A--------- ------r~~ — ...- ACADEMIA ROMÂNĂ BIBLIOTECA INSTITUTULUI DE LINGVISTICĂ BUCUREŞTI cota INVENTAR ___ COORDONATOR: PROF. NIŢA DOBROT A.B.C.-ul ECONOMIEI DE PIAŢĂ MODERNE • concepte • mecanisme • aplicaţii practice 1 ) r2996 Z A.B.C.-ul ECONOMIEI DE PIAŢĂ MODERNE • concepte • mecanisme • aplicaţii practice CASA DE EDITURA ŞI PRESA «VIAŢA ROMÂNEASCA: Bucureşti • — £991 Colectivul de «autori: Profesori universitari doctori: Niţă DO-BROTĂ, Costache SANDU, Constantin ENACHE, Ileana STĂNESCU; Conferenţiari universitari doctori: Coralia ANGE-LeSCU, Ilie GAVRILĂ, Aurora GOGO-NEAŢĂ, Constantin POPESCU; Lector universitar doctor: Iuliana CETINĂ; Asistenţi universitari: Cornel TÂRHOACĂ, Luminiţa NICOLESCU, Emil TEŞLIUC. COORDONATOR: NIŢĂ DOBROTĂ. Referent ştiinţific: Prof.univ.dr. Constantin MANOLESCU. Coperta de: ADRIAN IONESCU CUVÎNT INTRODUCTIV Consacrată unei probleme deosebit de actuale şi de complexe, lucrarea de faţă este structurată în patru părţi distincte şi, in acelaşi timp, unitare, prin scopul de ansamblu urmărit: familiarizarea marelui public cu problematica economiei de piaţă moderne. Pornindu-se de la constatarea că literatura de specialitate, ca şi limbajul cotidian al oamenilor au fost «invadate» pur şi simplu de aspectele concrete ale tranziţiei României la economia de piaţă, autorii prezintă principalele procese ale economiei de piaţă moderne, mecanismul ei de funcţionare. Pe baza realităţilor din ţările cu economie de piaţă consolidată, se fac caracterizări ample şi riguroase, se analizează comparativ, din perspectivă contemporană, fenomenele şi procesele specifice economiei de piaţă, tip de economie pentru care poporul român a optat definitiv. în aceşt context, au fost formulate trăsăturile economiei de piaţă moderne de tip european, aşa cum se conturează aceasta la orizontul celui de al III-lea mileniu. în cea de a doua parte a lucrării, care are caracter de dicţionar-breviar conţinînd circa 350 de termeni, au fost clarificate conţinutul principalelor noţiuni economice, care sînt abordate şi explicate prin prisma economiei de piaţă şi a mecanismului ei de funcţionare. *în contrapunere cu modul de explicare a conţinutului diferitelor procese, fenomene şi noţiuni economice în cadrul învăţămîntului şi în diferite lucrări de specialitate, apărute în perioada anterioară Revoluţiei din Decembrie 1989, unde accentul se pune pe latura politico-ideologică a acestora, în lucrarea de faţă ele sînt tratate pe fondul realităţii lumii contemporane, al respectării adevărului ştiinţific. 5 De aceea, este util şi meritoriu efortul autorilor lucrării de a explica, sub forma unor mici sinteze, conţinutul unor procese şi noţiuni economice de largă utilizare, cum sînt: capital, profit, concurenţă, bursă, proprietate privată, societate pe acţiuni, salariu, inflaţie, şomaj, productivitate marginală, management, agent economic, marketing etc. Utilitatea lucrării se amplifică prin luarea în considerare a necesităţii eliminării unor confuzii şi abordări ne corespunzătoare a proceselor tranziţiei spre economia de piaţă în ţara noastră. Este un adevăr axiomatic că prefacerile radicale din ţara noastră, într-un timp cît mai scurt, sînt condiţionate hotărîtor de formarea unei gîndiri economice avansate şi dinamice la toţi agenţii economici, la toţi participanţii la viaţa economică. în acest sens, consider că efortul făcut de colectivul de autori pe linia realizării unui minim de consens teoretic şi metodologic în ceea ce priveşte abordarea şi înţelegerea trăsăturilor esenţiale ale economiei de piaţă, este nu numai meritoriu sub raport ştiinţific, dar şi util pentru practica economică din ţara noastră. « în lucrare, într-un capitol special — al treilea —, sînt prezentate un număr important de instrumente de calcul (indicatori, indici, ecuaţii ale cererii şi ofertei, funcţii de producţie etc.), precum şi metodologia de elaborare şi de folosire a acestora de către cei interesaţi. Pe bază de date ipotetice, sînt prezentate modalităţi practice de soluţionare a uneia sau alteia din problemele cu care sînt confruntaţi agenţii economici: calculul costului, calcularea impozitului pe profit etc. e Prin sfera ei de cuprindere, prin conţinutul tratării, lucrarea se adresează marelui public, cadrelor didactice de toate gradele, elevilor şi studenţilor de la toate formele de învăţămînt, tuturor acelora care se interesează de problematica complexă a economiei de piaţă şi a mecanismului ei de funcţionare. Prof. univ. dr. ing. Constantin Bărbulescu Rectorul Academiei de Studii Economice 6 I ECQNOMIA DE PIAŢĂ MODERNĂ ŞI MECANISMUL EI DE FUNCŢIONARE în ansamblul noţiunilor şi conceptelor cu care sînt analizate economia de piaţă şi mecanismul ei de funcţionare, piaţa ocupă un loc de maximă importanţă. Intr-adevăr reţeaua contemporană a pieţelor şi îavorabilităţile pieţei în general stau la baza economiei de piaţă moderne şi eficiente. 1. PIAŢA: ORIGINI, REALITATE ACTUALA ŞI PERSPECTIVE Succintă prezentare a evoluţiei pieţei. Dintre fenomenele şi procesele specifice economiei de piaţă contemporane, piaţa are istoria cea mai îndelungată. Ea a apărut cu multe secole în urmă ca punte istorică de legătură între producătorii şi consumatorii autonomizaţi. între producţie şi consumaţie, ca două universuri complementare ale vieţii economice, «s-a strecurat — remarca F. Braudel — un al treilea, îngust, dar vioi ca un fir de apă, lesne de recunoscut şi el, de la întîia privire, schimbul sau, dacă vreţi, economia de piaţă imperfectă, discontinuă, dar impunîndu-şi constrîngerile şi, în mod sigur, revoluţionară» . / Abordînd fenomenul schimbului, Alvin Toffler remarca: «Piaţa a avut ca premisă sciziunea dintre producător şi consumator, ea devenind necesară abia atunci cînd funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă.» De-a lungul secolelor, schimburile dintre producători şi consumatori s-au dezvoltat atît în lărgime, cît şi în profunzime. Noi şi noi teritorii au fost atrase în sfera pieţei, produse din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi sporite au intrat în procesul schimbului. în acelaşi timp, modalităţile de schimb, tehnicile şi instrumentele acestora au devenit tot mai rafinate. Orice observator contemporan al fenomenului rămîne uimit de imaginaţia creativă a înaintaşilor pe calea creării facilităţilor monetare — marfare (au fost create, de pildă, noi instrumente monetare, au apărut şi s-au perfecţionat variate forme de pieţe, au fost omologate forme de credit tot mai variate etc). 7 în antichitate şi în evul mediu relaţiile de schimb s-au extins cu încetineală; în unele intervale şi zone ele au cunoscut chiar însemnate refluxuri.»O asemenea evoluţie s-a aflat în deplină concordanţă cu dinamica lentă a factorilor de producţie, cu caracterul primitiv al aparatului productiv şi nivelul scăzut al productivităţii, toate acestea fiind explicate prin interesul redus al producătorilor direcţi (sclavi şi iobagi) în sporirea producţiei şi ridicarea calităţii acesteia. De aceea, atunci cînd a început revoluţia industrială, relaţiile de piaţă erau, chiar în ţările din Europa occidentală, destul de firave. în ţările din celelalte continente, astfel de relaţii erau cu totul periferice. Diversele reţele de comis-voiajori, de distribuitori angrosişti, de negustori cu amănuntul, reţelele de bănci comerciale, ca şi diverse alte facilităţi obligatorii ale pieţei erau puţine şi destul de rudimentare. Timp de peste trei secole, în ţările care au păşit primele pe calea transpunerii în viaţă a exigenţelor revoluţiei industriale, s-au investit energii enorme pentru constituirea şi modernizarea sistemului pieţei. Negustorii s-au răspîndit pe tot globul, antrenînd noi categorii de populaţie în sfera producţiei pentru schimb. Tot mai multe bunuri au devenit mărfuri, s-a extins rapid ponderea schimbului de mărfuri în ansamblul vieţii oamenilor, viaţa lor depinzînd hotărîtor de piaţă şi mecanismele ei. Tranzacţiile s-au amplificat. A crescut, de asemenea, numărul intermediarilor şi s-a complicat hăţişul conductelor din reţeaua schimbului. Populaţia ocupată în sfera circulaţiei mărfurilor deţine ponderi de circa o treime în totalul celor ocupaţi în viaţa economico-socială a ţărilor avansate economic. Piaţa contemporană; realitate şi concept. Tradiţional, noţiunea de piaţă desemnează un moment distinct al vieţii economice, o reţea de activităţi şi funcţii ce se interpun între producţie şi consumaţie. Pentru a desemna conţinutul sferei economice care acoperă reţelele de schimb, ca şi timpul traseului pe care-1 parcurg bunurile economice de la încheierea procesului de producţie propriu-zis pînă la ajungerea lor în sfera consumului final, unii autori au optat pentru noţiunea de distribuţie. în prezent, prin noţiunea de piaţă sînt exprimate relaţii de schimb foarte ample şi în continuă diversificare. în genere, piaţa exprimă raportul dintre oferta şi cererea de bunuri economice (corporale şi incorporale), prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă, ă doua exprimînd nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei. Este vorba, mai întîi, de cererea şi oferta de bunuri de consum personal (de sa-tisfactori, cum le numesc unii specialişti), începînd cu bunurile corporale de folosinţă zilnică (pîinea, carnea, apa), continuînd cu cele de folosinţă îndelungată (frigidere, autoturisme), pînă la bunurile incorporale, pînă la serviciile de orice iei necesare oamenilor pentru a fi consumate individual (serviciile telefonice personale, serviciile culturale etc). De asemenea, în sfera cuprinzătoare a pieţei contemporane se includ relaţiile multiple dintre cererea şi oferta de factori de producţie. In acest sens, există piaţa capitalului, ca cerere şi ofertă de bunuri investiţionale, de titluri de “proprietate pe termen lung, piaţa financiară, ca sistem de relaţii, prin care resursele băneşti temporar disponibile sînt oferite acelor agenţi economici care au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Piaţa resurselor naturale (a petrolului şi gazelor naturale, de pildă) a devenit cu mult timp în urmă o piaţă de interes general, universal. Deosebit de complexe sînt relaţiile de pe piaţa monetară, inclusiv cea valutară. în angrenajul reţelei schimbului, se include şi piaţa muncii, adică raportul dintre cererea şi oferta de resurse de muncă. Prezintă numeroase particularităţi piaţa informaţiei, a rezultatelor cercetării ştiinţifice (vînzarea — cumpărarea de brevete şi invenţii, de documentaţii ştiinţifice), piaţa serviciilor manageriale, de marketing, a tuturor serviciilor tehnice, ştiinţifice, juridice etc., prestate pe baze comerciale. Pentru a evidenţia caracterul extrem de complex al relaţiilor de schimb, este important de precizat că piaţa în ansamblul ei se prezinte in două ipostaze strîns legate între ele: piaţa reală şi piaţa fictivă. Dacă piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri de consum şi de factori de producţie, care se prezintă ca rezultate efective ale activităţii economice şi ca entităţi identificabile ce satisfac direct sau indirect nevoi umane de consum personal sau productiv, piaţa fictivă presupune confruntarea dintre cererea şi oferta de titluri de proprietate asupra acestor bunuri, vînzare-cum-părare de semne băneşti ale bunurilor corporale. De pildă, la bursa de mărfuri din Chicago se vînd şi se cumpără adesea cerealele aflate în lan, tranzacţiile respective repetîndu-se înainte de recoltare, una şi aceeaşi cantitate oferită de unul şi acelaşi producător fiind vîndută — cumpărată de mai multe ori. în ceea ce priveşte bursele de valori, aici tranzacţiile repetate sînt şi mai numeroase. 9 în timp ce capitalul real din cadrul societăţii pe acţiuni, de pildă, îşi derulează rotaţia sa unică, specifică fiecărei activităţi în parte, la bursă acţiunile sînt vîndute-cumpărate de zeci de ori. Din cele de mai sus, rezultă caracterul deosebit de complex al relaţiilor multiple de schimb, pe care le numim cu un singur cuvînt — piaţă. Piaţa este deci un mod specific de confruntare dintre producători şi consumatori, procese care ia forma unor relaţii specifice dintre vînzători şi cumpărători, dintre creditori şi debitori, dintre cererea şi oferta de bunuri economice. «Piaţa — afirmă economistul francez M. Didier — apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care vînzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei să se încheie. Deci, piaţa este înainte de toate «un contract social», mai mult sau mai puţin spontan, care defineşte locul economiei în ansamblul vieţii sociale. t Conceptul de piaţă desemnează adesea ansamblul acelor fenomene şi procese care, concomitent în spaţiu şi consecutiv în timp, asigură realizarea punţilor de legătură între producători şi consumatori, cum sînt: fluxurile de bunuri corporale şi incorporale care ies din cadrul autoconsumului şi intră în reţeaua schimbului; formele şi tehnicile de comerţ, începînd cu cele elementare şi terminînd cu cele mai sofisticate forme de desfacere a mărfurilor; suprafeţele comerciale privite după criteriul teritorialităţii (urbane, naţionale, zonale, mondiale) în cadrul cărora se negociază; segmentele specializate privind schimbul de mărfuri pe categorii de bunuri, pe forme de magazine; formele reale şi formele fictive ale vînzării — cumpărării factorilor de producţie; structurile specifice ale derulării comerţului, adică reţelele de unităţi comerciale de vînzare cu ridicata, cu amănuntul etc. Perspectivele pieţei. Problema dezvoltării, în continuare, a relaţiilor de schimb se pune în termeni foarte diferiţi pe ţări şi grupe de ţări. Pe baza observării situaţiei din cele mai multe ţări dezvoltate industrial, unde în ultimele decenii ponderea pieţei s-a menţinut sau chiar a scăzut, unii specialişti au ajuns la concluzia că, în aceste ţări, au apus vremurile eroice ale extinderii relaţiilor de schimb şi ale edificării unor noi reţele şi mecanisme de desfacere a mărfurilor. Cel mai puternic indiciu al limitelor extinderii pieţei şi mecanismelor ei constă în dimensiunea costului ei social. De pildă, costul schimbului de mărfuri — măsurat prin eta- 10 Ionul convenţional al numărului de ore de muncă cheltuită ___depăşeşte, în unele ţări, costul producţiei materiale. Cu alte cuvinte se consumă mai mult timp social pentru schimbul bunurilor materiale şi a serviciilor decît pentru producerea lor. în aceste ţări, problema care se pune în prezent este cea a trecerii la o nouă calitate a pieţei, la o nouă fază în relaţiile de schimb./întreţinerea, renovarea şi modernizarea pieţei — iată care sînt problemele de mare actualitate în ţările avansate economic. în marea majoritate a ţărilor lumii, piaţa are însă numeroase rezerve de dezvoltare atît în lărgime, cît şi în adîncime. în ţara noastră, de pildă, problema realizării unor reţele moderne de schimb presupune atît făurirea de noi structuri, extinderea sferei distribuţiei, cît mai ales modernizarea celor existente, astfel încît să se ajungă la acel sistem de pieţe capabil să faciliteze relaţiile dintre producătorii tot mai eficienţi şi consumatorii din ce în ce mai îndestulaţi şi civilizaţi. Evidenţiind limitele sociale şi economice ale extinderii pieţei, specialişti de mare autoritate în probleme de viitorolo-gie consideră că «ceea ce este astăzi în joc înseamnă mai mult decît alternativa politică, mai mult decît problemele energiei, alimentaţiei, populaţiei, capitalului, materiilor prime sau locurilor de muncă; în joc este rolul pieţei în vieţile noastre şi însuşi viitorul civilizaţiei, o civilizaţie capabilă să se îndrepte spre alte preocupări, tocmai pentru că piaţa a fost deja edificată şi desăvîrşită.» Pe baza celor afirmate mai sus, se pot face anumite consideraţii principiale cu privire la conţinutul general, la sfera de cuprindere şi dinamica istorică a pieţei. Schimbul de mărfuri cu ajutorul banilor — una din marile creaţii ale geniului uman — s-a efectuat, se efectuează şi se va efectua sub cele mai diverse sisteme economice şi regimuri politice (în timp de pace, ca şi în timp de război, în regimuri democratice, ca şi în regimuri totalitare, fie ele de dreapta sau de stînga). Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă directă cu dezvoltarea factorilor de producţie şi cu creşterea productivităţii şi randamentului utilizării acestora. La un anumit nivel al dezvoltării economice, au fost create condiţiile pentru instaurarea sistemului economic de piaţă, ale cărui trăsături fundamentale s-au identificat, o bună perioadă de timp, cu cele ale sistemului economic capitalist. Deci, fără producţia pentru piaţă, mai mult sau mai puţin generalizată, 11 nu poate exista economia de piaţă. Dar, generalizarea pieţei nu este suficientă pentru a exista economia de piaţă. Sistemul economic capitalist s-a dovedit a fi doar o formă istorică de economie de piaţă, cea mai semnificativă pînă în prezent. Dar, nici în trecut şi nici în prezent, piaţa şi regulile ei generale — cizelate cu atîta migală de-a lungul mileniilor — nu au definit conţinutul vreunui sistem economic. în prezent, continuă A. Toffler, piaţa nu este nici capitalistă, nici socialistă. ' în condiţiile statului totalitar de tip stalinist, piaţa apărea ca o ameninţare la adresa socialismului şi de aceea lupta împotriva sistemului economic capitalist s-a dus mai ales prin ofensiva asupra pieţei, ale cărei reguli de funcţionare erau identificate cu cele ale regimului burghez. Efortul factorilor politici şi administrativi din fostele dictaturi de stînga era orientat în direcţia convertirii regulilor implacabile ale pieţei în disimulatori ai constrîngerii extraeco-nomice. De aceea, se poate spune că în aceste ţări au existat relaţii de piaţă, evident pe măsura nivelului lor de dezvoltare, relaţii puse în slujba conducerii planificate centralizat. Lipsea însă economia de piaţă şi, cu atît mai mult, lipseau mecanismele libere ale economiei de piaţă. Logica implacabilă a evoluţiei istorice a progresului favorizează concluzia, conform căreia este posibilă instaurarea unei autentice economii de piaţă contemporane, fără a se recurge la sisteme economice anacronice. 2. ECONOMIA DE PIAfA CONTEMPORANA: CONCEPT ŞI TRASATURI CARACTERISTICE ' Activitatea economică s-a desfăşurat de-a lungul timpului în variate forme. Diferitele forme de economie s-au deosebit şi se deosebesc între ele în funcţie de civilizaţiile construite de omenire, de condiţiile naturale în care au apărut şi existat aceste civilizaţii, de circumstanţele istorice şi tradiţionale, de voinţa colectivităţilor umane şi opţiunea lor politică, de capacitatea oamenilor de a elabora proiecte şi strategii de dezvoltare. Disponibilitatea popoarelor de a pune în mişcare sisteme funcţionale şi eficiente de producţie, schimb, repartiţie şi de consum ocupă un loc aparte în acest proces. Pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci cînd au fost create condiţiile tehnice, economice şi sociale necesare, omenirea-a trecut — în momente diferite şi în forme specifice — la economia de piaţă. 12 Există însă autori care neagă acest adevăr istorip, con-siderînd că economia s-a,desfăşurat dintotdeauna pe baza regulilor economiei de piaţă. Cei mai aprigi susţinători ai acestui tip de economie afirmă adesea că aceasta a apărut odată cu societatea u'mană însăşi, doctrina acestui sistem economic găsindu-şi izvoarele în Biblie. Exagerate sînt şi acele idei care identifică economia de piaţă cu piaţa însăşi. Informaţiile ştiinţifice actuale, .bazate, pe variate probe istorice, atestă că nimeni şi niciodată nu i-a considerat pe faraonii egipteni şi pe sclavii lor participanţi la economia de piaţă. De asemenea, nu se poate susţine cu temei că grecii antici, aşa cum ne-au fost ei prezentaţi de marele Homer, au trăit în condiţiile sistemului economic respectiv, chiar dacă în toate cetăţile greceşti au existat numeroşi comercianţi puternici. Apropiindu-ne de timpurile noastre, nici economiile domeniale închise şi nici corporaţiile meşteşugăreşti din Evul Mediu nu se încadrează în structurile şi mecanismele economiei de piaţă. Dimpotrivă, majoritatea covîrşitoare a specialiştilor în istoria economică consideră că sistemul economic de piaţă a reprezentat de fapt negaţia acestor forme de economie medievală, preponderent naturală, în care relaţiile de piaţă aveau o pondere redusă. * Sistemul economic de piaţă reprezintă un sistem economic modern, contemporan, ale cărui începuturi au fost marcate de apariţia siştemului capitalist în Europa Occidentală. Cu toată istoria sa relativ îndelungată, în prezent, doar circa un sfert din populaţia globului trăieşte în ţări care pot fi considerate a avea economie de piaţă modernă. Sistemul economic de piaţă are încă mari rezerve de extindere pe plan mondial. .Rezultă deci că economia de piaţă poate fi delimitată prin comparaţii succesive cu: economiile precapitaliste, în care era predominantă economia naturală; economiile naţionale dominate de regimuri totalitare (fie ele de dreapta, fie de stînga); economiile contemporane ale ţărilor slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Cele mai multe dintre modelele teoretice surprind şi redau conţinutul sistemului economic de piaţă, folosindu-se de trei planuri conceptuale: ideologic — spiritual; formal — instituţional; tehnic — substanţial. Sub raport ideologic, gîndirea socială şi filosofia secolului al XVIII-lea, ca şi economia politică clasică — dezvoltate şi adaptate continuu la noile condiţii — au aşezat la temelia sistemului economic de piaţă primordialitatea individului na- 13 turalmente bun şi inteligent. Individualismul şi principiul liberalismului, în cadrul căruia liberalismul economic ocupă un loc central, sînt fundamentele ideologice ale economiei de piaţă, apărută ca negaţie#a sistemului medieval, în care dependenţa oamenilor faţă de stăpînii feudali era baza însăşi a sistemului. Instituţional — economia de piaţă se bazează pe instituţii juridice şi economice adecvate (dreptul de proprietate individuală, deplina egalitate între oameni, întreprinderea privată individuală sau colectivă, piaţa cu rolul hotărîtor al regulilor ei în desfăşurarea activităţii economice, statul ca agent economic autonom). Tehnic — substanţial, economia de piaţă are la temelie tehnologiile moderne care permit producţii de serie mare, în care se integrează noile cuceriri ale ştiinţei şi care permit înfăptuirea revoluţiilor industriale, atunci cînd acestea devin necesare şi posibile pe plan mondial. Economia de piaţă reprezintă deci o formă modernă de @rganizare şi funcţionare a activităţii economice, în care oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu favorabilităţile şi regulile universale şi dinamice ale pieţei, nu după obiceiuri şi practici zonale şi nici sub autoritatea vreunei comenzi din afară, fapf ce face posibilă valorificarea maximă a resurselor limitate existente pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţele umane nelimitate. f Conţinutul economiei de piaţă contemporană este pus în evidenţă prin caracteristicile ei esenţiale. în ansamblul elementelor definitorii ale economiei de piaţă, un rol esenţial ocupă componenta sa tehnică substanţială. Numai la un anumit nivel al dezvoltării şi pe baza unei anumite structuri tehnologice, de ramură şi teritoriale se poate.edifica şi consolida, prin voinţa adînc resimţită a tuturor indivizilor organizaţi în cadrul a diferite sociogrupuri, structurile instituţionale economice şi juridice specifice economiei de piaţă. în aceste condiţii, apar şi se dezvoltă noile concepţii şi mentalităţi, favorabile sistemului economic de piaţă. Starea şi dinamica activităţii economice — desfăşurate pe baza tehnicii şi tehnologiilor avansate — volumul şi evoluţia rezultatelor obţinute reprezintă criteriul cel mai sigur de apreciere a funcţionalităţii instituţiilor economiei de piaţă, a rolului jucat de gîndirea social-economică, care propagă libera iniţiativă, egalitatea oamenilor în faţa legilor şi democra-ţia. Mobilul combinării şi utilizării factorilor de producţie, al modernizării lor în concordanţă cu noile cuceriri ale şti- 14 inţei şi tehnicii, constă în obţinerea de cantităţi mari de produse (bunuri economice), de calitate superioară şi cu costuri cît mai mici, toate acestea însemnînd cîştiguri, profituri cît mai mari. Economia de piaţă ridică profitul la rang de mobil principal al activităţii economice. Mărimea şi dinamica profitului sînt criterii de apreciere a modului de combinare şi folosire a factorilor de producţie. Fiind economie monetară, aceasta presupune combinarea factorilor de producţie nu doar în unităţi naturale. Se combină, în fond, preţurile acestor factori, rezultatul final al activităţii economice fiind exprimat, de asemenea, în unităţi băneşti. Proprietatea individuală reprezintă o caracteristică de bază a economiei de piaţă, indiferent de formele de organizare a modului de folosire a obiectului proprietăţii. In nici una din societăţile antice şi medievale nu s-a acordat, prin lege, tuturor persoanelor dreptul de a fi proprietari. Inviolabilitatea dreptului de proprietate al fiecărei persoane şi apărarea acestui drept sînt principii de acţiune a statului democrat în condiţiile economiei de piaţă. Proprietatea individuală este premisa fundamentală a liberei iniţiative, a manifestării tuturor celorlalte libertăţi economice. O altă caracteristică esenţială a economiei de piaţa este egalitatea deplină a participanţilor independenţi şi autonomi la viaţa economică. Proclamată juridic şi susţinută de statul democratic, egalitatea economică între oameni şi sociogru-purile. legal constituite are la bază principiul autonomiei lor de voinţă şi se concretizează în libera alegere a profesiei, în posibilitatea le’gală a fiecărui individ de a se angaja într-o afacere pe cont propriu, de a se asocia cu alte persoane în vederea producerii sau vînzării de bunuri, de a dispune de capacitatea lui de muncă cum doreşte etc. întreprinderea privată — individuală sau colectivă — este entitatea economică de bază a economiei de piaţă, aceasta constituind locul de combinare şi substituire a factorilor de producţie, de folosire eficientă a acestora. întreprinzătorul (individual sau colectiv) este promotorul raţionalităţii economice în condiţiile economiei de piaţă. El promovează interesele producătorilor, ale unei anumite unităţi producătoare în raporturile ei cu alţi producători, cu cele ale consumatorilor, ale băncilor şi administraţiilor publice. Existenţa unei ample reţele unitare de pieţe constituie o altă trăsătură esenţială a economiei de piaţă. Este vorba aici de saltul calitativ în evoluţia procesului istoric de dezvoltare a pieţei, caracterizat prin realizarea unităţii dintre pieţele factorilor de producţie şi cele ale bunurilor de consum 15 personal, dintre pieţele reale şi cele fictive, dintre pieţele monetare, financiare şi ale capitalurilor. Statul democrat de drept este garantul bunei funcţionări a instituţiilor economice şi juridice specifice economiei de piaţă. în particular, statul legiferează şi apără structurile economice globale, care răspund intereselor generale ale cetăţenilor, ale naţiunii. în acest context, el consacră şi apără proprietatea individuală, asigură cadrul juridic al contractelor economice. Statul de drept se manifestă şi prin aceea că reglementează raporturile asociaţilor şi ale acţionarilor cu societăţile din care fac parte, relaţiile între cumpărători şi vînzători, pe cele între debitori şi creditori. Statul adoptă, în mod democratic, Godul Comercial şi supraveghează aplicarea lui. O altă caracteristică a economiei de piaţă pune în evidenţă faptul că acest sistem a luat naştere şi 3-a dezvoltat avînd la bază tehnica maşinistâ şi tehnologiile moderne de fabricaţie. Revoluţiile industriale şi progresul tehnico-şti-inţific au fost factorii hotărîtori ai sporirii continue a ofertei de mărfuri, ai menţinerii nivelului ei ridicat, ca regulă de bază a funcţionării normale a sistemului economic de piaţă. Băncile, instituţiile financiare şi de asigurări au devenit un agent economic autonom indispensabil al economiei de piaţă. Fără reţeaua relativ atotcuprinzătoare şi dinamică de instituţii bancar-financiare nu s-ar putea asigura mobilizarea resurselor băneşti temporar disponibile şi orientarea lor, pe bază de interes economic, spre unităţile care, la un moment dat, au nevoi suplimentare de resurse financiare. Pe de altă parte, nu poate fi vorba de economie de piaţă modernă fără mecanisme financiare operative şi active. Sistemul economiei de piaţă şi mecanismul de funcţionare a acestuia s-au dovedit a fi excelente stimulatoare ale creşterii economice. Stau dovadă concludentă în acest sens remarcabilele rezultate economice ale ţărilor care au evoluat consecvent pe temeliile economiei de piaţă. Prin undele sale de progres economic, sistemul economic de piaţă a antrenat ameliorarea generală a bunăstării oamenilor, marcînd astfel efectul său*de antrenare în planul progresului social. Specialiştii în problemele economiei de piaţă apreciază că aceasta generează unele fenomene economico-sociale negative. Astfel, regulile de joc ale economiei de piaţă favorizează pe cei puternici economic şi îi penalizează pe cei slabi (falimentele fac parte din aceste reguli). De asemenea, lupta pentru profitul maxim implică minimizarea costurilor factorilor de producţie, inclusiv a cheltuielilor cu 16 factorul muncă, producătorii proprietari tinzînd să reducă salariile sau să le menţină la niveluri mai joase decît cele care ar deveni posibile pe baza creşterii productivităţii. în ciuda sloganurilor de genul «consumatorul — suveran», «clientul — stăpîn», numeroşi consumatori sînt dominaţi de producătorii — vînzători, nevoile lor legitime fiind limitate drastic prin sporirea preţurilor etc. Funcţionarea normală a economiei de piaţă este întreruptă „periodic de crize. Societatea în ansamblu şi, îndeosebi, anumiţi membri ai ei sînt nevoiţi să suporte costurile sociale ale disfuncţiilor — inflaţia, şomajul etc. Economia de piaţă modernă se caracterizează prin existenţa unor agenţi economici specifici, prin funcţiile lor au^ tonomizate, ca şi prin relaţii determinate între aceşti!. Noţiunea de agent economic este folosită adesea cu seif; suri variate. Astfel, el apare ca: persoană participantă Ta ^ viaţa economică; om, care — individual sau în colectiv — transformă mediul său natural şi produce bunuri ma-teriale şi servicii; subiect al proprietăţii; persoană juridica^ Y producătoare pentru piaţa. în ultimul timp, termenul este nu numai extrem de frecvent utilizat, dar lui i se atribuie şi un conţinut specific. Agentul economic este abordat atît dinspre individ şi subiect de proprietate, cît şi dinspre mecanismul macroeconomic şj fluxurile economice naţionale . Agentul economic reprezintă o persoană sau o grupare de persoane fizice şi/sau juridice dintr-o economie naţională care^exercjtă funcţii specifice, autonomizate în cadrul diviziunii muncii, folosindu-se în acest scop de mijloace şi instrumente adecvate domeniului. L Deci, agenţii economici se delimitează între ei prin funcţiile ce le revin în cadrul activităţii economice şi prin instrumentele pe care le pot utiliza. De pildă, unii agenţi economici se ocupă cu producerea de bunuri materiale şi servicii pentru piaţă, aceştia prezentîndu-se sub toate formele de proprietate şi ca subiecţi de proprietate diverşi. Invers, indivizii ca subiecţi de proprietate se manifestă în toate domeniile activităţii economice, aceşti subiecţi îndeplinind atît funcţii de producţie, cît şi de consumaţie, atît de administraţie* cît şi de redistribuire financiară. între agenţii economici şi subiecţii de proprietate există mai multe deosebiri. în primul rînd, subiecţii de proprietate au existat dintotdeauna şi vor exista întotdeauna, comparativ cu agenţii economici, care sînţ legaţi de economia de piaţă modernă. în al doilea rînd, abordarea şi analiza su- 17 biecţilor de proprietate trebuie să înceapă, de la fiecare om, de la individ, în timp ce agentul economic îşi are punctul de pornire în fluxurile economice din cadrul unei ţări. în al treilea rînd, delimitarea unui subiect de proprietate de altul se realizează în raport de bunuri identificabile şi măsurabile, fiecare bun aflîndu-se numai în posesia cuiva; în cazul agentului economic această delimitare se face pe baza funcţiilor majore din activitatea economică, funcţii privite din punctul de vedere al economiei de piaţă.* în economia de piaţă modernă se manifestă următorii agenţi economici principali: întrepinderile; menajele; administraţiile; băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări; restul lumii sau exteriorul. Desigur, caracteristicile economiei de piaţă are mai ales funcţia de a contura modelul teoretic al acestui sistem economic, care în practică n-a existat niciodată şi în nici o ţară. Importanţa cunoaşterii acestui model şi înţelegerea faptului că el reprezintă doar un model şi nimic mai mult este însă enormă. Pe o asemenea bază teoretico-principială pot fi delimitate tipurile concrete de economie de piaţă existente în lume, ca premisă a analizei mecanismelor lor Ide funcţionare. 3. MECANISMUL ECONOMIEI DE PIAŢA Realităţile economice dintr-o ţară sau alta, din diferitele ei perioade de dezvoltare atestă că economia de piaţă integrează două laturi inseparabile: sistemul economic şi mecanismul ei de funcţionare. Indiferent de modul de abordare a acestor două laturi şi de opticile autorilor, ele îşi găsesc reflectarea chiar şi în cazul cînd se operează doar cu conceptul de sistem economic. Caracterizarea economiei de piaţă se face, de regulă, pe baza a trei întrebări simple, pe care şi le pune orice om matur care încearcă să înţeleagă viaţa economică la care obligatoriu participă într-un fel sau altul. Aceste întrebări sînt extrem de simple, şi poate, tocmai de aceea, ele sînt esenţiale, aşa cum se poate constata. Cine este subiectul principal al vieţii economice, deci cui îi aparţine iniţiativa şi responsabilitatea în economie? • In ce scop se desfăşoară activitatea economică, care este finalitatea ei social-umană? 5 * Cu ce metode şi procedee se organizează şi se conduce economia, cu ce forme juridice sînt puse în mişcare eforturile umane şi sub ce formă sînt ele recompensate? 18 Oricît de sumară ar fi reflecţia asupra sensurilor întrebărilor, se poate constata că ele vizează atît structurile economiei, sistemul acesteia, cît şi mecanismele ei de funcţionare. In funcţie de structurile tehnico-ştiinţifice şi eco-nomico-sociale, de modul în care personalitatea umană şi libera iniţiativă a oamenilor se manifestă, sistemele şi mecanismele economice pot fi diferite ca tip fundamental (liber sau de comandă), dar şi ca formă concretă de manifestare a unuia sau altuia dintre tipuri. * Tipul de acţiune economică se defineşte, se delimitează atît printr-o seamă de caracteristici care se referă la sistemul economic, cît şi la mecanismul lui de funcţiune. Clasicii economiei politice, de pildă, comparînd economia de piaţă cu cea a Evului Mediu şi cu regimurile absolutiste feudale, o caracterizau în felul următor: 1. Subiectul vieţii economice este individul — spun ei —, de unde denumirea de sistem individualist, în care iniţiativa revine fiecărui ins sau unor sociogrupuri, în cadrul cărora oamenii intră în mod liber, fiind egali între ei. 2. Scopul activităţii este utilitatea individuală, motiv pentru care sistemul este numit utilitarist, deviza «totul pentru individ» traducîndu-se prin dreptul lui de a lupta pentru bani şi de a realiza un profit cît mai mare. 3. Procedeele şi mijloacele de realizare a scocului oricărei acţiuni economice îşi au originea în libera iniţiativă a individului, mecanismul economiei de piaţă fiind de tip liberal, nu de comandă, de subordonare a unor oameni faţă de alţii. Fiind latura dinamizatoare a acţiunii economice, mecanismul trebuie abordat şi analizat în continuarea acestei acţiuni, ale cărei trăsături definitorii sînt raţionalitatea şi eficienţa. Conţinutul mecanismului acţiunii economice depinde ho-tărîtor de tipul activităţii umane practice, al activităţii economice. Activitatea economică implică, pe de o parte, raportarea oamenilor la nevoile, interesele şi ţelurile lor (conştiinţa semnificaţiei activităţii economice), iar, pe de altă parte, la procesul istoric al activităţii, aşa cum se desfăşoară el pe baza condiţiilor naturale, tehnico-ştiinţifice (relaţia dintre existenţa socială, dintre lupta pentru satisfacerea trebuinţelor umane şi natură, respectiv mediul înconjurător). Este vorba aici de o anumită îmbinare şi confruntare a scopurilor individuale cu cele sociale. 19 Măsura realizării raportului dintre scopul, mijlocul şi efectul acţiunii economice este raţionalitatea economică, cave s-ar putea traduce prin faptul că economia se desfăşoară cu participarea oamenilor şi pentru oameni. Deci, sensul şi finalitatea acţiunii economice are atît determinări obiective, cît şi condiţionări subiective, omul cu nevoile sale con-stituindu-se în scopul economiei. Mecanismul economiei de piaţă constă tocmai din modalitatea specifică de realizare a raporturilor, a legăturilor sau corelaţiilor dintre activităţile desfăşurate în vederea satisfacerii nevoilor umane şi resursele solicitate în acest scop, respectiv de modificare a acestor raporturi pe fyaza schimburilor ce survin atît în existenţa socială, cît şi în volumul, structura, calitatea şi dinamica resurselor. Pornind de la viziunea praxeologică asupra activităţii economice, conform căreia aceasta este formată din două componente esenţiale. — starea sau situaţia, pe de o parte şi realizarea, pe de alta — mecanismul acţiunii economice poate fi identificat cu realizarea. Aceasta are loc pe baza condiţiilor tehnico-ştiinţifice existente şi prin intervenţia în domeniul dreptului sacru la proprietatea particulară în numele intereselor general-sociale. Mecanismul .acţiunii economice pune, deci, în evidenţă modul în care are loc reglarea realizării vieţii economice în dinamica ei, prin conexiunea reciprocă a elementelor ei structurale, prin schimbarea poziţiilor acestora şi a modificării raporturilor lor de dependenţă pe baza disponibilităţilor şi favorabilităţilor pieţei. Mai mult, conceptul 4e mecanism economic are mai ales sens de evoluţîe a vieţii economice, ceea ce presupune implicarea elementelor obiective şi‘subiective ale acestuia, schimbarea poziţiilor acestora şi reevaluarea raporturilor de dependenţă, trecerea de la un anumit echilibru relativ la altul. Mecanismul economiei de piaţă constă din ansamblul mijloacelor şi metodelor de antrenare a resurselor, ca şi din pîrghiile de susţinere a activităţilor prin care economia în ansamblul ei şi fiecare verigă a acesteia sînt puse în mişcare cu raţionalitate şi eficienţă economică. Ca mecanism liber, spontan al acţiunii economice, mecanismul economiei de piaţă se caracterizează prin: — libera iniţiativă a agenţilor economici pe baza proprietăţii private şi în condiţiile legii, aceasta fiind modalitatea de asigurare a echilibrului relativ între resursele limitate şi nevoile umane nelimitate; — fiecare agent economic agregat (producătorii, con- 20 sumatorii, băncile etc.) şi fiecare agent economic individual, fiecare subiect de proprietate îşi apără interesele cu forţele lui economice; — schimburile de bunuri materiale şi de servicii, de factori de producţie şi de bunuri de consum personal se desfăşoară pe baze economice, mobilul acestora fiind profitul obţinut în condiţii de concurenţă loială; — echilibrul dintre producţie şi consum se asigură cu ajutorul pîrghiilor economice, pe baza legii cererii şi ofertei şi a mecanismului preţurilor; — statul democrat de drept — prin funcţiile sale de agent economic autonom şi prin politicile economice duse — are un rol tot mai notabil în ansamblul mecanismului economiei de piaţă. Mecanismul economiei contemporane îmbină, în maniere specifice şi în proporţii diferite, mai multe submecanisme, cele mai importante fiind mecanismul pieţei şi mecanismul planificării. Avînd determinări obiective diferite şi deţinînd ponderi variate pe ţări şi perioade, piaţa şi planul au caracter complementar. Nici piaţa şi nici planul nu sînt în măsură să asigure, fiecare separat, realizarea raporturilor dintre existenţa socială şi resursele atrase şi folosite în acest scop. Atît piaţa, cît şi planificarea reprezintă cîte un reglator cu funcţie imperfectă al economiei moderne. Este o descope1 rire istorică a anilor de după al doilea război mondial că destinul economic al unei naţiuni poate fi dirijat. Ţelul este o dirijjre conştientă şi raţională a vieţii economice prin instituţii de planificare sub control democratic şi pe baza fa-vorabilităţii pieţei. Combinarea concretă a celor două submecanisme, eficienţa fiecăruia şi a ambelor depind de sistemul economic real, ca şi de factori sociali, tehnologici, de mediul internaţional etc. Mecanismul economic de piaţă este un mecanism con-curenţial sau al pieţei concurenţiale. Aceasta înseamnă că în mecanismul respectiv şi prin intermediul lui se confruntă producătorii şi conumatorii, vînzătorii şi cumpărătorii, dar şi producătorii între ei, consumatorii între ei. Mecanismul preţurilor, confruntarea cererii şi ofertei pe toate tipurile de pieţe scoate la suprafaţă toate acele aspecte profunde ce ţin de libera iniţiativă, de apărarea proprietăţii cu propriile forţe ale subiectului de proprietate.1 Baza obiectivă a concurenţei o formează producţia şi circulaţia mărfurilor, respectiv condiţiile acestora, specializarea tot mai puternică a producătorilor de mărfuri, con- 21 comitent cu creşterea şi diversificarea trebuinţelor umane, autonomia acestor producători şi vînzători pe baza preponderenţei proprietăţii private, a dreptului fiecărei persoane de a fi proprietar asupra unor factori de producţie, indiferent de forma de folosire a obiectului proprietăţii (individuală, prin angajarea de salariaţi, asociativă). Prin concurenţă, se transpune în plan economic principiul liberei iniţiative a întreprinzătorilor, oricare ar fi forma de întreprindere, se realizează dreptul de proprietate al oamenilor, se testează calităţile lor de proprietar. ( Concurenţa reprezintă confruntarea dintre producătorii de bunuri materiale şi prestatorii de servicii pentru a acapara segmente cît mai mari ale diferitelor pieţe, pentru a atrage cumpărătorii de partea lor, a spori volumul afacerilor în vederea realizării de cîştiguri, profituri cît mai mari şi mai sigure. Ea exprimă comportamentul specific al agenţilor producători de bunuri materiale şi prestatori de servicii în condiţiile pieţei, un raport dinamic de forţe între participanţii la actele de vînzare-cumpărare. Obiectivele luptei de concurenţă se urmăresc (unii le şi ating) pe căi, cu instrumente diverse de natură economică şi de natură extraeconomică. Deci, mecanismul luptei con-curenţiale exprimă unitatea acţiunilor subiective ale agenţilor economici concurenţi şi a cerinţelor şi exigenţelor obiective ale vieţii economice în ansamblu. Dintre instrumentele economice, cele mai semnificative sînt: reducerea costurilor de producţie, producerea de bunuri la costuri mai mici decît ale concurenţilor direcţi, ca punct esenţial şi cert de asigurare a competitivităţii produselor şi serviciilor oferite; practicarea de reduceri temporare de preţuri în vederea atragerii clientelei şi, apoi, ridicarea preţurilor pentru a obţine pe ansamblu cîştiguri superioare, faţă de perioada anterioară şi de foştii concurenţi egali etc.; acordarea de condiţii favorabile clienţilor (credite de consum; asigurarea service-ului la bunurile de folosinţă îndelungată etc.), comparativ cu cele oferite de ceilalţi vînzători. Dintre instrumentele extraeconomice se detaşează ca importanţă următoarele: presiunile morale sau chiar politice asupra firmelor concurente; violarea secretelor de fabricaţie, comerciale sau bancare; crearea unor situaţii artificiale pe diferite pieţe, pe care le folosesc în scopuri speculative. în funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în loială şi neloială. Concurenta loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către 22 vînzători a unora dintre instrumentele economice amintite, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor de vînzare-cumpărare. Concurenţa neloialâ constă în mărirea artificială a forţei concurenţiale a propriilor produse, în stimulente deosebite acordate unor clienţi, în utilizarea unor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţa etc. în ţările cu economie de piaţă, s-au adoptat reglementări speciale, care încriminează actele de concurenţă neloială, cum sînt: faptele de natură a crea confuzie în legătură cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent, afirmaţiile false în exercitarea comerţului pentru a discredita produsele concurentului etc. De aceea, concurenţa neloială este cunoscută sub denumirea de concurenţă incorectă sau ilegală. Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta, de la un tip de piaţă la altul. Delimitarea diferitelor forme de luptă concurenţială se face pe baza următoarelor criterii: — numărul, dimensiunea şi puterea economică a văzătorilor şi cumpărătorilor; — gradul de omogenitate sau de diferenţiere a mărfurilor; — posibilitatea de a intra într-o ramură sau într-un sector, facilităţile sau limitările în acest sens; — gradul de transparenţă a pieţei, respectiv de informare reciprocă a vînzătorilor şi cumpărătorilor; - — mobilitatea sau rigiditatea preţurilor; — gradul de libertate în ceea ce priveşte determinarea preţurilor, raportul dintre preţurile libere şi cele administra-te. Conţinutul concurenţei şi formele ei au evoluat o dată cu modificările în structurile tehnologice, în cele de ramură şi zonale ale ţărilor. Relaţiile de condiţionare arătate pot fi observate mai ales în ţările avansate economic, în acele ţări care au parcurs numeroase etape istorice de fluxuri şi refluxuri ale mecanismelor economice concurenţiale. Diferitele modalităţi de confruntare a agenţilor economici, a participanţilor la actele de vînzare-cumpărare pot fi sintetizate ca în schema de mai jos: 23 CEREREA OFERTA Un mare nr. de Un mic vînzători număr de Un singur Produse vînzător Produse diferen vînzători omogene ţiat^ Un mare Cerere' Concurenţă i - , Monopol număr de , fluidă perfectă Oligopol cumpărători (elastică) Concurenţă (duopol, ca tori Cerere monopofistică formă specialş) rigidă Un mic număr \ Oligopson Oligopol- Monopol de (duopson, ca formă oligopson contrariat cumpărători speciala^ bilateral tiimitat^r Urr singur Monopson Monopson Monopol * cumpărător contrariat mctoopson (limitat) hi lateral Genurile de concurenţă care au semnificaţii teoretice şi practice mai deosebite sînt: concurenţa perfectă, concurenţa monopolistică, concurenţa tip monopol şi cea imperfectă (această formă de piaţă concurenţială este contrapusă adesea celei perfecte, toate celelalte tipuri de pieţe fiind încadrate în aceasta). Concurenţa perfectă sau pură (adică purificată de orice intervenţie monopolistă) presupune ca toţi producătorii, toţi ofertanţii să fie capabili să vîndă toată producţia, toate mărfurile pe care le pot oferi la preţul pieţei, fără a-1 influenţa în mod hotărîtor. Totodată, ea presupune că toţi cumpărătorii pot cumpăra ceec ce în care: V = valoarea actualizată (1 -f- i)a (imediată); R = suma disponibilă la sfîrşitul unei perioade de timp, ce este actualizată; n = perioada de timp (exprimată în unităţi de timp); i = rata de a. (rata dobînzii, rata inflaţiei etc). A. permite măsurarea «deprecierii» viitorului în raport cu prezentul, ca urmare a scăderii puterii de cumpărare aşteptate a banilor. O variantă aparte de a. se referă la sumele investite. în orice sistem economic au loc întîrzieri, prelungiri ale timpului care separă efectul de stimulentul care l-a precedat; acestea sînt desemnate prin noţiunile: decalajul în timp, lagul de întîrziere sau, pur şi simplu, lagul. în modelele economice se iau în consideraţie lagurile dintre adoptarea deciziei de conducere şi realizarea ei, dintre cheltuirea fondurilor de investiţii şi darea lor în funcţiune, dintre descoperirea ştiinţifică şi aplicarea ei tehnologică, dintre livrarea unei mărfi la export pe credit şi încasarea sumei cuvenite etc. în afara multor altor probleme pe care le ridică existenţa lagurilor, de mare importanţă este şi acţiunea de a. Investirea fiind o afacere cu multe elemente incerte, întreprinderile reduc profiturile viitoare scontate, le actualizează cu o cotă proporţională cu riscul asumat şi cu evoluţia previzibilă a puterii de cumpărare a banilor (în genere, scădere a acesteia). Pentru estimarea acestei a., a cotei de reducere a profitului aşteptat se utilizează metode diferite. în fond, acestea se reduc, în ultimă instanţă, la corectarea, diminuarea reurselor viitoare cu un coeficient, zis de a., care este cu atît mai mare cu cît încasarea creditului, încasarea profitului aşteptat este mai îndepărtată. $ ACŢIONAR, persoană fizică sau juridică care are în proprietatea sa una sau mai multe acţiuni (v.), ce atestă participarea sa ca societar la constituirea şi funcţionarea unei societăţi pe acţiuni. în baza acţiunilor deţinute, a. are dreptul de a participa la împărţirea dividendelor, proporţional cu valoarea acţiunilor ce le posedă, şi la adunările generale ale societăţii. Drepturile a. sînt determinate de natura acţiunilor pe care le deţine: ele pot fi egale, dacă acestea sînt 40 ordinare, sau diferenţiate, dacă acţiunile sînt privilegiate sau preferenţiale. Legislaţia din ţara noastră privind societăţile comerciale prevede că acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală proporţional cu numărul acţiunilor ce Le posedă, exceptînd cazul cînd contractul de societate sau statutul nu prevede altfel. V. şi societate comercială. ACŢIUNE, înscris, titlu de valoare care atestă participarea deţinătorului de capital social al unei societăţi pe acţiuni. A. reprezintă şi o fracţiune de capital social ce conferă posesorului ei calitatea de societar, cu drepturile şi obligaţiile aferente. Posesorul a. are dreptul să primească o parte din profitul societăţii sub forma de dividend (v.), să participe la administrarea acesteia, la adunările generale, la controlul gestiunii etc. La societăţile comerciale pe a. cotele părţi sociale sînt egale; la cele în comandită simplă pot fi şi inegale. A. emise de societăţile comerciale de capitaluri în funcţie de modul de transmitere pot fi: a) nominale, cînd poartă înscris pe ea numele posesorului, în care caz a. se transferă numai prin înscrierea tranzacţiei într-un registru special. Aceste a. pot fi concesionate, operaţiunea fiind menţionată în registrul societăţii; b) la «purtător», cînd nu are înscris pe ea numele beneficiarului, drepturile aparţinînd celui care o deţine. Din punct de vedere al conţinutului şi întinderii drepturilor conferite, a. pot fi: a) ordinare, dau deţinătorului dreptul să obţină un venit ce oscilează în funcţie de mărimea profitului societăţii şi să participe la adunarea generală a acţiunilor; orice acţiune dă dreptul la un vot în adunările societăţii. Prin contractul de societate sau prin statut se poate limita numărul voturilor aparţinînd acţionarilor, care posedă mai mult de o acţiune; b) a. privilegiate, conferă posesorului lor drepturi pe care nu le au ceilalţi acţionari (posesori ai celor ordinare). A. pot fi: de prioritate, care au dreptul la distribuirea unui dividend anual fix, indiferent de volumul profitului obţinut de societate; de folosinţă, care dau acţionarului dreptul la rambursarea valorii lor nominale, ca urmare a amortizării capitalului; cu drept plural sau dublu etc. A., fiind valori mobiliare, pot fi vîndute şi cumpărate la bursa de valori. A. industriale, emise de societăţile comerciale de capitaluri în favoarea unora dintre membrii lor, care aduc o contribuţie sub formă de muncă la constituirea şi desfăşurarea activităţii lor. Ele nu reprezintă părţi ale capitalului social, dar dau titularilor drepturi la dividende. Potrivit Legii privind societăţile comerciale din 41 1990, în ţara noastră valoarea nominală a unei a. nu este mai mică de 1 000 lei şi cuprinde următoarele date: denumirea şi durata societăţii; data contractului de societate; numărul din registrul comerţului sub care se află înmatriculată societatea; capitalul social; numărul acţiunilor în ordine cronologică; valoarea nominală a acţiunilor şi văr-sămintele efectuate; avantajele acordate fondatorilor. A. poartă semnătura a doi administratori, cînd sînt mai mulţi, sau a unui administrator. V. şi curs al acţiunii, dividend!, parte socială, societate comercială. ADJUDECARE, atribuire a unui bun, de regulă, pe baza unei hotărîri judecătoreşti, persoanei care, în cadrul unei licitaţii publice (v.) a oferit cel mai mare preţ. Cîştigarea de către o persoană fizică sau juridică în cadrul unei licitaţii internaţionale, ca urmare a oferirii celui mai ridicat preţ, a unei oferte privind livrarea de utilaje, echipamente şi tehnologie, construirea unui obiectiv economic sau social, prestarea unor servicii etc. ^ AFACERE, v. business. ^ AGENT ECONOMIC, persoană sau grupă de persoane fizice sau juridice, care dispune, controlează sau utilizează factori de producţie, participă la viaţa economică, are funcţii şi comportări asemănătoare în cadrul acestora. A.e. sînt: a) gospodăriile familiale (menajele), care îndeplinesc în principal funcţia de consumator de bunuri şi servicii; ele efectuează operaţiuni legate de viaţa personală. Menajele includ şi întreprinderi individuale nonfinanciare; b) întreprinderile (firmele), indiferent de forma de proprietate şi de organizare, au ca funcţie principală producerea de bunuri materiale şi servicii nonfinanciare destinate pieţei, scopul urmărit fiind maximizarea profitului; c) administraţiile (publice şi private), în principiu exercită funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza serviciilor nonmarfare prestate; veniturile lor se constituie prin prelevări de venituri ale altor a.e.; d) instituţiile de credit şi companiile de asigurări (private, publice şi mixte), îndeplinesc rolul de intermediar financiar între ceilalţi a.e.. Ele mobilizează economiile temporare ale unor unităţi şi le acordă sub formă de credite altora; e) sectorul exterior (străinătatea), reprezintă un a.e. specific, care influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de venituri şi cheltuieli generate de activitatea 42 desfăşurată de a.e. străini pe teritoriul ţării, precum şi prin activitatea de export şi import, de acordare şi primire de împrumuturi etc. AGIO, cîştig rezultat din diferenţa pozitivă dintre nivelul mai mare al cursului unei monede sau hîrtii de valoare înregistrat la bursă şi valoarea nominală a acestora. V. şi disagio. AGREGAT MONETAR, parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare dintr-o ţară cu economie de piaţă, a lichidităţilor de plată în totalitatea lor. Primul a.m. cuprinde mijloacele băneşti în sensul strict al termenului monetar: biletele emise de banca centrală, monedele divizionare, depunerile la vedere în monedă naţională (documentele doveditoare), sumele din conturile caselor de economii apar-ţinînd agenţilor rezidenţi nonfinanciari, diferite depuneri la vedere la Trezorerie, o parte a hîrtiilor de valoare deţinute de societăţile comerciale în capitaluri variabile, ca şi o parte a hîrtiilor de valoare deţinute de societăţile ce gestionează fondurile comune de plasament. Al doilea a.m. cuprinde, în plus, toate plasamentele la vedere în conturi pe librete de economii. Al treilea a.m. include, în plus, diferitele averi în devize, plasamentele pe termen, cum sînt bunurile de casă şi de economii, certificatele de depuneri emise de băncile şi societăţile financiare deţinute de agenţi nonfinanciari; titlurile pieţei monetare emise de instituţiile de credit bancar. Al patrulea a.m. cuprinde în plus, economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen scurt negociabile, cum sînt titlurile de valoare emise de instituţii de credit non-bancare şi de agenţii economici nonfinanciari. Acest ultim am. se află, prin ceea ce are el specific, cel mai departe de regulile circulaţiei băneşti. AGROBUSINESS, sistem informai de relaţii, bazat pe interese comune, între agenţii economici agricoli şi agenţii economici din avalul şi amontele agriculturii, cuprinzînd operaţiuni ce privesc întregul circuit economic al produsului agroalimentar, de la asigurarea fermelor agricole cu bunuri de provenienţă industrială (îngrăşăminte, biostimulatori, medicamente, furaje combinate, maşini şi tractoare etc.), la desfăşurarea producţiei, prelucrarea materiilor prime, prestarea de servicii, stocarea, distribuţia, comercializarea produselor şi pînă la consumarea colectivă sau individuală a acestora. In cadrul sistemului a., unităţile îşi păstrează 43 autonomia gestionară, legăturile dintre ele realizîndu-se prin intermediul contractelor, asocierii sau combinării orizontale sau verticale. AMANETARE, v. gaj. AMENDA, sancţiune bănească, reglementată prin acte normative, suportată de agenţi economici sau persoane pentru neexecutarea sau pentru executarea incorectă — premeditată sau din neştiinţă — a unor obligaţii cu caracter administrativ, fiscal sau civil, ori pentru săvîrşirea unor infracţiuni (dacă legea nu prevede privaţiunea de libertate). A. se plăteşte în favoarea administraţiilor locale sau centrale, fiind o sursă de venituri pentru bugetele acestora. AMORTIZARE 1) Parte din preţul unui bun material considerat capital fix, care corespunde deprecierii fizice şi băneşti, ca urmare a uzurii fizice şi morale în procesul de producţie. A. este o cheltuială inclusă în costurile fixe, se recuperează din preţul de vînzare al producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare. Suma recuperată, parte cu parte, serveşte la reînnoirea, modernizarea şi sporirea capitalului fix. Se disting mai multe modalităţi de a.: a. acceleratăl, formă de recuperare în mod rapid a preţului capitalului fix, în vederea evitării uzurii morale, ce necesită o aprobare din partea statului; a liniară (proporţională), utilizarea aceleiaşi cote de a. pe toată durata de funcţionare a capitalului fix; a. progresivă, cînd cotele de a se stabilesc în funcţie de ritmul uzurii efective a capitalului fix, luîndu-se în considerare frecvenţa reparaţiilor capitale la care este supus un anumit element al acestuia; a. regresivă, utilizarea unei cote de a mai mari la începutul perioadei de funcţionare a capitalului fix şi descreşterea acestuia în partea finală a perioadei de funcţionare a lui. Prin această formă se evită uzura morală a capitalului fix şi se formează surse financiare de achiziţionare a noi elemente de capital fix. Suma anuală a amortizării (A) se determină pe baza relaţiei: y A = — în care T V = preţul capitalului fix supus amortizării; T = durata de funcţionare a capitalului fix. Cota procentuală de amortizare 44 (C) se calculează prin raportarea amortizării anuale la preţul capitalului fix ce se amortizează (V.), adică: C = A. 100 Y 2) Plata periodică anuală pînă la rambursarea completă a unui capital împrumutat şi a dobînzii aferente. ANDOSARE, înscrierea pe verso-ul unui titlu de credit (bilet la ordin, cambie, cec, etc.) care atestă transferul creanţei către altă persoană. Andosantul, persoana care face a., răspunde solidar pentru plata sumei înscrisă pe titlul de credit. ANDOSAMENT, v. gir. ANGAJAMENT STAND BY — v. stand by ANUITATE, sumă de bani plătită anual într-o anumită perioadă de timp, de către debitor, în vederea rambursării unui împrumut. A. cuprinde suma de bani ce urmează a fi restituită în anul respectiv plus dobînda anuală. După perioada de rambursare, a. pot fi de: amortizare (de rambursare sau ordinare), se plăteşte la sfîrşitul anului; de depunere sau plasament, se plăteşte la începutul anului. După mărimea sumei, a. se grupează în: a. constantă şi a. variabilă. Se mai clasifică în: a. viageră, cînd plata depinde de existenţa sau inexistenţa în viaţă a uneia sau a mai multor persoane; a. temporară, cînd plata se efectuează într-un anumit număr de ani şi nu este condiţionată de evenimente; a. perpetuă, cînd se plăteşte o perioadă îndelungată de timp. în relaţiile economice internaţionale, a. reprezintă serviciul datoriei publice. ARBITRAJ. 1) Soluţionarea litigiilor patrimoniale apărute între persoane fizice sau juridice, de către persoane autorizate sau instituţii specializate. 2) Operaţiunea comercială utilizată în scopul de a găsi şi folosi acea modalitate de stingere sau de încasare a unei datorii, care să permită obţinerea celui mai mare cîştig posibil sau evitarea riscurilor generate de operaţiunile de bursă pe termen. ARENDARE, cedare a dreptului de folosinţă a unor bunuri, pe un anumit termen, în schimbul unei sume băneşti, denumită arendă (v.). în ţara noastră, a. intră sub incidenţa Legii privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome (v.) şi societăţi comerciale (v.) 45 ARENDAŞ, agent economic care preia de la proprietarul funciar, în schimbul unei arende (v.), dreptul de a folosi pe termen determinat pămîntul acestuia şi de a organiza procesul de producţie agricolă. ARENDA, suma de bani plătită proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului său unei alte persoane, numită arendaş (v.). Principala parte a arendei este renta funciară (v.), la care se mai adaugă şi alte elemente: amortismentul pentru invetiţiile făcute în diverse lucrări legate de teren, precum şi dobînda la capitalul investit. A. se exprimă în sumă absolută sau sub formă procentuală faţă de venitul brut al arendaşului. ASANARE, măsuri luate de stat pentru prevenirea falimentului unor întreprinderi, firme, instituţii financiare, bancare etc. şi asigurarea rentabilităţii acestora. A. se realizează prin emiterea de noi acţiuni sau obligaţiuni, majorarea creditelor bancare, micşorarea dobînzii pentru creditele acordate unităţilor şi instituţiilor aflate în pragul falimentului, prelungirea termenelor de rambursare a împrumuturilor, acordarea de subvenţii, lichidarea unităţilor insolvabile şi crearea de noi întreprinderi puternice etc. A. se realizează, în principal, prin efortul propriu al unităţilor în cauză, precum şi prin utilizare de credite. A. monetară, măsură de revigorare a monedei naţionale prin reevaluarea sau stabilizarea banilor. ASIGURARE. 1. Măsură de prevedere pentru conservarea anumitor bunuri, recuperarea unor pagube, ocrotirea persoanelor fizice. 2. Procesul de constituire în comun de către persoane fizice sau juridice prin contribuţia acestora, sub forma primelor de a., a unui fond bănesc destinat acoperirii unor daune ce pot surveni datorită producerii unor evenimente nesigure, dar posibile. Motivul a. este riscul de a se produce în viitor un eveniment probabil. A. intervine între asigurat (persoană fizică sau juridică) şi asigurător (de regulă o instituţie de a.), care se obligă ca în schimbul primelor de a., plătite periodic de asigurat, să-l despăgubească în cazul producerii evenimentului care face obiectul a (riscul a.). Primele de a plătite de asigurat depind de mărimea sumei a. şi natura riscului a Relaţiile de asigurare ce intervin între agenţii economici devin tot mai complexe pe măsură ce se extinde aria şi .genul bunurilor asigurate. După obiect, a. sînt: a) de bunuri, cînd obiectul a. este 46 format din diverse obiecte; b) de persoane, care vizează evenimente în legătură cu persoane; c) de răspundere civilă, prin care se repară prejudicii aduse unor persoane prin accidentare, avariere etc. După modul de înfăptuire: a) prin efectul legii (obligatorii) şi b) facultative (contractuale). După sfera de cuprindere spaţială: a) interne şi b) externe. După natura riscului sînt mai multe forme: contra calamităţilor, incendiilor, accidentelor, avariilor, furtunilor, a asigurării bunurilor gospodăreşti, a navelor, a creditelor de export, invaliditate etc. După modul de organizare: a) mutuale, prin care se realizează ajutorarea reciprocă a unui număr de persoane, asiguratul fiind în acelaşi timp şi asigurător; b) sociale, sistem de ocrotire a lucrătorilor în caz de pierdere a capacităţii de muncă, a pensionarilor şi a familiilor lor etc. ASOCIAŢIE ECONOMICA, grupare de persoane reunite printr-un interes comun şi pe baza liberei iniţiative, a liberului lor consimţămînt. Ea constituie o formă de organizare a utilizării în comun a tuturor factorilor de producţie aflaţi în proprietate individuală sau a unei părţi a acestora în vederea satisfacerii în condiţii mai bune a cerinţelor de bunuri şi servicii ale populaţiei, prin folosirea eficientă, a resurselor de materii prime şi materiale, îndeosebi locale, precum şi prin crşterea gradului de utilizare a resurselor de muncă. A.e. se deosebesc între ele prin modul de constituire a patrimoniului, prin forma conducerii, prin modul în care asociaţii îşi asumă riscurile activităţii economice desfăşurate în comun, ca şi prin modul în care se face împărţirea profitului sau a altor avantaje obţinute. Obiectul activităţii a.e. este foarte variat şi variabil de la o perioadă la alta: producerea de bunuri materiale; prestarea de servicii economice; aprovizionarea cu materii prime; desfacerea mărfurilor produse de asociaţi; amenajarea unor teritorii pentru introducerea sistemelor locale de irigaţii etc. în ţara noastră, potrivit Decretului-lege nr. 54/1990, se pot organiza asociaţii cu scop lucrativ şi asociaţii familiale. De asemenea, potrivit Legii Fondului Funciar, pe baza opţiunilor titularilor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, aceste terenuri pot fi exploatate şi în cadrul diferitelor forme de asociere privată. Cea mai cunoscută unitate economică in-dividual-asociativă este cooperativa (v.). 47 AUTOCONSUM, utilizarea de către un agent economic pentru producerea de noi bunuri economice sau pentru consumul său personal a rezultatelor propriei activităţi. Un a. ridicat caracterizează o economie agrară tradiţională. Prin specializarea agenţilor economici, a. are o tendinţă de reducere; prin accentuarea procesului de integrare a diferitelor activităţi autonome se manifestă o tendinţă de creştere a a. In prezent, în a. dobîndesc ponderi mai mari bunurile agroalimentare produse în cadrul familiilor, precum şi lucrările de ameliorare şi întreţinere a locuinţelor de către cel care le ocupă. AUTOFINANŢARE, satisfacerea nevoilor curente de producţie, a celor de investiţii şi a altor necesităţi din resursele proprii, fără a apela la împrumuturi. A. pune în evidenţă dependenţa directă dintre rezultatele economice şi financiare şi fondurile proprii ale întreprinderii, firmei. Dezvoltarea întreprinderii depinde de posibilităţile ei de a., care cresc pe măsura sporirii profitului. A. este o condiţie a autonomiei unităţii economice. V. şi autonomie. AUTONOMIE, independenţa agentului economic de a dispune şi beneficia de toate avantajele ce decurg din activitatea desfăşurată. Se caracterizează prin libertatea alegerii domeniului şi dimensiunilor activităţii economice, a modului de constituire şi gestionare a patrimoniului firmei, prin relaţii directe cu partenerii din ţară şi din străinătate etc. în sectorul public, a. este un ansamblu de atribuţii eco-nomico-organizatorice în gestionarea fondurilor şi resurselor puse la dispoziţie de către stat. Prin Legea privind societăţile comerciale, în ţara noastră se reglementează şi funcţionarea regiilor autonome care aparţin statului, acestea avînd o largă a. A. creşte odată cu capacitate^ de autofinanţare (v.). AVAL, menţiune înscrisă pe un efect comercial, prin care o persoană denumită avalist garantează plata la scadenţă a titlului de credit. A. poate fi dat de către un semnatar al cambiei (v.), biletului la ordin (v.) sau cecului (v.), precum şi de o altă persoană; se poate avea în vedere întreaga sumă înscrisă pe efectul comercial (v.) sau mai mică. A. este deseori folosit pentru garantarea plăţilor sub forma documentelor spre acceptare. Efectul comercial acceptat şi avalizat poate fi scontat, constituind astfel o sursă de credit. 48 AVUŢIE, stocul de bunuri existente, la un moment dat, în proprietatea persoanelor fizice sau juridice. Aceste bunuri au utilitate, sînt comensurabile, au o ofertă limitată şi fac obiectul tranzacţiilor interne şi internaţionale. A. individuală, bunuri aflate în proprietate particulară, acţiuni, bani şi titluri de creanţă, mai puţin datoriile contractate. A. obştească, bunuri care aparţin întreprinderilor asociative, cooperativelor, diferitelor organizaţii obşteşti (uniuni de creaţie, asociaţii sportive, sindicate, fundaţii etc.). A. publică, bunurile aparţinînd administraţiilor locale şi centrale. A. naţională, stocul de bunuri materiale şi spirituale existente la un moment dat într-o anumită ţară. în Structura a.n. se includ: resursele umane; resursele naturale utilizate şi utilizabile în producţie; bunurile materiale acumulate prin muncă sub forma capitalului fix, a stocului de capital circulant, a investiţiilor neterminate; potenţialul creativ sub forma stocului de cunoştinţe ştiinţifice, de în-văţămînt, de informaţii, patrimoniului cultural etc.. în a.n. nu se includ banii de hîrtie. Volumul, calitatea şi ponderea elementelor a.n. evidenţiază niyelul general al dezvoltării economice. Totalitatea elementelor a.n. intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic în calitate de factori de producţie constituie potenţialul economic (v.). V. şi factor de producţie. B BALANŢA COMERCIALA, tablou statistico-economic în care se înregistrează şi se compară, în formă bănească, exportul şi importul de bunuri economice efectuate de o anumită ţară, de regulă, pe durata unui an. Ea reprezintă o componentă importantă a balanţei de plăţi (v.). B.c. are două componente: exportul (v.) care formează activul şi importul (v.) care formează pasivul. în funcţie de raportul dintre cele două componente ale sale, b.c. este activă (excedentară), dacă exportul depăşeşte importul; pasivă (deficitară), dacă importul depăşeşte exportul; echilibrată, atunci cînd acestea sînt egale. B.c. poate fi generală, atunci cînd cuprinde ansamblul legăturilor externe ale unei ţări sau parţială, cînd conţine relaţiile import-export ale unei ţări cu o altă ţară sau grup de ţări. B.c. reprezintă un instrument de cunoaştere a nivelului de dezvoltare economică a unei ţări, a structurii economiei acesteia. 49 BALANŢA DE PLAŢI, tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară totalul plăţilor şi încasărilor efectuate de o ţară, rezultate din relaţiile sale economice cu alte ţări, pe o perioadă de timp determinată, de regulă un an. B. de p. constituie un instrument de bază prin care se înfăptuieşte politica valutară şi de comerţ exterior a unei ţări, oferind informaţii revelatoare asupra situaţiei diferitelor posturi care o compun, ca şi asupra evoluţiei nivelurilor preţurilor. B. de p. cuprinde următoarele posturi principale: aj balanţa comercială (v.); b) balanţa serviciilor (transporturi externe, turism, servicii bancare, asigurări, telecomunicaţii etc.); c) balanţa transferurilor (dividende, dobînzi, beneficii etc.); d) balanţa investiţiilor directe şi a investiţiilor indirecte (de portofoliu); e) balanţa creditelor sau împrumuturilor; f) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt; g) modificări in rezervele oficiale de aur şi devize. De regulă, posturile b. de p. sînt grupate în două mari categorii: b. plăţilor (conturilor) curente, care cuprinde primele trei elemente şi b. capitalurilor, care include celelalte elemente. Fiecare componentă a b. de p. poate fi excedentară (activă), cînd încasările din străinătate depăşesc plăţile către străinătate; deficitară (pasivă), cînd încasările sînt mai mici decît plăţile; echilibrată, în situaţia de egalitate a încasărilor cu plăţile. Factorii principali care influenţează soldul b. de p. sînt: creşterea sau micşorarea importului şi exportului de mărfuri; mişcarea soldului dintre datoriile şi creanţele rezultate din importuri şi credite (mişcarea capitalului); modificarea cursului de schimb al valutelor, mai ales al acelora care servesc la plăţile internaţionale; devalorizarea şi revalorizarea monedelor. BALANŢA ECONOMICA, tablou statistico-economic în care se înscriu indicatorii economici ce oglindesc sintetic corelarea formării resurselor materiale, resurselor de muncă şi financiare cu utilizarea acestora, fluxurile de bunuri, interdependenţele dintre activităţile economice. B.e. serveşte la aprecierea stării economiei naţionale, a gradului de concordanţă dintre resurse şi necesităţi, dintre ofertă şi cere re, dintre venituri şi cheltuieli, precum şi la alegerea mijloacelor adecvate pentru obţinerea rezultatelor dorite, de reducere a riscurilor întreprinzătorului. în ţările cu economie de piaţă, principalele categorii de b.e. sînt: bugetul de stat (v.), b. comercială (v.), b. de plăţi (v.). 50 BALANŢA PATRIMONIALA, situaţie financiară a unei întreprinderi la un moment dat, de regulă, la sfîrşitul unui an fiscal. B.p. conţine trei elemente principale: activul, pasivul şi activul net. Activul (A.) cuprinde bunurile — capital (stocul de bunuri — capital circulant, stocul de bunuri capital fix şi numerarul) de care dispune întreprinderea în momentul întocmirii balanţei; pasivul (P.) reflectă creanţele asupra întreprinderii, iar activul net (An) drepturile de proprietate asupra activelor. între aceste elemente există o relaţie fundamentală A = P + An. BANCA, agent economic cu scop lucrativ specializat în mobilizarea resurselor băneşti temporar disponibile, acordarea de credite, mijlocirea decontărilor fără numerar, emiterea instrumentelor de plată, plasarea, păstrarea şi alte operaţiuni cu titluri, de valoare, servicii de consultanţă şi plasament pentru resursele băneşti ale clienţilor şi a fondurilor proprii, selecţionarea şi susţinerea proiectelor de investiţii etc. Pentru creditele acordate ele percep dobînzi, iar pentru celelalte servicii prestate clienţilor primesc comisioane. Pentru sumele atrase, în principal, la termen, ele însele plătesc dobînzi. Forma modernă de organizare bancară a fost prefigurată de Banca din Amsterdam (1609) şi apoi de Banca Angliei (1694). După domeniile şi genurile de operaţiuni, b. se grupează în: industriale, agricole, populare, de depozit, ipotecare, de emisiune (centrale). în ultimul timp, se tinde spre universalizare în activitatea b. Ansamblul b. şi al instituţiilor asimilate lor dintr-o ţară formează sistemul bancar şi de credit, detaşîndu-se, prin importanţă, b. centrală. Cea mai generală grupare a b. constă în clasificarea lor în b. de emisiune şi b. comerciale. La rîndui lor, b. comerciale se împart în comerciale de depozit şi comerciale ipotecare. B. de emisiune (centrală) defineşte şi promovează politica monetară a unei ţări avînd faţă de guvern grade de autonomie diferite de la o ţară la alta. Reglementează masa monetară prin emisiuni sau retrageri de numerar şi monedă scripturală. Emisiunile b. de e. se efectuează pentru acoperirea nevoilor suplimentare de bani generate de creşterea volumului de bunuri materiale şi servicii, acoperirea deficitului bugetului de stat, oferirea de monedă naţională în schimbul celei străine* acordarea de credite celorlalte bănci pentru a face faţă obligaţiilor de plăţi şi a altor angajamente. B. de e. controlează şi influenţează volumul de credite acordate de celelalte b., funcţii îndeplinite prin rezervele obligatorii pe care fiecare b. le păstrează în 51 conturi deschise la b. de e. Prin intermediul creditului se realizează emisiune monetară suplimentară de către orice b., care se menţine din momentul acordării creditului pînă la rambursarea lui. De aceea, politica de credit, volumul creditului care se acordă de către b. trebuie supus unui control strict de către B. de e. ca un mijloc pentru a menţine puterea de cumpărare a banilor şi a stăpîni procesul in-flaţional. B.c. de depozit îndeplinesc funcţii active şi funcţii pasive, folosindu-se de capitalurile proprii şi de soldul dintre resursele atrase şi cele împrumutate. Ele primesc în depozit sumele clienţilor lor şi acordă împrumuturi celor care solicită şi îndeplinesc condiţiile pentru a fi creditaţi. Funcţiile b.c. se împletesc cu cele ale altor instituţii financiare şi companii de asigurări (bănci mutualist-cooperatiste, credit mutual agricol, bănci populare). B. sînt un agent economic esenţial în funcţionarea economiei de piaţă, iar piaţa creditului se constituie într-o piaţă de bază în mecanismul pieţei. Activitatea oricărei b. este guvernată de principiul raţionalităţii, al obţinerii profitului bancar. V. şi bani, credit, titlu de valoare. BANCNOTA, v. bilet de bancă. BANCRUTA, situaţie în care se află persoane fizice sau juridice, cărora li se constată comiterea de fraude, nereguli financiare, neglijenţă făcute în dauna creditorilor etc. şi declarate insolvabile de către instanţa de judecată. întreaga activitate a acestor persoane este supusă controlului, bunurile lor sînt sechestrate şi apoi scoase la licitaţie publică în vederea stingerii obligaţiilor faţă de creditori. B. frauduloasă, faptă comisă de un comerciant privind gestionarea incorectă a patrimoniului său (sustragerea şi falsificarea registrelor, distrugerea, tăinuirea sau diminuarea activului, declararea frauduloasă a pasivului etc.), care duc la pă-gubirea creditorilor prin încetarea plăţilor şi la declararea stării de faliment (v.). BANI, instrument social, general acceptat, de măsurare şi comparare a schimburilor, de mijlocire directă şi indirectă a acestora, de transferare a titlurilor de proprietate de la o persoană la alta. B. exprimă dreptul deţinătorilor lor de a cumpăra bunuri sau alte monede naţionale pe teritoriul ţării emitente. Ei sînt o formă particulară, uşor mobilizabilă a diferitelor resurse băneşti, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare. Trăsăturile esenţiale 52 ale b. sînt: caracterul obiectiv necesar al instrumentului monetar, ca un dat social acceptat de generaţii; dependenţa naturii b. de funcţiile sociale îndeplinite de aceştia, nu de corpul lor material; sensul pozitiv al evoluţiei b.; unitatea indestructibilă a funcţiilor de măsură şi de mijlocire a schimburilor în caracterizarea naturii b. Iniţial, rolul de b. a fost îndeplinit de anumite bunuri, de regulă cele mai căutate într-o anumită zonă, la anume popoare. în urma unui proces istoric de selecţie, metalele preţioase au preluat rolul de mijlocitor al schimbului datorită proprietăţilor lor intrinseci. De la b.—aur s-a trecut la b. monede din aur. în secolul al XVII-lea, au apărut biletele de bancă (v.). care erau convertibile în aur. în secolul nostru, rezerva de aur a băncilor centrale şi-a pierdut caracterul de stoc de acoperire a biletelor emise de bancă, iar bancnotele au devenit neconvertibile. S-a ajuns astfel la b. de hirtie. Aceştia sînt semne (simboluri) ale b. cu valoare deplină. B. de h. au curs forţat şi se emit, de regulă, de către state, prin banca centrală de emisiune. Băncile au creat în ultimul secol b. de credit, formaţi din toate instrumentele ce mijlocesc tranzacţiile de bunuri economice pe credit. A fost creată, de asemenea, moneda scripturală sau b. de cont. B. de c. constau din disponibilităţile băneşti aflate în conturile bancare. Circulaţia lor între conturile clienţilor băncii are loc prin virament sau prin transferuri făcute pe baza dispoziţiei date de proprietarii lor. în ultimele decenii, circulaţia monetară s-a bazat exclusiv pe bancnotele convertibile şi / neconvertibile în aur şi pe b. de c. în prezent, b. de c. deţin ponderea cea mai mare. B. îndeplinesc o serie de funcţii: de măsurare a valorii (a volumului schimbului) şi de etalon al preţurilor. Pentru a măsura bunurile economice nu este obligatorie prezenţa reală a b.; de mijloc de circulaţie, b. îndeplinesc rolul de intermediar general al actelor de vînzare-cumpărare. Pentru a îndeplini această funcţie, este necesară prezenţa efectivă a b.; de mijloc de plată apare ca urmare a amînării achitării mărfii cumpărate, deci, în continuarea vînzării pe credit, a creditului în general, a plăţii impozitelor etc.; de rezervă şi mijloc de economisire, este cea care face din aceştia o putere de cumpărare în aşteptare; de transmitere de valoare-capital de la o persoană la alta. în schimburile internaţionale, b. devin valută şi sînt folosiţi pentru măsurarea şi mijlocirea acestora, îndeplinind funcţia de b. universali. Funcţia de b.u. este îndeplinită de unele monede naţionale (dolarul S.U.A., lira sterlină, francul francez, francul elveţian, marca germa- 53 nă, yenul japonez etc.), precum şi de unităţi monetare convenţionale (DST-uî, ECU-ul). V. şi D.S.T. BENEFICIAR, persoană fizică sau juridică care, în virtutea unui contract, are dreptul de a primi bunuri, sau sume de bani, de a i se presta servicii. B. cambial, persoană care are dreptul să-şi încaseze la scadenţă sau anticipat, prin negociere, suma înscrisă pe un efect de comerţ (v ). B. de acreditiv, persoana în contul căreia se deschide un acreditiv (v.) B. de asigurare, persoană care în baza legii sau a unui contract încasează o sumă de bani dacă se produce evenimentul asigurat. B. de investiţii, persoană fizică sau juridică în folosul căreia se execută lucrări de investiţii. BENEFICIU, v. profit. BILANŢ AL INVESTIŢIEI, reprezintă creditul maxim ce poate fi contractat de la o bancă în vederea realizării uriui proiect de investiţii. în determinarea b. al i. se pleacă de la ipoteza că profiturile ce se vor obţine, ca efect al funcţionării obiectivului rezultat în urma investiţiei, vor fi achitate integral băncii în contul creditului contractat iniţial. Astfel, în cazul achiziţionării unui echipament al cărui preţ este I, b.i. (B) este: P P P B = +........—1a—r 1+d (1 + d)2 (l + d)n unde d este rata anuală a dobînzii, n este durata economică de funcţionare a echipamentului, iar Plt P2 ... Pn reprezintă profiturile anuale ce se vor obţine în urma funcţionării echipamentului. Dacă B < I, atunci achiziţionarea echipamentului nu este rentabilă, întrucît profiturile anuale nu vor putea asigura achitarea creditului necesar şi a dobînzilor aferente, cît şi obţinerea unui cîştig net. Raţionamentul bazat pe b.i. este valabil şi în cazul în care finanţarea investiţiei se face din surse proprii. BILET DE BANCA, iniţial, înscris special dat de o bancă ueponentului de lingouri sau monede de aur prin care acesta certifică existenţa aurului în depozitul său. Cu timpul, b. de b. a început să mijlocească schimbul de mărfuri, fără a se mai recurge la aurul pe care-1 reprezenta. Mai tîrziu, statul şi-a instaurat monopolul în domeniul emiterii b. de b., avînd circulaţie pe întreg teritoriul ţării. Statul a dat 54 mandat unei anumite bănci, de regulă băncii centrate de emisiune, să îndeplinească această funcţie. B. de b. erau convertibile în metalul preţios la cererea deţinătorului lor. în secolul nostru, rezerva de aur a dancilor centrale şi-a pierdut rolul de stoc pentru acoperirea biletelor emise de ele, iar b. de b. au devenit neconvertibile în aur. V. şi bani, bancnotă. BILET LA ORDIN, titlul de credit negociabil, utilizat ca instrument de plată, prin care o persoană numită emitent (subscriitor) îşi asumă obligaţia de a plăti, într-un anumit loc şi la un termen stabilit, altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani. Spre deosebire de cambie, în b. la o. nu figurează numele trasului (v.), deoarece trăgătorul (v.) şi trasul se identifică cu persoana emitentului. B. la o. poate fi transmis prin gir (v.) şi poate fi garantat prin aval (v.). V. şi cambie. BON DE TEZAUR, titlu de credit emis de stat pentru plasarea unui împrumut pe termen scurt, în vederea acoperirii unei cheltuieli bugetare urgente. B. de t. este transmisibil, scontabil şi purtător de dobîndă. B. de t. sînt bani de Rîrtie neconvertibili emişi de stat, în paralel cu biletele de bancă emise de Banca de emisiune, totalitatea lor constituind datoria publică flotantă a statului. V. şi datorie publică. BONIFICAŢIE, compensare în bani a prejudiciului cauzat cumpărătorului, consimţită de vînzător la cererea cumpărătorului, pentru ca acesta din urmă să fie de acord cu recepţionarea unor bunuri a căror calitate este inferioară celei prevăzute în contract. Compensarea se face prin reducerea obligaţiei de plată a preţului sau prin restituirea unei părţi din suma deja plătită. B. are caracter penalizator şi intervine în urma reclamaţiei întemeiate primite de la clienţii externi în legătură cu ambalajul, marcajul, sortimentele mărfii livrate, calitatea acesteia etc. BONITATE FINANCIARA, capacitatea economică a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadenţă, creditele contractate împreună cu dobînzile aferente, încrederea pe care o inspiră un solicitant de credite. Aprecierea b.f. se face pe baza bilanţului, precum şi a modului în care au fost onorate, în trecut, obligaţiile contractuale. B.f. a unei ţări constă în capacitatea acesteia de a onora serviciul 55 datoriei externe, oportunitatea contractării de noi împrumuturi externe. Mărimea b.f. se apreciază pe baza indicatorilor datoriei externe: ponderea datoriei externe în totalul exporturilor; raportul tranşelor datoriei scadente faţă de volumul disponibilităţilor de economisire în perioada dată; etc. BOOM ECONOMIC, evoluţie pozitivă a volumului tranzacţiilor favorizată de intensitatea cererii. B.e. se referă la ansamblul economiei sau la anumite ramuri, unităţi economice, produse etc. (b. petrolier, b. produselor electrocasni-ce, b. construcţiilor etc.); B.e. constituie o etapă a ciclului decenal, care include înviorarea şi expansiunea, caracteri-zînd o situaţie favorabilă, cu perspective bune pentru activitatea economică, creşterea producţiei, a investiţiilor, a salariilor, a profiturilor, a cursurilor acţiunilor etc. şi reducerea şomajului, a inflaţiei etc.. Un b.e. prelungit poate fi preludiul unor dezechilibre economice şi, în primul rînd, al intensificării inflaţiei. Pentru a preveni astfel de situaţii, autorităţile monetare adoptă măsuri pentru frînarea b.e., în principal, prin politici restrictive monetare şi de credit. BREVET DE INVENŢIE, titlu eliberat de o instituţie de stat competentă, prin care se confirmă caracterul de invenţie a obiectului său şi se conferă inventatorului o serie de drepturi, principalul fiind dreptul exclusiv, temporar al acestuia de a utiliza invenţia (v.). B. de i. poate fi transmis altei persoane prin contract de cesiune. Dreptul de utilizare a invenţiei se transmite prin contract de licenţă (v.). BUGET DE FAMILIE, sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile unei familii, după natura lor, iar cheltuielile şi consumul după destinaţie (hrană, locuinţă, transport etc.). B. de f. se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de familii reprezentative, fiind un mijloc important pentru cunoaşterea costului vieţii, puterii de cumpărare, nivelului de trai. BUGET DE STAT, balanţă cuprinzînd veniturile şi cheltuielile statului, fiecare dintre acestea fiind detaliate pe capitole, respectiv pe surse de venituri şi obiective de cheltuieli, pe o perioadă dată, de obicei un' an. Veniturile bugetare cuprind: impozite asupra veniturilor legate de producţie, im- 56 pozite şi taxe pe salarii, impozite pe venitul gospodăriilor, impozite pe avere, încasările fiscale din impozite asupra consumului etc. Cheltuielile bugetare cuprind: investiţii în întreprinderile din sectorul public, cheltuieli pentru funcţionarea administraţiei publice, învăţămînt, sănătate, asigurări şi asistenţă socială, locuinţe, cheltuieli pentru apărare etc. B. de s. poate fi: deficitar, cheltuielile depăşesc veniturile, echilibrat, cheltuielile egale cu veniturile; excedentar, veniturile depăşesc cheltuielile. B. de s. reprezintă un instrument principal al forţei publice prin care se influenţează cererea globală, volumul producţiei, nivelul general al preţurilor şi asigurarea protecţiei sociale. BULETIN DE BURSA, publicaţie periodică în care se înscriu cursul hîrtiilor de valoare şi preţul bunurilor economice. B. de b. cuprinde date privind: variaţiile cursului sau ale preţurilor; denumirea hîrtiilor de valoare şi a bunurilor economice; mărimea dividendelor şi a dobînzilor pentru fiecare acţiune şi respectiv, obligaţiune; termenele finale de răscumpărare a obligaţiunilor; numărul hîrtiilor de valoare şi cantitatea de bunuri vîndute într-o zi; cursurile maxime, minime şi cele din momentul încheierii bursei; diferenţa dintre preţurile zilei curente şi cele ale zilei precedente etc. i> BUN, element al activului patrimonial, identificabil şi măsurabil, corporal sau incorporai, care satisface o anumită trebuinţă individuală sau socială. în sens general, b. se împart în b. libere, care se găsesc în cantităţi nelimitate (aerul, lumina solară etc.) şi b. economice, care au un caracter limitat, existente şi desprinse din mediul natural sau produse de oameni şi care satisfac necesităţile oamenilor. B.e. se manifestă numai în legătură cu nevoia umană, au caracter de disponibilitate (există posibilităţi tehnice şi economice pentru producerea lor) şi de raritate relativă. B.e. se grupează în b. materiale (corporale) şi servicii (incorporale). B.m.9 potrivit destinaţiei lor, se divid în b. sau factori de satisfacţie (b. de consum), care satisfac nemijlocit nevoile umane şi b. de investiţii (factori materiali de producţie sau mijloace de producţie), care concură la producţia de noi b.e. B.m. se mai grupează în b. directe sau de consum final cum sint laptele, pîinea, îmbrăcămintea, locuinţa etc.), şi . indirecte sau de producţie, cum sînt materiile prime brute, utilajele şi instrumentele de muncă etc. După posibilitatea de a se înlocui unele ve altele în 57 procesul executării unor obligaţii, b. se împart în b* fungibile şi b. nefungibile. B. f. sînt cele care prin caracteristicile lor se pot înlocui cu alte b. de acelaşi fel (cereale, petrol, bumbac, cafea etc.). B.n., b. care prin caracteristicile lor individuale nu se pot înlocui cu altele în executarea unei obligaţii (ex.: un exemplar dintr-o anumită carte). După gradul lor de prelucrare, b.m. se împart în: b. primare, cele desprinse direct din natură de către om; b. intermediare, cele aflate în diferite faze de prelucrare; b. finale, cele ajunse în ultimul stadiu al circuitului lor economic şi pot fi consumate. Serviciile, în sens larg, sînt rezultatul activităţii umane, obţinute în cadrul activităţii economice sau neeconomice. în sens restrîns, ca b.e., ele sînt rezultatul numai activităţii economice şi se concretizează într-o utilitate de consum pentru producţie sau personal, cu caracter material sau nematerial. B. care formează obiectul tranzacţiilor de piaţă se numesc b. comerciale, mărfuri, iar cele ce nu fac obiectul vînzării-cumpărării se numesc, b. colective, nernar-fare (b. destinate autoconsumului, serviciilor publice şi particulare cu caracter nelucrativ, serviciilor legate de păstrarea ordinei şi securităţii naţionale, de securitatea socială etc.). Din punct de vedere juridic, se clasifică în b. imobiliare, privesc terenurile de orice fel, clădirile, diversele construcţii etc. şi b. mobiliare, parte a patrimoniului naţional sub formă de bani, hîrtii de valoare, poliţe de asigurare, metale şi pietre preţioase, bijuterii, opere de artă etc. BUN ECONOMIC, v. bun. BURSA, instituţie specifică economiei de piaţă, formă de piaţă în cadrul şi prin intermediul căreia se încheie tranzacţii cu titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de creanţă, bonuri de stat etc.), se negociază mărfuri fungibile, se efectuează operaţiuni cu valute. B. sînt organizate de principalele cercuri de afaceri şi sau de către stat, activitatea lor desfăşurîndu-se în locuri special destinate acestui scop. în ţările cu economia de piaţă dezvoltată se întîlnesc, în prezent, două forme principale de b.: b. de mărfuri (b. de comerţ) şi b. de valori (b. de efecte). Alături de aceste forme există şi b. de valute care, de regulă, funcţionează fie în cadrul b. de valori, fie în cel al băncilor. B. de m., piaţă specială pe care se fixează cursul anumitor mărfuri fungibile (grîu, bumbac, cafea, ţiţei, metal etc.), prin confruntarea liberă a cererii şi ofertei, sub supravegherea strictă a autorităţilor desemnate în acest scop. Se tranzacţionează de 58 fapt titlurile de proprietate asupra bunurilor respective. B. de v. — piaţa publică organizată special, unde se efectuează operaţiuni de vînzare-cumpărare a valorilor mobiliare introduse de către emitenţi sau propuse de către deţinători. Este o componentă a pieţei financiare, prin intermediul căreia întreprinderi private şi colectivităţi publice îşi procură capitaluri băneşti de care au nevoie prin emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare. Funcţionează după reguli clare, "diferite de la o ţară la alta, în ceea ce priveşte: condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca titlurile unui emitent să aibă acces la b.; regulile la care se supun operatorii; genurile de operaţiuni şi mecanismul regularizării acestora; organismele de conducere. în majoritatea ţărilor, b. sînt organizate ca societăţi pe acţiuni, organismul ei de conducere operativă fiind Consiliul b* Indiferent de forma de organizare şi obiectul tranzacţiilor, operaţiunile de b. se împart în: operaţiuni la vedere şi la termen. O. la v. constau în livrarea efectivă, iiîiediată, în limitele regulamentului, a titlurilor (mărfurilor) la cursul (preţul) zilei acceptat de agenţi în schimbul sumei corespunzătoare. O. la t. sînt cele la care numărul titlurilor şi cursul lor se stabilesc la o anumită dată, efectuarea acestora avînd însă loc la o dată ulterioară, convenită de părţi, de regulă o lună, dar nu, mai mare de 3 luni. Operaţiunile de b. la t. sînt, în principiu, de două feluri: la termen fix şi cu premii. în ansamblul tranzacţiilor de b., cele la termen, care sînt în fond fictive, deţin pînă la 80% din totalul operaţiunilor. Ele sustrag de la activităţi economice reale, importante capitaluri băneşti constituite în «bani fierbinţi» sau «capitaluri speculative». B. sînt o componentă organică a economiei de piaţă, asigurînd formarea unor cursuri libere, apropiate potenţial cel mai mult de mo-delul pieţei cu concurenţa liberă. B. de valori facilitează: migrarea rapidă a capitalurilor dintr-o ramură (întreprindere) în alta; transformarea operativă a capitalului real în capital bănesc şi invers; mobilizarea rapidă a unor fonduri pentru investiţii. B. este şi un barometru sensibil al vieţii economice, ea favorizînd preluarea controlului asupra unor societăţi pe acţiuni ale cărei titluri sînt cotate la b. Aceasta se realizează prin achiziţionarea treptată a titlurilor oferite spre vînzare de către deţinători, operaţiune lentă şi însoţită de riscul de a provoca variaţia artificială a cursului. Mai recent s-au adoptat mecanisme care accelerează şi reglementează acest proces cunoscut sub numele de ofertă publică de cumpărare. B. neagră, tranzacţii clandestine sau la preţuri mai mari decît cele practicate în mod obişnuit pentru 59 mărfuri, titluri de valoare, la care cererea depăşeşte oferta. V. şi bani, bun, joc de bursă, marfă, titlu de valoare. BURSA A MUNCII, formă specială a pieţei muncii. Iniţial a funcţionat ca loc de întîlnire între lucrătorii care nu aveau slujbă şi patroni, în vederea încheierii contractelor de muncă, jucînd rolul de birouri de plasare a şomerilor, în prezent, b.m. are rolul de a asigura salariaţilor şi şomerilor o serie de servicii, cum ar fi: plasarea şomerilor, ajutoare în caz de accidente, organizarea de cursuri profesionale şi de pregătire generală, elaborarea de studii statistice şi economice, acordarea asistenţei de specialitate pentru crearea de sindicate, societăţi cooperatiste, organizarea grevelor locale şi ajutor în caz de grevă etc. Prin b.m. sînt desemnate, de regulă, imobilele puse la dispoziţia sindicatelor de către municipalitate, administrate de reprezentanţii tuturor organizaţiilor dintr-o localitate şi folosite ca loc de reuniune a tuturor sindicatelor dintr-o localitate sau zonă geografică, pentru a organiza şi apăra interesele salariaţilor, dispunînd de o dotare care să permită şi efectuarea unor servicii în favoarea acestora. V. şi piaţă. BUSINESS, afacere exercitată de unităţi producătoare, comerciale, financiare, din sectorul privat sau public. Unităţile de b. pot fi de diferite feluri şi dimensiuni, de la cele mici pînă la conglomerate internaţionale cu filiale în toată lumea. B. poate aparţine unui singur întreprinzător, care îşi asumă riscul întregii afaceri sau mai multor persoane asociate, care se înţeleg să împartă într-un mod specific drepturile şi obligaţiile. B. este foarte răspîndit în sfera serviciilor financiare. Marele b. este format de mari firme sau întreprinderi, care deţin uriaşe resurse materiale şi financiare, dominînd lumea afacerilor. V. şi activitate economică. C CALITATE (a mărfurilor), gradul de utilitate a bunului economic (produs, servicii, informaţie etc.), măsura în care prin ansamblul caracteristicilor sale tehnice şi economice satisface nevoia pentru care a fost creat. Aprecierea c. se face pe baza unui ansamblu de caracteristici, definitorii fiind cele: tehnice, concretizate prin proprietăţile intrinseci ale bunului economic (fizice, chimice, biologice, mecanice etc.) determinate de concepţia constructiv-funcţională şi structura bunului economic; economice şi tehnico-economice (randament, consum specific, cheltuieli specifice, directe, indirecte 60 şi conexe pentru funcţionare şi întreţinere etc.); psihosenzo-riale, ergonomice şi estetice, care vizează aspecte de ordin estetic, organoleptic, grad de finisare, design, grad de confort şi securitate în utilizare, incidenţa asupra mediului prin emanaţii şi remanenţe rezultate din procesul consumului etc.; de disponibilitate, reprezentative mai ales pentru bunuri de folosinţă îndelungată, de complexitate tehnică ridicată (capital fix, bunuri de folosinţă îndelungată individuale şi sociale). Aceste caracteristici definesc capacitatea bunului economic de a-şi disponibiliza funcţiile utile de-a lungul duratei de viaţă, exprimîndu-se prin fiabilitate şi mentenabUitate. Fiabilitatea, capacitatea de a funcţiona fără defecţiuni o anumită perioadă de timp. prin respectarea normelor tehnice de utilizare. Mentenabilitatea, proprietatea de a remedia fără dificultăţi defecţiunile, de a fi repus în funcţiune cît .mai rapid şi cu cheltuieli mici, comparativ cu preţul de achiziţie. Importanţă prezintă şi caracteristicile sociale, care evaluează efectele pe care utilizarea bunului economic le are asupra mediului natural, stării de sănătate fizică şi psihică pe termen lung. Complexitatea caracteristicilor care definesc c. pune în evidenţă şi faptul că aceasta este rezultatul acţiunii concertate a tuturor activităţilor şi etapelor pe care le parcurge bunul economic, atît în sfera producţiei cît şi a circulaţiei şi consumului: cercetare-proiectare, asimilare, fabricaţie propriu-zisă, instalare şi întreţinere în procesul exploatării (consumului) etc. C. este o categorie dinamică, se raportează la un nivel dat de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, la condiţiile concrete din societate, la exigenţele consumului faţă de bunurile economice. Ridicarea c. este condiţie hotărîtoare a introducerii progresului tehnic, economisirii factorilor de producţie, competivităţii interne şi internaţionale, accelerării vitezei de rotaţie a capitalului. CALITATE A VIEŢII, ansamblul condiţiilor naturale, tehnice, economice, sociale, politice, culturale, etice etc., care asigură integritatea biologică, socială şi spirituală a fiinţei umane. Principalele componente ale c.v. sînt: c. mediului înconjurător; starea demografică; c. condiţiilor de muncă; mărimea şi structura veniturilor populaţiei; mărimea şi structura consumului de bunuri materiale şi servicii; starea de sănătate a populaţiei; accesul la instruire, educaţie, cultură, sport etc.; mediul social-politic. Fiecare componentă are un rol distinct în satisfacerea trebuinţelor umane, aprecierea c.v. avînd în vedere totalitatea acestora, unitatea şi interdependenţele dintre ele. C.v. este un proces dinamic 61 şi influenţat de o multitudine de factori cum sînt: mărimea, structura şi dinamica populaţiei; mărimea, diversitatea şi calitatea bogăţiilor solului şi subsolului; progresul ştiinţific, tehnic şi economic; mărimea, structura şi dinamica avuţiei naţionale, a venitului naţional sau a produsului intern brut; mărimea veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei; starea mediului natural; gradul de acces la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, la conducerea socială etc. C.v. se evidenţiază printr-o multitudine de indicatori, care se grupează în: a) factoriali sau ai mijloacelor — volumul vînzărilor de bunuri alimentare, nealimentare şi al serviciilor prestate populaţiei; reţeaua de învăţămînt, sănătate, cultură, artă, pe total şi în profil teritorial, precum şi nivelul înzestrării acesteia; reţeaua de transport şi gradul ei de dotare etc.; b) rezultativi sau ai stării — consumul pe locuitor la principalele produse alimentare, nealimentare şi servicii; consumul zilnic de calorii pe locuitor; gradul de alfabetizare a populaţiei, numărul de studenţi la 10.000 de locuitori; numărul de locuitori ce revin la un medic; numărul de locuinţe date în folosinţă la 1.000 de locuitori; durata medie a vieţii etc. în cadrul sistemului de indicatori prin care se apreciază c.v., importanţă deosebită are costul vieţii (v.). V. şi nivel de trai, protecţie socială, progres. CAMBIE (comercială), titlu de credit folosit ca instrument de plată, care atestă o obligaţie pe termen scurt, restituibilă la scadenţă. în virtutea acestui drept de creanţă, o persoană numită trăgător (v.) dă dispoziţie altei persoane numită tras (v.) să plătească necondiţionat la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane numită beneficiar (v.) sau la ordinul acestuia. După modul de emitere, c. poate fi transmisă prin gir (v.) sau prin acceptare el, trasul devenind obligat cambial alături de trăgător, giranţi (v.) şi avalişti (v.). Trasul, îşi asumă obligaţia de a plăti, ceilalţi avînd numai obligaţia de a face să se plătească. C. financiară («de bronz») este emisă de agenţi comerciali în vederea obţinerii unui credit bancar. V. şi accept, efect corner cial- f. CAPITAL. 