ENCICLOPEDIE
MEDICALĂ
ENCICLOPEDIE
MEDICALĂ POPULARĂ
S ANATATI I
EDITURA MEDICALĂ BUCUREŞTI —	1964
Sub redacţia Acad. THEODOR BURGHELE
Au colaborat:
Dr. C. ALEXANDRESCU, dr. JANETA BINŞTOC, dr. O. BINŞTOC, dr. GH. BRĂTESCU, dr. AL. GHEORGHIU, dr. D. GHEORGHIU, dr. S. HERIŞAN, dr. VIRGINIA IOAN, dr. C. IOTA, dr. M. MAIORESCU, dr. AL. MINCU, conf. V. NEAGU, dr. I. STATE,
dr. N. STOICANU, dr. N. TOFAN
Prefaţă
Ultimele decenii reprezintă pentru toate ştiinţele o perioadă de impetuoasă dezvoltare care a dus la necesitatea creării unor noi specialităţi în toate domeniile de activitate, creşterea prodigioasă a numărului de noţiuni îndepărtînd încă de mult pretenţia unei ştiinţe universale.
Acelaşi ritm de dezvoltare l-a avut şi medicina, care nu numai că în această perioadă şi-a completat o seamă din cunoştinţele vechi, fundamentîndu-le, sco-ţîndu-le din domeniul ipotezelor, dar, în plus, s-a îmbogăţit cu altele noi. Necesităţile create de cercetarea experimentală în toate domeniile activităţii medicale au dus la o legătură mai strînsă cu celelalte ştiinţe, astfel că astăzi nu există domeniu, în special al ştiinţelor pozitive, de la care medicina să nu împrumute ceva, pentru a-şi uşura şi perfecţiona mersul ei înainte. Pentru exemplificarea unora din cele mai recente progrese medicale, realizate pe baza cuceririlor ştiinţelor pozitive, aş cita numai cît de importantă şi de utilă este folosirea izotopilor radioactivi pentru diagnostic şi terapeutică, a aparaturii electronice în cercetarea biocurenţilor şi a infrastructurilor sau cît de importantă este de pe acum aplicarea studiului statistic şi a ciberneticii, deşi această din urmă specialitate nu şi-a dezvăluit încă toate tainele sale.
Bazîndu-se pe aceste realizări, medicina a făcut paşi uriaşi, atît în ceea ce priveşte cunoaşterea factorilor cauzali, cît şi în ceea ce priveşte mecanismul complex al îmbolnăvirii şi conduita terapeutică. în felul acesta, a fost posibil ca, în ultimii ani, să se obţină o reducere apreciabilă a numărului de îmbolnăviri şi chiar să se ajungă la lichidarea altora care, pînă nu de mult, constituiau adevărate flagele sociale. Din acest punct de vedere, ţara noastră se poate mîndri cu realizări de seamă, deoarece ne situăm printre primele ţări din lume în care malaria a intrat în ultimii ani în domeniul istoriei.
Este perfect demonstrat că lupta împotriva bolilor este cu mult mai uşoară, atunci cînd sînt luate toate măsurile pentru a le preîntîmpina. Vechiul dicton: „este mai uşor să previi o boală decît să o vindeci“ îşi păstrează încă întregul conţinut şi, cunoscînd influenţa covîrşitoare a factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate a populaţiei, orientarea profilactică a medicinei în ţara noastră este privită cu deosebită încredere.
Pentru ca acţiunile de medicină preventivă să fie cît mai eficiente, este necesară difuzarea cît mai largă a unei serii de cunoştinţe, despre apărarea şi întărirea sănătăţii şi, de aceea, acţiunea profilactică în medicină se bazează, în mod deosebit, pe educaţia sanitară a maselor de cetăţeni. Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale întreprinde o acţiune susţinută din acest punct de vedere, la care aderă şi organizaţiile de masă din ţara noastră. în cadrul acestei acţiuni, intră
5
şi publicaţiile pentru popularizarea cunoştinţelor medicale care apar sub egida Editurii medicale.
Lucrarea pe care am plăcerea să o prezint publicului cititor face parte din aceeaşi categorie de publicaţii. Alcătuirea unei enciclopedii medicale populare corespunde unor cerinţe vechi ale cititorilor, care doreau o publicaţie mai amplă de acest gen. Această publicaţie reprezintă o noutate în publicistica romî-nească medicală.
în acest „A.B.C. al Sănătăţii“ ne-am propus a oferi cititorilor un număr cît mai mare de cunoştinţe medicale, atît din cele clasice, cît şi din cele mai recente\ vor lipsi desigur noţiunile de circulaţie prea restrînsă, în cadrul unor stricte specializări. Poate, pentru cititorul avizat într-un anumit domeniu de activitate ştiinţifică unele noţiuni vor fi găsite depăşite, deoarece timpul scurs de la punerea bazelor acestei lucrări şi pînă la apariţia ei a putut aduce unele modificări	sau completări la	noţiunea tratată.
Orînduirea alfabetică şi	nu pe specialităţi a termenilor	credem că	uşurează
pe cititor la găsirea elementelor care-l interesează, căutîndu-se totodată o accesibilitate cît mai mare, prin alegerea unor exemplificări curente.
în redactare, s-a'urmărit folosirea unui limbaj cît mai lipsit de neologisme, însă cititorul va scuza dacă dorinţa noastră nu a putut fi total îndeplinită, terminologia medicală fiind poate cea mai bogată în existenţa cuvintelor de origine străină.
Redactarea lucrării de fafă a fost făcută de un mănunchi de specialişti competenţi, ceea ce a permis expunerea succintă, în cîteva rînduri, a unor capi-tole întregi de patologie şi aceasta, pe cît a fost posibil, în noţiuni accesibile, diferite de cele folosite în limbajul de strictă specialitate
Fiind	prima lucrare de	acest gen care apare în limba	romînă, desigur că
se vor găsi	şi lacune, pe care	cititorul, ţinînd seama de dorinţa Editurii	medicale
de a sprijini răspîndirea noţiunilor medicale necesare ameliorării continue a stării de sănătate a populaţiei, le va privi cu un spirit critic constructiv, făcînd cunoscute observaţiile sale, de care se va ţine seama la viitoarele editări.
Acad. TH. BURGHELE
Abces, colecţie de puroi. Exemple : a) Abces cald care se însoţeşte de semnele unei inflamaţii acute, fiind provocat de prezenţa şi dezvoltarea unor microbi, cel mai frecvent de stafilococ sau streptococ. Aceşti germeni pătrund direct de la exterior, cu prilejul unei înţepături, zgîrieturi sau tăieturi netratate la timp, sau se propagă de la o infecţie de vecinătate (osteită) sau mai depărtată, fiind aduşi de torentul sanguin (septicemie). Abcesul se traduce prin semnele locale ale inflamaţiei: umflătură, roşeaţă, căldură locală şi durere, şi prin semne generale, care sînt ale unei stări generale infecţioase, cu febră şi frisoane. Abcesul se poate resorbi de la sine sau se vindecă în urma tratamentului. Cînd o senzaţie de tensiune locală ia locul zvîcniturilor dureroase de la nivelul abcesului înseamnă că s-a constituit colecţia de puroi. Dacă nu se intervine, se poate întîmpla ca deschiderea abcesului să aibă loc şi spontan, dar bolnavul poate fi expus unor complicaţii. Acestea provin din faptul că puroiul se poate infiltra în profunzime, abcesul transformîn-du-se într-un flegmon difuz, sau să constituie punctul de plecare a unei septicemii. Tratamentul preventiv constă în dezinfecţia oricărei înţepături, zgîrieturi, rosături sau tăieturi, şi pansarea ei. Dacă apar semnele locale de abces se vor aplica prişniţe călduţe, care pot aduce resorbţia lui şi se vor administra, la indicaţia medicului, sulfamide sau antibiotice; în caz de colecţie constituită se recomandă intervenţie chirurgicală, b) Abces cerebral care poate surveni ca urmare a unei supuraţii de vecinătate (sinuzită, otită, mastoi-dită) sau a unei septicemii. Deoarece abcesul se dezvoltă în masa ţesutului nervos al creierului, în cutia craniană, el exercită o presiune crescîndă asupra lichidului cefalorahidian şi, prin intermediul lui, asupra centrilor nervoşi. Semnele acestei colecţii vor fi asemănătoare
cu manifestările oricărei tumori cerebrale, adică semne de „hipertensiune intracraniană“: dureri de cap violente însoţite de vărsături şi tulburări de vedere. La aceste semne se mai adaugă febra şi alterarea impresionantă a stării generale. Intervenţia neurochirurgicală practicată la timp poate fi salvatoare, c) Abces dentar, a cărui cauză este caria dentară care progresînd de la suprafaţa dintelui spre profunzime ajunge la pulpa dentară, după ce a distrus straturile smalţului şi ale dentinei. Odată cu acest proces îşi fac drum spre pulpa dentară şi microbii; se produce aşa-zisa^TuTpită, care se manifestă prin dureri violente. După un interval de timp, aceste dureri se pot calma de la sine fără să însemne stingerea procesului, ci dimpotrivă gangrenarea pulpei, după care microbii ajunşi în ţesuturile din jurul dintelui se localizează la acest nivel, dînd abcesul. Odată abcesul format, tratamentul se rezolvă numai pe cale chirurgicală, prin deschiderea şi golirea colecţiei purulente. După vindecarea abcesului se trece obligatoriu la tratamentul dintelui cariat. Din păcate, un dinte cariat care a ajuns în acest stadiu nu mai poate fi totdeauna salvat, d) Abces pulmonar, colecţie purulentă, de obicei unică, produsă în plămîn în urma pătrunderii în căile respiratorii a unor microbi (stafilococi, streptococi, pneu-mococi) şi favorizată de un teren predispozant (debilitate, alcoolism, diabet, convalescenţe). De cele mai multe ori, abcesul pulmonar se instalează ca o complicaţie a unei pneumonii sau bronhopneumonii. Alteori, el se constituie în urma pătrunderii în căile respiratorii a unui corp străin, ca urmare a unei plăgi toracice, ramoliţiei şi infectării unui cancer pulmonar, abcedării unei bronşiectazii etc. In cursul evoluţiei unui abces pulmonar se pot deosebi două stadii: a) primul, pînă la deschiderea abcesului în bronhii şi care se manifestă
printr-o febră survenită bruşc, cu frison, junghi toracic şi tuse, însoţită sau nu de expectoraţie. Formula sîngelui arată o creştere marcată a globulelor albe (leucocitoză); b) stadiul al doilea are loc după golirea abcesului în bronhii, cînd temperatura de obicei scade, iar puroiul este evacuat în cursul unui acces de tuse. Uneori, cantitatea este foarte abundentă (vomică); alteori, colecţia purulentă este evacuată fracţionat. Sputa este cremoasă, purulentă cu miros fad. Explorarea radiologică a toracelui arată prezenţa unei cavităţi în plămîn, cu transparenţa crescută în jumătatea ei superioară şi opacă în jumătatea inferioară; această imagine este denumită hidroaerică. După golire se poate produce vindecarea spontană a abcesului. Tratamentul cu antibiotice (penicilină, aureomicină, strep-tomicină aplicat fără întîrziere, în doze mari şi suficient de prelungit, asigură vindecarea în 90% din cazuri. Uneori este nevoie de introdus antibioticul la nivelul abcesului cu ajutorul sondelor (instilaţii endobronşice) sau aerosolilor, sau de drenat secreţiile prin bronho-aspiraţii. Gimnastica respiratorie şi cura de ape sulfuroase (Govora) au indicaţii în cazurile cu ameliorări parţiale, iar tratamentul chirurgical se aplică acolo unde vindecarea întîrzie şi se instalează o supuraţie cronică, e) Abces rece, colecţie purulentă constituită în timp, fără semne evidente de inflamaţie. Aproape de regulă este de origine tuberculoasă. Un abces rece nu se incizează niciodată; el răspunde în mod favorabil tratamentului anti-
(vezi peritoneu). Situată între torace (vez_ torace) şi bazin (vezi bazin), cavitatea abdo” minală cuprinde o serie de organe (viscere) importante, cum sînt: stomacul, intestinul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii, precum şi vase sanguine, limfatice şi nervi. Organele amintite ocupă o poziţie stabilă datorită faptului că sînt fixate prin ligamente şi mezo-uri (vezi peritoneu). Cînd aceste mijloace de fixare devin insuficiente, organele tind să se deplaseze, datorită greutăţii lor, în partea interioară a abdomenului (vezi ptoză). Topografia organelor abdominale şi a diverselor procese patologice poate fi apreciată pe baza împărţirii abdomenului în mai multe regiuni: hipocondrul (regiune subcostală) drept şi stîng, flancul drept şi stîng, fosa iliacă (în dreptul osului iliac) dreaptă şi stîngă, epi-gastru (deasupra ombilicului), mezogastru (regiunea din jurul ombilicului), hipogastru, spaţiul retroperitoneal. Faţă de alte regiuni ale corpului (cap, torace, membre), mărimea abdomenului variază la nou-născuţi, copii, adulţi (vezi creştere), putînd atinge în sarcină şi în unele boli (obezitate, tumori abdominale, acumulare de lichide anormale) dimensiuni de 2—3 sau chiar de 10 — 25 de ori mai mari decît cele normale. In timpul respiraţiei, poziţia pereţilor abdominali se modifică corespunzător (vezi respiraţie). Unul dintre aceşti pereţi (muşchiul diafragm) participă în mod curent la actul ventilator, în timp ce restul muşchilor abdominali contribuie la aceasta doar în anumite
Aşezarea principalelor organe abdominale: 1 — rinichi; 2 — ureter; 3 — vezica urinară; 4—ficat ;	5—vezica biliară; 6—splina; 7—pancreas; 8 — ovar; 9 — uter;
10 — stomac; // — duoden; 12 — intestin sutjire; /<* — intestin gros (colon); 14 — apendice ; 15 — vasele mari abdominale.
tuberculos obişnuit. Se mai descriu abcese hepatice, renale etc.
Abdomen (cavitate abdominală, burtă), porţiune cavitară a corpului cu pereţi musculo-aponevrotici acoperită de piele şi căptuşită cu o membrană seroasă numită peritoneu
8
cazuri (de exemplu, în expiraţia forţată). In toate cazurile în care apare o scădere a mobilităţii pereţilor abdominali (sarcină înaintată, obezitate, ascită, abdomen acut) există, în consecinţă, şi o jenă respiratorie mai mult sau mai puţin marcată. Musculatura abdo-
minală are rol şi în alte acte fiziologice: astfel, în timpul unor eforturi fizice, prin contracţia musculaturii sale, abdomenul împreună cu toracele formează un punct de sprijin pentru efectuarea mişcărilor necesare (de exemplu, în timpul înotului, al aruncării
'Topografia trunchiului: T — torace; A — abdomen; iliacă; 4 — epigastru; 5 —mezogastru; 6—hipogastru ifragm; 10— coloana vertebrală şi osul sacru; 11 -
rămînînd orizontale). Abdomen de batracian, denumire folosită la unii copii rahitici sau hipotiroidieni, la care abdomenul este deosebit de mare în comparaţie cu capul, toracele şi extremităţile, fapt care dă întregului corp un aspect de broască. Abdomen acut, stare
B — bazin; 1 — hipocondru; 2 — flanc; 3 — fosă ; 7—margine costală; 8 — plică inghinală»; 9 — dia-- cavitate peritoneală; 12 — spaţiu retroperitoneal.
sau ridicării unei greutăţi). Tot prin contracţia musculaturii abdominale (denumită şi presă abdominală) se evacuează reziduurile digestive în timpul actului defecaţiei. Scăderea capacităţii de contracţie a musculaturii abdominale favorizează dilatarea abdomenului, ptoza şi apariţia unor deficienţe legate de participarea ei la actele fiziologice menţionate.
patologică ce se caracterizează printr-o afecţiune acută abdominală (perforaţie, ocluzie, ruptură a unui organ, hemoragie, infecţie), cu o alterare gravă a stării generale, fapt ce pune în pericol viaţa bolnavului. Diferitele afecţiuni care pot determina apariţia abdomenului acut au unele particularităţi simptomatologie pe baza cărora medicul poate
Profil abdominal în diferite cazuri: A— ncrmal; B — sarcină; C — ptoză; D — obezitate; E — tumoare enormă abdominală (după un caz expus la Institutul de anatomie patologică, Bucureşti).
Pentru întreţinerea unei stări normale a acestei musculaturi se recomandă exerciţii fizice în cursul cărora din poziţia culcat pe spate sînt ridicate treptat fie membrele inferioare (toracele şi capul rămînînd orizontale), fie capul şi toracele (membrele inferioare
pune diagnosticul exact. In toate cazurile, peretele abdominal este contractat, excavat sau, dimpotrivă, balonat, deosebit de dureros, iar intervenţia chirurgicală este de obicei singura măsură terapeutică esenţială prin care poate fi salvată viaţa bolnavului.
9
absorbţie, pătrunderea diferitelor substanţe (apă, alimente, medicamente, gaze) în sînge sau în limfă, prin intermediul cărora sînt răspîndite ulterior în tot organismul. De cea mai mare importanţă pentru viata omului sînt: absorbţia apei şi a alimentelor în tubul
Pentru înlesnirea absorbţiei, mucoasa intestinală are o suprafaţă enormă. De sus în jos: o porţiune de ansă intestinală; aceeaşi porţiune măiită pentru a se vedea valvulele conivente (încreţituri ale mucoasei); un iragment de mucoasă pe care \alvulele conivente secţionate apar mult mărite; o porţiune de mucoasă mult mărită pentru a se vedea vilo2i-tătile intestinale la nivelul cărore se face atsorttia.
digestiv şi absorbţia oxigenului prin membrana alveolelor pulmonare. O importanţă mai redusă pentru om o are absorbţia prin piele a unor substanţe. Absorbţia alimentelor se desfăşoară mai cu seamă în intestinul subţire, însă apa, unele minerale şi glucidele se pot absorbi şi prin mucoasa
stomacului, a intestinului gros şi a rectului. In intestinul subţire există formaţiuni speciale (vilozităţi intestinale) care prin suprafaţa lor mare şi structură favorizează procesul de absorbţie. O vilozitate are aspectul unui deget de mănuşe aplicat pe peretele intestinului, avînd vîrful liber în cavitatea intestinală. Mijlocul vilozităţii este ocupat de vase sanguine, limfatice şi un suport de ţesut conjunctiv. Elementele absorbite trec din cavitatea intestinală în vasele sanguine din vilozităţi sau în vasele limfatice prin intermediul cărora ajung pînă la urmă tot în sînge (vezi circulaţia limfatică). Pentru a putea fi absorbite, alimentele sînt supuse digestiei (vezi digestie), în cursul căreia se transformă în substanţe mai simple din punct de vedere chimic. Proteinele (din carne, lapte) sînt absorbite sub formă de aminoacizi. Grăsimile (lipidele) se absorb sub formă de glice-rină şi săpunuri. Glucidele (din zahăr, cartofi, făinoase) se absorb sub formă de monozaharide. Apa, vitaminele şi o serie de substanţe minerale se absorb nemodificate. în mod normal, prin pereţii vilozităţilor intestinale nu trec produşii toxici rezultaţi din fermentaţiile şi putrefacţiile din intestin sau cantitatea absorbită este minimă şi împiedicată să se răs-pîndească în organjsm prin acţiunea anti-toxică a ficatului. In unele boli intestinale, însă, se alterează permeabilitatea mucoasei intestinale şi din intestin se pot absorbi substanţe toxice în cantitate mare. Prin administrarea purgativelor saline (sulfat de magneziu sau sulfat de sodiu), absorbţia apei este împiedicată şi în intestin apare apă venită prin sînge din ţesuturi şi care urmează prin pereţii vilozităţilor intestinale un drum invers de cît cel al absorbţiei normale. Acţionînd în acest fel, substanţele amintite au efect purgativ. Fenomenul de absorbţie a putut
li	studiat pe viu în cadrul unor experienţe pe animal, administrîndu-se diferite substanţe şi urmărindu-se apariţia produselor de digestie a acestora, în sînge. O dată cu posibilităţile moderne de utilizare a izotopilor în medicină, absorbţia diferitelor substanţe poate fi relativ uşor urmărită şi la om, prin înglobarea în substanţa cercetată a unor atomi marcaţi (trasori), ce pot fi ulterior detectaţi în sînge sau în diverse organe ale corpului. In cazuri speciale, aşa cum am amintit mai sus, sînt folosite în medicină anumite forme de.absorbţie [pentru administrarea unor medicamente, pentru alimentaţia artificială sau pentru unele probe de circulaţie. Nitroglicerina se poate absorbi prin mucoasa bucală. Novocaina, histamina şi alte medicamente se pot absorbi prin piele. Tot prin piele se pot absorbi şi substanţele stimulante din produsele cosmetice (pomezi, creme). în cazurile în care alimentaţia pe gură nu este posibilă pot fi administrate bolnavilor soluţii nutritive prin clisme alimentare, folosindu-se în acest caz absorbţia de la nivelul rectului. Introducerea eterului în rect şi urmărirea ulterioară a eliminării
10
lui prin aerul expirat din plămîn serveşte drept probă de apreciere a timpului necesar pentru ca sîngele să ajungă de la rect prin ficat în inimă şi plămîn. Procesul de absorbţie, în special cel de lanivelul.tubului digestiv, are o mare importanţă pentru nutriţia organismului şi pentru desfăşurarea în bune condiţii a meta-bolismelor energetice (vezi metabolism). Alterarea acestui proces (în boli gastro-intesti-nale), duce la apariţia aşa-numitelor „sindroa-me de malabsorbţie“, stări patologice determinate de insuficienţa sau lipsa în organism a vitaminelor, mineralelor şi a altor substanţe necesare vieţii, care nu mai sînt absorbite în cantităţile necesare.
abulie, tulburare a voinţei, în care, deşi raţionamentul realizării unei acţiuni este corect, individul nu trece la înfăptuirea sa. Proprietatea unui om normal de a trece conştient de la o concluzie raţională la înfăptuirea sa sau la oprirea unei acţiuni propuse se numeşte voinţă. Abulia, ca tulburare a voinţei, o găsim în special la psihasteniei, în stările depresive etc.
accident; deşi definiţia noţiunii de „accident" include intervenţia întîmplării (se şi spune „accidental44 în sens de ,,întîmplătoru), în realitate rolul întîmplării nu este atît de mare cum ar putea să pară la prima vedere. In general, accidentele au la bază cauze precise, care ţin de greşelile oamenilor. înlăturarea acestor cauze se poate realiza şi în acest fel este pe deplin posibil să se obţină o reducere a numărului de accidente. Acest adevăr este valabil în ce priveşte atît accidentele de muncă, cît şi accidentele de stradă şi accidentele la copii.
a)	Accidentul de muncă se previne prin măsuri adresate cauzelor acestui fel de accident, dintre care unele ţin de deficienţe organizatorice şi tehnice ale locului de muncă, iar altele de comportamentul muncitorului. Pentru lichidarea cauzelor organizatorice şi tehnice ale accidentelor de muncă sînt indicate următoarele măsuri: controlul stării maşinilor şi utilajelor; funcţionarea perfectă a dispozitivelor speciale de protecţie aplicate la maşini; ordinea în ateliere, împiedicarea aglomerării de materiale pe locurile de trecere, iluminatul corespunzător; folosirea mijloacelor de protecţie individuală; organizarea corectă a instructajelor de tehnica securităţii la angajare şi periodic. Un rol important în prevenirea accidentelor îl are şi îmbunătăţirea comportamentului muncitorului, în special: folosirea raţională a timpului liber pentru o cît mai bună odihnă şi refacere a capacităţii de muncă (oboseala favorizează accidentul); însuşirea la perfecţie a procesului tehnologic şi a normelor de tehnica securităţii; evitarea consumului de băuturi alcoolice.
b)	Accidentul de stradă poate fi prevenit prin mai buna cunoaştere şi în special respectare a regulilor de circulaţie de către pietoni şi în primul rînd de către copii. De aceea, formarea deprinderii de a respecta regulile de circulaţie nu trebuie să lipsească din educaţia copilului.
Pentru prevenirea accidentelor cauzate de conducătorii de vehicule este de însemnătate primordială a nu conduce obosit şi a nu consuma nici o picătură de alcool — nici chiar de berel — înainte de a lua în mîini volanul maşinii sau ghidonul motocicletei, c) Accidentele la copii sînt mai puţin rodul întîmplării şi mai mult urmarea neglijenţei condamnabile a părinţilor. Printre principalele măsuri de prevenire a accidentelor la copii se menţionează: a nu li se da pe mînă obiecte ascuţite, tăioase (lame de ras, bricege), care se sparg, sau diverse obiecte mărunte care pot fi înghiţite (ace, pioneze, nasturi), sau cu care copiii îşi înfundă nasul şi urechile (boabe de fasole, pietricele) dacă nu sînt supravegheaţi; orice substanţă toxică, cum ar fi soda caustică, diverse medicamente, tinctura de iod, să fie bine păstrate sub cheie, evitînd cu grijă orice posibilitate ca ele să încapă pe mîna copilului; să nu fie lăsat singur un copil mic într-o încăpere unde există primejdia ca el să se accidenteze prin apropierea de o sobă încinsă sau să se opărească cu apă fierbinte; să se preîntîmpine posibilitatea de cădere a copilului de la înălţimi (mobilă, balcoane, ferestre, pomi); să se evite riscul de electrocutare, prin instalaţii electrice neprotejate sau prin permiterea accesului copiilor la fierul de călcat, asp rator, reşoul electric sau televizor, cînd aceste aparate sînt în priză.
acetilcolină — vezi vasodilataţie.
Achile (tendonul lui—), tendonul muşchilor gemeni care se inseră pe osul calcaneu. Acest tendon are un rol foarte important în mers, alergare, sărituri, echilibru, fapt pentru care lezarea lui duce la modificări ale actelor amintite. In timpul războiului troian, eroul grec Achile a fost omorît datorită faptului că o săgeată l-a atins în acest tendon, unde, spune legenda, exista singurul loc vulnerabil de pe tot corpul. Realitatea este că pentru un războinic din acea epocă, regiunea călcîiului era foarte greu de apărat în timpul unei lupte şi în acelaşi timp reprezenta o zonă a cărei lezare imobiliza luptătorul cel mai viteaz.
Tendonul lui Achile: î — muşchii gemeni si tuati sub genunchi, In partea posterioară şi su perioară a gambei; 2 — tendonul 1 ui Achile; 3 — osul calcaneu (călcîiul).
11
aciditate gastrică, examenul acidităţii gastrice dă informaţii pentru studiul funcţiilor de secreţie şi de motilitate ale stomacului. Recoltarea sucului gastric se face prin tubaj cu ajutorul unei sonde de cauciuc (Einhorn), sterilizată prin fierbere înainte de a fi folosită şi introdusă prin gură şi esofag pînă în stomac. Se extrage conţinutul stomacului, fie pe ne-mîncate, fie la 25 de minute după o excitaţie a secreţiei provocată de un aşa-zis „prînz de probă“ (300 ml soluţie de alcool 5%) sau de o injecţie subcutanată de histamină şi apoi la fiecare 15 minute. Se caută să se aspire de fiecare dată tot conţinutul stomacal, se măsoară cantitatea, se observă aspectul şi se dozează acidul clorhidric liber (normal 0,50—lg la mie), adică acidul clorhidric liber, plus acidul clorhidric legat de substanţele proteice din stomac şi plus acizii organici (normal 1,90 —2 g la mie). Hiperaciditatea, hipoaciditatea, anaciditatea şi achilia (lipsa oricărei secreţii gastrice) nu reprezintă boli de sine stătătoare, ci un element important pentru stabilirea unui diagnostic. Astfel, hiperaciditatea denotă o hipersecreţie a mucoasei gastrice şi caracterizează ulcerul duodenal şi piloric (69—70%). Este ceva mai rar întîlnită în ulcerul de stomac. Hipoaciditatea în schimb este caracteristică pentru cancerul gastric şi unele gastrite. Anaciditatea care se poate însoţi uneori de un deficit total şi de pepsină (achilie) şi care se cere verificată prin proba cu histamină, este frecvent întîlnită în cancerul gastric (60%) şi anemia pernicioasă. Mai poate fi observată în gastritele cronice, dispepsii secundare, colecistită, anemii. Pentru tratament, vezi ulcer.
acidoză, acidificare a sîngelui şi a ţesuturilor. Se poate instala în cursul unor boli (insuficienţă renală, boala Addison) sau datorită ingestiei exagerate a unor medicamente (salicilat de sodiu în doze mari). Dar cea mai des întîlnită este acidoza din cursul comei diabetului (vezi diabet), provocată de acumularea compuşilor acetonei în sînge; ca urmare, rezerva alcalină coboară sub 50 de volume de C02%, creşte aciditatea urinii şi cantitatea de amoniac pe care aceasta îl elimină din organism. Primele semne care anunţă acidoza din diabet sînt durerea de cap, dispariţia poftei de mîncare, senzaţie de slăbiciune şi mirosul de măr putred pe care îl răspîndeşte respiraţia bolnavului. Dacă nu se iau măsuri, bolnavul va intra curînd în comă. Tratamentul acidozei constă în administrarea de alcaline (bicarbonat de sodiu) şi insulină în caz de diabet.
acnee, dermatoză caracterizată printr-o in-flamaţie purulentă a foliculului pilo-sebaceu, însoţită de secreţia exagerată a glandelor sebacee (glandele grăsimii pielii). In forma ei cea mai obişnuită, acneea vulgară sau polimorfă juvenilă, boala apare mai ales la tineri, înce-pînd de la vîrsta pubertăţii (14—15 ani), prin formarea unor mici puncte brune-negre, care astupă porii dilataţi ai pielii şi poartă numele de comedoane. Strînse între două degete, come-
doanele se elimină sub forma unor filamente grăsoase gălbui, ca nişte viermişori. Treptat, în jurul comedonului pielea se înroşeşte, se întăreşte şi se formează o băşicuţă cu puroi. După eliminarea puroiului, leziunea formează o crustă, se usucă şi se vindecă, lăsînd în urmă o cicatrice. Manifestările descrise se repetă fără încetare, realizînd aspecte disgraţioase, pe faţa, gîtul şi părţile superioare ale trunchiului bolnavilor. In raport cu virulenţa stafilo-cocilor găsiţi în leziunile purulente şi cu posibilităţile de apărare ale organismului pot apărea forme mai profunde, indurate, cu abcese sau chiar cu flegmoane. O formă mai specială de acnee este acneea rozaceey întîlnită mai ales la faţă, la femei după vîrsta de 40 de ani. Pe un fond de roşeaţă permanentă se formează mici dilataţii vasculare şi băşicuţe cu puroi asemănătoare acelora din acneea vulgară. Deşi părerile diferă încă, majoritatea autorilor consideră acneea ca o boală rezultată în urma tulburărilor din glandele sexuale, la care se adaugă o infecţie microbiană cu stafilococi, totul evoluînd paralel cu formarea în cantitate exagerată a grăsimii pielii. Un rol deosebit de
Acomodarea ochiului la distanţă : pupila îşi sehimbă dimensiunile ca şi diafragma aparatului foto? i afic.
important pentru prevenirea şi tratarea acneei îl joacă o corectă îngrijire a pielii. In fiecare seară, faţa trebuie curăţată şi degresată cu o soluţie slab alcoolizată, clătită cu apă călduţă şi apoi pudrată cu un strat fin de pudră. Pe
12
lîngă îngrijirile locale, tratamentele glandulare dau de multe ori rezultate bune. Se mai recomandă antibiotice, vaccinuri antistafilo-cocice, vitamine, roentgenterapie. In acneea rozacee, de mare importanţă este respectarea unui regim alimentar din care sînt excluse condimentele, băuturile alcoolice şi, în mare parte, grăsimile.
acomodare, activitate de adaptare funcţională, rapidă, a unui organ sau organism la anumite necesităţi momentane. Acomodarea la distanţă şi lumină a ochiului (vezi ochi) şi acomodarea termică (vezi termoreglare) repre.-zintă exemple de adaptare a unui organ (ochiul) sau a întregului organism, la anumite condiţii de solicitare funcţională. Cînd privim la lumină sau în depărtare, pupila ochiului se micşorează (mioză), iar atunci cînd privim un obiect apropiat sau cînd intensitatea luminii este scăzută, diametrul pupilei creşte (midriază). Concomitent, curburile cristalinului cresc în primul
ambiantă crescută. Mecanismele prin care se declanşează acomodarea implică intervenţia unor reflexe nervoase. Ca orice proces care se efectuează cu participarea sistemului nervos, procesul de acomodare poate fi îmbunătăţit calitativ prin antrenament. Astfel, persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe teren se acomodează, după o vreme, mult mai eficace la schimbări bruşte de temperatură, în comparaţie cu persoanele ce lucrează în birouri. Trăgătorii cu arma, care participă la competiţii, îşi acomodează ochiul şi braţul mult mai rapid şi mai precis la sfîrşitul perioadei de antrenament,, de cît la începutul ei. Din exemplele de mai sus reiese că integritatea mecanismelor de aco-' modare face posibilă adaptarea promptă a organismului la condiţiile de mediu în care trăieşte. Alterarea acestor mecanisme, ca urmare’a unor boli nervoase sau a îmbolnăvirii organului ce se acomodează, scade viteza de acomodare sau împiedică acest proces, dimi-
Acomodarea ochiului pentru vederea succesivă, cu claritate, a două obiecte aşezate la distante diferite. Sus. se formează pe retină imaginea statuetei. Jos, apare pe retină imaginea paravanului. După cum se vede, în mecanismul acomodării intervine şi cristalinul, care acţionează ca o lentilă.
caz sau scad în cazul din urmă. Acomodarea termică la cald sau rece se face prin modificarea proceselor prin care în corp se produce căldură sau prin care din organism se pierde această energie. Ca rezultat al acomodării termice, în condiţii de temperatură scăzută, creşte producerea de căldură, scăzînd concomitent pierderea ei şi invers în condiţii de temperatură
nuînd în general randamentul activităţii omului.
acomodarea ochiului, capacitatea ochiului de a vedea clar obiectele care se găsesc la diferite distanţe de el. Acomodarea se realizează prin modificările de curbură ale cristalinului, care modifică refracţia razelor luminoase. Modificările de bombare ale cristalinului se rea-
la
lizează prin contracţia şi relaxarea muşchiului ci 1 iar. Capacitatea de acomodare depinde de elasticitatea cristalinului şi de forţa de contracţie a muşchiului ciliar. Ambele scad cu vîrsta, făcînd necesară purtarea de ochelari corectori (vezi prezbiţie).
acondroplazie, nanism caracterizat printr-o oprire în creştere a oaselor lungi şi care interesează mai ales segmentele apropiate de trunchi. Se instalează chiar de la naştere. Aceşti pitici congenitali sînt disproporţionaţi, cu braţe scurte, cap mare, frunte boltită şi nas înfundat la bază. Acest nanism nu se însoţeşte, •de obicei, de nici un deficit fizic sau intelectual. De această boală pare să fi suferit celebrul pictor francez Toulouse-Lautrec.
acrocianoză, tulburare a circulaţiei sanguine în piele, apărînd mai ales la fetele tinere, localizată de obicei la extremităţi (mîini, picioare) şi constînd intr-o coloraţie violacee a tegumentelor. La baza acestei afecţiuni stă o tulburare locală a circulaţiei sîngelui. Capilarele, cele mai fine ramificaţii ale arborelui vascular şi venele mici sînt dilatate şi lipsite de tonici-tate, ca şi paralizate. Din această£auză, sîngele circulă prin ele cu o viteză foarte redusă şi este foarte sărac în oxigen. In afara coloraţiei albăstrui menţionate, pielea este umedă şi rece; la apăsare se formează o pată albicioasă, care dispare foarte încet. Tegumentele celor care prezintă acrocianoză sînt foarte sensibile la frig, această tulburare favorizînd apariţia dege-răturilor, piodermitelor şi a altor boli de piele. Tratamentul este de lungă durată. S-au obţinut unele rezultate cu preparate glandulare, tonice generale (calciu), băi locale, diatermie. Cine are acrocianoză trebuie să poarte iarna, încă înainte de apariţia gerului, îmbrăcăminte şi încălţăminte călduroase, spre a-şi feri pielea prea sensibilă de efectele frigului.
acromegalie, boală provocată de dezvoltarea unei tumori în lobul anterior al hipofizei şi creşterea secreţiei interne a acestei glande. Se manifestă printr-o dezvoltare neproporţionată a bolnavului în lăţime şi grosime, mai accentuată la extremităţile membrelor şi la cap. Mîinile şi laba piciorului se lăţesc şi se îngroaşă, părţile moi la fel, încît degetele devin cilindrice, „ca nişte cîrnăciori“. Circumferinţa craniană se măreşte. Faţa acromegalului se alungeşte , pomeţii obrajilor şi arcadele sprîncene-lor devin proeminente, bărbia se dezvoltă înainte şi în jos, buzele se îngroaşă şi se răs-frîng, urechile se lărgesc , limba devine mai lungă şi mai lată, iar dinţii se depărtează între ei. Alături de aceste modificări privind creşterea exagerată a întregului corp se mai instalează o serie de tulburări care sînt provocate de compresia pe care o exercită tumoarea asupra organelor din cutia craniană: dureri de cap, scăderea vederii şi auzului, nevralgii ale feţei, crize de epilepsie, psihoze. Se mai semnalează tulburări în activitatea sexuală: încetarea menstrelor la femei, iar la bărbat impotenţa, cu atrofia penisului şi testiculilor.
Tratamentul este chirurgical: extirparea tu. morii. Uneori este eficace roentgenterapia. A.C.T.H. — vezi hormon, actinomicoză, boală cronică comună omului şi animalelor răspîndite pe tot globul, produsă de o ciupercă numită Actinomyces bovis, din familia Actinomycetae: a) actinomicoza cervico-facială este cea mai frecventă; ciuperca pătrunde prin mucoasa bucală şi invadează osul maxilar inferior şi ţesuturile învecinate, pro-ducînd o serie de nodozităţi, care ulterior se ulcerează şi lasă să curgă un puroi ce conţine nişte grăunţe gălbui, caracteristice; b) actinomicoza pulmonară prezintă semne care seamănă cu cele din tuberculoza pulmonară. în spută se găseşte ciuperca; c) actinomicoza abdominală cu localizarea pe intestin, survine rar. Tratament: penicilină în doze mari, eventual tratament chirurgical.
activist sanitar, persoană care desfăşoară o activitate voluntară în sprijinul acţiunilor de ocrotire a sănătăţii. Activiştii sanitari sînt de obicei membri ai unor organizaţii de masă (Crucea Roşie, comitet de stradă, organizaţia %de femei) care şi-au însuşit un minim de pregătire, absolvind un curs sanitar de Cruce Roşie (G.P.A.S., curs de echipieri sanitari, curs de îngrijire la domiciliu a bolnavilor). Activiştii sanitari aduc o contribuţie deosebit de valoroasă la realizarea unor măsuri importante de medicină preventivă care revin unităţilor
Activistă sanitară la locul de muncă.
medicale pe care le sprijină (circumscripţii sanitare urbane şi rurale, servicii medico-sani-tare de întreprindere etc.). Ei se află permanent în primele linii ale luptei care se desfăşoară în mod organizat în ţara noastră pentru îmbunătăţirea necontenită a stării de sănătate a populaţiei.
14
acupunctura, metodă de tratament practicată de mii de ani în ţările din răsăritul Asiei (mai ales în China) constînd în înfigerea unor ace fine metalice în anumite puncte ale pielii. Acele, de obicei de oţel, sînt lăsate pe loc timp de cîteva secunde sau chiar ore. O variantă a acupunc-turii, denumită moxa se bazează pe utilizarea, în locul acelor, a unor beţişoare din anumite plante, care, după înfigerea în piele, sînt „arse“.
Acupunctura dă rezultate bune în tulburări nervoase, în migrenă, în nevralgii şi în alte boli. De pildă, locul preferat pentru aplicarea acului în cazul unei colici hepatice este situat deasupra ochiului drept.
Fixarea acestor puncte s-a făcut pe baza unei practici empirice milenare. Ştiinţa actuală demonstrează că efectele vindecătoare ale acupunc-turii se datoresc unui mecanism reflex, între diferitele zone ale pielii şi anumite organe interne existînd legături nervoase care permit influenţarea respectivelor organe prin înţeparea pielii.
acustic, în legătură cu auzul. Simţ acustic, simţul auzului. Nerv acustic, al VlII-lea nerv cranian. Analizator acustic ansamblu funcţional format din ureche, căile de transmisie nervoase pînă la creier şi zona de pe scoarţa cerebrală în care ajung exeitaţiile acustice.
Cornet acustic, instrument în formă de cornet utilizat în caz de surditate incompletă pentru colectarea sunetelor ce trebuie auzite, în urechea bolnavă.
Aparat acgstic, instrument de colectare, recepţie, amplificare şi transmisie a sunetelor şi zgomotelor. Acestea sînt transmise fie prin intermediul timpanului (în care caz se introduce în conductul auditiv al urechii o piesă specială), fie prin intermediul osului mas-toidian, care transmite vibraţiile unui difuzor aplicat pe os, către urechea internă (vezi ureche).
adaptare, modificare funcţională sau structurală a unui organ sau organism, corespunzător intensităţii, duratei, frecvenţei excitanţilor (modificărilor) din mediu. Exemplu de adaptare funcţională:	creşterea frecvenţei res-
piraţiei în efort. Exemplu de adaptare structurală: hipertrofia muşchilor supuşi efortului îndelungat; modificările organismelor animale
Cornete şi aparate acustice : A,B — cornete acustice; C — receptor-am-plificaior de buzunar; D — ochelari acustici; 1 — pllnie colectoare a sunetelor şi zgomotelor; 2 — piesă de introdus In uieche, simplă sau cu difuzor minuscul (2a)\ 3 — tub de transmisie din cauciuc; 4 — microfon şi amplificator cu tranzistori cu ajutorul cărora se recepţionează sunetele; 5 — conductor electiic; 6 — braţele ochela rilor.de dimensiuni neobişnuite servesc atit la susţinerea ochelarilor, cit şi ca piese de recepţie, amplificaie şi transmisie (prin os) a sunetelor ^i zgomotelor.
şi vegetale la condiţiile complexe de mediu în cursul evoluţiei filogenetice (adaptare la mediu). Modificările adaptative pot avea un caracter progresiv (apariţia unor posibilităţi funcţionale
15
superioare sau apariţia şi perfecţionarea unui anumit organ) sau regresiv dispariţia cozii la om). Prin adaptare, fiinţele vii devin capabile pe măsură ce evoluează să reacţioneze la un număr tot mai mare de schimbări (excitate) ale mediului înconjurător, astfel încît pentru ele „mediul“ devine din ce în ce mai complex. Fiecare formă de organizare a materiei vii se adaptează aşadar la un mediu corespunzător posibilităţilor sale de a reacţiona şi potrivit structurii ei. Astfel, o fiinţă monocelulară (amiba) reacţionează doar la un număr redus de modificări ale mediului (temperatură, umiditate, compoziţie chimică). Pentru această fiinţă simplă, „mediul“ faţă de care se adaptează este format doar din complexul de schimbări (excitanţi) faţă de care celula poate reacţiona. Un organism complex, de exemplu un mamifer (maimuţa), reacţionează faţă de mult mai multe schimbări (excitanţi) din mediu, astfel încît „mediul“ maimuţei este mult mai complex de cît cel al amibei, fapt ce corespunde şi alcătuirii mult mai complexe a organismului maimuţei. Pentru om — fiinţa cea mai complexă apărută în natură — datorită vieţii sociale pe care o duce, „mediul“ este reprezentat nu numai de factorii fizici (temperatură, compoziţia aerului, intensitatea luminii), dar şi de factorii sociali (nivelul de evoluţie a societăţii, familie). Atît factorii fizici, cît şi cel sociali alcătuiesc „mediul extern" pentru om, deoarece el este astfel alcătuit încît poate reacţiona faţă de ei, manifestînd procese de adaptare. Aclimatizarea este tot o formă de adaptare, însă doar la factorii climaterici de mediu.
adenită, inflamaţie a ganglionilor limfatici, formaţiuni care reprezintă unul din sistemele de apărare ale organismului împotriva infecţiilor. Ganglionii limfatici se prezintă ca nişte formaţiuni nodulare, de dimensiunea unui bob de linte sau ceva mai mari, fiind situaţi cîte unul sau în grupuri mai mici sau mai mari de-a lungul vaselor limfatice. Printre alte roluri importante, ei îl au şi pe acela de a forma o barieră în calea unei eventuale infecţii, plecată de la un teritoriu din organism, prin vasele limfatice. Dacă se produce, spre exemplu, o infectare a pielii cu stafilococ la nivelul unui deget de la mînă (boală care poartă numele de panariţiu) şi nu se aplică un tratament potrivit, microbii înaintează de-a lungul vaselor limfatice ale mîinii şi antebraţului, provocînd inllamaţia acestor vase, cunoscută sub numele de limfangită; procesul infecţios este oprit apoi ca de o barieră de ganglionul limfatic al cotului (ganglionul epitrohlean), în care se mobilizează multe forţe de apărare pentru a distruge microbii. Dacă acest lucru nu reuşeşte, infecţia merge mai departe, de-a lungul braţului, pînă la subsuoară, unde există un nou baraj ganglionar, mai important decît primul, reprezentat de ganglionii limfatici axilari. Astfel de baraje ganglionare se găsesc răspîndite în toate regiunile corpului. Pătrunderea microbilor în ganglioni are ca urmare mărirea lor de
volum, însoţită de dureri, ca expresie a luptei ce se dă împotriva infecţiei. După natura microbilor respectivi, adenitele pot îmbrăca aspecte variabile, care uneori ajută la diagnosticarea bolii care le-a provocat. Un exemplu îl constituie adenitele din regiunile înghinale (ganglionii de la rădăcina coapselor). Astfel, în şancrul moale al regiunii genitale, unul sau mai mulţi ganglioni se umflă, devin extrem de dureroşi, se pot înmuia şi sparge, lăsînd să se scurgă puroiul la exterior; pe de altă parte, în şancrul tare sau sifilitic, ganglionii se umflă (unul ceva mai mult, ceilalţi mai puţin) realizînd aspectul denumit „cloşca cu pui“, dar nu sînt de loc dureroşi şi nu evoluează niciodată spre supuraţie.
adenom, tumoare benignă care se poate dezvolta în orice glandă; este format din ţesut asemănător ţesutului glandular din care provine. Deşi evoluţia tumorii este benignă, prezintă totuşi riscul cancerizării, din care cauză uneori se impune extirparea ei. Cînd apare într-o glandă cu secreţie internă (tiroidă, hipo-fiză, suprarenală), poate provoca tulburări endocrine prin hiperfuncţie, ceea ce de asemenea impune extirparea adenomului. Se întîl-nesc mai frecvent adenomul mamar şi adenomul de prostată. Adenomul mamar nu dă nici o tulburare; la palparea glandei mamare se găseşte o tumoare de mărimea unei alune sau nuci, care este bine delimitată de restul glandei de consistenţă elastică sau dură, nedureroasă. Datorită riscului cancerizării se indică extirparea chirurgicală a acestui adenom. Adenomul de prostată apare de obicei la bărbatul după 50 de ani, dar se dezvoltă lent şi de aceea tulburările clinice apar mai tîrziu. Pe lîngă ţesutul glandular, el mai este format din fibre musculare şi ţesut fibros, constituind un adenomio-fibrom. Dezvoltîndu-se sub colul vezical pe care îl împinge în sus şi în jurul uretrei pe care o comprimă determină tulburări de micţiune (micţiuni frecvente, la început în cursul nopţii, apoi tot timpul zilei, greutate la urinat), care pot merge pînă la retenţie de urină. Datorită vecinătăţii cu orificiile ureterale şi faptului că după un interval de timp vezica nu se mai goleşte complet, apar complicaţii ca: cistită, calculi vezicali, diverticuli vezicali, infecţii renale şi insuficienţă renală. De aceea este bine ca operaţia să se facă înainte de apariţia complicaţiilor. Evoluţia este mai rapidă şi complicaţiile mai frecvente la bărbaţii graşi, care mănîncă mult, consumă alcool şi duc o viaţă sedentară. De aceea, aceşti bolnavi trebuie să slăbească, să renunţe la alcool, să facă gimnastică şi plimbări zilnice. La indicaţia medicului vor accepta intervenţia chirurgicală, care constă în extirparea adenomului. Dacă operaţia este făcută înainte de apariţia complicaţiilor, rezultatele sînt foarte bune.
adipos, gras, grăsos, format din grăsimi. Ţesut adipos, ţesut format din celule adipoase sau adipocite, a căror particularitate este că pot îngloba în corpul lor grăsimi în cantităţi mai mari sau mai mici, în funcţie de tendinţa de
16
tngrăşare a organismului. Gradul de dezvoltare a ţesutului adipos determină adipozitatea. La persoane de statură mijlocie şi greutate medie, dezvoltarea ţesutului adipos reprezintă aproximativ 1/20 din greutatea corporală. Adipozitatea este diferită la corpul femeii
Adipozitate normală la bărbat (-4) şi femeie (B). Adipozitate crescută într-un caz de obezitate generalizată (C).
şi al bărbatului. In mod normal, la femeia adultă există o adipozitate mai accentuată în comparaţie cu bărbaţii, în special în regiunea şoldurilor, coapselor, umerilor, fapt care explică liniile mai rotunde ale corpului femeii. Pînă la perioada pubertăţii, în cursul perioadei de creştere, organismul fetelor şi al băieţilor prezintă însă deosebiri mai mici de adipozitate în comparaţie cu persoanele adulte. In unele boli metabolice (obezitate) există o adipozitate excesivă, grosimea stratului de grăsime subcutanată putînd atinge 5—10 cm în special pe abdomen. în interiorul corpului, grăsimile se pot, de asemenea, depune în exces în jurul diferitelor organe sau în pereţii arterelor.
Celule adipoase (adipecite) la o persoană cu greutate normală (4) şi la alta cu tendinţă la tngrăşare (B). ! — membrana celulară; 2 — nucleul celulei; 3 — picături mari şi mici de grăsime înglobate în corpul adipocitului.
Adipozitatea crescută poate îmbrăca uneori forme generalizate sau, dimpotrivă, localizate, unele părţi din organism avînd aspect normal, iar altele fiind excesiv de grase, în alte boli (caşexie), depozitele de grăsime ale organismului scad, dispar o dată cu topirea
2—1652
maselor musculare şi apariţia reliefurilor osoase, fapt ce duce la aspectul caracteristic al bolnavilor respectivi, cunoscut în limbaj popular pe bună dreptate sub numele de „piele şi os“. adipozogenital (sindrom), boală caracterizată prin obezitate şi infantilism genital. Sindromul adipozogenital poate fi provocat de prezenţa unei tumori cerebrale, alteori ca urmare după
o	infecţie virotică care a atins centri subcorti-cali, dar deseori se dezvoltă şi fără o cauză
Lobul adipos: 1 — celule adipoase; 2 — ţesut conjunctiv; 3 — vase sanguine.
evidentă. Aşa se petrec lucrurile cu copiii la care apare treptat o obezitate ce ia proporţii, mai ales în urma unei alimentaţii exagerate şi a condiţiilor de viaţă sedentară. Obezitatea apare cu o distribuţie mai ales în regiunea sînilor şi subombilicală. Topografia grăsimii împrumută băieţilor un aspect feminin, iar fetelor un aspect de maturitate. Insuficienţa genitală apare cel mai evident la băieţi în apropierea pubertăţii: vocea nu se schimbă, nu apar impulsuri sexuale, testiculii nu coboară în scrot sau rămîn mici şi atrofiei, penisul îşi păstrează dimensiunile infantile. La fetiţe, organele genitale externe au aspect infantil, glandele mamare. sînt atrofice, menstra nu apare. Tratamentul variază după forma clinică: în sindromul adipozogenital de natură tumorală se recurge la extirpare chirurgicală, în celelalte forme se administrează hormoni, susţinuţi de un regim alimentar potrivit şi de cultură fizică medicală.
Addison (boala), insuficienţă a glandei suprarenale. Modificările patologice ating de obicei corticosuprarenala, deoarece medulosuprare-nala este mai rezistentă la infecţii. Lezarea cronică a corticosuprarenalei dă tabloul clinic al bolii cunoscute sub numele de boala Addison, după numele celui care a descris-o primul. Glanda poate fi distrusă lent, printr-o infecţie, iar semnele de insuficienţă suprarenală apar abia atunci cînd aproximativ 70% din glandă a fost distrusă. De obicei, tuberculoza este
17
cauza cea mai frecventă. Boala se întîlneşte mai des la bărbaţi, între 20 şi 50 de ani, insta-lîndu-se progresiv; uneori, însă, începutul insuficienţei suprarenale poate îmbrăca un caracter acut, fie pentru că bolnavul era purtătorul unei insuficienţe cronice ignorate care s-a acutizat cu prilejul unei infecţii, intoxicaţii sau şoc operator, fie pentru a distruge septicemia masivă, cu evoluţie fulgerătoare. Simpto-mele principale ale bolii Addison constau în modificări de coloraţie a pielii şi mucoaselor; acestea capătă o culoare cafenie ca de coajă de pîine prăjită. La acest semn se mai asociază
0	stare de oboseală de neînvins, cu pierdere în greutate şi lipsa poftei de mîncare. Hipotensiu-nea arterială este un indiciu al gravităţii acestei afecţiuni. Fenomenele descrise au de obicei un mers lent, dar pot apărea şi brusc, necesitînd internarea urgentă a bolnavului în spital. Aici
1	se va administra un tratament energic cu ser fiziologic şi glucoză, plasmă, hormoni cortico-suprarenali, vitamine. Medicamentele care înlocuiesc cu succes secreţia acestei glande sînt cortizonul şi preparatele de dezoxicorticosteron (DOCA). Se completează eventual medicaţia cu tratament specific antituberculos (strepto-micină, hidrazidă), vitamină C.
adrenalină — vezi vasoconstricţie.
aer, amestec gazos, indispensabil vieţii, alcătuit din oxigen (20,95%), azot (78,09%), bioxid de carbon, hidrogen şi alte gaze. Dintre acestea, oxigenul are prima însemnătate. Scăderea oxigenului la 14% este resimţită de organism şi la 9% pune viaţa în pericol. La o temperatură de 18—20° şi o umiditate relativă de 40—60%, aerul este cel mai favorabil pentru sănătate. Umiditatea crescută este nesănătoasă, la orice temperatură. In caz de temperatură ridicată, umezeala aerului stînjeneşte pierderea de căldură a corpului prin transpiraţie, dînd senzaţia de zăpuşeală. In caz de temperatură scăzută, aerul umed fiind mai bun conducător de căldură, grăbeşte pierderea de căldură a corpului, ceea ce dă senzaţia neplăcută de „frig care te pătrunde în oase“. Pentru sănătatea omului prezintă o mare însemnătate calitatea aerului respirat în încăperi (locuinţă, loc de muncă). în spaţiile închise, aerul se viciază, datorită eliminării de bioxid de carbon, vaporilor de apă şi diferitelor substanţe organice volatile şi mirositoare rezultate din activitatea pielii, din descompunerea transpiraţiei, precum şi din arderea ţigărilor — după cum se întîmplă în cele mai multe încăperi. Aerul viciat duce la o stare de indispoziţie, provoacă dureri de cap, ameţeli, senzaţie de greaţă şi alte tulburări, favorizînd o serie de îmbolnăviri. Foarte periculos este aerul viciat pentru sănătatea copiilor. De aceea, este atît de importantă grija pentru primenirea aerului, prin ventilaţie. Ventilaţia este de două feluri: naturală şi artificială. Ventilaţia naturală se realizează în parte de la sine, prin aerul care pătrunde în mod obişnuit prin micile spaţii de la uşi şi ferestre, ca şi prin porozitatea pereţilor (de aceea este neigienic a locui în încăperi cu
pereţi uleiaţi, care împiedică trecerea aerului). Ventilaţia naturală trebuie însă intensificată, cel puţin de două ori pe zi, dimineaţa şi seara înainte de culcare, chiar şi în anotimpul rece, prin deschiderea ferestrelor şi a uşilor. Ventilaţia artificială se realizează la locurile de muncă,
Pungă de aer a sl o mac ului: situaţie normală (A, B); influenţa ei asupra poziţiei inimii (C,D): 1 — coi-pul stomacului; 2 — punga de aer; 3 — muşchiul diafragm; 4 — inima.
prin diferite aparate de aspirare a aerului viciat şi de introducere a aerului curat din afară. O excelentă ventilaţie se obţine prin instalaţiile de aer condiţionat (vezi condiţionarea aerului). Aer complementar, aer de rezervă, aer rezidual şi aer curent, volume de aer din plămîni ce pot fi mobilizate în cursul ventilaţiei pulmonare (vezi respiraţie). Aer alveolar, amestec de gaze existent în alveolele pulmonare (vezi respiraţie) format în principal din circa 80% azot, 14% oxigen şi 6% bioxid de carbon. Acest aer este eliminat parţial în timpul expiraţiei şi se diluează în timpul inspiraţiei prin amestecare cu aer atmosferic mai bogat în oxigen şi cu cantităţi foarte reduse de bioxid de carbon. Punga cu aer a stomacului, porţiune din stomac umplută în permanenţă cu gaze rezultate din fermentaţiile digestive, a căror compoziţie este mult deosebită de aerul atmosferic. Datorită vecinătăţii cu inima, o creştere exagerată
18
a volumului pungii de aer modifică poziţia inimii, putînd produce tulburări în funcţia acesteia. Utilizarea aerului în diagnosticul radiologie: pentru delimitarea formei şi poziţiei unor organe cu structură asemănătoare se introduce între ele o cantitate de aer sau oxigen sterilizat, care creează o diferenţă netă de contrast pe filmul radiologie între zona organului analizat şi zona din jurul lui umplută cu aer. Introducerea de aer în intestin prin rect serveşte, de asemenea, la crearea unor contraste radiologicenecesare studiului bolilor intestinale. Aerul ca element terapeutic. Un aer bogat în oxigen, uscat, lipsit de impurităţi, poate fi utilizat pentru tratamentul unor boli respiratorii şi al unor tulburări generale de nutriţie, deoarece un asemenea aer are calităţi de stimulare a organismului. Aerul mai poate fi, de asemenea, utilizat în medicină ca mijloc de administrare pe cale respiratorie a unor substanţe medicamentoase pulverizate (aerosoli). Aer condifionat, aer purificat (de bioxid de carbon, vapori de apă în exces) încălzit, îmbogăţit în oxigen şi eventual sterilizat. Un asemenea aer este utilizat pentru ventilarea sălilor de spectacol, a sălilor de operaţii, a încăperilor ermetice din avioane, submarine, nave cosmice. Mijloacele de condiţionare a aerului implică procedee chimice, fizice şi instalaţii speciale, în locuinţe, plantele din cameră ajută la condiţionarea aerului, deoarece în timpul zilei ele absorb bioxidul de carbon şi elimină oxigenul, în timp ce noaptea, avînd un efect invers, devin inoportune, în special în camerele de dormit. Pentru un cartier sau un oraş, spaţiile verzi şi vegetaţia existentă au un rol de condiţionare naturală a aerului din zona respectivă. Aer viciat, aer ce conţine cantităţi dăunătoare de vapori de apă, bioxid de carbon, gaze, impurităţi, fapt care îl fac impropriu pentru a fi respirat. Aerofobiey în traducere, „frică de aer“. Semn aproape constant în turbare la om: un curent de aer provoacă bolnavului de turbare spasme (contracturi) ale muşchilor faringelui, gîtului şi consecutiv greutate în respiraţie şi stare de frică.
Aeroterapie, folosirea aerului liber în mişcare, cu scopul de a căli şi de a trata organismul. Formele mai răspîndite de aeroterapie sînt băile de aer (în care corpul dezbrăcat este supus acţiunii aerului un timp oarecare) şi cura de aer, bazată pe expunerea corpului culcat, timp îndelungat, pe o terasă sau într*o cameră cu ferestrele larg deschise indiferent de sezon.
Aeroterapia se recomandă în cazuri în care'organismul trebuie tonificat, precum şi pentru a se spori capacitatea de adaptare la influenţele schimbătoare ale
mediului extern, în tuberculoza pulmonară* cutanată, osoasă şi articulară, în anemii, boli funcţionale ale sistemului nervos şi cardiovascular, în surmenaj, în bolilecăilor respiratorii superioare etc. Aeroterapia este folosită pe scară largă pentru călirea organismului. In practicarea băilor de aer se recomandă prudenţă reumaticilor, bolnavilor cu afecţiuni articulare inflamatoare cronice şi^ cu nevrite.
aerofagie, acumulare de gaze în stomac peste limitele fiziologice. Aerofagia provine din cauza obiceiului pe care îl au unele persoane de a înghiţi aer în cantitate mare, în cursul sau în afara meselor. Se manifestă prin balo-nare şi greutate în partea de sus a abdomenului, eructaţii, vărsături, secreţie exagerată de salivă. Această dilataţie a stomacului poate provoca o senzaţie de jenă asupra inimii, care este comprimată de diafragmul împins în sus, simulînd uneori o criză de angină pectorală. Aerofagia nu este o boală, ci mai degrabă un simptom care se îniîlneşte în cursul faringi-telor, la fumătorii care fac abuz de tutun, în gastritele cronice şi mai ales la persoanele nervoase. De aceea, tratamentul aerofagiei se bazează pe calmante (bromură de calciu) şi respectarea igienei în cursul mesei: evitarea meselor servite în pripă, a conversaţiilor în timpul lor; lichidele să fie absorbite cu ajuto-torul unui pai, iar mestecatul alimentelor să fie complet. După mese se recomandă ceaiuri de sunătoare şi mentă, cu repaus la pat de 30 pînă la 60 de minute.
aerosoli, metodă folosită pentru administrarea directă în căile respiratorii a unor soluţii medicamentoase, după ce acestea au fost aduse, cu un aparat special, într-o stare de dispersie foarte fină, care să îngăduie inhalarea şi absorbţia lor în sînge prin intermediul mucoasei
19
pulmonare. Este folosită în astm, supuraşi pulmonare, afecţiuni oto-rino-laringologice.
afachie, absentă a cristalinului, ce rezultă, de obicei, în urma intervenţiei chirurgicale care se practică în cazuri de cataractă. Intervenţia constă în extragerea din ochi a cristalinului opac, pentru a permite razelor de lumină să pătrundă spre retină. Deoarece cristalinul posedă o putere de refracţie de 10 dioptrii, în afachie vederea poate fi clară numai dacă se priveşte prin ochelari cu lentile convergente de 10 dioptrii. In mod excepţional, afachia se poate datori eliminării cristalinului prin plăgile perforante ale globului ocular.
afazie, tulburare a funcţiei limbajului, care constă în imposibilitatea sau greutatea bolnavului de a stabili o comunicare cu cei din jur prin intermediul cuvintelor. Afazia constituie o tulburare a limbajului cortical — superior (deci nu este vorba de o greutate în mişcarea muşchilor care asigură limbajul) şi este datorită leziunilor din scoarţa cerebrală a emisferei stîngi (emisfera majoră). La stîngaci, emisfera majoră este cea dreaptă. De aceea, afazia nu este numai o tulburare de limbaj, ci se însoţeşte şi de un anumit grad de diminuare a funcţiilor intelectuale. Pentru ca limbajul să fie normal, este necesară integritatea a cel puţin 3 analizatori: auditiv, vizual şi motor. Prin intermediul analizatorului auditiv noi luăm contact cu mediul înconjurător, pentru a auzi ce ni se vorbeşte; cu ajutorul analizatorului vizual luăm contact cu limbajul scris, îl înţelegem şi stabilim conduita noastră. Analizatorul motor este efectorul voluntar al limbajului articulat, care asigură înlănţuirea logică a cuvintelor. înţelegerea şi expunerea în cuvinte a fost cîştigată de om cu ajutorul reflexelor condiţionate, cuvîntul exprimînd, prin el însuşi realitatea obiectivă (aşa cum a arătat I.P. Pav-lov, cuvîntul devine la om, „semnal al semnalelor"). Funcţia vorbirii este unică, deoarece există o interacţiune între cei 3 analizatori, pe de o parte, şi între restul scoarţei, pe de altă parte. Totuşi, atunci cînd o leziune cerebrală predomină în zona corticală a unui analizator, în emisfera stîngă (fiecare analizator se proiectează pe ambele emisfere cerebrale), tulburarea de limbaj va prezenta un caracter corespunzător. Astfel putem deosebi o afazie senzorială, atunci cînd leziunea predomină în teritoriul cortical al analizatorului auditiv sau vizual, sau în ambele teritorii concomitent (în emisfera majoră). Dacă leziunea predomină în teritoriul analizatorului auditiv, tulburarea de limbaj poartă numele de „surditate verbală", cînd bolnavul, deşi are auzul păstrat (auzul este reprezentat şi pe cealaltă emisferă), nu înţelege sensul cuvintelor, neînţelegîndu-şi, de asemenea, nici propriile cuvinte. Aşadar, deşi vorbeşte, cuvintele sale nu au înţeles. Aşa se întîm-plă şi cu surzii din naştere. Pentru că sînt surzi, ei sînt şi muţi (surdomuţi). Dacă leziunea predomină în teritoriul analizatorului vizual (emisfera majoră), tulburarea poartă numele de „cecitate verbală" (cecitate = lipsa de vedere).
20
Bolnavul deşi vede obiectele din jur (vederea este reprezentată pe ambele emisfere cerebrale) nu înţelege cuvintele scrise. De obicei, în anumite cazuri, după regresiunea fenomenelor de afazie senzorială, bolnavul poate prezenta o afazie denumită „amnestică“ (de uitare). în acest caz, ceea ce predomină este faptul că bolnavul nu poate să-şi amintească numele obiectelor care i se arată. Dacă leziunea predomină în teritoriul analizatorului motor (lobul frontal), bolnavul poate înţelege cuvintele vorbite sau scrise, dar nu poate să se exprime prin grai. Vorbim atunci de o „afazie motorie“. în general nu există bolnavi care să prezinte o afazie pură (senzorială sau motorie) ci o> afazie mixtă, predominînd una din formele afaziei şi în raport cu sediul şi mărimea leziunii cerebrale. Tratamentul afaziei este în primul rînd al cauzei care a determinat-o (ramolismente cerebrale sau hemoragii cerebrale* tumori, inflamaţii ale creierului). Vindecarea este în raport cu întinderea leziunii şi cu vîrsta bolnavului. La vîrstele mai tinere, prin reeducarea limbajului recuperarea este mai mare.
afonie, lipsa de sonoritate a glasului, cu posibilitatea de vorbire în şoaptă. Se întîl-neşte în diferite afecţiuni ale laringelui care împiedică vibraţia şi apropierea corzilor vocale (inflamaţii, tumori, cicatrice). Afonia funcţională apare în suprasolicitarea corzilor vocale sau în emoţii, boli psihice.
aftoasă (febră) boală acută infecţioasă şi contagioasă a animalelor cu copita despicată (bovine, ovine), caracterizată prin febră şi erupţie caracteristică (vezicule, apoi ulceraţii), localizată pe mucoasa cavităţii bucale şi pe piele la extremitatea membrelor. Agentul patogen este virusul aftos. Rezervorul de virus este format de animalele bolnave. Virusul se găseşte în elementele eruptive, pe piele şi de asemenea în lapte (şi derivate, ca untul) şi carnea animalelor bolnave. Boala este extrem de rară la om, interesînd mai ales pe cei care lucrează cu animale (veterinari, îngrijitori de vite, ciobani). Contagiunea se face direct, poarta de intrare fiind pielea sau mucoasele (cu mici zgîrieturi, plăgi) sau indirect pe cale digestivă, prin lapte, unt, brînzeturi (proaspete), carne, provenite de la animale bolnave. Incubaţia durează 4 zile. Boala la om se manifestă cu febră, care durează aproximativ 10 zile şi apariţia unei erupţii, formate din vezicule (numite afte) pe mucoasa, bucală, faringe, limbă. Aftele apoi se ulcerează, produc dureri şi salivaţie abundentă. în formele grave, erupţia apare şi pe piele. Nu există un tratament activ împotriva virusului aftos. Tratamentul este local: gargară, antiseptice. Profilaxia se face prin sacrificarea animalelor bolnave şi carantinarea contacţilor. La animale se utilizează şi vaccinarea cu vaccin antiaftos.
agent patogen (germen patogen, microorganism patogen), fiinţă foarte mică care nu poate fi văzută cu ochiul liber şi care produce boli (patogen însemnează producător de boală). Sînt şi microorganisme nepatogene. După anumite criterii (dimensiuni, mod de creştere etc.),.
agenţii patogeni se împartjn: virusuri, rickett-sii, bacterii, ciuperci, paraziţi. Multe din bolile produse de ei sînt boli contagioase (transmisibile) pentru om sau pentru animale.
aglutinare, aglomerarea unor particule de substanţe, a microbilor sau globulelor roşii în grămezi, sub acţiunea unor substanţe chimice, a anticorpilor, a aglutinogenilor. In practica medicală, fenomenul de aglutinare este utilizat în descoperirea unor boli infecţioase (reacţia Bordet-Wassermann), sau pentru evitarea accidentelor de transfuzie (vezi transfuzie).
agorafobie, teamă obsesivă, nejustificată, la unii oameni atunci cînd se găsesc afară într-un spaţiu larg, pe cîmp sau în pieţe. Este o senzaţie de nelinişte, de teamă, că în orice moment se poate întîmpla ceva grav. Este mai mult o teamă de singurătate, de imposibilitatea de a fi apărat la timp de semenii săi. Agorafobia constituie una din tulburările care apar uneori după emoţii mai mari şi poate fi găsită în psihastenie, dar şi în alte boli psihice. De multe ori se poate manifesta şi la cei normali ca urmare a unor întîmplări neplăcute petrecute de obicei la o vîrstă mai tînără.
agranulocitoză, scădere masivă pînă la dispariţie a globulelor albe granulocitare. Se întîl-neşte în cursul unei boli de sînge foarte gravă, caracterizată printr-o stare toxiinfecţioasă, cu febră mare, frisoane, vărsături, diaree şi prin-îr-o angină cu ulceraţii necrotice care se întind ia mucoasa gurii şi faringelui. Agranulocitoza apare în urma unor intoxicaţii medicamentoase (piramidon, săruri de aur, arsenic, bismut, sulfamide, barbiturice) sau profesionale (anilină, benzen), în cursul unor infecţii grave, avitaminoze, boli alergice sau la persoane care lucrează în mediu cu radiaţii ionizante (raze X, izotopi radioactivi). Profilaxia agranulocitozei se face prin controlul periodic al hemogramei la persoanele care lucrează în întreprinderi cu substanţe capabile să producă agranulocitoză.
albinism, tulburare apărînd de la naştere şi constînd în dispariţia totală a pigmentului pielii. Persoanele suferind de albinism au pielea albă ca laptele, perii de asemenea albi sau de un blond foarte palid şi culoarea ochilor roz sau albăstruie-deschis. Lipsa pigmentului din piele constituie un inconvenient foarte serios, aceste persoane fiind extrem de sensibile la razele soarelui. O expunere foarte redusă la soare care ar fi perfect suportată de oameni cu pigmentul dezvoltat în mod obişnuit poate produce la albinoşi arsuri serioase, însoţite de vezicule şi bule. Cauza acestei tulburări fiind necunoscută, vindecarea ei este greu de obţinut.
albuminurie, prezenţă de albumină în urină. Intensitatea albuminuriei se notează cu următoarele semne şi calificative: —, absenţă; ±t urme fine; +, nor vizibil; H—K nor dens (aproximativ 1 g la mie albumină); —|—K nor opac (2—3 g la mie); ++++, peste 5 g la mie. Semnificaţia albuminuriei este din cele mai importante pentru descoperirea şi urmărirea bolilor de rinichi, a instalării insuficien-
tei cardiace; în cursul nefrozelor, albuminuria atinge valori mari (chiar 40 g la mie). Ea se poate întîlni în cursul stărilor febrile, cînd are un caracter trecător; dacă persistă (cum se poate întîmpla în cursul unor angine) trebuie luate măsuri urgente de regim şi tratament (antibiotice, asanarea focarelor de infecţie) pentru a preveni instalarea unor complicaţii renale greu de vindecat.
alcaline, săruri ale unor acizi slabi cu baze puternice sau hidroxizi ale unor metale uşoare. Soluţiile lor apoase au proprietatea de a reacţiona cu acizii tari, neutralizîndu-i. Cel mai utilizat medicament alcalin este bicarbonatul de sodiu (mai corect hidrocarbonat de sodiu), pulbere albă, cu gust leşietic şi puţin sărat. Se administrează obişnuit per os ca pulbere simplă, dizolvat în apă sau în caşete, sau ca pulberi compuse (în formulări magistrale). Ajuns în stomac, reacţionează cu acidul clorhidric liber, dînd naştere la sare, apă şi hidroxid de carbon (gaz). Aceasta explică şi efectul lui de liniştire a senzaţiei de arsură a stomacului şi erupţiile de gaze care apar după administrarea medicaţiei alcaline. Se administrează la scurtă vreme după mese şi în doze nu prea mari. Întrucît de obicei bolnavii depăşesc prin abuz cantitatea indicată de alcaline, trebuie arătat că neutralizînd rapid acidul clorhidric din stomac, bicarbonatul în exces declanşează pe cale reflexă o activitate mărită a glandelor secretorii stomacale care vor fabrica mai mult acid clorhidric, pe baza principiului compensării. Preparatele magnezice utilizate ca alcaline acţionează mai lent, dar pe o perioadă mai îndelungată decît bicarbonatul de sodiu. In plus, au şi un efect uşor laxativ, datorită proprietăţilor ionului de magneziu. Oxidul de magneziu (sau magnesia usta) se prezintă ca o pulbere fină, albă, cu un uşor gust amărui. Reacţionează cu acidul clorhidric, neutralizîn-du-1 după ce se transformă în stomac în hidroxid de magneziu. Nu eliberează bioxid de carbon. Hidroxidul de magneziu se administrează în suspensie apoasă (7%), deoarece este greu solubil în apă. Bioxidul de magneziu este tot o pulbere albă, fără gust şi fără miros şi care, neutralizînd acidul clorhidric din stomac, degajă oxigen în stare născîndă, reducînd astfel şi activitatea secretoare a glandelor stomacale. Carbonatul de magneziu are o acţiune similară celorlalte preparate magnezice sau alcaline, pe de o parte, şi o acţiune asemănătoare bicarbonatului de sodiu în privinţa degajării de bioxid de carbon în stomac, pe de altă parte. Medicaţia alcalină nu epuizează însă mijloacele folosite în combaterea hiperacidi-tăţii. In arsenalul terapeutic al acestui simptom (în afară de medicaţia adresată bolii care cauzează hiperaciditatea) se mai cunosc şi medicamentele neutralizante sau adsorbante, medicamentele „schimbătoare de ioni“, sau medicamentele care scad direct activitatea secretoare a glandelor gastrice.
alcoolism, în sens strict medical, este o boală produsă de abuzul repetat şi în cantităţi
21
mari de băuturi alcoolice, pentru consumul cărora individul^ respectiv manifestă o atracţie bolnăvicioasă. In sens mai larg, alcoolismul reprezintă suma efectelor nocive pe care le exercită abuzul de alcool asupra sănătăţii, existenţei, activităţii şi prosperităţii societăţii. Alcoolul este o otravă care în caz de ebrietate acută se absoarbe repede din stomac şi trecînd în sînge acţionează asupra celulelor nervoase, provocînd pierderea atenţiei şi controlului. In cursul beţiei dispare mai întîi raţionamentul, după care urmează o stare de hiperexcitabilitate, cu agitaţie şi vorbire fără şir. Acţiunea alcoolului cuprinde treptat elementele sistemului nervos central: dispare capacitatea de percepere a excitaţiilor, scade sensibilitatea la durere, mişcările devin incoor-donate (mersul împleticit), pînă ce în cele din urmă se instalează un somn adînc. Durata stării de ebrietate acută nu depăşeşte, de obicei, 4—6 ore (pentru un adult de 64 kg, doza mortală este apreciată la 1 1 alcool de 40%). Alcoolismul cronic se instalează în timp, în urma abuzului prelungit de băuturi spirtoase. Intoxicaţia lentă a organismului cu alcool, ca şi cu toxinele dezvoltate în urma tulburărilor metabolice consecutive, aduce după sine o serie de modificări patologice la nivelul diverselor organe. Astfel, localizarea intoxicaţiei alcoolice la nivelul aparatului digestiv poate da naştere la o serie de afecţiuni: gastrită alcoolică, congestia ficatului care poate evolua pînă la ciroză. Din partea aparatului cardiovascular poate apărea miocardita alcoolică, manifestată prin dilataţia inimii cu dispnee, oboseală. Dar cele mai caracteristice tulburări provocate de alcoolismul cronic sînt cele neuropsihice. Alcoolismul duce la degradări psihice cu scăderea intelectului şi a capacităţii de muncă, la pierderea sentimentului de datorie faţă de familie şi societate. Alcoolicul manifestă instabilitate, iritabilitate, neîncredere în sine; atenţia, voinţa şi capacitatea de creaţie slăbesc, se instalează astenia sexuală şi insomnia. Treptat, alcoolismul conduce către o serie de boli psihice caracteristice : psihozele alcoolice, dintre care cităm: delirium tremens caracterizat printr-o stare de confuzie cu halucinaţii vizuale. Această psihoză este precedată de o perioadă de nelinişte şi insomnie, de accentuarea tremurătu-rilor care se generalizează la întreg corpul. Delirium tremens, poate surveni şi brusc, după
o	perioadă de abstinenţă completă, o boală, o intervenţie chirurgicală sau după un accident, în care cazuri poate deveni fatal. Alcoolismul cronic se mai manifestă şi prin dureri la nivelul muşchilor membrelor, uneori cu paralizie: polinevrita alcoolică. In general, puterea de rezistenţă a organismului alcoolicilor este scăzută din cauza subalimentaţiei şi carenţei în vitamine; din acest motiv, ei cad pradă uşor bolilor intercurente. In beţia simplă nu este necesar tratamentul decît dacă este vorba de o intoxicaţie gravă. Atunci se fac spălături gastrice sau golirea stomacului prin vărsături, provocate de injecţia cu apomorfină. In ce
priveşte alcoolismul pronie,tratamentul trebuie să înceapă prin încetarea consumului de băuturi alcoolice, măsură care poate fi realizată prin internare într-un spital de psihiatrie. In prima etapă a internării se urmăreşte dezintoxicaţia bolnavului cu restabilirea echilibrului nutritiv şi vitamină C. Se administrează stricnină şi vitaminele Bx, PP (acid nicotinic) complex B. După dezintoxicarea bolnavului se trece la tratament pe baza reflexelor condiţionate. Principiul acestui tratament stă în a administra, concomitent cu băutura favorită, o substanţă medicamentoasă care provoacă o stare generală rea, cu greaţă şi vărsături. După mai multe asemenea asocieri, senzaţiile neplăcute vor apărea în mod reflex condiţionat la orice consum de alcool, constituindu-se astfel o adevărată aversiune pentru alcool.
alergie, reactivitate modificată a organismului cînd asupra acestuia acţionează în mod repetat diferite substanţe proteice, microbi. Substanţele capabile să provoace modificări de sensibilitatea organismului se numesc alergeni sau antigeni. La primul lor contact cu organismul, acesta se apără prin formarea unor substanţe antagoniste, specifice fiecărui antigen în parte, denumite anticorpi. La o nouă pătrundere a aceleiaşi substanţe faţă de care organismul a devenit sensibil, contactul dintre alergen şi anticorpul specific dă loc la o reacţie care duce la eliberarea unei substanţe denumite histamină. Aceasta declanşează manifestări alergice la nivelul diferitelor organe. Astfel, dacă anticorpii s-au fixat la nivelul bronhiilor şi are loc aici reacţia dintre alergen şi anticorpii săi, atunci se produce o criză de astm bronşic. Cînd sediul lor este mucoasa nazală, stomacul, intestinul, căile biliare, pielea, atunci şi tulburările ivite vor fi în legătură cu aceste organe: rinosinuzită, gastrite sau enterocolite alergice, diskinezie biliară, urticarie sau eczemă. Tratamentul diverselor manifestări alergice constă într-o desensibilizare progresivă şi în folosirea substanţelor antihistaminice de sinteză (Romer-gan, Alergan, Avii, Longifen), a cortizonului, autohemoterapiei, calciului, hiposulfitului de sodiu etc.
alienaţie (mintală), denumire generală care indică existenţa unei scăderi globale a funcţiilor psihice. Se întîlneşte atît la bolnavii cu tulburări psihice din naştere, cît şi la cei care s-au îmbolnăvit după naştere. Nu trebuie confundată cu tulburările psihice de suprasolicitare, adică starea de „nevroză" (vezi nevroză), care nu degradează gîndirea şi comportamentul bolnavilor, nu este progresivă şi în care dispare, punînd bolnavii în condiţii de odihnă cerebrală.
aliment, la baza vieţii stau prefaceri biochimice multiple care necesită nevoia imperioasă de a incorpora anumite substanţe din mediul extern. Aceste substanţe găsesc în diferite produse naturale sau industria care formează hrana omului şi poartă denumirea generală de alimente. Alimentele îndeplinesc trei roluri: energetic, plastic şi catalitic. Rolul energetic constă în furnizarea energiei
22
care rezultă din transformarea substanţelor alimentare, iar energia eliberată prin arderea acestora în organism se exprimă în calorii. Rolul plastic constă în aportul unor substanţe alimentare la refacerea ţesuturilor uzate sau distruse, precum şi la formarea ţesuturilor noi, în special la vîrsta creşterii. Rolul catalitic se exercită prin acţiunea unor compuşi chimici aflaţi în alimente şi care intervin direct în asimilarea şi dezasimilarea: substanţelor aduse de alimente. Principalele substanţe alimentare sînt: proteinele, glucidele, grăsimile, vitaminele şi sărurile minerale. Primele trei au valoare energetică, însă principalele furnizoare de energie sînt glucidele şi grăsimile. Proteinele sînt extrem de importante prin funcţia lor plastică şi de stimulare a unor funcţii vitale şi ele nu trebuie să lipsească din alimentaţie. Rol plastic mai au şi grăsimile, care pot forma depozite sub piele sau în diverse organe , precum şi sărurile minerale (calciul în formarea oaselor, fierul în sinteza hemoglobinei). Rolul catalitic îl îndeplinesc în primul rînd vitaminele, a căror prezenţă este indispensabilă desfăşurării armonioase a tuturor proceselor metabolice. Alimentaţie dietetică. In tratamentul multor boli, alimentaţia joacă un rol extrem de important. Uneori, regimul alimentar întrece ca importanţă medicamentul. Principalele indicaţii pentru ca alimentaţia dietetică să dea într-o cît mai largă măsură rezultatele dorite sînt următoarele: regimul alimentar să fie cît mai bine cunoscut de bolnav şi în special să fie cunoscute amănuntele regimului legate de particularităţile individuale ale bolnavului; să fie cunoscute nu numai care sînt alimentele interzise şi cele permise, dar şi modul în care pot fi preparate — din gama alimentelor permise — feluri de mîncare cît mai variate şi apetisante (altfel, regimul poate deveni monoton, plictisitor, expunînd fie la denutriţie, fie la părăsirea lui); bolnavul să cunoască, dintre alimentele permise, care sînt cele mai preţioase aşa-numitele alimente „necesare", care intervin direct şi activ în procesul de vindecare (exemplu de aliment necesar: brînza de vaci în dieta după hepatită epidemică); să fie cunoscute şi respectate precis anumite indicaţii speciale privind sarea, consumul de lichide, băuturile alcoolice, ceaiul şi cafeaua; regimul să fie respectat fără nici o abatere pe întreaga durată prescrisă, fiind ştiut că abandonarea lui înainte de vreme poate duce la compromiterea rezultatelor întregului tratament. Alimentaţie raţională. Alimentul este acel factor al mediului înconjurător care exercită cea mai puternică influenţă asupra organismului uman. De om şi numarde el depinde ca această influenţă să nu fie niciodată negativă, deci greşelile de alimentaţie să nu expună la îmbolnăviri. Dar nu numai atîtl Alimentaţia este menită să îndeplinească o funcţie pozitivă, să întărească sănătatea, să consolideze rezistenţa organismului, capacitatea organismului de a se adapta la acţiunea în continuă schimbare a factorilor de mediu extern şi să mărească puterea de
muncă. In acest scop, problema de bază este acoperirea, printr-o alimentaţie raţional organizată, a tuturor nevoilor vitale ale organismului. Iar pentru ca alimentaţia să fie într-ade-văr raţională se cere a da un răspuns corect, în practică, la următoarele întrebări: Ce mîn-căm? Cît mîncăm? Cum mîncăm? Cînd mîn-căm? a) Ce mîncăm? Incontestabil, alimentaţia trebuie în primul rînd să fie completă, adică să procure organismului proteine, glucide, lipide, săruri minerale şi vitamine în anumite proporţii. Or, nici unul din alimente nu conţin aceste substanţe în proporţiile corespunzătoare nevoilor organismului. De aceea este necesar ca alimentaţia să fie variată, cuprinzînd toate cele 8 grupe în care pot fi împărţite alimentele, în funcţie de valoarea lor biologică şi de substanţele pe care le conţin. Trebuie subliniat că nu este totul ca alimentaţia să acopere nevoile energetice ale organismului (prin calcularea raţiilor de 3 000, 4 000, 5 000 sau mai multe calorii pe zi, în funcţie de efectuarea unei munci cu efort fizic redus, mediu, crescut etc.). Se mai cere ca alimentaţia să conţină în proporţii satisfăcătoare substanţele cu rol plastic şi în primul rînd proteinele, cu aşa-numiţii aminoacizi esenţiali aflaţi în compoziţia lor şi care nu pot fi sintetizaţi în organism din alte substanţe şi au o valoare de neînlocuit în desfăşurarea normală a unor funcţii vitale im-
portante. Cele 8 grupe de alimente sînt: 1) lapte şi brînzeturi. Acestea constituie o sursă de proteine valoroase, de calciu şi vitamine, fiind deosebit de utile pentru dezvoltarea organismului, la vîrsta creşterii, şi pentru consolidarea rezistenţei la condiţii mai grele de muncă. Laptele este însă sărac în unele elemente minerale (fier, cupru, mangan), iar brînzeturile grase, în cantităţi mari, favorizează hipercolesterolemia; 2) carne şi peşte. Sînt foarte bogate în proteine valoroase şi
23
fier, au rol important în creştere, stimulează activitatea nervoasă superioară şi ameliorează capacitatea de muncă. Organele şi mai ales grăsimea de bovine şi ovine au acţiune hiper-colesterolemiantă; 3) ouă. Conţin proteine de înaltă valoare biologică, numeroase vitamine în cantităţi mari si grăsimi de calitate. Gălbenuşul conţine mult colesterol (pînă la 2%); 4) legume şi fructe. Constituie principala sursă de vitamină C, procură glucide şi elemente minerale, stimulează digestia şi conţin o gamă variată de substanţe aromatice. Acoperă însă slab nevoile energetice şi sînt foarte sărace în proteine, neputînd acoperi singure nevoile nutritive ale organismului uman (vezi vegeta-rianism; 5) cereale şi leguminoase uscate. Reprezintă cea mai importantă sursă de material energetic, prin glucidele pe care le conţin. Sînt şi o sursă importantă de vitamine din grupul B şi vitamina E. Conţin proteine vegetale, care sînt mult inferioare faţă de proteinele animale;
6)	produse zaharoase (dulciuri). Constituie o excelentă sursă de energie, pe care o eliberează rapid în cazuri de efort crescut — în producţie, pe terenul de sport sau în excursie. Nu conţin vitamine. Abuzul de produse zaharoase expune la tulburări de nutriţie (obezitate). Dulciurile consumate între mese sau seara la culcare
—	îndeosebi cele lipicioase, care rămîn aderente la dinţi — favorizează carierea dinţilor; 7) grăsimi. Au valoare calorică foarte ridicată şi sînt necesare în special în anotimpul friguros şi pentru cei care depun eforturi fizice mari. Conţin vitaminele A şi D. In cantităţi prea mari, expun la obezitate. Grăsimile animale
—	spre deosebire de cele vegetale — au acţiune hipercolesterolemiantă; 8) băuturi. Rolul principal aparţine apei, necesară în cantitatea de
1	1/2—2 litri pe zi. Alcoolul nu are valoare nutritivă şi nu este niciodată necesar organismului. Cafeaua are acţiune stimulantă, favorizează efortul fizic şi intelectual, dar poate produce^ tulburări dacă este consumată în exces. In stabilirea elementelor componente ale hranei se va ţine seama că produsele din aceeaşi grupă se pot înlocui unele cu altele, pe cînd cele aparţinînd unor grupe diferite nu se pot înlocui între ele. Deci, principala indicaţie, pentru organizarea raţională a alimentaţiei, este alcătuirea de meniuri variate în care să intre, pe parcursul unei săptămîni, alimente din toate cele 8 grupe enumerate mai sus. b) Cit mîncăm? Atît cît este necesar pentru obţinerea senzaţiei normale de saturaţie. Excesele alimentare nu sînt mai puţin periculoase decît alimentaţia insuficientă. In special este importantă evitarea abuzurilor alimentare la persoanele mai în vîrstă, la cei predispuşi la îngraşare, la suferinzii de inimă, c) Cum mîncăm? în aşa fel încît să favorizeze la maximum digestia şi asimilarea, care sînt reglate de sistemul nervos. Cîteva măsuri utile în acest sens sînt următoarele: să existe o ambianţă cît mai plăcută, întreţinută de aranjarea estetică a mesei, prezentarea atrăgătoare a preparatelor culinare, bună dispoziţie (discuţiile neplăcute nu îşi
au locul la masă); să nu se citească la masă; să se utilizeze diverse condimente care, dînd mai mult gust mîncărurilor, favorizează secreţia sucurilor digestive, dar să se păstreze totodată măsura în folosirea condimentelor care au acţiune iritantă (ardei iute, boia, oţet, piper, hrean, muştar, ceapă crudă sau prăjită); să se mănînce încet şi să se mestece bine: un aliment bine mestecat este în parte ca şi digerat; să nu se consume prea mult dintr-un singur fel de mîncare, mai ales dacă este bogat în grăsimi; să se reducă consumul de apă în timpul mesei; cel puţin unul din feluri să fie o ciorbă, supă sau o mîncare caldă, d) Cînd mîncăm? Pe cît posibil, totdeauna la aceleaşi ore. Ritmicitatea meselor favorizează mult mersul armonios al funcţiilor digestive. Este necesar să mîncăm cel puţin de 3 ori pe zi, repartizînd cantităţile de hrană în felul următor: 30% la micul dejun, 45—50% la masa de prînz şi 20—25% la masa de seară. Pentru copii şi tineret este necesar a introduce una sau două gustări între mesele principale. In sfîrşit, o cerinţă a alimentaţiei raţionale este şi ca alimentele ingerate să fie salubre, să nu fie contaminate, să nu transmită microbi, virusuri sau paraziţi intestinali. De aceea sînt de maximă importanţă următoarele măsuri: întreţinerea în perfectă stare de curăţenie a bucătăriei, mobilierului, vaselor şi tuturor obiectelor care servesc la prepararea alimentelor; păstrarea corectă a alimentelor, bine acoperite pentru a fi ferite de praf şi de muşte; instalarea unei site de metal, pe timpul verii, la fereastra bucătăriei; examinarea atentă a alimentelor uşor alterabile, în special în timpul verii, evitarea preparării pentru mai multe zile a unor asemenea alimente şi păstrarea lor numai la rece; separarea atentă a operaţiilor de curăţire a zarzavaturilor de celelalte operaţiuni care se fac la bucătărie; strîngerea gunoiului într-un vas acoperit, evacuat zilnic; îmbrăcarea unui halat sau şorţ special la bucătărie şi grija pentru curăţenia perfectă a mîi-nilor. Alimentaţia sugarului. Alimentaţia reprezintă principalul capitol al îngrijirii copilului la această vîrstă. In primul rînd trebuie avute în vedere următoarele două reguli fundamentale: 1) In zilele noastre alimentaţia — ca şi întreaga îngrijire a copilului mic — nu se poate concepe să fie făcută la întîmplare sau numai după cum se ştie „din bătrîni“. Ea trebuie dirijată ştiinţific, iar însuşirea normelor de alimentaţie raţională trebuie făcută cu ajutorul personalului medico-sanitar de specialitate şi al cărţilor de popularizare care se găsesc în librării. 2) Alimentaţia trebuie să fie individualizată, în raport cu particularităţile copilului şi ale mamei, dar numai după îndrumările competente ale medicului şi ale sorei de ocrotire. Reamintim cîteva principii generale: laptele de mamă este alimentul cel mai bun pentru sugar, deoarece conţine în proporţiile cele mai potrivite toate substanţele necesare, se digeră mult mai uşor şi reprezintă un aliment viu, conţinînd intacte vitaminele şi fermenţii pe care fiertul le distruge în laptele
25
de vacă; pînă la 4—5 luni, laptele de mamă (la care se adaugă zeamă de fructe începînd de la 2—3 luni) este singurul aliment; de la 4—5 luni se adaugă alte alimente (grişul cu lapte, supa de legume, pireul de legume şi de fructe etc.), începînd totdeauna cu o cantitate mică din alimentul nou şi mărind treptat raţia; suptul continuă pînă la 9—10 luni; trecerea la alte alimente („diversificarea44) se amînă în timpul căldurilor mari ale verii sau în caz de boală a copilului. Alimentaţia artificială (înlocuirea laptelui de mamă prin lapte de vacă, preparat în mod special) este de nedorit. Nu trebuie să se recurgă la alimentaţia artificială de cît în cazuri bine justificate, cînd mama nu poate alăpta. Copilul alimentat artificial trebuie supus unui control medical sistematic.
alopecie, cădere mai mult sau mai puţin masivă a părului, localizată în regiuni restrînse (alopecie localizată) sau întinsă la întreaga piele a capului (calviţie) sau chiar la toate părţile păroase ale organismului (alopecie generalizată). Motivele căderii părului sînt foarte numeroase, unele cunoscute şi care pot fi îndepărtate, altele necunoscute încă. De cele mai multe ori, în special la bărbaţi, alopecia este însoţită de stare de seboree, care constă în formarea exagerată de grăsime pe pielea capului. Firul de păr, literalmente sufocat, nu se mai poate regenera în mod normal, cade şi nu mai este înlocuit de un alt fir normal. Alopecia seboreică începe la colţurile frunţii şi în vîrful capului şi, neîngrijită, duce la o rărire din ce în ce mai importantă a părului, pînă ce se instalează o calviţie completă. Alopecii difuze mai pot apărea în urma unei boli infecţioase, în care temperatura a crescut peste 39°, după anumite stări şocante (operaţii, emoţii puternice, naştere), în urma unor tratamente în care s-a urmărit îndepărtarea perilor (roentgenterapia sau taliuterapia, aplicate pentru tratarea îmbolnăvirilor prin ciuperci ale pielii capului), în anumite stări însoţite de o slăbire mare a organismului (leucemii, cancere, diabet), în anumite boli proprii ale firului de păr ca moni-letrix (peri inegali ca grosime, rupîndu-se uşor), tricoclazie (fragilitate mare a firului de păr), sau după greşeli în îngrijirea părului, cum ar fi spălatul prea des, în special cu săpunuri alcaline, vopsirea repetată şi permanente prea dese. Spre deosebire de alopeciile difuze descrise mai sus, căderea părului se mai poate produce şi pe suprafeţe mai restrînse; cum ar fi în peladă, micozele pielii capului, foliculitele profunde, în cazul localizării în pielea capului a lupusului eritematos, sclerodermiei lichenului plan. Căderea părului poate fi definitivă, realizînd alopecia cicatriceală, cum ar fi după foliculitele profunde, lupusul eritematos, sclerodermie, în cazul unei supradozări de raze X, în alopecia seboreică înaintată sau reversibilă, rădăcina părului nefiind distrusă, ca după boli febrile, peladă, micoze (în afară de favus), alopecia seboreică incipientă. Tratamentul căderii părului va urmări mai întîi eliminarea cauzei
26
care a dus la această stare (spre exemplu tratamentul local cu sulf în stările seboreice). Este bine să se asocieze totdeauna o igienă corespunzătoare a părului, activarea circulaţiei în pielea capului prin fricţiuni uscate, raze ultraviolete, pilocarpină şi un tratament general (corticoizi, vitamine, gerovital, arsenic, hormoni).
aluniţă, mică tumoretă de culoare brună la suprafaţa pielii, făcînd parte din grupul nevilor (vezi nevi).
alveolă, cavitate deschisă existentă în oasele maxilare la locul de implantare a dinţilor şi în plămîni (vezi plămîn-alveolă pulmonară).
Alveolă dentară.
amalgam dentar, material întrebuinţat mai ales pentru obturaţii (plombe) şi mai puţin în tehnica dentară. Se prepară în momentul utilizării, din mercur şi praf sau splitere de argint, cupru, aur etc. Amalgamul de cupru are şi acţiune uşor antiseptică şi se utilizează la obturaţiile dinţilor de lapte. Acest material este plastic, în momentul aplicării putîndu-se modela perfect pentru a reda forma anatomică a dintelui cariat, fiind totodată foarte rezistent la presiunile de masticaţie, deoarece el se întăreşte, luînd duritatea metalelor. Amalgamul se întrebuinţează pentru cavităţile de molari şi premolari, căci din punct de vedere estetic (fizionomie) nu are aspect corespunzător. Are durabilitate mare şi se întăreşte abia după circa 3 ore, timp în care pacientul nu trebuie să se alimenteze.
Amara, staţiune balneară situată la o distanţă de 6 km de localitatea Slobozia, în plin Bărăgan. Altitudinea de 30 m a staţiunii, condiţiile de stepă, cu zile foarte călduroase şi nopţi răcoroase în timpul verii, determină un climat excitant, care cere din partea funcţiunilor organismului eforturi mari de adaptare; la acestea nu pot face faţă bolnavii lipsiţi de rezistenţă. In schimb, acest climat călduros şi uscat duce la apariţia unor transpiraţii abundente, care uşurează funcţia de depurare a rinichiului. Principalul factor natural al staţiunii este lacul Amara, a cărui apă are o concentraţie de peste 28 g săruri la litru,
continînd cloruri şi sulfaţi de sodiu şi de magneziu. Pe fundul lacului există un nămol verzui, unsuros, asemănător celui de Tekir-ghiol, utilizat ca şi acesta pentru ungeri şi împachetări. Cura cu factorii naturali din staţiune se recomandă în boli ale aparatului locomotor, boli de femei, de piele, endocrine, tuberculoză osteo-artro-ganglio-nară stabilizată, nevrite, sechele după poliomielită. Nu se indică trimiterea în staţiunea Amara în cazurile de tuberculoză pulmonară evolutivă, astm, nevroză astenică, boală Basedow, boli circulatorii necompensate.
amauroză, pierderea vederii la un ochi sau la ambii ochi.
Termen utilizat în trecut pentru cazurile de orbire la care nu s-a putut pune în evidenţă vreo leziune.
ambliopie, scădere a puterii vizuale, mai mult sau mai puţin pronunţată, fără pierderea completă a vederii. Ambliopia poate fi datorită unor cauze organice (opacităţi ale mediilor transparente ale ochiului şi defectele la nivelul retinei şi nervului optic) sau unor tulbu/ări de ordin funcţional (în strabismul monolateral, în isterie). In ambliopiile de cauză organică se pot utiliza ochelari telescopici, care măresc mult imaginile. Pentru instruirea şcolară a copiilor ambliopi există şcoli speciale, care au scopul de a le uşura procesul de învăţămînt.
ambulator, denumire dată unităţilor medicale care acordă asistenţă bolnavilor care se pot deplasa. In această categorie intră: dispensarele de circumscripţie sanitară teritorială şi de întreprindere, policlinicile de adulţi şi copii, dispensarele de stomatologie, dispensarele oncologice, dispensarele pentru sportivi, centrele antirabice etc. Dezvoltarea asistenţei medicale ambulatorii, înmulţirea numărului de unităţi şi dotarea acestora cu aparataj şi instrumentar modern constituie azi o preocupare centrală a organelor de conducere a ocrotirii sănătăţii în ţara noastră.
amenoree, absenţa menstruaţiei. Amenoreea poate fi primitivă atunci cînd menstruaţia nu apare de loc în cursul vieţii şi secundară dacă ea se opreşte după o perioadă de menstruaţii normală. Amenoreea este normală, fiziologică, înainte de pubertate, în timpul sarcinii şi alăptării şi după instalarea menopauzei. în general, la o femeie tînără, amenoreea se instalează cel mai des datorită sarcinii. în toate celelalte cazuri, amenoreea constituie un fenomen patologic. Amenoreea patologică poate fi temporară sau definitivă. Amenoreea temporară poate fi provocată de diferite boli generale, ca: febră tifoidă, tuberculoză, malarie, diabet. Amenoreea se poate instala după chiu-
retaje, radioterapie, intervenţii chirurgicale pe aparatul genital feminin şi boli endocrine. Surmenajul, stările de subnutriţie, emoţiile puternice, pot provoca de asemenea amenoree. Din această categorie face parte şi aşa-numita „amenoree de război“. Indiferent de cauza care o produce, amenoreea patologică trebuie tratată
de medicul ginecolog şi endocrinolog fiindcă încetarea menstruaţiei indică o tulburare gravă a întregului organism.
amigdalită, inflamarea amigdalelor (vezi angină).
amiloidoză, depunerea la nivelul ţesuturilor şi încărcarea unor viscere, mai ales a ficatului, rinichiului, splinei cu o substanţă specială care seamănă la prima înfăţişare cu amidonul (de aici, savantul Virchow a denumit-o amiloid). Natura exactă a acestei substanţe nu se cunoaşte nici astăzi, dar s-au precizat reacţiile chimice pentru punerea ei în evidenţă. Amiloidoză se instalează în cursul altor boli, cu deosebire după supuraţii prelungite, tuberculoză, sifilis, agravînd şi mai mult starea bolnavului. Multă vreme, ea poate rămîne nedescoperită. Manifestările ei principale sînt edemul cu albu-minurie masivă, creşterea în volum a ficatului sau splinei (hepato- sau splenomegalie), tulburările digestive (diaree).
amnezie, pierderea memoriei actelor întîm-plate pe o anumită perioadă de timp. Deosebim o amnezie lacunară, cînd bolnavul nu ştie ce s-a petrecut cu el o perioadă scurtă, păstrînd intactă memoria dinainte sau după această criză. Ea este caracteristică la epileptici după criză, cînd bolnavul nu ştie ce s-a petrecut cu el în timpul crizei. Alteori bolnavul nu îşi aminteşte de toată perioada vieţii dinaintea bolii (amnezie retrogradă) sau invers, nu mai reţine faptele petrecute după apariţia bolii, cum se întîmplă uneori la bătrînii cu tulburări
La băile Amara.
27
psihice de involuţie (amnezie anterogradă). Tratamentul se adresează bolii care a determinat-o. amorţeală — vezi parestezie. anaerobioză, viaţă în lipsa oxigenului din aer. Termenul se foloseşte în special la bacteriile anaerobe care trăiesc şi se multiplică în absenţa aerului atmosferic. Sînt bacterii strict anaerobe, care nu se pot dezvolta în prezenţa aerului, şi facultativ anaerobe, care se dezvoltă şi în prezenţa lui (în aerobioză).
anafilaxie, stare de reactivitate crescută a organismului faţă de administrarea repetată parenteral (adică ocolind calea digestivă) a unei proteine de la altă specie, netoxică (de pildă un ser sanguin provenind de la un animal, albuşul de ou). Injectarea pentru prima dată a unei astfel de proteine nu are efecte nocive, dar ea dă naştere în organismul injectat unor anticorpi specifici. La 10—12 zile de la injecţie se creează în organism o stare de sensibilizare, adică de reactivitate crescută a organismului faţă de această proteină. O dată instalată această stare, ea se păstrează vreme îndelungată, uneori toată viaţa. Manifestarea maximă a acestei stări de sensibilizare se observă după 3—4 săptămîni de la injectarea dozei care a determinat-o. Dacă după instaurarea stării de sensibilizare se administrează pe cale paren-terală aceeaşi proteină, se produc în organism tulburări grave care pot îmbrăca aspectul de. şoc anafilactic, capabil uneori să ducă la moarte. La om şocul anafilactic se observă rar. Mai frecvent se întîlneşte boala serică, după folosirea repetată a unor seruri sau vaccinuri, în aceste cazuri este recomandabil să se aplice metoda desensibilizării după procedeul Besred-ka, care constă în introducerea unei cantităţi reduse (1 ml) din serul respectiv înainte cu 1—2 ore de administrarea întregii doze.
analeptic, medicament de origine vegetală sau sintetică, recomandat în special în deprimarea funcţiilor sistemului nervos central, cardiovascular sau respirator. Are o acţiune excitantă asupra proceselor nervoase, întărind activitatea de comandă a creierului în reglarea respiraţiei şi circulaţiei. O acţiune periferică este semnalată la unele medicamente analep-tice (vezi cafeină). Analepticele extrase din vegetale, ca stricnina sau cafeina, sînt substanţe care în doze obişnuite au un efect tonic de îmbunătăţire a activităţii organismului, dar care în doze mari acţionează ca, otrăvuri puternice (primele două fiind de mult folosite de băştinaşii din Insulele Pacificului ca otravă pentru săgeţi). Analepticele sintetice sînt mai curent întrebuinţate şi în industria medicamentoasă sînt cunoscute: Pentazolul, Cordiamina. Acestea sînt indicate mai ales în intoxicaţii cu somnifere (luminai şi derivaţi) în asfixii cu oxid de cărbune (mangalul ars incomplet), în înec, electrocutare, precum şi în boli grave contagioase, stări de depresiune psihică etc. Acţionînd aproape numai prin intermediul sistemului nervos central, ele nu sînt indicate
în cazurile în care cauza îmbolnăvirii este periferică (plămîni sau inimă).
analgezia durerii la naştere, complex de măsuri pentru diminuarea durerilor din timpul naşterii. Astăzi este dovedit că vechea credinţă a necesităţii durerilor de naştere, ca şi a inevitabilităţii lor este greşită. Durerile de naştere, ca orice durere, duc la epuizarea sistemului nervos şi de aceea diminuarea sau chiar suprimarea lor este utilă pentru desfă-şurarea normală a naşterii. Pentru atingerea acestui scop se folosesc două metode: 1) metoda psihoprofilactică a atenuării durerilor de naştere; 2) metoda farmacologică-medicamen-toasă. Metoda psihoprofilactică pregăteşte femeia pentru naştere printr-un număr de lecţii ţinute în timpul gravidităţii. în aceste lecţii se arată femeii mecanismul naşterii, fiind prevenită asupra senzaţiilor pe care le va avea în timpul naşterii. De asemenea, gravida va fi învăţată cum să respire în timpul perioadei de dilataţie şi a celei de expulzie şi cum să execute o serie de mişcări de masaj, care contribuie la diminuarea senzaţiilor dureroase. Metoda farmacologică constă în administrarea de medicamente care se adresează fie centrilor nervoşi superiori, cu scopul de a diminua sau suprima percepţia dureroasă, fie în administrarea de substanţe anestezice care să împiedice transmiterea senzaţiilor dureroase de la bazin către centrii corticali ai creierului. Utilizarea substanţelor medicamentoase trebuie făcută cu prudenţă şi în anumite momente, deoarece ele pot influenţa în rău desfăşurarea normală a contracţiilor uterine sau pot cauza suferinţă fătului.
analgezice, substanţe care sedează durerea, acţionînd la nivelul sistemului nervos central. Senzaţia de durere este o reacţie a organismului care semnalează periclitarea integrităţii sau a sănătăţii organismului şi care apare ca rezultat al excitării puternice a corpului sau a unor organe interne. Ea presupune excitarea unor receptori nervoşi periferici sau ai organelor interne, căi nervoase de transmitere şi centri nervoşi (talamusul şi scoarţa cerebrală). Putem deosebi o durere „talamică“ prin afectarea organelor interne, durere care apare lent, este imprecisă ca localizare şi se termină gradat după încetarea cauzei care a provocat-o. Spre deosebire, durerea „corticală“ este mai promptă, cu localizare precisă, ea fiind tipul de durere care ia naştere în cazul afectării organismului la nivelul dintre acesta şi mediul înconjurător. Astfel, analgezicele pot fi împărţite în: analgezice de tip cortical (grupul „opiaceelor“, de exemplu morfina) şi analgezice de tip talamic, care au şi o acţiune de scădere a hipertermiei (grupul antipiretice-analgezice, de exemplu derivaţii de acid saljcilic, de pirazolchinoleină sau de hidrazină). în afară de acest mecanism central de sedarea durerii se mai poate acţiona şi printr-un mecanism periferic, iar substanţele care opresc durerea prin acţiunea asupra terminaţiilor nervoase periferice au luat denumirea
de „anestezice*4 locale (ca procaina, cocaina, anestezina).
analiză (cantitativă, calitativă), metodă folosită în biologie, medicină, chimie, mineralogie, chimie farmaceutică, industrie, la stabilirea calitativă şi cantitativă a diverselor substanţe chimice simple din componenţa unor produşi complecşi, a) Analiza calitativă, în medicină, determină compoziţia calitativă a unei combinaţii chimice complexe sau a unui amestec de diferite combinaţii chimice (de exemplu, determinarea prezenţei glucozei în urină), b) Analiza cantitativă, determină proporţia diferitelor substanţe cercetate, stabileşte conţinutul cantitativ al fiecărui element semnalat de analiza calitativă (de exemplu, determinarea în grame a glucozei din 1 000 ml urină).
analizor (analizator), sistem funcţional format din: a) receptor de excitaţii; b) căi ner-
interne, oase, muşchi) se numesc receptori. Ei se pot găsi fie sub forma unor terminaţii nervoase izolate, fie în cadrul unor organe complexe de simţ, cum sînt ochiul şi urechea. Receptorii transformă excitaţiile primite (lumină, sunet, temperatură) în impulsuri nervoase care sînt transmise către creier prin căile nervoase de conducere, reprezentate de nervii senzitivi, senzoriali şi de fascicule de fibre nervoase ascendente din măduva spinării, bulb (vezi sistemul nervos). Pe scoarţa cere-brală există zone anumite în care ajung diferitele feluri de impulsuri nervoase, aceste regiuni numindu-se zone de proiecţie a anali-zorilor. Dacă receptorii şi căile de transmisie asigură recepţia excitaţiilor şi semnalizarea lor către creier, zonele de proiecţie asigură analiza şi sinteza impulsurilor primite, făcînd posibilă apariţia senzaţiilor, a gîndirii. Principalii analizori din organism sînt alcătuiţi astfel:
Analizorul cutanat. Diferite tipuri de terminaţii nervoase tn piele.
voase de conducere; c) zona de proiecţie pe scoarţa cerebrală a analizorului respectiv. Elementele nervoase care primesc excitaţiile din afara sau dinăuntrul corpului (de la organele
Analizorul senzitiv: pielea, separînd corpul mediul extern, conţine corpusculi nervoşi c: re sînt receptorii excitanţilor termici, tactili dureroşi. Prin nervii senzitivi şi unele fascicu e
29
ascendente din sistemul nervos central, căi de conducere, impulsurile nervoase ajung în zona de proiecţie situată pe creier în spatele sci-zurii Rolando. Analizorul vizual: retina fiind o parte componentă a ochiului (vezi ochi) asigură recepţia excitaţiilor vizuale care prin
Mucoasă nazală cu celule senzoriale olfactive (secţiune spaţială schematică).
căile optice de transmisie ajung în zona de proiecţie vizuală situată pe scoarţa cerebrală în lobii occipitali (în regiunea cefei). Analizorul olfactiv: mucoasa olfactivă din partea superioară a cavităţilor nazale recepţionează excitaţiile olfactive (de miros) ce sînt apoi transmise în partea inferioară a creierului, în lobii temporali. Analizorul auditiv: organul Corti (numit astfel după numele celui care
l-a descris) este situat în aşa-numita ureche internă, asigurînd recepţia excitanţilor auditivi (zgomote, sunete). Pe calea nervilor acustici, excitaţiile primite sînt transmise sub formă de impulsuri nervoase în zona de proiecţie a analizorului acustic, situată în lobii temporali. Analizorul gustativ, mugurii gustativi din pa-pilele mucoasei linguale reprezintă receptorii excitaţiilor gustative. Prin căile de transmisie din unii nervi cranieni (vezi nervi cranieni), impulsurile ajung în lobii temporal şi parietal, unde se găseşte zona de proiecţie a analizorului gustativ. Analizorul locomotor: proprioceptorii sînt terminaţii nervoase (receptori) din muşchi, articulaţii, oase, care transmit către scoarţa cerebrală impulsuri referitoare la poziţia oaselor şi starea de contracţie a muşchilor. Zona de proiecţie a analizorului locomotor este situată în regiunea în care apar şi impulsurile nervoase prin care se asigură mişcările aparatului locomotor. Noţiunea de analizor a fost introdusă
în fiziologie şi medicină de fiziologul rus I.P. Pavlov la începutul secolului nostru şi a reprezentat o modalitate superioară de interpretare a structurii şi funcţionării organelor de simţ, legate de activitatea sistemului nervos central. In concepţia lui I.P. Pavlov, activitatea organelor de simt nu mai poate fi privită în mod izolat, ci este înţeleasă doar ca parte a unui sistem funcţional reprezentat de fiecare analizor în parte. Prin analizori, creierul intră în legătură cu excitanţii dinăuntru şi dinafara organismului şi îşi poate exercita activitatea sa complexă în mod corespunzător, adecvat solicitărilor (excitaţiilor) primite. Pentru completarea cunoaşterii structurii şi funcţiei ana-lizorilor se recomandă consultarea textelor care explică termenii de: limbă, ochi, ureche, nas, sistem nervos, nervi.
anastomoză, stabilirea unei comunicări între două organe cavitare, canale sau vase, cu scopul de a crea o nouă cale deasupra unui obstacol sau o derivaţie. Exemple: anastomoza gastro-intestinală, coledoco-duodenală, uretero-intes-tinală, porto-cavă. Impropriu se foloseşte termenul de anastomoză şi pentru legătura dintre doi nervi.
anatomie, ştiinţă biologică ce studiază forma şi structura organismelor în ansamblu şi a diferitelor părţi componente ale acestora. Acumularea noţiunilor anatomice a mers paralel cu dezvoltarea cunoştinţelor medicale în general. In antichitatea orientului îndepărtat (China, India), la egipteni, greci şi romani, medicina a avut iniţial caracter sacerdotal, fiind practicată în special de preoţi şi abia ulterior şi de reprezentanţi ai culturii timpului (filozofi) sau medici specializaţi în anumite tratamente. Noţiunile de anatomie umană au fost limitate la cunoaşterea principalelor organe despre structura şi funcţia cărora se puteau face doar presupuneri (Hippocrat — secolul al V-lea î.e.n. — presupunea că în corp există 4 umori: sînge, flegmă, bilă galbenă şi bilă neagră, care sînt răspunzătoare de starea de sănătate şi boală). Noţiunile de anatomie şi medicină au fost reunite de medicul roman Galen (secolul al II-lea) şi au servit multe secole ca bază pentru arta medicală, nimic nou neputîndu-se adăuga din cauza interzicerii impuse de biserică disecţiei pe om. Deşi se pare că asemenea disecţii fuseseră practicate pe trupurile condamnaţilor la moarte de către egipteni şi în secolul al XIII-lea de medicii din Salerno, mai toate noţiunile de anatomie se bazau pe disecţia animalelor, iar interpretarea acestor date a fost eronată, amestecată cu o concepţie idealistă, presupunîndu-se de exemplu, că sufletul sau un spirit vital şi-ar avea sediul în inimă, creier, ficat, că arterele sînt conducte pentru aer ş.a.m.d. Prima descriere anatomică mai completă a corpului omenesc a fost făcută de medicul flamand Vesal (1514—1554), care arată primul că inima este împărţită în două jumătăţi complet separate printr-un perete despărţitor. Au urmat descrieri mai amănunţite ale circulaţiei mici
30
(Şervet, 1553), circulaţiei mari (Harwey, 1619), organelor digestive, rinichilor. Apariţia microscopului a dat posibilitatea cercetării structurii intime a ţesuturilor şi organelor de către Mal-pighy, Morgagni, Bichat, Schwann ş.a. Astfel, secolele al XVI-lea, al^XVII-lea^şi al XVIII-lea
Planurile de orientare ale corpului uman: / — plan sagital; II — plan frontal; IU — plan transversal sau orizontal.
au dărîmat concepţiile vechilor anatomişti şi au pus bazele noţiunilor moderne de anatomie, cîştigate prin diferite metode. Metoda principală de cercetare anatomică a fost şi rămîne disecţia. Uneori ea se practica pe organisme vii în care caz poartă numele de vivisecţie. Pentru studiul topografiei diferitelor organe, medicul rus Pirogov a executat secţiuni pe cadavre îngheţate. Injectarea cu diferite substanţe colorante a vaselor a permis urmărirea aşezării şi legăturii acestora. Injectarea de mercur, de substanţe opace la raze X (cu fotografierea ulterioară) sau a unor substanţe plastice iau forma vaselor după solidificare (cu distrugerea celorlalte ţesuturi prin introducerea organelor în acizi tari) au permis, de asemenea, studii privind structura vasculară fină a diferitelor părţi din organism. Cercetarea histologică cu ajutorul microscopului optic (în ultimii ani
şi cu microscopul electronic), precum şi cele de analiză chimică au îmbogăţit mult cunoştinţele privind structura fină a celulelor şi ţesuturilor din corp. Utilizîndu-se metoda radiologică s-au putut urmări structura scheletului şi dezvoltarea oaselor la diferite vîrste, iar metodele antropometrice (de măsurare a dimensiunilor corpului omenesc) au completat, de asemenea, cunoştinţele mai vechi de anatomie. Date fiind numeroasele aspecte atît în ceea ce priveşte metodica şi materialul de cercetare, precum şi scopul principal al sistematizării cunoştinţelor de anatomie, sînt cunoscute astăzi mai multe discipline anatomice: a) Anatomia topografică studiază amănunţit poziţiile şi raporturile topografice ale organelor în corp. Noţiunile furnizate de ea sînt deosebit de utile pentru practica chirurgicală, b) Anatomia patologică studiază modificările de formă şi structură care apar în diferite organe ca urmare a îmbolnăvirii lor. Cercetarea anatomo-patologică se poate face, fie pe fragmente de organe vii (biopsie), fie pe fragmente de organe recoltate de la cadavre (necropsie), c) Anatomia artistică studiază în special laturile estetice ale alcătuirii corpului omenesc (dimensiuni, proporţii, reliefuri în repaus şi în mişcare), d) Anatomia comparată studiază formaşi structura organismelor la diferite specii, comparativ în legătură cu evoluţia lor filogenetică. In ceea ce priveşte anatomia generală a omului normal, ea mai poartă şi numele de anatomie descriptivă, cuprinzînd mai multe capitole în care sînt descrise: oasele (osteologie); articulaţiile (artro-logie); muşchii (miologie); organele interne viscerele (splanhnologie); vasele (angiologie); sistemul nervos (neurologie). Descrierea anatomică a caracterelor ce pot fi văzute cu ochiul liber poartă numele de descriere macroscopică, iar cea făcută cu ajutorul microscopului se numeşte descriere microscopică. Pentru a arăta alcătuirea corpului şi aşezarea diferitelor lui părţi se delimitează anumite regiuni (cap, abdomen, torace). Pentru a exprima poziţia în spaţiu faţă de planurile orizontal şi vertical sînt utilizate planurile şi indicaţiile de: anterior, lateral, posterior. Sensul mişcărilor (de apropiere sau depărtare a două segmente) sau de apropiere sau îndepărtare de centrul corpului sau de anumite axe arbitrare poartă de asemenea, anumite denumiri. Studiul anatomiei stă la baza cunoştinţelor studenţilor de la institutele de medicină şi farmacie, constituind un obiect ce se predă în mai mulţi ani. In institutele de medicină veterinară şi biologie, precum şi în cel de arte plastice, studiul anatomiei umane sau vegetale, al anatomiei comparate şi al anatomiei artistice reprezintă, de asemenea, obiecte de studiu în primii ani de învăţămînt. In şcolile tehnice sanitare, precum şi în învă-ţămîntul mediu general se predau noţiuni de anatomie legate de necesitatea unei culturi generale în mod special acelor ce vor lucra în mediul sanitar.
anatoxină, toxină microbiană detoxificată (care şi-a pierdut puterea toxică), păstrîndu-şi
31
însă puterea antigenică. Toxinele microbiene (substanţe otrăvitoare produse de unii microbi), pe lîngă acţiunea nocivă asupra organismului, au şi calitatea de a declanşa formarea în organism de anticorpi antitoxici (substanţe care apar în sînge şi neutralizează toxina care le-a produs), adică au putere antigenică. Un organism care conţine anticorpi antitoxici în sînge specifici faţă de o toxină anumită este imun, adică nu poate face boala respectivă. Toxinele microbiene, tratate în laborator în anumite moduri, îşi pierd puterea toxică, păstrîndu-şi puterea antigenică (anatoxină). Anatoxinelese utilizează în profilaxia anumitor boli contagioase: anato-xina difterică conţine toxină difterică deto-xifiată, dar cu putere antigenică. Se utilizează pentru vaccinare împotriva difteriei. Copiii vaccinaţi cu anatoxină difterică nu mai fac difterie; anatoxina tetanică se utilizează în profilaxia tetanosului; anatoxina stafilococicâ se utilizează în profilaxia infecţiilor stafilococice.
anchetă epidetniologică, totalitatea cercetărilor care se fac prin interogarea bolnavului de o boală contagioasă, prin culegerea de informaţii de la cei din jur (familie, rude, vecini), prin diverse analize de laborator, uneori prin culegerea de diverse date topografice, date privind starea igienică de salubritate şi culturală a unei colectivităţi, avînd ca scop descoperirea sursei de infecţie şi a căilor de transmitere, care au dus la apariţia bolii contagioase. Ancheta epidemiologică se face atît în cazul apariţiei de cazuri sporadice, cît şi în caz de epidemie. Totalitatea datelor obţinute vor determina luarea unor măsuri de profilaxie în vederea împiedicării apariţiei de cazuri noi. Ancheta epidemiologică se face în focar, adică în locul unde au apărut cazul sau cazurile de boli contagioase, şi este efectuată de medici epi-demiologi, igienişti, bacteriologi, personal sanitar mediu (felceri, asistenţi medicali, agenţi sanitari).
anchiloză, pierderea mobilităţii unei articulaţii consecutiv unui proces inflamator de durată, unei imobilizări prelungite unei fracturi intraarticulare sau unei intervenţii chirurgicale. Anchiloza se realizează prin ţesut fibros sau punţi osoase, care unesc suprafeţele articulare ale oaselor, limitînd, reducînd sau suprimînd complet mişcările la acest nivel. Cînd articulaţia este fixată într-o atitudine care împiedică utilizarea membrului, anchiloza este vicioasă şi trebuie corectată ortopedic sau chirurgical.
anemie, boală caracterizată prin reducerea globală a sîngelui sau prin modificări cantitative privind toate elementele acestuia sau numai unele dintre ele: scăderea numărului de globule roşii sau a componentului principal al acestor globule, hemoglobina. Oricum ar fi, anemia provoacă un aport insuficient de oxigen şi de substanţe nutritive necesare organismului. Simptomele anemiei sînt paliditatea tegumentelor, slăbiciune, ameţeală, iar în formele survenite brusc, pierderea cunoştinţei. Examenul sîngelui constată scăderea numărului
de globule roşii şi a hemoglobinei. Una din cauzele frecvente de anemie este pierderea de sînge în urma rănilor, ulcerului complicat, rupturii varicelor esofagiene, hemoptiziilor, rupturilor de sarcină extrauterină, avorturilor. Această formă este anemia acută şi se caracterizează printr-o scădere masivă a masei totale a sîngelui. Anemia cronică se instalează în urma pierderilor repetate de sînge, chiar în cantităţi reduse (hemoroizi, fibrom). In această formă, masa sanguină nu scade, dar se reduce numărul de hematii şi cantitatea de hemoglobină. Alte forme de anemie se produc în urma distrugerii exagerate a globulelor roşii; în aceste anemii are loc un proces de hemolizâ, din care cauză sînt denumite hemolitice. Acestea survin din cauza unor transfuzii cu sînge incompatibil, în unele boli infecţioase sau în urma intoxicaţiilor cu arsenic, fosfor, venin de şarpe. Mai sînt alte anemii hemolitice cronice, înnăscute sau dobîndite, în care procesul de hemoliză se datoreşte unei fragilităţi crescute a hematiilor, Ele se însoţesc uneori de mărirea de volum a splinei (splenomegalie), căci acest organ, la nivelul căruia şi în mod normal are loc distrugerea lentă a hematiilor bătrîne, îşi sporeşte mult activitatea în cursul acestor anemii, devenind dintr-un „cimitir al hematiilor, abatorul lor“. Un grup mare de anemii îşi are originea în tulburările hematopoiezei, traducînd astfel incapacitatea organelor producătoare de hematii (măduva oaselor) de a pune în circulaţie globule roşii mature, capabile de a-şi îndeplini funcţiile. Se mai disting şi aşa-zise anemii feriprive. Fierul intră în compoziţia hemoglobinei şi ca atare este necesar la constituirea hematiilor. El este introdus în organism o dată cu alimentele, dar resorbţia şi asimilarea lui pot fi tulburate din diferite cauze: absenţa acidului clorhidric din sucul gastric (rezecţie gastrică, gastrite, diaree cronică), unii viermi intestinali. Altă formă de anemie este cea pernicioasă, produsă de lipsa din organism a vitaminei B12 din cauza unei tulburări ivite în asimilarea acesteia. Tratamentul urmăreşte, în primul rînd, să înlăture cauzele care au provocat anemia, în anemiile acute se practică transfuzie de sînge. Preparatele cu fier se administrează în anemiile feriprive şi în cele cauzate de sîn-gerări. Vitamina B18 şi extractele de ficat (Hepavit) duc la vindecarea anemiei pernicioase, care cere un tratament de susţinere prelungit. Se vor da alimente bogate în fier (spanac, ouă, carne).
anergie, starea organismului la dispariţia unei alergii adică a capacităţii de răspuns la contactul cu o substanţă (antigen) faţă de care acest organism manifesta pînă atunci o reacţie de răspuns (vezi alergie). Un bolnav care a făcut primoinfecţie tuberculoasă şi a avut, deci, alergia respectivă confirmată prin intradermo-reacţia la tuberculină (vezi tuberculoză) poate suferi o negativare a acestei probe în cursul unui pojar, de exemplu după vindecarea acestuia intradermoreacţia cu tuberculină (I.D.R.) devine iarăşi pozitivă. Intr-un sens mai larg,
32
anergia traduce un moment în care organismul s-ar găsi incapabil de apărare.
anestezie, metodă prin care se suprimă în mod trecător perceperea durerii sau transmiterea excitaţiilor dureroase cu ajutorul unor substanţe chimice sau al unor agenţi fizici. Se împarte în două grupe: a) narcoza, în care anestezicul acţionează asupra celulei nervoase şi împiedică perceperea durerii; b) analgezia, cînd substanţa anestezică acţionează asupra fibrelor nervoase şi întrerupe căile de transmitere, lăsînd intactă conştiinţa. înainte de apariţia substanţelor anestezice pentru înlăturarea durerii se foloseau, alcool sau infuzii de diferite plante, în special de mac, care produceau numai o ameţeală a bolnavului. Prima operaţie pe un animal adormjt cu protoxid de azot a fost făcută în 1824. în 1844, Morton a folosit ca anestezic eterul sulfuric. In 1869, C.D. Severeanu a făcut prima anestezie cu eter la noi în ţară. Prima rahianestezie la om a fost făcută în 1889 de către Bier. La noi în tară, rahianestezia a fost aplicată în 1900 şi a constituit o preocupare a chirurgilor Toma Ionescu şi Amza Jianu. Se poate spune că pentru a se ajunge la anestezia modernă au fost necesare 100de ani de experienţe şi studiu, iar dezvoltarea chirurgiei nu a fost posibilă de cît numai după găsirea unor metode bune de anestezie. Narcoza este o anestezie ccntrală caracterizată prin suprimarea conştiinţei, a durerii şi a reflexelor cu păstrarea integrală a funcţiilor vitale: circulaţia şi respiraţia. Calea de administrare a substanţelor poate fi: prin inhalaţie (protoxid de azot, eter, ciclopropan), intravenoasă (evipan, narconu-mal), rectală (avertina, paraaldehida). Pe cale sanguină, anestezicul ajunge în toate organele şi deci şi în sistemul nervos central. Scoarţa cerebrală este foarte sensibilă la acţiunea narcoticelor, pe cînd bulbul este mai refractar; de aceea funcţiile vitale, circulaţia şi respiraţia rămîn intacte, dacă nu se depăşeşte o anumită doză. Metoda actuală cea mai bună pentru narcoza prin inhalaţie este aceea care foloseşte aparatul în circuit închis sau semiînchis, anestezicul amestecat cu oxigen pătrunzînd în arborele respirator printr-o canulă introdusă în trahee (intubaţie intratraheală). Calea intravenoasă se foloseşte în operaţiile de scurtă durată sau la începutul anesteziei prin inhalaţie pentru a se face intubarea traheei. Analgezia este o anestezie periferică, adică acţionează asupra fibrelor nervoase. Poate fi în „suprafaţă" şi se practică de obicei pe mucoase, prin badi-jonare cu soluţie de cocaină, sau la piele, prin refrigeraţie cu cloretil, „prin infiltrarea straturilor" cu soluţie de novocaină, „regio-nală“, soluţia anestezică fiind injectată în jurul unui trunchi sau plex nervos, „epidurală“, soluţia anestezică fiind introdusă în canalul sacrat şi „rahianestezie“, soluţia anestezică injectîndu-se în spaţiul subarahnoidian, făcînd astfel anestezia rădăcinilor nervilor rahidieni la ieşirea lor din măduvă. în epoca actuală, datorită cunoştinţelor de fiziologie şi de farma-codinamie a substanţelor anestezice, precum şi
metodelor moderne de investigare a bolnavilor, riscurile anesteziei sînt aproape complet înlăturate. Anestezia modernă permite executarea unor operaţii foarte dificile şi de lungă durată. Datorită cunoştinţelor deosebite pe care trebuie să le aibă un anestezist, anestezia a ajuns o specialitate. Toate serviciile de chirurgie au specialişti anestezişti care se ocupă exclusiv de stabilirea celei mai bune anestezii pentru bolnav, de executarea anesteziei şi de urmărirea bolnavului operat pînă ce a trecut da faza de şoc operator. De aceea, anestezistul modern este şi un reanimator.
anevrism, dilatare pe o porţiune limitată a unui vas sanguin. Pot fi: a) arteriale, caracterizate prin prezenţa unei dilataţii pungiforme, care conţine sînge şi cheaguri; b) arterio-'venoase, cînd dilatarea arterială comunică cu o venă apropiată; c) cirsoide, formate din aglomerări de artere şi de vene care comunică între ele. Cauzele anevrismelor sînt datorite deficienţelor tunicii elastice a peretelui arterial. Caracterul clinic esenţial este de tumoare pulsatilă. O complicaţie gravă e te ruptura, care poate
Anevrism al aortei în porţiunea ascendentă a crosei.
fi mortală, cînd anevrismul tine de o arteră mare. Beneficiază de tratament chirurgical.
anexită, inflamaţie datorită unor infecţii ale trompei şi ovarului. Ele se mai numesc şi salpingo-ovarite sau metroanexite, deoarece de cele mai multe ori inflamaţia interesează în grade diferite atît uterul, cît şi trompele cu ovarele. Leziunile predominante sînt de obicei la trompă (salpingă), ovarul fiind mai rar şi în mai mică măsură atins de procesul inflamator. Leziunile anexiale sînt de obicei bilaterale,
3-1652
33
însă mai accentuate într-o parte sau alta. Cauza inilamaţiilor genitale este microbiană: gono-coci, stafilococi, streptococi, colibacili, care acţionează singuri sau asociaţi între ei. Avorturile, naşterile, raporturile sexuale infectante, lipsa de igienă genitală, sînt cauzele care favorizează pătrunderea germenilor patogeni (microbilor) în căile genitale. Simptomatologia se caracterizează, în formele acute, prin dureri în abdomen şi regiunea lombară (şalelor), febră, secreţie vaginală (scurgere albă) abundentă sau pierderi de sînge prin vagin. Intensitatea durerilor este variabilă, uneori surde, alteori violente, fiind exagerate de eforturile de urinare, de scaun etc. Tratamentul, care constă în administrarea de antibiotice, calmante, vitaminoterapie, repaus la pat, poate duce, dacă este bine condus, la vindecare. De cele mai multe ori, faza acută evoluează spre croni-citate. Anexita cronică se caracterizează prin dureri pelviene uni- sau bilaterale, accentuate de frig, oboseală, menstruaţie, raporturi sexuale. Deseori se produc tulburări menstruale. Sterilitatea este una din urmările frecvente ale anexitelor cronice. Tratamentul fiind mai dificil şi de lungă durată, trebuie luate toate măsurile pentru a se evita îmbolnăvirea, iar cînd aceasta s-a produs trebuie tratată cu toată grija încă din forma acută, pînă la completa ei vindecare.
angină, inflamaţie acută a amigdalelor şi a ţesutului limfatic din jurul lor. După aspectul clinic sînt: a) angină roşie sau eritematoasă, în care caz amigdalele şi faringele sînt foarte roşii (ca flacăra), contrastînd net cu culoarea normală sau palidă a restului mucoasei bucale; b) angină albă, care poate fi: pultacee, în care pe lîngă roşeaţa de mai sus se adaugă depozite izolate de exsudat albicios (puroi) pe amigdale; pseudomembranoasă, cu depozit alb cenuşiu, acoperind în întregime suprafaţa amigdalelor şi formînd o falsă membrană; ulcer o-membranoasă, de obicei unilaterală, pe o amigdală, o ulceraţie acoperită de un depozit alb murdar; ulcero-necrotică, cu ulceraţii adînci, care progresează, acoperite de depozite cenuşii, cu o stare generală gravă. După agentul patogen producător pot fi: a) angine microbiene cu diferiţi germeni, ca: streptococul hemolitic, stafi-lococul, pneumococul, fuzospirilii, bacilul dif-teric şi mai rar alţi microbi. Angina strepto-cocică este cea mai frecventă. Debutul este brusc, cu frison, febră mare, dureri în gît. Această angină este roşie sau pultacee, mai rar pseudomembranoasă (în acest caz, depozitul se poate desprinde uşor de pe amigdale), ganglionii submaxilari şi cervicali pot fi uşor măriţi şi dureroşi. Tratament: penicilină, gargară, repaus la pat; angina ţuzospirilară este ulcero-membranoasă, unilaterală. Este produsă de o asociere microbiană (bacili fuziformi şi spirili). Tratament: penicilină, gargară; angina dif-terică (sau difteria faringiană), cu debut mai lent, febră moderată, angină pseudomembranoasă (depozitele sînt foarte aderente de amigdale; dacă sînt desprinse, locul sîngerează).
Adesea pseudomembranele, de culoare albă-cenuşiu-murdar, depăşesc amigdalele, întinzîn-du-se pe luetă şi faringe. Starea generală de obicei este gravă, copilul este palid, somnolent, cu tahicardie. Tratament: vezi difterie; b) angine virotice, produse de numeroase virusuri printre care adenovirusuri, virusurile Cosackie, ECHO, virusurile gripale, paragripale, virusul rujeolei, al varicelei şi altele. Sînt de obicei roşii, roşeaţa cuprinzînd şi faringele şi restul mucoasei bucale. Unele virusuri dau angine veziculoase (mici băşici pe luetă, stîlpi sau amigdale). Starea generală este bună, febra lipseşte sau este mică. Unele însoţesc boala de bază care le-a produs (rujeolă, rubeolă, varice-lă). Tratament: gargară, piramidon, repaus. Se vindecă de obicei în cîteva zile; c) angine micotice, cea mai frecventă ciupercă care produce angina fiind Monilia albicans (Candida albicans). Apar în special după tratamente prelungite cu antibiotice mai ales la copii. Ciuperca (Monilia albicans) se găseşte în mod normal în gură, dar nu se dezvoltă din cauza florei microbiene obişnuite; în tratamente prelungite cu antibiotice, flora microbiană a gurii este distrusă şi atunci ciuperca invadează cavitatea bucală, fiind rezistentă la antibiotice. Angina prezintă de obicei depozite albicioase, care se întind pe amigdale, faringe, luetă şi chiar pe restul mucoasei bucale (stomatită micotică). Tratament : se întrerup antibioticele (dacă permite boala de bază), se fac gargară sau chiar spălă-turi largi ale gurii cu apă bicarbonată, badijo-nări cu soluţie Lugol în gură şi mai ales se administrează antibiotice cu acţiune asupra ciupercilor (stamicin). Anginele sînt contagioase în special angina streptococică, angina difterică şi anginele virotice (dintre care unele sînt foarte contagioase putînd da naştere la epidemii, mai ales în colectivităţi); contagiunea se face pe cale aerogenă sau pe cale indirectă, prin obiectele contaminate de bolnav. Diagnosticul de laborator se face prin examene bacteriologice; se izolează agentul patogen în anginele microbiene şi micotice. Exsudatul de pe amigdale, prelevat cu tampoane sterile, este însămînţat pe medii de cultură speciale, care se examinează după 24 de ore de păstrare la termostat, la 37°. Pentru a preciza virusul în cazul anginelor virotice, cercetările se fac în laboratoare de inframicrobiologie comportînd examene mult mai laborioase (culturi pe culturi de ţesuturi, inoculări la animale). Profilaxia se face prin izolarea bolnavilor la domiciliu sau la spitalul de boli contagioase şi tratarea lor. Pentru angina difterică, izolarea în spital este obligatorie. De asemenea se face dezinfecţia camerei şi a obiectelor contaminate de bolnav, în cazul anginei streptococice şi difterice.
angină pectorală, afecţiune a arterelor coronare, manifestată prin accese dureroase de scurtă durată în regiunea inimii, însoţite de o senzaţie de constricţie şi care survin mai ales în împrejurări în care activitatea inimii este suprasolicitată (efort fizic, emoţii, digestie).
Cum se produce accesul anginos? La repaus fizic şi psihic total, muşchiulcardiac(miocardul) primeşte 300 ml sînge pe minut, iar în caz de muncă fizică intensă, 2 000 ml, adică aproape de şapte ori mai mult decît în stare de repaus. Deci, dacă în condiţii de repaus arterele coronare cu calibrul îngustat de ateroscleroză pot satisface necesităţile de oxigen ale inimii unui coronarian, atunci cînd din diverse cauze inima acestuia este suprasolicitată, debitul sanguin nu mai poate creşte în vasele coronare pentru a satisface proporţional această „foame de oxigen“ a miocardului. Din acest dezechilibru între posibilităţile de aprovizionare şi necesităţile în oxigen ale muşchiului cardiac rezultă o stare de asfixie locală (anoxie), cu acumularea pro-duşilor de descompunere proveniţi din metabolism (acid lactic, acid piruvic) care irită inervaţia inimii şi provoacă acel influx dureros: criza de angină pectorală. Condiţiile cele mai frecvente în care are loc suprasolicitarea inimii sînt eforturile fizice sub diverse forme (mers, defecare, act sexual), efortul digestiv care creşte cu aproximativ o cincime volumul sîngelui împins de inimă, frigul, emoţiile, fumatul. Aceşti ultimi factori şi mai ales emoţiile ar acţiona prin eliberarea unor cantităţi sporite de substanţe de tipul adrenalinei care provoacă accelerarea ritmului cardiac şi creşterea tensiunii arteriale, condiţii deci care măresc activitatea inimii şi ca urmare nevoile ei de a se aproviziona cu oxigen. Angina pectorală este o boală răspîndită; se întîlneşte mai frecvent la bărbaţi decît la femei (aproximativ de 5 ori). Aceasta se explică în parte prin faptul că la bărbaţi ateroscleroza se dezvoltă mult mai devreme de cît la femei, localizîndu-se cel mai des în arterele coronare, precum şi din alte cauze: profesiunile acestora, care presupun încordare nervoasă, şi obiceiul, mai răspîndit printre bărbaţi, de a fuma. Prima manifestare a anginei pectorale este accesul dureros de la nivelul sternului. Este foarte caracteristică iradierea durerii în braţe, cel mai adesea de-a lungul braţului stîng, mai rar în sus către maxilarul inferior sau în spate. Este specifică spaima de moarte care însoţeşte această strîn-sură. Uneori, bolnavul simte doar o apăsare în piept sau are impresia că nu mai poate respira. De regulă, criza de angină pectorală durează cîteva minute, cel mult o jumătate de oră. Atunci cînd accesul se prelungeşte mai multe ceasuri trebuie suspectată o astupare bruscă a arterelor coronare, care a determinat un infarct al regiunii miocardice respective. O particularitate a durerii anginoase constă în faptul că ea cedează prompt după administrarea de vasodilatatoare coronariene (Nitroglicerină). De aceea, repausul şi medicamentele amintite sînt armele principale de luptă de care dispunem în combaterea acceselor de angină pectorală, cu condiţia ca ele să fie aplicate fără întîrziere. Nitroglicerina trebuie să se găsească totdeauna în buzunarul anginosului. In perioadele dintre crize, măsurile întreprinse urmăresc oprirea evoluţiei leziunilor de ateroscleroză corona-
riană şi evitarea cauzelor care ar putea declanşa criza de angină pectorală. Aceste obiective pot să fie atinse printr-un tratament igieno-dietetic şi medicamentos. Prescripţiile igieno-dietetice constau în evitarea drumurilor lungi şi obositoare, a mersului grăbit, a^eforturilor în general şi mai ales după masă, a meselor copioase, emoţiilor, frigului, vîntului, fumatului. Regimul alimentar să fie sărac în grăsimi de origine animală şi colesterol. Tratamentul medicamentos recurge la coronarodilatatoare şi la droguri care scad excitabilitatea sistemului nervos. Heparina este utilă pentru prevenirea aterosclerozei coronarelor.
angiom, tumoare benignă rezultînd din lărgirea sau formarea în număr neobişnuit de mare a unor vase sanguine. De cele mai multe ori este congenital, apărînd chiar de la naştere. Forma cea mai obişnuită este angiomul plan, care se prezintă ca o pată roşie aprins, uneori cu nuanţe albăstrui violacee, cu care copilul se naşte (în popor mai dăinuie superstiţia că pata ar fi apărut datorită faptului că mama a dorit să mănînce cireşi în timpul sarcinii). Forma angioamelor este variabilă: rotundă, ovalară, stelată. La apăsare, culoarea roşie dispare, dar revine imediat ce încetează apăsarea. An-gioamele proeminente, de dimensiuni mai mari au o culoare albăstruie şi sînt de consistenţă moale, fiind formate din adevărate lacuri sanguine. Lovite, se pot rupe, dînd naştere la hemoragii. Evoluţia angioamelor este în marea majoritate a cazurilor foarte lentă. Tratamentul constă în distrugerea vaselor dilatate prin aplicare de zăpadă carbonică, raze X, radiu.
aniridie, lipsă congenitală, a irisului, de regulă bilaterală. Cu totul excepţional, ani-ridia se poate datora unui traumatism care smulge irisul. Absenţa irisului provoacă senzaţie de jenă pronunţată la lumină.
anofel — vezi ţînţar.
anorexie, scăderea pînă la pierderea totală a poftei de mîncare. Constituie adesea semnul de început al unei boli cronice, de exemplu, al tuberculozei. Există o anorexie mintală care se însoţeşte de o serie de manifestări psihice şi glandulare. Tratamentul anorexiei urmăreşte,în primul rînd, îndepărtarea cauzei. Se administrează stimulente ale poftei de mîncare, după caz. Foarte utile sînt: mişcarea în aer liber, alternarea raţională a muncii cu odihna, mese la ore regulate, suprimarea tutunului.
anoxemie, lipsa oxigenului^ din sînge, fenomen incompatibil cu viaţa. în cursul multor boli se produce numai o	scădere	sub	limita
normală a	cantităţii de	oxigen	din	sînge,
fenomen ce	ia denumirea	mai corectă	de hi-
poxemie. Pentru menţinerea vieţii, aportul de oxigen din mediul înconjurător este absolut esenţial, aceasta realizîndu-se prin funcţia respiratorie	a plămînilor	şi prin	funcţia de
transportor de oxigen al sîngelui (o parte dizolvat în plasmă, dar cea mai mare parte combinat cu hemoglobina eritrocitelor sub formă de oxihemoglobină). Iată de ce atît
35
cauzele care împiedică ventilaţia normală a plămînului, cît şi cele care alterează compoziţia sau circulaţia normală a sîngelui duc la hipoxemie. Ea se manifestă prin semne obiective, care merg de la paloarea pielii
Anorexie ... şi apetit.
şi a mucoaselor, pînă la apariţia unei culori albastre-violete (cianoză) începînd de la extremităţi, mucoase oculare, digestive, şi pînă la apariţia unei modificări de frecvenţă, amplitudine şi ritm al mişcărilor respiratorii (disp-nee) sau modificări ale activităţii nervoase superioare. Cauzele care produc hipoxemia sau anoxemia sînt: bolile pulmonare şi cardiovasculare sau unele boli de sînge în cadrul
cărora cantitatea sau calitatea pigmentului sanguin care fixează oxigenul (hemoglobină)
sînt alterate (vezi sînge).	______I
anoxie, lipsă de oxigen în ţesuturi (anoxie tisulară). Starea de anoxie (anoxemie) poate
Administrarea oxigenului în stările de ancxie şi anoxemie: A — cu sondă nazală; B — cu mască; C — sub ccrt cu oxigen.
apărea în urma mai multor cauze: a) insuficienţa circulaţiei sîngelui (boli de inimă), astuparea unei artere (embolie, tromboză), spasmul vascular prelungit sau împiedicarea întoarcerii sîngelui spre inimă (varice) pot produce anoxia prin faptul că sîngele nu irigă în cantitate suficientă ţesuturile, lipsindu-le de oxigenul necesar; b) insuficienţa respiratorie (bronhopneumonie, scleroză pulmonară, lezarea centrilor nervoşi respiratori), respiraţia de
3G
aer sărac în oxigen produc anoxia prin faptul că, ajungînd la plămîn, sîngele nu primeşte o cantitate de oxigen suficientă pentru a se oxigena în proporţie de 98—99%, cum este normal; c) insuficienţa numărului de globule roşii (care reprezintă cărăuşii de oxigen de la plămîn la ţesuturi) sau lipsa ori blocarea hemoglobinei (substanţa care fixează oxigenul în globului roşu) pot fi, de asemenea, cauze de anoxie. Starea de anoxie (anoxemie) se traduce prin învineţirea pielii, a mucoaselor şi prin senzaţia de lipsă de aer (dispnee). Tratamentul bolilor cauzale şi administrarea de oxigen pur pot corecta aceste stări. Pentru administrarea oxigenului pot fi folosite sonde nazale, măşti sau corturi sub care se introduc bolnavul şi oxigenul, antalcool — vezi alcoolism, anteversie uterină, înclinarea uterului înainte spre simfiza pubiană, către peretele anterior al abdomenului. Cînd această înclinare este exagerată, se numeşte hiperanteversie. Cînd înclinarea se face la nivelul unghiului dintre corp şi col prin micşorarea acestui unghi, vorbim de hiperanteflexie. Anteversoflexia moderată este poziţia obişnuită a uterului. Exagerarea acestei înclinări este anormală şi poate fi congenitală sau consecutivă unei inflamaţii. Simptomatologia constă în dureri în timpul menstruaţiei, şi, în cazuri rare, poate fi o cauză de sterilitate.
antialergic (antihistaminic), medicament sintetic utilizat în tratamentul simptomatic al stărilor alergice, dar cu efecte bune şi în unele boli nealergice. Au fost sintetizate multe preparate atît la noi în ţară, cît şi în străinătate. Cel mai frecvent se prezintă sub formă de comprimate sau fiole pentru injectare de obicei intramusculară. Aceste medicamente sînt foarte utile în combaterea simptom^Ior din bolile alergice, fără însă a trata cau^; de exemplu: opresc criza dramatică a astmului provocat la unele persoane de sensibilizarea la un anumit polen de flori, dar nu vindecă această sensibilitate, ulterior criza putînd reapărea. Au, de asemenea, o acţiune foarte bună în calmarea pruritului de natură alergică. Durata acţiunii lor este în general de 3—4 ore, afară de fenergan, care poate acţiona chiar mai mult de 8 ore. Deoarece, după cum am văzut, antialergicele nu vindecă boala, întrebuinţarea lor se limitează numai la prescrierea medicului, excesele putînd duce la fenomene toxice, ca: somnolenţă şi oboseală sau, în cazuri mai grave, la vărsături, nelinişte, respiraţie frecventă, apoi convulsii grave, antiastmatic — vezi bronhodilatator. antibiogramă, probă de laborator prin care se cercetează sensibilitatea la antibiotice a unui microb izolat de obicei de la un bolnav în cursul unei boli infecţioase. Este utilizată azi pe scară foarte largă şi se poate face în orice laborator de bacteriologie. Rezultatul ei indică medicului antibioticul sau antibioticele pe care le poate folosi cu cel mai bun rezultat în tratamentul bolnavului. Pentru
a se putea face antibiograma este necesar ca în prealabil să fie izolat prin cultură microbul respectiv care a produs boala. Rezultatul se dă în practica curentă, indicîndu-se prin calificative sensibilitatea microbului cercetat. De exemplu, stafilococul auriu izolat din puroi este foarte sensibil la penicilină, eri-tromicină, cloramfenicol; este sensibil la teramicină, tetraciclină; este puţin sensibil la neomicină; este rezistent la sulfatiazol, streptomicină. Prin alte metode mai precise se poate indica exact ce concentraţie a unui antibiotic împiedică creşterea unui microb. In acest caz se va utiliza antibioticul cu care se poate ajunge în sîngele bolnavului la o concentraţie de cel puţin cîteva ori mai mare decît concentraţia minimă care împiedică creşterea microbului. Antibiograma microbului izolat de la bolnav este absolut obligatorie în anumite boli grave, cum ar fi: endocardita lentă, septicemiile, infecţiile sta-filococice grave, meningitele purulente. Este, de asemenea, obligatoriu de făcut atunci cînd se izolează microbii despre care se ştie sigur că prezintă o mare varietate, ca sensibilitate faţă de antibiotice sau germeni care au posibilitatea de a deveni repede rezistenţi la unele antibiotice (stafilococ, colibacili, streptococ viridans).
antibiotic, substanţă rezultată din metabolismul unor celule vii sau produsă prin sinteza chimică, avînd acţiune de împiedicare a multiplicării sau uneori de distrugere a unor microorganisme (bacterii, rickettsii, unele virusuri, ciuperci). Fiecare antibiotic are un speq; tru de acţiune care cuprinde microorganismele asupra cărora acţionează. Antibioticele se utilizează azi foarte mult în tratamentul bolilor infecţioase. Agenţii patogeni care sînt sensibili aproape totdeauna la acţiunea antibioticelor sînt bacteriile şi rickettsiile. Virusurile nu sînt sensibile la antibiotice, deci bolile virotice nu beneficiază de acest tratament (afară doar de cîteva). Utilizarea antibioticelor trebuie făcută numai cu indicaţia medicului, ţinîn-du-se seama de a se administra antibioticul cu cea mai bună acţiune asupra bolii respective (vezi antibiogramă). Administrarea antibioticelor poate duce, rareori, la apariţia unor incidente sau accidente grave. Cele mai uşoare dintre aceste incidente constau în erupţii diverse pe piele prin sensibilizarea organismului la antibiotic (mai ales după penicilină, streptomicină). Foarte rareori această sensibilizare se poate manifesta mai brutal, cu simptome de şoc, care necesită un ajutor medical de urgenţă. Antibioticele cu spectru larg, după tratamente mai prelungite, mai ales la copii, distrug flora microbiană banală, saprofită din gură, căi respiratorii superioare, intestin. în locul acestei flore normale se dezvoltă atunci repede ciuperci. (Candida albicans), a căror dezvoltare este împiedicată în mod normal de această floră microbiană saprofită. Candida invadează de obicei gura, dar uneori se întinde pe tot tubul digestiv
37
sau chiar se generalizează, dînd tulburări grave. Alt antibiotic (cloramfenicolul) după tratamente prelungite, poate produce o acţiune de inhibare a măduvei osoase în ceea ce priveşte producerea de globule albe (leu-cocite), ducînd la agranulocitoză, boală gravă
care împiedică organismul să lupte împotriva infecţiilor. Antibioticele mai utilizate azi sînt: penicilina extrasă din anumite specii de mucegai (Penicilium notatum şi orysogenum). Există mai multe peniciline: penicilina G. cristalină sodică, solubilă în apă, care se administrează în general în injecţii intramusculare, dar poate fi administrată şi intravenos sau intra-rahidian; penicilina „V“ sub formă de tablete, administrate pe gură, nefiind distrusă de sucul gastric; penicilină depozit cu acţiune mai prelungită. Spectrul de acţiune a penicilinei cuprinde bacterii:	coci (stafilococ,
streptococ, meningococ, gonococ, pneumococ etc.), unii bacili (difteric, cărbunos etc.), spirocheta sifilisului, leptospirele etc. Se foloseşte în tratamentul multor boli infecţioase, ca de exemplu: scarlatină, erizipel, angine acute, pneumonii, unele septicemii, cărbune, unele meningite, gangrenă gazoasă, sifilis, difterie, tetanos, leptospiroze, endocardită lentă, reumatism poliarticular acut. Este dozată în unităţi internaţionale. Se administrează cantităţi variabile, după sensibilitatea germenului şi după gravitatea bolii, de la 400 000 pe zi, pînă la zeci de milioane de unităţi pe zi. Are acţiune bacteriostatică, iar în doze mai mari, şi bactericidă. Streptomicină se extrage din Streptomyces griseus. Se administrează prin injecţii intramusculare. Spectrul ei de acţiune cuprinde unii bacili (coli, dizenterie, Friedlănder, Koch etc.). Se utilizează în special în tratamentul tuberculozei, unde este indispensabilă. Se mai foloseşte şi în alte boli infecţioase cu germeni sensibili, cum ar fi infecţii urinare colibacilare, dispepsii la copii (unde se administrează pe gură),
meningite sau septicemii cu bacili sensibili la streptomicină, pneumonii cu bacii Friedlănder etc. Cloramfenicolul este extras din Streptomices venezuelae, dar se obţine azi şi prin sinteză chimică. Se administrează de obicei pe gură şi foarte rar în injecţii intramusculare. Este un antibiotic cu spectru larg de acţiune: coci (stafilococ, streptococ, pneumococ, meningococ), bacili (salmonele, dizenteriei, pertusis, coli), spirochete, ric-kettsi, cîteva virusuri. Se utilizează în:	febra tifoidă
(unde este singurul antibiotic eficace) şi alte salmoneloze, în dizenterie, meningite purulente, tifos exantematic şi alte rickettsioze, în septicemii (mai ales stafilococice), tuse convulsivă, bruceloză, peritonită, psittacoză, orni-toză, limfogranulomatoză benignă Nicolas-Favre, trahom, etc. Se administrează 50 mg pe kilogram de greutate a corpului în 24 de ore. Tetraci-clinele sînt în grup de 3 antibiotice asemănătoare ca acţiune şi ca formulă:	aureomicină, tera-
micină, tetraciclină. Toate se administrează pe gură, de obicei cam 50 mg pe kilogram de greutate a corpului, în 24 de ore. Spectrul de acţiune este larg şi cuprinde: coci (stafilococ, streptococ, pneumococ, gonococ, meningococ), bacili (dizenteriei, salmonele, coli, Friedlănder, piocianic, difteric, cărbunos) spirochete, leptospire, toate rickettsiile, cîteva virusuri (trahom, psittacoză, limfogranulomatoză benignă, Nicolas-Favre). Se folosesc în multe boli infecţioase: septicemii, endocardită lentă, infecţii urinare, infecţii biliare, dizenterie, meningite purulente, tuse convulsivă, infecţii pulmonare acute şi cronice, bruceloză, tifos exantematic şi alte rickettsioze, cîteva viroze (limfogranulomatoză inghinală benignă, psittacoză, trahom). Eritromicina. se extrage din Streptomyces eritreus. Se administrează pe cale bucală, în doză de 50 mg pe kilogram de greutate a corpului, în 24 de ore. Spectrul de -atţjU-ne este asemănător penicilinei, dar mai . larg : cocT'jstafilococ, streptococ), bacflf (difteric, tetanic). Se foloseşte în special în tratamentul infecţiilor stafilococice (mai ales septicemii), la care stafilococul a devenit rezistent la penicilină, în difterie. Novo-biocina, oleandomicina, spiramicina, carbo-micina sînt alte antibiotice cu spectrul asemănător eritromicinei şi cu utilizare în special în infecţii grave cu stafilococ rezistent la penicilină. Neomicina este extrasă din Streptomyces fradiae şi acţionează bactericid. Are un spectru foarte larg de acţiune, cuprinzînd coci şi bacili (chiar şi cei rezistenţi la alte antibiotice cu spectru larg); administrată pe gură, nu se resoarbe din tubul digestiv. Se
Fabrica de antibiotice din Iaşi.
38
utilizează în dizenterie şi în special pentru sterilizarea intestinului înainte de operaţiile pe acest organ. Este foarte toxică dacă se administrează în injecţii. Polimixina este un antibiotic produs de un microb şi are o acţiune puternic bactericidă asupra unor bacili rezistenţi la alte antibiotice (cum ar fi pio-cianicul). Este indicată în special în meningite cu piccianic, unde poate fi introdusă şi intra-rahidian. Cicloserina se extrage din Strep-tomyces garifalus şi este folosită în special pentru activitatea ei antituberculoasă, asociată la alte antibiotice antituberculoase, mai aies în caz de bacili Koch rezistenţi la streptomicină. Nistatina (sau micostatina, sau stamicina), antibiotic cu acţiune asupra unor ciuperci patogene (antifungic), cum ar fi Candida albicans, tricofiton şi Histoplasma capsulatum. Este utilizată în special în can-didozele rino-faringiene, bucale, vulvo-vagi-nale, digestive, primitive sau apărute după tratamente cu alte antibiotice. Amphotericina B este un alt antibiotic antifungic utilizat mai ales în infecţiile cu Criptococcus neoţormans (torula). Este toxic pentru rinichi. In afară de cele citate aici mai sînt descoperite un număr imens de antibiotice neutilizate încă sau cu o utilizare redusă. O altă serie de substanţe produse prin sinteză chimică au, de asemenea, acţiune antimicrobiană. Ele sînt cuprinse sub denumirea de chimioterapice (vezi chimioterapice), deşi azi denumirea de antibiotic se utilizează din ce în ce mai mult pentru toate substanţele care acţionează împotriva microorganismelor, indiferent dacă sînt produse pe cale de sinteză chimică sau extrase din culturi de mucegaiuri sau microbi. Industria noastră chimică fabrică azi majoritatea antibioticelor de uz larg: penicilină, strep -tomicină, eritromicină, aureociclină (aureo-mfcină), neocilin, (neomicină), cloramfenicol, stamicină micostatină, tetraciclină, nivecină (novobiocină). A recurge azi, din proprie iniţiativă, la luarea unui antibiotic, constituie o mare greşeală, din moment ce, aşa cum am văzut, antibioticele pot avea numeroase efecte secundare, pe care un nespecialist nu le poate prevedea.
anticoncepţionale, metode care permit evitarea sarcinii. Mijloacele anticoncepţionale sînt de mai multe feluri: mecanice, chimice, biologice, chirurgicale, radiologice. Mijloacele mecanice au drept scop să împiedice pătrunderea spermatozoizilor în vagin sau în uter. Ele pot fi utilizate de bărbat (prezervativul) sau de femei sub forma căpăcelelor (pesarelor) care se aplică pe colul uterin. Acestea din urmă sînt confecţionate din metal, cauciuc sau material plastic, au mărimi diferite şi se aplică pe colul uterin, împiedicînd astfel pătrunderea spermatozoizilor în cavitatea ute-rină. Căpăcelul poate sta pe col între 8 şi
12	ore. După aceea trebuie scos, spălat şi păstrat curat pînă la o nouă utilizare. Aplicarea şi scoaterea căpăcelului se fac de către femeie singură, după ce în prealabil a fost
învăţată de către medic. Mijlocele chimice pot fi cu acţiune generală, cuprinzînd anumite substanţe care, injectate femeii sau administrate pe gură, împiedică fecundaţia, sau cu acţiune locală, sub formă de ovule, tablete, creme, soluţii care, introduse în vagin, distrug
Pesar de cauciuc.
sau scad viabilitatea spermatozoizilor, împiedicînd astfel fecundaţia. Aceste substanţe au în general în compoziţia lor chimică unul sau mai mulţi acizi. Ele se pot prepara la farmacie sau sînt gata fabricate, ca produsul „Preventin“. Ovulele sau tabletele trebuie introduse în vagin cu 30—60 de minute înaintea actului sexual. Spălătura vaginală făcut cu irigatorul imediat după raportul sexual sau cînd este posibil şi înainte, cu soluţie acidulată (2 linguri oţet la 1 litru apă), este o metodă anticoncepţională eficace. Ca o metodă biologică poate fi citată legea Ogino-Knaus, după care perioada de maximă fertilitate la femeie este socotită între a 12-a şi a 20-a zi a ciclului menstrual. La femeile cu menstruaţii regulate, respectarea acestei legi este o metodă eficientă în 85% din cazuri. Ligatura chirurgicală a trompelor sau castrarea radiologică sînt metode care se aplică numai cu indicaţia exclusivă a medicului şi numai în cazuri speciale, rare.
anticorp, substanţă de natură proteinică (globulină), care ia naştere într-un organism animal ca răspuns la introducerea în organism a unei substanţe antigenice (de obicei tot de natură proteinică). Anticorpii au proprietatea să reacţioneze specific numai cu antigenul care a declanşat formarea lor. Anticorpii produşi în organism se găsesc răspîndiţi mai ales în sînge. Efectul unirii anticorpului cu antigenul se poate manifesta favorabil pentru organism atunci cînd se produce neutralizarea (distrugerea) unui antigen nociv (toxină, agent patogen); alteori, unirea anticorpului cu antigenul produce efecte nefavorabile organismului (şoc anafilactic, boala serului). în cursul bolilor infecţioase apar anticorpi faţă de agenţii patogeni sau toxinele lor. Persistenţa lor mult timp după trecerea bolii duce la starea de imunitate (rezistenţă) faţă de boala respectivă. Astfel este ştiut că anumite boli infecţioase produc o imunitate pe toată viaţa (varicelă, rujeolă), altele produc o imunitate de durată mai scurtă (gripă). Anticorpii care duc la imunitatea organismului faţă de o anumită boală, se produc şi după vaccinări (de exemplu, după vaccinarea T.A.B.
39
se produc anticorpi care neutralizează bacilii tifici pătrunşi în organism, împiedicînd astfel apariţia febrei tifoide).
antidot, substanţă care printr-o reacţie chimică, fizică sau fiziologică poate transforma un produs toxic într-un compus inofensiv. Antidotul anihilează efectul toxic al otrăvurilor, transformîndu-le în compuşi insolubili, a căror eliminare se poate face prin vărsături provocate sau o dată cu materiile fecale. In unele cazuri, reacţia dintre antidot şi toxic nu poate avea loc decît dacă otrăvurile n-au fost încă absorbite, deci dacă se găsesc încă în stomac sau intestin. Există şi antidoturi care injectate direct în circuitul sanguin anulează efectul otrăvurilor. Multe toxice îşi au antidotul lor specific, dar există şi antidoturi „generale". Astfel, albumina în soluţie apoasă (patru albuşuri de ou la un litru de apă) formează cu otrăvurile de natură minerală (sodă caustică, acid clorhidric) o combinaţie inofensivă, care se elimină prin fecale; apa de săpun (7,5 g săpun la 1 litru apă), precipită unele săruri metalice (de mercur sau de bismut), iar soluţia de iod-iodurată (Lugol) este un bun antidot al alcaloi-zilor (opiacee, atropină).
antigen, substanţă de obicei de natură proteinică, care, introdusă în organism, are proprietatea de a determina fabricarea în organism a anticorpilor specifici (substanţe proteinice ce se unesc numai cu antigenul care a determinat formarea lor). Multe microorganisme patogene (bacterii, virusuri), sînt antigene care determină formarea de anticorpi specifici (antimicrobieni, antivirotici). Produse ale bacteriilor (toxine) sînt, de asemenea, antigene. Anticorpii produşi, unindu-se cu antigenul, îl neutralizează. Şi vaccinurile sînt antigene care determină formarea de anticorpi specifici. Aceşti anticorpi conferă starea de imunitate faţă de o anumită boală infecţioasă. Pentru ca o substanţă să acţioneze ca antigen, trebuie să fie o substanţă străină de organismul respectiv şi să aibă o moleculă mare.
antihistaminic — vezi antialergic. antisepsie, metodă care urmăreşte distrugerea microbilor prezenţi într-o rană accidentală sau operatorie. în timp ce asepsia este o metodă „profilactică", antisepsia este o metodă „curativă". Foloseşte metode chimice (soluţie de clo-ramină, apă oxigenată, soluţii de detergenţi, soluţii sau praf de sulfamide), antibiotice, sau metode fizice (ultraviolete). Antisepsia, care la început se aplica numai în chirurgie, astăzi s-a extins şi în domeniul bolilor infecţioase (vezi asepsia).
antispastic (spasmolitic), medicament care face să cedeze contracţia (spasmul muşchilor netezi din pereţii arterelor, tubului digestiv, căilor de eliminare a bilei sau a urinii). în toate cazurile de colici, astm sau spasme arteriale este necesară administrarea de antispastice care opresc criza, acţionînd prin intermediul nervilor ce comandă muşchii netezi. Exem-
ple de antispastice:	atropină,	papaverină,
scopolamină, sulfat de magneziu în fiole, bela-fi.t, belafital, spasmoverin în comprimate şi belergon în drajeuri. Se întrebuinţează numai după indicaţiile medicului.
antitoxină (ser antitoxic, anticorpi antitoxici) substanţă care ia naştere ca răspuns la pătrunderea în organism a unei toxine bacteriene. Antitoxină (anticorpii) se găseşte mai ales în sînge (în serul sanguin), avînd proprietatea ca, unindu-se cu toxina respectivă, să o neutralizeze, adică să o facă inofensivă. Serul antidif-teric, antitetanic conţin antitoxină, adică anticorpi antitoxici faţă de toxina difterică şi respectiv toxina antitetanică. antrax — vezi cărbune, antrenament, efectuarea unor programe speciale de activitate necesare refacerii sau perfecţionării unor funcţii din organism. în cadrul medicinei, antrenamentul medical urmăreşte redarea capacităţii de muncă la bolnavii inva-lidizaţi prin diferite afecţiuni (vezi gimnastică medicală). Medicina sportivă are ca unul dintre obiecte urmărirea efectuării ştiinţifice a antrenamentului sportiv. Aclimatizarea reprezintă, de asemenea, un antrenament eficient al diferitelor funcţii de adaptare generală a organismului. Refacerea şi perfecţionarea funcţiilor unui organ cresc randamentul activităţii lui, adică scad consumul de oxigen şi substanţe nutritive pentru acelaşi grad de efort depus. Astfel, o inimă antrenată consumă mai puţin oxigen pentru activitatea depusă într-un efort fizic, în comparaţie cu o inimă neantrenată sau bolnavă. Efectul antrenamentului se explică prin modificările de structură ale organului respectiv (muşchii antrenaţi cresc de volum) şi prin perfecţionarea mecanismelor de coordonare nervoasă şi umorală din organism. Principiul metodelor de antrenament este supunerea organului sau organismului la eforturi din ce în ce mai mari, gradate în mod ştiinţific. Efectuarea unor eforturi excesive faţă de capacitatea de adaptare a organului (organismului) respectiv poate produce aşa-numitele afecţiuni sau boli de supraantrenament (de exemplu : hipertensiunea arterială apărută la sportivii care fac antrenamente fizice excesive, necontrolate medical).
anurie, absenţă a urinii în vezica urinară. Anuria se datoreşte fie încetării secreţiei urinare (anurie reală), fie unui obstacol pe uretere (falsă anurie), care împiedică colectarea urinii în vezică. Anuria propriu-zisă se instalează în urma unor boli care au provocat distrugeri sau tulburări funcţionale grave ale rinichilor: scleroză renală avansată, tuberculoză renală bilaterală sau insuficienţă renală acută. Aceasta din urmă survine brusc în cursul unor septicemii, arsuri întinse, intoxicaţii cu sublimat, transfuzie cu sînge incompatibil, zdrobiri musculare sau prin scăderea brutală a fluxului renal (stare de şoc, hemoragii puternice). Semnele anuriei sînt, în afara lipsei de urină, o stare generală alterată provocată de intoxicaţia ure-
40
mică (vezi uremie). Diagnosticul de anurie se face numai după ce s-a îndepărtat posibilitatea unei retenţii de urină (prin calcul, adenom de prostată, stricturi pe canal). Tratamentul anuriei va fi diferit, după boala în cauză. El se face numai în spital In cazurile de anurie prin insuficienţă renală acută, deoarece se scontează revenirea funcţiei renale la normal, după un anumit interval (10—12 zile), se recurge la intervenţii care urmăresc să suplinească funcţia rinichiului atîta timp cît ea este deficientă. In acest scop sînt combătute: starea de şoc, pierderea de apă, acumularea substanţelor azotate în sînge şi se caută să se menţină la nivelul normal constantele sîngelui (clorul, potasiul, calciul sanguin), în centrele spitaliceşti bine utilate, prin epuraţie extrarenală cu ajutorul rinichiului artificial.
anus, orificiul terminal al rectului. Este înconjurat de un sfincter (muşchi circular) striat, deci supus voinţei, al cărui tonus asigură continenţa. La embrion este acoperit de o membrană temporară, care se perforează spre luna a IV-a, stabilind legătura rectului cu exteriorul. în unele cazuri, această membrană poate să rămînă întreagă, realizînd imperfo-raţia anală, care se tratează chirurgical de urgenţă. Anus contra naturii: deschiderea chirurgicală a intestinului gros, la piele cu scopul de a crea o derivaţie, temporară sau definitivă, a tranzitului intestinal deasupra unui obstacol datorit de obicei tumorilor.
aortă, artera cea mai mare din corp prin care trece sîngele expulzat din inimă înainte de a se
Aorta şi principalele ramuri: 1 — ventriculul stîng; 2 — aorta ascendentă; 3 — ctrja (crosa); 4 — aorta descendentă toracică; 5 — diafragmul — limita dintre to^ace şi abdomen; 6 — aorta abdominală; 7 — a’terele iliace; 8 — arterele carotide; 9 — arterele subclaviculare;	10	— arterele coronare;
11 — arterele intercostale; 12 — trunchiul celiac; 13 — 15 — arterele mezenterice; 14 — arterele renale; 16 — arterele spermatice.
răspîndi prin ramificaţii vasculare în diferite regiuni ale organismului. Datorită formei şi poziţiei sale, aorta este împărţită în patru porţiuni principale: a) aorta ascendentă; b) cîrja (crosa) aortei; c) aorta descendentă toracică;
d)	aorta descendentă abdominală. La omul adult lungimea vasului este de cca. 25 cm, iar diametrul de cca. 2—2,5 cm. în bolile însoţite de o creştere a presiunii sîngelui (hipertensiune, aorta se dilată, fapt constatabil prin examenul radiologie. Peretele aortei este cel
A	3
Schema intervenţiei elasticităţii aortei în propulsia sîngelui; A — ventriculul stîng (/) este plin, iar diametrul aortei ascendente (2) şi descendente (3) este normal; B — ventriculul se contractă şi expulzează sîngele în aorta ascendentă (2) care se dilată; C — datorită elasticităţii sale, aorta ascendentă (2) re\ine la dimensiunile iniţiale împingînd sîngele în aorta descendenta (5), care se dilată şi apoi, revenind datorită elasticităţii, trimite mai departe, la rîndul ei, sîngele, în altă porţiune. Astfel ia naştere unda pulsului
mai gros perete vascular din organism şi cuprinde mult ţesut elastic care ajută progresia sîngelui în perioada dintre contracţiile inimii şi îi asigură o rezistenţă crescută faţă de presiunea mare a sîngelui din timpul contracţiei inimii. Această presiune atinge la oamenii normali aproximativ 140—160 mm Hg, iar la bolnavii cu hipertensiune poate depăşi 320— 340 mm Hg în unele boli (ateroscleroză); în peretele aortei se pot depozita grăsimi şi calciu, fapt care duce la transformarea aortei dintr-un tub elastic într-un tub cu pereţi rigizi, în cazul unor alterări localizate ale peretelui aortei pot apărea dilataţii aortice sub forma <unui sac numit anevrism (vezi anevrism).
aparat, în sensul folosit în anatomie, grup de organe cu structură diferită, dar cu activitate coordonată în vederea asigurării unei anumite funcţii generale în organism (respiraţie, digestie, circulaţie, excreţie, locomoţie). In corpul omului se descriu mai multe aparate: Aparat respirator, grup de organe care asigură aportul de
41
oxigen necesar metabolismelor tisulare şi eliminarea bioxidului de carbon rezultat din aceste metabolisme. Se compune din următoarele părţi principale: a) cavitatea nazală; b) laringe (vezi laringe); c) trahee; d) bronhii;
e)	plămîni (vezi plămîn). Aparat circulator sau cardiovascular, grup de organe care asigură circulaţia sîngelui în întregul organism (vezi circulaţie). El se compune dintr-un organ central, inima (vezi inima) şi un sistem închis de tuburi, numite vase sanguine. Aparatul digestiv, grup de organe care asigură aportul substanţelor nutritive, transformarea acestora prin digestie (vezi digestie) în elemente simple ce pot fi absorbite în sînge şi limfă (vezi absorbţie), precum şi evacuarea produselor de digestie inutile. Elementele principale care alcătuiesc aparatul digestiv sînt: a) dantura (vezi dinte); b) glandele salivare (vezi glande salivare); c) ficatul; (vezi ficat);
d)	pancreasul; e) esofagul; f) stomacul; g) intestinul; h) rectul (vezi rect). Aparatul urinar, grup de organe prin care se îndepărtează din organism o serie de substanţe nefolositoare prin urină. Se compune din: a) doi rinichi prin care din sînge trec elementele ce vor fi eliminate în urină b) ureterele, două canale prin care urina formată de rinichi ajunge în vezica urinară; c) vezica urinară (vezi vezica urinară), un rezervor în care se acumulează urina formată de rinichi şi care prin contracţia ei o elimină în cursul actului denumit micţiune şi d) uretra, canal prin care se elimină în afară de vezică urina colectată. Aparatul genital, grup de organe a căror funcţie asigură reproducerea organismelor. El este diferit la cele două sexe şi cuprinde la femeie : a) uter; b) ovar; c) trompă; d) vagin. La bărbat, aparatul genital este format din: a) testicul; b) epididim; c) canal deferent; d) vezicule seminale şi prostată; e) scrot; f) penis. Aparatul locomotor, format din: oase (vezi schelet), muşchi (vezi muşchi) şi articulaţii (vezi articulaţie). Aparat în sens tehnic, grup de piese a căror funcţionare combinată oferă o posibilitate superioară de diagnostic (aparate de diagnostic) sau de cercetare ştiinţifică (aparate de cercetare), de tratament (aparate terapeutice) sau care asigură o eficienţă crescută muncii de rutină în laborator (aparatură ajutătoare de laborator). Acelaşi aparat poate fi însă în practică folosit în mai multe din scopurile amintite (diagnostic, cercetare, terapie). In ţara noastră există o industrie de tehnică medicală (I.T.M.) care asigură dotarea tehnică a unităţilor sanitare cu numeroase tipuri de aparate medicale. Alte unităţi (de exemplu, Academia R.P.R.) posedă ateliere de prototipuri în care cu ajutorul cercetătorilor ştiinţifici sînt construite aparate speciale de cercetare medicală. Pentru aprecierea stării funcţionale a diferitelor organe din corp, precum şi a posibilităţilor generale de adaptare a întregului organism (vezi expertiză medicală a capacităţii de muncă) există aparate special construite, care sînt descrise la capitolele
42
respective. Aparat, piesă sau grup de piese care se pot adapta unor părţi ale organismului şi care asigură vindecarea sau corectează deficienţe fizice sau funcţionale. Aparat gipsat, pansament făcut din feşi de tifon impregnate cu gips şi muiate în apă; cînd se întăreşte, formează o carapace dură. Se aplică cu scopul de a imobiliza o articulaţie, un segment de membru, un membru în întregime, coloana vertebrală etc. în fracturi, entorse cu rupturi de ligamente, tuberculoză articulară, deformaţii ale membrelor. Se poate aplica direct pe piele sau pe un strat subţire de vată ori pe o flanelă. Cînd este prea strîns produce tulburări ale circulaţiei, care pot duce pînă la gangrenă. Aceste complicaţii apar de obicei în primele zile şi se manifestă prin dureri, furnicături, edeme, coloraţia cia-notică a degetelor. De aceea, în primele zile, aparatul gipsat trebuie controlat de medicul care l-a pus. După expirarea timpului de imobilizare, aparatul gipsat se taie cu o foarfecă specială sau cu bisturiul. Aparat ortopedic, dispozitiv confecţionat din materiale plastice sau din piele şi metal, destinat imobilizării uneia sau mai multor articulaţii, cu scopul de a le pune în repaus sau, în caz de paralizii musculare, de a menţine fixe aceste articulaţii balanţe. Aparatele ortopedice se confecţionează după un mulaj în gips al regiunii care urmează să fie imobilizată. Aparate auditive, dispozitive avînd caracter de proteze cu ajutorul cărora sunetele sînt intensificate, putînd fi astfel percepute de persoanele cu auzul scăzut. Aparatele auditive sînt de construcţii diferite. Ele au fost perfecţionate paralel cu dezvoltarea tehnică. Cornetele şi tuburile acustice sînt dispozitive simpliste, de domeniul trecutului. Tehnica modernă pune la dispoziţie aparate noi, utilizînd proprietăţile piezoelectri-cităţii în confecţionarea microfoanelor cu tran-sistori minusculi pentru sistemul de amplificare. Construite pe acelaşi principiu, au fost imaginate diferite sisteme (ochelari, agrafe în păr etc.) pentru a fi cît mai mici şi mai discrete, mascînd cît mai mult defectul auditiv. Aparatele acestea pot utiliza fie calea aeriană de transmitere a sunetelor, fie pe cea osoasă, acesta corespunzînd cu tipul de surditate. Ele nu pot ajuta atunci cînd auzul este prea scăzut. Indicarea utilităţii lor, a tipului necesar, se face numai cu recomandarea medicului specialist, după o examinare prealabilă amănunţită. Altfel, nu îşi ating scopul, putînd chiar să provoace o înrăutăţire a auzului.
apă, condiţie obligatorie a existenţei oricărui organism viu, apa formează ea însăşi o proporţie apreciabilă (65%) din greutatea corpului omenesc. In condiţii obişnuite, organismul omului are nevoie de 2!/2—3 litri de apă în 24 de ore şi primeşte o parte din această apă ca atare, iar restul prin alimentele care o conţin. Nevoile în apă ale omului sînt însă mult mai mari. însumarea cantităţilor destinate
pentru treburile casnice, pentru salubritatea publică, pentru industrie etc. face ca necesarul în apă pe cap de locuitor şi pe zi să se cifreze la 150 de litri şi chiar mai mult, în marile centre locuite. Aprovizionarea cu apă se face din surse locale şi centrele de aprovizionare cu apă. Aprovizionarea centralizată, cu apă distribuită prin conducte, este cea mai corespunzătoare din punct de vedere igienic, deoarece oferă o apă purificată prin procedee tehnice avansate şi riguros controlată. Pentru a fi potabilă, apa trebuie să întrunească următoarele calităţi: să aibă gust plăcut (şi nu total lipsită de gust, gustul plăcut fiind dat de gazele şi sărurile dizolvate); să fie limpede, incoloră şi lipsită de miros particular; să aibă o temperatură cuprinsă între limitele de 5 şi 17° (cel mai bine între 7 şi 11°); să nu conţină substanţe chimice nocive (plumb, arsenic etc.); să nu conţină germeni patogeni. Pătrunderea germenilor patogeni în apă este deosebit de primejdioasă, putînd da naştere aşa-numitelor epidemii hidrice (dizenterie, febră tifoidă etc.) care apar în mod exploziv, cuprinzînd într-un timp scurt un număr mare de persoane. Pentru apărarea consumatorilor un rol important au măsurile de purificare şi de dezinfectie a apei. Apă minerală, apă provenită din izvoare naturale, avînd un conţinut crescut de săruri şi gaze sau înzestrată cu proprietăţi radioactive. Este considerată „minerală“, apa cu un conţinut de săruri de peste 1 gram la litru. Totuşi, aparţin acestei categorii şi unele ape cu o mineralizare generală mai redusă, denumite şi ape oligominerale. După compoziţia lor chimică, apele minerale se clasifică în felul următor: oligominerale (slab concentrate = sub 1 g°/oo), carbogazoase (bioxid de carbon = 1 g°/00)» alcaline (bicarbonat de sodiu = 1 g°/oo), teroase (calciu şi magneziu = 1	g°/oo), feruginoase (fier feros =
= 10 mg°/oo)> arsenicale (arsenic = 1 mg0/00)» sărate (clorură de sodiu 1 g°/00)» iodurate (iod= = 1 mg°/00), sulfuroase (sulf = 1 mg°/00), sulfatate (sulfat de sodiu sau magneziu 1 g°/oo0), radioactive (radon sau toron = 80 U.M. °/0). In funcţie de temperatură, apele minerale se împart în reci (sub 20°), subtermale (20—37°), termale (37—42°) şi hipertermale (peste 42°). Apele minerale sînt indicate pentru băut în tratamentul unor boli, dar şi ca apă simplă de masă, precum şi în cură externă, în băi (vezi la balneoterapie). Acţiunea terapeutică a apelor minerale se produce concomitent cu climatote-rapia, regimul alimentar şi celelalte condiţii ale mediului de viaţă din staţiune. Pentru băut, apa minerală se prescrie în cantităţi de la V4 pînă la 1V2 pahare (50—250ml), de 2—3 ori pe zi şi pe un termen nu mai mare de 1 lună. In bolile de stomac cu scăderea acidităţii, apa minerală se bea cu 20—30 de minute înainte de masă, încet şi cu înghiţituri mici, în timp ce în bolile cu creşterea acidităţii se bea cu 60—75 minute înainte de masă, cu înghiţituri mari. Este interzisă administrarea apei minerale în perioadele acute ale bolii, fără prescrip-
ţia expresă a medicului. In afară de apele minerale naturale utilizate în staţiunile de origine, pot fi folosite şi ape minerale special îmbute liate şi transportate în alte localităţi. Tratamentul cu ape minerale nu trebuie utilizat fără consultarea medicului. Apă salină, apa lacurilor sărate şi cu nămol: concentraţia ei în săruri trebuie să fie de cel puţin 40—50 de grame la 1 litru. Apa salină se foloseşte în scopuri terapeutice sub formă de băi calde, prişniţe, comprese, băi în lac — combinate cu băi de soare. Apele saline ale unor lacuri (spre exemplu lacul Ursu din Sovata) sînt helioterme. Ele-au la suprafaţă temperatura mediului şi la 1,5—2 m temperaturi mai ridicate cu 10—12°, deoarece apa sărată concentrată, aflată sub un strat subţire de apă dulce, este un adevărat acumulator al căldurii solare.
apendicită, inflamaţie a apendicelui cecal. Boală frecventă care poate să apară la orice vîrstă. După intensitatea procesului inflamator poate fi acută sau cronică. Forma acută începe cu dureri mari în partea dreaptă a abdomenului (groapa iliacă dreaptă) sau în regiunea ombilicală sau chiar în tot abdomenul. La aceasta se adaugă greaţă şi vărsături, temperatură ridicată. Durerea abdominală se accentuează în timpul tusei sau chiar în inspiraţii profunde, ceea ce traduce iri-taţia peritoneului. Aceste simptome pot fi uneori confundate cu o indigestie şi bolnavul luînd un purgativ agravează boala, făcînd posibilă perforarea apendicelui. De aceea, în caz de dureri abdominale nu se vor lua purgative şi nici calmante care pot masca evoluţia unei apendicite. Bolnavul va fi imediat consultat de un medic sau transportat la spital, pentru că apendicita acută se operează de urgenţă. Dacă nu se operează la timp, apendicita acută se poate complica cu peritonită. localizată sau generalizată, abces apendicular. Apendicita cronică reprezintă cronicizarea unei apendicite acute sau o inflamaţie cronică primitivă a apendicelui. Simptomele sînt atenuate şi în general diagnosticul clinic este greu de pus, apendicita cronică putînd fi confundată cu aproape toate bolile care se manifestă în regiunea abdominală. Apendice cecal (vermicular), segment de intestin rudimentar care comunică cu cecul. Are structura intestinului, cu o mare bogăţie de foliculi limfatici. Are o lungime variabilă de 6—12 cm, poate fi liber, în diferite poziţii fată de cec sau fixat prin aderenţe, consecutive proceselor inflamatorii.
apetit (poftă de mîncare), necesitatea imperioasă de a se alimenta, legată sau nu do prezenţa alimentelor, de ingestia lor (poate apărea în timpul ingestiei, de unde şi dictonul „pofta vine mîncînd“). Unele boli (infecţii cronice, intoxicaţii, cancer) duc la o slăbire a apetitului sau la dispariţia lui (anorexie), altele dimpotrivă cresc exagerat apetitul şi ingestia de alimente (bulimie). întreţinerea apetitului se face prin igiena modului de trai şi a alimentaţiei, prin program echilibrat de
43
muncă şi repaus, aer curat, prezentarea „apetisantă" a alimentelor, varietatea lor. Stimularea apetitului se poate face prin aperitive sau prin medicamente ce cresc pofta de mîncare (picături, siropuri ori vinuri ce conţin alcool şi substanţe cu gust amar). Apetit sexual, dorinţa de exercitare a funcţiei sexuale. Apare o dată cu vîrstă adolescentei şi dispare la bătrînete, întreţinerea lui făcîndu-se printr-o viată sexuală regulată, lipsită de excese. In unele boli, apetitul sexual este exagerat în mod patologic, în timp ce alte afecţiuni pot produce diminuarea lui. Lipsa apetitului sexual poate apărea în tulburările de dezvoltare a organismului şi se traduc printr-o indiferentă, răceală afectivă (frigiditate), fată de sexul opus. Tratamentul medical judicios poate corecta alterările de apetit sexual.
apnee, întreruperea respiraţiei în mod voluntar sau în cursul unor boli. In mod normal, durata apneei este la oamenii adulţi de 40—80 secunde. In diferite boli respiratorii şi circulatorii, această durată se scurtează la 10—15 secunde. Prin antrenament, înotătorii, scufundătorii, pescuitorii de perle pot ajunge la efectuarea voită a unor apnee de 3—4 minute. In timpul apneei, metabolismele tisulare nu încetează în organism, ci se efectuează prin utilizarea oxigenului din aerul existent în plămîni şi sînge. în cazurile de antrenament poate apărea şi o diminuare a activităţii unor organe, cu reducerea consecutivă a nevoilor lor de oxigen, fapt care explică posibilitatea prelungirii timpului de apnee. Apneea prelungită poate duce la scăderi ale oxigenului din sînge (vezi hipoxie şi anoxie), cu apariţia unor lezări grave în special în organele foarte sensibile la lipsa de oxigen (creier, inimă).
apraxie, imposibilitate de a executa un complex de mişcare în vederea executării unei acţiuni, fără să existe un deficit motor sau tulburări psihice care să explice aceasta. Ea apare în anumite leziuni ale creierului ■şi îmbracă mai multe forme: a) apraxie ideo-motorie: bolnavul cunoaşte mişcările care trebuie să le facă, dar nu le poate executa (de exemplu, se poate pieptăna corect cu mîna stingă, dar cu mîna dreaptă, deşi nu este paralizată, nu poate face de loc mişcările necesare); b) apraxie motorie: unele mişcări învăţate printr-o repetare frecventă nu mai pot fi efectuate (a bea apă, a sufla în chibrit) Chiar imposibilitatea de a vorbi pe care o găsim în afazia motorie (vezi afazie) este de fapt o apraxie motorie, deoarece nu există
o	paralizie a muşchilor gurii (bolnavul mişcă normal limba, se alimentează normal). Aceste tulburări apar în leziuni diferite, îndeosebi în emisfera dominantă (emisfera stîngă). Pentru apraxia motorie, leziunile predomină în lobul frontal, iar pentru cea idiomotorie, în lobul parietal. Cauza lor poate fi: tumori, hemoragii cerebrale, ramolismente cerebrale.
aritmie, tulburarea ritmului normal al contracţiilor inimii. Această situaţie poate rezulta
44
fie din modificarea frecvenţei ritmului: creşterea peste 70 de bătăi pe minut (,tahicardie-sau scădere sub 60 de bătăi pe minut (bradi) cardie), fie prin apariţia unei succesiuni neregulate a bătăilor inimii (<extrasistole). Cînd contracţiile cardiace sînt extrem de frecvente (180—200 de bătăi pe minut) şi apar brusc, în crize, avem de-a face cu tahicardia paroxistică, iar cînd pauzele dintre contracţiile izolate ale inimii sînt total neregulate, înseamnă că s-a instalat o aritmie permanentă (fibrilafie). Aritmia poate fi funcţională, ţinînd adică de o tulburare privind reglarea nervoasă a inimii (aritmie reşpiratorie, unele extrasistole); alteori, ea traduce o atingere a miocardului (scleroză, miocardită). Tratamentul unei aritmii este în funcţie de boala principală: digitală, chinidină.
arsenic, substanţă folosită pentru distrugerea nervului dentar (vezi dinte) care, îmbolnăvit, produce dureri vii. Arsenicul (anhidrida arsenioasă) are o acţiune caustică asupra ţesuturilor vii. De aceea, dacă pansamentul cu arsenic este ţinut mai mult timp decît a fost indicat de medic, acţiunea lui caustică merge mai departe de zona nervului, producînd leziuni destructive (necroză) în osul alveolar. Arsenicul este indicat numai în cazurile de pulpită (vezi pulpita), cînd dintele răspunde prin durere atît la rece, cît şi la cald. Deoarece produce o congestie a ţesuturilor înainte de a le fi cauterizat, pansamentul cu arsenic trebuie aplicat împreună cu un medicament calmant al durerii (cocaină). în locul aplicării arsenicului se poate scoate într-o singură şedinţă nervul, făcîndu-se o anestezie a dintelui respectiv. Pansamentul cu arsenic rămîne tratamentul de preferat pentru pulpite la începutul tratamentului lor. Acest pansament se acoperă cu un ciment moale, pentru a se evita compresiunea care ar mări durerile. După îndepărtarea la timp a arsenicului, deoarece filetele nervoase din camera pulpară şi din canalul radicular s-au necrozat şi durerile au dispărut, nervul poate fi scos fără durere; restul tratamentului este astfel mai uşor suportat de către bolnav.
arsură, leziune a ţesuturilor produsă de acţiunea temperaturii ridicate (arsură termică), a substanţelor chimice, curentului electric, razelor solare, razelor Rontgen. Se deosebesc 4 grade de arsuri: a) gradul I, cu hiperemia pielii; b) gradul al II-lea, cu apariţia de vezicule; c) gradul al III-lea, în care se produce necroza pielii; d) gradul al IV-lea, cînd se ajunge la carbonizarea ţesuturilor. Gravitatea depinde de suprafaţa de piele arsă şi mai puţin de gradul arsurii. Cînd suprafaţa arsă atinge 10% din suprafaţa totală a corpului, bolnavul este neliniştit, pulsul este accelerat, apar sete şi greaţă, care dispar după cîteva zile. Cînd suprafaţa arsă depăşeşte 20% din suprafaţa corpului, bolnavul este şocat şi după atenuarea şocului apare o intoxicare gravă a organismului consecutivă absorbţiei produselor rezultate din descompunerea pro-
teinelor din ţesuturile distruse şi a pierderii excesive de lichid din organism; acestea pot determina leziuni grave ale rinichilor, ficatului, sistemului nervos. Infecţia agravează simptomele şi cînd arsurile sînt întinse, se poate produce o septicemie. Evoluţia unei nrsuri depinde de suprafaţa şi gradul arsurii, de vîrstă bolnavului, de starea generală a organismului, de infecţie, de apariţia complicaţiilor hepato-renale şi în foarte mare măsură (atenţie!) de primul tratament aplicat. Primul ajutor constă în înlăturarea hainelor care mai ard sau sînt îmbibate cu substanţe chimice şi în calmarea durerii cu injecţie de morfină; în arsurile de gradul I se toarnă alcool sau soluţie slabă de permanganat de potasiu; în arsurile cu vezicule şi necroză, de asemenea, se poate turna alcool şi se face un pansament cu comprese sterile, în timp ce se iau măsurile pentru transportul bolnavului la spital. Nu se vor sparge veziculele şi nu se va unge arsura cu substanţe grase. Arsurile de gradul I şi al II-lea nu lasă cicatrice; cele de gradul al III-lea şi al IV-lea sînt urmate de cicatrice, uneori retractile, care deformează regiunea sau limitează mişcările în articulaţii. In arsurile chimice se spală pielea imediat cu apă timp de 5—10 minute şi se toarnă soluţii neutralizante (soluţie 2% bicarbonat de sodiu în arsurile cu acizi şi soluţie 1% acid acetic în arsurile cu baze). Deoarece majoritatea arsurilor se datoresc neglijenţelor, nerespectării regulilor de folosire a maşinilor cu gaze, a aparatelor electrice etc., vom preveni apariţia lor respectînd noi înşine normele de prevenire a acestor accidente şi învăţînd şi pe alţii să le respecte în special în anumite colectivităţi (industrii, imobile, şcoli). Arsuri (pirozis), senzaţie de arsură care pleacă din „capul pieptului44 (epigastru) şi urcă de-a lungul esofagului; se însoţeşte de obicei de eructatii şi de regurgitarea în cavitatea bucală a unui lichid cu gust acru. Se întîlneşte în cursul dispepsiilor şi mai frecvent în hiper-aciditatea gastrică.
arteră, vas sanguin prin care circulă sîngele de la inimă spre periferie (vezi circulaţia sîngelui. Artera principală prin care pleacă sîngele din inimă se numeşte arteră aortă (vezi aortă). Avînd un calibru foarte mare, aorta şi ramurile ei (care la omul adult au un diametru ce depăşeşte 1 cm) alcătuiesc grupul aşa-ziselor artere mari. Alte artere, cu diametru cuprins aproximativ între cîţiva mm şi 1 cm, se numesc mijlocii. Ele se ramifică în artere mici (cu diametrul de 1—2 mm), care la rîndul lor dau naştere celor mai mici artere numite şi arteriole, din ramificaţia cărora rezultă vasele capilare (vezi capilar). Peretele arterial este alcătuit, în mare, din trei straturi sau tunici. Stratul exterior, numit adventice, face legătură cu organele vecine, cuprinde terminaţii nervoase şi vase mici ce nutresc artera (vasa vasorum, sau .vase ale vaselor). Stratul intermediar numit media cuprinde ţesut elastic şi muscular şi asigură rezistenţa peretelui
vascular, precum şi modificarea lui de calibru. Stratul intern sau intima este căptuşit cu un endoteliu arterial, format din celule plate, al căror luciu uşurează alunecarea sîngelui şi împiedică coagularea. Aorta şi arterele mari, în care presiunea sîngelui este ridicată.
Schema principalelor artere slecorpului şi denumirea lor : 1 — creier; 2 — a. cerebrale; 3 — a. carotidă internă; 4 — a. caiotidă externă; 5 — fata; 6 — a. facială; 7 — glanda tiroidă; 8 — a. tiroidiene; 9 — a. carotidă primitivă ; 10 — clavicula; 11— a. subclaviculară ; 12 — trahee şi bronhii; 13 — a. traheobronşice; 14 — spatii între coaste; 15 — a. intercostale; 16 — osul humerus; 17 — a. hume-rală; 18 — osul cubitus; 19 — a. cubitală; 20 — osul radius; 21 — a. iadială; 22 — falange digitale; 23 — a. digitale; 24 şi 25 — locuri unde se măsoară pulsul şi unde se pot face comod puncţii arteriale la membrul superior; 26 — ficat; 27 — a. hepatică; 28 — stomac; 29 — a. gastrică (stomacală); 30 — rinichi; 31 — a. renală; 32 — intestin; 33 — a. mezenterică; 34 — organe genitale; «35 — a. spermatică (la femeie corespunde a.utero-ovariană); 36 — osul iliac; 37 — a. iliacă; 38 — osul femur ; 39 — a. femurală; 40 — osul tibia;	41 — a.
tibială; 42 —osul peroneu; 43 — a. peronieră; 44 — falangele degetelor; 45 — a. digitale; 46 — locuri unde se măsoară pulsul şi unde se pot face uşor puncţii.
au stratul intermediar foarte bogat în ţesut elastic rezistent. In arterele mici şi arteriole, proporţia de fibre elastice este mai mică, în schimb fibrele musculare sînt bine reprezentate. Calibrul arterelor variază în funcţie de apropierea sau depărtarea de inimă (cele îndepărtate sînt mai înguste) şi în funcţie de importanţa pe care o au în irigaţia unei părţi a organismului (o arteră care irigă mai multe organe este mai mare de cît arterele care irigă un singur organ sau numai părţi din acesta). Calibrul arterelor mai poate varia şi în funcţie de contracţia muşchiulaturii din pereţii ar-
45
teriali. In cazul în care un organ se găseşte în stare de activitate maximă, musculatura . din peretele arterial se decontractă, artera se lărgeşte (vasodilataţie), iar sîngele ajunge în organul respectiv în cantitate mai mare. în repaus şi în cursuJ spasmelor vasculare,
colaterale. In cazul unor boli ale arterelor periferice principale în cadrul cărora se ajunge la o diminuare a calibrului vascular sau chiar la astupare completă are loc o dezvoltare compensatoare a arterelor colaterale, prin care se asigură în continuare irigaţia regiunii a cărei arteră principală este obliterată. Pentru cercetarea stării arterelor sînt utilizate aparate şi procedee diferite, dintre care menţionăm: a) Oscilometria înregistrează amplitudinea modificărilor de volum ale arterelor, corespunzătoare pulsului. Aparatul numit oscilometru este prevăzut cu o manşetă de cauciuc, ale cărei variaţii de volum pot fi citite pe un cadran indicator sau pot fi înregistrate pe hîrtie ori film fotografic,
b)	Pletismograţia urmăreşte modificările de
.yl9
A — structura peretelui arterial conţine: / — strat intern (intima); 2 — strat intermediar (media, cu ţesut elastic şi muscular); 3 — strat extern (adven-ticca, cu 4 — ’vasavasorum şi 5 — fitre nervoase); 6 — ramură a arterei principale; B — arteră heii-cină; C — şunt arterio-venos (12), care face legătura directă între arteră 9 şi venă 10. Prin el, sîngele poate trece direct din arteră în venă, ocolind capilarele //; D — modificări de formă a aortei (13) în cazul unei stenoze congenitale (/-#); 15 — inirra. înainte de stenoză există o tendinţă la dilatatie, iar după stenoză o tendinţă la îngustare; E — anevrism arterial incipient (16) şi dezvoltat în lo mă desac (77); F,G — circulaţia la un membru infeiior înainte de obliterarea arterelor principale (18) la gambă (F) şi după obliterarea lor (6). Se vede gradul de dezvoltare a vaselor colaterale (19).
irigaţia organului scade prin diminuarea calibrului vascular, în urma contracţiei mai accentuate a musculaturii din peretele arterial. Forma arterei este de obicei cilindrică şi liniară, în organele erectile (cornete nazale, corpi cavernoşi), forma arterelor poate fi spiralată, deoarece organele respective prezintă modificări mari de volum, care solicită întinderea arterei respective în totalitate (artere helicine). In cazuri patologice pot apărea îngustări (obliterări) vasculare sau dimpotrivă dilataţii numite anevrisme. între arteră şi venă nu există de obicei comunicaţii, sau cînd acestea există, sînt închise. Asemenea comunicaţii se numesc ■şunturi arterio-venoase şi în unele boli deschiderea lor permanentă poate compromite circulaţia sîngelui prin vasele capilare. Totalitatea arterelor din corp alcătuiesc aşa-numitul pat vascular arterial, care conţine aproximativ
1	—1,5 litri sînge la omul adult. Denumirea multor artere este dată de regiunea sau osul pe lîngă care trece. împreună cu venele, arterele alcătuiesc aparatul cardio-vascular a cărui funcţie principală este asigurarea circulaţiei sanguine (vezi circulaţie). Ramurile dintr-o arteră principală, prin care sîngele poate ajunge într-un anumit organ, se numesc artere
Metode moderne de apreciere a stării funcţionale a arterelor şi a circulaţiei arteriale : 1 — oscilometru în legătură cu o manşetă de cauciuc (5), ce se aplică pe braţ. antebraţ, coapsă, ga mbă. Cu para de cauciuc (.5) se creează o presiune în manşetă (2) prin introducerea de aer presiunea citindu-se pe scala 4. Din cauza presiunii exercitate de manşetă, artera din segmentul respectiv este turtită şi nu mai presează; scăzînd presiunea din manşetă, cu ajutorul butoanelor 5,5' încep să apară oscilaţii ale arterei, a căror amplitudine se poate citi pe cadranul 6, sau se'poate înscrie sub forma unei oscilograme (15)\ pulsul poate fi înscris cu ajutorul unei piese ce se aplică în regiunea unde se palpează uşor artera (7). Pulsaţiile sînt transformate în oscilaţii de curent electric cu ajutorul unui cristal piezoelectric (5) şi prin ştekerul 9 ajung la aparatul de amplificare şi înregistrare (10), a cărui peniţă înscrie pulsul (11) sau sfigmograma. Modificările de rezistentă electrică ale unui segment din corp pot fi înre gistrate cu 2 electrozi (-f- şi —) conectaţi prin fişa 12 la aparatul 10, cu ajutorul căruia se înscrie reograma (13). Modificările de volum ale unui segment (de exemplu, deget) pot fi înregistrate cu o cameră adecvată (14), aplicată în jurul degetului, conectată cu sistemul de înregistrare folosit şi pentru sfigmogramă. Se obţine pletismograrria (16), ale cărei oscilaţii mici sînt date de puls, iar oscilaţiile mai mari, de mişcările respiratoi ii.
volum ale unui segment (de exemplu deget) care variază în funcţie de starea de relaxare sau de contracţie a arteriolelor segmentului respectiv. Aparatul numit pletismograf, constă dintr-un tub de metal sau sticlă în care poate intra antebraţul, mîna, gamba, sau
46
numai un singur deget, c) Arteriografia se bazează pe introducerea în vas a unei substanţe opace la raze X, cu efectuarea ulterioară a unor radiografii. Substanţa opacă este antrenată şi răspîndită în ramificaţiile vasculare, astfel încît pe radiografie apare imaginea patului vascular injectat, d) Sfigmograma urmăreşte caracterul pulsaţiilor arteriale percepute cu dispozitive speciale. Graficele obţinute pot da unele indicaţii referitoare la starea peretelui vascular cercetat (vezi puls),
e)	Reografia poate da indicaţii privind starea pereţilor vasculari, prin urmărirea modificărilor de rezistentă electrică ale unui segment din corp, modificări care apar la fiecare undă a pulsului ce ajunge în regiunea respectivă. Aparatul utilizat în acest scop se numeşte reograf şi se bazează pe principiul dezechilibrului unei punţi electrice, f) Pentru studiul vaselor se mai practică examene histologice cu ajutorul microscopului, pe fragmente de ţesuturi recoltate de la bolnav (vezi biopsie), în cazuri speciale este nevoie de înlocuirea unui segment arterial bolnav cu o arteră de la indivizi din aceeaşi^ specie sau cu tuburi din material plastic. în aceste cazuri ca şi în cazurile de rupturi arteriale, pereţii vasculari pot fi cusuţi cu ajutorul unor aparate speciale. Puncţie arterială, introducerea unui ac într-o arteră în vederea recoltării de sînge, a injectării unor substanţe medicamentoase (injecţii intraarteriale) sau a efectuării arterio-grafiei. în acest scop sînt folosite de obicei arterele humerală şi femurală. Pentru date suplimentare privind funcţiile arterelor vezi şi termenii: circulaţie, capilar, aparat cardiovascular.
arteriografie, metodă de înregistrare radio-grafică a arterelor, după opacificarea lor prealabilă cu ajutorul unei substanţe de contrast (impermeabilă pentru razele X). Arteriografia vaselor cerebrale, renale, aortei abdominale sau vaselor membrelor stabileşte nivelul la care un vas este obstruat (embolie, endarte-rită obliterantă) şi dacă prezenţa circulaţiei colaterale poate suplini nevoile de irigare locală. Arteriografia se practică de regulă numai în cazurile în care este strict indispensabilă unei intervenţii chirurgicale.
arterioscleroză, îngroşare şi sclerozare a pereţilor arterelor şi arteriolelor, cu pierderea elasticităţii acestora, care duce în mod progresiv la instalarea unor tulburări de irigaţie a organelor şi ţesuturilor respective. Termenul de arterioscleroză este învechit şi nu mai corespunde cunoştinţelor medicale actuale, deoarece încadrează, pe baza semnelor exterioare, o serie de afecţiuni care nu au nimic comun nici în ce priveşte cauzele şi mecanismul lor de producere şi nici în ce priveşte modificările pe care le provoacă în organism. Din grupul de boli cuprinse în acest termen, cea mai răspîndită este ateroscleroza; alte boli la care se poate referi acest termen este arte-rioscleroza (sclerozarea arteriolelor) din boala hipertensivă.
arterită, inflamaţie a arterelor. Arteritele mai des întîlnite sînt: endarterita obliterantă, care atinge bărbaţii tineri şi arterita atero-scleroasă (vezi ateroscleroză), care se întîl-neşte la vîrstnici. La femei, arteritele sînt rare. Unele observaţii indică frecvenţa bolilor
Arteriografie lombară dupîi injectarea unei substanţe de contrast.
infecţioase (tifos exantematic) în antecedentele arteriticilor; de asemenea, frigul umed şi fumatul sînt factori favorizanţi. Arterita se localizează de preferinţă la vasele membrelor inferioare, debutînd fie printr-o senzaţie de greutate la gleznă sau pulpă, care apare la mers, fie prin crampe la acelaşi nivel. Durerea vie la mers (claudicaţie intermitentă) cedează la repaus şi reapare la o nouă tentativă de mers. în perioadele mai avansate, durerile survin chiar la repaus şi se pot însoţi de tulburări trofice; pielea devine uscată, muşchii gambelor se atrofiază. Cu vremea apar ulceraţiile sau gangrena, la început sub forma unei pete violacee la pulpa degetelor, care ulterior se ulcerează, ajungînd la distrugerea completă a ţesuturilor. Tratamentul arteritelor urmăreşte suprimarea durerii, oprirea pro-gresiunii bolii, dezvoltarea unei circulaţii vasculare care să înlocuiască vasul inflamat, prevenirea şi tratarea gangrenei. Cînd boala este în plină evoluţie se recomandă respectarea repausului la pat, cu îndepărtarea factorilor care favorizează boala: frigul umed, tutunul, infecţiile locale. Igiena picioarelor arteriticului trebuie să fie exemplară: baie zilnică, pudrarea cu talc a spaţiilor dintre degete, încălţăminte caldă şi comodă. în forma ateroscleroasă se
47
indică regim alimentar fără grăsimi. In caz de diabet, care trebuie totdeauna suspectat la un arteritic, se recomandă tratament cu insulină, iar în infecţii, tratament cu antibiotice. Medicamentele folosite în arterite sînt foarte variate şi urmăresc combaterea durerii şi dilatarea vaselor. Mijloacele fizio-terapice se folosesc la începutul bolii sub formă de băi de lumină, hidroterapie, gimnastică medicală. Cazurile care nu beneficiază de tratamentul medical trebuie să se adreseze chirurgului pentru simpatectomie.
articulaţie, locul de contact între două sau mai multe oase (vezi schelet). O articulaţie este formată din mai multe elemente: suprafeţele articulare ale oaselor ce vin în contact, cartilajul articular care acoperă suprafeţele articulare şi o capsulă articulară, care înfăşură zona de contact a oaselor, delimitînd în interior un spaţiu redus, numit cavitate articulară, căptuşită la rîndul ei cu o membrană sinovială. Membrana sinovială secretă un lichid sinovial, care ajută alunecarea cartilajelor articulare. La articulaţiile fixe (suturi), cavităţile articulare lipsesc. Articulaţiile sînt de mai multe feluri. Unele nu permit mişcarea oaselor ce vin în contact (de exemplu, articulaţiile dintre oasele craniului) şi se numesc suturi, deoarece sudează, solidarizează, oasele între ele. Altele permit doar mişcări limitate, reduse cum sînt cele dintre coaste şi stern, dintre oasele pubiene ş.a. Articulaţiile numite mobile permit mişcări largi într-o singură direcţie
Schema unei articulaţii complexe: 1 — capsula arti" culară; 2 — capăt osos intraarticular; 3 — cartilaj articular; 4 — membrană sinovială; 5 — menise; 6 — ligamente intraarticulare; 7 — tendon vecin cu articulaţia; 8 — bursă seroasă; 9 — ţesut gras (grăsime).
[de exemplu, articulaţia cotului permite doar îndoirea (flexia) şi dezdoirea (extensia) antebraţului pe braţ] sau în toate direcţiile (de exemplu, articulaţiile umărului şi şoldului în care membrul superior sau respectiv membrul inferior pot face mişcări înainte, înapoi,
laterale şi de rotaţie). Structura articulaţiilor variază cu importanţa şi funcţia oaselor în cadrul scheletului. Astfel, oasele cutiei craniene care protejează un organ fragil - creierul -nu permit mişcări între ele. Părţile osoase
Os femur
Tipuri de articulaţii: A — suturi între oasele cutiei craniene (/); B — articulaţie mobilă la şold, de formă cvasisferică; C — articulaţie mobilă în formă de balama, la genunchi; 2 — cartilaj articular.
care vin în contact sînt zimţate, se întrepătrund, iar cavitate articulară nu există, astfel îneît se creează condiţii optime de aderenţă şi fixare. Invers, articulaţiile în care este nevoie de mişcări largi au o cavitate articulară cu lichid sinovial ce ajută alunecare, iar capetele articulare ale oaselor în contact sînt unul proeminent, celălalt scobit, de forme corespunzătoare tipului de mişcare.
48
Pentru un sprijin mai bun al oaselor şi pentru o mai bună solidarizare a lor pot exista în articulaţii cartilaje de formă corespunzătoare (meniscuri la genunchi) şi ligamente intra-articulare care prind între ele capetele osoase. Presiunea negativă (vidul) din cavităţile articulare normale au, de asemenea, un rol foarte important în menţinerea alăturată a capetelor osoase. Capsulele articulare sînt formate din benzi de ţesut conjunctiv care, prinzîndu-se pe cele două capete osoase, protejează articulaţia şi limitează mişcările ce se pot efectua la nivelul ei. Tendoanele muşchilor care trec în vecinătatea articulaţiilor mari sînt despărţite de capsula articulară prin ţesut gras sau formaţiuni speciale care ajută alunecarea (burse seroase). Articulaţiile reprezintă regiuni sensibile la modificările atmosferice (umiditate, temperatură scăzută), la infecţii şi traumatisme care pot provoca inflamaţii articulare (artrite), deformări articulare şi chiar pierderea mobilităţii la nivelul lor (anchiloze). După fracturi, la locul de contact dintre fragmentele osului fracturat, pot apărea articulaţii false, numite pseudartroze. Pseudartro-zele reprezintă de fapt zone de reparare anormală a osului în care nu se produce osificare completă, la acest nivel fiind posibile mişcări ale fragmentelor osului fracturat. Articulaţiile, în special cele fixe, se pot osifica către bătrî-neţe, în locul cartilajului apărînd ţesut osos. Acest fenomen se întîmplă în special la articulaţiile cuştii toracice, avînd drept consecinţă o diminuare a mişcărilor respiratorii. La oasele capului, fenomenul amintit se produce mult mai devreme, astfel încît chiar la craniul de om adult se pot observa asemenea transformări datorită cărora zonele articulare aproape nu se mai observă.
artrodeză, suprimarea mobilităţii unei articulaţii printr-o anchiloză artificială, care se realizează chirurgical, fie prin suprimarea suprafeţelor articulare, fie cu ajutorul unui grefon osos, recoltat dintr-o coastă sau din osul tibia. Căluşul osos care se formează imobilizează articulaţia. Se practică în articulaţiile balanţe după paralizii musculare sau în artritele tuberculoase, în care se urmăreşte imobilizarea definitivă a articulaţiei.
artroză, îmbolnăvire cronică a articulaţiilor; survine de regulă în a doua jumătate a vieţii şi se datoreşte uzurii cartilajului care acoperă suprafeţele articulare ale oaselor. Cel mai frecvent sînt atinse articulaţiile membrelor inferioare şi coloana vertebrală. Este de remarcat că nu există o suprapunere perfectă între durerile de care se plînge bolnavul şi modificările oaselor. Radiografia arată deseori leziuni osoase impresionante, care nu se însoţesc de dureri, şi invers, modificări abia vizibile pe clişeul radiografie, pot provoca dureri foarte mari. De obicei, în aceste cazuri intervin şi alţi factori, ca de pildă o infecţie latentă din organism avînd localizare în amigdale, dinţi, ovare sau prostată (vezi infecţie de focar), care „încălzeşte44 artroza şi o face să
4-1652
devină dureroasă. Tratamentul în criză reclamă repaus, piramidon, aspirină, antadol. După cedarea inflamaţiei se trece la asanarea focarelor, tratament cu agenţi fizici (ultrascurte raze Rontgen, împachetări cu parafină), tratament balnear (în Staţiunile Victoria, Govora, Pucioasa, Tekirghiol, Herculane).
asanare, a) curăţirea vegetaţiei de pe malurile apelor stătătoare în scopul creării de condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea larvelor de tîntari (anofeli), metodă utilizată în combaterea malariei; b) tratarea şi vindecarea unui focar de infecţie din organism (infecţii dentare, colecistice, apendiculare); c) salubrizare, folosit într-un sens mai limitat (locuinţă, şcoală, atelier) sau într-un sens mai general (cartier, oraş — îndepărtarea sau anihilarea unor surse de impurificare a aerului, a solului sau a bazinelor naturale de apă).
ascaridioză, boală parazitară produsă dş un vierme (Ascaris lumbricoides), foarte răspîndită în special la copii. Viermele (numit şi limbric) are cam 20 cm lungime, este cilindric, alb-gălbui. Masculul este ceva mai mic decît femela. Gazda este omul, viermele trăind în tubul digestiv (în special intestin). Ouăle se elimină cu materiile fecale, răspîndindu-se pe sol. Omul se infectează o dată cu alimentele infestate, mai ales fructe, zarzavaturi, murdărite cu pămînt ce conţine ouă de ascarid. O dată înghiţite, din ouă ies larve, care străbat peretele intestinului, ajung în ficat, trec în circulaţia venoasă, ajung la inimă, de aici la plămîni, de unde, prin bronhii, trahee, laringe, pînă în faringe (ciclul perienteric), de unde, fiind înghiţite, ajung din nou în tubul digestiv. Abia acum larva se transformă în vierme adult. De obicei, viermii adulţi trăiesc în intestin, dar pot urca în esofag şi se elimină pe gură, sau intră pe trahee, pot pătrunde prin canalul coledoc în ficat sau pot pătrunde în apendice, producînd astfel diferite complicaţii. Numărul viermilor care parazitează un individ este variabil: adesea sînt foarte mulţi, formînd uneori gheme de ascarizi, care pot împiedica tranzitul intestinal şi produce ocluzie intestinală. La copii mai ales, boala se manifestă prin oboseală, mîn-cărimi anale şi nazale, anemie, scădere în greutate, dureri abdominale, scăderea atenţiei şi memoriei, dureri de cap, mai rar fenomene nervoase (convulsii, mişcări involuntare etc.). De asemenea, ascaridioza scade rezistenţa organismului faţă de diferite infecţii (scarla-tină, rujeolă, difterie etc.), acestea evoluînd mai grav. Diagnosticul se precizează prin eliminarea viermilor şi recunoaşterea lor după dimensiuni şi formă şi prin găsirea ouălor de ascarid în materiile fecale, cu ajutorul laboratorului. Tratamentul se face cu santonină timp de 3 zile, administrîndu-se şi un purgativ salin (sulfat de sodiu) în ziua a 2-a şi a 3-a. Santonina are eficacitate în majoritatea cazurilor şi acţionează numai asupra formelor adulte din intestin. Este un vermifug care nu omoară ascarizii, dar îi intoxică şi îi face
49
să poată fi eliminaţi prin mişcările peristaltice ale intestinului. Se mai utilizează piperazina, tot un medicament vermifug cu efecte foarte bune, care paralizează viermele. Hexilrezorcina este un alt medicament utilizat cu acţiune vermicidă şi cu o eficacitate şi mai mare. Profilaxia se face prin împiedicarea răspîn-dirii fecalelor la suprafaţa solului, deci existenţa de latrine construite corect, prin spălarea înainte de consum a zarzavaturilor care sînt irigate cu ape curgătoare ce pot conţine ouă de ascarizi provenite din apele reziduale care se varsă în ele, prin igiena mîinilor (la copii mai ales, unghiile tăiate, spălarea mîinilor totdeauna înainte de masă).
ascită, acumulare de lichid în cavitatea abdominală. Apare în cadrul edemului generalizat (vezi edem), în cursul bolilor de inimă sau de rinichi sau în cursul cirozei ficatului sau tumorilor care produc staza sanguină în sistemul venei porte. Din cauza compresiunii, capilarele se dilată, iar lichidul trece din vase în cavitatea peritoneală. Ascita mai poate fi întîlnită în cursul infecţiei tuberculoase, ca urmare a însămînţării seroasei peritoneale cu bacili Koch (peritonită tuberculoasă). Cantitatea de lichid acumulată într-o ascită poate atinge 10—20 şi chiar 30 de litri. In ascitele mari, abdomenul creşte brusc, intră sub tensiune, ombilicul proemină, pielea întinsă devine lucioasă, marcată de venele dilatate (circulaţia colaterală). Tratamentul ascitei se adresează bolii care a produs-o.
Asclepios, zeul vindecării la grecii antici (Esculap la romani). Ar fi fost fiul lui Apolîo şi ar fi primit cunoştinţele medicale de la centaurul Chiron. Fiindcă a înviat o sumedenie de morţi, golind astfel în bună parte lumea subpămînteană, Zeus l-a fulgerat şi l-a aşezat printre constelaţii. Avea ca simbol cocoşul, cîinele şi mai ales şarpele. Un templu vestit îi era consacrat la Epidaur.
asepsie, metodă de prevenire a infectării plăgilor prin sterilizarea tuturor materialelor şi obiectelor care vin în contact cu plaga (instrumente, comprese, mîinile chirurgului). Primii care au arătat posibilităţile de infectare a plăgilor sau a bolnavilor chirurgicali prin contagiune directă au fost medicul maghiar Ignat Semmelweis şi chirurgul rus I. N. Pirogov. Louis Pasteur, prin descoperirea microbilor, a adus dovada sigură a infecţiei şi a stabilit legătura de la cauză la efect a contagiunii. Sterilizarea materialelor se face în mod curent prin căldură: prin vapori de apă în autoclav la 2—2,5 atmosfere, la o temperatură de 136—140°, timp de 30 de minute; prin fierbere, timp de 30 de minute; prin aer supraîncălzit, timp de 30—40 de minute (pentru instrumente). Unele materiale (sonde, bujii, cistoscoape), care se strică la fierbere, se sterilizează cu ajutorul vaporilor de formol, în cutii speciale. Sterilizarea mîinilor chirurgului se face prin spălare cu apă şi săpun timp de 10—15 minute, iar a cîmpului operator sau a pielii din jurul plăgilor, cu
50
tinctură de iod sau alcool. Tot în cadrul măsurilor de asepsie intră şi dezinfectarea sălii de operaţie şi a aerului din ea, prin for-molizarea după operaţiile septice şi utilizarea lămpilor bactericide cu raze ultraviolete. Se
Asclepios (Esculap)
poate spune că succesul chirurgiei se datoreşte descoperirii asepsiei. Astăzi, asepsia, care era o metodă chirurgicală, s-a extins şi în domeniul bolilor infecţioase (vezi antisepsie).
asimilat ie, proces de înglobare a substanţelor nutritive în materia vie din celulele organismelor animale şi vegetale. Asimilaţia face parte din procesul de nutriţie şi corespunde anabolismului din materia vie (vezi metabolism) prin care, utilizîndu-se diverse elemente simple şi energie, sînt sintetizate substanţe mai complexe (protoplasmă celulară, substanţă osoasă). Opusul asimilaţiei este procesul de dezasimilaţie corespunzător cata-holismului din materia vie. Asimilaţia este un proces de bază prin care se explică menţinerea vieţii organismelor vegetale şi animale, precum şi procesele de creştere în greutate, volum, înălţime. Intre ea şi procesul opus de dezasimilaţie există anumite raporturi care variază la acelaşi organism în diferite condiţii.
Astfel, la nou-născut, asimilaţia este foarte intensă şi predomină cu mult asupra dezasi-mila{iei. Acest fapt explică intensitatea creşterii copilului de vîrstă mică în comparaţie cu cel de vîrstă mai mare (vezi creştere).
Substânfe nutritive din mediu/ extern
Schema schimburilor de substanţe dintre organism şi mediu, prin care se asigură viata: 1 — procu-1a ea alimentHor, inclusiv introducerea lor In organism (alimentaţie); 2 — transformarea alimentelor In substanţe simple utilizabile de organism (digestie şi absorbţie); 3 — transformarea elementelor preparate prin fazele anterioare, în substanţă vie (asimilaţie), prin înglobarea acestor elemente în prefacerile chimice celulare (metabolism cu cele două faze: A — anabolism şi C — catabolism); 4 — degradarea substanţei vii şi transformarea ei în secreţii, excreţii cri alte deşeuri (dezasimilaţie), care pînă la eliminarea lor din organism mai pot a ea unele acţiuni de coordonare şi întreţinere a proce clor vitale (de exemplu secreţiile interne sau hormonii, secreţiile digestive, 1 ioxidul de carbon etc.); 5 — eliminarea substanţelor rezultate din metabolismele celulare, în mediul extern.
La organismul adult se stabileşte un echilibru între cele două procese de asimilare şi dezasimilare, iar la organismele bătrîne apare o oarecare predominantă a dezasimilatiei fată de asimilare. In unele boli (hipotiroidism), în care se constată o tendinţă la îngrăşare, există o predominantă a proceselor de asimilare asupra celor de dezasimilaţie. In alte boli (caşexie, cancer) apare o tendinţă marcată de slăbire care coincide cu o mare predominantă a fenomenelor de dezasimilaţie asupra celor de asimilaţie. Procesul de asi-milaţie este deosebit la diferite grupuri de fiinţe vii, variind cu gradul de complexitate a organizării fiinţei respective. El a putut fi clasificat cu ajutorul elementelor radioactive, ale căror transformări în cursul procesului de asimilaţie au putut fi uşor urmărite. Astfel, Ja organismele monocelulare, asimilaţia se poate face prin înglobarea directă a substanţelor nutritive simple din mediul înconjurător. La organismele evoluate apare o complexitate mai mare a procesului de asimilaţie, care se efectuează în legătură cu alte procese complexe, cum sînt digestia şi absorbţia. Procesul de asimilaţie este de fapt a doua fază a nutriţiei organismelor vii. în prima fază, substanţele nutritive mai complexe, existente în mediul înconjurător, sînt transformate prin digestie în substanţe simple, pe baza cărora
se poate sintetiza, în faza a doua, de asimilaţie, substanţa vie specifică organismului respectiv. Organismele vegetale şi unele specii de bacterii au capacitatea să sintetizeze substanţele organice care intră în compoziţia materiei vii proprii din elemente chimice anorganice (simple) din mediul înconjurător utilizînd energia luminoasă. Acest proces de asimilaţie este cunoscut şi sub numele de fotosintezâ. Pentru efectuarea lui, pigmentul verde al plantelor (clorofila) joacă un rol deosebit. Unele bacterii folosesc pentru sinteza hidro-carbonatelor din bioxid de carbon şi apă o energie eliberată în urma efectuării unor reacţii chimice, cum sînt procesele de oxidare a altor substanţe, în înseşi corpul bacteriei. Organismele care pot realiza substanţele organice ce stau la baza materiei vii proprii, din elemente anorganice simple, cu ajutorul energiei luminoase, chimice, se numesc organisme autotrofe. Organismele animale, inclusiv omul, îşi sintetizează materia vie proprie
Un proces invers asimilatiei este dezasimilatia. O moleculă de acid gras este desfăcută treptat. Dalta şi ciocanul au rolul unei enzime.
doar pe baza substanţelor organice sintetizate de organismele autotrofe. Pentru acest motiv, aceste organisme se numesc heterotroţe. în cadrul organismelor heterotrofe, substanţele organice introduse în corp prin alimentaţie sînt descompuse în substanţe organice simple,
51
pe baza lor construiridu-se substanţele organice, corespunzătoare materiei vii proprii. Acest fenomen se aseamănă cu procesul de dărîmare a unei case pînă în stadiul de cărămizi, şi reconstrucţia ulterioară a unei alte case, altfel alcătuită. Materia vie este formată în linii generale din trei grupe de substanţe organice, şi anume: hidrocarbonate (hidraţi de carbon, glucide sau zaharuri), proteine (substanţe proteice), lipide (grăsimi). Sinteza acestor substanţe organice se face în mod diferit în cadrul procesului de asimilaţie, de către organismele heterotrofe şi autotrofe. Organismele autotrofe sintetizează hidrocarbonate le din bioxid de carbon şi apă, utilizînd pentru sinteză energie luminoasă sau chimică, aşa cum am amintit. Proteinele sînt sintetizate însă pe baza hidrocarbonaţilor realizaţi în prealabil de ele şi prin înglobarea azotului din aer (în aerul atmosferic există aproximativ 79% azot) sau din diferite săruri de azot existente în apă sau pămînt. In mod similar, pornindu-se de la folosirea substanţelor hidrocarbonate în prealabil formate, sînt sintetizate lipidele. Organismele heterotrofe sintetizează hidrocarbonate le complexe necesare vieţii (glu-coză, glicogen) din zaharuri simple provenite în urma descompunerii prin digestie a alimentelor bogate în hidrocarbonate complexe. In mod similar sînt sintetizate proteinele complexe din organismul animal, din amino-acizi, care reprezintă molecule simple de proteine complexe introduse în corp prin alimentaţie şi desfăcute prin digestie. Lipidele organismului animal sînt proprii pentru fiecare specie în parte, deoarece orice grăsime din alimente se descompune în corp în elemente simple (acizi graşi şi glicerină), din care fiecare organism îşi sintetizează ulterior grăsimile cu compoziţie proprie. Totuşi, în cazul alimentaţiei mai îndelungate cu un anumit fel de grăsime (dr porc, de pasăre, unt sau untdelemn), grăsimile care se depozitează sub piele au o compoziţie care aminteşte de natura celei ingerate. Datorită legăturii pe care o are procesul de asimilaţie cu digestia şi absorbţia alimentelor reiese că pentru o bună asimilaţie sînt necesare existenţa unei bune digestii şi absorbţii care pregătesc elementele ce vor fi asimilate. Reglarea proceselor de asimilaţie din organism se face prin mecanisme complexe în cadrul cărora intervin sistemul nervos şi glandele cu secreţie internă. Prin aceasta se asigură primenirea continuă a materiei vii din organismele vieţuitoare.
asistentă medicală, cadru sanitar mediu cu pregătire superioară. Dezvoltarea actuală a ştiinţei medicale a făcut necesar ca medicii să aibă în jurul lor ajutoare bine pregătite. De aceea, asistenţii medicali posedă studiile medii complete (examen de maturitate) şi o şcoală tehnică sanitară, unde sînt formaţi pe specialităţi: medicină generală, pediatrie, ob-stetrică-ginecologie, igienă, radiologie, labo-
52
rator, stomatologie etc. Asistenţii medicali care se disting în munca profesională au drumul deschis către studiile medicale superioare.
