PAUL ZARIFOPOL DIN REGISTRUL IDEILOR GINGAŞE PAGINI ALESE PENTRU A ŢINE LA CURENT PE TINERII CULTIVAŢI ŞI SERIOŞI C V L T V R A NAŢIONALĂ Drepturile rezervate. DIN REGISTRUL IDEILOR GINGAŞE -^rmvş'*" I PREFAŢĂ Cred că se pot numi, cu: aeeiaş dreptate, gingaşe ideile care, în general, trebuie să fie cunoscute oricui vrea să treacă drept om cultivat, ca şi acele despre care acest om trebuie să pome^ nească totdeauna cu deosebită băgare de seamă, dacă vrea să nu supere atenţia societăţii unde, în chipul cel mai util şi cel mai plăcut, i se adăposteşte persoana şi i se apără interesele. Viaţa omului cultivat este grea, astăzi. I se impune, des şi sever, să cunoască lucruri nouă şi să vorbească despre dân-sele elegant şi sigur. Mai ales pentru tineri obligaţia aceasta este constrângătoare. Pe cei mari societatea nu-i sileşte, cu acelaş zor ca pe tineri, la excese intelectuale, Conducerea afacerilor permite, în această privinţă, o dezinteresare care poate merge până la cea mai senină apatie; apoi în tot cazul rămân ceva idei cu care omul şi-a ornat spiritul în tinereţe, şi acestea, administrate prudent, pot face bune servicii până la anii venerabili. '* * * Noutatea este una din valorile nediscutabile. Legile naturale ale atenţiei îi garantează cursul în toate domeniile vieţii. Este o problemă de elementară mândrie pentru omul cultivat să afle cât mai repede noutăţile, şi tot atât de repede să le adopte ori să le respingă. In viaţa culturală lucrurile sunt astfel dispuse încât, obişnuit, afli noutăţile gata legate de aprobările şi dezaprobările cuvenite. De sigur rămâne loc destul pentru ca cei dificili să poată introduce mici modificări personale în aprobările şi dezaprobările primite de-a gata; totuş acest loc se micşorează simţitor prin intensificarea culturii, dar mai cu seamă prin accelerarea ei. Timpul şi puterile trebuesc economisite, iar obligaţiile de cultură nu ne iartă să rămânem în urmă cu ideile. Datoria literaţilor e să uşureze publicului această economisire în aşa chip, încât acesta să nu-şi pună în primejdie cultivarea anuală, lunară, săptămânală sau zilnică. Politica, morala şi moravurile, arta, sportul, tehnica sunt materiile obligatorii pentru omul cultivat. Cantitativ cel puţin, tehnica şi sportul sunt în progres considerabil: ele au acum deplin prestigiu de salon, şi devin ameninţătoare pentru vechile materii culturale. Singură politica îşi păstrează, se înţelege, importanţa nealterată. Actual politica financiară primează; e rar astăzi omul cultivat care să nu aibă doctrină financiară. Morala, religia şi arta — tradiţionale obiecte ale scrisului care se numeşte literar—se găsesc în relativă lâncezeală. Totuş ele persistă a fi iritante şi absorb încă destul timp şi inteligenţă chiar oamenilor celor mai moderni, cu tot dispreţul sarcastic pe care-1 aruncă, la ocazie, asupra lor fanaticii sportului şi ai tehnicii. Când 1-a supărat rău de tot o femeie, cel mai rece şi mai mândru sports-man încearcă, vrând nevrând, să gândească asupra crizei morale şi asupra modernismului sexual şi cade în ispită să cetească foiletoane sau chiar cărţi, pe care le ignoră superb până atunci. Şi apoi o bună parte din femei au rămas aliate preţioase pentru literaţii cari nu se pricep să scrie despre tehnică şi sport. Atenţia multor femei interesante şi plăcute este, chiar astăzi, mult mai simţitoare când li se vorbeşte de artă sau psihologia moravurilor, decât despre ultimele modificări ale motoarelor cu benzină. In sfârşit, trebuie luat seama că o expunere tehnică are, inevitabil, caracter autoritar, şi adeseori dimensii indiscrete — ceeace displace profund sexului care reprezintă încă, prin o durabilă tradiţie, l'esprit de finesse. Astfel, neglijarea materiilor literare continuă a fi dăunătoare cel puţin intereselor sentimentale ale tânărului cultivat. E adevărat, de altă parte, că tot mai multe femei distinse cultivă, de ex., cu minunată ardoare automobilismul; cu aceasta creşte în sufletul lor o curiozitate multiplă şi zeloasă pentru specialiştii acestui sport, indiferent de clasa lor socială. Conflictele rezultate din exagerarea unei asemenea curiozităţi servesc fatal să alimenteze cu ingrediente nouă materiile li-v terare. In acest chip se servesc unele pe altele şi se împacă, pe încunjur şi fără prealabilă înţelegere, interesele şi pasiunile numeroase si diverse ale omului cultivat. Intre mijloacele de a produce noutatea sau —ceeace practic e tot una: — sentimentul noutăţii este şi reînvierea unor forme de gândire vechi care lungă vreme s'au odihnit, neglijate de atenţia publică. In acest scop, atitudinea logică şi elegantă este aceea a pocăinţii. Se indică fireşte în asemenea caz, să ne arătăm pătrunşi de părere de rău pentru uitarea de care ne-am făcut vinovaţi faţă cu ideile şi moravurile strămoşeşti. Revenirea la idei şi obiceiuri vechi, pe care le-ai uitat sau chiar le-ai prigonit, se poate operă dintr'odată, ca sub o inspiraţie bruscă şi misterioasă. Aşâ procedează oamenii cu temperament : ei au eleganţa dezinvolturii. Alţii, firi adânci şi potolite, preferă să-şi prezinte convertirea ca rod substanţial al unor studii şi meditaţii lungi şi anevoioase. In toate timpurile se întâlnesc amândouă speciile de convertiţi, şi iluminaţi şi meditativi. Convertirile foarte repezi — aşâ cum se întâmplă ele în politică, de ex.—erau socotite, pe vremea burgezie1 raţionaliste, ca puţin elegante. Dar, sub influenţa unor filozofii moderne care au răsturnat valorile, s'a ajuns a se consideră inconsecvenţa şi izbucnirile neraţionate ca o eleganţă supremă a spiritului şi a caracterului. Există totuş încă oameni cari preţuesc consecvenţa şi privesc neîncrezători transformările prea vioaie ale spiritului, tot aşâ cum judecă de prost gust schimbarea indiscretă a portului şi a manierelor exterioare. Printre oamenii de acest fel se vor întâlni, cred, cetitorii cei mai potriviţi ai acestui volum. Evident, vremile de astăzi obligă clasa burgeză să-şi re-vizuească ideile. Unii vor ca burgezia să adopte simplu toate concepţiile împotriva căror această clasă a luptat altădată. Această revenire nervoasă şi grăbită la credinţe şi metode de viaţă din trecut se proclamă astăzi cu sgomotoasă pompă. Dar pompa şi sgomotul nu sunt semnele unice, nici cele mai sigure, după care să se evalueze vitalitatea adâncă şi reală a unor curente de idei. Oamenii cari n'au spiritul nervos imitator, nici înjosit de apetituri şi vanităţi particulare se ţin, în chip firesc, departe de grosolăniile modelor intelectuale sau po-litic-sociale. Singură atenţia acestor oameni mă interesează şi mi-a călăuzit scrisul. Mobilitatea zăpăcită şi caraghioasă, ca şi imitaţia promptă şi de comică fatalitate, constituesc graţia amuzantă a unei specii animale care seamănă ridicul cu a noastră. La oameni inconsecvenţa săltăreaţă, răsturnarea uşuratică a convingerilor, împreunate cu imitaţia nestăpânită, nu sunt decât reflexe disgraţioase dacă nu şi degradatoare, ale mobilităţii acelei specii ce pare destinată să parodieze omenirea sau, câteodată, să facă din omenire o parodie a ci. P. Z. Toate bucăţile din acest volum, afară de Explicaţia finală, care-i inedită, au fost publicate în anii 1915—1925 în Cronica d-lui Teodorescu-Arghezi, în Viaţa Românească, Revista Vremii, Flacăra, Cuvântul liber, Adevărul şi Adevărul literar. IDEAL ŞI ENERGIE In 1915, pe când măreţul Războiţi era în toată splendoarea tinereţii sale, iar norocul militar îmbăta încă alternativ ambele tabere cu ademenitoare cochetării, bătrânul feldmareşal Von der Goltz câritâ, într'un ziar foarte răspândit, cu simplă şi sigură mulţumire, prohodul pacifismului, — a cărui grabnică moarte deschisese dintr'odată toate căile virtuţilor eroice, atâta vreme părăsite. Cu solidă consequenţă ataca venerabilul soldat mişeliile care copleşesc pe oameni în vremuri de lungă pace. Dintre toate îl supărase cu deosebire abuzul de prevedere şi economie; fiindcă slăbiciunea aceasta ajunsese, cum se pare, un izvor de ticăloşire fără pereche, în viaţa Europeanului înainte de 1 August 1914. Sistemul asigurărilor pe viaţă, de exemplu, şi mai ales organizarea asigurărilor uvriere umpleau de mare scârbă pe feldmareşal; căci el, cu speciala pătrundere a spiritului militar, descoperise numai decât, în aceste pernicioase excrescenţe ale vieţii paşnice, izvorul unor otrăvuri perfide, care ar fi putut ucide eroismul, obligatoriu şi totuş sublim, al datoriei de sânge. Nu încape îndoială: Von der Goltz a simţit exact şi a întrebuinţat ingenios contrazicerea per- 11 fectă dintre tipul clasic al războinicului şi organizarea minuţioasă a prevederii cu termen lung. Trebuie amintit însă, că prevederea este o veche boală, care a infectat eroismul curat şi genuin, chiar de atunci decând neprihăniţii noştri strămoşi au renunţat pentru întâia oară să-şi mănânce imediat duşmanii învinşi, fripţi ori chiar cruzi, hotărînd să-i păstreze ca provizie pentru ospeţe viitoare, sau chiar ca instrumente de lucru, — de când adică temperamentul originar al omului a început să se altereze şi splendoarea perfectă a eroismului primitiv a început să aibă umbre. Dar constatarea aceasta, că mucegaiul pacifist venise încă din cele dintâiu vremuri să mănânce virtuţile, nu infirmă, ci tocmai împlineşte ideile clare şi sănătoase ale valorosului militar. Scurtă vreme după apariţia studiilor sale generoase şi utile asupra războiului, Von der Goltz a avut norocul să moară de ciupitura unui păduche exantematic, nepreţuitul auxiliar al diverselor idea-^ lismuri eroice cu care se împodobeşte lumea de câţiva ani încoace. Pe pământul sfânt al Asiei, cuibul religiilor, al molimilor grozave şi fantastic murdare, departe de laşităţile prudenţei europene, şi-a sfârşit bătrânul viaţa, în chip nu se poate mai frumos şi mai exemplar pentru cei rămaşi, nici mai armonic şi mângâetor pentru sufletul său militar. Orientul plin de mistică lumină şi de păduchi, de sublimă şi rezignată înţelepciune şi idealistic dispreţ pentru săpun şi celelalte mişelnice deşartă^ ciuni ale Apusului, a fost sortit să primească, într'o armonie oarecum miraculoasă, răsuflarea din urmă a unui om care arătase atât de lămurit fundamentul adevărat al eroismului pur şi consequent. Era lucru văzut însă că Europa toată, ea însăşi, începuse demult să lupte, cu subtilă stăruinţă, în contra putrejunilor păcii. Virtuţile capitale, zeci de ani înăbuşite, începuse a fermenta în măruntaele Occidentului bolnav de bunătăţile înşelătoare cu care-1 îmbuibase geniul practic şi cel artistic, susţinute de o pace mult prea lungă. Şi această virtuoasă regenerare s'a îndreptat, întocmai cum trebuia, după sentenţa memorabilă a lui Moltke: «Cele mai nobile virtuţi se dezvoltă în războiu. Fără războiu, lumea ar dospi şi s'ar pierde în materialism». — Şi Virtute însemnează doar Energie, adică tărie de voinţă, iar voinţă fără ideal este un non-sens. Cu aceste idei simple şi clare în cap, Europa, a inaugurat, acum 12 ani, regimul strict al virtuţilor autentice... Cine ar putea socoti exact în ce proporţie a crescut, de vre-un sfert de secol încoace, întrebuinţarea cuvintelor: energie, voinţă, ideal, în debitul european, scris şi vorbit, ar ajunge la numere mari de tot. Acest calcul eu nu-1 pot face; dar cred că ar fi şi ciudat şi nedrept să mi se ceară atât de migăloase socoteli tocmai astăzi, când filozofii diverse se întrec, cu elegantă ardoare, să discrediteze inteligenţa şi toate socotelile ei, şi să întroneze, în materie de cunoştinţă, intuiţia şi instinctul. Am să mă folosesc dar de acest drept, consacrat de gânditorii plini de vioiciune ai timpului meu, şi am să vorbesc din instinct, am să luminez prin intuiţie. * * * 13 Toţi acei care nu sânt atât de energici şi activi, încât să nu mai poată gândi logic şi îngăduit, se vor fi întrebat, ce însemna acea obsesiune fanatică a voinţei, îngrijorarea aceia alarmată, care nu se mai sătura să se tânguiască de lipsă de energie, tocmai într'o vreme când lumea se storcea în muncă productivă şi inventivă, cu o febrilitate fără pereche. In publicistica europeană apăruse un fel de pedagogie politică, al cărei ton fundamental era un ţipăt exasperat şi exasperant dttpă energie. Ce lucru pofteau acele capete — omeneşti totuş, pe cât se părea — când zbierau sau mârâiau, fără preget şi cu nervozitatea tâmpită a vracilor descântători, cuvântul energie? Acum putem zice că am înţeles. Se pregătea cea mai strălucită explozie de energie pură din câte au fost, de când voinţa universală s'a încarnat în oameni. Schopenhauer spunea numai un simplu adevăr, când dădea ca exemplu clasic de manifestare a voinţei propriu zise pe nebunii furioşi. Europa se pregătea dar pentru o formidabilă activitate convulzivă, — iar acei care conduceau pregătirea nu prea vroiau, se pare, să afişeze clar rostul propagandei lor energistice; astfel ea trebuia să apară neiniţiaţilor că o ciudăţenie maniacă. Era o prudenţă elementară din partea acelor care aveau să-şi păstreze în tot chipul sângele rece, pentru ca, sigur adăpostiţi, să alimenteze energia furioasă a celor destinaţi să întrupeze voinţa sublimată, cât mai bine curăţită şi ferită de infiltrările primejdioase şi nesuferite ale inteligenţei. Trebuie să luăm bine seama la acesta împărţire de roluri: ea este un semn mare al naturii războiului modern. Câţiva, din biurouri, cafenele şi redacţii, ţipă şi se agită, cu sânge rece, să aprinză furie eroică, să elaboreze, cum se zice, pregătire sufletească în ceilalţi, care-şi sparg capetele şi-şi spintecă pântecele, prefăcuţi în centre de energie distilată şi rectificată la absolut. Cei dintâiu, vedeţi bine, au realizat, pe seama lor, pacea perpetuă, şi duc pacifismul internaţional până la a face, cu o discreţie generoasă, negustorie cu duşmanul; iar celor din urmă le revine rolul, cu deosebire nobil şi frumos, de a- perpetua, cu cea mai pitorească energie, virtuţile aspre ale strămoşilor. Cum s'ar zice în stil modern: cei dintâiu sânt apolinici, cei d'al doilea dionizici, — admirabilă împărţire şi de gust, a rolurilor, îii drama socială. Distribuţia aceasta, cu deosebire amabilă şi distractivă pentru cine are răgaz să dea atenţie contemplativă unor fenomene atât de simple şi evidente, nu s'a obţinut, cred eu, cu măre greutate; cred, fiindcă sânt convins, în contra unor sfinte formule, că astăzi, caşi oricând, capitalul de voinţă covârşeşte enorm capacitatea de reflecţie, în mulţimea umană; şi asupra voinţei se operează uşor cu cele mai grosolane şi mai simple suggestii. De aceia întreprinderea a reuşit peste aşteptările celor mai scrupuloşi idealişti, peste închipuirea celor mai delicaţi imperialişti. Europa a intrat în această epocă ilustră de acţiune convulzivă cu un avânt şi un brio vrednice de vrâsta cea mai jună a speciei noastre, pe când voinţa funcţiona absolut, neîmpiedicată de reţineri meschine şi bolnăvicioase. Regia a fost perfectă; drama se urmează cu un neasemănat pitoresc de surprize şi de combinaţii logic fatale, — un film miriametric, deliciu suprem pentru reporteri, voiajori de comerţ şi samsarii gigantici care duc lumea, încarnări reprezentative ale timpului acestuia de colosală înflorire a voinţei. Printre pregătitorii literari ai acestui vertiginos chef de energie, cine poate uita pe feciorul micului pastor saxon, pe vulgarizatul aristrocrat Friedrich Nietzsche? Acest suflet de preot prin naştere, un evlavios deghizat în ateu, veşnic iritat de probleme de viitor şi de mântuire, a fost idolul cărturăresc al multor care pe faţă nu-1 mărturisesc, ori îl hulesc chiar, copiindu-lpe ascunsele. Un filolog genial şi histeric, în fiinţa căruia se amesteca micul burghez neamţ, hipnotizat încă\de lustrul prestigios al cizmei iunkerului, cu un humanist poet, a cărui minte iera spasmodic zbuciumată de icoane din străvechea tragedie grecească: —pentru dânsul catastrofa violentă şi perpetuă ajunge dogmă, supremă şi singurul postulat nobil. Omul trebuie să trăiască în primejdie continuă, veşnic biciuit de emulaţie, turbat de pofta de întrecere. Idea de luptă duşmănoasă cu celălalt, în grad de obsesiune absolută, rivalizarea ridicată la manie, extaz războinic la paroxism. Un diavol însă, de cea mai infernală isteţime şi divin ironic, pândea soarta poporului care născuse pe acest profet, care din amintirile vechimii închipuise năluci zmintite şi măreţe. Şi acest diavol a pus împărat, în capul poporului german, o incomparabilă încarnare a spiritului commis-voyageur, o 16 încarnare de o perfecţie ciudată, trăsnitoare, neverosimilă prin chiar desăvârşirea ei. Minte umplută cu gălăgie pripită şi grosolan fanfaronă, voinţă clătinată de îngâmfări puerile, lăcomie fără frâu şi quasi-dementă de a se amesteca în toate, beţie plebeie de costum şi paradă, idei ca din capul unui regisor de varietăţi care vrea să filozofeze, semeţii inutile şi amabilităţi alături cu drumul, '■— în totul un balamuc de impulsuri incoherente înzorzonate cu atitudini de panopticum, cu gesturi de gravură populară, cu bombastică cazonă, cu literatură de supeu militar. Această arătare a avut slujba istorică să simbolizeze şi să călăuzească energia patriei imperiale a lui Nietzsche, tocmai attrnci când ea se arunca, cu avânt disciplinat, peste marginile existenţei sale paşnice. Profetul care vroia să supună viaţa unei solemnităţi etern tragice a fost cu batjocură blestemat să vorbească poporului care se supunea prea-plecat celui mai humoristic simulacru, celei mai extravagante, mai răutăcioase şi mai reuşite parodii a supraomului, cel imaginat cu atâta cheltuealăde patos juvenil şi de lirism grav şi evlavios. Fără îndoială, exemplul este de o expresivitate prea concentrată, ca un caz frumos de patologie; fiindcă în el se arată un popor întârziat, grăbit şi stângaciu, incapabil să-şi învălue, cum trebuie, impulsurile cu gentileţe internaţional consacrate ; iar Zarathustra, în momente lucide, se cânta melancolic pe sine însuş: Ich bin, ach, nur Narr, nur Dichter! — Indiferent: energomania este acum atât de universală, încât putem zice că toată 17 suflarea omenească, triburile europene ca şi popoarele Polineziei şi ale Africei, armonizează astăzi desăvârşit într'o războinicie esenţială, aceasta fiind punctul unic, venerabil şi solid omenesc, în care se pot împăca perfect varietăţile speciei noastre. Elementele voinţei sunt: sforţarea şi scopul. Unele scopuri se numesc idealuri. Idealurile sunt scopuri prin excelenţă nobile. De dânsele ne apropiem numai prin eroism, moral —cum este, de exemplu, lupta sublimă cu vorba şi condeiul în versuri şi în proză, — ori material: cu capul sau cel puţin cu spatele în bătaia puşti şi a spangii. Iar tehnica voinţei în forma ei superioară şi delicată se numeşte, prin urmare, idealism. Idealistul, care nu-i decât idealist, are, la rândul său, nevoie de o tehnică specială a vieţii. El nu poate rămâne închis în «turnul de fildeş» al egoiştilor — clădire bine cunoscută din literatura moralei civice, — ci se aruncă în viaţa intensă, cu tot riscul funcţiunilor şi misiunilor, al atribuţiunilor şi retribuţiunilor fatale de care te leagă orice situaţie activă socială. Toate aceste fatalităţi materialistice, idealistul trebuie să le îmbrăţişeze cu eroică prudenţă, cu preţul * unor lupte sufleteşti, în care el nu poate triumfa decât dacă mecanismul voinţei sale este sigur şi simplu. * * * 18 Wilhelm Wundt, astăzi răposat, vestit profesor şi autor de manuale filozofice cu incomparabil succes de librărie, a scris, pe vremea războiului, o carte — se înţelege, din inspiraţie patriotică— despre filozofie în legătură cu caracterul popoarelor. Acolo el spune, în stilul său neutru şi biu-rocratic, pe un ton de t demonstraţie sigură, că la baza filozofiei franceze se găseşte vanitatea şi setea de glorie, resorturile esenţiale ale sufletului naţional (cum se poate vedea şi din cântecul Mar-seillezei unde zice: le jour de gloire est arrive!) — iar filozofia engleză, cu excepţii care se explică şi se înlătură foarte uşor, oglindeşte, cu o fidelitate deosebită, caracterul distinctiv al Anglo-Saxonului: egoismul centripetal (cel franţuzesc, zice Wundt, este mai mult centrifugal), sau, mai direct spus: . filozofie de oameni satui. Până aici lucrul se pre-' zintă simplu şi amabil. Dar Germanii? Ei au avut parte de,idealism,— sau, mai lămurit: de ideia datoriei, eu supunerea cătră voinţa generală; un idealism care lucrează deopotrivă în sufletul naiv al omului de rând, caşi în conştiinţa luminată a celui cultivat. Trebuie mărturisit că era greu de făcut o clasificare mai satisfăcătoare, dacă ţinem seamă de persoana şi situaţia autorului. In interesul expunerii mele însă, cred că pot să completez pe Wundt astfel: deoarece filozofia engleză este a sătuilor, propun să numim, măcar de dragul unei concizii elegante, idealismul filozofia flămânzilor sau, după voie, a însetaţilor. Tot se zice obişnuit în nemţeşte: das Diirsten und Lechzen nach dem Ideal. Cu 19 chipul acesta dăm formulei profesorului o paralelă destul de nimerită şi cu rodnic înţeles, mi se pare. Starea propriu zis idealistică — zic eu / acum, combinând explicaţiile filozofului cu observaţiile mele de mai sus — este starea acelui care aşteaptă, care n'a ajuns şi se trudeşte grozav să ajungă. Rog pe cetitor să facă aici singur aplicaţiile necesare, dacă este curios să interpreteze în detaliu cele ce i-am spus până acum, cu ajutorul formulei atât de comode inspirate de Wundt. Cadrul meu mă sileşte să trec numaidecât la alte constatări. In această dispoziţie a puterilor sufleteşti, ori şi ale trupului, pe care am numit-o stare idealistică, silinţe îndărătnice tremură să se rezolve într'o satisfacere, natural nestabilă, dar a.cărei plenitudine trebuie să ţie cumpănă sforţărilor crunte cari au împins spre dânsa. Numaidecât se înţelege că pentru asemenea exaltare a energiei voluntare, condiţia primă este o reducere a gândirii la forme simple schematice, o simplificare care să se apropie de monoideism. Inteligenţa trebuie atunci strânsă în forme catehizmale, pentruca voinţa să.poată lucra suveran. Forma perfectă a voinţei suverane este spiritul militar. Mulţimea oamenilor a simţit o dragoste caldă combinată cu o tainică admiraţie pentru manifestările invariabil, vioae şi colorate ale acestui spirit; fiindcă el este perpetuarea statornică şi drăgălaşe a însăşi copilăriei neamului nostru. Tipul militar este băiatul răsfăţat şi irezistibil al istoriei. La timp hotărît el porunceşte, cu o încântătoare încruntare, să i se dea pe mână tot.ce se află în casă. Mândru şi frumos îmbrăcat, el reprezintă forma cea mai seducătoare a.atotputerniciei pământeşti. Candid şi zglobiu, distruge, cu câteva mişcări graţioase, toate materialităţile care nu-i sânt imediat consumabile ; şi astfel el ni se arată ca înger al idealismului curat, care vine să ne înveţe a nu ne legă inima de cele pământeşti, a uita de grija meschină a viitorului, ci asemenea pasărilor cerului şi crinilor câmpului, să ne lăsăm în voia Domnului, căci el este Dumnezeul tuturor oştirilor, a celor luptătoare, caşi a celor sedentare. Distrugerea generoasă de aşâ numite bunuri materiale este semnul cel mai curat şi mai luminos al intensităţii idealismului actual; şi acei care se plâng de acest efect izbăvitor şi sfânt al spiritului idealistic, dau numai dovadă de o scandaloasă perversitate logică şi morală. Sântem la o răspântie de mari solemnităţi istorice: de aici, ori mergem vitejeşte spre viaţa curat idealistică, purificată de toate scârbele complicate ale falşei civilizaţii, ori ne întoarcem în mocirla materialismului din care abia am eşit. Iar regimul vieţii de pură şi simplă virtute, hotărît nu se poate obţine nici susţine, decât numai dacă perpetuăm cu toată energia starea de războiu, până ce vom reduce strict materialităţile la cele mai venerabile forme, la plugul de lemn şi la ghioaga nestrujită, atingând astfel gradul cel mai sublim de rafinare idealistică. Aici însă iarăş se învederează inferioritatea Apusului. Numai Rusia, sfântă şi rurală, încălzită de suflul vechiu al Asiei, ne mai dă doar exemplul unui idealism autentic şi consequent în sublimarea 21 * * * Acum vre-o cincizeci de ani erau foarte la modă studiile asupra inteligenţei animalelor. Furnicile se distinsese eminent; lor li se consacra o literatură cu deosebire entuziastă. Mark Twain povesteşte cum, atins de curiozitatea pasionată a zoopsiho-logilor, s'a apucat şi el să observe furnicare. Rezultatul observaţiilor n'au confirmat, pentru dânsul, aşteptările teoriei. De câte ori furnicile lui întâlneau1 un fir de paiu ori de iarbă care li se înălţa în cale, ele nu-şi urmau drumul, scurt, pe lângă baza obstacolului, ci se urcau mai întâiu, .pe o parte, până în vârf, şi apoi de acolo se dădeau binişor jos, pe partea cealaltă... Despre furnici aceasta se prea poate să fie o glumă calomnioasă, dar pentru crizele istoriei umane, drama hazlie a lui Twain pare că nu-i decât un exact simbol. Intelectualii, care nu-s decât intelectuali, şi nu-s absorbiţi de practicarea energică a vreunui idealism oarecare, încearcă uneori să întrebe, care ar fi bilanţul crizei sublime în care ne găsim. Ca de obicei, intelectualii se arată a fi şi acum intempestivi; de aceia sunt trimişi la plimbare, fără lungă explicaţie, dar cu mult temperament. Fiindcă pământul stă pironit în zodia împintenată a cizmei militare, care de nimic nu se impacientează aşâ rău ca de socoteli complicate: simplicitatea este natura însăş a idealului în acţiune. 22 TIPUL POLITIC In înţeles psihologic şi social, se poate numi politică: orice sistem de fapte şi intenţii prin care cauţi a impune — până la totală substituire, dacă se poate — voinţa ta voinţei altuia. Uzul comun, v care ţine seamă numai de intensitatea şi generalitatea efectului practic^ restrânge înţelesul politicei la activitatea de stat şi pentru stat. Dar orice minte normală poate vedea, că aceleaşi motive şi atitudini, cu aceleaşi metode şi aceleaşi rezultate se constată, indiferent dacă conflictele de voinţă se întâmplă între mucoşi din clasele primare, între mahalagioaice de temperament, între dame care patronează opere umanitare rivale,— sau : între Napoleon şi Europa, ori între Mussolini şi oraşul Danzig. In orice situaţie politică, astfel definită, metodele pentru realizarea acelei substituiri de voinţă despre care vorbim sunt aceleaşi: pumnul, complectat cu diverse aparate artificioase care-i imită efectele, intensificându-le minunat; sbierătul viguros, adică forma cea mai perfectă a limbajului intuitiv, — mijloc de comunicare incontestabil superior limbajului raţional, totdeauna migălos şi tardiv; în sfârşit, ameninţarea şi făgăduinţa, 23 ni1 sublima pereche clasică de argumente sentimentale, al căror efect prompt este totdeauna asigurat, dacă sunt prezentate într'un stil absolut metaforic şi hiperbolic. Toate aceste, susţinute şi împlinite prin eliminarea cât mai desăvârşită a motivelor şi faptelor care le-ar slăbi efectul; fiindcă aceste metode trebuie să rămână product curat al silei sau al unei sugestii cât se poate mai puţin intelectuale. Din ierarhia naturală a trebuinţelor şi, prin urmare, a poftelor omului, rezultă că politica, în înţelesul curent, adică activitatea de stat, coincide în bună parte cu aceia ce, în ştiinţa economică, se numeşte: distribuţia bunurilor. In faptă dar, tipul" politic este o fiinţă care, prin calităţile sale naturale şi sociale, se afirmă cu deosebire destoinică a pune stăpânire pe bunuri produse prin activitatea specifică altor tipuri umane. Aşâ a fost dela origini. Numai că la început raporturile aceste erau simple şi perfect transparente, iar astăzi, peste,măsură complexe şi greu de pătruns. In cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înţelege raporturile cele mai comune dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuş faptul învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineaori, devine simplu bun de consumaţie şi cade sub guvernarea celui care 1-a do-borît, şi acesta îl administrează,- din momentul ce începe să-1 rupă în bucăţi, până la ultima fază a digestiei. Dela acest caz cu totul luminos în esenţialitatea lui general umană, până la diversitatea vieţii politice moderne, natura fundamentală şi poziţia caracteristică a tipului politic rămân 24 11 ''nVltirtiMtiltl aceleaşi: el regulează împărţirea şi consumarea valorilor născute prin fapta altor tipuri psihice şi sociale. Tipul politic are dar slujba cu debsebire nobilă de a pune stăpânire pe produsele, materiale ori intelectuale, ale unor activităţi radical deosebite de politică, pe care le putem numi în scurt activităţii tehnice; iar operaţiile prin care se perpetuează această stăpânire se numesc, cu un termen solemn: organizaţie socială şi de stat. Să nu se grăbească, mă rog, cetitorul a scoate, din cele scrise până aici, concluzii ponegritoare asupra oamenilor politici. Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrăpăreaţă pe care prea lesne şi-o închipueşte uneori prostimea necăjită. Trepăduşul electoral, reporterul ignar şi neastâmpărat, şeful de cabinet servil şi obrazinic, ori alte asemenea încarnări de elementare apetituri, nu sunt şi nu devin tipuri politice, chiar dacă ajung şi rămân la nivelul ministrabilităţii, şi la un regim susţinut de icre moi, şampanie, automobil şi dame de nediscutată marcă. Tipul adevărat politic gustă, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realităţi, care oricum n'au direct a face cu viaţa de stat, dar fără a se putea opri la dânsele; pentrucă lui îi este cu deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale vieţii sociale, ci să dorească cu sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ţinta voinţei politice. — Să porunceşti, şi să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat şi linguşit cu cea mai fanatică stupiditate, să te răzbuni aşâ ca să îngrozeşti şi pe cele mai plecate dintre slugile tale, să dobori 25 şi să striveşti pe acel care-ţi stă împotrivă, până, a-i lăsă numai putere ca să-şi înghită otrava fără seamăn a înfrângerii celei depe urmă, — din aceste voluptăţi de o grozavă simplicitate se ţes visele şi se realizează paradisele creaturii politice Dar această elementară sete de stăpânire, trebuinţa aceasta naiv sălbatică de a supune, a zmulge aprobare şi admiraţie fără margini sunt, în grad divers, atributele cele mai comune ale animalului prin excelenţă social. Deaceea este atât de comună evlavia pentru tipul politic şi râvna către dânsul. Numai tipului politic i-au dat oamenii din toate vremile, cu toată inima, brevetul de om mare. In cultul lui suntem crescuţi; lui i se închină cărticica simplistă de istorie naţională din clasa primară, ca şi tratatul pompos de istorie universală de unde cetăţeanul matur îşi completează cultura generală. Câte amănunte din dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicei află şcolarul în cărţile hotărîte să-i vorbească doar tocmai de specia noastră considerată în afară şi mai presus de animalitate? Ce ştie el despre ostenelile atât de straniu ingenioase, despre toate drăciile profunde şi curioase cu care a întâmpinat omul greutăţile perfide ale realităţii? Insă trântele gălăgioase, tragerile pe sfoară solemne, tot bagajul mahalagismului uriaş al vieţii politice trebuie învăţat bine pe dinafară; pentrucă năzbâtiile crude, viclene ori brutale, ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricărui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnică şi teoretică este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele din aceste exemplare. Nu toţi acei care nu domnesc şi nu se bat pentru domnie, şi nici toţi acei care produc valori materiale, ştiinţifice ori artistice, pot fi trecuţi cu strictă dreptate la categoria pe care am numit-o tipul tehnic. Mulţimea mare lucrează în aceste domenii nu din necesitate interioară, ci din întâmplare şi prin constrângere socială. Dimpotrivă: politica este vocaţia naturală a majorităţii umane. Din impuls imediat, aproape orice om pofteşte şi practică cu deliciu funcţiunea de stăpân; aproape oricui îi vine numai decât bine să recurgă la siluire; să caute lacom admiraţia ori teama smerită şi aprobarea fără rezervă a cât mai multor din acei cu care are 'aface. Succesul politic este acea valoare socială pe care gloata o înţelege mai deplin, la care jinduieşte mai tare. Intre toate (satisfacţiile direct izvorîte din viaţa socială, cele mai palpabile şi mai comun accesibile sunt sentimentul puterii şi gloria, fie ele realizate într'un fund de mahala ori pe continente întregi. Şi aceste satisfacţii groase sunt însăş condiţiile psihologice cele mai generale ale sociabilităţii. Tipul eminent politic consideră ca subalterne orice alte activităţi în afară de a sa proprie: cer lelalte sunt meserii, numai a lui singură este o demnitate. In îngâmfarea, mai mult ori mai puţin prosteşte purtată, a celor mai de rând părtaşi ai puterii publice, ca şi în brutalităţile prototipice ale lui Bonaparte, care a maltratat în public pe bătrânul Lamark până 1-a făcut să plângă, iar pe 26 27 istoricul Volney 1-a trântit în nesimţire cu un picior în btirtă, creatura politică îşi arată şi îşi justifică caracteristic superioritatea specifică de care se simte plină. In scurt, am numit tehnică orice activitate producătoare de valori materiale, ori ştiinţifice, ori artistice. Tipuri adevărat tehnice sunt, în înţeles psihologic, numai acei indivizi care, prin naturală pornire, inventează valori ştiinţifice, artistice sau industriale, şi se absorb cu autentică dragoste în munca prin care se creează astfel de bunuri. Mulţimii, care prin constrângere socială şi din întâmplare numai serveşte să multiplice prin imitaţie rezultatele acestei inventivităţi, nu i se cuvine, strict psihologic, locul pe care l-am atribuit tipurilor inventive. Această mulţime se compune din tipuri natural politice, oprite din silă socială de a-şi manifesta deplin şi efectiv caracterul lor adevărat. Când oameni foarte ageri au spus că lenea este patima absolută, ei s'au gândit îmi închipuesc, numai la activităţile acele pe care le-am pus aici în opoziţie cu politica, fiindcă numai acolo massa oamenilor se arată leneşă din fire, dar nicidecum în ce priveşte setea de putere şi procedările elementare cu care ea se satisface. , In creaţia ştiinţifică, artistică sau industrială nu este loc pentru minciună, nici pentru bătaie, nici pentru zbierat: numai copiii, nebunii şi "sălbaticii pot recurge la atitudini şi procedări politice faţă cu realităţile materiale ori spirituale, considerate ca obiecte de înţelegere sau ca material de creaţie sensibilă. Sufletul omului tehnic neapărat se 28 organizează într'un fel cu totul deosebit de acel politic, şi tinde a se opune cu atât mai excluziv acestuia, cu cât el însuş este mai viguros diferenţiat. In omul tehnic se realizează o fiinţă energic deosebită de animalele violente care formează massa speciei. Oricât de rari sunt indivizii care întrupează această fiinţă nouă, oricât de puternic a-pare încă animalul violent, viclean şi hrăpăreţ chiar în majoritatea oamenilor de tip tehnic, hotărît este că în sânul acestui tip numai se întâlneşte fiinţa nouă, specific omenească. Politica este însăş perpetuarea barbariei originare. Stăpâni ori stăpâniţi, aceleaşi porniri primitive inspiră voinţele celor mulţi. Singur tipul tehnic reprezintă emanciparea autentică de această primitivitate: el constitue excepţia adevărată în nivelul comun al speciei, fiindcă singur el este o fiinţă nouă, care nu poate încăpea în cadrele animalităţii, pe când creatura politică, cu psihologia ei redusă la varietăţile simplei violenţe şi simplei viclenii, rămâne o anexă zoologică. * * * Merimee scria, din observaţie proprie, astfel: Lord Palmerston are siguranţa unui vechi ministru şi gustul de aventuri al unui şcolar. îmi pare foarte nesocotit, încrezător în steaua lui şi cu totul fără scrupule. Ar răsturna lumea ca să aibă un succes de eloquenţă în parlament. Are toate prejudiciile şi toate ignorantele lui John Bull, îndărătnicia şi îngâmfarea acestuia. Iar despre 29 Gladstone: îmi pare în unele pnvmţi un om de geniu în altele un copil. Copil, om de stat şi nebun, din toate aceste este câte ceva într'însul. Dău-năzi reproduceau ziarele un portret al lui Lloyd George, schiţat de nu ştiu care ziarist sau politician englez: acest autor se arăta cu deosebire impresionat de uşurinţa cu care premierul Angliei apucă, aruncă şi întoarce ideile, de vioiciunea cu care îşi afirmă şi îşi anulează atitudinile. Am dat cele două constatări dintâi, pentrucă sunt făcute de unul dintre cei mai ageri şi mai lucizi europeni ai vremurilor noastre; şi le-am dat pe toate trei, fiindcă se referă la oamenii, politici ai unei naţii care nu se semnalează prin excese de vioiciune de nici un fel. Altminteri se poate înţelege şi fără nici un exemplu, că mobilitatea infantilă, latentă ori manifestă, trebuie să fie caracterul natural al creaturii politice. Voinţa în plină libertate n'are nevoie să fie decât me-henghie; încolo ea se dispensează, natural şi avantajos, de orice rigoare, consequenţâ şi răspundere specific, intelectuală. Prinţul Ludwig Windischgraetz, bărbat politic şi fost ministru al Ungariei, istoriseşte următoarea teatrală întâmplare de o stranie frumuseţă. Intr'un salon închis al unui mare hotel din Budapesta, Tisza avea să prânzească cu câţiva prieteni politici. Când am sosit, spune Windischgraetz, l-arh găsit pe Tisza desbrăcat de surtuc, jucând singur, cu ochii la lăutari, fără să ia seama la prietenii care mâncau şi vorbeau într'un colţ al sălii. Juca fără să scoată o vorbă; numai din ochii lui mari făcea semn vioristului, când trebuia să schimbe cântecul. Patru ceasuri întregi a jucat singur, omul acesta de peste cincizeci de ani, cărunt, preşedinte de consiliu. îşi juca triumfurile şi planurile lui politice. Mulţi vor zice că exemplul acesta păcă-tueşte prin perfecţie: este răsăritean-meridional, şi maghiar. De sigur, în epidemia naţionalistă care zgâlţâie Europa de câteva decenii, Maghiarii s'au arătat să fie «cazul frumos» prin excelenţă. Dar eu cred că orice tip politic, independent de latitudine şi descendenţă, îşi gustă triumfurile, obţinute sau plănuite, tot aşâ de elementar ca şi Tisza; numai că nu toţi jubilează atât de vizibil. Pe cei mai mulţi îi supune şi deformează o estetică socială de provenienţă nepolitică, o,disciplină născută din uzurpările intelectului asupra voinţei genuine. In ascuns, tot politicianul îşi are clipele lui de ciardaş. Căci n'are, în fond, altă voinţă şi alte voluptăţi decât acele ale primitivului care ţopăie în jurul ospăţului asigurat sau a duşmanului prins, ceeace adeseori e tot una. Efectele activităţilor nepolitice au prefăcut creatura politică aşâ, că în locul gambadelor autentice, ea ne oferă mutre grave, în care, pentru cei neatenţi ori altfel slabi de duh, îşi deghizează tumbele maimuţa stilizată '. '( printr'o mimică solemnă. < ' Creatura politică are vocaţia şi slujba-de a re- • zumâ simplicitatea şi violenţa sufletului maselor; '. fizionomia ei caracteristică se va alcătui necesar din îndărătnicii şi capricii, ca la copii şi la primitivi. Concentrată excesiv în actualitate, voinţa politică este, în fond, neaccesibilă judecăţii ; 30 31 consequente; fiindcă grupul politic şi creatura lui n'au memorie exactă nici răspundere, şi toată structura vieţii politice este astfel, încât individul politic este dispensat şi apărat de răspundere şi memorie. La întâmpinări de ordin intelectual, creaturile politice răspund prin solidarizarea pumnilor propriu zişi sau deghizaţi. Cine n'are cumpăt si răbdare va declara exa-gerate cele scrise de mine până aici. Cu desăvârşire frivolă va fi o asemenea judecată. Referatul meu despre tipul politic este exact, dar ideal şi schematic. In practică, activitatea acestui tip se loveşte de greutăţi complexe care-i alterează efectele, fără a-i putea schimbă, se înţelege, natura intimă, care coincide doar tocmai cu fondul elementar al animalului uman. Adversarul statornic şi cel mai vătămător al vieţii politice este omul tehnic. Prin fapta acestuia s'au întâmplat cele mai adânci transformări în fiinţa speciei: animalul s'a pervertit şi s'a prefăcut în om. Fiindcă prin tehnică s'a născut în fiinţa noastră un interes deosebit pentru viaţă, şi pământul transformat de inventivitatea tehnică am început să-1 iubim cu o dragoste rafinată care ne-a săltat peste graniţele animalităţii. îmbogăţirea uriaşă a realităţii prin tehnică a creat ocupaţii care trezesc şi absorb energiile bune, şi a format caractere nouă, opuse acelor de care are cu deosebire nevoie politica. Mulţimea Şi diversitatea valorilor tehnice au dat fiinţă unui organism complicat de cooperaţie, şi atunci însăş creatura simplu politică a fost silită să se transforme într'o creatură administratoare. Şi aceasta a fost schimbarea cea dintâi şi cea mai directă pe care a suferit-o tipul politic, prin puterea discretă dar tenace a tipului tehnic. Dar natura politică caută negreşit să dea activităţii administratoare o dezvoltare excesivă şi parazitară, potrivit apetitelor sale elementare de putere, de glorie şi universală acaparare. Iar viaţa tehnică se trudeşte să anuleze încălcările absurde ale administratorului, care instinctiv se poartă astfel, ca şi cum administrarea, iar nu producerea şi utilizarea propriu zisă a valorilor ar fi scopul absolut al colaborării sociale. In acest conflict permanent, succesele groase sunt de sigur tot ale creaturii politice. Tehnica însăş, dând naştere organismului administrator şi întemeind supunerea, răbdarea şi spiritul de toleranţă, a pregătit un suculent bulion de cultură, în care tipul politic dospeşte avantajos. Supunerea cronică oferă astfel deagata apetitelor politice hrana la care ele jinduesc continuu. In societatea îmbogăţită şi disciplinată prin tehnică, puterea se obţine fără vitejie; s'au cultivat dar inevitabil vicleşugurile, laşităţile arogante ori târîtoare, şi toate păcatele mici şi urîte în care se încheagă energiile inferioare şi echivoce. Mecanismul acesta minunat al supunerii şi îngăduelii, care face posibil statul, permite tipului politic, stăpân pe dânsul, să facă nerozii într'o măsură care în nici un domeniu specific omenesc n'ar putea fi atinsă. Fiindcă acel mecanism, prin structura şi întinderea lui, are o miraculoasă capacitate de a neutraliza prostiile individuale. Dar să-şi închipue 32 33 cineva ce s'ar întâmpla cu un matematic, un muzicant ori un inginer care ar comite neghiobii echivalente cu cele pe care le seamănă un bărbat politic cu deplină seninătate în activitatea sa de stat, şi va evalua uşor cu