DUILIU ZAMFIRESCU
OPERE
VI
PARTEA A II-A
GEORGETA ADAM Note     şi comentarii, indici    şi     glosar de IOAN ADAM
PUBLICISTICĂ şi
MEMORIALISTICĂ (1917 - 1921)
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA     MINER VA Bucureşti," 19 8 7
DUPĂ MÂRĂŞEŞTI
Se apropie Pastele. în curînd fiecare bun român îşi va zice: „Christos a-nviat".
Cu inima strînsă de durere, dar cu sufletul plin de speranţă, el va merge la preotul moldovean să aprindă făclia de Paşte. Bietul om şi-a lăsat cula pe malurile poetice ale Amara-diei sau via la Drăgăşani, şi, pornit în pribegie, a ajuns într-un spital, fără să ştie cum.
Ceea ce el ştie' cu siguranţă este că şi-a făcut datoria cu vîrf şi îndesat, s-a bătut, a suferit, s-a îngropat sub pămîntul obuzelor, iar acum a înviat a treia zi după Mărăşeşti.
Preotul care îi va da lumina şi care s-a bătut şi el în lunca Şiretului de la Cozmeşti va spune olteanului de pe Amaradie şi piteşteanului de pe Argeş şi gorjanului de pe Jiu, să-şi ridice fruntea sus, <...)*.
Cît farmec e în vorba asta „acasă".
Ea pune în mintea soldatului taina cîmpului întins, brazda plugului, cîntecul ciocîrliii; codrii întunecaţi de umbra suroră a ramurilor; coarda mănoasă a viei. Şi, în sărăcia lui, românul se vede primenit, îmbrăcat în straie curate, mergînd la înviere, cuminte, aşa cum 1-a lăsat în pămîntul Daciei divinul nostru împărat.
Că doar ceea ce este admirabil în acest popor al nostru e tocmai fericita îmbinare a tuturor temperamentelor — vese Ha greu, liniştit la bucurie, îndurător la durere — s-ar
* Cele trei puncte încadrate în paranteze unghiulare indică intervenţia cenzorilor timpului în care au apărut articolele respective.
putea zice despre dînsul că s-a născut cu secreta intuiţie a esteticei de a trăi.
Şi cei ce l-au chemat să se bată au avut dreptate să creadă în priceperea şi în braţul lui. Că, deşi nu ştie carte, bietul om a înţeles că viaţa strămoşilor lui a fost bătută de vîn-turi, băj'enari, pribegi, împinşi de turci, siluiţi de ruşi, trădaţi de unguri; a înţeles toate, din glasul codrului şi din puterea doinei.   <... >
Era gata să sufere orice, dar să învingă.
în înţelepciunea lui rusticană, el a priceput că atunci cînd strămoşii lui fugeau în pribegie, veneau năvălitorii peste el, iar el n-avea putere să se lupte; dar cînd domnii lui pămîn-teni se sculau din scaunul lor şi-1 chemau la arme, atunci duşmanii îşi lăsau oasele la Călugăreni sau la Valea-Albă <... >
★
Dar de ce n-au avut unelte şi de ce s-au retras ruşii?
El nu cunoaşte pe d. Const. Diamandy \ nici pe generalul Iliescu 2 şi poate nici pe d. Ion Brătianu. El a auzit vor-bindu-se de aliaţii noştri şi i-a văzut sub forma palpabilă a ofiţerilor francezi, a medicilor francezi cari au murit de tifos exantematic, a tunurilor franceze cu care a cîştigat bătălia de la Mărăşeşti, şi e încredinţat că aliaţii l-au ajutat. Dar atunci de ce n-aii avut unelte şi de ce s-au retras ruşii? Ruşii nu erau aliaţii <...>-— cum să spunem ţăranului că n-a avut tunuri, şi puşti, şi muniţii, şi îmbrăcăminte, din incapacitatea generalului Iliescu? Bunul lui simţ ne va întreba: „pentru ce n-a fost destituit generalul acesta incapabil?".
Ce să răspund eu, alegătorilor mei de mîine, despre fuga rusească?
Ei au să mă întrebe care sunt cuvintele pentru care văditul incapabil ministru de la Petrograd3 a fost ţinut pînă în ultimul moment în postul cel mai primejdios al diplomaţiei noastre, unde nu a înţeles nimic, nici din politica ţarului, nici din politica lui Kerenski, nici din enorma şi spăimîn-tătoarea revoluţie rusească? Actele secrete, publicate de guvernul maximalist, printre care, în primul rînd, raportul generalului Polivanov4, ministru de Război, dovedesc absoluta incapacitate a acestui agent.
Care sunt cuvintele pentru care d-1 Al. Em. Lahovary, vinovat de a fi împins la război, cît şi d-1 Diamandy, a fost
ridicat de la Paris, unde era persona gratissima şi unde cunoştea lumea şi lucrurile, spre a fi dus la Roma, unde nu mai cunoştea pe nimeni? Un domn Victor Antonescu, care se pare că ar fi fost cîndva ministru de Finanţe, s-a născut rudă cu d. Brătianu şi, ca atare, zînele i-au pus în scăldătoare regretabila floare a norocului.
Care sunt cuvintele pentru care d. dr. Angelescu5 (doctor în medicină, spre deosebire de dr. Creangă6, doctor în agronomie şi în compatibilitate) a fost numit ministru la Washington----Nimic nu-1 indica pentru acest post. D. Angelescu fusese ministru al Lucrărilor Publice, ceea ce poate tot ar avea oarecare legătură cu medicina, pe laturea dezin-fecţiunei trenurilor cu formol. Dar ministru la Washington! ... Nici măcar englezeşte nu ştia nevinovatul bărbat.
Mai e nevoie să vorbim despre absurda ambasadă a d-lui N. Xenopol7 la Tokio şi de a d-lui Victor Ionescu la Lisabona? Cel dintîi mergea să studieze altoirea crizantemelor în calapăr, iar cel de-al doilea constituţia republicană a cobo-rîtorilor lui Vasco de Gama; căci nimic nu seamănă mai mult cu un portughez decît un tachist, ambele aceste variante de popoare neolatine fiind de o precoce veselie.
Care sunt cuvintele pentru care inteligentul ministru de la Roma, Dem. Ghica 8, a fost lăsat pe din afară?
Ce pot răspunde la aceste întrebări, decît că mizerabila organizare a partidelor noastre cheamă la locurile de căpi-tenie ale statului oameni inferiori. Cîţi miniştri nuli nu am văzut în Externe, timp de 33 de ani; cîţi maniaci, cîţi ignoranţi, cîţi secretari ridicoli, în stilul răposaţilor Esarcu, Stoi-cescu şi alţii (spre a nu vorbi decît de cei morţi); cîţi dintre cei vii nu şi-au bătut joc de legi, de carieră, de merite; cîţi nu au tripotat în fondurile secrete în mod scandalos, tîrguind asupra cheltuielilor de drum ale unui biet interpret de la Ianina 9 şi dînd sute de mii de franci favoritului de la Berlin sau din altă parte.
★
Ce să spui soldatului şi alegătorului?
Ochii tuturor, osteniţi de a căuta oameni politici curaţi şi necompromişi se întorc către front, străbat liniile şi ajung pînă la generalul Averescu. Către el se îndreaptă astăzi privirile unui popor întreg, rănit în tot ce avea el mai scump,
6
7
în aspiraţiile, în pămîntul, în gloria lui. Pe acesta îl cunoaşte frontul, adică tot românul care s-a bătut; pe acesta ţăranul îl socoteşte ca părintele lui şi l-ar alege în toate colegiele, <...> pe acesta vor să-1 abată intrigile celorlalte partide, ca pe un stejar, copiii cu oile <...>.
1918
DOUĂ DATE: 1913-1916
După campania din 1913, România se mărise cu două provincii mănoase, întinzîndu-şi puterea pe Dunăre şi pe malul Mării Negre, unde o mînă destinul său secret. Situaţia ei politică era consolidată, căci toate cabinetele recunoşteau că, deşi Bulgaria şi Grecia se întinseră foarte mult, prima putere în Orient era tot România. Pacea de la Bucureşti fu omagiul adus de popoarele turbulente din Balcani poporului cuminte de la Dunăre.
Prin urmare, o asemenea situaţie trebuia păstrată şi consolidată înainte de a ne hotărî la o întreprindere mai riscantă, înainte de a lua Transilvania, trebuia garantată România,
Opinia publică de atunci, care ceruse primului-ministru Maiorescu să mobilizeze, avea altă noimă. Ea simţea mai întîică faimosul protocol de la Petersburg 1 care da României, după lungi şi ruşinoase tîrguieli, oraşul Silistra, cu o palmă de pămînt împrejur, era aproape o provocare; ea mai simţea că Peninsula Balcanică era istovită şi că, la ivirea primului călăreţ român, totul s-ar fi închinat ei; ea ştia că, deşi ţara era şi atunci nepregătită, graniţele despre Ungaria erau deschise şi, mai cu seamă, Dardanelele erau libere.
Cu totul altfel stau lucrurile în 1916. Opinia publică nu era provocată de nimeni, şi ştia, mai înainte de toate, că nu mai aveam în faţa noastră pe bulgari, ci pe germani, adică un popor metodic, cu o armată formidabilă; că frontiera despre Austro-Ungaria nu numai că ne era închisă, dar încă ne era duşmană; că Dardanelele nu mai erau libere — în fine, că frontul nostru, care în 1913 era numai pe Dunăre şi în Dobro-
9
gea, acum avea să se întindă pe munţi, pe Dunăre şi pe mare, fără putinţa de a primi de la aliaţii noştri, francezi, englezi si italieni, alt ajutor decît pe acela pe care ni-1 puteau da rusii, cari ei înşişi aveau nevoie de ajutorul altora. 'Cîtă deosebire între 1913 şi 1916!
La 1913 şi eu eram printre aceia cari cereau regelui Carol şi ministrului Maiorescu să iasă din toropeală. îmi aduc aminte că în camera mea de la otel „Boulevard" veneau tineri scriitori, cîte un om politic, cîte un membru al Academiei, cîte un diplomat, cari, cunoscînd vechile mele relaţiurii cu primul-ministru Maiorescu, mă rugau să străbat pînă la sufletul său, pentru a-1 îndemna la război. Eu, care ştiam că primul-ministru nu are suflet, dar are inteligenţă şi un mare simţ de orientare, asiguram pe fiecare că România va intra în acţiune, tocmai pentru aceste calităţi ale ministrului său.
Trebuie să mai adaog că la 1913 mai era şi o altă consideraţie. Şef al Marelui stat-major era atunci generalul Averescu, în care eu aveam o foarte mare încredere. în afară de intuiţia mea personală că acesta este un adevărat ofiţer de stat-major, avusesem ocazie să-1 văd la lucru în 1907, cînd cu răscoalele ţărăneşti. Eram pe atunci secretar general la Minis-teriul Afacerilor Străine. în cabinetul meu din palatul Sturdza a avut loc trecerea puterii din mîinile răposatului Iorgu Cantacuzino în mîinile răposatului Dimitrie Sturdza. în ministerul Cantacuzino, portofoliul Războiului îl ţinea un alt răposat, generalul Manu. E locul aci, ca istoric imparţial, să aduc un omagiu d-lui Take Ionescu, unul din miniştrii „vii" din acel cabinet. Pe cînd de la Ministeriul de Război plecau ordine peste ordine să nu se tragă în ţărani; ba da, să se tragă, dar cu cartuşe fără glonţ; ba nu, să se tragă cu glonţ şi, în fine, iarăşi fără glonţ, „fiindcă nu vrea regele", la Ministeriul de Externe, unde era interimar un al 4-a răposat, corectul Iancu Lahovary, venea în toate zilele d. Take Ionescu, foarte îngrijorat de întorsătura lucrurilor, să asculte pe optimistul Lahovary, care-1 prindea de nasturul hainei şi vrea să-i dovedească, perorînd la infinit, că nu se poate trage cu glonţ, „ca să nu poarte ponosul numai Partidul Conservator", mai cu seamă că nu era nimic serios. D-1 Take Ionescu, drept orce răspuns, îşi smulgea puţinul păr ce i-a mai lăsat grijile ţării şi se ducea la răposatul Dimitrie Sturdza, să-i treacă puterea, ţinută oficial de răposatul Cantacuzino.
Acolo, sub ochii mei, primul-ministru Dimitrie Sturdza, tremurînd de groază, întreba pe generalul Averescu: „ci dzîşi, d-le gheneral, putem spera să-i astîmpărăm?" Bătrînul şef al liberalilor nu cunoştea, probabil, uneltirile criminale ale comitetelor secrete puse sub ocîrmuirea d-lui Haret 2, uneltiri cari, încă de atunci, duceau ţara la pieire, căci două corpuri de armată străine stau gata să treacă frontiera. Aceasta este Istoria pozitivă.
Generalul Averescu, numit ministru de Război, a mişcat trupele cu atîta îndemnare, încît, cu toată cruţarea posibilă, în 8 zile revoltele erau domolite.
Ceea ce, dar, la 1913, era cuminte şi probabil pentru intrarea în acţiune, la 1916 era mai mult decît riscat, din lipsă complectă de pregătire, în strînsă relaţiune cu situaţia reală şi din lipsa complectă de conducere superioară.
CnKLte uiţi pe o hartă a ţării noastre şi te gîndeşti că noi am început un război ofensiv, cu reţeaua actuală de căi ferate, ţi se pare că visezi. Este oare cu putinţă ca atîta lume care a învăţat carte prin ţări străine, atîţia generali de stat-major, atîţia oameni politici cari au fost miniştri de Război ~- Ion Brătianu-tatăl, Dimitrie Sturdza, Ion Brătianu-fiul — să nu fi înţeles nici unul că, în orce împrejurare şi orcare va fi fost menirea armatei noastre, nu se putea începe un război ofensiv fără linii de drum-de-fier strategice? ! E admisibil ca generalul, care pregătea planul de năvălire în Austro-Ungaria, să nu-şi fi aruncat ochii o singură dată pe harta ţării şi să nu fi văzut că toate drumurile ce duc în Transilvania, toate trecătorile munţilor, de la Mehedinţi pînă la Noua Suliţă, nu erau legate prin nici un fel de linie subcar-patină? Că, de asemeni, tot malul stîng al Dunării, de la Severin pînă la Galaţi, nu avea un kilometru de cale ferată danubiană?
Orcît de inept şi dement ar fi fost acest general, alături de dînsul trebuia să se găsească un ministru de Externe care să ştie atîta lucru: că politica regelui Carol, bună sau rea, a fost limpede şi consecventă. Ea ne dispensa de a ne apăra frontiera Carpaţilor, de a avea baterii de munte, de a construi linii ferate pe sub dealuri, de a instala fabrici de muniţii la noi. în schimb însă, ne obliga să ne întărim în partea cealaltă, să luăm măsuri contra Rusiei. Şi le-am luat cu linia forturilor Focşani-Nămoloasa-Galaţi.
10
11
Toate lucrurile acestea le-am spus în Academie, cînd am vorbit despre Dardanele; dar am fost taxat de vîndut nemţilor.
A face război şi în Transilvania şi peste Dunăre, semănîrid trupele pe un front de 1 500 kilometri3, fără a pregăti la vreine legături între capetele de linii de la periferie ce aduc ;. trupe de la centru, este o aşa de mare aberaţiune, încît un | român, care se simte dat pe mîna unor inconştienţi de aşa | forţă, îşi face cuferile şi emigrează în America. '
1918 i HIMERICII
| Către domnii colegi gazetari
Cu sfială, păşesc din nou pe drumul gazetăriei, cel atît de banal şi totuşi atît de necunoscut, ce pare a se întinde pe pustiuri sclipitoare, în zarea cărora tremură miragiul gloriei, al reputaţiei literare sau al mizeriei.
Am mai fost gazetar acum 35 de ani, cînd, foarte tînăr, credeam în înfăptuirea himerilor celor mai absurde. Astăzi nu mai cred în înfăptuirea lor, dar cred în himere, în înţelesul în care toţi oamenii visează, deşi cei mai mulţi se răzvrătesc îMpotriva visurilor. Este adevărat că am fost gazetar la România liberă, cu Dimitrie Laurian, Delavrancea, Al. Vla-huţă, Anghel Dumitrescu; şi mai este adevărat că, timp de 35 ani, nu am schimbat nimic din sufletul meu himeric. Pînă astăzi nu aţn făcut politică, dar,, în toate manifestările mele intelectuale, în însăşi viaţa mea trăită, am rămas credincios doctrinei himerilor, atît de mult, încît, la intrarea mea în Academie, m-am dispărţit de omul pe care l-am iubit că pe un părinte, de Titu Maiorescu, care, atunci, a scos o teorie estetică nouă.
în ce consistă doctrina „himerilor" şi ce interes are ea pentru domnii gazetari?
Etica „himerilor", redusă la formula ei clasică, stă în reintegrarea lumei din fapte în imagini. Procesul contrariu eşte cunoscut şi vulgar: toţi violenţii, toţi apoplecticii tind să transforme imaginile în fapte.
Data de la care încep românii viaţa constituţională eşte 1866. La acea epocă, poporul nostru se găseat într-o stare haotică: toţi discreieraţii, ieşiţi din revolutiuni străine, erau cu capul plin de imagini false, pe care voiau să le transforme
în fapte — şi le-au şi transformat, înzestrînd ţara cu legi absurde, în politică, iar în literatură, latinizînd-o. Datoria oamenilor serioşi de la acea epocă era ca miezul de popor ce trăia slăbănogit în Principatele Unite să fie reintegrat în idealitatea lui etnică. Aşa sunt vremurile, că nu se poate vorbi mai mult.
Ce interes are această doctrină pentru domnii gazetari?
Iată-1. Politica, pentru gînditori, nu există decît în limi tile în care există căsătoria pentru amor: oamenii se iubesc şi fără a se căsători — s-ar putea zice chiar că, cu cît se căsătoresc mai mult, cu atît se iubesc mai puţin. Politica este, prin urmare, o disciplină a vieţii. Toate regulele morale ale acesteia se aplică aceleia. Nimic din ceea ce este urît în viaţă nu e frumos în politică, şi, dimpotrivă, o mulţime de lucruri admise ca frumoase în politică sunt detestabile în viaţă. Ce este mai monstruos, în istorie, decît Cesare Borgia, care, totuşi, în politică, trecea drept o valoare atît de mare, încît a ademenit pe Machiavelli să scrie II Principe.
Dacă, prin urmare, admitem că himera este o necesitate sufletească, după cum aerul este o necesitate trupească, şi că politica nu există decît în funcţiune de disciplină a vieţii sociale, fără nici un adevăr absolut în sine — atunci iată ce mai urmează. Urmează o chestiune personală.
★
Unii dintre domnii gazetari mă acuză că eu, autorul discursului din Academie, cel cu teoria aristocratică şi anti-poporanist, am intrat în Liga Poporului1.
Printre regulele fundamentale ale vieţii, una, care trebuie neapărat să se aplice şi la politica, este de a nu spune minciuni. Cu oamenii de rea-credinţă nu se stă de vorbă.
Generaţii întregi de tineri, ce se perindează prin şcoli, ştiu că eu am scris o serie de romane în cari ţăranul este cîn-tatf iar nu descris. O ştiu din Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, în război, îndreptări şi Anna, care formează texte în cursurile superioare ale liceelor şi la Facultăţile delitere. Tinerii aceştia cunosc pe Saşa din Viaţa la ţară şi pe baciul Micu; cunosc pe ţăranii răzvrătiţi şi pe ţăranii torturaţi din Tănase Scatiu) cunosc pe soldaţii eroici din romanul în război) cunosc pe ţăranii transilvăneni de la Poiana, descrişi în romanul îndreptări. Generaţiele tinere au palpitat cu idealistul
Milescu, cu eroicul maior Şonţu, cu îndureratul baciu Micu, | care închide ochii stăpînului său, ucis în război; şi sper, dacă nu voi muri, să mai tremurăm împreună şi la ultima epopee a soldatului nostru de la Mărăşeşti 2. Dar am făcut teorii aristocratice şi am fost antipoporanist în literatură. Fireşte.
Aş vrea să ştiu cine a mai rămas astăzi poporanist în literatură. Cred că nici însuşi d. Stere.
în artă, geniul gustului este fondamentul aristocratic, adică de alegere. Gustul se poate asemăna cu cravata. Pe \ Congo, oamenii s-au deprins fără cămaşe; pe Dunăre s-au [ deprins fără cravată; la Bucureşti o poartă, dar fistichie or | îndoită la ceafă; la Londra, toată lumea o poartă bine, iar I la Buckingham Palace 3, regele Eduard al Vll-lea făcuse din I      cravată o poemă.
I Este Oscar Wilde un mare scriitor? Da. Este Creangă
I      un mare scriitor? Da.
| Citeşte acum L'Eventail de Lady Windermere 4 şi citeşte
• pe Moş Nichifor Coţcariul, ca să înţelegi ce deosebire este în substraturile sufleteşti. în lady Windermere tremură himera, se depărtează şi cheamă la sine, pe cînd în Rebeca* se bucură carnea. Pe cea dintîi o răneşte tot şi-n sufletul ei
I      răsună durerea disproporţielor; pe cea de a doua o mulţu-
i      meşte tot şi-n sufletul ei nu răsună nimic.
î Bjornstjerne Bjornson 5 scrie despre popor; d-1 Speranţă 6,
de asemeni. Citeşte Suflete trudite, ale celui dintîi şi citeşte Anecdotele celui de al doilea.
Cînd vom da întreg poporului nostru dreptul de vot, cu cele patru atribute: universal, direct, secret şi obligatoriu, vom obţine, poate, unele legi mai potiivite cu pămîntul şi agricultura românească — dar nu vom obţine o singură novelă bună.
Pe cîtă vreme, Ion Bolocan a crescut în Vrancea ca un crin într-o grădină singuratică, nalt, subţire, în haine albe şi cu ochii trişti. El cîntă pe la sărbători şi pe la nunţi, iar boierii, porniţi pe chef, rămîn pe gînduri; din piepturile femeieşti alunecă suspinul ca o stea pe firmament. Acesta este un aristocrat, un himeric şi poate rosti cu poetul:
Tu eşti sfioasă şi curată Ca floarea albă de pe stînci, Dar ai făptură vinovată, Cu ochii negri şi adinei,
* în textul lui Creangă: Maica.
tl5
14
Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul Nebun culegător de flori Ce mă ridic încet cu-ncetul Pînă la stîncile din nori.7
A cînta pururea, a rămînea singur şi a fi nefericit este partea celor buni.
1918
COLEGIUL ŢĂRANILOR ŞI LEGILE D-LUI GAROFLID
Astăzi, cînd Legea electorală şi Legea agrară sunt la ordinea zilei în Basarabia, pe temeiul votului universal şi al împărţirii latifundiilor, iar cînd la noi, alegerea plebiscitară 1 a generalului Averescu a indicat cu preciziune pulsul ţării — este interesant să examinăm cum reactivează guvernul d-lui Marghiloman faţă cu cererile legitime ale poporului.
Acest onorabil bărbat de stat seamănă cu Talleyrand prin aceea că dă prînzuri excelente şi detestează viţiile altora; seamănă cu Napoleon Bonaparte, atît la portul său măreţ, cît şi mai cu seamă la marele dar de a descoperi pe agronomii şi veterinarii neamului. Aşa a descoperit d-sa pe d. Garo-flid 2, bărbatul de la care România aşteaptă regenerarea sa .agrară — de care regenerare agrară depinde regenerarea politică, economica, poetică şi militară.
★
în adevăr, ţăranul începuse să se deprindă cu ideea că, într-un stat eminamente agricol, pămîntul se cuvine celui ce-1 munceşte, iar votul hotărîtor despre soarta ţăi ii, celui ce o apără. Şi, cum el credea că pămîntul îl munceşte el, ţăranul, cu palmele lui noduroase, iar soarta ţării tot în grija lui e lăsată — se aştepta acum, după război, să i se facă dreptate — cu atît mai mult că votul universal şi împărţirea păminturi lor erau înscrise în Constituţie, iar şeful sta* tului dăduse poruncă slugilor sale să împartă moşiile între săteni.
Care a fost răspunsul guvernului d-lui Marghiloman ? A fost legea d-lui Garoflid.
Legea d-lui Garoflid, <...>.
Toată filozofia complicată a votului universal devine la noi simplistă. Ţărănimea noastră, 70 la sută, este analfabetă; prin urmare, dacă a şti să-ţi mîzgăleşti numele pe un buletin de vot este o dovadă de înţelepciune, ţăranul nostru nu e înţelept.
Dar o asemenea logică e falsă.
Sufletul anonim al unui popqr este depozitarul tuturor însuşirilor sale caracteristice.
La vremuri de grea cumpănă, el trage de acolo puterea de rezistenţă şi simţul de orientare ce-1 scot la liman. în asemenea împrejurări, orce popor seamănă cu un corp ceresc, ale cărui infinite miliarde de molecule îşi exercită puterea lor de atracţiune, ca şi cum centrul fiecărei molecule ar fi în centrul corpului ceresc din care face parte.
Poporul nostru, care, timp de 1 800 de ani, a trecut prin toate furtunile, a îndurat toate calamităţile, şi totuşi s-a strecurat prin veacuri atît de frumos — păstrîndu-ne limba neolatină, tradiţiele daco-romane, tipul şi poezia unei rase aparte — poporul acesta a dat o nouă dovadă, în războiul de astăzi, de calităţile sale fundamentale şi mai cu seamă de înţelepciunea sa.
El a oferit patriei un milion de luptători, cari au trecut prin cele mai incredibile suferinţe, fără să crîcnească.
Iar d-ta, domnule de Talleyrand, îi dai ca răsplată, obligativitatea muncei}...
Dar ia să vedem dacă, din punct de vedere ştiinţific ceF puţin, d. Marghiloman are dreptate.
România veche avea 8 milioane de locuitori. După anumite regule de biologie şi de statistică, bărbaţii reprezintă ceva mai mult de jumătate din numărul total, adică peste 4 milioane, iar, dacă punem mijlocia vieţii omeneşti la 34 de ani, numărul bărbaţilor majori va fi ca 13 la 34, deci mai puţin de jumătate, prin urmare sub 2 milioane; dacă la aceasta mai adăogăm rarefacţiunea în straturile de sus, ajungem la 1 milion şi jumătate bărbaţi majori. Aceştia, eventual, ar putea să voteze. în realitate, nu vor vota nici un milion.
Prin urmare, un popor de 8 milioane de locuitori, care a trimis pe cîmpul de bătaie 1 milion de luptători, îşi manifestă voinţa printr-un milion de voturi.
Ce este extraordinar în faptul acesta? Pentru ce caută d. prim-ministru temperamente? <...>
Ar trebui să aibă intuiţia secretă a sufletului acestui popor, care este cu mult mai presus de al nostru, cărturarii şi eleganţii neamului.
în suflet stă puterea cea adevărată — nu în avere şi nici chiar în ştiinţă. A crede cu tărie într-un lucru ce nu există este o forţă nebiruită.
1918
ta
BĂRBAT DE STAT
Ce este un bărbat de stat ?
El este, mai întăi, un bărbat. Tot feminismul modern n-a putut să creeze încă tipul femeie de stat — deşi John Stuart Mill1 afirmă că atunci cînd domnesc bărbaţii guvernează femeile. Teza aceasta, discutabilă, s-ar putea admite pentru capetele încoronate, deşi, chiar atunci, spiritul întrevede antiteza: cînd domnesc femeile, guvernează cu certitudine bărbaţii. Pe timpul Elisabetei, guverna Essex; pe timpul Caterinei, guverna Pdtemkin; pe timpul Victoriei, guverna Melbourne sau Beaconsfield.
însuşirile morale ale bărbatului de stat se pot grupa în trei categorii, după tipurile ce le reprezintă: categoria machiavelică, cu tipul Cesare Borgia; categoria eroică, cu tipul Cromwell; categoria orientală, cu tipul Metternich.
Prima categorie, vulgarizată prin numele marelui scriitor florentin care a codificat-o, este cu mult mai puţin cunoscută decît s-ar crede. II Principe ne dă oglinda vieţii şi a artei de a guverna a lui Cesare Borgia. Fundamentul său moral este conceptul pesimist: homo homini lupus. Nu poţi să guvernezi pe om decît dacă-1 ţii sub călcîi. Să-1 baţi, să-1 despreţuieşti şi să încerci a-1 face fericit, dar să nu te încrezi în el. Pe inimic să-1 distrugi, iar pe amic să-1 bănuieşti.
Cine nu cunoaşte scrisoarea lui Machiavelli către la Sig-noria din Florenţa, asupra modului cum a prins Cesare Borgia pe cei patru generali, inimicii săi, la Smigaglia— acela ignorează una din voluptăţile literare ale tuturor timpurilor.
20
Şcoala aceasta a existat întotdeauna. Ea nu este specific italienească, deoarece reprezentanţii săi cei mai iluştri nu sunt italieni: Richelieu, Mazarin şi Bismarck.
Categoria a 2-a, care evoluează de la Cromwell la tipul omului de stat gentleman, este cea mai frumoasă. Plecînd de la caracterul atît de complicat al lui Oliver Cromwell, care era un amestec de înălţare sufletească şi de cruzime, ea tinde către tipul eroic al nobleţei omeneşti, cîntat de Car-lyle 2. A trăi pentru a te înălţa pururi este scopul vieţii. A nu minţi, a nu înşela, a lucra şi a face binele este programul adevăratului bărbat de stat, care nu trebuie confundat cu al preotului. Poporul englez pare adeseori crud, face războaie, urmăreşte cuceriri, dar totdeauna cu scop de civilizare. Coloniile sale, Australia cu minunile de la Melbourne, Sydney, Adelaida, Capul, cu bogăţiile din Transvaal, Orange etc, Egiptul, redat civilizaţiei, sunt atît ea dovezi de o înaltă concepţie de stat.
Reprezentanţii acestei şcoli sunt mai toţi oamenii politici englezi din veacul al 19-lea, Palmerston, Melbourne, sir Robert Peel, Gladstone etc, etc, iar de pe continent, Cavour.
în fine, categoria a 3-a, orientală: aceia care confundă adesea interesele statului cu ale ministrului; pentru care toate mijloacele sunt bune; care guvernează cu teoriile [â] la Machiavelli şi doarme cu liniştea unui binefăcător.
Reprezentanţii săi cei mai iluştri sunt Talleyrand şi Metternich. Ambii, aceştia, procedează de la Ludovic al XV-lea, cel mai neînţeles şi mai fals diplomat al tuturor timpurilor. Amîndoi sunt prinţi, îmbătaţi de formă şi de deşertăciune. Portretul lui Metternich din galeria engleză este icoana omului vano-glorios, mititel, turbulent, preocupat pururi de a părea, gata să înşele pe toată lumea, tratînd căsătoria lui Napoleon I cu Măria Luiza şi apoi lucrînd la constituirea Sfintei Alianţe.
Talleyrand este „le sosie" al celuilalt. Prinţ ca şi el, nestatornic ca dînsul, diplomat, popă, revoluţionar, bonapartist, legitimist — ajunge la Congresul de Viena în culmea gloriei, după ce înşelase pe toată lumea.
Memoriile lui Talleyrand (cinci volume enorme) sunt goale ca un hambar părăsit. Episodul cel mai interesant este prîn-zul improvizat de bucătarul său la Congresul de Viejia, care, dintr-un bou ce avea la dispoziţie, a putut să ofere :potage ă la tortue, ecrevisses en buisson,faisans rotis, truffes de Perigord etc.
ZI
★
în ce categorie intră oamenii noştri de stat ?
Este evident că situaţia geografică a României, tot trecutul ei imediat, o leagă de orientul Europei. Cu toate astea, ar fi o greşeală să se creadă că toţi bărbaţii politici ai ţării noastre sunt în stilul lui Metternich şi Talleyrand. Noi am avut oameni absolut de mîna întăi. Am avut pe vodă Ştirbey, am avut pe vodă Cuza, pe Kogălniceanu, pe Negri; în altă direcţie, am avut pe Eminescu, pe Neculai Bălcescu, pe Alexandru Odobescu; în iarăşi alta direcţie, am avut pe Iancu Bălăceanu, pe John Ghica.
Eminescu este o glorie naţională prin aceea ca e născut român, şi parcă o mică parte din geniul său se revarsă asupra fiecărui dintre noi; altfel, Eminescu este al omenirii întregi prin melancolia atît de profund estetică a sufletului său, prin viaţa cea mai nobilă şi mai dezinteresată, care 1-a făcut să treacă prin lume atît de străin.
S-a dus, fără vină şi fără noroc,
în lumea de unde-a purces, Plutind peste margini de timp şi de loc,
Dar singur şi neînţeles.
Kogălniceanu apare ca expresia politică a poporului român, hotărît şi plin de duh, care nu se teme de nimeni şi de nimic, gata să răstoarne pe Barbu Catargiu, Camera, Senatul, oligarhia, pe Dumnezeu şi pe sine, numai să-şi ajungă scopul.
Amîndoi aceştia, Eminescu şi Kogălniceanu, sunt mai mari decît timpurile lor, ceea ce dovedeşte puterea creatoare a naţiunii, care se proiectează în viitor.
După Kogălniceanu, geniul inventiv al României, am avut şi alţi bărbaţi de stat, mai toţi însă de memorie. Am avut pe Ion Brătianu tatăl, pe Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturdza, Petre Carp, Titu Maiorescu, şi avem astăzi pe Ion Brătianu fiul, Alex. Marghiloman, Take Ionescu, C. Stere etc.
E curios că, cu cît te depărtezi în timp de dominaţiunea fanariotă, cu atît te apropii de categoria orientală a bărbaţilor de stat români.
O excepţie trebuie făcută numaidecît în favoarea d-lui Carp. Neclintit în opinii, corect în procedeuri, cu o morgă înnăscută plină de farmec, d-sa mă miră ori de cîte ori îl găsesc în învălmăşeala politicei noastre, şi-mi aminteşte pe un
alt bărbat de stat, mai mare decît timpurile şi ţara sa, pe d. Tricupis, 3 cu care seamănă şi fiziceşte ca două picături de apă.
O altă excepţie ar trebui poate făcută în cinstea d-lui Stere <...>.
D. Ion Brătianu este, personal, simpatic. Ca mulţi români din Partidul Liberal, d-sa este victima teoriilor răposatului Dimitrie Sturdza, pentru care omul nu compta decît de la picher în sus, iar un doctor în drept era — pînă la dovada contrarie — un mizerabil. D, Brătianu şi-a răzbunat pe maistrul său, luîndu-i locul şi nepracticînd ingineria decît în aurora vieţii, cînd omul poate face greşeli în calcule.
D. Brătianu a guvernat ţara, în timp de pace, cu o mare îndemînare, cîntînd din flautul d-lui Bibicescu allegro ma non troppo. Discret şi naţionalist,^rTo frumoasă casă zidită în stil românesc, dar ascunsă după o altă casă ceva cam dărî-mată, d-sa călătorea, în tinereţe, cu o perechie de dăsagi, în loc de valiză, ca să pară mai apropiat de popor şi să ajungă mai repede.
De la declararea războiului mondial, d. Brătianu devine Metternicul României, declarîndu-se amicul d-lui von den Bussche 4, al contelui Czernin 5, al Turciei şi al Bulgariei, pe cînd pe sub mînă trata cu Antanta faimoasele convenţiuni relative la anexarea Transilvaniei şi a Banatului. în acelaşi timp, d-sa îşi punea toată încrederea în onorabilul domn Al. Constantinescu,6 în general[ul] Iliescu şi în d. Const. Diamandy. Ceea ce, în caracterizarea sentimentală a d-lui Brătianu, ar fi o notă bună — în înţelesul că nu-şi părăseşte amicii niciodată — în caracterizarea sa politică este o notă rea. Un şef de guvern care, în momentele cînd pune în joc soarta ţării, nu are viziunea clară a lucrurilor şi a oamenilor, ci ţine în fruntea armatei un general submediocru, acoperin-du-1 cu autoritatea sa — comite un act de orientalism politic.^
în unul din numerile viitoare vom face cunoştinţă mai de aproape cu d. de Talleyrand, prince de Benevent, eveque d'Autun — dacă ne va permite Cenzura.
1918
22
DUNĂREA
Multă lume vorbeşte de chestiunea Dunării. Unii o cunosc prost; alţii n-o cunosc deloc şi tot vorbesc. Printre cei ce o cunosc, unii o înţeleg pe dos, şi aceştia insistă s-o explice mai mult. S-au văzut oameni, pretinşi serioşi, ridicînd glasul împotriva Comisiunii Europene de la Galaţi, în numele suveranităţii naţionale ştirbite !----        Nu am avut   bărbaţi de stat,
ca Dimitrie Sturdza, cari cereau înlocuirea Comisiunii Europene, printr-o Comisiune riverană — adică tocmai ceea ce făcea tractatul de la Londra de tristă memorie !... Nu avem şi astăzi militari superiori, cu răspundere de stat, cari nu pricep principiile stabilite de Actul Congresului de la Viena, relative la navigaţiunea fluviilor care traversează sau dis-part mai multe state!....