1. Factor de producţie (v.), totalitate a resurselor materiale acumulate şi reproductibile, care, prin asociere cu ceilalţi factori de producţie, participă la producerea de noi bunuri economice în scopul obţinerii unui profit (v.). în această calitate mai este cunoscut şi prin denumirile de c. real, c. tehnic sau fizic, bunuri investiţionale, 62 bunuri — c., bunuri instrumentale, c. echipament etc. După modul în care diferitele componente ale c.r. participă la producţie, se consumă şi se înlocuiesc, acesta se divide în c. fix şi c. circulant. C.f., parte a c. concretizată în bunuri materiale, utilizate în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat, fiind înlocuite, după o anumită perioadă de timp. în cadrul acestuia se includ construcţiile (clădiri, hale, depozite, magazine comerciale etc.) şi echipamentele de producţie (utilaje, maşini-unelte, agregate, instalaţii de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.). Importanţă deosebită în accelerarea creşterii economice (v.) prezintă partea activă a c.f. (maşini, instalaţii, utilaje, agregate, etc.). C.c., parte a c.r. concretizată în resurse materiale, care se consumă în întregime într-un ciclu de producţie şi se înlocuieşte după fiecare circuit economic. In cadrul acestuia sînt cuprinse materiile prime, materialele de bază şi auxiliare, energia, combustibilul, apa, semifabricatele, resursele băneşti etc. In mişcarea şa, c. îmbracă forma bani, forma bunuri-capital (productivă) şi forma marfă. Numai forma bunuri-capital reprezintă c. real, funcţionînd direct în calitate de factor de producţie. 2. în condiţiile economiei de piaţă, c, se mai manifestă sub următoarele forme: c. bancar• bănesc, fictiv, de împrumut, de rezervă, nominal, social, statutar, subscris, vărsat. C. bănesc, sumă de bani ce asigură deţinătorului un profit (v.) prin folosirea lui (investiţii, împrumut etc.); c. bancar, format din fondurile proprii ale băncilor, cît şi din fondurile obţinute din depunerile diferiţilor agenţi economici şi este folosit pentru acordarea de credite, purtătoare de do-bînzi, diferiţilor agenţi economici; c. fictiv, titlu de proprietate, existent sub forma hîrtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri financiare, cambii etc.) şi care dă posibilitatea deţinătorilor lor să obţină un venit sub formă de dividend (v.) sau dobîndă (v.). C.f. are un circuit separat de cel al c. real; c. de rezervă, parte din capitalul societăţii pe acţiuni ce se alimentează anual din profitul societăţii şi serveşte la completarea capitalului de bază (cînd se devalorizează) şi la plata dividendelor (dacă nu e suficient profitul); c. nominal este constituit din elementele pozitive ale patrimoniului (bunuri, bani, creanţe), inclusiv c. fictiv; c. social, c. unei firme sau societăţi comerciale format din acţiuni şi alte titluri de valoare, sume în cont la bancă. C.s. este divizat în părţi sociale la societăţile cu răspundere limitată, ori în acţiuni la societăţile de capitaluri; c. statutar aparţine unei societăţi, bănci etc. şi se formează prin 63 contribuţia membrilor societari care fac varsaminte in acest scop; c. subscris, totalitatea subscrierilor efectuate de participanţi la o societate comercială; c. vărsat, cota parte de c. depusă de fiecare asociat, poate fi egal cu cel subscris sau mai mic decît acesta, dacă vărsămintele se fac parţial şi la termenele prevăzute de statut. V. factor de producţie. CARTEL, tip de situaţie oligopolistică, acord între producători prin care se înţeleg de manieră relativ perfectă în ceea ce priveşte nivelul preţurilor şi împărţirea pieţelor. Producătorii cartelaţi îşi păstrează individualitatea lor în celelalte aspecte ale activităţii economice. CASH, v. disponibilităţi băneşti. CEC, titlu de credit utilizat ca instrument de plată prin care o persoană numită trăgător (v.) dă ordin altei persoane numită tras (v.) să plătească la vedere o anumită sumă de bani beneficiarului (v.) sau de a 0 trece în contul acestuia. Calitatea de tras este exercitată de bancă sau o altă instituţie de credit, la care trăgătorul (şi beneficiarul) are disponibilităţi băneşti suficiente pentru a onora diferitele plăţi scadente. Spre deosebire de cambie (v.) sau bilet la ordin (v.), c. nu implică existenţa unui credit. C. este transmisibil prin andosare (v.). V. şi efect de Comerţ, titlu de credit. CERERE, cantitatea totală de bunuri materiale şi servicii pe care cumpărătorii sînt dispuşi s-o procure în funcţie de ansamblul condiţiilor existente la piaţă, la un moment dat. C. depinde de mai mulţi factori: nivelul preţurilor; nivelul veniturilor cumpărătorilor; nivelul preţurilor celorlalte mărfuri care intră în concurenţă cu venitul cumpărătorilor; preferinţele cumpărătorului; numărul de cumpărători; cantitatea şi structura ofertei etc. C. nu se confundă cu consumul (v.). C. reflectă intenţiile de cumpărare puse în corelaţie cu factorii de care depinde, ea reprezentînd un consum potenţial. C. apare sub diferite forme: c. de mărfuri; c. de servicii; c. de consum; c. solvabilă; c. complexă; c. curentă; c. periodică; c. efectivă; c. potenţială etc. Există o lege generală a cererii, care exprimă raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului şi schimbarea c. Creşterea preţurilor determină o contracţie, iar reducerea preţurilor determină o extindere a acesteia. Dacă populaţia se 64 aşteaptă la o majorare a preţurilor, c. va cunoaşte o extindere înaintea creşterii preţurilor; dacă se prevede o re- * ducere a preţurilor, c. se contractă în perioada de timp care durează pînă în momentul scăderii propriu-zise a preţurilor. Elasticitatea c. evidenţiază modul în care c. reacţionează în contact cu modificarea factorilor săi de influenţă. Pentru determinarea modificării c. sub influenţa acestor factori se foloseşte coeficientul de elasticitate (Eci) care se bazează pe relaţia: E ac, ap, Ea-~trir unde Cj = modificarea, pentru marfa i; Cx = c. pentru marfa i; & Pj = modificarea preţului mărfii i; Px = = preţul mărfii i. In funcţie de elasticitatea c., aceasta cunoaşte următoarele forme: c. elastică cînd Eci > 1; c. in-elastică cînd Eci 1; c. cu elasticitate unitară cînd Eci = 1; c. perfect elastică cînd Eci tinde spre infinit; c. perfect inelastică cînd Eci = 0. / CICLICITATE A DEZVOLTĂRII ECONOMICE, mod specific de evoluţie a fenomenelor economice, caracterizat prin alternanţa, într-o anumită succesiune, a fazelor de expansiune şi contracţie, fiecare cu trăsături distincte şi care se regăsesc în cadrul uuor cicluri economice diferite, prin a căror înlănţuire se asigură continuitatea şi progresul economic; evoluţia ondulatorie a activităţii macroeconomice, repetarea în timp, într-o anumită succesiune şi regularitate a unor trăsături distincte ale acesteia. Dezvoltarea economică nu este liniară, ascendentă, ci ondulatorie, cu perioa’de de expansiune evidentă urmate de încetiniri, stagnări şi chiar regrese. Dincolo de unele fluctuaţii întîmplătoare, c.de. este expresia unei evoluţii legice, obiective pe o anumită treaptă a maturizării aparatului de producţie al societăţii şi se manifestă în forme, intensităţi şi consecinţe diferite în timp şi spaţiu; este rezultanta suprapunerii şi întrepătrunderii a mai multor tipuri de cicluri: a) cicluri lungi («seculare») cu o durată de 40—60 de ani; b) cicluri medii (decenale, propriu-zise), cu o durată de la 4—5 ani la 10—12 ani; cicluri scurte cu o durată de 6 luni pînă la 3 ani (de pildă, c. inflaţionist, c. variaţiei stocurilor etc.). C.I. evidenţiază tipul dezvoltării economice într-o perioadă îndelungată de timp în care se afirmă şi apoi decade un anumit sistem de tehnici, tehnologii şi model de pregătire a resurselor de muncă. Acesta cuprinde două faze — ascendentă şi descendentă — fiecare cu o durată de 65 20—30 de ani. Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri relativ înalte de creştere a producţiei, venitului naţional, investiţiilor şi nivelului de trai; aparatul de producţie existent îşi dezvăluie capacităţile de progres, printr-o eficienţă înaltă; faza descendentă caracterizează o perioadă prelungită de încetinire a ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, profiturilor şi venitului naţional; anii de depresiune economică (v.) sînt numeroşi, se accentuează persistenţa în economie a unor fenomene negative (şomaj, inflaţie etc.). In această fază se intensifică cercetarea ştiinţifică în vederea găsirii unor soluţii, care să permită ieşirea economiei din starea dificilă şi prin extindere, să se pună treptat, bazele trecerii la o nouă undă de prosperitate. în faza ascendentă a c.l. se generalizează, în economie, descoperirile tehnice realizate în faza descendentă a c.l. precedent, cercetării ştiinţifice acordîndu-i-se o atenţie mai redusă. Fiecărui c.l. îi corespund ramuri caracteristice; trecerea de la un c.l. la altul marchează şi o criză structurală a cărei durată se prelungeşte practic pe „parcursul fazei descendente. C.m. (decenal) se derulează pe fondul c.l., în desfăşurarea lui «ideală» manifestîndu-se patru faze: expansiunea (v.) criza (v ), depresiunea (v.) şi înviorarea (v.). Fiecare fază caracterizează o anumită stare a economiei şi a procesului creşterii economice, îndeplinind funcţii specifice în dezvoltarea de ansamblu. Experienţa istorică atestă că în ţările dezvoltate, o fază a c.l. cuprinde, de regulă, 2—3 c. decenale, fiecare cu o configuraţie şi amplitudine proprie. Astfel, în faza ascendentă a ci. pentru cm. sînt preponderente fazele de expansiune şi înviorare, cele de criză şi depresiune fiind reduse ca timp şi ca amplitudine. în schimb, în faza descendentă a c.l., fazele de înviorare şi expansiune ale cm. manifestă fragilitate, nesiguranţă, fenomenele care le caracterizează împletindu-se cu cele specifice crizei şi depresiunii: şomaj şi inflaţie persistente, procese profunde şi de lungă durată de restructurare şi redimensionare a unor ramuri şi subramuri, ale consumului de bunuri investiţionale şi de uz personal. CICLU ECONOMIC, v. ciclicitate a dezvoltării economice. y CIFRA DE AFACERI, indicator sintetic economico-finan-ciar, care exprimă volumul veniturilor obţinute de o unitate economică, de o firmă pe baza operaţiunilor comerciale efec- 66 ţuate într-o perioadă de timp dată, de obicei un an. C. de a. însumează toate încasările rezultate din acte de comerţ: yînzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri ta bănci şi instituţii financiare, acordarea de credite, joc la burse, inclusiv la cele valutare. în limbajul contabil-fi-nanciar, c.a. mai este cunoscută sub denumirea de «yînzări» sau de «venituri brute». Serveşte ca indicator de apreciere a mărimii unei întreprinderi, unităţi economice, a puterii ei economico-financiare. C. de a. stă la baza impunerii fiscale. f CIRCUIT ECONOMIC MONDIAL, totalitate a fluxurilor economice interţări, a schimburilor de bunuri economice materiale şi spirituale care au loc între agenţii economici din diferitele state ale lumii. C.e.m. include importurile şi exporturile de mărfuri, creditele şi împrumuturile acordate şi, respectiv, primite de agenţi economici din ţări diferite, investiţiile de capital în alte ţări decît ţara de origine, migraţia internaţională de forţă de muncă, transporturile şi expediţiile internaţionale, circulaţia monedelor naţionale convertibile pe plan internaţional, asistenţa tehnică, ajutoarele internaţionale la preţuri reduse etc. C.e.m. este determinat obiectiv — ca mărime, structură, forme şi efecte — de diviziunea internaţională a muncii. România participă activ la c.e.m., înţelegînd că pe baza acestuia îşi poate potenţa factorii interni de creştere economică. Legea privind regimul investiţiilor străine în ţara noastră prevede facilităţi ale plasamentului de capital. f CIRCULAŢIE, sferă a activităţii economice caracterizată prin mişcarea continuă a bunurilor economice şi a banilor, capitalurilor între vînzători şi cumpărători. C. mărfurilor, schimb de mărfuri prin intermediul banilor, cuprinde activităţi de aprovizionare, de transport, depozitare, păstrare, conservare, de comerţ interior şi comerţ exterior etc. C. banilor, ansamblul operaţiunilor de încasări şi plăţi determinate de fluxurile de mărfuri, servicii, informaţii, capitaluri; cuprinde mişcarea numerarului sub formă de bancnote, monedă divizionară şi transferuri între conturi (viramente) a banilor de cont. Viteza de c. a banilor, exprimă numărul de tranzacţii la care serveşte o unitate monetară într-o perioadă de timp. C. capitalurilor, totalitatea fluxurilor de capital, credite, acţiuni şi alte hîrtii de valoare. V. şi activitate economică. 67 V CLAUZA, prevedere stipulata într-un tratat, acord privind condiţiile de desfăşurare a unor tranzacţii economice, financiare, de credit etc; şi care trebuie respectate de ambele părţi sau numai de o anumită parte. C. naţiunii celei mai favorizate, principiu de politică economică practicat de unele ţări în relaţiile lor economice, financiare etc. cu alte ţări, înscris în tratate, convenţii, acorduri comerciale. Potrivit c.n.c.m.f. se acordă partenerului (partenerilor) o serie de avantaje şi facilităţi care au fost sau vor fi acordate şi celorlalţi. Cea mai largă aplicare a acestui principiu se realizează prin G.A.T.T. (v.). CLEARING. 1) Modalitate de plată prin care obligaţiile reciproce survenite între participanţi, ca urmare a operaţiunilor comerciale sau de altă natură, se efectuează prin compensarea creanţelor şi a datoriilor înregistrate în conturi special deschise, fără să fie nevoie.de deplasare de numerar. 2) Sistem de decontare utilizat de unele state în scopul compensării globale, centralizate a tuturor creanţelor şi angajamentelor unei ţări faţă de străinătate, fără transfer de Valute. La baza c. stă acordul de clearing (v.). CLIENT, persoană fizică sau juridică în calitate de cumpărător ori beneficiar potenţial sau efectiv al unor bunuri materiale şi servicii oferite spre vînzare de către un agent economic (firmă, bancă, magazin, cabinet medical etc.) numit vînzător (v.). C. pot fi: interni sau externi. Totalitatea c. formează clientela internă sau externă a vînzătorului. Pentru atragerea cM vînzătorii utilizează o serie de mijloace cum sînt: acordarea de diferite facilităţi, stimulente, publicitate, reclamă etc. V. şi furnizor. COMANDITAR, societar al unei societăţi comerciale în comandită simplă sau pe acţiuni, care contribuie la formarea capitalului social (v.) cu părţi sociale ce pot fi transmise numai cu acordul tuturor asociaţilor. Acţiunile pe care le posedă dă dreptul c. la devidend (v.). C. au o răspundere limitată faţă de datoriile societăţii, pînă la cuantumul părţilor sociale subscrise la capital. C. nu participă la conducerea societăţii, iar numele său nu se include în denumirea firmei. în ţara noastră, drepturile şi obligaţiile c. sînt înscrise în Legea privind societăţile comerciale din 1990. V. şi capital, societate comercială. 68 COMANDITAT, societar în cadrul unei societăţi comerciale în comandită simplă sau pe acţiuni, care are deplină libertate de gestionare a patrimoniului societăţii, numele său putînd fi inclus în denumirea firmei. Pentru activitatea sa, primeşte dividend şi alte drepturi prevăzute în statutul de funcţionare a societăţii comerciale respective. C. răspunde solidar şi nelimitat pentru datoriile asumate de societate/în ţara noastră, activitatea c. se desfăşoară potrivit Legii privind societăţile comerciale din 1990. V. şi comanditar, societate comercială. * COMBINARE A FACTORILOR DE PRODUCŢIE, unire specifică sub aspect cantitativ, structural şi calitativ a factorilor materiali şi umani, în raport cu natura activităţii economice. C.f. de p. este impusă de caracterul relativ limitat al acestora, de amplificarea şi diversificarea crescîndă a trebuinţelor, de existenţa mai multor posibilităţi de a ajunge la aceleaşi rezultate economice, din cadrul cărora se adoptă cea care asigură cea mai înalta eficienţă economică posibilă, în condiţiile date. Abilitatea întreprinzătorului (v.) asigură o astfel de c.f. de p. care să permită adaptarea activităţii la cerinţele pieţei şi realizarea unui profit înalt. C.f. de p. este expresia a două laturi — tehnică şi economică. Sub aspectul laturii tehnice se pot combina numai factori de producţie caracteristici, adică unirea resursei de muncă de o anumită calificare cu materii prime, materiale şi echipamente de producţie specifice pentru producerea unui anumit bun economic. Asocierea de natură tehnică a factorilor de producţie este condiţionată de cea mai favorabilă combinare a lor din punct de vedere economic, reflectată într-un cost de producţie avantajos, care să permită obţinerea unui profit cît mai ridicat. C.f. de p. are loc pe baza a două procese, organic legate între ele complementaritatea şi substitlabilitatea (interşanjabilitatea). Complementaritatea are în vedere, cu prioritate, latura tehnică a c.f. de p., reprezentînd procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative, structurale şi calitative ale factorilor de producţie, care participă la producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o cantitate determinată din ceilalţi factori, luîndu-se în consideraţie structura şi calitatea lor, atît latura tehnică cît şi cea economică a c.f. de p. Procesul de complementaritate se află sub influenţa permanentă a progresului ştiinţific şi tehnic, care provoacă modificări permanente în raporturile cantitative dintre factorii de producţie asociaţi, 69 inclusiv în structura şi calitatea lor, cu consecinţe asupra nivelului costurilor de producţie şi respectiv al profitului. Pe bază de calcule economice, agenţii economici iau decizii privind substituirea factorilor de producţie (v.), care să le asigure condiţiile cele mai favorabile de profit. COMISION. 1. Delegarea unui agent specializat sau unei persoane de a vinde, cumpăra sau transporta bunuri materiale, de a intermedia sau a presta servicii. 2. Recompensă bănească cuvenită persoanei care a efectuat operaţiunea de c. COMPETITIVITATE, capacitate a agenţilor economici de a cîştiga, în condiţii de concurenţă, competiţia pe piaţa internă sau externă. Ea este legată de obţinerea de bunuri economice sau de desfăşurarea unor operaţiuni comerciale ori financiare de o înaltă calitate şi la costuri reduse, comparativ cu concurenţii, ceea ce asigură pătrunderea, menţinerea şi consolidarea poziţiei pe o anumită piaţă, în raport cu alte bunuri economice similare. în condiţiile unei puternice concurenţe pe piaţa mondială, asigurarea c. constituie uri obiectiv strategic primordial al agenţilor economici producători. V. şi concurenţă. CONCESIUNE, modalitate juridică prin care activităţi sau bunuri ale statului sînt date, pe timp îndelungat, în posesia, folosinţa şi exploatarea unei persoane fizice sau juridice, autohtone sau străine, contra unui preţ care se numeşte redevenţă (v.). Condiţiile de c. sînt stipulate într-un acord sau contract. în ţările angajate pe linia tranziţiei la economia de piaţă, c. este o cale de folosire a obiectului proprietăţii publice de către persoane particulare în mod individual sau în asociaţii, din ţară şi străinătate. Legea nr. 15/1990 privind concesionarea, locaţia de gestiune şi închirierea în ţara noastră are drept principiu esenţial, liberalizarea activităţilor care au format monopolul statului. Dar, această liberalizare se face sub un control riguros al guvernului în ceea ce priveşte gestionarea avuţiei publice şi apărarea interesului public. V. şi societate comercială. CONCURENŢA, trăsătură esenţială a economiei de piaţă, motiv pentru care aceasta din urmă este apreciată ca un sistem competitiv şi ca un mecanism concurenţial. C. reprezintă confruntarea între agenţii economici pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai 70 convenabile, prin calitatea mai bună a bunurilor materiale şi serviciilor în vederea obţinerii unor profituri cît mai mari. C. exprimă comportamentul specific al agenţilor economici în condiţiile liberei iniţiative şi a proprietăţii individuale. Existenţa şi intensitatea c. atestă raportul dinamic de forţe între participanţii la actele de vînzare-cumpărare. C. este o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia agenţii economici, în calitatea lor de vlnzători sau cumpărători, învaţă printr-un proces continuu de «tatonări» şi «erori» să-şi îmbunătăţească situaţia. C. şi mecanismele concuren-ţiâle diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta, în funcţie de numeroşi factori şi de variate condiţii: numărul şi puterea economică a vînzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în una sau alta dintre ramuri; gradul de diferenţiere a produselor; facilităţile sau limitările posibilităţilor noilor producători de a intra într-o^ ramură sau alta; gradul de transparenţă a pieţei; mobilizarea sau rigiditatea preţurilor; nivelul dezvoltării economice; conjunctura politică internă şi internaţională; cultura economică a populaţiei, a diferiţilor agenţi economici etc. In ţările cu economie de piaţă consolidată s-au impus trei tipuri de situaţii con^ curenţiale: c. perfectă, c. de monopol, c. imperfectă, a) C.p. (pură), care exclude orice intervenţie din afara agenţilor care se confruntă; ea presupune un asemenea raport de piaţă încît toţi vînzătorii (producătorii) sînt capabili să-şi vîndă toată producţia, toate mărfurile oferite la preţul pieţei, fără a-1 putea influenţa hotărîtor, iar cumpărătorii (consumatorii) să poată cumpăra ceea ce au nevoie şi cît doresc la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-1 modifica după bunul lor plac. Premisele c.p. sînt: atomicitatea participanţilor (număr mare de agenţi economici, de talie sau putere concurenţială egală sau apropiată, astfel încît nici unul din ei nu poate influenţa hotărîtor în favoarea sa producţia şi preţul); omogenitatea produselor, ceea ce înseamnă că agenţilor cumpărători să le fie aproape indiferent de la care dintre vînzători cumpără bunurile de care au nevoie; accesibilitatea în ramură, libera intrare pe pieţe a noilor vînzători şi cumpărători (producători şi consumatori); fluiditatea, adaptarea ofertei fără piedici monopoliste, la cerere şi invers; transparenţa perfectă a informaţiilor. C. monopo-listică, atunci cînd produsele pe care le desfac pe piaţă numeroşii producători de dimensiuni diferite sînt neomogene. Diferenţierea calitativă a produselor face posibilă poziţia monopolistică a unuia sau altuia dintre producătorii aceluiaşi produs, b) C. cu caracter de monopol se caracterizează 71 prin acea situaţie de piaţă cînd unul, doi sau cîţiva producători (vînzători), respectiv, unul, doi sau cîţiva consumatori (cumpărători) îşi impun condiţiile lor în raporturile cu partenerii de piaţă. c). C. imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă cînd agenţii economici, în calitatea lor de vînzători sau cumpărători, pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi mărimile preţurilor. în cazul c.i., una sau mai multe din premisele c.p. sînt încălcate. De pildă, în ceea ce priveşte numărul participanţilor la activităţile de piaţă, există fie puţini vînzători şi mulţi cumpărători, fie puţini cumpărători şi mulţi vînzători; produsele sînt diferenţiate real sau doar imaginar; există condiţii pentru ca diferiţi agenţi economici să exercite un control efectiv asupra preţurilor; apariţia de dificultăţi în ceea ce priveşte intrarea de noi producători în ramuri şi sectoare, rivalităţi manifestate în relaţia cu publicul în ceea ce priveşte calitatea produselor, frustrarea pe diferite căi a consumatorului etc. Statul democratic modern, luînd în considerare restricţiile impuse de condiţiile istorice prin care trece fiecare ţară, adoptă legi corespunzătoare pentru a asigura şi menţine condiţii normale de desfăşurare a luptei de c. în realitate, c. rezultă din întrepătrunderea tuturor formelor arătate, este mecanismul economiei de piaţă prin care se asigură dezvoltarea cercetării, a.tehnicii şi tehnologiilor, creşterea productivităţii şi randamentului factorilor, reducerea costurilor, diversificarea produselor etc. în acelaşi timp, c. generează şi confruntări neloiale între parteneri, sacrificarea intereselor unor consumatori, stimularea unor consumuri neraţionale de resurse etc. Potrivit legislaţiilor în vigoare, se încriminează şi se pedepseşte ca infracţiune de c. neloială. în ţara noastră, pentru a preveni c. neloială a fost adoptată o lege specială, prin care se reglementează cadrul de desfăşurare a c. CONCURS COMERCIAL, acţiune declanşată în urma declarării stării de insolvabilitate a debitorului, prin care organul de conducere a c.c. stabileşte ordinea de prioritate privind satisfacerea pretenţiilor creditorilor, în limita sumei realizate din vînzarea bunurilor scoase la licitaţie (v.). De regulă, rolul principal în conducerea c.c. îl deţin băncile, ordinea de stingere a obligaţiilor debitorului falimentar fiind legiferată. 72 CONJUNCTURA ECONOMICA, totalitate a factorilor, fenomenelor sau a evenimentelor care caracterizează starea econofnică internaţională sau internă, la un moment dat, ce dă posibilitatea conturării tendinţelor pe termen mediu şi lung în domeniul economic şi fundamentarea deciziilor ce se impun. Principalii indicatori sintetici care caracterizează c.e. sînt: dinamica producţiei industriale şi agricole; evoluţia produsului intern brut, a investiţiilor, a stocurilor de capital; a volumului şi structurii consumului; dinamica preţurilor, a desfacerilor de mărfuri şi a prestărilor de servicii, a ocupării resurselor de muncă etc. CONOSAMENT, document emis de comandantul, armatorul sau de agentul navei, care certifică primirea spre încărcare sau descărcarea anumitor produse pentru a fi transportate şi predate la destinaţie potrivit clauzelor înscrise contra unei taxe numită navlu. C. îndeplineşte rolul de act de transport al bunurilor şi de act financiar, atestînd achitarea taxei de transport. C. este un titlu de credit (v.) reprezentativ al bunurilor care se transportă, cel care-1 posedă considerîndu-se a fi proprietarul acestora; prin acest document se transmite şi dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale menţionate. C. este numit şi cambia mărilor. CONSIGNAŢIE, unitate comerciala (consingnatar) care mijloceşte vînzarea anumitor bunuri ce aparţin unor persoane fizice sau juridice (consignant). Obiectele sînt primite în c. pe bâza unui contract de c., urmînd a fi vîndute la un preţ dinainte stabilit. Prin contractul de c, nu se transmite dreptul de proprietate asupra mărfurilor sau bunurilor încredinţate, ele rămînînd în proprietatea consignantului pînă în momentul vînzării şi încasării contravalorii lor. CONSULTING, activitate de serviciu practicată pe plan intern şi internaţional care constă din prestarea de consultaţii, elaborarea de studii, prezentarea de informaţii, sugestii etc. către agenţi economici în legătură cu aspectele tehnice, economice şi juridice cu care aceştia se confruntă în activitatea lor. Activitatea de c. este organizată în cadrul unor mari firme, sau prin instituţii specializate. CONSUM, act final al activităţii economice care constă din folosirea bunurilor economice de către oameni, inclusiv stat, în scopul satisfacerii trebuinţelor lor economico-sociâ- 73 le. C. verifică utilitatea acestor bunuri şi concordanţa lor cu nevoia şi dorinţele oamenilor, ale societăţii în general. în funcţie de conţinutul şi efectele sale, c. poate fi: de bunuri şi servicii, în care caz oamenii, agenţii economici apar în postura de cumpărător-consumator^i c. de factori de producţie, cînd agentul economic se manifestă ca întreprinzător, adică cumpărător-investitor. Această grupare se prezintă şi sub forma de c. intermediar, adică folosirea bunurilor economice pentru producerea altor bunuri şi c. final (personal şi social), prin care se asigură existenţa oamenilor, satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii, dezvoltarea personalităţii umane. în funcţie de bunurile care fac obiectul c. distingem: c. de produse alimentare, c. de produse nealimentare şi c. de servicii. în funcţie de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor consumate distingem: c. de mărfuri şi autoconsum (v.). Un indicator statistic prin care se caracterizează nivelul mediu al c. de bunuri şi servicii este c. pe locuitor. Acesta se calculează prin raportarea c. total, pe grupe de produse şi produse principale, lâ numărul mediu al populaţiei pe o perioadă de timp determinată. Acest indicator serveşte la caracterizarea generală a pieţei, la determinarea capacităţii acesteia, a modificărilor structurale ce pot interveni în cadrul populaţiei. în multe ţări, c. de bunuri şi servicii este studiat cu ajutorul bugetelor de familie (v.). în evoluţia c. se constată: scăderea ponderii cheltuielilor pentru alimente, pe fondul diversificării structurii, îmbunătăţirii calităţii şi sporirii consumului produselor cu valoarea nutritivă ridicată; menţinerea relativ constantă a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal; creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii, în mod deosebit cele care contribuie la ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie. CQNT DE EXPLOATARE (cont de venituri şi cheltuieli), reflectă şub formă bănească, tranzacţiile realizate de o întreprindere în decursul unei perioade de timp care coincide, de regulă, cu un an fiscal. In. c. de e. se înregistrează numai acele fluxuri de venituri şi cheltuieli generate nemijlocit de activitatea întreprinderii în anul fiscal respectiv; tranzacţiile legate de finanţarea formării brute a capitalului nu sînt incluse. Structura de principiu a c. de e. este următoarea: 1) venituri; 2) costuri; 3) profit 74 CONTINGENTARE, măsură de politică comercială pro-tecţionistă utilizată de către unele state ale lumii pentru protejarea propriilor lor economii naţionale, prin care volumul importului şi sau exportul este limitat printr-un plafon maxim denumit câniingent. Prin c. se urmăreşte limitarea şi frînarea concurenţei partenerilor străini şi creşterea puterii concurenţiale a agenţilor economici naţionali, stimularea dezvoltării noilor ramuri de producţie sau a celor ce prezintă o deosebită importanţă pentru economia naţională. Fixarea unei cote maxime a volumului de produse destinat importului sau exportului duce la creşterea preturilor pe ambele pieţe ale partenerilor de tranzacţii comerciale, CONTRACT ECONOMIC, acord de voinţă a două sau mai multe persoane fizice sau juridice, realizat în scopul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unor drepturi sau obligaţii. C.e. se încheie între agenţi economici interni sau între aceştia şi agenţi economici externi şi priveşte schimburi de bunuri economice. CONVERTIBILITATE,-schimbarea liberă, fără restricţii şi discriminări a bancnotelor în etalon monetar (aur, devize, D.S.T. etc), la paritatea legală său la un curs de schimb valutar, în raport de cererea şi oferta de valută. Iniţial, în perioada etalonului aur, c. era asigurată în aur, orice deţinător al biletelor de bancă (bancnote) le prezenta la banca emitentă, primind în schimb o anumită cantitate de aur; în perioada etalonului aur-devize, bancnotele se schimbau în valute convertibile, excepţie făcîrid, pe planul relaţiilor externe, dolarul american, pînă în 1971; suspendarea c. în aur a dblaruliiî, s-a trecut de la c. oficială la c. de piaţă, în domeiiiul bursier, c. se referă la schimbarea titlurilor de credit sau a valorilor mobiliare cu altele. Avantajele c. depind de potenţialul economic al ţării, de competitivitatea agenţilor economici pe piaţa internă şi externă; de raportul dintre preţurile interni ŞP cele mondiale, de: puterea de 'cum-părare a monedelor, a valutelor preschimbate. C. stimulează derularea activităţilor de comerţ şi turism, deplasările de capital, dezvoltarea relaţiilor economice cu alte state etc. - ;'7 COOPERARE ECONOMICA, sistem de relaţii de conlucrare reciproc avantajoasă în cele mai diverse laturi şi aspecte ale activităţii economice între doi sau mai mulţi agenţi economici, aparţinînd aceleiaşi ţări sau unor ţări diferite. 75 Pe plan intern, c.e. vizează aspecte privind aprovizionarea, desfăşurarea producţiei şi desfacerea bunurilor economice, cercetarea ştiinţifică, relaţii de credit, financiare etc. C.e. internaţională, formă relativ nouă, complexă a relaţiilor economice dintre state. C.e.i. este expresia adîncirii diviziunii internaţionale a muncii şi a accentuării, pe acestă bază, a interdependenţelor dintre state. Ea este o componentă de baza a relaţiilor economice internaţionle. Raporturile ce se dezvoltă în cadrul c.e.i. depăşesc comerţul tradiţional, cii-prinzînd o mare diversitate de domenii şi acţiuni. C.e.i. prezintă avantajul că facilitează asimilarea şi promovarea progresului ştiinţific şi tehnic în ţările partenere care nu dispun de suficiente resurse investiţionale, asigură o mai mare stabilitate relaţiilor economice dintre state şi deschide calea dezvoltării schimburilor reciproce atît în domeniile tradiţionale, cît şi în cele noi, moderne. C.e.i. se realizează într-o multitudine de forme şi domenii: a) în sfera producţiei, construirea în comun de obiective industriale, agricole comerciale etc., organizarea coproducţiei sau subproducţiei, crearea de societăţi mixte ş.a. b) în sfera comercializării, oferta comună de mărfuri, acţiuni comune de marketing, vînzări în comun pe terţe pieţe etc.; c) în sfera serviciilor, activităţi de Consulting, realizarea în comun de obiective turistice; d) cooperarea ştiinţifică şi tehnică, schimb de informaţii tehnice şi ştiinţifice, elaborarea de programe comune de cercetare, realizarea de institute de cercetare ştiinţifică comune. V. şi diviziunea muncii. COOPERATIVA, formă de unitate economică prin care mai multe persoane particulare, avînd anumite interese comune, constituie o întreprindere unde drepturile fiecăruia la gestiune sînt egale şi unde profitul obţinut este împărţit doar între membrii asociaţi, proporţional cu activitatea lor. C. îşi desfăşoară activitatea economică pe baza resurselor aduse de asociaţi şi sau pe baza celor cumpărate din rezultatele nete ale acesteia folosite pentru dezvoltare. După obiectul activităţii lor, c. sînt de mai multe feluri: c. de consum, care se ocupă de facilitarea aprovizionării cu bunuri de consum^personal a membrilor asociaţi; c. de producţie, în care se desfăşoară activităţi de producţie agricolă, tă utilizate în comun; c. ______________ r________________idual de către membrii asociaţi etc. organizarea şi efectuarea 76 fi COST (cost de producţie). 1. Cheltuială exprimată în bani, suportată de către agenţii economici pentru producerea şi vinderea mărfurilor sau pentru prestări de servicii. 2. Indicator economic, prin care se măsoară efortul privind consumul de materii prime, materiale, combustibil şi energie, de maşini, utilaje, instalaţii, plata salariilor, dobînzii, penalizărilor, chiriei, a diferitelor impozite şi taxe, contribuţiei pentru asigurări sociale, ajutorului de şomaj, cheltuieli pentru prevenirea sau înlăturarea poluării mediului natural etc. 3. Parte a preţului de vînzare, pe care agenţii economici şi-o recuperează, spre a-şi acoperi cheltuielile efectuate cu producerea de bunuri economice. în ţările cu economia de piaţă se calculează următoarele categorii de costuri: cost global (fix, variabil şi total), cost marginal şi cost mediu sau unitar (fix mediu, variabil mediu şi total mediu), a) C.g., totalitatea cheltuielilor aferente unui anumit volum de bunuri economice. C. fix cuprinde cheltuielile care nu depind de volumul producţiei (amortizarea unor elemente ale capitalului fix, dobînzi, chirii etc.); c. variabil include cheltuielile a căror mărime depinde de volumul producţiei (materiile prime, salariile directe etc). C. total, include c. fix şi c. variabil, b). C. marginal"(Cţm), mărimea sporului de c. necesar pentru producerea unei unităţi suplimentare de bun economic. Se determină prin raportarea creşterii c. total (A Ct) la creşterea producţiei (A Q). c.C. mediu (unitar), c. pe unitatea de bun economic. Categoriile c. total şi cele ale c. unitar în funcţie de modificările volumului producţiei au o evoluţie diferită. De pildă, în condiţiile creşterii volumului producţiei, c. fix rămîne constant, în timp ce costul fix mediu se micşorează cel mai mult; c. variabil creşte, iar c. variabil mediu se reduce; c. total se măreşte, c. total mediu se poate micşora. Ca urmare a interesului crescînd al agenţilor economici pentru calculul economic, în teorie şi în practică se utilizează şi noţiunile: c. muncii, c. vieţii, c. informaţiei, c. ecologic, c. ştiinţei, c. instruirii, c. sănătăţii, c. administraţiei, c. retehnologizării, c. risipei, c. tranziţiei la economia de piaţă, c. crizei etc. Reducerea c. pe unitatea de produse are un rol determinant în maximizarea profitului; la un nivel dat al preţului de vînzare, reducerea c. duce la creşterea profitului. Micşorarea c., în condiţiile unei producţii de calitate superioară, stă la baza preţului competitiv, pe piaţa internă şi pe cea externă. Reducerea c. depinde, în mare măsură, de comportamentul întreprinzătorului, al fiecărui agent economic, de abilitatea acestuia de a găsi soluţii de combinare şi substituire a fac- 77 torilor de producţie, căi şi modalităţi de desfacere a bu-uurilor economice pe piaţa internă şi externă, care să-i permită obţinerea de bunuri economice cu c. minime, care la un anumit nivel al preţurilor de vînzare să-i asigure profitul aşteptat. în activitatea nemijlocită de reducere a c. se impune, ca direcţie fundamentală de acţiune, creşterea randamentului factorilor de producţie în procesul de utilizare al acestora, adică: a) sporirea eficienţei utilizării mijloacelor materiale prin: micşorarea consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibil, energie ; recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile; creşterea eficienţei utilizării capitalului fix (prin punerea Jn funcţiune a tuturor maşinilor, utilajelor, instalaţiilor de care dispune fiecare întreprindere, eliminarea întreruperilor şi imobilizărilor nejustificate, folosirea lor la întreaga capacitate şi cu randament maxim); b) creşterea productivităţii muncii sau a eficienţei utilizării forţei de muncă. V. şi eficienţă economică, productivitate a muncii. ,COST AL VIEŢII, indicator al rapelului de trai (v.), care exprimă nemijlocit mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii, pe individ, grup socio-profesio nai şi pe totalul populaţiei. Mărim c.v. depinde de nivelul cheltuielilor curente efectuate, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru preocuparea de bunuri alirnentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei. Dimensiunile cheltuielilor curente depinde de cantitatea de bunuri materiale şi de servicii cumpărate, incluse într-un «coş», stabilite de instituţiile specializate şi nivelul preţurilor şi tarifelor practicate, pentru aceste bunuri economice. Evoluţia c.y. este exprimată prin indicele c.v. (Icv), care exprimă modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor pentru populaţie (p). Se determină prin relaţia: L__ = ■ JS., unde q! = cantitatea de bunuri şi ZqxPo servicii; p0, Pi nivelul preţurilor şi tarifelor în perioada de bază şi cea curentă. COST DE OPORTUNITATE, efortul necesar aferent unui factor de producţie cu multiple utilizări alternative pentru atragerea lui într-o activitate economică. în determinarea c. de o, întreprinzătorul ia în considerare, pe lîngă rata de o. şi salariul care l-ar obţine dacă nu ar participa la 78 respectiva activitate economică, angajîndu-se ca salariat în altă parte; dobînda care i-ar reveni dacă ar depune suma bănega&că la bancă; profitul ce l-ar realiza dacă ar înfiinţa o întreprindere în alt domeniu de activitate. V. şi investiţie. COŞ VALUTAR, un număr de valute alese selectiv, utilizate în operaţiunile financiar-valutare internaţionale exprimate în media cursurilor valutare şi care are o mai mare stabilitate, oscilaţiileîn plus sau în minus ale valutelor respective compensîndu-se reciproc. Pe baza c.v. se determină cursul valutar al unei valute aparţinînd ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional (v.). Iniţial, c.v. al D.S.T. (v.) a fost format din 16 valute; din 1981, numai din cinci valute — dolarul S.U.A.* lira sterlină, marca germană, francul francez şi yenul japonez. CRAH* ansamblul de fenomene şi procese specifice economiei de piaţă, care se manifestă prin dezorganizarea profundă a vieţii economice şi financiare, prin amplificarea stărilor de faliment în domeniul producerii de bunuri economice, al comercializării lor şi al instituţiilor bancare. în condiţiile c. se simte o acută criză de credite şi de lichidităţi băneşti, are loc o scădere substanţială a cursurilor hîrtiilor de valoare şi devalorizarea accentuată a monedei naţionale. CREANŢA, act prin care se certifică dreptul creditorului (v) de a primi, la un anumit termen, o sumă de bani sau alte bunuri economice ori valori, de la debitor (v). C. constituie un activ pentru creditor şi un pasiv pentru debitor. C. conferă titularului dreptul de gaj (v) gerieraî al creditorilor asupra patrimoniului debitorului în concurs cu ceilalţi creditori chirografori. V. şi bilet de ordin, cambie, cec, concurs comercial, credit. W CREDIT. 1. tmpfumut în bani, acordat de agenţi economici (creditori) unor persoane fizice sau juridice (debitori) cu condiţia de a fi rambursat la un anumit termen (scadenţă), împreună cu plata unei dobînzi. C. permite agenţilor economici ca, folosind capitalul altora, să-şi acopere în mod operativ şi la momentul oportun necesităţile temporare, care le depăşesc resursele proprii. C. serveşte ca factor de producţie, fiind un factor indispensabil în desfăşurarea activităţii economice-sociale. 