ce marafeturi primitive se poate mulţumi, poate fiinţa şi prospera activitatea politică. De opt ani înfloreşte peste tot pământul politica. State se distrug şi se fabrică, partide şi programe se îmmulţescpe măsura microorganismelor, presa se îneacă în obezitate şi huzur —: în lumina acestor fenomene, ochii cei mai stupizi pot vedea conflictul radical dintre tehnică şi politică. Una nu poate prosperă prea mult, fără ca cealaltă să nu înceapă a se prăpădi. înflorirea politică este deadreptul orbitoare în pământul foastei împăraţii ruseşti: consilii, întruniri, decrete, manifeste, broşură de propagandă, teatru de propagandă, tren de propagandă —; raiul creaturii politice. Dar atât. Pentru alte lucruri care nu se pot realiza prin decrete, broşuri şi vagon retoric, nu mai e vreme nici putere. Bairamul cel mare al politicei acolo este, dar mai fiecare ţară europeană îşi are micul său chef. Revoluţie nu se poate face fără mizeria masselor, şi massele noastre nu sunt mizere, — spunea Bebel cătră un tovarăş rus, care-1 întreba nerăbdător de ce nu porneşte mai curând răsturnarea generală. Intr'adevăr, trebuie mizerie pentru ca politica să-şi dea floarea supremă: criza convulzivă, revoluţia. Dar mizeria tot numai politica o poate produce, pentrucă creatura politică nu poate să-şi înghită 34 prea lungă vreme natura intimă: violenţa; şi nu poate dura fără trântă şi scandal grosolan. Numai aşâ ea se poate simţi cu adevărat pe sine, îşi poate da sie-şi plină justificare — şi astfel ea a născut războiul şi mizeria, semnele cele mari de exuberanţă politică. Macchiavel, în consequenţa lui unică, era de părere că ar trebui, din zece în zece ani, să vie catastrofe purificatoare, care să întoarcă statele la stări primitive; fiindcă aceste stări, după ideia lui Macchiavel, sunt adevărat sănătoase şi robuste, iar artele păcii strică pe oameni. Oamenii politici n'au astăzi consequenţa Florentinului. Cu groază şi înverşunare se apără acum toţi de răspunderea războiului. Ca şi cum faptul de a fi pornit o aşa grandioasă operaţie purificatoare nu ar fi o glorie fără pereche; iar revoluţionarii ruşi se declară inocenţi de întâmplările materiale ale patriei lor, ca şi cum un ideal social n'ar justifica îndeajuns ori şi ce. Evident, politica pură se strică, deoarece ea îşi neagă esenţa proprie şi urmările ei cele mai specifice. Realizările tehnice au fost totdeauna un minimum hotărît de exuberanţele continue ale zburdălniciei politice. Civilizaţia — cum se numesc în total valorile tehnice — s'a produs pe apucate, s'a strecurat cum a putut prin vălmăşagul beţiei politice. Este de înţeles ca oamenii propriu zişi, adică fiinţele umane de tip tehnic, să fi simţit încă demult rostul creaturii politice. S'au pornit copacii, zice Scriptura, să-şi caute împărat; măslinul, smochinul şi viţa n'au vrut să se facă împăraţi, fiindcă 35 avea fiecare destul de lucru cu roadele lor frumoase şi bune, dar spinul s'a învoit numai decât să fie mai mare peste toată pădurea. Ca o concluzie optimistă a acestei vechi înţelepciuni destul de amare, vin vorbele lui Fichte care, într'o vreme mult asemănătoare cu a noastră, visa astfel despre sfârşitul vieţii politice: scopul propriu al statului este să se facă pe el însuş de prisos. — Se vede uşor că această formulă nu poate avea înţeles decât din punctul de vedere al omului tehnic: singură existenţa tehnicii a făcut posibilă o asemenea critică a statului şi deci a naturii politice; pentrucă numai prin efectele directe şi indirecte ale vieţii tehnice politica s'a alterat într'atât, ca, în teorie măcar, ea să poată fi subjugată tehnicii şi calificată după normele acesteia. Dar tocmai de aceia toată lumea n'are cădere să învectiveze politica şi să se plângă de dânsa. Şi dacă totuş face aceasta, atunci toată lumea adaogă numai o ipocrizie grosolană la plămădeala insipidă de locuri comune pe care ea o ia şi o dă drept gândire. Căci toată lumea este aceia care dă naştere şi creştere politicii. S'ar putea să nu semene plodul cu zămislitorul ? FEMINISM Pentru noi bărbaţii toţi, femeia este un fenomen banal, obsedant şi grav. Cu deosebiri, se înţelege, după vârstă, temperament, rasă şi sferă socială, — dar nu prea mari, fiindcă raporturile naturale şi istorice de care vorbesc aici sunt doar din cele mai uniforme. Printre puţinii iluştri pe care-i pomeneşte lumea ca supreme excepţii, Spinoza şi Kant, de exemplu, nu mai apar, deaproape cunoscuţi, atât de excepţionali cum obişnuit se crede. Kant nu a pierdut numai câteva clipe de tihnită reflecţie pentru a-şi întemeia sistematic hotărîrea de a nu se însura, ci a avut şi un flirt foarte duios când trecuse de şaptezeci de ani. Spinoza a fost îndrăgostit, ca cel mai simplu tânăr; iar un alt mare izolat, Descartes, a. avut un copil natural. In sfârşit nu fără bună şi delicată logică a imaginat legenda într'o caracteristică apropiere cu lumea feminină pe Isus, straniul nostru zeu revoluţionar. Norma este prin urmare absolută; genii şi zei sunt cuprinşi de dânsa. Dar cea mai roasă banalitate se preface într'o arătare misterioasă şi străină, ori de câte ori ea,prin cine ştie ce ascunse întâmplări ale gândirii, se 37 rupe din lanţurile greoaelor asociaţii care nasc şi nutresc toate banalităţile comode ale vieţii practice. «Nu cred că un om de rasă europeană, dacă nu se va mărgini la superficialităţi şi aparenţe, va putea pricepe şi descrie pe femeia japoneză întocmai cum este.... Rasa galbenă şi rasa noastră sunt cei doi poli ai speciei omeneşti; sunt între dânsele deosebiri extreme până în modul de a percepe obiectele exterioare, şi cunoştinţele noastre asupra lucrurilor esenţiale sunt adeseori contrarii. Nu putem niciodată pătrunde cum trebuie într'o inteligenţă japoneză ori chineză; la un moment, cu o misterioasă spaimă, noi ne simţim opriţi de stavile cerebrale, peste care nu se poate trece: oamenii aceştia simt şi gândesc dea'ndoasele decât noi>>. Loti scrie aceste, cel veşnic îndrăgostit de misterele celor mai depărtate străinătăţi. Fără îndoială, în locurile acele şi în faţa acelor neamuri în tot chipul depărtate, fiorul neînţelegerii, farmecul iritant şi descurajator al sufletului exotic ne ia cu o surprinzătoare violenţă. Dar oriunde am fi, în curentul adormitor al vieţii celei mai normale, ne împresoară statornic şi latent, exotismul claselor, înstrăinate una de alta prin hotare săpate în vremuri de luptele variate şi îndărătnice ale vieţii istorice. Ca şi portul arhaic, ca şi fizionomia atât de ciudat şireată şi naivă a ţăranului, haina pestriţă a femeilor noastre, penele enorme bizar aşezate pe cap, încălţămintea care le înţepeneşte piciorul într'un unghiu absurd, nu-ţi apar acestea, în clipele rare de lucidă şi 38 liberă contemplare ca simboluri pipăite ale profundelor înstrăinări sociale? Nu te izbesc atunci aparenţele aceste, atât de viu desemnate şi colorate ca semnele unei lumi de tot depărtate şi stranii?... Astăzi, când pornirea cătră aplanarea şi egalizarea istorică este mai violentă ca alte daţi, deosebirile aceste capătă un relief cu deosebire aspru. Astfel femeia ne apare ca o exotică icoană. In farmecul ei, atât de bogat şi de subtil amestecat, sentimentul straniului este, pentru acei capabili să dăm femeii o atenţie mai puţin vulgară, ingredientul cel mai specific poate, şi cel mai ascuns. Insă atotputernica atracţie sexuală opreşte de obiceiu pe bărbat de a simţi desluşit, că tocmai acea încântătoare înstrăinare maschează un ferment de străveche si temeinică ostilitate. Ca toti obijduiţii, femeia ne duşmăneşte, pe noi stăpânii tuturor drepturilor, cu o nealţerabilă şi naturală persistenţă. Iar noi, cari ne-am bucurat altădată fără grijă şi discreţie de puterile noastre, am intrat acum, asemenea zeului Wotan, pe calea fără întoarcere a concesiilor şi învoielilor; iar de când ni s'a întâmplat aceasta, pitorescul atractiv al raselor şi claselor pe care voinţa noastră nedelicată le-a făcut inferioare şi nevoiaşe, a început să ia un gust supărător. Dorinţă avem încă de a ne apropia cu o indulgentă ori chiar respectuoasă curiozitate de cultura preistorică a ţăranului genuin, atât de atrăgătoare pentru noi ca una ce ne este aşâ de străină şi ne pare aşâ de ciudată; dar vrăjmăşia este astăzi prea manifestă, pentru 39 acei cari suntem destul de lucizi, şi dorinţa aceea conciliantă ori rămâne o fadă şi echivocă convenţie literară, ori este cu totul stricată de o iritaţie amară, de o îngrijorare gravă de care nu mai putem scăpa. Oricum ar fi, mai greu de constatat faţă de femei, mai uşor faţă de celelalte clase şi rase obijduite, vrăjmăşia aceasta ajunge în zilele noastre atât de patentă, încât nimeni din noi, vechii stă-pânitori pe cale de a fi detronaţi, nu mai poate să nu o ia în seamă. In multe feluri, se înţelege, poate fi luat în seamă un asemenea fapt. înainte de toate, răfuielile istorice trebuesc făcute cu politică; cred însă că în orice bună politică este loc şi pentru a spune deadreptul ce avem pe inimă şi în gând. * * * Ga toţi acei pe cari voinţa celor mai tari i-a făcut inferiori şi nevoiaşi, femeile sunt oameni fundamental practici. Omul a cărui voinţă este supusă altui om, silit fără încetare să pândească şi să ghicească voinţa acestuia, nu are cum, nu are nici când fi contemplativ. Naivitatea specifică din care s'a născut şi trăeşte arta şi ştiinţa pură, aceste caracteristice copilării bărbăteşti, nu se poate şi nu s'a putut găsi în grad simţitor la femeie. Nu se putea atunci când sclavia erâ făţişe şi brutală; nu se putea nici atunci când a fost mascată cu tot felul de zorzoane sociale, aşâ cum s'a întâmplat dela apariţia moravurilor cavalereşti încoace. După această prefăcută inovaţie, femeia Ii a fost silită doar să ducă o politică mai complicată; atâta tot. Erâ inevitabil ca, instinctiv şi de multe ori nedesluşit pentru ea însăş, femeia să privească arta şi, în general, orice atitudine teoretică, ca un moft, ori ca un ornament bun pentru alte anume scopuri pur vitale. La toţi proletarii şi oprimaţii, aceeaş antipatie firească şi explicabilă pentru tot ce nu-i imediat util. Curiozitatea pentru obiect ca atare, naiva urmărire a formelor şi transformărilor lui, trebuiau să rămână nişte puerilităţi deşănţate, pentru acel absorbit până la ultimele puteri de lupta socială în feluritele ei câmpuri. Pentru femee întrebarea a fost şi încă este, cum să rupă mai mult, cele mai adeseori în chip ascuns, din atotputernicia unui stăpân, care, oricât de batjocorit ca individ, rămânea de temut prin formidabila şi absoluta consacrare pe care i-o asigură tradiţia, Cum în sufletul acesta veşnic iritat de luptă, veşnic lacom de stăpânire, ca orice suflet de sclav, ar putea, ar fi putut încape poftă şi înţeles pentru lucrurile cari, prin esenţa lor sunt cele mai depărtate de asemenea luptă, de orişice fel de luptă? In situaţia aceasta de latentă sau evidentă în-verşunare pentru a ajunge, sau în satisfacţia supremă şi indiscretă de a fi ajuns, psihologia feminină a căpătat acel cunoscut caracter de parvenitism specific. Dea ceea este cele mai adeseori atât de falş şi disgraţios entuziasmul femeilor pentru activităţile pur speculative. Deaceea răsfrângerea prea puternică a gustului feminin în arte a dat naştere la forme atât de deplorabile 40 41 cum a fost poezia lirică franceză, şi pe urma ei mai toată poezia europeană, dela începutul secolului XVII până la naşterea autenticului lirism modern. A fost ca o răzbunare batjocoritoare din partea celor ţinute la o parte de viaţa completă a spiritului. Din această nedreaptă oprire ne-a venit tot ce se chiamă mievre, tot ce-i strâmbăcios şi strâmb, toată falsa pudoare, toate conveni iile extraestetice, grosolan strecurate în artă sub cuvânt de bună creştere, toate imbecilele deformări sentimentale, născute din visele unor suflete veşnic ofensate de nedreptăţi făţişe ori deghizate, veşnic turburate de dorinţa de a se zmuci din legăturile absurde în care au fost încătuşate. Gândirea ştiinţifică şi cea artistică, ca forme de pur lux al spiritului, sunt produse ale unor două foarte ciudate tipuri psihice omeneşti. Un infim număr de bărbaţi a fost, pe cât se poate şti, în toate timpurile diferenţiat de natură pentru crearea şi păstrarea specifice acestor domenii, direct inutile, indirect exploatate pentru felurite trebuinţe ale vieţii sociale. Şi, fiindcă între aceste exploatări figurează şi aceea de a întrebuinţa arta şi ştiinţa ca o partedeosebit vizibilă a constumului de bună creştere, s'a întâmplat ca femeile, în sufletul cărora nevoile robiei au făcut să înflorească special simţul ornamentului, au fost aduse, dela anume vreme încoace să se intereseze într'un anume fel de aceste mijloace suplementare de găteală. Iar o minciună de salon, o farsă bărbătească cusută cu cele mai vizibile sfori, a venit (fireşte, din partea bărbaţilor celor mai străini de producţia artistică şi 42 ştiinţifică) să consacre, sub forma unui dulce şi atingător compliment, pretinsul gust şi pretinsa dragoste naturală a femeilor pentru artă. Astfel s'au închipuit gingaşele inspiratoare, sfătuitoare si protectoare ale artiştilor, — ori, mai drept, nu atât ale artiştilor cât ale virtuojilor. Pentrucă este vorba doar de ornament social, şi atunci virtuozul are negreşit toată recăderea. Şi in fluenţa aceasta s'a exercitat inevitabil în gustul acela specific feminin pe care l-am schiţat mai sus. Despre legăturile false, amărăciunile, duşmăniile crunte şi catastrofele sufleteşti cari au înflorit aici, nu se mai vorbeşte. Sunt banale. Literatura, din motive lesne de închipuit, a exploatat cu preferinţă aceste triste şi comice trageri pe sfoară ale răsboiului intersexual. Lupta fără răgaz contra bărbatului şi pentru cucerirea şi stăpânirea lui în marginile care i-au fost îngăduite, singură lupta aceasta creează şi modifică sufletul feminin. Pentru activităţi de lux nu poate fi loc nici deplin înţeles în spiritul, în voinţa aceea care nu poate vedea alte motive decât acele hotărîte de pofta necurmată de a se ridica şi de a stăpâni, poftă natural atotputernică în orice fiinţă robită. Ca toţidesmoşteniţii, femeia trăeşte, în cutele obscure ale sufletului său, din resentiment; este radical prepuielnică, totdeauna la pândă şi fricoasă de a fi păcălită. Ca toţi cei tiranisiţi şi înşelaţi, ea bănueşte în acele activităţi care se afirmă ca inutile, ori o caraghioasă născocire de stăpân trândav, ori cine ştie ce teatrală înşelătorie pusă la cale de tiran/ 43 J f Naivitate şi inocenţă poate avea obijduita jumătate a speciei noastre doar numai în credinţa ei că are dreptate să lupte fără preget şi cu orice preţ. încolo, un practicism absolut o stăpâneşte. Deaceea este şi are să fie un subiect excelent pentru politică, singura treabă pentru care deocamdată poate avea înţelegere adevărată, apetit autentic şi capacităţi natural dezvoltate de condiţiile vieţii sale istorice. La întrunire, în agitaţie electorală, în club, în parlament, la vorbă îndărătnică şi practic sumară, în sfârşit oriunde este chestie de întrecere şi de putere, acolo trebuie deschis drum larg supuselor noastre de până eri, care sufocă nerăbdătoare de a se arunca, cu toată lăcomia acumulată, în neastâmpărul vieţii publice, unde până acum prea rar numai s'au amestecat ele altfel decât ca inspiratoare oculte şi iresponsabile. Să le liberăm dar din ascunzătorile aceste, în care sunt nevoite să se pituleze într'un chip care nu-i nici frumos pentru aspectul, nici sănătos pentru mecanismul vieţii cetăţeneşti. In felul acesta se va curaţi şi singulara meditaţie artistică şi ştiinţifică de diletantismul cel mai fals şi mai disgraţios pe care 1-a născut cel mai perfid poate din vicleşugurile noastre faţă de femeie. După lungi vremuri de viaţă deplin liberă, când se vor fi şters din sufletul feminin semnele cele din urmă ale celei mai curioase sclavii, se va deschide şi mintea femeiască în chip deplin şi normal pentru luxurile superb naive ale spiritului. LUCRURI SFINTE *) «...Les liens de simple camaraderie de quartier disparaissent ou s'affermissent en de veritables pactes inexprimes de devouement. Le ressort est plutot Tegoisme que le besoin d'affection. On sent la necessite d'avoir tout pres de soi un homme dont on puisse toujours attendre du secours... On evalue, dans l'ami, sa valeur de sauveteur, son courage et aussi sa vigueur». (Paul Lintier: Avec une batterie de 75. Souvenirs d'un canonnier. Paris, 1916, pag. 46—7). Iată o informaţie onestă şi isteaţă, — o vorbă destul de neaşteptată pentru cine cunoaşte aerul bâhlit de stupidităţi sentimentale şi de mofturi patetice, care a clocit producţia literară din anii de război. Această mărturie din experienţa unui soldat deştept cuprinde, mi se pare, interpretarea completă şi cea mai cuminte a unui vechiu fenomen social: prietenia pe viaţă şi moarte, frăţia de cruce, perpetuată literar prin perechile legendare şi istorice, dela autorii antici până la antologiile pedagogice de astăzi. Războiul a redeşteptat prietenia vremilor eroice. Prietenia subliniată în cărţile de morală, în toasturi şi scrisori la zile *) Cetitorii sunt rugaţi stăruitor să ia seama că această schiţă ieste în multe locuri ironică. 44 45 mari, dar mai ales în groaznicul loc comun, când universalul Mitică se plânge, că nu mai este adevărată prietenie! Cuvântul acesta face parte din repertoriul bleg al substantivelor patetice, de care nu se poate lipsi prostimea de peste tot locul, decând omenirea a început a se spoi cu dresurile moralismului. Moralism numesc eu acel sistem de ornamentaţie personală, făcut din vorbe, intonaţii şi gesturi, prin cari oamenii s'au învoit să schimbe între dânşii făgăduinţi solemne de bună purtare. Aceste ornamente sociale au, precum se ştie, destinaţia se dispenseze pe indivizii curenţi de gândire proprie, de inventivitate morală. Se înţelege lesne că însăş funcţionarea esenţial automatică a acestor ieftine jucării sociale le prelungeşte inevitabil uzul, mult peste durata substratelor sufleteşti din cari s'a născut. Realitatea psihică este demult transformată, dar formula solemnă îşi urmează orbeşte cursul şi ajunge, pentru cei conştienţi, trivialitate anostă sau ridiculă. Aşâ s'a întâmplat cu clasica prietenie, cu amorul, cu familia tradiţională şi cu alte.... lucruri sfinte. Mulţimea cu mintea moale şi neutră le cântă, regretându-le şi exaltându-le după canoane răsuflate, moştenite strâmb dela gânditori, ori mai adese: dela literaţi din alte vremuri. Perechea clasică de prieteni până la moarte se forma, natural, în sânul culturilor primitive, restrânse şi războinice, din însăş frecvenţa primejdiei şi războiul a putut naşte din nou prietenia eroică, cum arată exact şi pătrunzător ar-tileristului Lantier. Dar astfel de întovărăşiri 46 încetează treptat de a fi autentice, în măsura în care se anulează viaţa războinică. Să cauţi virtuţi ale căror condiţii de existenţă au pierit, nu-i decât o pioasă nerozie, — dacă nu-i cumva o grosolană strâmbătură. Cu cât societatea se pacifică şi se umaniza, cu atât legăturile de felul acela ajungeau inutile şi trebuiau să dispară. Iar dacă ne închipuim procesul de pacificare — dreptatea şi înţelegerea pentru persoana altuia duse mult mai departe decât au ajuns ele real vreodată, — vom simţi îndată acele întovărăşiri epice şi tragice ca depline anahronisme. Negreşit, aşâ cum se găseşte astăzi viaţa europeană, pornită violent spre un trecut cine ştie cât de vechiu, s'ar putea ca amatorilor de sentimentalism arhaizant să li se deschidă perspective de vaste satisfacţii. Nouă acestorlalţi ne rămâne în orice caz mângâierea gândirii lucide. * * * Cu cât societatea, în total, ajunge să fie un adăpost mai sigur şi mai complex, cu atât legăturile restrânse şi locale de apărare ori întreprindere îşi pierd valoarea şi deci vitalitatea; iar, potrivit cu această degradare a lor, se modifică părerile şi simţirile noastre faţă de dânsele. La un grad mare de sociabilitate, prin urmare de siguranţă reciprocă, legătura îndărătnică până la fanatism mistic între doi indivizi pierde orice înţeles; dependenţa dureroasă, ori chiar delicioasă, care rezultă de aici, se anulează — omul s'a individualizat şi respiră 47 intens un maximum de libertate; se apropie dar de binele care pare să fie cel mai scump fiinţei vii. Legarea şi desfacerea relaţiilor individuale îşi vor pierde astfel caracterul tiranic; barbaria vicleană drapată în patos moralistic va fi demascată şi dată pieirii inevitabile. O revărsare bogată de adevăr între oameni ar fi atunci cu putinţă, fiindcă realitatea sufletească, în formele ei genuine şi imediate, ar sparge coaja de formule sarbede şi imbecile în care ne-a încleiat constrângerea socială primitivă. Iar energia imensă câtă se distruge în înverşunările tragice ori comice, în care ne ţine robi tirania străveche şi animalică, ascunsă în dragostele noastre cele mai mândre şi mai eroice, s'ar libera ca să sporească neasemănat binele palpabil şi frumuseţea, ca să învingă tot mai efectiv mizeria blestemată şi dobitocească, în care se zbate specia. Acum destul. Ajunge vehemenţa, pot zice entuziasmul cu care am sugerat aici fericirile viitoare, pentru ca tinerii simţitori şi serioşi, căror în deosebi le vorbesc astăzi, să se înflăcăreze cât trebuie. Ei doar sunt dela natură puşi să realizeze programul măreţ: tot omului să-i fie bine şi omenirea să prospere. Aş vrea numai să-i ajut mai direct în lupta complicată pentru ideal, şi am să le dau câteva analize şi concluzii teoretice, cu care ar putea să-şi justifice şi orneze, la ocazii de lux, neîndoelnica lor virtuozitate practică. 48 Sufletul omului vechiu se închina imobilităţii-Pentru dânsul fixitatea erâ fetiş, iar schimbarea răul radical. Superstiţia unităţii şi un cult copilăros al eternului formează temelia moravurilor şi instituţiilor create de sufletul acela vechiu, adică foarte tânăr şi foarte simplu. Disciplina primitivă a societăţilor aşezate, mici, închise şi sărace, îl făcuse astfel. Omul, pe atunci, se găsea ferecat de pământ şi de grupul lui — erâ plantă. Strămutarea îi erâ spăimântătoare; străinătatea, nenorocire absolută. In conştiinţa lui strâmtă, uniformitatea erâ lege; interesele şi pornirile lui erau puţine, excluzive şi tiranice. Pentru primitivul disciplinat, stăpânirea erâ o trebuinţă vitală, deci satisfacerea ei, o voluptate indispensabilă; fiindcă stăpânirea erâ condiţia şi forma fundamentală a vieţii sociale, prin ea mai ales societatea erâ posibilă ca adăpost unic şi durabil. Bogăţia însă, creşterea şi concentrarea populaţiei, uşurinţa de strămutare, prefac sau distrug cadrele acele de vieaţă simplă şi aspră. Imobilitatea îşi pierde prestigiul. Omul îşi ia voie să fie inteligent şi curios, pierde respectul stupid pentru valori pretinse eterne, se îndrăgosteşte de noutate. Lucrul s'a întâmplat în cetăţile greceşti de pe la începutul veacului al Vl-lea înainte de Hristos, în împărăţia romană, în oraşele italiene care au pregătit Renaşterea; şi mişcarea a culminat în omul actual, care a moştenit, acumulat, avutul acelor civilizaţii revoluţionare. Şi, regulat, flaşneta moraliştilor se înfiinţează ca să deplore pieirea Virtuţilor străbune; iar romanţa lor, susţinută de 49 corul neputincioşilor sau şarlatanilor diverşi, este totdeauna o invectiva împotriva bogăţiei, împotriva efectului ei celui mai specific: luxul în toate formele de viaţă. Această platitudine, agrementată cu strâmbături stoice sau creştine, a împiedecat deseori şi pe cei limpezi la minte să vadă, că nu avuţia, ci tocmai insuficienţa şi, prin urmare, dezechilibrul în distribuţia bunurilor, sunt răul radical : nestabilitatea culturii şi riscul perpetuu de cădere în brutalitatea originară. Totuş mulţimea oamenilor e sănătoasă destul, ca să - nu dispreţuiască bogăţia decât doar ocazional, în predici şi satire — jocuri naive şi picante, esenţial inofensive pentru practica serioasă care absoarbe zilnic puterile noastre cele mai bune. Dacă în conştiinţa civilizată s'a lămurit tot mai adânc şi mai preciz primatul ideiei şi al faptei economice, asta-i un semn sigur de maturitatea viguroasă a speciei. Este o glorie din cele mai temeinice ale capitalismului modern, şi una din cele mai rodnice valori intelectuale pe care forma din urmă a culturii universale ni le va fi lăsat— această trezire maximă a conştiinţei economice şi ridicarea ei la treapta de interpretare filozofică. Orice creaţie se realizează însă prin distrugeri; şi ponegritorii vieţii moderne de geaba se sclifosesc elegiac pe ruinile moravurilor de altădată. Flaşneta lor dogită porneşte inevitabilă, la cele mai trivializate răspântii, deşvoltările ei răsuflate şi false pe temele ferestrăioase: Prietenie-Amor-Familie. Şi aşâ scârţâie tâmpit idila convenţională şi anostă a Lucrurilor Sfinte. 50 înainte de toate mulţimea şi diversitatea impresiilor, prin urmare a intereselor care solicită sufletul omului modern, dau legăturilor individuale bazate numai pe afecte, inevitabil şi din capul locului, o nestabilitate fundamentală. Cuprinsul experienţei noastre e prea bogat, pentru ca să se poată organiză simplu, monarhic şi cu lungă durată. Pe dinaintea noastră trec în scurtă vreme prea multe fenomene interesante, pentru ca numaidecât unul să ne fixeze, exclusiv şi gelos, capacităţile intelectuale şi pe cele afective. Sorţii de a ne putea lega durabil de un individ trebuie să scadă prin însnş faptul că viaţa modernă ne face să, cunoaştem mult mai mulţi şi mai diverşi oameni decât erâ cu putinţă să se cunoască într'o comunitate veche, mică şi imobilizată. Acest spor curat numeric transformă fatal legăturile individuale, deopotrivă pe cele de prietenie ca şi pe cele erotice. Fixitatea, credinţa pe viaţă, impuse ' unor asemenea relaţii de mofavurile vechi, devin tot mai irealizabile, iar obligaţia unei asemenea fixităţi tot mai ineficace. Dogma legăturii pe viaţă de sigur nu s'a putut naşte decât în comunităţi mici, sărace şi închise — în capul unor oameni cu o experienţă nevoiaşă, cu sufletul sperios şi gelos prin însăş sărăcia lui. Iar pe lângă frica excesivă a săracului pentru puţinul care-1 are, omul vechiu avea mult mai tare în vedere forma şi principiul însuş al legăturii solemne şi prelungi, decât pe individul de care se lega; asupra lui lucra încă puternic prestigiul aşezământului, al ordinei care-1 stăpânea din afară, şi prin care el 51 *■ ^-'MlirtHl'Bil in iii" . însuş stăpânea puţinele lui bunuri. Abia diferenţiat sufleteşte, atenţia lui pentru calităţile individuale erâ încă obtuză; pentru dânsul persoana se confunda cu cadrul social, se topea în principiu şi în norma augustă. Deaceea el valorifica tovarăşul sau tovarăşa cu exces; dar nu pentru subtilele accente individuale, lui aproape imperceptibile, ci ca obiect de stăpânire şi folosinţă unic. Şi această iubire în abstract erâ o garanţie mai mult pentru stabilitatea legăturii. Pe omul modern însă, tocmai individul îl atrage. Atenţia lui de fiinţă extrem diferenţiată urmăreşte pasionat valorile infinitezimale din care-i compusă persoana. Şi această atenţie continuu trează, liberă şi nervoasă, îl obligă să critice fără încetare, fiindcă în sufletul lui mobil se oglindeşte vibraţia complexă şi sinuozităţile capricioase ale individului de care s'a apropiat. Aşâ încât pentru dânsul uniformitatea şi lunga durată a legăturilor sunt cu desăvârşire compromise. Realităţile individuale sunt diverse şi nestabile; dragostele noastre sunt deci condamnate la un impresionism radical, de oarece realităţile individuale sunt pentru noi singurele valori din care se poate naşte farmecul legăturilor de pur afect. Un tragic deosebit, enervant şi amar, ar părea că se iveşte pe planul acesta de subtilă exasperare a vieţii moderne. Dar acest tragic ajunge, probabil, foarte rar la maturitate; fiindcă sufletul nou îşi află uşor mântuirea în elasticitatea şi concilianta lui minunată. Şi apoi omul modern este avar de libertatea lui mai mult ca de orice; ştirbirea ei 52 I cât de uşoară — inevitabilă chiar în cel mai impresionist colaj — el nu o poate răbda mult, ci caută cu pasionată grabă să-i redea integritatea absolută. Dealtfel, în viata erotică ataşamentul îndărătnic şi excluziv este o prejudecată monogamică. Dela natură, orice creatură tânără este îndrăgostită laolaltă de o sumă de indivizi de celalt sex. uneori de câţiva din sexul propriu. Numai constrângerea socială sau economică, şi apăsarea, adesori subconştientă, exercitată de tradiţie, ne împiedecă să ne dăm clar seama de această simultaneitate firească de îndrăgostiri egal autentice. Iar cei mai mulţi n'au putinţa nici curiozitatea să observe extrema diversitate calitativă a unor afecte, pe care le numim cu acelaş cuvânt sec şi uzat: amor. Deaceea constatarea acestei pluralităţi a interesului erotic pare îndrăgostiţilor obişnuiţi un paradox ofensator. Este doar bine cunoscut că în toate societăţile foarte prospere vieaţa erotică devine, cum zic moraliştii, uşuratică: adevăratul Amor se pierde şi este înlocuit cu frivola galanterie. Fără formula moralistică, fenomenul acesta înseamnă numai că, în asemenea epoce, se slăbesc până la anulare anume norme de constrângere socială, şi viaţa sexuală apare în forma ei originară. Fiecare are atunci o duzină de iubite sau iubiţi, simultan— o sumă de duzini, succesiv. Legarea de un singur individ este un efect de constrângere exterioară, economică şi morală. Iar alegerea fatală dictată de geniul Speciei, perechea unică, ursită de natură să procreeze un anume individ, e numai 53 o copilărie teleologică a lui Schopenhauer, care astăzi nu mai poate impresiona, cred, decât doar pe nişte literaţi agiamii. Lăsată în voia ei, şi la adăpostul unei prosperităţi, prin urmare a unei libertăţi tot mai mari, dragostea sexuală se va face asemenea celorlalte satisfacţii pur estetice. Şi «iubitul» se va turbura tot aşâ de puţin că «iubita» este acum cu altul întocmai cum erâ adineaori cu dânsul, cât de puţin ne turbură pe noi astăzi, dacă ne gândim că altul ascultă simfonia, priveşte 'tabloul, ceteşte cartea pe care o ceteam noi ieri; ori mai general: că şi altul ceteşte, priveşte, ascultă, şi se bucură, prin urmare, în felul său, de acelaş obiect de artă ca şi mine. Dintr'un antic şi rău obiceiu de a da prioritate masculinului, am început fraza de mai sus cu «iubitul»; cetitorul modern va înţelege că nu-mi dă prin gând să revendic pentru unul din sexe vreun privilegiu de iniţiativă, nici să închid pe celălalt în pasivitate absurdă. Reciprocitatea, în asemenea stare de lucruri va fi naturală şi deia sine înţeleasă. Este totuşi posibilă pentru omul modern îndrăgostire cu termen lung, excluziv. localizată asupra unei fiinţe. Aceasta se întâmplă, desigur, tipilor cu o viaţă internă excesivă, a căror inteligenţă şi fantazie de neobişnuită intensitate pot scoate din obiectul dragostei lor o profuziune de impresii, care nu se pot seca decât într'o existenţă întreagă. Dar aceste nu sunt cazuri normale. La astfel de anomalii se gândeşte La Rochefoucauld când zice că «adevărata dragoste» e ca strigoii: 1 54 toţi vorbesc de dânsa, dar prea puţini au cu-noscut-o. Şi ne explică această asemuire cu observaţia strălucită, că cei mai mulţi nu s'ar «îndrăgosti», dacă n'ar auzi vorbindu-se de dragoste. Perspicacităţii miraculoase a acestui om nu i-a scăpat nici această maimuţărie, Cea mai deşănţată şi mai neprevăzută poate din câte produce contrângerea şi deformarea socială. Eu am însă în vedere numai caractere istorice, prin urmare generalităţi umane. Din observarea acestora îndrăznesc a prezice că, de se va ajunge, în viata erotică civilizată, la un maximum de adevăr, realitatea acestei vieţi va fi foarte diversă, foarte mobilă şi totuş paşnică, pentrucă se va strămută cu totulîn domeniul estetic. Dragostea va fi atunci desmierdare pură, — adică absolut nealterată de piezişe vanităţi moralistice, deci fără îndoială mai delicioasă decât a putut fi vreodată.. Actualitatea, negreşit, e încă foarte amestecată din dulce şi amar. Dar e cel puţin interesantă, căci e plină de făgăduinţi. Altfel, profeţiile mele cum ar fi ele posibile? * * * Trubadurii ziceau femeiei iubite: stăpână; şi învăţaţii au găsit toată terminologia ierarhiei feo-dale transpusă în lirica provensală. «Stăpâna» trubadurilor a trecut la poeţii italieni din secolul al XlII-lea, şi aici a fost, subt influenţa teologiei mistice, înălţată la gradul de înger — Angel che 55 far dai ciel venuta. Mai pe urmă, prin reînoirea platonismului la începutul Renaşterii, a ajuns «îngerul» cu totul transcendental; şi^ sublimizarea «Stăpânei» a mers aşa de vertiginos încât Ercole Strozzi, de exemplu, îşi apostrofează dama—tocmai pe ilustra Lucrezia Borgia!—cu atributul superb: «Cauza Cauzelor». Omul, desperat probabil de epitetele confraţilor, a vrut să le pună vârf la toate dintr'o lovitură, şi a ridicat, cum vedeţi, pe adorata până aproape de anulare. Dar platonismul literar a fost atunci o modă de scurtă durată, «îngerul» însă a avut viaţă foarte lungă şi, destul de degradat (cum de obiceiu se întâmplă cu astfel de plăzmuiri literare), şi-a isprăvit cariera la mahala — Angel radios! In poezia curţilor europene dela secolul al XVII-lea înainte, adorata a fost adusă pe pământ, foarte aproape de nivelul adoratorului; se înţelege, complimentată respectuos cu graţia şi cu eleganţa cea mai bine crescută. De epitete teologice sau metafizice, nici urmă. Romantismul apoi s'a năpustit asupra iubitei cu pasiune revoluţionară, a mângâiat-o şi a maltratat-o cu ardoare egal de grozavă, — Honte â toi, femme â l'oeil sombre... Adică: ruşine să-ţi fie! E destul de tare; dar oricum tirada întreagă învederează că tânărul, deşi foarte supărat, se ţine strict în marginile bunelor maniere. Vreo treizeci de ani după asta, un critic de mare temperament numeşte tocmai pe aceeaş femme â l'oeil sombre — vache! Cu totul din alte motive decât acele pentru care o invectivase odinioară neobositul adorator Musset. Insă vorba-i vorbă, şi-i totdeauna simptomatică: evident, idolul erâ acum scos din slujbă cu batjocură. Şi să nu uităm că Barbey d'Aurevilly erâ altfel bărbat foarte galant. A mai trecut puţin şi am ajuns să cântăm fără înconjur: Et je t'attends en ce cafe, Comme je le fis en tant d'autres.... Et ce n'est plus un lapin Que tu me poses, sale rosse, Cest un civet, etc. Intimitate perfectă prin urmare; şi fără pic de afectaţie. E de sigur mai potrivit pentru noi cei de azi decât solemnitatea scrobită de altă dată. S'a creat însă, din altă parte, un nou prestigiu Amorului şi Stăpânei detronate. Anume, naturalismul a instaurat din proaspăt cultul sensua-lităţii: altarul s'a strămutat dela fruntea şi ochii iubitei la vale, către spinare şi pântece şi mai jos. Cu un patos înfrigurat a început să se celebreze (documente caracteristice: versurile luiMaupassant, şi cunoscutele lirisme venerice şi obstetrice din romanele lui Zola) — să se celebreze şoldurile «Evei» fecunde ori în tot cazul adorabile. Poezie, teatru, roman, până la nuveletele din suplimentele coti-dianelor, vibrează de fierbinţeala copulaţiunii. «Le grand geste d'Amour» a dat o nouă înflorire retorică, care a venit ce-i dreptul foarte potrivit, fiindcă toate celelalte se răsuflase din cale afară. Dar şi acest ingredient patetic al sensualităţii pure îmi pare ameninţat să se piardă în misticismul creştino-budist, care a invadat acum în urmă halele literare de pretutindeni. Aşadar, dela «înger» şi «Cauza cauzelor» până la «sale rosse!» cariera e admirabil colorată şi, dacă o priveşti aşâ în scurt, prăpăstioasă. Şi nu are 56 57 aface că împrejurările istorice, în special influenţarea reciprocă a claselor sociale, au făcut ca stilul să fie când aşâ, când altfel; hotărîtor este aici numai faptiil că aceste forme psihologice şi literare atât de diverse sunt, pentru fiecare epocă, create tocmai de oamenii săi reprezentativi. Care-i dar înţelesul acestei evoluţii? Superficial, se pare că avem în faţă o degradare nu se poate mai tristă şi brutală. Dar nu-i decât o aparenţă cu totul înşelătoare. Toate aceste transformări în stilul şi metoda dragostei formează unul din aspectele creşterii continue a adevărului în relaţiile omeneşti... Ei da: «sale rosse!» — dar e cel puţin din toată inima. Supărarea serioasă vine de acolo că adevărul e încă prea puţin, şi adesea impur. Prin inerţie istorică, din laşitate compact acumulată în cei mai mulţi prin milenii de aspră disciplină socială, forme şi norme vechi şi moarte pot să umble ca stafii şi să învenineze realitatea nouă şi vie. Am arătat adineaori trezirea conştiinţei ecqno-mice ca un semn deosebitor al omului actual. Aici cel puţin simţirea şi voinţa lui sunt incontestabil sănătoase. In sânul civilizaţiei capitaliste s'a- deşteptat, pentru întâia oară cu o aşâ deplină limpezime, gândul profund că înălţarea fără preget a nivelului economic este condiţia hotărîtoare pentru realizarea efectivă a libertăţilor nebulps visate şi zadarnic urmărite prin copilăroasele idealismuri de pe vremuri. Posibilitatea luxului în. toate formele vieţii, — ea singură va realiza emanciparea fundamentală. Fără dânsa autonomia persoanei, adică valoarea supremă spre care. se îndreaptă conştiinţa civilizată, râmăne un deziderat naiv sau un moft pompos. Se poate zice dar, că lupta aprigă pentru îmbogăţire cuprinde în ea o virtute nouă, care va scoate omenirea din lunga.ei, nevârstnicie plină de atâtea accidente dureroase şi ridicule. Acum, fiindcă iarăş am prezis lucruri frumoase, şi le-am spus iar cu silinţă elocventă, revin numaidecât, pedagogic, la încurcăturile adese puţin plăcute ale actualităţii. Nu de mult o bucureşteană foarte încercată întreba cu fină intenţie pe un diplomat străin: care este tipul specific al Don Juanului actual? Cest le banquier, madame. Răspunsul se impunea oricărei minţi capabile de observaţie lucidă. Acest rol prestigios şi desfătător se impune bancherului norocos, chiar şi fără vocaţie naturală, fiindcă momentul istoric este eminent financiar. Dupăcum Monsieur Lacarelle, din povestea lui Anatole France îndată ce rămâne singur cu o damă dă nelipsit busna s'o sărute, numai -pentrucă, de dragul mustăţilor lui superbe, camarazii îi zisese le Gaulois şi-i crease prin anticipaţie reputaţia de curaj erotic popular consacrată acestui tip etnic, tot aşâ financiarul trebuie să reacţioneze oarecum profesional, cu grabnică tandreţe, către orice femeie strict demnă de interes sexual, care pătrunde în biuroul lui. El atunci, oarecum din adâncul 59 / conştiinţei istorice a timpului, simte şi înţelege imediat cum stă chestia. Fiindcă chestia e unică, simplă şi luminoasă; greşala, imposibilă. Şi gândiţi-vâ cu cât mai anevoioasă, deci mai glorioasă, este azi funcţiunea galantă a omului de bani decât erâ acea a Don Juanului vechiu; acesta nici o altă treabă n'avea decât tocmai să fie galant, iar bancherul nu-şi vede capul de ocupaţii cu totul străine de galanterie. Aici stă şi superioritatea financiarului şi plăcerea deosebită de a avea aface cu dânsul. Fiindcă el este mult mai grăbit decât Don Juan Tenorio. Iar omagiile substanţiale, la care este obligat prin situaţia lui, sunt mult mai elementar şi preciz determinate decât ale cavalerului, care de multe ori n'avea decât inima şi spada. Şi aceste omagii actuale sunt prin excelenţă binefăcătoare: ele ajută să crească autonomia personală a* fiinţei care le-a agonisit prin graţia ei. Şi dacă ne amintim că bogăţia înseamnă libertate de mişcare, sporire considerabilă de impresii intense şi variate, înţelegem puternicul efect civilizator al amorului financiar, care preface individe simple şi umile în persoane mândre, cu interese complexe şi satisfacţii intense de om cultivat. In afară de acestea, omul de bani figurează, chiar în astfel de gingaşe relaţii, ca un principiu, ca o energie abstractă şi anonimă; ceeace face ca robia trecătoare cătră dânsul să fie uşoară şi liberă de umilinţele crude ale robiilor trecute. Este oarecum o sclavie cu caracter moral, o supunere către o idee şi nu către un anume stăpân. Deaceea sunt absurzi acei care se supără că femei adorabile şi adorate reacţionează cu graţiile lor întocmai ca fiscul în impozitul progresiv; în acest fel de a se purta strict după ierarhia financiară se arată tocmai silinţa lor, mai mult sau mai puţin conştientă, în spre posibilităţi decizive de viaţă din ce în ce mai civilizată. Iar lupta în contra mizeriei şi barbariei trebuie dusă acum, în împrejurările date ; amânarea ei din aşâ numite consideraţii morale, este un non-sens, căci actualitatea este factor ineluctabil. Prin caracterul simplu, expeditiv şi oarecum abstract, pe care omul de bani îl dă vieţii sexuale, acest tip se arată a • fi fermentul principal de distrugere al amorului tradiţional, care de sigur nu-i decât o plată barbarie. Să luăm seama: această fixare stăruitoare şi hapsină asupra unei fiinţe este numai o rămăşiţă din tirania animalică a primitivului, deghizată în tot felul de zdrenţe sentimentale moştenite dela poezia şi morala cavalerească. Luxul, lărgimea şi varietatea conştiinţei civilizate sapă fără milă existenţa acestui survival care se cheamă destul de pretenţios: dragoste pasională sau — adevărată. Omul vechiu avea multă vreme de pierdut, impresiile lui exterioare erau puţine şi sărace; omul actual este absorbit la extrem de muncă şi de agremente. Varietatea şi savoarea acestor din urmă — călătorii, sporturi, desfătări artistice şi intelectuale de o complexitate excesivă — sunt o corvadă delicioasă. Ele creează o concurenţă formidabilă amorului vechiu, cu scrisori enorme, cu dispute şi împăcări ridicul repetate, ca nişte rituri puerile. In scurt, ca şi religia, amorul şi-a pierdut condiţia esenţială de viaţă: nu mai e vreme de prisos. Rentierii singuri mai rămân vechi în aceste domenii; pentru dânşii se servesc acum reîncălzite nişte antice ingrediente religioase; tot printre ei probabil se întâlnesc mai des şi dragostele cele mai demodate. Dar rentierii sunt clasa cea mai sigur şi irevocabil condamnată să piară. Are'să fie o distractivă surpriză pentru observatorii de azi şi de mâine, să vază ce simplificări şi reduceri execută, în metoda şi stilul dragostei sentimentale — avionul, automobilul şi alte aparate de sport eroic şi pasionant, care se vor ivi deacum încolo. Restul îl va face egalizarea politică şi socială a femeei cu bărbatul, când idolul adică va deveni cu totul simplu cetăţean. Fără îndoială o aşâr venerabilă construcţie psihico-socială, cum e Amorul, are viaţa îndărătnică, încă sunt oameni care stau legaţi, prin natura lor veche, de această ciudată ruină, aci întunecată de posomorite disperări, aci luminată de