Tractatul de Paris din 30 martie 1856 este geneza regimului internaţional al Dunării. Filozofia lui are o însemnătate coyîrşitoare pentru ţara noastră. Se ştie că el este codificarea voinţelor lui Napoleon al IlI-a, care ţinea să micşoreze puterea Rusiei în Marea Neagră, îndepărtînd-o de Constanti-nopoli, şi să pună în aplicare, pentru întîiaşi dată, principiul naţionalităţilor, creînd din Principatele Unite un viitor stat neolatin, păzitor al gurilor Dunării. Principiul acesta generos avea să se desfăşoare mai departe, în 1859, după pacea de la Villafranca 1, în avantajul Italiei.
Convenţiunea de la Paris din 7/19 august 1858, care este corolarul tractatului de la Paris, aşază temelia statului nostru. De aci am ieşit noi, din această Convenţie s-a creat România nouă.
Priri urmare, între Dunăre şi regatul român există nu numai legătura de dragoste dintre ţărmure şi apă; ci şi legătura de onoare dintre sentinelă şi depozitul sacru ce i se dă de pază.
Prin art. 16 al tractatului de Paris se creează Comisiuneâ Europeană a Dunării, compusă din reprezentanţii Franţei, Austriei, Marii Britanii, Prusiei, Rusiei, Sardiniei şi Turciei, cu misiune de a cerceta şi a executa lucrările trebuitoare pentru a curaţi gurile Dunării, de la Isaccea în jos, precum şi părţile din marea cea mai apropiată şi a le ţine în cea mai bună stare de navigabilitate.
Durata acestei Comisiuni este fixată la 2 ani.
Ea se pune pe lucru, şi, în loc de 2 ani, durează 15, în care interval face un împrumut, garantat de Austro-Ungaria, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Turcia.
Semnificativ este că Rusia nu garantează acest împrumut. Ea, care fusese învinsă la Sebastopol şi silită a nu mai ţine flotă în Marea Neagră, de îndată ce Franţa este bătută la 1870, ridică fruntea şi găsim pe Gorceacov protestînd în contra interdicţiunei de a avea flotă în Marea Neagră.
Tractatul din Londra din 13 martie 1871 consfinţeşte existenţa Comisiunei Europene şi-i prelungeşte viaţa cu 12 ani, adică pînă la 24 aprilie 1883, iar prin art. 7 pune lucrările Comisiunei sub garanţia dreptului internaţional, declarîn-du-le neutre.
Tractatul de Berlin din 13 iulie 1878 are pentru noi o mare însemnătate. Articolul său 53 trebuie să fie cunoscut în întregime:
„Comisiuneâ Europeană a Dunării, în care România va fi reprezentată, este menţinută în funcţiunile sale, pe care le va exercita pînă la Galaţi, în desăvîrşită neatîrnare de autoritatea teritoriala1 etc.
în aşa puţine cuvinte, articolul acesta aduce trei inova-ţiuni regimului Duhării:
1. România intră oficial în Comisiuneâ Europeană, cu vot deliberativ, ca marile puteri;
2. Autoritatea Comisiunei se întinde de la Isaccea pînă la Galaţi;
3; Ea se va exercita fără nici un amestec din partea puterii teritoriale. Cu alte cuvinte, exteritorialitate.
Acesta este punctul care răneşte pe unii patrioţi cu pielea subţire.
24
25
Se va vedea mai departe că această pretinsă atingere a suveranităţii este pur formală şi aparentă din momentul ce navigaţiunea pe Dunăre este declarată ca făcînd parte din dreptul public al Europei. Dar ceea ce este hotărîtor absurd în judecata celor cu „atingerea suveranităţii" e faptul că România, luînd parte prin delegatul siu la toate hotărîrile Comisiunei Europene, poate opune un veto în orce moment la hotărîrile acestei Comisiuni ce i s-ar părea jignitoare şi, în toate cazurile, o exercită această suveranitate. Dar, în fapt, puterile Comisiunei nu se întind decît la oglinda apei şi la drumul de halaj, adică la 20 de picioare engleze (6 metri şi jumătate) pe ambele maluri ale fluviului. Or, din momentul ce dreptul public al Europei a admis că navigaţiunea pe Dunăre nu va putea fi supusă la nici un fel de redevenţă sau împiedecare, nici la taxe de navigaţhme sau drepturi asupra mărfurilor ce plutesc, ce mai rămîne din oglinda apei? Rămîne dreptul de pescuire, care e sfînt şi respectat de Comisiune; ar rămînea dreptul de a căuta aur sau perle, în apele teritoriale, dacă Dunărea ar conţine metalul galben sau stridii bolnave.
După retrocesiunea Basarabiei, Rusia ţinînd să pună tractatele în concordanţă cu starea de fapt, a provocat o conferinţă la Londra, în anul 1883, care s-a terminat cu tractatul din 10 martie.
Acesta este unul din actele publice ale Europei, care a avut efecte incalculabile asupra destinelor ţării noastre. Mai întîi, el a sustras braţul Chiliei de sub autoritatea Comisiunei Europene; apoi a încercat să întindă autoritatea ei pînă în Brăila; în fine, a creat faimoasa Comisiune riverană, pentru tot restul Dunării, de la Brăila pînă în Turnu-Severin, compusă din România, Bulgaria, Serbia şi Austria, sub pre-zidenţa perpetuă a acesteia şi cu vot preponderent în caz de paritate. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, reprezentantul nostru la Londra, John Ghica,2 era primit numai cu vot consultativ — deşi România era reprezentată în Comisiuneâ Europeană cu vot deliberativ, iar Dunărea era mai toată'românească, pe ambele maluri.
Ministrul nostru a primit ordin să se retragă de la conferinţă, protestînd. Guvernul român a declarat că nu vă recunoaşte întinderea puterilor Comisiunei de la Galaţi pînă la Brăila şi nici nu va lua parte la funcţionarea Comisiunei riverane. Regele Carol, în primul mesaj de la deschiderea Corpurilor legiuitoare, a ameninţat pe faţă. Austro-Ungaria, cuminte, a cedat; dar urmarea a fost că România, părăsită
de Europa, s-a înţeles de-a-dreptul cu Austro-Ungaria, in-trînd în Tripla Alianţă.
Consecvenţele sunt cunoscute.
Din tractatul de la Londra din 10 martie 1883 rămîne în picioare art. 2, care se referă la durata Comisiunei Europene. El zice textual:
„Puterile Comisiunei Europene se prelungesc pe o perioadă de 21 de ani, cu începere de la 24 aprilie 1883.
La expirarea acestei perioade, puterile zisei Comisiuni se vor reînnoi prin tacitică recqnducţiune din trei în trei ani, afară numai dacă una din înaltele puteri contractante nu ar notifica, cu un an înainte de expirarea uneia din aceste perioade trienale, intenţiunea sa de a propune modificări în constituirea sau în puterile Comisiunei/'
Va să zică, pînă la 24 aprilie 1904, Comisiuneâ Europeană a trăit fără ameninţare. De atunci, puterile sale s-au reînnoit, în mod automatic, la 1907, 1910, 1913, 1916.<.,.>
1918
26
DIPLOMAŢIE ROMÂNEASCĂ Divinul nostru împărat
Prin art. 16 al tractatului de la Paris din 30 martie 1856, se hotăra că cheltuielile necesare pentru a curaţi gurile Dunărei se vor acoperi prin încasare de taxe asupra navi-gaţiunei, ce se vor stabili de către Comisiuneâ Europeană.
Prin Actul public din 2 noiembrie 1865 se fixa un tarif al acestor taxe, iar prin articolul 15 se stabilea că, din cinci în cinci ani, aceste texte vor fi revizuite, spre a se vedea dacă nu pot fi reduse.
Prin urinare, tractatele admiteau, înainte de intrarea României în Comisiuneâ Europeană, că sumele necesare la rectificarea cursului Dunărei nu vor fi suportate nici de statele componente ale Comisiunei, nici de puterea riverană care beneficia direct, ci de navigaţiune — cu alte cuvinte de publicul consumator.
Situaţia era oarecum contradictorie: prea multe greutăţi la intrarea în canalul Sulina şi de-a lungul acestui canal nu erau bune; dar şi taxe prea ridicate iar nu erau bune. Dacă ţinem socoteală că unele ţări, ca Anglia şi ca Grecia, cari reprezintă cel mai mare tonaj la Dunăre, erau înzestrate cu o serie de vase speciale, ce se puteau strecura prin toate cotiturile fluviului, uşor putem înţelege interesul acestor ţări de a nu mări taxele de navigaţiune, spre a nu scumpi navlul. Dar tot aşa de uşor putem înţelege şi dorinţa celorlalte state reprezentate în Comisiuneâ Europeană, de a deschide drumul larg al apei şi a ajunge pînă la Brăila cu o încărcătură de 5000 de tone şi a pleca la Marsilia sau la Rotterdam cu altă încărcătură de grîu, tot de 5000 tone.
Pînă Ia intrarea României în sînul Comisiunei (1878), lupta se mărginea la mici hărţuieli, în cari guvernul englez făcea cuvenitele concesiuni inginerului său, ilustrul sir Charles Hartley. Acesta, deşi englez — sau poate tocmai pentru că era englez — nu vrea să ţie socoteala de politică: el era chemat să rectifice cursul Dunării, şi ţinea să-şi facă datoria în mod cinstit.
Printre cererile serviciului tehnic al Comisiunei, una mai cti seamă prima: tăietura marelui M.
Vorbind prin proză, asta înseamnă că meandrele pe care le forma braţul Sulina pe la mijlocul său şi care semănau cu litera M trebuiau să fie tăiate de o linie dreaptă, care să scurteze drumul şi să fixeze adîncimea la 22—24 picioare.
Fireşte, pentru a duce la bun sfîrşit o asemenea lucrare, trebuiau fonduri. Ele se puteau găsi prin împrumut sau prin avansuri din partea guvernelor respective, dar trebuiau plătite tot din taxele de navigaţiune.
Atunci începu lupta între cele două tabere, „tăietorii" şi „netăietorii", şi ea merse astfel pînă către anii 1889—1890, cînd deveni acută.
România, în calitate sa de putere teritorială, avea tot interesul ca obstacolele navigaţiunei să dispară. Orce îmbunătăţire făcută Dunării, sub orce formă, este o îmbunătăţire adusă României. Ţara noastră este „Regatul Danubian" prin excelenţă. Orce vor face duşmanii noştri, Dunărea va rămîne tot românească — sau noi vom pieri.
Chiar atunci cînd Dardanelele vor fi puse sub un regim internaţional şi noi vom avea accese la mare, fie în Dobro-gea, fie în Basarabia, sau şi în Dobrogea şi în Basarabia, călea Dunării va rămîne tot cea mai scurtă şi cea mai economică, pentru expiortul cerealelor noastre. Districtele cele mâi mănoase sunt pe Dunăre: Mehedinţii, Doljul, Romanaţii, Teleormanul, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa şi Brăila. De la Seyerin la Calafat; de aci la Corabia; de la Corabia la Turnu-Mâgu-rele; de la Măgurele lâ Zimnicea; de la Zimnicea la Giurgiu; de la Giurgiu la Olteniţa; de aci la Călăraşi; de la Călăraşi la Gura-Ialomiţii şi de aci la Brăila — nu există un kilometru de cale ferată. Apa leagă tot, înlesneşte tot. De la arie, grîul merge la şlep, iar şlepul îl duce pînă la Brăila, Galaţi sau Sulina, unde se aşază la dreapta sau la stînga vaporului de 7000 de tone şi, prin elevator, îl varsă în pîntecele monstrului măriri.
Silozurile sunt bune, dar sunt complicate.
23
29
Prin urmare, era firesc că România să treacă de partea puterilor ce votau pentru tăietura marelui M.
Anglia face acum o chestiune de sport diplomatic şi, evident, cu marea sa înrîurire internaţională, ajunge să obţie majoritatea voturilor în sînul Comisiunei, adică 5 contra 3. Chestiunile bugetare nefiind chestiuni de principiu, nu cer unanimitatea voturilor exprimate.
Astfel stau lucrurile cînd, la Legaţiunea de la Roma, se primi o notă din Bucureşti, prin care ministrul Afacerilor Străine făcea un apel disperat către misiunile noastre în străinătate, pentru a salva încă o dată chestiunea Dunării.
Ce se întîmplase?
Se întîmplase cele povestite mai sus — că adică marele M iar rămăsese netăiat.
Ministeriul român se adresă în special către Italia, sora mai mare, protectoarea noastră firească (tot arsenalul pe care-1 scoatem la lumină cînd avem de cerut ceva la Italia şi pe care-1 uităm cînd Italia face apel la noi).
Sunt de atunci 27 de ani. Ministru de Externe era Al. Lahovary, zis marele Lahovary; ministru la Roma era Al. Plaino, zis Plaino. bătrînul. Aceste calificative erau întrebuinţate spre a-i deosebi de cei tineri şi de ceilalţi. Consilier de lega-ţiune era Rosetti-Solescu; prim-secretar, Dim. Perticari. Secretar al II-lea, subscrisul. Prim-ministru şi ministru de Externe al Italiei, teribilul Francesco Crispi.1
Ministrul nostru ne cerea nici mai mult, nici mai puţin decît să intervenim pe lingă guvernul italian, pentru a da ordine delegatului său din Comisiuneâ Europeană să repună chestiunea pe tapet şi să caute a obţine un răsvot.
Rosetti-Solescu şi Perticari se aflau în concediu. Ministrul Plaino era la Sorrento, bolnav. El avea o situaţie excepţional de bună la Roma.
în lipsa factorilor principali, rămînea ca secretarul cel mai tînăr şi cu mai puţină experienţă să prezinte chestiunea primului-ministru italian.
într-unui din saloanele de la Consulat, bătrînul bărbat de stat sicilian sta cufundat într-un enorm fotoliu, cu un pled pe picioare, cu o figură de pandur, ale cărei mustăţi zbîrlite reclamau un iatagan la brîu. îşi poate orcine închipui pe neamţul lui Edmond About 2 intrat pe mîinile lui Hagi-Stavros. Cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu,
îşi spune tînărul secretar păsul, căutînd să pună în evidenţă interesul Italiei de a ajunge pînă la Galaţi cu vasele noei sale marine de comerţ şi făcînd apel, mai cu seamă, la pro-tecţiunea surorii mai mari şi la echitate. încetul cu încetul, ochii teribili se îmblînzesc. Francesco Crispi se interesează de Dunăre, de România, de regele Carol şi, luînd un Almanah da Gotha, supune la un adevărat examen pe tînărul român. Sfîrşeşte cerîndu-i o mică notă în scris.
Partida părea cîştigată, cînd Legaţiunea află că aceleaşi insistenţe erau făcute de „netăietori" în sens contrar. Noi demersuri, noi concluziuni în scris. Tăietorii invocau greutăţile navigaţiunei; netăietorii invocau art. 15 al Actului Public — aşa încît, bătrînul Crispi îşi aplică zicătoarea italienească: „tra il si e il no, di părere contrario", adică: „între da şi nu, de părere contrarie".
în cele din urmă, într-o memorabilă şedinţă de la palatul Roccagiovine, unde era sediul Legaţiunei noastre, bătrînul om de stat, uitîndu-se pe fereastră şi dînd cu ochii de coloana traiană rosti aceste cuvinte:
„Chestiunea în sine poate fi rezolvată în amîndouă felurile. Poate că interesele Italiei sunt mai aproape de soluţi-nnea românească, dar nu trebuie uitat că noi, italienii, avem atîtea cuvinte să ne păstrăm bunele relaţiuni cu Marea Britanie, încît am trece uşor peste marele M al domniilor-voastre.
Speram să găsesc pe amicul meu Plaino. Sunt mulţumit că te găsesc pe d-ta, ca să-ţi întorc vizita şi să te rog să telegraf iezi la Bucureşti să nu piardă răbdarea... V-aţi aşezat în faţa forului lui Traian. Cuminte împărat a fost. Cunoşti corespondenţa lui cu Pliniu cel Tînăr?.
Apoi, vorbindu-şi oarecum sieşi: „La urma urmei, dacă v-a aşezat el acolo, a ştiut ce face. Telegrafiază la Bucureşti că Italia se raliază la propunerea românească."
Şi iată cum „divinul nostru împărat" ne-a salvat Dunărea şi altă dată.
1918
30
POEŢII
Sub acest titlu, dorim a da cititorilor îndreptării oarecari îndrumări, fie sub formă de observaţiuni critice, fie sub/ forma, directă, de literatură.
Viaţa noastră este atît de risipită, încît te miri că se mai găsesc români care să se poată concentra altfel decît milităreşte. A scrie şi a tipări versuri, pe aşa timpuri, este, în aparenţă, o mare nepotriveală. Cu toate astea, s-ar zice că sufletul, rănit în toate aspiraţiunile sale, s-a refugiat în colţul cel mai ascuns al individualităţii, de unde ia atingere cu cerul prin accentele unei dureri personale, a cărei notă de generozitate universală s-a atrofiat.
Dacă am întreba pe cititorii noştri care sentiment li se pare mai subiectiv: amorul sau iubirea de patrie, marea majoritate ar răspunde: amorul — şi ar avea dreptate.
Dar, cu subiectiv şi obiectiv, în literatură n-o scoţi uşor la cale. în literatură, cu cît un lucru este mai adînc subiectiv — cu cît este mai personal şi mai dureros — cu atîta devine mai obiectiv. Ceea ce este paradoxal în cuvinte rămîne adevărat în fond— cu o singură condiţiune: intervenirea eternei frumuseţi a formei. A cînta patria prost este mai prost decît a cînta prost amorul, pentru că, în cazul amorului, fiecare pasăre îşi cîrîie dragostea cum poate, de la privighetoare pînă la bufniţă, dar trebuie să şi-o cîrîie; pe cîtă vreme în cazul patriei nu ai obligaţie s-o cînţi; dacă-ţi simţi inima caldă, te duci pe front. E o mare frumuseţe morală în gestul bărbatului care lasă tot şi pleacă la frontieră, dar e frumuseţe morală, iar nu estetică, şi literatura nu se ocupă de ea decît
în măsura în care se ocupă de descoperirea unui serum antirabic.
Ce este Werther? O aventură sentimentală a lui Goethe — tot ce poate fi mai banal şi mai simplu — pentru care omenirea palpită de o sută de ani, în toate limbele. Ce s-a întîmplat? Nimic, decît faptul că autorul era un artist incomparabil, care din sufletul său aruncă pulbere de aur peste lume. Subiectivitate împinsă pînă la exces.
Ce este Graziella ? O întîmplare sentimentală din viaţa lui Lamartine, care a făcut să plîngă atîţia ochi tineri.
îmi aduc aminte, cînd am fost întîiaşi dată la Sorrento, cu cîtă durere am constatat că Lamartine mă induse în eroare.
Cititorul"ştie, poate, că una din cele mai frumoase poezii " ale lui Lamartine, Le premier regret, este scrisă în amintirea Graziellei. Ea începe astfel:
Sur la plage sonore ou la mer de Sorrente Deroule ses flpts bleus aux.pieds de l'oranger, îl est, pres du sentier, sous la haie odorante, Une pierre pe ti te, etroiţe, indiiferente, Au pas distrait de l'etranger.
Ajuns la Sorrento cu vaporul, prin urmare venind de pe mare, primul lucru pe care l-am putut constata a fost lipsa -oricărui fel de plaje, deoarece poeticul orăşel e zidit pe un mal de piatră. Atunci unde e înmormîntată Graziella? Unde e la plage sonore oii ia mer deroule ses flots bleus?1; ■
vŞi, cu oarecare milă pentru autorul lui Jocelyn, m-am dus sus, să caut cu ochii plaja, de care aveam absolută nevoie, ca să trăiesc în pace cu viaţa mea sentimentală.
N-am găsit nici o urma de plaje, dar, fireşte, am găsit splendoarea golfului de Napoli, portocalii înfloriţi, femeile ca portocalii, lumina cerului ca ochii femeilor.
N-a trecut însă mult timp şi am început să umblu prin împrejurimi. Am fost, pe uscat, la Castellamare di Stabia, la Amalfi, la Paestum; pe mare, la Capri, la Ischia, la Pro-
Cida.   '       : "; '   '" • :    . • • ■;;
în fine!... La Procida mi s-a lămurit misterul. Cititorul îşi aduce aminte că romanul lui Lamartine se petrece în insula Procida. Ei bine, aici am găsit o mică plaje, cu nisipul de auf şiJ răsunat oare ca o harfă eoliană, cînd valurile mării o ating, iar această mare se numeşte il mar di Spr-
32
33
rento. Prin urmare, aci la umbra portocalilor, a iubit Lamartine şi tot aci trebuie să fie mormîntul Graziellei...
★
Poeţii nu înşală niciodată. Ei se înşală singuri uneori, pentru satisfacerea unei necesităţi hiperbolice.
Cînd Schliemann s-a pus să descopere Troia şi Mycena, toţi heleniştii şi istoriografii n-au făcut două parale, şi tot poeţii şi mitologia l-au ajutat.
Ce-a spus Homer a fost adevărat. Şi să nu se uite că Herodot este el însuşi poet în felul lui, adică adunător de legende, care însă nu crede în ele.
Poeţii nu înşală. Ei apropie sau depărtează evenimentele, măresc detaliele, admiră atitudinele plastice, dar, spre deosebire de pictori şi de sculptori, ei nu se adresează numai sensibilităţii, ci întregului suflet omenesc. întru aceasta sunt superiori chiar şi muzicanţilor, cari, totuşi, pătrund foarte adînc în personalitatea îndurerată a omului, dar pătrund numai pe o cale: a auzului, şi cu un ajutor absolut necesar: interpretul. Un suid rămîne indiferent la un brio de Beetho-ven, iar unul care aude rămîne rece faţă cu muzica imprimată, dar neexecutată.
Şi aici nu e vorba de vechea zicătoare nihil est in intel-lectu quod non prius fuerit in sensu, pe care filozofia nu o recunoaşte decît ca un vehicul experimental, ci e vorba de puterea reprezentativă şi de puterea evocativă a artelor omeneşti. Durerea personală a unui mare poet este mai întotdeauna durerea personală a milioane de oameni, dar devine comună tuturora, nu pentru că e durere, ci pentru că e artă. Intensitatea suferinţii produce uneori accente cu totul noi şi personale, şi atunci subiectivul devine obiectiv, în înţelesul pe care l-am dat la începutul acestui articol.
Lamartine a publicat Graziella la 1849.
Cînd a scris-o? Nu se ştie. Cum însă întîmplarea aceasta de tinereţe face parte din Confidences, e probabil că a scris-o tîrziu. Cînd a apărut Graziella, Lamartine avea 59 de ani şi tocmai ieşea din învălmăşeala politică de la 1848, în care jucase un rol de mîna întăi.
Ce putem şti despre momentul în care sufletul unui om care a iubit ia forma poeziei?
în fundul unei grote feerice, lacul albastru oglindeşte stalactitele bolţii. Cînd au luat forma de cristale aceste lacrămi?
Goethe a trăit cu sufletul lui Werther şi a iubit pe Charlota la 1774, cînd avea 25 de ani; acelaşi Goethe, peste 30 de ani, lăsa cu lăcrămile pe obraz pe sărmana fată de la Albano, pe care încearcă s-o mîngîie Angelica Kaufmann. Acestea sunt întîmplări comune, cari devin adorabile fiindcă e vorba de Goethe, adică de o atît de absorbantă personalitate.
Dar publicul, care vrea să cunoască viaţa marilor scriitori şi doreşte să ştie dacă Charlota era Frederica de la Sessenheim, iar fata de la Albano, însăşi pictoarea Angelica Kaufmann, nu se înşală în dorinţa sa, căci intensitatea de simţire a acestui mare poet a scos din amorul Charlotei pe Werther, iar din copila de la Albano, Elegiele romane, cari sunt glorificarea frumuseţei absolute.
1918
34
POEŢII ŞI POLITICA
în vremurile dureroase prin care trecem, poeţii au dreptul să facă politică? Sau se cuvine să rămînă în rolul lor, deocamdată pasiv, de cîntăreţi ai acestei dureri?
Răspunsul nostru categoric este că ei au dreptul să facă orce, ca unii ce sunt oameni liberi, cu obligaţiuni egale cu ale celorlalţi cetăţeni. Dacă este ceva în lume liber şi inviolabil, acest ceva se refugiază în gîndire, de la care decurge convingerea şi, prin urmare, dreptul de a lucra într-un sens sau în altul.
Dar întrebarea se pune altfel: este în interesul patriei ca un mare poet, chiar dacă are şi calităţi de om de stat, să cînte nefericirile ţării sale, sau să lucreze, politiceşte, la salvarea ei?
Aci răspundem categoric că un mare poet, dacă există în vremuri de grea cumpănă, are îndatorire să cînte, iar nu să lucreze; acesta, pentru că poezia are în sine o atît de mare valoare, încît covîrşeşte tot restul, iar, din punct de vedere utilitar, acţiunea ei poate fi mult mai puternică asupra maselor decît o lege sau un decret regal.
însă, în realitatea vieţii adevărate, întrebarea nu se pune nici aşa, ci într-un al 3-a fel.
Suferinţele ţării noastre, <.. .> durerea ei nu s-au sfîrşit. Cînd şi cum se vor sfîrşi? Nu ştim.
Cît timp durează această stare de lucruri, în care suferinţa însăşi este în funcţiune de devenire, orce adevărată inspiraţie este imposibilă. Se nasc o sumă de impresii, critici de detaliu, constatări de mizerii, nedreptăţi şi scandaluri, în cari poetul
nu a încetat de a fi un instrument de analiză şi nu a început încă a înregistra ca sinteză.
în asemenea împrejurări, instinctiv, fiecare om de treabă caută să-şi facă datoria cît mai complect, şi, de îndată ce are un moment de reculgere, fiecare român are un singur gînd: să-şi salveze ţara..Cum? în toate felurile, dar mai cu seamă într-unui: ridicînd sus sufletele. Pentru aceasta, orce mijloc e bun. Acţiunea directă sau indirectă; pe calea tiparului sau a discursului; în versuri sau în proză. Nu există sacrificiu de sine destul de mare faţă de salvarea patriei.
★
Este interesant să cunoaştem părerea poeţilor ei înşişi. Să luăm poeţi contemplativi şi poeţi combativi, cîte doi din fiecare popor civilizat: doi francezi, doi germani şi doi englezi.
Unul dintre poeţii contemplativi cei mai bine caracterizaţi, care a jucat şi un rol politic însemnat, Lamartine, zice:
„Poetul nu este, omul în întregimea sa, după cum închipuirea şi sensibilitatea nu sunt tot sufletul lui. Ce ar însemna un bărbat care, la sfîrşitul vieţii sale, ar constata că nu a făcut altceva decît să legene visuri poetice, pe cînd contemporanii săi se luptau, cu orce armă, pentru patrie sau civilizaţie, şi toată lumea se trudea, împrejurul lui, în zămislirea ideilor şi a faptelor? Un asemenea om ar fi un fel de trubadur, bun cel mult pentru a amuza pe semenii săi şi care călătoreşte la furgonul de bagaje, cu muzicanţii armatei. Orce s-ar' zice, este semn de mare neputinţă sau de egoism sălbatec izolarea contemplativă a oamenilor de gîndire, în vremuri de luptă sau de grea muncă. Gîndirea [şi acţiunea] se completează una pe alta, şi amîndouă creează omul."
Ar fi multe de zis împotriva acestei teorii. Dar Lamartine are dreptul să fie ascultat, fără contraziceri, cînd vorbeşte în numele lui Jocelyn.
^ Victor Hugo, al 2-lea poet francez, a jucat un rol politic atît de mare, încît a avut o înrîurire serioasă nu numai asupra formelor de guvernămînt din ţara sa, ci chiar asupra propriei sale inspiraţii poetice. în 1852, la Jersey, scrie Les Châtiments, care este poate opera cea mai complectă, cea mai profundă, a acestui om rar, şi care e datorită unei politice ce inspira geniul său poetic. Gonit de la Jersey şi refugiat la Guernesey, concepe şi scrie prima parte din La Legende des siecles, opera cea mai perfectă a maturităţii sale, în care ura contra tiraniei
36
37
persistă cu o rară conştiinţă. în timpul asediului Parisului, la vîrsta de 68 de ani, face de gardă ca orcare cetăţean francez şi întrebuinţează venitul unei noi ediţii din Châtiments pentru a turna tunuri şi a organiza ambulanţe. Ales deputat în 1871, se rosti contra păcii; cînd izbucni Comuna, fu contra ei; cînd Comuna fu învinsă, se ridică împotriva măsurilor luate contra comunarzilor. Astfel îşi trăi viaţa de apărător al tuturor libertăţilor acest mare scriitor, pînă ce muri, în 1885, în apoteoza extraordinară a unui popor întreg.
Trecînd la germani, despre cei doi mari poeţi ai lor, Schil-ler şi Goethe, nu se poate voirbi decît cu rezervă. Cel dintâi n-a făcut niciodată politică, iar cel de-al doilea a făcut-o ca un suveran constituţional, lăsînd răspunderea prostielor pe socoteala altora, iar gloria succesului pe a sa. Dar şi unul şi altul au contribuit la rectificarea conştiinţelor politice ale timpului lor, Schiller, prin violenţa dramelor tinereţii sale, Die Râuber, Fiesco, Kaballe und Liebe, în cari entuziasmul pentru libertate domină totul, Goethe, prin superba stăpînire a frumuseţii asupra restului existenţii. Goethe a fost amestecat mai direct in. politică, prin viaţa sa intimă la curtea de la Weimar, dar, fie ca ambasador, fie ca ministru, a ştiut întotdeauna să pună politica la picioarele poeziei, spre complecta bunăstare a ambelor dame.
Venind la englezi — nu ştii cu cine să începi, atît este de mare confuzia între cele două cariere. De la Bacon 1 pînă la Gladstone, toţi oamenii politici sunt şi scriitori şi toţi poeţii sunt şi oameni politici. însuşi marele şi nefericitul Oscar Wilde a trăit o parte din dramele sale în lumea politică, iar lordul Illingworth rămîne ca tipul diplomatului englez, din care ţara noastră a putut cunoaşte un exemplar, pe lord Dufferin.
Dar să luăm pe cei mai idealişti, un poet şi un istoric, Shelley şi Carlyle.
în timpuri normale, mi-aş permite să trimit pe cititor la încercările mele precedente asupra lui Shelley. Dar cine mai are bibliotecă — şi mai cu seamă românească?
Shelley este un tip unic în istoria omenirei, care, în scurta sa viaţă de 30 de ani, a putut răscoli atîta suflet, a băut atîta lumină şi a iradiat atîta ideal. Eu am umblat după dînsul pe la Livorno şi la Spezzia, să văd insula unde încercase să se refugieze, marea în care se înecase, ţărmul pe care rămăşiţele sale pământeşti fuseseră arse în prezenţa lui lord Byron,' şi de cîte ori n-am mers la cimitirul protestant de la
Roma, să mă odihnesc la umbra molifţilor sub care doarme pururea cenuşa marelui om!...
La vîrsta ae 20 de ani fu izgonit de la Oxford pentru o compoziţie de student, Necesităţile ateismului, şi imediat începu o viaţă bătută de vînturi — dar totdeauna susţinută de idealism — amorul său platonic pentru vara-sa Hariet Grove; apoi raptul şi căsătoria cu o fetică de 16 ani, H. Westbrook; apoi prietenia cu Godwin şi amestecul în politica militantă, pentru care trebuie să fugă urmărit de poliţie; apoi neînţelegerile şi separaţiunea de soţie; în fine, fuga cu Mary Godwin. Vorba „în fine" e numai o necesitate de stil, căci finele acesta era mai mult un început. Familia îi taie mijloacele de existenţă; soţia îi moare; se căsătoreşte cu Mary Godwin, abia ieşit din nişte încurcături cu Clara'Clair-mont, una din prietenile lui Byrori, care trăia acum pe socoteala lui Shelley împreună cu o fetiţă a lui Byron, Allegra. în mijlocul acestei rafale de viaţă, două din cele mai frumoase poeme ale literaturei engleze ies la lumină: Spiritul singurătăţii şi Revolta Islamului. S-ar zice că omul acesta^ numai singur nu trăia, dar ce-i faci sufletului trudit!... în 1818 fugi din Anglia şi se statornici în Italia, unde regăsi pe Byron, căruia consemnă pe fiica sa Allegra şi cu care legă cea mai strînsă prietenie. Aci avea să cunoască pe încîntătoarea Emilia Viviani, pentru care scrisese pe Epipsychidion şi, în fine, pentru nefericitul Keats, lucrarea sa de căpetenie, Adonais.
ii
în numărul precedent ne-am oprit la Shelley, către sfîrşi-tul scurtei sale vieţi.
îmi aduc aminte de un articol al lui Paul Bourget2, intitulat Sensations d'Oxford, în care vorbeşte despre Shelley cu mare competenţă. Căci aşa e de greu de pătruns în cauzalitatea unor mari poeţi, ca în sanctuarul templu din Cartagina, unde se păstra misteriosul Zaimf3 — încît numai iniţiaţii au dreptul să încerce a străbate pînă la dînşii.
„Acest suflet, prins de Absolut, era stăpînit de nevoia unui idealism pur. Pentru el, ca pentru Spinoza, ca pentru Hegel, n-a existat niciodată vreo deosebire între Idee şi Fapt, între Spirit şi Realitate. Oare nu există cea mai strînsă legătură între Gîndire şi Natură? Oare nu este aceeaşi putere
38
39
care susţine şi persoane şi lucrurile noastre şi care se dă pe faţă, în noi, prin gîndire, în afară din noi, prin forme ? Am putea noi oai~e să pricepem cel mai mic detaliu, cea mai neînsemnată porţiune din lumea asta înconjurătoare, dacă legile raţiunii noastre nu ar fi de aceeaşi esenţă cu legile existenţei lumii? Aplicată în politică, această concepţiune de identitate între Ideal şi Real a condus pe Shelley la revoltă contra societăţii existente. El a văzut limpede imagina Justiţiei şi a priceput deodată ca aşezămintele; vechii noastre Europe sunt întemeiate pe nedreptăţi seculare.. ."
★
Să se oprim un moment şi să nu pierdem din vedere titlul nostru, Poeţii şi politica.
Va să zică, aplicînd această înaltă concepţie de idealitate lumei reale, Shelley vede imagina Justiţiei mînjită.
Tocmai aşa o vede ţăranul român.
Fără a se ridica la cauzalitate, el ştie un lucru hotărît: că pentru el nu există dreptate. De cincizeci de ani de cînd avem Constituţie şi Tribunale şi Casaţie şi avocaţi şi juris-prudenţă, asta s-a statornicit în sufletul lui: nu există dreptate.
Acum între noi, aşa este sau nu este aşa? Să vedem.
Justiţia noastră nu e mai rea decît armata noastră, decît administraţia noastră, decît diplomaţia noastră, decît agricultura noastră. Da. Dar asta nu-i destul. Ea trebuie să fie cu mult mai bună, fiindcă hotărăşte despre onoarea şi averea cetăţenilor.
Luată în indivizi, justiţia românească prezintă numeroase şi cîteodată chiar remarcabile excepţiuni. Luată însă în sine, ca instituţia supremă de balanţă socială, e detestabilă. Ea are două viţii organice: 1) e justiţie politică, 2) e justiţie formală.
Ce însemnează justiţie politică?
Necesitatea de a parveni a falsificat sufletul magistratului, alipindu-1 de un partid sau de o grupare, a cărui şef ameninţă să devină ministru de Justiţie —ceea ce face că procesele se cîştigă sau se pierd după importanţa şi crezul politic al avocatului care pledează, iar nu după, fondul afacerii. De la cel mai mic Tribunal pînă la înalta Curte de Casaţie, opinia publică desemnează mai dinainte care va
fi partea care cîştigă, după compoziţia secţiilor şi după numele avocaţilor.
Ei bine, lucrul acesta este grozav. .    în toate celelalte ramuri ale vieţii publice, instituţia viţiată nu periclitează onoarea şi averea cetăţenilor.'
Şi justiţiai noastră mai este formală, adică de procedură şi de fiscalitate. într-o ţară ca România, care nu are cadastru, chestiunea ipotecilor şi, în general, a titlurilor de proprietate, este o nenorocire. Un om de cea mai perfectă bună-credinţă, care şi-a dat banul de la cheotoare pentru a-şi cumpăra un imobil, se vede deposedat de avutul său, fiindcă bunica despre tată a soţiei vînzătorului fusese măritată de două ori. De aceea asistăm la spectacolul extravagant că românii cumpără de preferinţă moşii puse la Credit, adică grevate de sarcini ipotecare, chiar atunci cînd pot şi doresc a plăti preţul integral. Dreptatea omului cinstit este totdeauna răpusă de forma pehlivanului.
Pentru ţăran apoi, procedura şi fiscalitatea sunt adevărată mizerie: de la cel mai de jos zgîrie-brînză pînă la „domnul aucat", timbrul fisc, timbrul mobil, timbrul de ajutor; termenul de apel, termenul de opoziţie, termenul de recurs; citaţia, somaţia, afiptele. Cînd a intrat în proces, îşi vinde găina, vita, căciula, şi cu asta se alege.