2. Vinderea de măr- 79 furi şi prestarea de sevicii pe credit, în cadrul cărora suma cuvenită nu se primeşte simultan cu realizarea acestora, ci la o dată ulterioară, la scadenţă. C. poate fi: c. bancar, ce se acordă de către bănci, sub formă de împrumuturi; c. comercial, pe care întreprinzătorii industriali şi comerciali şi-l acordă reciproc, în schimbul unor titluri de credit; c. bugetar, acordat de la bugetul de stat; c. public, acordat statului prin subscripţie publică de titluri de credit (v). Din punct de vedere al duratei împrumutului, c. poate fi: pe termen scurt (pînă la un an), ce se acordă pentru necesităţi curente de producţie şi circulaţie; c. pe termen mediu (între 1—5 ani) ; c. pe termen lung (de peste 5 ani) pentru lucrări de investiţii, introducerea progresului tehnic etc., precum şi populaţiei pentru construirea de locuinţe proprietate personală. Din punct de vedere al garanţiilor: c. real, acordat pe baza unei garanţii mobiliare sau imobiliare (c. ipotecar); c. personal, acordat fără garanţie reală, pe baza încrederii. După obiectul creditării: c. de producţie, pentru activităţi legate de producţia industrială, agricolă,de transporturi etc.; c. de comerţ pentru derularea schimburilor de mărfuri şi de servicii; c. de consum, pentru vînzarea în rate sau cu plată amînată a bunurilor de satisfacţie; Din punct de vedere al spaţiului geografic, se disting: c. intern, cînd debitorul şi creditorul sînt cetăţeni ai aceleiaşi ţări şi c. internaţional, cînd debitorul şi creditorul aparţin unor ţări diferite. CREDITOR, persoană fizică sau juridică, titular al unui drept de creanţă, generat de acordarea unui împrumut, de vînzarea unor bunuri materiale sau prestarea de servicii pe credit unei alte persoane, denumită debitor. La scadenţă, obligaţiile asumate de debitor se sting prin restituirea sumelor de bani împrumutate, la care se adaugă dobînda (v). Calitatea de c. o au agenţii economici interni sau externi, persoane particulare, firme, întreprinderi, societăţi comerciale, băncile, instituţiile financiare, statul etc. C. a cărui creanţă nu este însoţită de garanţia reală sau personală este denumit c. chirograf; dacă creanţa este garantată printr-un privilegiu, c. privilegiat; cînd creanţa este garantată prin gaj sau ipotecă, c. gajist, respectiv c. ipotecar. V. şi debitor. CREŞTERE ECONOMICA, proces de sporire a dimensiunilor economiei naţionale, exprimate prin rezultatele economice sub aspectul lor cantitativ, determinate de com- 80 binarea şi folosirea factorilor de producţie şi reliefate prin indicatori macroeconomici specifici, sub forma venitului naţional sau a produsului intern brut pe locuitor. Principalii factori care influenţează c.e. se grupează în: a)factori direcţi, care influenţează c.e. în mod nemijlocit — potenţialul uman, resursele naturale şi capitalul, privite sub aspect cantitativ, structural şi calitativ şi b) factori indirecţi, care acţionează prin intermediul factorilor direcţi, potenţînd sau diminuînd efectele acestora — rata investiţiilor, progresul ştiinţific şi tehnic, capacitatea de absorbţie a pieţei, schimburile economice internaţionale. Factorii c.e. sînt priviţi sub două aspecte: cantitativ, al volumului lor şi calitativ, al eficienţei sau randamentului folosirii lor. Acţiunea prioritară a unui aspect sau altul diferă de la o ţâră la alta şi de la o perioadă la alta. în condiţiile în care sporirea indicatorilor macroeconomici este rezultatul influenţei prioritare a laturii cantitative, al extinderii utilizării factorilor de producţie, c.e. este de tip extensiv; în situaţia inversă, cînd latura calitativă influenţează preponderent sporul de venit naţional sau de produs intern brut pe locuitor, c.e. este de tip intensiv şi este suportul progresului economic în condiţiile contemporane. Factorii c.e. acţionează în unitatea lor, se interferează. Expresia schematică a sistemului de factori, care surprinde legăturile funcţionale dintre ei şi sporirea dimensiunilor indicatorilor macroeconomici constituie modelul c.e. Modelul c.e. este o construcţie logico-matemati-că, care concordă structurii logice a teoriei c.e. şi reliefează dependenţa funcţională dintre ansamblul factorilor c.e. şi sporirea indicatorilor macroeconomici utilizaţi prin intermediul unui sistem de ecuaţii. Fiind limitat la un anumit sistem (Ie ecuaţii, modelul c.e. reflectă doar parţial complexitatea vieţii economice. CRIZA ECONOMICA, stare de dereglare a economiei, expresie a încălcării flagrante a unor corelaţii necesare desfăşurării activităţii economice. Declanşarea c.e. marchează şi momentul începerii unor schimbări calitative ale condiţiilor şi factorilor creşterii economice, structurilor şi creării unor corelaţii necesare pentru o nouă fază ascendentă în activitatea economică. Pînă la începutul secolului al XlX-lea au fost tipice c. de sub producţie. Aceste c. au fost provocate de fenomene naturale extraordinare (secetă, mari inundaţii etc.) ori de împrejurări social-politice deosebite (războaie, epidemii, migraţii masive de populaţie etc ). Ele se concretizau în scăderea considerabilă a volumului pro- 81 ductiei, antrenînd în zonele afectate înrăutăţirea vieţii oamenilor. C. de subproducţie nu sînt excluse nici în prezent mai ales în ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic. Economiilor de piaţa bazate pe tehnica maşinistă le-au fost şi le sînt caracteristice c. ciclice de supraproducţie, ca fază a ciclului decenal C e de s. se manifestă la anumite intervale de timp; ele au intensităţi, forme de manifestare şi durate diferite, atît în aceeaşi ţară cît şi de la o ţară la alia, în funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecăreia, de condiţiile istorice concrete, naţionale şi internaţionale. Numitorul lor comun este scăderea produsului intern brut, a producţiei unor ramuri importante, a cursurilor titlurilor de valorare, creşterea şomajului şi a preţurilor. G.c. de s. sînt un moment care marchează începutul uriul nou ciclu decenal, întrerupînd tendinţa de reducere a eficienţei şi, în primul rînd, a ratei profitului, creînd condiţii de relansare economică. Adeseori, c.c. de s. se întrepătrund cu cele neciclice, parţiale şi intermediare, care nu prezintă o periodicitate cît de cît conturată în declanşarea lor. C.e. parţiale cuprind o anumită ramură de activitate (industria siderurgi-că, carboniferă, construcţiile navale etc.), care marchează reducerea nivelului producţiei şi ocupării forţei de muncă. Ele sînt urmarea modificărilor în volumul şi structura factorilor de producţie sau în sistemul de combinare a acestora. precum şi în structură consumului populaţiei. în categoria c.e.p. se includ şi c. agrare, care au o durată mai mare şi se manifestă mai ales în ţările mari exportatoare de produse agricole. C. intermediare cuprind mai multe ra muri conexe, întrerup temporar"faza de expansiune sau de relansare a creşterii economice; ele nu marchează începerea unui nou ciclu decenal. în categoria c. neciclice se includ şi crizele energetice, de materii prime, valutar-financiare etc. care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile de acces spre procurarea şi consumul lor de către anumite ţari sau categorii de agenţi economici; se pot manifesta şi prin creşterea preţurilor, nejustificată din punct de vedere economic, prin restricţii arbitrare în producerea şi livrarea lor. în sens larg, c.e. includ şi pe cele de credit, structurale şi mondiale. C.e. de orice natură au consecinţe negative asupra economiei naţionale şi a populaţiei, afectează creşterea economică, condiţiile de muncă şi de viaţă ale oamenilor, care suportă, în proporţii şi în intensităţi diferite, costul şocial; al restabilirii corelaţiilor necesare funcţionării sistemului economic naţional, a raporturilor economice dintre diferitele state ale lumii. V. şi boom, creştere economică, depresiune, progres, recesiune. fi CURS AL ACŢIUNILOR, preţul la care se vînd şi se cumpără acţiunile unei societăţi comerciale sau alte titluri de valoare la un moment dat; el poate îi mai mare sau mai mic decît valoaea lor nominală. C.a. se stabileşte la bursă şi este influenţat de numeroşi factori, care ţin atît de situaţia economico-financiară a firmei emitente, cît şi de condiţiile mai generale, cum sînt: evoluţia raportului dintre cererea şi oferta acţiunilor, mărimea dividendului, rata dobînzii creditului bancar, conjunctura economică internă şi internaţională, perspectivele de dezvoltare ale firmei, factori psihologici, sociali etc. Pentru acţiunile ce aparţin marilor firme, c. a. se formează prin cotaţii bursiere, în cadrul tranzacţiilor ce se efectuează între operatorii de bursă. La bursa din Wall Street (New York) cel mai reprezentant indice al c.a. este Dow Jones, iar la bursa din Londra, Financial Tim%s, aceştia fiind consideraţi barometrii ai situaţiei con-juncturale. C.a. societăţilor neadmise la bursă se formează prin cotaţii directe, la libera înţelegere şi într-un cadru re-strîns între vînzătorii şi cumpărătorii de acţiuni V. şi bursă. /O CURS DE SCHIMB VALUTAR, preţul unei unităţi monetare dintr-o ţară exprimat în unităţi monetare din alte ţări. C. de s.v. poate fi oficial, stabilit de către Banca centrală pentru valutele neconvertibile şi oscilează în jurul parităţii monedelor care se compară şi liber (c. bursier) pentru valutele convertibile, care se stabilesc la bursa valutâră, în raport de cererea şi oferta de valute străine, precum şi de puterea lor de cumpărare. Acest e. este fluctuant în timp şi pe diferite pieţe valutare, fiind sub incidenţa conjucturii economice şi politice interne şi internaţionale, a situaţiei balanţei de plăţi. Cînd balanţa de plăţi (v) este pasivă, c. de s.v. scade, stimulînd atragerea de capital străin şi invers. în unele cazuri, banca centrală intervine pe piaţa valutară pentru a menţine c. în anumite limite, pentru â asigura o mai mare stabilitate. C. de s.v. forţat, t. oficial stabilit de stat în condiţiile limitării tranzacţiei valutei naţionale cu o altă valută. V. şi bani, piaţă. 83 D DATORIE, obligaţia asumată de o persoană (debitor) faţă de o altă persoană (creditor) atestată într-un raport juridic, privind restituirea la un anumit termen a unei sume de bani sau bunuri, prestarea unor lucrări, servicii etc. D. arierată, d. publică şi dobînda aferentă acesteia, neplătită creditorului la scadenţă de către debitor. D. publică, totalul obligaţiilor băneşti sub formă de obligaţiuni (v.) şi rente existente la un moment dat, ce revin statului, administraţiilor locale, instituţiilor financiare şi de credit, în urma lansării unor împrumuturi interne sau externe. D.p. constă, de regulă, din emisiunea titlurilor de credit (v.) ale statului (bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat, rente etc.). D.p. externă/ suma ■'împrumuturilor contractate de stat cu alte state sau instituţii financiare internaţionale şi nerambursate, exprimată în valută liberă, în statistică internaţională este înregistrată numai d.p.e. contractată de guvern sau cea privată garantată de stat, avînd o scadenţă mai mare de 1 an. DEBITOR, persoană fizică sau juridică care primeşte din partea altor persoane (creditori) bunuri economice sau anumite sume de bani avînd obligaţia de a le restitui la scadenţă, plătind în plus şi o dobîndă. V. şi creditor. DECALAJ ECONOMIC, discrepanţe cantitative care evidenţiază aspecte calitative, în timp şi spaţiu, între componente interdependente ale relaţiilor economice (ramuri, subra-muri, ţări). Mărimea d.e.dintre diferitele ţări ale lumii se stabileşte prin compararea unor indicatori macroeconomici pe locuitor; produsul naţional net (v), produsul intern net (v.), producţia industrială, agricolă, investiţii, consum, producţia unor produse reprezentative pentru etapa dată. D.e. absolut, diferenţă între nivelul unor indicatori macroeconomici; d.e. relativ, raportul dintre nivelurile unor indicatori macroeconomici din ţări diferite. în ultimă instanţă, d.e. reflectă diferenţele în condiţiile de muncă şi de viaţă ale diferitelor popoare, nivelul diferit al eficienţei economice. De. pot fi privite ca d. industriale, agrare, ■financiar-valutare, de instruire etc. O semnificaţie aparte prezintă d. ştiinţifico-tehnic, expresie a nivelului de dezvoltare şi utilizare a ştiinţei şi tehnicii, a gradului de înzestrare tehnică a muncii, a dotării cu tehnică avansată. Acest d.e. se apreciază prin cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare pe locuitor şi prin ponderea acestora în produsul naţional net al di- 84 feritelor\ţări sau prin ponderea producţiei automatizate, robotizate în totalul producţiei naţionale (sau al unor ramuri) din ţări diferite. D.e. dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare şi subdezvoltate cunosc în general o tendinţă de accentuare. Baza atenuării lor o constituie efortul propriu al fiecărui popor, susţinut şi de o colaborare internaţională neîngrădită, reciproc avantajoasă. DECIZIE ECONOMICA, act de conducere prin care se exprimă adoptarea unei hotărîri privind declanşarea unei activităţi economice, extinderea, restrîngerea sau lichidarea acestfeia, stabilirea unor măsuri legate de desfăşurarea proceselor de aprovizionare, producţie şi desfacere a bunurilor economice, executarea unor investiţii sau cooperarea cu alţi agenţi economici etc. D.e. se fundamentează pe calcule economice, care ţin seama de o serie de criterii, prioritare fiind cele de natură economică, în speţă profitul. DECONTARE BANCARA, efectuare de încasări şi plăţi prin virament, între agenţii economici care au disponibilităţi băneşti la aceeaşi bancă sau la alte bănci, prin trecerea, de la un cont bancar la altul, a sumelor băneşti, fără folosirea banilor în numerar. DEFICIT. 1. Dezechilibru financiar care constă din depăşirea încasărilor de către cheltuielile efectuate de agenţii economici. Pentru echilibrare se apelează la emisiuni suplimentare sau la împrumuturi. 2. Lipsă de materii prime, energetice, bunuri de satisfacţie, resurse băneşti etc., cererea fiind mai mare decît oferta. V. excedent. DEFLAŢIE, situaţie pe pieţele monetar-marfare, caracterizată prin scăderea preţurilor sau încetinirea creşterii lor, prin reducerea masei monetare, prin scăderea ocupării populţiei active, în genere, prin încetinirea generală a activităţilor economice. Ca antidot al inflaţiei, politica def laţio-nistă este promovată prin măsuri monetare (majorarea ratei dobînzii, reducerea masei monetare etc.) şi sau prin măsuri fiscale (majorarea impozitelor, reducerea cheltuielilor guvernamentale etc.). DEPOZIT, sume de bani, hîrtii de valoare sau obiecte de valoare depuse la instituţii de credit în vederea păstrării şi sau valorificării lor, garantării sau achitării unor obli- 85 gaţiuni, restituibile la cererea deponentului. Pentru sumele băneşti depuse, la termen sau la vedere, deponentul primeşte dobîndă (v). DEPRESIUNE ECONOMICA, stare a activităţii economice, perioadă în care dezechilibrele din faza de criză se difuzează în sistemul economic; numeroase întreprinderi dau faliment, iar altele întîmpină dificultăţi crescînde datorită diminuării cererii şi sau creşterii costurilor. Se diminuează profiturile şi, pe această bază, se reduce gradul de autofinanţare; scade cererea pentru bunurile de consum şi pentru bunurile de capital; se reduc volumul producţiei, masa monetară, nivelul de trai şi dimensiunile stocurilor nevandabile. Pentru a face faţă concurenţei tot mai acute şi dificultăţilor cu care se confruntă, agenţii economici adoptă măsuri hotărîte de reducere a costurilor, în special prin înlocuirea şi modernizarea masivă a capitalului fix activ, tehnologiilor şi sortimentului etc. Acestea, alături de unele măsuri de politică economică, favorizează depăşirea d.e. şi trecerea la o fază ascendentă a ciclului. DEVALORIZARE, reducerea oficială a valorii unei monede naţionale faţă de etalonul în care este exprimată. în sens larg, d. înseamnă orice scădere a cursului de schimb al unei monede pe pieţele valutare; în acest caz, procesul este identificat cu deprecierea monetară. în sens re-strîns, d. se limitează la reducerea valorii paritare a monedei. DEVER, v. cifra de afaceri. DEVIZE, mijloace de plată utilizate în relaţiile internaţionale, constînd din documente de plată (trată, cec, biletul la ordin, ordin de plată), din hîrtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de proprietate etc.) exprimate într-o valută străină, precum şi din valutele efective şi în cont. D. pot fi negociate la bursă sau scontate înainte de scadenţă la bancă, obţinîndu-se moneda naţională corespunzătoare. D. aur, termen utilizat pentru a caracteriza valutele unor ţări cu potenţial economic şi financiar ridicat, care realizau convertirea monedelor lor în aur. După al II-lea război mondial nu s-a mai practicat în nici o ţară convertibilitatea în aur. D. forte, devizele exprimate într-o monedă naţională puternică. După suspendarea convertibilităţii în aur, d.f. 86 au devenit acele devize exprimate în monedele care au o largă circulaţie internaţională şi care se bazează pe economii naţionale dezvoltate (dolarul SUA, marca germană, francul francez, yenul japonez, lira sterlină etc.). DISAGIO, pierdere rezultată din diferenţa de miărime dintre nivelul mai mic al cursului unei monede sau hîrtii de valoare stabilit la bursă, comparativ cu valoarea no- minală a acestora. V. agio. DISCONT, cotă parte, procent din valoarea titlurilor det credit încasat de către bănci ca urmare a discontării (cumpărării) acestora înainte de scadenţă. V. poliţă. DISPONIBILITATE MONETARA, capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a transforma diferite componente ale agregatelor monetare în bani cash, fără pierderi şi în timp cît mai scurt. V. agregat monetar. DISPONIBILITĂŢI BĂNEŞTI, masa monetară (bancară) existentă la dispoziţia unei persoane fizice sau juridice, D.b. sînt bani cash (bani gheaţă sau bani lichizi). DIVIDEND, parte a profitului net al unei societăţi comerciale, care revine posesorului de acţiuni, în raport cu valoarea lor nominală. In funcţie de felul acţiunilor deţinute, d. poate fi fix sau variabil. D.î. est încasat de posesorii acţiunilor preferenţiale; fiind o mărime stabilă, nu se modifică în funcţie de evoluţia profitului societăţii. D.v. este o mărime ce diferă în dependenţă directă de modificarea masei profitului. Plata d. se face imediat sau la o dată fixată de adunarea generală sau consiliul de administraţie prin prezentarea cuponului ataşat acţiunii. DIVIZIUNE A MUNCII, I). Pe plan intern, proces obiectiv şi permanent de desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixarea acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca domenii distincte, de sine stătătoare. Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al creşterii şi modernizării factorilor de producţie, anumite funcţii ale economiei s-au autonomizat, constituindu-se în sfere distincte, cum sînt: producţia (v.), circulaţia (v.) repartiţia (v.), consumul (v.). Adîncirea d.m. s-a concretizat şi în apariţia de noi ramuri şi subramuri economice, în specializarea şi integra- 87 rea zonelor şi teritoriilor administrativ-teritoriale, în apariţia de noi profesii şi meserii, concomitent cu dispariţia altora. 2). Diviziunea internaţională a muncii, proces istoric obiectiv de specializare a statelor lumii în producţia şi comercializarea pe piaţa mondială a unor bunuri economice; indiciu al locului şi rolului fiecărei ţări în circuitul economic mondial. în condiţiile dezvoltării inegale a factorilor de producţie pe glob, ale repartiţiei neproporţionate a resurselor materiale, umane, financiare între ţări, ale exigenţilor revoluţiei ştiinţifico-tehnice, universale, participarea raţională şi eficientă a fiecărei ţări la d.i. a m. reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării ei în continuare. DOBÎNDĂ, sumă de bani plătită de către debitor creditorului pentru folosirea capitalului împrumutat, ca factor de producţie sau în alte scopuri. D. este preţul la care se vinde sau se cumpără capitalul de împrumut pe piaţa capitalului, constituind o recompensă pentru riscul pe care şi-l asumă creditorul prin cedarea temporară a capitalului său. D. se plăteşte şi pentru depunerile făcute de diverşi agenţi economici la instituţii financiar-bâncare, pentru obligaţiunile emise de stat sau diverse societăţi comerciale etc. Sursa d. o constituie o parte din rezultatele financiare ce se obţin prin investirea capitalului împrumutat în activităţi economice. în cazul creditului de consum, de care beneficiază în principal populaţia, d. este suportată din veniturile personale ale debitorului. D. se exprimă în mod absolut, ca masă a d. şi relativ ca rată a d.(d). R.d., raportul dintre masa d. (D) dintr-o perioadă, de regulă un an, şi capitalul împrumutat (K), adică: d=------100. K Mărimea r.d. depinde de cererea şi oferta de capital de împrumut, de rata profitului (v.), de gradul de depreciere a monedei, de politicile guvernamentale în domeniul d., de conjuctura economică. în perioadele de relansare a economiei, pentru stimularea investiţiilor, r.d. scade, în timp ce în perioade de recesiune, aceasta creşte. Inflaţia (v.) influenţează contradictoriu asupra evoluţiei r.d. Ea duce la creşterea cererii de capital de împrumut, r.d. avînd o tendinţă de creştere, de regulă egală sau apropiată de indicele de creştere. Aceasta poate duce şi la sporirea ofertei capitalului de împrumut, r.d. avînd tendinţă de scădere. 88 DREPTURI SPECIALE DE TRAGERE (D.S.T.), unităţi monetare de cont, cu funcţii limitate de activ internaţional de rezervă, emise de F.M.I. (v) pe baza încrederii reciproce dintre membrii acestuia, destinată în special echilibrării lichidităţilor internaţionale, care au început să fie utilizate de la 1 ianuarie 1970. Mărimea D.S.T. se determină pe baza unui coş valutar (v) format din 5 valute, aparţinînd unor ţări cu pondere ridicată în comerţul internaţional (1 DST = circa 1,25 dolari). Cantitatea anuală de D.S.T. se stabileşte de F.M.I. şi se împarte între membrii acestui organism, în raport cu mărimea participării lor la constituirea fondului. Din sumele alocate în D.S.T., 30% sînt distribuite ţărilor membre cu titlu de credit şi sînt rambursabile, iar 70% sînt acordate gratuit, cu titlu definitiv. Destinaţiile •principale ale D.S.T. sînt: completarea rezervelor valutare, procurarea de valută convertibilă dintr-o ţară membră, indicată de F.M.I., răscumpărarea monedei naţionale aflată în străinătate, reducerea datoriei publice externe a statului, plata dobînzilor şi comisioanelor F.M.I. D.S.T., v. drepturi speciale de tragere. DUOPOL, situaţie de piaţă, caracterizată prin accea că concurenţa se exercită între doi vînzători (producători) şi o multitudine de cumpărători (consumatori). Există mai multe forme de d.: d. pur al ofertei (există doi ofertanţi şi mulţi solicitanţi); d. ofertei de bunuri concurente (cînd bunurile oferite sînt neomogene, diferenţiate); d. ofertei de bunuri complementare. E P. ECHILIBRU ECONOMIC, stare de concordanţă relativă dintre diferitele procese şi laturi ale activităţii economice, dintre subsistemele economiei naţionale, dintre efectele obţinute şi eforturile depuse etc., pe baza căruia se asigură stabilitatea dezvoltării economice, progresul economic şi social. în funcţie de evoluţia şi intensitatea factorilor creşterii economice, în viaţa economică domneşte fie o stare de echilibru, fie o stare de dezechilibru economic. Prin depăşirea dezechilibrelor economice, ca expresii reale ale realităţii economice, economia naţională se înscrie într-o tendinţă de e.e. general. E.e. general se caracterizează prin depăşirea permanentă a dezechilibrelor economice dintre resursele eco- 89 nomice limitate şi nevoile sociale crescînde, dintre cererea şi oferta de bunuri economice, prin compatibilitatea proceselor şi sistemelor economice, precum şi a intereselor economice ale agenţilor economici, a deciziilor lor. Din confruntarea pe piaţă a agenţilor economici cu forţe concurenţiale diferite, asigurarea e.e. depinde de raportul dintre cererea şi oferta de bunuri economice. Piaţa se va afla în stare de echilibru atunci cînd curba crescîndă a ofertei se intersectează cu curba descendentă a cererii sau invers, sta-bilindu-se un punct de echilibru, adică preţul de vînzare al mărfii tinde să devină egal cu costul marginal al întreprinderilor care creează oferta. Acest preţ se impune tuturor vînzătorilor şi cumpărătorilor şi asigură egalizarea, prin concurenţă, a ofertei cu cererea atît pe piaţa bunurilor de satisfacţie, cît şi pe cea a factorilor de producţie. Ecp.nomia este în stare de e. dacă pe toate pieţele este îndeplinită această condiţie, iar deciziile corespund criteriilor de maximizare a utilităţilor şi/sau a profitului. După modul de manifestare în tirnp e.e. este privit static şi dinamic. E.e. static este doar o ipoteză, nu se manifestă în viaţa economică. în cadrul unui astfel de e.e. schimbările din diferite procese sau subsisteme economice sînt nesemnificative, tendinţa dominantă a economiei rîaţionale nemodificîndu-se. Acţiunea conjugată a factorilor creşterii economice provoacă însă schimbări importante în viaţa economică, raportul dintre oferta şi cererea de bunuri economice, imprimînd e.e. un caracter dinamic. E.e.d. se manifestă pe termen scurt şi pe termen lung. E.e.d. pe t.s. se realizează în condiţiile unor modificări în restricţiile procesului creşterii economice, presupunînd alinierea imediată a acestuia la evoluţia celui mai deficitar factor al producţiei, ceilalţi fiind insuficient utilizaţi. Drept urmare, creşterea economică este lentă. E.e.d. pe t.l. se realizează prin depăşirea limitelor impuse de factorul de producţie restrictiv, a dezechilibrelor temporare, prin utilizarea unor elemente de compensare existente în economie sau atrase din afara ei. în raport cu nivelele de agregare ale economiei naţionale, e.e. se manifestă prin trei forme: micro, mezo şi macroeconomic. E. microeconomic priveşte nivelul verigilor primare ale economiei naţionale şi al unităţilor administrativ-teritoriale de bază (comuna, oraşul etc.). E. mezoeconomic se referă la structurile de ramură şi la zonele teritoriale (judeţe, landuri, federaţii etc.). E. macroeconomic sau general priveşte ansamblul economiei naţionale şi întregul teritoriu naţional. Posibilităţile înfăptuirii practice a acestor forme de e.e. sînt diferite. La nivel 90 microeconomic, aceste posibilităţi sînt mai largi, pe treptele superioare de agregare a economiei naţionale ele se re-strîng. Dificultăţile de realizare a e. macroeconomic sînt generate de accentuarea caracterului divergent al deciziilor economice, în raport cu celelalte nivele de agregare. De aceea, cu toate perfecţionările ce se vor aduce mecanismului de funcţionare a pieţei, e.e.g. trebuie privit pe o perioadă mai lungă de timp, ca o tendinţă a sistemului economic de a se adapta la schimbările din viata economică. în funcţie de conţinutul proceselor economice şi modul de exprimare a rezultatelor economice, e.e. îmbracă următoarele forme: material, valoric, şi al resurselor de muncă. E.e.m. se referă la starea de concordantă dintre oferta şi cererea totală de bunuri economice, privite sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. E.e.v., în cadrul căruia distingem e. bănesc, e. financiar, e. bugetar şi e. valutar, exprimă concordanta dintre diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, între acestea şi eforturile depuse. E. resurselor de muncă exprimă concordanta dintre cantitatea, structura şi calitatea factorului uman utilizat şi necesităţile activităţilor umane, în primul rînd ale celor economice. Alături de aceste forme de e.e. o importantă crescîndă prezintă e. ecologic. E. ecologic exprimă concordanta dintre comunitatea bi otică (fiinţe vii) şi cadrul natural (atmosfera, pămîntul, flora, fauna, aerul etc.) şi care condiţionează existenta şi progresul societăţii omeneşti. V. şi cerere, creştere economică, mecanism al economiei de piaţă, ofertă, piaţă, preţ. ECONOMIE, v. activitate economică. ^ ECONOMIE DE PIAŢA, formă modernă de organizare a activităţii economice, în care oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu favorabilităţile şi regulile pieţei, fapt ce face posibilă valorificarea maximă a resurselor rare existente pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţelor nelimitate ale oamenilor. E. de p. are multiple trăsături definitorii: este legată de marile cuceriri tehnice şi ştiinţifice începute cu prima revoluţie industrială; mecanismul ei s-a impus pe plan mondial ca un excelent stimulator al creşterii economice; proprietatea (particulară) reprezintă postulatul ei de bază; întreprinderea privată individuală sau colectivă este entitatea economică principală; profitul (v.) este mobil principal al oricărei activităţi economice; existenţa unei ample reţele de pieţe, caracterizate prin unitatea lor; băncile, instituţiile financiare şi societăţile 91 de asigurări au devenit agenţi economici autonomi; statul democratic este garantul bunei funcţionări a instituţiilor economice şi a celor juridice specifice acestei economii. Existenţa e. de p. şi funcţionalitatea ei depind hotărîtor de mecanismele democratice de punere în funcţiune a angrenajului economic complex prin stimularea liberei iniţiative, prin valorificarea valenţelor proprietăţii particulare. La pasivul funcţionării e. de p. pot fi trecute: favorizează pe cei puternici şi îi penalizează pe cei slabi; orientează spre minimizarea costurilor de producţie, deci şi spre reducerea costurilor salariale; unii producători puternici au tendinţa de a sacrifica interesele consumatorilor; generează asemenea fenomene social-econo-mice, ca inflaţia şi şomajul. Ţara noastră se află în prezent în perioada de tranziţie la e. de p. modernă şi eficientă, pornind de la realităţile noastre social-economice şi ţinînd seama de experienţa pozitivă a ţărilor avansate economic. ECONOMIE DE TRANZIŢIE, stare a unei economii ce se caracterizează prin trecerea la noi structuri de proprietate, la noi forme de organizare, conducere, funcţionare şi dezvoltare etc., care se extind şi se consolidează concomitent cu restrîngerea şi înlăturarea treptată a celor vechi. ECONOMIST, specialist în ştiinţele economice, în studierea şi analizarea fenomenelor şi proceselor economice, în găsirea regulilor de funcţionare a economiei, în fundamentarea şi explicarea căilor de asigurare a raţionalităţii şi eficienţei activităţii economice, în organizarea şi conducerea proceselor economice. în procesul adîncirii diviziunii muncii, al autonomizării şi integrării diferitelor ştiinţe economice, profesia de e. îşi modifică conţinutul şi se diversifică, dobîndind semnificaţii deosebite acele specializări care sînt mai direct legate de procesele majore ale economiei contemporane. în prezent, asemenea domenii de vîrf sînt: managementul, marketingul, informatica economică şi de gestiune, finanţele publice şi private, relaţiile valutare etc. EFECT COMERCIAL, denumire generică dată unor titluri de credit (v.), folosite în operaţiuni comerciale şi de credit pe termen scurt, creanţă negociabilă şi transmisibilă al cărei debitor este un comerciant, fiind denumit şi «moneda comercianţilor». Prin intermedful e.c. debitorul stinge la scadenţă anumite obligaţiuni ce le are faţă de creditor. Principalele e.c. sînt: cambia (v.), biletul la ordin (v.), cecul (v.), mandatul (v.). 92 EFECT ECONOMIC, v. rezultate economice. EFECT PUBLIC, titlul de credit ce consemnează fie o datorie a statului, administraţiei federale şi locale, corporaţiilor publice, societăţilor comerciale, fie o participare la capitalul unei societăţi. Sînt considerate e.p. titlurile de rentă, obligaţiunile administraţiilor de stat şi ale societăţilor industriale, scrisurile funciare, (v.), acţiunile, părţile sociale (v.). în afacerile bancare şi de bursă, e.p. se numesc valori mobiliare sau bunuri mobiliare. V. şi bun. p EFICIENŢA ECONOMICA, forma concretă de manifestare a principiului raţionalităţii în viaţa economică atît la nivelul fiecărui agent economic, cît şi pe ansamblul economiei naţionale. E. e. exprimă necesitatea ca la nivelul fiecărui agent economic, factorii de producţie existenţi la un moment dat să fie folosiţi în condiţii de raţionalitate economică (v.), ceea ce înseamnă că pe ansamblul economiei naţionale se asigură satisfacerea unor nevoi nelimitate cu resurse tot mai limitate. E.e. pune în balanţă relaţia dintre efectele obţinute (rezultate) şi eforturile (cheltuielile) depuse într-o activitate economică, într-o anumită perioadă de timp. E.e. se exprimă fie sub forma ramdamentului combinării şi utilizării factorilor de producţie, fie sub forma consumului specific de factori de producţie pentru obţinerea efectelor scontate. în primul caz, e.e. oglindeşte efectele economice obţinute la o unitate de efort depus; în al doilea caz, consumul de factori de producţie ce revine pe o unitate de efect economic util. în raport de aceste două modalităţi de exprimare a e.e., sporirea ei presupune fie mărirea efectelor economice utile la o unitate de efort, fie micşorarea , eforturilor pe o unitate de efect economic. E.e. este apreciată prin următoarele criterii de raţionalitate: concordanţa ofertei cu cererea pentru fiecare agent economic; încadrarea resurselor folosite în restricţiile obiective ale momentului, precum şi a costului factorilor de producţie, în limitele a ceea ce concurenţa admite ca normă competitivă; obţinerea unui profit care să stimuleze interesul agentului ecomonic pentru continuarea şi dezvoltarea activităţii economice pe care o desfăşoară; dobîndirea de către agentul economic, în calitatea sa de producător şi cumpărător a avantajelor scontate în timpul cel mai scurt posibil. Principalele forme ale e.e. sînt următoarele: a) forme de bază: e. utilizării factorului muncă (productivitatea ei); e. utilizării capitalului; e. acumulării (investiţiilor); e. progresului tehnic; rentabili- 93 tatea factorilor de producţie; b) forme speciale: e. activităţii din industrie, agricultură, construcţii, transporturi şi telecomunicaţii, servicii, învăţămînt, ocrotirea sănătăţii etc. c) forme sectoriale: e. sectorului primar, secundar, terţiar şi cuaternar; d) forme general-sintetice: e. producţiei, a cir-culaţiei, a reparaţiei, a consumului: e. protecţiei mediului natural, eet. Forme e.e. se află într-o strînsă interdependenţă la toate nivelurile de referinţă ale economiei naţionale, inclusiv la nivelul economiei mondiale. Mărimea e.e. depinde, in principal, de dimensiunile acesteia la nivelul formelor sale de bază, de cea realizată de fiecare agent, economic. Prin integrarea lor la celelalte niveluri de agregare se obţine, în final, e.e. pe ansamblul economiei naţionale. Criteriul individual de apreciere a e.e. este rentabilitatea (v.), în timp ce criteriul naţional îl constituie productivitatea naţională. Sporirea e.e se realizează printr-o multitudine de factori şi căi legate de utilizarea factorilor de producţie, de perfecţionarea activităţii manageriale, de natura mecanismelor economice, de politicile economice şi sociale practicate de puterea guvernametală etc. V. şi mecanism economic, mecanism al economiei de piaţă, productivitate, raţionalitate economică, rentabilitate. r EMISIUNE MONETARA, (în sens tehnic), crearea semnelor băneşti şi stocarea lor la emitent în vederea punerii lor în circulaţie. în sens economic, procesele prin care, pe baza cărora banca centrală pune în circulaţie banii în numerar (monede, bancnote, bani de hîrtie). E.m. înseamnă şi crearea de bani scripturali prin acte bancare corespunzătoare. Masa e,m. depinde în principiu de nevoile circulaţei, de legea cererii şi ofertei de monedă. Dacă se creează monedă peste acest necesar apar dezechilibre monetaro-marfare. V. şi bănci . ETALON AUR, bază â sistemului monetar naţional şi internaţional, specifică unei anumite perioade, ce s-a caracterizat prin aceea că aurul a funcţionat ca echivalent general unic (monometalism aur) sau împreună cu argintul (bimetalism). Funcţionarea acestui sistem a presupus: stabilirea prin lege a conţinutului aur al fiecărei monede naţionale; baterea liberă a monedelor de aur destinate circulaţiei băneşti interne şi internaţionale; circulaţia liberă a aurului atît în interiorul ţării, cît şi în exterior. Alături de monedele principale de aur, s-au aflat în circulaţie şi semne ale aurului (banconte, monede de argint), acestea 94 din urmă fiind convertibile în aur, direct sau indirect. Circulaţia liberă a aurului în exterior a exercitat un rol hotărîtor în dezvoltarea schimburilor comerciale externe (insuficienta aurului, de pildă, provoca o scădere a preturilor). Intervenţia statului asupra masei monetare era limitată şi indirectă (prin folosirea rezervei de aur de la banca de emisiune). In România, e.a. a fost adoptat în 1867, sub forma bimetalismului, pentru ca în anul 1890 aurul să devină singura bază a sistemului bănesc. După primul război mondial, e.a. a fost înlocuit cu etalonul aur-devize. Unele încercări postbelice de reintroducere a e.a. au eşuat, noile condiţii economice şi politice fiind potrivnice circulaţiei libere a aurului şi îndeplinirii funcţiilor lui din trecut. ETALON AUR-DEVIZE, bază a unui anumit sistem monetar naţional şi internaţional, adoptat prin Conferinţa monetară şi financiară internaţională de la Bretton Woods — 1944, în cadrul căruia aura! r îmi ne pivotul întregului sistem, alături de el îndeplinind rolui de etalon şi unele monede naţionale, ca reprezentante ale acestuia. în principiu, în cazul e.a.d. monedele naţionale sînt convertibile în aur sau în valute reciproc convertibile ale altor ţări, la cursul oficial sau foarte apropiat de ei. în realitate numai dolarul S.U.A. a fost convertibil în aur ia preţul de 35 dolari uncia (doar pînă în 1971 şi cu numeroase restricţii): Caracteristicile acestui sistem etalon au iost: unele monede naţionale erau folosite ca instrumente de plată în relaţiile economice internaţionale, precum şi în calitate de rezerve valutare ale altor ţări; masa lichidităţilor internaţionale nu s-a mai putut regla automat, prin mecanismele interne ale circulaţiei banilor, asupra acesteia punîridu-şi amprenta politicile monetare ale ţărilor avînd monede convertibile; stocul rezerve-, lor valutare se constituia din aur din devize străine convertibile; a presupus cursuri valutare oficiale fixe sau variabile, în anumite limite controlate, caracteristică ce a intrat în contradicţie cu însăşi funcţia esenţială a sistemului valutar, aceea de a servi schimburile economice internaţionale extrem de mobile. Funcţionarea e.a.d. a fost compromisă în mare măsură în timpul crizelor valutare din anii ’60 şi 70. ETATIZARE, trecere a unui bun, a unei întreprinderi, instituţii şi administraţii private în proprietatea statului sau în administrarea lui; au fost etatizate, în deosebi, sectoare şi domenii de interes general. în ultimii ani, are loc, mai ales, un proces de dezetatizare, de privatizare (v.). 95 EURODOLARI, dolari care circulă în afara teritoriului SUA. V. şi eurovaluie. EUROVALUTE, monede naţionale convertibile care circulă în afara sistemelor bancare ale ţărilor de origine, de regulă, pe europieţe. Ponderea principală a e. o deţin eu-rodolarii (circa 80 la sută din totalul e.). E. servesc la operaţiuni financiare de formare, transformare şi transferare a depozitelor bancare. Rata dobînzii la depozitele reciproce constituite de băncile din circuitul eurovalutelor (numită libor) este considerată reprezentativă, fiind luată ca bază de negociere a ratelor dobînzii la creditele internaţionale pe termen mediu şi lung. EVAZIUNE FISCALA, sustragere de la plata obligaţiilor fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele şi veniturile impozabile. EXCEDENT. 1. în sens general, surplus de venituri comparativ cu cheltuielile sau de încasări în raport cu plăţile. 2. Depăşirea cererii de bunuri economice în raport cu oferta acestora. V. şi balanţă comercială, balanţă de plăţi, buget de stat. EXPANSIUNE, fază a ciclului decenal caracterizată prin creşterea considerabilă a investiţiilor, sporirea ver niturilor, mărirea gradului de ocupare a resurselor de muncă, ridicarea nivelului de trai etc. In această fază, în partea sa finală, se manifestă fenomene ce inversează conjunctura economică (v.), se epuizează cauzele care au stat la baza e., încep să se creeze condiţiile pentru trecerea la criză (v.) V., şi ciclicitate a dezvoltării economice. EXPORT,totalitate a operaţiilor cu caracter comercial prin care produsele unei ţări sînt vîndute în alte ţări sau prestarea de servicii altor state contra plată. E. de mărfuri reprezintă operaţiunile prin care mărfurile produse sau prelucrate într-o ţară se vînd pe piaţa externă. E. invizibil cuprinde prestările de servicii pentru străinătate (turism internaţional, transporturi internaţionale, asigurări, licenţe de export şi de import, operaţiuni bancar-financiare etc.). Sub aspectul modului în care este organizat se disting două categorii de e.: a) e. direct, organizat şi derulat direct de întreprinderea producătoare pe contul şi riscul ei, avînd relaţii cu piaţa externă, stabilind legături directe cu clienţii 96 externi; b) e. indirect, organizat şi derulat de întreprinderi de comerţ exterior, de mijlocitori şi agenţi comerciali specializaţi. _ F FACTOR DE PRODUCŢIE, resursă umană sau materială atrasă şi utilizată efectiv într-o activitate economică în vederea producerii de noi bunuri economice. F. de p. se clasifică în: tradiţionali (pămîntul, munca şi capitalul), care, într-o proporţie sau alta, sînt comuni tuturor genurilor de activităţi economice şi neofactori, (întreprinderea, abilitatea întreprinzătorului, invenţia, informaţia, progresul ştiinţific şi tehnic, statul etc.). F. de p. formează o unitate, se află în interdependenţă; acţiunea lor determină particularităţile activităţii economice şi dimensionează aspectele ei cantitative, structurale şi calitative. V. abilitate a întreprinzătorului, invenţie, progres, resursă informaţională, statul — agent economic. FACTURA, document justificativ cu date amănunţite privind vînzarea-cumpărarea de mărfuri (felul mărfurilor, cantitatea, calitatea, preţul etc.), darea în păstrare sau în custodie a unor bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea de servicii. FALIMENT, stare de insolvabilitate (v.) a debitorului, imposibilitatea acestuia de a mai onora obligaţiile de plată faţă de creditori, declarată de instanţa judecătorească. In principal, f. este rezultatul concurenţei, care înlătură agenţii economici necompetitivi. De aceea, în condiţiile economiei moderne de piaţă, unităţile economice aflate în pragul f. sînt, în prealabil, sprijinite, pe baza unui concordat, omologat de tribunal, prin măsuri care să permită revigorarea activităţii economice prin mijloace şi facilităţi acordate de creditori şi de instituţiile bancare. în cazul în care măsurile de asanare (v.) nn dau rezultatele scontate, se procedează la lichidarea acestor unităţi, declarîndu-le oficial în starea de f. în condiţiile f., patrimoniul debitorului insolvabil este evaluat şi supus lichidării prin licitaţie publică sub supravegherea unor persoane desemnate de tribunal, numite curatori. Din sumele încasate, într-o anumită ordine stabilită legal, creditorii sînt despăgubiţi în limita creanţelor lor. F. are multiple efecte negative, acesta afectînd şi starea economică şi socială a salariaţilor. Pentru a preîntîmpina astfel de efecte, în legislaţia din majoritatea ţărilor lumii sînt incluse clauze de asigurare a salariilor şi a altor drepturi similare contra riscului de f. V. şi bancrută. 97 FENOMEN ECONOMIC, forma exterioară a realităţii economice, respectiv acele aspecte, laturi şi legături dintre actele economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct. El se caracterizează printr-o mare bogăţie de elemente individuale, de aspecte exterioare şi vremelnice. F.e. este accesibil cunoaşterii oamenilor. Acesta poate fi observat şi cercetat în mod empiric, pe bază de experienţă. De pildă, în condiţiile economiei de piaţă, orice persoană observă actele de vînzare-cumpărare, preţurile, făcîndu-şi o părere despre nivelul şi corelaţiile lor cu banii, cu cererea şi oferta de mărfuri. V. şi proces economic. FINANŢARE, în sens larg, alocarea de resurse băneşti, cu titlu rambursabil sau nerambursabil în condiţii determinate, unor persoane fizice sau juridice în vederea acoperirii unor nevoi economice sau sociale. în sens restrîns, f. reprezintă un transfer de fonduri băneşti, .de la bugetul de stat sau din alte surse, cu titlu nerambursabil, pentru subvenţii, acoperirea cheltuielilor publice privind investiţii în domeniul producţiei, construcţiilor de locuinţe sau edificii cultural-sociale, agricole, învăţămînt, ocrotirea sănătăţii, protecţia socială şi alte acţiuni de interes general. Principalele forme de f. sînt: f. bancară, acordată de bănci sub forma împrumuturilor pe termen scurt, mediu şi lung şi care este rambursabilă la scadenţă, fiind purtătoare de dobînzi; f. bugetară, alocarea de fonduri de la bugetul de stat şi care poate fi rambursabilă sau nerambursabilă; dimensiunea ei depinde de rolul ce i se atribuie statului în economie; f. externă, siub forma creditelor acordate de instituţii bancare şi financiare internaţionale sau de guvernele altor ţări. Autofinanţarea reprezintă o formă a f., unitatea economică utilizînd resursele proprii de care dispune în diferite scopuri. FIRMA (în sens juridic), nume în care o persoană fizică sau juridică exercită o activitate economică şi sub care trebuie să se înscrie în registrul de comerţ. înregistrarea obligă întreprinderea să respecte normele înscrise în registru. F, poate fi un nume care defineşte domeniul de activitate al întreprinderii sau un nume aleatoriu, care să servească la identificarea ei. Dreptul de f. este protejat prin reglementări care prevăd: imposibilitatea de înregistrare pe un anumit teritoriu a altei firme cu o denumire identică sau foarte apropiată de cea a unei f. deja înregistate, dacă urmează 98 să desfăşoare o activitate asemănătoare; urmărirea f. care utilizează ilegal numele unor f. înregistrate. F. poate fi individuală, cuprinzînd numele unei singure persoane şi socială, cuprinzînd numele mai multor persoane (ce formează o societate comercială). F. trebuie să fie înscrisă în toate actele, facturile, adresele, enunţurile emise de întreprinderea respectivă, în caz contrar, abaterea se sancţionează. V. şi întreprindere. FIRMA DE AFACERI, organizaţie economică, uniune de întreprinderi sub o singură conducere şi o singură gestiune financiară; ea cuprinde mai multe unităţi (filiale), care efectuează activităţi identice în mai multe spaţii geografice (zone comerciale) sau care fac afaceri de genuri diferite în una şi aceeaşi zonă. întreprinderea cu ponderea cea mai mare sau cu marca cea mai cunoscută defineşte f. de a. F.M.I. v. Fondul Monetar Internaţional. FOND FUNCIAR, principalul factor de producţie în agricultură şi silvicultură, fiind o componentă esenţială a avuţiei naţionale (v.). Potrivit Legii fondului funciar din ţara noastră, în funcţie de destinaţie, f.f. cuprinde terenuri cu destinaţie agricolă (arabile, vii, livezi, pepiniere vitipomi-cole, păşuni, fîneţe etc.), terenuri cu destinaţie forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri aferente localităţilor urbane şi rurale şi terenuri cu destinaţie specială (căi de comunicaţie rutiere şi căi ferate, construcţii navale şi aeriene, hidrotehnice, exploatări miniere, rezervaţii naturale ş.a.). F.f. aparţine fie domeniului public (terenurile afectate unor utilităţi publice), fie domeniului privat şi st află în proprietatea diverselor persoane fizice sau juridice, în ţara noastră, pot deţine terenuri numai cetăţeni români care au domiciliul în România. V. şi proprietate. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL (F.M.I.), instituţie interguvernamentală specializată şi autonomă din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu statut propriu, care stipulează responsabilităţi în domeniul economic, monetar şi financiar-valutar. F.M.I. a început să funcţioneze de la sfîrşitul anului 1945, numărul ţărilor membre fiind în prezent de peste 140. Ţara noastră a aderat la acest organism la sfîrşitul anului 1972. Conducerea F.M.I. este 99 asigurată de Consiliul guvernatorilor (organul superior de conducere format din reprezentanţii tuturor ţărilor membre), Consiliul de administraţie şi Directorul general. Principalul scop al acestui organism este asigurarea desfăşurării normale şi eficiente a cooperării internaţionale monetare, facilitarea dezvoltării comerţului internaţional, prin stimularea stabilităţii monedelor naţionale şi eliminarea restricţiilor valutare care frînează derularea acestuia, acordarea de sprijin tehnic şi economic ţărilor membre cu potenţial economic mai redus în condiţii avantajoase faţă de piaţa mondială. Prin intermediul F.M.I. se asigură: a) gestionarea ordinei monetare internaţionale, prin menţinerea stabilităţii raporturilor valutare, fixarea unui preţ uniform pentru aurul monetar, instituirea unui anumit regim de convertibilitate monetară; b) garantarea ordinei monetare internaţionale pe baza resurselor proprii considerabile deţinute, participarea directă la înlăturarea cauzelor care provoacă devalorizări monetare, acordarea de credite pentru echilibrarea balanţelor de plăţi, tratament nediscriminatoriu în regimul plăţilor internaţionale, finanţarea de acţiuni economice şi sociale etc.; c) controlul ordinei monetare internaţionale, prin comunicarea de informaţii şi date de către ţările membre, misiuni de anchetă, consultaţii, aprobări speciale etc. Resursele financiare ale F.M.I. sînt constituite din subscripţiile şi vărsămintele de capitşj ale ţărilor membre, efectuate integral în momentul aderării lor, sub formă de aur, valute convertibile sau cele acceptate, precum şi în drepturi speciale de tragere, completate cu-împrumuturi sau vîn-zări de aur. Cota de participare este fixată de Consiliul guvernatorilor în funcţie de venitul naţional, rezervele de aur şi devize, volumul importului şi exportului. Sumele stabilite se virează la depozitele F.M.I., 25% sub forma de aur şi 75% în monedă naţională. Cotele de participare se revizuiesc periodic, la fiecare cinci ani, în sensul majorării lor, în funcţie de evoluţia indicatorilor valorici menţionaţi. Din anul 1970, F.M.I. a introdus un nou sissem de creare a lichidităţilor internaţionale sub forma drepturilor speciale de tragere (v.). FRACHT, act care însoţeşte un transport autorizat de bunuri materiale, de la furnizor spre cumpărător, avînd şi rolul de document financiar-contabil, care atestă achitarea taxelor de transport. V. şi scrisoare de trăsură. 100 FRANCO, modalitate utilizată în operaţiuni comerciale prin care se specifică plata cheltuielilor aferente unui bun economic pînă în momentul expedierii acestuia. Prin această uzanţă comercială, cheltuielile de încărcare, asigurare şi de transport pînă la un anumit loc, stabilit prin contractul de vînzare-cumpărare, se includ în preţul de vînzare al bunurilor respective. F. cheu, obligaţia vînzătorului de a pune la dispoziţia clientului bunurile cumpărate de acesta într-un anumit port şi la o anijmită dată, stabilite prin contract, suportînd toată cheltuiala aferentă expedierii lor. FUNCŢIE DE PRODUCŢIE, relaţia funcţională de natură cantitativă între intrările de factori de producţie şi ieşirile din procesul de producţie (producţia), bazate pe un raport tehnologic specific. Cu ajutorul f. de p. se evaluează eficienţa relativă a factorilor de producţie, contribuţia fiecăruia la creşterea producţiei, posibilităţile lor de substituire. Se utilizează pentru ramurile cu producţie omogenă, care presupun stabilitate în timp în ceea ce priveşte combinarea specifică a factorilor de producţie. F. de p. reprezintă un model de regresie şi a fost construită prima oară de Cobb şi Douglas (1929) şi are o largă aplicare practică. F. de p. Cobb-Douglas se prezintă sub următoarea formă: Y=qLocK* unde Y = producţia; K = capitalul; L= factorul muncă, şi £ coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi; q = o constantă specifică fiecărei economii naţionale. ; între oc şi £ se manifestă următoarele relaţii: a) <*+ S =1, adică o creştere a producţiei proporţional cu totalul creşterii celor doi factori de producţie; b) oc+Ş1, adică eficienţa factorilor de producţie creşte. în cadrul acestor relaţii, progresul tehnic este considerat neutru, ceea ce contrazice realitatea economică. De aceea, în analiza substituirii factorilor de producţie trebuie să se ţină seama şi de progresul tehnic, f. de p. prezentîndu-se astfel: Y = qL°** • ext, unde t este tim- pul; X = parametru ce reprezintă ritmul progresului tehnic; e = baza logaritmilor naturali. V. şi combinare a factorilor de producţie, substituire a factorilor de producţie. 101 FURNIZOR, persoană fizică sau juridică care livrează bunuri economice altor persoane. Deseori f. se identifică cu producătorul bunurilor economice. în activitatea de comerţ exterior se întîlnesc: f. interni, care asigură mărfurile ce urmează a fi comercializate pe piaţa externă, fie pe baza unor contracte economice de livrare pentru export, fie pe baza contractelor de comision încheiate cu întreprinderile de comerţ exterior; f. externi, care livrează mărfurile ce fac obiectul importului pe baza contractelor comerciale internaţionale. G GAJ. 1. Bun mobil depus de către debitor la dispoziţia creditorului, pe baza căruia se garantează plata la scadenţă a unei obligaţii. în condiţiile în care debitorul nu plăteşte la timp obligaţia asumată, creditorul poate vinde bunul depus drept g. Din suma încasată, acesta îşi acoperă paguba înaintea altor creditori. 2. Contract de gaj prin care debitorul transferă creditorului său un bun mobil pentru garantarea acestei datorii. GARANT, persoană fizică sau juridică care garantează personal sau cu bunuri ale sale obligaţii ale unui debitor faţă de creditor. G. răspunde de daunele la care poate fi expusă persoana garantată. GARANŢIE, contract prin care o parte (garantul) garantează celeilalte părţi (beneficiar) executarea unei obligaţii. G. dă dreptul creditorului ca în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor să ceară să scoată la licitaţie bunurile sau hîrtiile de valoare, pentru ca din sumele încasate să se achite obligaţia faţă de creditorul respectiv. G. bancară, girul (v.) băncii pentru un client al său, care permite obţinerea unui credit de la o altă persoană. Banca îşi asumă obligaţia ca, în caz de neplată la termen a creditului acordat, să restituie acest împrumut din resursele ei. G.A.T.T., v. Acordul Getieral pentru Tarife şi Comerţ. GESTIUNE, ansamblu de operaţiuni care asigură gospodărirea, administrarea, valorificarea etc. a patrimoniului unei unităţi economice, încredinţat unei persoane numită 102 gestionar. Se referă la activităţile de primire, păstrare, mi-nuire, eliberare, folosire a bunurilor date în administrare, încredinţarea g. unei persoane se face printr-un contract în care se stipulează obligaţiile, atribuţiile şi garanţiile necesare, conform legii. Gestionarul răspunde material, disciplinar, convenţional civil sau, după caz, penal, pentru modul cum îşi desfăşoară activitatea de g.. Legea sancţionează g. frauduloasă, care constă în cauzarea cu rea credinţă a unei pagube altei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, săvîrşită de către persoane care au în grijă aceste bunuri. GIR, operaţiune de transfer a unui titlu de credit (bilet la ordin, cambie, cec, trată, conosament etc.), pe baza înscrierii pe versoul acesteia a dorinţei actualului titular de a-1 transmite şi remite altei persoane, numită girator. Persoana care semnează transferul (girantul) îşi asumă obligaţia stingerii creanţei în caz că debitorul nu o execută la scadenţă. G. poate avea loc înainte, după acceptarea cambiei sau, în anumite condiţii, după scadenţă. V. şi andosa-rnent. GIRANT, persoana care transferă titlul de credit unei alte persoane numite giratar (v.) prin andosarea (girarea) acestuia şi prin care îşi asumă răspunderea să execute plata acestuia în cazul în care debitorul nu achită obligaţia la scadenţă. GIRATAR, persoană căreia i se transmite un titlu de credit de către girant (v.) prin gir şi care devine beneficiarul acestuia. H HEDGING, modalitate de contractare, utilizată în operaţiuni comerciale şi financiar-valutare internaţionale, privind riscurile ce pot rezulta din oscilaţiile preţurilor la bursele de mărfuri sau şi ale titlurilor de credit la bursele de valori, ori ale preţurilor practicate în comerţul exterior. H. protejează pe exportatori sau deţinătorii de creanţe. HÎRTIE DE VALOARE, titluri de proprietate şi titlurile de credit (pe termen scurt şi lung, cu venit fix sau variabil), negociabile şi nenegociabile la bursă sau pe piaţa 103 capitalului. In cadrul h. de v. se includ cambia, acţiunea, obligaţiunea, cecul, certificatul de depozit, bancnota etc. H. de v. este parte a capitalului fictiv, care atestă participarea la formarea unui capital sau la acordarea unui credit, posesorul acesteia avînd dreptul de a-şi însuşi divedend (v.) sau dobînda (v.). V. şi capital, titlu de credit, valori mobiliare. HÎRTIE MONEDA, instrument de schimb, mijloc legal de circulaţie şi de plată. H.m. are curs forţat şi se emite, de regulă, pentru acoperirea deficitelor bugetare. Apariţia h.m. decurge din particularităţile funcţiei banilor ca mijloc de circulaţie (caracterul trecător al lor în mîinile participanţilor la schimb). Dacă h.m. este emisă în cantităţile cerute de procesul obiectiv al schimbului, ea îşi îndeplineşte funcţia la fel ca şi banii cu valoare deplină. în situaţia în care este emisă şi pusă în circulaţie o cantitate mai mare de h.m. acestea se depreciază şi se creează premisele inflaţiei (v). V. şi bani. HOLDING. 1) Societate care controlează, datorită par-ticipaţiilor sale financiare, o grupă de întreprinderi de aceeaşi natură, legate între ele printr-un interes comun; situaţie oligopolistă de piaţă, h. avînd posibilitatea de a controla şi direcţiona activitatea mai multor societăţi comerciale. 2 H. trust (trust de investiţii), societate de plasament de fonduri, care are drept obiect gestiunea unui portofoliu de valori imobiliare. IMPORT, totalitatea operaţiilor cu caracter cotfiercial prin care se aduc într-o ţară bunuri sau servicii din alte ţări contra plată. Din punct de vedere al obiectului, i. poate fi: a) i. de mărfuri, care constă în procurarea de pe piaţa externă a unor mărfuri; b) i. invizibil, care cuprinde diverse prestaţii de servicii de către persoane fizice sau juridice străine (transporturi internaţionale, operaţiuni de asigurare, asistenţă tehnică internaţională, licenţe şi brevete, turism etc.). Din punctul de vedere al modalităţilor de efectuare, se disting: i. directe, consumatorii finali îşi procură mărfurile şi serviciile necesare în mod nemijlocit, direct de la producătorii, respectiv prestatorii străini; b) i. intermediate, indirecte, procurarea mărfurilor şi serviciilor din străinătate prin intermediul unor persoane fizice sau juridice naţionale şi sau străine specializate (agenţi, case de comenzi etc.). 104 IMPOZIT, plată bănească obligatorie făcută de persoane fizice sau juridice, fără contraprestatie directă şi imediată, nerambursabilă. Obligaţia de plată decurge din lege şi are ca scop formarea veniturilor administraţiilor publice, centrale şi locale. I. constituie o pîrghie importantă de redistribuire a veniturilor în societate, constituind în acelaşi timp, aportul agenţilor economici la susţinerea cheltuielilor statului. După modul de percepere, i. sînt: i. directe, care se încasează nemijlocit de la persoane fizice sau juridice pentru veniturile sau bunurile impozitate şi i. indirecte, care se includ în preţul mărfurilor şi al serviciilor şi sînt suportate de consumatorii acestora. După natura obiectelor impozitate, i. se prezintă în mai multe forme: p. pe venit, care se calculează şi se percepe asupra veniturilor persoanelor fizice sau juridice. I. pe v. se realizează sub forma i. pe salarii, i pe profit, i. pe beneficii, i. pe valoarea adăugată ş.a.; i. agricol, care se percepe de la producătorii agricoli; i. pe terenuri, plătit de deţinătorii de terenuri în mediul urban; i. pe clădiri, care se plăteşte de persoane fizice sau juridice ce posedă clădiri în mediul urban sau rural; i. pe servicii, suportate de persoanele care obţin venituri din spectacole şi diverse prestaţii. în ţara noastră, i. pe v. sînt reglementate prin Legea privind impozitul pe profit, Legea salarizării etc. IMPUNERE, acţiune a organelor financiare de aplicare a legislaţiei fiscale privind stabilirea, calcularea şi perceperea impozitelor, precum şi a înlesnirilor de plată. După modul de aplicare, i. este normativă, cînd calcularea impozitului se face pe baza unor norme medii de venituri stabilite prin lege; progresivă, impozitul se calculează prin aplicarea de cote progresive asupra veniturilor; proporţională, cînd impozitul rezultă din aplicarea unor cote progresive la venitul impozabil; regresivă,- impozitul se stabileşte cu ajutorul unor cote regresive aplicate la venitul supus i. INDEXARE, metodă de corelare a dinamicilor mai multor mărimi economice relative (indici), astfel încît tendinţa uneia să se reflecte şi în tendinţa celeilalte. Cel mai adesea, i. se foloseşte pentru a oglindi dinamica veniturilor din muncă, a salariilor în raport de evoluţia preţurilor, îndeosebi a celor de consum personal, respectiv pentru corelarea creşterii salariilor în funcţie de inflaţie (reflectată prin sporirea preţurilor). în toate ţările cu economie de piaţă, au fost adoptate legi prin care mărimea salariilor de bază creşte 105 automat, proporţional cu indicele creşterii preţurilor, indice devenit oficial, după ce a fost negociat între sindicate, patronat şi puterea de stat. Se foloseşte şi pentru analiza relaţiei dintre dinamica salariilor şi cea a productivităţii. Pe plan internaţional, i. are o anumită utilizare în urmărirea şi analiza corelaţiei preţurilor produselor de bază (exportate mai ales de ţările slab dezvoltate economic) cu cele ale produselor manufacturate (care fac obiectul exportului ţărilor avansate economic). P INDICATOR ECONOMIC, expresie numerică prin care se caracterizează latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor economice, sociale, financiare, bancare etc., la un moment dat sau şi în dinamica lor, în condiţii de spaţiu şi de timp. I.e. se exprimă în mărime absolută, relativă sau medie şi reliefează nivelul, dinamica şi structura fenomenelor analizate, precum şi factorii care au influenţat evoluţia lor. v INDICE ECONOMIC, expresie numerică a cărei mărime rezultă din compararea a două niveluri diferite ce caracterizează un anumit fenomen economic, social etc. şi prin care se evidenţiază schimbarea medie a acestuia, în condiţii de timp şi spaţiu. I.e. se calculează prin raportarea mărimii (absolute, relative sau medii) a unui fenomen economic, din perioada curentă, la mărimea aceluiaşi fenomen, din perioada cu care se face comparaţia. De regulă, i.e. se exprimă în procente. După natura fenomenelor pe care le reliefează,,i.e. pot fi ai costului, preţului, salariului, costului vieţii etc. INFLAŢIE, dezechilibru structural al mecanismului economic, monetar şi financiar, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor. Proces deosebit de complex, cu manifestări în timp şi spaţiu, extrem de variate şi în diversificare, i., în condiţiile contemporane, se caracterizează prin: a) continuă să rămînă un proces obiectiv de depreciere a banilor neconvertibili în aur, de scădere a puterii lor de cumpărare în procesul de circulaţie (acest proces nu se identifică cu devalorizarea banilor prin măsurile adoptete de agenţii economici specializaţi); b) este o creştere generală şi durabilă a preţurilor, creştere care este însă diferenţiată pe categorii de mărfuri şi pe diferitele 106 pieţe,^eeea ce înseamnă că procesul antrenează dezechilibre şi redistribuiri de venituri între ramuri economice şi so-cio-grupuri; c) exprimă un sens anume al evoluţiei masei monetare, adică sporirea mai rapidă a acesteia faţă de nevoile economiei, respectiv diminuarea ei mai lentă, comparativ cu cît ar cere legea circulaţiei băneşti; d) adînceşte dezechilibrele economice, orientează economiile populaţiei spre activităţi speculative aducătoare de profituri pe termen scurt, sustrăgîndu-le de la investiţiile în acele ramuri ce pot avea efecte benefice asupra cantităţii şi calităţii ofertei; e) reprezintă un proces structural macrosocial, efectele ei fiind dependente de sensurile evoluţiei i. (creştere, diminuare, stagnare). Adesea se pune la baza i. emisiunea excesivă de semne băneşti (i. prin monedă); alteori, se consideră că i. este generată de excesul de cerere solvabilă (i. prin cerere); insuficienţa producţiei (a ofertei) este apreciată, în alte condiţii, drept cauza principală a i., respectiv acea sporire a salariilor care nu este însoţită de o creştere mai puternică a producţiei (i. prin ofertă), mulţi considerînd că această i. este singura reală; i. prin costuri^ste acea i. care ^ste generată de creşterea salariilor' într-o măsură mai mare decît cea a productivităţii, de creşterea preţurilor internaţionale la materiile prime şi la energie (i. de import). Indiferent de forma iniţială a i. şi de perioada manifestării ei, desfăşurarea i. nu poate fi explicată printr-o singură cauză. Dimpotrivă, i. are determinări multifactoriale care se referă atît la deficitele bugetare şi emisiunea de masă monetară pentru acoperirea lor, cît şi la ascuţirea unor contradicţii sociale, la lipsa de consens social, la tendinţa agenţilor economici de a-şi însuşi o cotă cît mai mare din venitul total; i. are atît cauze interne cît şi cauze externe (comerciale, valutare). în funcţie de condiţiile desfăşurării ei, i. se prezintă sub mai multe forme: i. moderată, cea care nu depăşeşte 3—5 procente şi care este însoţită de o creştere economică într-o măsură mai mare; i. rapidă, care atinge 10 procente şi este însoţită de creşteri economice mai reduse sau chiar de stagnări şi scăderi ale producţiei naţionale; i. galopantă sau hiperinflaţia, cînd ritmul mediu anual de creştere a preţurilor şi de reducere a puterii de cumpărare a banilor depăşeşte 10%, ajungînd la peste 100 la sută; i.g. antrenează dezechilibre generale în economia naţională cu efecte sociale dureroase pentru majoritatea populaţiei: descurajează investiţiile şi orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative curente; redistribuie veniturile în favoarea unor agenţi economici puternici şi în 107 defavoarea celor relativ slabi, cu venituri fixe. Măsurile an-tiinflaţioniste îndreptate îndeosebi împotriva i. de mare amploare se grupează în economice (monetare, fiscale etc.) şl neeconomice. Politica antiinflaţionistă se duce prin măsuri monetare şi de credit (majorarea dobînzilor, sporirea rezervelor obligatorii, contingentiarea creditului, reducerea masei monetare) şi prin măsuri fiscale (majorarea impozitelor, reducerea cheltuielilor guvernamentale, realizarea unor excedente în bugetul statului etc.). Principalele măsuri an-tiinflationiste de natură noneconomică sînt cele care privesc politicile de protecţie socială. V. şi bani, politică socială, preţ. INOVAŢIE, realizare de natură tehnică, tehnologică sau organizatorică ce constituie o noutate pentru întreprindere, firmă etc. I. contribuie la perfecţionarea procesului de muncă, prin folosirea sau adaptarea unor mijloace tehnice, modalităţi tehnologice ori a unor principii de organizare şi conducere. V. şi invenţie. INSOLVABILITATE, neputinţa debitorului de a stinge la scadenţă o anumită obligaţie faţă de creditor. I. este declarată, pe cale juridică, la cererea creditorului. INTEGRARE ECONOMICA, proces complex de accentuare a interdependenţelor dintre ramurile economiei naţionale şi dintre economiile diferitelor ţări, caracteristic economiei contemporane. La baza i.e. se află adîncirea diviziunii muncii (v.) interne şi mondiale şi accelerarea progresului ştiinţifi-co-tehnic. Pe plan intern, i.e. constă din intensificarea legăturilor dintre unităţi din aceeaşi ramură sau din ramuri diferite de producţie. I.e. se realizează în diverse forme: ie. orizontală, în care sînt cuprinse unităţi cu acelaşi profil sau a căror activitate este complementară; i.e. verticală, care cuprinde unităţi din diferite ramuri a căror activitate constituie verigi succesive în circuitul economic al procesu-lui-prpducţie, prelucrare stocare, distribuţie etc. Pe plan extern, i.e. se concretizează în crearea de grupări regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter economic, în scopul dezvoltării colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice dintre statele membre. Una din cele mai reprezentative grupări de acest gen este Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.). O formă a i.e. este integrarea agroindustrială. La., proces de intensificare a legăturilor de cooperare dintre unităţile agricole şi industriale în scopul eliminării verigilor 108 intermedifre inutile şi a sporirii eficientei economice a activităţii de producere şi realizare a produselor agroalimenta-re. Uneori procesul de i.a. cuprinde şi unităţi de comercializare. La. vizează operaţiuni de aprovizionare, producere prelucrare, depozitare, distribuţie, comercializare, service, marketing etc., care definesc sistemul agroalimentar. Ea se realizează prin crearea de complexe sau combinate agroindustriale sau societăţi comerciale, care grupează unităţi al căror profil reprezintă diverse verigi ale circuitului produsului agroalimentar. Exemplu, combinate de creştere şi îngrăşare a animalelor care integrează fabrici de furaje combinate, unităţi de prelucrare industrială, magazine de desfacere unităţi de cercetare şi proiectare etc., sau combinate viticole care cuprind şi activităţi de vinificaţie. V. şi agrobusiness. ^ INVENŢIE, creare ştiinţifică sau tehnică, aplicată în domeniul vieţii sociale (economie, cultură, sănătate, apărare etc.), concretizată într-o noutate tehnică, tehnologică sau producere de noi bunuri economice, qare prin însuşirile lor constructive şi economice se deosebesc esenţial de cele existente şi care nu au mai fost brevetate sau făcute public în ţară sau străinătate. Recunoaşterea paternităţii i., ca şi drepturile generate de aceasta, se face prin brevetare. V. şi licenţă. INVESTIŢIE, plasarea unei părţi a economiilor deţinute de persoane fizice sau juridice în vederea creării şi achiziţionării de noi echipamente de producţie, perfecţionării celor existente, creşterii stocului de capital, construirii de locuinţe proprietate personală, cumpărării unor suprafeţe de teren, achiziţionării de titluri de valoare etc., menite să asigure dezvoltarea şi desfăşurarea mai bună a activităţii economice, financiare, bancare, culturale etc. în sens restrîns, i. constă din adaosul la capitalul sau la patrimoniul personal existent, rezultat din folosirea unei părţi a economiilor obţinute din activitatea perioadei respective, indiferent dacă se referă la capitalul fix, circulant, lichid sau la bunurile aflate în posesiunea menajelor. în sens larg, i. reprezintă cumpărarea unui bun economic nou sau vechi, ori a hîrtiilor de valoare de către o persoană Jizică sau juridică. Sînt considerate i. şi cheltuielile privind exploatarea, prospectarea, cercetarea ştiinţifică, proiectarea, împăduririle, plantaţiile, îmbunătăţirile funciare, demontarea, transportul şi remontarea echipamentelor de producţie şi alte lucrări. După 109 modul de formare a capitalului, L se împart în: a) i. netă, parte a profitului sau venitului economisit destinată numai sporirii volumului capitalului fix şi al stocurilor de capital, fiind deci sursa formării nete a capitalului şi b) i. brută constituită din investiţia netă şi amortizarea capitalului fix, fiind sursa formării brute a capitalului, adică a sporirii dimensiunilor capitalului fix şi ale stocului de capital, precum şi a refacerii şi înlocuirii capitalului fix consumat. Luarea unei decizii de i. se fundamentează pe studii de oportunitate financiară, prin care se stabilesc o serie de indicatori cum sînt: rata rentabilităţii i., rata rentabilităţii minime, perioada de rambursare. R.r.i. se determină fie pe baza principiului dobînzii compuse, fie al actualizării. In prima situaţie aceasta se calculează prin relaţia Sn = S0(l+d)n, unde Sn = suma ce poate fi obţinută după n ani; S0 = suma plasată în perioada curentă, cu dobîndă compusă la preţul d; în a doua situaţie se determină prin relaţia S0=---------?s—, 0 (l+d)n din care rezultă mărimea actuală (S0) a unei sume băneşti ce nu era disponibilă în perioada iniţială (t0). R.r.m. reprezintă plafonul minim stabilit, de regulă la un prag ridicat, pe care investitorul aşteaptă să-l obţină şi care motivează i. Perioada de r., durata în timp în care va avea loc rambursarea costului iniţial al i., ce urmează a fi executată, investitorul acceptînd pe cea mai scurtă. Analiza oportunităţii financiare este completată cu studii de natură psihologică, sociologică şi economică (gradul de acoperire a i. cu fonduri proprii etc.), cu consideraţii de interes colectiv etc. Adoptarea unei decizii de i. presupune ca aceasta să aducă satisfacţie investitorului, dar şi prestigiu şi securitate întregii colectivităţi. INVESTIŢIE DE PORTOFOLIU, procesul de plasare a acumulărilor (economiilor băneşti) ale unui agent economic în scopul obţinerii unui cîştig maxim cu riscuri minime. Principalele alternative ale i. de p. ordonate crescător, în raport cu mărimea cîştigului potenţial, sînt: balanţe lichide (numerar, depozite la vedere şi eventual, depozite la termen); hîrtii de valoare cu -venit fix (obligatoriu); hîrtii de valoare cu venit variabil (acţiuni). Pentru a re- 110 compensa asumarea riscului, cîştigul potenţial este în principiu direct proporţional cu gradul de risc. Din punct de vedere teoretic, identificarea structurii i. de p. reprezintă o problemă de maximizare a cîştigului potenţial în condiţiile unui nivel dat al gradului de risc. IPOTECA, dreptul creditorului de a dispune asupra bunurilor imobiliare (terenuri, clădiri etc.), uneori şi mobile, proprietate a debitorului, ca garanţie asupra stingerii la scadenţă a unei datorii. Comparativ cu girul (v.), în perioada ipotecării debitorul nu-şi pierde dreptul de proprietate asupra bunului ipotecat. în cazul în care obligaţia nu se stinge la scadenţă, potrivit condiţiilor stipulate în contractul de i., creditorul poate deveni proprietarul bunului respectiv sau deschide pe cale judiciară procedură de execuţie silită, ur-mînd ca din suma obţinută la licitaţia publică să-şi recupereze, cu prioritate, faţă de alţi creditori, suma împrumutului acordat pe i. î ÎMPRUMUT, v. credit. ÎNCHIRIERE, dare în folosinţă temporară a unui bun (teren, locuinţă, autoturism etc.) unei anumite persoane fizice sau juridice, în schimbul unei sume de bani. în ţara noastră, Legea privind constituirea regiilor autonome reglementează închirierea obiectului proprietăţii de stat. V. şi concesiune, locaţie în gestiune, arendare. ÎNSCRIS, document, act emis de o persoană fizică, juridică sau de puterea publică, prin care se confirmă dreptul de creanţă asupra unor bunuri economice sau sume băneşti. V. titlu de credit, efect comercial. ÎNTREPRINDERE, unitate economică care se concretizează prin genul său specific de activitate, prin aceea că îşi manifestă funcţionalitatea prin organizarea tehnologică specifică, prin capacitatea ei de a produce anumite bunuri, prin conducerea şi gestiunea economică unică, ca şi prin unitatea sa financiară. Fiind o unitate multifuncţională şi desfăşurîndu-şi activitatea într-un mediu deosebit de complex, î. este obligată să asigure coerenţa deciziilor sale pri- 111 vitoare la piaţa bunurilor materiale şi a serviciilor de consum personal, la piaţa capitalurilor, la piaţa muncii, ca şi la organizarea sa internă. Luarea unei decizii la nivelul î. este condiţionată de concurenţa altor !. De asemenea, î. trebuie să ţină seama de restricţiile fiscale şi legale pe care i le impune statul. Legislaţia socială joacă, de asemenea, un rol important în activitatea unei î. I. se raportează şi la forţa de presiune a sindicatelor. Are loc o concentrare economică, care ar putea fi caracterizată ca o diminuare a numărului î. şi o sporire a puterii economice a fiecăreia dintre ele. Concentrarea economică se realizează, în primul rînd, prin folosirea unei părţi a profitului pentru dezvoltare, prin emisiunea sau vinderea de noi acţiuni către vechii acţionari. Sporirea dimensiunilor unei î. se poate realiza şi prin fuziuni, prin achiziţionarea unor î. mai mici sau mai slabe de către cele puternice. Dintre formele de concentrare trei sînt principale: concentrarea orizontală generează noi stabilimente ale î. ce fabrică acelaşi produs şi vizează o specializare în termeni tehnologici; concentrarea verticală este aceea care reuneşte î. complementare, ajungîndu-se în situaţia ca unitatea să devină un întreg circuit economic, de la aprovizionarea cu materii prime pînă la controlul pieţelor de desfacere; concentrarea prin conglomerat înseamnă o regrupare a unor activităţi care tehnic sînt independente, dar sînt legate între ele, mai ales financiar, în sensul că riscurile sînt repartizate asupra mai multor sectoare. In funcţie de mărimea factorilor de producţie folosiţi şi, mai ales, de dimensiunile rezultatelor economico-financiare, î. pot fi mici, mijlocii şi mari. în continuarea formelor de proprietate, I. se împart în particular-individuale, individu-al-asociative, private, privat-asociative, publice şi mixte. I. individuală este acea unitate producătoare al cărui patrimoniu aparţine unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii săi de producţie. Proprietarul conduce direct activitatea î. Cea mai cunoscută unitate de producţie in-dividual-asociativă este cooperativa (v.). I. privată (de familie, persoană fizică) se caracterizează prin aceea că proprietarul privat individual angajează salariaţi, care utilizează direct factorii de producţie. Conducerea unei asemenea I. este realizată de proprietar sau prin reprezentanţii săi specializaţi, denumiţi manageri. I. privat-asociativă şi individual-asociativă sînt persoane juridice şi se prezintă sub forma societăţilor comerciale (v.). I. publică se caracterizează prin faptul că resursele ei aparţin integral sau în majoritate statului central, ca şi unor administraţii publice locale. 112 ÎNTREPRINZĂTOR. 1. în sens generic, o persoană fizică sau juridică care dă dovadă de iniţiativă, de operativitate, capacitate organizatorică în abordarea unei acţiuni sociale, într-o profesie oarecare. 2. în sensul economiei de piaţă, persoană ce iniţiază individual sau în asociere o afacere, o întreprindere, care investeşte capital şi acţionează în industrie, agricultură, transporturi, comerţ, servicii etc. El poate utiliza numai capital propriu şi sau capital împrumutat. în primul caz, întregul cîştig revine î., în cel de al doilea, el împarte cîştigul cu bancherul, căruia îi revine dobîndă. în fond, I. este acela care pune în mişcare capitalul inactiv, care îşi asumă riscul unei afaceri şi conduce în aşa fel întreprinderea încît să obţină maximum de profit. V. şi abilitate a întreprinzătoruluif întreprindere, manager, proprietar. ÎNVIORARE, fază a ciclului decenal caracterizat prin revigorarea procesului investiţional, stimularea cererii de bunuri economice şi de resurse de muncă, creşterea producţiei, a veniturilor şi nivelului de trai etc. în cadrul !. se creează condiţii de trecere la expansiune (v.). V. ci-clicitate a dezvoltării economice. J .JOC DE BURSA, operaţiune desfăşurată la bursa de mărfuri sau de valori, prin care se urmăreşte obţinerea unui cîştig, rezultat din diferenţa dintre cursul (preţul) hîrtiilor de valoare sau al bunurilor materiale din momentul cumpărării şi cel realizat în momentul vînzării lor. Pentru efectuarea acestei operaţiuni, jucătorul de bursă nu dispune de hîrtiile de valoare sau bunurile respective şi nici de suma acestora pentru a le achita; acesta mizează doar pe diferenţa de curs, care o doreşte pozitivă, ce se poate realiza în momentul închiderii j. la b. în caz că această diferenţă este negativă (ă la baisse), jucătorul de bursă va plăti diferenţa de curs (preţ) şi va încasa această diferenţă, dacă este pozitivă (â la hausse). 113 L LEASING, operaţiune de finanţare indirectă a investiţiilor, care constă din închirirea de către agenţi economici, pe bază de contract, a unor echipamente de producţie (utilaje, maşini etc.) ce se află în proprietatea unor societăţi specializate, în schimbul unei chirii. Nivelul chiriei se stabileşte în aşa fel încît şă asigure recuperarea preţului de achiziţionare a echipamentelor de producţie respective, do-bînda la capitalul investit şi profitul societăţii de 1. Operaţiunile de 1. au un rol important în extinderea utilizării tehnicii şi tehnologiilor moderne, cu eforturi financiare relativ mai reduse din partea utilizatorilor; permit evitarea uzurii morale a capitalului fix. Contractul de 1. se încheie pe o perioadă de 2—5 ani, la expirarea lui, unitatea beneficiară poate să aleagă una din următoarele posibilităţi: să reînnoiască contractul de închiriere, să-l rezilieze prin înapoierea echipamentelor de producţie închiriate sau să le cumpere. LEGE ECONOMICA, expresie a relaţiilor esenţiale constante şi necesare, cauzale şi/sau funcţionale între diferitele acte economice sau între laturile acestora, care se caracterizează prin repetabilitate şi relativă stabilitate. în condiţiile economiei de piaţă, legile economice sînt cunoscute şi prin termenul de regularităţi ale pieţei. Caracterul necesar al legilor economice nu intră în contradicţie cu libertatea indivizilor. Astfel, în prezenţa statornicirii anumitor condiţii, acţionează o lege economică sau alta. Aceasta nu înseamnă însă că indivizii sînt obligaţi să se raporteze la legea economică respectivă; ea nu obligă pe nimeni, ci îi orientează pe toţi. De pildă, indivizii trebuie să se raporteze la legea cererii şi ofertei, aşa cum li se înfăţişează ea la piaţă, dar ei nu sînt forţaţi să vîndă bunurile lor economice sau să cumpere bunurile oferite de alţi producătoi, dacă nu obţin un anumit avantaj din actul liber al vînzării-cumpărării. în raport cu anumite criterii, legile economice sînt structurate în mai multe categorii. După criteriul modului lor de descoperire, în legi abstracte (formulate prin metode ştiinţifice de investigare) şi legi empirice (formulate pe baza experienţei şi a cunoaşterii empirice). După durata de manifestare, se disting legi generale, care acţionează pe tot parcursul vieţii social-economice şi legi specifice, care ac-ţonează numai în cadrul anumitor perioade istorice ale unei 114 economii naţionale. Prin esenţa lor, legile economice nu se contrapun şi nici nu limitează iniţiativa oamenilor. Importanţa lor constă în aceea că raportarea indivizilor la exigenţele lor este o condiţie a desfăşurării unei actvităţi economice utile şi eficiente, respectîndu-se reglementările juridice adoptate democratic. LEGISLAŢIE ECONOMICA, ansamblul normelor juridice, consfinţite prin legi, hotărîri, decizii etc., prin care se reglementează, pe baza drepturilor de proprietate, structurile organizatorice şi funcţionale ale economiei, precum şi relaţiile dintre agenţii economici cu privire la raporturile dintre producători şi consumatori, dintre vînzători şi cumpărători, dintre debitori şi creditori etc. pe linia producţiei, circulaţiei, repartiţiei şi consumului. în condiţiile economiei de piaţă, Codul comercial constituie cadrul juridic fundamental al desfăşurării vieţii economice. LIBERALIZARE A PREŢURILOR, proces de formare apreţurilor în condiţiile mecanismului concurenţial de piaţă, neîngrădit prin nici o restricţie cu caracter de monopol. Lp. nu înseamnă «libera» creştere a preţului, ci asigurarea cadrului pentru ca acestea să reflecteze raporturile reale dintre eforturile făcute de producători şi utilitatea bunurilor economice acordată de consumatori, să asigure, pe lîngă recompensarea factorilor de producţie consumaţi, un profit normal. LIBERTATE ECONOMICA, principiu fundamental al economiei de piaţă în virtutea căruia oamenii sînt liberi să desfăşoare orice activitate economică, în limitele îngăduite de normele de ordine publică şi de regulile de convieţuire socială. Incepînd cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, proprietatea şi l.e. au fost ridicate la înălţimea drepturilor naturale şi imprescriptibile în toate documentele fundamentale ale ţărilor democratice. Latură esenţială a libertăţii, în general, l.e. se concretizează în: libera iniţiativă de a fi întreprinzător individual; libera alegere a profesiei şi locului de muncă; dreptul de a se angaja prin contract sau prin convenţie în acte de schimb; libertatea de a se asocia benevol în diferite afaceri colective. L.e. postulează dreptul de proprietate în toate formele de manifestare a subiectului proprietăţii (v.) şi în toate elementele structurale ale raportului economic de proprietate. V. şi proprietate. 115 LIBERA INIŢIATIVA, modalitate specifică de manifestare a libertăţii economice (v.) bazată pe dreptul de proprietate, care se concretizează în capacitatea agenţilor economici de a lua pe cont propriu o anumită afacere, de a dezvolta, menţine sau restrînge acţiunile lor, de a se manifesta ca întreprinzători, de a se angaja în mod liber în acte de schimb, în asociaţii sau societăţi cu caracter lucrativ. LICENŢA. 1) In domeniul folosirii rezultatelor cercetării în producţie reprezintă contractul, prin care posesorul unui brevet de invenţie, al unei mărci de fabrică sau de comerţ acordă dreptul altei persoane fizice, juridice sau statului, în schimbul unei sume de bani, de a folosi integral sau parţial, de a valorifica în mod liber sau limitat brevetul său. 2) în domeniul comerţului, o autorizaţie specială eliberată, în anumite condiţii„de organele competente, prin care se acordă unei persoane fizice sau juridice dreptul de a importa, exporta sau a tranzita anumite mărfuri. L. se eliberează pe un termen fix, indicîndu-se ţara de origine a mărfii şi ţara de destinaţie, precum şi cantitatea şi preţul ei. LICHIDITATE 1. L. monetară, capacitatea unei unităţi economice de a transforma imediat sau într-un anumit interval de timp, fără pierderi, mijloacele materiale şi sau creanţele de care dispune în mijloace lichide de plată, în bani de cont şi în bani numerar. 2. L. bancară, capacitatea băncii sau altei instituţii asimilate ei de a efectua în orice moment plăţile prin virament (în şi din conturile titularilor) sau în numerar la solicitarea titularilor deponenţi. 3. L. financiară, expresia calităţii activităţii economice, manifestată prin capacitatea unităţii de a onora plăţile la termen; ea se măsoară prin coeficientul de l.f. (raportul dintre disponibilităţile băneşti, proprii şi împrumutate şi plăţile exigibile, cu scadenţă imediată). 4. L. patrimonială, raport între componentele patrimoniale active (disponibil în cont la bancă, în casă, titluri de credit, obligaţiuni, acţiuni ale diferitelor societăţi, recipise-warant, debitori solvabili, materii prime, produse finite vandabile etc.) şi elemente patrimoniale pasive pe termen scurt (credite bancare, furnizori, salarii, impozite etc.). V. agregat monetar, bani, disponibilităţi băneşti. 116 LICHIDITATE INTERNAŢIONALA, mijloacele de plată utilizate în relaţiile economice internaţionale, aflate la dispoziţia guvernelor şi a altor deţinători publici şi sau particulari. Instrumentele de plată la care pot apela statele sînt diverse: rezervele de aur şi devize; creditele acordate de F.M.I.; disponibilităţile de valute convertibile rezultate din acordurile de swap (v.); D.S.T.; împrumuturile intergu-vernamentale; împrumuturile acordate în cadrul diferitelor organizaţii internaţionale care au şi funcţii valutare. LICITAŢIE. 1) Modalitate de vînzare-cumpărare a unor bunuri economice, de construire a unor obiective economice şi sociale, de executare a unor lucrări de construcţii de drumuri, poduri, porturi de asistentă tehnică etc. Pe baza ofertelor primite se alege cea mai avantajoasă, închein-du-se contractul de livrare, de construcţie sau de prestare de servicii. 2) Modalitate de vînzare publică a unor bunuri (opere de artă şi alte obiecte de colecţie, blănuri etc.) şi care intră în proprietatea cumpărătorului, care oferă şi plăteşte preţul cel mai ridicat. 3) Modalitate de vînzare publică a bunurilor unui debitor falit ce nu-şi poate achita datoriile la scadentă; constituie o procedură de executare silită în scopul acoperirii totale sau parţiale, prin echivalent bănesc, a creanţelor valorificate de creditor. V. şi faliment. LOCAŢIE DE GESTIUNE, modalitate prin care se transferă de către o persoană (locatorul) unei alte persoane (locatarul) posesia, folosinţa şi exploatarea unor clădiri, terenuri sau bunuri. Spre deosebire de închiriere (v.), relaţia între locatorul şi locatarul gestiunii este mai funcţională, mai complexă. Ea presupune prestaţii şi angajări reciproce, astfel ca întreaga activitate a unităţii din care o parte este dată în 1. de g. să aibă de cîştigat. în ţara noastră, 1. de g. este reglementată prin Legea 15/1990, ca modalitatea cea mai flexibilă şi cea mai simplă de atragere a unor manageri privaţi sau gestionari — individual sau colectiv —, specialişti în turismul sau comerţul de stat, spre folosul clientelei, al societăţii comerciale şi al întreprinzătorului — locatar însuşi. . LOMBARD, împrumut bancar garantat cu hîrtii de va-loare(y.) îndeosebi rente de stat sau bunuri de valoare depuse în gaj (v.). Posesorii titlurilor de credit respective le 117 pot negocia la bursă, băncile încasînd o taxă de I. mai mare decît taxa scontului (v.). Instituţia care desfăşoară operaţiuni de 1. se mai numeşte şi «casă de amanet», care emite bilete de 1. persoanei care garantează împrumutul acordat. V. şi scont. M MACROECONOMIE, nivel de structurare economică, reprezentată de ansamblul formelor de economie, desfăşurate în unitatea şi interdependenţa lor — la nivelul unităţilor, ramurilor şi zonelor teritoriale — agregate pe plan orizontal şi vertical în cadrul unui anumit teritoriu naţional. Economia naţională sau m. constă din sistemul activităţilor economi-co-sociale, istoriceşte constituit, care exprimă conţinutul şi sensul economiei din punct de vedere al intereselor naţio-nal-statale. Ea reprezintă cadrul optim de utilizare a resurselor economice în vederea satisfacerii cît mai bune a nevoilor oamenilor. între coordonatele de bază ale economiei naţionale, un rol de seamă revine populaţiei şi teritoriului naţional, care include şi resursele naturale. în lumea contemporană, activitatea economică se desfăşoară într-o mare diversitate de condiţii naţional-statale. Populaţia globului este grupată în aproape 200 de ţări şi teritorii independente. Fiecare dintre acestea se deosebesc de toate celelalte prin: dimensiunea suprafeţei, numărul populaţiei, condiţiile pedoclimatice, bogăţiile solului şi subsolului, forme de organizare social-statală, nivelul dezvoltării, structurile economice ale acesteia etc. MANAGEMENT, ştiinţa conducerii şi conducerea ştiinţifică la nivel microeconomic, arta organizării şi conducerii unei întreprinderi, firme, companii etc. M. are drept obiectiv fundamental creşterea gradului de competitivitate a agenţilor economici în confruntarea lor concurenţială cu alţi agenţi, sporirea profitului. Pe baza studierii fenomenelor şi proceselor microeconomice, m. fundamentează strategia dezvoltării unităţilor lucrative. în sfera m. sînt cuprinse probleme multiple ce fac obiectul de studiu al mai multor ştiinţe sau discipline ştiinţifice (teorie economică, conducere, organizare şi planificare, economiile de ramură, contabilitate, finanţe, informatica, sociologia şi psihologia organizaţio-nală etc.), pe care le abordează în strînsă legătură cu cele 118 ale conducerii ştiinţifice, într-o optică pragmatică. Studiile de m. stau la baza formării şi perfecţionării profesiei dfe manager (v.) sau de conducător, administrator modern. MANAGER, specialist de înaltă pregătire care, pe baza hotărîrilor Consiliului de administraţie, ale proprietarului sau, întreprinzătorului (v.) şi, în interesul firmei, ia decizii privind activitatea economică a întreprinderii, firmei, folo-sindu-se în acest scop de tehnicile şi modelele de management (v.). M. exercită atribuţii şi sarcini care privesc întregul ciclu de conducere, activitatea generală a unităţii economice, deciziile sale influenţînd direct acţiunile şi comportamentul salariaţilor. V. şi întreprinzător. MANDAT, document, împuternicire scrisă dată de o persoană, numită mandant, altei persoane numită mandatar, prin care se stipulează condiţii de reprezentare în numele şi în interesul acesteia, privind administrarea anumitor bunuri, gestionarea sau practicarea unor activităţi economice, efectuarea unor operaţiuni etc., în schimbul unei remuneraţii. MARCA A FABRICII, semn distinctiv specific unei întreprinderi, firme etc., constituit din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice etc. prin care se individualizează şi se diferenţiază produsele, lucrările sau serviciile lor de cele identice sau similare cu ale altor firme din ţară sau străinătate. M.f. stimulează îmbunătăţirea permanentă a bunurilor economice respective şi garantează consumatorului parametrii calitativi minimi prevăzuţi în certificatul de marcă şi care sînt aliniate la tehnica sau tehnologia mondială. se protejează prin înregistrarea ei la organul de stat competent, nici o altă persoană fizică sau juridică nemaipu-tînd folosi semnul distinctiv respectiv şi nici măcar unul asemănător. MARFA, bun (v.) rezultat dintr-o activitate economică destinat satisfacerii unor nevoi ale altor persoane decît ale producătorilor, precum şi titlurile de valoare supuse tranzacţiilor de vînzare-cumpărare. M. reprezintă unitatea dintre utilitate (v.), verificată şi confirmată de consumatori şi valoarea de schimb. In structura bunurilor marfare se includ: factorii de producţie, materiali şi umani, bunurile corporale de consum personal şi de producţie, serviciile de consum, banii, hîrtiile de valoare etc. Principalele grupe de 119 m. sînt: m. corporale, de consum personal curent (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, bunuri de igienă personală etc.); m. corporale de consum îndelungat (mobilă, frigider, radio, televizor etc.); m. încorporate de consum personal (servicii de televiziune, de telefoane, de poştă etc.); m. în-corporabile de consum social (serviciile de instrucţie în şcolile particulare, de salubritate etc.); m. capital (maşini, utilaje, instalaţii etc.); m. resurse naturale (pămînt, subsolul unei suprafeţe de teren etc.); m. muncă; m. corporabile şi incorporabile rezultate ale cercetării ştiinţifice (cărţi, brevete, programe de calculator, marca fabricii etc.); m. servicii manageriale (de marketing, de manegemet, în general de Consulting); m. monedă şi hîrtie de valoare. V. şi bun, valoare. MARKETING. 