bucurii copilăreşti, toate egal de primitive. Şi este natural ca tocmai femeile moderne să vâneze bucuros asemene tipuri rătăcite din alte vremuri — poate de dragul unui pitoresc cam teatral, care le amuză; poate şi din dorinţa crudă de a pedepsi pe vechiul stăpân, care cu deosebită evidenţă se arată în bărbatul îndrăgostit după moda veche ; de sigur şi mai ales pentru puternica satisfacţie a vanităţii, pe care le-o dă adoraţia simplă şi oarbă. Aici, în adevăr, se poate prelungi în voie jocul tradiţional al rezistenţii pudice şi al geloziilor aţâţate şi astâmpărate cu un gest şi o jumătate de vorbă,—-o delicioasă consolare şi răzbunare, de- altfel, pentru micile sacrificii de vanitate impuse de erotica financiară, în care rezistenţa e curat deza-stroasă, iar pentru pudoare nu-i timp. Trubadurilor iremediabili, care se încurcă aiuriţi 7 > în cazanul ameţitor al vieţii moderne, nu le găsesc decât un refugiu. — şi acela filozofici Să-şi aducă aminte că totul e imagine, totul în perpetuă schimbare; că prin urmare iubita e numai în tine, şi nici măcar o milionime de secundă nu-i aceiaşi; cu atât mai puţin când a plecat dela tine la altul, ceeace iarăş nu-i decât o aparenţă. Aşâ ne învaţă idealismul teoretic, şi cu dânsul se potriveşte minunat vechea înţelepciune creştină, care ne predică să nu ne pierdem sufletul cu cele pământeşti, căci sunt numai amăgeli trecătoare, şi să nu ne închinăm creaturilor. Cu alte cuvinte, când te desparţi de Fa, gândeşte-te la Teoria Cunoştinţei" şi la Evanghelie. Altă consolare? Inelul lui Hans Carvel. Dar un îndrăgostit nu-1 poate purta atât cât ar trebui ca să-i fie în adevăr de leac, şi cât ar vrea el să-1 poarte. E numai o păcăleală diabolică. Aceleaşi forţe care modernizează vieaţa erotică, desfăcând-o tot mai tare de greutăţile morale în care stă blocată, ca s'o transforme în pură desfă- < tare estetică, surpă şi vechea Prietenie. Lupta economică şi individualizarea, tot mai accentuate, răpesc orice consistenţă camaraderiilor inevitabile. Negreşit, ruperea lor nu mai e o catastrofă, fiindcă duşmănia universală e atenuată şi sorţii de nouă 63 1 s - 1 şi grabnică întovărăşire foarte numeroşi, potrivit mulţimii, concentrării şi strămutării uşoare a indivizilor în societatea de astăzi. Unicul este şi aici un non-sens; legătura cu termen lung inutilă, dacă-i cumva posibilă. Se formează atunci o normă de cordialitate prudentă, cu deosebire observabilă în societăţile nordice foarte modernizate economi-ceşte. La întâlnirea dragostei sexuale cu prietenia şi economia stă familia, care pretindea să le lege pe toate trei prin autoritate. Ca unitate economică ea continuă să existe, galvanizată prin legi şi prin tehnica vieţii zilnice. Insă autoritatea părintească se surpă iute: societatea vrea să trateze cât mai degrabă şi mai direct eu indivizii liberi, şi-i smulge tot mai devreme dela cămin. Publicitatea ocupaţiilor ca şi a petrecerilor se face tot mai largă; şi o tristeţe nouă s'a născut: tristeţea sufocantă "în jurul mesei, sub lampa familială. Lupta generaţiilor, fecundă dar înverşunată, se dă pe faţă şi este dusă uneori cu un cinism pe care l'au şi exploatat splendid, ca pe un nou element de pitoresc psihologic, literaţi ageri, — Wilde, Shaw, France. Tinerii sunt irevocabil convinşi de inferioritatea părinţilor. Paterfamilias moţăe rezignat în fotoliu: t fiindcă nu mai inspiră frică, el, pe toată linia, n'are dreptate. Nerăbdarea de a nu-1 mai vedea sau de a-1 neutraliza complet de abia se mai ascunde. Interesele şi forma modernă a societăţii, împreună cu trebuinţa adânc naturală, deci legitimă, a copilului de a eşi în lumea care-1 solicită din toate 64 părţile, conspiră împotriva căminului venerabil şi inutil. In sfârşit, idea hibridă, burgezo-romantică, a căsătoriilor din dragoste a introdus otrava finală în acest aşezământ care, dela origini, n'a fost de provenienţă sexuală, ci economică. Eros în «căminul conjugal», cu tumbele lui neprevăzute! Asta însemna să dărâmi soba şi s'o clădeşti aiurea de câteva ori pe an, poate. Şi s'a arătat evident că dragostea s'a servit doar de căsătorie, ca să se adăpostească atât cât poate ea să stea la un loc,— ca să-şi bată joc, cu alte cuvinte, de formula solemnă că, ce s'a legat în cer nu se va deslega pe pământ. Aceasta va fi fost aventura din urmă, şi destul de comică, a acestui lucru sfânt care a făcut nenorocita încercare să se modernizeze la aşâ înaintată bătrâneţe. GENIUL ORGANIZATOR Normal, lucrătorul invidiază pe contra maistru, contramaistrul pe inginer, inginerul pe directorul general. Şi la popoarele cu temperament viu, cu sociabilitate viguroasă şi cu instituţii liberale, câţi cetăţeni nu jinduesc, în ceasuri de visare fierbinte, la rangulde secretar general — ori, în sfârşit, la cel de ministru, suprema ademenire a vieţii democratice ! Care este sensul şi valoarea invidiei ierarhice? Decând neîndurata ironie istorică 1-a adus pe Nietzsche, cel îmbătat de mândră izolare, până în gurile tuturor automaţilor literari, ideia că râvna şi emulaţia, ca atare, sunt eminent creatoare a ajuns o floare de foileton din cele mai pompoase. Pe filologul poet îl fermecase rodnicia intelectuală şi artistică în cetăţile antice; el atribuia bogăţia aceia rivalităţii sistematic iritate prin jocurile şi concursurile publice. Mi se pare că explicaţia nu-i decât entuziastă şi naivă. Cred că nici chiar în grupări umane aşâ de mici ca cetăţile greceşti, oricât de solicitată ar fi fost acolo dorinţa naivă de a trece înaintea altuia, calitatea, şi nici cantitatea produselor intelectuale, nu puteau fi influenţate direct şi excluziv de premii şi coroane. De dragul 67 cununilor de stejar şi a medaliilor de onoare nu se nasc capod'opere, cum nu s'ar naşte nici copii reuşiţi. Ca să adaug un exemplu celebru: n'a fost poate om pe care să-1 fi mâncat mai rău râia emulaţiei decât pe Voltaire. Cu deosebire tragediile lui au fost, în mare parte, stoarse din spasmele unei pofte neînfrânate de a se lua la întrecere cu vre-un confrate celebru, viusau demult răposat. Totuş pentru literatura ţării lui, cu atât mai mult pentru aceia a lumii întregi, aceste roade pripite şi fade au fost în scurt şi irevocabil anulate, fără consideraţie pentru ambiţiile furioase ale neastâmpăratului grafoman. In gândirea convulzivă a lui Nietzsche, lupta şi întrecerea sub orice formă ajunsese un tiranic fetiş. Şi cum lumea este infectată azi de un imperialism cu deosebire virulent, fetişul acesta a devenit vulgar. Sunt însă, negreşit, feluri de activitate, unde întrecerea, setea de «înaintare», au prioritate esenţială. Pentru a lămuri această funcţiune deosebită a emulaţiei, am început vorba cu invidia ierarhică, şi am pus în frunte pe lucrător. Silinţa înverşunată care stăpâneşte pe omul prins într'un asemenea sistem social este tocmai pofta elementară . de a scăpa de munca propriu zis productivă şi a luâ în mână comanda......Nu ştiu de ce maliţiozitatea populară a dat excluiv în spinarea Ţiganului dorul de a ajunge împărat. Acest dor stăpâneşte massa omenească toată. Cei liberi de această pornire sunt exemplare cu totul rare, ciudate şi, cum cred, deosebit de preţioase ale speciei noastre. Şi nici nu poate fi altfel: dragostea autentică de muncă 68 productivă nu se poate întâlni decât în acel tip uman care-i natural înzestrat cu o putere de invenţie viu afirmată. Acest tip este, fără îndoială, o nimereală cu totul rară a naturii. In schimb societatea, prin formaţiile sale ierarhice a trebuit, dela origini, să stârnească şi să cultive pornirea elementară de a stăpâni şi voluptatea, arogantă şi leneşă, de a porunci. Neapărat, viaţa civilizată cere administrare organizată, şi administrarea implică ierarhie. Dar activitatea administrativă este pur formală şi prin ea însăş sterilă ; deaceea în ea se poate deschide loc pentru un uriaş parazitism, ascuns sub masca prestigioasă a puterii. Cu cât producţia — aceea care-şi merită numele — scade, cu atât activităţile formale cresc excesiv. Cu cât mai nebună erâ distrugera războinică şi sărăcirea izvoarelor de producere, cu atât mai grav şi misterios vorbeau capii treburilor europene despre organizaţie — un cuvânt care, prin caraghios abuz, va ajunge curând, din magic, ridicul. Umflarea formalismului social este semnul vremii noastre, vreme de exces politic şi negustoresc. Politica şi negoţul sunt formele cele mai evidente de activitate neproductivă, fiindcă amândouă consistă tocmai în manoperarea formală a valorilor rezultate din fapta creatoare a producătorilor propriu zişi. Când administrarea întâmpină greutăţi tot mai mari, viaţa politică se face tot mai intensă, şi cu cât se împuţinează marfa, cu atât seîmmulţese negustorii. Politica este un efect al dezechilibrului care se naşte constant şi fatal în organizaţiile sociale. Acest dezechilibru este un fenomen normal al vieţii 69 istorice. La un grad oarecare dezechilibrul acesta absoarbe prea mult din energia societăţii: atunci politica e în culmea înfloririi — e revoluţie: raiul politicianului pur se deschide pe pământ. Producţia pozitivă cade la minimum, şi inevitabil, plouă cu «idei organizatoare». Acum câţiva ani, când Ruşii piereau, propriu zis, de foame, ziarele, discursurile şi trenurile de propagandă ale sovietelor duceau peste tot, cu delicioasă seninătate, vestea că se va începe imediat electrificarea totală a ţării. A fost probabil cea mai ilustră şi umoristică «idee» eşită din capul politicianilor, decând există politică. Drept vorbind, în starea de atunci a ţării ruseşti, doar electricitatea putea să-i fie de lipsă şi de ajutor. Dar să nu râdem indiscret şi farizeic. Mecanismul întregei vieţi europene se hodorogeşte ca o moară fără grăunţe. Cu cât valoarea reală scade, calitativ şi cantitativ, cu atît se îmmulţesc biurourile, directorii, subsecretarii, inspectorii, misiunile şi comisiunile. Bunurile se împuţinează, dar expresele, avioanele, limuzinele gonesc pline de cârmuitori şi intermediari, plini ei înşişi de idei organizatore. In viaţa publică europeană creşte un vaudeville monstru: bărbaţii de stat şi oamenii de afaceri se agită şi şoptesc, cu încruntări de sibile, despre organizaţie şi numai despre organizaţie, iar bunurile care urmează doar să fie organizate dispar văzând cu ochii. Contrazicerea e completă şi complet comică. De sigur activităţile formale — politică, afaceri, administraţie — au o grozavă putere de seducţie. Ele sunt câmpuri pentru un diletantism îndrăzneţ, 1 profitabil şi glorios. Pe treapta cea mai înaltă, se 1 poate desfăta incompetenţa cu cea mai deplină 1 autocraţie. Lipsa efectivă de răspundere creşte cu I rangul. Şi de zece ani spiritul dictatorial pătrunde d în toate capetele: cu cât sânt ele mai de duzină, 1 cu atât mai oarbă, fireşte, şi mai dârză e setea de 1autoritate. Sufletul european este militarizat, şi ^ nicăiri ca în militărie nu triumfă atât de complet (încrederea că totul e realizabil, toate merg bine, dacă porunceşti tare. Cu optimismul acesta cazon, specific şi indispensabil ofiţerului de rechiziţie, a intrat lumea în cheful răsboiului; acum se trudeşte, mahmură, să se consoleze cu speranţa în — organizare. In prospectul entuziast al Enciclopediei, Diderot apăra şi lăuda cu aprindere meseriile, împotriva vechii prejudecăţi care le socotea irevocabil josnice. Fapta lui a rămas celebră: el a fost primul intelectual ilustru care a vrut să reabiliteze meşteşugurile. Succesul încercării îmi pare, astăzi încă, destul de îndoielnic. Nu pentrucă n'ar fi oameni care să pre-ţuiască inteligent şi drept munca material producătoare, ci pentrucă există un vechiu ciocoism, radical şi universal uman, de care lumea nu se va curaţi uşor. Acest fel de ciocoism este miezul industriei ierarhice de care am vorbit la început şi care împinge pe individ cu atâta putere spre activităţi formale, este pofta de a sări dela munca productivă la beţia comandei fără răspundere. Fiindcă, pentru massa umană, problema intimă este una: cum aş face ca totdeauna celălalt să asude, eu — să organizez, şi altminteri toate să fie bine? 70 71 CLASICII \ Clasicii sunt nume proprii de literaţi şi artişti, pe care le învăţăm în şcoală, sau le aflăm mai târziu, din cărţi sau dela persoane frumos cultivate. Numele acestea sunt ilustre şi vechi; în ele, fără să fie ajutate de vreun alt cuvânt, stă acumulată o mare putere desuggestie. Deaceea şi sunt o proptea folositoare pentru opiniile literare şi artistice; fiindcă în orice domeniu, omului îi vine comod să trăiască autoritativ. Până la revoluţia romantică, numele vechi erau propteaua unică a gustului public. Pe încetul s'au strecurat şi modernii spre treptele de cinste, şi astăzi sunt destui oameni care nu-i pomenesc decât pe dânşii; aşâ încât avem două puncte de sprijin, de putere aproape egală: numele cele mai vechi şi mai cunoscute — numele cele mai nouă, din ultima fasciculă a celei mai moderne reviste. Dezvoltarea capitalistă a culturii europene trebuia negreşit să pună în valoare noutatea ca atare — lansarea de articole nouă este un caracter general al pieţii de astăzi. De unde vine totuşi că unii oameni se închină celor mai vechi, alţii celor mai nouă mărfuri artistice, nu-i uşor de spus. Poţi fi deopotrivă elegant şi cu anticii şi cu modernii, pentrucă eleganţa 73 conservatoare şi cea revoluţionară sunt acum egal valabile. Dar constatarea că ar fi existând spirite dela sine conservatoare, altele dela sine revoluţionare, nu explică nimic. Măgarul filozofului nu piere de foame între cele două baniţe egal pline, pentrucă foamea, şi nu egalitatea baniţelor, îl hotărăşte: animalul începe să mânânce, indiferent de baniţă. In exemplul nostru, trebuinţa de a avea numaidecât o părere literară este motivul hotărîtor; -— poate că adeseori decizia vine ca în cazul măgarului, indiferent de estetica antică şi de estetica modernă. In practica zilnică, omul ţine socoteală de gustul cercului în care se găseşte; se decide după sfiala ori după lipsa de consideraţie pe care cercul i-o inspiră. Oricum, primul pas odată făcut, pentru clasici ori pentru moderni, stăruim de obiceiu, pe drumul apucat, cu o îndărătnicie surprinzătoare. Ambiţia consequenţei este o putere mare şi oarbă, chiar în lucrurile literare şi artistice. Şi consequenţa este cu atât mai feroce, cu cât mai neclare sunt în conştiinţa omului motivele specific estetice, dacă cumva s'a întâmplat ca astlel de motive să intre în acţiune. Dar intervenţia motivelor de acest soiu este cu totul nesigură şi rară. Atitudinile curente, în artă şi literatură, sunt nu de natură estetică, ci socială: sunt rezultate din trebuinţa de a figura cât mai patent în cercul social al cărui prestigiu ne farmecă mai mult. Cred că, în general, ne-am înţeles. Acum, să nuanţăm puţin. In ciuda esteţilor mofturoşi, trebuie afirmat că oricare cetăţean are, natural, trebuinţe estetice şi t prin urmare un gust al lui adevărat. Cetăţenii dintr'un anume timp şi loc au cam aceleaşi trebuinţe estetice şi acelaş gust. Depărtarea în timp şi deosebirea de dezvoltare istorică sunt obstacole mari în calea înţelegerii. Este dar, în principiu, puţin probabil ca Eshil să vorbească unui parizian de astăzi aşâ de clar ca Bataille ori Capus (fără să ţinem seamă *' de deosebirea de limbă), nici Kuut Hamsun să im- * presioneze pe un bucureştean, măcar cât de de- I ştept şi sensibil, în chip atât de adequat ca d-1, ■ Radu Cosmin. Toată problema clasicilor se rezumă J în aceste potriviri sau înstrăinări intelectuale, ho- ■ tărîte de timp şi de treapta istorică. ■ Bucureşteanul foarte cult are educaţia intelec- ■ tuală şi artistică eminent şi actual pariziană. Prin I urmare suplimentele dramatice sau narative dela ■ l'Illustration vorbesc viu şi direct sufletului său, iar I Shakespeare, or chiar Ibsen, îi sunt glasuri con-I fuze, de pe altă lume. Şi în scurt, celebrităţile ar-I tistice de care ne despart sute ori mii de ani ne sunt, obişnuit, iremediabil străine, într'un grad oarecare. Ele au un prestigiu savant: trebuie bătaie de cap ca să «înţelegi» asemenea lucruri, născute în şi pentru o lume moartă de veacuri. Frica să nu pară ignorant şi dorinţa să treacă drept «cunoscător» îl opresc de multe ori pe cetăţeanul normal să mărturisească cinstit plictiseala imensă în care-1 înneacă paginile cele mai clasice. Ar fi preţios şi amuzant să surprinzi exact sentimentele persoanelor culte, ale cunoscătorilor prin irezistibilă vocaţie, la cetirea corurilor lui Sofocle, a tiradelor lui Corneille, a paginilor de psihologie fără aliniate ale doamnei 74 75 deLafayette, a portretelor lui La Bruyere, pline de nume greceşti fără noimă şi de aluzii obscure, a versurilor de neîndurată şi adormitoare seninătate din Hermann şi Dorothca, în sfârşit a groaznicelor discursuri dramatice ale lui Schiller. Şi nu-i vorba de aceea că, la depărtări de zeci de pagini, întâlneşti un rând ori un vers care îţi irită o clipă atenţia, ci de opera toată, întocmai aşâ cum îţi stă înainte: Antigona şi Rodoguna, Georgicefe şi Henriada, Iji-genia şi Andromaca, Tasso, Afiniţiile ellective şi (o grozăvie supremă!) Wilhelm, Meister, Wallen-stein, Don Carlos — întocmai, întocmai, vers, cu vers,rând curând, şi —ce-i mai teribil, cuvânt cu cuvânt... O Apollon, demon farsor, cel ce ameţeşti aţâţi oameni cum se cade cu «modele» pe care dinadins le inspiri atât de divers şi contrazicător, ajutaşi lumineză pe cetitor, ca să înţeleagă ce-i spun şi să mă creadă cât sufăr pentru dânsul, când mi-l închipui faţă în faţă cu operele clasice, întocmai aşâ cum sunt, fără sosurile de o mie de ori întoarse şi drese, în care le tot încălzesc criticii şi istoricii de toată mâna!... Cetăţeanul şi capod'opera, singuri singurei: asta vreau eu. Dar e un vis absurd. Timpul omoară orice creaţie intelectuală, în total ori în parte. Veşnica tinereţe a eternelor modele este o frază ineptă, ieşită din minţi strâmte şi leneşe. Cine nu-i pedagog, guvernantă sau ministru de instrucţie publică, şi are şi altfel mintea liberă şi trează, îşi mărturiseşte cinstit plictiseala iritantă care îţi gâtuie atenţia în faţa multor dintre cele mai definitive pagini. Dar câţi oameni cetesc, ob-servându-se onest, dialogurile lui Platon, Iliada pe Tit-Liviu, tragediile lui Racine, dramele istorice ale lui Shakespeare, tragediile lui Schiller? Iar, de altă parte, care om în stare să asculte şi să priceapă nu ia seama că în muzica secolului alXVIII-lea, consfinţită ca absolut clasică, se repetă fastidios figuri melodice care pentru noi sunt cu desăvârşire moarte, fiindcă le simţim automatice, scoase din unul şi acelaş sertar, trase pe acelaş calapod — ornamente goale de orice înţeles şi funcţiune estetică, balast revoltător care tine în loc atenţia fără să o satisfacă ? Care om în stare să vadă estetic, nu simte neplăcut convenţionalul abstract, şi prin urmare insuficienţa vizuală a atâtor ireproşabile bucăţi de sculptură greacă ori de pictură a lui Ra-fael şi a posterităţii lui exasperante? Cine, dacă exceptăm cazul de cultură stupid unilaterală sau de poză, se poate entuziasma cinstit de «lirismul» corurilor lui Racine, dând cu piciorul în Verlaine? Dar pentru evaluarea clasicilor antici şi a celor neolatini a intervenit de câteva zeci de ani, sub insu-flarea peste tot nelipsită a naţionalismului cotropitor, un marafet nou: fraza latinităţii — limpiditatea latină, seninătatea, simplicitatea, isteţimea, delicateţa — şi câte alte mirodenii latine. Un adăpost foarte bine venit pentru vanitatea minţilor gelatinoase, cărora li se istovise îngrijitor repertoriul de platitudini estetico-culturale. Pentru clasicii francezi în deosebi se întrebuinţează mult şi un alt ingredient: ei sunt aristocratici absolut. Şi su-perdelicaţii juni democraţi şi june democrate (mai ales!) care ornează, neapărat, saloanele de după răsboiu, sunt fanatici ai literaturii elegante dela 4 Versailles. Democraţie cu latinitate şi ferventă pentru arta subţire. Le grand siecle — c'est du der-nier chic. Trebuie o fantazie neobişnuită, o cultură istorică tot astfel, pentru a reînvia în câtva formele unei vieţi intelectuale de care te despart veacuri. Asta nu însemnează că istoricii de meserie sunt totdeauna eminent înţelegători ai celor trecute. De obiceiu, ei se închid numai, cu solemnitate erudită, în admiraţii înţepenite şi necontrolate, refuzând cu suficienţă naivă şi obtuză, orice noutate: ei cunosc doar adevărul şi frumuseţa definitivă. Admiraţia curentă pentru lucrurile vechi este un moft de educaţie. De sigur uzura sau moartea valorilor intelectuale sunt fenomene complexe. Gloriile trecute se întunecă şi se luminează capricios, şi forme vechi de artă pot să reînvie, într'o măsură oarecare, în fan-tazia artiştilor. Ea ceilalţi, care nu-s decât public, simţirea şi judecata estetică, în afară de gustul lor actual, adese nemărturisit, sunt cu totul nestabile şi inconsistente. In materie de artă, massa este su-gestibilă aproape fără margini. Arta, indiferent de materialul în care se manifestă, este graiu. Ca şi graiul vorbit, ea îşi schimbă formele, pentrucă se schimbă cuprinsul sufletesc care \e-a zămislit. Este totdeauna o doză de strâmbătură, să vorbeşti ca oamenii de altădată: — aici e originea, aici e şi condamnarea grimasei clasiciste. Fiecare vreme vorbeşte pe potriva botului său, a minţii sale. Pentru a înţelege şi reînvia vorbirea, prin urmare sufletul vremilor de mult trecute, trebuie o virtuozitate curioasă, oarecum nefirească. Şi sunt destule forme care cu nici un preţ nu pot fi reînviate, şi nici o formă nu poate ajunge a doua oară şi întocmai la viaţa pe care a avut-o în sufletul care a creat-o şi în sufletele celor din vremea şi locul lui. Cetăţeanul normal n'are nici timp, nici alte mijloace indispensabile pentru asemenea acrobaţii estetice. Are însă tot dreptul să consume în pace articole artistice -proaspete, aşâ cum îi sosesc — direct dela Paris. 78 ESTETICĂ UTILA ŞI CULTURALA La orice nedumeriri şi în orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni şi de linişte, mă întâmpină cu vorba că, despre nici o lucrare de artă nu se poate zice cu deplină hotărîre că-i rea, fiindcă oricum ar fi, ea place grozav cel puţin unui om: aceluia care a făcut-o. Se înţelege că, faţă de această observaţie, toate contestările bazate pe o pretinsă ierarhie de valori estetice sunt, ca şi nimicul faţă de cel mai infim ceva: nule. Atât numai, că practica vieţii nu rabdă astfel de înţelepciune, aşâ mult spirit conciliant cât se arată în maxima prietenului. Şi mi se pare că aici, ca şi aiurea, practica are dreptate. Căci paşnica formulă este, în fond, diabolică. Consequent luată ea ar dâ roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferenţă şi anarhie, care sunt, oricând şi oriunde, începutul pierzării. Oamenii, simţind că binele suprem este cetatea şi că binele cetăţii stă în unitate, au căutat încă din vechime să afle cât mai multe şi mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor într'o ordine durabilă. Intre aceste mijloce unul este estetica. Din ea învăţăm ce trebuie să ne placă, şi cum să ne îmbătăm de voluptăţile artei, fără să ne pierdem 81 firea compromiţându-ne calitatea de cetăţeni serioşi. Căci plăcerile artei, mai mult ca altele, ascund sub o rafinată mască serioasă infernalele primejdii ale frivolităţii şi ale epicurismului. A fost un mare noroc pentru oameni, că estetica au făcut-o filosofii, adică înţelepţii de profesiune, şi nu cumva artiştii. Cel puţin a fost noroc mare, că nu estetica artiştilor a fost luată în seamă, ci a filosofilor şi a celor inspiraţi de ei. Destul că în politică lumea, rea şi proastă cum este, nu a vrut să asculte de filosofi; în artă măcar binele public a fost, putem zice, salvat. Platon a răbdat ostenelile mai multor voiajuri în Sicilia, pentru a explica lui Dionis Tiranul, clar şi simplu, cum se poate organiză şi guverna perfect un stat. Dar tiranul, nepriceput şi îndărătnic, i-a refuzat înţelepciunile cu o nedelicateţe despre care nu se poate spune cât de departe ar fi mers, dacă nobilul filosof n'ar fi părăsit, mândru dar repede, hotarele ingratului domn. Cât a pierdut atunci politica, a câştigat pe urmă estetica. Din scrisul minunat al divinului atenian două mari şi scumpe adevăruri s'au moştenit în teoria artei: i) Intr'un stat serios, nu trebuie dată prea multă stimă artiştilor ; 2) Frumuseţea unui obiect nu stă în ceeace se vede sau se simte altfel din el, ci în ceeace se gândeşte despre dânsul. Nu impresia interesează, ci definiţia. Căci, în definitiv, trebuie să spunem că impresia este ceva sensual, prin urmare grosolan, o brutală iritaţie materială, mai mult dobitocească decât umană. Ar fi dar nepotrivit cu adevărata ierarhie a intereselor înalt omeneşti să dăm prea 82 mult din stima noastră acelora care-şi trec vieaţa construind asemenea grosolănii, — artiştilor. Şi în adevăr cetăţenii serioşi din toate timpurile s'au conformat în moderaţia şi rezerva lor faţă de artă şi artişti, sfatului cuminte însemnat sub No. 1; de multe ori, probabil, fără sâ-1 cunoască, ceeace arată în chip strălucit că divinul atenian, cu pătrunderea proprie geniului, u'a cerut bunilor cetăţeni decât să urmeze naturii lor intime. Atitudinea morală faţă de artă a fost astfel statornicită pentru toţi oamenii cumsecade. Nu mai puţin utilă este a doua învăţătură platonică mai sus arătată. Acea interpretare sublim intelectuală a frumuseţei este, mi se pare, cea mai solidă bază pentru o estetică uniform obligatorie, eminent socială sau civică, dacă pot zice. Impresia sensibilă şi sentimentele legate de ea, inferioare şi brutale chiar prin materialitatea lor, închid oarecum pe om în el însuş, tind să-1 dezbine de semenii lui, să-1 singularizeze; sau, ceva mai rar, îl îndeamnă să recurgă la o altă impresie sensibilă pentru a tălmăci pe aceea care-1 preocupă, reţinându-1, şi prin aceasta, tot în sfera inferioară a simţurilor. Pe când, dacă esenţa şi valoarea frumuseţei nu stă în aceeace se arată, ci în ce se gândeşte, în ideie, o, atunci mântuirea este asigurată. Căci în sfârşit ideia este cuvântul şi cuvântul este eminenta legătură dintre oameni. Vă întreb: la ce ar fi bună frumuseţea şi păstrătoarea ei, arta, dacă nu ca să vorbim de ele ? Arta ornează pe om, ca şi cravata. Unui om serios nu i se cade să-şi bată prea mult capul cu alegerea cravatei, dar nici nu poate ieşi 83 pe stradă sau primi musafiri fără legătură de gât. Iar dacă atârni în casă un tablou, el rămâne un monument mut şi mort, dacă nu poţi spune prietenilor ceva despre el. Se poate zice că adevărata existenţă a tabloului durează atâta cât vorbeşti de el, după cum valoarea i-o simţi bine numai atunci, când îl plăteşti. Un om de bine are prea multă treabă pentru ca să mai privească un tablou, odată ce 1-a cumpărat şi atârnat în salon sau în sufragerie. Dealtfel, chiar dacă-1 priveşte, el nu se uită la colori şi linii, ci la sufletul tabloului, la sufletul artistului, la sufletul societăţii în care a crescut artistul. El priveşte oarecum dincolo de tablou, dincolo de perete, pentru a contempla e,şenţa spirituală, superioară şi eternă, ale cărei întâmplătoare aparenţe sunt înşelătoarele, trecătoarele şi grosolanele pete de coloare de pe pânză. Tot astfel muzica trebuie ascultată, poezia cetită cu o nobilă distracţiune, trecând uşor peste materialităţile acustice, peste detaliile plastice ale acordului, ale vorbei şi imaginei, pentru a prinde cât mai direct înalta unitate, miezul adânc sufletesc al lucrării. Priveşte şi ascultă cât de puţin, gândeşte cât de mult — acesta-i imperativul adevăratei contemplaţiuni. De nu-1 urmezi, te încurci în mizerii tehnice, ca un simplu zugrav sau un vulgar capelmaistru. In artă, comuniunea cât mai completă şi mai superioară între membrii cetăţii nu-i posibilă decât pe calea ideilor. Şi este, trebuie să recunoaştem, un noroc minunat şi de supremă utilitate în cazul ce ne interesează, că absolut orice lucru are ideia lui, ca noţiune şi ca prototip înţeleasă, şi că fiecare lucru are mai mult decât una, deoarece poate fi definit şi clasat aproape la discreţie. Unul şi acelaş exemplar zoologic uman poate fi definit ca: membru al unui partid politic, tată, fiu, soţ, nepot, alegător, profesor, agent electoral, poet, prozator, consilier comunal, redactor de revistă, amant, soţ înşelat, exportator, importator, amator de tablouri, avocat, — din vertiginoasa bogăţie de calităţi am enumerat câteva din acele care se pot cumula fără supărare. Apoi, afară de ideile lucrurilor, sunt ideile noastre despre lucruri, dogmele şi opiniile de tot felul. Acestea s'au înmulţit, fireşte, enorm în lungul vremilor, cele vechi au luat forme noui şi atâtea altele necunoscute mai înainte s'au zămislit în fierberile istorice; gândiţi-vă la toate acestea şi admiraţi orizontul ce sclipeşte ca un imens perete de diamante. Graţie avantajelor specifice intelectului nostru, nimic nu-i mai uşor decât să introduci o rândueală folositoare, în uimitoarea privelişte. Dacă vorbind de poezia sau de proza unui cetăţean, îl consideri pe acesta, de exemplu, ca tată de familie sau ca alegător, ori judecându-i pledoariile şi discursurile, îl ai în vedere ca autor dramatic sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetică si unitară. Cine tinde la seriozitate tre-buie să procedeze astfel: să ţină seamă adică de fundamentalul principiu, că un om ori un lucru trebuie judecat unitar şi valorificat în totalitatea lui. Căci în ordinea înalt sufletească se pot —preţios privilegiu — aduna, nu ca în matematică, numai valori de acelaş fel, ci şi de cea mai variată natură: prozator, alegător, tată de familie, profesor — şi suma îţi dă valoarea persoanei. Astfel, ajungi să înţelegi, aproape pe nebăgatele de seamă, pentru ce proza lui te emoţionează. Unitatea este, în general, o chestie mare. Mai presus de orice, unitatea este idealul şi metoda, ambiţia supremă şi baza eleganţei băiatului cult. Dar ce este băiatul cult? * * * Băiat cult, om occidental, spirit european, sunt trei ziceri foarte iubite în stilul românesc public. O recomandaţie bună, dela un deputat către un ministru, ori chiar dela o mijlocitoare matrimonială de calitate subţire cătră partida interesantă, nu este completă dacă nu începe sau nu sfârşeşte cu una din cele trei formule. Cea dintâiu este totdeauna preferată; probabil fiindcă băiat străluceşte prin farmecul fraged al tinereţii, şi dă nu numai valori actuale, ci sugerează şi speranţe frumoase. Fără limită riguroasă vârstă, băiat cult se numeşte acela care, în afară de meseria pe care o practică din necesitate materială ori din pure sentimente umane sau patriotice, se interesează stăruitor de tot ce e frumos şi bun, cu deosebire de arte şi litere. S'ar putea zice că băiatul este cu atât mai cult, cu cât îşi tratează slujba specială cu o elegantă neglijenţă, şi se dă cu mai multă ardoare artelor şi literelor. Un băiat cult ideal ar fi, de pildă, un profesor de matematică care, într'un concediu perpetuu, vizitează cetăţile artistice italiene şi festivalele muzicale germane. Muzeul şi sala de concert sunt însă mijloace prin ele înşile insuficiente pentru a te informa despre arta. Mai întâiu cu ele pierzi prea multă vreme. Apoi, în muzeu şi în sala de concert nu afli deadreptul dacă o lucrare de artă trebuie să-ţi placă ori nu, Deaceea băiatul cult are cartea şi, mai cu seamă, revista, ca instrument preferat de educaţie estetică. Revista este, dacă redacţia are principii solide, şi spirit de disciplină în varietatea ei bogată, foarte unitară. Din ea băiatul cult învaţă a cunoaşte toate artele. Pe când un artist mărginit în tehnica lui, consideră, de exemplu, muzica mai deosebită de pictură chiar decât proverbială scripcă de proverbialul epure, băiatul cult, printr'o superioară competenţă le îmbină pe amândouă, fiindcă le consideră unitar şi sintetic, în esenţa lor spirituală. In această operaţie îl luminează mult criticul de artă. Criticul este un spirit ager şi profund. El observă numai decât, dacă o lucrare de artă este veselă, tristă, sau nici aşâ nici aşâ, dacă în ea se vorbeşte mai ales de o femee, sau mai ales de Dumnezeu, de patrie, de ţărani sau umanitate în genere, de fericire universală, de divorţ... Iar din asemenea observaţii criticul construeşte sintetic concepţia generală a artistului şi-1 defineşte: pesimist, optimist, creştin, păgân, socialist, poporanist, erotic, abstinent, umanitar, reacţionar, care cum este după categoria lui — estetică. Cu alte vorbe, criticul arată cum şi de ce s'a emoţionat artistul şi explică, prin urmare, băiatului cult pentru ce opera artistului îl emoţionează şi pe el. — Lucru de luat în seamă: acest băiat se fereşte să zică altfel decât emoţiune estetică; impresie sau atitudine estetică sunt vorbe prea slabe. In faţa artei el se emoţionează, fiindcă e nu numai cult, ci şi simţitor. Cu aceasta putem completă constatările dela început: estetica culturală să bazează mai întâiu pe ideiele lucrurilor şi pe ideiele noastre despre lucruri, iar apoi pe o emotivitate delicată. Fiindcă este emoţie si emoţie. Când, întors dintr'o lungă călătorie prin ţări străine, treci hotarul patriei şi îţi adie miros de ardei copt, de porumb fiert sau de cojoc jilav, ai de sigur o emoţiune. Dacă, rătăcind pe străzile unui depărtat oraş apusean, auzi deodată o zdravănă înjurătură românească, tresari, -— evident, de emoţiune. De sigur că nici un om cult nu va numi astfel de emoţiuni — estetice. Sunt mult prea nedelicate... Un tânăr şade însă, în amurg, pe cerdacul casei dela vie şi priveşte spre câmp. Arbori, soare care apune, vaci, câini, flăcăi, fete. Tânărul îşi aduce aminte, fără îndoeală, de o domnişoară cu care a fost logodit, sau aproape. O lacrimă. Emoţiune! De astă dată hotărît estetică. Pentru moment, tânărul se consideră ca un fin diletant, cărui soarta stupidă i-a impus o carieră prozaică. Dacă, ferească Dumnezeu, domnişoara a murit, atunci lacrimile curg suficient câteva minute, şi tânărul se simte artist prin fatală vocaţiune. Uşor de înţeles: în acelaş chip în care se concepe estetica culturală, se naşte şi o artă culturală care o satisface. Arta culturală -se naşte din emoţiuni 88 delicate sau tragice. Te emoţionezi, să zicem, de ţărani, de arendaşi,- de domnişoare, de o nenorocire conjugală, — şi emoţiunea se face nuvelă, dramă, sonet, tablou, romanţă, essay de critică în stil poetic şi de intenţie culturală. într'o societate europeană băiatul cult nu poate fi fără fată cultă. Cine l-ar înţelege când vorbeşte înfocat despre artă şi frumos? Pentru cine, scrisorile lungi, cu filozofie şi descrieri poetice, cu citate din Faust ori din Sully-Prudhomme ? In sfârşit, ce sens ar mai avea cultura şi estetica băiatului cult ? Printr'o explicabilă indulgenţă lumea acordă, fără nici o altă pretenţie, titlul de fată cultă, oricărei dame care a absolvit studii universitare. Totuş o fată se zice cu atât mai cultă, cu cât satisface mai complet condiţiile care definesc pe băiatul cult. Ca şi el, fata cultă, oricare i-ar fi ocupaţia, iubeşte fervent artele şi literele, ceteşte mult, şi multe reviste serioase, şi cu doctrină sigură. Abia cutez să adaug că această fiinţă este cu deosebire sensibilă. Vibrează la tot ce e frumos, bun, nobil, la toate durerile omenirii. Fiind simţitoare, are emoţiuni frecvente. Din emoţiuni rezultă întâmplări, drame, însfârşit complicaţii diverse, psihologice, fiziologice, sociologice, de natură delicată sau violentă, după om, mediu şi vârstă. Căci şi pentru fata cultă vârsta nu-i riguros delimitată, şi cu dreptate: cultura, şi mai ales estetica culturală sunt chestii de inimă, şi inima are, cum se ştie, o tinereţe cu deosebire durabilă. Şi când o fată a trăit, a simţit şi a cetit, cum şi-ar putea plăti ea mai frumos datoria către 89 cultură, dacă nu printr'un roman (cel puţin unul) — o, cu adevărat trăit, carne din carnea şi sânge din sângele ei, cum se zice în stil cultural,— sau un volum de versuri, o romanţă sau măcar un vals cântat? Fata cultă confirmă încă mai energic decât băiatul cult adevărul, că arta nu-i decât «emoţiune, iubire de viaţă, viaţa însăş». Atmosfera de vibrantă sentimentalitate în care trăeşte» îl face pe băiatul cult, cu atât mai mult pe fata cultă, să piarză faţă de artă şi artişti, rezerva şi măsura recomandată, cu adâncă înţelepciune, de însuş părintele esteticei. Cultul pasionat al artei — la fata cultă mai mult pentru artişti— este un fenomen modern caracteristic. Pentru a preveni excesele, popoarele prudente au canalizat pe cale educativă entuziasmul cultural. Două naţii, rude de aproape, şi cu multă asemănare între ele, deunăzi înduşmănite cu înverşunarea proprie rudelor dezbinate, excelează în organizarea pasiunilor estetice. Estetica Lehrerilor şi a pastorilor la Germani, estetica fetelor bătrâne la Englezi, sunt formele cele mai instructive de organizare estetică a unei naţii. Voiajul obligator în Italia, cu cetiri hotă-rîte din Goethe, literatura cu probleme teologice, morale şi pedagogice, peizaj şi psihologie cât mai locale şi mai rurale, la Nemţi; roman în cel puţin două volume, şi impresii de călătorie în cel puţin trei, scrise pe mesele pensiunilor elveţiene şi italiene, conştiincios şi stăruitor cum s'ar împleti un ciorap, de către o Miss serioasă, plină de dragoste bine sistematizată către toate artele 90 şi de cunoştinţi exacte şi folositoare, la Englezi. Dar de amândouă părţile: totul e solid, util, cultural. Dela Platon, la fetele bătrâne englezoaice şi Le-hrerii nemţi....! Nu cumva stăruind atât asupra unităţii, m'am lăsat însumi ademenit de vrajele ei căutând, cu o consecvenţă la care singur n'am luat seama, să-mi desvolt întreg scrisul din învăţătura unui singur filozof? După Platon multe s'au schimbat. Băiatul cult de astăzi dispune de o estetică nouă, ştiinţific experimentală, psihologică, sociologică. Acum nu se mai lucrează cu definiţii şi deduceri, se măsoară cu aparate şi se verifică prin anchete, minuţios şi obiectiv. Frumuseţea se induce acum din statistică. Distribui chestionare la o mie de persoane, indiferent de sex, vârstă şi profesie; numai artiştii trebuie excluşi ca suspecţi de subiectivism şi prejudecăţi estetice şi tehnice. Apoi aduni voturile de apreciere estetică, cum aduni orice alte voturi. Ai, în sfârşit, ca mijloace noui de control, comparaţia cu popoarele sălbatice, cu copiii şi nebunii, studii biografice asupra artiştilor din multe timpuri şi locuri. Din atâtea toate trebuia să iasă şi a ieşit o estetică nouă, sau mai multe. Dar complicaţia nu se opreşte aici. Artiştii afirmă cu dovezi, că nici din laboratorii şi din anchete psihologice, cetăţenii culţi n'au aflat sigur care operă de artă e bună, care nu, şi chiar nici n'au nevoie să afle. Căci, din punctul de vedere artistic, toate teoriile sunt egal bune, adică indiferente. Iar pentru băiatul cult tot interesul se concentrează asupra mijloacelor de a conversa despre artă. Insă artiştii de natură mai hapsână adaugă: că chiar acei băieţi culţi care cultivă ca specialitate estetica ştiinţifică, trăesc în mobile şi cu tablouri de cel mai prost gust burgez, şi sunt încântaţi de ele. că se desfată cu o literatură de cel mai mitocănesc sentimentalism, deşi în conferinţe şi alte manifestări publice citează numai clasici. Băiatul cult, zic unii, nu poate deosebi o pagină de Flaubert de una a lui Bordeaux, dacă i-ai pune sub ochi cartea fără să-i arăţi numele autorului; şi nici o fugă a lui Bach de o bucată de bravură a lui Thalberg, dacă demonul zeţarilor ar interverti numele la tipărirea programului. Căci nici nu-i treaba cetăţenilor să facă asemenea distincţii. Treaba lor e să cumpere cărţile şi tablourile, să plătească reprezentaţiile şi producerile muzicale... Prin urmare încă o formulă de armonizare a raporturilor între cetăţeni pe terenul artei, de astădată una mizantropică şi aproape cinică. Socotind bine lucrurile, şi pentru mine însumi, trebuie să fiu în definitiv, mulţumit că am de ales. Pentru uzul social îmi va fi comod să-mi variez doctrina după moment şi oameni. Destul îmi e că, rămas singur, să zic răspicat despre oricine are un gust prea deosebit de al meu: ce enorm dobitoc ! Şi apoi să răsuflu adânc şi liniştit. 