★
Un suflu nou, de generozitate, trebuie să treacă peste ţara noastră. Fiindcă politicienii au adus-o aici, să vină poeţii şi entuziaştii s-o salveze.
Un om, un erou!
Niciodată teoria lui Carlyle nu apare mai adevărată decît în vremile şi-n ţara noastră. Orce societate condusă de mediocrităţi merge către descompunere.
Generaţia românească de la '48 şi '59 era cu adevărat o generaţie de eroi, a cărei cea mai înaltă expresie a fost Alexandru Ion I şi Kogălniceanu. De atunci ne-am coborît, ne-arn coborît, iar astăzi am ajuns atît de jos, încît am atins fundul. Turpitudinea infinită în care bălăceşte viaţa noastră publică este revoltătoare.
Plutocraţia incultă, care a secătuit ţiămîntul şi pe ţăran, iar acum s-a aruncat asupra băncilor, s-a organizat în partid politic pe acţiuni şi speră să exploateze ţara mai departe.
Asta nu se poate.
40
41
Poeţilor şi vizionarilor, toţi acei cari mai vibraţi la o idee generoasă şi pe care soarta vitregă v-a silit să vă lăsaţi căminurile şi să rătăciţi pe pămîntul ospitalier al Moldovei, aduceţi-vă aminte, aici, la Iaşi, de Anastasie Panu, de Alecu Russo, de Costache Negri, de Vasile Alecsandri — de toţi aceia cari şi-au sacrificat interesele lor personale, pentru alcătuirea unei Românii de sine stătătoare. Această Românie, astăzi primejduită, trebuie salvată.
1918
EXPRESIUNEA POETICĂ
Semnul hotărîtor al individualităţii unui poet este ex-presiunea poetică: cu cît aceasta va fi mai personală, mai colorată şi mai proprie cu atît poetul va fi mai puţin banal.
Expresiunea poetică este, pentru versuri, aceea ce este stilul pentru proză. Sunt oameni foarte onorabili, cuminţi, unii chiar culţi, alţii cu o întorsătură de spirit originală, cari sunt incapabili să pună mîna pe un condei fără să devină absurzi; şi sunt, dimpotrivă, alţii cari se înfăţişează fără personalitate, şterşi la chip şi la grai, şi cari nu par a deveni cineva decît atunci cînd rămîn singuri, la masa lor de scris. Lucrul acesta este adevărat pentru toţi scriitorii, dar mai cu seamă pentru poeţi.
A vedea şi a simţi altfel decît toată lumea sunt însuşiri fondamentale pentru un poet; dar a spune altfel decît toată lumea e o calitate atît de rară, încît adesea covîrseşte pe cele de fond, şi uneori poate deveni un defect. în arta de a vorbi sunt oameni al căror succes este datorit, în mare parte, modului de a vorbi. Lucrul acesta se adevereşte la citirea discursului. Aşa, spre exemplu, discursurile lui Maiorescu sunt cu mult inferioare reputaţiei oratorului, şi, dacă n-ar fi introducerea magistrală ce le însoţeşte, volumele ce le cuprind ar muri în praful celei mai legitime uitări1.
Unul dintre poeţii noştri cei mai personali în arta de a spune este, fără îndoială, Eminescu. într-o poezie a sa din prima tinereţe, Floare albastră, se simte lipsa de control,
43
acea autocritică pe care numai vîrsta şi experienţa o dau, dar, în schimb, cîtă originalitate în expresiunea poeticăl
Astfel  zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah î ea spuse adevărul ; Eu am rîs, n-am zis nimica.
„Hai în codrul cu verdeaţă, TJnd' isvoare plîng în vale, Stînca stă să se prăvale In prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure (?), Lîngă bolta cea senină Şi sub trestia cea lină (?) Vom şedea în foi de mure.2
Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de românită ' Voi cerca de mă iubeşti."
Iată o poezie scrisă de chit, ceea ce se numeşte italieneşte di maniera, cînd pictorul face un tablou fără model. Evenimentele din această poezie nu s-au întîmplat aşa şi s-ar putea zice că nu s-au întîmplat deloc, fiindcă, dacă s-ar fi întîmplat, poetul ar fi putut să se încredinţeze că-n poieni de pădure nu cresc trestii şi mai cu seamă că doi amorezaţi nu pot şedea in foi de mure fără primejdie pentru persoanele lor fizice, deoarece murele cresc pe curpeni cu ghimpi. Dar cît farmec e în strofa
Hai în codrul cu verdeaţă Und' isvoare plîng în vale, Stînca stă să se prăvale în prăpastia măreaţă.
Verbul prăvale e o formă de indicativ necorectă a infinitivului reflexiv a se prăvăli, care* ar trebui să sune să se prăvălească (a iubi, a cerşi, a zdrobi, a dezvăli = iubească, cerşească, zdrobească, dezvelească). Pe cînd prăvălească este comun şi neexpresiv, prăvale e nou, eroic şi plin de înţeles: vezi stînca rostogolindu-se în prăpastia măreaţă.
Cuvintele au suflet, ca oamenii. Tinerii care vorbesc cu florile nu şi-sr permite niciodată să ceară o consultaţie
unor petale cu nume românesc. Trebuie să fie cel puţin une paquerette, dacă nu une marguerite. Dar > să te adresezi la o românită! De ce nu ceai de muşeţel?!
Şi totuşi, ce frumos grăieşte poetul pe româneşte:
Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de românită Voi cerca de mă iubeşti.
Verbul a cerca, întrebuinţat mai mult la imperativ: cearcă l, este prescurtarea lui a încerca, cu înţeles de a proba, şi nu departe de a căuta. — ceea ce ar fi italienescul cercare, cu imperativul cerca, românescul caută sau cearcă, francezul chercher, latinul rustican cir care {a. înconjura).
E o facultate de o rară nobleţe intelectuală de a întrebuinţa în limba poetică vorbe neoaşe româneşti, care sunt identice cu surorile lor din limbile romanice şi cu mama lor latină sau rusticană. După războiul acesta nefericit, care ne-a pîngărit rasa cu atîtea elemente străine, trebuie să ne facem din nou păzitorii sufletului şi graiului nostru strămoşesc.
Dintr-o altă poezie a lui Eminescu, care este, desigur, şi una din cele mai frumoase ale limbei noastre, Freamăt de codru, se revarsă aceeaşi nespusă armonie, aceeaşi jubila-ţiune platbniciană a frumosului> pe care o dă expresiunea poetică adecuată, şi aceeaşi nobleţe intelectuală, de a regăsi, în întregime, identitate 'de cuvinte în limbile franceză şi italiană:
Tresărind scînteie lacul Şi se leagănă sub soare; Eu, privindu-1 din pădure, Las aleanul să mă-fure Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-1 îndoaie, Ramul tînăr vînt să-şi deie Şi de braţe-n sus s-o ieie Iară florile să ploaie
Peste dînsa.
45
Strofa din urmă se poate traduce textual în cuvinte franceze şi italieneşti:
La vieux tilleul un rameau a tendu Pour qu'elle puisse le ployer; Le rameau tendre vent se donnera Et par Ies bras sus l'elevera Tandis que Ies fleurs pleuvront Sur elle.
II vecchio tiglio un /ramo stende Perche essa possa piegaro, II ramo tenero vento si dasse E per la braccia in su la portasse Mentre fiori piovessano
Su di essa.
Negreşit că traducerea e schilodă şi e numai de sunete; dar sunetele sunt, şi fiecare vorbă eu înţeles identic în cele trei limbi romanice. Nu mai insistăm asupra unor detalii, ca, bunăoară, cuvîntul dialectic italienesc in suso, care este identicul în sus românesc.
Revenind la expresia poetică, unul din cei mai mari gînditori ai omenirii şi poate şi cel mai complect artist al sunetelor evocative, cu o întindere şi o emotivitate de înţelesuri incomparabile — Leopardi — zice, adresîndu-se lunei:
Pur tu, solinga, eterna peregrina,
Che si pensosa sei, tu forse intendi,
Questo viver terreno,
II patir nostro, il sospirar, che sia;
Che sia questo morir, questo supremo
Scolorar del sembiante. . .
E tu certo comprendi
II perche delle cose, e vedi il frutto
Del mattin, della sera,
Del tacito, infinito andar del tempo.
Pe româneşte:
Şi totuşi tu, singurateco, pururi călătoareo, Care atît de gînditoare eşti, tu poate înţelegi Ce poate să fie acest trai pămîntesc, Suferinţa şi suspinul nostru;
Ce este acest a muri, această supremă
îngălbenire a feţei. . . Şi tu, desigur, înţelegi Cauza lucrurilor, şi vezi rodul Dimineţii, al serei,
Al tăcutei, nemărginitei treceri a vremii.
Traducerea palidă şi prin aproximaţie a acestei incomparabile poezii nu dă nimic din splendoarea originalului. Cînd zice: il perche delle cose sau il tacito, infinito andar del tempo sau pur tu, solinga, eterna peregrina, che sl pensosa rsei — cine poate îndrăzni să traducă atîta frumuseţe.
1918
46
•.IGNORANŢII
S-ar zice că omenirea cea mai civilizată, aceea care locuieşte în Europa, e guvernată de un aforism paradoxal, şi anume: cu cît lumea trăieşte mai mult, cu atîta învaţă mai puţin.
Revoluţia franceză este un punct de plecare, de unde începe neliniştea popoarelor. După cum Florenţa deşteaptă lumea din întunericul barbariei feodale şi o cheamă la splendoarea Renaşterii, tot aşa Parisul trezeşte conştiinţa adormită a cetăţeanului şi o îndeamnă către guvernare de sine.
Cel ce scrie aceste rînduri nu este un admirator al Revo-luţiunei franceze; dimpotrivă. Cu toate astea, el nu poate să nu recunoască fermentul pe care această mişcare 1-a aruncat în conştiinţele oamenilor. „L'Etat cest moi" nu numai nu funcţionează ca aforism de guvernămînt, dar devine o frază goală şi tristă. Dreptul divin al suveranilor trece în domeniul operei bufe. Autocratismul se reazemă pe cazaci.
Şi cu toate astea, bărbaţii politici nu învaţă nimic.
Cînd ciclonul napoleonian cade, pe ruinele sale se ridică reacţiunea cea mai neinteligentă, care n-a învăţat nimic din suferinţele exilului şi n-a auzit nimic din gemetele popoarelor oprimate. în Franţa, Bourbonii reîncep domnia lui Ludovic al XVI-a; în Austria, Metternich inaugurează politica Sfintei Alianţe, căutînd să reconstruiască întregul regim politic şi social dinainte de 1789 şi punînd, în scaunele mîncate de carii, pe regii, margravii, electorii şi prinţişorii mumificaţi, de cari nu-si puteau trage sufletul 'iobagii Imperiului.
Acesta este omul cel mai nefast al Europei din prima jumătate a veacului al XÎX-lea. Timp de 40 de ani, tendinţele sale reacţionare au lucrat la stabilirea dogmei lui Gentz 1 „că numai suveranii au calitate de a regula destinele popoarelor, iar ei nu sunt răspunzători decît în faţa lui Dumnezeu". Insurecţiunea elenică; revoluţia din 1830 care goni pe Bourboni de pe tronul Franţei; proclamarea independenţei Belgiei, nimic nu servi să înţelepţească pe acest erou al asuprirei.
Şi, cu toate astea, un exemplu viu se desfăşura sub ochii lui Metternich: Prusia. După criza din 1806—1807, cînd sfărîmată la lena şi ia Auerstaedt şi redusă prin pacea de la Tilsit la jumătate din teritoriul său, se credea îngenuncheată pentru totdeauna, Prusia se redeşteaptă mai tare ca orcînd. Frederic-Wilhelm al III-lea 2 şi regina Luiza au transformat monarhia feodală absolutistă a veacului al 18-lea într-un stat modern, care-şi trăgea puterea din sentimentul naţional, dînd astfel satisfacţiune principiilor de reforme şi de libertate ale Revoluţiunei franceze. Stein3 şi Harden-berg4, puşi în fruntea trebilor publice, începură opera de refacţiune. Cinci zile după ce fusese numit ministru, Stein desfiinţează iobăgia, iar regele împarte domeniile coroanei între ţăranii ce le munceau. Domeniile statului fură vîndute, iar pămînturile împărţite la muncitori, fireşte, pe bani. Regele făcu mai mult: în 1815 făgădui o Constituţie şi un Parlament. Din nenorocire partidul iunkerilor — cari şi astăzi duce Germania la ruină — ajutat de reacţionarii Sfintei Alianţe şi mai ales de Metternich, ieşi biruitor şi Constituţia rămase literă moartă.
★
Oamenii nu învaţă nimic. S-ar zice că nu numai nu învaţă nimic din experienţa altora, dar nici din propria lor experienţă şi durere nu trag învăţăminte.
A le spune din experienţa altora că oamenii cu adevărat liberi şi stăpîni pe avutul lor caută să se grupeze după limbă şi tradiţii; că naţionalismul este urmarea firească a democraţiei; că demagogia este o bubă ce creşte pe trupurile ignoranţilor şi şarlatanilor, a le spune toate acestea este a vorbi surzilor.
48
49
*~ ^ C j.e mal Srozav e incapacitatea lor de a trage învăţăminte din propria lor durere. Revoluţia ţărănească a adus foc şi pirjol peste întreaga ţară - asmuţită de demagogia cea mai criminală, care exploata lipsa pămîntului şi lipsa de vot pentru ţăran. <...> Ce vă trebuie să vă deşteptaţi?
1918
PRINŢUL DE BISMARCK
Jumătatea a 2-a a veacului al XIX-a este dominată de statura uriaşă a prinţului de Bismarck.
Lăsînd la o parte laturea anecdotică şi pînă la un punct eroică a acestei naturi, să examinăm complexitatea sa intelectuală şi mai cu seamă aplicarea ei la politică.
Vremile pot cere în curînd ţării noastre o adîncă stăpînire a materiei: pe ce baze se va încheia viitoarea pace? Care teorie din trecut are mai mulţi sorţi de-a fi acceptată de toate statele coparticipante şi aplicată la harta Europei?
Personalitatea prinţului Bismarck este atît de covîr-şitoare, încît Germania trăieşte şi astăzi sub farmecul geniului său politic, care, o spunem chiar de acum, a fost incom-plect, de o putere de analiză colosală, dar fără structură de sinteză.
Născut cam pe timpul bătăliei de la Waterloo, n-a visat toată viaţa lui decît fier şi foc. Intrat pe scena politică într-un moment de mediocritate generală, avea să-şi joace mendrele cum îi plăcea. Sub Frederic-Wilhelm al IV-a1 zmeul n-avea sfoară — politica internă nu-i îngăduia să-şi întinză mrejele asupra Europei cum ar fi dorit; dar, cu venirea la tron a protectorului şi amicului său Wilhelm I 2, îşi găseşte doi colaboratori remarcabili, în persoana d-lui de Roon şi a generalului Moltke, şi atunci zmeul se înalţă.
★
Cariera politică a prinţului de Bismarck se poate împărţi în patru perioade: perioada parlamentară (1846—1851), în
51
care se face adeptul teoriei lui Metternich de-a susţine drepturile divine ale regalităţii, în contra dreptului poporului; perioada diplomatică (1851 — 1862), în care, ca delegat la dieta de la Frankfort, ca ambasador la Petersburg şi mai cu seamă ca curtizan al lui Napoleon al IlI-a, pregăteşte îngenuncherea Austriei înaintea Prusiei; perioada ministerială (1862-71), în care acţiunea sa devine hotărîtoare în stat, prin ajungerea la tron a lui Wilhelm I, amicul şi protectorul său, şi în care interval stabileşte, prin două mari războaie, supremaţia Prusiei; în fine, perioada a patra, de la 1871 încoace, în care este arbitrul Europei şi în care nu e preocupat decît de consolidarea noului imperiu germanic şi menţinerea lui cu orice preţ în fruntea lumei politice.
Aceste patru perioade se pot caracteriza şi mai bine prin ideea fixă ce urmăreşte pe prinţul de Bismarck în primele trei perioade, de a înjosi cu orice preţ pe Austria şi casa de Habsburg, şi prin aceeaşi idee fixă, răsturnată, de a ridica şi întări pe Austria, în perioada a 4-a, pentru a o opune Franţei şi a forma cu dînsa viitoarea Triplă Alianţă. '
Această inconsecvenţă, pe care o vom regăsi-o în cariera politică a prinţului de Bismarck, va, urma una din lacunele cele mai regretabile ale politicei guvernului german în viitor, căci sperăm că lumea cultă pricepe că tot figura morală a lui Bismarck guvernează Germania de astăzi, sub o altă mască.
O a doua inconsecvenţă şi mai gravă fu lupta sa după 1870 pentru a distrage Franţa de la chestiunile continentale şi a o împinge către o politică colonială, care, după cucerirea Tunisului în 1881, trecea la expediţia Tonkinului — pe cînd el însuşi împingea la crearea unui imperiu colonial german, pe coastele Africei Australe, Nbei-Guinee,Insulele Samoa şi atingea pentru prima bară chestiunea Congoului, care, mai tîrziu, cu Marocul, era să devină scînteie de război.
Dar ia să vedem cine erau actorii cu cari avea să se măsoare prinţul de Bismarck.
Dacă lăsăm la o parte oamenii de stat englezi, Palmer-ston,3 John Russel 4 şi lord Granville 5, tot restul bărbaţilor de stat ai Europei de pe timpul prinţului de Bismarck erau nişte figuranţi, fără valoare. Unul singur spunea ceva — dar acela sta sus de tot: Napoleon al IlI-a. în afară de el — cel mai mare ministru de pe continent, pe vremea prinţului de Bismarck, era reprezentantul celui mai mic stat, ' contele Gavour al Piemontului.
încolo, în Rusia, Nesselrod se retrăsese, ca să laşe locul unui mediocru pretenţios, prinţul Gorceacov, pe care Bismarck 1-a dat în leagăn toată viaţa, iar la tractatul de la Berlin 1-a dat de mal.
în Austria, suirea pe tron a tînărului împărat Franz Iosef I ne dă acelaşi spectacol pe care ni-1 oferă astăzi nepotul său, împăratul Carol I, schimbînd ministere la nesfîrşit fără să găsească un bărbat de reală valoare. Astfel in timpul guvernărei necondiţionate a prinţului de Bismarck, Austria a trecut printr-o serie de cabinete: Schwarzenberg, 6 Schmer-ling, Belcredi-Larisch-Mensdorf şi multe altele, pînă la saxonul conte Beust şi pînă la Ungurul conte Andrâssy, cari — aceştia doi din urmă — cu puţin înainte de a ajunge la guvern, erau inamicii monarhiei habsburgice.
în Franţa, de la căderea lui Ludvic Filip, 7 toţi oamenii politici de valoare, ca Guizot, Thiers, Casimir Perier, 8 erau în opoziţie, iar imperiul aducea la guvern oamenii ca Le duc de Morn'y, Benedetti, de Gramont etc, figuranţi ai dramei care începuse cu lovitura de stat de la 1852 şi care avea să sfîrşească cu 1870.
în mijlocul acestei lipse generale de caractere de care dă dovadă Europa, se ridica omul cel mai personal, spiritul cel mai adînc observator al detaliului, temperamentul cel mai brutal şi mai insinuant, totdeodată, pe care 1-a produs virtuţile rasei saxone pînă astăzi — Otto, Eduard, Leopold von Bismarck, născut la 1 aprilie 1815, la Schonhausen, orăşel din Brandeburg.
*
Recapitulînd, în trăsături mari, opera prinţului de Bismarck, îl găsim în politica internă biruit pururea, iar în politica externă pururea biruitor.
în politica internă îşi începe cariera, din prima zi, prin-tr-un conflict cu Camera, care, dizolvată, se întoarce în mai mare majoritate de opoziţie, iar în cele două chestiuni cari agitară viaţa sa de cancelar, Kulturkampf şi socialismul de stat, a ieşit bătut complect.
în politica externă, dimpotrivă, a fost pururi învingător.
Primul său pas, intervenţiunea în Danemarca, constituie un scandal internaţional, dar un mare succes personal. Puterile semnatare, ale tractatului de Londra din 1852, stau cu braţele încrucişate şi permit ca, printr-un tractat în regulă
52
53
(Viena, 1864), Danemarca să fie deposedată de Schleswig, Holstein şi Lauenburg.
Apoi, vine chestiunea Ducatelor în comun cu Austria.
Apoi, pregătirea şi executarea fulgerătoare a războiului cu Austria, care la 3 iulie 1866 este sfărîmată la Sadowa, ceea ce dă Prusiei hegemonia în confederaţiunea germanică.
Apoi, în fine, războiul cu Franţa, pregătit şi condus cu tot atît talent ca şi cel cu Austria.
Din toate aceste decurge creaţiunea Imperiului german — de unde, cum am arătat, intrăm în a 4-a fază a vieţii marelui bărbat: cancelarul.
Cu aceeaşi violenţă, omul de acţiune intră în perioada de pace: garantarea imperiului.
Dar ce viţiu organic avea această creaţiune a Imperiului german, pentru ca prinţul de Bismarck să fi fost de mai multe ori în preziua unei declarări de război Republicei franceze, iar după moartea sa, moştenitorii săi materiali şi morali să fi ajuns totuşi la obligaţiunea inevitabilă de a începe groaznicul război din 1914?
Şi altă întrebare:
Ce aport moral va aduce Germania, mîine, cînd pacea se va discuta în mod mai serios? Pe ce baze se va reorganiza harta Europei?
Oare calităţile de minte şi de voinţă ale prinţului de Bismarck, care l-au ajutat atît de mult întru exploatarea Europei, nu-şi vor da pe faţă goliciunea lor morală, cînd alături de ele se vor ridica, sfioase, teoriile unui mare vizionar, ale lui Napoleon al IlI-a?
Vom cunoaşte răspunsul în unul din numerile viitoare. 1918
NAPOLEON AL III-A
Născut, ca fluturele cel mai încondeiat pe aripi, în gradinele unui palat; fiul unei creole şi al Necunoscutului; botezat în sala tronului din Tuileries şi avînd ca naş şi ca unchi putativ pe Napoleon I; crescut, în primii ani ai copilăriei, în cea mai strălucită epopee a timpurilor; prigonit mai pe urmă, obligat să fugă în Anglia, să se ascunză în Franţa, să fie pus la închisoare, să evadeze ca un răufăcător; conspirînd pururea şi legat cu toate sectele de vizionari; păstrîndu-şi, cu toate astea, un oarecare înţeles al realităţii practice şi o mare cunoştinţă a sufletului francez, care aveau să-1 ducă la tron; plin de contradicţii, închis la suflet, cu mari avînturi de generozitate, cu tot atîtea irezuri, singur şi neliniştit — acesta era să devie împăratul francezilor, adică omul atotputernic care, în 20 de ani, avea să ridice Franţa la un apogeu de mărire incomparabilă, ca apoi s-o precipite în dezastrul de la Sedan, <... > acesta se năştea pentru binele şi ajutorul patriei noastre, într-un moment în care România era ameninţată să piară. <. . .>
Lui îi datorim creaţiunea noastră ca stat, el ne-a salvat de dominaţiunea rusă, el ne-a îndemnat la Unire, el ne-a dat Dunărea în păstrare, şi trebuie să constat cu durere că pînă astăzi nu am putut să ne ridicăm peste slăbiciunea noastră sufletească de-a maimuţări tot ce ne vine de la Paris şi de-a da uitării numele unui om care ne-a făcut atîta bine, numai fiindcă acesta a căzut la Sedan. Să scrie Victor Hugo Napoleon le petit; noi trebuie să scrim Napoleon le Gr and,
<•••>•
55
Dar, ia să examinăm dacă nu care cumva s-a înşelat toată lumea — şi Franţa cea dintîi — în judecata sa critică asupra calităţilor de bărbat de stat ale lui Napoleon al III-lea. <...>.
Napoleon al III-lea credea că este echitabil şi mai cu seamă este în interesul păcii generale ca, în Europa cel puţin, popoarele să se împartă politiceşte după etnografia lor.
în timpul călătoriei lui Wilhelm I la Compiegne (1861), Anglia se temea de o alianţă între Paris, Berlin şi St. Peter-sburg, pentru realizarea ideilor napoleoniene, aplicate celor trei rase, latină, germană şi slavă, iar lord Palmerston judecă situaţia ca fiind nu numai gravă, ci chiar gravidă de 5 sau 6 războaie.
Nimeni nu pricepe nimic.
Bărbaţii de stat englezi simţeau că s-a schimbat ceva de la Napoleon I şi că nu e nici un cuvînt serios de a continua o politică de duşmănie între Franţa şi Marea Britanie, mai cu seamă după ce amîndouă ţările se bătuseră una lîngă alta în Crimeea. Ei nu prevedeau că amîndouă naţiunile vor lupta din nou, cu 50 de ani mai tîrziu, strîris unite '<.. . >.
D. de Bismarck îşi exercita ironia sa <. . .> la adresa lui Napoleon al III-lea, cînd zicea: „en somme, c'est une grande incapacite meconnue" sau „sa reputation de profondeur n'est qu'une ideologie vague". r
Astăzi, cînd toată lumea se bate cu toată lumea, nu se găseşte altă formulă care să împace popoarele decît ideologia aceasta vagă.
Este o reţetă de fericire sigură?
Nu ştim. Poate că mai tîrziu, cînd oamenii vor ajunge să trăiască fără prejudecăţi, cu o limbă universală, cu o singură religie, cu o noţiune clară a datoriei şi cultul desăvîrşit al adevărului, poate că atunci să dispară necesitatea grupării politice.
Fină atunci, lumea setoasă de pace nu găseşte altă formulă. <. . .>
Unde am fi astăzi, dacă Napoleon al IlI-a nu s-ar fi bătut la Solferino şi Wilhelm I la Sadowa? <...> aceeaşi necesitate imanentă duce popoarele guvernate de tirani sau de oligarhii corupte către revoluţii. Adesea, statul naţional şi revoluţia nu dau individului mai multă cantitate de fericire decît dominaţiunea străină sau guvernul autocrat. Milanezii erau poate mai bine administraţi de austriaci, iar ruşii desigur mai fericiţi sub Neculai al II-lea decît sub d. Troţki. 1 <.. .>
Prin urmare, Napoleon al III-a <.. . >
El a văzut just cînd s-a apropiat de Anglia, ca să bată pe ruşi la Sebastopol, pentru a pune capăt năzuinţelor moscovite şi a libera Marea Neagră; el a văzut just cînd a înlesnit crearea statului român şi i-a încredinţat Dunărea. <. . .> el a văzut just cînd a mers în China cu Anglia şi cînd a ocupat Cochinchina, punînd astfel temeliele imperiului colonial francez din Extremul-Orient.
S-a înşelat în 1870. Dar să ne înţelegem.
S-a înşelat în. pregătirea şi executarea campaniei militare, nu în conceptul politic. <.. . >'
Necesitatea unui echilibru sănătos cerea <. . . > formarea unei confederaţiuni germane <...>, unificarea Italiei, îndepărtarea Rusiei de la Constantinopoli şi, în fine, dezvoltarea unui stat latin la gurile Dunării, care să garanteze internaţionalizarea fluviului şi să taie drumul de la slavii de nord la slavii de sud. Pe atunci, Balcanii nu-şi dezvoltaseră fragranţa parfumului lor. ,
Iată un program de adevărat bărbat de stat. Şi acesta era programul lui Napoleon al III-lea.
1918
56
INTELIGENŢA ANIMALELOR
Un elefant din Indii pompa apă în toate zilele, la aceeaşi oră, pînă ce umplea mai multe jgheaburi, pentru adăpostul vitelor. îl deprinsese aşa de bine cornacul lui, încît acum, elefantul mergea singur la fîntînă, apuca minerul de la piston cu trompa, şi trăgea apă pînă ce umplea jgheabul întîi, din care apa trecea în jgheabul al 2-a, care se umplea şi el, din care trecea în jgheabul al 3-a, iar din acesta în al 4-a, şi aşa mai departe, pînă se umpleau toate jgheaburile. Atunci, elefantul se ducea glorios la grajd, iar turmele veneau să se adape. Dacă, pentru o cauză oarecare, elefantul întîrzia să tragă apă, turmele nu dau nici un semn de nerăbdare, ca şi cum setea lor nu ar fi fost a lor, ci ar fi atîrnat de acţiunea elefantului.
Cornacul lui, un înţelept, se gîndea că vitele sunt curioase, parcă ar fi oameni.
Dar se întîmplă într-o zi că elefantul pompă în zadar. Jgheaburile de la sfîrşit nu se umpleau, elefantul băgă de seamă că un căprior de la jgheabul al 4-a era căzut; îl ridică, nivelînd jgheabul, şi reîncepu să pompeze. După puţin timp, toate ulucile erau pline, iar elefantul mergea la grajd tare mulţumit.
Cornacul crezu cu adevărat în metempsihoză şi-şi zise că-n trupul elefantului sălăşluia acum un inginer de poduri şi şosele.
Un învăţat, din cei ce se îndeletnicesc cu viata gîndacilor baga de seamă cum un fel de cărăbuş, care, pe limbă străină!
se numeşte sitaris, îşi depune larvele în preajma fagurelui trîntorilor, unde aşteaptă momentul zborului nupţial, ca să se prindă de ei; de la bărbat trece la femeie; de la aceasta trece pe ouăle ei, cu care pluteşte în miere şi pe care le mănîncă; in miere i se întîmplă prima metamorfoză; consumă şi această hrană; devine nimfă şi apoi insectă complectă.
învăţatul începe să creadă că instinctul acesta seamănă grozav cu inteligenţa, căci atunci cînd cărăbuşul este destul de priceput ca să-şi aleagă fagurul pe care să-şi depună larvele, el este încredinţat că larva sa va şti cum să urmeze ca să se dezvolte.
Un mic proprietar, crescător de paseri, era totdeauna mirat de priceperea şi îndemânarea puiului de a sparge ghioaca tocmai atunci cînd nu mai are hrană în ou şi cînd e complect dezvoltat, după cum era mirat de superba indiferenţă a tatălui, măreţul cucoş, şi mai cu seamă de nebunia mamei, liniştita găină, care, devenită cloşcă, ia cîmpii.
Acest mic proprietar, filozof, cu o uşoară înclinare către poligamie, găsea că e foarte bine aşa cum e, deoarece îşi vindea puii de sex bărbătesc, fără ca crescătoria să sufere.
Dar simţimîntul maternităţii la cloşci îl punea pe gînduri. Proprietarul nostru era un om echilibrat, căruia nu-i plăceau exagerările. Ouăle de la o cloşcă sunt de la 12 găini. Prin urmare, fiecare pui are altă mamă. Spre deosebire de ceea ce se petrece în lumea oamenilor, fiecare pui e sigur de tatăl său, iar nu de mamă-sa x.
Şi, cîteşitrei aceşti bărbaţi, cornacul, învăţatul şi propie-tarul, se găsiră pe unul din fronturile războiului.
Era o seară de toamnă. De-abia încetase focul artileriei, care cutremurase pămîntul, dezlănţuise vînturile, spărsese bolta tăriei. în fund, ardea oraşul, apărat eroic de nobile şi tinere vieţi. Catedrala, un monument de artă, pe care geniul omenesc o împodobise cu farmecul celei mai elegante inven-ţiuni, se mistuia în flăcări. Fumul albăstrui colora cerul cu fantastica înfăptuire a unor monştri de plumb, parcă Rem-brandt s-ar fi pus să zugrăvească Apocalipsul.
în tranşee, umezeala străbate pînă la oase.
Nici pînza, nici lîna, nici cauciucul nu apărau trupurile. Bietul om, înlemnit de frig, trăia numai prin nervi. Făptura lui, care în timp de pace oglindeşte universul în vastitatea
58
59
egoismului, era acum un mizerabil atom de pulbere, întors în nimic.
învăţatul, care admira natura în toată puterea ei creatoare, n-avea destulă vreme să se mire de nebunia omenească, de delirul acesta de moarte. Văzînd pe indian lîngă el, îi trecu prin minte fugara idee că poate cornacul elefantului să fie unul dintre puţinii mulţumiţi cu distrugerea universală a războiului. Şi îi zise încet:
— înţeleptule, iată nirvana. Indianul dete uşor din cap şi răspunse:
— Qâkya-Muni este cuminte şi este singur. Gel ce e singur nu omoară pe nimeni. Gautama te învaţă să te perfecţionezi cu sufletul atît de mult, încît Buddha să te ducă în nirvana de îndată ce ai închis ochii. Pentru asta însă trebuie să trăieşti.
învăţatul zise crescătorului de paseri:
— Dacă ai avea lumină, ai putea să scrii vorbele coniacului.
— E de prisos: ţi le şterge cenzura.
19 ÎS
„IL PRINCIPE'', MACHIAVEL—FENELON  ŞI D-L DR. GEROTA
Citeam, cu cea mai nespusă plăcere, discursurile d-lui dr. Gerota 1 rostite în Senat şi publicate în Monitorul oficial şi nu ştiam dacă trebuie să admir mai mult forma oratorică sau curajul şi sinceritatea sa, cînd izbucni aşa-zisa afacere „Principele moştenitor"2.
Nu ating această chestiune din punct de vedere politic. Cu ea se însărcinează şefii de partide, pe care îi vom urma în hortărîrile lor.
Deocamdată vorbesc despre ea, în numele literaturei, a poeţilor şi ă sentimentalilor
Iată un tînăr de 25 ani, care poartă pe umerii săi răspunderea viitorului unui tron şi, prin urmare, şi a intereselor ţării. Tînărul acesta, zămislit din părinţi străini, este născut pe pămînt românesc, botezat în religia părinţilor noştri, crescut în societatea românească modernă şi pregătit să domnească peste ea.
Cum e pregătit? Unii spun că e rău pregătit, alţii spun că e bine pregătit. Aceia care-1 cunosc adînc, vorbesc de el cu entuziaşti. în toate cazurile, dacă e rău pregătit, vina este a oamenilor noştri de guvernămînt. ;
Orcum^ar fi, tînărul acesta*trece printr-o criză sentimentală: iubeşte. Bine, rău, pe drept sau pe nedrept, el şi-a dat cuvîntul unei femei, care a crezut într-însul, şi se ţine de cuvînt, treeînd peste toate raţiunile de stat care trebuiau să-1 împiedice a se purta ca orce muritor îndrăgostit.
Noi ştim foarte bine ce însemnează „noblesse oblige". Unuprinţ nu se poate bucura de toate măririle, de toate onorurile, de toate avuţiile pămîntului, şi să fie, în acelaşi timp,
61
şi un simplu burghez cu drept de a iubi pe cine-i place — căci ar fi prea mult. Un prinţ nu poate iubi decît după.pragmatica sancţiune.
Da. Aşa scrie la carte. Dar viaţa curge şi pentru dînsul cu violenţa legilor sale, şi iată-1 atins de nebunia amorului, care e în dezacord cu trebile dinastice. De o parte avem beţia sufletului, dragostea caldă şi dezinteresată, cea mai covîr-şitoare dintre puterile naturii, de altă parte interesele.
Cum are să se manifeste prinţul ?
Dacă e cu inima seacă, ambiţios, strimt la suflet, are să mintă pe femeie şi să rămînă moştenitor de tron; dacă e generos, cu inima la locul ei, are să uite tronul, să renunţe la el,, dacă e nevoie, dar nu va înşela.
în care caz, tînărul acesta va da dovadă că este oml
Pentru mine, fără nici o îndoială, în cazul al doilea.
Şi acum, vine marea întrebare: ce ne trebuie la tron ? Un anemic piţigăiat, care înşală amorul pentru a-şi păstra avantagiele dinastice'— sau un tînăr voinic, care-şi uită interesele şi-şi salvează sufletul?
Desigur, tînărul voinic.
Acesta, la 40 de ani, cînd va fi rege şi-şi va da cuvîntul,, nu va minţi pe nimeni.
Aşa judecă toţi poeţii adevăraţi — adică toţi oamenii care nu umblă după căpătuială şi nu fac curte minciunei şi oportunităţii.
E bine înţeles că femeia nu ne interesează ca persoană, ci numai ca specie. Toate chestiunile de validitate de căsătorie sunt formale şi ca atari supuse legilor statului personal şi real.
Care sunt tipurile de „prinţi" în istorie?
Avem pe Hamlet, prinţul Danemarcei. Acesta este tip de un om, nu de prinţ.
Avem pe Cesare Borgia, le Duc du Valentinois, acela care a servit de model lui Machiavelli, pentru frumoasa sa lucrare, II Principe. Acesta a dat loc la nesfîrşite comentarii, şi toată lumea vorbeşte despre el — 1-a citit sau nu 1-a citit — mai cu seamă dacă nu 1-a citit.
Avem pe Louis, duc de Bourgogne, nepotul lui Ludovic al XlV-a, bărbatul acelei delicioase Marie-Adelaide de Sa voie şi elevul lui Fenelon 3.
Avem pe Alexandru I al Rusiei, cunoscut ca Mare Duce, prin creşterea ce i-a dat-o Laharpe 4.