Asistentă medicală.
asistenţă medicală, drept al tuturor oamenilor muncii din ţara noastră, garantat de Constituţia R.P.R. şi asigurat în mod gratuit. Dezvoltarea asistenţei medicale în ţara noastră este ilustrată prin cîteva cifre grăitoare: creşterea de trei ori a numărului de medici şi de şase ori a numărului de cadre sanitare medii, faţă de anul 1938; creşterea numărului paturilor de spital, faţă de acelaşi an, de la 30 812 la 106 112 (1961); creşterea numărului de paturi în unităţile antituberculoase de la 3 773 la 27 457 şi în unităţile de asistenţă medicală pentru copii de la 1 350 la 21 503. Paralel cu creşterea în ritm rapid a numărului de unităţi medicale şi cu înzestrarea acestora cu aparataj şi instrumentar la nivelul tehnicii mondiale, se urmăreşte consecvent asigurarea unei asistenţe medicale înalt calificate şi specializate, prin organizarea de cursuri pentru specializarea şi perfecţionarea medicilor, dezvoltarea activităţii ştiinţifice în numeroasele institute noi de specialitate, prin crearea de largi posibilităţi pentru medici de a se documenta, a fi la curent şi a aplica în practică cele mai noi cuceriri ale ştiinţei medicale contemporane. Asistenţă medicală de urgentă, rezolvarea cazurilor de îmbolnăvire care necesită un ajutor medical imediat. Se realizează printr-un complex de măsuri privind organizarea activităţii unităţilor medicale (crearea serviciilor de gardă în spitale şi policlinici,
organizarea serviciilor de tratament la domi-	la capătul tubului înspre care se produce
ciliu în cadrul policlinicilor), ca şi prin orga-	deplasarea. în medicină, procedeul are mai
nizarea de unităţi speciale: serviciile Salvării,	multe întrebuinţări: a) în scop diagnostic, se
în marile oraşe, şi aviaţia sanitară (Aviasan)	extrag prin aspiraţii, după o puncţie (vezi
care transportă rapid bolnavii, necesitînd in-	puncţie) lichide anormale din diferite cavi-
ternarea în anumite spitale, sau transportă	tăţi ale organismului (pleură, articulaţii,
spre bolnav medici specialişti chemaţi să rezolve cazuri care depăşesc competenţa medicilor locali (operaţii pe cord deschis, pe creier), transportă şi paraşutează sînge conservat, preparate de sînge, seruri sau diverse medicamente de care depinde salvarea celui aflat în primejdie. In interesul bunei şi rapidei desfăşurări a acordării asistenţei medicale de urgenţă — de care depinde uneori viaţa unui om — fiecare cetăţean are datoria să se informeze asupra modului în care este organizată această asistenţă în localitatea unde trăieşte şi la locul său de muncă, spre a nu fi surprins nepregătit la caz de nevoie.
De asemenea, este deosebit de utilă cunoaşterea de către fiecare cetăţean a noţiunilor de acordare corectă a primului ajutor în caz de urgenţă, pînă la inter-	abdomen) în scopul analizei lichidului res-
venţia medicului. Aceste noţiuni se pre-	pectiv. Tot în scop diagnostic se pot extrage
dau prin cursurile sanitare de masă ale Crucii	fragmente de ţesut (ficat, plămîni, rinichi)
Roşii (G.P.A.S., de echipieri sanitari), care	pentru analiză chimică sau anatomopatologică
sînt organizate pretutindeni, fiind uşor acce-	(vezi biopsie); b) în scop terapeutic, aspiraţia
sibile oricui doreşte să le urmeze. Termenul	reprezintă un procedeu de extragere a corpilor
'străini sau a lichidelor patologice din cavităţile organismului sau din unele organe. In edemul pulmonar se pot face aspiraţii de pe trahee a secreţiilor şi lichidelor care împiedică respiraţia. La nou-născut, prin aspiraţie pot fi extrase lichidul amniotic sau corpii străini care împiedică prima respiraţie a copilului. In timpul intervenţiilor chirurgicale, sîngele este aspirat din plagă pentru curăţirea cîmpului operator cu ajutorul unui aparat special numit aspirator chirurgical.
Assaky George (1855—1899), chirurg romîn, a cărui teză de doctorat intitulată „Despre sutura nervilor la distanţă", susţinută în 1886, la Paris, constituie punctul de plecare pentru cercetările moderne privind regenerarea nervilor. A fost profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti, astenie nervoasă, vezi nevroză, astereognozie, tulburare de sensibilitate cu un caracter deosebit în care bolnavul nu recunoaşte un obiect pe care îl atinge, îl pipăie (bolnavul fiind cu ochii închişi), deşi sensibilitatea este păstrată sau foarte puţin alterată (adică simte atingerea, duritatea sau temperatura corpului respectiv). Este o tulburare care apare prin lezarea unei porţiuni din scoarţa cerebrală.
53
iiiui i Cu ii nioţ iiiiiinuu U"uv u diiunii id op cLi di i *
late: asistenţă obstetricală, asistenţă chirurgicală, asistenţă ambulatorie (la dispensar, la policlinică) etc.
aspirafie, procedeu de extragere printr-un tub a unui fluid sau particule de corpuri solide cu ajutorul presiunii negative (vid) exercitată
Aspirator chirurgical fabi icat în R.P.R. (tip I.T.M.): / — pompă aspiratoare ce aspiră aer şi lichide (sînge) dinspre piesa metalică (2) spre tubul de cauciuc (3). In drum, lichidul ajunge în capacul metalic (4), de unde cade în borcanul de sticlă (5), care poate fi golit după umplere.
Aviasan.
astigmatism, defect de refracţie datorit curburii neobişnuite a corneei sau a cristalinului. Pacientul vede lucrurile deformate,
George Assaky
alungite, neclare. Astigmatismul poate fi regulat, cînd diversele puncte aje aceluiaşi meridian au aceeaşi refracţie. în cicatrice corneene sau keratocon avem refracţie diferită pe acelaşi meridian — astigmatismul nere-
neregulat — se poate face şi cu lentile de contact.
astm, acces de sufocare. Principalele forme descrise în clinică sînt: a) Astm bronşic, boală caracterizată prin accese de sufocare determinate de spasmul bronhiilor mici; acest spasm al musculaturii netede din bronhiole poate fi provocat de cauze variate şi apare datorită unei stări de excitaţie crescută a nervului vag sau a unor tulburări alergice locale. Aceste fenomene sînt determinate de pătrunderea unor particule mici (polen, particule de lînă, peri, praf) sau a produselor rezultate din distrugerea germenilor care întreţin o infla-maţie bronşică (bronşită); particulele sensi-bilizante se cheamă alergene (vezi akr^ie) şi acţionează astfel numai pe un teren obişnuit să răspundă printr-un spasm bronşic în prezenţa lor. De obicei, criza de astm survine brusc şi de cele mai multe ori noaptea, bolnavul fiind trezit din somn de o sete de aer. El are impresia că se sufocă, că respiraţia, în special eliminarea aerului din plămîn, este blocată. Se scoală din pat, aleargă la fereastră pe care o deschide şi se reazemă cu mîinile de" pervazul ferestrei spre a-şi înlesni astfel contracţia muşchilor expiratori. Această stare caracteristică crizelor de astm durează
2—4 ore, după care bolnavul începe să expectoreze o spută vîscoasă, abundentă, cu aspect perlat; apariţia expectoraţiei anunţă sfîrşitul crizei. Dacă accesele se repetă unul după altul, fără o perioadă de linişte, este vorba
Astm bronşic. SUnga; bronhie cu lumenul normal; dreapta: bronhie cu lumenul mult micşorat.
gulat. Corectarea astigmatismului se face cu lentile cilindrice, ce modifică numai direcţia razelor care trec prin axul optic al cilindrului. Corectarea astigmatismului — mai ales a celui
de o stare de râu astmatic. Dacă se bănuie că accesul este provocat de un anumit alergen se încearcă stabilirea naturii acestuia spre a se putea trece la o desensibilizare progresivă
54
a bolnavului. Această bănuială este trezită mai ales atunci cînd astmaticul mai prezintă şi alte manifestări alergice: urticarie, coriză de fîn. Dacă sînt prezente manifestări inflamatoare (traheită, bronşită, congestie pulmonară), acestea se combat cu antibiotice. Tratamentul crizei se face, la avizul medicului, cu Corfilin, Papaverină, Efedrină, Atropină, Astmosedin; acestea din urmă nu se administrează în caz de hipertensiune arterială. în starea de rău astmatic şi cînd medicamentele de mai sus s-au dovedit lipsite de efect se recurge la cortizon sau ACTH. Prevenirea acceselor pretinde uneori schimbarea locului de muncă şi chiar a localităţii. Se va da toată atenţia tratării prompte a oricărei inflamaţii a căilor respiratorii, b) Astm cardiac, accese bruşte de sufocare (dispnee) provocate de o insuficienţă cardiacă acută. Survine după eforturi fizice, emoţii, mese abundente, dar şi în plin repaus. Noaptea, la cîteva ore de la culcare, bolnavul poate fi trezit brusc din somn de o apăsare în piept, însoţită de
o	senzaţie de lipsă de aer. El prezintă o respiraţie grea, precipitată, tuşeşte de cîteva ori, expectorînd o spută spumoasă ca albuşul de ou bătut. în toată această perioadă este obligat să păstreze poziţia şezîndă, care-1 linişteşte şi-i permite să-şi reia somnul. In cazurile mai grave, însă, dispneea se accentuează şi se însoţeşte de tuse persistentă, urmată de expectoraţie spumoasă, de culoare roz; în plămîni se aud zgomote respiratorii particulare: bolnavul face o criză gravă de edem pulmonar. Tratamentul astmului cardiac constă în administrare de oxigen, pantopon, stro-fantină în vînă şi eventual sîngerare. Pînă la venirea medicului, băile fierbinţi la picioare sau cataplasmele de muştar pe gambe sînt binevenite.
ataxie, tulburare în coordonarea armonioasă a mişcărilor şi care se evidenţiază mai ales cînd bolnavul merge. Deosebim următoarele forme de ataxie: ataxie cerebelcasă (în leziuni ale creierului mic). Bolnavul merge nesigur cu oscilaţii în toate sensurile, aşa cum le vedem la omul beat; ataxie "vestibul ară (prin leziuni ale aparatului vestibular). In timpul mersului, bolnavul deviază sau cade pe o anumită parte; ataxie tabetică (prin leziuni ale nervilor sau căilor nervoase care transmit la creier sensibilitatea profundă alcătuită din fibre nervoase care informează scoarţa cerebrală, de poziţia diferitelor părţi ale corpului sau membrelor). Se caracterizează printr-un mers nesigur, cu lipsa mişcărilor armonioase mai ales ale picioarelor. Este caracteristic în tabes (vezi tabes), dar şi în alte boli neurologice; ataxie frontală prin lezjuni (mai ales prin tumori) ale lobilor frontali. în această ataxie frontală, mersul este nesigur sau imposibil. Constituie de fapt o pierdere (o uitare) a mişcărilor care trebuie făcute (este o apraxie, vezi apraxie). Tratamentul urmăreşte întîi să înlăture cauza bolii; de asemenea, exerciţiile fizice pot uneori corecta această tulburare.
atebrină — vezi malarie, ateroscleroză, boală arterială cronică; ea se datoreşte unei infiltrări a tunicii interne a arterelor de calibru mare cu depozite constituite din lipide, colesterol şi uneori de calciu, la care se asociază un proces de scleroză a acestei tunici. Aceste depozite aterosclerotice duc la îngroşarea peretelui şi strîmtorarea calibrului vascular, cu pierderea elasticităţii arteriale. Din această cauză, arterele se dilată şi revin insuficient sub acţiunea fluxului sanguin; acesta îşi face drum mai greu, necesitînd, ca urmare, o activitate sporită din partea pompei cardiace. Ateroscleroză este totdeauna însoţită de hipertensiune, dar este greu de precizat dacă hipertensiunea grăbeşte instalarea aterosclerozei sau dacă dimpotrivă aceasta detertnină hipertensiunea prin modificarea elasticităţii vaselor. Cauzele aterosclerozei sînt numai în parte cunoscute. S-a constatat însă că există o strînsă legătură între alimentaţia bogată în grăsimi, în special de origine animală, şi apariţia acestei boli. în timp ce la populaţia oraşelor mari, unde se consumă multe grăsimi, ateroscleroza se vede foarte des, ea devine mult mai rară în regiunile cu alimentaţie mai mult vegetală. începutul bolii este de obicei greu de stabilit. De multe ori, tulburările sînt minime şi trec neobservate de către bolnav. Cînd vasele afectate sînt legate de sistemul nervos central, bolnavul acuză dureri de cap, oboseală, scăderea memoriei, agitaţie sau depresiune. O dată boala instalată, fenomenele variază după localizarea arterelor afectate. Dacă sînt prinse vasele membreloi > acestea devin dure la pipăit. La membrele inferioare se poate constata răcirea extremităţilor, bolnavul plîngîndu-se de dureri care apar la mers sub forma unor cîrcei, iar mai tîrziu, îri caz de obliterare a vasului, să se instaleze tulburări trofice (de hrănire a ţesuturilor), care să ducă pînă la gangrenă. Ateroscleroza cerebrală poate avea semne timpurii şi de intensitate care variază cu localizarea şi importanţa leziunii. Uneori sînt uşoare
i	trecătoare, alteori grave şi definitive (para-izii, deficit intelectual, greutate în vorbire). Ateroscleroza mai poate cuprinde vasele rinichilor (uremie), ale tubului digestiv (greaţă, balonări, hemoragii digestive) sau vasele pancreasului (diabet benign). Tratamentul aterosclerozei trebuie să cuprindă o orientare sigură către profilaxie, căci această boală poate fi prevenită, i se poate întîrzia apariţia, iar o dată instalată, i se poate împiedica evoluţia. Rolul cel mai de seamă revine tratamentului igienodietetic. Se vor evita tensiunea psihică, ritmul încordat şi neregulat de viaţă şi muncă. Dar dacă o muncă încordată poate duce la ateroscleroză, tot aşa de dăunător este sedentarismul. De aceea sînt indicate în general exerciţiile fizice, practicate raţional, fără exces şi în raport cu vîrstă. Dieta ateroscleroticului trebuie să fie hipocalorică (săracă în calorii) pentru cei cu supragreutate corporală. Fructele
55
şi legumele trebuie să fie larg folosite. Dintre grăsimi, vor fi evitate cele de provenienţă animală (unt, grăsime de porc). Cînd se asociază la ateroscleroză şi hipertensiune, se recomandă atunci corectivele necesare (regim fără sare, medicamente contra hipertensiunii arteriale). Medicamentele antiaterosclerogene sînt: Heparina, iodurile, Anghinarea (Cinarol), Vitamina C, Vitamina PP în doze mari, administrate multă vreme.
atetoză, mişcare involuntară localizată mai ales la mîini şi picioare. Este o mişcare undu-lantă, şerpuitoare, care dacă se petrece la nivelul feţei, bolnavul pare că se strîmbă continuu. Mişcarea se accentuează dacă bolnavul este emoţionat şi dispare cînd bolnavul doarme. Ea se datoreşte unor leziuni care duc la distrugerea „neostriatului“ (un nucleu de celule
A
1
A
8
Vertebra Atlas: A — corpul vertebrei; 1 — suprafeţe de articulaţie cu craniul; 2 — orificiu prin care măduva spinării trece spre cavitatea cutiei craniene; B — vertebra axis; C — craniu.
nervoase din interiorul eiicefaiului, cu rol în controlul mişcărilor). O encefalită, o tumoare etc. pot duce la distrugerea sa şi la apariţia atetozei.
Athanasiu loan (1868—1926), fiziolog şi medic veterinar romîn, profesor la Facultatea
de ştiinţe şi rector al Universităţii din Bucureşti. A dobîndit un renume internaţional prin cercetările sale de hematologie şi de fiziologie nervoasă şi musculară. A fost unul dintre promotorii electrofiziologiei moderne, împreună cu Gh. Marinescu a desfăşurat o intensă activitate cu orientare progresistă în rîndurile intelectualităţii.
atlas şi axis, denumiri date primelor vertebre din regiunea cervicală (a gîtului), care susţin craniul şi care permit, datorită modului în care sînt articulate, mişcări mai ample decît între toate celelalte vertebre. Denumirea primei vertebre este dată prin analogie cu Atlas, figură binecunoscută în mitologie pentru faptul că susţinea pe umerii săi globul terestru. Vertebra atlas are forma unui inel cu două părţi laterale mai voluminoase pe care se găsesc suprafeţele de articulaţie cu craniul şi cu a doua vertebră, numită Axis. A doua vertebră este denumită Axis, pentru faptul că, prin forma ei, serveşte drept ix în jurul căruia se roteşte vertebra atlas (vezi atlas), care la rîndul ei susţine craniul. Prin existenţa acestei posibilităţi de rotaţie, capul are o mobilitate foarte mare în comparaţie cu alte regiuni din corp ce sînt în legătură cu coloana vertebrală. Atlas medical: lucrare de prezentare a unei discipline, metode, probleme, în special sub formă de planşe, desene, fotografii, cu scurte texte explicative. Asemenea atlase au fost publicate sub denumiri corespunzătoare de: Atlas de anatomie; Atlas de radiologie; Atlas de electrocardiografie.
atrofie, diminuare de volum pe care o produce orice leziune ce duce la distrugerea parţială sau totală a unui organ. După locul unde apare această atrofie, ea îşi ia şi numele: atrofie musculară, atrofie optică, atrofie cere-beloasă, atrofie corticală, atrofia ficatului.
atropină (Belladonna), alcaloid descoperit în 1833, în frunzele, seminţele şi rădăcinile de mătrăgună, laur şi măselariţă, care are un efect farmacodinamic specific (reduce spasmul muşchilor şi funcţia glandelor inervate de parasimpatic). Astfel, atropina reduce toate secreţiile, ca: gastrică, intestinală, salivară („usucă gura“); dilată bronhiile plămînului cînd sînt îngustate prin spasmul muşchilor netezi (în astm), dilată pupilele atunci cînd este instilată sub formă de col ir; de asemenea are şi acţiune sedativă asupra sistemului nervos central (în crizele de epilepsie). Atropina este folosită în terapie ca atare, sub formă de fiole cuprinzînd soluţie apoasă 1 %0 (Atropină CIF), sau ca medicamente mai complexe, ca Belîatot, Belafital, Belergon, utilizate în dureri spastice gastro-intestinale sau în boli cu hipersecreţie gastrică sau salivară, auditiv, în legătură cu auzul (vezi acustic). Auenbrugger Leopold (1722—1809), medic vienez. A preconizat metoda clinică de explorare a toracelui prin percuţie. Sunetul diferit
56
%
produs prin ciocănirea pereţilor toracici oferă informaţii despre dimensiunile şi consistenta organelor interne în stare normală şi patologică.
Leopold Auenbrugger
aură, senzaţie subiectivă de scurtă durată şi de multe ori aceeaşi la fiecare bolnav, care precede imediat criza de epilepsie. Uneori se însoţeşte de o serie de mişcări involuntare stereotipe (aceleaşi mişcări). Cauza aurei este considerată ca răspunsul dat de o zonă de excitaţie din creier (zonă lezată care determină criza de epilepsie). Aura se poate manifesta prin: ameţeli, halucinaţii, mişcări automate de înghiţire, de respiraţie. Există mai multe feluri de aure: senzitivă, viscerală, psihică, (vezi epilepsie), aureociclină — vezi antibiotic, aureomicină — vezi antibiotic, autohemoterapie, metodă de tratament prin care se extrage sînge din vena unei persoane şi se reinjectează imediat în muşchii aceleiaşi persoane. Prin această manoperă, în organismul bolnavului se realizează un mic şoc (sîngele fiind o substanţă albuminoasă), fapt care are ca rezultat o scădere a sensibilităţii organismului său faţă de anumite substanţe care au la bază albumine (ouă, carne, lapte etc.). Autohemoterapia se practică în aşa-numitele dermatoze de sensibilizare, în care anumite persoane, din cauze necunoscute încă, reacţionează în mod anormal prin diverse erupţii la consumarea unor alimente, la administrarea unor medicamente sau la contactul cu diverse substanţe, care fuseseră bine suportate pînă atunci. Astfel, în eczeme, erupţii alergice medicamentoase (după antipirină, streptomicină, sulfamide etc.) sau în unele dermatoze de sensibilizare profesionale (prin uleiuri, vopsele, produse de petrol) se recomandă pe lîngă alte tratamente, serii de cîte 10—15
şedinţe de autohemoterapie în doze crescînde de la 5 la 15 ml sînge pe şedinţă.
autosugestie, sugestie pe care şi-o face cineva sie-şi, spre deosebire de heterosugestie, care este sugestia pe care cineva o face altcuiva. Este vorba de starea psihică pe care şi-o creează unii oameni în urma căreia reacţionează fizic sau psihic ca şi faţă de excitaţii sau senzaţii reale. Ea poate fi involuntară, de exemplu unii bolnavi psihici cred, se conving singuri, că suferă de cancer şi ca urmare simt senzaţii diferite legate de această boală care la ei este imaginară. De obicei, aceste stări se găsesc mai pronunţate la bolnavii psihici, dar o formă mai uşoară se găseşte şi la individul normal. Autosugestia voluntară constituie de multe ori un mijloc psihoterapie, un ajutor al medicului care prin metoda convingerii învaţă bolnavul să folosească autosugestia care poate avea un rol important în vindecarea unor boli sau în crearea unei stări de optimism. Autosugestia a fost vulgarizată pentru prima dată în psihoterapie de către farmacistul francez Emile Coue din Nancy (vezi sugestie şi hipnoză). Avicenna vezi Ibn Sina. avort, întreruperea sarcinii şi expulsia produsului de concepţie din cavitatea uterină în cursul primelor 6 luni de sarcină. Avortul poate fi spontan sau provocat. Avortul spontan este produs de cauze locale sau generale, care acţionează de obicei împreună. Cele mai frecvente cauze generale sînt infecţiile acute apărute în timpul sarcinii, virozele (gripale), intoxicaţiile acute cu medicamente, cu substanţe toxice, oxid de carbon sau diferite afecţiuni cronice, ca malaria, sifilisul, bolile grave cardiovasculare. Alte cazuri mai sînt rupturile de col uterin şi inflamaţiile uterului (endometrita mai ales). Lipsa de dezvoltare a uterului (hipoplazia uterină) sau tumorile uterului pot fi de asemenea cauze declanşatoare de avort. Traumatismele fizice (căderea, lovirile abdomenului) pot produce şi ele uneori avorturi. Oricît ar părea de curios însă, traumatismul fizic produce comparativ mai rar un avort decît traumatismele psihice. Emoţiile puternice, spaima, oboseala psihică, sînt cauze mai frecvent producătoare de avort. O cauză din cele mai importante o constituie tulburarea echilibrului endocrin al sarcinii. De obicei, avortul este rezultatul asocierii mai multora din cauzele citate mai sus. Semnele avortului spontan sînt dureri lombo-abdominale, a căror intensitate merge crescînd, şi pierderi de sînge prin vagin. Aceste sim-ptome indică dezlipirea parţială a oului din cavitatea uterină. Este aşa-numitul avort incipient. Dacă cu tot repausul la pat şi cu tratamentul instituit de medic durerile se agravează, pierderile de sînge devin abundente şi se produce eliminarea parţială a conţinutului cavităţii uterine, atunci este vorba de avort incomplet. Eliminarea completă a conţinutului uterin este excepţională, deoarece orice femeie care avortează spontan trebuie internată de
57
urgentă în spital pentru a i se face completarea avortului prin chiuretaj uterin. Resturile ovulare sau placentare care rămîn în cavitatea uterină, neputîndu-se elimina spontan complet, întreţin hemoragii, care uneori pot fi foarte grave şi care produc totdeauna infectarea uterului şi a întregului aparat genital feminin. Uneori, aceste avorturi se repetă la aceeaşi femeie, constituind aşa-numitele avorturi habi-tuale. Femeile cu predispoziţii la avort trebuie examinate şi tratate înainte de a rămîne gravide, pentru că numai astfel sînt posibile îndepărtarea cauzelor producătoare de avort şi menţinerea sarcinii. Orice femeie gravidă, care observă pierderi de sînge din vagin însoţite sau nu de dureri lombo-abdominale, trebuie să stea în repaus la pat şi pînă la consultarea medicului să-şi introducă în rect supozitoare cu spasmoverin. Avortul provocat. întreruperea sarcinii se poate face în orice moment al evoluţiei ei atunci cînd boli preexistente sarcinii (boli de inimă, tuberculoză, nefrită) sînt agravate de sarcină, atît de mult, încît constituie un pericol pentru viata femeii, sau cînd însăşi sarcina, prin evoluţia ei, produce tulburări grave în organismul femeii, întreruperea sarcinii se mai poate face, de asemenea, cînd gravida suferă de boli transmisibile prin ereditate, ca: hemofilie, epilepsie sau boli grave neuropsihice (psihoze, schizofrenie). Aceste întreruperi de sarcină se fac în spitalele de specialitate, cu autorizarea prealabilă a unei comisii medicale. Avortul la cerere. Prin decretul nr. 453/1957 s-a dat femeii dreptul de a decide singură asupra produsului ei de concepţie permitîndu-se întreruperea sarcinii în primele 3 luni. O dată cu apariţia acestui decret s-au organizat în spitalele de ginecologie şi obstetrică din toată tara cabinete de întrerupere a sarcinii, bine utilate şi deservite de personal calificat. Conform dispoziţiilor legale, întreruperea sarcinii nu poate fi efectuată de cît de un medic specialist. Cu toate acestea, avortul nu este
o	operaţie cu totul inofensivă, cum greşit este socotită de multe femei. Orice întrerupere de sarcină atrage după sine o serie de tulburări
neuroendocrine, care prin repetarea lor pot crea dezechilibrări permanente ale sistemului neuroendocrin. Orice întrerupere de sarcină efectuată în cele mai bune condiţii şi de cel mai bun specialist este totuşi legată de posibilitatea producerii a numeroase complicaţii imediate sau tardive. Dintre complicaţiile imediate amintim: hemoragiile, care uneori pot fi foarte grave, perforaţiile uterului simple sau complicate cu leziuni ale vezicii, rectului sau ale intestinului. Uneori se poate produce chiar moartea subită prin inhibiţie sau embolie. Infecţia, de la formele uşoare pînă la formele grave de septicemie, este posibilă prin germeni care se găsesc în mod obişnuit în vagin şi colul uterin, şi care pătrund cu ocazia chiuretajului în circulaţia sanguină. Inflamaţia organelor genitale feminine (metroanexita) este una din complicaţiile frecvente ale întreruperilor de sarcină. Dintre complicaţiile tardive amintim: sterilitatea, tulburările menstruale, producerea de avorturi spontane sau naşteri premature. De aceea este recomandabil ca prima sarcină să fie dusă totdeauna la termen, ca femeile să facă cît mai puţine avorturi, evitînd sarcinile nedorite prin folosirea mijloacelor anticoncepţionale. întreruperea de sarcină se face prin operaţia numită chiuretaj uterin, care constă în dilatarea colului uterin cu dilatatoare metalice şi apoi curăţirea cavităţii uterine cu instrumentul numit chiuretă. La femeile care nu au născut, este bine ca dilatarea colului uterin să se facă lent, cu ajutorul laminariei, care se introduce în col cu 8—12 ore înainte de efectuarea intervenţiei. Operaţia se execută în condiţii de perfectă asepsie, sub anestezie. Orice întrerupere de sarcină efectuată în afara instituţiilor spitaliceşti este considerată ca avort criminal şi pedepsită de lege. întrebuinţarea diverselor mijloace medicamentoase (injecţii cu folicu-lină, glanduitrin, chinină, vaccin Delbet) sau ingerarea de substanţe toxice, ca şi încercările de a produce avortul prin introducerea unor corpuri străine în colul uterin nu numai că nu pot produce eliminarea sarcinii, dar pot avea ca urmare tulburări şi complicaţii grave.
58
Babeş Victor (1854—1926), anatomopatolog şi microbiolog romîn. In 1885 a publicat, la Paris, împreună cu A. V. Cornii, primul tratat de bacteriologie apărut în lume. In 1887 a renunţat la cariera universitară, care
i	se deschidea la Budapesta, şi s-a instalat la Bucureşti, unde i s-a încredinţat conducerea Catedrei de anatomie patologică la Facultatea de medicină şi a unui laborator, în care a început de îndată să prepare vaccin antirabic. Lista lucrărilor lui Babeş numără peste 1 000 de titluri. El a descoperit mai mult de 50 de microorganisme patogene. Un grup de sporo-zoare care provoacă boli la animale a fost denumit grupul „babesiilor“, în cinstea cercetătorului romîn. Tehnicile perfecţionate de Babeş în tratamentul antirabic constituie „metoda romînească“, apreciată în întreaga lume. Esenţial este aportul său la elaborarea bazelor teoretice şi practice ale seroterapiei, Babeş numărîndu-se printre precursorii tratamentului cu ser antidifteric. A descoperit în creierul animalelor bolnave de turbare unele formaţiuni caracteristice (corpusculii Babeş-Negri). A fost un deschizător de drumuri în medicina timpului, izbutind să realizeze o rodnică sinteză între orientarea morfologică şi cea bacteriologică. încă din tinereţe a fost un adept convins al materialismului şi a publicat articole în care lua poziţie împotriva concepţiilor filozofice idealiste şi a misticismului. A desfăşurat o neobosită activitate de militant social, demascînd regimul burghezo-moşieresc, despre care arată că este principalul vinovat pentru mizerabila stare sanitară a satelor. Babeş a demonstrat că pelagra reprezintă o boală a mizeriei, astfel că nu poate fi combătută doar cu mijloace medicale, ci mai ales prin împroprietărirea ţăranilor.
babeurre, lapte de vacă parţial degresat, care a suferit fermentaţia naturală cu bacili lactici. In secolul al XVIII-lea, în Olanda, ţăranii întrebuinţau în mod empiric o supă de babeurre, cu rezultate bune, în alimen-
taţia artificială a sugarului. A fost introdus în terapia ştiinţifică de Teixeira de Mattos (1902). Pe lîngă avantajele pe care le posedă toate preparatele acide (vezi lapte acidulat), babeurre-ul se distinge prin următoarele însuşiri suplimentare: a) cazeina suferă o predi-gestie sub influenţa unor fermenţi ai barililor
Victor Babeş
lactici, ceea ce îi uşurează digestia şi absorbţia; b) grăsimile sînt în cantitate redusă (5—6 g%0), ceea ce constituie principalul avantaj în realimentarea copiilor cu dispep-sie (reducerea grăsimilor defavorizează fermentaţiile intestinale şi, în consecinţă, diareea de fermentaţie); c) întrucît fermentaţia produsă de bacilii lactici se face pe seama lactozei din lapte, care se transformă în acid lactic, conţinutul preparatului în lactoză este redus (32 g %0), ceea ce de asemenea previne fermentaţiile intestinale şi diareea de fermentaţie. Datorită acestor însuşiri antidispeptice, preparatul este folosit cu rezultate foarte bune în realimentarea sugarilor cu dispepsie toxică
59-
;sau toxicoză, ca şi în alimentaţia mixtă sau artificială a nou-născutului, imaturilor şi sugarilor atrofiei. Cînd toleranţa digestivă o permite, babeurre-ului simplu i se poate adăuga zahăr 3—5% şi făină albă rumenită 1—2%. Are o valoare calorică redusă: 350 de calorii la litru (babeurre-ul simplu), 550 de calorii la litru (babeurre + 5% zahăr) şi 630 calorii la litru (babeurre cu 5% zahăr +- 2% făină). Fiind carenţat în lipide(5—6 g%0) nu se administrează în exclusivitate sugarilor ipai mult de 6 săptămîni în şir, întrucît pot apărea semne ale carenţei de grăsimi, ca: oprirea creşterii, avitaminoza A, D; asociat cu laptele de mamă, babeurre-ul se poate administra timp îndelungat la sugar, fără nici un pericol. Dezavantajul principal al ■babeurre-ului constă în faptul că se prepară din lapte de vacă pe a cărui sterilitate nu se poate conta. Atît acest dezavantaj, cît şi acela al carenţei relative în grăsimi sînt înlăturate prin întrebuinţarea babeurre-u\\i\ In pulbere (vezi eledon).
bacteriofag (fag), virus, de dimensiuni foarte mici, care parazitează o bacterie. In interiorul bacteriei, bacteriofagul se multiplică şi distruge (lizează) bacteria. Unele bacterii nu sînt distruse de fag, acesta trăind într-un fel de simbioză în interiorul ei. Se cunosc azi bacteriofagi pentru multe bacterii <bacili tifici, stafilococ, difteric şi coli). Bacteriofagii se folosesc în terapeutică (de ^exemplu în infecţii colibacilare rezistente la antibiotice) şi în bacteriologie pentru tiparea unor bacterii (tific, stafilococ).
bacteriostatic, proprietatea unei substanţe de a împiedica înmulţirea unor microbi. Antibioticele şi chimioterapicele sînt substanţe bacteriostatice, deoarece în concentraţii foarte mici, care nu lezează celulele organismului gazdă, împiedică înmulţirea germenilor care sînt sensibili la substanţa respectivă. După suprimarea substanţei bacteriostatice, germenii Tespectivi pot reîncepe să se înmulţească, -dacă nu au fost distruşi în acest timp de mijloacele de apărare ale organismului. De aceea, dacă tratamentul cu bacteriostatice nu trebuie început niciodată fără avizul medicului, rămîne la fel de valabil că nici întreruperea lui fără avizul medicului nu este indicată sub motivul că „febra mi-a scăzut, mă simt mai bine“ etc. O astfel de măsură luată din proprie iniţiativă poate fi plătită scump. Preţul cel mai mic este revenirea bolii.
Bagda^ar Dumitru (1893—1946), neuro-chi-rurg romîn, profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti, promotorul neurochirurgiei în ţara noastră. După 1941 a fost unul din fruntaşii luptei patriotice antifasciste conduse de Partidul Comunist Romîn. La 6 martie 1945 a devenit Ministru al Sănătăţii, în guvernul democrat, prezidat de dr. Petru Groza.
balanită, inflamaţia mucoasei glandului -(stratul care tapisează porţiunea terminală a penisului), asociată de obicei cu inflamaţia
60
foiţei mucoase care căptuşeşte pe dinăuntru prepuţul, cînd inflamaţia poartă numele de balanopostită. Se caracterizează prin formarea unor eroziuni superficiale de culoare roşie, unindu-se între ele şi lăsînd să se scurgă o secreţie abundentă, galbenă-verzuie. Bolnavii au la început uşoare usturimi, iar mai tîrziu arsuri şi dureri puternice. Netratată, se poate
Dumitru Bagdasar
complica cu inflamaţia prepuţului în totalitatea sa, realizînd tabloul de fimoză (vezi fimoza) sau parafimoză (vezi parafimoză). în unele forme, eroziunile se pot adînci sau gangrena, făcînd necesară chiar amputarea penisului. Balanitele sînt provocate de cele mai multe ori de un microb propriu, o spiro-chetă, dar pot fi produse şi de alţi microbi, ca fuzospirili, gonococi, stafilococi, spirocheta sifilisului sau de aplicarea unor medicamente caustice (hipermanganat de potasiu, rivanol, nitrat de argint). Tratamentul constă în aplicarea locală de antiseptice şi antibiotice sub formă de comprese, pudraj etc. în unele cazuri este necesar şi un tratament general cu antibiotice sau tratamentul altor afecţiuni concomitente, care au provocat balanita.
balneoterapie, ramură a balneologiei care studiază acţiunea apelor minerale şi a nămolurilor, elaborînd indicaţiile şi contraindicaţiile folosirii lor. în concepţia actuală se consideră că balneoterapia influenţează organismul prin-tr-un complex de excitanţi. Astfel, alături de procedurile balneologice, un rol important îl joacă schimbarea mediului de viaţă obişnuit al bolnavului: locuri noi, odihnă, alimentaţie adecvată, regim şi climat prielnic. Efectul complexului de măsuri aplicate este condi-
tionat de alegerea corectă a procedurilor balneo-logice şi de aplicarea lor la timp potrivit, ţinîn-du-se seama de intervalele dintre ele şi de doza necesară. Procedurile balneologice, ca şi cele hidroterapice, acţionează asupra organismului bolnavilor prin intermediul receptorilor nervoşi, adică prin excitaţiile primite de terminaţiile nervoase din piele, din mucoasele căilor respiratorii şi din alte organe interne (vezi hidroterapie). Tratamentul cu ape minerale, se face prin administrarea internă şi externă (vezi apă minerală). In aplicare externă, apele minerale sînt de cele mai multe ori folosite sub formă de băi generale şi locale. Utilizate în procedurile obişnuite ele îşi exercită acţiunea prin factori mecanici (presiunea hidrostatică), factori termici şi chimici specifici. Influenţa factorului termic se manifestă cu atît mai mult cu cît temperatura băii este mai depărtată de temperatura indiferentă pentru organism (34—36°) şi cu cît apa minerală din baie conţine mai multe gaze (acid carbonic, hidrogen sulfurat ş.a.) şi ioni ale diferitelor săruri. Dar pentru băile de apă minerală, în comparaţie cu băile de apă obişnuită, cea mai caracteristică este acţiunea lor chimică. Acţiunea excitantă a gazelor asupra pielii, se manifestă prin vasodilataţie periferică. Băile gazoase (în special de acid carbonic) exercită o acţiune favorabilă asupra sistemului nervos şi asupra muşchiului cardiac. Aceasta se manifestă prin încetinirea ritmului cardiac şi prin scăderea tensiunii arteriale. Băile cu ape carbo-gazoase se prescriu în tratamentul unor boli de inimă, în arterioscleroza generalizată moderată, boală hipertonică (într-un anumit stadiu), neuro-astenie, obezitate ş.a. Dintre numeroasele staţiuni balneoclimatice cu ape carbogazoase din ţara noastră, cităm: Vatra Dornei, Buziaş, Borsec, Covasna, Zizin. Băile sulfuroase au o influenţă mai mare asupra circulaţiei şi a tuturor metabolismelor. Se aplică sub formă de băi generale şi locale, irigaţii, inhalaţii etc. Băile sulfuroase se recomandă în bolile sistemului cardiovascular, sistemului nervos, de piele şi ginecologice. Izvoare de ape sulfuroase se găsesc în ţara noastră la:	Herculane, Govora, Olăneşti,
Călimăneşti etc. Apele radioactive se aplică în scop terapeutic mai ales sub formă de ape care conţin emanaţii de radium — radon. Ele au o acţiune analgezică (potolesc durerea) şi sedativă (liniştesc sistemul nervos). Pe lîngă apele amintite, în cadrul balneoterapiei, se mai întrebuinţează ape care conţin iod sau sînt termale oligominerale. Apele termale din ţara noastră au o temperatură variind între 37 şi 57° şi pot fi găsite la Herculane, Călacea (Banat), Victoria, Călan (Munţii Apuseni), Geoagiu etc. în balneoterapie se folosesc şi băile sărate, cu apele izvoarelor cloruro-sodice sau cele ale lacurilor sărate, apa de mare. Se utilizează apa sărată ca atare sau diluată cu apă dulce. Se aplică în bolile articulare, nevrite, infiltrate inflamatoare
(mai ales ale organelor genitale), în rahitism* boli cronice de piele ş.a. Apele minerale se recomandă de asemenea pentru gargară, spă-lătuii, inhalaţii (în bolile căilor respiratorii superioare) irigaţii şi clisme (sub formă de spălături intestinale subacvatice). Apele minerale în cura internă, în asociaţie cu un anumit regim alimentar, se recomandă mai ales în creşterea sau scăderea acidităţii sucului gastric, în gastrite cronice, atonia intestinală, colite, boala ulceroasă în perioada de acalmie,, bolile veziculei biliare şi ale ficatului, bolile căilor respiratorii superioare şi tulburările de-metabolism, ca şi în îmbolnăvirile căilor urinare. Durata tratamentului cu ape minerale-este de aproximativ 3—4 săptămîni. Dozarea apelor şi durata curei interne variază de la individ la individ şi se stabilesc de către medic.. Consumul apelor minerale îmbuteliate şi transportate este larg răspîndit. Cura balneo-terapică intensă poate avea o acţiune negativă, asupra unor bolnavi, mai ales asupra persoanelor cu sistemul nervos slăbit. Adesea se observă aşa-numita „reacţie balneară41: apar modificări generale şi de focar, astenie, irita-bilitate, insomnii, febră, accentuarea bolii şi exagerarea simptomelor inflamatoare la nivelul' organelor lezate. Reacţia mai sus amintită este de obicei de scurtă durată, după care starea generală se ameliorează, fenomenele-inflamatoare şi durerile scad. Din cauza acţiunii intense şi variate a apelor minerale asupra organismului, toate procedurile balneologice trebuie prescrise de medic, în conformitate cu indicaţiile şi contraindicaţiile cunoscute-şi trebuie aplicate sub strictă supraveghere medicală.
bandaj, material care se întrebuinţează pentru a menţine un pansament, a exercita
o compresiune pe o regiune anumită, a imobiliza o parte a corpului sau a unui membru în poziţia pe care o dorim. Pentru a îndeplini acest rol, bandajul trebuie să fie suficient de strîns, ca să nu se deplaseze, şi nu prea strîns, ca să nu împiedice circulaţia şi să producă complicaţii care pot merge pînă la gangrenă.
61
In practică se folosesc: feşi, eşarfe, bandaje în T sau pătrate, bandaje nerniare şi bandaje elastice.
Bandajfal gleznei şi piciorului.
Eşarfă pentru imobilizarea provizorie a antebraţului.
Barasch Iul iu (1815—1863), medic, organizator sanitar şi popularizator al cunoştin-
luliu Barasch.
ţelor ştiinţifice, profesor la Şcoala de la „Sf. Sava“ şi la Şcoala naţională de medicină din Bucureşti. Este fondatorul primului spital de copii din Capitală. A editat revista „Isis
sau Natura“ (1856—1859) şi apoi „Natura" (1862), precum şi o serie de broşuri şi manuale care au prezentat o deosebită importanţă pentru difuzarea noţiunilor de medicină şi ştiinţe naturale în ţara noastră.
bartholinită, infecţia glandei Bartholin. Infecţia se datoreşte în majoritatea cazurilor gonoco-cului, mai rar altor germeni, ca stafilococul, streptococul, colibacilul. Se prezintă sub trei forme clinice principale: acută, cronică şi chistică. Bartholinita acută se caracterizează prin tumefacţia jumătăţii posterioare a labiei mari, care poate ajunge la mărimea unei mandarine, colorată roşu, foarte dureroasă la palpare, dînd febră de 38—39°. Dacă nu este incizată se poate deschide spontan şi uneori fenomenele locale şi generale cedează, ducînd la vindecare. De cele mai multe ori însă se ajunge la bartholinita cronică, care se prezintă sub forma unei tumefacţii de mărimea unui bob de fasole, din care la apăsare se scurge o secreţie purulentă. Uneori glanda este mărită ca o nucă verde şi are consistenţă chistică. In formele acute, tratamentul constă în administrarea de antibiotice, iar local aplicarea de comprese şi incizarea chirurgicală a abcesului. Bartholinita cronică trebuie considerată ca un factor de infecţie, de aceia se impune tratamentul chirurgical, adică extirparea glandei infectate.
Basedow (hipertiroidism), starea în care glanda tiroidă prezintă o secreţie sporită de hormoni, datorită cărora se produce o creştere prea mare a arderilor din organism. Basedow este primul autor care a descris boala, reunind semnele cele mai caracteristice: guşă, palpitaţii, proeminenţa globilor oculari (exoftalmie). Hipertiroidia apare mai des la femei, mai ales la pubertate sau menopauză. Alţi factori care mai contribuie la apariţia ei sînt: emoţiile, infecţiile (mai ales gripa şi reumatismul), nevrozele, în special cînd survin la cei cu reactivitate nervoasă exagerată. Boala se anunţă de obicei printr-o slăbire în greutate (10—15 kg), o stare de nelinişte. Privirea acestor bolnavi este fixă, cu ochii mari, lucioşi şi cu clipirea rară. Din cauza metabolismului bazai crescut, ei au mîinile şi picioarele calde şi umede, cu transpiraţii exagerate. Intoxicaţia organismului cu hormoni tiroidieni (tiroxină) duce la creşterea în volum a tiroidei (guşă), proeminenţa globilor oculari (exoftalmie), tremu-rături ale extremităţilor, scăderea forţei musculare şi frecvenţa pulsului, care atinge 110— 140 de bătăi pe minut (tahicardie). Psihicul este şi el modificat; aceşti bolnavi sînt iritabili, instabili, se plîng de coşmaruri, insomnii, tulburări de memorie. Pentru stabilirea diagnosticului au mare valoare unele examene speciale, ca: metabolismul bazai, care este crescut (peste + 30%), şi investigaţiile cu izotopi (I131). Complicaţiile care pot apărea în cursul bolii sînt de natură cardiacă şi nervoasă. Tratamentul profilactic constă în
62
Boala Basedow
înlăturarea factorilor capabili să provoace boala: tensiuni nervoase, focare de infecţie. Pentru o cît mai bună liniştire a bolnavului, prima măsură constă în scoaterea lui din mediul care a contribuit la apariţia bolii şi administrarea de sedative: luminai, bromuri. Tratamentul cu antitiroidiene (Tiomeracil), iod, trebuie făcut numai sub controlul medical de laborator (leucocite), aceste medicamente putînd fi dăunătoare dacă sînt luate în mod necontrolat. Uneori se recurge la blocarea funcţiei în exces a tiroidei cu ajutorul razelor Rontgen sau al izotopilor. In anumite forme ale bolii şi după o pregătire preoperatorie se practică ablaţia parţială pe cale chirurgicală a glandei. Nu trebuie uitat că în hipertiroidism, din cauza consumului organismului foarte crescut, este necesară o alimentaţie bogată în dulciuri, carne, brînzeturi şi derivate lactate, fructe, legume, vitamine. Capacitatea de muncă a hipertiroidianului rămîne scăzută, el neputînd efectua eforturi fizice sau munci cu încordare intelectuală îndelungată. Sarcina sau alăptarea sînt, de asemenea, contraindicate timp de 1—2 ani după aparenta vindecare.
bază, partea inferioară a corpului sau a organelor sale (ficat, plămîni etc.) apreciate în poziţie verticală (în picioare) sau partea opusă vîrfului (baza inimii, a degetului, a unghiei). Baza craniului, partea inferioară a cutiei craniene ce conţine zone importante de legătură nervoasă şi vasculară între cap şi gît, precum şi locurile de susţinere ale craniului pe prima vertebră (Atlas). Fracturile acestei zone '(fracturi de bază) sînt dintre cele mai grave, punînd de obicei în primejdie viaţa omului. Baza toracelui, partea inferioară a cavităţii toracelui care corespunde ultimelor
coaste şi muşchiului diafragm (vezi torace). Baza inimii, partea opusă vîrfului inimii, pe unde vin şi pleacă o serie de vase mari. Baza de susţinere a corpului, suprafaţă de sprijin prin tălpi şi zona dintre acestea. La copii, bătrîni şi în afecţiuni neurologice, baza de susţinere creşte prin îndepărtarea picioarelor sau printr-un mijloc suplimentar
Bază. A; 1 — baza craniului; 2 — baza gît ul ui; 5 — baza inimii; 4 — baza plămînului; 5 — baza toracelui; 6 — baza ficatului. Baza de susţinere la o persoană descălţată (B), purttnd pantofi cu tocuri ascuţite (C), la un bătrtn cu baston (D), la un invalid cu cîrje (£), la un copil mic (F). G:7 — baza degetului; S — baza unghiei.
de susţinere: baston, cîrje (vezi şi echilibru). Metabolism de bază sau metabolism bazai, determinarea valorii metabolismului (vezi metabolism) în condiţii de bază (bazale) ale organismului. Condiţii bazale: condiţiile în care în organism au loc activităţi necesare strict întreţinerii vieţii. Aceste condiţii sînt socotite a fi următoarele: repaus fizic, repaus alimentar (digestiv), repaus termic (temperatură ambiantă 18—20°), repaus psihic.
63
bazin, cavitate a corpului în formă de canal cu pereţi formaţi din unirea oaselor iliace cu osul sacru şi coccis, completate de ligamente şi muşchi. Partea superioară mai largă, numită şi bazinul mare, se găseşte la partea inferioară a cavităţii abdominale,
Situaţia bazinului în corp, văzută din profil (a) şi din faţă (6); 1 — coloana \ertebrală; 2 — osul sacrat (sacru); 3 — osul şoldului (iliac); 4 — osul pubis; 5 — osul coapsei (femur). Săgeţile indică faptul că prin oasele bazinului, greutatea corpului, susţinută de coloana vertebrală, este repartizată către oasele membrelor inferioare. A — porţiunea superioară mai largă a bazinului osos, numită bazinul mare; B — porţiunea inferioară mai strîmtă, numită bazinul mic.
Bazna, staţiune balneară, reputată de peste două secole pentru apele sale sărate şi iodurate, situată la o distanţă de 12 km de oraşul Mediaş, în centrul regiunii viticole a Tîrnavelor, la o altitudine de 321 m. Izvoarele şi bazinele din Bazna conţin ape concentrate care se folosesc în băi, în boli ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic, în boli ginecologice, de piele etc. In staţiune se găseşte şi un nămol negru bituminos, folosit pentru ungeri şi împachetări, precum şi o instalaţie specială de separare a substanţelor active din apă, care se expediază în saci de plastic sub numele de „Sare de Bazna“, făcînd posibilă pregătirea băilor terapeutice la domiciliul bolnavului. Climatul local aerat şi însorit face din această staţiune, ferită de vînturi, o localitate preferată şi pentru suferinzi de astenie, precum şi pentru copiii debili şi rahitici, bazofil — vezi hemogramă, băi, proceduri hidrice, aplicate în scop igienic sau terapeutic. Băile pot fi generale (scufundarea întregului corp în apă) sau locale (băi de şezut, băi pentru picioare, băi pentru mîini ş.a.m.d.). După temperatură, băile se împart în: reci (sub 20°), răcoroase (21—33°), indiferente, călduţe (37°), calde (38—39°) şi fierbinţi peste 40°. După durată deosebim: băi de scurtă durată (1—5 minute), de durată obişnuită (15—20 de minute) şi prelungite (cîteva ore). Băile curative se împart, după componenţa lor, în: băi cu apă dulce; băi cu compoziţie complexă, în care acţiunea apei se întăreşte prin adăugarea diferitelor săruri, extracte din plante, bioxid
Măsurarea diametrului transversal al bazinului cu ajutorul pelvimetrului. Instrumentul are un mîner (/), de care sînt prinse două braţe (2) ce se pot depărta pentru măsurătoare, depărtarea efectuată fiind citită,în cm pe o scală gradată (3).
comunicînd larg cu aceasta. Partea inferioară a bazinului, numită şi bazinul mic, este mai strîmtă şi cuprinde ultimele porţiuni ale tubului digestiv, organele genitale interne, formaţiuni glandulare, vase şi nervi. Bazinul joacă un rol deosebit în susţinerea organismului (vezi şi schelet), fiind regiunea prin intermediul căreia toată greutatea corpului se transmite celor două membre inferioare. Dimensiunile bazinului au o mare importanţă pentru naştere, deoarece fătul îl străbate dinspre abdomen către partea inferioară. Deformările bazinului au drept consecinţă o tulburare a poziţiei corpului, greutate în mers şi cînd acestea apar la femeie, ele pot împiedica naşterea normală. Aprecierea conformaţiei bazinului se poate face, fie cu ajutorul radiografiei de bazin, fie prin măsurători ale diametrelor acestuia, cu ajutorul unui compas special, numit pelvimetru, asociate cu tuşeu genital.
Băi galvanice.
de carbon, oxigen ş.a.; băi cu ape minerale; băi cu apă de mare; băi mineralo-gazoase, în care pe lîngă săruri intră şi gaze solubile (bioxid de carbon, azot, hidrogen sulfurat, metan ş.a.); băi combinate, la care se adaugă acţiunea altor factori (de exemplu băi cu
64
masaj sub apă). Dintre băile generale cu apă minerală, cele mai răspîndite sînt băile sărate, carbo-gazoase şi sulfuroase (vezi balneo-terapie). Dintre băile	cu compoziţie mai
complexă, o mare răspîndire o au băile cu extract de brad, preparate prin adăugarea de ulei sau de tablete de extract de pin. Aceste băi se fac la temperatura de 34—37°, cu o durată de 15 minute, şi se prescriu în nevroze, astenie, iritabilitate crescută şi în diferite afecţiuni reumatice. Băile curative sînt departe de a fi indiferente pentru organism. De aceea ele se fac numai pe bază de prescripţie medicală, în care se precizează concentraţia, temperatura, durata şi frecvenţa lor	(vezi balneoterapie,
hidroterapie). Intr-un	sens mai general,
denumirea de băi se foloseşte şi pentru proceduri aerice, actinice etc. Exemple: Baie de aburi, se practică	în localuri special
amenajate pentru spălarea cu apă caldă, cu folosirea concomitentă a acţiunii aburului sau a aerului fierbinte. Baia de aburi exercită o acţiune fiziologică asupra întregului organism, în camera de aburi, unde temperatura aerului ajunge la 40—50°, iar umiditatea la 85—90°, pierderea de căldură a corpului dispare aproape complet, fapt care duce la ridicarea temperaturii corporale pînă la 38—39°. Baia de aburi este contraindicată persoanelordebile, hipertensivilor şi celor suferinzi de boli'ale inimii şi vaselor. Baie de aer cald, formă a termote-rapiei, se practică în lăzi-carcase obişnuite din placaj, de dimensiuni şi formă diferită, în funcţie de porţiunea corpului pentru care sînt destinate (mîini, picioare, regiunea bazinului), în interiorul carcaselor există rezistenţe care se încing la trecerea curentului electric şi încălzesc aerul pînă la 70—80°. Băile de aer cald şi uscat se folosesc în tratamentul unor boli cronice ale articulaţiilor, ale nervilor sau ale organelor din micul bazin. Baie de nisip, procedură curativă al cărei efect asupra organismului se bazează pe acţiunea termică a nisipului încălzit, precum şi pe excitarea mecanică a terminaţiilor nervoase din piele. Nisipul poate fi încălzit artificial. Băile de nisip cu încălzire naturală se fac oe malul mării sau al rîurilor, direct pe plajă. Baie hidroelectrică, baie generală sau locală, cu trecerea simultană prin apă a unui curent galvanic. Pentru efectuarea băilor hidroelectrice se folosesc vane de faianţă sau de lemn, de pereţii cărora se ataşează pe faţa lor internă, în locuri izolate, electrozi lame-lari de cărbune, care se pot conecta la polii unei surse de curent. Băile hidroelectrice au un eîect calmant general şi analgezic, contribuind la normalizarea somnului. In unele cazuri, pentru băile hidroelectrice este folosit şi curentul faradic. Băi de soare, vezi la helioterapie. Băi galvanice (bi- şi patrucelulare), proceduri electro-terapeutice, care folosesc acţiunea generală a curentului galvanic asupra organismului bol-
5-1652
navului. Curentul alimentează două sau patru băi de faianţă umplute cu apă, în care se cufundă mîinile, picioarele sau toate cele patru membre. Baia bi- şi patrucelulară se foloseşte în tratamentul unor boli de nervi şi ale articulaţiilor. Băi radioactive, băi de apă care conţine radon (substanţă gazoasă radioactivă). Se poate utiliza apa izvoarelor naturale cu radon sau apa dulce artificial saturată cu radon. Atît băile de radon naturale, cît şi cele pregătite artificial, au acelaşi efect asupra organismului. Cantitatea de radon care pătrunde în organism depinde de durata băii şi de concentraţia radonului în apă şi este invers proporţională cu temperatura apei şi cu vîrstă bolnavului. Radonul pătruns în organism se elimină prin plămîni, rinichi şi glandele sudoripare. Acţiunea băilor de radon asupra organismului este multiplă: ele au un efect favorabil asupra funcţiilor aparatului cardio-vascular şi asupra metabolismului; inhibă activitatea glandei tiroide şi stimulează funcţia glandelor sexuale; exercită o acţiune calmantă asupra afecţiunilor articulare, ale sistemului nervos periferic, ale pielii, în afecţiunile ginecologice, în boala hiper-tonică, în hipertiroidism. Băi subacvatice, spălături intestinale, care se efectuează cu ajutorul unei aparaturi speciale, în .baie caldă. In funcţie de indicaţii se folosesc diferite soluţii medicamentoase. Pe lîngă acţiunea locală favorabilă, efectul spălăturilor se explică prin acţiunea reflexă asupra întregului organism. Băile subacvatice se aplică numai la recomandaţia medicului, în diferite afecţiuni ale tubului digestiv.
Bălţăteşti, staţiune balneară situată la 11 km distanţă de Tg. Neamţ, în Reg. Bacău. Are o altitudine de 475 m şi un climat deluros foarte plăcut. Staţiunea posedă ape minerale sărate şi sulfatate concentrate, care sînt indicate în boli ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic şi în boli de femei. Din localitate se pot face frumoase excursii la Tg. Neamţ (Humuleştii lui Creangă), Cetatea Neamţului, Mînăstirile şi Munţii Neamţului (Hogaş) etc.
bătătură, creşterea limitată, dură, a stratului superior (cornos) al pielii, pe întinderi de la mărimea unui bob de linte pînă la un bob de fasole, de culoare galbenă. Bătăturile se formează pe locurile de continuă frecare şi presiune — pe degetele de la picior, pe tălpi. Ca urmare a presiunii asupra terminaţiilor nervoase din piele, bătăturile pot fi foarte dureroase. Bătăturile, simple îngroşări ale stratului cornos al pielii, nu trebuie confundate cu verucile plantare, de natură virotică. Acestea emit o prelungire către straturile profunde ale pielii, sînt foarte dureroase, chiar la o simplă atingere, şi necesită tratamente mai speciale (roentgenterapie). Bătăturile trebuie înlăturate cu grijă, muind în prealabil picioarele în apă fierbinte cu săpun, la care se adaugă cîteva picături de hidrat de amoniu.
65
Bătăturile înmuiate sînt răzuite strat după strat (şi nu dintr-o dată adînc), cu ajutorul unei lame (în prealabil dezinfectată în alcool). După înlăturarea bătăturii, pielea trebuie unsă cu tinctură de iod sau cu un alt dezinfectant. Dacă se formează o suprafaţă uşor sîngerîndă şi dureroasă se pune pentru 2—3 zile un pansament cu pomadă cu aureociclină 3%. Pentru înlăturarea bătăturilor se mai folosesc pomezi continînd substanţe care înmoaie bine stratul cornos, cum ar fi acidul salicilic şi rezorcina. Este deosebit de important, atît pentru reuşita tratamentului, cît şi pentru împiedicarea refacerii bătăturilor, ca bolnavul să poarte o încălţăminte comodă, evitîndu-se astfel orice presiune asupra pielii.
B.C.G., (bacii Calmette-Guerin), tulpină de bacili tuberculoşi bovini, atenuaţi prin cultivarea pe medii cu bilă (treceri succesive timp de 13 ani) şi devenită avirulentă (nu mai produce îmbolnăvirea), dar care a păstrat proprietăţile antigenice (proprietatea de a declanşa într-un organism producerea de anticorpi antituberculoşi). Această tulpină de microbi este utilizată sub numele de vaccin B.C.G. în vaccinarea împotriva tuberculozei. In R.P.R., vaccinarea antituberculoasă cu vaccin B.C.G. este obligatorie. Se face la toti nou-născutii, între a 6-a şi a 30-a zi de la naştere. Se mai face revaccinarea la preşcolari, şcolari şi adolescenţi, în cazul cînd intradermoreactia la tuberculină este negativă (ceea ce arată că organismul respectiv nu este apărat de anticorpi specifici împotriva infecţiei tuberculoase). La nou-născuti, vaccinul B.C.G. se administrează pe gură. In celelalte cazuri se administrează transcutanat, utilizînd un dispozitiv special, care efectuează deodată 20—30 de înţepături în piele, intro-ducînd totodată şi vaccinul B.C.G. prin aceste înţepături. După 1—2 săptămîni apar la locul vaccinării mici noduli de culoare roşie, care dispar în cîteva săptămîni. Vaccinarea cu vaccin B.C.G. conferă organismului o rezistentă fată de infecţia tuberculoasă, fiind unul din mijloacele de luptă împotriva tuberculozei.
Behring Emil (1854—1917), bacteriolog şi imunolog german, unul din pionerii folosirii serurilor sanguine imunizante pentru tratamentul bolilor infecţioase. A făcut cercetări în legătură cu serul antidifteric şi antiteta-nic şi cu diferite vaccinuri. I s-a atribuit Premiul „Nobel“, în 1901.
Behterev Vladimir Mihailovici (1857—1927), neurolog şi psihiatru sovietic, autor al unor importante lucrări asupra anatomiei şi fiziologiei scoarţei creierului. A combătut tendinţele idealiste în neuropsihiatrie şi psihologie şi s-a preocupat de studierea prin mijloace obiective a activităţii nervoase superioare a omului.
beladonă — vezi atropină.
benign, caracteristica unui proces patologic, boală sau tumoare, constînd în tendinţa de
evoluţie către vindecare sau către o formă staţionară ce nu pune în pericol viata omului (de exemplu, tumoare benignă, sinonim cu expresia populară de „cancer masculcare nu dă metastaze).
Vladimir Mihailovici Behterev
Bernard Claude (1813—1878), fiziolog francez, autorul unor cercetări fundamentale în cele mai diferite ramuri ale fiziologiei. A demonstrat că ficatul animalelor prelucrează şi depozitează zaharuri le sub formă de glicogen. Tot el a precizat mecanismele nervoase ale apariţiei diabetului şi a scos în evidentă participarea pancreasului la digestia grăsimilor. Lui îi revine meritul de a fi dovedit în mod incontestabil că nervii cu rădăcinile în porţiunea anterioară a coloanei vertebrale au funcţie motorie, iar cei din porţiunea poste-rioară au funcţie senzitivă. Alte lucrări ale sale privind fiziologia musculară, circulatorie, respiratorie şi nervoasă, precum şi substanţele toxice (curara) stau la baza fiziologiei moderne. A atras atenţia asupra deosebirii dintre glandele cu secreţie externă şi cele cu secreţie internă. La funerariile sale, fiziologul Vulpian se considera îndreptăţit să afirme despre moştenirea ştiinţifică a marelui dispărut: „De aproape 30 de ani, majoritatea cercetărilor fiziologice publicate de lumea ştiinţifică nu constituie decît dezvoltări sau deducţii mai
66
CI a ude Bernard.
mult sau mai puţin directe din lucrările lui. în felul acesta, el a fost cu adevărat, în deplinul înţeles al cuvîntului, un maestru al aproape tuturor fiziologilor epocii sale“. Claude Bernard este autorul celebrei „Introduceri în studiul medicinei experimentale41, lucrare de metodologie ştiinţifică, în care sînt combătute tendinţele vitaliste din biologie şi medicină.
Biborţeni, localitate pe linia Braşov-Ciceu, lingă Malnaş. Posedă ape carbogazoase alcaline care se îmbuteliază pentru transport şi sînt folosite ca apă de masă.
bicicletă ergometrică, aparat pentru efectuarea efortului fizic gradat, în formă de bicicletă fără roate, la care pedalele şi lanţul acţionează un disc frînat (prin mijloace mecanice sau electrice) corespunzător gradului deefort dorit.Serveşte pentru aprecierea adaptării la efort în diferite sectoare de muncă şi discipline sportive.
Bicsad, localitate din Oaş-Maramureş, cu ape alcaline carbogazoase, utile în boli ale aparatului digestiv. Apele sînt îmbuteliate şi transpovtate şi în alte localităţi.
bilă, secreţie a ficatului ce se elimină prin căile biliare (vezi ficat) în duoden. Prin conţinutul ei în acizi şi săruri biliare, bila ajută' digestia alimentelor, favorizează absorbţia lor, stimulează motilitatea (contracţiile) gastro-intestinală, întreţine un echilibru al florei intestinale împiedicînd apariţia infecţiilor. Secreţia biliară numită şi biligeneză, deşi are caracter continuu, furnizează în duoden bilă în mod discontinuu şi numai în perioadele de digestie alimentară. Intre aceste perioade, bila se depozitează în vezica biliară (colecist), unde suferă un proces de concentrare. Astfel, din 800—1 000 ml bilă secretate în 24 de ore, în intestin ajung doar aproximativ^ 150 m\/ bilă, datorită faptului că stagnarea în vezică biliară duce la o concentraţie de 5—10 ori a bilei. Bila secretată de ficat este deschisă la culoare, gălbuie şi se numeşte bilă C. Bila concentrată din colicist este brun-închisă şi mai vîscoasă, purtînd numele de bilă B. Pe canalul coledoc există bilă coledociană, sau bilă A, care este un amestec de bilă C
Bicicletă ergometrică : 1 —cadru; 2 — ghidon; 3 — indicator al intensităţii efortului; 4—pedale; 5 — şa; 6 — disc de cupru a cărui învîrtire este frînată după dorinţă şi măsurată prin sistemul electromagnetic şi mecanic (7).
Bicicletă ergometrică în funcţiune
67
şi B. Aprecierea cantităţii şi calităţii bilei se face în clinicile medicale prin aşa-numitul tubaj duodenal, procedeu care constă în înghi{irea de către bolnav a unei sonde subţiri de cauciuc prin care se extrag tipurile de bilă amintite (A, B şi C). In cazuri anormale, vărsarea bilei în intestin poate fi împiedicată. Atunci ea trece în sînge şi corpul se colorează în galben (icter). Alteori, din duoden poate trece în stomac (fapt care în mod normal nu trebuie să se întîmple) şi prin vomă poate fi eliminată împreună cu alimentele (vărsături biliare). în aceste cazuri, apare senzaţia de amar în gură. în cazurile în care cantitatea de bilă formată de ficat este insuficientă sau aceasta stagnează într-o vezică biliară leneşă, sînt utilizate medicamente, ceaiuri hepatice, a căror acţiune poate corecta deficientele amintite.
bilicultură, însămîntare a bilei, extrasă prin tubaj duodenal, pe medii de cultură, pentru a se constata dacă conţine microbi. în mod normal, bila este sterilă. Această analiză se utilizează pentru punerea diagnosticului în infecţiile căilor biliare (angicolecistite, colecistite), în febra tifoidă şi în special la purtătorii de bacili tifici, la care microbul poate persista şi se poate dezvolta în colecist. Mediile de cultură însămînţate cu bila extrasă în recipiente sterile sînt ţinute la termostat la 37° şi examinate în laboratoare de bacte-riologie. Pentru extragerea bilei se foloseşte un tub de cauciuc (sonda Einhorn), care, după sterilizare, este introdusă pînă în porţiunea a Il-a a duodenului.
bilirubină, pigment biliar. Provine din hemoglobina globulelor roşii uzate care sînt distruse în mod fiziologic o dată cu primenirea sîngelui, adică după trecerea a aproximativ 120 de zile. Bilirubină care circulă în sînge se cheamă bilirubină indirectă (sau prehepa-tică); ea se îndreaptă către celulele ficatului unde, după ce suferă unele transformări, se schimbă în bilirubină directă (sau hepatică). Bilirubinemia, adică cantitatea normală de bilirubină din sînge, este de 5—8 mg la mie. Hiperbilirubinemia sau creşterea bilirubinei din sînge este cel mai caracteristic şi mai constant semn al icterelor. Ea poate proveni dintr-o supraproducţie în urma distrugerii excesive (hemoliză) a globulelor roşii, aşa cum se întîmplă în icterele hemolitice care duc la creşterea bilirubinei indirecte din sînge. Hiperbilirubinemia mai poate avea drept cauză leziuni ale ficatului (hepatită) sau împiedicarea eliminării bilirubinei din ficat în intestin ca în icterele prin hepatită şi icterele mecanice unde obstacolul şi micile canale din ficat sau
pe căile mari biliare fac să crească bilirubină directă. Hiperbilirubinemia este un semn comun tuturor icterelor; ea atinge valori mici (20—50 mg la mie) în icterele hemolitice, moderat crescute (50—200 mg la mie) în hepatite şi mult crescute (200—400 mg la mie) în icterele mecanice.
Billroth Theodor (1829—1894), chirurg german, profesor Ia Zurich şi la Viena. A fost un admirabil operator şi un competent anatomopatolog. Este unul din promotorii marii chirurgii în perioada în care progresele anesteziei şi ale antisepsiei au permis operatorilor să intervină în profunzimea organismului. Tehnicile experimentate de Billroth în chirurgia esofagului, stomacului, intestinelor, limbii, tiroidei, laringelui, uterului au fost adoptate curînd în întreaga lume.
biopsie, metodă de laborator practicată pentru cercetarea şi diagnosticul unei tumori sau al unei alte leziuni. Metoda constă în: prelevarea chirurgicală a unui fragment din leziunea de cercetat, prelucrarea histologică şi diagnosticul anatomo-patologic. Prin această metodă se pot depista leziuni precanceroase sau cancere incipiente, se pot identifica leziuni al căror diagnostic clinic este îndoielnic sau necunoscut şi se poate confirma un diagnostic clinic. Biopsia „extemporanee“ se face la începutul unei intervenţii chirurgicale, cînd tumoarea prezintă suspiciunea unui cancer, pentru a arăta natura exactă a tumorii, de aceasta depinzînd felul intervenţiei chirurgicale. Bio-punctura unui organ este tot o metodă de biopsie, prelevarea fragmentului făcîndu-se cu ajutorul unui trocar special; se foloseşte mai ales pentru diagnosticul hepatitelor cronice, al afecţiunilor osoase, al tumorilor de prostată.
bismut, metal greu folosit pe scară largă în tratamentul sifilisului. Introdus pentru prima dată în arsenalul terapeutic în 1922 de medicul romîn C. Levaditi, bismutul este şi astăzi, alături de preparatele penicilinice, un medicament de bază împotriva infecţiei sifilitice. Curele bismutice, comportînd 10—15 injecţii intramusculare practicate cîte 2 pe săptămînă, sînt recomandate atît în cazurile recente de sifilis, alături de penicilină, cît mai ales în tratamentul de siguranţă, după dispariţia manifestărilor floride. între cure se fac pauze de cîte 1—1 1/2 luni. Cele mai valoroase preparate de bismut sînt acelea în care metalul este dizolvat într-un ulei oarecare (preparatele liposolubile). Tratamentul bismutic trebuie aplicat cu competenţă, acest medicament putînd da accidente locale (abcese, dermită livedoidă Nicolau) sau generale (inflamaţii
68
ale mucoasei bucale, ale rinichilor) destul de serioase.
Bizuşa, localitate din raionul Dej, reg. Cluj, care posedă ape minerale slab concentrate, alcaline, sulfuroase, indicate în boli ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic şi în boli ginecologice.
Bîkov Konstantin Mihailovici (1886—1959), fiziolog sovietic, unul din cei mai reprezentativi elevi ai lui I. P. Pavlov. A publicat importante studii privind reglarea de către scoarja cerebrală a funcţiilor organelor interne, mecanismul nervos al apariţiei bolii ulceroase, substratul chimic al proceselor nervoase.
bîlbîială, vorbire dificilă caracterizată fie prin repetarea unei litere, silabe sau cuvînt, fie printr-o senzaţie de împiedicare a vorbirii la un moment dat. Tulburarea poate să apară la copiii cu un anumit grad de scădere a funcţiilor psihice (debili mintali) sau la adulţi după emoţii, supărări, încordare a activităţii nervoase cerebrale prin eforturi mari psihice, la nevropaţi., (vezi nevroză). Bîlbîiala nu trebuie confundată cu unele tulburări datorită leziunii diferitelor porţiuni din sistemul nervos central cu rol în limbaj (vezi afazie) şi care se numesc: dizartrie, atunci cînd leziunea interesează nervii care inervează muşchii cu rol în apariţia sunetelor articulate (buzele, limba), disfonie, atunci cînd leziunea interesează nervii care inervează vălul palatin $ (vocea devine nazonată), coardele vocale (vocea devine bitonală); de asemenea în cazuri de leziuni ale creierului mic apare o vorbire sacadată, iar în cazuri de leziuni ale sistemului extrapiramidal din creier, o vorbire lentă şi monotonă. Sifilisul nervos poate, de asemenea, să dea naştere la greutate în vorbire, mai ales în boala denumită paralizie generală progresivă. In timp ce bîlbîiala se poate vindeca prin odihnă şi reeducare (mai ales la cei cu defect de vorbire din naştere), în celelalte tulburări de vorbire se tratează întîi cauza (infecţie, tumori, accidente vascutăre cerebrale) şi abia la urmă, la recomandarea medicului, se va face reeducarea vorbirii.
blefarită, inflamaţia marginii libere â pleoapelor. Se poate caracteriza prin simpla congestie, formarea de scuame sau ulceraţii. Forma mai gravă, ulceroasă, se însoţeşte de foliculite, cruste, căderea cililor sau deformarea direcţiei implantării lor, ducînd la erodarea corneei. Blefarita este uneori constituţională la blonzi, alteori este întreţinută de vicii de refracţie, oboseala acomo-daţiei, boli generale (anemie, scrofuloză) sau boli infecţioase. Tratamentul constă în îndepărtarea cauzei, comprese cu muşeţel, masaj
cu nitrat de argint, îndepărtarea crustelor, epilarea genelor bolnave, tratament local cu antibiotice şi tratament întăritor general.
blenoragie (gonoree, gonococie, sculament), boală venerică, constînd în inflamaţia însoţită de secreţie purulentă a canalului urinar, datorită microbului gonococ (vezi uretrite).
blocaj cu novocaină, metodă de tratament propusă de chirurgul sovietic A. V. Vişnevski (1929), care foloseşte acţiunea soluţiei de novocaină asupra terminaţiilor nervoase periferice.
boală medicamentoasă; medicamentul reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de luptă împotriva bolilor. Descoperirile înregistrate în ultimile decenii în tratarea bolilor cu substanţe din ce în ce mai active, ca: antibiotice, hormoni, vitamine, substanţe anticanceroase, au dus la aproape stingerea unor boli şi la scăderea din gravitatea pe care altele o reprezentau în trecut. Dar, odată cu înmulţirea numărului de preparate medicamentoase, s-au ivit o serie de tulburări provocate nu atît de calitatea medicamentelor, cît de folosirea lor abuzivă, de întrebuinţarea lor incorectă sau de ignorarea faptului că fiecare organism posedă un fel propriu de a răspunde la acţiunea substanţelor medicamentoase. Se poate vorbi, cu alte cuvinte, despre o „boală medicamentoasă”. Astfel, folosirea în doze mari sau pe o perioadă de timp prelungită a digitalei, medicamentul principal din tratamentul insuficienţei cardiace, poate duce la agravarea bolii, tot aşa după cum tratamentul cu piramidon şi derivaţii lui aplicat fără control medical în reumatism riscă să producă accidente sanguine grave. Nu numai dozele mari sau prelungit administrate dar şi dozele obişnuite pot deveni toxice pentru un organism care ascunde o sensibilitate particulară (vezi alergie) sau o insuficienţă funcţională oarecare (insuficienţă hepatică, renală). Dintre medicamentele care pot provoca tulburări alergice amintim: somniferele, sulfamidele, penicilina, streptomicină, piramidonul, bromul, iodul. Această alergie înnăscută sau dobîndită după o perioadă de folosire a medicamentului se manifestă cu erupţii ale pielii (urticarie), febră, tulburări digestive. Intr-o insuficienţă hepatică sau renală, o doză obişnuită dintr-un medicament poate deveni nocivă din cauză că ficatul bolnav nu mai poate participa cu toată capacitatea lui antitoxică la distrugerea medicamentului, iar rinichiul nu-1 mai poate îndepărta suficient de repede din organism. Trebuie condamnată tendinţa unora de a recurge ia medicamente fără aviz medical, în plină sănătate sau în îmbolnăviri uşoare.
Ne referim la cei care consumă tot felul de vitamine, calmante, somnifere, laxative sau care folosesc antibiotice imediat ce au constatat o creştere a temperaturii. Recurgerea la antibiotice şi folosirea lor necorespunzătoare pot masca evoluţia unei boli, lăsînd impresia unei vindecări aparente. Rezultă de aici că administrarea unui medicament nu trebuie făcută fără indicaţie şi supravegherea medicului, singurul în măsură să cunoască deopotrivă semnele unei boli, organismul bolnavului şi influenta pe care o poate avea medicala recomandată. El poate recurge, atunci cînd este cazul, şi la anumite examene de laborator pentru stabilirea stării funcţionale a ficatului, rinichilor, numărului globulelor albe şi roşii din sînge. întrebuinţarea neştiintifică a medicamentului, fără recomandarea medicului sau fără a tine seama de indicaţiile lui, se traduce adesea printr-o „boală medicamentoasă4*, care se lasă plătită foarte scump.
boală profesională, îmbolnăvire produsă de acţiunea asupra organismului a unor factori ţinînd de natura muncii sau de anumite noxe profesionale existente la locul de muncă. în tara noastră se desfăşoară astăzi o acţiune deosebit de susţinută pentru prevenirea bolilor profesionale, prin controlul permanent cu ajutorul laboratorului, al condiţiilor pe care le oferă locul de muncă, urmat de recomandări obligatorii formulate de către organele inspecţiilor de stat pentru igienă şi protecţia muncii în vederea înlăturării sau neutralizării factorilor producători de îmbolnăviri profesionale. întreprinderile noi se proiectează şi se construiesc tinînd cont de imperativul apărării sănătăţii celor care vor munci în ele, proiectele fiind supuse avizării din partea organelor de specialitate ale Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale. Dar
la prevenirea bolilor profesionale sînt chemaţi să contribuie într-o măsură însemnată si muncitorii înşişi, prin cunoaşterea şi respectarea regulilor de igienă a muncii, de igienă personală şi de protecţie contra factorilor nocivi. Mai trebuie notat că în eventuale
Hermann Boerhaave
condiţii grele de muncă, organismul nu reacţionează la toţi muncitorii la fel, primii îmboi-năvindu-se cei cu rezistenţă mai scăzută. Rezultă că pentru a evita îmbolnăvirile profesionale sînt foarte utile măsurile de întărire a rezistenţei organismului, printr-o viaţă sănătoasă, cumpătată, fără abuz de alcool şl tutun, cu folosirea raţională a timpului liber* somn suficient, practicarea culturii fizice şi a sportului.
Boerhaave Hermann (1668— 1738), medic, chimist şi botanist olandez. A fost unul din promotorii învăţămîntului medical modern, preconizînd studiul concret la patul bolnavului. Se spune că numărul tinerilor care soseau din întreaga Europă ca să-i audieze cursurile era atît de mare, încît municipalitatea din Leida s-a văzut obligată să construiască noi ziduri în jurul oraşului devenit neîncăpător.
Bogomoleţ Aleksandr Alek-sandrovici (1881—1946), fizio-patolog şi endocrinolog sovietic. Fiu al unor revoluţionari narodnici, viitorul savant s-a născut într-o închisoare ţaristă* A devenit celebru prin studiile
Aici se fac analize Wassermann.
73
sale privind transfuzia de sînge, lupta contra îmbătrînirii precoce şi rolul ţesutului conjunctiv în imunitate. A preparat serul citotoxic antireticular, capabil să stimuleze capacitatea de reactivitate şi apărare a organismului.
Bordet-Wassermann, analiză^ de laborator pentru diagnosticul sifilisului. In mod curent se foloseşte denumirea de Wassermann şi se efectuează de obicei cu sînge recoltat din vena bolnavului, uneori fiind necesar să se execute şi în lichidul cefalorahidian, care se obţine prin puncţie în regiunea suboccipitală (în ceafă), sau prin puncţie lombară. Prezenţa de Treponema pallida (microbul sifilisului) în sîngele bolnavului dă naştere la anticorpi care, găsindu-se în ser (lichidul obţinut după coagularea sîngelui în eprubetă), se unesc cu antigenul specific aflat într-un extract alcoolat din inima de bou. Evidenţierea reacţiei se face prin adăugarea unui al doilea sistem antigen-anticorp (alcătuit din globule roşii de oaie şi ser de iepure antihematii de oaie). Acesta dă hemoliză în cazul unui ser de la un pacient fără sifilis (Wassermann-negativ) şi nu dă hemoliză în caz că pacientul are sau a avut sifilis (Wassermann-pozitiv). Reacţia pozitivă se notează astfel: intens pozitiv = H—|—|—b; pozitiv = +++; slab pozitiv ++; dubios + sau —. De obicei, serodiagnosticul sifilisului nu se bazează numai pe reacţia Wassermann, ci se practică pe serul aceluiaşi bolnav mai multe tipuri de reacţii, ca: Levaditti-Latapie, reacţia Citocol (Sachs—Witepsky), reacţia Kahn şi reacţia Meinicke. Interpretarea rezultatelor se face ţinînd seama de toate aceste date si cînd medicul stabileşte existenţa bolii, legislaţia în vigoare obligă bolnavul să urmeze tratamentul antisifilitic pînă la vindecare. Legislaţia precizează, de asemenea, că acest tratament nu se face numai la circumscripţia sanitară sau policlinica în raza cărora locuieşte bolnavul, iar eficienţa tratamentului se urmăreşte prin executarea de reacţii Wassermann în sîngele recoltat periodic de la bolnav. Ca urmare a măsurilor antiepidemice preconizate, în ţara noastră incidenţa sifilisului a scăzut extrem de mult. Necesitatea însă de a întări rezultatele bune obţinute pînă acum a impus luarea unor măsuri speciale profilactice, ca de exemplu: efectuarea reacţiei Wassermann ca examen curent, obişnuit, la toţi bolnavii internaţi în spital, indiferent de boala de care suferă.
Borsec, staţiune balneoclimaterică situată la 26 km de gara Topliţa, pe linia ferată care trece de la Braşov-Gheorgheni spre Dej, la o altitudine de 900 m. Climatul ei subalpin este stimulant, fiind indicat pentru stări de debilitate şi convalescenţă. Cele mai cunoscute izvoare (Principal şi Republica) au şi un debit foarte mare. Apa lor este îmbuteliată la staţia foarte modernă din localitate şi trimisă ca apă de masă (borviz) în toată ţara. Apele din Borsec excită secreţia gastrică şi sînt diuretice. In cură internă se mai prescriu izvoarele Horia şi Cloşca, uşor laxative. In bolile respiratorii
—	în inhalaţii — se folosesc izvoarele Bălcescu şi Cloşca. In cură externă, apele minerale din Borsec sînt recomandate în boli ale aparatului cardio-vascular, boli de nutriţie, boală Basedow, în boli cronice ale aparatului locomotor şi genital feminin. Un alt factor naturaMn sta-
Borsec.
ţiune este nămolul de turbă mineralizat, care se prescrie în boli locomotorii, nervoase ‘şi genitale feminine. Staţiunea este contraindicată pentru bolnavii cardiaci şi renali decompensaţi, hipertensiune arterială mare, boala Basedow avansată. Plimbări şi excursii se pot face la Grota de gheaţă, la Făgeţel şi Făget, la Cheile Bicazului, spre Ceahlău şi munţii Gherghiului.
Borşa, staţiune balneoclimaterică din Maramureş, raionul Vişeu, posedînd ape carbogazoase, feruginoase, alcaline, indicate în boli ale aparatului digestiv şi ale căilor urinare. Localitatea are un climat continental, uşor stimulant şi constituie un centru turistic cu posibilităţi de ascensiuni spre Munţii Rodnei şi în Carpaţii Păduroşi.
Botkin Serghei Petrovici (1832—1889), medic şi gînditor materialist rus, unul din iniţiatorii orientării nerviste în clinica medicală prin studiile sale privind rolul sistemului nervos în producerea diverselor boli. A efectuat cercetări asupra hepatitei epidemice, anemiei, reumatismului. S-a ocupat de metodologia activităţii clinice, preconizînd studierea individualizată de către medic a fiecărui bolnav, în funcţie de condiţiile concrete de mediu.
botriocefaloză, boală parazitară a omului şi a unor animale produsă de prezenta în intestin a unui vierme numit botriocefal (Diphyllobo-trium latum). Este un vierme lat, turtit, asemănător cu panglica, format din segmente, lung de 10—12 m şi chiar mai mult. Segmentele
din apropierea capului (numit scolex) sînt mai mici, ele mărindu-se treptat spre capătul terminal. Gazda definitivă, unde viermele se află în intestin în stare adultă, o constituie emul şi unele animale domestice (cîine, pisică, porc) sau sălbatice vulpe, urs). Acestea reprezintă
Serghei Petrovici Botkin
izvorul de infecţie: prin materiile fecale elimină în mediul extern un număr foarte mare de ouă. Evoluţia oului în mediul extern se face numai în mediu lichid (ape, bălţi, rîuri); aici, din ou iese un embrion, care poate înota cîteva zile. Prima gazdă intermediară este un crusta-ceu (un mic rac) denumit cyclops, unde pătrunde embrionul şi se dezvoltă stadiul de larvă; a doua gazdă intermediară este peştele (ştiuca, bibanul) care ingerează crustaceul. In acest fel, larva îşi continuă dezvoltarea în organismul peştelui. Omul se poate infecta, consumînd peşte cu larve de botriocefal (infectarea se poate produce şi cu icrele de ştiucă), dacă peştele a fost insuficient fiert. Şi broaştele pot transmite boala celor ce le consumă, deoarece şi ele consumă crustacei. Larva se localizează în intestinul omului, unde se dezvoltă parazitul adult. Semnele bolii: anemie (care poate fi marcată chiar pînă la 1 000 000 de hematii), greţuri, dureri abdominale, dureri de cap, ameţeli, oboseală. Diagnosticul se stabileşte prin găsirea ouălor de botriocefal în materiile fecale, cu ajutorul analizelor de laborator. Tratamentul se face ca şi la tenie cu extract eterat de ferigă, medicament ver-mifug (viermele este paralizat şi eliminat apoi printr-un purgativ) foarte eficace, dar destul
72
de toxic, care trebuie administrat cu prudenţă şi numai cu indicaţia medicului. Viermele eliminat trebuie fiert jumătate de oră şi apoi aruncat la closet. Trebuie controlat dacă viermele a fost eliminat în întregime (cu scolex). Se mai poate utiliza atebrina sau acrihina, introdusă prin sondaj direct în duoden, urmată, la fel, de purgativ. Botriocefaloza este răspîndită peste tot, dar mai ales în nordul Europei. Profilaxia se face prin depistarea şi tratarea rezervorului uman, prin construirea de closete igienice şi împiedicarea depunerii materiilor fecale în mediul extern, prin educaţia sanitară a populaţiei, prin evitarea consumării de carne de peşte insuficient fiartă.
botulism, boală acută manifestată prin paralizii musculare şi semne digestive, provocată de ingestia toxinei bacilului botulinic o dată cu alimentele. Bacilul botulinic Clostridium botulinicum) este un microb strict anaerob, care produce spori; se găseşte ca saprofit în intestinul multor animale, la peşti, în pămînt, pe legume şi fructe. El se dezvoltă şi deci produce toxina botulinică numai cînd întîl-neşte condiţii de anaerobioză strictă (în conserve, mai ales de peşte, în cîrnaţi, mezeluri). Contaminarea alimentelor cu bacili botulinici se face înainte de conservare, atunci cînd conţinutul intestinului vine în contact cu carnea. Legumele, fructele se contaminează din sol. Boala nu este contagioasă de la om la om. îmbolnăvirea omului se face prin ingerarea preparatelor în care s-a produs toxina botulinică (conserve de peşte, de carne, de legume, cîrnaţi, mezeluri). Incubaţia durează între 6 şi 48 de ore. In primele 24—48 de ore, bolnavii au dureri abdominale, greţuri, uneori diaree, oboseală. Apar apoi tulburări în acomodarea vederii la distanţă şi lumină; pupilele sînt dilatate (midriază), apoi bolnavii văd dublu (diplopie) şi nu mai pot ridica pleoapele (ptoză a pleoapei). Aceste tulburări se produc prin paralizii ale unui nerv cranian (perechea a IlI-a). Se mai pot adăuga şi alte paralizii: muşchii laringieni (paralizie de corzi vocale, cu voce afonă), muşchi faringieni^ (tulburări de înghiţire, lichidele vin pe nas). In cazuri grave se adaugă şi paralizii ale altor muşchi, chiar respiratori (bolnavii, dacă nu sînt trataţi de urgenţă, mor prin oprirea respiraţiei). Boala este o toxiinfecţie alimentară; toate persoanele care consumă din alimentul care conţine toxină botulinică se îmbolnăvesc în acelaşi timp. Diagnosticul se precizează prin găsirea toxinei botulinice în alimentul consumat, în fecale, urină, sîngele bolnavilor, prin cercetări de laborator (inoculare la şoareci sau cobai). Tratamentul trebuie făcut cît mai urgent după începutul bolii. Se injectează intravenos sau intramuscular ser antibotulinic, care neutralizează toxina botulinică circulantă. Se fac spălături gastrice şi clisme; se administrează purgative pentru a îndepărta resturile alimentare şi toxina neresorbită încă. Profilaxia se face prin respectarea normelor de igienă aii-
mentară la pregătirea conservelor (vase curate, sterilizare corectă). Conservele suspecte (cu capacul umflat, gust, miros deosebit) nu vor fi consumate.
bradicardie, tulburare de ritm cardiac caracterizată printr-o alură rară (sub 60 de bătăi pe minut), dar regulată. Rărirea ritmului bradi-cardic poate avea drept consecinţă un oarecare grad de deficienţă a circulaţiei sanguine în teritoriul cerebral, care se traduce uneori cu ameţeli, alteori prin lipotimie sau chiar sincopă. Bradicardia sinuzală poate fi fiziologică, aşa cum se întîlneşte uneori în somn sau în timpul sarcinii, la persoanele în vîrstă, la cei care efectuează munci grele sau la atleţi antrenaţi. In condiţii de boală, bradicardia se observă în cursul icterelor, al unor boli de inimă, în anemie, hemoragie sau tumoare cerebrală, meningită, mixedem, convalescenţă după boli febrile, intoxicaţii (plumb, nicotină). Viitorul bolnavului depinde de afecţiunea care a determinat rărirea bătăilor inimii. Dacă.nu are o cauză bine determinată, cum se întîmplă de obicei la persoanele în vîrstă, bradicardia poate fi socotită ca o binefacere, deoarece economiseşte forţele de rezervă ale inimii. Se mai poate întîlni bradicardie şi în cazul diverselor blocuri ale inimii, funcţionale sau prin leziuni organice situate pe traiectul căilor de conducere a influxului nervos din inimă, aşa cum se observă în procesele degenerative miocardice. Pentru precizarea caracterului şi cauzei acestor blocuri ale inimii este necesar un examen electrocardiografie.
Brădet, localitate la 20 km de Curtea de Argeş posedînd izvoare cu ape sulfuroase şi alcaline foarte slab mineralizate, indicate în cura de diureză şi în băi, în boli ale aparatului locomotor şi ale sistemului nervos periferic.
Brebu, localitate din raionul Sighet-Maramu-reş, cu izvoare de ape minerale carbogazoase, folosite în bolile aparatului digestiv şi urinar.
Brîncovenesc (spitalul), importantă instituţie spitalicească din Bucureşti, înfiinţată de băneasa Safta BrîriCQVfimiu.. Primele saloane de bolnavi au fost deschise în 1838. Aşezămîntul a fost condus pînă în 1948 de o epitropie particulară. In decursul anilor au lucrat aici unii dintre medicii bucureşteni de frunte, ca de exemplu. N. Kalinderu, C.I. Istrati, Chr. Bui-cliu, A. Theohari, E. Juvara, I. Iacobovici etc. Actualmente funcţionează la Spitalul Brîncovenesc clinici universitare şi institute ştiinţifice medicale.
bromură, sare a acidului bromhidric (HBr) din grupa sedativelor (calmantelor), cu acţiune generală datorită ionului brom. Acesta are o acţiune principală asupra sistemului nervos central, readucînd la normal funcţia sa în anumite îmbolnăviri, ca: afecţiuni psihice, boala epileptică, dureri de inimă sau palpitaţii de origine nervoasă, boală ulceroasă sau hipertonică, insomnii, tulburări de menopauză şi unele tulburări genitale. Se utilizează şi la radiografiile renale, ale vezicii biliare sau ale
bronhiilor, ca şi în probele funcţionale hepatice, sub formă de săruri injectabile intravenos, Administrarea bromurii la bolnavi se face în soluţii apoase (bromura de sodiu, de potasiu, calciu sau amoniu) şi prin preparatele CIF în granule (polibromefervescent) sau injecţii cu administrare intravenoasă (bromura de calciu). Nu se administrează la copii şi la gravide (trece în lapte). în tratamentele obişnuite se preferă administrarea sa în cursul serii (fiind un bun somnifer), o mică parte din doza zilnică rămînînd de aplicat în timpul zilei. Bolnavul tratat astfel trebuie însă supravegheat, deoarece bromul se poate cumula în organism (eliminarea sa prin urină şi prin sudoare putînd să fie mai mică de cît dozele administrate), apărînd efectul de bromism : oboseală generală, slăbirea memoriei, a judecăţii şi a mersului, impotenţă sexuală, iar prin eliminarea sa la nivelul mucoaselor şi pielii putînd da conjunctivite, dermatite sau acnee.
bronhodilatator, medicament care dilată bronhiile, atunci cînd sînt îngustate datorită spasmului muşchilor netezi de la nivelul lor. Medicamentele bronhodilatatoare în aceste cazuri sînt indicate de urgenţă. Printre medicamentele care se întrebuinţează în astmul pulmonar cităm: atropina, adrenalina în fiole, injectată subcutan, astmosedinul în fiole sau sirop în flacon (Astmosedol), ceaiul antiast-matic (folosit ca infuzie) sau ţigări antiastma-tice. Aceste medicamente realizează de cele mai multe ori o cedare rapidă a crizei de astm, dar trebuie completate cu tratamentul bolii astmatice, în general, sau al urmărilor sale.
bronhopneumonie, inflamaţie alveolară şi bronşică diseminată în ambii plămîni. Boala, de natură microbiană (pneumococ, stafilococ) este favorizată de frig şi umezeală, de starea de debilitate a organismului (vîrstă fragedă, bătrîni sau denutriţi) şi de scăderea forţelor lui de apărare (convalescenţă după pojar, tuse convulsivă, gripă). Simptomele bronhopneu-moniei sînt variate, în legătură cu vîrstă, pe de o parte, şi cu boala infecţioasă în cursul căreia apare, pe de altă parte; la copii, aceste semne sînt mai puternice, în vreme ce la bătrîni sînt puţin exprimate. Starea toxică însă este prezentă în ambele forme, manifestîndu-se printr-o alterare profundă a stării generale, cu febră ‘ridicată sau neregulată, puls rapid, agitaţie, sau dimpotrivă torpoare. Dispneea este permanentă, tradueîndu-se printr-o sete de aer şi o respiraţie superficială şi deasă; aripioarele nasului sînt animate de bătăi ritmice. Cianoza (învineţirea) feţei este uneori foarte marcată. Tuşea se însoţeşte de o expec-toraţie mucopurulentă adesea cu firicele de sînge. Numărul leucocitelor este ridicat (leu-cocitoză); viteza de sedimentare (V.S.H.) de asemenea. Se aplică prişniţe cu alcool sau muştar, antibiotice stimulatoare şi întăritoare ale inimii (pentazol), strofantină. în formele cu dispnee severă se impune administrarea de
73
oxigen. Regimul va fi bogat în lichide şi glucide (compoturi, dulciuri, făinoase).
bronşiectazie, dilataţie a bronhiilor cu inflamaţia şi stagnarea secreţiilor purulente în aceste dilataţii. Procesul de fibroză şi scleroză care se instalează la tuşitorii cronici, după bronşitele cronice, severe şi repetate, tuse convulsivă sau după tuberculoză pulmonară cronică, duce la tracţiuni şi modificări ale peretelui bronşic, care favorizează apariţia bronşiectaziei. Tuşea şi mai ales expectoraţia sînt semnele principale ale ei. Tuşea apare dimineaţa la sculare înlesnind „toaleta bronhiilor" prin evacuarea secreţiilor acumulate peste noapte. Expectoraţia este mucopurulentă, abundentă (50—300 ml). Sputa cu sînge (hemop-toică) se întîlneşte destul de des şi traduce existenţa unor ulceraţii la nivelul dilataţiei bronhiei. Pentru precizarea diagnosticului este necesar examenul radiologie. Se utilizează bronhografia, care este o metodă specială cu ajutorul căreia, prin introducerea unei substanţe de contrast (lipiodol) în arborele bronşic se reuşeşte studierea celor mai fine ramificaţii ale acestuia. Tratamentul bronşiectaziei constă în aspirarea^ secreţiilor prin bronhoscopie şi antibiotice. In bronşiectaziile localizate, exe-reza chirurgicală parţială este salutară.
bronşită, inflamaţie a mucoasei care căptuşeşte arborele bronşic. 1) Bronşită acută este de obicei o manifestare parţială a unui proces inflamator care cuprinde căile respiratorii în totalitate, aşa că vorbim de rino-traheo-bronşită. Frecvent se asociază şi inflamaţia mucoasei laringelui, în care caz este vorba de o laringo-traheo-bronşită. Bronşita acută recunoaşte drept cauză o infecţie favorizată de frigul umed, alteori o sensibilizare (vezi alergie) a mucoasei bronşice la particule de praf, polen etc. Multe din bolile contagioase (gripă) şi în special cele eruptive (pojar, rubeolă) se însoţesc de bronşită. Simptomele premergătoare ale bronşitei sînt: înfundarea nasului, strănut, înecăciune, senzaţie de usturime în gît, răguşeală. După cîteva zile apare bronşita propriu-zisă, care se manifestă printr-o stare generală tulburată: dureri de cap, senzaţie de oboseală şi de slăbiciune, dureri în membre, febră. Tuşea este de cele mai multe ori uscată (faza de cruditate). După cîteva zile, simptomele se reduc; tuşea, care nu mai este atît de chinuitoare, a devenit umedă, căci bronşita a intrat în faza de coacere (tuşea „s-a copt“) şi sputa este expectorată mai uşor. In general, şi atunci cînd nu intervin complicaţii, o bronşită acută durează 5—10 zile. 2) Bronşita cronică poate urma unei bronşite acute recidivante sau poate să evolueze cronic de la început. De obicei ne aflăm în faţa unei bronşite acute care se prelungeşte sau se repetă, cu sim-ptome care trec din ce în ce mai greu. Tuşea devine aproape permanentă, îmbrăcînd uneori caracterul unor accese de tuse declanşate de trecerea de la o temperatură la alta (din casă, afară). La bătrîni, accesele de tuse pot să se
74
însoţească de dispnee şi cianoză. In formele umede, sputa este abundentă şi are aspect mucopurulent; în formele uscate, tuşea este chinuitoare, iar sputa puţină, mai mult vîs-coasă. Este important să ne reamintim că în spatele unei bronşite cronice pot să se ascundă numeroase boli: emfizem, insuficienţă cardiacă, bronşiectazie, tuberculoză pulmonară, tumori. O bronşită care se prelungeşte necesită neapărat control medical competent. Profilaxia bronşitei indică evitarea frigului şi a umezelii, îmbrăcăminte potrivită pentru diferite anotimpuri, evitarea locurilor aglomerate în timpul epidemiilor de gripă, igiena la locul de muncă cu respectarea condiţiilor de protecţie a muncii în industriile cu pulberi şi praf. La începutul bolii se urmăreşte calmarea tusei; cînd apare expectoraţia se recomandă expectorante. Revul-sivele (ventuze, cataplasme cu muştar) sînt bine venite, la fel aspirina, piramidonul,băuturile fierbinţi, în cazurile indicate de medic. Nu trebuie uitată, încetarea imediată a fumatului, ştiută fiind frecvenţa bronşitei tabagice.
Brown-Sequard Charles-Edouard (1817—1894) fiziolog şi neuropatolog francez, unul din fondatorii ştiinţei endocrinologiei. A devenit celebru prin lucrările sale privind fiziologia şi patologia creierului şi a măduvei spinării, iritabilitatea musculară, funcţiile capsulelor suprarenale şi ale altor glande cu secreţie internă. Este un precursor al opoterapiei moderne prin experienţele sale de stimulare a sexualităţii masculine cu ajutorul extraselor testiculare.
bruceloză (febră ondulantă), boală infec-ţioasă, contagioasă, trasmisă omului de la unele animale domestice, caracterizată prin perioade febrile separate de perioade cu stare generală bună fără febră. Boala este produsă de bacili bruceloşi, microbi foarte rezistenţi în mediul extern. Sînt trei specii de bacili bruceloşi care produc boala la om şi animale, şi anume: Brucella abortus (boala la vaci), Brii-cella suis (boala la porci), Brucella melitensls (boala la capre). In ţara noastră există în special Brucella abortus. La animalele bolnave, boala produce avorturi repetate. Izvorul de infecţie este format de animalele bolnave, care elimină microbii prin lapte, urină, fecale şi prin secreţiile uterine şi vaginale, după avort. Aceste produse contaminează cu microbi şi grajdul vitelor. Calea de transmitere a bolii la om este directă şi indirectă. Direct, bacilii bruceloşi pătrund în organismul omului prin pielea care are mici zgîrieturi, răni, excoriaţii. Acest lucru se întîmplă la cei care sînt în directă legătură, prin profesiunea lor, cu animalele (mulgători, grăjdari, veterinari). Contagiunea se face mai ales la cei care asistă animalele bolnave cu ocazia avorturilor sau a naşterilor şi îşi introduc mîna neprotejată de mînuşă în uterul acestor animale, pentru extragerea resturilor placentare. Indirect, boala se transmite prin alimente provenite de la animale bolnave şi deci contaminate cu bacili bruceloşi
(lapte nefiert, brînză, unt, smîntînă). Boala nu se transmite de la om la om. Incubaţia este în medie de 2 săptămîni. Perioadele febrile durează 1—2 săptămîni şi se repetă luni de zile, chiar ani. Intre ele sînt perioade afebrile, care durează săptămîni sau luni de zile. în timpul perioadelor febrile, bolnavii au oboseală accentuată, transpiraţii abundente, dureri în încheieturi (ca în reumatism). Forma acută a bolii este mai rară şi mai gravă. Forma cronică este mai frecventă, manifestîndu-se cu simptome mai reduse (de obicei, bolnavii îşi continuă activitatea). Boala poate produce complicaţii la foarte multe organe. Vindecarea survine de obicei după cîţiva ani de boală. Diagnosticul se precizează la animale ca şi la omul bolnav prin anumite analize de laborator (intradermoreacţia cu brucelină, reacţia Wright, izolarea barililor bruceloşi prin culturi). în tratamentul bolii se utilizează antibiotice (aureomicină,^ cloramfenicol, streptomicină, sulfamide). în tratamentul formelor cronice se foloseşte, de asemenea, vaccinul antibrucelos. Boala face parte din grupa A, fiind de declarare obligatorie; izolarea în spital este facultativă. Profilaxia se face supri-mînd izvorul de infecţie (adică sacrificînd animalele găsite bolnave). Pentru depistarea animalelor bolnave se fac examene de laborator sistematice la toate vacile. Personalul care lucrează în acest sector şi în special cu animale bolnave, trebuie să ia măsuri de protecţie (mănuşi la cei care asistă naşterile sau avorturile, mulsul mecanic, interzicerea de a bea lapte crud etc.). De asemenea, pentru împiedicarea răspîndirii bolii la alte animale se respectă normele de igienă şi se face dezinfecţia grajdurilor.
bulă, leziune elementară a pielii, caracterizată printr-o ridicătură a straturilor sale superficiale, cu conţinut lichid. Astfel de băşici, de dimensiuni variabile, cuprind de cele mai multe ori un lichid clar (limfa), cum ar fi cazul cu bulele din arsuri şi din pemfigus; în unele cazuri lichidul din bulă este purulent, ca spre exemplu în impetigo vulgar (bubele dulci), iar în alte cazuri poate fi hemoragie. După ruperea capacului de piele care acoperă bula, conţinutul lichid se scurge pe pielea dimprejur şi fundul său apare ca o eroziune care se acoperă cu o crustă sau coajă. Vindecarea bulei se face de cele mai multe ori fără cicatrice, deci fără să se’mai cunoască locul unde a evoluat.
bulimie, foame exagerată ce poate apărea fie trecător în unele stări fiziologice (în timpul sarcinii), fie cu caracter constant în stări patologice (diabet, boli ale sistemului nervos) cînd ingestia alimentară exagerată duce la o îngră-şare marcată (obezitate).
bursită (higroma), inflamaţie a burselor se-roase, adică a formaţiunilor anatomice care apar în locurile în care tendoanele se freacă pe suprafeţe dure sau între piele şi os. Bursele seroase conţin un lichid filant denumit sinovie, unele putînd comunica cu cavităţile articulare.
După natura infecţiei şi după evoluţie pot fi acute şi cronice. Bursitele acute apar în urma contuziilor repetate, a unei plăgi penetrante, dar mai ales prin propagarea unui proces infec-ţios din vecinătate; se întîlnesc mai ales la bursele prerotuliană (genunchi) sau retroole*
Burse seroase a căror inflamare dă bursita.
craniană (cot), consecutiv unui furuncul, unei limfangite a genunchiului sau cotului, sau unei infecţii localizate la distanţă. Tratamentul constă în deschiderea chirurgicală sau chiar extirparea completă a bursei. Bursitele cronice sînt datorite unor traumatisme repetate şi de aceea le găsim la asfaltatori (bursite prerotu-liene), la cei care stau în coate (bursita olecra-nului) sau sînt datorite unor infecţii cronice (tuberculoză). Tratamentul constă în puncţie evacuatoare, urmată de injectarea în bursa de antibiotice sau extirpare chirurgicală.
butonoasă (febră), boală acută infecţioasă şi contagioasă, transmisă omului de la cîine, caracterizată prin febră şi erupţie caracteristică pe piele. Agentul patogen este Rickettsia conori. Izvorul de infecţie este format decîinii bolnavi de febră butonoasă. Clinii fac boala inaparentă. Boala se transmite de la cîine la om printr-un vector: o căpuşe a cîinelui (Rhipi-cephalus sanguineus). Boala nu se transmite de la om la om. Incubaţia durează 7—14 zile. Debutul este brusc, cu frison, febră. Febra durează 10—12 zile, însoţindu-se de dureri musculare, dureri de cap. La 3—4 zile de la debut apare pe piele o erupţie formată din elemente izolate, de culoare roşie, reliefate (buto-noase), cu diametrul de aproximativ 5 mm, răspîndite mai ales pe membre la extremităţi..
75
Buză de iepure
La locul unde prin muşcătura căpuşei a fost introdus agentul patogen, se formează în peste 50% din cazuri o leziune numită şancru de inoculare, constituită la început dintr-o pustulă care apoi face o coajă (crustă). Aceasta reprezintă poarta de intrare a agentului patogen în organism. Tratamentul constă în administrarea unuia din antibioticele următoare: tetraciclină, aureomicină, tera-micină, cloramfenicol. Febra ^cade în 1—2 zile de la începutul tratamentului. Boala se vindecă totdeauna, chiar netratată cu antibioticeîn 10—14 zile. Boala este de declarare şi internare obligatorii în spitalul de boli contagioase (grupa A). Profilaxia bolii se face prin distrugerea căpuşelor cu insecticide la cîini.
Buză de iepure, malformaţie congenială, caracterizată prin persistenţa parţială sau totală a despicăturii labio-maxilo-palatine. Cînd despi-cătura interesează numai buza şi marginea alveolară, tulburările funcţionale sînt mici, suptul este posibil. Cînd des-picătura interesează şi pragul
nării şi mai ales bolta palatină şi vălul palatin, suptul devine imposibil, copilul trebuind să fie hrănit cu linguriţa. De asemenea, tulburările de fonaţie sînt foarte pronunţate. Tratamentul este chirurgical, rezultatele fiind bune (vezi gură de lup).
Buziaş, staţiunea balneară Buziaş se află în plină cîmpie^la o altitudine de 108 m, la o distanţă de 27 km de Lugoj şi 36 km de Timişoara. Izvoarele din staţiune sînt cunoscute de foarte multă vreme. Ele sînt slab concentrate şi conţin în cantitate variabilă bioxid de carbon, fier, bicarbonaţi, calciu, magneziu. Apele minerale din Buziaş sînt folosite atît în cura internă, cît şi în cura externă. In cura internă apele se prescriu în gastrite cronice cu hipo-aciditate, colecistopatii, pielocistite calculoase sau necalculoase, anemii cu hemoglobină puţină etc. în cura externă apele carbogazoase şi feru-ginoase din staţiune se prescriu în bolile aparatului cardiovascular, dacă acestea sînt compensate. Vor fi deci contraindicate trimiterii în această staţiune bolile endocardului în evoluţie, cele ale miocardului, care nu sînt stabilizate, hipertensiune arterială oscilantă sau fixată la cifre mai mari. De asemenea nu se vor trimite cazuri de tuberculoză pulmonară, boli digestive avansate. Cele mai cunoscute izvotfre pentru cura internă sînt: Republica şi Sănătăţii, iar pentru cura externă — Oţel (feruginos), Phoenix, Anton nr. 1 şi nr. 2. Tratamentul cu băi în staţiune trebuie să urmeze cu stricteţe prescripţia medicală, atît în ceea ce priveşte durata şi temperatura băii, cît şi nivelul pînă la care să se ridice apa în vană.
Buziaş.
76
cafeina, alcaloidul principal extras din cafea, ceai, nuca de Cola, utilizat în medicaţia per os în bază pură sau săruri (citrat, bromhidrat, bro-mură sau iodură de cafeină) şi parenteral, sub formă de soluţie în benzoat de sodiu (cafein natrium benzoicum, fiole de 1 ml a 0,25 g, preparat CIF). Are o acţiune stimulentă asupra sistemului nervos central, excitantă a centrilor bulbomedulari (centrul vasomotor şi respirator), însă de scurtă durată. Dilată vasele cerebrale, ale miocardului şi ale viscerelor abdominale. Îmbinînd acţiunea stimulentă nervoasă cu acţiunea vasodilatatoare locală, este un tonic cardiac de urgenţă, ca şi un analeptic respirator, fiind indicată în şoc, colaps central, respiraţie patologică (Cheyne-Stokes), migrenă, cefalee şi avînd calitatea de antidot în intoxicaţia acută alcoolică. Este însă contraindicată în palpitaţii sau în cazurile de afectare a miocardului, care nu ar mai rezista suprasolicitărilor prin cafeină (miocardită). Nu se administrează, de asemenea, la persoane irascibile sau la copii agitaţi. In acţiunea sa asupra sistemului nervos central, trebuie subliniat efectul epuizant în cazul dozelor necontrolate (medicament, cafea, Koca-cola), căci, cu toată acţiunea sa stimulantă, cafeina nu reprezintă un aliment pentru celula nervoasă, ridicînd nivelul arderilor celulare fără a-i asigura un aport energetic corespunzător. Consumul excesiv de cafeină ca stimulent poate avea ca rezultat scăderea activităţii nervoase superioare, efectul său apărînd îh acest caz ca dăunător organismului.
calciu, element mineral absolut necesar organismului, găsindu-se depozitat în special în schelet (oase), legat cu fosforul (ca fosfat de calciu) şi cu acidul carbonic (carbonat de calciu). Se mai găseşte în cantităţi mici în ţesuturi, sînge şi lichidul cefalorahidian.
Aportul de calciu în organism se realizează prin alimentaţie, laptele şi ouăle fiind alimente cu un bogat conţinut de calciu. Absorbţia calciului din alimente se face cu ajutorul vitaminei
D şi al razelor ultraviolete (care activează vitamina D); de aceea, la copil, administrarea calciului necesar creşterii se face adăugînd vitamină D împreună cu expunerea copilului la razele solare. Metabolismul calciului (repartizarea şi folosirea lui în diferitele părţi ale organismului în funcţie de necesităţi) este sub dependenţa unor glande cu secreţie internă aşezate lîngă glanda tiroidă (glandele paratiroide). Eliminarea lui din organism se face în special prin urină (ca oxalat de calciu), fecale, sub formă de săruri. în sînge, calciul se găseşte în cantităţi mici (10 mg la 100 ml), dar constante (fiind reglat de paratiroide), sub formă de ioni de calciu şi sub formă de complexe cu proteinele plasmei. Calciul ionizat este important în procesul de coagulare a sîngelui (în caz de hemoragie). In unele boli cu pierderi mari de calciu poate apărea o contractură a muşchilor, iar în caz de creştere anormală a cantităţii de calciu în organism se pot produce calcificări în rinichi şi încetinirea bătăii inimii. Calciul este indicat în prevenirea rahitismului la gravide şi la copii în cantităţi care se stabilesc de către medic. Se administrează, de asemenea, în caz de boli ale glandelor paraţi roide, în perioada de calcificare a fracturilor, în caz de manifestări alergice, boli ale capilarelor, tuberculoză. Este prezentat sub formă de soluţii în flacon (Clorocalcin, administrat în picături sau cu linguriţa), în fiole cu administrare strict intravenoasă (Clorură de calciu) sau intramusculară (Gluconat de calciu). Glu-conatul de calciu se mai prezintă şi sub formă de granule (Calciu granulat CIF) comprimate (Lacticalcin), asociat cu fosforul (Fosfovit). Este prezent şi în unele preparate polivitami-nice (Cavit 9, Pantovit).
Calmette Albert (1863—1933), microbiolog, imunolog şi igienist francez, cunoscut prin cercetările sale asupra tuberculozei, ciumei şi variolei, prin lucrările de seroterapie şi mai ales, prin vaccinul antituberculos (B.C.G.), pe care l-a preparat împreună cu J.R. Guerin.
77
calviţie, căderea în totalitate a perilor din pielea capului. Dacă se însoţeşte de moartea papilelor (partea vitală de la rădăcina perilor), calviţia rămîne definitivă. Dacă papilele părului nu sînt distruse şi se intervine cu un tratament potrivit, care să îndepărteze cauza provocatoare, părul se poate reface (vezi alopecie).
cancer, tumoare cu evoluţie malignă, care netratată se dezvoltă progresiv, determinînd însămînţări (metastaze) şi în alte organe, pro-ducînd moartea bolnavului. Originea poate fi în orice ţesut al organismului, dar mai ales în ţesutul perivascular, epiteliul canalelor excretoare ale glandelor, criptele mucoaselor. Tumoarea creşte prin înmulţirea celulelor, prin diviziune indirectă, mai rar prin diviziune directă; ritmul de diviziune a celulelor neoplazice este mult mai accelerat decît ritmul normal de creştere. Uneori, cancerul apare pe o leziune preexistentă „precan-ceroasă“. Teoretic, orice focar de iritaţie cronică, distrofie sau orice tumoare benignă poate fi socotită ca o stare precanceroasă. Printre cele mai frecvente boli socotite ca stări precanceroase sînt: ulcerul gastric calos, metri ia cronică a colului uterin rezistentă la tra-
tament, mastoza chistică, fibroadenomul ma-mar, polipii digestivi, chisturile papilifere ale ovarului, leucoplaziile. Structura microscopică a cancerului aminteşte structura ţesutului din care s-a dezvoltat. Creşte prin proliferare celulară, invadînd ţesuturile învecinate, vasele sanguine şi limfatice, teaca nervilor; de aceea, tumorile canceroase nu sînt delimitate, au marginile difuze, dure, aderente la ţesuturile vecine; tratate tîrziu se pot reface (recidivă) sau pot da metastaze. Metastazarea constă în apariţia la distanţă de tumoarea primitivă a unei alte tumori, asemănătoare cu prima. Căile de propagare pot filimfatice, sanguine sau prin teaca nervilor. In evoluţia unui cancer se descriu trei etape: a) faza locală, în care nodului neoplazic invadează şi distruge ţesuturile din imediata vecinătate; b) faza de extensie regională, care se realizează pe cale limfatică, determinînd invadarea ganglionilor limfatici din apropierea tumorii; c) faza de generalizare, cînd celulele neoplazice depăşesc ganglionii limfatici regionali şi ajung la distanţă mare de tumoare, producînd metastaze. Mecanismul formării cancerului este încă necunoscut, dar atenţia este îndreptată spre studierea factorilor prin care condiţiile nervoase, .endocrine şi metabolice ale organismului influenţează creşterea anormală a ţesuturilor. Se pare că factorul general este dirijat de sistemul nervos, care prin intermediul hipofizei, al celorlalte glande endocrine şi al modificărilor biologice favorizează proliferarea anormală a ţesuturilor. Factorul local are rolul de a influenţa tendinţa anormală de creştere în sensul malign sau benign; aceste condiţii locale (cancer de gudron, iritaţii locale) nu sînt eficiente de cît pe un teren pregătit de condiţii generale. Se discută unele condiţii favorizante, cu rol în dezvoltarea tumorilor care ţin de mediul extern sau de particularităţile individuale. Regiunea geografică (oclimă temperată, anumite iradiaţii termice, soluri sărace în magneziu) ar favoriza dezvoltarea tumorilor; s-a vorbit chiar de „case de canceroşi“, în care toţi locatarii ofereau de tumori. Razele solare, razele X (cancerul radiologilor) favorizează apariţia cancerelor pielii. Alimentaţia ar avea un anumit rol în sensul că glucidele şi colesterolul în exces ar favoriza dezvoltarea cancerelor; se pare că persoanele grase se îmbolnăvesc de cancer mai frecvent de cît persoanele slabe. In profesiunile în care se manipulează gudroane, anilină (substanţe cancerigene) apar cancere mai frecvent. Irita-ţiile cronice, prelungite, par să aibă un rol în apariţia cancerelor. Contagiunea nu este dovedită; pînă în prezent nu există argumente suficiente care să confirme originea virotică a cancerelor. Ereditatea nu joacă nici un rol în cancer. S-a demonstrat că nu ereditatea, ci condiţiile comune de viaţă explică existenţa aşa-ziselor „familii de canceroşi“ Vîrstă: cancerul apare la orice vîrstă dar este mai frecvent după 40 de ani; vîrstă pare a influenţa varietatea tumorii; la vîrstă tînără, cînd predomină creş-
78
terea somatică, apar mai frecvent tumorile ţesutului conjunctiv, în timp ce la vîrstă adultă sînt mai frecvente epitelioamele. In ceea ce priveşte sexul, repartiţia cancerelor este aproximativ egală la ambele sexe; sexul influenţează frecvenţa localizărilor: la femei predomină can-cerele genitale, iar la bărbaţi, cancerul trac-tului digestiv. Clasificarea cancerelor se face după natura ţesutului în care se formează. Tratamentul cancerului este chirurgical, cu agenţi fizici (raze X, radiu, izotopi radioactivi), chimioterapie (citostatice: sarcoli-zina, TEM, Tiotepa), hormonal (în cancerul de prostată şi în cancerul mamar) şi mixt. In faza locală, tratamentul dă rezultate bune şi bolnavul se vindecă. In faza regională, procentul de vindecări este mai mic, dar se obţin supravieţuiri uneori de lungă durată. Cancerul prin răspîndirea lui, dar mai ales prin gravitatea lui, constituie o problemă socială. Datele teoretice şi practice pe care le avem azi asupra cauzelor şi fiziopatologiei acestei boli nu ne îngăduie să avem o concepţie unitară. Can-cerele pielii, datorită faptului că sînt cele mai evidente, beneficiază de un diagnostic şi tratament mai timpuriu. Procentul cel mai mare de vindecări se obţine la aceste forme de cancer. Ele sînt formaţiuni proeminente sau ulcerate ale pielii, cu aspecte clinice variabile, a căror caracteristică este malignitatea lor, adică tendinţa la creştere şi la provocare de distrugeri importante. După formaţiunile anatomice pe care le atacă, tumorile maligne ale pielii se pot împărţi în trei mari grupe: cancere epite-lialet denumite şi epitelioame, interesînd straturile superficiale ale pielii; sarcoame, interesînd straturile profunde, dermice, conjunctive; nevocarcinoame, tumori pigmentate, care reprezintă transformarea canceroasă a unor tumori în marea majoritate a cazurilor benigne şi anume a nevilor pigmentări. Sarcoamele cutanate sînt tumori ale ţesutului conjunctiv, ţesut de susţinere, situat în partea mai profundă a pielii, în derm. încep prin apariţia unor no-duli profunzi, care cresc repede, devin tumori voluminoase, se ulcerează şi, netratate, provoacă distrugeri mari. Nevocarcinoamele sînt cancere care îşi au, cum s-a arătat, punctul de plecare în anumiţi ne^i sau aluniţe de culoare brună, care în mod obJşnuit există de la naştere şi care pînă atunci nu prezentaseră nici o tendinţă la creştere. La un moment dat, din cauze necunoscute, încă, nevul „intră în agitaţie“ adică începe să crească repede, înconjurat de o zonă roşie inflamatoare şi se poate ulcera. Este semnalul de alarmă asupra transformării sale canceroase. Bolnavii în această situaţie trebuie să se prezinte imediat la medic pentru tratament; în caz contrar, această formă de cancer se dezvoltă foarte rapid şi dă numeroase însămînţări în alte regiuni. Cauzele apariţiei cancerelor pielii sînt încă necunoscute. De multe ori, astfel de tumori apar pe locuri supuse unei frecări sau apăsări îndelungate (cancerul buzei la fumătorii de pipă) sau după contactul
repetat şi prelungit cu anumite substanţe aşa-numite cancerigene (cum ar fi de exemplu gudronul), dar cauza propriu-zisă, care provoacă la un moment dat celulele dintr-o regiune a pielii să se dezvolte în mod nestăvilit, anarhic, realizînd distrugerile arătate, nu se cunoaşte
Epiteliom al fetei (ulcus rodens).
încă. Tratamentul cancerelor pielii urmăreşte îndepărtarea cît mai precoce a tumorii prin intervenţii chirurgicale, raze X sau alte iradiaţii (radiu, izotopi radioactivi). în unele cazuri, substanţele citostatice, cu acţiunea de a frîna înmulţirea nemăsurată a celulelor canceroase, pot da unele rezultate. Cu cît tumorile sînt mai vechi, cu atît tratamentul este mai puţin eficace; de aici reiese importanţa prezentării la medic imediat după observarea pe piele a oricărei formaţiuni tumorale cu tendinţă la creştere. Principiile pe care se sprijină lupta împotriva cancerului se bazează pe următoarele: protecţia muncii, tratarea stărilor precanceroase, precocitatea diagnosticului şi tratamentul timpuriu. Cel ce poate aduce cea mai valoroasă contribuţie la lupta anticanceroasă este tocmai cel interesat : a) cel sănătos să se supună cu regularitate diferitelor examene prin care se realizează controlul periodic al sănătăţii; b) cel ce poartă o anumită leziune sau o anumită boală cronică să şi-o îngrijească (cu concursul medicului) pînă la deplină vindecare; c) cel ce a fost diagnosticat ca purtător al unei leziuni canceroase
79
să se supună de îndată, cu deplină încredere, tratamentului indicat de specialişti. Şi să nu se uite: timpul joacă un rol de cea mai mare importanţă în cancer.
candidoze, îmbolnăviri ale pielii şi mucoaselor datorite unor ciuperci denumite levuri,
Intertrigo cu levuri.
denumită zăbăluţă. Leziunile arătate rămîn de cele mai multe ori localizate, fiind destul de rezistente la tratament şi recidivînd cu uşurinţă. In unele cazuri însă, mai ales la persoane debilitate, suferind de tuberculoză pulmonară, sau alteori după tratamente * prelungite cu antibiotice (penicilină, streptomicină, aureomi-cină etc.), infecţiile cu Candida cuprind organe interne, ca plămînul, esofagul, intestinele etc., unde dau leziuni asemănătoare, care, prin localizarea lor, pot pune viaţa bolnavului în pericol. Tratamentul îmbolnăvirilor cu Candida se face prin badijonări cu soluţii antiseptice sau cu un antibiotic descoperit de curînd, care are o acţiune specifică şi foarte puternică, micostatina, în aplicaţii locale sau pe cale bucală.
Cantacuzino Ioan (1863—1934), microbiolog, imunolog şi organizator sanitar romîn. După ce obţinuse licenţele în ştiinţe naturale şi în filozofie, s-a consacrat studiului medicinei. Întîl-nirea cu marele fiziopatolog şi imunolog Ilia Me-cinikov a fost hotărîtoare pentru orientarea ştiinţifică a lui Cantacuzino, care a început să cerceteze temeinic fenomenele de apărare contra infecţiilor pe întreaga scară animală, de la nevertebrate şi pînă la om. A lucrat un timp
Dermita celui de al treilea spaţiu interdigital.
dintre care cel mai frecvent întîlnite sînt cele din grupul Candida. Candidozele pot fi localizate la anumite regiuni sau teritorii de pe piele şi mucoase, sau se pot extinde mult, cuprinzînd şi organele interne (plămîn, aparat digestiv), punînd uneori, în aceste din urmă cazuri, viaţa bolnavului în pericol. Pe piele, levurile din grupul Candida preferă regiunile de pliuri, unde căldura şi umezeala le favorizează dezvoltarea. Astfel, la subsuori, sub sîni, la inghine, între degetele de la picioare pot apărea mici băşicuţe, care se rup cu uşurinţă, dînd naştere la suprafeţe zemuinde cu plesnituri, de pe care pielea macerată se dezlipeşte cu uşurinţă în fîşii mici albicioase (vezi şi intertrigo). Pe mucoase (în gură, regiunea genitală la femeie), se pot forma plăci albe de diferite dimensiuni, constituite din filamentele ciupercii, acoperind o zonă roşie, presărată cu eroziuni şi plesnituri (mărgăritărel). In colţurile gurii se poate forma o plesnitură adîncă, dureroasă, cu mucoasa macerată, dezlipită,
Ioan Cantacuzino
în laboratorul lui Mecinikov de la Institutul „Pasteur" din Paris, după care i s-a încredinţat Catedra de medicină experimentală de la Facultatea de medicină din Bucureşti. In jurul lui Cantacuzino s-au grupat unii din cei mai valoroşi tineri medici romîni, care au deprins
80
de la maestrul lor strădania încadrării fiecărui fapt de observaţie într-o concepţie largă materialistă şi evoluţionistă asupra esenţei fenomenelor biologice. Cantacuzino a condus în 1913 campania de vaccinare împotriva holerei, cunoscută în istoria epidemiologiei mondiale ca „marea experienţă romînească“. A efectuat cercetări remarcabile şi în domeniul scarlatinei, tuberculozei şi al altor boli. In 1910, ca director general al Serviciului sanitar al ţării, a făcut să se voteze o nouă lege sanitară, ale cărei dispoziţii progresiste au rămas însă, din nefericire, în mare măsură neaplicate, datorită indolenţei guvernanţilor burghezi. în tinereţe a avut legături cu mişcarea socialistă. în conferinţele ţinute la cluburile muncitoreşti arăta că numai într-o societate bazată pe dreptatea socială va fi posibilă combaterea eficace a tuberculozei şi a altor boli cu mare răspîndire. A fost un priceput colecţionar de artă şi un animator neobosit al vieţii artistice şi culturale din ţara noastră. Este întemeietorul institutului de seruri şi vaccinuri care îi poartă numele.
capilar, vas sanguin, capilar sanguin sau limfatic, capilar limfatic, cu diametrul csl mai
A — vas capilar (fragment) cu celule plate care alcătuiesc peretele capilar (/), la care se văd nucleul (2) şi orificiile intercelulare (5). Celule con* tractile pericapilare (4)\ globul roşu sanguin (5) şi alb (5); B: deget (7) cu zona unde se face capila-roscopia (8), cu ajutorul unei lumini puternice (9) şi al unei lupe (10). Imaginea observată la capila-roscopie arată ansele capilare (//) sub forma unor ctrlige cu vtrful îndreptat spre vtrful degetului.
mic dintre toate vasele din organism (8—15 microni). Are pereţi subţiri şi prin el sîngele curge cu viteză redusă, astfel încît la nivelul lui pot avea loc schimburile respiratorii şi nutritive dintre sînge şi ţesut (vezi circulaţia sîngelui). Peretele capilarului este format dintr-un singur strat de celule plate, între care există din loc în loc mici orificii prin care se poate comunica liber între interiorul şi exteriorul vasului. Aceste orificii sînt însă atît de mici, încît nu permit celulelor sîngelui să părăsească interiorul capilarului. Totuşi, uneori, în cazuri de infecţie, globulele albe pot străbate peretele capilar, fenomen numit diapedeză, şi se îndreaptă către focarul infectat. In jurul capilarului pot exista rare celule contractile, care pot modifica calibrul capilar. La om, aspectul vaselor capilare poate fi cercetat pe conjunctiva ochiului sau mai uşor la degetele de la mînă procedeu numit capilaroscopie. După ce se pică la baza unghiei (vezi bază) o picătură de ulei de cedru, care măreşte vizibilitatea cu o lupă ce măreşte de 80—100 de ori se pot urmări numărul, forma, conturul vaselor capilare, precum şi fluxul sîngelui. Permeabilitate capilară, capacitatea peretelui capilar de a lăsa să. treacă în afara vasului elementele conţinute în sînge. Cînd permeabilitatea capilară este crescută, apa, substanţele minerale, proteinele sîngelui părăsesc în cantitate mare vasul şi se acumulează în ţesuturi, producînd o creştere de volum a regiunii respective (vezi edem). Rezistentă capilară, capacitatea peretelui capilar de a rezista la creşterea presiunii sîngelui din vas sau la tracţiune exterioară. Cînd rezistenţa capilară este scăzută, în special pe piele se pot observa vînătăi ce apar la cele mai mici lovituri.
carantină, izolarea şi supravegherea într-un anumit punct a persoanelor suspecte de a fi contaminate de o boală epidemică. în vechime carantina dura 40 de zile şi se extindea deseori şi asupra mărfurilor bănuite că ar transmite infecţia. Prima aplicare sistematică şi de durată a măsurilor carantinale s-a făcut la noi după pacea de la Adrianopol (1829), prin care Imperiul otoman a fost obligat să accepte instalarea pe malul romînesc al Dunării a unor posturi de carantină păzite de ostaşi pămînteni. în felul acesta a fost stăvilită propagarea pe teritoriul nostru a epidemiilor de ciumă, care au continuat să facă ravagii în Bulgaria stăpînită de turci. O dată cu progresele realizate în imunologie şi epidemiologie, vechea carantină şi-a pierdut din însemnătate, lupta antiepidemică axîndu-se mai ales pe măsurile preventive bazate pe vaccinare şi dezinfecţie.
carie dentară, cea mai frecventa şi răspîndită boală a omului, deoarece circa 70—95% şi chiar 98% din oameni suferă de această boală. Este un proces destructiv, care produce necroza (moartea) ţesuturilor dentare, ajungînd uneori pînă la ţesutul pulpar (nervi şi vase sanguine) al dintelui. Dacă pericolul în ceea ce priveşte viaţa de cele mai multe ori nu există, această boală trebuie totuşi tratată cu toată
6-1652
81
seriozitatea, căci poate duce la unele complicaţii, ca gangrenă pulmonară (vezi gangrenă), granulom şi o serie de alte tulburări la distanţă. Caria se explică printr-o serie de cauze: predispoziţie, alimente bogate în dulciuri, făinoase, igienă bucală defectuoasă etc. Nu se cunoaşte încă cu precizie adevărata cauză a cariei dentare sau poate că e o interdependenţă a unor serii de factori. Se pare că cei care se hrănesc cu alimente prea preparate,moi, care nu necesită o masticaţie puternică, capătă mai cu uşurinţă carii. Pentru a preveni apariţia cariilor s-au dat o serie de indicaţii încercîndu-se şi o serie de măsuri organizate. Astfel s-a recomandat ca mama să-şi administreze calciu şi în general săruri minerale, precum şi vitamina A, D, în perioada de sarcină; să mănînce multe fructe, salate, lapte. Tot ca măsură de profilaxie se va da copiilor pînă la 16—17 ani o alimentaţie adecvată,bazată pe calciu şi vitamine, se va asigura o bună funcţie digestivă, vor fi combătute bolile febrile care demineralizează. Fluo-rizarea este tot un mijloc de prevenire a cariei. Controlul dentar este necesar, pentru a se descoperi la timp cariile cînd sînt simple, deoarece se tratează uşor şi rapid. Complicaţiile cariei sînt: pulpita, care dă dureri foarte violente la contactul dintelui respectiv cu apă rece, caldă etc. şi gangrena. Caria simplă se tratează prin curăţirea cavităţii carioase şi astuparea ei, după o prealabilă dezinfectare, cu substanţe de obturaţii (plombe): amalgam, silicat etc.
carotidă, arteră principală care conduce sîngele către cap situată cîte una de fiecare parte a gîtului. Este ramură a arterei aorte şi puţin
Artera carotidă : 1 — ventriculul stîng; 2 — acria; 3, 4 — artera carotidă primitivă stîngă şi artera carotidă primitivă dreaptă ce se desfac în cîte două ramuri: carotida externă (5) şi carotidă internă (6) ce merge spre creier (7). La locul de bifurcare există o regiune (<5) mai umflată (sinus caro-tidian) bogat inervată (zonă reflexogenă sino-carotidiană).
sub nivelul bărbiei se bifurcă în: a) artera carotidă externă, ale cărei ramuri irigă pielea şi musculatura capului şi gîtului, precum şi glanda tiroidă, limba şi muşchii masticaţiei; b) artera
carotidă internă, care asigură irigaţia creierului împreună cu o altă arteră mai mică, artera vertebrală. La locul de bifurcaţie a carotidei primitive în cele două ramuri există o regiune mai umflată (sinus carotidian) în care se găsesc numeroşi receptori nervoşi sensibili la modificările de presiune şi compoziţie a sîngelui şi care pe cale reflexă pot determina modificări vasomotorii (vezi circulaţia sîngelui).
cartilaj, ţesut format din celule speciale, (cartilaginoase) dispuse într-o substanţă inter-
Cartilaj hîalîn (secţiune schematică). Se văd celulele şi substanţa fundamentală.
celulară numită condrină. Cartilaj articular, înveliş cârtilaginos dur şi uşor elastic, de culoare alb-sidefie, cu rol de protecţie a capetelor osoase ce vin în contact într-o articulaţie. Cartilaj de creştere, zonă de ţesut cartilaginos situată între epifize şi diafiza oaselor lungi, la nivelul căreia ia naştere substanţa osoasă prin care osul creşte în lungime (vezi os). Asemenea cartilaje există la copii la toate oasele lungi şi pînă la vîrstă adultă dispar treptat, o dată cu încetarea creşterii în lungime a corpului în diferitele lui segmente.
casa de educaţie sanitară, instituţie specializată în îndrumarea şi controlul activităţii de educaţie sanitară pe teritoriul unei regiuni administrative. Casa de educaţie sanitară dispune în acelaşi timp de mijloacele necesare pentru a desfăşura o activitate proprie, adresată direct publicului, prin conferinţe, lecţii, proiecţii de filme educativ-sanitare, expoziţii fixe şi mobile, tipărituri.
castrare, operaţie prin care se extirpă glandele genitale feminine sau masculine (ovarele sau testiculele). Funcţia acestor glande poate fi suprimată şi prin iradierea cu razele X. Castrarea la bărbat (orhidectomia) influenţeză favorabil neoplasmul de prostată; castrarea la femei (ovariectomie) poate influenţa favorabil unele neoplasme mamare.
cataractă, opacifiere totală sau parţială a cristalinului (vezi ochi). Din cauza opacifierii cris-
82
talinului, razele de lumină nu mai pot pătrunde spre retină şi ochiul devine lipsit de vedere. Forma cea mai obişnuită de cataractă este cataracta senilă (de bătrîneţe), care se produce după vîrstă de 50 de ani. Ea se datoreşte unor tulburări de nutriţie a cristalinului. La început, cataracta se manifestă prin perceperea de puncte sau linii care se plimbă în faţa ochilor (senzaţie de muşte zburătoare), sau prin dublarea imaginilor (vezi diplopie). De multe ori se produce o ameliorare aparentă a vederii şi bolnavii de cataractă pot să citească fără a mai utiliza ochelari de presbiţie. Cu timpul însă, vederea scade treptat, pînă cînd nu se mai percepe de cît senzaţia de lumină. In această fază se observă o modificare de culoare a pupilei. Pupila, în
au devenit opace, cataracta se numeşte matură. De obicei, tratamentul prin medicamente nu poate împiedica formarea cataractei. Cînd cataracta este matură se poate practica intervenţia chirurgicală, care constă în extragerea cristalinului opac din ochi. Lipsa cristalinului după operaţia de cataractă se numeşte afachie. Deoarece cristalinul posedă o putere de refracţie de 10 dioptrii, după operaţia de cataractă vederea poate fi clară numai dacă se poartă ochelari cu lentile convexe de 10 dioptrii. Scăderea treptată a vederii care se produce în cataractă se poate întîlni şi în glaucom. Din acest motiv, glaucomul poate fi confundat cu cataracta. Bolnavul, crezînd că are cataractă, nu ia nici o măsură pentru tratarea glaucomului, aştep-tînd scăderea vederii, cînd cataracta va fi matură pentru operat. In această fază însă, glaucomul nu mai poate fi remediat prin nici o metodă şi bolnavul este condamnat orbirii. In afară de cataracta senilă mai există cataracta din naştere (congenitală), cataracta prin lovituri (traumatică), sau prin tulburări ale glandelor cu secreţie internă, prin diabet sau intoxicaţii.Cataractele profesionale produse prin raze infraroşii de la cuptoarele cu temperaturi peste 800° din turnătorii şi din fabricile de sticlă apar în primul rînd la acei muncitori care nu folosesc mijloacele de protecţie adecvate.
cateterism, introducerea unei sonde (cateter) pe un canal excretor sau pe un vas. Cateterism uretral: introducerea sondei pe uretră cu scopul
V ''
Cateterism cardiac. Sonda a pătruns pe rînd în: atriul drept, ventriculul drept, artera pulmonară.
loc să mai fie neagră, capătă o culoare alb-cenuşie. De aici şi denumirea de albeaţă sau perdea, care se întrebuinţează, în popor, pentru cataractă. Cînd toate structurile cristalinului
Se efectuează un cateterism cardiac
de a goli vezica în caz de retenţie de urină (cateterism evacuator) sau introducerea de bujii sau benicheuri cu scopul de a dilata stricturile uretrei (cateterism dilatator). Cateterism ureteral : introducerea sondei ureterale pe ureter pînă în bazinet, cu ajutorul cistoscopului, pentru a drena urina infectată din bazinet, sau pentru a diminua spasmul ureteral pe un calcul, pentru a dilata o strictură ureterală sau pentru a face o exploraţie radiologică (pielografie). Cateterism cardiac: introducerea unei sonde speciale într-o venă pînă în atriul şi ventriculul drept sau
83
printr-o arteră pînă în atriul şi ventriculul stîng. In general, orice canal poate fi explorat cu ajutorul unei sonde: canalele glandelor salivare, canalele hepatice, canalul lacrimal.
caustic, substanţă chimică care distruge ţesuturile atunci cînd vine în contact cu ele. Atît acizii tari (acid clorhidric, acid sulfuric), cît şi bazele puternice (soda caustică), cînd nu sînt corect mînuite şi vin în contact cu pielea, dau o senzaţie puternică de arsură, cu usturimi, dureri, provocînd răni adînci, greu vindecabile. Primul ajutor, pînă la venirea medicului, este spălarea regiunii interesate cu multă apă, în care este bine să se pună puţin bicarbonat pentru arsurile provocate de bază. în terapeutică, substanţele caustice sînt întrebuinţate pentru distrugerea ţesuturilor patologice din diferite boli, ca: lupusul tuberculos şi tuberculoza ulceroasă a mucoaselor, verucile de pe mîini, vegetaţiile veneriene. Se utilizează caustice mai slabe, ca: acidul lactic, acetic, cromic, azotatul de argint, rezorcina sau mai puternice: acidul azotic fumans, sulfuric, clorura de zinc. Unele se prescriu ca atare (acid azotic pentru cauterizarea verucilor), diluate în apă distilată (acid lactic pentru tuberculoza pielii) în paste sau unguente cu vaselină. Sînt conţinute în recipient care să ofere un grad adecvat de securitate (de exemplu, creionul nitrat de argint se livrează într-un tub de lemn). Se aplică exact pe locul indicat, atingerea pielii sănătoase din jur putînd da ulceraţii nedorite. Se păstrează ferite de accesul copiilor.
cauterizare, distrugerea ţesuturilor patologice, în scop terapeutic, cu ajutorul căldurii, frigului, substanţelor chimice sau al curenţilor electrici. Se utilizează: termocauterul, zăpada carbonică sau azotul lichid, acidul azotic, ni-tratul de argint, electro- sau diatermocoagu-larea. Toate au aproape acelaşi efect: producerea unei arsuri cu escară. Cauterizarea se foloseşte de obicei pentru distrugerea tumorilor (negi, condiloame, papiloame), în tratamentul ulceraţiilor fără tendinţă la cicatrizare, sau cu scop hemostatic.
cavernă, pierdere de substanţă în masa unui organ şi în special a plămînului, care rezultă dintr-o topire prin necroză a ţesutului; de regulă este provocată de bacilul tuberculozei, uneori şi de alţi microbi (abces pulmonar). Caverna este umplută cu o substanţă cazeoasă sau purulentă, înconjurată de un strat fibros şi comunică de cele mai multe ori cu o bronhie care îi asigură golirea. Prezenţa se confirmă radiografie sau tomografie şi arată ca un inel întunecat, care delimitează o zonă de claritate mărită în raport cu restul plămînului. Deoarece caverna constituie un rezervor periculos de germeni şi o ameninţare de complicaţii grave (hemoptizii masive, perforaţie în organele vecine), ea necesită internare în spital şi respectarea tratamentului prescris pînă la vindecarea deplină.
Călimăneşti-Căciulata, pe malul drept al Oltului, la distanţă de 20 km de Rîmnicu-Vîlcea se află staţiunea balneo-climaterică Călimăneşti-Căciulata a cărei faimă a trecut de mult graniţele ţării. Staţiunea este înconjurată de masive
Cură hidrominerală la Călimăneşti.
muntoase în al căror defileu pitoresc curge Oltul. Deşi altitudinea staţiunii este de 280 m, datorită acestor masive muntoase climatul local este subalpin. Numeroasele şi diversele izvoare de ape minerale au făcut ca staţiunea să fie indicată în foarte multe categorii de afecţiuni, astfel încît ea este recomandată în egală măsură pentru boli reumatismale şi urinare, pentru boli circulatorii şi digestive, pentru boli de nutriţie şi alergice etc. Cel mai cunoscut izvor este cel de la Căciulata care este slab mineralizat, uşor alcalin, sărat, sulfuros, calcic şi magnezian şi se prescrie în boli digestive şi urinare. Indicaţii asemănătoare au şi izvoarele de la Păuşa — de pe malul stîng al Oltului, care au şi o compoziţie chimică apropiată. Izvoarele Căciulata şi Păuşa nu se recomandă în hipertensiune arterială mare, boli de rinichi avansate, cu diureza scăzută, boli de prostată, cu retenţie urinară, pio- şi hidro-nefroze. Deoarece izvoarele Căciulata şi Păuşa sînt la o oarecare distanţă de centrul oraşului Călimăneşti, pentru cei care nu pot face acest drum, există posibilitatea de a le consuma transportate la Sanatoriul central din Călimăneşti. Celelalte izvoare care se află chiar în Călimăneşti sînt: Izvorul nr.6 — concentrat, sărat, sulfuros, iodurat, indicat în constipaţie şi boli hepato-biliare; Izvorul nr. 7 — slab mineralizat, sulfuros (Puturosul), care poate folosi şi ca apă potabilă. Izvorul nr. 8 — sărat, sulfuros, iodurat, indicat în afecţiuni digestive, precum şi încă alte izvoare care se folosesc în cura externă în boli locomotorii, circulatorii, ginecologice^etc. In staţiunea Călimăneşti mai
84
pot fi tratate boli de nutriţie şi intoxicaţiile cronice profesionale, pentru care există un sanatoriu specializat. Din Călimăneşti se pot lace plimbări şi excursii la Mînăstirea Cozia (3 km), Turnul (7 km), Valea Lotrului, apoi la Curtea de Argeş, etc.
Călirea organismului, ansamblu de procedee igienice care servesc la întărirea capacităţii organismului de a se adapta la modificările bruşte ale temperaturii şi umidităţii aerului. Oamenii căliţi din punct de vedere fizic au o sănătate mai robustă, rezistă mai bine la răceli şi la bolile infecţioase.
Călirea organismului se obţine prin utilizarea raţională a următorilor trei factori naturali ai mediului înconjurător: aerul, soarele şi apa. a) Călirea prin aer se face prin practicarea băilor de aer, adică prin expunerea corpului dezgolit la acţiunea aerului curat şi răcoros. Primele băi de aer se fac în camera bine aerisită, cu prilejul gimnasticii de dimineaţă, şi durează 10—15 minute. La început, temperatura aerului nu trebuie să fie mai coborîtă de 20°. După obişnuirea organismului,se poate trece la baia de aer afară, pe balcon sau în grădină, într-un loc ferit de vînt şi umbrit, mărind treptat durata pînă la 1-2 ore. în cazul cînd aerul este prea rece, se întrerupe baia la apariţia primelor semne de frig (frison, „piele de gîscă“) şi se iau măsuri de încălzire a corpului. Un procedeu valoros de călire prin aer este obişnuinţa de a dormi cu fereastra sau oberlihtul deschise toată noaptea, chiar şi în sezonul rece. Dar şi această obişnuinţă trebuie dobîndită treptat, avînd grijă de a înveli corpul cu o plapumă destul de călduroasă,
b)	Călirea prin soare se datoreşte acţiunii binefăcătoare a luminii solare şi în special a razelor ultraviolete venite de la soare. Băile de soare trebuie făcute cu multă prudenţă, pentru a evita arsurile produse de absorbţia în exces a razelor ultraviolete la nivelul pielii. în prima zi este recomandabil să nu se facă mai mult de trei expuneri la soare a cîte 5—6 minute fiecare, întrerupte prin pauze de şedere la umbră. în perioada următoare se adaugă la durata totală cîte 10—15 minute zilnic, de asemenea cu întreruperi la umbră şi avînd grijă a expune în mod egal faţa şi spatele. în timpul expunerilor trebuie protejaţi ochii (prin ochelari de soare), capul şi din cînd în cînd umerii, care sînt în orice poziţie a corpului prima ţintă a razelor solare. Folosirea uleiurilor şi cremelor pentru evitarea arsurilor are o valoare relativă, principala măsură de prevenire rămînînd expunerea raţională. Se recomandă ca persoanele care urmează a-şi petrece concediul de odihnă în locuri
puternic însorite şi în special pe litoral să-şi pregătească corpul din vreme, prin efectuarea primelor băi de soare fie la ştrand, fie acasă pe terasă sau în curte, c) Călirea prin apă se
Călimăneşti — izvorul nr. 14.
obţine în modul cel mai simplu prin obişnuinţa dea folosi apa recezilnic, la toaleta de dimineaţă. Un alt procedeu util este fricţionarea corpului — dimineaţa, după gimnastica de înviorare — cu un prosop înmuiat în apă la temperatura camerei. Băile reci, la ştrand, la rîu, lac sau la
O formă utilă de călire o conslituie competiţiile sportive de masă.
mare sînt un mijloc excelent de călire, deoarece realizează o îmbinare a acţiunii celor trei factori naturali cu mişcarea — de asemenea preţios factor de călire. d) Călirea organismului copiilor merită să stea permanent în atenţia părinţilor,
85
deoarece tocmai în perioada de creştere factorii de călire acţionează cu cea mai mare eficienţă şi se obţine o solidă înarmare împotriva răcelilor şi a bolilor infecţioase ale copilăriei. Joaca în aer liber, practicarea jocurilor sportive şi a sportu-
Aerul, un important factor de călire
rilor potrivite vîrstei — mai cu seamă înotul, patinajul, schiatul—sînt mijloace excelente de călire, de la care copilul nu trebuie oprit decît cînd există contraindicaţii formulate de medic. Un inamic al călirii este îmbrăcarea exagerată a copilului cu flanele, palton, fular, căciulă la o cît mai mică scădere a temperaturii. Info-folirea este dăunătoare prin aceea că micşorează rezistenţa copilului la răceli şi măreşte receptivitatea la bolile infecţioase. e) Legile călirii. Călirea trebuie făcută sistematic, cu bună ştiinţă şi nu la întîmplare. Mijloacele de călire trebuie alese şi dozate potrivit cu particularităţile individuale, în special cînd este vorba de copii sau de persoane debilitate în urma vreunei boli. La călire se porneşte totdeauna cu prudenţă, de la puţin, intensificîndu-se treptat acţiunea factorilor aleşi. Pentru cei neobişnuiţi este preferabil ca utilizarea procedeelor de călire să înceapă o dată cu sosirea anotimpului călduros. Călirea, o dată începută, trebuie practicată fără întreruperi tot timpul anului.
cărbune (antrax, dalac), boală infecţioasă acută, comună omului şi animalelor. Agentul patogen este un bacii mare, care formează spori, identificat în sîngele animalelor care au pierit de antrax, de către Davaine şi Pasteur, în anul 1850; cultura pură de bacili a fost realizată în anul 1876 de R.Koch şi în anul 1877 de L. Pasteur. Sporii bacilului antraxului rezistă la fierbere timp de 5—10 minute; căldura uscată de 120—140° îi omoară numai după 2—3 ore; bacilii rezistă în pămînt timp îndelungat, iar în car-
nea uscată supravieţuiesc cîteva săptămîni; sărarea cărnii îi omoară abia după 1 — 1 1/2 lună. Sursa principală de infecţie în antrax o constituie animalele bolnave (vite cornute, cai, oi şi altele), care elimină agenţii patogeni o dată cu materiile fecale infectînd straturile superioare ale solului şi vegetaţia. Datorită rezistenţei microbului, păşunile infectate pot fi o sursă de jnfecţie pentru animale timp de mulţi ani. îmbolnăvirea de antrax se observă cel mai frecvent la persoanele care vin în contact cu animalele bolnave sau cu produsele acestcra infectate (crescătorii de vite, ciobanii, veterinarii, blănării, muncitorii de la abatoare şi alţii). Infectarea omului se produce prin pielea lezată şi mult mai rar prin tubul digestiv (consumarea produselor provenite de la animalul bolnav, crude sau fierte insuficient) sau prin căile respiratorii, inspirînd aerul care conţine spori de antrax. Foarte rar, antraxul se poate transmite prin înţepătura insectelor. Au fost descrise cazuri de îmbolnăvire de antrax la persoanele care au folosit pămătuf nedezinfectat la bărbierit sau care au purtat scurte căptuşite cu blană nedezinfectată la prelucrarea ei. îmbolnăvirile umane şi animale cresc în anotimpul călduros (iulie-septembrie). La om, antraxul se prezintă sub mai multe aspecte* în funcţie de calea de pătrundere a germenului: a) extern (cutanat 98—99% din cazuri); în această formă, incubaţia este de 2—3 zile (mai rar cîteva ore) sau 6—7 zile. La locul de pătrundere a microbului apare o pată roşie (maculă) de 2—4 mm, însoţită de un uşor prurit, care se transformă într-o veziculă cu lichid se-ros, tulbure sau sanguinolent. Vezicula se sparge repede, pe locul ei formîndu-se o crustă neagră. In jurtil crustei apar noi vezicule, iar diametrul crustei creşte pînă la 6—9 cm. Localizarea se face în general pe faţă, gît şi alte părţi descoperite ale corpului. Frecvent, leziunile de mai sus sînt însoţite de un edem masiv nedureros. De obicei, localizarea este unică. Temperatura se ridică la 39—40°, însoţită de fenomene de intoxicaţie generală (dureri de cap, pierderea poftei de mîncare). După 5—6 zile, temperatura scade, edemul se micşorează, crusta cade, iar placa se cicatrizează treptat, de la periferie spre centru. După desprinderea crustei rămîne o cicatrice albă, elastică. Forma gravă a cărbunelui cutanat o constituie edemul malign; b) intern (pulmonar şi intestinal). Forma pulmonară evoluează extrem de rapid, cu temperatura ridicată şi fenomene de bronhopneumonie (spută sanguino-lentă, respiraţie dificilă, dureri de torace). Forma intestinală prezintă simptome asemănătoare cu cele ale unei toxiinfecţii alimentare grave: greţuri, vărsături, dureri abdominale, scaun diareic, vărsături hemoragice sau con-stipaţie, abdomen balonat. Formele pulmonară şi intestinală sînt mai grave. Profilaxie. Măsuri faţă de omul bolnav: boala trebuie declarată obligatoriu. Bolnavul va fi izolat în spitalul de boli contagioase pînă la vindecarea clinică,.
86
pentru formele pulmonare şi digestive, şi pînă la vindecarea leziunii cutanate, în caz de cărbune cutanat (20—30 de zile). Dezinfecţia obiectelor, rufăriei şi secreţiilor bolnavului cu formol 5%. Măsuri ţaţă de suspecţi: aceleaşi ca la cel bolnav, pînă la infirmare. Măsuri faţă de sursele de infecţie: combaterea bolii la animale; animalele bolnave de antrax vor fi declarate, izolate şi tratate, dacă au o formă uşoară, sau sacrificate, dacă au o formă gravă de boală, injectîndu-le stricnină. Se interzice metoda sîngerîndă, pentru a se evita răspîndirea germenilor pe sol. Transportul cadavrelor animalelor se va face în vehicule cu închidere etanşă, uşor de dezinfectat. Vor fi îngropate în gropi adînci de 2—2,5 m, acoperite cu var nestins. Este interzisă jupuirea cadavrelor. Staulele vor fi dezinfectate cu creozol, fenol sau formol 5%; furajele contaminate se ard, fîntînile se clorinează, iar animalele contacte se vor supraveghea medical şi se vor vaccina. Animalele moarte de cărbune trebuie trecute la capitolul „pierderi". De la aceste animale nu este voie să se recupereze absolut nimic: piei, păr, lînă, copite, coarne. Pericolul este prea mare. Tratamentul este în primul rînd antimicrobian (ser anticărbunos), iar în cazurile severe se asociează penicilină, tetraciclină, tonice vasculare periferice, vitamine A,B,C. Tratamentul loca): în perioada inflamatorie se aplică antiseptice. Crusta căzută va fi arsă. Regim dietetic lactohidrocarbonat în perioada febrilă, iar în rest, regim complet.
cefalorahidian (lichid), lichid clar care se găseşte în cavităţile ventriculare ale creierului şi în canalul central al măduvei spinării, precum şi între foiţele care învelesc diversele părţi ale sistemului nervos central. Secretat de formaţiuni speciale din sistemul nervos, se compune în cea mai mare parte din apă
Prin puncţie rahidiană tn regiunea lombară (/) toracală (2) suboccipitală (3) se poate ajunge cu un ac în spaţiul dintre foitele ce îmbracă măduva spinării şi cu un manometru (4) gradat în presiuni de ml apăsau o seringă (5) se poate măsura presiunea lichidului cefalorahidian, ori se introduce anestezicul necesar
(98,5%), clorură de sodiu (0,7%), ajbumine, săruri alcaline şi urme de zahăr. In total, în toate spaţiile amintite ale sistemului nervos se găseşte o cantitate de aproximativ 60 g lichid. La o presiune de circa 10—15 ml apă, unele boli pot modifica cantitatea şi
presiunea lichidului cefalorahidian, precum şi compoziţia lui. Astfel, în infecţii ale menin-gelor, albumina poate creşte de 3 pînă la 10 ori. în infecţii meningoencefalice, în lichidul cefalorahidian pot fi găsite globule albe, globule roşii şi microbi. Pentru analiza lichidului cefalorahidian este utilizat un manometru care ataşat la un ac special poate măsura presiunea lichidului cefalorahidian, permiţînd totodată extragerea unor cantităţi de lichid necesare analizei compoziţiei lichidului. în intervenţiile chirurgicale în care se practică anestezia rahidiană, substanţa anesteziantă (novocaina) este introdusă în lichidul cefalorahidian cu ajutorul unui ac special şi dizolvîndu-se în acesta ajunge în contact cu substanţa nervoasă, realizînd anestezia dorită. Tot în lichidul cefalorahidian pot fi injectate antibiotice în caz de inflamaţii puternice ale sistemului nervos.
Celsus Aulus Cornelius (sec. I. î.e.n. — sec. I e.n.), scriitor roman, care, deşi nu a fost medic, ne-a lăsat cel mai cuprinzător tratat medical în limba latină, fragment dintr-o lucrare enciclopedică în mare parte pierdută. Tratatul lui Celsus se remarcă prin claritate, sistematizare, concizie şi spirit de observaţie.
celulă, forma cea mai simplă de organizare a materiei vii, corespunzînd elementului structural de bază al tuturor ţesuturilor^ organelor şi organismelor animale şi vegetale. O celulă este constituită schematic dintr-o membrană celulară, o substanţă intracelulară numită protoplasmă sau citoplasmă, în mijlocul căreia se găseşte un nucleu bogat în cromatină şi conţinînd formaţiuni importante pentru transmiterea caracterelor ereditare numite cromozomi. Compoziţia celulei cuprinde apă (50—90%), în care se găsesc dizolvate diverse elemente minerale, substanţe organice, cum sînt proteinele, grăsimile şi glucidele. Substanţele amintite se găsesc în proporţii diferite în membrană, protoplasmă şi nucleu. înmulţirea celulelor se face fie prin diviziune directă, fie prin forma de diviziune indirectă, care în organismul uman reprezintă modalitatea de înmulţire a aproape tuturor celulelor. Diviziunea indirectă se face prin modificări importante de structură intimă a nucleului şi protoplasmei. în organism există multe feluri de celule. Unele sînt libere (globulele albe şi roşii din sînge), dar cele mai multe sînt celule fixe, în cadrul diferitelor ţesuturi. Forma celulelor este variată. Celulele libere sînt rotunde sau globuloase (sferice). Celulele fixe au formă cubică, prismatică, poliedrică, piramidală, cilindrică. Structura celulelor corespunde şi funcţiilor pentru care sînt specializate. Astfel, celulele nervoase (neuronii) sînt specializate în recepţia şi transmiterea impulsurilor nervoase; celulele musculare efectuează contracţii ample şi puternice; celulele retinei sînt sensibile la lumină, celulele renale efectuează filtrarea şi resorbţia apei şi a unor substanţe minerale, formînd
87
Diferite tipuri''de celule din corpul omenesc: 1 — ovul; 2 — spermatozoid; 3 — celule musculare netede; 4 — globule roşii; 5 — plăcuje sanguine; 6 — leucocit mononuclear; 7 — celulă osoasă; 8 — celulă cartilaginoasă; 9 — celulă adipoasă; 10 — celule din cornee; 11 — celule hepatice; 12 — celule conjunctive; 13— celulă mucoasă; 14 — celule intestinale; 15 — celule cu cili vibratili; 16 — celule prismatice; 17 — celule cubice; 18 — celulă nervoasă din cerebel; 19 — celulă epitelială turtită; 20 — celulă nervoasă multipolară; 21 — celulă nervoasă unipolară; 22 — celulă nervoasă piramidală; 23 — fibră musculară striată; 24 — celule din piele; 25 — celule endo-teliale; 26 — celule turtite suprapuse; 27 — celulă nervoasă bipolară; 28 — celulă glandulară; 29 — celulă vezicală; ,30 — celulă din cerebel; 31 — celulă auditivă; 32 — celulă din măduva osoasă
urina. Nutriţia celulei se face prin schimb de substanţe între protoplasmă şi lichidele inter-celulare (interstitiale). Din sînge, oxigenul şi diferite substanţe nutritive, hormoni, vitamine etc., trec în spatiile intercelulare
—	interstiţii — iar de aici, prin membrana -celulară, ajung în celulă, unde sînt antrenate în prefacerile interne ale celulei (vezi asimilaţie şi metabolism). Rezultantele metabolismului celular sînt fie a) substanţe specifice (secreţii cu rol bine definit în funcţionarea organismului, ca de exemplu bila secretată de celulele hepatice), fie b) deşeuri metabolice, care trec din protoplasmă, în spatiile intercelulare, iar de aici în limfă şi sînge, pentru a fi eliminate prin organele de excreţie ale corpului. Mobilitatea celulelor este prezentă la o serie de celule libere şi se manifestă fie prin migratia acestor celule printre alte celule din corp, fie prin mişcarea lor independentă în sînge. Deplasarea celulelor libere se face prin emiterea de pseudopode (false picioare) prin care
ele se fixează şi îşi fac loc printre alte celule într-o anumită direcţie (vezi şi diapedeză). Patologie celulară, concepţie conform căreia orice proces patologic din organism este o sumă de alterări celulare. Această concepţie s-a dovedit incompletă şi inexactă, întrucît organismul întreg reprezintă nu numai o colonie de celule diferite, ci este un ansamblu structural cu funcţii unitare.
centrul de recoltare a sîngelui, instituţie care recoltează sînge de la donatori şi trimite sînge conservat spitalelor, în vederea asigurării lor permanente cu acest „medicament viu“ care constituie deseori singurul mijloc de salvare a vieţii unor bolnavi aflaţi în primejdie. Centrele de recoltare prepară şi derivate de sînge
—	plasmă uscată, masă eritrocitară, pelicule sau bureţi de fibrină, y-globulină şi multe altele — larg folosite^ azi în tratamentul unui mare număr de boli. In centrele mari de recoltare a sîngelui se efectuează cercetări ştiinţifice şi se pregăteşte personal specializat pentru punctele de transfuzii din spitale.
centură medicală, aparat destinat a susţine pereţii abdominali relaxaţi şi a împiedica orga-nele^abdominale să se deplaseze în jos. Mai frecvent se utilizează centura abdominală în următoarele cazuri: în ptozele viscerelor (stomac, colon, rinichi); în eventraţii postoperatorii, după operaţii pe abdomen; pentru a preveni eventraţiile la persoanele grase cu musculatura abdominală sub tensiune; în sarcină, pentru a susţine musculatura abdominală şi a menţine fătul în poziţie bună. Se confecţionează din diferite materiale, este elastică şi trebuie făcută după măsură pentru a se mula bine pe abdomen. Cînd se întrebuinţează contra ptozei viscerale, trebuie pusă stînd în poziţie culcată. Centura
iS.
w
Centuri herniare
hipogastrică, care exercită presiune numai în hipogastru, este mai puţin utilizată.
certificat medical, singurul act legal care constituie dovada întreruperii muncii profesionale pentru motive medicale şi justifică acordarea ajutoarelor băneşti în cadrul asigurărilor sociale de stat. Certificatul medical se acordă pentru: incapacitatea temporară de muncă în caz de boală sau accident; transferarea în altă muncă sau reducerea programului de lucru din cauză de boală sau accident; trimiterea la tratament balneo-climateric; carantină; sarcină şi lăuzie; îngrijirea copilului bolnav pînă la vîrstă de doi ani. Certificatul medical se eliberează salariatului de unitatea medicală (cu cel puţin un medic) a întreprin-
88
Diferite faze succesive ale diviziunii celulare indirecte
derii sau instituţiei în care el lucrează sau — dacă la locul de muncă nu există unitate medicală — de circumscripţia sanitară teritorială de domiciliu, pe o durată de 1—7 zile, o dată sau în două etape. Prelungirea concediului se acordă de medicul specialist de la policlinică (pe 1—8 zile), de medicul primar a policlinicii {pînă la un total de 90 de zile) şi prin serviciul de expertiză medicală a capacităţii de muncă (pînă la un total de 180 zile). Dacă situaţia bolnavului necesită depăşirea termenului de 180 de zile, se fac formele de pensionare provizorie, prin serviciul de expertiză medicală a capacităţii de muncă, pe o perioadă de 6 luni, după care el va fi reexaminat. In tuberculoză, termenul pentru care se acordă concediul de boală este mai lung: un an în tuberculoza pulmonară şi un an şi jumătate în tuberculoza extrapulmonară, socotind totalul zilelor de concediu acordate pe ultimii doi ani. Certificatele medicale, în aceste cazuri de boală, se eliberează de unitatea antituberculoasă teritorială. Concediul de maternitate însumează
112	zile (52 de zile concediul de sarcină şi 60 de zile concediul de lăuzie) şi se acordă de medicul specialist obstetrician-ginecolog sau de maternitate (concediul de lăuzie). în anumite cazuri speciale, acest concediu poate fi prelungit. Concediul de carantină se acordă salariatului care a venit în contact cu un bolnav contagios şi care trebuie să întrerupă lucrul, la indicaţia medicului epidemiolog (sau a medicului de
circumscripţie rurală) pentru a nu răspîndi infecţia. Pentru îngrijirea copilului bolnav pînă la vîrstă de doi ani se acordă un concediu medical pînă la maximum 7 zile; dacă boala durează mai mult se recomandă internarea copilului în spital.
Certificatul medical nu se acordă retroactiv, de cît numai în cazuri bine justificate şi nu pentru mai mult de 24 de ore.
cervicită (metrită cervicală), inflamaţia colului uterin. Se manifestă prin leucoree abundentă, uneori de aspect vîscos, alteori muco-purulent, datorită infectării glandelor colului uterin. Durerile sînt abundente sau foarte discrete. La examenul cu valvele se constată fie o eroziune simplă de culoare roşiatică în jurul orificiului colului uterin, fie o adevărată rană care sînge-rează uşor. Deoarece atît tuberculoza colului uterin, cît şi cancerul se manifestă sub aspecte asemănătoare, orice metrită cervicală trebuie examinată cu atenţie, cu colposcopul, iar în cazuri dubioase, se va face o biopsie din col pentru precizarea diagnosticului de metrită cervicală. Acesta o dată precizat, trebuie instituit tratamentul adecvat, care constă în aplicarea de ovule şi pansamente pe col, iar dacă nu se obţine vindecarea, este necesară diater-mocoagularea, adică distrugerea, cu ajutorul curenţilor electrici de înaltă frecvenţă, a mucoasei bolnave, ceea ce permite regenerarea unei mucoase noi, sănătoase. Intervenţia este
89
absolut nedureroasă şi fără riscuri de complicaţii. In anumite cazuri este necesar tratamentul chirurgical, care constă în extirparea colului uterin. Apariţia cervicitelor este favorizată de dilatarea repetată a colului uterin, pentru chiuretaje, de întrebuinţarea substanţelor iritante pentru spălături vaginale şi de micile rupturi de col survenite în timpul naşterii. Deoarece cervicita în unele cazuri se poate maligniza, iar în altele se poate confunda cu un cancer de col este absolut necesar ca orice femeie să se prezinte periodic la examenele ginecologice pentru ca această afecţiune să poată fi depistată şi tratată la timp.
cetazolin, soluţie detergentă şi antiseptică. Se utilizează numai extern după diluare 10% în apă (un flacon la 900 ml apă) pentru dezin-fecţia pielii. Este indicat în dezinfecţia mîinilor, a pielii din jurul plăgilor, în otite supurate. Nu se va folosi săpun înainte sau după utilizarea cetazolinului, pentru a nu-i anula efectul.
cezariană (operaţia), intervenţie chirurgicală care constă în secţionarea abdomenului şi uterului gravid în scopul de a scoate fătul,* atunci cînd naşterea pe căi naturale nu este posibilă. Este o operaţie care se practică de multă vreme, însă care odinioară se solda cu moartea mamei. Cuvîntul „cezariană" vine de la numele împăratului roman Caius Iulius Caesar, care a fost adus pe lume în acest mod, cu preţul vieţii mamei sale. O dată cu descoperirea asep-siei şi antisepsiei, a perfecţionării tehnicii chirurgicale şi a mijloacelor de anestezie, mortalitatea a fost foarte mult redusă. Cu toate acestea, operaţia cezariană nu este complet lipsită de riscuri, statisticile arătînd încă o mortalitate de 0,3—0,5% şi o morbiditate (complicaţii după operaţie) de 5—10%. Deoarece este greşită credinţa că naşterea spontană poate fi înlocuită cu succes prin operaţia cezariană, această intervenţie se face numai cînd, din anumite cauze, ca bazine viciate şi strîmte, făt aşezat transversal, hemoragii prin placenta praevia sau tulburări în desfăşurarea naşterii medicul consideră că este nevoie de intervenţie chirurgicală pentru a salva viaţa copilului şi uneori chiar a mamei. Se recomandă ca după operaţia cezariană femeia să nu mai rămînă gravidă cel puţin 2 ani, pentru că atît eventualele întreruperi de sarcină prin chiuretaj uterin, cît şi naşterile se pot solda cu complicaţii (ruperi de uter, hemoragii).
chalazion, inflamaţia cronică a glandelor Meibomius din pleoapă. Se prezintă sub forma unei ridicături avînd mărimea unui bob de cînepă, pînă la aceea a unui sîmbure de cireaşă, situată sub pielea pleoapei. Conjunctiva pleoapei este roşie-gălbuie în zona corespunzătoare chalazionului. Evoluţia este lentă, de cîteva săptămîni. Uneori poate să regreseze spontan. Apariţia bolii poate să fie favorizată prin efortul vizual la persoanele care au defecte de refracţie. Tratamentul cel mai eficace este înlăturarea chalazionului printr-o mică intervenţie chirur-
90
gicală, care se efectuează de obicei prin interior sub pleoapă.
Charcot Jean-Martin (1825—1893), neurolog şi psihiatru francez, celebru prin cercetările sale asupra anatomiei patologice şi a mecanismului de producere a numeroase afecţiuni ale sistemului nervos central şi periferic. Studiile sale asupra isteriei şi a altor nevroze au avut un deosebit răsunet. Lecţiile lui Charcot de la Ospiciul Salpetriere din Paris, însoţite de prezentări de cazuri, erau urmărite nu numai de studenţi, dar şi de intelectualii preocupaţi de problemele psihologiei şi psihiatriei. Printre elevii săi se numără şi Gh. Marinescu, marele neurolog romîn.
chiasma optică, încrucişarea căilor nervoase care transmit impulsurile luminoase de la retină (vezi ochi) către zona corticală occipitală a creierului mare. Este situată la baza creierului puţin deasupra fundului orbitelor, în vecinătatea glandei hipofize şi a unor vase importante. Este o zonă deosebit de importantă pentru funcţia vizuală, deoarece prin ea se asigură vederea în spaţiu (stereoscopie) şi coordonarea activităţii vizuale a ambilor ochi. Lezarea căilor nervoase înaintea chiasmei
Chiasma optică.
optice (între aceasta şi globii oculari), la nivelul chiasmei optice, sau după aceasta (între chiasmă şi centrii nervoşi) poate duce la tulburări de vedere caracteristice.
chimioprofilaxie, profilaxia bolilor cu ajutorul substanţelor chimice. De exemplu: pro-
filaxia tusei convulsive cu cloramfenicol sau hidrazidă, a malariei cu chinină. Poate fi:
a)	individuală, de scurtă durată (în boli venerice), de durată medie (infecţii chirurgicale, naşteri, lăuzie) şi de lungă durată (reumatismul poliarticular acut); b) în masă (colectivităţi în care au apărut cazuri de boli) pentru sterilizarea contacţilor. Ea este temporară în mediul epidemic şi pentru specii care nu dezvoltă chimiorezistenţă. De exemplu: difteria, cu penicilină sau eritromicină; dizenteria baci-lară, cu sulfamide; scarlatina, cu penicilină per os sau intramuscular.
chimiorezistenţă, rezistenţă la chimioterapice. Rezistenţa poate fi: a) cîştigată de unele specii microbiene (stafilococ, bacii Koch, bacii coli, proteu, piocianic); b) încrucişată faţă de antibioticele înrudite ca origine (între aureomicină, tetraciclină şi teramicină, faţă de bacilii gram-pozitivi; între cloromicetină, aureomicină, teramicină pentru enterobacterii). Asocierea de antibiotice şi mai ales pentru tuberculostatice întîrzie sau suprimă rezistenţa microbiană. Apariţia rezistenţei microbiene este în funcţie de: a) antibiotice; b) germeni;
c)	localizarea leziunii în organism. Apariţia rezistenţei mai este în strînsă legătură şi cu extinderea utilizării incorecte a antibioticelor. Pentru cercetarea şi înlăturarea chimiorezis-tenţei se practică antibiograma înainte de aplicarea chimioterapiei.
chimioterapie, substanţă produsă prin sinteză chimică, cu acţiune de împiedicare a multiplicării unor bacterii (bacteriostază). Sulfami-dele sînt primele substanţe cu acţiune antimicrobiană utilizate în medicină în 1935.
Se administrează în general pe gură, dar se pot injecta şi intramuscular, intravenos.
Spectrul de acţiune cuprinde coci (pneumococ, meningococ mai ales), bacili (dizenterie, coli, pestos, morvos). Se utilizează în tratamentul meningitelor purulente, în unele infecţii urinare, în pneumopatii acute, în infecţii intestinale, de cele mai multe ori asociate cu alte antibiotice.
Sînt multe sulfamide, diferite după formula lor chimică, şi după spectrul lor bacterios-tatic. Cele mai utilizate sînt: sulfatiazolul, sulfadiazina, sul-famerazina, ftalilsulfatiazolul (talazolul cu absorbţie digestivă redusă, folosit in infecţii intestinale), sulfona (folosită în tratamentul leprei), sulfisoxazolul (foarte solubil în urină, deci folosit în infecţii urinare) şi altele. In administrarea sulfamidelor trebuie ţinut seama de sensibilitatea germenului respectiv, cît şi de eventualele incidente ce se pot ivi, în special depunerea de cristale de
sulfamidă în rinichi (pentru a se împiedica aceasta, bolnavul tratat trebuie să bea o cantitate mai mare de lichide). Acţiunea bacterio-statică a sulfamidelor se exercită numai în faza de diviziune a bacteriilor, substituindu-se acidului paraaminobenzoic, substanţă care reprezintă un factor esenţial de creştere pentru bacterii. Alte chimioterapice sînt:	acidul
paraaminosalicilic (PAS), hidrazida acidului izonicotinic (H. I.N.), cu acţiune bacteriosta-tică asupra bacilului Koch, utilizate în tratamentul tuberculozei; tiosemicarbazona (IB^, tot cu acţiune antituberculoasă, utilizată azi mai puţin din cauza toxicităţii mari (tebemicin romînesc); nitrofuranul, cu acţiune bună asupra unor bacili (coli, dizenterie, tific), utilizat în unele infecţii urinare, în dizenterii (prin clisme medicamentoase), în osteite tifice (local după operaţie). A fost utilizat la noi în ţară de prof. M. Balş în febra tifoidă, cu succes înainte de apariţia cloramfenicolului.
chirurgie, ramură a medicinei care, pentru vindecarea bolnavului, foloseşte intervenţia operatorie, fie că prin aceasta scoate în parte sau în întregime organul bolnav, fie că-1 repară sau îl înlocuieşte. La început, chirurgia era empirică şi se sprijinea pe observarea clinică, fiind lipsită de o bază ştiinţifică. Prima orientare ştiinţifică a chirurgiei începe cu studiul anatomiei; este etapa anatomică, care s-a întins pînă la începutul secolului al XX-lea. La noi în ţară, figuri reprezentative ale anatomiei chirurgicale au fost Toma Ionescu şi Ernest Juvara. Spre sfîrşitul secolului al
XX-lea, sub influenţa orientării biochimice în medicină s-au studiat reacţiile biochimice care se produc la omul bolnav înainte şi după operaţie. Chirurgia modernă, sprijinită temeinic pe anatomie, se orientează spre o bază fiziologică, sprijinindu-se pe învăţătura lui
91
Sală de operaţie.
I.P. Pavlov, care arată că îmbolnăvirea este rezultatul unor excitaţii neobişnuite ale receptorilor organismului produsă de factorii mediului înconjurător, dar în acelaşi timp cuprinde în sine şi mijloacele de vindecare sau compensare a leziunilor produse de boală. De aceea,
Instalaţie chirurgicală cu cord-plă
chirurgia funcţională se bazează pe cunoaşterea mecanismelor fiziopatologice care produc îmbolnăvirea şi vindecarea organismului. Chirurgia are succese remarcabile, dar a rămas totuşi pe principiul exerezei. Chirurgia viitorului este chirurgia înlocuirii organelor bolnave şi a refacerii cît mai aproape de normal, a funcţiilor pierdute. Lucrările experimentale şi unele succese obţinute lasă să se întrevadă perspectivele acestei chirurgii. Chirurgie plastică, chirurgie care se ocupă cu operaţiile de refacere a formei şi funcţiei organelor prin înlocuirea defectelor cu ţesuturi vii, luate de la acelaşi bolnav sau de la altă persoană sau animal, precum şi cu materiale străine organismului {metale, mase plastice). Primele operaţii plastice s-au făcut cu 3 000 de ani î.e.n. şi se pare în Tibet, cu scopul de refacere a nasului. Astăzi se fac operaţii plastice la toate organele (piele, nas, cornee, nervi, rinichi, ureter, vezică, ure-tră, tub digestiv, inimă, artere), chirurgia plastică luînd o mare dezvoltare. Chirurgia plastică are şi scop estetic. La noi în ţară s-au creat secţii de chirurgie plastică în anumite servicii de chirurgie.
chist, tumoare beningă constituită dintr-un înveliş fibros căptuşit în interior cu epiteliu, cu conţinut în general lichid (chisturi seroase). Se pot dezvolta în orice organ al corpului. Sînt şi chisturi cu conţinut mucoid, cu sebum {chisturi sebacee) sau cu resturi embrionare {chisturi dermoide) mai frecvente la ovar şi testicul. Există şi chisturi parazitare, datorită teniei echinococcus (chisturi hidatice).
Aceste tumori beneficiază de tratament chirurgical şi extirpate nu mai recidivează. Unele chisturi, în special cele de ovar, pre-zentînd un potenţial evolutiv malign, este bine să fie operate. Chist hidatic (echinococoză), boală parazitară a omului şi ierbivorelor,
mîn artificial la Spitalul „Fundeni“.
determinată de dezvoltarea în organism a larvei unui vierme numi\ Taenia echinococcus. Gazda definitivă a parazitului în formă adultă este cîinele şi mai rar alte animale (lup, vulpe, pisică). La acestea, viermele adult (care are 6 mm lungime) trăieşte în intestin. Ouăle sînt eliminate prin fecalele acestor animale în mediul extern. Gazda intermediară o formează de obicei animalele ierbivore care se infectează cu ouăle ce conţin embrioni, păscînd iarbă murdărită cu materii fecale. Embrionul ajuns în tubul digestiv al animalului trece prin peretele lui şi ajunge, de obicei, în ficat sau în alt organ, unde se fixează, se transformă în larvă, formînd chistul hidatic. Chistul hidatic este deci larva parazitului. El poate ajunge la dimensiuni mari, este ovalar, fiind format dintr-un înveliş extern de 1 mm grosime, conţinînd în interior un lichid transparent, ca apa de stîncă (lichid hidatic) şi o membrană germinativă, care formează vezicule; în interiorul chistului se formează aşa-numitul nisip hidatic, care conţine un număr imens de larve. Consumînd organe de animal cu chist hidatic, cîinele ingerează şi larve, care în intestinul acestui animal dau naştere la forma adultă a parazitului. Omul poate fi accidental o gazdă intermediară dacă ingerează ouă cu embrioni eliminaţi prin materiile fecale de cîine cu Taenia echinococus. Acest lucru se întîmplă cînd cîinii trăiesc în contact strîns cu oamenii sau prin vehicularea ouălor eliminate de cîine, de către gîndaci, şoareci sau alimentele consumate de om. In om,
92
chistul hidatic se dezvoltă mai afes în ficat şi plămîn, dar orice organ poate fi atins. Simptomele sînt date mai ales de organul în care se dezvoltă chistul. De exemplu, la
I. Chist hidatic la partea superioară a plămînului stîng (radiografie).
II. Chist hidatic într-un plămîn de bou.
ficat apar dureri, se măreşte în volum. Uneori chistul se poate rupe şi- larvele se răspîndesc, dînd naştere la alte localizări secundare. Diagnosticul este de multe ori greu de pus, utilizîndu-se metode multiple (radiologice, de laborator). Tratamentul constă în extirparea chirurgicală a chistului. Profilaxia se face mai ales prin împiedicarea contactului cu cîinii, de la care omul ia de obicei boala, distrugerea cîinilor vagabonzi şi tratarea cîinilor care au Taenia echinococcus. Viscerele de la ierbivorele cu chist hidatic nu vor fi date cîinilor pentru consum, ci vor fi distruse prin ardere. Chist ovar ian tumoare benignă dezvoltată din ţesutul ovarian. După localizare, chistul poate fi unic, drept sau stîng, sau mai rar bilateral. După situaţie, chisturile pot fi mobile, cînd sînt legate de organele genitale interne printr-un pedicul cu un cordon, sau fixate, cînd se dezvoltă în grosimea ligamentului larg. Conţinutul lor, în două treimi din cazuri, este un lichid de consistenţă vîscoasă. Mărimea lui variază de la aceea a unui măr, pînă la aceea a unui cap de adult. S-au descris tumori care cîntăreau 15—20 kg. Alte chisturi de ovar au în conţinutul lor peri, unghii, dinţi, amestecaţi cu fragmente de piele şi lichid vîscos. Acestea sînt chisturi dermoide, care de obicei nu depăşesc mărimea unui pumn. Complicaţiile chistului sînt infectarea lui, torsionarea (răsucirea) în jurul pediculului şi fenomenele de compresiune pe organele abdominale vecine. Uneori se poate maligniza şi transforma în cancer ovarian. Deoarece simptomatologia chistului de ovar este destul de redusă, adesea diagnosticarea lui constituie o surpriză a examenului ginecologic. O dată diagnosticat, tratamentul chistului de ovar este numai chirurgical. Operaţia e în general uşoară şi lipsită de complicaţii constînd în extirparea chistului, conservîndu-se uterul, precum şi ovarul şi trompa de partea opusă.
cianoză, coloraţie albastră-vînătă a pielii şi mucoaselor (buze, conjunctive), determinată de scăderea cantităţii de oxigen din sîngele arterial de la 96 la 98% cît este valoarea normală a saturaţiei arteriale în oxigen, sub 90—85%. Cauzele principale de apariţie a cianozei sînt: a) boli ale aparatului respirator, care alterează trecerea oxigenului din plămîn în sînge; b) boli ale aparatului car dio-vascu Iar în cadrul cărora circulaţia sanguină deficitară nu asigură preluarea de la plămîn a unei cantităţi suficiente de oxigen necesară metabolismelor tisulare; c) boli de sînge în cadrul cărora numărul de globule roşii este mult scăzut (anemie) sau cantitatea de hemo-globină din aceste globule este diminuată;
d)	spasmul sau obliterarea unei artere prin care sîngele oxigenat ajunge la ţesuturile dintr-o anumită regiune; e) jenă în circulaţia de întoarcere venoasâ globală sau dintr-o anumită regiune. Indiferent de cauza care îi dă naştere, cianoza reprezintă un semn de agravare a
93
stării generale a organismului, care indică starea de anoxemie sau anoxie tisulară, în urma căruia pot apărea tulburări grave ale funcţiilor vitale şi chiar moartea. Combaterea ■cianozei se face prin oxigenoterapie şi tratarea afecţiunilor care i-au dat naştere. In unele boli congenitale sau anomalii ale circulaţiei pulmonare (comunicare între cavităţile inimii, scleroza ramurilor arterei pulmonare), copilul are de la naştere o culoare albastră închis {„boală albastră“) sau negricioasă. Cu excepţia unor cazuri operabile, asemenea afecţiuni congenitale împiedică o dezvoltare normală, iar copilul este pierdut în primii ani de viaţă.
cifoză, accentuarea curburii toracale a coloanei vertebrale. Această curbură are convexitatea dorsal. Cauzele cele mai frecvente sînt: rahitismul, poziţia vicioasă, spondiloza. Tratamentul preventiv înlătură formarea ei: vitaminoterapie şi helioterapie la copii, supravegherea ţinutei la copii şi adolescenţi, gimnastică pentru tonificarea musculaturii extensoare a coloanei vertebrale. Tratament curativ: gimnastică medicală şi odihnă pe pat tare.
cil, formaţiune celulară cu aspectul de perişor (filament) situat pe suprafaţa liberă a unor celule. Asemenea cili se găsesc în celulele care căptuşesc bronhiile, avînd rol important în evacuarea lentă a secreţiilor bronşice şi a corpilor străini din căile respiratorii. Unele bacterii (trichomonas, giardia), precum şi spermatozoizii, sînt prevăzuţi cu o prelungire, numită cil, cu ajutorul căreia se pot deplasa autonom. în narine, în conductul auditiv extern, pe marginea pleoapelor se găsesc fire fine de păr, ce poartă numele de cili nazali, auriculari şi palpebrali. Unele
/ * i \
C
Cili în diferite celule: A — celule din epiteliul bronşic ; B — spermatozoid; C — bacterie intestinală (cilii sînt indicaţi cu săgeţi)
celule din urechea internă sînt prevăzute cu cili, a căror excitaţie declanşează reflexe de orientare.
ciorap elastic, se întrebuinţează în caz de varice, mai ales la femeile însărcinate, suplinind prin elasticitatea lui deficienţa pereţilor
venelor. Cjprapul elastic lasă libere degetele şi călcîiul, lungimea lui fiind variabilă, după întinderea varicelor, pînă în partea inferioară sau superioară a coapsei. Ciorapul nu trebuie să fie prea strîns, trebuie să fie suficient de elastic şi în consecinţă se va lua numai pe măsură. Se va pune după ce bolnavul a stat puţin culcat şi venele s-au golit parţial de sînge.
circulaţia sîngelui, mişcarea sîngelui în vasele sanguine. Ca expresie a funcţiei globale a aparatului cardio-vascular, sîngele pompat de inimă străbate arterele, ajunge în vasele capilare, de unde se întoarce la inimă prin vene. în corpul omenesc, circulaţia sîngelui se face în mod curent prin două sisteme vasculare diferite, dintre care unul asigură legătura cu plămînul (circulaţia mică), iar celălalt permite distribuţia sîngelui la toate_ ţesuturile organismului (circulaţia mare). în timpul sarcinii se dezvoltă la făt un sistem vascular special care asigură legătura dintre sîngele mamei şi sîngele fătului, sistem prin care se face aşa-numita circulaţie feto-placentară. în cadrul circulaţiei mici, sîngele împins de ventriculul drept în artera pulmonară ajunge prin ramificaţiile acesteia în capilarele ce înconjură pereţii alveolelor pulmonare, cedează la acest nivel bioxidul de carbon şi se încarcă cu oxigen, întorcîndu-se în atriul stîng, prin venele pulmonare. în cadrul circulaţiei mari, sîngele porneşte din ventriculul stîng, trece în aortă, străbate arterele mari şi ramificaţiile acestora, ajungînd în capilarele diferitelor ţesuturi şi organe din corp şi se întoarce prin vene în atriul drept. Ajungînd în capilare, sîngele cedează oxigen şi substanţe nutritive şi se încarcă cu bioxid de carbon şi substanţe rezultate din metabolismele celulare. în cadrul circulaţiei feto-placentare, sîngele matern ajuns în capilarele placentei cedează substanţe nutritive şi oxigen sîngelui fătului, iar din sîngele fetal trec în sîngele matern bioxidul de carbon şi o serie de substanţe rezultate din metabolismele celulare ale fătului. Această-circulaţie este întreruptă după naşterea copilului, prin legarea şi secţionarea cordonului ombilical. Mecanismul circulaţiei: a) Inima joacă rol principal de pompă în determinarea circulaţiei sanguine, de contracţia ventriculară depinzînd debitul, viteza şi presiunea sîngelui.
b)	Arterele prin elasticitatea lor au un rol ajutător, efectul lor observîndu-se mai cu seamă la arterele mari, ai căror pereţi sînt bogaţi în ţesut elastic. Intrarea sîngelui din inimă în artera aortă sau pulmonară se însoţeşte de o distensie a acestor vase, care datorita elasticităţii lor îşi revin la dimensiunile reale în perioada dintre două contracţii cardiace, împingînd sîngele spre periferie. Acest joc de volumjai vaselor, care favorizează progresia sîngelui dinspre inimă spre capilare, poate fi simţit şi observat sub forma undelor de puls,
c)	Contracţia muşchilor scheletici compresînd venele ce trec printre ei, precum şi vasele din muşchi, are rolul unei pompe ajutătoare
54
ce favorizează întoarcerea sîngelui venos înspre inimă, d) Mişcările de inspiraţie ajută întoarcerea sîngelui dinspre periferie spre inimă datorită presiunii negative existentă în cavitatea toracică în timpul acestui act respirator, e) Forţa gravităţii acţionează uşurînd revenirea sîngelui dinspre cap şi gît, spre inimă. Ea are o acţiune inversă asupra sîngelui din venele membrelor inferioare, fapt care explică de ce statul îndelungat în picioare predispune la stagnarea sîngelui în aceste vene şi la apariţia ulterioară a varicelor. In condiţii de impoderabilitate (în cabinele navelor cosmice), acest factor nu mai intervine în favorizarea sau împiedicarea circulaţiei sanguine. Caracterele circulaţiei sanguine la om: sîngele circulă prin vase cu presiuni, viteze şi în cantităţi ce variază cu importanţa organului irigat şi cu intensitatea activităţii acestuia. Presiunea sîngelui în aortă este în mod normal de 150—160 mm Hg, scăzînd pe măsură ce ne aflăm în artere cu calibru mai mic şi ajungînd să fie în capilare doar de 20—30 mm Hg. Pe măsură ce străbate venele, întorcîndu-se spre inimă, presiunea sîngelui scade şi mai mult ajungînd la valori de cîţiva mm de mercur, sau atingînd chiar valori negative, în venele mari ce se deschid în inimă. In cadrul circulaţiei mici, valorile de presiune sanguină sînt în general mai mici de cît în cadrul circulaţiei mari (de aproximativ 6 ori), copiii şi femeile avînd de asemenea valori de presiune mai scăzute în comparaţie cu respectiv bătrînii şi bărbaţii. In timpul contracţiei inimii, presiunea este maximă, iar în timpul dintre contracţii scade, devenind minimă. Viteza de circulaţie a sîngelui variază în mod asemănător modificărilor de presiune scăzînd dinspre inimă spre periferie. în artera aortă ea este de aproximativ 0,5 m pe secundă (1,8— 2,0 km/oră), în arteriole de 0,25 m pe secundă, iar în capilare ea atinge valori de aproximativ 100 ori mai mici. Viteza foarte redusă din capilare favorizează schimburile nutritive şi respiratorii dintre sînge şi ţesuturi (dacă această viteză ar fi mare, schimburile respective nu ar avea timp suficient să se efectueaze pe deplin). Debitul de sînge pe care îl furnizează inima în fiecare minut este la omul adult de aproximativ 5 L fapt care echivalează cu aproximativ 100 000 000 1 sînge pompaţi de inimă în timpul unei vieţi de 75—80 de ani. Din acest debit, rinichii, ficatul, creierul, inima primesc o cantitate mai mare de sînge în comparaţie cu alte organe mai puţin importante din corp. De asemenea, în timpul creşterii activităţii unui organ, circulaţia sanguină la nivelul lui este mai crescută. în unele cazuri, sîngele din artere poate trece direct în vene, ocolind reţeaua de capilare, datorită deschiderii unor vase de legătură arterio-venoasă. în aceste cazuri, circulaţia sîngelui se numeşte circulaţie şun-tată sau scurtcircuitată, prin analogie cu fenomenul de şunt sau scurtcircuit electric. Cînd
artera principală care irigă o regiune se astupă treptat, se dezvoltă circulaţia prin arterele accesorii, colaterale, care compensează circulaţia prin artera principală (circulaţia colaterală). Datorită circulaţiei sale, sîngele îşi poate exercita rolurile importante pe care le are în organism (vezi sînge). Adaptarea circulaţiei la necesităţile organismului se face pe cale nervoasă şi umorală. în sistemul nervos există centrii care cresc sau scad frecvenţa contracţiilor inimii, precum şi centrii vaso-motori care comandă o constricţie sau dila-taţie vasculară, respectiv vasoconstricţie şi vasodilataţie. în diferite regiuni ale arborelui vascular există terminaţii nervoase sensibile la modificări chimice şi de presiune ale sîngelui. Aceste regiuni se numesc zone reflexogene şi de la ele pornesc impulsuri spre centrii nervoşi care comandă reacţiile amintite în funcţie de necesităţi şi alte impulsuri sosite de la receptori pentru temperatură, durere etc. pot determina, de asemenea, pe cale nervoasă reflex — condiţionată sau necondiţionată (vezi activitate nervoasă superioară), reacţie vasomotorie. Unii hormoni formaţi de glandele endocrine (modulosuprarenala, tiroida, hipofiza) au acţiune asupra circulaţiei prin influenţa exercitată asupra inimii şi a vaselor (vezi şi glande endocrine). Pentru aprecierea circulaţiei există o serie de metode, dintre care unele se adresează stării funcţionale a inimii, arterelor, venelor şi capilarelor. Altele se adresează rezultantei activităţii cardiovasculare, adică urmăresc viteza, debitul şi presiunea sîngelui în vase. Dintre aceste metode, mai cunoscute sînt: a) Auscultarea zgomotelor inimii; se face de către medici cu ajutorul stetoscopului, care caută să descopere zgomote în plus faţă de cele normale sau modificarea acestora, b) Urmărirea pulsului; pulsul este efectul contracţiilor cardiace asupra sîngelui din arterele periferice. Apăsînd o arteră pe un os (de obicei artera radială la încheietura mîinii) simţim nişte zvîcnituri al căror număr este egal cu numărul sistolelor ventriculare. Urmărind pulsul ne putem da seama, deci, de numărul şi regularitatea sistolelor ventriculare, c) Măsurarea tensiunii arteriale; tensiunea arterială reprezintă rezistenţa pe care o opun pereţii arteriali presiunii sang~uTne~~exercitate din interior asupra lor. Tensiunea arterială are valori aproximativ egale cu presiunea sîngelui în artere. De aceea, măsurînd tensiunea arterială cu ajutorul unui aparat numit tensiometru, noi aflăm de fapt care este presiunea sîngelui. Tensiunea arterială maximă (sau sistolică) corespunde presiunii sanguine maxime din timpul sistolei cardiace şi este de 120—140 mm Hg la omul adult normal. Tensiunea minimă (sau dias-tolică) este egală cu presiunea minimă a sîngelui din timpul diastolei. Valoarea ei obişnuită este 60—70 mm Hg. d) înregistrarea electrocardiogramei este înscrierea curenţilor electrici care apar în timpul unei revoluţii
95
cardiace. Acest examen este foarte util pentru localizarea unei boli de inimă. In general, toate metodele de tratament al bolilor de inimă şi vase se bazează pe cunoaşterea stării aparatului cardiovascular şi a circulaţiei. Ştiinţa a mers atît de departe, încît în cursul unor operaţii pe inimă bolnavii pot fi menţinuţi în viaţă cu ajutorul unor aparate care înlocuiesc o vreme munca inimii. Aceste aparate sînt numite „inimi artificiale44. O aplicare practică a cunoştinţelor de fiziologie a circulaţiei este modificarea distribuţiei sîngelui în organism, prin ventuze şi comprese cu muştar, prişniţe cu alcool sau unguente cu salicilat. Toate acestea irită uşor pielea, producînd o dilatare a vaselor cutanate şi o constricţie a vaselor din organele profunde bolnave (plămîni, articulaţii, amigdale), gră-bindu-se vindecarea. Circulaţie limfatică, mişcarea limfei prin vasele limfatice. Limfa care ia naştere în organism prin trecerea lichidelor din spaţiile intercelulare în vasele limfatice este condusă prin aceste vase în sînge. Circulaţia limfatică are în mod normal un rol relativ redus în comparaţie cu circulaţia sanguină, pentru drenarea apei şi a substanţelor dizolvate în ea din ţesuturi. Aceasta se explică prin faptul că lichidele intercelulare trec în marea lor majoritate direct în sînge şi numai o mică parte ajung în vasele limfatice, contribuind la formarea limfei. In cazurile în care există o insuficienţă de circulaţie sanguină, drenarea lichidelor interstiţiale (\ntercelulare) direct în sînge este deficitară, iar rolul de drenaj al circulaţiei limfatice creşte. Viteza, presiunile şi debitul limfei sînt foarte reduse în comparaţie cu aceleaşi valori raportate la sînge. Mecanismul de asigurare a circulaţiei limfatice este, de asemenea, mult mai simplu în comparaţie cu mecanismele care asigură circulaţia sanguină. Principalul rol în progresia limfei dinspre periferie spre torace este jucat de presiunea negativă toracică din timpul inspiraţiei, precum şi depresiunea exercitată de muşchi asupra vaselor limfatice vecine. Intensitatea producţiei de limfă, precum şi existenţa unor valvule de-a lungul vaselor limfatice contribuie, de asemenea, la asigurarea circulaţiei limfatice. Circulaţia interstiţială; în spaţiile reduse existente între celulele organismului, spaţii numite şi interstiţii, circulă un lichid interstiţial, din care celulele îşi extrag substanţele necesare vieţii şi în care aceleaşi celule elimină produsele rezultate din activitatea lor. Mişcarea lichidului interstiţial prin spaţiile intercelulare reprezintă circulaţia interstiţială. Ea începe o dată cu trecerea din capilarele sanguine a apei, oxigenului şi substanţelor nutritive în interstiţii. Urmează mişcarea acestui lichid prin spaţiile intercelulare, printre celule, şi întoarcerea lui în sîngele venos (în cea mai mare parte) sau în vasele limfatice, contribuind la apariţia limfei.
circumcizie, operaţie prin care se excizează prepuţul, cînd acesta prezintă orificiul pre-puţial strîmt şi nu permite decalotarea glandului (fimoză). Este bine ca operaţia să se facă în prima copilărie, pentru a preveni tulburările pe care le poate da fimoza. Există şi circumcizie „rituală“, la mozaici şi la mahomedani, făcută cu scop igienic. Smegma care se adună sub prepuţ, dacă nu se îndepărtează prin spălare, se infectează şi determină o stare de iritaţie locală, care favorizează, apariţia cancerului de penis; la persoanele circum-cizate, cancerul penisului este excepţional.
circumscripţie sanitară, unitate teritorială de bază în sistemul de ocrotire a sănătăţii. Circumscripţia sanitară desfăşoară o activitate complexă, îmbinînd activitatea curativo-profilactică cu cea sanitaro-antiepidemică şi de educaţie sanitară, pe teritoriul ce-i revine, atît în oraşe, cît şi în mediul rural. Numărul circumscripţiilor sanitare a crescut în ţara noastră de la 1 209 (1938) la 3 747 (1961), ceea ce a făcut ca media locuitorilor pe o circumscripţie să coboare la mai puţin de
5	000, faţă de aproape 13 000 în trecut. De fapt, această medie a coborît şi mai mult, dacă vom socoti că în tot mai multe circumscripţii sanitare lucrează azi cîte doi şi chiar trei medici, prin adăugarea medicului de copii şi a medicului stomatolog. Inactivitatea de ocrotire a sănătăţii, circumscripţiile sanitare se bizuie pe sprijinul populaţiei şi pe participarea acesteia la toate acţiunile profilactice întreprinse şi la manifestările educativ-sanitare (vezi sfat sanitar de circumscripţie).
ciroză, scleroza ficatului, instalată după inflamaţia lui cronică, prin distrugerea unei porţiuni de celule active şi înlocuirea acestora cu un ţesut fibros. Ea este urmată adesea de atrofia organului. Această scleroză împiedică circulaţia sîngelui pînă la nivelul celulelor ficatului şi în felul acesta produsele nutritive nemaiputînd trece din ficat în circulaţia generală se instalează insuficienţa hepatică. Treptat se dezvoltă lichid ascitic în cavitatea peritoneală, iar vasele stomacului şi ale esofagului se îngroaşă şi se dilată pînă se rup şi. dau naştere la hemoragii, uneori mortale, în apariţia cirozei, un rol important revine factorilor infecţioşi şi în primul rînd hepatitei epidemice, apoi malariei, sifilisului, unor deficienţe alimentare. Ciroza apare frecvent după consumul repetat şi îndelungat de alcool'. Boala poate trece multă vreme neobservată, semnele ei în perioada de început fiind puţin caracteristice. Bolnavul se plînge de lipsă de poftă de mîncare, greţuri, balonări şi oboseală; uneori se remarcă sîngerări din nas sau din gingii. Cînd abdomenul începe să crească în volum, starea bolnavului declină mult. Examenele de laborator (probele de disproteinemie) indică semne de insuficienţă hepatică. Profilaxia cirozei constă în asigurarea unei alimentaţii raţionale, combaterea abuzului de alcool, tratamentul precoce
96
şi complet al sifilisului. Un rol deosebit în profilaxia cirozei îl are tratamentul conştiincios şi susţinut al hepatitei epidemice. S-a observat că neglijarea prescripţiilor de regim dietetic şi de odihnă favorizează cronicizarea
hepatitei şi duce la instalarea cirozei hepatice. O dată instalată, ciroza necesită tratament spitalicesc: vitaminoterapie, diuretice, delta-cortizon, extracte de ficat, perfuzii cu plasmă.
cisticercoză (cisticercoză umană), boală parazitară produsă prin localizarea în organismul omului a larvelor (cisticerci) de Taenia solium sau Taenia saginata (vezi teniază). In mod obişnuit, omul este gazda definitivă, la care £asim parazitul adult, viermele. în intestin. (;azda intermediară unde se dezvoltă larvele parazitului este porcul (pentru T. solium) şi boul (pentru T. saginata). Omul se infectează consumînd carne de porc sau de bou care conţine larve de tenie (numite cisticerci). Porcul şi boul se infectează ingerînd o dată cu iarba şi ouă de tenie. Ouăle ajunse în organismul acestor animale se transformă în larve (cisticerci) şi se fixează în muşchi. Se poate produce cisticercoză şi la om atunci cînd omul ingerează, ca şi animalele de mai sus, ouă de tenie, o dată cu legumele şi fructele. Infestarea omului se mai poate face şi prin regurgitarea unor segmente de tenie în stomac, unde fragmentele de tenie sînt digerate, iar embrioforii eliberaţi din ouă pătrund prin peretele stomacului în organism. La fel ca şi la animal, embrioforii din ouăle de tenie ajunşi în organismul omului se transformă în larve (cisticerci) şi se fixează în diferite organe, producînd astfel cisticercoză umană. La om, spre deosebire de animal, cisticercii se localizează mai ales în ochi sau în creier, producînd îmbolnăviri grave. Localizarea în muşchi sau sub piele este mai uşoară. Dimensiunile cis-ticercilor pot ajunge la cîţiva centimetri. Localizarea în creier este cea mai gravă.
Bolnavii au dureri mari de cap, convulsii, tulburări psihice, simptome asemănătoare cu ale unei tumori cerebrale. Localizarea în ochi dă tulburări de vedere, putînd merge pînă la orbire. Tratamentul constă în extirparea chirurgicală, cînd este posibilă, şi tratamentul teniei adulte din intestin, dacă există.
cistită, inflamaţie a mucoasei vezicii urinare; inflamaţia întregului perete vezical se numeşte pancistită, iar inflamaţia ţesutului perivezical, pericistită. Ci-stita este destul de frecventă şi reprezintă complicaţia infec-ţioasă a unei boli subvezicale (adenom de prostată, stricturi uretrale, vulvo-vaginite), a unei boli vezicale (tumoare vezicală, calculi), ori însămînţarea vezicală a unei infecţii supravezicale (pielonefrite netuberculoase sau tuberculoase). De aceea, diagnosticul de cistită trebuie totdeauna completat cu diagnosticul bolii a cărei complicaţie o reprezintă. Clinic, cistită se manifestă prin micţiuni frecvente, dureri la micţiune şi urină tulbure, acestea fiind elementele esenţiale de diagnostic. Dacă lipseşte unul din aceste trei elemente nu se mai poate vorbi de cistită. Uneori se mai adaugă hematurie, greutate în micţiune, senzaţii imperioase de micţiune. Obişnuit, temperatura nu este ridicată. La femeie se întîlneşte frecvent, cistită cu punct de plecare vaginal, germenii pătrunzînd din vagin, prin uretră, în vezică. Această însămînţare se face de obicei în preajma menstruaţiei, cînd, din cauza condiţiilor locale, flora microbiană vaginală devine mai virulentă. Tot la femeie, în perioadele de hiperfoliculinemie (în primele luni ale sarcinii şi în perioada care precede menopauza), apare un sindrom asemănător cistitei, dar urina este limpede (cistalgie endocrină). Datorită faptului că cistită poate fi complicaţia unei boli grave (tumori, tuberculoză), bolnavul trebuie să se adreseze medicului specialist. Pentru calmare se recomandă spălături vaginale cu ceai de muşeţel cald, supozitoare cu spasmoverin, albastru de metilen. Nu se va lua urotropină, care agravează cis-tita.
cistografie, radiografie a vezicii urinare umplută cu o substanţă opacă la razele X
—	obişnuit o soluţie de iodură de sodiu — cu scopul de a-i vedea forma şi conturul, punîn-du-se astfel în evidenţă tumori, diverticuli, scleroză vezicală, anomalii congenitale. Pneu-mocistografia: radiografia vezicii pline cu aer şi substanţă de contrast. Cistopoligrafia: metodă romînească pentru diagnosticul tumorilor vezicale, care dă în acelaşi timp indicaţii asupra supleţii peretelui vezical.
Ciroza ficatului.
7—1652
97
citocol, reacţie de laborator efectuată pe sînge, pentru diagnosticul sifilisului. Are avantajul că este mai uşor de executat de cît reacţia Bordet-Wassermann, este foarte sensibilă şi precoce (devine pozitivă la 10—12 zile de la apariţia şancrului). Serul din sînge (care conţine anticorpi) se pune în contact cu antigenul diluat (extract concentrat din muşchiul inimii de bou, cu adaos de colesterol), se agită, se adaugă ser fiziologic, se agită din nou şi se citeşte apariţia de flocoane. Rezultatul se exprimă: ++++ (intens pozitiv), +-r+ (pozitiv); ++ (slab pozitiv); +— (dubios). In 3—4% din cazuri poate da reacţii pozitive nespecifice. De aceea, pentru diagnosticul serologic al sifilisului, reacţia citocol se utilizează în paralel cu alte reacţii (reacţia Bordet-Wassermann) şi reacţia Meinicke.
citostatic, medicament cu acţiune toxică asupra nucleului şi citoplasmei celulelor canceroase în special. Acţiunea lor principală are loc asupra nucleului, oprind diviziunea celulară (înmulţirea). Exemplu de citostatice mai des utilizat: Citosulfan mileran TEM, Domagk (E39), Colcemid,Sarcolizină, Leukeran, Dopan, Endoxan. Au efecte favorabile în anumite iorme de cancer (în special în leucemii), dar mai ales în prevenirea recidivelor locale sau a metastazelor după operaţie. Se aplică şi acolo unde tumoarea nu este accesibilă operaţiei, de obicei împreună cu tratamentul de iradiere. O cauză care le limitează mult întrebuinţarea este efectul toxic pe care îl au şi asupra unor celule normale ale organismului, celule care se găsesc într-o fază activă de înmulţire pentru a înlocui pe cele uzate. în plus, cauza cancerului nefiind încă cunoscută, preparatele chimice utilizate astăzi nu au o efica-. citate totală asupra lui. Rezultate bune şi în unele cazuri foarte bune se obţin prin asocierea simultană sau succesivă a citostaticelor cu alte mijloace de terapie anticanceroasă: operaţie, iradiere, substanţe care opresc creşterea celulelor, hormoni, antibiotice.
citovaginal (examen), metodă de laborator care constă în examinarea celulelor ce se găsesc în secreţia vaginală. Secreţia recoltată de medic sau soră se întinde pe o lamă, se colorează şi apoi se examinează la microscop. După numărul, forma şi coloraţia celulelor şi a nucleilor se deduce activitatea endocrină a ovarelor. Pentru un examen complet se recoltează 4 — 5 frotiuri la diverse intervale dintre două menstruaţii (a 7-a, a 14-a şi a 21-a zi de la prima zi a menstruaţiei). Pentru a se obţine un rezultat concludent, trebuie tratate în prealabil eventualele inflamaţii ale vaginului, iar cu 24 de ore înainte de recoltarea secreţiei sînt interzise irigaţiile vaginale şi raporturile sexuale.
ciuperci; datorită conţinutului lor bogat în vitamine, fermenţi şi hidraţi de carbon, precum şi gustului lor plăcut după pregătirea culinară, ciupercile constituie un aliment de mare preţ. Din cauza, însă, a numeroaselor cazuri de
intoxicaţie cu ciuperci, multe din gospodine le evită. Şi totuşi, cunoaşterea ciupercilor este posibilă pe baza datelor pe care ni le oferă botanica. Se pretinde că o ciupercă ce îşi schimbă culoarea la rupere este otrăvitoare, fapt care nu corespunde întrutotul adevărului, căci dacă unele dintre ciupercile otrăvitoare se albăstresc atunci cînd le rupi, sînt ciuperci foarte bune de mîncat care se înnegresc sau devin verzi ori albastre după ce le-am rupt. Nici părerea curentă, care are mare crediî printre gospodine, după care ciupercile otrăvitoare ar înnegri o lingură de argint nu corespunde realităţii, căci cea mai veninoasă dintre ciuperci, ciuperca albă sau buretele viperei, lasă neschimbată linguriţa sau banul de argint puse în contact cu ea. Cunoaşterea ciupercilor pe baza datelor oferite de botanică ne poate pune însă în măsură să distingem ciuperca comestibilă de cea otrăvitoare. Pentru aceasta trebuie cercetate următoarele elemente ale unei ciuperci: felul pălăriei, pielea care o acoperă, adică cuticulă, lamele dispuse sub pălărie, piciorul, dacă acesta este prevăzut cu un guleraş sau inel şi dacă la baza piciorului se găseşte acel bulb sau săculeţ numit volvă. Cea mai otrăvitoare dintre ciuperci, „ucigaşul nr. 1“ cum i se poate spune, este buretele viperei sau ciuperca albă (Amanita phaloiăes). Intoxicaţiile cu această ciupercă sînt mortale în aproape 80% din cazuri. O recunoaştem după pălăria aproape dreaptă, acoperită de o pieliţă (cuticulă) de culoare albă sau galbenă-verde ca lămîia, cu lamele albe. In partea de sus, piciorul prezintă un inel cu magini încreţite, iar în partea de jos o volvă, caracteristică pentru ciupercile otrăvitoare în general. Din aceeaşi familie sînt buretele de lămiie care îi seamănă mult, dar are o pălărie mai mică, cu o cuticulă galbenă ca lămîia, presărată cu puncte albe, şi bureţii pestriţi, muscariţa sau buretele şerpesc (Amanita muscaria), cu pălăria roşie, pătată. Caracteristic pentru toate ciupercile otrăvitoare este mai ales piciorul, înconjurat de o volvă sau îngroşat ca un fel de bulb. Să trecem acum la ciupercile comestibile: cea mai obişnuită este ciuperca de bălegar sau şampinionul. Are o pălărie albă sau galbenă, de aspect mătăsos. Lamele sint de culoare roz, iar piciorul, alb sau cenuşiu, are un inel la partea de sus, iar spre bază se îngroaşă, subţiindu-se brusc la rădăcină. Carnea albă şi moale are miros de ananas şi gust de nucă. Intoxicaţia cu ciuperci se datoreşte unei triple otrăvi pe care buretele viperei o conţine: faloidina, care atacă ficatul şi provoacă hemoragii, falina, care distruge globulele roşii şi amanitina, responsabilă de slăbirea bătăilor inimii şi de răcirea corpului. Această intoxicaţie esie aproape fără scăpare, deoarece semnele intoxicaţiei nu apar de cît la 18—20 de ore după consumarea ciupercilor, atunci cînd este prea tîrziu pentru o intervenţie cu folos. La început, bolnavul varsă neîncetat, apoi apare o diaree
98
de neoprit, care îl deshidratează şi îi împrumută un aspect de holeric. Colicele abdominale şi setea neistovită chinuie bolnavul. In aplicarea tratamentului vom începe cu debarasarea stomacului prin vomitări provocate şi prin curăţirea intestinului cu o doză de sare amară sau o cliSmă abundentă. Cărbunele animal luat pe gură are proprietatea de a absorbi toxinele. Pentru protejarea ficatului şi rinichilor se administrează băuturi îndulcite cu mult zahăr. Pînă la venirea medicului vom pregăti o soluţie cu o linguriţă de sare de bucătărie la un pahar cu apă, pe care bolnavul o va lua în înghiţituri mici, pentru a nu vărsa.
Cîmpulung-Muşcel, staţiune terminală pe linia ferată Goleşti-Cîmpulung cu o altitudine de 598 m. Localitatea se află pe versantul sudic al Carpaţilor, la poalele Iezerului şi posedă un climat subalpin de cruţare, fără vînturi, cu o vegetaţie bogată — locală şi în împrejurimi — între care se remarcă stejari, pini, fagi, pomi fructiferi. Ca staţiune climaterică Cîmpulung este indicat în afecţiunile aparatului respirator, anemii, cloroze, la convalescenţi şi în stările de nevroză astenică.Există în localitate şi o instalaţie modernă de hidro-electro- şi pneumoterapie, unde se pot face tratamente cu inhalaţii, aer comprimat, proceduri hidrice şi electroterapie pentru afecţiuni ale nazo-faringelui, laringelui, sinusurilor, bronhiilor etc. Izvorul de apă sulfuroasă slab concentrată din staţiune se indică în cură internă pentru boli renale şi ale căilor urinare, boli digestive etc. Din staţiune se pot face excursii la Curtea de Argeş, Cheile şi Peştera Dîmbovicioara, Piatra Craiului etc.
climatoterapie, utilizarea particularităţilor climatice ale unei regiuni, în scopuri terapeutice, prin asigurarea, în funcţie de boală a ceior mai bune condiţii de climă, radiaţii, componenţă a aerului etc. Prin climatoprofilaxie se înţelege întărirea generală a sănătăţii prin acţiunea factorilor climatici asupra organismului, în vederea prevenirii bolilor. Climato-terapia şi climatoprofilaxia se bazează pe climatologia medicală care studiază condiţiile geografice, meteorologice, aerochimice etc. ale mediului extern, referitoare la problemele medicale, reacţiile normale şi patologice ale organismului faţă de influenţa climei, elabo-rînd de asemenea formele şi metodele climato-terapiei şi climatoprofilaxiei. Organismul omenesc răspunde la acţiunea climei prin modificări variate ale proceselor biochimice, aie funcţiilor fiziologice în diverse organe şi sisteme. Aceasta permite adaptarea destul de rapidă a omului sănătos la cele mai diferite condiţii climatice. în unele cazuri factorii climatici provoacă fenomene patologice; în altele — servesc la tonificarea organismului. Organismul are nevoie de o stimulare constantă a mecanismelor sale de apărare şi adaptare (termoreglarea, schimbul gazos etc.). Locuinţa şi îmbrăcămintea îl apără pe om de
acţiunea defavorabilă a condiţiilor climatice, dar totodată îl izolează de influenţa folositoare a condiţiilor naturale. Formele principale de utilizare a climei, ca mijloc de călire şi tratament, sînt şederea îndelungată în aer liber, băile de aer, helioterapia şi schimbarea de climă. Unul din factorii climatici cei mai activi este radiaţia solară. Razele calorice, luminoase şi ultraviolete ale soarelui sînt indispensabile pentru viaţa normală a organismului. Ele folosesc la călirea organismului şi utilizarea lor poartă numele de helioterapie. Razele solare stimulează sistemul nervos, procesele metabolice, toată activitatea biologică a organismului. Sub acţiune» lor se formează în piele vitamina D, necesară pentru metabolismul	calciului,	în	special	la
organismul în creştere. Lipsa sau insuficienţa radiaţiilor ultraviolete la copii duce la apariţia rahitismului, iar la adulţi — la afecţiuni dentare, scăderea capacităţii de muncă iar îw caz de îmbolnăvire — la evoluţia mai dificila a procesului de însănătoşire. Diversitatea climelor deschide mari posibilităţi pentru diferenţierea climatoterapiei şi antrenarea organismului în variate	condiţii	climatice.	In
raport cu starea sănătăţii se prescriu diferite regimuri de climatoterapie în care predomină fie o acţiune treptată a factorilor climatici, fie antrenamentul activ, fie ambele metoce combinate.
clismă, introducerea în rect, datorită presiunii, a unei cantităţi de lichid pentru a goli intestinul (clismă evacuatoare) sau în scop terapeutic (introducere de substanţe medicamentoase sau alimentare). Dispozitivul pentru clismă cuprinde un irigator, un tub de cauciuc, o clemă şi o canulă. Irigatorul este un rezervor de sticlă, metal sau cauciuc cu o capacitate de 1 000—2 000 ml, de la care pleacă un tub de cauciuc lung de	aproximativ	1,5 m	şi
prevăzut la capătul	lui liber	cu	o canulă
Clismele pentru copii se fac cu o pară de cauciuc. Clismele evacuatoare fragmenteaza materiile fecale întărite, le lichefiază şi uşurează eliminarea acestora prin accelerarea peristaltismului intestinal, a cărui mucoasă o excită. Această clismă se practică în caz de constipaţie rebelă, de intoxicaţie alimentară etc. Ea se face cu 800—1 200 ml (4—6 pahare mari) de apă caldă (25—30°). Persoana care urmează să primească clisma este culcată pe stînga, la marginea patului, cu picioarele îndoite şi aduse la abdomen; sub ea este aşternută o muşama pentru eventualitatea cînd nu va putea reţine apa. Apoi se unge canula cu o substanţă grasă (ulei sau vaselină), se lasă să se scurgă cîţiva ml de apă pentru a goni aerul din tub, se depărtează fesele cu degetele mîinii stîngi şi se introduce încet canula prin rect, la o adîncime de aproximativ 6—9 cm. După ce se constată pătrunderea canulei suficient de adînc, se deschide robinetul irigatorului sau se slăbeşte clema şi se lasă ca apa să intre in intestin. Pentru
99
aceasta se înalţă irigatorul la aproximativ 1—1,5 m de la nivelul patului, avîndu-se grijă ca, cu ajutorul acestei înălţimi să se regleze defritul lichidului în aşa măsură, încît intestinul să fie spălat cu suficientă presiune, dar ca apa să nu pătrundă totuşi prea violent. In timpul cît apa pătrunde în intestin şi după terminarea clismei pot apărea tenesme puternice (nevoie de defecaţie) şi colici în pîntece. Dacă durerile sînt suportabile se va căuta să se reţină apă în intestin 5—10 minute pentru ca aceasta să aibă vreme să spele tot intestinul gros. Uneori, apa pătrunde greu în rect, fiind împiedicată de mase compacte de materii fecale. In acest caz, canula se retrage uşor şi apa este introdusă cu presiune mică pentru a fărîmiţa treptat masele întărite de fecale. După efectuarea clismei, canula trebuie curăţată şi fiartă. Clismele medicamentoase se practică pentru a acţiona fie local asupra mucoasei intestinale (soluţie de rivanol 1/4 000 sau tanin 0,5—1%), fie general, prin introducerea unui medicament sau unor seruri care nu pot fi administrate pe cale bucală (vărsături incoercibile, come). In aceleaşi condiţii se recurge la clisme alimentare în soluţie de glucoză (5%) sau de ser fiziologic, care se administrează picătură cu picătură. Aceste clisme sînt precedate de o clismă evacuatoare, cloramfenicol — vezi antibiotic, clordelazin — vezi tranchilizant, cloroform, triclorură de metan din punct de vedere chimic, este un lichid fără culoare, cu miros caracteristic, suportabil. Din punct de vedere medical, cloroformul este întrebuinţat la operaţii pentru a adormi pacientul şi în acelaşi timp pentru a-i suprima durerile (acţiune narcotică). El dă uşor o narcoză profundă după o perioadă scurtă de excitaţie a sistemului nervos şi înmoaie (relaxează) muşchii, ajutînd actul operator. Se utilizează şi în obstetrică, unde la naşterile mai grele, prelungite, inhalarea cîtorva picături scade mult durerile parturientei.
coagularea sîngelui, închegarea sîngelui sau transformarea lui dintr-un fluid în cheag (coagul) semisolid. Coagularea sîngelui face parte dintr-un proces mai complex numit hemostază prin care organismul se apără de pierderi de sînge. Coagularea sîngelui are loc în felul următor: din trombocite (plăcuţe sanguine) se eliberează în urma distrugerii acestora o substanţă enzimatică numită trombochinază. Aceasta transformă o altă substanţă existentă în plasmă, numită protrombină, în trombinâ, în prezenţa ionilor de calciu. Trombina este o enzimă care acţionînd asupra fibrogenului din plasmă şi îl transformă în ţibrinâ. Fibrina reprezintă o reţea de firicele de substanţă proteică, în ochiurile căreia se găsesc eritrocite, leucocite, substanţe proteice etc. Reţeaua de fibrină este scheletul coagulului, asigurînd rezistenţa acestuia faţă de presiunea sîngelui din vas, care tinde să iasă în afara lui. Odată apărut, coagulul astupă vasul şi opreşte hemo-
100
ragia. După o vreme, coagulul se întăreşte devenind mai dens, prin eliminarea serului conţinut, gerul este plasmă fără fibrinogen. Eliminînd serul, coagulul se micşorează de volum. Acest fenomen se numeşte ret rad ia cheagului şi se produce sub acţiunea unei substanţe eliberate din trombocitele distruse. Rezumînd fazele coagulării putem face următoarea schemă:
trombocit
4-4-	*
Ca"^ + protrombină + trombochinază
l
trombină + fibrinogen
fibrină + globule + ser
4'
coagul (conţinînd ser)
4'	^
coagul retractat ser «pnrat
Coagularea reprezintă un mijloc foarte important de menţinere a volemiei (cantităţii de sînge din organism) în cazul hemoragiilor, cînd acest volum tinde să scadă rapid, punînd în pericol viaţa. In sînge există în mod normal substanţe (de exemplu heparina fabricată în ficat), care împiedică coagularea sîngelui în vasele corpului. Luciul celulelor care căptuşesc vasele sanguine face ca trombocitele sî:i-gelui a căror distrugere iniţiază procesul de coagulare fără a traumatiza, să alunece uşor. In cazurile în care apare o lezare a vasului sanguin sau cînd sîngele este scos în afara organismului, trombocitele se sparg, eliberează o substanţă trombochinaza, apărînd coagularea, în unele boli (hemofilie), coagularea nu se face sau este mult întîrziată, astfel încît organismul prezintă frecvente hemoragii care pot pune viaţa în pericol. în alte boli însă (flebi-te) se poate întîlni o situaţie inversă, adică o tendinţă la hipercoagulare. Explorarea mecanismului de coagulare se face prin scoaterea după o înţepătură din deget sau ureche, a unei picături de sînge şi urmărirea timpului care se scurge deja recoltarea sîngelui pînă la coagularea lui. în mod normal, acest timp de coagulare este de 4—6 minute. In ultima vreme,, prin descoperirea a numeroşi factori care intervin în mecanismul coagulării, au apărut şi posibilităţi de cercetare mai fină a acestuia, ca de exemplu urmărirea formării coagulului cu ajutorul unui aparat numit trombelastograf. Sîngele^ scos în afara organismului coagulează rapid. împiedicarea închegării sîngelui se poate face prin mai multe mijloace: a) parafinarea instrumentelor cu care scoatem sînge şi în care îl păstrăm, în acest fel fiind ferite de distrugere trombocitele care conţin trombochinaza ce declanşează coagularea; b) agitarea sîngelui cu bile mici de sticlă sau cu o baghetă de sticlă. în acest fel, fibrina, pe măsură ce se formează,, aderă de sticlă şi cheagul nu mai apare; c) legarea ionilor de calciu din sîngele recoltat cu substanţe chimice, cum sînt fluorura de sodiu oxalatul de sodiu, în absenţa ionilor de calciu, trombina formîndu-se foarte încet, iar coagu-
larea fiind practic împiedicată; d) adăugarea □nor substanţe ca heparitia (produsă în ficat), hirudina (extrasă din capete de lipitoare), di-cumarina (preparat sintetic), substanţe care au o acţiune anticoagulantă, împiedicînd apariţia şi acţiunea trombinei, putînd fi administrate şi ca medicaţie de bază în bolile însoţite de o hipercoagulare.
cccainomanie, toxicomanie prin nevoia imperioasă căpătată prin obişnuinţă de a consuma cocaină pentru senzaţia de beţie euforică şi halucinaţiile pe care le produce. 3e consumă sub formă de pulbere de cocaină şi se aspiră pe nas. Consumarea de cocaină duce la ulceraţii cronice, cu perforarea septului nazal, şi la degradarea psihică.
codeină, derivat din alcaloidul morfină, cu acţiune predominantă de calmare a tusei, prin influenţarea centrului său nervos. Răreşte respiraţia şi calmează în unele boli pulmonare. Fiind toxică, nu se administrează absolut de loc la copiii sub un an şi este bine să fie evitată la copii între 1 şi 3 ani. Trebuie ştiut însă că preparatele care conţin codeină (Codenal, Tu-socalmin, Tusoform) nu se administrează decît în tuşea iritativă de la începutul bronşitelor, in tuşea tuberculoşilor sau a cardiacilor, în tuşea convulsivă nu pentru multe zile şi nu în doze care să suprime tuşea, ci numai să o modereze. Aceasta pentru că secreţiile (mucus, puroi cu microbi) nu mai pot fi eliminate la timp dacă se suprimă tuşea şi, rămînînd în căile respiratorii, pot agrava boala. De aceea, Tusoformul, Tusocalminul au în compoziţia lor şi substanţe uşor dezinfectante şi care subţiază (fluidifică) secreţia, ajutînd la eliminarea ei (benzoat de sodiu, gudron, acetat de amoniu). Astfel, preparatele cu codeină nu vindecă boala care se însoţeşte de tuse, pentru aceasta fiind nevoie de tratamente complexe (antibiotice, expectorante, sedative, analeptice cardiovasculare, vitamine).
colagog, medicament de origine vegetală, animală sau minerală, cu rolul principal dea uşura evacuarea bilei din vezicula biliară şi canalele hepatice în duoden. Acţiunea lor se datoreşte faptului că lucrează asupra musculaturii acestor căi biliare prin contracţia pereţilor lor favorizînd scurgerea bilei. Efectul colagog la omul sănătos are loc atunci cînd sucul gastric acid pătrunde în duoden şi la consumul anumitor alimente, ca ouă, grăsimi, lapte, supe concentrate de carne, sau la efectuarea unui tubaj duodenal pentru analiza bilei, cînd se injectează pe sonda ajunsă în duoden, ulei sau sulfat de magneziu cald. Ouăle se întrebuinţează şi atunci cînd trebuie făcută radiografia veziculei biliare cu o substanţă de contrast pentru a se stabili dacă se contractă bine după administrarea lor. Administrarea substanţelor colagoge la bolnavii cu infecţii ale căilor biliare (colecis-tite, angiocolecistite) se face utilizînd mai ales ulei. de măsline, sulfat de magneziu, peptone (albumine tratate parţial cu acizi), cam cu o jumătate de oră înaintea meselor principale.