1 I STIL CLASIC Literatura franceză clasică seamănă curios cu vieaţa germană prusificată. Raţiune, ordine şi, prin urmare, claritate ■— aşâ se numesc idolii esteticei în tot timpul pe care Francezii unanim l-au consacrat ca vârsta lor clasică. Sunt chiar virtuţile rassei, se zice, care fatal au strălucit şi au stăpânit în toată vigoarea lor atunci când spiritul naţional ajunsese la maximum de puritate şi plenitudine. Naţionale ori ba., aceste calităţi au fost afirmate în teorie şi consacrate în practica vremurilor acelora cu o consecvenţă straşnică. Trei oameni, serioşi, cuminţi, cumsecade şi cu carte, Malherbe, Vaugelas şi Boileau au lămurit şi definit simpatiile literare ale timpului, punând la cale versificaţia şi retorica, gramatica şi principiile generale de judecată estetică. Aceşti vrednici jandarmi literari au alcătuit cu grije şi nestrămutată credinţă canoanele clasicismului. Şi este de luat în seamă că un drept-credincios ca Brunetiere accentuează tare rolul teoriei şi al criticei în formarea artei clasice franceze. Cel mai frondeur dintre popoarele europene s'a lăsat aci mai strâns strunit decât oricare altul; până într'atât că vreme de două veacuri aproape chiar glasul scriitorilor cu cel mai vădit talent poetic, ca La Fontaine şi Racine, sună prozaic prin botniţa clasicistă. Versuri frumoase ca proza — a fost o vorbă a veacului al XVIII-lea plină de concluzii. Generalitate şi abstracţie, antipatie radicală pentru individ, prin urmare pentru detaliul concret, pentru surprizele de linie şi coloare. Ca efect total: suprimarea liricei şi a pitorescului. LTn stil dreptliniar, uscat, de o nemiloasă şi istovitoare claritate, aspru şi cenuşiu; un stil numai din concepte scurse de tot sucul impresiilor şi strict legate în definiţii şi explicaţii. Născut din disciplină şi destinat să disciplineze, stilul clasic a zidit acele construcţii literare care aproape oricărui om de astăzi îi rămân totdeauna întruceva iremediabil străine. O stranie impresie fizică de uscăciune şi duritate ne lasă chiar cel mai simpatic exemplar de poezie clasică franceză. Pare c'ai avea nisip prăjit în dinţi, cenuşe sub unghii, şi te-ai fi spălat pe obraz cu leşie. Shakespeare şi-a pus pecetea lui fierbinte pe sensibilitatea noastră literară; şi tot ce a venit deaturici încoace în desvoltarea artei care-şi merită numele poartă într'un fel sau într'altul marca lui. Dacă se zice că acea literatură «clasică» a fost un produs aristocratic şi curtean, caracterizarea aceasta trebuie lămurită. Publicul în care s'a născut erâ o aristocraţie disciplinată şi burgezită, iar producătorii acelei literaturi — burgezi curaţi, din naştere prin creştere şi caracter. Ce siecle de vile bour-geoisie, zicea feodalul Saint Simon, care poate în vremile acele ie singurul «artist» pe înţelesul modern. Şi n'o fi întâmplare numai că acea ordine literară a fost răsturnată mai cu seamă de doi străini, plebeul Rousseau şi cosmopolita baroană de Stael, şi de feodalul viconte de Chateaubriand. In cultul regulei, al clarităţii şi economiei, cu deosebire în apucătura ostentativ didactică, vorbeşte neîndoios grijulivtil, cumintele, practicul spirit al burgeziei. Preceptele de o poliţienească siguranţă şi rigiditate ale unui Malherbe ori Boi-leau, tragediile şi odele întocmite cu aşâ clară, economică şi prudentă gospodărie, perioadele cumpătat dezvoltate şi fără surprize, versuri, strofe şi tirade logic şi explicativ cimentate, şi atât de frumos curăţite de orice imagine mai vie — nu seamănă ele suggestiv cu o întreprindere de industrie nemţească, cu stilul vieţii municipale germane, cu Rechts gehen — Links fahren şi Verboten... mai ales Verboten? Totul prevăzut, totul socotit, cu neclintită siguranţă trasă deosebirea între permis şi nepermis:—în scurt, triumful nediscutat al raţiunii, al calculului, domnia disciplinei şi a prevederii. Scurt, curat şi practic. Neîndurată clasare ierarhică a genurilor literare, delimitare absolută şi disciplinară a competenţei artistului, subordonare severă a individului cătră gen, a impulsului adânc subiectiv cătră obiectivul general, a impresiei cătră raţiune, în Franţa literară clasică ; — aceeaş disciplină, aceeaş gâtuire a individului prin obiectivitatea socială în viaţa Germaniei perfect industrializate de astăzi. Imperiul instinctelor fundamental burgeze, literar într'o ţară, 94 95 politic şi social, peste graniţă, la duşmanul ereditar. Burghez şi utilitar în literatura lui clasică Francezul s'a arătat liric, nestăpânit, izbucnitor romantic şi nepractic în luptele aspre ale vieţii naţionale. De aici şi puternicul prestigiu istoric al mersului acesteia. Istoria acestui popor este un lux strălucitor, o risipă romantică de fapte surprinzătoare, excesive, ceva deosebit de colorat, frumos şi moţionant. European, judecată istoria politică şi socială a Germaniei este, din contră, nulă, poate chiar negativă: oamenii aceştia au trăit, politic şi social, numai lor înşişi. Antipatia latentă ori patentă de care se bucură această închisă şi întunecată ginte la cele mai diverse popoare, uşurinţa cu care această antipatie se deslănţue furios uneori, se va fi sprijinind şi pe această obscuritate pe acest teren egoism al istoriei sale. Este o frază, odinioară banală chiar la vecini, în tot cazul irevocabil consacrată de naţionalismul nemţesc: că Germanul este, prin esenţă, adânc sentimental, liric şi visător. Germanul tipic te întâmpină invariabil cu acest cântec, când vine vorba de filozofat asupra rasselor. Pe aceeaş treaptă de banalitate se află dogma individualismului german, la care să anină numai decât un mic panegiric al pornirii de nestăpânită independenţă, mai cu seamă morală şi religioasă —cum se vede în Reformă şi în filozofia idealistă, eternele glorii ale neamului. Drept că nu numai Germanii, ci ambele mari neamuri germanice au dat 96 un tezaur de lirică intensă în literaturile lor. Dar nu cumva s'a cheltuit tot individualismul lor în literatură? Ştiu bine că, dacă unui Negerman îi pare ciudată acea minunată libertate internă care să acomodează aşâ de bine cu tirania cant-ului englez, cu poliţieneasca zugrumare a consistoriilor şi ortodoxa supraveghere a şcolilor germane, i se răspunde, cu un superior zâmbet, că un străin nu poate pătrunde adâncimile sufletului germanic. Dar faţă de fatala uşurinţă cu care oamenii de acest neam să grupează în Vereinuri şi secte ne va face, pe noi toţi străinii, să zicem totdeauna, cu tot respectul dar şi cu hotărîtă credinţă: «individualismul şi libertatea internă» sunt fraze naţionaliste. Nu şi-ar fi rânduit Germanul viaţa atât de perfect poliţieneşte, n'ar fi putut fiecare Englez face din el un aşa naiv şi neînduplecat instrument de poliţie morală şi religioasă, dacă o docilitate naturală, un spirit de turmă esenţial şi de violent practicism nu i-ar fi predestinat pentru acele forme de viaţă în care trăiesc ca în fireasca lor piele Anarhisme atât de stridente ca al lui Stirner şi al lui Nietzsche nu de geaba s'au arătat tocmai în mijlocul celor cu «libertate internă», adică într'o lume în care spiritul de turmă este cu deosebită putere înrădăcinat. Dar se poate zice că studiul rasselor n'a scăpat încă bine din manile diletantismelor începătoare; adeseori el nu e decât o pretinsă şi expeditivă filozofie pentru patrioţii care ambiţionează teorii de efect. Clar rămâne însă faptul amintit că, în cultura Germanilor lucrurile au mers pe dos decât în cea franceză. Şi 97 se cuvine să amintim că acea domnie literară, artistică, în scurt: teoretică a burgezismului în Franţa, a creat, între altele, o proză strălucită. Extrema disciplinare a născut rafinarea extremă a conştiinţei literare. Supunerea constantă la reflecţie, cerebralizarea lucrării artistice a moralizat excesiv meşteşugul scrisului, ducând sensibilitatea literară la o extremă încordare. Numai în o aşâ tradiţie de îndărătnică prelucrare a unei limbi au putut să apară problemele artistice care l-au chinuit pe Flaubert; prin ea numai au fost posibile revoltele literare moderne, prin ea literatura franceză a căpătat caracterul de artistică maturitate care o distinge. Astfel spiritul burgez va fi contribuit — ciudat efect! — la cea mai deplină emancipare a artelor, la estetizarea cea mai completă a literaturii de până acum. Ce roade finale va da perfecta înflorire a aceluiaş spirit în practica vieţii germane de astăzi, nu se poate încă bine imagina. Pentru moment, fraktisch ori un-praktisch, cuvintele aceste de sonoritate acră şi tăioasă, sunt printre cele mai iubite celui mai liric dintre popoare. Ostwald chimistul, colegul vestitului Haeckel în episcopia monistă, cel care lămurea ireplicabil popoarelor balcanice cum toată încurcătura lor vine deacolo că n'au adoptat din vreme limba universală propusă de dânsul, Ostwald chimistul a organizat o respectabilă societate, cu programul de a lucra pentru unificarea formatului cărţilor în Germania, dacă se va putea în lumea întreagă, deoarece varietatea formatului este de un nepractic intolerabil. învăţatul Joseph Bedier, cunoscător, ca mulţi din generaţia lui, a vieţii germane, a scris memorabila vorbă: Ies Allemands ont l'art d'utiliser Ies imbeciles. Aici stă doar unul din marile secrete, ale concepţiei burgeze. Economia e zeul. Cum să scoţi toată valoarea din ciurucurile pe care, oarbă şi nepractică, le aruncă natura cu superb lux în viaţă ? Căci e vorba de mulţi, de mult, şi e vorba de repede, fiindcă pentru mulţi. într'o nemereală aproape divină s'a întâlnit dresura prusiana cu idealul american; rodul este Germanul de astăzi. Este burghezul ajuns în culmea spre care se caţără de veacuri. Mecanizarea perfectă a forţelor celor mai intim omeneşti,' regulare cronometrică a minţilor şi voinţelor, roadere şi pilire a sinuozităţilor individuale până la contururi simplu geometrice, înlocuirea persoanei cu o definiţie numerotată şi absorbirea ei în comunitate, viaţa redusă la un imens şi continuu pensum, suprimarea neprevăzutului — Links gehen, Rechts jahren ■— şi mai ales Verbotenl Spectacol de o curioasă măreţie, ceva pe dos şi exotic pentru neamurile de modă veche... Poate că aceasta-i începutul socializării perfecte şi finale, ţinta oricărei «societăţi», prin esenţă şi definiţie. Atunci în viaţa aceasta de azi suflă aerul uniform şi fad al lumii viitoare. Neastâmpărata persoană care a pus în circulaţie vorba despre Germania visătoare a observat că Germanii sunt flatteurs avec energie et vigoureuse-ment soumis. Iar Goethe confirmă această judecată scriind: «Vrei să-ţi dominezi naţia, tu scriitor german, începe prin a o face să crează că există cineva care vrea s'o domine. Vor fi toţi atât de intimidaţi, încât lesne se vor lăsa stăpâniţi». Mi se pare că nu se aminteşte destul de des practicismul hotărît a cel puţin doi filozofi germani, Fichte si Kant. Grija de a riu atinge cumva fundamentele sfinte ale comunităţii, de a nu le cercetă originile este atât vădită peste tot la supusul, timidul şi prudentul funcţionar prusian, încât se poate înţelege de ce Nietzsche 1-a acuzat de superficialitate. Şi e drept să zicem că diplomatul Hume şi jurnalistul Voltaire au fost neasemănat mai autentici, mai efectiv răzvrătiţi decât profesorul din Koenig-sberg, cărui unii oameni găsesc original să-i anine calitatea de revoluţionar şi sfărmător de idoli. Şi iarăş prea mult se uită că Faust îşi încheie cariera, după războaie şi cuceriri, desţelinând pământuri, tăind canale, acoperind mările cu flote. Timid la început, când abia ridicase capul din cărţi şi avea nevoie de tot ajutorul diavolului ca să întoarcă minţile unei fetiţe de mahala, întreprinzătorul profesor sfârşeşte cu imperialism de stil mare. Fiindcă oricât de variate tălmăciri ar permite vastul carnet pe care Goethe şi-a însemnat aproape toate întâmplările sufletului şi minţii sale, eroismul acela economic dă adevăratul final capriciosului poem, nu canafurile mistice care-i atârnă la urmă. «Nu cred să existe spirit mai larg decât acel al unui mare negustor». Bunăvoinţă şi înţelegere faţă de negustori nu-mi închipuesc să fi arătat vreunul din marii poeţi de sânge, mai categoric de cum a arătat-o prin vorbele aceste fiul unui burgez din Frankfurt, îndrăgostitul de toate clasicismele Wolfgang Goethe. NEÎNŢELEGERI INOCENTE INTRE PUBLIC SI ARTIŞTI îmi povestea foarte vesel Panait Cerna, poetul, cum nişte admiratoare aprinse ale versurilor lui, s'au supărat amar aflând că autorul e scurt de trup, grăsuliu, lat în spete şi rumen la faţă. A fost pentru ele o dureroasă nedumerire: nu ştiau cum să împace poeziile cu chipul omului. Negreşit, erau nişte biete fete, inimoase şi crude la minte. Exemplul e prea bun... Dar eu cred că mulţi oameni, indiferent de vrâstă, sex şi calitate socială, poartă în minte un tip al artistului, fizic şi moral, care aduce mult cu visul fetelor oarecare; le lipseşte celorlalţi numai îndrăzneala naivă ca să-1 dea pe faţă direct şi complet. De vre-o sută de ani, artistvfl, pentru masa publicului european, trebuie să fie înalt, subţire, cu obrazul lungăreţ, palid, cu păr mult şi frumos — dacă se poate ondulat. Adeseori, artistul poartă, chiar astăzi încă, o deosebită uniformă, — n'o mai descriu; prea e cunoscută. Pe urmă, trebuie să fie om tare simţitor, cu nervii delicaţi. Dacă se poate chiar bolnavi. In sfârşit, i se cere să aibă multe întâmplări în viaţă, mai ales de dragoste, — şi să fie om nepractic. Fără îndoială, acest ideal IOI nu-i creat din stricte observaţii biografice ş* printr'o minuţioasă statistică. A ieşit din capul literaţilor romantici, care l-au vârît neapărat în capul publicului. Şi fabricarea acestui ideal s'a întâmplat tocmai atunci când artistul se emancipa printr'o zgomotoasă răzvrătire contra burgezului. Burgezul a primit docil autoportretul naiv flatat al literatului, — fiindcă, svelt ori burtos, artistul, din punct de vedere al intereselor serios burgheze, rămâne un subiect secundar. Câteodată amuzant, decorativ, şi instrument comod de satisfacţii vanitoase. Felurite resturi de gândire primitivă fac pe omul de mijloc, cel cu intelectul slab diferenţiat, să-şi închipue pe orice om vestit ca un buchet în care sunt legate toate perfecţiile. Evlavia masei publice către ceeace se cheamă artă, o formează nişte rudimente de curiozitate admirativă către persoana artistului, care e adeseori, om cu vază. Arta însă, pentru gelatinoasa gândire comună, este un fel de sport şi industrie sentimentală, producătoare de obiecte consacrate, nu se ştie clar de ce, ca valori ornamentale de care educaţia şi viaţa negreşit trebuie să ţină socoteală. Să ne amintim că pentru gândirea şi uzul comun, aceste valori privesc mai ales pe femei, cel mult pe oamenii tineri de ambele sexe. Bărbaţii maturi sunt, în principiu, scutiţi de a se interesa de artă. In liceele noastre, istoria artelor o învaţă numai fetele. Şi muzica este, în practică şi după ideile comune, mai mult treabă femeiască. Oamenii cari au cercetat de aproape istoria artei şi natura tipului artistic, ştiu că nu există 1 legătură între mutra, caracterul moral şi talentu omului; că mulţi pictori, muzicanţi, ori chiar poeţi vestiţi, sunt ori au fost cu desăvârşire lipsiţi de orice altă formă de «inteligenţă» decât acea a meşteşugului lor; că, în general, talentul viguros este unilateral, şi numai în mintea ceţoasă a diletantului «geniul» se prezintă ca o îngheţată cu filoane multicolore şi cu gust de tuttifrutti. Evident, diletantul îşi vede atunci propriul lui spirit, inform şi difuz. Este o întrebare pentru filosofi, mai mult încă pentru pedagogi, să cerceteze ce parte poate, real, să ia omul de mijloc la viaţa artistică. Această viaţă este excluzivistă ca orice domeniu de extremă diferenţiare. Arta în ea însăşi, priveşte pe acei care-i dau naştere. In principiu, artiştii o produc numai pentru dânşii. Ea este rezultatul unei experienţe eminent subiective. De aceea, deopotrivă nu are sens obligaţia de a se supune unor postulate estetice pretinse universale, şi nu există nici un drept obiectiv de a interveni în judecarea lucrărilor artistice. Arta izolează conştiinţele în grupe de tipuri natural înrudite. Numai ştiinţa şi practica le leagă, prin obligaţie raţională şi silă exterioară, anulând asperităţile iraţionale ale experienţii subiective. Desigur, arta se poate interpreta şi ca vehicul pentru idei popu-larizabile. Astfel, în toate vremile, ea a slujit intenţii religioase ori altfel practice. Dar se întâmplă că chiar oameni întrucâtva deprinşi să gândească, confundând acest fel de a întrebuinţa arta cu existenţa şi natura ei specifică, îşi închipuie că arta implică obligaţie pentru totalitatea cetăţe- nească şi fac din cultivarea ei un paragraf de civism. Aici îşi găsesc neapărat punct de sprijin acele idei primare despre tipul fizic şi moral al artistului'1— artistul ca om marc în general, şi se înţelege, ca învăţător de lucruri mari şi nobile şi apostol-erou. Se poate zice sumar că toată teoria filozofică asupra artei e deformată de asemenea confuzii, căci, în mare parte, ea a rezultat din interese străine artei şi artistului. Nu din studiul tipului artistic şi al experienţei sale specifice s'a scos teoria artei, ci din intenţii simpatice tipului filozofic. Drept vorbind, fetele care s'au necăjit aşa de rău că Cerna erâ scurt şi gros, se găseau în înţelegere deplină cu tradiţia filozofică care, din vechime, a pus ca ideal suprem un mozaic de perfecţii naiv şi neverosimil. Filozofic ori popular îmbrăcate, asemenea visări despre o personalitate perfectă sunt, deopotrivă, numai jocuri ale diletanţilor. Artiştii sunt nevinovaţi de stupidităţile sentimentale ale fetelor ca şi de postulatele solemne şi vagi ale filozofilor. Artistul este un meşteşugar; obligaţiile şi prestigiul lui nu-şi pot avea originea nici raţiunea decât în calităţile lui special producătoare de valori estetice. In capul diletantului însă arta este un fel de eleganţă morală care duce la celebritate, şi întotdeauna au fost diletanţi care, ca oameni de bine, plini de excelente dar lăturalnice intenţii, s'au amestecat unde nu le erâ locul şi au fabricat valori pseudoartistice, — mardâ estetică cu pretexte nobile. Acestor nepoftiţi le sunt natural simpatice şi stupidităţile sentimentale ale fetelor şi dezideratele pompos imprecize ale moraliştilor, — şi ei fac ideile curente despre artă şi artişti. Ar trebui mai des amintit că pictorii refuză lui Goethe aproape orice pricepere în pictură, cu toate că universala Excelenţă s'a ostenit foarte zelos să cocheteze cu această artă; — că Whistler a tăgăduit violent lui Ruskin şi lui Oscar Wilde orice competenţă în judecata artei sale. Dela Delacroix până la Max Liebermann, artişti serioşi au scris lucruri de mare preţ pentru a defini arta şi a o apăra de amestecul nechemaţilor de tot felul. Şi oameni nepărtinitori şi pricepuţi dau dreptate pictorilor. Omnicompetenţa este o iluzie caracteristică literatului care, prin carieră oarecum, este adus să vorbească despre orice. Şi însuşi materialul de expresie al literatului, vorba, prin popularitatea ei, implică un dilentantism esenţial şi cronic. Ca material pentru dezvoltări literare, este incomparabil mai avantajos, de exemplu, să înşiri generalităţi morale şi fizionomice despre persoana unui artist, decât să analizezi o lucrare a lui în ea însăşi. Adoratoarele fragede ale lui Cerna luau desigur poeziile lui drept scrisori de dragoste adresate lor, şi de aceia închipuiau pe autor după dorul inimii şi după lecturile lor sentimentale. Poeziile erau pentru dânsele pretext de literatură intimă. Cu alte forme şi alte intenţii, dar tot atât de străine vieţii estetice, criticii şi suggestibilii lor cetitori iau bucuros operele de artă ca pretext de mahalagisme pe seama artistului, deghizate literar. SENTIMENTALII In corespondenţa lui Voltaire cu Frederic cel Mare vine deseori vorba de lacrimi. Pentru poezii, pentru tragedii mai ales, câteodată şi faţă de întâmplări triste netrecute prin poezie, bărbaţii aceştia se întrec în plâns, şi, de sigur nu fără mândră mulţumire, îşi anunţă unul altuia fre-quenţa şi bogăţia lacrimilor. Aşa erâ şic pe atunci: «verser des larmes» erâ o eleganţă obligatorie. Dinadins am pomenit, ca exemplu, pe aceştia doi, — oameni deosebit de isteţi şi practici, care treceau cu voinţa lor peste orice, ca să se vază în trăsături cât mai groase puterea ciudată a unei mode psihologice. Când regele cel atât de sensibil a dat răvaş de drum filosofului, el spunea intimilor: l-am stors ca pe o lămâe, nu mai aveam ce scoate din el; să plece. De partea lui, filosoful sensibil făcuse contrabandă cu hârtii de valoare saxone, pe care Frederic tocmai le interzisese în Prusia — un gheşeft minunat între atâtea altele ale patriarhului. Acest literat care-şi amestecă, când vroia, lacrimile umanitare cu ale prietenilor regali sau alţii, nu se oprea să tragă pe sfoară un vecin de moşie pentru câţiva stânjeni de lemne. Şi doar omul care ţine tarabă de sensibilitate, 107 măcar şi sporadic, are înainte de toate aierul că suferinţele altora îl ating mai mult ca orice.... Se dovedeşte tocmai că manifestarea eclatantă a sensibilităţii nu opreşte pe om să-şi vază teribil şi fără rezervă de treburile care-i sunt lui ex-cluziv şi imediat folositoare. * * * Moda lacrimilor a trecut de mult. într'o neme-reală de geniu, Caragiale a numit lacrimile: balele melancoliei. Vorbele aceste strălucite rezumă o stare de suflet a unei epoci întregi: nouă ni-e scârbă să ne dăm pe faţă sensibilitatea — şi tocmai celor mai autentic sensibili dintre noi, ni-e scârbă. O pudoare nouă s'a născut în omul civilizat, pudoarea sentimentului. De sigur, această achiziţie este rezervată unei minorităţi. încolo, dacă lacrimile fizice sunt aproape total demodate, lacri-moşenia ca intenţie şi manieră, ca esenţă de stil, este marfa tuturor răspântiilor. Sentimentalitatea este procedura cea mai grosolană pentru a da, pe înţelesul celor mulţi, o ideie avantajoasă despre persoana noastră morală. Este lucru însemnat că toate brutele, şi cele mai brute între brute, adoră romanţa sentimentală, în muzică şi cuvinte. Şi e destul de straniu că popoarele înapoiate, deci aspre la suflet şi crude, au o muzică eclatant sentimentală, iar cele mai adevărat îmblânzite au una de ton energic, demn şi voios. Stilul doinei, ca să vorbim scurt, caracterizează muzica neamurilor care, la supărare, spintecă burţile, taie urechile şi 108 nasul, scot ochii, prăjesc pe jăratic — tratează prin urmare, cu o fantezie excesivă sensibilitatea aproapelui. Aici negreşit nu poate fi vorba de prefăcătorie, ci se dovedeşte numai că între atitudinea sincer sentimentală şi afinarea reală a sensibilităţii poate să existe un raport invers -— există poate totdeauna. Lâsând la o parte formele materiale ale sentimentalismului, lacrimi, suspine, intonaţii şi mutre înduioşate, definim fondul lucrului astfel: sentimentală e acea dispoziţie de suflet care porneşte dela gândul că lumea este făcută cu totul dinadins pentru noi, şi există numai pentrucă să irite sensibilitatea noastră. Este banal că aproape fără încetare toţi ne ostenim să potrivim cât mai bine realitatea cu simţirea noastră, şi că, în stare normală, nici o clipă nu ne părăseşte convingerea că putem să o potrivim întrucâtva. Aceasta face ca în mulţimea mare a oamenilor, cu rezistenţa intelectuală slabă, uşor se naşte credinţa că realitatea este din capul locului alcătuită cu totul de dragul nostru. In înţelesul acesta sentimentalismul este puerilitatea esenţială a massei umane, şi aceasta se arată în gustul literar, în visurile şi impulsiunile politice ale mulţimilor. De' câte ori realitatea desminte prostia sentimentală, emul simplu se supără fără măsură, de câte ori pare să o confirme, omul se bucură şi se topeşte într'un optimism duios. Pe asemenea supărări şi bucurii se întemeiază atitudinile estetice, morale şi politice ale mulţimilor. * * * 109 In politică, se înţelege uşor că opoziţiile trebuie să se arate sentimentale, să manifeste cât mai indiscret sensibilitate pentru durerile oamenilor, să întărească până la exces credinţa elementară în mai-binele absolut. Această prioritate a sentimentalismului se face cu atât mai evidentă, cu cât "mai multă paradă se face de ştiinţă în politică. Una din cele mai precize forme de aşâ numită politică ştiinţifică este materialismul economic. Pe urma lui Marx se repeta cu ţanţoşă hotărîre că raporturile politice depind excluziv de felul producţiei. Se înţelege însă că felul producţiei într'un anume timp nu depinde de sentimentele, nici de visurile cuiva. Dar această constatare teoretică este cu desăvârşire neplăcută în practică — politică nu se poate face cu dânsa. Atunci partidul acela, care tocmai revendica pentru dânsul cu glorioasă convingere ştiinţifica doctrină materialistă, a împărţit foarte abil lucrul în două: excluziv pentru cărţile savante se rezervă doctrina pură, că nu se pot fabrica forme politice în contra fatalităţii economice; iar în discursuri şi broşurele se păstra buna şi vechea metodă a fanfarelor şi atacurilor sentimentale. Şi aşâ marxiştii puri au putut face, în Rusia feudal agrară, stat comunist, cu impertubabilă eleganţă teoretică, fără să le pese cât de puţin de realităţile economice. De sigur, un exemplu delicios de triumf al sentimentalismului pur în politică. Adică: sentimentalismul e pur, fireşte, de partea mulţimii; în sferele de sus, e politică pură, aşâ cum se face ea de când lumea, nepătată de vreun moft ştiinţific. Cetitorul distrat să nu se grăbească a-mi aduce aminte că guvernul sovietic a făcut exproprieri, prin legi sau lăsând avutul unor clase la discreţia indivizilor cu specială iniţiativă în materie de rechiziţie fără bon, şi că aceste maniere nu sunt de loc sentimentale. De sigur, nu. Dar deposedările şi împroprietăririle simple şi sumare au servit să întărească idea sentimentală: că prin ele se creează forme sociale şi de Stat comuniste. Aşâ, după jumătate veac de ironii teribile din partea socialismului ştiinţific împotriva celui sentimental şi utopic, s'a aruncat încolo, la moment politic oportun, tot bagajul de postulate ştiinţifice şi s'au adoptat procedările drastic populare ale răpirii sumare, garnisite cu vechile Şi veşnic tinerele uzanţe sentimentale. In literatură, atitudinea sentimentală serveşte, cu mănos succes, a da unui anume public idee avantajoasă despre sensibilitatea umană a scrito-rului (cea artistică nu e în chestie), şi totodată a face pe acest public să crează că are cine să poarte cu duioşie de grijă durerilor şi, cum se zice, aspiraţiilor sale celor mai scumpe. Aceasta se obţine foarte frumos prin alegerea subiectelor şi aranjarea lor în vederea sentimentelor şi aspiraţiilor, scumpe de care vorbim. Literatul sentimental pare necontenit să arate cu degetul când spre inima lui, când spre a publicului. Iar subiectele şi stilul constituesc pentru dânsul o mănuşe roză în care îşi îmbracă mâna cu care gesticulează emoţionat. La noi, literatura lui Vla-huţă şi a domnului Brătescu-Voineşti este un exemplu atât de perfect, încât trebuie renunţat să-1 explicăm celor care nu-1 simt numai decât < la simpla numire a celor doi maiştri. Insă cei care nu înţeleg numaidecât — şi cu atât mai mult cei care nu înţeleg nici mai târziu— se grăbesc aici să triumfe cu ajutorul bunului simţ, şi zic: dacă în viaţa practică nu e recomandabil să consideri lumea făcută numai de dragul sentimentelor "omului, cel puţin în artă avem dreptul să ne-o închipuim îndreptată şi împodobită absolut după trebuinţele inimii. Dar eu cred că, nu numai în câmpul orişicum anodin al artei oricine are dreptul să încerce a potrivi lumea după cum îl îndeamnă inima, ci ori în ce direcţie; fiindcă, strict vorbind, inimii nu i se poate obiecta nimic. Cât priveşte simţirea şi dorinţele, nu-i nimic de spus omului care seamănă ananas în Groenlanda sau înfiinţează în Patagonia stat aidoma cu cel englezesc. Totul e, cum priveşti rezultatele. Şi, în această privinţă, se întâmplă că chiar arta se dovedeşte a fi mai puţin liberă decât îşi închipuesc cei ce sunt oameni cu inimă duioasă şi numai atât. Literatul sentimental lucrează din dorinţa să arate că lumea e făcută sau — dacă e şi mai aplecat la visare — că trebuia să fie făcută dinadins pentru sensibilitatea lui şi a publicului care-i seamănă. Acest literat nu izbuteşte să creeze figuri vii, cum se zice, ci numai scheme, în genul înger sau în genul monstru, scheme pe care experienţa adevărat estetică le face să apară imediat caricaturale şi false. Fiindcă şi creaţia artistică se loveşte inevitabil de imperativul blestemat al realităţii. Orice sentiment şi dorinţă poate fi materie de artă, şi nu de asta poate fi discuţie. Dar acela care nu deosebeşte visurile sau interesele lui sentimentale de înfăţişarea necesară a lumii, ci se serveşte de ele pentru a le strecura pieziş drept imagini de viaţă se găseşte, cu întreprinderea lui artistică, exact pe treapta celui care cultivă ananas la cercul polar. Despre acest rezultat publicul acestui scriitor nu prinde de vesteniciodată, ceeace-i cu atât mai bine pentru reputaţia scriitorului, deşi cu atât mai rău pentru artă ca atare. In artă ca şi în politică sentimentalismul primează. Arta curentă nu poate fi estetică, politica nu poate fi ştiinţifică. Există astăzi o coincidenţă care mi se pare instructivă: arta comună se face din ce în ce mai sentimentală până într'atât că nici farsa, nici opereta nu mai sunt suferite fără condimente duioase; persiflajul curat şi vesel al comediilor lui Labiche sau din libretele lui Offen-bach pare cu desăvârşire neacceptabil; iar, de partea ei, politica se concentrează tot mai esenţial în tehnica/ciomagului. «Sensibleria» veacului 18 s'a înecat, printr'un faliment grozav şi ruşinos, în teroarea revoluţiei celei mari. Cine ştie ce sfârşit va avea sentimentalismul colportat astăzi de com-mis-voiajorii propriu zişi care populează teatrele şi bioscoapele, ajutaţi de cei literari care, în toată Europa, fabrică sau propagă literatură de bune intenţii în stil sirupos şi tehnică de tortă cu figuri... / MECANIZAREA SCRISULUI Nu e vorba aici de scrisul cu sila. Despre cru-N zimea şi tristeţea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s'a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni. Omul de condei e adeseori nevoiaş. Şi, dacă cercetăm cu exactă curiozitate motivele scrisului', ajungem la un bilanţ trist humoristic... Dar eu vreau să vorbesc de scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanităţii pure, de scrisul emancipat, ajuns tabiet, cum e ţigara, cafeaua, aperitivele sau brid-giul. Exemplu bun este, cred, Goethe. Desigur şi la alţi risipitori de vorbe scrise, chiar daca au lucrat sub biciul nevoii, intervine, într'o proporţie oarecare, şi scrisul tabiet. Astfel a fost cu putinţă chiar poezie lirică numai ca tabiet. Să nu amestecăm lucrurile. Altceva e moda care obliga odată pe orice gentilom să ştie a «improviza» stihuri galante, şi altceva e stihuirea reglementară şi tacticoasă pe care o am eu acum în vedere.— îmi dă în gând o presupunere: poate că versul este, ca atare, o momeală deosebită pentru a face din scrisul literar o activitate cronică, un nărav. Poate că, în creier; calapoadele ritmice se 115 înmulţesc şi se întăresc până a deveni o maşinărie tiranică. Schiller a spus lucrul acesta foarte preţios pentru psihologia poetului: că el se pomenea cu scheme ritmice în minte, şi schemele cereau cuvinte, şi aşa se făcea poezia. Dar despre puterea versului ştiu ceva mai bun decât cazul lui Schiller: cunosc un om şi prost şi detracat, care pastişează. fără osteneală nici socoteală, stilul poeţilor celor mai buni, în aşâ fel ca să înşele pe cei mai şireţi cunoscători. Scrisul ajuns tabiet face pe om nesimţitor faţă cu capitalul său de inventivitate natural şi adevărat. Se plagiază o viaţă întreagă pe sine, adeseori cu deplină, câteodată cu mai puţină naivitate. Negreşit, fiindcă îi face mare plăcere scrisul lui, plăcere asemene unei scărpinări periodice, executate cu măiestria mecanică a obiceiului organic. Cine ştie cât la sută din literatura toată se va fi născut din această stare intelectuală inocentă care e scrisul tabiet! — Remy de Gourmont admira glumeţ cele 35 de volume scrise de Paul Adam în 17 ani. Dar puterea tabietului e doar relativă ; alţii s'ar uită cu aceeaş ochi la raftul foarte lung în care abia încape Remy de Gourmont. Fraţii Goncourt, Rosny şi L,eon Frapie au luat «boala» scrisului ca motiv de romane. De spaimă, probabil, şi din mustrare de cuget. Slăbirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se întâmplă în scrisul mecanizat, favorizează îndărătnicia stranie în privinţa dimensiilor pe care trebuie s'o aibă pasta literară. Astfel dimensiile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinăuntru n6 se hotărăşte ce şi cât are să fie, ci din mersul cotidian şi oarecum rotativ al scrisului. Aşâ încât tabietul explică producţia şi dă măsura fecundităţii. Şi e nedrept să dăm vina, pentru dimensiile Unei opere, numai editorilor, regisorilor şi redacţiilor care comandă pe măsură. In această problemă nu ajunge să avem în vedere numai lungimea şi grosimea literară. Cu toate că şi ele sunt lucruri de adâncă însemnătate, şi e bine să luăm seama că indicaţia în kilometri pe afişele filmelor (în România, din motive de idea^ lism excesiv, nu s'a adoptat, mi se pare, felul acesta de înţelegere între artist şi public), zic: indicaţia în kilometri a dat pe faţă un mare secret din psihologia producţiei poetice a vremilor cu mult înaintea filmului, şi a .celei de azi în afară de film. Dar nu trebuie să rămânem la volumul absolut. Montaigne a scris, toată viaţa, o singură carte. Tocmai deaceea e uşor de văzut în ea tabietul scrisului, chiar dacă altfel n'am şti nimic despre regimul autorului. Căci faţă de inventivitatea propriu zisă (şi doar numai ea face controlul cu putinţă) chiar cartea unică a acelui om se arată — prea mare. Unii oameni, îndrăgostiţi de hărnicie palpabilă, au socotit ca un mare noroc pierderea unei părţi din literatura veche. Altminteri, zic ei, apăsarea anticilor asupra modernilor ar fi fost prea mare; le-ar fi slăbit prea rău curajul de a scrie. Asemenea oameni slăvesc de sigur activitatea şi voinţa mai mult ca orice în lucrurile intelectuale. Printre ei sunt de sigur mulţi cetitori cu orice preţ. Fiindcă 117 cetitul, ca şi. scrisul, devine tabiet, funcţionează prin urmare cu o reducere ciudată a activităţii propriu zis intelectuale. Dacă s'ar fi păstrat mai multă literatură veche, modernii, n'ar fi scris mai puţin. încurajarea la scris, deci şi scrisul-tabiet, ar fi crescut proporţional cu doza scrisului moştenit. Gradul contagionării stă în raport drept cu massa contagioasă. . Cine ceteşte fără tabiet, dar cu băgare de seamă vreo operă voluminoasă şi celebră vede, aproape fără excepţie, sărăcia justificării interne a massei literare care-i stă în faţă. Cea mai ciudată, poate şi. cea mai instructivă probă o dau colecţiile lirice, pentrucă acolo caracterul intim personal, prin urmare spontaneitatea şi accentul unic al fiecărui rând e doar lege. Omul prins în tabietul scrisului uită periodic ce a scris el şi ce a cetit la alţii. Şi aşâ creează zilnic, ori de mai multe ori pe zi, dacă e adevărat harnic.— Fără îndoială spiritul burgez apusean şi structura socială corespunzătoare, cu tendinţa lor fundamentală de a preface în meserie absolut orice stare şi atitudine, cât de interioară, a favorizat frumos scrisul tabiet. Opera lui Goethe dă un exemplu deosebit, tocmai pentrucă la dânsul inventivitatea excepţională face fond eminent, aşâ încât ceeace e scris reglementar şi tabetliu să fie cât mai vizibil în totalul operei. MOTIVELE SCRIITORULUI Onorarul şi gloria, mai întâiu. — Situaţia financiară a omului poate face ca unul din aceste două motive grele de acţiune scriitoricească să cântărească mai mult decât celălalt. In sufletul scriitorului trăeşte uneori foarte viguroasă şi setea de putere. In veacul XVI Pietro Aretino avuse ştiinţa şi norocul să combine frumos onorarul cu gloria şi puterea, căci el a descoperit şantajul (numit, la ocazii, şi schimb de bune procedee), lucru pentru care a rămas celebru, pe câtă vreme scrierile lui, încă demult, nu mai sunt cunoscute decât erudiţilor. Şi adevărat: cu ajutorul genialei invenţii a lui Aretino — erâ pe atunci tocmai epoca marilor descoperiri în toate direcţiile — un om de condeiu poate ţine piept chiar bărbatului politic, adică însuş deţinătorului puterii supreme. Dar acest detaliu intervine relativ rar printre motivele care pun condeiul în mâna omului. Schimbul acesta energic de bune procedeuri este limitat si organizat cu delicateţe tăcută, în anume sfere de interese şi aspiraţii câteodată de ordin ideal, câteodată nu. Puterea pe care răspândirea o dă unor anume instituţii de publicitate, le impune inevitabil şi foarte efectiv atenţiei unor «19 instituţii cu caracter economic, sau mecenilor doritori de a procura glorie protejaţilor de ambe-sexe, trecându-i din salon în vaza publicului mare. Dar aceste sunt forme instituţionale ale meseriei scrisului organizate colectiv, şi eu am în vedere mai cu seamă psihologia individuală a scriitoriului. Motivul onorarului este imediat luminos şi simplu. Dar efectul dimensiilor unei opere, impuse de condiţii financiare, poate merge până acolo, încât să influenţeze genul şi arhitectura, stilul şi chiar inspiraţia producătorului care ajung astfel să depindă de onorarul la care aspiră artistul. Gloria se colorează însă variat, după orientarea diversă a ambiţiilor. Produc unii literatură numai pentru a fi luaţi în seamă de o femeie, alţii ca să-şi apropie numele de acel al unei celebrităţi, ori ca să pătrunză într'un cerc social sau într'o literatură străină ilustră. Au făcut alţii poezii şi nuvele pentru a-şi da în vileag cu zgomot fericiri intime, legitime ori nu, ori pentru ca să se publice ca martiri ai unor suferinţe tot atât de intime şi casnice.... In sfârşit, pentru a-şi fixa reputaţie de oameni foarte sensibili, umanitari, milostivi, eroici, şi alte caractere însemnate la rubrica ştiută a lucrurilor bune şi mari. Nu vorbesc aici despre dreptul de a întrebuinţa ca material de artă orice fel de întâmplare trăită, ci de faptul că omul scrie literatură, anume pentru a trezi curiozitate admirativă sau compătimitoare pentru persoana lui. Literatura este atunci un mijloc de poză, pueril şi impudic. De partea lui publicul e totdeauna lacom după persoana, cea neliterară, a scriitorului. Negreşit, cele două lăcomii conspiră cu aprindere. Câteodată şi literaţii devin public în această privinţă. Pe Mirbeau 1-a surprins şi înduioşat fără măsură jurnalul cusătoresei Marie-Claire. O muncitoare care-şi scrie viaţa e lucru neaşteptat şi emoţionant; Mirbeau nu erâ numai artist, dar şi cetăţean combativ, cap inflamabil foarte şi inimă aprinsă pentru popor. Dar toate aceste virtuţi n'au a face cu valorile de artă, şi focul lui Mirbeau l-au stins foile humoristice. Cazul lui Romain Rolland este şi mai exemplar, fiindcă el însuş s'a permutat romancier şi membru al umanitarismului literar, din curat şi eminent profesor de istoria muzicii, cum erâ la început şi din natură — un literat fără motive literare, ci numai din bune şi umane intenţii. Şi astfel Rolland s'a entuziasmat «literar» de un proletar român care a încercat să se omoare, a învăţat franţuzeşte şi are energia, adevărat înduioşătoare, să scrie în această limbă atât de inospitalieră încât adeseori străinii nici nu iau seama că truda lor pentru a fi primiţi de dânsa e cu desăvârşire zadarnică. In estetica suburbană se zice cu ton satisfăcut şi rezolutiv, că omul cu pricina scrie pentru că are ceva de spus. Eufemism diplomatic, ca să nu zică, fără înconjur, că literatura e sat fără câini — idealul scump şi ascuns al diletanţilor cu ambiţie, Este fapt de experienţă banală că, în literatură, conştiinţa artei şi rutinei tehnice se escamotează, cu deplină seninătate, în favoarea bunelor intenţii. Fără îndoială formula e adusă bine: încearcă să dovedeşti că domnul de care-i vorba n'a avut — ceva de spus!... In domeniul literar, maşinăria elementară, aparenţele grosolane ale artei se imită repede. Şi iată încă un motiv de producţie literară : copiarea simplă şi semiinconştientă a unor procedări stilistice care sunt echivalente literare ale cravatelor şi manşetelor debitate prin bâlciuri. . Ciudat rămâne după toate aceste, însuş prestigiul specific al practicei literare. Oameni care altfel se bucură de glorii strălucitoare şi mănoase, sunt ispitiţi să literarizeze — şi rămân real neliniştiţi dacă nu dau urmare ispitei. Hotărît scrisul oarecum literar ornează şi pozează pe om, nu ştiu cum şi nu văd clar de ce. Este oare în joc vreun primat al inteligenţei care se impune fără excepţie? Dar inteligenţa îşi manifestă deplin puterea şi aiurea decât în literatură. Iar popularitatea se obţine mult mai intens pe alte tărâmuri. — Ce complex obscur de prejudicii vechi şi comode vor fi operând în conştiinţa sutelor de mii de Bostandaki, laolaltă cu milioanele lor de admiratori indivi-dioşi?... Motivul cel mai rar, poate, al activităţii literare e talentul pur şi nevoia de expresie care-1 însoţeşte, fiindcă rară este potrivirea fericită între talent şi voinţa brută neapărat trebuincioasă realizărilor lui. I CETĂŢEANUL ŞI LITERATURA LUI Pierre 'Miile judecă inutilă şi ridiculă discuţia care nu mai încetează, prin reviste şi ziare literare, asupra întrebării dacă scriitorilor li se cade să aibă, ca scriitori, opinii politice. Dacă nu ceteam acestea, negru pe alb, nu mi-aş fi închipuit că asemenea discuţie mai trăeşte, şi încă atât de tare ca să plictisească pe un om cuminte şi deştept. Iar dacă tema discuţiei continuă să fie aşâ de simplistă cum scrie Pierre Miile, s'ar părea că ne găsim în faţa unei imbecilităţi stranii şi fără leac, specifică literaţilor. Cine o fi interzicând scriitorilor să aibă opinii politice? Aşâ numiţii esteţi, cumva? Dar estetismul proclamă indiferenţa subiectelor: materialul artei este infinit, alegerea temelor stă absolut în voia artistului. Bănuesc că tocmai acei care vâră peste tot interese politice sau altfel practice, strecoară cu egală abilitate, când dogma care interzice, când pe acea care impune scriitorilor să aibă opinii politice. Este un moft advocăţesc foarte vizibil; numai neatenţia publicului curent este destul de vastă pentru ca să nu-1 vadă. Nu e vorba ca să nu aibă scriitorul opinii politice, ci să nu le aibă pe acele care îmi sunt mie antipatice şi protivnice f partidului meu. De obiceiu asemenea dorinţi nu se mărturisesc scurt şi simplu. Gherea spunea totuş aproape deadreptul că ar fi bine să se pătrunză toţi literaţii de socialism. Maiorescu însă părea să condamne absolut orice urmă de idee politică în operele literare; dar e de însemnat că exemplele care-1 supărau erau tocmai literatura cu tendinţă socialistă şi acea cu tendinţă poporanistă. Şi putem bănui că se desfăta fără rezervă cu «invectivele» lui Eminescu şi «sarcasmele» lui Caragiale. Va fi fost oare plăcerea lui tot aşâ deplină şi pură, când cetea batjocurile revoluţionare şi antimonarhice ale lui Heine, cel puţin tot atât de reuşite, estetic, ca şi cele antidemocratice ale lui Caragiale? «împărat şi proletar» supără pe socialişti; concluzia bucăţii, ziceau iei, este pesimistă şi reacţionară. Dar în poemul acesta de filozofie politică imparţialitatea artistului este exemplară: elocvenţa proletară şi reflecţiile Cezarului sunt tratate cu aceeaş scrupulozitate estetică. Se înţelege, acest amănunt scapă din vedere celor care evaluează poezia numai în vederea lecturilor la club sau a cântării în cor la manifestaţii. întrebuinţarea literaturii poate fi civică, domestică sau excluziv particulară ; — poate fi şi estetică. E de însemnat că numai în acest din urmă caz intervine supărare. Din idei platonico-creştine multiseculare şi-a ţesut europeanul mediu o haină de zile mari.. în stil ascetic. Plăcerea pură şi simplă, este condamnabilă. E lucru frivol, egoistic, pierzător de suflet. Mărturisirea ei directă are totdeauna o savoare cinică. Trebuie să notăm însă numai decât că acelaş om mediu, care face scandal pentru cusururile abia perceptibile ale unei mâncări, pentru greşeli imaginare ale croitorului sau altor furnisori de înfrumuseţare personală, manifestă ascetic pentru arta cu tendinţă. Fiindcă altfel arta nu mai e serioasă. Astfel o lucrare literară fără concluzii politice sau moralistice gros subliniate, despre care nu s'ar putea spune mai mult decât că e plăcută, se găseşte, prin aceasta, condamnată ca bizarerie frivolă. Plăcerea culinară şi croitorească se bucură de superbă şi deplină libertate. Plăcerii pe care o dă o construcţie de sonorităţi şi imagini nu i se recunoaşte drept de existenţă şi valoare proprie; ea trebuie să fie scuzată prin opinii social utilizabile. La mâncare, îmbrăcăminte şi comfort, toată prostimea se compune din esteţi absoluţi şi pasionaţi. Aceştia toţi, când e vorba de literatură, se fac moralişti puri. Un ascetism neprevăzut izbucneşte fervent: idealurile, interesele superioare ale neamului sau ale omenirii sunt numai decât mobilizate cu stoică asprime. Patronii stoici ai literaturii exploatează nelipsit ambiţia artiştilor slabi de înger: li se dă a înţelege că este' cetăţeneşte nedemn să producă valori intelectuale care să nu fie decât plăcute... Se găsesc însă artişti capabili să-şi înăsprească cât de tare viaţa, numai din voinţa de a crea lucruri excluziv frumoase, deci excluziv plăcute. Flaubert este aici exemplul cel ilustru; şi în cazul lui se vede bine cât de mare este neînţelegerea între arta literară şi patronii serioşi ai literaturii. Epicureismul acestora 124 125 în alte domenii, mai sus pomenite, ne face sa bănuim că ascetismul lor în materie literară este numai semnul unei viguroase insensibilităţi. In cartea literară se vorbeşte de oameni; ea vrând nevrând cuprinde, într'un fel oarecare — idei; Când Domnul Oricine ceteşte literatură, el nu poate să nu o considere ca instructivă. Iar când filozofează despre literatură, el, înainte de toate, nu permite autorului să se degradeze până a fi simplu «amuseur» public — fiindcă Oricine este omul seriozităţii eminente şi absolute. Este, ce-i drept, estet absolut pe terenul valorilor culinare sau. croitoreşti, dar înfierează cu pecetea frivolităţii plăcerile intelectuale lipsite de justificare civică patentă. «Oricine» este contemplativ cu sto-mahul şi după indicaţiile jurnalului de modă. încolo nu admite decât civism sever şi este, fără rezervă, pentru arta cu idei. Trebuie în adevăr o putere de abstracţie bolnăvicioasă pentru ca să vezi în poeziile lui Eminescu altceva decât pesimism, în Caragiale altceva decât antipatii reacţionare. Un cetăţean propriu zis şi sănătos este o fiinţă plină de opinii solid mărginite, îndoiala şi eclectismul sunt infirmităţi neiertate cetăţeanului de supremă obligaţie. El nu are voie să înceteze lupta pentru idei nici măcar atât câti-ar trebui ca să reflecteze asupra lor. E drept că ideile sunt date şi sacre. Este o fericire minunată, că în orice carte literară se găsesc idei. In faţa ideilor, un om serios nu poate rămâne rece: pe loc trebuie să le adopte sau să le atace. Dacă ideile sunt curat politice, cartea este eminent civică. Dm punct de vedere al seriozităţii cetăţeneşti am lămurit acum fundamentul teoriei ca şi aî practicei literare. Cu toată asprimea, trebuie să constat că argumentarea mea este riguroasă • concluziile mele, folositoare. IN PROCESUL INTELECTUALILOR Mi se pare că despre intelectuali se vorbeşte dela o vreme ca despre o clasă socială. Fiindcă muncitorii manuali formează, propriu zis, o clasă sau clase, s'a grăbit lumea să-i facă şi pe cei intelectuali tot o clasă. In felul acesta se poate dispută în bloc şi confortabil despre intelectuali, mai ales contra lor. Multă lume este foarte supărată pe dânşii. Şi eu înţeleg bine de ce. — Fără exagerare, intelectualii sunt singuri vinovaţi de tot ce se întâmplă în viaţa societăţilor, dacă luăm vinovăţia în înţelesul cel mai strict: maximum de luciditate în momentul faptei, prin urmare maximum de răspundere. Alte clase sociale, bancheri şi industriaşi mari sau minieri sindicalizaţi pot dispreţul şi urî pe intelectuali, dar aceasta e numai o stare de sentiment, mai mult ori mai puţin vagă. Singuri intelectualii au fost în stare să prepare filozofic discreditul inteligenţei, să dea prestigiu de argumentare dispreţului şi urii altor clase şi meserii faţă de intelectuali. Sigur, acesta-i cel mai pompos şi rafinat caz al lichelismului, pe care, dăunăzi, Henri Barbusse şi Camil Petrescu îl dădeau în spinarea intelectualilor. «Afară ticăloşilor! — Ticăloşi, Măria Ta!», ca pe vremea lui Karkaleki. 