Ne vom ocupa pe rînd de cei mai importanţi, lăsînd la o parte teoriele pure, ca cele ale lui Jean-Jacques Rousseau din lucrarea sa Emile ou de VEducation.
★
Entuziasmul lui Machiavel pentru Cesare Borgia trebuie să fie înţeles. Dacă un om modern, un preceptor înnăscut, pedagog tip, s-ar pune să facă un curs de etică unui prinţ regal după Schopenhauer şi Leopardi, ar fi bun de legat. Ar sări din mormînt „l'archeveque de Cambrai", ilustrul, nobilul Francois de Salignac de la Mothe-Fenelon, preceptorul ducelui de Burgundia, s-ar scula elveţianul Laharpe, înţeleptul dascăl al împăratului Alexandru I, ar tresări toţi pedagogii ce au trudit pămîntul de la greci şi romani pînă în zilele noastre. Caton cel Bătrîn învăţa pe fiul său arta de a vorbi, cu aceste: cuvinte: vir bonus, dicendiperitus. Dar la romani, vir bonus nu însemnează un om bun, ci un om de bine, adică un om de treabă în toată puterea cuvîntului, împodobit cu toate virtuţile, aşa cum era el, bătrînul şi austerul Caton, al cărui strănepot se omora singur, la Utica, pentru libertăţile pierdute contra lui Iuliu Caesar.
Florenţa Renaşterii este oraşul tuturor frumuseţilor, al tuturor pasiunilor/al virtuţii şi al viţiului şi nu trebuie uitat că la finele lui 1500, cînd ne mişcăm noi, Dante, Petrarca şi Boccaccio erau morţi de aproape două veacuri, dar că pasiunile lor, Infernul şi Decameronul, erau mai arzătoare ca orcînd.
Drama pe care o joacă acest bandit genial, Cesare Borgia, are drept teatru Italia centrală, adică un furnicar de state şi stătuleţe, în mijlocul cărora trăia papa de la Roma, care putea fi un om de treabă, un om de geniu, un idiot, un mediocru, rareori un sfînt, dar totdeauna înconjurat de bande de soldaţi mercenari, în luptă cu cele două mari familii feodale, Colonna şi Orsini, şi, cu ei împreună, în luptă cu statele dimprejur.
Cînd cardinalul Borgia devine papă, în 1492, sub numele de Alexandru al Vl-a, el era deja un fel de însurat legal, cu casă şi copii, recunoscuţi şi adulaţi de toată lumea. Politica papei Borgia se reduce la lupta şi umilinţa familielor nobile italiene şi la ridicarea propriei sale familii spaniole, care n-avea nici o tradiţie. Amîndoi fiii săi devin unul cardinal şi duca Valentino, altul duca de Gaudia, iar fiica sa, Lucreţia, ducesă de Ferrara şi alte multe lucruri.
62
63
Papa Borgia avea o slăbiciune specială pentru fiul său Cesare. Acesta era inteligent — dar era, mai cu seamă, stricat, lipsit de lealitate, crud, mincinos, bandit, care omorî pe frate-său, deboşă pe soră-sa, înşelă pe toată lumea, sub toate formele şi atît de mult, încît, în adevăr, minciuna şi disimulaţiunea deveneau o artă care putea sa captiveze.
Dar se poate oare vorbi serios despre asemenea creştere pentru un prinţ regal?
E cu atît mai curioasă admiraţia lui Machiavel pentru acest bandit vulgar, cu cît, exact la aceeaşi epocă şi la o mică distanţă de Roma, trăia curtea de Urbino, unde păreau a se fi refugiat toate virtuţile, toate artele, dar mai ales arta de a domni, despre care un prozator tot atît de .tînăr ca Machiavel,'contele ■Bâldassarre'Castigl.ione, a scris pagini nemuritoare în lucrarea sa II corleggiano.
Printr-o bizară voinţă a soartei, Rafael ne-a lăsat două admirabile portrete, unul a lui Cesare Borgia (în galeria Borghese), altul a .lui Baldassarre Castiglione  (la Luvru).
Fenelon avea alt concept despre creşterea unui prinţ regal. I s-a dat pe mină un copil viţios, cu un caracter violent, cum era duca de Burgundia, iar el a făcut un om de mina întîi, pe care Franţa punea cele mai mari speranţe. Fenelon a scris, pentru regalul său elev, Fabule, Dialogul morţilor, Telemaque, în care nu se sfia să facă aluzii şi să critice guvernul pentru hunele pilde pe care se credea dator să le dea elevului său. Şi să nu se uite că guvernul era Ludovic al XlV-a, VEtat cest moi. Elevul a murit, Fenelon a căzut în dizgraţie, dar sforţările pedagogului au rămas.
Urmaşul lui Ludovic al XlV-a, care era fiul elevului lui Fenelon, nu a avut pe pedagogul tatălui sau, şi a devenit un rege detestabil.
Timpurile moderne au cunoscut două tipuri de prinţi regali, cu adevărat demni de a trece la posteritate. Unul a fost prinţul Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, devenit bărbatul reginei Victoria şi cunoscut sub numele »de prince consort. Altul a fost actualul rege al Italiei, cunoscut, ca prinţ regal, sub numele de Principe di Na poli sau scurt, IlPrincipino.
Amîndoi aceştia au fost oamenii tuturor virtuţilor, a căror viaţă publică şi privată este trăită după protocol şi după Constituţie.
Şi este un al treilea tip de prinţ — a cărei incarnaţiune contemporană a fost regele Eduard al VH-a 5 al Angliei, care este un om în toată puterea cuvîntului, cu o lungă pregătire de comandă şi o mare experienţă de viaţă, chemat a domni, a guverna şi a trăi, destul de abil pentru a pune de acord aceste trei ipostaze ale unităţii sale.
Căci este inutil să ne ascundem după ficţiuni şi să credem serios că domnul domneşte, iar nu guvernează. Constituţia dă suveranului puteri atît de imense, încît domnul guvernează fără voia lui. Nici una din cele trei puteri ale statului nu sunt complecte dacă nu au colaboraţiunea regelui.
într-o ţară tînără ca a noastră, un suveran complect, adică un bărbat care să ştie să domnească, să guverneze şi să trăiască, este o binecuvîntare a cerului.
Iată la ce mă gîndeam, citind discursurile onorabilului senator Gerota.
1918
64
SUPREMA LEX
Suntem acuzaţi de inconsecvenţă.
Reaua-credinţă în politică este măsura cu care se constată gradul de civilizaţie al unui popor: cu cît ea este mai dezvoltată, cu atît poporul este mai înapioat.
în binecuvîntata noastră ţară reaua-credinţă este incomensurabilă. S-ar zice că oamenii, nepregătiţi pentru politică şi văzînd în ea un mijloc de îmbogăţire, se simt slabi şi întrebuinţează toate armele, insinuaţiile, minciuna, calomnia, pentru a birui pe adversar. Se ştie că numai cei tari sufleteşte sunt leali.
Noi, ceştia de la îndreptarea, am explicat de nenumărate ori bazele pe care s-a construit Liga Poporului. O explicăm încă o dată, ca să se vadă că nu suntem inconsecvenţi.
în goana cumplită a soartei, cînd ţara era pe marginea prăpastiei, au tresărit sufletele atîtor români cari, din toate unghiurile, s-au căutat unele pe altele, pînă ce s-au găsit. Erau suflete de conservatori, de liberali, de takişti — dar suflete curate.
Bărbaţii cari au pus temelia Ligei Poporului la prima lor întîlnire şi-au zis:
— Ne prăpădim.
— Trebuie să salvăm ţara.
— Cu orce preţ.
Şi atunci, privind în jurul lor, ei au văzut un singur om, pe generalul Averescu, care reprezenta nu numai pe militarul nebiruit, dar şi pe omul de stat de mîna întîia, răsturnat de la guvern într-un mod neleal 1. Pe acesta l-au înconjurat cu afecţiunea şi respectul lor, şi, întinzîndu-şi mîinele, au rostit
66
un program în cinci cuvinte: salus popuii'suprema lex esto.
Cele 4 puncte ale crezului Ligei răspund, probabil, unei necesităţi organice a cugetului românesc, deoarece înscrierile la Ligă cresc pe fiecare zi. Iar aceia ce vin la noi ştiu că nu avem ce să le oferim, nici funcţii, nici gheşefturi; mai mult: că atunci cînd vom veni la guvern nu vom oferi funcţiile statului la incapabili.
Cu aceste restricţiuni, şi numai cu acestea, fiecare din noi şi-a păstrat individualitatea sa.
în desfăşurarea evenimentelor — printre cari acele de pe front se precipită cu o repeziciune uimitoare — se înfăţişează probleme neprevăzute. Pentru soluţionarea lor, partidele vechi au un clişeu, uzat, dar infam: interesul partidului. Se prezintă legea agrară. Noi o combatem, fiindcă nu răspunde conceptului nostru asupra împroprietăririi şi mai cu seamă nu răspunde programului nostru. Dar recunoaştem valoarea lucrării prezentată Camerilor de ministrul Garoflid, lucrare pe care o considerăm ca o foarte serioasă tentativă de împărţire ştiinţifică a proprietăţii rurale. Partidul Liberal o combate şi el, dar din spirit demagogic şi pentru a face opoziţie.
Banca Naţională este fundamentul institutelor de credit din ţară şi singura bancă de emisiune. Din nenorocire, ea e în mîna Partidului Liberal, care o întrebuinţează în scopuri politice. E rău că e aşa, şi un temperament trebuie găsit. Dar de aci pînă a o arunca in aer şi a provoca criza ministerială prin retragerea d-lui Săulescu 2 e departe.
Asupra fiecărei din aceste chestiuni, generalul Averescu îşi are părerile sale, pe care, atunci cînd va fi chemat să ia puterea, le va face cunoscute. Pînă atunci e dreptul său să nu vorbească sau să vorbească numai pentru acele chestiuni care ating punctele programului Ligei. Tot aşa şi cu ceilalţi membri ai Ligei Poporului: ei sunt ţinuţi la'o elementară regulă de disciplină de spirit, întru cît priveşte punctele din program. în afară de aceste puncte, ei pot avea părerile lor pînă în ziua în care sunt chemaţi să colaboreze cu şeful grupării la răspunderile guvernului: atunci totul se contopeşte într-o acţiune unitară.
Cazul prinţului Carol este tipic, întru cît priveşte spiritul haotic al oamenilor şi al timpului.
Din punct de vedere formal, guvernul a fost în regulă. D. Marghiloman n-a făcut nici o declaraţiune oficială care
67
să prejudece chestiunea sau să-1 compromită pe d-sa personal, în schimb, Camera a fost absurdă. Pe de-o parte, aplaudă cuvintele prezidentului, d. Meisner, cari constituiesc o profesie de credinţă dinastică, iar pe de alta primeşte cu ovaţii discursul antidmastic al d-lui Pătrăşcan, care, el însuşi, se declară dinastic, deşi vrea altceva decît aceea ce vrea regele, pe care ţine să-1 convingă că trebuie să-şi decapiteze fiul: il guilloiine par persuasion. Tot cam aceeaşi intonaţiune o are interpelarea tînărului deputat Lupu Kostaki.
Prin reacţiune, Partidul Liberal a îmbrăţişat cauza prinţului; după cum face demagogie în chestia agrară, face^dinas-ticism în chestia moştenitorului tronului numai din interes de partid. <.. .>
Iar ţara, la mijloc, hămesită, înfometată, se uită la ei cu o infinită tristeţe şi aşteaptă de la fiii săi ce i-au rămas credincioşi s-o salveze.
'Să fim acuzaţi de inconsecvenţă, dar să ne salvăm patria: salus reipublicae suprema lex.
1918
„RĂSĂRITUL"
Acesta este numele unei Reviste, ce se intitulează „pentru învăţături şi îndemnuri bune" şi se publică la Chişinău, sub conducerea d-lor I. Manolescu 1 şi I. U. Soricu 2.
Nu se poate calificaţie mai nemerită! Aveam dreptate cînd afirmam că nu e nimic compromis în literatură. Nu numai nu e compromis, dar e încă în plină dezvoltare.
Aproape toată materia acestui număr e bună. O nuvelă a părintelui Agârbiceanu, cu care m-am împăcat definitiv, pentru însuşirile sale de scriitor înţelept (a cetit şi a prins nota gustului). O novelă atît de adînc tăiată în suflet omenesc, încît, dacă ar avea mai mult echilibru, ar sta alături de cele mai fericite inspiraţii ale lui Andersen. E păcat că nu se pricepe bine de unde răsare călugăriţa care ridică inima din •pieptul bătrînei şi o îngroapă; nu era un vis, căci autorul ne spune că „Anastasia nu aţipise, ci, cu ochii închişi, urmărea o vedenie". Fantasmagoria vedenielor, atît de interesantă, bunăoară, în Visătorul de vise3 al m.s. reginei Măria, nu merge în novela d-lui Agârbiceanu, care e bună prin aparenţa de realitate a dramei pe care o creează şi prin bărbăţia stilului.
Aş mai avea de observat că într-o lucrare atît de sigură, cu un stil atît de potrivit cu subiectul, prin dramatismul şi sobrietatea sa, nu ar trebui să se strecoare cuvinte tîrgoveţe ca motivul, senzaţia, fluviul etc. „Preoteasa Anastasia avînd senzaţia că-i soarbe şi-i poartă pe toţi acelaşi fluviu misterios al vieţei" — înţelegi, părinte, că nu merge.
Şi de ce senzaţie cu z, cînd în sensaţie, s litera nu e între două vocale. Din gazetele austriace şi ungureşti ne-au venit
69
mai multe bucurii fonetice de acestea, pînă la bazin (prin franţuzescul bassin, care insistă pe sunetul s cu de două ori s) şi pînă la seziune (pentru session, cu doi s).
0 altă bună povestire populară este Steagul d-lui Teodor Miron, scrisă curgător, naiv, cu sfînta credinţă că s-a întîmplat aşa, cu toate că sunt multe lucruri inverosimile în coprinsul ei, printre cari căpitanul de la Plevna, actualmente general în activitate şi steagul însuşi, păstrat în lada soldatului Mihal Faur.
Mai multe poezii bune. Patria de d. Nichifor Crainic4, cu următoarea excelentă strofă:
Sus cupa morţii cu dureri amare! Sorbind-o, te vom binecuvînta: Ga rîurile ce se-neacă-n mare Noi vom muri în nemurirea ta.
Iubirea de d. Nică Românaş 5, E ziua ta de d. Liviu Marian 6 şi cîteva versuri populare din război cu
Frunză verde şi-un bujor
Viteze mitralior
Unde-ţi fu ziua să mori.
Lucrurile nouă aduc oameni noi şi cuvinte nouă. în curînd o să auzim o poezie populară cam aşa:
Frunză verde maghiran Măi şofer de la volan Eşti un mare pehlivan.
O foarte interesantă popularizare e legenda lui Icar, de d. Soricu.
O populară din război, a soldatului Ion Budoi din regimentul 6 artilerie, care sună astfel:
Ţine, Doamne, şi protege Pe viteazul nostru rege, Că noi făurim cununa Măriei-sale regina. Noi, ostaşii României, Strînşi în faţa datoriei, Suntem mîndri de război Căci e regele cu noi.
Şi din ceasul strălucit Cînd la luptă am pornit, Suveranii mari şi mici S-au retras cu noi aici. Dumnezeu le dea noroc Că-n duşmani noi dăm cu foc, Şi luptînd strigăm cu anii Să trăiască suveranii! . . .
Evident, soldatul Ion. Budoi are inimă şi sentiment dinastic foarte dezvoltat. Totuşi, exagerează, şi redacţia ar. fi putut să-1 facă atent asupra ingratei şi ostenitoarei sarcini „de a striga cu anii: să trăiască suveranii". ,
Domnul Ştefan Bălceşti are o poezie în stil alviţian, adică cu o strofă foarte bună, dar restul în paiantă. La noi, şcoala simbolistă modernă admite că poţi să scrii un vers de opt silabe şi altui de opt kilometri; că poţi să întrebuinţezi iambi şi trohei unii după alţii, şi să zici:
s-a dus / încet // omul / nostru
adică iambii
s-a dus încet
şi troheii
omul nostru
Strofa bună a d-lui Bălceşti este următoarea:
Liniştea duce-n ecouri ,
Sub priviri de lună pală 1 Clinchetul domol din linul
legănării de zăbală, Şi-1 ducea curat pe unde
să-1 anine de vreun tei Sau cu gîndurile mele
să-1 încurce-n părul ei.
Iar stilul alviţian este acesta:
Clipele de bine repede mai trec. Parcă nu mă înduram Parcă nu-mi venea să plec Cu tot zorul ce-1 aveam. Şi-am plecat.
Vuia şoseaua
Şi cu cît strîngeam de frîu
71
Cu atît mai rău pe alături ca de vînt S-apleca pîn'la pamînt Lungul lanului de grîu.
Dar deodată murgul, murgul s-a oprit. A privit o clipă înrprejuru-i şi-napoi Şi cu capu-n jos şi trist, a pornit la pas apoi.
Iată un murg care-şi avea convingerile sale. A privit o clipă împrejur şi-napoi, şi cu capu-n jos, a pornit-o la pas. Probabil era la regim.
Dacă ar putea cineva să vorbească serios cu domnii aceştia cari au nume de sate sau de vîrfuri de munţi, s-ar aşeza lucrurile în înţelesul lor. De ce Ştefan Bălceşti şi nu Ştefan Bălcescu? Mania de a-şi anina de coada numelui un oraş sau judeţ îmi aminteşte pe evreii din străinătate, cari, ieşiţi din fundul unui ghetto medieval, iau numele oraşului unde sunt născuţi.
Aşa, în Italia, cînd cineva se numeşte Ancona, sau Capri, sau Sinigalia, poţi fi sigur că e latin cu zulufi. Tot aşa în Franţa, cînd se numeşte Bordeaux sau Perpignan, e rudă cu Iuda.
Pentru ce d. D. Munteanu, care scrie un apel atît de bine simţit, pentru alcătuirea unei „Societăţi istorice şi literare" la Chişinău, se mai numeşte şi Râmnic? Pentru a se deosebi de alt Munteanu? Dar sunt două Râmnicuri: Râm-nicu-Vîlcii şi Râmnicu-Sărat. Atunci cum stăm? Este colegul nostru, D. Munteanu-Râmnicu-Vîlcii? sau d. Munteanu-Râmnicu-Sărat?
Fireşte că e vexant să se numească cineva Popescu sau Ionescu. Depinde de om să schimbe porecla în renume. Printre nenumăraţii Ioneşti, unul singur este Take Ionescu. Dar şi aci, s-ar zice că gustul public s-a viţiat sau umblă după pitoresc, căci partizanii d-lui Take Ionescu, în loc să devină Ionescani sau Ionăşeşti, s-au făcut Takişti: e mai distins.
Cu aceste mici rezerve, cari sunt glume, Revista basarabeană se prezintă bine şi merită să fie susţinută de public.
1918
SFÎNTA NEVOIE
Ironia soartei voieşte ca primul guvern cu adevărat popular în Germania să fie condus de un prinţ de casă domnitoare, un om cu suflet curat. ^
Marele Ducat de Baden este unul din statele federative ale Imperiului german de astăzi, pe malul drept al Rinului, cu două milioane locuitori, cu poziţiuni încîntătoare, unde s-a aşezat prima Gomoră a Europei, şi de unde Alfred de Musset a scris minunata poemă Une bonne fortune.
Karlsruhe, la picioarele Pădurei Negre, era capitala democraţiei, iar Baden-Baden oraşul eleganţei. Generaţia de la 1830—1840 alerga aici din toate colţurile lumei, unii căutînd odihnă, alţii emoţii, iar Turgheniev ne-a lăsat o frumoasă descriere a acestui loc, unde se rezolvase problema cea mai grea a vieţii, de a se crede omul singur, trăind totuşi în mijlocul semenilor săi cei mai zgomotoşi.
De aci porneşte noul cancelar al imperiului, prinţul Max von Baden 1.
Nu ne oprim prea mult asupra persoanei noului şef al guvernului german, fiindcă, orcît de originală este, nu ea ne interesează în primul loc, ci colaborarea sa cu partidele populare ale Germaniei. Afară de asta, nu am voi să anticipăm asupra evenimentelor, căci guvernul prinţului de Baden, fiind un guvern de pace, numai atîta valoare şi durată are cît succes vor avea demersurile sale.
Ceea ce este interesant la cel mai înalt grad şi trebuie să servească de lecţie orbilor şi surzilor e nevoia pe care o simt, astăzi, elementele de sus, în Germania, de a chema la cîrma statului elementele de jos. Sperăm că cenzura nu va vedea nici un gînd ascuns în afirmaţiile noastre, căci nu avem
72
73
gînduri ascunse şi nici aluzii răutăcioase nu vrem să facem. Căutăm cu toţii,' în măsura mijloacelor noastre, să tragem învăţăminte de la lucruri şi de la oameni mai maturi decît noi, ca să ne salvăm ţara.
Am învăţat cu toţii puţină istorie şi sociologie, şi ştim că oamenii se nasc inegali, că liberatate absolută nu există, că fraternitatea este un cuvînt de morală creştină, iar nu o pornire instinctivă, că un singur om inteligent face mai mult decît o mie de proşti la un loc, că vor exista clase sociale cît va exista omenirea, şi aşa mai departe. Acestea sunt armele unui arsenal cam învechit şi argumentele unei filozofii cam uşoare, care trage din brutalitatea egoismului pesimismul pentru alţii şi optimismul pentru sine2.
Ceea ce n-am învăţat, fiindcă, experimental, n-am avut de unde, este valoarea participării maselor la guvern.
Să ne explicăm. >
_w
Poporul de jos a fost întotdeauna condus şi exploatat. A fost condus printr-o inferenţă necesară, pentru că, de la particular la particular, omul superior conduce pe omul inferior, iar de la particular la general, mai mulţi oameni la un loc, grupaţi pentru o acţiune, sunt conduşi tot de un singur om, şi anume de cel superior.
Tot aşa, poporul de jos a fost exploatat cam din aceleaşi cauze şi dintr-o necesitate socială a cărei origină stă ascunsă în însăşi raţiunea ele aii a societăţii, şi anume: individul de jos este pompat de necesităţile sociale, tocmai pentru că este slab, iar el se lasă să fie pompat tocmai pentru că numai aşa se întăreşte. Pe calea selecţiunii, el ar dispărea.
Religia lui Isus a căutat să îndulcească soarta celor de jos. Felahul, ilotul, sclavul, iobagul, pînă la colonul din zilele noastre, sunt aceleaşi manifestări ale inferiorităţii individuale. Ei au împlinit funcţiuni mecanice de civilizaţi-une: au canalizat Nilul; au cre^t aqueducuri, Partenonul, Coliseul, au dus, prin cruciade, civilizaţia Occidentului în Orient şi viceversa. Dar au şi murit sub bici.
Admirabila religie creştină a fost întotdeauna în funcţiune de morală, iar partea sa mecanică este în funcţiune de societate; judecata cea din urmă, învierea morţilor, împărăţia cerurilor făgăduită celor sărmani cu duhul sunt atîta îndemnuri la răbdare.
74
Catacombele sunt dovada hotărîtoare a robustei credinţe, în învierea morţilor. Ele se construiau pe ascuns şi înfloreau în proporţia în care creşteau persecuţiile şi nebunia împăraţilor romani.
Din toate corvezile la care a fost supus întotdeauna poporul, în trecut, una singură i-a fost aplicată cu măsură: războiul. Cariera armelor era rezervată nobililor, cadeţilor de familie, sau, în timpurile medievale, unei clase speciale de mercenari, în care intra orice aventurier, iubitor de pom-poane, de chef şi de acţiune. Ideea naţionalităţii în armată nu exista, iar tipul unui adevărat fante era acela care se bătea astăzi cu amicul de ieri şi mîine cu cel de astăzi. Poporul dă rare exemplare de scudieri credincioşi, il fide Bertrando S3.U Sancho Panga. Numai elveţienii se înregimentau în masă, în serviciul altor naţiuni. Les Suisses au format un corp, în armata franceză, pînă la 1830.
Tot astfel banii, bugetul Ministerului de Război, nu se scoteau prin impozite sau rechiziţiuni repartizate deopotrivă pe masa poporului, ci prin avuţii personale, prin vexaţiuni, sechestraţiuni de bunuri, biruri asupra provinciilor cucerite etc.
Aceasta era situaţia de drept şi de fapt, in trecut.
Deodată lucrurile se schimbă. în mai puţin de un veac armata se naţionalizează complect, şi nu numai nu se caută străini care să se bată pentru comptul altora, dar încă străinii sunt îndepărtaţi, iar serviciul militar devine obligatoriu şi este considerat ca o onoare cetăţenească. Reforma aceasta ne vine din Germania, după lena şi Auerstaedt.
Tot din Germania ne vine, după Sadowa şi Sedan, ideea naţiunei armate. Tributul de sînge atinge pe toată lumea, şi, cu el, tributul de bani, impozite în natură, rechiziţiile, vite de tras, vite de hrană, cereale, efecte de îmbrăcăminte. Se ridică din casa săracului tot, şi acest tot este atît de mult, încît această acţiune a statului nu-şi mai păstrează caracterul său de măsură generală, ci devine o calamitate familială pentru orcare cetăţean.
Pentru întîiaşi dată şi sub această nouă formă, poporul este direct pus în cauză, iar noţiunea abstractă a statului şi a guvernului devine tangibilă. Nu mai e vorba aci, pentru englezi, de drepturile înscrise în Marea Chartă din 1215, sau, pentru francezi, de Charta constituţională din 1814; mai mult decît atît: nu mai e vorba nici chiar de a pierde o provincie, de a suferi o umilinţă naţională, o înfrîngere
75
militară, o bătălie navală — Waterloo, Trafalgar — la care naţiunea, în masa ei compactă, ia parte numai cu sufletul, ci e vorba de doliul direct, de foametea directă, de suferinţa individuală a fiecărei familii, a fiecărui ins, bogat sau sărac, nobil sau plebeu, e vorba de durerea colectivă a unui popor, care se ridică în masă şi vrea să vadă şi să judece el.
Iată explicată, în puţine cuvinte, democratizarea guvernului german şi venirea la cîrma statului a prinţului de Baden.
S-a sfîrşit cu iunkerii!
★
Şi ce învăţăminte pentru noi tragem de aci? Au noi nu avem un popor căruia i-am cerut toate sacrificiele,care ne-a dat tot, copilul, vita, buleandra, pînă la cenuşa din vatră?
Da.
Poporul acesta e cuminte. [...]
Să-1 respectăm şi să-1 iubim. Să facem pentru poporul nostru ceea ce face prinţul de Baden pentru poporul german— să-1 chemăm la exerciţiul drepturilor politice, lăsînd la o parte vechea şi răsuflata afirmaţiune că nu e pregătit pentru politică.
Un om care ştie să moară pentru ţara lui are dreptul s-o şi guverneze, sau cel puţin să fie consultat de cei ce o guvernează.
1918
O ABSURDITATE
împrejurările din afară sunt urmărite de atenţia publică cu o încordare extraordinară. Ce răsunet vor avea ele asupra politicii noastre interne?
<•••>
se ventilează ideea unui guvern naţional. (Sper că cenzura nu se va supăra, căci este o pură ipoteză.)
Noi credem că realizarea unei asemenea idei nu e posibilă în practică şi nu e necesară în teorie.
Cine zice guvern naţional afirmă colaborarea tuturor partidelor şi a grupărilor mai importante, pentru a da un cabinet, eterogen prin origină, dar omogen prin program, într -un asemenea guvern ar trebui să intre reprezentanţii Partidului Conservator, cu subdiviziunile sale, reprezentanţii Partidului Liberal, reprezentanţii d-lui Take Ionescu, Liga Poporului, o parte din liberalii disidenţi (lăsînd la o parte grupările extreme, ca acele de la Lumina 1 şi de la Renaşterea 2) Şi atunci, punînd punctul pe i, vede cineva putinţa traiului la un loc a d-lui Marghiloman şi a d-lui Brătianu, cu noi şi cu d. Take Ionescu?
Cu ce Parlament ar guverna un asemenea minister? Cu actualul Parlament? cu un Parlament ieşit din noi alegeri? sau cu dezmormîntarea vechiului Parlament al d-lui Brătianu?
Cu actualul Parlament nu e posibil — căci nu se poate cere d-lui Al. Constantinescu, abia ieşit din penitenciar, să voteze alb cu alb alături de d. Murgăşanu, actualmente acuzatorul său.
77
Cu un Parlament ieşit din noi alegeri, noi am primi imediat, fiindcă ar fi de presupus că aceste alegeri s-ar face în libertate, în care caz generalul Averescu ar fi trimis în Cameră de toate colegiele ţărăneşti. Dar încercarea aceasta nu ar face-o nici chiar un guvern naţional.
Dezmormîntarea vechiului Parlament al d-lui Brătianu este o monstruozitate ce nu se poate concepe. Răstălmăcirea art. 128 din Constituţie, în acest înţeles, este o exegeză absurdă şi revoluţionară.
Prin urmare, ideea unui guvern naţional nu e posibilă în practică.
Atunci vine a doua întrebare: este ea necesară în teorie? Să vedem.
Un guvern naţional presupune o mare primejdie, riscuri, necesitatea de a reuni toate răspunderile * şi deci de a chema la cîrma statului toate partidele. El ar fi fost natural la 15 august 1916, cînd s-a declarat războiul, şi ar fi natural şi astăzi dacă poporul român ar fi chemat să ia o hotărîre ' dependentă ele voinţa lui <. .. >
Dealtfel, teamă îmi este că se face confuziune între un guvern naţional, care implică, după cum am spus, colaborarea tuturor grupărilor politice, şi guvernul de coaliţiune care implică întovărăşiri vremelnice şi într-un anumit scop a cîtorva din grupări. Prima am arătat că este o imposibilitate azi; a doua este de examinat.
1918
* în text: răspunderilor.
, ÎNDREPTAREA LITERARĂ" Explicarea titlului
Titlul acestei foi nu are nimic simbolic, fiindcă nu avem nimic de îndreptat în literatură. Nu doar că totul este perfect, dar nimic nu e compromis. Aşa că, titlul adecvat ar fi trebuit să fie orientarea literară.
Ceea ce este compromis e politica ţărei. Dar despre ea nu ne vom ocupa. îndreptarea literară se adresează tuturor scriitorilor de talent, fără deosebire de partid, şi îi roagă să colaboreze la această orientare.
Avem de rectificat conştiinţe şi de păstrat sufletul şi graiul nostru strămoşesc. Pe calea literaturei noastre, credinţa că tot ce este fals nu e admis în artă; că minciuna şi plagiatul nu duc la nimic; că chiar numai imitaţia omoară pe scriitori. Sub îndemnul lui Maiorescu, prin exemplele vii ale lui Creangă, Odobescu, Alecsandri, ne-am întors de ia latinişti, la graiul adevărat al poporului; prin geniul lui Eminescu, poezia lirică a atins deodată culmi necunoscute în limba română; Vlahuţă, Delavrancea, Brătescu-Voineşti, Popovici-Bănă-ţeanul] P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Rădulescu-Po-goneanu, Cerna, Stere, Ibrăileanu, Rădulescu-Motru şi alţii mai tineri, Sadoveanu, Dragoslav, Sorbul şi atîţia uitaţi sau necunoscuţi de noi dovedesc o vigoare şi o sănătate morală pe care nu o întîlnim în politică.
România are un popor de ţărani, un guvern, cu două sau trei ipostaze, de avocaţi, iar, de cîtva timp, o clasă de acţionari de bănci, în cea mai strînsă legătură cu tertipurile politice, care este pur şi simplu odioasă.
O literatură sănătoasă şi conştientă trebuie, astăzi, să distrugă ceea ce era mucalit la paşopt, şi ceea ce a fost ri-
79
diculizat de Caragiale a devenit în zilele noastre dramatic, a devenit cangrenă, care trebuie cauterizată.
Ce cîmp întins de activitate pentru poeţi şi romancieri! Alături de simţirile eterne — amorul, iubirea părintească şi filială, egoismul, avariţia etc. — răsare durerea nouă a patriei rănite; visul gloriei, aunireilegitime a tuturor românilor ; epopeea trecerii în Transilvania; drama opririi în munţi şi a răsturnărei armatei noastre în Dobrogea, pe Dunăre şi în cîmpie; tragedia exodului în Moldova şi în ţara rusească; chinurile exilului; specula, cu îmbogăţirea neruşinată a unora; danţul milioanelor — cîte subiecte de roman, ce gamă de senzaţii, ce vibrare de lumină nouă!
Entuziasmul poeţilor pentru gloria visată, pentru splendoarea sacrificiilor pentru Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz; obser-vaţiunea şi povestirea pentru romancieri; satira pentru ironişti — iară căile pe care literatura poate veni în ajutorul ţării. în acest înţeles apare îndreptarea literara.
Ea priveşte cu o specială dragoste către Basarabia, către admirabilii săi ţărani, cari au avut virtutea rară de a păstra limba, cu toate prigonirile soartei. Dealtminteri, cu aceeaşi dragoste privim noi către toţi ţăranii, din toate cuprinsurile româneşti, către eroii binecuvîntaţi ai frontului.
TRAPORT ASUPRA LUCRĂRILOR
D-LUI IOAN BRĂTESCU-VOINEŞTI]
LITERARE ALE
D-1 Brătescu-Voineşti este autorul destul de cunoscut de toţi cetitorii şi iubitorii de literatură.
Neavînd o bibliotecă JLa dispoziţiune, nu pot menţiona numele lucrărilor sale (şi îmi rezerv a face un raport complet asupra activităţii sale). Astăzi îmi va fi destul să vă raportez la referatele ce s-au făcut în trecut asupra activităţii sale, şi nu mai departe decît la ultima alegere, cînd a venit în concurenţă cu colegul răposat Coşbuc.
1918
1918
Academia trebuie să rămînă templul adevărului şi al frumosului: artă pentru artă şi ştiinţă pentru adevăr. Tot restul hu există De-aş trăi trei vieţe şi de-aş şti că nu ajung la nimic în politică cu această formulă, şi nu aş schimba-o.
Eu, personal, sunt dinastic şi sunt naţionalist. Dar înţeleg că poate să fie cineva antidinastic, republican sau nihilist — cu o singură condiţie: să fie de bună-credinţă. Opiniile politice, ACADEMIA ROMÂNĂ ŞI   SENTIMENTUL  NATIONAL utilităţile sociale sunt relativităţi istorice, brutale şi variabile.
Ziarului „Mişcarea"
CAZUL „MIŞCAREA"
Domnule Director,
Răspund la articolul domniei-voastre din 14 octombrie — aproape cu plăcere — deşi polemica personală îmi repugnă.
Am două motive să vă răspund cu plăcere: unul, fiindcă îmi oferiţi ocazie de a mă explica în cazul alegerii d-lui Stere; altul, pentru că articolul domniei-voastre este cuviincios. Mişcarea mă deprinsese cu lucruri mai puţin fine. . .
CAZUL STERE
Nici n-am visat să propun pe d. Stere la un scaun in Academie. Interpelat de d. lacob Negruzzi, de care mă leagă o vechie şi statornică prietenie literară, fără nici un caracter politic, dacă aş fi dispus să votez pe d. Stere în secţia noastră, pentru a-1 prezenta plenului, am răspuns afirmativ. Propunerea a fost făcută, în secţie, de către onorabilul d. Philippidi x. Eu am votat pentru.
Ţrecînd la consfătuire cu toţi membrii Academiei, numele d-lui Stere a dat loc de protestări violente. Prin reacţiune, şi indignat de ostracismul ce se rostea împotriva unui om, pentru convingerile sale politice, am ridicat glasul.
Nu pot admite să se aducă în Academie sistemul învinuirilor nedovedite, sectarismul partidelor, violenţa polemicilor de ziare.
Deşi cuviincios în formă, articolul domniei-voastre cuprinde insinuaţiuni. Aveţi aerul de a spune că eu am interese comune cu d. Stere sau cu autorităţile germane.
Domnia-voastră.ştiţi bine că lucrul este inexact. Pentru ce-1 spuneţi?
M-aţi primblat prin toate văzduhurile, de la împăraţii bizantini pînă la cîrciumarii din Focşani. Puteam să vă răspund găsind vreo legendă popească libidinoasă sau vreo calomnie trivială la adresa corifeilor partidului.
Pentru asta am intrat în politică?
Nu ştiu în ce termeni să vorbesc, ca să vă asigur că îndreptarea nu este numai un nume de ziar, ci un cuvînt cu înţeles profetic. Domniele-voastre, care nu puteţi respira fără program, trebuie să pricepeţi că pînă nu vom schimba deprinderile, pînă nu vom renunţa la minciuna intenţionată, la calomnia perfidă, la mediocritatea partizanilor, pînă atunci degeaba ticluim programe.