Ele nu pot fi însă folosite de bolnavii care au un obstacol mecanic al scurgerii bilei (pietre la ficat), sau cu inflamaţii grave ale veziculei biliare, bolnavi la care aceste medicamente ar da o creştere a intensităţii durerii.
colaps, stare gravă a organismului provocată de o scădere bruscă a volumului de sînge care circulă în vasele periferice şi a tensiunii arteriale. Sîngele nemaiajungînd din această cauză la inimă în cantitate suficientă, aceasta bate oarecum în gol, ajungîndu-se la o scădere considerabilă a debitului cardiac. Colapsul poate fi determinat în urma unei dilatări vasculare, prin pierderi importante de lichide din circulaţie (hemoragii, deshidratare prin diaree sau transpiraţii abundente). Colapsul vascular este produs de paralizia arteriolelor şi capilarelor provocată de intoxicaţii sau de toxinele eliminate de germenii bolilor infecţioase (septicemie, febră tifoidă, scarlatină). Starea de colaps necesită intervenţia urgentă a medicului. Pînă la sosirea acestuia, bolnavul va fi dezbrăcat, culcat în poziţie orizontală, fără pernă la că-pătîi sau cu capul mai coborît de cît membrele inferioare. Tot pentru a obţine o mai bună irigare cu sînge a centrilor nervoşi se înalţă, cu 1—2 cărămizi, patul în dreptul picioarelor bolnavului. Tratamentul colapsului urmăreşte combaterea dilataţiei vasculare şi înlocuirea masei de lichid.
colapsoterapie, totalitatea metodelor medicale şi chirurgicale care urmăresc punerea plămînului în repaus prin retractarea acestuia. In felul acesta se favorizează scăderea cantităţii de toxine resorbite şi vindecarea prin cicatrizare a leziunilor pulmonare. Principala indicaţie a colapsoterapiei este în tuberculoză. In unele cazuri, ea se aplică la ambii plămîni, deşi funcţia plămînului retractat trebuie compensată de celălalt plămîn; totuşi, colapsote-rapia bilaterală este bine suportată. Explicaţia stă în marea rezervă funcţională a plămînului (capacitatea între o inspiraţie şi o expiraţie forţată = 4 000 ml; necesar în actul respirator normal = 500 ml). Colapsoterapia medicală sau pneumotoraxul medical se realizează prin introducerea aerului în cavitatea pleu-rală cu ajutorul unui aparat special. Aparatul are adaptat un manpmetru, care permite citirea presiunii din cavitatea pleurală, şi un ac special, care pătrunde în cavitate la nivelul unui spaţiu intercostal. Cantitatea de aer şi presiunea sînt reglate în funcţie de sediul şi întinderea leziunii. Insuflaţiile se repetă la început la 8 zile, apoi din ce în ce mai rar. Rezultatele excepţionale în marea majoritate a cazurilor au făcut ca pneumotoraxul să-şi păstreze neştirbită actualitatea. Eşecurile se datoresc de obicei neglijenţei bolnavului care nu se prezintă cu regularitate la insuflaţie. Cîteodată, pneumotoraxul nu poate fi executat din cauza aderenţelor dintre cele două foiţe pleurale sau este incomplet din cauza acestor aderenţe (bride). In astfel de cazuri se face secţionarea bridelor cu ajutorul unui electrocauter introdus în cavitatea pleu-
101
rală printr-un tub special şi dirijat cu ajutorul unui sistem optic (aparat numit pleuroscop). Aceasta este operaţia Iacobeus. In situaţii asemănătoare, cînd aderentele pleurale împiedică colapsoterapia medicală, se poate recurge la o intervenţie chirurgicală denumită pneumoto-rcx extrapleural, prin care se obţine dezlipirea foitei pleurale ce căptuşeşte peretele toracic. Aerul este insuflat în această cavitate creată artificial întocmai ca pentru un pneumotorax obişnuit. Frenicectomia este secţiunea nervului frenic care conduce mişcările diafragmului. în felul acesta se obţine o imobilizare parţială a mişcări-
apicolizâ, adică secţionarea ligamentelor care susţin pleura la nivelul vîrfului plămînului şi care îl împiedică să se retracte. Pneumoperito-neul este o metodă de tratament al leziunilor
Pneumotorax drept, cavernă tuberculoasă cu aderente pleurale.
lor respiratorii ale plămînului. Toracoplastia constă în rezectia unui număr de coaste în dreptul leziunii pentru a obţine refracţia plămînului pe acea porţiune. Se completează uneori cu
Instalaţie lacobeLS
cu sediul la baza plămînului. Aerul este introdus şi menţinut sub presiune în cavitatea abdominală pentru a se obţine imobilizarea parţiala a plămînului.
colecistectomie, intervenţie chirurgicală prin care se extirpă vezicula biliară. Reprezintă tratamentul chirurgical al colecistitei calculoase, al colecistitei acute, al colecistitei gangrenoase, al hidropsului vezicular (obstrucţia canalului cistic şi^ dilatarea consecutivă a veziculei biliare). în general, extirparea veziculei biliare bolnave nu este urmată de tulburări dacă bolnavul respectă regimul alimentar prescris.
colecistită, inflamaţia veziculei biliare. Co-lecistita poate fi acută sau cronică; ea ia naştere prin pătrunderea microbilor în vezicula pe cale sanguină sau din aproape în aproape, de la ficat sau duoden. Ea se manifestă prin dureri vii în regiunea ficatului care răspund pînă în spata umărului drept şi se însoţesc de semnele unei infecţii: febră cu frisoane, stare generală rea. Dacă inflamaţia a prins-şi căile biliare, se instalează icterul. Colecistită acută poate merge, spontan sau în urma tratamentului, către ştergerea semnelor acute, îmbrăcînd un aspect de cronicitate. Alteori, infecţia poate progresa şi duce la o complicaţie foarte gravă: colecistită supurată sau gangrenoasă, care să perforeze în cavitatea abdominală. In colecistită cronică, bolnavii se plîng de dureri în zona veziculei cu iradieri în spate. Uneori apar crize dureroase puternice, în special după grăsimi, sosuri, ouă, mezeluri, tocături, cînd se pot instala şi fenomenele inflamatoare acute. Această stare este adesea întreţinută de prezenta unor calculi. Examenuî
102
radiografie, după introducerea de substanţă opacă şi tubajul duodenal ajută la confirmarea diagnosticului. Tratamentul colecistitei acute constă în repaus absolut la pat, pungă cu gheată în regiunea ficatului şi antibiotice, sub strictă supraveghere medicală. In colecistită cronică se recomandă regim dietetic, cu excluderea mîn-cărurilor fată de care bolnavul manifestă intolerantă, drenajul veziculei cu soluţii de tipul liourget-ului, extrase de anghinare (cinarol) sau tubaje duodenale repetate. Antispasticele sînt recomandate în caz de dureri, iar antibioticele in caz de infecţie. Cura de apă la Sîngeorz, Slănic, Călimăneşti completează fericit tratamentul dietetic şi medicamentos.
colecistpgrafie, radiografie a veziculei biliare cu ajutorul substanţei de contrast. Cînd această substanţă de contrast se administrează pe gură, tehnica ia numele de colecistografie perorală ^substanţa este resorbită din intestin în sînge, trece cu acesta în ficat, de unde este eliminată împreună cu bila — fierea — fiind apoi concentrată în vezicula biliară). Pentru tot acest circuit sînt necesare cam 12—13 ore şi acesta este timpul de la ingerarea substanţei, după care se face radiografia. Pentru efectuarea cole-cistografiei, bolnavul este pregătit cu o zi înainte prin efectuarea unei clisme, în vederea evacuării intestinului. Uneori este necesar şi un prînz cu alimente, care să golească vezicula în care stagnează bila (ouă, unt, smîntînă). în seara aceleiaşi zile, bolnavul ia doza de cole-trast stabilită de medic (în general o tabletă pe kg de greutate corporală o dată sau în două prize). A doua zi (după 14 ore) se execută o primă radiografie a regiunii respective. Se administrează apoi bolnavului trei gălbenuşuri de ou crude şi se execută una sau mai multe radiografii (la 15 minute, la o oră sau la două ore), pentru a vedea cum se goleşte vezicula biliară de conţinutul său (bilă plus substanţe de contrast). Colecisto-(colangio)-grafia intra-venoasă evidenţiază în afară de veziculă şi căile de evacuare a bilei, din ficat, substanţa de contrast fiind administrată intravenos (bili-grafin). După injectarea înceată a biligrafi-nului se execută radiografii la 15, 30, 60 şi 120 de minute, apoi se administrează ouăle şi se fac din nou radiografii. Colecistografia dă date importante asupra aşezării, mobilităţii, formei, volumului şi evacuării veziculei biliare, iar în cazul celei intravenoase, şi asupra căilor biliare principale. Evidenţiază foarte bine prezenţa de calcul, definitivînd indicaţia operatorie. Poate fi completată cu injectarea de anumite medicamente (morfină, atropină sau nitrit de amil), în scopul evidenţierii răspunsului vezicular la acţiunea acestor substanţe (proba farmacodinamică).
Colentina (Spitalul), a început să funcţioneze m anul 1864. Alexandru Ioan Cuza a dăruit 2 000 de galbeni pentru terminarea construcţiei. Instituţia a fost subordonată Eforiei spitalelor civile pînă la naţionalizarea sa, în 1948. De-a lungul anilor s-au creat la Colentina secţii de boli
contagioase, neurologie, dermato-venerologie, precum şi diferite clinici universitare. Aici şi-au desfăşurat activitatea mari savanţi romîni, ca Gh. Marinescu, C.I. Parhon, N.Gh. Lupu, Şt. Gh. Nicolau şi alţii. Actualmente, spitalul adăposteşte, printre altele, Institutul de medicină internă.
coleretic, medicament de origine animală, vegetală, minerală sau sintetică, cu rolul de a mări cantitatea de bilă fabricată de ficat prin acţiunea lui directă asupra celulei hepatice. Administrarea lui se face în scopul de a drena şi dezinfecta căile biliare (după operaţie, pentru scoaterea pietrelor din boala denumită litiază veziculară sau canaliculară hepatică), în scopul de a uşura refacerea celulelor hepatice îmbolnăvite prin hepatită epidemică sau de a antrena colesterolul din sînge (în hipercolesterolemie) şi de a-1 elimina prin bilă. Un flux coleretic suficient, condiţionat şi de eliminarea lui la timp în intestinul subţire, asigură o bună prelucrare chimică a alimentelor ingerate, o bună resorbţie a principiilor alimentare necesare organismului şi un bun tranzit intestinal. Scăderea lui va antrena deci o serie de consecinţe pentru organism şi în aceste cazuri, ca şi în bolile semnalate mai sus, se utilizează medicaţia coleretică. Bune coleretice sînt obţinute din plante: boldina din frunzele unui arbust din Chile (Boldocolin), sau anghi-nara (Cinarol), dar şi menta, păpădia, enuperul, care au o acţiune mai slabă. însăşi bila hepatică este un excelent coleretic, prin sărurile biliare ale unor acizi organici (glico-colul şi taurina), ca bila de bou, sau un acid obţinut din acidul colic (Decolin). Cole-reticii chimici, ca Tofanul, sau salicilaţii sînt uneori toxici şi, ca şi cei sintetici, de obicei bine toleraţi, se întrebuinţează numai în doze bine determinate şi nu pe perioade prea mari.
colesterol, substanţă de natură lipoidică; se găseşte în sînge (180—220 mg la mie) şi în bilă. Vicierea metabolismului colesterolului a fost incriminată ca o cauză principală în apariţia aterosclerozei (vezi ateroscleroză).
colibaciloză, infecţie a căilor urinare provocată de colibacil. Acest germen este un microb care se găseşte în mod obişnuit în intestin, fără a tulbura cu nimic funcţionarea organismului. In anumite condiţii însă, el poate căpăta o virulenţă (capacitate de îmbolnăvire) foarte mare şi provoca diferite boli: diaree, colibaciloză. Printre multiplele cauze care pot provoca sau înlesni transformarea colibacilului în microb patogen (provocator de boală) notăm: constipaţia cronică, pietrele la rinichi, stricturile uretrale, prostata mărită, leziunile anusului sau rectului, congestia bazinului în afecţiunile ginecologice, hiperfoliculinemia. în aceste condiţii, favorizante pentru el, coli-bacilul se înmulţeşte şi trece din intestin î' circulaţia sîngelui, care îi poartă la vezicula biliară şi mai ales la nivelul aparatului urinar, unde dă naştere unei serii de manifestări: cistită şi uretrită colibacilară, pielită, pielo-
103
nefrită. Semnul principal în colibaciloza acută este febra însoţită de frison: temperatura creşte repede la 40—41° şi frisonul se poate prelungi zile în şir. Alteori, febra este mai mică, 37—38°, durează săptămîni, ducînd la o stare de epuizare fizică. Local, bolnavii se plîng de nevoia de a urina des, de usturimi la urinat şi uneori de micţiuni cu sînge (hematurie). Colibaciloza provoacă şi tulburări digestive, mai ales cînd microbul se cantonează în băşica fierii sau căile biliare: greaţă, vărsături, dureri sub streaşina costală dreaptă, constipaţie alternînd cu diaree, manifestări de colită. în timpul bolii pot apărea tulburări neuropsihice, deoarece colibacilul elimină o substanţă toxică care atacă sistemul nervos (neurotoxină). Tratamentul colibacilozei este în primul rînd cauzal: se vor trata condiţiile care au provocat sau înlesnit apariţia colibacilozei, adică afecţiunile ginecologice sau de prostată, constipaţia cronică etc. Se recomandă apoi un regim alternant în care timp de osăptămînăsă predomine zarzavaturile (regim alcalin), urmat de altul cu predominanţa cărnii (regim acid), în aşa fel ca modificările de aciditate a urinii să împiedice înmulţirea colibacililor. Tratamentul medicamentos cuprinde antibiotice (streptomicină, tetraciclină, cloramfenicol) şi suliamide (sulfizol), administrate după indicaţiile anti-biogramei practicate pe urina recoltată aseptic şi supusă la urocultură. După trecerea atacului colibacilar este util să se facă o cură de apă de Olăneşti, Căciulata.
colită, inflamaţie a intestinului gros. Adevăratele colite, datorite unei inflamaţii provocate de diferiţi germeni microbieni sau paraziţi, sînt în număr mult mai mic de cît s-ar crede. Cele mai frecvente „colite“ au ca punct de plecare o tulburare survenită în funcţiile intestinului gros (colopatie funcţională). Cercetări clinice, folosind tehnici moderne, au arătat că la baza acestor colopatii se găsesc, cele mai deoseori, o dereglare a sistemului nervos vegetativ (nevroză), o suferinţă de vecinătate (stomac, pancreas, ficat, colică renală, anexită) sau o boală generală (tuberculoză, debilitate generală). Sub influenţa acestor afecţiuni se pot produce la nivelul intestinului gros o serie de modificări, manifestate prin spasme, dilatări, tulburări de secreţie (mucus) şi de resorbţie a toxinelor. Ca urmare, bolnavii supuşi acestor perturbări vor prezenta, pe de o parte, manifestări generale cu caracter nevrotic şi pe de alta tulburări digestive: dureri, balonări, greaţă, ghiorăituri, arsuri, regurgitaţii, vărsături şi o alternare de constipaţie cu diaree. Tratamentul colitelor trebuie să ţină seamă, în general, de trei recomandări: 1) evitarea emoţiilor repetate şi a supraîncordărilor. Mesele luate la ore fixe, în condiţii de destindere, masticaţia alimentelor fără grabă, repaus şi căldură pe abdomen după fiecare masă. Trebuie să existe un raport judicios între muncă şi repaus, între munca intelectuală şi cea fizică (sport, plimbare); 2) în alimentaţia coliticului se vor evita în primul rînd sosurile, rîntaşurile, conservele. Dintre
alimente, nu se va abuza de lapte dulce, dulciuri concentrate, cartofi, fructe şi legume crude în colitele de fermentaţie, sau de produse car-nate în cele de putrefacţie, vor fi preferate brînzeturile, carnea fiartă sau friptă la grătar, ouăle, budincile de orez sau făinoase, compoturile; 3) medicamentele (antibiotice, laxative, fermenţi digestivi) se administrează numai la recomandarea expresă a medicului. Curele balneoclimaterice (Olăneşti, Slănic, Borsec, Sîn-georz) sînt foarte utile.
colostru, produsul de secreţie al glandei ma-mare, începînd din luna a IV-a de sarcină pînă la 6—7 zile după naşterea copilului. Chimic, compoziţia colostrului se apropie mai mult de compoziţia sîngelui de cît de aceea ţa laptelui. Colostrul conţine globule de grăsime, corpusculi granuloşi descrişi de Donne, corpi nucleari în iormă de semilună şi leucocite polinucleare. Cantitativ, conţine mai multe proteine decît laptele de femeie definitiv (27 g°/co faţă de 17 g°/00) şi calitativ cantitatea de albumină şi mai ales de globulină sînt crescute în comparaţie cu proporţia de cazeină. Hidrocarbonatele se găsesc în proporţie de 40—50 g°/00 (mai puţin ca în laptele definitiv). De asemenea, lipidele sînt în cantitate mai mică (30 g°/00)> Compoziţia grăsimii din colostru se apropie de compoziţia grăsimii organismului nou-născuţului (caracterizată prin bogăţie în acid oleic). Inschimb, sărurile minerale sînt în cantitate mai mare decît în laptele definitiv (3 g %0). Valoarea calorică: 520—570 de calorii la litru (faţă de 650—700 de calorii la litru — în cazul laptelui definitiv). Colostrul este un aliment uşor di-gestibil şi asimilabil, care se pare că are rol în transmiterea unor anticorpi de la mamă la copil. Reprezintă cel mai adecvat aliment al sugarului din primele zile de viaţă. După ziua a 6-a—a 7-a de la naştere, colostrul se transformă în lapte definitiv.
colposcopie, metodă de examinare a colului uterin care se execută cu ajutorul unui instrument optic specia! numit colposcop, care măreşte de 10—40 de ori. Cu ajutorul acestei metode se pot aprecia mai bine întinderea şi aspectul leziunilor colului uterin. Ea este de mare folos în descoperirea precoce a leziunilor suspecte de cancer, căci indică cu precizie locul de unde trebuie recoltat materialul pentru biopsie. In ultimii ani se utilizează un colposcop perfecţionat, numit colpomicroscop care măreşte pînă la 200 de ori. Industria optică romînească a reuşit să fabrice un coloposcop de bună calitate, cu care au fost înzestrate policlinicile şi spitalele de specialitate. Acest lucru a permis organizarea examinării profilactice a unui număr mare de femei şi a avut ca rezultat depistarea formelor incipiente de cancer de col uterin.
Colţea (Spitalul), a început să funcţioneze, la Bucureşti, în primii ani după 1 700, fiind întemeiat de către spătarul Mihai Cantacuzino. Deşi situat în curtea Mînăstirii Colţea, spitalul nu a fost subordonat autorităţilor religioase, ci conducerea sa a fost încredinţată unei epi-
104
tropii laice, cu participarea tîrgoveţilor. Multă vreme, instituţia a păstrat caracterul unui azil în care erau adăpostişi bolnavii cronici, mai ales cei incurabili. In secolul al XlX-lea, Spitalul „Colţea“ devine un adevărat spital modern, în care se acorda gratuit asistenţă medicală la nivelul ştiinţei mondiale. In 1847, de pildă, s-a efectuat aici prima operaţie sub narcoză cu eter, la numai un an după ce Jackson experimentase anestezia cu această substanţă. La spitalul „Colţea“ a deschis N. Kre-tzulescu, în 1842, Şcoala de chirurgia cea mică, prima instituţie bucureşteană de învăţămînt medical. Saloanele de bolnavi, laboratoarele şi amfiteatrele spitalului au fost utilizate mai tîrziu ca principală bază didactică de elevii Şcolii naţionale de medicină şi apoi de studenţii Facultăţii de medicină din Bucureşti.
La spitalul „Colţea“ au activat de-a lungul ultimelor decenii unii din cei mai însemnaţi reprezentanţi ai ştiinţei medicale romîneşti, ca de exemplu, C. Severeanu, Thoma Ionescu, N. Manolescu, I.
Nanu-Muscel, C. Daniel,
Şt. Gh. Nicolau, N. Hortolomei şi alţii. Astăzi, spitalul adăposteşte secţii de specialitate, servind drept clinici universitare.
ccmă, stare gravă caracterizată printr-un somn adînc, cu pierderea totală sau parţială a cunoştinţei, sensibilităţii, motilităţii şi conservarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii. Ea poate fi provocată de toxice (comă barbi-turică, alcoolism acut, intoxicaţie cu oxid de carbon), de „autointoxicaţie“ (uremie, ciroză decompensată), de tulburări metabolice (diabet, hipoglicemie), de afecţiuni ale sistemului nervos central (hemoragie cerebrală, tumori cerebrale, traumatisme craniene). Tratamentul comelor se practică numai la spital.
comitet de sprijin, formaţiune obştească voluntară care funcţionează pe lîngă unităţile medicale (spitale, policlinici etc.), ca şi pe lîngă unele unităţi de prevederi sociale (cantine de ajutor popular), aducînd un ajutor preţios la buna funcţionare a acestor unităţi. Bunăoară, comitetele de sprijin de pe lîngă spitalele noastre realizează în mod organizat legătura între bolnavii internaţi şi familiile Jor, ajută pe bolnavii fără familie în rezolvarea unor probleme personale, organizează difuzarea ziarelor şi revistelor în rîndurile bolnavilor, precum şi manifestări cultural-artistice pentru bolnavi, ajută spitalul — sub forma „clăcilor*1 — în efectuarea economică a unor mici reparaţii ale inventarului moale (cear-
şafuri, feţe de pernă, lenjeria de corp a bolna-yilor, cîmpuri pentru sălile de operaţii etc.). în organizarea comitetelor de sprijin, o contribuţie importantă este adusă de comitetele şi
Fotocolposcop romînesc.
comisiile de femei care activează pe teritoriul unităţii respective.
comoţie cerebrală, tulburare psihică care apare în urma traumatizării creierului prin lovituri ale capului. Lovitura poate să nu ducă la plăgi (leziuni în afara creierului sau în substanţa nervoasă, ci la tulburări circulatoare care constituie cauza principală a comoţiei cerebrale, dilatarea vaselor sanguine cerebrale, edem (inhibiţia cu serozitate a creierului), hemoragii punctiforme, creşterea presiunii lichidului cefalorahidian. (3a urmare, imediat după traumatism, bolnavul îşi pierde conştiinţa, apar vărsături, încetinirea pulsului etc. La revenirea conştiinţei, bolnavul are dureri mari de cap, ameţeli, tulburări mari de memorie. Ameţelile, durerile de cap şi tulburările de memorie pot persista luni de zile. Tratamentul caută să diminueze sau să înlăture modificările apărute în creier. Se recomandă repaus absolut la pat, cîteva săptămîni după traumatism, medicamente pentru diminuarea edemului cerebral (soluţii hipertonice injectate intravenos, somnifere, calmante). Bolnavul îşi va relua activitatea numai cu avizul medicului, complex B — vezi vitamină, compresă, bandaj aplicat în scopuri curative. Există comprese uscate şi umede (reci şi ter-mogene). Compresa uscată se face din cîteva straturi de tifon sterilizat şi vată, care se leagă peste partea lezată (în arsuri, plăgi, con-
105
tuzii) pentru a o feri de infecţii şi excitaţii externi. Compresa umedă: a) rece — o bucată de pînză moale împăturită şi muiată în apă rece; se aplică pentru scurt timp pe partea bolnavă în diverse procese patologice sau contuzii; b) compresa termogenă provoacă o dilatare durabilă a vaselor sanguine, mărind afluxul de sînge spre piele şi spre ţesuturile mai profunde, ceea ce contribuie la resorbţia focarului de inflamajie, sau grăbeşte colectarea puroiului şi are un efect analgezic (calmant al durerii) în dureri musculare. Pentru compresa termogenă se ia o bucată de pînză împăturită de cîteva ori sau un prosop, se udă cu apă la temperatura camerei şi se stoarce bine. Pînza umedă se aplică pe locul bolnav şi se acoperă cu o bucată de gutapercă sau hîrtie de pergament, care trebuie să fie ceva mai mare decît pînza. Peste gutapercă se pune un strat gros de vată, molton sau ceva de lînă pentru menţinerea căldurii care se produce sub compresă. Acest strat trebuie să fie de asemenea ■nai mare ca cel precedent. Deasupra se aplică o faşă în aşa fel, încît compresa să adere la corp, să nu se deplaseze, dar să nu jeneze pe bolnav. Compresa termogenă pe torace trebuie să acopere şi vîrfurile plamînilor, iar bandajarea se va face peste umeri, pentru a evita alunecarea ei în jos. Compresa termogenă se ţine 10—12 ore. După scoaterea ei, pînza trebuie să fie caldă şi umedă.
condiţionarea aerului, tratarea aerului, cu ajutorul unor instalaţii speciale, pentru a fi curăţat de praf şi a i se modifica temperatura şi umiditatea în raport cu cerinţele anotimpului. Instalaţiile de aer condiţionat se amenajează în săli publice (teatre, cinematografe), în întreprinderi, instituţii şi spitale, în avioane, în blocurile moderne de locuinţe etc. In timpul verii, instalaţiile de condiţionare îngăduie să se obţină în interior un aer plăcut, răcoros şi proaspăt, oricît ar fi de dogoritoare căldura de afară. In timpul iernii, ele menţin o temperatură constantă şi agreabilă, eliberînd ?paţiul încăperilor de sobe sau radiatoare.
confuzie mintală, tulburare psihică care constă într-o stare de diminuare a conştiinţei, în general cu un caracter tranzitoriu. Deoarece bolnavul în stare de confuzie mintală nu are posibilitatea autocontrolului, pe fondul acesta pot să apară tulburări psihice deosebite, ca stări de vis (deliruri onirice), bolnavul acţionează ca în faţa unor fapte reale (se luptă cu persoane imaginare, fuge, ţipă), stări crepusculare, caracterizate printr-o diminuare a conştiinţei şi îngreunarea gîndirii, uneori cu stări de agitaţie psihică, de scurtă durată însoţite de mişcări care pot avea caracterul unor activităţi (acte automate) asemănătoare somnambu-lismului cu pierderea memoriei celor în-tîmplate; la revenire, sindrom Korsakov, mai ales la alcoolicii inveteraţi, apare destul de brusc, bolnavul este dezorientat, nu ştie unde se găseşte, confabulează (construieşte întîmplări ireale de a căror reali-
tate este convins) şi poate prezenta şi o polirie-vrită din cauza alcoolului (vezi polinevrită). Cauzele confuziei mintale sînt foarte variate. Orice boală microbiană febrilă poate să dea naştere acestei stări (febră tifoidă,.tuberculoză,, septicemie). Medicamentele care au acţiune somniferă, dacă se iau la îwtîmplare, fără recomandarea medicului, pot .cauza această stare. De asemenea, orice băutură alcoolică consumata peste măsură, insolaţia (expunerea prelungita la soare), frigul excesiv, pot provoca o stare de confuzie mintală. De asemenea, poate apărea la bolnavii denutriţi, ca^ectizaţi (datorită tumorilor, dificultăţilor în alimentaţie) Emoţiile puternice, munca psihică dusă pînă la surmenaj şi mulţi alţi factori pot constitui uneori-cauze care să ducă la o stare de confuzie mintală. In această stare, bolnavul trebuie supravegheat, deoarece poate comite inconştient acte grave care să pună în pericol fie viaţa sa, fie a celor din jur. Pe lîngă tratarea cauzei (infecţii, intoxicaţii, lovituri craniene), se dau medicamente care liniştesc bolnavul (luminai, largactil, amital sodic) şi se asigură hidratarea, hrănirea, defecarea şi eventual sondarea vezicii urinare cînd este cazul. Acest tratament se aplică exclusiv de medic şi personal sanitar competent.
congestie pulmonară, inflamaţie a alveolelor pulmonare; adesea i se asociează şi participarea pleurei. Congestia pulmonară se aseamănă cu pneumonia, deoarece este provocată cel mai adesea de acelaşi agent microbian: pneumo-cocul. Alteori, apare în cursul unor boli in-fecţioase ca pojarul, febra tifoidă, sau în cazul gripei şi chiar al tuberculozei. 13oala începe uneori brusc, întocmai ca pneumonia : cu junghi puternic şi febră cu frison; de obicei, semnele sînt însă mai şterse; tuşea este uscată, dar adesea se însoţeşte de o expectoraţie muco-purulentă, vîscoasă şi striată, cu firicele de sînge. Alteori boala este precedată de o stare de curbatură cu dureri în muşchi şi încheieturi, guturai, ea este greşit_ etichetată atunci drept o „stare gripală“. In general, evoluţia congestiei pulmonare este scurtă, de la cîteva zile pînă la două săptămîni. Trebuie avut însa grijă ca ea să nu mascheze un început de tuberculoză pulmonară cu evoluţie torpidă şi de aceea bolnavul de congestie pulmonara trebuie urmărit un timp şi revăzut radioscopu înainte de a-şi relua munca. Tratamentul consta în: repaus la pat, ventuze, prişniţe sinapizate, infuzii expectorante (de tei, poligală), aspirină şi piramidon. Un tratament cu antibiotice (penicilină) este necesar de cele mai multe ori.
conjunctivită, inflamaţia conjunctivei, membrana mucoasă care căptuşeşte pleoapele pe faţa lor internă şi se răsfrînge pe globii oculari. Mai importante din punctul de vedere al urmărilor pe care le pot avea dacă nu sînt tratate, menţionăm: a) conjunctivita gonococică : sinonim cu oftalmia gonococică — inflamaţia acută, purulentă, a mucoasei conjunctivale provocată de gonococi. Se întîlneşte mai des la
106
nou-născuţi. Contaminarea se datoreşte trecerii prin căile genitale externe infectate. Apare după 2—5 zile de la naştere, cu edem al pleoapelor, apoi secreţie purulentă abundentă. Apariţia conjunctivitei purulente după 7—8 zile face puţin probabilă infecţia cu gonococi. Prin cicatricele corneene întinse dădea un mare număr de orbi, alături de trahom (conjunctivită granuloasă). Azi, prin măsurile profilactice adresate mamei, prin instilarea profilactică în fundul de sac conjunctival al nou-născutului (după ştergerea pleoapelor de secreţie) a cîtorva picături de soluţie proaspătă de nitrat de argint 1%, afecţiunea este rară. Tratamentul cu sulfamide şi antibiotice, local în instilaţii şi general, ca şi spălături cu hiper-manganat de potasiu 1/6 000 duc la vindecarea bolii, fără urme. La adulţi, conjunctivita este unilaterală, gravă, iar infecţia se face prin ştergerea ochilor cu mîna murdară de secreţie. De aceea, bolnavul de gonoree este dator să respecte o igienă riguroasă, să-şi spele mîinile cu apă şi săpun şi să evite ducerea mîinilor la ochi; b) conjunctivita granuloasă (trahom), infecţie cronică a conjunctivei caracterizată prin îngroşarea mucoasei, prezenţa de noduli (granule, foliculi) şi cicatrice. Cunoscută încă din antichitate, se transmite prin secreţie, care a ajuns pe mîini, prosop, batiste, perne, lighean comun de spălat. Cauza este un virus filtrant. Răspîndirea bolii este mai mare acolo unde condiţiile de trai sînt rele, unde lipsesc măsurile sanitare, cît şi în aglomerări. De aceea este mult răspîndită în ţările înapoiate din punct de vedere economic. Netratarea duce la orbire prin propagarea bolii la cornee. Azi, conjunctivita granuloasă aproape a dispărut în ţara noastră, datorită măsurilor profilactice şi terapeutice, creşterii nivelului de trai şi răs-pîndirii cunoştinţelor de igienă colectivă şi personală. Profilaxia trahomului cuprinde o serie de măsuri care urmăresc în primul rînd depistarea, izolarea şi tratarea cazurilor. De aceea, sînt obligatorii controlul periodic al tuturor colectivităţilor (şcoli, cămine, tabere de pionieri) şi întocmirea unei fişe personale pentru cei bolnavi, anchete în mediul din care provin, precum şi internarea şi tratarea celor diagnosticaţi. O mare importanţă are însuşirea deprinderilor igienice din cea mai fragedă vîrstă.
T ratamentul urmăreşte distrugerea fol icul ilor prin aplicarea locală şi generală de antibiotice. Complicaţiile la pleoape se trateză chirurgical şi urmăresc redresarea pleoapelor în bună poziţie.
constipaţie, evacuare întîrziată şi insuficientă a conţinutului intestinal. Bolnavul are de obicei scaune rare, la 2—4 zile, în cantitate mică. Constipaţia este în general o tulburare funcţională (constipaţia obişnuită), provocată fie de scăderea tonicităţii musculaturii intestinale (constipaţie atonă), fie de contractura acestei musculaturi (constipaţie spastică). Se va cerceta totdeauna dacă nu este vorba de un obstacol: stenoză intestinală, tumori. De repulă
se suportă fără multă greutate; uneori însă apar tulburări provocate reflex sau prin re* sorbţia unor produse toxice din intestin (dureri de cap, indispoziţie, lipsă de apetit). Stabilirea unui program de activitate, cu alternarea judicioasă a orelor de lucru cu cele de repaus, contribuie la desfăşurarea armonioasă a funcţiilor aparatului digestiv, inclusiv cea de evacuare. Respectarea orelor de masă, evitarea sedentarismului, practicarea în timpul liber a mersului şi a exerciţiiior de gimnastică sînt foarte utile pentru tonificarea musculaturii abdominale, atît de importante pentru evacuarea în bune condiţii a întestinului. Alimentaţia trebuie să fie variată, cuprinzînd alimente de origine vegetală în proporţie suficientă faţă de cele de origine animală. Din cea mai fragedă vîrstă, copiii vor fi deprinşi să dea ascultare chemării naturale la scaun. Pentru refacerea reflexului de defecaţie se recomandă folosirea mijloacelor care stimulează moti-litatea intestinului gros (un pahar cu apă rece pe nemîncate cu o linguriţă de miere sau dulceaţă sau o ţigară a cărei nicotină provoacă peri-staltism intestinal). Se mai recomandă preparate din fulgi de ovăz şi salate de crudităţi. Fulgii de ovăz se prepară în felul următor:
2	linguri de fulgi de ovăz, lăsate să se îmbibe timp de 12 ore în 2 linguri de apă sau lapte, se amestecă, dimineaţa şi seara, cu 1—2 mere rase, 1—2 linguriţe de miere, 1—2 nuci măcinate şi 1 lingură smîntînă. Se formează o pastă consistentă, care va fi consumată dimineaţa şi seara. Salata de crudităţi se compune din 1—2 linguri din 4—5 feluri de legume crude, rase sau tăiate în felii subţiri (morcovi, varză,, gulii, ridichi, ardei, roşii, salată verde etc). Se adaugă măsline şi puţin ulei, oţet, sare, zahăr. Se consumă o oră înaintea meselor. Utile sînt şi curele de prune uscate sau săminţâ de in, puse la înmuiat. Se vor folosi cît mai puţin medicamentele şi numai cu avizul medicului: lactoză, drojdie de bere crudă, mag-nezie calcinată.
constituţie, în sens biologic, medical, modul de alcătuire a organismului din punctul de vedere al structurii şi funcţiilor lui. Fiecare organism are o constituţie caracterizată prin anumite elemente antropometrice (înălţime,, lungimea membrelor sau a diferitelor segmente, circumferinţe ori diametre abdominale, toracice, craniene), sau prin anumite valori funcţionale care exteriorizează capacitatea lui de adaptare respiratorie, circulatorie, digestiva* nervoasă. Constituţia organismului este determinată prin ereditate, însă diferitele caractere constituţionale se modifică şi corectează în timpul vieţii prin acţiunea condiţiilor de mediu, antrenament. O constituţie robustă se poate distruge printr-o viaţă neigienică, prin alcoolism, sedentarism, excese de tot felul. O constituţie slabă poate fi corectată prin condiţii igienice de viaţă, alimentaţie bună, exerciţii fizice, activitate proporţională cu posibilităţile de' efort ale organismului. Starea de sănătate şi
107
Efectuarea controlului sanitar revine în primul rînd inspecţiei de stat pentru igienă şi protecţia muncii. La efectuarea lui aduc o contribuţie preţioasă şi cetăţenii organizaţi în echipele de control obştesc.
contuzie, lezarea ţesuturilor sau a organelor prin lovire cu un corp cu suprafaţă mare, cu păstrarea integrităţii pielii. Se* prezintă sub trei aspecte: a) echimoza sau infiltraţia cu sînge a ţesutului conjunctiv lax, vizibilă la nivelul tegumentului prin transparenţa epidermei, sub forma unei pete de culoare albastră-închis; b) bosa sanguină sau constituirea unei tumefacţii bine delimitate care conţine cheaguri şi care se întîlneşte mai frecvent în contuziile capului (cucui); c) revărsatul seros datorit acumulării de plasmă sau limfă. Ca tratament se recomandă repaus, comprese cu apă rece, pansament com-presiv. Cînd sîngele nu se resoarbe trebuie evacuat prin puncţie sau incizie. In lovirile capului, cu sau fără fractură de craniu, se poate produce o contuzie a creierului cu hemoragie sau cu lezarea substanţei nervoase (contuzie cerebrală); aceasta poate fi foarte gravă şi de aceea orice caz de contuzie cerebrală, indiferent de starea bolnavului, trebuie trimis de urgenţă în serviciul de neurochirurgie sau chirurgie.
convulsii, contracţii spasmodice, involuntare, ale muşchilor, care pot apărea în crize, datorită epilepsiei (cel mai frecvent), tetano-sului (prin plăgi infectate cu bacilul tetanosu-lui), hipoparatiroidiei (insuficienţa funcţională a glandelor paratiroide, ca urmare a tulburării metabolismului, calciului din organism sau, prin acelaşi mecanism), in urma extirpării involuntare a glandelor paratiroide în operaţiile de glandă tiroidă, stărilor febrile, intoxicaţiilor, viermilor intestinali la copiii mici. Tratamentul se face cauzal şi de la caz la caz.
coprocultură, metodă utilizată în laboratoarele de bacteriologie, prin care se însămîn-ţează materii fecale pe diferite medii de cultură, pentru a căuta să se vadă dacă nu conţin anumiţi microbi patogeni. Metoda este folosită pentru diagnostic în diferite boli infecto-con-tagioase microbiene în care agentul patogen este eliminat prin materiile fecale, ca de pildă în dizenteria bacilară, febra tifoidă, toxiinfec-ţiile alimentare, enterocoliţele acute. Din materiile fecale depuse într-un vas sterilizat se recoltează o cantitate cam cît un bob de fasole, care se depune într-un vas special, închis ermetic. Acesta se trimite la laborator împreună cu toate datele necesare (numele, data, germenul care se cere a fi căutat etc.). Examenul coprologic îşi dovedeşte utilitatea şi în descoperirea purtătorilor necunoscuţi de germeni.
coree, boală datorită lezării unor centrii din creier care au un rol important în controlul mişcărilor. Se caracterizează prin mişcări involuntare, dezordonate, de obicei ale mîinilor şi picioarelor, uneori şi la cap şi corp. Se deosebesc mai multe forme de coree acută, cronică,
gravidică. Coreea acută, care apare mai ales la copiii ce suferă de reumatism cardiac (reumatism poliarticular acut Sokolski-Bouillaud),. de obicei după o perioadă de 2—3 săptămîni de la o amigdalită sau altă boală cu temperatură. Din cauza mişcărilor involuntare, copiii merg greu, mănîncă dificil, se strîmbă continuu. Tratamentul este mai ales preventiv: copiii vor fi feriţi de umezeală, de frig, li se vor trata focarele de infecţie (dinţi stricaţi, amigdalite criptice). Boala apărută se tratează cu antibiotice, tratarea focarelor de infecţii, repaus la pat. Coreea gravidică apare la unele femei gravide care au avut în copilărie de mai multe ori crize de coree acută. Tratamentul este acelaşi ca mai sus; uneori, la recomandarea medicului, se poate întrerupe sarcina. Coreea cronică este o boală ereditară, apare încet şi progresiv * la vîrstă adultă şi este însoţită şi de tulburări psihice (mai accentuate decît în coreea acută). Tratamentul nu ajută decît la diminuarea mişcărilor involuntare şi la liniştirea psihicului alterat al bolnavului.
coriză, sindrom acut caracterizat mai ales printr-o secreţie nazală abundentă, strănut repetat, cu astuparea parţială sau totală, a Tăilor nazale; cauzele care produc coriza sînt numeroase: virusuri (vezi guturai), microbi. Alteori, coriza este alergică (ca în „febra de fîn“), survenind la persoane sensibilizate pentru anumite substanţe (de exemplu polen).
coronare, nume dat unor vase de sînge care irigînd un organ, îl înconjură întocmai ca o coroană: arterele coronare ale inimii, la inimă;, artera coronară gastrică, la stomac; sinusul coronar, la meninge.
coronarită (boală coronariană), termen acordat insuficienţei coronariene, în general. Această boală este consecinţa, în cele mai dese cazuri, a aterosclerozei apterelor coronare. Se apreciază că 50% din totalul bolilor de inimă: sînt datorite aterosclerozei coronariene. Alţi factori determinanţi ai bolii coronariene, mai rar întîlniţi, pot fi aortita sifilitică, reumatismul Sokolski-Bouillaud. Profesiunile care plătesc cel mai greu tribut aterosclerozei coronariene sînt cele care impun viaţă sedentară şi supraîncordări psihice, iar factorii care o favorizează sînt: obezitatea, diabetul, hipertensiunea. Ateroscleroza coronariană, cînd este discretă, nu dă manifestări evidente; apar cel mult unele tulburări cardiace necaracteristice, dar cu timpul nutriţia insuficientă a inimii va duce la instalarea progresivă a unei miocardo-scleroze de origine coronariană. Bolnavul acuză palpitaţii, dispnee şi unele dureri necaracteristice în dreptul inimii. Electrocardiograma este mijlocul pentru depistarea acestor forme de suferinţă a miocardului. Forma dureroasă a arterosclerozei coronariene îmbracă aspectul anginei pectorale, insuficienţei coronariene acute sau al infarctului miocardic. Tratamentul' bolii este în primul rînd, cel al aterosclerozei. Simptomele supărătoare: dispnee, dureri pre-cordiale, palpitaţii, se tratează cu nitroglice-
109»
rină, rutifilin, piramidon, sedative, conform prescripţiei medicului. Se vor urmări prevenirea şi tratarea insuficientei cardiace asociate.
corpi străini: a) auriculari, felurite obiecte, substanţe, organisme etc. care pot fi introduse în mod voluntar sau pătrund accidental în conductul auditiv extern. Printre cei mai obişnuiţi sînt: diferite insecte, sîmburi de fructe, mărgele, pietricele, dopuri de vată, boabe de porumb şi fasole, diverse substanţe acumulate Ia muncitorii din industrii cu multe pulberi etc. Prezenţa corpului străin în conduct şi mai ales încercarea incorectă de a-1 extrage provoacă neplăceri şi uneori accidente grave. Purtătorul unui corp străin în ureche are senzaţie de înfundare, uneori durere şi ameţeli, din cauza apăsării pe timpan. Insectele dau senzaţii auditive violente. Nu este bine să se insiste la scoaterea unui corp străin din ureche şi nici să se întîrzie prezentarea la medic. Un bob de fasole, de pildă, se poate umfla din cauza umezelii dacă rămîne mai mult timp în ureche, în care caz apar dureri violente şi se îngreunează exiragerea. Tratamentul constă în efectuarea unei spălături sau extragerea corpului făcută de un medic specialist. Insectele vor fi omorîte în prealabil prin introducerea unei substanţe grase (untdelemn, ulei de vaselină sau glicerină) în conduct; b) esofagieni orice obiect care poate pătrunde, se opreşte şi se fixează în lumenul esofagului. în marea majoritate, calea de pătrundere este cea naturală, prin înghiţire şi rareori prin străpungerea peretelui esofagian. Victimele obişnuite sînt copiii insuficient supravegheaţi. Cauzele favorizante sînt: strîm-tori cicatriceale ale esofagului, tumori, dereglări nervoase, masticaţie incompletă, stare de ebrietate etc. Corpii străini cei mai des întîl-niţi sînt: monede, oase, sîmburi de fructe, ace, proteze dentare. Simpotmele.pot fi: senzaţie de prezenţă a corpuiui străin, deseori durere, totdeauna greutate la înghiţit, revenirea alimentelor în gură (regurgitaţie), dacă accidentul s-a produs în timpul mesei, uneori tuse irita-tivă. Dacă corpul străin stă mai mult timp reţinut în esofag, toate semnele de mai sus se accentuează şi în plus apare febra, care denotă o complicaţie inflamatoare a peretelui esofagian sau pulmonară. Pătrunderea şi stagnarea unui corp străin în esofag necesită o intervenţie de urgenţă. Tratamentul constă în extragerea corpilor străini, cu ajutorul unor pense speciale introduse prin esofagoscop, aparat cu care se pătrunde în conductul esofagian. Rareori se impune deschiderea chirurgicală, pentru a putea îndepărta un corp străin prea voluminos fixat puternic; c) nazali, mare varietate de obiecte pe care mai ales copiii, în joaca lor, şi le pot introduce în nas. Mult mai rari la adult, sînt reprezentaţi mai ales de tampoane de vată introduse cu diverse substanţe medicamentoase şi uitate în cavitatea nazală. în cazul corpilor străini de natură organică, aceştia au proprietatea de'a se umfla în contact cu umezeala. Simptomele pe care le dau sînt: senzaţia de
înfundare, însoţită de secreţii mucopurulente, uneori sanguinolente, care se scurg din nara respectivă. Pot da naştere la complicaţii. ulceraţii ale mucoasei, sinuzite, rinolitiază. Tratamentul constă în extragerea corpului străin efectuată de medicul specialist.
cortizon, medicament cu acţiune hormonală, obţinut din glartdele suprarenale, unde este secretat în mod fiziologic sub dependenţa sistemului nervos central, prin intermediul unui hormon al glandei hipofize ACTH (hormon adrenocorticotrophipofizar). Cortizonul trece în organism sub formă de hidrocortizon, con-trolînd metabolismul glucidelor şi al proteinelor. Principala sa utilizare este administrarea în cazurile de insuficienţă suprarenală, dar în afară de aceasta este foarte utilizat în reducere-proceselor inflamatorii alergice, toxice, disme-tabolice. El ameliorează starea generală alterată a bolnavilor cu stări infecţioase grave, cu prăbuşirea tensiunii arteriale; se întrebuinţează în reumatismul poliarticular acut, în bolile infectocontagioase, în bolile de piele (exeme întinse, pemfigus). Se utilizează şi in tratamentul iniţial al leucemiilor acute, în boala serului şi în hepatite. Tratamentul nu este de lungă durată, deoarece prin efectele lor secundare, cortizonul, dubla retenţie de lichide în organism şi apariţia de edeme agravează infecţiile inaparente, ulcerul gastro-duodenal şi uneori dau fenomene neropsihice. De aceea, tratamentul nu este aplicabil tuturor bolnavilor, iar scăderea sării din alimentaţie, adăugarea de potasiu, proteine şi uneori antibiotice sînt condiţii care trebuie respectate în administrarea lui. Perioada de tratament cortizonic este urmată de un tratament cu ACTH pentru reducerea efectelor secundare amintite. Industria farmaceutică livrează acest medicament sub formă de Cortigen forte CIF (fiole), cu soluţie de acetat de dezoxicorticosteron, supercortil CIF, de 4 ori mai activ de cît hidro-cortizonul, cu administrare orală, Supercortizol cu administrare locală, perorală sau injectabil, ca şi Superprednol, care este foarte activ (de circa 30 de ori mai activ de cît hidrocortizonul).
Covasna-Voineşti, staţiune situată la o distanţă de 29 km de Sf. Gheorghe pe linia ferată spre Breţcu. Ea se află de o parte şi de alta a rîului Covasna, în curbura Carpaţilor, pe versantul apusean al munţilor Vrancei, în mijlocul unor păduri de fag, stejar şi brad. Altitudinea localităţii este de 500 m_, iar climatul este de cruţare, uşor stimulant. In staţiune se găsesc numeroase izvoare cu ape minerale car-bogazoase, bicarbonatate, feruginoase, care se indică în cura internă, în boli ale aparatului digestiv, în anemii etc. Din „Balta Dracului“, care se află în mijlocul staţiunii, se extrage un nămol mineral folosit pentru împachetări. în cura externă apele carbogazoase din staţiune se recomandă în bolile aparatului cardiovascular şi ale sistemului nervos periferic. De asemenea staţiunea este reputată şi pentru emanaţiile de gaz carbonic, liber — mofete care se
110
prescr/u Ia bolnavii care nu pot suporta sau nu au voie să facă băi cu ape minerale. Din staţiunese pot face excursii în spreSf. Gheorghe, Munţii Vrancei, Breţcu.
coxa vara, deformare congenitală sau căpătata a colului femural care este înclinat în jos, ast;el că unghiul format de col cu corpul femurului (unghiul de înclinare) este micşorat; de asemenea, colul este şi retrodeviat. Boala apare mai frecvent în copilărie şi adolescenţă şi se datoreşte rahitismului sau tulburărilor de metabolism, în timpul creşterilor rapide şi al acţiunilor mecanice de împovărare în timpul muncii, precum şi altor factori încă necunoscuţi. Boala se manifestă clinic prin dureri în articulaţia şoldului şi greutate în mers, iar la examen se observă scurtarea membrului inferior. Radiografia este necesară pentru diagnostic. Tratamentul preventiv constă în tratamentul rahitismului. Tratamentul curativ este chirurgical. Cînd unghiul de înclinare a colului femural se măreşte, deformarea poartă numele de coxa valga.
coxită, inflamaţie a articulaţiei coxo-femu-rale. Poate apărea în toate bolile infecţioase langină, febră tifoidă, pojar) sau ca localizare articulară a tuberculozei. Coxita tuberculoasă este mai frecventă la copil între 5 şi 10 ani. Infecţia se face cu bacili Koch proveniţi din-tr.-un focar tuberculos ganglio-pulmonar, care ajung la articulaţie pe cale sanguină. Boala se instalează lent. La început, copilul prezintă semnele generale ale infecţiei tuberculoase: este indispus, nu se mai joacă, se supără uşor, nu are poftă de mîncare, slăbeşte. Dacă se controlează temperatura, se găseşte uşor crescută. Primul semn care atrage atenţia asupra circulaţiei este şchiopătarea, copilul obosind. Durerile la început apar în genunchi şi mai tîr-ziu se localizează în articulaţia şoldului; copilul nu mai doarme decît pe partea sănătoasă. Infecţia tuberculoasă atinge cartilajul de creştere şi de aceea membrul inferior de partea bolnavă rămîne mai scurt decît cel sănătos. Mişcările în articulaţie fiind dureroase, copilul reduce mişcările coapsei şi musculatura slăbeşte. Cînd există o poziţie a articulaţiei în care durerile sînt minime, de obicei în flexie, copilul fixează coapsa în această poziţie şi articulaţia rămîne în această poziţie vicioasă, care antrenează modificări secundare ale coloanei şi ale bazinului. Infecţia tuberculoasă formează abcese reci, care pot fistuliza Ia piele. De obicei însă, diagnosticul se pune la început, cînd din cauza şchiopăiării la oboseală se face o radiografie a bazinului cu articulaţiile coxo-femurale; pe baza acestei radiografii se pune diagnosticul. Boala este gravă prin deformările pe care le produce. Măsurile de profilaxie a tuberculozei în general şi tratamentul actual al leziunilor pulmonare au făcut să scadă foarte mult coxita tuberculoasă. în cazurile de coxită
diagnosticată precoce, tratamentul actual reuşeşte uneori să obţină vindecări fără anchiloză. El constă în medicamente antjtuberculoase şi imobilizare, uneori artrodeză. în cazurile mai avansate, vindecarea se obţine cu preţul unei anchiloze, tratamentul constînd, pe lîngă medicaţia antituberculoasă, în imobilizare timp de 1—2 ani, uneori intervenţie chirurgicală.
Coxsackie, grup de virusuri, foartea asemănătoare cu virusul poliomielitei, răspîndite în toată lumea, transmise tot pe cale digestivă eliminate prin materii fecale. în general, provoacă la om boii cu evoluţie benignă (herpan-gină, mialgie epidemică, meningite acute boli febrile cu exantem). Rareori pot determina şi paralizii, asemănătoare cu cele din poliomielită care evoluează benign. La nou-născut pot produce o miocardită acută gravă. în toate aceste îmbolnăviri, virusul se poate izola din materiile fecale în laboratoare de inframicro-biologie.
creme, forme de administrare a medicaţiei externe în dermatologie sau cosmetică, în care substanţa activă este incorporată în grăsimi amestecate cu apă sau soluţii apoase. Condiţia esenţială este ca grăsimile să poată încorpora apa, putîndu-se utiliza numai grăsimi de tipul lanolinei, cerii, eucerinei. Grăsimile înmoaie pielea, uşurînd pătrunderea substanţei active, şi produc un etect răcoritor, antiinflamator prin evaporarea apei. Pot fi uşor înlăturate prin spălare.
creolină, lichid dezinfectant, siropos, de culoare maron-închis, cu miros de gudron (conţine produse gudronoase şi săpun de răşină.) Nu se dizolvă în apă, dînd cu ea o emulsie, formă sub care se foloseşte la dezinfecţie în concentraţie de 3—5%. Are o bună acţiune bactericidă (omoară majoritatea microbilor) şi este rău mirositoare. Se întrebuinţează mai frecvent la dezinfecţia closetelor, în special a celor publice.
creştere, dezvoltarea înălţimii, greutăţii şi volumului corpului în general şi a părţilor sale componente. Durata în care organismul create sub aspectul indicilor amintiţi se numeşte perioadă de creştere. Ea durează de la naştere şi ia sfîrşit către vîrsta de 20—25 de ani, fiind în general, mai scurtă la fete în comparaţie cu băieţii. Creşterea în înălţime (lungime, talie) este inegală în cursul perioadei de creştere. Faţă de lungimea la naştere, înălţimea adultului este de circa 3,5 ori mai mare. Dezvoltarea în lungime este invers proporţională cu vîrsta. în primele două luni după naştere, talia creşte cu 8—9 cm, iar în următoarele 10 luni, cu circa 12 cm. în următorii 3—4 ani, creşterea este de circa 6—7 cm pe an, iar ulterior se menţine la 5 — 6 cm pe an, diminuînd treptat către sfîrşitul perioadei de creştere, care coincide cu începutul perioadei adulte, în perioada de 15—17 ani apare o accelerare de
111
scurtă durată (10—18 luni) a creşterii. Pentru urmărirea procesului de creştere în înălţime există tabele alcătuite pe baza unor studii statistice:
Alimentaţia excesivă şi viaţa sedentară au drept consecinţă o creştere ponderală exagerată. Unele boli pot determina de asemenea îngrăşa-rea exagerată (vezi obezitate) atît la bărbaţi,
Vîrsta
Talia
Vîrsta
Talia
Vîrsta
Talia
1 lună	0,55 m	1 an	0,80 m	12 ani	1,33 m
2 luni	0,58 m	2 ani	0,90 m	13 ani	1,37 m
3 luni	0,61 m	3 ani	0,97 m	14 ani	1,45 m
4 luni	0,64 m	4 ani	1,00 m	15 ani	1,53 m
5 luni	0,66 m	5 ani	1,03 m	16 ani	1,59 m
6 luni	0,68 m	6 ani	1,10 m	20 de ani	1,66 m
7 luni	0,70 m	7 ani	1,13 m	25 de ani	1,70 m
8 luni	0,72 m	8 ani	1,16 m	30 de ani	1,72 m
9 luni	0,74 m	| 9 ani	1,19 m	50 de ani	1,71 m
10 luni	0,76 m	10 ani	1,25 m	j 70 de ani	1,69 ni
11 luni	0,78 m	! 11 ani	1,30 m		
Datele din tabel reprezintă un exemplu al ritmului de dezvoltare în lungime a unei persoane de înălţime medie (1,72 m adult). Faţă de aceste cifre pot exista variaţii în plus sau în minus. Abaterile mari de la cifrele prezentate trebuie supuse avizului medical şi eventual tratate. Creşterea în lungime a corpului se face în special prin alungirea oaselor extremităţi-
cît şi la femei. Creşterea se însoţeşte de unele modificări de proporţie ale corpului. Astfel la nou-născut capul reprezintă cam 1/4 din lungimea corpului, iar jumătatea corpului se află deasupra ombilicului. La vîrsta de 3 ani, capul reprezintă 1 /5 din înălţime, iar jumătatea corpului se află puţin sub ombilic. La vîrsta de 8 ani, capul reprezintă 1/6, la 12 ani 1/7, iar la adult
Vîrsta	Băieţi	Fete	Vîrsta	Băieţi	Fete
1 lună	3,7 kg	3,7 kg	5 ani	16,7 kg	15,5 kg
2 luni	4,5 kg	4,5 kg	6 ani	18,0 kg	16,7 kg
3 luni	5,3 kg	5,3 kg	7 ani	20,1 kg	18,4 kg
4 luni	6,0 kg	6,0 kg	8 ani	22,2 kg	19,8 kg
5 luni	6,5 kg	6,5 kg	9 ani	24,0 kg	22,4 kg
6 luni	7,0 kg	7,0 kg	10 ani	26,1 kg	24,2 kg
7 luni	7,5 kg	7,5 kg			
8 luni	7,9 kg	7,9 kg	12 ani	31,0 kg	30,8 kg
9 luni	8,3 kg	8,3 kg	14 ani	38,5 kg	38,1 kg
10 luni	8,6 kg	8,6 kg	16 ani	53,4 kg	44,4 kg
1 an	9,5 kg	9,3 kg	18 ani	61,2 kg	53,1 kg
2 ani	12,0 kg	11,4 kg	20 de ani	65,0 kg	54,4 kg
3 ani	13,2 kg	12,4 kg	25 de ani	68,3 kg	55,0 kg
4 ani	15,0 kg	14,1 kg	30 de ani	69,0 kg	55,1 kg
lor (vezi os) şi pare a fi mai intensă vara. Creşterea în greutate de la naştere la vîrsta adultă este de aproximativ 20 de ori. Pînă la vîrsta de un an, băieţii şi fetele au o creştere ponderală asemănătoare. Ulterior apare o diferenţiere a creşterii în greutate, aceasta fiind de obicei mai intensă la băieţi comparativ cu fetele. După căsătorie, după naşterea primului copil, după menopauză există la femeie o tendinţă de îngrăşare, fapt care impune o supraveghere ponderală mai accentuată în aceste perioade.
aproximativ 1/8 din înălţime, jumătatea corpului fiind la aceste vîrste sub ombilic, puţin deasupra regiunii pubiene. Organele corpului cresc de asemenea în proporţii diferite; astfel, de la naştere pînă la vîrsta de 25 de ani, faţă de greutatea totală a corpului care creşte de circa 20 de ori, creierul creşte de 4 ori, ficatul de 9 ori, splina de 13 ori, rinichii de 14 ori, plămî-nii de 17 ori, inima de 20 de ori şi intestinul de circa 30 de ori. Creşterea de volum a corpului
112
urmează în general modificările amintite de înălţime şi greutate. La naştere, volumul abdomenului este predominant faţă de cel al toracelui, capului şi extremităţilor. Pe măsura înaintării în vîrstă, dimensiunile toracelui şi ale membrelor^cresc mai mult de cît volumul abdomenului. -In cazuri de îngrăşare exagerată (obezitate), la copiii rahitici, volumul abdomenului poate apărea mult mărit în comparaţie cu al celorlalte părţi din corp. Proporţional cu dezvoltarea musculaturii creşte forţa musculară a individului. Faţă de ceilalţi indici, forţa musculară are un grad de dezvoltare mai intens abia la pubertate. Se apreciază că la vîrsta^ de
6	ani, copilul are în medie jumătate din forţa musculară pe care o are adultul. Modalităţi de apreciere a procesului de creştere. Creşterea ponderală se apreciază prin cîntărire cu ajutorul cîntarelor obişnuite pentru adulţi sau în cazul copiilor mici cu cîntare special amenajate. Creşterea în înălţime se apreciază cu ajutorul unor tije de lemn sau metal gradate în centimetri ataşate de obicei cîntarelor medicale. Dezvoltarea volumetrică a corpului se apreciază prin măsurarea circumferinţelor la diferite niveluri (cap, gît, torace, abdomen, membre) şi exprimarea acestor circumferinţe în centimetri. Măsurarea forţei musculare se poate lace cu un aparat numit dinamometru, care constă într-o lamă de oţel ovală rezistentă la turtire. Prins în mînă, aparatul este turtit corespunzător forţei musculare, iar gradul de turtire este înregistrat pe un cadran special al aparatului. Creşterea indicilor amintiţi în cursul perioadei de creştere se face prin înmul-
Controlul creşterii în greutate
ţirea celulelor fiecărui organ, cu excepţia sistemului nervos, la care se înregistrează o creştere volumetrică nu prin înmulţirea celulelor, ci prin dezvoltarea în lungime şi grosime a numărului de celule existent la naştere. In
8—1652
unele cazuri .^e poate înregistra o creştere volumetrică a unui organ cavitar fără modificarea numărului de celule pe care îl are. Acest fenomen poartă numele de dilataţie (vezica biliară, inima, se dilată în timpul umplerii şi îşi mic-
Măsurarea creşterii în înălţime
şorează volumul după golire). Alteori, unele organe musculare, după o activitate intensă şi îndelungată, pot creşte volumetric şi ponderal, fără creşterea numărului de celule musculare. Acest fenomen se numeşte hipertrofie şi se întîlneşte în mod curent la sportivi, la care musculatura este mult dezvoltată.
cretinism, tulburare gravă psihică constînd într-un deficit mintal, consecinţă a unei tulburări glandulare (endocrine) la bolnavii care au guşe cu insuficienţa glandei tiroide, ce duce la boala numită mixedem. Această boală apare în urma lipsei de iod din alimente şi apă, din cauza unei alimentaţii insuficiente şi a altor factori; dacă nu se tratează la timp duce la degradare psihică, ce poate merge de la debilitatea mintală, pînă la idioţie (vezi oii-gofrenie).
criptorhidie (ectopie testiculară), oprirea testiculului în orice parte a traiectului de cobo-rîre. Embrionar, glanda germinală masculină (testiculul) se dezvoltă în regiunea lombară, de unde migrează în scrot. Coborîrea se face în perioada de dezvoltare intrauterină, pînă în luna a IX-a şi este influenţată de acţiunea hormonilor. Dacă testiculul nu coboară pînă la pubertate, el poate suferi un proces de atrofie; de asemenea s-a observat apariţia cancerului în acest testicul ectopic. Ca tratament se utilizează hormonul hipofizar Prolanul, iar dacă totuşi nu coboară pînă la 10—11 ani se ;ndică intervenţia chirurgicală, care urmăreşte eliberarea testiculului şi fixarea lui în scrot.
Crucea Roşie, înfiinţată în Romînia în anul 1876, a devenit în anii puterii populare o orga-
113
nizaţie largă de masă, cu caracter obştesc voluntar, avînd ca scop antrenarea oamenilor muncii la opera de ocrotire a sănătăţii, la întărirea apărării sanitare a Republicii Populare Romîne, precum şi la acordarea de ajutor populaţiei care a suferit de pe urma calamităţilor naturale şi a operaţiunilor militare. Crucea Roşie a R.P.R. este organizată pe baza centralismului democratic. Organul suprem de conducere este Congresul Crucii Roşii. Activitatea curentă este coordonată de organe de conducere alese: Comitetul Central al Crucii Roşii şi — pe teritoriile administrative — comitetele regionale, raionale şi orăşeneşti ale Crucii Roşii. Cuprinderea largă a maselor este asigurată prin organizaţiile de bază — secţiile de Cruce Roşie
—	care activează în întreprinderi şi instituţii, pe şantiere, în gospodăriile agricole de stat şi colective, în cartierele oraşelor, în şcoli, într-un cuvînt pretutindeni unde trăieşte şi munceşte populaţia ţării noastre. Numărul membrilor Crucii Roşii se ridică azi în toată ţara la aproape trei milioane de persoane adulte şi peste un milion şi jumătate de şcolari. Crucea Roşie desfăşoară o activitate susţinută de educaţie sanitară, prin cursuri sanitare de masă, conferinţe, concursuri de întrebări şi răspunsuri, prin editarea de broşuri, tracte, pliante, afişe, precum şi a revistei ilustrate „Sănătatea“. Sutele de mii de activişti sanitari ai Crucii Roşii activează în mod organizat în zecile de mii de formaţiuni ale organizaţiei (vezi grupă sanitară), avînd prilejul să-şi manifeste iniţiativa în acţiuni variate,	interesante
şi de mare folos practic pentru sănătatea publică. Printre sarcinile	de frunte
ale Crucii Roşii se numără şi organizarea mişcării patriotice a donatorilor	de sînge.
Activitatea de Cruce Roşie în şcoli contribuie la pregătirea unui tineret sănătos, călit fiziceşte, înarmat cu deprinderi trainice ale unui trai igienic. Crucea Roşie a R.P.R. este membră a Ligii Societăţilor de Cruce Roşie, cu sediul la Geneva, şi întreţine legături de prietenie şi colaborare cu organizaţiile de Cruce Roşie, Semilună Roşie, Soarele şi Leul Roşu din celelalte ţări, participînd la acţiunile de solidaritate internaţională pentru ajutorarea popoarelor din diferite regiuni ale globului lovite de calamităţi naturale. Activitatea internaţională a Crucii Roşii a R.P.R. răspunde idealurilor umanitare care au stat la baza creării organizaţiei, la Geneva, cu peste o sută de ani în urmă şi serveşte cauza menţinerii şi consolidării păcii mondiale.
crup, sindrom de obstrucţie parţială sau totală a laringelui printr-un proces infecţios acut. Procesul infecţios al mucoasei laringelui care poate duce la împiedicarea trecerii aerului spre plămîni poate fi produs de agenţi patogeni diferiţi. Astfel, bacilul difteric se poate localiza în laringe, producînd aici pseudomemtrana difterică (vezi difterie). Numeroase virusuri localizîndu-se pe mucoasa laringiană pot produce crup (virusurile gripale, paragripale,
114
adenovirusurile); crupul produs de virusuri se mai numeşte şi pseudocrup gripal. De cele mai multe ori, la infecţia virotică laringiană se adaugă şi microbi, agravînd mult boala. In special, copiii mici fac uşor fenomene de crup, deoarece au laringele mai îngust. Semnele copilului cu crup sînt: greutate mare în respiraţie (copilul face eforturi pentru a putea introduce în plămîni aerul necesar); din această cauză, respiraţia este şuerătoare, iar la fiecare inspiraţie se adîncesc spatiile supraclaviculare şi spaţiile intercostale (tiraj). Cînd obstrucţia laringiană este mai accentuată, apare şi învi-neţirea buzelor, ceea ce denotă o gravă insuficienţă respiratorie. Respiraţiile sînt foarte frecvente şi adînci (tahipnee), dar în faza finală prin epuizarea forţelor bolnavului, ele devin mai rare şi superficiale. Deseori, crupul duce la moartea bolnavului. Tratamentul trebuie făcut cît mai repede şi totdeauna în spital. In afară de tratament, care combate infecţia microbiană laringiană, se administrează bolnavului şi sedative nervoase, care combat agitaţia, se umidifică atmosfera camerei cu vapori de apă. în crupul difteric se administrează şi ser antidifteric. De cele mai multe ori este nevoie în plus de un tratament care urmăreşte înlăturarea obstacolului laringian adică urmăreşte ca aerul să nu mai întîmpine nici o piedică la pătrunderea în plămîni. Acest lucru se realizează prin două metode: intubatie laringiană (se introduce în laringe un tub metalic special prin care pătrunde aerul), şi traheotomie (se deschide traheea sub laringe şi se introduce o canulă specială metalică, prin care aerul pătrunde direct în trahee, fără a mai trece prin laringe).
crustă, coajă care acoperă suprafaţa sau marginile plăgilor, arsurilor, leziunilor. Se formează prin uscarea sîngelui, limfei sau puroiului ajunse la suprafaţa pielii şi rezultate din leziunile respective. Crusta protejează bine plaga de pătrunderea agenţilor patogeni ai infecţiilor. In cazurile cînd sub crustă se acumulează puroi, ea se îndepărtează pentru a permite o mai bună dezinfecţie a plăgii. Pe măsura cicatrizării plăgii şi a formării noului strat de piele (epitelizare), crusta se desprinde treptat şi cade.
cură de struguri, metodă de tratament al diferitelor boli prin administrare de struguri în cantitate mare; se mai numeşte ampeloterapie. Strugurele este, înainte de toate, un valoros aliment energetic; 1 kg struguri produce cam tot atîtea calorii cît 1 litru de lapte (600—1000 de calorii). Miezul strugurelui conţine glucide uşor asimilabile sub formă de glucoză şi fruc-toză (de la 17 pînă la 33%), dizolvate într-o cantitate de lichid care face din strugure un excelent diuretic, capabil să ajute la eliminarea din organism a substanţelor toxice (uree, acid uric). Pentru valoarea lui calorică, bogăţia lui în glucide şi rolul diuretic, strugurele este indicat în alimentaţia denutriţilor (vezi slăbire), a celor chemaţi să depună eforturi mari,
a suferinzilor de ficat, de rinichi, iniină, atero-scleroză şi gută. In afară de glucide, strugurii mai conţin vitamină C, provitamină A, vita-
La cules de siruguri.
mine Blf B2 şi o serie de fermenţi, acizi organici (ca acidul tartric, care are o acţiune anti-diareică), săruri de calciu şi de fosfor, necesare
Pierre Curie
sistemului nervos pentru buna lui funcţionare şi procesului de calcificare din oase şi dinţi, fier, esenţial în fabricarea hemoglobinei cu care sînt încărcate globulele roşii, potasiu, indispensabil pentru activitatea muşchiului cardiac, şi magneziu. Cura de struguri se începe cu 0,5 kg pe zi, ajungîndu-se curînd la 2—3 kg de struguri (dacă nu există contraindicaţii medicale), serviţi în 3—5 raţii: dimineaţa, după masa de prînz şi înaintea mesei de seară. Pieliţa şi seminţele trebuie îndepărtate, iar după consumare se clăteşte gura. In cursul curei de struguri vor fi evitate mîncărurile grase, laptele crud, alcoolul. Durata acestei cure ţine 3—4 săptămîni.
Curie Pierre (1859—1906), fizician francez, şi Curie-Sklodowska Maria (1867—1934), fiziciană poloneză, pionieri ai cercetărilor de radioactivitate şi radioterapie. Au descoperit radiul şi poloniul, punînd astfel, împreună cu Becque-rel, bazele studiului radioactivităţii şi deschi-zînd perspective noi cunoaşterii structurii materiei. Soţii Curie şi Becquerel au primit Premiul Nobel în 1903. După moartea soţului său, Maria Sklodowska-Curie, fostă învăţătoare şi participantă la activitatea cercurilor revoluţionare din Varşovia, s-a ocupat de radioactivitatea elementelor chimice obişnuite şi de efectele biologice ale iradierii, creînd premisele aplicaţiilor medicale ale radioactivităţii. A ■ fondat o mare şcoală de cercetare ştiinţifică. In 1911 a primit al doilea Premiu Nobel.
Marie-Curie-Skladowska
lli
cursuri sanitare de masă, cursuri organizate de secţiile de Cruce Roşie în întreprinderi şi instituţii, în cartierele oraşelor şi la sate. Lecţiile, predate de medici, cuprind un ansamblu de măsuri privind alcătuirea şi funcţionarea corpului omenesc, măsurile de prevenire a îmbolnăvirilor, acordarea corectă a primului ajutor în caz de boală sau accident. Frecventarea şi absolvirea unui curs sanitar au o mare valoare practică pentru oricine doreşte să ştie mai bine cum să apere propria sănătate şi sănătatea celor care trăiesc în jurul său. Menţionăm: cursuri de igienă şi prim ajutor, cursuri de echipieri sanitari şi cursuri de îngrijire a bolnavului în familie.
Cushing Harvey William (1869—1936), neurolog şi neurochirurg american, cunoscut prin
activitatea sa de pionier în domeniul chirurgiei intracraniene. Este autorul unor lucrări capitale asupra chirurgiei tumorilor creierului şi meningelor, şi asupra hipofizei. In clinica lui s-a specializat D. Bagdasar, fondatorul şcolii romîneşti de neurochirurgie.
Cutzarida-Crătunescu Maria (1857—1919), prima romîncă doctor în medicină. A studiat lâv facultăţile din Zurich, Montpellier şi Paris, susţinîndu-şi teza în 1884. A practicat obstetrica şi ginecologia, fiind solicitată să dea asistenţă şi unor bolnave din Turcia, ţară în care, la acea epocă, nu existau femei-medici. S-a preocupat de înfiinţarea de creşe pentru copiii muncitoarelor industriale şi de cămine-aziluri pentru copiii abandonaţi şi cei ai femeilor sărace.
dacrioadenită, inflamare a glandei lacrimale, caracterizată prin înroşirea şi umflarea ţesuturilor la nivelul pleoapei superioare, în porţiunea ei dinspre tîmplă. Se produce o colecţie purulentă, care uneori se elimină la suprafaţa pielii. Inflamaţia glandelor lacrimale se poate însoţi şi de inflamaţia glandelor parotide (boala Mikulicz). In faza de colectare se vor aplica comprese calde, pentru a uşura eliminarea puroiului.
dacriocistită, inflamaţie a mucoasei sacului lacrimal. După modul cum evoluează această boală, deosebim: a) dacriocistita acută, care se manifestă prin înroşirea şi umflarea ţesuturilor la nivelul sacului lacrimal, adică în porţiunea de la rădăcina nasului, învecinată cu unghiul intern al pleoapelor. Ca rezultat al inflamaţiei se produce o colecţie purulentă care se elimină la suprafaţa pielii. Uneori este necesar să se facă o incizie pentru a uşura eliminarea puroiului. După retragerea inflamaţiei, •orificiul prin care s-a eliminat secreţia purulentă poate să rămînă deschis, constituind o fistulă a sacului lacrimal, prin care conţinutul acestuia se scurge la suprafaţa pielii; b) dacriocistita cronică, care se caracterizează prin uşoară tumefiere în regiunea sacului lacrimal, însoţită de lăcrimare permanentă (epifora) şi de eliminarea unei secreţii muco-purulente. Apă-sînd cu degetul pe zona sacului lacrimal, o parte din secreţia muco-purulentă din sacul lacrimal se elimină prin punctele lacrimale, îîiiprăştiindu-se pe conjunctiva globului ocular. Din cauza inflamaţiei cronice, pereţii canalului nazo-lacrimal se îngroaşe mult şi canalul se poate astupa, împiedicînd scurgerea normală a lacrimilor. In plus, prin revărsarea secreţiei la suprafaţa ochiului, corneea se poate infecta şi ulcera. Pentru a evita aceste complicaţii şi pentru a reda lacrimilor posibilitatea de a se ■elimina în cavitatea nazală, se practică intervenţia chirurgicală denumită dacriocistorinos-tomie, care restabileşte comunicarea între sacul lacrimal şi cavitatea nazală. La nou-Tiăscufi se întîlneşte uneori o dacriocistită, care
se manifestă printr-o secreţie muco-purulentă la nivelul unghiului intern al ochiului. Secreţia este însoţită de lăcrimare şi nu cedează la tratamentul medicamentos. Ea se datoreşte astupării canalului nazo-lacrimal cu membrane şi mucozităţi. Printr-un sondaj al căilor lacrimale care se practică după vîrsta de 3—4 luni se reface permeabilitatea căilor lacrimale şi dispare secreţia.
daltonism, defect de percepere a culorilor, a cărui denumire provine de la numele fizicianului englez Dalton, care nu putea să distingă culoarea roşie de cea verde. Există o formă gravă de daltonism, denumită acromatopsie, în care nu este percepută nici o culoare. în formele obişnuite există defecţiune de percepere numai’ pentru o singură culoare: roşu (protanopie), verde (deuteranopie), albastru (trintanopie). Descoperirea persoanelor care prezintă asemenea defecte este necesară la alegerea unor profesiuni, ca: aviator, marinar, conducător auto, mecanic la locomotive , acar. Examinarea simţului culorilor se face qu ajutorul unor albume de culori (tabele pseudoizo-cromatice), cu ajutorul unor lanterne colorate, precum şi cu ajutorul unui aparat denumit anomaloscop.
Danielopolu Daniel (1884—1955), clinician, fiziolog şi farmacolog romîn. Studiile medicale le-a făcut în întregime în ţară la Facultatea de medicină din Bucureşti, unde a devenit profesor la vîrsta de 36 de ani. Clinica sa de la Spitalul „Filantropia4* a fost nu numai un important centru de învăţămînt al medicinei interne, dar şi un centru de cercetări ştiinţifice cu renume internaţional. Pentru prima dată în ţara noastră, clinica şi laboratorul erau organic alipite, spre folosul lor reciproc. Un mare răsunet au avut cercetările lui Danielopolu asupra mecanismului de producere şi a terapiei unor boli de inimă. Metoda lui de tratament al insuficienţei cardiace cu doze fracţionate de stro-fantină a căpătat o largă extindere, iar monografia sa despre anghina de piept a fost tradusă şi publicată integral, în 1927, la Leningrad.
117
Danielopolu a întreprins cercetări valoroase asupra reumatismului, guşei endemice şi a altor boli. El a elaborat o teorie unitară despre echilibrarea funcţiilor organismului prin intermediul sistemului nervos vegetativ. A fost
Carol Davila
unul din primii semnatari ai memoriului-pro-test prin care intelectualii romîni cereau în primăvara lui 1944, ieşirea din aventura războinică antisovietică. In ultimul deceniu al vieţii, Danielopolu s-a consacrat studiului
activităţii nervoase superioare pe linia învăţăturii lui I.P. Pavlov. A fost directorul Institutului de fiziologie normală şi patologică al Academiei R.P.R.
Davila Carol (1828—1884), medic, farmacist şi organizator sanitar romîn de origine franceză. A venit în 1853 în Ţara Romînească,_fiind angajat în serviciul medical al oştirii. încre-dinţîndu-i-se sarcina reorganizării acestui serviciu, Davila şi-a îndreptat atenţia către învă-ţămîntul sanitar militar, care trebuia să asigure cadrele necesare funcţionării infirmeriilor şi ambulanţelor. In 1855 se înfiinţează, la propunerea sa, Şcoala de chirurgie de la Mihai Vodă, care peste doi ani devine Şcoala naţională de medicină şi farmacie. Trebuie subliniată stăruinţa lui Davila de a forma din cei mai capabili elevi ai acestor şcoli cadre medicale de nădejde pentru serviciul sanitar civil şi militar. Datorită sprijinului său permanent, mulţi fii de ţărani şi modeşti tîrgoveţi au ajuns să-şi completeze studiile la universităţile din Franţa şi Italia, unii din ei devenind profesori ai Facultăţii de medicină din Bucureşti, înfiinţată în 1869. Davila a fost şeful Serviciului sanitar al ’Romîniei în perioada unificării administraţiilor sanitare din Ţara Romînească şi Moldova. La iniţiativa lui s-a reglementat activitatea de igienă publică din principalele oraşe ale ţării, s-a înfiinţat instituţia medicilor de arondismente (de plasă), s-au editat primele gazete medicale romîneşti („Medicul romîn“
—	1859 şi „Monitorul medical“— 1862), s-a elaborat prima Farmacopee romînă (1862), s-a fondat azilul „Elena Doamna“. Davila s-a preocupat de pregătirea temeinică a unităţilor sanitare romîne care au acţionat în Războiul pentru Independenţă.
DDT insecticid (diclor-difenil-tricloretan), substanţă chimică sub formă de cristale fine albe, care se dizolvă în benzină, petrol şi alţi solvenţi organici. Se foloseşte ca pulbere (10 părţi DDT şi 90 părţi talc), soluţie în petrol 1—5%, emulsii în apă, săpun cu DDT. Face parte din grupa insecticidelor de contact şi remanente, adică acţionează la simplu contact cu insectele şi persistă pe suprafaţa tratată zile sau chiar săptămîni. Nu distruge ouăle insectelor (lindinii la păduchi). Acţiunea de omorîre a insectelor se produce lent, în cîteva ore după contactul cu DDT. Are acţiune toxică asupra artropodelor (păduchi, purici, ploşniţe, muşte, ţînţari, gîndaci). Se utilizează, deci, pentru deparazitare, desmuştizare, desanofe-lizare.
debilitate mintală — vezi oligofrenie.
decoct, preparat farmaceutic, lichid obţinut prin tratarea drogurilor vegetale cu apă rece, apoi fierbere timp de 30 de minute, filtrarea lichidului fierbinte obţinut şi completarea cu apă pînă la greutatea dorită. Decocţia este aplicabilă vegetalelor lemnoase sau care conţin substanţe termostabile (alcaloizi, taninuri, saponine). Substanţele volatile din vegetalele friabile (frunze, ierburi, petale) se pierd prin
118
decoctie, pentru obţinerea lor fiind necesară o temperatură mai moderată a apei (infuzare).
defecaţie, actul prin care sînt eliminate resturile alimentelor digerate, sub formă de materii fecale. In intestinul gros, substanţele alimentare suferă ultimele transformări, pier-zînd apă, crescîndu-şi consistenţa şi fiind supuse acţiunii bacteriilor intestinale. După adunarea lor în rect, apare nevoia de eliminare a materiilor fecale şi poate avea loc defecaţia în felul următor: a) de la rectul destins prin materiile fecale adunate pleacă impulsuri nervoase în zona lombo-sacrată a măduvei spinării la centrii nervoşi ai defecaţiei; b) tot de la rectul destins ajung, de-a lungul măduvei, la scoarţa cerebrală, impulsuri care produc senzaţia de nevoie de defecaţie; c) de la centrii •lefecaţiei din măduvă pornesc înapoi impulsuri care produc lărgirea sfincterului anal neted (nesupus voinţei) şi contracţia rectului, fapt care ar permite defecaţia, în cazul în care ea nu este împiedicată în mod voit; d) de la scoarţa cerebrală pornesc impulsuri descendente, prin măduva spinării, la cel de-al doilea sfincter anal format din muşchii striaţi, supuşi voinţei. In cazul în care defecaţia urmează să aibă loc, impulsurile sosite produc distensia sfincterului striat, o dată cu distensia celui neted şi cu contracţia rectului. în cazul în care, ui mod voit, împiedicăm defecaţia, sfincterul striat rămîne închis, iar contracţiile rectului nu pot evacua conţinutul. Acest mecanism de producere a defecaţiei prin impulsuri de la periferie către centrii nervoşi şi înapoi este un mecanism reflex. Deranjarea lui poate duce la apariţia constipaţiei. Prin obişnuinţă, reflexul de defecaţie poate fi educat în aşa fel, încît omul să aibă scaun zilnic, la o anumită oră, în anumite condiţii.
degerătură, tulburare locală şi generală a organismului produsă prin acţiunea frigului.
Degerătură.
Degerăturile sînt grave prin urmările lor şi sînt mai frecvente la membrele inferioare. Dintre factorii externi, frigul este cel mai important şi el trebuie să acţioneze un timp
anumit, durata timpului de acţiune avînd mai mare valoare decît factorul de temperatură. Umiditatea, încălţămintea şi hainele ude creînd un mediu prin care se pierde căldura au, de asemenea, importanţă. Vîntul, care scade temperatura locală şi ajută la pătrunderea frigului prin îmbrăcăminte este, de asemenea, un factor important. Factorul ajutător îl reprezintă îmbrăcămintea care nu este călduroasă sau este prea strînsă şi care împiedică mişcările şi circulaţia sîngelui în extremităţi. In legătură cu reactivitatea organismului (factorul intern în producerea degerăturii) s-a observat că cei cu sistemul neurovegetativ instabil, cu spasme vasculare, cu aritmii, cu tulburări sudorale, sînt mai predispuşi. Degerăturile sînt de trei grade: de gradul I, caracterizate prin eritem; de gradul al II-lea, caracterizate prin flictene; de gradul al III-lea, caracterizate prin gangrenă. Clinic, cele de gradul I se caracterizează prin răcirea şi paloarea pielii, datorită vasoconstricţiei, după care urmează vasodilataţia paralitică, deci hiperemia, la care se adaugă apoi edemul. Cele de gradul al II-lea se caracterizează prin apariţia la cîteva zile de la degerătură a unor flictene, care se rup şi apărînd ulceraţii durerqase, fără tendinţă Ia cicatrizare. Cele de gradul al III-lea se caracterizează prin gangrenă, care apare la cîteva zile de la degerătură, trecînd prin primele două grade. Degerătură se poate complica prm infecţie, care agravează leziunea. Urmările pot fi foarte grave: arterită, mutilări, impotenţă funcţională a extremităţilor. Tratamentul preventiv are o mare importanţă şi constă în măsuri de protecţie a tuturor celor care sînt expuşi la frig: îmbrăcăminte largă şi vătuită sau îmblănită, impermeabilă la vînt şi umezeală; hrană bogată în dulciuri, făinoase şi vitamine. Se vor interzice fumatul, nicotină avînd o acţiune vasoconstrictoare, şi consumul de alcool care în cantităţi mari favorizează degerăturile, scăzînd rezistenţa organismului şi predispunînd la imobilizare şi somn. In doze mici este recomandabil, pentru că activează circulaţia şi încălzeşte extremităţile prin vasodilataţia activă pe care o produce. Tratament: încălzirea bolnavului care se va face treptat; baie de apă a extremităţii degerate, începînd cu o temperatură de 6—8°, care se ridică treptat; apoi se pune pansament steril, simplu sau după ungerea regiunii cu o pomadă con-ţinînd foliculină, care este vasodilatatoare; de asemenea, infiltraţiile cu novocaină făcute în primele ore dau rezultate bune; combaterea infecţiei cu antibiotice. Degerăturile de gradul al III-lea necesită uneori tratament chirurgical.
deglutiţie, actul mecanic prin care bolul alimentar este înghiţit, ajungînd din cavitatea bucală în stomac. El cuprinde trei timpi pentru efectuarea cărora intervin organe diferite şi în care bolul alimentar ocupă poziţii diferite: a) Timpul bucal, în care limba presează bolul alimentar de boltă palatină şi îl
119
împinge înapoi către fundul gîtului (faringe). Mişcările limbii pot fi oprite în mod voit, deglutiţia putînd fi astfel împiedicată, dacă alimentul nu a ajuns în faringe. Timpul bucal este deci timpul voluntar al deglutiţiei. b) Timpul faringian, care constă în împingerea bolului alimentar din faringe în esofag, datorită
o comandă se găsesc în regiunea ponto-bulbară din sistemul nervos central. Anestezia terminaţiilor nervoase din mucoasa faringelui împiedică deglutiţia. In unele boli neurologice, cînd nu mai funcţionează centrii bul-bari, înghiţitul nu se poate efectua sau nu se efectuează corect, alimentele putînd ajunge
contracţiei muşchilor constrictori ai faringelui. în acelaşi timp, vălul palatin se ridică, împiedicînd frecarea alimentelor către cavităţile nazale. Laringele se ridică sub baza limbii şi epiglota coboară, astupînd glota, oprind în acest mod pătrunderea alimentelor în căile respiratorii, c) Timpul esofagian, în care bolul alimentar este condus prin unde de contracţii peristaltice prin esofag, către stomac. Datorită acestor unde care apar în urma conlucrării musculaturii esofagiene longitudinale şi circulare, trecerea alimentelor către stomac se poate face în orice poziţie a corpului (chiar stînd cu capul în jos) ori. în condiţii de imponderabilitate, în sateliţi. O undă peristaltică apare în urma fiecărei înghiţituri (timp faringian). Din această cauză, dacă bolul alimentar rămîne în esofag, trebuie să „înghiţim în sec44, pentru a produce noi unde peristaltice. Cînd- înghiţim în sec, introducem în esofag o cantitate mică de salivă, astfel că de fapt tot înghiţim ceva. Timpul faringian şi timpul esofagian sînt faze nesupuse voinţei şi odată declanşate numai pot fi oprite. Spre deosebire de alimentele solide, lichidele nu au nevoie de unde peristaltice pentru a trece prin esofag. Datorită fluidităţii lor, acestea curg prin esofag pînă la cardia, dar trec în stomac abia cînd o undă peristaltică le ajunge din urmă şi sfincterul cardiei se deschide. Deglutiţia se produce printr-un mecanism reflex nervos. Centrii care
în cavităţile nazale sau în căile aeriene (trahee, bronhii).
delir, stare psihică patologică în care se manifestă una sau mai multe idei delirante. Ideea delirantă, în psihiatrie, este convingerea falsă pe care şi-o fac unii bolnavi psihici în urma unor tulburări de gîndire despre unele fapte sau lucruri întîlnite de către aceştia, în vorbirea obişnuită li se spun incorect „idei fixe“ sau „manii“. Dăm cîteva exemple de deliruri (idei delirante): delir de persecuţie (în vorbirea curentă i se spune incorect „mania persecuţiei14), în care bolnavul interpretează fals discuţiile sau atitudinea celor din jurul său, creîndu-şi convingerea că aceştia uneltesc împotriva sa, delir ipohondriac, care apare la unii bolnavi pteihici ce şi-au creat convingerea că suferă de cancer, sifilis etc., delir de gelozie, delir mistic, în care bolnavul se crede trimis al lui Dumnezeu, se crede sfînt etc., delir de genialitate, în care bolnavul se crede mare inventator, delir de mărire, de grandoare, incorect „grandomanie44, în care bolnavul se crede persoană însemnată. Delirul este un simptom important al multor boli psihice şi de aceea aceşti bolnavi trebuie îndrumaţi la medicul psihiatru pentru precizarea cauzei delirului şi tratament, eventual, internare în spital. în vorbirea obişnuită se spune incorect „delir44 stării de confuzie mintală (care poate apărea la un bolnav cu febră mare).
120
demenţă (stare demenţială), degradare accentuată a psihicului prin leziuni multiple şi difuze ale creierului şi în special a scoarţei cerebrale, în urma unei infecţii, a unor ramolismente multiple în creier, tumori sau alţi factori. Este o sărăcire mare a gîndirii bolnavului, astfel încît acesta poate ajunge să nu mai ştie să se hrănească, urinează şi defecă oriunde se găseşte (gatism), nu ştie să se păstreze curat. Cauzele mai importante sînt: involuţia (distrugerea) progresivă a celulelor nervoase la unii bătrîni (demenţa senilă), procese degenerative cu distrugerea progresivă a celulelor nervoase în boli rare care apar la unii oameni cam în jurul vîrstei de 50 de ani (boala Pik, boala Alzheimer), ateroscleroza cerebrală, care poate "duce progresiv la strîmtoarea vaselor sanguine, ceea ce face ca celulele nervoase să fie prost hrănite şi să se distrugă progresiv (demenţa atero-sclerotică). Sifilisul netratat la timp uneori poate, după 5—20—30 de ani de la infecţie, să înceapă să producă leziuni ale creierului şi în special ale scoarţei ccrebrale (demenţa sifilitică se numeşte paralizie generală progresivă). în vorbirea curentă, termenul de demenţă s-a extins incorect la întreaga sferă a alienaţiei mintale. Pentru prevenirea demenţei trebuie tratată cu grijă orice boală care duce la leziuni cerebrale. Cînd s-au produs leziuni cerebrale, împiedicarea tulburărilor psihice se poate face dacă bolnavul este examinat la timp de medic, care va recomanda tratamentul în raport cu cauza.
demografie, ramură a statisticii, al cărei obiect este studiul transformărilor în numărul şi structura populaţiei. O serie de indici demografici sînt exprimaţi de cifrele care redau mişcarea naturală a populaţiei: natalitatea, mortalitatea generală, excedentul natural (numărul naşterilor, minus numărul deceselor), mortalitatea infantilă, căsătoriile, divorţurile etc. O serie de indici demografici exprimă direct evoluţia stării de sănătate şi ei cunosc în ţara noastră o îmbunătăţire netă şi continuă, determinată de importantele înfăptuiri obţinute pe tărîm economic şi social-cultural (vezi mortalitatea generală, mortalitatea infantilă, durata medie a vieţii). Variaţiile în numărul populaţiei se mai pot produce şi pe baza mişcării mecanice: migrările (imigrări, emigrări). De pildă, datorită puternicii industrializări a unor teritorii din ţara noastră se produc imigrări, ceea ce face ca populaţia să crească foarte mult în aceste teritorii, într-un timp relativ scurt (apar centre indus-striale şi oraşe noi pe harta ţării). în ceea ce priveşte structura populaţiei interesează o serie de caracteristici, printre care: sexul, grupa de vîrstă.
deontologie medicală, teoria îndatoririlor medicului din punctul de vedere al moralei şi al responsabilităţii profesionale (vezi şi morală medicală) deparazitare — vezi dezinsecţie.
depilator, preparat farmaceutic pentru îndepărtarea firelor de păr îmbolnăvite (ftiriază pubiană, pediculoză) sau de prisos (în cosmetică) prin distrugerea lor de la nivelul pielii (keratoliză) sau îndepărtarea lor cu bulb’ cu tot (administrînd acetat de taliu perorai sau extern). Substanţele keratolitice, ca derivaţii sulfurici ai bariului, calcîului, stron-ţiului, sodiului, sînt încorporate în proporţie de 5—15% într-o pastă (talc sau oxid de zinc, plus apă sau colodium). Se aplică în strat subţire pe porţiunea de piele interesată. Se lasă o perioadă de contact de 5—20 de minute, apoi se îndepărtează şi se spală regiunea cu apă acidulată cu oţet sau acid boric, pentru evitarea proceselor inflamatorii locale. O bună depilaţie poate fi obţinută şi cu ajutorul radioterapiei locale, utilizată mai ales în sicozele perilor capului sau bărbii. Agenţii depilatori care nu distrug bulbul din piele al perilor lasă acestora posibilitatea de a se reface, dar folosirea iraţională a metodelor de depilare poate duce la alterări nedorite ale pielii.
deratizare, distrugerea şi îndepărtarea şobolanilor. Este o măsură importantă de apărare împotriva bolilor molipsitoare şi de evitare a pagubelor economice produse de aceste animale dăunătoare. în prezent se folosesc cu precădere, în deratizare, toxice moderne avînd un efect puternic asupra rozătoarelor (şobolani, şoareci) şi practic lipsite de pericol pentru animalele de curte şi pentru om. Aceste substanţe sînt distribuite gratuit, prin activiştii sanitari, cu prilejul acţiunilor generale de deratizare organizate la anumite date în oraşele mari. Pentru deratizările parţiale în gospodării se pot procura preparatele speciale aflate în comerţ sub diferite denumiri: Dera-tox, Ratitox, Deratin etc. Pentru a avea succes, deratizarea trebuie făcută metodic, momentele ei principale fiind următoarele:
1)	pregătirea acţiunii, prin stabilirea cu precizie a căilor de circulaţie a şobolanilor;
2)	aşezarea toxicului, sub formă de benzi de praf, late de circa de 20 cm, încercuind găurile, barînd drumurile de-a lungul pereţilor şi trasînd unul sau două cercuri în jurul alimentelor şi surselor de apă care servesc drept puncte de aprovizionare pentru şobolani. Scopul este ca şobolanul să vină în atingere cu praful raticid. Curăţindu-şi labele şi blana
—	cum are obiceiul — şobolanul înghite o. cantitate de toxic suficientă pentru a-1 omorî;
3)	consolidarea rezultatului obţinut, prin menţinerea unei curăţenii ireproşabile, păstrarea alimentelor în condiţii care să le facă inaccesibile şobolanilor, astuparea tuturor găurilor, repararea crăpăturilor din pereţii de scîndură ai magaziilor, de la uşi şi ferestre. Menţionăm că raticidele moderne nu exclud utilizarea vechilor arme de luptă contra şobolanilor: cursele, capcanele, pisicile şi cîinii şorecari.
dermatoză, termen general folosit pentru orice îmbolnăvire a pielii. După cauzele care
121
le provoacă şi după împrejurările în care iau naştere, dermatozele pot fi profesionale, pre-canceroase, microbiene, parazitare, inflamatoare, clinice. Denumirea de dermatoze profesionale se dă acelor boli de piele apărute ca urmare a acţiunii toxice sau sensibilizante a unor substanţe cu care persoana bolnavă a venit în atingere în cursul exercitării profesiunii sale. Printre substanţele care expun mai frecvent la îmbolnăviri profesionale ale pielii sînt: uleiurile, vopselele, derivaţii petrolului, alte substanţe chimice, unele medicamente, cum ar fi streptomicina etc. Simp-tomele sub care se prezintă îmbolnăvirile profesionale ale pielii sînt variate şi depind de substanţa care le-a dat naştere, precum şi de mecanismul care stă la baza acţiunii lor. Astfel, unele din ele pot fi iritante pentru toţi oamenii care le manipulează, spre exemplu yarul, acizii concentraţi, bazele puternice, în alte cazuri, substanţa este bine tolerată de marea majoritate a acelora care lucrează în domeniul respectiv şi chiar bolnavul însuşi a suportat-o fără cea mai mică neplăcere pînă în momentul în care a căpătat o sensibilizare specială a pielii. Din acest motiv, contactul, chiar cu o cantitate minimă din substanţa respectivă, îi provoacă o erupţie pe piele. Unele dermatoze profesionale se prezintă sub forma unei erupţii de acnee (vezi acnee), alteori ca pete roşii sau ridicături urticariene. în cazurile mai grave, leziunile se pot eczematiza, făcînd bolnavului imposibilă practicarea în continuare a profesiunii sale, cu atît mai mult, cu cît treptat simpto-mele se pot întinde şi la regiuni de piele care nu au venit în contact direct cu substanţa dăunătoare. Prevenirea acestor îmbolnăviri ale pielii se realizează prin folosirea, în ramurile de producţie mai expuse, a unui echipament de protecţie (salopetă, mască, mănuşi) întreţinut permanent într-o stare de curăţenie perfectă. Uneori este necesară ungerea cu pomezi protectoare a acelor părţi din piele (mîini, faţă, gît), care vin direct în atingerea cu substanţele cunoscute ca fiind sensibilizante. Tratamentul deramatozelor profesionale comportă vindecarea leziunilor apărute şi evitarea oricărui contact cu substanţa dăunătoare. în cazurile mai avansate, muncitorul este obligat să-şi schimbe locul de muncă pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, pînă ce dispare sensibilitatea cutanată. Dermatozele precanceroase sînt boli de piele care după un timp variabil se pot transforma într-un cancer al pielii. In categoria dermatozelor precanceroase intră boala Bowen, boala Paget, xeroderma pigmentosum, kera-tozele senile şi altele. Simptomatologia acestor boli este variabilă, pentru toate este însă caracteristic faptul că la un moment dat pe suprafeţele de piele bolnave se formează mici ridicături dure la pipăit, aspre, urmate de ulceraţii, care trădează formarea unui cancer. Este deosebit de important ca dermatozele
precanceroase să fie diagnosticate la timp, pentru a fi tratate înainte de transformarea lor în tumori maligne.
deshidratare, stare patologică a organismului provocată de un aport insuficient sau de o pierdere excesivă de apă şi săruri minerale (electroliţi). Comele, tulburările la înghiţit (disfagie), spasmele şi stenozele esofagului sau pilorului, transpiraţiile abundente, vărsăturile sau diareele prelungite, urinările abundente (poliurie) ca în diabetul insipid, pot determina stări de deshidratare. Căile prin care se intervine în caz de deshidratare sînt: calea orală (pe gură), cea mai uşoară şi mai fiziologică, de preferat atunci cînd bolnavul poate înghiţi. Administrarea lichidelor se face în mod ritmic, la intervale precise în cursul zilei, pentru a nu încărca dintr-'» dată nici tubul digestiv şi nici aparatul circulator. Calea duodenală se asigură prin intermediul unei sonde care se introduce pînă în duoden şi care se racordează la un irigator sau aparat de perfuzie, al cărui robinet se calibrează în aşa fel ca numărul picăturilor să aibă un ritm de 60—100 pe minut. Lichidele zaharate şi încălzite la temperatura corpului se absorb foarte bine pe această cale. Calea rectală este folosită pentru clisme „picătură cu picătură", iar calea parenterală (subcutanată, intramusculară sau intravenoasă), cea mai des utilizată, recurge la aparatul de perfuzie. Introducerea lichidelor de perfuzie în organism necesită o pregătire deosebit de minuţioasă a aparaturii cu care se lucrează şi o atentă urmărire a felului cum decurge perfuzia, detartraj — vezi tartru dentar, detergenţi, substanţe care au ca acţiune scăderea tensiunii superficiale (interfaciale). Această tensiune se manifestă la suprafaţa particulelor suspendate într-un lichid, scăderea ei permiţînd o afinitate fizico-chimică mai mare între suprafeţele de contact-particulă-Jichid. Intervenţia detergenţilor în scăderea tensiunii superficiale le conferă şi denumirea de substanţe tensioactive. Detergenţii pot fi : a) anioniciy care îşi datorează proprietăţile lor tensioactive anionului pe care îl conţin în molecule. Din această grupă fac parte săpunurile de potasiu sau de sodiu (săpunul obişnuit), care sînt săruri alcaline ale acizilor graşi superiori. întrebuinţarea lor reprezintă o măsură de igienă curentă, întrucît prin calităţile de detergenţi emulsionează grăsimea de pe piele, îndepărtînd o dată cu ea celulele descuamate, murdăria şi microbii. Pielea fiind autoprotejată printr-o reacţie acidă, iar săpunurile fiind puternic alcaline, poate rezulta o iritare sau o scădere a capacităţii de apărare a pielii, lucru ce poate fi remediat prin mărirea cantităţii de acizi graşi din compoziţia săpunurilor (pentru copii sau pentru segmentele feţei); b) cat ionici (sau săpunuri inverse), care sînt tensioactivi prin gruparea cationică (ionul de amoniu, de exemplu.) Ei nu au o acţiune iritantă asupra ţesuturilor, nu atacă
metalele şi sînt buni dezinfectanţi pentru tegumente, răni sau instrumente chirurgicale.
dezinfecţie, totalitatea operaţiunilor' prin care se distrug sau se îndepărtează germenii patogen[ care provoacă infecţii şi boli molipsitoare. In gospodărie, principalul procedeu de dezinfecţie — şi care contează înaintea celorlalte — este realizarea unei curăţenii perfecte, cu apă caldă din belşug, săpun şi sodă de rufe. Este, de asemenea, utilă expunerea rufăriei la razele soarelui, care au un bun efect dezinfectant. Fierberea (timp de 20—30 de minute) şi călcatul cu fierul bine încins sînt mijloace utile de dezinfecţie a rufelor de pat şi de corp. Aerisirea este utilă prin faptul că îndepărtează din interiorul locuinţei o mare parte din microbi. Ca substanţe chimice dezinfectante menţionăm: varul clo-ros, care se utilizează direct prin prăfuire sau în soluţie proaspătă, 1—1,5 kg la 10 litri de apă; cloramina, care se găseşte la farmacii sub formă de tablete şi se utilizează în soluţii de 0,1—10%; creolina, care se foloseşte în emulsie de 5—10% în apă, amestecînd bine pînă se formează un lichid alb ca laptele; tarul nestins, care se foloseşte în proporţia de 1 kg la 5 litri de apă. Dezinfectante bune şi moderne sînt preparatele „Cetazolin“ şi „Mercasept“, care se găsesc la farmacii şi drogherii. Dezin-fecţia are o mare însemnătate şi trebuie aplicată în gospodărie pe tot timpul cît există un bolnav contagios izolat acasă. In special trebuie dezinfectate: materiile fecale ale bolnavului, sputa, vărsăturile şi crustele; vesela şi tacîmurile; rufele de pat şi de corp, batistele şi prosoapele folosite de bolnav; closetul şi gunoiul. In timpul verii, cînd se răspîndesc mai uşor infecţiile digestive, este foarte indicat ca în orice gospodărie să se facă dezinfecţia în mod profilactic, în special la bucătărie, la closet şi la lada de gunoi. Procedeul de dezinfecţie a apei cel mai sigur şi mai simplu de aplicat în gospodărie este fierberea. Prin fierbere se realizează distrugerea tuturor microorganismelor. Fierberea apei devine obligatorie atunci cînd organele sanitare locale indică populaţiei necesitatea ei, în vederea prevenirii unor epidemii hidrice (dizenterie, febră tifoidă). Pentru centralele mari sau mai mici se foloseşte ca metodă de dezinfecţie clorinarea. Această metodă se bazează pe marea putere bactericidă a clorului. Apa clorinată este absolut inofensivă şi oferă o deplină siguranţă în prevenirea transmiterii infecţiilor digestive. De aceea, clorinarea apei este o metodă răs-pîndită azi la instalaţiile de aprovizionare din {ara noastră şi din toate ţările lumii. Clorinarea se poate folosi şi pentru dezin-fecţia apei de fîntînă.
dezinsecţie, distrugerea insectelor şi arah-nidelor (păianjeni) în scopul prevenirii bolilor infecto-contagioase care pot fi transmise prin aceşti vectori. în dezinsecţie se folosesc azi pe scară largă insecticidele aflate în comerţ sub diferite denumiri: D.D.T., Analcid, De-
texan, Hexacloran etc. Aceste insecticide se folosesc sub formă de praf sau de soluţie. Ele au un efect remanent, adică îşi păstrează pentru mai multă vreme — dacă nu au fost îndepărtate prin spălare — capacitatea de a distruge insectele prin simplu contact. Aceste insecticide se folosesc pentru distrugerea muştelor, a purecilor, a păduchilor de cap şi de corp, a gîndacilor, furnicilor şi ploşniţelor. Operaţia de distrugere a ploşniţelor este relativ mai dificilă şi cere distribuirea cu multă atenţie a insecticidului la toate crăpăturile din pereţi şi de la duşumele (foarte bine cu ajutorul unei pensule), I a pervazurile uşilor şi ferestrelor, la ramele tablourilor, la părţile din interior ale scaunelor tapisate, fotoliilor şi canapelelor, la găurile pe unde vin ţevile de apă şi firele electrice. Mai este necesar să se ţină cont că dezinsecţia, contra ploşniţelor trebuie repetată după o săptămînă, încă o dată după o luna şi din nou după trei luni, deoarece insecticidul nu are efect asupra ouălor şi trebuie distruse-generaţiile noi ieşite din ouăle rămase nevătămate. La locuinţele comune (blocuri) este cel mai bine ca distrugerea ploşniţelor să se execute simultan la toate apartamentele infestate.
dezlipire de retină, desprinderea retinei de pe membrana coroidiană a ochiului. în mod normal, retina face corp comun cu coroida, care hrăneşte straturile retiniene din apropierea ei. In urma unor trauqiatisme sau în urma unor procese degenerative, retina se poate dezlipi de pe coroidă, iar spajiul dintre aceste două membrane se umple cu lichid. In afara traumatismelor, o cauză frecventă a dezlipirii de retină o constituie miopia de grad înalt. De aceea, în miopiile accentuate se interzic eforturile fizice şi vizuale, căci acestea favorizează desprinderea retinei. Dezlipirea retinei produce o scădere accentuată a vederii, care la început poate fi limitată la un anumit sector al cîmpului vizual. Bolnavii cu dezlipire de retină trebuie să stea în repaus, culcaţi, şi să-şi menţină ochii imobili. Pentru realipirea retinei se practică diferite intervenţii chirurgicale. Pentru a menţine ochii imobili, înainte şi după operaţie, se recomandă pentru o perioadă de timp, purtarea unor ochelari negri, care au cîte un mic orificiu la mijloc, în dreptul pupilei (ochelari stenojDeici).
dezodorizare, înlăturarea mirosului greu care se formează în locurile unde se adună reziduuri solide (gunoi) sau lichide (fecale, urină). Utile în dezodorizare sînt substanţele chimice oxidante pe bază de clor — varul cloros şi cloramina. Şi creolina are acţiune dezodori-zantă, dar mai are şi propriul ei miros neplăcut. Fără îndoială că cel mai practic procedeu de combatere a mirosurilor grele este evitarea apariţiei lor, prin păstrarea curăţeniei şi îndepărtarea cît mai rapidă a tuturor resturilor care rezultă din activitatea vitală a omului şi animalelor. Mascarea mirosurilor
123
neplăcute prin substanţe avînd un miros mai puternic nu este recomandabilă.
dezvoltare fizică, preţios indicator al evoluţiei stării de sănătate (sub influenţa determinantă a factorilor social-economici), alături de indicii demografici şi de morbiditate. Dezvoltarea fizică se apreciază prin măsurători efectuate la copii şi tineri, între 3 şi 18 ani, cercetîndu-se în primul rînd înălţimea şi greutatea. Cercetări ample, efectuate prin sute de mii de măsurători, demonstrează că în ultimii ani nivelul dezvoltării fizice s-a ridicat în ce priveşte înălţimea cu 0,2 pînă la 6,2 cm, iar greutatea cu 0,3 pînă la 5,8 kg şi că procesul de creştere a acestor niveluri continuă.
diabet insipid, afecţiune caracterizată prin polidipsie (sete intensă cu consum mare de lichide) şi poliurie, foarte marcate. Acest diabet traduce o tulburare în metabolismul apei, provocată de vătămarea anatomică (tumoare sau traumatism cranian) sau funcţională a glandei hipofizare şi sistemului ei de reglare nervoasă. Spre deosebire de diabetul zaharat, urina acestor bolnavi nu conţine zahăr şi este foarte diluată.
diabet zaharat, boală de nutriţie caracterizată printr-o scădere a capacităţii organismului de a utiliza glucoza, substanţă care rezultă din alimente conţinînd hidraţi de carbon. Această tulburare a metabolismului (transformărilor) hidfaţilor de carbon (sau glucide) are drept consecinţă creşterea cantităţii de glucoză din sînge peste 1,20 g la mie (hiperglicemie) şi eliminarea ei prin urină {glicozurie). Există un întreg sistem glico-reglator în cadrul căruia pancreasul, prin insulina pe care o secretă, are sarcina să scadă glicemia, stimulînd utilizarea glucozei de către ţesuturi. Pe de altă parte, glande ca hipofiza anterioară, tiroida şi medulara suprarenală tind, dimpotrivă, să împiedice utilizarea glucozei de către ţesuturi şi să mărească cantitatea de glucoză pe care ţesuturile o pot fabrica din albumine şi grăsimi. Dacă intervine o tulburare în desfăşurarea activităţii antagoniste a acestor glande, fie prin scăderea secreţiei de insulină, fie prin creşterea secreţiei celorlalte glande, atunci se instalează hiperglicemia, iar în urină apare glicozuria. Aceste tulburări antrenează dereglarea şi altor metabolisme, cum ar fi acela al proteinelor şi grăsimilor, ducînd, atunci cînd bolnavul nu se îngrijeşte, la acidoză şi cornă. Descoperirea diabetului este uneori întîmplătoare, cu ocazia unei analize de sînge sau de urină, efectuată pentru altă boală. Alteori, bolnavul se plînge de nevoia continuă de a urina, ajungînd să elimine pînă la 4—5 litri de urină în 24 de ore, de sete mare, de slăbirea forţelor şi de scădere în greutate, în ciuda faptului că resimte foame şi mănîncă foarte mult. Acestea sînt semnele caracte-
ristice ale diabetului, dar de obicei alte suferinţe îl aduc pe bolnav la consultaţie. Sînt aşa-numitele „mici semne de diabet“ sau unele mici complicaţii ale bolii, ca: eczemă, furunculoză, mîncărime vulvară, căderea dinţilor, diverse răni care nu se vindecă, nevralgii, tulburări de vedere, nervozitate sau lipsă de forţă fizică, crampe nocturne în muşchii gambelor. Pentru acest motiv se recomandă ca în cazul semnelor de mai sus să efectuăm un examen de control al glucozei din sînge. Această recomandare este valabilă mai ales pentru persoanele obeze, al căror pancreas este de regulă mai surmenat, pentru femeile la menopauză sau cei în familia cărora s-au înregistrat cazuri de diabet. Uneori persoane care nu au ştiut niciodată că suferă de diabet sau au prezentat vreunul din semnele descrise sînt aduse la spital în stare de comă, care se dovedeşte a fi diabetică. Coma este cea mai gravă complicaţie a diabetului; înainte de descoperirea insulinei 50% din diabetici mureau prin comă. Primele semne care anunţă instalarea unei come diabetice sînt: durerii
de__cap, lipsa poftei de mîncare, senzaţia
accentuată de slăbiciune şi un miros Ue măr v pulred. pe care-1 răspîndeşte respiraţia bol-• navylui. Dacă de la aceste prime semne de acidoză bolnavul nu se adresează medicului, în scurt timp se vor instala greaţa şi vărsăturile. Bolnavul de diabet prevenit aspura semnelor şi pericolului acidozei trebuie să se adreseze medicului înainte de agravarea ei.. In plus, va bea la intervale de jumătate de oră cîte un pahar de apă bicarbonatată (o linguriţă bicarbonat de sodiu la un litru de apă); de asemenea va putea folosi supele de zarzavat concentrate şi mult sărate, precum şi sucuri naturale, de fructe. Transportarea la spital rămîne însă măsura cea mai potrivită şi mai urgentă. Tratament. Un rol important în profilaxia diabetului îl are prevenirea obezităţii, în sensul evitării supraalimentării. Este mai uşor să vindeci obezitatea generatoare de diabet de cît să îngrijeşti, mai tîrziu, un diabetic. Pentru aceasta, pe lîngă Centrul antidiabetic din Bucureşti a luat fiinţă şi un Centru pentru tratamentul obezităţii. Trebuie, de asemenea, evitate stările de tensiune nervoasă care pot contribui la istovirea pancreasului. Trebuie recomandate un aport suficient de vitamine, viaţă în aer liber şi evitarea sedentarismului. Depistarea precoce a diabetului, manifestat printr-o uşoară glicozurie, permite instituirea unui tratament precoce care să împiedice progresarea bolii şi apariţia complicaţiilor. în diabetul zaharat, tratamentul are drept scop să reducă glicozuria şi să aducă glicemia cît mai aproape de normal, să obţină ca bolnavul să aibă greutatea corespunzătoare şi să-şi execute activitatea productivă. Dacă în alte boli, tratamentul medical constituie o ştiinţă care aparţine medicului, în cazul diabetului, bolnavul şi familia sa sînt cei care trebuie să posede
124
cunoştinţe medicale suficiente despre această boală, pe care să le aplice corect în toate împrejurările. Neglijenta tratării şi controlării diabeticului duce la menţinerea zahărului în sînge în cantităţi mari, ceea ce favorizează cu timpul instalarea în organism a complicaţiilor: coma diabetică, tuberculoza pulmonară, pierderea vederii, arterite, bolile de inimă, de rinichi. Diabetul fiind o tulburare esenţială de nutriţie, o mare importanţă în tratament o are dieta, care nu trebuie părăsită niciodată. Bineînţeles că această dietă este adaptată la fiecare bolnav în parte, în funcţie de forma clinică a diabetului, de vîrstă, sex, activitate. In general constă în: 1) cantitatea de glucide nu trebuie să depăşească 150 g glucide; 2) alimentele permise care conţin zahăr, ca: pîinea, cartofii, laptele, fructele, trebuie consumate numai după ce au fost cîntărite pentru a se respecta gramajul indicat, în schimb, pastele făinoase, zahărul, prăjiturile, bomboanele, legumele uscate, vinurile dulci, siropurile sînt strict interzise. Rămîn larg permise: carnea, peştele, ouăle, legumele; mai puţin grăsimile; 3) în privinţa consumului de grăsimi sînt permise cele de origine vegetală (ulei de floarea soarelui, de in, dovleac, porumb). Dintre diabetici, o treime se menţine numai cu ajutorul regimului: o altă treime nu se poate dispensa de injecţiile cu insulină şi în sfîrşit o treime beneficiază de tratamentul cu aşa-zisele sulfamide anti-diabetice. Aceştia sînt de obicei diabetici la care boala a apărut tîrziu, în general după 45 de ani şi într-o formă nu prea severă. Aceste sulfamide antidiabetice nu lucrează de cît dacă pancreasul nu este complet epuizat, în vreme ce alte medicamente mai noi, lucrează şi în aceste condiţii dacă li se asociază o cantitate de insulină în injecţie.
diapedeză, trecerea globulelor albe (leuco-cite) prin^ pereţii capilarelor, din sînge în ţesuturi. Jn mod normal, acest fenomen nu are loc. în cazul în care într-un ţesut apar corpi străini sau microbi, leucocitele din vasele capilare vecine trec către locul bolnav, unde îşi exercită rolul lor de apărător prin
0				
«o	V	v.		î
H1	w	m		t
		X		1'
C'']	1	■v i>	11	1
Liapedeză: /, //, III diferitele faze ale străbaterii tndoteliului capilar de către un globul alb (schi niatic).
lupta pe care o dau cu microbii şi corpii străini existenţi. Diapedeza se face treptat prin emiterea de către leucocite a unui fals picioruş (pseudopod), care străbate primul peretele capilar. Apoi, prin orificiul existent trece
toată celula şi tot prin emitere de pseudopode, leucocitul se deplasează spre ţesutul bolnav. Modificările chimice care apar în locul bolnav au o deosebită importanţă în atragerea leucocitului (fenomen numit chimio-tactism pozitiv). Diapedeza este precedată de aşezarea către marginea capilarului a globulelor albe, fenomen numit marginaţie. După diapedeză, leucocitele pot îngloba microbi sau resturi de celule distruse, fenomenul purtînd numele de fagocitoză. Marginaţia, diapedeza şi fagocitoza fac parte din mecanismul larg de apărare a organismului împotriva diferiţilor agenţi patogeni. Procesele amintite au fost studiate amănunţit de marele biolog rus I. Mecinikov.
diaree, dereglare intestinală manifestată printr-un număr mare de scaune lichide; apare în urma unei tulburări care priveşte funcţiile intestinului: motilitatea (peristaltis-mul), absorbţia sau secreţia. Un peristaltism intestinal accelerat provoacă scaune dese şi moi, deoarece nu mai dă timp conţinutului lichid din intestin să fie absorbit de mucoasa acestuia. Intensificarea peristaltismului intestinal poate surveni şi la un om sănătos, cu prilejul unei emoţii sau spaime puternice. Mai des, acest peristaltism exagerat survine în mod reflex în urma unei alimentaţii nepotrivite din punct de vedere cantitativ şi mai ales calitativ. Astfel, un exces de alimente vegetale, care din cauza celulozei pe care o conţin lasă multe resturi nedigerate (zarzavaturi, fructe, pîine bogată în tărîţe) sau grăsimile care se digeră greu stau la baza unei diaree provocate de un peristaltism intestinal activ. După cum, din cauza unei insuficiente secreţii stomacale, pancreatice sau hepatice, bolul alimentar fiind incomplet digerat irită intestinul, intensifică peristaltismul şi pro^ voacă diaree. Alteori, diareea constituie o reacţie de apărare prin care organismul elimină, din tractul digestiv produse nocive, ca în intoxicaţiile alimentare sau de altă natură. Diareea mai poate lua naştere şi din cauza împiedicării absorbţiei intestinale. Dar cel mai frecvent, diareea se datoreşte unei inflamaţii a mucoasei intestinale (enterităL provocată de diferite microorganisme şi de toxinele lor. Unele microorganisme care acţionează asupra glucidelor, descompunîndu-le, sînt responsabile de fermentaţie intestinală; alte bacterii descompun materiile proteice şi dau naştere la putrefacţie. Aceste procese de fermentaţie şi putrefacţie au loc în mod fiziologic în intestin, numai că în cursul diareelor unul dintre procese, de fermentaţie sau de putrefacţie, predomină în mod excesiv, pro-ducînd enterite şi colite de fermentaţie sau, mai rar, de putrefacţie. în diareea de fermentaţie, bolnavul se plînge de ghiorăituri în abdomen, balonări, scaune de culoare deschisă, în diareea de putrefacţie, scaunele sînt mai închise la culoare şi cu miros puternic. în cazul inflamaţiilor puternice ale întregii mu-
125
coase intestinale (enterocolite) sînt interesaţi de regulă toti cei trei factori care provoacă diaree: se intensifică peristaltismul, scade absorbţia intestinală şi creşte secreţia inflamatoare de mucus. Profilaxia diareelor constă într-un regim alimentar echilibrat care să cuprindă o hrană completă, bine pregătită, servită la ore de masă regulate şi perfect mestecată. Alimentele vor fi ferite de alterare şi de murdărie; se cer curăţenia mîinilor, îngrijirea dinţilor. Tratamentul corect al unei diaree necesită stabilirea caracterului şi cauzelor ei, de aceea el va fi prescris de medic. Un element important de tratament este regimul; în general se exclud glucidele în diareele de fermentaţie, recomandîndu-se o hrană bogată în proteine (carne fiartă, orez, peşte, brînză de vacă); dimpotrivă, în diareele cu putrefacţie se preferă un regim de glucide (legume, fructe, făinoase).
diatermie, metodă de electroterapie care produce cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţă, o încălzire profundă a ţesuturilor. Aplicarea acestei metode se face prin intermediul unor electrozi metalici, flexibili, de mărimi şi forme diferite după zona care urmează a fi tratată. Electrozii se fixează bine la piele, pentru a evita arsurile. Diatermia cu unde medii (lungime de undă de 150—300 m) se prescrie în boli ale aparatului locomotor, circulator, genito-urinar, digestiv, respirator şi ale sistemului nervos.
Dick (reac(ia) — vezi intradermoreacţie. dietă hidrică (cură de foame absolută), prima etapă în tratamentul dietetic al dispep-siilor acute ale sugarului, în timpul căreia copilul primeşte numai ceai sau apă fiartă şi răcită. Suprimarea temporară a alimentaţiei şi administrarea în exclusivitate a lichidelor în cantitate zilnică de 150—200 ml pe fiecare kg de greutate, corporală, timp de 12—24 de ore, are mai multe efecte favorabile în tratamentul dispepsiilor: împiedică înmulţirea germenilor intestinali prin sustragerea mediului de cultură constituit de alimente, pune în repaus intestinul, calmează vărsăturile, potoleşte setea, combate deshidratarea şi febra, favorizează diureza şi dezintoxicarea organismului. Cînd copilul varsă, lichidele se administrează cu linguriţa (o linguriţă la fiecare
5	minute) sau cu pipeta. Nu se depăşeşte cantitatea de un litru pe zi. In urma administrării dietei hidrice, starea generală a copilului se ameliorează simţitor, adică febra scade, vărsăturile şi diareea încetează, se opreşte scăderea în greutate. După dieta hidrică se trece la dieta de tranziţie (vezi dispepsia sugarului).
difterie, boală acută infecţioasă, şi contagioasă, caracterizată clinic prin angină, de obicei pseudomembranoasă, şi fenomene generale toxice. Boala este produsă de bacilul difteric. Izvorul de infecţie este reprezentat de omul bolnav şi de purtătorii sănătoşi de bacili difterici. Calea de transmitere este directă, aerogenă, prin secreţiile nazo-faringiene
proiectate de bolnav, dar şi indirectă, prin obiecte contaminate de bolnav cu bacili difterici, aceştia fiind destul de rezistenţi în mediul extern. Poarta de intrare în majoritatea cazurilor este nazo-faringele, producîn-du-se cel mai des angină difterică, rinită şi laringită difterică. In cazuri mult mai rare, poarta de intrare este mucoasa conjunc-tivală, genitală, anală sau chiar pielea (la nivelul unei plăgi). Bacilii difterici se înmulţesc şi rămîn la poarta de intrare, unde produc un exsudat caracteristic: o pseudo-membrană aderentă. Toxina difterică produsă de ei se răspîndeşte în tot organismul, atingînd în special miocardul (muşchiul inimii), sistemul nervos, rinichii. Copiii mici, nevaccinaţi antidifteric, fac în special această boală. Adulţii, ca şi copiii vaccinaţi antidifteric, sînt de obicei rezistenţi la difterie. Boala apare în special în anotimpurile reci. Incubaţia este de 2—5 zile. Difteria faringiană sau angina difterică este forma cea mai frecventă.^Debutul este lent, cu febră mică, oboseală, somnolenţă. In perioada de stare, bolnavul are febră, tahicardie, oboseală accentuată, febră moderată, paloare, iar în gît prezintă o angină pseudomembranoasă; exsudatul este alb-cenu-şiu murdar şi se întinde de obicei nu numai pe amigdale, dar şi pe luetă sau faringe. Ganglionii limfatici cervicali sînt măriţi de volum şi dureroşi. Angina difterică se asociază adesea cu difteria laringiană sau crupul difteric. Pseudomembranele se formează în laringe, astupînd astfel în parte sau total calea respiratorie. Copilul are respiraţia dificilă, şuerătoare, este afon, iar în cazurile grave apare şi învineţirea buzelor, semn că cantitatea de aer introdusă în plămîni este insuficientă. Crupul difteric se produce în special la copii mici care au laringele mai îngust, este foarte grav şi necesită intervenţie medicală de urgenţă. Complicaţiile cele mai importante sînt: miocardita şi paraliziile de nervi periferici. Miocardita se manifestă prin tahicardie, tensiune arterială scăzută, chiar colaps. Paralizia de văl palatin manifestată prin voce nazonată, tulburări de înghiţire, cu venirea lichidelor pe nas, este cea mai frecventă paralizie care apare cam la 7—10 zile de la debut. Difteria este o boală gravă mai ales dacă tratamentul nu s-a aplicat urgent. Diagnosticul se confirmă bacteriologic prin găsirea bacilului difteric în exsudatul prelevat din faringele bolnavului şi însămîn-ţat pe medii de cultură speciale. Tratamentul trebuie aplicat cît mai urgent după începutul bolii. Orice întîrziere poate duce la moartea bolnavului. Se utilizează antibiotice (eritro-micină sau penicilină) şi obligatoriu ser antidifteric, care neutralizează toxina difterică răspîndită în organism. Repausul absolut la pat este obligatoriu. în caz de crup difteric, la tratament se adaugă măsuri pentru eliberarea căilor respiratorii astupate de pseudo-membrana difterică (intubaţie, adică intro-
126
ducerea în laringe a unui tub metalic prin care aerul poate pătrunde în plămîni, sau traheotomie, adică deschiderea traheei sub laringe şi introducerea unei canule metalice pentru ca aerul să pătrundă direct în trahee). Bolnavul necesită supraveghere în spiţa1 50 de zile de la începutul bolii. Difteria face parte din grupa A, adică este de deciarare şi internare obligatorie în spitalul de boli contagioase. Pentru profilaxia difteriei, în afară de izolarea şi tratarea bolnavilor se depistează purtătorii sănătoşi de bacili difterici prin analize de laborator efectuate sistematic în anumite colectivităţi la toţi contacţii. Purtătorii sănătoşi de bacili difterici depistaţi sînt trataţi. Obiectele bolnavului, ca şi camera lui, se dezinfectează. Vaccinarea cu anatoxină difterică a tuturor copiilor este măsura cea mai eficace în profilaxia difteriei. In ţara noastră, vaccinarea antidifterică este obligatorie, făcîndu-se la toţi copiii începînd de la vîrsta de un an. Prin această măsură, numărul cazurilor de difterie a scăzut foarte mult, boala fiind pe cale de dispariţie.
digestie, totalitatea transformărilor pe care le suferă alimentele în tubul digestiv. Prin digestie, alimentele sînt transformate în elemente simple, ce pot fi absorbite în sînge şi limfă. Resturile alimentare sînt evacuate sub formă de materii fecale. Procesul de digestie constă în două categorii de fenomene: a) fenomene fizice, datorită cărora alimentele sînt fragmentate, amestecate cu sucurile digestive şi deplasate în tubul digestiv; b) fenomene chimice, datorită cărora alimentele sînt descompuse chimic în elemente simple. Ambele categorii de fenomene se completează una pe cealaltă./ în diferite porţiuni ale tubului digestiv au I loc fenomene digestive, însă cu
fopi/e fiii forme
Paptle fungt forme
Muşchi
Muşchi	Fot * cult hnguah
Porţiune din limbă (secţiune spaţială schematică).
aspecte deosebite, legate de necesitatea transformărilor pe care trebuie să le sufere hrana într-o porţiune, pentru a fi şi mai bine digerată în porţiunea următoare. 1) Digestia bucală: a) fenomenele fizice constau în masticaţie, adică fragmentarea alimentelor şi în amestecul
lor cu saliva. Dinţii incisivi taie, caninii sfîş'ie, premolarii şi molarii zdrobesc alimentele. Limba le amestecă cu saliva. Muşchii masticatori mişcînd mandibula determină acţiunea dinţilor. Buzele, prin muşchii orbi-culari, închid în partea anterioară cavitatea
Noduli Hm/aha taţi ten
Turnee i
Muscular» mucoasei \
Şiretul circul
Peretele stomacului (secţiune spaţială schematică).
bucală, după ce tot ele au intervenit în suptul, sorbitul sau apucatul alimentelor; b) fenomene chimice constau în transformarea amidonului în dextrină sub acţiunea fermentului numit ptialină, conţinut în salivă. Celelalte alimente nu sînt atacate de salivă. Saliva este produsul de secreţie al glandelor salivare. In compoziţia ei intră: apă 99% şi substanţe organice şi anorganice 1%. Printre elementele organice sînt ptialina (fermentul salivei) şi mucina (o substanţă vîscoasă). Glandele salivare secretă saliva cu o compoziţie deosebită, după cum urmează: glandele parotide produc salivă apoasă cu mult ferment; glandele sub-linguale produc salivă vîscoasă cu multă mucină; glandele submaxilare produc salivă mixtă. Secreţia de salivă este determinată pe cale reflexă; vederea, auzul sau mirosul hranei produc o secreţie salivară prin reflexe condiţionate, iar introducerea hranei în gură determină salivaţia prin reflexe necondiţionate. Alimentele supuse acţiunilor fizice şi chimice din cavitatea bucală sînt adunate şi îngrămădite cu ajutorul limbii, formîndu-se bolul alimentar. Acesta este alcătuit din particule alimentare alipite prin mucusul salivar şi îmbinate cu salivă. In cadrul bolului alimentar, saliva îşi continuă acţiunea ei chimică şi în esofag şi stomac, pînă ce alimentele sînt îmbibate în suc gastric. Formarea bolului alimentar este urmată de deglutiţie sau înghiţire (vezi deglutiţie). 2) Digestia gastrică.
a)	fenomenele fizice constau în modificări de tonus şi mişcări peristaltice. Prin modificări de tonus pereţii stomacului se destind sau se strîng, adaptîndu-se conţinutului gastric. Cînd conţinutul este mare, apare o distensie şi invers. Mişcările peristaltice sînt unde de contracţii ce apar la intervale scurte în special în porţiunea orizontală a stomacului şi au
127
ca rezultat evacuarea conţinutului stomacal către duoden sau invers, către esofag şi cavitatea bucală. Aceste ultime mişcări sînt numite antiperistaltice. Uneori, mişcările antiperistal-tice ale stomacului se însoţesc de contracţii bruşte ale diafragmei şi ale pereţilor abdo-
Tub digestiv: organele conţinute în cavitatea abdominală.
minali, avînd ca efect evacuarea rapidă a conţinutului gastric prin gură. în acest caz vorbim de vomă sau vărsături. Cînd în urma contracţiilor stomacului se elimină doar gaze din stomac, vorbim de eructaţii (popular rîgîieli). Consecinţa fenomenelor fizice din stomac este amestecul alimentelor cu sucul gastric şi eliminarea lor treptată în intestin;
b)	fenomenele chimice, constau în acţiunea sucului gastric asupra proteinelor şi grăsimilor. Ca rezultat al digestiei gastrice, alimentele sînt transformate într-o materie păstoasă, numită chim gastric, bogat în acid clorhidric. Sucul gastric este format din 90% apă şi 10% acid clorhidric, fermenţi, substanţe minerale şi mucus, fiind secretat în cantitate de circa 1,5 1 în 24 de ore la omul adult normal. Elementele conţinute în sucul gastric au acţiuni diferite: apa înmoaie bolul alimentar, ajută contactul fermenţilor cu alimentele şi favorizează frămîntarea şi evacuarea conţinutului gastri-c; acidul clorhidric distruge microbii şi bacteriile introduse prin alimentaţie şi atacă proteinele, preparîndu-le pentru acţiunea fermenţilor, el ajutînd şi la digestia glucidelor şi favorizînd desfacerea zaharozei. Fermenţii sucului gastric sînt lipaza, care acţionează asupra grăsimilor, pepsina, care desface proteinele şi labfermentul, care transformă cazeinogenul din lapte în cazeină, cu ajutorul ionilor de calciu. Mucusul are rol de protector al mucoasei gastrice faţă de acţiunea digestivă a sucului stomacal; c) reglarea funcţiilor stomacului; motilitatea stomacului este reglată de sistemul nervos vegetativ
astfel: nervii parasimpatici provoacă contracţia stomacului şi deschiderea sfincterului piloric. Nervii simpatici au o acţiune inversă. Secreţia gastrică poate fi provocată printr-un mecanism nervos şi unul humoral. Introducerea alimentelor în gură provoacă printr-un reflex nervos necondiţionat o secreţie bogată în acid clorhidric şi fermenţi. Vederea, mirosul alimentelor dau secreţia „psihică“ printr-un reflex condiţionat. Mecanismul nervos al secreţiei gastrice a fost studiat de fiziologul rus I. P. Pavlov la cîine, căruia i s-a întrerupt tranzitul esofagian prin deschiderea esofagului la piele. în acest fel, cîinelui i se putea administra un „prînz fictiv“ (imaginar), care, deşi înghiţit, nu ajungea în stomac. Contactul alimentelor cu mucoasa stomacului produce în regiunea pilorică un hormon numit gastrinâ, care la rîndul lui provoacă o secreţie de suc gastric mai puţin activă de cît secreţia apărută pe cale nervoasă, d) Evacuarea stomacului. Cu ocazia undelor peristaltice, pilorul se deschide şi o parte din chimul gastric trece în duoden. Aici alimentele produc pe cale reflexă o închidere a pilorului, pînă ce tot acidul clorhidric pe care îl conţin este neutralizat de sucul intestinal. După neutralizare, o nouă cantitate de chim trece în duoden. 3. Digestia intestinală:	a) fenomenele fizice
constau în mişcările peristaltice care fac să avanseze alimentele din intestin. Alte mişcări ale intestinului ajută amestecul acestora cu sucul intestinal, sucul pancreatic şi cu bila, secretate fiecare în cantităţi de circa 1 în 24 de ore la adult; b) fenomenele chimice din
Vezicula şi căile biliare extrahepatice.
intestinul subţire constau în transformările pe care le suferă alimentele sub acţiunea fermenţilor secretaţi de glandele intestinale, ficat şi pancreas. în urma activităţii digestive din intestinul subţire, substanţele alimentare sînt transformate într-un lichid gros numit
128
hil intestinal. Sucul intestinal este compus din lipază, erepsină, fermenţi pentru glucide, apă, substanţe minerale şi tnucus. Sucul pan-creatic este asemănător celui intestinal, iar bila se compune din pigmenţi şi săruri biliare, substanţe minerale, apă, grăsimi şi mucus.
în mucus, acţiunea lor digestivă fiind foarte mică. Bacteriile intestinale au însă o acţiune importantă asupra proteinelor şi hidrocar-bonatelor. Bacteriile de putrefacţie acţionează asupra proteinelor, iar bacteriile de fermentaţie transformă hidrocarbonatele. Fenomenele chi*
Pancreas.
Rolul acestor sucuri digestive poate fi rezumat astfel: lipazele desfac grăsimile în glice-rină şi acizi graşi; tripsina şi erepsina continuă desfacerea proteinelor (începută în stomac) în aminoacizi; fermenţii pentru glucide descompun zaharurile complexe în monoza-haride. Prezenţa bilei în intestin intervine în fragmentarea grăsimilor în particule mici (proces numit emulsionare), care pot fi mai bine atacate de lipaze. Tot bila măreşte acţiunea lipazelor şi ajută absorbţia acizilor graşi, ajutînd şi motilitatea intestinală. Dintre porţiunile intestinului subţire, duodenul are o importanţă mare în digestie deoarece, pe de o parte, aici se varsă bila şi sucul pan-creatic, iar pe de alta, prin pereţii duodenali pornesc reflexe ce controlează activitatea veziculei biliare şi a sfincterului Oddi situat la locul de „vărsare“ a canalului coledoc în duoden. Datorită acestui fapt, bila şi sucul pancreatic ajung în duoden doar atunci cînd este nevoie de acţiunea lor digestivă; c) fenomene chimice în intestinul gros. După ce o mare parte din substanţele nutritive au fost absorbite în intestinul subţire, resturile alimentare trec în intestinul gros, unde sînt supuse unor noi transformări. Secreţiile intestinului gros sînt sărace în fermenţi, dar bogate
mice din intestinul gros se desfăşoară în mod normal doar în colonul ascendet şi prima porţiune a colonului transvers. Fenomenele mecanice din colon şi ultimele părţi ale tubului digestiv constau în progresia alimentelor devenite materii fecale către rect şi evacuarea lor (vezi defecaţie). Avansarea alimentelor de-a lungul 'tubului digestiv se numeşte tranzit digestiv şi are loc în mod normal în următoarele intervale de timp: din cavitatea bucală în stomac, cîteva secunde; din stomac în duoden, apa trece imediat; grăsimile, după circa 3 ore; celelalte alimente, după 1—2 ore părăsesc complet stomacul. Prin duoden, alimentele trec rapid, în cîteva minute, ajungînd în celelalte porţiuni ale intestinului subţire (jejun şi ileon). Alimentele ajung în prima parte a intestinului gros după 4 ore de la ingestie. In intestinul gros, alimentele sînt la nivelul unghiului hepatic al colonului după 6 ore, iar în unghiul splinei, după 8 ore de la ingerare. După 15 ore, ele sînt prezente în colonul sigmoid, iar la 20—24 de ore sînt evacuate din organism. Tranzitul în intestin poate fi accelerat (diaree) sau încetinit (constipaţie) faţă de valorile normale menţionate. în ambele cazuri, atît digestia, cît şi absorbţia alimentelor sînt tulburate
9-1652
129
şi. urmate de semne generale şi suferinţă. De aceea, menţinerea unui tranzit normal are mare importanţă pentru păstrarea sănătăţii.
Digestia amidonului.
Digestia substanţelor albuminoide.
Procesul de digestie are loc atît în organismele simple, monocelulare, cît şi în cele complexe, cum este acela al omului. In ulti-
mul caz, există o serie de organe care acţionează asupra unor substanţe complexe (alimentele), transformîndu-le în substanţe simple ce sînt ulterior absorbite şi asimilate (vezi asimilaţie). în cazul organismelor monocelulare (bacterii, microbi), digestia se face prin înglobarea particulelor alimentare direct în corpul celulei în nişte cavităţi mici, numite vacuole, în care se adună substanţe cu acţiune digestivă secretate de însăşi protoplasma celulară şi care digeră particula respectivă care ulterior va fi asimilată. Asemenea tip de digestie se numeşte digestie intracelulară (are loc în interiorul celulelor), spre deosebire de digestia la om, care are loc în afara celulelor, în cavităţile tubului digestiv, fapt pentru care se numeşte digestie extracelulară. în urma procesului de digestie, substanţele provenite din alimentele digerate sînt absorbite (vezi absorbţie) şi asimilate (vezi asimilaţie) în organism.
digitală, medicament cu acţiune întăritoare asupra inimii bolnave, care măreşte puterea de contracţie a muşchiului cardiac atunci cînd este scăzută, răreşte bătăile inimii cînd sînt prea dese şi sincronizează contracţia fibrelor musculare atunci cînd acestea se contractă dezordonat (fibrilaţie). Este extras din anumite plante, de obicei din Degetă-relul roşu şi Degetărelul lînos, iar sub formă de soluţie este prezentat în preparate ca: Digilan, Digitalină, administrate în picături sau sub formă de comprimate (Folia Digitalis purpureea titrata) Tratamentul cu digitală se indică în insuficienţa cardiacă, fibrilaţia atrială şi uneori în tahicardia paroxistică. Administrate pe gură, se resoarbe la nivelul tubului digestiv şi trec în sînge, apoi se fixează parte de proteinele din sînge, restul în muşchiul cardia, ficat, rinichi şi muşchii voluntari. De aici se eliberează treptat, astfel că efectul unei doze asupra inimii durează cam 1—2 zile. Deoarece poate lua naştere fenomenul de acumulare atunci cînd dozele sînt prea mari şi prea dese, digitalizarea putînd da fenomene toxice (contracţii cardiace anormale, lipsa poftei de mîncare, greaţă sau vărsături), tratamentul cu digitală se face numai sub supravegherea medicului.
dinamometru, aparat care serveşte la aprecierea forţei musculare. Constă într-o lamă de oţel elastic, ovală, a cărei turtire produce deplasarea unui indicator pe o scală gradată. Deplasarea indicatorului este proporţională cu forţa musculară care turteşte lama de metal. Aparatul se strînge între podul palmei şi degete şi este dimensionat pentru forţa musculară la adulţi şi copii. Cu el se poate aprecia şi creşterea forţei musculare în cursul dezvoltării organismului (vezi creştere).
130
Incisivu1 mediai
Dinţii mâi)lan
Dinţii tnandibulan
dinte, organ anexă al aparatului digestiv, format din trei porţiuni: a) coroana (partea liberă); b) gîtul sau colul dintelui (situat la marginea gingiei, la locul de implantare a dintelui); c) rădăcina (partea implantată). Pe secţiune, dintele are o parte centrală, numită cavitate dentară, plină cu pulpa dentară, ce conţine vase sanguine şi nervi. Prin canalul dentar care străbate rădăcina, pulpa face legătura cu nervii şi vasele arcadelor dentare ale oaselor maxilare.
Pulpa dentară este înconjurată de o substanţă numită dentină sau ivoriu, acoperită la rîndul ei, în porţiunea coroanei, cu smalţul dentar dur şi lucios. In porţiunea rădăcinii, pulpa este învelită într-o substanţă mai puţin dură, numită ciment dentar.
Rădăcina dintelui este implantată într-o scobitură osoasă, numită alveolă dentară. Intre pereţii alveolei şi rădăcina dintelui există un ligament alveolar-dentar, care asigură fixarea dintelui în alveolă şi transmisia presiunii exercitate pe suprafaţa dintelui la toată alveola cu excepţia locului pe unde ii^ră în dinte vasele şi nervii. Există mai multe feluri de dinţi cu formă şi funcţie diferită, după cum urmează: a) dinţii incisivi care au coroana lată şi funcţia de a tăia alimentele, sînt aşezaţi în partea anterioară a arcadelor dentare şi au, de obicei, o singură rădăcină; b) dinţii caniniy care au o coroană conică, ascuţită, cu ajutorul căreia alimentele sînt sfîşiate; aşezarea lor este lateral de dinţii incisivi, iar prin rădăcina unică, dar foarte dezvoltată, sînt solid implantaţi în maxilare, la animalele carnivore sălbatice, dezvoltarea caninilor fiind foarte accentuată (colţi); c) dinţii premolari şi molari au o coroană voluminoasă, lată şi două sau trei rădăcini, volumul lor întrecînd pe cel al celorlalţi dinţi amintiţi; datorită suprafeţei dentare mai mari, dinţii premolari şi molari servesc la zdrobit şi mestecat alimentele. Dentiţia este alcătuită la adult din 32 de dinţi: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi 12 molari. Ea se numeşte şi a doua dentiţie sau dentiţie definitivă, deoarece succede primei dentiţii de lapte, formată doar din 20 de dinţi (8 incisivi. 4 canini, 8 premolari) care „cad“, se schimbă, începînd de la vîrsta de 6 ani. Ordinea normală de apariţie şi înlocuire a dinţilor la om este următoarea: la 6—8 luni apar 4 incisivi mediani; la 7—12 luni apar 4 incisivi laterali; la 12—18 luni apar 4 premolari anteriori; la 16—24 de luni apar 4 canini; la 24—36 luni apar 4 premolari posteriori; la 6 ani apar 4 molari şi se înlocuiesc primii 4 incisivi mediani, cu dinţii incisivi definitivi; la 7—8 ani se înlocuiesc 4 incisivi
laterali; la 9—11 ani se înlocuiesc 8 dinţi premolari; la 11 —12 ani se înlocuiesc 4 canini; la 12—13 ani apar 4 molari; la 20—30 de ani apar ultimii 4 molari cunoscuţi şi sub numele de măsele de minte. Schimbarea dinţilor se face prin împingerea celor de lapte
Cdninul
Incisivul . Ph'muI Aldoilea frimu! M doilea ffoJerulde lateral A premo/ar premolar molar mo/ar /n/n/e
Dinţi definitivi.
de către dinţii definitivi care se formează în oasele maxilare. Acest proces poate să fie alterat la copii debili, rahitici, în acest caz apărînd tulburări ale dentiţiei, dinţi „dubli“, strîmbi etc. Pentru întreţinerea dinţilor este nevoie de o igienă şi un tratament corespunzător. Uzura dinţilor, trecerile de la foarte rece la foarte fierbinte şi invers, zdrobirea unor obiecte tari în dinţi (alune, nuci) favorizează spargerea smalţului dentar şi apariţia cariilor dentare. O dată apărută, caria dentară devine tot mai profundă prin distrugerea dentinei şi ajunge să se deschidă în cavitatea dentară unde se află pulpa dintelui. încetul cu încetul, restul dintelui se distruge, rămî-hînd doar rădăcinile implantate, dureroase, care de obicei se infectează şi, menţinînd focare de infecţie- în corp, produc ulterior boli articulare, renale, cardiovasculare. Utilizarea în asemenea cazuri a antinevralgicelor sau introducerea granulelor de tămîie în măselele cariate, pentru înlăturarea durerii, sînt contraindicate, deoarece, deşi combat durerea, menajează persistenţa focarelor de infecţie latentă. împotriva apariţiei şi dez- / voltării cariilor dentare sînt recomandate măsuri de igienă dentară, care constau în: curăţirea dinţilor şi a spaţiilor dintre ei de resturi alimentare, cu periuţă şi pastă de dinţi; evitarea mîncărurilor şi băuturilor foarte reci sau foarte fierbinţi; tratarea din timp a cariilor dentare la începutul lor. Adăugarea fluorului în apa de băut, hrana bogată în calciu şi vitamine, obişnuinţa de a mesteca bine alimentele, pot ajuta întreţinerea dinţilor.
dioptrie, unitate de măsură a puterii de refracţie a lentilelor. O dioptrie reprezintă puterea de refracţie a unei lentile convergente
131
care are focarul situat la distanta de 100 cm.
100
Formula de calcul a dioptriilor este -^r
în care F reprezintă distanţa focală a lentilei. O lentilă cu distanţă focală de 50 cm va avea
/100 ^
o putere de refracţie de 2 dioptrii = 21
Determinarea dioptriilor unei lentile se face cu ajutorul refractometrului sau al sferometru-lui. La lentilele divergente (pentru corectarea miopiei), cifra care indică numărul dioptriilor este precedată de semnul minus.
diplopie, perceperea în dublu a unui singur obiect privit cu ambii ochi. Această vedere dublă se datoreşte faptului că imaginile unui obiect, înregistrate de fiecare ochi în parte, nu sînt contopite într-o senzaţie unică, deoarece imaginea obiectului respectiv nu se formează pe ambele retine în puncte simetrice. Cauza cea mai frecventă a diplopiei este paralizia nervilor care comandă muşchii oculo-motori. Prin anumite procedee putem studia particularităţile diplopiei şi putem să deducem care dintre nervi a fost paralizat. Diplopia dispare de îndată ce se acoperă unul din ochi. De aceea se recomandă purtarea de ochelari prevăzuţi cu o sticlă mată la ochiul paralizat, pentru a se suprima una din imaginile duble. In afară de această diplopie care este de natură binoculară, există şi o diplopie monoculară, în care imaginile sînt văzute dublu de către un singur ochi. Această diplopie monoculară se întîlneşte în unele forme speciale de strabism, în unele leziuni ale centrilor vizuali din creier şi uneori în Cataracta incipientă.
disfagie, greutate la înghiţit. Este de obicei datorită unei boli a esofagului. In afecţiunile acute ale esofagului, ingestia unei substanţe caustice (sodă caustică, acizi minerali) explică disfagia, în cele cronice prezenţa unei stricturi a conductului esofagian confirmată prin examenul radiologie cu pastă baritată. Disfagia mai poate fi provocată de o contracţie spastică (spasm) a musculaturii esofagiene. Traduce atunci prezenţa unui polip sau cancer esofagian, o boală neurologică (leziuni ale bulbului sau măduvei spinării) sau coloanei vertebrale, sau un spasm al cardiei întreţinut de un ulcer de vecinătate, de o gastrită sau cancer al regiunii. Tratamentul se va îndrepta spre boala în cauză. De ajutor sînt antispasticele şi seda+ivele. disgravidie — vezi sarcină patologică, dishidroză, îmbolnăvire a pielii, caracterizată prin apariţia unor mici vezicule pline cu un lichid clar, dispuse mai ales pe feţele laterale ale degetelor, palme, tălpi. Fiind situate mai profund în piele, veziculele nu se rup în majoritatea cazurilor, ci se usucă singure, fiind urmate de o descuamare inelară a locului unde au evoluat. însoţită de o mîncărime uneori foarte supărătoare, dishidroză poate fi produsă de o îmbolnăvire prin ciuperci, prin anumiţi microbi (streptococi) sau prin fenomene de sensibilizare. Tratamentul este în
raport cu cauza: antimicotic, antistreptococic sau desensibilizant, însoţit de la caz la caz de metode care să micşoreze inflamaţia pielii, cum ar fi aplicarea de comprese, roentgenterapie etc.
Dishidroză.
diskinezii biliare, suferinţe ale căilor şi sfincterelor biliare care se traduc printr-o tulburare în evacuarea bilei. Boala este mai frecventă la femei, legată de*arcină, menstruaţie, menopauză sau afectări endocrine. Obiceiuri alimentare (consumul de rîntaşuri, prăjeli), suferinţele organelor învecinate (gastrită, colită, apendicită, boli ginecologice, aderenţe), o stare de nervozitate excesivă pot crea o serie de reflexe care să aducă dereglarea aparatului biliar, realizînd fie spasme (hipertonie vezicu-lară), fie scăderea contracţiei veziculare (hîpo^" tonie-veziculară), fie scăderea sau creşterea contracţiei sfincterelor. Atonia veziculară constă în creşterea de volum a veziculei biliare care, incapabilă de a se mai contracta pentru evacuarea bilei, se lasă destinsă de conţinutul ei. Bolnavii se plîng de o greutate în regiunea ficatului, de o stare de indispoziţie cu dureri de cap şi de tulburări gastrice, ca: balonări, greaţă, gust amar. Colecistografia arată o veziculă mare care nu se contractă după prînzul cu ouă. Hipertonia veziculară decurge dintr-o creştere a capacităţii de contracţie a veziculei biliare. Bolnavul acuză dureri în regiunea ficatului, uneori sub formă de jenă, alteori de crize care cedează la trinitrină sau miofilin. Colecistografia arată o veziculă mică, rotundă, care se evacuează rapid. Tratamentul diskineziilor se aplică în funcţie de caracterul acestora. în cele hipotone se recomandă substanţe care activează contracţia: untdelemn, sulfat de magneziu, Bourget, Decol. Se mai recomandă evitarea sedentarismului prin sport, plimbări. în diskineziile hipertone: comprese calde, antispastice, trinitrină, corfilină, şi calmante ale sistemului nervos. Tratamentul hidromine-ral cu ape de Slănic, Olăneşti sau Căciulata se-dovedeşte adesea foarte util.
132
dismenoree (algomenoree), menstruaţie înso-ţită de dureri lombo-abdominale. Durerile pot să preceadă menstruaţia şi să cedeze după apariţia ei, sau pot apărea după instalarea men-struaţiei. Intensitatea durerilor poate fi de la o simplă nevralgie, pînă la dureri violente, însoţite de greţuri şi vărsături. Se întîlnesc mai frecvent la fetele şi femeile tinere.
Tratamentul constă în primul rînd în găsirea cauzei (inflamaţii ale uterului şi anexelor, fibroame uterine congenitale sau tulburări hormonale) şi apoi îndepărtarea ei. Tratamentul simptomatic constă în repaus la pat, căldură pe abdomen, antispastice şi antinevralgice.
dispensar, unitate care a-cordă asistenţă medicală ambulatorie, situată la locul unde trăieşte (dispensar de circumscripţie) sau munceşte (dispensar de întreprindere, de şantier) populaţia. Unele dispensare sînt profilate pe anumite specialităţi (dispensar oncologic = unitate specializată în lupta anticanceroasă pe un anumit teritoriu).
dispensarizare, supraveghere medicală activă a unor oameni bolnavi sau sănătoşi. Esenţa dispensarizării — care îi conferă caracterul de metodă înaintată de ocrotire a sănătăţii — constă în faptul că examenul medical nu se efectuează numai la cererea unei persoane care nu se simte bine, ci — în primul rînd — se » practică în mod periodic, planificat, la anumite grupe de oameni, în scopul de a li se controla starea de sănătate şi a se lua pe loc măsuri medi-
cale de îndreptare în cazul că se descoperă ceva. Dintre bolnavi, sînt cuprinşi în dispensarizare cei cu boli cronice aflaţi în evidenţa unităţii care le acordă asistenţă medicală (circumscripţie sanitară, policlinică, serviciu medico-sanitar de întreprindere). In întreprin-
deri, se procedează la dispensarizarea unor muncitori sănătoşi, dar care lucrează în condiţii care pot influenţa starea lor de sănătate. In acest caz, supravegherea medicală activă are rolul să surprindă de la început orice modificare a stării de sănătate, chiar înainte de apariţia semnelor subieetiye. Tot ca forme ale dispensarizării, extinse la grupe mai largi ale populaţiei, pot fi socotite examenele medicale prin radiofotografie sau controlul ginecologic periodic. Formă. înaintată de aplicarea a principiului profilaxiei în practica ocrotirii sănătăţii, dispensarizarea are mari perspective de dezvoltare, prin cuprinderea treptat# a întregii populaţii în controlul medical activ al stării de sănătate.
dispepsie, termen relativ învechit, indicînd o suferinţă digestivă funcţională. Prin dispepsie se înţelege o digestie grea, dureroasă. Ea este mai frecventă la «persoanele uşor excitabile, obosite. Ceea ce caracterizează dispepisia sînt mai ales durerile <;are variază de la o zi \jl alta, fără o relaţie evidentă cu mesele sau cu unele alimente. Apare ca o arsură şi ca o crampă, după o emoţie ori o stare psihică; se însoţeşte de grea-
Dispensar medical pe vapor, pentru muncitorii din sector piscicol şi stuîicol.
Dispensar nou al unei circumscripţii sanitare-crăşeneşti.
133
ţă, balonări, eructaţii. La examenul radiologie şi tubajul gastric nu se descoperă nimic caracteristic. Tratamentul va avea în vedere starea generală: repaus fizic şi psihic, sedative la excitaţii, tonice la cei debilitaţi. Cît mai puţine medicamente! Se vor calma durerile cu comprese calde pe abdomen, ceaiuri de sunătoare şi numai la nevoie se recurge la novocaină, alcaline. Cura hidrominerală dă rezultate bune prin scăderea sensibilităţii pereţilor stomacului. Dispepsia sugarului, tulburare digestivă acută, în cursul căreia apar febra, scaunele diareice şi vărsăturile ce antrenează o pierdere de lichide şi minerale din organismul sugarului, manifestată prin scădere în greutate. Cauzele care produc boala pot fi clasificate în 2 categorii: a) cauze alimentare: de ordin cantitativ (cantităţi prea mari de lapte) şi de ordin calitativ (alimente nepotrivite vîrstei sau alterate, lapte contaminat cu diferiţi microbi şi păstrat în condiţii neigienice la căldură); b) cauze infecţioase: infecţii intestinale (dizenterie) sau generale (otită, bronhopneumonie). Cea mai frecventă cauză o constituie infecţiile intestinale. Boala se manifestă prin scăderea poftei de mîncare, indispoziţie, apoi prin scaune diareice, semilichide sau lichide, verzui, cu sau fără mucus, uneori cu sînge (în care caz poate fi vorba de o dizenterie), vărsături şi febră. Boala evoluează cu atît mai grav, cu cît copilul este mai mic şi cu cît are o stare de nutriţie mai proastă (dis-trofie). Boala poate fi prevenită prin înlăturarea cauzelor care o produc. Cauzele alimentare ale bolii pot fi prevenite: a) prin alăptarea la sîn cel puţin pînă la 5—6 luni şi evitarea înţărcării în lunile de vară; b) printr-o alimentaţie mixtă sau artificială corectă: administrare de lapte praf dizolvat în apă fiartă şi răcită, preparat înainte de fiecare masă, în vase curate şi în diluţiile recomandate de medic (vezi lapte praf). Laptele de vacă lichid nu se recomandă la sugari, fiindcă nu i se poate garanta sterilitatea şi nici constanţa compoziţiei. Sînt obligatorii păstrarea biberoanelor şi tetinelor curate, fierte după fiecare masă, respectarea măsurilor de igienă de către persoanele care alimentează copilul, respectarea programului de alimentaţie stabilit de medic, adică din 3 în 3 ore în alimentaţia naturală şi la 3 1/2—4 ore în alimentaţia artificială, cu pauză de lapte obligatorie în timpul nopţii; respectarea regulii celor două hidrocarbonate în alimentaţia sugarilor (zahăr 5% la totalul amestecului de lapte + un făinos care diferă după vîrsta copilului (apă de orez sub 2—3 luni, făină albă de grîu rumenită peste 2—3 luni şi griş după 4—5 luni). Diversificarea alimentaţiei (introducerea piureului de legume, a gălbenuşului de ou, a brînzei de vaci şi a cărnii) se va face treptat, începînd cu cantităţi mici şi numai la indicaţia medicului. Cauzele infecţioase pot fi prevenite prin evitarea persoanelor bolnave şi a aglomeraţiilor, crearea unor condiţii de mediu adecvate în camera copilului
(temperatura 18—20°, aerisirea repetată, curăţirea prafului, igiena patului şi a corpului copilului), călirea organismului prin scoaterea lui în aer liber, pentru o durată variabilă după anotimp şi vîrstă, respectarea indicaţiilor pentru vaccinările uzuale. Tratamentul dispepsiei sugarului se efectuează în conformitate cu indicaţiile medicului şi constă în următoarele date esenţiale: administrarea unui purgativ salin (sulfat de sodiu) în doze de 2 g pe an de vîrstă, dietă hidrică şi dietă de tranziţie, care are unele proprietăţi antibacteriene şi o oarecare valoare calorică; preparatele cele mai folosite sînt: supa de morcovi sau apa (mucilagiul) de orez. Realimentarea se face în general după următoarele principii: sub vîrsta de 5—6 luni cu un preparat de lapte, ordinea preferinţei fiind următoarea: Eledon (babeurre) sau lapte praf (integral sau semiecremat ,,lacto“) şi eventual acidulat. Aceste alimente dietetice se introduc în cantităţi foartemici,cîte 10—20g la fiecare masă, cantitatea lor fiind crescută progresiv, în scară, zilnic, cu cîte 10—20 g pentru fiecare masă, scăzîndu-se concomitent, cu aceeaşi cantitate, supa de morcovi sau mucilagiul de orez pe care copilul le primeşte în continuare. în acest fel, se poate ajunge în 7—10 zile la regimul normal al copilului (la sugarul distrofic cu o greutate subnormală se ajunge la regimul normal vîrstei după un interval mai lung). La sugarii peste 6 luni, după dieta de t/anziţie, întrucît laptele este mai rău tolerat se reia alimentaţia cu făinoase cu apă (griş cu apă, orez cu apă, macaroane fierte), după cîteva zile se adaugă brînză de vaci, apoi 5% zahăr la făinoasele cu apă şi după aceea Unt proaspăt (la sugarul trecut de 8 luni, carne fiartă) şi la urmă de tot lapte praf cîte 5—10 g pudră de lapte în fiecare zi în făinoasele cu apă. Acest regim trebuie individualizat în funcţie de particularităţile vîrstei, de starea de nutriţie, de alimentaţia anterioară etc. Tratamentul dietetic se face sub protecţia antibioticelor prescrise de medic (pentru lichidarea infecţiei intestinale); uneori este necesară injectarea soluţiilor hidrosaline (soluţie fiziologică, soluţie Ringej) pentru înlocuirea pierderilor hidrosaline. în convalescenţă se ajută refacerea organismului prin administrare de vitamine.
dispnee, dificultate respiratorie cu modificarea frecvenţei, amplitudinii sau ritmului respiraţiei. Dispneea reprezintă o reacţie de adaptare a organismului la un efort fizic crescut (dispnee fiziologică) sau în cursul unei boli (dispnee patologică) şi trădează un deficit de oxigenare a sîngelui. Dispneea fiziologică se manifestă printr-o creştere a frecvenţei şi amplitudinii respiraţiei. Cauza creşterii disp-neei rezidă în nevoia sporită de oxigen a organismului. într-adevăr, în cursul efortului fizic cheltuiala de energie creşte şi prin urmare se măreşte şi nevoia de oxigen, deoarece la baza surselor de energie reprezentate de metaboli-
134
zarea grăsimilor, proteinelor şi glucidelor stau procesele de oxidare. In cursul dispneei fiziologice, cantitatea de oxigen care pătrunde în plămîni creşte de 2—3 ori faţă de normal. Dispneea fiziologică poate apărea şi în cursul ascensiunilor, din cauză că la înălţimi mari presiunea parţială a oxigenului scade; ea mai apare la temperaturi ridicate sau se poate obţine conştient atunci cînd în mod voluntar intervenim prin intermediul scoarţei cerebrale asupra ritmului respiraţiei. Dispneea patologică se întîl-neşte în toate bolile care se însoţesc de insuficienţă de oxigen, traducînd astfel afectarea organelor şi sistemelor care asigură activitatea fiziologică normală a organismului. Dispneea patologică apare în cursul bolilor aparatului respirator în care suprafaţa respiratorie este redusă (bronhopneumonii) sau cînd plămînii se găsesc comprimaţi (pleurezie, pneumotorax), în bolile de inimă, ca urmare a unei tulburări survenite în drumul circulaţiei sanguine (stază sanguină mai ales la nivelul circulaţiei pulmonare). Dispneea de natură cardiacă este de diferite grade, în funcţie de gravitatea bolii; cînd boala de inimă este mai puţin avansată, dispneea apare numai la eforturi însemnate, însă pe măsură ce boala se agravează, respiraţia devine tot mai dificilă, după eforturi din ce în ce mai mici, dispneea persistînd chiar şi în repaus. Numărul respiraţiilor trece de 16 pe minut, cît este normal, ajungînd la 40—50 în acelaşi interval de timp. In cazurile deosebit de grave, bolnavul nu mai poate sta culcat din cauza dispneei şi preferă să doarmă în şezut, pe scaun sau cu capul rezema^ de masă, poziţie care îi uşurează respiraţia. în intoxicaţiile provocate de produsele de descompunere metabolică acumulate în exces (uremie, diabet) sau de substanţe toxice ingerate, dispneea se datoreşte acţiunii acestor toxice asupra sistemului nervos central, în special asupra centrului respirator. Dispneea patologică poate fi dc lungă durată, persistînd de-a lungul unei întregi perioade de boală (ca în pneumonie, pleurezie, tuberculoză), poate fi permanentă (ca în scleroemfizemul pulmonar) sau surveni sub formă de accese periodice (ca în astmul bronşic sau cardiac). Dispneea patologică se caracterizează nu numai prin modificarea frecvenţei şi amplitudinii aspiraţiei, dar şi prin tulburarea ritmului respirator. Se poate modifica raportul dintre durata inspiraţiei şi expiraţiei (ca în astm, unde creşte durata expiraţiei) sau se pot ivi pauze respiratorii mai mari (pînă la 35 de secunde) sau mai mici (ca în dispneea periodică din cursul uremiei sau comelor). Tratamentul constă în primul rînd în înlăturarea cauzelor care au provocat dispneea. Pentru a înlesni respiraţia se dă bolnavului o poziţie comodă, semişezîndă, se administrează oxigen în inhalaţie, se aplică ventuze. Medicamentele se dau numai la avizul medicului. Aerul din încăpere trebuie să fie curat şi proaspăt.
disproteinemie, metabolismul proteinelor se petrece în mare măsură în ficat şi cuprinde
atît procese de degradare, cît şi procese de sinteză. Ficatul joacă rol important în formarea serinelor şi globulinelor, în depozitarea şi mobilizarea acestora. De aceea, determinarea proteinelor totale din plasma sanguină, a serinelor şi globulinelor, cît şi a diferitelor fracţiuni prezintă un interes deosebit în cercetarea bolilor hepatice. Valorile normale ale proteinelor plasmatice sînt de 70—80 g la mie, dintre care 45—55 g sînt serine şi 30—35 g sînt globuline. Raportul dintre serine şi glo-buline este de 1,5. în leziunile hepatice cronice severe se întîlneşte frecvent o scădere a proteinelor totale (hipoproteinemie) şi mai ales o scădere a serinelor (hiposerinemie), condiţionate de incapacitatea de sinteză a serinelor de către ficat. Dimpotrivă, globu-linele plasmatice sînt crescute, ducînd pînă la inversarea raportului serine/globuline. Pe. lîngă constatarea acestor modificări ale proteinelor plasmatice, în bolile de ficat s-au mai pus la punct o serie de probe de laborator care au drept scop să scoată în evidenţă modificări ale echilibrului proteinelor; ele sînt. denumite probe de disproteinemie, incorect zise „hepatice" (întrucît sînt influenţate de un mare număr de factori). Reacţia cu timol se bazează pe tulburarea serului patologic la care s-a adăugat o soluţie de timol. Gradul acestei tulburări (normal 5—6 u. MacLagan sau 30 u. fotometrice) ar fi în raport cu gradul de dezechilibru al proteinelor plasmatice. Reacţia Takata-Ara se bazează pe precipitarea sub formă de flocoane (,,floculare“) care se: produce într-o serie de 8 eprubete ce conţin; diluţii crescînde de ser şi la care se adaugă, o soluţie de sublimat. Normal, flocularea nu se produce în nici o eprubetă; de la două eprubete în sus, reacţia devine pozitivă. Reacţia Gross se bazează pe flocularea produsă prin adăugarea la serul de cercetat a unei: soluţii denumită Hayem, care se lasă să cadă picătură cu picătură, dintr-o eprubetă gradată. Prima floculare este numită reversibilă, deoarece dispare prin agitare, după care urmează flocularea ireversibilă. Limitele inferioare ale normalului sînt 1 ml, respectiv 2 ml. S-au mai descris nenumărate reacţii de precipitare a proteinelor care însă nu au adus un progres1 în această explorare. De subliniat că nu există un paralelism strict între gradul de modificare a acestor probe şi starea bolnavului. Uneori, probele sînt negative şi bolnavul este hepatic, iar alteori sînt pozitive, fără ca ficatul să fie în suferinţă. Aşa se întîmplă în unele stări febrile, supuraţii, cancer, nefroză, care dau reacţii de disproteinemie fals-pozitive. De aceea, aceste probe n-au valoare de cît confruntate cu rezultatele examenului clinic şi cu alte teste de laborator.
distrofia sugarului, starea de nutriţie deficitară a sugarului în urma unei inaniţii (înfometări) patologice, în imensa majoritate a cazurilor de origine digestivă. Subalimentaţia poate fi cantitativă (în acest caz, dieta are
135
un conţinut mai scăzut de calorii de cît este necesar la vîrsta respectivă) sau calitativă (în acest caz, dieta nu conţine cantitatea de proteine, grăsimi sau glucide necesare creşterii). Boala recunoaşte 3 cauze principale: 1) alimentaţie insuficientă: de exemplu, în caz de diluţii mari de lapte (de exemplu 1/3), în caz de boli care produc inapetenţă (infecţii, encefalopatii) sau vărsături (stenoză de pilor), compoziţie neadecvată a raţiei alimentare, ca în cazul cînd glucidele (distrofia laptelui de vacă) sau proteinele (distrofia făinoaselor) se află sub minimul necesar creşterii. Alimentaţia mai poate fi relativ insuficientă în următoarele împrejurări: în tulburări digestive (diaree cronice), în tulburări de absorbţie (diaree cronice, celiakie), în tulburări ale asimilaţiei (boli constituţionale sau ereditare); 2) infecţii intestinale şi extraintestinale (bronho-pneumonie, otomastoidită, infecţii urinare, infecţii ale pielii; 3) boli organice, care împiedică alimentaţia (malformaţii ale cavităţii bucale). Sugarul distrofic are un aspect caracteristic: pielea se „veştejeşte", pare mult prea largă pentru abdomen şi membre, adu-nîndu-se în cute numeroase pe partea internă a coapselor şi la şezut (aspect de pungă de tutun), ţesutul gras subcutanat scade treptat de pe corp pînă ce dispare şi de pe faţă (faţă de bătrîn); muşchii îşi pierd tonicitatea (abdomenul creşte de volum), creşterea în greutate şi lungime încetează, imunitatea se prăbuşeşte (copilul devenind receptiv la infecţii care evoluează foarte grav), starea psihică se alterează, (copilul este abătut, plîngăreţ); toleranţa digestivă este foarte scăzută, ceea ce face ca o creştere cît de mică a raţiei alimentare să producă diaree, agravînd înfometarea. Cînd slăbirea este foarte intensă (deficientul ponderal faţă de greutatea standard a vîrstei este mai mare de 40%), ea nu mai este compatibilă cu viaţa. In stadiul final al bolii, la inaniţia extremă se adaugă infecţii generale (pulmonare, urinare, meningiene, otomastoi-diene), precum şi infecţii digestive (ce duc rapid la toxicoză), care grăbesc sfîrşitul letal. Şansele de vindecare sînt reduse cînd denu-triţia este mai accentuată, cînd sugarul este de vîrstă mai mică, cînd a suferit mai multe infecţii sau cînd înainte de îmbolnăvire a fost alimentat artificial. Distrofia poate fi evitată prin înlăturarea cauzelor care o produc: a) asigurarea unei alimentaţii corecte a sugarului (folosirea laptelui praf în alimentaţia mixtă sau artificială reprezintă un mare pregres); b) prevenirea infecţiilor (izolare, vaccinări); c) tratarea bolilor organice care împiedică alimentaţia (stenoză de pilor). Distrofia este mult mai greu de tratat de cît de prevenit. Tratamentul este foarte asemănător cu accla al dispepsiilor şi constă în combaterea infecţiei intestinale (antibiotice) şi realimentare progresivă, prudentă, cu aceleaşi preparate dietetice (eledon, lapte praf). La acestea se adaugă vitaminoterapie, hormoni anaboli-zanţi (dianabol), mici transfuzii de sînge.
136
diureză: una dintre cele mai importante funcţii ale rinichilor este aceea de a menţine o cantitate optimă de apă în organism cu o concentraţie necesară de substanţe minerale şi organice (electroliţi). De această funcţie depinde eliminarea de urină sau diureză. Diureza normală, adică cantitatea de urină eliminată în 24 de ore, variază între 1 500 şi 2 000 ml, în raport cu lichidele ingerate şi cu pierderile de apă pe alte căi (diaree, transpiraţii). Tulburări în eliminarea urinară se manifestă prin poliurie, oligurie sau anurie. Prin poliurie se înţelege producerea unei cantităţi sporite de urină, care depăşeşte 2 000 ml în 24 de ore. în afară de cea fiziologică, care se produce în cazul unei ingestii mari de lichide, poliuria patologică apare la sfîrşitul unor boli febrile, în diabet şi în unele boli renale, cum sînt glomerulonefrita cronică, scleroza renală. Se vorbeşte despre oligurie ori de cîte ori cantitatea zilnică de urină scade sub 800 ml. Oliguria se poate produce în cazul unor pierderi mari de lichide pe alte căi (vărsături, diarei, sau cînd scade mult ingerarea de apă. Oliguria se poate produce şi în cazul unor afecţiuni ale rinichilor (glomerulonefrită acută difuză, insuficienţă renală acută), cardiovasculare (insuficienţă cardiacă, colaps), ciroză, stări febrile. Uneori este necesară administrarea de diuretice. Sistarea producerii urinii poartă numele de anurie. Diuretic, medicament care administrat în anumite boli de rinichi sau de inimă poate mări cantitatea de lichide eliminate prin rinichi, atunci cînd aceasta, este scăzută sub normal (1 500 kg în medie pe zi la adulţi). Apa fiind reţinută în mod patologic în organism, poate duce la agravarea bolii de bază, astfel că pe lîngă tratamentul efectuat asupra cauzei bolii apare şi necesitatea acestui tratament simptomatic — creşterea diurezei. Ca diuretice se pot folosi: apă îndulcită, infuzie de cozi de cireşi, de mătase de porumb, soluţii concentrate de glucoză injectate intravenos, Eufilină (Corfilin) în tablete, fiole sau supozitoare, Teobromin
—	natriu-salicilic în tablete (Teosal), Diure-tină simplă sau asociată cu pulbere de Scilla în caşete sau Scillaren în picături, sărurile de potasiu sau amoniu în formulări magistrale sau în sarea dietetică, Diurocard, unele sulfamide diuretice, ca preparatul Ederen (Dia-mox), Nefrix, sau diuretice mercuriale în general toxice, ca Uroflux. Atunci cînd retenţia de lichide în organism se datoreşte unei boli de inimă cu scăderea capacităţii de contracţie a muşchiului cardiac, medicamentele cardio-tonice (Strofantină, Digitală) au şi un efect secundar de creştere a diurezei.
dizenterie, boală infecţioasă şi contagioasă, caracterizată prin scaune dese, lipsite de materii fecale, compuse din mucozităţi, sînge, puroi. Este produsă de bacili dizenteriei. Cele mai frecvente tipuri de bacili întîlnite în ţara noastră sînt Flexner şi Sonne. Dizenteria este o infecţie digestivă; bacilii dizenteriei
pătrund în organism o dată cu alimentele, prin tubul digestiv (poarta de intrare). Rezervorul de germen îl formează bolnavii de dizenterie bacilară şi purtătorii sănătoşi de bacili dizenteriei. Poarta de eliminare a germenilor în mediul extern este tubul digestiv: germenii sînt eliminaţi o dată cu materiile fecale. Alimentele (mai ales zarzavaturile, legumele, fructele şi apa) se pot contamina cu bacili dizenteriei dacă nu se respectă igiena (muşte care zboară de pe materii fecale depuse în aer liber, pe alimente neacoperite; mîini murdare, nespălate, ale celor care manipulează alimente; conducte de apă vechi, defecte, în care se pot infiltra germenii; closete construite greşit şi din care germenii se pot înfiltra în apa fîntînilor din vecinătate). Incubaţia durează 2—5 zile. In dizenteria acută, debutul este brusc, cu febră, dureri abdominale. Apoi începe diareea: la început sînt scaune cu materii fecale, apoi apar repede scaunele tipice de dizenterie (în cantitate mică, lipsite de materii fecale, compusă din mucozităţi, puroi şi sînge). De obicei sînt 10—50 de scaune în 24 de ore. Bolnavii au şi tenesme rectale (senzaţia de nevoie imediată de a avea scaun fără însă a scoate nimic, cu dureri în regiunea rectală). De cele mai multe ori, bolnavii au şi febră, stare generală proastă, lipsă de poftă de mîn-care, stare de slăbiciune. Netratată, duce de obicei la dizenterie cronică (3—4 scaune pe zi, slăbire progresivă, anemie). Diagnosticul se precizează prin izolarea şi identificarea bacililor dizenteriei din materiile fecale prin analiza pe medii de cultură speciale (copro-cultură). Prin rectosigmoidoscopie se pot recunoaşte direct leziunile caracteristice de dizenterie în rect şi sigmoid (ulceraţii ale mucoasei rectului şi sigmoidului). Tratamentul se face obligatoriu cu antibiotice (se utilizează mai ales tetraciclină, aureomirina sau cloramfenicolul), timp de 4—6 zile. In dizenteria cronică se dau de obicei 2 sau 3 antibiotice şi se face tratament local prin clisme medicamentoase. Dizenteria face parte din grupa A, fiind de declarare şi izolare obligatorie în spitalul de boli contagioase. Profilaxia se face prin izolarea şi tratarea bolnavilor, depistarea şi tratarea purtătorilor de bacili dizenteriei (mai ales în sectorul alimentar), prin luarea de măsuri împotriva căilor de transmitere (stîrpirea muştelor, păstrarea corectă a alimentelor, spălarea zarzavaturilor şi a fructelor, igiena individuală, mai ales a celor care manipulează alimente, dezinfecţia obiectelor contaminate de bolnav, a excrementelor bolnavului, întreţinerea igienică a closetului).
donator de sînge; administrarea sîngelui conservat în scop de tratament la bolnavii din spitale este una din problemele cele mai importante pe care le-a rezolvat medicina, căci nu există medicament mai complet şi mai eficace în cazurile grave de cît sîngele uman. Una dintre cele mai generoase acţiuni,
Ia care toţi cetăţenii animaţi de sentimente patriotice şi umanitare trebuie să participe, este înscrierea lor printre donatorii benevoli de sînge. Donarea sîngelui nu pune în pericol viaţa sau sănătatea donatorului, deoarece primenirea sîngelui este un proces care se petrece în permanenţă în organismul omului sănătos. Zilnic mor miliarde de globule roşii îmbătrînite şi se nasc altele noi; scoaterea din circulaţie a unei cantităţi de 200—400 ml sînge este un stimulent pentru organism, care fabrică alt sînge proaspăt. Cunoaşterea grupei de sînge de care aparţine sîngele nostru este primul pas pentru a deveni donator de sînge. Există 4 grupe principale de sînge: 0 (I), A (II), B (III) şi AB (IV), la care se adaugă grupele Rh (+) şi (—). Aceste litere definesc o substanţă chimică, cu proprietăţi bine cunoscute, denumită aglutinogen şi care se găseşte fixată pe globului roşu. Sîngele recoltat de la donatori şi conservat în condiţii speciale, pentru a putea fi administrat bolnavului trebuie să conţină aceleaşi aglutinogene pe globule ca şi sîngele primitorului, căci altfel el poate intra în conflict cu alte substanţe chimice din serul bolnavului (aglutinine), producînd accidente (hemoliză prin incompatibilitate) (vezi anemie). Donatorii de sînge care au grupul 0 (I) pot da sîngele lor pentru transfuzie, oricărui, indiferent de grupul primitorului, (mai ales dacă au acelaşi Rh). Aceştia sînt „donatori universali", după cum cei din grupul AB (IV) sînt numiţi „primitori universali".
dopul de cerumen, corp străin al conductului auditiv extern, datorit acumulării secreţiei exagerate a glandelor ceruminoase. De obicei este întîlnit la adulţi, mai ales la cei care lucrează într-un mediu cu mari cantităţi de pulberi. Excesul de colesterol favorizează producerea cerumenului. Dopul îşi măreşte volumul în contact cu apa sau în atmosferă umedă, condiţii în care îşi manifestă de obicei prezenţa. Semnele acestei prezenţe sînt: senzaţia de înfundare a urechii, rezonanţă exagerată a propriei voci (autofonie) uneori ameţeli şi dureri (otalgie). îndepărtarea dopului de cerumen se face printr-o spălătură practicată de o persoană specializată. Uneori, cînd este vechi şi prea dur, este necesară în prealabil înmuierea sa cu apă oxigenată sau ulei vegetal călduţ.
doză, cantitatea de medicament administrată pacientului în scop curativ sau preventiv. Doza poate fi: a) utilă, cantitatea minimă de medicament capabilă să producă primul efect farmacodinamic urmărit; b) uzuală sau terapeutică, care reprezintă cantitatea variabilă de medicament cuprinsă în interiorul zonei dozei utilă-doză toxică; c) toxică, cantitatea de medicament care poate iniţia apariţia unor fenomene secundare nedorite în organismul tratat; d) maximă, cantitatea maximă de medicament administrată o dată sau în 24 de ore; e) letală, doză capabilă să producă moartea organismului. Diferitele feluri de doze enu-
137
merate sînt precizate în tratatele de specialitate pentru fiecare principiu activ medicamentos, ele variind în funcţie de specie (om, animal), de vîrstă (adulţi, copii) şi mai puţin în funcţie de sex şi particularităţile individuale.
durată medie a vieţii, indice demografic foarte semnificativ în caracterizarea stării de sănătate ca şor nivelului general de trai al populaţiei. Se : calculează împărţind suma vîrstelor la eaEE._s-au produs decesele pe o perioadă de timp ]a numărul deceselor pe aceeaşi perioada,.— In ţara noastră, durata medie a vieţii a marcat o creştere deosebit de mare în aniL...puterii populare, ajungînd de la 42 de ani—la cît se stabilizase în trecut — la 66 de ani în 1961, apropiinduse astfel de cei mai înatţrindici înregistraţi în lume.
duşuri, proceduri hidroterapeutice aplicate cu ajutorul unor dispozitive care au ca scop să împrăştie apa la temperaturi şi presiuni variate pe suprafaţa corpului. Duşurile pot fi reci, calde sau alternînd aceste două temperaturi. Ele vor avea durata cu atît mai scurtă, cu cît vor fi mai reci; acţionează însă nu numai prin temperatură, ci şi prin contactul, sub presiune, a apei care percută suprafaţa duşată. Duşurile pot — după forma pe care o dau jetului de apă să aibă efecte diferite asupra organismului. Cele în formă de rozetă, reci, se folosesc ca excitante ale sistemului nervos, cele calde — sînt c&lmante şi se folosesc în
inflamaţii cronice diverse, iar cele alternante — ca tonice generale, precum şi în tratamentul insomniilor. Duşul-sul se prescrie mai ales ca duş scoţian — în care se alternează apa caldă la 40—44°, cu apă rece la 18—22° şi se indică în acrocianoze, pareze şi paralizii, urmări ale accidentelor şi operaţiilor pe membre etc. Duşul -evantai este o formă care se foloseşte de asemenea alternînd apa caldă şi rece în scopul stimulării circulaţiei locale şi a aparatului neuro-muscular. Duşurile-masaj sînt proceduri care folosesc asocierea dintre duşurile-rozetă şi masaj, pe o anumită regiune sau pe întreaga suprafaţă a corpului. Ambele proceduri se aplică simultan, bolnavul fiind culcat pe o masă, sub linia de duşuri. Duşul subacval constă din aplicarea unui duş-sul la presiune mare, sub apă, în timp ce bolnavul se află într-o vană de apă la temperatură indiferentă sau călduţă. Duşul cu aburi este o procedură intensivă care constă în proiectarea unei surse de vapori pe suprafeţele care urmează a fi tratate. Mai bune suportat, dar cu efecte mai reduse, este duşul de aer cald, care se realizează cu ajutorul unui dispozitiv special (foen, ca pentru uscarea părului). Nu se prescriu duşuri la bolnavi foarte debilitaţi, cu tensiunea arterială foarte crescută* cu boli de inimă avansate, cu tendinţă la hemoragii, cu tulburări de sensibilitate a pielii, la gravide.
echilibru, funcţie prin care se asigură menţinerea corpului în anumite poziţii, după necesitate. Ea se realizează prin colaborarea mai multor factori, după cum urmează: de la canalele semicirculare ale urechii interne pleacă impulsuri nervoase la centrii nervoşi situaţi la baza creierului mare şi în creierul mic (cerebel); de la aceşti centri nervoşi pleacă impulsuri pe căile nervoase descendente din măduvă (căi extrapiramidale; vezi măduva spinării) la muşchii scheletici, a căror contractură se face în mod reflex în aşa fel, încît corpul să nu se prăbuşească. Astfel, dacă corpul se apleacă în spate, în mod reflex se contractă musculatura care readuce corpul spre în faţă şi invers; în mod similar se întîmplă în cazul aplecării corpului la dreapta sau la stînga. Echilibrul corpului se menţine atunci cînd -centrul de greutate al lui se află înăuntrul bazei de susţinere (vezi bază). Centrul de greutate al unui organism adult de proporţii medii se află aproximativ la nivelul celei de a doua vertebre lombare. Modificările de volum şi de greutate ce apar în diferite părţi ale corpului în sarcină sau în unele boli (ascită, obezitate) sau în cazul purtării pe spate a unor greutăţi produc deplasări ale corpului, care sînt corectate prin modificări de poziţie în aşa fel, încît echilibrul corpului să fie păstrat. Funcţia de echilibru nu există imediat după naştere, ea apărînd o dată cu ridicarea în picioare şi mers. în unele boli care interesează urechea internă sau sistemul nervos, funcţia de echilibru este alterată şi corpul se comportă ca o masă inertă, care se prăbuşeşte sub acţiunea gravităţii, dacă este ridicat din poziţia culcată, în stările mari de epuizare fizică, slăbirea forţei musculare nu mai permite redresarea promptă a corpului, iar echilibrul acestuia este tulburat. La ridicarea bruscă în picioare, în special la persoanele astenice, hipotensive şi după n şedere prelungită la pat (după intervenţii chirurgicale), adaptarea circulaţiei sînge-
lui este deficitară şi pentru cîteva clipe, creierul nu primeşte sînge suficient. în acest caz, persoanele respective „îşi pierd echilibrul4* pentru cîteva momente. Alcoolul, prin acţiunea sa de scădere a controlului nervos asupra organismului, duce la tulburări marcate de echilibru.
echipament de protecţie, îmbrăcăminte sau anumite accesorii speciale care se poartă în timpul lucrului spre a apăra corpul muncitorului de acţiunea unor factori nocivi existenţi la locul de muncă. Astfel sînt: salopetele, costumele sau şorţurile speciale de protecţie contra radiaţiilor calorice, cizmele, mănuşile, căştile, ochelarii pentru aşchiere sau sudură, măştile contra gazelor, vaporilor toxici, pulberilor etc. Portul echipamentului de protecţie este obligatoriu în timpul lucrului, constituind o măsură elementară de apărare împotriva îmbolnăvirilor profesionale. A nu se confunda cu echipamentul sanitar de protecţie a alimentelor, purtat în timpul lucrului (şi numai în timpul lucrului!) de muncitorii din sectorul alimentar (halat alb, şorţ, bonetă). Rostul acestui fel de echipament este de a proteja alimentele — şi prin aceasta pe consumatori — împotriva infectării cu .germenii bolilor infecţioase; de aceea, el trebuie să fie în permanenţă într-o stare de curăţenie perfectă şi să nu fie purtat nicăieri în afara locului de muncă (la făcutul curăţeniei, la W.C. etc.).
eclampsie — vezi sarcină patologică.
ectimă, îmbolnăvire microbiană a pielii datorită streptococului. La locul unde s-a produs inocularea microbului (de cele mai multe ori pe gambe) se formează o băşică cu conţinut la început clar, apoi purulent. Prin ruperea capacului acestei băşici se formează o rană (ulceraţie). Deşi destul de curînd rana se acoperă de o crustă groasă, formată din sînge amestecat cu puroi, leziunea are tendinţa să se adîncească şi să se extindă în suprafaţă. Bolnavul merge cu greutate şi are dureri mari. Tratamentul trebuie să fie energic,
139
constînd în comprese, dezinfectări repetate cu apă Dalibour şi aplicare locală de antibiotice (în special penicilină). In unele cazuri este necesar şi un tratament general cu antibiotice.
ectropion, răsturnarea în afară a marginii pleoapelor. Ectropionul poate să fie de natură cicatriceală, provocat de cicatrice ale pielii pleoapelor, prin inflamaţii, plăgi sau arsuri. Alteori, ectropionul se formează prin contracţia exagerată a muşchiului pleoapelor, întîlnită la copiii mici. La persoanele în vîrstă se poate produce ectropion al pleoapei inferioare prin slăbirea ţesutului conjunctiv al pleoapelor şi a fibrelor musculare. în paralizia muşchiului orbicular al pleoapei (logof-talmie) există un ectropion paralitic al pleoapei inferioare. Corectarea ectropionului se face prin intervenţie chirurgicală. La persoanele în vîrstă, care suferă de lăcrimare cronică, se recomandă ca ştergerea lacrimilor de pe pleoape să se facă de jos în sus, pentru a împinge pleoapa spre ochi, evitîndu-se astfel formarea unui ectropion.
eczemă, boală de piele cu o simptomatologie foarte variată, produsă în marea majoritate a cazurilor de sensibilizarea organismului fată de diferite substanţe provenind, fie din mediul înconjurător, fie din tulburarea unor procese metabolice interne. Boala începe în majoritatea cazurilor printr-o roşeată a pielii, însoţită de mîncărimi intense. Foarte curînd, pe zonele inflamate, erup mici vezicule (stadiul de vezicu-latie), care, datorită scărpinăturilor, se rup, Jasînd să se scurgă la suprafaţa pielii un lichid clar (stadiul de zemuire). Placardele se pot întinde prin apariţia de noi vezicule la periferia lor, cuprinzînd uneori chiar întreaga
Eczema mîinii.
suprafaţă a corpului (eczema generalizată), în cazurile obişnuite însă, după 2—3 săptă-mîni zemuirea conteneşte, se formează cruste, apoi scuame şi pielea îşi revine treptat la aspectul ei normal. La un nou contact cu substanţa sensibilizantă, eczema poate recidiva, fie
140
sub: orma descrisă, fie sub o formă subacută sau cronică, caracterizată numai prin plăci roşii acoperite cu scuame şi însoţite de mîncărimi intense. Cauzele care pot sensibiliza pielea şi declanşa procesul de eczemă sînt
Eczema sugarului.
foarte variate. Unele provin din mediul extern : diferite substanţe chimice, agenţi fizici (frigul, căldura, lumina), substanţe de origine vegetală (de exemplu flori de primulă), microbi (mai ales streptococi). Alteori, substanţele sensibi-lizante se formează chiar în corpul bolnavului datorită funcţiunii defectuoase a unor organe, printre care tubul digestiv, rinichiul şi mai ales sistemul nervos sînt cele mai importante. Tratamentul eczemei este foarte variat, în strînsă legătură cu aspectele clinice şi localizarea bolii. Dacă factorul sensibilizator a fost găsit, îndepărtarea lui va duce la o rapidă vindecare a bolii. In caz contrar, alături de un tratament local calmant, urmărind să reducă inflamaţia (prin comprese, prin po-mezi cu substanţe reductoare, cum ar fi ihtiolul, gudronul sau preparatele cortizonice, prin raze X), se încearcă un tratament general desensibilizant nespecific, prin medicamente din grupul alerganului, preparate cortizonice, compuşi ai calciului, hiposulfit de sodiu, vitamină C etc.
edem, infiltraţie de lichid în ţesuturi. In mod obişnuit, între ţesuturi şi plasma sîngelui are loc un schimb neîncetat de lichide, facilitat de capilare. Dacă aceste lichide trec în cantitate excesivă în ţesuturile care se găsesc în preajma vaselor sau dacă, din diverse motive, resorbţia acestor lichide în sînge este împiedicată, se instalează edemul. Semnele exterioare ale edemului sînt evidente, mai ales în edemul feţei, al corpului sau extremităţilor: lichidul acumulat în ţesutul celular subcutanat tumefiază regiunea care devine păstoasă, palidă şi rece, deoarece circulaţia sîngelui este împiedicată de presiunile lichidului acumulat, iar dacă apăsăm cu degetul rămîne o înfundare a
pielii care persistă cîteva secunde (godeu). Intr-un stadiu mai puţin avansat de boală, edemele se reduc noaptea, prin repaus orizontal, şi reapar în cursul sau spre sfîrşitul zilei, cînd bolnavul merge sau stă în picioare. După cauzele care îl provoacă deosebim mai multe feluri de edem. Există un edem mecanic sau de stază, datorit unei compresii externe, executate la nivelul unui membru (edem local), sau unei compresiuni interne, cum ar fi creşterea tensiunii venoase (varice, flebită, ciroză), care destinde vasele şi împinge lichidele din venă în ţesutul subcutanat din jur. In insuficienţele decompensate ale inimii se observă edeme generalizate; ele încep de obicei în regiunile mai îndepărtate de sediul inimii (laba piciorului, apoi gambă, coapsă). Progresiv, lichidul de edem cuprinde cavităţile:	abdominală
(ascită), pleurală, pericardiacă, dînd naştere hidropiziei. Concomitent are loc şi edemaţierea viscerelor, primul organ congestionat de edem fiind ficatul (ficatul de stază). Dacă edemul cuprinde, aşa cum se întîmplă în insuficienţa ventriculară stingă (vezi insuficienţa cardiacă), alveolele plămînilor, survine edemul pulmonar, accident grav care reclamă intervenţia de urgenţă a medicului. Edemele renale (nefrităy nefroză) se datoresc pierderilor mari de albu-mină din sînge, cînd se elimină prin urină; prin scăderea acesteia în plasma sanguină, se pierde un element care reţinea apa în sînge şi o împiedica să treacă în ţesuturi. Alt element care participă la instalarea edemului Fenal este retenţia în organism a clorurii de sodiu (sarea de bucătărie), care are loc în cursul bolilor de rinichi. Clorura de sodiu reţinută în ţesuturi absoarbe lichidele şi participă astfel la instalarea edemului. Intervin,
Şcoala mamei.
de asemenea, şi leziuni generalizate ale capilarelor. Tulburările de nutriţie (subalimen-taţia cronică), care se însoţesc de o sărăcire a organismului în proteine, duc şi ele la instalarea de edeme carenţiale. La fel, sensibilitatea particulară (alergie) a organismului la u-nele substanţe alimentare (de exemplu: smeură,
căpşuni, ouă) sau medicamente (edemul din boala serului), ca şi acţiunea unor toxice asupra ţesuturilor (înţepătură de viespe), unele boli ale glandelor endocrine (edeme premenstruale) sînt responsabile de unele edeme locale. Edem pulmonar acut, acumulare în alveolele pulmonare de lichid (transsudat) bogat în albumină şi mucus. Este un accident brutal şi grav care survine în urma stazei sanguine pulmonare provocată de o boală a inimii (leziune valvulară, boală hipertensivă, miocardită, infarct miocardic), de o boală de rinichi (nefrită) sau de o intoxicaţie (cu gaze de luptă). Cel mai adesea apare noaptea, sculînd bolnavul din somn. Poate surveni însă şi în cursul zilei, după eforturi fizice, mese abundente sau emoţii. Bolnavul este neliniştit de o sufocaţie, care creşte în intensitate,^ din care cauză părăseşte poziţia culcată. In acest timp, tuşea, care la început a fost uscată, se însoţeşte de
o	expectoraţie spumoasă rozată, care poate fi abundentă. Tratamentul este de urgenţă: sîngerare masivă (500—800 ml de sînge), injecţie intravenoasă de strofantină, inhalaţie de oxigen.
edentaţie, lipsa unuia sau a mai multor dinţi. Poate fi produsă datorită pierderii dinţilor cariaţi, netrataţi la timp, trataţi incorect sau care prezintă condiţii ce nu se pot trata (rădăcini curbe, calcificate etc.). Mai poate fi produsă şi prin pierderea dinţilor în urma unei parodontoze, care nu a putut fi oprită în evoluţia ei şi dinţii s-au mobilizat. Se întîlnesc uneori ambele cauze. Cel mai adesea, un tratament corect, aplicat la timp, poate salva un dinte. Edentaţia poate fi mare, mică, întinsă (spaţii mari), redusă (spaţii mici). Ea trebuie tratată prin lucrări protetice. In unele cazuri (lipsa unui singur molar) nu trebuie neapărat să se execute o proteză dacă nu se produc tulburări în masticaţie sau vorbire. Lipsa de tratament protetic la edentaţi produce deseori tulburări grave, fie la nivelul tubului digestiv (gastrite, colite, ulcer) fie în aspectul estetic, în fizionomia individului respectiv.
educaţie sanitară, disciplină medicală care a luat o marc dezvoltare în R.P.R. şi făcînd parte din ansamblul măsurilor profilactice iniţiate de stat pentru apărarea şi întărirea sănătăţii întregii populaţii. Educaţia sanitară îşi propune nu numai să transmită publicului larg cunoştinţe despre sănătate şi boală. Principiul ei obiectiv este formarea şi consolidarea deprinderilor unui trai sănătos, obţinerea unei atitudini conştiente şi active din partea fiecărui om, bazată pe convingerea despre foloasele aplicării în viaţă a normelor igienei individuale şi
141
colective. Fiind cunoscut că depirinderile igienice se formea’ză cel mai uşor şi sînt cele mai trainice la vîrsta tînără, educaţia sanitară în rîndurile şcolarilor are o însemnătate primordială şi se efectuează sistematic în şcoli,
prin colaborare strînsă între organele Ministerului învăţămîntului, ale Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, prin organizaţiile de Cruce Roşie, organizaţiile de pionieri şi U.T.M. Dar şi oamenilor de toate vîrstele li se adresează, în zilele noastre, forme variate de educaţie sanitară, prin filme medicale, emisiunile radioteleviziunii, difuzarea largă a cărţilor,broşurilor, tractelor şi afişelor educativ-sanitare, expoziţii, conferinţe, cursurile sanitare de masă ale Crucii Roşii, articole cuprin-zînd sfaturi medicale, publicate în ziare şi reviste etc. Este în interesul oricărui om, indiferent de vîrstă, de ocupaţie şi de pregătirea sa intelectuală să acorde toată atenţia acestor forme variate de educaţie sanitară, care i se adresează numai în scopul de a-1 ajuta să trăiască sănătos pînă la cît mai adînci bătrîneţe.
Eforie, staţiune balneo-climaterică maritimă, situată pe litoralul romînesc al Mării Negre, la 14 km sud de oraşul Constanţa; este compusă
—	de fapt — din două staţiuni: Eforie Nord şi Eforie Sud. Climatul staţiunii este stimulant datorită condiţiilor pe care le creează stepa dobrogeană din imediata apropiere, dar mult îndulcit prin influenţa factorilor climatici maritimi. Staţiunea beneficiază de numeroşi factori naturali de cură şi anume: marea, cu posibilităţile ei de cură, cu apa salină răcoroasă, asociată cu talasoterapie (tratamentul cu apa mării, mişcată de valuri); helioterapia marină care se practică pe plajele modern
amenajate de la Eforie-Nord şi Sud; apa lacului Tekirghiol, sărată, mediu concentrată; nămolul sapropelic al acestui lac; climatul stimulant umezit de aerosolii marini. In anii puterii populare aceste staţiuni au fost dezvoltate.
S-au construit numeroase sanatorii, restaurante, cluburi, localuri de deservire. S-au amenajat plajele, băile reci de nămol, s-au dezvoltat instalaţiile terapeutice, s-au deschis noi policlinici. Astăzi aceste staţiuni moderne primesc zeci de mii de bolnavi sau oameni veniţi la odihnă, copii sau adulţi, oameni ai muncii din patria noastră sau oaspeţi de peste hotare. Tratamentul în staţiune se face cu ajutorul factorilor naturali existenţi. Nămolul din lacul Tekirghiol este folosit atît în băi şi împachetări, cît şi pentru ungeri (oncţiuni) pe malul lacului, urmate de expunere la soare pînă la uscarea lui şi apoi spălare sub duş de apă dulce sau
—	mai ales — în apa sărată a lacului. Indicaţiile trimiterii în staţiune sînt — în afară de odihnă — bolile aparatului locomotor (reumatisme stabilizate, rămăşiţe după accidente sau operaţii), ale aparatului genital feminin (metroanexite cronice, sterilitate), boli de nutriţie (obezitate, gută), tuberculozele extrapulmonare stabilizate (formele osoase, articulare, cutanate),
Eforle-Nord.
boli de piele (psoriazisul), boli de copii (rahitismul, debilitatea) etc. Nu este indicată trimiterea în această staţiune a bolnavilor
Eforie—complexul balnear.
142
febrili, cu insuficientă cardiacă, respiratorie, renală, boala Basedow, stări nervoase, cu depresiune sau excitaţie, ori cu arterioscleroză avansată.
efort, activitate crescută a unui organ, sau a întregului organism. Pentru aprecierea capa-
Probe de rezistenţă la efort, pentru sportiv!.
cităţii de muncă sau a gradului de îmbolnăvire la om, se supune organismul la diferite probe de efort, cu urmărirea respiraţiei, a circulaţiei, a temperaturii corpului etc. înainte, în timpul şi după efectuarea efortului. Probele de efort mai utilizate sînt: a) efortul fizic realizat cu ajutorul bicicletei ergometrice sau al covorului rulant, ori prin suirea şi coborîrea, într-un ritm rapid, a unei scăriţe speciale; b) efortul termic constă în încălzirea sau răcirea mediului în care se află organismul, fapt care impune o activitate crescută a mecanismelor de termoreglare (vezi termoreglare);
c)	efortul alimentar constă în administrarea anumitor tipuri de alimente cu urmărirea ulterioară a metabolizării lor în organism (exemplu: proba de încărcare cu glucide la diabetici, sau de încărcare cu lipide la obezi, sau de încărcare cu proteine în cursul urmăririi acţiunii specific dinamice a alimentelor). Pentru efectuarea probelor de efort amintite trebuie stabilit mai întîi intensitatea efortului impus persoanei cercetate, urmărindu-se ulterior modificările ce apar în organism. Măsurarea efortului depus de organism pentru efectuarea anumitor operaţii sau activităţi se numeşte ergometrie (ergon, în limba greacă = activitate, lucru). Aparatele utilizate pentru ergometrie (ergometrele) sînt de tipul ergo-metrelor amintite (covor rulant, bicicletă ergometrică) sau dinamometrul ori calori-
metrul. Principiul de măsurare se bazează pe faptul că sînt cunoscute din fizică anumite echivalenţe între energia termică, electrică etc. înregistrată la aparatul de efort şi lucrul mecanic efectuat de organism.
Ehrlich Paul (1854—1915), bacteriolog, imu-nolog şi biochimist german. S-a făcut cunoscut prin lucrările sale asupra seroterapiei şi, mai ales, prin descoperirea, împreună cu japonezul Hata, a eficacităţii arsenobenzolilor (preparatul Salvarsan) în tratamentul sifilisului.
I	s-a decernat Premiul Nobel în 1908.
electrocardiografie, metodă de explorare a stării fiziologice a inimii; ea cercetează modificările de excitabilitate şi conductibilitate a fibrelor musculare ale inimii (miocardului) prin înregistrarea potenţialelor electrice, care iau naştere în timpul activităţii sale. Cînd muşchiul cardiac intră în activitate, segmentul excitat se încarcă electronegativ în raport cu porţiunea aflată „în repaus"; această diferenţă de potenţial dă naştere unui curent electric. Acest curent, denumit „curent de acţiune", se propagă prin întregul corp. El poate fi captat cu ajutorul unuj-aparat special, electrocardiograf, care îl înscrie pe o bandă de hîrtie: electrocardiogramă. Aceasta este compusă dintr-o serie de unde şf:4ntervale caracteristice, care oglindesc procesele de excitaţie şi de relaxare a miocardului. Pentru înregistrarea electrocardiogramei, curenţii inimii sînt derivaţi de la suprafaţa corpului cu ajutorul a doi electrozi care se aplică în diferite puncte ale corpului (torace, membre) şi conectaţi la electrocardiograf. Studiul combinat al mai multor derivaţii permite să se obţină o imagine mai fidelă despre starea diferitelor segmente ale miocardului în cursul diverselor procese: inflamatoare, de scleroză, toxice sau metabolice. Electrocardiografie are un rol însemnat în diagnosticul tulburărilor ivite în circulaţia vaselor coronare, mai ales în urmărirea infarctului de miocard, ca şi în examenul tulburărilor de ritm.
electrocutare, accident datorit curentului electric. Se produce din neglijenţă, prin neres-pectarea măsurilor de protecţie, prin nerespec-tarea semnelor care indică locurile periculoase. Au importanţă următorii factori: a) voltajul: sub 220 V, produce fibrilaţie ventriculară; între 220 şi 1 000 V, pe lîngă fibrilaţie ventriculară, se produce inhibarea centrului respirator; peste 1 000 V se produce paralizia centrilor respiratori; amperajul înalt pare mai puţin periculos decît cel scăzut; b) felul curentului: curentul alternativ este mai periculos de cît cel conţinu; c) rezistenţa corpului: de mare importanţă este rezistenţa pielii, care cînd este uscată, reprezintă 5 000 ohmi, iar cînd este umedă, scade la.l 000 ohmi; d) umiditatea pielii creează deci condiţii favorizante pentru electrocutare; hainele umede, ghetele umede sau cu ţinte pe talpă, planşeul bun conducător de electricitate sînt de asemenea cauze favorizante. Prognosticul este influenţat şi de rezis-
143
tenţa generală a organismului, scleroza cardiovasculară, alcoolismul, vîrsta înaintată şi hipertiroidiile, reprezentînd cauze agravante. De asemenea, prognosticul este influenţat şi de drumul pe care îl urmează curentul prin corpul electrocutatului: dacă trece prin membrele superioare şi prin torace, prognosticul este mai grav. Prin electrocutare se produc tulburări generale şi locale. Tulburările generale constau în oprirea inimii şi a respiraţiei, care pot produce moartea imediat, fie prin fibrilaţie ventriculară, fie prin paralizia centrilor respiratori, fie prin amîndouă. Leziunile locale sînt produse de scînteie şi seamănă cu arsurile obişnuite, dar sînt mai adînci. Tratamentul în electrocutare este de extremă urgentă. In primul rînd, accidentatul trebuie scos din circuitul electric, fie întrerupînd curentul, fie scurtcircuitîndu-1 spre pămînt cu ajutorul unei bare de fier; accidentatul va fi apucat cu un obiect rău conducător de electricitate (mănuşi, o bucată de stofă) şi tras de picioare; la nevoie va fi împins cu o scîndură uscată. Nu se va pune mîna pe el, deoarece există pericolul electrocutării pentru cel care vrea să-l salveze. Dacă nu respiră, se începe imediat respiraţia artificială, care trebuie continuată la nevoie multe ore, chiar în timpul transportului spre spital. Dacă inima este oprită, trebuie făcut masaj cardiac, care pentru a fi eficace trebuie început în primele minute. După reanimarea bolnavului se face tratamentul arsurilor. Prevenirea accidentelor prin electricitate este de cea mai mare importantă şi este posibilă prin măsurile de protecţia muncii, prin lămurirea muncitorilor din industria electrică şi a întregii populaţii în special în şcoli arătîndu-se gravitatea lor şi insistîndu-se asupra faptului că electrocutarea se poate face nu numai prin curent de înaltă tensiune, dar şi prin curent de joasă tensiune. Chiar curentul de 110 V poate produce moarte prin electrocutare, dacă omul este în baie şi pune mîna pe o lampă de masă cu fire neizolate, sau utilizează o maşină de călcat de asemenea cu fire neizolate şi stă desculţ pe duşumeaua umedă.
electroencefalografie, metodă de cercetare a activităţii creierului prin înregistrarea grafică a potenţialelor elrctrice care iau naştere în celulele sistemului nervos central. Orice celulă în repaus este electropozitivă la exterior şi elec-tronegativă în interior. O excitaţie sosită la celulă determină o inversiune de semn; la exterior devine electronegativă şi în interior electropozitivă. Datorită interacţiunilor celulare în funcţie, iau naştere în diferite zone din cutia craniană curenţi de inducţie, care cu ajutorul unui aparat (electroencefalograf) sînt amplificate şi înregistrate pe hîrtie. După aspectul căpătat, vorbim de unde electrice, care pot fi mai repezi (mai frecvente) sau mai rare, mai joase ori mai înalte (adică au o frecvenţă şi o amplitudine). Prin compararea electroencefalogramei la omul sănătos cu cea a omului bolnav, se pot trage concluzii asupra caracterului leziunii din creier. Deci, electroen-
cefalograma constituie un ajutor preţios în mîna medicului, pentru stabilirea diagnosticului, localizării unei leziuni cerebrale sau urmăririi efectului tratamentului.
Electroencefalografie.
electroforeză, examen de laborator prin care se înregistrează migrarea particulelor încărcate electric dintr-o soluţie coloidală spre polul anod (sau catod) la trecerea unui curent electric. în analizele de laborator necesare precizării diagnosticului unor boli, ea este aplicabilă în special proteinelor din sînge, pentru determinarea cantităţilor lor procentuale sau a modificării lor calitative în anumite procese patologice. Se execută în laboratoarele de biochimie după mai multe metode, dintre care cea mai cunoscută este electroforeză pe hîrtie. Serul sanguin se aplică pe o hîrtie de filtru îmbibată într-o soluţie tampon (care condiţionează încărcarea electrică a proteinelor şi direcţia de migrare) şi se aşază într-un cîmp electric, cu potenţial uniform şi constant, aplicat la capetele benzii de hîrtie. Fracţiunile proteice migrează pe hîrtie, antrenate de curentul electric, într-un anumit timp, după care se pun în evidenţă prin colorare şi se determină cantitativ. Rezultatele sînt consemnate în aşa-numita proteinogramă, care poate da multe indicaţii pentru precizarea diagnosticului unor boli infecţioase, boli ale sîngelui sau neoplasme. Aceeaşi tehnică se aplică şi în studiul lipidelor (grăsimilor) din serul sanguin, lipide care se găsesc mai mult legate de proteine, constituind aşa-numitele lipoproteine. Rezultatul electro-forezelor lipidelor ia denumirea de lipidogramă. La fel, cercetarea glucidelor (zaharurilor) din sînge cu această tehnică ia denumirea de gluci-dogramă.
eledon, babeurre semidegresat, în pulbere. Are două avantaje faţă de babeurre: este complet steril şi are o cantitate mai mare de grăsimi (14 g 0/qo — semidegresat), ceea ce face
144
posibilă întrebuinţarea lui mai mult timp, fără pericole de caren(ă. Din acelaşi motiv, însă, este uneori mai rău tolerat de unii sugari cu tulburări digestive grave sau prelungite; în aceste	cazuri	se	indică	babeurre-ul	complet
degresat în pulbere „Guigoz“ sau babeurre-ul preparat	din	lapte de	vacă. Se	prepară
prin diluarea unei cantităţi de 10 g eledon la 100 ml apă călduţă (concentraţie 10%); apa nu se mai fierbe după aceea, fiindcă produsul se brînzeşte. Valoarea calorică: 420 de calorii la litru	de eledon	dizolvat.
Pentru însuşirile preparatului	şi pentru	indicaţii
vezi babeurre.
elefantiazis, creşterea monstruoasă a unui segment de membru, a unui membru în întregime sau Elefantiazis. a altei regiuni a corpului, datorită unui edem inflamator cronic al dermului şi al ţesutului subcutanat însoţit de scleroză. Localizarea mai frecventă este la membrele inferioare şi la organele genitale. Apare la adolescent sau la adult şi se datoreşte unei staze limfatice, consecinţa obstrucţiei căilor limfatice prin procese inflamatorii cronice repetate, de obicei streptococice. Elefantiazisul membrului inferior prinde progresiv piciorul, gamba şi mai tîrziu coapsa, care se îngroaşe, devenind diforme. Pielea este întinsă, cartonată, nu poate fi cutată, dar îşi păstrează mobilitatea pe planurile profunde. Prin apăsare, edemul nu lasă urmă. In dreptul articulaţiilor se formează şanţuri. Mai tîrziu, pielea devine groasă, luînd aspectul de piele de elefant. Nu există un tratament curativ, dar prin prevenirea infecţiilor şi prin tratamentul chirurgical care are scopul să dreneze căile limfatice superficiale spre regiunile profunde, musculare, prin rezec-tii întinse ale aponevrozelor, se obţin unele ameliorări, elongaţie — vezi vertebroterapie. emanoterapie, tratamentul cu emanaţii radioactive cum sînt radonul, toronul etc. Ele provin din radium şi toriu, au formă gazoasă şi se găsesc în apele minerale radioactive.
embolie, proces patologic rezultat în urma astupării unui vas sanguin sau limfatic de către un embol, deobicei cheag, care nu se găseşte în mod normal în circulaţie, fiind adusă de curentul sanguin sau limfatic de la locul său de formare, uneori de la distante mari. Sîngele nu mai poate pătrunde în vasul blocat din care cauză ţesuturile irigate de vasul în cauză vor suferi. Embolia reprezintă o complicaţie a altei afecţiuni care dă naştere la cheaguri de sînge, cum se întîmplă în flebite, endocardite lente cu vegetaţii pe valve care se pot mobiliza trecînd în curentul sanguin, în
10-1652
cursul unui infarct miocardic, după unele operaţii, concomitent cu unele boli infecţioase sau consecutiv unor fracturi. Emboliile gazoase se datoresc pătrunderii aerului în vase, în cursul operaţiilor sau gazelor eliberate chiar de sînge, aşa cum se întîmplă la scafandri sau la muncitorii din chesoane, în cursul trecerii bruşte de la o presiune mare la una scăzută, fără să fi respectat măsurile de protecţie a munci1'. Embolia are, în majoritatea cazurilor, urmări grave ce depăşesc pe cele ale afecţiunii de baz care a determinat formarea embolului.
embrion, stadiu de dezvoltare a unui organism, cuprins între perioada de fecundaţie şi cea de naştere. Pentru specia umană, noţiunea de embrion este dată oului pînă la dezvoltarea existentă către luna a patra, după care produsul de concepţie se denumeşte pînă la naştere fetus sau făt. După naştere, fătul devine nou-născut.
emfizem pulmonar, afecţiune cronică, determinată de dilatarea alveolelor pulmonare. Se datoreşte modificării ţesutului pulmonar în urma distrugerii parţiale a armăturii elastice a acestuia. Cauzele variate pot conduce la apariţia emfizemului: bronşite cronice, bron şiectazii, scleroze pulmonare, pneumoconioze. Vîrsta pare să joace un rol, boala întîlnindu-se mai frecvent la vîrstnici. Adesea, emfizemul se observă la persoane care prin meseria lor supun plămînii la supradistensie: suflători în sticlă, muzicanţi care folosesc instrumente de suflat. La început, bolnavii suferă puţin, iar capacitatea lor de muncă nu le este tulburată. Progresiv apar modificări de bronşită, iar în fazele avansate pe primul plan se situează suferinţele din partea inimii. Aspectul emfizematosului este caracteristic: el este dispneic, cu o expiraţie prelungită, şuerătoare. In formele mai avansate prezintă cianoză a feţei şi extremităţilor, proeminarea venelor de la gît, iar cutia toracică este bombată ca un butoi. Evoluţia bolii este de lungă durată şi conduce către insuficienţă cardiacă progresivă; djspneea apare la cel mai mic efort. Tratament'. în fazele iniţiale este foarte indicată gimnastica respiratorie, care are drept scop ameliorarea schimburilor gazoase şi păstrarea elasticităţii pulmonare. în scop profilactic se vor trata cu atenţie bronşitele cu repetiţie şi toate afecţiunile pulmonare care favorizează emfizemul. Tratamentul cu antibiotice este rezervat numai în cazurile în care se constată o acutizare a manifestărilor cronice pulmonare. In caz de suferinţă a inimii, medicul administrează tonicardiace.
emotivitate, stare de reacţie emoţională a unui individ. Faţă de diferite modificări ale ambianţei fizice şi sociale (zgomote bruşte, apariţia unei persoane), fiecare organism reacţionează printr-o stare emotivă normală sau crescută (hiperemotivitate), manifestată prin semne felurite, cum sînt: roşirea feţei, transpiraţie sau paloare, creşterea frecvenţei respiraţiei şi a pulsului etc. Unele emoţii puternice pot provoca micţiunea sau defecaţia spontană, ori
145
chiar tulburări respiratorii şi circulatorii	nează pe temeiul fie al unei „revelaţii", fie
foarte intense, care să ducă la accidente mor-	al unor principii „ştiinţifice" fanteziste. Pro-
tale. Hiperemotivitatea poate apărea ca o	fitînd de indiferentismul celor care ar fi obli-
trăsătură constituţională (constituţie emotivă)	gaţi să ia poziţie, aceşti „vindecători" utili-
ş\ în aceste cazuri ea nu este de obicei un ele-	zează toate formele de reclamă pentru a-şi
ment care să tulbure viaţa omului, dacă acesta	recruta clientela. In Franţa, de pildă, „Grupa-
trăieşte în condiţii normale de viaţă şi muncă.	rea naţională a practicienilor medicinei libere"
Hiperemotivitatea poate apărea însă şi în unele	editează un anuar cu „specialităţile", adresele
boli psihice, traducîndu-se prin crize de plîns	şi orele de „consultaţie" ale empiricilor. Unii
Pînă la un anumit stadiu de dezvoltare, emb; ionii multor fiinţe se aseamănă foarte mult.
sau de veselie nejustificate. Unele tulburări datorite hiperemotivităţii pot fi corectate printr-o educaţie dată copiilor încă din perioada preşcolară sau pot fi combătute cu ajutorul medicamentelor cu acţiune liniştitoare asupra sistemului nervos. Scăderea intensităţii reacţiilor emoţionale (hipoemotivitate, indiferenţă, apatie) se întîlneşte la bolnavi psihici, în cazurile de dezvoltare incompletă a sistemului nervos sau în stările de pierdere a cunoştinţei (leşin, comă).
empirismul medical are o mare răspîndire nu numai în ţările slab dezvoltate, dar chiar şi în statele capitaliste cu o veche tradiţie a medicinei ştiinţifice. De altfel, folosirea termenului „empirism" pentru a desemna exercitarea profesiunii medicale de către persoane fără pregătire corespunzătoare nu este prea corectă. în antichitate a existat o şcoală de medicină a empiriştilor, care pretindeau că pun la baza activităţii medicale numai experienţa practică, excluzînd discuţiile speculative. într-adevăr, empirismul preconizează limitarea la datele experienţei şi evitarea teoretizării. Empiricii medicali din ţările capitaliste nu sînt însă profesionişti care să fi beneficiat de o pregătire practică sistematică, ci în majoritatea cazurilor sînt simpli impostori, semianalfabeţi, care declară îndeobşte că acţio-
din ei aplică, fără discernămînt, anumite metode de tratament utilizate, cu sau fără rezerve, şi de medicii cu pregătire ştiinţifică, ca de exemplu acupunctura, hipnotismul, homeopatia, dietetica vegetariană, masajul, e'lectroterapia etc. Majoritatea empiricilor occidentali recurg însă la practici şi manopere iraţionale, care nu au alt merit decît acela de a impresiona pe bolnavii creduli. Există, astfel, numeroşi specialişti în „magnetism animal", care „acţionează" cu ajutorul unui misterios fluid transmis prin extremităţile degetelor mîinii, specialişti în „radiestezu *\ care pretind că pun diagnosticul şi fixează tr::lamentul pe baza „indicaţiilor" unui pendul plimbat deasupra corpului bolnavului, specialişti î;j „chiro-pracţie", în „vertebroterapie" şi în „osteopatie" care afirmă că bolile se datoresc unor infime subluxaţii la nivelul articulaţiilor vertebrale, specialişti în „yoga medicală", care tratează bolile prin exerciţii de respiraţie, „fiziotera-peuţi" care îşi bazează prescripţiile pe presupusele calităţi curative ale pămîntului sau ale apei reci, specialişti în „simpaticoterapie", care preconizează gîdilarea mucoasei nasului, specialişti în „cromoterapie" care indică culorile cu „virtuţi vindecătoare" in diferite afecţiuni, specialişti în punerea diagnosticului „la distanţă", în absenţa suferindului, care trimite
146
doar o şuviţă de păr, o bucăţică de unghie sau o sugativă udată în salivă, specialişti în „mistică medicală", care tratează prin rugăciuni făcute împreună cu bolnavul. Din această simplă enumerare, desigur incompletă, a ramurilor empirismului medical ce se practică în anumite tări, rezultă cît de îndrăzneai devin şarlatanii dacă autorităţile nu înţeleg să apere sănătatea maselor. De multe ori, tratamentele indicate de asemenea indivizi fără scrupule sînt nu numai foarte costisitoare, dar şi vătămătoare. Chiar cînd sînt nepericuloase, ele dăunează bolnavului deoarece întîrzie tratarea acestuia de către un medic calificat, care acţionează cu atît mai temeinic, cu cît boala se află într-un stadiu mai timpuriu. în tara noastră, în condiţiile dezvoltării unei reţele unitare care asigură larga accesibilitate a maselor îa asistenta medicală calificată, practicile empirice sînt în mod practic lichidate. Pe de altă parte, şarlatanismul medical este interzis şi pedepsit de legile statului. Oamenii muncii au încredere în medicina ştiinţifică, ale cărei succese furnizează argumente din cele mai convingătoare în lupta împotriva superstiţiilor de tot felul.
encefalită, boală infectioasă acută, produsă prin localizarea infecţiei la nivelul creierului. Mulţi agenţi patogeni pot produce encefalită: bacterii, virusuri, rickettsii, ciuperci, paraziţi. Uneori, localizarea agentului patogen în creier se face ca o complicaţie în cursul unei boli infecţioase generale, pro-ducîndu-se astfel encefalite secundare (poliomielită, herpes, oreion, meningită limfoci-iară benignă, tuse convulsivă, rujeolă, va-ricelă postvaccinală după vaccin antivario-Jic). Encefalitele primitive: localizarea agentului patogen se face de la început şi obligatoriu în creier. Acestea vor fi descrise aici. Semnele bolii: de obicei, bolnavii au febră şi semne care arată atingerea sistemului nervos central (somnolentă, stare confuzională, chiar comă, delir, uneori agitaţie, convulsii, uneori paralizii diferite, modificări de lichid cefalorahidian). Encefalitele virotice sînt cele mai importante. Encefalita siberiană de primăvară-vară, boală acută, epidemică, transmisă la om de cîteva specii de căpuşe, produsă de un virus, rezervorul de virus coristitu-indu-1 diferite animale (rozătoare, iepuri, păsări). Atinge în special muncitorii forestieri. Dă o mortalitate de 5—30%. Este răs-pîndită mai ales în Siberia şi Extremul Orient. Encefalita japoneză, boală acută, infectioasă, contagioasă, produsă de un virus, transmisă la om prin cîteva specii de tînţar. Rezervorul de virus: animale (cai, oi, vite, păsări). Este răspîndită în Japonia, China, Filipine, Vietnam, Coreea, Australia, dă o mortalitate de 50%. Survine în epidemii întinse. Encefalite americane: boli acute, contagioase-in-fectioase, transmise de ţîntar, produse de cîteva virusuri. Rezervorul de virus: păsări (pentru encefalita St. Louis); cai (pentru
encefalitele ecvine). Mortalitatea între 5 şi 30%. Encefalita scoţiană: boală acută infectioasă, contagioasă, produsă de un virus, transmisă de căpuşă. Rezervorul de virus îl constituie oile bolnave. Este răspîndită în Anglia şi Scoţia. Encefalitele africane, cu virusuri numeroase, transmisă de ţîntar, cu rezervorul de virus, rozătoarele. Encefalita epidemică letargică (sau de tip A, sau von Economo): boală acută infecţioasă, contagioasă, produsă foarte probabil de un virus (încă neizolat), caracterizată prin febră şi în special stare de somn prelungit, paralizii oculare. în 1919—1929 a fost o epidemie mare pe tot globul cu peste 80 000 de cazuri. Febra durează 5—30 de zile; în acest timp bolnavii au o somnolentă irezistibilă: adorm cu uşurinţă oriunde s-ar afla. Pot fi treziţi din somn, dar adorm imediat. în cazuri grave se produce comă profundă. Apar de cele mai deseori şi paralizii oculare (paralizie de acomodare a vederii la distantă, căderea pleoapei cu imposibilitate de a o ridica) şi alte tulburări neurologice (tremurături, contracţii musculare). Boala durează cîteva săptă-mîni; se vindecă cam în 70% din cazuri. Unii bolnavi rămîn cu tulburări cronice (după luni sau ani de zile apare sindromul numit parkinsonism postencefalitic, manifestat prin rigiditate musculară, lip^a mişcărilor spontane, faţa imobilă, tremurături şi alte mişcări involuntare, cu evoluţie lentă de ani de zile şi progresivă). Mai există numeroase encefalite probabil virotice, la care virusul încă nu s-a izolat, care apar sub formă de cazuri sporadice, la copii sau adulţi, cu aspecte anatomopatologice variabile. Encefalitele secundare pot apărea drept complicaţii ale unor boli produse de bacterii (meningite bacteriene, septicemii, meningită tuberculoasă, tuse convulsivă, febră tifoidă), de rickettsii (tifos exantematic), de protozoare (malarie, toxoplasmoză), de ciuperci (torula). Tratamentul se poate adresa agentului cauzal numai în cele bacteriene, cu rickettsii, cu unele protozoare sau ciuperci. în acest caz se foloseşte antibioticul la care este sensibil agentul patogen. Encefalitele virotice nu au un tratament cauzal, antibioticele cunoscute neavînd acţiune asupra virusurilor. Ele se tratează simptomatic, îngrijirile igienice şi alimentaţia fiind pe primul plan. Profilaxia pentru unele encefalite virotice se face prin distrugerea vectorului (ţînţar, căpuşe) şi prin vaccinarea populaţiei pentru cele la care s-a putut prepara un vaccin (encefalită japoneză, siberiană). Din punctul de vedere al legislaţiei, la noi numai encefalita epidemică letargică face parte din grupa A, deci de declarare şi izolare obligatorii în spitalul de boli contagioase.
endemie, persistenta unei boli într-o regiune, timp îndelungat printr-un şir neîntrerupt de cazuri sporadice sau mici focare epidemice. De exemplu, trahomul (conjunc-
147
tivita granuloasă) este endemic într-o serie de ţări calde. Cînd boala endemică evoluează cu izbucniri epidemice se numeşte en-demo-epidemică. De exemplu, febra tifoidă poate evolua endemic cu izbucniri epidemice vara şi toamna. Dacă asocierea între cuvîntul endemie şi bolile contagioase este cea mai frecventă, sînt însă şi cazuri cînd acest cuvînt poate indica şi persistenţa unui număr de cazuri de boli nemicrobiene (guşa endemică).
endocardită, inflamare a foiţei interne a inimii (endocardul) mai ales în regiunea valvulelor cardiace. Cel mai des întîlnită este endocardita reumatismală. Obişnuit, ea este precedată cu 1—3 săptămîni de o amig-dalită sau de un catar al căilor respiratorii. Debutul propriu-zis al bolii constă în febră, uneori dureri şi modificări la nivelul încheieturilor. La auscultaţia inimii, în focarele care corespund valvulelor, se poate descoperi un suflu, la început mai slab, ulterior mai puternic. Procesul reumatic lezează de regulă unul din aparatele valvulare, mai ales pe cel mitral sau cel de la nivelul aortei. După cicatrizarea acestor leziuni reumatice, valvulele rămîn de obicei mutilate. Endo-carditele septice, denumite pentru gravitatea lor endocardite maligne, provoacă leziuni întinse în endocard şi pe valve, se însoţesc de stări infecţioase, frecvent mortale, şi adesea dau naştere la emboluri, cheaguri de sînge sau fragmente desprinse din vegetaţiile constituite pe valve, care sînt antrenate de curentul sanguin. Aceste embolii constituie cauza unor boli grave, în funcţie de organul în care s-au localizat şi de teritoriul mai mult sau mai puţin întins în care au dus la suprimarea circulaţiei:	infarct cerebral
cu paralizie, infarct pulmonar, gangrena membrelor. Endocarditele septice sînt de trei feluri: acuie, subacute şi lente. Primele două forme sînt extrem de grave; din fericire, sînt excepţionale. Endocardita lentă interesează cel mai mult din punct de vedere practic, pentru că este mai frecventă de cît formele precedente şi răspunde bine la tratament. Ca toate endocarditele septice, are o origine bacteriană, datorită celor mai frecvenţi germeni, care se fixează de obicei pe un defect valvular (stenoză mitrală, insuficienţă aortică) sau pe un defect congenital cardiac. Trebuie suspectat ca atare un vechi cardiopat valvular cu o stare febrilă prelungită, mai ales dacă mai prezintă unele pete şi noduli pe piele, ficat sau splină crescute de volum. Hemocultura, adică căutarea germenilor patogeni în sînge, care este cultivat pe medii şi în condiţii de laborator, poate confirma diagnosticul. Profilaxia endocardi-telor constă în tratarea din vreme şi asanarea sub protecţia de antibiotice a focarelor: angine, sinuzite, otite. Tratamentul endo-carditei reumatismale este spitalicesc. Pe lîngă salicilat de sodiu, aspirină, piramidon, se mai recurge la preparatele de cortizon. In
endocarditele septice se aplică tratamentul de bază cu antibiotice, pe baza hemoculturii pozitive şi a testării sensibilităţii microbiene la antibiotice, endocillin — vezi antibiotic, endocrinologie, ştiinţă despre structura şi funcţiile glandelor cu secreţie internă (care fiind lipsite de canal de excreţie, îşi varsă produsul lor de secreţie — hormoni — direct în sînge). Aceste glande sînt: hipofiza, tiroida, paratiroidele, epifiza, suprarenalele, pancreasul endocrin şi glandele genitale (ovare şi testicul). Această ramură, relativ tînără, a ştiinţei medicale se mai ocupă bineînţeles şi de bolile legate de afectarea acestor glande şi de tratamentul lor. Primele elemente de endocrinologie datează de la mijlocul secolului al XlX-lea. Basedow a descris (1840) boala care îi poartă numele, Addison (1855) a izolat insuficienţa capsulelor suprarenale, iar fiziologul german Bert-hold a demonstrat (1849) că transplantarea în cavitatea abdominală a testiculelor la cocoşii tineri castraţi împiedică apariţia tulburărilor provocate de castrare. Dezvoltarea ulterioară a endocrinologiei este legată de numele lui Claude Bernard, care a introdus (1855) termenul de „secreţie internă", şi de al lui Brown-Sequard, care a propus o concepţie îndrăzneaţă şi fecundă, după care, alături de reglarea nervoasă, organismul mai este supus unei reglări datorită secreţiilor glandulare deversate în curentul sanguin. La începutul secolului al XX-lea, în baza numeroaselor experienţe privind extirparea şi transplantarea diverselor glande cu secreţie internă, s-a stabilit rolul fiecărei glande, s-a aprofundat caracterul unor boli legate de tulburarea funcţiilor lor şi de interacţiunea dintre aceste glande. Endocrinologia s-a clădit deci în trei etape: după faza clinică, a urmat cea experimentală, iar în ultimele decenii a urmat perioada chimiei, care a adîncit cunoştinţele noastre privitor la valoarea acestor glande, izolînd şi preparînd ulterior pe cale sintetică diferiţi hormoni. Un rol important l-a jucat în tot cursul primei jumătăţi a secolului nostru academicianul C. I. Parhon, fondatorul endocrinologiei în ţara noastră şi autorul primului tratat de endocrinologie din lume.
endoscopie, metodă de cercetare a organelor cavitare ale corpului (vezică urinară, stomac), a unor căi (uretră, esofag, bronhii, rect) sau a unor cavităţi (pleurală, peritoneală) prin examinarea lor directă cu ajutorul unor aparate speciale numite endoscoape. Endoscoa-pele sînt tuburi prevăzute cu un sistem optic şi bec de iluminat, avînd diferite forme după organul care trebuie explorat: cistoscop; eso-fagoscop, gastroscop, rectoscop, pleuroscop.
enterocolită acută, afecţiune datorită inflamaţiei acute a intestinului subţire şi gros. Cauzele enterocolitei sînt în primul rînd toxi-infecţiile cu diferite bacterii. Ea mai poate
148
fi provocată de greşeli alimentare (mese abundente, alimente alterate sau iritante). Unele medicamente pe bază de acid salicilic, arsenic sau mercur pot duce la acelaşi rezultat. De obicei, după o greşeală alimentară, bolnavul se plînge de greaţă, poate prezenta vărsături, acuză colici abdominale. Curînd apar scaune moi, frecvente (10—20 pe zi), precedate şi însoţite de colici, cu senzaţie de arsură la anus. Stârea generală se alterează rapid: febră, semne de deshidratare cu sete intensă, limbă uscată, tendinţă de leşin. Se recomandă să se facă examenul bacteriologic al scaunelor (coprocultura), care poate pune în evidenţă microbul în cauză. Tratamentul profilactic constă în respectarea principiilor de igienă alimentară. Cel curativ începe cu regim strict hidric în primele 24— 48 de ore: apă cu linguriţa, ceai slab neîndulcit, zeamă de orez sărată. Deshidratarea va fi combătută prin administrarea de perfuzii cu ser fiziologic. După liniştirea fenomenelor acute se trece progresiv la supă de zarzavat strecurată, supe groase de orez, legume pasate prin sită, carne slabă fiartă, brînză de vacă, pîine albă prăjită. Ca medi-caţie se dau antibiotice (streptomicină, clo-ramfenicol). Durerile se combat cu beladonă şi prişniţe alcoolizate pe abdomen.
entorsă, leziune traumatică, consecinţa unei mişcări forţate într-o articulaţie, cu întinderea sau ruperea ligamentelor. Primul simptom este durerea, uneori foarte vie ş] care se exagerează la cea mai mică mişcare. In cîteva ore apare un edem important al regiunii
Entorsă.
care se deformează; peste 1—2 zile apar echimoze (vînătăi) care trădează o hemoragie profundă (echimoză tardivă). Mişcările în articulaţie sînt foarte dureroase şi bolnavul nu mai poate utiliza membrul respectiv. Cea mai frecventă entorsă este în articulaţia tibio-
tarsiană (la gleznă) şi se produce cu ocazia săriturilor sau cînd omul se împiedică şi piciorul ia contact cu pămîntul prin marginea lui externă (entorsă prin adducţîe forţată). Ca prim tratament trebuie să se facă o infiltraţie periarticulară cu soluţie de novo-caină 0,5%. După accident se va imobiliza articulaţia cu o faşe şi apoi se va face o radiografie pentru a se exclude eventualitatea unei leziuni osoase. In cazurile cu smulgeri de tendoane este necesară o imobilizare cu feşi gipsate timp de 2—3 săptămîni. După diminuarea durerilor se va începe masajul, care va fi foarte uşor, în direcţia rădăcinii meni', brului.
entropion, răsturnarea spre globul ocular a marginii pleoapei, provocată de obicei de cicatrice formate la nivelul membranei con-junctivale, care acoperă scheletul cartilaginos al pleoapelor (tarsul). Această deviere a pleoapei este foarte frecvent întîlnită în faza finală a trahomului (vezi conjunctivită —granuloasă). Entropionul poate fi produs şi prin spasmul fibrelor muşchiului orbicular al pleoapelor. Răsturnarea spre glob a pleoapei face ca genele să vină în contact cu corneea, provo-cîndu-i ulceraţii. Corectarea entropionului se face prin intervenţie chirurgicală.
enurezis, emisiune involuntară de urină, la o vîrstă cînd copilul îşi controlează în mod normal vezica urinară. Se consideră că la vîrsta de 3 ani majoritatea copiilor posedă controlul vezicii, dar 12,2% dintre copiii de 4 ani şi 7,3% dintre copiii de 7 ani pot avea, rareori, cîte o emisiune involuntară de urină, noaptea (fără semnificaţie patologică). Peste vîrsta de 3 ani, enurezisul diurn este aproape totdeauna patologic. In afară de cazurile cînd este semnul unei boli generale (diabet zaharat, diabet insipid) sau al unei anomalii a aparatului uro-genital (hipospadias, epispadias, fimoză), enurezisul se consideră ca un semn de maturaţie întîrziată a scoarţei cerebrale, fapt confirmat de somnul profund al acestor copii şi de unele semne electrice (electroencefalografie). Medicamentele cele mai des întrebuinţate se adresează fie creşterii diurezei în timpul zilei (diuretice), fie scăderii sensibilităţii vezicii la umplere (beladonă), fie somnului, pe care îl face mai superficial, în aşa fel, încît copiii să devină conştienţi de impulsurile sfinc-teriene (preparate de amfetamină). eozinofil — vezi hemogramă epidemiologie, ştiinţă care se ocupă cu analizarea factorilor care duc la apariţia şi răs-pîndirea în colectivitate a bolilor infecţioase, precum şi a mijloacelor de prevenirea lor (profilaxie). Deci, ea se ocupă de 3 probleme principale: a) studiul procesului infecţios\ b) studiul procesului epidemic (analiza factorilor ep idem io log ici); c) studiul mijloacelor de combatere a bolilor infecţioase (profilaxie).
epidermofiţie, boală de piele produsă de paraziţi vegetali din grupul epidermofitonilor (vezi micozele pielii).