129 Evident intelectualii fac totul, deoarece ei creează tehnica, şi tot ei creează şi ideile. Doar fizicii şi mecanicii puri, Becquerel, Herz, Maxwell, Rontgen şi nu mai ştiu care, au făcut posibilă toată tehnica radiografică şi radiofonică; iar nu contramaiştrii care supravegheau turnarea şurupurilor, nici bancherii care finanţează negustoria cu raze şi unde. Financiarii şi contramaiştrii sunt inocenţi cu desăvârşire de orice inventivitate, prin urmare de evoluţia producţiei, în înţeles nedemagogic al cuvântului... Intelectualii au fabricat oricând religia şi politica. Ei au făcut budismul, creştinismul, socialismul — ei şi numai ei. Cine dracul avea să le facă dacă nu ei ? Nimic nu poate fi fapt istoric, dacă nu trece prin capul intelectualului, şi fără această lămurire intelectuală, viaţa societăţii n'ar avea alt nivel şi altă semnificaţie decât o bătaie între doi ţărani dela o piatră de hotar. Toată lumea are aerul să ştie acestea. Oricare prostănac zâmbeşte deasemenea lucruri — dela sine înţelese, fiindcă dobitocul nu-i în stare să-şi clarifice că nimic din ce crede el că ştie nu i-ar fi dat în gând lui singur, nici milioanelor de semeni stereotipi ai săi. Ei aşâ; intelectualii poartă vina întreagă a vieţii istorice, pentru că ei reprezintă luciditatea societăţii. Dar mi se pare că nu această eclatantă particularitate o au în vedere acei care-i dojenesc sau batjocoresc pe felurite tonuri. Această dojana şi batjocură exploatează diverse confuzii. De pildă, se inventează o clasă a intelectualilor. Procedura îmi pare stranie. Aci trebue să avem în vedere I I 1 i nivelul economic. E naiv să postulezi solidaritate oţelită între un om ca regretatul Robert de Mon-tesquiou şi domnul Panait Tstrate, intelectuali, se înţelege, şi unul şi altul... Un intelectual, de exemplu Henri Barbusse, are o încântătoare vilă pe Riviera; alt intelectual piere de foame în negurile Kopenhagei. Iar lichelism se poate face şi către plutocratic şi către «massa poporului» — după cum te hotărăşti să descoperi genii, eroi sau sfinţi, ori numai colo, ori numai dincoace. Şi dacă vrei să faci confuzia cât mai masivă, poţi acuza şi pe Moliere că n'a inventat comunismul. Cum văd, acei cari se interesează special cum am zice, de soarta intelectualilori iau lucrurile prea de tot vast şi liber: dactilografe, contabili cu patru clase primare, dramaturgi şi poeţi lirici, copişti de subprefectură, matematici, advocaţi, moaşe, medici — toţi formează clasa intelectualilor. Se pare că e cu desăvârşire neglijabil faptul că medicilor, contabililor şi advocaţilor, prin natura meseriei lor, le merge bine şi multor poeţi lirici foarte prost, tot prin natura meseriei lor. Şi se cere să fie solidar contabilul cu lefi şi tantieme de 30000 de lei pe lună, cu romancierul care asudă sau degeră prin redacţii pentru a-şi încheia la timp foiletonul, ca să nu moară de foame. Nimic economic nu-i leagă pe aceşti ...intelectuali — de!—Iar despre legături «intelectuale» şi morale nu-i serios să vorbim. Comuniştii, când îşi varsă fierea peste «clasa» intelectualilor, se gândesc la gazetarii şi broşu-riştii naţionalişti, imperialişti, războinici gălăgioşi — în general reacţionari de varii grade şi nuanţe, 130 131 * dar ei vorbesc simplu şi sumar de «intelectuali». Ca şi cum comunismul «ştiinţific» (că altfel doar n'are haz) nu s'a format şi limpezit în capul unor intelectuali, ca şi cum satirizarea sângeroasă a spiritului şi sufletului, caşi a chipului fizic burgez nu au făcut-o tot intelectualii — şi încă «burgezi» ei singuri, cum se zice. Trebuie să ne amintim că felul muncii intelectuale izolează caracteristic: intelectual nu se lucrează în ateliere, cu sutele de inşi care execută, in acelaş timp, acelaş lucru, din aceeaş materie, cu aceeaş formă şi dimensie. Răsfirarea producătorilor intelectuali e impusă de natura lucrului. In ochii oamenilor practici — politiciani, financiari, uvrieri — activitatea intelectuală, chiar în înţelesul pe care i l-am dat eu, nu are valoare palpabilă. Pe aceste clase practice le interesează incomparabil mai tare massa imediată şi repejunea actuală a producţiei decât inventivitatea tehnică care exclusiv depinde de intelectuali. Din cauza priorităţii interesului precipitat al producţiei momentane, s'au făcut concesii lucrătorilor manuali, s'au lăsat la o parte intelectualii ori li s'a dat cu piciorul. Deosebit de inutilitatea patentă a unor produse intelectuale, deosebit de faptul considerabil că lucrătorii manuali formează massa ameninţătoare cu greva şi cu tăscoala. Intelectualii nu formează oaste pentru războiul civil, după cum nu formează nici clasă, adică o grupare determinată şi caracterizată prin anume interese economice. Aceasta-i superioritatea cea mai eficace a muncitorilor manuali. Si lucrul acesta îl pierd din i î Dacă are drfAfte tC ".'"textualilor, calitatea a ^AZ££^*£«p .<>« împotriva naturii. pun' Vasa»ca, 132 INTELECTUALUL Intelectual curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligenţă: acela care, normal şi necesar, opune realităţii trebuinţa şi capacitatea pură de a înţelege, fără nici un respect pentru orice alte interese pe care viaţa, cu vigoarea ei indiscretă, le împinge obişnuit pe primul plan al sufletului. Atitudinea aceasta este rară şi monstruoasă. Rară, probabil fiindcă un minimum de lucrare intelectuală este prea deajuns pentru a realiză o adaptare deplin plăcută şi prielnică organismului; şi se cuvine să o numim monstruoasă, dacă ne uităm numai o clipă la cursul tipic al vieţii, cu condiţia ca, pentru acea clipă măcar, să fim înşi-ne intelectuali în înţelesul stabilit mai sus. Montaigne, La Rochefoucauld, Anatole France sunt, printre oamenii vestiţi, exemple cât se poate de complete, mi se pare, pentru tipul pe care-1 avem în vedere. Toţi trei s'au arătat în vremuri de mare fierbere istorică, şi toţi trei s'au dovedit stângaci şi inutili până la comic, când au încercat să ia atitudini active, adică radical străine naturii lor intime. In trecut erâ foarte primejdios să fii intelectual pe faţă; deaceea este adeseori greu de găsit şi 135 f verificat realizările istorice ale tipului. Descartes a fost poate un intelectal curat; oarecare conversaţii ale lui, nu demult date la lumină, te fac să crezi, că toată risipa lui barocă de argumente teologice a fost poate numai o prudenţă. Şi Kant poate şi-a ascuns intelectualismul radical subt distincţia între postulatele practice şi cele teoretice, asupra căreia el stăruie cu o grije care cam bate la ochi. Silinţa pe care o pune omul acesta supra-prudent, pentru ca să adăpostească la loc de respect idealurile consacrate, are uneori un aer curios de naivitate şireată. . Goethe, impecabilul -poseur, îşi făcuse o a doua natură din atitudinea lui prea bine susţinută, de critic universal aprobativ, şi oarecum ex officio a tutoror celor văzute şi celor nevăzute. Rolul acesta de prelat optimist panteist, pus să blagoslovească regulat universul, colorează toată fiinţa intelectuală a omului. Din această atitudine de perpetuă binecuvântare a scos Goethe regula de a dezaproba în bloc orice negaţie şi orice critică, sub cuvânt că trebuie respectată absolut creaţia, şi a condamnat absolut, de pildă, arta caricaturii. Prin acest costum ţesut din superbe blagosloviri este greu să zăreşti formele adevărate ale acestei inteligenţe excepţional de intense, şi nu se poate hotărî în ce măsură seninătatea lui ceremonioasă trebuie înscrisă la rubrica neeufemistică a unui je m'enfi-chisme simplu şi salubru. Nu se poate şti, prin urmare, ce atitudine reală erâ sub această protecţie a universului care avea un aer foarte diplomatic. La Nietzsche, în sfârşit, tot excesul de critică, a 136 1 1 I fost numai un provizorat: el erâ dela început idolatrul zvăpăiat al unei umanităţi închipuite din visuri literare şi din străvechi dogme moralo-teo-logice La cei trei dar, numiţi la început, ca unii ce mi se par a fi cazurile cele mai unilaterale şi mai pure, rog pe cetitor să se gândească ori dc câte ori voiu scrie aici cuvântul: intelectual. La toţi trei gândirea pluteşte într'un aer specific, rece şi tare, care stimulează fără să ostenească şi satisface fără să sature. Dorinţa liberă şi curată de a şti şi a înţelege vibrează neobosită în fiecare rând scris de dânşii. Montaigne şi La Rochefoucauld au încetat, curat numai prin vechimea lor, de a mai fi supărători. France este actual încă şi supără. El a făcut oarecum literatură imposibilă. Aluziile arheologice, jocurile îndărătnice de raţionament, parodiile istorice sunt ca o farsă continuă pentru cetitorul mediu, domol la minte, şi a cărui cultură este aşâ de generală, încât se pierde aproape în totală inconsistenţă. Să distingi fenomenele şi să le descrii cu băgare de seamă, să precizezi prudent — aceste sunt operaţii prea obositoare şi devin îndată nesuferite pentru mulţimea oamenilor. Asemenea lucrări mintale cer mult timp, dau adeseori concluzii negative, desfac şi leagă ideile altfel decât cum sunt o-bişnuit legate, şi — ceeace-i mai rău poate — dau impresia că operaţia nu se poate sfârşi niciodată. Deaceia ori de câte ori omul negânditor se loveşte din greşeală de sfera gândirii curate, el se supără, fiindcă simte acolo ceva care nu-i este de folos imediat, ceva foarte străin şi prin urmare duşman. 137 Peste toate aceste, omul negânditor simte încă, la caz de asemenea întâlniri din greşeală cu semnele gândirii stricte, că în aceste ciudate lucrări se arată o putere specială, care nu poate fi, cu oricât necaz s'ar pune el împotriva ei, nici anulată şi mei măcar vremelnic oprită. Şi această constatare îl supără mai mult ca oricare alta, căci el vede atunci în faţa lui o forţă nu numai nelămurită şi străină, dar şi indestructibilă. In forme felurite voinţa impulsivă se zbate împotriva minţii curate, care tinde să o subjuge şi să o desălbătăcească. Lupta aceasta este veche ca lumea, şi nu cred că ar putea cineva anunţa cu hotărîre cum se va sfârşi. De zece ani acum voinţa triumfă cu o incomparabilă pompă. Dar mai demult poeţii îi anunţă victoria, filozofii se întrec să justifice smintitele ei obrăznicii, palavragii de toate culorile varsă cu patos mofturi răsuflate peste isprăvile ei cele mai absurde. Iar prostimea din toate clasele înghite mulţămită această atmosferă an-ti-intelectuală şi exact potrivită intelectului acestei prostimi. In orice autentică încarnare a spiritului comun, în orice grupare, cenaclu, sectă, partid, ceeace loveşte şi amuză cu deosebire este silinţa fierbinte cu care se cultivă lenea gândirii şi hărnicia voinţei. A zice scurt că cei mai mulţi oameni sunt proşti, este un pseudoparadox vulgar şi simplist. Majoritatea speciei noastre pare, într'adevăr, că se compune din imbecili de temperament, dar este bănuială că solicitările practice dezvoltă atât de tare lenea de a gâdi, încât capitalul manifest de 138 i inteligenţă s'ar putea să fie mult prea mic faţă de acel latent. Atât interesele imediat practice cât şi vanitatea atotputernică îmboldesc drăceşte pe om să iasă în evidenţă, prin urmare să ştie ceva, să judece, să generalizeze, cum s'o putea, despre ce s'o putea, repede, simplu, hotărît. Acest vălmăşag de negândire este, fireşte, im-productiv. Inventivitatea intelectuală nu poate fi în saloane, în cafenele, în goana publicisticei zorite; ea presupune elaborare înceată, se desvoltă capricios şi greu. Dela formulele autentice până la circulaţia vulgar foiletonistică, produsele intelectuale se degradează treptat. In generalizări stupide sau în îmbălâri sentimentale descoperim, cu ciudată surprindere, urmele schimonosite ale unor delicate şi depărtate gânduri. Dar, se înţelege: tocmai în zona cea mai de jos a foiletonului ambiţia inventivităţii este puternic încordată. Acolo se ceartă oamenii cu deosebită vioiciune pe tema originalităţii. Acolo se constitue dogma eleganţei uşoare, a inspiraţiilor subite, a talentelor săltăreţe, care din nimic scot pietre scumpe — o întreagă estetică şi psihologie pangli-cărească, bună să păcălească novici, câtă vreme n'au apucat să intre şi ei activ în maşinăria aceea vicleană şi puerilă. In aceste forme ale spiritului negânditor efortul intelectual este un moft. Nu este nici născut, nici condus din pornire autentică, ci un marafet pus la cale din necesităţi practice, fie ele trebuinţe imediate vitale, ori numai simplă vanitate. Totul 139 este aci, nu să ajungi după legile specifice ale intelectului, la rezultate pur intelectuale, despre a căror efecte practice să se avizeze ulterior, ci numai de a ajunge repede, cu un minimum de efort intelectual, la efecte pur practice. Astăzi lumea toată se găseşte in stare de voluntarism acut. Intelectualii propriu ?işi, dacă mai sunt vizibili, sunt deopotrivă duşmăniţi din două părţi: de lumea conservatoare ca şi de cea revoluţionară. Ei sunt atât de puţintei şi de mititei, şi lumile aceste aşâ de mari şi grozave, încât intelectualii la mijloc se arată, iertaţi-mi vorba, destul de caraghioşi. In general le trebuie mult tact intelectualilor ca să nu fie caraghioşi, când se întâmplă să fie aruncaţi în vreun scandal, indiferent dacă e acela un răsboiu de cafenea ori răfuiala unui continent întreg. Intelectualului, autentic sau şi de simplu amatorlâc, nu-i şade bine să stea au-dessus de la melie, fiindcă şi aşâ e mult prea aproape de dânsa şi poate să-1 arză, ci să se poarte aşâ ca şi cum la melâe ar fi tocmai la depărtare potrivită pentru ca s'o observe cât mai limpede. Puţină vreme după armistiţiu, un muzicograf util, care are slăbiciunea onestă să se crează romancier filozof, împreună cu un quasi-povestitor, au vrut ca împreună cu intelectualul pur Anatole France, să organizeze un fel de opoziţie universală şi generoasă. France e acuma bătrân de tot şi a fost totdeauna rezervat şi nonchalant. Nu ştiu anume ce s'a pus atunci la cale şi nici nu importă prea mult. Presupun că organizaţia fiinţează onorabil şi se mişcă domol fiindcă nici nu se poate altfel. Cred însă că intelectualii din natură n'au de ce să se organizeze ca atare. Colaborarea lor se face fără organizaţie şi fără premeditare şi numai aşâ poate avea specifică valoare. Sindicalizarea inteligenţelor este un non-sens. Să fie, acel care are dela natură chemare, intelectual cât mai competent pe seama lui — destulă muncă va avea pentru o viaţă de om, fără să se mai încarce cu delegaţii, congrese şi misiuni. Dar şi altminteri intelectualii, de orice specie, n'au nevoie să se îngrijoreze special şi direct de soarta lumii. Hârtia tipărită este încă la preţ bun. Orice tânăr care se simte intelectual, aşâ ori aşâ, îşi poate realiza vocaţia imediat în formă subzis-tenţială, numai condei iute să aibă, şi să ia bine seama la struna pe care şi-o alege, fiindcă nu toate au răsunet egal pe piaţă. LITERAŢII ŞI VIOLENŢA «Dacă revoluţia s'ar fi făcut sub Ludovic XIV, zicea Rivarol, Cotin ar fi trimis la ghilotină pe Boi-leau şi Pradon n'ar fi lăsat să-i scape Racine...» Vestitul om de spirit adăuga că, numai mulţumită fugei peste hotar a scăpat el însuş de răzbunarea unor literaţi satirizaţi de dânsul, care se făcuse jacobini. Intre aceştia, unul ilustru: Saint-Just. Istorici însemnaţi ai Revoluţiei fac parte strălucită literaţilor în cruzimile teroarei, şi unul din ei, Albert Sorel, după ce se sprijină pe vorbele lui Rivarol traduse mai sus, aduce, spre explicare, şi acest aforism al lui La Rochefoucauld: sălbăticia naturală face mai puţine crime decât amorul propriu. Tonul certurilor între literaţi erâ, în secolul XVIII, sălbatic destul — dar cred că nu mai mult decât acel al polemicilor de ziar şi broşură în momente de criză acută din zilele noastre, de pildă pe vremea afacerii Dreyfus. Şi apoi, sub teroare, nu scad oamenii în majoritatea lor, indiferent de meserie, la acelaş nivel elementar omenesc de frică şi ură ? In înverşunarea lui fără frâu împotriva Revoluţiei, Taine s'a năpustit cu specială furie asupra oamenilor de carte şi condeiu, şi furia lui pare să 143 fi făcut oarecum dogmă istorică. Procedarea este prea pătimaş sumară, pentru a sluji la o evaluare exactă a cruzimii după categorii sociale. Stabilirea unor asemenea procente ale terorii ar fi lucrare instructivă ; grea însă şi migăloasă excesiv. Ar cere o istorie a persoanelor detaliată la extrem. Este prea uşor şi simplu să arunci afirmaţia generală, că fără otrava condeiului teroarea ar fi fost simţitor mai slabă. Cei care, în timp de asemenea scandal social, se ocupă cu măcelul, măcelăresc şi fără inspiraţie literară — şi Dumnezeu ştie cât ajung să cetească aceştia şi ce caz fac de cetit! — Ar fi uşor şi distractiv să se facă o contraprobă cu bucăţi alese din măreţul pamflet al lui Taine însuş; s'ar arăta atunci ce sanguinar literat a fost acest profesor de istoria artelor, şi ce îndemnuri grozave la ură, şi cruntă şi veninoasă, împotriva literaţilor din secolul XVIII debordează din paginile lui. Ce noroc pentru aceştia că erau răposaţi!... Taine este un furibund dascăl de teroare, un sfătuitor de măceluri rafinat, deci primejdios la culme. Şi în exemplul acesta se vede, ce-i dreptul, cum ura se încordează deosebit între oamenii de aceiaş meserie: literatul Taine spumează cu specială pornire contra literaţilor Revoluţiei. In realitate, sub teroare, cei ce par conducători, şi între dânşii acei care scriu ori vorbesc (şi bat cu deosebire la ochi prin aceasta), sunt duşi de spaima masselor care au în mână nu condeiu, ci cuţit, puşcă, ciomag, iar în suflet poftele simple ale omului natural. Teroarea a fâcut-o mulţimea de apaşi ai Parisului, oaste flămândă sporită nebănuit cu St 144 imigraţia rurală dintr'o serie de ani cu ierni aspre anormal şi cu recolte mizerabile. Violenţele literare ale şefilor erau restrângerea groazei lor faţă de mulţimea care dictă, cu totul neliterar, dar cu un ton şi cu mijloace care nu admit replica, stilul general al momentului. Un alt amănunt îmi pare mai interesant, pentru noi cei de astăzi, în această problemă a rolului literaţilor în vremuri de violenţă. Oamenii veacului XVIII, şi literaţii în deosebi, erau pătrunşi de sentimentalism umanitar. Se topeau de duioşie universală şi divinizau neamul omenesc. Optimismul lor despre fiinţa noastră nu avea margini: pentru dânşii, istoria, dela ei încolo; avea să fie o pastorală dulce şi continuă, deoarece firea adevărată a omului este eminent angelică. Dar intelectualii zilelor noastre?... Există de sigur un sentimentalism propriu veacului XIX şi XX; e circumscris însă în straturi de tot joase ale vieţii intelectuale, de astăzi. Fruntaşii poartă, cum se ştie, semnul unui scepticism netemperat devreo slăbiciune sentimentală. Sunt pesimişti hapsâni, şi un dispreţ susţinut şi aspru pentru omenire este tonul lor sufletesc fundamental. Naturalism neîndurat în artă şi în gândirea generală, mizantropie înveninată a lui Schopenhauer, doctrină delirant aristocratică a lui Nietzsche, ură şi dispreţ neîmpăcat, la artişti şi alţi intelectuali, contra «burgezului», contra celui de meserie mai puţin contemplativă, — cu aceste condimente e dres spiritul literatului modern. -Ca să rămânem la exemplul preţios de mai sus : se poate dori ceva mai întunecat şi aspru decât 145 m gândirea lui Taine ? Certurile lui Voltaire cu Freron ori cu Rousseau sunt copilării gălăgioase, şi un Voltaire erâ doar plin de gânduri zâmbitoare şi de simţire trandafirie — ori, cel puţin, se credea absolut dator să le afişeze. Dar iadul întreg, decând e, n'ar întrece teroarea pe care ar putea să o monteze un literat hrănit cu Taine, cu Schopenhauer, cu Nietzsche, ori cu duzinele de scribi care s'au agăţat de dânşii. Ca să mă îngrozesc mai puţin, stărui să cred că rolul literaţilor în teroare nu are să primeze niciodată. Primitivii care o aduc şi o practică sunt şi au să fie aceiaşi, şi neliterari. In tot cazul, dacă, într'un vis urît despre o eventuală teroare europeană, te gândeşti la pregătirea sufletească a literatului modern, te cuprinde o stimă fără margini pentru moderantismul cel mai radical. I APLICAŢIE FREUDIvSTA La douăzeci de ani i se întâmplase lui Cari Spitteler, cel mort de curând şi repede proclamat principe al poeţilor germani de astăzi, să aibă o dragoste fără noroc. Din această supărare el a scos o temă literară şi planul unui roman — erâ literat prin vocaţie irezistibilă. Planul acesta din tinereţe, l'a executat poetul la vârsta de şaizeci de ani. O jumătate de secol aproape 1-a preocupat subiectul. Romanul intitulat Imago, apărut în 1906, este rodul copt atâta vreme. Un tânăr, plin de calităţi rare, iubeşte; femeia nu se arată vrednică de dragostea lui. Tânărul sufere adânc, dar cu demnitate, şi se adăposteşte mândru în împărăţia senină şi aspră a gândirii şi a poeziei grave. Povestea intelectualului hipersensibil şi mândru (fiindcă e nestrămutat convins de eminenţa lui în ierarhia umană) care se îndrăgosteşte plin de aşteptarea nediscutată că trebuie să devie idolul femeiei, este o temă foarte mult purtată prin literatura vremilor noastre. Ingredientele psihologice ale situaţiei sunt diverse. Vanitatea naivă, timiditatea şi stângăcia intelectualului nematur, prepară acestuia o înfrângere erotică şi o jignire usturătoare a amorului propriu. Aşâ 147 3 numiţii oameni dintr'o bucată nu pot uita asemene'suferinţi; viaţa toată le poartă cu ei, neîmpăcaţi cu lumea aceea pe care «în cercul ei strâmt/ norocul o petrece». Cred că în aceste profunde supărări fără leac se arată puerilitatea, specifică intelectualului. Aproape oricine a observat copii, ştie cât de îndărătnic se supără ei când sunt nebăgaţi în seamă, cum nu vor să vie la masă şi resping îmbufnaţi prăjitura după^care suspină în ascuns, cum se închid în tăcere îndărătnică şi se ascund în fundul grădinii. Această revoltă mândră a copiilor care au fost trecuţi cu vederea tocmai când le ardea grozav să ocupe atenţia afectuoasă, ori poate şi admiraţia celor mari, se regăseşte, cu aspectele proprii sufletului adult, în psihologia poeţilor şi gânditorilor certaţi cu lumea cea absurdă şi rea în distribuirea bunătăţilor ei. Slăbiciunea intelectualului în domeniul practic îl face să fie un pasiv iritabil care ajunge să-şi închipue că bunurile şi onorurile de orice fel i se cuvin deagata, printr'un drept excluziv, fundat în excelenţa naturii sale. Aici e originea puerilităţii radicale a intelectualilor afectaţi de o sensibilitate şi un orgoliu hipertrofie. E posibil ca la unii din ei dezechilibrul să ia naştere cu preferinţă în viaţa erotică. In cazul acestora interpretările sexuaîiste ale lui Freud pot fi la locul lor. Spitteler spune singur că romanul său este o confirmare a teoriei lui Freud: în tinereţe, eroul n'avusese îndrăzneala, nici putinţa să-şi lege viaţa cu femeia pe care o iubea. Mai târziu o întâlneşte măritată cu altul; şi atunci se desvelesc amintirile I dragostei fizice, năbuşită atâta vreme. Dar eroul ,| e om prea serios; femeia îi pare prea frivolă. }Ispita sexuală este învinsă de o chemare sublimă — omul serios se devotează artei şi meditaţiei solitare. Nu-i întâmplător, poate, că pe erou îl \ chiamă Victor, învingătorul; Spitteler e omul sim- >t boalelor cu înţeles moral, până la alegorie incluziv. Semnificativ este numele pe care poetul îl dă artei şi inspiraţiei sale: Stăpâna cea aspră. Unul ' singur din poemele lui, Primăvara olimpică, are \* mai mult de 18.000 de versuri, — Iliada are mai i puţin de 16.000. Şi acest colos metric e pătruns § de adânc pesimism, massa aceasta de versuri este I hrănită de un statornic dispreţ pentru omenire. I Fără îndoială numai o muză foarte severă poate 1 . inspira aşâ formidabile monumente. A scris Spit-l teler şi lucruri mai puţin sumbre, Fluturii de pildă, operă publicată pela mijlocul carierei sale poetice; ■| dar aceste erau, zice el însuşi numai un intermediu I ■—ca să se întărească pentru continuarea operei Îmaxime. Poetul acesta erâ din neam de pastori, învăţase teologia, a fost chiar el pastor scurtă vreme. Este * explicabil ca viaţa sexuală a unui copil cu fantazie | şi nervi iritabili, crescut în astfel de casă şi în I asemenea învăţături să fie turburată de conflicte I grave. Suflete ca acestea sunt focare de probleme | şi evenimente morale. Acolo aşâ numitele deziluzii în dragoste, mai exact: ofense ale mândriei sexuale, ; întâmplări altminteri banale şi nelipsite aproape în cariera oricărui debutant în erotică, pot fi dezastre care nu se mai repară. Pentru un tânăr cu 149 o viaţă interioară excesivă, constatarea că lumea nu-i nici măcar atât de logic şi drept întocmită încât, cu necesitate oarecum divină, cea dintâi femeie care-1 turbură, să-1 şi adore imediat, nemărginit şi perpetuu, îl surprinde zguduitor şi îl răneşte incurabil, ca un blestem nepătruns al naturii sau ca o monstruoasă nelegiuire a oamenilor. Atunci se poate ca energia şi demnitatea sexuală, ofensate mortal, să se transforme în energie poetică şi să rodească în multe zeci de mii de versuri. Poate că în cazul acestor tipuri extreme care nu vor să primească dela viaţă, în nici o parte a ei, decât ori tot ori nimic, construcţiile lui Freud îşi află potrivită, dar totuş relativă aplicare. Fiindcă nici aici nu e de înţeles ca erotica perturbată să fie izvorul unic al producţiei poetice. Pansexualismul doctorului vienez este o obse-siune personală costumată ca teorie medicală cu pretenţii filozofice. Autorul acestei doctrine, la constituirea căreia a contribuit poate şi simplismul grăbit, caracteristic disciplinelor empirice care ar vrea să fie exacte, este probabil el însuş «cazul» clasic din care a ieşit «teoria». — Afară de specificii bolnavi erotici, oamenii sunt mânaţi mult mai violent de apetituri economice şi de setea supremă a stăpânirii şi a gloriei decât de pofte şi ambiţii sexuale. Pentru ca să nu ia seama la această eclatantă evidenţă, observatorul trebuie să fie robit cu totul unei "idei fixe. Mulţimea oamenilor se consolează lesne şi simplu de primele insuccese erotice, ca şi de cele următoare. Puţini au memoria sexuală aşâ de nenorocită 150 1 ca Spitteler şi eroii lui. Puţini rămân cu su- I fletul zdruncinat şi nemângâiat pe urma primelor j întâmplări de dragoste, până într'atât, încât să ' fim reduşi a explica viaţa lor toată prin astfel de « perturbări disproporţionate şi unilaterale. Obsta- colele pe care viaţa civilizată le pune în calea instinctului de reproducţie iau proporţii grozave numai pentru câteva suflete, uneori de elită, dar mai adesea simplu bolnave din născare printr'o nenorocită împerechere a orgoliului cu timiditatea .< şi stângăcia socială. Lumea mare este mult mai sănătoasă şi rezolvă greutăţile psihologice şi sociale ale activităţii erotice mult mai lesne şi mulţumitor | decât îşi închipuesc psihiatrii bolnavi de obse- i siuni, fie ele cât de original şi amuzant manifestate. 1 ii CUVÂNTUL IN LIBERTATE In vagon. O doamnă tânără vorbeşte energic unui domn cărunt despre Einstein... Domnul întreabă, cam leneş, ce a descoperit Einstein. Doamna se miră şi explică. Trenul uruie tare. Domnul încreţeşte fruntea ca şi cum i-ar da în ochi o lumină neplăcută. Doamna întăreşte glasul şi dă multă siguranţă tonului: «Einstein — nu-i aşâ ? — un învăţat, profesor — ;n astronomie erau lucruri cunoscute— nu-i aşâ?—care se ştiau, în parte — dar el, nu-i aşa ? — le-a dat adevărata demonstraţie». Vocea doamnei s'a descurajat. Domnul, ostenit, descreţeşte fruntea, întoarce capul în partea opusă. Zgomotul trenului a slăbit. In coridor, un tânăr a cărui întreagă persoană grasă pare pătrunsă de un optimism fără condiţie, zice tare cătră un camarad: matematica e chestie de bun simţ. Cunoaştem toţi pe Einstein, pe nu-i aşâ(?) — şi bunul simţ, mai ales. întâlnirea acestor trei motive de cultură consacrată mi s'a părut o frumoasă şi instructivă armonie. —De un an numele acelui matematic este o fanfară deosebit sgomo-toasă în lumea europeană cu ştiinţă de carte. Să nu răspunzi la acest semnal, cu un capital cât de simplu măcar, este lucru umilitor pentru omul conştient de obligaţii intelectuale. Dar matematicii, îndeobşte, să păzesc cu groază de a vorbi profanilor despre mecanica nouă; cei cu excesivă prudenţă afirmă cu stăruinţă că ei singuri nu înţeleg lucrul şi, în afară de descoperitor însuş, abia doi ori trei oameni în toată lumea îl pot înţelege. Unii încearcă totuş să lumineze prin conferinţe şi articole de revistă. Succesul unor asemene întreprinderi nu ar putea fi serios evaluat decât prin anchete asupra ascultătorilor şi cetitorilor. Tânăra de care pomeneam vorbea tocmai sub impresia unei conferinţe: după fraza împănată cu cei câţiva nu-i aşâ(?), foarte convins accentuaţi, persoana şi-a încheiat vorba, având hotărît aerul că a istovit tot materialul intelectual obţinut în ascultarea conferenţiarului. Presa zilnică, ca totdeauna, îşi face harnic datoria: teoria relativităţii lui Einstein (aşâ se zice în formulă ziaristică nu numai comodă, ci, cum vedeţi, şi niţel amuzantă) vine la rând în răstimpuri dese, fiindcă articolul este încă proaspăt şi iritant. Totuş, chiar tipul cu cele mai favorabile idei despre capacităţile sale intelectuale nu poate afla aici linişte deplină: nedumerirea pare fără leac. Pentru noi Datinii doar există un paliativ mai sigur. Einstein este Ovreiu-Neamţ, ceeace faţă de noi, îi creează o dublă inferioritate, şi din cele mai grele. Aşâ că depinde numai de abilitatea fiecăruia să scoată deaici mijloace tari de glorioasă rezistenţă în contra acestui plicticos subiect. Pentru nu-i aşâ (?) am nădejde că unii din cetitorii mei păstrează încă sensibilitate potrivită, 154 deşi întru câtva blazată. Nu-i aşâ (?) este un ornament verbal intrat în circulaţie intensă acum vreo opt ani, — cam în aceeaş vreme cu mentalitatea. Acest din urmă produs cultural s'a uzat însă mult mai repede; la Capsa, mi s'a părut că se zâmbeşte câteodată la emiterea acestui sonor pentasilab. Cu toate că nu-i aşâ (?) a pătruns de mult până la cârciumari, factori poştali, brigadieri şi picheri de şosele, multe persoane propriu-zis culte tot mai socotesc această interogaţie parazitară printre trufandalele elegante ale vorbirii subţiri, în aşteptarea unei alte noutăţi echivalente care va veni nu se ştie când şi de unde. Trebuie luat aminte că nu-i aşâ (?) nu-i numai o găteală ritmică. Pe deasupra văzută, această inevitabilă grupă se arată ca semnul unui exces de respect către spiritul ascultătorului: nu vreai adică să-i arunci cu prea multă siguranţă părerile D-tale în faţă, ci consulţi, la fiece pas, şi pe ale lui. O delicateţe cu totul aleasă. Dar după felul de tot inform al întrebuinţării (trenul, nu-i aşâ ? a plecat la 5—bolnavul a murit, nu-i aşâ? acum un ceas — aseară, nu-i aşâ? nevasta îmi zice..: dela gară iai, nu-i aşâ? tramvaiul 15 sau o birjă...), poţi lesne înţelege că ai înainte o.floare de sonorităţi ori absolut independente, ori exploatate vizibil spre a câştiga vreme întârzierilor perfide, deşi normale ale gândirii comune. Doamna care explica pe Einstein se arăta, din acest punct de vedere într'o situaţie cu deosebire nevoiaşă: tot discursul său erâ în evidentă primejdie să se reducă la o serie de nu-i aşâ-uri desnădăjduite. 155 \ \ In total, conversaţia din vagon şi ecoul din coridor, atât de surprinzător acordat situaţiei intelectuale determinate de inovaţiile lui Einstein, era un preparat aproape complet pentru a ilustra prestigiul cuvântului în varietăţile sale hotărîtoare. Einstein—nu-i aşâ?—bun simţ: seria era perfectă. Cuvântul în absolută libertate are, de când se pomeneşte de societatea omenească, un prestigiu unic. Din vechi vremuri i se cunoaşte valoarea propriu-zis magică; în timpuri mai pozitiviste, acest fel de putere a vorbei a luat tot mai mult caracter ornamental. Ca şi alte manifestări ale colaborării sociale, vorba îşi are, în afară de funcţiunea ei specific practică, una indirectă, în care există ca formă de lux, — un pseudolux, pentrucă funcţiunea aceasta a vorbirii nu este estetică, ci socială. Costum şi găteală. Sistem de semnale sonore, după care sferele sociale convin să se recunoască şi să se afirme cu specială afectare de viaţă intelectuală. Aproape deodată cu nu-i aşâ (?) a năpădit în vorbirea oraşelor noastre o prefacere fonetică care urmează încă să schimbe, cu fanatică stăruinţă, orice s între vocale, sau între n şi vocală, în z. Propagarea acestei înverşunate zâzâieli poate fi obiect de observaţie instructivă, câteodată şi hazlie. Unde a început fenomenul, nu ştiu, Acum cincisprezece ani, asemene pronunţări ar fi fost taxate şi tratate încă drept rostoganisme. Puţin înaintea răsboiului schimbarea a pornit cotropitoare. Ea provincialii cu multe treburi în capitală, se putea constata aproape după fiecare întoarcere din Bucureşti, că sunetul cel nou a pus stăpânire încă pe un cuvânt, rareori pe două deodată. Este însemnat lucru spiritul de supunere al cetăţenilor faţă cu modele verbale: fără consacrare dela centru, nu cuteza nimeni să treacă de la azist şi conzist, de pildă, la seziune şi conce-ziune. Acum încă se urmează întocmai, cu un tempo doar ceva mai accelerat. Ultimele consacrări pe care le-am însemnat — regizor, agreziune, kermeză—s'au produs la intervale de câteva săptămâni una de alta. Fenomenul este fără îndoială conscient: omul intonează noua lui achiziţie cu o îngrăşare de glas şi cu un complex de convingeri în figură astfel, încât să nu te îndoeşti că ai în faţă o persoană care ştie ce se cuvine. Toată fiinţa este pătrunsă de o satisfacţie solidă care spune: sunt la curent, în rând cu lumea care ştie. Cu puţină osteneală s'ar putea stabili, de ex., data când au fost luate de mişcare numele proprii, şi cred că aş putea spune săptămâna ori chiar ziua în care cunoscuţi de ai mei au schimbat numele d-lui General Pressan în Prezan, al familiei Rossetti în Rozetti. Pentru majoritatea compactă, împotrivire în asemene cazuri nu încape. Dar se întâmplă îndoieli curioase. Am printre rudele mele o rusoaică ; familia şi prietenii îi zicem obişnuit Sonia. A fost nu de mult o vreme de scurtă criză pentru numele acestei fete: unele prietene, mai ales în momente de deosebit afect, au încercat de câteva ori să-i zică Zonia. Dar cuvintele străine, cu deosebire numele proprii, sunt câteodată îndărătnice. 157 Schimbarea n'a prins. Mi se pare chiar că s'a râs de ea, cu toate că tinerele persoane care o riscase nu se gândeau să glumească, ci, dimpotrivă, făceau figură dulce şi gravă. Totuşi nici limbile străine ca atare nu sunt absolut apărate contra puterii unor astfel de curente verbale. Nu cred că azisier, inzister şi sezion., surprinse de mine în conversaţie franţuzească delicat bucureşteană, să fie întâmplări unice. Nu-i vorba, această pronunţare, cum am zice «prin noi înşi-ne», a limbii franţuzeşti, în situaţia cu totul respectabilă a ţării noastre de astăzi, vine, între fraţi latini, ca o libertate foarte frumos justificabilă din puncte de vedere înalt culturale. * * * Valoarea ornamentală a cuvântului stă în raport drept cu caracterul meridional al societăţii. Sufletul meridional este în mare parte o ţesătură de vorbe: însăş voinţa şi sentimentul omului de Miazăzi sunt esenţial împletite în verbalism. Ambiţia de a se valorifica verbal, este aici cu deosebire iritabilă. Fără îndoială, la orice neam de oameni cuvântul are o specifică putere de suggestie; capacitatea graiului de a transmite sumar voinţă şi mişcări de temperament este, probabil, condiţia primă a valorii sale curente. De această zonă practică vorbirea se îndepărtează, în direcţii diverse, după intenţiile ştiinţifice, ori estetice, ori de simplă eloquenţă, cărora alternativ, câteodată şi simultan vrea să se supună. Culminaţia activităţii 158 eldquente este cuvântul în libertate, voluptatea eminent socială provocată de ornamentul verbal. Sociabilitatea excesivă a omului de miazăzi se semnalează aici mai tare ca în orice alte forme de existenţă psihică. Este fapt de elementară observaţie, că la noi convorbirea adică dialogul cu substrat de efort intelectual propriu zis, reuşeşte greu şi rar; în schimb se discurează neostenit, cu aplecare puternică spre emanciparea absolută a sonorităţilor verbale. Hipertrofia caracteristică a vieţii verbale des-leagă cuvântul de obligaţiile lui intelectuale. Formula, calapodul simplu ritmic, ornamentul fonetic, vocabule consacrate prin mode uneori misterioase — sunt exploatate cu agresivă energie, cu un fast violent. Astfel acel Z nou a început şi începe la orice progres nou, cu o articulaţie sensibil emfatică, iar formule ca nu-i aşâ (?) fac pe vorbitor să treacă prin stări de tot vecine cu imbecilitatea patologică. Din aceste atitudini de plastronare verbală omul trage un capital respectabil de satisfacţie imediată şi de optimism cronic relativ la persoana lui intelectuală, şi tinde, fireşte, să întreţie acest izvor gras de siguranţă mulţumită în ori şi care domeniu de cultură obligatorie. Politica şi diverse forme hibride moralo-literare sunt, prin esenţiala lor lipsă de precizie, locurile special prielnice exploatării cuvântului în libertate. Pe aceste terenuri îndoelnice creşte cu spor baliverna comună literară. Astfel un tânăr de rasă eloquenţă bucuros părăseşte studii neplăcute şi slab promiţătoare de 159 .