1. Ansamblul activităţilor practice, metodelor, tehnicilor de investigare şi instrumentarului de analiză adecvat, în cadrul căruia se materializează o concepţie modernă asupra orientării, organizării şi utilizării factorilor de producţie de către agenţii economici, pentru satisfacerea cerinţelor pieţii cu bunuri materiale şi servicii în vederea obţinerii profitului ridicat de către întreprinzători. în locul viziunii «a vinde ceea ce s-a produs», m. a introdus concepţia de «a produce ceea ce se poate vinde cu costuri cît mai reduse». Pentru realizarea în practică a m., orice activitate economică trebuie să aibă ca punct de plecare studierea complexă a cererii şi ofertei pe piaţă. Finalizarea acestei activităţi cuprinde, pe lîngă vînzarea produselor, şi urmărirea comportării bunurilor economice în consum, cunoaşterea nivelului de satifacere a cerinţelor pieţei, piaţa devenind astfel elementul principal de referinţă pentru desfăşurarea activităţii de m. Aria principalelor activităţi de m. include: prospectarea riguroasă a pieţei, identificarea şi orientarea cererii şi preferinţele agenţilor economici şi producerea, numai pe această bază, a bunurilor materiale şi a serviciilor; proiectarea în această viziune a viitorului produs (sau a gamei de produse) destinat satisfacerii cerinţelor pieţei; introducerea produsului în fabricaţie de serie pe baza concluziilor obţinute în urma testării produsului; pregătirea pieţei pentru acceptarea produsului, lansarea lui pe piaţă şi menţinerea atenţiei cumpărătorilor asupra produsului respectiv; stabilirea canalelor de distribuţie optimă, a formelor şi metodelor de tehnologie modernă a circulaţiei produselor, astfel încît cumpărătorul să le poată găsi la locul şi timpul potrivit în cantităţi şi la preţul rezultat din confruntarea ce- 120 rerii cu oferta pe piaţă; urmărirea comportării produsului la consumator; asocierea vînzării produselor cu organizarea prestărilor de serviciu în favoarea consumatorilor, inclusiv în procesul utilizării acestora. Importanta deosebită a m. a dus la organizarea în cadrul marilor firme a compartimentelor de m., care exercită funcţii integratoare în procesul conducerii macroeconomice. 2. Concepţia modernă, bazată pe utilizarea unor metode ştiinţifice, cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţilor economice potrivit cerinţelor prezente şi viitoare ale pieţei, competentei şi concurentei în scopul satisfacerii exigentelor consumatorilor şi al stimulării producătorului prin utilizarea unor metode ştiinţifice. 3. Disciplină de învătămînt avînd ca obiect studierea gîndirii teoretice, activitătilor, metodelor şi tehnicilor specifice domeniului. Disciplina de m. se studiază în ţara noastră în în-văţămîntul superior economic şi tehnic, precum şi în compartimentele specializate ale principalilor agenţi economici. V. şi cerere, management, ofertă, piaţă. MECANISM AL BURSEI, v. bursă. P MECANISM AL ECONOMIEI DE PIAŢA, mod specific de realizare a raporturilor, legăturilor sau corelaţiilor dintre activităţile desfăşurate în vederea satisfacerii nevoilor umane şi resurselor solicitate în acest scop, respectiv de modificare a acestor raporturi pe baza schimbărilor ce survin atît în existenţa socială, cît şi în volumul, structura, calitatea şi dinamica resurselor. M.e. de p. pune în evidenţă modul în care are loc evoluţia, realizarea vieţii economice prin conexiunea reciprocă a elemntelor ei structurale, prin schimbarea poziţiilor acestora şi a modificării raporturilor de dependenţă dintre ele, pe baza disponibilităţilor şi favorabilităţilor pieţei. M. al e. de p. surprinde mijloacele şi metodele de antrenare a resurselor limitate, ca şi pîrghiile de susţinere a activităţilor prin care economia în ansamblul ei şi fiecare verigă autonomă a acesteia sînt puse în mişcare cu raţionalitate şi eficienţă economică. Ca mecanism liber, spontan al acţiunii economice, m.e. de p. se caracterizează prin următoarele: libera iniţiativă a agenţilor economici, pe baza proprietăţii private şi în condiţiile legii, este cea care asigură echilibrul relativ dinamic dintre resursele limitate şi nevoile umane nelimitate; fiecare agent economic agregat (producătorii, consumatorii, băncile dintr-o economie naţională etc.) şi fiecare agent economic individual, fiecare subiect al proprietăţii îşi apără interesele cu forţele lui economi- 121 ce; schimburile de bunuri materiale şi de servicii, de factori de producţie şi de bunuri de consum personal se desfăşoară pe bază de criterii economice, mobilul acestora fiind profitul obţinut în condiţii de concurentă loială; echilibrul dintre producţie şi consum se asigură cu ajutorul pîrghiilor economice, pe baza legii cererii şi ofertei, a mecanismului preturilor; statul democrat de drept, ca agent economic autonom, are un rol notabil şi prin politica sa economică. M.e. de p. îmbină, în maniera specifică şi în proporţii diferite, mai multe submecanisme, cel al pieţei şi al planificării ocu-pînd locuri principale. în condiţiile economiei de piaţă, mecanismul cererii şi al ofertei, al preturilor este cel care deţine rolul hotărîtor. Combinarea concretă a celor două submecanisme, eficienţa fiecăruia şi a ambelor, luate împreună, depind de sistemul economic real, ca şi de alţi factori (sociali, tehnologici, mediului internaţional etc.). y MECANISM AL PREŢURILOR, componentă principală a mecanismului economic, proces complex de formare şi utilizare a preţurilor, mijloc de cunoaştere a stării sistemului economic şi de anticipare a evoluţiei acestuia. în ţările cu economie de piaţă, preţurile se formează liber, pe baza evoluţiei raportului dintre cerere şi oferta de bunuri economice. Pe piaţă, în tranzacţiile de schimb dintre agenţii economici, producători şi cumpărători, se confruntă însă forţe concurenţiale de puteri diferite, cei puternici avînd posibilitatea să-şi impună, parţial sau total, preţurile stabilite de ei, denumite preţuri administrate. în prezent, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată predomină p.a. (vezi preţurile pe pieţile oţelului, automobilelor, aluminiului, maşinilor unelte, tutunului, băuturilor alcoolice etc.). Formarea liberă a preţurilor nu exclude stabilirea de către producători a unor anumite niveluri ale preţurilor, prin care se urmăreşte recuperarea costurilor factorilor de producţie şi obţinerea unui profit normal. Preţurile pieţei sînt cele care rezultă din confruntarea directă dintre cererea şi oferta de bunuri economice, la un moment dat. în condiţiile economiei cen-tralizat-planificate se folosesc diferite modalităţi de repartizare a profitului pe produse şi servicii. De regulă, aceasta se face în funcţie de factorii de producţie avansaţi sau consumaţi, rezultînd anumite tipuri de preţ. Cele mai cunoscute t. de p. sînt preţurile tip monofactorial şi preţurile tip mul-tifactorial. P.t. monofactorial, cînd repartizarea profitului se face prin cote calculate, de pildă, în raport cu salariile; p.t. multifactorial presupun repartizarea profitului prin cote calculate asupra mai multor elemente de cheltuieli 122 1 (în raport cu costul total, cu capitalul avansat — fix şi circulant, cu salariile plus amortizările etc.). în condiţiile trecerii la economia de piaţă, în ţara noastră are loc un amplu proces de liberalizare a preţurilor, mărimea lor efectivă rezultînd din condiţiile concrete ale economiei naţionale româneşti, din confruntarea loială pe piaţă a agenţilor economici producători şi consumatori, înlăturîndu-se elementele subiective, arbitrare ce pot să apară din partea anumitor agenţi economici. V. şi preţ. p MECANISM ECONOMIC, modalitate de funcţionare a sistemului economic şi a componentelor sale, ansamblul principiilor, corelaţiilor, formelor, metodelor, instrumentelor şi pîrghiilor economice, sancţionate juridic, pe baza cărora şi prin care agenţii economici realizează, reglează şi perfecţionează propria lor activitate, ţinînd seama de principiul raţionalităţii economice. Practic, m.e. este alcătuit dintr-o multitudine de subsisteme de funcţionare şi reglatoare, cum sînt, de pildă, m. preţurilor, m. formării veniturilor, m. burselor etc.. M.e. pune în funcţiune latura obiectivă şi cea subiectivă a activităţii economice, îmbinînd cadrul general cu cel particular şi asigurînd finalitatea acestuia. Sub acest aspect, raportul dintre cadrul general şi cel particular ale m.e. se poate prezenta sub două forme: ca raport liber şi ca raport de comandă. M.e. caracterizat prin raporturile libere între agenţii economici este denumit m. al economiei de piaţă (v.), iar cel bazat pe raporturile de comandă, m. al economiei planificate. în practica economică însă nu există şi nu funcţionează nici unul nici altul în formă pură, din contră, în diferite grade şi intensităţi sînt incluse elemente ale celuilalt m.e., în interiorul tipului de m.e. predominant. Aprecierea naturii m.e. ca fiind de piaţă sau de planificare centralizată se face în raport cu elementele ce caracterizează la un moment dat un anumit m.e. Pe lîngă aceste două tipuri principale de m.e., mai ales în ţările în curs de dezvoltare, acţionează şi un tip intermediar care conţine în proporţii însemnate elemente ale celor două tipuri de bază. M.e. de piaţă se caracterizează prin mobilitate şi adaptabilitate, agentul economic avînd o participare activă, directă, asigurîndu-se astfel corelarea interesului acestuia cu rezultatele acţiunii economice. Sensul mişcării acestui m.e. este de la individ la colectivitate. M.e. planificate, specific economiei ţărilor socialiste, concentrează deciziile economice într-un centru unic printr-o organizare economică, socială şi politică centralizată; mişcarea procesului eco- 123 nomic este concepută într-un sistem vertical, ierarhizat; fluxul decizional se transmite de sus în jos, instrumentele şi pîrghiile economiei fiind substituite cu cele de natură ad-ministrativ-birocratică; în planurile elaborate au preponderentă indicatorii fizici, fată de cei în expresie bănească şi, în consecinţă, factorii cantitativi sînt prioritari în raport cu cei calitativi şi de structură; instrumentele financiare şi monetare au un rol pasiv în viata economică. Aceste trăsături evidenţiază practic şi limitele acestui tip de m.e. Printre altele, acestea se exprimă printr-o serie de aspecte: a) sensul mişcării este de la colectivitate la individ, cbn-trar raportului liber, agentul economic fiind doar o variabilă a funcţiei dezvoltării economiei, subordonat priorităţilor generale; b) reglarea apriorică, prin plan, a raportului dintre producţie şi nevoia socială sacrifică libertarea agentului economic, dreptul acestuia de decizie şi acţiune individuală şi, în consecinţă, reduce eficienţa activităţii economice, în unele situaţii pînă la anularea ei; c) introducerea în sistemul economic a unor instrumente şi pîrghii noneconomice, administrative, coercitive, accentuează subiectivismul, arbitra-riul în viaţa economică. Indiferent însă de aceste limite, planificarea este considerată o metodă raţională, care imprimă activităţii economice o orientare permanentă prospectivă, în sensul cunoaşterii şi controlării fenomenelor economice. De aceea, planificarea este justificată şi sînt necesare eforturi în direcţia perfecţionării metodelor şi tehnicilor sale. Dar, pentru a asigura o corelare raţională anticipată între nevoi şi resurse este necesară perfecţionarea activităţii de planificare şi anume: înlăturarea caracterului exclusivist al conducerii planificate, prin utilizarea elementelor specifice economiei de piaţă; legătura între plan şi activitatea economică reală să se facă exclusiv prin intermediul instrumentelor, pîrghiilor şi metodelor economice, eliminîn-du-se cele de comandă, coercitive, cu caracter administra-tiv-birocratic; asigurarea unei largi autonomii a agenţilor economici în ceea ce priveşte utilizarea patrimoniului lor, relaţiile cu ceilalţi parteneri. V. şi mecanism al economiei de piaţă. MICROECONOMIE, nivel de structurare verticală a activităţii economice, care cuprinde totalitatea proceselor şi fenomenelor economice, a raporturilor cauzale şi funcţionale, care se formează între participanţii la viaţa economică ce se structurează la nivelul unităţilor economice şi al verigilor administrativ-teritoriale de bază (comună, oraş 124 etc.). între acestea, în funcţie de specificul lor tehnic, economic, organizatoric şi juridic se desfăşoară o multitudine de relaţii şi fluxuri economice pe linia aprovizionării, desfacerii, prestărilor de servicii tehnice, ştiinţifice, manageriale etc. MINIM DE TRAI (minim vital), un anumit nivel al veniturilor necesare satisfacerii nevoilor elementare de consum ale unei persoane sau familii, care diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, în raport cu gradul dezvoltării economice, tradiţii etc. M. de t. constituie pragul sărăciei, orice abatere în jos însemnînd practic imposibilitatea satisfacerii necesităţilor vitale ale categoriilor populaţiei afectate. V. şi protecţie socială. MONDOECONOMIE (economie mondială), ansamblul economiilor naţionale şi al relaţiilor economice dintre ele. în m. acţionează statele, ca participante autonome la viaţa economică, întreprinderile şi organizaţiile cu activitate în mai multe ţări, diferitele instituţii şi organisme economice internaţionale1 etc. f‘ MONEDA. 1) în sens general, semn bănesc, simbol al unei anumite cantităţi de aur şi argint, care înlocuieşte, în procesul de circulaţie, banii confecţionaţi din aceste metale. în circulaţie există m. sub formă metalică (aramă, nichel etc.), bani de hîrtie (v.) şi bacnotele (v.). în prezent în noţiunea de m. se cuprinde şi banii scripturari sau m. de cont. Baterea m. este un atribut exclusiv al statului emitent. 2) Iniţial, prin m. se înţelegea o piesă de metal (aur, argint, cupru, nichel etc.), cu o greutate, formă şi valoare nominală stabilită prin lege, care servea ca mijloc de circulaţie, de plată şi de tezaurizare. M. poate avea valoare proprie deplină cînd este din metal preţios (m. principală) sau valoarea reprezentativă (m. divizionară), inferioare valorii nominale. M. principală, care constituie o unitate monetară cu rol de etalon al preţurilor, se numeşte m. de bază, iar ceea ce corespunde mai multor unităţi monetare, m. multiplă. Conform legii monetare din 1867, România a adoptat ca m. naţională leul. După primul război mondial, baterea de m. de aur şi de argint a încetat. In prezent, în ţară circulă m. divizionară. V. şi bani, convertibilitate. MONOPOL. 1) Situaţie a unei pieţe cu o singură firmă ofertantă a unui produs sau cu mai mulţi oferanţi acţionînd ca unul singur şi eliminînd astfel concurenţa. M. fixează 125 preţul de vînzare, ceea ce îi permite să obţină supraprofit (v.). 2) Singura firmă ofertantă a unui produs sau serviciu pentru care nu există înlocuitori. De exemplu, m. natural din ramuri de activitate în care concurenţa este nepracticabilă şi denumite servicii publice (electricitate, gaze, căi ferate, apă, telecomunicaţii etc.). Aceste servicii sînt controlate şi administrate astfel încît să nu se poată abuza de poziţia lor de m., constituind m. de stat. MULTIPLICATOR, v. principiul MUNCA. 1) în general, acţiune specifică umană, care îl defineşte pe om ca specie în ansamblul regnului animal. Prim m. omul devine o fiinţă valorizatoare în măsură să desfăşoare activităţi creatoare, să prefigureze în conştiinţă scopul acţiunii sale, făurindu-şi mijloacele adecvate atingerii scopului propus. 2) Factor de producţie primar, originar, comun tuturor genurilor de activităţi sociale. M. reprezintă activitatea fizică şi sau intelectuală prin care oamenii, utilizînd uneltele şi instrumentele adecvate îşi valorifică aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa pe care le posedă, în vederea obţinerii de bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor lor. în cadrul oricărei activităţi economice, m. constituie factorul de producţie activ, primordial. M. are două laturi: fizică şi intelectuală. Latura fizică a m., consumul de energie fizică, musculară; latura intelectuală a m., consumul de energie nervoasă. într-o anumită etapă istorică, latura fizică a m. a fost preponderentă; treptat a avut loc un proces de trecere de la efortul uman preponderent fizic la efortul intelectual, m. dobîndind, în zilele noastre, un caracter creativ, prin excelenţă. Creativitatea omului se caracterizează prin noutate, originalitate, prin rezultate superioare, prin capacitatea de a cerceta, descoperi şi sintetiza noi legităţi ale dezvoltării în cele mai diverse domenii ale activităţii sociale, înainte de toate în ştiinţă, tehnică, economie, de a crea bunuri cu caracteristici superioare, noi opere de artă, noi valori spirituale, de a găsi noi forme, metode de conducere şi organizare etc. Sub aspectul pregătirii necesare desfăşurării activităţii economice, m. se prezintă sub două forme: simplă şi complexă. M.s. nu necesită o pregătire profesională specială; m.e. necesită însuşirea unor cunoştinţe speciale. Diminuarea rolului m.s. şi creşterea rolului m.e., superior calificate, impune sporirea importanţei laturii calitative a factorului uman, intensifica- 126 rea procesului de formare şi perfecţionare permanentă a resurselor de m. devenind astfel o problemă esenţială a fiecărei ţări. In aceste condiţii, şcoala cu diferitele ei trepte, profiluri şi specialităţi, la care se adaugă şi instituţiile profilate în perfecţionarea cadrelor, au rol hotărîtor în accentuarea caracterului complex al m., al creativităţii m. N NEGOCIERE, tratative cu privire la problemele de interes comun şi al căror rezultate se consemnează în convenţii, tratate, acorduri potrivit înţelegerii dintre părţi. N. pot fi între două părţi (bilaterale) şi între mai multe părţi (multilaterale). N. comercială, tratative care se desfăşoară între persoane fizice sau juridice în scopul realizării unor înţelegeri sau încheieri unor contracte comerciale sau de cooperare economică internaţională; prelungirea aplicabilităţii acestora sau convenirea asupra unor modificări ale anumitor elemente din astfel de acte intrate în vigoare. Nx. pot avea loc: la nivelul statelor sati guvernelor în vederea încheierii unor acorduri comerciale; la nivelul ministerelor sau al altor organe ale administraţiei de stat, abilitate în acest scop, în vederea realizării unor înţelegeri pe plan departamental; între diferiţi întreprinzători în scopul încheierii unor contracte de export, import sau de cooperare economică internaţională. N.c. se desfăşoară asupra domeniilor de colaborare economică, categoria de mărfuri sau acţiuni de cooperare vizate, cantitatea şi calitatea bunurilor, termenele de livrare, preţul şi modalităţile de plată, diferite clauze oferite reciproc sau unilateral etc. Se poartă n. şi în legătură cu acţiunea de vînzare şi cumpărare de efecte publice, de convertire a hîrtiilor de valoare în bani. De asemenea, au loc n. între diferiţi întreprinzători, uneori şi cu participarea reprezentanţilor administraţiei de stat, cu privire la stabilirea preţurilor bunurilor/economice. O formă specială de n. reprezintă n. colective de muncă între reprezentanţii patronatului şi ai salariaţilor, în anumite condiţii şi cu participarea puterii de stat, care privesc nivelul salariului, formele de salarizare, durata muncii şi a concediilor, indexarea salariului în condiţiile creşterii indicelui preţurilor. NEVOI (umane), ansamblul cerinţelor a căror satisfacere permit existenţa şi dezvoltarea purtătorilor lor — indivizi, grupurile sociale, societatea în ansamblul său. Conţinutul 127 n. îl reprezintă acele schimburi ale omului cu mediul ambiant. N. sînt un atribut imanent al omului şi se manifestă ca dorinţe subiective ale lui pentru obţinerea în scopul consumării, utilizării, contemplării, unor factori de satisfacţie, care pot fi: obiecte, servicii, informaţii. N. pot fi: substanţial-energetice şi informaţionale; definite şi nedefinite; naturale şi artificiale; elementare (de bază, fundamentale) şi superioare (complexe, elevate). Oricare din aceste nevoi pot fi individuale sau sociale, în funcţie de nivelul la care se manifestă. N. nu se identifică cu cererea (v.); ele au o accepţiune mult mai largă, cuprinzînd şi acele trebuinţe care se satisfac în afara pieţei. NIVEL DE TRAI, componentă principală a calităţii vieţii (v.), care reflectă gradul de satisfacere a necesităţilor vitale de viaţă ale populaţiei unei ţâri, unui grup social sau a unei persoane. Pentru caracterizarea n. de t. se utilizează o serie de indicatori, cum sînt nivelul şi dinamica veniturilor; nivelul şi evoluţia preţurilor; nivelul, structura şi dinamica consumului de bunuri materiale şi servicii; gradul de ocupare a forţei de muncă, condiţiile de locuit şi de transport, accesul la învăţămînt, ştiinţă, cultură, artă, sport, starea de sănătate a populaţiei etc. V. $i calitatea vieţii, cost al vieţii, minim de trai. O OBIECT AL PROPRIETĂŢII, v. bun. OBLIGAŢIUNE. 1) Hîrtie de valoare emisă de stat, de o instituţie publică (în unele cazuri şi de societăţi comerciale) cu titlu de creanţă în vederea lansării unui împrumut şi care conferă posesorului său calitatea de creditor şi dreptul de a primi pentru suma împrumutată un anumit venit fix sub forma de dobîndâ (v) stabilită dinainte, indiferent de rezultatele obţinute de cel care le-a emis. O. poate fi nominală, în care este specificat numele beneficiarului, şi la purtător, care conferă drepturi persoanei ce o deţine. O. nu are valoare proprie, ea reprezintă o formă a capitalului fictiv, deşi ea se cumpără, se vinde şi se gajează 2) O. C.E.C., înscris emis de Casa de Economii şi Consemnaţiuni din România, care serveşte ca instrument de atragere, cu titlu rambursabil, a disponibilităţilor băneşti ale populaţiei 128 şi folosite de către stat. Veniturile cuvenite depunătorilor pe o. C.E.C. se acordă sub formă de cîştiguri pe bază de tragere la sorti. O. C.E.C. sînt rambursabile la prezentare. OCUPARE A RESURSELOR DE MUNCA, proces de transformare a resurselor de muncă potenţiale în factor uman activ de producţie, atît la nivelul unităţilor economice, cît şi la nivelul economiei naţionale. Procesul o.r. de m. se realizează pe baza asigurării unor condiţii tehnice, economice, sociale, cultural-informaţionale etc., prin care populaţia aptă de muncă este antrenată în activităţi utile. Mărimea gradului de o. a r. de m. se exprimă prin raportul dintre populaţia ocupată şi populaţia activă potenţială. V. şi şomaj. OFERTA, cantitatea totală de bunuri materiale şi servicii destinată schimbului prin intermediul vînzării-cumpărării pe piaţă, la un anumit preţ, într-o perioadă de timp determinata. Realizarea o. are loc prin confruntarea sa cu cererea (v) în cadrul tranzacţiilor comerciale. O. depinde de mai mulţi factori: a) preţul mărfii respective; b) nivelul costului de producţie; c) nivelul preţului la care se vînd celelalte mărfuri; d) cantitatea şi calitatea mărfurilor similare oferite pe piaţă; e) condiţiile de mediu natural sau social-poli-tic. O. apare sub diferite forme: o. de mărfuri, o. de servicii o. fermă, o. facultativă, o. angajament, o. cu termen fix, o. cu grad mediu de complexitate, o. externă etc. Există o lege generală a o. care evidenţiază faptul că de la un anumit nivel, creşterea producţiei fizice este însoţită de cea a costului. Această lege presupune două faze: a) creşterea producţiei fizice este urmată de o reducere a costului mediu total, precum şi a costului marginal, iar costul mediu total este mai mare decît costul marginal; b) sporirea producţiei fizice este însoţită de o creştere atît a costului mediu total cît şi a celui marginal, în condiţiile în care costul mediu total este mai mic decît cel marginal. Elasticitatea o. pune în evidenţă modificarea o.(Qj), în funcţie de schimbarea preţului (AP) şi se comensurează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a o. (E Q{), care se prezintă sub forma următoarei relaţii: în funcţie de elasticitatea faţă de preţ, forma o. poate 129 fi: a) elastică [(EQi > 1)]; b) inelastică (EQ > 1); c) unitară, (EQ == 1); d) perfect elastică (EQ tinde spre infinit* e) perfect inelastisă (EQ = 0). O. de mărfuri constituie o componentă principală a pieţei şi cuprinde totalitatea mărfurilor existente sub formă de stocuri în diferite stadii ale circulaţiei (cu ridicata sau amănuntul) şi de stocuri de produse finite în producţie, care urmează să intre în circulaţie. V. cerere, cost. OLIGOPOL, situaţie a unei pieţe cu concurenţă imperfectă, dominantă de un număr relativ mic de firme producătoare sau vînzătoare a căror ofertă afectează preţul. V. şi concurenţă. P PARTE SOCIALA, aportul unei persoane fizice sau juridice în formă bănească sau naturală la formarea patrimoniului unei societăţi comerciale cu răspundere limitată sau a unei asociaţii, cooperative etc. P.s. este atestată prin emiterea de către administratorii societăţii a unor certificate speciale. Spre deosebire de acţiune (v.), p.s. nu este negociabilă; ea poate fi transmisă numai în condiţiile în care toţi asociaţii sau majoritatea lor sînt de acord, sau în caz de succesiune. Posesorii de p.s. au dreptul la încasarea unei părţi din profitul unităţii respective. PARTENERIAT, totalitatea persoanelor ce se asociază în vederea exercitării unor acte de comerţ, dar care au rol diferit în cadrul respectivei asociaţii; unii au rol activ în conducerea activităţii economice, alţii rol pasiv, prin participare la capital, fără a se implica în conducere. PATRIMONIU, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic (sub forma de bunuri economice, titluri de credit etc.), exprimate sub formă bănească, ce aparţin persoanelor fizice şi juridice. Sub aspect contabil, p. este surprins în activul şi pasivul din bilanţul unităţilor eco-nomico-sociale. PATRON, proprietar de stabiliment, exploatare, întreprindere, mare unitate etc. care foloseşte salariaţi. PATRONAT. 1. Totalitate a.patronilor existenţi într-o ţară, într-o ramură etc. 2. Relaţie de subordonare a unor 130 persoane fizice sau juridice, precum şi a unor acţiuni so-cial-culturale faţă de anumite fundaţii, aşezăminte, comitete sau persoane fizice (cu sens de patronare). fi. PAMÎNT (factor de producţie), factor natural şi primar al producţiei, cadrul general de desfăşurare a tuturor activităţilor umane, arsenalul primitiv al tuturor uneltelor şi instrumentelor de muncă, depozitul originar al resurselor de materii prime şi energetice. în sens larg, p. cuprinde solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.; în sens restrîns, el se referă numai la sol, denumit şi fond funciar (v.). p. în calitate de corp natural, viu, se caracterizează printr-o înaltă capacitate de regenerare şi de sporire a fertilităţii sale naturale, ceea ce necesită folosirea lui raţională* intensivă, prevenirea dezechilibrelor ecologice. F PERSOANA JURIDICA, asociere de persoane fizice, constituită potrivit legii, ce funcţionează pe bază de statut şi înregistrată la organul de stat competent. Prin statut se precizează raporturile economice şi juridice prin care se certifică proprietatea asupra patrimoniului utilizat în scop definit, precum şi calitatea de debitor sau creditor, distinctă de cea a persoanelor fizice care o alcătuiesc. Calitatea de p.j. se exprimă prin următoarele atribute: organizare de sine stătătoare; patrimoniu distinct, care să-i permită să desfăşoare o activitate specifică şi să suporte riscurile acestei activităţi; scop precis, în concordanţă cu interesul obştesc; denumire; sediu. P.j. pot fi publice (de utilitate publică şi care prestează servicii publice sau de interes general) şi private, care exercită activităţi prin libera iniţiativă a unei asociaţii de persoane fizice, în concordanţă cu prevederile legale (societăţi comerciale, fundaţii, aşezăminte, comitete etc.). 'f PIAŢA, totalitatea relaţiilor generate de actele de vînzare-cumpărare, împreună cu fenomenele legate de manifestarea ofertei şi cererii de bunuri economice, inclusiv titlurile de credit, în conexiunea lor cu spaţiul şi timpul în care se desfăşoară. In plus, în sfera p. se includ şi condiţiile concrete în care se formează şi se manifestă oferta şi cererea de bunuri economice. Privită în dinamică, p. include şi procese potenţiale ca: cererea în formare, oferta potenţială, oferta pasivă etc. Pe p. se verifică concordanţa dintre nivelul, structura, calitatea producţiei (ale ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (ale cererii), finalizîn- 131 du-se astfel acţiunea legii cererii şi ofertei. Prin informaţiile oferite de p., agenţii economici pot acţiona în direcţia realizării echilibrului dintre cererea şi oferta de mărfuri. Orice p. se caracterizează prin: obiect (tranzacţii economice specifice); volum, potenţial, capacitate; structură (mod de organizare a componentelor, a reţelei de desfacere şi negociere a investiţiilor aferente); arie geografică. în funcţie de obiectul actelor de vînzare-cumpărare, de aria geografică, de modul de desfăşurare a tranzacţiilor, p. se prezintă sub numeroase forme şi tipuri, cele mai semnificative fiind: a) p. bunurilor de consum final, ansamblul vînzărilor şi cumpărărilor de obiecte şi servicii de consum personal (bunuri de consum curent şi bunuri de folosinţă îndelungată), precum şi toate acele operaţiuni care definesc sfera economică a comerţului cu amănuntul şi cu ridicata; b) p. muncii, ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse de muncă în funcţie de nivelul şi oscilaţiile salariului, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populaţiei active în mărimea, structura şi calitatea corespunzătoare exigenţelor p.; c) p. capitalurilor (în sens larg), ansamblul relaţiilor ce apar în procesul trecerii capitalului real dintr-o formă în alta pe fluxul proceselor tehnologice şi economice în care este implicat, denumită şi p. factorilor de producţie; ea constă în schimbarea lui din forma bani în formă de elemente ! materiale şi umane ale procesului de producţie (maşini, uti- j laje, materii prime, resurse de muncă etc.), din această formă în marfă, iar, apoi, din nou în formă bănească. In sens restrîns, p.c. cuprinde tranzacţiile cu capital bănesc, respectiv împrumuturile pe care agenţii economici financiari le acordă celor interesaţi şi avînd bonitatea financiară (v.) necesară, pe termen determinat, în schimbul rambursării lor împreună cu dobînda curentă; d)p. monetară (p. bănească), ansamblul tranzacţiilor de capital bănesc pe termen scurt (pînă la un an). Pe p.m. băncile centrale şi băncile comerciale acordă credite şi împrumuturi pe termen scurt sau primesc sume de bani din partea deponenţilor pentru ' formarea depozitelor bancare; e) p. financiară, ansamblul operaţiunilor de vînzare-cumpărare a acţiunilor (v») şi obligaţiunilor (v.), atît cele legate de înfiinţarea unor noi societăţi pe acţiuni sau de suplimentare a capitalului lor social iniţial şi de lansare a unor împrumuturi de stat şi care formează p.f. primară, cît şi cele de vînzare-cumpărare, de negociere la bursă (v.) a obligaţiunilor şi acţiunilor existente ce dublează capitalul real existent în afaceri diferite şi care formează p.f. secundară; f) p. valutară, totalitatea instituţii- 132 lor specializate dintr-un anumit centru financiar, care participă la operaţiunile de schimb valutar, de vînzare-cumpărare de monede naţionale convertibile. Pe p.v. se formează cursul de schimb valutar (v.). în funcţie de raportul economic de forte dintre vînzători şi cumpărători, dintre anumiţi vînzători şi concurenţii lor pe o anumită p., dintre anumiţi cumpărători şi concurenţii lor, există p. cu concurenţa, perfectă sau pură, p. cu concurenţă monopolistică, p. cu concurenţă tip monopol şi p. cu concurenţă imperfectă. V. şi bursă, capital, concurenţa, mecanism al economiei de piaţă, mecanism al preţurilor. PLAN (macroeconomic), ansamblul raţional de măsuri guvernamentale, consemnate într-un document de stat, adoptate în vederea organizării şi dirijării activităţii economice, tinzîndu-se către asigurarea unor echilibre dinamice de amploare, diferite de acelea care ar rezulta din funcţionarea spontană a pieţei imperfecte; un ansamblu de politici economice şi sociale, exprimate în teluri cuantificate şi obiective variate, prin care sînt orientate deciziile persoanelor fizice şi juridice pe un anumit orizont de timp. în ţările cu economie de piaţă consolidată, în care se recunoaşte că întreprinderile private desfăşoară activităţi economice raţionale şi eficiente pe baza propriei lor iniţiative şi a favoribilităţilor pieţei, p. are un caracter de previziune pentru sectorul particular, un reductor al incertitudinilor agenţilor economici. în ţările cu economia condusă centralizat, p. constituie instrumentul principal prin care se realizează anticipat raportul dintre nevoi şi resurse. în ţările cu o bogată experienţă în planificarea orientativă, p. cuprinde trei grupe principale de măsuri: previziunile (liniile dezvoltării normale, trendurile economiei naţionale, ca şi acele dezechilibre cu şanse de a deveni reale şi periculoase în orizontul de timp adoptat, de regulă cinci ani); proiecţiile (măsurile specifice de politică economică pe care guvernul le susţine, prin pîrghii economice, cu scopul de a stăvili sau de a reduce intensitatea dezechilibrelor prevăzute); obiectivele (măsurile preconizate de guvern avînd o pronunţată încărcătură socială, prestaţiile de servicii sociale de către administraţiile publice sau încurajate de ele). V. şi planificare, programare economică, prognoză economică. PLANIFICARE, modalitate specifică de prefigurare a dezvoltării la nivelul unităţilor, cît şi al economiei naţiona- 133 le,-componentă a mecanismului economic (v.). P. constituie un subsistem reglator al economiei moderne, compatibil cu celelalte subsisteme de reglare specifice acestui sistem economic, inclusiv cu mecanismul relativ automat al liberei concurenţe, al legii cererii şi ofertei şi al formării preţurilor pe baza acestei legi. La nivelul unităţii economice, p. consta din fundamentarea şi formularea strategiei dezvoltării viitoare a întreprinderii şi din elaborarea prognozelor, planurilor şi programelor menite să orienteze factorii implicaţi în direcţia transpunerii în viaţă a strategiilor adoptate democratic şi dimensionate realist. Din punctul de vedere al economiei naţionale, p. reprezintă o formă a politicii de creştere economică. P. s-a prezentat şi se prezintă încă sub mai multe forme. P. indicativă, prin care statul indică ceea ce trebuie făcut pentru a atinge obiectivele alese, dar nu intervine direct în viaţa economică; statul nu face decît să explice obiectivele şi să ducă muncă de convingere pentru realizarea lor. P. incitativă, prin care statul nu ordonă (comandă) realizarea obiectivelor de plan stabilite democratic, ci acordă avantaje (fiscale, de pildă) acelora care realizează planul şi penalizează pe cei care nu ating anumiţi indicatori ai lui. P. imperativă, este aceea unde statul întocmeşte şi ordonă realizarea planului; întreprinderile trebuie să execute ordinele statului. în cadrul categoriei respective se includ: p. imperativă centralizată, practicată în ţările socialiste şi considerată metodă principală de conducere unitară a economiei naţionale şi p. imperativă descentralizată, în care se acordă o importanţă mai mare instanţelor regionale; p. informată, există în acele ţări în care nu se întocmesc planuri la nivel naţional, avînd însă loc o strînsă coordonare a deciziilor luate de puterea de stat şi a celor luate de întreprinderile private. P. desemnează trei realităţi strîns legate între ele: existenţa de organisme statale specializate; elaborarea de planuri şi de alte instrumente de p.; planul ca document de stat consemnativ. Există un consens în a aprecia că p. a avut şi va avea unele efecte generale pozitive cu toate că acestea nu pot fi măsurate cu precizie. V. şi mecanism economic, plan, prognoză economică, programare economică. PLASAMENT, în sens general, sumă de bani investită într-o activitate economică sau afaceri de bursă, financiare etc., în vederea obţinerii de profit. 134 POLITICA ECONOMICA, componentă a mecanismului economic (v.) care constă dintr-un ansamblu de principii, de norme şi reguli ce stau la baza activităţii economice a statului, administraţiilor publice centrale şi locale şi care este desfăşurată în numele intereselor naţionale imediate şi de perspectivă, precum şi mijloacele şi metodele folosite pentru a realiza strategia propusă. P.e. diferă de la o ţară la alta, se modifică de la o perioadă la alta. în unele situaţii, prin p.e. se urmăreşte crearea condiţiilor de accelerare a progresului economic şi social, în altele preîntîmpinarea sau eliminarea unor fenomene negative din economie. P.e. este constituită din o multitudine din compartimente parţiale: p. de investiţii, p. industrială, p. agrară, p. de pregătire a resurselor de muncă, p. comercială, p. financiară şi de credit, p. valutară, p. monetară, p.e. externă etc. V. şi mecanism economic. POLITICA SOCIALA, ansamblul de măsuri economice şi noneconomice, f undamentate pe o anumită concepţie, specifică diferitelor ţări ale lumii, prin care puterea publică realizează o utilizare normativă a resurselor sale şi o distribuire a veniturilor, în scopul înfăptuirii principiilor de justiţie şi dreptate socială. Precizată în programe sociale, p.s. se concretizează în măsuri şi instrumente menite să asigure o creştere a standardului de viaţă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, precum şi protecţia populaţiei de efectele negative ce pot să apară, în anumite perioade de timp, ca urmare a unor situaţii economice şi politice deosebite (război, recesiune, calamităţi naturale etc.). Pe plan naţional şi internaţional sînt elaborate strategii privind îmbunătăţirea calităţii vieţii. în ţara noastră, p.s. vizează următoarele direcţii: a) asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare cetăţean apt de muncă şi a unui nivel de trai decent; b) protecţia salariaţilor prin acţiuni sindicale şi o legislaţie corespunzătoare; c) protecţia grupurilor sociale defavorizate (şomeri, familii cu mulţi copii, bătrîni, orfani, handicapaţi etc.); d) satisfacerea unor necesităţi colective (învăţă-mînt, sănătate, cultură, artă, sport etc.); e) protecţia populaţiei împotriva unor procese sociale patologice (alcoolismul, utilizarea drogurilor, criminalitatea, tensiunile interet-nice etc.). Aceste măsuri de p.s. se înfăptuiesc în condiţiile asigurării libertăţii economice şi a drepturilor fundamentale ale omului. Unele din ele au fost deja legiferate (ex.: Legea privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională), altele sînt în curs de legiferare. 135 POLITIA, înscris într-o formă specială, emis de persoane fizice saufjuridice, prin care se atribuie posesorului acesteia un drept cfe creanţă asupra unei sume de bani ce va fi onorată de către debitor la scadenţă. în funcţie de modul şi de condiţiile stingerii datoriei, de forma pe care o îmbracă cîştigul aferent,/ p. poartă diferite denumiri: cambie, bilet la ordin, trată, cec, obligaţiune, acţiune, uneie constituind baza banilor de credit. P. se pot afla în posesia creditorului pînă la scac enţă, pot fi transmise altei persoane pentru stingerea unor obligaţiuni sau se pot afla la bănci, fiind scontate pentru obţinerea de credit. P. inversă (recambia), p. prezentată debitorului de către persoana care a achitat p. protestată, ca urmare a neachitării ei la scadenţă şi prin care debitorul este obligat să restituie suma plătită inclusiv dobînzile şi cheltuiele de protest. POPULAŢIE (umană), totalitatea persoanelor fizice autohtone care locuiesc pe un anumit teritoriu naţional, într-o anumită perioadă de timp, inclusiv cetăţenii ţării respective aflaţi peste graniţă, şi care constituie condiţia esenţială a existenţei şi progresului oricărei economii naţionale. Categorii ale p.: in vîrstă de muncă; aptă de muncă; activă; ocupată; inactivă. Potenţialul uman ce poate fi atras şi utilizat într-o activitate reprezintă resursele tle muncăl, care cuprind: populaţia in vîrstă de muncă şi aptă de muncă. Consumul se sur selor de muncă ocupate în orice activitate socială constituie munca (v). PORTOFOLIU. 1) Totalitatea titlurilor de credit sub forma efectelor de comerţ (v.), valorilor mobiliare (v.) şi a titlurilor reprezentative ale mărfii aflate în posesiunea persoanelor fizice şi juridice. 2). P. de comenzi, totalitatea comenzilor existente la dispoziţia unor agenţi economici producători sau concurenţi. V. şi titlu de credit, titlu de valoare. POTENŢIAL ECONOMIC, stocul de resurse economice atrase în circuitul economic sau susceptibile de a fi utilizate în calitate de factori de producţie (v.), care reflectă forţa economică a unei ţări, la un moment dat. P.e. cuprinde: a) resursele de muncă, sub aspect cantitativ, structural şi calitativ; b) resursele naturale, atrase şi utilizate; c) stocul de capital fix şi circulant, inclusiv investiţiile în curs de execuţie; d) bunurile populaţiei; e) soldul dintre creanţele şi angajamentele externe; f) potenţialul creativ, patrimoniul ştiinţific şi cultural. Toate aceste componente ale p.e. sînt 136 privite în legătura lor nemijlocită cu mediul înconjurător. Distingem următoarele forme de p.e.: a) p.e. maxim, totalitatea stocurilor de resure economice, inclusiv cele care nu pot fi încă utilizate la un anumit moment, fie ca urmare a lipsei de tehnologie, fie a inexistenţei cererii pentru astfel de resurse sau a neasigurării eficienţei utilizării lor; b) p.e. valoriţicabil, totalitatea resurselor economice ce pot fi utilizate pentru producerea de bunuri economice; c) p.e. atras în circuitul economic, parte a p.e. valorificabil atras efectiv în producerea de bunuri economice. Diferenţa dintre p.e.v. şi cel a. reprezintă resurse economice neutilizate, aflate în stare latentă. După criteriul ariei geografice, p.e. se grupează în p.e. naţional, cel existent într-o anumită ţară şi care îi aparţine şi p.e. regional sau mondial, care se referă la resursele oceanului planetar, ale spaţiului cosmic etc. şi care formează patrimoniul întregii omenirii. Nivelul p.e. este pus în evidenţă printr-o multitudine de indicatori economici, cum ar fi: numărul populaţiei apte de muncă şi structura ei pe vîrste şi medii; ponderea specialiştilor cu pregătire superioară; mărimea, structura şi dinamica avuţiei naţionale şi ale venitului naţional; volumul, structura şi calitatea capitalului fix şi a celui circulant; numărul de brevete; mărimea rezervelor valutare etc. V. şi avuţie naţională, capital, resurse economice, resursă informaţională, pămînt, populaţie. PRESTĂRI DE SERVICII, formă a activităţii economice ale cărei rezultate satisfac nevoi umane personale sau de producţie, dar care nu se prezintă sub forma unui bun material. Din categoria acestor activităţi fac parte: transporturile, activităţile turistice, reparaţiile bunurilor de folosinţă îndelungată, comerţul, consultaţiile medicale sau juridice, consultaţiile şi lecţiile profesorilor, munca salariaţilor casnici, serviciile financiare şi de asigurări etc. V. şi servicii. PREŢ, sumă de bani pe care o primeşte vînzătorul în schimbul unui bun economic, expresie bănească a valorii recunoscute a bunului economic. P. stabilite în mod liber reflectă, prin nivelul şi dinamica lor, condiţiile de formare a ofertei ca şi pe cele de formare a cererii, raportul dintre cerere şi ofertă, puterea de cumpărare a banilor. P. au un rol primordial în mecanismul economiei de piaţă; ele se constituie în reţeaua fundamentală de informaţii pentru deciziile agenţilor economici, pentru întregul sistem economic. Prin 137 dinamica lor, p. semnalează producătorilor schimbările ce intervin în preferinţele economice ale consumatorilor, acestora din urmă arătîndu-le modificările în condiţiile de combinare şi consumare a factorilor de producţie. Nivelurile şi dinamica p. impun priorităţi în producerea bunurilor economice, atestă metodele bune de organizare şi conducere şi le condamnă pe cele învechite, delimitează persoanele şi grupurile de persoane care au acces la bunurile produse, orientează agenţii economici în alocarea pe domenii a factorilor de care dispun. Pentru a fi viabil pentru producător (vînzător), p. pieţei trebuie să le asigure recuperarea costului şi obţinerea profitului normal, care-1 recompensează pe întreprinzător. în practica economică, există o mare diversitate de p. O semnificaţie specială prezintă abordarea lor ca p. libere şi ca p. administrate. P. libere sînt cele care se formează în condiţiile concurenţei deschise, libere, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa sau decide în mod unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii. p. Ele respectă în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd prin evoluţia lor raportul dintre modul de alocare şi consumare a factorilor de producţie şi dinamica nevoii sociale. P. administrate sînt acelea ale căror nivel şi dinamică se află sub influenţa firmei (firmelor) cu o poziţie cheie, care controlează piaţa şi sau a statului. Majoritatea p. bunurilor de consum practicate, ale p. bunurilor de capital, ale creditului (dobînda, taxa scontului) pe piaţa financiară (cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii (salariul) sînt preţuri administrate. Deşi formate pe baza situaţiei şi forţei de care dispune un agent economic sau un grup de agenţi economici, stabilirea p.a. urmăreşte, de regulă, maximizarea vînzărilor, premisă a obţinerii profiturilor scontate. în toate ţările cu economie de piaţă, statul are rol activ în formarea şi evoluţia p., utilizînd, în special, pîrghii economice: achiziţiile de stat, subvenţiile acordate unor producători, politica de comerţ exterior, sistemul stocurilor strategice, alocaţiile şi asistenţa socială de la buget, investiţiile publice etc. Statul influenţează formarea p. prin pîrghii indirecte, în sensul influenţării raportului dintre cerere şi ofertă (în special pentru anumite categorii de mărfuri). Se folosesc în acest sens instrumentele politicii financiare şi de credit. Intervenţia statului se realizează şi direct prin: fixarea nivelului p. pentru anumite categorii de bunurilor economie, mai ales servicii sociale; stabilirea unor limite inferioare sau superioare de p. (taxarea p.); legiferarea mecanismului de modificare a p.; îngheţarea pen- 138 tru arVumite perioade a p. ca măsură excepţională. Se apreciază că cea mai amplă intervenţie directă a statului in domeniul p. vizează produsele agricole. Pe piaţa mondială se practică următoarele categorii de p.: p. bursei (cotaţie de bursă), practicat pentru mărfurile fungibile, standardizat la dispoziţie sau la termen, pe bază de mostre sau după condiţiile de calitate; p. de licitaţie, rezultat din licitaţii publice, pentru vînzarea unor bunuri economice, adjudecarea unor construcţii economice sau sociale etc.; p. de catalog (de liste), stabilit de exportatori pe baza cheltuielilor de producţie la care se adaugă profitul format la piaţă în raport de cerere şi ofertă; p. care este difuzat firmelor importatoare pentru negocierea unor bunuri materiale (laminate, rulmenţi, maşini unelte, tractoare etc.);. p. de tranzacţie, p. efectiv realizat în momentul vînzării-cumpărării unui produs. PREŢ AL OBLIGAŢIUNII, suma dobînclită în tranzacţiile de bursă ale obligaţiunilor (P.) P.gi este influenţat de mărimea stabilită a dobînzii — D (cuponul obligaţiunii) şi de rata actuală a dobînzii (d), adică: d Deci, cînd rata dobînzii creşte, p.o. scade şi invers. PREŢ AL PAMÎNTULUI, sumă de bani ce se plăteşte pentru transferarea dreptului de proprietate al unei persoane fizice sau juridice asupra unei suprafeţe de teren altei persoane prin actul de vînzare-cumpărare. P.p. este egal cu suma de bani care, depusă la bancă de către proprie tar, i-ar aduce acestuia un venit anual egal cu renta încasată. El depinde de mărimea rentei (R) şi de rata dobînzii plătite de bănci pentru sumele depuse de deponenţi (d), adică: P.p. are tendinţă de creştere datorită ofertei rigide de terenuri spre arendare, precum şi a tendinţei de creştere a ratei dobînzii. V. şi dobîndă, rentă. < PRINCIPIU AL ACCELERATORULUI, formulat de către A. Aftalion (1913) şi de J. B. Clark (1917) şi care exprimă relaţiile de interdependenţă dintre creşterea venitului naţional, ca măsură a anticipărilor privind cererea agregată, 139 şi cea a investiţiilor nete; reflectă efectul amplificat al venitului naţional — Y (producţiei, consumului) asupra investiţiilor (I), cu cît trebuie să crească Y, pentru a se efectua o anumită investiţie. Coeficientul de accelerare (a) se exprimă prin relaţia. it unde t = perioadă. a =------------5 Yt — Yt_x PRINCIPU AL MULTIPLICATORULUI, formulat de R.F.Khan şi utilizat de către J.M. Keynes, într-o construcţie evoluată, în legătură cu examinarea înclinaţiei spre consum. Este cunoscut sub denumirea de multiplicator al investiţiei (K), o formă particulară a multiplicatorului conexiunii inverse. Acesta exprimă efectele creşterii investiţiilor (A I) asupra creşterii venitului naţional ( A Y) şi se prezintă sub forma raportului dintre variaţia venitului naţional şi cea a investiţiilor, adică AY sau 1 , ~~ AI 1—0 unde c reprezintă înclinaţia marginală spre consum (partea din sporul de venit naţional destinată consumului). Multiplicatorul investiţiilor arată de cîte ori sporul investiţiilor este cuprins în sporul venitului naţional, adică AY = 1£AI, în care K> 1. PRINCIPIU AL ACTUALIZĂRII, instrument de fundamentare a deciziilor economice cu implicaţii pe termen lung. Acest p. porneşte de la constatarea că dacă se depune la bancă o sumă de bani (S), aceasta în timp se amplifică, devenind după n ani S(1 + d)n, unde d este rata anuală a dobînzii. Invers, unei sume de bani ce se va afla peste n ani într-un depozit bancar îi corespunde, în prezent, o depunere S Din perspectiva unui debitor, un credit (1 -4- d)n (S) cu termenul la scadenţă n ani, contractat în prezent, implică peste n ani achitarea sumei S (1 + d)n; pe de altă parte, unei sume ce va fi achitată peste n ani, îi corespunde, în prezent, un credit S (1 + d)n cu termen de scadenţă n ani. PRIVATIZARE, acţiune de trecere în proprietatea privată a unor bunuri şi activităţi care s-au aflat în proprietatea publică şi în administraţia statului. în ultima perioadă, p. prezintă un proces caracteristic majorităţii statelor lumii. în condiţiile ţărilor în care a existat monopolul pro- 140 prietăţii -de stat, p. constituie procesul de aşezare a vieţii economice pev criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice, ea asigură mobilitatea şi adaptabilitatea agenţilor economici la condiţiile obiective impuse de piaţă, precum şi corelarea interselor producătorilor cu rezultatele activităţii lor. în ţara noastră are loc un amplu proces de p. care poate fi privit sub două aspecte: al micii p. (apariţia de unităţi economice, proprietate individuală şi privată, pe baza liberei iniţiative a agenţilor economici) şi al marii p. (transformarea unei mari părţi a întreprinerilor de stat în societăţi comerciale). PROCES ECONOMIC, fenomen economic privit în mişcare. P.e exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea realităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea în timp şi în spaţiu a faptelor şi actelor economice. De pildă, creşterea preţurilor, modificarea ofertei sau a cererii de bunuri economice, creşterea productivităţii, într-un interval de timp sînt p.e. P.e. se desfăşoară pe baza contradicţiilor interne proprii unui anumit fenomen economic, cît şi pe baza celor care apar între diferitele fenomene şi p.e. V. şi fenomen economic. PRODUCTIVITATE, eficienţa cu care sînt avansaţi, combinaţi, substituiţi şi consumaţi factorii de producţie. Mărimea p. se calculează fie prin raportarea producţiei obţinute, într-o anuită perioadă, la volumul factorilor utilizaţi în aceeaşi perioadă pentru obţinerea respectivei producţii, fie prin raportarea factorilor utilizaţi la producţia obţinută. P. se prezintă ca p. parţială şi ca p. globală P. parţială exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie în parte (muncă, capital, pămînt, progres tehnic etc.). Ţinînd seama de rolul activ al factorului muncă în ansamblul factorilor de producţie, p. muncii ocupă un loc deosebit în rîndul p. parţiale. P. muncii se calculează fie prin raportarea pro-/ducţiei la munca cheltuită pentru obţinerea acesteia, fie prin ^raportarea cheltuielilor de muncă la producţia obţinută, în ambele situaţii luîndu-se în considerare şi calitatea bunurilor economice. în primul caz, p. muncii reflectă numărul de unităţi de bunuri ce revine la o unitate de muncă (pe om-zi,om-oră,om-săptămînă, salariat etc); în cel de-al doilea caz, p. muncii reflectă consumul de factor de muncă ce revine la o unitatea de bun economic. P. globală exprimă eficieViţa combinării şi consumării tuturor factorilor de producţie, de regulă la nivel de unitate economică de bază, aceasta arătînd 141 performanţa de ansamblu a activităţii economice. P. pe ansamblul economiei naţionale (p. naţională) se determină prin raportarea efectelor economice brute sau nete, sub forma produsului intern brut sau a venitului naţional, la consumul total de factori de producţie din perioada respectivă. Acest consum este privit atît sub forma lui fizică (consum însumat prin metode ştiinţifice), cît şi a factorilor financiari (dobînzi, profituri, impozite etc.). P. marginală reprezintă randamentul ultimei unităţi dintr-un anumit factor de producţie (p. marginală parţială) sau randamentul ultimei unităţi din masa tuturor factorilor de producţie consumaţi (p. marginală totală). P. marginală parţială se calculează fie prin raportarea sporului de producţie obţinut pe baza consumării ultimei unităţi dintr-un anume factor (de pildă, munca), ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi, fie prin raportul dintre sporul dintr-un factor ocazionat cu producerea unei unităţi suplimentare de producţie. v PRODUCŢIE, componentă a activităţii economice a cărei funcţie esenţială constă în combinarea şi utilizarea factorilor materiali şi umani în vederea obţinerii de noi bunuri economice (bunuri materiale şi servicii), respectiv a sporirii utilităţilor acestora. P. este motorul economiei, ea asigurînd satisfacerea nevoilor crescînde ale oamenilor, sporirea avuţiei naţionale, creşterea bunăstării naţiunilor. P. asigură locuri de muncă; în cadrul el cele mai multe dintre familii încasează venituri; numai pe baza rezultatelor ei poate spori consumul. în funcţie de caracterul rezultatelor finale ale p., aceasta poate fi materială şi nematerială (prestări de servicii). P. materială constă din totalitatea proceselor fi-zico-chimice, biologice, economice etc., prin care obiecte din natură sau bunuri corporale ale proceselor de producţie anterioare sînt supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre a le face utile sau mai utile oamenilor. în cadrul acestei forme de p. se disting: p. industrială, p. agricolă, activităţile de construcţii etc. PRODUCŢIE GLOBALA, indicator specific sistemului producţiei materiale (v.) care relevă, sub formă bănească, întreaga activitate economică desfăşurată la nivel microeconomic, într-o perioadă de un an P.g. agricolă, expresie bănească a produselor agricole vegetale şi animale, în formă naturală şi brută, obţinute într-un an, la care se însumează soldul producţiei vegetale neterminate, costul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor pomiviticole pînă la intrarea lor pe 142 rod. P.g.