149
epididimită, inflamaţia epididimului sinuos (organ vecin testiculului şi alipit de acesta, conţinînd un canal lung şi sinuos, care face* legătura între tubii seminiferi ai testiculului şi canalul deferent). Epididimită poate fi acută (cu temperatură, tumefierea epididimului, dureri mari) sau cronică (cu mărirea epididimului, fără temperatură şi cu dureri moderate sau fără dureri). Epididimită acută este de obicei complicaţia unei uretrite sau prostatite cu germeni banali (colibacil, sta-filococ, streptococ) sau cu gonococi; totdeauna există şi o reacţie a vaginalei testiculului, cu formarea de lichid, din care cauză şi testiculul pare mărit şi este dureros. Epi-didimita cronică de cele mai multe ori este tuberculoasă; apare la bolnavii care au avut o tuberculoză pulmonară în antecedente şi frecvent o găsim asociată cu o tuberculoză renală; dacă nu se instituie tratamentul se formează abcese reci, care fistulizează la scrot. Procesul inflamator provoacă o scleroză a canalului, care constituie epididimul, cu obstrucţia lui; de aceea, cînd este bilaterală, este urmată de sterilitate. Tratamentul în formele acute constă în repaus la pat, pungă cu gheaţă, infiltraţii cu soluţie de novocaină 1% în cordonul spermatic, antibiotice; în epididimită tuberculoasă se fac tratament anti-tuberculos şi extirparea chirurgicală a epididimului.
epilepsie (boală comiţială), stare patologică care se manifestă printr-o tulburare de scurtă durată, caracterizată mai ales prin crize de pierderea^ conştiinţei, însoţite de spasme musculare. In stadiul actual al cunoştinţelor medicale, epilepsia se împarte după cauză în epilepsie simptomatică şi epilepsie idio-patică. Epilepsia simptomatică este epilepsia căreia îi cunoaştem cauza (după encefalită, meningită, traumatisme craniene, tumori). Epilepsia idiopatică este epilepsia căreia nu
i-am putut stabili cauza, însă sigur că şi ea se datoreşte fie unor leziuni, fie unor tulburări de nutriţie (metabolism) al creierului, în timp ce în primul caz tratamentul va urmări să înlăture cauza care a declanşat crizele de epilepsie, în cel de-al doilea caz, tratamentul va urmări să le rărească sau să le înlăture. Cauzele epilepsiei sînt: agenţi locali intracranieni (tumori cerebrale, infecţii ale creierului, boli degenerative ale creierului), factori toxici (alcoolul consumat de alcoolici duce la lezarea creierului), intoxicaţia cu plumb (la muncitorii care lucrează în mediul cu plumb şi nu respectă măsurile de igienă şi protecţia muncii, in-troducîndu-şi prin respiraţie sau alimentaţie pulbere de plumb), în stările de hipoglicemie, mai ales la bolnavii de diabet, care îşi fac injecţii cu insulină mai mult de cît au nevoie, în ceea ce priveşte crizele de epilepsie, ele sînt de mai multe feluri. Cele mai importante sînt: crizele mari, crizele mici şi crizele de epilepsie localizate. Crizele mari de epilepsie
(qrand mal) sînt cele mai cunoscute. După
o	aură (vezi aură), de cele mai multe ori aceeaşi la fiecare bolnav (indică uneori focarul epi-leptogen), bolnavul îşi pierde brusc conştiinţa, cade, îşi contractează corpul întreg, respiraţia se opreşte şi bolnavul se învineţeşte (se cia-nozează). După această stare care durează cîteva secunde (perioada tonică), bolnavul intră în perioada clonică, caracterizată prin contracturi puternice şi ritfmice ale musculaturii. în această perioadă, prin propulsarea ritmică a limbii între dinţi şi contracţia maxilarelor, limba este muşcată, iar prin contracţia ritmică a muşchilor diafragmului şi a muşchilor intercostali, bolnavul elimină din plămîni, pe gură, o secreţie spumoasă, care se amestecă cu sîngele de la limba muşcată şi capătă o culoare rozată. In această perioadă, contracţiile bruşte şi puternice pot produce fracturi ale oaselor. După perioada clonică, bolnavul intră într-un somn profund, din care îşi revine după cîteva minute sau ore. La revenire este confuz şi nu îşi aminteşte ce s-a întîmplat cu el (vezi amnezie). Crizele mici de epilepsie (petit mal), (echivalenţe), sînt foarte variate şi mai des întîlnite. Ele se pot însoţi de pierderea cunoştinţei pe perioade scurte sau mai mari (absenţe psihice) în care pierd contactul pentru scurt timp cu mediul extern, prezentînd în acelaşi timp crize de ameţeală. Sînt cazuri cînd în timpul unor asemenea crize bolnavii pot comite acte bizare, de care la revenire nu îşi mai amintesc. Crizele de epilepsie localizate (epilepsie jacksoniană) sînt foarte variate. După caracteristica crizei se poate stabili uneori sediul focarului epi-leptogen care a cauzat-o. Pot fi crize motorii localizate (mişcări ritmice, involuntare, ale unei mîini, ale unei jumătăţi de faţă, ale unei jumătăţi de corp), pot fi crize senzitive localizate (senzaţie de furnicături, de dureri, în anumite segmente ale corpului). Ceea ce este mai important pentru toate formele de epilepsie şi mai ales pentru crizele mici, este posibilitatea apariţiei tulburărilor psihice, care se accentuează cu timpul. De asemenea, în criză sau imediat după criză, unii bolnavi pot comite inconştient acte antisociale (furturi, crime). Cu toată gravitatea bolii, dacă bolnavul este îngrijit corect şi la timp, crizele pot fi rărite sau înlăturate şi bolnavul poate deveni util. Se interzic bolnavului orice băuturi alcoolice (alcoolul duce la agravarea crizelor de epilepsie) şi este sfătuit să evite supărările şi eforturile fizice şi psihice accentuate, să nu conducă vehicule, să nu lucreze la înălţimi şi să respecte cu stricteţe tratamentul prescris de medic. Cauza epilepsiei este stabilită numai de medic, care este singurul indicat să recunoască tratamentul. Bolnavul trebuie să ştie că medicamentele contra epilepsiei (luminai, hidantoină, bromuri) se iau zilnic şi în doza recomandată de medic.
150
epispadias, malformaţie congenitală caracterizată prin deschiderea anormală a uretrei, pe faţa superioară a penisului. In formele mai accentuate, cu deschiderea uretrei spre baza penisului, există şi tulburări sfincteriene, care determină pierderi inconştiente de urină; penisul este scurt şi curbat în sus şi înapoi, uneori torsionat, iar corpii cavernoşi adesea atrofiaţi. De aceea, funcţiile sexuale sînt tulburate, iar uneori imposibile. Tratamentul chirurgical dă rezultate cu atît mai bune, cu cît deschiderea uretrei este mai aproape de vîrful penisului.
epistaxis, pierdere de sînge prin nas (hemo" ragie nazală). Mucoasa nazală posedă o bogată reţea de vase sanguine, astfel că orice alterare a sa şi a sistemului vascular poate provoca epistaxis. Deosebim cauze generale şi cauze locale. Printre cauzele locale, cele mai des întîlnite sînt: scărpinatul în nas, loviturile, tumorile nazale şi ale sinusurilor, ulceraţii ale septului şi cornetelor. Dintre cauzele generale, cea mai frecventă este hipertensiunea arterială. Epistaxisul mai poate fi produs de alte boli cardio-vasculare, insuficienţă hepatică, boli sanguine (leucemie, hemofilii, agranulocitoză). Hemoragia mai poate fi produsă în cursul unor boli contagioase, ca: gripă, scarlatină, febră tifoidă, difterie. Hemoragia poate fi uşoară şi de scurtă durată, cînd nu are nici un fel de urmări. Alteori însă, prin abundenţa sau prin repetarea ei, poate duce la o anemie gravă, periclitînd viaţa bolnavului. Tratament. Hemoragiile uşoare pot fi oprite chiar de către bolnav, prin compresiune digitală: se apasă cu degetul aripa nasului pe septul nazal, menţinîndu-se timp de 10—15 minute. Eventual, această manevră se poate executa după introducerea în nară a unui tampon cu soluţie de antipirină 10% (un comprimat la o linguriţă cu apă). Uneori este necesară efectuarea unei cauterizări a vasului sanguin hemoragie. In hemoragiile mai importante este necesară tamponarea cavităţii nazale cu meşe de tifon sau balonaşe de cauciuc, care prin compresiune astupă vasul ce sîngerează. După oprirea epistaxisului trebuie căutată şi tratată cauza care l-a provocat. Concomitent se corectează anemia provocată de pierderea de sînge mai importantă.
epiziolomie, secţionarea laterală a perineu-lui făcută gravidei în travaliu (în timpul facerii), în scopul de a uşura naşterea şi a împiedica rupturile de perineu. Se execută în perioada de expulzie şi se suturează imediat după terminarea naşterii.
erecţie, transformare a unui organ moale într-un organ dur, datorită afluxului sanguin şi congestiei ţesutului erectil din organul respectiv. Ţesutul erectil este format dintr-o aglomeraţie de vase sanguine speciale (artere helicine) care îşi pot mări mult volumul datorită faptului că prin dispozitive speciale permit ajungerea sîngelui în ele, fără a-i
da voie să se scurgă înapoi prin venă. Sîngele astfel adunat umple reţeaua vasculară, o destinde, astfel încît organul respectiv creşte de volum şi îşi creşte duritatea. Fenomene de erecţie sînt cunoscute la animale (creasta cocoşului, moţul curcanului), precum şi la om (la cornetele nazale, a căror erecţie astupă cavităţile nazale, împiedicînd respiraţia prin nas, precum şi erecţia la nivelul organelor genitale masculine şi feminine). Mecanismul de apariţie a erecţiei este de natură nervoasă. Vederea duşmanului, a unei culori (exemplu tgşu), mirosul organelor sexului opus, atingerea organului erectil etc. produc pe cale reflexă fenomene de erecţie.
ereditate, însuşire de a da prin înmulţire descendenţi asemănători. Ştiinţa care se ocupă de problemele de ereditate se cheamă genetică. De peste un veac, de cînd călugărul morav Mendel a formulat în mod empiric legile, care îi poartă numele, cu privire la transmiterea caracterelor ereditare, oamenii s-au străduit să găsească explicaţia acestui fenomen biologic. Dar numai în anii din urmă s-a putut dezvălui în mare măsură esenţa acestor procese care au loc în intimitatea celulelor. Descoperirea recentă a „codului“ genetic, a acestui „limbaj cifrat“ înscris în structura chimică a moleculelor, prin care se transmit însuşirile ereditare de la celula-mamă la celula fiică, a însemnat un pas hotărîtor în cunoaşterea esenţei eredităţii. încă de mult a atras atenţia faptul că unele particularităţi individuale se moştenesc cu o frecvenţă şi persistenţă mai crescută de cît altele. Aşa de pildă, culoarea ochilor, a părului şi a pielii, particularităţile amprentelor dactiloscopice, dimensiunile distanţelor dintre ochi sau înălţimea jumătăţii superioare a feţei se moştenesc într-un grad mai frecvent de cît lăţimea umerilor sau a tălpii piciorului, greutatea corporală care ţin în mai mare măsură de factorii de mediu. Cauzele şi legile moştenirii unor caractere găsesc explicaţia la ora actuală în teoria cromozomialâ a eredităţii. După această teorie, în cromozomii celulelor sexuale sînt incluse însuşirile ereditare ale organismului. Un important rol în • transmiterea caracterelor de la părinţi la urmaşi îl joacă acizii nucleici, substanţe foarte complexe, care se găsesc atît în nucleu, cît şi în protoplasma celulelor vii. După cunoştinţele pe care le avem astăzi, formarea acizilor nucleici din protoplasma celulelor (numiţi şi ribonucleici prescurtat ARN), depinde de acizii nucleici din nucleu (cunoscuţi sub denumirea de dezoxiribonu-cleici — prescurtat ADN.). în cazul procesului genetic, ADN deţine, de fapt, rolul esenţial în transmiterea caracterelor ereditare. La rîndul lor, acizii nucleici din protoplasmă (ARN) sînt cei care dirijează procesul de înmulţire a albuminelor sau proteinelor — substanţe esenţiale în alcătuirea materiei vii. Dar mai întîi trebuie arătat că acizii nucleici sînt capabili să se autoreduplice, adică să-şi
15î
creeze copii întrutotul asemănătoare cu ei înşişi, Numai cu această condiţie ei pot rămîne păstrătorii tiparului sau ai „matricei" caracteristice pentru fiecare individ, pentru fiecare specie. Sinteza ADN-ului nu se efectuează dacă nu există un model pentru produsul nou furnizat de produsul vechi. Trebuie deci să existe un fragment de ADN care să servească drept matrice pentru sinteza unui nou ADN. în felul acesta, ADN apare ca un purtător al tipicului, al caracterelor care se transmit de la o generaţie la alta. Trebuie însă spus că acest tipic sau, cum se mai spune, această informaţie genetică nu se transmite invariabil şi fără modificări. Cu fiecare generaţie, informaţia genetică se modifică o dată cu structura ADN-ului, bineînţeles că nu în întregime, ci numai în anumite porţiuni, în general nu prea întinse; în felul acesta pot apărea însuşiri noi sau dispar altele vechi. Transmiterea modelului „tiparului" de la nucleu la proto-plasmă se face cu ajutorul unor ARN plecaţi din nucleu şi numiţi de aceea acizi ribonucleici informaţionali care sînt emişi pe măsura nevoilor. S-a putut dovedi prin mijloace foarte ingenioase că aceşti acizi ribonucleici informaţionali conduc sinteza proteinelor care alcătuiesc materia vie din organism. Problema transmiterii ereditare a unor caractere are o mare importanţă în medicină, căci se referă şi la problema moştenirii unor boli. Din grupa bolilor ereditare fac parte numai acele afecţiuni al căror caracter se fixează în cromozomii celulelor sexuate, ca de pildă: polidactilia (înmulţirea numărului de degete de la mînă sau picior), acromatopsia sau daltonismul (incapacitatea de a deosebi culorile), scăderea capacităţii sîngelui de a coagula (hemofilie), unele forme de debilitate mintală. în unele cazuri (tipul dominant de ereditate), prezenţa bolii la unul din părinţi duce la naşterea de copii bolnavi, chiar din prima generaţie; în alte cazuri (ereditate de tip recesiv) părinţii sînt aparent sănătoşi, dar apar boli la copii, nepoţi, strănepoţi. Bolile ereditare care se transmit în acest fel se manifestă adesea numai la bărbaţi; femeile deşi sînt purtătoare ale bolii nu se îmbolnăvesc, dar transmit boala numai la jumătate din băieţii lor. Fiii bărbaţilor bolnavi rămîn sănătoşi, fiicele însă, deşi nu prezintă manifestări de boală, joacă rolul de transmiţător al bolii ereditare, adică în urma căsătoriei cu bărbaţi sănătoşi vor naşte băieţi care să prezinte hemofilie, daltonism, atrofia nervului optic sau alt tip de boală ereditară.
ergoterapie, metodă de tratament prin reeducare funcţională a infirmilor care sînt puşi să execute mişcări corespunzătoare capacităţii lor funcţionale.
Erismann Feodor Feodorovici (1842—1915), igienist rus de origine elveţiană, autor a numeroase lucrări în toate sectoarele igienei, lucrări bazate pe orientarea spre medicina
socială. A studiat temeinic problemele stării sanitare a populaţiei rurale şi a muncitorilor industriali. In 1896 a fost îndepărtat de la catedră, deoarece luase apărarea studenţilor
I
Feodor Feodorovici Erismann.
care manifestaseră pentru democratizarea universităţilor din Rusia.
eritem nodos, boală caracterizată prin apariţia unor nodozităţi şi coloraţia roşie a pielii la nivelul lor. Erupţia are de obicei sediul pe gambe, survine brusc şi se însoţeşte de febră şi dureri reumatismale ale încheieturilor. La copil, eritemul nodos este în mod obişnuit o manifestare alergică a primoinfecţiei tuberculoase (vezi tuberculoză), în timp ce la adult se poate datori altor toxiinfecţii (cu streptococ, după ingestia de medicamente). Apariţia unui eritem nodos la copil ne obligă să lămurim dacă este vorba despre o primoinfecţie tuberculoasă şi în acest caz să urmărim şi să tratăm copilul pentru a evita apariţia unei tuberculoze evolutive. Se vor face fără întîrziere: ancheta în familie pentru a depista sursa, proba la tuberculină (IDR), radiografie pulmonară şi căutarea bacilului Koch în sucul gastric. Dacă IDR rămîne negativă în mai multe rînduri, se consideră eritemul nodos de altă natură şi se caută cauza, de obicei o infecţie de focar care se asanează prin antibiotice.
eritrocit, globul roşu din sînge — sinonim hematie (vezi sînge).
eritromicină — vezi antibiotic.
erizipel (brîncă), boală infecţioasă, puţin contagioasă, produsă de pătrunderea unui
152
streptococ hemolitic în tegumente printr-o poartă de intrare de pe piele sau mucoase (zgîrieturi, rosături, plăgi diferite, arsuri), înainte de introducerea în medicină a asepsiei, erizipelul producea epidemii în serviciile de chirurgie, unde microbul era transmis de la un bolnav la altul prin instrumentele chirurgicale sau pansamentele nesterile. Boala începe brusc, cu frisoane, febră mare, dureri de cap, stare generală proastă. După cîteva ore apare la locul de pătrundere a microbului un placard roşu, cu marginea bine delimitată, uşor reliefat, puţin dureros. Ganglionii limfatici regionali sînt totdeauna măriţi şi dureroşi. Deseori pe suprafaţa placardului apar flictene sau chiar bule (băşici mai mari conţinînd un lichid clar gălbui), care se sparg uşor, iar lichidul din ele formează cruste galbene. Boala netratată durează 5—10 zile, după care febra dispare, placardul regresează, lăsînd pentru un timp o descuamaţie locală a pielii (jupuire). Tratat corect, febra scade în 1—2 zile şi regre-sia simptomelor se face foarte repede. Tratament: penicilină timp de 5—6 zile; comprese locale reci; pansamente sterile în caz de flictene deschise, repaus la pat în cursul bolii. Complicaţii: rareori se pot ivi septicemii grave pornite de la un erizipel, mai ales la diabeticii netrataţi şi la cirotici. Alteori se produc flegmoane sub placardul erizipelatos, care trebuie incizate. Localizarea cea mai frecventă este pe faţă, placardul întinzîndu-se de obicei bilateral; alteori apare pe membrele inferioare şi mult mai rar are alte localizări. Profilaxie: bolnavul se izolează la domiciliu sau la spitalul de boli contagioase. Nu este boală de declarare obligatorie.
erotism, complex de idei şi acte referitoare la funcţia sexuală. Sub forma unor reacţii normale psihice şi la nivelul organelor genitale, erotismul este o expresie a funcţiei normale a aparatului sexual. Tulburările erotice pot apărea ca o consecinţă a unei vieţi sexuale neregulate sau a unor tulburări psihice. Hiper-erotismul (erotismul exagerat) este întîlnit în : paralizia generală progresivă (sifilis nervos), precum şi în isterie. Uneori, erotismul exagerat se poate manifesta sub forma unui delir (idei, gînduri şi manifestări bizare, rupte de realitate) numit erotomanie. Erotomania constă într-o dragoste excesivă fie pentru un obiect real, fie pentru unul imaginar.
erupţie dentară, apariţia atît a dentiţiei de lapte, care începe de la 6 luni şi se termină la vîrsta de 2 ani şi jumătate, cît şi a dentiţiei permanente, care începe de la 6 ani şi se termină la 18 ani, cu apariţia molarului „de minte“, deşi la 13 ani ceilalţi dinţi permanenţi au apărut. Copilul are 20 de dinţi: 8 incisivi, 4 canini, 8 molari de lapte. Adultul are 32 de dinţi: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari (inexistenţi la copil) şi 12 molari. Erupţia dinţilor trebuie urmărită cu atenţie, căci o erupţie anormală, fie ca timp, fie ca poziţie a dinţilor, poate avea consecinţe neplăcute asupra
masticaţiei şi aspectului estetic. Deoarece primul dinte definitiv apare la 6 ani (molarul de
6	ani) trebuie acordată atenţie maximă acestuia, întrucît se cariază foart uşor. Netratat la timp, se pierde de timpuriu şi consecinţele sînt serioase şi în legătură cu ocluzia (muşcătura), acest molar fiind „cheia ocluziei", adică pilonul principal al raporturilor întrei cele două arcade. Şi dentiţia de lapte trebuie tratată — prin obturări — ca şi cea permanentă, deoarece cariile pot duce la procese infecţioase complicate ale dinţilor definitivi, ai căror muguri (germeni) se află în apropierea dinţilor de lapte, în maxilar. Copiii trebuie controlaţi de 1—2 ori pe an, pentru ca specialistul să vadă dacă erupţia dinţilor se face în condiţii normale. Există şi o erupţie permanentă, adică o creştere permanentă a dinţilor, atunci cînd nu mai întîlnesc în ocluzie nici un antagonist, dinţii respectivi ai arcadei opuse lipsind, fiind extraşi.
escară, leziune distructivă a pielii datorită încetinirii foarte mari sau chiar a încetării circulaţiei sîngelui printr-o porţiune de piele, fapt care are ca urmare o mortificare a ţesutului şi formarea de ulceraţii. Escarele pot apărea atunci cînd pielea este supusă unei presiuni prelungite (escarele de decubit) aşa cum se întîmplă la bolnavii imobilizaţi la pat care stau prea mult pe spate sau în anumite boli ale arterelor (boala Raynaud), cînd vasul se astupă şi întreg ţesutul se gangrenează. Prevenirea escarelor se face prin activarea circulaţiei sîngelui cu ajutorul frecţiilor alcoolice, urmate de pudraje cu talc. Un mijloc care dă foarte bune rezultate în prevenirea escarelor este şi evitarea apăsării prelungite pe o anumită porţiune a pielii. In acest scop se folosesc diferite forme de perne de cauciuc cu aer sub presiune moderată. Pernele sau colacii de cauciuc trebuie deplasaţi de cîteva ori pe zi pentru ca să nu fie în contact cu aceeaşi porţiune de piele. Atunci cînd escara s-a constituit, ea va fi îngrijită cu multă atenţie în special pentru prevenirea infectării secundare.
Esculap—vezi Asclepios. esofagoscopie — vezi endoscopie. etmoidită, inflamarea mucoasei care căptuşeşte celulele (cavităţile) cuprinse în osul etmoid. Survine ca o complicaţie a gripei sau a guturaiului, mai rar a altor boli infecţioase. Etmoidită se manifestă prin dureri la rădăcina nasului şi'unghiul intern al orbitei, uneori cu tumefacţia acestei regiuni, scurgere de mucus sau puroi_ din nara corespunzătoare, tulburări oculare. In formele cronice se formează polipi nazali. Tratamentul formelor acute este acelaşi cu al sinuzitei frontale acute. Pentru complicaţii şi formele cronice se recurge la tratament chirurgical (vezi sinuzită).
euforie, stare de veselie nejustificată care poate să constituie manifestarea principală a unei boli psihice sau un simptom (stare) care să apară chiâr dacă motivul nu o justifică. O
153
putem găsi uneori la oamenii normali, ca o stare trecătoare, în urma unei emoţii puternice. Se găseşte constant în manie — în forma maniacală a paraliziei generale progresive (datorită sifilisului nervos), în beţia alcoolică, în unele tumori cerebrale ale lobului frontal, această stare de euforie nejustificată se numeşte „moria“.
eunucoidism, insuficienţă testiculară din copilărie. Eunucoidismul este caracterizat prin tulburări de dezvoltare: înălţime exagerată cu creştere excesivă» şi disproporţionată a membrelor inferioare, o serie de caractere feminoide şi infantile. Testiculii sînt slab dezvoltaţi, de la dimensiunile unui bob de porumb pînă la acelea ale unei alune, de consistenţă dură, cu sensibilitate scăzută, penisul nu se dezvoltă sau regresează. Caracterele sexuale secundare nu apar, sau sînt abia schiţate. Capacitatea sexuală este extrem de slabă sau nulă. Inteligenţa bolnavului nu este afec-ţată. în eunuchism, insuficienţa testiculară este totală, deoarece testiculii sînt absenţi. Tratamentul eunucoidismului se face cu hormoni gonadotropi şi testosteron.
exantem, erupţie apărută pe piele în cursul unei boli infecto-contagioase (rujeolă, scarla-tină, tifos exantematic).
excedent (spor) natural, numărul relativ (raportat la 1 000 de locuitori) cu care creşte anual (trimestrial, lunar) populaţia unui teritoriu (ţară, regiune, oraş). Excedentul natural este diferenţa dintre natalitatea şi mortalitatea generală; se obţine scăzînd din numărul de născuţi vii dintr-un an numărul de decese de toate cauzele din acelaşi an şi raportînd această cifră absolută la 1 000 de locuitori. Ţara noastră avea în trecut o natalitate foarte mare, dar şi o mortalitate generală foarte mare datorită lipsei de preocupare a regimului burghez pentru sănătatea poporului. Excedentul natural rămînea totuşi ridicat. La instaurarea regimului democrat popular, excedentul natural era foarte redus, datorită unei natalităţi relativ scăzute şi unei mortalităţi general crescute. Mortalitatea generală a scăzut la cifre foarte mici în anii regimului democrat popular, pînă la 9,2 la mie în 1962 indice care situează ţara noastră printre primele ţări din Europa. în consecinţă, pentru menţinerea sau creşterea excedentului natural, rolul esenţial îl deţine de acum înainte în ţara noastră natalitatea. în ultimii ani se înregistrează însă, în ţara noastră (ca şi în multe alte ţări din Europa) o scădere a natalităţii şi, ca o consecinţă, o scădere a excedentului natural. Restricţia natalităţii este voluntară, cea mai mare parte a familiilor nedorind să aibă mai mult de 1—2 copii. Or, cu doi copii în familie, populaţia unei ţări este cel mult staţionară, cei doi copii înlocuind unul pe mamă şi altul pe tată.
excreţie, eliminarea din corp a apei şi a diferitelor substanţe nefolositoare. Rolul principal în aceasta îl au rinichii, al căror produs
este urina. Substanţele amintite se pot elimina în cantităţi mai reduse şi prin alte organe de cît prin rinichi; astfel: a) pielea elimină în mod obişnuit pînă la 400—500 ml apă pe zi prin sudoare, tot prin glandele sudoripare putîndu-se elimina clorura de sodiu, ureea în cantitate mică, glucoza (la diabetici) ;b) plămî-nii elimină pînă la 600—800 ml apă pe zi sub formă de vapori amestecaţi cu aerul expirat, tot prin plămîni fiind evacuate şi alte substanţe, cum sînt eterul, acetona, uleiurile volatile (terpină), iod; injectarea unor uleiuri volatile cu rol antiseptic, care se elimină prin plămîn, este utilizată uneori pentru dezinfecţia căilor aeriene; c) mucoasa bucală poate elimina arsen, plumb ca şi mucoasa digestivă dar în urma acestor eliminări pot apărea leziuni ale mucoasei, ale dinţilor (exemplu la tipografii intoxicaţii cu particule de plumb provenite din manipularea literelor de plumb); d) fecalele conţin 150—300 ml apă, precum şi alte substanţe eliminate prin tubul digestiv. Rolul acestor aparate este suplimentar funcţiei de excreţie renală. în bolile de rinichi, însă, aceste organe îşi pot creşte funcţia lor excretoare, compensînd activitatea diminuată a aparatului urinar, în unele boli grave de rinichi, cînd organismul este ameninţat să fie intoxicat cu substanţele ce nu pot fi eliminate, se utilizează excreţia artificială făcută cu aparatul numit „rinichi artificial" Special construit, acest aparat curăţă de substanţele inutile sîngele bolnavului, care după aceea este introdus din nou în corp. Utilizarea rinichiului artificial poate menţine viaţa bolnavului un timp îndelungat, însă nu poate fi prelungită mai mult de cîteva săptă-mîni.
exoftalmie, tendinţă la ieşirea în afară a globului ocular. Cea mai frecventă cauză de exoftalmie o constituie boala Basedow, apoi diferite inflamaţii sau tumori situate înapoia globului ocular. Există şi o exoftalmie pulsatilă, care se accentuează concomitent cu pulsaţiile arteriale. Ea se datoreşte unei comunicări create de obicei prin traumatisme, între artera carotidă internă şi anumite formaţiuni venoase dinapoia ochiului. Gradul de exoftalmie se poate măsura cu ajutorul unui aparat numit exoftalmometru. De multe ori, exoftalmia nu are nici o cauză patologică. Ea este înnăscută.
expeclorant, medicament cu acţiune de uşurare şi grăbirea îndepărtării secreţiei bronşice din diferitele afecţiuni inflamatorii pulmonare (traheite, traheobronşite, bronşite). Aceasta se realizează prin fluidificarea secreţiei, efect pe care îl are pulberea Ipeca (din rădăcina unei plante sud-americane). Apoi substanţele denumite saponine extrase din rădăcinile de ciubo-ţica cucului, lemnul de Panama, Seneg£. Alte principii medicamentoase ajută la resorbţia (uscarea) secreţiilor bronşice (preparatele care conţin iod) sau au o acţiune dezinfec-tantă locală, eliminîndu-se prin plămîni (uleiuri volatile, gaiacol). Alt grup de substanţe cu acţiune expectorantă îl constituie cele care
154
conţin ionul amoniu (clorură, acetat şi carbonat de amoniu), care grăbesc eliminarea secreţiei bronşice. Altele îmbunătăţesc funcţia respiratorie (analeptice respiratorii), astfel uşu-rînd expectoraţia, ca de exemplu Pentazol, Cafeină. In general, administrarea expecto-rantelor se stabileşte de către medic, mărind sau micşorînd doza în funcţie de stadiul bolii. Ele se găsesc la farmacii, ca ceaiuri, utilizabile în infuzii, sau ca preparate oficinale: sirop expectorant, sirop de patlagină, sirocol.
expertiza medicală a capacităţii de muncă, proces medical prin care se stabileşte capacitatea de muncă a unui bolnav, fost bolnav sau accidentat. Incapacitatea de muncă poate fi definitivă sau temporară şi se poate referi la orice muncă sau exclusiv la profesiunea avută, permiţînd trecerea la o profesiune nouă. Expertiza medicală indică şi măsurile de tratament în anumite cazuri, pentru restabilirea totală sau parţială a capacităţii de muncă. Expertiza se practică la nivelul serviciului de expertiză medicală a capacităţii de muncă care funcţionează pelîngă policlinica raională. Aici se stabilesc invaliditatea, gradul de invaliditate şi termenul în care trebuie procedat la reexaminarea bolnavului (vezi invaliditate). în Bucureşti există un Institut de expertiză a capacităţii de muncă.
extensie, metodă de tratament folosită în special în tratamentul fracturilor, reducerea
luxaţiilor şi în unele boli ale articulaţiilor. Se realizează prin tracţiunea pe extremitatea dis-tală a membrului, forţa de tracţiune reprezentată prin greutatea suspendată fiind fixată de picior fie prin fîşii de leucoplast, fie de o andrea de oţel care trece transversal prin os. Prin fracţiune continuă cedează contractura reflexă, care
deplasează fragmentele osoase, astfel că reducerea fracturei se face uşor. In tratamentul fracturilor, luxaţiilor şi al unor boli ale coloanei vertebrale se foloseşte extensia continuă cu chingi speciale, tracţiunea realizîndu-se prin-
Extensia coapsei.
greutatea corpului bolnavului. Extensia este nedureroasă, dar cere bolnavului multă răbdare,, pentru că trebuie să stea în aceeaşi poziţie timp îndelungat.
extracţie dentară, scoaterea dintelui, fie ceL .de lapte, fie cel definitiv. Este indicată numai
Cleşti pentru extracţii dentare. Diferitele forme ale acestor instrurrente sînt impuse de necesitatea ca extracţia să se facă în cele rrai bune condiţii, în funcţie de poziţia dintelui
cînd orice tratament stomatologic a dat greş, fie că este vorba de un dinte cu carie complicată (vezi carie dentară) sau de o rădăcină netratabilă, fie de o fractură a unui dinte. Medicul stoma-
J155
iolog este singurul care decide dacă dintele trebuie extras sau nu. Chiar dacă durerile de dinţi sînt foarte violente (pulpită, gangrenă, parodonită), bolnavul trebuie să aibă răbdare, dacă medicul îi spune că se va putea trata. Tendinţa este să nu ajungem la cleşte decît în cazuri obligatorii. Pentru molarii (măselele) 4e minte este indicată neapărat o radiografie înainte de extracţie, căci au rădăcini în poziţii variate. Extracţia fiind o mică intervenţie chirurgicală, trebuie făcută, ca de altfel orice tratament stomatologic, în condiţii de sterilizare perfectă a instrumentarului şi sub anestezie corectă. De asemenea, bolnavul trebuie să urmeze instrucţiunile date de medic, de a nu clăti gura primele ore după extracţie, pentru a permite cheagului de sînge să constituie cel mai bun pansament. Totodată trebuie să se alimenteze în primele 12 ore cu alimente reci şi după masă să clătească gura cu un pahar cu apă în care a pus o lingură de apă oxigenată. Durerile după extracţie sînt frecvente, dar trecătoare. Extracţia necesită după sine de cele mai multe ori un tratament protetic.
extracţie manuală a placentei, intervenţie obstetricală care se practică după naştere atunci, cînd placenta nu este expulzată sau cînd este desprinsă numai parţial, femeia prezentînd din această cauză hemoragii. Se introduce o mînă în cavitatea uterină şi se extrage placenta, în timp ce cealaltă mînă fixează şi
coboară fundul uterului prin apăsări ale abdomenului. Operaţia se execută sub narcoză şi cu respectarea riguroasă a regulilor de asepsie.
extrasistole, bătăi suplimentare ale inimii care tulbură succesiunea regulată a contracţiilor cardiace. Printre cauzele care provoacă extrasistole la oamenii cu inima sănătoasă cităm: infecţiile de focar, intoxicaţia cu tutun, cafea, dispepsia, stările febrile. Apar şi în cursul bolilor cardiace, mai ales la persoanele în vîrstă. De cele mai multe ori nu dau tulburări şi sînt descoperite întîmplător, la un examen medical. Alteori, bolnavul acuză simptome foarte neplăcute: palpitaţii, senzaţie de lovitură în piept, de oprirea inimii, de înec în gît, ameţeli. De obicei, aceste semne apar în repaus şi dispar la eforturi. Extrasistolele pot apărea izolat sau în salve, succedîndu-se regulat sau cu totul neregulat. Alteori sînt sistematizate şi în aceste cazuri se numesc bigeminate, tri-geminate, după cum avem de-a face cu o extrasistolă faţă de 1—2 bătăi normale ale inimii. Trebuie luate în consideraţie cu multă atenţie extrasistolele care apar ca expresie a suferinţei cardiace şi care reclamă înregistrarea electro-cardiografică pentru a stabili starea miocardului. Celelalte extrasistole cedează la sedative (valeriană, luminai); uneori este nevoie de chinidină (cu indicaţie strict medicală), extrauterină — vezi sarcină.
facies, aspectul general al feţei unei persoane, care exprimă starea de sănătate sau de îmbolnăvire. Unele boli pot imprima feţei trăsături caracteristice, descrise sub numele de faciesul bolii respective. Astfel: faciesul palid se în-tîlneşte în anemie, iar culoarea galbenă ca paiul este frecvent întîlnită în cancer; faciesul roşu aprins (vultuos) cu o roşeaţă a pielii, uneori uşor vînătă, se întîlneşte în stările febrile din cursul bolilor infecţioase. Roşeaţa de o singură parte a obrazului traduce de obicei o leziune pulmonară de partea respectivă ; faciesul tific din cursul febrei tifoide este indiferent, mirat, speriat; faciesul abdominal, cu faţa trasă, ochii fugiţi în fundul orbitei, obrajii şi buzele palide, pielea rece şi umedă apare în afecţiunilegrave abdominaleperitonite; faciesul adenoidian se întîlneşte la copiii cu vegetaţii adenoide şi se caracterizează prin trăsături şterse, dezvoltarea alungită a capului şi feţei, gura întredeschisă, ochii miraţi, privirea inexpresivă; faciesul ovarian apare în afecţiuni utero-ovariene. Se caracterizează prin accentuarea trăsăturilor feţei, aspect de teamă, cearcăne şi în unele iritaţii peritoneale, în special în primele momente prin apariţia unei dungi albicioase în jurul marginilor buzelor. In bolile grave circulatorii şi respiratorii, faţa poate să fie modificată, căpătmd aspect de teamă, culoarea roz-vînătă a pielii şi a mucoaselor*, respiraţia fiind dificila, însoţită de mişcări evidente (bătăi) ale aripilor nasului; faciesul edematos apare în bolile de rinichi, sub forma unei umflări generalizate a pielii, în special a pleoapelor, care dă aşa-zisul aspect de lună plină cu o coloraţ ie pal idă a tegumentelor; faciesul icteric, care apare în cazurile de icter, cu coloraţia galbenă-vînătă caracteristică. Cînd se asociază o tentă negricioasă a coloraţiei icterice, aceasta este de obicei semnul unei agravări a bolii; faciesul agonic apare înainte de moarte, cînd trăsăturile sînt şterse faţa nu are expresie, privirea este fixă, coloraţia palidă cenuşie, respiraţia grea, cu bătăi ale aripilor nasului.
factori de mediu; se ştie că organismul omului se află sub influenţa permanentă a mediului înconjurător care acţionează prin diverşi factori : fizici (căldură excesivă, frig, radiaţii, curent electric), chimici (substanţe toxice-caustice), biologici (microbi, virusuri, protozoare, ciuperci parazite) şi sociali. Acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu stă la baza îmbolnăvirilor. De aceea, în prevenirea îmbolnăvirilor este de mare însemnătate acţiunea omului de corectare a factorilor de mediu, prin asanarea mediului în care el trăieşte şi munceşte, aplicînd măsurile pe care le recomandă — de pe baze ştiinţifice — igiena. Acţiunea mediului înconjurător depinde însă şi de felul în care răspunde organismul la influenţa diferiţilor factori de mediu. Astfel, din doi oameni supuşi în mod egal la acţiunea frigului — să zicem — unul se îmbolnăveşte şi celălalt nu. înseamnă că organismul are o capacitate de adaptare variabilă de la un individ la altul. Prin urmare, în prevenirea îmbolnăvirilor este importantă nu numai asanarea mediului, ci şi întărirea rezistenţei organismului, sporirea capacităţii lui de adaptare la acţiunea mereu schimbătoare a factorilor de mediu extern. Această modificare a reactivităţii se obţine tot cu ajutorul factorilor de mediu, utilizînd efectele favorabile ale unor factori naturali, ca aerul, soarele şi apa„ pentru călirea organismului. Se obţine, de asemenea, printr-o alimentaţie raţională, prin respectarea normelor unui trai sănătos, cumpătat, fără abuzuri, şi prin organizarea unui regim raţional de activitate şi odihnă.
fagocitoză, proprietatea unor celule din organism de a îngloba în protoplasma lor microorganisme sau particule inerte şi de a le distruge prin digerare. Cele mai importante celule fagocitare sînt anumite globule albe din sînge (leucocite polinucleare neutrofile). Fagocitoza reprezintă unul din cele mai importante mijloace de apărare ale organismului faţă de infecţii. Prin fagocitoză, germenii pătrunşi în organism sint înglobaţi şi distruşi
157
imediat chiar la poarta de intrare, nemai-putînd astfel declanşa boala. Fagocitoza reprezintă unul din fenomenele principale care se petrec în inflamaţie. Nu totdeauna însă fagocitoza şi celelalte mijloace de apărare ale organismului reuşesc să distrugă agenţii pato-
în tulburări genitale cu evoluţie cronică la bărbaţi. Folosirea băilor de nămol trebuie făcută numai cu indicaţii precise, stabilite de medicul specialist.
faradizare, metodă de utilizare în scop curativ şi diagnostic a curentului alternativ
De la stingă la dreapta, diferite faze ale fagocitozei.
:geni pătrunşi în organism. In aceste cazuri apare boala infecţioasă. Fagocitoza a fost •descoperită şi descrisă în 1892 de către savantul rus Mecinikov.
fangoterapie, metoda care foloseşte în scop ■curativ nămolurile de diferite origini şi compoziţii. Nămolul folosit pentru cură are proprietate de a reţine mult timp căldura şi de a o transmite uniform organismului. Această proprietate face posibilă aplicarea nămolului în procedurile termoterapice de înaltă temperatură, care în condiţiile hidroterapiei n-ar fi fost suportate de organism. în ţara noastră se întrebuinţează pentru fangoterapie trei feluri de nămol: nămol sapropelic, nămol de turbă şi nămol mineral, care se găsesc sub formă naturală. Nămolul de turbă se formează în mlaştini ca rezultat al descompunerii îndelungate, fără aer, a plantelor superioare, cu ajutorul microorganismelor. Sapropelul este un nămol care se formează din putrefacţia resturilor vegetale şi animale, pe fundul apelor stătătoare. Sapropelul are proprietăţi terapeutice, asemănătoare cu nămolul de turbă. în R.P.R. ^e găsesc numeroase surse de nămoluri terapeutice. Nămoluri de turbă există la Vatra-Dornei, Băile Victoria şi 1 Mai, Borsec, Geoagiu, Some-şeni etc. Nămoluri organice sau sapropelice găsim în lacurile maritime cum este Techirghiolul sau lacurile sărate de la Sovata, Ocna Sibiului, Ocnele Mari sau din Cîmpia Romînă — la Amara, Lacul Sărat etc. Fangoterapia se întrebuinţează în unele boli ale coloanei vertebrale de ctiologie netuberculoasă; bolile oscase (inclusiv osteomielita, chiar şi cea produsă în urma rănirilor prin arma de foc);bo-
1	iIe sistemului nervos periferic şi central; în diferite afecţiuni ginecologice, boli inflamatoare ale organelor genitale feminine, unele forme de sterilitate şi tulburări menstruale; în leziuni vasculare, în special în sechelele trombo-flebitice; în complicaţiile peritonitelor; într-o serie de afecţiuni genitc-urinare, în special
de joasă frecvenţă (30—150 Hz), aşa-zisul curent faradic. Sub acţiunea curentului faradic care trece prin muşchiul sau prin nervul corespunzător, apare o contracţie convulsivă (te-tanică) îndelungată a muşchiului; analogă cu cea care are loc în cursul muncii fizice — aşa-zisă electroexcitabilitate faradică a muşchiului normal. Dacă muşchiul sau nervul motor care îl inervează este lezat, electroexcitabilitatea scade sau dispare complet. Faradizarea terapeutică se aplică : pentru gimnastică electrică a muşchilor care şi-au pierdut funcţia în urma îmbolnăvirii nervului; în leziuni traumatice ale aparatului neuro-muscular sau în pareze flasce periferice şi paralizii; în atrofiile muşchilor, datorită inactivităţii lor îndelungate, în atoniile intestinului, vezicii urinare, uterului.
faringilă, inflamaţia mucoasei faringiene în totalitatea ei, inclusiv a ţesutului limfatic care constituie amigdalele. De aceea, infla-maţiile acute sînt denumite şi amigdalofarin-gite acute. Autorii vechi le-au numit angine, din cauza senzaţiei de strîngere (constricţie) pe care o simt bolnavii. Pentru faringita acută, vezi capitolul amigdalită. Faringita cronică poate fi localizată la o porţiune a mucoasei (vezi amigdalită, şi vegetaţii adenoi-de) sau poate cuprinde întreaga mucoasă
—	faringitele cronice difuze. Unele dintre acestea sînt datorite unor microbi specifici (tuberculoză, sifilis). Cele mai obişnuite sînt faringitele cronice banale, cauzate de streptococi, stafilococi, pneumococi, care prin infectări repetate ale faringelui duc la cronici-zarea bolii. Respiraţia cu gura deschisă, abuzul de alcool, tutun şi condimente sînt factori favo-rizanţi. Bolnavii cu faringită cronică au jenă la înghiţit, senzaţii de înţepături şi căldură în faringe, uscăciune. Mucozităţile vîscoase care se formează în gît îi obligă să facă eforturi pentru eliminarea lor, mai ales dimineaţa la sculare. Deseori prezintă o tuse seacă, obositoare. în funcţie de leziunile mucoasei faringiene, există
158
3	forme de faringită cronică difuză: catarală, hipertrofică şi atrofică, uneori acestea succe-dîndu-se. Tratamentul faringitei cronice banale variază după aspectul leziunilor, deci va fi adaptat de la caz la caz, după un consult de specialitate: prescripţii medicamentoase sub formă de gargarisme sau badijonări, vitamine (în special vitamina A), cură balneară, regim dietetic corespunzător. Vor fi înlăturate şi infecţiile de vecinătate care întreţin faringita. Acest tratament trebuie urmat cu perseverentă. Definitiv sau — cel puţin — temporar trebuie înlăturate cauzele care întreţin faringita: tutunul, atmosfera prăfuită, alimente prea reci sau picante etc.
favus, boală contagioasă a pielii acoperită de păr, cauzată de o ciupercă din grupul Achorion (vezi micoze).
făinoase, alimente de origine vegetală, rezultate din măcinarea seminţelor (boabe, grăunţe) de cereale. Ele constau în cea mai mare parte din hidrocarbonate şi dintr-o_ cantitate foarte redusă de proteine şi grăsimi. In alimentaţia copilului se întrebuinţează mai ales făina de grîu, de porumb (mălaiul), de orez şi de ovăz. Făina de grîu se întrebuinţează fie rumenită, fie sub formă de griş, de pîine (aluat dospit) sau de budincă (cereale sau paste făinoase fierte în apă sau lapte cu adaos de albuş de ou şi apoi coapte la cuptor). Făina de porumb sau mălaiul se poate folosi ca mămăligă sau budincă. Făina de orez este constipantă (este utilizată în întregime şi nu lasă reziduuri), în vreme ce făina de ovăz (fulgi) are efect laxativ prin conţinutul său mai mare deceluloză. Valoarea calorică a făinoaselor este de 350—400 de calorii la 100 g. Introducerea făinoaselor în. hrana sugarului alimentat artificial se poate face cu prudenţă şi în cantităţi progresiv crescînde din primele 2 luni de viaţă (fiertură de orez pentru diluţia laptelui). Din luna a
2-a—a 3-a se poate introduce mucilagiul de orez (conţine bobul de orez fiert şi trecut prin sită), după 3 luni, făina albă de grîu rumenită şi după 4-5 luni, fiertura de făinos (griş cu lapte). Făina de grîu nu fermentează în intestin, exer-citînd chiar o acţiune antifermentativă asupra zahărului. Făinoasele se întrebuinţează în combinaţie cu laptele în alimentaţia mixtă şi artificială a sugarului sănătos sau singure (griş cu apă, orez cu apă, macaroane fierte cu apă) în dieta de tranziţie a sugarului bolnav de dispepsie (în general peste vîrsta de 5-6 luni). Alimentaţia prelungită şi exclusivă de făinoase fără adaos de proteine (lapte şi produse de lapte, brînză de vaci) produce tulburări grave la sugar în urma lipsei de proteine (stare de denutriţie şi edeme, aşa-numita „distrofie de făinoase44. Făinoasele sînt în general bine tolerate de sugari; există însă şi cazuri de intoleranţă, în care introducerea făinosului în dietă este urmată de diaree, care încetează la înlăturarea sa. Forma cea mai gravă a acestei intoleranţe este celiakia.Boala este caracterizată prin de-nutriţie gravă şi progresivă, tulburări psihice,
mărire de volum a abdomenului, scaune foarte abundente, cu conţinut crescut în grăsimi (steatoree) şi tulburări profunde metabolice (tulburări hidrominerale, avitaminoze).
făt, embrionul după luna a IlI-a de viaţă intrauterină. Un făt se socoteşte că este la termen cînd are 260 de zile de viaţă intrauterină, o greutate de 3 000—3 500 g şi o lungime de 50 cm. Segmentul cel mai voluminos este capul, care are o circumferinţă de 38 cm. Oasele craniului sînt separate între ele prin spaţii liniare, care se numesc suturi. Unele suturi se lăţesc mult şi formează fontane-lele. Fontanelele cele mai importante sînt: fontanela mare, în formă de romb (popular moalele capului), şi fontanela lambdoidă. Diametrele craniului fetal au importanţă, deoarece sînt puţin reductibile şi reprezintă segmentul fetal care iese la naştere cel mai greu prin filiera pelvigenitală. O dată naşterea craniului terminată, celelalte segmente fetale trec uşor. Fătul stă în cavitatea uterină ghemuit, cu capul flectat pe torace, coapsele flectate pe abdomen, gambele pe coapse şi picioarele pe gambe. De obicei se află aşezat cu capul în jos şi atunci se spune că este în prezentare craniană, alteori se află cu pelvisul în jos şi atunci se spune că este în prezentaţie pelviană, sau se află aşezat transversal în cavitatea uterină şi atunci se spune că este în prezentaţie transversală. Naşterea spontană nu este posibilă de cît în prezentaţie longitudinală, craniană şi pelviană.
febră, creşterea temperaturii corporale, împreună cu tulburările stării generale pe care le determină. Febra reprezintă rezultatul unor reflexe nervoase în legătură cu arderile care se produc în corp sau ca răspuns general al organismului în faţa agresiunii unui agent micro-bian şi de altă natură; ea constituie un semn că organismul reacţionează şi „dă lupta“ cu agentul respectiv. O creştere exagerată a temperaturii poate însă constitui un indiciu că a fost depăşită capacitatea de apărare a organismului care a cedat în faţa bolii. Temperatura normală a corpului oscilează în jurul a 37°. Măsurarea ei se face cu ajutorul termo-metrului maximal, care se plasează pentru aceasta în axilă (subsuoară) sau se introduce în rect, vagin ori în gură. Temperatura măsurată în cavităţile fiziologice închise, ca rectul şi vaginul, ne dă cele mai exacte rezultate. Această temperatură, care se mai numeşte „centrală44, este de obicei cu 5—6 zecimi de grad mai ridicată de cît în axilă. înainte de a se lua temperatura axilară se şterge transpiraţia, deoarece umiditatea ne poate da informaţii inexacte, se aşază rezervorul cu mercur în axilă, iar bolnavul apropie braţul de corp. Termometrul se păstrează în această poziţie timp de 10 minute. Cînd se ia temperatura în rect sau vagin, termometrul se unge cu vaselină şi se introduce 2—3 cm în cavitate unde este menţinut 5 minute. La luarea temperaturii în gură, termometrul este aşezat sub limbă sau
159
între gingii şi obraji. Pentru luatul temperaturii în cavităţi' se va folosi numai termometrul individual. La copii, sugari, bolnavi gravi sau agitaţi trebuie să avem grijă ca termometrul să fie tinut cu mîna ca să nu se spargă. Temperatura se ia în mod obişnuit între
între ele, şi între care temperatura marchează o scădere mai mult sau mai puţin importantă, dar fără revenire la normal. Febra caracterizată prin oscilaţii mari şi însoţită de o alterare importantă a stării generale poartă numele de febră hectică şi corespunde adesea unei
iţi
iii
înregistrarea febrei pe foaia de temperatură: sttnga — febră remitentă; dreapta — criză febrilă în pneumonie.
orele 6 şi 8 dimineaţa şi 4—6 după amiază. In unele boli febrile, mai ales cînd temperatura este oscilantă (vezi endocardită),aceasta poate fi urmărită din două în două ore sau chiar din oră în oră, dacă medicul dă această indicaţie. La o persoană sănătoasă, temperatura din 24 de ore nu este constantă, ci marchează oscilaţii de la 0,5 la 1°. Temperatura între 37 şi 38° se denumeşte stare subfebrilă. Febra poate fi constantă {continuă, ca într-un anumit stadiu al febrei tifoide) sau, dimpotrivă să marcheze urcări bruşte, separate de perioade de afebrilitate (intermitentă); această febră se întîlneşte în supuraşi, colibaciloză, malarie, endocardită. Se mai cunoaşte febra remitentă, care prezintă o serie de accese foarte apropiate
Jacob Felix.
septicemii. Scăderea temperaturii corpului şi menţinerea ei sub 36° se numeşte hipotermie. Ea se întîlneşte după hemoragii mari, boli grave de ficat, în unele stări de comă.
fecundaţie, pătrunderea spermatozoidului în ovulul matur şi fuzionarea elementelor nucleare şi protoplasmatice ale celor două celule sexuale. Ovulul fecundat se transformă prin diviziuni succesive în morulă (o sferă plină cu celule) şi apoi, prin aranjarea evolutivă a celulelor la periferie, se formează o cavitate plină cu lichid numită blastulă. Toate aceste fenomene se produc în trompa femeii; după ce a devenit blastulă, ovulul fecundat se fixează în uter şi ia numele de ou uman.
Felix Iacob (1832—1905), igienist şi organizator sanitar romîn, profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti, membru al Academiei Romîne. S-a născut în Boemia, a studiat la Viena şi a venit în 1858 în Romînia. A fost cel mai apropiat colaborator al lui Carol Davila la înfăptuirea programului de modernizare a serviciului sanitar al tării. Timp îndelungat a ocupat funcţia de medic şef al Capitalei şi apoi de director general al Serviciului sanitar, în care calitate a luptat stăruitor pentru îmbunătăţirea sănătăţii publice. A fost un savant cu renume european, autor a numeroase publicaţii de igienă, politie sanitară, epidemiologie, demografie, istorie a medicinei, precum şi de popularizare a cunoştinţelor medicale. S-a preocupat de punerea în lumină a aspectelor sociale ale medicinei.
fibrom (fibromiom) uterin, tumoare benignă* a uterului care se dezvoltă din elementele lui musculare. Apare în general la femeile între 30 şi 40 de ani şi printre cauzele formării lui, încă incomplet clarificate, se pare că intră
160
tulburările funcţionale ale ovarului, dintre care cele caracterizate prin exces de fol icul ină joacă un rol important. De obicei, fibromul uterin creşte atît timp cît se menţine	funcţia
ovarelor. O dată cu instalarea	menopauzei,
descreşte sau chiar dispare.
După localizare, deosebim: fibromul colului şi cel al corpului uterin, care este cel mai frecvent. Acesta din urmă se poate dezvolta fie în peretele uterului (interst it ional), fie sub peritoneul care acoperă uterul (subseros), fie în cavitatea uterină (submucos). Fi-bronul poate fi unic sau format din numeroşi noduli de mărimi diferite, de la aceea a unei alune la aceea a unui cap de adult. Fibromul se poate dezvolta adesea fără nici o manifestare şi este descoperit cu totul întîmplător cu ocazia unui examen genital.
Alteori este însoţit de menstruaţii prelungite, de hemoragii între menstruaţii, durerile apărînd numai cînd, prin dezvoltarea lui, fibromul comprimă organele vecine.
Tratamentul medicamentos constă în administrarea de hormoni masculini, cortizon etc. De cele mai multe ori însă este nevoie de tratament chirurgical care, în funcţie de localizare şi dezvoltare, poate fi conservator, crutînd uterul prin operaţiile numite mio-mectomie şi miometrectomie, prin care se extirpă numai fibroamele, sau radical, prin operaţia numită histerectomie, prin care se extirpă şi uterul o dată cu fibromul. Ovarele de obicei se păstrează. Orice femeie purtătoare de fibrom trebuie să fie examinată periodic de medicul specialist de policlinică, pentru a i se urmări evoluţia fibromului.
ficat, organ glandular (cel mai mare din corp) avînd o greutate de 1 200—1 500 g la omul adult, situat în cavitatea abdominală, imediat sub diafragm, ocupînd întregul hipocondru drept şi o parte din cel stîng, unde este protejat de coloana vertebrală şi coastele inferioare. In unele boli (cancer, ciroză hepatică), volumul ficatului poate creşte mult, marginea lui a-jungînd pînă sub ombilic sau, dimpotrivă, se poate atrofia,'ajungînd pînă ia 1/4—175 din volumul său normal. La ficat se disting lobul
drept (mare) şi lobul sting (mic), iar în partea mijlocie, pe fata lui inferioară, se delimitează încă doi lobi mai mici (caudal şi pătrat); între aceştia se găseşte aşa-numitul hil al ficatului> prin care pătrund atît vasele sanguine şi lim fati-
ce, cît şi nervii şi prin care iese canalul hepatic. Circulaţia sîngelui în ficat : în afară de sîngele arterial care vine prin artera hepatică, ficatul primeşte prin vena portă sînge de la stomac, intestinul subţire şi gros (pînă la segmentul
Întîlniiea spermatozoidului cu ovulul se face în treimea externă a trompei
Primul	moment	al existenţei	După fecundaţie, nidarea
noastre	(cuibărirea) oului în mucoasa
uterină. în caz că ovulul nu este fecundat (jos) se produce menstruaţia
161
superior al rectului), de la vezicula biliară, splină, pancreas. Din ficat, sîngele trece prin venele suprahepatice,care se varsă în vena cavă inferioară. Prin ficat circulă peste 1,5 litri sînge pe minut. Suprafaţa totală a tuturor capilarelor lui depăşeşte 400 m2. Căile de excreţie a bilei: bila este secretată în mici canalicule biliare din ficat şi părăseşte organul prin canalul hepatic. După ce iese din hil, canalul hepatic se uneşte cu canalul cistic (de la vezicula biliară) şi formează cu acesta canalul coledoc, care se varsă în duoden. Structura fină a ficatului: celulele ţesutului hepatic sînt aşezate perechi şi formează coloane (travee) hepatice unite în lobuli, cu un diametru de 1-1,5 mm. Traveele sînt învecinate cu capilarele sanguine, pe de o parte (din care primesc elementele nutritive), şi cu canaliculele biliare, pe de alta (în care secretă bila). Peretele capilarelor ficatului este alcătuit dintr-o membrană subţire pe care se află o reţea de celule stelate, care iau din sînge unele substanţe şi le transmit celulelor hepatice; au şi o funcţie de apărare analogă cu a globulelor albe din sînge, fiind capabile să fagociteze şi să producă anticorpi. Ficatul este unul dintre organele cu cele mai importante funcţii din corp. Iată pe scurt funcţiile principale ale ficatului: a) funcţia de biligeneză sau de formare a bilei; ficatul secretă 800—1 000 ml bilă în 24 de or^. Această secreţie este continuă. Eliminarea bilei în duoden se face însă intermitent, datorită faptului că bila se depozitează în vezicula biliară, de unde, prin contracţia acesteia, ajunge în duoden, atunci cînd alimentele (grăsimile) pătrund acolo din stomac (vezi digestie). In vezicula biliară, bila hepatica (numită şi bilă C) se concentrează de 5—10 ori, devenind mai închisă la culoare. Bila din vezică se numeşte şi bilă colecistică sau bilă B. Pe canalul coledoc există bilă coledociană sau bilă Ay care este un amestec de bilă C şi B. Evacuarea bilei în intestin se face prin contracţia vezicii şi prin deschiderea sfincterului Oddi, sub acţiunea nervului vag şi a unui hormon numit colecistochinină. După concentrarea bilei hepatice rămîn doar 150—180 ml bilă, care este utilizată în digestie în 24 de ore. Acţiunea bilei în digestie este multiplă: ajută emulsi-onarea grăsimilor (fragmentarea lipidelor în particule foarte mici); ajută absorbţia acizilor graşi; măreşte acţiunea fermenţilor intestinali care atacă grăsimile şi proteinele (în special a lipazei pancreatice şi a tripsinei); creşte mişcările peristaltice (în absenţa bilei din intestin apare constipaţia); micşorează acţiunea bacteriilor de putrefacţie din intestin (pentru acest motiv, în insuficienţa bilei din intestin, în colon se produc procese de putrefacţie accentuate, cu formare de gaze rău mirositoare cum este hidrogenul sulf urat); b) funcţia metabolică; monozaharidele se depozitează în ficat sub formă de glicogen (un poli-zaharid). Cantitatea de glucide din ficat este de circa 200 g. Glicogenul poate fi desfăcut la nevoie în glucoză şi eliberat pentru arderile
din organism. Lipidele pot fi depozitate în ficat, iar acizii graşi sînt transformaţi în complecşi lipidici, mai uşor utilizaţi de celule. Aminoacizii pot fi depozitaţi în ficat, iar din resturile albuminoide nefolositoare ficatul sintetizează ureea, care se elimină apoi prin rinichi ; c) funcţia antitoxică; o serie de substanţe toxice rezultate din digestie şi din fermentaţia intestinală pot trece în sînge şi pot avea efecte vătămătoare în organism dacă ficatul nu le-ar reţine şi nu le-ar neutraliza; d) funcţia de depozit sanguin; ficatul poate depozita 1 —1,5 litri de sînge. Acest lucru este important, deoarece uşurează munca inimii bolnave şi compensează într-o măsură insuficienţa cardiacă; e) funcţia hematopoietică', înainte de naştere, la făt, sau după aceea, doar în unele boli ficatul are rol hematopoietic, formînd globule roşii. După naştere, în ficat se depozitează o serie de substanţe necesare hematopoiezei: fier, cobalt, vitamina B12. Pentru bogăţia lui în aceste substanţe, în anemii se indică o alimentaţie bogată în ficat crud (sau se administrează extrase de ficat); f) funcţia de termo-geneză\ datorită arderilor intense care au loc în ficat, acest organ este o sursă principală de căldură în organism alături de muşchi; g) funcţia în coagulare; ficatul este una din sursele principale ale heparinei şi fibrinogenului care joacă un rol important în coagulare. Date fiind funcţiile importante amintite, scoaterea (la animalele de experienţă) a ficatului din corp produce rapid moartea. Distrugerea ficatului în unele boli (ciroză, cancer) duce, de asemenea, la grave tulburări în organism şi la moarte. Explorarea activităţii ficatului se adresează în general funcţiilor amintite. In sînge se pot urmări diferitele substanţe fabricate de el. Prin tubaj duodenal şi recoltarea de bilă se poate analiza într-o măsură funcţia de formare a bilei. Injectarea unei substanţe care este inactivată în ficat şi urmărirea produsului de inactivare explorează funcţia antitoxică. Extragerea cu un instrument special a unui fragment din ficat, după prealabilă anestezie (biopsie) poate da lămuriri privind modificările fine de structură a organului. Urmărirea prin palpare şi radioscopie a marginilor ficatului reprezintă, de asemenea, modalităţi curente de explorare indirectă a stării hepatice.
Filantropia (Spitalul), instituţie creată la Bucureşti în 1812, la iniţiativa doctorului Constantin Caracaş şi cu sprijinul generalului rus M.I.Kutuzov. Spitalul „Iubirea de oameni“, cum i se mai spunea în primele decenii de fiinţare, a fost conceput ca un aşezămînt eliberat de sub tutela clerului şi a boierimii. Pînă în 1948 a fost condus de Eforia spitalelor civile. La Spitalul „Filantropia44 au activat unii din savanţii noştri de seamă, ca N. Gheor-ghiu, D. Danielopolu, Amza Jianu şi alţii. Actualmente, spitalul adăposteşte, printre altele, Institutul de fiziologie normală şi patologică al Adademiei R.P.R. şi Institutul oncologic.
162
Filatov Vladimir Petrovici (1875-1956), oftalmolog şi patolog sovietic, profesor la Universitatea din Odesa. Este celebru prin operaţiile sale de transplantarea corneei şi prin terapia
Vladimir Petrovici Filatov.
cu ţesuturi conservate, terapie destinată stimulării activităţii regenerative şi de apărare a organismului.
filtru, punct special de triaj, instalat în apropierea intrării în unităţile pentru copii (policlinici, dispensare de circumscripţie, creşe, grădiniţe). Aici se face o primă examinare a oricărui copil înainte ca el să pătrundă în unitate, spre a se descoperi dacă nu cumva suferă de o boală contagioasă şi a se lua imediat, la nevoie, măsurile de izolare. După cum se vede, filtrul îndeplineşte un rol important în apărarea împotriva unei eventuale contagiuni a masei copiilor care frecventează unitatea respectivă. De aceea, este de datoria şi totodată în interesul oricărui părinte care îşi aduce copilul la vreo astfel de unitate să nu caute a ocoli filtru, sub nici un motiv. Cel mai bine — în cazurile cînd părintele bănuieşte la copilul său o boală infecto-contagioasă (febră, erupţie pe piele, diaree etc.) — este să nu ducă nicăieri copilul ci să cheme acasă medicul de copii, fimoză, strîmtorareaorificiului prepuţial, care u mai permite descoperirea glandului. Este frecventă la nou-născuţi, dar obişnuit dispare pînă la vîrsta de 2—3 ani. La adult este urmarea unor procese inflamatorii locale care prin cicatrizare duc la scleroza orificiului prepuţial (şancru moale, şancru sifilitic). Ba-lanopostita (inflamaţie a mucoasei preputiale), care apare în jurul vîrstei de 50—60 de ani, se întîlneşte mai frecvent la diabetici. Fimoza dă tulburări de mictiune (disurie, polachiurie), tulburări genitale şi infecţii subprepuţiale. Ca tratament, la copii se poate face dilataţia orificiului prepuţial cu ajutorul unei pense Pean,
dacă orificiul este încă elastic; în fimoza constituită, tratamentul este chirurgical (vezi circumcizie).
fistulă, traiect de origine congenitală sau patologică prin care se scurge o secreţie normală sau produse patologice. Fistulele congenitale se întîlnesc mai frecvent la nivelul gîtului (fistule branhiale) în regiunea ano-coccigiană, în regiunea ombilicală (fistule de uracă). Tratamentul este chirurgical. Fistulele patologice sînt consecinţa unui traumatism sau infecţii, în urma cărora se deschide un canal sau o cavitate şi se scurge o secreţie sau excreţie normală sau patologică, care întreţine traiectul. .De asemenea, un abces profund se poate deschide la piele sau într-un organ cavitar printr-un orificiu mic, care nu asigură un drenaj bun şi se constituie o fistulă prin care din cînd în cînd se goleşte cavitatea abcesului (fistule perianale, fistule osoase, fistule scrotale). Tratamentul este chirurgical.
fisură anală, ulceraţie liniară situată în pliurile cutaneomucoase ale regiunii anale, care determină dureri, uneori foarte vii, mai ales în timpul scaunului şi o contractură intermitentă sau permanentă a sfincterului anal. Constipaţia şi modificările mucoasei, datorite hemoroizilor, reprezintă cauzele obişnuite. Datorită contracturii sfincterului anal, fisura nu se poate vindeca. Tratamentul constă în infiltraţii zilnice cu soluţie de novocaină 0,5%, po-mezi cu hidrocortizon, anestezină, novocaină
Fistulă anală.
cu rol cicatrizant şi antipruriginos, laxative. Dacă nu se vindecă se recomandă diiatatie anală.
fizioterapie, utilizarea în scopuri curative şi profilactice a factorilor naturali, atît în forma
m
lor naturală (luminâ solară, aer, apa, diverse nămoluri etc.), cît şi a celor obţinute pe cale artificială (curent electric, raze X, surse artificiale de lumină etc.). Aplicarea metodelor fizice împreună cu tratamentul medicamentos asigură vindecarea rapidă şi deplină a numeroase afecţiuni. Toţi factorii fizici pot fi încadraţi în cîteva grupe. Una din ele este hidroterapia, utilizarea apei simple în cură externă, în scopuri curative şi preventive, sub formă de duş, baie şi alte proceduri. Spre deosebire de hidroterapie, în balneoterapie, atît în cura internă, cît şi în cea externă se folosesc sursele de ape minerale. In afară de hidroterapie se aplică pe scară largă diverse proceduri termice — băi de nisip, parafino-terapie, şi alte metode de tratament termic cuprinse în capitolul termoterapie. Un sector important al fizioterapiei este utilizarea energiei radiante a soarelui — helioterapia şi energiei radiante a surselor artificiale de lumină — ţototerapia. O influenţă deosebit de mare asupra dezvoltării fizioterapiei au avut-o descoperirile în domeniul electricităţii care au creat capitolul electro-terapiei, bazat pe utilizarea diverselor forme de curent electric. Un capitol mai nou este cel al tratamentului cu ultrasunete (vezi ultra-sonoterapie). Din fizioterapie face parte şi cultura fizică medicală, constînd special din exerciţii fizice, riguros dozate şi special alese, care se realizează uneori cu ajutorul aparatelor speciale (mecanoterapie) precum şi masajul care acţionează mecanic asupra pielii, organelor şi ţesuturilor mai profunde.
flegmon, inflamaţie acută a ţesutului conjunctiv, caracterizată prin necroza ţesutului şi prin difuzarea infecţiei fără tendinţă de limitare; se mai numeşte şi celulită difuză. Microbul cel mai frecvent este streptococul, mai rar stafilococul. Cînd se asociază şi microbi anaerobi, este foarte grav (flegmon gazos). Poarta de intrare a microbilor poate fi o înţepătură, răni contuze etc; mai poate să apară ca o complicaţie a intervenţiilor chirurgicale. Clinic, la început predomină semnele generale: frison, temperatură mare (40—41°). în scurt timp apar fenomenele locale: edem dureros, piele roşie. Tratament: pungă cu gheaţă şi antibiotice; cînd apare necroză cu formarea unei cavităţi purulente se fac incizii mari şi drenaj. Respectarea regulilor de igienă individuală are un mare rol în prevenirea flegmoanelor. Se recomandă ca după orice rană, cît de mică, să se facă dezinfecţia locală şi să se aplice un pansament curat cu praf de sulfamidă.
Fleming Alexander( 1881—1955), medic şi bac-teriolog englez descoperitor al penicilinei. Există o legendă conform căreia punerea în evidenţă a proprietăţilor, „miraculoase44 ale acestui prim antibiotic cu aplicaţie terapeutică sistematică s-ar fi datorit hazardului: în preajma ultimului război mondial, o eprubetă con-ţinînd o suspensie de mucegai Penicillium s-ar fi răsturnat din întîmplare peste o cultură microbiană; „norocosul44 Fleming ar fi constatat ulterior dispariţia coloniilor de microbi, ceea ce
l-a îndrumat să introducă de îndată extrasul de Penicillium în tratamentul afecţiunilor mi-crobiene. Nimic mai puţin adevărat, căci în realitate Fleming şi colaboratorii săi au trudit mai mult de un deceniu pînă să obţină filtratul de Penicillium cu calităţi terapeutice. De aceea, Premiul Nobel pe care l-a primit în 1945, împreună cu medieii şi biologii Ernst Boris Chain şi Howard Florey, care l-au ajutat să purifice preparatul, a încununat un efort ştiinţific cu adevărat pilduitor.
fluorizare, procedeu constînd în administrarea de săruri care conţin fluor, fie într-o pastă (Lukomsky) numită nafestezină fie diluat în apa potabilă sau într-o soluţie specială. Numită şi „vaccinare anticarioasă44, a fost aplicată pe scară mai largă în special în unele ţări (U.R.S.S., S.U.A.). Cercetările, la început experimentale şi apoi clinice, au arătat că acei copii cărora li se aplică acest procedeu profilactic sînt expuşi în mai mică măsură la carii dentare. La noi în ţară, fluorizarea este în studiu, făcîndu-se unele aplicări în şcoli, la copii pînă la 14 ani. Fluorul, prin precipitarea lui pe substanţa organică a dintelui (albu-minele), împiedică ca aceasta să fie atacată de către bacteriile cariogene.
fobie, stare de frică obsedantă, chinuitoare, fără justificare. Bolnavul îşi dă seama că ideea fobică este ilogică, nereală, dar nu poate s-o înlăture din gîndirea sa. Exemple de fobii: fobia de întuneric, de înălţime, de spaţii deschise (agorafobie) de spaţii strîmte (claustro-fobie), de îmbolnăvire (sifilofobia, teama de a se îmbolnăvi de sifilis; cancerofobia, teama de a se îmbolnăvi de cancer). Se întîlnesc în unele forme de nevroze, cum este în nevroza obsesivofobică (psihastenie) (vezi nevroză) şi după unele emoţii mari. în acest caz, odihna, un anturaj optimist, pot duce la vindecare. Fobii se pot întîlni însă şi la multe alte boli psihice şi unde tratamentul se adresează în primul rînd bolii care a provocat-o.
focar de infecţie, existenţa în organism a unei inflamaţii cronice latente, care se manifestă mai ales prin semne generale, de obicei puţin evidente (subfebră, uşoară oboseală, anemie uşoară, uneori dureri articulare). Infecţiile cronice dentare (granuloame) constituie cel mai adesea focare de infecţie. Tot astfel, infecţiile cronice genitale (anexite cronice), apendicu-lare, colecistice, sinuzale şi amigdaliene pot constitui focare de infecţie. Astfel de infecţii cronice pot duce la apariţia unor boli grave (reumatism, nefrite, endocardite). Asanarea, adică tratarea şi lichidarea^ focarelor de infecţie, se impune totdeauna. în special, înainte de plecarea la cură balneo-climaterică este absolut necesară tratarea focarelor de infecţie, fol icul ină, — vezi hormon, foliculită, infecţie a pielii datorită stafilo-cocului, caracterizată prin formarea unor bă-şicuţe pline cu puroi (pustule) în jurul firelor de păr. Pătrunderea stafilococului este favorizată de lipsa unei' igiene locale corespunză-
164"
toare, de anumite secreţii patologice (secreţii vulvo-vaginale) etc. In raport cu localizarea infecţiei, foliculitele pot rămîne superficiale (foliculita simplă sau impetigo stafilococic) sau pot da leziuni mai profunde, ca în urcior sau în sicozisul stafilococic al bărbii, simptomul caracteristic al acestora rămînînd băşicuţa cu puroi centrată de un fir de păr.
fonaţie, emiterea de sunete. Laringele este organul fonaţiei. Prin vibraţia aerului care trece printre coardele vocale se produc sunete. Cu aceste sunete amplificate în cavităţile bucală, nazală şi cele sinuzale şi modelate (articulate) cu ajutorul limbii putem pronunţa cuvinte sonore. Toate mişcările necesare vorbirii sînt comandate de un centru nervos din creier şi au ca rezultat exprimarea sonoră a gîndirii individului. Sunetele produse în laringe de coardele vocale inferioare (vezi laringe) reprezintă vocea individului. Cînd coardele vocale sînt mai apropiate, mai scurte şi aerul trece cu viteză mare printre ele, vocea este subţire. Vocea este groasă cînd există ccndiţii opuse celor de mai sus. In afara vorbirii, în laringe se mai produc sunete şi cu alte ocazii. Ţipătul, chiuitul, geamătul (la om), lătratul, miorlăitul (la animale) reprezintă sunete produse în laringe, dar nemodelate de limbă. Rîsul reprezintă eliminări de aer din plămîn, în cantităţi mici, dar repetate, cu producerea de fiecare dată a unui sunet ce rămîne nemodelat de limbă. Sughiţul reprezintă o aspiraţie bruscă şi scurtă de aer, cu închiderea rapidă aglotei. Sunetul în acest caz apare în momentul cînd epiglota astupă glota. Tuşea este o eliminare de aer din plămîni prin deschiderea bruscă a glotei. Sunetul apare în momentul cînd aerul comprimat în căile respi-raiorii ţîşneşte prin glota deschisă brusc. In aiara laringelui, sunete mai pot fi produse şi în alte porţiuni ale căilor respiratorii. Zgomotul sforăitului apare prin vibrarea vălului palatin. Şoptitul se produce prin trecerea acrului între limbă, pereţii cavităţii bucale şi buze. Strănutul este o eliminare de aer în cantitate şi cu viteză foarte mare, prin cavitatea nazală şi cavitatea bucală. Sunetele sînt produse în acest caz de trecerea aerului prin laringe, cavitatea nazală, şi prin cavitatea bucală.
fontanelă, zonă situată la cap, la locul de unire a trei dintre oasele care alcătuiesc cutia craniană. La copilul mic, oasele craniene nu sînt calcifiate, iar în zonele de unire a lor află membrane de consistenţă moale, cunoscute sub numele de fontanele. Există două fcntanele principale, dintre care una mare, anterioară, de formă patrulateră, măsurînd după naştere 2—3 cm diametru, situată la unirea osului frontal cu oasele parietale. Fontanela posterioară sau mică, se situează la locul de unire a osului occipital cu oasele parietale şi are dimensiuni cam pe jumătatea fontanelei mari. Observarea fontanelelor are importanţă în cursul perioadei de creştere a copilului mic,
pînă la vîrsta de_ aproximativ 1 an şi 6 luni, cînd se osifică. In această perioadă, aspectul uşor bombat şi rezistent la apăsare arată o stare generală bună a copilului. Dimpotrivă, deprimarea, scobirea fontanelelor, arată o stare de nutriţie proastă. Cînd bombarea este foarte
Fontanele.
accentuată, există de obicei o afecţiune a sistemului nervos sau a învelişurilor sale (meningoencefalită). Osificarea şi închiderea fontanelelor este întîrziată la copiii prost nutriţi şi rahitici, fapt care trebuie să atragă atenţia mamei şi medicului pediatru.
forceps, instrument chirurgical metalic, un fel de pensă mare cu ajutorul căreia se apucă craniul fătului pentru a fi tras mai uşor şi mai repede pe căile naturale (filiera pelvigenitală). Forcepsul a fost introdus în obstetrică din secolul al XVII-lea, cînd se presupune că a fost inventat de bărbierul englez Peter Chamberlen (1601 —1683) şi tran.smis din tată în fiu de teama concurenţei. Secretul a fost păstrat cu străşnicie pînă ce a fost vîndut Colegiului medico-farmaceutic din Flandra. Independent de familia Chamberlen, chirugul flamand Kortrijk aplică şi el, în secret, un forceps propriu şi de atunci a fost perfecţionat mereu, astfel încît astăzi s-a ajuns la numeroase tipuri, printre care cel mai răspîndit este forcepsul lui Noegela. Forcepsul se aplică ori de cîte ori naşterea nu se poate efectua din cauza lipsei de contracţii uterine, a epuizării mamei sau a suferinţei intrauterine a fătului. Operaţia se execută numai în maternitate, sub anestezie şi cu respectarea riguroasă a asepsiei şi anti-sepsiei. Aplicarea forcepsului efectuată de un bun specialist este o operaţie salvatoare atît pentru mamă, cît şi pentru copil.
Forlanini Carlo (1847—1918), medic italian. Este cunoscut pentru introducerea pneumoto-raxului artificial în tratamentul tuberculozei pulmonare. Pneumotoraxul artificial se si-
165
Girolamo Fracastoro.
tuează şi astăzi printre principalele metode de tratament al tuberculozei pulmonare. S-a preocupat de organizarea luptei antituberculoase în Italia.
formol (formol comercial, formalină), soluţie apoasă de aldehidă formică (40%). Este un lichid, incolor, cu miros caracteristic şi înţepător, folosit mai ales în dezinfecţie pentru proprietăţile lui bactericide şi dezodorizante (îndepărtează mirosurile urîte). Se întrebuinţează ca soluţie 3—5% în apă (obţinută din formolul comercial sau prin dizolvarea tabletelor de formol), pentru dezinfecţia încăperilor publice sau ale bolnavilor, cît şi a rufăriei, prin ştergere sau înmuiere. Pentru dezinfecţia vaselor cu urină, spută, fecale, este necesară o concentraţie mai mare, pînă la 10%. Se poate utiliza şi sub formă de vapori (o parte formol şi două părţi apă) pentru dezinfecţia încăperilor (săli publice, locuinţe). Este un bun dezinfectant şi dezo-dorizant pentru closete.
fotofobie, simptom întîlnit în bolile care produc tulburări nervoase (poliomielită, gripă, tifos exantematic, meningită, encefalită) şi care se caracterizează prin aceea că bolnavul nu suportă lumina, se fereşte de ea.
Fracastoro Girolamo (1478—1553), medic şi filozof ijalian, precursor al epidemiologiei ştiinţifice. In celebra sa lucrare „Despre contagiu, bolile contagioase şi tratamente4* (1546), el dovedeşte un deosebit simţ clinic cînd descrie diversele boli transmisibile, corectînd numeroase erori care stăruiau în medicina timpului, ca de pildă confuzia dintre ciumă şi tifosul exan-
166
tematic, între lepră şi elefantiazis, între sifilis şi lepră etc. Fracastoro, considera că propagarea bolilor se face prin intermediul unui corp material, deşi invizibil, „contagiul“, care poate fi distrus prin dezinfecţie.
fractură, întreruperea traumatică a continuităţii unui os; reprezintă circa 15% din totalul accidentelor internate în spital. Prin aplicarea măsurilor de securitate şi protecţie a muncii şi prin aplicarea tehnicii înaintate în întreprinderile industriale, numărul fracturilor datorite accidentelor de muncă s-a redus. Cel mai frecvent se întîlnesc la adulţii între 30 şi 40 de ani. La copii, deşi trumatismele sînt mai frecvente, fracturile sînt proporţional mai rare, datorită faptului că ei au oasele mai elastice, corpul mai uşor, iar musculatura mai puţin dezvoltată. Cauza este traumatismul. Mecanismul este diferit, după cum traumatismul acţionează direct sau indirect. Acţiune directă: forţa vulnerantă acţionează direct asupra oaselor superficiale, acoperite numai de piele sau după ce a zdrobit părţi moi. Acţiune indirectă: fractura se produce la distanţă de locul de aplicare a forţei şi se poate produce prin îndoire, în punctele mai slabe, sau la nivelul porţiunii unde osul îşi schimbă forma (de exemplu, în căderile pe umăr se fracturează clavicula), prin răsucire, prin smulgere şi prin apăsare. Sediul poate fi diafizar (partea mijlocie a osului), diafizo-epifizar (spre extremitatea osului), epifizar (la extremitatea osului). De obicei, fractura este completă. La copil poate fi incompletă în fracturile prin îndoire; tot la copil, fractura se poate produce la nivelul cartilajului de creştere (dezlipire epifi-
Fractura gambei.	Schema imaginii
radiografice.
zară). Linia fracturii’este diferită: oblică, transversală, în vîrf de clarinet, în T, în Y, în spirală; de asemenea pot fi fracturi cu două sau mai multe fragmente (cominutive). Aş-
chiile desprinse de os se numesc eschile. In fracturile prin arme de foc poate exista o sfă-rîmare în ţăndări. Dacă pielea este nevătămată, fractura este închisă, dacă pielea este rănită şi focarul de fractură comunică cu exteriorul, fractura este deschisă şi, datorită posibilităţii infecţiei, este gravă. Sub acţiunea muşchilor care se inseră pe fragmentele osoase, acestea se deplasează datorită contracţiei musculare, ceea ce constituie o altă cauză de gravitate a fracturilor, mai ales că între fragmente se pot interpune fibre musculare, care nu vor permite formarea căluşului, fiind necesară intervenţia chirurgicală. Semne clinice: durere vie, echimoză, deformarea regiunii, scurtarea regiunii, impotenţa funcţională. Ca semne de siguranţă: mobilitate anormală şi frecătură osoasă; căutarea acestor semne este foarte dureroasă şi ele lipsesc în fracturile incomplete. Examenul cel mai sigur pentru diagnostic este radiografia, care trebuie făcută în orice traumatism osos. Din focarul de fractură pornesc impulsuri nervoase, care ajunse la scoarţă produc reflexe corticale neuroumorale. Aceste reflexe nu au numai un caracter patologic, ci în acelaşi timp produc o serie de reacţii locale şj generale, care duc la vindecarea fracturii, în focarul de fractură apar modificări care duc la osificare (formarea de calus osos). Primul stadiu al căluşului este format din fibrina cheagului hematomului; urmează apoi căluşul conjunctiv, pe fibrele căruia se depune oseina, care va suferi apoi procesul de calcificare pentru a forma căluşul osos. Timpul în care se face consolidarea depinde de vîrsta bolnavului, de dimensiunile osului, de aşezarea capetelor osoase, de distanţa dintre ele, de tulburările hormonale, alimentaţie, tratament. în general, o fractură se consolidează între 25 de zile şi 3 luni. De vindecare absolută se poate vorbi între 3 şi 18 luni şi înseamnă reîntoarcerea la normal a funcţiei articulare şi musculare a segmentului corespunzător. Fracturile se pot complica cu: şoc, embolie grasă (de fapt embolia este datorită unei tromboflebite a venelor din jurul focarului de fractură), hematom peri- sau intra-articular. Cînd căluşul nu se osifică, cele două fragmente osoase neconsolidate sînt mobile (pseudartroză). Tratamentul va avea următoarele obiective: reducerea fracturii, astfel ca fragmentele să fie în contact şi în axul longitudinal al osului şi menţinerea fragmentelor reduse în situaţia bună pînă la consolidare; în perioada de imobilizare să fie posibilă o mobilizare activă şi fără durere a cît mai multor articulaţii ale membrului lezat şi a întregului corp; asigurarea unei alimentaţii bogate în calciu şi vitamine. O mare importanţă în rezultatul tratamentului îl are ajutorul de urgenţă; lipsa unei acţiuni organizate de prim ajutor poate prelungi timpul pînă la vindecare şi poate provoca infirmităţi sau chiar moarte. O mare importanţă are cunoaşterea normelor de acordare a primului ajutor. Ea dă posibilitatea accidentatului să se autoajute, iar celor din jur să poată da primul ajutor pînă la so-
sirea medicului sau să organizeze transportul în cele mai bune condiţii. La noi în ţară, cursurile G.P.A.S. contribuie la difuzarea în masă a noţiunilor de prim ajutor. Transportul unui accidentat la care se bănuieşte o fractură se face numai după imobilizarea care se poate realiza cu ce avem în momentul acela la înde-mînă: beţe, scînduri, curele, cartoane. Acestea se învelesc în haine, rufe, vată, ca să nu supere prin duritatea lor. Altele se aşază pe părţile moi, acolo unde nu este pericol să strivească vase sau nervi. Ele nu trebuie să vină în contact cu părţile osoase acoperite doar de piele, căci produc dureri. Cînd nu avem la îndemînă nici un obiect cu care să imobilizăm fractura, pentru membrul inferior se poate folosi ca atelă membrul sănătos, iar pentru membrul superior, toracele. Este important ca înainte de imobilizarea provizorie, prin tracţiune uşoară să se redea regiunii forma apropiată de cea normală, cu foarte multă prudenţă şi băgare de seamă. în felul acesta se uşurează durerea şi transportarea se poate face fără multă suferinţă şi fără pericol. Transportul, dacă fractura este la membrul inferior, se va face în poziţie culcată, pe o brancardă sau pe o bran-cardă improvizată (o uşă, o scară). Bolnavul o dată adus la spital se fac reducerea şi imobilizarea. Imobilizarea se poate face prin extensie şi prin aparate gipsate. Cînd nu se poate obţine o reducere bună, se indică tratament chirurgical. Unele fracturi se produc în urma unui traumatism minim şi se datoresc unor leziuni osoase (decalcificări, tumori osoase). Sînt fracturi patologice sau, mai exact, fracturi ale oaselor bolnave (vezi extensie, aparat — gipsat).
Frei (reacţia), analiză folosită uneori pentru diagnosticul limfogranulomatozei inghinale sub-acute. Reacţia Frei se practică prin injectarea intradermic (în grosimea pielii), la bolnavul cercetat, a unei mici cantităţi de puroi (în care microbii au fost omorîţi prin căldură), provenind de la un bolnav sigur de limfogranu-lomatoză inghinală subacută. Dacă şi bolnavul cercetat suferă de această boală, reacţia este pozitivă, manifestîndu-se după 48 de ore printr-o roşeaţă puternică depăşind 2 cm în diametru şi un nodul infiltrativ la locul unde s-a practicat reacţia. In cazurile negative, după o uşoară roşire, la 48 de ore pielea apare normală. Reacţia Frei apare pozitivă toată viaţa la un bolnav care a suferit la un moment dat de limfogranulomatoză inghinală subacută.
frenicectomie, secţiunea nervului frenic cu scopul de a produce o inactivitate a muşchiului diafragm; datorită presiunii abdominale mai mari de cît cea toracică, hemidiafragmul paralizat bombează mult în torace, comprimînd baza plămînului. Este indicată în unele procese supurative ale bazei plămînului, în unele forme ale tuberculozei pulmonare, care nu beneficiază de alte tratamente. Secţiunea nervului se face la baza gîtului. Intervenţia este simplă.
1G7
Freud Sigmund (1856—1939), medic şi psiholog austriac, creatorul teoriei psihanalizei, conform căreia întreaga activitate psihică este dominată de impulsurile erotice, impulsuri care însă, datorită interdicţiilor sociale, nu se pot realiza totdeauna, ceea ce ar determina tulburări în „inconştientul44 individului. Vindecarea nevrozei astfel survenite s-ar obţine prin aducerea în conştiinţa bolnavului a cauzei conflictului dintre impulsul erotic şi exigenţele sociale. Lucrările lui Freud conţin un bogat material faptic privind psihoterapia şi nevrozele legate de sexualitate, dar interpretarea acestui material este făcută de pe poziţii idealiste, cu ignorarea factorilor social-istorici.
freze dentare, mici „polizoare44 cu ajutorul cărora se curăţă dinţii la nivelul proceselor
Freze dentare.
carioase şi se prepară lăcaşul unde va fi aplicată plomba (obturaţia). Frezele se fixează de piesa dreaptă sau în contraunghi, care funcţionează lai unitul dentar (vezi unit) şi îşi îndeplinesc rolul pe baza rotaţiilor aparatului electric (motor) ataşat de unit. Frezele au forme şi mărimi foarte variate, în raport cu necesităţile loco-regionale ale arcadelor dentare. Există freze speciale ataşate la uniturile care au turbină, care funcţionează cu 150—250 000 de turaţii pe minut şi a căror acţiune se produce foarte rapid şi fără dureri. Şi la noi în ţară sînt pe cale de a se introduce pe scară largă, date fiind noile noastre unituri care posedă aceste calităţi.
fricţiune, procedură curativo-profilactică care constă în fricţionarea rapidă a corpului învelit. într-un cearşaf udat cu apă rece cu o bucată de ţesătură grosolană sau cu un burete de cauciuc, de asemenea udate în apă rece. In urma fricţiunii bolnavul simte căldură, prospeţime, aflux de energie. Procedura se foloseşte pentru câlirea organismului, creşterea rezistenţei faţă
de bolile produse prin răcire, şi în tratamentul unor stări ca: astenia după diferite boli, surmenajul, astenia nervoasă, în perioada dintre accesele reumatismale.
frigiditate (impotenţa feminină), imposibilitatea femeii de a avea satisfacţie sexuală. Frigiditatea poate fi completă, cînd este însoţită şi de lipsa iniţială de dorinţă sexuală (li-bido); de obicei însă, marea majoritate a femeilor frigide au dorinţă sexuală, dar nu pot ajunge la satisfacţie. Lipsa de satisfacţie sexuală le lasă pe unele femei indiferente, altora însă le creează tulburări nervoase uneori trecătoare, alteori permanente. Există o frigiditate fiziologică la începutul vieţii sexuale, ca şi o frigiditate datorită în parte durerilor produse de primele raporturi şi care dispare cu timpul. Cauzele frigidităţii pot fi atît de natură organică (malformaţii genitale, tulburări hormonale), cît mai ales de ordin psihic (lipsa de dragoste pentru soţ, teama de actul sexual, de sarcină etc.). O cauză frecventă este neglijarea de către bărbat a preludiului actului sexual, ca şi lipsa de experienţă sau impotenţa acestuia. Tratamentul va consta în educaţia sexuală a ambilor soţi, în investigarea cauzelor (organice şi psihice) şi înlăturarea lor.
ftiriază, boală parazitară produsă de păduchele lat (Phtirius pubis sau Pediculus inguinalis). Se localizează între perii din regiunea genitală şi mult mai rar în alte regiuni păroase (subsuori, sprîncene etc.). Bolnavul are o mîncărime, (prurit) foarte accentuată, mai ales noaptea. La locul parazitat, pe piele, se vede o erupţie formată din elemente izolate de culoare roz, uşor reliefate, produse prin înţepăturile păduchelui. Transmiterea se face direct, mai ales prin raport sexual, dar şi indirect, prin lenjerie, scaunele closetelor etc. Păduchele lat se poate vedea şi cu ochiul liber; are o culoare alb-palidă sau uşor gălbuie, are un cap, torace lat şi abdomen din 6 segmente. Are 6 picioare terminate prin gheare, cu care se fixează foarte puternic. Masculul are 1,3 mm lungime, iar femela 1,5 mm. Femela depune ouă, pe care le lipeşte la rădăcina firului de păr. După 7 zile, din ouă ies larve, care devin adulţi după 15 zile. Tratamentul se face prin insecticide lichide şi semilichide, asociate cu spălarea corpului, deparazitarea rufăriei (vezi deparazitare).
Fundeni (Spitalul) este una din cele mai însemnate instituţii medicale bucureştene. Secţiile sale de chirurgie generală şi chirurgie cardiacă, urologie, medicină internă şi pediatrie dispun împreună de 700 paturi, ceea ce aşază acest „combinat al sănătăţii44 printre marile unităţi curative ale ţării. Situat la marginea Capitalei într-o ambianţă favorabilă destinaţiei lui, spitalul beneficiază şi de avantajele instituţiilor sanatoriale. Localul său nu a fost conceput după vechea formulă a „spitalului pavi-lionar44, în care fiecare secţie este instalată într-un corp de clădire separat, ci la proiectarea lui s-a aplicat formula modernă a „spitalului blcc,“ în care secţiile sînt grupate într-o con-
168
strucţie unică, dispuse „pe verticală44 la etaje diferite, ceea ce asigură o lesnicioasă conlucrare între serviciile de specialitate şi o utilizare mai raţională a laboratoarelor şi altor amenajări clinice auxiliare. Deşi nu funcţionează decît de cîţiva ani, spitalul Fundeni s-a afirmat ca un valoros centru ştiinţific medical, adăpostind cîteva importante catedre de învăţămînt universitar şi suprauniversitar. In clinica de chirurgie generală, anestezie şi reanimare se efectuează remarcabile studii experimentale şi clinice în domeniul chirurgiei cardiovasculare şi toracice, printre care cercetări în legătură cu circulaţia extracorporală şi operaţiile pe cord oprit şi deschis. Pe lîngă clinicile chirurgicale funcţionează şi un laborator de organe artificiale. Dotarea clinicilor de la Fundeni este la nivelul tehnicii medico-chirurgicale mondiale, permiţînd serviciilor spitaliceşti instalate aici nu numai să ofere o asistenţă medicală de cea mai înaltă calificare, dar să şi servească drept centru metodologic pentru specializarea şi perfecţionarea corpului medical. Spitalul Fundeni este o impunătoare realizare a regimului nostru în sectorul medico-sanitar.
furuncul, inflamaţie acută a pielii şi a ţesutului subcutanat provocată de stafilococ. Apari-
ţia furunculului este favorizată de anumite boli (diabet), de neglijarea regulilor de igienă etc. La început, furunculul are forma unui nodul dureros, dens, de culoare roşie-intens, însoţit adesea de inflamarea ganglionilor limfatici vecini. Furunculul creşte destul de repede ca dimensiuni, iar culoarea lui devine stacojie. Din cauza acumulării puroiului, în centrul nodulului pielea se subţiază, iar sub ea se remarcă prezenţa puroiului în forma unei mase gălbui — capul furunculului — apoi centrul nodulului se sparge. Pe locul orificiului se formează o ulceraţie umplută cu materii compacte de culoare verde-murdar (dopul furunculului), formate din ţesuturile necrozate. în 4—5 zile, dopul se elimină, iar ulceraţia se vindecă treptat, lăsînd o cicatrice. în cazul furunculelor multiple, care iau naştere simultan sau succesiv, boala poartă denumirea de furunculoză; ea se dezvoltă în special la oamenii care suferă de diabet zaharat, obezitate, gută, alcoolism, anemie. Furunculoza influenţează asupra stării generale a bolnavului şi poate da complicaţii în formă de carbuncule, septicemie. Pentru profilaxia şi tratamentul furunculozei vezi piodermitele.
Galen Claudius (aproximativ 130—200), medic, naturalist şi filozof roman de origine greacă născut la Pergam, în Asia Mică. La Roma a ocupat o vreme funcţia de medic al gladiatorilor. Galen este cel mai de seamă reprezentant al medicinei antice după Hippocrat. A scris un număr enorm de lucrări, din care cele mai valoroase sînt scrierile sale de anatomie şi fiziologie, precum şi comentariile la opera hippo-cratică. Galen a întreprins multe experienţe, care i-au permis să precizeze mecanismul unor fenomene biologice. Astfel, declarîndu-se în dezacord cu unii predecesori care afirmaseră că creierul are doar rolul de a răci fierbinţeala pornită de la inimă, Galen s-a străduit să demonstreze prin experienţe pe animale că, într-adevăr, creierul reprezintă un organ al sensibilităţii şi al gîndirii. Pe plan filozofic a făcut totuşi concesii idealismului, ceea ce explică, de altminteri, trecerea de care s-a bucurat opera galenică în Evul Mediu, cînd ştiinţa era subordonată dogmelor religioase.
Galli-Mainini (reacţia), metodă de laborator prin care se poate stabili diagnosticul precoce al sarcinii. Se injectează la broscoi 2—3 ml urină de femeie presupusă gravidă. După
4	ore se recoltează urina broscoiului şi se examinează la microscop. Dacă în ea apar spermatozoizi, reacţia este socotită pozitivă şi deci femeia este gravidă. Reacţia Galli-Mainini este o reacţie simplă, uşor de făcut şi destul de precisă. Pentru a nu se altera rezultatul ei, trebuie ca femeia să nu ia nici un medicament cu 24 de ore înainte de recoltarea urinii.
gama-globulină, fracţiune a proteinelor din serul sanguin. Anticorpii care determină rezistenţa (imunitatea) organismului faţă de diferite infecţii sînt constituiţi din gama-globuline. Gama-globulinele izolate din plasma umană şi concentrate sînt utilizate în profilaxia faţă de anumite boli (rujeolă, hepatită epidemică, poliomielită), avînd proprietatea de a împiedica apariţia acestor boli
dacă sînt injectate înainte sau imediat după contactul infectant.
Gamaleia Nikolai Feodorovici (1859—1949),. medic şi bacteriolog sovietic, colaborator al lui Pasteur şi Mecinikov, organizator al primelor laboratoare de microbiologie şi staţii
Nikolai Feodorovici Gamaleia.
antirabice din Rusia. Este autorul unor importante lucrări privind variabilitatea micro-biană, dezinfecţia şi deratizarea, toxinele bacteriene, prepararea vaccinului antirabic, ciuma, holera, dalacul.
170
gangrenă, mortificarea ţesuturilor, datorită compromiterii factorilor indispensabili vieţii celulare. In legătură cu aceşti factori se descriu diferitele aspecte clinice ale gangrenei. Gangrena gazoasă este o infecţie cu microbi ana-erobi (B. perfringens, B. histoliticus), care produce o mortificare extensivă a ţesuturilor, cu eliberarea de gaze şi toxemie gravă. Cel mai frecvent, microbii anaerobi sînt asociaţi cu microbi aerobi, de obicei cu streptococul. Cei anaerobi se dezvoltă numai în anumite condiţii, realizate de rănile cu zdrobiri de ţesuturi (mai ales ale maselor musculare, murdărite cu pămînt sau alte materiale în care se găsesc spori de anaerobi); de aceea se observă mai ales în urma rănilor de război şi a accidentelor de circulaţie. Diminuarea rezistenţei organismului prin hemoragie abundentă, stare de şoc etc. uşurează apariţia şi dezvoltarea gangrenei gazoase. Unele leziuni la diabetici şi chiar unele arsuri şi degerături se pot complica cu gangrena gazoasă. Prima senzaţie de care se plînge bolnavul este aceea de tensiune şi de strîngere dureroasă la nivelul rănii. Desfăcînd pansamentul se observă că rana răspîndeşte un miros pătrunzător de putrefacţie şi are o secreţie murdară-brună. Pielea din jurul rănii este întinsă, lucioasă, cu vene dilatate şi la palpare se simt crepitaţii. Starea generală a bolnavului este gravă, temperatura ridicată şi bolnavul moare datorită fenomenelor toxice grave (septicemie, icter hemolitic, anurie). Tratamentul profilactic: curăţirea corectă a rănilor, drenaj, antibiotice, ser antigangrenos, combaterea stărilor de deficienţă a organismului (transfuzii, vitamine). Tratamentul curativ este chirurgical, ser anti-gangre'nos, antibiotice. Gangrena prin tulburări de circulaţie este destul de frecventă; se observă în emboliile arteriale sau în stadiul avansat al arteritelor. Gangrena poate prinde mai multe degete şi o parte a piciorului sau piciorul în totalitate. Evoluţia merge spre mumificare şi este foarte înceată. Se poate complica cu gangrena gazoasă. Tratamentul este medical şi chirurgical; uneori amputaţie. Gangrenă pulpară, stare a pulpei dentare mortificate, în care ţesutul pulpar (vasele şi nervii dintelui) se descompune din cauza infectării sale de către microbii de putrefacţie. Se produce după ce pulpa s-a mortificat datorită unor intoxicaţii, unor tulburări vasculare (cauze generale), unor traumatisme ale dinţilor tineri sau agenţilor termici. Cel mai deseori apare ca o complicaţie a cariei dentare, care devine penetrantă, ajungînd pînă în canalul radicular al dintelui. Bolnavul nu acuză uneori nici un simptom, mortificarea şi infecţia supraadăugată petrecîndu-se „în tăcere“. In acest mod se poate forma şi granulomul (vezi granulom), care poate exista tot „în tăcere“. Alteori se manifestă prin aceea că a devenit foarte urît mirositoare cavitatea carioasă a dintelui şi uneori — mai ales cînd aceasta
se astupă cu resturi alimentare — apar dureri pulsatile ce pot trăda formarea unui abces (gangrenă complicată). Tratamentul gangrenei trebuie început numai după ce stomatologul a văzut pe radiografii dacă există sau nu un granulom, dacă rădăcina se prezintă penetra-bilă de instrumentele dilatatoare care se utilizează în tratamentul rădăcinilor.
gastrectomie, rezecţia unei părţi (gastrec-tomie parţială) sau a stomacului în întregime (gastrectomie totală). Reprezintă tratamentul chirurgical al ulcerelor gastro-duodenale şi al tumorilor gastrice. Gastrotomie: secţiunea peretelui gastric cu scop explorator. Gastro-jejunostomie: stabilirea unei anastomoze între stomac şi jejun. La noi în ţară, chirurgia stomacului se face la un înalt nivel tehnic, cu rezultate destul de bune, şi a reprezentat una din preocupările de seamă ale chirurgilor Traian Nasta şi N. Hortolomei. gemeni — vezi sarcină, genital, în legătură cu funcţia de reproducere. Aparat genital:	totalitatea organelor care
asigură reproducerea speciei respective. La om, el diferă la femeie şi bărbat. 1) Aparatul genital masculin este alcătuit din organe genitale interne (testicul, epididim, canal deferent, vezicule seminale, prostată) şi organe genitale externe (scrot şi penis). Organele genitale interne asigură formarea celulelor reproducătoare masculine numite spermatozoizi, eliminarea lor şi depozitarea pînă în momentul actului sexual. Organele genitale externe asigură adăpostirea glandei sexuale
Aparat genital masculin. / — te ticul; 2 — epididim; 3 —canal defeient; 4 — veziculă seminală; 5 — prostată; 6 — glandă Cowper; 7 — vezică urinară; 8 —corp cavernos; 9 —corp spongios cu uretiă; 10 — glande uietrale.
(scrotul conţine testiculele) şi depunerea spermatozoizilor în organele genitale ale femeii (penisul). Testiculul este glanda genitală a bărbatului. Are formă ovoidă, lung de aproximativ 5 cm, cu un diametru de circa 3 cm.
Cele două testicule sînt conţinute în scrot şi •cîntăresc aproximativ 40—50 g împreună, testiculul drept fiind ceva mai mic de cît cel stîng. Fiecare testicul este format din aproximativ 200 mici compartimente care provin dintr-o membrană fibroasă, rezistentă, numită albuginee. Compartimentele sînt
Mecanismul erecţiei.
umplute cu reţele de canalicule seminifere, din a căror unire se formează epididimul. Celulele care căptuşesc canalele seminifere se transformă în spermatozoizi ce sînt conduşi prin însăşi canalele amintite, apoi prin canalul epididimului şi canalul deferent, în veziculele seminale, unde sînt depozitaţi. Tot în testicul există grupuri de celule a căror funcţie principală este de a secreta un hormon masculin, numit testosteron, care se varsă direct în sînge şi care imprimă în cursul dezvoltării corpului caracterele sexuale masculine. Epididimul este format din reunirea a mai multor canale colectoare ce vin dinspre testicul şi are forma unui tub foarte întortocheat de aproximativ 6—7 m lungime, strîns însă sub forma unei creste în jurul testiculului, pe o porţiune de aproximativ 5 cm. Canalul deferent continuă epididimul pînă în regiunea veziculelor seminale, fiind însoţit de nervi, artere şi vene care nutresc testiculul şi cu care formează împreună cordonul spermatic. Veziculele seminale sînt două rezervoare de 5— 6 cm lungime şi 1—1,5 cm diametru, în care se aglomerează lichidul spermatic rezultat din activitatea testiculului lichid care este format la rîndul său cam 90% din spermatozoizi. Prostata este o glandă anexă a aparatului genital care înconjură uretra (canal prin care se scurge în afară urina, din vezica urinară şi — la bărbat — sperma din veziculele seminale). Glanda prostată este redusă de volum la vîrsta pubertăţii, se dezvoltă la 20—25 •de ani, rămînînd staţionară pînă în jurul *a 50 de ani, cînd poate suferi o nouă creştere de volum (hipertrofie de prostată), ce produce tulburări în micţiune. Glanda secretă un lichid lăptos, care diluează lichidul spermatic în momentul ejaculării. Tot prostata se pare că secretă un hormon care stimulează sperma-togeneza. In jurul glandei se găseşte un strat muscular care la momentul necesar se contractă, comprimă prostata, făcînd-o să elimine
secreţia sa în cursul ejaculării. Sperma este produsul final al organelor genitale interne masculine, fiind un lichid alb-gălbui, vîscos, care conţine spermatozoizi mobili, celule epiteliale ce provin din canalele pe unde trece, substanţe minerale, toate diluate într-un lichid secretat de prostată, de vezicula seminală şi alte glande anexe. In timpul actului sexual, la un moment de excitaţie maximă, contracţia glandelor seminale şi a prostatei duce la eliminarea spermei prin uretră (ejaculare), cantitatea eliminată fiind de cîţiva cm3. Organele genitale externe sînt penisul şi scrotul. Penisul are formă cilindrică, conţinînd în mijlocul lui uretra. în jurul acestui canal se află o formaţiune numită corp spongios, iar în părţile antero-laterale se găsesc încă două formaţiuni numite corpi cavernoşi. Aceste organe umplîndu-se de sînge în timpul erecţiei dau penisului o duritate şi un volum crescut. Penisul este acoperit de piele care se răsfrînge pe partea liberă a lui (gland), răsfrîngere numită prepuţ. Orificiul prin care se deschide uretra este uşor turtit şi se numeşte meat uretral. Scrotul este o formaţiune cutanată, pigmentată şi cutată, ce adăposteşte testiculele, epididimul şi o porţiune a canalelor deferente
2)	Aparatul genital feminin este alcătuit din organe genitale interne (ovar, trompe, uter, vagin) şi organe genitale externe, labii (buze mari şi mici), clitoris şi glande anexe. Ovarul are forma unei migdale, lung de 3—4 cm, gros de aproximativ 1 cm şi cîntăreşte 7—9 g. Pe secţiune, prezintă o zonă corticală şi una medulară centrală. Zona corticală generează celulele reproducătoare feminine, numite ovule, în total aproximativ 400—500 de-a lungul perioadei de maturitate a femeii. Ovulele iau naştere în nişte formaţiuni speciale, numite foliculi de Graaf. Cînd foliculul devine matur, se rupe la suprafaţa ovarului (ovulaţie), eliminînd ovulul, eare trece în trompă. După eliminarea ovulului, foliculul de Graaf se transformă într-o glandă cu secreţie internă, numită corp galben, care produce hormonul numitprogesteron sau luteină. Evoluţia corpului galben este apoi diferită după cum ovulul fabri-
Folicul de Graaf matur.
cat de el este sau nu fecundat de un spermatozoid, în cazul fecundaţiei, din unirea spermatozoidului cu ovulul ia naştere celula ou, din care se dezvoltă ulterior embrionul, femeia rămînînd însărcinată. In acest caz, corpul galben continuă să secrete progesteron în tot timpul sarcinii. Dacă ovulul nu este fecundat, corpul
172
galben dispare transformîndu-se într-o cicatrice albicioasă, proeminentă pe suprafaţa ovarului, numită corp albicans (alb), fără activitate secretorie. Tot foliculul de Graaf, în perioada lui de formare şi creştere, secretă un alt hormon, numit foliculină, care determină caracterele sexuale ale femeii (vezi sex)
Ovulatie.
şi modificările mucoasei uterine din timpul ciclului menstrual. Acţiunea foliculinei asupra mucoasei uterine este completată de efectul progesteronului. Partea medulară a ovarului este bogată în vase şi nervi. Trompele uterine sînt două conducte lungi de 10— 12 cm, groase de aproximativ 1 cm, cu pereţi musculari, situate de o parte şi de alta a uterului. Capătul liber al trompelor este lărgit şi se numeşte pavilion, avînd marginile libere sub forma unor franjuri care prind ovulul eliminat din ovar şi îl conduc către interiorul trompei. In drumul său prin trompă, ovulul este împins prin cilii vibratili ai celulelor ce căptuşesc trompa. Dacă în cursul călătoriei sale prin trompă ovulul este fecundat, în momentul ajungerii lui în uter el se prinde în mucoasa acestuia sub formă de celulă ou (vezi fecundaţie). Uterul este un organ cavitar, musculos, de forma unei pere, a cărui porţiune îngustă se continuă cu vaginul. Partea mai bombată a uterului închide o cavitate uterină în care se dezvoltă embrionul, în cursul sarcinii, această cavitate se măreşte mult, ajungînd pînă deasupra ombilicului. Partea mai îngustă numită col sau gît suferă şi ea modificări în timpul sarcinii, astfel că la naştere colul uterin se „şterge" şi se dilată, permiţînd expulzia fătului. Cavitatea uterină este căptuşită cu o mucoasă care suferă transformări ciclice atunci cînd femeia nu este însărcinată. Bogat vascularizată, mucoasa se îngroaşe şi se desprinde, eliminîndu-se împreună cu sînge neînchegat, sub forma menstruaţiei. După eliminare, mucoasa uterină se reface, reluînd ciclul. In cazul fecundaţiei, transformările amintite sînt întrerupte, iar îngroşarea mucoasei uterine serveşte ca teren prielnic pentru dezvoltarea embrionului. Vaginul este un canal musculos, lung de 8—10 cm, care continuă uterul, deschizîndu-se în afară, la locul numit vestibul vaginal. Peretele vaginului este bogat în glande a căror secreţie creşte
în timpul actului sexual. Mucoasa care căptuşeşte vaginul este bogat vascularizată şi inervată, prezentînd îndoituri transversale, dintre care o răsfrîngere mai accentuată sub forma unei membrane perforate (himenul) acoperă deschiderea vaginului, pînă la căsătorie. Labiile sau buzele mari, sînt pliuri ale pielii, acoperite pe partea lor externă cu păr. Partea internă are aspectul unei mucoase umede şi lucioase. Labiile mari acoperă alte două pliuri mai scurte şi mai groase, labiile sau buzele mici. La unirea anterioară a labiilor mici se găseşte un mic organ numit clitoris, format din ţesut vascular erectil asemănător corpilor cavernoşi de la bărbat. în timpul actului sexual, clitorisul se măreşte ca volum (erecţie). Labiile mici delimitează între ele deschizătura vaginului denumită vestibul, care este obstruată la fete prin himen. Zona formată din vestibul şi labii mari şi mici este denumită şi vulvă. In partea anterioară, vulva ajunge pînă în dreptul simfizei pubiene (articulaţia dintre oasele pubiene — vezi schelet) care, fiind acoperită cu grăsime şi proemi-nînd, poartă numele de muntele Venerei. Glandele anexe ale organelor genitale externe sînt situate în pereţii vulvei şi servesc la umectarea regiunii respective. Organele genitale se maturează la vîrsta de 12—13 ani, perioadă denumită pubertate, iar funcţia glandelor sexuale încetează la vîrsta de 45— 50 de ani, perioadă numită menopauză sau climacterium. între aceste două vîrste se află perioada de activitate sexuală a femeii, cînd pot fi concepuţi copiii. O activitate sexuală excesivă, viciată prin practici sexuale anormale, o proastă igienă sexuală, diferite boli generale sau ale organelor genitale scurtează perioada de activitate sexuală atît la femei, cît şi la bărbaţi. Urmărirea funcţiei aparatului genital poate fi făcută prin dozarea hormonilor produşi de glandele sexuale sau prin examinarea secreţilor vaginale sau a lichidului spermatic (spermatogramă).
genu valgum, diformitate a genunchiului^ caracterizată prin flexia laterală externă a membrului, care accentuează unghiul format de axul longitudinal al femurului cu axul longitudinal al tibiei deschis în afară; genunchiul ne apare astfel împins înăuntru. Este-datorit unei leziuni osoase, mai ales consecinţa rahitismului. Beneficiază de tratament cu vitamină D2, calciu, helioterapie, mai ales cu scop profilatic. Dacă se menţine după etatea de 3—5 ani se indică intervenţia chirurgicală.
genu varum, diformitate a genunchiului inversă de cît în genu valgum.
Geoagiu, staţiune balneară lîngă Orăştie-(4 km) cu izvoare slab mineralizate, alcaline*
173
calcice, mezotermale (29—31°) şi nămol de turbă, feruginos, indicat în boli ale aparatului digestiv, locomotor şi ale sistemului nervos periferic.
Geoaglu
gesta(ie, perioadă în care organismul matern poartă embrionul şi fătul. Această perioadă ţine din momentul concepţiei, pînă la naştere, fiind pentru om de aproximativ 9 luni. Scurtarea perioadei de gestaţie pînă la 7 luni, însoţită de o naştere prematură, poate produce copii viabili cu condiţia ca nou-născuţii înainte de termen să fie îngrijiţi în condiţii speciale. In perioada de gestaţie, în organismul matern apar o serie de modificări funcţionale care impun o menajare fizică şi psihică, cît şi o alimentaţie substanţială, mai cu seamă în ultimele luni de sarcină.
giardioză (lambliază), boală cronică parazitară produsă de Giardia (lamblia) intestinalis, parazit unicelular al intestinului subţire. Este destul de răspîndită atît la copii, cît şi la adulţi. De obicei, simptomul principal este o diaree cronică, care evoluează luni sau chiar ani. Alteori, mai ales la copii, semnele principale sînt oboseala, durerea de cap, greţuri, mărirea ficatului, chiar o gălbinare (icter) uşoară. Ajungînd în intestinul gros, parazitul se închistează. Aceste forme chistice (10 microni diametru) se elimină prin materiile fecale şi sînt rezistente în mediul extern. Infestarea oamenilor sănătoşi se face prin apă, alimente (zarzavaturi, fructe nespălate), care conţin chisturi de lamblia. Tratamentul bolii se face cu atebrină.
gigantism, sindrom caracterizat printr-o creştere exagerată în lungime, depăşind media corespunzătoare vîrstei, sexului, speciei. Apare de obicei la pubertate şi aproape numai la băieţi. Este datorit, ca şi acromegalia, unei
174
tumori sau hiperfuncţionări a hipofizei anterioare. Gigantismul odată constituit, nu are, practic vorbind, un tratament, de aceea se recomandă controlul sistematic al dezvoltării copiilor în perioada preşcolară, cu atenţie deosebită la prepubertate şi pubertate.
gimnastică, ansamblu de exerciţii fizice, bazate pe combinarea a diferite mişcări, cu scopul de a obţine dezvoltarea armonioasă a organismului. Gimnastica este necesară oricărui om, în limitele potrivite cu posibilităţile fizice ale fiecăruia. Trebuie combătute în special două prejudecăţi, încă destul de răs-pîndite: a) „nu mai am nevoie de gimnastică, îmi ajunge exerciţiul fizic din timpul muncii profesionale" şi b) „sînt prea în vîrstă să mai fac gimnastică". Se recomandă ca ziua să înceapă cu 10 minute de gimnastică de înviorare, cel mai bine după indicaţiile difuzate în fiecare dimineaţă de posturile noastre de radio. Gimnastica de înviorare se face înaintea mesei de dimineaţă, într-o ţinută uşoară şi în camera bine aerisită sau cu geamul deschis. După gimnastică se freacă corpul cu un şervet ud sau se face un duş. Practicată sistematic, gimnastica stimulează sistemul nervos central, avînd prin aceasta o pronunţată influenţă favorabilă asupra tuturor funcţiilor vitale (respiraţia, circulaţia sîngelui, digestia etc.), mărind capacitatea de muncă şi rezistenţa la îmbolnăviri. Gimnastică medicală, complex de exerciţii fizice special prescrise pentru restabilirea unor funcţii ale organismului,
Gimnastică medicală pentru copil
tulburate de diverse îmbolnăviri. Gimnastica medicală se foloseşte la copii, în tratamentul deviaţiilor coloanei vertebrale, în tuberculoza osteo-articulară, tratarea sechelelor de poliomielită etc. La adulţi se aplică în afecţiuni ale oaselor şi articulaţiilor, boli ale aparatului
cardiovascular, ale sistemului nervos, ale aparatului respirator sau digestiv. Gimnastica medicală constituie un element important al tratamentului complex aplicat în sanatoriile din staţiunile balneoclimaterice.
Gimnastica în producţie, complex de exerciţii fizice special alcătuit după profilul muncii. Gimnastica în producţie dă cele mai bune rezultate atunci cînd se practică prin introducerea unei pauze speciale la mijlocul zilei de muncă. Exerciţiile concepute de specialişti în aşa fel încît să solicite alte grupe de muşchi decît cele obosite în procesul muncii realizează o excelentă formă de odihnă activă, fac să se mărească capacitatea de lucru şi contribuie nu numai la întărirea sănătăţii, ci şi la sporirea productivităţii muncii.
ginglvită, inflamaţie a mucoasei gingivale. Gingivitele apar în bolile acute $i cronice ale organelor interne, ale sistemului nervos, în tulburări metabolice şi în tulburările glandelor cu secreţie internă; astfel de gingivite apar în sarcină, în perioada de maturizare sexuală, în bolile de sînge, în avitaminoze etc. Gingivitele pot apărea, de asemenea, în urma intoxicaţiilor cu plumb, mercur etc. Printre cauzele locale care provoacă gingivita sînt: întreţinerea neigienică a cavităţii, bucale, depunerea tartrului dentar, proteze lucrate incorect şi care traumatizează mucoasa gingi-vală. Pentru profilaxia gingivitei se recomandă curăţirea zilnică a dinţilor sau a protezelor: cel puţin de două ori pe an medicul stomatolog va curăţi dinţii de tartru, iar dinţii cariaţi se vor plomba la timp.
gingivoragie, hemoragie produsă la nivelul gingiilor, cauzată fie de boli generale (leucemii, scorbut, hipovitaminoze, anemii etc.), fie de unele forme de stomatite sau parodontopatii cu congestii mari la nivelul gingiilor. Trebuie neapărat descoperită cauza acestor pierderi sanguine, pentru a se putea administra la timp un tratament corect şi eficace. Vitamina C şi coagulante în doze mari pot fi luate în gingivoragiile produse de lipsa de vitamină. In acele hemoragii cauzate de gingivite, trebuie îndepărtate depozitele de tartru, pentru ca ele să nu constituie un factor iritativ pentru gingii. Uneori este necesar să se facă analize care să arate cum funcţionează ficatul (probe hepatice), deoarece şi o insuficienţă funcţională a acestuia poate produce hemoragii gingivale.
glande, formaţiuni alcătuite din celule de un tip special, a căror activitate principală este de a produce substanţe cu rol în desfăşurarea unor procese din organism. Unele glande elimină în exterior produsul lor de secreţie printr-un canal glandular. Aceste glande se numesc glande cu secreţie externă sau exocrine, fiind bogat reprezentate în pereţii diferitelor organe cavitare din corp (de exemplu: glandele salivare din cavitatea bucală; glandele stomacale din stomac). Alte glande nu au canal glandular, iar produsul
lor numit hormon este vărsat direct în sîngele din vasele care înconjură glanda. Asemenea glande se numesc glande cu secreţie internă sau glande endocrine. Pancreasul şi glandele sexuale sînt glande mixte, ele producînd pe lîngă secreţii externe, care se elimină în
Secreţie externă — secreţie internă (schematic).
afară prin canale speciale, şi secreţii interne sau hormoni. Principalele glande exocrine sînt: glandele salivare, glandele din pereţii tubului digestiv care secretă fermenţi cu rol în digestie (vezi digestie); ficatul este, de asemenea, un organ cu funcţie glandulară, el producînd bila ce se varsă în intestin; pancreasul este o altă glandă anexă digestivă. în numeroase alte organe se găsesc glande care secretă un
Glande cu secreţie internă la femeie.
175
lichid mai mult sau mai puţin vîscos, ce umezeşte cavităţile organelor respective (cavităţi nazale, trahee, glandele anexe ale aparatului genital). Un rol deosebit îl au glandele sudoripare care formează sudoarea şi care au un rol atît în excreţie, cît şi în fenomenul de termoreglare. Glandele cu secreţie internă sau endocrine sînt: hipofiza şi epifiza, care se găsesc în cavitatea craniană; tiroida, para-tiroida, timusul se găsesc la nivelul gîtului şi în regiunea superioară a toracelui. Glandele suprarenale şi sistemul glandelor cromafine, ovarele, pancreasul, se găsesc în cavitatea abdominală.
glaucom (apa neagră), boală de ochi al cărei simptom principal îl constituie creşterea tensiunii intraoculare însoţită de scăderea vederii. Este o afecţiune frecventă şi gravă şi ocupă primul loc între cauzele de orbire la adulţi. Afecţiunea poate fi secundară unei boli oculare — tumoare, hemoragie intraocu-lară, inflamaţia globului ocular — constituind glaucomul secundar, sau poate fi primitivă, fără o cauză precizată. Tensiunea intraoculară se poate măsura digital. Cele două degete arătătoare se aplică pe pleoapa superioară, bolnavul privind în jos, şi se exercită o presiune alternînd degetele, pentru a cerceta fluctuenţa conţinutului globului ocular. Ne putem da seama, în acest fel, de modificări de tensiune mari. Cu aparate speciale — tonometre — se poate măsura tensiunea în mod exact. In mod normal, tensiunea variază între 15 şi 24 mm Hg. Peste această limită este vorba de glaucom. Tensiunea trebuie măsurată de mai multe ori în cursul zilei, fiindcă există variaţii. In mod normal, tensiunea este mai ridicată dimineaţa. Glaucomul poate îmbrăca o formă cronică, simplă, fără semne zgomotoase. Tensiunea intraoculară, lent crescută, comprimă vasele retiniene şi distruge nervul optic, ducînd la pierderea vederii. Boala este constatată întîmplător de bolnav, cînd acoperă ochiul sănătos şi constată că nu vede cu celălalt. Forma cronică este gravă, deoarece bolnavul îşi ignorează boala o perioadă de timp. O altă formă, congestivă, este caracterizată prin mici atacuri. Bolnavul acuză brusc, mai ales dimineaţa sau după efort fizic sau ocular, o uşoară durere oculară, vederea se voalează, la lumina lămpii vede cercuri colorate — curcubeu — ochiul este puţin roşu. După un timp variabil — 10 minute pînă la 1 oră» — fenomenele dispar, pentru a se repeta din nou după un interval de zile sau săptămîni. Uneori brusc sau după astfel de mici atacuri apare marele atac. Apar în mod brusc dureri mari oculare, semicranie, vederea se înceţoşează foarte mult, bolnavul nu mai zăreşte decît lumina, ochiul este foarte congestionat, corneea tulbure, pupila dilatată, iar tensiunea intraoculară crescută la 80—100 mm Hg. Fenomenele oculare se însoţesc de greţuri, vărsături, pulsul se răreşte, ceea ce determină
pe bolnav să se prezinte la medic. Glaucomul netratat duce la pierderea vederii. Boala este bilaterală totdeauna, chiar dacă există interval de timp între începutul bolii la cei doi ochi. Glaucomul se observă mai des la oamenii vîrstnici, dar şi la adolescenţi. La copii se datoreşte unei anormale dezvoltări a ochiului şi duce la mărirea globului ocular — buftal-mie — ochi de bou. Tratamentul glaucomului urmăreşte scăderea tensiunii intraoculare. Aceasta se obţine prin instilaţii de medicamente hipotensoare, cum ar fi pilocarpina, şi prin administrarea de diuretice. Bolnavul trebuie să instileze pilocarpină în tot cursul vieţii, la intervale de timp fixate de medic, zilnic. Deoarece pilocarpina poate să-şi piardă efectul, este nevoie ca bolnavul să se prezinte periodic la controlul oculistului. Medicamentele administrate în conformitate cu prescripţia medicului împiedică evoluţia mai departe a bolii. Ceea ce s-a pierdut din acuitatea vizuală nu mai poate fi recîştigat, mai ales în forma cronică a bolii. Uneori este necesară intervenţia chirurgicală, cînd tensiunea nu se mai poate menţine în limite normale. Pe lîngă tratamentul ocular cu pilocarpină şi control periodic, bolnavii trebuie să ducă o viaţă ordonată, lipsită de emoţii puternice, mese moderate, lipsite de excitante, evitarea constipaţiei, a băilor fierbinţi şi reci, evitarea surmenajului fizic şi ocular. Se recomandă ca orice om peste 40 de ani, care prezintă înceţoşări de vedere trecătoare, cercuri colorate la lumina lămpii, uşoare dureri oculare, ochiul roşu, să se prezinte la specialist. Necesitatea unui examen periodic ocular se impune pentru orice persoană depăşind vîrsta de 40 de ani. In ţară la noi este organizată lupta antiglaucomatoasă prin înfiinţarea de centre speciale, ca şi prin cursuri de iniţiere a medicilor de circumscripţii, care să poată depista şi trata boala cît mai de timpuriu, globul alb — vezi hemogramă, globul roşu — vezi hemogramă, glomerulonefrită, afecţiune inflamatoare renală. Poate fi difuză atunci cînd inflamaţia răspîndită interesează majoritatea glomerulilor renali. Glomerulonefrită difuză se manifestă prin prezenţa de sînge în urină (hematurie), edeme şi hipertensiune arterială. Apare la 14—21 *de zile după o infecţie provocată de streptococ, stafilococ sau pneumococ: angină, scarlatină, erizipel, infecţii ale pielii, pneumonie. Bolnavul începe prin a se plînge de dureri lombare (de şale), astenie, cefalee. Curînd se instalează edemul, mai întîi la pleoape şi faţă; dacă bolnavul nu se adresează medicului, se poate generaliza ajungînd, la edem cerebral, cu convulsii şi manifestări nervoase. La fel, hipertensiunea arterială creşte, putînd acţiona asupra inimii şi producînd insuficienţa inimii stîngi, cu dispnee şi chiar cu edem pulmonar acut (vezi edem — pulmonar). Urina redusă cantitativ este hematurică şi prezintă la microscop cilindri granuloşi, martori ai leziunilor renale.
176
Tratamentul preventiv constă în tratarea precoce şi susţinută a infecţiilor, cu control repetat al urinii, pentru a descoperi din timp o inte-resare renală. Curativ, bolnavul va păstra patul, va fi supus 3 zile la o cură de foame şi sete, în care timp nu mănîncă şi nu bea nimic (cel mult 2—3 mere sau lămîi pe zi), după care regimul se va îmbunătăţi progresiv, renunţîndu-se însă la sare. Se administrează antibiotice. Glomerulonefrită in focar interesează rinichii parcelar; ea apare în cursul unei infecţii, cel mai des al amigdalitelor acute. Semnul principal este prezenţa sîngelui în urină. Cedează la tratamentul cu antibiotice şi dietă. Ulterior se asanează focarele. Glomerulo-nefrita difuză acută poate trece uneori neluată suficient în seamă sau chiar tratată, să nu se vindece complet; ea duce atunci în mod progresiv către glomerulonefrită cronică. O uşoară creştere a tensiunii arteriale, tradusă prin cefalee, dispnee la eforturi, ameţeli şi însoţită de un uşor edem al pleoapelor şi de o creştere a cantităţii de urină, mai ales a celei de noapte, sînt semnele glomerulonefritei cronice. Examenul acestei urini arată o densitate scăzută <1010) şi fixă, albuminurie, hematii şi cilindri granuloşi. Probele funcţionale renale sînt alterate. Bolnavul va evita eforturile fizice, frigul, umezeala, va urma regimul prescris de medic (în general cu sare şi proteine reduse) şi se va supune unui control regulat pentru a îndepărta orice cauză care ar putea grăbi evoluţia acestei nefrite către uremie (vezi uremie), glucide — vezi aliment, glucoză, zahăr cu o largă întrebuinţare în terapeutică, dizolvat în apă distilată, în concentraţii adecvate scopului. In organism se oxidează eliberînd energie sub formă de calorii, C02 şi apă. Este deci un aliment mai ales energetic. CIF o livrează în fiole de concentraţii 20%, 33%, 40%, 66% ca soluţii hiper-tone şi 47% ca soluţii izotone. Se prescrie în injecţii intravenoase, cel mai frecvent în tratamentul ambulatoriu şi în perfuzii intravenoase în clinică, în cazuri de miocardită, diferite intoxicaţii, afecţiuni hepatice. Soluţiile hipertone se folosesc mai ales în cazurile în care trebuie crescută cantilatea de apă din sînge, glucoza în exces atrăgînd-o din ţesuturi, pentru a deveni o soluţie izotonă (în edem cerebral, după hemoragii cu pierclere mare de sînge). Soluţia cu o concentraţie mare de glucoză 66% sclerozează pereţii venelor la injectare, astfel că este folosită în tratamentul varicelor. Chiar cînd este injectată lent intravenos poate da naştere la tulburări uşoare, fără pericol, ca uşoară durere abdominală, stare de moleşeală, iar după 10—30 de minute pot apărea frison, febră, transpiraţii.
gomă, leziune superficială, caracterizată printr-un nodul de dimensiuni variabile, situat în porţiunea cea mai profundă a pielii (hipoderm). La început tare la pipăit (faza de cruditate), goma se înmoaie prin transfor-
marea purulentă a conţinutului său (faza de ramolire) şi apoi se deschide la piele printr-o ulceraţie (faza de ulcerare), prin care se evacuează conţinutul, după care se formează o cicatrice (faza de cicatrizare). Gomele reprezintă expresia unei infecţii cronice cu evoluţie lentă şi se întîlnesc în sifilis (în perioada terţiară), în tuberculoză, în diferite infecţii micotice (sporotricoză). Tratamentul este cel specific pentru fiecare boală în parte.
Govora, la sud-vest de oraşul Rîmnicu-Vîlcea în valea rîului Hin, pe un platou situat la altitudinea de 360 metri, se află staţiunea Govora, a cărei ape minerale au făcut*o cunoscută în toată ţara şi peste hotare. Bucurîn-
Govora.
du-se de un climat blînd, de cruţare, cu ierni uşoare şi veri răcoroase, staţiunea este căutată de către suferinzi în tot cursul anului. Apele minerale din staţiune sînt fie sărate-iodurate sau sărate-sulfuroase, fie slab mineralizate. Apele sulfuroase şi iodurate sînt folosite atît în cura internă şi externă, cît şi în inhalaţii, pulverizaţii, irigaţii etc. Ele se prescriu în cura externă în boli al aparatului locomotor, I genital feminin, ale sistemului nervos peri- \ feric, în intoxicaţii cronice, boli de piele, în administrare pe cale bucală apele sulfuroase hipotonice ale izvorului „30 Decembrie" se prescriu în boli digestive, urinare, în diabet. Ele se mai recomandă şi sub forma de inhalaţii şi pulverizaţii Nămolul mineral din staţiune este utilizat în împachetări, simplu sau cu trecerea prin masa sa a unui curent galvanic — în boli ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic sau ale aparatului genital feminin. Staţiunea are amenajată o instalaţie completă de fizioterapie şi de pneumoterapie cu camere pneumatice, aparate de supra- şi subpresiune, inhalaţii individuale şi colective,
12-1652
aerosoli. Tratamentul la această secţie este indicat bolnavilor respiratori cu rinofaringite, bronşite, astm bronşic, emfizem pulmonar. Din Govora se pot face plimbări şi excursii la Urlătoarea lupilor, mînăstirile Govora, Dintr-un lemn, Bistriţa, Horezu.
granulom, punguliţă cu puroi situată mai ales la vîrful rădăcinii unui dinte. Se produce cînd s-au mortificat nervul şi vasele din interiorul_ilmţe 1 ui, de obicei intr-o carie foarte adîncăT'Căna fiind penetrantă, se complică cu o gangrenă pulpară (vezi gangrena). Cu timpul, infecţia devenind cronică, organismul se apără împiedicînd răspîndirea microbilor în tot corpul printr-o închistare (îngrădire) a procesului infecţios. Se formează astfel un mic săculeţ (înveliş), care conţine puroi, numit granulom. Acesta nu produce deseori nici un sjpipţom, fiind de multe ori descoperit pe o radiografie făcută cu alte scopuri. Numai cînd procesul infecţios cronic intră într-o „criză“ (proces acut), apar dureri şi tumefacţie, care necesită intervenţia stomatologului. Alteori, procesul infecţios rămîne cronic şi se poate întîmplă ca de la nivelul granulo-mului să se difuzeze toxine în tot organismul, producînd reumatism, boli de inimă, boli de rinichi, ulcer gastric, pentru care granulo-mul constituie infecţia de focar. Iată, aşadar, importanţa controlului dentar făcut la intervale scurte de timp de către stomatolog, pentru a depista existenţa acestor procese infecţioase atît de dăunătoare. Granulomul poate fi îvidepărtdt fie printr-un tratament corect al rădăcinii, fie prin intervenţie chirurgicală (rezecţie apicală). Numai cînd nu se poate executa nici unul din aceste procedee terapeutice se indică extracţia dintelui, pentru a nu se păstra în cavitatea bucală un focar de infecţie dentară, grăsimi — vezi aliment, gripă, (influenţă), boală acută infectocontagioasă cu durată de cîteva zile, caracterizată prin febră şi în special simptome din partea aparatului respirator (tuse, strănut, coriză). Este produsă de virusul gripal (se cunosc azi mai multe tipuri: A, Alf Ă2, B, C). . Gripa este foarte contagioasă. Apare în cazuri izolate, dar mai ales în epidemii de obicei întinse, în anotimpurile reci, cuprinzînd ţări, continente, sau chiar tot globul. Astfel a fost în 1918 epidemia de gripă numită „spaniolă", care a cuprins tot globul şi a provocat moartea a peste 20 de milioane de oameni, şi epidemia din 1957, numită „asiatică". Izvorul de infecţie este omul bolnav; el poate transmite boala timp de cîteva zile după debut. Virusul este eliminat prin' secreţiile nazo-faringiene în timpul tusei, strănutului, respiraţiei. Transmiterea bolii se face deci direct pe cale aero-genă, de la bolnav la omul sănătos. Poarta de intrare a virusului la omul sănătos este tot mucoasa nazo-faringiană. In general, oricine poate face boala, deoarece imunitatea lăsată de gripă este de foarte scurtă durată. Incubaţia
este de 1 — 3 zile. Debutul bolii este brusc, cu febră sau frisoane, dureri de cap. Semnele bolii durează 2—6 zile; în acest timp, bolnavul este foarte obosit, are dureri mari de cap, febră mare, dureri musculare, tuse. în majoritatea cazurilor, simptomele dispar treptat, bolnavul intră în convalescenţă. De multe ori însă, mai ales la bătrîni şi copii, gripa se complică cu infecţii microbiene secundare ale plămînului (pneumonii, bronho-pneumonii). Acestea agravează foarte mult boala, mai ales la organisme puţin rezistente (bătrîni, copii mici, sugari). Izolarea virusului gripal se poate face numai în laboratoare speciale de inframicrobiologie, recoltîndu-se secreţii nazo-faringiene_ de la bolnavi în primele zile de boală. în tratamentul gripei nu există încă un medicament care să acţioneze împotriva virusului. Bolnavul va sta în repaus la pat, într-o cameră curată, aerisită, încălzită. Febra va fi tratată cu piramidon, aspirină, butazolidină. Numai în cazul cînd apar infecţii microbiene secundare se folosesc antibiotice şi numai la indicaţia medicului. Gripa face parte din grupa B a bolilor transmisibile. Izolarea bolnavului se face fie la domiciliu, fie în spitalul de boli contagioase, pe o durată de cîteva zile. în timpul epidemiilor se recomandă evitarea aglomeraţiilor. In profilaxia gripei se mai recurge şi la vaccinarea populaţiei cu un vaccin antigripal, în special uscat, administrat prin pulverizare nazală.
grup sanguin — vezi transfuzie de sînge.
grupă sanitară, formaţiune permanentă a Crucii Roşii, alcătuită din 18 echipieri sanitari (comandant, locţiitor de comandant, magazioner şi 3 echipe a cîte 5 echipieri, toţi activişti voluntari) şi cîteva rezerve. Grupa este dotată cu echipament şi materiale sanitare, conform unui barem stabilit prin Hotărîre aConsili.ukii de Miniştri. Grupele sanitare sînt organizate de secţiile de Cruce Roşie, în întreprinderi, instituţii, cartiere, gospodării agricole de stat şi colective, şcoli etc. Toţi membrii grupei sanitare sînt absolvenţi ai cursului de echipieri sanitari. Medicul care a predat cursul rămîne în continuare îndrumătorul tehnic al grupei sanitare. Grupa sanitară desfăşoară o activitate planificată, cu caracter organizat şi continuu. Ca activişti sanitari posedînd o bună pregătire şi perfecţionîndu-şi mereu cunoştinţele prin instructajele predate de îndrumătorul tehnic, echipierii sanitari antrenează în jurul lor pe ceilalţi activişti sanitari şi masele largi ale populaţiei la realizarea tuturor măsurilor profilactice, prevăzute în planurile comune ale unităţii medicale pe lîngă care este ataşată grupa lor şi ale secţiei de Cruce Roşie.
gură de lup, malformaţie congenitală datorită nesudării mugurilor din care se dezvoltă faţa embrionului. Se prezintă ca o despicătură care interesează buza superioară, arcada alveolară, bolta palatină şi vălul palatin.
178
iNou-născutul prezintă tulburări în alimentaţie: el nu poate suge, pentru că nu poate face vidul bucal, iar alimentele luate cu linguriţa se întorc uneori pe nas. Cînd copilul începe să vorbească se observă tulburările de fonatie. îndeosebi, consoanele T, P, C, B, D, sînt pronunţate foarte defectuos şi chiar neinteligibil. Beneficiază de tratament chirurgical.
guşâ endemică, boală specifică anumitor regiuni, cu creştere de volum a glandei tiroide şi tulburări ce interesează întregul organism. Boala are o distribuţie caracteristică în anumite regiuni ale ţării: zonele submuntoase şi de dealuri. In regimurile trecute, această boală afecta numeroşi indivizi şi abia în regimul de democraţie populară a început o luptă organizată pentru combaterea ei. Cauza principală a guşii stă în lipsa de iod din sol, apă şi alimente. Semnul cel mai vădit al bolii şi uneori singurul este creşterea de volum a tiroidei (guşa simplă). Alteori apar tulburări î:i întreg organismul, manifestîndu-se prin hiper-
Accesul aşa cum este descris de clinicieni.
tiroidism (vezi hipertiroidism) sau hipotiroi-dism (vezi mixedem). In formele avansate, bolnavii sînt de statură mică, cu faţa îmbătrînită precoce şi vocea răguşită, gîngăvesc, prezintă debilitate mintală şi caracterele sexuale oprite în dezvoltare. Tratamentul şi prevenirea acestei boli sînt strîns legate de administrarea iodului la populaţia din regiunile guşogene. Copiilor cît şi femeilor însărcinate li se dau tablete de iod pentru preîntîmpinarea bolii. Populaţia din regiunile guşogene trebuie să se hrănească cu alimente proaspete şi de bună calitate: carne, ouă, lapte, brînză, fructe, zarzavaturi, pentru că acestea conţin iod în mare cantitate.
gută, boală cronică, legată de o dereglare în metabolismul proteinelor şi manifestată prin depuneri de acid uric cu crize dureroase ale încheieturilor. SuB acest termen, antichitatea cuprindea toate manifestările reumatice, iar pînă în secolul al XVII-lea prin gută se înţelegea o tulburare a umorilor (diateză) care se traduce cu dureri articulare (podagră). Tct podagră au denumit cronicarii suferinţele de picioare ale lui Ştefan cel Mare, iar Al. Odobescu în „Falsul tratat de vînătoare“ are un capitol intitulat „Ce crede Nimrod despre podagra mea“.
Şutase datoreşte depunerii de uraţi (săruri ale acîcTului uric) în ţesuTurile osgase'' şi în cele moi (tendoane, carTnafeV’Teliflînisculare) din jurul încheieturilor. Ea apare pe un teren adesea moştenit, care este etichetat cu o denumire folosită din ce în ce mai puţin în medicină, de grtritişm. Acest teren presupune încetinirea procesului de transformare pînă la capăt a acidului uric din sînge şi a eliminării lui, fie din cauza ficatului, fie din cauza rinichilor. Boala are în general un mers lent, întretăiat de accese dureroase articulare. Debutul are loc de obicei noaptea, cu dureri violente la nivelul unei articulaţii (gleznă, genunchi, coloană cervicală, cel mai frecvent la degetul mare de la picioare), care devine sediul unei inflamaţii, cu tumefiere, roşeaţă, piele întinsă şi lucitoare. Simpla atingere a tegumentelor la acest nivel provoacă dureri violente. Durerea chinuie pe gutos toată noaptea şi de obicei cedează spre dimineaţă. în preajma accesului de gută, acidul uric din sînge este crescut şi scade în timpul crizei, cînd se elimină prin urină. Tratamentul profilactic recomandă evitarea sedentarismului şi regim bogat în fructe, legume (fără fasole şi mazăre uscată, linte) şi produse lactate.
guturai, boală acută, infecţioasă, contagioasă a căilor respiratorii, caracterizată prin coriză (rinoree) şi simptome generale uşoare: sub-febrilitate, indispoziţie generală de cîteva zile. Agentul patogen îl constituie un grup de virusuri filtrabile care se găseşte în secreţia nazală şi straturile superficiale ale mucoasei nazo-faringiene. Calea de transmitere este aero-
179
genă. Poarta de intrare este mucoasa nazo-faringiană. Incubaţia durează 12—24 de ore. Invazia este lentă, cu senzaţie de rău, fiori, uşoară ridicare a temperaturii, senzaţie de uscăciune a mucoasei nazale, nas înfundat, strănuturi. Perioada de stare: rinoree abundentă, care se transformă în exsudat purulent; curba-tură, febricule, cefalee, indispoziţie. Bolnavul duce de obicei boala pe picioare. Se poate complica: rinită purulentă, sinuzită, otită, laringită, bronşită. O serie de otite şi bronho-
pneumonii ale copilului se succed de obicei guturaiului. Tratament: repaus la pat, res-trîngerea activităţii (evitarea oboselii), in* stilaţie în nas de 3—5 ori pe zi cu soluţie de efedrină 0,5% sau medicamente tip rinofug. Se mai administrează aspirină, codeină (în caz de tuse), antinevralgice. Nu există metode de imunizare specifică. Bolnavii cu guturai vor evita pe cît posibil contactul cu celelalte persoane, mai ales cu copiii mici, bătrînii şi convalescenţii după alte boli.
Hahnemann Samuel (1755— 1843), medic german, fondatorul homeopatiei, sistem terapeutic bazat pe administrarea, în doze infime, a unor medicamente care produc la omul sănătos reacţii identice cu simptomele bolii ce trebuie tratată. In tinereţea sa, Hahnemann a trăit cîţiva ani la Sibiu, ca bibliotecar al baronului Samuel Bruckenthal.
halucinaţie, tulburare psihică care constă în perceperea falsă a unor senzaţii în lipsa unui excitant exterior real şi adecvat, însoţită de convingerea bolnavului că aceste percepţii sînt reale. De exemplu, bolnavul „aude“ voci care îi vorbesc, îi dau ordine (halucinaţii auditive), „vede“ animale sau oameni care se reped asupra sa (halucinaţii vizuale), „simte“ insecte care-i umblă sub piele (halucinaţii senzitive). Avînd convingerea existenţei reale a acestor halucinaţii, bolnavul reacţionează în fata lor
William Harvey.
ca şi cînd ar fi adevărate. Discută cu cei ce „îi vorbesc“ (cu persoane imaginare), se fereşte ca şi cînd ar fi atacat de cineva (halucinaţii vizuale). Halucinaţiile constituie un simptom important al multor boli psihice şi numai medicul psihiatru poate stabili cărei boli i se datoresc şi tratamentul potrivit.
Harvey William (1578—1657), anatomist, fiziolog şi chirurg englez. Prin lucrarea sa „Cercetare anatomică despre mişcarea inimii şi a sîngelui la animale“ (1628) a pus bazele fiziologiei moderne. Aici, el demonstrează că sîngele efectuează un permanent circuit de-a lungul arterelor şi venelor, aceste două feluri de vase comunicînd între ele. Concepţia aceasta în sprijinul căreia Harvey a adus argumente experimentale şi calcule matematice, desfiinţa vechile teorii conform cărora arterele ar fi umplute cu aer, iar venele cu sînge. O altă lucrare epocală a marelui savant a fost „Despre înmulţirea animalelor4* (1651), operă care pune bazele ştiinţei embriologiei. Afirmaţia lui Harvey „P^x ovo omnia“ („Totul provine din ou“) a călăuzit cercetările ulterioare asupra dezvoltării organismelor animale.
Haţieganu luliu (1885—1959), medic romîn, profesor la Institutul de medicină şi farmacie din Cluj, membru al Academiei R.P.R. A fost cel dintîi decan, după 1919, al Facultăţii de medicină din Cluj. Talentat clinician, eminent diagnostician, admirabil pedagog, a creat o valoroasă şcoală de medicină internă. A iniţiat şi condus elaborarea unui impozant „Tratat de semeiologie şi patologie medicală“. A efectuat cercetări în legătură cu afecţiunile tubului digestiv şi ale anexelor acestuia, precum şi în legătură cu sifilisul visceral.
hebefrenie, boală psihică gravă care este o formă de manifestare a schizofreniei la vîrste tinere (18-20 de ani), de unde îi vine şi numele (Hebe, zeiţa tinereţii la vechii Greci). De obicei, încă înainte de apariţia bolii, tinerii în cauză au un comportament ciudat: le place
181
să fie mai mult singuri, ocolesc anturajul, încep să construiască în imaginaţie idei mistice în care ei îşi iau un rol important (vezi schizofrenie).
helioterapie, utilizarea, în scop terapeutic şi profilactic, a energiei radiante a soarelui sub formă de băi de soare, în timpul cărora corpul descoperit este supus acţiunii directe a razelor acestuia. Energia radiantă a soarelui este necesară pentru evoluţia normală a proceselor vitale din organism. Particularitatea caracteristică a luminii solare este lărgimea spectrului său.
El conţine raze vizibile şi invizibile ca infraroşiile şi ultravioletele. Razele vizibile şi infraroşii cuprind circa 98% din spectru, iar razele ultraviolete - circa 2%. Razele solare, trecînd prin atmosferă, sînt parţial absorbite, dispersate şi reflectate de aerul şi particulele de praf, gaze, fum şi apă conţinute. în munţi, la înălţime mare, stratul de aer prin care trec razele, este mai mic, iar aeru! însuşi este mai curat, prin urmare, intensitatea radiaţieisolareeste acoio mult mai mare; in medie se socoteşte că aceasta creşte cu 10% de fiecare km altitudine. în regiunile sudice, la altitudini mari în munţi, băile de soare se pot folosi chiar şi în timpul iernii, deoarece pe lîngă radiaţia solară directă, acolo se produce o reflectare intensă a razelor ultraviolete de către stratul de zăpadă. De aceea chiar şi la umbră, unde nu pătrund razele solare directe, există totdeauna radiaţie difuză şi reflectată. Băile de soare, fiind un mijloc puternic pentru călirea şi fortificarea organismului, reprezintă o procedură energică şi activă, care trebuie urmată numai după pregătirea în prealabJ a organismului, mărind treptat doza de iradiere. Persoanele slăbite după boală, precum şi bolnavii, vor face băi de soare numai după o cură preliminară de băi de aer şi — obligatoriu — sub observaţia medicului. La copii şi la persoanele slăbite, băile de soare se încep cu iradierea unei părţi a corpului, mărind treptat suprafaţa iradiată. Oamenii sănătoşi pot să înceapă băile de soare cu iradierea întregei suprafeţe a corpului, în care caz ele se dozează în general după timp, începînd cu 6 minute; jumătate din acest timp persoana expusă radiaţiei solare stă culcată pe spate, iar cealaltă jumătate — pe burtă. Durata expunerii se măreşte în fiecare zi sau tot a doua zi cu 6 minute, ajungînd pînă la o oră. Persoanele, care suportă i^reu băile de soare, urmează o helioterapie atenuată; în acest caz se folosesc acoperişe cu grilă, iar doza zilnică de iradiaţie se recomandă să se ia în 2 sau 3 reprize. Este bine ca băile de soare să se înceapă la 60- 90 de minute după
micul dejun. Efectuarea lor pe jiemîncate sau îndată după masă este interzisă. înaintea băilor de soare este necesar ca persoana respectivă să se odihnească timp de 10—15 minute la umbră şi să observe dacă pielea este uscată,, deoarece dacă pielea este umedă se produc mai
Băi de soare
uşor arsuri. Băile de soare se recomandă pentru fortificarea organismului, pentru mărirea rezistenţei sale la diferite boli, pentru călirea organismului. Băile de soare se indică de asemenea pentru tratamentul bolnavilor care suferă de tuberculoza cutanată, ganglionară, intestinală şi osoasă, pentru tratamentul anemiei,, al complicaţiilor cauzate de diferite leziuni traumatice, pentru tratamentul plăgilor atone (care se cicatrizează greu),după diferite afecţiuni grave. Ele nu sînt indicate în formele active de tuberculoză pulmonară, scleroza pronunţată a vaselor, afecţiuni ale miocardului, boala hi-pertonică (hipertensiune), hiperexcitabilitate nervoasă, boala Basedow (hipertiroidism), predispoziţie pentru hemoragii şi într-o serie de alte stări patologice. Dacă persoana care vrea să facă băi de soare suferă de o boală oarecare trebuie să consulte mai înainte un medic.
Helmholtz Hermann (1821—1894), medic, fiziolog şi fizician german. A abordat cu excepţională competenţă atît problemele de biologie şi fiziologie, cît şi cele de fizică matematică. Este autorul unor lucrări fundamentale privind conservarea şi transformarea energiei, termodinamica, acustica şi optica. A măsurat viteza transmiterii excitaţiilor în nervi, perioada latentă a reflexelor, cantitatea de căldură produsă în cursul contracţiei musculare etc. Dînd o expresie matematică multor fenomene fizice şi fiziologice, a permis studierea lor cu adevărat ştiinţifică. în lucrările sale teoretice se îndepărtează însă de materialism, căzînd în speculaţii subiectiviste.
hemangiom, tumoare benignă, uneori congenitală, a vaselor sanguine. Hemangiomul simplu este format din capilare dilatate si.
182
neoformate, cu perete hipertrofiat. Uneori are aspectul unei tumori, alteori se prezintă ca o pată de culoare roşie vînătă, cu margini neregulate, situată mai frecvent pe pielea feţei şi a gîtului. Hemangiomul cavernos este format din cavităţi largi, pline de sînge; se prezintă
ca o tumoare de culoare albastră sau roşiatică de consistenţă moale, elastică, volumul variind în efort şi repaus. Hemangiomul cirsoid este format din vase în care predomină arterele dilatate, alungite şi hipertrofiate, care se împletesc în reţea. Se prezintă ca o tumoare pulsatilă, acoperită de piele subţiată, de culoare albăstruie. Beneficiază de tratamentul chirurgical, unele de roentgenterapie,
hematemeză, pierdere de sînge pe gură, însoţită de vărsături. Sîngele vărsat este uneori roşu, cu cheaguri şi uneori amestecat cu resturi alimentare. Dacă pierderea de sînge este mică, însă mai îndelungată, sîngele stagnează un timp în stomac, este parţial digerat, aşa încît bolnavul varsă un lichid negru cu aspect de zaţ de cafea. Hematemeza este însoţită sau urmată de mehriâ adică scaune negre „ca pă-cura“, care sînt rezultate din sîngele trecut din stomac în intestin, unde este în parte digerat. De obicei, la hematemeză se asociază semnele generale ale unei hemoragii: paloare, palpitaţii, ameţeli, transpiraţii reci. Dacă pierderea de sînge este mai importantă, poate apărea li-potimie sau şoc. Hematemeza este provocată de: ulcer de stomac sau duodenal, ciroză hepatică, tumori gastrice, unele boli de sînge (hemofilie, purpură). Tratamentul, pînă la venirea de urgenţă a medicului, reclamă repaus absolut la pat, fără să bea absolut nimic, per-miţîndu-se doar udarea buzelor.
hematologie, studiul sîngelui. Cercetările asupra sîngelui au început o dată cu descoperirea microscopului. Loevenhook (1774) pune în evidenţă globului roşu la om, iar chirurgul englez Hawson descoperă mai tîrziu leucocitele. Un progres tehnic l-a constituit găsirea unei metode de coloraţie a frotiu-rilor (strat subţire de sînge întins pe lamă) şi a camerei de numărat elementele figurate din sînge. Microscopul electronic, chimia modernă şi utilizarea izotopilor radioactivi au împins adînc cunoştinţele asupra morfologiei elementelor figurate şi organelor hematopoietice (hematologie morfologică) asupra proprietăţilor plasmei sanguine (hematologie serologică) şi asupra bolilor de sînge (hematologie clinică).
hematom, tumoare de origine traumatică, datorită ruperii unui vas. Mai poate fi spontan sau patologic (în hemofilie, fragilitate capilară, în cursul unui tratament cu anticoagulante). După mărimea lui se resoarbe în cîteva zile sau săptămîni. Această resorbţie poate determina o stare febrilă. Se poate infecta, determinînd un abces sau flegmon. Tratament: pansament compresiv, prişniţ rece, pungă cu gheaţă.
hematopoieză, producerea globulelor sîngelui. Numărul de globule roşii şi albe din sînge se menţine în limite normale datorită existenţei unui echilibru între producerea acestor globule şi distrugerea lor. Hematopoieza se desfăşoară în mod diferit la făt, la copilul mic şi la omul adult. La făt, eritrocitele şi leucocitele sînt produse de ficat şi splină, pînă la naştere. La copilul mic, ficatul şi splina încetează să mai producă globule sanguine, hematopoieza avînd loc în măduva roşie a tuturor oaselor. La omul adult sănătos, hematopoieza are loc doar în stern, coaste, vertebre, pentru că numai aceste oase mai conţin măduvă roşie. Măduva oaselor lungi încărcîndu-se cu grăsime devine măduvă galbenă fără activitate hematopoie-tică. Numai în anumite boli, ficatul şi splina îşi pot relua după naşterea fătului activitatea lor hematopoietică. Eritrocitele, majoritatea leucocitelor şi trombocitele sînt produse de organele hematopoietice amintite. O parte din leucocite, şi anume limfocitele, iau naştere în ganglionii limfatici. Distrugerea eritrocitelor se face în special de splină. Celelalte elemente figurate (celule) sanguine sînt distruse de sistemul reticuloendotelial. Un eritrocit este distrus după 3—4 luni de existenţă în sînge. Leucocitele sînt distruse după un timp mai
Centrul nou de hematologie din Cluj.
m
scurt, 1—2 săptămîni. Organismul are posibilitatea de a controla hematopoieza, în sensul adaptării ei la nevoile existente în diferitele împrejurări. Astfel, lipsa de oxigen din sînge, sistemul nervos vegetativ, unii hormoni, cum este cel al glandei tiroide şi transfuziile mici de sînge, stimulează hematopoieza. Dimpotrivă, splina prin anumiţi hormoni, precum şi unele substanţe toxice, cum este iperita, inhibează, adică diminuează formarea elementelor figurate.
hematurie, urină amestecată cu sînge. Reprezintă manifestarea clinică a tumorilor aparatului urinar (tumori renale, tumori vezicale), a tumorilor de prostată, a litiazei urinare, a bolii polichistice renale, a unor nefrite, precum şi a unor traumatisme. Orice hematurie necesită o explorare amănunţită a aparatului urinar; pentru precizarea cauzei ei nu trebuie făcut nici un tratament din proprie iniţiativă, acesta putînd stînjeni stabilirea originii şi cauzei sîngerării. Este bine ca bolnavul să se prezinte medicului chiar din momentul în care a observat hematuria şi nu după dispariţia ei.
hemeralopie, scăderea accentuată a vederii la lumina de seară şi la întuneric. In cursul zilei vederea este normală. Hemeralopia poate fi datorită unei lipse de vitamine (avitaminoză A) sau unor boli ale retinei (retinita pigmentară), hemipareză, hemiplegie — vezi paralizie, liemocultură, metodă de laborator folosită pentru a pune în evidenţă prezenţa în sîngele bolnavului a unor anumiţi microbi şi a-i identifica prin creşterea şi multiplicarea lor pe anumite medii de cultură. Mediile însămînţate sînt păstrate în termostat la 37° în laboratoare de bacteriologie şi cercetate zilnic pentru a se observa eventuala creştere a microbilor. In mod. normal, sîngele nu conţine microbi, iar culturile făcute rămîn sterile. în anumite boli infecţioase, însă, microbul respectiv se găseşte în sîngele bolnavului şi el creşte pe mediile pe care s-a făcut hemocultura. Hemo-cultura este utilizată în febra tifoidă, febrele paratiioide, septicemii diferite (cu stafilococ, pneumococ, streptococ, cărbune), în endocardita lentă, bruceloză. Sîngele pentru hemocul-tură se recoltează din venă cu tcate precauţiile de sterilitate pentru a nu infecta mediul de cultură cu microbi din aer sau de pe piele. Hemocultura are şanse multe de a fi pozitivă dacă este recoltată mai ales la începutul şi in perioada de stare a bolii, atunci cînd bolnavul este febril şi mai ales înainte de a fi început un tratament cu antibiotice.
hemofilie, dispoziţie ereditară la hemoragii grave interne sau externe. Această afecţiune se transmite prin femei şi se manifestă numai la bărbaţi. Este caracterizată prin întîrziere sau lipsă totală a coagulabilităţii sîngelui. Capacitatea de muncă a hemofilicilor este redusă, deoarece oboseala şi traumatismele minime pot provoca hemoragii. Nu vor face nici
o intervenţie chirurgicală, nici chiar o extracţie dentară fără o prealabilă pregătire. Se tratează cu transfuzii cu sînge proaspăt.
hemogramă (hemoleucogramă), analiză de laborator care stabileşte numărul de globule roşii, cantitatea de hemoglobină din ele, numărul şi proporţia diferitelor tipuri de globule albe din sînge. Se practică la toţi bolnavii internaţi, iar la cererea medicului de circumscripţie, la bolnavii ambulatori, cînd se bănuieşte prezenţa unei boli de sînge (anemie, leucemie). De asemenea, leucograma are importanţă şi pentru răsunetul pe care unele boli îJ au la nivelul sîngelui (infecţii, boli contagioase). Hemoleucograma se practică dimineaţa pe nemîncate. Cu o pipetă specială se recoltează puţin sînge pentru determinarea hemoglobinei care se găseşte în interiorul eritrocitelor. Acestea sînt distruse cu ajutorul unor soluţii de acid clorhidric, iar hemoglobina eliberată astfel se diluează cu apă distilată pînă ajunge la o intensitate de culoarea unei sticle din hemo-globinometru. Tubul hemoglobinometrului în care se găseşte hemoglobina diluată este gradat, citirea făcîndu-se în procente sau în grame. Normal, hemoglobina se găseşte în cantitate de 16 g la 100 ml sînge, ceea ce corespunde unei încărcări a eritrocitelor de 100?^b. Ea variază însă în funcţie de vîrstă (fiind mai mare la nou-născut şi copiii mici), în funcţie de sex şi chiar de individ. Cu a doua pipetă se recoltează sînge pentru numărătoarea de globule roşii. Acesta este diluat cu o soluţie care nu distruge eritrocitele. Numărătoarea se face la microscop, determinîndu-se numărul de eritrocite pe mi sînge. La adult, acestea sînt de 4 500 000 — 5 000 000 pentru bărbaţi, 3 500 000 pînă la 4 000 000—5 000 000 pentru femeie şi mai mult la copii (5 000 000—6 000 000 la nou-născut, scăzînd apoi cu vîrsta). Valoarea globulară (indice de culoare) reprezintă gradul de încărcare a unui eritrocit cu hemoglobină (principalul transportor de oxigen din sînge. Se calculează împărţind cifra de hemoglobină găsită la hemoglobinometru (de exemplu: 91 %) la dublul primelor două cifre ale numărului de eritrocite pe mm3 găsite prin numărătoare (de exemplu : 4 500 000); deci 91: 90 = 1,001, practic luîndu-se 1. Cînd valoarea globulară este mult sub această cifră (de exemplu 0,50), eritrocitul are un conţinut scăzut de hemoglobină (anemie hipocromă). în situaţia inversă (de exemplu, valoarea globulară 1,4), eritrocitul este în mod anormal încărcat cu hemoglobină (de exemplu, după hemoragii mari). Cu a treia pipetă se recoltează sînge pentru numărătoare de leucocite (globule albe) în sînge. Se diluează apoi cu o soluţie care distruge eritrocitele, lăsînd întregi numai leucocitele. Ele se numără tot la microscop, cifra normală fiind 5 000—8 000 leucocite pe mm3, cu o eroare de + sau — 200 de elemente. Şi aici există variaţii în funcţie de vîrstă, dar mai ales la femei, leucocitele cresc în mod fiziologic
184
in perioada menstruală, sarcină sau alăptare* în sfîrşit, cu ultima picătură se execută o întindere a sîngelui pe o lamă de sticlă, care după uscare, fixare şi colorare specială se examinează la microscop. Astfel se poate constata o modificare de culoare a eritrocitelor în plus sau în minus — hipercromie, hipocromie — modificări de volum (micro-sau macrocito-ză), modificări de coloraţie (anizocromie) sau modificări de formă (anizocitoză), în formă de rachetă de tenis (poichilocite), ovale (ovalocite), ca o seceră (drepanocite) sau aspect de inel prin scăderea hemoglobinei (anu-locite). Dar frotiul se examinează mai ales pentru cercetarea globulelor albe şi determinarea procentului diferitelor tipuri de leucocite \formula leucocitară). Ele sînt celule cu nucleu, cu funcţii deosebit de importante în apărarea organismului de infecţii. Formula leucocitară se execută numărînd 200 de elemente şi notînd în procente frecvenţa fiecărui tip întîlnit. O formulă leucocitară normală are aproximativ următoarea compoziţie: granulocite neutrofile nesegmentate = 3—5% ; granulocite neutrofile segmentate = 65—67% ; granulocite eozino-file = 3% ; granulocite bazofile — 0,5 = 1%; limfocite = 23—28%; monocite = 4—6%. Aspectul lor diferit se pune în evidenţă prin colorare. Unele au granulaţii mici înprotoplasmă de culoare roz, (granulaţii neutrofile), cu nucleul întreg (nesegmentate), sau cu nucleul fragmentat în 2—5 lobi (segmentată), altele au granulaţii mari, roşii strălucitoare, cu nucleul ca o desagă (eozinoiiie), iar altele au granula-ţiile, colorate în violet intens, mari, răspîndite pe toată suprafaţa nucleului şi în citoplasmă (bazofile). Numărul neutrofilelor creşte (neutro-tilie) în procesele infecţioase, inflamatorii acute şi în leucemii. Eozinofilele cresc în procesele alergice (astm pulmonar, parazitoză intestinală), fenomenul purtînd numele de eozino-filie. Bazofilele cresc (bazofilie), în leucemiile mieloide cronice, în unele ictere sau ciroze hepatice, în cancer. Alte celule nu au granulaţii în citoplasmă (agranulocite). Astfel sînt limfocitele (celule mici, cu nucleul rotund şi citoplasmă puţină, colorată în albastru) şi monocitele (celule mari, cu nucleul reniform, cu citoplasmă fumurie). Aceste două feluri de celule cresc în procesele inflamatorii sau infecţioase cronice, ca în bolile parazitare, tuberculoză, în bolile infectocontagioase, ca rujeolă, tuse convulsivă, scarlatină, febră tifoidă, tifos exantematic sau în leucemii.
hemoliză, distrugere timpurie a globulelor roşii. Cînd această distrugere este excesivă (hiperhemoliză) apar: anemie, icter, şi hemo-globinurie. Există două posibilităţi ca globului roşu să se distrugă înainte de vreme: a) fie că este vorba de un globul roşu cu anumite defecte (în general ereditare) care-1 fac mai fragil (anemie hemolitică congenitală); b) fie că este vorba de un globul roşu care este atacat şi distrus de o serie de factori: anticorpi, otră-
uri (chimice, ciuperci, venin de şerpi), toxine microbiene, parazitul malariei. Cînd hemoliza este acută şi masivă apare hemoglobină în urină (hemoglobinurie).
hemoragie, (sîngerare), scurgerea sîngelui în afara sistemului vascular, avînd ca rezultat scăderea masei sanguine, atît cantitativ cît şi calitativ. După felul vasului, hemoragia poate fi arterială, venoasă, capilară şi mixtă. După locul unde s-a produs revărsarea sîngelui, poate fi: hemoragie externă, cînd sîngele se scurge în afara organismului, şi hemoragie internă, cînd sîngele se scurge într-o cavitate seroasă (peritoneu, pleură, pericard). Cînd se produce într-un organ cavitar (stomac, intestin) şi se exteriorizează după un anumit timp, cu anumite modificări (melenă, hematemeză, hemoptizie) se numeşte hemoragie exteriorizată. Cînd sîngele se acumulează în ţesuturi sau sub piele (hematom), hemoragia se numeşte intratisulară. După cantitatea sîngelui pierdut poate fi: hemoragie mică, 40—500 g; mijlocie, 500—1 500 g; mare, 1 500—2 000 g şi mortală. După momentul producerii poate îi: primitivă, care se produce concomitent cu traumatismul, şi secundară, care apare după un timp variabil, timp în care se produce ulce-rarea peretelui vascular sau liza cheagului de hemostază, printr-un proces infecţios. După cauză, hemoragiile pot fi: traumatice, accidentale sau chirurgicale şi medicale, datorită, de asemenea lezării peretelui vascular, dar pe un teren modificat de anumite boli (diabet, infecţii, avitaminoze). Tulburările consecutive unei hemoragii sînt datorite pierderii în hematii care transportă oxigenul în ţesuturi; din aceasta rezultă anoxia tisulară şi scăderea masei sanguine circulante, precum şi tulburări grave de hemodinamică. Aceşti trei factori determină tulburări ale întregului organism, dar mai ales la nivelul organelor care au nevoie de mai mult oxigen şi care se resimt datorită acestei hipo-xemii (sistemul nervos, inima, ficatul, rinichii). In aprecierea gravităţii unei hemoragii, viteza pierderii sanguine are mare importanţă: o hemoragie rapidă poate fi mortală chiar în cantităţi mici. Gravitatea hemoragiei mai depinde şi de originea ei, hemoragiile arteriale fiind mai grave. Simptomele hemoragiei sînt variabile: într-o hemoragie arterială, sîngele scurs are culoarea roşu-deschis şi ţîşneşte ritmic, cu presiune: hemoragia venoasă are sîngele de culoare roşu-închis şi se scurge continuu, fără presiune. In hemoragiile interne, simptomele sînt în legătură cu locul de acumulare a sîngelui (pleură, peritoneu, pericard, articulaţie). Tratamentul hemoragiei cuprinde trei etape: hemostaza, compensarea hemoragiei şi ajutorarea organismului în faza de reparare a pierderilor suferite. Oprirea unei hemoragii se numeşte hemostază; ea poate fi spontană sau terapeutică medicală sau chirurgicală (vezi hemostaza). Compensarea hemoragiei trebuie efectuată imediat după hemostază sau conco-
185
mitenl cu ea şi reprezintă totalitatea măsurilor medicochirurgicale care au ca scop restabilirea funcţiei circulatorii prin reechilibrarea hemo-dinamicii, restabilirea respiraţiei şi nutriţiei ţesuturilor şi refacerea masei eritrocitare. Transfuzia de sînge este mijlocul cel mai bun pentru aceasta şi corespunde tuturor cerinţelor; se adaugă uneorioxigenoterapie. Ajutorarea organismului în faza de reparare constă în aplicarea unui tratamentantianemic energic (alimentaţiebogată în fier şi vitamine, transfuzii mici şi repetate, extracte de ficat). în general, perioada de reparare este lungă. Hemoragie cerebrală, accident vascular cerebral. Survine la hipertensivi, ateroscleroşi sau purtători de afecţiune cardiacă. Hemoragia cerebrală se caracterizează de obicei printr-un început brutal. Hemoragia cerebrală este anunţată uneori de anumite semne, care atunci cînd apar la un hipertensiv, trebuie să ne facă atenţi şi să luăm măsuri de prevenire a ei. Aceste semne prevestitoare sînt: durere de cap violentă, creşterea rapidă a tensiunii arteriale (cu minima peste 13) care nu cedează la repaus, leziuni de fund de ochi. Dacă după cîteva zile, bolnavul trece perioada critică şi iese din comă, rămîne cu paralizii, şi dacă focarul hemoragie a cuprins emisfera cerebrală stîngă, atunci va prezenta şi tulburări în vorbire. In faza semnelor prevestitoare ale unui accident vascular cerebral, ca şi în perioada de congestie cerebrală, se recomandă măsuri de scădere a masei sanguine prin clisme înalte cu sulfat de magneziu (50 g la 150 g apă călduţă), papaverină în injecţii, luminai, hipotensive. Tratamentul hemoragiei cerebrale se face numai în spital. Hemoragii oculte, sîngerări ale organelor interne care scapă ochiului liber (mai frecvent la stomac). Intr-adevăr, micile sîngerări (50—60 g) nu schimbă culoarea scaunului şi pentru descoperirea lor sînt necesare reacţii chimice speciale (Adler) care se practică în laborator. Hemoragiile oculte sînt provocate de: tumori ale tubului digestiv, boală ulceroasă, ciroza ficatului, gastrită cronică, unele boli de sînge. Pentru cercetarea acestor hemoragii, bolnavul va fi pus în prealabil la un regim lactat timp de 3 zile. Totodată vor fi cercetate alte cauze de sîngerări care pot falsifica rezultatul (sîngerări din gingii, nas, hemoroizi).
hemoroizi, varicele venelor ano-rectale. Pot fi externi, cînd sînt situaţi în afara anusului, şi interni, situaţi în canalul anal. Apar mai ales între 30 şi 40 de ani. Cauze predispozante: sarcini, excese alimentare, sedentarism, consti-paţie, lipsa de igienă locală. Hemoroizii pot fi asociaţi cu boli ale rectului (cancer, polipi, stenoze) sau ale organelor pelviene (uter, ovare, prostată), care determină stază în venele he-moroidale. De asemenea apar în cursul cirozelor hepatice. Factorii care determină apariţia hemoroizilor: dilataţia venoasă, datorită creşterii presiunii venoase în sarcină, în tumori abdominale, ciroză hepatică şi datorită alterării pe-
reţilor venelordincauza infecţiei locale (diaree, constipaţie), cu iritări mecanice ale mucoasei. Clinic, hemoroizii externi se manifestă prin senzaţii anormale la nivelul anusului (mîn-cărimi, greutate, dureri) şi apariţia în jurul orificiului anal a mici ridicături moi, de culoare violacee. Cînd se produce „criza hemoroi-dală“, durerile sînt mari, apar senzaţii false de scaun, senzaţii pulsatile, hemoroizii devenind duri şi foarte dureroşi la palpare; uneori apare o stare febrilă. Uneori, hemGroidul se înmoaie, devine nedureros şi atîrnă ca un franj mic. Hemoroizii interni au aceeaşi simptomatologie, la care se adaugă hemoragie, de abundenţă variabilă, de la cîteva picături, pînă la cantităţi de zeci de centimetri cubi. Dar nu abundenţa ci faptul că se repetă la fiecare scaun determină o anemie a bolnavului. Diagnosticul se pune prin tactul rectal, simţindu-se ridicături le moi. care constituie hemoroizii, şi mai ales la examenul cu anuscopul. De multe ori, iritaţia mucoasei ano-rectale este importantă şi determină scurgeri muco-purulente. Uneori, hemoroizii interni devin mari şi în timpul scaunului ies prin orificiul anal (hemoroizi procidenţi). După scaun, se introduc înapoi în canalul anal; dar uneori fiind strangulaţi de sfincterul extern se măresc brusc şi devin ireductibili; în aceasta situaţie devin foarte dureroşi. Prin complicaţiile pe care le poate prezenta, hemoroizii reprezintă un pericol: hemoragii, flebite, strangulare, fisuri anale, abcese perianale, infecţii la distanţă (abcese hepatice). Orice bolnav care observă apariţia hemoroizilor trebuie să se prezinte la consultaţiile de boli chirurgicale pentru ca în urma examenului să se stabilească dacă hemoroizii sînt consecinţa cauzelor predispozante citate (sarcini, constipaţie, sedentarism) sau însoţesc unele boli, ca adenomul de prostată, tumori pelviene, tumori de rect, ciroză hepatică. In primul caz, tratamentul va consta în înlăturarea cauzelor: evitarea con-stipaţiei prin utilizarea laxativelor şi un regim alimentar din care se exclud acriturile, sără-turile, ardeiatul, piperatul, muştarul, băuturile spirtoase, înlăturarea sedentarismului prin gimnastică, plimbări, menţinerea unei curăţenii locale prin spălarea cu apă şi săpun şi înlăturarea congestiei locale prin utilizarea unor po-mez.i adecvate (Hemorsan). Dacă hemoroizii sîngerează, sînt dureroşi, determinînd frecvent „crize hemoroidale“ se indică intervenţie chirurgicală, care constă în extirparea lor. Cînd devin duri şi foarte dureroşi (tromboză sau he-matom submucos prin ruptură de venă) se fac incizie şi evacuarea cheagului; cînd apar fenomenele inflamatorii (temperatură ridicată, roşeaţă şi durere locală) se pune pungă cu gheaţă şi se iau antispastice (papaverină); cînd bolnavul prezintă mîncărimi mari se unge cu o alifie cu hidrocortizon. Cînd hemoroizii sînt secundari altor boli, se impune tratamentul bolii cauzale.
186
hemostază, oprirea unei hemoragii. Poate fi	alb. Majoritatea anticoagulantelor, ca: hi-
spontană sau terapeutică (medicală şi chirurgi-	rudină, heparină, parafină, împiedică agluti-
cală). Hemostaza spontană se produce prin coagu-	narea. Trombocitele secretă tromboplastină,
larea sîngelui. Coagularea este un proces chi-	care produce transformarea fibrinogenului în
mico-enzimatic complex care trece prin două	profibrină un stadiu intermediar spre fibrină.
faze: a) transformarea protrombinei din sînge	Fibrina formează o reţea în ochiurile căreia se
în trombină; b) transformarea fibrinogenului	aglutinează hematiile şi se constituie astfel
în fibrină sub acţiunea trombinei. Activarea pro-	cheagul roşu. Cheagul se lipeşte de peretele
trombinei în trombină se face sub influenţa	vascular prin trombocitele aglutinate la locul
ionilor de calciu şi a substanţelor trombo-	leziunii, iar fibrina care se formează îl face să
plastice de natură enzimatică (substanţe de con-	adere şi îl leagă mai strîns, pe o suprafaţă mai
Hemostază:	1 — prin compresiunea arterei carotide;
2,	3 — prin compresiunea arterei humerale; 4, 5 — prin
compresiunea artei ei femurale; 6 — prin aplcarea parou-lui la braţ; 7, 8 — prin aplicarea, baroului la coapsă
stituţie lipoprotidică cu origine plachetară, tisulară). In plăgi, ţesuturile distruse pun şi ele în libertate tromboplastine. Lipsa de trom-boplastine duce la stări hemoragice grave, dintre care hemofilia este cea mai frecventă. După rănire, vasoconstricţia locală are ca rezultat o diminuare a hemoragiei. Trombocitele ieşite din lumenul vascular se aglutinează la nivelul leziunii, formînd un cheag
mare. Mai tîrziu, cheagul se retracta, atrăgînd datorită aderenţei sale, peretele vascular; în acest fel, elasticitatea vasului şi aderenţa cheagului constituie factori importanţi de hemostază. Retractarea nu poate avea loc în lipsa trombo-citelor. După 24—48 de ore, cheagul se dizolvă progresiv printr-un proces de fibrinoliză. în cazul hemoragiilor intracavitare şi intratisulare,
187
hemostaza se produce prin egalizarea presiunii sîngelui revărsat şi a celui din vasul lezat. O puncţie de evacuare a sîngelui poate face să reapară hemoragia. Hemostaza medicală se face cu ajutorul substanţelor vasoconstrictoare (adrenalină, efedrină, ergotină) al coagulantelor (apă oxigenată, alaun, perclorură de fier), care se aplică local şi prin opoterapie organică şi sanguină. Opoterapia hemostatică se sprijină pe întrebuinţarea substanţelor tromboplastice. Vitamina K este absolut necesară formării de protrombină şi se administrează intramuscular
5—	30 mg. Vitamina C favorizează, de asemenea, trombogeneza (750 mg zilnic). Ionii de calciu contribuie la activarea protrombinei în trom-biaa (calciu clorat 10%, 10 ml strict intravenos, sau calciu gluconic 10%, intravenos sau intramuscular). Extractele apoase de organe au rolul de a activa procesul de trombinogeneză, constituind o adăugare de tromboplastine. Se folosesc extracte de rinichi, plămîn, ficat (he-mosistan, clauden). Se administrează 10 ml, de 3—4 ori pe zi. Pentru aplicarea locală se foloseşte trombină pură, sub formă de pastă, spumă sau burete, şi peliculă de fibrină. Aplicarea lor locală poate să oprească hemoragii importante, mai ales viscerale. Sîngele, plasma precum şi toti derivaţii sîngelui, sub formă de transfuzii, constituie tratamentul cel mai eficace şi fiziologic al hemoragiei. Acţiunea se bazează pe restabilirea masei sanguine, stimularea reacţiilor de apărare a organismului, aportul de hormoni şi elemente necesare coagulării, ca: protrombină şi tromboplastine. Hemostaza spontană ajutată mai ales de mijloace medicale poate să oprească hemoragii mici şi mijlocii. Cînd această hemostază nu reuşeşte sau hemoragia se repetă, determinînd o anemiere progresivă a bolnavului, se indică hemostaza chirurgicală. Hemostaza chirurgicală poate fi provizorie şi definitivă. Hemostaza provizorie este intervenţia de urgenţă care are scopul de a opri hemoragia pentru un timp limitat. Este o metodă de necesitate şi trebuie transformată cît mai urgent într-o hemostază definitivă. Se realizează prin poziţia segmentului lezat şi prin compresiune locală sau la distanţă. Poziţia segmentului lezat: prin ridicarea în sus a unui membru putem opri o mică hemoragie venoasă. Îndoirea puternică a gambei pe coapsă sau a antebraţului pe braţ este hemostatică prin apăsarea celor două planuri. Putem mări efectul dacă în îndoitura genunchiului sau cotului introducem un sul de tifon şi dacă legăm puternic între ele cele două segmente. Compresiunea la distanţă se face prin intermediul părţilor moi, apăsînd pe arteră într-un punct unde este mai accesibilă, punct situat între inimă şi rana care sîngerează. Se poate realiza prin compresiu-nedigitalăsauprin compresiune circulară. Hemostaza provizorie prin compresiune locală se
face prin strivire (cu o pensă hemostatică se striveşte vasul care sîngerează), prin tampo-nare (se îndeasă o meşă de tifon în adîncimea unei răni sîngerînde şi apoi se face un pansament strîns timp de 48 de ore), prin pansament compresiv (în rănile superficiale). Hemostaza definitivă (ligatura vasului, sutura vasului), este metoda ideală.
hepatită cronică, afecţiune hepatică caracterizată prin leziuni, mai ales inflamatoare, răs-pîndite difuz în masa acestui organ, de durată mai lungă şi care apare fie în continuarea unei hepatite epidemice, fie de la început sub formă cronică. Se consideră că intervalul necesar pentru a aprecia că hepatita epidemică a trecut în faza cronică este între 6 luni şi 1 an. Se mai potinstala hepatitecronicedupămalarie, tuberculoză, sifilis, afecţiuni în scădere sau pe cale de dispariţie la noi. Consumul îndelungat de alcool poate provoca dezvoltarea unei hepatite cronice. Semnele hepatitei cronice depind de intensitatea bolii; sînt forme aşa-zise latente■, cu semne foarte reduse care se întind pe perioade lungi de timp şi relativ bine suportate. Alteori, boala poate prezenta semne discrete, dar care sînt întretăiate de perioade cu tulburări mai mari, în funcţie de abaterile de la regimul de viată şi de alimentaţie._Asţenia care se accentuează la cel mai mic efort tulburările digestive (greţuri, balonări) şi durerile resimţite în dreptul ficatului sînt semnele mai des înfîlnite la bolnavii de hepăfîtă cronică. Formele severe se recunosc prrn"P'fezeifiţa icterului, a unor manifestări digestive supărătoare şi a semnelor nervoase (insomnie, agitaţie sau torpoare). Se adaugă manifestări hemoragice pe piele şi mucoase (pierderi de sînge din nas, gingii). Probele de laborator (vezi disproteinemie) sînt alterate. Puncţia ficatului, cu un ac special, este de un ajutor preţios, deoarece arată la microscop gradul de atingere a celulelor hepatice. Pentru a evita o hepatită cronică, bolnavul după hepatită epidemică nu trebuie să uite că boala lui nu s-a terminat o dată cu intrarea în convalescenţă şi să se grăbească, renunţînd la unele reguli de conduită şidepresc-ripţie medicală. Perioada de control şi observaţie după hepatita epidemică durează 6 luni şi în cazurile severe se prelungeşte la un an. Reîntors în mediul familial, convalescentul trebuie să dea dovadă de tărie pentru a nu se lăsa antrenat în ritmul activ al vieţii de acasă sau să participe la distracţii obositoare. Reluarea activităţii se face numai treptat. Fostul bolnav va evita orice surmenaj, încordări, emoţii, supărări, călătorii obositoare, va dormi suficient (cel puţin 8 ore pe noapte şi 1 — 2 ore după masă). Pe lîngă aceste reguli de viaţă, ei va respecta şi un regim alimentar care cuprinde lactate fără smîntînă, cu unt în cantitate de 40—50 g pe zi, carne slabă, făinoase, pireuri şi budinci de zarzavat şi legume, morcovi, sfeclă roşie, fructe coapte, compoturi, untde-
188
lemn. Se pot servi sosuri dietetice, sosuri de roşii sau legume. Acest regim este valabil atît pentru hepatita cronică, cît şi pentru convalescentul după hepatită epidemică. Ca medicamente se recomandă în hepatita cronică: extras de ficat (Hepavit12), vitamina Bj vitamina B6, complex B şi vitamina C, iar la indicaţia medicului şi sub controlul acestuia, cortizon (Supercortil).
hepatită epidemică, boală acută infecţioasă şi contagioasă caracterizată prin icter, tulburări digestive, materii fecale decolorate, urini închise la culoare, oboseală, mărirea de volum a ficatului. Boala este produsă de virusul hepatitei epidemice (s-au descris două tipuri: virusul A şi B). Izvorul de infecţie este reprezentat de bolnavii de hepatită epidemică (atît în formă icterică, cît şi în formă anicterică) şi de purtătorii de virus (în materii fecale sau în sînge). Poarta de eliminare este digestivă: virusul se elimină prin materiile fecale. El se găseşte însă şi în sînge, de unde se poate elimina prin diferite manopere medicale (recoltare de sînge pentru analize sau pentru transfuzie). Calea de transmitere este indirectă: virusul este vehiculat de alimentele contaminate cu virus de apă. Ca şi la celelalte boli digestive, virusul hepatitei epidemice ajunge pe alimente prin manipularea lor de către bolnavi sau purtători de virus, prin closete neigienice din care se infiltrează apă în fîntîni şi conducte defecte. Un alt mod de transmitere a hepatitei epidemice foarte răspîndit azi, este prin injecţii (dacă acul şi seringa sînt contaminate de virus de la alt bolnav şi nu au fost sterilizate corect), prin transfuzii de sînge sau plasmă (dacă sîngele provine de la un bolnav sau purtător de virus de hepatită epidemică în sînge), prin diferite operaţii chirurgicale, recoltări de sînge (dacă instrumentele cu care se lucrează nu au fost sterilizate corect). Virusul B se transmite numai pe acesie.căiJVirusul A se transmite şi pe cale digestivă. Incubaţia durează 2—4 săptămîni pentru hepatita cu virus A şi 2—6 luni pentru hepatita cu virus B. Evoluţia hepatitei epidemice se împarte în mai multe perioade. La început este perioada preicterică, care durează în medie 1 — 2 săptămîni. în acest timp, bolnavul este obosit, are adesea dureri în articulaţii (ca în reumatism), nu are poftă de mîncare, are greţuri şi vărsături. Apoi urmează perioada icterică, care durează în medie 2—3 săptămîni. La semnele de mai sus se adaugă icterul (găl-binarea): pielea şi mucoasele sînt colorate în galben, materiile fecale sînt decolorate (uneori chiar albe), iar urinile sînt închise la culoare (ca ceaiul). Adesea bolnavii au şi mîncărimi (prurit). Ficatul este mărit. Treptat, coloraţia | galbenă scade, materiile fecale se recolprează, iar \ bolnavul intră în perioada de convalescenţă, în care găl'binare^TTÎfspărut, pofta de mîncare este normală, starea generală bună; mai persistă adesea oboseala, mărirea ficatului; în afară de aceste forme obişnuite de boală, zise şi forme
icterice sînt şi un număr mare de forme anic-terice de boală în care icterul nu apare. Aceşti bolnavi însă, ca şi cei cu icter, elimină virusul şi transmit boala, cu atît mai mult, cu cît de obicei nu sînt diagnosticaţi şi nici izolaţi, în evoluţia bolii pot surveni complicaţii. Una din ele foarte gravă, este apariţia comei hepatice. De cele mai multe ori, hepatita epidemică se vindecă complet, uneori însă se transformă în hepatită cronică, care poate dura multă vreme ani şi ani de zile, sau poate duce la ciroză hepatică, boală gravă, care scurtează mult viata bolnavului. în afară de semnele clinice, diagnosticul se confirmă pe baza unor analize care se fac cu sîngele bolnavului şi care arată anumite modificări ale proteinelor sanguine în cursul bolii (reacţiile Timol, Takata Ara, Gross etc.) sau prezenţa în sînge în cantităţi crescute a unor enzime. Tratamentul hepatitei epidemice se bazează mai ales pe repaus la pat şi regim alimentar. în tot cursul bolii, repausul la pat este obligatoriu. în perioada de convalescenţă după ce icterul a dispărut, se pot permite plimbări scurte. După ieşirea din spital se recomandă bolnavului evitarea eforturilor fizice pentru aproximativ 2 luni. în acest timp, convalescentul nu va face eforturi fizice, nici intelectuale reluînd apoi treptat viaţa normală. Regimul alimentar este obligatoriu şi esenţial în tratamentul bolii. în prima perioadă a bolii, cînd pofta de mîncare este foarte scăzută şi bolnavul are greţuri şi vărsături, se dau mai ales alimente lichide (supe strecurate, limonadă, zeamă de compot, lapte, iaurt), apoi imediat ce apare pofta de mîncare, chiar în perioada icterică, se adaugă făinoase, dulciuri, compot, brînzâ de vaci, carne slabă proaspătă fiartă sau friptă. Sînt interzise atît în timpul bolii, cît şi cel puţin 6 luni după ieşirea din spital: sosuri, rîntaşuri, grăsimi, carne grasă, alimente prăjite în ulei, untură, condimente, mezeluri, afu-mături, conserve şi băuturi alcoolice sub orice formă. în timpul bolii se mai administrează bolnavului de obicei vitamine (C, Bx, Bljr etc.), uneori soluţii de glucoză intravenos, iar în unele cazuri cortizon. Hepatita epidemică face parte din grupa A, este deci de declarare şi izolare obligatorii în spitalul de boli contagioase. Izolarea în spital este obligatorie 30 de zile de la începutul bolii. Profilaxia se mai face prin dezinfecţie la domiciliul bolnavului, prin combaterea muştelor, care pot vehicula agentul patogen pe alimente. Pentru profilaxia transmiterii pe cale parenterală se face sterilizarea corectă a seringilor şi instrumentelor medicale. De asemenea, bolnavii, foştii bolnavi sau contacţii lor (care pot avea forme anicterice) nu trebuie să doneze sînge pentru transfuzie.
Hepites Constantin (1802— 1890), farmacist romîn, profesor la Şcoala naţională de medicină şi farmacie. A fost redactorul principal al primei Farmacopee romîne (1862). Multă vreme a ccndus municipalitatea Brăilei, manifestînd
180'
un interes susţinut pentru îmbunătăţirile edilitare şi înviorarea vieţii culturale în acest oraş.
Herculane, staţiune balneară cunoscută încă din vremea romanilor care au descoperit izvoarele calde, dînd locului numele de Ad aquas Herculi sacras ad Mediam, adică „Băile Sfinte ale lui Hercule de iîngă Mehadia“. Băile Herculane se află la o altitudine de 160 metri în valea rîului Cerna, la poalele masivului păduros Domugled, fiind adăpostite de vînturi. Acestea sînt rare şi de intensitate mică şi mijlocie, dar bat dinspre sud, aşa încît aduc de obicei mase de aer călduţ din zona Mării Adri-tice sau din bazinul Mării Mediterane. Climatul staţiunii este uşor stimulant, apropiindu-se de cel mediteranean, ceea ce se poate constata şi din flora care creşte în staţiune: smochini, castani, garofiţe albe etc. Reputaţia staţiunii
i-au stabilit-o însă izvoarele cu ape minerale, care — după caracterele fizico-chimice — pot fi împărţite în 3 categorii şi anume: 1) izvoare sulfuroase, sărate, calde, cum sînt Horia, Crişan, Cloşca, Izvorul de ochi, cu o termalitate de 48—55°; 2) izvoare cu termalitate variabilă, sulfuroase, sărate (7Noiembrie) sau bicarbonatate clorurate, calcice (Hercule), sau slab mineralizate, sărate calcice (Hygea, Dragalina);
3)	izvoare conţinînd emanaţii radioactive (şapte izvoare). Datorită atît termalităţii lor cît şi compoziţiei lor chimice apele de Herculane au un puternic efect asupra circulaţiei şi a schimburilor nutritive. în cura internă se prescriu izvoarele Hygea şi nr. 2 — stomac, care excită atît secreţia gââtiică, în cazurile în care ea este deficienta (în gastrite hipo-şi anacide), cît şi motilitatea intestinală — în constipaţii. In cura externă apele termale se aduc la temperatura necesară pentru băi printr-o răcire prealabilă. Ele se recomandă în bolile reumatismale şi sechelele după traumatisme şi operaţii pe aparatul locomotor. Apoi în bolile sistemului nervos perifeTKrtra: nevrite (şi în special cele toxice), boli de piele ca psonazisul, eczema etc., boli de femei etc. Apele de herculane pot fi folosite şi în inhalaţii sau aerosoli, în boli ale aparatului respirator. Nu se vor trimite în această-situaţie bolnavTcu tuberculoză pulmonară în evoluţie, insuficienţe cardiaceşi renale, boli cu caracter hemoragie etc. Băile Herculane sînt şi un important centru turistic, excursii putîndu-se face spre dealurile Ciorici şi Caro-nirii, Munţii Semenicului, Domugled, apoi spre Orşova, Turnu Severin, Ada-Kaleh, Lugoj etc.’
hernie, ieşirea parţial sau totală a unui organ din cavitatea sau învelişul său normal (hernie cerebrală, pulmonară, musculară, intestinală), Obişnuit, cînd se întrebuinţează cuvîntul hernie, fără alt calificativ, se înţelege ieşirea unui organ sau a unei părţi dintr-un organ din cavitatea abdominală, proeminînd sub piele. „Herniile interne“ nu au comun cu herniile decît numele şi se manifestă în momentul cînd produc,
ca de exemplu ocluzia intestinală (vezi ocluzie intestinală). Există hernii congenitale şi hernii căpătate. Factorii locali care duc la apariţia de hernii sînt presiunea intraabdominală crescută şi rezistenţa scăzută a peretelui muscular; de aceea, toate cauzele care măresc presiunea
Locuri unde se produc mai frecvent hernii.
intraabdominală (tuse, constipaţie, eforturi, micţiuni dificile), ca şi slăbirea musculaturii sau existenţa unor puncte slabe în alcătuirea peretelui abdominal, grăbesc apariţia herniei. Complicaţia cea mai frecventă este strangularea organului herniat, acesta nemaiputînd fi introdus în cavitatea abdominală; dacă organul herniat este intestin se produce ocluzie intestinală. Dacă o astfel de hernie nu se operează de urgenţă se produce gangrena organului herniat. Cele mai frecvente hernii sînt herniile inghinale (90% din totalul herniilor), datorită zonelor de rezistenţă scăzută ale peretelui posterior al canalului inghinal (traiect prin care trece la bărbat cordonul spermatic, la femeie ligamentul rotund) aflat în jgheabul care separă baza coapsei de abdomen. Urmează în ordinea frecvenţei: herniile femurale sau crurale, care se întîlnesc mai frecvent la femeie, (hernierea făcîndu-se prin inelul femural, situat sub arcada femurală), herniile ombilicale, herniile epi-gastrice, herniile lombare, herniile obturatoare herniile ischiatice, herniile perineale, herniile diafragmatice. Tratamentul este chirurgical şi constă în refacerea peretelui abdominal. După operaţie, bolnavul nu trebuie să facă eforturi timp de 2—3 luni.
190
herpes, boală a pielii şi mucoaselor, produsă de un virus filtrant. Se caracterizează printr-o erupţie de mici băşicuţe cu lichid clar, care se rup cu uşurinţă, lăsînd eroziuni cu marginile în arcuri de cerc. în cîteva zile, eroziunile se vindecă şi dispar fără cicatrice. Cu 1 — 2 zile înainte de apariţia bolii şi pe toată durata sa, bolnavul simte uşoare senzaţii de arsură sau mîncărime. După vindecare, virusul rămîne mai departe în organism, putînd provoca recidive destul de neplăcute pentru bolnav, cu ocazia menstruaţiei la femeie (herpesul catamenial), după raporturi sexuale prelungite şi repetate (herpesul genital) după boli febrile sau indigestii (herpesul mucoasei bucale). Tratamentul accesului de herpes se face prin badijonări cu substanţe antiseptice şi pudraje cu pudră de talc, care-i grăbesc vindecarea.
liidramnios — vezi lichid amniotic, hidrocefalie creşterea cantităţii de lichid cefalorahidian (LCR) în cutia craniană pe seama substanţei cerebrale ca, o consecinţă a dezechilibrului dintre producerea şi resorbţia acestui lichid. Lichidul în exces se poate acumula în sistemul ventricular al creierului (hidrocefalie internă) sau în spaţiul subarahno-idian (hidrocefalie externă), producînd, prin creşterea presiunii intracraniene, o subţiere a substanţei cerebrale, manifestată prin diferite tulburări nervoase. Dacă hidrocefalia apare înainte de închiderea suturilor, hipertensiunea LCR duce la creşterea volumului craniului (în special în regiunea frontală şi temporală), cu subţierea oaselor, bombarea fontanelelor, dispariţia pupilei şi irisului sub pleoapa inferioară (semnul „soarelui care apune“), tulburări neurologice (paralizii, întîr-ziere psihică, convulsii). Dacă hidrocefalia apare mai tîrziu (pînă la 1 an), se manifestă prin dureri de cap, papilă de stază, convulsii, atrofia nervului optic cu scăderea pînă la dispariţie a acuităţii vizuale; la această vîrstă se mai pot încă desface suturile craniene. Dacă se dezvoltă şi mai tîrziu, hidrocefalia rămîne ocultă, traducîndu-se doar prin semnele neurologice de hipertensiune intracraniană; confirmarea se face prin encefalografie gazoasă. Hidrocefalia poate fi congenitală sau cîştigată. Hidrocefalia congenitală apare de la naştere; ea se dezvoltă sub influenţa unor factori care au acţionat asupra fătului (traumatisme, boli infecţioase sau intoxicaţii ale gravidei, anomalii în dezvoltarea creierului). Hidrocefalia cîştigată apare în urma unor inflamaţii ale creierului şi meningelor (meningoencefalite) sau în urma hemoragiilor cerebrale (traumatism la naştere). în hidrocefalia congenitală, evoluţia bolii nu poate fi oprită de cele mai multe ori prin tratament medical, fiind nevoie să se facă un drenaj pe cale chirurgicală a LCR în exces: cu ajutorul unor tuburi de polietilen se face legătură între cavitatea craniană şi cavitatea peritoneală sau ureter, unde este derivat excesul de lichid. Mortalitatea opera-
torie este mare şi rezultatele postoperatorii nu sînt totdeauna bune. Hidrocefalia cîştigată se poate preveni parţial prin tratamentul corect al meningitelor (se urmăreşte împiedicarea formării de obstacole în calea circulaţiei LCR).
hidrocel, prezenţa de lichid în cavitatea vaginalei testiculului (seroasa care înveleşte această glandă). Poate fi datorit unei infecţii a testiculului sau epididimului, unei tumori testiculare sau unei cauze necunoscute. Beneficiază de tratament chirurgical.
Aspectul unui rinichi hidronefrol ic.
hidronefroză, dilataţia calicelor şi a bazi-netului, cu stază de urină şi presiune crescută care se transmite şi asupra parenchimului renal, determinînd în cazurile vechi scleroză renală şi distrugerea parenchimului renal. Cauza cea mai frecventă este un obstacol pe ureter (calcul). Mai poate fi datorită unei staze vezicale, unei compresiuni ureterale de origine tumorală sau vasculară (vas anormal), sau poate fi de origine congenitală. In caz de obstacol, acesta trebuie înlăturat şi dacă hidronefroză nu este prea veche, rinichiul îşi recapătă consecutiv forma şi funcţia normală.
hidrosadenită, inflamaţie stafilococică a glandelor sudoripare. Uneori supurează şi lormează un abces care fistulizează, elimi-nîndu-se un puroi cremos. De obicei se infectează mai multe glande sudoripare şi deci apar abcese numeroase, care fistulizează treptat. Fistulele se vindecă greu şi între timp infectează şi alte glande. Se observă mai frecvent în regiunea axilară, unde apar condiţii favorabile de infecţie (transpiraţie, frecare), dacă această regiune nu este curat întreţinută. Tratamentul curativ, prişniţe cu soluţie Bourow, în perioada acută pungă cu gheaţă, antibiotice, roentgenterapie pînă la
191
depilarea regiunii, incizie cînd abcesul este bine colectat.
hidroterapie, aplicarea externă, metodică, a apei de diferite temperaturi, în scop profilactic şi curativ. Hidroterapia este_ una din cele mai vechi metode de tratament. In R.P.R. hidroterapia a luat în anii puterii populare un deosebit avînt; s-au organizat secţii de hidroterapie în cadrul unor policlinici, spitale şi sanatorii, s-au efectuat^ diverse cercetări ştiinţifice în acest sens. In hidroterapie se folosesc proceduri diferite (stropire, fricţiuni, duşuri etc.), în raport cu boala, şi cu locul de aplicare al tratamentului. Procedurile hidroterapice pot fi generale sau locale, acţiunea lor fiziologică realizîndu-se prin excitaţia pe care o produce apa asupra tegumentelor, şi prin intermediul acestora asupra întregului organism bolnav. Pielea are o reţea sanguină foarte abundentă şi întinsă. într-o vasodilataţie periferică generală, reţeaua vasculară a pielii poate cuprinde pînă la o treime din sîngele total care circulă. Reacţiile provocate de acţiunea generală a procedurilor hidrice sînt mai evidente la nivelul organului sau a ţesutului bolnav. Procedurile hidrice acţionează prin excitaţii termice, mecanice şi chimice, cele mai importante fiind cele termice. Aceste excitaţii sînt provocate numai de procedurile în care apa are o temperatură mai mare sau mai mică decît temperatura obişnuită a	corpului	(care este în	axilă	de
36—36°,5). Din acest motiv procedurile hidrice se împart în: reci (cu temperatura pînă la 20°), răcoroase *(cu temperatura între 25 şi 32 ), indiferente '(34—36°), călduţe (37—38°), calde (38—39°) şi	fierbinţi	(de la 40° în	sus).	în
băile reci şi relativ reci, sub influenţa excitaţiei pielii se produce mai întîi un spasm al vaselor sanguine periferice, care este urmat de scăderea	pierderii	de căldură şi	deci	de
acumularea de căldură	în corp. Răcirea pielii
produce o acţiune excitantă asupra sistemului nervos. Dacă baia rece se prelungeşte, începe faza a 2-a a reacţiilor: dilatarea vaselor sanguine periferice, care produce hipotonia muşchilor pereţilor vasculari, însoţită de creşterea vitezei de circulaţie a sîngelui; aceste fenomene sînt însoţite de pierderea căldurii corporale apoi de creşterea metabolismului şi producerea de căldură. Dilatarea vaselor periferice provoacă o oarecare scădere a tensiunii arteriale, şi o rărire a pulsului. Cu cît excitaţia rece este mai bruscă şi organismul mai sensibil, cu atît faza a 2-a a reacţiei este mai evidentă. Dacă excitantului rece, i se adaugă şi un excitant mecanic — fricţionarea bolnavului — atunci prima fază a reacţiei va fi de scurtă durată, iar faza a 2-a, va fi mai evidentă clinic. Dacă excitantul rece continuă să acţioneze, apare faza a 3-a a reacţiei: tonusul vascular dispare, circulaţia se încetineşte, pielea devine roşie-palidă cu nuanţă violacee şi rece; senzaţia de căldură plăcută se schimbă în senzaţie de frig (frison secundar), starea de bine se
transformă în indispoziţie, iritabilitate. Aceste semne indică dozarea incorectă a procedurilor, care nu corespund puterii de reacţie a organismului. Acesta este mecanismul de acţiune, pe care se bazează hidroterapia, pentru a obţine călirea organismului. Băile generale calde (temperatura de circa 38°) încălzesc treptat corpul, au acţiune sedativă asupra sistemului nervos şi contribuie la îmbunătăţirea somnului bolnavului. Băile generale fierbinţi exercită o influenţă negativă asupra sistemului nervos, sistemului cardiovascular şi sînt recomandate numai în cazuri speciale. Excitaţiile mecanice produse de procedeele hidrice sînt legate de presiunea hidrostatică din vane şi de mişcarea apei (duşuri, băi în rîu, mare). Acţiunea excitaţiilor chimice este minimă în băile cu apa obişnuită; ea este mai evidentă în băile medicamentoase cînd, în interes curativ, se adaugă în apă bule de gaze, sare, sulf, iod, sau alte substanţe care excită pielea, cum sînt: muştarul, diferitele extracte etc. Hidroterapia este folosită pe scară largă şi în scopuri profilactice, pentru călirea organismului precum şi în tratamentul unor boli acute şi cronice. Astfel, băile reci se recomandă în tulburările funcţionale nervoase şi cele ale sistemului cardiovascular, cu scopul de a face să crească metabolismul (de exemplu în obezitate) şi a mări rezistenţa organismului faţă de diverse acţiuni externe; băile calde — în diferite boli inflamatoare cronice; băile cu temperatura indiferentă — în hiperexcitabilitatea sistemului nervos şi în unele boli cardiovasculare. Diversitatea procedurilor hidrice (spălări, fricţiuni, stropire, duşuri, vane etc.) permite alegerea pentru fiecare caz în parte, a unui procedeu care este cel mai indicat, care corespunde cu forţa şi reactivitatea bolnavului. Procedurile hidrice (reci şi fierbinţi) sînt contraindicate mai ales atunci cînd ele provoacă spasme vasculare periferice, creşterea tensiunii arteriale şi hiperemia vaselor cerebrale.
Higia, zeiţa sănătăţii, fiica lui Asclepios şi a Lampetiei. Era reprezentată ca o tînără cu o diademă pe frunte, iar în mînă cu o cupă din care se adapă un şarpe. A fost foarte adorată în antichitate, descoperindu-se şi pe teritoriul fostei Dacii numeroase altare şi inscripţii consacrate ei şi lui Asclepios.
himen, membrană formată dintr-o răsfrîn-gere a mucoasei vaginale, care obstruează incomplet vaginul (vezi genital: organe genitale feminine). La începutul activităţii sexuale, himenul este de obicei distrus, act cunoscut şi sub numele de deflorare, sau dezvirginare.
hiperacuzie, senzaţie subiectivă care constă în perceperea exagerată a zgomotelor în urechi. Tulburarea se datoreşte în special unor cauze care ţin de urechea internă (porţiunea din ureche care începe cu timpanul şi continuă cu ciocanul, scăriţa, melcul şi lichidul limfatic în care se găsesc). Tulburări în circulaţia sanguină (la aterosclerotici, la hipertensivi,
192
în migrenă, la lovituri în ureche, în paralizia muşchiului scăriţei, în anumite paralizii ale muşchilor feţei, mai ales în paralizia facială periferică a frigore, pot duce la o senzaţie crescută a zgomotelor (hiperacuzie). Unii aterosclerotici sau hipertensivi pot auzi pulsaţiile arterei carotide care şi-a pierdut elasticitatea. Unii nevrotici, mai ales noaptea cînd nu pot dormi, pot de asemenea să audă pulsaţiile carotidei, datorită creşterii excitaţiei scoarţei cerebrale, ceea ce le permit să perceapă senzaţii care în mod obişnuit trec neobservate. Tratamentul este acela al bolii care a cauzat această tulburare.
hiperhidroză, transpiraţie excesivă. Hiper-hidroza apare în condiţii obişnuite în timpul unui efort fizic susţinut; persoanele cu un sistem nervos foarte excitabil transpiră mult chiar şi în timpul unor uşoare emoţii. Hiper-hidroza poate însoţi unele boli ale sistemului nervos, ale glandelor cu secreţie internă şi se observă de asemenea în cazul igienei corporale deficiente. Alături de hiperhidroză generală există cazuri cînd transpiră intens numai anumite părţi ale corpului: palmele, tălpile, axilele etc. In hiperhidroză picioarelor se recomandă băi fierbinţi zilnice cu hiper-manganat (soluţie de culoare roz). Băile cu tanin au, de asemenea, o acţiune favorabilă. După baie, picioarele se şterg bine ş*i se pudrează între degete şi pe tălpi cu talc amestecat cu acid boric şi acid salicilic, care anihilează mirosul neplăcut şi reduce activitatea glandelor sudoripare. In cazurile mai rebele, badijonările cu soluţie 10% de formalină au o acţiune bună. Dimineaţa în ciorapii curaţi se presară un amestec de talc şi urotropină.
hipermetropie, defect de refracţie al ochiului, în urma căruia razele luminoase paralele care pătrund în ochi nu îşi formează focarul pe retină, ci înapoia retinei. Imaginile obiectelor apar neclare. Vederea este scăzută atît la distanţă, cît şi la apropiere. Hipermetropia se datoreşte micşorării congenitale a axului antero-posterior al ochiului sau unei scăderi a curburii corneei. Pentru a vedea clar la apropiere, hipermetropul trebuie să-şi forţeze puterea de acomodaţie (vezi acomodare). Hipermetropia se corectează cu lentile con-vexe-convergente. Datorită efortului permanent al acomodaţiei, în hipermetropie poate să apară astenopia acomodativă — oboseala acomodaţiei. De aceea este necesar ca hipermetropii să poarte ochelari corespunzători, mai ales la vederea în apropiere. Hipermetropia de grad mare, peste 6 dioptrii, se poate însoţi de nistagmus şi ambliopie. Hipermetropia poate să favorizeze apariţia strabismului prin efortul de acomodaţie, care atrage după sine un exces de convergenţă al ochilor.
hipertensiune arterială (boala hipertensivă), afecţiune arterială caracterizată prin-tr-o depăşire a valorilor normale ale tensiunii arteriale (presiunea sîngelui). Menţinerea tensiunii arteriale în limitele fiziologice este rea-
lizată de acţiunea complexă a numeroşi factori: nervoşi, vasculari, renali, glandulari, care acţionează prin mecanisme complicate. Este suficient ca vreunul dintre ei să se deregleze, pentru ca tensiunea arterială să crească şi să se instaleze boala hipertensivă. Mai înainte de a descrie această boală să spunem cîteva cuvinte despre tensiunea arterială. Aceasta rezultă din acţiunea a două forţe opuse, dintre care prima este presiunea imprimată de contracţia muşchiului cardiac care, învingînd rezistenţa (tonusul) pereţilor vasculari, asigură circulaţia sîngelui. Această tensiune, numită sistolică, reprezintă tensiunea arterială maximă, spre deosebire de cealaltă forţă, tensiunea diastolică sau minimă, care este permanentă, deoarece traduce presiunea constantă pe care o exercită sîngele asupra pereţilor arterelor mici. Un bolnav este declarat în general hipertensiv atunci cînd aparatul de tensiune indică cifre mai mari de 15 (150 mm Hg) pentru maximă şi peste 9 (90 mm Hg) pentru minimă. Bineînţeles că la aprecierea acestor cifre se ţine seama de vîrstă, într-o oarecare măsură şi de sex, ştiut fiind că ele sîrt în general mai ridicate la bărbaţi şi de faptul că aceste cifre singure nu reprezintă caracteristica bolii hipertensive, deoarece viitorul bolnavului depinde mai puţin de ele şi mai mult de starea celorlalte organe influenţate de boala hipertensivă. Iniţial, boala hipertensivă este precedată de un_ stadiu oscilant; acesta durează cîţiva ani. în acest stadiu, hipertensiunea care a rezultat din dezechilibrarea unor mecanisme nervoase reglatoare ale tensiunii arteriale este descoperită întîm-plător şi are un caracter variabil, cu cifre tensionale moderat crescute, care alternează cu cifre normale. Bolnavul se poate simţi bine neavînd nici un motiv să se sesizeze; alteori, el poate acuza tulburări discrete, ca: ameţeli, dureri de cap, oboseală, nervozitate, în funcţie de gravitatea şi rapiditatea cu care se instalează modificări la nivelul diverselor organe, deosebim în boala hipertensivă o fermă cu evoluţie benignă şi alta malignă. Boala hipertensivă benignă se caracterizează prin valori moderate ale tensiunii care cresc încet, de-a lungul anilor, fără complicaţii din partea altor organe. Bolnavul este capabil de o muncă moderată, putînd duce o viaţă aproape normală timp îndelungat, mai ales dacă urmează o medicaţie hipotensivă şi un regim de viaţă şi o alimentaţie adecvată. Boala hipertensivă cu evoluţie malignă este mai rar întîlnită de cît forma precedentă. Ea se caracterizează printr-o agravare rapidă a tulburărilor Bolnavii se plîng de ameţeli puternice, dureri repetate de cap, insomnie, oboseală, palpitaţii, dureri în dreptul inimii, tulburări de vedere, amorţeli ale membrelor. Cifrele tensionale sînt ridicate, mai ales în ce priveşte minima care depăşeşte 120 mm Hg. în această formă, concomitent cu plîngerile bolnavului se constată semne de suferinţă din partea organelor principale (inimă, creier, rinichi). Cele mai
13—1652
193
frecvente complicaţii cardiace se traduc prin tulburări de ritm, angină pectorală, infarct miocardic sau insuficienţă cardiacă. Scleroza arterelor cerebrale provoacă ameţeli, scăderea capacităţii de muncă cu slăbirea memoriei, insomnii, dureri de cap, stare de emotivitate şi nervozitate crescută şi uneori paralizii trecătoare. îmbolnăvirea rinichiului se manifestă prin tulburări urinare: urinile sînt modificate calitativ, reduse cantitativ ziua, comple-tîndu-se cu emisiuni nocturne. Ureea sanguină creşte şi ea peste normal. Pentru a recunoaşte din vreme prezenţa hipertensiunii şi stadiul bolii se recurge în cadrul examinării clinice şi la alte metode de cercetare: electrocardiogramă, examenul fundului de ochi, control radiologie, analize de laborator. Tratament: profilaxia bolii hipertensive este o problemă de educaţie. Trebuie evitate toate cauzele care produc nevroze şi instabilitatea tensiunii arteriale: supărări, muncă neraţională, fără odihnă şi relaxare. In ce priveşte tratamentul, rolul cel mai important îl au măsurile igieno-dietetice. Hipertensivul va renunţa la o muncă în care se cer eforturi sau încordări nervoase prea susţinute. Programul său de lucru va fi strict de 8 ore, iar somnul de noapte va dura 8—9 ore, cu un repaus după amiaza de cel puţin o oră. In primul stadiu al bolii se recomandă plimbări, sport şi activitate uşoară în aer liber, concediu şi tratamente periodice în staţiuni balneare şi climaterice. Alimentaţia va fi raţională şi fără restricţii exagerate. O dietă corespunzătoare presupune reducerea caloriilor, a sării şi, dacă este cazul, a unor excitante, cum ar fi ceaiul sau cafeaua. Un regim sărac în calorii mai ales pe seama grăsimilor animale (untură, unt) va reduce greutatea corporală cînd aceasta depăşeşte normalul. Sînt interzise: alcoolul şi tutunul, în ceea ce priveşte tratamentul medicamentos, acesta cuprinde calmante ale sistemului nervos (Luminai, Carbaxin) şi hipotensoare (Hiposerpil, Hipazin).
hipertricoză, apariţia unor fire de păr aspre, lungi, pigmentate, în regiuni unde normal există numai firicele fine de păr. Fenomenul poate fi localizat sau generalizat, răspîndit pe tot corpul. De exemplu, hipertricoză localizată poate apărea sub formă de mustăţi şi barbă la femeie, în urma tulburărilor funcţionale ale glandelor cu secreţie internă (în primul rînd ale suprarenalelor, ale ovarelor şi ale tiroidei), sau în urma rasului sau a smulgerii firicelelor de păr, procedee la care^ai ales femeile recurg destul de des. Substanţei^ depilatoare care distrug tulpina părului şi nu papila din care creşte firul de păr, precum şi înlăturarea cu piatra ponce au numai o acţiune trecătoare, provocînd după o scurtă perioadă de dispariţie a părului o creştere exagerată. Apa oxigenată şi perhidrolul (10%) decolorează într-o măsură oarecare firele negre de păr, dar nu opresc creşterea lor. Metoda cea mai raţională de înlăturare a părului de pe
faţă la femei o constituie electroliza, adică distrugerea papilei părului cu ajutorul curentului galvanic. Electroliza se face în mai multe şedinţe, la distanţă de 1—6 luni, cu rezultate bune. Cînd hipertricoză este asociată cu tulburări endocrine, la tratamentul amintit 'se mai adaugă şi unul hormonal.
hipnoză (de la Hypnos, zeul somnului la vechii greci), stare de somn parţial, special, provocată de cele mai multe ori prin sugestie (vezi sugestie), fără utilizarea somniferelor, sau prin administrarea unor anumite somnifere în cantităţi mici. Cu 200 de ani în urmă, medicul vienez Frederic Mesmer credea că hipnoza este provocată de un fel de „magnetism animal“, iar medicul englez Sames, Braid prin obosirea ochilor. De abia mai tîrziu, prin lucrările lui Charcot (şcoala de la Salpetriere) şi al lui Bernheim (şcoala de la Nancy), hipnoza a fost utilizată în medicină. La aceasta au contribuit şi marii neurologi Behterev, Pavlov şi Platonov. Somnul hipnotic este un somn parţial şi neprofund; între hipnotizator şi hipnotizat se stabileşte o legătură pe care ce! hipnotizat o păstrează prin existenţa unor „puncte de veghe“ pe scoarţa cerebrală. La un moment dat, la nivelul acestei scoarţe apare „faza paradoxală" (un excitant slab, spre exemplu cuvîntul şoptit al hipnotizatorului, dă un răspuns mai puternic decît un excitant puternic, de exemplu un strigăt, durerea, apa rece). în această fază se poate sugera hipnotizatului să efectueze o serie de acte sau să perceapă o serie de senzaţii ireale (se îmbracă cu o haină imaginară; dacă i se sugerează că bucata de zahăr ce o primeşte este amară, simte senzaţia de amar). La trezire, uneori hipnotizatul nu-şi aminteşte cele petrecute în somnul hipnotic. De aceea, dr. Liebault a denumit hipnoza „somnambulism provocat44. Uneori hipnotizatul, după trezire, poate executa o sugestie comandată în timpul stării de hipnoză (sugestie posthipnotică). Hipnoza bine condusă poate constitui un tratament important, atît în bolile organice (pentru a diminua durerea în operaţii, la naştere), cît şi în unele boli psihice (mai ales în nevrozele apărute după emoţiile mari, în senzaţiile de frică). Pentru efectuarea hipnozei trebuie o pregătire specială şi o foarte mare experienţă, de aceea nu poate fi aplicată de cît de un medic psihiatru specializat.
hipofiză, sau glandă pituitară. Este o glandă endocrină, situată la baza craniului, într-o depresiune a osului sfenoid, numită şa turcească. în greutate de aproximativ 0,40—0,50 g, glanda este formată dintr-un lob anterior şi un lob posterior, avînd între ei o lamă de ţesut, numită şi lob sau parte intermediară, care la om este mai puţin dezvoltat faţă de alte animale. Lobul posterior are o alcătuire asemănătoare substanţei nervoase, fapt care îi atrage şi denumirea de neurohipofiză. Cel anterior este format din celule epiteliale cu funcţii secretoare multiple, fapt pentru care se numeşte
194
şi adenohipofiză. Hormonii secretaţi de lobul anterior stimulează creşterea, lactaţia (secreţia de lapte la femei), precum şi celelalte glande endocrine, producînd pentru fiecare cîte un hormon separat. Ei mai intervin în metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteidelor. Lobul intermediar are o funcţie necunoscută, părîndu-se că ar influenţa metabolismul unor pigmenţi din organism. Lobul posterior produce un hormon care are efect vasoconstrictor prelungit, ocitocic (contractă musculatura uterului) şi antidiuretic (scade formarea de urină). Alterarea funcţiilor hipofizare fie în plus, fie în minus determină o serie de modificări marcate în dezvoltarea şi funcţionarea organismului, printre care acromegalia, gigantismul, sindromul adipozogenital, caşsxia hipofizară.
hipospadias, malformaţie congenitală caracterizată prin situaţia meatului pe faţa inferioară a penisului. Cînd meatul se află aproape de şanţul balanoprepuţial, penisul este de obicei normal şi funcţia lui va fi normală. Cu cît meatul este mai aproape de scrot, penisul este mai incurbat şi mai mic, prezentînd deci tulburări în funcţia lui. Tratamentul chirurgical comportă mai mulţi timpi operatori, rezultatele fiind bune.
hipotensiune arterială, scăderea tensiunii arteriale în raport cu valorile normale. Există o hipotensiune constituţională, care se traduce printr-o tensiune ce nu depăşeşte 10 (100 mm Hg) pentru maxima şi 6,5 (65 mm Hg) pentru minima; se însoţeşte de puls slab, extremităţi reci şi care la efort, în loc să crească, se menţine scăzută sau scade şi mai mult. Aceşti hipotensivi obosesc la cel mai mic efort, manifestă sensibilitate la frig, vîjîituri în urechi, palpitaţii, tulburări de vedere şi au tendinţă la leşin. Ca tratament se recomandă un regim moderat de muncă, viaţă în aer liber, cultură fizică me-
dicală, duşuri de înviorare, alimentaţie de calitate, cafea neagră. Hipotensiunea ortosta-tică este tot o tensiune arterială cu valori micis dar care scade şi mai mult (cu aproximativ
Hippocrat.