•ii... grabnică glorie, pentru a combină cu ardoare formule verbale care-i pot asigură cotă satisfăcătoare la bursa intelectualismului practic. Fenomen banal, dar eminent simptomatic pentru puterea vanităţii verbaliste: poeziile de dragoste însăş se fac, obişnuit, nu de dragul femeiei; motivul ho-tărîtor este admiraţia imitatorie pentru calapoade verbale, adunată cu dorinţa atotputernică a omului de a se publicizâ cu orice preţ. Nu domnişoara inspiră pe tânăr, ci textul lui Henri de Regnier. Neapărat va întâmpina aici oricine că supunerea cătră forme tradiţionale, estetice ori altele, este un fapt din toate vremurile, cu totul general şi inevitabil. Dar acelaş oricine uită aproape regulat, că de vreun veac şi jumătate intelectualul european trăeşte sub dogma originalităţii individuale, şi se glorifică de ea fără multă discreţie. După o sută cincizeci de ani de regim afişat al originalităţii, simţul real pentru valoarea diferenţelor individuale nu pare să se fi subţiat într'un grad care să ne distingă. In modele verbale, imitaţia ovină pare să se îngroaşe în forme din ce în ce mai tâmpite. Unul din efectele cele mai triviale ale capitalismului modern a fost intensificarea absolută şi exterioară a producţiei. Efectul acesta stă mai presus de orice deosebiri calitative: autocamion, dramă lirică, sonet sau irigator — toate se supun legei de multiplicare la maximum. Astfel, pe când sistemul economic în care suntem strânşi împinge cu toată puterea la o acţiune suprem cantitativă, în viaţa intelectuală persistă, cu veche autoritate, postulatul originalităţii individuale — o afirmare 160 nu se poate mai categorică a diferenţierii calitative ridicate la rang de obligaţie ideală şi normativă. Financiarii, samsarii şi comuniştii unifică, în perfectă indiferenţă, turnătoria de şurupuri cu cercetările de mecanică cerească, poezia lirică cu dactilografiarea unei reclame, şi sunt incurabil convinşi că pot evalua orice creaţie, omenească excluziv în ceasuri şi minute. Şi fiindcă aceste puteri supreme tind sa reducă până la anulare problema valorii calitative, se înţelege că majoritatea neutră şi compactă, deşi urmează prin inerţie să postuleze originalitate, se simte bine într'o pastă din ce în ce mai groasă de mardâ intelectuală, care adesea nu-i diferenţiată altfel decât prin multiplicitatea materială şi prin celelalte caractere externe ale exemplarului dat în consumaţie. Iuţeala însăş a producerii şi a consumării toceşte brutal capacitatea de a simţi nuanţele şi a stabili distanţele valorilor intelectuale. Cuvântul se des-leagă de reflecţie şi verbalismul creşte în proporţii enorme. * Pentru ca o mişcare contrară şi corectivă să fie aici posibilă, ar trebui ca şi consumatorii şi debitanţii verbali să practice arta înceată a ceti-tului, — a cetitului liber de ambiţia exploatărilor excluziv ornamentale a textelor. Aici negreşit ne întâmpină alte întrebuinţări şi valori ale cuvântului decât acele rezumate şi maltratate de mine mai sus. Mai întâiu cetitul este o ocupaţie mută. Se ceteşte de sigur uneori cu glas tare, şi aici am putut observa cazuri de o virtuozitate aproape misterioasă, în care se arăta iarăş puterea vastă 161 4 şi multiplă a verbalismului. Am cunoscut oameni care, în faţa unor texte cu totul străine de educaţia lor specială şi prin ele singure foarte grele, găseau bogăţii şi diversităţi de intonaţii minunate care dădeau impresia înţelegerii celei mai sigure. Cu un scurt examen, discret subtilizat, asupra cetitorului, te puteai îndată convinge că omul cetise ca într'o limbă lui absolut necunoscută, Astfel de miracule ale aptitudinii simplu-verbale în plina ei înflorire sunt cu putinţă, cum bănuesc, curat numai prin mulţimea calapoadelor ritmic sonore care poate umplea capul unui verbalist. întrebarea dacă şi întrucât a înţeles un text, şi-o pune foarte rar cetitorul de cultură curentă. De obiceiu, el admite implicit că înţelege fără condiţie orice se tipăreşte sub oarecare vagi categorii literare. Când n'a înţeles, nu simte că n'a înţeles. Memorează câteva legături de vorbe, inform rupte după inspiraţia locurilor comune celor mai actual valabile, — pentru a le repeta vârtos îndulcite, de pil<îă, cu vomitive nu-i —aşauri. Scriitorul care-i altceva decât un imitator verbal obligă implicit pe cetitor să se cerceteze pentru a-şi evalua capacitatea de înţelegere faţă de materia şi forma scrierii. Fiindcă un asemenea scriitor a plecat doar dela o experienţă proprie neverbală şi de acolo a ajuns la cuvinte; iar cetitorul trebuie să facă acelaş drum în direcţie opusă: dela cuvinte la un cuprins de cunoştinţe neverbale, pe care trebuie să-1 creeze el, cetitorul, urmând şi rezistând sug-gestiilor scriitorului. Un adevărat chin, o straşnică pierdere de vreme — ori mai drept: o lucrare nerealizabilă, pentru un cap plin de sonorităţi verbale şi veşnic îmboldit de o sociabilitate fără astâmpăr. Cum să nu cedezi seducţiilor cuvântului în absolută libertate? Baza psihologică a mulţimii mari de vocaţii literare o formează diversele puteri de seducţie ale cuvântului, cimentate prin vanităţi şi alte diverse interese libere de orice control specific intelectual. Restul îl împlinesc condiţiile pieţii. Dar natura n'a înţeles să se oblige a diferenţia talente în măsură cu cererile tot mai nervoase ale comerţului modern. Prin enormitatea masei şi iuţeala mişcării de producţie, platitudinea literară curentă trebuie să apară înfiorătoare. Şi spectacolul urmează tot sub auspiciile dogmei care obligă în principiu pe debitantul intelectual să fie original. Iar ca să fie comedia mai desăvârşită, şicul cel mare impune literaţilor, de vreo câteva zeci de ani, să profeseze doctrine extraaristocratice,— Nietzsche, coafat adeseori franţuzeşte de politician! literatori parizieni. Neapărat că infinitele prostii sonore se desfăşură cu atât mai provocant cu cât, în mediul considerat, debitul verbal este dela natură mai nemilos. SAT ŞI MAHALA Fundătura Orfeu — Fundătura Osiris — Strada Morfeu — Strada Jupiter, a Venerei, a Sirenelor, a Filomelei, a Fortunei — toate aceste se află în Bucureşti, şi-i puţin probabil să fi fost inventate altundeva. Intre originalităţile capitalei române aceste nume de strade mi se par vrednice de consideraţie. Pitorescul cel mai specific al Bucureştilor este de sigur acest pitoresc poetic al numelui străzilor. Petre Ispirescu, culegător tipograf, este cunoscut ca adunător de poveşti scrise în limbă oarecum populară. Mai puţin cunoscut pare să fie, că acelaş tipograf-apostol-cultural a scris, tot în limbă oarecum populară, legendele mitologiei antice. Acestea sunt cuprinse în colecţia cu titlu duios patriarhal: Din poveştile unchiaşului sfătos. De dân-sele îmi aduc aminte, când soarta glumeaţă îmi scoate în cale un nume de stradă dintre acele scrise mai sus. Părinţii capitalei s'au întâlnit la gând şi în zel cultural cu tipograful literat; poate, s'au inspirat dela dânsul. L-au întrecut evident, prin originalitatea metodei de a strecura cultura clasică în straturile populare, — de sigur în primul rând, printre gardişti, birjari şi factori poştali. 165 p Cercetarea rezultatelor acestei întreprinderi de l cultură ar fi un subiect frumos pentru o teză de 1 doctorat în istorie şi statistică. Pe cât ştiu, con- I tribuţiile la istoria Bucureştilor, şi în special a culturii bucureştene nu se află a fi prea numeroase. I Dar eu, şi dintre cetitorii mei acei cari la fel cu * mine se emoţionează de Fundătura Osiris şi de | Strada tilomelei, nu putem aştepta concluziile unor ti cercetări îndelungi şi erudite. Există o nerăbdare | nobilă de a filozofa asupra lucrurilor care ating ' interese înalte sufleteşti, şi e nefiresc să înăbuşim i această nerăbdare de dragul migăloşiei istorice, oricât ar fi ea de respectabilă ca atare. * * * S'a mai făcut în vreun oraş român încercarea de a duce atât de departe cultura clasică prin numiri de străzi, cum s'a făcut în Bucureşti? Şi ce deosebire este în această privinţă între Muntenia şi Moldova? Fiindcă problema nu priveşte decât vechiul Regat. — Ea aceste întrebări încă nu se poate răspunde preciz. Numai pentru atât mi-aş luâ răspunderea: că meritul iniţiativei îl au consiliile comunale bucureştene; — şi poate, zelosul culegător tipograf şi propagator de cultură în limbă oarecum populară Petre Ispirescu. bucure-ştean neaoş, dacă el cumva a fost inspiratorul literar al acelor consilii. Sau poate consilierii şi tipograful au fost, fiecare pe seama lor, numai reprezentanţii spiritului aceleiaş culturi specific i bucureştene. i 4. Pentru a preţui felul şi valoarea acestei culturi în punctul care ne interesează, trebuie ştiut că numirea străzilor s'a făcut nu numai pentru răspândirea cunoştinţeloi de mitologie antică, ci mai toate materiile principale din învăţământul secundar superior au fost trecute în nomenclatura drumurilor interurbane. Intenţia de a instrui populaţia bucuresteană avea dar un orizont din cele mai vaste. Să luăm seama la exemple: — Psihologie şi morală: Strada Pacientei, a Sapientei, a Plăcerii, a Speranţei, a Prudenţei, a Servitutii (ori intervine aici noţiunea juridică?), a Regenerării; — Istorie: Strada Eicurg, Termopile, Mucius Scevola, Strada Campoducelui! (numele unei dregătorii oarecum străvechi, păstrat într'o cronică dovedită ca apocrifă); Strada Turtucaia (unde s'a mai pomenit atîta obiectivitate istorică?). — Fizică şi Cosmologie: Strada Aurorei, a Serii,' a Crepusculului, a Ecoului, a Zefirului (la Ecou şi Zefir pare c'ar fi şi oarecare intenţii de poezie lirică delicată) — Strada Inundaţiei (fizica apli- \ cată la edilitate ştiinţifică) 1 — Geologie: Fundătura Gheţarului I şi II (doi x ' gheţari, ca să se ştie că nu-i doar numai unul pe lume); — Geometrie: Str. Segmentului; — Astronomie: Str. Cometei; — Chimie: Str. Glucozei; — Zoologie: Str. Tigrului, a Rinocerului; — Filozofie: Str. Timpului; _ , — Muzică: Str. Eirei, a Armoniei, a Melodiei; 167 . ■ . < — Religie şi Estetică: Str. Simbolului; — Botanică (exotică): Str. Cedrilor. Sunt însă nume de strade la care bănuim intenţia culturală fără s'o putem preciza. De pildă este o stradă a Coloniei. Să fie colonie dela colonizare? Atunci ar fi rost pentru o lecţie de istoria Romanilor, cu anexe patriotice, fireşte. Dar dacă e vorba de oraşul Colonia? Atunci intenţia culturală e geografică. In cazul acesta ar fi poate mai adevărat în gustul şi spiritul culturii bucu-reştene s'o numim: Strada Odicolonului... Există apoi o stradă Graţioasă, una Emancipată (aşa! Nu cumva: a Emancipării), alta Gentilă, în sfârşit una Rumeoară. Gentilă şi Graţioasă s'ar putea înţelege ca motive pentru lecţii de estetică cu aplicaţii folositoare persoanelor de sexul gingaş. Str. Emancipată pare să comemoreze cine ştie ce lupte civile după care o parte din mahala s'a eliberat de tirania celeilalte; compară aici Strada Servitutii, ai cărei locuitori au fost poate prea laşi, incapabili de revoltă. In cea Rumeoară va fi zăcând o idilică amintire a vreunui sentimental părinte al urbei, amator de epitete consacrate în poezia populară. ...Dar eu am făcut lux de interpretare. Cuvintele aceste toate, indiferent de domeniile terminologiei cărei aparţin, au fost alese pentrucă sunt cuvinte radicale, cum se zice profund bucureşteneşte. Asta sparge ochii: Strada Pacientei, a Sapientei şi a Segmentului, a Inocenţei şi a Glucozei, Fundătura Osiris şi Fundătura Gheţarului — asta e Mitică în delir cultural. * * * 168 Sunt peste toată Europa, cu deosebiri locale felurite, două straturi de cultură: una este cultura ţăranului, alcătuită din elemente preistorice şi istorice foarte vechi. Ea este răsfrângerea vie a unor vremuri de mult trecute. Cealaltă cultură este a boierilor şi a burgezilor autentic instruiţi, cultura orăşenilor cărturari. Fiecare din aceste feluri de cultură îşi are prestigiul specific. Cultura ţăranului are prestigiul vechimii, este curată, naivă, închisă în ea însăş. Farmecul ei straniu îl dă tocmai închiderea aceasta excluzivă în vechimea ei. Cea orăşenească are prestigiul luptei neobosite a speciei cu greutăţile pe care neîncetat i le pune înainte experienţa cea fără capăt. In izbânzile şi înfrângerile spiritului stă farmecul viu al culturii acesteia. Dar între sat şi cetate stă mahalaua: truda sterilă de a imita cultura urbană adevărată. Produsele de cultură cele mai disgraţioase, caraghiosul intelectual şi estetic în formele cele mai umilitoare pentru specia umană acolo se zămislesc, la mahala. Românii au avut până spre sfârşitul secolului XVIII o cultură urbană cam de treapta celei apusene din veacurile X—XIV. Şi, fără creştere normală, au sărit în al XIX secol. Negreşit, fenomenele specifice culturii de mahala trebuiau să se arate cu deosebire în capitală, unde importul de cultură se făcea cu nemiluita. In Bucureşti cu deosebire trebuiau să se fabrice modelele lui Caragiale cele mai caracteristice. Vor fi fost în joc, afară de această cauză de ordin social, şi motive hotărîte de natura psihică a populaţiei muntene, vreo vanitate 169 agresivă specifică acestei populaţii? La aceasta vor avea să răspundă demografii. Atât însă trebuie amintit, că moldoveanul Creangă, şi după ce a învăţat carte orăşenească, şi-a păstrat întreg sufletul, gândirea şi vorba ţărănească. Iar Unchiaşul Sfătos de Bucureşti zadarnic îngrămădea ţărănisme şi arhaisme în bazarul lui de cărturar târgoveţ, fiindcă fără veste i se întâmplă să zică în plină poveste populară, că «Neagoe erâ euragios», şi să facă propagandă pentru cultura vitelor; să scrie, într'o povestire istorică despre oastea moldovenească, că avea «spirit şi inimă». Acelaş Unchiaş Sfătos de Bucureşti caută inscripţii pe la biserici, polemizează politic cu «Adunarea Naţională;», cu subprefecţi şi notari, vorbeşte de diligenta care pune în legătură «centrul judeţului» cu nu ştiu ce orăşel, e nemulţumit de popas, deoarece «staţiunea fiind mică, n'ai unde să-ţi pleci capul (!)», se plânge întocmai ca la sala de întrunire împotriva «oamenilor noştri de Stat», şi insistă, din zel foarte cultural, asupra «spiritului de propăşire», şi asupra «boldului (aşâ!) de propăşire în provincia românească. In sfârşit regretă din suflet că tovarăşii lui de călătorie îşi bat joc de credulitatea unor ţigani, şi nu se gândesc că şi printre aceşti «nenorociţi» se poate găsi un «cap primitor de propăşire»... Dealtfel, tot ca Unchiaş Sfătos, Ispi-rescu scrie, în cea mai pură bucureştenească: ochii mi se izbeşte... Capacitatea artistică a ţăranului Creangă şi incapacitatea apostolului-tipograf bucureştean n'au de sigur nimic aface cu deosebirea pe care vreau să o arăt aici, căci nu talentul celor doi e în discuţie ci stilul, adică spiritul lor. Amândoi sunt reprezentativi. Unul a rămas, cu toată învăţătura de carte, figură curată a unei culturi de sine stătătoare. Pe bucureştean, zelul său literar şi moral, oricât de onest, nu 1-a scăpat de schimonosirea inevitabilă şi respingătoare, proprie cultivaţilor de mahala. SPRE VIAŢA UŞOARA Nu de mult scriiâ un pedagog — i-am uitat numele — că trebuie să baţi copilul îndată ce-ţi vine să-1 baţi. Iritaţia care-1 făcea pe copil să te supere, şi supărarea d-tale, îşi găsesc astfel soluţia naturală şi salutară. Oprirea acestui curs normal al lucrurilor nu-i decât o anomalie vătămătoare, printre atâtea altele născute din aşa numita viaţă civilizată. Nervozitatea modernă ar fi, zicea pedagogul, puternic nutrită prin înăbuşirea sistematic generalizată a unei asemenea porniri eminent umane, strict respectabilă ca atare. De sigur nu exagerez spunând că toţi cunoaştem din experienţa intimă setea de a lovi; mulţi dintre noi, voluptatea loviturii date. Este evident că operaţia trebuie să aibă cu atât mai bun efect asupra nervilor, cu cât eşti mai asigurat că vei rămâne până la sfârşit în rol activ; altfel, tratamentul poate duce la complicaţii pernicioase nu numai nervilor, ci şi altor organe preţioase. In cazul copilului succesul este special garantat, superioritatea fizică fiind aproape absolut asigurată educatorului. Eu însumi am neglijat până în momentul acesta să-^ni întreb copii, dacă anume gesturi ale mele, paterne şi* naturale, pe care au 173 p I avut ei să le înregistreze în frageda copilărie, au făcut sistemului lor nervos, în afară de momentana emoţie derivativă, vreun bine esenţial şi durabil. Dacă cumva n'au avut decât decepţii în această privinţă, atunci, cu voia publicului, îi rog aici în faţa lumii, să mă ierte; -— ceeace vor şi face cred, fiindcă procedura mea solemnă nu-i poate lăsa nesimţitori. Luaţi seama, vă rog, aceasta nu-i o simplă explicaţie în familie ci, după cum se va vedea îndată, un paragraf cu deosebire semnificativ în discuţia unor probleme de însemnătate universa lă. Cât priveşte nervii mei, n'am aflat nici un folos pe urma acelor fapte prompte şi răsunătoare. Din contră: iritaţia simplă şi superficială dinaintea faptului erâ înlocuită cu una complicată, pătrunzătoare, care mă mină îndelung. Ceeace dovedeşte, probabil, că sunt un perfect degenerat; notez a-ceasta în interesul celor cari sunt ca mine. Foarte puţini, de sigur — pentru binele patriei noastre şi a omenirii întregi. In adevăr, despre noi Etiropenii din Sud-Est nu se poate zice că ne-am stricat nervii oprindu-ne pornirile vioaie înainte de a-şi fi dat roadele palpabile de care vorbim. Terenul nostru sufletesc este tot aşa de binecuvântat în acest domeniu, ca şi pământul nostru negru, vestit, ah! odinioară, pentru grânele sale. Sosirea în Bucureşti erâ pe vremuri o delectare aleasă pentru contemplativii cari veneau din Apusul depărtat. După zumzetul surd şi tern al gărilor occidentale, te chemau la viaţă dintr'odată ecourile straşnice ale Gării de 174 . Nord. Dumnezeule, ce splendide mitralii de su-dălmi, ce apostrofe, ce ghiontueli şi câte alte manifestări dramatice, din culoarul vagonului de dormit până la picioarele monumentului din piaţeta debarcării! De sus în jos, strict ierarhic, treceau leit-motivele cu trompetică sonoritate, prin desvoltări şi agremente după temperament şi clasă socială, dela clientul ursuz şi autoritar, prin hamali, gardişti, birjari, până la ţigănuşii de pe scă-rile din spate. Fireşte culminaţia sonoră erâ la cei de jos; maximul de vitalitate trebuie să fie in rărunchii naţiunii. Acolo reciprocitatea repli-celor e nesecată, concertul ajunge la complexităţi de o neînchipuită savoare... Ce program de poem simfonic, pentru tinerii maiştri români! — Dar această schiţă este numai o icoană din trecut; astăzi atenţia noastră este prea blazată pentru a se mai lăsă trezită de asemenea mărunţişuri delicate. I Ferească Dumnezeu, nu cred că orice emoţie se 3 descarcă, la noi, în palme şi alte varietăţi din sfera . comunicărilor extreme, dar aproape orice emoţie ^ duce la sbierăt, şi doar avem natură emoţiona-bilă! In tot cazul semnele temperamentului nostru sunt din cele mai favorabile. v Acest dramatism robust nu însemnează numai că suntem, din mila istoriei, rămaşi mai aproape de starea naturală; el corespunde şi caracterului fundamental al societăţii noastre, care-i, de sus până jos, aristocratică. Aristocratul se distinge prin aptitudinea de a comanda; iar comanda, în plina ei înflorire, alunecă lesne spre procedările simple 175 I 9 şi liniştitoare de nervi dela care am pornit. Aici intervine totuşi o deosebire de vechime: aristocratul proaspăt este pur şi simplu grozav; iar la noi circulaţia socială a fost aşâ de liberă, încât lumea noastră mişună de comandanţi ridicaţi repede din grade tare inferioare şi cari, se înţelege, se manifestează cu exces. Suntem foarte individualişti, zic oamenii cu carte. In vorbirea simplă exclamăm, gândind acelaş lucru unii de alţii: ce straşnic mitocan! Iar sexul gingaş ciripeşte: tont m'est du. Delicios — însă tot acolo vine. Faţă de această realitate socială, mă feresc cât pot de compatrioţii acei care, dăunăzi, cu prilejul unei recolte ceva mai bogate de argumente pugi-latorii în viaţa noastră publică, se ziceau scandalizaţi : sunt de sigur nişte vajinici ipocriţi, dacă nu cumva nişte subversivi cari au pus gând rău energiei noastre naţionale. Să luăm seama: ne găsim la o cotitură a istoriei. Această formulă, putem zice: genială, a cotidianelor noastre, nu se va repeta niciodată destul. Şi această cotitură memorabilă deschide tocmai o strălucită carieră bă-tăiei. Ar fi şi de mirare să nu fie aşâ. Războiul a sporit colosal prestigiul lovirii fizice. Este un punct câştigat: fiindcă argumentul cel mai firesc, cel care ispiteşte mai tare, care vine în gând mai iute oamenilor celor mulţi este numai acesta. Adorabil de simplu, surd sau trosnitor, te face să-ţi tresară măruntaiele de plăcere când îl aplici, de sete de a-1 întoarce majorat, când îl primeşti. Toată creaţia teoretică a veacurilor, orice ştiinţă şi întreaga logică, sunt aberaţii monstruoase faţă 176 1 cu această unică expresivitate originară. Mai întâiu gândirea este perversitate. Este un chin absurd să-ţi clarifici idei, o trudă groaznică să le aşezi pentru a le putea trece în mintea altuia. Este o tortură să distingi nuanţe, să observi schimbări, să fixezi fapte, să generalizezi raporturi. Pe câtă vreme să dai o singură palmă zdravănă este o desfătare superbă, minunea bruscă şi divină care te liberează de încurcăturile exasperante ale reflecţiei. Palma rezumă stilul epocei: are concizia expresionistă şi spontaneitatea bergsoniană. Este une donnie immHiate, emanciparea mândră de mizeriile ridicule ale inteligenţei... In Bergson şi Nietzsche inteligenţa singură s'a declarat pernicioasă, şi pocăită s'a robit impulsivităţii pure. Noi, în partea locului, eram de mult luminaţi în această privinţă; dar confirmarea filozofică a unei practice oarecare nu-i niciodată lipsită de eleganţă. Generaţiile viitoare se vor dispensa probabil de a-semenea lux, care pe noi, oamenii vechi, ne atrage încă. Singură violenţa realizează sinceritate absolută, fiindcă distruge radical miorlăiturile sentimentale şi mofturile intelectuale din care-i ţesută suprafaţa obişnuită a sufletelor. In această privinţă se stabileşte chiar o proporţie interesantă: superde-licaţii de meserie, care-şi exploatează ostentativ sensibilitatea, sunt adeseori brute desăvârşite. Fenomenul este cu deosebire frequent şi uşor observabil la parveniţi, se înţelege; şi sunt societăţi întregi cu suflet de parvenit. Cunosc graţioase persoane, d'une sensibiliU exquise, qui n'aiment que ce qui est fin, le fin du fin, — care plesnesc şi ghiontuesc, îndată ce le vine bine, cu o uşurinţă şi o vervă demne de cel mai nealterat rural. Dacă semnele nu înşeală, lumea a luat, sigur şi harnic, drumul mântuirii. Pe încetul — şi nu prea încet — vom scăpa de povara chinuitoare a civilizaţiei, cu înfrânările sale iritante şi strâmbăturile care neapărat se nasc din atâtea opriri, abateri şi subtilizări a pornirilor celor mai naturale. Nu vedeţi cum însăş materialitatea civilizaţiei, toată urzeala aceasta de fleacuri friabile provoacă setea noastră sănătoasă de a sparge? întreg aparatul tehnic, toată această complicată canalie de sticlă fină ori groasă, de porţelan străveziu, de lame, fire şi cuişoare metalice, exasperează curat numai prin dimensiile şi articulaţiile sale mofturoase, încurcă sfântul nostru spaţiu, îşi bate joc de vioiciunea mândră a mişcărilor noastre naturale. Toată mecanica aceasta, care se rânjeşte asemenea unui dobitoc perfid, este nervilor noştri o zădărire, o ofensă în orice clipă. Ce calm şi senin trebuie să fi fost Strămoşul, în peştera lui plină de poezie, de băligar şi de suflu mistic, unde nu vedea decât un topor şi trei cuţite de piatră! Şi superficialii se miră, ori se indignează chiar, când nobilul legionar în campanie pulverizează cu nesaţiu toate pernicioasele nimicuri, câte nu-i încap în sac şi în tureatca cismei... In vremurile de adevărată înţelepciune, cărturarii cuminţi au priceput că tehnica este dela^ diavol. Adâncă pătrundere! Au trebuit multe "veacuri până când tu, deliciosule Bergson să pui capăt rătăcirii, strecurându-ne în suflet cu fineţea ta elegantisimă, acest adevăr vechiu şi profund: mecanica este fructul inteligenţei; inteligenţa falsifică tot ce atinge; ea este esenţial inferioară, plebeie şi, în fond, stupidă... Eram un intelectual de moda veche, robit prejudiciilor pozitiviste. Neuitată îmi este clipa în care am spart primul pahar, aruncându-1 cu necaz în tavan; pot zice că atunci m'am deşteptat deabinelea din somnul raţionalist în care zăcusem atâta vreme; atunci suggestiile subtile ale profetului intuiţionist şi-au dat rodul dintr'odată. Şi am înţeles, prin «elan vital», adevărata constituţie a sticlei, şi m'am luminat dece lecţiile domnului Poni asupra siliciului îmi păreau aride şi oarecum ostile. Ca toate pretinsele ştiinţe, chimia tradiţională se dovedeşte a fi un sistem fals, nenatural, protivnic instinctelor, singure creatoare de adevăruri superioare. Notele rele pe care le-am luat la acest obiect şi la altele înrudite cu dânsul mă consacră martir al adevărului: glasul sfânt al instinctului strigă în mine contra pozitivismului clasic. Violenţa sistematică între oameni şi violenţa asupra inutilităţilor absurde ale tehnicei: acesta va îi începutul' propriu zis al vremurilor nouă, al vieţii normale şi uşoare. Dar violenţa este numai o aripă a nobilului front; cealaltă este misticismul. Duhul blândeţei în care se îmbracă acesta ne face să uităm lesne înrudirea lor profundă. Amândouă aceste metode elementare de viaţă se nasc din osteneala inteligenţei, din resentiment împotriva greutăţilor complicate ale tehnicei intelectuale şi i7s 179 manuale. Pofta irezistibilă de satisfacţie simplă, imediată, uşoară, este cuibarul în care clocesc deopotrivă misticismul şi violenţa. Sufletul primitiv se răzbună, animalul vrea să muşte, să urle, să se scarpine, să moţăie şi să viseze, aşâ cum îi cere viaţa profunda a măruntaielor. Intre toate greutăţile neînţelese care apasă omul civilizat cea mai nesuferită poate, este acea ştiinţifică; nici o alta nu-1 supune la o aşâ puternică denaturare. Să desfaci atenţia cu totul de apeti-turile elementare, fiziologice ori sociale, pentru ca s'o fixezi asupra existenţei lucrurilor, independent de raporturile acestei existenţe cu dorinţele şi ne-răbdările tale, este o faptă fundamental perversă. Deaceea omenirea normală; poporul ca şi boierii, dispreţuesc, mai mult sau mai puţin politicos, aceste apucături, le tratează de curiozităţi şi râd de dânsele. Boierii sunt ocupaţi să domnească, poporul râvneşte să le ia locul, — între aceste tabere, absorbite de funcţiuni aşâ de serioase şi conştiente de importanţa lor, stă omul teoretic, tolerat foarte de sus şi protejat fără exagerare, câteodată urît, totdeauna niţel ridicul. Atitudinea teoretică este jignitoare şi subversivă, fiindcă-şi permite să se îndoiască şi să critice, fără nici un respect de puterile societăţii, fără frică de efectele îndoelilor şi negaţiilor sale. Adevăratul tip teoretic are o rezistenţă intelectuală supărătoare, este dar puţin suggestibil, nu formează uşor massă şi-i greu 'de disciplinat. însemnaţi că omul normal modern, încurcat de rezultatele palpabile ale tehnicei, şi-a făcut numaidecât formula de consolare: nu" în 180 capul şi în laboratoriile savanţilor, ci în atelierul şi la masa tehnicianului practic, se fac invenţiile utile, se creează valori serioase! Evident: omului normai procedura ştiinţifică trebuie să-i apară ca o şicană absurdă, ca un moft pueril; concluziile ei sunt obişnuit fragmentare, complicate, fără utilitate imediat palpabilă, şi mai cu seamă neinteligibile — il plictisesc deci mortal. Ştiinţa începe a trezi publicul atunci când promite să repare în zece zile plămânii cei mai găuriţi de oftică, să dea legătură comodă cu planeta Martie şi capacitate de flirt consequent septuagenarilor, sau să învie morţii cu injecţii de adrenalină. Apoi se înţelege, trage fiecare cu urechea când prin culoarele laboratoriilor miroase a rost de afaceri. Dar atenţia şi înţelegerea ajung la paroxism, când vine vorba de comunicare directă cu răposaţii, de ploaie cu flori şi fructe din lumea qua-dridimensională, ori când spiritul actual al unui financiar se restrânge amabil şi face loc* în corpul d-sale, spiritului transcendent al lui Caragiale. Ce profund idealist şi dezinteresat trebuie să fie fondul naturii omeneşti, deoarece chiar genii eminent practice cad sub farmecul nobil al spiritismului!... Şi în care parte este cursul valorilor mistice atât de ferm ca la Anglo-Saxoni ? Unde-i centrala Burselor religioase, unde se trag atâtea candide cecuri asupra infinitului ca la dânşii ? Aştept din zi în zi ca această minunată combinaţie de geniu practic cu geniu mistic să organizeze o Bank of religious business, cu ghişeuri perfect amenajate pentru Astral, Prana, Kama-Rupa, Manas, Budhi, Atma... Să nu uităm că astăzi energia şi ordinea britanică fundează o raţiune socială împreună cu Asia, cuibul neistovit al religiilor, ca şi al moli-milor şi verminei! Acolo, îu sfânta Indie, venerabila Annie Besant, în relaţii directe şi cotidiane cu Fiinţa Supremă, cultivă, liberă de scrupulele nesănătoase ale inteligenţei pământeşti, spanacul mistic, tropical, colosal, şi îngrijeşte cu zei evlavios de circulaţia promptă şi îmbelşugată pe piaţa universală a ocestei minunate plante depurative, cu care se vor curaţi radical spiritele de otrăvurile ştiinţei şi filozofiei oficiale, — cu care poate se consolează chiar corpurile de lipsa tot mai mare, pe piaţa materială, a comestibilelor vulgare. Este fără îndoială o fericire sigură şi absolută să frequentezi personal Cauza cauzelor, ori cel puţin să cunoşti exact numărul, figura, culoarea şi reşedinţa fiinţelor sublime care poartă corespondenţa între Dumnezeu şi oameni, să pătrunzi începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor prin simple permutări de litere şi cifre din Biblie, să analizezi şi să reconstrueşti realitatea fizică, mai ales pe cea metafizică, numai cu ajutorul lui 7 şi al multiplilor lui. Ce excursie delicioasă şi reconfortantă prin tot domeniul experienţei şi dincolo de hotarele sale, numai cu câteva vorbe şi cifre în minte, ori mai bine fără nimic, în stare de pură inocenţă intelectuală, ca un dulce îngeraş! Ce ştiinţă minunată, totdeodată profundă, uşoară, amuzantă şi imediat utilă! Orbi şi pervertiţi, acei care ne chinuesc copiii şi tineretul cu programe clasice, reale, moderne, cu licenţe, doctorate, examene de stat. 182 învăţaţi generaţiile tinere numai multiplii lui 7 şi lăsaţi-le să mediteze singure (ori mai bine, pe-rechi-perechi de ambe-sexe), la sânul inspirator al naturii aparente, pentru ca să pătruuză tainele naturii ascunse, prin «intuiţie» şi «elan vital», spre gloria «evoluţiei creatoare»!... Slavă, închinare şi mulţumire veşnică războinicilor feluriţi, dar legaţi prin firească solidaritate, bătăuşi, haiduci, poliţişti, mândri legionari, vouă preoţi viguroşi ai violenţei sfinte şi eterne! Recunoştinţă şi pomenire până în vecii vecilor lui Nietzsche, profetul sublim şi convulziv, graţiosului Bergson, simplei şi dulcei Annie Besant, tuturor teosofilor, antroposofilor, magilor, şamanilor şi cabaliştilor, geniilor entuziaste ori subtile care ne-au dezrobit din lanţurile inteligenţei hapsine, ne-au spălat sufletele de venin raţionalist, ne-au aruncat în danţul superb al instinctelor şi al intuiţiei!... Cetitorule, te rog, dacă nu ţi-ai luat încă definitiv rămas bun dela inteligenţă, priveşte şi judecă o ultimă dată, după regulele ei învechite şi anulate de modernismul care te ademeneşte cu toate formele şicului irezistibil, priveşte figurile care populează astăzi localurile de lux; uite-te la burdufurile de seu care chiftesc prin dancinguri, în sleeping, în restaurantele delicate, în limuzine de marcă mare, şi spune-mi dacă în slabele licăriri de suflet care clipocesc sub pleoapele lor porcine nu se vede clar osteneala profundă a dobitocului de a stă, artificial, pe două picioare, şi că deabiâ se ţin să nu se lase, natural, în patru labe! Poziţia solidă şi firească, baza adevăratei vieţi intuitive, normale şi uşoare. 183 \ CIOMAGUL CANDID Tânguirea împotriva ilegalismului, când amar jeluitoare, când ţipăcioasă, este un loc comun românesc. Negreşit, plângerea porneşte, regulat, contra autorităţii, fiindcă autoritatea este aceea care face ilegalismul palpabil. Aşâ cere, de altfel, şi upta politică, cu tactica ei simplistă. In teorie însă, şi dacă lăsăm la o parte separaţia care se face, vulgar şi practic, între autoritatea constituită şi societatea unde se naşte şi hrăneşte această autoritate, problema ilegalismului apare mai puţin comodă. In felul lor, Românii au realizat o lume de supraoameni. Nietzsche a venit prea târziu şi inutil., pentru noi. Pateticul filozof ar fi fost umilit să cunoască realitatea noastră socială. Există în stilul nostru naţional şi cotidian un element de o sonoritate simptomatică: este emfaza cu care invocăm, în ocazii nu totdeauna grave şi nici măcar solemne, autoritatea propriei noastre persoane. Mie, îndrăzneşti...?!— pe Mine vreai să...?!—Am să-i arăt Eu..i! — cu Mine nu se...! E, fără nici o îndoială, ton de suveran. Suveran fără etichetă; în stare naturală. Aşâ dar cu atât mai impunător. Pentru a sublinia distanţa, i se opune lui Eu 185 Mie, pe Mine — un mă umilitor, încununat adesea cu o salvă de formule, furios colorate, asupra originii şi altor iremediabile inferiorităţi ale celui pe care-1 zdrobim sub autoritatea noastră elementar cotropitoare. Şi izbucnirea eloquenţă se sfârşeşte — tot în stil autocratic — cu clasica făgăduinţă de palme, picioare, rupere de urechi, şi alte sancţiuni pipăite de grad şi mai înfricoşat. In această particularitate stilistică se descopere plastic ilegalismul ca morav şi caracter distinctiv al societăţii noastre. întrebuinţarea foarte grabnică şi atât de naturală a emfazei autocratice în viaţa curentă este semnul unui individualism superb. Ne stăpâneşte normal avântul de a ne considera, fiecare şi imediat, ca izvor suprem de autoritate special coercitivă. Suntem gata să legiferăm în scurt şi din proprie putere. Raţionalitatea înceată a dreptului obiectiv şi general obligator este cu desăvârşire antipatică temperamentului nostru radical aristocratic. Spun ziarele că profesorul Matei Cantacuzino, aflând sfârşitul violent al prefectului poliţiei din Iaşi, a vărsat lacrimi; fapta tânărului student clătinase brutal icoana în care veneratul jurisconsult îşi fixase credinţa despre blândeţea şi răbdarea neistovită a sufletului românesc. îndrăznesc a crede că ' această imagine tradiţională de supunere blajină este de o provenienţă şi unilaterală şi naivă: ea rezumă, probabil, însăş mirarea clasei stăpânitoare faţă de răbdarea nesfârşită a clasei supuse, — şi supuse oriental, adică la discreţie. 186 Avem a face cu o iluzie patriarhală şi patriotică; şi asemenea iluzii sunt destul de puternice pentru a înşela până şi spiritul unui legist cu deosebire ager şi experimentat. Supunerea mută a unei clase robite a fost luată drept caracter al societăţii întregi şi stilizată cu poetică duioşie. In realitate îndârjirea emfatică este un semn izbitor în toate clasele noastre: el învederează un individualism anarhic, inevitabil într'o lume prea puţin deprinsă cu viaţa legală. Pentru violenţă noi, în majoritate, avem o simpatie candidă, care uşor ajunge la adoraţie. Nu însemnează nimic, în principiu, că până azi practica însăş a violenţei s'a mărginit la geamuri şi capete sparte, la bărbi smulse, la pumni şi ciomege — aplicate unei anume clase, sau unui anume neam. In ce priveşte distribuirea violenţei, detaliile din 1907 au arătat că distincţiile confesionale se anulează grabnic odată ce porneşte în plin răzvrătirea unei clase. încă de pe atunci decepţia a fost amară şi gravă, pentrucă oamenii noştri aşteptau că bătaia se va da pe naţionalităţi. Răsculaţii însă n'au ţinut seamă deloc ori prea puţin de această aşteptare patriotică. Acum, jocul cu speranţe de bătălie naţională urmează: ceeace dovedeşte că fatalitatea istorică nu îngăduie ca oamenii să tragă foloase din păţanii chiar cât de deochiate. Fără îndoială este astăzi un amănunt nou în istoria violenţei la noi: n'a mai fost pumn ori palmă, ci foc de revolver1—şi îndreptat asupra unui funcţionar superior. Avem alarma noutăţii, — şi o nedumerire foarte instructivă şi aproape 187 amuzantă. Lovitura e antisemită; ar fi prin urmare caz de bucurie, dar a fost dată asupra unui funcţionar român, şi aceasta încurcă lucrul. Antisemitismul devine incomod rău pentru Români chiar, de unde până acum fusese un sport uşor şi oarecum politico-higienic. In adevăr, întâmplarea aceasta pune capăt unei epoci de violenţă frivolă în care am huzurit atâta vreme cu excepţiile, în definitiv destul de rare, ale răscoalelor ţărăneşti. Tocmai în gravitatea faptei zace, poate, un germen bun. Deoarece candoarea ilegalismului nostru tradiţional se îngraşă bine şi din frivolitatea vieţii noastre publice: violenţele politice erau fapte de băieţi fără pedagog sau de boeri după chef. Acum locul chefului bătăuş îl ia actul grav; farsa brutală e dată la o parte de drama posomorită şi îngrijorătoare. Mai înainte tragedia, de natură publică ori privată, erâ particularitate rurală; violenţele oraşului erau în deobşte tarasconade, mai mult ori mai puţin plictisitoare ori amuzante. Acum începe surtucarul a fi sângeros. Şi aici însă noutatea e numai de grad; pornirea simplist autocrată de a-şi face singur dreptate există din vechi, deopotrivă în oraş ca şi la sat... Poate că teama să nu cădem din emfaza violenţei comice în cea tragică ne va îndemna să medităm asupra ilegalismului adânc înrădăcinat în noi toţi, înzorzonat câteodată cu flori de stil patriarhale despre blândeţea ireductibilă şi concilianta fără margini a «poporului» nostru. 1S8 REVOLTA CONTRA ISTORIEI «Oamenii mari sunt necesari, vremea lor este întâmplătoare», a zis Nietzsche în superbă formulă romantică. Mai târziu, hipertrofiat de paralizia generală, îşi exaltă gândul asupra lui însuş: «secolele vor fi ceară în mâna mea». Acest erudit' «defroque» a părăsit tagma filologilor trântind, cum zice, uşa după dânsul, a atacat cu vehemenţă de transfug iluminat spiritul şi opera istorică a veacului său, fără să ia seama cât de mult îl stăpâneau credinţele şi visele humaniste, şi poate cele mai copilăreşti dintre toate. Elevul mânăstirei protestante Schulpforta, pepinieră de filologi, camaradul renegat cu duşmănie de Wila-mowitz şi cu dragoste de Erwin Rohde, îşi alcătuise, ca adevărat humanist, o filozofie a istoriei din istoricii, încă mai mult poate, din tragicii antici. Ideile lui sunt, în această privinţă, rodul unei poetizări originale şi violente a eroilor legendari din drama greacă, a oamenilor celebri naiv dichisiţi de biografismul tendenţios al clasicilor. Prinsă în dogme de filolog clasic şi în imagini prestigioase de poet, gândirea lui Nietzsche a rămas până la sfârşit nevârstnică. El vedea oamenii celebri şi lumea din jurul lor după chipul eroilor 189 şi al corurilor de tragedie. Activitatea şi pasivitatea istorică, el le despărţea în chipul cel mai simplist posibil. Dar, în general, mintea literatului imaginează greu, adeseori fals, structura reală a vieţii istorice. Fiindcă e lesne în literatură să faci ce vrei, sau aproape, literatul conchide simplu că în politică omul «mare» face oricc-i trece prin cap. Este cel puţin discutabil, dacă chiar în literatură şi în arte se poate reveni efectiv la forme vechi, numai prin simpla putere a talentului, cum se zice. Probabil că nici în domeniul acesta al luxului celui mai liber şi copilăresc, reînvieri întocmai ale stilurilor trecute nu sunt realizabile.- încercările de acest fel sunt sterpe, duc la parodie involuntară ori la pastiş bizar. Oricum, viaţa politică şi socială nu se poate plăzmui din iniţiativa fanta-ziilor individuale. In faţa aforismelor celebrului filolog-poet, se cuvine să punem vorba unuia care ştia de aproape ce-i politica. Bismarck zicea: unda jert, non regitur; şi pe el, cel puţin, nici un om întreg la cap nu-1 va suspectă de slăbiciune pentru concepţia democratică a istoriei. înţelegem însă că o clasă stăpânitoare, în primejdie să-şi piarză situaţia, trebuie să iubească cu desnădejde filozofia care, oricât de orbeşte şi oricât de fantastic, îi promite viaţă lungă şi prosperă, dincolo chiar de marginile pe care i le-au prescris condiţiile istorice, şi oarecum în contra acestor condiţii. Filozofia istoriei, nu inventată, dar strălucit poetizată de Nietzsche, poate fi înţeleasă ca fenomen de apărare burgeză. Această clasă, în 190 delirul unei crize grele, e setoasă de a reînvia orice trecut, ca trecut, şi ca garanţie pentru fixitatea puterii sale; şi e dornică să crează că o reînviere a trecutului e chestie de voinţă, atârnă de silinţele oamenilor tari în cari speră, pe care-i aşteaptă, îi caută, îi inventează cu nervoasă şi puerilă nerăbdare. Astfel în burgezia mare se poartă, ca supremă eleganţă, monarhismul şi diverse ortodoxii religioase. Când un profesor de literatură sau un diletant rămas pe dinafară de cursul viu al vieţii literare se încântă pe sine ori speră să-şi fericească prietenii cit tragedii clasice de proprie fabricaţie, anahro-nismul este prea de tot secundar şi se anulează uşor şi fără durere. Anahronismul politic şi social e lucru grav şi costă scump. Şi printr'un joc logic, dar de o ironie diabolic pitorească, anahronismele spre trecut se fac tot mai violente şi deochiate, pe potriva anticipaţiilor pe care vor să le impună istoriei revoluţionarii extremi. Sunt atunci momente de rivalizare teribilă; dreapta se zbate în utopia trecutului, stânga în acea a viitorului. Iar demonul istoriei pare să-şi fi pus la cale o bătaie de joc statornică: această întrecere nebună în utopii el o rezolvă, fără excepţie, printr'o realizare mediocră, care e ca un duş deopotrivă batjocoritor pentru cei doi concurenţi, înfierbântaţi de aşteptări direct opuse şi egal amăgitoare. Fără metaforă: viaţa politică este tărâmul voinţei şi al instinctului ; când această viaţă trece printr'un maximum de intensitate, voinţa isbucneşte în toată stupiditatea ei constitutivă. 