^a întreprinderii industriale, expresie bănească a produselor finite fabricate din materii prime şi materiale proprii, achiziţionate sau ale clienţilor, livrate sau în curs de livrare, la care se adaugă semifabricatele din producţie proprie livrate, soldul creşterii sau descreşterii stocurilor de producţie neterminată, lucrările cu caracter industrial executate pentru terţi, pentru investiţii proprii şi celelalte sectoare neindustriale ale unităţii, reparaţiile capitale aferente capitalului fix etc. P.g. include înregistrări repetate, legate de consumul de resurse naturale. V. şi produs global, produs social total. f PRODUCŢIE NETA, indicator specific sistemului producţiei materiale (v.) ce evidenţiază mărimea cheltuielilor legate de recompensarea factorului uman, care participă la producerea de bunuri economice. în structura p.n. se cuprind salariile şi adaosurile la salarii, contribuţiile la asigurările sociale şi la ajutorul de şomaj, profitul (beneficiul), impozitul pe circulaţia mărfurilor şi alte elemente legate de activitatea factorului uman participant direct sau indirect la producerea de bunuri economice. Se calculează fie prin scăderea din producţia globală (v.) a cheltuielilor materiale, fie prin însumarea elementelor sale componente. V. şi venit naţional. PRODUS DISPONIBIL, totalitatea bunurilor economice destinate folosirii venitului disponibil (v.). P.d. se deduce din produsul intern brut prin adăugarea importurilor şi scăderea exporturilor. Componentele sale materiale sînt destinate consumului privat şi public, formării capitalului fix şi stocurilor de capital circulant. f PRODUS FINAL (valoare adăugată), indicator macroeconomic prin care se apreciază, în expresie bănească, totalitatea bunurilor economice, ajunse, în decursul unui an, în ultimul stadiu al circuitului economic. Se determină prin diminuarea produsului social total (v.) cu mărimea consumului intermediar. Sub aspect natural-material se concretizează în bunurile economice destinate consumului personal şi social, înlocuirii capitalului fix consumat, acumulării şi constituirii stocului de capital şi exportului. Sub aspect bănesc, p.f. este format din venitul naţional la care se adaugă fondul de amortizare anual. V. şi venit naţional. 143 ^ PRODUS GLOBAL, indicator calculat în sistemul producţiei materiale care însumează, la nivelul ramurilor producţiei materiale, producţia globală (v.) obţinută de unităţile economice componente. P.g. conţine înregistrări repetate, ceea ce deformează contribuţia ramurilor la producerea venitului naţional. Prin însumarea p.g. obţinut în toate ramurile producţiei materiale se determină mărimea produsului social total (v.). ^ PRODUS GLOBAL BRUT, indicator macroeconomic calculat în sistemul conturilor naţionale şi prin care se exprimă, în formă bănească, rezultatele activităţii economice, cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute în subsistemele economiei naţionale, într-o perioadă de un an. Se calculează prin următoarele modalităţi: a) însumarea producţiei brute de bunuri materiale şi servicii, în expresie bănească realizată pe pi&ţă şi a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii, care nu au carcater marfar; b) însumarea intrărilor intermediare (bunurile materiale şi serviciile destinate consumului intermediar, în expresie bănească) şi a intrărilor primare (valoarea adăugată brută, formată din amortizarea capita-lui fix şi valoarea adăugată netă); c) însumarea consumului intermediar, în expresie bănească, şi a consumului final P.g.b. include înregistrări repetate, ceea ce limitează po-sobilităţile de apreciere reală a activităţii depuse de agenţii economici, V. şi produsul social total, sistem al cânturilor naţionale. > PRODUS INTERN BRUT (P.I.B.), indicator macroeconomic calculat în sistemul conturilor naţionale, prin care se exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării. Se determină ca diferenţă între produsul global brut şi consumul intermediar. P.i.b. evidenţiază masa de bunuri materiale şi servicii, sub aspect fizic şi bănesc, produsă într-un an, de agenţii economici ce îşi defăşoară activitatea pe teritoriul ţării. V. şi produs global brut, produs naţional brut, sistem al cotiturilor naţionale. r, PRODUS INTERN NET (P.I.N.), exprimă mărimea valorii adăugate nete, calculată pe baza fluxurilor financiare, ca diferenţă între produsul intern net (v.) şi fondul de amortizare. 144 |ii PRODUS NATIONAL BRUT (P.N.B.), indicator macroeconomic calculat în sistemul conturilor naţionale, prin gafe se exprimă, în formă bănească, rezultatele activităţii âgenţilor economici autohtoni, care activează în interiorul ţării şi în afara teritoriului naţional. Se determină prin scăderea din produsul intern brut (v.) a părţii produse de agenţii economici străini, la care se adaugă rezultatele economice 3ale agenţilor autohtoni obţinute din activitatea desfăşurată pe teritoriul altor ţări. P.N.B. poate fi mai mare sau mai fnic decît P.I.B. în funcţie de sensul soldului (pozitiv sau iîegativ) dintre rezultatele realizate de agenţii economici .naţionali în afara graniţelor ţării şi cele realizate de agenţii bonomiei străini, în interiorul graniţelor naţionale, V. şi produs intern brut. ^ PRODUS NAŢIONAL NET (P.N.N.) „ indicator macroeconomic calculat în sistemul conturilor naţionale care reliefează mărimea rezultatelor economice nete obţinute de agenţii economici aparţinînd unei ţări, ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi al altor ţări. Se determină sprin scăderea din produsul naţional brut (v.) a mărimii amortizării capitalului fix. După stadiile mişcării, P.N.N.— producţie, repartiţie şi consum—se utilizează urmatoarele modalităţi de calcul: a) însumarea valorii nete a bunurilor imateriale şi a serviciilor produse într-un an; b) însumarea ^veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de produc- 1 ţie; c) însumarea cheltuielilor făcute pentru consum şi sporirea avuţiei (investiţii şi creşterea stocurilor). Unitate producătoare de P.N.N.se consideră orice individ, firmă sau 1organ guvernamental, care produce bunuri materiale şi servicii. în calculul acestui indicator se include orice activitate desfăşurată de persoane fizice sau juridice, care se încadrează în una din următoarele ramuri: agricultură, silvicultură, pescuit, industrie, construcţii, electricitate, gaz, apă şi servicii de salubritate, transport, depozite şi comunicaţii, comerţ, bănci şi asigurări, case de locuit, adminstraţia publică, armata, serviciile educative, medicale, culturale, de amuzament, casnice, hoteliere şi de alimentaţie publică, spălătorii, frizerii, şi alte servicii personale, servicii judiciare, religioase, cele practicate de asociaţii, cluburi şi alte organizaţii. în condiţiile în care P.N.N. este evaluat la preţurile factorilor de producţie, conţinutul său este sinonim cu al venitului naţional (v.) V. şi produs naţional brut. 145 PRODUS NET, indicator specific sistemului producţiei materiale, care însumează, la nivelul ramurilor, producţia netă obţinută de unităţile economice componente. Prin agre-garea p.n. obţinut în toate ramurile producţiei materiale se determină mărimea venitului naţional (v.). PRODUS SOCIAL TOTAL (GLOBAL), indicator macroeconomic calculat în sistemul producţiei materiale, care reflectă, în expresie bănească, totalitatea bunurilor economice produse în ramurile sferei productive în decurs de un an. Sub aspect natural-material, P.S.T. se constituie din totalitatea bunurilor de investiţii şi a bunurilor de consum sub aspect valoric şi cuprinde: a) cheltuielile de producţie aferente bunurilor economice produse; b) veniturile primare ale populaţiei ocupate din sfera productivă, ale unităţilor economce şi ale statului. P.S.T. se calculează prin agregarea produsului global al ramurilor producţiei materiale. Drept urmare, P.S.T. include şi consumul intermediar care cuprinde înregistrări repetate. PROFIT, in sens general, venit, cîştig, realizat din desfăşurarea unei activităţi. în sens restrîns, venit ce revine posesorului de capital drept recompensă a utilizării acestuia în calitatea de factor de producţie. P. este scopul şi raţiunea oricărei acţinui economice, mobilul principal al investirii capitalului, criteriu de apreciere a eficienţei economice, a rentabilităţii. Maximizarea p. constituie motivaţia agentului economic de a acţiona într-un anumit domeniu de activitate lucrativă, criteriu de fundamentare a opţiunii sale privind orientarea capitalului şi restructurarea producţiei. P. stimulează eforturile agentului economic în vederea perfecţionării activităţii sale, cultivă spiritul de economisire. în acelaşi timp, p. are o semnificaţie deosebită şi pentru societate, pe seama prelevării unei părţi a acestuia la bugetele administraţiilor, asigurîndu-se satisfacerea unor nevoi sociale generale: învăţămînt, sănătate, artă, cultură, protecţie socială, administraţie de stat, sport, apărare etc. P. se calculează ca excedent al preţului de vînzare peste cheltuielile de producţie efectuate de agenţii economici. Ca mărime, p. se prezintă sub mai multe forme: a) p. brut (total), diferenţa dintre încasările obţinute într-o anumită perioadă din vînzarea bunurilor economice şi a cheltuielilor de producţie aferente acestora; b) p. net, acea parte a p. brut care se obţine prin scăderea pierderilor înregistrate în activitatea desfăşurată şi alte scăzăminte prevăzute de le- 146 ge; acesta se repartizează societarilor sub forma de dividen-) realizată într-o anumită perioadă şi capitalul îm-, prumutat (K), adică d =-JL.ioo Mărimea r.d. de- k ginde de cererea şi oferta de capital de împrumut, de rata profitului şi de gradul de depreciere a monedei. R.d. este mai redusă decît rata profitului existentă în economie. Pentru a limita efectele deprecierii monedei asupra capitalului împrumutat, r.d. se indexează cu indicele inflaţiei. V. şi dpbîndă, profit, ... RATA A PROFITULUI, raport procentual dintre masa profitului şi costul de producţie sau capitalul avansat, care evidenţiează gradul de ^rentabilitate, de valorificare a fac- 153 torilor de producţie. R.p. se calculează pe produs şi tirmă, ramură şi economie naţională. Ea îndeplineşte funcţia de orientare a producţiei, a activităţii economice în general. Mărimea r.p. oscilează între două limite — minimă şi maximă. Limita minimă o constituie r.p. marginal, acea rată care asigură o masă a profitului considerată de agenţii economici ca satisfăcătoare pentru a accepta continuarea activităţii lor; limita maximă reprezintă acea mărime care teoretic marchează începutul scăderii volumului vînzărilor. R.p. este influenţată de următorii factori: nivelul productivităţii; nivelul costului de producţie; preţul de vînzare; volumul, structura şi calitatea activităţii economice; repartizarea veniturilor între posesorii factorilor de producţie; durata de rotaţie a capitalului. Dacă primii factori influenţează mărimea r.p. în raport direct proporţional, ultimul factor o influenţează în raport invers proporţional. RAŢIONALITATE ECONOMICA, componentă a raţionalităţii umane, exprimă capacitatea activităţii economice de a răspunde în cel mai înalt grad scopului propus: satisfacerea cît mai bună a trebuinţelor. R.e. se realizează în cadrul confruntărilor libere, dar loiale, a diferitelor activităţi economice. în procesul competiţional sînt promovate activităţile economice raţionale şi sînt eliminate cele care nu decurg din nevoi umane reale. R.e. se impune prin eficienţa economică (v.) care este nu numai expresia, ci şi măsura acesteia. RECAMBIO, v. poliţă. RECESIUNE ECONOMICA, stare a conjuncturii economice caracterizată printr-o situaţie dificilă a unei economii naţionale sau a unor ramuri ale ei. Principalele ei trăsături sînt: încetinirea creşterii economice sau începutul restrînge-rii producţiei; creşterea şomajului şi a inflaţiei; încetinirea vînzărilor şi tendinţa de creştere a stocurilor la producători sau în sfera circulaţiei; scăderea veniturilor etc. Dacă procesul se prelungeşte şi nu poate fi stăpînit, r.e. se poate transforma într-o veritabilă depresiune (v.), adică o restrîn-gere cumulativă a activităţii economice şi a gradului de utilizare a factorilor de producţie. R.e. constituie o etapă a ciclului economic decenal, în care se întrepătrund unele fenomene caracteritice atît fazei de criză, cît şi a celei de depresiune. 154 RECLAMA, formă sau procedeu de publicitate constînd $n difuzarea de informaţii care atrag atenţia cumpărătorilor potenţiali asupra anumitor bunuri materiale sau servicii în scopul influenţării acestora de a cumpăra sau utiliza aceste bunuri economice. R. este subordonată adesea activităţii de concurenţă (v.) între agenţii economici. R. se foloseşte îr cele mai diferite sectoare ale activităţii economice, întreprin deri şi firme producătoare, unităţi social-culturale, în pres tari de servicii, turism, asigurări sociale, transporturi şi altele. Cea mai frecvent utilizată este r. comercială, care se jeferă la popularizarea mărfurilor, a magazinelor, a unoi lorme speciale de vînzare sau de efectuare a serviciilor în scopul sporirii deverului comercial. Ca mijloace de r. se practică: marca de fabrică (v.) şi de comerţ; r. grafică, în special prin tipărire; r. prin efecte luminoase; r. prin viu grai (megafon, radio); r. combinată (cinema, televiziune); r. prin etalarea produselor (vitrină, expoziţii); r. prin servicii şi/sau facilităţi acordate cumpărătorului etc. Pentru activitatea agentiior economici este deosebit de importantă cercetarea de r., desfăşurată în vederea culegerii informaţiilor necesare aprecierii eficienţei activităţii promo-vaţionale. Prin cercetarea r. se stabilesc cele mai eficiente canale de transmitere a mesajelor publicitare în masă, a structurii subiecţilor ce recepţionează mesajele transmise, a efectului informaţiilor transmise. Pe această bază, agentul economic îşi fundamentează strategia promovaţio-nală. Există modele matematice prin care se poate măsura eficienţa r. REDEVENŢA, sumă de bani plătită periodic de persoane care au concesionat anumite bunuri (mine, terenuri agricole sau forestiere, lucrări de drumuri publice sau exploatarea lor etc.), care au contractat licenţe prin know-how. Mărimea r. se stabileşte prin contractul între titularul dreptului concedat şi beneficiarul acestuia, proporţional cu folosirea, exploatarea bunului ce face obiectul contractului. Cota r. poate fi fixă sau variabilă, aceasta din urmă rezultînd din aplicarea unor cote procentuale la cifra de afaceri realizată prin exploatarea bunului concedat, la volumul producţiei obţinute pe terenul concedat etc. V. concesiune, licenţă. 155 REFORMA ECONOMICA, schimbare în structurile tehnologice, economice ale unei ţări precum şi în mecanismele de funcţionare a economiei în vederea ridicării activităţii economice pe trepte superioare. De-a lungul timpului, ţările lumii au înfăptuit numeroase r.e., progresul lor fiind de fapt un proces neîntrerupt de trecere de la un echilibru relativ la altul, de la un grad de eficienţă la altul. în ţara noastră, r.e. actuală se identifică cu însăşi tranziţia la economia de piaţă prin care economia românească — puternic centralizata şi distorsionată sub raport tehnico-ştiinţific şi economic — va evolua către o structură liberalizată, cu mecanisme de piaţă bine definite, spre rentabilizarea tuturor activităţilor, prin valorificarea ef icientă a posibilităţilor economice pe baza favoribilităţilor pieţei şi prin implementarea tehnologiilor avansate folosite, în mod curent, pe plan mondial. în condiţiile actuale, înfăptuirea r.e. se suprapune celei mai profunde crize economice pe care a cunoscut-o ţara noastră. De aceea, r.e. trebuie să oprească criza în care se află ţara, să asigure intrarea vieţii economice în normal, proces în cadrul căruia va începe şi va continua tranziţia graduală efectuată în ritm rapid şi în cadrul căreia implementarea mecanismelor juridice şi economice strict necesare funcţionării economiei de piaţa să se facă în mod accelerat. REGIE AUTONOMA (regie publică), formă de întreprindere, persoană juridică care are ca obiect exploatarea, valorificarea în scop de profit a unor bunuri aflate în proprietatea statului; ea concretizează şi valorificarea unor drepturi ale statului, cum ar fi perceperea de impozite. R.a. se caracterizează prin personalitate juridică proprie şi prin gestiune separată de bugetul statului. Totuşi, gestiunea r.a. prin rezultatele ei financiare, este legată într-o măsură mai mare de proprietatea publică. Comparativ cu societăţile comerciale, r.a. poate îi directă, dacă funcţiile ei economi-co-financiare sînt încredinţate unor manageri salariaţi (funcţionari de stat) şi indirectă, dacă aceste funcţii sînt concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune unor întreprinzători particulari. în ţara noastră, cedarea temporară a unor drepturi de proprietate ale statului se face pe baza legii. 156 REGISTRU AL COMERŢULUI, document public, înmatriculat oficial la organul competent, în care agenţii economici (persoane fizice, societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii comerciale etc.) au obligaţia să înscrie mişcarea actelor şi faptelor economice prevăzute în lege: donaţia, vînzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ; brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii; hotărîrea de punere sub interdicţie a comerciantului, de declarare în stare de faliment etc. înregistrările se fac numai în baza unei încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărîri judecătoreşti definitive. Comerciantul este obligat a menţiona pe facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente întrebuinţate în comerţ, numărul de ordine sub care este înmatricuată firma în r.c. şi anul înmatriculării. Obligaţiile privind r.c. nu privesc meseriaşii şi ţăranii, care îşi desfac produsele din gospodăria proprie. ^ RENTABILITATE, formă a eficenţei economice care evidenţiază capacitatea agenţilor economici de a realiza profit (beneficiu). Mărimea profitului (v.) reprezintă expresia absolută a r. Indicatorii care măsoară r. în expresie relativă sînt: raportul procentual între suma totală a profitului şi mărimea capitalului (sau numai a capitalului fix); raportul procentual între suma totală a profitului şi costul de producţie (v). Pe unitate de produs, r. relativă se determină ca: raport procentual între profitul obţinut pe unitate de produs şi mărimea capitalului necesar (sau a capitalului fix ce revine pe unitatea de produs); raport procentual între profitul obţinut pe unitatea de produs şi costul mediu al produsului. Astfel calculată, r. relativă este numită şi rata r.R., absolută este determinată de mărimea preţurilor de vînzare şi a costurilor de producţie, de diferenţa dintre ele. în plus, r. relativă este influenţată şi de mărimea capitalului avansat şi de viteza de rotaţie a acestuia. RENTA, sumă de bani plătită pentru folosirea unui factor de producţie sau a unui bun economic cu calităţi deosebite, care aparţine altei persoane. Realizarea r. presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii: bunul să fie limitat cantitativ; să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o anumită perioadă; oferta lui să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea. Pentru proprietarul bunului respectiv, r. constituie un venit, o recompensă în schimbul transferării temporare a dreptului de folosinţă a acestuia. 15 7 Principala formă de r. este r. funciară sau r. pâmîntu-lui, care se formează în agricultură şi silvicultură. Aceasta reprezintă o sumă de bani plătită de arendaş proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia. R.f. rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică, datorită caracterului limitat al pămîntului ca principal factor de producţie în agricultură. Ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vînzare al produsului agricol şi costul de producţie plus profitul normal al arendaşului. R.f. îmbracă următoarele forme: a) r.f. absolută, suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş (v) drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b) r.f. diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de feritlitate sau de poziţie fată de centrele de aprovizionare, desfacere şi căile de comunicaţie a terenurilor cultivate, precum şi a diferentelor de eficientă ce pot să apară între investiţiile de capital ce se fac în producţia agricolă; c) r. de monopol, sumă ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi foarte reduse, cu calităţi excepţionale şi care sînt foarte căutate de consumatori. R. de monopol, este un supraprofit (v.) încasat de proprietarul funciar ce decurge din preţul de monopol la care se vînd aceste produse, determinate de capacitatea de cumpărare şi preferinţele consumatorilor. Alte forme de rTstnt: r. minieră, plata făcută de arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia; r. din construcţii, care se formează în sectorul construcţiilor, pe baza deosebirilor de poziţie dintre terenurile afectate diverselor construcţii; mărimea ei este influenţată de cererea şi oferta de astfel de terenuri; r. de raritate, care revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat; r. de transfer, care se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora. V. şi preţ. REPARTIŢIE, componentă a activităţii economice prin care bunurile materiale şi serviciile sînt orientate spre destinaţiile lor normale şi în care se distribuie şi se redistribuie veniturile populaţiei. Principalele operaţiuni de repartiţie a veniturilor în societate intră în competenţa sistemului ban-caro-financiar şi de asigurări. 158 RESCONT (taxă, rată reescont), mărimea procentuală a dobînzii reţinută de către banca centrală la operaţiunile ce intervin între aceasta şi băncile comerciale care solicită credit pe seama efectelor de comerţ (v.) neajunse la scadenţă şi aflate în portofoliu propriu. Operaţiunea de transmitere a acestor titluri de credit între cele două instituţii este denumită rescontare. V. şi discont, scont. RESTRUCTURARE ECONOMICA, proces, cuprinzător şi de durată, de modificare a structurilor fundamentale ale vieţii economice, de schimbare a relaţiilor dintre ele în concordanţă cu exigenţele tehnico-ştiinţifice şi prin mecanisme care să dezvolte iniţiativa agenţilor economici, în condiţiile utilizării pîrghiilor economice (preţ, profit, dobîndă, cost, salariu etc.) în vederea creşterii eficienţei economice şi a stimulării progresului social. R.e. poate fi: a) r. proprietăţii, care în condiţiile existenţei monopolului absolut al proprietăţii de stat înseamnă înlăturarea acesteia şi crearea pluralismului formelor de proprietate; b) r.e. de ramură, care presupune eliminarea disproporţiilor de ramură, sporirea ponderii ramurilor care răspund exigenţelor revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi diminuarea celor care se dovedesc a fi anacronice; c) r. tehnologică, care presupune renunţarea la vechile tehnologii şi utilizarea celor noi, moderne.îmbunătăţirea structurilor teritoriale asigură dezvoltarea tuturor zonelor, localităţilor, ocuparea resurselor de muncă, obţinerea de venituri mai mari în mediul rural etc. RESURSA ECONOMICA, totalitatea elementelor materiale şi umane, reale şi monetare, ce pot fi atrase şi utilizate în producţia de noi bunuri economice în scopul satisfacerii nevoilor sociale. R.e. cuprind r. primare (umane şi naturale) şi r. derivate (stocul de capital, informaţia, inovaţia, progresul ştiinţific şi tehnic, abilitatea întreprinzătorului etc.). Principala r.e. este populaţia (v.), ea fiind condiţia esenţială a existenţei şi progresului societăţii. R.e. naturale sînt oferite de natură, fie direct, fie prin prelucrarea lor. R.e.n. cuprind: a) elementele materiale (obiectele naturale ale muncii), cum sînt :pămîntul, fauna, flora, mi-nereurile, lemnul, apa etc.; b) forţele energetice (căderea apelor, energia solară, mareele, energia eoliană, energia electrică, reacţiile chimice şi nucleare etc.). După caracterul reproducerii şi duratei folosirii lor, r.e.n. se clasifică în: a) reproductibile (sau regenerabile) care se reproduc după 159 fiecare ciclu de producţie (fondul funciar, fondul forestier, fondul cinegetic, apa) şi nereproductibile (sau neregenerabile) cave nu se reproduc natural şi sînt epuizabile (zăcămintele de combustibili fosili, minereurile metalifere şi nemetalifere etc.). După volumul rezervelor disponibile, exploatabile în raport cu cererea de consum, r.e.n. se împart în abundente şi deficitare. După gradul lor de recuperare şi refolosire se devid în: recuperabile (substanţe minerale utile şi neferoase etc.); parţial recuperabile (în special resursele biologice — fondul agricol, fondul forestier etc.); nerecuperabile (în special resursele energetice). R.e.n., în special cele neregenerabile şi parţial neregenerabile, au un caracter limitat, raritatea lor constituind o restricţie în activitatea economică, ceea ce impune preocupări constante pentru păstrarea, conservarea şi utilizarea lor raţională, pentru protecţia mediului natural. Principala r.e. derivată o reprezintă stocul de capital real, care în esenţă este o r.e. acumulată. De această resursă depinde continuitatea producţiei şi nivelul randamentului utilizării r.e primare. V. şi abilitate a întreprinzătorului, factor de producţie, progres,, resursă informaţională. RESURSA INFORMAŢIONALA, resursă economică derivată, creată, obţinută şi produsă de om în cadrul societăţii. R.i. este o expresie a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice încorporată în factorul uman, apreciată ca o r. natural-ma-terială de o deosebită importanţă în viaţa economică. R.i. purtată pe un suport material (hîrtie, film, disc, memorie magnetică, memoria semiconductoarelor etc.) conduce direct procesele de producţie, înlocuieşte factorul uman în activităţi, funcţii care, pînă la apariţia inteligenţei artificiale, păreau de neînlocuit. Pe măsura constituirii băncilor de date, a extinderii reţelei teleinformatice creşte rolul r.i., utilizarea ei cuprinzînd ramuri şi sectoare de activitate, noi componente ale activităţii umane. V. şi r. economice, inovaţie, invenţie, progres. REZULTATE ECONOMICE, efecte materiale, băneşti şi sociale ale combinării şi utilizării factorilor de producţie, ieşirii (output-uri) obţinute din diferitele activităţi economice a căror destinaţie este fie satisfacerea nevoilor de producţie, fie a celor de consum. Ele prezintă importanţă atît din punct de vedere al nevoilor ce trebuiesc satisfăcute, cît şi al aprecierii eficienţei utilizării factorilor de producţie. După gradul de cuprindere a elementelor valorice com- 160 ponente, r.e. îmbracă următoarele forme: globale-brute (produsul global, produsul social total); finale (produsul final); nou create (venitul naţional); nete (profitul). R.e. oglindesc întreaga activitate desfăşurată de agenţii economici, cuprinzînd bunurile materiale şi serviciile cu caracter marfar şi nemarfar. Ele includ toate cheltuielile legate de producerea bunurilor materiale şi serviciilor destinate consumului intermediar şi a celui final. R.f. reflectă valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor produse în interiorul unei ţări şi ajunse în ultimul stadiu al circuitului, fiind destinate consumului final. R.e.n.c. reliefează partea de valoare ce se adaugă ca valoare nouă la valoarea factorilor materiali consumaţi. R.e.n., evidenţiază acea parte a r.e.g. care rămîne după scăderea cheltuielilor de producţie efectuate pentru producerea bunurilor materiale şi a serviciilor şi a altor impozite directe şi indirecte. După efortul pe care îl implică desfăşurarea anumitor activităţi economice, precum şi în raport cu spaţiul şi timpul de manifestare, r.e. se clasifică în: r.e. directe, în legătură nemijlocită cu declanşarea unei acţiuni economice (producţia de grîu, de struguri, calea ferată construită etc.); r.e. indirecte, produs al r.e.A sau apărute concomitent cu acestea (construcţia unei căi ferate atrage şi construcţia de viaducte, poduri etc.) şi care prin consecinţele lor au un rol pozitiv sau negativ asupra costului dezvoltării şi a calităţii vieţii; r.e. propagate, ansamblul implicaţiilor ce se produc în lanţ în toate compartimentele de activitate aflate în interdependenţă. Acestea au un rol deosebit de important în asigurarea echilibrului structurii economiei naţionale, ele compensînd insuficienţa r.e.d. şi i. R.e. se înregistrează la nivel micro, mezo, macro şi mon-doeconomic. R.e. microeconomice, cele obţinute la nivelul primar al activităţii economice se integrează şi care se regăsesc la nivel mezo, macro şi mondoeconomic. Integrarea r.e. microeconomice se realizează pe baza unor metodologii de calcul, care asigură obţinerea unor expresii măsurabile şi comparabile ale activităţii mai multor agenţi economici de acelaşi fel sau neomogeni, aflaţi pe diferite trepte de agregare. R.e. se măsoară prin indicatori specifici diferitelor nivele de agregare. V. şi sistem al conturilor naţionale, sistem al producţiei materiale. ROTAŢIE A CAPITALULUI, reluarea permanentă a fluxului circular al capitalului (circuitul capitalului), a procesului prin care banii sau capitalul lichid se transformă în resurse economice necesare producţiei (stadiul aprovizio- 161 nării), a utilizării şi transformării factorilor de producţie în bunuri economice destinate vînzării pe piaţă (stadiul producţiei), a trecerii acestor bunuri din formă marfarâ în formă bănească (stadiul desfacerii). Timpul necesar pentru parcurgerea acestui proces complet reprezintă durata de r. a c. (viteza de r. a c.). Viteza de r. a c. depinde de durata circuitului fiecărei componente a capitalului (fix şi circulant) şi este influenţată de: durata proceselor de aprovizionare cu factori de producţie, durata producţiei şi cea a desfacerii; mărimea şi ponderea fiecărei componente a capitalului. în general, cu cît ponderea capitalului fix în totalul capitalului este mai ridicată cu atît viteza de rotaţie a capitalului este mai mică şi invers; S f SALARIU, venit al persoanelor care îşi închiriază capacitatea de muncă pentru a~lrăi. în ţările dezvoltate economic, s. reprezintă forma de venit a marii majorităţi a populaţiei. în sens larg, prin s. se înţelege venitul provenit din muncă, indiferent de forma juridică în care se desfăşoară, deci venitul întreprinzătorului, al micului producător, al fermelor familiale, al liber profesioniştilor etc. S. reprezintă acea parte a venitului naţional destinată recompensării salariaţilor sub formă bănească sau şi naturală. S. îmbracă două forme principale de manifestare: s. nominal şi s. real. S.n., suma de bani încasată de posesorii factorului muncă pentru munca depusă. Acesta poate fi brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi net (suma efectiv încasată, după scăderea din s.b. a impozitului pe §., a contribuţiei pentru şomaj, asigurări şi pensii etc.). S.r. exprimă cantitatea de bunuri materiale şi servicii care pot fi procurate, la un moment dat, cu s.n. S.r. este influenţat deci, de doi factori: mărimea s.n. şi nivelul preţurilor de vînzare ale bunurilor de consum personal. Dacă S.n. creşte mai repede decît preţurile, atunci s.r. creşte şi invers. Alături de aceste forme de s.., mai există şi s. familial şi s. social. S.f. cuprinde alocaţiile pentru copii, ajutoarele de naştere, de căsătorii etc. S.s., parte a venitului^naţional folosit de puterea publică pentru protecţie socială. în acest context, un loc aparte ocupă s. minim, adică acel venit al salariatului asigurat prin lege, sub care agenţii eonomici nu au voie să coboare s., indiferent de raportul dintre cererea şi oferta 162 le muncă. Recompensarea muncii se face prin mai multe jnodalităţi de salarizare: pe unitatea de timp (în regie), ţn acord şi mixtă. Mărimea s. are un caracter dinamic; pe termen lung, pe fondul unor oscilaţii de la o perioadă |avalta, aceasta are o tendinţă de creştere; pe termen şcurt, ea poate să crească sau să stagneze, în condiţiile tşîor evoluţii pozitive sau negative nesemnificative. Principalii factori care influenţează mărimea şi dinamica s. şînt: raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii; productivitatea; costul resurselor de muncă; dimensiunile cheltuielilor de instruire şi calificare profesională; evoluţia nivelului preţurilor la bunurile economice de strictă necesitate; gradul de organizare a sindicatelor şi capacitatea acestora de a acţiona în folosul salariaţilor; capacitatea salariaţilor de a se impune în faţa patronatului în perioada negocierilor colective; legislaţia sindicală şi revendicările din fiecare ţară etc. în problema s., un rol important îl are Statul care intervine între patronat şi sindicate prin legi şi alte reglementări normative în vederea preîntîrnpinării conflictelor legate de s. plătite, respectiv încasate. în timpul negocierilor colective privind s., se discută şi se stabilesc nivelul salariului orar, durata zilei de muncă, adaosurile la s., indexarea s. etc. V. şi sistem de salarizare. 41 . ? r;;-'' ' ; ■ ■ ţxr: f: SCONT (taxa, rata scontului), mărimea procentuala a dbbînzii percepute de bănci asupra valorii nominale a efec-ifelor de comerţ (cambie, bilet la ordin etc.) achitate înaintea Scadenţei. Operaţiunea prin care o bancă achiziţionează la vedere, de la unul din clienţii săi, o creanţă la termen oferind suma înscrisă pe efectul de comerţ, respectiv mai puţin co-jnisionul şi dobînda, poartă denumirea de scontare. Mărimea dobînzii depinde de valoarea titlului de comerţ, perioada pînă la scadenţă şi taxa (rata) scontului. S. este fixat de banca centrală şi reprezintă o pîrghie a politicii de credit, fiind punct de reper la stabilirea ratei dobînzii pentru diverse operaţiuni de credit şi un instrument de influenţare a activităţii economice; scăderea s. face mai avantajoasă apelarea la credit şi stimulează afacerile, favorizează migrarea spre alte ţări a unor capitaluri, cu efecte negative asupra balanţei de plăţi şi a cursului de schimb al monedei naţionale. Majorarea s. frînează cererea de credit, favorizează aitragerea de capitaluri străine şi creşterea cursului de schimb al monedei naţionale. V. şi discont, rescont. 163 SCONT DE CASA, reducere de preţ acordată de vînzător cumpărătorului, cînd acesta achită imediat o tranzacţie pe ! termen. SCRIS FUNCIAR, titlul de credit emis de bănci specializate pentru împrumutul garantat prin ipotecarea terenului sau clădirii debitorului. S.f. este preluat de proprietarul bunurilor ipotecate, la valoarea sa nominală* el putînd fi negociat la bursa de valori. La scadenţă, în valoare nominală echivalentă cu suma împrumutului acordat, este restituit băncilor ipotecare. V. şi ipotecă, lombard. SCRISOARE DE TRĂSURA, v. fracht. SERVICII, v. bun. SERVICIU al DATORIEI PUBLICE, achitarea de către debitor a anuităţii (v.) aferente unui împrumut intern sau extern. S.d.p. cuprinde rata de amortizare (rambursare) şi dobîndă cuvenită. SISTEM AL CONTURILOR NAŢIONALE (S.C.N.), modalitate de măsurare a rezultatelor macroeconomice, care se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, utilizată de către organismele economice ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, de majoritatea ţărilor lumii. S.c.n. se caracterizează prin existenţa a trei elemente de bază: agenţii (subiecţii economici), operaţiunile şi conturile. Agenţii economici sînt grupaţi în mai multe categorii. Operaţiunile cuprind toate acţiunile economice şi financiare efectuate de agenţi şi se referă la fluxurile materiale (producţie, consum şi formarea capitalului) şi la fluxurile financiare (venituri, cheltuieli, finanţarea capitalului). Conturile, stabilite în funcţie de natura operaţiunilor efectuate, evidenţiază distinct fluxurile materiale şi cele financiare şi delimitează bunurile economice în marfare şi nemarfare (colective). De asemenea, sînt delimitate legăturile dintre agenţii economici, ceea ce permite cunoaşterea relaţiilor economice dintre aceştia. Sub raport temporal, conturile se alcătuiesc trimestrial, anual, multia-nual sau la un moment dat; sub aspect spaţial, se delimitează în profil naţional, plurinaţional şi regional. în cadrul sx.n. există patru conturi: de producţie, de consum, de acumulare şi de schimburi cu străinătatea. Ansamblul economiei naţionale este prezentat într-o matrice generală, construită 164 je baza unor matrici simplificate ce corespund celor patru ponturi naţionale. Pe această bază se realizează la nivel lîncro, mezo şi macroeconomic corelarea dintre fluxurile materiale şi cele financiare, precum şi de patrimoniu, care relevă potenţialul economic. Informaţiile furnizate prin s.o.n. stau la baza calculării indicatorilor sintetici. Indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri curente şi preţuri comparabile, constante. V. şi sistem al producţiei materiale. SISTEM AL PRODUCŢIEI MATERIALE (sau SISTEM DE BALANŢE ALE ECONOMIEI NAŢIONALE), modalitate de măsurare a rezultatelor macroeconomice care se fundamentează pe teoria muncii productive, specifică ţărilor 'socialiste şi fostelor ţări socialiste cu economia centralizată planificată. La baza s.p.m. stă concepţia potrivt căreia venitul naţional se creează numai în sfera producţiei materiale. Acest sistem pune pe prim plan fluxurile materiale din economie şi acordă o atenţie redusă informaţiilor privind fluxurile financiare. S.p.m. cuprinde patru balanţe principale: balanţa materială a reproducţiei (balanţa producţiei, consumului şi acumulării produsului social); balanţa financiară’ a reproducţiei (balanţa producţiei, repartiţiei şi folosirii venitului naţional); balanţa forţei de muncă; balanţa avuţiei naţionale. în ţara noastră, concomitent cu utilizarea s.p.m., se foloseşte şi sistemul conturilor naţionale, care, pe măsura trecerii la economia de piaţă, se extinde, iar în final va deveni unic. Indicatorii sintetici calculaţi în cadrul s.p.m. se exprimă în mai multe categorii de preţuri, care se practică în diferite ramuri economice. între indicatorii calculaţi prin s.p.m. şi cei prin sistemul conturilor naţionale există relaţii bazate prin includerea sau excluderea ţlnor elemente, care înlătură principalele diferenţe de calcul, asi-gurîndu-se astfel trecerea de la un indicator la altul, com-parabilitatea internaţională a activităţii depuse în diferitele ţări ale lumii. V. şi sistem al conturilor naţionale. SISTEM DE SALARIZARE, totalitatea modalităţilor de recompensare a muncii utilizate de către agenţii economici, stabilite în cadrul negocierilor colective între patron şi sindicate şi consemnate în contractul colectiv de muncă, prin care se corelează veniturile salariale cu consumurile de muncă. în general, s. de s. cuprinde următoarele elemente: s. tarifar (reţele tarifare, indicatoare tarifare de încadrare, 165 salariu tarifar), formele de salarizare, s, premial, s. de sporuri, s. de normare a muhcii. în cadrul s. de s. un loc j important prezintă formele de salarizare. Acestea se prezintă într-o diversitate de variante adaptate la condiţiile diferitelor firme, întreprinderi etc. Ele au menirea să stimuleze creşterea producţiei, a productivităţii, ridicarea calităţii bunurilor economice, reducerea consumurilor specifice, inovaţii- ' le, invenţiile etc. Principalele modalităţi de salarizare sînt: pe unitate de timp (în regie); în acord; mixtă, a) Salarizarea pe unitatea de timp (în regie), mărimea salariului depinzînd de timpul lucrat şi nivelul salariului pe unitatea de timp. b) Salarizare In acord, mărimea salariului este în funcţie de numărul de produse sau operaţiuni executate într-o anumită perioadă de timp şi nivelul tarifului ; stabilit. Se practică acord individual, colectiv (pe j echipă) şi global (pe secţie, întreprindere etc.), fiecare avînd avantaje şi dezavantaje. în cadrul acestor forme de acord, după modul de stabilire a tarifelor de plată, se disting: acordul simplu (acelaşi tarif de salariu), progresiv \ (tarife diferenţiate, în creştere, pentru cantităţile obţinute peste anumite praguri stabilite) şi regresiv (tarifele de plată scad în funcţie de gradul de depăşire a unor praguri stabilite. O variantă a acestei forme de salarizare este salarizarea pe bază de remize sau cote procentuale. c) Salarizarea mix- | tă, o îmbinare între primele două forme de salarizare, recompensarea muncii fiind în funcţie de îndeplinirea unor , condiţii tehnice, tehnologice, economice, organizatorice etc. Toate elementele s. de s. sînt perfectibile, ele se modifică în permanenţă, se stabilesc în cadrul negocierilor colective dintre sindicate şi patronat şi înscrise în contractul colectiv j de muncă. V. şi salariu. SOCIETATE, grupare de mai multe persoane care se i învoiesc să pună ceva în comun în vederea împărţirii profitului ce ar putea rezulta din activitatea desfăşurată, căreia | legea îi recunoaşte personalitatea juridică (morală), con- j siderată ca proprietară a unui patrimoniu social. Prin caracteristicile sale patrimoniale şi prin scopul înfiinţării şi funcţionării, s. se deosebeşte de asociaţia economică. în funcţie de obiectul său de activitate, s. poate fi civilă, atunci cînd are drept scop principal satisfacerea nevoilor de trai ale asociaţilor săi şi s. comercială, dacă desfăşoară activităţi calificate de lege drept acte sau fapte de comerţ. V. şi j societate comercială. 