20	mm Hg) la schimbarea bruscă de poziţie, de la orizontal în picioare. Bolnavul devine palid, pulsul slab îi bate rapid sau, dimpotrivă foarte rar, acuză senzaţie de sfîrşeală, uneori lipotimie sau sincopă. Gimnastica abdominală cu masaj, centură abdominală, unele medicamente (stricnină, efedrină) care cresc tonusul peretelui vascular corectează această scădere de tensiune.
Hippocrat din Cos (460—377 î.e.n.), medic grec, supranumit „Părintele medicinei“. Ca „medic-călător" a colindat toată lumea elină şi ţările învecinate, dînd consultaţii şi studiind cunoştinţele medicale ale diferitelor popoare. Se afirmă că a fost prieten cu filozoful naturalist Democrit. Hippocrat s-a străduit să îndepărteze din practica şi teoria medicinei orice urmă de magie şi misticism. Combătîn-du-i pe cei care declarau, de pildă că epilepsia ar fi o boală „sfîntă“, întrucît accesele epileptice s-ar datori pătrunderii zeilor în trupul bolnavului, Hippocrat arată că nici o boală nu este de origine divină, deoarece toate suferinţele fizice „au o pricină
instalaţie pentru uscarea şi tnfiolarea unor produse hormonale.
195
firească şi nimic nu se produce fără o pricină firească“. Marele savant antic considera că pentru punerea unui diagnostic concret şi instituirea tratamentului corespunzător nu este suficientă examinarea atentă a bolnavului, ci este necesar ca medicul să cerceteze condiţiile geografice, climaterice şi meteorologi.e, precum şi deprinderile şi alimentaţia bolnavului, întrucît suferinţa lui a fost determinată de factori concreţi din mediul fizic şi social. Hippocrat a insistat asupra faptului că temeiul activităţii medicale este îmbinarea observaţiilor cu raţionamentul: singură, observaţia brută duce la empirismul orb, iar raţionamentul desprins de realitatea materială se transformă în speculaţie sterilă, pe cînd observaţia raţionată îngăduie meşteşugului medical să devină o adevărată ştiinţă. Hippocrat a recomandat medicilor să acorde asistenţă cu aceeaşi conştiinciozitate bărbaţilor şi femeilor, bogaţilor şi săracilor, oamenilor liberi şi sclavilor, ba chiar să arate mai multă solicitudine faţă de sărmani şi străini, întrucît ei au mai mare nevoie de ajutor. Scrierile hippocratice sînt o admirabilă expresie a materialismului şi democratismului antic.
histerectomie, operaţie care constă în extirparea uterului. Histerectomia poate fi totală cînd se extirpă uterul în întregime, sau sub-totală, cînd se extirpă numai 2/3 din uter, lăsîndu-se pe loc colul uterin. Operaţia se poate executa prin laparotomie (deschiderea cavităţii abdominale), fie pe cale vaginală. O dată cu uterul se pot extirpa şi trompele şi ovarele, operaţia numindu-se atunci histerectomie cu anexectomie unii - sau bilaterală. Operaţia se execută de obicei în cazul unor tumori ale uterului. în caz de cancer al colului uterin, histerectomia totală se completează cu extirparea ganglionilor limfatici din jurul uterului şi se numeşte histerectomie totală lărgită.
histerosalpingo grafie, explorare radiologică a uterului şi a trompelor. Metoda constă în injectarea în cavitatea uterină şi în trompe a unei soluţii pe bază de iod (care este opacă la razele X) şi executarea unei serii de 2—3 radiografii. Această metodă se aplică pentru a se constata dacă trompele sînt sau nu permeabile, în caz de sterilitate, precum şi pentru depistarea leziunilor de tuberculoză genitală. Timpul optim de executare a histerosalpingografiei este între a 7-a şi a 10-a zi de la menstruaţie.
Hodgkin (boală); i se mai spune limfogra-nulomatoză malignă. Este o boală de sînge, de natură incomplet lămurită, cu sediul mai ales în ţesutul ganglionar. începe de obicei cu mărirea unui ganglion (adenopatie), care devine dur, creşte progresiv; cu timpul se prind ganglionii şi din alte regiuni: subsuoară, stinghe. O dată cu evoluţia bolii apar şi semne de alterare a stării generale. Pentru precizarea diagnosticului este necesară biopsia ganglio-nară, care pune în evidenţă leziunile caracteristice cu prezenţa unor celule speciale (celule
Sternberg). Tratamentul prin radioterapie prelungeşte mult evoluţia. Se mai folosesc şi unele medicamente care opresc înmulţirea celulelor, denumite de aceea citostatice.
homeopatie — vezi Hahnemann Samuel şi medicaţie.
homosexualitate — vezi perversiuni sexuale.
hormon, produs al glandelor cu secreţie internă care vărsat direct în sînge îşi exercită influenţa asupra unor funcţii din tot organismul, unde este răspîndit prin sînge. Fiecare glandă cu secreţie internă secretă de obicei mai mulţi hormoni cu acţiuni diferite. Glandele paratiroide secretă un singur hormon, în timp ce glandele hipofiză şi suprarenală secretă un număr foarte mare de hormoni. Acţiunea hormonilor se explică prin stimularea sau inhibarea (împiedicarea) funcţiei^ altor organe sau a metabolismelor celulare. în afecţiunile endocrine în care secreţia de hormoni a unei glande este scăzută, tratamentul utilizează hormoni sintetici sau extrase de organe sau glande care produc hormonul respectiv (opoterapie). în alte boli în care secreţia de hormoni este crescută se utilizează fie hormoni inhibitori ai glandei bolnave, fie, cum este cazul în guşa hipertiroidienilor, extirparea unei părţi din glandă (vezi şi glande-endocrine). Tratamentul cu hormoni se aplică mai cu seamă în serviciile de endocrinologie de către specia-
Nlcolae Hortolomei
196
liştii endocrinologi. în serviciile de ginecologie tratamentul hormonal tinde să corecteze în special funcţia ovariană (foliculină, proges-teron). In clinicile de medicină internă sînt utilizaţi în special unii hormoni hipofizari (ACTH care stimulează glanda suprarenală) sau hormoni ai suprarenalei (cortizon). Administrarea hormonilor fără indicaţii şi control medical este contraindicată, deoarece poate produce tulburări grave în organism.
Hortolomei Nicolae (1885— 1961), chirurg ro-mîn, membru al Academiei R.P.R. A publicat importante lucrări de chirurgie generală, urologie, chirurgie a tractului digestiv, iar în ultimii ani ai vieţii, de chirurgie cardio-vas-culară. S-a preocupat de aspectele clinice ale specialităţii sale, dînd o mare importanţa diagnosticului preoperator. A militat pentru o orientare fiziologică şi experimentală a chirurgiei romîneşti.
Iacobovici lacob Melcon (1879— 1959), chirurg romîn, profesor la Facultatea de medicină din Cluj şi apoi la cea din Bucureşti, fost rector al Universităţii din Cluj. A imaginat numeroase procedee operatorii şi aparate ortopedice. A fost unul din animatorii mişcării ştiinţifice chirurgicale în ţara noastră.
Ibn Sina Abu Aii al-Husein Ibn Abdallah Ibn al-Hasan, cunoscut în Europa Occidentală
Ibn Sina Abu Aii el-Husein Ibn Abdallah Ibn al-Hasan (Avicena)
sub numele latinizat de Avicena (980— 1037), medic şi filozof de origine tadjică, unul din principalii reprezentanţi ai culturii arabe.
Toată viaţa s-a mutat din oraş în oraş, fiind persecutat din pricina refuzului său de a se supune puternicilor zilei şi, în special, de a se conforma dogmelor islamice. Principala sa scriere ştiinţifică este „Canonul ştiinţei medi-cale“, o adevărată enciclopedie concentrînd noţiuni de anatomie, fiziologie, patologie medicală, chirurgie, farmacologie şi igienă, operă în care sînt sistematizate atît cunoştinţele de medicină ale antichităţii clasice şi informaţiile ştiinţifice culese din lucrările unor savanţi din ţările Asiei, cît şi descoperirile făcute de însuşi Ibn Sina. Canonul a fost tradus în latineşte încă din secolul al XII-lea, iar după inventarea tiparului a fost răspîndit în zeci de ediţii, servind drept manual de bază în multe facultăţi din Europa. Ibn Sina a fost un adversar ho-tărît al superstiţiilor şi al prejudecăţilor cultivate de clerul musulman. A combătut teoriile astrologice, care pretindeau că sănătatea oamenilor este dependentă de mişcările corpurilor cereşti. Meritul istoric al acestui „prinţ al medicilor**, cum l-au denumit urmaşii plini de admiraţie pentru bogăţia şi profunzimea cunoştinţelor sale, a fost acela de a fi realizat o punte de legătură între ştiinţa antichităţii şi a lumii orientale, pe de o parte, şi ştiinţa Renaşterii, pe de altă parte.
idiosincrazie, susceptibilitatea înnăscută a unor persoane care reacţionează într-un mod propriu şi neobişnuit faţă de unele substanţe, în special medicamente (aspirină, iod). Idio-sincrazia nu se confundă cu alergia, care este o proprietate dobîndită a organismului, idioţie — vezi oligofrenie. icter, coloraţie galbenă a tegumentelor şi mucoaselor determinată de retenţia în sînge a bilirubinei. Creşterea bilirubinei în sînge (vezi bilirubină) poate fi provocată de trei împrejurări principale, care duc la distingerea a trei forme de icter: icterul hemolitic, icterul prin leziuni hepatice şi icterul mecanic sau prin obstacol al căilor biliare.
198
igienă, ramură a ştiinţelor medicale care studiază influenţa condiţiilor mediului înconjurător asupra sănătăţii omului şi elaborează măsurile de îmbunătăţire a acestor condiţii, în scopul menţinerii şi întăririi sănătăţii. Acest studiu, deosebit de complex, cuprinde şi cunoaşterea diverselor moduri în care organismul omului răspunde şi se adaptează la
Normele de igienă cele mai riguroase au fost aplicate şi la proiectarea noilor cămine studenţeşti.
factorii de mediu care acţionează asupra sa, aşa-numita reactivitate a organismului. In zilele noastre, igiena utilizează un larg ansambu de metode de cercetare şi de date pe care i le oferă: fiziologia, patologia, medicina clinică, fizica (inclusiv fizica nucleară), chimia, bio-chimia, biologia, microbiologia, ştiinţele sociale etc. Studiul igienei se împleteşte azi strîns cu preocupările de protecţia muncii şi ele se efectuează în institutele de igienă şi protecţia muncii care funcţionează atît în Bucureşti, cît şi în alte centre universitare ale ţării: Cluj, Iaşi, Timişoara, Tg. Mureş. Normele igienice, formulate după criterii ştiinţifice stau la baza elaborării măsurilor de îmbunătăţire continuă a condiţiilor în care se desfăşoară traiul şi munca întregii populaţii. Ele au caracter de stat, fiind concretizate în prevederile legislaţiei sanitare. Dezvoltarea actuală a igienei a făcut ca această ştiinţă să se despartă în discipline separate: igiena comunală, igiena alimentaţiei, igiena muncii, igiena copilului şi adolescentului, a) Igiena comunală studiază influenţa asupra omului a factorilor naturali şi sociali ai mediului format de centrele populate, elaborînd. normele igienice menite să asigure condiţii cît mai salubre ale locului de trai. Principalele sectoare de activitate în domeniul igienei comunale sînt: aprovizionarea cu apă a centrelor populate; igiena solului; protecţia sanitară a surselor
de apă şi evacuarea apelor menajere şi industriale; igiena aerului centrelor populate şi protecţia împotriva impurificării, în special în zonele industriale; igiena radiaţiilor, cercetarea gradului de iradiere a populaţiei în general şi a persoanelor care lucrează în condiţii de expunere la acţiunea radiaţiilor ionizante; igiena locuinţelor şi a clădirilor publice; igiena sistematizării centrelor populate. Uriaşele lucrări de construcţii — în industrie ca şi în sectorul caselor de locuit — care se execută azi în ţara noastră, se conduc după planuri verificate şi aprobate de specialiştii în igiena comunală, pentru a fi conforme cu interesele ocrotirii sănătăţii, b) Igiena alimentaţiei studiază toate problemele legate de influenţa alimentului asupra organismului uman. Principalele direcţii în care se întreprind cercetările se referă la: cerinţele nutritive ale organismului şi elaborarea normelor alimentaţiei raţionale (vezi alimentaţia raţională); valoarea nutritivă a alimentelor şi a diferitelor substanţe alimentare; compoziţia produselor alimentare, studiul substanţelor chimice care se adaugă acestor produse în cursul fabricării lor (coloranţi, conservanţi etc.); microbiologia alimentelor, prevenirea răspîndirii bolilor transmisibile prin alimente; elaborarea normelor de construire şi funcţionare a unităţilor de producţie, desfacere şi consum al alimentelor şi concretizarea acestor norme în standarde de
Bucătărie modernă igienică.
stat şi în prevederile legislaţiei sanitare, c) Igiena muncii studiază influenţa condiţiilor de la locul de muncă asupra sănătăţii omului, factorii de mediu din diversele ramuri industriale, procesele tehnologice, înlăturarea sau neutralizarea factorilor nocivi (vezi noxe profesionale), reactivitatea organismului în procesul muncii. Cercetările de igiena muncii se
199
desfăşoară în strînsă corelaţie cu cercetările de fiziologia muncii şi de clinica bolilor profesionale. Industrializarea rapidă a ţării noastre, marea dezvoltare a metalurgiei, a industriei chimice, extractive şi a celorlalte ramuri industriale deschid un cimp larg de activitate în domeniul igienei muncii. Construcţia de noi întreprinderi, amenajarea noilor şantiere se fac cu respectarea normativelor de igiena muncii. d) Igiena copilului şi a adolescentului (pînă nu de mult denumită mai îngust igiena şcolară) studiază toate problemele legate de apărarea şi întărirea sănătăţii copiilor şi adolescenţilor, de la naştere pînă la vîrsta de 20 de ani. Principalele direcţii ale activităţii în această ramură a igienei sînt: influenţa factorilor de mediu extern asupra organismului copiilor şi adolescenţilor; proiectarea, construcţia şi amenajarea igienică a creşelor, grădiniţelor, şcolilor şi institutelor de învăţămînt superior; regimul de muncă în şcoli şi facultăţi, influenţa procesului instructiv-educativ asupra sănătăţii şcolarilor şi studenţilor; educaţia fizică şi alimentaţia în raport cu diferitele gr~pe de wkstă; prevenirea bolilor transmisibile în rîn-uurile copiilor şi adolescenţilor, elaborarea normelor antiepidemice privind funcţionarea colectivităţilor de copii şi adolescenţi; studiul stării de sănătate a tinerii generaţii, prin intermediul datelor privind dezvoltarea fizică, morbiditatea şi demografia. Studiile de igienă stau azi la baza tuturor măsurilor luate de stat pentru a se asigura un cadru cît mai sănătos de viaţă şi studiu în instituţii de toate genurile pentru copii şi adolescenţi. Numeroasele şcoli noi construite în anii noştri sînt o mărturie evidentă a aplicării normelor igienice. Pentru dezvoltarea armonioasă a şcolarului este însă necesar ca şi în familie să se cunoască şi să se aplice recomandările igienei. Principalele indicaţii în acest sens sînt: elaborarea unui regim zilnic de activitate a şcolarului, cu ore fixe pentru tot ce face copilul de-a lungul zilei şi bazat pe alternanţa judicics dozată între muncă şi odihnă, precum şi între diversele forme de activitate; respectarea programului de somn, de 10—11 ore pentru şcolarii mici şi de 8Va—9 ore pentru cei din clasele mari; aerisirea camerei în care doarme şcolarul şi asigurarea condiţiilor indispensabile de confort, întuneric şi linişte; asigurarea unei alimentaţii complete şi variate, din care să nu lipsească în special alimentele bogate în proteine (carne, ouă, lapte, produse lactate) şi vitamine (legume şi fructe); amenajarea unui loc confortabil şi bine iluminat, mereu acelaşi, pentru pregătirea lecţiilor acasă; formarea exigentă şi stăruitoare a tuturor deprinderilor de igienă individuală; călirea organismului, prin folosirea aerului curat (cel puţin 2—3 ore din programul zilei afară la aer!), a soarelui şi apei, îmbinată cu practicarea culturii fizice, a jocurilor sportive şi sporturilor potrivite vîrstei.
igiena organelor genitale feminine, spălarea organelor genitale externe pe care trebuie să o iacă femeia de două ori pe zi, dimineaţa şi seara şi după fiecare scaun. Aceste reguli de igienă trebuie respectate şi în timpul menstrua-ţiei. Pentru toaleta externă se foloseşte apa caldă şi săpunul neiritant (de preferinţă săpun special pentru copii sau săpunul de bărbierit). Irigaţiile vaginale nu sînt obligatorii zilnic la femeile sănătoase şi fără scurgeri vaginale abundente. Ele sînt necesare după raporturile sexuale sau ca tratament în diversele afecţiuni. Spălătura trebuie executată cu un irigator curat, strict personal, cu apă fiartă şi răcită, la care se adaugă un dezinfectant slab (tetragin, soluţie de acid lactic sau bicarbonat de sodiu), întrebuinţarea de dezinfectante puternice sau apă prea fierbinte duce la iritarea mucoasei vaginale. Irigaţiile vaginale sînt în general contraindicate la femeia gravidă şi în timpul menstruaţiei.
ihtioză, dermatoză constînd într-o uscăciune exagerată a pielii, ceea ce are ca rezultat formarea în număr mare a unor scuame amintind solzii peştilor. Boala începe cam în al doilea an de viaţă, datorită unei distrofii familiale
Ihtioză (piele cu aspect de solzi de peşte).
asociate de cele mai multe ori cu tulburări ale glandelor cu secreţie internă. Treptat, întreaga suprafaţă a corpului, cu excepţia locurilor de îndoire amarilor articulaţii (cot, axilă, genunchi, inghine), se acoperă cu scuame uscate de aspecte
200
variabile: mici, tărîtoase (ihtioza pitiriazi-formă), mai mari, lamelare (ihtioza scutulara), netede şi lucitoare (ihtioza netedă) sau negricioase (ihtioza neagră), fapt care provoacă mari neplăceri bolnavilor cu atît mai mult cu cît datorită acestei stări pielea se apără foarte prcst împotriva microbilor provocatori de infecţii purulente. Deşi prezintă unele ameliorări vara, cînd secreţia de sudoare este mai abundentă şi înrăutăţiri iarna, boala dăinuie toată viaţa. Tratamentul local constă în băi calde zilnice sau la 2 zile, de cîte 1 — 2 ore, conţinînd substanţe ce îndepărtează scuamele (keratolitice). Se mai recomandă în acelaşi scop ungerea pielii cu pomezi cu acid salicilic. Bolnavul va urma un regim alimentar bogat în lichide, grăsimi, untură de peşte. Ca tratament general, injecţiile cu hormoni, în special ovarieni, au dat uneori rezultate.
iluminat. Lumina suficientă menajează ochiul, preîntîmpină obosirea vederii şi contribuie la menţinerea bunei dispoziţii, la mărirea capacităţii de lucru şi la îmbunătăţirea randamentului în muncă. Iluminatul este de două feluri: natural, cînd lumina vine de la soare, şi artificial, cînd lumina este dată de curentul electric (iluminatul cu lampa de petrol sau cu lumînarea este sortit dispariţiei totale, în condiţiile realizate de electrificarea rapidă a ţării). Uneori devine necesar ca iluminatul natural să fie completat cu iluminatul artificial. Părerea că această îmbinare între cele două feluri de iluminat ar strica vederea nu este întemeiată. Pentru un bun iluminat natural al locuinţei este necesar ca ferestrele să fie suficient de mari, geamurile să fie permanent şterse (geamul murdar reţine pînă la jumătate din lumină), iar pătrunderea luminii să nu fie stînjenită de diverse obstacole, ca perdele, ghivece de flori sau plante decorative. Contează şi culoarea deschisă a pereţilor încăperii. Pentru un iluminat artificial igienic sînt de luat în considerare următoarele: să fie lumină-suficientă, de pildă cel pu|in un bec de 75— 100 waţi pentru o cameră de 20 m2 lumina să fie difuză (trecută printr-o sticlă mată de abajur sau emanată de un bec mat); la masa de lucru sau la maşina de cusut să existe o luminare speciaiă din stînga, fără ca fasciculul luminos să izbească ochii; luminozitatea locului de muncă să nu contrasteze prea tare cu întunericul spaţiului din jur. Să nu se uite curăţenia sticlei becului electric. Dacă becul s-a murdărit, puterea lui scade la jumătate. De exemplu, un bec de 100 waţi va consuma tot atît curent electric, dar ua furniza o lumină egală cu cea a unui bec de 50 waţi. Iluminatul cu tuburi luminiscentc, tot mai frecvent utilizat în ultimul timp, prezintă numeroase avantaje: este mai economic, dă o lumină plăcută ochiului şi mai apropiată de lumina soarelui, nu încălzeşte şi are acţiune de distrugere a germenilor din aerul încăperii luminate.
rînpetigo contagios (bube dulci), boală de piele provocată de streptococ, apărînd mai ales la copiii a căror curăţenie corporală lasă de dorit. începe printr-o pată roşie, pe care foarte curînd se formează o băşică mare (bulă), conţinînd un lichid clar, care curînd devine gălbui, purulent. După spargerea bulei rămîne o eroziune superficială, care se acoperă cu coji galbene, de culoarea mierii. Netratată, boala se întinde cu multă uşurinţă datorită conta-giozităţii foarte mari a lichidului provenit din bulele rupte, atît la copilul bolnav, cît şi la alţi copii cu care acesta vine în contact în timpul şcolii, al jocurilor etc. Este bine deci ca, In cazul unei astfel de îmbolnăviri, copilul să fie arătat imediat unui medic, pentru a începe tratamentul şi să fie ferit de contactul cu alţi copii, la şcoală sau acasă. Pentru prevenire şi tratament, vezi piodermite.
impotenţă (sexuală), imposibilitatea săvîr-şirii actului sexual de către bărbat. Pentru ca actul sexual să se facă normal, bărbatul trebuie să prezinte: atracţie sexuală (libido), erecţie (creşterea şi întărirea organului sexual), voluptate (senzaţie de plăcere în efectuarea actului sexual) şi ejaculare (eliminarea spasmodică a spermei). Impotenţa se poate manifesta în una din aceste etape (erecţie incompletă sau întreruptă, ejaculare precoce ante portas) sau în toate etapele actului sexual. Cauzele mai importante ale impotenţei pot fi datorite unor leziuni în măduva spinării, unde se găsesc centrii erecţiei şi ejaculaţiei, unor tulburări endocrine (insuficienţa gonadelor — testiculelor—, insuficienţă hipofizară), unor modificări de formă (anormale) ale penisului (hipospadias), fapt ce împiedică actul sexual normal, surmenajului, nevrozei (neurastenie sexuală), neîncrederii bolnavului în posibilităţile sale sexuale (timiditate sexuală, trac)/ în urma unui eşec sau a unor tulburări psihice, abuzului, fricii, dezgustului, alcoolului, abstinenţei prelungite, lipsei de experienţă. Cînd există o cauză organică (boli ce lezează glandele endocrine, măduva spinării, sistemul nervos central) tratamentul va căuta să o vindece sau să
o	amelioreze prin hormoni, tratamente anti-inflamatorii, după caz; cînd impotenţa este datorită surmenajului sau neîncrederii bărbatului în posibilităţile sale sexuale — impotenţa psihică, cea mai frecventă — odihna, somnul, psihoterapia, experienţa şi răbdarea pot duce la vindecare (vezi psihoterapie): imunitate, starea de rezistenţă a unui organism faţă de o infecţie. Cu alte cuvinte, un organism imun împotriva unei anumite boli infecţioase nu face acea boală chiar dacă microorganismul patogen respectiv a pătruns în organism. Imunitatea poate fi naturală de specie (omul, de exemplu, este imun faţă de unele boli ale animalelor; animalele la rîndul lor sînt imune faţă de anumite boli pe care le poate face numai omul). Tot imunitatea naturală este cea rezultată din mobilizarea mijloa-
201
celor de apărare proprii ale organismului faţă de infecţii, mijloace care reuşesc de multe ori să împiedice pătrunderea microorganismelor patogene în organism. Astfel, pielea intactă împiedică pătrunderea agenţilor patogeni, iar unele mucoase, prin secreţiile pe care le produc,
La Institutul „Dr. I. Cantacuzino" se prepară seruri şi vaccinuri
pot distruge agenţii patogeni (de exemplu, lizozimul, o substanţă care se găseşte mai ales în lacrimi, are o acţiune bactericidă importantă). Şi flora bacteriană normală, saprofită, care se găseşte în gură, căile aeriene superioare, faringe, tubul digestiv, vagin face de multe ori imposibilă dezvoltarea unor microorganisme patogene. Anumite substanţe din sînge (alexina, oroperdina, anticorpii naturali etc.) au, de asemenea, acţiune de anihilare faţă de mulţi agenţi patogeni. Fagocitoza şi celelalte mecanisme care intră în acţiune în fenomenele de inflamaţie reuşesc, de asemenea, de multe ori să oprească pătrunderea unor microorganisme patogene în organism. Imunitatea poate fi şi dobîndită sau cîştigată. Astfel, în cursul unor boli infecţioase se produc anticorpi faţă de agentul patogen respectiv, care persistînd în sînge timp îndelungat, uneori toată viaţa, produc rezistenţa organismului faţă de această infecţie (de exemplu, varicela şi rujeola lasă imunitate pe toată viaţa). Tot dobîndită este imunitatea care se capătă după vaccinare. Astfel după vaccinarea antivariolică, organismul devine rezistent faţă de variolă, după vaccinarea antipoliomielitică devine rezistent faţă de poliomielită ş.a.m.d.
incubaţie, perioadă care se scurge de la infecţie pînă la apariţia primelor semne de boală. Este totdeauna tăcută,' lipsită de orice mani-
festare clinică. In această perioadă, viitorul bolnav este aparent sănătos. Ea corespunde fazei de multiplicare a germenilor în organism pînă la atingerea unui număr suficient pentru a declanşa boala, cît şi timpului necesar organismului pentru a căpăta o anumită stare reac-ţională. Perioada de incubaţie este diferită ca durată de la boală la boală. împărţind bolile după durata incubaţiei, vom deosebi: boli cu incubaţie scurtă (1 — 7 zile), ca de exemplu scarlatina şi difteria; boli cu incubaţie mijlocie pînă la 14 zile, cum sînt rujeola, varicela şi febra tifoidă; boli cu incubaţie lungă pîna la
21	de zile şi peste 21 de zile, ca rubeola, turbarea şi hepatita epidemică. Cunoaşterea perioadei de incubaţie ne ajută la stabilirea: a) unor date de prognostic; b) anumitor măsuri de profilaxie a lor (a stabili de pildă timpul de menţinere în carantină a unui contact, ţi-nînd seamă că unele boli, ca rujeola şi poliomielita, sînt contagioase în ultimele zile de incubaţie); c) momentului infectant şi al izvorului de infecţie (ancheta epidemiologică).
infarct miocardic, ocluzie coronariană, parţială sau totală, care se însoţeşte de o leziune (necroză), mai mult sau mai puţin întinsă, în muşchiul inimii. Infarctul cardiac reprezintă stadiul cel mai avansat al bolii coronariene (coronarită) şi gravitatea lui depinde de localizarea şi întinderea leziunii în miocard. începutul bolii este brusc, mai des în repaus, după
o	masă copioasă sau în somn şi se manifestă prin durere caracteristică în dreptul inimii, radiind în diverse direcţii: furca pieptului, gît, umăr, membrul superior stîng, sau bilateral în ambele braţe. Intensitatea durerii este extraordinară, nu cedează la nitroglicerină repetată şi fără intervenţia unui opiaceu se poate prelungi şi peste 24 de ore. în această perioadă apar de regulă şi alte semne care precizează diagnosticul: scăderea tensiunii arteriale, febră, puls accelerat şi neregulat, dispnee, greaţă şi vărsături, iar uneori şoc. Unele analize de laborator întăresc şi mai mult această supoziţie încă din primele ore ale infarctului, înainte chiar ca electrocardiograma să se modifice. Aceasta din urmă se repetă pe tot parcursul bolii, pentru a putea urmări evoluţia ei. Repausul absolut şi obligatoriu la pat va trebui să fie instituit din primele minute, în felul acesta se permite inimii să facă faţă la un efort redus, se asigură o bună cicatrizare a muşchiului necrozat şi o evoluţie a bolii fără complicaţii. Acest repaus la pat va fi păstrat cel puţin 20—25 de zile, iar în formele complicate, şi 45 de zite. Mobilizarea va începe la avizul medicului şi numai progresiv, la început mobilizare pasivă a membrelor în pat şi abia înainte de ieşirea din spital, se va trece, tot treptat, la mobilizarea activă. Tratamentul medicamentos urmăreşte combaterea durerii (morfină), împiedicarea extinderii zonei de infarct prin anticoagulante (heparină).
202
infecţie (proces infecţios), conflictul care are loc între un microorganism (agent) patogen (microb, virus, rickettsie, ciupercă) şi organismul în care a pătruns. Rezultatul acestui conflict este deseori boala infecţioasă, cînd forţele de apărare ale organismului nu reuşesc să distrugă agentul patogen la poarta de intrare. Alteori însă, victoria este a organismului şi infecţia nu se produce. Infecţie de focar, afecţiune inflamatoare, întreţinută de un proces infecţios cronic şi localizat, care se află la distanţă. Procesul care determină infecţia de focar se numeşte focar de tnfecţie; el este bine delimitat „mocnind în tăcere“ dar răspîndind periodic, pe calea circulaţiei sanguine sau limfatice, microbi şi toxine care acţionează asupra organismului în general şi asupra diferitelor organe în mod special. Infecţiile de focar afectează diferite aparate şi sisteme: aparatul locomotor (reumatism articular acut, artroze, lumb.ago), aparatul cardiovascular (miocardite, endocar-dite, arterite), renal (nefrite). Cele mai frecvente focare primare de infecţie sînt: infecţiile dentare, amigdalitele şi sinuzitele cronice, metro-anexitele, colecistitele şi apendicita cronică, supuraţiile pulmonare.
infestare, pătrunderea şi dezvoltarea într-un organism uman sau animal a unui parazit. De exemplu: ascarid, oxiur, tenie.
infiltrat, leziune circumscrisă, izolată, care se localizează cel mai adesea la vîrful plămî-nului, mai jos de claviculă, şi care traduce o formă de început a tuberculozei. Nu dă loc la manifestări clinice şi reprezintă de obicei o descoperire radiologică. Pentru acest motiv se recomandă control microradiofotografic cel puţin o dată pe an.
inflamatie, totalitatea reacţiilor biologice care se petrec local la nivelul ţesuturilor la poarta de intrare a unui microorganism patogen în organism. Fenomenele inflamatorii fac parte din primele măsuri de apărare ale organismului pentru a împiedica invadarea organismului de agentul patogen pătruns. Reacţiile cele mai importante din inflamaţie sînt: dilatarea vaselor capilare şi trecerea prin peretele lor în ţesutul respectiv a globulelor albe care fşgo-citează microorganismul pătruns (vezi fagoci-toză). Local, la nivelul inflamaţiei, din cauza reacţiilor care se petrec, apar următoarele semne caracteristice; roşeaţă, durere, tumefiere (umflare) şi căldură locală crescută. Deseori din lupta dintre organism şi agentul patogen se formează puroi, care este constituit din leuco-cite distruse, microbi, ţesuturi necrozate.
inframicrobiologie (virusologie), ştiinţă care se ocupă cu studiul virusurilor (inframicrobi).
infuzie, procedeu de extracţie prin apă fierbinte a substanţelor medicamentoase active din vegetale. In funcţie de caracteristicile substanţei pe care vrem s-o extragem din plante (flori, frunze, rădăcini) folosim acţiunea apei la o anumită temperatură şi o anumită perioadă de timp, care diferă după procedeul ales (mace-
rare, infuzie sau decoct). Pentru infuzare, apa se încălzeşte la temperatura de fierbere (înainte de a da în clocot) şi trebuie să acţioneze asupra produselor vegetale (înmuiate în apă rece în prealabil) timp de 15 minute, într-un vas închis. Se filtrează după răcire, soluţia obţinută numindu-se infuzie. Cantitatea de ceai folosită la prepararea unei infuzii este de 3—5 g la 100—150 ml apă (cam cît luăm cu trei degete). Infuziile administrate în scop terapeutic se eliberează de la farmacie în bazi unei prescripţii medicale, în sticle etichetate. Ele se iau cu linguriţa sau lingura, de obicei în 3 reprize pe zi, sau după indicaţia medicului. Cu toate că au în compoziţia lor substanţe conservante, este bine ca infuziile să fie eliberate în cantităţi mici (pe cîteva zile), deoarece se alterează uşor. Pe perioada întrebuinţării se vor păstra la rece.
inhalaţie, inspirarea unor gaze sau lichide fin pulverizate în scopul obţinerii unui efect terapeutic, cu ajutorul unor aparate şi dispozitive speciale. Inhalaţiile cu aer folosesc camerele pneumatice şi aparatele individuale de supră-şi subpresiune. Cele cu lichide fin pulverizate utilizează aparate producătoare de ceaţă, aero-solizatoare etc. Pentru inhalaţii cu .substanţe lichide se folosesc soluţiile medicamentoase (antibioticele, apele minerale etc.). E^e acţionează asupra mucoasei respiratorii. Dacă sînt fin dispersate, în aerosoli, ajung la nivelul alveolelor pulmonare unde sînt resorbite şi pătrund în circulaţia generală, la fel ca şi într-o injecţie.
Inhalaţie.
inimă, organ muscular de formă conică, aşezat în partea anterioară stîngă a cavităţii toracice. Vîrful inimii este îndreptat anterior, în jos şi spre stînga, iar baza inimii, superior, posterior şi spre dreapta. Cu una dintre feţele sale, inima vine în contact cu muşchiul diafragm, iar cu vîrful atinge peretele toracic în dreptul spaţiului al patrulea intercostal (la omul adult). In rare cazuri, inima se situează de partea dreaptă a sternului, fie datorită unei
203
inversiuni în aşezarea organelor interne de la naştere, fie datorită unei afecţiuni pleurale sau pulmonare care împinge inima spre dreapta. Situarea în dreapta a inimii se numeşte dex-trocardie. De mărimea unui pumn la omul adult, inima este formată din pereţi musculoşi
ASCAR — instituţie de specialitate pentru asistenta bolnavilor de inimă.
acoperiţi cu un înveliş dublu (pericard) şi căptuşită cu un endoteliu numit endocard. Muşchiul inimii (miocardul) este alcătuit din fibre circulare şi oblice, care formează mai multe straturi. Cavităţile inimii sînt în număr de patru: două atrii şi doi ventriculi. Din fiecare atriu se desface cîte un mic săculeţ cu pereţi musculari încreţiţi, numit urechiuşe. Atriul şi ventriculul din stînga comunică între ele, dar nu comunică cu atriul şi ventriculul din dreapta, între care există de asemenea comunicaţie. Intre atrii şi ventriculi există cîte un orificiu ce se închide intermitent în timpul sistolei cardiace cu nişte clapete, numite val-vule. Orificiul atrio-ventricular stîng (mitral) are două valvule mitrale. Cel atrio-ventricular drept are trei valvule tricuspide. De valvule se prind nişte firişoare numite cordagii (coarde), care la rîndul lor se fixează de formaţiuni musculare numite pilieri. La atriul drept soseşte sîngele prin două vene cave (superioară şi inferioară). Din atriul drept, sîngele trece în ventriculul drept, iar din acesta, în artera pulmonară, prin care se duce la plămîn (vezi circulaţia sîngelui). De la plămîn, sîngele ajunge în atriul stîng, de unde trece în ventriculul stîng şi apoi în artera aortă, răspîndindu-se înorganisrn (vezi circulaţia sîngelui). Inima este irigată de arterele coronare care o înconjură sub forma unei cununi, la locul dintre atrii şi ventriculi (fapt de la care îşi trage şi numele). In pereţii
atriului drept există nişte formaţiuni (noduli) de ţesut neuromuscular nediferenţiat, care generează impulsuri pentru contracţiile inimii, cu o frecvenţă normală de 60— 80/min. Aceste impulsuri se răspîndesc către ventriculi printr-o bandă de ţesut nervos (bandeleta Hiss). Asupra inimii acţionează fibre ale sistemului nervos vegetativ, simpatic şi parasimpatic, care determină, respectiv, accelerarea bătăilor inimii (tahicardie) sau rărirea acestora (bradicardie). Contracţiile inimii numite sistole se succed în mod normal la intervale regulate. Pauzele dintre contracţii numite diastole, au o durată mai mare de cît cea a sistolelor. Uneori faţă de aceste contracţii normale, pot apărea contracţii precoce, numite extrasistole (palpitaţii), urmate deseori de diastole alungite. Pentru ca sîngele să poată trece din atrii în ventriculi, sistola atrială începe înaintea celei ventriculare cu aproximativ 0,2 secunde. După ce sîngele a ajuns în ventricul, acesta se contractă la rîndul lui (sistolă ventriculară) împingînd sîngele în artera aortă sau pulmonară. Sistola şi diastola cardiacă formează împreună un ciclu cardiac sau revoluţie cardiacă. In timpul sistolei, miocardul îşi consumă rezervele de energie pe care şi le reface în timpul diastolei. Refacerea energetică fiind mai înceată decît consumul, durata diastolei este de obicei mai lungă ca a sistolei. întoarcerea sîngelui din artere în ventriculi este împiedicată datorită existenţei unor valvule în aşa fel situate, încît ele se deschid în timpul sistolei şi se închid în timpul diastolei. întoarcerea sîngelui din
6
Inimă secţionată tn treimea mijlocie. Se vede dezvoltarea mult mai mare a pereţilor ventriculului stîng (dreapta) comparativ cu a pereţilor ventriculului drept. Ventriculul stîng are de făcut faţă unui lucru mecanic mult mai rtiare
204
ventricul în atriu este, de asemenea, împiedicată de valvulele tricuspide sau mitrale, care se dese hi d în. timp ui diaşioiei, jşi^jŞchid în timpul sistolei. In timpul trecerii sîngelufprin inimaT^datorită închiderii şi deschiderii val-vulelor şi vibraţiei lor, apar zgomote ce pot fi auzite dacă aplicăm în dreptul inimii urechea sau stetoscopul. Aceste zgomote au caractere deosebite în timpul sistolei şi al diastolei, pu-tînd fi urmărite separat pentru fiecare dintre orificiile inimii, care conţin valvule. In unele boli de inimă care modifică deschiderea ori-ficiiloratrioventriculare sau structura valvulelor apar zgomote noi, numite sufluri, pe baza căroi a se poate pune diagnosticul leziunii ivite. La fiecare contracţie, ventriculul împinge cîte 50—200 ml sînge, cantitate numită debit sistolic. Cantitatea de sînge pompată într-un minut se numeşte debit cardiac. Aceste debite cresc sau scad în raport cu necesităţile organismului. Astfel, în efortul fizic, cînd muşchii au un consuni mai crescut de oxigen şi substanţe nutritive, irigaţia musculară creşte prin creşterea debitului cardiac. Inversul se întîmplă la trecerea de la o activitate mai intensă la repaus. Activitatea depusă de inimă pentru mobilizarea sîngelui se numeşte muncă sau travaliu	cardiac.	Forţa cheltuită	în	24 de
ore de miocard pentru pomparea* sîngelui este echivalentă	cu aceea care	ar	ridica
2 — 3 vagoane de marfă la o înălţime de
1	m de la pămînt. Creşterea debitului cardiac se face atît prin creşterea frecvenţei sis-tolelor, cît şi prin creşterea debitului de sînge eliminat	în fiecare sistolă. Cu cît	individul
este mai antrenat, cu atît adaptarea inimii la efort	se face	predominant prin	al	doilea
mecanism, prin care consumul de energie este mai redus, iar randamentul inimii mai mare. In timpul activităţii inimii iau naştere curenţi electrici de mică intensitate care se răspîndesc în corp întocmai ca undele din jurul unui obiect aruncat în apă. Aceşti biocurenţi generaţi de inimă pot fi captaţi, amplificaţi şi înscrişi cu ajutorul aparatelor numite electrocardiografe, sub forma unor oscilaţii denumite electrocardiograme. Funcţia urechiuşelor şi a învelişurilor inimii. Fiind nişte prelungiri ale atrii-lor, cu pereţii încreţiţi şi elastici, urechiuşele ar putea juca un rol de'supapă de presiune, ştergînd diferenţele care există între sistola şi diastola atrială. Endocardul, prin luciul său, favorizează scurgerea sîngelui, împiedicînd apariţia coagulării (vezi coagularea sîngelui). Pericardul prin foiţele seroase ajută mişcarea inimii în sacul fibros care îi fixează poziţia ei normală (pericardul fibros).
injecţie, introducerea unei soluţii medicamentoase în organism cu ajutorul unui ac adaptat la seringă. Poaje fi subcutanată, intramuscu-lară, intravenoasă, rahidiană, intracardiacă etc. Terapeutica modernă face necesară introducerea unui număr tot mai mare de substanţe în organism prin injecţii. Prin injecţiile făcute în
condiţii de sterilizare incorecte se pot transmite anumite infecţii, printre care, în primul rînd, hepatita epidemică. De aceea, la efectuarea injecţiilor trebuie să se evite persoanele necalificate. Injecţiile trebuie făcute numai de cadre medico-sanitare care posedă cunoştinţele
La fabrica de seringi.
necesare în legătură cu sterilizarea corectă a acelor şi seringilor (prin fierbere, timp de 30 de minute).
insecticid, substanţă chimică cu acţiune distrugătoare asupra artropodelor, dintre care: păduchi, purici, ploşniţe, căpuşe, muşte, ţînţari. Insecticidele sînt utilizate pe scară largă în combaterea unor boli care se transmit prin vectori (vezi deparazitare).Cele mai utilizate sînt insecticidele numite de contact, deoarece intoxicarea insectelor se face cînd acestea vin în contact cu substanţa toxică, aceasta pătrunzînd prin învelişul lor de chitină şi provocînd paralizii. Aceste insecticide mai sînt numite şi remanente, deoarece obiectele pulverizate îşi păstrează efectul zile şi chiar săptămîni. Astfel sînt insecticidele clorurate (D.D.T. hexaclorciclo-hexan), utilizate în sectorul medical şi insecticidele organofosforice (parathionul, utilizat numai în sectorul agricol).
insolaţie, accident provocat de radiaţiile solare sau de o căldură excesivă. Se manifestă cu cefalee intensă, torpoare sau dimpotrivă stare de agitaţie, oprirea transpiraţiilor, vo-mitări, halucinaţii sau delir, putînd merge
205
pînă la pierderea cunoştinţei. Tratamentul constă în scoaterea imediată de sub razele soarelui, împachetări cu cearşafuri umede, pungă cu gheaţă la cap, băuturi reci. Dacă bolnavul şi-a pierdut cunoştinţa se practică respiraţie artificială, pînă la sosirea medicului. Atenţie la remisiunile înşelătoare, de aceea se recomandă repaus prelungit la pat.
insomnie, imposibilitatea de a adormi, de a dormi sau existenţa unui somn insuficient (somn întrerupt, superficial, care nu odihneşte). Apare în special după eforturi psihice mari (emoţii, activitate intelectuală prelungită şi intensă, supărări), în urma creşterii excitabilităţii celulelor scoarţei cerebrale. Poate fi una din urmările altor boli organice (boli febrile, boli de inimă) sau simptomul principal în nevroză, în stările de agitaţie ale unor bolnavi psihici (exemplu în manie, în psihoza alcoolică). In cazul bolilor organice, tratarea acestora duce şi la vindecarea insomniei. In oboseala intelectuală şi fizică (surmenaj) şi nevroză se vor asigura o odihnă necesară, o activitate fizică corespunzătoare (plimbări, gimnastică), medicamente care diminuează excitabilitatea scoarţei (calmante) şi somnifere, după stricta prescriere a medicului.
inspecţia de stat pentru igienă şi protecţia muncii, instituţie creată la începutul anului 1963, prin reorganizarea centrelor sanitare şi antiepidemice (sanepiduri) şi avînd rolul de a coordonaşi îndruma activitatea antiepidemică, de asanare a condiţiilor la locul de trai şi de muncă şi de aplicare a măsurilor de protecţia muncii pe un anumit teritoriu (regiune, raion), precum şi de a efectua controlul sanitar curent şi preventiv pe teritoriul ce-i revine. La nivel republican funcţionează Inspecţia de stat pentru igienă şi protecţia muncii în cadrul Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale.
instilaţie, depunerea de picături de medicamente în soluţie pe suprafaţa mucoaselor în scop terapeutic. Se realizează cu ajutorul unui picător alcătuit dintr-un tub de sticlă efilat la un capăt pentru formarea picăturilor şi cu o pară de cauciuc la capătul opus, necesară manevrării lichidului. Exemplu de instilaţie: a) instilaţie oculară, care se face la unghiul extern al ochiului (bolnavul privind în sus şi în partea opusă) şi care constă în depunerea a 2—3 picături de colir pe mucoasa conjuncti-vală a pleoapei inferioare, ce este trasă puţin în jos. După instilare, bolnavul trebuie să clipească des, pentru ca lichidul să se răspîndească
uniform; b) instilaţie nazală, care se face apli-cînd 3—6 picături de medicament în fiecare nară, pacientul stînd culcat cu capul lăsat pe spate şi întors în partea opusă narei în care instilăm; c) instilaţie în ureche, care se face depunînd cîteva picături de medicament uşor încălzit (neotimpanal) în conductul auditiv extern, bolnavul fiind culcat pe o parte.
institute de cercetări ştiinţifice medicale din ţara noastră. Prima instituţie medicală romî-neasc.ă în care s-au efectuat sistematic cercetări ştiinţifice a fost Institutul de patologie şi bacte-riologie, creat pe lîngă catedra lui V. Babeş, în 1887, cînd marele savant a fost numit profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. La acest institut a fost organizat încă din 1888 un centru de tratament preventiv împotriva turbării şi apoi de producţie a serului antidifteric. Laboratorul de medicină experimentală care, începînd din 1901, a funcţionat sub conducerea profesorului I.Cantacuzino, a devenit curînd instituţia în care şi-au făcut iniţierea ştiinţifică unii din cei mai dotaţi tineri cercetători romîni, ca de exemplu, C. Ionescu-Mihăieşti, D. Danielopolu, M.Ciucă, N. Gh.Lupu, D.Combiescu şi alţii. Acest laborator a furnizat mari cantităţi de materiale biologice imu-nizante (seruri şi vaccinuri), în vederea desfăşurării cu succes a campaniilor antiepidemice, mai cu seamă în cursul războaielor din 1913 şi 1916-1918. In 1921, laboratorul a fost transformat în Institutul de seruri şi vaccinuri „Dr. /. Cantacuzino", în cadrul căruia munca de cercetare ştiinţifică a fost, în continuare, îmbinată cu producţia în serie a pre-
de „Inframicrobiologie“ al Academiei R.P.R.
paratelor imunizante. în 1924 a fost creat Institutul de medicină legală „Mina Minovici“, în 1927 Institutul de igienă, în 1939 Institutul de antropologie. Pe lîngă diverse catedre ş.
Institutul
206
clinici ale facultăţilor de medicină din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, au funcţionat alte asemenea institute de cercetare. In anii regimului d'e-mocrat-popular, Academia R.P.R. şi Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale conduc activitatea a numeroase institute, centre şi
La Institutul de ,.Geriatrie'4.
colective de cercetări ştiinţifice,reorganizate sau în majoritatea cazurilor, nou-înfiinţate: Institutul de fiziologie normală şi patologică, ' Institutul de endocrinologie, Institutul de neurologie Bucureşti, Institutul de inframicrobiologie, Institutul de micro biologie, epidemiologie şi para-zitologie „Dr.I.Cantacuzino“, Institutul de anatomie patologică „V.Babeş“, Institutul de igienă şi protecţia muncii, Institutul de cercetări farmaceutice şi control al medicamentului, Institutul de ftiziologie, Institutul de expertiză şi recuperare a capacităţii de muncă, Institutul de medicină judiciară „Mina Minovici“, Institutul de balneologie şi fizioterapie, Institutul oncologic, Institutul de geriatrie şi altele. Unele din aceste institute posedă filiale sau colective ajutătoare în alte centre ştiinţifice medicale. Partidul şi guvernul pun la îndemîna cercetătorilor documentarea, aparatura şi mijloacele tehnice cele mai perfecţionate, în vederea rezolvării unor probleme de mare interes pentru sănătatea publică.
insuficienţă cardiacă, incapacitatea inimii de a alimenta cu sînge ţesuturile şi viscerele organismului, pe măsura nevoilor acestora. Reprezintă stadiul avansat al majorităţii bolilor inimii şi se datoreşte scăderii forţei contractile a miocardului, urmată de dilatarea treptată a inimii. Printre obstacolele care îngreunează munca inimii sînt mai rar defectele intracardiace din bolile congenitale, dar mai ales cardiopatiile valvulare cronice, ca şi modificările inflama-
toare sau de irigaţie ale miocardului, care au loc în reumatism sau în boala coronariană. Alteori, miocardul este sănătos şi capabil de a-şi duce munca de pompare a sîngelui, dar unele boli împiedică sîngele venos să se întoarcă la inimă. Există trei feluri de insuficienţă cardiacă: a) insuficienţa inimii stingi, consecutivă hipertensiunii arteriale, afecţiunilor aortei, coronaritelor. Această formă de insuficienţă cronică a inimii stîngi apare cu dispnee de efort progresivă, care cu vremea se instalează şi seara sau în poziţie culcată. în forma de insuficienţă acută a inimii stingi, ea se traduce prin crize bruşte de dispnee: astm cardiac şi edem pulmonar acut; b) insuficienţa inimii drepte, de obicei consecinţa unui baraj în circulaţia pulmonară, provocat de o boală cronică de plămîni sau de unele cardio: patii congenitale. Tulburările prezente în această formă de insuficienţă cardiacă se datoresc stagnării sîngelui în venele gîtului care proemină, în ficatul care se congestionează şi devine dureros şi în ţesuturi; picioarele se umflă din cauza edemului. Un alt semn important în acest tablou este cianoza (învineţeala) provocată de insuficienta oxigenare a sîngelui în plămîni ;c) insuficienţa totală a inimii, avînd ca simptome comune ambelor insuficienţe: dispnee, cianoză, vene proeminente la gît, ficat mare şi edeme. Toate aceste semne care traduc suferinţa inimii se şterg aproape complet, dacă se instituie un tratament corect în stare să reducă munca miocardului şi să-i mărească forţa de contracţie. Mijloacele pentru a obţine aceasta sînt: 1) repaus la pat sau în fotoliu; 2) regim alimentar cu îndepărtarea sării şi care cuprinde în general zeamă de fructe şi de legume, carne fiartă, glucide;
3)	tonicardiace, dintre care cele mai folosite sînt preparatele de digitală şi strofantină;
4)	diuretice (Uroflux, Diuramid, Nefrix) pentru creşterea diurezei spre a uşura munca inimii.
insuficienţă renală acută, sindrom caracterizat prin încetarea bruscă şi completă sau aproape completă a funcţiilor rinichiului (nu se mai produce urină, spre deosebire de „re-tenţia acută“, în care urina nu se mai elimină din vezică). Survine în intoxicaţii, infecţii (avort provocat), stări de şoc cu pierderi mari de lichide şi reducerea debitului renal (comă diabetică, diaree prelungită, hemoragii) şi se traduce prin anurie.
intertrigo, inflamaţie a pielii, care apare la locurile unde pielea face cute, în regiunea inghinală, plică fesieră, între degete, sub sîni la femeie etc., ca rezultat al unei infectări cu streptococ sau ciuperci parazitare. Boala este favorizată de frecarea suprafeţelor de piele una peste cealaltă şi de umiditatea caracteristică acestor regiuni. Intertrigo poate să apară şi în urma uscării insuficiente a pliurilor pielii după baie sau la sugari, datorită îngrijirii insuficiente. La nivelul intertrigo-ului, pielea devine umedă, roşie, roşeaţa se răspîndeşte
207
simetric de ambele părţi ale pliului, uneori apă-rînd fisuri superficiale. Profilaxia constă în păstrarea curăţeniei, spălarea pliuri lor pielii cu soluţie de acid boric (o linguriţă de ceai la un pahar de apă fiartă), cu soluţie roz-pal de hiper-manganat de potasiu urmată de uscarea cu
Intertrigo.
grijă şi pudrarea din abudentă cu pudră de talc. La sugari se recomandă ungerea pliurilor pielii de cîteva ori pe zi cu ulei vegetal sterilizat sau cu vaselină. Tratamentul comportă comprese cu soluţii dezinfectante, înlocuite apoi de mixturi şi pudraje. între suprafeţele de contact ale pielii se pun comprese sterile de tifon sau bucăţi de pînză călcate cu fierul încins. Nu se pune vată.
intoxicaţii. Intoxicaţiile acute sînt cazuri în care trebuie intervenit repede şi cu pricepere. Principalele indicaţii generale sînt: să se înlăture din organism sau să se neutralizeze toxicul; să se asigure transportul rapid al intoxicatului la spitalul cel mai apropiat; să se procedeze cu calm şi, înainte de toate, să nu se facă nimic care ar putea dăuna celui intoxicat. în intoxicaţia cu oxid de carbon (sobe defecte, mangal) sau provocate de defecte ale instalaţiei de gaze naturale sau de aragaz, se scoate bolnavul la aer curat, i se face respiraţie artificială, dacă este posibil i se administrează oxigen; se mai recomandă fricţionarea corpului şi a extremităţilor, termofoare, ceai fierbinte tare sau cafea, în intoxicaţia cu sodă caustică se vor da mult lapte, apă cu o{et (o lingură la un pahar), suc de lămîie, apă cu albuş de ou bătut. în intoxicaţia cu acizi (acid sulfuric, apă tare) se dau apă amestecată cu săpun, apă cu albuşuri de ou bătute, lapte, ulei de floarea soarelui sau alte grăsimi. Foarte important: în intoxicaţiile cu substanţe caustice (acizi, baze) nu trebuie provocate vărsături, nu trebuie făcută spălătura gastrică, pentru a nu perfora esofagul sau stomacul. în intoxicaţiile cu substanţe necunoscute (cînd există convingerea că nu sînt cauzate de substanţe caustice) sau în intoxicaţiile alimentare se provoacă vărsături prin atingerea omuşorului şi se practică spălătura stomacului prin administrarea unei cantităţi cît mai mari de apă caldă (la 30—35°),
208
urmată de provocarea vărsăturilor. în intoxicaţia cu alcool se desface bolnavului gulerul, se slăbeşte cureaua de la pantaloni, i se stropeşte faţa cu apă rece şi i se dă cu linguriţa cafea tare fierbinte. în intoxicaţia cu somnifere se spală stomacul, se administrează un purgativ şi dacă bolnavul este încă semiconştient,.
i	se dă cafea tare şi nu va fi lăsat să adoarmă pînă va ajunge la spital. Intoxicaţia accidentală la copil, stare patologică consecutivă introducerii în organism a unei substanţe care alterează, în proporţie variabilă manifestările vitale.
Această categorie de accidente poate fi prevenită în proporţie de 100% prin-tr-o supraveghere adecvată a copilului. Ele se explică prin lipsa de discernă-mînt a copilului mic, prin tendinţa lui de a introduce în gură orice îi cade în mînă, precum şi prin toleranţa lui scăzută la diverse substanţe medicamentoase. Noţiunea de substanţă toxică, este convenţională, fiindcă nu numai substanţa toxică propriu-zisă (foarte rară în gospodărie) produce accidente la copil, ci şi medicamentele ingerate în doză mare. Dintre substanţele toxice propriu-zise cităm soda caustică (întrebuinţată mai ales în mediul rural la prepararea săpunului de casă), care produce ulceraţii şi necroze foarte grave ale gurii şi esofagului mai ales. Ulceraţiile esofagului pot duce fie la perforaţie (ceea ce antrenează moartea rapidă prin infecţie), fie, după un interval de 1 — 2 săptămîni la stenozele esofagului, cu imposibilitatea de alimentaţie şi cu denutriţie gravă. Tratamentul stenozelor esofagiene postcaustice este deosebit de greu la copil şi se însoţeşte de o mare mortalitate. în ultima vreme s-au înregistrat intoxicaţii cu substanţe insecticide organofosforate, în urma consumării fructelor şi zarzavaturilor (nespălate) din grădini stropite cu aceste insecticide foarte toxice. Boala se manifestă prin tulburări ale sistemului nervos central: stare de excitaţie sau torpoare, lăcrimare, dureri abdominale, vărsături şi diaree, convulsii, apoi icter grav. Gravitatea este în funcţie de vîrsta copilului, de cantitatea de toxic absorbită şi de precocitatea unui tratament corect. Dintre medicamentele care provoacă intoxicaţii pot fi citate: romerganul, luminalul, atropina (destinate adulţilor care locuiesc în casă). Luîndu-le drept bomboane, cu atît mai mult cu cît multe din ele nu au un gust rău, copii de 2—3 ani le înghit cu uşurinţă mai ales cînd le este foame (cu 1 — 2 ore înainte de ora mesei), întrucît simptomele produse de ingestia medicamentului sînt foarte variate, de multe ori părinţii aduc tîrziu copilul la medic. Aceasta se întîmplă mai ales cînd părinţii nu constată imediat dispariţia medicamentului sau cînd consumul său a avut loc seara şi copilul a adormit curînd după aceea. Profilaxia intoxicaţiilor constă în supravegherea atentă a copilului şi în ţinerea sub cheie a tuturor substanţelor toxice şi a medicamentelor din casă. Părinţii trebuie să ducă copilul la medic
la primele semne de boală pentru ca tratamentul să poată fi eficace.
intradermoreacţie, probă biologică folosită uneori în diagnosticul unor boli infectioase, alteori pentru aprecierea stării de rezistenţă a organismului faţă de anumite boli contagioase. Tehnica reacţiei constă în injectarea unei anumite substanţe (extrase sau toxine ale unui anumit agent patogen) în grosimea pielii (intradermic) şi observarea reacţiei locale care se produce. Reacţia este negativă cînd pielea rămîne de culoare normală după termenul fixat pentru citirea reacţiei respective; într-o reacţie pozitivă, pielea se înroşeşte la nivelul injecţiei pe o suprafaţă de cîţiva cm2 sau chiar mai mult. In intradermoreacţiile de tip alergic, reacţia pozitivă este produsă de fenomenele alergice rezultate din unirea anticorpilor preexistenţi în organism cu substanţa injectată intradermic (antigen extras din agentul patogen respectiv) şi arată existenţa acelei infecţii în organism. Dimpotrivă, o reacţie negativă arată că nu există anticorpi faţă de antigenul injectat şi că deci organismul nu suferă de boala respectivă. Exemplu: intradermoreacţia cu tuberculină în diagnosticul tuberculozei; cu maleină în diagnosticul brucelozei şi altele. în intradermo-reacţiile de imunitate, reacţia pozitivă este produsă de substanţa injectată (toxina unui microb anumit) atunci cînd lipsesc anticorpi în organism care să neutralizeze această toxină, arătînd că organismul respectiv nu este imun faţă de infecţia respectivă. Dimpotrivă, o reacţie negativă arată, că anticorpii preexistenţi în organism au neutralizat toxina injectată şi că deci organismul respectiv este imun faţă de acea infecţie. Exemplu:	intradermoreacţie
Schick, care se face pentru a depista copiii receptivi şi cei imuni faţă de difterie. La fel, reacţia Dick pentru scarlatină.
invaginaţia intestinală a sugarului, formă de ocluzie intestinală produsă prin pătrunderea unui segment intestinal în segmentul imediat următor. Boala începe brusc, în plină sănătate, la sugari între 4 şi 7 luni (de obicei), prin dureri violente abdominale care survin în crize; între crize copilul se linişeşte şi pare normal. Crizele se repetă, apar vărsături, scaune san-guinolente (sînge pur sau mucozităţi sanguino-lente), oprirea materiilor fecale şi a gazelor, alterarea rapidă a stării generale. Dacă boala nu este diagnosticată şi nu se intervine operator în primele 20--24 de ore (de obicei), copilul nu mai poate fi salvat; urmează o agravare a semnelor locale şi generale, moartea survenind la 4—5 zile de la debut.
invaliditate, pierderea parţială sau totală, temporară sau definitivă, a capacităţii de muncă, din cauză de boală sau accident. Legislaţia ţării noastre prevede trei grupe de invaliditate, şi anume: grupa /, în care se încadrează cei care şi-au pierdut total capacitatea de muncă şi trebuie îngrijiţi de o altă persoană: grupa a II-a> cuprinzînd invalizii care nu mai pot lucra în nici o profesiune, dar nu au nevoie de ajutorul
14-1652
permanent al altei persoane; grupa a 11 l-a cuprinzînd persoanele care mai posedă capacitatea de a munci un număr redus de ore în profesiunea lor sau într-o profesiune mai uşoară. Stabilirea cauzei (boală profesională, accident de muncă etc.) şi a gradului de invaliditate se face de către serviciul raional de expertiză medicală a capacităţii de muncă, fixîndu-se cuantumul pensiei în raport cu prevederile legii.
invazie, perioadă de început în bolile contagioase, cînd nu au apărut încă simptomele caracteristice ale bolii respective, diagnosticul clinic al bolii fiind mai greu. Mai evident, perioada de invazie apare în bolile eruptive, unde este numită şi perioada preeruptivă. Astfel, în rujeolă invazia durează 3—4 zile, după care apare erupţia caracteristică; în scarlatină invazia durează 24—36 de ore, în tifosul exantematic 4—7 zile, în febra tifoidă 7 zile.
lonescu-Mihăieşti Constantin (1883—1962), bacteriolog şi imunolog romîn, profesor la Institutul de medicină şi farmacie din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R.,a fost unul din cei mai demni reprezentanţi ai şcolii romîneşti de medicină experimentală fondată d«J. Can-tacuzino. A publicat lucrări importante de imunologie generală şi studii privind epidemio-logia poliomielitei, patogenia tuberculozei, tehnica preparării diverselor seruri şi vaccinuri.
Ionescu Ţhoma (1860—1926), chirurg şi anatomist romîn. După studii strălucite la
Thoma Ionescu.
209
Paris, care îi deschideau perspectiva unei cariere universitare în Franţa, preia conducerea Catedrei de clinică chirurgicală, anatomie topografică şi chirurgie experimentală la Facultatea de medicină din Bucureşti. La acea dată, competenţa sa de anatomist era atît de apreciată, încît i s-a încredinţat redactarea uneia din secţiunile principale ale celui mai important tratat de specialitate apărut în Franţa. Curînd, renumele de chirurg al lui Thoma Ionescu l-a întrecut pe cel de anatomist. Tehnicile propuse de el în intervenţiile pe uter şi asupra sistemului nervos vegetativ au căpătat rapid extindere în toată lumea. De un răsunet deosebit s-au bucurat lucrările lui Thoma Ionescu privind rahianestezia înaltă (practicată în porţiunea superioară a coloanei vertebrale), ceea ce i-a permis să efectueze, în deplină securitate, operaţii altfel greu de realizat la acea epocă. La începutul secolului a întreprins un turneu ştiinţific triumfal în Anglia şi S.U.A., demon-strînd atît îndemînarea sa de operator, cît şi avantajele metodei romîneşti de rahianestezie. Şi astăzi, în vestita Clinică Mayo de la Rochester se află bustul compatriotului nostru. Marele merit al lui Thoma Ionescu este acela de a fi creat în ţara noastră o remarcabilă şcoală de chirurgie.
ipohondrie, convingere greşită în existenţa unor boli imaginare. Bolnavul este convins că suferă de cancer, că are o boală gravă de plă-rnîni, de inimă, că i-au pătruns în creier sau în corp diferite obiecte sau animale („bolnavul închipuit44). Orice senzaţie care o percepe, durere de stomac, durere de cap, ameţeală, o interpretează drept simptom al bolii pe care şi-o închipuie că o are. Această stare o pot prezenta unii nevropaţi (vezi nevroze), însă caracterul ipohondriei este mai puţin alarmant (de exemplu, un cancer imaginar). La bolnavii cu mari tulburări psihice (vezi paranoia, schizofrenie, melancolie), ipohondria este absurdă şi capătă un caracter delirant (vezi delir). In cazul nevrozelor, odihna, munca de convingere, sugestia, duc treptat la vindecarea acestei tulburări; în celelalte boli psihice, tratamentul este individualizat şi aplicat numai după precizarea cauzei.
iradiaţie, boală care apare la un organism expus unei radiaţii corpusculare cu acţiune nocivă, pe o perioadă de timp şi la o cantitate de doză mai mari decît valorile admise. Expunerea în timp şi intensitatea radiaţiilor variază de la o sursă la alta şi de la un organism la altul. Astfel, radiaţia cosmică (naturală) acţionează permanent asupra tuturor vieţuitoarelor fără a avea efecte de îmbolnăvire a lor. Iradiaţia naturală este însă mărită ca intensitate prin adăugarea unor iradiaţii din surse artificiale (aplicarea izotopilor radioactivi în agrozootehnică, în industrie, în medicină, apoi examenele radioscopice şi radiografice, dar mai ales în urma experimentării armelor nucleare). Diferitele ţesuturi reacţionează diferit la aceeaşi
doză de radiaţii: astfel, cde mai sensibile sînt glandele sexuale, ochiul, organele hematopoietice. Urmează muşchii, ţesutul gră-sos, ficatul, rinichii, pancreasul, prostata, tubul digestiv, plămînii. Cele mai rezistente sînt: pielea, glanda tiroidă şi oasele. Boala de iradiaţie studiată pe cazurile accidentale şi pe cele provenite din Hiroşima şi Nag^saki este clasificată în funcţie de posibilitatea de vindecare a leziunii (în 4 grade: uşoară, medie, gravă şi mortală). Pentru primele trei forme se confirmă gradele de sensibilitate a ţesuturilor arătate mai sus, boala începînd prin leziuni oculare şi ale măduvei hematopoietice (leuco-penie iniţial, apoi o perioadă de leucocitozâ urmată de scăderea gravă a leucocitelor, a eri* trocitelor şi a trombocitelor, anemie greu de tratat). Starea generală este alterată şi funcţia organelor interne (ficat, rinichi) modificată în sens patologic. In boala de iradiaţie foarte gravă (mortală), aceste modificări ale sîngelui nu mai au timp să se instaleze, boala evoluind într-un timp foarte scurt, cu sfîrşit mortal.
isterie, de la cuvîntul grecesc hysteros uter, una din cele trei feluri de nevroză (nevroza isterică sau pitiatică — de la denumirea preotesei Pythia din oracolul de la Delphi din Grecia antică). De obicei, bolnavii isterici, înainte de apariţia bolii, au un comportament inai deosebit: se aseamănă cu copiii alintaţi, cărora dacă nu li se satisfac capriciile ţipă, dau din picioare sau se trîntesc pe jos. La isterici este vorba deci de un tip de sistem nervos foarte labil, unde predomină procesele de exci^âlie corticală şi în care găsim un comportament infantil. Ca şi în cazul copilului needucat, care doreşte să-şi satisfacă numai dorinţele şi nevoile sale, istericul reacţionează la fel şi, întrucît are această structură egocentrică (el are nevoi mai mari, el munceşte mai mult, el suferă mai mult etc.), înseamnă că afişarea stării sale în scopul convingerii celor din jur nu poate să apară de cît atunci cînd poate fi văzut de aceştia. Cu toate acestea, bolnavul este convins de suferinţa sa, de aceea istericul trebuie tratat cu toată grija, el nefiind bolnav imaginar sau simulant. Pe fondul comportamentului obişnuit al acestora, mai ales după emoţii mari, după eforturi fizice sau psihice, după accidente sau diferite boli generale sau locale, febră, plăgi, poate să apară criza isterică pro-priu-zisă. Isteria poate să îmbrace formele de manifestare a multor boli, cum sînt: convul-siile isterice, care imită criza de epilepsie (însă bolnavul nu se loveşte cînd cade, nu prezintă tulburări obişnuite ale epilepsiei); paraliziile isterice, unde însă la o examinare atentă făcută de medic se constată caracterul isteric al paraliziei (reflexele sînt normale, paralizia nu are aspectul celor cauzate de o leziune nervoasă); anesteziile isterice în diferite zone ale corpului care, atunci cînd sînt înţepate adînc, bolnavii nu reacţionează, ca şi cînd acolo ar exista o anestezie în realitate; pierderea posibilităţii
210
de a vorbi (mutism isteric), deşi nu există nicî-o cauză organică (leziune) care să o producă. Isteria este o boală vindecabilă, dar pentru aceasta bolnavul trebuie scos din mediul care i-a declanşat criza, fiind necesară o muncă
perseverentă de reeducare, dusă cu multă grijă şi cu toată înţelegerea (vezi psihoterapie). Termenul de isterie este întrebuinţat în vorbirea curentă incorect, pentru a arăta o exagerare
a impulsului sexual sau o surexcitare emoţională violentă.
Ivanovski Dmitri Iosifovici (1864—1920), botanist, microbiolog şi inframicrobiolog rus. Este unul din fondatorii virusologiei prin descoperirea virusului mozaicului tutunului, primul germene inframicrobian pus în evidenţă. Ivanovski a demonstrat că una din formele bolii frunzelor de tutun se datoreşte unui virus care străbate filtrele fine, capabile să reţină microbii obişnuiţi, în celulele bolnave, el a pus în evidenţă anumite cristale formate din însuşi virusul mozaicului tutunului.
izolare, metodă folosită în epidemiologie pentru combaterea răspîndirii bolilor contagioase. Bolnavii cu boli contagioase sînt izolaţi pentru a nu intra în contact cu alte persoane cărora să le poată transmite boala. Izolarea se face obligatoriu în spitalul de boli contagioase pentru bolile contagioase prevăzute în grupa A (febră tifoidă, dizenterie, poliomielită, scarlatină, difterie) şi facultativ în spital pentru bolile din grupa B (tuse convulsivă, rujeolă, varicelă, parotidită epidemică), care se izolează la domiciliu. Durata izolării este diferită pentru fiecare boală, corespunzînd
Izolarea în spitalul de boli contagioase este în interesul bolnavului şi al colectivităţii.
La Institutul de fizică atomică se prepară izotopi Se efectuează scintigrama tiroidei după injectarea radioactivi şi pentru medicină.	de	iod	radioactiv.
211
cu perioada de contagiozitate a bolii respective. Se izolează şi contacţii unor anumite boli foarte contagioase (variolă). în aceste cazuri, durata izolării corespunde cu incubaţia maximă a bolii respective (vezi carantină).
izotopi radioactivi, atomii cu proprietăţi chimice identice cu ale unor elemente dar cu însuşiri radioactive diferite (iod radioactiv, cobalt radioactiv, fosfor radioactiv). Aceşti izotopi radioactivi şi-au găsit o utilizare tot mai largă în multe domenii ale ştiinţei, dar mai ales în medicină şi biologie. Aici ei sînt folosiţi ca mijloc de tratament (leucemie, hiper-tiroidie, tumori maligne) sau în scopul studierii unor funcţii (viteza sîngelui şi durata de viată a globulelor sanguine, starea de funcţionare a rinichiului, tiroidei).
izvor de infecţie (rezervor de germeni), mediul care oferă condiţii de păstrare, înmulţire, concentrare şi răspîndire a agentului patogen. Rezervoarele de germeni în natură sînt reprezentate de om şi animale. Descoperirea şi înlăturarea unei surse de infecţii duc la încetarea răspîndirii bolii.
Instalaţie de protecţie la manipularea izotopilor radioactivi
încălzire. Pentru a fi igienică, instalaţia de încălzire a locuinţei trebuie să corespundă pe cît posibil următoarelor norme: să asigure o temperatură între 18 şi 22°; să menţină o temperatură cît mai constantă, fără abateri mai mari de 3° în plus sau în minus; să nu vicieze aerul prin degajarea de gaze rezultate din ardere. Dintre sobe, cele de teracotă sînt preferabile celor de tuci sau de tablă. Sobele de metal se încing prea tare şi răspîndesc un miros neplăcut prin arderea prafului şi a vopselei de pe ele. Apoi, sobele de metal încălzesc încăperea pe un timp scurt, dau o temperatură neuniformă şi inconstantă. De aceea, ele nu sînt potrivite pentru încălzirea încăperilor locuite. De asemenea, diferitele aparate de încălzit cu petrol sau butelie de aragaz sînt nesănătoase dacă nu există o cale de evacuare, în afara camerei, a gazelor rezultate din ardere. Mai igienică este instalaţia de încălzire centrală, care asigură o temperatură uniformă şi aproape constantă, fără a expune la inconvenientele anunţate mai sus. Insă caloriferul usucă prea mult aerul. De aceea se recomandă a ataşa la radiatoare vase dintr-un material poros, permanent umplute cu apă, care vor completa prin evaporare umiditatea necesară în vederea obţinerii unui aer plăcut şi sănătos. Cel mai potrivit sistem de încălzire, care corespunde în totul cerinţelor igienei, asigurînd o temperatură constantă, reglabilă după voinţă şi primenirii aerului din încăperi este instalaţia de aer condiţionat
împachetare, procedură hidroterapică, care constă în învelirea bolnavului gol, la început într-un cearşaf udat în apă rece (temperatura 15,20,25°), fiind acoperit apoi cu o pătură groasă de lînă. Durata procedurii este de 15 pînă la 60 de minute, după care bolnavului i se face o afuziune sau spălare cu apă caldă, şi este apoi fricţionat, energic cu un cearşaf uscat. împachetările de scurtă durată sînt indicate ca mijloace antitermice şi excitante în boli infecţioase ş\ stări depresive; împachetările de durată
medie — ca proceduri sedative în insomnii şi în excitaţii ale sistemului nervos iar cele de lungă durată ca mijloace sudorifice în obezitate, gută, intoxicaţii cronice, uremie. împachetările pot fi şi uscate, corpul fiind acoperit direct cu
o	pătură aspră, fără cearşaf. De asemenea împachetările se mai pot face cu nămol, parafină, nisip.
înec; primul ajutor care se acordă în caz de înec urmăreşte eliberarea căilor respiratorii de secreţii, după care se trece la respiraţia artificială. înecatul trebuie aşezat aplecat, cu capul în jos, pentru a i se scurge apa din căile respiratorii şi stomac, apoi i se curăţă gura şi nasul de pămînt, mucozităţi, cu ajutorul degetului înfăşurat în batistă. Pentru respiraţie artificială poate fi folosită metoda romînească. Victima este aşezată pe spatele salvatorului, avînd coapsele sprijinite pe umerii acestuia şi cu capul atîrnînd în jos. Salvatorul porneşte cu paşi repezi, fapt care favorizează scurgerea apei înghiţite şi realizează în acelaşi timp respiraţia artificială şi masajul inimii prin mişcările de apropiere şi depărtare a toracelui victimei de spatele salvatorului. Se continuă respiraţia artificială pînă la reluarea respiraţiei normale, după care victima va fi fricţionată, învelită bine şi încălzită treptat.
înţărcare, suprimarea totală a laptelui matern din alimentaţia sugarului. Cel mai bun aliment pentru sugarul din primele 5—6 luni este laptele de mamă, orice alt preparat lactat fiindu-i inferior în această perioadă. Pînă la
2—3 luni, în afară de lapte de mamă, se poate recomanda numai un adaos de suc de fructe şi legume (dacă sugarul nu are tulburări digestive) însă după vîrsta de 5—6 luni este necesară diversificarea alimentaţiei. Prima masă a alimentaţiei diversificate este făinosul cu lapte (griş, făină de orez), care se introduce la 5-6 luni; a doua masă este pireul de legume (cartofi, morcovi, dovlecei, spanac), care se introduce de la 6—7 luni. în lunile următoare sediversifică treptat alimentaţia pînă la 9—12 luni cînd se
213
poate recomanda suprimarea totală a laptelui de mamă (înţărcarea). Aceasta nu se face brusc într-o zi, ci treptat, în decursul unei perioade de 2—3 săptămîni (perioada de ablactare), în care are loc înlocuirea laptelui de mamă cu lapte de vacă, de preferinţă preparat din lapte praf. In acest fel, adaptarea copilului la noul aliment se face mai uşor şi tulburările digestive survin mai rar de cît în cazul cînd întreruperea alăptării se face brusc. înţărcarea nu trebuie să se facă în lunile de vară, cînd, din cauza căldurii, secreţiile gastrice şi intestinale ale sugarului scad, îngreunînd şi inai mult digestia laptelui de vacă şi înlesnind înmulţirea microbilor din intestin şi deci diareea. La acest factor se adaugă şi posibilitatea sporită în timpul verii de contaminarea laptelui din biberon cu diferiţi microbi, ceea ce constituie un alt neajuns faţă de sterilitatea laptelui matern în cazul alăptării la sîn.
învătămîntul medical în (ara noastră. Cel dintîi proiect de organizare a unei şcoli de medicină la Bucureşti datează din 1832, cînd s-a redactat un regulament general al şcolilor din fara Romînească, dar, din păcate, înfiinţarea instituţiei de învăţămînt medical plănuite nu a mai avut loc. In 1839 a început să funcţioneze ia Bucureşti o Şcoală de moaşe, condusă de doctorul Iosif Sporer. Un eveniment deosebit a fost deschiderea, în 1842, a Şcolii de chirurgia cea mică de la Spitalul „Colţea“, iniţiată de doctorul Nicolae Kretzulescu. Aceasta este prima instituţie de învăţămînt medical romînesc. In 1855, Carol Davila obţine înfiinţarea Şcolii ostăşeşti de chirurgie pe lîngă Spitalul de la Mihai Vodă, prin contopirea a două modeste cursuri medicale existente anterior. Peste doi ani, şcoala de la Mihai Vodă devine Şcoala naţională de medicină şi farmacie, ale cărei diplome sînt recunoscute de guvernele francez şi italian. Abia în noiembrie 1869 îşi deschide cursurile Facultatea de medicină din Bucureşti, cu un corp didactic recrutat în bună parte dintre
absolvenţii şcolii lui Davila, care îşi desâvir şiseră apoi instrucţia ştiinţifică în străinătate. La Iaşi a fost întemeiată, <n 1852, Şcoala de moşit, în cadrul Institutului gregorian. In 1859—1860, doctorul Nicolae Negură a predat în acest oraş un curs de chirurgie, care însă nu a putut dobîndi continuitate. Asemenea cursuri ^efemere au mai tinut în capitala Moldovei medicul colonel Iacob Cihac, pentru pregătirea personalului sanitar militar (1859), şi chirurgul Ludovic Russ-senior (1863). După o serie de încercări nereuşite, Facultatea de medicină din Iaşi şi-a deschis cursurile în anul 1879. Către sfîrşitul secolului a fost organizat în Bucureşti învăţămîntul farmaceutic de grad superior,, ca în 1923 să se înfiinţeze facultăţi de farmacie,, incluse ca atare în cadrul universităţilor existente. La Cluj fusese fondat în 1775 Institutul medico-chirurgical, şcoală la care a predat, printre alţii, oftalmologul romîn IoanPiuariu-Molnar. Această şcoală a fost transformată în 1872 în facultate. Actuala Facultate de medicină din Cluj a fost organizată în 1919, printre cei dintîi profesori ai ei numărîridu-se Victor Babeş* şi Constantin Levaditi. După 23 August 1944, măsurile luate de regimul nostru democrat-popular privind ocrotirea sănătăţii maseior muncitoare s-au concretizat şi în înfiinţarea unor noi instituţii de învăţămînt medical superior şi mediu. Astfel în 1945 au fost deschise Facultăţile de medicină din Timişoara şi Cluj. în 1948, o dată cu reforma învăţămîntului toate facultăţile devin Institute de medicina şi farmacie, care desfăşoară o rodnică activitate de pregătire a cadrelor care vor asigura deservirea medicală a oamenilor muncii. Din 1952 iau naştere forme speciale de perfecţionare şi specializare a medicilor şi farmaciştilor, după terminarea studiilor universitare. Numeroase şcoli de asistenţi medicali şi tehnicieni sanitari pregătesc cadrele medii necesare bunei funcţionări a sistemului nostru de sănătate publică.
Jecoris oleum (untură de peşte), ulei obţinut din ficatul proaspăt al peştelui Gadus morrhua L. şi al altor specii de Gadus (Gadi-dae). Componenţii principali ai unturii de peşte sînt vitaminele A şi D, precum şi grăsimi conţinînd acizi graşi nesaturaţi şi saturaţi. Untura de peşte este un lichid limpede, galben-deschis cu miros de peşte şi gust caracteristic. Nu trebuie să prezinte miros străin sau rînced, nici după uşoară încălzire. Spre deosebire de preparatele sintetice (soluţii uleioase buvabile, drajeuri, fiole) unde vitaminele A şi D sînt dozate cu precizie, concentraţia acestor două vitamine în untura de peşte este variabilă în limite foarte largi. Se admite totuşi că untura de peşte trebuie să conţină cel puţin 600 u. i. vitamină A şi cel puţin 85 u. i. vitamină D la un gram. Untura de peşte are un puternic efect antirahitic. In ţările cu climă temperată, se administrează copiilor, în raport cu indicaţiile medicului, în timpul sezonului friguros. Copiii care iau acest produs se dezvoltă bine şi sînt mai rezistenţi la îmbolnăvire. Se păstrează la rece şi se dă de obicei cu măsline, varză acră, o felioară de lămîie etc., pentru a
i	se corecta gustul.
Jenner Edward (1749—1823), medic englez. In 1796 a demonstrat că omul căruia i se inoculează vaccina vacilor devine imun faţă de variolă. Această metodă de vaccinare preventiva preconizată de Jenner a permis ulterior înlăturarea ameninţării „vărsatului negru" care bîntuia cu furie în întreaga Europă. Trebuie menţionat că popoarele orientale, şi chiar locuitorii Peninsulei Balcanice, cunoşteau din timpuri străvechi diverse procedee de prevenire a îmbolnăvirii de variolă (de pildă, prin scăldarea copiilor mici în lapte muls de la animalele cu pustule vaccinale pe uger).
Jianu Amza (1881—1962), chirurg romin, profesor la Facultatea de medicină din Iaşi şi apoi
la Bucureşti. A efectuat cercetări asupra sub stanţelor anestezice şi a propus tehnici operatori originale în chirurgia reparatoare a stomacu lui rezecat, în tratamentul chirurgical al pa raliziei faciale, în chirurgia ortopedică. A fos unul din reprezentanţii eminenţi ai şcolii ro mîneşti de chirurgie experimentală.
Edward Jenner.
Kalinderu Nicolae (1835—1902), clinician romîn, profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti, promotorul orientării anatomo-clinice în medicina romînească. Este autor al unor valoroase lucrări despre meningita tuber-
Nicolae Kalinderu
culoasă, anevrismul aortic, miopatii etc. A întreprins, cu colaborarea lui Babeş şi Petrini Paul, o serie de cercetări remarcabile asupra clinicii şi anatomiei patologice a leprei.
Karlovy Vary (Karlsbad), staţiune balneară din Republica Socialistă Cehoslovacă, bine cunoscută în întreaga lume. Apele minerale din staţiune izvorăsc la temperaturi de 40— 72° şi au o compoziţie alcalină şi cloruro-so-dică. Ele se prescriu în boli de stomac, intestine,
ficat şi căi biliare, precum şi în boli de nutriţie, genito-urinare, reumatismale, respiratorii.
keratită, inflamaţie a corneei. în keratite, corneea devine tulbure, îşi pierde luciul, conjunctiva este congestionată, putînd apărea vase superficiale sau profunde în cornee. Pacientul are dureri, vedere înceţoşată, lăcrimare şi fotofobie. Cauzele pot fi interne (afecţiuni generale ale organismului) sau externe. Dintre cauzele externe menţionăm: herpesul corneean, ulcerul serpiginos, supuraţia corneană survenită în urma unei eroziuni corneene infectate. Eroziunea poate fi provocată de corpi străini: spic de grîu, în timpul secerişului, de unde şi numele de ulcerul secerătorilor, bucăţele de piatră, cărbune, şpan etc. Dintre cele interne superficiale, keratita flictenulară (exema-toasă, scrofuloasă) are drept cauză infecţia tuberculoasă latentă. Ea survine mai ales în copilărie, avînd caracter recidivant. Sifilisul congenital poate da manifestări profunde în cornee, la copii şi adolescenţi, cu evoluţie lungă, bilaterală. Varicela, variola, zona zos-ter, gonoreea pot provoca keratite. Profilaxia va consta în protecţia ochilor, faţă de accidente cu ochelari, ecrane, prezentarea la medic imediat după accident, tratamentul sifilisului mamei şi copilului. Tratamentul se adresează cauzei care a provocat keratita. Opacităţile corneene rămase, dacă alterează vederea, se pot înlocui cu transplante corneene clare de la ochi de cadavru.
keratoconus, deformare conică a corneei. In mod normal, corneea prezintă aspectul unui segment de sferă, avînd o curbură egală în toate meridianele, raza de curbură medie fiind de 7,8 mm. In caz de keratoconus, centrul corneei îşi pierde forma sferică, luînd aspectul unui vîrf de con. Această modificare de formă a corneei este însoţită de o scădere accentuată a vederii datorită modificării refracţiei. De
216
fectul de refracţie produs de keratoconus nu poate fi corectat prin lentile de ochelari, ci numai prin lentile de contact, care se aplică direct pe ochi. Intr-o fază mai avansată, cînd se produc opacităţi degenerative ale corneei se indică tratament chirurgical prin transplantare de cornee.
Koch Robert (1843—1910), bacteriolog şi imunolog german. Păşind cu mult curaj pe calea deschisă de Pasteur, a contribuit la afirmarea pe plan practic şi teoretic a bacteriologici şi imunologiei. Koch şi-a început răsună-toarele-i cercetări ca simplu medic de ţară. A descoperit microbul care produce dalacul, completînd astfel studiile lui Pasteur asupra infecţiei cărbunoase. A cercetat apoi flora bacteriană din rănile infectate. Faima mondială a dobîndit-o în 1882, cînd, după eforturi neobosite, a pus în evidenţă agentul patogen al tuberculozei, aşa-numitul bacii Koch. La un an după aceasta, Koch a descoperit vibrionul holerei. Pe temeiul acestor remarcabile descoperiri, savantul a formulat cele trei condiţii (triada lui Koch) pe care trebuie să le îndeplinească un germene pentru a fi declarat răspunzător de producerea unei anumite boli: 1) în toate cazurile de îmbolnăvire să fie găsit microbul respectiv; 2) să se obţină o cultură pură a microbului în cauză; 3) boala să se producă prin inocularea culturii la un animal oarecare. Deşi oarecum rigidă, această schemă a permis să se pună ordine în cercetările bacteriologice. O deosebită însemnătate prezintă inovaţiile
Robert Koch
tehnice preconizate de Koch, ca de exemplu prepararea mediilor de cultură solide, folosirea coloranţilor de anilină, perfecţionarea obiectivului microscopic etc. In 1890, savantul a crezut că a descoperit o metodă sigură de tratament al tuberculozei cu ajutorul unui filtrat
de toxină microbiană. Din nefericire, iluziile lui Koch s-au risipit curînd, tratamentul cu tuberculină dovedindu-se nu numai ineficace, dar chiar dăunător. Aceasta nu micşorează însă uriaşele merite ale marelui bacteriolog, căruia în 1906 i s-a decernat Premiul Nobel.
Kretzulescu Nicolae (1812—1900), medic şi om politic romîn. Infruntînd prejudecăţile tim-
Nicolae Kretzulescu
pului, care interziceau fiilor de mari boieri să îmbrăţişeze o „profesiune liberală**, tînărul Kretzulescu devine doctor al Facultăţii de medicină din Paris. In capitala Franţei a făcut cunoştinţă cu socialistul utopic Fourier. După întoarcerea în ţară deschide, în 1842, o şcoală de mică chirurgie la Spitalul „Colţea**, a cărei conducere se vede însă silit să o părăsească în anul următor, datorită lipsei de înţelegere faţă de interesele şcolii din partea boierilor ruginiţi din Epitropia Colţei. în 1843 apare primul volum al lucrării „Manual de anatomie descrip-tivă“, scris de Kretzulescu, lucrare de mare însemnătate pentru elaborarea terminologiei ştiinţifice medicale romîneşti. A participat activ la revoluţia din 1848. In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a ocupat funcţii ministeriale şi chiar pe aceea de prim-ministru, contribuind la înfăptuirea programului de reforme antifeudale. Ulterior a fost reprezentantul diplomatic al Romîniei la Berlin, Petersburg, Roma şi Paris. Alături de Carol Davila, Kretzulescu este ctitorul învăţămîntului medical romînesc.
217
lactaţie, producerea de lapte de către glanda mamară în perioada de alăptare care succede naşterii. Glanda hipofiză, prin unul dintre hormonii secretaţi de lobul anterior (vezi hipofiză), stimulează dezvoltarea acinilor glandulari şi producerea de lapte în cantitate crescută.
Rene Laennec
Lacul-Sărat, staţiune balneară la 5 km de Brăila. Lacul posedă apă sărată, concentrata şi un nămol sapropelic. Se recomandă în bolile aparatului locomotor, genital feminin şi ale sistemului nervos periferic.
Laennec Rene (1781—1826), clinician şi anatomopatolog francez. Pornind de la o notaţie din scrierile hippocratice în legătura cu sunetele caracteristice care se aud în cutia toracică în caz de empiem (prezenţă de lichid şi aer), savantul a studiat ani de zile sonoritatea toracică în stările patologice. La început a aplicat urechea direct pe tegument, iar apoi a folosit stetoscopul, un tub dispus între toracele pacientului şi urechea investigatorului, aceasta pentru a ob{ine sunete mai distincte şi mai nuanţate. Laennec a comparat datele obţinute printr-o asemenea „auscultaţie* cu cele culese prin alte metode de examen clinic şi cu cele constatate la eventuala autopsie. El a reuşit să stabilească semne auditive (sufluri, crepitaţii, raluri, clipociri, frecături) caracteristice diferitelor boli, ceea ce a permis punerea mult mai precisă a diagnosticului bolilor de plămîni. Laennec a publicat studii temeinice despre afecţiunile pulmonare, el fiind de altminteri cel care a propus termenul „tuberculoză".
lagoftalmie, imposibilitate de a închide ochiul prin strîngerea pleoapelor. O anumita suprafaţă a ochiului rămîne în permanenta descoperită. Corneea este expusă la leziuni (corpi străini) şi la ulceraţii, din cauza iip sei de umiditate. Lagoftalmia este produss prin paralizia unei ramuri a nervului facial, care inervează muşchiul orbicular al pleoapelor. Pentru evitarea ulceraţiilor corneei se aplică pe ochi, seara la culcare, un unguent dezinfectant, care are rolul de a proteja cor neea. In timpul zilei se recomandă purtarea de ochelari protectori.
La Mettrie Julien Offray de (1709—1751), medic şi filozof francez. A studiat medicina în
218
Franţa şi la Leida şi a tradus în franceză multe din scrierile lui Boerhaave. A luat parte la cîteva campanii militare ca medic de regiment. A publicat o serie de pamflete în care ridiculiza pedanteria şi impostura unor somităţi medicale ale epocii. Scrierile sale filozofice, în care
Julien Offray de la Mettrie
găsim idei îndrăzneţe materialiste şi ateiste au fost interzise în Franţa. S-a refugiat în Olanda, unde a tipărit celebrul său „Om maşină" (1747), operă în care dezvoltă pe o linie materialistă mult mai hotărîtă ideile lui Descartes despre substratul material al proceselor biologice şi chiar al activităţii psihice a omului. A murit la curtea lui Frederical 11-lea, regeie Prusiei.
laminarie, tijă din lemnul unei alge marine care introdusă în colul uterin îşi măreşte volumul datorită umidităţii, dilatînd astfel în mod lent colul. Se introduce în colul uterin cu 8—12 ore înainte de efectuarea chiuretajului la femeile care nu au născut sau la cele cu sarcini mai mari, uşurînd în felul acesta dilatarea colului.
lapte de var, suspensie de Ca (OH)2 în apă. Varul stins preparat cu o anumită cantitate de apă are proprietatea de a lega nisipul, formînd mortarul folosit în construcţie. Dacă varul stins este diluat din nou cu apă, apa nu se mai combină cu oxidul de calciu, acesta formînd doar o suspensie în apă (lapte de var). El are o puternică acţiune dezinfectantă prin reacţia sa bazică (alcalină). Este folosit curent în dezinfecţia locurilor murdare şi infectate (latrine, recipiente pentru gunoi). Prepararea laptelui de var se face stingînd 1 kg var cu circa 600 ml apă şi adăugînd apoi încă 4 1 apă. La folosire trebuie agitat. Dezinfecţia se face,
fie prin văruire cu bidineaua (pentru pereţi), fie prin amestecare (o parte produs patologic şi o parte lapte de var, lăsînd o perioadă de contact de minimum 2 ore).
lapte acidulat, lapte de vacă, acidifiat în mod artificial prin adaos de acizi (acid lactic sau acid citric — suc de lămîie). In urma aci-dulării se produc unele modificări ale laptelui, care sînt socotite de unii cercetători avantajoase pentru sugar; cităm dintre avantaje: a) ca-zeina este coagulată în grunji fini care sînt mai uşor de atacat de sucurile digestive (ceea ce favorizează digestia şi absorbţia); b) adaosul de acid cruţă parţial secreţia sucului gastric (care este mai redusă la sugar); c) acidularea ar mai avea rolul unui factor de protecţie anti-dispeptică (distruge în parte germenii patogeni prezenţi ocazional în lapte). In perioada cînd a fost preconizat de Mc. K.Marriott (1923), superioritatea laptelui acidulat asupra laptelui de vacă era certă (în privinţa sterilităţii produsului); acest fapt nu mai are aceeaşi valoare în zilele noastre însă, cînd în alimentaţia sugarului se întrebuinţează lapte praf, care este perfect steril. Mai mult, se consideră că laptele acidulat are şi unele dezavantaje: încarcă organismul cu valenţe acide, care la imaturi şi la o parte din sugari depăşesc capacitatea de neutralizare a ficatului şi rinichiului, favo-rizînd rahitismul. Explicaţia constă în faptul că funcţiile digestive, metabolice şi de excreţie ale sugarului sînt adoptate pentru alimentaţia cu lapte de femeie, care are o reacţie neutră. Compoziţia laptelui acidulat: 1 litru de lapte de vacă (de preferinţă reconstituit din lapte praf), 50 g zahăr (5%), 20 g făină albă rumenită (2%), 5 ml acid lactic soluţie oficinală (0,5%). Valoarea calorică este de 980 de calorii la litru (aliment concentrat cu mare valoare calorică). Se administrează în concentraţie crescîndă, în funcţie de vîrsta sugarului (în luna I: în diluţie 1/2, fără făină şi numai cu 5% zahăr; în luna a Il-a şi a IlI-a: în diluţie 2/3 cu făină şi zahăr; în luna a IV-aşi a V-a: în diluţie 3/4, cu îăină şi zahăr; din luna a V-a: lapte acidulat nediluat). Există şi preparate de lapte acidulat în pulbere = Alete şi Pelargon — Nestle (cu făină şi fără). Laptele acidulat se întrebuinţează în alimentaţia mixtă sau artificială a sugarului sănătos şi distrofic, precum şi în realimentarea dispepsiilor (lapte acidulat desmîntînit).
lapte praf, lapte de vacă din compoziţia căruia prin procedee industriale s-a scos apa pînă la o proporţie de 1,5—3%. Pentru a obţine 1 iitru de lapte care să conţină 700 de calorii (cît 1 iitru de lapte de vacă), se dilueză 125 g praf de lapte integral în 875—900 ml apă fiartă şi răcită (respectiv 12— 13 g la 100 g apă). Laptele praf este foarte uşor: o linguriţă care conţine 5 g de zahăr conţine cam 2,25 g praf de lapte. De aceea este recomandabil să se cîntărească la un cîntar farmaceutic cantitatea de praf ne: cesară pentru masa sugarului (la vîrsta respectivă), şi numai după aceea această cantitate
219
să fie măsurată cu linguriţa (numărul de linguriţe va fi reţinut). în caz contrar putem expune sugarul la pericolul subalimentării prin diluţii prea mari de lapte. Compoziţia laptelui praf (lapte de vacă) diferă cantitativ şi calitativ de aceea a laptelui de femeie. în laptele de mamă, raportul albumină /grăsimi/ glucide este 1/3/7, pe cînd în laptele de vacă, raportul este 3/3,5/4,5. Din punct de vedere cantitativ, proteinele sînt în cantitate mai mare (32-41 g°/00, faţă de 17g la mie),iar glucidelesînt în cantitate mai mică (45 50gla mie, faţă de65-75g la mie). De aceea, în alimentaţia mixtă sau artificială a sugarului sănătps, pentru a obţine un produs cu o compoziţie mai apropiată de aceea a laptelui de femeie, laptele de vacă trebuie diluat în primele 4—5 luni (pentru scăderea concentraţiei proteinelor) şi îmbogăţit cu hidrocarbonate. în acest scop se recomandă ca lichidul de diluţie să conţină un făinos (fiertură de orez 3% sau de fulgi de ovăz, după cum există tendinţă la diaree, respectiv la constipaţie) şi la întregul amestec se adaugă 5% zahăr (o linguriţă la 100 g). Procedeul acesta duce însă şi la o scădere a grăsimilor laptelui de vacă, ce se găsesc în cantităţi aproape egale cu acelea din laptele de femeie, scădere care trebuie compensată la sugarul sănătos începînd de la 5 luni, de exemplu prin adaos de unt topit. Concentraţia laptelui praf variază cu vîrsta: 7—8% în luna întîi, 10% în lunile a Il-a—a IV-a şi 12,5% din luna a V-a (lapte integral). Laptele praf se pregăteşte înainte de fiecare masă; nu se prepară odată toată cantitatea pentru 24 de ore, pentru că în acest fel laptele se contaminează cu microbi. Nu se utilizează laptele rămas de la masa anterioară. Laptele praf reprezintă un progres considerabil în dietetica infantilă, fiind un produs superior laptelui de vacă lichid din trei puncte de vedere principale:
a)	are o sterilitate practic absolută, neconţinînd microbi, poate fi administrat fără nici un pericol sugarului şi bineînţeles, şi copilului mai mare;
b)	are o compoziţie constantă, rezultînd din amestecul obţinut de la foarte multe animale;
c)	prin procesul de fabricare se produc modificări fizicochimice şi biologice ale laptelui de vacă în urma cărora digestia şi utilizarea laptelui praf sînt mai bune de cît ale laptelui de vacă. Se întrebuinţează în alimentaţia mixtă (lapte de mamă + lapte praf) sau artificială a sugarului sănătos, a sugarului distrofic şi în realimentarea dispepsiilor (după dieta hidrică şi cea de tranziţie). Bineînţeles că datorită calităţilor sale, laptele pral poate fi utilizat şi la copilul mai mare. în alimentaţia mixtă sau artificială în prima lună de viaţă se poate întrebuinţa şi preparatul de lapte praf semi-ecremat (al cărui conţinut în grăsimi este redus la 1/2) de tip ,;Lacto“. în regimul de-mocrat-popular a luat fiinţă o industrie proprie de lapte praf în ţara nostră.
laringe, organul fonaţiei, sau al producerii de sunete (vezi fonaţie). Situat în regiunea
gîtului, în partea anterioară, sub baza limbii, laringele face parte din căile aeriene superioare, continuîndu-se cu traheea. De forma unei pîl-nii, laringele are o înălţime de 4—4,5 cm şi o grosime de 3—4 cm. Scheletul său este format din mai multe cartilaje, dintre care cartilajul
timbrând
hto-tfrvidiane
Cornul superior ai L - - ‘
Ligamentul
vocal
Secţiune prin osul hioid
Ligamentul hio- epigfohc
Membrana cvadrangufarâ
/_____Cartilajul tiroid
sectionat
Conul elastic ____Cartilajul cricoid
Cartilaje
Iroheaie
Laringe.
tiroid este cel mai voluminos, proeminînd pe faţa anterioară a gîtului (în special la bărbaţi) sub forma aşa-numitului măr al lui Adam. Un alt cartilaj important este epiglota, care are forma şi funcţia unui căpăcel ce închide orificiul superior al laringelui (glota), în timpul deglutiţiei (înghiţirii alimentelor), împiedi-cînd ca alimentele sau corpii străini să ajungă din faringe în căile aeriene. Cartilajele sînt unite între ele prin membrane, ligamente şi muşchi. O parte dintre muşchi determină nişte îndoituri (pliuri) ale mucoasei ce căptuşeşte laringele, formînd aşa-zisele coarde vocale inferioare, care participă la fonaţie. Alte două pliuri (coardele vocale superioare) nu conţin muşchi. Alţi muşchi, situaţi în afara laringelui, îl leagă de organele vecine şi îl ridică în timpul înghiţirii, sub baza limbii, o dată cu acoperirea de către epiglotă a glotei. Coardele vocale sînt în număr de patru: o pereche de coarde superioare, denumite şi false coarde vocale (deoarece nu participă la fonaţie), şi o pereche inferioară sau coardele vocale inferioare, sau coardele vocale adevărate, care conţin în ele fibre musculare ce prin contracţia şi distensia lor pot depărta sau apropia aceste coarde. Cînd coardele vocale sînt întinse şi apropiate, aerul ce trece printre ele vibrează şi dă naştere la sunete înalte, iar atunci cînd coardele vocale se depărtează şi sînt mai destinse, produc la trecerea aerului sunete joase. Sunetele produse sînt modelate ulterior sub formă de vocale şi
220
consoane (vezi fonaţie). Aerul şi apa rece, substanţele iritante (fum de tutun, gaze, praf) pot produce o inflamare a laringelui (laringită), care poate să modifice funcţionalitatea coardelor vocale şi să altereze vocea (răguşeală). Compresele alcoolizate în jurul gîtului, inhalarea de aer sau abur cald şi a unor substanţe cu acţiune dezinfectantă au un efect de scădere a congestiei laringiene, favorizînd vindecarea laringitei. Examenul laringelui se face cu ajutorul unor oglinzi speciale montate la capătul unor tije metalice, şi poartă numele de laringoscopie. în aceste cazuri, medicul poartă o sursă de lumină special amenajată (oglindă Clark), care este proiectată în laringe, uşurînd examenul vizual.
laringită, inflamaţie a mucoasei laringiene. Forma acută se datoreşte unei răceli sau bolilor infectocontagioase. Variaţiile bruşte de temperatură, surmenajul vocal, atmosfera umedă sau cu multe pulberi şi gaze sînt cauze favori-zante. Simptomele sînt: răguşeală, care poate merge pînă la afonie, înţepături, jenă dureroasă, uscăciune a gîtului, tuse uscată. Cînd inflamaţia mucoasei este mai accentuată, bolnavul respiră greu (dispnee), simptom care poate deveni alarmant, necesitînd o intervenţie de urgenţă. Dintre laringitele acute ale copilului trebuie menţionate: laringita striduloasă, care se caracterizează prin crize de sufocaţie nocturne, de scurtă durată, care se vindecă spontan, şi laringita difterică (crupul), care apare uneori în angina difterică; copilul, la început răguşit, are o respiraţie din ce în ce mai dificilă, ajun-gînd la asfixie dacă nu s-a instituit un tratament adecvat şi precoce, local şi general. La-ringele mai poate fi sediul unor supuraţii, flegmoane endo-şi perilaringiene, care necesită un tratament de urgenţă. Tratamentul unei laringite acute obişnuite constă în aplicarea dezinfectantelor locale, prin instilaţii sau inhalaţii, aerosoli cu antibiotice, medicaţie antigripală, vitamine. Bolnavul va păstra repaus vocal, va sta într-o atmosferă umedă şi caldă. Se vor interzice tutunul şi orice alimentaţie iritantă. Laringitele cronice pot fi produse de microbi specifici, dintre acestea cele mai importante fiind laringita tuberculoasă şi cea sifilitică, sau pot urma unei laringite acute banale, care a fost neglijată sau incorect tratată. Unele afecţiuni ale organelor din vecinătate (rinite, sinuzite, amigdalite) favorizează cronicizarea laringitelor. Simptomul principal al laringitei cronice este răgu-şeala (disfonia) de intensitate variabilă. Uneori aceasta apare cu intermitenţă, în funcţie de anumite condiţii ale mediului înconjurător. Printre celelalte semne se mai pot constata: înţepături, senzaţie de arsură, uscăciune, tuse seacă. Tratamentul va fi cel al tuberculozei sau sifilisului pentru laringitele cronice specifice. In laringita cronică banală se vor înlătura eventualele cauze de vecinătate, se vor aplica medicamente prin instilaţii, inhalaţii
sau aerosoli. Este absolut necesar un tratament igienic prin repaus vocal, înlăturarea tuturor substanţelor iritante care întreţin laringita (tutun, alcool, condimente), scoaterea din mediul cu gaze şi pulberi. Tratamentul balneoclimateric (mai ales în staţiuni cu ape sulfuroase) poate fi un adjuvant preţios.
laxativ, medicament care determină apariţia emisiunii de fecale (scaunului), favorizînd şi uşurînd tranzitul alimentelor în intestin. La-xativele se folosesc de către bolnavii cu consti-paţie cronică, la care din diferite cauze tranzitul intestinal este încetinit. Netratînd cauzele, laxativele nu vindecă constipaţia, ci realizează îndepărtarea unui simptom al bolii (întîrzierea defecării), folosindu-se numai la începutul tratamentului. Ca laxative mai des folosite sînt: uleiul de parafină, sulfatul de sodiu şi sulfatul de magneziu, în cantităţi mici (o linguriţă pe zi), unele vegetale, sub formă de extracte (Vegelax — drajeuri), sau ca atare din „ceaiul laxativ“. Fenolftaleina este folosită în unele preparate, ca: Laxarol (emulsie), Laxatin (drajeuri) şi Coprol (comprimate de ciocolată). Unele substanţe cu acţiune la-xativă sînt obţinute prin sinteză chimică (Sintolax).
lăuzie, perioadă care începe imediat după naştere şi durează 6—8 săptămîni, timp în care se produce revenirea la normal a organelor genitale şi în general a organismului femeii. In timpul lăuziei, organele genitale externe, vulva, vaginul, perineul se refac în cîteva zile, iar uterul începe să scadă, ajungînd ca după 10 zile să nu se mai simtă deasupra simfizei pubiene. O manifestare fiziologică caracteristică lăuziei este scurgerea lohiilor din uter, care în primele zile sînt sanguinolente, apoi devin sero-sanguinolente şi după 6—7 zile seroase. Ele au un miros fad. La femeile mul-tipare (care au născut mai mulţi copii), evoluţia uterului poate fi însoţită de contracţii dureroase, numite popular răsuri, care pot fi calmate ^rin administrarea de antispastice. Cea mai isjjportantă şi mai durabilă manifestare a lăuziei este apariţia secreţiei de lapte care uneori poate fi însoţită de congestia sînu-lui şi creşterea temperaturii pînă la 37,5—38° (furia laptelui). Lăuza nu trebuie considerată o femeie bolnavă, de aceea nu i se administrează alte medicamente decît vitamine, tonice generale şi la nevoie laxative. Alimentaţia lăuzei va cuprinde mîncăruri uşor digerabile şi bogate în calorii. Supraalimentarea este o greşeală. De asemenea, o practică greşită este administrarea în cantităţi mari de lichide, ca bere, lapte, sucuri, în vederea sporirii cantităţii de lapte. Deoarece imediat după naştere femeia este mai receptivă la infecţii, lăuza nu trebuie să fie în contact direct cu personalul medical care o îngrijeşte. Vizitele din afară sînt cu desăvîrşire interzise, iar după părăsirea maternităţii, ele vor fi reduse la minimum. După părăsirea maternităţii, lăuza va con-
221
tinua să respecte regulile învăţate la maternitate în ceea ce priveşte igiena (duşuri, toaleta organelor genitale şi îngrijirea sînilor). La domiciliu, lăuza poate face mici treburi casnice care să nu o obosească şi plimbări pe os, putînd să-şi reia încetul cu încetul viaţa obişnuită. Reluarea raporturilor sexuaie este permisă după 6 săptămîni. Dacă în timpul lăuziei apar febră, modificări în cantitatea, aspectul şi mirosul lohiilor, dacă uterul nu mai scade, iar	pulsul se	accelerează,	trebuie să ne	gîndim la infecţia puerperală.
Prin acest termen se înţeleg toate accidentele infecţioase care se produc la o lăuză în urma pătrunderii microbilor prin organele genitale în organismul femeii. Germenii patogeni care	produc infecţia puerperală	sînt
de obicei	streptococul, stafilococul,	co-
libacilul, singuri sau asociaţi între ei, şi care pătrund în organism în timpul naşterii,	datorită	nerespectării regulilor	de
asepsie şi antisepsie. Uneori, infecţia se poate	produce	şi datorită	microbilor	care
se găsesc în organismul femeii înainte de naştere. Infecţia puerperală poate fi localizată	la uter	şi organele	genitale sau se
poate generaliza în întregul organism, dînd naştere aşa-numitelor septicemii puer-perale. Manifestările acestea infecţioase apar de obicei în a 3-a — a 4-a zi de lăuzie. Tot o formă a infecţiei puerperale sînt considerate tromboflebitele, care apar cam în a 14-a zi	de la naştere şi a căror	com-
plicaţie gravă poate fi embolia pulmonară-Pentru evitarea infecţiei puerperale, gravida trebuie tratată din timpul sarcinii de bolile infecţioase cronice de care suferă, de eventualele anemii sau toxicoze gravidice, care toate sînt cauze favorizante ale infecţiei. O asepsie şi antisepsie perfecte la naştere, o asistenţă calificată şi o îngrijire atentă în timpul lăuziei evită producerea infecţiei puerperale. O dată instalată, infecţia puerperală trebuie tratată precoce şi intens cu antibioticele la care microbul este sensibil, asociat cu un tratament susţinut al stării generale. Lăuza infectată trebuie izolată de lăuzele sănătoase ca să nu le transmită şi lor infecţia. Astăzi, datorită faptului că majoritatea covîrşitoare a naşterilor se produc în maternităţi sau case de naşteri, infecţia puerperală, altădată atît de răspîndită, este o complicaţie rară a lăuziei.
Leeuwenhoeck Antony van (1632—1723), naturalist olandez. A fost un dibaci şlefuitor de lentile, ceea ce i-a permis să construiască microscoape cu o putere măritoare apreciabilă pentru vremea aceea. Deşi nu beneficia de o pregătire sistematică în ştiinţele medico-biolo-
gice, s-a ocupat cu stăruinţă de studierea la microscop a fragmentelor de ţesuturi vegetale şi animale. Astfel, el este primul care o observat şi descris globulele roşii din sîngele omului şi al altor mamifere. Tot el a descoperit sperma-
Antony van Leeuwenhoeck.
tozoizii, dar în acest caz, imaginaţia sa a intervenit prea activ, căci Leeuwenhoeck a avut impresia că spermatozoidul este o simplă miniatură a organismului adult, prevăzută cu ochi, nas, gură şi membre... In schimb, observaţiile sale asupra vieţuitoarelor microscopice din picătura de apă (infuzorii, alge etc.) se remarcă prin minuţiozitate şi precizie impresionante.
legislaţie sanitară, ansamblul actelor normative de stat prin care se reglementează măsurile de apărare a sănătăţii. Grija pentru sănătatea publică impune ca anumite măsuri de igienă şi luptă antiepidemică, de medicină preventivă şi de protecţie a muncii să aibă caracter obligatoriu, nerespectarea lor fiind pedepsită în conformitate cu prevederile legislaţiei sanitare. Printre aceste prevederi, care privesc întreaga populaţie, cităm: prezentarea obligatorie la vaccinări, declararea cazurilor de boli contagioase şi izolarea bolnavilor, respectarea măsurilor de prevenire a turbării, întreţinerea igienică a locuinţei, a curţii şi a străzii, depozitarea corectă a gunoiului etc. Controlul asupra respectării prevederilor legislaţiei sanitare şi aplicarea sancţiunilor în caz de abateri revin inspecţiilor de stat pentru igienă şi protecţia muncii sau altor organe stabilite de lege.
222
lesbianism (safism), inversiune sau perversiune sexuală la femei, atracţie erotică anormală şi satisfacerea sexuală între femei. Cuvîntul vine de la insula Lesbos din arhipelagul apelor greceşti, unde în antichitate poeta Sapho a înfiinţat o comunitate de femei care practicau acest viciu şi care se numeau „lesbiene“. Este o înclinare patologică care uneori poate fi îndreptată atît prin educaţie, cît şi cu ajutorul unui tratament endocrin.
leucemie, boală caracterizată prin activitatea anormală şi excesivă a ţesuturilor care dau naştere leucocitelor, fapt care are ca efect apariţia în sînge a unui număr mare de leuco-cite, dintre care multe tinere. Leucemiile se întilnesc la toate vîrstele, de la naştere şi pînă la bătrînete, şi pot fi, după celulele interesate, leucemii acute (cu celule foarte tinere) sau leucemii cronice (cu sporirea lejjcocitelor ajunse la maturitate). Leucemiile acute ating mai ales copiii şi tinerii; ele îmbracă aspectul unei infecţii acute cu febră mare, angină, gingii tumefiate şi ulcerate. Deseori apar manifestări hemoragice isîngerări de gingii, nas, sub piele, hemoragii intestinale. Splina şi ficatul se măresc repede. Numărul leucocitelor din sînge creşte de la 15 000 pînă la 100 000, cu predominanta formelor imature. Leucemiile cronice se instalează lent, cu oboseală, slăbire, semne de anemie. Ceea ce domină însă este ori creşterea de volum a splinei care atinge mărimi considerabile, ori prinderea şi tumefierea fără dureri a ganglionilor. Tabloul sanguin arată adesea o leucocitoză foarte crescută: 50 000— 200 000 de leucocite şi peste. Tratamentul cu citostatice (citosulfan) sau radioterapie duce la remisiuni de durată (în special în formele cronice).
Ieucocit — vezi hemogramă, leucogramă — vezi hemogramă, leucom, opacifierea definitivă a corneei globului ocular, din cauza unui ţesut cicatriceal format de cele mai multe ori în urma unor boli inflamatoare a corneei sau a unui traumatism ocular. După gradul de opacifiere distingem: nubecula — opacifiere fină, difuză; macula — pată, opacitate mai densă limitată; leucomul propriu-zis — opacifiere întinsă densă, albă. Dacă cicatricea a survenit în urma unei perforaţii a corneei se pot produce aderente între iris şi cornee (leucomul aderent), ce se pot complica cu glaucom secundar. Sub influenta tensiunii intra-oculare crescute se produc deformarea şi bombarea corneei (stafilom cornean). Scăderea vederii depinde de sediul şi întinderea opacităţii corneene. In unele cazuri este indicată keratoplastia, înlocuirea ţesutului opac cu cornee transparentă, prelevată de obicei de la un ochi de cadavru.
leucoplazie, îngroşare a unei suprafeţe mai mult sau mai puţin întinse de pe o mucoasă, avînd ca rezultat formarea unei pete albicioase-gălbui. Leucoplazia mucoasei bucale apare uneori fără a fi precedată de o cauză cunoscută, dar de cele mai multe ori se observă la fumători în urma iritat iilor repetate provocate de tutun. La unele femei, datorită unei igiene insuficiente sau unei inflamaţii repetate, se poate produce o leucoplazie a mucoasei vulvare. De multe ori, pe placardele de leucoplazie se formează cancere, ceea ce a determinat pe unii autori să le considere ca adevărate leziuni precance-roase. Prevenirea leucoplaziei se realizează prin înlăturarea tuturor cauzelor ce pot exercita iritaţii prelungite asupra mucoaselor, printr-o igienă corespunzătoare.
leucoree, secretarea abundentă a unui lichid de către glandele colului uterin şi ale vulvei care are rolul de a apăra aparatul genital feminin de infecţii. Aceasta este leucoreea fiziologică, care este în cantitate redusă şi nu are miros neplăcut. înainte şi după menstruaţie, în timpul sarcinii sau cînd femeia este excitată sexual, leucoreea poate fi mai abundentă. Cînd vulva, vaginul sau organele genitale interne sînt infectate, leucoreea este abundentă, aceasta fiind chiar unul din simptomele bolii. Culoarea ei poate fi albă, galbenă, verzuie sau roşiatică. Ca aspect este spumoasă sau brînzoasă, iar mirosul ei devine fetid. Tratamentul se instituie numai după precizarea germenului patogen şi se va executa numai după prescripţia medicului. Fiind de lungă durată, tratamentul necesită multă răbdare şi perseverenţă.
Levaditi Constantin (1874 1953), microbiolog, virusolog şi imunolog romîn. Era fiul unei surori medicale de la Spitalul „Brîncovenesc“. Cu sprijinul lui C. 1. Istrati a fost trimis să-şi încheie studiile medicale la Paris, unde a fost primit să lucreze în Institutul „Pasteur“. Manevrele politicienilor din Romînia burghezo-moşierească l-au împiedicat să obţină o catedră universitară în patria sa. în 1920— 1921 a funcţionat ca profesor la Facultatea de medicină din Cluj, dar intrigile de tot felul i-au făcut imposibilă rămînerea mai departe în ţară. Levaditi a fost unul din cei mai mari sifiligrafi ai epocii. Lucrările sale privin^ metodele de cultivare a spirochetelor, tehnicile sale de punere în evidenţă a acestora în diferite ţesuturi, studiile sale asupra patogeniei şi serologiei sifilisului au contribuit în mod ho-tărîtor la recunoaşterea definitivă a spiroche-tului Schandinn drept agentul etiologic al bolii. S a impus ca unul din cei mai mari specialişti în terapia sifilisului, fiind promotorul tratamentului cu bismut. A mai demonstrat acţiunea vanadiului, aurului, platinei, telu-rului asupra spirochetului. Levaditi este unul din creatorii virusologiei, autor a numeroase lucrări privind patogenia inframicrobiană, morfologia virusurilor, tehnica de cercetare microscopică a acestora, imunologia inframicrobiană.
223
Studiile sale despre poliomielită, herpes, zonă, encefalită letargică prezintă cel mai mare interes practic şi teoretic. In ultimii ani ai vieţii, Levaditi şi-a exprimat în repetate rînduri dorinţa de a veni în tară, dar boala l-a împiedicat să realizeze acest lucru.
Constantin Levaditi.
lichen plan, dermatoză de cauză necunoscută caracterizată prin apariţia pe piele a unor mici ridicături (papule) de culoare roşie-violacee, de formă poligonală, acoperite uneori de o cojită (scuamă) foarte aderentă. Leziunile se aglomerează uneori formînd placarde, alteori se întind pe traiectul trunchiurilor nervoase dînd bolnavului o senzaţie de mîncărime foarte intensă. Cauza fiind necunoscută, nu se pot aplica măsuri de prevenire. Tratamentul este de lungă durată şi constă, pe lîngă pomezi antiinflamatoare, în aplicaţii de raze x pe coloana vertebrală.
lichid amniotic, lichidul care se formează de la începutul sarcinii şi creşte cantitativ paralel cu dezvoltarea ei, ajungînd, la termen, în greutate de 500—600 g. Lichidul amniotic este conţinut în sacul fetal format din membranele amniotice şi are un miros asemănător cu lichidul spermatic. El are o reacţie alcalină şi este format din 99% apă şi 1% diverse substanţe. Rolul lichidului amniotic este să protejeze fătul şi să-i permită mişcările în cavitatea uterină. Cînd lichidul scade sub 500 ml vorbim de oligoamnios, iar cînd creşte peste 1 500 ml, de hidramnios.
lichide biologice, în organism. în afara sîngelui care este un ţesut lichid (fluid), se găsesc
în cavităţile seroase (pleură, pericard, peritoneu) cantităţi reduse de lichide care favorizează alunecarea foiţelor seroase una pe cealaltă, menţinînd în acelaşi timp o aderentă bună între aceste foiţe. In cazuri anormale, în cavităţile amintite pot apărea lichide patologice infectate sau nu, care poartă numiri diferite după compoziţia lor (exsudat, trans-sudat, ascită). Apariţia lichidelor patologice duce la tulburarea funcţiei organelor din jur, impunîndu-se fie evacuarea lor prin puncţie (introducerea unui ac în cavitatea plină cu lichid şi extragerea lui cu seringa sau cu un aspirator), fie un tratament medicamentos energic, care să ducă la resorbţia lichidului respectiv, limbric — vezi ascaridioză. limfangită, inflamaţie a vaselor limfatice şi a ganglionilor la care ajung (adenită). Germenii pătrund în circulaţia limfatică printr-o plagă superficială a pielii, o rosătură, o arsură. Microbul cel mai frecvent este streptococul, apoi stafilococul şi colibacilul. De la locul „porţii de intrare" a germenilor apar dungi roşii, care pot forma chiar placarde cu marginile uşor proeminente. Dungile roşii edemaţiate ajung pînă la ganglionii limfatici, care se măresc şi devin dureroşi la palpare (adenită). Bolnavul este febril şi are senzaţia de arsură şi durere de-a lungul vaselor limfatice infectate; pielea este edemaţiată. Limfangita poate fi confundată cu un erizipel. în general, limfangita se vindecă prin tratament medical: pansament steril antiseptic al plăgii, prişniţ rece, antibiotice sau sulfamide. Uneori supurează, constituind un abces care trebuie incizat. Limfangita canceroasă: celulele canceroase pătrund în vasele limfatice şi prin curentul limfei sau poate şi prin mişcările lor amiboide se grefează din aproape în aproape în trunchiurile limfatice pînă în ganglioni, unde se opresc, proliferează şi reproduc o tumoare secundară, analogă tumorii primitive, limfocit — vezi hemogramă, limgfogranulomatoză inghinală subacută, a patra boală venerică sau boala Nicolas şi Favre, este provocată de un virus filtrant şi transmisă de la bolnav la omul sănătos în special pe cale genitală. Leziunea primară, puţin caracteristică, apare pe organele genitale la locul de pătrundere a virusului după o perioadă de incubaţie de
6—12 zile. Ea se vindecă repede şi poate chiar trece neobservată de bolnav. De aceea, bolnavii se adresează medicului de obicei numai într-o fază mai înaintată, cînd ganglionii limfatici din regiunea inghinală se măresc de volum şi devin dureroşi. Dacă nu se aplică un tratament potrivit, ganglionii se înmoaie, aderă la piele şi se deschid prin mai multe fistule (aspect de stropitoare), prin care se scurge un puroi galben-verzui. Mai tîrziu se pot produce astupări ale vaselor limfatice, ceea ce are ca rezultat umflarea enormă (elefantiazis) a vulvei la femeie şi a scrotului şi penisului la bărbat,
224
însoţită de ulceraţii şi stricturi pe anus şi rect. în ţara noastră, datorită măsurilor energice de profilaxie şi tratării tuturor cazurilor cît mai aproape de începutul bolii, limfogranulo-matoza inghinală subacută este pe cale de dispariţie.
limfosarcom, tumoare malignă a ganglionilor limfatici. Poate să apară în orice organ unde există ţesut limfoid: splină, ficat, tub digestiv, piele. Este o tumoare care apare mai frecvent la tineri, creşte foarte repede, se ulce-rează şi dă repede metastaze pe cale limfatică şi sanguină. Este sensibil la razele x, dar recidivează rapid. Formele incipiente beneficiază de tratament chirurgical, urmat de roent-genterapie (vezi sarcom).
Iipom, formaţiune tumorală benignă, constituită din aglomerarea de ţesut grăsos în straturile profunde ale pielii. De formă rotundă şi de consistenţă moale, localizat mai ales în pielea acoperită de păr, acolo unde glandele grăsoase sînt mai dezvoltate, lipomul poate creşte, atingînd dimensiunea unei nuci, mandarine şi chiar mai mare, fără a arăta nici un fel de tendinţă spre transformare malignă, îndepărtarea lipoamelor se face pe cale chirurgicală.
lipotimie, ameţeli mergînd pînă la pierderea cunoştinţei printr-o anemie acută a sistemului nervos central provocată de o scădere bruscă a irigaţiei sanguine la nivelul creierului. Mai puţin gravă de cît sincopa, în care activitateă inimii este suspendată pentru un timp limitat, lipotimia este determinată de rărirea accentuată a bătăilor inimii. Persoane fără nici o suferinţă cardiovasculară pot să facă o lipotimie în urma unei emoţii, în cursul unei anestezii sau unei dureri mari (colică), în convalescenţa bolilor infecţioase, după o oboseală puternică (stat prelungit în picioare). Lipotimia mai poate fi provocată de reducerea debitului inimii ca în blocul cardiac (vezi bradicardie) sau în tahicardiile paroxistice prelungite. în timpul lipo-timiei, bolnavul este palid, are pulsul rar şi slab; pînă la venirea medicului de obicei se restabileşte.
Lipova, staţiune situată la 30 km de Arad, într-o regiune de dealuri împădurite cu stejari şi frasini, cu un climat blînd, lipsit de curenţi şi umiditate. Staţiunea posedă izvoare cu ape minerale carbogazoase, alcaline, feruginoase, care se foloscsc în cura internă (Izvorul nr. 1,
2	şi 3) — în boli digestive, urinare, în anemii— şi în cura externă (Izvorul nr.4) în boli ale aparatului circulator, genital feminin, locomotor etc.
Lister Joseph (1827—1912), medic englez, promotorul antisepsiei ca metodă de prevenire a infectării plăgilor, lnspirîndu-se din lucrările lui Pasteur asupra fermentaţiei, Lister a ajuns la concluzia că supurarea rănilor poate fi evitată dacă se împiedică pătrunderea în plagă a microorganismelor care plutesc în atmosferă.
De aceea, el recomandă să se folosească pe scară largă substanţele antiseptice, de felul .acidului fenic, capabile să distrugă germenii infecţiei. Lister preconiza ca în sala de operaţie să se pulverizeze continuu acid fenic, în plaga operatorie să se toarne acid fenic, iar peste
Joseph Lister.
rană să se aplice un pansament cu vată feni-cată. Aceste măsuri au determinat o reducere impresionantă a infecţiilor şi gangrenelor în serviciile de chirurgie.
litiază (calculoză), prezenţa unor „pietre“ (calculi) sau incrustaţii într-un canal sau organ cavitar. Se observă mai frecvent în căile biliare, în căile urinare, în canalele glandelor salivare. Formarea calculilor ţine de legi fizico-chimice. In general, precipitarea sărurilor se datoreşte unor cauze de ordin general (tulburări de_metabolism, avitaminoze, hiper-paratiroralsm) sau de ordin local (stază şi infecţie), a) litiază biliară (colelitiaza). Datorită concentraţiei mari a bilei în vezicula biliară se pot produce precipitări ale substanţelor cristaline, care vor constitui baza formării unui calcul prin depuneri de straturi succesive de săruri. Precipitarea se produce cu mai mare uşurinţă dacă vezicula este infectată (colecistită) sau dacă există o stază datorită funcţionării defectuoase a căilor biliare, în special a canalului coledoc, la nivelul sfincterului situat la locul de vărsare în duoden (dischinezie biliară). După compoziţia lor, calculii pot fi formaţi din colesterol, din bilirubină, din carbonaţi şi fosfaţi de calciu. Cei mai frecvenţi sînt calculii
15—1652
225
formaţi din colesterol şi bilirubină. Există litiaze biliarecare nu determină nici o suferinţă; deobiceiînsă, colecistita calculoasă se manifestă prin colici hepatice (durere mare în partea dreaptă a abdomenului cu iradieri în spate sau umăr), greaţă, vărsături şi febră atunci cînd există şi
Calcul renal enorm din fosfaţi, multnd bazinetul şi calicele.
Calcul renal de oxalat.
o infecţie a căilor biliare. Cînd calculul coboară în coledoc el constituie un obstacol în eliminarea bilei. Apare coloraţia icterică a tegumentului şi mucoaselor, urina devine închisă la culoare, uneori brună, materiile fecale decolorate. Boala se observă mai frecvent la femei datorită tul-
burărilor în metabolismul grăsimilor. Tratamentul este medical şi constă în papaverină în timpul crizelor, regim alimentar din care se exclud grăsimile şi ape minerale care să dreneze uşor căile biliare: Hebe, Slănic, Că-ciulata. Cînd colicele se repetă la intervale scurte şi în caz de complicaţii (colecistită acută, icter mecanic) se indică tratament chirurgical, b) Litiaza urinară. Se datoreşte precipitării sărurilor din urină din cauza unor tulburări de metabolism, avitaminozăA, hiperparatiroidism, precum şi unor cauze locale, stază şi infecţie. Mecanismul de„cimentare“ a sărurilor precipitate pentru a forma un calcul nu este elucidat. Un rol important în apariţia litiazei îl au tulburările în metabolismul apei şi al unor electro-liţi din sînge (sodiu, calciu, fosfor). De aceea, boala este frecventă în ţările calde, unde se pierde o cantitate mare de apă din organism prin transpiraţie. Felul alimentaţiei are de asemenea importanţă. O alimentaţie prea bogată în carne va acidifia prea mult urina şi va favoriza precipitarea acidului--uric; 0 alimentaţie prea Bogata în lapte şi vegetale va alcaliniza urina şi va favoriza precipitarea fos-faţilor şi carbonaţilor; o alimentaţie prea bogată în dulciuri şi cartofi (alimente oxalofore) va favoriza precipitarea oxalaţilor. Calculii se formează mai frecvent în bazinet; cînd sînt mici, ei pot coborî pe ureter, determinînd dureri foarte mari (colica nefretică) în regiunea lombară, cu iradieri în jos, spre organele genitale sau coapsă, greţuri, vărsături, uneori hematurie (sînge în urină). Dacă piatra este mică, după cîteva colici se elimină. Cînd este mai mare sau cu colţuri se poate inclava în ureter, constituind un obstacol în scurgerea urinei, pro-ducîndu-se o hidronefroză (dilataţia bazinetului şi calicelor) care, dacă obstacolul nu este înlăturat, distruge parenchimul renal. De asemenea, staza de urină de deasupra obstacolului poate să producă o infecţie gravă a rinichiului (pielonefrită, pionefrită, pionefroză). Cînd calculul bazinetal este mare, determină dureri vagi în regiunea lombară şi hematurii la eforturi fizice, dar reprezintă un pericol pentru rinichi, producînd scleroza parenchimului, hidronefroză sau infecţie. Uneori litiaza renală este bilaterală şi atunci gravitatea este mai mare. Cînd calculul bazinetal determină dureri şi la urografie se constată o suferinţă a rinichiului, el trebuie scos prin intervenţie chirurgicală; aceeaşi indicaţie o are şi calculul ureteral inclavat. Litiaza renală este o boală care recidivează frecvent. Pentiu a preveni recidiva, după operaţie se va indica un regim alimentar în funcţie de natura calculului: în litiaza urică se scot din alimentaţie carnea de animal tînăr, măruntaiele,cafeaua, ceaiul rusesc şi se indică alcalinele; în litiaza oxalică se suprimă dulciurile, cartofii, spanacul şi se dau acidifiante uşoare (Diurocard); în litiaza fosfocalcică se suprimă laptele şi derivatele lui, vegetaiele şi se dau zilnic carne şi acidi-
226
fiante urinare. în toate litiazele se contraindică supele de carne, bogate în săruri şi se dau lichide din abundentă, astfel ca diureza în 24 de ore să fie peste 1 200 ml. De asemenea se fac cure hidrominerale cu ape de Olăneşti şi Căciula ta. In timpul colicei se suprimă lichidele, se dau antispastice (papaverină), comprese cu apă caldă. în caz de infecţie se dau antibiotice şi sulfamide, pînă la sterilizarea urinii. Litiaza vezicală reprezintă de obicei complicaţia unui obstacol subvezical (adenom sau cancer de prostată, stricturi uretrale, scleroză de col vezical). Clinic se manifestă prin mic-tiuni frecvente, hematurie la eforturi, urină tulbure. Tratamentul este chirurgical: o dată cu tratarea cauzei se extrage şi piatra. Celelalte litiaze (salivară, pancreatică) sînt mai rare şi se manifestă prin dureri la nivelul glandei respective.
Little (boala), este o boală congenitală a copiilor (copilul se naşte cu ea), numită şi „diplegie spastică infantilă", numită astfel după cel care a descoperit-o. Se caracterizează printr-un mers dificil datorită contracturii muşchilor picioarelor (şi uneori şi a mîinilor). Frecvent, bolnavii prezintă dificultate în vorbire şi tulburări psihice mai mici sau mai mari. Boala este datorită unor leziuni ale encefa-lului (creierul mare). Cauza tine în special de lipsa de îngrijire a diferitelor boli ale mamei, mai ales în timpul sarcinii; alteori sifilisul contractat de mamă, chiar anterior sarcinii, poate fi răspunzător de boală, deoarece este important pentru mamă să cunoască din timp aceste cauze pentru a şti să ia măsurile corespunzătoare. Orice boală febrilă sau de altă natură trebuie tratată cu toată atenţia.
locuinţă. Ca loc unde se desfăşoară o mare parte din iraiul de fiecare zi al omului, locuinţa reprezintă unul din factorii de mediu avînd o influenţă permanentă asupra sănătăţii. De aceea este necesar să se acorde toată însemnătatea regulilor de întreţinere igienică a locuinţei dintre care principalele sînt aerisirea (vezi aer), îndepărtarea prafului (vezi praf), iluminatul şi încălzirea' corectă (vezi iluminat şi încălzire), îndepărtarea corectă a resturilor menajere, distrugerea insectelor şi a rozătoarelor (vezi dezinsecţie şi deratizare). O atenţie specială trebuie dată regulilor de igienă în blocurile de locuinţe, care reprezintă azi locul de trai al tot mai multor cetăţeni. In bloc, fiecare locatar răspunde, prin atitudinea sa, nu numai de sănătatea proprie şi a familiei sale, dar şi de sănătatea tuturor colocatarilor. Principalele măsuri în această privinţă — pe lîngă cele privind propriul apartament —
se referă la: apărarea curăţeniei părţilor comune, a scărilor, palierelor, coridoarelor, curţilor interioare, faţadei; întreţinerea în perfectă stare a instalaţiei de apă şi sanitare, evitarea înfun-dării ţevilor de canalizare; 'folosirea corectă a amenajărilor pentru evacuarea gunoiului; respectarea interdicţiei de a creşte în interiorul apartamentului sau pe balcoane animale de curte şi păsări. Este recomandabil ca în blocurile de locuinţe să se renunţe la ţinerea de cîini şi pisici în apartament, deoarece condiţiile nu sînt din cele mai prielnice şi, oricît s-ar avea grijă, traiul în contact prea apropiat cu animalele este neigienic şi expune la îmbolnăviri. O obligaţie a tuturor locatarilor, care derivă atît din regulile igienice, cît şi din normele convieţuirii civilizate, este respectarea drepturilor vecinilor la linişte şi odihnă, prin evitarea zgomotelor de diverse feluri. în sfîrşit, trebuie subliniată legătura dintre frumuseţea cadrului pe care îl oferă locuinţa şi interesele menţinerii sănătăţii. Frumosul are o nebănuită influenţă pozitivă asupra tuturor funcţiilor organismului, prin acţiunea favorabilă directă exercitată asupra sistemului nervos. Un interior curat, ordonat, aranjat cu gust, oferă organismului cele mai bune condiţii de confort şi odihnă contribuind la întreţinerea bunei dispoziţii şi la refacerea optimă a capacităţii de muncă. Aceeaşi însemnătate o prezintă frumuseţea cadrului exterior al locuinţei. Strădania arhitecţilor, în această privinţă, este completată prin numeroase iniţiative obşteşti care antrenează pe locatarii noilor blocuri la înfrumuseţarea cartierului, la amenajarea şi întreţinerea spaţiilor verzi şi a locurilor de joacă pentru copii, la apărarea aspectului îngrijit al blocurilor împotriva abaterilor unor persoane izolate (degradarea zonelor verzi, a pomilor şi arbuştilor, stricarea aspectului faţadei prin întinderea rufelor la uscat, depozitarea a tot felul de obiecte pe balcoane etc.).
longevitate, durată îndelungată a vieţii. Astăzi, în ţara noastră, prelungirea vieţii omului formează unul din obiectivele centrale ale acţiunii de ocrotire a sănătăţii, bazate pe aplicarea principiilor înaintate ale profilaxiei. In general se admite că ajung la o viaţă înaintată, apropiindu-se de suta de ani, sau chiar depăşind această vîrstă, persoanele care duc o viaţă cumpătată, nu se îngraşă prea tare, uzează moderat de alcool, tutun şi grăsimi animale. Foarte important, pentru a candida la longevitate este de a nu întrerupe total orice activitate o dată cu ieşirea la pensie. Bineînţeles este utilă numai acea activitate care nu depăşeşte posibilităţile organismului. Cel mai bine
227
este cînd se reuşeşte o împletire armonioasă între o oarecare muncă fizică şi activitatea intelectuală, solicitîndu-se astfel multilateral etajul superior al sistemului nervos central — scoarţa cerebrală. „Nu pare îndoielnic că activitatea scoarţei cerebrale ţine în frîu procesul de îmbătrînire“ (C. I.Parhon).
lumbago, durere musculară localizată în regiunea şalelor. Apariţia durerii în această regiune se datoreşte de cele mai multe ori expunerii la frig, umezelii, curenţilor de aer, lucrului în poziţie aplecată timp îndelungat. Orice mişcare de aplecare sau întindere este imposibilă din cauza durerii; chiar mişcările în pat devin dureroase. Criza de lumbago ţine cîteva zile pînă la cîteva săptămîni. Alteori, infecţii virotice, ca de pildă gripa sau infecţiile de focar (amigdalită, granulom dentar), pot provoca crize de lumbago.
lupus eritematos, boală de piele de cauză necunoscută, apărînd mai ales la persoane hipersensibile în special la lumina solară. Se descriu două forme principale: lupusul eritematos cronic, întîlnit relativ frecvent, şi lupusul eritematos acut, formă rară, cu evoluţie
Lupus eritematos tn „fluture*4.
excepţional de gravă. Lupusul eritematos cronic se manifestă prin placarde net delimitate, rotunde, de culoare roz, a căror suprafaţă este îngroşată şi se descuamează, iar mai tîrziu se vindecă printr-o cicatrice. Boalase localizează cel mai des la faţă (nas şi obraji), unde realizează un desen asemănător cu un fluture. Mai rar sînt lezate pavilionul urechii, buzele, partea păroasă a capului, tegumentele gîtului şi ale mîinilor. Evoluţia este lungă. O dată cu apariţia primelor raze ale soarelui de primăvară, boala se poate acutiza şi recidiva. In tratamentul lupusului eritematos cronic se utilizeză cu mare succes medicamentele antimalarice de sinteză (acrihin, clorochin). Local se aplică unguente de protecţie contra luminii solare, care conţin acid paraaminobenzoic, medicamente antimalarice. Bolnavii trebuie să evite expunerea la razele solare. Lupusul eritematos acut evoluează grav, cu leziuni importante ale organelor interne. Pielea feţei, a gîtului, a mîinilor şi a gambeloreste edemaţiatăşi prezintă o inflamaţie acută. Se însoţeşte de temperatură crescută, dureri mari în articulaţii, dureri musculare, complicaţii pulmonare, renale sau cardiace. Cortizonul, hormonul extras din glanda suprarenală^ şi preparatele asemănătoare sînt foarte active împotriva acestei boli.
lupus tuberculos, forma cea mai răspîndită şi mai gravă a tuberculozei cutanate. începe prin apariţia unor noduli (tuberculi) de culoare roşie-brună, moi la pipăit, datorită distrugerii ţesutului (cazeificare). Prin confluarea lor se formează placarde plane întinse. La unii bolnavi, formaţiunile devin proeminente, se ul-cerează, producînd o importantă distrugere de ţesuturi. Chiar pe cicatricele formate la nivelul zonelor vindecate pot reapărea tuberculi (numiţi „de recidivă“). Boala se localizează frecvent pe faţă (obraji, nas), mucoasa nazală şi rar în cavitatea bucală, contaminarea făcîndu-se mai ales prin sputa sau secreţia nazală a bolnavului care suferă şi de o tuberculoză pulmonară. Profilaxia bolii este identică cu profilaxia tuberculozei :	depistarea	precoce a bolnavilor,
examenul familial, igiena personală etc. Tratamentul este mai ales general, prin medicamentele antituberculoase: hidrazida acidului izonicotinic, PAS, efectuîndu-se în dispensarele antituberculoase. Mulţumită succeselor medicinei şi măsurilor luate de stat în lupta anti-tuberculoasă, lupusul este tratat astăzi cu succes şi începe să fie întîlnit mult mai rar.
228
luxaţie, deplasarea persistentă a unei suprafeţe articulare, ca urmare a unui traumatism (luxaţie traumatică) sau unor leziuni osteoli-gamentare datorite unui proces infecţios mai ales tuberculos (luxaţie patologică) sau din naştere (luxaţie congenitală). Luxaţiile traumatice sînt mai frecvente la articulaţiile/cele mai mobile (umăr, cot) şi se datoresc căderii pe articulaţie sau pe un os în raport cu articulaţia (de exemplu, în căderile pe cot se poate produce luxaţia umărului). Durerea apare imediat, se exagerează la palpare şi la mişcare, se calmează în repaus. Articulaţia se deformează şi membrul sau segmentul de membru ia o atitudine care variază după articulaţie; membrul se lungeşte sau se scurtează, mişcările active sînt abolite sau extrem de reduse. Luxaţia se poate însoţi şi de fracturi, de aceea trebuie făcută o radiografie. Luxaţia trebuie redusă. Reducerea trebuie făcută numai de specialist sub pericolul producerii de fracturi, rupturi de tendoane, nervi, vase. După reducere, imobilizarea este necesară. Dintre luxaţiile congenitale, luxaţia coxo-femurală este frecventă. Este gravă pentru că poate fi bilaterală şi cînd nu este descoperită la timp poate da infirmitate. Trebuie descoperită înainte de a începe copilul să meargă, prin sesizarea că un membru inferior este mai scurt. Cînd copilul începe să meargă,prezintă mers legănat (de raţă). Diagnosticul se pune prin radiografie. Beneficiază
de tratament ortopedic la început, iar la copiii mai mari, de tratament ortopedic şi chirurgical.
maculă (pată), schimbare de culoare a pielii, de formă şi întindere variabile, datorită unei reacţii inflamatoare (maculă eritematoasă sau congestivă observată spre exemplu, în febrele eruptive), unei scurgeri de sînge sub piele (maculă purpurică, aşa cum se întîlneşte în purpură şi după loviri puternice) sau variaţiilor pigmentului pielii (pete prin exces de pigment în pistrui şi pete albe prin dispariţia pigmentului în vitiligo). După forma şi culoarea lor, după răspîndire şi ritmul apariţiei, precum şi după alte caractere, maculele reprezintă elemente preţioase în punerea diagnosticului în numeroase boli infecţioase sau neinfecţioase. întrucît medicul nu poate surprinde totdeauna apariţia maculelor, iar alteori nu le vede (aceste leziuni pot fi de durată scurtă), bolnavul sau aparţinătorii bolnavului sînt datori să ajute medicul, făcînd o descriere corectă a maculelor (culoare, formă, dimensiuni, răspîndire pe corp, momentul apariţiei şi dispariţiei etc.).
malarie (paludism, friguri de baltă), boală infecţioasă, transmisă de ţînţari, caracterizată prin accese de friguri urmate de febră, cu mărirea splinei. Este răspîndită pe tot globul. In ţara noastră malaria este în curs de eradicare, în ultimii ani înregistrîndu-se doar cîteva cazuri pe an în toată ţara, în timp ce înainte de 1944 erau aproximativ 100 000 de cazuri noi anual. Boala este produsă de un parazit unicelular, un protozoar numit hematozoarul palustru. Trei specii de hematozoar produc malaria la om: Plasmodium vivax, Plasmodium falciparum, Plasmodium malariae. Izvorul de infecţie este omul bolnav de malarie. Calea de transmitere este reprezentată de ţînţarul anofel. Înţepînd omul bolnav, ţînţarul suge o dată cu sîngele şi parazitul pe care apoi îl inoculează unui om sănătos. Parazitul pătruns în ţînţar suferă o serie de transformări, care constituie ciclul sexuat sau sporogonic al evoluţiei hematozoa-rului. Ţînţarul este totodată vector (transmite boala) şi gazdă intermediară (parazitul suferă
230
o serie de transformări în ţînţar). Parazitul inoculat la omul sănătos suferă din nou o serie de transformări mai întîi în ficat (acestea constituie ciclul exoeritrocitar sau tisular), apoi pătrunde în globulele roşii, unde se dezvoltă pînă duce la distrugerea globulului roşu (ciclul eritro-
Malarie — hepatosplenomegalie.
citar sauasexuat). Parazitul eliberat dinglobule-le distruse parazitează dinnoualteglobule. Aşadar, parazitul trece printr-o serie de stadii de dezvoltare, constituind ciclurile de mai sus: ţînţarul inoculează parazitul în forma numită sporozid; sporozoizii ajung în ficat, unde formează o masă plasmodială mare, din care se desprind apoi merozoizii, ce ajung în sînge şi pătrund în globulele roşii. In interiorul glo-bulului roşu, parazitul trece prin stadiul de amibă,apoi de rozetă, apoi distruge globului roşu. Din globul ies mai mulţi merozoizi, fiecare parazitînd apoi o altă hematie,unde reface ciclul. Din ciclul eritrocitar mai rezultă nişte forme speciale, numite gametociţi (masculi şi femele) care,ajungînd în ţînţar, se unesc, formînd un ou (oochinet), care după o serie de transformări produc o mulţime de sporozoizi localizaţi în glandele salivare ale ţînţarului, de unde sînt inoculaţi la omul sănătos. Răs-pîndirea malariei nu se face de cît prin ţînţar. Pentru a se dezvolta, acesta are nevoie deoanumită temperatură a mediului şi de existenţa de bălţi, mlaştini, în care să depună ouăle şi să se poată dezvolta larva. Ţînţarul transmite malaria numai în anotimpurile calde, deoarece iarna hibernează._ Incubaţia malariei este de
10—20 de zile. începe cu febră neregulată, oboseală,dureri de cap. După 3—7 zile de la debut, bolnavul începe să aibă accese tipice de malarie: frison foarte puternic, dupăcare urmează febră foarte mare timp de4—6 ore, apoi bolnavul transpiră foarte mult şi febra scade la normal. Accesele se repetă cu regularitate la 24 de ore (Plasmodium falciparum), la 48 de ore (în malaria terţă produsă de Plasmodium vivax) sau la 72 de ore (în malaria cuartă, produsă de Plasmodium malariae). Accesele se repetă timp de 20—50 de zile, după care bolnavul nu mai face accese. Este vorba de o vindecare aparentă, deoarece după un timp (de obicei luni de zile), accesele apar din nou. De obicei, boala se vindecă şi spontan în cîţiva ani. Splina bolnavilor este totdeauna mărită. Malaria cronică survine la bolnavul la care se produc noi inoculări de parazit. Aceşti bolnavi au splina foarte mărită, o anemie marcată, stare de slăbire extremă. Diagnosticul malariei se precizează prin găsirea parazitului în sîn-gele bolnavului; examenul se face pe o picătură groasă de sînge luată din pulpa degetului pe o lamă de sticlă sau pe un frotiu de sînge întins pe lamă. Tratamentul malariei se face cu medicamente numite schizonticide, care distrug parazitul aflat în ciclul eritrocitar, dar şi 'cu medicamente numite gametocide, care distrug gametociţii aflaţi în sîngele bolnavului. Din prima categorie se utilizează: chinina, atebrina, paludrina, clorochina. Din a doua categorie, plasmoehinul. Malaria face parte din grupa A, adică este de declarare şi internare obligatorii. Diagnosticul trebuie totdeauna confirmat prin analize de laborator. Profilaxia malariei se face în primul rînd prin măsuri
împotriva izvorului de infecţie: depistarea bolnavilor cu malarie acută sau cronică şi tratarea lor. In regiunile cu malarie endemică, examenele de laborator se fac în masă la toată populaţia, pentru a depista pe cei bolnavi. Profilaxia malariei mai cuprinde măsuri împotriva ţînţarului care transmite boala. Totalitatea acestor măsuri constituie dezanofeli-zarea (lupta împotriva ţînţarilor prin site metalice la ferestre, insecticide etc.) şi lupta împotriva larvelor ţînţarului (asanarea bălţilor, curăţirea vegetaţiei de pe maluri, răspîndirea pe ape a unor larvicide, ca petrol, verde de Paris, DDT, gamexan, înmulţirea peştilor care consumă larve de ţînţari). Persoanele care se stabilesc într-o regiune impaludată se protejează cu atebrină sau paludrin (0,30 g o zi pe săptă-mînă).
Malnaş, staţiune situată la 20 km de oraşul Sf.Gheorghe, la o altitudine de 565 m şi cu un climat subalpin, de cruţare. In staţiune se găsesc izvoare de ape carbogazoase alcaline şi feruginoase, indicate în boli digestive, de nutriţie şi respiratorii, precum şi mofete, folosite în tratamentul unor boli circulatorii.
Malpighi Marcello (1628—1694), anatomist şi fiziolog italian. A folosit sistematic microscopul în observaţiile anatomice, fiind cel dintîi care a constatat existenţa vaselor capilare; în felul acesta, teoria circulaţiei sanguine enun*
Marcello Malpighi.
ţaţă de W. Harvey şi-a căpătat demonstraţia anatomică deplină; Malpighi!a d-escris structura stratificată a pielii, precum şi alcătuirea elementelor funcţionale ale rinichiului. Tot el a arătat că plămînul este un organ format din mici vezicule şi că ficatul este compus din lobi
231
şi lobuli. Descoperirile sale în legătură cu structura fină a ţesuturilor şi organelor au pus bazele cercetărilor de histologie.
Mamaia, una din cele mai moderne şi mai frumoase staţiuni maritime de pe litoralul Mării Negre, situată la 5 km nord de oraşul Constanta pe limba de uscat dintre lacul Siutghiol şi malul mării; a luat o dezvoltare extraordinară, în ultimii ani, prin grija regimului de democraţie populară, care a construit numeroase hoteluri, restaurante şi complexe de deservire. Mamaia are un climat maritim stimulant cu o medie a temperaturilor lunilor de vară ce nu depăşeşte 22° şi o durată de strălucire a soarelui de peste 2 200 de ore anual, adică aproape 50% din durata posibilă. Factorii de cură ai staţiunii sînt: plaja şi apa mării. Plaja se întinde pe o lungime de 5 km, are o lăţime de 100—200 m şi este acoperită cu un nisip foarte fin, format din calcar şi cu-arţ. Talasoterapia se poate practica în staţiune în condiţii deosebit de favorabile, panta de trecere de la plajă spre mare fiind foarte lină.
mamelă, organ glandular, dezvoltat în special după pubertate. La om, în număr de două, glandele mamare sînt situate pe partea anterioară şi superioară a toracelui, deasupra muşchilor pectorali. Glandele mamare sînt alcă-
Sectiune schematică în care se văd acini glandulari şi canale galactofore.
tuite fiecare din lobuli glandulari, formaţi din numeroase canale galactofore. Intre lobuli se găseşte ţesut gras, care contribuie la forma şi consistenţa glandei. Celulele glandulare se distrug parţial şi se elimină ca atare, sub forma secreţiei lactate (lapte) prin canalele galacto-
fore, ce se deschid în centrul mamelei, într-o zonă mai proeminentă şi pigmentată, numită mamelon. în jurul mamelonului se găseşte o zonă de piele tot pigmentată, numită areolâ. La bărbat, dezvoltarea glandelor mamare este foarte redusă şi numai în unele afecţiuni endocrine, ea poate duce la apariţia unor mamele mai dezvoltate. La femeie, dezvoltarea glandelor mamare este legată de dezvoltarea caracterelor sexuale în general, activitatea glandelor crescînd însă simţitor în timpul perioadei de alăptare, sub acţiunea unui hormon secretat de glanda hipofiză.
Mangalia, cea mai sudică localitate balneoclimaterică de pe litoralul romînesc al Mării Negre, situată la o distanţă de 45 km de Constanţa. Ea are un climat uşor excitant din cauză că se află în plină stepă dobrogeană. Plaja de la Mangalia este una din cele mai frumoase plaje de pe litoralul nostru. în Mangalia există şi izvoare de ape sulfuroase, slab termale, care sînt folosite pentru inhalaţii: după captarea lor sistematică ele vor fi administrate şi în cura internă şi externă. Acţiunea de modernizare a oraşului Mangalia, dusă de către organele puterii populare a creat, printre altele un sanatoriu foarte modern, care posedă instalaţii de fizio şi hidroterapie, împachetări de nămol adus din lacul Techirghiol, precum şi un bazin acoperit, cu apă de mare încălzită, în care se pot face tot anul băi. în localitate există numeroa'se urme arheologice printre care şi urmele unor terme, atestînd faptul că staţiunea a fost folosită şi în acele vremuri în scopuri balneare.
Ma maia.
232
Mangalia.
manie, termen prin care distingem două entităţi medicale distincte: într-un prim sens se folosea impropriu pentru a denumi o tulburare psihică caracterizată prin acţiuni de nestă-pînit (impulsuri) în care bolnavul poate înfăptui chiar acte antisociale (cleptomanie, impulsuri pentru furturi; piromanie, impulsuri de a da foc caselor sau diferitelor obiecte; dromoma-nie, impulsul de fugă; cocainomanie; morfino-manie; dipsomanie) şi, într-altsens,carearămas în psihiatrie, pentru a desemna starea (faza) maniacală din cadrul bolii psihice denumită „psihoza maniacodepresivă". Starea maniacală reprezintă una din formele de manifestare a psihozei maniacodepresive. Este vorba deci de o boală care se poate manifesta fie sub forma maniacală (starea maniacală), fie sub forma depresivă (de aici şi denumirea de „nebunie alternativă" sau „nebunia cu formă dublă"). Starea maniacală, ca una din manifestările acestei boli, se caracterizează printr-o senzaţie subiectivă de voie bună nestăpînită, care se manifestă în aspectul şi comportamentul bolnavului. Bolnavii sînt excesiv de veseli, de exuberanţi, ideile pe care le expun se succed foarte rapid (fuga de idei) în aşa fel, încît nu reuşesc să le cuprindă în vorbirea obişnuită. In stările uşoare de boală (foarte rar), bolnavii pot realiza lucruri pe care înainte nu ar fi fost în stare. Dar dacă se depăşeşte această stare, gîndirea apare dezordonată, datorită goanei gîndurilor din mintea bolnavului. Din această cauză, bolnavul ajunge la concluzii false în raţionamentele sale, şi pe fondul de stare subiectivă de fericire, se dezvoltă în el impresia că posedă calităţi deosebite, fizice sau intelectuale, apare deci delirul de grandoare, care se manifestă printr-o împodobire vesti-
mentară anormală (îşi pune flori pe cap, poartă culori ţipătoare, vestminte cu aspect ieşit din comun). Agitaţia psihică se însoţeşte de o agitaţie a întregului corp. Bolnavul este agitat, gesticulează, merge, vorbeşte neîncetat; aceeaşi excitabilitate crescută se manifestă uneori şi în domeniul sexual. Pentru precizarea diagnosticului şi tratarea bolii,	bolnavul va	fi
internat obligatoriu într-un spital de specialitate. Psihoza maniacodepresivă este o boală care tratată corect şi la timp readuce în	societate pe	in-
divid.
Manolescu Nicolae (1850 — 1910, oftalmolog si organizator sanitar romîn, profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. A fondat, în 1875 Societatea studenţilor în medicină din Bucureşti. Cercetările sale asupra tratamentului conjunctivitei granuloase prin perierea feţei interne a pleoapelor au avut răsunet internaţional.	In	1895 a publicat	o importantă	lucrare despre igiena ţăranului	romîn. Ca director
general al Serviciului sanitar, în 1903—1904, s-a preocupat de îmbunătăţirea asistenţei medicale acordate populaţiei rurale.
Marinescu Gheorghe (1863— 1938), neurolog romîn. Era fiul unei văduve sărmane care, văzînd cît de dornic de învăţătură se arăta copilul său, a obţinut ca acesta să fie primit
Gheorghe Marinescu.
233
bursier la un seminar. Dar tînărul Marinescu a refuzat să devină preot şi s-a consacrat cu pasiune studiului medicinei. Cu sprijinul lui V.Babeş a fost trimis să-şi desăvîrşească pregătirea ştiinţifică la Paris, unde capătă curînd faima unui priceput neurolog şi histolog. La întoarcerea în ţară i se încredinţează conducerea Serviciului de neurologie de la Spitalul „Pante-limon“, unde, în condiţii neînchipuit de grele, desfăşoară o activitate de cercetare cu răsunet internaţional. Monografia lui Marinescu „Celula nervoasă44, publicată în 1909, la Paris, cu o prefaţă foarte elogioasă, semnată de Ramon Y Cajal, celebrul neurolog spaniol, laureat al Premiului Nobel, constituie cea mai cuprinzătoare expunere, apărută pînă la acea dată, despre morfologia, fiziologia şi patologia celulei nervoase. Această lucrare poate fi şi acum consultată cu folos de către specialişti. Lucrările sale în legătură cu afecţiunile musculare de origine nervoasă, reumatismul cronic deformant, encefalita letargică, isteria sînt citate în toate marile tratate. A publicat interesante studii în problema bătrîneţei. Cercetările lui Marinescu în domeniul biochimiei celulare îl aşază printre pionierii histofiziologiei moderne. In ultimii ani ai vieţii şi-a însuşit şi a dezvoltat metodele pavloviste de studiu obiectiv al activităţii nervoase superioare cu ajutorul reflexelor condiţionate. A fost un militant pentru progresul social, demascînd fără menajamente racilele regimului burghezo-moşieresc. A apărat ferm poziţiile materialiste în ştiinţele medicale, combătînd vitalismul şi susţinînd determinismul fenomenelor biologice.
masaj, acţiune mecanică sistematică exercitată la suprafaţa corpului omului sănătos sau bolnav, cu ajutorul unor manevre speciale. Masajul favorizează dilatarea vaselor pielii şi accelerează circulaţia sîngelui, creşte vascu-larizaţia ţesuturilor şi îmbunătăţeşte nutriţia şi metabolismul lor. Masajul poate fi igienic, sportiv, medical sau cosmetic. Masajul igienic previne depunerea excesivă de grăsimi sau săruri şi ajută la păstrarea stării de sănătate. Masajul sportiv — în care sînt masaţi succesiv toţi muşchii — acţionează favorabil asupra muşchilor obosiţi şi supraantrenaţi, contribuind la restabilirea capacităţii lor de muncă şi prin aceasta la perfecţionarea fizică a sportivului. Masajul medical se execută numai după indicaţia medicului. El influenţează atît organul afectat cît şi întregul organism. Poate fi supus masajului tot corpul (masaj general) sau numai partea lui afectată — laba piciorului, mîna, spatele (masaj local). Masajul medical este indicat în bolile sistemului cardiovascular şi ale aparatului respirator, în bolile metabolice (obezitate, gută, diabet zaharat), în tulburarea funcţiei motorii a intestinului (constipaţie), cît şi în tulburarea funcţiei secretorii a stomacului. Masajul medical se aplică mai ales în bolile şi traumatismele organelor de mişcare, în tratamentul sechelelor, afecţiunilor
234
reumatice şi infecţioase ale articulaţiilor mîinilor, picioarelor şi coloanei vertebrale, în contuzii, entorse, luxaţii, fracturi rău consolidate cît şi în cazul limitării mişcărilor articulare din cauza traumatismelor. Masajul este indicat şi în bolile sistemului nervos, mai ales atunci
Masaj. Fibîele conjunctivo-elastice din piele fac şi ele... gimnastică.
cînd funcţia de locomoţie este tulburată (paralizii, pareze) în urma traumatismelor şi bolilor sistemului nervos central şi periferic. Masajul cosmetic se aplică, mai ales la nivelul feţei, în scopul creşterii elasticităţii pielii şi îmbunătăţirii nutriţiei ei. Manevrele de bază ale masajului sînt, netezirea, fricţiunea, frămîntatul (petrisajul), baterea şi vibraţia. Masajul este interzis în procesele inflamatoare acute, neoplasme, bolile sistemului venos şi limfatic (varice, inflamaţia venoasă acută, anevrisme, limfan-gite), în hemofilie, în bolile de piele şi în leziunile pielii. Automasajul se aplică în scopuri igienice mai ales dimineaţa. Masajul abdomenului se face culcat pe spate cu neteziri circulare şi cu uşoare mişcări de frămîntat de-a lungul intestinului gros (în dreapta de jos în sus şi în stînga de sus în jos). Un astfel de masaj este util în constipaţiile atone, adică constipaţiile condiţionate de atonia intestinului, în cazul peretelui abdominal gras şi flasc. Se face apoi masajul extremităţilor şezînd în pat. Se netezesc întîi şi se fricţionează extremităţile inferioare şi apoi cele superioare. Toate mişcările de masaj se execută de la periferie spre centru. Regiunea pieptului se fricţionează cu uşoare mişcări circulare. Fricţiunea şi netezirea cutiei toracice creşte afluxul sanguin spre plămîni, favorizează ventilaţia pulmonară, înlătură staza venoasă, uşurează respiraţia. Muşchii spatelui se masează în poziţia verticală; mîna dreaptă fricţionează jumătatea stîngă iar stînga jumătatea dreaptă; ceafa se masează de sus în jos. Masajul nu trebuie să depăşească 5—8 minute.
masochism, perversiune sexuală a unuia dintre parteneri care nu simte plăcerea sexuală de cît atunci cînd celălalt îl face să sufere (fie prin flagelare = lovire, fie prin cuvinte inju-
rioase). Cuvîntul vine de la numele lui Sacher--Masoch, un scriitor austriac care a suferit de această boală şi a descris-o. Tratamentul urmăreşte reeducarea acestora (vezi perversiuni sexuale).
mastită, infecţie a glandei mamare şi a ţesutului celuloadipos înconjurător. In primele zile de alăptare, la majoritatea lăuzelor se produc eroziuni (rosături) şi fisuri (crăpături) pe mameloane. Aceste fisuri, dacă nu sînt tratate prin suspendarea temporară a alăptării, prin pomezi cicatrizante şi raze ultraviolete, devin porţi de intrare pentru microbi în glanda mamară. Sînul se tumefiază (se umflă), se înroşeşte, devine dureros, temperatura creşte la^39—40° şi infecţia evoluează spre formarea unui abces. Tratamentul este chirurgical, prin deschiderea largă şi drenajul glandei mamare infectate. Pentru prevenirea mastitei se recomandă pregătirea sînului pentru alăptare încă din timpul sarcinii, tratarea imediată a fisurilor şi mai ales o riguroasă igienă a lăuzei, care trebuie să aibă unghiile tăiate scurt, să se spele pe mîini cu peria şi săpun şi să-şi dezinfecteze mameloanele înainte şi după fiecare alăptat.
maternitate, instituţie medicală special profilată pentru asigurarea celor mai bune condiţii de securitate şi confort, în vederea actului naşterii. In anii puterii populare, reţeaua maternităţilor a fost mult lărgită şi în mediul rural s-au înfiinţat aproape 2 000 de case de naştere (faţă de nici una în 1938). Numărul total al paturilor de asistenţă medicală pentru femei (inclusiv paturile pentru nou-născuţi) a crescut de la 2 100 (în 1938) la 21 796 în (1961). Semnificativă este şi proporţia naşterilor în maternităţi, care a fost de numai 2,2% pe ţară în anul 1938 (în mediul rural sub 0,01%!), ridicîndu-se la 74% în 1961 (93,2% în mediul urban). Toate naşterile care mai au loc la domiciliu
primesc azi asistenţă calificată, în timp ce în trecut numai aproximativ o treime erau asistate de moaşă cu diplomă.
Secţie de nou-născuti la Maternitatea „Polizu“.
mărgăritărel, plăci albicioase în cavitatea bucală datorite îmbolnăvirii pin Candida albi-cans (vezi candidoze).
mătreaţă, mici cojiţe albicioase care se formează pe pielea capului. De cele mai multe ori, mătreaţa apare la persoane suferind de o boală denumită seboree, constînd în funcţia exagerată a glandelor grăsoase ale pielii (glande sebacee). La aceste persoane sînt tulburate procesele care reglează formarea substanţei cornoase de la suprafaţa pielii şi din păr, rezultatul fiind apariţia mătreţei şi căderea perilor. Prevenirea mătreţei reuşeşte într-o oarecare măsură printr-o bună igienă a pielii capului. Spălarea se va face în mod obligatoriu o dată la două săptămîni) (a spălare mai frecventă dăunează, deoarece produce o funcţie exagerată a glandelor sebacee). După uscarea părului, se va face un masaj; energic al pielii capului cu o perie aspră, care activează bine circulaţia sîngelui. Per-soanele cu mătreaţă vor evita folosirea briliantinelor. în.
Maternitatea „Polizu“ construită în anii regimului democrat-popular.
235
cazurile mai rebele se impune un tratament medicamentos, recomandat de un medic specialist.
Mecinikov Ilia 11 ici (1845—1916), savant rus, unul din creatorii ştiinţei imunităţii. Printre strămoşii săi îndepărtaţi se numără
Ilia Ilici Mecinikov.
westitul cărturar moldovean Nicolae Milescu -Spătarul. în 1882 a demisionat din postul de profesor de zoologie şi anatomie comparată la Universitatea din Odessa, în semn de protest Jaţă de politica reacţionară aplicată în învă-ţămîntul superior de autorităţile ţariste. Peste <cîţiva ani, el acceptă invitaţia lui Louis Pasteur de a conduce un mare laborator în institutul său recent înfiinţat la Paris. Mecinikov a rămas acolo pînă la sfîrşitul vieţii. El a devenit celebru prin descoperirea fenomenului fagocitozei, •arătînd că rezistenţa organismului faţă de microbi se datoreşte capacităţii unor celule (în special, globulele albe din sînge) de a îngloba în interiorul lor, şi apoi a distruge bacteriile şi alte particule microscopice vătămătoare. Mecinikov a mai efectuat valoroase cercetări •asupra agenţilor patogeni ai holerei şi sifilisului, precum şi asupra mecanismului îmbă-trînirii şi al morţii. în 1908 a obţinut Premiul Nobel. Sub îndrumarea sa directă au lucrat la Institutul „Pasteur“ din Paris savanţii romîni I.Cantacuzino, C. Levaditi şi Al. Slă-tineanu.
meconiu, masă verde-neagră, vîscoasă, fără miros, care se găseşte în intestinul nou-născu-^tului şi se elimină în primele ore după naştere. Meconiul este compus din mucus, fire de păr
(lanugo) înghiţite odată cu lichidul amniotic, epitelii şi resturi celulare, grăsimi, secreţii intestinale şi bilă. Prima eliminare de meconiu (primul scaun) are loc în primele 12 ore după naştere; dacă după 24 de ore nu s-a eliminat meconiu, poate fi vorba de o cauză patologică (imperforaţie anală, stenoză a intestinului). După 3—4 zile de la naştere, meconiul este înlocuit cu scaunul normal al sugarului (cu aspect şi culoare ca a jumărilor de ou).
medic, persoană cu studii medicale superioare, care îmbină îngrijirea calificată a bolnavilor cu activitatea de prevenire a îmbolnăvirilor sau de prevenire a complicaţiilor şi recidivelor, în cazurile cînd îmbolnăvirea s-a produs. Trebuie subliniat că medicul este singurul om competent să rezolve problemele puse de îmbolnăvire. Orice încercare de a ocoli medicul în caz de boală, de a înlocui ştiinţa medicului cu imaginaţia proprie sau cu sfaturile unor „binevoitori" nepricepuţi, riscă să aibă urmări dintre cele mai serioase. Bolnavul care doreşte să fie bine îngrijit este dator să nu uite de cîteva obligaţii pe care le are faţă de medicul său: să-l solicite la primele semne de îmbolnăvire, fără a aştepta ca boala să înainteze şi să fie mai greu de tratat; să descrie cît mai fidel şi complet toate supărările care l-au îndemnat să apeleze la medic; să fie pe deplin sincer cu medicul său, să nu-i ascundă nimic; să nu-şi pună singur diagnosticul şi să nu insiste pentru a obţine anumite medicamente, examene radio-logice, analize sau trimiterea la staţiunea pe care o socoteşte drept cea mai potrivită, dacă medicul nu este şi el de aceeaşi părere; să aibă încredere în medicul său şi în posibilităţile ştiinţei medicale de a lupta contra bolii sale şi contra bolilor în general; să respecte în totul prescripţia medicului, pînă la ultimul amănunt, fără cea mai mică abatere.
medicaţie, totalitatea factorilor terapeutici folosiţi în prevenirea sau combaterea unei boli. Ea presupune administrarea unor substanţe sau amestec de substanţe prelucrate farmaceutic într-o formă adecvată administrării, la om sau animal, factori materiali care vor acţiona pe cale chimică sau fizică asupra proceselor biochimice şi biofizice ce se desfăşoară în organismul sănătos, mărindu-i capacitatea de apărare, sau în organismul bolnav, ajutîndu-1 să învingă boala. Administrarea medicamentelor este de fapt o intervenţie voit calculată, cu un scop precis, în schimbul continuu de materie care are loc între orice organism viu şi mediul înconjurător. Sub acest aspect, medicament poate fi considerat orice substanţă naturală de origine vegetală, animală, minerală sau orice substanţă sintetizată care, introdusă în organism, pe o anumită cale, într-o anumită cantitate şi la anumite intervale, îi influenţează favorabil starea de sănătate. După scopul urmărit se deosebesc: a) medicaţie profilactică, administrarea de medicamente unei persoane sau unei categorii sau grup de persoane în scopul preîn-
236
tîmpinării îmbolnăvirilor: administrarea de antibiotice (penicilină) la copii dintr-o clasă sau şcoală în care au apărut cîteva cazuri de scarlatină; administrarea de atebrină sau chinină pentru prevenirea malariei, b) medicaţie curativă, care contribuie la modificarea în sens
favorabil a evoluţiei bolii, grăbind sau pro-vocînd procesul de vindecare, ajutînd forţele de apărare ale organismului şi combătînd acţiunea agenţilor provocatori de boală, ca de exemplu: tratamentul cu antibiotice în bolile infectioase. In această ordine de idei, medicaţia poate fi: —strict etiologică (de exemplu, eritro-micina în cazul unui flegmon cu stafilococ sensibil la acest antibiotic), adică se urmăreşte numai combaterea directă a agentului care a provocat boala; fiziopatologică (de exemplu, medicaţia cu hormoni corticosuprarenali în bolile infecţioase) adică va combate unul din mecanismele principale care duc la agravarea bolii cauzate de un agent infecţios; -adju-vantă şi tonică generală (de exemplu, administrarea de antibiotice pentru combaterea febrei în diferite afecţiuni), adică anulează unele efecte secundare ale bolii sau aduce un aport mărit la factorii necesari întăririi organismului ale căror forţe de apărare sînt suprasolicitate şi la care aportul zilnic, obişnuit de vitamine, apare astfel insuficient iniţierii procesului de vindecare. După concepţia terapeutică se deosebesc: a) medicaţie alopată, astăzi universal acceptată, bazată pe principiul lui Hippocrat: contraria contrariis curantur, după care sînt administrate medicamentele care produc un efect contrar celui generat de îmbolnăvire, neutralizîndu-1; b) medicaţie homeopată, după concepţia similia similibus curantur, concepţie hippocratică reluată şi interpretată greşit de
către preotul medic Hohnemann, la începutul secolului al XlX-lea, care prevede că medicamentul trebuie să dea naştere unor fenomene de acelaşi fel cu cel produs de boală. Teoria sa nu are nici o bază logică sau experimentală (a pornit probabil de la zicala: „cui pe cui se scoate", dar a uitat că mai există şi cleşte!); în afară de aceasta recomandă şi doze extrem de mici (mai puţin de o moleculă de substanţă activă la litru) care nu mai pot avea nici un efect în organism. în realitate, dozele medicamentelor nu pot fi stabilite prin „teorii“, ci ele se calculează în funcţie de elementele experimentale şi pe cale de observaţie clinică, din practica medicală. O medicaţie bine alcătuită şi corect dirijată de-a lungul manifestării bolii de către un medic cu experienţă dă rezultate bune şi măreşte încrederea bolnavului într-o vindecare care nu poate să întîrzie. Se mai descrie o medicaţie tonică, constind în administrarea unor substanţe care reechilibrează anumite funcţiuni ale organismului, de obicei în convalescenţă, medicina populară romînească îşi are rădăcinile în trecutul cel mai îndepărtat. Descoperirile arheologice au pus în evidenţă atît urme ale practicilor medicale curente în perioada comunei primitive (de pildă, efectuarea de trepanaţii craniene) cît şi indicii ale unor elemente de magie „vindecătoare” (s-au găsit, de pildă, statuete de zeităţi feminine, în legătură probabil, cu un cult al fertilităţii şi sănătăţii).
Fabrica de medicamente „Terapia" Cluj.
Farmacie.
237
De-a lungul secolelor, medicina populară va reuni aceste două categorii de manifestări: pe de o parte, date empirice despre mijloacele de tratament verificate de experienţa generaţiilor,iar pe de altă parte, deprinderi iraţionale, ca de exemplu descîntecele, avîndu-şi originea în riturile magice. Vechii traco-daci dobîndiseră în lumea greco-romană faima unor pricepuţi vraci şi vindecători. Dealtminteri, însuşi Asclepios, zeul tămăduirii bolilor şi patronul medicinei, se crede că a fost împrumutat de elini din mitologia tracă. Pe fondul .străvechi al cunoştinţelor medicale acumulate de popoarele care au locuit cîndva în această parte a Europei s-au altoit apoi influente ale medicinei romane şi, mai ales, ale medicinei ■seminţiilor slave. Astfel, folclorul nostru medical reprezintă o vastă sinteză în care s-au topit atît elemente terapeutice pozitive, cît şi superstiţii şi pseudoexplicatii mistice. Ar fi însă greşit să se creadă că medicina populară nu a evoluat în decursul timpului, metinîndu-se la străvechiul bagaj de practici şi noţiuni. De fapt, medicina populară a împrumutat mereu din metodele de tratament şi chiar din concepţiile medicinei culte, numai că aceste împrumuturi au fost nesistematice, iar deseori s-au realizat prin alterarea şi degradarea unor cuceriri ale ştiinţei medicale. La rîndul ei, medicina savantă s-a inspirat în permanentă din tezaurul folclorului medical. Nenumărate medicamente preparate azi de industria farmaceutică au figurat cîndva sub o formă sau alta, în arsenalul medicinei populare. Este suficient de menţionat că locuitorii Americii precolumbiene cunoşteau efectele vindecătoare ale scoarţei arborelui de chinină, din care s-a extras ulterior atît de eficacele remediu antimalaric. Cîtiva cercetători de la Cluj au studiat, în ultimii ani, proprietăţile curative ale unor „buruieni de leac" şi ale unor preparate populare de organe de origine animală. S-a dovedit că, în marea majoritate a cazurilor, indicaţiile terapeutice .existente în folclorul medical .corespund cu datele ştiinţei. Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că, în epoca noastră cineva s-ar putea limita la prescripţiile dofto-roaielor şi ale vracilor. Progresele realizate de ştiinţele medicale, atît în ceea ce priveşte diagnosticul, cît şi tratamentul, sînt atît de mari, încît ar fi o dovadă de inconştienţă să recurgi la leacurile băbeşti. Clinicjenn şi farmacologii cercetează cu atenţie proprietăţile curative ale mijloacelor terapeutice popula^ în căutarea unor noi substanţe medicamentoase, care să fie puse în folosinţă sub forma de prezentare cea mai corespunzătoare. Numai medicul este calificat să prescrie medicamentul necesar, în doza cuvenită şi în condiţiile generale de tratament care să asigure vindecarea. Cît priveşte latura magică a folclorului medical, ea nu numai că îndeobşte nu prezintă valoare terapeutică dar adesea are efecte dăunătoare asupra stării sufleteşti a bolnavului. „Psihoterapia44, adică
tratamentul prin sugeatie care s-ar realiza cu ajutorul descînTecului, este foarte discutabilă. Astăzi, simpla prezenţă a medicului insuflă bolnavului mult mai multă încredere în perspectiva vindecării decît boscorodelileridicule ale descîntătoarei. In anii regimului democrat-popular, întreaga populaţie a ţării, de la oraşe şi sate, beneficiază de asistenţă medicală calificată, prin creşterea fără precedent a numărului medicilor şi prin judicioasa lor repartiţie teritorială, prin înfiinţarea de numeroase policlinici şi spitale din ce în ce mai bogat dotate, prin crearea unor reţele de specialitate. Totodată a luat fiinţă propria noastră industrie farmaceutică, a cărei producţie se dezvoltă continuu atît cantitativ cît şi calitativ. în asemenea condiţii, cîmpul de acţiune al vechii medicini populare se restrînge necontenit, tinzîndu-se către dispariţia a ceea ce constituia folclorul medical. Iată o listă a denumirilor populare ale cîtorva boli şi sindroame mai frecvente: albeaţă (leucom), aplecare (indigestie), blîndă (urticarie), boala copiilor, ducă-se pe pustii (epilepsie) brîncâ (orbalţ, erizipel), bubă dulce (impetigo), bubă neagră, dalac (antrax), dambla (congestie cerebrală), deppki. (indispoziţie generală, manifestată mai ales prin migrenă, şi pusă pe seama pretinsei influenţe vătămătoare a privirii anumitor persoane), dropică (ascită), fălcariţă (te-tanos), friguri (malarie), gălbenare (icter), gilci (amigdalită), guşter, şopîrlaiţă (anghină difterică), jupuială (pelagră), lingoare (febră tifoidă), năduf (astm), nâjit (otită), oftică (tuberculoză pulmonară), pecingine (tricofiţie), pîntecăraie, treapăt, urdinare (diaree), poală albă (leucoree), pojar, cori (rujeo.lă), rac (cancer), răpciugă (morvă), sculament (blenoragie), sfren-ţie (sifilis), sugiu (panaritiu), surpătură (hernie), trînji (hemoroizi), troahnă (stare gripală), tuse măgărească (tuse convulsivă), vărsat, vărsat negru, bubat (variolă), vărsat de vînt (varicelă). Foarte puţine din aceste denumiri se mai păstrează în uzul curent, iar unele din ele au devenit total necunoscute generaţiilor mai tinere. însuşi acest fapt demonstrează progresele pe care le-au făcut la noi educaţia sanitară şi în general, ridicarea nivelului igienico-sanitar al maselor.
medicină, ştiinţă al cărei obiectiv îl constituie apărarea şi întărirea sănătăţii, precum şi recuperarea sănătăţii în cazul pierderii vremelnice a acesteia. In această concepţie, medicina înseamnă mult mai mult decît arta de a vindeca, aşa cum se înţelegea mai de mult. In zilele noastre, vechea barieră artificială dintre medicina curativă şi medicina preventivă a căzut; ele formează un tot unitar. Medicina contemporană cunoaşte un proces continuu, care se desfăşoară într-un ritm extrem de rapid şi este facilitat de dezvoltarea uluitoare a altor ramuri ale ştiinţei — fizica nucleară, electronica, cibernetica, chimia şi altele — cu care medicina se întrepătrunde într-o măsură mereu
238
mai accentuată. Operaţiile pe creier, pe plămîni şi pe inima deschisă au intrat în practica curentă. Organe artificiale (inimă-plămîn artificial, rinichi artificial) suplinesc pentru un timp organele omului, făcînd posibile intervenţii medico-chirurgicale care altă dată erau de neconceput. Cu paşi mari se îndreaptă azi medicina către dezlegarea tainelor ce-i mai stau în faţă. De pe acum, ea dispune de arme puternice în lupta contra unei boli grave, cum este cancerul, şi se apropie de lămurirea deplină a cauzelor acestei boli. In ţara noastră, medicina a luat o puternică dezoltare. Numeroasele facultăţi de medicină, institute ştiinţifice, spitale clinice şi unităţi medicale de toate tipurile create în ultimii ani, duc mai departe tradiţiile materialiste ale medicinei romîneşti, ilustrate de mari savanţi de renume mondial cum au fost Babeş, Marinescu, Cantacuzino şi alţii. Prestigiul medicinei noastre este unanim recunoscut peste hotare şi se afirmă în numeroase reuniuni ştiinţifice organizate pe întregul cuprins al globului.
melancolie, termen folosit în psihiatrie pentru denumirea stării psihice opuse sindromului maniacal. Bolnavul simte în sine o stare de tristeţe, de suferinţă profundă, de descurajare, nu simte nici o bucurie de viaţă. Ca urmare a acestei stări ajunge la concluzii deprimante şi în mintea sa se organizează diferite deliruri (delir de autoacuzare, de ruinare), care nu corespund cu realitatea. Bolnavii, convinşi de realitatea delirurilor, nu au conştiinţa bolii lor. Mania şi melancolia (sindromul maniaco-depresiv), constituie aspecte (faze) ale aceleiaşi boli. Tratamentul se face numai în spital şi urmăreşte scoaterea bolnavului din criza de depresiune (melancolie): somnoterapie, şocuri insulinice. în vorbirea curentă, termenul este folosit impropriu pentru a desemna o stare de tristeţe, de deprimare, care poate apărea uneori accentuată (în nevroza astenică cu elemente depresive).
Meniere (boala), afecţiune a urechii interne care se manifestă în crize mai mult sau mai puţin dese, despărţite prin perioade de bine. In timpul crizei, la urechea bolnavă apar vîjîituri, ţiuieli, auzul scade. Cele mai neplăcute sînt senzaţiile de ameţeală (cu senzaţia de învîrtire a obiectelor din jur), însoţite de greaţă, vărsături, transpiraţii, paloare. Durata unei crize este de obicei de cîteva ore, după care totul reintră în normal. Cauzele bolii sînt variate: infecţii acute sau cronice (sifilis, palu-dism, oreion, febră tifoidă etc.), intoxicaţii (alcool, tutun, plumb), tulburări vasculare (arterioscleroză, spasme, hemoragii) etc. în timpul crizelor, bolnavul va urma tratamentul medicamentos prescris şi va sta culcat într-o cameră liniştită. în afara crizelor se cercetează şi se tratează afecţiunea cauzală.
meningite, boli infecţioase, cele mai multe acute, unele contagioase, caracterizate prin durere de cap, febră, vărsături, fotofobie,
contracţia muşchilor cefei, modificări importante în lichidul cefalorahidian. Agenţii patogeni care produc meningite sînt variaţi: microbi, virusuri, rickettsii, ciuperci. Ei se localizează în spaţiul subarahnoidian, produ-cînd inflamaţia meningelor. Meningite mi-crobiene: a) meningita cerebro-spinală epidemică (meningita cu meningococi) este produsă de meningococ. Este o boală acută, infecţioasă şi contagioasă. Incubaţia durează 3—5 zile. începe brusc, cu frison puternic, apoi febră mare, dureri mari de cap,vărsături, fotofobie. în formele grave, bolnavul este confuz, uneori chiar în comă. Lichidul cefalorahidian extras prin puncţie lombară este tulbure, purulent, conţinînd un mare număr de meningococi, care pot fi puşi în evidenţă prin examenul de laborator. De asemenea, lichidul cefalorahidian conţine un mare număr de leucocite (polinucleare). Tratamentul se face cu antibiotice în doze mari (penicilină, sulfamide, cloramfenicol), timp de a-proximativ 10 zile. îngrijirile igienice (curăţenia gurii în special), cît şi alimentaţia (în special administrarea lichidelor), au importanţă deosebită. Boala se vindecă în 7—10 zile dacă tratamentul a fost aplicat corect. Mai rar formele grave produc moartea bolnavului. Netratată, boala duce aproape totdeauna la moarte. Boala se transmite direct a-erogen de la bolnavi sau de la purtători sănătoşi de meningococ. Boala face parte din grupa A, adică este de declarare şi izolare obligatorii în spitalul de boli contagioase;
b)	meningita pneumococică este produsă de pneumococ. Adesea este secundară unei otite, mastoidite sau pneumonii. Este mai gravă decît cea meningococică, nu este contagioasă şi se tratează cu cantităţi mult mai mari de antibiotice administrate timp mai îndelungat. Alte meningite microbiene, mai rare, pot fi produse de alţi germeni: stafilococul, streptococul, baciului cărbunos, bacilul Fri-edlănder, Haemophilus influenzae. Se tratează cu antibiotice deosebite după sensibilitatea microbului respectiv. Necesită de cele mai multe ori şi introducerea de antibiotice în lichidul cefalorahidian. Nu sînt contagioase; c) meningita tuberculoasă este produsă, de bacilul Koch. Debutul este lent, cu dureri de cap, febră care creşte treptat; după J0— 12 zile de la debut apar de obicei paralizii ale_ unor nervi cranieni (mai aleş^.nervii„,rno.tori oculari, producînd strabism),. In acelaşi timp, starea generală se agravează treptat, bolnavul devine confuz şi intră în comă cam după 15 zile de la debut. Moartea se produce totdeauna în boala netratată în a 20-a sau a 21-a zi de la debut. Tratamentul se face cu antibiotice cu acţiune antituberculoasă (strepto-micină, hidi;azida acidului izonicotinic, acid paraaminosalicilic) şi durează 5—6 luni pînă la normalizarea lichidului cefalorahidian. Tratată corect şi la tTmpTTjoăîâ se vindecă în pro-
239
porţie de peste 90%. Meningite virotice: meningita limfocitară benignă este o boală acută infectioasă, uneori contagioasă, care poate fi produsă de mai multe virusuri (virusul Am-strong, virusurile Coxsackte, ECHO, al poliomielitei, al oreionului). Debutul este brusc: bolnavii au dureri de cap, febră, vărsături, cu starea generală relativ bună şi cu psihicul de obicei normal. Boala se vindecă spontan în 4—10 zile. Lichidul cefalorahidian este clar sau opalescent, continînd un număr mult mai mic de leucocite (limfocite) decît în meningitele microbiene. Virusul se poate pune în evidentă în lichid, prin culturi sau inoculări de animale, sau în laboratoare de infra-microbiologie. Tratamentul este simptomatic: piramidon, antinevralgice, repaus la pat. Antibioticele nu au acţiune asupra virusului.
menopauză (climacteriu, dimax), fenomen fiziologic complex şi normal caracterizat prin modificări multiple endocrine, a cărei manifestare evidentă este oprirea menstruatiei. Vîrsta medie de instalare a menopauzei este 45—50 de ani la foarte multe femei (nu la toate), simptomele generale ale menopauzei se caracterizează prin senzaţia unor bufeuri (valuri) de căldură, palpitaţii, hipertesiune arterială, manifestări reumatismale, tendinţă la obezitate, tulburări nervoase (instabilitate, stări depresive, anxietate), care pot fi de intensitate variabilă, uneori accentuate, alteori abia schiţate. încetarea menstruatiei este precedată de obicei de menstruaţii abundente şi frecvente, după care urmează menstruaţii rare, la 3—4 luni, pînă cînd încetează definitiv. Cînd instalarea menopauzei se face fără manifestări zgomotoase, ea nu necesită nici un tratament. Atunci cînd tratamentul medicamentos este necesar, acesta constă din sedative nervoase şi hormoni (testosteron simplu sau asociat cu progesteron sau sintofolin). Tratamentul hormonal va fi efectuat numai la indicaţia şi sub controlul medicului.
menstruaţie, pierderea de sînge din uter prin vagin care se produce la femeia negravidă, în fiecare lună, de la pubertate pînă la menopauză. Cantitatea de sînge menstrual variază între 30 şi 80 ml zilnic şi durează 4—5 zile. Sîngele menstrual nu se_ coagulează şi are o reacţie chimică alcalină. In timpul menstruatiei se elimină mucoasa uterină, care în perioada dintre două menstruaţii a fost pregătită sub influenta hormonilor ovarieni pentru a primi ovulul fecundat. Dacă fecundata nu s-a produs, mucoasa este eliminată, eliminare care este însoţită de pierderi de sînge. în perioada care precede menstruaţia se produc o secreţie vaginală mai abundentă ca de obicei, o congestie mamară şi o uşoară iritabil itate a femeii. La femeia sănătoasă toate aceste modificări trec aproape neobservate. Intervalul dintre două menstruaţii
—	ciclul menstrual — este în medie de 28 de zile Dereglările ciclului menstrual se
manifestă prin: absenţa menstruatiei(amenoree) menstruaţie puţină (hipomenoree), menstruaţie prelungită (menoragie), menstruaţie dureroasă (dismenoree). Aceste tulburări sînt legate fie de alterarea funcţiei ovariene, fie de procese inflamatorii sau tumori la nivelul organelor genitale sau de boli generale ale femeii. Tratamentul tulburărilor menstruale este o problemă complicată care trebuie rezolvată numai de un medic de specialitate (endo-crinolog-ginecolog). Schimbările care se produc în organismul femeii în timpul menstruaţiei necesită respectarea unor riguroase măsuri de igienă. în timpul menstruaţiei, femeia va evita eforturile fizice deosebite, emoţiile, constipaţia şi consumarea de băuturi alcoolice. Spălarea organelor genitale se va face cu apă caldă şi săpun; sînt interzise spălăturile vaginale cu irigatorul, ca şi raporturile sexuale. Spălarea corpului se va face sub duş, iar băile în mare şi ştranduri sînt interzise. Pentru combaterea durerilor se iau antispastice, antinevralgice sau se pun pe abdomen sticle cu apă caldă sau termofor. Menstruaţia regulată ca dată şi cantitate oglindeşte starea sănătăţii femeii; orice tulburare a menstruaţiei trebuie să hotărască femeia să consulte medicul.
metabolism: chiar dacă înfăţişarea corpului nu se schimbă de cît încet în timpul vieţii, conţinutul lui, adică substanţele care îl compun, se primenesc complet, neîncetat, într-un ritm foarte rapid. Acest proces de primenire caracterizează materia vie şi are loc prin reacţii chimice complexe, care alcătuiesc în totalitate metabolismul general, adică prefacerea substanţelor. In timpul vieţii, celulele organismului se uzează, cresc şi se refac. Uzura ar duce la distrugerea organismului, dacă în acelaşi timp nu ar avea loc şi un proces de înlocuire a materiei vii uzate, cu altă materie vie, formată pe seama elementelor nutritive, pe care organismul şi le procură din mediul înconjurător. Concomitent cu procesul de uzură se desfăşoară deci un proces continuu de refacere (sau de sinteză) a materiei vii. Transformarea alimentelor în materie vie se numeşte anabolism sau asimilaţie. Uzura materiei vii poartă numele de catabolism sau dezasimilaţie. Anabolismul şi catabolismul, deci	totalitatea	transformărilor	suferite	de
substanţele introduse în organism, poartă într-un cuvînt numele de metabolism. Alimentele sînt alcătuite din diferite principii alimentare (glucide, lipide, protide). Fiecare principiu alimentar suferă anumite transformări, specifice numai lui. Transformările unui singur principiu alimentar din momentul absorbţiei pînă	în momentul eliminării	lui
sînt	numite pe	scurt metabolism	special	sau
intermediar. Suma metabolismelor speciale, deci	totalitatea	transformărilor	suferite	de
toate principiile alimentare, alcătuiesc metabolismul general. Metabolismul principiilor alimentare are efecte care se pot grupa în trei categorii: 1) Efecte plastice. Substanţele
240
transformate intră în alcătuirea materiei vii a celulelor, reparînd procesele de uzură şi determinîndu-le creşterea. La copii, anabo-lismul depăşeşte catabolismul şi ca urmare organismul acestora creşte în volum şi greutate. La adulţi, cele două procese se echilibrează, iar Ia bâtrîni se tinde la o dezechilibrare, în favoarea catabolismului, Ca urmare, bătrînii scad în volum şi greutate (vezi creştere). 2) Efecte energetice. In urma reacţiilor chimice tisulare se produc. energie calorică (sau căldură), electrică (biocurenţi sau curenji electrici biologici) şi mecanică (mişcare, modificare de dimensiuni şi poziţie). 3) Efecte reglatoare. Unele substanţe, pînă a fi eliminate din corp, exercită influenta de reglare a unor funcţii din organism (vezi hormon). A. Metabolismul glucidelor: glucidele conţinute în unele alimente (vezi aliment) sîni resorbite în intestin sub formă demonozaharide. In ficat şi muşchi pot fi depozitate sub formă de glicogen, care se transformă la nevoie în glucoză. în celule, hidratii de carbon intră în cantitate redusă în compoziţia protoplasmei celulare, iar cea mai mare parte este arsă pînă la formarea de C08 şi HaO. O altă parte se poate transforma, în anumite condiţii, în grăsimi, între absorbţia, depozitarea, arderea sau eliminarea glucozei există un echilibru care menţine cantitatea de glucoză în sînge, în jurul valorii de 1 g la litru. Scăderea zahărului din sînge (hipoglicemie) duce la mobilizarea glicogenului hepatic, adică la eliberarea lui din ficat şi la transformarea în glucoză. Creşterea glicemiei (hiperglicemie) are un efect contrar, favorizînd depozitarea glucozei şi transformarea ei în grăsimi. Creşterea glicemiei peste o anumită limită face ca această substanţă să se elimine prin urină. Eliminarea glucozei prin urină se numeşte glicozurie. Reglarea glicemiei (a cantităţii de glucoză din sînge) se face astfel: a) centrii nervoşi de la baza creierului pot determina creşterea sau scăderea glicemiei pe cale nervoasă sau hormonală; b) sistemul nervos simpatic, fie direct, fie prin intermediul glandei suprarenale, duce la mobilizarea glicogenului hepatic (hiperglicemie); c) glandele hipofiză, tiroidă şi medulosuprarenală au efect asemănător sistemului nervos simpatic, adică hiperglice-miant; d) glanda suprarenală corticală şi pancreasul,^ prin insulină, au efect hipogli-cemiant. în timpul activităţii musculare, glucoza este consumată în cantitate mare, apărînd în urma transformărilor chimice acidul lactic. Apoi 4/5 din acidul lactic se retrans-formă în glucoză, iar 1/5 în COa şi HtO. Aceste transformări chimice din muşchi sînt sursa energiei mecanice (contracţia) şi a căldurii. In cazuri anormale, acumularea mare de acid lactic în muşchi poate da senzaţii dureroase (cîrcei). B. Metabolismul lipidelor (grăsimilor). Prin digestie, grăsimile din alimente sînt descompuse în glicerină şi acizi graşi. Glicerina se absoarbe uşor, fiind solubilă în apă, iar acizii graşi se absorb combinaţi cu substanţele
alcaline din sucul intestinal. în limfă, gră* simile se refac, şi sub această formă ajung la ficat şi ţesutul subcutanat, unde se depozitează în mare parte. Pentru arderile tisulare, rolul principal îl au acizii graşi care alcătuiesc 95% din grăsimile absorbite, restul de 5%
înregistrarea metabolismului bazai.
fiind reprezentat de glicerină. Din arderea completă a grăsimilor rezultă COa şi HaO, precum şi 7—9 calorii pentru fiecare gram de lipide oxidate. Din arderea incompletă a grăsimilor rezultă substanţe numite corpi ce* tonici, care se elimină prin urină, transpiraţie şi respiraţie, avînd un miros de mere stricate. Din grăsimile depozitate, o parte sînt oxidate în COa şi HsO, iar alta intră în compoziţia celulelor, numindu-se grăsimi de structură. Cînd organismul slăbeşte, sînt consumate grăsimile de depozit, cele de structură nefiind influenţate. Reglarea metabolismului lipidic se face de către centrii nervoşi de la baza creierului, prin intermediul sistemului nervos vegetativ şi al glandelor endocrine. Sistemul nervos simpatic mobilizează grăsimile din depozite şi stimulează catabolismul lor. Sistemul para-simpatic are o acţiune inversă. Dintre glandele endocrine, tiroida micşorează depozitele de grăsime, iar ovarele, hipofiză şi corticala suprarenală pot produce o îngrăşare excesiva numită obezitate. Pentru faptul că din meta-bolizarea lor rezultă multă căldură, grăsimile sînt utilizate în special iarna şi sînt evitate vara. C. Metabolismul protidelor. Absorbţia de aminoacizi în sînge poate avea ca urmare fie o formare de uree (în ficat), fie o transformare în glucide, fie că aceşti aminoacizi intră în compoziţia protoplasmei celulare. în reglarea metabolismului proteic iau parte atît centrii nervoşi de la baza creierului, cît şi unele glande endocrine, cum sînt tiroida, suprarenala, hipofiză. D. Metabolismul apei. Apa absorbită în sînge este transformată de ftcat în soluţie izotonică cu conţinut de substanţe anorganice, asemănător sîngelui. Ficatul este şi unul din principalele organe de
16—1652
241
depozit ale apei. Din vase, apa trece în spaţiile intercelulare, intrînd în compoziţia lichidului interstiţial şi a limfei. Din lichidul interstiţial, apa poate intra în celule, în compoziţia acestora, sub formă de apă de constituţie. Intre apa din spaţiile intercelulare şi cea din sînge există relaţii de echilibrare reciprocă; astfel, cînd apa din sînge scade (transpiraţii, diaree, hemoragii), volumul sîngelui se reface pe baza apei care trece din spaţiile interstiţiale în vase. Invers, cînd cantitatea de lichide în sînge creşte (după o ingestie masivă de apă) o parte din aceasta trece în spaţiile intercelulare, pînă la restabilirea unei concentraţii normale a sîngelui. Soarta apei în organism este strîns legată de cea a clorurii de sodiu cu care migrează împreună. Clorura de sodiu trage după sin? apa fie către vas, fie în afara lui, prin mecanismul osmozei. Metabolismul apei este reglat de centrii nervoşi de la baza creierului. Lobul posterior al hipofizei reţine apa în organism. Tiroida are un efect diuretic. Glanda suprarenală şi pancreasul (prin insulină) intervin, de asemenea, în echilibrul apei în organism. E. Metabolismul mineralelor. Fosforul şi calciul sînt absorbite sub formă de ioni şi, trecînd în sînge, rămîn ca atare sau se leagă de proteine. O parte din fosfor şi calciu se depozitează în oase, sub formă de fosfaţi de calciu. La nevoie, aceste elemente trec din oase în sînge. Depozitarea şi mobilizarea fosforului şi a calciului se fac sub influenţa hormonului glandei parotide, la care se adaugă şi influenţa vitaminelor Da şi C şi a hormonului ovarian numit foliculină. Clorul, sodiul şi potasiul se absorb ca atare, sau sub formă de săruri, în combinaţie cu	alte	substanţe alimentare.
Clorura de sodiu reprezintă factorul principal în reglarea presiunii osmotice a sîngelui; clorul intră în constituţia sucului gastric sub formă	de acid clorhidric;	sodiul
se găseşte sub	formă	de	săruri mai	ales în
plasmă şi lichidul interstiţial; potasiul există tot sub formă de săruri mai ales în celule. Metabolismul clorului, sodiului şi potasiului este reglat în special de glanda corticală suprarenală. Fierul	intră	în	compoziţia	hemo-
globinei. Se absoarbe sub formă de fier bivalent şi se depozitează mai cu seamă în ficat. Iodul este important mai ales în funcţia tiroidei, glandă care îi controlează şi metabolismul. în carenţa de iod, apare boala numită guşă endemică, întîlnită mai cu seamă în regiunile deluroase ale ţării. Metabolismul bazai reprezintă totalitatea arderilor din organism în condiţii de repaus complet. Pentru efectuarea acestor arderi se consumă o cantitate de oxigen (02) şi ca efect al lor se elimină
o	cantitate de bioxid de carbon (C02). Măsu-rînd 02 consumat şi C02 produs de o persoană într-un timp de cîteva minute, putem aprecia intensitatea arderilor din organismul persoanei respective. In spital, cu aparate speciale de măsurat metabolismul bazai, se
poate calcula, dacă aflăm consumul de 02 al unei persoane în cîteva minute, care este metabolismul persoanei respective. Comparînd valorile obţinute (cu alte cuvinte cît 02 consumă) cu valorile standard (adică cu cît ar trebui să consume persoana respectivă în mod normal, ţinînd seama de greutatea, vîrsta, înălţimea şi sexul ei), putem aprecia dacă metabolismul persoanei analizate este normal, ori crescut sau scăzut faţă de cel normal. Cum din arderile ce au loc în organism rezultă căldură cu atît mai multă, cu cît aceste arderi sînt mai puternice, metabolismul unei persoane se poate exprima în calorii. Valoarea normală a metabolismului bazai este de aproximativ 1 300—1 500 calorii în 24 de ore pentru un om mijlociu, adult. Aceste valori sînt mai ridicate în efort, în sarcină, la copii, în unele boli, atingînd 2 500—3 500 calorii. Utilitatea măsurării metabolismului bazai este dublă: pe de o parte, ne indică numărul de calorii minim pe care trebuie să-l reprezinte rafia alimentară (vezi aliment) şi, pe de alta, ne dă indicaţii asupra existenţei unor boli (de exemplu boala Basedow). Măsurarea metabolismului bazai ne dă indicaţii asupra metabolismului general al organismului, în condiţii de repaus complet (fizic, psihic, digestiv, termic). Pentru cunoaşterea metabolismelor intermediare există mijloace chimice de specialitate. Condiţiile pe care trebuie să Ie îndeplinească persoana căreia
i	se face examenul de metabolism bazai se numesc „condiţii bazale“. Aceste condiţii sînt: repaus fizic de minimum 30 de minute; temperatură ambiantă de 18—20°; excluderea din alimentaţie, în ziua precedentă examenului, a proteinelor, precum şi întreruperea medicaţiei calmante. Bolnavul va fi examinat dimineaţa pe nemîncate şi fără a fi fumat. Femeile trebuie să fie la distanţă de cîteva zile de perioada menstruaţiei.
micoze, îmbolnăviri ale pielii şi părului la om şi animale (pisici, cîini, cai, viţei), datorită unor specii de ciuperci parazite purtînd numele general de dermatofiţi. Micozele pot fi împărţite în patru grupe mari: a) Pilomicozele, în care sînt cuprinse tricofiţia, microsporia şi favusul. b) Epidermomicozele, cuprinzînd grupul epidermofiţiilor. c) Keratomicozele, unde se descriu două forme apărînd exclusiv pe pielea lipsită de păr: eritrasma şi pitiriazisul versicolor. d) Micozele profunde, unde sînt incluse actinomicoza şi sporotricoza. Pilomicozele se localizează mai ales pe pielea capului la copii (numai favusul poate da leziuni şi la adulţi). Ele se caracterizează prin plăci de dimensiuni variabile, acoperite cu mici cojiţe albe, în care părul este rupt. în favus se mai văd mici depozite de spori, rotunde, de culoare galbenă, denumite godeuri. Pe de altă parte, în această boală, leziunile au un miros carcteristic de urină de şoarece. După vindecare, în tricofiţie şi microsporie* părul creşte normal; în favus însă rămîn
242
Favtis al pîelH capuluî.
cicatrice lipsite	de	păr.	Dermatofitul	care
le-a produs poate fi pus în evidenţă cu uşurinţă, în scuame,	cît	şi în	firele de păr	învecinate. O formă	mai	specială de pilorhicoză
•este Kerion Celsi, apărînd ca o placă rotundă, presărată ca un	burete cu	mici orificii	prin
■care se scurge puroi. Pilomicozete mai pot da leziuni şi pe pielea lipsită de păr, sub forma unor plăci roşiatice, acoperite cu scuame albe, avînd la periferie uii chenar de vezicule.
Mlcrosporia pielii capului.
Ele pot cuprinde, de asemenea, unghiile, dînd perionixisuri şi onicomicoze caracterizate printr-o umflare roşiatică a pielii din jurul unghiei şi fărîmiţarea lamei ungheale. Epider-momicozele, datorite epidermofitonilor, se localizează în special la inghine sau la degetele
Epldermofiţie lnterdlgitală.
şi tălpile picioarelor, unde provoacă pete roşii, cu vezicule caracteristice la margine. Din cauza condiţiilor locale, între degetele de la picioare se produc maceraţii şi eroziuni, însoţite de dureri şi greutate la mers. Eri-trasma formează plăci roşii-brune net delimi-
Leziune de tricofitie.
tate, cu uşoară descuamare în special la subsuori sau inghine. Pitiriazisul versicolor este descris la litera P (vezi Pitiriazis versicolor). Micozele profunde sînt rare. Ele se caracterizează prin noduli profunzi, care se sparg, formînd fistule prin care se scurge un puroi
243
amestecat cu grăunte compuse din sporii ciupercilor. Dermatcmicozele sînt boli contagioase, ele transmiţîndu-se cu uşurinţă de la animal la om sau de la om la om, mai ales la copii. Profilaxia lor este o problemă importantă şi prevede controlul copiilor din şcoli, cămine etc. Copiii găsiţi bolnavi vor fi izolaţi pînă la vindecare. Ei nu vor avea voie să frecventeze frizeriile, băile. Ceilalţi copii vor fi supravegheaţi şLtrataţi la apariţia primului semn de boală. în fiecare caz se va căuta şi izvorul de îmbolnăvire, care poate fi reprezentat uneori de animalele din jurul casei. Tratamentul dermatomicozelor se face fie prin îndepărtarea perilor de pe cap cu ajutorul razelor X, urmată de badijonări cu alcool iodat, fie cu griseofulvină, medicament administrat pe cale bucală şi care are o acţiune specifică în aceste îmbolnăviri. După vindecare se va face o dezinfecţie riguroasă, iar şepcile, căciulile şi bascurile folosite pînă atunci vor fi de preferinţă arse.
microclimat, condiţii de climă (temperatura şi umiditatea aerului, curenţi) în spaţii mici: atelier, clasă, salon de bolnavi, cameră de locuit, sală de spectacole etc. Asigurarea unui microclimat sănătos în spaţiile în care trăieşte sau munceşte omul constituie una din preocupările permanente ale igienei.
microscop, instrument medical care permite mărirea imaginilor elementelor extrem de mici,
Microscop electronic la Institutul de inframicro-biologie al Academiei R.P.R.
de ordinul micronilor (1 micron = 0,001 mm), invizibile cu ochiul liber. Se întrebuinţează în special pentru studiul celulelor din care sînt formate toate ţesuturile organismelor şi
pentru studiul vieţuitoarelor, zise microscopice (infuzorii, microbi, ciuperci, virusuri). Spre deosebire de lentilă, care măreşte numai? de cîteva ori, microscopul descoperit de Leov-wenhock, în 1683, reprezintă combinarea într-un anumit fel a mai multor feluri de
Microscop binocular fabricat la Industria optică romînă.
lentile. Prima lentilă de lîngă obiectul examinat se numeşte obiectiv, iar ultima lentilă prin care privim se numeşte ocular. Microscopul trebuie să aibe o talpă metalică de susţinere, un suport pentru materialul de examinat şi o sursă de lumină (naturală, prin oglindă, sau artificială, prin bec electric). Numeroasele perfecţionări tehnice aduse microscopului de la descoperirea sa pînă acum, au permis realizarea unor modele cu o deosebită capacitate de examinare. El poate fi folosit în multe domenii de cercetare, avînd surse diferite de iluminare proprie (bec electric, lumină polarizată sau oblică, raze ultraviolete), posibilitatea de deplasare a obiectului de examinat,, posibilitatea proiectării imaginii pe un ecran?
'.şi a fotografierii sau filmării ei. Căutînd înlocuirea luminii fotonice cu un fascicul de electroni, care, avînd o lungime de undă mai mică, poate evidenţia celule mai mici (virusurile), sau structurile foarte fine din interiorul celulelor, s-a născut ideea microscopului electronic. Acesta foloseşte un fascicul de electroni acceleraţi printr-un cîmp de înaltă tensiune, concentrat prin lentile electrostatice (sau electromagnetice), care după ce întîlnesc preparatul dau imaginea electronică. Aceasta este înregistrată de lentila electrică obiectiv şi proiectată pe un ecran fluorescent de lentile proiectoare. Electronii trec însă foarte uşor în structurile nemetalice pe care vrem să le examinăm, astfel că au fost necesare metalizarea preparatelor şi depunerea lor pe o peliculă de colodiu, pentru a putea dispersa electronii şi a putea astfel obţine o imagine a preparatului.. Imaginea obţinută poate fi fotografiată (electronografie). Microscopul electronic reprezintă încă un pas înainte în descifrarea tainelor vieţii.
microsporie, boală a pielii şi firului de păr provocată de ciuperci parazite din grupul Microsporoti (vezi micoze).
midriază, lărgire a pupilei care apare în mod reflex ori de cîte ori privim în întuneric sau un obiect apropiat. Apare în urma contracţiei muşchilor radiari ai irisului (vezi ochi). Administrarea unor droguri, ca de exemplu atropina, paralizează acţiunea fibrelor para-simpatice şi duce la o midriază ce durează tot timpul cît acţionează medicamentul respectiv.
mielită, inflamaţie a măduvei spinării. Multe din bolile infecto-contagioase pot să atingă şi măduva spinării (tifos exantematic, sifilis, tuberculoză; mai rar scarlatină, ru-jeola). De asemenea, un traumatism medular poate să dea naştere unei mielite (mielita traumatică). După localizarea inflamaţiei vor apărea tulburări nervoase, paralizie sau pareză (prin lezarea fasciculului piramidal ce transmite comanda mişcărilor voluntare din creier), tulburări de sensibilitate (prin lezarea căilor de sensibilitate ce merg spre creier) şi tulburări sfincteriene. Pentru prevenirea acestei boli foarte grave trebuie ca orice boală infecţioasă să fie corect tratată. Orice infecţie (furuncul, plăgi infectate) sau stări febrile trebuie văzute de medic şi tratate la timp. Dacă boala a apărut, tratamentul va fi făcut de urgenţă şi numai în spital, tratîndu-se în primul rînd cauza bolii. Se vor evita apoi diferitele necroze şi infecţii ce pot complica boala (es-care, tulburări urinare). Cu cît se întîrzie tratamentul, cu atît posibilităţile de vindecare scad şi bolnavul poate rămîne invalid toată viaţa.
mielogramă, studiul calitativ şi cantitativ al formaţiilor celulare din măduva formatoare de sînge, absolut necesar pentru precizarea diagnosticului şi instituirea tratamentului unor boli ale sîngelui. Se efectuează cu
ajutorul puncţiei sternale după metoda medicului rus Arinkin, o metodă absolut nepericu-loasă pentru bolnav şi uşor de practicat pentru un laborator de specialitate. După dezinfecţia pielii din regiunea sternală (osul pieptului) se face anestezie cu novocaină şi apoi cu un ac special se pătrunde numai pînă în mijlocul osului (acul are un opritor de metal care nu-i permite să intre mai mult, ori cît am apăsa). De aici se extrage'cu o seringă puţină măduvă osoasă amestecată cu sînge, care se examinează la microscop pentru numărarea elementelor sîngelui, şi după efectuarea de frotiu şi colorarea lor, pentru stabilirea procentajelor fiecărui fel de celule formatoare de sînge (formula medulară). Mielograma este esenţială pentru stabilirea tipurilor de anemii, stări infecţioase acute, cancer al sîngelui. Uneori este necesar să se execute această analiză şi pe măduva altor oase, ca a osului şoldului (puncţie iliacă), a osului mare al gambei (puncţie tibială imediat sub genunchi) sau chiar dintr-o vertebră din şira spinării (puncţie vertebrală). Rezultatele mielogramei trebuie interpretate numai de medici specialişti hematologi care, stabilind diagnosticul, pot conduce un tratament eficient pînă la vindecare.
migrenă, durere de cap intensă care survine în crize. Migrena şi cefaleea nu trebuie confundate. Cefaleea (sau durerea de cap) este o suferinţă care are cauze multiple (deci este un simptom care poate însoţi o boală); migrena, deşi are ca simptom principal durerea de cap, constituie o entitate de sine-stătătoare şi se manifestă prin crize de dureri de cap însoţite de greţuri, vărsături şi tulburări de vedere. De la caz la caz, ea se poate manifesta fie numai prin durere de cap, fie prin tulburări de vedere de scurtă durată (bolnavul nu vede cu jumătatea cîmpului vizual a fiecărui ochi, dreaptă sau stîngă, sau percepe în fiecare ochi segmente de cercuri luminoase concentrice, de multe ori însoţite de dureri de cap localizate pe o jumătate de craniu, în orbitele ochilor). Uneori înainte de criza de migrenă, bolnavul se simte mai obosit sau are o serie de senzaţii deosebite, de gust, miros. Cauza acestei boli constă în reactivitatea crescută a vaselor mici cerebrale care îşi schimbă calibrul. Pe acest fond, abuzurile de excitante (tutun, băuturi alcoolice), emoţiile, surmenajul, duc la instalarea crizelor de migrenă. Pentru aceasta, evitarea unor asemenea abuzuri constituie tratamentul cel mai bun atît pentru prevenirea crizei, cît şi pentru ameliorarea bolii declanşate. în afară de asta, tratamentul urmăreşte oprirea crizei. Fiecare tratament se prescrie după caz şi cu respectarea riguroasă a sfatu-rilor medicului. Cefaleea (durere de cap) are foarte multe cauze: surmenaj, foame, stare gripală, indigestie, boală de ficat, spondiloză cervicală, abuz de băuturi alcoolice sau tutun, nevroză astenică, tulburări de acomodare a ochilor, constipaţie, intoxicaţie (cu oxid de carbon). De asemenea, ea poate fi dată de
245
cauze care ţin chiar de cap (traumatism cranian, hipertensiune arterială cu tulburări circulatorii cerebrale, inflamaţie a meninge-lui, rupturi sau astupări din diferite cauze ale vaselor cerebrale, infecţii ale urechilor— otite), de aceea nu se poate vorbi de un tratament unic al cefaleei. Orice cefalee are o cauză individuală şi neglijarea stabilirii cauzelor şi tratării ei la timp poate duce la urmări uneori grave. Numai medicul poate stabili cauza şi tratamentul ei.
miliaria, erupţie de pete roşii de dimensiunea gămăliei de ac, apărînd mai ales pe piept, spate şi braţe la persoanele care transpiră mult. Uneori este însoţită de o mîncărime moderată de piele. Tratamentul se face prin duşuri repetate, călduţe, urmate de pudraje cu pudră de talc.
Minovici Mina (1858—1933), medic romîn, profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti, creatorul şcolii romîneşti de medicină legală. A fondat Institutul medico-legal din Bucureşti şi Serviciul antropometric. A fost apreciat în cercurile ştiinţifice internaţionale pentru lucrările sale de medicină judiciară, antropologie criminală, deontologie medicală.
Minovici Ştefan (1867—1935), chimist romîn, profesor la Facultatea de farmacie din Bucureşti. A fost unul din animatorii mişcării ştiinţifice chimice şi farmaceutice în ţara noastră şi un militant pentru crearea învă-ţămîntului farmaceutic superior în Romînia. A publicat lucrări de chimie generală şi chimie judiciară.
miccardită, inflamaţie a muşchiului cardiac. Miocardita se poate instala în timpul unor infecţii, constituind o complicaţie a acestora, ca: în reumatismul Sokolski-Bouillaud, scar-latină, difterie, septicemie, febră tifoidă, tifos exantematic. In cursul unei asemenea infecţii, bolnavii se pot plînge de palpitaţii, jenă dureroasă precordială, dispnee la cel mai mic efort. Dacă la aceste semne se adaugă tulbu-tările de ritm (tahicardie, extrasistole), apariţia unei miocardite devine probabilă; electrocardiograma aduce confirmarea. Cicatrizarea focarelor de miocardită acută poate duce la instalarea unei miocardite cronice care se trădează prin suferinţe ale inimii ce survin mult timp după vindecarea unei infecţii. Depistarea precoce a unei miocardite, tratarea bolii de bază şi susţinerea miocardului cu tonicardiace (strofantină, digitală) previn sechelele de miocardită cronică.
miopie, viciu de refracţie în urma căruia razele paralele nu se strîng în focar pe retină, ci înaintea ei. în felul acesta, imaginea unui obiect apare neclară. Miopul nu vede la distanţă. Ca să vadă clar, el trebuie să apropie obiectul. Acest defect de refracţie poate fi datorit refringenţei excesive a mediilor globului ocular — miopie de refracţie — sau lungimii prea mari a axului anteroposterior — miopie axială. Pentru a vedea mai clar, miopul îşi micşorează deschiderea pleoapelor. Corec-
tarea miopiei se face cu lentile divergente. Numărul lentilei corectoare ne arată gradul miopiei. Ea se măsoară în dioptrii. Se deosebesc o miopie uşoară, pînă la 3 dioptrii, medie pînă la 6 dioptrii, şi forte, peste 6 dioptrii. De obicei, miopia survine la vîrsta şcolară, miopia şcolară fiind o formă benignă. Uneori însă miopia devine boală, este progresivă şi se asociază cu leziuni ale coroidei şi retinei, în aceste cazuri, corectarea viciului de refracţie nu mai dă bolnavului o vedere normală. Printre condiţiile care favorizează apariţia şi progresiunea miopiei, în afară de factorii predispozanţi, sînt cititul şi scrisul de aproape, mai ales dacă clasa sau locul de muncă sînt prost iluminate, ceea ce obligă apropierea exagerată de obiecte. Apoi existenţa unui scris cu litere mici, hîrtia proastă, poziţia incorectă a celui ce citeşte. Influenţa acestor cauze se manifestă mai ales la vîrsta şcolară, cînd membrana sclerală este elastică, extensibilă. De aceea, copiii nu trebuie daţi la şcoală înainte de vîrsta de 7 ani, trebuie supravegheaţi să nu aplece prea tare capul pe masă, iar şcolile să fie iluminate suficient, în general, se consideră că o clasă este bine luminată dacă fiecare elev vede de pe locul său cel puţin o mică parte de cer. Băncile trebuie să fie construite corect, pupitrul suficient de înclinat, banca prevăzută cu spetează. Manualele să fie scrise citeţ, iar în timpul lecţiilor se recomandă întreruperea din cînd în cînd a cititului, pentru ca ochii să se odihnească. în afară de aceste măsuri speciale, un rol important îl au măsurile, de igienă generală: aerisirea bună a sălilor de clasă, -gimnastica etc. Corectarea miopiei prin ochelari ameliorează vederea ochiului miop şi restabileşte raportul corect în activitatea muşchilor. Ochelarii trebuie purtaţi în mod permanent şi cît mai de timpuriu. în miopiile complicate se aplică un tratament special şi se evită sau chiar se suprimă eforturile fizice şi oculare, mioză, îngustare a pupilei sub acţiunea contracţiei muşchilor circulari ai irisului, determinată pe cale reflexă prin_ acţiunea fibrelor nervoase parasimpatice. în cadrul acomodării la lumină şi la distanţă a ochiului, mioza apare atunci cînd privim în lumină puternică sau către un obiect îndepărtat (vezi ochi).
mitomanie, tendinţă de a comfabula, de a minţi, tulburare pe care o găsim la unii bolnavi psihici care, datorită unei imaginaţii anormale, construiesc întîmplări şi fapte imaginare, deseori fantastice. Această tulburare se poate asemăna cu ceea ce observăm în mod normal la copii, care pot povesti întîmplări deosebite, aparte, ireale, pe care sînt convinşi că le-au trăit sau le-au văzut. O oarecare tendinţă spre fantastic, spre o imaginaţie ireală, avem uneori fiecare din noi la vederea unui film, la citirea unui roman de aventuri, însă cînd cineva povesteşte din imaginaţie asemenea
246
întîmplări de realitatea cărora el însuşi este convins, înseamnă că acesta suferă de mitomanie. Această tulburare o găsim la unii debili mintali, la isterici (o formă de nevroză— vezi nevroză), adică la cei care prezintă fie o cprire în dezvoltarea intelectuală — cu gîn-dire cu conţinut infantil, fie în urma unor tulburări psihice care pot apărea după emoţii sau supărări de intensitate mare. Deoarece esle vorba de o construcţie psihică ireală fără confruntarea cu realitatea (deci ruperea primului sistem de semnalizare = realitatea obiectivă, de cel de al doilea sistem de semnalizare = cuvîntul), tratamentul presupune reeducarea bolnavilor. Trebuie să li se explice cu răbdare lipsa de realitate a faptelor pe care le expun. Este necesar şi sfatul medicului.
mixedem, insuficienţă tiroidiană avansată, cu infiltraţia ţesuturilor. Bolnavii au o înfăţişare caracteristică: faţă rotunjită şi puhavă, tegumentele îngroşate şi infiltrate, mimica săracă, nas şi buze îngroşate, părul rar şi friabil, sprîncenele rărite, unghiile subţiri şi siărîmicioase. Infiltraţia edematoasă cuprinde adesea membrele, ceafa şi abdomenul. Inteligenţa nu este alterată, bolnavii manifestă totuşi apatie, cu reacţiile psihice lente. Metabolismul bazai este scăzut şi de aceea bolnavii sînt friguroşi. La copii, osificarea şi dentiţia întîrzie. Inima mixedematoşilor este dilatată, secreţiile digestive scăzute, cu lenevirea intestinului şi constipaţie, sexualizarea întîrzie. Tratamentul mixedemului constă în hormoni liroidieni, regim bogat în vitamine, cultură fizică şi profesiuni care se exercită în aer liber.
moartea subită (neaşteptată) a sugarului, moartea unui copil aparent sănătos sau a cărui boală a părut a fi aşa de uşoară, încît posibilitatea unei evoluţii fatale nu a putut fi prevăzută. Vîrsta cea mai frecventă la care se poate produce este între 2 şi 8 luni. Cităm cîteva din cauzele mai des întîlnite ale morţii subite a sugarului: sufocaţie mecanică (pernă, plapumă), boli congenitale de inimă, septicemii fulgerătoare (de exemplu cu meningococ), edem pulmonar (de exemplu în cursul unei septicemii cu stafilococ), hipertrofie de timus. Moartea „timică“ nu se datoreşte măririi de volum a timusului, ci insuficienţei concomitente a glandei suprarenale, de care se însoţeşte. In multe cazuri însă, chiar la o analiză minuţioasă, nu se poate găsi o cauză satisfăcătoare a morţii subite. Graţie progresului metodelor de investigaţie, devine posibilă elucidarea unora din cazurile aparent inexplicabile. în cazurile de infecţie (şi în special la copiii cu timus mărit), rapiditatea şi intensitatea tratamentului pot fi decisive pentru preîntîmpinarea morţii subite.
mofete, izvoare de gaz (bioxid de carbon) care apare liber, fără apă. Metodele se folosesc în tratamentul unor boli circulatorii în care presiunea apei ar putea fi greu suportată sau cînd nu se poate face băi cu apă (în ulcere
varicoase de exemplu). în ţară există mofete naturale la Covasna, Tuşnad etc. monocit — vezi hemogramă, mononucleoză infecţioasă, boală acută in-fecţioasă, puţin contagioasă, caracterizată prin febră, angină, mărirea ganglionilor limfatici (în special cervicali), mărirea splinei şi lim-fomonocitoză. Boala este produsă foarte probabil de un virus care nu a fost încă izolat. Febra durează în medie 7—10 zile; angina este de obicei pseudomembranoasă; ganglionii limfatici sînt măriţi de volum, de obicei cei cervicali, dar adesea sînt măriţi şi cei axilari şi inghinali. Splina este mărită de volum şi moale, adesea şi ficatul este mărit. Uneori atingerea ficatului este mai importantă şi bolnavii au şi icter. Uneori apar şi erupţii pe piele. Starea generală a bolnavilor este în general bună, se plîng de slăbiciune, durere în gît. Simptomul principal după care se confirmă diagnosticul este găsit în leuco-gramă: bolnavii prezintă leucocitoză, adică au numărul globulelor albe crescut în sînge (15 000—20 000), iar în formula leucocitară creşte foarte mult numărul elementelor mono-nucleare (60—70%, în loc de 25—30%). Evoluţia bolii este benignă, bolnavii vinde-cîndu-se în una-două săptămîni. Cu totul excepţional se pot ivi complicaţii (encefalită, ruptură de splină), care agravează boala. Boala apare în special la tineri, adolescenţi (s-a emis ipoteza că transmiterea bolii se face prin sărut cu transfer de salivă). Tratamentul este simptomatic: piramidon, gargară, vitamine, repaus la pat. Formele de icter necesită un regim alimentar prelungit, ca în hepatita epidemică. Boala nu este de internare şi nici de anunţare obligatorie.
morală medicală, reflectă normele etice dominante în fiecare orînduire socială. Codicele lui Hammurabi, adoptat la Babilon în secolul al XVIII-lea î.e.n., prevedea, de pildă, că medicului din a cărui vină murea un pacient din clasa stăpînilor de sclavi să i se taie degetele. Dacă victima era un om sărac, trebuia plătită o anumită despăgubire, iar în cazul sclavilor, această răscumpărare devenea foarte mică. La fel, onorariul cuvenit medicului era de 5 siclii de argint pentru îngrijirea unui om liber, de 3 siclii pentru îngrijirea unui „muschenum“ (om fără nici o avere) şi de 2 siclii pentru îngrijirea unui sclav. Desigur că şi calitatea asistenţei medicale corespundea tarifului aplicat fiecărei categorii sociale. Morala medicală din epoca democraţiei sclavagiste greceşti şi-a găsit formularea în celebrul jurămînt hippocratic: „Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, pe Higia şi Panaceea, pe toţi zeii şi toate zeiţele, luîndu-i ca martori, că voi îndeplini, pe cît mă v~r ajuta puterile şi priceperea, jurămîntul şi fegămîntul care urmează: Pe învăţătorul meu într-ale medicinei îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula
247
trebuinţele; pe copiii săi îi voi privi ca pe nişte fraţi şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără plată şi fără să le cer vreun legămînt. Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi printr-un legămînt şi printr-un jurămînt, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva. Voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cît mă vor ajuta puterile şi mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate. Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri dacă-mi va cere, şi nici nu voi îndemna la aşa ceva; tot astfel, nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede, îmi voi petrece viaţa şi îmi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie şi curăţie. Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsînd-o în seama celor care se ocupă cu aceasta. In orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bună ştiinţă, mai cu seamă de ademenirea femeilor şi a tinerilor, liberi sau sclavi. Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce-mi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie. Dacă voi respecta acest jurămînt fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi; iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă!".