Ca să dovediţi tendinţele mele, citaţi din articolul-program al îndreptării literare cîteva nume şi omiteţi intenţionat altele. Eu am început tocmai cu acele nume, scumpe d-voas-tre — şi scumpe şi mie — care trebuia să vă paralizeze argumentul acesta, şi anume: Vlahuţă, Delavrancea, Brătescu-Voineşti, Popovici-Bănăţeanul. D-voastră citaţi numai pe ceilalţi, pe dd. Negulescu, Rădulescu-Pogoneanu, Stere, Ibrăileanu, Sadoveanu (şi Sadoveanu? !), iar pe d. Dragorii irescu, care este scriitor de incontestabil talent, nu-1 menţionaţi, fiindcă nu ştiţi încă ce direcţiune va lua gruparea sa2. Am omis, din eroare, şi alţi scriitori de talent, ca dd.
82
83
Cosmin3, Tutoveanu4, Ranetti5. Pe aceştia unde-i punem?
în articolul ziarului d-voastră dovediţi că sunteţi în curent cu polemicele ce s-au urmat între mine şi d. Stere. Un om fin ar fi înţeles că era o chestiune de elementară bună-cuviinţă, pentru mine, de a nu combate pe adversarul de ieri cînd solicită un loc în Academie. Tot pentru acelaşi cuvînt nu aş fi combătut pe d. Goga.
Vă previn că sunt în curent cu tentativele de a fi ponegrit în sferile înalte, la Curte, în faţa Legaţiunilor, chiar în propriul meu partid.
Asemenea încercări mă lasă rece.
Adresaţi-vă la cel dintîi elev din clasa VH-a şi el vă va spune că învaţă patriotismul în volumele mele.' Citirea lor este obligatorie la cursul de limba română. De 30 de ani de cînd scriu, preocuparea mea a fost de-a întoarce sufletul românilor către iubirea de propria lor ţară şi către înfăptuirea idealului naţional. Citiţi Viaţa la ţara] Tănase Scatiu, în război, îndreptări, Anna etc, etc. şi veţi găsi popularizarea ideii războiului nostru de astăzi, dar, fireşte, nu cum l-aţi făcut domniele-voastre6. Luaţi tipurile create de mine, pe Comăneşteanu, pe Milescu, pe baciul Micu — chiar şi femeile din romanele mele—şi veţi vedea că visez la o'Românie Mare de cînd eram tînăr. Vă citez pagini întregi din îndreptări şi Anna în care vibrează sufletul unei patrii comune a tuturor românilor.
Prin urmare, ce pot să dovedească insinuaţiile d-voastre de astăzi şi apropierea intenţionată pe care o faceţi între politica mea actuală şi candidatura lui Stere la Academie? Nimic, decît dorinţa de a doborî un adversar politic, amic al generalului Averescu.
E regretabil că e aşa, dar vă pot eu schimba?
Primiţi etc.
Duiliu Zamfir eseu
1918
dardanelele (i)
Bizanţul
Continentul european este despărţit de continentul asiatic printr-o limbă de mare ce poartă numele de Dardanele sau strîmtoarile de la Gallipoli. Ele pun în legătură Marea Neagră cu Arhipelagul şi la mijloc se lărgesc, formînd o mare interioară, numită Marea de Marmara.
Aci se ridică oraşul Constantinopoli, pe coasta europeană. El este astăzi capitala imperiului turc, sub numele de Stam-bul, şi a jucat cel mai mare rol, în istoria lumei, după oraşul Roma.
în vechime, numele strîmtorilor era Helespont, iar al oraşului, Bizanţ. Acesta a înlocuit, un moment, pe însăşi „mama Roma", devenind capitala întregului imperiu, iar, mai tîrziu, capitala Imperiului de Orient — pînă ce turcii l-au supus stăpînirei lor, sub Constantin Dragases (Paleo-logul), la 1453.
De la căderea Romei, oraşul acesta a fost capitala lumei civilizate. în palatul Blachernelor de pe Bosfor se află apartamentul de porfir, în care destinul hotăra pe a cui mînă sa dea stăpînirea Imperiului, căci acolo se năşteau copiii Autocratorului (numiţi pentru aceasta „porfirogeneţi"). Dar mulţi dintre stăpînitorii lumei, şi adesea cei mai de valoare, nu erau născuţi în apartamentul de porfir, ci prin bordeie sau colibe, căci revoluţiile interne sau răscoalele militare aduceau în fruntea statului pe cel mai îndrăzneţ sau pe cel mai tare. Nimic nu se poate compara cu orgia sărbătorilor din hipodromul imperial, unde adesea se hotăra succesiunea la tron, după cum nimic nu se apropie de solemnitatea şi strălucirea
85
Curţei bizantine de pe vremea Irenei Ducas1, bunăoară, sau a lui Andronic Comnenul2.
Legătura ţării noastre cu Imperiul de Orient este cu mult mai mare decît se crede în general, căci dacă noi avem sînge daco-roman, avem cultură bizantină. în afară de epoca strict fanariotă, cînd s-au petrecut împilări şi stoarcere de bani, ţara noastră nu a avut decît cîştig din relaţiunile sale cu Bizanţul: arhitectură, îmbrăcăminte, obiecte de artă, cultură etc, totul ne venea direct din Bizanţ, iar acolo venea de la Serenissima, de la divina Veneţie şi de la străluciţii mauri, singurul popor semit inventiv'. Cînd cineva examinează arta noastră decorativă poporană — care este printre cele mai bogate — recunoaşte numaidecît influenţa bizantină, trecută prin naivitatea optimistă a poporului' nostru.
Dar mai mult decît atît: toată cultura claselor noastre de sus vine tot de la Bizanţ. S-a vorbit despre fanarioţi, la noi, cu aceeaşi uşurinţă şi cu aceeaşi lipsă de simţ critic cu care se vorbeşte de toate chestiunile mari. Fanarioţii au fost nişte mizerabili, care ne-au mîncat veniturile şi ne-au conrupt sufletul. Se poate. în parte este chiar exact. Dar numai în parte3.
De cînd Franţa se ocupă cu studiul artei şi literaturei bizantine, se dă pe faţă o civilizaţie nebănuită.' Şi e curios cum nimenea n-a întrevăzut, aprioristic, adevărul acesta: că nu se poate trece de la cultura păgînă a atenienilor la cultura ortodoxă a Orientului decît prin canalul popilor şi învăţaţilor bizantini — după cum nu s-a putut trece de la clasicismul latin.la cultura Occidentului decît prin mijlocirea preoţilor şi a bibliotecelor catolice.
Istoria modernă studiază serios influenţa bizantină asupra întregului Orient al Europei, influenţă fericită, care a creştinizat o mulţime de popoare, a dat goţilor alfabetul lui Ulfila 4, slavilor alfabetul lui Ciril. în cronicile bizantine găsim numele nostru de „România" pentru întîiaşi dată.
Ceea ce pînă acum cîtva timp se pierdea sub numele haotic de „Imperiul de jos" (le Bas-Empire), astăzi începe să se dezgărdineze din întuneric şi să ia formele unei civilizaţii medioevale foarte caracteristice, civilizaţia greco-şlavă, cu subdiviziunile sale, greco-croată, greco-serbă şi greco-bul-gară. Este interesant pentru noi, românii, a constata că rasanoastră daco-romană a luat o parte activă la această civilizaţie medioevală, ca o nouă subdiviziune, română-serbă, română-bulgară  şi  română-greacă.   Popoarele   de stepă,
grosolane şi incapabile de a-şi apropia civilizaţia bizantină, au dispărut. Aşa au fost avarii, cumanii şi pecenegii — iar ungurii, aşezaţi mai departe de centrul bizantin; au rămas semibarbari.
Dar pe cînd civilizaţia greco-bulgară dispărea cu desăvârşire sub jugul dominaţiunii turceşti şi nu rămînea decît un popor turanic, cu instincte sălbatice, redus în stare de sclavie — poporul român de pe malul stîng al Dunării continua să fie liber, şi, pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, stăpînea şi malul drept, iar acest domn român din familia Basarabi-lor a ţinut piept Osmanlîilor în epoca lor cea mai strălucită, Qăci a bătut pe Baiazid-Fulgerul în memorabila luptă de la Rovine, lingă Craiova, în anul 13945. Tocmai atunci, Bulgaria era prefăcută în provincie turcească, sub ţarul ei Şişman
(1393).
în timpul dominaţiunei fanariote, ţările române au avut mult de suferit, de schimbarea nesfîrşită a domnilor — dar cultura greacă s-a infiltrat pe nesimţite în clasele noastre dominante, punînd în atingere spiritul vioi al nobilimei pămîntene cu disciplinele teologice, cu filozofia, cu ştiinţele matematice ale doctorilor din Fanar. Mai întîi favoriţii sultanilor, medicii şi dragomanii lor, cari erau întotdeauna oameni învăţaţi, apoi patriarhii, cînd începu administrarea averilor mănăstireşti, căutau să trimită în Principate tot oameni de mîna întîi, egumeni, stariţi, călugări, doctori, profesori, cari, în general, rămîneau în ţară şi împrăştiau cultura elenică printre boieri.
După marea Revoluţie franceză; după retragerea lui Napoleon I din Rusia — emigraţii francezi ce au ajuns pînă la noi au găsit în clasele de sus un spirit destul de luminat ca să-i asculte şi să-i înţeleagă în expunerea teoriilor lor filozofice. Cum se explică repedele progrese ale limbii franceze, la noi, dacă nu printr-o afinitate de rasă neolatină şi printr-o afinitate de cultură neoelenică?
Pentru ce Ungaria, care este mai aproape de Occident decît noi, a rămas refractară culturei franceze? Pentru ce însăşi Polonia, care a avut pe tron un rege francez (le duc d'Anjou — Henri III) şi a dat Franţei o regină (Măria Lesz-czynska), simte mai puţină atracţiune către geniul francez decît simte poporul român?
Nu mai vorbim de bulgari, care n-au păstrat nimic din civilizaţia bizantină de pe timpul primei lor neatîrnări. în
87
86
formaţia lor modernă, poporul acesta este în întîrziere cu mai multe veacuri de rectificare sufletească.
Se va vedea în alt articol asupra Dardanelelor pentru ce facem această expunere6. Deocamdată mă mulţumesc a constata că, dintre toate popoarele din bazenul Mării Negre, nici unul nu are mai multă afinitate cu sufletul trecutului de pe Helespont şi mai mare interes pentru absoluta libertate a strîmtorilor ca poporul român.
1918
ARMISTIŢIUL DREPTĂŢII
Condiţiile armistiţiului impus Germaniei sunt grele. Sunt însă drepte. Ele corespund ţelului pe care şi l-au făgăduit Aliaţii, lor şi restului lumei, ameninţată în drepturile şi libertăţile ei prin agresiunea puhoiului germanic, dezlănţuit pentru a cuceri dominaţiunea universală.
Belgia, nordul Franţei, Serbia, România ştiu printr-o lungă şi dureroasă experienţă ce ar fi însemnat o victorie a germanilor.
E destul să ne gîndim la tratativele de pace de la Brest-Li-tovsk şi de la Bucureşti, ca să ne dăm seama de concepţia acelora care au început războiul strigînd că tratatele dintre popoare sunt nişte petece de hîrtie — asupra „păcei onorabile".
Pacea „fără anexiuni şi despăgubiri" de la Brest-Litovsk a sfărîmat Rusia în bucăţi, anexate pe cale lăturalnică către Germania, la dispoziţia căreia rămîneau imensele bogăţii ale solului rus. La Bucureşti, România mutilată, spoliată, cotropită „se bucura — au spus ziarele germano-austriace — de o pace avantagioasă, menită să lege iarăşi vechile relaţiuni de prietenie dintre dînsa şi Statele Centrale". Pace cu ocupaţie, cu ausweiss, cu prădăciuni, pace care ne făcea străini în ţara noastră şi muritori de foame pe pămîntul nostru rodnic — iată cum înţelegeau germanii să trateze pe cei care nu capitulau, care îi pusese pe goană la Mărăşti, le sfărîmase ofensiva de la Mărăşeşti şi care nu se mai puteau bate prin trădarea unui aliat şi debandada lui.
89
România n-a fost învinsă şi totuşi a fost tratată ca o sclavă. Vai de aceia pe care Germania i-ar fi învins, astfel cum a fost dînsa, şi care s-ar fi găsit, cum se găseşte, la discreţia învingătorilor.
Te înfioară grndul unei asemenea perspective. Toată lumea s-ar fi aflat a doua zi sub voinţa brutală a unei stă-pîniri pe care orgoliul exasperat de beţia triumfului ar fi transformat-o în cea mai nesuferită tiranie.
De aceea Aliaţii nu se puteau mulţumi numai cu înlăturarea acestei primejdii, care amintea de năvălirea barbarilor. Trebuia ca un astfel de atentat determinat de asemenea instincte să nu se mai poată repeta niciodată.
Cataclismul provocat de hipertrofia nebunească a unei naţiuni sau cîtorva dintre conducătorii ei, nevisînd decît cotropirea şi robia altora, nu urma să atragă numai sancţiuni pentru autorii lui, dar şi împiedicarea oricărei resurecţiuni viitoare a unor atare porniri.
Este desigur ceva tragic în ceea ce i se întîmplă azi poporului german, educat numai în religia forţei şi a exploatărei ei împotriva tuturor.
Prăbuşirea asta teribilă după fantasticul) miraj ce i se desinase şi de înfăptuirea căruia s-a crezut de mai multe ori aproape — este distrugătoare pentru echilibrul moral al unei ţări.
Să nu se uite însă că este o dreaptă răsplată.
Poporul german întreg a aclamat lozinca hidoasă că forţa primează dreptul, precum a făcut cu toată literatura şi elocinţa războinică a pangermanismuiui.
Că ar suferi de pe urma armistiţiului de azi şi a păcei de mîine este îri logica firească şi fatală a lucrurilor.
Dar militarismul german şi aspiraţiile lui trebuiau strivite, ca o condiţie indispensabilă a vieţei libere, a dreptăţei şi civilizaţiei în lume.
1918
MEDIOCRII
Inegalităţile etnice, despre care Gobineau 1 scria acum 50 de ani, au ajuns să formeze singura bază serioasă pe care se împart popoarele astăzi, cînd soarta lor se hotărăşte la Paris. Revoluţia rusească a inventat un cuvînt nou, autodeterminarea, adică dreptul oricărui popor de a hotărî de soarta sa. Dreptul acesta se referă atît la modul de a se guverna înlăuntrul graniţelor sale, cît şi la determinarea acestor graniţe.
Poporul român nu a dat niciodată mai mult decît astăzi dovadă de virtuţile sale fizice şi morale.
Guvernat prost, vîrît într-un război pentru care nu era pregătit, martirizat prin boale şi suferinţi de tot felul, el s-a ridicat deodată la înălţimea tragică a conştiinţei de a muri sau a învinge. Şi a învins.
Iar acum se hotărăşte la Paris dacă biruitorul de la Mărăşeşti are drept să rămînă el stăpînul ohavnic al Daciei Traiane, al pămîntului de baştină, pe care 1-a îngrăşat cu oasele sale şi cu sîngele său.
Reprezentanţii la Paris ai acestui popor de elită ar trebui să fie icoana lui credincioasă, expresia gîndirei şi simţirei sale colective..— cu alte cuvinte bărbaţii cei mai superiori, în fiecare disciplină a spiritului, fără culoare politică. în realitate, ei sunt expresia unui partid — ai Partidului Liberal—
care este fondamental si iremediabil mediocru.
>
Poporul nostru nu a avut burghezie, adică acea clasă mijlocie cultă, a cărei origină se găseşte în organizaţia comunelor din evul mediu şi care a produs atîtea geniuri. Poporul nostru a avut boieri şi ţărani. Din dominaţiunea fanariotă
91
au rămas vătaşii de curte, arnăuţii, cămăraşii, pisarii, dăscă-luşii de greceşte, medicii etc, etc, care au dat un embrion de burghezie, din care s-au recrutat partidele politice, de îndată ce Divanul ad-hoc a pus temelia parlamentarismului român. Aceste molii detestabile au fost repede pricepute de boierii liberali, de Cîmpineanu, de Goleşti, de Bălceşti, de Alecsandri, de Negri, de Kogălniceanu, de Cuza, dar şi ei au priceput pe boieri, cari, bogaţi şi tîrzii, aveau vreme să facă teorii; ei voiau să facă averi. Atunci s-a desprins din nobilul trunchi al liberalilor patrioţi un ram detestabil, aşa-zisul partid al roşilor, care a trăit cîtva timp fără disciplină, încercînd revoluţii şi detronări, pînă şi-a găsit stăpînul şi organizatorul: pe Ion Brătianu-tatăl. Acesta, cu tipuri clasice împrejurul lui, ieşite din coaliţia de la Mazar-Paşa 2, ca ilustrul Carada3 la Banca Naţională, Radu Mihai la Interne, Evghenie Stătescu4 la Justiţie, fraţii Maican 5 la Război, s-a pus să organizeze ţara, adică partidul.
Una din primele lor preocupări a fost tocmai de a arunca în spinarea altora viţiul lor congenital, grecismul şi bizantinismul fanarioţilor săi, poreclind pe Lascăr Catargiu,6 boier vechi de sute de ani, cu numele de Katara-tis-ghis — şi recrutînd partizani printre fiii mahalagiilor din Bucureşti, de prin Dealul Spirei, Olari, Delea-Veche, Delea-Nouă şi din putregaiul provinciilor, Pătărlăgenii, Mihăileştii, Vizantii şi alţi agenţi electorali.
Liberalii de astăzi sunt coborîtorii acestora. Cu puţine excepţiuni onorabile, generaţiile lor tinere sunt mai rele decît generaţia bătrînă, fiindcă au rămas mediocre, dar au devenit cinice. Cu o imprudenţă revoltătoare ele se consti-tuiesc în bănci, sindicate, comisiuni, biurouri, menite a exploata buna-credinţă a alegătorului şi pe cît se poate şi avuţia lui.
în atmosfera aceasta deleteră, fireşte, nu creşte nici un talent, nu se iveşte un scriitor, un poet, un orator — ultimul rimagiu simbolist, care să fie produsul specific al partidului. Numai avocaţi şi oameni de afaceri, dar şi aceştia mediocri. Toţi sunt mediocri. Mediocritatea este generică şi congenitală a liberali, cum este pigmentaţiunea galbenă la rasa mongolă.
Cu aşa fel de oameni a plecat d-1 Brătianu la Paris, să reprezinte splendidul popor românesc.
Nu e oare o nedreptate şi o ruşine?
Care este bărbatul care să cunoască dreptul public extern al României? care este istoricul care însoţeşte pe d-1 Brătianu? care este stilistul său diplomatic? care este militarul superior, ofiţerul de stat-major care să stea în faţa eroilor lumei? care este diplomatul care cunoaşte chestiunea strîmtorilor şi regimul Dardanelelor?
Presupunînd că d-1 Brătianu ar fi Jean Pic de la Mirandole7 şi încă n-ar putea să ştie atîtea minuni.
Este oare admisibil că astăzi, cînd suntem atacaţi la nord de ucrainieni sub forma bolşevistă, la vest de unguri, în Banat de sîrbi, pe Dunăre de bulgari, şi cînd se discută, pe temeiul hrisoavelor, drepturile noastre, înaintea aeropagu-lui european, să nu fie d-1 Iorga la Paris? Noi nu putem fi bănuiţi de o specială dragoste pentru directorul Neamului românesc, dar omul politic e una şi învăţatul e alta. D-1 Iorga posedă o aşa de vastă cultură, are o atît de mare competenţă în dezlegarea problemelor istorice cu Orientul Europei, încît domnia-sa este consultat de învăţaţii străini. Iar în ziua în care ţara sa are nevoie de cît mai multe dovezi pentru a-şi redobîndi frontierele istorice, d-1 Iorga este lăsat la Bucureşti, iar la Paris merge d-1 Creangă.
Este iarăşi admisibil ca, în momente atît de hotărîtoare pentru viitorul ţării noastre, ilustrul general Averescu să nu fie consultat asupra Ligei Naţiunilor, a regimului militar ce va trebui să adoptăm faţă de turbulenţii noştri vecini?
Şi, în fine, se poate concepe înlăturarea d-lui Take Ionescu de la masa verde de la Paris, cînd omul acesta părea în-tr-adins inventat de împrejurări ca să-şi servească ţara cu tot incomparabilul său talent, cu erudiţiunea sa, cu întinsele sale relaţiuni europene?
Ne aducem aminte cu groază de greşelile comise în 1878 la Congresul din Berlin. Şi să nu se uite că plenipotenţiarii de atunci se numeau Ion Brătianu-tatăl şi Mihail Kogălniceanu, iar şeful statului, regele Carol I.
Ce se poate întîmplă cu mediocrii de astăzi?
Fie ca Dumnezeul românilor să inspire pe d-1 Brătianu-fiul cu gîndul bun din urmă.
1919
92
OBRAZURILE PATRIEI MELE
întors în ţară şi intrat în politică, am avut plăcerea să fac cunoştinţă cu o mulţime de obrazuri ale patriei mele, pe care numai le bănuiam, fără să fi crezut vreodată că ele trăiesc, în adevăr, viaţa lor intensă şi reală.
Cînd scrii, tipurile omeneşti se prezintă în speţa eternităţei. Dacă sunt infame, plăcerea creaţiunei este mai mare decît mizeria existenţei lor; dacă sunt frumoase, plăcerea este îndoită. Balzac a scris, probabil, cu voluptate pe oribilul pere Grandet şi cu o nespusă poezie a sufletului pe divina Henriette din Le Lys dans la Vallee.
Obrazurile patriei mele, pe care numai le bănuiam, sunt, în realitatea lor, atît de infame încît am înţeles, deodată, că n-am să fac nimic în politică. Şi atunci, descurajat, m-am întors la niîngîierea cetitului.
Printre cărţile pe cari amabilii germani au binevoit să mi le lase, am găsit o Viaţă a lui Isus. Cartea, cetită şi rece-tită, a fost o revelaţie.
Cum a putut adolescentul din Nazaret să pornească de pe lacul Tiberiadei şi din valea Iordanului şi să ajungă a cuceri lumea, lumea asta imensă, plină de farisei şi de cărturari? Cum a putut să biruie scolastica bizară a doctorilor din Ierusalim tînărul acesta, care pricepuse numai poezia delicioasă a psalmilor, ce răspundea atît de bine sufletului său liric?
Nu e decît un răspuns.
A biruit prin farmecul încîntător al persoanei sale, atît cît a trăit, iar după moarte, a biruit prin puterea deinfil-traţiune a unei morale superioare, care, în întregime, este numai blîndeţe, iertare şi adevăr.
94
Fiindcă lumea, luată în expresiunea sa imensă şi anonimă, suferă. în vremuri de pace, ea suferă în cei ce muncesc mult şi cîştigă puţin; în cei ce se nasc bolnavi şi nu se pot lecui; în cei ce vor să înveţe şi nu au cu cej în cei ce se simt superiori şi sunt umiliţi de mediocrităţi. în vremuri de război, ea suferă în cei ce mor de glonţ, de foame, de boale, în părinţii rămaşi fără copii; în copiii rămaşi orfani; în patrioţii rămaşi fără patrie; în eroii tăgăduiţi de chibiţii bătăliilor; în toţi cei ce s-au dus să se sacrifice pentru o cauză sfîntă; şi, dacă n-au murit, au descoperit o pehlivănie.
Va să zică, morala lui Isus, adică blîndeţea, iertarea şi adevărul, sunt necesităţi ale sufletului mulţimei, care nu pot fi tăgăduite şi în numele cărora se poate lupta, peste capul iariseilor.
Iată în ce stă reveiaţiunea.
Fireşte, un om la vîrsta mea a trecut prin multe şi cind s-a hotărît să facă politică şi-a dat seamă de ceea ce-1 aşteaptă.
Cu toate astea, viaţa are o atît de mare putere de iluzionare a propriilor sale slăbiciuni, încît omul îşi închipuieşte că va fi totdeauna mai presus de puterea imanentă a ananghiei. Viaţa însăşi, care ascunde în sine greutăţile, poartă şi miragiul biruinţei.
Cînd am pornit să facem România Mare, mi-am dat seama că eram tot cei 9 din Vaslui. Dar credeam că aceştia păstrează în sîngele lor o rezervă de virtute românească, pe care nu a atacat-o corosivul politicei zilnice şi care va izbucni, atunci cînd va suna ceasul, cu violenţa marilor hotărîri.
Urmăresc pe d-1 Brătianu de cînd a revenit la minister. D-sa a făcut greşeli şi poartă răspunderea nepregătirei războiului. Dar are meritul că a văzut just — ceea ce alţii nu au văzut, ceea ce eu nu am văzut. Nu vreau să intru în cercetarea politicei sale din 1914, despre care vorbea d-1 Stere. E inutil şi e nedrept să facem proces de intenţii oamenilor politici. Cum este răspunzător de nepregătirea războiului, tot aşa trebuie să beneficieze de victoria finală.
Dar, ajuns în punctul culminant al păcii de la Paris, cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania virtualmente unite cu patria mamă — cînd toată lumea i-ar fi iertat greşelile — d-1 Brătianu o ia d-a capo, şi cum a voit să facă războiul cu generalul Iliescu, vrea să facă pacea cu d-rul Creangă, cu d-lBăicoiânu 1 şi alţi asemenea bărbaţi de stat.
95
încă o dată, nu am nimic cu nimeni. D-1 Creangă şi-a făcut studiile cu Wagner — nu se ştie bine dacă cu muzicantul sau cu economistul. în toate cazurile, cunoaşte finanţele pe noate... şi fiindcă Paderewski 2 guvernează Polonia, de ce d-1 Creangă n-ar guverna Dacia Tra-iană? După tăietura elegantă a făpturei sale, ar avea dreptul să cînte din flaut şi să fie cehoslovac, ceea ce, fireşte, ar întrista umbra strămoşilor latini. Administratorii săi însă pot fi liniştiţi: de la cehoslovaci, d-sa a repudiat pe slovaci şi a păstrat numai cecul.
D-1 Băicoianu poartă numele a doi oameni renumiţi prin frumuseţea lor — cărora însă, printr-un sentiment de demnitate individuală, nu a voit să le semene. D-sa este o ramură din copacul care a dat creanga de mai sus, cu aceeaşi eleganţă de forme, cu aceeaşi scăpărătoare inteligenţă, cu aceeaşi înclinare către cifre, acvatice, dacă se poate spune, căci este autorul unei voluminoase monografii asupra Dunării. Răposatul Dimitrie Sturdza, care a descoperit pe d-1 Creangă, nu a avut timpul să-1 descopere şi pe d-sa — ceea ce este regretabil din punct de vedere sculptural şi etnografic.
Cu aceşti bărbaţi şi cu alte obrazuri ale patriei mele a pornit-o d-1 Brătianu să ne reprezinte la Paris.
Cel puţin cu d-nii generali Coandă3 şi Văitoianu, 4 primul-ministru putea să dea străinătăţii o vagă idee de acea delicioasă creaţiune a m.-s. reginei, numită Hilderim, atît de iubită şi de neînţeleasă de români. Se înţelege Hilderim pensionar.
Cu toate astea, d-1 Brătianu, care nu mai e tînăr decît în comparaţie cu d-1 Clemenceau5, ar fi putut să-şi încheie cariera politică printr-o adevărată apoteoză. Să fi format un Minister Naţional, să fi făcut alegeri liberale cu vot universal (fără să se teamă de popularitatea generalului Averescu, căci sfera de influenţă a fiecărui partid a fost limitată), să fi plecat la Paris cu tot ce ţara are mai strălucit în fiecare ramură, iar la întoarcere să aibă dreptul a cere să fie primit cu flori.
Domnia-sa e prea inteligent ca să nu priceapă înlesnirile pe care i le-ar fi adus un guvern naţional în tratativele de la Paris şi mai cu seamă un vot al Parlamentului în contractarea împrumutului exterior.
Nu mai e un mister pentru nimeni că împrumutul intern a mers greu. în toate cazurile, mijloacele băneşti ce i-a oferit ţara nu înlătură necesitatea unui împrumut în străinătate.
Valuta noastră nu se poate restabili decît prin export şi prin credite pe pieţile Europei şi Americei. Export nu putem încă avea. Rămîne deci împrumutul exterior.
★
Nu a făcut-o şi a rămas tot şeful unui partid.
Prin urmare, nimic nu e schimbat, în România de la 1919, din România de la 1916. Cel puţin nimic din apucăturile politice.
Şi cu toate astea, nu!
Este ceva schimbat.
Transilvania, după care suspinăm de 40 de ani toţi cei ce ne-am trăit o viaţă adorînd pe Traian; Bucovina, cu mormîntul de la Putna; Basarabia, cu amintirile de la Ştefan cel Mare şi cu poporul său de ţărani moldoveni, toate acestea s-au reintegrat în Dacia Traiană, în România Mare.
în această ţară nouă trebuie să înceteze tirania revoltătoare a băncilor politice, sectarismul şi mediocritatea unui partid.
Cu Maniu6 şi cu Flondor;7 cu Inculeţ 8 şi cu Ciugureanu; de la Constanţa la Akerman; de la Nistru la Tisa, de la Turtucaia la Ekrene, în noile frontiere ale României Mari, este ceva schimbat. Acest ceva este credinţa noastră în bine.
De la Mîntuitorul nostru să învăţăm blîndeţea, iertarea şi dragostea de adevăr. Dacă vom fi biruiţi astăzi, vom învăţa pe copiii noştri să fugă de lepra băncilor politice, de sectarismul cluburilor, de lăcomia ariviştilor, să aibă respectul adevărului, să recunoască meritul — chiar al adversarului — şi pînă în cele din urmă vom birui noi.
România Mare merită şă fie guvernată altfel de cum a fost guvernată România mică.
1919
96
D-1 GEORGEL MÂRZESCU
Actualul ministru de interne este fiul unui om de spirit. Părintele său, conu Ghiţă Mârzescu, era un bărbat scund, ceva cam gras, cu o figură inteligentă, tăiată pe patronul avocaţilor francezi de la 1870, Jules Favre şi Jules Ferry, cu mersul legănat, purtînd capul sus, bon-vivant, frondeur, ceva în stilul d-lui Manole Culog[l]u mai puţin mustăţile şi gazeta franţuzească. D-nul Georgel Mârzescu 2 este înalt, voinic, adus de spate către pămînt, cu chipul bronzat, parc-ar fi un metis de caraib antropofag cu o virgină mone-gască; prin urmare, rm seamănă cu tatăl său.
Asta nu însemnează însă că nu are spirit.
Are spirit, şi mai cu seamă esprit de suite.
Nu cunosc meritele speciale ale d-lui Mârzescu. îmi în-chipuiesc că trebuie să fie un bun avocat, ca orice roman. Nu ştiu dacă este scriitor. Poezii n-a publicat. în proză, este autorul unei însemnate lucrări, pe care, cu tactul său obicinuit, n-a iscălit-o: Calendarul săteanului pe anul 1919, în care domnia-sa este pus printre făuritorii României Mari, iar generalul Averescu caricaturizat.
Pictură nu face. J\Iuzică de asemeni nu, decît dacă stă prea mult în opoziţie, iar atunci lucrează mai mult în stil popular, fiind elevul maistrului Haret, autorul cunoscutei opere Hora Unirei de la 1907. Alte pasiuni nu i se cunosc. Poate mai merge cîteodată la vînătoare de dropii, antrenat de cumnatul său, d-1 Duca3, remarcabilul prefect şi om politic de la Buzău.
D-1 Mârzescu a ajuns la situaţiunea importantă pe care o ocupă în Partidul Liberal graţie unor împrejurări care sunt
oarecum în afară de sfera individualităţii sale; Partidul Liberal voia tineri — d-1 Mârzescu era tînăr; Moldova trebuia să fie reprezentată în minister — d-1 Mârzescu era moldovean.
în calitatea aceasta de moldovean, d-1 Mârzescu a avut norocul să găsească în preajma sa un om de mîna întîi, la ale cărui lumini recurge destul de des, pe d-1 Atanasie Gheorghiu, elegantul bărbat de stat al capitalei a doua.
Dar a fi nedrept să nu i se recunoască şi meritele sale personale. Partidul Liberal este guvernat de două curente; curentul oamenilor de spirit şi curentul oamenilor de voinţă. Cel dintîi este reprezentat de amabilii epicuriani, cu o uşoară ţintă de mormonism, cari iau lumea ca o grădină. Printre aceştia putem număra pe conul Vasilică Morţun 4, d-1 Mişu Ferekide5, d-1 Em. Porumbaru6, d-1 Alexandru Gussi7, d-1 Corbescu 8 etc, etc. D-1 Morţun, amorezat pururea de pictură şi de muzică, este încîntător, d-1 Ferekide vînează şi astăzi tînăr şi dezinteresat; d-1 Porumbaru urmăreşte visul unei Gioconde pe care s-o ia de soţie; d-1 Gussi a trecut la acoperişul telegrafiei fără fir, comme Ies chats de gouttiere ; d-1 Corbescu cultivă emisfera boreală din steaua Vega. Toţi aceştia procedează de la d-1 Ionel Brătianu.
Curentul oamenilor de voinţă vine de departe, de la Dimitrie Sturdza şi are ca şef, astăzi, pe d-1 Vintilă Brătianu9. De la acesta procedează bărbaţii cu moravuri austere, care nu au amante, nu joacă popice, nu umblă cu muscal, nu-şi rad mustăţile, nu merg la teatru.
Deşi prin firea sa d-1 Mârzescu ţinea mai mult de cei dintâi decît de cei de-al doilea, a avut puterea de a se lepăda de bunurile înşelătoare ale vieţii şi a primit botezul lui Cromwell.
Un om susţinut de d-1 Vintilă Brătianu este cu mult mai tare decît îşi închipuieşte d-1 Alecu Constantinescu.
Şi astfel d-1 Georgel Mârzescu a devenit ministru.
Dar, ajuns sus, d-sa îmbătrîneşte. Nostalgia ştrengăriilor îl roade. Un pahar de şampanie, un pocher, un glas cald de femeie fac din domnia-sa un Faust înainte de apariţiunea lui Mefisto.
1919
98
GUVERN NAŢIONAL
De cînd am început campania electorală, gruparea noastră de la Liga Poporului continuă să ceară guvern naţional.
împrejurările se pare că ne dau dreptate.
Nu trebuia să fii mare ghicitor ca să prevezi că nu vom lua Transilvania fără vărsare de sînge; nu era nevoie să fii Bismarck ca să pricepi greutăţile ce vom întîmpina cu anexarea Basarabiei1.
Ne explicăm:
Transilvania este pămînt românesc, de la Traian. Acolo, poporul nostru s-a păstrat sub forma lui cea mai pură, a tipului etnic daco-roman; acolo, moravurile sunt curate, iar sufletul stă sus; acolo vom găsi noi complectarea lipsurilor noastre.
Dar dacă lucrul acesta este adevărat, nu mai puţin adevărat este că Transilvania e atît de necesară ungurilor, încît, din ziua în care vor pierde-o, Ungaria nu mai are raţiunea de a fi. Politiceşte, ea cade la rangul de stat de mîna a 4-a, pe cînd împrejurul său se ridică Polonia şi România la rangul de state de mîna a 2-a.
Din punctul de vedere sentimental, feodalitatea ungurească trăieşte în Transilvania de veacuri întregi. Acolo îşi au castelele lor toţi baronii opresori ai neamului nostru: Andrâssy 2, Apponyi3, Kârolyi 4, Tisza5.
Prin urmare, ungurii vor face toate sacrificiile înainte de a se hotărî să renunţe la Transilvania.
★
Basarabia este, de asemeni, pămînt românesc, iar poporul său, ţăranul, acela ce dă nota hotărîtoare a dreptului de
posesiune teritorială, este român. Şi istoriceşte şi după teoria d-lui Wilson6, Basarabia este ţară românească.
Cu toate astea, stăpînirea rusească a lăsat urme adinei în oraşele Basarabiei, între marii proprietari şi în populaţiunea israelită. Infiltraţiunea ucraineană a fost cu atît mai uşoară, pe timpul ţarismului, cu cît Ucraina avea veleităţi de independenţă şi cultiva prietenia poporului dintre Prut şi Nistru.
Cînd dar Basarabia s-a declarat de sine stătătoare, Ucraina a recunoscut-o şi-a poftit-o la pacea de la Brest-Litovsk, cu generozitatea pe care o pun toate popoarele tinere în recunoaşterea dreptului celorlalte popoare.
De îndată însă ce s-a simţit veleitatea României de a încorpora Basarabia, vecinii noştri de peste Nistru şi-au schimbat politica.
Cînd se va putea scrie istoria momentelor tragice actuale, se va vedea cîtă dreptate avea generalul Averescu atunci cînd voia să păstreze republicii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru caracterul unei autonomii complecte, garantată şi păzită de armata noastră, pînă la organizarea ei militară şi pînă la alipirea definitivă, ce ar fi venit de la sine.
Am fost cel dintîi comisar regal în Basarabia, trimis acolo de generalul Averescu, în momentul tratativelor de la Buftea, pentru a indica, d-lor Inculeţ şi Ciugureanu, drumul de urmat! Era vorba de a salva Dobrogea, fără a compromite Basarabia. Se va vedea mai tîrziu ce vra să zică adevăratul patriotism.
Lucrurile acestea se petreceau în februarie 1918, cînd totul era întuneric, durere şi lăcrămi.