191 Este filozofic şi distractiv să înţelegi că Nietzsche, poetul desperării burgeze, avea despre oamenii mari şi viaţa societăţii aceleaşi idei, adică aceleaşi vise naive care se perpetuează din străvechi timpuri în massele populare, oricare ar fi ele, conservatoare ca şi sovietice. Cei doi vrăjmaşi, deopotrivă răzvrătiţi contra necesităţii istorice, unul cu deznădejde, celălalt cu nerăbdare, se sbat în convuî'/iile unui profetism imbecil şi popular. Aristocrată autentică e singură ştiinţa. Dar ea nu dă decât nuanţe, rezerve şi temperări. E radical inaccesibilă masselor, poeţilor şi — oamenilor tari. BURGEZIE ROMANTICĂ Acum de curând un ziarist german Werner Mahrholz, scriiâ în vestitul cotidian berlinez Vos-sische Zeitung despre criza burgeziei. Scriitorul constată că această clasă, pe care răsboiul a aruncat-o într-o prefacere radicală mai mult decât pe oricare alta, a avut puterea să reziste cu succes spartachismului şi să realizeze «statul burgez» care, după logică, ar fi trebuit să ia fiinţă acum treizeci de ani, odată cu domnia lui Wilhelm II. In afară însă de acest rezultat palpabil, burgezia germană arată o dezorientare profundă. Mahrholz vorbeşte de romantismul acut al acestei clase, care se îmbată de amintirea trecutului şi-1 poetizează fără măsură. Dar romantismul acesta se loveşte de experienţa amară a degradării economice. Sbătându-se între visul aurit al trecutului şi cruzimea realităţii de astăzi, burgezul german nu e în stare să înţeleagă marile inovaţii politice pe care le trăeşte. In spiritul său persistă amestecul incoherent de divagări fantastice şi pretenţii economice brutale care-1 caracterizau în timpt.1 războiului. Sub domnia lui Wilhelm II stăpânea, în diversele sfere ale burgeziei, un puternic avânt economic, 193 combinat cu un fel de «estetism» în care se adăpostea lipsa totală de interes şi iniţiativă politică a clasei întregi. Neputinţa politică ascunsă sub acest estetism făcea să dureze contrazicerea fundamentală a societăţii germane: un stat burgez în structura lui reală urma să fie stăpânit de o «castă militară feudală». Iar în momentul de fată. burgezia şi în deosebi burgezia mare., doreşle si speră întoarcerea acestei stări de lucruri. Ea crede în reînvierea acestor forme feudale, fără să se gândească la contrazicerea dintre sdruncinarea economică a ţării şi persistenţa unor asemenea forme. Astfel burgezia stă oarbă în faţa catastrofei sociale care caracterizează epoca noastră. Clasa aceasta îşi pierde tot mai mult independenţa economică, se proletarizează cu alte cuvinte, şi în aceeaş vreme visează un vag neofeudalism. Astfel se prezintă starea de spirit şi situaţia de fapt a burgeziei germane. Cred că tabloul poate fi precizat pentru luminarea şi altor burgezii. Romantismul de care vorbeşte ziaristul german nu-i un simplu derivativ moralo-literar. Dorul acela după trecutul aurit are o semnificaţie serios «bur-geză»: este regretul după rentele pierdute. înţelegem bine de ce trecutul acela puţin îndepărtat este aşâ de poetizabil. Un plus de drepturi politice,' o constituţe democratică republicană, legi electorale, legi de presă şi paragrafe confesionale cât de largi, nu consolează de pierderea confortului economic. Neofeudalismul de care burgezul e îndrăgostit cu atâta foc, cuprinde în el făgăduinţa unor venituri la adăpostul cărora s'ar putea visa fără amărăciunea pe care trebuie să o înghită burgezul cu fiecare însuflare de aer libertar. Şi nici că s'ar putea să fie altfel. Dacă s'ar fi surpat numai «casta militară feudală», dacă o asemenea deplasare pur politică ar fi fost cu putinţă, bur-- gezia germană ar fi salutat republica cu ireproşabilă frenezie, şi cu strălucit avâtil s'ar fi aruncat în viaţa politică. Atunci criticii sociali n'ar fi avut cum să o mustre că nu înţelege profunda semnificaţie- socială a momentului, nici n'ar fi trebuit să o îndemne a sălta de bucurie privind începuturile unei lumi noui, de pe acum chiar plină de ademenitoare făgăduinţe. Rentierul, şi întrucâtva orice intelectual pe care statul vechiu burgez îl hrănea pentru ca să practice o profesie de lux, se găseau, faţă de visteria acestui stat, într'o situaţie asemănătoare aceleia pe care, sub vechiul regim, o avea nobilimea franceză faţă de caseta regelui unde se vărsau mai toate veniturile tării. Războiul însă a aruncat statul vechiu burgez în faliment; pensionarii lui, adică rentierii şi salariaţii săi cu profesii de lux, trebuiau să fie cei d'intâi şi cei mai rău loviţi. Grija cea mare a Statului prins în criză erâ satisfacerea uvrierilor îndârjiţi care aveau în mâna lor întregul aparat tehnic al ţării. Probabil că suprimarea rentierilor şi devalo-rarea meseriilor intelectuale de lux este în sensul dezvoltării fatale a marelui capitalism. Proletarizarea rentierului şi a intelectualului altădată bine situaţi ar fi, în cazul acesta, un fenomen burgez, 194 195 un detaliu de americanizare, cum s'ar zice, a societăţii europene. Ca urmare a acestei proletarizări sau ameninţări de proletarizare, se face o deplasare energică a unei mase considerabile de tineri burgezi spre cariera afacerilor. Fiul de profesor, de pastor ori de magistrat nu se va mai face docent de istoria artei, de sanscrită sau de biomecanica, ci funcţionar în bazaruri, în bănci, în fabrici. * * * întâmplarea este revoluţionară şi dureroasă. Sărăcie năprasnică şi răsturnare a unui întreg regim de viaţă, tăiere brutală a unei tradiţii de veacuri. Fiindcă, din nenorocire, în familiile de liber-pro-fesionişti germani se creese o ereditate profesională. Toată lumea aceia de pastori, profesori sau rentieri savanţi fără slujbă oficială, a fost brusc' aruncată în groazele mizeriei şi silită, sub pedeapsă de peire, să-şi întoarcă pe dos fiinţa în--treagă, să-şi înăbuşe instinctele, deprinderile, gusturile ei esenţiale. Au de ce să fie uluiţi nenorociţii aceştia. Ce au păţit, ajunge ca să-i facă obtuzi faţă de făgăduinţele splendide cari le zâmbesc din sânul marilor prefaceri ale momentului măreţ de astăzi. Lumea aceasta, în general, nu cunoaşte obiectiv clasa muncitoare şi nu înţelege socialismul în adevărata lui natură. Şi dacă vreunul din această lume 1-a înţeles altădată, lovitura economică îl face acum să renunţe orbeşte la această înţelegere. Este memorabil că economistul Som-bart, omul cu aşa largă pricepere pentru cele mai 196 extreme închipuiri sociale, scrie astăzi două volume de brutală polemică contra oricărui socialism şi numeşte în bloc această doctrină: o scornitură evreească pe care Tătarii numai o pot aplică şi numai Slavii o pot suporta. Şi aşa, rentierii, şi în general intelectualii proletarizaţi, se fac romantici şi privesc îndărăt. A fost un noroc pentru aceşti oameni că aveau din capul locului o viată intelectuală intensă. Cărţile sunt mângâiere şi ajută pe om să-şi împodobească nenorocirea —cu romantism. Criticul german de care vorbim, şi alţii ca dânsul, judecă burgezia neadaptată ca şi cum revoluţia s'ar fi făcut de ea şi în folosul ei excluziv, şi o acuză că nu se entuziasmează de formele vieţii celei noui. Dar revoluţia a fost făcută, dacă nu de uvrieri, de sigur însă de frica lor, şi aceasta au simţit-o straşnic pe pielea lor păturile burgeze încriminate de nepricepere şi apatie politică. Aşa înţelegem că acestei clase nu-i poate intra în cap să caute ajutor şi consolare la muncitorimea industrială, înţelegem şi rostul visurilor sale romantice. Neofeudalismul burgezului german nu-i simplu cult mistic şi patriotic pentru «casta» militară feudală. Burgezul ştie că sub «tirania», acelei caste avea viaţă foarte plăcută. * * * Dar nu numai romantismul politic al burgezului se află astfel lămurit ca un «vis de aur», {în care formulă numele metalului nu-i simplă 197 metaforă), ci întreg misticismul literar şi filozofic din Germania de după răsboiu îşi are aici izvorul ascuns şi efectiv. De o bucată de vreme presa ne semnalează, mi se parc, o slăbire a modei mistice în literatura germană de diverse genuri. începe adaptarea. Efectele filozofice şi literare ale mărcii-aur îşi fac apariţia. Dacă Spengler îşi va reedita acum cartea lui vestită despre criza culturii europene, poate să o modifice aşa încât să nu mai conchidă că^ s'apropie sfârşitul lumii. Asta avea rost în primii doi-trei ani după revoluţia din 1918 şi pacea dela Versailles... UN POPOR NEPOLITIC Un biograf al lui Bebel, Hellmut von Gerlach, observă că vestitul agitator a fost, alături de boerul bavarez Georg von Vollmar, un mare inspirator de disciplină militară în partidul social-democrat german. Acestor doi se datoreşte mai ales caracterul eminent naţional care, cu toate unele aparenţe contrarii, a stăpânit în fond gruparea, până la criza provocată de războiu. Biograful acela aminteşte că, în frageda-i tinereţe, Bebel a dorit fierbinte să intre voluntar în armatele au-striace care plecau împotriva Italiei, la 1859—-erâ prin urmare partizan pe faţă al asupririi naţionale. Iar, pe vremea lui, tânărul ofiţer de cavalerie Vollmar, demisionase din oastea bavareză, ca să intre în slujba papei, contra lui Garibaldi şi a patrioţilor italieni. Fără îndoială, asemenea fapte de tinereţe nu cântăresc prea greu. Totuş, pentru interpretarea figurilor şi sistemelor istorice nu se cade să le trecem cu vederea, fiindcă orice faptă lasă urmă în formarea persoanei, şi rămâne ca semn şi explicare a orientării sale ulterioare. Când acum vreo douăzeci de ani s'a publicat corespondenţa lui Marx cu Engels, mulţi cetitori s'au mirat să vază că cel din urmă dintre cei 199 \ M doi patroni ai socialismullui revoluţioar se ocupase, cu o surprinzătoare dragoste, de ştiinţa militară. El izbuteşte a convinge pe Marx să cetească tactică şi strategie, şi se învoesc să scrie articole militare pentru o enciclopedie americană. încă pe la 1859 publicase Eugels anonim o broşură despre care s'a vorbit cu admiraţie în statul major german, in cercurile căruia s'a şi crezut că autorul este un general prusian. In timpul războiului franco-ger-man scria Engels lui Marx, bătându-şi joc de Liebknecht, care credea tare în victoria Francezilor şi în efectul revoluţionar al unei asemenea victorii: «In adevăr, un popor care mănâncă în-tr'una pumni şi picioare, e chemat să facă revoluţia socială!». Şi Engels se entuziasmează, întocmai ca un ofiţer tânăr şi patriot, de atacul prusienilor contra danezilor la Diippel, şi e mândru , c'a profetizat victoria prusiana dela 1866, şi a simţit «puterea enormă» pe care a dovedit-o oastea germană chiar din primele lupte în 1870. Vorbind de graniţe militare, el scrie că, un lat de deget numai de s'ar ceda pe linia Memel-Cracovia, toată graniţa de est ar fi primejduită, care şi aşa, din punct de vedere militar e mizerabil de slabă. Şi, cu toate că e în contra anexării, îi explică lămurit lui Marx justificarea militară a încorporării Alsaciei şi Eorenei. Iar sistemul miliţiilor îl condamnă, căci acestui sistem, crede Engels, se datoresc pierderile enorme de oameni şi bani în răsboiul american. Pe la 1857, Engels ca şi celebrul lui prieten, credeau ferm că revoluţia generală stă să isbucnească şi zice că studiile militare de care se entuziasma el până într'atât aveau să aibă curând «însemnătate practică». «Numai decât m'apuc de cercetat organizarea actuală şi tactica elementară a armatei prusiene, franceze, austriace şi bavareze» — şi, din acelaş avânt militar făcea, tot pe atunci, multă călărie şi umbla aprig la vânat. Eu cred că nu atât aşteptările şi planurile revoluţionare ale acestui entuziast sunt, aici, de luat în seamă, cât pornirea şi interesul elementar al socialistului pentru lucrurile militare. Până şi în el se vede germanul tipic. Astfel, chiar partidul eminent opoziţionist în' împărăţia germană erâ susţinut în adâncul său, de spirit naţional şi militar, şi contribuia astfel, în mare măsură, să dea vieţii publice nemţeşti caracterul aşezat şi potolit pe caţe i l-am cunoscut până dăunăzi, să întreţie în popor cultul lucrurilor militare. După aceste exemple nu ne mai mirăm când Maximilian Hardenne povesteşte despre proaspătul democrat Rathenau, cum nu se putea consola de a nu fi fost primit la examenul de ofiţer, cum linguşea pe Kaiser şi pe Junkeri, cum se închina lui Eudendorff şi credea până în ultima clipă, cu docilitate perfect militară, în victoria deplină a Germanilor... Şi nu-i splendid să vezi burgezii germani, necăjiţi şi scandalizaţi, plângându-se, cu aer grav, ca de o nenorocire serioasă, că împăratul — a fugit de sub steag în faţa duşmanului ? Fah-nenfliichtig — asta e vina cea mare a Kaiserului. De toate poznele şi năzdrăvăniile politice cu care şi-a ilustrat domnia Wilhelm II nu se pomeneşte; sunt pozne şi năzdrăvănii de drept divin. Cu situaţia militară însă, trebuia Kaiserul să fie în regulă. Oricum, erâ şi el mobilizat, şi a plecat dela front (ori din spatele frontului, dar asta-i indiferent), fără permisie în regulă sau ordin de demobilizare. Aşa ceva nu se iartă; şi ce-i dreptul, militar vorbind, nu-i frumos de loc. Evident, toată atenţia curioasa şi pasiona ua cu care alte popoare urmăresc faptele politice erâ la Germani închinată milităriei, singurul element interesant, pentru dânşii, din ceeace alcâtueşte viaţa publică şi mecanismul de stat. Şi această indiferenţă politică făcea extrem de potolită şi dulce viaţa în Germania, aşa de dulce şi pptolită, încât înţelegem că poporul acesta a avut, incomparabil mai mult ca altele, siguranţa îmbătătoare că, chiar în răsboi şi după răsboi, idila nu poate să nu continue. Se putea altfel? Toată maşinăria în care trăia supusul german se arătă atât de solidă, că trebuia să dea impresia veşniciei. De aceea cred că nicăieri nu se vor fi aflând aţâţi oameni bolnavi de mirare că lucrurile au ieşit aşa d'andoa-selea de cum promitea stăpânirea şi cum credeau neturburaţi supuşii.. Desigur sunt şi acum acolo mulţi care nu pot înţelege şi nu-şi cred ochilor că e cu putinţă să fie în Germania altfel de cum a fost până — până când ? Evident: până când a dezertat Kaiserul şi a început, cu alte cuvinte, sfârşitul lumii. Germanul dinainte de război erâ un anahro-nism politic în zeci de milioane de exemplare. Intre ei te odihneai delicios de trepidaţia şi gălăgia societăţilor super-politice, cum e (spre binele şi mântuirea noastră, dealtfel) cea românească. Şi acolo, se înţelege, îţi strica petrecerea cultul prea fervent şi oarecum preistoric, al milităriei. Dar, pentru un Român, erâ totuş o variaţie: somnul politic în imperiu erâ un supliment de distracţie foarte reconfortant. Văzând şi auzind pe Germani de aproape şi mai lungă vreme, simţeai că intre ei şi Europa socială şi politică din veacul XIX stătuse ca un perete de sticlă: oamenii aceştia văzuse destul de clar şi înţelesese întru câtva cele ce se întâmplau peste hotar, dar nu trăise nimic din acestea. Iei trăiau în ideile, normele şi moravurile cu care trăise strămoşii în secolul XVIII. Vremea veche, die gute alte Zeit — a durat, se poate zice, în Germania până în pragul războiului. Dar acest spirit nepolitic, această evlavie naivă cătră stăpânire, nu erau simple curiozităţi istorice. Perfecta funcţionare administrativă a Statului erâ izvorul din care se adăpâ apatia politică şi optimismul naţional al supusului german. E de însemnat că organismul administrativ al Prusiei, impus -întregului imperiu, a fost în stare să se adapteze la viaţa capitalismului modern. Nu trebuie uitat însă că el s'a adaptat numai părţii tehnice şi practice, iar nici de cum ideologiei şi aspiraţiilor politice proprii acestei vieţi. Şi nici chiar tehnicei capitaliste nu a fost în stare să se adapteze în total organismul prusian. In el, îndărătnicia militară erâ prea tare. In criza supremă, militarul, cu asentimentul prea plecat al burgeziei orbite 203 de religia mondirului, a luat excluziv asupra lui conducerea întregei maşine. Şi fiindcă înţelepciunea militară, în domeniul politic şi administrativ, se reduce la «să strângi şurupurile», le-a strâns până ce au plesnit cu maşină cu tot. A zis odată Bismarck că în poporul german, se găseşte totdeauna destul curaj militar, dar rare ori curaj politic. Şi mai demult vorbise Goethe de nedestoinicia politică a naţiei sale. Asemenea judecăţi nu pot fi valabile decât foarte trecător. In destul de scurtă vreme, spre surprinderea şi necazul vecinilor, Nemţii au arătat că pot stâ, în tehnică şi negoţ, printre cei dintâi. Lumea cealaltă vroia ca ei să fie, pe veci, filozofi, poeţi, filologi şi alt nimic. Acum i-a bătut soarta să înveţe şi politică; şi au deschis şcoala cu un brio destul de frumos: în patru ani, aproape 400 de asasinate politice. Inaugurarea dacă nu-i splendidă, e cel puţin clasică şi solidă. Aprecierile lui Goethe şi Bismarck sunt, de pe acum chiar, răsuflate. Dăunăzi, la un curs de geologie într'o înaltă şcoală din Germania, profesorul arăta, în treacăt şi inocent de orice intenţie politică, cum o parte din coasta Franţei se scufundă de vre-o doi milimetri pe secol. Studenţii, transportaţi de ideia cataclismului care ameninţă pe duşmanul ereditar, au aplaudat să se dărâme institutul... Germania veche urmează încă să trăiască în asemenea reac-ţiuni copilăreşti. Energiile serioase sunt fatal orientate altfel. Nemţii, deveniţi vrând-nevrând cetăţeni, au să se ostenească de a se întrista că împăratul s'a demobilizat din proprie putere, dând 204 astfel exemplu rău frontului, şi au să priceapă ca nici o împărăţie, măcar nemţească să fie, nu se surpă printr'o insubordonare militară, fie chiar a Kaiserului în persoană. Atunci vor fi ajuns complet inactuale versurile lui Heine: Und ah ich auf dcm Sankt GoUhard stand, Da hort' ich Deutschland schnarchen: Es schlief da unten in sanfter But Von sechsunddreissig Monarchen ]j. --" ~" c* fiotthard, —am auzit Germania sîo- T«.T'.S Si Si—i — - •—* - de monarhi. 205 «SUFLETUL SLAV» Pe piaţa culturii curente «sufletul slav» este o floare de stil foarte comună, care începe chiar a se vesteji. Fusese, curând după începutul răsboiului, lansată ca trufanda dela Paris, se înţelege. De aceea şi la Bucureşti se zicea mai mult pe franţuzeşte — l'âme slave, cu intonaţie suavă şi delicat emoţionată. Deveneai interesant dacă ajungeai să-ţi găseşti urmând spiţa neamului, ceva sânge slav. Prin slav se înţelege, în uzul elegant al cuvântului, numai rus şi polonez — prestigiul Ruşilor este pasionalitatea şi misticismul, al Polonezilor graţia exquise. Sârbii, Cehoslovacii şi alţii, sunt ca şi cum n'ar fi; sunt istoriceşte destul de obscuri si mai ales fără nici un lustru aristrocatic. Puţină vreme înainte de revoluţia rusă trăia şi gazetăreâ la Petrograd un ziarist francez — hu mai ştiu cum îl chema — care agăţa neobosit în articolele lui l'âme slave la toate colţurile — negreşit, cu epitete entuziaste: sufletul slav e candid, violent, dulce, fugos, adânc, visător, copilăros..., şi mai ales: impenetrabil, dar în definitiv, fermecător peste măsură. Acest lirism cătră sufletul slav a ţinut, cu remarcabilă fierbinţeală, până la revoluţia bolşevică. Câteva săptămâni după ce «l'âme slave» 207 a făcut explozie dabinelea, acelaş gazetar francez arunca soldaţilor sovietici epitete de altă sonoritate: unsuroşi, puturoşi, păcătoşi. In scurt «sufletul slav» se împuţise pentru nările gingaşe ale Parizianului. In treacăt, e potrivit să amintim că Franţa generoasă pusese încă alte capitaluri decât lirism trandafiriu—şi mult mai grele la cântar — în afacerea cu «sufletul slav», care ameninţa acum să nu mai fie deloc plăcută, să-şi piarză, prin urmare, orice haz poetic. Sufletul acela fermecător se arătase să aibă prea mult imprevu. Inerţia admirabilă a locurilor comune a fost, se înţelege, mai tare decât surpriza dureroasă în domeniul practic, şi sufletul slav a continuat să existe literar şi să facă servicii de şic poetico-filozofic în conversaţii delicate, în discursuri şi toasturi aprinse, în romane şi piese de teatru. In pauze de concert, aceste două cuvinte decorative se aud încă foarte mult: muzica rusească se află în circulaţie atât de intensă şi comură încât a ajuns marfă de admiraţie vulgară, fără control nici nuanţă. * * # Mai interesantă totuşi decât întrebuinţarea li-terară a sufletului slav este, cred, decepţia pe care a provocat-o în adoratorii lui comuni revoluţia bolşevică. Mi se pare că dintr'o asemenea întâmplare s'ar putea înţelege cât de greşit este să taxezi în bloc «sufletul» unei naţii. Popoarele sunt alcătuite din clase, şi asta nu-i lucru neglijabil. Despre 208 sufletul, mai preciz: despre interesele hotărîtoare ale claselor, romanele şi reportajul sentimental nu informează serios. Şi nu numai de clase trebuie să ţină socoteala cine vrea să cunoască o naţie, ei şi de situaţia ei în timp. Nemţii au fost odată poporul «gânditorilor şi al poeţilor», pe urmă, după nu prea multă vreme, popor straşnic de negustori, industriaşi, soldaţi. Acum ei încep să înveţe politica, lucru cu totul nou pentru dânşii, şi de pe acum chiar dovedesc un talent destul de frumos pentru aceste dramatică ocupaţie. Astfel, cu vremea, aspectul «sufletului» popoarelor se schimbă considerabil. Numai diletanţii naivi nu ştiu asta; iar politicianii momentului ignorează dinadins acest adevăr, pentru ca să arunce în capul mulţimii locuri comune simpliste şi sonore. Momentul istoric trebuie avut mai cu seamă în vedere, pentru a înţelege întrucâtva caracterul unui grup uman. Şi cu deosebire nu trebuie uitat că avem aface cu momente, nu cu caractere veşnice. Rusia erâ şi este o ţară social bolnavă: contrastul între formele politice şi realitatea economică şi intelectuală erâ acolo excesiv. Schimbarea formelor politice ajunsese obsesie; Rusul trebuia să fie inevitabil monoman, fanatic, desperat sau credincios de ultima naivitate. In Berlin trăia, un profesor de filozofie, Alois Riehl. Dascălul acesta e destul de puţin cunoscut afară din ţara lui. Cursurile sale sunt aşâ greu de urmărit, încât şi Nemţii cari se destinau filozofiei, le ascultau de două sau trei ori ca să se folosească adevărat de dânsele — iera un cap de cn» 209 subtilitate rară, şi omul avea obiceiul să vorbească oare cum ca pentru gândul lui, nicidecum ca pentru ascultătorul care trebuie iniţiat. Nu ştiu de ce Riehl avea admiratori fervenţi printre Ruşi. Şi încă cum! Am văzut tineri ruşi cari ştiau doar o sută de vorbe nemţeşti, si veneau totus să-i asculte evlavios cursul de teoria cunoştinţei. După o lecţie grozavă despre logica matematică a lui Boole, am întrebat pe unul din tinerii aceia credincioşi despre interesul lui atât de fierbinte pentru Riehl. Mi-a răspuns, chinuindu-se greu cu vorbele nemţeşti; «Riehl îţi dă o concepţie de viaţă...» Aveam de sigur a face cu un om prea religios, care dintr'o lecţie despre aşâ numitul calcul logic, ţinută într'o limbă lui aproape neînţeleasă, extrăgea direct — «o concepţie de viaţă». Erâ aproape întocmai situaţia unei bătrâne ţărance catolice care ascultă latineasca preotului. De sigur aşâ puteri simple şi uriaşe trebuiesc, ca să se răstoarne împărăţiile. Un Rus foarte europenizat şi cât se poate «desrusit», căruia îi arătam nedumerirea mea în privinţa compatrioţilor lui faţă cu filozoful cel atât de greu de înţeles, mi-a spus: Ce-ţi baţi d-ta capul! Rusului i-a intrat cine ştie cum în minte că Riehl poate da argumente contra ţarismului. Atâta-i ajunge. Acum, care om, având cât de puţină rigoare intelectuală, va putea zice cu hotărîre că această ciudată stare religioasă a tânărului rus din anul 1900 este un caracter fix al sufletului rusesc, necum al celui slav în general? Până astăzi Ruşii s'au arătat să fie artişti de mâna întâi, eroi, martiri, apostoli, E serios să afirmi că n'au să fie niciodată negustori, industriaşi si organizatori proverbiabili? Toată experienţa istorică vorbeşte energic, oricui vrea şi poate să înţeleagă, de maleabilitatea extremă a speciei noastre şi a grupelor sale. Plicticoasă şi descurajatoare este, în faţa acestei experienţe atât de luminoase, tenacitatea platitudinilor pretinse etnografice cari dospesc îndărătnic în minţile trândave, hrănite acolo de ignoranţa literaţilor şi de procedările grosolane ale agitatorilor. Pe Ruşi, diletantismul vulgar îi tratează când de îngeri sublimi şi incomparabil interesanţi, când de iremediabile bruta aziatice. Psihologia popoarelor, practicată astfel este un joc pueril, fastidios şi incp; — nu totdeauna inocent, fiindcă adesea în el se ascunde lene mintală sau rea credinţă, ori şi una şi alta. 210 » 1TA TlVTCiir \ HTTT7 A TVT «Geometria, aşa cum se învaţă, este ştiinţa ideiei burgeze de spaţiu». Nu mai ţin minte dacă această definiţie foarte nouă a unei ştiinţe foarte vechi a gândit-o serios un marxist de extremă puritate ori e numai invenţia unui adversar caricaturist. Ori cum ar fi, ea ni se pare plăcută şi instructivă, pentrucă rezumă pitoresc şi exact înverşunarea cu care socialiştii luptători au cultivat idea de clasă. Să nu ne oprim însă la formula aceasta care pare glumeaţă. De dragul dreptăţii numai, trebuie spus îndată că, în clasa burgeză, s'au arătat să fie mai multe geometrii deosebite, că s'au iscat, între burgezi, contestaţii dela aceste geometrii, că prin urmare burgezii au mai multe şi diverse idei de spaţiu. Fiindcă şi Gauss, şi Lovacevski, şi Rie-mann au fost hotărît burgezi, ca şi Euclid; şi n'am aflat să se fi dovedit că geometriile neeucli-diene ar fi luat naştere în alte clase sociale, ca produse necesare şi specificie ale acelor clase şi din lupta lor cu burgezia. Rămâne dar asigurată burgezilor calitatea de a-şi închipui spaţiul în mai multe feluri. Deloc nu vreau să hotărăsc dacă această varietate în gândirea acelei clase este un merit sau o infamie. E sigur însă că, după tactica 213 luptei de clase, se poate susţine, cu egală violenţă, şi una şi alta. «Lucrătorul care mănâncă cârnaţi şi primeşte cinci franci pe zi ştie foarte bine că patronul lui e un hoţ şi cârnatul hrănitor şi plăcut. Dar sofistul burgez, cheme-se el Pierson, Hume sau Kant, zice că nu-i aşâ: părerea aceia a lucrătorului este personală şi subiectivă, şi el ar putea gândi cu acelaş drept că patronul îi vrea binele şi cârnatul e curea tocată, fiindcă omul nu poate cunoaşte lucrul în sine». Astfel denunţă, cu subtilitate, Paul Lafargue cum burgezia conspiră, sub mască filozofică, împotriva proletarului. Rusul Lenin dă mai deadreptul: filozofilor el le zice curat duşmani. De Mach, fizicianul şi renovatorul impresionismului filozofic al lui Hume, spune că a vândut ştiinţa cum a vândut Iuda pe Mântuitorul — filozofia lui Mach este pentru ştiinţă ce a fost sărutul lui Iuda pentru Hristos. Pe Chvolson, profesorul de fizică din Petrograd, îl face laş din banda neagră (ciornoiesotnik), fiindcă a făcut lui Haeckel nişte obiecţii de detaliu privitoare la teoria cunoştinţei. Haeckel, profesorul de biologie care a deslegat, în sfârşit, toate Enigmele Universului, pare să se fi bucurat de aprobarea deplină şi fierbinte a fruntaşilor revoluţiei ruse. Am avut cinstea să fiu prezentat lui Plehanov, pe când erâ încă Mare-Maistru al marxismului rusesc. Am avut şi durerea să-1 supăr tare fiindcă nu credeam în Haeckel. Plehanov erâ numai credinţă, din cap până în picioare, aşâ că pentru alte calităţi şi atitudini mintale nu mai era loc într'însul. Şi mi se pare că mulţi din «inteligenţa» rusească erau aşâ Pe Kant nu putea să-1 sufere: filozofia lui este subiectivă (!), zicea Plehanov, şi prin urmare reacţionară. Vorba celebră şi aparent paradoxală, că «intelectul dictează naturii legile lui» îl exaspera pe marxistul rus ca o injurie personală. «Dacă-i aşâ, poftim de învie un mort cu intelectul d-tale!».— şi Plehanov râdea crispat, plin de mulţumire acră şi febrilă... Lenin clarifică oarecum situaţia hotărînd că filozofia lui Kant corespunde partidului cadet rusesc. ■— In cercetare mai de aproape ia un alt «inteligent» revoluţionar rus, Chuliatikov, filozofia apuseană. Filozofia nu-i lucru nevinovat, zice foarte iscusit Chuliatikov. Ea este o armă care se făureşte contra clasei muncitoare. Idei, concepte, reprezentări, simţuri, lucru în sine, fenomene, subiecte, obiecte, atribute, energii toate acestea simbolizează clasele sociale şi raporturile dintre ele. Sunt semne convenţionale, inventate de conspiraţia burgeză. Şi, de pildă, sistemul lui Descartes prezintă lumea după tipul organizării unui atelier de manufactură. Ideia de timp la Descartes rezultă din introducerea orelor fixe pentru începutul lucrului în atelierele din secolul al XVI. Lumea în concepţia lui Spinoza este un imn închinat capitalului triumfător; — deaceea 1-a şi dus la groapă cu atâta cinste pe Spinoza toată floarea burgeziei olandeze. Manufacturist este şi Dumnezeu aşâ cum îl înţelege Leibniz. Dar mai ales Hume şi Kant sânt reprezentanţii ade-quaţi ai manufacturismului în filozofie. Fiindcă în Germania capitalul nu avea încă suficientă elasticitate, Kant concepe sufletul în chip static! Ideile filozofice ale lui Mach şi ale lui Wundt simbolizează organizaţia întreprinderilor capitaliste. Un prieten al lui Lenin ar fi spus că marele dictator a învăţat toată filozofia burgeză în şase săptămâni. Socotind rezultatul, putem zice că timpul acesta n'a fost prea scurt; ca filozof, Lenin are evident vârsta aceasta. Te poţi întreba însă, de ce a studiat Lenin filozofia burgeză şi de ce a scris o carte de peste patru sute de pagini despre dânsa? Fără îndoială un duşman aşâ perfid cum e burgezia trebuie atacat şi sfărâmat pe tote tărâmurile. Dar cred că Lenin, Chuliatikov şi oricare alţii ca dânşii, fac exces de prudenţă. Trebuie să fie cineva prea fanatic sau prea distras, ca să nu vază că burgezul însuş face prea puţin caz de filozofie şi nu ascunde cu prea mare grijă această lipsă de consideraţie. Alarmele revoluţionarilor contra filozofiei îi par de sigur burgezului surprinzătoare şi comice. Lenin denunţă o teribilă conspiraţie, şi burgezul se întreabă mirat: da ce are a face? Cinstit vorbind, el nu-i cunoaşte pe aceşti tovarăşi de conjuraţie. De sigur ideologiile morale şi religioase slujesc interese, şi interesele sunt felurite după clasa socială. Dar nu toate detaliile unei ideologii se pot desface, ca firele dintr'o ţesătură simplă, deadreptul din structura economică a societăţii... Şi în sfârşit ce nevoie are un revoluţionar de atâtea explicaţii? Cărţi groase contra filozofiei, lucrătorului nu-i trebuie. Pentru uzul revoluţionar se poate regula la iuţeală filozofia burgeză într'o broşură sau în două trei discursuri. Iar spiritele revoluţionare mai riguroase au doar pe Haeckel; inocenţa ' lui filozofică este adorabilă şi simplicitatea gândirii sale e deplin curată de vicleniile filozofilor clasici, conspiratori împotriva proletariatului. Dedemult socialiştii au produs, potrivit tacticei politice, şi volume groase şi broşurele. Volumul pentru intelectuali, broşura pentru lucrători. Si adeseori ce se spunea în volum nu se potrivea întocmai cu ce se spunea în broşură. Această divergenţă a crescut până s'a dat scandalos pe faţă, în criza socialismului de după războiu. In faţa catastrofei imediat ameninţătoare, unii din fruntaşii mişcării si-au adus aminte mai mult de ce erâ în volum, au luat atitudini moderate şi au proclamat metode paşnice; alţii s'au ţinut strict de broşura pentru lucrător — broşura erâ totdeauna mult mai violentă de cât volumul, — şi aceştia au făcut bolşevismul. Câtă vreme criza cea mare erâ încă de domeniul viitorului depărtat, şefii se învoiau că lucrătorul trebuie necontenit aţâţat, ca să nu adoarmă conştiinţa proletară. Acum însă Kautsky ş: alţii se miră şi se supără că mulţi lucrători europeni, dar mai ales «intelectualii» revoluţiei ruse au luat lucrul ad litteram. Mi se pare că Ruşii iau totul ad litteram. Şi până la revoluţie nu cred să fi fost mai grozavi cetitori în Europa decât Ruşii.; Ceteau oamenii negreşit ştiinţă apuseană — că ce alta aveau să cetească? Producţia filozofică şi ştiinţifică propriu rusească erâ aproape neglijabilă. Cu deosebire ceteau ruşii carte nemţească. Definiţia geometriei, dela care am început vorba, a fost pusă în 216 • 217 V circulaţie de Nemţi. Pare să fie o glumă; Ruşii însă au luat-o probabil, ca serioasă. Ei sunt serioşi teribil. Au fost în Rusia oameni cari au zis că trebuie radical suprimată orice legătură cu Apusul. Nu sunt deloc autoritar; n'aş fi fost în stare să opresc cu sila pe Chuliatikov, pe Lenin şi Plehanov, să cetească filozofie apuseană. Dacă însă ar fi putut fi înduplecaţi cu binişortd să nu cetească, eleganţa lor intelectuală ar fi câştigat. Pagubă nu cred c'ar fi fost pentru proletari, nici mare profit pentru duşmanii lor, din această abţinere. Mi se pare că aceşti oameni, luptându-se cu filozofia au pierdut timp, ceeace pentru un socialist nu poate fi decât foarte, regretabil. Nu vreau să socotesc că şi-au ostenit şi temperamentul în asemenea luptă, pentrucă aici natura lor este de o bogăţie extremă. Din contră, temperamentul trebuie să şi-1 ostenească asemene firi, cu orice preţ, ca să nu debordeze prea des. Dar de ce să şi-1 ostenească tocmai cu filozofia ? ENI1 AGITATE < atât de straniu, încât cel dintâiu European care a filozofat asupra acelui fel de cu-noştinţi, Pitagora, a fost cuprins de emoţie mistică şi le-a proclamat esenţa primă, originea şi modelul a tot ce există. Sunt cunoştinţele matematice. Lor singure le aparţine, strict vorbind, definiţia preciza şi generalizarea riguroasă. Domeniile es-perienţei pot fi cunoscute exact numai în măsura în care matematica poate să le stăpânească. Gândirea matematică are o consequenţa unică: orice abatere apare imediat ca nepricepere, ca nebunie, ca glumă proastă. Dincoace de hotarul matematicei se desfăşură paradisul impreciziei; cu atât mai bogat şi înflorit, cu cât ne depărtăm mai mult de acest hotar. Aici îşi află locul metafizica, morala, religia, istoria, teoria politică — şi cum altfel se mai cheamă construcţiile intelectuale cu care oamenii adese îşi ascund numai, sub aparenţe şi cu pretenţiuni logice, poftele, visurile, gusturile în care se întrupează pornirea lor fundamentală: setea de putere. Aici nu mai e vorba de simboluri cu înţeles strict ca în limba matematică, ci de aşâ 235 e zicea cu serioasă convingere: suntem «negustori», nu suntem boieri. In adevăr erau moşieri, se înţelege ; dar tocmai asta lămureşte valoarea cuvântului. Căsătoria unui astfel de «negustor» cu o boe-roaicâ, erâ ironizată cu îngrijorare: exista dar frica de apucăturile deosebite ale unei clase, de altfel sincer respectate, şi mândria pentru ideile şi felul de viaţă al clasei proprii. Pe cât ştiu această afirmare a simţului de clasă, la o pătură alta decât cea boerească, a fost de scurtă durată, A urmat apoi, în mişcări mai iuţi ori mai încete, repezirea în sus care dă societăţii noastre o nervozitate deosebită. Fiecare băetan, dar mai ales fiecare fetică de funcţionar, liber-profesionist sau comerciant cu dare de mână, se consumă febril ca să aibă intrare în cele câteva saloane ai căror stăpâni poartă nume istorice. Iar sferele de sus, şi cele de mai sus, continuă astăzi, din motive prea evidente, să fie dispuse democratic — ceeace creează o foarte frumoasă armonie între cei de jos, cari se gbiontuesc ca să se vâre, şi cei de sus, cari au interes să primească. Să primească totdeauna astfel, încât cel care intră să simtă că rămâne, într'un anume grad, pe dinafară. Acei cari se vâră în clasa considerată ca cea mai de sus, fără să aibă legături de sânge cu dânsa, rămân, orice ar face, totdeauna la uşă sau pe aproape. Drept vorbind, sforţările parvenitului semnifică negarea principiului claselor nobiliare, adică negarea idealului după care tocmai umblă el cu limba scoasă. Omul fără simţ de clasă este o 232 caricatură cu deosebire mizerabilă şi stricătoare de apetit. Românul trebuie să o fi văzut în exemplare şi numeroase şi monumentale pentru ca să găsească o asâ strălucită şi surprinzătoare aplicaţie participiului speriat. —ii numite idei, de produsele acelea inconsistente şi difuze ale gândirii comune, cea totdeauna practică şi grăbită. Este adevărat că de vreo sută de ani şi mai bine, aceste domenii ale impreciziei au ambiţionat să arate că pot fi «ştiinţifice». Dar întreprinderea nu pare să fi reuşit mulţumitor; cel puţin filozofia cea mai modernă a găsit de cuvinţâ să răstoarne valorile: ştiinţa exactă este astăzi denunţată ca o convenţie dictată de nevoi practice şi care deformează arbitrar realitatea imediată. Bergsonis-mul va fi ajutat, probabil, cu folos la delimitarea clară a ştiinţelor şi metodelor. Dar Bergson e una, şi bergsoniştii literari alta. Aceştia au pus la cale o răsbunare ciudat caracteristică a spiritului literar contra pozitivismului care triumfase, ce-i dreptul, cu o grabă cam indiscretă, pe la mijlocul veacului trecut. Toate triumfurile sunt indiscrete. Al bergsonis-mului, întrucât este condus de literaţi frivoli sau extatici, s'a arătat, poate, mai fără măsură, mai pueril, decât al pozitiviştilor. Bergsoniştii literari sunt imperturbabil siguri că au îngropat ştiinţa exactă. Bănuesc că aici zace o bucurie ascunsă, bucuria de a fi distrus o disciplină, şi tocmai pe cea mai străină şi mai neplăcută literatului. S'a deschis astfel, sub protecţia unui autor filozofic, drum neîngrădit sofismului impudic şi incompe-tinţei fără scrupule. Prostia şi frivolitatea diletantă se pot răsfăţa acum oricât de mitocănos, dospind glorioase în cuibar decorat cu embleme filozofice. Cheful acesta îmi pare prematur. Cunoştiinţele acele care nu sunt apte a fi tratate matematic, sunt totuş inevitabil supuse spiritului exactităţii. Mintea noastră tinde neîndurat la precizie, indiferent de obiectul spre care se îndreaptă. întrucât e robustă şi lucidă, mintea sufere tot aşâ de puţin mofturi sau stupidităţi sentimentale (fie umanitar duioase sau obraznic imperialiste) în istorie, în filozofie ori în teorie politică, ca şi în fizică sau în mecanica cerească. înverşunarea contra inteligenţei ştiinţifice, speranţa deşănţată de a compromite cugetarea abstractă şi raţionamentul, sunt nerozii ridicule şi totdeodată un simptom semnificativ de istovire cerebrală. Trândăvia creierului european ar trebui să fi ajuns aproape de ultima tâmpenie, dacă l'am judeca după larma locurilor comune cu care lite-ratofilozofi intuiţionişti ameţesc lumea mare, uluită şi speriată de ce a văzut şi pătimit de zece ani încoace. Cred că pentru mintea europeanului de astăzi este o chestie de indispensabilă curăţenie şi sănătate să se spele şi desinfecteze de pretinsul primat al sentimentului, al instinctului — de toate mofturile intuiţioniste. Metafora şi celelalte mijloace de vorbire sugestivă trebuie lăsate artei literare; acolo îşi au ele loc firesc şi cinstit. Dar cât e vorba să analizăm lucrurile, respectându-le aşâ cum ne sunt impuse ele de experienţă, şi de a comunica cât mai deplin această analiză, să ne ţinem cuminte şi aspru de legile cugetării abstracte, ale inteligenţei prin excelenţă. Argumentarea nu-i un joc steril. A găsi raporturi între idei este o viguroasă fecunditate a spiritului şi o sporire reală de cunoştinţe. In ea, judecata îşi simte puterile proprii şi bogăţia ei independentă de experienţă. Faimosul «bloc intuitiv», misterios invocat de filozofii literaţi, massa tainică în care zac bogăţiile originale ale spiritului, este o închipuire informă şi leneşă,—iar în practică adesea numai un pretext, solemn al neputinţei sau al trândăviei mintale. Izvoarele inspiraţiei sunt cu totul ascunse, şi bogăţia minţei nu există real şi actual decât în lumina simboalelor — vorbe, linii, colori, tonuri muzicale. Invenţia constă în execuţie, zice Max Iyiebermann, pictorul. Observaţia lui este cu deosebire memorabilă. Nimeni nu va suspecta pe acest pictor impresionist de intelectualism excesiv. Şi dacă pentru o artă aşâ de puţin «discursivă» ca pictura, un om cu experienţa şi agerimea lui Liebermann şi-a rezumat astfel practica unei vieţi întregi, cu cât mai valabilă este formula lui pentru activităţi pur intelectualie ? In «blocul intuitiv» zac deopotrivă şi prostiile cele mai nesăbuite şi lucrurile bune. Expresia singură, adică simboalele pot numai să dea valoare vieţei interne, — singură expresia este creatoare. Prin urmare: înapoi la precizie, la raţionalitate consequentă şi responsabilă! Postulatul acesta merită să fie afirmat faţă cu enorma obrăznicie în care cooperează, inconştient ori perfid, lumea şarlatanilor şi a împrostiţilor războiului. 238 CONSPIRAŢIA ESENŢIALĂ Intre toate trivialităţile moralistice nici una poate nu se rosteşte cu aşâ senină şi stupidă siguranţă ca apelul la sinceritate. Spune-mi sincer —n'ai fost sincer — trebuie. să fii absolut sincer — eu sunt sincer şi cer oricui, etc, etc. — aşâ se aud miticismele solemne care ies automatic din gurile majorităţii robuste şi nediferenţiate, oridecâteori se ivesc explicaţii serioase între prieteni. Atunci, nelipsit, se şi începe vorba cu: dacă-mi eşti — dacă erai — dacă vreai să-mi fii adevărat prieten. Este ştiut că imbecilul care te interpelează astfel vrea numai să-ţi smulgă o aprobare pentru persoana lui, aprobare care să ajungă cât mai aproape de admiraţie. Şi pentrucă e imbecil, merită să-1 înneci în protestări admirative cât mai impudice. Imbecilitatea este o putere naturală absolută; fiind şi absolută şi naturală, revoltă împotriva ei nu încape, obiecţii n'au sens, pentrucă obiecţiile sunt ale inteligenţei; astfel, rămâne loc doar pentru admiraţie şi frică... Dar e un joc distractiv şi consolator să supui gândirii lucide postulatele cele mai neroade. Fapt banal este că oamenii se dezaprobă sincer şi complet numai în caz de duşmănie făţişă. Şi 239 atunci fiecare rămâne încredinţat că dezaprobările pe care i le aruncă duşmanul sunt mincinoase. Ideia excelentă pe care fiecare o are despre propria persoană rămâne, în acest caz, nealterată, ori înfloreşte chiar; fiindcă din fiecare injurie a duşmanului scoatem, prin răsturnare, o laudă. Dar în afară de cazul de vrăjmăşie pe faţă, fiecare din noi trăeşte închis într'un cerc de reticenţe şi disimulări, pe care-1 întreţin natural cu o foarte mare grije toţi ai noştri, începând dela cei mai de aproape. Este conspiraţia esenţială fără care traiul împreună n'ar fi suportabil. In jurul fiecăruia din noi circulă, în ascuns, constatări şi aprecieri dureroase ori jignitoare; şi fiecare luăm parte la alte cercuri în care sunt la fel închişi alţii. Societatea paşnică a oamenilor care ţin, cum se zice unii la alţii, nu-i posibilă decât dacă fiecare din noi este sistematic împiedecat de a cunoaşte anume fapte şi judecăţi care-1 privesc deadrepttil şi a căror cunoaştere l'ar jigni peste măsură de dureros. Durata şi buna funcţionare a acestor conspiraţii prieteneşti sunt garantate deopotrivă de cătră conspiratori, cari, ca oameni ce sunt, disimulează natural şi automatic, şi de cătră protejatul şi răsfăţatul pe care ei îl ţin captiv, fiindcă şi el, ca om ce este, primeşte neturburat de gândiri critice aprobările chiar cât de deochiate ale cercului. Sunt indivizi cari fao paradă de autocritică, obişnuit nebuloasă ori cu totul falsă: omul îşi inventează defecte amabile sau prestigioase pe care nu le are, ori vorbeşte de calităţile lui recunoscute cu aluzii 240 vagi menite să provoace laudele prietenilor. Şi-i explicabil că acest soiu de oameni şi în general acei cari fac profesie de pătrundere psihologică, sunt cu deosebire aiuriţi când cercul conspiraţiei amicale se rupe, şi răsfăţatul respectiv se poticneşte violent, lăsat dintr'odată liber şi fără pro-r tecţie în faţa adevărului care, atunci, e cu atât mai ofensator, cu cât mai mult te-ai încrezut în agerimea minţii tale. Căci pretenţia de agerime este aici o pură deşărtâciune: conspiraţia prietenilor este una din cele mai robuste şi mai esenţiale produse ale vieţii sociale. Lărgind puţin aplicaţia zicătorii, se poate spune aici cu deosebită ho-tărîre: tout le monde a plus d'esprit que Mr. de Voltaire. Negreşit, oricât de solidă este natura acestei conspiraţii, pornirile şi interesele elementare ale individului izbucnesc uneori oarbe şi violente, cercul de pioasă disimulaţie se rupe, şi atunci conflicte serioase sau comice pornesc cu atât mai ameninţătoare cu cât înlănţuirea lor este necalculabilă, fiindcă nimeni nu ştie exact cum este compus cercul acela de minciuni vitale, ci compunerea lui se dă pe faţă tocmai prin rupere, prin proporţiile şi sfârşitul scandalului. Este ciudat şi hazliu de constatat cum fiecare aromeşte în dulce împăcare cu persoana lui, uitând aproape constant că el însuşi face parte din atâtea cercuri în care stau prins alţii, cercuri a căror natură comic şi întrucâtva inocent vicleană o constată zilnic prin propria lui colaborare. Ca toată viaţa noastră internă, părerile şi sen-, timentele despre ceilalţi, indiferent cât de dragi 241 ne-ar fi, sunt într'o modificare continuă; numai Dumnezeu şi noi singuri ştim ce gânduri grozave fulgeră câteodată prin fundul minţii noastre despre acei căror le dăm cea mai solidă dragoste, cel mai autentic respect. Noroc că aceste mişcări sufleteşti se petrec atât de repede! — dar nu destul ca să nu le observăm destul de des şi de limpede. Şi faţă cu această mobilitate vertiginoasă şi subtilă a atitudinei noastre reale şi intime faţă de ceilalţi, şi când e vorba de persistenţa cu orice preţ a vieţii sociale, pe d-nul Mitică îl apucă filozofia şi ne întreabă de sinceritate! Alceste al lui Moliere nu-i uni mbecil, dar se poartă, în anume împrejurări, ca şi cum ar fi. Deaceea în intenţia poetului şi a contemporanilor lui cuminţi, acest tip erâ hotărît ridicul. Numai modernii sentimentali au căutat să coloreze elegiac şi melodramatic caracterul acela comic hapsân. Nici o valoare nu poate fi, cu bună judecată, pusă mai presus de viaţă. Adevărul este numai un mijloc, pe lângă altele, în serviciul acestei valori supreme, care le condiţionează pe toate celelalte. Este sigur că apostolii simplişti ai sincerităţii nu sunt capabili să realizeze în imagini clare ce ar fi dacă viaţa noastră internă s'ar dâ continuu pe faţă * în toată mobilitatea ei tumultoasă. A fost una din funcţiunile vitale ale vieţii sociale să creeze sisteme de mascare şi stilizare a haosului intern pentru slujba comunicării exterioare şi în interesul traiului în comun. Şi nu mai socotim că sincerităţile curente nu sunt doar pornite din setea de a realiza adevăr, ci sunt simplă răutate şi obrăznicie plebeie. 