Acest jurămînt a îost adoptat de numeroase facultăţi de medicină din Europa medievală, devenind formula de angajament moral al tinerilor medici. Aici sînt precizate cîteva norme de etică şi deontologie medicală care nu şi pot pierde valabilitatea: obligaţia de-a face totul pentru însănătoşirea şi salvarea oricărui bolnav, obligaţia de a avea o atitudine demnă şi cinstită în relaţiile cu bolnavul şi familia acestuia, interdicţia de a folosi mijloacele terapeutice pentru scopuri criminale, interdicţia de a efectua operaţii, şi, în general, tratamente a căror tehnică medicul respectiv nu o stăpîneşte, obligaţia păstrării secretului medical. Trebuie totuşi menţionat că jurămîntul hippocratic conţine şi unele principii perimate, ca de pildă îndatorirea de a nu împărtăşi „tainele" meşteşugului decît celor care, prin legături familiale sau prin angajamente speciale, fac parte din tagma medicilor. Concepţiile religioase creştine c.ire şi-au pus pecetea asupra ideologiei Europei feudale au influenţat şi etica medicală. Este de remarcat extinderea pe care în această perioadă a luat-o „filantropismul", înfiinţîn-du-se spitale, aziluri, şi ospicii pe lîngă instituţiile bisericeşti. Dar prejudecăţile religioase au constituit o frînă pentru progresul ştiinţei medicale şi chiar al practicii terapeutice. Astfel, întrucît medicii se recrutau, la un moment dat, aproape exclusiv dintre călugări, iar biserica „avea oroare de sînge", chirurgia
a decăzut cu totul în Evul Mediu. Chiar pentru micile intervenţii chirurgicale, medicii erau nevoiţi să apeleze la serviciile bărbierilor, care ignorau atît anatomia, cît şi patologia. Pînă în secolul al XVI II-lea s-a considerat că doctorii în medicină s-ar fi_ înjosit dacă ar fi pus mîna pe bisturiu. în orînduirea capitalistă, morala medicală este puternic influenţată de individualismul şi spiritul de concurenţă specifice burgheziei. Fără îndoială că şi în ţările capitaliste s-au întîlnit şi se întîlnesc numeroşi medici devotaţi fără preget cauzei apărării sănătăţii maselor muncitoare, dar însăşi structura social-economică încurajează acolo dezvoltarea mercantilismului medical. Aşa se explică faptul că majoritatea asociaţiilor medicilor din acele ţări iau poziţie împotriva gratuităţii asistenţei oferite de spitalele şi dispensarele asigurărilor sociale, argumentînd că ar fi „imoral" ca medicul liber profesionist să fie înlocuit prin „medicul funcţionar". De fapt, aceste asociaţii se interesează numai de profiturile membrilor lor, ignorînd cu totul problema accesibilităţii şi a calificării deservirii medicale a maseior exploatate. Etica medicală socialistă se bazează pe principiul colaborării şi ajutorului reciproc care trebuie să caracterizeze relaţiile dintre oamenii muncii. Suprema îndatorire a medicului este de a contribui la apărarea şi consolidarea sănătăţii colectivităţii şi a fiecărui individ în parte. în locul concurenţei dintre medicii din ţările capitaliste, unde îngrijirea medicală este în felul ei o marfă, între medicii din statele socialiste există o colaborare, desăvîrşită, spre folosul celor care au nevoie de asistenţa medicală. Dacă interesu1 societăţii o cere, însuşi principiul secretului profesional trebuie să capete un corectiv: ar fi, de pildă, imoral ca, pentru „comoditatea" rău înţeleasă a unor bolnavi sau a familiilor acestora, medicul să nu declare un caz de boală infec-ţioasă care ar putea deveni sursă de contaminare pentru multe persoane. Preocuparea pentru ridicarea permanentă a nivelului de pregătire profesională este o îndatorire morală a medicului, care totodată trebuie să se considere un activist pe tărîm obştesc.
morbiditate, indicator important al stării de sănătate, exprimînd numărul de îmbolnăviri noi apărute în cadrul unui anumit grup de populaţie (întreprindere, şcoală etc.), pe un anumit teritoriu administrativ (localitate, raion regiune) sau pe întreaga ţară, raportat la numărul locuitorilor. Studiul morbidităţii este complex. Astfel se cercetează, între altele, morbiditatea generală (toate îmbolnăvirile noi apărute la 1000 de locuitori), morbiditatea pe boli sau grupe de boli, morbiditatea cu incapacitate temporară de muncă etc. Analiza morbidităţii, făcută pe baze ştiinţifice, în corelare cu toţi factorii care influenţează morbiditatea, se face sistematic în ţara noastră, fundamentînd măsurile de ordin practic care
248
se iau pentru reducerea continuă a numărului de îmbolnăviri şi întărirea sănătăţii populaţiei.
morfină, principiu activ din grupul de medicamente denumit alcaloizi, extras din latexul capsulelor tinere de mac alb de grădină. Cunoscută pentru efectele sale hipnotice încă din vremea antichităţii la egipteni şi apoi de greci, arabi, indieni şi chinezi, este folosită în epoca colonială ca şi alcoolul, pentru abaterea populaţiei băştinaşe de la realităţile exploatării, iar astăzi ca marfă de contrabandă în tarile capitaliste. Din cei aproape 25 de alcaloizi izolaţi din mac, mai cunoscuţi sînt: morfina, codeina, teobromina şi papa-verina. Morfina se întrebuinţează sub formă de clorhidrat în special pentru calmarea durerilor puternice, dar numai după stabilirea de către medic a cauzei durerilor. Astfel, morfina calmînd durerile, dar nevindecînd boala, face ca aceasta să progreseze şi să ducă Ja situaţii grave, care nu mai pot fi salvate. De exemplu, administrînd morfină în caz de dureri abdominale acute fără a îe stabili cauza, ea calmează durerile, dar dacă bolnavul are ocluzie abdominală, boala progresează, făcînd ca medicul să intervină tîrziu cu operaţia, atunci cînd viaţa bolnavului nu mai poate fi salvată. Rămîne indicată administrarea ei în durerile produse de fracturi, traumatisme grave, colici renale sau hepatice, infarct miocardic, astm cardiac, edem pulmonar acut sau în anumite boli psihice. Acţionînd asupra sistemului nervos central, pe lîngă calmarea durerilor (efect analgezic), morfina poate da la unele peroane somn, la altele greaţă, dureri de cap şi vărsături, 'ar la altele (în funcţie de tiptil de sistem nervos), o siare de beţie plăcută, care îi determină să mai ceară să li se administreze morfină numai pentru plăcerea de a visa. Acest lucru creează însă obişnuinţă, iar bolnavul, luînd doze din ce în ce mai mari şi mai dese, dozele mici nemaiavînd efect, devine „morfinoman“. Mor-finomania este însă o plagă a societăţii capitaliste, deoarece acolo fuga de realităţile dureroase ale vieţii este căutată în uitare prin medicamente sau cei ce duc o viaţă inactivă, de huzur, caută să-şi procure senzaţii „noi“. In realitate însă, aceştia sînt victimile negustorilor care, procurînd morfina prin contrabandă, nu urmăresc de cît profituri fabuloase de pe urma acestor „bolnavi “. Pentru a-şi procura morfina, bolnavii încearcă orice mijloc: minciună, furt. Aceştia şi-o administrează singuri, uneori patima ajungînd atît de mare, încît cîteodată nu-şi mai scot îmbrăcămintea şi-şi injectează morfina prin ea. Nevoia de morfină creşte mereu. Bolnavul slăbeşte mult şi cu timpul apar tulburări psihice importante. Este o boală gravă şi numai tratarea bolnavului în spital poate duce la vindecare. Legile internaţionale pedepsesc aspru contrabanda şi comerţul clandestin cu morfină.
mortalitate generală, indice care se calculează prin raportarea numărului de decese la numărul populaţiei dintr-o localitate, raion, regiune sau din întreaga ţară. In ţara noastră, mortalitatea generală, care în trecut s-a menţinut timp de decenii la nivelul de 10—20 de decese la 1 000 de locuitori, a scăzut la jumătate în anii puterii populare, fiind de 8,7 la 1 000 de locuitori în anul 1961. O importantă scădere a cunoscut în special mortalitatea la grupele tinere de vîrstă. Astfel, decesele sub vîrsta de 15 ani au coborît în 1961 la mai puţin de o pătrime faţă de 1948.
mortalitate infantilă, indice al deceselor la copiii sub un an raportat la suta de născuţi vii pe aceeaşi perioadă de timp. In ţara noastră mortalitatea infantilă, care în trecut s-a menţinut timp de decenii la 19—20%, a scăzut în anii puterii populare la aproape o treime (6,9% în 1961).
morva, boală infecţioasă, extrem de contagioasă, foarte gravă, dar excepţională la om, care apare mai des la cai, catîri, măgari (zoonoză). Agentul patogen: un bacii numit Malleomyces mallei. Rezervorul de infecţie: animalele bolnave (cai, catîri, măgari, cămile, excepţional oi, capre, cîini, pisici) şi omul bolnav. La cal, morva produce bronhopenu-monii sau leziuni cutanate (farcin); duce de obicei la moarte; în forma cronică poate dura cîţiva ani. La om este o boală profesională: sînt expuşi veterinarii, îngrijitorii de cai, grăjdarii. Este extrem de contagioasă pentru animale şi mult mai puţin pentru om. La om, boala poate evolua acut sau cronic. Poarta de intrare este pielea mîinilor (cu mici leziuni, zgirieturi), care intră în contact direct cu materialul infecţios de la animale (puroi din leziunile cutanate, secreţii pulmonare). Se formează o inflamaţie locală, care se transformă apoi într-o ulceraţie. Forma acută, netratată, duce la moarte în 10—20 de zile. în acest timp, bolnavii au febră, frisoane, pe piele apar noduli inflamatori, care se ulcerează, abcese în muşchi, focare de bronho-pneumonie. Morva cutanată la om dă forme cronice, se formează abcese care se deschid prin fistule cutanate, bolnavul slăbeşte treptat şi moare în 1—2 ani prin bronhopneumonie. Diagnosticul se precizează prin izolarea şi identificarea în laborator a bacilului morvos. Tratament: sulfatiazolul şi alte sulfamide cu acţiune bună pot vindeca boala. Boala face parte din grupa A. Se declară şi se internează obligatoriu în spitalul de boli contagioase. Profilaxie: depistarea bolii la animale şi sacrificarea lor.
muşcătură de insecte veninoase şi şerpi; înţepăturile de albine şi viespi prezintă un interes practic în regiunile noastre. Aceste insecte îşi inoculează veninul printr-un ac care poate rămîne sau nu în plagă. înţepătura provoacă durere ascuţită, dar de scurtă durată, în schimb umflătura şi roşeaţa locului persistă. Se poate întîmpla uneori ca să survină
249
o stare gravă de şoc în urma unei înţepături de albină sau viespe, datorită fie unui accident anafilactic (vezi anafilaxie), fie pătrunderii veninului direct într-un vas. Pentru a calma durerea provocată de înţepătură se aplică local o soluţie anestezică (amestec Bonain) sau amoniac dizolvat în untdelemn. Dintre şerpi, viperele sînt singurele lor reprezentante din părţile noastre care pot da naştere unor intoxicaţii severe cu venin. In caz de muşcătură de viperă se aplică pe perioade scurte de un sfert de oră, în diferite regiuni deasupra muşcăturii, o legătură strînsă spre a împiedica răspîndirea veninului în organism. în acelaşi timp se incizează rana şi se aspiră cu gura sau prin intermediul unei ventuze. La locul muşcăturii se mai poate injecta o soluţie (1%) de permanganat de potasiu. Institutul „Dr. I. Cantacuzino“ prepară un ser anti-veninos, care se foloseşte în asemenea situaţii.
muşchi, ţesut a cărui caracteristică principală este contractibilitatea. Avînd posibilitatea să se scurteze, muşchii constituie partea activă a aparatului locomotor. Muşchii scheletului sînt muşchii striaţi, supuşi voinţei noastre. Toate mişcările simple sau complexe, ale corpului omenesc, care depind de voinţa noastră, se produc datorită contractibilităţii fibrei musculare striate. In corpul omenesc există peste 400 de muşchi striaţi, ceea ce reprezintă aproape 2/5 din greutatea corpului. Fiecare muşchi prezintă o parte cărnoasă, numită corp sau pîntece şi 2 capete sau extremităţi, prin care el se fixează de schelet. Acestea sînt formate din ţesut conjunctiv fibros şi se numesc tendoane. Tendonul nu este cont'ractil. Culoarea lui este albă sidefie,
cu cel fix (originea). Tendoanele pot fi uneori foarte lungi, depăşind lungimea porţiunii cărnoase (muşchi flexori şi extensori ai degetelor) şi îşi pot schimba chiar direcţia,
Semtspmalul capului
Rotundul-mare
M dinţat anterior M dinţat poster inferior ‘
Sp/emusu/ cervical RfdtcatoruJ scapu/e< ,ffomboidul mtc ftombpidulmare
Supr&spmosui
Wundulmare
Ldhsstmus dorst
hg sacro-tuderos
fasa sacro-spinala
obhc extern fesierul mijlociu Pinformul IU'gemen super/or H obturator mtern M gemen mfenor
Muşchii spatelui şi ai cefii.
nefiind, ca în mod obişnuit, în continuarea corpului muscular. La locul unde aceste tendoane se freacă de piesele scheletice învecinate, ele sînt prevăzute cu un fel de manşoane fibroase, care conţin un lichid care uşurează alunecarea: aceste manşoane se numesc teci
M temporal
Minfrahio/d/enL \ M.sfemo-detdo-
tplahsma
Muşchii masticatori.
spre deosebire de culoarea roşie-brună a muşchiului. Extremitatea mai puţin mobilă a muşchiului sau chiar fixă este numită origine, pe cînd cea mobilă, inserţie. Frecvent muşchiul îşi poate inversa punctul mobil (inserţia)
Muşchii anteriori ai gîtului, toracelui şi abdomenului.
250
i/g /ho-femurv/
Tuberculul.
câlamlul
Habduc/ora/---------^"1K f ^
hâ/uce/uz
H ftoor scurt, a! dege/eior
Icndonu! nxflnori.
ktng a! teluceki nf/exor scurtai-halucelui M tombricah
ff.dMuctor ai degetului ai v-i&
Tendoanele m. fletor hmgaldegeMor
Hmdbaneie m fietot mrt a! degetelor
Muşchii piciorului.
hgrotuhar/
Muşchii coapsei.
tpicondilui media/ Rotundulpronafor
Nexorui uinar aicarpu/w
Romboidu/mic
V
./fv
Romboidal Jr-mare >&'
/ >
M./nfraspinos
M ro/undu/mare
M fnce/xs bre/nat. fcapu/Zung)
Spma scqpu/e, Spsffu/b/rondo
fr/C/p/fi)/
Spaţiu/umero
' rx^'*K'
Muşchii aniebra ului
M/riceps brahial __ ftşndon)
O/ecran-
-fâsciaantebrs/iia/f Muşchii umărului şi al braţului.
sinoviale. Asemenea teci se găsesc la nivelul mîinii şi piciorului. Muşchiul care prezintă în mijlocul corpului său un ten don inter-
îxcjs/novtâ/d.
dtgtto-pe/mstS .jfav/d
leale stnovta/e sie degetelor jUf-leâ.âlM-leâ s; d/Jf-tea
leacâ smov/âJâ a degetului d/T/ed
Muşchii mîinii
mediar se numeşte muşchi digastric. In organism se găsesc muşchi care au 2, 3 sau chiar 4 capete de inserţie sau origine; ei se numesc, în consecinţă, muşchi: biceps, tri-ceps sau cvadriceps. Muşchii, ca aşezare, pot fi superficiali sau profunzi. Prin contracţie muşchiul se scurtează, el apropie segmentul scheletic de inserţie de cel de origine, în mod obligatoriu* fiecare muşchi sare peste una sau mai multe articulaţii: muşchi mono-articulari, bi-, tri-, sau poliarticulari. Mişcările care au loc în articulaţie sub acţiunea muşchilor sînt: mişcarea de flexie, cînd cele două oase se apropie unul de altul, muşchiul care execută mişcarea numindu-se flexor; mişcarea de extensie, cînd cele două oase se îndepărtează unul de altul; muşchiul se numeşte extensor. Mişcarea unui os în jurul celuilalt, mişcare numită de rotaţie. Aceasta poate fi dinafară-înăuntru, rotaţie internă, sau dinăuntru în afară, rotaţie externă. Muşchii se numesc rotatori. Mişcarea de apropiere a extremităţii de corp se numeşte mişcare de adducţie. Muşchii care o efectuează se numesc adductori. Mişcarea de îndepărtare a extremităţii de corp se numeşte abducţie. Muşchii care o efectuează se numesc abductori. Combinarea tuturor acestor mişcări este numită circumductie.
nanism, anomalie caracterizată prin reducerea taliei, comparativ cu indivizii de aceeaşi vîrstă, sex şi specie. Spre deosebire de infantilism, caracterele sexuale secundare şi organele genitale sînt normal dezvoltate. Nanismul cardiac coincide cu o cardiopatie congenitală sau dobîndită (stenoză mitrală). In nanismul renal se găsesc semnele unei nefrite cronice din copilărie. Nanismul intestinal (boala celia-că) este o afecţiune rară. Şi tulburările glandulare, în special ale hipofizei, pot provoca un nanism hipofizar (nanismul hipo-hipoţizar Par-hon), dar cu organele sexuale oprite în dezvoltare. Nanismul trebuie deosebit de acon-droplazie (vezi acondroplazie).
Nanu-Muscel Ion (1862—1938), medic romîn, profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. A publicat lucrări despre bolile.pulmonare şi cardiace, ictere, holeră şi alte boli infecţioase, tratamentul unor afecţiuni. A fost un talentat clinician şi profesor.
narcoză, anestezie generală, caracterizată prin suprimarea conştientului, a senzaţiilor
Aparate de baronarcozâ (narcozâ în circuit închis) fabricate în R.P.R.
dureroase şi a reflexelor, cu păstrarea integrală a funcţiilor vitale: circulaţia şi respiraţia. Substanţele folosite sînt următoarele: proto-xidul de azot, eterul etilic, ciclopropanul, fluotanul, care se administrează pe cale respiratorie, evipan, narconumal, pentotal, bayty-nal, care se administrează pe cale intrave-noasă. Se utilizează mai frecvent anestezicile care se administrează pe cale respiratorie. Administrarea lor se face cu ajutorul unor aparate în circuit închis (baronarcoză) în care anestezicul este administrat în amestec cu oxigennul (vezi anestezie).
naştere, actul graţie căruia fătul ajuns la epoca viabilităţii este expulzat sau extras pe căile naturale. După felul cum se desfăşoară, o naştere poate fi normală (entocică) sau anormală (patologică sau distocică). Naşterea poate fi la termen, cînd are loc la sfîrşitul lunii a IX-a, sau prematură, cînd are loc între lunile a Vil-a şi a.IX-a. După modul de terminare, naşterea poate fi spontană, cînd se termină de la sine, spontan, prin forţele organismului, sau artificială, cînd se termină printr-o intervenţie (forceps, versiune). Orice naştere are doi timpi: primul timp, naşterea propriu-zisă sau travaliul, care se termină cu expulzia fătului, şi al doilea, expulzia anexelor (placentă şi membrane). Factorii care determină declanşarea naşterii sînt multipli, de natură hormonală şi nervoasă. Cel mai important pare a fi pătrunderea în circulaţie a hormonului retrohipofizar, a cărui frînare de către hormonii placentari nu mai este posibilă, spre sfîrşitul sarcinii, din cauza îmbătrînirii placentei. Travaliul sau naşterea are două perioade principale: 1) de dilataţie a colului uterin; 2) de expulzie a fătului, înainte de a se declanşa, naşterea are o serie de semne premergătoare, ca de exemplu cobo-rîrea fundului uterului, fapt care dă femeii
o	senzaţie de uşurare a respiraţiei; micţiunile (urinările) devin mai frecvente, iar contracţiile uterine, nedureroase în timpul sarcinii, sînt mai puternice, unele din ele devenind dureroase. Cu 12—24 de ore înainte de naştere,
253
gravida elimiră prin vagin o secreţie sero-sanguinolentă, care este dopul gelatinos al colului uterin. începutul naşterii se manifestă prin contracţii uterine care sînt dureroase, intermitente şi energice. Sediul durerii este în regiunea lombară şi suprasimfizară. Contracţiile uterine sînt la început la 15—20
cînd devin prea intense sau stimularea lor cînd sînt prea slabe, ascultarea repetată a zgomotelor cordului fetal şi examinarea prin tacte vaginale şi rectale a evoluţiei dilataţiei şi a progresiunii fătului prin filiera pelvi-genitală. în ultima perioadă, perioada de expulzie, care durează între 30 şi 60 de minute,
Prezenlaţia craniană a fătului.
Prezentaţia pelviană a fătului.
Expulzia placentei.
Extracţia manuală a placentei.
de minute şi durează 20 de secunde, apoi devin din ce în ce mai frecvente, ajungînd spre sfîrşitul naşterii la 2—3 minute şi durînd 40—50 de secunde. Ca urmare a contracţiilor, colul uterin se dilată: perioada de dilataţie durează la primipare (femeia la prima naştere) 12—14 ore, la multipare mai puţin. Concomitent cu dilatarea orificiului uterin se produce ruperea pungii apelor, iar fătul este împins în jos şi trecut prin strîmtoarea superioară în bazinul mic. Acest timp al naşterii se numeşte angajare. Trecerea fătului prin bazinul mic se numeşte coborîre, iar ieşirea prin orificiul vulvovaginal se numeşte degajare. Aceştia sînt cei trei timpi principali ai naşterii. Asistenţa la naştere constă în supravegherea desfăşurării contracţiilor uterine, calmarea acestora
gravida este aşezată pe masa de naştere, legiunea ano-vulvară este dezinfectată cu tinc-tură de iod, picioarele şi abdomenul acoperite cu cîmpuri sterile, iar moaşa sau medicul, spălaţi steril, asistă naşterea. Asistenţa în momentul expulziei constă în dirijarea degajării craniului fetal şi a umerilor, astfel ca să nu se producă rupturi de vagin şi perineu. Dacă este nevoie se face secţionarea perineului pe linie mediană (periotomie) sau lateral (epiziotomie). După scoaterea fătului se secţionează cordonul între două pense şi apoi se leagă. Se scot cu o sondă de cauciuc muco-zităţile din căile respiratorii ale fătului iar în caz de nevoie i se administrează oxigen şi injecţii stimulatoare ale centrilor respiratori. Se picură apoi 3—4 picături de protargol în
254
ochii copilului şi în fanta vulvară a fetitelor, pentru profilaxia infecţiilor gonococice. Copilul este pansat la ombilic, cîntărit, înfăşat şi dus la secţia de nou-născuti a maternităţii, între timp se supraveghează parturienta, care este acum în ultima perioadă a naşterii. După 20—30 de minute de la expulzia fătului, placenta se dezlipeşte de pe suprafaţa uterului, dezlipire însoţită de o eliminare dc sînge prin vagin, şi apoi este expulzată. Uneori, placenta se poate elimina spontan, alteori ea trebuie să fie ajutată printr-o mică presiune executată cu mîna asupra uterului. Dacă în această perioadă parturienta pierde sînge în cantitate mare sau dacă expulzia placentei întîrzie peste 90 de minute, se face extracţia manuală a placentei. Dacă după expulzia placentei se constată lipsuri de cotiledoane sau membrane ori femeia pierde sînge, se face controlul manual al cavităţii uterine. Se suturează apoi eventualele leziuni ale vaginului şi perineului şi apoi femeia este supravegheată timp de 2 ore în sala de naştere, după care este dusă în salonul de lăuze. In anii de democraţie populară, prin mărirea numărului de paturi din maternităţi şi înfiinţarea de case de naşteri în comunele rurale, ^-a creat posibilitatea tuturor femeilor din fara noastră să nască, să fie asistate la naştere gratuit şi în cele mai bune condiţii. De aceea, de la apariţia primelor contracţii dureroase sau a ruperii pungii apelor fără contracţii, orice gravidă trebuie să se prezinte imediat la maternitate sau casa de naştere pentru a fi examinată şi supravegheată din timp, asi-gurîndu-se în felul acesta o desfăşurare optimă a naşterii. Naştere prematură, declanşarea naşterii înainte de 40 de săptămîni de sarcină. Cauzele declanşării naşterii premature sînt multiple: disgravidiile, bolile infecţioase acute, tulburările neuroendocrine, traumatismele fizice şi mai ales cele psihice (emoţii puternice, surmenaj). Orice gravidă la care apar contracţii uterine înainte de termen trebuie internată în maternitate, unde prin repaus la pat şi tratament medical se va căuta să se împiedice sau să se întîrzie naşterea prematură, deoarece cu cît fătul se apropie mai mult de termen, cu atît cresc posibilităţile lui de adaptare la mediul extern. In funcţie de vîrsta sarcinii, fătul are o lungime de 35—48 cm, greutatea variind între 1 000 şi 2 500 g. Copilul imatur avînd o fragilitate vasculară, poate face uşor hemoragii cerebral^ în timpul naşterii, deoarece dirijarea naşterii premature trebuie făcută cu deosebită grijă. După naştere, copilul imatur, din cauza insuficientei dezvoltări a sistemului nervos central, se adaptează greu la condiţiile mediului extern, de aceea necesită îngrijiri speciale (căldură, umiditate, oxigenare, hrană). In condiţiile actualei noastre organizări sanitare, maternităţile au secţii de imaturi utilate cu aparatură modernă şi personal calificat, unde copiii născuţi pre-
matur sînt îngrijiţi şi crescuţi pînă cînd ajung la o dezvoltare şi greutate normale.
nămoluri, se mai numesc încă şi peloide. Sînt substanţe naturale, de origine variată, conţinînd apă pînă la saturaţie. Ele sînt formate din particule fin divizate, insolubile în apă, deci în suspensie, dînd masei consistenţa unui terci. în R.P. R. se folosesc mai ales nămolurile de turbă, sapropeliceşi minerale. Turbele sînt amestecuri bogate în carbon, formate din părţi de plante mai mult sau mai puţin descompuse, încît pot fi utilizate şi pentru ars. Ele sînt recoltate din turbării, uscate, măcinate şi apoi utilizate în scopuri balneare. Există numeroase localităţi care posedă asemenea turbe. Cităm dintre ele Vatra-Dornei, Borsec, Geoagiu, Băile 1 Mai etc. Nămolurile sapropelice sau organice sînt de origine vegetală şi animală; putrefacţia acestora decurge fără aer, ceea ce duce la formarea hidrogenului sulfurat. Aceste nămoluri se află în lacurile Techirghiol, Sovata, Amara, Ocnele Mari, Lacul Sărat etc. Nămolurile minerale sînt peloide ai căror componenţi organici au regresat. Toate nămolurile au — în grad diferit desigur — o mare capacitate de fixare a apei (hidropexie) şi a căldurii (termo-pexie). Datorită acestor calităţi ele produc la nivelul pielii o puternică vasodilataţie şi o încălzire tisulară profundă. Nămolurile acţionează asupra organismului atît prin factorul termic, prin cel mecanic — excitaţia pielii
împachetări cu nămol.
prin particulele solide ui suspensie, cît şi prin cel chimic — resorbţia unor substanţe conţinute în nămol.
nefroză, boală renală caracterizată prin edeme şi prezenţa masivă de albumină în urină (5—10 la mie şi mai mult). în sînge se constată scăderea proteinelor (hipoprotei-nemie) şi creşterea colesterolului (4—10 la mie). Sindromul de nefroză se poate instala în cursul
255
unei glomerulonefrite cronice, unei amilo-idoze, diabet sau poate însoţi o suferinţă renală în cursul sarcinii. La copil se poate întîlni
0	formă particulară de nefroză, zisă lipoidică. Tratamentul nefrozei cuprinde un regim bogat în proteine (carne, brînză de vacă), derivaţi cortizonici, antibiotice.
neg, termen impropriu, prin care se înţelege în general mici tumori benigne ale pielii, care în realitate sînt veruci vulgare (vezi veruci) sau alunite şi alte formaţiuni asemănătoare, care intră în cadrul nevilor (vezi nevi).
negativism, tulburare psihică caracterizată prin opunerea (sau rezistenta) bolnavului de a executa o acţiune care i se cere. Uneori bolnavul face chiar contrariul lucrului care
1	s-a cerut, de exemplu dacă i se spune să tină ochii deschişi, îi închide, sau îi strînge mai tare; dacă i se cere să desfacă pumnul, îl strînge şi mai puternic; dacă este împins uşor să se aşeze pe scaun, se fixează şi mai ferm în picioare. Explicaţia este aceeaşi ca şi pentru mutism, tulburare psihică cu care se înrudeşte. Negativismul este frecvent mai ales în schizofrenie (vezi schizofrenie).
neocilin — vezi antibiotic.
neomicin — vezi antibiotic.
neurastenie, nevroză astenică, astenie nervoasă, tulburare ce se manifestă printr-o oboseală accentuată a sistemului nervos central. Orice efort fizic sau intelectual epuizează bolnavul, acesta devine mai iritabil (se supără foarte repede), mai emotiv (plînge cu uşurinţă), are dureri surde şi continue de cap, iar somnul nu-1 odihneşte. Boala se datoreşte unei supraîncordări a activităţii psihice a acestuia (de multe ori cauzate de diferite traume psihice = supărări). Este o boală care tratată la timp duce la vindecare (odihnă, sedative, creşterea încrederii bolnavului în forţele sale) (vezi nevroză).
neuroinfecţii, boli datorite contaminării (infectării) creierului, nervilor sau învelişurilor lor (meningele) de către diferiţi agenţi infecţioşi (bacterii, protozoare, virusuri). Acestea sînt următoarele: neuroinfecţii prin agenţi patogeni microbieni şi protozoare, cum sînt meningitele, meningoencefalitele şi alte complicaţii nervoase, prin infecţii bacteriene, cu meningococ, streptococ, stafilococ, pneumococ, bacili tuberculoşi, bacili cărbunoşi (ai dala-cului), bacilii febrei tifoide, ai tusei convulsive, ai tetanosului, ai difteriei, ai paludismului, £i febrei recurente, ai sifilisului, neuroinfecţii primitive, care ating în primul rînd sistemul nervos, şi secundaVe, care ating întîi alte organe şi uneori şi sistemul nervos şi care sînt virotice sau probabil virotice ca encefalita epidemică, cu febră mare şi tulburări nervoase foarte variate, care pare că se vindecă, dar după cîţiva ani apare stadiul cronic cu evoluţie progresivă ce duce pînă la imposibilitatea bolnavului de a se deplasa („parkin-
sonism postencefalitic“), turbarea sau rabia, dată de un virus introdus în sîngele omului prin muşcătura animalului bolnav de turbare (cîine, lup, vulpe, pisică, şobolan). Dacă cel muşcat nu se vaccinează imediat cu vaccin antirabic, la cîteva zile de la muşcătură apar semnele de boală, ca paralizii, agitaţie mare a corpului şi gîndirii bolnavului, groază de apă (hidrofobie), groază de curent de aer (aero-fobie), apoi spasme laringiene cu senzaţie de sufocare care duc totdeauna la moarte. Pentru aceasta nu trebuie lăsaţi în libertate cîinii vagabonzi care pot fi turbaţi şi pot muşca şi îmbolnăvi alţi cîini sau chiar oameni, iar cîinii de casă trebuie controlaţi şi vaccinaţi de medicul veterinar ori de cîte ori observăm ceva suspect la ei; poliomielita anterioară acută (paralizia infantilă), boală gravă, cu paralizii care de multe ori rămîn pe toată viaţa. Boala se ia, fie prin mîinile murdare ale copiilor, fie prin muştele care transportă pe picioarele lor virusul, luat mai ales din fecalele bolnavului, fie prin picăturile de salivă pe care le împrăştie bolnavul în jurul său. De aceea, pentru prevenirea acestei boli grave, de multe ori chiar mortală, pe lîngă respectarea regulilor de igienă, să vaccinăm din timp copiii împotriva acestei boli. scleroza laterală amiotrofică (vezi scleroză laterală amiotrofică); scleroza în plăci; panen-cefalitele, boli transmise în special de căpuşele animalelor de pădure (uneori de ţînţari); herpes zoster (sau zona zoster), boală virotică care prinde de obicei un nerv senzitiv periferic, de cele mai multe ori intercostal (nervul care invervează pielea dintre două coaste), şi dă naştere pe piele la nişte băşicuţe cu lichid, foarte dureroase; coreea acută, boală care afectează în special copilul şi adolescentul, manifestată prin mişcări involuntare şi dezordonate. Deoarece se însoţeşte des şi de leziuni ale inimii, boala este considerată ca o formă encefalitică a reumatismului poliarticular acut (vezi coree). în afara acestor boli mai sînt şi altele, mai puţin întîînite şi care nu pot fi precizate de cît de medic.
neuron, sau celulă nervoasă. Spre deosebire de alte celule, neuronul are o structură fină şi o funcţie specializată în sensul excitabilităţii şi conducerii excitaţiei, fapt care îi conferă o fragilitate mai mare faţă de modificările ambianţei, în special faţă de lipsa de oxigen din sînge. Un neuron este alcătuit dintr-un corp celular, un nucleu bogat în pigmenţi (cromatinăf şi nişte prelungiri, unele prin care este recepţionată excitaţia şi alta unică, prin care excitaţia este transmisă mai departe la alt neuron sau la un organ efector (vezi fiziologia sistemului nervos). Terminaţiile receptoare se numesc dendrite, deoarece au forma ramurilor de copac. "Prelungirea prin care impulsul nervos pleacă de la celulă se numeşte cilindrax sau axon. La cercetările
256
fine s-a dovedit că fiecare din aceste elemente (corp celular, dendrite şi axon) au o structură complexă, care asigură recepţia, elaborarea şi transmisia impulsului nervos cu o viteză foarte mare. In cadrul sistemului nervos,
unor distrugeri tisulare, prin înmulţirea celulelor rămase ţesutul nervos nu se regenerează iar diferenţa de volum a creierului, măduvei spinării, între copii şi adulţi, se realizează prin creşterea de volum a unui aceluiaşi
Neuron unipolar (sus). Neuron bipolar (jos).
Stînga: corpul celulei cu dendrite; dreapta:	prelungire	cilindraxială.
diferitele părţi ale sale sînt formate din neuroni, a căror formă poate varia, însă a căror funcţie comună este aceea de a recepţiona şi transmite excitaţii. In cadrul substanţei nervoase, printre neuroni se găsesc şi celule de susţinere a acestora, numite nevroglii. In cadrul organelor sistemului nervos există mai multe miliarde de neuroni. Corpii celulari sînt situaţi de obicei în substanţa cenuşie a sistemului nervos, care uneori are forma unui strat compact (de exemplu: scoarţa cerebeloasă), iar alteori are aspectul unor insule de substanţă cenuşie, cunoscute şi sub numele de nuclei, formaţiuni sau centri nervoşi. Axonii celulelor sînt în mare parte înveliţi într-o substanţă albicioasă (mielină)y care conferă culoarea albă substanţei nervoase şi nervilor. Nervii sînt formaţi din fascicule de axoni care merg fie în sens ascendent, centripet, către măduva spinării şi creier, fie în sens descendent, centrifug, de la centri nervoşi către organele efec-toare (vezi sistem nervos—arc reflex). Omul se naşte cu un număr de neuroni care nu se modifică în timpul vieţii. Spre deosebire de alte ţesuturi care se pot regenera în cazul
număr de neuroni existenţi la naştere. Distrugerile de neuroni care apar în unele afecţiuni ale sistemului nervos produc tulburări funcţionale (paralizii) ireversibile, însă care uneori pot fi compensate prin acţiunea neuronilor rămaşi. Activitatea neuronului poate fi înregistrată sub forma unui curent electric de foarte slabă intensitate, înregistrarea grafică purtînd numele de neurogramă. Activitatea combinată a întregului sistem de neuroni din cadrul sistemului nervos (care se aseamănătoare-cum cu o vastă reţea telefonică) este responsabili de fenomenele de? excitaţie, inhibiţie, care stau la baza activităţii sistemului nervos (vezi şi sistem nervos:	fiziologie şi activitate
nervoasă superioară), neutrofil — vezi hemogramă, nevi, formaţiuni proeminente la suprafaţa pielii, cu aspecte foarte variate, provenind din tulburări în dezvoltarea elementelor celulare ale pielii. Nevii pot fi congenitali sau pot apărea la diferite intervale după naştere. In cazul nevilor pigmentări se observă acumulări de pigment, care se prezintă ca nişte pete mici plate sau puţin bombate de culoare
17—1652
257
maron-închis, nedepăşind ca mărime un bob de mei sau de linte. Deseori, pe faţă, pe pielea păroasă a capului, pe piept sau pe spate se întîlnesc formaţiuni avînd mărimea între un bob de linte şi un bob de fasole, moi la pipăit, care se înalţă cu mult deasupra nivelului pielii. De obicei, aceste aluniţe sînt de culoare roz-gălbuie, uneori cu puncte de culoare mai închisă. Alţi nevi se prezintă ca nişte umflături de mărimea unui sîmbure de vişină, ajun-gînd pînă la mărimea unui bob de fasole şi chiar mai mare; de obicei au bază de implantare subţire, sînt de culoare roz sau galbenă brună şi apar frecvent pe gît, spate, axile şi în inghine. Aşa-numiţii „negi păroşi" sînt formaţiuni de culoare galbenă-brună sau neagră, tari la pipăit,_ acoperiţi în întregime cu păr aspru şi gros. In marea lor majoritate, nevii sînt formaţiuni benigne, care, deşi uneori pot creşte într-un ritm foarte încet, nu se transformă în cancer. în unele cazuri însă, mai ales la nevii pigmentări, datorită în parte şi iritaţiilor repetate (prin scărpinări, ruperi, frecări), pielea din jurul nevului se roşeşte; se observă o creştere rapidă a formaţiunii, care uneori se poate şi ulcera. Se spune despre un astfel de nev că a „intrat în agi-taţie“ şi trebuie consultat imediat" un medic specialist, care să stabilească dacă nu este vorba de o cancerizare şi să ia imediat măsuri. Nevii pot fi îndepărtaţi prin caute-rizare sau pe cale chirurgicală. De reţinut două lucruri de o deosebită importanţă: a) nimeni nu are voie să-şi smulgă sau să-şi taie un nev, indiferent de dimensiunea, forma sau culoarea lui şi nu are voie să lase personalul fără pregătire medicală să-i îndepărteze nevii; b) în momentul cînd un nev prezintă cea mai mică modificare de dimensiune sau aspect, să se meargă de urgenţă la medic.
nevrită, inflamaţie localizată a unuia sau a mai multor nervi periferici. După teritoriul pe care îl inervează şi după caracterul nervului (senzitiv, motor sau mixt), apar şi sim-ptomele de amorţeală, dureri, furnicături, în cazul unui nerv senzitiv; tulburări de vedere, de auz, în cazul unui nerv seniorial; paralizie în cazul unui nerv motor; tulburări asociate în cazul unui nerv mixt. Nevrita, care este o leziune localizată, trebuie deosebită de polinevrită sau poliradiculonevrită, care este o inflamaţie difuză a nervilor periferici (vezi polinevrită). O infecţie locală (abces, flegmon), o leziune a nervului printr-o înţepătură, tăietură sau injecţie cu o substanţă toxică, o lovitură cu strivirea unui nerv, o tumoare cu infiltrarea unui nerv poate da naştere nevritei. O formă mai deosebită este nevrita retrobulbară, care atinge nervii optici şi duce la pierderea vederii; apare frecvent după ingerarea, întîmplătcare sau voluntară, de alcool metilic. Tratamentul este, după caz, chirurgical, cu coaserea nervului în caz de secţiune, extirparea tumorii, antibiotice.
nevroză, tulburare patologică, funcţională (fără leziuni aparente) a creierului, cu ecou asupra întregului organism, avînd o simptomatologie foarte variată, consecinţă a suprasolicitării sistemului nervos central. După nevroza experimentală, obţinută la cîine de către Pavlov, acesta a dedus că şi la om, bineînţeles într-un mod mai complex, se petrec aceleaşi dereglări.alfî..funcţionării scoarţe] cerebxale privind cele două procese fundamentale: excitaţia şi inhibiţia. După tipul de reactivitate al sistemului nervos al fiecărui individ, nevroza capătă anumite caractere: nevroza unde predomină agitaţia psihică şi motorie, deci în care predomină fenomenele de excitaţie corticală; nevroza unde predomină starea de depresiune, de inactivitate, deci predomină inhibiţia corticală; nevroza unde se succed, aproape în acelaşi timp, neliniştea cu pasivitatea. In general, după caracterele tulburărilor nevrotice se pot deosebi la om trei tipuri de nevroză: a) neurastenia, nevroza astenică sau astenia nervoasă (vezi neurastenie); b) psihastenia sau nevroza obsesivo-fobică, în care tulburările principale de care se piînge bolnavul sînt mai ales fobiile (idei care îl obsedează şi îi dau o senzaţie de frică, de exemplu teama de a se îmbolnăvi în special de sifilis sau cancer, teama de diferite animale) şi obsesiile, asemănătoare în conţinut cu fobiile, dar cu un caracter mai puţin corect, ele apărînd în gîndirea bolnavului care le recunoaşte ca ireale sau absurde, dar nu reuşeşte să le înlăture (îndoială în privinţa efectuării unor diferite acte: deşi ştie că a închis bine uşa, se întoarce să verifice; deşi şi-a terminat activitatea, este preocupat chinuitor dacă nu cumva a uitat ceva; din fiecare întîmplare îşi face o vină personală pe care o amplifică continuu); în acelaşi mod apar şl impulsurile, care sînt de fapt consecinţa primelor stări arătate mai sus: bolnavul gesticulează, discută cu persoane imaginare, încearcă să se sinucidă etc. De obicei psih astenicul are posibilitatea critică de a se opri la timp de la aceste acţiuni. Este necesar ca bolnavul suferind de nevroză să consulte medicul internist şi apoi psihiatrul, pentru s se stabili tratamentul de la caz la caz. Un regim de activitate şi odihnă corespunzător, evitarea emoţiilor, a supărărilor, scoaterea bolnavului din modul său de viaţă sau de muncă pe un timp limitat şi trimiterea sa pentru odihnă într-o staţiune de munte, seda-tive şi somnifere, o alimentaţie regulată şi bogată în vitamine, sub îndrumarea medicului pot duce la vindecarea bolii, nicotină — vezi tutun, nidaţie, fixarea, cuibărirea ovulului fecundat în mucoasa uterină, care a fost pregătită în prealabil de către hormonii ovarieni în timpul ciclului menstrual. Nidaţia începe în a 8-a— a 9-a zi de la fecundaţie.
nistagmus, mişcare oscilatorie ritmică şi involuntară care însoţeşte mişcarea obişnuită
258
a ochilor. Deosebim trei feluri de nistagmus: a) orizontal, care apare cînd bolnavul este pus să privească în plan orizontal, la dreapta sau la stînga. în timpul mişcării ochilor apar nişte oscilaţii ritmice în acelaşi plan; b) rotator, apare cînd bolnavul face aceeaşi mişcare a ochilor ca mai sus; este o mişcare ritmică, rotatorie, în axul fiecărui ochi; c) vertical, apare cînd bolnavul priveşte în sus sau în jos; oscilaţia, tot ritmică, apare în plan vertical. Nistagmusul apare numai cînd este lezat sau excitat aparatul vestibular (aşezat în nişte canale din stînca osului temporal — are' un rol important în menţinerea corectă a poziţiei corpului în spaţiu), sau căile vesti-bulare, care transmit impulsurile primite de la aparatul vestibular, sistemului nervos central. Orice factor care produce o excitaţie sau o leziune a aparatului vestibular sau a căilor sale centrale poate produce nistagmus (chinina, băuturile alcoolice, streptomicina în cantitate prea mare, stările febrile, tulburările circulatorii, hipo- sau hipertensiunea arterială, tumorile cerebrale, hemoragiile cerebrale, scleroza în plăci). Nistagmusul nu este deci o boală, ci un simptom (semn) al uneia din bolile de mai sus, de aceea tratamentul său este cel al bolii care l-a provocat şi numai medicul îl poate aprecia.
noma (stomatită gangrenoasă), gangrenă a gurii, de origine microbiană, apărînd la orice vîrstă, dar mai frecvent la copilul mic, ca o complicaţie a unei boli infecţioase (scarla-tină, pojar, febră tifoidă). Astăzi este o boală rară. Pe mucoasa bucală sau pe gingii apar zone de gangrenă, urmate de ulceraţii, respiraţia exală un miros fetid, starea generală este gravă. Tratament: gargară cu soluţii antiseptice, antibiotice, ser antigangrenos.
noxe profesionale, factori nocivi existenţi la anumite locuri de muncă şi care pot ameninţa sănătatea muncitorilor, dacă nu se iau măsuri de protecţie. Astfel de noxe sînt: fumul, pulberile (praful), gazele şi vaporii toxici, temperatura ridicată, frigul, radiaţiile calorice sau ionizante, zgomotul, trepidaţiile etc. Lichidarea noxelor sau neutralizarea lor, cu ajutorul mijloacelor de protecţie colectivă sau individuală, constituie o preocupare centrală a conducerilor întreprinderilor şi a inspecţiilor de stat pentru igienă şi protecţia muncii din ţara noastră, în scopul reducerii continue a morbidităţii prin boli profesionale. Problema noxelor profesionale formează, de asemenea, obiectul unor cercetări ştiinţifice susţinute întreprinse de institutele de igienă şi protecţia muncii.
Obezitate, tulburare de nutriţie caracterizată printr-o sporire anormală a greutăţii corporale. Se consideră obezitate depăşirea cu 10—15% a greutăţii ideale, reprezentată prin exprimarea în kilograme a numărului de centimetri care depăşesc 1 m în înălţime (la persoane nu prea înalte). Obezitatea se datoreşte fie unui exces de alimente care se depun sub formă de grăsime, fie unor boli, în special ale glandelor endocrine (hipofiză, tiroidă, suprarenale, glande genitale). Indiferent de origine, obezitatea constituie o stare anormală a corpului care dăunează inimii, arterelor, ficatului, provoacă diabet, gută, tulburări statice (picior plat, varice). Media de viaţă a obezilor este cu 10 ani mai mică de cît a oamenilor normali. Tratamentul obezităţii se bazează în primul rînd pe regimul alimentar din care se reduc pînă la excludere făinoasele, dulciurile şi sarea, se scad grăsimile, înlocuidu-le cu proteine, lactate degre-sate, legume verzi şi fructe. Vor fi excluse, deci, următoarele alimente: unt, nuci, frişcă, pîine, făinoase, dulceţuri, prăjituri. Sînt permise: carne slabă fiartă sau friptă, verdeţuri, fructe, brînzeturi slabe (urdă, brînză de vacă), lapte dulce desmîntînit, iaurt. Se mai recomandă muncă fizică, gimnastică, sport, masaj care intensifică arderile şi dezvoltă musculatura în detrimentul depozitelor de grăsime. Obezitarea glandulară se tratează cu medi- • camente care activează arderile (tiroidă) sau care taie pofta de mîncare (gracidin), dar care se iau numai sub strictă supraveghere medicală.
obnubilare, stare psihică caracterizată prin diminuarea conştiinţei bolnavului. Fiecare dintre noi poate să o recunoască, deoarece am observat-o la unii bolnavi, mai ales la cei febrili sau care au pierdut o cantitate mare de sînge. Deci nu este vorba de o boală, ci de o diminuare a senzaţiei subiective de a percepe clar sau de a raţiona limpede. Orice boală care duce la suferinţa creierului poate da obnubilare.
Obregia Alexandru (1860—1937), psihiatru, histolog şi organizator sanitar romîn, profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. A publicat lucrări asupra paraliziei generale, ciclofreniei, morfologiei sistemului nervos. A participat la propaganda antialcoolică. A fost director general al Serviciului sanitar între anii 1899—1901 şi 1904—1907. La iniţiativa şi sub îndrumarea lui s-a construit în Capitală actualul spital „Gh. Marinescu“, cea mai mare instituţie spitalicească din ţară.
Obsesie, tulburare care apare în gîndirea unor bolnavi, idei sau reprezentări care parazitează involuntar gîndirea acestora, care se desfăşoară cu o logică anormală şi chinuitoare, de a căror absurditate este convins şi bolnavul, fără ca să îi poată opri desfăşurarea. Obsesia constituie una din tulburările pe care le întîl-nim în psihastenie (vezi nevroză).
obturaţie (plombă), umplerea unei cavităţi create după curăţirea unei carii. Materialele care se folosesc la obturaţii au anumite calităţi : sînt suficient de dure, aderă de cavităţile dintelui, sînt inofensive pentru organism. Amalgamul eşte mai rezistent, silicatul este mai fizionomie (estetic). Pentru a nu dăuna elementelor biologice din pulpa dintelui (nervi, vase etc.) se recomandă căptuşirea obturaţiilor, cînd cavitatea creată este adîncă pe un dinte viu. Uneori se fac obturaţii provizorii, cînd nu sîntem siguri că tratamentul cariei este terminat. Cavitatea creată pentru a primi obturaţia cere anumite reguli mecanice de construcţie, atît pentru a menţine obturaţia, cît şi pentru a evita producerea de carii lîngă obturaţie din cauza incorectitudinii de executare (carii secundare). Cînd obturaţia nu se poate reţine în cavitatea dintelui, aceasta fiind prea mare sau cu pereţii nerezistenţi, se recomandă acoperirea, dintelui respectiv cu o coroană de înveliş. Asemănătoare obtu-raţiilor, dar mai rezistente, sînt lucrările care se toarnă în laborator şi se cimentează (încrustaţii). Obturaţia se face în aşa fel, îneît să refacă total forma anatomică a dintelui
260
şi să-i permită să execute perfect funcţia de masticaţie. La orice obturaţie trebuie ţinut seama pe de o parte, ca contactul cu dinţii din arcada opusă să fie în ocluzie normală (să nu fie prea înaltă, încît să împiedice contactul celorlalţi dinţi), iar pe de altă parte
Aparatul lacrimal.
să refacă şi punctul de contact cu dinţii vecini pentru ca resturile alimentare să nu lovească gingia, producîndu-i iritaţii.
ochi, organul vederii, situat în cavitatea orbitară. Este format din globul ocular cu nervul optic şi dintr-o serie de anexe. Globul ocular este de formă sferică şi are trei învelişuri, învelişul exterior este format din ţesut fibros dens şi are rolul de a apăra ochiul. Acest înveliş de culoare albă poartă numele de sclerotică. In partea anterioară a ochiului, sclerotică devine transparentă pentru razele de lumină şi poartă numele de cornee. Corneea nu are vase sanguine, în schimb este bogat inervată. Imediat sub sclerotică se află învelişul vascular. Acesta se împarte în trei porţiuni: a) porţiunea cea mai mare, situată posterior, numită coroidă\ b) anterior, coroida se continuă cu corpul ciliar, care la rîndul lui se continuă cu irisul; c) irisul este format din fibre musculare netede, unele circulare şi altele radiare, aceste fibre musculare avînd drept scop să mărească sau să micşoreze un orificiu situat în centrul irisului, numit pupilă; în iris se găseşte şi un pigment care dă o culoare caracteristică irisului: negru, albastru, căprui. Corpul ciliar conţine şi el muşchi, care pot relaxa sau întinde aparatul ligamentar al cristalinului. Cristalinul are forma unei lentile biconvexe şi este situat înapoia irisului, acoperind complet pupila. Cristalinul este complet transparent şi are rolul de a strînge într-un mănunchi razele luminoase ce vin din afară. între cornee şi cristalin se află camera anterioară a ochiului. Camera anterioară este plină de un lichid
transparent incolor; în spatele cristalinului se află camera posterioară a ochiului, care este	mult	mai	mare	de cît cea	anterioară.
Camera posterioară este căptuşită pe dinăuntru	de	o	a	treia	membrană	a ochiului,
numită retină. Retina este aparatul nervos receptor al ochiului. Ea este formată din numeroase celule nervoase, care sînt impresionate	de lumină	şi se prezintă	sub două	forme: unele
au prelungiri care seamănă cu un con (celule cu con), iar altele posedă prelungiri în formă de bastonaşe (celule cu bastonaşe). Sub stratul de celule cu conuri şi celule cu bastonaşe se mai găsesc două straturi de celule, legate prin prelungirile lor cu celulele din stratul superficial. Prelungirile celulelor din stratul cel mai profund formează nervul optic, care constituie perechea a II-a de nervi cra-nieni. Pe suprafaţa retinei se disting două regiuni cu caractere speciale: prima, este locul de unde se desprinde nervul optic, pata albă. în această regiune nu se găsesc celule cu conuri şi cu bastonaşe; această porţiune de retină, neavînd elemente receptoare, nu este sensibilă la lumină. De aceea se mai numeşte şi pata oarbă. A doua, aşa-numita pata galbenă, se află cu cîţiva milimetri lateral de pata oarbă. Ea este situată chiar în faţa pupilei. La nivelul petei galbene, retina este mai subţire şi are cel mai mare număr de celule cu conuri şi bastonaşe. în acest sector limitat al retinei se obţine cea mai clară şi mai netă imagine a obiectului văzut. Camera posterioară, cuprinsă între faţa posterioară a cristalinului şi retină, este umplută de corpul vitros. Aceasta are un aspect gelatinos şi transparent. Raza de lumină înainte de a pătrunde pînă la retină trebuie să treacă prin următoarele medii transparente ale ochiului: corneea, umoarea camerei anterioare, cristalinul şi corpul vitros. Anexele ochiului sînt formate dintr-o serie de organe, care apără şi mişcă globul ocular. Anexele cu rol de apărare sînt: a) sprîncenele sînt formate din fire de păr aşezate deasupra orbitelor şi opresc ca sudoarea de pe frunte să se scurgă în ochi şi să împiedice astfel vederea; b) pleoapele sînt situate înaintea globului ocular, pentru fiecare ochi o pleoapă superioară şi una inferioară; închizîndu-se, pleoapele acoperă complet globul ocular;
c)	pe marginile pleoapelor sînt implantate fire de păr, care alcătuiesc genele, între care se găsesc orificiile glandelor Meibomius, a căror inflamaţie produce „ulciorul44. Fata internă a pleoapelor este căptuşită de o mucoasă
/
261
numită conjunctivă, ce se răsfrînge şi pe faţa anterioară a globului ocular, formînd deasupra şi dedesubtul globului cîte un fund de sac, numit sacul conjunctival superior şi inferior. Pleoapele protejează ochiul de particulele de praf, de uscare şi de razele puternice de lumină. Aparatul lacrimal este constituit din glanda lacrimală şi căile lacrimale prin care se elimină în afară lichidul lacrimal. Glanda lacrimală este situată în unghiul superior şi extern al orbitei. De aici, lichidul lacrimal printr-o serie de mici canale excretoare pătrunde în sacul conjunctival şi umezeşte suprafaţa conjunctivei. Lacrimile se adună în sacul lacrimal, de unde, prin canalul lacrimal se scurg în nas. Lacrimile sînt un lichid incolor, limpede, care spală în permanenţă suprafaţa externă a ochiului. Ele conţin substanţe ce apără ochiul de infecţie, umezind şi mucoasa nazală. Dintre elementele de protecţie a ochiului mai fac parte: pereţii osoşi ai orbitei şi ţesutul osos care căptuşeşte orbita. Anexele cu rol de a mişca globul ocular: globul ocular este acţionat de şase muşchi, dintre care patru muşchi drepţi şi doi muşchi oblici ce mişcă ochiul în toate direcţiile şi sînt inervaţi de nervii cranieni III, IV şi VI.
ocluzie intestinală, oprirea tranzitului intestinal datorită unui obstacol (ileus mecanic) sau unei tulburări în dinamica musculaturii intestinale (ileus dinamic). Cauzele care pot provoca un obstacol intestinal sînt numeroase: schimbări în aşezarea normală a intestinului (invaginaţii intestinale, volvulus, hernii interne), compresiuni (prin tumori abdominale, prin bride), obliterări (prin corpi străini sau fecaloame), stricturi (stenoze inflamatorii, neoplasme ale intestinului, leziuni congenitale). Ileusul dinamic poate fi produs prin paralizia musculaturii intestinale (ileus paralitic), consecutivă unei peritonite acute, unor leziuni nervoase, de cauză reflexă (epiploon strangulat, torsiune de chist de ovar, calcul renal sau biliar, traumatisme abdominale), unor leziuni ale vaselor mezenterice (embolie, tromboză),
Ocluzie intestinală prin (de la stînga la dreapta): compresiune; aderente; invaginare.
unor intoxicaţii (alcaloizi, uremie) sau prin contractura localizată a unei anse sau a unui segment de intestin, ceea ce este mult mai rar (leziuni nervoase, calcul biliar migrat în intestin). Datorită ^obstacolului se produc stază intestinală şi lipsa de absorbţie la nivelul
Ocluzie intestinală prin volvulus (două variante).
mucoasei respective; aceasta determină tulburări în metabolismul apei şi .al sărurilor din organism, care accentuează gravitatea ocluziei: concentrarea sîngelui, creşterea rezervei alcaline, creşterea glicemiei, creşterea clorului, scăderea sodiului, creşterea pota-siului. Din punct de vedere clinic, ocluzia poate fi acută, cu debut brusc, durere mare abdominală, sughiţ, vărsături la început alimentare, apoi bilioase şi mai tîrziu feca-loide, cu balonarea abdomenului şi lipsa de eliminare a materiilor fecale şi a gazelor; starea generală se agravează rapid, pulsul devine slab şi tahicardic, respiraţia rapidă, bolnavul murind în 3—6 zile. In general, temperatura este normală sau puţin ridicată» pulsul este tahicardic, în discordanţă cu temperatura. Ocluzia cronică are un debut mai lent, cu mici crize de ocluzie incompletă: durere mare într-un punct al abdomenului, balonare, absenţa scaunului, vărsături; aceste fenomene durează 2—3 zile, apoi bolnavul are un scaun abundentei toate simptomele se ameliorează şi dispar pentru a reapărea după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Bolnavul moare prin slăbire progresivă sau intră într-o ocluzie acută. Tratamentul ocluziei intestinale este chirurgical şi rezultatele sînt în funcţie de momentul intervenţiei şi de cauza ocluziei. Balonarea abdomenului, oprirea materiilor fecale şi a gazelor, vărsăturile, trebuie să ne facă să ne gîndim la posibilitatea unei ocluzii intestinale şi să transportăm de urgenţă bolnavul la spital, unde este supravegheat şi i se fac examenele radiologice pe baza cărora se pune diagnosticul de ocluzie, arătînd locul ocluziei şi uneori cauza ei.
Ocna Sibiului, staţiune balneară din apropierea Sibiului (12 km), are o altitudine de 408 m şi un climat plăcut, determinat de apropierea de masivele Ricoteciu, Dealul
262
Ocnei şi Gorgan. Caracteristica staţiunii o constituie lacurile sărate care s-au format pe locul fostelor ocne, unele săpate încă de pe vremea romanilor. Cele mai importante lacuri sînt: Horia, Cloşca şi Crişan din incinta parcului, apoi Ocnita, care este foarte concentrat (260°/oo) şi posedă nămol sapropelic folosit în staţiune pentru împachetări şi pentru ungeri pe corp. In parc izvorăşte sursa de apă minerală Horia (mineralizată la 4°/00), care se prescrie în boli digestive. Lacurile din parc prezintă primăvara fenomenul de heliotermie (vezi Sovata — Lacul Ursu). Cura de băi la Ocna Sibiului se recomandă în boli ale aparatului locomotor, genital feminin şi sistemului nervos periferic.
Ocnele Mari, localitate situată lîngă Rîmnicul Vîlcea (la 10 km distantă de acest oraş), care posedă un lac cu apă sărată foarte concentrată, precum şi instalaţii pentru băi calde de cadă. Staţiunea este recomandată pentru boli ale aparatului locomotor, genital feminin şi ale sistemului nervos periferic. La 2 km de staţiune se află localitatea Ocnita care posedă de asemenea un bazin cu ape sărate concentrate şi instalaţii pentru băi calde la cadă.
ocrotirea mamei şi copilului, parte integrantă a sistemului de ocrotire a sănătăţii. Ocrotirea sănătăţii marnei şi copilului constituie o grijă de căpetenie a statului nostru, in lumina prevederilor Constituţiei R.P.R. Se realizează printr-un complex de măsuri social-economice, sanitare şi legislative: dezvoltarea reţelei de maternităţi şi case de naşteri (vezi maternitate), spitale, policlinici şi dispensare pentru copii, organizarea de bucătării de lapte, creşe, grădiniţe şi case ale copilului, învăţămînt gratuit, asistenţă medicală şi medicamente gratuite pentru gravide, lăuze şi copii, concediu de naştere de 112 zile, măsuri pentru uşurarea muncii gravidei şi femeii care alăptează, acordarea alocaţiei de stat pentru copii etc. Aplicarea acestor măsuri stă la baza marilor progrese obţinute în evoluţia stării de sănătate a tinerei generaţii (vezi mortalitate infantilă, dezvoltare fizică).
ocrotirea sănătăţii. In ţara noastră, ocrotirea sănătăţii a devenit în anii puterii populare pentru prima dată, problemă de stat şi a luat o mare dezvoltare, constituind o parte integrantă a operei de neîntreruptă ridicare a bunăstării întregii populaţii. Acţiunea, extrem de complexă, de apărare şi întărire a sănătăţii oamenilor se desfăşoară planificat, sub con-iucerea unică a Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale. Ocrotirea sănătăţii se realizează prin creşterea continuă a fondurilor ilocate de stat, prin înmulţirea unităţilor medicale şi a cadrelor medico-sanitare, prin realizarea unei asistenţe medicale gratuite ?i larg accesibile, prin aplicarea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei medicale, prin orientarea consecventă profilactică imprimată între-
gii activităţi medicale (vezi profilaxie). Dar ocrotirea sănătăţii beneficiază de un larg ansamblu de măsuri, care depăşesc cu mult sfera propriu-zisă a medicinei. Astfel, sporirea continuă a venitului real pe cap de locuitor, construcţia pe scară largă de locuinţe igienice şi confortabile, reglementarea timpului de muncă şi reducerea acestuia în condiţii de lucru grele şi foarte grele, dezvoltarea posibilităţilor de odihnă, amploarea luată de mişcarea de cultură fizică şi sport, marile înfăptuiri pe tărîmul culturii şi — într-un cuvînt — creşterea neîntreruptă a nivelului de trai, în condiţiile desăvîrşirii construcţiei socialiste, creează cadrul prielnic apărării şi întăririi sănătăţii oamenilor (vezi mortalitate generală, mortalitate infantilă, durata medie a vieţii). Totodată, în condiţiile oferite de democratismul orînduirii noastre de stat, realizarea măsurilor de ocrotire a sănătăţii se bucură de participarea din ce în ce mai largă a oamenilor muncii, organizaţi şi antrenaţi de organizaţiile obşteşti, al căror rol în viaţa socială sporeşte continuu. Participarea oamenilor muncii la apărarea propriei lor sănătăţi reprezintă materializarea unuia din principiile fundamentale ale organizării socialiste a ocrotirii sănătăţii şi constituie baza rezolvării depline a problemelor noastre de sănătate publică.
odihnă; tot atît de necesară omullii ca aerul sau hrana, odihna reprezintă una din pîrghiile principale ale menţinerii sănătăţii şi capacităţii de muncă. Un element primordial al odihnei este asigurarea orelor de somn, indispensabile organismului, care pentru omul adult se cifrează la 7—8 ore zilnic. Durata insuficientă a somnului nu poate fi compensată prin nimic şi duce cu timpul la apariţia surmenajului, favorizînd şi alte îmbolnăviri. Paralel cu grija pentru durata somnului este bine să se creeze cele mai potrivite condiţii pentru un somn odihnitor şi reconfortant: cameră bine aerisită, plapumă călduroasă dar nu grea, întuneric, linişte, evitarea meselor încărcate seara, lăsarea unui interval de 1 1/2—
2	ore între masa de seară şi culcare. Dar odihna, în înţelesul ei deplin, nu înseamnă numai a sta nemişcat şi a nu face nimic. Odihna practicată raţional, în interesul întăririi propriei sănătăţi, implică şi utilizarea diverselor forme de odihnă activă. Prin odihnă activă se înţelege în general orice fel de activitate plăcută şi reacreativă, care diferă de munca profesională şi nu contravine cerinţelor igienei. Deosebit de valoroase — în special pentru persoanele care desfăşoară o activitate predominant intelectuală şi sedentară — sînt formele de odihnă activă care dau corpului prilejul să beneficieze de acţiunea combinată a mişcării şi aerului curat: plimbările, excursiile, prac ticarea jocurilor sportive şi a sporturilor potrivite cu vîrsta şi posibilităţile organismului. Sfîrşitul de săptămînă şi concediul anual de
263
odihnă vor fi cel mai bine valorificate, cu mare cîştig pentru sănătate, prin „schimbarea aerului“ şi practicarea consecventă a formelor variate de odihnă activă, pentru care s-au creat şi se dezvoltă continuu în tara noastră cele mai largi condiţii.
oftalmia electrică (electrooftalmia, foto-oftalmia), congestie superficială a conjunctivei şi corneei, cauzată de efectul razelor ultraviolete.
Ea poate lua naştere sub influenta luminii puternice dată de lampa cu arc, arcul vol-taic, sudura electrică şi autogenă, sub acţiunea zăpezii.
Se produc mici leziuni ale epiteliului, datorită razelor ultraviolete. Simptomele apar după cîteva ore (6—8), cu dureri oculare, senzaţie de arsură, spasm al pleoapelor.
Tratamentul constă în aplicarea de comprese reci, medicamente calmante şi pomezi.
Profilaxia constă în purtarea de ochelari de protecţie fumurii, măşti şi ecrane speciale de protecţie.
oftalmoscopie, metodă de examinare a ochiului cu of-talmoscopul, aparat care permite să se observe interiorul globului ocular: retina, co-roida şi papila nervului optic, părţi care constituie fundul de ochi. Există o metodă de oftalmoscopie indirectă şi alta directă. Oftalmoscopia indirectă se efectuează cu ajutorul unei oglinzi concave, care reflectă lumina venită de la un bec situat lateral spre ochiul care trebuie examinat. Oglinda este prevăzută la mijloc cu un orificiu prin care priveşte medicul. în apropiere de ochiul care este examinat se tine o lupă, care are rolul de a mări imaginea ce apare răsturnată. Oftal-moscopul direct sau electric are ca sursă de lumină proprie un beculet şi este prevăzut cu un sistem optic care dirijează fasciculul luminos în prelungirea axului vizual al examinatorului. Se priveşte cu oftalmoscopul prin pupila ochiului care trebuie examinat, în timp ce fasciculul de lumină iluminează interiorul globului. Sistemul optic al oftalmo-scopului direct dă posibilitatea de a vedea imaginile nerăsturnate şi mărite de circa 14 ori. Prin examenul oftalmoscopic se poate ajuta la precizarea diagnosticului, atît în bolile oculare, cît şi în bolile extraoculare sau generale care au influentă asupra ochiului (tumori intracraniene, boli ale aparatului cardiovascular etc.).
Olăneşti, staţiune balneo-climaterică în apropiere de Rîmnicul-Vîlcea (18 km), în mijlocul unor dealuri împădurite; are o altitudine de 450 m şi un climat de coline, cu veri răcoroase şi ierni blînde. Izvoarele de ape mi-
nerale din Olăneşti sînt fie slab mineralizate şi sulfuroase ca nr. 11, 12, 24 sau sărate, slab sulfuroase ca nr. 8, 10, 14, fie iodurate ca nr. 3, 5, 7, 9, 19. Aceste ape sînt folosite în cură internă, în boli de stomac, intestine, ficat, căi biliare, urinare. Alte izvoare sînt folosite în cură externă în boli ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic, boli de
piele sau de femei. Nu beneficiază de cura la Olăneşti bolnavii urinari cu supuratii, cei cu hipertensiune arterială, tuberculoză pulmonară. Din Olăneşti se pot face plimbări şi excursii mai lungi la Lacul cu ghiocei, Piatra scrisă, în munţii Cheia şi Stogul (1 800 m).
oligofrenie, diminuare cronică accentuată .a funcţiilor psihice de multe ori întovărăşită şi de o dezvoltare compromisă a organismului. Psihicul bolnavilor prezintă alterări în raport cu gradul leziunilor cerebrale. Se* pot deosebi: a) debilitatea mintală, în care tulburările psihice sînt mai mici. Educaţia şi instrucţia lor în şcoli reuşeşte să-i facă să progreseze pînă la un anumit nivel. Ei sînt oameni care pot avea un comportament satisfăcător în societate şi se pot încadra în producţie în raport cu posibilităţile lor; b) imbecilitatea, care constituie un grad mai avansat de oligofrenie. Imbecilii pot fi şi ei educaţi într-o oarecare măsură (învaţă cu foarte mare greutate noţiuni simple de aritmetică, pot citi). Deoarece memoria, atenţia şi judecata le sînt destul de greoaie şi deficitare, au nevoie de sprijinul colectivităţii. Sînt folositori în munca necalificată, dar trebuie să fie supravegheaţi şi îndrumaţi; c) idioţia, în care bolnavii de cele mai multe ori nu mai au nici o posibilitate de autocontrol. Nu pot munci, nu se pot hrăni singuri, nu-şi pot însuşi nici deprinderile elementare şi nici nu ştiu să vorbească, de aceea ei au nevoie de îngrijire şi supraveghere continue. Cauza acestor tulburări în dezvoltarea psihicului tine, pe de o parte, de bolile dina-
Olăneşti.
264
inte de concepţie ale părinţilor, (mai ales sifilis, alcoolism) sau din timpul sarcinii (sifilis, alcoolism, diferite infecţii generale sau genitale ale mamei, mai ales rubeola), iar pe de altă parte, de bolile contractate de făt în timpul naşterii sau după naştere (asfixie sau hemoragii datorite unei naşteri prelungite, pojar, scar-latină, tuse convulsivă). Aceste boli pot duce la leziuni mai mici sau mai mari ale creierului şi la apariţia oligofreniei. Distrugerile din creier nu se înlocuiesc şi rămîn definitive, de aceea singura reeducare poate pregăti pentru viaţă copilul oligofren şi aceasta numai în raport cu capacitatea creierului lezat. Este necesar ca părinţii să se gîndească la suferinţele ce le pot avea copiii lor dacă vor nesocoti urmările unor boli asupra acestora (mai ales alcoolismul) şi cît de important este sa respecte regulile de igienă şi prescripţiile recomandate de medic femeii însărcinate şi mamei.
oligurie, diminuarea cantităţii de urină eliminată în timp de 24 de ore. Normal, diureză este în jurul cifrei de 1 200 ml urină în 24 de ore. Se poate spune că există oligurie cînd diu-reza scade sub 600 ml. Cînd scade sub 100 ml, este oligoanurie şi cînd diureză se reduce la cîţiva ml, este anurie. Oliguria poate fi în legătură cu ingerarea redusă a lichidelor, cu pierderile mari de apă prin vărsături, transpiraţii, diaree; în aceste cazuri, diureză se restabileşte prin injectarea de lichide sub piele sau intravenos, sau pe gură dacă bolnavul nu varsă. Toate bolile acute sau cronice, organice sau funcţionale, stările febrile,intoxicaţiile, arsurile întinse, insuficienţele cardiace, bolile h-patice, bolile renale, pot fi însoţite de oligurie.
omnamicină — vezi antibiotic.
O.M.S. — vezi Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
onanie, satisfacerea anormală a plăcerii sexuale prin excitarea voluntară a penisului sau clitorisului (masturbaţie). Numele vine, impropriu, de la personajul biblic Onan, care practica actul sexual întrerupt, pentru evitarea sarcinii (vezi perversiuni sexuale). Este o tulburare care apare de obicei în perioada adolescenţei atunci cînd începe maturarea organelor sexuale şi apariţia libidoului. Anturajul necontrolat al copiilor, lipsa de educaţie corespunzătoare din partea părinţilor, lipsa curăţeniei lenjeriei la copii (care poate produce iritarea şi excitarea organelor sexuale), lipsa de control a literaturii pe care o citeşte sînt factori care pot determina această perversiune sexuală la copii. Deseori, acest viciu duce mai tîrziu la o devirilizare morală sau la impotenţă psihică. Cîtă vreme la unii indivizi normali (şi la unele animale: cîine, maimuţă, curcan) masturbaţia poate fi excepţional practicată ca un substitut al actului sexual în lipsa unei partenere de sex opus (curiozitate, internat,
cazărmi), la onanist dimpotrivă, masturbaţia este preferată actului sexual normal.
Onania este vindecabilă, iar rolul cel mai important îl au părinţii; copiii trebuie lămuriţi cu toată grija cît de urîtă este această practică, trebuie îmbrăcaţi curat, îndemnaţi să facă sport, să doarmă pe un pat mai tare, să-şi găsească preocupări şi colegi corespunzători cu vîrsta şi aptitudinile lor.
oncologie, specialitate a medicinei care se ocupă cu studiul şi tratamentul tumorilor. Ca ştiinţă şi ca parte integrantă din ocrotirea sănătăţii publice pste în plină dezvoltare. La noi în ţară, datorită condiţiilor social-econo-mice actuale, oncologia s-a putut dezvolta în cele mai bune condiţii, creîndu-se institute de oncologie şi reţea sanitară de oncologie care se ocupă cu studiul, depistarea, diagnosticul şi tratamentul tumorilor.
onirism, sau „delir de vis“, stare caracteristică unor bolnavi psihici cînd, deşi nu dorm apar pe fondul unei diminuări a conştiinţei halucinaţii (imagini vizuale, auditive, fără obiect). Onirismul nu este o boală, ci o tulburare trecătoare în funcţia scoarţei cerebrale. Explicaţia dată de Pavlov este aceea că datorită diferitelor cauze exterioare pot apărea în anumite zone ale scoarţei cerebrale o stare de inerţie (persistenţă) a excitaţiei, care atrage spre sine energia nervoasă a altor zone corti-cale. Starea onirică o putem întîlni în toxicomanii (la bolnavii care consumă cocaină, morfină), în anumite ocazii la alcoolici, în stări febrile accentuate cu diminuarea conştiinţei, în anumite boli psihice (schizofrenie).
opiomanie, toxicomanie caracterizată prin consumarea de opium fie fumat, fie mestecat. Bolnavul simte nevoia irezistibilă de a-şi procura toxicul care-i produce o stare de beţie euforică şi halucinaţii, şi întrebuinţează orice metodă pentru a-1 avea (îşi vinde hainele, lucrurile din casă). Consumarea sa are însă cu timpul un efect foarte grav, ducînd treptat la epuizarea bolnavului, la scăderea rezistenţei fizice şi psihice şi la moarte. Tratamentul, care se face de obicei în spital, unde se pot găsi condiţii mai bune pentru detoxicarea bolnavului, constă în suprimarea treptată a toxicului şi fortificarea bolnavului. Pentru toate aceste motive, vinderea şi consumarea opiului sînt aspru pedepsite de legile internaţionale.
opoterapie, folosirea „sucurilor" extrase din organe sau ţesuturi în scop de tratament medical. Broun-Sequard, celebru fiziolog francez care a trăit în jumătatea a doua a secolului trecut, a fost acela care a ridicat cel din-tîi, din punct de vedere practic, problema tratamentului cu extrase de organe, acolo unde lipsea un organ sau funcţia lui devenise insuficientă. întrebuinţarea organului pro-priu-zis, aşa cum s-a procedat la început, a avut rezultate destul de limitate. Ulterior, s-a constatat că este mult mai bogată în rezultate folosirea extractelor din aceste organe,
265
după ce se eliminase tot ce era inutil şi fără valoare din punct de vedere terapeutic. Astăzi, laboratoarele de specialitate obţin extrase active în stare chimică pură, din cele mai multe organe. Aceste extrase sînt denumite hormoni. Deseori, se prepară şi pe cale sintetică, în felul acesta, opoterapia a constituit o bază pentru dezvoltarea endocrinologiei.
Orbeli Leon Abgarovici (1882—1958), fizio-log sovietic, eminent reprezentant al şcolii lui I.P. Pavlov. A studiat fiziologia digestiei şi a excreţiei renale şi, îndeosebi, influenta sistemului nervos vegetativ asupra funcţiilor diverselor organe şi ţesuturi. Lucrările sale sînt o expresie a orientării evoluţioniste în fiziologia normală şi patologică.
oreion — vezi parotidită epidemică.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii. A luat fiinţă în mod oficial în anul 1948. Scopul acesteia este de a iniţia şi sprijini aplicarea unor măsuri, prin colaborare internaţională, menite a îmbunătăţi starea sanitară în lume, a împiedica propagarea epidemiilor, a dezvolta asistenţa medicală curativă şi aplicarea măsurilor de	medicină	preventivă. Sediul central
al O.M.S. se află la Palatul Naţiunilor din Geneva. Ţara noastră este stat membru al O.M.S. şi participă la elaborarea şi realizarea programelor anuale adoptate de Adunările Mondiale ale Sănătăţii. Spre exemplu, este bine cunoscut succesul obţinut de ţara noastră în eradicarea malariei — obiectiv al uneia din campaniile mari mondiale iniţiate de O.M.S., începînd din anul 1955. Metodele şi mijloacele prin care s-a izbutit lichidarea acestui fjagel — care în trecut făcea anual sute de mii de victime în Romînîa — au fost studiate de specialişti şi experţi ai O.M.S., care ne-au vizitat ţara în acest scop.
orhită, inflamaţie a testiculului. Nu trebuie să se confunde cu epididimita, inflamaţia epi-didimului. Apare, în general, ca o complicaţie în cursul unei boli infecţioase (oreion, gripă, sifilis, mai rar tuberculoză). Determină hipo-trofia, uneori chiar atrofia testiculului, de aceea cînd este bilaterală este urmată de azo-ospermie (lipsa producerii de spermatozoizi). Clinic se manifestă prin durere şi mărirea testiculului şi temperatură. Tratament: repaus obligatoriu la pat, antibiotice, pungă cu gheaţă. Uneori, infecţia cuprinde testiculul şi epididimul (orhiepididimită), ca o complicaţie a unei uretrite, prostatite, acute sau cronice, după o dilataţie uretrală sau cînd bolnavul stă mult timp cu sondă uretrală care produce o uretrită. Orhiepididimită din cauza sondei supurează deseori şi necesită incizie şi drenaj, uneori chiar extirparea testiculului.
ornitoză, boală infectioasă acută, care atinge diferite specii de păsări şi care se transmite omului. Din grupul ornitozelor, forma cea mai studiată este boala papagalilor — psitta-coza — descrisă prima dată în 1875. Atenţie deosebită a atras, în 1929—1930, ornitoză
după epidemia gravă de psittacoză, care a atins aproape 800 de oameni în diferite ţări ale Europei şi Americii. Agentul patogen al psittacozei a fost evidenţiat în 1930 şi este un virus. In condiţii artificiale suferă de psittacoză multe specii de păsări domestice (raţe, găini, curci), porumbei, păsări de cameră (papagali, canari, scatii, sticleţi), păsări sălbatice (pescăruşi, bîtlani, fazani). Rolul fundamental în păstrarea virusului aparţine diferitelor specii de porumbei. Infectarea omului se produce prin introducerea virusului cu ajutorul mîinilor infectate de excrementele păsărilor bolnave, în gură sau prin mucoasele ochiului, cît şi pe calea respiraţiei. Ornitoză se întîlneşte frecvent printre persoanele care lucrează la fermele de păsări, incubatoare, grădini zoologice, magazine zoologice etc. Cazuri izolate de boală s-au remarcat printre oamenii cu păsări de cameră, cei care se ocupă cu creşterea păsărilor de casă şi a porumbeilor, printre vînătorii de păsări. Păsările au două forme de ornitoză, acută şi cronică. In forma acută se observă: refuzul hranei, mişcările diminuate, zbîrlirea penelor şi secreţie oculară şi nazală; frecvent apar scaune diareice cu sînge. De obicei, boala păsărilor durează 8—9 zile şi dă o mortalitate de 30%. Ornitoză la oameni se caracterizează prin: debut acut (după o perioadă de incubaţie de 7—14 zile), curbatură, dureri de cap, insomnie şi temperatură ridicată. Febra se menţine de la cîteva zile la 18—20 de zile. Este caracteristică afectarea plămînilor (pneumonia psitta-cozică). In tratamentul ornitozei s-au obţinut rezultate bune cu antibiotice (aureomicină, teramicină) şi sulfamide. Profilaxie: introducerea metodelor de carantină pentru păsările importate. Controlul sanitar-veterinar al fermelor de păsări, al incubatoarelor, măsuri de igienă personală şi de regim sanitar şi muncă de educaţie sanitară în rîndul personalului gospodăriilor afectate.
ortodiagramă, înscriere a conturului inimii şi aortei în poziţie verticală a corpului, cu ajutorul metodei radiologice. In timpul efectuării unei radioscopii, atunci cînd bolnavul se află la o distanţă stabilită de sursa de raze Rontgen (de obicei 2 m), se observă conturul cavităţilor inimii şi al vaselor mari ale ei, care pot fi desenate pe ecranul radiologie şi apoi măsurate. După dimensiunile desenului obţinut se poate aprecia existenţa unor deformări generale sau parţiale ale inimii, cores-punzînd diferitelor afecţiuni cardiace.
ortostatism, poziţia în picioare a corpului. Trecerea de la poziţia culcată (clinostatism) la ortostatism se însoţeşte de o tendinţă de cădere a sîngelui în partea inferioară a corpului, datorită greutăţii lui, fenomen care însă la oamenii sănătoşi este compensată prin modificări circulatorii. La persoanele slăbite, astenice, reacţiile de compensare ale organismului sînt şterse şi trecerea bruscă din clino-în ortostatism duce în primele momente la
266
ameţeală, datorită faptului că sîngele nu irigă suficient creierul. Această trecere de la elino- la ortostatism, cu urmărirea valorii tensiunii arteriale şi a frecventei pulsului, constituie şi un test de control al reglării activităţii aparatului cardiovascular.
Fragment de os lung (vedere spaţială schematică). 1 — os compact extern; 2 — canale Havers prin care circulă capilarele sanguine; 3 — periost.
os, organ dur, de formă alungită sau plată, care formează împreună cu alte organe similare Scheletul corpului (vezi schelet). Există trei tipuri principale de oase: a) Oase lungi (de
exemplu: humerus, femur), care alcătuiesc scheletul extremităţilor. Prezintă două capete osoase numite epifize şi o porţiune intermediară
mai mult sau mai puţin cilindrică, numită diafiză. In mijlocul diafizei se găseşte canalul medular, plin cu măduvă osoasă, care participă la hematopoieză. Epifizele se articulează de obicei cu alte oase, prezentînd în consecinţă suprafeţe articulare acoperite cu cartilaj articulat. In mijloc, epifizele au o serie de compartimente (substanţă spongioasă asemănătoare cu un burete) pline tot cu măduvă osoasă. La unele oase, epifiza are o parte emisferică, care se numeşte cap. Intre cap şi restul osului se găseşte zona numită gît (col) osos. Pe suprafaţa externă a osului ££ află un înveliş fibres, numit periost. Stratul intern al periostului asigură dezvoltarea în grosime a osului şi procesele de reparaţii în caz de fracturi. Creşterea în lungime este asigurată de către cartilajele de creştere, situate la locul de unire a epifizelor cu diafiza, aceste cartilaje generînd ţesut osos atît către epifiză, cît şi către diafiză. La sfîrşitul adolescenţei, aceste cartilaje se osifică, astfel încît creşterea în lungime a oaselor încetează, iar dezvoltarea în înălţime a corpului se opreşte, b) Oase scurte (de exemplu * oasele pumnului şi piciorului, vertebrele) ce se găsesc în părţile corpului unde este nevoie de mobilitate mai mare, într-o regiune mică. Ele sînt alcătuite dintr-un strat de ţesut compact la exterior, pe care se găsesc suprafeţe articulare acoperite cu cartilaje şi substanţă spongioasă la mijloc, plină cu măduvă osoasă. Periostul ce înveleşte aceste oase asigură dezvoltarea lor. c) Oase plate se găsesc în special la cap, unde alcătuiesc cutia craniană. Ele sînt formate dintr-o tăblie externă mai rezistentă şi una internă mai fragilă, între care se găseşte substanţă spongioasă. Oasele sînt alcătuite din punct de vedere chimic dintr-o substanţă organică numită oseinây în proporţie de aproximativ30%. Aceasta este impregnată cu substanţe minerale (săruri de calciu, fosfor şi magneziu) în proporţie de aproximativ 70%. Deşi oseina este moale, prin impregnare ea devine dură. Dezvoltarea oaselor se face prin procesul numit osificare. Există două feluri de osificare: osificarea dintr-un os iniţial membranos (cum se întîmplă la oasele plate ale craniului) şi osificarea în cadrul unui cartilaj ce aminteşte forma viitorului os (csi-ficare cartilaginoasă) ce se întîlneşte de obicei la oasele scurte şi lungi. Osificarea începe din puncte, centre sau nuclei de osificare, în care se formează pentru prima dată ţesut osos, prin acţiunea unor celule numite osteoplaşti. Cu timpul osificarea continuă de jur împrejurul
Arhitectonică osoasă.
267
punctelor de osificare, pînă ce osul este definitiv format. Osificarea are loc pentru diferite oase, la vîrste diferite, fapt care permite ca prin studiul acestui proces de osificare, raportat la vîrsta copilului, să ne dăm seama dacă dezvoltarea lui este normală sau întîrziată. In rahitism, osificarea este întîrziată, copiii avînd oase insuficient formate pentru vîrsta respectivă, fapt care se repercută asupra scheletului prin apariţia unor deformări şi a unei fragilităţi osoase mai mari. In cazul fracturilor, la locul fracturat, fragmentele osoase sînt unite printr-o osificare ce urmează mai multe etape, formîndu-se pînă la urmă o sudură osoasă numită calus (vezi fractură). Rolul oaselor în organism este în primul rînd de a forma scheletul de susţinere a corpului şi de a reprezenta puncte de sprijin pentru muşchi. Măduva osoasă mai participă însă şi la hematopoieză. Oasele mai sînt de asemenea şi depozite de calciu ce pot fi uneori utilizate în cazuri în care există în organism o nevoie crescută de calciu în altă parte. Astfel, în cursul sarcinii, dezvoltarea fătului se face prin formarea scheletului său pe seama calciului provenit de la mamă. în cazul în care alimentaţia mamei nu este bogată în calciu, apare o decalcifiere a oaselor mamei, calciul respectiv fiind folosit la clădirea scheletului fetal. De asemenea, în unele boli însoţite de calcifierea unor oase se fac în zona bolnavă grefe cu fragmente de os sănătos luat din altă parte a scheletului. Grefa aduce o cantitate de calciu care este folosită pentru vindecarea regiunii bolnave. Structura şi dezvoltarea osului pot fi urmărite prin radiografii osoase. Pentru studiul hema-topoiezei se pot puncţiona unele oase, de exemplu sternul, cu ajutorul unor ace groase speciale pentru a se extrage măduva osoasă care ulterior este studiată la microscop. Dată fiind bogata vascularizatie a osului, uneori cînd nu există alte posibilităţi, în special la copiii mici, se poate executa o transfuzie sanguină direct în os (vezi transfuzie de sînge). Aşa cum am arătat, dezvoltarea osului traduce şi gradul de dezvoltare a întregului organism.
osteom, tumoare benignă formată din ţesut osos. La membre apare de obicei în urma unui traumatism, a unei tulburări în timpul creşterii sau după osteită. Evoluţia este lentă. Beneficiază de tratament chirurgical.
osteomielită, localizare osoasă, în cursul unei septicemii stafilococice sau stafilo-streptoco-cice (osteomielită acută). Apare mai frecvent la adolescenţi, favorizată de procesele de creştere a osului. Apare brusc, în plină sănătate, cu febră mare, frisoane, stare generală alterată. Curînd apare durerea spre extremitatea unui os, de obicei de la membrele inferioare. Pielea la început este normală, dar apoi devine marmu-rată, prin dilataţia venelor, apărînd edem şi adenopatie. Se constituie un abces în os, care ajunge la suprafaţa osului, sub periost (abces subperiostal). Diagnosticul este confirmat prin
radiografie, care arată totodată şi întinderea leziunilor osoase. Tratamentul este medical (antibiotice, sulfamide) şi chirurgical (incizia şi drenajul abcesului). Dacă radiografia arată existenţa unui sechestru osos se va extirpa acest sechestru. După operaţie pot rămîne fistule întreţinute de osteomielită cronică. Se vor face radiografie, extirparea sechestrelor osoase şi chiuretajul cavităţilor pînă la os sănătos. Infecţia poate distruge zona de creştere a osului, osul rămînînd mai scurt; de asemenea, poate cuprinde şi articulaţia, consti-tuindu-se o anchiloză.
osteosarcom, (sarcom osteogenetic), tumoare malignă cu originea în celulele care formează os. Este cea mai frecventă tumoare a oaselor. Se întîlneşte mai ales la bărbaţi, între 15 şi 30 de ani, localizările mai frecvente fiind extremitatea superioară a tibiei, extremitatea inferioară a femurului, extremitatea superioară a humerusului, omoplatul. Clinic, se manifestă prin durere şi apariţia tumorii. Diagnosticul se pune radiologie. Tratamentul este chirurgical (rezectie, amputaţie) şi iradiere cu raze X, rezultatele fiind în funcţie de momentul aplicării tratamentului şi de gradul de malignitate a tumorii.
otită, proces inflamator localizat la urechea externă sau la urechea medie. Distingem: a) otita externă, care se poate prezenta fie sub forma unei inflamaţii a tegumentului conductului auditiv extern (otita externă difuză), fie sub forma unei eczeme acute sau cronice. Una dintre cele mai neplăcute şi frecventa afecţiuni ale acestui segment al urechii este furunculul conductului auditiv extern. Acesta este provocat prin infectarea foliculului pilo-sebaceu din pielea conductului, de obicei prin rănire datorită proastei deprinderi de a se scărpina în ureche cu diverse obiecte murdare. Se manifestă cu dureri puternice şi adesea cu senzaţie de asurzire. Tratamentul constă în introducerea de meşe cu alcool sau antibiotice în conduct, la nevoie incizie, aplicare de raze Rontgen sau ultrascurte; b) otită medie, infla-maţia acută sau cronică a urechii medii (casa timpanului). Inflamaţia poate fi supurativă (otita medie supurată) sau nesupurativă (otita medie catarală, catarul ototubar). Otita medie supurată acută sau abcesul casei timpanului este provocată de pătrunderea unor microbi sau virusuri în căsuţa timpanului, de obicei prin trompa Eustachio. Deci, rinitele, faringitele, sinuzitele, vegetaţiile, pot provoca otită. în unele boli infectocontagioase, microbii pot fi aduşi prin circulaţia sanguină. Prin conductul auditiv extern, otita medie poate lua naştere numai dacă timpanul este perforat. Otita medie începe cu durere (otalgie), cu senzaţie de svîcnituri, scăderea auzului, febră, frisoane, stare generală proastă. După 1 — 3 zile, timpanul se perforează şi se scurge puroiul. O dată cu aceasta, durerea scade sau dispare. In cazurile cu
268
evoluţie bună, scurgerea încetează după 10— 14 zile, auzul revine la normal, iar perforaţia timpanului, dacă nu a fost prea mare, se cicatrizează. Dacă microbii sînt virulenţi sau dacă s-a neglijat tratamentul pot apărea complicaţii: meningite, encefalite, abcese cerebrale, labi-rintite sau cronicizarea otitei. Există forme de otită medie cusimptome şi evoluţii aparte în funcţie de boala infecţioasă care a determinat-o (otita scarlatinoasă, difterică, gripală, tuberculoasă). La sugari, otita este destul de frecventă şi gravă prin complicaţiile pe care le poate da. Sugarul cu otită este agitat, ţipă, plînge, îşi freacă capul de pernă, nu are poftă de supt, face febră, are scaune diareice, varsă, scade repede în greutate. Sugarul prezintă deci o stare gravă a întregului organism care poate masca otita. Otita la sugar constituind o urgenţă, la apariţia semnelor de mai sus trebuie chemat îndată medicul. Tratamentul otitei medii acute supurate este în funcţie de faza în care se găseşte boala. înainte de apariţia scurgerii purulente se face un tratament local cu glice-rină fenicată, aplicaţii de căldură uscată şi obligatoriu dezinfecţia nasului, iar ca tratament general, antibiotice şi calmante ale durerii. După apariţia scurgerii puroiului se aplică acelaşi tratament general, dar în ureche nu se mai introduc medicamente, ci se fac băi auriculare cu apă oxigenată, după care se usucă cu vată sterilă. Otita medie trebuie urmărită îndeaproape de medicul specialist pentru conducerea tratamentului şi pentru a face la nevoie paracenteza (puncţia timpanului). Este o intervenţie care nu lasă urme, timpanul cicatri-zîndu-se ulterior. Dacă după vindecarea otitei auzul nu revine la normal se fac insuflaţii tubare constînd în introducerea aerului sub presiune prin nas, care trece prin trompa Eustachio, cu scopul de a distruge aderenţele care se constituie în trompă şi urechea medie. Otita medie supurată cronică constă în persistenţa supuraţiei auriculare după trecerea fazei acute, întreţinută de existenţa vegetaţiilor adenoide, sinu-zitelor cronice etc. sau de existenţa unor carii osoase în urechea medie sau mastoidă. Există două forme: mezotimpanita sau otoreea tubară, formă mai uşoară, dar care poate duce la scăderea auzului, şi epitimpanita, formă cu leziuni mai profunde, gravă prin complicaţiile pe care le poate da. De obicei, singurele manifestări ale bolii sînt scurgerea de puroi, adesea rău mirositor şi uneori amestecat cu sînge, şi scăderea progresivă a auzului.Cînd aparfebră, cefalee, ameţeli, înseamnă că a* apărut o complicaţie (aceleaşi ca la otita acută). Tratamentul otitelor medii supurate cronice trebuie început cu cel medicamentos local, concomitent cu rezolvarea infecţiilor care întreţin supuraţia (vegetaţii, sinuzite, amigdalite cronice etc.). După curăţirea urechii de secreţii se introduc diferite substanţe cu scopul de a micşora secreţia şi de a-i modifica mirosul, pulberi de antibiotice, în şedinţe repetate mai mult timp. Tratamentul
chirurgical se face în cazurile cu complicaţii, în colesteatom şi atunci cînd tratamentul medicamentos local nu a dat rezultat. Operaţia se numeşte evidare petromastoidianâ, care poate fi parţială sau totală.
otoscleroză (otospongioză), afecţiune a capsulei osoase labirintice caracterizată prin-tr-o surditate cronică, progresivă, care atinge ambele urechi. O cauză, necunoscută pînă în prezent, provoacă un proces de osificare anormală în peretele osos al labirintului (capsula),determinînd şi o anchilozare a scăriţei în fereastra ovală. Această anchiloză împiedică mişcările lanţului de osicioare şi, implicit, transmiterea undei sonore spre urechea internă. Se întîlneşte mai frecvent la sexul feminin (proporţie de 5 femei la un bărbat). Se agravează cu ocazia menstrelor, în timpul gravidităţii, alăptării şi atinge maximum la menopauză. Surditatea progresivă, însoţită de zgomote auriculare (acufene) foarte supărătoare, începe de la o vîrstă tînără, afectînd la început o ureche, dar de obicei atinge şi cealaltă ureche, una dintre ele fiind mai surdă. Bolnavii percep mai greu tonurile joase, de aceea vor relata că nu pot merge la teatru, dar pot asculta concerte. De asemenea, ei aud mai bine în mediul unde există un zgomot de fond decît în linişte. Surditatea şi zgomotele foarte supărătoare influenţează psihicul bolnavilor; aceştia devin închişi, morocănoşi, irascibili. Pentru diagnosticarea afecţiunii şi deosebirea ei de alte tipuri de surdităţi este necesar un examen de specialitate. Tratamentele medicamentoase şi cu agenţi fizici nu dau totdeauna rezultate satisfăcătoare. Pentru cazurile care nu sînt prea avansate, se practică în prezent operaţii pe scăriţă, care au ca scop restabilirea mişcărilor lanţului de osicioare din urechea mijlocie. Pentru cazurile mai avansate sau care au avut un eşec operator se recomandă purtarea aparatelor (protezelor) auditive.
ou uman, nume dat formaţiunii provenită din ovulul fecundat ce se fixează în cavitatea uterină şi începe să se dezvolte. După 4 săptămîni are mărimea unui ou de porumbel. La exterior este înconjurat de vilozităţile coriale prin intermediul cărora se hrăneşte,' iar în interior conţine embrionul. După 6—8 săptămîni, embrionul capătă aspect omenesc, avînd cap, trunchi şi membre, iar către sfîrşitul lunii a IlI-a, apare vizibil sexul. După luna a IlI-a, embrionul se numeşte făt. In luna a IV-a se formează complet placenta, care este Ippată de făt prin cordonul ombilical. Fătul se dezvoltă treptat, astfel că la termen ajunge să aibă 50 cm lungime şi 3 000—3 500 g greutate.
oxigenoterapie, administrarea oxigenului în scop de tratament. Este indicată în stările cu insuficienţă respiratorie: edem pulmonar, atelec-tazie, pneumotorax spontan, bronhopneumonie, intoxicaţii cu gaze sufocante. Oxigenul se administrează de regulă prin inhalaţie; atunci însă
269
cînd există un obstacol pe căile respiratorii superioare care nu poate fi îndepărtat imediat, oxigenul se introduce şi sub formă de injecţie, pe cale subcutanată sau intravenos. Tehnica obişnuită de oxigenoterapie foloseşte o sondă subţire de cauciuc (Nelaton), introdusă prin nas. După ce a fost fixată cu leucoplast de nara bolnavului, această sondă este racordată la sursa de oxigen. Uneori este necesară masca de oxigen, care, printr-un sistem de ventile, asigură aerului expirat o altă cale decît pentru cel inspirat. Are inconvenientul că apasă asupra nasului, din care cauză se suportă greu. Cel mai de preferat este cortul de oxigen în interiorul căruia bolnavul poate inspira şi expira liber.
oxihemoglobină, combinaţie a hemoglobinei din globului roşu cu oxigenul, care se efectuează la nivelul plămînilor. Sub această formă, oxigenul este transportat pînă la nivelul ţesuturilor, unde este cedat lor, pentru efectuarea proceselor biochimice, necesare menţinerii vieţii. Oxihemoglobină dă o culoare roşie-aprins sîngelui, care în acest caz se numeşte sînge oxigenat, spre deosebire de sîngele neoxigenat, care are o culoare mai închisă. Acest lucru are şi o importantă practică, deoarece în unele boli se poate determina cantitatea de oxigen legată de hemoglobină prin aplicarea unui aparat la lobul urechii (oximetru), care măsoară intensitatea culorii roşii dată de oxihemoglobină.
oxiurază, boală heîmintică provocată de oxiuri, care trăiesc în intestinul omului. Femelele ies afară prin anus şi, după ce depun un număr mare de ouă pe piele, pier. Acest fenomen se însoţeşte de o senzaţie de mîncă-rime în regiunea anusului, ceea ce împiedică somnul bolnavului, îl face agitat. La fete şi femei, oxiurii pătrunzînd în organele genitale provoacă apariţia leucoreei. Pătrunzînd în apendice, oxiurii pot favoriza apariţia apendicitei. Mîncărimea atrage după sine gratajul, care determină autocontaminarea; aderînd de pielea degetelor, pătrunzînd sub unghii, ouăle oxiurilor trec de pe mîini pe alimente sau pătrund în gură în cazul obiceiului de a suge degetele sau de a roade unghiile, apoi ajung în intestin. De pe pielea bolnavului, ouăle ajung pe rufele de pat şi obiectele înconjură-
toare, fiind împrăştiate împreună cu praful. Omul poate să se îmbolnăvească de oxiurază la atingerea obiectelor contaminate sau inha-lînd praful care conţine ouă de oxiuri. Tratament: se recomandă administrarea, seara, a clismelor, din 5—6 pahare apă cu bicarbonat de sodiu (1/2 linguriţă bicarbonat la un pahar apă), timp de 10zile la rînd, apoi 5—6 clisme din 2 în 2 zile. Regiunea anală se unge cu vaselină, seara se îmbracă un chilot strîns pe corp, care în fiecare dimineaţă trebuie fiert sau călcat cu un fier fierbinte. în cazul cînd numărul de oxiuri este foarte mare, se aplică tratamentul medicamentos prescris de medic. Respectarea unui regim igienic riguros este necesară şi la tratamentul medicamentos. Trebuie să fie trataţi simultan toti copiii şi adulţii care fac parte dintr-o familie, pentru a evita contaminarea de la una din persoanele care nu a fost supusă tratamentului. Profilaxie: respectarea curăţeniei corporale, dormitul în paturi separate, schimbarea frecventă a rufelor de pat, dereticarea umedă a locuinţei.
ozenă, afecţiune cronică a nasului, caracterizată prin 3 elemente: atrofia (subtierea) mucoasei şi cornetelor nazale, secreţii purulente care formează cruste şi prezenţa unui miros foarte urît, respingător, perceput mai ales de persoanele din jur, pentru că de obicei simţul olfactiv al bolnavului este diminuat sau dispărut. Boala se găseşte mai mult la sexul feminin. Apare de obicei la vîrsta pubertăţii. Pînă în prezent nu se cunoaşte precis cauza, de aceea nici tratamentul nu este pe deplin eficace. Se utilizează badijonări cu soluţii iodo-gliceri-nate, spălături cu soluţii cloruro-sodice (sare), aerosoli cu antibiotice, inhalare de aer ionizat, medicamente stimulatoare ale secreţiei glandelor din nas etc. Mai eficace este tratamentul chirurgical (aşa-numitele operaţii de recali-brare a foselor nazale).
ozocherită, substanţă minerală de origine petrolieră; ceară de culoare neagră, solubilă în benzină, terebentină, gaz. Fiind încălzită, datorită înaltei capacităţi calorice şi a conductibili-tăţii termice joase, menţine mult timp căldura. Aplicaţiile cu ozocherită au o acţiune analgezică, de resorbţie, îmbunătăţesc circulaţia sanguină şi nutriţia tisulară.
Paget (boala), afecţiune a oaselor, de cauză necunoscută, caracterizată prin dureri, deformaţii osoase şi fracturi spontane ale acestora. Radiografia scheletului permite diagnosticul acestei boli.
Panaceea, fiică a lui Asclepios, onorată ca zeiţă a vindecării celor mai diferite boli. I se consacrase un vestit altar la Oropos, în Grecia.
panariţiu, infecţie localizată la degete. Poate fi superficial (subepidermic), subcutanat, al tecilor tendinoase, osos şi articular. Agenţii patogeni mai frecvent întîlniţi sînt stafilococul şi streptococul, poarta de intrare fiind o leziune cutanată, uneori minimă (înţepătură, tăietură, rosătură). Clinic, se caracterizează prin durere, liiperemia pielii, edem, deformarea degetului, senzaţie de tensiune în deget; mai tîrziu, pielea în dreptul abcesului devine mai albă. Tratamentul constă la început din aplicaţii reci, antibiotice, apoi incizie şi drenaj. Prelungirea infecţiei arată de obicei existenţa unei complicaţii osoase (osteită) sau articulare (artrită).
pandemie, epidemie răspîndită pe un continent întreg sau mai multe continente, sau pe tot globul. De exemplu, gripa din 1917 şi aceea din 1957 au avut caracter de pandemie. panglică — vezi teniază. pansament gastric, protector medicamentos al mucoasei gastrice inflamate sau ulcerate (gastrită, ulcer gastroduodenal), care formează o peliculă de gel între acesta şi alimentele sau .aciditatea crescută din secreţia gastrică, per-miţînd un repaus al mucoasei, necesar procesului de vindecare. Substanţele folosite cu efect bun sînt hidroxidul de aluminiu (Calmogastrin CIF), silicatul de aluminiu şi carbonatul de bismut (Gastrosedol CIF) sau subnitratul de bismut din unele reţete care se prepară la farmacie. Fiind în mod obişnuit administrată împreună cu alcalinele, neutralizează activitatea gastrică crescută, favorizează evacuarea gastrică şi calmează durerile din gastrite sau duodenite, cît şi din alcoolismul cronic. Administrarea pansamentelor gastrice se face în
gastrită cu o oră înainte sau după mesele principale, în ulcerul gastric, cu o jumătate pînă la o oră, iar în cel duodenal, cu 2—3 ore, după mesele principale, în funcţie de orarul de apariţie a durerilor. Pansamentele gastrice fac parte din tratamentul simptomatic, combătînd numai durerea, hiperaciditatea şi protejînd mucoasa inflamată, dar trebuie completate cu tratamentul bolii de bază, pentru a obţine o vindecare definitivă.
Pantelimon (Spitalul), una din cele mai vechi instituţii de asistenţă medicală din Bucureşti. Hrisovul de înfiinţare a aşezămîntului datează din 1735, construcţia primei clădiri fiind termi-bată în 1750. La acea epocă, spitalul era folosit mai ales pentru izolarea bolnavilor contagioşi. In 1869, localul a fost complet refăcut. Acum un secol, în incinta spitalului a funcţionat şi un orfelinat. Intre 1879 şi 1919, Secţia de neurologie de la Spitalul „Pantelimon“ a fost condusă de marele savant Gh. Marinescu. Actualmente, spitalul este afectat bolnavilor de tuberculoză.
Pâpai-Pâriz Ferencz (1649— 1716), medic maghiar din Transilvania. A publicat în 1690 cartea de popularizare a cunoştinţelor medicale „Pax corporis“, în limba maghiară, carte pe care, aşa cum arăta în prefaţă, a scris-o „pentru gospodari, pentru gospodine şi oamenii săraci, care n-au oricînd la îndemînă un medic priceput, îndeosebi la sate, unde mai lesne se dă îngrijire unui animal decît omului bolnav“.
papataci (febră) boală acută infecţioasă şi contagioasă, benignă, manifestată prin febră timp de 3 zile, durere de cap, oboseală, dureri musculare. Este produsă de un virus. Este transmisă de la om la om numai prin intermediul unei insecte vectoare numită Phlebotomus pappatasi. Virusul se dezvoltă în corpul insectei, care devine infectantă după 10 zile de la înţeparea bolnavului. Sursa de infecţie este omul bolnav. Incubaţia durează 3—4 zile. Debutul bolii este brusc. Febra ţine 3 zile, însoţită de dureri musculare, durere de cap,
271
oboseală foarte accentuată. Oboseala persistă mult timp în convalescentă. Boala este benignă, vindecarea se produce totdeauna. Profilaxia se face prin distrugerea insectei vectoare cu insecticide remanente de tip DDT, care se pulverizează.
Păriz-Pâpai Ferencz
papulă, ridicătură la suprafaţa pielii produsă în cele mai multe cazuri de dilataţia vaselor sau de pătrunderea printre celulele normale ale pielii fie a unui iichid (ca în papula urticariană), fie a unor celule care realizează un infiltrat (papula din lichen plan). Papula este o leziune care, după vindecare, nu lasă cicatrice, pielea reluîndu-şi aspectul normal.
Theophrastus Bombastus von Hohenheim Paracelsus
Paracelsus Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493-1541), medic, naturalist, chimist şi filozof născut în Elveţia. A studiat medicina la facultăţile din Germania, Franţa şi Italia, şi a călătorit de-a lungul întregii Europe, pînă la tătari şi către Imperiul Otoman, cu care prjlej se pare că a străbătut şi Ţările Romîne. Unele legende săseşti vorbesc, de altminteri, despre trecerea vestitului medic prin Transilvania. A fost chemat să tină cursuri la Universitatea din Basel, dar ideile sale ştiinţifice revoluţionare, expuse nu în latineşte, singura limbă vrednică de un savant, ci în germană, limba chirurgilor-bărbieri, nu au întîrziat să coalizeze împotriva lui întreg corpul profesoral, care a obţinut pînă la urmă alungarea lui de la catedră şi chiar din oraş. A început pentru Paracelsus un nou şir de peregrinări, care i-au îmbogăţit experienţa ştiinţifică şi medicală. Savantul considera, de altfel, că numai observaţia directă trebuie să stea la temelia ştiinţei. De aceea, el condamna în termeni violenţi deprinderea, înrădăcinată la acea epocă, de a limita cunoştinţele medicale la conţinutul scrierilor lui Galen şi Avicenna. Paracelsus stăruia asupra faptului că experienţa dobîndită la patul bolnavului este cea care trebuie să-l călăuzească pe medic. El recomanda utilizarea largă a medicaţiei chimice, îndeosebi a preparatelor metalice, ca de pildă mercurul, la tratarea sifilisului. A studiat medicina populara şi s-a interesat de folosirea apelor minerale. A descris unele boli profesionale ale minerilor. Din păcate, în operele lui Paracelsus străbat deseori ecouri ale concepţiilor idealiste şi mistice, precum şi ale animismului şi astrolo-gismului. In timpul războaielor ţărăneşti care au zguduit Germania, el a luat poziţie în favoarea ţărănimii.
paracenteză; 1) traversarea peretelui abdominal şi pătrunderea în cavitatea abdominală cu ajutorul unui trocar, în vederea evacuării unei colecţii libere de lichid. Paracenteza poate fi efectuată în scop de diagnostic (punc-ţie exploratoare a abdomenului) sau de tratament (vezi ascită). Lichidul recoltat este trimis laboratorului pentru diferite dozări: determinarea cantităţii de albumină pentru a stabili dacă este vorba de un exsudat sau transsudat, căutarea diverselor celule etc. 2) perforarea cu
o	lanţetă specială a timpanului, în scopul golirii de puroi a urechii mijlocii.
parafimoză, complicaţie a unei fimoze la care inelul prepuţial permite cu oarecare greutate decalotarea glandului, dar după decalotare, inelul prepuţial inextensibil îl strangulează la bază, glandul ne mai putîndu-se calota. Inelul strangulînd penisul, glandul se congestionează, mucoasa prepuţială se edemaţiază şi apar leziuni de gangrenă ale glandului. De aceea, parafimoza este o urgenţă chirurgicală şi reducerea ei trebuie făcută imediat, pentru a preveni gangrena penisului. Cînd parafimoza este constituită de cîteva ore, se poate reduce prin
272
diferite manevre; mai tîrziu este necesară intervenţia chirurgicală, care constă în incizia transversală a inelului fibros prepuţial.
parafrenfe, boală psihică gravă avînd caracteristici ce ţin de paranoia (vezi paranoia), dar şi de schizofrenie (vezi schizofrenie), cu alte cuvinte la aceşti bolnavi vom observa, pe de o parte, diferite idei delirante sistematizate, dar şi un oarecare grad de degradare psihică, caracterizată printr-o gîndire incoerentă, care păstrează totuşi un anumit grad de logică. Boala începe de obicei la vîrsta adultă, prin unele fenomene nevrotice obişnuite: oboseală psihică, cefalee, palpitaţii. Bolnavul încearcă să-şi explice aceste tulburări ajungînd la concluzii false, dezvoltînd astfel diferite deliruri (de persecuţie, de urmărire) şi halucinaţii, mai ales auditive, dar şi vizuale. Boala, deşi gravă, nu duce la demenţă ca schizofrenia şi are un caracter oarecum staţionar. Tulburările pot diminua o dată cu vîrsta. Tratamentul se compune mai ales din sedative, hipnotice, folosindu-se în special şi ergoterapia (tratament prin muncă, cu ajutorul căreia bolnavul poate fi sustras ideilor sale delirante şi halucinaţiilor), toate acestea putînd duce la o ameliorare a tulburărilor psihice.
paralizie, pierdere totală a mişcării în teritoriul unui muşchi sau segment de corp. Paralizia o găsim în inflamaţia sau leziunea unui nerv periferic prin afectarea celulei motorii nervoase din coarnele anterioare ale măduvei spinării, a axonului său sau a prelungirii acestei celule care iese din măduvă, şi în inflamaţia sau lezarea fasciculului piramidal (care conduce impulsul nervos pentru mişcarea voluntară comandată de scoarţa cerebrală (aria 4) şi merge pînă la celula motorie din coarnele anterioare ale măduvei spinării. Cauzele care pot produce paralizii sînt multiple: infecţii, ruperi de vase sanguine sau astuparea de vase sanguine în sistemul nervos, tumori, lovituri cu distrugeri de substanţă nervoasă. După întinderea paraliziei deosebim: monoplegie (paralizia unui membru), hemiplegie (paralizia unei jumătăţi de corp), paraplegie (paralizia fie a membrelor superioare, fie a membrelor inferioare), tetraplegie (paralizia tuturor membrelor). Există însă şi paralizii la care nu găsim nici un fenomen de lezare, nici a celulelor motorii medulare, nici a fasciculului piramidal. Aceste paralizii le numim funcţionale sau isterice şi se vindecă cu uşurinţă prin sugestie, paralizie infantilă — vezi poliomielită, parametrită, inflamaţia ţesutului celular pelvian situat în jurul uterului. Cauzele parame-metrilei sînt infecţiile plecate de la nivelul perineului, vulvei, vaginului sau uterului, propagarea infecţiei făcîndu-se pe cale limfatică. Boala evoluează sub două forme: acută, manifestată prin dureri în regiunea pelviană ce iradiază spre coapse, lombe şi perineu, însoţită de febră ridicată, puls frecvent, şi cronică, manifestată prin dureri la oboseală, menstrua-
ţie, constipaţie şi mai ales la raporturi sexuale. Examenul genital este, de asemenea dureros. Tratamentul în formele acute constă în repaus la pat, antibiotice, calmante, iar în formele cronice, balneo- şi fizioterapie cît şi infiltraţii cu novocaină.
paranoia, boală psihică gravă în care bolnavul îşi creează o personalitate proprie nereală pe care o justifică' cu o aparenţă logică. Boala începe de obicei la vîrsta adultă, printr-o stare de indispoziţie, de depresiune psihică care îl face suspicios, apoi ajunge la concluzii false şi treptat dezvoltă un anumit delir, o idee exagerată, absurdă sau falsă, cu aspect aparent logic („delir sistematizat*'). Uneori, boala apare după o supărare, după o activitatej)sihică mai intensă, după toii care slăbesc fizic şi psihic bolnavul. Formele mai obişnuite de delir~aTe acestor bolnavi pot fi: a) delirul de persecuţie (bolnavul are convingerea că este persecutat, că se unelteşte împotriva sa şi orice gest, orice vorbă o interpretează ca o confirmare a acestui fapt, bolnavul se crede inventator, sau o personalitate importantă); b) delirul de grandoare, de mărire, poate fi o concluzie falsă a bolnavului pe fondul ideii de persecuţie sau să apară chiar de la început ; c) delirul de gelozie, delirul mistic (se socotesc chemaţi de forţe divine să izbăvească lumea). Paranoicul nu păstrează ideile delirante pentru sine, ci caută să convingă pe cei din jur de realitatea lor. De exemplu, dacă prezintă idei de persecuţie, poate da în judecată pe cei pe care îi bănuieşte că îl persecută sau complotesc împotriva sa. Tratamentul poate da rezultate mai bune în perioada de început, de formare a delirului, şi constă în încercarea dea convinge bolnavii de lipsa de realitate a ideilor lor. Cînd ideile delirante s-au stabilit, s-au sistematizat, cel mai bun tratament este scoaterea bolnavului din mediul său de viaţă, administrarea de medicamente care liniştesc bolnavul (sedative), o activitate fizică plăcută care să sustragă pe bolnav ideilor sale delirante.
paratifoide (febre), boli acute. infecţioase şi contagioase foarte asemănătoare cu febra tifoidă produse de microbi înrudiţi cu bacilul tific. Astfel, febra paratifoidă A este produsă de bacilul paratific A, febra paratifoidă B este produsă de bacilul paratific B, iar febra paratifoidă C, de paratificul C. Aceşti microbi fac parte din acelaşi grup al salmonelelor ca şi bacilul tific. Simptomele, evoluţia, complicaţiile tratamentul, măsurile de igienă şi antiepidemice sînt aceleaşi ca şi la febra tifoidă.
Pare Ambroise (1510—1590), medic francez, considerat a fi părintele chirurgiei moderne. Iniţierea medicală nu a dobîndit-o la vreo facultate, ci ca ucenic de bărbier-chirurg. A lucrat apoi ca infirmier în spitale şi, mai cu seamă, a practicat chirurgia de război în cursul a numeroase campanii militare la care a luat parte. Era nu numai un operator îndemînatec şi îndrăzneţ, dar şi un fin observator, înzestrat
18—1652
273
cu mult spirit critic şi simţ al noului. La acea epocă se considera că rănile produse de armele de foc sînt otrăvite, drept care erau fie arse cu fierul roşu, fie înmuiate în ulei încins. Pare a renunţat la aceste manopere mutilante, aplicînd pe asemenea răni simple pansamente
Ambroise Pare.
cu albuş de ou şi terebentină. La fel, hemostaza vaselor sanguine ale membrelor amputate, el a realizat-o prin ligaturare, ca şi astăzi, iar nu prin cauterizare, cum se obişnuia pînă atunci. Marele chirurg a reformat practica ortopedică, imaginînd noi manevre pentru reducerea luxa-ţiilor şi aparate de protezare. Şi în domeniul obstetricii el a adus înnoiri însemnate. Pline de interes sînt, de asemenea lucrările sale de anatomie şi de embriologie. Universitatea din Paris a refuzat multă vreme să-i acorde titlul de doctor în medicină, invocînd pretextul că vestitul chirurg nu urmase cursuri savante şi nici măcar nu ştia latineşte. Numeroasele lui opere ştiinţifice au fost într-adevăr elaborate şi publicate în limba franceză, fapt care nu putea decît să-i nemulţumească pe cei care afirmau că scrierile ştiinţifice nu trebuie să fie accesibile chirurgilor-bărbieri. Pare a fost una din cele mai strălucite figuri medicale ale Renaşterii.
parestezie, senzaţie de amorţeală, furnicătură, înţepătură, arsură sau de rece, în teritoriul unui nerv periferic sau într-un anumit segment de corp. Este o senzaţie care apare spontan sau după atingerea zonei respective cu orice fel de excitant (deci senzaţia nu corespunde cu felul excitantului): atingerea cu un corp cald sau rece poate da senzaţia de durere sau înţepătură, înţeparea cu un ac poate
da senzaţia de arsură. Cauza ei ţine de lezarea sau inflamarea fie a unui nerv, fie a căilor de transmitere a sensibilităţii la scoarţa cerebrală (din măduvă, trunchiul cerebral, emisferele cerebrale).
pareză, deficit motor parţial avînd aceeaşi cauză şi localizare ca şi paralizia (vezi paralizie).
Parkinson (boala), după numele lui J. Par-kinson, care a descris-o prima dată în 1817, se caracterizează printr-o rigiditate musculară generalizată, însoţftă uneori de tremurături caracteristice mai ales la mîini şi picioare (bolnavul parcă numără bani sau face pilule, iar la picioare parcă pedalează pe bicicletă). Cauza bolii nu este cunoscută. Deoarece apare la o vîrstă mai înaintată (între 45 şi 60 de ani) se crede că ar fi datorită unor procese degenerative. Leziunile principale se găsesc în emisferele cerebrale, în nucleul lenticular (porţiunea denumită globus pallidus) şi în pedunculul cerebral (zona denumită substanţa neagră). Aceste formaţiuni ţin de sistemul extrapira-midal (din creier), cu rol în păstrarea tonusului muscular şi a controlului mişcărilor involuntare. Aspectul bolnavului este caracteristic: faţa ştearsă, inexpresivă, mersul rigid, cu paşii mici, cu corpul aplecat înainte şi cu lipsa mişcărilor normale ale mîinilor în timpul mersului. Mişcările involuntare pe care bolnavul le poate prezenta se accentuează la emoţii şi dispar în somn. Boala începe treptat, la început la o mînă, apoi la membrele de aceeaşi parte, apoi şi de partea cealaltă. Progresiv, în circa 10—20 de ani, rigiditatea se accentuează, tremurături le se generalizează şi bolnavul nu se mai poate ridica din pat. Nu trebuie confundată boala Parkinson cu alte boli care dau tulburări asemănătoare (de exemplu, parkinsonismul postencefalitic, vezi neu-roinfecţii). Tratamentul bolii Parkinson se .adresează simptomelor, deoarece cauza nu se cunoaşte pînă în prezent. Se administrează Parkinsan, Atropină, Scopolamină,_ toate după prescripţia medicului neurolog. In anumite cazuri, prin intervenţii chirurgicale se pot obţine ameliorări.
parodontoză, boală a gingiilor şi a osului alveolar ca şi pioreea alveolară (vezi pioree alveolară), dar pe cînd în acea formă se observă pungi gingivale cu puroi iar dinţii sînt de cele mai multe ori mobili, în parodontoză — formă uscată a parodontopatiilor — nu se scurge puroi, dinţii nu sînt mobili totdeauna, nu se observă pungi gingivale. Caracteristică este retracţia gingiilor. Dinţii se dezgolesc de îfrveîîşirl gingival, devin sensibili din cauza descoperirii rădăcinii, cimentul dentar de pe rădăcină fiind mult mai sensibil la rece, cald, dulce, de cît este smalţul care acoperă coroana dintelui. Această sensibilitate a dinţilor se tratează prin badjjonări cu diverse medicamente (acid triclorâcetic, nitrat de argint etc.). Retracţia gingiilor fiind foarte răspîndită mai
274
ales la cei tineri, se recomandă consultarea specialistului pentru a afla cauza acestei retrac-ţii şi eventual a o putea trata. Sînt o serie de forme de parodontoză a căror cauză nu poate fi descoperită şi deci tratamentul trebuie urmat cu multă răbdare. Atît timp cît nu se produce mobilitatea dinţilor, boala poate evolua mult, fără pericolul pierderii dinţilor.
parotidită epidemică (oreion, infecţie urliană), boală infecto-contagioasă acută caracterizată prin: tumefacţia inflamatoare (de obicei bilaterală) a glandelor parotide. Agentul patogen al oreionului este un virus filtrant. Transmiterea este aerogenă. Virusul oreionului este sensibil la căldură şi îşi pierde virulenţa la 50° după 20 de minute; în soluţie de fenol şi eter, mult mai repede. Piere repede în afara organismului, motiv pentru care nu se transmite în rnod obişnuit prin intermediul persoanelor, prin haine ci numai prin diferite obiecte stropite cu saliva bolnavului şi în timp foarte scurt de la contaminare şi mai ales dacă contactul s-a făcut în primele3 zile de boală. Virusul se găseşte în salivă, secreţia nazală şi lichidul cefalorahidian. Toţi bolnavii elimină virusul între a
11-a şi a 15-a zi de la contactul infecţios şi pînă în a 4-a zi de boală. ^Incubaţia durează între 3 şi 30 de zile, fiind de obicei asimptoma-tică. Invazia durează 12—36 de ore, cu indispoziţie generală, dureri de cap, ridicarea temperaturii (38—39°); uneori hemoragii nazale. In cazuri grave, vărsături şi convulsii. Perioada de stare durează 2—3 zile de la debut se constată umflarea glandei parotide, la început într-o parte, iar peste 1 — 2 zile şi de cealaltă parte; faţa bolnavului capătă un aspect caracteristic. Uneori infecţia virotică cuprinde şi alte glande salivare, submaxilarele şi sublingualele. Simptomul caracteristic: durerile din timpul meste-cării şi deschiderii gurii şi la apăsarea în dosul lobului urechii. Boala ţine 8— 10 zile. In caz de complicaţii se poate prelungi. Mucoasa bucală prezintă unele modificări: tumefierea orificiului canalului Stenon (prin care glanda parotidă îşi varsă conţinutul în gură), enantem şi angină eritematoasă. Secreţia salivară este modificată, pulsul şi tensiunea arterială scad. Infecţia urliană poate avea şi localizări extra-parotidiene dînd orhită, ovarită, pancreaţjlă*. suprarenalită, tiroidită, meningita şi encefalită urliană. Oreionul poate da complicaţii: oculare, otice, renale, reumatice, cardiovasculare, respiratorii. Tratamentul se aplică sub observaţia şi indicaţiile medicului: repaus la pat, hrană lichidă şi semilichidă în perioada febrilă, vitamine, gargară cu soluţie de muşeţel. în caz de complicaţii, bolnavul este izolat în spital. La sfîrşitul bolii, dezinfecţie obişnuită (camera aerisită, curăţenia mobilei). Copilul bolnav nu este admis în colectivitate timp de 21 de zile din ziua îmbolnăvirii. Imunitatea este durabilă. Contacţilor li se interzice frecventarea colectivităţilor între a 18-a şi a 25-a
zi de la data contactului. Anunţarea bolii este obligatorie.
Pas, medicament eficient în terapia antitu-berculoasă, care îşi datorează acţiunea bacte-riostatică asupra bacilului Koch uman acidului paraaminosalicilic şi acţiunea antitermică şi de uscare a secreţiilor patologice din căile aeriene pulmonare. Prezintă avantajul căa:e efect şi asupra bacililor care în urma unui tratament prelungit şi iraţional cu streptomicii'ă şi-au creat variante streptomicinorezistente, cît şi acela că are o mare difuzibilitate în ţesuturi şi în lichidul cefalorahidian. Nu cumulează în organism (tratamentul tuberculozei nece-sitînd doze mari de PAS după perioade îndelungate), avînd o bună eliminare renală, mai ales sarea sa de sodiu. Asocierea lui cu HIN şi streptomicină întîrzie instalarea rezistenţei microbiene, fiind indicat în tuberculoza pulmonară, intestinală, renală, laringiană, meningită tuberculoasă, sub formă de comprimate (luate după mese) sau în perfuzii. Se va evita asocierea cu sulfamide. Dozele superioa-cgL de tratament se vor stabili de medic, care va supraveghea bolnavul tot timpul administrării preparatului, deoarece pot apărea tulburări, ca: vărsături sau diaree, fotofobie, dureri musculare, erupţii cutanate, uneori frisoane cu apariţia de sînge şi albumină în urină, fenomene care pot fi uşor remediate, sau cedează la întreruperea administrării. Controlul medical, cel radiografie şi cel de laborator sînt indicate după fiecare etapă a tratamentului, dozele ulterioare stabilindu-se în funcţie de stadiul bolii.
Pasteur Louis (1820—1895), chimist, biolog şi imunolog francez. La descoperirile prin care a deschis o eră nouă în medicină l-au condus cercetările pe care începuse să le întreprindă în domeniul chimiei fermentaţiilor. După ce s-a ocupat de problemele structurii moleculare studiate cu ajutorul cristalografiei, Pasteur a abordat problema substratului fenomenelor fermentative, demonstrînd că fermentaţiile lactică, alcoolică, acetică etc. nu reprezintă procese chimice pure, cum se credea pînă atunci îndeobşte, ci se datoresc intervenţiei unor microorganisme ce plutesc în atmosferă. Astfel, el a elaborat metodele de cultivare a germenilor microscopici şi a indicat mijloacele prin care se poate împiedica infestarea mediilor de cui-tură de către aceşti germeni. Pasteur a dovedit că, în condiţii obişnuite, „generaţia spontană44, adică naşterea materiei vii din materia fără viaţă, este cu neputinţă. Extinzînd cercetările sale asupra fermentaţiilor, a pus în evidenţă natura infecţioasă a unor boli ale vinului şi ale viermilor de mătase, propunînd totodată remediile corespunzătoare. La fel de concludente şi fructuoase au fost investigaţiile sale asupra holerei găinilor şi a dalacului oilor. El şi colaboratorii săi au preconizat, de pildă, metode de profilaxie sanitară şi de vaccinare a oilor în vederea prevenirii infecţiei cărbunoase. în-
275
cununarea operei lui Pasteur a fost descoperirea vaccinării antirabice, aplicată pentru prima dată la om în 1885, vaccinare care a înlăturat teroarea pericolului turbării. Cercetările lui Pasteur au inaugurat era bacteriologică în
Louis Pasteur
medicină. Cunoaşterea exactă a cauzei bolilor infectioase a permis elaborarea unor metode de prevenire şi tratament tot mai numeroase şi mai eficace.
pata galbenă, pata oarbă — vezi ochi.
Pavlov Ivan Petrovici (1849—1936), medic şi fiziolog rus. Marele savant era fiu de preot şi el însuşi urma, după dorinţa părinţilor, să devină „slujitor al ăltarului“. Dar la seminar, tînărul Pavlov nu s-a simţit atras de problemele teologice, ci de studiul ştiinţelor naturii şi al medicinei. încă din anii studenţiei s-a dovedit a fi un cercetător talentat. în 1892 este numit profesor de fiziologie la Academia medico-chirurgicală din Petersburg. Aici începe Pavlov seria strălucitelor sale experienţe în legătură cu „digestia psihică**, punînd în evidenţă influenţa scoarţei creierului asupra activităţii tractului digestiv. Ca o recunoaştere a uriaşelor perspective pe care aceste lucrări le deschideau fiziologiei şi psihologiei, în 1904 i s-a atribuit Premiul Nobel pentru medicină. In următorii 30 de ani, Pavlov şi-a concentrat toate eforturile în direcţia studierii activităţii nervoase superioare a animalelor şi omului. El a căutat să demonstreze că procesele psihice cele mai subtile se produc conform unui strict determinism material, nefiind efectul unei misterioase forţe „spirituale**. Pavlov a arătat rolul reflexelor condiţionate în activitatea psihică. Totodată el a subliniat că studiul ştiinţific al fenomenelor biologice normale şi patologice trebuie să pornească de
276
la recunoaşterea faptului că organismul constituie un tot unitar şi că între organism şi mediu există o unitate dialectică. în localitatea Koltuşi de lîngă Leningrad a fost clădit un institut care adăposteşte laboratoarele de cercetare prin metoda reflexelor condiţionate. Orientarea materialist-dialectică a învăţăturii pavloviste îi asigură acesteia un rol însemnat
I. P. Pavlov
în fundamentarea ştiinţei medicale contemporane.
păduche, insectă — parazit, minuscul (1 — 5 mm). Se hrăneşte cu sîngele omului sau al mamiferelor, pe care îl sug de 2—3 ori pe zi. Omul este parazitat de 3 specii: păduchele de cap (trăieşte pe firele de păr), păduchele de corp, mai mare de cît cel de cap (trăieşte numai pe rufe) şi păduchele pubian (lat). Păduchii de corp şi de cap transmit agenţii patogeni ai tifosului exantematic şi ai febrei recurente. Metoda fundamentală în prevenirea pediculo-zei este păstrarea igienei personale. Pentru îndepărtarea păduchilor de cap se recomandă pieptănarea cu pieptenele des. Substanţele chimice întrebuinţate cu bune rezultate sînt:
a)	săpunul DDT 5%; b) soluţie de petrol-saponat 10% (la aplicarea lor se recomandă protecţia ochilor). Se mai poate presăra pe părul capului piretru sau pulbere DDT şi se leagă strîns cu o basma timp de 8—10 ore. Apoi capul se spală cu apă caldă şi se piaptănă cu pieptenele des. Aceste procedee trebuie repetate după 1 — 2 zile. Pentru nimicirea păduchilor de corp, lenjeria de pat şi îmbrăcămintea trebuie să fie presărate pe toate feţele cu DDT sau cu piretru şi lăsate astfel 2 ore. Pentru a
distruge lindinele, care ar supravieţui, obiectele de mai sus se calcă cu fierul bine încins. Spre a feri rufăria de păduchi, lenjeria curată se înmoaie în emulsie apoasă de DDT (1%), peste 30 de minute se stoarce şi se întinde la aer liber pentru uscare. Dacă se impune nimi-
Spital de copii recent intrat în funcţiune la Bacâu
Supraveghere medicală atentă în colectivităţi de copii mici
cirea păduchilor din încăperi, podelile şi obiectele lemnoase trebuie să fie stropite cu soluţie 10% petrol lampant sau cu o emulsie apoasă (1 — 2%) DDT. Peste 2 ore, pardoseala se spală cu apă şi săpun.
Păltiniş, staţiune climaterică situată lîngă Sibiu, în munţii Cibinului, la o altitudine de
1	442 m. Climatul este alpin, excitant, indicat în anemii şi la convalescenţi şi ca staţiune de odihnă.
păr, formaţiune filiformă care se găseşte pe toată suprafaţa corpului, cu excepţia feţei anterioare a palmelor şi degetelor pe plante şi pe faţa plantară a degetelor picioarelor, mamelon, glandul penisului şi faţa internă a
buzelor mari şi mici la femei. In unele locuri, părul este mai dezvoltat, cum este cel de pe pielea capului, axilă, pubis şi pe faţă, la bărbat. Părul de pe trunchi este mai subţire faţă de cel de pe cap. Firul de păr este format din două părţi: a) o parte intradermică, sau rădăcina părului, acoperită de o teacă formată din celule epiteliale turtite (foliculul pilos); b) o parte externă, tulpina părului. Rădăcina părului prezintă la bază o porţiune mai umflată, numită bulb, care prezintă la mijloc o înfundare numită pa-pilă. Papila este locul pe unde pătrund în bulb vasele de sînge necesare hrănirii părului şi nervii. Bulbul este compus din celule datorită cărora părul creşte continuu, în interiorul firului de păr se găseşte măduva, formată din celule care conţin pigmenţi ce dau părului culoarea caracteristică. Cînd aceste celule nu se mai refac sau sînt distruse, părul devine alb, deoarece locul celulelor cu pigmenţi este ocupat de aer. La rădăcina părului mai există un muşchi neted care îndreaptă firul de păr —piele de găină — şi o glandă sebacee, care produce grăsime (sebum) şi al cărui canal se deschide în foliculul pilos, permiţînd ungerea firului de păr şi apariţia unui luciu caracteristic pediatrie, ramură a medicinei care se ocupă de bolile copilului, de la naştere şi pînă la pubertate (inclusiv). Spre deosebire de alte specialităţi medicale, pediatria nu se ocupă de o boală (ca de exemplu ftiziologia) sau de un aparat sau sistem (ca de exemplu cardiologia, uro-fiziologia şi patologia foarte unei perioade foarte întinse (şi în multe privinţe decisive) din viaţa individului. în ultima vreme, pediatria îşi întinde sfera de acţiune şi asupra vieţii intrauterine a copilului (pediatria prenatală). Caracterul esenţial al vîrstei, ce constituie preocuparea pediatriei, este procesul de creştere, care are două laturi fundamentale: acumularea de masă organică (de exemplu greutatea unui om adult de 70 kg este de 20 miliarde de ori mai mare decît greutatea oului uman) şi diferenţierea, adică modificarea formei şi structurii diferitelor ţesuturi şi organe. Justificarea pediatriei ca specialitate derivă din aceea că organismul în creştere are unele particularităţi care tre-
logia), ci de complexe ale
277
buie cunoscute pentru a se putea preveni sau trata abaterile de la normal şi bolile care survin în timpul procesului de creştere. Pediatria s-a constituit ca disciplină .medicală separată în secolul al XlX-lea. Pînă la 1 900, situaţia medicală a copilului era foarte grea. De
Medic pediatru consultînd
exemplu, pînă în acea vreme, doar sugarii născuţi la termen şi hrăniţi la sîn aveau şanse mai mari de supravieţuire; sugarii imaturi şi cei alimentaţi artificial erau aproape sigur condamnaţi. Mortalitatea în creşele de copii atingea pe atunci cifra de 90%, ceea ce le transforma în veritabile „necropole" de copii. Doar două boli se puteau preveni pe atunci: variola şi scorbutul. Medicamente oarecum specifice existau doar pentru cîteva boli: malaria (chinina), sifilisul (mercurul), insuficienţa cardiacă (digitala), scabia (sulful), viermii intestinali (usturoiul). In 1906, existau mai puţin de 100 de medici pediatri în toată lumea. Pediatria nu se învăţa ca disciplină aparte, ci la specialităţi înrudite (obstetrica, medicina internă). In ultimii 50 de ani, graţie dezvoltării terapiei preventive şi curative s-au făcut mai multe progrese în pediatrie de cît în cele 2 milenii care au trecut de la moartea lui Hippocrat. De aceea, epoca de la 1 900 încoace a fost numită pe bună dreptate „epoca de aur“ a pediatriei. Cu 50 de ani în urmă exista un mare număr de boli nevindecabile, care acum fie că pot fi prevenite, fie că se vindecă, fie că printr-un tratament de substituţie pot fi mult timp compensate: diabetul, anemia pernicioasă, meningita tuberculoasă, tuberculoza miliară, unele septicemii, boala Addison, toxi-coza şi distrofia sugarului, difteria, rahitismul, poliomielita etc. Dacă adăugăm progresele
imense ale profilaxiei bolilor şi colectivităţile nesfîrşite cărora li se aplică terapia medicală, se poate afirma că, spre deosebire, de exemplu, de terapia chirurgicală, care acţionează la scara individuală, terapia medicală profilactică şi curativă acţionează la scară de masă. La aceste date care privesc pediatria în mod general se adaugă progresele imense înregistrate în asistenţa mamei şi copilului şi care privesc în mod special ţările lagărului socialist şi deci şi ţara noastră, în care pediatria are un pronunţat caracter social. In ţara noastră, după 23 August 1944, ocrotirea şi asistenţa mamei şi copilului au fost preluate de către stat. Asistenţa copilului în ţara noastră se extinde asupra întregii perioade a copilăriei, din perioada prenatală pînă la adolescenţă. între măsurile luate cităm: asistenţa curativă şi profilactică a gravidei, maternităţi, case de naşteri, spitale de copii, dispensare, creşe, cămine, bucătării de lapte, policlinici şi servicii de consultaţii, industrie proprie de medicamente şi de lapte praf, plan raţional de imunizări pentru toate perioadele copilăriei, asistenţa copiilor cu deficienţe (psihice sau psihomotorii), reforma învăţămîntului superior din 1948 (în urma căruia s-au creat
5	facultăţi de pediatrie transformate ulterior în secţii ale facultăţilor de medicină şi destinate pregătirii temeinice a medicilor pediatri), înfiinţarea şcolilor* de cadre medii (asistente şi surori), educaţia sanitară de masă etc. Aceste progrese în domeniul pediatriei sociale, împreună cu creşterea simţitoare a nivelului de trai material şi cultural al populaţiei, au avut importante rezultate: mortalitatea infantilă, de exemplu, a scăzut de la 18—20% la 5,8% (1962) şi excedentul natural a crescut atingînd în 1955 cifra de 15,9%0.
peladă, boală de cauză necunoscută, caracterizată prin căderea părului în insulerotundede dimensiuni variabile. De cele mai multe ori, placa de peladă este unică, situată pe pielea capului sau barbă (la bărbaţi), de formă perfect rotundă şi complet lipsită de păr. După
6	săptămîni, părul reîncepe să crească, uneori la început alb, şi totul reintră în normal. în unele cazUri însă, plăcile se pot înmulţi şi pot creşte în dimensiuni, cuprinzînd regiuni păroase din ce în ce mai întinse. în forma cea mai gravă, părul cade în totalitate, atît de pe cap, cît şi de pe celelalte regiuni păroase. Şi în aceste forme, părul poate să crească din nou, uneori după un răstimp de cîteva luni sau cîţiva ani, spontan sau datorită tratamentelor efectuate. Cele mai bune rezultate în această boală s-au obţinut cu preparate corti-zonice sau cu vitamine din. grupul B (acid pantotenic, acid paraaminobenzoic, gerovital).
peloidoterapie, tratamentul cu nămol de orice origine (vezi fangoterapie).
pelviperitonită, inflamaţie a peritoneului excavaţiei pelviene. Boala începe brusc după un avort infectat, naştere septică, sau în cursul evoluţiei unei anexite şi se manifestă prin
278
dureri violente în etajul abdominal inferior, însoţite de greţuri, vărsături, frisoane şi temperatură mare. Uneori starea generală este profund alterată. Tratamentul se efectuează nun?ai în spital şi constă în administrarea masivă de antibiotice, vitaminoterapie şi la
Peladă decalvantă.
nevoie deschiderea abcesului pelvian prin col-potomie. Evoluţia este lungă şi vindecarea definitivă se obţine foarte greu. Prevenirea pclviperitonitei este posibilă prin tratarea prtccce şi intensă a inflamaţiilor anexiale.
pemfigus, grup de boli caracterizate prin apariţia unor vezicule (băşici) pe pielea normală ca aspect. Pemfigusul vulgar este o boală gravă, chinuitoare, caracterizată prin erupţii repetate de băşici pe piele şi pe mucoase. După ce băşicile se sparg, pe locul lor se formează eroziuni foarte dureroase. In pemfigusul cronic se modifică şi starea generală: deseori creşte temperatura, bolnavul îşi pierde somnul, pofta de mîncare, slăbeşte în greutate. Netratată, boala poate avea un sfîrşit fatal. Cauza ei nu se cunoaşte precis; se crede că ar fi vorba de o infecţie cu un ultravirus. In unele cazuri, tabloul patologic, după o apariţie rapidă de băşici, este dominat de alte leziuni, ca: scuame stratificate (pemfigusul foliaceu) sau formaţiuni vegetante (pemfigusul vegetant). Toate aceste forme sînt însoţite de aceeaşi alterare gravă a
stării generale şi au aceeaşi evoluţie ca pemfigusul vulgar. în ultimii ani s-a constatat că medicamentele din grupul cortizonului (preparate din scoarţa glandei suprarenale) sînt foarte eficace în tratamentul acestei boli. Condiţia indispensabilă este însă ca aceste medicamente să fie administrate în cantităţi suficiente, iar tratamentul să nu fie întrerupt, în caz contrar producîndu-se recidive mai grave.
penicilină — vezi antibiotice.
penis — vezi genital.
perfuzie, modalitate de a introduce în organism cel mai des pe cale intravenoasă cantităţi mai mari de lichide necesare tratamentului sau medicamente foarte active care trebuie diluate pentru a acţiona în timp. Aparatul de perfuzie este constituit dintr-un flacon de capacitate variabilă, aşezat deasupra nivelului bolnavului din care lichidul perfuzat se scurge prin cădere cu picătura, în venă, prin intermediul unui tub de cauciuc, cu un ac la cap, introdus în venă. Tubul este prevăzut cu cleme metalice, pentru reglarea debitului, şi cu o bulă de sticlă, pentru a urmări şi număra picăturile care se scurg timp de un minut. Astfel se pot introduce fără pericol în decurs de o jumătate,*una sau două ore cantităţi mari de lichide, ca: soluţie
Aparat Avachian pentru perfuzii, proiectat şi fabricat în R.P.R.
glucozată, ser fiziologic, sînge şi substituenţî de sînge, la care se pot adăuga medicamente, ca vitamină C, atropină etc. Perfuziile se fac la bolnavii care au pierdut mult sînge (prin hemoragii mari la accidentaţi), la cei slăbiţi care trebuie să suporte operaţii grele sau la
279
cei ce nu se pot alimenta pe gură. In mod obişnuit, se perfuzează dintr-o dată 250-300 ml de lichid dar aceste cantităţi pot fi mai mari. Perfuziile se pot repeta în 24 de ore.
pericardită, leziune inflamatoare a seroasei pericardice. In funcţie de evoluţia acestei inflamaţii, pericardita poate fi acută sau cronică. Prima poate evolua de la cîteva săptămîni la cîteva luni, pe cînd pericardita cronică lasă leziuni definitive. Din numărul total al peri-carditelor, aproximativ un sfert sînt uscate, iar trei sferturi sînt cu lichid, care poate fi variabil ca volum şi aspect (seros, hemoragie, purulent). Boala poate începe cu durere pre-cordială şi pe măsură ce creşte volumul lichidului, miocardul comprimat determină dis-pneea, care obligă uneori pe bolnav să păstreze poziţia şezîndă, iar nervii din vecinătate şi esofagul apăsaţi provoacă sughiţ şi greutate la înghiţit (disfagie). In urma tratamentului, lichidul se retrage; uneori însă pericardul se îngroaşă, transformîndu-se într-un înveliş inex-tensibil al inimii (simfiză pericardică), care împiedică umplerea ei cu sînge venos, ajungîn-du-se din această cauză la insuficienţa inimii drepte (vezi insuficienţă cardiacă). Această pericardită cronică constrictiuă n-are alt tratament de cît intervenţia chirurgicală pentru a se elibera, din cuirasa care o comprimă. In pericardita acută tratamentul este medical: regim igieno-dietetic şi medicamentos, în funcţie de boala cauzală (reumatism, tuberculoză).
perioadă de stare, fază în care se instalează simptomele caracteristice ale bolii infecţioase. In cazul bolilor eruptive se numeşte perioadă eruptivă.
periodontită (pericimentită), inflamaţie a periostului dintelui. Periodontită poate apărea în urma unui traumatism, cînd forţa care acţionează asupra dintelui depăşeşte capacitatea aparatului conjunctiv al dintelui de a amortiza presiunea. O solicitare mai slabă, dar frecventă, a dintelui poate provoca, de asemenea, o periodontită traumatică. Periodontită infec-ţioasă apare atunci cînd în periodonţiu pătrunde o infecţie prin caria dentară, mai rar prin sînge în cursul unor boli infecţioase (gripă, febră tifoidă etc.). Profilaxia periodontitei constă în tratamentul la timp al dinţilor cariaţi, în asanarea dinţilor şi în evitarea traumatizării dinţilor.
perionixis, îmbolnăvirea zonei de piele situată în jurul unghiei, provocată mai ales de stafi-lococ sau de ciuperci (vezi micoze). Inocularea microbilor sau paraziţilor se petrece de cele mai multe ori în timpul manechiurei şi în cursul treburilor menajere. La început, zona de piele este roşie, apoi se umflă, devine dureroasă iar la apăsare lasă să se scurgă o picătură de puroi. Dacă infecţia durează mai multă vreme se complică şi cu îmbolnăvirea unghiei, dînd boala denumită onicoză. Tratamentul urmăreşte în primul rînd diminuarea inflarnaţiei
280
(prin comprese antiseptice cu soluţie Burov rezorcină etc.) şi se adresează apoi combaterii microbului sau parazitului în cauză.
periostită, inflamaţie a periostului. Traumatismul este o cauză favorizantă. Apare în cursul unor boli generale: tuberculoză, sifilis, febră tifoidă, reumatism sau prin propagare de la o infecţie din vecinătate. Apare mai frecvent pe oasele lungi (tibie, femur). Se manifestă clinic, prin durere, care se exagerează la palpare împăstarea ţesuturilor care acoperă periostul, edem şi roşeaţa tegumentului (periostită acută). Pe radiografie apare o îngroşare a osului. Beneficiază de tratament medical (antibiotice), iar în stadiul de abces se face intervenţie chirurgicală. Periostită cronică are o evoluţie lungă şi simptomatologie atenuată. Beneficiază de tratament medical (antibiotice, raze X, ultrascurte, tratament antituberculos, antisifi-litic, antireumatic).
peri tone u, membrană seroasă care căptuşeşte cavitatea abdominală şi se răsfrînge acoperind parţial sau total viscerele abdominale. El constituie un mijloc de fixare a organelor digestive de peretele abdominal, prin ligamente şi mezouri formate prin părţile care se răsfrîng dinspre perete către organul respectiv. Alte răsfrîngeri ale peritoneului unesc între ele mai multe organe, aceste formaţiuni purtînd numele de epiploon. In afara rolului de fixare a organelor abdominale, peritoneul favorizează alunecarea redusă a unor organe pe celelalte. Prin bogăţia mare a globulelor albe (limfocite, leucocite) din epiploon, peritoneul participă la apărarea organismului împotriva infecţiilor abdominale, printr-un proces de localizare a acestora. în mod normal, peritoneul secretă o cantitate foarte mică de lichid, care serveşte alunecarea organelor abdominale. în cazuri anormale, în cavitatea abdominală pot apărea cantităţi mari de lichid (ascită, puroi), a căror resorbţie are loc tot prin seroasa peritoneală.
periţonită, inflamaţie a peritoneului. Microbii ajung în cavitatea peritoneală fie prin rănirea peretelui abdominal sau a organelor cavitare (stomac, intestin, colon, colecist) — peritonită secundară — fie pe calea circulaţiei sanguine
—	peritonită primitivă. Peritonită primitivă este excepţională (1 — 2%) şi este foarte gravă, fiind localizarea peritoneală în cursul unei septicemii. Majoritatea peritonitelor sînt secundare unei leziuni a organelor din cavitatea peritoneală. Infecţia este de cele mai multe ori mixtă, cuprinzînd o mare varietate de microbi. Cei mai frecvent întîlniţi sînt: coli-bacilul, streptococul şi pneumococul. Simptomele clinice sînt aceleaşi, indiferent de natura microbului; tabloul clinic ţine de modul de reacţie a sistemului nervos faţă de excitaţia produsă de toxinele microbiene. în foarte multe cazuri de peritonită, dacă poarta de infecţie se închide prin operaţie, peritonită îşi opreşte evoluţia. Peritonită difuză acută, după poarta de intrare a germenilor în cavitatea peritoneală,
poate fi: prin perforarea unui segment al tubului digestiv (67% prin perforaţia apendicelui, 13,8% prin ulcer gastro-duodenal perforat); printr-o plagă abdominală penetrantă; în urma unei infecţii a organelor genitale interne la femei (6,7%), de obicei prin deschiderea în peritoneu a unei pungi cu puroi formată în trompă sau ovar sau prin perforaţia uterului în timpul avortului, mai rar prin pătrunderea germenilor în peritoneu prin orificiul tubar uterin; pe cale hematogenă (apare în cursul unei septicemii cu pneumococ, streptococ, gonococ, şi este foarte gravă); prin deschiderea unei colecţii purulente localizată într-un organ plin intraabdominal (abceshepatic, chist hidatic hepatic supurat, abces splenic); prin deschiderea unei colecţii purulente extraperitoneale în peritoneu; acestea din urmă sînt excepţionale. Simptomele sînt datorite iritaţiei terminaţiilor nervoase ale peritoneului de către toxinele microbiene care produc reflexe locale şi generale. Durerea este semnul de alarmă : durere continuă, la început limitată, apoi cuprinde toată regiunea abdominală, se exagerează la palpare, prin tuse şi în expiraţie profundă; durerea poate avea reflexe în umăr. Contractura abdominală este semnul cel mai timpuriu, mai constant şi mai sigur al peritonitei şi se datoreşte con-tracturii reflexe a musculaturii abdominale, datorită iritaţiei peritoneului. Peritonita difuză acută, ori care ar fi cauza ei, constituie o urgenţă. Dacă bolnavul prezintă semnele de început ale acestei afecţiuni, este inutil să se încerce îngrijirea lui cu mijloace care sînt la îndemînă în familie. întrucît în salvarea bolnavului timpul este factorul esenţial, de la caz la caz trebuie chemat medicul sau trebuie transportat bolnavul la cel mai apropiat serviciu de chirurgie. Peritonita localizată, pungă cu puroi, închistată în cavitatea peritoneală. Mai frecvent se întîlnesc: pelviperitonita supurată, abcesul iliac drept, abcesul subfrenic. Au aceleaşi cauze ca şi peritonitele difuze, dar datorită unei virulenţe slabe a germenilor şi unei apărări bune a organismului infecţia poate fi localizată. Tratamentul este chirurgical. Peritonita plastică formarea de aderenţe datorită unor iritaţii peritoneale chimice, mecanice sau inflamatorii. Toţi aceşti factori determină un edem al peritoneului şi un exsudat bogat în fibrină. Fibrina coagulează intraperitoneal şi lipeşte suprafeţele care sînt în contact în aceste aderenţe de fibrină apar leucocite. limfocite şi fibroblaşti, care organizează un, ţesut conjunctiv. Clinic, simptomatologia este redusă, dar foarte tenace, fiind datorită tulburărilor de tranzit intestinal (dureri abdominale, constipaţie, meteorism). Peritonita tuberculoasă, inflamaţia cronică a seroasei peritoneale, produsă de bacilul Koch. Este mai frecventă la vîrsta preşcolară şi la adolescenţi. Are o evoluţie cronică, lentă şi determină, fie un revărsat abundent sero-citrin (forma ascito-genă), fie un exsudat cu reacţie plastică şi
abcese reci (forma ulcero-cazeoasă), cu prognostic sever, putînd da naştere la fistule intestinale, fie aderenţe întinse între ansele intestinale şi peritoneu (forma fibroadesivă). Tratamentul se face cu antituberculos, cu rezultate bune.
perorai (per os), cale pentru administrarea cea mai curentă a multor medicamente sub formă de soluţii, pulberi (ca atare sau conţinute în caşete), sau comprimate, pilule, dra-jeuri. Este avantajoasă, întrucît medicamentele preparate în scopul luării pe gură nu sînt nocive, iar bolnavul îşi poate lua singur medi-caţia la orele stabilite. Este dezavantajoasă însă de aplicat la bolnavii grav, în stare de inconştienţă, care nu pot înghiţi, şi în cazul în care trebuie administrate unele medicamente ce sînt distruse de către aciditatea gastrică. Uneori, medicamentele sînt iritante slabe ale mucoasei digestive şi de aceea se administrează în timpul mesei. Alteori, dacă au gust şi miros urît, se prepară în soluţii la care se adaugă aşa-numitele corective (siropuri simple sau apă de trandafiri, sirop de coji de portocale, care îmbunătăţesc condiţiile de administrare). Ajunse în stomac, unele medicamente sînt resorbite aici, trecînd în sîngele circulant (alcoolul, unii alcaloizi), sau îşi manifestă acţiunea locală (pansamente gastrice, alcaline). Altele se resorb sau acţionează la nivelul intestinului subţire şi pentru a nu fi modificate sau neutralizate de sucul gastric acid sînt protejate de capsule de gelatină sau keratină, care nu se desfac de cît în intestin (capsulele de Filix Mas din tratamentul unor verminoze intestinale). în general, calea de administrare a medicamentelor pe gură oferă o acţiune mai tardivă a medicamentelor, ele trebuind să treacă prin bariera celulei hepatice, care, în parte, le modifică proprietăţile terapeutice. De aceea, atunci cînd este necesară X) acţiune foarte rapidă a medicamentului, ca în cazul crizei de angină de piept, medicamentul (nitroglicerina), sub formă de picături sau tablete mici, se administrează pecalesub-linguală (perlingual), de unde trece rapid în sînge şi de aici la organul bolnav (inima în exemplul nostru).
perversiuni sexuale, provocarea satisfacţiei sexuale prin acte sau comportări anormale. Ele pot fi urmarea unor tulburări psihice (deficienţă mintală), unor inversiuni din naştere, consecinţa unor deprinderi căpătate din copilărie sau adolescenţă datorită anturajului sau lipsei de preocupare a părinţilor în educarea copiilor lor sau unor înclinări din naştere (inversiunea sexuală). Formele de manifestare a perversiunilor sexuale sînt: onanis-mul sau masturbaţia (vezi onanie), fetişismul (plăcere sexuală anormală, exagerată prin atingerea sau contemplarea unor obiecte sau a unei părţi din corpul ce aparţine sexului opus), sadismul, de la numele marchizului De SadeT^care-l-a practicat (plăcere sexuală
281
ueosebită pe care o are unul din parteneri de a chinui fizic pe celălat — îl bate, îl muşcă, îl biciuieşte), masochismul (vezi masochism), necrofiiia (act sexual cu un cadavru, practicat de indivizi degeneraţi, cu tulburări mari psihice), bestialitatea (săvîrşirea actului sexual cu animale, cîini, vaci, găini, mai ales la cei care îngrijesc aceste animale, la debili mintali sau fără o educaţie sexuală corespunzătoare), pedofilia (tulburare mai ales la bătrînii cu fenomene de dementă senilă şi care constă în acte sexuale cu copii de obicei anal sau bucal), exhibiţionismul (expunerea în public a organelor genitale), satiriazis (exacerbarea anormală a apetitului sexual la bărbat, cu excese), nimfomania (aceleaşi tulburări ca în satiriazis, dar la femei), homosexualitatea (atracţie sexuală şi satisfacerea instinctului sexual între doi inşi de acelaşi sex, înclinare care poate veni din inversiune sau din perversiune); la femei se numeşte safism sau lesbianism şi constă în satisfacerea bucală a actului sexual, sau, la femei cu clitorisul dezvoltat, prin frecarea organelor sexuale (tribadism); la bărbaţi homosexualitatea se numeşte pederastie sau uranism, care constă în satisfacerea actului sexual în regiunea anală. Cînd acest act sexual este săvîrşit cu o femeie se numeşte sodomie (de la oraşul biblic Sodoma, unde se practica). La noi în ţară, legea pedepseşte perversiunile sexuale, atunci cînd nu se constată o deficienţă mintală. Insă, atît la deficienţii mintali, cît şi la cei care au căpătat aceste deprinderi în condiţiile unui anturaj dubios, medicul are datoria să facă eforturi pentru reeducarea lor. In cazuri mai grave, mai ales la taraţii mintal, tratamentul se face numai în spitale de specialitate.
Pettenkofer Max von (1818—1901), igienist german. A beneficiat de o temeinică pregătire de chimist în laboratorul celebrului Liebig, astfel că atunci cînd a fost numit profesor de igienă la Munchen a fost în măsură să înnoiască studiul acestei discipline. In locul descrierilor generale ale condiţiilor de mediu, Pettenkofer a promovat investigaţiile fizico-chimice, mă-surînd umiditatea aerului şi cantitatea de bioxid de carbon atmosferic, intensitatea ventilaţiei, infestarea cu microbi a apei etc. Prin aceasta, el a fundamentat ştiinţa igienei experimentale, pusă în serviciul sănătăţii publice.
Petrini-Galatz Mihai (1846—1926), dermatolog romîn, profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. A publicat lucrări despre lepră, sifilis şi diferite boli de piele. A fost directorul general al Serviciului sanitar în 1901— 1909 şi unul din promotorii luptei antitubercu-loase în ţara noastră. Este fondatorul şcolii romîneşti de dermato-venerologie.
picior plat, dispariţia bolţii piciorului. Survine mai frecvent la adolescenţii înalţi, care stau mult timp în picioare; purtarea încălţămintei fără toc pare să fie un factor predis-pozant. Boala începe prin dureri ale pieiorului,
care apar spre sfîrşitul zilei. Mersul pare normal dar examinînd încălţămintea se observă că tocurile şi tălpile sînt mai uzate spre marginea internă de cît spre cea externă. Mai tîrziu, durerile de la picior se întind şi cuprind şi gamba. Progresiv, piciorul se deformează:
este deviat în valgus (în afară), astfel că axul posterior al gambei şi axul vertical al călcîiu-lui, care normal sînt pe aceeaşi linie verticală formează un unghi deschis în afară; bolta piciorului (cambrura) diminuează şi piciorul devine plat. De aceea, boala poartă numele de picior plat valg dureros. Peste cîţiva ani, în majoritatea cazurilor, fenomenele dureroase se ameliorează, bolnavul rămînînd cu piciorul deformat. Tratament: intervenţii chirurgicale în cazurile cu deformaţii mari şi dureri persistente, încălţăminte ortopedică, în cazurile uşoare.
« & k ?)?«
Picior plat avansat (dreapta), picior normal (stingă).
piele, înveliş al corpului alcătuit dintr-un strat profund numit derm şi unul superficial numit epiderm. Suprafaţa totală a pielii la omul adult este de aproximativ 1,5—2 m, ea putînd fi calculată aproximativ cu ajutorul unor tabele ce ţin seamă de înălţime şi greutate. Epidermul este format din mai multe straturi de celule, dintre care stratul profund, numit strat germinativ, generează celulele pielii. Straturile superficiale sînt încărcate din ce în ce mai mult cu o substanţă densă, numită cheratină, şi se descuamează (se desprind de piele), fiind înlocuite de celule generate de stratul germinativ. Stratul bazai conţine şi
282
pigmentul pielii, numit melanină, a cărui cantitate variază de la individ la individ şi de la rasă la rasă. Dermul se găseşte sub epiderm şi conţine numeroase fibre elastice, vase şi terminaţii nervoase. Sub epiderm se găseşte al treilea strat numit hipoderm sau strat subcutanat, alcătuit din ţesut conjunctiv. El reprezintă locul de elecţie pentru depozitarea grăsimilor. Prin aceasta, hi-podermul are şi un mare rol de izolator termic, împie-dicînd pierderea excesivă de căldură. La ureche, pleoape, scrot, grăsimea subcutanată este absentă şi pielea apare mai subţire. Terminaţiile ner* voase din epiderm şi derm sînt fie libere, fie sub forma unor corpusculi, ei recepţio-nînd presiunea, durerea, temperatura şi reprezentînd receptorii analizorului pentru durere şi temperatură (vezi ana-lizori). Pielea conţine o serie de formaţiuni anexe:	părul
(vezi păr), glandele sudoripare şi glandele sebacee. Glandele sudoripare sînt alcătuite dintr-un tub lung încolăcit în profunzime (hipoderm) sub forma unui ghem şi se deschid la suprafaţă printr-un orificiu mic numit por sudoripar. Glandele sudoripare se găsesc mai bine reprezentate în pielea de pe palmă şi plantă. Prin activitatea lor, produc sudoarea, al cărei rol este foarte important în excreţie (vezi excreţie) şi termoreglare (vezi termoreglare). Glandele sebacee sînt situate în derm, avînd forma unui tub care la partea inferioară se ramifică şi are aspectul unui ciorchine. Canalul glandular se deschide de obicei la rădăcina părului, unde este secretat produsul glandular numit sebum. Acesta are caracterul unei grăsimi şi prin răs-pîndirea lui pe firele de păr îi conferă un luciu special, iar prin răspîndirea pe suprafaţa pielii o protejează împotriva uscării excesive. Glandele mamare sînt tot organe anexe ale pielii, care însă au o activitate legată de funcţia de reproducere (vezi mamelă). Datorită alcătuirii ei variate, pielea are mai multe roluri, şi anume:	a)	Apără	organismul	de	intrarea	micro-
bilor sau a altor corpi străini. Prin leziunile pielii (tăieturi, zgîrieturi) pot pătrunde însă asemenea corpi străini, dînd procese de iritaţie şi infecţie. Prin pigmenţii conţinuţi, pielea apără organismul de razele ultraviolete. Expunerea la soare măreşte pigmentaţia pielii,
b)	Recepţionează excitanţii termici, tactili şi dureroşi, fiind considerată din acest punct de vedere ca un vast organ periferic care primeşte informaţii din mediul înconjurător, c) Participă la excreţia substanţelor din organism, prin activitatea glandelor sudoripare. Se elimină astfel apă, săruri (în special clorură de sodiu)
şi uneori glucoză, corpi cetonici, uree. d) Participă la termoreglare, atît în procesul de ter-moliză (prin evaporarea sudorii, iradiere şi contact), cît şi în menţinerea căldurii în organism datorită grăsimii subcutanate ce joacă rol de izolator termic, e) Participă la absorb-
stratului superficial al'epidermului este mai* pronunţată în timpul spălării.
ţie. Unele medicamente (de exemplu, cele cu iod) pot fi absorbite prin piele intrînd apoi în circulaţia generală, f) Participă la respiraţie. La batraciene, rolul respirator al pielii este foarte însemnat. La om, doar o infimă cantitate de oxigen poate intra în organism prin piele. Secreţia sudorală: nervii simpatici eliberează în momentul cînd excită un organ o substanţă numită simpatină. Nervii parasimpatici eliberează în mod asemănător o substanţă numită acetilcolină. Aceste substanţe chimice mijlocesc trecerea impulsului nervos la organul efector. Glandele sudoripare, cu toate că au o inervaţie simpatică, sînt excitate prin intermediul acetilcolinei. Secreţia sudorală. (sudoarea) este alcătuită din apă 95% şi substanţe minerale, dintre care NaCl este în mare cantitate. Totalul secreţiei sudorale poate atinge 2 litri în 24 de ore, iar la cei ce fac eforturi susţinute sau lucrează la temperaturi ridicate, această cantitate poate ajunge pînă la 8— 10 litri în 24 de ore. In mod normal, doar circa 250 ml sînt eliminaţi în 24 de ore. Datorită existenţei secreţiei sudorale, pielea are un rol important în termoliză şi excreţie. In anumite boli, glandele sudoripare pot elimina substanţe care în mod normal nu intră în alcătuirea secreţiei sudorale. Astfel, în diabet,, se elimină prin piele cantităţi însemnate de glucoză. Ştiinţa care se ocupă cu studiul, diagnosticul şi tratamentul bolilor de piele se numeşte dermatologie.
Piestany, staţiune balneară din Republica Socialistă Cehoslovacă; posedă reputate nămo-
283
\uriaşi ape minerale termale recomandate în reumatism, gută, boli circulatorii şi nervoase.
pioree alveolară (parodontoză, amfodentoză), boală răspîndită, care atacă ţesuturile din jurul dinţilor (aşa-numitul parodont sau -amfodont), gingia, osul maxilarelor (apofizele alveolare), periostul dintelui, cimentul rădăcinii. Pioreea alveolară se întîlneşte mai ales după vîrsta de 40 de ani şi se caracterizează prin slăbirea progresivă a fixării dinţilor, ducînd la mobilitatea lor, însoţită de resorbţia marginii osoase a maxilarului, roşeaţă inflamatoare a gingiilor, dezlipirea acestor dinţi cu formarea unor „pungi gingivale“, depunere de tartru (piatră) dentar, adesea cu un miros caracteristic, greoi, în gură; de cele mai multe ori, dar nu totdeauna, în pungile gingivale .apare puroi, de aceea denumirea de pioree alveolară (supuraţie alveolară), nu este prea •exactă. Profilaxia pioreei alveolare constă în îngrijirea minuţioasă a dinţilor.
Pirogov Nikolai Ivanovici (1810—1881), chirurg, anatomist şi pedagog rus. Experienţa de chirurg militar pe care a acumulat-o în cursul asediului Sevastopolului se reflectă în clasica sa lucrare:	„Principiile chirurgiei
generale de campanie“ (1864). Fiind considerat cel mai competent specialist în problemele medicinei de război, în 1870 a fost invitat să
Nikolai Ivanovici Pirogov
cerceteze spitalele militare şi ambulanţele armatelor beligerante franceze şi prusiene. In 1877 a vizitat ţara noastră, în drum spre cîmpurile de luptă din Bulgaria. Pirogov a imaginat şi inovat numeroase tehnici operatorii şi a introdus anestezia în chirurgia de
campanie. El este autorul unui monumental atlas de anatomie topografică. Marele savant s-a preocupat de modernizarea învăţămîntului medical şi de organizarea continuei perfecţionări profesionale a medicilor. De asemenea, a militat pentru democratizarea învăţămîntului elementar şi de cultură generală, luînd poziţie împotriva discriminărilor de clasă în materie de educaţie. In repetate rînduri a luat atitudine împotriva samavolniciilor regimului ţarist şi în apărarea libertăţilor cetăţeneşti.
pistrui, pete galbene-brune, de dimensiuni variabile, de la mărimea unei gămălii de ac, pînă la aceea a unui bob de linte, apărînd pe regiunile descoperite ale corpului şi în special pe faţă, primăvara, sub influenţa soarelui. Deseori au un caracter familial şi apar la oamenii cu pielea albă, fină, la blonzi şi la cei cu părul roşu, foarte rar la bruneţi. Ferirea regiunilor descoperite ale pielii de acţiunea razelor ultraviolete ale soarelui începînd din lunile februarie-martie poate preîntîmpina apariţia pistruilor într-un grad oarecare. Acidul paraaminobenzoic, unele antimalarice de sinteză, bromhidratul de chinină, încorporate în diverse creme, exercită un rol protector. Pistruii apăruţi pot fi depig-mentaţi într-o oarecare măsură prin* fricţio-narea pielii cu suc de lămîie, cu perhidrol 3% sau cu sirop perhidrolat 5—10% şi unguent mercuro-salicilic. Întrucît nu toată lumea subscrie la ideea că pistruii ar diminua graţia (ba uneori dimpotrivă), lupta împotriva acestor pigmentări inofensive devine, în unele cazuri, inutilă.
pitiriazis versicolor, boală de piele produsă de o ciupercă care parazitează partea superficială a stratului cornos al pielii. Pe trunchi (piept, spate), mai rar pe gît, apar pete mici, de culoare discretă maronie, cu o descua-maţie abia perceptibilă. Ciupercile formează un ecran faţă de razele solare, astfel că bolnavii care vor să se bronzeze apar ca stropiţi cu pete albe. Boala este puţin contagioasă şi de obicei nu provoacă mîncărimi. Tratamentul constă în folosirea, după indicaţiile medicului, de soluţii şi alifii ce cuprind substanţe care produc descuamarea pielii şi au un efect antimicotic: sulful, gudronul, acidul salicilic, iodul şi altele. Boala persistă şi recidivează la unele persoane în legătură probabil cu o anumită sensibilitate a pielii. în marea majoritate a cazurilor, soţul (sau soţia) nu se contaminează. Este bine ca tratamentul să se repete cel puţin o dată pe an primăvara.
Piuariu-Molnar Ioan (1749—1815), medic şi animator cultural romîn din Transilvania. Este primul romîn care a dobîndit diploma de medic. A fost un oftalmolog vestit, chemat să efectueze operaţii şi la Viena. în 1791 a devenit profesor al Academiei medico-chirurgicale din Cluj. A publicat broşuri de popularizare, o gramatică şi un dicţionar german-romîn şi a încercat, fără succes, să editeze o gazetă romînească.
284
piurie, termen întrebuinţat la sugar pentru infecţiile căilor urinare (pielită, pielonefrită) şi care desemnează prezenţa de puroi sau de leucocite alterate şi de germeni microbieni în urină. Fiindcă la sugar, pe de o parte, mijloacele pentru investigaţia sediului unei infec-
tică, care este subţire, de culoare cenuşie, şi transparentă. Prin ea se văd ramificaţiile arterelor şi venelor ombilicale din unirea cărora se formează cordonul ombilical. Marginile placentei se continuă cu membranele care formează punga amniotică. Greutatea
Inserţia placentei pe peretele uterin:	1	—	superioară; 2 — mijlocie; 3 — Inferioară; 4 — placentă
praevia (parţial); 5 — placentă praevia (total).
ţii urinare sînt greu de manevrat şi, pe de altă parte, infecţia este mai puţin localizată, se întrebuinţează termenul generic de piurie, care nu se referă Ia localizare. Boala se produce fie în cadrul unei septicemii, fie în urma stazei urinare (prin malformaţie congenitală sau calculi în căile urinare), fie ca o complicaţie a unei boli renale preexistente (nefrită cronică, nefroză). Boala se manifestă la sugar prin febră, diaree, vărsături (urmate de deshidratare), prin crize de paloare şi uneori prin semne care simulează o infecţie meningiană (redoarea cefii). La copilul mare există dureri la micţiune, micţiuni frecvente sau enurezis nocturn. In urină se găsesc leucocite alterate (piurie), un număr crescut de bacterii (bacte-riurie), albumină, hematii. Microbii cei mai des întîlniţi la copil sînt bacilul coli, streptococul, stafilococul, bacilul proteus, piocianicul. Se consideră că pentru vindecarea bolii şi împiedicarea transformării ei într-o infecţie cronică, care poate antrena cu timpul insuficienţa renală, trebuie acordată mare atenţie tratamentului prelungit cu antibiotice (la început continuu, apoi discontinuu), pînă la dispariţia germenului din urină, controlată prin cîteva uroculturi. Pentru aceasta se recomandă antibioticul care s-a dovedit prin experienţa clinică cel mai util în infecţia cu microbul respectiv, fără a se ţine seama în mod absolut de indicaţiile date de antibio-gramă.
placentă, organ de formă discoidală (ca o plăcintă), avînd una din feţe prinsă pe peretele uterului, iar cealaltă comunicînd cu fătul prin intermediul cordonului ombilical. Faţa dinspre uter se numeşte suprafaţă maternă şi este uşor convexă, lucioasă, neregulată, fiind formată din numeroase proeminenţe numite cotiledoane. Faţa dinspre făt se numeşte faţa fetală şi este acoperită de membrana amnio-
placentei este de 500-600 g, cam 1/6 din greutatea fătului. Prin placentă, fătul primeşte din sîngele mamei oxigen şi substanţe hrănitoare şi tot prin placentă bioxidul de carbon şi produsele de metabolism ale fătului trec din sîngele său în cel matern. Placenta constituie o barieră care împiedică trecerea microbilor de la mamă la făt. Toxinele bacteriene însă, ca şi virusurile, pot pătrunde prin filtrul placentar. Majoritatea substanţelor medicamentoase luate de mamă, precum şi alcoolul sau nicotină, trec de asemenea avînd asupra fătului o influenţă negativă. Placenta are şi rolul unei glande cu secreţie internă, ea secre-tînd diverşi hormoni. După naşterea copilului placenta se desprinde de pe peretele uterului şi este expulzată prin contracţii de către uter împreună cu membranele amniotice. Dacă nu se elimină în totalitate, este necesară extracţia manuală a resturilor placentare din uter, altfel prezenţa lor produce hemoragii. Placenta praevia, placentă care în loc să fie inserată pe fundul uterului, cum este normal, se prinde pe segmentul inferior al uterului, în totalitate sau în parte. Cauza inserţiei anormale a placentei pare a fi endometrita de care suferă femeia înainte de a rămîne însărcinată. Placenta praevia se manifestă prin metroragii (hemoragii uterine), care apar în ultimele luni ale sarcinii. Hemoragia apare brusc, fără nici o cauză aparentă şi fără dureri, de obicei în timpul nopţii. Deoarece hemoragia poate duce la moartea intrauterină a fătului sau, în cazuri mai rare, chiar la moartea gravidei, orice femeie care pierde sînge în ultimele luni ale sarcinii trebuie internată în spital. Tratamentul constă în administrarea de antispastice, repaus absolut la pat, iar la nevoie, declanşarea naşterii sau operaţie cezariană.
plămîn, organe respiratorii situate în torace„ de o parte şi de alta a regiunii centrale, numite
285
mediastin. Fiecare plămîn are aspectul unei prisme cu	un vîrf situat superior, o	bază
în contact	cu muşchiul diafragm, o	faţă
costală şi	una mediastinală. Plămînul
drept are un volum mai mare de cît cel	stîng
datorită faptului că de partea stîngă a toracelui se află situată şi inima. Două şanţuri (scizuri) de partea dreaptă şi unul de partea stîngă împart plămînii în respectiv trei şi doi lobi pulmonari. Lobii pulmonari sînt formaţi la rîndul lor din unităţi anatomice şi funcţionale mai mici, numite lobuli. In fiecare lobul există cîţiva saci alveolari, ai căror pereţi prezintă nişte scobituri numite alveole pulmonare. Sacii alveolari comunică cu căile respiratorii prin bronhiole mici, din a căror unire rezultă	bronhiolele	mai	mari,	bronhiile,
care la	rîndul lor	se continuă cu	traheea,
laringele, faringele şi cavităţile nazale, alcătuind împreună aşa-zisele căi respiratorii. Aerul intră prin căile respiratorii şi ajunge în .sacii alveolari, unde cedează oxigen şi se încarcă	cu bioxid de	carbon.	Intrarea	şi ieşirea
aerului	din plămîn	poartă	numele	de venti-
laţie pulmonară. Oxigenul trece prin peretele alveolei în sîngele din capilarele care înconjură fiecare alveolă. Acest proces se numeşte hematoză. Bioxidul de carbon urmează un drum invers. Schimburile amintite au loc pe toată suprafaţa alveolelor pulmonare. Bronhiile, arterele şi venele în legătură cu plămînul intră sau ies din acesta înspre partea^ mediastinală, într-o zonă numită hil. In această regiune se găsesc .şi ganglionii limfatici în care ajunge limfa de la plămîn. Aceşti ganglioni, în special după vindecarea afecţiunilor pulmonare de origine tuberculoasă, se calcifică, apărînd la controalele radiologice pulmonare, sub forma ganglionilor calcificaţi hilari care nu au nici o importanţă de gravitate. Intre lobulii pulmonari se găseşte un ţesut conjunctiv, bogat în fibre elastice, care asigură plămînului un anumit grad de elasticitate. In timpul inspiraţiei, datorită acţiunii muşchilor toracelui, cavitatea toracică se măreşte de volum, antrenînd o mărire corespunzătoare de volum a plămînilor, fapt care favorizează intrarea aerului în plămîn. în timpul expiraţiei, datorită încetării acţiunii muşchilor respiratorii, plămînul îşi revine la volumul iniţial ca urmare a elasticităţii sale, care îl retractă. In unele boli zonele infectate din plămîn prezintă fenomene de congestie sanguină (congestie pulmonară) sau apariţia de lichide anormale, puroi în alveole şi bronhii. Zonele bolnave sînt excluse prin aceasta de la funcţia respiratorie a plămînului (vezi şi respiraţie). Plămîn de oţel, aparat cu ajutorul căruia se face respiraţie artificială. In acest aparat, bolnavul intră cu totul, doar capul şi gîtul rămîn afară. Principiul constă în crearea unei presiuni pozitive în interiorul aparatului care, apăsînd pe toracele bolnavului, determină
expiraţia, urmată apoi de o presiune negativă, care determină extensia toracelui şi deci inspiraţia. Aparatul funcţionează cu curent electric, dar la nevoie poate funcţiona şi
Plămîn de otel.
manual. Se foloseşte în cazuri în care există
o	paralizie a muşchilor respiratori, în boli cum ar fi de pildă poliomielita.
pleură, învelişul seros al plămînului. Este format din două foiţe lipite una de alta, între care există un strat fin de lichid (lichid pleural), care ajută atît la menţinerea aderenţei celor două foiţe, cît şi la alunecarea uneia pe cealaltă. Pleura înveleşte întreg plămînul, intrînd şi în şanţurile care despart lobii pulmonari între ei. La locurile unde pleura parietală (în contact cu peretele toracic) se continuă cu pleura viscerală (în contact cu plămînul), se află sinusurile pleurale, loc unde se adună de obicei în cazuri de inflamaţie lichidul pleural. In cazuri anormale, între foiţele pleurei poate intra aer (pneumotorax), fie în urma unui accident, fie în scop terapeutic. Alteori, în cavitatea pleurală poate apărea lichid, puroi sau ţesut conjunctiv, care sudează cele două foiţe, împiedicînd alunecarea lor (simfiză pleurală).
pleurezie, inflamaţie a pleurei însoţită sau nu de un revărsat (exsudat) lichidian. Cînd este uscată (pleurită) se traduce printr-un junghi toracic, tuse seacă, transpiraţii, lipsa poftei de mîncareşi o stare subfebrilă. Ea este de cele mai multe ori expresia'unei tuberculoze, alteori a unei pneumonii sau septicemii şi cîteodată a unei uşoare inflamaţii pleurale care se poate vindeca de la sine. Pleurezia obişnuită cu lichid (pleurezie serofibrinoasă) este de regulă de natură tuberculoasă, manifestîn-du-se cu semne ca de pleurită; la examenul clinic, însă, confirmat şi de radiologie, se
;286
constată prezenta lichidului în cavitatea pleu-rală. Puncţia exploratoare (vezi toracenteză) stabileşte natura lichidului. Tratamentul pleme-ziei obişnuite este acelaşi ca şi pentru tuberculoză, adică prin tuberculostatice, la care se adaugă tonice generale şi vitamine. Uneori, toracenteza evacuează un lichid purulent în care se determină prezenţa diverşilor germeni. Vindecarea acestor pleurezii purulente se poate obţine cu antibioticele corespunzătoare germenului identificat şi cu ajutorul drenajului chirurgical.
ploşniţe, ordin de insecte*care numără cîteva mii de specii*. Sînt foarte răspîndite atît pe uscat, cît şi în apă. Unele specii se hrănesc cu vegetale, altele cu animale; printre cele dintîi, multe sînt dăunătoare culturilor agricole; printre cele din urmă, există paraziţi ai animalelor homeoterme (găini, porumbei,_ cîini, şoareci) şi ai omului (ploşniţa de pat). In locuinţa omului, ploşniţa trăieşte în crăpăturile zidurilor, în tapete, mobilă, în special în paturi şi saltele. Poate rezista multă vreme fără hrană. Muşcăturile ploşniţelor provoacă o iritaţie a pielii. Pentru a preveni înmulţirea ploşniţelor trebuie să se menţină curăţenia locuinţei, a paturilor, saltelelor, a mobilei tapisate, a covoarelor. Ploşniţele de pat sînt rezistente la frig (de aceea, ţinerea obiectelor şi a mobilei la ger pentru a distruge ploşniţele este inutilă). Distrugerea ploşniţelor se face prin metode chimice şi fizice. Printre preparatele chimice se folosesc praful DDT şi piretru; praful de hexacloran se presară numai pe locurile unde s-au adunat ploşniţele. Aceste substanţe se lasă pe suprafaţa obiectelor timp de 3—4 zile. Se pot folosi, de asemenea, gazul, terebentina sau un amestec din amîndouă. Operaţia se repetă peste 10— 12 zile, pînă cînd vor fi distruse toate insectele. Dintre metodele fizice se foloseşte căldura uscată (flacăra lămpii de benzină), vapori de apă. In locuinţele cu mai multe apartamente este obligatoriu ca toţi locatarii să facă deparazitarea deodată.
pneumoconioză, afecţiune a aparatului respirator, cu mers lent şi progresiv, provocată de inhalarea pulberilor, care determină infla-maţia şi apoi scleroza plămînilor. încărcarea plămînilor cu pulbere de cărbune (antracoză) se observă la muncitorii din minele de cărbuni şi mai ales acolo unde nu se respectă regulile de protecţie a muncii; nu este gravă. Inhalarea de pulberi de bioxid de siliciu (silicoză) poate provoca o pneumoconioză foarte severă care se întîlneşte la mineri, sticlari, cioplitori de piatră; tot severă este inhalarea de pulberi de azbest (azbestoză). Mai sînt şi alte pneumoco-nioze, mai puţin frecvente, ca sideroza, rezultată din inhalarea particulelor de săruri de fier, berilioza, provocată de beriliu, metal folosit la fabricarea lămpilor fluorescente, bisinoza, datorită inhalării de pulbere vegetală de către
cei care lucrează la prelucrarea bumbacului etc. Semnele pneumoconiozelorsînt şterse la început; abia în fazele mai avansate se instalează dispneea; de aceea, mijlocul cel mai important pentru descoperirea timpurie a bolii îl constituie radioscopia şi radiografia care se practică în cadrul controlului periodic la toţi muncitorii din industriile susceptibile de a provoca pneumoconioză. Un diagnostic precoce este foarte important, pentru a feri muncitorul de complicaţia de temut a tuberculozei asociate (în silicoză mai ales).
pneumonie, inflamaţie a alveolelor pulmonare interesînd o zonă limitată sau un lob întreg al plămînului. Boala este provocată de germeni diverşi (pneumococ, streptococ, stafilococ) şi favorizată de frig, umezeală, surmenaj. începutul pneumoniei are loc, de regulă, cu un frison urmat de o creştere mare de temperatură; alteori, acest început constă într-o stare de oboseală însoţită de guturai care este luată drept „o stare gripală". în ziua următoare frisonului sau după cîteva zile de aşa-zisă gripă se instalează un junghi toracic, dispnee pronunţată şi tuse seacă, chinuitoare. Curînd tuşea devine umedă, pierzînd caracterul supărător şi aducînd după sine o expectoraţie caracteristică, vîscoasă şi ruginie. Febra se menţine ridicată 7—10 zile, după care scade, fie brusc în criză, fie treptat. Examenul radiologie confirmă prezenţa focarului pneumonie pe care l-a constatat medicul pe baza semnelor generale şi a celor reieşite din examinarea bolnavului. în ultimii ani s-au semnalat frecvent unele pneumonii denumite atipice provocate de virusuri şi în care inflamaţia interesează mai puţin alveolele şi mai mult ţesutul fibros al plămînului. Lor le aparţin semnele mai şterse, care le fac să fie luate drept stări gripale. La examenul radiologie, în locul focarului de pneumonie se constată prezenţa unor dungi fine care pleacă dinspre hilul pulmonar spre periferie, asemănătoare unor „mustăţi“ sau unui „păr pieptănat". Tratamentul pneumoniei constă în administrarea de antibiotice (penicilină, aureomicină, cloramfenicol), vitamină C, expectorante, piramidon şi revulsive locale (prişniţe, ventuze).
pneumoterapie, metodă care foloseşte în scop terapeutic inspirarea aerului comprimat sau rarefiat. Aerul comprimat concentrează oxigenul atmosferic corespunzător presiunii respective, ceea ce îmbunătăţeşte oxigenarea sîngelui la nivelul alveolelor pulmonare. Totodată creşterea presiunii atmosferice uşurează inspiraţia la bolnavii cu stări patologice respiratorii. Aerul rarefiat are efecte contrarii; el uşurează expiraţia la bolnavii care au tulburări ca emfizemul pulmonar de pildă. Pneumo-terapia se practică cu ajutorul camerelor pneumatice şi a aparatelor pneumatice individuale de respiraţie alternativă. Nu se indică tratament
287
cu aer comprimat sau rarefiat la bolnavii circulatori decompensaţi, în angina pectorală, tuberculoza pulmonară evolutivă, hemoragiile respiratorii.
Cameră pneumatică
pneumotorax spontan, afecţiune caracterizată prin prezenţa de aer în cavitatea pleurală. începutul bolii survenind cu prilejul unui mic efort respirator (de exemplu, tuse) şi fiind tradus printr-o durere toracică atroce, dispnee impresionantă şi senzaţie de greutate în piept. Se mai asociază o stare de şoc, cu răcirea extremităţilor, învineţeală, transpiraţii reci, anxietate. Mersul mai departe al fenomenelor este variat; acestea pot progresa (pneumotorax cu supapă) sau dimpotrivă să se reducă treptat, pe măsură ce aerul se resoarbe de la sine. Tratamentul pneumotoraxului are la început un caracter de urgenţă: morfină, oxigen, pen-tazol şi, dacă asfixia progresează, puncţie pleurală pentru evacuarea aerului. După ce au trecut fenomenele acestea se continuă cu tratamentul de bază, constituit aproape de regulă din tuberculostatice, deoarece cel mai frecvent rămîne pneumotoraxul tuberculos.
pojar (rujeolă), boală infecto-contagioasăacută endemo-epidemică, foarte frecventă la copii, caracterizată clinic prin febră, catar al mucoaselor, exantem şi enantem caracteristice. Con-tagiozitatea este foarte mare, 95%. Agentul patogen este un virus foarte puţin rezistent în mediul extern, care se găseşte în secreţiile lacrimale, rino-faringiene şi în sîngele bolnavului. Sursa de infecţie: omul bolnav în ultimile zile ale perioadei de incubaţie şi în perioada eruptivă. Calea de transmitere: aerogenă. Incubaţia : este asimptomatică, durează 10— 12 zile (minimum 9 zile, maximum 14 zile). Cînd se administrează bolnavului gamma-globulină
în timpul perioadei	de incubaţie,	aceasta	se
poate prelungi	pînă	la 28 de zile.	Uneori,	la
sfîrşitul perioadei de incubaţie, pot apărea subfebrilitate,	uşor	catar nazo-faringian	şi
conjunctival, bolnavul devenind contagios. Invazia este perioada preeruptivă de 3—4 zile. începe adesea brusc, cu febră timp de 2—3 zile (39—40°). In ajunul apariţiei erupţiei, scade pentru o zi, apoi creşte o dată cu instalarea erupţiei (curbă de aspect bifazic). Starea generală se înrăutăţeşte, apar dureri de cap, inapetenţă, oboseală, dureri musculare, catar al mucoaselor,	datorită apariţiei	erupţiei	la
nivelul lor (enantem). Bolnavul are ochii roşii, înlăcrimaţi, pleoapele uşor umflate, ca şi cum ar fi plîns, îl supără lumina şi de aceea stă cu, pleoapele pe jumătate închise; îi curge nasul, strănută. Catarul cuprinde descendent şi restul mucoasei respiratorii, vocea este răguşită chiar afonă (laringele inflamat), tuse frecventă chinuitoare (bronhiile şi traheea sînt prinse) şi; uneori pneumonii interstiţiale (plămînul). I-e mucoasa bucală, în dreptul molarilor, vom vedea un semn caracteristic, care constă în apariţia unor pete mici albe, de mărimea unei gămălii de ac (ca grăunţele de griş), răspîndite pe mucoasa roşie (semnul Filatov-Koplik, care durează 2—3 zile). Fundul gîtului este roşu-aprins, iar pe vălul palatin se văd pete punctiforme roşii-vişinii, care corespund unor mici hemoragii pe mucoase. Perioada de stare (eruptivă) durează 5—6 zile şi este dominată de apariţia exantemului (erupţie). Erupţia apare la 3—4 zile de la începutul bolii, întîi în dosul urechii, apoi pe faţă şi pe gît. In ziua următoare apare un nou puseu eruptiv, care cuprinde toracele, abdomenul, iar după 3—4 zile se extinde la membre. Exantemul este format din macule roşii (pete roşii) catifelate şi care dispar la presiune, cu contur bine delimitat, de diferite mărimi şi uşor reliefat. De obicei, petele confluează, dar cu piele sănătoasă între ele. în această perioadă, temperatura, fenomenele catarale, se accentuează, durează 3—4 zile, după care încep să scadă treptat. în caz de administrare de gamma-globuline în perioada de incubaţie, boala poate lua o formă uşoară, atenuată. Rujeola necomplicată se vindecă totdeauna. Complicaţiile cu bronhopneu-monie, encefalită, laringită rujeolică, otită dau caracterul de rujeolă severă. Perioada de des-cuamaţie (sau piele pigmentată) corespunde cu convalescenţa. Profilaxie: rujeola face parte din grupa B a bolilor transmisibile (declararea numerică, izolare la spitalul de boli contagioase numai în formele complicate). în focar, depistarea precoce. Izolarea şi suspectarea contacţilor sînt necesare. Pentru copiii contacţi şi sub
3	ani sau cu alte boli se face profilaxie cu gamma-globulină (sau sînge total de adulţi sau ser de convalescent). Tratamentul igieno-dietetic constă în izolarea bolnavilor. Se va da atenţie îngrijirii tegumentelor şi mucoaselor. Se fac gargarisme cu ceai de muşeţel, instilaţii
288
nazale şi oculare cu soluţie de acid boric sau protargol 2%. Camera bolnavilor trebuie să fie bine aerisită (18—20°). In perioada febrilă se dă regim lacto-hidric' şi fructe. După scăderea febrei, regim obişnuit. Ca tratament simptomatic se administrează piramidon şi împachetări în caz de febră, calmante ale tusei (codeină, dionină), expectorante (infuzie). Tratamentul complicaţiilor se face numai la spital (antibiotice, sedative, ser de convalescent).
poliartrita cronică evolutivă, boală inflamatoare, nesupurativă, a mai multor articulaţii, cu evoluţie cronică către deformaţii şi anchiloze, responsabilă din această cauză de mari invalidităţi. Această boală se întîlneşte în 80% dintre cazuri la persoane între 20 şi 50 de ani, mai frecvent la femei de cît la bărbaţi, începutul bolii este mai totdeauna lent şi înşelător: bolnavii se plîng de dureri reumatice însoţite de stări nervoase, cu irascibilitate şi insomnii. Uneori, ei au ca semne de început: lipsa poftei de mîncare, pierderea în greutate, febră moderată, transpiraţii la mîini şi picioare. Această stare se instalează de obicei după o infecţie generală, oboseală, un şoc emoţional sau o expunere prelungită la frig. Dacă se pune diagnosticul în această perioadă şi se aplică tratamentul, atunci se poate evita instalarea unei invalidităţi articulare. Această fază poate să dureze luni şi ani, fără să apară manifestări articulare persistente. Progresiv apar tumefieri articulare simetrice, care prind pumnii, genunchii şi mai ales degetele mîinii, ce iau aspectul caracteristic de fus. Urmează perioada de deformare şi de anchiloză a articulaţiilor, cu incapacitate funcţională şi stare de epuizare generală. Dar nu numai articulaţiile sînt prinse în acest stadiu avansat al bolii; muşchii din jurul lor se topesc progresiv, lăsînd să iasă şi mai bine în relief deformarea articulaţiilor. Avînd în vedere grava infirmitate la care poate conduce poliartrita cronică evolutivă, se impune ca diagnosticul ei să fie pus în stadiile de început, atunci cînd tratamentul este mai eficace şi procesul de deformare şi anchilozare a articulaţiilor nu s-a instalat încă. Tratamentul urmăreşte în primul rînd suprimarea durerii, care se obţine cu ajutorul aspirinei, piramidonului, salicilatului. Injecţiile cu săruri de aur, bine adaptate fiecărui caz în parte, cortizonul şi derivaţii lui, antimalaricele de sinteză, ca şi injecţiile cu hidrocortizon la nivelul articulaţiei bolnave, reduc procesul inflamator şi permit aplicarea unui complex de măsuri meni le să redea articulaţiei funcţia compromisă. Repausul la pat trebuie combinat cu exerciţii de mişcare a articulaţiei bolnave. Aceste exerciţii se adresează articulaţiilor la care procesul de îmbolnăvire manifestă oarecare semne de regresare şi au în permanentă în vedere să nu obosească bolnavul. Mişcările sînt ajutate de masaj sau aplicare de căldură locală (împachetări cu parafină, băi de lumină). Tot în perioadele de liniştire a bolii se indică
19-1652
tratament balnear la Tekirghiol, Govora, Her culane, Bazna, Amara. Cînd cu toate aceste măsuri boala a dus la deformaţii articulare definitive importante, se recurge la tratamentul ortopedic sau chirurgical.
polichistică renală (boala), boală congenitală caracterizată prin transformarea parenchimu-
Rinichi polichistici.
lui renal în numeroase chisturi de diferite mărimi. Este bilaterală şi de multe ori coexistă şi cu alte anomalii (chisturi hepatice). Aspectul rinichilor polichistici este caracteristic, suprafaţa fiind presărată cu numeroase chisturi care dau aspectul de ciorchine de strugure. Clinic, se manifestă prin semnele unei scleroze renale (poliurie, densitatea scăzută a urinii
1	004—1 006, hipertensiune arterială), ale unei nefrite albu.minice (dureri lombare, edeme, albumină în urină) sau prin hematurii. De multe ori este descoperită întîmplător, cu ocazia unui examen medical. La palpare se simt rinichii mult măriţi de volum, cu suprafaţa neregulată. Diagnosticul de siguranţă se pune prin examenele radiologice. Evoluţia este lentă şi progresivă. Funcţia renală scade treptat, ducînd la insuficienţă renală, în general în jurul vîrstei de 50 de ani. Prin tratamentul medical care urmăreşte protejarea rinichiului prin repaus şi regim alimentar se obţin supravieţuiri chiar peste vîrsta de 60 de ani.
policlinică, unitate medicală de mare însemnătate în acordarea asistenţei de specialitate bolnavilor care se pot deplasa. Policlinica (de adu^i, de copii, de întreprindere) deserveşte un anumit teritoriu şi este împărţită în servicii de specialitate (medicină internă, chirurgie, obstetrică-ginecologie, urologie, dermato-veno-rologie, oto-rino-laringologie, oftalmologie, stomatologie, neurologie, endocrinologie, cardiologie, gastro-enterologie, reumatologie, radiologie, laborator, fizioterapie, expertiza medicală a capacităţii de muncă etc.), care primesc, pe baza unor bonuri de ordine, bolnavii care s-au înscris la fişier şi îşi aşteaptă rîndul în mod disciplinat. Bolnavii grav au prioritate. Pentru bolnavii care solicită asistenţa policlinicii este
289
deosebit de avantajos sistemul reţinerii dinainte a orei de consultaţie. Policlinica dirijează activitatea profilactică pe teritoriul ei, acordînd
Policlinică nou-construilă la Tilu.
sprijin şi îndrumare prin specialiştii ei circumscripţiilor sanitare aferente. Totodată, organizează serviciul de gardă pentru cazurile care survin în afara orelor de program şi pentru soluţionarea urgenţelor la domiciliu.
Policlinică nou construită la Suceava.
poliglobulie, sporire a numărului de globule roşii din sînge dincolo de limitele fiziologice (peste 5 000 000—5 500 000 pe mm3). Poli-globulia poate fi simptomatică atunci cînd oxigenarea globulelor roşii în plămîni este defici-
tară, ca în poliglobulia de altitudine, sclerozele pulmonare, malformaţiile congenitale ale inimii, insuficienţa cardiacă etc. Poliglobulia adevărată este însă o boală de sine stătătoare, în care numărul eritrocitelor depăşeşte 7 000 000 pe mm3. Caracteristic pentru această boală este roşeaţa vineţie a feţei, mucoaselor şi a palmei. Bolnavii au dureri de cap, senzaţie de căldură în obraji, vîjîieli în urechi. Cînd boala avansează, circulaţia sîngelui se îngreunează, apă-rînd dispnee şi uneori hemoragii sau tromboze. In tratamentul acestei poliglobulii se foloseşte fosforul radioactiv.
polinivrită, boală caracterizată prin pareza sau paralizia simetrică a membrelor, mai ales a picioarelor, însoţită de amorţeli, arsuri, furnicături şi în special dureri la apăsarea muşchilor în aceleaşi locuri unde există şi deficitul motor, din cauza unor infecţii (îndeosebi dif-terie, febră tifoidă, gripă), intoxicaţii (prin, consum de băuturi alcoolice în cantităţi mari sau consum zilnic de cantităţi moderate, la alcoolicii cronici, prin ingerarea de arsenic, taliu, plumb, accidental sau prin lipsa măsurilor de protecţie a muncii, la tipografi, vopsitori) carenţe (lipsă) de vitamine prin alimentaţie deficitară (avitaminoza Bx prin consum de orez decorticat mai ales la popoarele din ţările calde, avitaminoza PP sau pelagra, boli cronice ca-şectizante care duc la producerea de toxine în organism, ca diabetul, uremia, cancerul, cauze alergice, extrem de rare, prin sensibilizarea organismului la unele medicamente, alimente, seruri, vaccinuri, boli degenerative, în foarte rare cazuri, datorită unor tulburări de metabolism. O boală asemănătoare cu po-linevrita este poliradiculonevrita, a cărei cauză este în special virotică, cînd vorbim de poli-radiculonevrită primitivă, cea secundară avînd de obicei aceleaşi cauze cu polinevrita. Diagnosticul îl poate preciza numai medicul. Boala se vindecă dacă se înlătură la timp cauza şi se face un tratament corespunzător (antibiotice după germenul care a generat-o, vitamine Bi, B12, PP). Polinevritele degenerative nu au tratament curativ (de vindecare), ci numai de întărire a organismului.
poliomielită, boală infecţioasă acută, care atacă sistemul nervos, în special materia cenuşie a măduvei spinării. Deoarece poliomielita se întîlneşte mai frecvent la copii şi în cazurile grave se caracterizează prin paralizii, boala este denumită şi paralizie infantilă. Prima epidemie a fost observată de Bell, în Insula Sf. Elena, în 1834. In 1840, Heine delimitează boala şi-i dă denumirea de paralizie spinală infantilă, iar Medin din Stockholm redă o des-scriere corectă al stadiului acut al bolii, de unde denumirea şi de boală Heine-Medin. La începutul secolului al XX-lea, poliomielita a început să apară mai frecvent, uneori sub formă de mari epidemii. Astfel de epidemii au izbucnit în ţările scandinave, Germania şi S.U.A.
290
De exemplu, în S.U.A., între 1950 şi 1956 s-au înregistrat peste 190 000 de cazuri la copii şi adulţi, în Danemarca, în_ 1952, 5 000 de cazuri, într-o perioadă scurtă. Incepînd din 1927 s-au •observat izbucniri epidemice de poliomielită ■şi în ţara noastră. In R.P.R., au fost în 1957 un număr de 5 400 de cazuri. Agentul patogen al poliomielitei face parte din microorganismele •cele mai mici — virusuri. Cercetînd virusul poliomielitei la microscopul electronic, s-a putut stabili că are o formă sferoidală şi o mărime de circa 25—32 milimicroni. El rezistă un timp îndelungat în apă, lapte, se găseşte în apele de scurgere. Virusul moare după o fierbere de
10—12 minute; de asemenea, piere în soluţie de hipermanganat de potasiu (1:1 000) şi de apă oxigenată (1: 100). Virusul poliomielitei este de trei tipuri: I, II şi III. Formele cele mai grave de paralizii sînt provocate de tipul I. Contaminarea se poate produce prin contact direct cu bolnavul sau cu purtătorul de virus {vezi purtător de germeni). Un rol mare în răspîndirea bolii îl au apele de scurgere şi sursele de apa potabilă infectate. De obicei, virusul pătrunde în organism prin aparatul digestiv, mai rar prin căile respiratorii. Boala este mai frecventă vara şi toamna; cazuri izolate se observă iarna şi primăvara. Se îmbolnăvesc în special copiii între 2 şi 7 ani; mai rar copiii mai mari şi adulţii. Incubaţie: se face între2şi21 dezile; esteasimptomatică. Incubaţia este scurtă în formele bulbare care apar după amigdalectomiile făcute în perioada epidemică. Invazia sau perioada prodromală: temperatura creşte pînă la 38—39° şi mai mult, apar fenomene catarale (guturai şi traheită), ca în gripă; se observă, de asemenea, tulburări gastrointes-tinale. Perioada de latenţă: după 2—4 zile, simptomatologia bolii cedează complet timp de 1 — 4 zile. Perioada de stare. Temperatura creşte din nou. Distingem în această perioadă alte două subperioade şi anume: perioada pre-paralitică, ce durează în medie de la cîteva ore la 5-10—14 zile, care uneori poate să lipsească, boala trecînd direct în perioada paralitică. In a 3-a—a 5-a zi de boală apar tulburări motorii: pareza (paralizia parţială) sau paralizia unuia sau mai multor membre. O dată cu dezvoltarea simptomelor amintite pot apărea diferite senzaţii dureroase, care îngreunează mişcările şi bolnavii sînt nevoiţi să stea în poziţii silite. Se pot observa dureri articulare ceea ce face ca poliomielita să fie luată drept reumatism. Manifestarea simptomelor descrise în perioada incipientă este legată de acţiunea generală a virusului în timpul circulaţiei lui în sînge şi în intestin. Parezele şi paraliziile apar în urma lezării diferitelor sectoare ale sistemului nervos, în special ale materiei cenuşii din măduva spinării. Dacă inflamaţia cuprinde unele sectoare ale sistemului nervos superior, ca de exemplu bulbul în care sînt situaţi centrii respiratori şi al circulaţiei, pot surveni tulburări de respiraţie (pînă la parali-
zarea ei) şi de circulaţie, cu o creştere considerabilă a temperaturii sanguine. Dacă este atacat creierul, pot apărea simptome de encefalită (inflamaţia creierului), convulsii, stare de somnolenţă, afecţiuni ale nervilor cranieni (facial, oculomotor). Dacă sînt atinse membranele cerebrale (meningiene) apar simptome de meningită, dureri de cap, vărsături, încordarea muşchilor cefii etc.; perioada de retrocedare a paraliziilor şi de recuperare. în cazurile benigne, după
7—	14 zile, chiar şi simptomele grave pot dispărea complet sau pot rămîne doar unele sechele neînsemnate; în cazurile grave rămîn pareze şi paralizii stabile, care cer un tratament îndelungat, iar funcţiile pierdute se compensează prin aparate ortopedice. Afecţiunile ireversibile ale bulbului pot duce la moarte, ceea ce se întîmplă mai rar. Anderson dă numărătoarea statistică pentru recuperare: a) paralizii minime, recuperare 100%; b) paralizii moderate, recuperare 70,5% ; c) paralizii severe, recuperare 27,7%. Recuperarea este minimă în primele 3 luni 50%, în primul an 75% şi restul de 25% în al II-lea şi al III-lea an. Perioada de sechele: atrofii, tulburări trofice, definitive. Tratamentul se aplică numai în spital. O mare importanţă o au gimnastica medicală şi masajul, practicate sistematic. In cazurile grave cu tulburări respiratorii şi de deglutiţie se prescriu oxigen, respiraţie artificială cu ajutorul unor aparate speciale — plămînul de oţel — diatermie. Peste 3—4 luni, dacă paralizia persistă, bolnavul este trimis în sanatorii speciale. Pentru tratamentul tulburărilor de respiraţie există spitale speciale, înzestrate cu aparatele cele mai moderne. Profilaxia constă în vaccinarea masivă şi în măsuri igienico-sanitare. Vaccinarea se face cu virus mort sau atenuat, supus unui tratament special. Vaccinul mort Salk (după numele savantului american J.Salk) se administrează in-tramuscular sau subcutanat, în trei rînduri, cu un interval de 4—6 săptămîni între prima şi a doua injecţie şi de 6—8 luni între a doua şi a treia.Rezultatele au fost bune, obţinîndu-se o protecţie de 80-90%. Vaccinul cu virus viu sau atenuat produs după metoda savantului american A. Sabin, printr-o tratare specială a virusului, s-a dovedit mai eficace. Acest vaccin se administrează mai uşor, se dă copiilor sub formă de picături de sirop, zahăr, sau sub formă de bomboană. Este preferabil să se întrebuinţeze metoda Ciumakov (U.R.S.S.), adică să nu se administreze în acelaşi moment o mixtură din cele 3 tulpini ale virusului, ci fiecare tulpină separat (monovaccin) la intervale de 4—6 săptămîni, deoarece nu toate tipurile au aceeaşi putere de multiplicare. Revaccinarea se face după 18 luni cu amestec trivalent. Vaccinarea se aplică după vîrsta de 3 luni; nu este recomandabilă în lunile de vară. Imunizarea pasivă (cu gammaglobuline) pentru copiii contacţi în spital, personalul sanitar etc. este de scurtă durată. Vaccinarea nu exclude însă obligaţia
291
de a respecta cu stricteţe măsurile igieno-sani-tare: curăţenia încăperilor, spălarea mîinilor, a fructelor, fierberea laptelui şi a apei, păstrarea curăţeniei în băi şi closete. Bolnavul este izolat de persoanele sănătoase şi internat în spital într-o secţie specială pentru tratament. Copiii care au avut contact cu un bolnav de poliomielită sînt ţinuţi timp de 21 de zile în carantină, în timpul căreia frecventarea şcolii, a grădiniţei, a creşei, contactul cu alţi copii sînt interzise. Se face dezinfecţia locuinţei bolnavului. Datorită măsurilor de combatere în masă (vaccinare), morbiditatea a scăzut foarte mult, ca fiind azi excepţională. Izolarea şi internarea bolnavilor la spitalul de boli contagioase sînt obligatorii. Supravegherea la domiciliu sau în colectivitate a contacţilor durează 21 de zile.
polipi, tumori benigne de origine epitelială. Prezintă o bază constituită din ţesut conjunctiv bogat în vase, ţesut care se prelungeşte în afară printr-un ax ramificat acoperit de epiteliu. La piele, se prezintă ca o mică tumoare, bine delimitată, de consistenţă dură. Se localizează mai frecvent pe pielea capului, în axilă, la nivelul toracelui sau în regiunea perineoanală. Pe degete se prezintă sub forma de papilom cărnos (negi). Papilomul mucoaselor se prezintă ca o tumoare moale, care sîngerează uşor (polip mucos) şi apare mai frecvent pe mucoasa vezicală, stomac, rect, laringe, limbă, obraz. Papiloamele se pot maligniza; de aceea trebuie extirpate chirurgical (sau prin electrocoagulare). Nu este bine să se încerce îndepărtarea polipilor superficiali prin mijloace improvizate.
Popp Vasile (1789— 1842), medic şi bibliograf romîn din Transilvania. A obţinut doctoratele în filozofie şi în medicină la Viena. Teza sa de doctor în medicină, publicată în latineşte, „Despre obiceiurile populare de înmormîntare la romîni“ (Viena, 1817), este o valoroasă lucrare de etnografie. O deosebită importanţă prezintă cartea sa „Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna“ (Sibiu, 1821), cea dintîi scriere medicală ştiinţifică tipărită în limba romînă.
praf, particule fine ale unor corpuri solide care pot pluti în aer, deplasîndu-se la distanţe foarte mari şi depunîndu-se pretutindeni, în afara şi în interiorul locuinţelor. Praful este în general alcătuit dintr-un amestec de particule de pămînt, diferite roci, pietre de pavaj, fum, funingine, resturi de materii organice. In praful atmosferic mai pot fi întîlnite particule de praf cosmic şi praf vulcanic. Praful este nesănătos atît datorită acţiunii lui iritante asupra căilor respiratorii, cît şi prin aceea că serveşte ca suport pentru transportul şi pătrunderea în organism — pe cale respiratorie — a unor germeni patogeni (microbii tuberculozei ş.a.). De aceea, în întreţinerea igienică a locuinţelor sînt de mare însemnătate măsurile de "îndepărtare şi de împiedicare a pătrunderii prafului. Pentru îndepărtarea prafului se recomandă ştersul umed (cu mătura udă sau cu cîrpă muiată în apă şi
stoarsă). Măturatul uscat este neigienic, făcînd să crească de cîteva ori numărul germenilor ce plutesc în aerul încăperilor. Pentru mobila care s-ar strica prin ştersul umed este bine să se întrebuinţeze o cîrpă moale, păroasă, care reţine bine praful. Curăţenia se face numai cu ferestrele deschise. Covoarele şi mobila tapisată (fotolii, divane) se scot afară de cîteva ori pe an şi se bat bine. Cea mai bună şi igienică îndepărtare a prafului se obţine cu ajutorul aspiratorului electric. Spre a împiedica pătrunderea prafului în casă, se instalează la intrare un ştergător bun pentru curăţirea încălţămintei, iar paltoanele sau pardesiile se lasă în afara încăperilor locuite, în vestibul sau pe coridor. Praful industrial se formează în cursul procesului de producţie în diferite întreprinderi (industria minieră, metalurgică, textilă etc.), putînd avea o acţiune vătămătoare asupra sănătăţii muncitorilor, dacă nu se iau măsurile de protecţie cuvenite. în întreprinderile din ţara noastră se aplică numeroase măsuri de protecţie a muncitorilor împotriva prafului industrial, prin forajul umed, instalaţii de ventilaţie şi de aspirare a prafului, etanşeizarea unor maşini în careseproduce praf, măşti individuale. De asemenea, se face periodic controlul sănătăţii muncitorilor care lucrează în mediu cu praf, pentru a se surprinde de la început orice modificare la nivelul aparatului respirator şi orice îmbolnăvire. Se caută a se depista în special primele semne de silicoză — îmbolnăvire produsă de aspirarea prafului bogat în siliciu (mine de cărbuni, fabrici de ciment, de cărămizi).
prematuri ta te, conform unei convenţii internaţionale este numit prematur orice copil născut viu care la naştere are o greutate sub 2 500 g şi o lungime sub 45 cm. Datorită progreselor pediatriei moderne pot fi viabili şi copii cu o greutate la naştere de 800—900 g (se citează în mod excepţional copii de 600 g care au supravieţuit). Asemenea copii pot fi născuţi cu adevărat înainte de termen dar pot li născuţi şi la termen, după ce au prezentat o tulburare de dezvoltare în viaţa intrauterină (imaturi); uneori este greu de făcut această distincţie. Frecvenţa prematuri-tăţii este variabilă: cam 5—10% din toţi nou-născuţii sînt prematuri. Prematuritatea este mai frecventă în oraşele mari decît la sate. Cauzele prematurităţii sînt multiple: boli generale ale mamei (boli infecţioase, boli de rinichi, boli de inimă), boli ale uterului, munca fizică prea grea în timpul sarcinii etc. în multe cazuri, cauza prematurităţii este necunoscută. Pericolele de care sînt ameninţaţi prematurii sînt datorite traumatismelor de la naştere (hemoragii, asfixie), lipsei de adaptare la condiţiile vieţii extrauterine, lipsei de rezistenţă la infecţii. Semnele de prematuritate sînt: a) morfologice: copilul este slab, are pielea uscată, zbîrcită şi acoperită cu un păr fin (lanugo); ţesutul gras subcutanat este diminuat sau absent, unghiile sînt scurte, organele genitale sînt rudimentare; b) funcţionale respiraţia este
292
în incubator, prematurului i se asigură condiţii optime de dezvoltare.
frecventă şi neregulată, strigătul este slab, copilul are tendinţă la pierdere de apă (deshidratare) sau acumulare de apă (edem), temperatura corpului este insuficient reglată (copilul poate fi uşor răcit sau supraîncălzit), suge prost, înghite prost, oboseşte repede, are toleranţă digestivă redusă. Din aceste motive, prematurul necesită îngrijiri speciale, care nu pot fi asigurate decît în secţii spitaliceşti special amenajate şi dotate cu personal bine calificat, în linii mari, îngrijirile constau în: a) menţinerea constantă a temperaturii corpului (în paturi încălzitoare speciale — incubatoare); b) acoperirea nevoilor de oxigen şi supravegherea respiraţiei (la nevoie se administrează -oxigen); c) prevenirea infecţiilor (izolare în saloane speciale, respectarea unor reguli stricte de igienă); d) alimentaţie sub formă de mese tnici şi repetate (de 10 ori pe zi), uneori administrate pe sondă (cînd copilul nu suge); baza alimentaţiei este laptele de mamă. Mortali-
tatea prematurilor este în general cu atît mai mare, cu cît greutatea lor este mai mică; din prematurii sub 1 000 g trăiesc cam 10%; din cei între 1 000 şi 1 500 g supravieţuiesc cam 50%; din cei între 1 500 şi 2 000 g trăiesc cam 80%; din cei între 2 000 şi 2 500 g trăiesc cam 95% (cifre aproximative). Unii prematuri care supravieţuiesc pot prezenta ulterior tulburări în funcţia unor organe sau sisteme, în special tulburări neurologice (dezvoltare intelectuală întîrziată, convulsii). Prevenirea pre-maturităţii se face prin supravegherea medicală a gravidelor, pentru depistarea la timp a sarcinilor patologice şi aplicarea tratamentului corespunzător.
preventoriu, instituţie medicală antituber-culoasă pentru adulţi, tineri sau copii care nu necesită o internare într-un sanatoriu de specialitate, dar au nevoie pentru un anumit timp de o cură de întremare, sub supraveghere medicală directă.
prezbiţie, slăbirea, cu vîrsta, a puterii de acomodaţie a cristalinului. Obiectele situate la mică distanţă (30 cm) nu mai sînt văzute clar. Pentru a vedea clar un text sau un obiect, prezbitul măreşte distanţa, îndepărtînd de ochi textul sau obiectul care este privit. In mod obişnuit, prezbiţia apare după vîrsta de 40 de ani. In cazurile de hipermetropie, fenomenul de prezbiţie apare mai de vreme, iar în miopie apare mult mai tîrziu. Pentru a suplini această deficienţă a acomodaţiei, prezbitul trebuie să poarte ochelari cu lentile convergente. Dioptriile trebuie mărite la 2—3 ani, pînă la vîrsta de 60—65 de ani, cînd acomodaţia încetează practic de a mai funcţiona şi dioptriile rămîn staţionare.
priapism, stare patologică caracterizată prin erecţii persistente, dureroase, care apar independent de libido şi nu sînt urmate de ejaculare. Pot dura săptămîni sau se pot manifesta sub formă de accese, care durează cîteva ore sau zile. Infiltraţia patologică cu sînge a corpilor spongioşi poate avea diferite cauze: infecţii (cavernite, flebite ale penisului), traumatism al penisului (lovitură, act sexual brutal), stază venoasă datorită unui cancer al penisului sau uretrei. Poate să apară ca manifestare a unei iritaţii a centrilor erectori în cursul unor leziuni organice ale măduvei (hematomielie, ta-bes) sau pe cale reflexă, punctul de plecare fiind excitaţii pornite de la uretra posterioară, aşa cum se întîmplă în cursul prostatitelor, verumontanitei sau adenomului de prostată. De asemenea poate apărea ca o manifestare a leucemiei. In priapismul de durată, după revenirea la normal a penisului apare impotenţa definitivă. Tratamentul este în funcţie de cauzele care provoacă priapismul. La acesta se vor adăuga: anestezie locală sau rahianestezie, calmante (bromuri, largactil), lipitori la baza penisului, incizii ale corpilor cavernoşi.
prim ajutor; pentru evoluţia stării unui bolnav sau accidentat, primul ajutor, acordat pînă
293
la intervenţia medicului, are	o	importanţă
hotărîtoare. Eficienţa primului ajutor este condiţionată de următorii factori: rapiditatea acordării (în raport cu momentul îmbolnăvirii sau accidentului); calitatea lui, în funcţie de priceperea celui ce îl acordă şi de existenţa la îndemînă a materialelor necesare; calmul cu care se lucrează; transportul imediat şi confortabil la unitatea medicală cea mai apropiată. In ridicarea calităţii primului ajutor este de mare însemnătate acţiunea Crucii Roşii a R.P.R. de instruire în masă a populaţiei prin cursurile G.P.A.S. şi de echipieri sanitari şi de organizare a formaţiunilor sanitare de Cruce Roşie (vezi grupă sanitară), oricînd gata să acorde prompt un prim ajutor de calitate.
prişniţe, procedură denumită astfel după cel care a imaginat-o, ţăranul silezian Vincenz Priessnitz. Este vorba de comprese stimulante din pînză înmuiată în apă rece,	stoarsă	bine	şi
aplicată pe locul tratat — torace, abdomen — şi acoperite cu o bucată de pînză uscată; se menţin 2—4 ore şi mai mult pe locul unde au fost aplicate. Prişniţul se recomandă în infla-maţiile organelor toraco-abdominale.
profilaxie. In înţelesul ei deplin, noţiunea de profilaxie nu se limitează la prevenirea îmbolnăvirilor, ci înglobează tot ce se întreprinde pentru a apăra şi a întări sănătatea oamenilor, pentru a prelungi durata vieţii. Preocuparea pentru profilaxie constituie azi trăsătura dominantă a întregii activităţi medicale în ţara noastră, fiind unul din principiile de bază ale organizării socialiste a ocrotirii sănătăţii. In practică, aplicarea principiului profilaxiei se bazează pe un complex de măsuri medicale, economice, gospodăreşti, culturale, educative, înfăptuite de stat cu participarea largă a populaţiei.
prolaps, coborîrea unui organ perineal şi apariţia lui la exterior (prolaps uterin, rectal). Uneori numai mucoasa unui conduct poate coborî şi să apară la exterior (prolaps al mucoasei rectale, al mucoasei uretrale). Prolapsul uterin se datoreşte scăderii tonusului musculaturii perineale sau unei rupturi din timpul naşterilor. Beneficiază de tratament chirurgical. Prolapsul rectal poate fi parţial cînd numai mucoasa coboară şi apare la exterior, sau total, cînd rectul iese la exterior, cu toate tunicile. Beneficiază de tratament chirurgical.
prostatită, inflamaţie a prostatei. Poate fi acută sau cronică. Microbii cauzali sînt mai ales stafilococul, gonococul, streptococul, ente-rococul, colibacilul. Punctul de plecare obiş-
nuit este uretra prostatică, în uretrite sau un focar stafilococic cutanat (furuncul, panariţiu„ piodermită) sau apare ca o localizare în cursul unei boli generale (gripă, septicemii). Prosta-tita acută apare brusc cu febră, uneori frisoane,, dureri perineale, micţiuni frecvente, greutate
Prim ajutor la locul de muncă.
în micţiune, uneori retenţie acută completă de urină; urina este tulbure, cînd apare ca o complicaţie a unei uretrite, dar poate fi limpede în celelalte cazuri. Diagnosticul se pune la tactul rectal, găsindu-se o prostată mărită de volum, foarte dureroasă. Poate evolua spre su-puraţie, constituindu-se un abces de prostată, care va necesita evacuarea lui. Prostatita cronică este urmarea unei prostatite acute sau a unei infecţii atenuate cu punct de plecare uretral. Simptomatologia este săracă, bolnavul prezen-tînd vagi dureri perineale şi mai ales tulburări genitale: ejaculare precoce sau întîrziată, cantitatea diminuată a lichidului de ejaculare. Diagnosticul se pune la tactul rectal, prostata fiind de obicei mai mare şi cu zone de consistenţă crescută. La uretrografie apar la nivelul uretrei prostatice traiecte diverticulare, care reprezintă mici abcese fistulizate în uretră. Tratament: în prostatita acută, antibiotice, în funcţie de antibiograma germenului găsit la urocultură sau în puroiul extras prin puncţic, clisme cu antipirină (1 g la 50 ml ceai de muşeţei cald). Prostatita tuberculoasă, localizarea baci-lului Koch în prostată în cursul unei tuberculoze urinare sau genitale. Simptomatologia este asemănătoare cu a prostatitei cronice. Tratamentul este antituberculos.
protecţie sanitară (a aerului, apei, solului),, ansamblu de măsuri avînd scopul de a feri de impurificare aerul, apa şi solul, componente de prim ordin ale mediului fizic în care se desfăşoară traiul şi munca oamenilor. Măsurile de protecţie sanitară în acest domeniu au o mare importanţă în apărarea populaţiei împotriva îmbolnăvirilor şi sînt prevăzute în legislaţia
294
I. Pastă de spălat mtinile; 2. Mască de protecţie contra prafului; 3. Mănuşi de protecţie; 4. Etan-şeizarea procesului de producţie pentru prevenirea răspîndirii gazelor toxice; 5. Măşti de proiecţie; 6. Centura de siguranţă este un mijloc de protecţie a muncii care exclude riscul în munca la înălţime;
7. Protecţia muncii la sudură.
sanitară a ţării. Astfel de măsuri sînt: planificarea şi sistematizarea centrelor populate în concordanţă cu cerinţele igienice, evaluate prin metode ştiinţifice; amplasarea judicioasă a întreprinderilor industriale faţă de cartierele locuite; înzestrarea întreprinderilor cu mijloace tehnice care exclud impurificarea aerului cu fum, gaze toxice, praf industrial sau substanţe radioactive; stabilirea de zone de protecţie
sanitară a surselor de apă potabilă, în care nu se admite accesul oamenilor şi animalelor; reglementarea sistemului canalelor pentru apele de scurgere provenite de la locuinţe şi de la întreprinderile industriale, controlul permanent al infestării acestor ape şi luarea măsurilor de purificare şi dezinfecţie a acestora; reglementarea sistemului de evacuare, transport, depozitare şi neutralizare a gunoiului menajer
provenit din centrele locuite. Măsurile de protecţie sanitară a aerului, apei şi solului sînt totdeauna prevăzute încă din faza iniţială a proiectării numeroaselor cartiere de locuinţe care se construiesc pretutindeni, precum şi a noilor oraşe care apar pe harta ţării.
protecţia muncii, ansamblul măsurilor de tehnică a securităţii şi de igienă a muncii, avînd ca scop asigurarea celor mai bune condiţii de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor profesionale şi a accidentelor, reducerea efortului fizic, precum şi asigurarea unor condiţii speciale pentru cei care lucrează în munci grele şi foarte grele şi pentru munca femeilor şi tinerilor. In Republica Populară Romînă, protecţia muncii este problemă de stat. Stabilirea şi realizarea deplină a măsurilor de protecţia muncii cad în sarcina celor ce conduc, organizează şi controlează producţia, de la miniştri şi conducătorii crganelor centrale de stat, pînă la ingineri, tehnicieni şi maiştri, la locul de muncă.
Controlul asupra aplicării măsurilor de protecţia muncii este exercitat de Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, prin Inspecţia de stat pentru igienă şi protecţia muncii. Stabilirea măsurilor de protecţie a muncii se face cu antrenarea maselor largi ale oamenilor muncii, care participă şi la exercitarea controlu-lui obştesc organizat de sindicate.
proteinoterapie, injectarea unor substanţe care conţin proteine în scopul de a stimula funcţiile de apărare a organismului. Se practică în procese inflamatoare subacute, infecţii ale organelor genitale (salpingite, metrite) rebele la tratamentele obişnuite. In acest scop se folosesc: vaccinul polimicrobian Delbet, injecţii de lapte fiert (20 de minute). In urma acestor inoculări, organismul reacţionează prin febră cu frison, stare generală alterată, roşeaţă cu durere la locul injecţiei. Preparatele cu proteine mai sînt folosite şi pe cale bucală (Peptonă, Peptocolin) pentru desensibilizare (vezi alergie).
proteză, piesă cu care se înlocuieşte, total sau parţial, un element anatomic extirpat. Pcate fi: dentară, a membrelor inferioare sau superioare, a ochiului. Are valoare funcţională sau estetică. Proteză oculară, cchi artificial, confecţionat din sticlă sau material plastic, care se utilizează în caz de absenţă a unui glob ocular. Proteza oculară trebuie să aibă culoarea şi forma asemănătoare cu acelea ale ochiului sănătos. Dimensiunea sa trebuie să se adapteze la dimensiunea şi forma orbitei în care va fi aplicată.