Astăzi, cînd s-a limpezit orizontul pentru toată lumea ce ţine de Antantă, noi suntem din nou în primejdie. La nord ucrainenii, ungurii la apus, bulgarii la sud. Mai rămîneau sîrbii. Dacă împrejurările politice se întorc astfel la Paris încît ne stricăm şi cu sîrbii, situaţia noastră devine foarte grea.
Sper că vorba mea va fi auzită mai sus.
Nu mai încriminez pe nimeni. Nu acuz pe acei ce au făcut din alipirea Basarabiei o reclamă electorală, nici pe cei ce au dat votul universal ca să nu-1 aplice, nici guvernarea anticonstituţională prin decrete-legi, nici incapacitatea celor
100
ce înconjură pe d-1 Brătianu la Paris. Nu vreau să ating chestiunea atît de delicată a călătoriei reginei noastre la Paris, vizita sa la d-1 Clemenceau. Vom acoperi-o cu flori cînd se va întoarce, <. . .)
Scriu astăzi pentru a cere guvern naţional.
în momentul retragerii guvernului Coandă—acel produs hibrid al unei silfide cu un rinocer — se vorbea iarăşi de guvern naţional. Am scris atunci, în îndreptarea de la Iaşi, că un asemenea guvern nu avea raţiune de a fi. Germanii erau bătuţi pe toată linia, iar România se vedea stăpînă pe destinele sale, în graniţele dintre Nistru şi Tisa. Prin urmare, nefiind răspunderi de împărţit, d-1 Brătianu era îndestulător.
Atunci nu se putea prevedea greşeala ce s-a comis de a se lăsa ungurilor armamentul şi muniţiile cu care astăzi terorizează Transilvania, şi nici bolşevicilor ruşi posibilitatea de a se organiza în mod serios. Astăzi, ungurii şi ucrainenii îşi pot da mîna în nordul Bucovinei. |
Pe de altă parte, conflictul dintre Italia şi Serbia ne [ pune în cea mai penibilă situaţiune. Către Italia ne atrag afinitatea de rasă, origina comună a trunchiului latin, splen- j doarea Renaşterii şi binefacerile civilizaţiei veneţiene, gloria I armatelor sale actuale şi, în fine, modul atît de nobil cu care a tratat pe prizonierii transilvăneni din armata austriacă. i în acelaşi timp, cu sîrbii am avea tot interesul să trăim deocamdată în relaţiuni amicale. Nu ştim ce se va întîmplă mai tîrziu, cînd toţi slavii de miazăzi îşi vor da mîna. Poate că atunci mulţi vor regreta dispariţia Austriei, dusă la pieire de o feodalitate imbecilă şi de grandomania maghiară. |
Conflictul acesta este, pentru noi, mai grav decît însăşi chestiunea Torontaiului7, Italia neadmiţînd cu nici un preţ | condominiul sîrbesc în Marea Adriatică. |
Cînd dar aşa de multe şi atît de complicate probleme se I prezintă atenţiunei noastre, în politica externă, putem noi, j care trăim înlăuntru sub un regim despotic, fără Parlament, j cu stare de asediu şi cenzură, putem noi face alegeri peste \ două luni, dezlănţuind toată patima partidelor?
Starea de asediu, care trebuie suspendată cu orice preţ \ în timpul campaniei electorale, poate fi impusă de necesi- !
tăţile apărării naţionale. Niciodată nu s-a prezentat tării acesteia necesitatea formării unui guvern naţional mai inexorabilă ca astăzi.8
Noi, cei de la Liga Poporului, renunţăm la beneficiul popularităţii noastre-care este imensă, s-o creadă liberalii— numai pentru a da ţării un guvern tare, cu autoritate în afară şi putere înlăuntru.
1919
102
DEMOSTENE BOTEZ: „MUNŢII Versuri
UN ANIMAL PRIGONIT Domnului Director al Cenzurei din ţara românească
Printre multele versuri pe care le-a produs războiul, cele şase bucăţi ale d-lui Botez răsar ca un pom înflorit într-un pustiu. Sunt numai şase. Dar fiindcă Premiul Adamachi este divizibil, iar „munţii" ne sunt atît de dragi şi indivizibili de naţionalitatea noastră, să dăm o dovadă de mulţumire poetului care a găsit aceste accente duioase şi o estetică orografică nouă, pentru a însufleţi cu simţiri româneşti piscurile Carpaţilor noştri: ' j
Cu cît ne depărtăm de ei mai tare, Aşa cum sunt de veci, pietroşi şi goi, Pornesc şi dînşii parcă după noi. Mutînd încoace depărtata zare.
1919 |
I
|
j
Domnule Director,
Un colaborator al nostru, Amărîtul de pe Amar adia, a încercat să publice, în îndreptarea, un articolaş de cronică veselă, intitulat Aventurile unui porc. Funcţionarii d-voastre au cenzurat o parte din articol şi--lucru nou!—au cenzurat chiar titlul.
Nu pricep bine care este criteriul cenzurei. Credeam că sunteţi chemaţi să apăraţi numai interesele ţării şi, pe ici pe colo, interesele Partidului Liberal. Interesele ţării nu se pot confunda cu ale animalului în chestiune; şi nici ale Partidului Liberal. în toate cazurile, nu pînă la identificare.
Dar, admiţînd că aţi avea oarecari cuvinte de meteorism sufletesc de a vă solidariza cu acest graţios fenomen al naturei, am dori să binevoiţi a ne comunica o listă de cuvintele româneşti cu care trăiţi rău sau să ne indicaţi animalele vivipare şi ovipare pentru care aveţi o slăbiciune specială. Am înţeles pînă acum că nu vreţi să se vorbească de „vagon ministerial", de „resturile adormite ale excelenţei-sale", de „d-1 Nistor 1 din Bucovina", de „interim la Lucrări Publice", de toate produsele de măcelărie, ca osînzâ, costiţe, tobă etc. Am înţeles că nici litera alfabetului P nu vă place, dar, din seria animale -lor vivipare, care altul, în afară de cel cu Sfîntul Anton, vă este cu deosebire scump? Profilul unor oameni seamănă cu al oilor; al altora, cu al cailor. Unii au pigmentaţiunea de morcov sentimental; alţii, de baragladină apoplectică. Domnul Morţun, cînd surîde, are aerul de a cînta din nai; d-1 general Prezan 2 vorbeşte cu o graţie de nimfă politică. Unii bărbaţi din Partidul Liberal poartă nume de păsări zburătoare, d-nii Porumbescu3, Corbiţă4, Bibilicescu5 etc.
104
105
Care sunt cuvintele ce vă displac?
Preferaţi verbele regulate sau neregulate?
Care credeţi că este cea mai bună formă a gerundiului de la verbul a fugi : fugind sau fugind ?
Comisiuneâ Dicţionarului Academiei v-ar fi foarte recunoscătoare pentru toate aceste informaţiuni, iar Presa, în general, v-ar turna un bust de bronz, dacă mai aveţi nevoie de acest facsimile.
Primiţi etc.
Duiliu Zamfirescu
1919
DOMNUL ORLANDO SI DOMNUL BRĂTIANU
Nu am nevoie să spun cu cîtă dragoste urmăresc politica Italiei în desfăşurarea evenimentelor de la Paris şi cîtă încredere am în viitorul acestei ţări. Era o vreme cînd Italia, fiind rău cunoscută la noi, era rău apreciată.
Pentru mine, care, de la 1888, am luat parte la toate evenimentele însemnate ale poporului italian; care am cunoscut pe Crispi, pe Rudini x, pe Visconti-Venosta2, pe San-Giuliano 3, pe toţi oamenii Italiei de astăzi; care, într-o moştenire de familie, am găsit urme palpitante ale domina-ţiunei austriace la Milano4, autografe a lui Cavour şi Manara; 5 care am asistat, în momentul bătăliei de la Adua6, la disperarea unui popor, rănit pe nedrept în orgoliul său; care l-am văzut reculegîndu-se şi am fost martor la acest fenomen economic extraordinar, că, în interval de 10 ani, şi-a răscumpărat toată datoria publică externă, care se ridica la aproape 8 miliarde; care cunosc expansiunea sa în America-de-Sud, unde Argentina este total italienească, Uruguay în mare parte, Brazilia, total, în unele provincii, ca San Paulo; care ştiu că, după renaşterea artistică zisă del quattro-cento, Italia a trecut prin renaşterea politică de la 1859 şi 1870, iar astăzi se găseşte într-o a treia renaştere, cea mai strălucită, cea mai complectă, în care artele plastice, pictura şi literatura îşi dau mîna cu arta militară şi cu arta politicei externe — pentru mine, a vedea pe d-1 Brătianu că se apropie de d-1 Orlando 7 este o bucurie aproape familială.
Pentru că, dacă cunosc adînc Italia, cunosc şi mai adine România, şi mă bucur a găsi profunda afinitate de rasă, care face că ţăranii din Mehedinţi şi din Comitatul Haţegului,
adică de pe locurile pe unde s-au bătut dacii cu romanii, stint identic ţăranii din Campania romană, bruni, voinici, cam taciturni, iute la sînge, cînd femeia şi vinul le aprind inima, generoşi cu copiii şi nefericiţii, trăind şi astăzi din păstorie şi agricultură, cu alte cuvinte, tipul etnic al Laţiului, care este leagănul tuturor subdiviziunelor neolatine.
Mă bucur, cu atît mai mult, cu cît, pe timpul cînd trăiam la Roma, eram mai de aproape preocupat de a deştepta în conştiinţa românilor ideea reintegrării lor în Dacia traiană, — ceea ce mi-a dat curajul să nu mă depărtez de la planul unei lucrări unitare, aceea a unei serii de romane care trebuiau să se sfîrşească, în cel din urmă, cu luarea Transilvaniei. Pe acesta nu l-am scris, căci 1-a scris poporul românesc, cu sîngele lui.
Se înţelege deci cu cîtă simpatie am urmat orientarea politică a d-lui Brătianu către politica d-lui Orlando.
De la începutul războiului mondial, atît Italia cît şi România se găseau încătuşate prin tractate internaţionale faţă de Puterile Centrale, din care au ştiut să iasă cu onoare. Atît una cît şi alta au încheiat cu Aliaţii franco-englezi con-venţiunile din 1915 pentru Italia şi 1916 pentru România, prin care se preciza viitoarele posesiuni ale ambelor ţări, în caz de victorie. Atît una cît şi alta se găsesc astăzi în dificultăţi identice, prin nerespectarea conventiunilor din 1915 si 1916.
Dar atît şi nimic mai mult.
Căci, pe cînd d-1 Orlando s-a dus la Paris ca expresiunea cea mai pură a unui Minister Naţional, care era el însuşi expresiunea complectă a unui Parlament, ce palpita la unison cu ţara întreagă; pe cînd d-1 Orlando lua cu sine toţi specialiştii Italiei, care nu făcuseră niciodată politică (şi o ştiu pentru că, printre dînşii, am rude şi prieteni), la noi, d-1 Brătianu pleca la Paris ca expresiunea unui Minister de partid, fără Parlament, ducînd cu sine o serie de delegaţi tehnici, mediocri sau incapabili, scoşi numai din partidul său, cu excluderea sistematică a somităţilor ţării.
Amînarea nejustificată a alegerilor; guvernarea monstruoasă prin decrete-legi; cenzura care încătuşează orice discuţie liberă; starea de asediu care împiedică întrunirile, presiunea politică sub toate formele, a cărei ultimă întruchipare este
îndepărtarea de la comandament a generalului Petala8, care a displăcut unui satrap de provincie —- toate aceste manifestări orientale pun pe d-1 Brătianu la antipozi de d-1 Orlando.
Cînd dar, astăzi, aud vorbindu-se, în ceasul al 13-lea, de părăsirea Parisului, de apel la naţiune, de hotărîrea de a nu semna pacea -— mi se pare că visez.
România care, politiceşte, a fost creată de Europa, la Paris, în 1856 şi 1858; care a fost instituită ca păzitoare a gurelor Dunării; care şi-a înfăptuit unirea, la '59, sub privirea lui Napoleon al IlI-a; care şi-a aplicat tot programul Divanului ad-hoc, a secularizat mînăstirile, şi-a ales dinastia străină — sub egida puterilor garante — astăzi, cînd e vorba de atingerea reală a umbrei după care alergăm de două mii de ani, să plecăm de la Paris şi să nu semnăm pacea, mi se pare o aberaţiune atît de monstruoasă, încît nici numă opresc la ea.
Atît numai:
Cînd d-1 Orlando părăseşte Parisul şi merge la Roma, este aşteptat de Ministerul Naţional, de Parlament şi de rege. D-1 Brătianu n-are nici Minister Naţional, nici Parlament.
1919
I
| i
103
PETRE CARP
Nimeni nu are dreptul de a răspunde singur pentru România viitoare, nici d-1 Brătianu, nici alţi bărbaţi, fiindcă România viitoare este patria noastră a tuturor, zămislită din sîngele fiului lui Petre Carp, a fiilor noştri, ţărani şi boieri la un loc, şi numai fiind drepţi şi cumpătaţi, iubindu-ne ţara pînă la sacrificiu şi onorînd morţii, vom învinge greutăţile Păcii, cum am biruit pe cele ale Războiului.
1919
In caietul meu de note găsesc un portret al d-lui P. Carp, scris în 1914 şi menit să nu se publice decît după moartea sa şi după moartea mea.
Portretul acesta e scris cu hotărîrea şi verva unui om sănătos, care vorbeşte despre moarte cu aceeaşi infinită vanitate a părerei care face că ne credem nemuritori.
Şi, cu toate astea, iată: modelul a murit. Pictorul se simte zdruncinat. Tragica majestate a morţii ridică deodată între noi solemnitatea ireparabilului.
într-o ţară ca a noastră, în care oamenii, luaţi în detaliu, par mai meschini decît în alte ţări, Petre Carp răsare ca un masiv puternic dominînd coline, dealuri şi pustietăţi şi, ca el, rămîne singuratic.
Judecata imparţială a Istoriei va hotărî despre faptele sale politice. Noi, contemporanii, nu ne putem sustrage de la înrîurirea pe care a exercitat-o farmecul unui suflet ce părea cîteodată violent, dar care, în realitate, era numai mîndru  şi drept.
înainte de a închide ochii, bătrînul bărbat de stat a văzut înfăptuirea visului tuturor românilor — pe altă cale decît aceea ce o urma el.
Ultimul omagiu ce i se poate aduce este credinţa că s-a bucurat.
în întocmirea viitoarei Românii luminile sale ar fi fost de un mare folos. Acuma, la încheierea păcii, cînd orce mică greşeală de tactică ne poate aduce la dezastru, prudenţa şi vioiciunea spiritului său "ar fi găsit dezlegări practice şi garanţii sigure.
110
DUHAMEL
Ţara se găsea sub ocupaţiune rusească — o ffericire pe care a cunoscut-o şi acum în urmă. Comandantul trupelor, generalul Duhamel, era tipul soldatului rus, aşa cum îl fasonase Neculai Pavlovici — brutal, beţiv, ignorant, afemeiat şi pravoslavnic.
Duhamel suferea de nebunia succesului. Personal, omul acesta era fricos. Doi chirchizi enormi dormeau de-a curmezişul uşei, iar ziua umbla armat ca un evzon. Ori de cîte ori ieşea pe podurile Bucureştiului, sotniile de cazaci se ţineau după el lanţ şi nimeni n-avea voie să stea la fereastră sau în uşa prăvăliei, fără a fi plesnit de nagaică.
Dar tot ce încercase în viaţă îi reuşise, aşa că avea toate îndrăznelile, chiar şi pe a curajului.
Angaralele curgeau pe biata ţară. Tot felul de levantini o exploatau în modul cel mai neruşinat.
Boierii încercau să meargă la palat spre a se tîngui — căci Duhamel locuia în chiar palatul nostru domnesc. Erau totdeauna bine primiţi, li se făgăduia tot ce cereau, dar, de îndată ce boierii ieşeau, trimitea să se cheme pe un om de-al său, Burali-oglu, cu care se sfătuia. Regulat, făcea altfel de cum făgăduise.
Partidul Liberal era cel mai exasperat. Dar Partidul Liberal de atunci era alcătuit din boierii generoşi ai ţării, din aceia cari, mai tîrziu, aveau să aleagă pe Cuza şi să'facă Unirea. Printre aceştia se găseau şi scriitorii noştri, cu Ion Eliade Rădulescu în frunte.
Cu toată străşnicia cenzurei, pamfletele curgeau. Dar, pe atunci, lumea citea puţin.
într-o zi, către seară, iată un ţigan cu ursu că iese din , spatele casei Creţeanu şi se opreşte la scara palatului. Pe j atunci nu era grila de astăzi, nici copacii, nici aripa din fund |        a palatului, nici corpul de gardă, ci numai casa Golescu, aşa
cum se vede şi astăzi pe Calea Victoriei, f Duhamel, singur, se uita pe fereastra de la etajul de sus,
prins şi el de melancolia vremei trecătoare.
Ursarul, de jos, îi face semn cu ciurul, să-i dea voie să joace ursu. Cazacul din gheretă vrea să se opună. Dar Moş Martin era deja în două labe, urlînd de mînie  şi sărind !        împrejur. Lumea începea să se adune. Ţiganul bătea din ciur şi striga:
■ Joacă bine, măi Martine,
Că-ţi dau pîine cu măsline Şi-o ursoaică cu botine,
Duhai-Duhai-Duhaimel.
I La refrenul acesta lumea se bucura şi se aduna tot mai
multă. Eliade Rădulescu — căci el era ursarul — trăgea de lanţ, suna din ciur şi cînta:
Să trăieşti cît Barbă-Cot Ghinerar cu rubla-n bot, Suflet de Iscariot,
Duhai-Duhai-Duhaimel.
: Lumea făcea mare chef şi piaţa era acum plină de trecă-
|        tori, opriţi să vadă un aşa saltanat la uşa palatului. Sentinela |        se îmblînzise şi ea. Cazacul blond lua parte la veselia generală, prin acea secretă contagiune ce trece din om în om la mulţimea ce conspiră. Fireşte, el nu pricepea nimic din înţelesul refrenului.
Eliade striga la urs:
Pentru hoaţele de fuste, l Ne-ai dat piatră şi lăcuste,
Guşterul să mi te guste,
Duhai-Duhai-Duhaimel.
i
Du-te liftă din palat, Că toţi pomii s-au uscat Şi fîntînele-au secat,
Duhai-Duhai-Duhaimel.
112
113
Bucuria se citea pe toate feţele şi vestea se împrăştie ca fulgerul că ursarul era marele scriitor Eliade Rădulescu. Dar scena ce urmă puse vîrf la toate.
Ursul, plictisit de a tot, sări într-un picior, îşi scoase botniţa singur, se duse la ursar, îl luă de braţ şi, amîndoi săriră într-o trăsură, făcîndu-se nevăzuţi. Ursul era tînărul Simion Mihălescu, zis mai tîrziu Warşawski.
Ce urmă după aceea, uşor se poate înţelege. Duhamel, de la fereastră, văzu toată scena. Sentinela fu bătută cu vergi. Poliţia se puse în urmărirea ursului şi a ursarului, cari se refugiară la Braşov — toţi ţiganii din ţară fură cercetaţi şi schinguiţi — şeful cenzurei fu schimbat, ministrul trebilor dinăuntru destituit, iar Burali-oglu fu decorat de Neculai Pavlovici.
Trebuie să mai fie şi azi urmaşi din familia asta. 1919
D-NUL BRĂTIANU PE DIN AFARĂ ŞI PE DINĂUNTRU
Cititorii sunt rugaţi să nu confunde forma cu fondul. D-l Brătianu, pe din afară şi pe dinăuntru nu însemnează fizicul şi moralul d-lui Brătianu, ci pur şi simplu politica externă şi politica internă a d-lui Brătianu.
Dealtminteri, şi în înţelesul celălalt, d-1 prim-ministru este un bărbat interesant. Dacă ar fi călugăr şi catolic, domnia-sa ar semăna cu papa Innocenţiu al X-a Doria-Pamphili î, al cărui cap a trecut în posteritate — dacă antonimia este permisă — prin geniul lui Velâsquez. Cu o cămaşe albă, brodată, peste pantaloni; cu o pelerină pembe peste cămaşe; cu tichiuţă liliachie pe cap; aşezat într-un fotoliu pontifical — d-1 Brătianu ar fi, leit, Innocenţiu al X-a. Inocenţiu şi nu prea. Dar nici papa lui Velâsquez nu era pe atît de inocenţiu pe cît se chema. Amant al acelei delicioase Dona Olimpia Maidalchini, ai cărei papuci brodaţi cu perle erau renumiţi în toată creştinătatea, Innocenţiu al X-a se grăbi să exileze pe cardinalii Francisc şi Antoniu Barberini, care-1 făcuseră papă, hrăpi statele ducelui de Parma, prezida marele Jubileu din 1650 şi afurisi pe Jansenius 2.
în viaţa d-lui Brătianu, amîndoi cardinalii Barberini ar fi reprezentaţi prin d-1 Take Ionescu 3; ducele de Parma ar fi d-1 Iancu Flondor; marele Jubileu ar fi pacea de la Versailles, iar Jansenius ar fi d-1 Stelian 4. Pe cît se poate.
* '*
Dar să ne coborîm în lumea civilicească. Ambiţia ascunsă a d-lui Brătianu este de a semăna cu un alt italian, care, in politica externă a ţării sale, a fost
115
aproape genial: contele Camillo Benso di Cavour. Şi, în adevăr, pe unele laturi, seamănă cu Cavour.
Aşa, bunăoară, contele di Cavour, înainte de a intra în politică, era militar de carieră; d-1 Brătianu era inginer de carieră, înainte de a deveni preşedinte de Consiliu; în 1852, Cavour fu ministru de Comerţ; d-1 Brătianu fu ministru de Lucrări Publice. Cavour fonda un ziar, Risorgimento, d-1 Brătianu fonda un altul, Viitorul. Cavour lucră pe sub mînă cu Mazzini 5 şi cu Garibaldi, pentru unificarea Italiei, iar în 1859 trimise pe Mazzini să se răcorească la Londra; d-1 Brătianu lucră cu socialiştii în mai multe rînduri, dar mai cu seamă în 1907 , iar în 1918 îi împuşcă. în 1855, contele di Cavour impuse lui Napoleon III colaborarea armatei italiene la războiul Crimeei; d-1 Brătianu impuse Aliaţilor colaborarea armatei române la războiul mondial, prin actul său din 1916, de care nu se ţine nici o seamă. Contele di Cavour numi, la comanda supremă a armatei italiene din Crimeea, pe generalul La Marmora, care se distinse în lupta de la Traktir; d-1 Brătianu numi, la comanda supremă a armatei române, pe generalul Iliescu, care se distinse la Turtucaia şi la alte traktiruri. Contele di Cavour, după întrevederea de la Plombieres, negocie căsătoria prinţului Napoleon cu prinţesa Clotilda şi hotărî alianţa franco-piemonteză; d-1 Brătianu, după întrevederea de la Constanţa, negocie căsătoria prinţului Carol cu marea ducesă Tatiana şi hotărî alianţa ruso-română, care avea să dea rezultate atît de strălucite. După pacea de la Villafranca, contele di Cavour se supără pe Franţa şi părăsi ministeriul; după pacea de la Versailles, d-1 Brătianu făcu întocmai, supărîndu-se pe Franţa şi căutînd un om de paie căruia să-i treacă puterea.
în politica internă, d-1 Brătianu siiferă de aceeaşi ambiţie de a semăna cu Cavour şi La Marmora.
într-o şedinţă a parlamentului piemontez, vorbindu-se despre arma carabinierilor, care costă atît de scump, s-a rostit celebra frază „tagliatelli fatti in casa". Adică: nu trebuia să se atingă nimeni de carabinieri, deoarece ei erau o invenţie pur italienească, care, oricît ar fi fost de slabă, tot era mai bună decît o imitaţie străină: tăiţei de casă.
D-1 Ion C. I. Brătianu este, în mare parte, victima tăiţei-lor făcuţi în casă.
Cît a trăit răposatul Carada, acesta a fost tăiţelul cel mai considerabil. După moartea sa, el a fost' înlocuit cu
Banca Naţională. Din aluatul acesta s-au făcut tot felul de paste alimentare: Creditul funciar rural, Creditul funciar urban, Banca Românească, Societatea Tramvaielor, Casa rurală, Locuinţele ieftine, Banca viticolă etc, etc, fără a mai socoti diversele bănci străine, unde bîntuie spiritul colectivist, sub forma sequeştrilor judiciari.
D-1 Ion I. C. Brătianu, primul-ministru al ţării româneşti, este prizonierul acestor institute, care, cu unele onorabile excepţiuni, sunt conduse de oameni mărginiţi şi uneori direct şi categoric incapabili. în zadar încearcă minoritatea cultă a partidului să reacţioneze împotriva acestui detestabil sistem. Ea este ameninţată cu eliminare sau distrugere.
Din această oficină ies prefecţii prevaricatori, comisiunile de alimentare cărora le merge pomina în ţara întreagă, sistemele de impozite absurde, fixarea preţurilor la alimente de primă necesitate şi altele. O şleahtă de agenţi inferiori, cari se agită împrejurul bursei, latră în vînt, convinşi şi violenţi, denunţînd infamiile Europei şi preamărind virtuţile d-lui Ion I. C. Brătianu, care ştie să reziste articolului 5 din tractatul de pace cu Austria 6.
★
Dar dacă Parlamentul ar exista şi n-am fi guvernaţi de mediocritatea şi demenţa decretelor-legi — noi am întreba pe d-1 Ion I. C. Brătianu:
— Crezi dumneata serios că vei putea duce ţara românească pe calea progresului echilibrat, închizîndu-te într-un zid chinezesc, fără să închei convenţii comerciale cu restul lumei, fără să faci înlesniri de tranzit pe teritoriul României şi chiar fără să dai garanţii serioase că nu vei mai reînnoi cazul cu articolul 7 din Constituţie?
Poziţia financiară a guvernului este clară; el merge la faliment sigur. De la aprilie pînă astăzi, deficitul trece de jumătate de miliard. D-1 Kiriacescu face parte din şcoala d-lui Costinescu — cu alte cuvinte este un caleidoscop care, cu aceleaşi mărgele, prezintă figuri totdeauna noi. Cu toată inventivitatea sa fiscală, d-1 ministru de Finanţe vede falimentul bătînd la uşe.
Salvarea stă într-un împrumut exterior. Lumea financiară străină cunoaşte foarte bine bogăţiile ţării noastre şi ştie că putem plăti. La România veche, care singură exporta de la 600 la 800 milioane cereale, trebuie să se adaoge
117
116
grînarul Basarabiei, care are aproape 4 milioane de hectare arabile, adică mai cît jumătate din vechiul regat. La grîne trebuie să se adauge admirabilele zăcăminte de petrol. La petrol, trebuie să se adaoge pădurile. La păduri trebuie să se adaoge sarea gemă, care se prezintă sub formă de munţi întregi şi care poate da loc la cele mai variate industrii.
Lumea financiară străină ştie toate acestea şi e gata să ne vină în ajutor, cu condiţia, bineînţeles, de a-şi avea partea sa de beneficii. în materie de finanţe, nimeni nu face nimic pentru nimic. Cei cu tăiţeii făcuţi în casă cunosc prea bine acest aforism, fiindcă nu fac un pas şi nu dau un ban fără a nu-1 exploata, şi băneşte, şi politiceşte.
Prin urmare, rodomontadele d-lui Brătianu, dacă sunt serioase, duc, direct, la faliment.
Or, falimentul unei ţări însemnează intervenţia străinilor, instalarea unei Comisiuni internaţionale, care să conducă, interesele unui minor bogat, ce se ruinează.
Aşadar, d-1 Brătianu, care nu vrea să discute cu Europa încheierea unor convenţiuni comerciale şi de drumuri-de-fier, onorabile, lucrează prin toate mijloacele pentru aducerea străinilor pe calea neonorabilă a falimentului.
Vom vedea în unul din numerîle viitoare, cu dovezi de detaliu, la ce sumă se ridică datoria consolidată şi datoria flotantă a României, precum şi incapacitatea de cuvertură a Băncii Naţionale, fără ajutorul creditului străin.
1919
APELURI LA UNIRE Din corespondenţa mea cu T. Maiorescu
Sub acest titlu, ziarul Românul din Arad, vorbind despre convocarea Marelui Sfat Naţional şi despre nevoia solidarizării tuturor românilor din teritoriele alipite, se exprimă astfel:
„E un început frumos şi o pildă ce credem că va fi urmată de întreaga presă din regat.
Atunci cînd această presă va înceta să apere mărunte interese personale şi neînsemnate ambiţii de partid; atuncea cînd oamenii politici vor renunţa la atacuri violente, dictate de chestiuni de amor propriu, se va putea găsi şi timpul şi obiectivitatea necesară pentru a se da soluţii tuturor problemelor referitoare la interesele superioare ale ţării."
îmi iau libertate să mă adresez amicilor din Ardeal şi din toate teritoriele alipite — tuturor acelora care ştiu cu cîtă dragoste curată urmăresc eu, de 40 de ani, formarea unei conştiinţe a Daciei lui Traian în sufletele românilor din regat—îmi iau libertate să mă adresez lor cu următoarele două rugăminţi, una de ordin general, alta de ordin particular:
De ordin general
„Nu confundaţi luptele noastre politice (ale celor din vechiul regat) cu aspiraţiile noastre patriotice: nu există partid în România vechie care să nu fi visat întotdeauna la România Mare/'
De ordin particular
„Nu confundaţi Liga Poporului cu celalalte partide."
H9
★
Să dezvoltăm prima teză.
Din lunga şi foarte interesanta mea corespondenţă cu Maiorescu, o parte, aceea ce mi se păruse de interes pur literar, era catalogată şi pusă la o parte, spre a fi publicată. Armatele inamice au distrus-o cu furia şi inconştiinţa cu care rod şoarecii manuscrisele. Din fericire, au rămas şi alte scrisori, cari, fiind mai intime, erau păstrate cu restul corespondenţii mele de familie. E poate un noroc că s-a întîmplat aşa, deoarece, cum zice însuşi Maiorescu într-o scrisoare a sa din 18 aprilie 1901, „orce scriere e o meşteşugite"1, cu atît mai mult este o meşteşugite atunci cînd se ocupă de literatură, care este ea însăşi cea mai înaltă formă a meşteşugirei gîndului.
Printre aceste scrisori, iată una de un interes covîrşitor. E vorba despre cunoscuta discuţiune literară la care a dat loc discursul meu de recepţiune în Academia Română, relativ la Poporanism.
„Sinaia, Hotel Ungarth Luni, 6 aprilie 1909
Iubite domnule Z[amfirescu],
.•.Manuscriptul d-tale nu l-am recitit în agitarea poli tică din Bucureşti. Dar miercuri, 25 martie, îndată după închiderea Parlamentului, am venit cu el în traistă la Sinaia, însă pe drum (în urma pîclei din ultima şedinţă a Senatului) mi s-a umflat obrazul, am avut o erupţie de eczemă, doctorul Mamulea m-a ţinut înfăşurat în comprese de acid boric pînă alaltăieri. în sfîrşit, alaltăieri am putut încerca prima plimbare de o oră, şi ieri am citit cu îndoită luare-aminte cele 57 de pagine, la care ai redus discursul d-tale.
Partea despre latinitatea noastră este admirabil concepută şi admirabil scrisă. Am citit-o împreună cu nevastă-mea şi am fost amîndoi  încîntaţi, eu pentru a doua oară.
Dar partea ceailaltă, toată teoria d-tale literară, afirmarea de la început că poezia populară « ca produs estetic nici nu există la naţiunile civilizate», părerea filozofică-despre timp şi spaţiu, împotrivirea în contra poeziilor lui Goga şi novelelor lui Popovici-Bănăţeanul etc, etc. sunt diametral opuse nu numai convingerilor mele in petto, ci scrierilor mele de vreo 40 de ani încoace, începînd cu lauda lui Alecsandri pentru adunarea poeziilor populare (1867), continuînd cu aprobarea romanului popular de felul lui Slavici (1882), cu recunoaşterea fără rezervă a lui
Popovici-Bănăţeanul (1895), cu relevarea poeziei populare ca rădăcina poeziei mai înalte (articolul despre poetul Victor Vlad, 1898), toate aceste publicate în Convorbiri literare, şi încheind cu propunerea de premiere a poeziilor lui Goga, publicată în Analele Academiei...
Prieteneşte,  al d-tale T. Maiorescu"
Această scrisoare s-a salvat tocmai pentru că era începutul unei neînţelegeri care mi se părea menită să rămînă în acea rezervă melancolică a sufletului în care nu străbate nimeni. Cum însă neînţelegerea a devenit în 1913 ruptură pe faţă şi definitivă, ea intră în domeniul istoriei, fiindcă se leagă, pe o lăture, cu politica noastră internă şi cu campania din 1913, iar pe altă lăture, cu istoria literaturei române.
împrejurările vieţii s-au întors astfel încît anul 1906 m-a găsit secretar general la Externe, numit de răposatul Iorgu Cantacuzino şi de generalul Lahovary, cari, deşi cunoşteau vechile mele legături cu „Junimea" (sau tocmai pentru că le cunoşteau), m-au adus de la Roma la Bucureşti, dîndu-mi toată încrederea pe care o comportă direcţiunea Ministerului Afacerilor Străine. Nu am primit acest post decît cu învoirea lui Maiorescu şi Carp — dar, fireşte, rapoartele noastre cele atît de adînc prieteneşti (după cum se va vedea din încîntătoarea corespondenţă a lui Maiorescu) s-au rărit. Ele s-au rărit şi mai mult cînd, în anul 1907 (cel cu răscoalele ţărăneşti), Partidul Liberal a venit la putere, cu Dimitrie Sturdza la Externe. Era o chestiune de elementară bună-cuviinţă, pe care orice om cu simţ o va înţelege.
Rapoartele mele cu Dimitrie Sturdza erau dintre cele mai rele. Din cea mai fragedă a mea tinereţe, îi fusesem semnalat ca un fel de Antichrist, care trebuia să acopere pămîntul de impietăţi şi eram înscris, în unul din numeroasele carnete> cu trei cruci. M-a răsturnat în Academie de vreo patru ori şi am trecut numai la limită cînd răposatul Iancu Kalinderu2 şi răposatul dr. Istrati3 l-au luat de scurt. Dimitrie Sturdza argumenta cu degetul arătător: „Aista este un pornograf". în adevăr, în prima mea tinereţe literară, comisesem un roman fără nici o valoare, care se sfîrşea cu fraza: „Ah, viaţa, ce mai porcărie!"
Prima noastră întîlnire la Ministeriul de Externe a avut loc în prezenţa d-lui Theodor Rosetti, care, văzîndu-mă cu părul cărunt, zise: „Ei, bre omule,  îmbătrîneşti şi dum-
120
121
neata !" Ca şi cum aş fi cunoscut secretul frumoasei Fontaine de Jouvence, după care alergau cavalerii evului mediu, sperînd s-o găsească atunci cînd s-a descoperit America. Poate s-o găsim acum. ..
Cu această frază am început serviciul cu Dimitrie Sturdza. Treaba mergea greu. Revoltele ţărăneşti duceau ţara la pieire. în cabinetul meu de lucru din Ministeriul de Externe, d-1 Take Ionescu căuta să convingă pe Dimitrie Sturdza de gravitatea situaţiunei. Atunci am cunoscut pe generalul Averescu, care, în uniforma sa scînteietoare de cavalerist, îi asculta pe amîndoi cu o deplină linişte sufletească.
După cît va timp devenisem atît de intim cu Dimitrie Sturdza, încît cunoşteam întreaga sa viaţă politică, cu toate detaliele relative la Cuza, la lovitura de stat, la intrigele din Partidul Liberal, la chestiunea transilvănească, la propaganda catolică etc, etc.
Dar, cu cît mă apropiam de Sturdza, cu atît simţeam că mă depărtez de Maiorescu. Orice explicaţie devenea inutilă, deoarece eu înţelegeam să trăiesc cu propria mea judecată.
în fine, la 1913, o chestiune despre care nu pot încă vorbi mă puse faţă în faţă cu amicul meu de 30 de ani, devenit acum inamic. Prim-ministru şi ministru de Externe— urît şi excomunicat de Carp. De la prima ciocnire scăpărară scîntei.
— Uitaţi că vorbiţi primului-ministru al ţării româneşti! Ultimele două cuvinte erau rostite cu un ifos atît de
actoricesc, încît nu mai recunoşteam pe omul cuminte, care fugise toată viaţa de patos.
— Şi domnia-voastră uitaţi că vorbiţi unui ministru plenipotenţiar de clasa I.
Scena se petrecea la Sinaia. Eram după pacea de la Bucureşti. Ceva nou şi măreţ se rostogolea în sufletul acestui om, a cărui mască devenise tragică.
Tocmai atunci se deschise o uşe lăturalnică şi o persoană amică se ivi între uşori:
— Cine te-a făcut ministru de clasa I ? zise ea, zîmbind. Fireşte, cu această întrebare, toată încordarea căzu. De atunci nu am mai văzut pe amicul cel mai iubit,
care a închis ochii pe cînd mă aflam în pribegie.