166 tC* SOCIETATE ANONIMA, asociaţie de capitaluri constituită din cel mult 7 societari presupunînd un control riguros >i\ aportului membrilor societăţii. Reglementarea s.a. are caracter antimonopolist. Această formă de s. este specifică Franţei şi ţărilor care aplică Codul comercial francez. în România nu se aplică regulile s.a. SOCIETATE COMERCIALA, unitate economică formată din mai multe persoane fizice şi/sau juridice (numite asociaţi sau acţionari, după caz), avînd cel puţin o trăsătură âomună, exprimată într-un interes comun. Ca întreprindere, ş,c. reprezintă locul unde se combină şi se utilizează factorii (ie producţie avansaţi, rezultatele obţinute fiind împărţite fpentru recompensarea participanţilor la activitatea economică. în ţările cu economie de piaţă, s.c. reprezintă forma principală de întreprindere. în practica economico-j uridi-că, sînt consacrate două tipuri fundamentale de s.c.: de persoane şi de capitaluri. Există unele societăţi de persoane care prestează diferite servicii nonmarfare, acestea fiind de-pumite societăţi civile. S.c. de persoane, se împart, la rîndul lor, în societăţi în nume colectiv şi societăţi în comandită simplă, criteriul departajator formîndu-1 responsabilitatea asociaţilor — subiecţi de proprietate faţă de patrimoniul „societăţii. S.c. de p. în nume colectiv sînt constituite dîntr-un singur fel de asociaţi, aportul acestora sub formă ? VENIT NAŢIONAL, indicator macroeconomic; calculat In sistemul producţiei materiale, el exprimă valoarea adăugată netă, obţinută în decursul unui an în sfera productivă. Se determină prin scăderea din produsul social total (v.) a bunurilor şi serviciilor materiale exprimate în formă bănească, consumate în procesul producerii lor. Sub aspect aatural-material se concretizează în totalitatea bunurilor 184 de satisfacţie (de consum) şi în acea parte a bunurilor de investiţii (mijloace de producţie) care depăşesc mărimea celor consumate în procesul obţinerii produsului social total şi care este destinată acumulării şi formării rezervelor. Sub aspect bănesc, cuprinde veniturile primare ale populaţiei ocupate în sfera productivă, ale unităţilor productive şi cele ale statului. în ţara noastră, în calculul v.n. se iau în considerare activităţile ce se desfăşoară în: agricultură, silvicultură, industrie (inclusiv casnică şi industria mică), construcţii, transport şi telecomunicaţii, circulaţia mărfurilor, cercetarea aplicativă şi de dezvoltare, proiectarea, prelucrarea informaţiei, colectarea deşeurilor, dispensare veterinare, centre de combatere a dăunătorilor în agricultură şi silvicultură, turism şi activităţi hoteliere, producţia de filme şi editorială, unităţi de curăţătorii, spălătorii şi vopsitorii, gospodăria comunală şi altele. Tendinţa este de includere treptată şi a altor servicii în calcului v.n., apro-piindu-1 de ^structura produsului naţional net (v.). V.n. este supus procesului de repartiţie care cuprinde două etape: distribuirea (repartizarea primară) şi redistribuirea (repartizarea secundară). Prin* procesul de distribuire a v.n. are loc împărţirea integrală a acestuia între participanţii direcţi la producerea lui: lucrătorii sferei productive, unităţile productive şi statul. Veniturile rezultate în urma distribuirii se numesc venituri primare, cele mai importante fiind salariile, profitul şi impozitul pe circulaţia mărfurilor. Redistribuirea v.n. constituie procesul trecerii dintr-un patrimoniu în altul fără echivalent direct a unei părţi din veniturile primare în urma cărora rezultă veniturile secundare (derivate). Principalele forme de v.s. sînt salariile lucrătorilor din sfera neproductivă, bursele şcolare, taxele de orice natură plătită administraţiei centrale sau locale, alocaţiile sociale, ajutoarele de şomaj etc. în principal, r.v.n. se realizează prin intermediul sistemului financiar, al sistemului de preţuri şi tarife, plata serviciilor neproductive. V. şi venit. ^ VENIT NET, indicator economic calculat în sistemul producţiei materiale prin care se exprimă acea parte a preţurilor bunurilor economice care depăşeşte cheltuielile de producţie aferente acestora. V.n. îmbracă următoarele forme: beneficiu (profitul), impozitul pe circulaţia mărfurilor, contribuţii pentru asigurări sociale, impozitul pe salarii, impozitul pe profit, contribuţii pentru fondul de şomaj, taxe, dobînzi, etc. 185 WARANT, titlu de credit, varietate a biletului la orăn (v.) compus din două documente (unul de depozit şi unul de amanet) emis de unitatea de antrepozite asupra unor bunuri materiale aflate în păstrarea ei. W. certifică proprietatea exportatorului asupra acestor bunuri, pînă în momentul achitării lor de către importator, care intră în posesia acestui titlu de credit. z ZONA LIBERA, parte a teritoriului naţional, de regulă porturi şi aeroporturi, în cadrul căreia comerţul cu produse, în speţă cele industriale, este liberalizat, prin desfiinţarea oricăror taxe vamale şi rstrictii cantitative. ZONA MONETARA, grupare de ţări, state sau teritorii în cadrul căreia schimburile se realizează gratie monedei celui mai puternic, moneda respectivă ocupînd un loc preferenţial în raport cu monedele ţărilor din afara zonei. Trăsăturile principale ale z.m. sînt: susţinerea unui curs fix al monedelor ţărilor în raport cu valuta ţării dominante; schimbarea cursului valutelor în raport cu alte valute numai cu acordul ţării emitente, a valutei dominante în z.m.; păstrarea rezervelor valutare ale ţărilor membre la banca ţării care emite valuta forte pentru zonă; schimbul valutar liber între ţările care intră în zonă, respectiv restricţii în raport cu ţările terţe; concentrarea decontărilor externe ale ţările membre la banca ţării emitente a monedei ce domină în zonă. Cele mai cunoscute z.m. sînt: zona lirei sterline, zona dolarului şi zona francului francez. Z.m. a lirei sterline a avut cea mai largă cuprindere. După 1967, multe tări făcînd parte din zonă s-au orientat spre dolar. Noile aranjamente valutare din ultimele trei decenii, creşterea rolului FMI, apariţia şi consolidarea D.S.T.-urilor, ale E.C.U.-lui, au îngustat mult importanţa z.m. 186 III. APLICAŢII Şl CALCULE ECONOMICE 1. ACTUALIZARE, vezi pag. *.W . Dacă se depune în sistemul bancar o sumă de bani S, aceasta devine, după n ani, Sn = S(1 +d)n> unde d este rata anuală a dobînzii; spre exemplu, dacă un agent economic depune în sistemul bancar S = 10.000 unităţi monetare, rata anuală a dobînzii fiind d = 10%, atunci, după un an, suma iniţială devine S, = 10.000 (1 + 0,10) =11.000 unităţi monetare, iar după doi ani S2 = 10.000 (1 -f- 0,10)2 = 12.000 unităţi monetare. Invers, unei sume de bani Sn ce se va afla peste n ani într-un depozit bancar, îi corespunde, în prezent, o depunere ş _ Sn . (1 + d)» ’ dacă un agent economic doreşte să obţină peste doi ani un depozit bancar Sn = 12.000 unităţi monetare, atunci suma ce ar trebui să fie depusă în prezent este S = ——‘*99. . == 10.000 unităţi monetare (1+0,10)* Din perspectiva unui debitor, un credit S cu termenul de scadenţă n ani, contractat în prezent, implică, peste n ani, achitarea sumei Sn = S(1 -f- d)n; spre exemplu, un credit de 100.00 unităţi monetare cu termenul de scadenţă 2 ani, implică peste 2 ani, achitarea sumei S2 = 100.000* • (1 + 0,15)2 = 132.250 unităţi monetare, dacă rata anuală a dobînzii este d = 15%. Pe de altă parte, unei sume Sn ce va fi achitată peste n ani îi corespunde, în prezent, un credit, S S " (T+7)n cu termenul de scadenţă n ani; sumei S2 = 132.250 unităţi monetare ce va fi achitată peste 2 ani, îi corespunde, în prezent, creditul 132.250 S= (1+ 0,15)* cu termenul de scadenţă 2 ani. 187 2.ACCELERATORUL, v. pag. 36 Se consideră un producător care anticipează că cererea pentru produsul său va evolua, pe parcursul unui deceniu, conform datelor prezentate în tabelul de mai jos; se presupune că pentru realizarea unei producţii anuale de 10.000 produse este necesar un echipament şi că anual se scot din funcţiune 5 echipamente; în plus, se admite că producătorul dispune iniţial de 10 echipamente. în aceste condiţii, stocul necesar de echipamente, investiţia netă şi investiţia brută se prezintă după cum urmează: Anul Cererea Stocul ne¬ Investiţia netă Investi¬ Investiţia anticipată cesar de (creşterea stocului ţia de brută (inves¬ --- bucăţi --- echipa¬ necesar de echipa¬ înlocuire tiţia netă -f mente --- mente) investiţia de (cererea înlocuire) 10.000) 1 100.000 10 0 5 5 2 100.000 10 0 5 5 3 150.000 15 5 5 10 4 150.000 15 0 5 5 5 200.000 20 5 5 10 6 200.000 20 0 5 5 7 200.000 20 0 5 5 8 150.000 15 ---5 5 0 9 100.000 10 ---5 5 0 10 100.000 10 0 5 5 Se observă corelaţia strînsă dintre investiţia netă şi variaţiile cererii anticipate. în anul 3, de exemplu, o creştere cu 50% în cererea de consum (anticipată) va determina o sporire a cererii de investiţii (investiţia brută) cu 100%. Efectul accelerator al cererii asupra investiţiei va fi de 100 3. AMORTIZAREA CAPITALULUI FIX, v.pag. 44 3.1. Determinarea sumei anuale a amortizării (Sa). în acest scop, se iau în consideraţie următoarele elemente: preţul de achiziţie al utilajului (V = 1.000.000 lei); veniturile obţinute din casarea utilajului (r = 150.000 lei); cheltuielile făcute cu demontarea utilajului (d = 50.000 lei); durata de funcţionare a utilajului (T = 10 ani). Aplicînd relaţia: Sa = ^=l±_d. T rezultă că Sa este de 110.000 lei anual. Dacă prin folosirea acestui utilaj se obţin anual 10.000 de produse, în costul fiecărei bucăţi se vor include 11 lei, reprezentînd cheltuieli cu amortizarea aferente utilajului folosit. Aceasta înseamnă că după 10 ani, cînd utilajul este complet uzat fizic, preţul de achiziţie al utilajului este recuperat, urmînd să fie înlocuit prin cumpărarea unui nou exemplar, cu aceleaşi caracteristici tehnico-economice sau mai performant. 3.2. Determinarea ratei (normei) de amortizare. Considerăm că suma anuală a amortizării (Sa) este de 110.000 lei, iar preţul de achiziţie al utilajului (V) este de 1.000.000 lei; atunci rata amortizării (Ra) va fi de 11%, ^ Ra--^.100=i^.l00=ny„ V 1.000.000 3.3. Modalităţi de amortizare în funcţie de condiţiile de exploatare a diferitelor elemente de capital fix, precum şi în vederea preîntîmpinării uzurii morale se practică următoarele modalităţi de amortizare: lineară (proporţională), progresivă şi regresivă. a) Amortizarea lineară (proporţională). De pildă, preţul de achiziţie al unui utilaj (V) este de 1.000.000 lei, iar durata de funcţionare (T) a acestuia este de 25 ani. în această situaţie, rata de amortizare ce va fi folosită în acest interval de timp va fi de 4%, adică _Ll00==_L.100 = 40/ T* 25* Ea se poate determina şi ca raport procentual între suma anuală a amortizării, şi preţul de achiziţie al respectivului capital fix. b) Amortizarea progresivă. Ratele de amortizare se stabilesc în funcţie de sistemul uzurii efective a capitalului fix şi în concordanţă cu reparaţiile capitale, ele crescînd spre finalul perioadei de funcţionare a acestuia. De pildă, dacă preţul de achiziţie este V = 950.000 lei iar durata normată de funcţionare T = 10 ani, se presupune că rata 189 r anuală de amortizare este în primii 3 ani de 8%, în următorii 3 ani de 10% iar în ultimii patru ani este de 11,5%. Suma anuală a amortizării va avea următoarea evoluţie: Perioada de Rata Mărimea anuală Abatere faţă de funcţionare amortizării a amortizării suma anuală a --- ani --- °/ --- lei --- amortizării în /o --- varianta lineară lei --- anul 1 8 76.000 - 19.000 anul 2 8 76.000 --- 19.000 anul 3 8 76.000 --- 19.000 anul 4 10 95.000 0 anul 5 10 95.000 0 anul 6 10 95.000 0 anul 7 11,5 109.250 + 14.250 anul 8 11,5 109.250 + 14.250 anul 9 11,5 109.250 + 14.250 anul 10 11,5 109.250 -f 14.250 T ---10 ani 100 % Sa =950.000 lei sa=o c) Amortizarea regresivă presupune stabilirea de cote mai mari de amortizare la începutul perioadei de funcţionare a capitalul fix, iar spre sfîrşitul perioadei, rate de amortizare mai mici. De pildă, dacă V = 1.000.000 iar T = 10, situaţia se prezintă astfel: Perioada de Rata Mărimea anuală Abaterea---faţă de funcţionare amortizării a amortizării suma anuală a --- ani --- °/ --- lei --- amortizării în --- 7o --- varianta lineară --- lei -- anul 1 10 100.000 anul 2 11 110.000 + 10.000 anul 3 12 120.000 + 20.000 anul 4 13 130.000 + 30.000 anul 5 14 140.000 + 40.000 anul 6 15 150.000 4- 50.000 anul 7 8 80.000 --- 20.000 anul 8 7 70.000 --- 30.000 anul 9 6 60.000 --- 40.000 anul 10 4 . 40.000 --- 60.000 T = 10 ani 10% . Sa =950.000 lei Sa=0 190 4. BILANŢUL INVESTIŢIEI, v. pag. 54 Bilanţul (B) se calculează conform relaţiei: l + d O+d)2 (1 -f d> unde d reprezintă rata dobînzii, n durata economică de funcţionare a obiectivul de investiţie, iar Pr, P2-,..., Pn anticipările privind profiturile anuale ce se vor obţine ca urmare a funcţionării obiectivului respectiv. Dacă n = 3 ani, d = 4%, P, = 104 000 unităţi monetare, p2 = 108 160 unităţi monetare şi P3 = 112 486 unităţi monetare, atunci: unităţi monetare Pentru ca investiţia să fie rentabilă este necesar ca valoarea acesteia să fie inferioară bilanţului. 5. CEREREA, v. pag. 64 a) Cantitatea de* tomate solicitată pe piaţă depinde de preţul tomatelor, în condiţiile în care ceilalţi factori ce influenţează cererea rămîn constanţi, conform graficului următor: s S fO fS 20 2S JO Q-mîbne 191 Se observă că o creştere a preţului tomatelor determină scăderea cererii. De exemplu, creşterea preţului de la 10 unităţi monetare (punctul Aq) la 20 unităţi monetare (punctul A{) determină o. scădere a cantităţii solicitate de la 25 mii tone la 15 mii tone. b) Cantitatea de tomate solicitată pe piaţă depinde şi de alţi factori, cum ar fi: preţul celorlalte bunuri (în special al celor ce se pot substitui sau asocia în consum cu tomatele), venitul consumatorilor, preferinţele acestora. Aceşti factori determină deplasarea curbei cererii. O majorare a veniturilor consumatorilor determină o deplasare a curbei cererii din CC’ în Q Q. Reducerea preţului pentru legumele cu care tomatele se pot substitui în consum determină o deplasare a curbei cererii de la CC’ la Q Q. Cererea de monedă este determinată de motivele: tranzacţional, precauţional şi speculativ. Se pot admite, spre exemplu, următoarele ipoteze: a) cererea de monedă generată de motivul tranzacţional (MT) este dependentă de nivelul venitului naţional Y, conform relaţiei: b) cererea de monedă determinată de motivul precauţional (MP) reprezintă 30% din cererea de monedă generată de motivul tranzacţional: 6. CEREREA DE MONEDA, v. pa^ 64 MT = 0,20 Y MP = 0,30 MT 192 c) cererea de monedă rezultată din motivul speculativ (MS) variază invers proporţional cu rata dobînzii d, în baza relaţiei: MS = 140—80 d Cererea totală de monedă M este: M = MT + MP + MS Dacă Y = 1.800 miliarde unităţi monetare şi d = 10%, atunci: MT = 0,20 1800 = 360 miliarde unităţi monetare MP = 0,30 360 = 108 miliarde unităţi monetare MS = 140—80 0,10 = 132 miliarde unităţi monetare M = 360 — 108 + 132 = 600 miliarde unităţi mo-netare 7. CÎŞTIGUL POTENŢIAL AL DEŢINĂTORULUI UNEI OBLIGAŢIUNI, v. pag. 128 Cîştigul potenţial al deţinătorului unei obligaţiuni cu termenul de scadenţă practic infinit este rezultatul însumării ratei actuale a dobînzii cu variaţia procentuală anticipată a preţului obligaţiunii. Dacă D este cuponul obligaţiunii, d rata actuală a dobînzii, de rata anticipată a dobînzii, P preţul actual al obligaţiunii, iar Pe preţul anticipat al obligaţiunii, atunci: d~— d* - —Xd P Pe Cîştigul potenţial c al deţinătorului obligaţiunii este: _D . , Pe-P de “ d A d 1 c = d + -— —.- * d + —— = d -f- —------1 P D dc ~d Spre exemplu, dacă d = 10%, de = 8%, atunci c = 35%; dacă d = 10%, de = 16%, atunci c = — 27,5%. Cîştigul potential este nul, c = 0, dacă: d—±- de dC+1 Dacă d>__________-_____* atunci cîştigul potential al obligaţiunii de + 1 de este pozitiv; corespunzător, dacă d < ^ * cîştigul po- tenţial este negativ, ceea ce reprezintă, în fapt, o pierdere. 193 8. COSTUL DE OPORTUNITATE, v. pau 78 Se consideră un întreprinzător care intenţionează să înfiinţeze o întreprindere cu scop lucrativ. Anticipările întreprinzătorului privind rentabilitatea întreprinderii sînt reflectate în următorul cont de exploatare: Cont de exploatare — previziune — — mii unităţi monetare — 1. Venituri 1000 2. Costuri 750 a) consum de capital circulant <>00 b) consum de capital fix 50 c) consum de forţă de muncă 100 3. Profit (1—2) ’ 250 Pentru a evalua, însă, cît mai corect rentabilitatea întreprinderii, pe lîngă elementele de bază din contul previzional de exploatare, întreprinzătorul ar trebui să ia în consideraţie, în plus, următoarele: a) salariul ce l-ar obţine dacă nu ar înfiinţa întreprinderea şi s-ar angaja la altă întreprindere: 50 mii unităţi monetare; b) dobînda ce i-ar reveni dacă, renunţînd la înfiinţarea întreprinderii, ar depune o parte din capitalul bănesc de care dispune în sistemul bancar: 10 mii unităţi monetare; c) profitul ce l-ar realiza dacă ar participa cu restul capitalului bănesc de care dispune la o societate comercială pe acţiuni deja înfiinţată: 180 mii unităţi monetare. Toate elementele anterioare constituie costul implicit care, alături-de cel explicit, reprezintă costul de oportunitate; contul previzional de exploatare, corectat prin includerea costului de oportunitate, este: Contul de exploatare — previziuni— —mii unităţi monetare — 1. Venituri 1000 2. Costuri explicite 750 3. Profit contabil (1—2) 250 4. Costuri implicite 240 5. Profit economic (3—4) 10 întrucît profitul economic este pozitiv, înfiinţarea întreprinderii este rentabilă; dacă profitul economic ar fi fost negativ, atunci înfiinţarea întreprinderii, deşi rentabilă la un calcul contabil simplu, nu ar fi fost oportună. 194 9. COSTUL, v. pag 77 a) Relaţia dintre mărimea costului total (CT) şi nivelul producţiei realizate (y) într-o întreprindere oarecare este cea din tabelul următor: y — buc. — 0123456789 10 CT — mii unităţi — 60 100 1 30 150 160 165 180 214 260 330 420 monotare COSTUL TOTAL reprezintă totalitatea consumurilor de factori de producţie, fixe sau variabile: CT = CF + CV In exemplul analizat, COSTUL FIX (costul producerii a zero unităţi) este de 60.000 unităţi monetare: CF = 60 mii unităţi monetare iar COSTUL VARIABIL: CV = CT — CF De exemplu, pentru: y = 1. CV(1) = CT(1) — CF = 100—60 = 40 mii unităţi monetare y = 2, CV(2) = CT(2) — CF = 130—60 = 70 mii unităţi monetare COSTUL MARGINAL reprezintă suplimentul de cost ocazionat de producerea unei unităţi suplimentare de produs: Cm = CT(i) - CT(i i) = CV(i) + CF - CV(I—î) + CF = = CV (i) — CV(i—1) De exemplu, pentru: y = 1, Cm (1) = CT(1) — CT(0) = 100—60 = 40 mii unităţi monetare Cm (1) = CV(1) — CV(0) = 40—0 = 40 mii unităţi monetare y = 2, (2) = CT (2)< — CT (1) = 130—100 = 30 mii unităţi monetare Cm (2) = CV (2) — CV(1) = 70—40 = 30 mii unităţi monetare 195 Rezultatul calculelor au fost trecute în tabelul urmă- tor: Y CT CF 1 1 CV Cm buc mii unităţi mii unităţi mii unităţi mii unităţi monetare monetare monetari- monetare 0 60 60 __ 1 100 60 40 40 2 130 60 70 30 3 150 60 90 20 4 160 60 100 10 5 165 60 105 5 6 180 60 120 15 7 214 60 154 34 8 260 60 200 46 9 330 60 270 70 10 420 60 360 90 Dependenta costului total de nivelul producţiei obţinute este redată în graficul următor: 196 Costul total şi cel variabil au o tendinţa de creştere continuă odată cu creşterea volumului producţiei (Y) în timp ce costul fix rămîne constant. Costul marginal are o tendinţă de descreştere pînă la y = 5, după care nivelul său creşte. b) Pentru acelaşi exemplu, vom determina COSTUL TOTAL MEDIU (CTM), COSTUL FIX MEDIU (CFM), COSTUL VARIABIL MEDIU (CVM) şi vom reprezenta grafic evoluţia costurilor medii şi a costului marginal în funcţie de nivelul producţiei (y). Costul total mediu sau costul unitar se determină prin raportarea costului total la nivelul producţiei: CTM = y De exemplu, pentru: y * 1, CTM(l) = = 100 mii lei 130 y = 2, CTM(2) «----- = 65 mii lei 2 Costul fix mediu se obţine prin raportarea costului fix la nivelul producţiei: CF CFM = — ■ y De exemplu, pentru: y — 1, CFM(l) « ~ « 60 mii lei y&2, CFM(2) = -6° « 30 mii lei Costul variabil mediu se obţine prin raportarea costului variabil la volumul producţiei: CV(y) De exemplu, pentru: 40 y = 1, CVM(l) = —- = 40 mii lei 70 y = 2, CVM(2) = — - 35 mii lei 2 Costul total mediu se obţine prin însumarea costului fix mediu şi a costului variabil mediu: ctm=HW 197 Rezultatele calculelor au fost trecute în tabelul urmă- tor: Y CTM CFM CVM buc mii unităţi mii unităţi mii unităţi monetare monetare monetare 0 iou bl) -Fu 1 2 75 30 35 3 50 20 30 4 40 15 25 5 35 12 21 6 30 10 20 7 30,57 8,57 22 8 32,50 7,50 25 9 36,67 6,67 30 10 42 6 36 Dependenţa costurilor medii şi a costului marginal de nivelul producţiei este redată în graficul următor: 198 Costul fix mediu are o tendinţă de scădere. Costul variabil mediu evoluează în funcţie de costul marginal. Cît timp costul marginal este inferior costului mediu (variabil sau total), producţia unei unităţi suplimentare diminuează costul mediu. Cînd costul marginal devine mai mare decît costul mediu, producţia unei unităţi suplimentare măreşte costul mediu. Minimul costului mediu (variabil sau total) apare în punctul în care costul mediu este egal cu cel marginal. Costul total mediu are o evoluţie influenţată atîî de costul fix mediu, cît şi de costul variabil mediu. c) INFLUENŢA UNUI COST MARGINAL MAI SCĂZUT DECÎT COSTUL UNITAR ASUPRA COSTULUI UNITAR. Fie o întreprindere ce realizează 1000 bucăţi dintr-un produs cu un cost unitar de 10 unităţi monetare bucată. Pentru realizarea unui lot suplimentar de 100 bucăţi, cheltuielile suplimentare ar fi de 800 unităţi monetare. Se observă că iniţial, costul unitar al producţiei era de 10 unităţi monetare, iar lotul nou presupune un cost marginal de 800 unităţi monetare pe bucată, mai mic decît loo costul unitar al producţiei anterior obţinute. Din această cauză, costul unitar al întregii producţii (1100 bucăţi) scade la: d) INFLUENTA UNUI COST MARGINAL MAI RIDICAT DECÎT COSTUL UNITAR ASUPRA COSTULUI UNITAR Fie o întreprindere ce produce 1000 bucăţi dintr-un produs la costul unitar 10 unităţi monetare bucată. Pentru realizarea unei producţii suplimentare de 100 bucăţi, cheltuielile suplimentare sînt de 1200 unităţi monetare. Se observă că fată de costul unitar al producţiei iniţiale, de 10 unităţi monetare, noul lot presupune un cost marginal mai ridicat, de 1200 unităţi monetare bucată. Din accastă cauza, costul unitar al întregii producţii (1100 bucăţi) va creşte la: 1 000x10+ 800 10 800 1 000 + 100 ~ 1 100 9,80 lei/bucată 100 100-1 000 + d 200 îl 00 = unităţi monetare bucată 199 10. DOBÎNDA, v. pa« 88 în cazul obţinerii unui credit S = 50.000 unităţi monetare, rambursabil în tranşe egale în timp de 5 ani, cu o rată a dobînzii d = 10%, masa dobînzii ce urmează a fi plătită în fiecare an se va stabili astfel: Anul Valoarea Masa dobînzi' N’.it a creditului !urainbur>ala - D = s.d. R ! 50.000 5.0(X) !(UM)U 2 40.000 4.000 10.000 3 30.000 3.000 10.000 4 20.000 2.000 10.000 5 10.000 1.000 10.000 11 I ! VSTICITATEA CERERII Şl OFERTEI ÎN RAPORT CU PRE-Ţl 1. 64 1. Pentru un produs alimentar, o creştere a preţului de la P0 = 20 unităţi monetare la P, = 25 unităţi monetare determină o reducere a cererii de la Q, = 1000 bucăţi la Q, = 800 bucăţi. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ (Ec) se determină astfel: E , Qi-Qp/Pi-P. _ 800-1000 j 25-20 p g(? * Q0 / P„ 1 000 / 20 Cererea este relativ inelastică întrucît unei creşteri de 1% a preţului îi corespunde o reducere de numai 0,8% a cererii. 2. Pentru un aparat electronic, o creştere a preţului de la P0 = 1000 unităţi monetare la P, = 1200 unităţi monetare determină o sporire a ofertei cu Q = 500 bucăţi faţă de cantitatea iniţială Q0 = 2000 bucăţi. Coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul (Ec) se determină astfel: F _ Qi-Qo/Pi-P» AQ/Ap _ 500 , 1 200-1 000 t| 12f # Q0 / P« Qo / ~ 2 000/ 1 000 Oferta este relativ elastică, întrucît o creştere cu 1% a preţului determină o creştere cu 1,25% a ofertei. 200 12. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE, v. pay 101 Tabelul următor reprezintă o funcţie de producţie cu doi factori de producţie: munca (L) şi capitalul (K). 48 70 84 94* 102 108 46 64 78 88 96 102 40 56 70 80 88 94 34 48 60 70 78 84 21 36 48 54 64 70 IU 24 <>() 42 46 4* 1 2 3 1 fj <> Fiecare căsuţă a tabelului reprezintă producţia ce poate fi obţinută prin utilizarea diferitelor cantităţi de factori de producţie (muncă şi capitalul). Considerînd că piaţa are o capacitate de absorbţie de 48 bucăţi, acest nivel al producţiei poate fi obţinut utilizînd diferite combinaţii ale celor doi factori de producţie: a) K = 6; L = 1; b) K = 3, L = 2; c) K = 2, L = 3; d) K = 1, L = 6. în cazul în care costul consumului unei unităţi de capital este 5000 unităţi monetare, iar cel al unei unităţi de muncă este 2000 unităţi monetare, costul fiecărei combinaţii a fac- torilor pentru obţinerea producţiei specificate se poate determina astfel: a) 6. 3000 + 1. 2000 = 20.000 lei b) 3. 3000 + 2. 2000 = 13.000 lei c) 2.3000 + 3, 2000 = 12.000 lei d) 1. 3000 -1- 5 2000 = 15.000 lei Deci, combinaţia cea mai eficientă din punctul de vedere al costului este cea de la poziţia c. 201 n INDICELE PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM, v.pao 134 Se consideră o economie în cadrul căreia se consumă numai trei bunuri Bl, B2 şi B3. Preţurile acestor bunuri în doi ani consecutivi — T şi T + 1 — precum şi structura bugetului consumatorilor — respectiv ponderile cheltuielilor generate de achiziţionarea fiecărui bun în totalul cheltuielilor de consum — se prezintă astfel: Indicele preţurilor bunurilor de consum în anul T + 1 comparativ cu anul T — Ix+1 T — este: I_ . = 1.0,60 + — .0,30 + —0,10 - 1,339. T + 1/T 5 25 100 sau: Ix+ 1/x= 133,9% 14. MULTIPLICATORUL BANILOR, v. pag 140 Multiplicatorul banilor k se calculeaza prin raportarea masei monetare M la baza monetară H: k = — H în condiţiile în care numerarul aflat la publicul nebancar este A/ = 150 miliarde unităţi monetare, depozitele la vedere în băncile comerciale se ridica la D = 450 miliarde unităţi monetare, iar rezervele băncilor comerciale însumează R = 90 miliarde unităţi monetare, atunci: M = N + D=150-f 450 = 600 miliarde unităţi monetare H = N + R=150 + 90 = 240 miliarde unităţi mone- 15. MULTIPLICATORUL CREDITULUI, v. pa^ 140 Multiplicatorul creditului m se calculează pe baza relaţiei: 1 m — — c unde c reprezintă cota obligatorie de rezerve a băncilor comerciale. Dacă c = 20%, atunci m = 5. în aceste condiţii, crearea unui depozit bancar de 1000 unităţi monetare la o bancă comercială, determină, pe ansamblul sistemului bancar, o expansiune a masei monetare cu 5000 unităţi monetare. 16. OFERTA, v pag 129 a) Cantitatea de tomate oferite pe piaţă depinde de preţul tomatelor, în condiţiile în care ceilalţi factori ce influenţează oferta rămîn constanţi, conform graficului următor: Se observă pe acest grafic că o creştere a preţului tomatelor determină o creştere a cantităţii oferite. De exemplu, 203 o creştere a preţului de la 15 unităţi monetare (punctul • Aq) la 25 unităţi monetare (punctul A,) determină o creştere a cantităţii oferite de la 10 mii tone la 15 mii tone. b) Cantitatea de tomate oferită pe piaţă depinde şi de alţi factori cum ar fi preţul factorilor de producţie utilizaţi, preţul unor bunuri alternative în producţiesau vremea bună. Aceşti factori determină deplasarea curbei ofertei. De exemplu, o majorare a preţului îngrăşămintelor determină deplasarea curbei în 0202. Condiţii climatice mai favorabile pentru cultura tomatelor determină deplasarea curbei ofertei în 0,0,. Pentru fiecare nivel de preţ, cantitatea oferită va fi mai mare faţă de cazul 00’. 17. PREŢUL DE PIAŢA,v. pat; 137 a) O piaţă se află în echilibru cînd, la preţul pieţei, cererea este egală cu oferta. Toţi cumpărătorii şi toţi producătorii realizează tranzacţiile dorite la acest nivel al preţului. Grafic, punctul de echilibru se află la intersecţia curbei cererii cu curba ofertei; coordonatele acestui punct definesc atît cantitatea vîndută şi cumpărată qe, cît şi preţul ce asigură echilibrul pe. Echilibrul este stabil atît timp cît toate celelalte condiţii ce pot influenţa cererea sau oferta rămîn neschimbate. In cazul pieţei tomatelor, situaţia este reprezentată în graficul de mai jos: Punctul E este punctul de echilibru. Producătorii vor produce 14.375 tone la preţul pe = 26,63 unităţi monetare kg, cantitate ce va fi integral cumpărată. aa) în cazul în care preţul iniţial pe piaţa tomatelor este p, =30 unităţi monetare kg, cantitatea oferită 0(30) = 20 mii tone depăşeşete cantitatea cerută C(30) =5 mii tone; se produce în plus 15 mii tone (surplus de ofertă). Pentru a-şi putea vinde producţia realizată, producătorii vor coborî preţul. ab) în cazul în care preţul iniţial pe piaţa tomatelor este ^ = 5 unităţi monetare kg, cantitatea oferită 0(5) = 5 mii tone este inferioară cantităţii cerute C(5) = 30 mii tone. O mare parte a cumpărătorilor nu va găsi tomate la acest preţ. Atît timp cît insuficienţa ofertei se va manifesta, consumatorii vor determina o creştere a preţului. b) în cazul în care alţi factori în afară de preţul produsului se modifică, o deplasare a curbei cererii sau ofertei va determina apariţia unui nou echilibru. Presupunem că venitul consumatorului creşte astfel încît cererea se deplasează de la CC’ la QC,, conform graficului de mai jos: 205 Punctul de echilibru se mută de la E0 la E,, pentru care o cantitate mai mare (Qe = 16 250 mii tone) va fi vîndută la un pret, de asemenea, mai mare (Pe = 23,75 unităţi monetare kg.). 18. PREŢUL UNEI OBLIGAŢIUNI, v. pa- 137 Preţul unei obligaţiuni cu termenul de scadenţă practic infinit este determinat de dobînda fixă a obligaţiunii (cuponul obligaţiunii) şi de rata actuală a dobînzii, conform relaţiei: P = D d unde P este preţul obligaţiunii, D cuponul obligaţiunii, iar d rata actuală a dobînzii. Spre exemplu, dacă D = 1000 unităţi monetare, d = 5%, atunci P = 20,000 unităţi monetare; cînd d=10%, preţul aceleiaşi obligaţiuni devine P= 10.000 unităţi monetare. Se observă că atunci cînd rata dobînzii creşte, preţul obligaţiunii scade; invers, dacă rata dobînzii se reduce, atunci preţul obligaţiunii creşte. 206 19.PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE, v. pag. 1. Pentru un volum al producţiei Y = 100.000 bucăţi se folosesc L =10 salariaţi. Productivitatea medie a muncii (PM,) în această situaţie va fi PMl = _ 100 000. = 10.000 buc./muncitor. L 10 Angajarea a încă 5 muncitori suplimentari ( L), în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie folosiţi rămîn constanţi, determină un spor al producţiei de 40.000 ( y). Productivitatea marginală a muncii (PmL) va fi: PmL = = 8.000 buc./muncitor AL 5 2. Prin utilizarea a20 maşini-unelte (K) un întreprinzător reuşeşte obţinerea unei producţii (y) în valoare de 2 milioane unităţi monetare anual. In această situaţie productivitatea medie a capitalului folosit se va calcula: PMK _ jgl- - 100.000 lei/maşinâ K 20 Folosirea suplimentară a 5 maşini-unelte ( K) determină o creştere a produţiei cu 800.000 lei anual ( y). Productivitatea marginală a capitalului utilizat (PmK) va fi: PmK = = 800,00° = 160.000 lei/maşină AK 5 3. Dependenţa dintre volumul producţiei obţinute (y) de către un fermier în funcţie de suprafaţa de teren (N) utilizată, în condiţiile în care capitalul şi munca folosite rămîn constante, este următoarea: Suprafaţa de teren 0 12 3 4 5 6 utilizata (\) ha Producţia total.i (\) — mii kg — 0 30 70 120 140 130 100 207 Productivitatea medie şi marginală a utilizării factorului de producţie natural (terenul) se prezintă astfel: Suprafaţa Producţia Productivitate Productivitate tir teren totala medie marginală \ > VIIlN 0 0 0 1 ;30 30 30 2 70 35 40 3 120 40 50 4 140 35 20 5 130 26 --- 10 6 100 1 16,6 ---30 în tabelul de mai sus, productivitatea medie s-a calculat ca raport între producţia totală şi cantitatea de factor utilizat viu _ de exemplu, pentru N = 3. yM N (3) = 12o = 40 mii kg ha iar productivitatea marginală a 3 factorului A Y YmN = ——» de exemplu, pentru AN N = 3, ym (3) = 120—70 = 50 mii kg ha. 3—2 NOTA: Producţia totală aferentă unui volum al factorului de producţie este egală cu suma productivitătilor marginale corespunzătoare unităţilor succesive de factor. Ex:. y(3) = ym(l) + ym(2) +ym(3) =30 + 40 -j- 50 = 120 mii kg. Evoluţia producţiei şi productivităţii în funcţie de volumul terenului utilizat este reprezentată în graficul de mai jos: 208 în condiţiile în care productivitatea marginală este superioară productivităţii medii, această situaţie va determina o creştere a productivităţii medii pînă în punctul în care cele două curbe se intersectează (ceea ce se observă şi pe grafic pentru N = 3,4). Cînd productivitatea marginală a factorului de producţie este inferioară productivităţii medii, curba productivităţii medii va avea o tendinţă de scădere (pe grafic, pentru N = 3,5). 20. RABATUL COMERCIAL, v. pag 152 O întreprindere comercială cu amănuntul cumpără un lot de 100.000 bucăţi de săpun, articol al cărui preţ de piaţă este 60 unităţi monetare pe bucată. Furnizorul acordă un rabat comercial de 10%. Cheltuielile de circulaţie aferente acestei operaţii au fost de 400.000 unităţi monetare. Masa rabatului comercial acordat de furnizor (RC) precum şi ma- 209 sa profitului obţinut de întreprinderea comercială după efectuarea operaţiunii (P) se determină astfel: D == 60 x 100.000 = 6 milioane lei RC as D. rc = 6.000.000 x = 600.000 lei 100 în aceste condiţii, masa profitului se obţine prin deducerea din rabatul comercial a cheltuielilor de circulaţie, adică: P = 600.000—400.000 = 200.000 unităţi monetare 21. SALARIUL REAL, v. pag 162 Salariul real se calculează prin raportarea salariului nominal la indicele preţurilor bunurilor de consum. Astfel, dacă în perioada T + 1 salariul nominal este 6.000 unităţi monetare, iar indicele preţurilor bunurilor de consum în perioada T + 1 faţă de perioada T este 125%, atunci salariul real corespunzător perioadei T + 1 este: - —sa 4.800 uniţăţi monetare 1,25 Dacă salariul nominal din perioada T (perioadă de bază) este 4000 unităţi monetare, atunci, prin convenţie, reprezintă >i salariul real pentru perioada reMwîiva Dinamica (indicele) salariului real se poate calcula prin raportarea salariului real din perioada T + 1 la salariul real din perioada T ,— care coincide, în fapt, cu salariul nominal sau prin raportarea indicelui salariului nominal la indicele preţurilor bunurilor de consum. Conform primei metode, dinamica salariului real rezultă din: . 100 = 120% 4 000 în cadrul celei de-a doua metode, indicele salariului nominal este: IM. 100 = 150% 4 000 şi, deci, dinamica salariului real în perioada T + 1 fată de perioada T se obţine din: 22. STRUCTURA PORTOFOLIULUI, v. pag 136 Se consideră un agent economic care, avînd îa dispoziţie suma de 9000 unităţi monetare intenţionează să achiziţioneze trei tipuri de acţiuni: X, Y şi Z Anticipările agentului economic privind cîştigul potenţial al fiecărui tip de acţiune sînt : a) pentru acţiunea X, 10%; b) pentru acţiunea X, 20%; c) pentru acţiunea Z, 30%. De regulă, se admite ipoteza conform căreia cîştigul po- tenţial este direct proporţional cu gradul de risc. Dacă agentul economic este adversar convins al riscului, atunci structura portofoliului său este: Tip de acţiune Sumă — unilăti ;\- X 0.000 / O 0 TOTAL 9.000 iar cîştigul mediu potenţial este 10%. Dacă agentul economic esîs mare iub itor de risc; atunci structura portofoliului său este: Tip de acţiune Suma unităţi monetare X 0 V 0 z 9.000 TOTAL 9.000 iar cîştigul mediu potenţial este 30%. Dacă agentul economic urmăreşte diversificarea riscului, atunci structura portofoliului său este: Tip de acţiune Stimă unităţi monetare X 3.000 N 3.000 / 3.000 TOTAL. 91)00 211 iar cîştigul mediu potenţial este: 3 000.10+ 3 000-20 -f 3 000.30 = 20% 9.000 Desigur, există şi alte variante ale structurii portofoliului ce corespund unor grade diferite de evitare a riscului sau de asumare a acestuia sau de diversificare a sa. Spre exemplu, următoarea structură a portofoliului: Tip de acţiune Suma — unbitatii monetare \ ’ 4.()()<> ^ :ţ.mu /______________________________________________________________2 mo TOTAI. 9.nnn ce asigură cîştigul mediu potenţial de: 4 000.10 + 3 000.20 -h 2 000-30 ---------------------------------= 1 /,o/o 9 000 manifestă o tendinţă spre diversificarea riscului. 23. TEORIA CANTITATIVA A MONEDEI, v. pag. 125 Se consideră o economie pentru care venitul naţional este Y = 1 800 miliarde unităţi monetare şi masa monetară este M = 600 miliarde unităţi monetre. Viteza de circulaţie a monedei V se poate calcula din relaţia MV = PY, în care P reprezintă nivelul general al preţurilor, utilizînd ipoteza P = 1: y PY 1800 ^ 3 ~ M “ 600 ~ Dacă se presupune că Y este venitul naţional corespunzător ocupării depline a forţei de muncă şi se admite constanţa vitezei de circulaţie a monedei, atunci sporirea masei monetare cu 300 miliarde unităţi monetare — de la M= 600 miliarde unităţi monetare la M =900 miliarde unităţi monetare — se regăseşte integral în creşterea nivelului general al preţurilor cu 50% — de la P = 1 la P* = 1,5 — conform relaţiei: P' = M1.P=^=1,5 M 600 212 1 24. UTILITATEA TOTALĂ ŞI UTILITATEA MARGINALA, v. pag. 179—180 Dependenţa dintre utilitatea consumului succesiv a 8 pere, într-o perioadă de timp, înregistrează pentru un consumator următoarea evoluţie: Nivelul consumului Y_________________________________________________ l»iu 0 1 2 3 I 3 r> ^ x Uni» la tea totala U_________________________________________________ imitaţi 0 85 1 50 200 240 2 70 290 300 300 Vom determina utilitatea marginală a fiecărei pere şi vom reprezenta grafic evoluţia utilităţii totale şi marginale în funcţie de nivelul consumului. Utilitatea marginală (Um) reprezintă suplimentul de utilitate pe care un consumator îl resimte atunci cînd nivelul consumului creşte cu o unitate, şi se determină astfel: Um(i) = Ui — Uj_, adică, pentru Y = 1 Um (1) = — U (0) = 85 — 0 = 85 Y=2 Um(2) — U(l) = 180 — 85 = 65 Y = 3 Um (3) — U(2) =200 — 180 = 50 - Rezultatele au fost sistematizate în următorul tabel: y __ buc— 01 2345678 Um — unit. — 0 85 65 50 40 30 20 10 0 Dependenţa dintre utilitatea totală a consumului şi nivelul acestuia a fost redată în graficul de mai jos: 213 -un/i JOO 900 T y-kx/c- Se observă că utilitatea totală creşte pe măsura sporirii consumului, în ritm din ce în ce mai mic, pînă la un punct numit punct de saturaţie (în cazul nostru, y = 7). Utilitatea marginală descreşte pe măsura creşterii consumului (legea utilităţii marginale descrescînde), iar peste punctul de saturaţie devine nulă. Notă: Utilitatea aferentă consumului a 5 unităţi este egală cu suma utilităţilor marginale) ale primelor cinci bucăţi consumate U(5) = Um (1) +Um(2) +Um(3) + Um (4) + Um(5) 214 INDICE Abilitate a întreprinzătorului Accelerator, v. principiul Accept Acord Acord General pentru Tarife şi Comerţ Acoperire Acreditiv Activitate economică Actualizare Acţionar Acţiune Adjudecare Afacere, v. business Agent economic Agio Agregat monetar Agrobusiness Amanetare, v. gaj Amendă Amortizare Andosare Andosament, v. gir Angajament stand by, v. stand by Anuitate Arbitraj Arendare Arendaş Arendă Asanare Asigurare Asociaţie economică Autoconsum Autofinanţare Autonomie Aval Avuţie B Balanţă comercială Balanţă de plăţi Balanţă economică Balanţă patrimonială Bancă Bancnotă, v. bilet de bancă Bancrută Bani Beneficiar Beneficiu, v. profit Bilanţ al investiţiei Bilet de bancă Bilet la ordin Bon de tezaur Bonificaţie Bonitate financiară Boom economic Brevet de invenţie Buget de familie Buget de stat Buletin de bursă Bun Bun economic, v. bun Bursă Bursă a muncii Business 215 â c Ca litate Calitate a vieţii Cambie Capital Cartel Cash, v. disponibilităţi băneşti Cec Cerere Ciclicitate a dezvoltării economice Ciclu economic, v. ciclicitate a dezvoltării economice Cifră de afaceri Circuit economic mondial Circulaţie Clauză Clearing Client Comanditar Comanditat Combinare a factorilor de producţie Comision Competitivitate Concesiune Concurenţă Concurs comercial D Datorie Debitor Decalaj economic Decizie economică Decontare bancară Deficit Deflaţie Depozit Depresiune economică Devalorizare Dever, v. cifra de afaceri Conjunctură economică Conosonament Consignaţie Consulting Consum Cont de exploatare Contingentare Contract economic Convertibilitate Cooperare economică Cooperativă Cost Cost al vieţii Cost de oportunitate Coş valutar Crah Creanţă Credit Creditor Creştere economică Criză economică Curs al acţiunilor Curs de schimb valutar Devize Disagio Discont Disponibilitate monetară Disponibilităţi băneşti Dividend Diviziune a muncii Dobîndă Drepturi speciale de tragere D.3.T., v. drepturi speciale de tragere Duopol 216 E Echilibru economic Economie, v. activitate economică Economie de piaţă Economie de tranziţie Economist Efect comercial Efect economic, v. rezultate economice Efect public Eficientă economică F Factor de producţie Factură Faliment Fenomen economic Finanţare Firmă Firmă de afaceri F.M.I., v. fondul monetar internaţional Gaj Garant Garanţie G.A.T.T., v. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ Emisiune monetară Etalon aur Etalon aur-devize Etatizare Eurodolari Eurova Iute Evaziune fiscală Excedent Expansiune Export Fond funciar Fondul Monetar Internaţional Fracht Franco Funcţie de producţie Furnizor Gestiune Gir Girant Giratar H Hedging Hîrtie monedă Hîrtie de valoare Holding I, î, J Import Impozit Impunere Indexare Indicator economic Indice economic Inflaţie Inovaţie Insolvabilitate Integrare economică Invenţie Investiţie Investiţie de portofoliu Ipotecă împrumut, v. credit închiriere înscris întreprindere întreprinzător înviorare Joc de bursă L Leasing Lege economică Legislaţie economică Liberalizare a preţurilor Libertate economică Liberă iniţiativă Licenţă Lichiditate Lichiditate internaţională Licitaţie Locaţie de gestiune Lombard M Macroeconomie Management Manager Mandat Marcă a fabricii Marfă Marketing Mecanism al bursei, v. bursă Mecanism al economiei de piaţă Mecanism al preţurilor Mecanism economic Microeconomie Minim de trai Mondoeconomie Monedă Monopol Multiplicator, v. principiu al Munca N Negociere Nevoi Nivel de trai O Obiect al proprietăţii, v. bun Ofertă Obligaţiune Oligopol Ocupare a resurselor de muncă Parte socială Parteneriat Patrimoniu Patron Patronat Pămînt Persoană juridică Piaţă Plan Planificare Plasament Politică economică Politică socială Poliţă Populaţie Portofoliu Potenţial economic Prestări de servcii Preţ Preţ al obligaţiunii Preţ al pămîntului Principiu al acceleratorului Principiu al multiplicatorului Principiu al actualizării Privatizare Proces economic Productivitate Producţie Producţie globală Producţie netă Produs disponibil Produs final Produs global Produs global brut Produs intern brut Produs intern net Produs naţional brut Produs naţional net Produs net Produs social total (global) Profit Prognoză economică Programare economică Progres Proprietate Proprietate funciară Proprietate industrială Proprietate literară şi artistică Putere de cumpărare R Rabat comercial Raritate Rată a dobînzii Rată a profitului Raţionalitate economică Recambio, v. poliţă Recesiune economică Reclamă Redevenţă Reformă economică Regie autonomă Registru al comerţului Rentabilitate Rentă Repartiţie Rescont Restructurare economică Resursă economică Resursă informaţională Rezultate economice Rotaţie a capitalului Salariu Scont Scont de casă Scris funciar Scrisoare de trăsură, v. fracht Servicii, v. bun Serviciu al datoriei publice Sistem al conturilor naţionale Sistem al producţii materiale Sistem de salarizare Societate Societate anonimă Societate comercială Solvabilitate Stand by Statul — agent economic Strategie a dezvoltării Structură economică Subdezvoltare Sub-pari Subiect de proprietate Substituire a factorilor de producţie Supra-pari Supraprofit Swap Switch Şomaj Ştiinţă economică T Tantiemă Tarif vamal Taxă a scontului, v. scont Taxă vamală Teorie economică Titlu de credit Titlu de proprietate Titlu de valoare Titlu de împrumut Tras Trată Trăgător Trezorerie T roc Trust U Uniune vamală Utilitate Utilitate marginală Uzufruct Uzură fizică Uzură morală V, w Valoare Valoare internaţională Valoare muncă Valoare naţională Valoare utilitate Valori mobiliare Venit Venit marginal Venit naţional Venit net Warant Z Zonă liberă Zonă monetară m Casa de Editură şi Presă I „Viaţa Românească” | a lansat în acest an, într-o ţinută grafică deosebită, o | serie de cărţi de mare valoare artistică, apreciate de I publicul cititor, care au cunoscut o circulaţie foarte f restrînsă în ultimele cici decenii. Editura a urmărit să pună la îndemîna tuturor generaţiilor cele mai fas-y cinante romae şi eseuri grupate în cadrul colecţiei ? „Orient”, colecţie pe care o dorim continuată cu lucrări celebre din literaturile unor popoare cu o străveche cultură şi civilizaţie. în această colecţie au apărut: - „Kim” de Rudyard Kipling (roman) - „Pelerinul Komanita” de Karl Gjellerup (roman) - „India secretă” de Paul Brunton (eseu) - „Lumina Asiei” de EdwinAmold (eseu) în cadrul Editurii au mai apărut: - „Ben Hur” de Lewis Wallace (roman) - „Nostradamus” de Michel Zevaco (roman) - „Profeţiile lui Nostradamus” Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească” are în pregătire o nouă colecţie intitulată „Pămînt românesc” în cadrul căreia va vedea în curînd lumina tiparului lucrarea „Insula şerpilor”, urmată de ample . studii geografice, istorice şi de cultură despre alte teritorii româneşti (Bucovina, Dobrogea, Basarabia, Ardealul ş.a.). în colecţia „Cartea pentru elevi” sînt în curs de apariţie două serii din literatura română: 1. Poezia românească o amplă prezentare a fenomenului poetic românesc de la primii poeţi pînă la cei mai proeminenţi reprezentanţi ai generaţiei contemporane. 2. Proza românească în care vor fi editate cele mai importante opere, în special cele cuprinse în programa şcolară. „Poezia românească” va urmări editarea în volume selective, pentru uzul tineretului şi în special al elevilor, a celor mai reprezentative opere ale poeziei româneşti. In cadrul ei vor fi editate şase volume, care vor apare în primul semestru al anului 1992 şi vor fi întocmite de critici şi istorici literari cunoscuţi, după cum urmează: * M. Eminescn - Poezii - studiu şi selecţie de prof. univ. Ion Rotaru. * O. Goga - Poezii - studiu şi selecţie de prof. univ. LD.Bălan * L. Blaga - Poezii - studiu şi selecţie de prof. univ. Romul Munteanu * T. Arghezi - Poezii - studiu şi selecţie de prof. univ. Al. Hoţa * N. Stănescu - Poezii - studiu şi selecţie de prof. fc univ. Eugen Simion * N. Labiş - Poezii - studiu şi selecţie de prof. univ. Eugen Simion Colecţia îşi propune să cultive, prin selecţie şi prezetare analitică, marile valori ale poeziei româneşti şi să devină un sprijin în munca elevilor şi a maselor largi iubitoare de poezie. Fiecare volum va cuprinde un studiu asupra operei, cîteva analize literare, în special asupra poeziilor cuprinse în manualele şcolare şi o antologie cu cele mai cunoscute poezii din opera fiecărui poet. în seria „Proza românească” sînt în lucru şi vor fi publicate în următoarele luni lucrările: L. Rebreanu romanele „Ion” şi „Pădurea spînzuraţilor” studiu introductiv şi îngrijirea ediţiei conf. univ. FI. Ghiţă D. R. Popescu - Nuvele şi Povestiri - studiu introductiv şi selecţie conf. univ. C. Constantinescu şi prof. Doina Băghină Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească” are în pregătire pentru anul 1992, următoarele lucrări: - Dicţionarul diabolic de Jacques Collin De Plancy - Războiul femeilor de^4Z. Dumas - Doamna mică din casa mare de J. London - Istoria iubirii de Marcelle Tinayre - Amantul contesei de Jean Romeau - Rusoaica de Gib Mihăescu - Prim miniştrii României Mari de M. Nedelea - Prinţesa Babylonului de Voltaîre - Avatar de Th. Gautier * * % Cărţile noastre se găsesc de vînzare în principalele librării din ţară; ele pot fi trimise la domiciliu la cererea solicitanţilor. Rugăm unităţile de librărie şi de difuzare a cărţii să ne scrie în cazul în care-şi manifestă interesul pentru lucrările apărute sau care sînt în curs de apariţie la Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, putînd face din timp comenzi ferme. Coordonator ştiinţific Prof. dr. C. Manolescu Tehnoredactor Drosu Ioan Format 700 x 1000/24 Apărut decembrie 1991 «Arta Grafică S.A.»