Pentru a se da mobilitate mai mare protezei, se pot fixa muşchii oculomotori pe o proteză sferică, peste care se aplică apoi proteza cu porţiunea colorată.
prurigo, boală cronică a pielii, care apare de obicei în prima copilărie. Erupţia se prezintă sub formă de vezicule mărunte, care provoacă mîncărimi puternice. Apare de obicei pe su-
Laborator de proteze dentare.
prafaţa de extensie a membrelor, mai rar pe trunchi şi pe faţă. Din cauza scărpinării, regiunile respective sînt acoperite deseori de cruste sanguinolente. Datorită puseurilor frecvente de prurigo, porţiunile de piele atinse se îngroaşe, devin aspre, pigmentate. Este caracteristică mărirea ganglionilor limfatici inghinali. In timpul verii se observă ameliorări în evoluţia bolii. Boala apare deseori în legătură cu tulburări ale funcţiei intestinale (constipaţie), ale ţnetabolismului, cu diferite intoxicaţii ale organismului. Un anumit rol îl au (la adulţi) tulburările funcţionale ale sistemului nervos central, ale funcţiilor glandelor cu secreţie internă şi diferiţi factori externi.
prurit vulvar, senzaţia de mîncărime intensă la nivelul vulvei şi perineului. Poate fi cauzat de secreţiile patologice ale vaginului, de tulburări hormonale, de afecţiuni generale (diabet, sifilis),de leziuni hepatice sau viermi intestinali. Apare mai ales în preajma menopauzei şi în timpul sarcinii. Tratamentul va fi pe cît posibil cauzal şi de calmare. în cazurile rebele se fac infiltraţii cu novocaină sau chiar rezecţia nervilor regiunii respective.
psihoterapie, complex de măsuri şi procedee de reeducare în special psihice pe care le ia medicul în vederea ameliorării sau vindecării bolilor psihice. Bolile psihice se manifestă fie
296
printjr-0 imagine falsă a realităţii (de exemplu, halucinaţiile), fie prinjtr-o interpretare falsă a realităţii (de exemplu, delirul de persecuţie, de grandoare), fie printr-o creştere sau scădere a funcţiilor scoarţei cerebrale datorită solicitării ei deosebite şi îndelungate, sau printr-o serie de boli generale ce slăbesc organismul şi sistemul nervos central (boli ce produc leziuni ale creierului: encefalitele, alcoolismul, hemoragiile şi ramolismentele cerebrale, tumorile). Tratamentul bolilor psihice are în vedere, pe de o parte, agentul care a cauzat-o (microbi, hemoragii, tumori), iar pe de altă parte, reeducarea psihicului bolnavului, ceea ce se numeşte psihoterapie. Mijloacele sale sînt: condiţii de linişte, de optimism (acasă, la locul de muncă, în spital), iar ca metode mai speciale,munca perseverentă de lămurire a bolnavului în legătură cu tulburările psihice pe care le prezintă şi redarea încrederii acestuia în posibilităţile de vindecare, sugestionarea ^ bolnavului care se face prin convorbiri sau prin hipnoză. Metoda dă rezultate bune, îndeosebi la bolnavii nevropaţi, care de multe ori nu se mai cred capabili de muncă, consideră ■că viaţa lor nu mai are nici un rost sau le este teamă permanent şi fără motiv să nu se îmbolnăvească grav. Prin aceste metode şi mai ales «explicînd cu răbdare bolnavului cauzele bolii, psihoterapia poate duce în multe cazuri la vindecarea multor tulburări psihice. Printre metodele psihoterapice se mai numără ergote-rapia (terapia prin muncă), cultoterapia (prin lecturi, artă), antrenament de relaxare, şedinţe de dezinhibiţie, antrenament autogen (autogene-training).
psihoze, stări psihice patologice care se manifestă prin tulburări de judecată, gîndire sau •comportament, prin perceperea denaturată a realităţii obiective, a mediului extern şi ca o consecinţă, reacţia denaturată a bolnavului faţă de aceste realităţi. Aceste tulburări pot fi .găsite în orice boală care duce la modificarea funcţiunilor normale ale creierului. Nu .trebuie confundate tulburările psihice care apar în nevroze cu psihozele (vezi nevroză), care nu corespund realităţii înconjurătoare. Forme de manifestare mai importante a psihozelor sînt: ideile delirante (deliruri de persecuţie, de grandoare); halucinaţiile (auditive, vizuale, olfactive) ; psihoze depresive (cu stări psihice de depresiune excesive), psihoze maniacale (cu .stări de veselie anormale şi neîntemeiate). După modul de manifestare şi cauzele care le-au determinat deosebim următoarele psihoze mai importante: psihoza traumatică (apare în urma unor lovituri la cap şi este în general în raport cu gradul leziunilor cerebrale); psihoza maniacodepresivă (vezi manie); psihoza infecţioasă (urmare a unei infecţii generale sau a encefalului, encefalite); schizofrenia (vezi schizofrenie); paranoia (vezi paranoia); psihozele din epilepsie (vezi epilepsie); psihozele din oligofrenie (vezi oligofrenie);
psihoza alcoolică (poate apărea fie la alcoolici cronici, chiar în perioada cînd nu au consumat băuturi alcoolice); psihozele din toxicomanii (nevoia irezistibilă de a consuma morfină, opiu, cocaină). In tratarea lor se urmăreşte întîi înlăturarea cauzei, apoi se tratează tulburările propriu-zise. De cele mai multe ori este nevoie ca bolnavul să fie internat.
psittacoză, boală infecţioasă provocată de un virus şi transmisă la om de papagalii bolnavi şi purtători de virus (în faza infecţiei inaparente). Psittacoza face parte din grupa ornitozelor. Evoluţia bolii, profilaxia şi tratamentul sînt aceleaşi ca şi la alte ornitoze (vezi ornitoză).
psoriazis, boală de piele necontagioasă, relativ frecvent întîlnită, caracterizată prin apariţia pe piele a unor pete roşiatice acoperite cu scuame groase, stratificate şi lucioase. Psoriazisul se poate localiza pe orice parte a pielii, dar este întîlnit mai frecvent pe suprafeţele de extensie ale membrelor superioare şi inferioare, pe pielea păroasă a capului şi în regiunea genunchilor şi coatelor, unde erupţia se menţine un timp foarte îndelungat. Psoriazisul poate fi localizat (atacînd anumite sectoare ale corpului) şi generalizat (pe toată suprafaţa pielii). Erupţiile care cuprind porţiuni limi-
Psoriazis al pielii spatelui.
tate de piele nu sînt însoţite de regulă de senzaţii subiective şi nu influenţează starea generală, în timp ce în psoriazisul generalizat se observă creşterea temperaturii, indispoziţie, dureri articulare etc.; stratificările masive jenează mişcările şi provoacă dureri — apar fi-
297
suri care sîngerează. In unele cazuri se observă vindecarea spontană a accesului respectiv, urmată însă de recidive după un interval variabil de timp. Cauzele psoriazisului nu sînt lămurite. Ca tratament general se recomandă curele balneare la mare, care au ca rezultat vindecarea accesului şi întîrzierea recidivelor. Polivitaminele, cuprinzînd cît mai multe vitamine, în cure prelungite, au de asemenea un efect favorabil. Local se folosesc pomezi care îndepărtează scuamele (cuprinzînd acid salicilic etc.), urmate de pomezi reductoare (cu oleum cadini, crisarobină etc.).
pterigion, membrană translucidă, de formă triunghiulară, care se formează pe globul ocular în porţiunea dinspre nas. Baza membranei se întinde spre unghiul intern al pleoapelor, iar vîrful ei ajunge de obicei la marginea corneei, sau chiar înaintează pe o porţiune din cornee. Pterigionul este format din ţesut conjunctiv şi ţesut elastic. Se întîlneşte mai frecvent la persoanele expuse la intemperii (în mediul rural, sau la marinari). Cînd are tendinţa să crească pe cornee, se recomandă îndepărtarea pterigionului prin intervenţie chirurgicală.
ptoză, coborîrea unui organ de la locul lui normal. Se observă la bolnavii care au slăbit mult sau la oamenii care au făcut eforturi mari. Este mai frecventă la femeile care au născut şi se datoreşte unei scăderi a presiunii intra-abdominale, consecutivă hipotoniei musculaturii abdominale. Se observă mai frecvent: ptoza renală, ptoza stomacului şi a colonului. Unele ptoze beneficiază de tratament chirurgical. Tratamentul medical dă uneori rezultate, cînd bolnavul se îngraşe prin repaus la pat. Se indică purtarea unei centuri abdominale, care trebuie pusă în poziţia culcat. Ptoză palpebrală, cădere în jos a pleoapei superioare, cu imposibilitate de a fi ridicată voluntar. Ridicarea pleoapei se poate face numai pasiv, susţinînd-o cu degetul. Există o formă de ptoză congenitală, care este de multe ori bilaterală (la ambii ochi). Alteori, ptoza se produce prin paralizia unei ramuri a nervului oculomotor cornun, care ,,comandă" muşchiul ridicător al pleoapei superioare.
Pucioasa, staţiune balneară lîngă Tîrgo-vişte (21 km); are o altitudine de 350 m şi un climat de coline, uşor stimulant. Staţiunea posedă ape slab mineralizate, sulfatate, sulfuroase, precum şi ape concentrate, sărate, iodurate, sulfuroase. In cura externă apele minerale din staţiune se prescriu în boli locomotorii, intoxicaţii profesionale, boli ale aparatului genital feminin, de piele şi ale aparatului vascular periferic. Apele sulfuroase pot fi recomandate şi în inhalaţii şi aerosoli sau în boli ale aparatului respirator.
pulpită, inflamaţie a pulpei dentare. Pulpita apare în urma pătrunderii în pulpa dentară a unor microbi, mai frecvent prin smalţul şi dentina distruse de caria dentară, mai rar prin orificiul apical al rădăcinii dintelui.
Afară de aceasta, pulpita poate fi provocată de iritanţi chimici: fenol, formol, arsenic etc., precum şi de traumatismele mecanice ale dintelui, de ruperea coroanei dintelui în apropierea pulpei. Mai frecvent, pulpitele se dezvoltă sub forma unui proces acut, care se caracterizează prin accese de dureri violente. Dacă este atinsă pulpa de la rădăcina dintelui, durerile pot iradia de-a lungul ramificaţiilor nervului trigemen. In aceste cazuri, bolnavul nu poate indica precis dintele bolnav şi are impresia că-1 dor cîţiva dinţi.
puls, zvîcnitură produsă de înaintarea sîngeluf în vase, simţită la locul unde se poate pipăi o arteră. Originea pulsului este contracţia inimii (sistola), care, aruncînd brusc o mare cantitate de sînge în aortă, produce o izbitură a masei de sînge, ce se propagă din aproape în ap: oa-pe spre periferie sub forma unei unde pulsatile.. In momentul cînd unda pulsatilă corespunzîncf unei presiuni locale crescute a sîngelui ajunge într-un anumit segment arterial, ea dilată artera în acel loc. Datorită elasticităţii sale, într-un moment următor artera îşi revine la volumul iniţial şi împinge sîngele în segmentul vecin, care se dilată, ciclul continuînd cu amplitudine din ce în ce mai redusă dinspre aortă spre arterele mici, unde unda pulsului dispare complet în arteriole şi capilare, pulsul sanguin fiind continuu. In corp există cîteva regiuni unde se poate percepe bine pulsul. Numărul pulsaţiilor percepute corespunde cu numărul sistolelor ventriculare. Intr-o serie de boli cardiovasculare, pulsul se modifică, fapt care poate fi analizat cu ajutorul unor aparate numite sfigmografe, ce înregistrează pulsul sub forma unor trasee numite sfigmo-grame. Inregistrînd viteza de propagare a undelor pulsului putem, de asemenea, aprecia starea funcţională a peretelui vascular, deoarece atunci cînd acesta este rigid, viteza de propagare scade. Din amplitudinea pulsului se pot trage, pe baza unor calcule complexe, concluzii privind debitul cardiac (vezi inimă).
purgative, substanţe farmacologice de origine vegetală sau sintetică, care declanşează defecaţia prin excitarea mişcărilor peretelui intestinal în caz de constipaţie. Administrarea lor este necesară, întrucît o constipaţie cronică duce la trecerea substanţelor toxice din fecale în sînge, dînd naştere la fenomene nedorite. Trebuie subliniat faptul că nu orice constipaţie beneficiază de tratamentul cu purgative şi că acesta se aplică numai în următoarele situaţii: la bolnavii cu hernii sau hemoroizi (la care efortul de defecaţie poate da accidente), după operaţii, la bolnavii în stare de inconştienţă (traumatisme craniene, edem cerebral). Purgativele trebuie luate numai la indicaţia medicului, deoarece abuzul lor duce la iritaţia mucoasei intestinale şi apariţia colitei. Acţiune purgativă au: glicerina, soluţiile concentrate de zaharuri (şi mierea de albine), sulfatul
298
de sodiu sau de magneziu (sarea amară), citratul de magneziu, unele . fructe uscate, seminţele de in, care, umflîndu-se prin i înmuierea în sucul intestinal, creează o masă pe care intestinul se contractă mai bine. Scaunul poate fi provocat, de asemenea, prin substanţe chimice excitante ale intestinului subţire, ca uleiul de ricin, alcoolul, substanţe cola-goge şi coleretice sau cele care uşurează alunecarea bolului fecal (uleiul de parafină). In orice caz, în tratamentul unei constipaţii importantă este descoperirea cauzei (malformaţii ale intestinului gros, hipotiroidia sau insuficienţa glandelor suprarenale, o lenevire a intestinului sau o alimentaţie deficitară în produse vegetale), purgativele constituind numai un tratament simptomatic şi iniţial al bolii.
purificarea apei. Pentru înlăturarea impurităţilor din apă principalele mijloace sînt: decantarea, coagularea şi filtrarea. Decantarea constă în sedimentarea, la fundul unui rezervor sau bazin, a particulelor solide aflate în suspensie. Decantarea fiind în general lentă, se foloseşte, pentru a o grăbi, metoda coagulării, care constă în introducerea unui coagulant (alaun sau alte substanţe chimice). In contact cu sărurile din apă, coagulantul produce flocoane coloidale, care absorb particulele în suspensie, aglomerîndu-le şi făcîn-du-le să sedimenteze mai repede. In acest fel apa se curăţă şi de o parte din bacteriile prezente. Cel mai bun procedeu de purificare
Jan Evangelista Purkyne
este filtrarea, care în instalaţiile centrale de aprovizionare se face prin filtre alcătuite din cîteva straturi de nisip şi prundiş. kezul-tatele purificării se verifică prin examene de laborator sistematic, efectuate atît asupra apei din staţia centrală, cît şi asupra apei din diferite puncte ale reţelei de distribuţie.
Purkyne Jan Evangelista (1787-1869), fi-ziolog şi histolog ceh. Are merite deosebite în fundamentarea ştiinţei histologiei, elabo-rînd printre primii o teorie cuprinzătoare asupra semnificaţiei celulei ca unitate biologică elementară în alcătuirea organismelor vegetale şi animale. A pus în evidenţă nucleul celular şi a descris o serie de formaţiuni embrionare. S-a ocupat de fiziologia ochiului şi a altor organe.
purpură, hemoragie sub piele şi mucoase apărută sub aspectul unor pete punctiforme (peteşii) sau mai extinse (echimoze). Concomitent survin, adesea, şi alte hemoragii: sîngerare din nas, din gingii, uterine, hema-turie, hematemeză. După mecanismul care a provocat-o, purpura poate fi datorită unei. alterări a capilarului sanguin, scăderii numărului de plăcuţe (trombocite) din sînge, modificării factorilor care participă în procesul de coagulare a sîngelui. Pentru precizarea acestor cauze şi instituirea unui tratament corespunzător sînt necesare o serie de examene: fragilitatea capilarului se cercetează prin legarea braţului cu un garou la o presiune care permite perceperea pulsului. După 8— 10 minute se desface garoul şi se caută dacă au apărut peteşii în această zonă. Se mai determină numărul trombocitelor din sînge (de la 50 000' pînă la 200 000 în mod normal), timpul de sîngerare a unei înţepături în lobului urechii (normal 2—4 minute) şi timpul de coagulare a sîngelui în eprubetă sau pe sticlă de ceasornic (4—8 minute). în cazurile grave, cu hemoragii importante, se aplică un tratament de urgenţă, care cuprinde hemostatice, eventual transfuzii. In stările cronice se caută prezenţa unui focar de infecţie care trebuie îndepărtat, existenţa unui alergen (vezi alergie) sau toxic, se administrează vitaminele C şi P,. clorură de calciu, se fac transfuzii mici. Uneori este necesară excluderea splinei din organism,, dacă aceasta a fost găsită bolnavă.
purtător de germeni, persoană sănătoasa sau aparent sănătoasă care găzduieşte în propriul organism germenii unei boli infecţioase, răspîndindu-i în jur în mod continuu sau la răstimpuri, pe diferite căi: prin materiile fecale, urină, spută, salivă etc. Starea de purtător se poate dobîndi trecînd prin boala respectivă, cînd fostul bolnav continuă să păstreze germenii, care se înmulţesc în organismul său şi sînt eliminaţi un timp ce poate varia între cîteva săptămîni şi cîţiva ani(unii foşti bolnavi rămîn purtători tot restul vieţii). Alţii devin purtători prin simpla trecere a germenilor în organism, fără a mai face boala.
299
Starea de purtător se întîlneşte mai des în febra tifoidă, dizenterie, scarlatină, difterie, hepatită epidemică. Virusul hepatitei epidemice rămîne multă vreme în sîngele fostului bolnav şi se poate transmite prin seringa incorect sterilizată sau prin transfuzia de sînge. Purtătorul de germeni este deosebit de periculos ca izvor de răspîndire a bolilor infecţioase, deoarece este sănătos şi nimic nu trădează că poate infecta pe ceilalţi oameni, în mijlocul cărora el trăieşte şi munceşte, dacă nu se iau măsuri •de apărare. Anumite profesiuni impun controlul sistematic pentru depistareastării de purtător la care sînt supuşi salariaţii care lucrează în unităţile de producţie sau de vînzare a alimentelor, la sursele de aprovizionare cu apă şi în colecJvităţile de copii. Depistarea se face prin anumite examene de laborator. Cei descoperiţi ca purtători sînt obligaţi să treacă la altă muncă decît cele menţionate mai sus, pînă la încetarea acestei stări a lor. Puriă-lorul de germeni, per.tru a nu primejdui sănătatea celorlalţi oameni, are următoarele obliga-
ţii : să se prezinte la examenele de laborator ori de cîte ori este invitat de organele sanitare; să aplice la domiciliu său măsurile de dezinfecţie (vezi dezinfecţie), de stîrpire a muştelor şi de distrugere a rozătoarelor (vezi deratizare) ; în cazul cînd poartă germenii unei boli infecţioase digestive (febră tifoidă, dizenterie), să se spele pe mîini după fiecare folosire a closetului, să facă baie generală cel puţin de două ori pe săptămînă (urmată de curăţirea cu grijă a căzii), să fiarbă rufele de corp şi de pat, să întreţină closetul într-o stare de curăţenie perfectă şi să-l dezinfecteze zilnic cu var cloros.
pustulă, veziculă cu conţinut tulbure (purulent). Un exemplu tipic este pustula apărînd în jurul unu fir de păr cu ocazia infectării cu stafilococ (foliculita sau coşurile). Dacă sînt superficiale, pustulele se vindecă fără a lăsa urme; în cazul pustulelor profunde (spre exemplu în acneea pustuloasă), după vindecare rămîn cicatrice.
Q (febră), boală infecţioasă, comună omului şi animalelor. Clinic se manifestă prin febră, cefalee, astenie pronunţată, localizări pulmonare şi evoluţie în general benignă. Primele cazuri în R.P.R. au fost constatate la Constanţa (1946—1947). Agentul patogen este Rickettsia Burneti care se găseşte în sîngele, urina şi fecalele bolnavilor. Calea de transmitere este aerogenă, prin inhalarea de praf conţinînd dejecţii de căpuşe sau animale bolnave, sau cutanată, prin zdrobirea căpuşei pe pielea care are mici leziuni, sau digestivă, prin lapte nefiert, infectat. Incubaţia durează 12—26 de zile. Invazia este bruscă, cu frisoane, febră, transpiraţii abundente, curbatură, dureri musculare, astenie, cefalee intensă, dureri oculare. Perioada de stare se manifestă prin febră moderată, 38—39°, mai rar 40°.
Boala oscilează neregulat, 5 — 8—14 zile, cu simptoiriele din invazie exacerbate. Rar junghi toracic, tuse, spjjtă mucoasă, anorexie,, vărsături, constipaţie. In 80—90% din cazuri, sînt semne de pneumonie atipică. Evoluţia este de regulă favorabilă. Complicaţiile sînt foarte rare: artrite, pleurezii, endocardite. Profilaxie: febra Q face parte din categoria B (de declarare numerică şi izolare facultativă). în caz de complicaţii, bolnavul va fi. internat în spital.
Quenu Edouard-Andre-Victor-AIfred (1852— 1933), chirurg francez. Este autorul unor valoroase lucrări de chirurgie generală, ortopedie şi anatomie. A editat cu un grup de* colaboratori un impunător tratat de chirurgie. S-a preocupat să imprime o orientare biologică, în activitatea clinică chirurgicală.
radarterapie, aplicarea în tratamentul unor boli a undelor electromagnetice utilizate la aparatele de telecomunicaţii denumite Radar. Aceste unde se mai numesc „microunde**.
radiaţii ionizante, radiaţii emise de substanţele radioactive; ele pot fi de trei feluri: alfa (a), beta (P) şi gama (y). Pe lîngă acţiunea lor utilă în tratarea multor boli sau explorarea radiologică a organismului, aceste radiaţii pot deveni cauza unor tulburări grave ivite în organism. Aceste tulburări sînt cunoscute sub denumirea de boala actinică sau boala de iradiaţie. Această boală poate surveni la cei care prin profesiunea lor vin în contact cu acţiunea nocivă a radiaţiilor ionizante: lucrătorii de la zăcămintele de minereu radioactiv, cei care prepară sau mînuiesc izotopi, personalul me-dico-sanitar din cabinetele radiologice etc. Acest personal este obligat să ia o serie de măsuri de protecţie, menite să-i pună la adăpost de boala de iradiaţie.
radiofotografie, mijloc perfecţionat şi practic de folosire a razelor X pentru controlul în masă al sănătăţii. Metoda constă în obţinerea pe un clişeu fotografic a imaginii radiologice a cutiei toracice, putîndu-se observa orice modificare a aspectului pe care-1 prezintă cei doi plămîni, inima, vasele mari de sînge şi diafragmul. Cu ajutorul radiofotografiei se pot depista o serie de boli, ca tuberculoza, bolile de inimă, cancerul pulmonar, boli ale dia-fragmului etc. Marele avantaj al metodei constă în faptul că aceste boli sînt deseori surprinse la începutul lor, cînd încă nu au apucat să dea tulburări şi cînd sînt mult mai uşor de tratat şi de vindecat. Radiofotografia se extinde azi la întreaga populaţie, examenele fiind practicate gratuit la centrele fixe sau prin caravanele speciale care se deplasează în întreprinderi, pe şantiere, în cartierele oraşelor şi ia sate. Este în interesul oricărui cetăţean să se prezinte la radiofotografie, împreună cu întreaga sa familie, de îndată ce a fost invitat.
radiokimografie, metodă de investigaţie radiologică permiţînd înregistrarea mişcărilor organelor pe filmul radiografie. Dificultăţi tehnice au făcut ca kimografia să se limiteze la explorarea inimii şi a vaselor mari. Fixarea
Instalaţie modernă de radiofotografie, folosită la depistarea în masă a bolilor toraco-pulmonare.
pe filmul radiografie a unui instantaneu al mişcărilor inimii este posibilă datorită interpunerii între bolnav şi film a unei plăci de plumb numită grilă, prevăzută cu o serie de despicături şi căreia i se imprimă mici mişcări. Conturul imaginii obţinute cu ajutorul acestei grile va prezenta o serie de dinţături numite croşete. După forma, mărimea şi frecvenţa acestor croşete kimografice se apreciază forţa de contracţie a ventriculilor, starea atriilor, a aparatului valvular, vascular şi a pericar-dului, capacitatea de adaptare a inimii la efort.
302
rahitism, boală a sugarului şi copilului mic caracterizată prin lipsa depunerii sărurilor de calciu şi fosfor în zona de creştere a oaselor; consecutiv acestui defect de mineralizare se formează un ţesut osos moale, care creşte anar-
Rahitism (stîngă).
hic şi exuberant. Se cunosc în general două cauze esenţiale ale rahitismului: lipsa de vitamină D (rahitism carenţial) şi lipsa de resorbţie la nivelul rinichiului a sărurilor de calciu şi fosfor (rahitism renal sau vitamino-rezistent). în rahitismul carenţial are loc o lipsă a resorbţiei calciului în intestin de cauze variate; cauza cea mai frecventă însă este hipovitaminoza D. Pentru a menţine cît mai aproape de normal cifra calciului din sînge, calciul din oase este deplasat înspre torentul circulator. Carenţa de vitamină D se poate realiza: prin aport alimentar insuficient (laptele conţine cantităţi mici de vitamină), prin lipsa iradierii pielii (razele ultraviolete transformă o provitamină, care se află în piele, în vitamină D) sau prin absorbţie defectuoasă a vitaminei alimentare (în tulburările digestive, de exemplu). Nevoile zilnice de vitamină D ale sugarului sînt de 400—800 unităţi pe zi. Rahitismul apare în perioada de creştere intensă (mai ales în primul an de viaţă, dar şi în anul al doilea şi al treilea) şi se manifestă prin modificări osoase (înmuierea oaselor craniului, urmată de deformarea lor, mătănii costale, deformaţii ale oaselor gambei, defor-maţia coloanei vertebrale — gibozitatea rahitică — deformaţia toracelui cu sternul ieşit înainte — piept de găină), hipotonie musculară (copilul şade şi umblă cu întîrziere), întîrziere în apariţia dinţilor, în închiderea fontanelelor, anemie, scăderea rezistenţei la infecţiii şi tulburări nervoase (iritabilitate, insomnie.) Unele infecţii, ca otomastoidita sau bronhopneumonia, apar mai frecvent şi evoluează mai grav la aceşti copii; este cunoscut faptul că din cauza deformaţiilor toracelui, circulaţia şi respiraţia copiilor rahitici sînt perturbate. Lipsa de fermitate a osului poate da loc la fracturi incomplete (în lemn verde). Unele deformaţii osoase se vindecă cu timpul
şi altele persistă toată viaţa. Prevenirea bolii se face printr-o alimentaţie corectă. Intrucît laptele de mamă are acţiune protectoare faţă de rahitism, alimentaţia naturală este şi în această privinţă superioară celei artificiale. Se recomandă consumul regulat de fructe citrice (portocale, lămîie) sau fructe autohtone cu conţinut mare în acid citric (caise, coacăze, agrişe), evitarea excesului de făinoase în alimentaţia sugarului, care prin acidul fitinic se opun absorbţiei calciului din intestin. La sugarul mai mare se recomandă adaosul în alimentaţie al gălbenuşului de ou, al brînzei de vaci şi al cărnii fierte, care sînt bogate în săruri de calciu şi fosfor. Se recomandă administrare de vitamină D2 gravidei în ultimele 3 luni de sarcină (cîte 400 000 unităţi pe lună), precum şi sugarului ;în lunile de iarnă, cîte 2—4 picături pe zi (1 000—2 000 unităţi), în cure de 4—6 săptămîni, urmate de pauze de 1 — 2 săptămîni sau în doze mai mari odată (200 000 unităţi vitamină D2, injectabil sau pe gură, în fiecare lună, din noiembrie pînă în februarie). Se poate, de asemenea, recomanda iradierea naturală: băi de soare şi băi de aer (fiindcă şi lumina difuză conţine raze ultraviolete) sau iradierea artificială cu lampa de cuarţ. O metodă bună este administrarea de untură de peşte extrasă din ficatul de batog, foarte bogat în vitamină D. La sugar se începe cu cîteva picături pînă la o linguriţă pe zi, iar la copilul mai mare se dau 2—3 linguriţe pe zi (dacă nu există tulburări digestive. Profilaxia rahitismului se recomandă îndeosebi imaturilor, sugarilor distrofici, precum şi sugarilor convalescenţi de boli infecţioase. Tratamentul rahitismului se face prin administrare de vitamină D2, fie în doze fracţionate pe gură (5 000 unităţi = = 10 picături pe zi, pînă la doza totală de 600 000 unităţi), fie în doze de şoc, adică 200 000 unităţi, care se repetă de 3 ori, la intervale de 2—3 zile, pe gură sau în injecţii intramusculare. Tratamentul cu doze prea mari de vitamină D2 pe cale injectabilă poate duce la manifestări de hipervitaminoză D. care se manifestă prin lipsa poftei de mîncare, vărsături, hipertensiune arterială, albumin-urie, azotemie. ' Rahitismul vitaminorezis-tent se tratează cu doze foarte mari de vitamină D2, care trebuie administrate numai cu prescripţia medicului şi sub controlul calciului din sînge şi din urină, spre a se preveni manifestările de hipervitaminoză.
Rainer Francisc Josif (1874—1944), anatomist şi antropolog romîn, profesor la Facultatea de medicină din Iaşi şi apoi la cea din Bucureşti. Este autor al unor valoroase studii de morfologie, printre care cel despre limfaticele inimii. Rainer a abordat problemele de anatomie de pe poziţia materialist-dia-lectică, arătînd că formele anatomice sînt determinate de funcţia biologică, că structura ţesuturilor şi organelor nu poate fi înţeleasă
303
numai prin disecţie, impunîndu-se studierea „materiei vii“ în manifestările ei pe scară evolutivă. Savantul a condus anchete antropologice şi a organizat o colecţie uriaşă de
Francisc Rainer.
cranii. El a luat atitudine împotriva actelor huliganice ale studenţilor fascişti încurajaţi de guvernanţii burghezi şi a condamnat public aberaţiile rasiste.
Ramazzini B^rnardino (1633—1714), medic italian, profesor la Universitatea din Padova. A scris numeroase lucrări de patologie, dintre care cea mai celebră este cartea „Despre bolile meşteşugarilor", care pune bazele preocupării pentru patologia profesiunilor. Aici, Ramazzini descrie afecţiunile întîlnite la 52 de categorii de meseriaşi (printre care include şi pe soldaţi), indicînd cauzele producerii acestor afecţiuni şi chiar mijloacele lor de prevenire.
Ramon Y Cajal Santiago (1852—1934), his-tolog, anatomist şi neurolog spaniol. A deschis perspective vaste cercetărilor neurologice prin studiile sale asupra structurii microscopice a creierului, prin tehnicile de colorare histologică a substanţei nervoase pe care le-a propus şi, mai ales, prin teoria neuronului, al cărei principal autor a fost, împreună cu W. Waldeyer. I s-a atribuit Premiul Nobel pentru medicină, în 1908.
rapel (revaccinare), repetarea unei vaccinări după un anumit timp de la vaccinarea completă, în scopul menţinerii în continuare a stării de imunitate a organismului faţă de
o	anumită boală contagioasă. De exemplu, vaccinarea T.A.B. se face prin 3 injecţii la interval de 7—10 zile, apoi primul rapel se face după un an (2 injecţii la 7—10 zile interval), iar al doilea rapel, după încă un an (o injecţie); după alţi 2 ani se fac din nou 2 ani consecutiv rapeluri. In vaccinarea contra tusei convulsive (care se face la 3 luni), rapelul se face la un an de la vaccinare şi la 7 ani. La vaccinarea antivariolică (care se face sub un an), rapelul se face la 7 ani.
raze X (denumite şi raze Rontgen după numele descoperitorului lor W. C. Rontgen, în 1895), energie radiantă care ia naştere datorită frînării electronilor negativi printr-un obstacol (anticatod) în drumul lor de la catod la anodul tubului special (Rontgen). Lungimea lor de undă este situată între lungimea de undă a radiaţiilor ultraviolete şi lungimea de undă a radiaţiilor radiuluişi exprimată în unităţi Angstrom (1 cm 1/108 = 1 X 10-8 =
1	A) este de 8—0,06 A. Sînt invizibile, însă pot fi puse în evidenţă prin faptul că influenţează filmul fotografic sau dau fluorescentă unui ecran acoperit cu sulfură de zinc şi de cadmiu. Pătrund prin lemn, sticlă sau ţesuturile moi ale corpului, dar sînt oprite de substanţe cu duritate mare, ca metalele, oasele. Aceste proprietăţi descoperite şi studiate de Rontgen le-a făcut să aibă o utilizare excepţional de importantă în medicină: evidenţierea radiografică şi radioscopică a ţesuturilor şi organelor umane. îmbunătăţirile de ordin tehnic (tuburile de producere, selecţionarea, amplificarea şi dirijarea fasciculului, îmbunătăţirea imaginii la ecran sau radiografice) s-au completat cu descoperirea substanţelor de contrast (opace la razele X), tehnicile farmacodinamice, fotografierea sau televizarea imaginilor, astfel încît radiologia a căpătat o importanţă deosebită în studiul corpului omenesc, în stare normală sau patologică.
reanimare, totalitatea măsurilor preventive sau curative folosite în vederea restabilirii activităţii funcţiei respiratorii sau cardiace oprite (resuscitare respiratorie şi cardiacă). Termenii de resuscitare sau reanimare sînt sinonimi, însă termenul de reanimare este frecvent folosit într-un sens mult mai larg. Reanimarea ca noţiune largă, generală, include: reechilibrarea (hidrică, electrolitică, proteică, calorică, vitaminică) a unui bolnav care nu este în faza de şoc; deşocarea (măsuri de tratament al şocului); resuscitarea cardiacă sau respiratorie care include tratamentul opririi inimii
Bernaidino Ramazzini.
304
/. Instalaţie modernă de roentgen-cinematografie şi roentgentelevi2iune la Spitalul „Vasile Roaită“; 2. Instalaţie pentru producerea razelor X realizată de Hurmuzescu şi Benoist, cam la o lună după ce V. K. Rontgen a comunicat descoperirea sa; 3. Studiul radiografiilor la negatos-cop; 4. Bronhografie cu substanţă de contrast.
sau respiraţiei. Medicina modernă utilizează pentru reanimare soluţii cu electroliţi, nor-adrenalină, sînge, plasmă, vitamine, hormoni, precum şi aparatură automată pentru respiraţie artificială şi masaj cardiac, rinichi artificial.
recădere, reapariţia semnelor de boală în perioda de convalescenţă a unei boli contagioase. Recăderea nu este o nouă infecţie a organismului cu un nou agent patogen, ci reprezintă o reluare a tuturor semnelor de boală provocată de acelaşi agent patogen. Termenul este utilizat mai ales în febra tifoidă unde recăderile nu sînt rare, survenind de obicei după 10—14 zile de afebrilitate şi mani-festîndu-se din nou prin toate semnele febrei tifoide (febră, pete lenticulare, bacili tifici în sînge). Recăderi survin şi în hepatita epidemică (reapariţia icterului şi a celorlalte semne de boală, în convalescenţă, după dispariţia totală a coloraţiei icterice). De multe ori, recăderile sînt în legătură cu nerespectarea repausului la pat, obligatoriu, în timpul perioadei de convalescenţă sau cu nerespectarea regimului alimentar. In mod obişnuit plătesc greşelile pe care le fac acele persoane care văzîndu-se în posesia unui certificat de boală pe un termen mai lung şi considerîndu-se pe deplin sănătoase comit anumite imprudenţe, excese, în loc să folosească concediul în scopul pentru care a fost prescris.
recidivă, revenirea bolii, adică repetarea bolii în forma ei tipică, imediat după vindecare sau în perioada de convalescenţă. De obicei, recidiva are o evoluţie mai scurtă şi mai uşoară de cît prima îmbolnăvire; uneori în recidivă pot surveni complicaţii serioase. Recidiva nu trebuie confundată cu agravarea bolii, cînd după o oarecare diminuare a simptomelor, acestea se accentuează şi se dezvoltă
din nou. Se numeşte, de asemenea, recidivă reapariţia peste cîtva timp după operaţie a unei tumori pe vechiul ei loc.
rect, ultima porţiune a intestinului gros. Este un canal lung de 15—16 cm la adult, prezentînd o porţiune mai dilatată, numită ampulă rectală, şi una mai îngustă, care se continuă cu canalul anal, lung de 2—3 cm. Rectul se află situat în bazin, în spatele vezicii urinare, iar la femeie, în spatele uterului, care se interpune între rect şi vezica urinară. In partea posterioară vine în contact cu osul sacrat şi coc-cisul (vezi schelet). Peretele rectal este format din muşchi circulari şi longitudinali, înveliţi parţial de seroasa peritoneală şi căptuşiţi cu o mucoasă rectală la nivelul căreia pot apărea dilataţii ale venelor regionale (hemoroidale) sub forma aşa zişilor hemoroizi. Rectul, împreună cu anusul şi sfincterii perianali, au ca funcţie principală asigurarea defecaţiei. Examinarea rectului se face fie prin explorare digitală (tuşeu rectal), fie prin introducerea unui tub prin care se observă mucoasa rectală (rectoscopie). Regiunea anorectală mai serveşte, în special la copiii mici, ca loc de măsurare a temperaturii, prin introducerea unui termometru
Rect în secţiune.
special. în unele boli în care alimentaţia pe cale naturală nu se poate face, pentru scurte perioade de timp pot fi administrate soluţii nutritive sub formă de clisme rectale, folo-
In serviciile de reanimare se foloseşte şi rinichiul artificial.
306
sindu-se faptul că prin mucoasa rectală se pot absorbi apa şi substanţele nutritive respective. Introducînd eter în rect şi urmărind timpul scurs pînă ce, purtat de sînge, eterul ajunge la plămîn, dînd mirosul caracteristic de eter, se apreciază existenţa unor eventuale tulburări în circulaţia portă (vezi circulaţie). Inflamaţiile mucoasei rectale se numesc rec-tite. Rectitele nespecifice sau banale pot fi acute sau cronice. Rectitele acute: cauza este o leziune locală (hemoroizi, prolaps, polip) sau un corp străin intrarectal, viermi intestinali (oxiuri), o inflamaţie de vecinătate (prostată, vezicule seminale), sau abuzul de purgative. Se manifestă prin dureri vii, localizate la anus, care se măresc în poziţia în picioare şi se exagerează în timpul scaunului, prin scurgeri muco-purulente uneori sanguinolente printr-un moderat prolaps mucos, mai ales la copii. Obişnuit, evoluează spre vindecare, dar uneori se cronicizează. Tratamentul constă în repaus la pat, băi calde după fiecare scaun, laxative uşoare, antibiotice sau sulfa-mide, supozitoare antispastice (lisadon). Rectitele cronice au aceleaşi cauze ca cele acute, dar modificările mucoasei sînt mai importante, putînd prezenta vegetaţii asemănătoare polipilor, iar scleroza care apare poate determina o stenoză rectală. Se manifestă prin dureri moderate în regiunea anală şi scurgeri sero-mucoase sau mucopurulente în cazurile mai grave. Tratamentul constă în spălături rectale cu ceai de muşeţel, cauteri-zarea vegetaţiilor şi înlăturarea cauzelor care produc rectitele. Rectitele specifice pot fi: sifilitice, limfogranulomatoase (Nicolas-Favre) tuberculoase, micotice. Diagnosticul se pune prin examene de laborator; unele dintre ele sînt grave, pentru că dau stenoză. Se manifestă prin aceleaşi simptome ca cele cronice, dar uneori se formează abcese care se deschid la piele în jurul anusului, constituindu-se fistule. Tratamentul este cauzal, iar în cazurile de stenoză, chirurgical.
recurentă (febră), boală infecţioasă acută caracterizată prin accese febrile ce se repetă la 7 zile, hepatosplenomegalie. Agentul patogen este spirocheta Obermayer. Transmiterea bolii se face prin păduchele de corp sau cap (vector obligatoriu), prin ouăle generaţiilor ulterioare ale păduchelui, după 6 zile de la infectarea lui. Păduchele infectat rămîne infecţios pînă la moarte. Pătrunderea spirochetei Obermayer în organismul omului se face prin zgîrieturile pielii care se produc în timpul scărpinatului, după zdrobirea păduchelui. Incubaţia durează 2—12 zile, în medie 7 zile, şi este asimpto-matică. Invazia este bruscă, cu frison puternic, febră 40°, cefalee intensă, uneori sindrom meningian, dureri musculare, vărsături. Perioada de stare durează 6—10 zile; febra se menţine la 40°, în platou, tahicardie (140 pe minut), stare de oboseală, cefalee intensă, dureri musculare în special la membrele inferioare, uneori sindrom meningian, vărsături,
dureri abdominale, constipaţie sau diaree, hepatosplenomegalie, epistaxis. Pielea este uscată, subicterică sau chiar cu icter intens. La a 6-a — a 10-a zi, febra scade brusc,,pulsul ajunge la 50 pe minut, uneori colaps. Urmează
o	perioadă de apirexie (fără febră) timp de
8—10 zile, după care reapare simptomatologia din cursul primului acces, dar cu intensitate şi durată mai reduse. Numărul acceselor poate ajunge pînă la 10. Boala se termină de obicei prin vindecare. Complicaţiile sînt frecvente şi anume: pneumonii, hepatite, nefrite, hemoragii (cerebrale, digestive), colaps. Profilaxie: boală de declarare şi internare obligatorie (grupa A). Suspecţii sînt izolaţi, iar contacţii stau în carantină 7 zile. împotriva agentului vector (păduchele) se iau măsuri de deparazitare a întregului focar epidemic cu insecticide (DDT, nitroxan, gamexan). Tratamentul se face în spital.
reflexoterapie, metodă de tratament care foloseşte stabilirea unor reflexe pornite din anumite zone, de pe mucoasa nazală sau de pe piele, cu scopul de a produce efecte terapeutice la distanţă, pe linia arcurilor reflexe. Metoda se mai numeşte şi centroterapie. Acupunctura este tot o metodă reflexoterapică.
regim dietetic, regim alimentar, factor important în tratamentul bolnavilor. Regimurile dietetice sînt variate, în funcţie de calitatea şi cantitatea alimentelor pe care le conţin. Pe baza criteriilor cantitative, ele pot fi hipo-calorice sau hipercalorice. Regimurile hipo-calorice sînt recomandate în tratamentul obezităţii, hipertensiunii arteriale sau pentru cruţarea unor organe. Regimurile hipercalorice se aplică celor slăbiţi sau acolo unde necesităţile organismului sînt crescute (boala Basedow, tuberculoză). Pe baza de criterii calitative se cunosc nenumărate şi foarte variate regimuri dietetice care îşi găsesc aplicare pentru fiecare boală în parte; chiar la aceeaşi boală, regimurile pot fi diferite, în funcţie de stadiul ori gravitatea ei, de preferinţele bolnavului şi de posibilităţile locale de aprovizionare. După compoziţia lor, regimurile pot fi: regim de foame, regim hidric (numai cu apă), regim hidrozaharat (lichide îndulcite), lactat, făinos, vegetarian, de crudităţi', carnat. şi mixt sau complet. Regimurile dietetice se mai împart şi după conţinutul lor în săruri minerale: regim desodat (fără sare), hiperpotasic (crudităţi, legume şi fructe uscate), acidifiant (carne, ouă, cereale, făinoase) şi alcalinizant (fructe, zarzavaturi, lapte).
respiraţie, schimbul permanent de oxigen (02) şi bioxid de carbon (C02) dintre celulele organismului şi mediul înconjurător. La om, aceste schimburi nu se efectuează direct între celule şi aerul atmosferic, ci se desfăşoară în două etape: a) etapa tisulară: celulele îşi iau
02	din lichidul intercelular, care la rîndul lui ia 02 din sînge şi tot în această etapă celulele elimină COa în lichidul intercelular
307
Schimbul gazos (02—C02) la nivelul alveolelor pulmonare.
de unde gazul trece în sînge (respiraţia tisulară);
b)	etapa pulmonară: 02 trece din aerul alveolar în sînge şi C02 părăseşte sîngele, tre-cînd în aerul^ conţinut de plămîni (respiraţia pulmonară). Intre ţesuturi şi plămîni, gazele
sînt transportate de sînge. Respiraţia tisulară pe măsură ce 02 este consumat în oxidările celulare, o nouă cantitate de gaz trece din sînge către ţesuturi, deoarece se produce un dezechilibru între cantitatea de 02 din sînge şi cea din celule. în urma acestui dezechilibru, 02 trece din locul în care se găseşte în cantitate mare, înspre locul unde se află în cantitate redusă, cu alte cuvinte, gazul trece din sînge către celule. Cu C02 se petrece un fenomen invers: pe măsură ce este produs în urma metabolismului celular, el trece către capilare, deoarece în celule se găseşte în cantitate mai mare de cît în sînge. Schimburile respiratorii tisulare se explică deci prin deosebirea cantitativă dintre gazele existente în sînge şi în celule. Reglarea respiraţiei tisulare. Intensitatea schimburilor respiratorii tisulare este cu atît mai mare, cu cît celulele funcţionează mai intens. Astfel, respiraţia .unui muşchi este cu atît mai intensă, cu cît el se contractă mai mult. La fel, respiraţia celulelor unei glande sudoripare este cu atît mai intensă, cu cît ea secretă mai multă sudoare. Activitatea tisulară şi deci şi respiraţia tisulară pot să crească sau să scadă, în funcţie de necesităţile organismului. Această coordonare (armonizare) a proceselor tisulare cu nevoile organismului se face prin intermediul sistemului nervos şi al glandelor endocrine. Astfel, sistemul nervos simpatic măreşte respiraţia tisulară, în timp ce sistemul nervos parasimpatic o poate scădea. Dintre glandele endocrine cităm tiroida şi hipofiză, care pot activa arderile tisulare şi epifiza, care ar avea un rol de diminuare a acestor procese. Acţiunea acestor glande se exercită prin intermediul hormonilor. Metode de apreciere a repiraţiei tisulare: măsurînd cantităţile de 02 şi de COa existente în sîngele din artera şi vena unui organ putem aprecia gradul respiraţiei tisulare a organului respectiv. Cu cît diferenţa este mai mare, cu atît vom deduce că respiraţia a fost mai intensă, consumîndu-se mult 02 şi producîndu-se mult C02. Intrucît respiraţia tisulară se modifică paralel cu activitatea celulelor respective, deci cu metabolismul lor„ putem aprecia după cantitatea de 02 consumată de un individ într-o perioadă de timp, şi după C02 produs, care e^te gradul de activitate celulară, deci metabolismul întregului organism. Această concluzie stă la baza examenului de metabolism bazai, care se execută în mod curent în clinică (vezi metabolism). Utilitatea cunoaşterii respiraţiei tisulare: cu-noscînd legătura directă dintre respiraţia tisulară şi metabolism, putem aprecia metabolismul organismului, măsurînd intensitatea schimburilor respiratoare (consumul de 02 şi producerea de C02). în anumite cazuri, respiraţia tisulară anormală poate duce la îmbolnăvirea unui organ şi a întregului organism. Corectînd această respiraţie, ajutăm vindecarea bolnavului. Respiraţia pulmonară. Schimburile de gaze ce se efectuează prin pereţii capi-
308
arelor şi ai alveolelor pulmonare sînt posibile datorită primenirii continue a aerului din plămîni. Ca urmare, la studiul respiraţiei pulmonare vom urmări o serie de fenomene care culminează cu schimburile de gaze dintre sînge şi aerul alveolar. Respiraţia pulmonară este asigurată prin funcţia aparatului respirator care constă în două grupe de fenomene : fizice şi chimice. Fenomenele fizice ale respiraţiei: a) încălzirea aerului respirat; tre-cînd prin căile respiratorii, aerul atmosferic se încălzeşte, apropiindu-se de temperatura medie a corpului: 37°. Un aer prea rece sau prea fierbinte este nesănătos, putînd duce la alterări ale schimburilor respiratorii normale. încălzirea aerului ce trece prin căile respiratorii poate sa crească sau să scadă, după nevoie, prin dilatarea sau constricţia vaselor de sînge din mucoasa nazală, mucoasa faringiană şi cea traheală, sau chiar din plămîni. Cînd vasele se dilată, vine mai mult sînge la mucoase, acestea se încălzesc mai tare şi pot transmite mai multă căldură aerului în contact cu ele, încălzindu-1. Acest fenomen se întîmplă ori de cîte ori temperatura atmosferică este coborîtă şi reglarea ]ui se face pe cale nervoasă. în-călzindu-se în căile respiratorii şi plămîni, aerul respirator ia o parte din căldura organismului, eliminînd-o. In acest fel, aparatul respirator contribuie şi la mecanismul de termoreglare; b) Curăţirea aerului respirat; aerul atmosferic conţine numeroase particule de praf, cărbune (fum) etc. Trecînd prin căile respiratorii, aerul este purificat, prin reţinerea particulelor conţinute de cilii existenţi în nări şi de mucusul ce acoperă pe dinăuntru aceste căi. La suprafaţa mucusului aderă mare parte din particulele aerului respirat. Secreţiile căilor respiratorii (mucusul), pe lîngă că purifică aerul de particulele mici, acoperă şi umezesc continuu epiteliile acestora, ferindu-le astfel de acţiunea vătămătoare a uscăciunii, a prafului, a fumului; c) Vibrarea aerului respirat; in drumul parcurs prin căile respiratorii, aerul se izbeşte de pereţii acestora şi vibrează. Aceste vibraţii pot fi auzite sub forma unor sunete, dacă aplicăm urechea la peretele toracic. In bolile de plămîni, carac-
terul normal al sunetelor se modifică în legătură cu leziunile pulmonare. Trecînd prin laringe printre coardele vocale, aerul vibrează mai puternic, producîndu-se astfel sunetele, care articulate alcătuiesc vorbirea sonoră (vezi fonaţie). Fenomenele mecanice ale res-
Studiul capacităţii respiratorii.
Aparat pentru studiul respiraţiei în ţesuturi.
piraţiei constau din două acte care se succed ritmic, şi anume:	inspiraţia şi expiraţia.
Inspiraţia este actul prin care aerul intră în plămîni. în inspiraţie, volumul cuştii toracice se măreşte şi aerul atmosferic este absorbit de plămîni. Mărirea toracelui se face datorită intervenţiei mai multor muşchi, şi anume:
a)	diafragmul, care are o formă de cupolă cînd este relaxat. Contractîndu-se, cupola diafragmatică coboară şi diametrul longitudinal al toracelui creşte. Coborînd diafragmul,
309
apasă organele din abdomen, care la rîndul lor apasă asupra pereţilor cavităţii abdominale, bombîndu-i; b) muşchii intercostali externi şi muşchii supracostali care contractîndu-se ridică sternul şi îl proiectează înainte, prin orizon-talizarea coastelor şi îndepărtarea lor una de cealaltă. Datorită acestor muşchi, se măreşte diametrul transversal şi cel antero-posterior al toracelui. In inspiraţia obişnuită, cutia toracică nu se măreşte de volum la maximum. Cînd are loc mărirea de volum maximă a cuştii toracice, vorbim de o inspiraţie forţată. La inspiraţia forţată, în afara muşchilor amintiţi, mai participă şi muşchii sternocleido-mastoi-dieni, pectorali, dorsali şi dinţaţi (vezi muşchi). Din cele de mai sus se vede că inspiraţia este un fenomen activ, adică se produce prin intrarea în funcţiune a unor muşchi. Expiraţia este actul prin care se elimină aerul introdus în plămîni în timpul inspiraţiei. Acest act se produce datorită revenirii cuştii toracice la dimensiunile iniţiale, prin relaxarea muşchilor şi prin acţiunea elasticităţii pulmonare. Expiraţia este, deci, un fenomen pasiv. Aşa cum un elastic întins îşi revine la lungimea sa iniţială imediat după încetarea forţei care îl întinde, şi plămînii destinşi în timpul inspiraţiei îşi revin la dimensiunile iniţiale datorită elasticităţii lor imediat ce încetează acţiunea muşchilor. In timpul expiraţiei obişnuite, cutia toracică nu este micşorată la maximum. Cînd are loc micşorarea maximă a toracelui vorbim de o expiraţie forţată. La expiraţia forţată participă muşchii intercostali interni, care apropie coastele între ele, şi muşchii abdominali, care contractîndu-se apasă organele abdominale, ce la. rîndul lor ridică mai mult bolta diafragmatică. Inspiraţia şi expiraţia alcătuiesc împreună o mişcare respiratorie completă sau, pe scurt, o respiraţie completă. La omul adult, numărul respiraţiilor este de 14—16 pe minut. La copii şi în efort, acest număr creşte pînă la 25—35 pe minut. Numărul de respiraţii efectuate într-un minut se numeşte frecvenţă respiratorie. La cîine, frecvenţa respiratorie poate fi în anumite condiţii de 200—300. Raportul dintre durata inspiraţiei şi cea a expiraţiei este cam 1:3, cu alte cuvinte expiraţia durează mai mult de cît inspiraţia. în anumite boli, acest raport se poate modifica. Ventilaţia pulmonară reprezintă primenirea aerului din plămîni. Această ventilaţie depinde de mărimea sau, cum se mai spune, de amplitudinea mişcărilor respiratorii. Aerul nu se primeneşte cu aceeaşi intensitate în toate regiunile plă-mînilor. Astfel, către vîrfuri, ventilaţia pulmonară este mai mică de cît la bazele plămînilor. Prin acţiunea musculaturii bronşice (muşchii Reissessen), calibrul bronhiilor se poate lărgi sau micşora, lăsînd să treacă mai mult sau mai puţin aer prin ele şi modificînd astfel ventilaţia pulmonară în zona de plămîni către care respectivele bronhii conduc aerul, în inspiraţia şi expiraţia normală, în repaus,
intră şi ies din plămîni cam 500 ml aer, la omul normal adult. Acest volum se numeşte aer curent. în inspiraţia forţată mai pot fi introduşi în plămîni circa 1 500 — 2 000 ml aer. Acest volum se numeşte complementar. în expiraţia forţată mai pot fi eliminaţi
1	000—1 500 ml aer. Acest volum se numeşte de rezervă. După expiraţia forţată, mai rămîn totuşi în plămîn circa 1000—1 500 ml aer ce poartă numele de volum rezidual. Volumul curent + volumul de rezervă + volumul complementar formează capacitatea vitală, care la omul adult normal are valoarea de
3	500—5 500 ml. Ea arată volumul maxim de aer pe care-1 poate primeni un individ într-o respiraţie (inspiraţie forţată urmată de expiraţie forţată). Rolul seroasei pleurale în mişcările respiratorii este foarte important, deoarece datorită celor două foiţe aderente una de alta plămînii pot urma modificările de volum ale cutiei toracice. Cînd între foiţele pleurale se găseşte aer (pneumotorax), sau lichid (hidrotorax), plămînul nu mai urmează modificările de volum ale cuştii toracice şi respiraţia este stînjenită. Debitul pulmonar se numeşte cantitatea de aer care trece prin plămîni în timp de un minut. La omul normal, adult, în repaus este de 7—8 litri. în efort, debitul respirator creşte, modificîndu-se după nevoile organismului. Măsurarea debitului respirator ne poate indica dacă un individ se adaptează sau nu, potrivit diferitelor stări de activitate ale organismului. Fenomene chimice ale respiraţiei pulmonare. Aceste fenomene constau în schimburile de gaze între aerul alveolar şi sîngele din capilarele pulmonare. Aceste schimburi se efectuează ca şi în cazul respiraţiei tisulare, datorită diferenţei cantitative între gazele din plămîni şi cele din sînge. Ca urmare a acestei diferenţe, Oa, trece din plămîni în sînge, unindu-se cu hemoglobina, iar C02 trece din sînge în plămîni. Datorită acestor schimburi, aerul inspirat şi cel expirat au o compoziţie diferită, şi anume: în aerul inspirat se găseşte mai mult oxigen (20%) şi mai puţin C02 (0,03%) de cît în aerul expirat (în care 02 = 16% şi C02 = 5%). Reglarea respiraţiei: atît frecvenţa, cît şi amplitudinea respiraţiilor sînt coordonate, după necesităţile organismului, de centrii nervoşi respiratori situaţi în bulbul cerebral. Datorită musculaturii bronşice, poate fi reglată şi distribuţia aerului în plămîni. în acest mod, pe cale nervoasă reflexă, regiunile bolnave pot fi scutite de oboseala unei respiraţii intense, aceasta efectuîndu-se numai în regiunile sănătoase. Centrii nervoşi respiratori acţionează nelăsînd ca inspiraţia sau expiraţia să dureze Deşte măsură şi nepermiţînd ca 02 să scadă sau C02 să crească în sînge peste valorile normale. Activitatea centrilor respiratori este automată, ei trimiţînd impulsuri către musculatura respiratorie cu o frecvenţă de 16—18 pe minut la omul adult, în repaus. Activitatea centrilor respiratori poate fi in-
310
fluenţată pe cale nervoasă sau umorală (prin sînge), astfel: a) creşterea C02 în sînge excită centrii respiratori, respiraţia devenind mai amplă şi mai frecventă. Astfel se elimină C02 aflat în exces în sînge. Scăderea C02 are o acţiune inversă; b) scăderea 02 în sînge face ca sensibilitatea centrilor respiratori faţă de C02 să crească. O acţiune inversă o are creşterea 02 în sînge. Din cele de mai sus se vede că variaţiile C02 şi 02 din sînge se ajută în acţiune reciproc; c) deglutiţia opreşte pe cale nervoasă reflexă, activitatea centrului respirator. Ca urmare, în timp ce înghiţim, mişcările respiratorii nu se efectuează; d) excitaţiile venite pe calea nervilor senzitivi pot creşte sau diminua activitatea centrilor respiratori. Astfel, o durere puternică, o senzaţie de rece (introducerea picioarelor în apă rece) opresc pentru scurtă vreme mişcările respiratorii; e) voinţa poate modifica, nu însă pentru multă vreme, ritmul şi amplitudinea respiraţiei; f) scoarţa cerebrală prin reflexe condiţionate participă la reglarea respiraţiei, prin intermediul centrilor respiratori; g) destinderea mare a plămînilor produce pe cale nervoasă o oprire a activităţii centrului inspirator. O acţiune inversă o are comprimarea plămînilor (expiraţie). Fenomenele fizice, în special cele mecanice, sînt urmărite frecvent în clinică şi mai ales în policlinici, unde sînt supravegheaţi copiii, militarii, muncitorii. Mijloacele principale de investigaţie a respiraţiei sînt: a) pneumograma este înscrierea mişcărilor respiratorii cu ajutorul unui aparat numit pneumograţ. Pneumograma are forma unei curbe ce se ridică şi coboară, după cum se înscrie inspiraţia sau expiraţia. Cu ajutorul pneumogramei putem analiza frecvenţa, amplitudinea şi ritmul respiraţiei, precum şi variaţiile care apar în anumite condiţii (de exemplu, în efort); b) spirometria este măsurarea capacităţii vitale a unui individ şi a volumelor de aer care o compun. Această măsurătoare se face cu ajutorul unui aparat numit spirometru. Un spirometru obişnuit este format dintr-un clopot de metal uşor, aşezat cu gura în jos într-un cilindru de metal plin cu apă. Fundul clopotului este găurit şi prin acest orificiu, cu ajutorul unui tub de cauciuc, introducem aer în spirometru. Cu cît este mai mult aer în spirometru, cu atît clopotul va fi mai ridicat şi invers. Citind după gradaţiile existente la aparat, aflăm capacitatea vitală şi volumele ei componente; c) radioscopia pulmonară ne dă date asupra mişcărilor executate de diafragm. Fenomenele chimice pot fi cunoscute prin analiza compoziţiei aerului alveolar. In funcţie de cantităţile de C02 şi
02	găsite apreciem intensitatea schimburilor de gaze din plămîni. In afară de funcţia respiratorie, aparatul respirator mai are rol şi în alte fenomene ce se produc în organism. Aparatul respirator şi termoreglarea: aerul expirat este cu 10—15° mai cald de cît aerul inspirat, deoarece el se încălzeşte pe seama
căldurii organismului. Datorită acestui fapt, aparatul respirator are un rol important în termoreglare, putînd elimina o cantitate mare de căldură din corp. La cîine, la care pielea nu are glande sudoripare, eliminarea de căldură din organism se face mai cu seamă prin aerul expirat. De aceea, în condiţii de temperatură ridicată, cîinele nu transpiră, în schimb respiră foarte des (pînă la 200—300 de ori pe minut). Aparatul respirator şi eliminarea unor substanţe din organism: apa se elimină prin aerul expirat sub formă de vapori în cantităţi însemnate, pînă la 500 ml în 24 de ore. Eterul, acetilena, unele medicamente se pot, de asemenea, elimina pe cale pulmonară. Secreţiile traheo-bronşice şi particulele mici de praf, cărbune etc. sînt eliminate în faringe, prin mişcarea continuă a cililor pe care îi au celulele din epiteliile căilor respiratorii. Cînd în trahee sau bronhii pătrunde un corp străin, sau se adună secreţii în cantitate mare, eliminarea se face prin tuse. Tuşea este o eliminare bruscă de aer care împinge în afară corpii străini sau secreţiile din căile respiratorii. Ea se produce pe cale nervoasă reflexă, în urma unor excitaţii pornite din zona de bifurcaţie a traheei, de la pleură sau chiar de la unele organe abdominale. Strănutul este un act asemănător tusei, dar are punct de plecare mucoasa nazală. Aparatul repirator şi mirosul: trecînd prin cavităţile nazale, aerul excită terminaţiile nervoase ale mucoasei olfactive. Aparatul respirator şi coagularea:	plămînii	conţin substanţe care
favorizează coagularea. Pentru acest motiv se utilizează în clinică, în boli hemoragice, extracte de plămîn, cum este hemosistanul. Cunoştinţele de fiziologie asupra aparatului respirator au condus la o serie de metode practice, utilizate în spitale. Dintre acestea cităm pe cele mai importante: Narcoza: cu-noscînd mecanismul schimburilor de gaze dintre aerul alveolar şi sînge, se pot introduce în aerul respirat eter, cloroform, chelen, deoarece aceste substanţe, trecînd în sînge, ajung apoi la sistemul nervos, producînd somn. Oxigeno-terapia: pentru a mări cantitatea de 02 din sînge şi deci pentru a satisface suficient nevoile respiraţiei tisulare, se poate administra anumitor bolnavi mai mult 02 în aerul respirat. In acest mod, apărînd o diferenţă mai mare de cît de obicei între cantitatea de O* din plămîn şi cea din sînge, gazul va trece în vase în cantitate crescută. Pneumotoraxul: introducînd aer în cavitatea pleurală, plă-mînul nu mai urmează toate modificările de volum ale cuştii toracice. în acest mod se realizează o punere în repaus a unui plămîn bolnav. Puncţia pleurală: deoarece o cantitate mare de lichid adunată în cavitatea pleurală cu ocazia unor boli împiedică mişcările respiratorii, printr-o înţepătură cu un ac mai gros de seringă, se evacuează lichidul adunat în pleură redîndu-se plămînului posibilitatea de a-şi executa în voie funcţiile sale.
311
Respiraţia artificială, excitanţi ai respiraţiei, carbogenul: în anumite cazuri cînd centrul respirator încetează să mai funcţioneze, prin anumite manevre se poate primeni aerul din plămîn (respiraţie artificială), excitîndu-se în acelaşi timp şi terminaţiile nervoase din plămîn cu alcool, oţet aromatic, amoniac etc. Provocarea unei excitaţii în plămîn sau piele prin palme date pe obraz, ori apă rece, ori frecarea pielii poate excita centrul respirator, făcîndu-1 să-şi reia activitatea. Un rol similar de excitaţie a centrilor respiratori îl are şi administrarea de aer cu 4—5% C02 (carbo-gen). Gazul intrînd în sînge excită centrii respiratori.
respiraţie artificială, tehnica prin care se realizează respiraţia, cînd aceasta, din anumite cauze, nu se mai poate face spontan. Metodele de respiraţie artificială prin acţiune externă sînt de extremă urgenţă şi trebuie cunoscute de cît mai mulţi oameni, deoarece
accidentele pot apărea pe neaşteptate şi intervenţia promptă poate să salveze viaţa unui om care ar muri în aşteptarea unor cadre medicale calificate. Dintre numeroasele metode, mai frecvent utilizată este metoda Si 1-vester: bolnavul este aşezat cu faţa în sus. Cel care face respiraţia artificială stă într-un genunchi la capul bolnavului, iar cu celălalt picior se sprijină pe talpă. Inspiraţia se execută apucînd membrele superioare ale bolnavului de articulaţia pumnului şi executînd o mişcare de extensie pînă se ajunge deasupra capului bolnavului şi lateral de cel care face respiraţia. Prin aceasta se exercită o tracţiune asupra grilajului costal, mărindu-se diametrul cutiei toracice. Expiraţia se execută aducînd membrele care se şi flectează deasupra toracelui şi executînd apoi o mişcare de compre-
siune a acestuia prin apăsare cu greutatea corpului celui care execută respiraţia aplecat înainte. Ritmul necesar este de 4—13 respiraţii pe minut. Metode mecanoterapice: includ toate metodele mecanice care pot realiza o distensie sau compresie a cutiei toracice. Se cunosc trei tipuri de aparate: tancul sau plămînul de oţel, cuirasa şi patul basculant. Principiul tancului sau plămînului de oţel se bazează pe crearea unei variaţii de presiune pozitivă şi negativă în interiorul unei camere etanşe. Bolnavul este introdus în această cameră, capul fiind lăsat afară. Aerul atmosferic va intra în plămîn cînd în cameră presiunea va fi negativă, adică mai mică decît presiunea atmosferică, şi va ieşi din plămîn cînd presiunea în cameră va fi pozitivă, adică mai mare decît presiunea atmosferică. Se utilizează mai ales în paralizia centrului respirator sau a diafragmului, de natură poliomielitică. Există şi metode numai cu inspiraţie activă. Cu ajutorul acestor metode se execută numai inspiraţia activă, expiraţia fiind considerată fenomen pasiv, datorit elasticităţii toracelui. Cea mai simplă dintre metode este insuflaţia gură la gură. Se utilizează şi aparate, unele manuale, altele automate. Sînt şi metode care utilizează aparate speciale, reglabile, care asigură o respiraţie artificială cu inspiraţie şi expiraţie active (aparat Engstrom).
retenţie de urină, imposibilitatea de a urina cu toate că vezica urinară este plină. Poate fi acută, cînd apare brusc, fără a fi precedată, de tulburări de micţiune, sau cronică, cînd se instalează lent, fiind precedată de tulburări de micţiune (micţiuni frecvente şi greutate în micţiune), care s-au agravat treptat. Poate fi completă, cînd bolnavul nu mai elimină nici o picătură de urină, şi incompletă, cînd la eforturi mari elimină cîteva picături. Uneori, chiar fără eforturi, inconştient bolnavul pierde picături de urină (micţiune prin „prea plin“). Cauza cea mai frecventă este obstacolul subvezical (adenom de prostată, cancer de prostată, stricturi uretrale, calcul uretral). Alte cauze: scleroză de col vezical, tumoare vezicală în apropierea colului vezical, tumori din vecinătatea colului (tumori retro-vezicale, fibrom uterin), boli ale măduvei spinării (mielite, tabes). Uneori apare după diferite operaţii (hemoroizi, fibrom). Bolnavul are senzaţia de a urina, simte vezica plină, are dureri în hipogastru (partea din abdomen situată deasupra pubisului) dar nu poate elimina nimic, sau cu eforturi mari şi dureroase elimină cîteva picături de urină. In hipogastru se palpează vezica plină, care este dureroasă la presiune. Retenţia trebuie deosebită de anurie, în care bolnavul nu urinează pentru că rinichii nu produc urină şi deci vezica este goală, iar bolnavul nu are senzaţii de urinare. Retenţia completă de urină este gravă pentru că dacă nu se asigură drenajul vezicii, bolnavul va face uremie şi
312
moare prin insuficienţă renală; Primul tratament este medical: se suprimă ingerarea de lichide şi se prescrie o baie caldă de şezut şi supozitoare cu papaverină. Dacă nu urinează, bolnavul va fi transportat la prima unitate sanitară pentru evacuarea vezicii prin sondaj sau, dacă acesta nu este posibil, prin puncţie vezicală. Apoi va fi trimis într-un serviciu de urologie, pentru stabilirea cauzei retenţiei şi aplicarea tratamentului cauzal.
retină — vezi ochi.
retinită, inflamaţie a retinei, de obicei bilaterală, în legătură cu o boală generală a organismului, infecţii, tulburări de metabolism, boli renale, diabet zaharat, boli vasculare, sanguine etc. La examenul cu oftal-moscopul se constată pe fundul de ochi pete albe, pete roşii, pete pigmentare şi modificări vasculare. Evoluţia ei depinde de boala de bază, iar tratamentul se va adresa acesteia. Retinita pigmentară (orbul găinilor) este o boală degenerativă a retinei. începe în copilărie şi evoluează progresiv cu vîrsta. Bolnavul nu vede seara, cîmpul vizual se îngustează treptat, ajungînd tubular, bolnavul devenind, practic, orb.
retroversie uterină, înclinarea uterului posterior către sacru; este forma cea mai frecventă de deviaţie uterină. Poate fi congenitală sau
Retroversie uterină.
Retroversie cu retroflexie.
căpătată, în urma naşterilor, inflamaţiilor sau tumorilor uterului. Retroversia uterină se manifestă prin dureri de intensitate variabilă, accentuate în timpul menstruaţiei sau al raporturilor sexuale. Uneori poate fi una din cauzele sterilităţii. Tratamentul este chirurgical.
reumatism, termen care defineşte în general orice îmbolnăvire a articulaţiilor. în realitate, deşi diversele manifestări reumatice prezintă numeroase caractere comune, totuşi, deosebirile care există între ele sînt de cea mai mare importanţă, atît din punctul de vedere al diagnosticului, cît şi al tratamentului. Din această cauză, în practica medicală se diferenţiază următoarele forme mai importante de reumatism: 1) reumatismul inflamator legat de o infecţie cunoscută sau artrita; 2) reumatismul cronic degenerativ sau artroza; 3) poliartrita cronică evolutivă; 4) spondilita ankilo-poietică şi 5) reumatismul articular acut. Dintre toate formele bolii reumatismale, reumatismul articular acut este cel mai important, datorită marii lui extinderi la copii şi adolescenţi, şi faptului că poate îmbolnăvi inima. Congresul al III-lea al P.M.R. a apreciat ca necesare cunoaşterea aprofundată şi tratarea acestei boli şi a trasat sarcini corespunzătoare în acest sens. Această boală mai poartă şi denumirea de reumatism Bouillaud-Sokolski, ca o cinstire adusă memoriei marelui medic francez Bouillaud şi clinicianului rus Sokolski care între anii 1824 şi 1834 au stabilit legătura care există între reumatismul articular acut şi atingerea inimii. De mult s-a bănuit că originea acestei boli este microbiană, dar numai în ultimii 20 de ani s-a putut face această dovadă, demonstrîndu-se rolul jucat de streptococul hemolitic din grupul A, care în anumite condiţii favorizante (în special la copii, în anotimpurile reci şi umede, atunci cînd locuinţa şi alimentaţia sînt deficiente etc.) poate da naştere unui atac de reumatism articular acut. Acest germen îşi face drum în organism după ce s-a instalat în criptele amig-dalelor, dînd naştere la o angină sau în mucoasa faringelui, laringelui, nasului, de unde poate determina apariţia reumatismului. Reumatismul articular acut începe în aproape 2/3 din cazuri cu această infecţie a căilor respiratorii superioare, dar într-o treime din cazuri acest început poate trece neobservat, mai ales lacopii. După 7—21 de zile de la această angină sau infecţie rinofaringiană survine atacul de reumatism manifestat prin febră, transpiraţii, frisoane, ameţeli, vărsături şi paloare. Rar se întîmplă să lipsească din acest tablou prinderea articulaţiilor; de obicei sînt cuprinse succesiv mai multe dintre articulaţiile mari (genunchi, glezne, coate, pumn). Inflamaţia, cu umflătura încheieturii, roşeaţă şi dureri, durează cîteva zile şi încetează de la sine, pentru a se muta la altă articulaţie. Atacul de reumatism articular acut se poate manifesta numai prin modificări ale încheieturilor cu dureri şi febră; în majoritatea cazurilor însă apar şi semne de îmbolnăvire cardiacă: „reumatismul linge încheieturile şi muşcă inima“. Este de semnalat faptul că dacă la adult prinderea inimii şi deci constituirea unei cardiopatii survine mai rar şi mai ales în formele servere de boală, în schimb la copii, ea
313
poate apărea în toate formele, chiar şi în cele mai uşoare, care nu se însoţesc de temperatură sau de dureri articulare. Tratamentul reumatismului articular acut poate fi împărţit în curativ şi preventiv. Prima măsură de tratament în cursul atacului de reumatism pe care şi-o aplică bolnavul singur, din cauza durerilor şi a imposibilităţii mişcărilor, este repausul. Chiar şi în formele cele mai uşoare de boală, mai ales la ccpii, repausul la pat va fi de minimum o lună de la vindecarea modificărilor articulare. In cazurile în care a avut lcc şi prinderea cardiacă, repausul la pat va fi de minimum 2 luni, completat cu un repaus în casă de încă 3—4 luni. Salicilatul de sodiu, aspirina, cortizonul şi derivaţii săi sînt medicamentele cele mai larg întrebuinţate în tratamentul reumatismului articular acut; ele se administrează sub control medical strict. Nici unul din aceste medicamente nu distruge însă streptccccul hemolitic; împotriva lui se recurge la penicilină, care, distru-gînd germenul, împiedică reinfecţia gîtului şi prin urmare recăderea bolii. Penicilina este folosită şi în tratamentul preventiv tot pentru aceleaşi motive. In colectivităţile de copii (şcoli, cămine, grădiniţe) se recomandă să se facă periodic controale bacteriologice şi examene repetate pentru toate cazurile de rinofaringită acută sau amigdalită bănuite strep-tococice. Pentru prevenirea recidivelor se recomandă după primul atac, un tratament antibiotic intermitent prelungit cu preparate de benzatinpenicilină (endocilină sau exten-cilină 600 000—1 200 000 unităţi), un flacon la 10—15 zile.
rinită, inflamaţie a mucoasei nazale. Deosebim rinite acute şi cronice. Dintre rinitele acute cele mai importante sînt: a) rinita acută simplă (coriza, guturaiul), manifestată prin strănuturi repetate, senzaţie de înfundare a nasului, secreţii la început apoase, apoi muco-purulente, cefalee, uşoară febră. Se vindecă în 8—10 zile. Poate da complicaţii: sinuzite, otite, faringite, laringite, traheobronşite. Tratamentul general se face cu aspirină, piramidon, vitamină C, băuturi calde, iar local se aplică soluţii dezinfectante (ulei eucaliptolat sau gomenolat, sulfatiazol, colargol) şi soluţii dezobstruante (rinofug, efedrină etc.); b) rinite acute la sugar. Rinita acută simplă (coriza) la această vîrstă poate avea repercusiuni grave asupra întregului organism prin slaba rezistenţă a sugarului la infecţii şi prin împiedicarea suptului datorită blocării respiraţiei nazale. în afara acestei rinite, în această perioadă se mai pot întîlni: coriza gonococică, coriza stafilococică şi coriza eredosifilitică;
c)	rinitele bolilor infecţioase, care sînt localizări pe mucoasa nazală ale microbilor specifici acestor boli. Astfel de rinite se găsesc în difterie, scarlatină, gripă, rujeolă, febră tifoidă etc. Ele cedează la un tratament local cu dezinfectante obişnuite şi la un tratament general corespunzător bolii respective. Rini-
tele cronice sînt, fie urmări ale rinitelor acute repetate, fie manifestări nazale ale unor boli cronice ale organismului. Mai frecvente sînt: a) rinita cronică mucopurulentă, care se manifestă prin înfundarea nasului şi secreţii mucopurulente; b) rinita cronică hi-pertrofică, care are ca simptom greutatea în respiraţia nazală ce se manifestă alternativ, pe o parte sau alta, în funcţie de poziţia capului; c) rinita cronică atrofică, care se manifestă prin tulburări în respiraţie, secreţii mucoase sau mucopurulente (deseori uscate); d) rinita cronică sifilitică şi rinita cronică tuberculoasă care sînt cele mai importante dintre rinitele date de infecţiile cronice ale organismului.
rinosclerom, boală infecţioasă, probabil contagioasă, caracterizată printr-o secreţie cronică şi infiltraţia sclerozantă şi progresivă a mucoasei nazale, ducînd la înlocuirea acesteia cu un ţesut compact, cicatriceal. Afecţiune foarte rară, rinoscleromul este una din manifestările scleromului căilor respiratorii superioare, care se întinde de la nas pînă la bronhii.
roentgenterapie, tratament cu raze Ront-gen; se bazează pe proprietatea acestora de a fi absorbite parţial la traversarea corpului omenesc şi de a exercita astfel un efect fizic, chimic şi biologic asupra ţesuturilor prin care trec. Nu toate celulele reacţionează la fel la iradiere; cele mai sensibile sînt celulele în dezvoltare, fapt pentru care tumorile maligne care se dezvoltă foarte rapid se dovedesc şi cele care beneficiază mai mult de efectul favorabil al razelor Rontgen. Afară de distrugerea celulelor tumorilor maligne, razele Rontgen mai sînt folosite şi în tratamentul leuce-miilor, în îmbolnăviri ale pielii şi glandelor cu secreţie internă, în reumatismele cronice (artroză, spondiloză).
Dar razele roentgen provoacă şi o serie de efecte secundare în organismul bolnavului, împotriva cărora el trebuie protejat atît în timpul tratamentului, cît şi după aceea. Astfel, se vor evita scărpinatul, acţiunea îndelungată a apei (băi, spălatul rufelor) şi se va recurge la alifii, pudre etc. Dacă apar arsuri pe piele, acestea vor fi tratate după indicaţiile medicului. în ceea ce priveşte manifestările cu caracter general, acestea pot fi: greţuri, vărsături, lipsă de poftă de mîncare, ameţeli. Ele vor fi prevenite prin administrarea unei diete sărate, suc de lămîie, vitamină PP, vitamină B6, vitamină C. Razele Rontgen acţionează şi asupra celulelor sîngelui, de aceea se va avea grijă să se controleze hemoleucograma periodic în tot cursul tratamentului.
Rontgen Wîlhelm Conrad (1845—1923), fizician german. Descoperirea care i-a asigurat celebritatea şi pentru care, în 1901, i s-a atribuit Premiul Nobel a fost cea a aşa-numitelor raze X., cu aplicaţii extrem de largi în tehnică şi, mai ales, în medicină. De menţionat că, în martie 1896, la numai cîteva luni după descoperirea razelor X, Dragomir Hurmuzescu
314
a efectuat la Şcoala de poduri şi şosele din Bucureşti radiografii de mîini. In cursul aceluiaşi an, profesorul C. Severeanu iniţiază instalarea la Spitalul „Colţea“ a unei aparaturi de diagnostic radiologie.
Wilhelm Conrad RCntgen
rozeolă, pete mici de mărimea unui bob de linte pînă la aceea a unui bob de fasole, de culoare roşie-palid, care apar pe piele sub formă de erupţie în unele boli, ca: rubeolă, febră tifoidă, sifilis. Plăcile de rozeolă nu provoacă mîncărimi şi nu prezintă depozite de scuame. In fiecare din bolile arătate, rozeolă are o amplasare specifică, ceea ce contribuie la punerea diagnosticului.
rubeolă, boală infecţioasă şi contagioasă acută caracterizată prin: adenopatie cervicală sau chiar generalizată, erupţie în formă de pete rozate neconfluente cu catar oculo-nazal şi febră deseori discretă şi cu complicaţii excepţionale. Agentul patogen este un virus. Poarta de intrare prin mucoasa nazo-farin-giană. Incubaţia durează în medie 16 zile. şi este asimptomatică. Invazia se manifestă cu simptome puţin evidente ce trec neobservate de bolnav: febră moderată 38°, cefalee, catar oculo-nazal, epistaxis, vărsături. In perioada de stare apare o erupţie formată din micromacule eritematoase, roz-palide, rotunde, cu marginile uşor estompate, care n-au tendinţă să conflueze şi puţin proeminente. Erupţia apare în dosul urechii, apoi pe frunte şi obraz, fără a respecta tegumentele din
jurul gurii. Evoluează descendent într-un singur puseu. Are durată scurtă, de 24—36 de ore. Nu lasă urme pigmentare. Enantemul este discret (roşeală difuză a amigdalelor cu pete mici roşii, pe mucoasa palatului moale şi cîteva pete hemoragice la nivelul luetei). Adenopatiile sînt constante, caracteristice, periferice, cervico-occipitale şi latero-cervicale. Consistenţă relativ dură a ganglionilor. Ade-nopatia precede erupţia cu 2—4 zile şi o depăşeşte cu 2—6 săptămîni. Febra este variabilă şi inconstantă. Evoluţia este benignă. Face parte din grupa B, adică este de declarare numerică şi izolare facultativă în spital (în caz de complicaţii). Copiii din colectivităţi vor fi izolaţi timp de 7 zile de la apariţia exantemului (perioada de contagiozitate). Se face imunizare cu gamma-globulină în cazul femeilor gravide aflate în mediul epidemic sau imediat după un contact infectant (profilaxia malformaţiilor congenitale). Tratamentul constă în repaus la pat, izolarea bolnavului la domiciliu, iar din punct de vedere igieno-dietetic se va da atenţie îngrijirii tegumentelor, mucoaselor, se vor face gargarisme cu ceai de muşeţel, instilaţii nazale şi oculare cu soluţie de acid boric sau protargol 2%. Camera bolnavului trebuie să fie bine aerisită (temperatura camerei, 18—20°). în perioada febrilă se ţine regim lacto-hidric şi cu fructe. După scăderea febrei se trece la regim obişnuit. Simptomatic, în caz de febră se administrează piramidon, în caz de tuse se dau calmante (codeină, dianină), expectorante (infuzie) etc. Tratamentul complicaţiilor se va face la spital (antibiotice), cu sedative, ser de convalescent etc.
Russel-Sudzilovski Nikolai (1850—1930), medic revoluţionar rus, de origine poloneză. Fiind urmărit de poliţia ţaristă s-a refugiat la Bucureşti, unde a obţinut în 1877 titlul de doctor în medicină. A funcţionat ca medic la Curtea de Argeş şi Iaşi, îndrumînd totodată cercurile socialiste conspirative care începeau să se constituie în ţara noastră. In 1880 a publicat la Iaşi lucrarea „Un studiu psihiatric urmat de cîteva comentarii asupra ideilor sănătoase“, în care se ridică împotriva adversarilor mişcării socialiste şi expune un „program colectivist“, cu anumite principii împrumutate din ideologia marxistă. în anul următor este expulzat din Romînia. Medicul revoluţionar se stabileşte pe rînd în Elveţia, Franţa, Bulgaria, S.U.A., Insulele Hawai (unde devine preşedintele senatului local), Japonia, Filipine şi China (stabilise strînse legături cu marele democrat revoluţionar doc-orul Sun Iat-sen), unde a şi încetat din viaţă.
315
sadism — vezi perversiuni sexuale salicilaţi, săruri ale acidului salicilic izolat din coaja de salcies-au obţinut pe cale sintetică. Aplicaţi pe piele sau asupra mucoasei gastrice, în administrare internă, au o acţiune iritantă locală, dar acest defect este compensat printr-o bună acţiune de scădere a febrei (anti-piretică), de calmare a durerii (analgezică), de eliminare a acidului uric (în gută) şi, în sfîr-şit, o acţiune antiinflamatorie şi antireumatică mai ales în reumatismul acut. Administraţi însă timp îndelungat şi în doze mari pot da fenomene de gastrită şi pot prelungi timpul de coagulare a sîngelui. Se vor administra, deci, împreună cu bicarbonat şi vitamină K. în general, termenul de salicilat se referă numai la salicilatul de sodiu, care este mai frecvent întrebuinţat în terapeutică, datorită efectelor sale mai mari faţă de alţi salicilaţi. Se prescrie împreună cu bicarbonatul de sodiu în pachete sau caşete, care se adminisfrează pe gură. Aspirina (acid acetilosalicilic CIF) este, de asemenea, un bun analgezic, anti-inflamator, iar prin transpiraţia abundentă pe care o provoacă este un bun antitermic.
salubrizare, acţiune de asanare a mediului, la locul de trai sau de muncă al populaţiei. Principalul, în salubrizare, este realizarea unei ordini şi curăţenii perfecte în interiorul locuinţelor şi dependinţele acestora, în curţi, la grajd şi coteţe, pe străzi şi locuri virane, ca şi în atelierele întreprinderilor şi în anexele sanitare ale acestora. Salubrizarea prezintă o mare însemnătate în lupta antiepidemică, fiind ştiut că necurăţenia favorizează mult răspîndirea germenilor bolilor infecţioase. La anumite date se iniţiază de organele ocrotirii sănătăţii, în colaborare cu Crucea Roşie şi alte organizaţii obşteşti, acţiuni speciale de salubrizare şi înfrumuseţare, realizate cu participarea a numeroşi activişti sanitari. în cartiere, aceste acţiuni trebuie sprijinite de toţi gospodarii, prin buna primire făcută echipelor, cît şi — mai ales — prin aplicarea
recomandărilor privind îndepărtarea unor eventuale surse de insalubrizare (gunoi rău păstrat, animale crescute fără respectarea normelor igienice etc.). însă nu este suficient ca acţiunea de salubrizare şi înfrumuseţare să se limiteze la anumite zile speciale; ea trebuie să aibă caracter de continuitate, pentru a-şi îndeplini şi rolul ei educativ, de creare şi întreţinere a unei opinii publice permanent ostile celor certaţi cu igiena şi cu normele unei convieţuiri civilizate, care prin neglijenţele şi abaterile lor aduc prejudicii sănătăţii întregii colectivităţi.
salvare, instituţie medicală dotată cu auto-ambulanţe şi încadrată cu personal medico-sanitar specializat, care acordă primul ajutor Tn caz de accident şi în caz de îmbolnăvire subită şi gravă, efectuînd transportul rapid al bolnavului la spital. în anumite cazuri, Salvarea deplasează la locul accidentului autosanitare special echipate cu aparataj modern de reanimare. în oraşele şi centrele muncitoreşti ale ţării noastre se iau continuu măsuri pentru îmbunătăţirea funcţionării serviciilor de Salvare, prin lărgirea parcului de auto-ambulanţe, înfiinţarea de substaţii ale Salvării — pentru a realiza scurtarea distanţelor, deci sporirea vitezei de intervenţie — prin organizarea serviciilor spitaliceşti de primire şi asistare imediată a cazurilor urgente, prin facilitarea posibilităţilor de a cere operativ ajutorul Salvării. în Bucureşti s-a atribuit Salvării un număr special de telefon, 0,6, uşor de memorat, spre a fi format imediat, la caz de nevoie. Trebuie subliniat totodată că buna funcţionare a serviciilor Salvării pretinde şi concursul publicului, prin evitarea chemărilor nejustificate şi prin informarea precisă şi exactă, cu prilejul cererii, a locului unde s-a produs accidentul sau îmbolnăvirea.
sanatoriu, instituţie medicală cu paturi, special profilată pentru tratamentul bazat pe aplicarea unor factori naturali: climă, ape minerale, nămol etc. In ţara noastră, atît de bogată în factori climaterici şi balneari, există o vastă reţea de sanatorii amplasate în
staţiuni de pe litoral, de şes, de deal sau de munte, în raport cu particularităţile factorilor climaterici existenţi în staţiunile respective. Majoritatea sanatoriilor sînt amenajate pentru a funcţiona cu aceeaşi eficienţă în tot timpul anului. Ele pot fi folosite cu toată încrederea şi în lunile anotimpului rece.
! sanminim, curs scurt prin care se predau cunoştinţele sanitare minime necesare unor : categorii de oameni ai muncii, aparţinînd
unor profesiuni direct legate, prin natura lor, de sănătatea publică. Astfel, cursurile de san-ţ minfm sînt obligatorii prin lege pentru personalul unităţilor alimentare (fabrici de produse alimentare, restaurante, cantine, cofetării, magazine alimentare), pentru lucrătorii din unităţile de frizerie şi coafură şi pentru personalul care deserveşte instalaţiile centrale de aprovizionare cu
..... apă. Organizarea cursurilor
de sanminim revine Inspecţiei de stat pentru igienă şi protecţia muncii a teritoriului administrativ (regiune, raion) respectiv.
sarcină, starea în care se 1 află femeia din momentul fe-j cundaţiei pînă la expulzarea produsului de concepţie. Sar- ■ cina se numeşte uterină (nor- j mală), cînd oul se grefează şi ' se dezvoltă în cavitatea uterină, şi ectopică sau extra- . uterină, cînd grefarea se face în afara cavităţii uterine. Sar-, cina durează în medie 280 de zile. Durata sarcinii se stabileşte în raport cu data ultimei menstruaţii. Fiind stabilit că în medie ovulaţia se produce între a 10-a şi a 14-a zi de la menstruaţie, pentru a afla data fecundaţiei se adaugă 10 zile de la data ultimei menstruaţii. Pentru a afla data naşterii, se socotesc 9 luni de la această dată (de exemplu, o femeie care a avut ultima menstruaţie la 1 septembrie, va naşte la termen în jurul datei de 10 iunie). Acest calcul este relativ, deoarece, pe de o parte, ovulaţia nu se produce totdeauna la data fixă în cursul ciclului menstrual, iar pe de altă parte, între ovulaţie şi fecun-daţie poate să treacă cîteva zile. De aceea se socoteşte, că durata unei sarcini estej normajă între 250 şi 300 de ! zile. în ceea ce priveşte stabilirea vîrstei sarcinii în ra-; port cu perceperea mişcărilor fetale, este destul de puţin precisă; majoritatea femeilor percep aceste mişcări la 4 luni şi jumătate, multe femei însă, mai ales multiparele, percep aceste mişcări la patru luni sau chiar mai devreme. Sarcina se manifestă prin semne subiective şi obiective. Dintre semnele subiective, cele mai importante sînt: a) suprimarea menstruaţiei; în cazuri rare, femeia însărcinată poate să aibă una sau două luni sîngerări care pot fi interpretate drept menstruaţii.
Sanatoriul Moroeni.
317
b) tulburări neurovegetative caracterizate prin greţuri, salivare exagerată, vărsături, lipsa poftei de mîncare. Unele femei nu mai suportă mirosul de tutun, de mîncare, sau parfumurile. Printre semnele obiective mai importante sînt pigmentarea fetei, dezvoltarea sînilor, cu pigmentarea mameloanelor şi a areolei din jurul lor. Uterul se dezvoltă, din care cauză abdomenul se măreşte cu cît sarcina înaintează. In timpul sarcinii, femeia nu trebuie să-şi modifice felul ei de viată, cel puţin în primele luni. In ultimele luni de sarcina, femeia gravidă oboseşte mai uşor şi trebuie să evite eforturile fizice şi munca de noapte. Alimentaţia gravidei are o importanţă deosebită. Pentru dezvoltarea lui, fătul ia o serie de substanţe pe care mama trebuie să şi le înlocuiască prin alimentaţie. Din alimentaţia femeii gravide nu trebuie să lipsească proteinele, carnea, laptele, brînzeturile, iaurtul, ouăle, glucidele (dulciuri şi paste făinoase) lipidele (untul, care este cea mai asimilabilă grăsime, conţinîndşi cantităţi mari de vitamină A şi B). Sărurile de calciu, fosfor şi fier se găsesc în alimentele obişnuite şi nu trebuie administrate prin medicamente de cît în anumite cazuri. Zarzavaturile proaspete, fructele crude, sînt indispensabile femeii gravide. în general, femeia gravidă nu trebuie să se supraalimenteze. Ea trebuie să se cîntărească săptămînal şi să ştie că pînă la sfîrşitul sarcinii nu trebuie că crească în greutate mai mult de 10—12 kg. în caz de tendinţă la îngrăşare va reduce dulciurile din alimentaţie. Un principiu important în alimentaţia femeii gravide îl constituie reducerea cantităţii de sare ingerată, astfel ca spre sfîrşitul sarcinii să poată mînca complet nesărat. Gravida trebuie să doarmă cel puţin 8 ore pe noapte. In aceeaşi măsură este necesar şi exerciţiul fizic în aer liber, adică plimbările pe jos, cel puţin o oră pe zi. Femeia gravidă trebuie să poarte îmbrăcăminte largă, care să nu jeneze circulaţia sîngelui. în ultimele luni trebuie să poarte o^centură confecţionată special pentru susţinerea abdomenului, fără a-1 comprima. Ciorapii trebuie să fie prinşi de centura abdominală, jartierele rotunde fiind contraindicate, deoarece favorizează apariţia varicelor. încălţămintea trebuie să fie comodăL în general cu tocuri joase. In tot timpul sarcinii se recomandă o atentă îngrijire a pielii, prin băi la temperatură moderată şi duşuri către sfîrşitul sarcinii. Unghiile vor fi tăiate scurt. O grijă deosebită se va acorda pregătirii sînilor în vederea alăptării. în fiecare seară, mameloanele vor fi frecate cu un prosop aspru şi apoi masate cu lanolină. Se recomandă purtarea sutienului.
Cordonul
ombilical
Vezicula
amnfotică
în timpul sarcinii sînt interzise spălă-turile vaginale cu irigatorul. în schimb se va face toaleta externă cu apă şi săpun, de preferinţă cu săpun neutru, cum este săpunul de bărbierit. Raporturile sexuale sînt permise numai în primele 7 luni. Orice femeie gravidă
trebuie să fie consultată lunar de către medicul specialist din policlinică care îi va da sfaturile şi prescripţiile necesare şi-i va recomanda efectuarea analizelor sîngelui şi urinii. în ultimele 2 luni, controlul medical va fi făcut mai des. Gravida nu va lua nici un fel de medicament fără a-i fi indicat de medic, deoarece o serie de medicamente (somniferele, calmantele) sînt periculoase atît pentru mamă, cît mai ales pentru făt. Orice femeie gravidă trebuie să ştie că dezvoltarea fătului şi desfăşurarea naşterii depind în mare măsură de respectarea regulilor de igienă a sarcinii. Sarcina gemelară. Sarcina poate fi unică,! atunci cînd în cavitatea uterină se află un;
Placentele
Pldfentd
CononuJ
. Vezicula ammohcă
CononuJ
i A
Semeni bivitellnt
Gemeni univite/ini
Sarcină gemelară.
318
singur făt, sau multiplă, cînd se dezvoltă în acelaşi timp doi sau mai mulţi feţi. In specia umană, numărul cel mai mare de feti cunoscut pînă acum a fost de 5. Cea mai frecventă este sarcina gemelară sau dublă, care apare în proporţie de aproximativ 1% fată de sarcinile unice. Cauzele sarcinii gemelare nu sînt încă bine cunoscute. Un rol important se atribuie eredităţii (părinţii născuţi din gemeni pot procrea la rîndul lor gemeni). Sarcina gemelară rezultă în 85% din cazuri prin fecundarea a două ovule ajunse la maturitate în acelaşi timp de către doi spermatozoizi. Sarcina aceasta se numeşte bivîtelină, deoarece există două placente, cu două pungi amniotice. Fetii pot fi de acelaşi sex sau de sex diferit. In 15% din cazuri, Sarcina gemelară provine dintr-un singur ovul fecundat, care la începutul dezvoltării sale se dedublează, formînd două ouă. In acest caz, fetii sînt totdeauna de acelaşi sex şi perfect asemănători între ei. La naştere, de obicei unul este mai greu de cît celălalt. Naşterea este de obicei mai dificilă, deoarece din cauza distensiei mari a uterului, contracţiile pot fi neregulate. Fetii se nasc unul după altul la interval de 20—30 de minute şi în general sînt sub greutatea normală, de aceea necesită îngrijiri speciale după naştere. Sarcina patologică. în timpul evoluţiei sarcinii, echilibrul care există între mamă şi făt se poate rupe, putînd apărea diverse tulburări cu manifestări şi intensităţi diferite de la o gravidă la alta. Toate aceste tulburări au fost numite toxicoze de sarcină, toxemii gravidice, gestoze \ sau dîsgravidii. în prima jumătate a sarcinii, ele sF'lrîânîTestă prin greţuri sau vărsături, care pot uneori fi rebele la tratament şi atunci pentru salvarea mamei se impune întreruperea sarcinii. Formele acestea grave de vărsături numite incoercibile trebuie neapărat internate şi tratate în spitalele de specialitate. în a doua jumătate a sarcinii, disgravidiile se manifestă prin apariţia albuminei în urină, edeme, creşterea tensiunii, simptome care trădează prezenta leziunilor renale. O formă gravă de disgravidie în ultimul trimestru al sarcinii este eclampsia, care pe lîngă simpto-mele descrise mai sus se caracterizează prin apariţia de convulsii tonico-clonice asemănătoare celor din crizele epileptice. în timpul acceselor eclamptice, gravida îşi poate muşca limba, de aceea ca prim ajutor pînă la venirea medicului se introduce între dinţii bolnavei coada unei linguri (de preferinţă de lemn), înfăşurată în tifon. Apoi gravida va fi aşezată într-o cameră întunecoasă şi liniştită, fiind supravegheată îndeaproape. Tratamentul medical constă în administrarea de morfină (şi derivatele ei), sulfat de magneziu etc. Uneori accesele de eclampsie pot provoca moartea fătului şi, mai rar, a mamei. Pentru aceasta, gravida eclamptică, după primele ajutoare primite la domiciliu, trebuie internată în spital. Pentru prevenirea eclampsiei,
disgravidiile trebuie tratate de la început, iar femeia trebuie să respecte regimul alimentar lipsi4- de sare, prescris de medic. Sarcină prelungită, sarcina care durează mai mult de 280 de zile. Prelungirea sarcinii variază între 12 şi 24 de zile. în unele cazuri de sarcină prelungită se poate produce moartea fătului în uter sau imediat după naştere. Cauza prelungirii gestatiei nu este complet lămurită. Pentru evitarea accidentelor este bine în primul rînd ca gravida să se prezinte la medic din primele luni pentru a se putea stabili cu precizie data probabilă a naşterii, îâr cînd naşterea este realmente prelungită, trebuie imediat internată în maternitate, unde va fi supravegheată îndeaproape şi unde se va încerca o declanşare a naşterii, iar în caz de insucces, se va face operaţie cezariană. Sarcină extrauterină, fixarea anormală a oului în afara cavităţii uterine. Această fixare se produce cel mai frecvent în diferitele porţiuni ale trompei şi mult mai rar pe ovar, în cavitatea abdominală. De aceea, de obicei cînd este vorba de sarcină extrauterină se înţelege o sarcină tubară (dezvoltată în trompă). Frecventa sarcinii uterine fată de sarcina intrauterină (normală) este în medie de 0,5%. Cauzele care împiedică trecerea ovulului fecundat din trompă în cavitatea uterină sînt numeroase, cele mai frecvente fiind inflamatiile sau malformaţiile congenitale ale trompei. O cauză favorizantă pare a fi prezenta, în trompă, de ţesut cu aceeaşi structură ca a mucoasei uterine, aşa-numita endometrioză a trompei. Prezenta unei sarcini extrauterine se manifestă, pe lîngă simptomele obişnuite ale unei sarcini (greţuri, salivare abundentă, vărsături) şi prin dureri abdominale violente şi uneori pierderi de sînge prin vagin. Oul fixat în trompă moare de obicei şi este expulzat, fie prin porţiunea abdominală a trompei (aşa-numitul avort tubar), fie prin ruperea trompei. Ruperea trompei este însoţită de dureri mari, fenomene de hemoragie internă, stare de leşin şi chiar moarte prin hemoragie. Diagnosticul de sarcină extrauterină este greu de pus; orice femeie suspectă de sarcină tubară trebuie internată foarte urgent în spital pentru precizarea diagnosticului. O dată stabilit, tratamentul este unul singur, cel chirurgical. Numai operaţia la timp şi corect executată poate salva viaţa femeii.
sarcom, tumoare formală din celule conjun-1 ctive tinere, nediferenţiate. Cu cît aceste celule au aspectul unui stadiu mai tînăr de dezvoltare a ţesutului conjunctiv embrionar, cu atît malignitatea tumorii este mai mare (sarcomul cu celule rotunde este mult mai malign de cît cel fuzocelular). Aspectul tumorii este roz palid, consistenţa este moale, este bine vascularizată, ceea ce explică apariţia complicaţiilor hemoragice şi a trombozelor şi faptul că metastazele se produc aproape exclusiv pe cale sanguină. Este mai rar de cît epi-teliomul şi se întîlneşte mai frecvent între
319
30 şi 50 de ani. Sarcoamele sînt mai frecvente la nivelul tegumentelor, în ţesut conjunctiv subcutanat, în muşchi şi cu precădere la membre. Se mai pot localiza pe mucoasele din jurul orificiilor, mucoasa gastro-intesti-nală, ţesutul conjunctiv intermuscular, tecile sinoviale sau vasculare, în cartilaje (condro-sărcom), oase (osteosarcom). Poate fi constituit din celule pigmentare bogate în melanină (melanosarcomul, cu evoluţie rapidă, apărînd pe nevii pigmentări traumatizaţi). Sarcoamele diagnosticate la timp, în faza de evoluţie locală, beneficiază de tratament chirurgical şi cu raze Rontgen (vezi osteosarcom, limfosarcom).
saturnism, intoxicaţie cu plumb. Cînd nu se cunosc şi nu se respectă regulile de igienă şi de protecţie a muncii pot să apară îmbolnăviri de saturnism la persoane care lucrează în mediu cu plumb: extracţia de minereuri, industria acumulatorilor, industria poligrafică, industria chimică, prepararea şi manipularea benzinei etilate etc. Pătrunderea plumbului în organism se produce pe cale digestivă, în special datorită greşelii de a mînca sau fuma fără a spăla în prealabil mîinile, sau pe cale respiratorie, prin aspirarea de praf fin sau de vapori de plumb. Primele semne ale intoxicaţiei cu plumb sînt: dureri de cap, ameţeli, slăbire, diminuarea memoriei, scăderea capacitaţii de muncă. Semnele de început mai caracteristice sînt: „lizereul de plumb“, care apare ca o dungă albastră-cenuşie pe marginea gingiei, în dreptul dinţilor din faţă; coloraţia palid-cenuşie a pielii; uşoare tremurături ale mîinilor. Dacă intoxicaţia este lăsată să progreseze, survin anemia, semne de suferinţă a tubului digestiv („colica satur-nină“) şi tulburări nervoase. Pe timpul tratamentului este neapărat nevoie să fie întrerupt lucrul în mediu cu plumb, prin schimbarea ocupaţiei. Prevenirea saturnismului se realizează prin: supravegherea medicală activă a celor care lucrează cu plumb, prin examene medicale periodice completate cu ajutorul laboratorului; măsuri tehnice de asigurare a securităţii muncitorilor; întreţinerea în perfectă stare de igienă a locului de muncă; respectaTea măsurilor de protecţie şi de igienă individuală: spălarea mîinilor înainte de a mînca, în pauza de la lucru; evitarea fumatului în timpul lucrului; duş şi schimbarea hainelor la plecarea de la lucru.
săruri biliare, componente importante ale bilei, luînd naştere la nivelul ficatului prin combinarea acizilor biliari cu doi aminoacizi (glicocolul, taurina) şi cu sodiul. Din punct de vedere chimic sînt deci glicocolaţi şi tauro-colaţi de sodiu, producţia lor zilnică fiind de circa 10 g, în funcţie de bogăţia de carne şi de unt din alimentaţie. Ele sînt foarte importante pentru digestie, deoarece stimulează secreţia biliară, emulsionează grăsimile alimentare care nu pot fi trecute în sînge de cît dacă sînt combinate cu aceste săruri biliare.
De asemenea, ajută la absorbţia vitaminelor A, D, E, a fierului şi a calciului şi uşurează sinteza glicogenului în ficat. Sînt puse în evidenţă prin scoaterea bilei din duoden cu ajutorul unei sonde de cauciuc (tubajul duodenal), centrifugarea ei şl examinarea sedimentului la microscop. In anumite boli, sărurile biliare pot precipita în interiorul veziculei biliare, împreună cu calciu sau cu alje substanţe, formînd calculi biliari (pietre). In aceste cazuri sînt găsiţi şi calculi extrem de mici în sedimentul biliar (microcalcul), ceea ce denotă tendinţa de precipitare a sărurilor din bilă.	\
scabie, boală contagioasă a pielii, provocată ] de pătrunderea în epiderm a acarului scabiei. { Simptomul cel mai caracteristic al scabiei constă în şanţurile acariene făcute de femela acarului, precum şi într-o erupţie veziculoasă-papuloasă. Localizarea preferenţială a şanţurilor acariene şi a erupţiilor este pe cutele interdigitale la mîini, zonele articulaţiilor pumnului şi cotului, pe fese şi organele genitale externe la bărbat. In prima copilărie este afectată de multe ori pielea palmelor şi tălpilor. Erupţia este însoţită de o mîn-cărime pronunţată, care se intensifică noaptea şi la căldură. Mîncărimea duce la leziuni de scărpinătură, care adesea se complică cu pio-dermite. Răspîndirea scabiei este favorizată de aglomeraţie şi murdărie în încăperile de locuit, de lipsa de igienă. Cazurile de scabie sînt în prezent excepţionale în serviciile noastre de boli de piele. Tratamentul constă în ungerea corpului timp de trei zile cu pomezi conţinînd sulf. După acest interval se face baie şi se ’'schimbă rufăria.
scarlatină, boală infecto-contagioasă acută, \ caracterizată prin: febră, angină, exantem, ; urmată în convalescenţă de descuamaţie. Une-ori pot surveni complicaţii precoce sau tardive. Agentul patogen este streptococul he-molitic. Infecţia (germenul) se transmite pe cale aerogenă sau prin obiecte contaminate. Este posibilă şi molipsirea „prin a treia per-soană“ (purtători sănătoşi). Bolnavul este contagios în tot timpul bolii. Frecvenţa cea mai mare este la copiii între 3 şi 9 ani, în lunile de toamnă-iarnă. Scarlatina netratată cu antibiotice lasă o imunitate durabilă; cazurile de îmbolnăvire repetată sînt extrem de rare. Incubaţia este de 1 —11 zile (mai frecvent 3—6 zile). Invazia: debutul este totdeauna acut (brusc). Temperatură 38—39°, dureri de cap, dureri în gît şi deseori greţuri urmate de vărsături. La sfîrşitul primei zile de boală, uneori şi în a doua zi, se instalează perioada de stare. Pe piele apare o erupţie roşie, aspră la pipăit. Fondul general al pielii devine roz-palid. Erupţia este mai pronunţată în regiunea inghinală şi la plică cotului, fiind dispusă aici în formă de linii (semnul Grozovici şi Pastia); este prezentă pe suprafeţele laterale ale cutiei toracice, pe partea inferioară a abdomenului. Pe măsură ce boala
320
evoluează, erupţia devine mai intensă, se contopeşte şi dă impresia de roşeaţă generală (eritemul scarlatinos). Uneori erupţia este însoţită de inîncărime. Simptomul caracteristic al scarlatinei este triufrghiul palid în jurul nărilor şi al, gurii (aşa-numitul triunghi scarlatinos). In faringe, o roşeaţă pronunţată; pe amigdale apar uneori depozite purulente. La începutul bolii, limba este uscată, încărcată; după 2—3 zile de boală începe să se cureţe dinspre vîrf către bază, căpătînd o coloraţie caracteristică smeurei. Ganglionii limfatici se măresc; pulsul se accelerează şi tensiunea arterială creşte. în urină apare deseori albumină. Numărul de leucocite creşte pînă la 15 000 / mm3, iar viteza de sediment are a hematiilor (V.S.H.) ajunge pînă la 30—55 mm după o oră. Perioada acută durează circa 5 zile, după care temperatura scade, erupţia păleşte şi dispare. Toate simptomele descrise mai sirs dispar în a 7-a —a 12-a zi de boală şi astfel se trece la perioada de deferescenţă, caracterizată prin: dispariţia erupţiei, descuamarea pielii. Scuamele desprinse la bolnavii trataţi cu antibiotice nu sînt infectate. Descuamarea începe la mîini şi picioare, dinspre vîrful degetelor (în unele locuri, pielea se desprinde în lambouri, în altele în scuame mici — des-cuamare furfuracee). La forma frustă de scar-latină se constată de obicei temperatura normală sau uşor crescută; dispoziţia copilului suferă foarte puţin, iar erupţia este într-atît de slab exprimată, încît cei din jur nici nu lţ o observă. Aceşti copii, frecventînd colectivităţile, devin transmiţători ai bolii. Forma toxică de scarlatină este gravă, dar mai rară. Consultarea din timp a medicului salvează deseori viaţa bolnavului. în scarlatma hi-pertoxică sau fulgerătoare (care se întîlneşle toarte rar), toate simptomele descrise evoluează uimitor de repede. Scarlatina septică este însoţită în general de complicaţii supurate (mai ales la copii în vîrstă de 2—3 anî). Foarte rar se întîlneşte aşa-numita scarlatină hemoragică, în care se constată hemoragii masive sybcutanate şi ale mucoaselor. Această formă de scarlatină se termină în mod obişnuit cu moartea. Complicaţiile scarlatinei: a) timpurii şi b) tardive. Pot să apară în toate formele de scarlatină, mai frecvent la copiii imaturi şi slăbiţi, ca urmare a unor boli in-tecţioase anlerioâre. Complicaţiile sînt datorite, fie toxinei streptococului hemolitic (complicaţii toxice), fie streptococului însuşi (complicaţii septice sau alergice). Se cunosc complicaţii otorinolaringologice (angine pseudo-membranoase, angine ulceroperforante, su-puraţii ganglionare, limfadenită, otită me3ie, mastoidită), complicaţii renale (nefrita precoce, nefrita azotemică precoce, glomerulo-nefrita acută difuză); complicaţii pleuro-pulmonare (pleurezia sero-fibrinoasă); cardiovasculară (miocardită, endocardită, pancar-dită); articulare (reumatism scarlatinos pre-ccce, artrite purulente); nervoase (meningita
purulentă, encefalita). Profilaxie: a) depistarea cazului; b) declararea obligatorie a cazurilor confirmate sau suspecte, în primele
24	de ore; c) izolarea bolnavilor şi a suspecţilor în spitalul de boli contagioase '6 zile tîhip în care se face tratament; eliberarea bolnavului este permisă numai după trei examene ale exsudatului faringian, care trebuie să fie negative; d) izolarea convalescenţilor acasă pînă la 28 de zile; e) măsuri faţă de contacţi; în caz că exsudatul faringian este pozitiv, izolare timp, de 6 zile şi tratament cu penicilină pînă la sterilizare; f) dezinfecţia apartamentului.
schelet, susţinătorul corpului, format din organe independente articulate, numite oase (vezi os), alcătuit din 198 de oase principale, repartizate după cum urmează: coloana ver-
tebrală + sacru + coccis = 2b de case. Craniu + oasele feţei = 22 de oase. Osul hioid = 1. Coastele şi sternul = 25 de oase. Oasele membrelor superioare şi inferioare = 124. Greutatea totală a scheletului esle de aproximativ
21-1652
321
5—6 kg la omul adult normal. Această greutate este dispusă în două părţi egale, despărţite printr-un plan care trece în dreptul ombilicului, prin centrul de greutate al corpului existent aproxjmativ în dreptul vertebrei a Il-a lombare. In mare, acest schelet este alcătuit din grupări de oase care contribuie la formarea unor cavităţi (craniu, torace, abdomen, bazin), precum şi la scheletul extremităţilor (braţ, antebraţ, mînă, coapsă, gambă, picior). La locul de unire a extremităţilor cu trunchiul, există un ansamblu de oase care alcătuiesc aşa-numitele centuri: centura scapularăy care uneşte membrele superioare de trunchi, centura pelviană, care uneşte membrele inferioare de trunchi, formînd în acelaşi timp şi aşa-numitul bazin osos. Structura scheletului este în aşa fel făcută, încît greutatea corpului, să poată fi transmisă în mod egal membrelor inferioare. Servind ca puncte de sprijin pentru muşchi, scheletul formează împreună cu muşchii aparatul locomotor. In cadrul aparatului locomotor, oasele servesc ca pîrghie (vezi muşchi). O dezvoltare anormală a scheletului, sau afectarea lui duce la modificări de aspect şi poziţie ale corpului sau ale unei porţiuni anumite. Intre bărbat şi femeie există anumite diferenţe, în sensul că pentru aceeaşi vîrstă scheletul bărbatului este alcătuit din oase de dimensiuni mai mari şi cu proeminenţe mai accentuate, fapt care coincide cu dezvoltarea mai accentuată a musculaturii la bărbat.
schizofrenie, (demenţă precoce, sindrom discordant) boală psihică gravă caracteristică prin caracterul de destrămare psihică. Boala apare la tineri, mai ales între 20 şi 30 de ani, foarte rar peste 40 de ani, dar şi sub 20 de ani. Cauza bolii nu se cunoaşte. Totuşi, o serie de boli care slăbesc şi scad rezistenţa organismului pot să ducă la declanşarea bolii: boli febrile grave (tifos, tuberculoză), traumatisme psihice (supărări). O dată apărută, boala are un caracter progresiv, mergînd pînă la demenţă (vezi demenţă). începe de multe ori necaracteristic, ca o neurastenie (vezi neurastenie), ca o psihastenie, ca o stare maniacală (vezi manie), ca o stare depresivă (vezi melancolie), ca o stare de halucinaţii sau delirantă, ca o modificare de caracter, sau ca o scădere accentuată a judecăţii şi gîndirii bolnavului. Boala o dată apărută poate îmbrăca mai multe aspecte, de la caz la caz: forma catatonică: ceea ce ne impresionează la bolnavi este păstrarea unei poziţii foarte curioase sau incomode timp îndelungat (într-un picior, în pat cu pătura peste cap); forma hebefrenică: bolnavii se comportă ca nişte copii cu totul în contrast cu vîrsta, la care se adaugă tulburări psihice şi de comportament destul de accentuate; forma paranoidă: predomină delirurile care deşi îmbracă un caracter relativ sistematizat, logica lor este nereală, datorită degradării psihice a schizofrenicului; forma circulară : adică cu aspectul din psihoza maniaco-
depresivă. Ceea ce caracterizează schizofrenia sînt fenomenele de degradare şi sărăcire a psihicului bolnavilor. Formele de manifestare nu sînt stricte, ele se pot intrica. Schizofrenicii prezintă o sărăcire afectivă, ambivalenţă, bizarerii, izolare în sine. Tratamentul se face numai în spital şi se aplică diferenţiat, după forma bolii şi după condiţiile de apariţie, în foarte puţine cazuri, bolnavul se poate vindeca complet, în cazuri mai numeroase se vindecă „cu defect“, iar în cele mai multe, vindecarea este aparentă şi întreruptă de recidive.
sciatică, suferinţă a nervului sciatic. Se întîlneşte în general la adulţi între 30 şi 50 de ani. în producerea sciaticii, în marea majoritate a cazurilor intervine hernia de disc, adică compresiunea pe care o exercită discul inter-vertebral asupra rădăcinilor nervoase ale sciaticului. La acest factor mecanic, legat de modificările discului se suprapune şi un proces local de inflamaţie; aşa se explică de ce durerile din sciatică se exagerează la frig umed sau sub acţiunea unei infecţii de la distanţă (infecţia de focar). Bineînţeles că unele anomalii înnăscute (spiria bifida, sacralizare, lomba-lizare) sau dobîndite (picior plat) pot favoriza apariţia unei sciatici prin hernie de disc. în afara herniilor de disc, la instalarea unei sciatice mai pot interveni şi alte îmbolnăviri, dar acestea sînt cu mult mai rare, care să dea o sciatică secundară sau simptomatică. Aceste îmbolnăviri sînt: morbul Pott, tumorile măduvei spinării sau ale vertebrelor, inflamaţiile foiţelor meningiene, spondilita ankilopoietică. Semnele sciaticii sînt durerile puternice care pleacă din regiunea şalelor şi coboară de-a lungul membrului inferior pînă în călcîi sau degetul mic. Durerile se intensifică la aple.-carea înainte a trunchiului sau la îndoirea coapsei pe bazin, datorită alungirii sciaticului. Ele se mai intensifică în timpul tus^i, al strănutului ca urmare a presiunii crescute care se produce asupra rădăcinii iritate a nervului. Durerile din sciatică se însoţesc adesea de amorţeli sau furnicăt-uri în membrele inferioare. La radiografie se constată modificări ale poziţiei coloanei lombare, uneori anomalii vertebrale sau alterarea discului interverte-bral, care se traduce prin slr.îmtarea („pen-sarea“) spaţiului dintre vertebre. Tratamentul preventiv al sciaticii urmăreşte întîrzierea procesului de uzură discală şi întărirea muşchilor şi ligamentelor care sprijină coloana vertebrală. în acest scop se recomandă gimnastică, evitarea staţionării prelungite în picioare şi a eforturilor fizice exagerate, a poziţiilor incorecte, nefiziologice, în cursul muncii şi corectarea tulburărilor de statică (picior plat). O dată declarată, sciatica se poate vindeca în cîteva zile pînă la o lună. Există însă unele forme de boală foarte rebele la orice tratament. Dacă la unii bolnavi o medicaţie simplă, compusă din aspirină sau piramidon, asociată cu repaus pe un pat tare, face să dispară sci-
322
atica, la alţii, un tratament complex cu infiltraţie cu xilină şi hidrocortizon nu reuşeşte de cît să amelioreze boala. Atunci cînd durerea supărătoare nu încetează, se recurge la raze Rontgen pentru a scădea inflamaţia nervului sau la extensia coloanei vertebrale (vertebro-terapie), menită să lărgească spaţiul dintre vertebre şi astfel să permită reducerea herniei discale. După ce durerile s-au liniştit, în formele cu tendinţă la cronicizare, se recomandă gimnastică medicală şi masaj, precum şi cură balneară în staţiunile Victoria, Herculane, Govora, sau în cele de pe litoral.
sclerită, inflamaţie a scleroticii. Se manifestă prin apariţia unor mici noduli congestivi pe suprafaţa sclerei, ce se pot însoţi de fotofobie şi lăcrimare. Uneori inflamaţia se limitează la straturile superficiale ale sclerei, constituind episclerita, care are manifestări asemănătoare cu sclerita, dar mult mai reduse ca intensitate. Se datoreşte de obicei reumatismului sau unor stări alergice. Tratament: antireumatice, instilaţii cu soluţie de hidrocortizon şi soluţii calmante.
sclerodermie, dermatoză, de cauză necunoscută, caracterizată printr-o îngroşare şi întindere a pielii, datorită unei formări în exces a ţesutului conjunctiv din derm şi hipoderm. Boala poate apărea pe teritorii limitate de piele sub formă de benzi, inele şi mici insule sau poate cuprinde aproape întreaga suprafaţă a corpului, cînd este deosebit de gravă, putînd împiedica mişcările respiratorii sau de înghiţire ale bolnavului. Pielea apare întinsă, lucioasă, rece, tare, imposibil de^strîns în cute, aderentă de planurile profţinde.' In cazul îmbolnăvirii degetelor se dezvoltă aşa-numita şqlero-dactilie, în care, pe lîngă simptomele descrise mai sus, degetele iau o poziţie fixă, semiîn-doite, ca o gheară. Tratamentul sclerodermiei este de lungă durată şi constă în antibiotice, preparate glandulare (mai ales cortizonice), masaje, gimnastică, băi de nămol.
scleroză în plăci, scleroză multiplă, leuco-nevraxită, boală datorită unor leziuni multiple în substanţa cerebrală, a căror cauză nu este precizată pînă în prezent. Se susţine fie o infecţie virotică, fie o infecţie microbiană, fie o reacţie nespecifică, alergică a sistemului nervos. Oricare aj* fi cauza, leziunile care apar în substanţa nervoasă se caracterizează prin focare de demielinizare (distrugerea învelişului de mielină al fibrelor nervoase). Este o boală care apare mai ales la vîrstă adultă. Boala apare în puseuri (perioade de agravări), în fiecare puseu lăsînd tulburări nervoase permanente care astfel se înmulţesc şi se -agravează cu fiecare nou puseu. Fenomenele nervoase ale bolii sînt foarte variate: pareze, paralizii, tulburări de echilibru, tulburări de vorbire, tulburări de vedere prin leziunile -care apar în fasciculul piramidal cu rol în mişcările voluntare, în sistemul vestibular cu rol în păstrarea echilibrului, în cerebel <creierul mic) cu rol în coordonarea mişcă-
rilor. Este o boală gravă şi pentru prevenirea ei se vor evita frigul, oboseala excesivă, umezeala, bolile febrile, alcoolul, focarele de infecţie (dinţi stricaţi, amigdale inflamate).-Boala se tratează numai în spital şi numai după recomandarea medicului.
scleroză laterală amiotrofică, boală degenerativă caracterizată prin pareze, paralizii şi atrofii ale muşchilor membrelor şi ale musculaturii ce participă la vorbire şi deglutiţie (adică a limbii, maseterului, faringelui). Se datoreşte distrugerii lente a celulelor motorii din coarnele anterioare ale măduvei, precum şi a celulelor piramidale din scoarţa cerebrală, a căror prelungire pînă la celulă motorie din măduvă o formează fasciculul piramidal care comandă mişcările voluntare. Se deosebesc o formă medulară, unde predomină paraliziile şi atrofiile mîinilor şi picioarelor, şi o formă bulbară, denumită paralizia bulbară progresivă, unde predomină tulburările de deglutiţie şi de fonaţie. Boala evoluînd, cele două forme se intrică. Ea progresează destul de repede, iar ca tratament se pot face masaje musculare, se administrează vitamine. In afara acestei boli, a cărei cauză nu se cunoaşte, mai există şi boli care se pot însoţi de simptome asemănătoare cu cele ale sclerozei laterale amiotrofice. Astfel de tulburări pot apărea după infecţii sifilitice şi în unele encefalite. Tratamentul este al bolii respective.
scleroză pulmonară, suferinţă inflamatoare cronică cicatriceală a plămînului care rezultă în urma unor afecţiuni bronhopulmonare sau pleurale, cel mai adesea de natură tuberculoasă t ori pneumoconiotică. Scleroza pulmonară însoţeşte sau urmează boala cauzatoare, iar la rîndul ei poate favoriza dezvoltarea altor suferinţe pulmonare: emfizem, bronşită cronică, bronşiectazie. Tulburările sînt în raport cu întinderea procesului de scleroză: dispnee mai ales de efort, tuse, manifestări de bronşită; cu timpul apar semne de insuficienţă cardiacă dreaptă (vezi insuficienţă cardiacă). Tratamentul are drept scop prevenirea şi vindecarea suferinţelor asociate care complică scleroza pulmonară: bronşită, bronşiectazie, hemoptizie, insuficienţă cardiacă.
scoarţă cerebrală, zonă din creier formată în special din celule nervoase şi care acoperă în întregime emisferele cerebrale. Scoarţa cerebrală este caracteristică animalelor evoluate (cîini, pisici, maimuţe) şi ajunge la maximum de dezvoltare la om. Cu cît animalul este mai evoluat, cu atît şi scoarţa cerebrală este mai întinsă. Deoarece creierul se dezvoltă în cutia craniană osoasă, inexten-sibilă, pentru a-şi mări suprafaţa, scoarţa se cutează şi dă naştere şanţurilor şi circum-voluţiilor cerebrale atît de dezvoltate la om (datorită multiplelor funcţii pe care le are). Cu ajutorul acestor cute (şanţuri), ca reper, creierul a fost împărţit în mai mulţi lobi: frontali, parietali, occipitali, temporali. Momentan se foloseşte împărţirea pe „cîmpuri-
a lui Brodman (cîmpuri citoarhitectonice). Celulele de la nivelul scoarţei cerebrale au legături între ele (prin^sinapse) şi legături cu diferiţi nuclei din creier, trunchi sau măduvă. In acest fel, scoarţa cerebrală este informată de toate fenomenele sau tulburările ce apar în mediul extern (în afara omului), cît şi în mediul intern (de la organele diferite din corpul omului). Deşi în realizarea funcţiei sale scoarţa lucrează în întregime, totuşi sînt zone unde % se face legătura directă cu diferiţi analizatori (nervi care transmit la scoarţă impulsuri senzitive, senzoriale). Studiindu-se la animale şi ia om funcţiile diferitelor zone din scoarţa cerebrală, s-au observat următoarele: în lobul Irontal se găsesc mai multe zone (sau cîmpuri) care au ca funcţie mişcarea voluntară. O leziune la acest nivel, de o anumită parte, dă naştere la o hemipareză sau hemiplegie (paralizie) de partea opusă, deoarece fibrele care iau naştere în fasciculul piramidal se încrucişează în trunchiul cerebral. De asemenea, după leziuni în regiunea anterioară a lobilor frontali au apărut tulburări în comportamentul bolnavilor, pierderea deprinderilor căpătate prin educaţie, lipsa de atenţie, tulburări de memorie (bolnavii pot urina în mijlocul camerei, nu îşi recunosc camera sau patul). Explicaţia constă în aceea că prin aceste leziuni s-au distrus legăturile cu celelalte zone ale scoarţei, pe de o parte, şi cu mediul intern, pe de altă parte, legături foarte dezvoltate la acest nivel. La lobul parietal vin în special impulsurile nervoase transmise de receptorii periferici care duc la scoarţă senzaţiile dureroase, tactile, de presiune, de poziţia membrelor sau a trunchiului. Leziunile la acest nivel de o anumită parte duc la tulburări de sensibilitate în jumătatea opusă a corpului, ta lobiiT occipital vin impulsurile nervoase, produse de excitaţiile luminoase de la ochi. Leziunea unui lob occipital duce la pierderea vederii pe jumătate de cîmp vizual, la ambii ochi; dacă leziunea este, de exemplu, în dreapta, bolnavul nu va vedea cu fiecare ochi în cîmpul vizual din stînga. Dacă leziunea a dus la distrugerea ambilor lobi occipitali, bolnavul nu vede cu ambii ochi, dar deoarece el nu poate face comparaţie cu tipuri diferite de senzaţii luminoase, nu are conştiinţa acestei tulburări. Constatăm atunci la bolnav că, deşi nu vede, nu ştie că nu vede! în lobul temporal vin impulsurile de la analizatorul auditiv (ureche) şi cel vestibular (care asigură echilibrul corpului). Tulburările pe care le observăm în leziunile lobului temporal la om pot fi: senzaţia de zgomote fără obiect (halucinoze auditive); senzaţia unor mirosuri neplăcute fără obiect (halucinaţii olfactive); senzaţia că locul unde se găseşte pentru prima dată l-a mai văzut altădată sau, invers, senzaţia că nu mai recunoaşte locul unde se găseşte de mult timp. Acestea apar în crizele de epilepsie temporală (uncinate). Ambele emisfere cerebrale au zone în scoarţă, unde se analizează
fiecare tip de senzaţie (pentru sensibilitatea superficială şi profundă, lobul parietal; peîltru mişcare, lobul frontal). Emisferul major este emisferul stîng (la cei mai mulţi, la dreptaci; la stîngaci, invers). Aici, pe lîngă existenţa funcţiilor de mai sus, se găseşte o zonă mai întinsă, care are rol în funcţia limbajului. Această zonă nu este de sine-stătătoare, ci se intrică cu zonele celorlalţi analizatori corticali (analizatorul senzitiv, vizual, motor, auditiv). De aici înţelegem că funcţia limbajului se realizează în strînsă legătură cu aceşti analizatori, prin care se leagă conţinutul limbajului de realitatea obiectivă, de mediul social în care se dezvoltă omul. Astfel pentru ca omul să poată executa un ordin este nevoie de integritatea analizatorului (din scoarţa emisferului major) prin care aude cuvintele ce i se spun, le înţelege şi le compară cu experienţa sa proprie; de asemenea, este nevoie de integritatea analizatorului vizual (din scoarţa emisferului major) prin care vede cuvîntul scris, îl înţelege şi îl compară cu experienţa sa proprie. Este nevoie de integritatea analizatorului motor din lobul frontal (din scoarţa emisferului major), pentru a executa mişcările corespunzătoare în vederea realizării sunetelor din care sînt constituite cuvintele. între aceste zone se află zone intermediare prin care aceşti analizatori importanţi în funcţia limbajului se interconectează cu restul scoarţei, deoarece cuvîntul nu este un simplu act reflex, automat, ci este funcţia cea mai superioară a omului, care îl umanizează şi îl transformă obligatoriu într-o fiinţă, socială (care nu poate trăi în afara societăţii). Scoarţa cerebrală are structură şi funcţie foarte complexe. Celor care doresc să o studieze, le recomandăm să citească lucrări privind anatomia şi fiziologia sistemului: nervos central şi îndeosebi lucrările lui Pavlov.
scolioză, apariţia unei curburi laterale a coloanei vertebrale. Curbura principală este de obicei toracică; deasupra şi dedesubtul ei apar curburi de compensaţie, cu scopul de a
Scolioză.
324
restabili echilibrul trunchiului. Cauzele sînt numeroase. Scolioza care se întîlneşte mai frecvent apare la adolescenţă şi în special la fetele subţiri şi svelte, care au crescut repede. Cauze ro dezvoltare slabă şi o stare de atonie a musculaturii sacro-îombară care rezultă din lipsa exerciţiilor fizice, anemie. Coloana vertebrală deviază sub influenţa atitudinilor vicioase luate de copil, mai ales în timpul scrisului. Scolioza genitală rezultă dintr-o anomalie vertebrală. Scolioza statică urmează unei înclinări a bazinului şf' trunchiului, datorită unui membru inferior mai scurt. Scolioza rahitică apare la copii între 2 şi 7 ani. Este important de a descoperi scolioza la început, cînd este mică, „mobilă“, şi tratamentul este eficace, şi nu în faza „fixă“, definitivă, prin deformaţii, cînd tratamentul este puţin eficace. De aceea, copiii trebuie regulat controlaţi, diagnosticul punîndu-se la inspecţia coloanei vertebrale cînd se observă deviaţia. Dacă această linie se îndreaptă cînd copilul se apleacă înainte, prognosticul este bun. Diagnosticul va fi confirmat prin radiografia coloanei vertebrale. Tratamentul constă în gimnastică medicală sub controlul specialistului, care va avea scopul să întărească musculatura coloanei vertebrale. Copilul va dormi pe un pat tare. Tratamentul preventiv, care constă în supravegherea atentă a copilului în timpul scrisului, în combaterea atitudinilor vicioase în bancă sau cînd stă în picioare, cît şi în gimnastică, este cel mai indicat în prevenirea scoliozei adolescenţilor.	\
scotom, pată existentă în cîmpul vizual, care se deplasează o dată cu mişcările ochilor. Există un scotom care se întîlneşte la orice persoană cu vederea normală: pata oarbă. Scotomul poate fi pozitiv, cînd este văzut ca o pată neagră, sau negativ, cînd apare ca o lipsă în cîmpul vizual. De cele mai multe ori, scotoamele se datoresc leziunilor retinei şi ale nervului optic.
scrofuloderma, formă de tuberculoză a pielii caracterizată prin noduli localizaţi în hipo-derm (gome tuberculoase). Gomele tuberculoase cresc foarte încet, în luni şi chiar ani, atingînd uneori mărimea unor alune sau nuci. La un moment dat, conţinutul lor se înmoaie şi se elimină la suprafaţa pielii sub forma unui puroi vîscos, amestecat cu resturi de ţesuturi distruse. Vindecarea este lentă şi se face printr-o cicatrice neregulată, înfundată. Localizarea lor de predilecţie este pe gît, membre,	trunchi. Gomele tuberculoase se
întîlnesc mai ales la copii şi adolescenţi şi reprezintă consecinţa fixării, în grosimea pielii, a bacilului tuberculozei adus pe cale limfatică de la un focar din profunzime (oase, ganglioni, articulaţii). Tratamentul, pe lîngă repaus, cure heliomarine şi susţinerea stării generale,	constă în administrarea medicamentelor	specifice antituberculoase:	hidra-
zida acidului izonicotinic, streptomicină, PAS.
scuamă, cojiţă fină ce se dezlipeşte de pe suprafaţa intactă a pielii. Scuamele se formează în special în acele boli care evoluează cu inflamaţie: psoriazis, scarlatină, eczemă. După aspectul şi consistenţa lor, scuamele pot fi: pitiriaziforme (tărîţoase), psoriaziforme (în lamele compacte, suprapuse), în lambouri mari (cînd se desprind ca un deget de mănuşă — în scarlatină) etc., şi reprezintă de multe ori un simptom sigur pentru diagnosticul bolii în care au apărut. Intrucît unele scuame pot fi contagioase (conţinînd microbi sau ciuperci), este necesar să se vegheze la respectarea cu stricteţe a regulilor de igienă în perioadele de descuamaţie din anumite boli.
seboree, stare rezultînd din funcţionarea exagerată a glandelor grăsoase (sebacee) ale pielii (vezi acnee, alopecie, mătreaţă).
Secenov Ivan Mihailovici (1829—1905), fiziolog şi gînditor materialist rus. Şi-a dat demisia din postul de profesor la Academia medico-chirurgicală din Petersburg, ca protest împotriva neconfirmării numirii lui Mecinikov la aceeaşi instituţie. Ulterior a fost profesor la universităţile din Odesa, Petersburg şi
Ivan Mihailovici Secenov
Moscova. Un răsunet excepţional a avut lucrarea sa „Reflexele creierului" (1863), în care oferă o explicaţie strict fiziologică proceselor psihice. El demonstrează că întreaga viaţă sufletească nu reprezintă altceva decît o complicată însumare de acte reflexe. Pe făgaşul deschis de Secenov, I. P. Pavlov a dezvoltat ulterior teoria sa asupra activităţii nervoase superioare a omului. Cenzura a interzis multă vreme publicarea în volum
325
separat a lucrării, care apăruse mai întîi într-o revistă. Scrierea aceasta a devenit una din cărţile de căpătîi ale tineretului revoluţionar din Rusia, care aprecia orientarea ei materialistă şi ateistă.
sediment (examenul microscopic al sedimentului), termen prin care se defineşte cercetarea anumitor formaţiuni (celule şi resturi celulare, cristale, microbi etc.) ce se depun într-un lichid recoltat din organism, fie că depunerea are loc în mod spontan, fie că este obţinută (preferabil) prin centrifugare. Exemple:
a)	Sediment biliar, cercetat în bila obţinută prin tubaj duodenal şi centrifugată. Intubaţia se practică dimineaţa pe nemîncate, cu o sondă subţire de cauciuc, care are la capăt o dtîvă metalică găurită (sonda Einhorn). După ce capătul sondei a trecut de faringe, bolnavul înghite pînă la diviziunea 45, apoi, stînd culcat pe dreapta, înghite încă 15 cm, porţiune cu porţiune. Uneori este necesară o pauză de
25	de minute fără să înghită, pentru a lăsa timp sondei să treacă de orificiul de evacuare a stomacului (pilor). Aceasta se verifică la examenul radiologie şi dacă sonda este în duoden se extrage bilă, care vine spontan, de culoare galbenă-portocalie (bilă A). La un moment dat, culoarea bilei externe devine brună (bilă B mai concentrată) din vezicula biliară. Cînd bila B nu vine spontan, se injectează pe sondă, ulei sau sulfat de magneziu. După scurgerea bilei B urmează*o bilă limpede, deschisă la culoare, galbenă-citrin (bilă C sau hepatică). După ce s-a măsurat cantitatea fiecărui tip de bilă, precum şi timpul de scurgere ai fiecăreia, bila este dusă la laborator, unde se centrifughează, sedimentul fiind examinat la microscop. In sedimentul biliar normal se găsesc celule epiteliale, mucus, cristale de colesterol, săruri biliare şi floră microbiană provenită din stomac. Patologic pot fi găsiţi paraziţi ca Lamblia sau larve de Strongiloides vii; alteori, semne de inflamaţie a căilor biliare sau a duodenului, leucocite, cilindri de mucus şi cilindri de săruri biliare, uneori microcalculi şi eritrocite. Stabilirea nivelului inflamaţiei se face comparînd rezultatele sedimentului din cele trei tipuri de bilă.
b)	Sediment gastric obţinut din lichidul gastric extras prin tubaj dimineaţa pe nemîncate sau după prînzul de probă, care conţine alcool sau cafeină. Se centrifughează şi se examinează la microscop. Normal se găsesc epitelii, rare leucocite provenite din secreţiile nazo-faringiene, mucus, rare microorganisme şi ciuperci. Patologic se găsesc elemente ce dovedesc inflamaţia (foarte multe leucocite, microbi, celule epiteliale, mucus) sau elemente ce dovedesc o evacuare întîrzjată (grăsimi, cristale de tirozină şi leucină). în caz de cancer gastric se pot găsi celule canceroase, iar în caz de ulcer, elemente inflamatorii, iar dacă ulcerul sîngerează, eritrocite. c) Sediment al lichidului cefalorahidian, obţinut prin puncţie lombara, suboccipitală sau în ventriculii cerebrali. în sediment se găsesc în mod normal globule
albe (limfocite, neutrofile). Pentru a le deosebi, este necesar ca din sediment să se facă preparate microscopice colorate, unele pentru sînge şi altele pentru microbii care eventual s-ar găsi în caz de meningite purulente. Patologic se poate găsi o creştere enormă a leucocitelor
Elemente celulare ce pot fi observate în sedimentul urinar (examen microscopic)
	,%n ® ut
	
i^>?	* * a
Sedimentul urinar: /, 2, 3, 4 — diferite tipuri de cristale ce pot fi tnttlnite în urină
(neutrofile în meningite acute, limfocite în tuberculoză meningiană), eritrocite şi microbii care au cauzat boala; d) sediment urinar: urina recoltată nu mai mult de 3—4 ore se centrifughează şi din sediment se fac lame colorate pentru examenul cito-bacterio-logic, iar din rest se examinează între lamă şi lamelă la microscop. Normal se găsesc celule epiteliale mai des la femei (provin în mare parte din vagin), levuri (ciuperci), rare leuco cite, mucus şi rare săruri, ca fosfat amoniaco
326
magnezian, uraţi şi cristale de oxalat de calciu, acid uric etc. Patologic, pot apărea eri-trocite (sîngerări renale, nefrite), foarte multe leucocite şi mucus, o abundenţă de cristale de un singur fel (calculoză renală), sau cilindri (vezi cilindri), în nefrite, nefroze. e) Sediment de ascită sau de lichid pleural; lichidele se obţin prin puncţie cu trocar (ac special), pentru lichidul de ascită (paracen-teză), şi cu ac de seringă, pentru lichidul pleural (puncţie pleurală). în sedimentul obţinut după centrifugare în mod normal se găsesc numai cîteva celule epiteliale şi foarte rare eritrocite provenite de la trecerea acului prin ţesuturi. Patologic, se pot găsi numeroase eritrocite sau leucocite neutrofile (procese inflamatorii acute), limfocite (procese de natură tuberculoasă), celule canceroase sau microbi (în afecţiuni purulente).
Semaşko Nikolai Aleksandrovici (1874— 1949), medic sovietic, remarcabil organizator sanitar şi igicriist social. Ca student în medicină la Moscova intră, în 1893, într-un cerc de marxişti. Peste doi ani este arestat şi exilat, în timpul revoluţiei din 1905 a organizat serviciul de prim-ajutor pentru insurgenţi la Nijni-Novgorod. Emigrează apoi în Elveţia, unde îl întîlneşte pe Lenin, la propunerea căruia i se încredinţează sarcina de secretar al biroului din străinătate ai Comitetului Central al Partidului Comunist. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie devine cel dintîi comisar al ocrotirii sănătăţii în Rusia Sovietică. Timp de peste 10 ani, cît a deţinut această sarcină, a depus mari eforturi pentru întărirea sistemului sovietic de sănătate
Nikolai Aleksandrovici Semaşko.
publică. Semaşko este autorul unor valoroase lucrări de igienă socială, organizare sanitară şi istoria medicinei.
Semmelweiss Ignaz Philipp (1818—1865), medic maghiar, promotor al luptei împotriva infecţiei puerperale. După ce începuse să studieze dreptul, s-a consacrat medicinei, obţinînd în 1846, la Viena, titlul de doctor-mamoş. încă din anii studenţiei s-a străduit să afle cauza pentru care, la acea epocă, mortalitatea lăuzelor era mult mai mare în serviciile de obstetrică şi maternităţi, decît printre femeile care năşteau la domiciliu, fără asistenţă medicală. Tînărul medic a observat că un cunoscut anatomopatolog vie-nez, care a murit în urma unei înţepături la deget, survenită în cursul unei autopsii, prezentase aceleaşi simptome ca lăuzele infectate în casele de naştere. Concluzia lui Semmelweiss a fost că, în serviciile de obstetrică, infecţia se transmite de la lăuză la lăuză, şi mai cu seamă, de la cadavrele lăuzelor auto-psiate la lăuzele asistate, aceasta prin intermediul medicilor sau studenţilor care le examinau şi le îngrijeau. Savantul a propus atunci ca moaşele, medicii 'şi studenţii să nu se mai apropie de lăuze pînă nu-şi spală bine mîinile cu o soluţie dezinfectantă, instrumentele chirurgicale fiind şi ele ţinute într-o stare de perfectă curăţenie. Dar marea majoritate a chirurgilor şi mânioşilor contemporani au luat în derîdere recomandările medicului maghiar. Importanţa descoperirii sale nu a fost recunoscută decît în deceniile următoare, o dată cu stabilirea rolului microbilor în transmiterea bolilor.
Ignaz Philipp Semmelweiss.
327
septicemie, fază evolutiv posibilă a oricărei infecţii localizate, care se generalizează prin trecerea microbilor în sînge în cantitate masivă, învingînd total rezistenta organismului. Originea infecţiei sanguine este foarte variată, începînd de la o~plagă neînsemnată, un furuncul, şi pînă la naşterile în condiţii aseptice. Boala se poate produce cu o varietate mare de microbi (stafilococi, streptococi, bacili coli, proteus, germeni aerobi sau anaerobi ca bacilul tetanosului, bacilul morvei, grupul clostridiilor). Septicemia se diagnostichează pe baza prezenţei infecţiei iniţiale (focarul infecţios), a stării generale foarte alterate, a apariţiei de focare infecţioase în diferite organe interne, a prezenţei microbilor în sînge prin hemocultură şi a evoluţiei grave deseori fulgerător fatală a bolii. Tratamentul cu antibiotice, corticoizi, gammaglobuline, cît şi îndepărtarea focarului de microbi, pot vindeca septicemiile care nu au produs modificări ireversibile în organele vitale ale bolnavului.
ser de convalescent, ser sanguin recoltat de la un convalescent după o boală contagioasă care lasă imunitate. Acest ser este imun, adică conţine anticorpi care neutralizează, inactivează agentul patogen al bolii respective. Pentru a fi eficace, el trebuie recoltat în momentul cel mai potrivit, cînd agentul patogen nu se mai găseşte în sînge, iar anticorpii sînt în concentraţia cea mai mare. Serul de convalescent a fost folosit în profilaxia unor boli contagioase (rujeolă, scarlatină, varicclă, tuse convulsivă, poliomielită, tifos exantematic) şi uneori în tratamentul unor boli (scarlatină, tuse convulsivă). In prezent, utilizarea serului de convalescent este tot mai rară, deoarece există pericolul transmiterii hepatitei epidemice dacă serul provine de la un purtător de virus de hepatită epidemică, cu atît mai mult, cu cît în acţiunea sa profilactică, ca şi în cea curativă a fost înlocuit cu rezultate mai bune cu gammaglobuline (rujeolă, hepatită epidemică) sau cu antibiotice (tuse convulsivă, scarlatină).
serodiagnostic, recunoaşterea bolilor în general infecţioase, cu ajutorul reacţiilor serolo-gice speciale. într-un prim caz se pune în contact serul bolnavului cu o proteină străină sau cu un microb (antigen). în acest caz, proteina străină sau microbul sînt cunoscuţi. Urmează să se determine dacă serul bolnavului reacţionează cu antigenul cunoscut. Se mai poate face şi determinarea tulpinii din care face parte microbul, izolat de la bolnav, sub acţiunea serului imun specific cunoscut. Astfel, în serodiagnosticul bolilor infecţioase, serul bolnavului se cercetează sub raportul antigenilor din microbii provocatori ai bolii; în acest caz, acel microb cu care se obţin reacţiile se stabileşte ca fiind provocatorul afecţiunii. De exemplu, dacă serul unui bolnav cu febră reacţionează cu microbii febrei tifoide, aceasta înseamnă că bolnavul are febră tifoidă; dacă serul agluti-
nează rickettsiile Prowazecki, aceasta dovedeşte că bolnavul are tifos exantematic. Pentru serodiagnosticul unui microb necunoscut se acţionează asupra acestuia cu seruri imune cunoscute, obţinute de la animale imunizate cu anumite tulpini de microbi şi care dau reacţiile indicate mai^sus numai cu aceste tulpini de microbi. în acest caz, tulpina microbiană se determină după serul imun pe care-1 dă reacţia cu microbul experimentat. De exemplu dacă microbii cercetaţi reacţionează cu serul febrei tifoide, aceasta înseamnă că ei sînt bacili tifici. După acelaşi principiu se determină apartenenţa specifică a unei substanţe proteice cu ajutorul reacţiei de precipitare, ceea ce are mare importanţă în practica medico-judiciară pentru recunoaşterea provenienţei petelor de sînge de la om sau animale. O latură caracteristică a serodiagnosti-cului o constituie şi determinarea grupelor sanguine la om. Pentru determinările sero-togice ale grupelor de sînge se foloseşte reacţia de aglutinare a hematiilor din sîngele experimentat cu serurile corespunzătoare de tip. ţ seroterapie, tratament cu ser sanguin de ! om sau animal, bogat în anticorpi sau anti-toxine, în scopul vindecării unei boli infec- : ţioase. El realizează astfel o imunizare pasivă \ a bolnavului la care producerea de anticorpi proprii pentru învingerea infecţiei se face cu întîrziere sau este deficitară, cît şi o neutralizare a toxinelor eliberate de microbi, în cazul seroterapiei cu ser antitoxic. Serotera-pia cu anticorpi, în cursul bolii, dă rezultate ceva mai slabe de cît dacă se efectuează înainte de apariţia ei (seroprofilaxie). Exemplu de seroterapie antimicrobiană: serul antimeningo-cocic administrat într-o meningită cauzată de meningococ, asociat bineînţeles şi cu celelalte mijloace terapeutice. Exemplu de seroterapie antitoxică: seroterapia antitetanică în caz de tetanos, pentru neutralizarea toxinei din sînge, asociată de asemenea cu un tratament complex. Seroterapia se execută în mod obişnuit prin injecţii jntramusculare, excepţional intravenos. Serurile de om (omologe) sînt bine tolerate, dar pentru serurile de cal (heterologice) trebuie testată sensibilitatea bolnavului în prealabil, pentru a evita accidentele alergice.
serviciu medico-sanitar de întreprindere (S.M.S.), organizaţie medicală de tip nou, creată pentru întreprinderile şi şantierele mari din ţara noastră şi capabilă de a acorda o asistenţă multilaterală muncitorilor, în imediata apropiere a locului de muncă. Serviciul medico-sanitar dispune în acest scop de: secţie de staţionar, cu paturi; policlinică cu cabinete de specialitate; instalaţie de radiologie -şi laborator; circumscripţii sanitare de atelier. Serviciul medico-sanitar al întreprinderii organizează dispensarizarea muncitorilor; studiază şi elaborează împreună cu conducerea întreprinderii şi comitetul de întreprindere măsurile de îmbunătăţire
328
a condiţiilor igienico-sanitare la locul de muncă; desfăşoară o activitate sistematică de educaţie sanitară, de instruire prin cursurile sanitare de masă şi de organizare a formaţiunilor sanitare de Cruce Roşie (grupele sanitare, posturile sanitare de prim ajutor).
Severeanu (Dimitrescu) Constantin (1840— 1930), chirurg romîn. Abia ştia carte cînd Davila l-a primit în Şcoala de la Mihai Vodă.
Constantin Severeanu (Dimitrescu)
Dovedindu-se elev sîrguincios, a fost trimis să-şi ia doctoratul în'medidriă la Paris. După întoarcerea în tară a fost numit profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti. A inaugurat în chirurgia romînească era intervenţiilor pe organele interne, executînd, de pildă, prima extirpare de ^lină efectuată la noi. A fost unul din pionierii antisepsiei şi ai asepsiei în Romînia. A imaginat numeroase procedee operatorii originale (de exemplu, în buză de iepure). Este unul din precursorii chirurgiei permeabilizării vaselor sanguine obstruate. A publicat savuroase scrieri memorialistice.
sfat sanitar de circumscripţie, formaţiune obşTească funcţionînd pe lîngă circumscripţiile sanitare urbane şi rurale, cu scopul de a coordona aportul activiştilor voluntari la rezolvarea problemelor de sănătate publică. In sfatul sanitar intră, alături de personalul circumscripţiei, activiştii organizaţiilor de masă care sprijină acţiunile de ocrotire a sănătăţii: Crucea Roşie, comitetele de stradă, comisiile de femei. Deputaţii în sfaturile populare spirijină activitatea sfaturilor sanitare de circumscripţie.
Conducerea tehnică a sfatului sanitar revine medicului de circumscripţie. Acesta
informează periodic pe activiştii sanitari asupra evoluţiei stării de sănătate pe teritoriu şi indică principalele măsuri profilactice necesare a fi aplicate în continuare, în baza unui plan de muncă. Sfaturile sanitare obţin realizări remarcabile în asigurarea reuşitei unor măsuri profilactice de mare însemnătate, ca: participarea populaţiei la vaccinări, salubrizarea şi înfrumuseţarea cartierului, mobilizarea populaţiei la examenele medicale preventive, organizarea de manifestări educativ-sanitare. Sfatul sanitar de circumscripţie oferă oricărei persoane dornice de a sprijini acţiunea de promovare a sănătăţii, prilejul de a desfăşura o rodnică şi frumoasă activitate obştească.
sfincter, muşchi circular neted sau striat, care aşezat în jurul unui orificiu sau canal îl ţine închis, deschizîndu-se numai la momentele potrivite ca urmare a unor reflexe nervoase. Sfincterul Oddi, sfincterul vezical, sfinc-terul anal (vezi defecaţie) se deschid numai atunci cînd se evacuează bila, urina sau materiile fecale.
sicozis, inflamaţie cronică şi profundă a foliculilor piloşi, provocată de stafilococi şi de ciuperci parazite. Localizarea preferată -este regiunea mustăţilor şi a bărbii, mai rar în sprîncene şi în axilă (subsuoară). Pe pielea înroşită apar unul sau mai multe abcese mici, străbătute de un fir de păr. Abcesele se pot înmulţi şi conflua. în general, sicozisul este I însoţit de senzaţii de arsură. Afecţiunea are ' o evoluţie îndelungată şi poate recidiva. Profilaxie: igiena personală (curăţenia mîinilor, a feţei), mai ales la bărbierit. Tratamentul trebuie să fie perseverent şi constă în îndepărtarea sistematică a firelor de păr bolnave, cu o pensetă specială, comprese cu soluţii antiseptice cu rezorcină, apă de pliîmb şi antibiotice, folosite numai la indicaţia medicului, în urma practicării antibiogramei. Cine se bărbiereşte la frizerie este bine să ceară să fie servit în mod igienic. Dacă lucrătorul frizer a servit o persoană cu o afecţiune supura-tivă a feţei, cei ce aşteaptă să le vină rîndul Pa bărbierit nu au decît de cîştigat dacă părăsesc salonul de frizerie.
sifilis, boală venerică (cel mai frecvent dar nu totdeauna) datorită spirochetei palida, localizată în fazele de început pe piele şi mucoase, dar care, netratată, poate produce mai tîrziu tulburări grave în toate organele corpului, în special în sistemul nervos. Sifilisul a fost semnalat pentru prima dată în 'Europa, către sfîrşitul secolului al XV-lea, cînd se crede că a fost adus din America, cu ocazia primelor călătorii peste ocean. Regimurile feudale, mizeria, obscurantismul, promiscuitatea, războaiele care bîntuiau în acea vreme au avut ca rezultat o împrăştiere rapidă a bolii în toată Europa, ea purtînd cînd numele de boală franceză, cînd pe acela de boală germană sau boală napolitană, după ţara din care era „importată“. Contaminarea în sifilis se face în imensa majoritate a cazurilor
329
direct, de la om la om, de cele mai multe ori prin raporturi sexuale. îmbolnăvirea indirectă, prin obiecte contaminate de purtătorii de răni deschise, este excepţională, spirocheta fiind puţin rezistentă în afara organismului. După o perioadă lipsită de orice manifestare (perioada de incubaţie), care durează 21 — 27 de zile, apar simptomele fazei primare: şancrul sifilitic (şancrul tare), o eroziune superficială, nedureroasă, tare la pipăit, şi adenita sifilitică, caracterizată prin ganglioni măriţi de volum, tari, nedureroşi. Netratate, aceste simptome persistă 45 de zile, după care ele se pot vindeca de la sine, dar spirochetele invadează întreg organismul, boala Jntrînd în faza (sau perioada) secundară. In faza secundară asistăm la erupţii foarte variate: pete roşii (rozeolă sifilitică), papule de forme şi mărimi diferite, unele ca nişte ridicături plane, zemuinde şi urît mirositoare în regiunile genitale (condiloamele late), vezicule, pustule etc. In această fază se petrece de cele mai multe ori şi pătrunderea microbului în sistemul nervos, unde va da mai tîrziu tulburări foarte grave. Erupţiile peroadei secundare se succed întrerupte de pauze variabile, timp de 2" ani, după care termen boala intră în perioada terţiară, cînd spirochetele se localizează din nou în piele sau diferite organe, dînd gomele sifilitice şi sifilidele tuberoase, leziuni profunde, ducîrid la distrugeri importante ale teritoriilor respective. După un timp variabil (2— 5 ani, uneori chiar 10—20 de ani), bolnavul, care aproape uitase de infecţia sa sifilitică, poate prezenta tulburări grave din partea sistemului nervos (tabes, paralizie generală progresivă) sau a altor organe, în special inima şi arterele, ficatul, rinichiul (sifilis visceral). Sifilisul poate fi transmis de mama bolnavă copilului său încă din timpul sarcinii (sifilisul congenital). Acesta, în afara simptomelor întîlnite la adult, poate prezenta diformităţi, monstruozităţi sau o înapoiere mintală. Diagnosticul sifilisului, în afara simptomelor arătate, se poate pune şi pe baza unor analize ale sîngelui — reacţiile Bordet-Wasser-mann, Citochol, Meinicke — cînd se pun în evidenţă nişte anticorpi speciali, reaginele, apărute datorită prezenţei spirochetei în organism. Reacţiile pentru sifilis încep să fie pozitive din a 20-a zi a perioadei primare şi le găsim ca atare în tot cursul perioadei secundare. In fazele terţiare şi latente ale bolii, aceste analize pot fi uneori negative, deşi persoana este bolnavă de sifilis. Prin urmare, reacţiile serologice amintite au un caracter orientativ Şi nu au valoare decît în mîna medicului. O reacţie Wassermann negativă nu este o dovadă că ne-am vindecat, după cum un rezultat intens pozitiv nu trebuie să ne descurajeze, întrucît intensitatea' reacţiei nu indică gravitatea bolii. Există cazuri destul de rare, cînd reacţiile serologice sînt pozitive la persoane care nu suferă şi nici n-au suferit de sifilis. Tratamentul sifi-
lisului se face în ţara noastră în spital în formele floride de boală şi ambulatoriu în formele latente. El constă în mai multe serii de injecţii cu penicilină, asociate cu bismut, mercur şi eventual iod, după schemele rezultate din cercetările clinicilor şi institutelor de cercetări ştiinţifice. Este foarte important ca bolnavii care observă vreo leziune în zona organelor genitale să se prezinte imediat la un medic specialist, pentru ca, în cazul unui sifilis, să înceapă imediat tratamentul, acesta fiind cu atît mai scurt şi mai eficace, cu cît boala a fost surprinsă mai la începutul ei. Prevenirea bolii se face prin folosirea prezervativelor sau prin spălarea cu apă şi săpun a regiunilor genitale imediat după raportul sexual, urmată de ungerea cu o alifie protectoare conţinînd calomel. Este bine să fie evitate contactele sexuale cu persoane necunoscute, întîlnite întîmplător. In ţara noastră se duce o luptă hotărîtă împotriva acestei boli cu urmări atît de grave. Măsurile luate, printre care tratamentul în spital al formelor floride, gratuitatea tratamentului pînă la vindecare, anchetarea fiecărui bolnav asupra sursei sale de îmbolnăvire, în scopul tratării acesteia şi stingerii focarului de boală, analizele de sînge practicate salariaţilor, celor care pleacă la băi, gravidelor şi celor ce se căsătoresc, au avut ca rezultat o scădere a numărului de îmbolnăviri cu 90% între anii 1950 şi 1963 şi ne îndreptăţesc să sperăm într-un viitor apropiat la desfiinţarea totală a acestui flagel, care în regimurile trecute a făcut numeroase victime, în special printre copii, sifilisul fiind la un moment dat a treia cauză de mortalitate în ţara noastră.
simptom, fenomen particular pe care îl provoacă în organism starea de boală. Simptomele pot fi: obiective (sau semne fizice), atunci cînd sînt descoperite de către medic cu ajutorul unei anumite manevre, şi subiective (sau funcţionale), cînd sînt simţite de bolnav, care le semnalează medicului. Simptomele mai pot fi generale, ca de pildă: astenia, pierderea în greutate. Diferite simptome dispuse într-o anumită grupare, constituie sindroamele anumitor boli. Astfel, următoarele simptome: febră, junghi, spută ruginie, suflu pulmonar caracteristic constatat la auscultaţie de către medic reprezintă laolaltă sindromul pneumoniei. Se vorbeşte despre sindromul lichidian, care este comun atît pleureziei, cît şi hidro-toraxului, sau despre sindromul coronarian, care îmbrăţişează angina de piept, insuficienţa coronariană acută şi infarctul miocardic. Bolii îi precede, de regulă, prodromul, care reprezintă o totalitate de manifestări, subiective şi obiective, foarte puţin caracteristice, foarte generale şi trecătoare: cefalee, greaţă, vagi dureri, subfebri 1 i ta te şi care anunţă apariţia apropiată a bolii. în clinica modernă, elaborarea radiodiagnosticului se bazează pe asocierea simptomelor clinice, cu datele de laborator (biologice, radiologice, histologice, electrocardiografice etc.).
330
sinuzită: a) frontală — inflamaţia mucoasei sinusului frontal. Poate fi acută sau cronică, purulentă, sau nepurulentă (catarală). De obicei este o complicaţie a gripei sau guturaiului. Sinuzita frontală acută se manifestă cu secreţii mucoase sau purulente din nas,
Faţa poster/oara Apofiza â fronte/u/w cristagafi/
Peretele fateral— alcav/taţilor nazale
Septul media* , al cavităţilor na za/e
< flerete/emfenor a! cavităţilor nazale
Sinusurile fe|ei.
senzaţia de înfundare a acestuia, dureri deasupra orbitelor, uneori tumefacţia pleoapelor superioare. Pot apărea febră şi stare generală proastă. Sinuzita frontală cronică are simptome mai puţin zgomotoase: astuparea nasului şi secreţii purulente, crize de cefalee care apar cu un orar fix. Tratamentul pentru forma acută este acelaşi cu cel al sinuzitei acute maxilare. Forma cronică şi sinuzita frontală acută care prezintă complicaţii trebuie tra-, tate chirurgical; b) maxilară—inflamaţia mucoasei sinusului maxilar, provocată de: obicei, ca şi sinuzita frontală, de propagarea; procesului inflamator de la mucoasa nazală (rinite), în unele boli infecto-contagioase (gripă, rujeolă, scarlatină etc). Apare uneori în infecţiile molarilor superiori. Sinuzit?. maxilară acută se manifestă cu: cefalee, dureri ale obrazului şi dinţilor, astuparea (obstrucţia) nasului şi scurgere de secreţii purulente din nara corespunzătoare de partea sinusului bolnav. Uneori apar febră şi stare generală proastă. Sinuzita maxilară cronică are ca simptome: obstrucţie nazală, secreţii purulente, cefalee, miros adesea diminuat, uneori un miros neplăcut din nas. Munca intelectuală este stînjenită, bolnavii obosesc repede. Ca tratament, în sinuzita acută se prescriu medicamente antigripale, se fac instilaţii nazale cu soluţii dezinfectante şi vasoconstrictoare (care destupă nasul şi uşurează scurgerea secreţiilor). Pe cale generală se administrează antibiotice, numai cu prescripţia medicului. Razele ultrascurte şi căldura uscată, aplicate local, uşurează durerile şi grăbesc vindecarea. In sinu-zita cronică, dacă tratamentul local constînd în spălături sinuzale şi introducerea de anti-
biotice (efectuate prin puncţie sinuzală) nu dau rezultate, se recurge la tratament chirurgical, care constă în deschiderea sinusului şi extirparea mucoasei bolnave.
siringomielie, boală datorită dezvoltării anormale şi apoi necrozei ţesutului glial format din celule fără rol de conducere a impulsului nervos, dar care servesc susţinerii şi nutriţiei celulelor nervoase pro-priu-zis. Procesul este limitat în unul sau mai multe locuri -iSinusul frontal	din măduvă, de obicei în juruî
cretele superior al cavi- canalului ependimar şi are 'bita tfpornazaie caracter extensiv, iar pe mă-meMoaza!supenor sură ce se dezvoltă se necro-leatulnaza/superior zează, realizîndu-se astfel cavi-'omeh/neza!mijlociu tăţi (prin eliminarea necrozelor IcaM/uialmijlociu ţn circulaţia sanguină şi ^meatul nazal comun umplerea cavităţii cu un lichid "ornetufnazal inferior transparent). Primele tulbu-Meatu!nazalinferior r£rj care apar constau în diminuarea sau lipsa sensibilităţii pentru durere şi pentru cald şi rece în anumite segmente simetrice ale corpului, astfel" că dacă procesul respectiv corespunde inerva ţiei membrelor superioare (mîi-nilor), bolnavul se poate frige şi îşi poate produce fracturi sau răni fără să simtă vreo durere. Prin caracterul extensiv al procesului se lezează formaţiunile de trecere din măduva spinării şi tulburările se complică prin apariţia paraliziilor, tulburărilor de sensibilitate şi atrofiilor musculare. Dacă acest proces se dezvoltă în bulbul cerebral, apar tulburări de vorbire şi de înghiţire a alimentelor prin lezarea nervului limbii (nervului hipoglos), a vălului palatin, a faringelui, a căilor vesti-bulare din trunchiul cerebral (deci tulburări de echilibru). Cauza bolii nu este precizată. Se bănuieşte că, datorită persistenţei unor celule embrionare din perioada de formare a canalului neural, anumiţi factori pot determina dezvoltarea rapidă a lor şi apariţia bolii (de exemplu, loviturile în coloana vertebrală, infecţiile virotice). Tratamentul este numai simptomatic: se face roentgenterapie în regiunea procesului medular şi se evită infectarea rănilor. In rare ocazii se indică operaţii chirurgicale pentru evacuarea lichidului în tensiune, din cavitatea siringomielică.
sistem nervos, sistem care stabileşte legătura dintre organe, precum şi între organism şi mediul înconjurător, asigurînd funcţionarea normală şi în bune condiţii a întregului organism. După funcţiile pe care le îndeplineşte, sistemul nervos poate fi împărţit în : a) sistemul nervos al vieţii de relaţie, prin care omul este în permanentă legătură cu mediul înconjurător;
b)	sistemul nervos al vieţii vegetative, care pune în legătură diferitele organe şi aparate,, stabilind astfel o funcţie armonioasă a întregului organism. Sistemul nervos al vieţii de
331
relaţie este format din encefal (care cuprinde creierul mare, creierul mic, bulbul, protube-ranţa, pedunculii cerebrali), măduva spinării, nervii cranieni, nervii rahidieni şi ramurile lor periferice. Sistemul nervos al vieţii vegetative este format din centri vegetativi, ganglioni
măduvei spinării. Ea are forma unui fluture sau a literei H şi prezintă la centru un canal (canalul ependimar) şi 4 prelungiri sau coloane: două coloane anterioare şi două posterioare. Măduva spinării are 3 învelişuri, comune întregului sistem nervos: un înveliş intern,
Encefalul secţionat in plan frontal.
Encefalul secţionat în plan sagital.
vegetativi şi fibre nervoase si&ipatice şi para-simpatice. Sistemul nervos se mai poate împărţi în: a) sistem nervos central; b) sistem nervos periferic. Această împărţire este oarecum artificială, deoarece sistemul nervos este unic. Deosebirea este că sistemul nervos central este format dintr-o aglomerare mare de celule nervoase, în timp ce sistemul nervos periferic este reprezentat, în special, de nervi. Sistemul nervos central este alcătuit din enccfal şi măduva spinării. Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos ce ocupă canalul vertebral, începînd de la gaura occipitală. Ea este lungă de 45—50 cm şi are forma unui cilindru turtit, ajungînd pînă la vertebra I lombară, unde ia forma unui con alungit (conul medular), care se termină cu un fir terminal ce merge pînă la extremitatea inferioară a sacrului. Lăţimea măduvei spinării este aproape de 1 cm, dar prezintă unele porţiuni mai umflate, care corespund porţiunilor de unde pleacă nervii ce merg la extremităţi: una, în porţiunea cervicală, alta în porţiunea lombară. Dacă se taie transversal măduva spinării, se constată că substanţa nervoasă a măduvei este formată la exterior din substanţă nervoasă albă, iar la interior din substanţă cenuşie. Substanţa nervoasă albă este formată din fibre nervoase care merg de-a lungul măduvei spinării sau către encefal, sau de la encefal la periferie. Substanţa nervoasă cenuşie se întinde pe toată înălţimea
situat chiar pe tubul nervos, numit pia mater \ un ăl doilea înveliş, arahnoida (ca o pînză de păianjen), separată de pia mater prin lichidul cefalorahidian, care îmbăiază întregul sistem nervos central; dura mater, care este cel mai exterior înveliş şi cel mai gros. Din măduva
Encefalul văzut de jos
332
spinării ies un anumit număr de rădăcini, care formează 31 de perechi de nervi rahidieni. Creierul mare sau emisferele cerebrale reprezintă la om cea mai dezvoltată parte a sistemului nervos. Forma creierului este aceea a craniului: sferică sau ovoidală. Faţa inferioară, numită
încrucişarea fibrelor nervoase senzitive şi motorii în bulb.
şi baza creierului, este turtită, iar cea superioară este convexă. Creierul la bărbat este mai mare de cît la femeie. Greutatea lui este de aproximativ 1 380 g la bărbat, iar la femeie cu 100 g mai puţin. Nu există o relaţie între greutatea creierului şi capacitatea intelectuală. Creierul este împărţit în două jumătăţi, printr-un şanţ adînc, numit fisura interemisferică. Cele două jumătăţi se numesc emjsfere cerebrale (vezi şi scoârţă cerebrală). Intre emisferele cerebrale şi măduva spinării există o fcerie de formaţiuni nervoase de legătură. Acestea sînt: bulbul rahidian, protuberanţa, pedun-culii cerebrali, diencefalul. Tot din encefal face parte şi creierul mic sau cerebelul. Bulbul rahidian este o formaţiune nervoasă, care prelungeşte în sus măduva spinării. Bulbul are o lungime de cca. 3 cm şi forma lui mai păstrează forma măduvei spinării, în special în partea lui inferioară. Dacă se face o secţiune prin bulb, se constată că este alcătuit din două părţi: o parte centrală, do culoare cenuşie, formată din corpii neuronilor, ca şi măduva spinării. Aceasta se numeşte substanţa cenuşie a bulbului, fiind reprezentată de mai mulţi nuclei; o parte situată la exterior, deculoare albicioasă, alcătuită din prelungirile axonice ale neuronilor. Bulbul reprezintă o parte importantă a sistemului nervos central, deoarece la acest nivel o mare parte din fibrele nervoase se încrucişează, astfel că fibrele nervoase care vin de la periferie la emisferele cerebrale ajung în partea opusă locului lor de plecare. De asemenea fibrele care pleacă de la emisferele cerebrale spre periferie se încrucişează: cele care pleacă de la emisfera dreaptă ajung în jumătatea
stîngă a organismului şi invers. Fibrele care vin* de la periferie sînt fibre senzitive, iar cele care pleacă de la centri sînt fi Bre motorii, ceea ce înseamnă că emisfera dreaptă controlează jumătatea stîngă a corpului, iar emisfera stîngă controlează jumătatea dreaptă a corpului. Din bulb iau naştere o serie de nervi cranieni. Protuberanţa se prezintă ca o umflătură situată la partea de sus a bulbului. Ea este un punct de răscruce, care leagă bulbul cu penduculii cerebrali în sus, iar înapoi, aceste formaţiuni cu creierul mic. Prin protuberanţă trec fasciculele de fibre nervoase, care leagă toate aceste formaţiuni nervoase. Pedunculii cerebrali: sînt formaţiuni nervoase, reprezentate de două cordoane puternice, care unesc protuberanţa cu emisferele cerebrale. Diencefalul: înaintea pedunculului cerebral, chiar sub emisferele cerebrale, se găsesc o seamă de formaţiuni
Măduva spinării. 1 — Substanţa albă; 2 — substanţa cenuşie cu cordon anterior (a) şi posterior (6); 3—rădăcină anterioară (motorie); 4 —rădăcină posterioară (senzitivă); 5 — ganglion spinal; 6 — nerv rahidian; 7 — dura mater; 8 — pia mater;
9 — arahnoida.
nervoase foarte importante, care sînt grupate sub numele de diencefal. Dintre acestea vom cita: chiasma optică, adică porţiunea din nervii optici care se încrucişează; hipofiză, o glandă cu secreţie internă, legată printr-un mic pedicul la"baza creierului; glanda pineală (epifiza) şi tuber cinereum. Diencefalul coordonează, sub controlul scoarţei cerebrale, activitatea sistemului nervos vegetativ. Cerebelul este situat în partea posterioară şi inferioară
333
,u. fose/e /{K. /nfrăcrâ/J/ene
<’runchiul cerebrj/
--------^ Glanda
Gâng/iSnU/sfeno^oâ/afin	/âCr>md^
\ G/dndâ
- 'A3/*«*----------.*/> parohdâ
Gmhonu/ohc G/andasubmandibu/arâ
____r—i~)Z $0LO/andd
- -	jf	sub/ingua/ă
bang/mu/submaxT/ar f ^ Vaşe/eextre-tni/ăf/ice/ahce
Laringe
Trahee ^Bronhii
G/ancfe/i pie//i
w/f 7;
perifenca; $
erector/ & păru/ui
Mâduva
sp/nar/i
Sistemul nervos vegetativ (schematic).
a creierului mare, în regiunea occipitală a cutiei craniene. Din punctul de vedere al dezvoltării creierului, cerebelul face parte din cele mai vechi formaţiuni nervoase. Funcţia sa este de a produce coordonarea reflexă a mişcărilor şi reglarea tonusului muscular. El este alcătuit din substanţă cenuşie la exterior şi din substanţă albă la interior. Cerebelul este constituit din 3 părţi bine delimitate: o parte mijlocie, care prezintă pe suprafaţa sa un număr de şanţuri paralele, ce îl fac să semene cu un vierme, de unde şi numele de vermis\ de o parte şi de alta a vermisului sînt două emisfere cerebeloase, care şi ele, ca şi emisferele cerebrale, prezintă pe suprafaţa lor o serie de cir-cumvoluţii. învelişurile creierului: sînt aceleaşi
ca ale măduvei spinării şi le continuă pe acestea. Sistemul nervos periferic este alcătuit din totalitatea nervilor din organism şi cuprinde atît nervii senzitivi, care vin de la periferii la centru şi fac legătura între suprafaţa corpului şi centrii nervoşi, cît şi nervii care duc de la centru la_ periferie diferitele ordine (nervii motori). In afară de nervii strict senzitivi şi nervii strict motori, mai există o serie de nervi micşti, deoarece cuprind, atît fibre motorii, cît şi fibre senzitive. Din punctul de vedere al originii lor, nervii periferici se împart în: nervi rahidieni şi nervi cranieni. Nervii rafii-dieni se desprind din măduva spinării şi rezultă din unirea rădăcinilor anterioare cu rădăcinile posterioare. Aceste două rădăcini se unesc
334
chiar în interiorul canalului rahidian. Rădăcina posterioară prezintă, înainte de a se uni cu rădăcina anterioară, o umflătură, numită ganglion spinal. Imediat după unirea celor două rădăcini, trunchiul comun ce rezultă iese prin gaura de conjugare, care se găseşte de o parte şi de alta a coloanei vertebrale între două vertebre. După ieşirea din canalul rahidian, nervul se împarte din nou în două ramuri. Fiecare din aceste ramuri este un nerv mixt, care conţine, atît fibre senzitive din rădăcina posterioară, cît şi fibre motorii din rădăcina anterioară. Una din aceste ramuri inervează regiunea posterioară a trunchiului (ceafa, spatele şi regiunea lombară), iar cealaltă, mult mai groasă, inervează partea anterioară a trunchiului şi membrele. Nervii rahidieni sînt în număr de 31 de perechi. Nervii cranietii (12 perechi), se desprind din encefal. Spre deosebire de nervii rahidieni, care toţi sînt nervi micşti (au fibre motorii şi fibre senzitive) nervii cranieni sînt unii motori, alţii senzitivi, iar alţii micşti. Sistemul nervos al vieţii vegetative inervează organele interne, muşchii netezi, glandele şi coordonează activitatea acestora; fibrele periferice culeg, la nivelul acestor organe, excitaţii, pe care le duc la centru, unde sînt prelucrate, iar răspunsurile se întorc tot prin fibrele acestui sistem. Aceste două sisteme nervoase ale vieţii de relaţie şi vegetative au căi diferite de la centru la periferie şi invers. In afară de aceasta mai au o însuşire care le deosebeşte: pe cînd sistemul nervos al vieţii de relaţie culege ştiri şi Trântite:_ordine de care.omul este conştient, sistemul nervos ăl vieţii vegelârrve'stăbiTeşte regătnra; între organe, fără ca noi să fim conştienţi de acest lucnjL-In sistemul nervos vegetativ, ca şi în cel somatic, se disting o porţiune centrală şi una periferică. Porţiunea centrală se află In creier şi în măduva spinării, fiind reprezentată de concentrări de celule nervoase speciale {nuclei sau centri). Porţiunea periferică este constituită din numeroşi ganglioni şi fibre nervoase. Este de asemenea, caracteristic pentru acest sistem modul lui de organizare; din centrii nervoşi situaţi în creier sau măduva spinării ies fibre nervoase prin rădăcina anterioară a nervilor cranieni sau a nervilor rahidieni. Aceste fibre se numesc fibre preganglio-îiare (situate înaintea unui ganglion). Ele se termină într-un ganglion, care este, de asemenea, o acumulare de celule nervoase vegetative. De aici pleacă o nouă serie de fibre nervoase, numite fibre postganglionare, care se termină în organul inervat de ele. Sistemul nervos al vieţii vegetative se împarte în: simpatic şi parasimpatic. Organele sînt inervate de ambele sisteme. De exemplu, dacă excitaţia unui sistem provoacă accelerarea activităţii unui organ, excitaţia celuilalt sistem va provoca încetinirea activităţii acestui organ. Cele două sisteme sînt deci antagoniste. Nervii simpatici alcătuiesc două trunchiuri importante, situate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale şi care
prezintă o serie de îngroşări pe traiectul lor, ganglionii simpatici. Distingem 3 ganglioni simpatici cervicali, 10—12 toracali, 5 lombari sacraţi şi unul coccigian (acesta nepereche). Ganglionii sînt legaţi, cu ajutorul ramurilor comunicante, de rădăcinile anterioare ale nervilor rahidieni. După ce ies din ganglioni, fibrele nervoase simpatice alcătuiesc o serie de plexuri, din care se desprind fibrele nervoase ce merg la organe. Din centrii bulbari ia naştere cel mai important nerv parasimpatic: nervul vag (a X-a pereche de nervi cranieni), iar din măduva sacrată iau naştere nervul pel-vian şi o serie întreagă de fibre nervoase, care intră, împreună cu fibrele simpatice lombo-sacrate în compoziţia plexului hipogastric. Nervul vag inervează organele gîtului, toracelui şi abdomenului şi în multe locuri formează plexuri comune cu fibrele simpatice (cardiac, pulmonar, solar, hipogastric). De asemenea, din centrii situaţi în trunchiul cerebral pleacă fibre parasimpatice şi în alţi nervi cranieni (glosofaringian, facial etc.).
sînge, ţesut fluid (care poate curge) alcătuit din celule sau elemente figurate şi un lichid intercelular numit plasmă. 1. Elementele figurate :a) eritrocitele sau globulele roşii sînt celule fără nucleu, de forma unor lentile biconcave. Aceasta formă le asigură o suprafaţă mare, cu un volum mic. Numărul eritrocitelor este de 6 000 000 — 8 000 000 pe mm3 la copiii mici şi de 4 000 000 — 5 000 000 pe mm3 la adulţi. Ele reprezintă cam 45% din volumul sîngelui. Fiecare eritrocit conţine o cantitate mare de substanţă colorată, bogată în Fe, numită hemoglobină. Datorită acestei substanţe care poate fixa oxigen, eritrocitele participă la funcţia respiratorie a sîngelui. Eritrocitele posedă anumite substanţe numite aglutinogeni. Datorită lor, globulele roşii pot aglutina, adică se pot îngrămădi sub acţiunea unor substanţe existente în plasmă, numite aglutinine. In sîngele unui individ nu există în mod normal aglutinine care să poată aglutina eritrocitele proprii, deoarece îngrămădirea globulelor roşii în vase ar duce la astuparea acestora şi la împiedicarea circulaţiei sanguine (vezi transfuzie). Eritrocitele sînt produse de măduva roşie a oaselor. La făt, ficatul şi splina participă la formarea eritrocitelor. Distrugerea globulelor roşii are loc în special în splină, după o existenţă în sînge de 90—120 de zile; b) leu-cocitele sau globulele albe sînt celule nucle-ate, sferice. Numărul lor este de 6 000—8 000 pe mm3 la omul adult. La copilul mic se găsesc în număr de 8 000—10 000 pe mm3. După numărul fragmentelor în care sînt divizaţi nucleii, leucocitele pot fi împărţite în mono-nucleare (cu un nucleu nefragmentat) şi poli-nucleare (cu nucleu fragmentat). După felul cum se colorează granulaţiile din protoplas-mă şi după mărimea lor, polinuclearele se împart în leucocite neutrofile bazo file şi eozino-file, iar mononuclearele se împart în monocite (celule mari) şi limfocite (celule mici). Leuco-
335
citele pot îngloba şi digera microbi. Acest fenomen a fost descris de biologul rus Mecini-kov şi se numeşte fagocitoză. în sînge iau naştere anumite substanţe numite anticorpi. Prin anticorpi, organismul împiedică acţiunea vătămătoare a produşilor microbieni toxici sau a altor corpi străini care ar pătrunde în sînge. Limfocitele iau naştere în ganglionii limfatici. Restul leucocitelor se produc în aceleaşi locuri cu eritrocitele; c) trombocitele sau plăcuţele sanguine sînt celule anucleate, care se distrug uşor în afara vaselor, punînd în libertate fermenţi care produc coagularea (închegarea) sîngelui (vezi coagulare). Ele sînt produse în acelaşi loc cu eritrocitele şi se găsesc în sînge în număr de 250 000—300 000 pe mm3. 2. Plasma: este formată din apă (90%), substanţe minerale (dintre care NaCl în cantitate de circa 8 g°/00)> substanţe organice (proteine 7 g%, glucide, grăsimi), hormoni, fermenţi şi gaze (02, C02, N). Datorită apei pot fi transportate diferite substanţe în sînge şi tot datorită ei pot fi efectuate schimburile nutritive între sînge şi ţesuturi. Substanţele minerale au un rol important în menţinerea apei în vase (NaCl). Alte minerale (P, Ca, Mg) pot influenţa funcţia diverselor organe. Proteinele plasmatice se împart în trei categorii : a) fibrinogen\ b) albumine; c) globuline. Fibri-nogenul participă la coagularea (închegarea) sîngelui; albuminele au un rol important în menţinerea apei în vase; dintre globuline, y-globulinele au un rol principal în imunitate, luînd parte la formarea anticorpilor (substanţe prin care organismul se apără contra infecţiilor). Celelalte componente ale plasmei servesc în special ca elemente nutritive sau reglatoare în diverse funcţii din organism.
Plasma reprezintă 55% din volumul total al sîngelui. Dacă din plasmă se elimină fi-brinogenul, se obţine serul sanguin. 3. Sînge circulant, sînge de rezervă: în condiţii obişnuite de activitate a organismului, nu tot sîngele circulă în vase. In repaus, din cantitatea totală de sînge (cam 5—6 1 pentru omul adult), doar 3—4 1 iau parte la circulaţie, restul fiind înmagazinat în ficat, splină, piele, muşchi. Aceste organe se numesc şi organe de depozit, în eforturi, organele de depozit eliberează sîngele conţinut şi acesta intră în circulaţie. Sîngele care circulă în vase se numeşte sînge circulant. Cel înmagazinat este numit sînge de rezervă. Sîngele circulant şi sîngele de rezervă alcătuiesc sîngele total.
Sîngeorz, staţiune balneo-climaterică situată la poalele munţilor Rodnei, într-o vale împrejmuită aproape de toate părţile de dealuri. Sîngeorzul are un climat subalpin .care se datorează înălţimilor de care este înconjurat, deşi altitudinea sa este de numai 450 m. Staţiunea posedă mai multe izvoare carbogazoase, alcalino-teroase sărate. Aceste ape au efect normalizator asupra secreţiei gastrice, ceea ce le face indicate—cu măsurile respective de precauţie — atît în stările cu hiperaciditate,
cît şi în cele cu hipoaciditate gastrică. Ele se mai prescriu în afecţiuni intestinale, hepatice, biliare, precum şi în boli de nutriţie.
slăbire, stare caracterizată prin scăderea greutăţii corporale cu mai mult de 15% faţă de greutatea normală. Slăbirea este considerată uşoară dacă nu depăşeşte 20% din greutatea normală, mijlocie cînd atinge 20—30% şi mare în care slăbirea a depăşit 30%. Slăbirea poate fi urmarea unui deficit alimentar îndelungat prin subnutriţie (foamete, război, post îndelungat) sau datorită incapacităţii de utilizare a alimentelor (stenoza esofagului, stenoza pilorului, diaree 'Cronifcă, vărsături incoercibile). Slăbirea se mai poate instala şi în urma unor boli îndelungate (tuberculoză) sau consumptive (diabet, cancer). Unele afecţiuni glandulare, ca boala Basedow, boala Addison sau caşexia hipofizară, se însoţesc de slăbire din cauza fie a creşterii cheltuielilor energetice, fie a dereglării metabolismului în general. Există şi persoane slabe prin constituţie (silfii mîncători) care, deşi se hrănesc cu alimente în cantităţi normale, au un organism incapabil să sintetizeze suficiente grăsimi; aceste persoane îşi păstrează, în schimb, vigoarea fizică neatinsă. Tratamentul slăbirii este în primul rînd cauzal, mai ales cînd este în joc o cauză endocrină (boală Basedow, diabet) sau o stenoză organică. în slăbirea prin subnutriţie, regimul va fi hiper-. caloric (vezi: regim dietetic), cu 50% peste cifrele normale (cel puţin 3 500 de calorii). Raţia zilnică va cuprinde o cantitate sporită de proteine (100—120 g) alese dintre cele cu valoare biologică mare (carne, ficat, lapte, brînză, ouă), pentru refacerea şi creşterea ţesuturilor. Pentru depăşirea nevoilor calorice se dau glucide concentrate (500 g în 24 de ore) sub formă de zaharuri, dulciuri, făinoase, pîine, fructe dulci. Lipidele (aproximativ 110—120 g) vor acoperi restul valorii calorice a raţiei. Ele vor fi procurate din: unt, smîntînă, frişcă, untdelemn. Aportul de vitamine va fi asigurat prin legume şi fructe, crude sau sub formă de sucuri, ficat, carne slabă de porc, drojdie de bere. Cura de struguri (vezi cură de struguri) trebuie luată în consideraţie în curele de în-grăşare. în toate cazurile se vor urmări, pe de
o	parte, stimularea poftei de mîncare, prin variaţia şf buna pregătire a meniurilor,^ şi, pe de alta, întîrzierea senzaţiei de saturare prin divizarea raţiei în mese mici şi dese (5—6 sau mai multe pe zi). Pentru stimularea poftei de mîncare se poate recurge, cu avizul medicului, la injecţii de insu-lină, iar pentru modificarea favorabilă a metabolismului la hormoni (steranabol, Diana-bol) sau hidrazidă. Cura de altitudine, helio-terapia şi sporturile uşoare pot fi, de asemenea, de folos în unele cazuri. Repausul la pat este obligatoriu în formele severe de boală.
Slănic—Prahova, localitate la 44 km de Ploieşti, cu lacuri şi izvoare de ape sărate concentrate şi cu nămol sapropelic. Se recomandă
336
în boli ale aparatului locomotor, genital feminin şi ale sistemului nervos periferic.
Slănic-Moldova, staţiune situată în valea rîului Slănic, la o altitudine de 530 m, în apropierea localităţii Tîrgu Ocna. Climatul staţiunii, care este înconjurată de munţi înalţi
ţific a căpătat amploare, concretizîndu-se în şedinţe de comunicări, editare de periodice, organizarea unu[ muzeu, corespondenţă cu savanţii străini. In 1857 s-a constituit la Bucureşti Societatea medicală ştiinţifică, sub patronajul lui N. Kretzulescu şi sub conducerea
Slănic-Moldova.
împăduriţi este subalpin. Izvoarele minerale din localitate sînt cunoscute încă de prin anul 1800 cînd un vînător, suferind de o afecţiune gastrică, le-a descoperit întîmplător efectul tămăduitor. Cele mai importante izvoare din staţiune sînt sărate, alcaline, sulfuroase şi carbogazoase, puternic concentrate (nr. 1,
1	bis, 3, 6, 8, 10). Deşi ele au în compoziţia lor clorură de sodiu, sulf şi acid carbonic, unele din aceste ape (n^T* 1 bis şi 3) au facultatea de a reduce secreţia gastrică. Apele de acest tip se prescriu în bolile stomacului, intestinului, ficatului, căilor biliare, în boli de nutriţie. Există şi un număr de izvoare care sînt slab mineralizate „trei sute de scări“, nr. 5. 8 bis etc., iar altele — din contra — foarte puternic concentrate (izvorul sărat de la pîrîul Stroe conţine 252,45 g săruri la litru). Apele din Slănic sînt folosite şi în inhalaţii, în boli respiratorii. în staţiune există un „In-halator“ modern unde se pot executa numeroase proceduri pneumoterapice ca: aerosoli, inhalaţii individuale şi de grup, proceduri individuale de supra- şi subpresiune, camere pneumatice. Se pot face excursii la „Trei fagi“, la Izvorul Dobrului, pe muntele Cerbu şi pe Sandor.
socidăţi ştiinţifice medicale din ţara noastră; cea mai veche asociaţie ştiinţifică romînească este Societatea de medici şi naturalisti din laşi, înfiinţată în 1832-1833, sub conducerea doctorilor Iacob Cihak şi Mihai Zotta. De-a lungul deceniilor, activitatea acestui for ştiin-
efectivă a lui C. Davila. Reuniunile societăţii erau consacrate mai ales prezentării de cazuri clinice şi discutării acestora. De menţionat că, începînd din 1863, admiterea de noi membri se făcea pe baza unei cereri însoţite de un memoriu ştiinţific original. O activitate merituoasă a desfăşurat şi Societatea medico-chirur-gicală, înfiinţată în 1869 şi devenită în 1877 Societatea ştiinţelor medicale. Viitorii profesori C. I.Istrati şi N. Manolescu au fost iniţiatorii Societăţii studenţilor în medicină din Bucureşti, întemeiată în 1875, prima noastră asociaţie studenţească. în preajma anului 1900 sînt fondate Societatea anatomică şi Societatea de chirurgie, indiciu al progreselor înregistrate la noi în aceste ramuri ştiinţifice. în anii următori continuă înfiinţarea de societăţi profilate pe diferite specialităţi, cum au fost cea de oftalmologie şi cea de otorinola-ringologie. în 1833 se înfiinţase la Cluj Societatea medicală din Transilvania, ca în 1920 să se constituie Societatea ştiinţelor medicale din Cluj, la care au activat intens membrii corpului didactic al Facultăţii de medicină din acel oraş. în scopul concentrării tuturor forţelor ştiinţifice, capabile să sprijine pe plan teoretic şi practic crearea sistemului socialist de sănătate publică în ţara noastră a fost înfiinţată, în 1949, Societatea ştiinţelor med cale din R.P.R. Secţiile acesteia, amplificîndu-şi trep.tat cercul de preocupări şi recrutînd un număr de membrii din ce în ce mai însemnat, s-au transformat în societăţi ştiinţifice, astfel
22-1652
337
că în aprilie 1962 a fost adoptat statutul Uniunii societăţilor de ştiinţe medicale din R.P.R. (U.S.S.M.). Uniunea grupează 30 de societăţi, -a căror activitate se axează pe problematica diverselor ramuri ale medicinei.|Pe lîngă acestea există 20 de secţii ale Uniunii, profilate pe alte specialităţi clinice sau tehnice (alergologie, anesteziologie, biofizică, cinematografie medicală, electroencefalografie, genetică, reumatologie etc.). In cadrul Uniunii funcţionează o societate de farmacie. De menţionat că nu numai corpul medical, dar şi personalul sanitar mediu desfăşoară o muncă de informare şi chiar de cercetare ştiinţifică îndrumată de o societate afiliată şi ea la Uniune, U.S.S.M. are filiale în toate reşedinţele de regiune, ca şi în alte centre medicale importante. Filiala din Iaşi se numeşte Societate de medici şi natu-raliştiy subliniindu-se prin aceasta continuitatea efortului ştiinţific depus timp de peste 130 de ani de către medicii din capitala Moldovei. U.S.S.M. şi societăţile afiliate organizează şedinţe periodice de comunicări, ca şi congrese, conferinţe, consfătuiri şi simpozioane înlesnesc schimbul de experienţă atît între medicii noştri, cît şi între forurile ştiinţifice medicale romîneşti şi cele de peste hotare, se preocupă de reprezentarea ştiinţei noastre medicale la reuniunile internaţionale, editează un mare număr de reviste de specialitate, urmăreşte valorificarea tradiţiei materialiste a ştiinţei medicale romîneşti, cît şi educarea muncitorilor noştri sanitari în spiritul deontologiei socialiste, se străduieşte să orienteze activitatea ştiinţifică spre problemele cele mai actuale ale ocrotirii sănătăţii oamenilor muncii.
sodă caustică (intoxicaţie cu) ingerarea de sodă caustică, accidental, care determină arsuri mai mult sau mai puţin profunde ale gurii, ale faringelui, ale esofagului şi ale stomacului. Regiunea inferioară a esofagului prezintă arsurile cele mai grave, datorită faptului că lichidele stagnează puţin în această porţiune înainte de'deschiderea cardiei, pentru a pătrunde în stomac. Imediat după ingestia sodei caustice, mai ales dacă soluţia a fost concentrată, bolnavul este cuprins de dureri atroce de-a lungul esofagului; starea este foarte gravă, bolnavul este palid, neliniştit, varsă cîte puţin sînge, nu poate înghiţi nimic deşi are o sete intensă. După 1—2 zile apare o uşoară ameliorare, diminuează durerile, dar imposibilitatea de a înghiţi se menţine. Regurgitează mici cantităţi de sînge şi lambouri de mucoasă, în această fază apar complicaţiile: perforaţia esofagului sau supuraţii periesofagiene, cu mortalitate mare. Cei care supravieţuiesc vor prezenta stricturi ale esofagului, care încep să se constituie după 15 zile şi vor fi definitivate pînă la un an. Prognosticul intoxicaţiei este grav. Mortalitatea imediată este destul de mare (25%). Primul tratament, imediat după accident, constă în neutralizarea funcţiei bazice a sodei caustice prin băuturi acide (oţet diluat cu apă, zeamă de lămîie). Dacă greuta-
tea la înghiţire este accentuată, se face o gastro-stomie pentru punerea în repaus a esofagului şi pentru hrănirea bolnavului. După două luni se începe tratamentul stricturilor prin dilataţii esofagiene; dacă dilataţiile sînt imposibile se fac plastii de esofag. Întrucît intoxicaţia cu sodă caustică este mai frecventă la copiii care dau întîmplător peste un vas cu soluţie din această substanţă, este absolut obligatoriu ca soluţia de sodă caustică să fie folosită în întregime după ce a fost preparată. Dacă în mod excepţional au rămas resturi, ele să fie închise cu cea mai mare grijă într-un loc unde nu pot ajunge copiii.
Sovata, staţiune situată în plină regiune muntoasă, înconjurată de păduri de stejari şi fag, la o altitudine de 520 metri; se poate ajunge aici fie pe linia de tren îngustă Tg. Mu-reş-Praid, fie prin numeroasele legături de autobuze cu oraşele Odorhei, Tg. Mureş, Sîngeorgiu de Pădure etc. Climatul staţiunii este subalpin, de cruţare, dar avînd şi unele elemente stimulante. Caracteristica acestei staţiuni o constituie cele cinci lacuri helio-terme: Ursu, Aluniş, Şerpi, Negru şi Roşu, care sînt puternic, dar variabil concentrate (80—230 g°/oo), conţinînd în special clorură de sodiu. Cel mai mare şi mai important lac este Ursu care are o suprafaţă de 45 000 metri pătraţi şi la care a fost constatat şi studiat — pentru prima oară în lume — fenomenul de heliotermie. Acesta se explică prin faptul că lacul are la suprafaţă un strat de apă dulce care lasă să treacă razele calorice solare ce încălzesc straturile din ce în ce mai concentrate
Sovata.
mergînd pînă la adîncimea de 2 metri, la care se poate constata o temperatură cu 10—12 grade mai mare ca la suprafaţă. Un bolnav deci, care ar sta vertical în apă ar avea în dreptul cefei apa la temperatura răcoroasă,
338
în timp ce la tălpi, apa l-ar frige. în timpul verii, cînd apa este răscolită de înotători, fenomenul se reduce mult, dar în lunile iunie şi septembrie, el poate fi constatat cu uşurinţă, în staţiunea Sovata există numeroase surse de apă sărată dintre care menţionăm pe cea concentrată de la Ghera. De asemenea din lacul Negru se extrage un nămol sapropelic, folosit în împachetări. Cura în staţiunea Sovata se recomandă în bolile inflamatoare cronice ale aparatului genital, sterilitate, boli ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic. Climatul staţiunii se pretează de asemenea la odihnă şi la tratamentul astenicilor şi convalescenţilor. Excursii se pot face la Praid, Valea Sebeşului, muntele Sala (1777 m) şi — mai lungi — la lacul Roşu, Cheile Bica-zuîui, la Borsec.
spasmofilie, formă jatentă a tetaniei rahitoge-ne (vezi tetanie). în această boală, hiper-excitabilitatea sistemului nervos (în urma scăderii concentraţiei ionilor de calciu în sînge) nu se manifestă în mod spontan, ci trebuie căutată; de exemplu, prin percuţia obrazului se produce o contracţie fulgerătoare a musculaturii faciale (semnul Chvos-tek). La copilul şcolar, hiperexcitabilita-tea neuromusculară poate ţine şi de alţi factori de cît de tulburările metabolismului fosfocalcic. Simptomele tetaniei latente (spas-mofiliei) pot varia de la o zi la alta; uneori,
o	tetanie latentă se poate transforma în tetanie manifestă. Pentru prevenire şi tratament, vezi tetanie.
spălaturi, introducerea în scop terapeutic a unei cantităţi de lichid într-o cavitate naturală sau formată accidental în organism, şi evacuarea ulterioară a acestui lichid care antrenează cu el anumite substanţe care au pătruns accidental, anumite secreţii patologice etc. a) Spălătura gastrică este indicată în intoxicaţii alimentare sau substanţe chimice, în dilataţja gastrică acută, în ocluziile intestinale. în stenoza pilorică cu stază gastrică, serveşte ca pregătire preoperatorie. Este contraindicată la bolnavii cu boli pulmonare grave, cu boli de inimă decompensate, la caşectici, în ulcerul gastric în criză acută şi în cancerul gastric. De asemenea este contraindicată în intoxicaţiile cu substanţe caustice dacă au trecut 3 ore de la ingerarea lor. b) Spălătura uretrală se face cu soluţii slabe de permanganat de potasiu 1/10 000, cu oxicianură de potasiu 1/5 000, cu acid boric 40°/oo, cu scopul de a pregăti uretra în vederea unui cateterism sau ca tratament al unei infecţii uretrale. Poate da accidente infecţioase (prostatite, epididimite), de aceea trebuie făcută de un cadru sanitar.
spermatoree, evacuarea pe uretră a lichidului spermatic, în afara actului sexual, cu penisul în erecţie, dar mai frecvent în stare de flacci-ditate. Se observă mai ales în timpul defecaţiei sau în urma unei mici excitaţii, uneori fără nici un motiv evident. Cauza poate fi o boală a sistemului nervos (mielită, tabes), dar mai
frecvent se observă la nevropaţi, astenici, onanişti, la bolnavii cu uretro-prostatite cronice. în general, beneficiază de un tratament de tonificare a sistemului nervos (stricnină, vitamină Bx, trifosfaden), helioterapie antispastice (papaverină), cură heliomarină şi nămol.
spinabifida, malformaţie a rahisului caracte-rizaflf prin oprirea în dezvoltare a arcurilor vertebrale, care nu se mai unesc pe linia mediană pentru a închide canalul neural. Prin acest spaţiu se poate face o hernie formată din învelişurile măduvei şi lichid cefalorahidian (meningocel). Mai frecvent, spina bifida este descoperită întîmplător şi nu prezintă nici o modificare la nivelul fisurii (spinabifida ocultă). Poate determina leziuni trofice la distanţă (ulcer trofic al călcîiului) sau tulburări de micţiune (pierderi involuntare de urină).
Spiridonia, fundaţie care a înfiinţat şi administrat numeroase aşezăminte spitaliceşti din Iaşi şi din alte oraşe ale Moldovei. La 1 ianuarie 1757, domnitorul Moldovei Constantin Cehan Racoviţă a semnat hrisovul care fixa regulile de funcţionare a aşezămîntului pentru îngrijirea bolnavilor întemeiat cu cîţiva ani înainte pe lîngă Mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi, de către boierul Ştefan Bosie. Peste un secol, la data Unirii Principatelor, Epitropia generală a Casei Sf. Spiridon sau Spiridonia, cum i se mai spunea pe scurt, administra 13 instituţii spitaliceşti din Iaşi, Roman, Galaţi, Botoşani, Bîrlad, Focşani, Tîrgu-Ocna, Tîrgu-Neamt şi Hîrlău (spitale, ospicii şi maternităţi). Cea mai importantă din aceste instituţii era Spitalul central din Iaşi, actualul Spital orăşenesc clinic de adulţi, care după 1879 a devenit principala bază de învăţămînt a Facultăţii de medicină, înfiinţată în acel an în capitala Moldovei. La acest spital au lucrat mari personalităţi ale medicinei noastre, ca de exemplu : Gh. Cuciureanu, At. Fătu, L. Russ-senior, L-Russ-junior, C. Bacaloglu, A. Theohari, E. Juvara, N. Hortolomei, I. Enescu şi alţii. ^ spirometrie, măsurarea volumelor pulmonare I cu ajutorul unui aparat numit spirometru (vezi respiraţie). înscrierea mişcărilor respiratorii , poarti numele de spirografie.
spital, instituţie medicală special profilată pentru tratarea în staţionar (la pat) a bolnavi- j lor. în ţara noastră, în anii puterii populare, j s-au luat măsuri de lichidare a stării de înapoiere ce domnea în trecut în asistenţa spitalicească. Astfel, într-un mic număr de arii s-au înfiinţat la noi de peste două ori mai multe paturi de spital decît au fost create în cursul întregii istorii anterioare a Romîniei. Numărul paturilor de spital a crescut de la 30 812 în 1938, la 106 112 în 1961. Spitalele noastre sînt organizate pe criteriul teritorial, acordînd asistenţă bolnavilor dintr-un anumit raion sau oraş. Acolo unde funcţionează anumite servicii de specialitate negeneralizate la toate spitalele (neurochirurgie, operaţii pe inimă, endocrinologie, psihiatrie etc.) este organizată şi primirea de bolnavi din alte teritorii. Bolnavul care se
339
internează în spital trebuie să urmeze cîteva reguli, în interesul propriei sale restabiliri: să cunoască şi să respecte în mod disciplinat normele de comportament pentru cei internaţi şi programul stabilit de conducerea spitalului; să nu se aprovizioneze cu cantităţi exagerate de alimente, care fie că nu se potrivesc cu regimul, fie că nu pot fi consumate şi trebuie aruncate; să respecte liniştea celorlalţi bolnavi; să nu aibă prea mulţi vizitatori, în afara familiei şi în afara orelor de vizită; să se informeze asupra regimului de viaţă şi de alimentaţie care i se recomandă pentru perioada consecutivă părăsirii spitalului.
splenomegalie, mărirea de volum a splinei, care depăşeşte limitele variaţiilor fiziologice. Splina avînd o greutate medie de 180—250 g cu dimensiuni de 12—14 cm diametru longitudinal, 7—9 cm diametru vertical şi 3—4 cm diametru transversal, mai mică la femeie şi bătrîn, decît la bărbat şi adult, are proprietatea fiziologică de a se destinde mult în cazul înma-gazinării de sînge şi de a se contracta, aruncîndu-1 în circulaţie, în cazul eforturilor sau hemoragiilor mari. Sple-nomegalia trebuie diferenţiată de modificările organelor care apar la examenul obiectiv în aceeaşi regiune externă a corpului în care este situată splina (mărirea lobului stîng al ficatului, tumorile rinichiului stîng, tumorile unghiului splenic al intestinului gros, tumorile cozii pancreasului, tumorile coloanei vertebrale, (uneori fibromul uterin sau un chist de ovar). Atunci cînd aceste diagnostice se infirmă trebuie căutată cauza splenome-galiei, eliminîndu-se bolile infectocontagioase, parazitare (în special paludismul) şi, ţinînd seama de fiziologia şi legăturile funcţionale ale ^plinei cu celelalte organe, se vor lua în considerare bolile sistemului hematopoietic, ficatului, sistemului leucopoietic sau bolile cu caracter familial. Cu cît prezentarea la medic se va face din vreme pentru precizarea diagnosticului, cu atît mai precoce se poate trece la scoaterea chirurgicală a splinei (splenectomie) salvînd viaţa bolnavului.
splină, organ de formă ovalară, turtită, lung de circa 8—15 cm şi gros de 3—4 cm, situat în hipocondrul drept (vezi abdomen), în stîngă stomacului. De culoare violacee, splina este acoperită cu o capsulă rezistentă şi menţinută
în poziţia amintită prin ligamentele splenice care o leagă de organele din jur. In greutate de circa 200 g (normal la adult), organul poate atinge dimensiuni mult mai mari în malarie, ciroza ficatului etc. Secţionată, splina prezintă o zonă corticală şi una medulară,
Spitalul „C- I. Parhon“, din Iaşi.
numită pulpă splenică, care la rîndul ei este de două feluri: pulpa albă, care formează
1	im foci te şi pulpa roşie, prin care curge sîngele şi în care se pot depozita şi distruge hematiile (vezi sînge). Rolul principal al splinei este de a forma limfocite şi de a depozita
txhtmihtţ*
Splină.
340
globulele roşii pe care le distruge, reţinînd pigmentul numit hemoglobină, pe care prin sînge îl pune la dispoziţia măduvei osoase, pentru formarea altor globule roşii. Splina este un organ care reacţionează în cursul infecţiilor organismului prin mărirea ei de volum, astfel încît palparea ei este unul dintre semnele existentei unei asemenea infecţii. Injectarea în splină a unei substanţe opace la razele X poate permite ulterior evidenţierea prin radiografie a venei porte, fapt deosebit de util în afecţiunile hcpatice în care circulaţia portă este stînjenită. Splina nu este un organ indispensabil vieţii, încît atunci cînd prezenta ei este dăunătoare, poate fi extirpată fără urmări grave.
spondilităankilopoietică, inflamaţie reumatismală a “articulaţiilor coloanei vertebrale, cu evoluţie progresiv^ către anchiloza acesteia. In 25% din cazuri se prind, pe lîngă coloana vertebrală, şi alte articulaţii: ale umerilor şi coapselor şi chiar întreg aparatul locomotor. Această afecţiune apare la persoane între 20 şi 40 de ani şi eMe de 7 ori mai frecventă la bărbaţi decît la femei. Un semn precoce al bolii este lumbagoul intermitent (dureri de şale), însoţit uneori şi de iradieri de-a lungul sciaticului. Durerile sînt destul de trecătoare, dar au tendinţa de a se repeta în acelaşi loc. O dată cu ele, coloana, în întregime, sau mai des regiunea dureroasă, se mişcă mai greu, se înţepeneşte, îşi pierde elasticitatea, limitînd mişcările de aplecare, caşi pe cele de înclinare laterală a corpului, în această fază de început, examenul clinic medical completat cu cel radiografie care arată o ştergere a articulaţiilor sacroiliace poate asigura diagnosticul precoce al bolii. în fazele ulterioare, durerile, ca şi limitarea mişcărilor, cuprind progresiv şi alte porţiuni ale coloanei pe care o deformează, împrumutîndu-i cu timpul aspectul asemănător cu un semn de întrebare. în stadiile finale, întreaga coloană este fixată ca într-un bloc osos; sînt prinse în această fază şi articulaţiile şoldurilor şi umerilor, uneori şi genunchii. Tratamentul în spon-dilita ankilopoietică are ca scop să prevină deformaţiile şi să menţină o mobilitate cît mai normală a coloanei. Tratamentul de bază constă în raze Rontgen aplicate pe articulaţiile sacro-iliace şi la nevoie de-a lungul întregii coloane. Oricare ar fi medicaţia, ea se va asocia cu repaus la pat şi gimnastică medicală. Patul pe care se odihneşte bolnavul trebuie să fie tare, iar poziţia în pat va fi pe spate, cu coloana vertebrală cît mai întinsă. O dată cu mobilizarea se încep şi mişcări mici şi progresive ale coloanei. Tratamentul cu agenţi fizici şi balnear făcut, în perioadele de liniştire a bolii, aduce ameliorări importante. Se recomandă cure balneare în staţiunile Govora şi Herculane.
spondiloză, artroză a coloanei vertebrale. După locul în care se situează leziunile în coloană, spondiloza poate fi cervicală (regiunea cefii), dorsală (regiunea spatelui) şi lombară (regiunea şalelor). Spondiloza ca şi alte manifestări ale reumatismului degenerativ, apare mai
frecvent după vîrsta de 40 de ani. Semnele principale ale bolii sînt durerea şi limitarea mişcărilor. Caracteristic pentru durerea în această boală reumatismală este faptul că ea apare la primele mişcări, se şterge progresiv în cursul activităţii şi dispare în general la repaus. Este important de semnalat că deşi localizată pe o porţiune a CoIoaneiV această durere poate iradia la distantă, determinînd senzaţie de înţepătură în mîini, dureri în piept care se pot confunda cu angina pectorală, dureri în centură, catalogate drept nevralgii intercostale, semne de sciatică. Modificările atmosferice (frig, umezeală, timp noros) intensifică aceste dureri tot aşa după cum diversele infecţii (amigdaliene, dentare, de prostată) pot „încălzi" o spondiloză cronică sau latentă. Diagnosticul spondilozei nu se poate pune fără un examen radiografie, care arată diverse modificări: crestături de forma unor ciocuri de papagal şi îngustarea spaţiului intervertebral care traduce uzura discului dintre vertebre. Pentru a preveni spondiloza se recomandă practicarea sportului. în acest sens este bună măsura luată de unele întreprinderi de a introduce 15—20 de minute de „gimnastică în producţiei Se mai recomandă o alimentaţie care va pune la adăpost de obezitate, evitarea statului în picioare prelungit, corectarea tulburărilor statice (picior plat) şi a poziţiilor incorecte în muncă. Procesul de automatizare şi mecanizare complexă propriu dezvoltării industriei în ţările socialiste, asigură dezvoltarea muncii în condiţii cît mai fiziologice. Tratamentul curativ constă în repaus la pat atunci cînd durerile din regiunea coloanei vertebrale sînt puternice. Printre medicamentele recomandate cităm: aspirina, piramidonul, anta-dolul, infiltraţiile locale cu xilină şi hidrocor-tizon. în formele severe se recomandă raze Rontgen. Gimnastica medicală asociată cu masajul regiunii respective activează circulaţia şi creşte forţa musculară locală, întîrziind astfel procesul de uzură discală. Se va avea în vedere ca aceste mişcări de gimnastică să aibă un caracter progresiv şi să nu deştepte dureri. Cura balneară recomandată în spondiloză are în vedere apele care conţin iod, sulf sau sînt radioactive. Govora, Bazna, Herculane, Pucioasa, Victoria, Techirghiol, Amara.	1
spută, secreţie a căilor respiratorii care se elimină în timpul tusei. Sputa are mare importanţă pentru stabilirea diagnosticului, de aceea , trebuie colectată timj) de 24 de ore într-un ; vas, de obicei gradat. în vas se toarnă, la reco- \ mandarea medicului, o cantitate fixă de substanţă dezinfectantă (100 ml lisol 5%). Sputa este incoloră la începutul unei bronşite şi galbenă-verzuie în faza ei de coacere. Această culoare se observă şi pentru sputa din tuberculoza pulmonară, din abcesele pulmonare deschise în bronhii şi din bronşiectazii. în pneumonie, sputa are o culoare ruginie, ca zahărul ars; în gangrena pulmonară este brună-murdară, în hemoptizie, este roşie-deschis, iar în cancerul
341
pulmonar, este de culoarea jeleului de coacăze. Sputa poate avea un miros fetid, ca în unele su-puraţii pulmonare. Existăşi o spută formată numai din puroi, aşa cum apare în cursul evacuărilor unui abces pulmonar prin bronhii şi gură (vomică). Sputa se supune unui examen de laborator pentru stabilirea prezenţei unor germeni şi efectuarea antibiogramei, căutarea celulelor canceroase, fibrelor elastice (supuraţii pulmonare) paraziţi (cîrlige de echinococ în chistul hidatic) sau ciuperci.
stafilococ, gen de bacterie din familia cocilor. La înmulţire, celulele noi rămîn legate una de cealaltă şi formează aglomerări, asemănătoare unui ciorchine de strugure. Celulele de stafilo-coci de formă sferică au diametrul între 0,6 şi 0,8 microni. Nu formează spori. Dintre sta-filococi, cei mai răspîndiţi ISÎnl stafilococul auriu, stafilococul alb şi cel galben. Majoritatea stafilococilor sînt patogeni: provoacă supu-raţia plăgilor, abcese, furuncule, angine, inflamaţia pielii, stări septice; stafilococul auriu poate fi cauza unor toxiinfecţii alimentare grave.
stare de sănătate. Starea de sănătate a populaţiei se apreciază pe teritoriul întregii ţări sau pe teritorii limitate (regiune, raion, oraş, sat, întreprindere) pe baza unor indici obiectivi referitori la demografie, mor-biditate şi dezvoltarea fizică a populaţiei în corelaţie cu indicii de eficienţă a activităţii medico-sanitare. La noi în ţară, ca rezultat al marilor transformări pe tărîm economic şi social-cultural, precum şi ca urmare a dezvoltării acţiunii de ocrotirea sănătăţii, starea de sănătate a populaţiei cunoaşte un proces de îmbunătăţire continuă. Organele de conducere a ocrotirii sănătăţii procedează sistematic, prin metode ştiinţifice, la analiza stării de sănătate a populaţiei, trăgînd concluzii în legătură cu orientarea şi planificarea măsurilor de ocrotire a sănătăţii pe perioada imediat următoare.
stare sanitară — a nu se confunda cu stare de sănătate a unui oraş, sat, cartier, întreprindere, şcoală etc. indică gradul de acoperire, în sectorul respectiv, cu mijloacele menite să asigure condiţiile unui trai igienic: aprovizionarea cu apă potabilă, sisteme de evacuare a reziduurilor solide şi lichide, băi, duşuri, amenajări pentru protecţia sanitară a aerului, apei şi solului, instalaţii permiţînd funcţionarea igienica a unităţilor în care se produc sau se desfac alimente etc. îmbunătăţirea continuă a stării sanitare, pretutindeni unde trăiesc şi muncesc oamenii, potrivit cu recomandările igienei şi cu concretizarea acestor recomandări în prevederile legislaţiei sanitare, formează o preocupare de frunte a sfaturilor populare, a conducerilor întreprinderilor şi instituţiilor etc. şi trebuie să formeze deopotrivă preocuparea oricărui gospodar, la el acasă.
stereotipie, mişcare repetată, involuntară, care apare în unele afecţiuni psihice patologice
şi care exprimă diferite acţiuni simple, fie prin păstrarea unei atitudini, chiar incomode mult timp (ţine o mînă ridicată, stau într-un picior), fie invers, prin repetarea unei mişcări (repetă aceleaşi cuvinte, mişcă în acelaşi fel braţele, merg sărind). Stereotipiile, mai ales cele cu păstrarea unei atitudini, se întîlnesc într-o serie de boli psihice ca: schizofrenie, melancolie etc. Stereotipiile pot fi întîlnite şi la oameni distraţi, preocupaţi de rezolvarea unor probleme, sau care au suferit o serie de traume psihice (supărări). După Pavlov, cauza lor ţine de persistenţa unor focare de excitaţie în zona din scoarţa cerebrală care comandă mişcările (zona motorie).	^
sterilitate, incapacitatea unui individ matur ' de a procrea. Sterilitatea la bărbat poate fi legată de impotenţa sexuală sau constă numai în imposibilitatea de a fecunda prin cantitatea / prea mică sau lipsa spermatozoizilor din/ spermă. Acest din urmă fel de sterilitate apare/ ca urmare a blenoragiilor complicate, a tuberculozei testiculare, după parotidita epidemică cu complicaţii testiculare bilaterale, sau ca urmare a iradierilor cu substanţe radioactive sau raze X. O femeie se consideră sterilă cînd nu rămîne gravidă după 2 ani de viaţă sexuală regulată cu un bărbat sănătos din punct de vedere sexual. Sterilitatea femeii este primară, cînd nu a rămas niciodată gravidă, sau secundară, cînd apare după o perioadă da fertilitate. Sterilitatea feminină este datorită fie unor malformaţii ale organelor genitale care interesează vaginul, uterul sau cel mai frecvent trompele, fie obstrucţiei tubare consecutive unei tuberculoze peritoneale, sau unei metro-anexite cu gonococ sau alt germen. O altă cauză a sterilităţii o constituie tulburările de ovulaţie ale ovarului sau imposibilitatea oului fecundat de a se fixa şi dezvolta în uter. In tratamentul sterilităţii trebuie precizat în primul rînd care din cei doi soţi este sterilapoi instituit tratamentul necesar. Sterilitatea masculină este greu de influenţat; sterilitatea feminină se poate trata mai uşor cînd este vorba de o tulburare endocrină şi mai greu cînd este vorba de lipsa de permeabilitate a trompelor. Tratamentul balnear, fizioterapie şi uneori cel chirurgical pot aduce vindecarea. Prevenirea sterilităţii se face prin tratarea precoce şi completă a blenoragiilor, evitarea infecţiilor genitale la femeie printr-o riguroasă igienă genitala şi sexuală şi prin evitarea avorturilor.	'
sterilizare, a) procedeu prin care se realizează	I
distrugerea totală a microorganismelor vii (microbi, virusuri etc.) de pe diferite obiecte,	■
din lichide, produse alimentare sau soluţii medicamentoase. In spitale, sterilizarea este	I
larg practicată cu ajutorul unor instalaţii speciale, folosind aburul, căldura uscată, formolul sau razele ultraviolete. Materialele astfel eliberate de germeni se numesc „sterile“. In gospodărie, cel mai practic şi mai sigur procedeu de sterilizare este fiertul în clocot. In apa care fierbe, majoritatea germenilor pier într-un
342
timp foarte scurt, însă fiertul trebuie să dureze 30 de minute, pentru a se distruge unele forme rezistente ale microbilor şi în special virusul hepatitei epidemice. Sterilizarea, în familie, este necesară pentru vesela sugarului, pentru vasele şi lenjeria bolnavului contagios îngrijit
Instalaţii de sterilizare romîneşti.
acasă, ca şi pentru îndepărtarea microbilor la prepararea conservelor de iarnă. Laptele care se dă copiilor trebuie obligatoriu sterilizat prin fierbere pînă dă în clocot, fără a”ne grăbi să-l luăm de pe foc de îndată ce a început să se umfle. Foarte importantă este sterilizarea corectă a seringilor şi acelor, prin fierbere timp de 30 de minute. Aşa-zisa sterilizare a seringilor prin păstrare în alcool este incorectă şi primejdioasă, deoarece permite transmiterea virusului hepatitei epidemice cu ocazia injecţiei; b) suprimarea prin mijloace medicale a capacităţii de procreare a omului. Acest fel de sterilizare se practică numai în situaţii excepţionale, ca spre exemplu la bărbat'? în caz de tuberculoză genitală, şi la femeie, în caz de afecţiuni cardiovasculare sau alte boli care ar ameninţa viaţa în caz de sarcină.
stetoscop, instrument medical, utilizat pentru auscultarea unor zgomote din interiorul corpului, cum sînt: zgomotele cardiace (vezi inimă) respiratorii etc.
Stîncă Ştefanul865—1897), medic militant socialist romîn. In 1891 şi-a susţinut la Facultatea de medicină din Bucureşti teza de doctorat intitulată „Mediul social ca factor patologic". Aceasta este prima lucrare medicală romînească întemeiată pe învăţătură marxistă. Bazîn-du-se pe o bogată documentare medicală şi sociologică, cît şi pe propria sa experienţă de luptător revoluţionar, Stîncă demonstrează aici că, în orînduirile bazate pe exploatarea
omului de căre om, masele muncitoare sînt ameninţate în permanenţă să-şi compromită sănătatea, ca urmare a mizeriei şi ajoipraefor-turilor. Mediul social nu devine un factor de aparare şi consolidare a sănătăţii tuturor indivizilor decît în condiţiile instaurării unei
Ştefan Stîncă
orînduiri în care inegalitatea social-economicâ este desfiinţată. „în mîinile noastre stă putinţa de a curma cu defectele inerente societăţii noastre. Să ne slujim de această putere... Vindecarea bolilor la a căror producere ia parte însemnată mediul social nu o poate aduce terapia medicală, ea singură, sau măsurile
Stetoscoape
343
igienice, ele singure: reformele mari sociale trebuie să le vină în ajutor“, încheie Stîncă teza sa de doctorat. Luptătorul socialist a murit de tuberculoză, în plină tinereţe, după ce funcţionase ca medic de ţară şi în centrele muncitoreşti. în 1948 a fost numit membru de onoare post-mortctn al Academiei R.P. R.
stomatită, inflamaţie a mucoasei bucale. Se deosebesc:	stomatită 'catarală sau simplă,
aftoasă, de natură lactată, ulceroasă (sau gan-grenoasă). Stomatita catarală este inflamaţia superficială a mucoasei, mai mult la marginea gingiei. Papilele gingivale se umflă şi deseori sîngerează. La început, limba se acoperă cu un strat de culoare deschisă, care devine apoi cafeniu. Stomatita aftoasă se dezvoltă datorită pătrunderii microbilor de supuraţie (stafilo-coci, streptococi) în mucoasa bucală, mai frecvent a unui virus. Una din formele stomatitei este şi inflamaţia cronică superficială a mucoasei bucale, aşa-numita leucoplazie. în leucoplazie, pe mucoasă apar pete albicioase, care amintesc desenul sidefului. Leucoplazia se dezvoltă în mod obişnuit în cazul iritaţiei de lungă durată a mucoaselor. Evoluţia bolii este de lungă durată, în unele cazuri este posibilă degenerarea canceroasă. Stomatita ulceroasă constituie o afectare profundă a mucoasei, care începe frecvent pe gingii, la marginea unuia sau a cîtorva dinţi. Marginile ulceraţiei sînt acoperite cu o bordură de culoare cenuşiu-murdar. Ulceraţiile apar şi pe marginile limbii, pe suprafaţa sa inferioară şi în locul de trecere a mucoasei linguale pe fundul cavităţii bucale. Profilaxia stomatitei constă în eliminarea factorilor iritanţi: tutunul, alcoolul, alimentele picante, protezele dentare defecte etc.
stomatologie, ştiinţă care studiază bolile organelor cavităţii bucale, ale dinţilor, maxi-
Unituri dentare romîneşti.
larelor şi ale feţei. Medicii stomatologi sînt pregătiţi în facultăţi stomatologice speciale. In anii puterii populare s-a creat în ţara noastră o reţea ramificată de instituţii stomatologice de tip ambulator şi staţionar. A fost rezolvată şi industria de aparatură şi instrumentar
Caravana dentară, modern utilată, se deplasează în cele mai îndepărtate colturi ale tării.
romînesc necesare intervenţiilor stomatologice. In legătură cu metodele diferite de intervenţie în cadrul stomatologiei actuale s-au diferenţiat
4	ramuri relativ independente: 1) terapeutică; 2) chirurgicală; 3) ortopedică; 4) infantilă.
strabism, devierea unuia sau a ambilor globi oculari însoţită de dispariţia vederii binoculare, datorită unui defect al muşchilor care produc mişcările ochiului (în popor: saşiu, sbanghiu, ochi încrucişaţi). Trebuie deosebit strabismul concomitent de strabismul paralitic. In strabismul concomitent, mişcările globilor oculari se fac cu uşurinţă în toate direcţiile privirii, deşi unul din ochi este deviat. în strabismul paralitic, unul din ochi are mişcările mai reduse în anumite direcţii; defectul se însoţeşte la început de vedere dublă (diplopie). Termenul de strabism este utilizat în mod obişnuit pentru strabismul concomitent. Strabismul concomitent poate fi convergent, cînd ochiul este deviat spre nas, înăuntru, sau poate fi divergent, cînd ochiul deviază în afară, spre tîmplă. Strabismul poate fi localizat la un singur ochi, constituind strabismul mono lateral* sau poate fi alternant, cînd deviază pe rînd, un ochi sau celălalt. Strabismul concomitent se datoreşte unor tulburări de coordonare reflexă, a puterii de acomodaţie şi de convergenţă a ochilor. Defectele de refracţie şi stările de dezechilibru nervos pot să favorizeze apariţia strabismului. Uneori, strabismul poate avea
344
un caracter ereditar — familial. Deviaţia permanentă a unuia din ochi, în strabismul mono-lateral, are ca urmare o scădere a vederii la ochiul deviat. Această scădere a vederii se produce prin faptul că, datorită devierii ochiului, imaginile obiectelor privite se formează pe puncte retiniene nesimetrice în cei doi ochi. Acest fapt provoacă diplopie (vedere dublă), care perturbă complet vederea. Pentru a se evita diplopia, imaginea unuia din ochi este ştearsă din conştiinţă. Imaginea formată în ochiul deviat fiind permanent eliminată din conştiinţă, acest ochi îşi pierde cu timpul deprinderea de a mai vedea, rămînînd cu o vedere foarte slabă (ambliqpie). Tot datorită deviaţiei, vederea cu ambii ochi (vederea bino-culară) nu este posibilă în strabism, căci una din imaginile celor doi ochi este anulată pentru a se evita diplopia. In felul acesta şi deprinderea de a vedea binocular se pierde la copiii cu strabism. Tratamentul strabismului cuprinde: prescrierea ochelarilor, corectarea deviaţiei, combaterea ambliopiei şi reeducarea vederii binoculare. Prescrierea ochelarilor la copii se face cu scopul de a corecta hipermetropia şi miopia, care constituie cauze favorizante pentru apariţia strabismului. Există cazuri mai uşoare de strabism în care deviaţia se poate reduce prin purtarea de ochelari. In restul cazurilor, corectarea deviaţiei se face prin intervenţie chirurgicală, care se practică la vîrsta de 5—6 ani, cu scopul de a restabili poziţia simetrică a ochiului deviat faţă de ochiul normal. în felul acesta se înlătură defectul estetic produs prin strabism, fără a remedia însă ambliopia şi lipsa vederii binoculare. Pentru a îmbunătăţi vederea ochiului deviat, în cazurile obişnuite, se recomandă acoperirea cu un pansament a ochiului bun, timp de o lună sau două, pentru a sili ochiul ambliop să-şi pună în acţiune funcţia vizuală. în cazuri mai grave sînt necesare exerciţii speciale, de lungă durată, care au rolul de a trezi deprinderea de a privi drept înainte cu ochiul care a fost deviat. Tratamentul pentru reeducarea ambliopiei în strabism se numeşte tratament pleoptic. Reeducarea vederii binoculare se face prin exerciţii speciale cu diverse aparate (sinoptofor, stereoscop) care constituie tratamenttil ortoptic. Tratamentul ortoptic se poate aplica numai la copiii ceva mai mari, începînd de la vîrsta de 5 ani. Pentru a se începe exerciţiile ortoptice este necesar să existe o vedere aproape egală a celor doi ochi. Pentru a evita apariţia complicaţiilor în strabism şi pentru a simplifica tratamentul, copilul trebuie dus la medicul oftalmolog cît mai timpuriu, de la primele manifestări de strabism.
streptococ, gen de bacterie din familia cccilor. Datorită diviziunilor consecutive ale celulei, în timpul înmulţirii se formează un lanţ de celule. Celulele de streptococ au formă de sferă, cu diametrul de 0,6 -1,0 micron. Nu formează spori. Dintre streptococi fac parte
atît spedi^ patogene, cît şi nepatogene. Unele specif ăe streptococ posedă aşa-numite proprietăţi hemolitice — proprietatea de a distruge hematiile. Streptococii sînt agenţii patogeni ai erizipelului, provoacă septicemia acută şi cronică, endocardita, anumite angine şi o serie de afecţiuni inflamatorii purulente (de exemplu, meningita purulentă, osteomielita, otita). O specie de streptococ — streptococul hemolitic — este considerat agentul patogen al scarlatinei. Este probabil că streptococul are un rol şi în dezvoltarea reumatismului. Cel mai răspîndit microb patogen este streptococul. Dintre streptococii nepatogeni face parte grupa de streptococi lactoacizi, care provoacă, de exemplu, fermentaţia lactoacidă. Culturile de streptococi lactoacizi se folosesc în industria laptelui ca fermenţi pentru obţinerea smîntînii, a untului. Streptococie, boală infecţioasă a pielii sau mucoaselor vizibile, produsă de streptococ. Sînt numeroase aspectele sub care se pot manifesta streptocociile pielii, ca de exemplu: erizipel, impetigo, pemfigus al nou-născutului, ectimă, conjunctivită, rinită, eczemă. Tratamentul lor constă în administrarea penicilinei pe cale generală şi tratament local, însă numai în urma unei prescripţii medicale.
streptomicină — vezi antibiotic.
strofantină, medicament extras din seminţele unor plante din regiunea ecuatorială, cG acţiune foarte rapidă de întărire a muşchiului inimii, atunci cînd îi scade puterea- de contracţie. Se administrează numai intravenos, diluată şi foarte încet, acţiunea ei începînd rapid (cîteva minute), durînd 8— 10 ore şi fiind apoi eliminată prin rinichi. Se indică în tratamentul de urgenţă al insuficienţelor cardiace decompensate, edem pulmonar acut. După obţinerea efectelor tonicardiace prin strofantină, tratamentul se va continua cu digitalice, care au o eliminare mai înceată din organism, acţionînd pe o perioadă mai mare de timp. Dacă bolnavul este sub tratament digitalic, se va face o pauză de 1 — 2 zile (aşteptînd să se elimine digitala), după care putem interveni cu strofantină.
strofulus, dermatoză alergică a copilului, caracterizată prin mici ridicături la suprafaţa pielii (papule), avînd în centrul lor o mică veziculă conţinînd un lichid clar. în cîteva zile, băşicuţa se usucă şi se formează o crustă, după a cărei detaşare pielea îşi reia aspectul normal. Erupţia este însoţită de mîncărimi intense, poate fi împrăştiată pe toată suprafaţa corpului şi are un caracter recidivant. Strofu-lusul infantil constituie un semnal de alarmă, care trebuie să atragă atenţia părinţilor asupra predispoziţiei copilului pentru manifestări alergice; de multe ori, aceşti copii fac în continuare urticarie, eczeme şi alte boli de sensibilizare. Tratamentul constă în respectarea unui regim lipsit de alimente cunoscute ca sensibilizante (roşii, căpşuni, fragi, ouă, lapte etc.) şi administrarea de medicamente desensibilizante, iar local paste sau mixturi calmante.