I
*
Rostul acestei lungi digresiuni este următorul:
Luptele între românii din vechiul regat sunt uneori atît de crîncene încît ele rup relaţiuni de prietenie, de rudenie — desfac pe Maiorescu de Carp, pe mine de Maiorescu, pe alţii de mine — fără ca totuşi, să ne facă să uităm ţelul comun: patria noastră, România Mare.
Am reprodus într-adins scrisoarea lui Maiorescu, în care se vorbeşte de morţi şi de vii, de convingeri literare, de păreri filozofice etc.
Ceea ce este organic aşezat în structura noastră sufletească nu se schimbă; ceea ce este numai împrumutat se schimbă sau se îndreptează. Părerea mea asupra poporanismului rămîne nestrămutată; opinia asupra oamenilor se modifică, după evoluţia talentului sau a vieţii lor. Credinţele mele literare cu privire la Popovici-Bănăţeanul trebuiesc primite numai în cadrul general al exagerării poporaniste; individual, Popovici-Bănăţeanul avea talent. Tot aşa cu Coşbuc şi Goga. Am lucrat cît am putut pentru intrarea lui Coşbuc în Academie, şi dacă ar fi trăit, probabil aş fi fost chemat să răspund la discursul său de recepţiune.
Cu toţii la un loc, ne putem asemăna cîrdurilor de cucoare, ce merg prin văzduhul neţărmurit, sub cîrma celui mai ager, iar cînd poposesc, fiecare face de caraulă pentru paza cîrdului.
Nici Maiorescu, nici Brătianu, nici Take Ionescu, nici generalul Averescu, nici alţi bărbaţi din vechiul regat nu au luptat şi nu luptă decît pentru mărirea şi consolidarea patriei. Mijloacele lor pot să se deosebească, dar gîndul este acelaşi.
Noi oamenii politici din regat trebuie să fim consideraţi ca Edison în electricitate: cu oarecare ştiinţă, cu oarecare empirism, dar cu multă dragoste şi cu o scînteie de geniu am inventat transmiterea energiei la distanţă. Tinerii electricieni din teritoriele alipite să ducă mai departe inven-ţiunea noastră, fără a ne critica prea mult.
Această energie poate să ajungă la Budapesta — ceea ce ar fi suprema satisfacere a românilor transilvăneni şi a noastră.
Pentru â doua teză, mîine.
1919
122
APELURI LA UNIRE [II] Din corespondenţa mea cu T. Maiorescu
în precedentul meu articol, adresîndu-mă amicilor din Ardeal şi din toate teritoriele alipite, îi rugam să nu confunde Liga Poporului cu celelalte partide.
Se înţelege foarte uşor pentru ce, cînd e vorba de vechile partide istorice.
Este o glorie a neamului nostru a constata profunda conştiinţă cu care au lucrat toate clasele sociale — şi mai cu seamă cele de sus — atunci cînd a fost vorba, cu adevărat, de interesele României.
La 1859, priveliştea este înălţătoare. De la o moşie din preajma Galaţului, 1 unde trăia Costaki Negri, pleacă scînteia genială a unirei Principatelor, prin alegerea aceluiaşi domnitor la amîndouă scaunele. Nimic nu rezistă înfăptuirei acestei idei.
Trebuia să asculţi pe Dimitrie Sturdza (care era un inimic personal al lui Cuza) istorisind peripeţiile călătoriei domnitorului de la Iaşi la Bucureşti, entuziasmul oraşelor, bucuria ţăranilor, care sărutau pămîntul la sosirea lui vodă şi apoi îl însoţeau la drum pînă le plesneau caii de goană. Toţi competitorii la tron, Mihalachi Sturdza, fiul său beizade Grigori, Todiriţă Balş, Vasile Alecsandri, marele Costaki Negri, Lascar Catargiu — toţi se deteră la o parte, cînd, în seara de 3 ianuarie 1859, în adunarea de la Costaki Rolla, Pisoski propuse candidatura lui Cuza.
Tot aşa la Bucureşti, liberalii, cu fraţii Brătianu şi Costaki Rosetti în frunte, conservatorii, cu Barbu Catargiu, beizade Dimitrie Ghica, fraţii Brăiloiu şi alţii uitară vrajba
124
dintre dînşii şi primiră cu braţele deschise pe primul suveran al României Unite.
Dar, de abia se înfăptui ideea Unirei şi lupta partidelor începu cu o violenţă extraordinară. întreaga domnie a lui Cuza fu un lung martir, cu ministere fantastice, care durau trei săptămîni sau trei zile, trecînd de la albi la roşi cu pro-priri vremelnice pe la Manolaki Costaki Epureanu, Neculai Kreţulescu etc. Cele două volume ale lui Xenopol, asupra * lui Cuza-Vodă sunt foarte instructive. Din fericire, veni şi Kogălniceanu!
Şi cu toate astea, cîte fapte frumoase nu s-au săvîrşit în scurta domnie de 7 ani a lui Cuza! împroprietărirea ţăranilor, secularizarea mînăstirilor, recunoaşterea de către Sublima Poartă a Unirei, codul civil — s-ar putea zice întreaga alcătuire organică a statului nostru — se dato-reşte lui Cuza, Kogălniceanu şi Negri, care constituiesc trinitatea creatoare a acelei domnii. S-au săvîrşit şi fapte nrîte şi cel mai urît este însăşi detronarea domnitorului. Dar există un document de o urîţenie surprinzătoare, care nu trebuie uitat, tocmai fiindcă este opera unuia dintre oamenii cei mai bine pregătiţi ai acelei epoce, care, mai tîrziu avea să devină unul din cei mai mari scriitori ai ţărei noastre: John Ghika. Acesta, în calitate de ministru de Externe al Locotenenţii domneşti din 1866, adresează reprezentanţilor străini din Bucureşti un raport, prin care caută să explice raţiunea detronării, raport care este un monument de nedreptate şi de sofistică bizantină. Atîta e de vinovată ura politică!
Cele două partide istorice, liberalii şi conservatorii, îşi trag origina din roşii şi albii de pe timpul lui Cuza. Şi-au mai pus ei zorzoane şi calificative, „liberali-naţionali", „conservatori-democraţi" — superfetaţiuni şi antinomii copilăreşti — care nu schimbă nimic din fondul lucrurilor.
Mirarea mea este de a vedea că nu se mai găseşte un singur bărbat politic conservator care să apere cu convingere marea proprietate. Din punct de vedere ştiinţific, agricultura fărâmiţată este mediocră, iar, din punct de vedere social, o ţară care are 50 de indivizi pe kilometru pătrat poate tolera şi proprietate mică şi proprietate mare.
Dar asta îi priveşte.
★
Prin urmare, partidele istorice îşi au calităţile lor şi viţiile lor congenitale.
125
Cînd noi ne-am hotărît să ne strîngem în jurul generalului Averescu, cunoaşteam aceste calităţi şi aceste viţii şi aveam impresia că poporul românesc merită mai mult şi mai bine. Inutil să punem în evidenţă viţiile vechilor partide. Ceea ce era latent a devenit militant şi catastrofal, de îndată ce războiul a cerut politicanţilor români să facă dovada pregătirii lor, Partidul Liberal, care are oameni de reală valoare şi era mai cu seamă o admirabilă organizare de partid, s-a dovedit a fi de o incapacitate revoltătoare în pregătirea celui mai mare eveniment al neamului nostru, războiul—şi aceasta cu atît mai mult, cu cît era mai calificat s-o facă, prin aceea că se găsea la guvern cu mult înainte de declararea lui. Partidul Conservator de sub conducerea d-lui Marghiloman, care numără, de asemeni, oameni de necontestată valoare, a comis monstruoasa greşală de a primi să formeze un guvern românesc sub călcîiul domi-naţiunei străine, cu agravanta unui Parlament care trebuia să voteze şi să ratifice pacea separată. Singur d-1 Take Ionescu a fost cu adevărat consecvent în politica românească de pe timpul războiului — cu această mică rezervă,, că d-sa credea orbeşte în putregaiul rusesc.
în aceste împrejurări, o mînă de oameni, poate cam naivi, dar crezînd cu hotărîre în „bine" şi „mai bine" şi mai cu seamă entuziasmaţi de comoara de viaţă a poporului nostru, de adîncile şi neclintitele sale calităţi latine,[.. .] s-a hotărît s-o rupă cu celelalte partide şi să înceapă o viaţă nouă.
Nu găsesc altă pildă mai convingătoare decît formarea junimismului în mijlocul  partidelor de la 1866 şi 1888.
Este evident că Liga Poporului nu are nimic comun cu „Junimea", decît împrejurările externe în care a luat naştere.
La 1866, „Junimea" a răsărit ca o necesitate organică a vieţii politico-intelectuale româneşti, ca un reactiv contra pantalonadelor Rosettaki, contra greco-bulgărimeipartidului său, contra falşei latinităţi a lui Laurian, Fontanin etc. şi contra ciocoilor tuturor partidelor^
Aşa se naşte Liga Poporului. însemnătatea extraordinară a timpurilor, cînd, după 1800 de ani, sufletele noastre, uitînd mizeriile vieţii, se desfată în spaţiul liber al Daciei Traiane, dau o importanţă covîrşitoare creaţiunii Ligei.
Vrem să începem o viaţă nouă, în care „aprovizionările", permisurile de export, vagoanele să rămînă pe al doilea
plan. România Mare cere preocupări de ordin superior.
Băncile să fie lăsate pe seama celor ce fac finanţa şi industrie, şi, chiar la aceştia, ele să fie subordonate unui ideal de purificare. Scandalul cu lansarea acţiunelor şi specula de bursă, la care participă o burghezie trivială, pentru care soldatul ce moare pe Tisa n-are decît o valoare de „ridicare la bursă", trebuie să înceteze.
Dau mai jos două scrisori ale ilustrului Maiorescu, din care se va vedea ce preocupări aveam noi la 30 de ani.
E vorba de suflet, de năzuinţa de dezrobire a bietului om, care şi aşa rămîne destul de încătuşat în butucul nevoilor materiale.
Asta vrea Liga Poporului: rectificarea conştiinţelor, îndreptarea vieţii noastre publice, şi aceasta, nu de pe catedră, ci în practică, în funcţiuni, în alegeri, în însăşi esenţa vieţii noastre de popor demn de-a trăi şi a creşte.
Iată scrisorile:
„Reichenhall, luni, 20 aug./l sept. 1890
Iubite domnule D[uiliu],
Ai vrea 100 000 franci pe an, pentru mine, ca să mă dezrobeşti de advocatura şi să am răgazul de a scrie? 2 Ţi-o las mai ieftin cu jumătate; o fac şi cu 50 000. Â la rigueur şi cu 40 000. Dar cînd ai pînă acum numai 5 000 ca procente <lin capital, 7300 din profesură, trebuie să trimiţi 11 000 franci pe an familiei, înţelegi că restul trebuie să-1 scoţi din salahorie. Şi «primum vivere, deinde philosophari». Ceea ce, dealtminteri, precum ştii, nu m-a împiedecat încă de la seninătatea vieţei. Fiecare din noi e mărginit în limitele firii sale şi a unei poziţii devenite definitive de la 40 de ani încolo; şi gîndurile ce ar fi fost, dacă n-ar fi fost ce a fost, sau cum ar fi, dacă ar fi cum nu e, le-am alungat de mult. Dar adevărat este că mă apucă —aşa , la 2 luni o dată — dorul de a scrie ceva mai cu temei şi o adîncă părere de rău că pentru aşa ceva nu am timpul liber.
Toate merg « â bâtons rompus » în viaţa mea literară, îmi pare însă că aş avea multe de spus şi de scris, care uneori tind să-mi spargă ţeasta de tare ce bat la uşe — însă e probabil că mulţi se coboară în groapă ca o puşcă încăr-
126
127
cată şi ruginită în dorul de a face explozie — proastă imagine; dar exactă idee.
Precum vezi, ploo afară, şi atunci ploo şi înlăuntru.
Nevastă-mea stă întinsă pe o canapea şi citeşte din George Eliot; e veselă ca totdeauna, şi aceasta mă readuce şi pe mine la simţimîntul unei realităţi în definitiv plăcute.
Complimente şi salutări amicale da tutti a tutti.
T. Maiorescu"
„Bucureşti, 7 (19) fevr. 1894
Iubite domnule Z[amfirescu],
Retrimit scrisoarea Sturdza. Am avut o lungă convorbire cu el , şi cred că am restabilit adevărul în mare parte. E probabil că D. St. va veni la guvern în a[nul] 1895. Pînă atunci pare a sta solid guvernul de astăzi. De atunci încolo nu mai vrea Carp să stea, în orce caz.
Romanul d-tale, trimis pe jumătate, nu ne-a fost adus încă spre cetire 3; sper sîmbăta viitoare. Dar mie-mi pare foarte bine că ni l-ai trimis, că l-ai scris, că te fură literatura, şi pricep şi împărtăşesc ce-mi scrii: « Viaţa lumească mi-a fost, în vremea asta, aşa de indiferentă, că parcă nici n-aş fi trăit într-însa. » Aceasta este fericirea stranie (3/4 exultantă, 1/4 melancolică) a adevăratului autor, de care cei nechemaţi şi nealeşi n-au cel mai mic habar. E lumea impersonală a idealului, semnul de recunoaştere al francomasonăriei intelectuale, care, dealtminteri, nu are mulţi iniţiaţi.
Auzul meu s-a îndreptat mult, şi mă aflu cu el iarăşi cum eram acum vreo 10 ani. Mai mult nu pot cere de la cei 54 de ani ai mei, decît să devie 44!
Mişcarea noastră literară, înfiripată cu foştii mei şcolari universitari, creşte. Remarcă în Conv[orbiri] de la fevruarie finul articol de Evolceanu (un cap excelent), deşi explicarea lui Fulger e prea lungă. Un foarte bun studiu asupra « supravieţuirii — survivance — în locuţiuni şi jocuri de copii la români» de Anastasescu-Floru ni s-a citit alaltăieri şi va apare în Conv[orbiri] de la martie sau aprilie. Un alt studiu interesant ni 1-a trimis Teohar Antonescu din Atena (e acolo pentru săpăturele' arheologice de la Olympia) asupra concluziilor etnografice din cercetările arheologice. Flora e aici, dar acest Antonescu şi acel Evolceanu au fost (Evolceanu este încă) împreună cu Dragomirescu şi Negulescu [primăvara
aceasta] la Berlin şi au format acolo « Junimea » generaţiei a doua, prin entuziasmul lor de bună-credinţă pentru tot ce este aspiraţie curată, nematerialistâ (în deosebire de... 4 cari. asupra acestei note caracteristice s-au dezbinat de noi) în căutarea şi iubirea adevărului şi frumosului.
Dar adecă eu n-am vreme să-ţi scriu, sunt copleşit de lucrări oficiale şi vreau numai să salut în grabă pe... şi' să-ţi strîng mîna, totdeauna prieteneşte.
T. Maior escu(<
Nu cred că mai am nevoie să atrag atenţiunea cititorului asupra căldurei cu care scria acest mare român, acum 25 de ani, asupra entuziasmului de bună-credinţă pentru tot ce este aspiraţie curată în căutarea şi iubirea adevărului şi frumosului.
Iată din ce trebuie să se inspire Marele Sfat Naţional.
1919
128
DOMNUL VENIZELOS ŞI DOMNUL BRĂTIANU
Pe cînd România palpită de îngrijorare, fiind adusă de politica d-lui Brătianu pînă la ruperea relaţiunilor diplomatice cu Aliaţii, Grecia se ridică în stima lumei şi în propria sa stimă,obţinînd de la Consiliul Suprem tot ce doreşte. Presa bulgară se ocupă de o nouă clauză introdusă de Aliaţi în tractatul de pace cu Bulgaria, în virtutea căreia Bulgaria se obligă formal să respecteze pe viitor neutralitatea Greciei. De unde ar rezulta că această neutralitate a fost garantată de toate puterile reprezentate la Versailles.
Pe cînd, dar, poporul elin, care, din punct de vedere financiar, era ajuns la faliment, iar din punct de vedere politic, la haos, se vede îmbrăţişat de Europa ca un copil preferat, poporul român este tratat ca un copil vitreg.
Pentru ce? Ce am făcut noi ca să merităm acest tratament ? Ce am făcut noi, pentru ca Europa să se creadă autorizată a falsifica istoria, punînd în „Convenţiunea specială" inexactităţi ca aceasta: „Considerînd de altă parte că principalele puteri aliate şi asociate doresc să recunoască fără condiţiuni independenţa regatului român, atît pe vechile cît şi pe noile sale teritorii..."?
Consiliul Suprem greşeşte cînd are aerul de a pune în joc independenţa regatului român pe vechile sale teritorii.
Este adevărat că prin tractatul de la Berlin recunoaşterea independenţei României era condiţionată de aplicarea art. 441 cu alte cuvinte de admiterea evreilor în bloc; mai este adevărat că guvernul liberal de atunci a subtilizat art. 44 al tractatului de la Berlin şi 1-a înlocuit cu art. 7 al Constituţiei noastre, obligînd pe evrei să fie împămînteniţi, individual,
prin votul Camerelor, ca toţi străinii. Dar tot atît de adevărat este că independenţa României a fost recunoscută pe cale diplomatică de puterile semnatare ale tractatului de la Berlin şi cea care a luat iniţiativa recunoaşterii a fost Italia, în 1881, care, prin baronul Fava, a admis oficial independenţa României; după Italia/a venit Austria, iar după aceste puteri, au venit toate celelalte.
Dacă nu am fost primiţi la tractatul din Londra, din 1883, decît cu vot consultativ, cauza este că în acel tractat era vorba despre noi în conflict cu ruşii, despre regimul braţului Chiliei şi despre faimoasa chestiune a Dunării. Dar tocmai de aceea guvernul român de atunci nu a recunoscut nici o valoare, în drept, tractatului de Londra şi a retras plenipotenţa dată lui John Ghika, ministrul său. Ca urmare, tractatul de Londra, întru cît priveşte Dunărea românească, a rămas literă moartă.
★
Acestea zise, noi cerem Partidului Liberal să explice Parlamentului ostilitatea Consiliului Suprem contra României. A fost vorba despre publicarea unei Cărţi verzi, care să coprin-dă documentele diplomatice ale conflictului. Nu s-a publicat nimic, fiindcă nu-i nimic de publicat. D-1 Brătianu a avut grije, îh momentul plecării sale de la Paris, să imprime textul protestului său, însoţit de patru anexe, referitoare la art. VI al tractatului de pace cu Austria.
Ceea ce este interesant pentru ţara noastră este să ştie cum a ajuns d-1 Brătianu la conflict cu Aliaţii.
Cărei împrejurări se datoreşte succesul d-lui Veni zelos 1 şi cărei împrejurări se datoreşte insuccesul d-lui Brătianu?
Sacrificiile pe care le-a făcut Grecia în folosul Aliaţilor sunt incomparabil inferioare sacrificiilor pe care le-a făcut România. Grecia ne este amică; e o ţară simpatică, cu pămîntul clasic al armoniei, unde am mers să ne ridicăm sufletul pînă la înălţimea frumosului absolut. Dar atît. în ordinea intereselor practice, pe cînd ţara noastră era pustiită de armatele Puterilor Centrale şi pe cînd noi aşteptam ofensiva de la Salonic, generalul Sarrail2 era imobilizat de nesiguranţa armatei greceşti.
Iar astăzi d-1 Venizelos obţine tot, pe cînd d-1 Brătianu nu obţine nimic.
Căci România Mare, una şi nedespărţită, este opera sufletelor noastre româneşti; este închegată cu sîngele copiilor noştri; este zămislită din puterea aspiraţiilor noastre, de
130
131
dincoace şi de dincolo de munţi, de dincoace şi de dincolo de Prut.
D-1 Brătianu, mergînd la Paris, avea să valorifice aceste sacrificii.
Şi, din nenorocire, n-a ştiut s-o facă.
Eu admit că d-1 Brătianu este un bun român, dacă admite şi d-sa că este nepregătit pentru marele rol pe care vrea să-1 joace
D-1 Brătianu a rezolvat o problemă insolubilă: fiind insuficient, este de o suficienţă revoltătoare, şi, lucru ciudat pentru vîrsta d-sale, de o lipsă de tact copilăreacă.
Ajuns la Paris, d-1 Brătianu a găsit pe d-1 Clemenceau la apogeul gloriei. Drept aceea, d-sa a devenit prietenul duşmanilor d-lui Clemenceau—al d-lor Briand3, Barthou4 şi Bouillon. Pasiunea sa pentru acesta din urmă a mers atît de departe, încît a însărcinat pe nevinovatul primar al capitalei să dea unei străzi din Bucureşti numele d-lui Bouillon. Nu era destul cu strada Lueger, Michelet, Edgar Quinet, mai trebuia şi acest bouillon la lista de bucate, ca să înţeleagă fraţii de peste munţi gusturile noastre.
D-1 Venizelos are, se vede, altă artă culinară. D-sa e modest şi dispeptic, dar, ca toţi oamenii cu stomacul slab, e pesimist, şi, ca toţi pesimiştii, cere pururea.
Vom vedea ce obţine.
1919
SUFLETE CASTE
Cu o nespusă bucurie asist la primele manifestări ale grupului transilvănean în Parlament. Dacă o rigidă disciplină de partid nu m-ar fi împiedicat de a mă găsi pe aceleaşi bănci cu reprezentanţii poporului de peste munţi, aş fi fost fericit să colaborez cu ei la îndrumarea politică a României Mari către destinele sale, o colaborare de fapt, căci, cu gîndul, colaborăm de mult.
Sunt fericit de a constata, o dată mai mult, sensul de orientare pe care-1 au bărbaţii transilvăneni în aşezarea vieţii politice de colaborare cu vechiul regat. Deşi cam bănuitori, cam tineri în unele apucături, ei ne aduc două elemente fundamentale în organizarea României viitoare: o mare castitate sufletească şi o ştiinţă consumată de rezistenţă politică.
Castitatea sufletească este adevăratul izvor al fericirei omeneşti. A crede, a nu bănui, a nu calomnia, a nu admite două morale, una privată şi alta publică; a respecta şi a iubi femeia, a nu te despărţi de ea cînd ai luat-o, a crede în Dumnezeu şi în Traian; a merge la biserică şi la statuia lui Mihai-Eroul; a avea preoţi culţi şi a-i respecta; a face din tricolorul naţional simbolul tuturor aspiraţiunilor; a ignora turpitudinile homosexuale; a da creiţarul din fundul pungei pentru a cumpăra şi a citi literatură naţională — sunt calităţi specific româneşti, pe care se va aşeza clădirea unitară a României Mari.
Cu cîtă nespusă bucurie am văzut sala de şedinţe a Academiei invadată de senatori şi deputaţi transilvăneni, venind să asculte comemorarea lui Mihai Viteazul! Erau acolo adunaţi, în cultul unui mare general şi al celui mai mare om de stat din trecutul nostru, erau adunaţi episcopii şi preoţii
133
de peste munţi, cu reverendele lor curate, cu înfăţişare serioasă, cu acel ton de bună-cuviinţă iertătoare ce stă aşa de bine unui creştin, alături de „doctorii" şi avocaţii lor, alături de autenticii ţărani daco-romaiji!. ..
Priveliştea aceasta mi-a amintit biserica din satul Poiana din munţii ce domină Săliştea Sibiului, biserică în care cultul propriu-zis şi patriotismul se confundau atît de intim, încît Domnul ne-a auzit glasul.
Această Academie, pe care neputincioşii o insultă, dar care a fost terenul pe care s-au întîlnit patrioţii din toate provinciile locuite de români, a avut satisfacerea sufletească de a da primele onoruri Senatului şi Camerii daco-romane.
★
Rezistenţa pasivă la împilările ungureşti a învăţat pe fraţii noştri de peste munţi să fie prudenţi şi circumspecţi, să nu se lege repede cu orişicine, să risipească ofertele ispititoare ale politicanţilor noştri.
înainte chiar de a se organiza în blocuri, o înţelegere tacită s-a stabilit între deputaţii şi senatorii transilvăneni, aceea de a distruge regimul liberal, cu turpitudinile, specula şi cinismul său.
Odată distrus acesta, blocul transilvănean trebuie să examineze cu maturitate avantagiile şi dezavantagiile semnării păcii. El va vedea că este o nebunie criminală a nu semna pacea, punînd în joc existenţa însăşi, în dreptul public internaţional, a României Mari, pentru că ni se impune controlul minorităţilor, tranzitul şi convenţiile de comerţ.
Tranzitul şi convenţiile de comerţ le-am avut întotdeauna, iar controlul minorităţilor îl merităm, fiindcă am înşelat Europa la 1877, iar liberalii sunt gata să reînceapă jocul încă o dată, dacă judecăm după discursurile d-lui Dinu Brătianu la Muscel.
Partea jicnitoare din acest control va fi uşor înlăturată dacă România îşi va da alt guvern, cu altă mentalitate. Consiliul Suprem e compus din oameni cu bun-simţ, iar nouă nu ne trebuie d-1 d'Annunzio.
Prin urmare, din sufletul cast şi din prudenţa trecutului' să scoată fraţii noştri de peste munţi hotărîrile prezentului, ajutînd pe aceia din vechiul regat care [se] sufocă în atmosfera pestilenţială creată de decretele-legi, de stare de asediu şi de rezistenţă, să scoată ţara din primejdie.
1919
PĂRINTELE EPISCOP CRISTEA
Buna părere pe care o avem despre deputaţii şi senatorii transilvăneni, luaţi fiecare individual, ne facem să credem că se formează cu încetul, în sufletele lor, conştiinţa colectivă că România Mare nu poate fi guvernată de la perif erie.Domniile-lor nu trebuie să ia drept bani buni acuzările ce ne aruncăm noi, cei din vechiul regat, că suntem uşurei, venali, alergători după emoţii ieftine, coprinzători de femei scumpe, şi alte asemenea graţiozităţi neolatine.
România Mare s-a creat prin veghea perpetuă a bărbaţilor de stat din vechiul regat. Unirea Principatelor au făcut-o Cuza, Kogălniceanu, Negri şi Alecsandri.
Prima împroprietărire au făcut-o Cuza şi Kogălniceanu, prin lovitură de stat, în contra voinţii lui Barbu Catargiu, care a şi căzut victima convingerilor sale. Bonurile de tezaur, aşa-numiteie bonuri rurale, erau căutate ca iarba de leac.
A doua împroprietărire a făcut-o Petre Carp.
A treia împroprietărire a încercat s-o facă guvernul Sturdza din 1907, cu concursul graţios al d-lui dr. Creangă, şi din ea au ieşit izlazurile.
A patra împroprietărire, dacă o vrea Dumnezeu, o face d-1 Mihalache 1, cu concursul d-lui Inculeţ, al d-lui Nistor 2 şi sub auspiciile d-lor Iorga, Cuza3 şi Bujor4, preşedinţii Corpurilor legiuitoare din anul gloriei 1919.
Va să zică, de la Mihalache Kogălniceanu, la Mihalache învăţătorul, iar de la Alexandru Ion I Cuza, la domnul profesor Alexandru Cuza.
Discursul stupefacent al acestuia din şedinţa de la 18 decembrie este un farmec mai mult la numeroasele şi varia-
135
134
tele sale manifestări de bărbat de stat. Cel ce a redactat şi iscălit în casa d-lui Matei Cantacuzino 5 de la Iaşi, în aprilie 1918, Răspunderile, să ceară în decembrie 1919 în Parlamentul României întregite respectarea tractatului din 1916 — este o culme!... Dar la oamenii superiori, culmile nu mai sunt obstacole.
★
Luînd cuvîntul la Senat, părintele episcop Miron Cristea 6 a vorbit cu bun-simţ. Preasfinţia-sa a crezut, hotărît, că primul guvern ieşit din sînul celui dintîi Parlament al României unite va fi un guvern naţional. Compus din bărbaţi politici aparţinînd tuturor partidelor, acest guvern ar fi avut în sprijinul său luminile şi experienţa oamenilor celor mai încercaţi.
Cu alte cuvinte, părintele episcop Cristea a spus că în guvernul Vaida 7 ar fi trebuit să figureze toţi bărbaţii cu experienţă, şefii de partide şi de grupuri, aceia cari cunosc nevoile reale ale ţării şi cunosc, mai cu seamă, interesele sale actuale în politica externă. Aceşti bărbaţi, astăzi, sunt: d-1 Ion Brătianu, d-1 Take Ionescu, d-1 Marghiloman, d-1 general Averescu; iar de peste munţi, poate, d-1 Maniu, d-1 Vaida şi părintele Cristea însuşi, care trebuia neapărat să fie preşedintele Senatului.
Dintre bărbaţii aceştia, d-1 Brătianu s-a eliminat singur, prin intransigenţa sa în chestiunea semnării păcii. D-1 Marghiloman era mai dinainte eliminat, prin politica de pe vremea ocupaţiunei — ceea ce nu 1-a împiedicat de a rosti un discurs remarcabil, prin curajul cu care şi-a recunoscut greşeala şi prin sinceritatea sacrificiilor sale. Rămîneau d-nii Take Ionescu şi generalul Averescu.
în vremile din urmă se ridică, în politică, un om plin de talent, care, ca scriitor, este în fruntea mişcărei noastre intelectuale, d-1 Goga. D-sa a explicat blocului ardelenesc pentru ce se retrage din minister odată cu generalul Averescu, fără ca, totuşi, să iasă din partid.
A guverna, astăzi, fără generalul Averescu este o absurditate. Omul care se bucură de o imensă popularitate, generalul care a salvat onoarea ţării, bărbatul înzestrat cu adevăratele calităţi ale unui şef de guvern, sobru, neagitat, prevăzător, nu poate să fie eliminat de la cîrma ţării fără pedeapsă pentru intriganţii care lucrează să-1 elimineze.
Şi, fiindcă am ajuns să fim sufocaţi de minciuni şi compromis iuni, trebuie să recunoaştem numaidecît şi valoarea ultimului dintre şefii de partide şi de grupuri, d-1 Take Ionescu.
Ţara nu are astăzi un om mai bine pregătit pentru a relua tratativele de la Paris. Cu semnarea păcii, se încheie o perioadă de agitaţie factice, dar adevărata cercetare a politicei noastre externe de-abia acum începe. Cum se vor redacta convenţiile viitoare ale României? Ce alianţe fireşti ni se impun? Ce garanţii trebuie să căutăm pentru frontierele Basarabiei? Pe ce baze punem creditul statului şi viitoarea noastră politică economică? Cum stă grava chestiune a Dunării?
Părintele episcop Cristea trebuie să fi fost tot aşa de mişcat ca şi noi cînd a văzut că primul nostru delegat la Paris a fost ales în persoana d-lui dr. I. Cantacuzino, remarcabilul bacteriolog. Nimeni nu are mai multă stimă pentru persoana d-lui dr. Cantacuzino decît noi. Dar, fiindcă am hotărît să o rupem cu minciunile convenţionale, trebuie să ne întrebăm ce pregătire are domnia-sa în politica externă şi ce ar zice d-1 doctor dacă la un congres de bacteriologie primul-ministru ar trimite, bunăoară, pe d-1 Filodol, eminentul nostru reprezentant la Atena?
Noi credem că toate boalele îşi au specialiştii lor, şi orice, durere în dreapta nu se poate confunda cu o criză hepatică, după cum orice cardiac nu poate face pe nebunul din amor.
1919
136
MOMENTE GRAVE ÎN POLITICA EXTERNĂ
în ceasul plecării la Paris a noei noastre delegaţiuni, cu d-1 dr. I. Cantacuzino în frunte, se petrec două evenimente capitale: la Londramesagiul regelui George al V-lea, cetit în Parlamentul englez; la Paris discursul d-lui Clemenceau rostit la palatul Bourbon.
D-1 Clemenceau a informat Camera franceză că, asupra cererei sale, d-1 Lloyd George1, primul-ministru englez, a consimţit să se reia în cercetare chestiunea Galiţiei orientale, care fusese hotărîtă de Consiliul Suprem într-un mod atît de contrar intereselor poloneze, încît Dieta Poloniei 1-a dezaprobat în unanimitate.
Iată, dar, un punct cîştigat, şi anume că faimosul Consiliu Suprem revine asupra hotărîrilor sale atunci cînd i se dovedeşte că a greşit.
Noi nu vrem să facem greutăţi delegaţiunei noastre, cerîndu-i să obţină revizuirea tractatului asupra pactului „Torontal", căci ştim să facem, în efecte, deosebirea ce există în cauze; actualul ministru de Externe polon, d-1 Patek, a avut de luptat cu prusienii şi nu i-a fost greu să dovedească Aliaţilor că o revanşă prusiana pe Vistula ar pregăti o revanşă prusiana pe Rin — pe cînd noi avem de luptat cu un aliat, şi din punct de vedere anglo-francez Torontalul, fie românesc, fie iugoslav, nu primejduieşte pacea viitoare.
Alături de chestiunea Torontalului se prezintă delegaţiunei române rara ocaziune de a cere Aliaţilor rectificarea fruntariilor cu Ungaria. în adevăr, mesagiul regelui Angliei
138
zice, vorbind despre marile probleme internaţionale nerezolvate :
„Rămîne a se încheia pacea cu Imperiul otoman şi cu republica Ungariei şi am încredere ca negocierile ce se urmează vor duce la bun sfîrşit".
Deşi comisiuneâ de delimitare s-a pronunţat, noi suntem în drept a face apel la simţimintele de supremă justiţie ale d-lor Clemenceau şi Lloyd George, care susţin pretenţiile Poloniei faţă de un inamic, pentru a recunoaşte şi susţine cererile noastre faţă de un alt inamic, care nu a fost mai puţin primejdios decît germanii. Cînd se va dovedi d-lui Clemenceau că frontiera noastră despre Ungaria a fost opera inconştientă a unui creion roşu, care a umblat prin satele noastre orbeşte, fără [no]rma2 etnografică sau strategică, atunci sperăm că ni se va face dreptate. Şi suntem cu atît mai mult autorizaţi a spera lucrul acesta, cu cît d-1 Clemenceau a declarat, acum în urmă, că comptează foarte serios pe amiciţia României şi pe sprijinul ei. înţelegem pe d-1 Clemenceau. în greaua problemă ce se prezintă Aliaţilor cu bolşevismul ridicat la dogmă de guvernămînt, România poate fi chemată să joace un rol precumpănitor.
Vom vorbi ceva mai departe despre rolul acesta.
Deocamdată, delegaţiunea română are a se ocupa şi de chestiunea tractatului de pace cu Imperiul otoman, despre care vorbeşte mesagiul regelui Angliei.
Chestiunea strîmtorilor este o chestiune capitală pentru România. Cu cît ne mărim mai mult, cu cît coastele occidentale ale Mării Negre devin tot mai mult româneşti — cu atît Bosforul şi Dardanelele ne interesează mai direct.
Dunărea şi-a pierdut din importanţa sa în dreptul public internaţional. în linie de fapt, Dunărea este un fluviu românesc. Pe tot malul stîng, de la Porţile-de-Fier pînă la canalul Patapov; pe malul drept, de la Turtucaia pînă la extremitatea canalului Sf. Gheorghe — totul este românesc, ţăranul, apa, gurile Dunării, Delta Dunării, locurile pline cu peşte, ostroavele etc. Aşa că nu vedem bine interesul de a mai trăi sub regimul unei Comisiuni internaţionale, care forma stat în stat şi, din punctul nostru de vedere, nu era justificată decît de prepotenţa rusească.
Pe cînd cu Dardanelele chestiunea stă altfel. Strîmîmtorile sunt „fosele nazale" pe care respiră plămînii noştri. Ele nu pot rămînea în mîinile sultanului, dacă acesta rămîne la Constantinopol. Un regim de libertate cu toate
139
garanţiile internaţionale se impune în mod imperios — şi la aceasta trebuie să lucreze delegaţiunea română.
O acţiune comună cu guvernul polon sg> poate duce la Paris, căci acesta din urmă este tot atît de interesat ca şi noi, deoarece o parte din importul său actual se face prin Galaţi.
★
Dar unde chestiunea devine de un interes covîrşitor este cînd mesagiul regelui Angliei vorbeşte de ţara rusească viitoare. D-1 Clemenceau îl comentează în înţelesul unei constante preocupări de a nu lăsa un popor de 150 milioane prada anarhiei, deocamdată, iar mai tîrziu pradă influenţei germane.
Noi nu putem intra în prea multe detalii. [. . .] Domnii delegaţi români mai ştiu că este şi o altă variantă a cîntecului: dacă n-ar fi existat bolşevismul, ar fi trebuit inventat. O asemenea variantă însă este nedemnă de noi şi sperăm că vocea intonată a d-lui dr. Cantacuzino nu o va cînta.
1920
ACTUL UNIREI NEÎNŢELES
Ziua de 29 decembrie 1919, cînd s-a consacrat prin act public unirea patriei noastre, va rămînea pentru generaţiile viitoare data sfîntă a românismului, sărbătoarea naţională prin excelenţă.
Noi, aceia ce am trăit timpurile dramatice ale războiului, suferinţele pribegiei, momentele înălţătoare ale victoriilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti, palpităm de emoţiune şi ne găsim cu sufletul în mijlocul reprezentaţiunei naţionale, pentru a striga:
Trăiască România, una şi nedespărţită!!!