242 TOLERANŢA Cuvântul este de câteva veacuri steag de zile mari, ori chiar mici, şi a trecut dela treapta de formulă nouă şi revoluţionară la banalitatea cea mai comodă. Anatole France vorbeşte despre unul care ani de zile intra gratis în teatrele pariziene, dându-şi numele repede la control: răposatul Scribe (feu Scribe)! In felul acesta circulă, îndelung şi sigur, idei— cuvinte adică de un indiscutabil prestigiu. Nu-mi dă în gând să arunc toleranţa printre ideile răposate. Dar cu cât mai intens circulă o ideie, cu atât îmi pare mai naturală trebuinţa de a-i preciza valoarea prin control. Iată două documente de o claritate scandaloasă. «Sunt acum la modă oarecare idei noui pe care eu nu le pot aproba, pe care nu le voiu aproba niciodată. Ţine ţi-vă de cele vechi, fiindcă acele sunt^bune; cu dânsele au trăit strămoşii, şi le-a mers bine, de ce n'am trăi şi noi tot aşâ?... Cine mă slujeşte trebuie să predea în şcoală ce poruncesc eu. Cel care nu poate sau nu vrea, sau îmi vine cu idei noui, acela să plece, sau eu îl voiu îndepărta». 243 împăratul Franz al Austriei vorbea aşâ către profesorii liceului din Laibach, la începutul secolului trecut! Astfel se înţelegea în vorbă pe atunci autoritatea supremă cu cetăţenii, fără înconjur. Cu vreo cincizeci de ani mai înainte, un mare duce de Saxa-Weimar ameninţa cu o jumătate de an temniţă pe supuşii care «discutau» prea mult... Este elementar: cu cât mergem îndărăt, cu cât autoritatea se arată mai categorică şi drastică; cu cât venim mai aproape de vremurile noastre, relaţiile între puterea supremă şi cetăţeni sunt mai diplomatice. Formal, orice lege ca şi orice ordonanţă autocratică, porunceşte cu deopotrivă autoritate. Pe lângă fiecare paragraf se subînţelege imperativul: poartă-te aşâ cum îţi ordon, ori de nu, întrebuinţez contra ta violenţa. Deosebirea stă în cuprinsul însuş, mai aspru ori mai blând, implicat în lege. Autoritate tolerantă este o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai graniţa pozitiv determinată a toleranţei, şi e exterioară acestei din urmă. Gândirea comună, pătrunsă de postulate libertare, uită lesne aceasta, şi lesne se strecoară în sufletul oamenilor convingerea că e numai o chestie de timp şi voinţă, să ne mântuim, odată pentru totdeauna, de antipatica silă exterioară. Aşteptareavaceasta este o iluzie adâncă şi adânc naivă a mulţimilor moderne. Iluzia aceasta este fără îndoială indispensabilă pentru lupta pe care timpul nostru, prin chemare istorică, trebuie să o dea ca să înlocuiască o sumă de constrângeri vechi şi tot mai nesuferite, cu altele, nouă şi tolerabile. Utilitatea unei asemenea iluzii 244 să nu ne împidece de a vedea că ideia a toleranţei este o limită după care se orientează voinţa noastră fără să o poată atinge vreodată. * * * E clar: invocarea toleranţei, în domeniul politic <;i sorini este adesea o cochetărie de esenţă ori y- '- - - ---> naivă, ori destul de ipocrită. Fiindcă acolo unde sunt în prezenţă raporturi de putere, prin urmare de voinţă, lucrul se încheie totdeauna într'o intransigenţă oarecare, inaccesibilă argumentării logice, şi sfârşeşte dar cu intoleranţă, fiindcă intoleranţa i-a fost originea. Este aci în joc contradicţia elementară a vieţii practice: premisele sunt imperative de voinţă şi sentiment, iar de asemenea premise omul leagă «demonstraţii» în formă logică —leagă demonstraţii atunci când nu poate face altfel, când adică e împiedecat să impună celuilalt, pe loc, voinţa lui curată. Intre voinţa pură şi argumentare se meheie totdeauna şi natural legături nesincere. Deaceea promisiunea de a «înţelege» şi «respecta» opinii deosebite de ale noastre nu trebuie dată uşuratic. Invocarea toleranţei, cuvânt plin de farmec idilic, cere specială prudenţă^— dacă lăsăm la o parte cazul de vicleşug pe deaîn-tregul. Toleranţa este condiţia d'intâi pentru ca să devie reală şi simţită libertatea, bunul nepreţuit la. care visează atât de aprins oamenii. Nimeni astăzi, cât ţine lumea civilizată, nu visează toleranţa fără înconjur. Dar actualitatea, cu apucăturile ei 245 dictatoriale, face cu deosebire ingrată situaţia apostolilor pasionaţi şi naivi al acestui fermecător ideal. Câtă vreme lupta de interese, între clase şi deci între indivizi, va rămâne aşâ de aspră cum este de zece ani încoace, toleranţa va întâmpina în practică cel puţin, la fiece pas ofense ironice sau brutale. Dacă e drept că anume clase sociale sunt istoric chemate să aplice anume idei, aplicarea aceasta se subordonează inevitabil intereselor acelor clase, şi interesele sunt intolerante. Pentru ideile umanitare, vremurile de azi sunt grele. Tout ce qui est pouvoir est stupide — zicea, naiv şi ursuz, Flaubert. Mai politicos se poate spune: fundamentul puterii este, în esenţă, iraţional: orice putere constituită exclude într'un grad oarecare, toleranţa, adică împăcarea oamenilor prin «înţelegere», deci prin inteligenţă. Toleranţa este o idee regulaţi vă, cu ajutorul căreia criticăm formele istorice ale puterii, iar nu un principiu care să facă puterea de prisos. - . In practica politică, întrebuinţarea ideilor este comodă: acolo ele se aruncă şi se retrag repede şi fără multă grijă. Teoria are însă datoriile ei de stricteţă şi eleganţă. Conflictele de putere întind ideilor curse şi le compromit prin contraziceri când triste când comice. Şi nu văd, pentru idei, altă apărare decât să se cureţe, prin critică, de înflorituri cu cari le-a alterat o circulaţie banal idilic; deopotrivă lipsită de controlul teoriei precize c şi al practicei serioase. 246 CHESTIA DEZARMĂRII DUPĂ STRICTUL BUN SIMŢ Fanfara dezarmării pare că se potoleşte. In ziare slovele care notau acest dulce cântec se fac tot mai mărunte. Telegramele şi reportajul, cu sprinteneala lor neistovită au sărit acum la alte chestii. «Dezarmarea» şi «diplomaţia fără secret» sunt două zvonuri politice care dela armistiţiu încoace vin şi trec în chip foarte săltăreţ. Dar «diplomaţia fără secret» pare, dela o vreme să fi amuţit cu totul; probabil fiindcă practica internaţională dă zilnic şi violent pe faţă candoarea fără margini a -acestui postulat. «Dezarmarea» însă pare că ar fi o formulă mai durabilă. Fără îndoială e o treabă foarte serioasă la mijloc; fiindcă înarmarea costă scump teribil — şi Dumnezeu ştie ce nevoi grele apasă sau ameninţă Statele europene. Problema dezarmării nu-i literatură. Şi eu, pentrucă fug cât pot de literatură, urmăresc cu grijă zvonurile' de dezarmare. Din tot ce am cetit ori auzit asupra acestei probleme, doua idei m'au impresionat cu deosebire. Una, a lui Macdonald: că războaie n'ar fi dacă n'ar fi înarmări; alta, a unui distins ziarist român: că războaie nu s'ar putea face, dacă n'ar 247 -s 3 V 7 J'hifrtiLii-ji vrea popoarele să iasă la bătaie. îndrăznesc să afirm că în aceste două extrem de judicioase propoziţii se rezumă, în chip surprinzător de complet, toate greutăţile dezarmării şi ale păcii generale. In adevăr: dacă nu mai sunt arme, sau dacă poporul nu vrea să le poarte, războiul este, evident imposibil. De unde urmează că nu sunt contra lui decât 1 w * « două leacuri serioase: suprimăm armele, ori convingem popoarele să nu pună mâna pe dânsele. Aceste două idei ilustrează minunat preceptul că nu trebuie să mergi prea departe cu cercetarea cauzelor. După cum se ştie, şirul cauzelor este fără capăt, astfel că dela ideia dezarmării, spre exemplu, mintea poate ajunge, din cauză în cauză până la nebuloasa din care s'a desfăcut sistemul planetar, şi de acolo încă mai departe. Evident, ar fi abuziv şi oarecum patologic să urmărească cineva până într'atât lanţul explicaţiilor. Gând zici însă, scurt şi limpede: cauza războiului este înarmarea— sau: război nu s'ar face, dacă n'ar vrea oamenii să se bată, simţi numai decât un fel de odihnă a minţei, desăvârşită şi sănătoasă. Ne aflăm atunci în plină şi senină desfătare a bunului simţ. Bunul simţ este acea dumnezeească moderaţie care ne opreşte cuminte gândirea dela orice exces. El ne împiedică să toarcem preanxs^t firul cugetării, sau, cum se zice, să-1 despicăm în patru, ori chiar în mai multe, şi, la timp potrivit, pune frâu f an-taziei care-i totdeanu gata să înebunească furios. In scurt, bunul simţ retează şi tiveşte gândirea aşâ ca să o facă pe gotriva întregii umanităţi, îi asigură adică un maximum de curs social. 248 Asupra dezarmării a mai căzut şi o altă vorbă aducătoare de bucurie: s'a hotărît că de acum încolo războiul se socoteşte crimă, dacă cineva îl porneşte fără să-şi fi luat voie dela instanţele cari au să judece neînţelegerile între State. Erâ, ce-i dreptul, aproape de mintea omului că, odată ce se va fi legiferat complet asupra războiului, fapta războinică va fi dreaptă, când se va conforma legii, ori crimă, când va călca legea. Dar e bine că s'a spus categoric adevărul acesta, ca să înţeleagă deplin toţi, că de acum înainte, în anume condiţii hotărîte de lege, vom putea numi din toată inima războiul — crimă. Lăsând puţin slobodă fantazia, se poate să ne întrebăm aşâ: dacă pricina războaielor este înarmarea, de ce se înarmează lumea? Sau aşâ: dacă războiul se face fiindcă oamenii vor să se bată, întrebăm scurt: de ce vor oamenii să se bată ? — N'am îndrăzneala nici puterea să repet cetitorului câte răspunsuri am auzit, numai eu singur, la aceste întrebări, fără să mai socotesc pe celelalte, nenumărate, pe care le vor fi auzit alţii. La întâmplare însemnez aici următoarele: Statele se înarmează, pentru ca să se apere unele de altele, ori să se robească unele pe altele. Sau: norodul merge la război fiindcă e disciplinat milităreşte, adică ştie de frică, deoarece se găseşte între două focuri. «On en fusille une douzaine pour donner du coeur aux autres», zice o vorbă bună a lui Voltaire. 249 ■ I ■■ '■ Fantazia însă fierbe de neastânpăr şi întreabă iarăşi de ce au trebuinţă Statele să se apere unele de altele, şi de ce voesc ele să se robească unele pe altele? Sau: de ce norodul se lasă disciplinat milităreşte şi nu dă la cap celor care-1 pun între două focuri? Aici răspunsul cel mai aproape de mintea omului, adică de bunul simţ ar fi, pare-se, acesta: Statele au nevoie să se apere unele de altele, fiindcă există primejdie ca unul din ele să atace pe altul. Şi încă: Statele doresc să se robească unele pe altele, fiindcă e foarte plăcut să ai robi, — şi glorie pe deasupra. Iar la cealaltă întrebare se poate răspunde: poporul se lasă disciplinat, fiindcă omul este, în general, disciplinabil, şi odată disciplinat, de frică, porneşte încotro îl împinge disciplina. In sfârşit, dând şi mai multă îndrăsneală gândului, vom răspunde mai departe: omul este disciplinabil, fiindcă-i sociabil şi suggestibil. Iar (şi acum facem un pas considerabil cu fantazia), deoarece unii indivizi şi unele grupe se întâmplă a fi mai tari decât alţi indivizi şi alte grupe, rezultă că cei mai tari disciplinează neapărat pe cei mai slabi. Şi natura (aici fantazia face un salt mare de tot) îi face pe unii mai tari, pe alţii mai slabi, pentrucă ml poate nimeri să-i facă pe toţi deopotrivă —- sau, mai popular: natura, când fabrică indivizi, nu-i potriveşte, ci-i nemereşte. I,a această constatare, pare că s'ar opri mintea, nu c'ar fi doar mulţumită, ci obosită şi descurajată... Românul, când se necăjeşte rău, ori pe un lucru neînsufleţit, ori pe o fiinţă vie, absolut indiferent de categorie şi specie, raportează ori, mai exact, trimite acel lucru sau acea fiinţă la originea lui naturală. Nu ştiu dacă cetitorul a luat bine seama la profunzimea filozofică cuprinsă în acea formulă, strălucitoare de limpiditate concretă, pe care prejudiciile unei educaţii cu totul nenaţionale ne opresc s'o rostim tare, atât de adese cât o avem în inimă şi pe limbă. In adevăr, formula de care vorbim însemnează evident că Românul, desperat de cusururile obiectului, îl trimite, cu un fel de rezignare fatalistă, la origina şi cauza lui cea mai patentă, ca şi cum iar zice: eşti aşâ de nereuşit, încât numai dacă te-ai mai face odată din început s'ar putea alege ceva de tine; — sau, poate chiar mai pesimist: nici dacă te-ai întoarce acolo unde te-ai născut, ca să te mai naşti a doua oară, tot n'ai fi bun de nimic. înjurătura noastră favorită este cum vedeţi bine, o imagine care simbolizează cu cea mai originală exactitate doctrina «revenirii perpetue» a aceloraşi forme de existenţă — die ewige Wiederkunft a lui Nietzsche. Totodată ea rezumă o atitudine de o rară cuminţenie în fata cauzalităţii şi absurdităţilor în care ea ne învălue. Cu genială pornire mintea română se transportă la cauza cea mare şi esenţială, şi dintr'o lovitură taie firul explicaţiilor obositoare. De teamă ca nu cumva cetitorul să-mi aplice şi mie acea aspră şi filozofică formulă română, pun capăt explicaţiilor despre dezarmare. II rog să ia seama că nu le-am înşirat decât pentru a pune în cât mai evidentă valoare bunul simţ cu 250 251 "T "i'iriiitr FRIVOLITATE POMPOASA Există un fariseism foarte vizibil şi disgraţios, caracteristic diletanţilor cu pretenţie. Oamenii de acest fel iau cu atât mai uşor atitudinea competenţei serioase cu cât se feresc mai abil de a o pune la adevărată încercare. Diletantul pretenţios este un domn prin excelenţă dificil, care ştie să se păzească de răspundere cu minunată măestrie. Deşi altfel «diletant», posedă virtuozitatea considerabilă de a-şi masca incompetenţa şi a speria prin severitatea judecăţii sale. Este admis fără cercetare că jocul de hazard, luxul în îmbrăcăminte şi hrană, flirtul şi dansul, circul, teatrul de varietăţi şi cheful cu lăjutari sunt lucruri esenţial frivole. Să te dai prea mult*' lor, este hotărît faptă rea, după judecata oamenilor serioşi. Trebuie mărturisit însă că acei care-şi trec viaţa în aceste frivolităţi consacrate (şi, în fond, oarecum venerabile) au adeseori onestitatea să mărturisească aceasta fără înconjur, şi nu caută să treacă drept altceva decât ce sunt. Dar există frivolităţi deghizate, care scapă lesne din vedere tocmai oamenilor serioşi; despre aceste mofturi în vestmânt pompos vorbesc aici. * * * 253 V ♦ Vanitatea este divers şi intens stimulată în societăţile civilizate. Este foarte plăcut, şi adeseori profitabil, să obţii cât mai ieftin prestigiul competenţei. Astfel se nasc diletanţii cu pretenţie de autoritate. Posibilitatea existenţei acestora este fundată economic în formele diverse ale parazitismului social. Rentierii, dar mai ales sinecuriştii de sub diverse etichete sunt deţinătorii .frecvent t ai acelui diletantism fără modestie. Acest tip social alcătueşte trupa anostă a aşâ numiţilor cunoscători şi protectori de artă, sau propagandişti pentru artă şi cultură, precum şi acelor care, fără treabă si cu semi-învătătură, ard în entuziasm, pentru ştiinţă. Sunt oameni care, din lipsa unui talent bine afirmat şi liberi de constrângerea unei ocupaţii exigente, frunzăresc istorie, arheologie, economie politică ori chiar matematică sau medicină, încurcă circulaţia în expoziţiile de artă, şi ocupă fără justificare interioară sălile de concert. Unii, făcând astfel, rămân destul de inofensivi; mulţi ajung agresivi, fiindcă dogmatizează fără "bătaie de cap. Se poate înţelege de ce în lumea modern burgeză acest tip social trebuia să înflorească indiscret. Competenţa specială şi desăvârşirea ei, adică virtuozitatea, sunt fenomene adânc esenţiale spiritului burgez şi structurii sociale născute din el, dela cele dintâi începuturi în viaţa breslelor. Când Ludovic XIV a zis lui Boileau, care susţinea că -Moliere este' cel mai mare poet al vremii: nu credeam, dar aici te pricepi d-ta mai bine — regele biurocrat a vorbit în adevărat spirit burgez. 254 Burgezul a adus în lume prestigiul muncii, şi cu munca s'a introdus neapărat postulatul măestriei, a creării cu maximum de încordare a facultăţilor naturale, disciplinate prin o învăţătură tradiţional specializată. Aceste sunt cele din urmă valori decizive consacrate de societatea civilizată. In ideia de muncă şi de competenţă riguroasă, socialiştii sunt copiii autentici ai burgeziei; ei nu fac, şi nu pot face decât să corecteze inconsecvenţele acesteia. Şi dacă munca specializată şi complimentul ei logic, virtuozitatea, ajung să fie resortul şi valoarea primară în societatea burgeză cu cât ea se desvoltă în sensul naturii sale intime, cu atât mai şubredă devine situaţia diletantismului, în deosebi a celui mascat şi cu pretenţie de competenţă. Ca să întărim acestea cu un exemplu specific burgez, să ne amintim că pe măsură ce se strica tehnica economică prin sdruncinările anacronice provocate de război, tot mai numeroşi se făceau oamenii de afaceri diletanţi, tot mai dezastros mişunau negustorii improvizaţi, cu procedările lor primitive, spre spaima şi indignarea negustorilor adevăraţi. Fără îndoială acest diletantism practic erâ de altă şi mult mai grea însemnătate decât acel din domeniul ocupaţiilor de lux. Acest din urmă întreţine însă un spirit fals şi ofensează bunul gust. Aceasta nu-i indiferent pentru economia generală a culturii. Acel care nu vrea, sau este altfel incapabil să-şi disciplineze riguros energia în sensul unei virtuozităţi oarecare, se află în contrazicere radicală cu 255 1 Affliitoir.iiif"- - ■ -' orientarea vieţii moderne; şi desvoltarea acestei vieţi anunţă suprimarea acestui tip rămas din vremuri cu o structură socială astăzi înlăturată, cel puţin în principiul ei. Există o estetică a valorilor sociale care e un indicator preţios al direcţiei pe care o ia viaţa istorică. In anume timp, anume atitudini şi tipuri sociale încep a fi dezaprobate prin reacţie imediată. Ele desgustâ şi supără, fiindcă stau în calea pe care cultura păşeşte cu necesitate. Astfel omul modern simte tot mai tare ca inelegantă frivolitatea mofturoasă a aşâ numiţilor amatori de artă, ştiinţă ori filozofie. Subterfugiile prin care diletanţii activităţilor serioase fug de răspunderea la care îi împinge, cu ironică fatalitate, nechibzuinţa lor ambiţioasă, se dau pe faţă compromiţător şi cad în ridicul. Silinţa grea pentru a obţine desăvârşire tehnică, în orice domeniu, este eleganţa proprie vieţii moderne. Şi nu numai diletantul care nu-i decât diletant cade sub această condamnare,' ci şi acei cari, prin cerinţele serioase ale specialităţii lor, sunt aduşi să treacă ocazional peste marginile ei. Căci şi istoricul care, în expunerea lui, improvizează la iuţeală filozofie istorică ori ştiinţă socială, şi oratorul care crede că reîmprospătează patos antic, şi filozoful care diletantizează în matematici sau în istorie, se expun dezaprobării dictate de necesităţile vitale ale culturii. Iar purul amator, cu fluturările lui, altădată graţioase, ajunge o paiaţă care plictiseşte înainte chiar de a fi comică. Acest tip însufleţit de pofta de a face pe dificilul fără să ştie bine cum şi fără să aibă cu ce, nici nu-şi poate justifica 256 altfel, înaintea lui nici a celorlalţi, nulitatea lui practică şi estetică decât prin atitudini nebulos cârtitoare. Este normal şi distinctiv pentru acest soiu de om, că nu-i în stare niciodată să ajungă la «chestie»; soarta lui este să o caute fără să o cunoască. * * * In structura complexă a civilizaţiei actuale, aprecierile asupra oricărui produs de cultură sunt nevalabile şi inelegante dacă se reduc la simple atitudini de vag sentiment, formulate în fraze, cum se zice, literare. Asemenea aprecieri au rost numai când ele pătrund în tehnica proprie a produselor de cultură. Ce simţi, te priveşte pe d-ta; ca să aibă valoare pentru altul trebuie să-ţi desluşeşti simţirea punând-o în relaţie amănunţită cu structura obiectului despre care pretinzi să comunici cu altul, eventual să faci autoritate în faţa lui. Este o infirmitate din ce în ce mai urîtă, să nu cauţi din toate puterile a realiza o virtuozitate oarecare. Lucrul e regretabil pentru diletanţii blânzi şi modeşti, care vor să-şi moţăie viea^a în papuci, schimbând din ceas în ceas o carte cu alta, fără nici o legătură între dânsele, sau plim-bându-şi prin muzee creierul şi nervii neputincioşi cu cari s'au născut. Aceştia fac milă, fiindcă sunt un balast inofensiv, şi societatea pare că e gata să fie absolut nemiloasă cu balastele de orice fel. Dar eliminarea prin distrugerea economică a 257 diletantului care-şi înţoleşte frivolitatea incurabilă cu marafeturile unei competinţe expeditive şi ne-scrupuloase, este un fenomen salutar; şi-i frumos ca faţada culturii să fie desăvârşit spălată de acest mucegai care se îndărătniceşte să pară decorativ. PENTRU LIBERTATEA GUSTULUI Este acum lucru dovedit: sunt în Bucureşti oameni care nu deosebesc stilul lui Haydn de stilul domnului Gheorghe Enescu. La un concert al cvartetului Rose, executanţii au intervertit, fără să previe, ordinea bucăţilor anunţată în program — şi publicul a aplaudat furios pe Haydn şi a strigat cu desperare: Autorul!.. Criticii au izbucnit în râs amar şi s'au pomit să moralizeze publicul. Fireşte: între public şi critic este solidaritate şi vrăjmăşie totodată, oarecum ca între elev şi pedagog. Se părea, în adevăr, că elevul se compromisese drastic. In faţa cvartetului vienez, mă rog!... Nu-i vorba, noi Românii, mai ales astăzi, îi trimitem la urma toată pe Nemţi— acolo de unde au venit... Atât ar mai trebui, să nu putem face la noi acasă, ce vrem. Dar între noi, e bine să ne explicăm puţin. Oamenii bine informaţi despre viaţa muzicală română îmi spun aşâ: era până acum fapt verificat aproape de atâtea ori câte concerte a dat domnul Gheorghe Enescu în faţa compatrioţilor lui, că legătura sinceră şi cea mai caldă între artist şi ascultătorii săi se stabilea, în anii din urmă, pe Humoresca lui Dvorak De ce tocmai pe 54* 259 această bucată, e treaba criticilor de specialitate să cerceteze. Diletanţi sensibili mi-au suggerat că aici lucrează delicat oarecare înrudire tainică între sufletul slav şi cel latin, să zicem chiar: daco-latin... Dar trebuie să aşteptăm rezultatele unei analize riguroase istoric-estetice. Până atunci rămânem la constatarea simplă şi sigură că bucata cerută totdeauna cu foc de către publicul român dela maistrul său iubit este documentul autentic pentru oricine vrea să înţeleagă legătura între acel public şi acel maistru. Şi dacă publicul şi-a manifestat aşâ hotărît sensibilitatea muzicală, de ce să-1 ţinem legat pentru mai mult? Humoresca lui Dvorak — asta ştie publicul. Ajunge... E în adevăr drept să-1 tratăm deodată aşâ de aspru pentru ideile lui despre stilul lui Haydn, acel al lui Enescu, de piftia, sau despre alt fapt de muzică care n'are diţect aface cu Humoresca lui Dvorak? De sigur în publicul concertelor din orice ţară se găsesc destui oameni cari nu pot deosebi pe Haydn de Enescu —; probabil numai că în unele ţări aceşti oameni ştiu că există alţii care se pricep să deosibească stilurile, şi hotărît lasă pe seama acelor cunoscători iniţiativa şi răspunderea oricărei manifestări în sală. In alte ţări structura publicului nu-i atât de fermă şi raţională, şi iniţiativa manifestaţiilor o au uneori cei care nu dispun decât de multă energie fizică şi de entu-ziasme diverse extramuzicale. 260 Se înţelege că o intervertire în ordinea bucăţilor fără ştirea unui asemenea public, poate da pe faţă foarte hazliu alcătuirea lui intimă. Numărul acelor care, în artă, se decid după motive estetice este infim. De aceea este foarte gingaş lucru să cercetezi oamenii asupra cunoaşterii stilurilor. Starea naturală a omului normal după cetirea unei cărţi, ori în sala de teatru, ori în expoziţia de pictură, este nedumerire şi curiozitate (mai mult sau mai puţin prudent stăpânită) de a afla ce trebuie să crează despre carte, despre piesă, despre pânză, lucruri a căror raţiune de a fi rămâne în fond mai totdeauna neînţeleasă pentru dânsul. El ştie că există o ierarhie în producerea şi cunoaşterea operelor de artă. Măsura în care omul normal are conştiinţă de această ierarhie este felurită, după ţări şi timpuri. In societăţile foarte primitive disciplina artelor o ţin preoţii şi magii; în cele foarte cultivate — intelctualii special instruiţi pentru aceasta; iar societăţile în doi peri se bucură de o libertate vioaie cu efecte neprevăzute, uneori foarte vesele. Ea primitivi situaţia e simplă: gustul e uniform şi sincer manifestat. Pentru civilizaţi şi fracţiuni de civilizaţi, duplicitatea este inevitabilă în artă. Pentrucă producţia este extrem de abundentă şi diversă; iar de altă parte există o ierarhie şi o disciplină care ameninţă şi opreşte continuu pe omul de bun simţ să-şi dea pe faţă gustul autentic. Sunt nenumăraţi oamenii cari cumpără şi admiră ce nu le place, cari ascund cu măre grije ce le place — şi încă alţii, mai nenorociţi, cari 261 nici nu apucă să cetească, să auză, să vază ce le place, fiindcă urmăresc cu mare zel frumuseţile dictate de sus. Este destul de ciudat poate că şi în domeniul artei, se stabilesc autorităţi, şi mai ales că sunt ascultate. Pentru omul normal producerile specific artistice sunt, în fond, indiferente şi situaţia acestui tip de umanitate generală faţă de opera de artă este o perplexitate pe care caută să o mascheze cât mai bine cu ajutorul foiletonului de artă. Acestui om de mijloc nu-i trebuie orchestră simfonică, ci lăutari; nici pictură născută din vizualitate artistică, ci cromolitografie sentimentală. De aceea desvoltarea tehnicei artistice este de neînţeles, dacă o raportăm la rudimentarele trebuinţe estetice ale omului normal. Şi cred că tocmai indiferenţa esenţială a tipului acestuia faţă de creaţia specific artistică explică mai ales formarea autorităţii în materie de artă. Omul de bun simţ îşi adăposteşte indiferenţa şi perplexitatea sa naturală faţă de opera artistului printr'o ipocrită sau maimuţărească supunere la opiniile dictate de critică. Trebuie amintit că dela romantism încoace, critica, urmând unor dispoziţii intelectuale generale, s'a depărtat de public, s'a înduş-mănit chiar cu dânsul, şi ceea ce-i şi mai dezastros pentru cetitorul docil şi de bun simţ, a adoptat adeseori un stil excesiv de poetic, făcut din metafore şi comparaţii vertiginoase, din transpuneri extravagante de senşaţii-— cuvintele, tonurile, colorile schimbate fantastic unele prin altele—: o perturbare grozavă a regnurilor naturii fizice a părut indispensabilă pentru a exprima originali- 262 1 J tatea fără seamăn a intelectualului modern. Iar omul de mijloc înghite supus şi păstrează credincios acest stil, şi fricos şi stângaciu îl întrebuinţează pentru a ţine pas cit modernitatea, la care cu nici un preţ nu poate renunţă. Astfel îl auzi şi pe dânsul vorbind de pianişti care sculptează tonurile, şi de versuri care miroase a iasomie. Omul de mijloc este astăzi, în judecarea artei, cu deosebire uluit; criticul îi vorbeşte de miresmele unui ton de vioară, de savoarea unei faţade arhitectonice — şi-1 maltratează fiindcă nu deosebeşte stilurile. Apoi nu-i cuminte acel care se ţine hotărît si din*toată inima de Humoresca lui Dvorak? Ce tonuri sculptate, ce acorduri cu parfumuri! Iată o bucată care are valoarea, profund semnificativă, că se poate fluerâ uşor şi plăcut, şi-i aşâ de dulce, şi cu delicioasă melancolie îţi aduce aminte de un sfârşit de chef delicat, cu lăutari absolvenţi de conservator! Dar autoritatea criticilor este, după cum se vede, o fatalitate absolută. Omul de bun simţ rar scapă (ca în exemplul de mai sus) de tirania ei. Spun drept că atunci când se manifestă liber în artă, omul de bun simţ mi-e drag şi îl stimez din toată inima, fiindcă-i onest şi are haz. Dacă», cine ştie de ce — din eleganţă de esteţi probabil — nu vroim să-1 instruim (şi cu transpuneri lirice nu se învăţa oamenii a deosebi stilurile şi a înţelege tehnica artistică), bine e să-1 zăpăcim cu metafore ameţitoare, şi din amuzant cum poate fi adeseori, să-1 facem cu desăvârşire ridicul? 263 Cu cât critica e mai diversă şi mai individualistă, cu atât e mai puţin apăsătoare; cu atât mai tare înlesneşte libertatea gustului pentru omul de bun simţ, şi-1 desface de obligativităţi la care nu-1 putem supune, decât dacă vroim să fim ironici. Şcoli şi direcţii accentuat şi unitar organizate încurajează în omul normal lenea de a gândi care şi aşâ îi este naturală, şi fac din el uu poznaş automat de formule. ANALOGII PENIBILE «Bogatul este un tâlhar (Sfântul Vasile) — Bogatul este un hoţ; trebuie să se facă toţi deopotrivă, dându-şi prisosul unii altora; mai bine ar fi să fie toate bunurile în comun (Sfântul Ion Hrisostom). Bogăţia este totdeauna făcută din furt; dacă n'a furat cel care o stăpâneşte acum, au furat străbunii lui (Sfântul Ieronim). Natura a făcut să fie toate în comun; proprietatea privată este o uzurpare (Sfântul Ambroziu). După buna dreptate, toate ar trebui să fie ale tuturor; nedreptatea a făcut proprietatea privată (Sfântul Clement). Comunismul acesta al Sfinţilor părinţi erâ numai o eleganţă literară şi morală, un reflex inocent al comunismului practic din vremurile d'intâi ale creştinismului. Ca rechizrt retoric el se găseşte până şi la Bossuet — o dovadă cu deosebire amuzantă pentru longevitatea stranie-a florilor de stil. In Rusia actuală, comunismul, în practică, s'a împăcat, în scurtă vreme, cu tot felul de infamii burgeze individualiste; dar pentru menţinerea cursului literar al ideilor comuniste, în toată splendida şi platonica lor stricteţe, oameui sunt şi acum împuşcaţi cu duzinele. De sigur ideia 265 :v 4 ■ comunizării şi a împărţirii egale este cea mai uşor de trezit în capul sărăcimii, şi agitatorii din toate vremurile nu au lipsit să recurgă la dânsa. La timp potrivit, apostolul marxist a pus la o parte tot moftul socialismului «ştiinţific», şi a strigat tovarăşilor, scurt şi simplu; luaţi bogaţilor ghetele şi lăsaţi-le papucii — şi a făcut revoluţia... Pe urmă să ne amintim sinoadele socialiste care se ţin lanţ de câteva decenii, cu certuri nesfârşite asupra buchii marxiste, şi aşteptarea extatică a realizării comunismului întreg — întocmai ca certurile pe evanghelie şi aşteptarea împărăţiei lui Dumnezeu, cu două mii de ani în urmă,—cu aceleaşi ocări înverşunate, cu aceeaş strâmtare şi strâmbare a minţii, acum ca şi atunci. Alături de ura împotriva bogatului şi condamnarea lui radicală, stătea, în revoluţia creştină ca şi în acea comunistă de astăzi, o ură, tot atât de veninoasă poate, împotriva intelectualului. Pentru fanatic, intelectualul este diavolul, fiindcă intelectualul se îndoieşte. Entuziasmul pentru ştiinţă, afişat de socialismul contemporan, s'a dovedit a fi, în practică, o frază de paradă: în masse ura contra cărturarului este fundamentală, este ura cătră monstrul neînţeles. Şi agitatorii, cei din împărăţia romană ca şi cei de astăzi, o hrănesc cu aceeaş grije ca şi ura împotriva bogatului. In revoluţiile recente, fenomenul s'a dat violent pe faţă. Negarea cu orice preţ a bogăţiei şi a învăţăturii, atunci ca şi astăzi, rodea corpul civilizaţiei — negare hrănită de ura elementară a sărăcimii, ură 266 căreia apostolii din totdeauna îi dau o haină de postulat moral. Condiţia civilizaţiei este viaţa urbană; ruralul este, într'o măsură oarecare, om preistoric, oprit la satisfacerea trebuinţelor elementare ale creaturii, prins, cum este, în munca excluziv destinată îndestulării acelor trebuinţe. Cred că ruralului din orice parte a Europei îi va fi — cu mici deosebiri de grad —oricând lesne să renunţe la produsele vieţii propriu zis industriale şi urbane. Şi dacă va 'intra în delir, le va distruge cu cel mai natural entuziasm, şi probabil cu sentimentul delicios că a pus cu totul mâna pe dânsele şi izbuteşte, în sfârşit, să se sature de ele. Pentru moment cumpără parfum şi pudră; asta nu însemnează că n'ar fi gata să renunţe, de hatârul unui chef social formidabil, la săpun, la drum de fier, la telegraf, medic, şcoală, la toate fleacurile urbane, la care se uită aşâ de des el cu viclean dispreţ. Unul din cele mai clare efecte ale războiului a fost o straşnică pornire de ţărănizare a Europei. Şi ţara cea mai perturbată şi mai gata la orice este astăzi Rusia, cuibarul prin excelenţă rural, uriaş şi haotic. Ea descompunerea societăţii antice au operat ruralii într'o vastă măsură; căci rurali erau doar Barbarii — ţărani şi ciobani. Efectul hotărîtor al acelei binecuvântate transformări şi purificări prin Barbari, cei atât de sărbătoriţi în mintea simplistă a romanticilor naţionalişti, a fost tocmai stricarea vieţii urbane. In Galia, cea mai orăşenească între provinciile imperiului, se poate cu deosebire clar 267 urmări cum puterea a trecut dela cetăţi la fermele şi satele germanice. Negreşit, în oraşe lumea sărăcea groaznic de greutatea birurilor — şi fenomenul începe să aibă în viaţa de astăzi o analogie cu deosebire penibilă. închiderea economică a Statelor, tot mai înverşunată/şi mai oarbă, poate să zugrume din ce în ce rr^ai strâns circulaţia bunurilor pe care să întemeiază viaţa capitalistă, şi probabilitatea războaielor frecvente şi locale creşte potrivit cu acest naţionalism acut. Iar războiul local şi frecvent este Evul-Mediu. Ce vor lăsa în picioare războaiele naţionale, vor putea regula acele civile — alternativ sau simultan. Ca decor şi costum pentru aceste analogii în structura internă a vremurilor noastre şi acea a civilizaţiei vechi la sfârşitul ei, servesc exploziile religioase — intuiţionism, antroposofie, teosofie, spiritism, «ştiinţă creştină, — un alai de carnaval mistic, în care se amestecă, mulţumită aiurelei desăvârşite şi vanitoase a milioane de semidocţi, tot felul de resturi din bucătăriile metafizice europene sau orientale, ori din visările fruste ale Pieilor-Roşii. Şi lumea începe să mişune, ca şi în primele veacuri creştine, de aventurieri religioşi şi taumaturgi, spre ameţeala definitivă a unei societăţi bolnave, minate de plebeizare — prin urmare cu rezistenţa intelectuală adânc compromisă. înainte de războiu se zicea ferm că civilizaţia modernă nu poate fi expusă la o catastrofă aşâ vastă, şi oricum ruşinoasă, ca cea antică, fiindcă producţia modernă are o putere covârşitoare. Pe 268 atunci planau mai toţi într'un optimism dulce şi absolut. Războiul are grozav aierul să ne spuie că s'ar putea întâmpla şi altfel; şi ruşinea noastră s'ar putea să ajungă cel puţin tot aşâ de mare ca a celor vechi. îmi pare că la astfel de analogii trebuie să ne gândim faţă de criza civilizaţiei — dacă e vorba de gândit... In deobşte lumea preferă vomiţiuni patetice, în stil apocaliptic; astfel că problema acestei crize a ajuns o temă favorită a flaşnetelor literare de toate formele şi dimensiile. 1 t'riii EXPLICAŢIE FINALA Războiul, reabilitând violenţa, a vârsat în viaţa europeană cantităţi mari de sinceritate; siluirea e doar o pornire eminent imediată şi naturală în majoritatea indivizilor din specia umană. Din punct de vedere sufletesc, rezultatul autentic şi direct a fost de a dâ pe faţă această pornire. Insă criza nu a fost simplă; efectele ei trebuiau să fie variate, şi uneori să se contrazică ciudat. Nimeni, de pildă, din cei cu răspunderea su- * premă a trebilor publice europene nu vrea să-şi atribue gloria de a fi dorit şi început războiul, ci toţi vor să arate că să trudesc să asigure pacşa. Scribi, robi ai claselor conducătoare, porunciţi anume să vocifereze, cu patos de cafenea, un y* Nietzscheism de răspântie, se ciocnesc de alţii tocmiţi să tămâieze massele, pe cele de sus ca şi pe cele de jos, cu arome creştine anume drese pentru uzul actual. Astfel violenţa sau caritatea evange-lică, pot fi pe rând adorate, cu mondenă graţie, de aceiaşi oameni. Bărbaţi de stat cochetează cu aspiraţiile cele mai indiscrete ale feminismului, şi visează tto-^ tuşi să reînfiinţeze familia patriarhală în toată rigoarea disciplinii sale antice. Iar reacţionari vehemenţi învârtesc, la ocazie, ochi dulci spre lucrătorii cei mai roşii. Criza războinică a revărsat un amestec original de adevăr, de contraziceri deşănţate şi grimasă. Consecvenţa este o povară, pe care omul obişnuit o aruncă fără scrupul, în viaţa de toate zilele, sau chiar în cea oficială şi solemnă; şi uşuratic el adoptă idei, a căror origine n'o ştie şi al căror rost n'are timp nici putere să-1 înţeleagă, ca să se apere de obiecţii nu totdeauna uşor de priceput pentru mintea lui simplu practică. Astăzi clasa buţgeză întâmpină multe greutăţi ideologice, şi în spiritele comune se produce o aiureală din mijlocul căreia răsar atitudini autoritare fără alt fond decât o nervozitate arogantă foarte stângaciu costumată. In nedumerirea această ideologică, burgezia îşi caută uneori adăpost în filozofia unei alte clase, şi se face, fără chibzuinţă şi fără bun gust, stegarul nobilimii de sânge desfăşurând un conservatism inutil pompos, de simplă maimuţăreală. Dar fără îndoială doctrina însăş aristocratică şi conservatoare nu se reduce la astfel de manopere cabotine; ea poate fi, astăzi, reprezentată serios şi fundată inteligent. In România, de exemplu, oameni eminenţi au dat formă strălucită, şi logică şi estetică, unei doctrine conservatoare potrivite ţării acesteia. Totuş societatea românească întârzie, în unele priviriţi, atât de surprinzător în faza imitaţiei primitive, încât, acum proaspăt, înfloreşte la noi un conservatism pur francez — sau mai preciz: burbonic — care de sigur face figură pitorească, dar şi foarte bizară în patria lui Carp şi mai ales a lui Emi-nescu. ^ Atitudinile aristocratizante ale burgeziilor a-pusene sunt adeseori, ele singure, imitaţii puţin graţioase şi de slabă valoare practică. Copiile sudest-europene ale unor astfel de imitaţii vor figura, probabil, numai ca un paragraf mărunt în istoria amuzanta a vremii noastre. Luciditatea aspră şi rece este tradiţie în clasa burgeză, şi principiu al civilizaţiei uriaşe pe care această clasă a creat-o. Primatul inteligenţei formează temelia bunului gust al burgeziei şi nobleţea spiritului ei specific. Oameni ca Norman Angell, Keynes şi Caillaux, dovedesc că această tradiţie a inteligenţei este vie, că luciditatea burgeză nu s'a topit toată în frigurile prin care trece astăzi lumea. Am credinţa că o clasă, ca şi un om se poate adapta chiar celor mai aspre ,şi complicate încercări, fără a se dedă la tumbe şi grimase. Cetitorul a văzut de sigur că ţinta celor cuprinse în această carte e mai ales să denunţe contraziceri şi strâmbături sufleteşti şi sociale, care vin să pocească din ce în ce mai des şi mai disgraţios fizionomia omenirii cultivate. 272 CUPRINSUL Paeina Prefaţă.................... 5 Ideal şi Energie..............■ 11 Tipul politic.................. *S Feminism................... 37 Lucruri sfinte................. 45 Geniul organizator............... -7 Clasicii..................... 73 Estetică utilă şi culturală............ 81 Stil clasic................... 93 Neînţelegeri indcente între public şi artişti . . . . ioi Sentimentalii.................. 107 Mecanizarea scrisului.............. 115 Motivele scriitorului.............. "9 Cetăţeanul şMiteratura lui........... I23 In procesul intelectualilor............ I29 Intelectualul . ,................ I35 Literaţii şi violenţa............... *43 Aplicaţie freudistă............... *47 Cuvînt'ul în libertate.............. J53 Sat şi mahala................. l65 Spre viaţa uşoară^............... '73 Ciomagul candid................ l85 Revolta contra istoriei............. l89 Burgezie romantică............... *93 TJn popor nepolitic............... *99 Sufletul slav........:......... 2°7 Marxism amuzant................ 2I3 Genii agitate.................. 219 Trepte istorice................. 225 Simţ de clasă................. 229 Paradisul impreciziei.............. 235 Conspiraţia esenţială.............. 239 Toleranţă...........• •....... 243 Chestia dezarmării după strictul bun simţ .... 247 Frivolitate pompoasă.............. 253 Pentru libertatea gustului............ 259 Analogii penibile.............- ' ' 271 Explicaţie finală................ 7 ERATA 5 rândul 11 de sus, citeşte în loc de mari — maturi i » jos, i) » » » acesta — această 8 * » v » » » ca — că 9 » » » » » » constumului — costu- La pag » 14 » î 42 i> » 42 » muhii La pag. 46 rândul ristul La pag. 68 rândul 8 de » 09 * lG » » 76 » 9 şi Ijigenia, A finiţiUe ellect; şi şterge virgula între La pag. 86 rândul 10 de riguroasă de vârstă La pag. 96 rândul 11 de La pag. 96 rândul 19 de » 130 » 131 lectualilor La pag. 185 » 196 » 209 » 211 » 232 » 241 » 248 » 268 » 271 » 13 » 14 rândul 6 » 13 » 4 » 3 » 1 » 5 » 2 » 14 » 3 1 de jos citeşte în loc de artileristului — artile- sus, desparte viu sau » citeşte îu loc de dt^trugera — distrugerea 10 de sus, citeşte în loc de : Georgiceţe, ive — Georgicele, 1/igema, Afinităţile elective; Wilhelm şi Meister jos, citeşte în loc de: riguroasă vârstă — sus, pune virgula între judecată şi istoria sus, citeşte în loc de teren — tern jos, desparte: de asemenea sus, citeşte în loc de intelectualilori — inte- sus, citeşte în loc de upta — lupta » » » » creese — crease jos, » » » » sunt — ierau » » » )> » incp — inept sus, » i> i> » e — se jos, * » » » prins — prinşi » » » » » gotriva — potriva » închide citaţia după creştină » citeşte în loc de ttotuşi — totuşi.