345
stupefiante, medicamente extrem de toxice, cu acţiune predominantă asupra sistemului nervos central. Producînd deseori inhibiţie asupra centrilor din scoarţă şi excitînd centrii subcorticali, stupefiantele dau o stare de somnolenţă, cu alterarea impulsurilor senzoriale venite din mediul extern, acestea fiind" foarte plăcute sau insuportabile (frică, oroare, halucinaţie), în funcţie de tipul slab sau puternic de sistem nervos al fiecărui individ. Avînd efecte mari pînă la efecte toxice şi mortale în doze foarte mici, stupefiantele nu se întrebuinţează de cît în cazuri bine definite de boală, reţeta eliberată de medic fiind o reţetă specială (vezi timbru sec), care se reţine la farmacie, iar doza prescrisă fiind limitată. Stupefiantele sînt de obicei alcaloizi extraşi din plante exotice, (morfină, opiu, mescalină) sau sintetice (dilau-den, dolantin).
stupoare, stare de prostaţie, de dezorientare, rezultat al unei tulburări psihice care se manifestă în aspectul exterior, în poziţia pe care o ia bolnavul (bolnavul păstrează o poziţie curioasă a corpului sau a feţei). După tipul de manifestare putem vorbi de: stupoare catatonicâ atunci cînd bolnavul păstrează fără motiv şi timp îndelungat poziţii curioase şi incomode, ca de exemplu bolnavul nu face nici o mişcare în pat, stă cu ochii închişi, ţine o mînă ridicata, şi se opune cînd se încearcă scoaterea sa din această poziţie (tulburare frecventă în schizofrenie) ; stupoare confuzională în care mişcările bolnavului sînt aproape inexistente, iar aspectul general este al omului somnolent. Bolnavul avînd o conştiinţă diminuată pe fondul căreia pot apărea visuri disparate şi sărace în conţinut; stupoare melancolică (vezi melancolie), cu faţa ştearsă, cu aspect de mare suferinţă, cu mişcările corpului lente, exprimînd aceeaşi suferinţă şi deprimare; stupoare emotivă, care poate apărea după emoţii mari. Bolnavul pare că şi-a pierdut conştiinţa, păstrează o poziţie fixă, perplexă, iar faţa nu are nici o expresie. La revenire, bolnavul este confuz, agitat, uneori nu poate vorbi o perioadă de timp.
sugar, termen care desemnează în mod convenţional copilul în primele 12 luni de viaţă. Perioada de la naştere pînă la 30 de zile-este denumită (de asemenea în mod convenţional) perioada neonatală. Procesul esenţial al acestei vîrste este creşterea rapidă în lungime şi greutate. Creşterea are două laturi fundamentale, care alcătuiesc o unitate a contrariilor: acumularea de masă organică (creşterea masei corporale, a lungimii corpului, a organelor) şi diferenţierea (modificarea formei şi structurii diferitelor ţesuturi şi organe). Viteza şi intensitatea creşterii scad din ce în ce mai mult în decursul copilăriei: în nici o altă perioadă a vieţii nu are loc o creştere aşa de intensă ca în perioada de sugar, la sfîrşitul căreia copilul îşi triplează greutatea de la naştere. încetinirea creşterii nu se explică prin slăbirea „puterii de creştere“, ci prin diferen-
ţiere; creşterea determină diferenţierea, iar aceasta la rîndul său frînează creşterea. In comparaţie cu animalele, dezvoltarea omului este mai lentă; iepurele îşi dublează greutatea de la naştere în 6 zile, cîinele în 8 zile, omul în 180 de zile (6 luni). Suma totală a caloriilor necesare pînă la dublarea greutăţii este de
4	000—5 000, la animale, în vreme ce la sugar este de 28 000. Creşterea ponderală şi cea staturală pot fi măsurate exact, constituind un mijloc valoros de apreciere a stării de sănătate a copilului, întrucît orice boală opreşte creşterea ponderală şi dacă, este de mai lungă durată şi mai ales la sugar, creşterea staturală. Cifrele medii ale creşterii ponderale sînt următoarele:	un copil născut la termen cu
3	000—3 500 g creşte în primele 4 luni cu 750 g pe lună, din luna a V-a — a VlII-a cu 500 g pe lună şi din luna a IX-a — a XlI-a cu 250 g pe lună (la 1 an cîntăreşte între 9 500 şi 9 800 g). De la 1 — 2 ani, copilul creşte cu 3 kgt iar după aceea cu 1 500—2 000 g anual, pînă la vîrsta de 9— 10 ani. Creşterea înălţimii reprezintă dezvoltarea scheletului. Un sugar la termen măsoară la naştere în medie 50 cm, el creşte în luna I cu 4 cm în luna a Il-a şi a IlI-a cu cîte 3 cm, iar în luna a IV-a cu 2 cm şi apoi cu cîte 1 cm lunar, pînă la 1 an (cînd măsoară în medie 70 cm). De la 1 la 2 ani, înălţimea se măreşte cu 10—12 cm pe an, de la 2 la 4 ani cu cîte 10 cm şi apoi cu cîte 5 cm pînă la pubertate. Toate aceste cifre sînt aproximative: ele necesită experienţă din partea aceluia care le interpretează. Această creştere intensă explică şi nevoile relativ mari ale sugarului, nevoi energetice, de principii alimentare (proteine, lipide, glucide), de apă, săruri, şi vitamine. De la 6 luni apare dentiţia de lapte, de obicei în ordinea următoare: a) între 6 şi 8 luni, incisivii mediani inferiori; b) între 8 şi 10 luni; incisivii mediani superiori; c) între 10 şi 12 luni, incisivii laterali superiori; d) între 12 şi 14 luni, incisivii laterali inferiori; deci, în jurul vîrstei de 1 an copilul are 8 dinţi. O întîrziere de 1 — 2 luni în apariţia unor dinţi de obicei nu este patologică. Intre 12 şi 18 luni apar primii premolari, între 18 şi 24 de luni apar caninii, între 24 şi 30 de luni apar ultimii premolari; deci, copilul de 2 ani şi jumătate are 20 de dinţi (dentiţia de lapte). Erupţia dinţilor poate ocaziona mici tulburări (lipsă de apetit, nervozitate, discretă febră), însă este o greşeală a atribui orice îmbolnăvire a copilului în această perioadă apariţiei dinţilor. In asemenea împrejurări, copilul trebuie examinat de medic. Intîrzierile patologice în erupţia dinţilor se datoresc rahitismului, mixedemului, tulburărilor sistemului nervos (encefalopatii) şi altor cauze. In primul an de viaţă evoluează rapid şi dezvoltarea sistemului nervos: din luna a
Il-a, sugarul începe să ţină capul în sus şi să-şi recunoască mama; la 3—4 luni, spriji-nindu-se pe antebraţe, îşi ridică trunchiul de pe planul orizontal; la 6—7 luni stă aşezat
346
singur; la 8 luni se tîrăşte; la 8—9 luni se ridică în picioare, ţinîndu-se de marginea patului. La 1 an începe să meargă (întîi sprijinit şi apoi singur). Primele cuvinte le pronunţă la 8—9 luni. Intîrzierea în dezvoltarea psihomotorie poate fi datorită unei boli generale' (tulburări digestive, otită, bronhopneu-monie, piurie, rahitism) sau unei boli a sistemului nervos central (encefalopatie cronică). Sugarul va fi alimentat de preferinţă cu lapte de mamă, care conţine toate principiile necesare creşterii în proporţia cea mai adecvată. Laptele de femeie conţine în medie cam 17 g°/00 proteine, 34 g°/00 grăsime şi 68 g°/00 glucide. Sugarul este pus la sîn pentru prima dată la 6—12 ore de la naştere. El trebuie obişnuit cu ore regulate de masă ; în primele 3 luni se dau de obicei 7 mese pe zi, din 3 în 3 ore ziua, cu o pauză de 6 ore noaptea; de la 3 la 6 luni, sugarul este hrănit de 6 ori în 24 de ore (la 3 ore şi jumătate în timpul zilei); de la 6 la 7 luni, de 5 ori în 24 de ore; de la 7 la 8 luni, de 4 ori în 24 de ore (la 4 ore în timpul zilei). Dacă sugarul este distrofic, se recomandă alimentaţia la 3 ore chiar la vîrste mai mari. Sîriul trebuie dat alternativ: la un supt, sînul drept, iar la celălalt, sînul stîng. ‘ Se dau ambii sîni la acelaşi supt numai după 6—7 luni, cînd cantitatea de lapte scade sau chiar mai devreme, la indicaţia medicului. După 2 luni se administrează sugarului suc de fructe (portocale), suc de morcovi raşi pe razătoare şi storşi; se începe cu cîteva picături şi se creşte progresiv pînă la
1	— 2 linguriţe pe zi. Se întrerupe administrarea în caz de tulburări digestive. După vîrsta de
5—6 luni, laptele nu mai este un aliment suficient pentru creştere; de aceea se trece la diversificarea alimentaţiei (vezi înţărcare). Cînd mama are lapte puţin sau deloc acest fapt trebuie dovedit prin cîntărirea cantităţii de lapte pe care o poate furniza mama în 24 de ore), sîntem nevoiţi să recurgem la alimentaţie mixtă (lapte de mamă + un preparat de lapte de vacă), respectiv la alimentaţie artificială (numai un preparat de lapte de vacă), chiar din primele 5—6 luni, cînd copilul ar fi avut nevoie să fie alimentat în exclusivitate cu lapte de mamă. Preparatul de bază în aceste împrejurări este laptele praf (vezi capitolul respectiv). Pînă la căderea cordonului ombilical, copilul este spălat parţial, iar după căderea lui, el trebuie îmbăiat zilnic. Lenjeria de corp şi de pat trebuie schimbată imediat ce se murdăreşte. Camera sugarului trebuie să fie aerisită, curată, ştearsă de praf; temperatura camerei trebuie să fie în jurul lui 18—20°, cu o umiditate adecvată (aerul uscat împiedică procesul de autoapărare a mucoaselor respiratorii, favo-rizînd infecţiile la acest nivel). Sugarul trebuie ferit de contactul cu persoanele străine chiar dacă sînt aparent sănătoase şi de acela cu orice persoană bolnavă. Sugarul va fi ferit de aglomeraţie (cinema, restaurant). în primul an de viaţă se fac imunizări active (vezi capitolul
vaccinări). In lunile de iarnă se recomandă profilaxia rahitismului.
sugestie (sugestionare), metodă în care cuvintele, ca excitante condiţionate al cărui conţinut se sugerează bolnavului, creează o excitaţie concentrată, într-o anumită zonă din scoarţa cerebrală, cu inhibiţia celorlalte zone. In acest fel, alte zone din scoarţă care determinau o boală psihică (spre exemplu stările obsesive ale unor nevroze), fiind puse în stare de inhibiţie, se creează condiţiile ca prin sugestii repetate această stare să se stingă şi să se realizeze vindecarea bolii. Ca forme de sugestie pot fi: sugestia în stare de veghe (adică prin sugerare directă, bolnavul fiind treaz sau părînd a fi, datorită unei stări hipnotice fruste); sugestia în hipnoză (adică provocarea prin sugestie a hipnozei, în care sugestibilitatea este foarte crescută). în această stare se sugerează bolnavului inexistenţa bolii sale şi certitudinea vindecării ei. Deoarece o mare parte a bolilor psihice sînt agravate de însăşi bolnav prin autosugestie, prin convingerea falsă a existenţei unor tulburări sau boli, înţelegem importanţa sugestiei şi rolul ei în vindecarea unor boli atunci cînd este mînuită cu discer-nămînt şi pricepere.
sulfamidă — vezi chimioterapie.
supă de morcovi, preparat dietetic dotat cu proprietăţi adsorbante şi antibacteriene, care se întrebuinţează cu rezultate foarte bune în tratamentul dispepsiilor sugarului, ca alimenl de tranziţie (după dieta hidrică şi înainte de realimentare). Preparatul era folosit în mod empiric de ţăranii din Germania meridio nală, pînă cînd a fost introdus în terapia ştiinţifică de Moro (1908). Are următoarele însuşiri: continuă hidratarea copilului, pectinele pe care le conţine absorb toxinele şi microbii intestinali, aduce în organism săruri şi mai ales săruri de potasiuvprin umflarea pectinelor, destinde musculatura circulară a intestinului şi acţionează cu un piston care curăţă mecanic tubul digestiv şi, în sfîrşit, datorită valorii calorice (225 de calorii la 1 litru) calmează parţial foamea. Se administrează în mod curent în concentraţie de 50% (500 g morcovi la 1 litru de apă), în afară de sugarul sub o lună, la care se prescrie concentraţia de 30%. Se administrează în cantităţi zilnice de 150—200 ml pe kg de greutate corporală, pînă la un litru pe zi.
supozitor, formă solidă (cilindro-conică sau de torpilă) de administrare intrarectală a medicamentelor. La capăt sînt retezate drept, aceasta fiind partea cu care se introduc în rect, deoarece strîngerea sfincterului anal pe capătul ascuţit îi permite acestuia să avanseze şi să fie reţinut dincolo de sfincter. Această acţiune a sfincterului anal face ca, mai ales la copii, supozitorul să fie aruncat afară, atunci cînd, în mod greşit, încercăm să-l introducem cu partea ascuţită înainte. Supozitoarele diferă ca mărime, în funcţie de administrarea
lor la copii sau la adulţi, şi sînt prezentate în cutii de carton, fiecare supozitor fiind învelit în hîrtie pergamentată (de exemplu: antigermin), sau în staniol (poleială), ca de exemplu supozitoarele cu glicerină pentru copii. în compoziţia supozitoarelor intră substanţe medicamentoase active şi un excipient. Substanţele active administrate intrarectal cu ajutorul supozitoarelor pot urmări un efect local, lent, antiinflamator, dezinfectant, supozitoare antihemoroidale (sau antihelmin-tic în oxiurază). Uneori este necesar ca medicamentele să fie administrate pe cale rectală, ele fiind iritante prin altă cale de administrare (pentru stomac, de exemplu), precum şi în cazurile în care starea gravă a bolnavului nu o permite; în acest caz, medicamentele fiind absorbite în sînge au un efect general sau la distantă de locul administrării. Astfel se administrează sub formă de supozitoare unele spasmolitice şi mai ales hipnotice (opia-ceele). '‘Excipientele folosite în prepararea supozitoarelor (vehiculele substanţelor active) înt de obicei untul de cacao, gelatina cu glicerină şi emulsii de ulei în apă sau apă în ulei. Ele trebuie să dea un anumit grad de consistentă preparatului, să nu fie iritante în general, să se topească lent la temperatura corpului, să nu intre în reacţie cu medicamentele incluse şi să nu fie descompuse de flora microbiană bogată din rect. Supozitoarele se păstrează la loc răcoros, ferit de umezeală, în ambalajul original.
surdomutism, afecţiune caracterizată prin absenţa auzului şi incapacitatea de a vorbi.
Surditatea produsă înainte sau la începutul dezvoltării vorbirii (pînă la vîrsta de 4 ani) atrage' după sine mutismul, deoarece copilul mic învaţă să vorbească imitînd cele auzite, atît ca ton, cît şi ca articulaţie. Deci, cauza mutismului este surditatea, care la rîndul ei poate fi provocată de cauze multiple, unele congenitale, altele cîştigate. Printre cauzele congenitale notăm:	erodosifilisul, alcoolis-
mul, diverse boli infecto-contagioase, contractate de mamă în timpul sarcinii (rujeolă, scarlatină, gripă), şocuri psihice suferite în acea perioadă. Surdomutismul cîştigat poate fi produs prin:	meningite, meningoencefalite,
gripă, otite medii în cursul bolilor contagioase, intoxicaţii, traumatisme. Trebuie deosebit surdomutismul de debilitatea mintală sau de întîrzierea dezvoltării vorbirii la unii copii. Tratamentul este de domeniul pedagogilor specializaţi şi se adresează mutismului. Copiii vor învăţa să vorbească prin labiolectură (cititul după buze). Uneori, printr-un examen amănunţit, se pot descoperi resturi de auz, care pot fi utilizate pentru aplicarea unor aparate auditive.
suspensor, mică pungă din flanelă sau alt material, în care se introduce scrotul şi care este prevăzută cu un orificiu prin care se scoate penisul. Scopul suspensorului este de a menţine scrotul în poziţie înaltă, lipit de perineu. Este utilizat în varicocel, orhiepididimite şi în sport, pentru a feri testiculele de traumatisme.	/
şancru moale, boală venerică infecţioasă provocată de streptobacilul Petersen-Ducrey. Contaminarea cu şancru fnoale are loc în special pe cale genitală; îmbolnăvirea nu produce imunitate, astfel încît boala poate să se repete. Şancrul moale se manifestă prin apariţia, la
2	— 7 zile de la contactul sexual infectant, a unor mici ulceraţii dureroase, cu tendinţă la extindere, care sîngerează uşor şi au margini dinţate neregulate; fundul ulceraţiilor (spre deosebire de şancrul tare sifilitic) este moale, neuniform, acoperit cu un strat de puroi. în 30% din cazuri, şancrul moale poate da o adenită, adică inflamarea ganglionilor limfatici din regiunea inghinală. Ganglionul bolnav este dureros, se umflă şi se poate sparge, lăsînd să se scurgă un puroi galben cremos. în unele cazuri de şancru moale se poate produce concomitent şi o infectare cu sifilis (aşa-numitul şancru mixt). In aceste cazuri, după 20 de zile de la apariţie, caracterele şancrului moale se transformă, acesta luînd aspectul şancrului sifilitic (vezi sifilis). Tratamentul şancrului moale se face prin sulfamide local sau pe cale generală. Această boală, foarte frecventă în trecut, este pe cale de dispariţie în ţara noastră datorită măsurilor energice de profilaxie luate de organele ocrotirii sănătăţii, prin unităţile medicale de specialitate. Oricine observă o rană — cît de mică — în regiunea organelor genitale este dator să se prezinte medicului.
şancru tare, prima manifestare vizibilă a îmbolnăvirii de sifilis — sifilomul primar (vezi sifilis).
şoc, tulburare gravă, funcţională, a organismului, produsă prin dereglarea activităţii nervoase superioare şi manifestată clinic prin prăbuşirea circulaţiei şi tulburarea schimburilor metabolice. Cauze determinante: traumatismele, anafilaxia, şocul posttransfuzional, toxin-fecţiile. Cauze favorizante: oboseala, alimentaţia defectuoasă şi insuficientă, frigul, căldura excesivă. La început, bolnavul poate fi agitat, tegumentele palide, tensiunea arterială normală, uneori chiar crescută, pulsul accelerat şi mic, respiraţia normală, pupilele mici (şoc compensat). După cîteva minute sau cîteva ore, bolnavul devine liniştit, somnolent, privirea pierdută, răspunde greu la întrebări; tensiunea arterială scade, pulsul se accelerează, respiraţia este rapidă, superficială. Dacă nu se intervine de urgenţă, apar alterări ale celulei nervoase: bolnavul îşi pierde cunoştinţa, tensiunea coboară sub 50—60 mm Hg, pulsul nu> se mai poate număra şi apare oarecare rigiditate a muşchilor. Este faza finală, care cu greu mai poate fi combătută. Tratamentul se îndreaptă asupra durerii şi asupra cauzelor care favorizează decompensarea: morfină, refacerea masei circulante cu sînge sau substituenţi, plasmă, soluţie glucozată, soluţii cu clorură de sodiu, clorură de potasiu, clorură de calciu, antihistaminice de sinteză, novocaină 1% în cantităţi de 20—40 ml intravenos, oxigenote-rapie, noradrelină.
tabes, meningo-radiculită posterioară (datorită infecţiei sifilitice) adică o inflamaţie a meningelui, îndeosebi la nivelul rădăcinilor posterioare ale măduyei spinării (dar şi a meningelui cerebral). In urma acestui proces inflamator, meningele se îngroaşe, vasele sanguine de aici se strîmtează şi apare o insuficientă cronică de oxigen în urma căreia vor suferi mai ales fibrele nervoase care transmit sensibilitatea profundă (care recepţionează poziţia membrelor şi corpului). Deoarece rădăcinile nervilor rahidieni din porţiunea inferioară a măduvei au un înveliş meningian mai lung şi o dispoziţie mai verticală, se creează condiţii pentru dezvoltarea treponemei (microbul sifilisului). Din această cauză, tulburările de sensibilitate profundă vor fi mai accentuate în membrele inferioare şi ca urmare, bolnavii vor avea un mers nesigur, mai ales cînd nu şi-l pot controla cu vederea, noaptea sau cînd închid ochii. Bolnavii mai prezintă dureri mari, în crize, mai ales în picioare (dureri fulgurante), reflexele osteo-tendinoase nu se produc, pupilele ochilor nu sînt egale şi nu reacţionează la lumină (semnul Argyll-Robert-son), apar artropatii (deformaţii mari ale articulaţiilor cu sau fără lichid în articulaţii), crize de vărsături sau dureri de stomac (crize gastrice tabetice). Este o boală foarte gravă, consecinţă a netratării la timp sau a unui tratament incomplet al sifilisului. Boala transformă pe om într-un invalid care suferă, pe de o parte, din cauza mersului foarte greoi (uneori imposibil), iar pe de altă parte, din cauza durerilor atroce şi a altor complicaţii. Pentru aceasta, orice boală venerică trebuie tratată de la început şi cu toată grija. Odată boala apărută, tratamentul urmăreşte mai ales să oprească evoluţia gravă a bolii. Se administrează penicilină în cantitate mare, bismut, sedative, antinevralgice, toate după indicaţiile medicului.
tahicardie, ritm cardiac rapid, depăşind 80 de bătăi pe minut. La adult vorbim de tahicardie
sinuzalâ, cînd ritmul regulat al inimii capătă o frecventă între 100 şi 160 de bătăi pe minut. Apariţia ei este fiziologică dacă survine după un efort fizic, digestiv, emoţii. Unele boli, cum ar fi cele infecţioase febrile, cardiopatiile, anemiile, hipertiroidismul, se însoţesc constant de tahicardie sinuzală, care însă dispare
o	dată cu vindecarea bolii care a produs-o. Tahicardia paroxistică este un ritm cardiac rapid, de peste 180 de bătăi pe minut. Apare brusc şi durează un timp variabil, de la crize scurte de cîteva secunde, pînă la 4—5 zile, excepţional cîteva săptămîni; aceste crize dispar tot brusc, spontan sau după instituirea tratamentului. Bolnavul acuză palpitaţii, alteori jenă precordială, ameţeli, transpiraţii, greţuri şi vărsături. După criză, bolnavul se simte vlăguit şi elimină adesea cantităţi mari de urină decolorată (urină nervoasă). Dacă criza de tahicardie se prelungeşte mult timp, tensiunea arterială poate să scadă şi să se instaleze colapsul sau insuficienta cardiacă. Această tahicardie paroxistică poate fi întîl-nită nu numai la bolnavii de inimă, ci şi la persoane sănătoase, fiind provocată de: stări nervoase, infecţii de focar, efort, abuz de tutun, hipertiroidism. Unele tahicardii cedează la anumite manevre pe care le poate face chiar bolnavul (îşi tine forţat respiraţia după o inspiraţie profundă) sau la calmante; alteori este nevoie de digitală sau chinidină, care se administrează numai cu avizul medicului.
tartru dentar, prezenta unui sediment („pia-tră“) care se depozitează la foarte mulţi oameni în special pe dinţii frontali interiori; se datorează mai ales precipitării sărurilor de calciu din salivă, sub influenţa acidităţii mediului bucal. Tartrul, depunîndu-se şi sub marginea gingivală, devine un factor dăunător, producînd gingivite, parodontite marginale. Acestea, dacă nu se tratează la timp, vor duce la parodontoze, cu efect de mobilizare a dinţilor. Credinţa că tartrul ar „întări" dinţii, constituind ca un depozit de ciment în jurul acestora, este greşită.
350
Dimpotrivă, tartrul este dăunător şi trebuie îndepărtat. Detartrajul trebuie făcut de 1 — 2 ori pe an şi trebuie să fie urmat de un badijonaj cu medicamente hemostatice, cauterizante (apă oxigenată, clorură de zinc). Instrumentarul special afectat acestei operaţii trebuie să fie bine ascuţit. Detartrajul se face pentru toţi dinţii în circa 3 şedinţe. El este indicat şi înaintea începerii oricărui tratament protetic. Tartrul se mai depozitează şi în cazul în care bolnavul, din cauza unor carii dureroase sau a unei ocluzii greşite, nu poate mînca pe o anumită hemiarcadă. Igiena bucală presupune neapărat şi îndepărtarea tartrului dentar.
Techirghiol, localitate situată pe malul de vest al lacului cu acelaşi nume, în imediata apropiere a staţiunii Eforie (3 km). Reputaţia localităţii se datorează posibilităţii folosirii calităţilor curative ale apei şi nămolului lacului, în care scop există stabilimente balneare pentru proceduri calde — băi de apă din lac, împachetări de nămol — precum şi un modern stabiliment pentru băi reci, unde se fac ungeri cu nămol şi helioterapie. Pentru cei care vor să facă helioterapie marină există numeroase posibilităţi de transport care duc la plajele de la Eforie.
tehnica securităţii, ansamblul măsurilor tehnice care se iau la locurile de muncă, în întreprinderile de orice fel din ţara noastră, în vederea prevenirii îmbolnăvirilor profesionale şi a accidentelor de rnuncă. Aceste măsuri sînt stabilite prin norme republicane de tehnica securităţii (N.T.S.), elaborate pe ramuri industriale, a căror aplicare este obligatorie, ele stînd la baza normelor de tehnica securităţii adaptate la condiţiile specifice locale. Aceste norme trebuie cunoscute de toţi muncitorii şi se însuşesc prin instructajele de tehnica securităţii, care se predau de ingineri şi maiştri la angajare, la schimbarea locului de muncă şi periodic la locul de muncă. De asemenea, în întreprinderi este organizată propaganda tehnicii securităţii prin afişe sugestive, instrucţiuni afişate la maşini, sfaturi prin staţia de radioamplificare, conferinţe etc. La proiectarea, construcţia şi reconstrucţia uzinelor, fabricilor sau atelierelor, în introducerea unor procese tehnologice noi, se are totdeauna în vedere şi aplicarea normelor de tehnica securităţii. Institutele de igienă şi protecţia muncii din ţara noastră desfăşoară o susţinută activitate ştiinţifică în domeniul tehnicii securităţii, elaborînd dispozitive noi şi perfecţionate, adaptate la instalaţiile automate care dobîndesc o tot mai largă extindere în toate ramurile economiei naţionale. Controlul asupra respectării normelor de tehnica securităţii se exercită de inspecţiile de stat pentru igienă şi protecţia muncii.
Telesfor, medic legendar, onorat în cetăţile greceşti, îndeosebi la Pergam, ca protector al convalescenţilor. Era reprezentat ca un tînăr îmbrăcat într-o manta cu glugă şi care însoţeşte pe Asclepios şi Higia.
tenesme, semn aproape constant în dizenterie, bolnavul are senzaţia imperioasă de a avea scaun, fără însă a scoate nimic. Această senzaţie este însoţită de dureri abdominale şi arsuri la nivelul rectului.
teniază, afecţiune provocată de diferite specii de viermi parazitari (helminţi) în formă de panglică (tenii). La om se deosebesc două varietăţi: teniaza provocată de Taenia saginata şi teniază provocată de Taenia solium. In U.R.S.S., T aenia saginata seîntîlneşte în special în Transcaucazia, Asia Centrală, ţinutul Altai, R.S.S.A. Iakută şi Buriată, regiunea Irkutsk. Cazuri izolate ale acestei boli se întîlnesc pretutindeni. Teniaza are o răspîndire geografică foarte largă, însă date statistice exacte lipsesc. Taenia saginata şi Taenia solium sînt helminţi mari în formă de panglică, prima ajungînd la
o	lungime de 4—6 m, iar a doua la 1,5—2 m. Corpul lor este compus din segmente separate (proglote), din care, cele posterioare au uterul umplut cu ouă. La capătul anterior al viermelui se află capul, numit scolex, prevăzut cu patru ventuze musculare, iar la Taenia solium, capul mai are şi o coroană de mici cîrlige în vîrf. Teniile parazitează în intestinul subţire al omului, fixîndu-se bine, cu ajutorul ventuzelor, de mucoasa peretelui intestinal. Proglo-tele mature care conţin uterul cu ouă* se detaşează de corp şi se elimină; segmentele de Taenia saginata au mişcări proprii datorită cărora pot fi eliminate în mod activ ca atare din anus, iar segmentele de Taenia solium se elimină numai împreună cu materiile fecale. Dezvoltarea ulterioară a ouălor este posibilă numai în cazul în care ele ajung în organismul animalelor care servesc ca gazde intermediare ale teniei. Gazdele intermediare pentru Taenia saginata sînt vitele cornute mari iar pentru Taenia solium, porcul, mistreţul şi omul. După ingerarea ouălor de către gazda intermediară, embrionul aflat în ou se eliberează de înveliş, pătrunde în circulaţie, fiind transportat de aceasta în muşchi, unde se transformă într-o larvă, cisticerc. Dezvoltarea cisticercilor pînă la faza de helminţi adulţi durează 3—3,5 luni şi are loc în intestinul omului, care a consumat carnea de vită sau de porc ce conţinea larve de tenie (carne parazitată cu cisticerci denumită şi carne măzărată). Teniile adulte trăiesc în intestinul omului mai mulţi ani. Efectul teniilor asupra organismului omenesc constă în iritarea ganglionilor nervoşi aflaţi în peretele intestinului şi în special în absorbirea substanţelor nutritive din intestin, care se face prin îmbibarea întregii suprafeţe a corpului viermelui cu substanţele alimentare aflate în intestin. Bolnavii de tenie se plîng de pierderea poftei de mîncare, greaţă, mai rar de vărsături, salivaţie abundentă, slăbiciune generală, dureri de cap, ameţeli. Adesea, unicul simptom al îmbolnăvirii este eliminarea segmentelor, ceea ce se constată îndeosebi în Taenia saginata întrucît segmentele de Taenia saginata se pot tîrî de-a lungul intestinelor. Complicaţiile (ocluzia intes-
351
tinală, precum şi pătrunderea segmentelor în apendice) se constată foarte rar. De regulă, boala are un sfîrşit favorabil, dar în lipsa tratamentului poate dura foarte multă vreme. Diagnosticul se pune prin descoperirea segmentelor în materiile fecale. Taenia solium este mai periculoasă decît Taenia saginata, avînd însuşirea de a parazita la om nu numai în formă de indivizi maturi, ci şi în formă de larve — cisticerci. Poate provoca boala cunoscută sub denumirea de cisticercoză. Alai frecvent, cisticercii parazitează în creier şi în ochi, însă se pot întîlni şi în muşchi cît şi în alte organe şi ţesuturi. Simptomele bolii depind de localizare. Deseori, cisticercoză cerebrală duce la moartea bolnavului, în special în cazul contaminării multiple. Cisticercoză oculară poate provoca pierderea vederii. Tratamentul este cel mai adesea chirurgical. Tratamentul teniazelor se realizează cu diferite preparate, printre care extractul din rizomul de ferigă, acrichina, seminţele de dovleac, fiecare luat în parte sau în combinaţie cu altele. In ajun şi în ziua tratamentului, bolnavul trebuie să tină regim (alimentaţie semilichidă uşoară, fără grăsimi), iar intestinul să fie complet golit, în care scop în ajunul tratamentului seara se ia o sare purgativă, iar în ziua tratamentului, dimineaţa, se administrează o clismă. Tratamentul se realizează sub supravegherea medicului sau a felcerului. Profilaxia teniazei se împarte în generală şi individuală. Dat fiind că unica sursă de propagare a teniazei este omul contaminat care raspîndeşte în mediul extern ouăle şi proglo-tele teniilor, unul din mijloacele principale ale profilaxiei generale constă în depistarea şi tratarea tuturor celor contaminaţi. Această măsură trebuie să fie aplicată în primul rînd printre ciobani, mulgători, îngrijitori de viţei şi porci. Avînd în vedere că de obicei contaminarea animalelor are loc la ingerarea proglo-telor împreună cu iarba, fînul sau apa, precum şi la înghiţirea materiilor fecale umane, o mare importanţă o are protecţia mediului extern împotriva poluării cu fecalele umane. Un rol important în prevenirea propagării teniaze îl are şi întreţinerea în bune condiţii a vitelor şi controlul sanitar veterinar al sacrificării. Profilaxia individuală constă în consumarea numai a cărnii controlate (trecută prin control veterinar) şi într-o prelucrare culinară minuţioasă a produselor de carne. Se consideră că larvele de Taenia saginata şi Taenia solium au fost distruse din carne în cazul cînd după fierbere, aceasta capătă în secţiune culoarea cenuşie (carne de vită) sau albă (carne de porc), iar sucul care se scurge din ea nu conţine sînge.
Theohari Anibal (1873—1933), clinician şi terapeut romîn. A fost profesor de patologie internă la Iaşi şi apoi de clinică terapeutică la Bucureşti. Lucrarea sa de bază este tratatul de terapeutică, în care expune metodele de tratament în funcţie de datele de fiziopatologie.
Cercetările efectuate în cadrul Institutului de balneologie, fondat de el în 1924, au ,avut un rol hotărîtor în valorificarea şi utilizarea raţională a apelor noastre minerale.
Anibal Theohari
teratom, tumoare care poate proveni din diferite ţesuturi, derivate din muguri embrionari anormal evoluaţi. Cele mai frecvente sînt teratoamele testiculului şi ovarului. Sînt formate din fragmente de ţesut intestinal, păr, dinţi, ţesut nervos etc. Sînt benigne, dar se pot
Monstruozilăti datorite unor tulburări în dezvoltarea intrautei i *ă. Stîngă — c iclopie (Ciclopul, personaj mitologic, avea un singur ochi); dreapta-gemeni toracopagi (lipiţi la nivelul toracelui).
352
maligniza. Beneficiază de tratamentul chirurgical care se impune o dată ce s-a pus diagnosti- -cui de tumoare. Teratologia se ocupă cu studiul diferitelor monstruozităţi datorite unor anomalii de dezvoltare intrauterină.
termoreglare, totalitatea mijloacelor prin care se menţine constantă temperatura organismului. Există animale la care temperatura corpului se modifică după temperatura mediului ambiant, ca de exemplu la peşti, batracieni. Aceste animale se numesc poikiloterme. Păsările şi mamiferele îşi menţin însă temperatura neschimbată, cu variaţii mici. Aceste animale se numesc homeoterme. Omul este o fiinţă ho-meotermă, cu o temperatură medie de 37°. Menţinerea acestei temperaturi este un rezultat al echilibrului dintre două procese diferite: 1) producerea de căldură sau termogeneză; 2) eliminarea de căldură sau termoliza. Ambele procese sînt modificate în plus sau în minus de centrul termoreglator, situat în nucleii cenuşii de la baza creierului, în funcţie de starea sănătăţii organismului şi în funcţie de condiţiile de mediu. La organismul sănătos, creşterea temperaturii ambiante duce la scăderea termo-genezei şi la creşterea termolizei. Invers, scăderea temperaturii ambiante are ca efect o termogeneză crescută şi o termoliză scăzută. La organismul bolnav,, cu febră mare, creşte termoliza, termogeneză fiind crescută din pricina bolii. In stări de slăbire mare, inaniţie, scade termoliza, termogeneză fiind deja scăzută prin boală. Termogeneză are loc în tot organismul, dar mai cu seamă în organele cu o activitate intensă, cum sînt ficatul şi muşchii. Ea se produce prin consumul alimentelor, dintre care lipidele au rolul cel mai important (1 g lipide produce prin ardere completă 7—9 calorii;
1	g glucide sau 1 g protide produce cam 4—5 calorii). Acest proces este stimulat mai cu seamă de nervii simpatici şi glanda tiroidă. Termoliza se produce datorită eliminării de căldură prin piele, urină, materii fecale şi vapori de apă din aerul expirat. Organul cel mai important de termoliză este pielea, care are o suprafaţă foarte mare (vezi piele). Căldura se pierde aici, fie prin contact (punem mîna pe un obiect rece pe care îl încălzim), fie prin evaporarea sudorii (evaporarea este o reacţie endotermică, adică necesită pentru producerea ei o cantitate de căldură pe care o ia din căldura pielii), fie prin iradiere de căldură (întocmai ca o sobă care iradiază căldură în jur). Cantitatea de căldură eliminată prin piele variază cu cantitatea de sînge care irigă pielea. De aceea, vasoconstricţia produsă de sistemul nervos simpatic sau de hormonul glandei medulare suprarenale scade termoliza prin irigaţia mică a pielii. Sistemul nervos parasimpatic are o acţiune inversă. Creşterea secreţiei sudorale creşte termoliza şi invers. Termoliza mai poate fi crescută de poliurie (eliminarea unei cantităţi mari de urină) şi polipnee (creşterea frecvenţei respiratorii).
termoterapie, utilizarea în scop curativ a diferitelor mijloace prin care acţionează asupra organismului căldura; se folosesc în acest scop substanţe şi medii fizice, care transmit bine căldura corpului şi o reţin timp îndelungat: nămoluri de turbă, sapropelice ş.a. (vezi nămoluri), argilă, nisip (vezi băi de nisip), parafină, ozocherita (vezi ozocherită). Procedurile termice curative includ de asemenea băi de apă, fierbinţi, locale şi generale, aer încălzit (vezi băi cu aer uscat), duşuri de abur, la care jetul de abur supraîncălzit este dirijat asupra porţiunii respective a corpului. Pentru termoterapie se folosesc de asemenea razele solare, diferite tipuri de lămpi incandescente cu reflectoare pentru băi de lumină generale şi locale, lămpi pentru raze infraroşii, reflectoare cu electrozi de cărbune (vezi fototerapie), curenţi sau cîmp de înaltă frecvenţă (vezi diatermie, unde ultrascurte). Dintre procedurile termice locale fac parte termofoarele, priştiiţele, compresele obişnuite. In ce priveşte efectul termic, reacţiile se manifestă deosebit de intens pe locul de acţiune termică şi în zona de ramificaţie a nervilor respectivi. Efectul general al termoterapiei şi reacţiile organelor interne din apropiere se manifestă datorită iritaţiei terminaţiilor nervoase ale pielii. Tratamentul termic se aplică în afecţiuni ale sistemului nervos, aparatului locomotor etc. El nu se va indica în afecţiunile acute, forme active de tuberculoză, neoforma-ţiuni maligne, tendinţă spre hemoragii, afecţiunile sistemului cardiovascular.
test cutanat, metodă prin care se cercetează sensibilitatea pielii la diferiţi microbi sau produse chimice bănuite a fi cauza unei îmbolnăviri a persoanei respective. Substanţa care urmează să fie testată este dizolvată într-un lichid şi apoi pusă în contact cu pielea în moduri diferite. Astfel, în testele epicutanate se îmbibă o fîşie de tifon care se depune pe pielea intactă; în testele percutanate, înainte de aplicarea substanţei cercetate, pielea este uşor zgîriată; în testele intradermice, substanţa este introdusă cu ajutorul unei injecţii în derm. Un test pozitiv se caracterizează prin apariţia unei pete roşii, mai mult sau mai puţin infiltrate, la locul cercetat şi dă indicaţia că într-adevăr persoanajn cauză este sensibilă la produsul încercat. In cazul unui rezultat negativ, după 24 de ore de la practicarea testului nu apare nici un fel de reacţie, testosteron — hormon produs de testicul, tetanie, boală întîlnită mai ales la sugar şi copilul mic, caracterizată prin creşterea excitabilităţii sistemului nervos, în urma scăderii concentraţiei ionilor de calciu din sînge. Cea mai frecventă cauză de tetanie la sugar şi copilul mic este rahitismul (tetania rahitogenă), în faza de vindecare a rahitismului, mai ales primăvara, poate avea loc o scădere temporară a ionilor de calciu din sînge (prin fixarea lor în oase), ceea ce creează condiţiile umorale ale tetaniei. Tetania sugarului
23—1652
353
poate să rămînă latentă (spasmofilia) sau poate deveni manifestă. In acest caz, semnele bolii pot fi: a) crize de convulsii (contracţii ale muşchilor corpului, însoţite de pierderea cunoştinţei, care nu pot fi deosebite de crizele de epilepsie); b) laringospasm (spasmul musculaturii laringelui, urmat de asfixie); c) bronho-tetanie (spasmul musculaturii bronhiilor, care poate simula un astm); d) spasmul carpopedal (contractură de lungă durată a mîinilor şi picioarelor). Prevenirea bolii se face prin administrarea sărurilor de calciu (clorocalcin) în perioada de vindecare a rahitismului, concomitent cu vitamina D2. Tratamentul tetaniei rahitogene se face prin administrarea de calciu (clorocalcin, gluconat de calciu, în doze de
1	- 2 g pe zi), apoi vitamină^ D2 în doză de şoc (600 000 unităţi în 3 zile). In caz de convulsii se administrează calmante (fenobarbital). Uneori, în caz de laringospasm prelungit, poate fi necesară intubaţia laringelui.
tetanos, boală acută infecţioasă produsă de toxina bacilului tetanic, caracterizată prin contracturi puternice ale musculaturii corpului. Bacilul tetanic se găseşte ca saprofit în intestinul erbivorelor, de unde este eliminat pe sol prin materiile fecale. Pe sol, bacilii tetaniei produc spori (forme de viaţă care rezistă timp îndelungat în condiţii neprielnice). Sporii pătrund în organismul omului de obicei prin-tr-o plagă murdărită cu pămînt. In special în mediul rural, pămîntul conţine spori de bacili tetaniei. Dacă în plagă sînt condiţii prielnice de dezvoltare (adică anaerobioză, deoarece bacilul tetanic se dezvoltă numai în lipsa aerului), sporii dau naştere la bacili tetaniei care apoi se înmulţesc. Condiţii bune de anaerobioză se găsesc în plăgile profunde, cu ţesuturi mortificate, anfractuoase, cu infecţii secundare cu alţi microbi. Intr-o astfel de plagă, bacilii tetaniei se înmulţesc, dar ei rămîn la nivelul plăgii (poarta de intrare); aici, ei produc o substanţă toxică (otravă), numită toxina tetanică, care se răspîndeşte în tot organismul şi se fixează pe sistemul nervos central, producînd toate simptomele bolii. Incubaţia este în medie de 7 —14 zile. Primul semn de boală este trismusul, adică contractura (înţepenirea) muşchilor masticatori:	bolnavul nu mai
poate deschide gura sau o deschide foarte puţin, nu mai poate mesteca şi are greutate la înghiţit. In zilele următoare, contractura se întinde şi la ceilalţi muşchi, se generalizează. Timpul de generalizare a contracturii poate fi de cîteva ore, la cazurile grave, sau de cîteva zile la cazurile obişnuite. De obicei, cei mai contractaţi sînt muşchii cefii şi ai spatelui (muşchii şanţurilor vertebrale), ceea ce face ca bolnavul să aibă în pat o poziţie specială, numită opis-totonus, adică se sprijină în cap şi călcîie, corpul făcînd un uşor arc deschis în jos. Din cauza contracturii diafragmului şi a celorlalţi muşchi respiratori, bolnavul are greutate în respiraţie, greutate accentuată uneori şi de faptul că secreţiile produse pe
trahee şi bronhii nu pot fi expectorate, astu-pînd în parte căile respiratorii. In afară de această contractură continuă (numită contractură tonică), bolnavul mai are foarte des contracturi paroxistice: din cînd în cînd, în formele grave, la intervale foarte scurte, bolnavii au contracturi bruşte şi foarte puternice ale întregii musculaturi. Acestea durează cîteva secunde, uneori chiar cîteva minute. în cursul unei astfel de crize paroxistice, bolnavul nu poate respira de loc, deoarece toţi muşchii respiratori sînt contractaţi la maximum. Bolnavul poate astfel muri prin asfixie în cursul unei contracturi care durează cîteva minute. Tetanosul este o boală gravă, care dă o mortalitate de aproximativ 50% chiar la cazurile tratate. în formele care se vindecă, boala durează de obicei 3—4 săptămîni, contractura scăzînd treptat. Boala nu este contagioasă, de la om la om. Calea de transmitere a bolii este pămîntul, care conţine spori de tetanos. Poarta de intrare este de obicei o plagă accidentală murdărită cu pămînt, dar poate fi şi uterul cu ocazia unei naşteri asistată de o persoană necalificată, în condiţii neigienice, sau cu ocazia unei tentative de avort criminal, cînd se introduc în uter diferite obiecte murdare (fus, coadă de muşcată etc.). Tetanosul uterin este foarte grav, aproape totdeauna mortal.
O	altă poartă de intrare care produce la fel un tetanos foarte grav, mortal aproape totdeauna, este cordonul ombilical al nou-născutului. Tetanosul nou-născutului se produce, de asemenea, cînd naşterea a fost făcută în condiţii neigienice, în afară de maternităţi sau case de naştere, cu asistenţa unei persoane necalificate, mai ales cînd se pune bălegar sau ţărînă pe cordonul ombilical. Tratament: ser anti-tetanic injectat cît mai repede de începutul bolii. Acesta neutralizează toxina tetanică din sîngele bolnavului. Se administrează şi medicamente sedative care micşorează contracturile. Penicilina acţionează asupra bacili lor tetaniei. Este obligatoriu şi tratamentul chirurgical al plăgii: îndepărtarea corpilor străini, a ţesuturilor mortificate, curăţirea plăgii pînă la ţesut sănătos, introducerea de apă oxigenată în plagă. Plaga nu trebuie suturată (cusută), îngrijirea bolnavului se face în spital în camere ferite de zgomot, în semiîntuneric, lumina şi zgomotele agravînd contracturile. Alimentaţia se face cu grijă şi numai cu alimente lichide (lapte, supă, ceai), deoarece bolnavul are greutate la înghiţit şi se poate asfixia cu un aliment solid pătruns pe trahee. în unele cazuri grave este necesară traheotomia pentru îndepărtarea secreţiilor care astupă căile respiratorii. Tetanosul face parte din grupa A, adică este de declarare şi internare obligatorii în spitalul de boli contagioase. Vaccinarea antitetanică a populaţiei este mijlocul cel mai eficace pentru profilaxia acestei boli. Vaccinarea se face prin treiinjecţii deanatoxină tetanică la20—30dezile interval. în R.P.R., vaccinarea antitetanică este obligatorie în special în mediul agricol.
354
Evitarea avorturilor criminale, ca şi evitarea naşterilor în afara maternităţilor şi caselor de naştere, sînt măsuri pentru profilaxia te-tanosului uterin şi a nou-născutului. Profilaxia tetanosului în cazul unei plăgi: la o plagă curată nemurdărită cu pămînt sau praf, mai ales în mediul urban, se fac toaleta chirurgicală a plăgii şi pansament steril; în caz de plagă murdărită cu pămînt, mai ales în mediul rural, se face cu grijă o toaletă chirurgicală corectă, se îndepărtează ţesuturile mortificate, corpii străini, se spală plaga cu apă oxigenată, se pansează steril fără a se face sutura, se administrează penicilină şi ser antitetanic la persoanele nevaccinate; la persoanele sigur vaccinate, în loc de ser antitetanic se face numai anatoxină tetanică.
(etracicline — vezi antibiotic, tic, mişcare involuntară localizată, care se aseamănă cu o mişcare normală, dar care se repetă permanent, de exemplu ticul clipitului, ai înghiţirii în sec, al contracţiei pielosului (muşchii de la nivelul gîtului în cazul unui guler strîns). El poate avea fie o cauză nevrotică (emoţii), fie o cauză organică (encefalită). Tratamentul este de durată şi urmăreşte să dezobişnuiască prin reeducare pe bolnav de acest obicei.
tifoidă (febră) boală acută infecţioasă şi conta gioasăa omului (sinonim lingoare)caracterizată prin febră,stare generală alterată, mărirea splinei şi leziuni caracteristice intestinale (ulceraţii pe intestinul subţire). Boala este produsă de un microb, bacilul tific, care face parte din grupul numit Salmonelle. Rezervorul de germen este format de bolnavi şi de purtători sănătoşi sau convalescenţi de bacili tifici. Poarta de eliminare a baci li lor tifici din organism este tubul digestiv: ei se elimină în mediul extern o dată cu materiile fecale. Poarta de intrare a bacililor tifici în organism este tot tubul digestiv: ei pătrund o dată cu alimentele şi apa contaminate cu germeni. Calea de transmitere de la poarta de eliminare a germenilor şi pînă la poarta de intrare este indirectă : germenii sînt vehiculaţi de alimente sau apă. Contaminarea alimentelor sau a apei se face în diferite feluri: fie prin manipularea cu mîini murdare, nespălate, a alimentelor de către un purtător de tific, fie prin instalaţii defectuoase în care se infiltrează apa contaminată din reţeaua care transportă dejectele, fie, la ţară, prin construcţii neigienice de closete din care se infiltrează germenii în fîn-tîni. Febra tifoidă este o boală digestivă. Incubaţia este în medie de 14 zile. Debutul este de obicei mai lent, cu febră mică, dar care se urcă treptat. După 5 — 7 zile, febra se urcă la 39—40° şi rămîne astfel ridicată timp de 10—14 zile, uneori chiar mai mult. în acest timp, bolnavul este foarte obosit, zace la pat, fără a fi capabil de nici un efort, nu are deloc poftă de mîncare, adesea are diaree, dureri abdominale. în forme mai grave, bolnavii .au stare tifică: stare de somnolenţă accentuată,
oboseală mare, tradusă prin faptul că bolnavii nu fac aproape nici o mişcare în pat. După 8—10 zile de boală apar pe pielea abdomenului cîteva pete roşii, numite pete lenticulare, cu diametrul de cîţiva mm. Splina bolnavului este totdeauna mărită. După această perioadă de stare, febra începe să scadă treptat şi cam în 7 zile ajunge la normal. Urmează apoi perioada de convalescenţă, în care bolnavul îşi revine treptat, în 3—4—5 săptămîni, la starea normală. Complicaţiile mai importante pe care le poate face bolnavul sînt: hemoragia intestinală şi perforaţia intestinală. Hemoragia intestinală se produce atunci cînd ulceraţiile din intestin duc la ruperea unei mici artere intestinale. Bolnavii cu hemoragie intestinală au ca simptom principal melena (scaun format din materii fecale moi şi negre ca păcura). Pulsul este accelerat, iar tensiunea arterială este scăzută, mai ales cînd cantitatea de sînge pierdută este mai mare. Perforaţia intestinală se produce atunci cînd ulceraţiile intestinale au erodat nu numai mucoasa şi musculatura intestinului subţire, dar au deschis şi peritoneul, care acoperă intestinul, producînd astfel un mic orificiu, prin care conţinutul intestinal pătrunde în cavitatea peritoneală. Simptomele perforaţiei sînt grave şi violente: bolnavii au o durere puternică abdominală; la examenul medical, musculatura peretelui abdominal este contractată (abdomen de lemn) şi foarte dureroasă; bolnavii sînt în stare de şoc (puls accelerat şi foarte slab bătut, tensiunea arterială scăzută sau chiar colaps vascular, paliditate accentuată. Uneori, în formele grave cu stare tifică accentuată, perforaţia se poate produce fără ca bolnavul să aibă durere. O altă complicaţie relativ mai frecventă este recăderea, adică revenirea febrei şi a celorlalte simptome de boală în convalescenţă. Cel mai des, recăderile apar cam în a 10-a zi de afebrilitate. Recăderea se tratează la fel ca şi febra tifoidă. Tratamentul febrei tifoide se face prin repaus absolut la pat, regim alimentar bazat mai ales pe lapte, iaurt, brînză de vaci, făinoase, carne slabă fiartă sau friptă (în convalescenţă), supe. Ca tratament etiologic se utilizează cloramfenicolul, antibiotic cu acţiune foarte bună împotriva bacilului tific. Sub influenţa antibioticului, febra scade în 3—5 zile, o dată cu ameliorarea celorlalte simptome. Hemoragia intestinală se tratează cu transfuzii de sînge. Perforaţia intestinală se tratează totdeauna chirurgical de urgenţă: bolnavii sînt operaţi (se extirpă o bucată de intestin unde este perforaţia sau se exteriorizează ansa intestinală periorată). Diagnosticul febrei tifoide se confirmă aproape totdeauna bacteriologic, adică prin punerea în evidenţă prin culturi a bacilului tific. în acest scop se fac bolnavului hemoculturi, coproculturi şi uneori şi biliculturi. Diagnosticul se mai poate confirma şi serologic, adică prin căutarea şi găsirea în serul sanguin al bolnavului a anticorpilor
355
faţă de bacilul tific (reacţia Widal). Febra tifoidă face parte din grupa A, deci este de declarare şi internare obligatorii în spitalul de boli contagioase. Bolnavul părăseşte spitalul după 21 de zile, fără febră, în care timp
i	se fac şi 3 coproculturi pentru bacilul tific, spre a se vedea dacă a rămas sau nu purtător de microbi. Profilaxia se face prin depistarea şi internarea cît mai repede a bolnavilor de febră tifoidă, prin depistarea purtătorilor sănătoşi de bacili tifici mai ales din sectorul alimentar. De asemenea, măsurile împotriva căilor de transmitere sînt foarte importante: construirea de closete igienice, distrugerea muştelor, spălarea înainte de consum a fructelor, zarzavaturilor, spălarea mîinilor cu săpun înainte de a manipula alimentele.
tifos exantematic, boală infecţioasă acută din grupa rickettsiozelor, care se caracterizează prin stare generală gravă şi erupţie tegumentară. Cunoscut încă din antichitate, este destul de răspîndit pînă în prezent. Agentul patogen al tifosului exantematic este un microorganism special — Rickettsia Provatzeki (după numele savantului american Ricketts şi a savantului austriac Provatzek, care au identificat microorganismul), avînd dimensiunile 0,3— 0,6 microni şi capabil să se înmulţească numai în celulele omului. De tifos exantematic se îmbolnăveşte numai omul. Transmiterea infecţiei de la omul bolnav la cel sănătos se realizează prin păduchi, care sînt receptivi la această boală. In organismul păduchelui (în special de haine), care a supt sînge de la un bolnav de tifos exantematic, rickettsia se înmulţeşte şi peste 4—5 zile se elimină în cantităţi colosale cu excrementele păduchelui. Trecînd la un om sănătos, păduchele provoacă mîncărimi prin muşcăturile sale; scărpinînd locurile muşcate, omul introduce prin pielea zgîriată excrementele infectate ale păduchelui sau conţinutul păduchelui strivit. In cazuri rare este posibilă şi îmbolnăvirea datorită pătrunderii materialului infecţios prin mucoasa ochilor sau a organelor de respiraţie. Rickettsia tifosului exantematic nu se transmite de la păduchele bolnav la cel sănătos. Condiţia obligatorie pentru apariţia tifosului exantematic este prezenţa păduchilor în mijlocul populaţiei. De aceea, răspîndirea tifosului exantematic şi epidemiile sînt legate totdeauna de calamităţi sociale (război, foamete, refugiu) sau de cultura scăzută a populaţiei. Incubaţia este de 10—12 zile. Debutul este însoţit de fenomene de febră (ridicarea rapidă a temperaturii pînă la 38,5—39° şi mai mult, dureri puternice de cap, insomnii, înroşirea feţei). După 4—6 zile de la începutul bolii, pe pielea bolnavului apare o erupţie măruntă, care se menţine cîteva zile. In această perioadă, starea bolnavului este gravă: respiraţia accelerată, limba încărcată, presiunea sanguină scăzută (este posibilă pierderea cunoştinţei), delir, tulburarea înghiţirii şi altele. In cazul evoluţiei favorabile, febra scade după 10—12 zile
şi atunci începe însănătoşirea care evoluează lent din cauza afectărilor grave ale sistemului nervos şi cardio-vascular. Deseori, tifosul exantematic lasă complicaţii: scăderea activităţii cardio-vasculare din cauza miocarditei acute, pneumonie, inflamaţia parotidei, trombofle-bită. meningită şi encefalită. In ultimii ani, tifosul exantematic evoluează slab într-o formă uşoară. Evoluţia uşoară a tifosului exantematic se observă, de asemenea, în cazurile rare de îmbolnăvire repetată, precum şi la copii. Această boală lasă imunitate puternică. Ieşirea bolnavilor din spital se admite numai peste 12 zile de la scăderea temperaturii. în timpul tratamentului, pe lîngă buna îngrijire, menţinerea activităţii cardiace, administrarea serului fiziologic şi altele, se folosesc cu succes anumite antibiotice. Profilaxia tifosului exantematic constă în lichidarea păduchilor prin: igienă individuală, exploatarea corectă a băilor şi spălătoriilor, controlul sanitar al locurilor aglomerate, supravegherea sanitară a muncitorilor sezonieri, asigurarea lor cu lenjerie şi săpun. Largă răspîndire a primit folosirea preparatelor antiparazitare remanente de tip DDT.
timbru sec, formulare (reţete ) cu timbru imprimat, pe care se prescriu de către medic anumite medicamente foarte toxice. Denumirea, numărul, ca şi doza maximă ce se poate elibera bolnavului (indiferent de cantitatea pe care o cere medicul) sînt stabilite prin legislaţia în vigoare. Exemple de substanţe ce se prescriu pe reţete cu timbru sec: morfină, stric-nină, fosfor, oxicianură de mercur, sublimat, pantopon. Aceste reţete sînt reţinute la farmacie, pentru justificarea consumului şi pentru o evidenţă centralizată.
timp de coagulare, timpul care se scurge de la extragerea sîngelui din organism, pînă la coagularea lui. Cu o tehnică anume executată, acest timp de coagulare este de 6—8 minute.
timp de sîngerare, intervalul dintre producerea unei sîngerări mici printr-o înţepătură făcută în pulpa degetului sau lobul urechii cu ajutorul unui instrument special (ac Fran:ke) sau al unui ac de seringă şi încetarea sîngerării. Normal este de 1 — 3 minute (vezi hemostază).
tincturi, soluţii extractive alcoolice, hidro-alcoolice sau eteroalcoolice, obţinute din vegetale sau produse animale. Substanţa medicamentoasă (drogul) este extrasă mai frecvent cu ajutorul alcoolului la temperatura de 10— 20° (temperatura camerei). Tincturile sînt în general foarte concentrate în medicament, fiind prescrise în picături sau grame la o cantitate totală mai mare de soluţie apoasă a mai multor droguri. Rareori, ele se administrează bolnavului ca atare, în care caz se iau în doză de 2—3 picături pe o bucată de zahăr (de exemplu, Tinctura Davilla). Exemplu de tincturi care pot intra în formularea unui preparat farmaceutic: tinctura de benzoe, tinctura de China, tinctura de Beladon. Tinctura de iod are această denumire pentru că este tot o so-
356
lutie alcoolică (de iod iodurat), dar ea se obţine prin dizolvarea metalului în alcool nu prin extragere.
tiroidă, glandă endocrină aşezată sub osul hioid (mărul lui Adam), în partea anterioară şi inferioară a gîtului. Cîntărind aproximativ 25 g la adult, tiroida este alcătuită din doi lobi laterali şi o porţiune intermediară, numită istm, care prezintă uneori o prelungire piramidală. Glanda este înconjurată de o capsulă rezistentă şi este bogat vascularizată. Hormonul secretat de tiroidă intervine în metabolismul iodului pe care îl fixează pentru producerea lui (tiroxină). Tiroxina influenţează metabolismele accentuîndu-le, crescînd cantitatea de zahăr în sînge şi favorizînd arderea glucidelor, lipidelor şi proteinelor în organism. Prin aceste efecte, tiroida este o glandă catabolică. Hiperfuncţia tiroidei duce la Tulburări accentuate, slăbire (boala Basedow). Hipofuncţia tiroidiană poate produce tulburări în creştere şi boala numită mixedem. Tiroxina mai favorizează creşterea, se opune acţiuniii glandelor sexuale (ovar şi testicul), are un uşor efect diuretic şi stimulează măduva osoasă, favorizînd he-matopoieza.
tomografie, metodă de radiografie prin care se obţin imagini la diferite adîncimi ale plămînului. Acest lucru se realizează tehnic prin aceea că filmul şi tubul de raze se mişcă în sens invers, în jurul unui plan care este acela al secţiunii ce trebuie obţinută în profunzimea plămînului. Tomografia se practică în cazurile în care nu se pot evidenţia clar pe radiografia simplă aspectele unor formaţiuni, din cauza suprapunerii de imagini.
tonicardiac, medicament care restabileşte procesul normal al contracţiei muşchiului cardiac (miocardul) atunci cînd acesta nu poate transforma normal energia chimică în contracţie mecanică,ca de exemplu în insuficienţa cardiacă decompensată, unde muşchiul cardiac, fiind suprasolicitat mecanic, nu poate face faţă unui circuit sanguin normal, contracţiile lui devenind insuficiente. Tonicardiacele sînt de două tipuri, în funcţie de rapiditatea lor de acţiune: unele cu acţiune rapidă (strofantina) şi altele cu acţiune lentă (digitala din Digilan CIF, digi-talină, Folia Digitalis purpureea). Primele se folosesc în urgenţe, strofantina fiind injectată intravenos. După ce momentul critic a trecut, se trece la un tratament de întărire a miocardului cu preparate cu acţiune mai lentă din grupul al doilea. Dozele se stabilesc de medic, în funcţie de gradul insuficienţei cardiace şi de starea generală a bolnavului, iar tratamentul se efectuează numai sub conducerea şi supravegherea medicală, întrucît digitala poate da şi efecte nedorite. Acestea sînt de obicei uşoare (greaţă, lipsa poftei de mîncare) şi rareori mai grave (modificări de ritm ale contracţiei inimii), care nu pot fi recunoscute şi tratate decît de specialist.
torace (cavitate toracică), porţiune cavitară a corpului cu pereţi osoşi şi musculari, situată între gît şi abdomen. Pereţii toracelui corespund cuştii toracice formată de coloana vertebrală, coaste şi stern (vezi schelet). In partea
Apertura toracica supencjrj
Scheletul toracelui.
inferioară, muşchiul diaţragm desparte cavitatea abdominală de cea toracică. Toracele conţine principalele organe respiratorii (trahee, bronhii şi plămîni), inima şi vasele mari, care aduc sau conduc de la ea sîngele, esofagul, şi
o	serie de nervi importanţi. Scheletul osos al toracelui are un mare rol de sprijin pentru musculatura respiratorie (vezi respiraţie), precum şi pentru musculatura abdominală şi o parte din muşchii care acţionează membrele superioare. In timpul respiraţiei, diametrele toracelui se modifică, permiţînd intrarea sau ieşirea aerului din plămîn. Faţă de alte regiuni ale organismului (cap, abdomen, membre), volumul toracelui creşte de la naştere către vîrsta adultă mai mult de cît celelalte părţi amintite (vezi creştere).
toracenteză, puncţie pleurală efectuată în scop explorator sau terapeutic. Cu scopuri de investigaţie este puncţionată cavitatea pleurală spre a se verifica prezenţa unui lichid, pentru stabilirea naturii acestuia şi pentru pregătirea unei puncţii evacuatoare. Lichidul aspirat poate fi limpede şi transparent (transsudat), ca în edemele generalizate din bolile de inimă, sau serofibrinos (gălbui şi lipicios) din care cauză se coagulează repede, ca în pleurezia serofibrinoasă (exsudat), hemoragie (pleurezie hemoragică), lăptos (pleurezie chiloasă) sau purulent (pleurezie purulentă). Lichidul, recoltat se trimite la laborator, pentru a deter-
357
mina natura lui, prezenta bacilului Koch sau a altor germeni, a celulelor canceroase etc.
torlicolis, localizare reumatismală la nivelul muşchilor gîtului, de o singură parte. Torti-colisul se manifestă sub forma unor dureri vii, care contractă muşchii gîtului de o parte, imobilizînd capul. Cea mai mică încercare de mişcare deşteaptă această durere; la fel frigul umed, vremea noroasă. Masajul făcut cu blîndeţe de-a lungul muşchilor care proe-mină sub piele, urmat de căldură locală, ajută la cedarea contracturii. Se mai folosesc tot în acelaşi scop aspirină, piramidon, antadol.
toxicoza sugarului, forma cea mai gravă (de la început sau în urma unui tratament incorect) de tulburare digestivă acută a sugarului, caracterizată prin semne foarte accentuate de dispepsie acută (vezi dispepsie), cu tulburarea gravă a întregului organism, pînă la pierderea cunoştinţei (comă). Copilul se află într-o stare de intoxicaţie gravă: ochii sînt înfundaţi în orbite, cu cearcăne vinete, privirea este fixă, absentă, pleoapele se închid foarte rar, globii oculari îşi pierd luciul normal, se usucă şi se ulcerează, respiraţia este accelerată (ca a unui cîine fugărit), degetele de la mîini şi picioare sînt reci, deşi copilul are febră mare şi în cele din urmă survine o stare de somnolenţă care poate merge pînă la comă. In afara acestor semne există simptome de deshidratare acută (pierderea de apă şi săruri), ca scăderea mare în greutate, deprimarea fon-tanelei mari, pierderea elasticităţii pielii, (care după ce este cutată numai revine la forma iniţială şi rămîne ca o cîrpă umedă) şi scăderea cantităţii de urină. Gravitatea bolii se explică prin deshidratarea masivă, urmată de scăderea sîngelui circulant, care duce la încetinirea circulaţiei, la scăderea aportului de oxigen (anoxie) şi la semne de suferinţă din partea tuturor organelor (creier, ficat, rinichi, inimă). Prevenirea bolii se face prin măsurile enumerate la dispepsia acută la care se adaugă tratamentul corect şi precoce al oricărei dis-pepsii pentru preîntîmpinarea agravării ei ulterioare. Tratamentul se face numai în staţionarele de copii şi constă, în linii mari, în aceleaşi măsuri indicate la dispepsia acută, cu deosebirea că realimentarea se face mai prudent, înlocuirea pierderilor hidrosaline pe calea injecţiilor (uneori chiar intravenoase) este absolut obligatorie, iar administrarea de antibiotice este mult mai intensă şi prelungită. Mortalitatea bolii a scăzut de la 80% la cifre sub 10%, în urma progreselor terapeutice.
toxină, substanţă cu efect toxic secretată în special de microorganisme, precum şi de unele animale (veninul şerpilor, scorpionilor, păianjenilor şi altele) şi plante. In ce priveşte natura lor chimică, toxinele fac parte din categoria albuminelor. Ele se degradează (inac-tivează) la temperatură înaltă. După introducerea toxinelor în organismul animalului sau omului se formează antitoxine (vezi anticorp). Importanţa cea mai mare o au toxinele
secretate de diferite bacterii, care provoacă la om şi animale aşa-zisele boli toxiinfecţioase (tetanos, botulism, difterie, gangrenă gazoasă şi altele). Toxinele secretate de microbi în mediul ambiant poartă denumirea de exotoxine (toxina bacilului difteric şi a bacilului te-tanic). Prin capacitatea microbilor de a secreta toxinele în exterior (de exemplu, la înmulţirea agentului patogen al difteriei în faringe) se explică cauza intoxicării întregului organism. Toxinele secretate numai după moartea şi degradarea celulelor microbiene se numesc endotoxine. Fiecare toxină acţionează asupra unor anumite ţesuturi. Astfel, toxina botulismu-lui afectează sistemul nervosşi provoacă paralizii faringiene şi ale ochilor, toxina difterică provoacă degenerarea muşchiului cardiac, toxina tetanosului atacă celulele nervoase motorii. Introducînd în organismul animalelor (de pildă la cal) doze crescînde de toxină, se poate obţine desensibilizarea animalului faţă de toxina respectivă, datorită acumulării în sînge a unei mari cantităţi de antitoxină. Serul obţinut din sîngele unor astfel de animale poate neutraliza toxina respectivă. Astfel se obţin serul antidifteric, antibotulinic, precum şi serurile care conţin antitoxinele unui anumit venin de şarpe. Cu aceste seruri se tratează bolnavii de difterie, botulism sau cei muşcaţi de şarpe. In unele cazuri (de exemplu în traumatisme), în timpul cărora în plagă poate pătrunde pămîntul care conţine agentul patogen al tetanosului, în scop profilactic se administrează ser antitetanic, care conţine antitoxine. Toxinele bacteriene, în cazul tratării lor combinate şi speciale cu formalină şi căldură îşi pierd toxicitatea şi se folosesc ca preparate pentru vaccinare, toxoid— vezi anatoxină. toxoplasmoză, boală parazitară acută sau cronică , congenitală sau dobîndită, produsă de un parazit unicelular (protozoar), numit Toxo-plasma Gondi. Este o zoonoză, întrucît sursa de infecţie o formează animalele (iepuri, cobai, păsări, porci, pisici, cîini). Omul se îmbolnăveşte de la animalele domestice (pe cale respiratorie, digestivă, prin muşcătură). Este posibilă şi transmiterea bolii de la om la om, toxoplasma eliminîndu-se la omul bolnav prin spută, urină, secreţie conjunctivală. Copilul se poate îmbolnăvi în cursul vieţii intrauterine (toxoplasmoza congenitală). In forma acută copilul prezintă semne de encefalită cu convulsii, paralizii, mărirea craniului, leziuni oculare (corioretinită). Radiologie se găsesc calcificări craniene. Lichidul cefalorahidian este modificat şi conţine toxoplasme. Este o boală gravă. în forma cronică, semnele pot fi tot de encefalită, ca mai sus, sau cu mărirea de volum a ganglionilor limfatici (formă mai uşoară). Alteori poate să apară erupţie pe piele. La adulţi, boala este dobîndită şi se manifestă de obicei ca o boală acută febrilă, cu dureri mari de cap, dureri musculare, stare generală alterată, uneori cu erupţii pe piele.
358
mărire de ganglioni limfatici, splină mărită, de multe ori cu semne de encefalită sau meningită. Toxoplasmoza are o evoluţie variabilă: la sugar în special, formele encefalitice sînt mortale, sau produc malformaţii importante sau tulburări psihomotorii mari. Diagnosticul' se precizează în laborator prin punerea în evidenţă a parazitului direct în lichidul cefalorahidian în sînge sau în diferite alte produse sau prin inoculare la animal (şoarece). Se mai pot cerceta anticorpii din serul bolnavului. Pentru tratament nu s-a găsit încă o substanţă sigur eficace. S-au utilizat uneori cu succes atebrină, antimoniu, sulfone. Profilaxia se face prin depistarea cazurilor la animalele domestice şi sacrificarea lor, interzicerea consumului de lapte crud sau carne crudă.
traheită, inflamaţia mucoasei traheale. Rareori este o afecţiune izolată. De obicei se asociază cu inflamaţia altor segmente ale căilor respiratorii superioare (laringotraheită, tra-heobronşită). Cauzele cele mai frecvente sînt: gripa, tuşea convulsivă, rujeola. Anotimpul răcoros şi umed favorizează apariţia traheitei. Traheita se manifestă prin tuse, expectoraţie mucoasă sau mucopurulentă în cantitate redusă şi care se elimină cu greutate. Un simptom caracteristic este durerea destul de vie simţită ca o arsură îndărătul sternului. Tratamentul constă în calmarea tusei, expectorante, medicamente antigripale, cataplasme cu muştar sau comprese calde pe partea superioară a toracelui. Pentru traheitele cu evoluţie obişnuită nu sînt necesare antibioticile. Aceste medicamente se administrează numai în forme severe, cu complicaţii şi numai cu avizul medicului.
tranchilizante (ataractice), medicamente cu acţiune de liniştire a psihicului, calmînd neliniştea, tulburarea psihicului (ataractice). Cele mai bune sînt acelea care, calmînd psihicul alterat al bolnavului, îi păstrează ne-
atinsă cunoştinţa şi capacitatea intelectuală. Unele se obţin din vegetale, ca reserpina (care are efecte foarte bune şi în hipertensiunea arterială), dar majoritatea sînt obţinute pe cale sintetică, ceea ce are avantajul de a îndepărta unele efecte secundare nedorite; de exemplu: Nervatil CIF, Clorpromazină (Lar-gactil), Meprobramat (Carbaxin CIF). Totuşi acţiunile lor sînt foarte complexe şi prea puţin clarificate, în plus dînd şi fenomene secundare, ca somnolenţă, lipsă de putere, uneori ameţeală, greţuri sau scăderea leucocitelor din sînge. De aceea nu se prescriu în tratamente de durată.
transfuzie de sînge, introducerea de sînge în sistemul circulator al unui bolnav. Prin multiplele sale acţiuni, transfuzia este cel mai eficace dintre mijloacele majore ale reanimării. Poate fi directă, adică de la donator la primitor şi indirectă, cu sînge conservat. Sîngele conservat se recoltează de la donatori în flacoane speciale de 100—300 g, în care se amestecă cu o soluţie de citrat de sodiu 10% pentru a se împiedica coagularea. Sîngele astfel recoltat se conservă la frigider la +4° şi este bun de transfuzat circa 14 zile. înainte de transfuzie trebuie stabilită grupa sanguină a primitorului şi cunoscută grupa sanguină a sîngelui conservat. Calea de administrare obişnuită a sîngelui este cea venoasă; cu indicaţii speciale se mai poate administra intraarterial sau în măduva osoasă. Nepotrivirea de grupă sanguină între primitor şi donator determină accidente grave, chiar mortale: şoc hemolitic, insuficienţă renală acută. Scopul transfuziei: restabilirea masei sanguine în anemii acute prin hemoragie, şoc, arsuri; stimularea hematopoiezei prin excitarea funcţiei organelor hematopoetice prin vitaminele şi hormonii introduşi o dată cu sîngele transfuzat; scop hemostatic prin aportul de fibrinogen şi protrombină, elemente necesare coagulării sîngelui; stimularea reacţii-
Compatibilitatea între grupele de sînge.
359
lor antitoxice şi antiinfectioase, mai ales cu sînge recoltat de la bolnavii în convalescenţă al căror sînge conţine anticorpi. în cazurile în care sîngele lipseşte, poate fi înlocuit cu substituenţi care nu prezintă aceeaşi eficacitate, dar în cazurile de mare necesitate, oferă
Se pregăteşte o transfuzie.
bolnavului posibilitatea să treacă de perioada critică, pînă la aducerea sîngelui (ser fiziologic, ser cu diferite săruri, soluţie glucozată, dex-tran, plasmă). Exsanguinotransfuzia constă în înlocuirea sîngelui unui bolnav cu un alt sînge recoltat de la mai mulţi oameni. Printr-o venă sau arteră se extrage sîngele bolnavului, sînge încărcat cu substanţe patologice, toxice sau de dezasimilaţie, iar printr-o altă venă se injectează în acelaşi timp şi în acelaşi ritm o cantitate egală de sînge. Pentru o exsanguino-transfuzie se folosesc 10—15 litri de sînge. Este indicată în şocul şi insuficienţa renală acută datorită incompatibilităţii de^ grupă sanguină în septicemii, intoxicaţii. Întrucît sîngele este un ţesut viu ce nu poate fi preparat în laborator şi nici nu poate fi înlocuit cu sînge de animale, singura sursă rămîne omul, donatorul voluntar. Mişcarea donatorilor voluntari de sînge are azi un caracter de masă în ţara noastră. Foarte mulţi oameni au înţeles că este o înaltă datorie să dai sînge pentru salvarea unui om. Este suficient să facem un simplu calcul: de la un donator se recoltează în medie 250 ml; pentru o exsanguinotransfuzie sînt necesari 10 litri; înseamnă că pentru a salva un om care altfel ar fi sortit morţii, donează sînge 40 de persoane.
transplantarea ţesuturilor, metodă de tratament care constă în înlocuirea unei porţiuni de ţesut alterat printr-un ţesut sănătos asemănător luat de la acelaşi individ (homogrefă) sau de la un altul (heterogrefă). Ţesutul grefat poate fi proaspăt sau conservat. Conservarea se face la frigider la +2° pînă la +4°, timp de
6—8 zile, sau în soluţii cu formol. Se fac grefe de
ţesuturi pentru a înlocui porţiuni de tegument» os, tendoane, artere, cornee, uretră. Transplantarea de organe constă în înlocuirea unui organ compromis funcţional cu un organ sănătos luat de la alt individ. în ultimii ani s-au citat ca-‘zuri de înlocuiri de rinichi, cu rinichi luat de la mama bolnavului, de la un frate geamăn sau de la alt individ. Dacă tehnica grefei este uşoară, problema integrării grefei de organ prezintă dificultăţi legate de specialitatea organismului roceptor, care poate reacţiona, formînd anticorpi. Formarea de anticorpi nu permite integrarea anatomică şi funcţională a organului grefat (vezi chirurgie—plastică).
trichiază, în popor = peri răi, creştere anormală a genelor. în trichiază, genele sînt deviate în diferite direcţii: lateral, oblic şi înapoi spre globul ocular. Genele care cresc spre globul ocular vin în contact cu conjunctiva şi cu corneea, producînd eroziuni ale epite-
1	iului corneean prin care pătrund microbi ce dau naştere la ulcere ale corneei. Trichiaza apare în urma unor procese cicatriceale care se produc la nivelul marginii pleoapelor şi care se pot datori: conjunctivitei granuloase, blefaritelor ulceroase, pemfigusului şi arsurilor pleoapelor. Tratamentul trichiazei constă în smulgerea genelor cu pensa de epilaţie, sau în electroliza rădăcinii genelor. Cînd genele deviate spre cornee sînt numeroase se practică o intervenţie chirurgicală la nivelul pleoapei trichineloză, boală la om şi animale, provocată de viermele rotund denumit Trichinella. Viermii adulţi avînd dimensiuni de 0,2—0,4 cm, parazitează în peretele intestinului, unde au loc fecundarea femelelor şi naşterea larvelor. De aici, prin circulaţie, larvele se transportă în întregul organism şi se depun în muşchi, în special în corp şi în membre. Aici larvele cresc, se răsucesc în spirală, se înconjură de o capsulă. Dimensiunea capsulelor este de 0,25 X 0,50 mm. Contaminarea de trichineloză are loc la ingerarea cărnii sau slăninii crude sau insuficient fierte ori prăjite, cu straturi de carne în care se pot afla larve de trichinelă, iar de cele mai multe ori a cărnii de porc sau slăninii, cărnii de vînat (urşi bruni sau albi, bursuci, mistreţi, foci, morse). Ani malele domestice (porcii, cîinii şi pisicile) şi rozătoarele de casă se contaminează la ingerarea rozătoarelor sălbatice sau a cărnii de animale sălbatice moarte sau ucise în cursul vînătorilor. îmbolnăvirea de trichineloză survine de obicei după 2—3 săptămîni de la consumarea cărnii cu trichinelă. Boala se manifestă prin temperatură ridicată, înroşirea ochilor, uneori prin teamă faţă de lumină, dureri musculare, mai rar dureri abdominale şi diaree. Pentru trichineloză, deosebit de caracteristic este edemul feţei, uneori cu închiderea totală a fantei palpebrale. Formele uşoare ale trichi-nelozei pot fi suportate pe picioare. în unele cazuri, boala poate avea un sfîrşit letal. Copiii de obicei se îmbolnăvesc de trichineloză într-o formă uşoară. Măsurile profilactice pentru pre-
360
venirea trichinelozei se realizează printr-o bună organizare a creşterii porcilor la ferme şi în gospodăriile particulare, ferindu-i astfel de •eventualitatea contaminării de trichineloză prin consumarea rozătoarelor sălbatice şi de casă. Hrănirea animalelor domestice cu carne de .animale sălbatice este interzisă. A doua condeie necesară este sacrificarea porcilor numai la combinatele de carne, abatoare sau locuri special amenajate pentru sacrificare, unde carnea .se examinează pentru descoperirea eventuală a trichinelozei. In cazul cînd se constată prezenta larvelor de trichinele, carnea de porc se rebutează, fiind dirijată în sectoare de utilizare tehnică. Controlul pentru trichineloză trebuie aplicat şi la carnea animalelor de vînat. Sacrificarea în gospodăriile particulare şi vîn-zarea cărnii de porc care nu a fost supusă unui control sanitar veterinar sînt interzise. Pentru prevenirea trichinelozei, o mare importantă o are folosirea în alimentaţie numai a cărnii bine prăjite sau fierte. Tratamentele moderne ale trichinelozei (altă dată o boală deosebit de gravă) dau rezultate bune.
trichomoniază vaginală, inflamaţie cu secreţie abundentă datorită unui parazit flagelat numit Trichomonas. Vaginita cu Trichomonas se caracterizează printr-o leucoree abundentă, de culoare alb-cenuşie, spumoasă şi aerată. Mucoasa vaginală este inflamată, edematiată, iar infecţia cuprinde uneori şi vulva, producînd o mîncărime accentuată. Uneori, trichomoniaza vaginală este o cauză a sterilităţii. Este considerată astăzi ca o afecţiune venerică, contaminarea făcîndu-se prin bărbat, care, deşi este purtător de parazit, nu are deseori nici o manifestare clinică. Contaminarea este posibilă şi prin obiecte de toaletă, apa din ştranduri etc. Unul din factorii favorizaşi ai vaginitei cu Trichomonas este lipsa de foliculină, care, schimbînd mediul vaginal, permite dezvoltarea parazitului. Diagnosticul se pune, pe lîngă semnele clinice, prin evidenţierea la microscop a parazitului din secreţia vaginală proaspăt recoltată. Trichomoniaza vaginală este astăzi o afecţiune foarte frecventă, al cărei tratament necesită multă perseverentă, atît din partea bolnavei şi cît a medicului. Pe lîngă tratamentul local, este obligatoriu şi tratamentul general cu tablete de Tricholaval sau alte preparate similare (Flagyl), luate pe cale bucală, de ambii soţi.
tricocefaloză, boală provocată de pătrunderea în intestinul omului a unor viermi rotunzi — tricocefali. Tricocefaloza este răspîndită pe întreg globul pămîntesc; la noi se întîlneşte destul de rar. Tricocefalul se localizează în intestin, de regulă în cec, mai rar în colon şi apendice, iar în cazul unei contaminări masive, şi în segmentul inferior al intestinului subţire. Numărul de paraziţi în intestin poate să varieze de la unul sau cîteva exemplare, pînă la sute sau chiar mii. Durata vieţii tricocefalului este de circa 5 ani. Ouăle depuse de femelă se elimină împreună cu excrementele în mediul
extern, şi se dezvoltă în sol de la 2 şi pînă la 8 şi mai multe săptămîni, în funcţie de temperatura solului. Ouăle capătă însuşirea de a contamina oamenii numai după trecerea acestui interval de timp. Singura sursă de contaminare este omul bolnav, care poluează solul cu ouăle de tricocefal. Oamenii se contaminează prin sol, prin consumarea legumelor şi fructelor nespălate din grădinile al căror sol a fost îngrăşat cu gunoaie care nu au fost supuse neutralizării, mai rar prin apă nefiartă, din bazine poluate. Gravitatea bolii depinde de numărul de paraziţi aflaţi în intestin. In cazul cînd contaminarea este uşoară, s-ar putea ca bolnavul să nu acuze nici un fel de semne subiective. La o contaminare intensă, bolnavii se plîng de scăderea poftei de mîncare, dureri de cap, irascibilitate, ameţeli, scaun neregulat, astenie, pierdere în greutate, anemie, scăderea capacităţii de muncă. Diagnosticul se precizează prin decelareaouălelor în materiile fecale. Tratamentul se aplică de către medic în funcţie de starea bolnavului. Se urmăreşte, fie omorîrea parazitului, fie separarea lui de mucoasa intestinală, pentru a-1 elimina apoi cu ajutorul unui purgativ. Nu se pot elimina din intestin toţi paraziţii, însă în toate cazurile de tratament se obţine o apreciabilă îmbunătăţire a stării bolnavului. Este mult mai uşor a preveni contaminarea cu tricocefali de cît a vindeca boala. Focarele de tricocefaloză se constată acolo unde în apropierea locuinţei există locuri umede şi umbrite, murdărite cu fecalele omului. De aceea, pentru a preveni tricocefaloza, solul şi sursele de apă trebuie protejate împotriva murdăririi cu fecale (amenajarea corectă a closetelor); se vor respecta strict regulile de igienă individuală (înainte de masă, mîinile se vor spăla); legumele şi fructele, înainte de consumare, vor fi spălate într-o strecurătoare, cu apă curată din belşug; nu se va bea apă nefiartă din puţuri şi bazine necontrolate.
tricofiţie, îmbolnăvire a pielii şi firului de păr, datorită ciupercilor parazite din grupul tricofiton (vezi micoze).
trinitrină, medicament care are o acţiune rapidă de dilatare a arterelor aflate în stare de spasm şi de relaxare a musculaturii netede din bronhii, intestin şi căile biliare. De aceea este indicată ca medicament de urgenţă în anghina de piept, în astmul bronşic, la începutul crizelor. Poate avea efect şi în cazurile de hipertensiune la arterioscleroşi. CIF livrează nitroglicerina în flaaeane cu soluţie (administrată în picături de zahăr) sau în tuburi cu comprimate mici (care se ţin sub limbă pînă la topire). Prin aceasta se obţine o trecere a substanţei active direct în sîngele care irigă creierul, oprirea crizei de angină făcîndu-se în cea mai mare parte reflex. Absorbţia medicamentului în sînge se face în 2 minute, iar acţiunea sa durează
20	de minute. Repetarea dozei se va face numai după 3—4 ore şi numai dacă mai este necesar. Este asociată cu cafeina (Trinitrin-cafein), sau cu papaverina (Trinitrin-papaverin), pentru
361
efectele stimulente ale cafeinei şi efectele vaso-dilatatoare ale papaverinei.
tromboflebită (boală tromboembolică), boală a sistemului venos, caracterizată prin două elemente patologice principale: tromboza şi
Trombof lebil ă. Stingă:	venă	normală;	dreapta:
venă trombozată.
embolia. Se întîlneşte mai frecvent la membrele inferioare şi la femei între 50 şi 60 de ani. Procesul începe de obicei în venele tălpii piciorului şi se întinde la venele principale ale gambei şi de aici la vena femurală şi iliacă. Datorită stazei venoase şi unei modificări a endoteliului venos într-o mică zonă, se constituie o aglutinare a trombocitelor, care formează cheagul alb, pe care se va depune fibrină şi hematii pînă la astuparea completă a venei; deasupra se va produce o coagulare masivă a sîngelui, formînd cheagul roşu. La început, cheagul nu este aderent de peretele venos, deci mai permite trecerea sîngelui (fle-botromboză), emboliile fiind posibile; mai tîrziu, cheagul devine aderent (tromboflebită), emboliile fiind mai rare. Mecanismul de producerea bolii este încă discutat. Teoria infla-matorie a fost părăsită şi de aceea termenul de flebită a fost înlocuit cu acela de tromboza. Teoria biochimică discută leziunea endotelială, staza venoasă şi modificările sîngelui circulant. Rolul principal îl are staza venoasă însoţită de modificarea timpului de coagulare. Primele semne care atrag atenţia sînt semnele generale: temperatură, creşterea pulsului, senzaţia de tensiune sau cianoză în gambă, nelinişte, teamă. La examenul local se observă cianoză şi dilataţia venelor superficiale, hiper-termie cutanată, durere vie la palpară în regiunea dorsală a gambei, edem. Cînd boala a avansat, apare edemul voluminos, care se întinde pînă la rădăcina coapsei. Evoluţia este
lungă, durează chiar luni şi ani, după vindecare mai_ persistînd tulburări de circulaţie venoasă. In primele săptămîni de boală, pericolul mare este al emboliilor pulmonare. Tratamentul profilactic are la bază lupta împotriva stazei circulatorii (tratamentul varicelor, mobilizarea precoce a bolnavilor operaţi) şi administrarea de anticoagulante la cei predispuşi: obezi, cardiaci. Tratamentul curativ urmăreşte oprirea trombozei şi profilaxia emboliilor şi a sechelelor: heparină, ligatura venei femurale superficiale.
tromboză, constituirea unui cheag (tromb) într-un vas sau într-una din cavităţile inimii. Trombozarea unei artere poate fi urmarea unui proces patologic, de pildă ateroscleroza; alteori, tromboza constituie un mecanism salvator, de oprire a hemoragiilor în cazul rănirii vaselor. In funcţie de întinderea şi volumul procesului de tromboză într-un vas se produce stîn-jenirea sau oprirea circulaţiei sîngelui în acel loc: tromboză coronariană, cauză frecventă a infarctului miocardic, tromboflebită, arterită obliterantă, ramolisment cerebral trombotic. tuberculină — vezi intradermoreacţie. tuberculostatice, substanţe chimioterapice şi antibiotice care administrate organismului bolnav de tuberculoză sau culturilor de bacili Koch în laborator împiedică multiplicarea microbilor. Ele sînt de importanţă deosebită în tratamentul bolii, pentru că oprind dezvoltarea microbilor, organismul îmbolnăvit capătă răgazul şi posibilitatea de a-şi pune în funcţie în mod eficient mecanismele de apărare şi de a învinge infecţia. Un exemplu tipic de tuberculostatic este PAS (acid para-aminosalicilic) care este utilizat de bacilul Koch pe baza asemănării chimice în locui PAB (acid paraaminobenzoic), ultimul fiind absolut necesar bacililor pentru sinteza unui element de importanţă vitală, acidul folie. Dar PAS nu le poate folosi în acest scop, astfel că procesele vitale bacteriene sînt mult încetinite. Deoarece bacilul Koch dezvoltă foarte uşor o chimiorezistenţă' (obişnuinţă) la antibioticul cel mai eficient (streptomicină), asocierea ei cu PAS şi HIiN (hidrazida acidului izonicotinic) întăreşte mult activitatea bacteriostatică şi întîrzie instalarea rezistenţei microbiene.
tuberculoză, boală contagioasă cu multiple manifestări, dintre care localizarea la nivelul aparatului respirator constituie forma ei cea mai răspîndită şi cu consecinţe deosebite pentru individ şi societate. La baza îmbolnăvirii de tuberculoză stă infecţia cu bacili Koch. Aceşti, germeni, identificaţi pentru prima dată de savantul german Robert Koch (1882), sînt nişte bacili în formă de bastonaşe, lungi de 1,5— 5 microni. Se cunosc mai multe tipuri de bacili ai tuberculozei dintre care bacilul tuberculos uman şi bovin pot infecta omul. Concepţia înapoiată după care tuberculoza ar fi o boală ereditară nu a putut rezista dovezilor evidente ale contagiozităţii bolii, la fel după cum eronată este şi concepţia care pretinde că
362
s-ar moşteni o predispoziţie, terenul care favorizează dezvoltarea ulterioară a tuberculozei. Mamele bolnave de tuberculoză nasc copii perfect sănătoşi, care dacă sînt puşi la adăpost de infecţia tuberculoasă prin scoaterea lor din mediul molipsitor, prin vaccinare sau chimioprofi-laxie rămîn sănătoşi şi se dezvoltă normal. Cauza care produce deci tuberculoza constă în pătrunderea şi înmulţirea bacililor Koch în organismul omului sănătos. La apariţia bolii, însă, mai pot contribui şi alţi factori, ca: diferite boli febrile (gripa), răceala, surmenajul, subalimentaţia, viaţa dezordonată şi orice cauze care scad puterea de rezistenţă a organismului pot înlesni apariţia ei. Principala sursă de infecţie este omul bolnav; acesta, cînd tuşeşte, răspîndeşte în jurul său un nor de picături fine, care ajung pînă la o distanţă de cîţiva metri în jurul lui. Prin picăturile de spută, bpl-navul tuberculos răspîndeşte miliarde de bacili care pot infecta direct, prin respiraţie, pe cei sănătoşi. Tot prin spută se pot împrăştia microbii în odaie şi depune pe podea, pe obiectele din jurul bolnavului de unde se răspîndesc prin praful bacilifer, rezultat din uscarea sputei care conţine bacili. Pentru a evita infecţia cu bacili Koch, persoanele tuberculoase purtătoare de microbi (bacilul Koch pozitiv în spută) trebuie să fie izolate în spital, sanatorii sau în camere separate, acasă. Este foarte important ca bolnavul să nu scuipe pe jos, ci într-o scuipătoare care conţine în ea o soluţie antiseptică de lizol (5— 10%), de sodă (2%) sau de cloramină (3—5%). Cînd tuşeşte, va ţine la gură o batistă şi se va feri de persoanele înconjurătoare. Va evita contactul cu copiii şi va avea veselă separată. Păturile, cearşafurile, pernele vor fi ţinute zilnic la soare, iar camera va fi bine aerisită. Acest tip de molipsire reprezintă calea aeriană, poarta de intrare fiind bronhiile mici sau regiunea amigdalelor. Calea digestivă constituie un alt mijloc de infectare care are loc prin consumarea laptelui nefiert şi provenit de la vite bolnave. De astă dată, bacilul Koch se localizează în intestin. Dar nu fiecare om în corpul căruia a pătruns bacilul Koch se îmbolnăveşte de tuberculoză. In schimb această întîlnire dintre bacii şi individul sănătos duce la crearea unei sensibilităţi speciale a organismului faţă de toxinele acestui bacii, la o stare de alergie (vezi alergie). Această alergie tuberculinică, care traduce de fapt apariţia în organism a unor anumite mijloace de apărare împotriva infecţiei poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul probei sau intradermo-reacţiei la tuberculină (IDRT). Dacă se inoculează sub pielea antebraţului cîteva picături dintr-o soluţie de tuberculină, care este un extras de bacili tuberculoşi omorîţi, la locul injecţiei apare după 24—48 de ore o papulă (umflătură) roşiatică, în timp ce la individul care nu a suferit infecţia tuberculoasă, locul injecţiei rămîne nemodificat. Această probă cu tuberculină permite să deosebim indivizii care au suferit o primoinfecţie tuberculoasă
de cei care nu au suferit această infecţie. O intradermoreacţie pozitivă nu înseamnă deci neapărat boală, dar înseamnă că persoana respectivă a făcut primoinfecţia tuberculoasă. Primoin-fecţia tuberculoasă se poate constata la orice vîrstă, dar de obicei se observă în prima copilărie sau la pubertate. Manifestările ei sînt de obicei discrete, din care cauză trec de cele mai multe ori neluate în seamă: subfebrilitate, pierderea poftei de mîncare, semne de bronşită banală. Uneori însă, temperatura se ridică mult, iar la nivelul gambelor apar un fel de pete roşii,infiltrate şi dureroase, care se cheamă eritem nodos. La examenul radiologie al plă-mînilor se poate observa o zonă congestivă, care se însoţeşte de prinderea unui ganglion vecin de la nivelul hilului pulmonar. Această imagine a şancrului de primă infecţie şi a ganglionilor sateliţi poartă numele de complex primar. In majoritatea cazurilor, acest complex primar evolueazăspontancătrecalcifiere, această primă infecţie tuberculoasă rămînînd prima şi ultima manifestare a contactului cu bacilul Koch. Trebuie să reţinem însă faptul că baciiul Koch poate supravieţui mereu în aceste focare astfel vindecate. Cînd condiţiile favorizante (stări de surmenaj, subalimentaţie, gripă) scad puterea de luptă a organismului, boala poate reapărea şi prezenta diverse înfăţişări clinice. Astfel, bacilul Koch tîrît de curentul sanguin poate însămînţa pleura şi da naştere la pleurezie sau peritoneul, dînd naştere la peritonită sau pericardul, dînd naştere la pericardită, sau meningele dînd naştere la meningită tuberculoasă. De asemenea, bacilul poate prinde ganglionii (tuberculoza ganglionilor sau scrofuloza), oasele şi articulaţiile (tuberculoza osteoarticu-lară), arborele urinar (tuberculoza renală) sau organele genitale (tuberculozagenitală). O manifestare gravă a acestei perioade de diseminare
o	reprezintă granulia generalizată. Infecţiile repetate cu bacilul Koch, condiţiile defavorabile de mediu ca şi factorii care scad rezistenţa organismului conduc la instalarea ftiziei sau tuberculozei pulmonare cu evoluţie cronică. Descoperirea la timp a tuberculozei este o problemă de cea mai mare importanţă, căci de precocitatea descoperirii ei depinde o vindecare rapidă şi durabilă. Mijloacele pentru a depista o tuberculoză din vreme şi pe care organizarea sănătăţii de la noi din ţară ni le pune la dispoziţie sînt: 1) Intradermoreacţia (IDR); această probă are o însemnătate deosebită la copii, la care o reacţie intensă arată de obicei o infecţie recentă. jEa permite luarea de măsuri de îngrijire a copilului cu IDR pozitivă şi descoperirea în acelaşi timp a sursei de infecţie. în ţara noastră, IDR este folosită pe scară largă pentru descoperirea tuberculozei la copii şi tineri. Această probă se practică periodic tuturor persoanelor pînă la 21 de ani.
2)	Depistarea radio logică, care este o metodă larg folosită la noi, aplicîndu-se la întreaga populaţie adultă. Microradiofotografia se practică la admiterea în facultăţi, angajări în ser-
363
viciu, căsătorie, pentru personalul didactic la început de an şcolar etc. Radiofotografia permite trierea persoanelor care prezintă modificări ale imaginii nbrmale pulmonare. Acestea vor fi apoi complet examinate în vederea precizării naturii modificărilor pulmonare semnalate de microradiofotografie. Dată fiind importanta acestui control, este în interesul fiecăruia din noi să răspundem fără întîr-ziere la prima invitaţie şi să ne prezentăm la Centrul de radiofotografie pentru controlul periodic. Tratamentul tuberculozei este complex. Trebuie însă subliniat de la început faptul că un rol deosebit îi revine profilaxiei. Aceasta se realizează în primul rînd printr-o educaţie sanitară a maselor largi care să participe conştient, alături de organele medico-sa-nitare, la combaterea bolii. Participarea la acţiunile de vaccinare, de chimioprofilaxie, la depistările microradiofotografice, la respectarea regulilor de igienă, călirea organismului, participarea la controalele medicale periodice, reprezintă numai cîteva aspecte, fără să mai vorbim de consultarea medicului ori de cîte ori se pbservă o stare de oboseală nejustificată, stări subfebrile, ori „stări gripale" care se prelungesc. Vaccinarea împotriva tuberculozei se obţine cu vaccinul B.C.G. Acest vaccin acordă organismului o stare de imunitate (rezistenţă) împotriva infecţiei tuberculoase; chiar dacă uneori, foarte rar, persoane vaccinate se mai pot îmbolnăvi de tuberculoză, ele fac o formă uşoară de boală. Sînt vaccinaţi numai cei care prezintă o IDR negativă, adică nu au prezentat
o	primoinfecţie. In ţara noastră, vaccinarea B.C.G. este obligatorie. Prima vaccinare se face în primele zile de la naştere şi se repetă la vîrsta de 2, 4, 7, 12, 17 şi 20 de ani. Tot pentru a preveni apariţia tuberculozei la unele persoane mai susceptibile de a face această boală se practică chimioprofilaxia cu hidrazidâ. Această metodă constă în administrarea de hidrazidă pe o perioadă suficient de prelungită (6 luni—1 an) casă împiedice evoluţia infecţiei tuberculoase spre boală, adică apariţia tuberculozei pulmonare. Ea se aplică la persoanele, în special copii, care trăiesc în apropierea unui bolnav de tuberculoză sau la care o IDR arată o infecţie recentă sau deosebit de activă la persoanele descoperite la microradiografie cu leziuni minime, sau în sfîrşit la foştii bolnavi de tuberculoză la care există pericolul unei recidive (stare febrilă, surmenaj). Hidra-zida, medicament bine suportat, este distribuit în mod gratuit de către dispensarul anti-tuberculos raional în dozele indicate de specialist. Tratamentul propriu-zis al bolii trebuie aaaptat bolnavului şi fazei de evoluţie a bolii. Se cunoaşte de mult valoarea curei de repaus şi a aeroterapiei. Acestea sînt obligatorii pînă la normalizarea temperaturii, dispariţia semnelor de intoxicaţie bacilară şi delimitarea leziunilor. Regimul alimentar va fi raţionat, evitîndu-se supraalimentaţia şi regimurile grase care obosesc ficatul şi provoacă
tulburări digestive. Este de preferat o alimentaţie mixtă şi variată, totalizînd 3 500—4 000 de calorii. Fructele şi legumele verzi au un rol important prin aportul de vitamine. Cura de repaus şi aeroterapie se realizează cel mai bine într-un sanatoriu. Scoaterea bolnavului din mediul familial îi îngăduie acestuia să se preocupe numai de îngrijirea lui şi îi pune, în acelaşi timp, familia la adăpost de molipsire. Desigur că sînt cazuri care, cu avizul medicului, se pot trata şi acasă. Ştiinţa medicală a descoperit în ultimul deceniu numeroase medicamente (antibiotice şi preparate chimice) şi tehnici noi cu ajutorul cărora tuberculoza, altădată atît de temută, poate fi învinsă şi bolnavii vindecaţi. De la început însă trebuie atrasă atenţia asupra faptului că tratamentul va fi indicat şi condus de medic. Dintre medicamentele noi care au acţiune tuberculostatică (împiedică acţiunea bacilului) sau bactericidă (îl distrug) şi care au dovedit mare eficacitate în tratamentul tuberculozei cităm: hidrazida acidului izonicotinic (HIN), care se prezintă sub formă de tablete (de 0,05 g), streptomicina în injecţii şi PAS (acidul paraaminosalicilic), care se administrează pe cale bucală sau în soluţii de glucoză, în perfuzie intravenoasă. Pentru ca aceste medicamente să dea rezultate ele trebuie luate timp îndelungat şi în cantităţi suficiente. De obicei se prescriu deodată
2	sau chiar 3 tuberculostatice pentru a obţine un efect mai puternic şi a împiedica instalarea rezistenţei germeni lorlatuberculostatic. Această rezistenţă se datoreşte faptului că bacilii obişnuindu-se cu medicamentul, acesta îşi pierde proprietatea de a li se mai împotrivi. Rezistenţa germenilor se dezvoltă mai ales în cazurile în care s-a aplicat un tratament neregulat, cu doze insuficiente, cu întreruperi sau pe o perioadă scurtă de timp. Uneori este nevoie să se asocieze acestor tuberculostatice şi colapsoterapia. In ce priveşte metodele chirurgicale, acestea sînt rezervate cazurilor care n-au beneficiat de metodele de tratament expuse mai înainte. Alături de toracoplastie şi de pneumotoraxul extrapleural se mai execută operaţii de exereză pulmonară care îndepărtează complet din organism un plămîn (pneumonectomie), un lob (lobectomie) sau un segment de plămîn (segmentectomie). Pe lîngă tuberculostatice, se mai pot folosi şi alte medicamente, ca: tonice, vitamine, hormoni sau calmante. Acestea colaborează la susţinerea forţelor organismului, calmează tuşea, întăresc efectul medicamentelor specifice. Bolnavul odată vindecat va trece la o perioadă de reantre-nare, care constă în eforturi gradate, de la mici plimbări şi eforturi moderate la activitate normală, dar cu orar redus (6 ore), pe o perioadă de timp. In cazuri rare este necesară chiar calificarea în altă profesiune. Pentru combaterea tuberculozei, statul nostru a alocat numai în anul 1961 suma de 521 de milioane lei, ceea ce reprezintă circa 18% din bugetul general al ocrotirii sănătăţii. Baza materială a
364
luptei antituberculoase s-a schimbat structural, fapt care iese în evidenţă prin compararea cîtor-va cifre ale anilor 1938 şi 1960. Astfel, în 1938 era un medic ftiziolog la 130 000 de locuitori pe cînd în 1960, un medic la 13 000. Numărul paturilor pentru bolnavii de tuberculoză spitale, sanatorii, preventorii) era de 5 636 pentru ca în 1960 să se ridice la 30 386. Numărul dispensarelor de tuberculoză a crescut în această perioadă de la 10 la 223 iar al serviciilor radio-fotografice de la zero la 99. Actuala legislaţie asigură bolnavilor de tuberculoză gratuitatea completă a tratamentului, concedii medicale plătite, reducerea programului de activitate la reluarea muncii, condiţii speciale la reîncadrare, pensii de invaliditate. Ajutorul familial şi îndemnizaţia de copii, ajutoarele de naştere şi lehuzie, cheltuielile pentru trimiterea copiilor şi adulţilor la odihnă, dezvoltarea construcţiilor de locuinţe şi a lucrărilor edilitare, a alimentaţiei publice etc. sînt tot atîtea exemple care arată amploarea acţiunilor pe care statul nostru le desfăşoară în interesul asigurării şi creşterii bunăstării populaţiei şi care influenţează în mod determinant şi procesul de evoluţie a tuberculozei. Proporţia cazurilor noi de îmbolnăvire scade de la 492,7 în anul 1950, la 274,5 în anul 1962 la suta de mii de locuitori iar a deceselor prin tuberculoză în aceeaşi perioadă, de la 145,7 la 34,7.
tularemie, boală infecţioasă acută a omului şi animalelor, cu fenomene caracteristice de lezare a ganglionilor limfatici periferici. Agentul patogen este un microorganism de dimensiuni mici, care trăieşte cîteva luni în apă, produse alimentare, precum şi în căpuşe. Moare repede în soluţii dezinfectante de concentraţii slabe. In condiţii naturale este o boală a rozătoarelor. La om, contaminarea se face pe cale aerogenă, digestivă, cutanată sau prin vectori (căpuşe, ţînţari, păduchi, purici, tăuni). Ea poate fi: a) profesională (la vînători, la treierat prin inhalarea prafului din stogurile infectate) ; b) de focar (prin vectori); c) în gospodării (prin şoareci bolnavi). Omul este foarte receptiv. Nu se transmite de la om la om. După evoluţie se disting următoarele forme: bubonică, abdominală, oftalmică. Incubaţia du-rează de la cîteva ore pînă la 3 săptămîni. Invazia este bruscă, cu temperatură (39—40°), cefalee, curbatură, hiperemia faringelui, vărsături, delir. Perioada de stare depinde de forma clinică a tularemiei: a) bubonică — tumefacţia ganglionilor urmată de deschiderea lor, rezul-tînd o ulceraţie, care se cicatrizează lent; b) gastro-intestinală, cu simptomatologia toxi-infecţiei alimenare severe; c) pulmonară, de tipul bronhopneuijioniei. Evoluţia, de obicei spre vindecare, cu imunitate persistentă. Tratamentul se face cu antibiotice şi vaccinoterapie. Profilaxia constă în depistarea şi lichidarea focarelor de tularemie, distrugerea rozătoarelor, a insectelor, căpuşelor. Interzicerea scăldatului în zonele infectate, a consumului apelor infec-
tate, vaccinarea cu vaccin viu în focare. Internarea bolnavului în spital este obligatorie.
turbare, boală infecţioasă acută a omului şi animalelor, caracterizată prin lezarea sistemului nervos central. Este cunoscută din antichitate. Rolul hotărîtor în studiul naturii acestei boli l-a avut L.Pasteur. Un mare aport în cercetarea turbării l-au adus lucrările savantului rus N.F. Gamaleea, ale savantului italian A. Negri şi ale savantului romîn V. Babeş. Agentul patogen al turbării este un virus fi 1-trabil; se distruge la temperatură ridicată, dar rezistă timp îndelungat la frig. Virusul se localizează în sistemul nervos central şi se elimină prin saliva animalului turbat. Animalele turbate (cîinii, lupii, şacalii, vulpile, iar în America de Sud şi liliecii) pot transmite infecţia prin muşcătură altor animale şi omului. Sînt sensibile faţă de turbare toate animalele cu sîngele cald, inclusiv păsările. După datele statistice dintr-un număr de ţări, aproape 90% dintre persoanele care au urmat tratament antirabic au fost muşcate de cîini, 6—7% de pisici şi numai 2—3% de alte animale. Prin urmare, principalul pericol în tratarea turbării rămîne cîinele. îmbolnăvirile de turbare în masă printre animale pot apărea în orice anotimp. La cîini, după perioada de incubaţie (stadiul asimptomatic), în 3—6 săptămîni apar semnele caracteristice: animalul devine agitat, nu mai mănîncă. Urmează o perioadă de excitaţie, cu accese de convulsii; cîinii înghit obiecte necomestibile (beţe, cîrpe etc.), muşcă, nu beau apă. Lătratul devine răguşit şi din gură se scurge saliva. In această perioadă de boală, cîinii sînt foarte agresivi (deci foarte periculoşi). In ultimul stadiu al bolii încep paraliziile. Virusul turbării se găseşte în salivă, cu cîteva zile înainte de apariţia semnelor de boală. Moartea animalului survine în ziua a 5-a—a
7-a	de la începutul bolii. Turbarea se transmite omului, atît prin muşcătura unui animal bolnav, cît şi prin saliva acestuia, dacă ajunge pe pielea lezată sau pe mucoasa ochiului, a nasului, a buzelor. Nu orice muşcătură de animal turbat duce la infectarea omului; aceasta depinde de numărul muşcăturilor, dispoziţia lor (pe părţile descoperite ale corpului sau prin haină), cantitatea de virus introdus în timpul muşcăturii. Muşcăturile cele mai periculoase sînt în regiunea capului şi a mîinilor. La om, incubaţia durează în medie 40—50 de zile; sînt descrise perioade de incubaţie şi de
8—	9 zile, cînd muşcătura s-a produs în apropiere de sistemul nervos central (la cap, faţă, membrele superioare), cît şi de un an. Cam la
1	— 2 zile înainte de a se termina incubaţia încep dureri la locul muşcăturii, hiperexcitabilitate,. somn agitat cu coşmaruri, senzaţie de frică. Apoi, după o uşoară ridicare a temperaturii (cu 0,5—2°), survin o iritabilitate excesivă, tahicardie, tulburări de respiraţie. O excitaţ-ie cît de mică emotivă, vizuală, o adiere de vînt (aerofobie), un jet de apă şi altele pot declanşa convulsii generalizate. Este caracteristică greu-
365
tatea la înghiţirea lichidelor din cauza spasmelor chinuitoare ale muşchilor faringelui; de aici, al doilea semn al bolii (hidrofobia). Starea psihică a bolnavului este profund alterată, e] delirează, are halucinaţii şi accese de furie. Intre accese, este conştient. Perioada de excitaţie durează 2—3 zile, fiind urmată de perioada paraliziilor (ale muşchilor extremităţilor, ai feţei, limbii, muşchilor respiratori). Boala nu durează de obicei mai mult de 5—6 zile. Bolnavii sînt internaţi obligatoriu şi sînt puşi într-o rezervă separată. Nu există nici o metodă de tratament al bolii declarate, îngrijirea bolnavului constă doar în uşurarea suferinţelor lui. Profilaxia constă în măsurile îndreptate spre distrugerea izvorului de infecţie şi în prevenirea bolii la omul muşcat sau venit în contact cu saliva animalului bolnav. Măsurile de prim ordin cuprind reducerea numărului cîinilor excedentari, prinderea şi distrugerea cîinilor vagabonzi şi a pisicilor, izolarea (pentru 14 zile) şi examenul veterinar al cîinilor şi al altor animale care au muşcat omul. Sînt obligatorii vaccinarea cîinilor din gospodării, distrugerea lupilor. Aplicarea strictă a acestor măsuri profilactice a dus la lichidarea turbării într-o serie de ţări. Unui om muşcat
i	se va acorda ajutorul medical de urgenţă. Locul muşcăturii se dezinfectează şi se pansează în timpul cel mai scurt, pentru a se distruge pe cît posibil virusul. Urmează apoi prezentarea la centrul antirabic pentru vaccinare (prima vaccinare antirabică a fost făcută de L. Pasteur în iulie 1885). Vaccinarea este obligatorie ori de cîte ori un om este muşcat de un animal, chiar dacă muşcătura este făcută prin haină, sau chiar fără muşcătură dacă saliva animalului a atins pielea. Dacă peste 2 săptămîni după muşcătură animalul ţinut sub observaţie a rămas sănătos, vaccinarea omului muşcat se întrerupe. Injecţiile cu vaccin se fac subcutanat în abdo-
men, de mai multe ori şi zilnic, după schema fiecărui caz în parte, fixată de medic. Durata vaccinării poate varia între 2 săptămîni şi
2	luni. Deoarece imunitatea în vaccinarea antirabică survine numai peste 2—3 săptămîni de la prima injecţie, vaccinarea trebuie să înceapă cît mai repede. Imunitatea durează aproape o jumătate de an. Alcoolul este strict interzis (timp de 6 luni) persoanelor vaccinate; de asemenea, trebuie să se evite surmenajul, răceala sau supraîncălzirea corpului. Persoanele care prezintă semne de boală nu se vaccinează. Experienţa îndelungată a centrelor anti-rabice din lumea întreagă demonstrează că vaccinarea antirabică a oamenilor muşcaţi de animale turbate şi-a dovedit din plin eficienta.
turgor, starea de consistenţă şi elasticitate a pielii şi ţesutului subcutanat, la organismul sănătos. La copii, în special în cursul tulburărilor de nutriţie, sau la persoanele bolnave, slăbite, pielea îşi pierde elasticitatea şi consistenţa ei normală, putînd fi apucată între degete şi rămînînd cutată întocmai ca o cută de cearşaf, fără a-şi reveni imediat după ce luăm degetele. Examenul turgorului dă informaţii indirecte privind starea de nutriţie generală a organismului.
tuse convulsivă (tuse măgărească), boală infecto-contagioasă acută epidemică, în special a copiilor, caracterizată prin catar al căilor respiratorii şi cvinte de tuse spasmodică. Agentul tusei convulsive este bacilul Bordet-Gengou. Sursa principală o constituie bolnavul cu o formă clinică tipică sau frustă de tuse convulsivă. Transmiterea este aerogenă, în perioada cata-rală, cînd simptomatologia clinică nu permite recunoaşterea bolii. Contaminarea are loc în apropierea imediată a bolnavului, pentru că germenul tusei convulsive este puţin rezistent în mediul extern. Contagiozitatea este mare în prima perioadă a bolii (75%), pentru ca să scadă treptat o dată cu instalarea cvintelor de tuse, aşa încît după trei săptămîni de la începutul lor, bolnavii să nu mai fie conta-gioşi decît în proporţie de 20—45%. Starea de purtător sănătos nu este cunoscută. Imunitatea este durabilă, pentru întreaga viaţă. Incubaţia durează 2—15 zile, pînă la cel mult 21 de zile; este asimptomatică. Invazia durează de la cîteva zile pînă la 2 săptămîni. Debutul
366
este insidios, cu o creştere moderată a temperaturii (simulînd o răceală), strănut, traheo-bronşită, tuse uscată, uneori catar conjunctival şi congestie a mucoasei faringiene. Alteori, poate începe ca o laringita trecătoare, sau ca o bronşită acută (raluri bronşice). Tuşea se accentuează ulterior şi în special noaptea devine penibilă, obositoare. Se instalează o stare de indispoziţie, inapetenţă, edemaţierea feţei, uneori vărsături alimentare la sfîrşitul accesului de tuse. Perioada de stare este caracterizată prin accese de tuse spasmodică (cvinte). Cvinta de tuse se compune din trei simptome: tuse, repriză, expectoraţie. începe subit sau dupa o scurtă senzaţie de iritaţie în gît. Copiii mai mici părăsesc jocul, se retrag sau aleargă speriaţi la mamă. Dacă sînt în pat se ridică, se agaţă de marginile patului sau de hainele părinţilor. Tuşea constă în cîteva reprize de tuse (5 - 10) care se succed fără întrerupere; urmează apoi o inspiraţie, care (datorită contracţiei glotei) are un sunet şuerător caracteristic, după care accesul continuă sub forma unor noi puseuri de tuse ce se succed rapid. In timpul cvintei, aspectul bolnavului este ■caracteristic: faţa se congestionează sau chiar se învineţeşte, apar lacrimi în ochi, venele gîtului şi ale feţei se umflă, limba, cu vîrful îndoit în sus, este proiectată în afara gurii. Cvinta se termină cu eliminarea unei spute vîscoase, aderente, sticloase; la copiii mici se produc uneori vărsături alimentare. Temperatura este de obicei normală sau uşor crescută. Copiii devin adinamici şi în cazurile grave apatici. Se observăjnsomnii şi uneori întunecarea cunoştinţei. In intervalele dintre cvin-tele de tuse, copiii au o comportare pe deplin satisfăcătoare, se joacă, au poftă de mîncare. Cauzele care pot provoca crizele de tuse sînt: •efortul, ingestia de alimente, emoţiile, iritaţiile respiratorii prin praf, fumul de ţigară, pîinea uscată, sau de multe ori o simplă înghiţitură de apă rece. Numărul cvintelor diferă după gravitatea bolii. In formele obişnuite sînt 10— 15 cvinte în 24 de ore şi în cele severe 50—60 de cvinte în 24 de ore. Perioada convulsivă durează între 2 şi 8 săptămîni. Treptat, tuşea devine mai slabă ca intensitate şi cvin-tele se răresc. Perioada de rezoluţie (declin) începe din momentul în care tuşea îşi pierde
caracterul spasmodic, numărul acceselor scad, bolnavul expectorează mai uşor, este mai vioi, doarme mai bine, vărsăturile dispar. /n convalescenţă apariţia oricărei boli infecţioase aerogene reproduce tuşea cvintoasă. Accidente : ulceraţie sublinguală, vărsături, hemoragii (subconjunctivale, retiniene, palpebrale, nazale, cutanate, meningiene), emisiuni involuntare de urină şi fecale, prolaps rectal, hernie (inghinală, ombilicală), emfizem pulmonar, pneumotorax. Complicaţii: febra, în perioada de stare, anunţă complicaţii care pot fi rinite, rinofaringite, laringite, laringospasm, bronşită, bronhopneumonie (acută, subacută, trenantă, supraacută), encefalite. Recidivele sînt rare. Tratament: regimul la pat este indicat în prima fază a bolii şi numai în caz d^febră şi complicaţii. Camera bolnavului trebuie să fie bine aerisită. Aerul rece, proaspăt, are efect favorabil; cvintele devin mai rare, copilul se calmează şi adoarme. Vara va sta afară cea mai mare parte a zilei, iar iarna, 4 -5 ore. Adulţii trebuie să se ocupe mai mult de copiii bolnavi pentru a le îndrepta atenţia asupra altor lucruri, în acest fel obţinîndu-se rărirea acceselor de tuse. Hrana va fi cît mai bogată în calorii, întrucît vărsăturile epuizează organismul. Alimentaţia bolnavului nu trebuie să fie deosebită de cea a copilului sănătos. La sugari este de preferat alimentaţia la sîn. '1 ratamentul medicamentos constă mai mult în administrarea de tonice. Numai complicaţiile se tratează cu antibiotice (cloramfenicol, streptomicină, hidrazidă). Fiind o boală contagioasă din grupa B, copilul va fi internat facultativ în spitalul de boli contagioase, numai cînd este mic şi are complicaţii. Profilaxie: contacţii vor fi izolaţi pînă la 21 de zile. Bolnavii vor fi izolaţi la domiciliu timp de 21 de zile. Dezinfecţia se face cu metode cunoscute. Cazurile de boală trebuie anunţate circumscripţiei sanitare. Vaccinarea cu vaccin antipertusis dă rezultate bune.
367
turbă, amestec format din părţi de plante, mai mult sau mai puţin descompuse, şi care sînt bogate în carbon. Nămolul de turbă, bogat în principii organice şi anorganice, este mult folosit în terapeutică şi se găseşte în ţara noastră la Vatra Dornei, Borsec, Geoagiu, 1 Mai Someşeni etc.
turism, excelentă formă de odihnă activă, reprezentînd unul din cele mai inteligente moduri de a petrece sfîrşitul de săptămînă şi concediul de odihnă. Turismul oferă corpului un minunat prilej de a se căli, prin acţiunea binefăcătoare a factorilor naturali ai mediului extern, îmbinată cu mişcarea. La noi în ţară, turismul a luat o extindere considerabilă în ultimii ani şi se dezvoltă necontenit, ca o expresie a grijii statului nostru pentru sănătatea oamenilor muncii. Cei ce doresc să facă o excursie trebuie să nu uite că pregătirea cu grijă a acesteia este primul element care condiţionează succesul. Mai întîi trebuie bine ales traseul, potrivit cu vîrsta şi posibilităţile organismului, mai ales cînd lipseşte antrenamentul. încălţămintea trebuie să fie purtată (este periculos să pornim cu încălţăminte nouă la drum lung) şi controlată riguros, să nu aibă cuie. Sacul va fi confecţionat dintr-un material impermeabil şi va avea curelele destul de late, ca să nu taie umerii. în sac nu se pune. decît ceea ce este strict necesar, fără nimic de prisos, fiindcă la drum lung fiecare gram în plus purtat în spinare contează. Nu se recomandă ca greutatea sacului să depăşească 16—20 kg la bărbat şi 8—12 kg la femeie. A nu uita: pelerina de ploaie (oricît de frumoasă promite că va fi vremea), acul şi aţa, cîteva antinevralgice şi ceea ce este necesar pentru aplicarea unui pansament curat. A nu uita, de asemenea, o pălăriuţă şi ochelarii coloraţi, cînd urmează a se merge mult timp în plin soare. Ca principii de alimentaţie: mai bine mai des şi cîte puţin, de cît mult o dată. Mare atenţie: nici o picătură de alcool la drum. Alcoolul nu dă putere, ci dimpotrivă fură din puteriîe drumeţului, făcîndu-1 să obosească mai repede, să suporte mai greu frigul şi intemperiile. Ar fi bine să se reducă şi fumatul în timpul excursiei. Nu se recomandă a pune în sac nimic din cele ce se găsesc la cabane, banii fiind mai uşor de transportat. Hrana caldă de la cabană este mai sănătoasă decît conserva din sac, care pe deasupra a mai fost şi dusă în spinare. Ca alimente de luat la drum, cele mai bune sînt ciocolata, zahărul cubic şi biscuiţii, care sînt uşori şi ajută la remontarea forţelor pe parcurs, în caz de nevoie. La locurile de popas, este necesar să se acorde corpului odihna şi raţia de somn la care are dreptul. Cei cărora le place să întîrzie noaptea, la cabană, în jurul sticlelor cu vin, nu mai pot pretinde că sînt adevăraţi turişti.
tuşeu, explorare digitală a unor organe cavi-tare care nu pot fi examinate cu ochiul liber. Tuşeul poate fi completat prin palpare cu mîna rămasă liberă, astfel încît părţile mai uşor
deplasabile să fie cît mai mult apropiate de degetul explorator. Exemple: a) Tuşeul redai se efectuează, bolnavul fiind aşezat în poziţie genu-pectorală (în genunchi şi sprijinit în mîini). Palparea se execută de către medic cu degetul arătător protejat de o mănuşă de cauciuc, unsă cu vaselină sau glicerină, cercetînd mucoasa rectală (supleţe, temperatură, mobilitate, eventuale neregularităţi) şi proeminenţa prostatei bărbaţilor în rect (volum, formă, consistenţă, sensibilitate). Este un mijloc de investigaţie util precizării diagnosticului unor boli, ca : hemoroizi interni, adenom de prostată) cancer rectal etc. Atunci cînd explorarea digitală a rectului dă date insuficiente, este necesar să se treacă la o explorare mai eficientă: rectoscopia, executată cu aparate special construite în acest scop, cu sisteme optice de viziune directă şi cu posibilităţi de fotografiere şi filmare a imaginilor, b) Tuşeul vaginal la femei se execută tot de către medic. Este completat cu palparea abdomenului (tact vagino-abdominal) pentru a uşura palparea anumitor organe cu degetele exploratoare. Scopul acestei examinări este de a explora mucoasa vaginală, dimensiunile vaginului, colul uterin, uterul, precum şi regiunile învecinate, pînă la reperele osoase abordabile cu mîna (pelvimetria internă la femeile însărcinate). Se efectuează pentru diagnosticul diferitelor afecţiuni genitale ale femeii (malformaţii congenitale, anexite, cancerul uterin) şi la gravide, precizarea diagnosticului de sarcină şi evoluţia ei. Este extrem de util de practicat periodic în special la femeile trecute de 40 de ani, chiar dacă aparent nu acuză suferinţe ale sferei genitale pentru descoperirea cît mai precoce a cancerului, în vederea unui tratament eficace.
Tuşnad, staţiune balneo-climaterică, situată la o altitudine de 650 m, pe malul stîng al Oltului şi străjuită de masivul Harghita. Climatul staţiunii este subalpin, reconfortant, ferit de vînturi. Staţiunea posedă izvoare minerale alcaline, carbogazoase sărate şi feru-ginoase care sînt folosite în cura externă — în boli ale aparatului locomotor, circulator, genital feminin, în astenie, debilitate, iar în cura internă — în boli digestive, urinare, anemie, cloroză. In staţiune se află şi o mofetă care degajează bioxid de carbon liber şi care este folosită în boli circulatorii, reumatismale, de piele, de femei. Din staţiune se pot face excursii la Stîncă Şoimilor, Stîncă Turnurilor, Lacul Sf. Ana, muntele Puciosul etc.
tutun, plantă toxică cultivată azi pe suprafeţe întinse ale globului. Frunzele acestei plante sînt utilizate de milioane de consumatori în ţigarete sau sub forma ţigărilor de foi şi a tutunului de pipă. Tutunul exercită acţiunea sa vătămătoare prin alcaloidul numit nicotină, care este un toxic deosebit de puternic. Intoxicaţia cronică cu tutun poartă numele de tabagism, fiind extrem de răspîndită în întreaga lume. Nicotină influenţează în sens negativ
toate funcţiile vitale, toate organele, sistemele şi aparatele. Abuzul de tutun duce cu timpul la tulburarea funcţiilor digestive, respiratorii, circulatorii şi nervoase, făcînd să scadă capacitatea de muncă, memoria, puterea de concentrare, apetitul sexual. Cercetările ultimilor
Tuş na d
ani au ‘dovedit în mod indiscutabil legătura directă care există între răspîndirea tot mai largă a fumatului şi creşterea numărului de cazuri de cancer bronhopulmonar în întreaga lume. Deşi mulţi fumători afirmă că abandonarea fumatului ar depăşi puterea voinţei
omului, faptele atestă că în cazurile cînd medicul recomandă unui bolnav să renunţe radical şi definitiv la ţigări, deoarece altfefc şi-ar primejdui viaţa, lăsatul de fumat reuşeşte totdeauna. Din moment ce este posibil,, de ce să nu fie lăsat fumatul mai din vreme-
Instalatii de balneofizioterapie la Tuşnad.
pentru a preîntîmpina un moment neplăcut ca cel menţionat mai sus? Lăsatul de fumat nu aduce nici un rău organismului şi reprezintă în toate cazurile un cîştig pentru sănătate, cîştig care se poate cifra la cîţiva ani buni de viaţă în plus. *
(esut, formă de organizare a materiei vii, alcătuită din mai multe celule de acelaşi fel, care au origine şi dezvoltare asemănătoare şi o funcţie similară. Ţesuturile se împart în: a) ţesut epiteliai, cu rol de acoperire a suprafeţei corpului sau a cavităţii unor organe (tub digestiv, căi respiratorii). Ţesuturile epiteliale sînt formate dintr-unul sau mai multe straturi de celule (epiteliu stratificat). Ca funcţie, unele epitelii au rol de apărare şi protecţie (pielea, epiteliul traheei şi bronhiilor). Altele au rol predominant în absorbţie, cum este epiteliul intestinului subţire. Alte epitelii conţin numeroase glande secretoare, care secretă diferite sucuri (salivă, suc gastric); b) sîngele şi limfa, ţesuturi cu caracter fluid, spre deosebire de toate celelalte tesuturi care sînt solide (vezi sînge); c) ţesuturi de susţinere şi legătură; ţesutul conjunctiv, răspîn-dit printre toate organele, este alcătuit din diverse» tipuri de celule conjunctive şi o substanţă intercelulară, bogată în fibre colagene, elastice etc. (ţesut elastic sau ţesut fibros). Uneori, celulele conjunctive au un caracter special, putînd îngloba grăsimile (ţesut gras sau adipos). Unele dintre celulele ţesutului conjunctiv sînt mobile, putînd migra către locurile în care apar corpi străini, infecţii etc. O altă formă de ţesut conjunctiv este ţesutul cartilaginos, format din celule speciale (con-drocite), dispuse într-o substanţă intercelulară numită condrină. Ţesutul cartilaginos acoperă capetele osoase din articulaţii şi poate contribui la regenerarea osului. Ţesutul osos are o substanţă intercelulară numită oseină, îmbibată în săruri de calciu care îi dau o rezistenţă deosebită. Ţesutul osos este dispus sub formă de lamele concentrice, ca foile de ceapă, în jurul unor canale minuscule (canalele Havers) sau în jurul unor cavităţi mai mari fiind numit atunci ţesut osos spongios); d) ţesut muscular, din care sînt formaţi muşchii (vezi muşchi); e) ţesut nervos, format din neuroni şi nevroglii (vezi neuron). Aceste
tipuri principale de ţesuturi prezintă particularităţi structurale legate de funcţia fiecărui organ în parte, fiind îmbinate între ele în proporţii diferite în fiecare organ al corpului, în cazul distrugerii unor ţesuturi (arsuri de piele) pot fi transplantate ţesuturi similare dintr-o altă regiune sănătoasă care prinzîn-du-se pe locul transplantat pot regenera ţesutul distrus. Asemenea transplante de ţesuturi poartă numele de grefe tisulare. Savantul sovietic Filatov a demonstrat că dintr-o serie de ţesuturi, după o preparare specială, pot fi extrase substanţe cu caracter stimulant pentru organism în general, dacă sînt injectate, sau cu rol stimulant pentru ţesuturile din jur (de exemplu, cornee) în cazul în care este transplantat un fragment de ţesut special preparat. Tratamentul cu ţesuturi conservate este, aşadar, unul dintre mijloacele de care dispune terapeutica modernă.
ţigări antiastmatice, preparate farmaceutice care imită ţigările, însă au o bună acţiune de calmare a crizelor de astm prin drogurile vegetale pe care le conţin. Sînt preparate din amestec de foi de beladonă, hiosciam şi stra-moniu, la care se adaugă nitrat de sodiu, pentru a uşura arderea. Se aprind şi se fumează ca şi ţigările obişnuite, fumul inhalat avînd proprietăţi farmacodinamice (relaxează musculatura netedă a bronhiilor atunci cînd este cuprinsă de spasm, ca în cazul crizelor de astm pulmonar). Pot fi fumate şi între crize, pentru a le preveni. Se întrebuinţează numai de către bolnavi (cei ce ştiu să fumeze) şi se păstrează ferite de umezeală sau uscăciune prea mare.
{înfar, insectă făcînd parte dintr-un ordin care cuprinde peste 20 de mii de specii. Ţîn-ţarii îşi depun ouăle în ape stătătoare, uneori foarte mici (băltoace). Din ou ies larvele care trăiesc în apă, pe pămînt umed, în ţesăturile plantelor. Peste cîtva timp, larvele se transformă în pupe, din care ies apoi ţîn-ţarii adulţi. Aceştia au corpul subţire şi aripile
370
lungi. Numai femela se hrăneşte cu sînge de om sau animale; masculul se hrăneşte cu sucuri vegetale (nectari). Unele specii de {întări trăiesc în contact strîns cu omul. Anumite specii sînt active ziua, altele atacă omul seara sau noaptea. In timpul înţepăturii, limfa ţînţarului ajunge pe piele, provocînd mîncărime, iritaţie şi formarea unor plăci urticariene. Tînţarii sînt dăunători nu numai datorită însuşirilor toxice ale limfei lor, care pătrunde în organism în momentul înţepăturii, ci şi prin faptul că unele specii sînt vectori (transmiţători) de agenţi ai unor boli (friguri galbene, encefalita japoneză şi în special malaria). Ţînţarul transportor al malariei
(anofel), spre deosebire de ţînţarul obişnuit, are poziţia corpului pronunţat oblică, pe aceeaşi linie cu trompa atunci cînd se aşază pe perete. Pentru a împiedica înmulţirea ţînţarilor, trebuie să-i distrugem pe cei care iernează în încăperi locuite şi nelocuite, şter-gînd pereţii, afumînd încăperile cu fum sau pulverizîndu-le cu hexacloran; încăperile locuite se pulverizează cu DDT sau preparate de piretru. Larvele se distrug prin acoperirea apei cu un strat subţire de păcură sau prin pulverizarea suprafeţei apei cu insecticide remanente (DDT, hexacloran). Pentru a feri locuinţele de ţînţari trebuie să se acopere ferestrele cu plase şi să se închidă bine uşile.
ulcer, (boală ulceroasă), boală caracterizată printr-o inflamaţie a mucoasei stomacului şi duodenului (gastro-duodenită ulceroasă) care poate duce la constituirea unei leziuni (ulceraţia), de formă rotundă sau ovală, de dimensiuni variind de la 0,5 la 4 cm, avînd tendinţa de pătrundere în profunzime. Ulcerul gastric sau duodenal este o boală a adulţilor, între 20 şi 50 de ani; s-a constatat că aproape 10% din întreaga populaţie a globului suferă de această boală. Intre cauzele bolii menţionăm abaterile dietetice îndelungate, surmenajul, tensiunea psihică, inflamaţiile locale, infecţiile nazo-faringiene, factorii endocrini. Aceste condiţii duc la o creştere a secreţiei gastrice de acid clorhidric şi pepsină, cu scăderea secreţiei de mucus capabil să apere mucoasa gastro-duodenală împotriva iritaţiilor. Boala ulceroasă, în forma ei obişnuită, se manifestă cu unele simptome destul de caracteristice pentru a putea fi uşor recunoscută. Durerea pe stomacul gol, foamea dureroasă, durerea tîrzie la 2-4 ore după masă şi durerea în timpul nopţii, liniştirea durerii prin administrarea de medicamente alcaline, cum ar fi bicarbonatul de sodiu, sînt caracteristice pentru ulcer. Alt semn timpuriu al bolii ulceroase este periodicitatea, adică gruparea
durerilor şi a celorlalte manifestări ale bolii, ca: arsuri, rîgîieli, regurgitaţii acide, consti-paţie, pe o perioadă de mai multe zile sau săptămîni, primăvara sau toamna. Aceste perioade dureroase sînt separate de epoci cînd bolnavul nu acuză nici o suferinţă, indiferent de regimul alimentar. De multe ori însă simptomele unui ulcer nu sînt atît de clare. Se mai recurge la examene complementare, ca de pildă analiza chimismului gastric, care arată aproape de regulă hipersecrefie şi hiperacidiiate. La examenul radiologie, ulcerul apare sub forma unei nişe. Acest aspect este dat de pătrunderea substanţei de contrast (bariul) în interiorul ulceraţiei. Alteori se constată semne indirecte care traduc suferinţa organului într-o anumită porţiune; aceste semne sînt mai greu de interpretat. Evoluţia bolii este cronică; perioadele de linişte se pot prelungi ani de zile, uneori pînă la vindecare. Alteori însă se pot ivi complicaţii: perforaţie, stenoză sau hemoragii ulceroase, care constituie indicaţii riguroase pentru intervenţia chirurgicală. Tratamentul bolii ulceroase necomplicate are o recomandare profilactică privind respectarea unei igiene alimentare şi cruţarea sistemului nervos; mese la ore regulate, evitarea alimentelor iritante, viaţă
De la stîngă la dreapta-, mucoasă gastrică normală; hipertrofia mucoasei (gastrită); ulcer gastric; ulcer
gastric maligni2at (cancer)
372
ordonată în aşa fel ca perioadele de muncă să alterneze cu odihna, crearea unui mediu de viafă şi de muncă adecvat, alături de ore rezervate relaxării (lecturi, spectacole, sport, plimbări în aer liber). Tratamentul în criză constă în repaus la pat, cel puţin trei săptămîni şi regim alimentar. Regimul cuprinde şi el cîteva reguli: se dau alimente uşor tolerate de stomac şi se evită alimentele iritante, cele care impun un efort de fărîmitare din partea stomacului sau care stimulează secreţia lui acidă, ca de pildă: grăsimi prăjite, condimente, legume şi fructe crude, supe şi extracte de carne, rîntaşuri, alcool. Prînzurile vor fi dese şi mici, urmărindu-se ca stomacul să nu rămînă niciodată gol. Fumatul este suprimat. Cu privire la tratamentul medicamentos, care cuprinde sute de preparate, cele mai eficace s-au dovedit: alcalinele, nu însă singure, ci asociate în formule speciale (Calmogastrin, Pangastrin, Rother), pansamentele gastrice (bismut şi caolin), antispasticele (Papaverină, Scobutil, Probantin). Tratamentul hidromineral este foarte util, mai ales prin scoaterea bolnavului din mediul de viată obişnuit, repaus şi regim dietetic. Staţiunile de cură sînt: Slănic, Sîngeorz.
ulcerul gambei, dermatoză apărînd la gambe, în general la persoane suferind de tulburări de circulaţie (varice, periflebite, arterite), caracterizată prin formarea unei plăgi cu tendinţă foarte redusă la vindecare. Ulceraţia este adîncă, cu marginile tari şi secretă un lichid clar, amestecat uneori cu sînge sau cu puroi în cazul unei suprainfectări cu microbi banali (stafilococi etc.). în această din urmă situaţie, pielea dimprejur se roşeşte, rana devine mai dureroasă ca înainte şi are tendinţa să se mărească. Tratamentul ulcerelor de gambă este de lungă durată. Reuşita este condiţionată de vindecarea tulburărilor circulatorii care favorizează persistenta ulceraţiei. Se recomandă ca aceşti bolnavi să poarte un ciorap elastic şi să menţină cît mai mult timp piciorul bolnav în stare de repaus, ridicat puţin deasupra poziţiei orizontale. Mersul nu dăunează atît, cît statul pe loc în picioare, cînd circulaţia în membrele inferioare este mult îngreunată.
ultrasonoterapie, aplicarea ultrasunetului în scopuri curative. Din punct de vedere fizic ultrasunetul are exact aceeaşi natură ca şi sunetul, care se poate însă auzi. Este vorba despre oscilaţiile mecanice ale particulelor unui mediu elastic (aer, apă, metal etc.) cu frecvenţa de la 450 000 pînă la 8 milioane pe secundă care nu pot fi recepţionate de urechea umană. în scopuri medicale se folosesc de cele mai multe ori frecvenţele de 800 000 — 1 milion oscilaţii pe secundă. La o astfel de frecvenţă oscilaţiile ultrasonice nu pot străbate nici chiar straturile cele mai subţiri de aer. De aceea la efectuarea procedurilor curative între suprafaţa activă a „capului de tratament" şi corpul pacientului trebuie să
existe un anumit mediu intermediar lipsit de aer — ulei mineral, apă. în caz de acţionare asupra unor porţiuni mici ale corpului, acestea se ung cu ulei de vaselină şi apoi pe ele se apasă strîns suprafaţa activă a „capului" aparatului care se menţine în poziţie fixă. în cazul cînd se acţionează asupra unor suprafeţe mari, „capul de tratament" se deplasează încet prin mişcări alunecătoare pe suprafaţa pielii unsă cu ulei. Cînd ultrasunetele trebuie aplicate pe articulaţii mici sau porţiunile neregulate ale mîinilor sau picioarelor, ca mediu intermediar se foloseşte apa. Terapia cu razele ultrasonice se aplică în diversele afecţiuni inflamatorii ale articulaţiilor, în radiculite, leziuni traumatice ale ligamentelor şi muşchilor.
î ultraviolete, radiaţii denumite încă şi chimice, din cauza puternicii lor acţiuni asupra ţesuturilor. Ele sînt electromagnetice cu o lungime de undă mai mică decît cea a razelor
Şedinţă de ultraviolete la Spitalul de copii ..Emilia Irsa“.
luminoase, fiind situate între 393 şi 100 miiin de micron (1 micron = 1 miime de mm). In producerea acestor raze se folosesc pentru necesităţile terapeutice mai ales lămpile cu mercur metalic sau cu vapori de mercur, care sînt confecţionate din cuarţ şi nu din sticlă (ce nu lasă să treacă razele ultraviolete). Acţiunea ultravioletelor asupra organismului este foarte complexă. Cele mai importante
373
efecte ale aplicării razelor ultraviolete sînt eritemato-pigmentogeneza, folosită şi în terapeutică, şi transformarea ergosterinelor în vitamina D.
unde ultrascurte, unde-de foarte înaltă frecvenţă folosite în terapeutică. Principiul acestei metode de tratament constă în faptul că o anumită parte a corpului pacientului se expune într-un cîmp electric între 2 plăci metalice izolate, care se conectează la o sursă de curent alternativ cu frecvenţă de circa 40 de milioane
Tratament cu ultrascurte.
oscilaţii pe secundă. în mecanismul de acţiune a terapiei cu raze ultrascurte asupra organismului, cele mai importante fenomene sînt procesele oscilatorii, aşa-zisul efectul oscilant. Tocmai prin aceasta se explică eficacitatea lor în degerături, afecţiuni inflamatoare acute, inclusiv cele purulente (furuncule, hidroadenite, mastite şi altele), pentru al căror tratament de obicei nu se pot aplica alte metode electro-terapeutice. Terapia cu raze ultrascurte dă rezultate bune şi în formele incipiente ale endarteritei obliterante. Ele au şi un efect anestezic pronunţat: această însuşire se foloseşte la tratamentul afecţiunilor creierului şi măduvei. Terapia cu aceste raze este eficientă şi în tratamentul guturaiului, inflamaţiilor cavităţilor sinuzale ale nasului, bolilor inflamatoare ale urechii etc. Razele ultrascurte au avantajul că se pot aplica şi prin haine, bandaje de tifon şi gips, deoarece cîmpul electric trece prin acestea precum şi direct pe rănile deschise şi ulcere. Pentru obţinerea cîmpului electric de foarte înaltă frecvenţă se folosesc generatoare cu tuburi electronice. Acţiunea se dozează după senzaţiile subiective ale pacientului, după gradul de iluminare a lămpii de neon şi după indicaţiile aparatelor de pe tabloul de comandă.
unit dentar, aparat format dintr-un motor electric de şlefuit, la care se adaugă o serie de anexe, care creează condiţii optime pentru a putea executa un tratament corect stomato-
374
logic. Unitul conţine o scuipătoare cu aspirator	de	salivă, pompe cu aer	comprimat,
cauter	electric, o lampă	scialitică,	un reflector
bucal.	Se	mai adaugă	şi o măsuţă pentru
instrumentele curente, precum şi un fotoliu dublu telescopat. Pînă nu de mult, asemenea aparate perfecţionate se obţineau din import. In prezent, ca urmare a industrializării socialiste în ţara noastră se fabrică şi unituri dentare „Dentior", la Fabrica I.O. R. Aceste unituri dentare moderne au turaţii mari de turbină. Astfel	de	instalaţii se	introduc	în tot mai
multe servicii de stomatologie, pentru ca randamentul de lucru să fie optim şi asistenţa stomatologică de masă să fie de calitate.
untură de peşte (ulei), grăsime uleioasă extrasă mai ales din ficatul de morun, cu un conţinut foarte bogat în vitaminele A şi D2. Se utilizează pentru prevenirea rahitismului la copiii trecuţi de un an sau pentru completarea nevoilor de vitamină D necesare creşterii osoase şi perioadei de dentiţie. Se poate administra la gravide în ultimele luni de sarcină, cît şi pentru prevenirea rahitismului la copii şi a decalcificărilor la mamă (deformaţii osoase, carii dentare). Vitamina A este necesară funcţiei vederii, măreşte capacitatea de rezistenţă la infecţii, mai ales ale pielii şi mucoaselor. Ajută la creşterea oaselor şi are un efect în prevenirea anemiilor. Grăsimile din ficatul de morun sînt principii alimentare de înaltă valoare energetică şi metabolică. Deseori, administrarea uleiului de peşte este îngreunată la copii datorită mirosului şi gustului său specific de peşte. Acesta însă se poate corecta prin adăugarea de zeamă de lămîie sau portocale, sau prin incorporarea uleiului de peşte în mîncarea preferată a copilului.
urcior (hordeolum, orgelet), inflamaţie acută supurată a glandelor sebacee ale pleoapelor produsă de către stafilococ. Distingem: a) urciorul extern, care este o inflamaţie a glandelor sebacee Zeiss, situate la marginea pleoapelor, la nivelul genelor. Se manifestă printr-o umflătură localizată la marginea pleoapei, de dimensiunile unui bob de orz (hordeolum), însoţită de înroşirea ţesuturilor şi formarea unei colecţii purulente care se elimină, la exteriorul pleoapei, după 2—3 zile. Este foarte dureros în perioada de colectare şi se poate însoţi de o reacţie a ganglionilor preauriculari şi submaxilari, care sînt măriţi de volum; b) urciorul intern, care se datoreşte unei inflamaţii acute a glandelor Meibonnius, situate în grosimea scheletului cartilaginos al pleoapei. Umflătura ţesuturilor are loc mai spre mijlocul pleoapei, iar eliminarea colecţiei purulente se face spre interior, sub pleoapă. De multe ori, urciorul după vindecare favorizează apariţia altor urcioare (recidive). Ca tratament se recomandă aplicarea de comprese calde cu ceai de muşeţel pentru a favoriza colectarea, iar după ce s-a eliminat puroiul,
picături de sulfatiazol 10%, de trei ori pe zi. Pentru a preveni recidivele se recomandă injecţii cu anatoxină stafilococică în doze progresive sau autovaccin.
uremie, sindrom clinic toxic care apare în insuficienţa renală acută sau ca termen ultim al unei afecţiuni renale avansate. Azotul provenit din degradarea proteinelor este eliminat de rinichi în cea mai mare parte sub formă de uree (dar şi de acid uric sau săruri de amoniu); cînd aceasta dintr-o insuficienţă de funcţionare renală este reţinută în sînge peste limitele normale (0,50 g °/00) vorbim despre azotemie. Tulburările clinice grave, determinate de retenţia în sînge şi a altor compuşi toxici, poartă denumirea de uremie. Bolnavul prezintă o paloare pămîntie a tegumentelor, cefalee puternică, greţuri şi vărsături, oboseală care merge pînă la o stare de torpoare. Cu regim dietetic şi tratament, fenomenele pot fi ameliorate. De cele mai multe ori însă, tulburările se intensifică, li se adaugă semne de suferinţă cardiovasculară, dispnee cu tulburarea ritmului respirator şi pauze prelungite (vezi dispnee), insuficienţa inimii* stîngi, pericardită, hipertensiune arterială care conduc lent la starea de comă uremică (peste 4—5 g% uree sanguină). Bolnavul uremie va sta la pat fiind supravegheat îndeaproape pentru a surprinde din timp orice complicaţie sau agravare. Se administrează regim cu lichide zaharate abundente, glucoză, tonice cardiace.
uretrite, îmbolnăviri purulente ale canalului urinar. Sînt produse de cele mai multe ori de gonococ (gonococie, uretrită blenoragică, scu-lament) sau de microbi din grupa ultraviru-
v
Trichomonas vaginalis.
surilor. Vom descrie mai pe larg uretrită gono-cocică sau blenoragia, ea fiind forma cea mai frecventa. Contaminarea se face aproape în totalitatea cazurilor direct de la om la om prin raporturi sexuale cu o persoană bolnavă, gonococul fiind un microb puţin rezistent în mediul extern. După o scurtă perioadă de
incubaţie de 2—5 zile, lipsită de simptome, bolnavii de blenoragie încep să aibă usturimi la orificiul canalului urinar, mai ales în momentul urinării, şi apoi observă apariţia unei scurgeri purulente, de culoare gălbuie. Durerile şi arsurile devin din ce în ce mai puternice şi se resimt treptat pe întreg canalul. Cînd microbii au ajuns să îmbolnăvească şi vezica urinară, apar simptome de cistită: urinări foarte dese cu cantităţi mici de urină, dureri şi usturimi deasupra osului pubian. Examenul microscopic al unei picături de puroi arată prezenţa gonococului. Diagnosticată şi tratată imediat după apariţia ei, blenoragia nu este o boală periculoasă, însă neglijată, poate trece în stadiul cronic, mult mai greu de tratat, şi poate da complicaţii foarte neplăcute pentru bolnav. Cităm astfel: uretrită cronică, orhita (îmbolnăvirea testiculilor, putînd duce la sterilitate) la bărbat şi bartolini-ta (formarea unui abces în glanda Bartholin situată în grosimea buzelor mari) şi infla-maţiile blenoragice ale organelor genitale interne (metrite, anexite, salpingite, pelviperi-tonite) la femeie, care de multe ori sînt motive grave de suferinţă pentru tot restul vieţii ele putîndu-se însoţi, pe lîngă alte neplăceri, şi de sterilitate. In afara gonococului, o serie de alţi microbi pot provoca inflamaţii însoţite de scurgeri pe canalul urinar. Aceste uretrite provocate de ultravirusuri, de Trichomonas vaginalis etc. au un caracter mai puţin acut, apar de multe ori după o uretrită gonococică şi sînt foarte rezistente la tratamentele obişnuite. Profilaxia uretritelor se realizează prin spălarea organelor genitale cu apă şi săpun după contactul sexual, urmată de urinare şi eventual de instilarea unei soluţii antiseptice pe canal. Tratamentul uretritelor gonococice trebuie aplicat cît mai aproape de începutul bolii, fiecare zi de întîrziere avînd ca rezultat o rezistenţă mai mare a microbilor faţă de medicamentele folosite. Tratamentul se face cu antibiotice şi cu sulfamide, dar trebuie prescris şi executat într-o instituţie sanitară deoarece un tratament condus greşit nu vindecă definitiv boala, ci o face să dispară pentru moment ea reapărînd apoi sub formă cronică, mult mai greu de vindecat. In ţara noastră, în cazurile de uretrite, organele sanitare practică o anchetă epidemiologică fiecărui bolnav pentru a descoperi izvorul său de imbolnăvire şi alţi contacţi îmbolnăviţi pe care, supunîn-du-i la	tratament, îi	vindecă,	împiedicînd
în acest	fel răspîndirea	bolii.
urinar	(aparatul), îndepărtează din organism
o serie de substanţe nefolositoare, pe care le elimină prin urină. Aparatul urinar se compune din : 1) doi rinichi, glande cu o construcţie specială, în care se filtrează sîngele şi se fabrică urina; 2) uretere, două tuburi prin care se	scurge urina	secretată	de rinichi;
3)	vezica urinară, un rezervor în care se adună urina ce vine prin uretere; 4) uretra, canalul
375
prin care se elimină în afară urina colectată în vezica urinară. Rinichii, în număr de 2, sînt aşezaţi pe peretele posterior al abdomenului, în vecinătatea ultimei vertebre tora-cale şi a primelor două vertebre lombare. Ei acoperă astfel faţa anterioară a coastei
Secţiune printr-un rinichi / — artera renală} 2..— vena renală; 3 — bazinetul; 4 — ureter ul; 5 — calice; 6 — sinul renal; 7 — piramidă Malpighi; 8 — piramide Ferrein; 9 — coloană Bertlnj ÎO — papilă; //,	12	—	ramuri	arteriale.
v&j âfere/?/ vas efere/?/
a Xl-a şi a XlI-a. Au forma unui bob de fasole şi sînt astfel aşezaţi, încît se privesc prin porţiunea lor scobită. Prin porţiunea scobită a rinichiului (numită hilul renal), pătrunde, în interiorul glandei, artera renală, ramură
din aortă, şi iese vena în renală, care se varsă direct în vena cavă inferioară. Dacă se secţionează un rinichi, se constată că este compus din două zone bine distincte: Ia periferie se află substanţa corticală, care este străbătută de vase foarte fine, formînd numeroase ghemuri (glomerulii renali Malpighi). Aceste ghemuri vasculare sînt îmbrăcate într-o capsulă cu pereţii dubli (capsula Şumleanski-Bowman); glomerulii se continuă apoi cu un tub ondulat (tubul contort proximal) şi apoi cu un tub care formează o buclă asemănătoare cu litera U (ansaHenle). Ansa Henle se continuă cu tubul
Elaborarea urinii (schematic). Prin glomerul (stîngă) se filtrează zilnic o mare cantitate de lichid. Prin tubii uriniferi se face ulterior o absorbţie selectivă.
contort distal ce se deschide în tubul colector (Bellini), care se uneşte cu tubii colectori veniţi de la alţi glomeruli. Aceste tuburi, împreună cu glomerulii lor, formează unitatea funcţională a rinichiului, nefronul. Substanţa medulară ocupă partea centrală a rinichiului, începînd imediat sub zona corticală. Ea este formată din 16—20 de piramide, care privesc cu vîrful către hil şi cu baza către corticală. Piramidele sînt străbătute de tuburile colectoare, care se varsă unul în altul, convergînd astfel spre vîrful piramidei, care proemină în cavitatea sinusului renal şi se numeşte papilă. Papilele sînt în număr de 14 pentru fiecare rinichi. Papilele sînt ciuruite la vîrf, orificiile acestea fiind deschiderile tuburilor
376
-excretoare, prin care se scurge urina filtrată de glomerul. Pe papi lele renale, în fundul sinusului renal se inseră o serie de tuburi membranoase, numite calice; acestea converg, formînd un fel de pîlnie, cu pereţi subţiri, numită bazinet. Bazinetul este un mic rezervor, care adună urina şi o lasă apoi să se scurgă în ureter. Ureterele sînt două tuburi cilindrice musculoase, cîte unul de fiecare rinichi, care încep la nivelul bazinetului şi se termină în vezica urinară. Lungimea lor este de cca. 30 cm. Ele merg lipite pe muşchii ce formează peretele posterior al abdomenului şi sînt acoperite de peritoneul ce căptuşeşte faţa posterioară a abdomenului. Vezica urinară. Este un rezervor aşezat în partea de jos a bazinului, înapoia oaselor pubiene şi a articulaţiei lor (simfiza pubiană). Are o capacitate de250— 300g. Peretele vezicii este gros şi format din 3 straturi : la exterior un strat musculos puternic, care prin contracţia lui goleşte vezica; sub tunica musculară se află stratul submucos, iar în interior, vezica este căptuşită de o mucoasă încreţită.	Ureterele	se	deschid	pe
peretele posterior al vezicii, iar uretra, conductul prin care vezica se goleşte la exterior, începe în partea de jos a vezicii. Aici, fibrele musculare ale vezicii se îngroaşă şi formează un adevărat sfincter, care permite golirea ritmică a rezervorului vezical. Uretra. Este conductul prin care se scurge în afară urina adunată în vezică.	Ea diferă	ca	lungime	şi
alcătuire la bărbat	şi femeie.	In	timp ce	la
femeie uretra are	numai 3-4 cm lungime
şi este aproape dreaptă, la bărbat, uretra este mai lungă (18—22 cm). Ea străbate, la bărbat, glanda prostatică (uretra prostatică). Aici se deschid canalele ejaculatoare, prin care vine sperma. A doua porţiune este reprezentată de uretra membranoasă, iar a treia porţiune (uretra cavernoasă) este cea mai lungă şi trece în lungul corpului cavernos al penisului. Uretra este căptuşită de o mucoasă, în care se găsesc numeroase glande, iar orificiul prin care se deschide uretra la exterior se numeşte orificiul extern al	uretrei.
urină, produsul ultim al activităţii renale. Făcînd analiza ei, putem aprecia funcţia rinichilor. Caracterele urinii normale sînt, pe scurt, următoarele: a) volumul în 24 de ore:	1	200—1 500 ml. Acest volum poate
varia şi la oamenii normali, în legătură cu ingestia de apă. Astfel, un individ care ingeră lichide puţine va avea un volum urinar scăzut şi invers. în ambele cazuri însă, la omul normal, eliminarea de uree şi săruri minerale este aceeaşi. Creşterea eliminării de urină se numeşte poliurie, iar scăderea eliminării ei poartă numele de oligurie. în anumite cazuri, poliuria poate atinge valori mari: astfel, în diabet, cantitatea de urină eliminată în 24 de ore poate fi de 10—15 1. Eliminarea urinii se face diferit ziua şi noaptea. In timpul zilei se elimina aproape 3/4 din totalul pe
24 de ore. De asemenea, după o ingestie rapidă de 1—1,5 1 apă, un om normal elimină în primele 2 ore peste 1/2 din apa ingerată. Cealaltă jumătate se elimină în timp de mai multe ore. Persoanele care transpiră abundent (bolnavii cu febră mare) sau cele cu diaree prelungită prezintă oligurie, deoarece prin transpiraţie şi scaune diareice ele elimină o mare cantitate de apă, care altfel s-ar fi eliminat prin rinichi; b) densitatea urinii: este mai mare de cît a apei datorită substanţelor dizolvate în ea. Densitatea normală a urinii este 1 015— 1 020, iar a apei de 1 000. Aceasta înseamnă că greutatea a 1 litru urină este mai mare de cît a 1 litru apă. întrucît densitatea urinii depinde de substanţele conţinute, măsurînd valoarea ei putem aprecia dacă urina analizată are o compoziţie normală sau anormală. Urinile concentrate au densitatea crescută, iar cele diluate au densitatea scăzută. Densitatea urinii se măsoară cu un aparat numit urodensimetru\ c) culoarea urinii: este de obicei galbenă-deschis datorită unui pigment (substanţă colorantă) numit uro-bilină. Urina veche se închide la culoare. Cînd conţine multă albumină sau puroi, urina este tulbure. Cînd conţine sînge, culoarea' este roşie, asemănătoare cu zeama de carne. In urma unor tratamente cu substanţe colorate (de exemplu, cu albastru de metilen), care se elimină prin rinichi, urina îşi poate modifica culoarea (în cazul albastrului de metilen, culoarea urinii devine verzuie-albas-tră). Cînd urina este diluată, culoarea ei este deschisă. Urinile concentrate sînt mai închise la culoare din cauză că pigmentul este şi el mai concentrat. Din acest 'motiv, la bolnavii cu febră mare, care prezintă oligurie, culoarea urinii este închisă; d) compoziţia urinii: apă 95% şi 5% substanţe organice (uree, acid uric) şi anorganice (săruri minerale, ca fosfaţi, uraţi, carbonaţi), pigmenţi (urobilinogen, urobilină), celule descuamate din pereţii căilor urinare. Urina normală nu conţine glucoză şi albumină. Aceste substanţe pot apărea în cazul anumitor boli, alături de alte elemente, eritrocite, microbi. Centrifugînd urina, se constată la fundul eprubetei un depozit de substanţe numit sediment urinar. Analizat la microscop, acest sediment apare format din celule descuamate, rare leucocite şi cristale ale sărurilor minerale care au precipitat după eliminarea lor din rinichi. în bolile aparatului urinar apar în sediment şi eritrocite, microbi şi cilindri urinari, formaţi din îngrămădiri de celule, eritrocite, leucocite şi săruri minerale precipitate; e) acţiunea toxică şi iritantă a urinii: urina injectată în sîngele unui animal are o acţiune toxică care îl poate omorî. Rămasă pe pielea unui bolnav mai multă vreme produce o iritaţie şi chiar leziuni mai mari ale acesteia. Cunoscînd efectul iritant al urinii, se înţelege importanţa unei toalete riguroase a bolnavilor care nu
377
îşi pot controla eliminările de urină, sau a nouă-născuţilor care-şi murdăresc scutecele. Reglarea formării urinii: la formarea urinii contribuie mai mulţi factori, care acţionează fie asupra filtrării glomerulare, fie asupra resorbţiei tubulare. a) Sîngele: creşterea presiunii sîngelui în capilarele glomerulare, scăderea presiunii osmotice a sîngelui, creşterea glucozei sanguine şi unele substanţe numite „diuretice" cresc diureza, adică producerea de urină. Condiţii opuse scad diureza. b) Sistemul nervos: cu toate că un rinichi căruia i s-au întrerupt toate legăturile nervoase continuă să funcţioneze, totuşi sistemul nervos poate modifica diureza, adaptînd-o nevoilor organismului. Prin nervii simpatici şi parasim-patici sînt controlate irigaţia rinichiului şi presiunea sîngelui din capilarele glomerulare. Cu ajutorul formării de reflexe condiţionate s-a văzut că şi scoarţa cerebrală poate influenţa funcţia renală, c) Glandele endocrine: hipofiză produce un hormon care împiedică diureza, tiroida favorizează diureza, iar pancreasul, prin hormonul numit insulină, reglînd cantitatea de glucoză din sînge, influenţează indirect formarea urinii; glanda suprarenală reglează metabolismul apei, prin anumiţi hormoni produşi de partea ei corticală.
urocultură, analiză bacteriologică de punere în evidenţă a unor eventuali microbi în urină, în diferite boli infecţioase ale aparatului urinar (cistită — infecţii ale vezicii urinare; nefrită — infecţie a rinichilor) sau ale întregului organism (febră tifoidă). Recoltarea urinii de la bărbat se face de obicei fără sondă, după toaleta.glandului cu apă şi săpun, iar de la femeie, cu sondă sterilă, după o toaletă minuţioasă locală. Urina se recoltează în recipiente sterile (eprubete sau baloane de sticlă) şi se trimite fără întîrziere laboratorului de specialitate. Aici urina se cultivă pe medii speciale la o temperatură constantă, favorabilă dezvoltării microorganismelor (37°), după o prealabilă centrifugare pentru concentrarea microbilor într-un volum mai mic de urină. Dacă pe mediile însămînţate nu se dezvoltă colonii de microbi, urocultură este sterilă, cauza bolii trebuind să fie căutată în altă parte. In cazul în care urocultură este pozitivă, adică urina conţine microbi, labo-
ratorul determină felul acestor microbi şi stabileşte prin antibiogramă sensibilitatea lor la antibiotice. Pe baza acestor rezultate, medicul curant efectuează tratamentul cu antibioticele cele mai active, putînd cere efectuarea mai multor uroculturi pentru urmărirea eficienţei tratamentului aplicat, pînă la sterilizarea urinii. Deoarece regiunile de recoltare a urinii sînt în mod obişnuit foarte populate cu microbi, în special la femeie, multe uroculturi pot apărea fals-pozitive, în care caz este necesară o numărare a germenilor pe ml de cultură (urocultură cantitativă). In acest caz, însămînţarea urinii la laborator se face fără centrifugare prealabilă şi prin numărarea coloniilor crescute se determină dacă urocultură trebuie considerată negativă (pînă la un anumit număr de microbi pe ml) sau pozitivă (de la anumite cifre în sus, limitele fiind stabilite prin date statistice şi mai ales în funcţie de intensitatea caracterelor manifeste ale bolii pacientului. Microbii mai des întîlniţi în uroculturi sînt colibacilii şi proteusul.
urticarie, dermatoză de sensibilizare, caracterizată prin apariţia unor ridicături ale pielii (papule), de dimensiuni variabile. La scurta vreme după consumarea unor alimente pe care bolnavul respectiv nu le suportă sau după atingerea de anumite substanţe la care este sensibil, pe piele apar popule urticariene asemănătoare cu urma pe care o lasă atingerea de o urzică. Papulele se pot uni în placarde, cuprinzînd regiuni mai întinse, spre exemplu întreaga buză superioară. Ele au o durată scurtă, de la cîteva minute, pînă la cîteva ore, provoacă mîncărimi intense şi dispar apoi fără a lăsa nici o urmă. Alte papule pot apărea însă între timp în alte regiuni. Astfel de leziuni se pot forma şi pe laringe (însoţite uneori de fenomene de sufocare) sau în alte organe, dînd tulburări variate. Tratamentul comportă evitarea alimentelor sau substanţelor vinovate de sensibilizarea pielii, calmante ale sistemului nervos care joacă un rol împortant în apariţia fenomenelor şi medicamente desensi-bilizante (vitamină C, calciu, hiposulfit de sodiu şi alergan sau alte antihistaminice de sinteză).
vaccinarea, introducerea în organismul uman sau animal a unui anumit vaccin, după o tehnică deosebită pentru fiecare vaccin în parte, în scopul declanşării în organismul respectiv a fabricării de anticorpi fată de antigenul conţinut în vaccinul introdus. La om, vaccinarea se face profilactic, la sănătoşi, cu scopul imunizării organismului fată de o anumită boală contagioasă (de exemplu, vaccinarea antitetanică, antitifică, antivario-lică, antigripală, antiexantematică, antidifteri-că, antipoliomielitică). In două împrejurări, vaccinarea se face la om în perioada de incubaţie a bolii respective, adică după ce agentul patogen al bolii a pătruns în organism, dar înainte ca semnele bolii să apară: la oamenii muşcaţi de cîini turbaţi sau suspecţi de turbare (vaccinarea antirabică) şi la contactii de variolă (vaccinarea antivariolică): în ambele cazuri, timpul de formare a anticorpilor după vaccinare este mai scurt de cît incubaţia bolii, astfel că organismul devine imun înainte de debutul bolii, cu condiţia ca vaccinarea să se facă imediat după infectare. In cazuri mai rare, vaccinarea se face la om în scop curativ, la bolnavi de anumite boli infecto-contagioase (bruceloză). La animale, vaccinarea se face la fel în scop profilactic, pentru a le imuniza fată de anumite boli contagioase (vaccinarea antirabică la cîini sănătoşi, vaccinări la găini pentru profilaxia pestei aviare). In laboratoarele de seruri, animale sănătoase sînt vaccinate cu anumite vaccinuri, după care li se recoltează sînge, din care se separă serul, bogat în anticorpi, pentru a fi utilizat ca ser imun în tratamentul anumitor boli infecto-contagioase. Astfel se prepară pe cal serul antitetanic, antidifteric, antigangrenos etc. Vaccinările obligatorii prin lege în {ara noastră sînt: vaccinarea antivariolică, vaccinarea antituberculoasă, vaccinarea antidif-terică, vaccinarea antitifică, vaccinarea antipoliomielitică. Vaccinarea antivariolică se face cu o suspensie de virus vaccinai (virusul
vaccinai este un virus deosebit de virusul variolic care la vaci dă boala numită vaccină). Aceasta imunizează organismul şi împotriva variolei. Vaccinarea se face sub 1 an, apoi rapelul la 7 ani şi 20 de ani. Vaccinarea se face depunînd pe pielea scarificată o picătură
Vaccinare antitetanică.
Vaccinare antipoliomielitică.
de vaccin. La locul vaccinării se produc după cîteva zile o roşeaţă apoi o băşică plină cu un lichid tulbure (pustulă), care apoi face o coajă (crustă). După căderea ei rămîne o cicatrice toată viaţa. Vaccinarea antitubercu-loasă se face la nou-născuţi între a 6-a şi a 30-a zi de la naştere. La copii, adolescenţi, adulţi, se face numai dacă intradermoreacţia la tuberculină este negativă. Vaccinarea se face cu vaccinul B.C.G. (vezi. B.C.G.) administrat pe gură sau mai des introdus cu un aparat special prin piele, prin înţepături multiple intradermice. Vaccinarea antidifterică se face cu anatoxină difterică, un vaccin care conţine toxină difterică detoxifiată, adică tratată astfel încît şi-a pierdut puterea toxică, dar şi-a păstrat proprietatea antigenică (de a declanşa anticorpi antitoxici în organism). Anatoxina difterică utilizată azi este purificată şi adsorbită pe fosfat de aluminiu; vaccinarea se face între vîrsta de 3 şi 12 luni, injec-tîndu-se 0,5 ml intramuscular, şi peste 30 de zi ie încă o injecţie de 0,5 ml. Primul rapel se face la 6—9 luni de la vaccinare, al doilea rapel la 18—24 de luni de la primul rapel, iar al treilea rapel la vîrsta de 7 ani. Vaccinarea antitifică se face în profilaxia febrei tifoide, cu vaccinul numit T.A.B., care conţine o suspensie de bacili tifici, bacili paratifici A şi paratifici B omorîţi prin încălzire. Vaccinarea se face între 11 şi 50 de ani, prin 3 injecţii subcutanate la interval de 7—10 zile. Primul rapel se face după un an prin 2 injecţii de vaccin la interval de 7 — 10 zile, al doilea rapel se face după un an de la primul printr-o singură injecţie de vaccin. Vaccinarea anti-poliomielitică se face în profilaxia poliomielitei, utilizîndu-se astăzi administrarea pe ^ură a vaccinului care conţine virus poliomie-iitic viu, dar atenuat, de tip I, II şi III. Vaccinarea antipertussis se foloseşte în profilaxia tusei convulsive; vaccinul folosit conţine o suspensie a microbului care produce tuşea convulsivă (în prealabil omorît). Vaccinarea se face la copii începînd de la vîrsta de 3 luni prin 3 injecţii la o lună interval. Rapelul se face după un an şi la vîrsta de 7 ani. Vaccinarea antitetanică este obligatorie în ţara noastră numai în’unele raioane şi se face la orice vîrstă prin 3 injecţii subcutanate cu anatoxină tetanică, la interval de 30 de zile una de alta. Rapelul se face după un an printr-o singură injecţie şi după 5 ani. Se utilizează în ultimii ani vaccinuri asociate: trivaccinu] diftero-tetano-pertussis, bivaccinul diftero-te-tanic. Alte vaccinuri utilizate: vaccinul anti-brucelos, folosit în tratamentul brucelozei cronice; vaccinul antiholeric, folosit în profilaxia holerei; vaccinul antirabic folosit în profilaxia rabiei, vaccinul antistafilococic, folosit în tratamentul unor infecţii stafilococice; vaccinul antigripal; vaccinul anti-exantematic; vaccinul antipestos folosit în profilaxia ciumei.
vaginism, sensibilitatea crescută, patologică a organelor genitale externe ale femeii, manifestată prin contractarea spasmodică dureroasă a sfincterului vulvo-vaginal şi al ridicătorilor anali, contractare care face actul sexual imposibil. In cazuri grave, pînă şi examenul ginecologic este greu de efectuat. Crizele pot fi scurte sau de lungă durată şi sînt declanşate de tentativa unui raport sexual. Uneori, contracţia spastică se instalează numai la gîndul durerii posibile, creînd astfel oroare faţă de actul sexual. Dacă vaginismul se declanşează în timpul actului sexual, penisul poate fi prins atît de puternic, încît nu mai poate fi scos (penis captiv). Tratamentul constă în vindecarea eventualelor leziuni vaginale, balneoterapie, dilatarea progresivă a vaginului şi psihoterapie.
vaginită (colpită), inflamaţie a vaginului, de obicei însoţită şi de inflamaţia vulvei (vulvo-vaginită). Cauza este infecţioasă şi se datoreşte fie germenilor banali, fie gonococului parazitului Trichomonas sau ciupercilor Oidium sau Candida albicans. Formele clinice variază după germenul care le produce. In general se manifestă prin usturime, dureri ale vaginului intensificate de micţiune (urinare) şi de raporturile sexuale. Uneori se instalează şi pruritul vulvar. Tratamentul este în funcţie de germenul care a produs infecţia şi se execută numai la indicaţia medicului. întrebuinţarea de unguente şi medicamente în irigaţii vaginale sau a antibioticelor fără indicaţie precisă poate agrava boala şi produce complicaţii, în timpul tratamentului este obligatorie abstinenţa sexuală. Pentru prevenirea vaginitei se cere o riguroasă respectare a regulilor de igienă genitală şi sexuală.
valvulă, îndoitură a endoteliului cardiac sau vascular, a cărui rol este de a împiedica întoarcerea sîngelui prin organul sau vasul respectiv. în inimă, în dreptul orificiilor atrio-ventriculare, există asemenea valvule cu rol de a astupa ritmic aceste orificii (vezi inimă şi circulaţie). La originea aortei şi arterei pulmonare, în venele extremităţilor şi de-a lungul vaselor limfatice, există de asemenea valvule. Insuficienţa acestor valvule are drept consecinţă tulburări circulatoare care se pot traduce prin apariţia unor sufluri cardiace (vezi inimă), iar în căzu] vaselor prin modificări de puls (vezi puls) sau apariţia varicelor la membrele inferioare.
varice, dilataţie şi alungire a venelor. Pot fi secundare, datorită unei tulburări a circulaţiei de întoarcere, cauzată fie de o compresiune pe traiectul unei vene principale (tumoare abdomino-pelviană), fie de o obstruare a venelor profunde prin tromboflebită sau primitive, care sînt cele mai frecvente şi care reprezintă manifestarea locală, la nivelul membrelor inferioare, a unei boli care interesează întregul organism. Varicele primitive apar între 20 şi 40 de ani, fiind mai frecvente la
380
femei. Printre factorii externi, unul dintre cei mai importanţi este profesiunea care obligă să se stea mult în picioare (ospătari, frizeri, bucătari). Ca factori interni: tulburările endocrine, sarcina etc. Dilaţatiile apar la nivelul sistemului venos superficial, cel mai frecvent pe safena internă, mai rar pesafena laterală. Dilatarea este inegală şi neregulată, vena devine flexuoasă şi astfel se formează pachetele varicoase. Pentru apariţia varicelor sînt necesare două cauze: o tulburare generală în trofici-tatea şi metabolismul ţesuturilor care duce la o insuficientă funcţională a sistemului venos şi cauze hemodinamice care {in de stază în sistemul venos şi insuficientă a musculaturii. Aceasta ne explică de ce varicele apar la membrele inferioare şi pe venele superficiale. La început, singurul fenomen patologic constă într-o stagnare a sîngelui în vena dilatată cînd bolnavul stă în picioare. Cînd traiectul venei este mai lung şi cînd valvulele venelor devin insuficiente, sîngele nu numai că stagnează în poziţie verticală, dar şi recade de sus în jos, producîndu-se un curent retrograd, spre gambă, de unde revine în profunzime prin venele comunicante, adică venele care leagă venele superficiale cu cele profunde. Presiunea crescută din venele varicoase produce reflexe patologice/care determină apariţia tulburărilor troficer-eâem, dermatite, ulcere. Boala varicoasă are o evoluţie cronică, producînd, în ani de zile şi insuficienţa sistemului venos profund, ce determină apariţia edemului (la început numai în timpul zilei, mai tîrziu persistînd şi noaptea), precum şi apariţia dermatitei, a celulitei acute sau cronice, a ulcerului trofic. In cursul evoluţiei se mai pot produce rupturi de varice şi trom-boze varicoase. Posibilităţile de tratament sînt în funcţie de stadiul evolutiv al bolii varicoase. Profilaxia varicelor constă în prevenirea lor acolo unde există predispoziţie la această boală. Se vor combate factorii care ridică presiunea venoasă la nivelul membrelor inferioare. Vor trebui evitate staţionarea în picioare şi nemişcarea. Varicoşii vor purta un bandaj compresiv, ciorapi elastici, pentru a suporta poziţia verticală un timp mai îndelungat. Eforturile musculare produc o creştere a presiunii venoase. De aceea, varicoşilor le sînt interzise muncile fizice grele. Tuşea, constipatia, obezitatea, măresc de asemenea presiunea venoasă şi deci vcr fi combătute. In privinţa sporturilor, singurele permise sînt cele care se practică în poziţie orizontală sau şezîndă. înotul reprezintă sportul cel mai potrivit şi poate fi considerat ca o adevărată metodă de tratament, căci mişcările se fac la orizontală şi apa exercită o compresiune asupra tegumentelor. De asemenea se pot practica canotajul şi ciclismul. Tratamentul curativ are ca scop suprimarea tuturor venelor varicoase chirurgical şi prin injecţii sclero-
zante, acestea din urmă reprezentînd însă numai un tratament complementar.
varicelă, boală infecţioasă acută care afectează în general copiii pînă la 10 ani (în special în primii 4 ani ai vieţii). Varicela conferă imunitate pentru toată viaţa. Agentul: patogen este un virus filtrabil, care se transmite pe cale aerogenă. Acelaşi virus la adulţi-provoacă zona zoster. Singura sursă de infecţie este omul bolnav. Infecţia se poate transmite şi prin curentul de aer ieşit din camera în care se găseşte bolnavul. De obicei, varicela nu se transmite persoanelor care înconjură bolnavul sau prin intermediul obiectelor, deoarece virusul varicelei moare repede în afara organismului uman. Incubaţia durează 2-3 săptămîni. Invazia se manifestă cu febră şi apariţia concomitentă, în diferite regiuni ^le pielii (cap, trunchi, faţă mai rar pe mîini şi pe picioare) şi pe mucoasa bucală, a unei erupţii ce se prezintă sub formă de pete (macule), mici, roşii, răspîndite, care în decurs de cîteva ore capătă relief (papule) şi se transformă în vezicule cu conţinut limpede. Perioada de stare. După cîteva zile, veziculele se usucă, formîndu-se o crustă subţire care cade ulterior fără să lase cicatrice. Uscarea, veziculelor se însoţeşte de mîncărimi moderate. Erupţia apare în salturi, în cîteva reprize; fiecare repriză este însoţită de un nou puseu febril. Astfel, pe corpul bolnavului se găsesc concomitent macule, papule, vezicule şi cruste. Boala evoluează uşor la copiii voinici; la cei slăbiţi, rahitici, la cei alimentaţi artificial etc., boala decurge mai grav şi poate duce la complicaţii. Tratament: copilul bolnav de varicelă nu necesită un tratament deosebit. El trebuie menţinut în curăţenie, pentru a se evita infecţia secundară în urma scărpinatului sau a îndepărtării întîmplătoare a< crustelor. In primele zile de boală sînt necesare repaus la pat, camera bine aerisită şi dereticată. Trebuie interzis scărpinatul. De aceea, copilului i se taie unghiile, iar mîncă-rimea se calmează prin frecţii cu apă şi oţet,, alcool, pudraj cu talc cu anestezină şi mentoL sau cu talc şi oxid de zinc. In cazul cînd erupţia apare şi pe mucoasa bucală, se prescrie gargară, în conformitate cu indicaţiile medicului. Profilaxie: deoarece contagiozitatea varicelei este foarte mare, copilul trebuie să fie izolat, iar contactul cu alţi copii, complet interzis. Copilul bolnav este contagios 2 zile înainte de apariţia erupţiei şi pînă la terminarea descuamării crustelor. Contagiozitatea maximă este în primele 5 zile de boală. Ori de cîte ori un copil este suspect de varicelă, medicul va fi chemat obligatoriu acasă de la policlinica de copii. Copilul care n-a fost bolnav de varicelă, dar a venit în contact cu un bolnav nu va frecventa instituţiile de copii timp de
21	de zile din momentul contactului (adică tot timpul perioadei de incubaţie). Dacă data contactului este cunoscută precis, copilul res-
381
pectiv este exclus din colectivitate numai între ziua a 11-a şi a 21-a de la contact, deoarece în primele 10 zile de la contact, infecţia nu se transmite. Copiii care prezintă complicaţii vor fi internaţi în spitalul de boli contagioase. Declararea bolii este obligatorie. Internarea este facultativă.
varicocel, dilataţie a venelor spermatice. Se observă mai frecvent în partea stingă, fiind datorit condiţiilor mecanice locale, venele spermatice vărsîndu-se, după un traiect lung, în vena renală. Poate fi secundar unei tumori renale, care comprimă venele spermatice. In varicocelul primitiv incipient, tratamentul este conservator şi constă în purtarea unui suspen-sor, care, mentinînd testiculul ridicat, înlătură una din cauzele stazei venoase. Cînd venele devin flexuoase şi dilatate, tulburările de circulaţie pot determina hipotrofie testiculară. In aceste cazuri se recomandă tratament chirurgical.
variolă, boală acută gravă a omului, caracterizată printr-o mare contagiozitate, febră şi o erupţie de vezicule caracteristice pe piele care după vindecare lasă cicatrice. îmbolnăvirile în masă de variolă sînt citate din antichitate (China, India). Mai tîrziu, această infecţie s-a răspîndit şi în alte ţări, unde a dat epidemii pustiitoare. Variola în secolul “al XVIII-lea era socotită în Europa ca boala cea mai frecventă, care dădea milioane de morţi şi mutilaţi (orbi şi ciupiţi de vărsat). Agentul patogen al variolei, descoperit de savantul german E. Paschen, în anul 1906, este un virus. Omul este foarte receptiv la variolă. Izvorul de infecţie este bolnavul de variolă de la care virusul se poate transmite omului sănătos pe diferite căi: aerogen, prin intermediul diferitelor obiecte din jurul bolnavului, prin contactul direct cu bolnavul (atingerea bolnavului). în mediul extern, virusul rezistă bine la uscăciune şi temperatură joasă. El se găseşte la bolnav în sînge, în conţinutul erupţiei cutanate, în crustele veziculelor variolice de pe piele şi mucoase şi pătrunde prin mucoasa căilor respiratorii, prin pielea lezată şi prin pere-ţii intestinului. Omul bolnav de variolă este contagios pentru cei din jur în tot cursul bolii şi în perioada de vindecare (pînă la căderea crustelor). Izbucnirile de variolă au loc deseori în perioada de iarnă. Oamenii sînt receptivi faţă de variolă la orice vîrstă, dar cel mai mult în copilărie. Incubaţia este de 8—14 zile. Invazia este acută, cu ridicarea temperaturii pînă la 39—40° (se menţine de obicei 3—4 zile), durere mare de cap, slăbiciune, curbătură. Uneori apare angina catarală. în perioada iniţială a bolii, pe piele şi în primul rînd pe obraz şi pe extremităţi apare de multe ori o erupţie sub formă de pete care dispare după 2-3 zile. Perioada de stare: în a 4-a — a 5-a zi de boală, pe piele şi pe mucoasele ochiului, gurii, faringelui, nasului, apar vezicule cu
lichid clar, care apoi se transformă în vezicule cu puroi (pustule), acoperind tot corpul bolnavului. Aceasta este perioada cea mai grea: temperatura se ridică din nou, pulsul se accelerează, bolnavul delirează; sînt frecvente crizele de furie. Din pustulele distruse se scurge pe piele puroi. Bolnavul are insomnie, dureri generale, dureri la înghiţit şi respiraţie dificilă, salivaţie, retenţie de fecale şi urină, în ziua a 10-a — a 13-a de boală începe uscarea erupţiei, apoi în a 20-a — a 30-a zi are loc căderea crustelor, cu formarea în locul lor de cicatrice care persistă toată viaţa. Durerile diminuează şi scad, starea subiectivă se îmbunătăţeşte. Pe lîngă forma tipică de boală descrisă mai sînt şi altele, uşoare (vario-loid — care se întîlneşte la cei vaccinaţi recent, la care s-a păstrat imunitatea dar într-o măsură slabă) şi forme grave (variola confluentă, cînd veziculele sînt foarte numeroase şi se contopesc între ele; variola neagră sau hemoragică, cînd se produc hemoragii la nivelul veziculelor care capătă o culoare violet-închis). Erupţia veziculară pe cornee sau pe iris poate duce la leucom sau cecitate. Tratamentul constă în administrarea timpurie de gamma-globuline; o mare importanţă are îngrijirea generală a bolnavului. în ultimul timp se folosesc antibiotice (penicilină, aureo-micină, teramicină), după administrarea cărora se observă formarea mai redusă de puroi în vezicule, scurtarea perioadei de vindecare, diminuarea mortalităţii. Internarea este obligatorie în spitalele de boli contagioase, cu regim de izolare strictă. în perioada de boală se urmăreşte ca bolnavul să nu-şi rupă crustele de pe veziculele purulente pe cale de uscare. Ieşirea bolnavilor din spital se face după vindecarea deplină şi căderea crustelor, dar nu înainte de 40 de zile de la îmbolnăvire. Imunitate sigură pe toată viaţa. Nu există o imunitate naturală la variolă. în profilaxie, o mare importanţă o are vaccinarea (vezi vaccinare—antivariolică). în cazul apariţiei unui caz nou de variolă sau bănuit de variolă se iau următoarele măsuri: se izolează imediat bolnavul; mijlocul de transport folosit de el se dezinfectează; persoanele care au venit în contact cu el intră în carantină pentru 14 zile din momentul izolării bolnavului; se face dezinfecţia încăperii unde s-a aflat bolnavul (mobila, obiectele, lenjeria); toată populaţia regiunii unde a stat bolnavul este supusă unei vaccinări în masă. Vaccinarea s-a dovedit un mijloc foarte eficace în profilaxia variolei. în ţările în care s-a introdus vaccinarea antivariolică obligatorie, variola a dispărut.
varioloid, formă uşoară, benignă, de variolă, întîlnită la vaccinaţii mai vechi a căror imunitate a scăzut în parte. Transmisă la alte persoane, nevaccinate, dă o variolă tipică, chiar gravă.
382
Vasici-Ungureanu Pavel (1806—1881), medic romîn originar din Banat, membru al Academiei Romîne. A fost un remarcabil popularizator al cunoştinţelor biologico-medicale prin cărţi, broşuri şi articole în gazete. A editat revista „Higiena şi şcoala“, pentru difuzarea noţiu-
Pavel Vasici-Ungureanu.
nilor de medicină printre romînii din Transilvania. A fost unul din primii propagandişti ai darwinismului în ţara noastră.
vasoconstricţie, constricţie vasculară care apare ca urmare a contractării musculaturii circulare, din peretele vaselor, ca urmare a influenţei nervilor simpatici sau a unor substanţe numite substanţe vasoconstrictoare. Vaso: constricţia duce la scăderea irigaţiei cu sînge în zone respectivă, iar la piele se traduce prin paloare. Vasoconstricţia foarte accentuată se numeşte^* spasm vascular (vezi sistem nervos—vegetativ, circulaţia sîngelui, termoreglare).
vasodilataţie, creşterea dia-metrelor vaselor, ca acţiune a scăderii stării de contracţie a musculaturii circulare din peretele lor. Vasodilataţia apare sub influenţa nervilor parasimpatici sau a substanţelor cu acţiune vasodilata-toare, ori în urma anesteziei fibrelor nervoase simpatice. Vasodilataţia duce la creşterea irigaţiei în zona respectivă, iar cînd este foarte accentuată, produce o acumulare excesivă de sînge, numită congestie. Ea se traduce
printr-o culoare roşie mai intensă în zona congestionată, prin roşeaţa pielii. Vasodilataţia este unul dintre semnele care însoţesc de obicei inflamaţia în zona respectivă.
Vatra Dornei, staţiune balneo-climaterică situată la o altitudine de 802 m, la locul unde Dorna şi Bistriţa Aurie îşi unesc apele. Climatul subalpin, răcoros al staţiunii
—	media anuală a temperaturii este de 5°,2 — face ca ea să fie preferată de foarte multe persoane. Staţiunea a devenit cunoscută
—	în ţară şi peste hotare — datorită apelor sale carbogazoase, alcaline şi feruginoase, folosite în cură internă şi externă. De asemenea în staţiune se face cura cu nămolul de turbă care se află în cantităţi mari în valea Dornei. Apele carbogazoase, în cura internă, excită secreţia gastrică şi se absorb foarte repede în intestin, fiind diuretice. Prin fierul pe care-1 conţin ele excită hematopoeza (producerea de globule roşii). De aceea, aceste ape se prescriu în gastritele cronice cu secreţie scăzută, în anemii, cloroze şi debilitate, în afecţiuni urinare.
în cură externă apele carbogazoase se recomandă în bolile cardiocirculatorii — miocardite, hipertensiune arterială, stări după infarct miocardic (nu recent!).
Cura cu băi de nămol se prescrie în boli ale aparatului locomotor şi sistemului nervos periferic.
Nu vor fi trimişi la cură în staţiunea Vatra Dornei bolnavii cu tensiune arterială mare (peste 20 cm), infarcte miocardice recente, insuficienţă cardiacă şi renală, tuberculoză pulmonară, evolutivă, inflamaţii acute ale articulaţiilor şi seroaselor.
Din staţiune se pot face frumoase excursii şi ascensiuni pe Runc, pe Rarău (la Pietrele Doamnei, 1 647 m), pe Ouşor (1 653 m), Lucaciu (1 769 m), Giumalău (1 859), Căliman-Izvor (2 033 m).
Vatra Dornei
383
vărsătură, act reflex care constă în evacuarea conţinutului gastric prin cardia, esofag, cavitatea bucală, în afara corpului. Vărsătura este un act complex condus de un centru situat în bulbul rahidian. Centrul poate fi excitat prin impulsuri pornite din stomac, intestin şi celelalte organe abdominale (prin intermediul vagului şi simpaticului), precum şi din orice regiune a corpului (urechea medie şi internă, rinichi, sistem nervos central). Centrul poate fi excitat şi de substanţe care sosesc pe calea circulaţiei sanguine. De la centrul vărsăturii impulsurile eferente se transmit la musculatura stomacului esofagului, diafragmei şi pereţilor abdominali; prin contracţia lor într-o anumită ordine, conţinutul stomacului este împins în sens opus celui fiziologic şi este evacuat în afară. Odată cu alimentele conţinute în stomac se pierd în afară lichide (suc gastric) şi săruri minerale (mai ales clor), încît vărsăturile repetate nu duc numai la denutriţie, ci şi la o deshidratare cu pierdere de clor (cloropenie). Efectele nocive ale deshidratării şi sărăcirii organismului în săruri minerale apar mai repede şi sînt mai grave de cît denutriţia. Vărsăturile pot fi provocate de boli ale tubului digestiv (spasm al esofagului, al cardiei, diverticuli esofagieni, spasm piloric, stenoză pilorică, gastrită, ulcer, ocluzie intestinală, tulburări digestive ale sugarului), precum şi de boli ale celorlalte organe şi aparate (rinichi, ficat, pancreas, inimă, sistem nervos, sistem endrocrin, peritoneu). Apariţia vărsăturii este un semn de boală şi necesită examen clinic şi probe de laborator pentru determinarea cauzei. De aceea nu există un tratament al vărsăturii, ci al bolii cauzale. Cînd vărsătura nu este provecată de boli în care este posibilă o terapie specifică, se întrebuinţează cu rezultate bune preparate de clorpromazină (Largac-tyl, Clordelazin) sau derivaţi ai acestora cu proprietăţi antiemetice (Propizin). Administrarea acestor preparate se face numai după prescripţia medicului. Pe lîngă aceste medicamente este nevoie, mai ales la sugar, să se procedeze la injectarea în organism a unor soluţii saline (soluţie fiziologică), pentru înlocuirea pierderilor de apă şi de săruri.
vegetarian ism, curent apărut în secolul trecut, culminînd în ultimele decenii ale acestuia şi primele decenii ale veacului nostru. Potrivit adepţilor acestui curent, omul trebuie să se hrănească numai cu alimente de origine vegetală, excluzînd orice aliment provenit de la animale. In legume şi fructe, susţineau vegetarienii, se află toate substanţele necesare acoperirii cerinţelor organismului, în timp ce din alimentele de origine animală, prin descompunerea lor în organism, se nasc anumite substanţe, ca ureea şi acidul uric, care sînt dăunătoare. Această părere, formată într-o vreme cînd nu se cunoşteau bazele ştiinţifice ale alimentaţiei omului, era profund eronată. Organismul omului nu este adaptat la un regim
permanent compus numai din legume şi fructe. Alimentaţia exclusiv vegetală păcătuieşte prin-tr-un aport insuficient de proteine, iar proteinele sînt strict indispensabile menţinerii activităţii vitale normale. Ele procură organismului aminoacizii zişi esenţiali, foarte slab reprezentaţi în vegetale. Iar ureea şi acidul uric, care de altfel se formează şi din proteinele vegetale, nu sînt periculoase decît cînd se acumulează în exces, din motive de boală. La omul sănătos, ele se formează în mod normal şi se elimină la fel de normal prin intermediul organelor de excreţie. Este de notat că ureea şi acidul uric pot fi întîlnite în sînge, aproape în aceeaşi proporţie, chiar la persoanele care se hrănesc numai cu vegetale. In acest caz, ele se formează din propriile ţesuturi ale corpului, ceea ce, după cum se poate uşor înţelege, reprezintă un factor de debilitare a organismului. în zilele noastre, adepţii acestui vegetarianism „pur“ au devenit din ce în ce mai rari. Regimul vegetarian completat prin consumarea de lapte, brînză şi ouă, cu excluderea cărnii, este mâi raţional, deoarece acoperă trebuinţele nutritive ale organismului. Adoptarea unui regim vegetarian de către omul sănătos, în afara vreunei prescripţii medicale, nu este recomandabilă. In anumite boli, ca ateroscleroza, boala hipertensivă, diabetul, obezitatea, nefritele şi altele, medicii prescriu „zile de legume şi fructe“ şi alte forme de regim vegetarian sau lacto-vegetarian, valabile pe anumite perioade precis delimitate.
vegetaţii adenoide, formaţiuni limfatice din amigdala faringiană, hipertrofiate (proliferate, crescute) în mod anormal. Frecventa lor mare la vîrsta copilăriei (după unele statistici 50% dintre copiii de vîrstâ şcolară sînt purtători de vegetaţii) şi tulburările serioase care le determină adesea în dezvoltarea fizică şi psihică fac ca această afecţiune să fie una din problemele importante ale patologiei infantile. Cauzele care favorizează apariţia vegetaţiilor adenoide pot fi: infecţiile nazale şi nazo-faringiene repetate şi prelungite (adenoidite), condiţii de viaţă deficitară (alimentaţie insuficientă, lipsă de igienă), constituţia limfatică, climatul rece şi umed etc. Manifestările prezenţei vegetaţiilor sînt: îngreunarea respiraţiei pe nas (bolnavii de vegetaţii ţin gura deschisă), secreţii mucopurulente continue, voce nazonată, deseori auzul scăzut. Purtătorii da vegetaţii au o creştere întîrziată, deformaţii ale scheletului, oasele feţei nedezvoltate, dantura dezvoltată anormal, gura permanent deschisă, înapoiere psihică, toate acestea dînd feţei o expresie caracteristică, numită „facies adenoidian“. In afara acestor tulburări, vegetaţiile mai dau serie de complicaţii: otite repetate, sinuzite, laringite, bronşite, gastrite. Tratamentul constă în extirpare chirurgicală (adenoidectomie) şi corectarea tulburărilor date. Intrucît vegetaţiile
381
adenoide nu se vindecă de la sine, părinţii trebuie să accepte operaţia la copil atunci cînd medicul specialist crede că este momentul potrivit. De foarte multe ori transformările care se produc în organismul copilului după extirparea vegetaţiilor justifică pe deplin actul chirurgical.
vegetaţii veneriene, formaţiuni proeminente, cu aspect conopidiform, provocate de un ultravirus, situate în zona sau în jurul organelor genitale, fiind transmise de obicei pe calea raporturilor sexuale. Vegetaţiile cresc destul de repede, au o culoare roşie-roz, sînt legate de piele printr-o zonă mai îngustă şi se dezvoltă ca o conopidă brăzdată de şanţuri adînci sau ca o creasră de cocoş. Suprafaţa lor este erodată, acoperită de o secreţie urît mirositoare. Mai poartă numele de condi-loame acuminate, spre deosebire de condi-loame late, leziuni apărînd în aceleaşi regiuni în cursul sifilisului (vezi sifilis). îndepărtarea lor se realizează cu electrocauterul sau prin aplicarea unor substanţe care le distruge (spre exemplu podofilina).
ventuze, acţionează datorită vidului pe care îl produce flacăra în interiorul ventuzei, creînd astfel condiţii prielnice pentru fluxul sîngelui în ţesuturile aspirate. Totodată, sîngele revărsat în piele pune în libertate o serie de substanţe, printre care histamina, care acţionează asupra terminaţiilor nervoase, deter-minînd o congestionare a pielii cu descongestionarea reflexă a organelor interne. Acest efect are loc în organul corespunzător zonei de piele unde s-a aplicat ventuza şi acţionează favorabil în cazurile de congestie pulmonară, nevralgie, junghi toracic. Aplicarea ventuzelor cere îndemînare. Suprafaţa pielii va fi curăţată cu apă şi săpun şi dacă este păroasă, va fi rasă. Vidul din ventuză este provocat prin flambarea interiorului. In acest scop se pregătesc 2 3 tampoane îmbibate cu alcool,
fixate strîns în vîrful unor beţişoare. Cu mîna stîngă se ţine ventuza în poziţie oblică şi cu gura îndreptată în jos, cît mai aproape de locul unde urmează să fie aplicată. Cu mîna dreaptă se introduce tamponul îmbibat în alcool şi aprins, în cavitatea ventuzei, uşor umezită în prealabil cu alcool, şi se plimbă repede în jurul pereţilor timp de 2—3 secunde, se îndepărtează apoi flacăra de ventuză şi cu o mişcare bruscă se aplică ventuza. Numărul ventuzelor aplicate este în general de 8— 12—20. Ele sînt lăsate locului 15—20 de minute, pînă ce culoarea pielii din ventuză devine vînătă. Se scot printr-o mişcare uşoară de răsturnare a ventuzei care îngăduie aerului să pătrundă în cavitatea ei.
versiune obstetricală, manevră care are drept scop întoarcerea fătului în cavitatea uterină pentru a schimba aşezarea lui (prezentaţia) transversală, în care naşterea nu este posibilă, cu una longitudinală. Versiunea se poate face fie prin manevre externe, prin intermediul peretelui abdominal, fie prin manevre interne, cu o mînă introdusă în cavitatea uterină. Este o operaţie dificilă, care poate duce la ruperea uterului sau la leziuni grave la făt, de aceea nu se practică de cît în caz de mare necesitate; în majoritatea cazurilor de prezentaţie transversală se face operaţie cezariană.
vertebroterapie, metodă mecanică, prin care se tratează unele afecţiuni ale coloanei vertebrale ca spondilozele, herniile discale. Ea comportă două proceduri — manipularea şi elongaţia (întinderea) coloanei vertebrale pe masa de extensie. Manipularea constă din acţiunea mecanică de tracţiune sau de propulsie pe care operatorul o execută asupra zonei de tratat. Elongaţia constă din extensia progresivă a coloanei vertebrale pe o masă specială, astfel încît suprafeţele de contact osteocartilaginoase care ar putea comprima
25— 1652
385
Elongatie de coloană.
între ele ţesuturi moi, nervi, provocînd fenomene dureroase, să piardă acest contact.
veruci, formaţiuni benigne cu aspect tumo-ral, care apar în urma proliferării straturilor cornos şi papilar ale pielii, denumite în popor negi. Se disting veruci simple (sau vulgare), plane (juvenile) şi senile. Primele două forme sînt datorite unui ultravirus. Transmiterea infecţiei se face de la om la om, prin contact sau prin obiecte de uz comun. La purtător este posibilă autoinocularea (prin scărpinat). Verucile vulgare reprezintă noduli (ridicături) tari, de culoare gri-gălbuie, cu suprafaţa aspră şi neregulată. Dimensiunile lor sînt variabile, de la o gămălie de ac, pînă la un bob de mazăre. Sînt localizate mai frecvent pe degete şi mîini, mai rar pe fată (de preferinţă pe pleoape şi gît); pe talpa piciorului sînt foarte dureroase şi îngreunează mult mersul. O dată apărute, verucile se pot înmulţi, atît în jurul elementului iniţial, cît şi la distantă. Verucile plane sînt noduli plani de culoarea pielii, adunaţi în grupe pe fată şi pe mîini. de preferinţă la oamenii tineri. Verucile senile reprezintă formaţiuni de culoare gri-gălbuie sau brună, de dimensiuni pînă la o monedă de 5 bani, localizate de preferinţă pe pielea spatelui sau pe fata oamenilor bătrîni. Suprafaţa lor este acoperită cu depozite tari, îmbibate de grăsime, care se îndepărtează uşor la frecare sau spălare. Tratamentul verucilor comportă distrugerea lor prin atingere cu creionul cu nitrat de argint sau alte substanţe caustice, prin electrocoagulare sau prin raze X.
Vesal Andreas (1514— 1564), anatomist născut la Bruxelles, unul din cei mai străluciţi oameni de ştiinţă ai Renaşterii. La 18 ani este numit profesor de anatomie la Louvain. Ulterior predă la Universităţile din Pavia, Bolonia şi Pisa. In 1543 publică la Basel
lucrarea sa cap tală „Despre construcţia corpului omenesc“. Importanta acestei opere este de a fi dat semnalul renunţării la repetarea mecanică a dogmelor antice, privind structura şi funcţiile organismului uman. Vesal nu s-a mulţumit să transcrie afirmaţiile lui Aristotel şi Galen, aşa cum făcuseră toti anatomiştii medievali, ci a notat propriile lui observaţii, combătînd fără şovăire părerile eronate ale savanţilor greci şi romani. Dar ierarhia catolică a considerat această atitudine drept un sacrilegiu, întrucît scrierile lui Aristotel, ca şi cele ale lui Galen, fuseseră incluse printre operele care conţin „adevărul dumnezeesc“. Pentru a se sustrage persecuţiilor, Vesal pleacă în 1544 în Spania, dar nici aici nu-şi poate desfăşura în linişte munca ştiinţifică. Sub pretextul că ar fi făcut o disecţie „pe viu“, este condamnat la moarte de inchiziţie. Regele îi comută pedeapsa cu obligaţia de a merge în pelerinaj la Ierusalim. Pe drum, la înapoiere, corabia a naufragiat în Insula Zante, unde savantul şi-a găsit sfîrşitul.
Andreas Vesal.
386
Victoria „9 Mai“.
Victoria „9 Mai“, staţiune balneară, situată în valea Şimleului, la poalele dealului Craiului, la distantă de 8 km de Oradea. Climatul de coline al staţiunii, ferită de curenţi datorită dealurilor şi pădurilor din împrejurimi, este blînd, bine suportat la toate vîrstele şi în numeroase stări de boală. Faima staţiunii i-a creat-o sursa de ape minerale termale numită „9 Mai“, care este slab mineralizată (puţin peste 1 g la litru), alcalino-teroasă, slab radioactivă şi cu o temperatură de 46°. Această apă este folosită în cură externă în băi de piscină şi de cadă. Ea are o acţiune favorabilă asupra leziunilor inflamatorii cronice, crescînd tendinţa lor de resorbţie. Apele termale se prescriu în boli ale aparatului locomotor, sistemului nervos, digestiv, de piele, în sechele după poliomielită. Ele se prescriu şi în cură internă, în afecţiuni digestive ca: enterocolite cronice, boli hepatobiliare etc. In staţiune se fac tratamente şi cu nămolul sapropelic fosil care este adus din staţiunea vecină 1 Mai. Staţiunea 1 Mai are un climat asemănător celui din Victoria şi posedă numeroase surse cu ape oligominerale, alcalino-seroase termale care izvorăsc la temperaturi între 28—42°, avînd efecte şi indicaţii terapeutice asemănătoare celor din Victoria. In staţiunea Victoria există şi un ştrand care — alimentat cu apă termală — este folosit şi în timpul iernii, fiind singurul de acest fel din tara noastră. Excursii şi plimbări se pot face la Grota Vulcan, dealul Calvaria, Palota.
Virchow Rudolf (1821—1902), anatomopatolog, igienist şi antropolog german. A efectuat remarcabile cercetări speciale de pato-morfologie în tuberculoză, anemie, rahitism,
tromboză arterială etc. Celebra sa teorie a „patologiei celulare“, conform căreia orice îmbolnăvire îşi are substratul la nivelul celulei, a jucat un anumit rol pozitiv la epcca sa, opunîndu-se teoriilor idealiste despre apariţia îmbolnăvirilor, ca urmare a alterărilor suferite de pretinsa forţă vitală imaterială. Curînd însă „patologia celulară“ a devenit o-frînă în dezvoltarea ştiinţelor medico-bio-logice, întrucît nega caracterul unitar al organismului şi unitatea dintre organism şi mediu, promovînd, în schimb, localicismu! fiziologic şi patologic, adică tendinţa eronată de a considera că boala se limitează la un singur tesut sau organ, fără să intereseze ansamblul corpului. Şi pe plan politic, Virchow, care în tinereţe se arătase a fi partizanul reformelor democratice, a ajuns către sfîrşitul vieţii să susţină,punctele de vedere cele mai conservatoare. Totodată s-a manifestat ca adversar al darwinismului, îndeosebi al teoriei descendentei omului din maimuţă. Virchow a manifestat interes pentru problemele de igienă publică şi urbanism.
virilism, perturbare glandulară, caracterizată prin apariţia, la femei, a caracterelor masculine, variabile ca intensitate, număr şi distribuţie. Hirsutismul, adică apariţia părului pe fată şi corp în zone de obicei glabre, este unul din semnele cele mai izbitoare: păr pe buza superioară, în părţile laterale ale bărbiei, pe gambe şi antebraţe. Virilismul se poate reduce la această dezvoltare anormală a
Rudolf Virchow.
387
sistemului pilos, însoţită cel mult de unele tulburări de menstruaţie. Alteori însă şi aspectul este modificat: apar trăsături masculine la faţă şi trup, vocea se îngroaşă. In acest caz se caută cauza, care poate fi: o funcţionare exagerată a glandei corticosupra-renale, cu sau fără tumoare, sau o tumoare ovariană masculinizantă. Dacă 6 luni de tratament medical cu hormoni (ACTH, proge-steron, tiroidă) n-au dat rezultate, se recurge eventual la intervenţia chirurgicală.
virusuri (inframicrobi, virusuri filtrabile, ultravirusuri) cele mai simple forme de viată, lipsite de structură. Savantul rus D.S. Ivanovski a pus în evidentă în 1892, pentru prima dată, existenta virusurilor. Omul, animalele, plantele sînt afectaţi de virusuri. Aceştia produc diferite boli şi provoacă pagube în economia naţională. La om, bolile de natură virotică mai des întîlnite sînt: gripa,’ rujeola, oreionul, rubeola, poliomielita, variola, encefalita, herpesul, varicela. Printre virozele animale se menţionează:	anemia infecţioasă a cailor,
pesta cornutelor, pesta aviară. Multe boli virotice, ca turbarea, ornitoză, febra aftoasă şi unele encefalite, sînt comune pentru om şi animale. La insecte, bolile provocate de virusuri sînt: icterul viermelui de mătase, viroza albinelor; la plante: mozaicul tutunului, icterul piersicului, viroza roşiilor, a ovăzului etc. Sursa de infecţie în bolile virotice o constituie organismul bolnav sau purtătorul de virus. Calea de infecţie poate fi atît directă, prin contactul organismului sănătos cu cel bolnav sau cu purtătorul de virus, cît şi indirectă, prin intermediul alimentelor, apei, obiectelor contaminate şi prin vectori (ţînţari, căpuşe). Virusurile plantelor se răspîndesc prin insecte, prin intermediul solului infectat, pe calea contactului direct al plantelor bolnave cu cele sănătoase în timpul îngrijirii lor. Anumite viroze vegetale se transmit urmaşilor prin seminţe. Virusurile se deosebesc de bacterii prin dimensiunile lor foarte mici, care le permit să treacă prin filtrele care de obicei reţin bacteriile şi prin faptul că ele nu se pot înmulţi de cît în celulele vii. Mărimea virusurilor se exprimă în milimicroni. Virusurile cele mai mici (virusul poliomielitei şi al febrei aftoase) au 20—30 milimicroni, virusurile mijlocii (virusul gripei şi al turbării) au 80—150 milimicroni, iar virusurile mari (virusul variolei şi ornitozei) au peste 200 milimicroni. Virusurile se prezintă sub formă de corpusculi elementari, sferici, prismatici sau filamentoşi. Unele virusuri există sub formă de cristale. Proteinele şi acidul nucleic constituie componenţii obligatori ai virusurilor. Acidului nucleic îi revine rolul important în transmiterea ereditară a proprietăţilor patogene ale virusurilor. Cu ajutorul microscopului electronic se pot observa majoritatea
virusurilor; virusurile mai mari după o coloraţie specială pot fi văzute şi la microscopul obişnuit. In celulele lezate prin înmulţirea virusurilor se pun în evidenţă nişte formaţiuni speciale, numite incluziuni care ar reprezenta un conglomerat de corpusculi elementari. In anumite infecţii virotice, incluziunile sînt totdeauna prezente, constituind astfel un element de diagnostic al bolii respective, înmulţirea virusurilor numai în interiorul celulelor vii este una din proprietăţile lor cele mai caracteristice. Virulenţa virusurilor, adică capacitatea de a produce boala, poate fi modificată în sensul atenuării ei. Astfel virusul variolei, adaptat la organismul vitelor cornute mari, pierde capacitatea de a produce boala la om; se cunosc şi alte metode de atenuare a virulenţei virusurilor. Obţinerea de virusuri atenuate a făcut posibilă prepararea de vaccinuri profilactice (antivariolic, anti-poliomielitic). Virusurile se comportă diferit faţă de acţiunea agenţilor fizici şi chimici. La temperaturi joase nu sînt sensibile, în timp ce aproape toţi agenţii bolilor virotice umane şi animale sînt distruşi la temperatura de +60° în timp de 30 de minute. Virusurile vegetale par să fie mai rezistente la temperaturile ridicate. Soluţiile acide şi alcaline, diferite substanţe chimice, ca fenol, formol şi hipermanganat, inactivează virusurile. In problema provenienţei virusurilor, există două ipoteze fundamentale. Partizanii primei ipoteze consideră virusurile ca derivînd din bacterii prin involuţie. Reprezentanţii celeilalte ipoteze consideră că virusurile provin din particulele albuminelor vii existente pînă la apariţia formelor celulare.
vitamină, substanţă chimică ce se găseşte în alimentele de origine animală şi mai ales vegetală şi care este indispensabilă pentru menţinerea vieţii şi buna funcţionare a organismului. Vitaminele nu furnizează energie şi nici material plastic, dar ele participă ca nişte catalizatori la toate reacţiile chimice care se petrec în organism. Lipsa lor se cheamă avitaminoză (mai corect ,,hipovitaminoză“); acest termen a fost propus de savantul polonez H. Funk (1911) pentru a desemna o stare de boală provocată de o alimentaţie prelungită, din care lipseşte vitamina corespunzătoare. Noţiunea de avitaminoză este legată în primul rînd de un deficit de aport care, la ora actuală, se întîlneşte mai frecvent în ţările coloniale, dependente sau semidependente, cît şi în rîndurile populaţiei sărace dintr-o serie de ţări capitaliste. Alteori, avitaminoza este datorită unui defect de absorbţie (cancer, gastric, paraziţi intestinali, diaree prelungită), unei tulburări în utilizarea vitaminelor (su-puraţii, boală de iradiaţie, boli endocrine) sau creşterii nevoilor organismului în cursul unor stări fiziologice (sarcină, alăptare) sau 'de boală (infecţii). Vitaminele se împart în două mari grupe: vitamiiîe care se dizolvă
388
în grăsimi (liposolubile) A, D, E, K, şi vitamine care se dizolvă în apă (hidrosolubile), grupul B, C, P. Vitamina A provine din plante şi fructe (spanac, urzici, morcovi, pătlăgele roşii, dovleac, caise, cireşe). Alimentele din regnul vegetal sînt cu atît mai bogate în vitamină A cu cît sînt mai viu colorate.
Leziuni cutanate de pelagiă (avitaminoză PP).
în regnul animal, această vitamină se găseşte în cantităţi mari în unt, frişcă, smîntînă, lapte integral, brînzeturi grase, gălbenuş de ou, ficat de peşte. Funcţia cea mai importantă a vitaminei A o constituie protecţia pielii şi a mucoaselor, participarea la procesele foto-chimice ale retinei care stau la baza senzaţiilor vizuale şi de asemenea favorizarea unei bune funcţionări a sistemelor nervos şi osos. Avitaminoza A se manifestă prin: 1) tulburări oculare; acestea constau într-o dificultate de adaptare a ochiului în întuneric (hemeralopie) apoi inflamaţia conjunctivă şi a corneei din care cauză ochiul îşi pierde luciul şi se ulce-rează (xeroftalmie); 2) tulburări ale pielij, anexelor ei şi mucoaselor: pielea se usucă, iar părul capătă mătreaţă şi se rupe uşor. Apar infecţii ale mucoaselor: traheobronşite, amigdalite; 3) digestive: lipsă de poftă de mîncare, diaree. Vitamina D se găseşte mai ales în produsele de origine animală: lapte, unt, gălbenuş de ou, icre, untură de peşte. De asemenea, ergosterolul, care este provita-mină D, se găseşte în ciuperci, ouă, lapte. Ergosterolul este prezent în piele, unde se transformă sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete solare în vitamină D. Rolul important al vitaminei D este de a fixa calciul şi fosforul în oase şi dinţi. De aceea, lipsa vitaminei D duce la rahitism (vezi rahitism), osteomalacie şi osteoporoze. Osteomalacia poate apărea la gravide, la care consumul de vitamină D este crescut. Dinţii gravidei se cariază, oasele se înmoaie şi se deformează. Osteoporoza se în-
tîlneşte la adulţi şi mai ales la bătrîni. Tratamentul avitaminozei D se face cu vitamina D care trebuie administrată preventiv copiilor, în special iarna, gravidelor şi femeilor care alăptează. Vitamina E se găseşte în embrionul cerealelor necojite, în zarzavaturile proaspete, grăsime şi uleiuri vegetale, în ou, lapte, carne. Rolul acestei vitamine constă în a ajuta funcţionarea normală a glandelor sexuale şi capacitatea de reproducere în protecţia musculaturii, vaselor şi globulelor roşii. Avitaminoza E este urmată de sterilitate, avorturi spontane, slăbire musculatură şi hemoragii. Vitamina K se găseşte în alimentele de origine vegetală (spanac, varză, conopidă, ovăz, porumb, grîu roşii, morcovi, sfeclă) şi animală (ficat, splină muşchi, ouă). Această vitamină are un rol important în formarea unor substanţe indis-pensabile coagulării sîngelui. în lipsa ei, apar hemoragii care nu se opresc de cît cu injecţii de vitamină K. Deficite de vitamină K se întîlnesc în unele boli de ficat, ictere şi ciroze. Vitamina Bx se găseşte în tărîţele de cereale, drojdie de bere, carne. Lipsa ei tulbură meta-'bolismul glucidelor şi grăsimilor, funcţionarea sistemului nervos (polinevrite) şi a aparatului digestiv. La populaţiile care se hrănesc aproape exclusiv cu orez decorticat (Japonia) apare o boală numită beri-beri. Vitamina B2 sau riboflavina se găseşte în ficat, ouă, drojdie de bere, carne, pîine neagră. Carenţa în vitamină B2 se întîlneşte în unele boli gastrointes-tinale (gastrite anacide), hepatice, pancreatice, ca şi în cazul unei alimentaţii deficitare. Ea dă naştere la o descuamaţie, cu roşeaţă la colţurile gurii (chcilozâ), la atrofia mucoasei limbii şi a esofagului. Vitamina B6 sau piri-doxina se găseşte în lapte, viscere, ulei, cereale, sfeclă, varză, spanac, struguri, mere. Este necesară pentru buna funcţionare a sistemului nervos şi a măduvii osoase. Vitamina B12 se obţine prin extracţie din ficat de bou. Are rol principal în producerea globulelor roşii la nivelul măduvei oaselor, în funcţionarea normală a sistemului nervos şi în sinteza proteinelor pentru constituirea ţesuturilor. Carenţa de vitamina Br2 se instalează în urma unui aport insuficient sau din cauza absenţei factorului intrinsec (vezi1 anemie). Ea conduce la anemie Biermer, atingerea nervilor (polinevrită) şi tulburări psihice. Vitamina C sau acidul ascorbic este prezentă în zarzavaturi, legume (ardei, cartofi), lămîi, portocale, măcieş, pătrunjel. Ea previne şi vindecă scorbutul (vezi scorbut), măreşte rezistenţa vaselor sanguine şi creşte capacitatea de apărare a organismului împotriva infecţiilor. Vitamina P sau rutin se găseşte în struguri, lămîi, măcieş, varză spanac; nu se află în alimentele de origine animală. Avitaminoza P duce la alterarea peretelui capilarelor sanguine cu hemoragii. Vitamina PP sau acid nicotinic este prezentă în ambele regnuri* vegetal
389
şi animal. Porumbul, fructele uscate, ceapa, slănina nu o conţin însă de loc. Este necesară creşterii, prin participarea ei la buna folosire a proteinelor. Carenţa de vitamină PP, în cadrul unei alimentaţii în general deficitare, provoacă pelagră.
viteză de sedimentare, viteză cu care eritrocitele din sînge se depun (sedimentează) pe unitatea de timp, adică după una şi două ore. Pentru a executa această analiză, sîngele recoltat din vena de la plică cotului trebuie făcut incoagulabil, amestecîndu-1 cu o soluţie de citrat de sodiu de 3,8%. De obicei, citratul {0,4 ml) se încarcă în seringă, apoi se face punctionarea venei şi se trage sînge pînă la
2	ml. Sîngele astfel recoltat este dus la laborator, unde este pus într-un tub de sticlă gradat în mm, aşezat într-un stativ, şi lăsat timp de o oră. Se citeşte numărul de mm cu ■care au coborît hematiile prin sedimentare, -apoi se mai lasă încă o oră, notîndu-se din nou spaţiul în mm. Normal, viteza de sedimentare la bolnavi este 1— 10 după o oră, şi 7— 15 după două ore. La femei, este de 2— 13 după o oră şi de 12—17 după două ore, iar la copii mici şi sugari, de 9— 12 după o oră. Ea creşte în bolile infecţioase sau afecţiunile inflamatorii (tuberculoză, reumatism acut) şi scade în bolile alergice, în hepatita epidemică. Există şi modificări fiziologice ale vitezei de sedimentare. Astfel găsim valori crescute în limpul menstrualei sau în ultimele luni de sarcină. Interpretarea rezultatelor se face de către medic, numai prin corelarea lor cu celelalte date de laborator şi cu semnele clinice de boală.
vitiligo, boală a pielii caracterizată prin •tulburări de pigmentaţie. Pe piele apar pete
Vitiligo,
albe nepigmentate, de diferite mărimi şi forme, mărginite de o piele mai intens pigmentată fată de cea normală. Dacă petele apar pe regiuni acoperite cu păr, acesta devine alb. Amplasarea petelor este de obicei simetrică; ele au în general tendinţa de a se întinde şi de a se contopi. Cauza bolii nu se cunoaşte. Tratamentul este de lungă durată şi constă în badijonarea plăcilor cu anumite substanţe, cum ar fi meladinina. Gerovitalul dă rezultate bune în unele cazuri.
Vîrnav Constantin (1806—1877), medic romîn. In 1836 îşi susţine la Budapesta teza
Constantin Vîrnav
de doctorat în medicină, intitulată „Scurtă fiziografie a Moldovei", lucrare în care face o temeinică prezentare geografico-medicală a ţării sale de origine. In 1844—1845 editează „Povăţuitorul sănătăţii şi al economiei", prima gazetă romînească de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice, inclusiv cele medicale. Vîrnav a fost unul din cei mai activi membri ai Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi. A militat pentru unirea Moldovei cu Ţara Romînească.
390
Wassermann (reacţia)—vezi Bordet-Wasser-mann.
Wassermann August (1866—1925), medic şi imunolog german. Este cunoscut prin metoda de diagnostic serologic al sifilisului, propusă de el în 1906.
Widal (seroreacţia), reacţie de laborator folosită în diagnosticul febrelor tifoidă şi paratifoidă, prin care se caută în serul sanguin al bolnavului anticorpii specifici faţă de bacilul tific sau bacilii paratifici. O cantitate mare de astfel de anticorpi (un titru crescut) în serul sanguin al bolnavului este un argument important pentru punerea diagnosticului de febră tifoidă sau paratifoidă.
wiplă, aliaj inoxidabil feros, care conţine pe lîngă fier şi nichel, crom şi puţin cărbune.
Este în general bine tolerat de cavitatea bucală, afară de unele cazuri cu afecţiuni pronunţate ale gingiilor. Nu se oxidează şi se utilizează la coroanele stanţate şi la croşetele de sîrmă ale protezelor scheletate şi cu placă sau la apcratele de ortodonţie. In general nu se poate turna corect, deoarece lucrările turnate din wiplă prezintă pericolul de a se fractura. Este un material ieftin şi este indicat momentan pentru o perioadă istorică scurtă, pînă se va putea obţine un material mai bun, pentru cavitatea bucală. Materialul în serie nu este rău tolerat de organism, dar duritatea lui şi faptul că nu se poate turna îl indică numai pentru ştanţare, procedeu tehnologic care duce la confecţionarea unor lucrări protetice (coroane) care nu sepot adapta perfect.
39!
xeroftalmie, stare de uscăciune a conjunctivei, cu pierderea luciului sau normal, provocată de degenerarea cicatriceală sau de lipsa vitaminei A. Degenerarea conjunctivei poate fi cauzată de conjunctivita granuloasă, de arsuri ale conjunctivei, lagoltalmie, ectro-pion etc. sau de stări de denutriţie însoţite de avitaminoză A. Ca tratament se indică umectarea conjunctivei cu soluţii uleioase sau cu unguente care conţin antibiotice. In avitaminoza A se administrează vitamina A, precum şi alte vitamine şi tonice generale.
Yersin Alexandre-Emile-Jean (1863—1943), bacteriolog şi imunolog francez de origine elveţiană. A demonstrat, împreună cu Roux, existenţa unei toxine secretate în mediul extern de bacilul difteriei. In 1894 a pus în evidenţă, concomitent cu Kitasato, dar independent de el, microbul ciumei. S-a ocupat de combaterea acestei boli, preparînd şi un ser special antipestos.
yogism, aplicarea practică a unui sistem mistico-religios de „eliberare" a sufletului Printr-o serie de exerciţii etice, psihice şi fizice, întemeietorul acestei metode, Patangjali (sec.
II	î.e.n.) a elaborat aşa-numita cale in 8 trepte „de eliberare" a sufletului: 1) abstinenţă; 2) cultură; 3) poziţie; 4) controlul respiraţiei; 5) eliminarea simţurilor; 6) atenţie; 7) contemplarea obiectului; 8) absorbirea intelectului de către obiectul contemplării. Cheia acestui sistem este antrenamentul funcţiilor respiratorii prin încetinirea ritmului lor pînăj ce provoacă, în loc de călirea organismului, stări patologice de întunecare a conştiinţei, însoţite de extaz şi vedenii. A atribui yogis-mului un scop de întărire a sănătăţii înseamnă a ascunde esenţa acestei mistici şi a omite caracterul ei antiştiinţific.
zaharină, medicament fără miros, cu gust foarte dulce metalic. In comerţ se găseşte sub formă de comprimate mici albe, utilizate ca înlocuitor de zahăr la diabetici sau pentru îndulcirea unor medicamente care trebuie administrate copiilor mici. Este de 500 de ori mai dulce de cît zahărul (un comprimat = două bucăţi zahăr). Se va păstra într-un loc ferit de accesul copiilor.
zăbăluta, îmbolnăvire a zonelor de piele şi a mucoasei situate la colţurile gurii datorită de cele mai multe ori ciupercilor din grupul Candida (vezi candidoze).
zgomot: în mod obişnuit, prin zgomot se denumesc toate sunetele neplăcute care jenează la lucru şi împiedică odihna. Efectele îndelungate ale zgomotului sînt dăunătoare, în special prin tulburările produse la nivelul sistemului nervos central. Zgomotul violent
—	de felul aceluia produs, spre exemplu, în atelierele de cazangerie — poate duce la slăbirea auzului, dacă nu se iau măsuri de apărare. In industrie se iau măsuri de protecţie contra zgomotului, prin amenajarea de instalaţii de absorbţie a sunetelor şi de izolare fonică, precum şi prin mijloace individuale (anti-foane). O mare însemnătate o prezintă şi apărarea contra zgomotului de stradă, prin folosirea tehnicii moderne de izolare acustică în construcţia locuinţelor, ca şi prin alte măsuri: interzicerea claxonatului în oraşe, instalarea de bandaje speciale amortizoare la roţile tramvaielor etc. Acţiunea de apărare contra zgomotului este completată printr-o activitate perseverentă de propagandă a unor principii de convieţuire civilizată: respectarea liniştei colective în orele de odihnă, folosirea cu volum de sunet redus a aparatelor de radio, televizoarelor şi magnetofoanelor, evitarea executării la ore nepotrivite a unor lucrări casnice (baterea cuielor, pisarea zahărului), înlăturarea zgomotului produs de animalele crescute în casă ş.a.m.d.
Zizin, staţiune lîngă Braşov (12 km), la o altitudine de 609 m cu ape alcaline şi carbogazoase, indicate în boli digestive, renale sau de nutriţie.
zona Zoster, boală acută, care se manifestă sub forma unui număr mai mare sau mai mic de grupe de vezicule mărunte pe o piele in-
Zonă Zoster.
flamată şi edemaţiată. Zona Zoster este produsă de un virus filtrabil, apropiat de virusul varicelei. Boala este precedată deseori şi de obicei însoţită de arsuri şi dureri puternice
393
cu caracter de nevralgie, care persistă uneori şi după dispariţia erupţiei, mai ales la bătrîni şi la oamenii slăbiţi. Grupele de vezicule ale zonei Zoster se răspîndesc de-a lungul traiectului şi ramificaţiilor unui nerv anumit, cel mai frecvent intercostal. Erupţia în acest caz înconjură ca o centură jumătate din trunchi. In alte cazuri, erupţia se poate întinde de-a lungul extremităţilor inferioare sau superioare, pe o parte a gîtului sau pe o jumătate a fetei. Zona Zoster durează în medie 2—5 săptămîni; de regulă nu se observă recidive. Erupţia dispare fără urme; numai în cazul formei gangrenoase a zonei Zoster, j*e locul -erupţiei rămîn cicatrice înfundate. Tratamentul constă în administrare de vitamină B, iradieri cu raze ultraviolete; pe gură se administrează piramidon, aspirină, penicilină.
Zubcu-Codreanu Nicolae (1850 — 1878), medic revoluţionar născut în fosta gubernie a Basarabiei, refugiat în 1875 la noi în tară, unde şi-a încheiat studiile medicale, devenind în 1876 licenţiat al facultăţii din Bucureşti, împreună cu N. Russel şi C. Dobrogeanu-Gherea, Zubcu-Codreanu a îndrumat cercul socialist conspirativ format din studenţi ai Universităţii din Bucureşti, mai ales medici-nişti, ca C. I. Istrati (viitorul profesor de chimie şi membru al Academiei Romîne), K. Stăuceanu, A. Spiroiu. în timpul războiului din 1877—1878 a desfăşurat o intensă acti-yitate propagandistică printre militarii ruşi în trecere pe la noi. Urmărit de politia ţaristă medicul revoluţionar s-a refugiat la Curtea de Argeş, unde curînd încetează din viaţă. Inmormîntarea sa a dat loc la unele incidente cu răsunet în presă şi în parlament, deoarece
autorităţile civile şi clericale au impus prin silnicie, contrar voinţei decedatului, oficierea
Nicolae Zubcu-Codreanu.
serviciului religios. Generaţia de medici care l-a cunoscut i-a păstrat lui Zubcu-Codreanu o amintire plină de admiraţie şi respect.
Cauzele hematuriei (prezenţa sîngelui în urină).
1 — Tuberculoză. 2 — Infarct. 3 — Nefrită. 4 — Rinichi chistic. 5 — Piatră. 6 — Papilom. 7 — Chist. 8 — Ruptură. 9 — Papilită. 10 — Tumoare (hipernefrom, cancer). 11 — Piatră. 12 — Tumoare. 13 — Hemoragie prostatică. 14 — Veziculită tuberculoasă. 15— Corp străin. 16— Cistită. 17— Tumoare (cancer, papilom). 18 — Ulceraţie. 19 — Piatră. 20 — Leziuni ale prostatei (adenom, cancer, prostatită
tuberculoasă).
(după C. H. Boehringer Sohn, Ingelheim am Rhein)
4	8
Naşterea globulelor albe ale sîngelui (granulocite, polinucleare) din celulele de origine localizate în măduva hematopoetică a oaselor.
/ — Mieloblast. II — Promielocit. III — Mielocit. IV — Metamielocit. V — Nesegmentat. V/ — Segmentat. III, IV, V, VI — Granulocite neutrofile. l, 2, 3, 4 — Granulocite eozinofile. 5, 6, 7, 8 — Granulocite bazofile.
Redactor responsabil : dr. DAN ABULlOS Tehnoredactor :	TRIMBIŢIONI	RUTH
Dat la cules: 08.06.1964. Bun de tipar: 12.10.1964. Apărut: 1964. Tiraj: 70.000+170 ex. legato Hîrtie: velină satinată de 63 gfm2, 700x1000116. Coi editoriale 49,12. Coli de tipar: 24,75. Planşe tipar of*>et 8. A. : 4555/1964. C. Z. pentru bibliotecile mari: 61(J6)- C- Z- pentru bibliotecile mici : jI(06).
întreprinderea poligrafică »13 Decembrie 1918“, str. Grigore Alexandrescu nr. J3—95, Bucureşti — R.P.R., comanda nr* 1652.