Fireşte, oarecare melancolie se întinde peste cugetele noastre atunci cînd ne gîndim că actul acesta, atît de măreţ, este înfăptuit de un guvern alcătuit numai din tineri reprezentanţi ai provinciilor alipite şi că discursurile ce au răsunat în Parlament cuprind ironii la adresa bărbaţilor de stat ai vechiului regat. Cine s-ar fi aşteptat să audă pe d-1 Inculeţ rostind cuvinte atît de îndrăzneţe acelora dintre oamenii noştri politici cari l-au inventat! . . .
Cel puţin pentru d-1 Marghiloman ar fi trebuit să aibă d-1 Inculeţ oarecare consideraţiune, că doar au jucat împreună „actul unirei" de la 27 martie 1, iar d-1 Marghiloman i-a dat primele noţiuni ale cursului său de chirurgie politică, pe care le dezvoltă atît de bine d-1 Inculeţ, tăind beregata tuturor preşedinţilor de Consiliu sub care a servit, începînd, credem, cu Kerenski.
Păcat că d-1 Halippa2 nu-i ceva mai îndemînatec, ca să opereze pe amicul său după aceeaşi metodă.
D-1 Nistor, care a vorbit în numele Bucovinei, este un înţelept. D-sa trăieşte în umbra d-lui Iorga, a cărui pro-
141
L^Liu.ijLo, iiiiiu. numai veiLiuciia, nu-i acoperă maestru, ce aceea îşi ia reasigurări, învăţînd codrul să repete numele drăgălaşei Amarylt3.
Gîndul de sfînt patriotism ne-a fost întunecat prin melancolia ce o produce la părinţii răbdători nerecunoştinţa fiilor, violenţa şi cruzimea lor atunci cînd timpurile noi răstoarnă pe cele vechi.
Părinţii zîmbesc cu milă, fiindcă ştiu că nici un timp nou nu răstoarnă timpul vechi; cel mult îl modifică.
Dar rana rămîne — rana de a avea copii prost-crescuţi, fără caracter şi fără inimă.
★
Melancolia devine şi mai mare cînd se vede d-1 Iorga, care s-a bucurat de reputaţia unui om care nu falsifică adevărul, instalat în scaunul de preşedinte al Camerei, cu intenţia de a rămîne, dumnealui, care ştie că a fost ales prin surprindere şi chiar aşa că a întrunit un număr de voturi atît de mic încît nici rabinul de la Sadagura nu s-ar fi mulţumit cu ele, deşi este indicat mai mult prin tradiţie decît prin alegere.
Şi tot acelaşi domn Iorga ştie cu siguranţă că la ultimele alegeri din vechiul regat, 60 la sută din alegători au urmat sfatul generalului Averescu, abţinîndu-se de la vot. O asemenea abţinere echivalează cu o alegere. Prin negaţiune, majoritatea Parlamentului din vechiul regat este averescană.
în asemenea condiţiuni, cum îndrăzneşte d-1 Iorga să acopere cu personalitatea d-sale o alegere, viţiată în fond şi în formă, şi mai cu seamă cum îndrăzneşte să se cramponeze de scaunul prezidenţial şi să dea asigurări ţărăniştilor şi altor trecători pe la banchetul vieţii că nu vor fi dizolvaţi.
E o chestiune de bună-credinţă, nu politică, ci pur şi simplu de bună-credinţă.
Şi, fiindcă vorbim de rabinul de la Sadagura, o altă melancolie ne-o pricinuieşte fostul nostru viitor coleg din Liga Poporului, d-1 A. C. Cuza, spiritualul d. Cuza, cel ales în trei colegii ca averescan şi căzut în două ca naţionalist, cînd şi domnia-sa se uneşte cu intermitentul său şef, d-1 Iorga 4, spre a declara că actualul Parlament este nemuritor. Dacă înţelegem bine lucrurile, d-1 Cuza se teme poate de viitoarele alegeri, din cauza elementului israelit . . . E o temere nejustificată. Ţara nu va permite ca un om atît de spiritual, atît de consecvent, atît de sobru să rămînă afară $m Parlament, şi, întru cît ne priveşte, am hotărît deja să-i rezervăm cîteva colegii din Oltenia, la Strehaia, Polovraci, Baia de Aramă şi de alte metaluri, unde nu se
pomeneşte nici picior de jidan. Prin urmare, nu pricepem de ce contribuie şi d-1 Cuza la melancolia noastră!. . .
Mai sunt cîteva figuri mediocre, în actul unirei, care însă nu fac zgomot, ci se mulţumesc ca diaconii a ţine de pulpana arhiereului.
1920
142
SCRISORI CĂTRE PROPRIUL SĂU SUFLET
Trăim de atîta timp împreună şi nu ne cunoaştem încă.
Tu tot mai ştii cîte ceva despre mine, greşelile, pasiunile, năzuinţele mele te ating cîteodată. Eu nu ştiu nimic despre tine. Atîta numai înţeleg, că unile din pasiunile mele te zdruncină aşa de mult, încît te identifici cu ele — şi cu mine — şi atunci intri în funcţiune de durere, te individualizezi şi te trudeşti, şi cu cît eşti mai personal, cu atît mai repede încetezi de a fi „tu" şi devii „eu". Tu eşti o harfă eoliană, care cu fiecare vînt cînţi pe o altă notă şi cu fiecare vibrare tremuri în alt fel, iar eu palpit cu tine atît de dureros, încît inima îşi închide valvulele, să nu se rupă.
Femeile. Eu le doresc pe toate. Tu, dimpotrivă, parcă n-ai vrea pe nici una, deşi stai pururea la fereastră şi aştepţi. Aştepţi fiinţe imposibile, puncte de contact între vis şi realitate, le lys dans la vallee, sau adorabila creatură a lui Fromentin 1 din Dominique, sau nobila Edith din Rose d'automne a lui Benson 2. Şi cînd ţi se întîmplă să ţi se potrivească vreuna, arzi din toate făcliile unei biserici fantastice, cînţi cu arhanghelii, desinezi cu Leonardo da Vinci, iar noua ta Giocondă trebuie să-ţi ascundă mîinile, ca să nu i le osteneşti, sărutîndu-i-le. Şi asta trebuie s-o fac eu.
Iar cînd nu ţi se mai potriveşte, aceeaşi femeie devine „absurdă", o chinui şi o respingi; dacă nu vine, te duci să tremuri sub ferestre; dacă vine prea repede, îi închizi uşa. Şi astea trebuie să le fac tot eu.
Atîta mă trudeşti, încît o separaţiune de corp se impune.
Bani şi onoruri. în afaceri eşti un „nevinovat". De îndată ce ţi se prezintă o chestiune bănească, te pui să o visezi.
Ştiu toate locurile unde ai hotărît să-ţi construieşti vile şi palate, cunosc pe cele ce le-ai locuit, la Amalfi, la Anacapri, la Belaggio, pe lacul de Como, în Europa întreagă, pe unde ai fost cu mine. în Andaluzia, pe unde ai fost singur, şi zîmbesc cînd te văd atît de încrezător în samsarii cari vor să-ţi vîndă armura d-lui Iorga.
De cînd te-ai întors în ţară, visezi la o culă de piatră, cu 4 rînduri, în care să trăieşti, cu muzică şi singurătate, îţi voi construi eu cula. Te-ai gîndit însă la muzică? Dacă îţi trebuie iar o femeie, s-o căutăm în străinătate şi ne încurcă valuta.
Ştii ce este valuta? Nota pe care ne-o prezintă America, Anglia şi Franţa, pentru că ne-au lăsat sînge.
Operaţia a reuşit admirabil, cu mult mai mult decît puteam să sperăm, atît cît nici tu, care îndrăzneşti de toate, nu ai fi îndrăznit să îndrăzneşti.
Politica. N-am crezut niciodată că te va interesa. Ce poate să fie comun între un partid politic şi un suflet omenesc? Nimic.
Pe mine politica m-a atras din cauza poftei de stăpînire şi a beţiei de cuvinte. De la o vreme, omul devine tiran. Dacă are o moşie, ar vrea să aibă toate moşiile; dacă e medic, ar vrea să nu mai fie alţi medici; dacă e poet sau muzicant, nu vrea să i se vorbească de Enescu sau de Eminescu. Iar beţia de cuvinte devine o necesitate, ca tutunul sau gazetele, într-o zi, la Senat, ascultam pe un preot transilvănean, cunoscut mie ca om de treabă3. Vorbea de vreo jumătate de ceas de la tribună şi nu spunea nimic. Unii ţărănişti se deşteptau ca din vis şi strigau „trăiască". D-1 Bujor aplauda. Pentru ce?
Dar tu, suflete, ai palpitat şi pentru politică. Erai atins, de la Roma, de divinul nostru împărat.4 în galeria busturilor imperiale, stă el acolo, între Plotina, Matidia şi Marciana — privind departe cu ochiul melancoliei sale bărbăteşti, atît de insondabile — departe, pînă la Dunăre, unde poporul inimei sale stă în lanţuri. Şi ai venit cu mine, de la Roma în munţii Carpaţi; de pe apele clasice ale Digenţiei lui Oraţiu, pe apele taciturne ale Streiului, şi ai regăsit masca legionarului roman în toate chipurile ciobanilor, diadema împărătesei Plotina în conciul mocancelor, iar sufletul Matidiei si al Marcianei, în toate femeile munţilor noştri.
Şi atunci ai tresărit, te-ai legat cu mine să stăruim în a iubi pe fraţii noştri. E atîta de dulce a iubi pe cineva!
144
145
A-i iubi şi a-i apăra; a-i apăra pînă la pieire; a pieri pentru a-i scoate de sub jugul ungurilor.
Şi atunci ne-am dat sîngele, noi, cei din vechiul regat, vlaga vieţii noastre; fiii de ţăran şi de boier din cîmpiile Dunării au mers să moară pe Nistru şi pe Tisa, pentru că divinul nostru împărat, Marcu-Ulpiu Traian, se uita trist la Dacia sa fărămiţită.
Iar astăzi, în Cîmpiile Elizee, acolo unde nobila sa umbră se strecoară către idealul tangibil al eternităţii, întinde braţul către Pliniu cel Tînăr şi îi zice încet:
— Mi carissime secunde. Dacia Traiană e guvernată rău. Vrei să mergi ca proconsul?
— Stăpîne, stăpîne, sunt o umbră la picioarele tale.
— A. . . Suntem umbre . . . Strănepoţii noştri sunt vii. Surora mea Marciana să trimită o vestală către preoţii lor. Au să înţeleagă că vrem pace şi unire între dînşii. Poporul meu latin e nobil, iar împrejur sunt barbari. Să nu mă uite.
Şi trecu divina umbră către sferele luminei eterne.
1920
DE VORBĂ CU PROPRIUL SĂU SUFLET
Ţi-ai pus candidatura la Senat, suflete. Din strana ta, te-ai coborît în Tîrgul-Cucului, ca să faci fericirea lumei! Sărmane naiv!
Oare cît am să mă mai trudesc eu cu tine, ca să te învăţ să trăieşti viaţa reală, cu nevoile ei, cu ironiile ei, cu legile inexorabile ale ananghiei, în care estetica ta nu mai face două parale?
Trebuie să înţelegi odată că tu nu stai la mine cu chirie, ci stai în devălmăşie, mă bucuri şi mă întristezi, îmi faci inima să palpite cîteodată cu atîta putere încît nu mai pot respira. Suntem amîndoi ca o mamă burgheză cu un fiu ştrengar — ştrengar, dar iubit. Eu aş fi mama şi tu ai fi fiul.
Şi ce e mai curios e faptul că toată logica şi tot bunul meu simţ se spulberă, cu un fel de secretă bucurie, la raza nebuniei tale estetice. Căci tu ai o estetică de a trăi, care este a ta. Aşa, bunăoară, tu n-ai fi zis niciodată ai fi fiul. „Fi-fiul" acesta e bun pentru un prozator simbolist.
în estetica ta de a trăi, femeia joacă un rol de căpetenie, şi eşti pururea preocupat de enigma pe care Leonardo a pus-o în chipul divinei Mona Lisa Gioconda. Ai trăit ani întregi fără a iubi, aşteptînd întruchiparea icoanei.
Am cercetat împreună ţări şi neamuri. Eu m-am bucurat de modele noastre, care pînă acum în urmă dezbrăcau femeia cu desăvîrşire şi o acopereau ca pe o umbrelă subţire, cu o teacă de mătase, iar acum o îmbracă numai pînă la genunchi. Sensul meu practic mă făcea să consider lumea femeiască modernă ca un bazar oriental, în care totul se etalează, pînă
147
şi mărgăritarele. îţi aminteşti de bazarul de la Constan-tinopoli? Nu-i aşa că unele colţuri, pline de umbră albastră, se pot asemăna cu o gură cu gropiţe?
La această privelişte de pulpe, tu te întristezi. Pe cînd ajutam pe o doamnă să-şi scoată pălăria, tu tremurai de indignare că torsada de păr, adorabilă, era pusă sub un fel de căciulă bizară, imitaţie de potcap şi de cauc.
Fireşte: tu visezi la Venera de Cnido. De cîte ori nu m-ai dus în muzeul capitolin, unde tremură de frig scumpa fecioară a undei, Anadiomena — al cărei păr a fost strîns de mîna unui mare poet şi aşezat aşa încît nici o căciulă nu ar îndrăzni să-1 acopere. Dacă Praxitele te-a înţeles, eu nu te înţeleg. Protestezi împotriva femeilor moderne, ce nu se acoperă destul şi-ţi place Venera de Cnido, ce nu se acoperă deloc. Vii cu aforisme latine: natura pudor. Ştiu. Dacă aforismul acesta s-ar aplica serios, unde nu ne-ar duce!...
E mai bine să ne oprim.
Dar estetica de a trăi se izbeşte de lucruri mult mai grave decît o rochie subţire, ce se poate repede aşeza cum se cuvine.
Ţi -ai pus candidatura la Senat. Asta ai făcut-o pe seama ta. Ideea patriei te frămîntă de cînd ne cunoaştem. Mai ales acum, cînd „România Mare" trăieşte ca realitate, eşti turburat de tot. Ai vrea s-o vezi cuminte, tînără pururea, aşezată în scaunul domnesc din palatul de cristal al munţilor noştri, privind către Marea Neagră corăbiile ce merg la gurile Tibru-lui. Din panteonul lui Agrippa — Iulia tresare, parcă o adiere, caldă ca o rugăciune, ar veni de la poetul de la Pontul Euxin.
Te înţeleg. Şi pe mine mă orbeşte imagina României Mari.
Dar, dacă m-ai ierta, te-aş întreba dacă nu cumva intră şi oarecare vanitate în cugetul acesta curat, de a guverna România Mare în mod cinstit. Maturitatea deşteaptă pofte de dominaţiune.
Oricum ar fi, mi-ai dat prilejul să fac o campanie electorală.
Eşti mulţumit?
Ţi-ai pus candidatura împotriva ţărăniştilor.
Ai văzut ce prubă de om este un ţărănist?
în comuna Boţîrlău, de pe front, m-ai pus să fac întrunirea publică. Am făcut-o. Au alergat ţăranii la numele generalului Averescu, şi din două cuvinte ne-am înţeles.
Ceea ce, văzînd ţărăniştii, au pus pe unul de-al lor să vorbească. Iată discursul:
„Boierilor, vedem că aţi venit să ne vizitaţi. Bine aţi făcut. Să vă spunem şi noi păsurile noastre. Noi suntem ţărănişti. Ţăranul este talpa şi omega. D-1 general Averescu ne-a scăpat de unchiul morţii. Adevărat este. Dar iată aici preotul satului. Acesta este liberal. De cînd au ieşit partidele noi, averescanii, naţionaliştii, ţărăniştii, obrazul bisericesc nu mai pricepe nimic, şi aşa a rămas popa în suspensor."
Preotul se uita la el, foarte mirat. Oratorul era omul cel mai slut din sat şi ceva cam ciupit:
— Urît tată ai avut, zise popa, scuipînd pe dreapta. Lumea începuse să rîdă.
— Bine, mă idiotule, urmă preotul, ai auzit şi tu de alfa şi omega şi o faci talpă de ciubotă? Dar cu unchiu morţii, ce-i, mă? Ai auzit de triunghiul morţii şi ţi l-ai făcut unchi, mă? ! Strînge-te-ar unchi-tu să te strîngă.
Unul dintre noi întrebă pe popă:
— Dar sfinţia-ta cum ai rămas?
Ceea ce, auzind popa, se bătu peste gură:
— Mi-i şi ruşine să mai vorbesc.
Iată, suflete, cum stai cu cronica electorală. Ai auzit un dobitoc în patru picioare. Ai să mai vezi şi alte animale „cu coandă"1.
Estetica ta de a trăi are să-ţi aducă multe neajunsuri în campania electorală. Iar dacă vei intra în Senat, tot cu transilvănenii să mergi: preoţii şi ţăranii lor sunt oameni de treabă şi sunt români adevăraţi. De aceştia să te apropii. Ei au păstrat nestinsă, în lungul veacurilor, candela naţionalităţii noastre.
1920
148
DISCURSUL DiUI   DUILIU ZAMFIRESCU
Domnilor deputaţi,
Dîndu-mi votul, v-aţi ales ca preşedinte pe un coleg care, nemaifiind tînăr în viaţă, este încă tînăr în politică, şi mai cu seamă în disc uţiunile parlamentare. Din această lipsă de experienţă decurge necesitatea de a fi prudent şi, de aci, necesitatea de a fi imparţial.
Dar a fi imparţial este nu numai o necesitate impusă de împrejurări, ci este o hotărîre a liberei mele voinţe. Am trăit o viaţă întreagă căutînd să pun de acord clasele sociale ale ţărei noastre, pe laturea lor estetică, şi nu voi deveni parţial acum, cînd e vorba de a le pune de acord pe laturea vieţii lor practice.
Pentru atingerea acestui scop, am nevoie de sprijinul domniilor-voastre. Rog majoritatea să fie îngăduitoare şi rog să se păzească de violenţă în grai, care este semnul sigur al inferiorităţii intelectuale.
Domnilor deputaţi,
Toată gama vieţii noastre trăite oscilează între vis şi realitate, adică între poezie şi ştiinţă. Acestea sunt cele două extreme între care se mişcă relativitatea convingerilor omeneşti. S-ar părea că politica se ocupă de realităţi. Cu toate astea, ea este o artă, iar nu o ştiinţă. Cauza acestei aparente contraziceri stă tocmai în puterea covîrşitoare a relativităţii: totul în politică este relativ.
Adevărurile economice şi sociale sunt relativităţi între suflet şi natura înconjurătoare, deci esenţialmente schimbătoare; pe cînd adevărurile ştiinţifice sunt relativităţi numai
în natura înconjurătoare şi, ca atare, constante. Sufletul le înregistrează fără să le poată schimba natura. Cînd Malthus observă legea popularii şi depopulării face teorii instabile; pe cînd Newton, cînd găseşte legile gravitaţiunii universale, face teorii stabile.
Aşadar, în materie de sociologie, mai toate sunt schimbătoare şi nu se cuvine să ne dărîmăm sufletul unii altora, ci să ni-1 cruţăm şi să ni-1 respectăm: atît cît face sufletul omului face natura în care sălăşluieşte el. (Aplauze.)
Domnilor deputaţi,
Natura în care ne-a aşezat divinul nostru împărat este atît de încăpătoare, încît înţeleg foarte bine că toţi românii care îşi simt inima caldă vor s-o guverneze. Noi avem aci valea de aluviune a celui mai mare fluviu al Europei — după Volga — conca de aur a Olteniei şi a Basarabiei, în care creşte grîul din belşug; avem munţii în care găsim de toate, de la cărbuni pînă la aur; avem plaiurile cu fineţe şi cu fructe; avem o rasă de oameni ieşită din fericita încrucişare daco-romană, în care toate însuşirile sunt răsădite, de la eroism şi poezie, pînă la cumpătare şi smerenie; în care nu va pătrunde niciodată nebunia criminală a distrugerii şi nihilismului. Şi nu va pătrunde, fiindcă, în afară de sufletul, său, poporul român mai are norocul să trăiască într-o masă de 16 milioane de oameni, pe o întindere de 300 000 kilometri pătraţi, ceea ce dă o mijlocie de 53 de inşi pe kilometrul pătrat — cu alte cuvinte, 53 de inşi pe 100 hectare, ceea ce însemnează că fiecare om din România, fie el de la oraş, sau de la sat — bărbat, femeie sau copil — ar putea să stăpî-nească o întindere de aproape două hectare, adică 20 de mii de metri pătraţi. Lucrul acesta are o însemnătate capitală, dacă socotim că în bogata Franţă 39 milioane de oameni trăiesc fericiţi pe 550 000 kilometri pătraţi, cu alte cuvinte 70 de inşi pe kilometrul pătrat, iar Belgia, cea mai cuminte* cea mai harnică şi cea mai nenorocită dintre ţări, care, după ce a fost devastată într-un mod barbar, s-a pus pe lucru cu demnitate, fără să rostească un cuvînt de indignare, Belgia are o suprafaţă de 30 mii kilometri pătraţi şi o populaţiune de 7 milioane locuitori, cu alte cuvinte 233 de inşi pe kilometrul pătrat. Şi, cu toate astea, nici urmă de bolşevism!
De aceea, chestiunea agrară la noi nu poate să fie numai o vînătoare demagogică de, popularitate — ci este o problemă de o gravitate extremă, în care atîtea interese vin în
151
150
conflict, interese de ordin intern şi de ordin extern, căci străinătatea ne urmăreşte de aproape pentru a vedea cît suntem de drepţi cu admirabila clasă a ţăranilor noştri, care trebuie să primească pămîntul şi cît suntem de echitabili -cu clasa care dă pămîntul.
Bogăţiile noastre sunt urmărite de lumea civilizată cu un interes mereu crescînd şi depinde de noi ca acest' interes să nu ia alt caracter decît acela al unei colaborări echilibrate între capitalul străin şi produsele naţionale, din care suveranitatea statului să nu iasă ştirbită. Vă conjur să vă strîn-geţi împrejurul codrilor noştri, nu numai pentru a-i exploata, ci şi pentru a-i păstra generaţiilor viitoare, iar solul şi subsolul să vă fie sfînt pentru că acolo, deasupra straturilor de petrol, zac osemintele de două mii de ani ale unui popor eroic, care a ştiut să moară, apărîndu-1. în acest pămînt s-a închegat, acum în urmă, cu sîngele nostru sîngele generos al marilor noştri aliaţi şi în această măsură gratitudinea noastră le este cîştigată.
Domnilor deputaţi,
în aşezarea geografică a poporului nostru, un singur lucru îi lipseşte: ieşirea la marea liberă. De aceea şi cred eu că una din problemele cele mai grave ale politicei noastre este astăzi chestiunea Dardanelelor, de care se leagă, în mod atît de strîns, chestiunea Dunării. A fi admişi pe picior de egalitate cu marile puteri în Comisiuneâ internaţională a strîmtorilor este nu numai un drept al nostru, ci este o îndatorire de a veghea ca apărarea efectivă a acestor strîmtori să nu cadă în mîini interesate. Prin vechiul regim al strîmtorilor (con-venţiunea din 1841), Dardanelele erau puternic fortificate, iar trecerea vaselor de război interzisă; prin noul regim (tratatul de pace cu Turcia), fortificaţiile sunt rase, iar trecerea vaselor de război este îngăduită.
Cine ne garantează că aliaţii de astăzi vor fi pururea aliaţi ? La cel dintîi conflict între Rusia viitoare şi unul din aliaţii săi de astăzi, va fi o cursă către gîtuirea strîmtorilor, la course â l'embouteillage. Fiecare din semnatarii noei con-venţiuni — chiar şi Rusia — poate trăi, dacă Dardanelele sunt închise. Numai noi, nu. Sau dacă trăim, cum zice poetul: „vivit sub pectore vulnus".
Căci, domnilor deputaţi, Bosforul şi Dardanelele nu sunt decît prelungirea Dunării (cu adaosul unor ape secundare), iar Dunărea este fluviu esentialmente românesc. Fluviul
acesta a fost declarat internaţional cu consimţământul nostru şi noi trebuie să facem orce sacrificiu ca el să devie navigabil pînă la Regensburg, iar de acolo, prin canaluri, prin Mein şi Rin, să ajungem pînă în inima Franţei şi Germaniei şi pînă la Marea Nordului. Aceasta ar fi şi salvarea noastră de tirania Dardanelelor.
Respectuoşi de hotărîrile Europei, noi trebuie să ne valorificăm la timp drepturile noastre fără fanfaronadă, dar şi fără slăbiciune, aşa cum s-a făcut pentru admiterea României la conferinţa de la Spaa — lucrul pentru care felicit guvernul.
Dar departamentul politicei externe este încredinţat unui bărbat de mîna întîi care va şti să justifice încrederea pe care preşedintele consiliului a pus-o în domnia-sa.1
'Salutînd în numele majorităţii ministerul în noua sa formaţiune; salutînd această ramură a Parlamentului României Mari, vă urez la toţi să fiţi voioşi şi spornici la lucru.
1920
152
CAMPANIA CONTRA „REŞIŢEI" O scrisoare a preşedintelui Camerei
4 noiembrie 1920
Domnule Director,
Ziarul Viitorul continuă campania sa împotriva „Reşiţei", cu perfidia bancherilor liberali, care amestecă afacerile cu politica, într-un mod atît de iscusit, încît Codul de Comerţ, onoarea familielor şi poezia clasică sunt deplin satisfăcute. Tbrquato Tasso poate dormi în pace: maurul de la Bagdad, Rinaldo şi Tancredo Suini stăpînesc lumea.
Cum însă eroii aceştia amestecă numele meu, intenţionat, în împărţirea acţiunilor „Reşiţei", am onoarea a le aduce la cunoştinţă următoarele, cu rugămintea de a nu uita niciodată că chestiunile mele personale le rezolv pe altă cale:
1) Nu am dat nici o acţiune de ale „Reşiţei" nici unui deputat şi nici unui senator, pentru simplul cuvînt că nu am împărţit eu aceste acţiuni.
2) Dacă aş fi dispus eu de aceste acţiuni, le-aş fi prezentat direct marelui public, spre subscriere, şi nu aş fi stat de vorbă cu d. Vintilă Brătianu şi băncile sale de frica bom-bardărei.
3) Dacă aş fi dispus de aceste acţiuni, aş fi rezervat o parte din ele deputaţilor şi senatorilor partidului meu, pe care îi cred oameni de treabă şi care ar fi ţinut acţiunile în mîinile lor. Cred că eroii lui Torquato Tasso nu au pretenţiunea să oferim acţiunile „Reşiţei" simpaticului domn Costaki Cociaş. în cel mai rău caz pentru noi am putea să facem această operaţiune în schimbul unui număr de acţiuni de ale Băncii Naţionale; de ale Societăţei de Navigaţiune Maritimă şi Fluvială, de ale Tramvaielor comunale, de ale infinitelor
Astre, Stele şi alte corpuri cereşti liberale. Pe alegere, fiindcă nu toate corpurile liberale sunt cereşti.
4) Nu am solicitat să intru în consiliul de administraţie al „Reşiţei". Cînd mi s-a oferit locul de membru în consiliu şi de preşedinte, am primit oferta, tocmai fiindcă ştiam cîtă importanţă are industria fierului în ţara noastră. Eram mulţumit că pot cunoaşte şi controla o societate ca „Reşiţa", de care depinde soarta României Mari, căci armamentul ţării atîrnă de „Reşiţa", drumurile-de-fier atîrnă de „Reşiţa", flota noastră viitoare atîrnă de „Reşiţa". înţeleg regretele eterne ale d-lui Vintilă Brătianu că nu a putut pune mîna pe această duioasă făptură. Rodomontadele sale că o va desfiinţa, cînd va veni Partidul Liberal la guvern, sunt şi rămîn neavenite.
5) Nu admit să se stabilească vreo corelaţiune între înalta demnitate de preşedinte al Camerei şi libertatea mea individuală. Cine cunoaşte viaţa mea ştie că nu am tripotat în nici o afacere, nu cumpăr şi nu vînd case, nu mă ocup de bursă, nu am procese cu statul, nu umblu după permisuri de export, nu am creat nici o „Carte românească", deşi am scris atîtea volume, nu zidesc „Locuinţe ieftine", nu am ţinut cu arendă moşiile Academiei, deşi sunt membru al acestei instituţiuni ; nu fac parte din nici o Bancă viticolă, deşi sunt unul din marii proprietari de vii; nu am participat la nici o societate forestieră, deşi sunt de prin munţii Vrancii, pe care sper să-i salvez de lăcomia politicianilor.
Aşadar, mă socotesc liber a face parte din consiliul de administraţie al societăţei „Reşiţa", deşi sunt preşedinte al Camerei—ba, aş zice, tocmai fiindcă sunt preşedinte al Camerei — pentru controlul pe care Parlamentul trebuie să-1 exercite asupra acestei foarte importante industrii.
Nu admit ca d. Vintilă Brătianu, cu gazetele ce atîrnă de finanţa liberală, să continue a taxa „Reşiţa" de tîlhărie, atîta timp cît eu voi face parte din consiliul de administraţie al acestei societăţi. Altfel, voi avea regretul să corectez stilul fiecăruia după obrazul său.
Primiţi etc.
Duiliu Zamfirescu
1920
154
VALOAREA LEULUI
Ziarele străine aduc ştiri îngrijorătoare despre starea economică a ţărilor cu „schimb" ridicat. S-ar părea că Elveţia, bunăoară, al cărei franc valorează 2 franci şi 54 c. francezi sau 12 lei româneşti, să fie ţara făgăduinţei, deoarece pu-. terea liberatorie a francului elveţian este atît de mare, încît grîul românesc (dacă am presupune că-1 poate importa de la noi) costă de 12 ori mai ieftin decît în timp normal. Tot asemenea, Anglia, a cărei liră sterlină de 25 de franci valorează 61 de franci sau 300 lei, s-ar părea că poate cumpăra pe nimic toată munca ţărilor cu „schimb" scăzut.
Aşa, se pare, şi nu este aşa.
Pentru ca Elveţia să fabrice franci elveţieni, iar Anglia lire sterline, au nevoie, şi una şi alta, să cumpere nu numai grîu, care se transformă în energie omenească producătoare, ci şi materii prime, la cari se aplică această energie şi apoi să revîndă aceste materii, sub formă de manufactură, tocmai acelora de la care au cumpărat materiile prime pe nimic. Iar aceştia nu pot să cumpere.
Dar este şi mai rău decît atît.
Elveţia şi Anglia sunt autoproducătoare de anumite lucruri ce nu se pot consuma numai în interior. Astfel, Elveţia are de exportat, sub formă de valoare estetică şi sentimentală, priveliştea munţilor săi, albastrul lacurilor, puritatea aerului. Exploatarea străinului este o industrie dintre cele mai lucrative, care, în timp normal, reprezintă un miliard. Astăzi, afară de englezi, de americani, de argentini, de spanioli, de olandezi şi de scandinavi, toate celelalte naţii ale globului se abţin de a merge în Elveţia. Şi astfel, nu merg germanii,
156
nu merg italienii, nu merg austriecii, nu merg ungurii, nu merg polonii, nu merg sîrbii, nu merg cehoslovacii, nu merg bulgarii, nu merg belgienii, nu merg ruşii, iar un român, ca să meargă în Elveţia, trebuie să fie atins de oftică galopantă şi de oarecare nebunie.
Tot aşa cu industria instrumentelor de preciziune. Pentru ca un român să cumpere un ceasornic Patek, pe care înainte de război îl plătea 600 lei, astăzi trebuie să vîndă 15 hectare de pămînt, şi încă din regiunile unde nu stăruieşte d-1 Inculeţ.
Anglia are şi ea de exportat, în afară de obiectele manufacturate, produsele solului său şi, în rîndul întîi, cărbunele. Stocul de cărbuni aflat în depozitele minelor este enorm, iar producătorii îl oferă, pentru export, cu 20 şilingi tona, adică cu 50 la sută mai ieftin decît îl plăteşte industria engleză. Cu toate astea, o armată de muncitori de 850 000 de oameni e rămasă fără lucru.
în industria propriu-zisă, casele care fabrică bumbacuri au mers mai departe. Comandele, în Franţa, fiind nule, din cauza schimbului prea ridicat, s-au făcut oferte, nu numai pe preţuri scăzute, dar socotindu-se livra sterlină pe 40 franci, în loc de 61, adică cu 33 la sută mai ieftină decît la bursă.
★
Această situaţie trebuie să fie adusă la cunoştinţa tuturor românilor, pentru ca toţi, laolaltă, să ne impunem sacrificiul de a nu mai cumpăra nimic din străinătate şi a nu mai călători în străinătate — pînă ce leul nostru nu va fi ridicat la adevărata sa valoare.
O mică socoteală poate să fie interesantă: Drumul pînă la Paris costă peste 1000 franci (adică 5000 lei) numai biletul de cale ferată. Un apartament, într-un otel mijlociu, costă 40 franci pe zi (adică 200 lei); într-un otel bun costă 80—100 franci (adică 400—500 lei). Un dejun simplu costă 30—40 frs. (adică 150—200 lei); un prînz costă 40—50 frs. (adică 200—250 lei). O pereche de haine, la cel mai mediocru croitor, costă 1 000 franci, la croitorii buni, 1 400 (adică 7 000 lei). Prin urmare, un român normal (nu vorbesc de megalomani), care merge la Paris să răsufle, cheltuieşte: drumul, dus şi întors, 10 000 lei; masa zilnic, 100 frs.'(500 lei); casa, trăsuri, teatru, diverse, alţi 100 frs. (500 lei); deci 1 000 lei pe zi, strictul necesar. într-o lună, 30 000 lei, plus drumul, 40 000, iar dacă îşi face şi 2 perechi de haine, 6 cămăşi şi 12 batiste, a ajuns la 60 000 lei. Pre-
157
supunînd acum că domnul ar fi doamnă, care merge la Paris să răsufle şi să se mai îmbrace (fiindcă este o specialitate, chiar a femeilor celor mai cinstite, a declara că sunt goale) — atunci dezastrul este complect.
Acelaşi domn, la Bucureşti, plăteşte o cameră 40—60 lei pe zi în oteluri bune; un dejun 40 de lei, un prînz 60 lei, la restaurantele mari; trăsuri şi diverse 100 lei. Prin urmare, cu 250 lei pe zi, trăieşte larg. Deci stînd în Bucureşti, la hotel, economiseşte 750 lei pe zi, plus drumul. Nu mai vorbim dacă trăieşte în familie.
Este ruşine ca o ţară ca a noastră, căreia i-a dat Dumnezeu tot, de la cîmpiile cu holde mănoase, pînă la petrolul eruptiv, pînă la minele de aur, să fie tratată ca o casă care dă faliment.
Un lucru' este sigur, că dacă vom fi cuminţi, noi ne vom plăti datoriile cu mult înaintea celor ce ne impun schimbul lor scandalos. Şi mai este sigur încă un lucru, că aeroplanul este instrumentul în care se rezumă avîntul omenirii. Civilizaţia de mîine şi războiul de mîine stau pe aripile aeroplanului. Aliaţii îşi muşcă mîinile că prin tractatul de la Versailles, articolul 201, au limitat interdicţiunea de a fabrica aeroplane, pe tot teritoriul german, numai la 6 luni după aplicarea tractatului. Germanii au fier şi cărbuni; dar nu au petrol. Pe cînd noi avem şi fier, şi cărbuni, şi petrol.
Astăzi România a intrat în frontierele sale definitive, în aceste frontiere se găseşte tot. Să ne punem pe lucru, în tăcere, fără zgomot, fără zadarnice protestări, să ne refacem avuţia distrusă de război, să ne înmulţim, să creştem copiii în credinţa binelui, în dragostea nemărginită de acest pămînt, pe care stăruim de 2 000 de ani, să facem din ţăranul împroprietărit un om conştient de sîngele nobil ce curge în vinele sale. Acest ţăran are atîta bun-simţ, atîta eroism stăpînit de sufletul lui bărbătesc, încît nici nebunia utopielor[...], nici ameninţările ungurilor nu-1 fac să-şi iasâ din liniştea lui ironică.
Bărbaţii noştri politici se dedau la critici nesăbuite, unii despre alţii, dar, în cele din urmă, toţi îşi iubesc ţara. Pe aceştia, săteanul nu-i cunoaşte individual. Dar atît cît aude el despre ei îi ajunge ca să priceapă că „boierii" se vorbesc de rău unii pe alţii, ca să se răstoarne de la guvern şi să vină sus cei ce sunt jos. Căci şi d-1 Mihalache este astăzi
boier. în fond însă, la vreme de grea cumpănă, el merge cu toţi. Merge, pentru că solidaritatea instinctivă a oamenilor de acelaşi neam apropie pe cei de jos de cei de sus.
Dacă nu va fi venit momentul ca această apropiere să se facă mai întîi între căpeteniile de sus, ca măcar criticile să înceteze, atunci să imităm pe ţăran, cel puţin pentru cîtva timp: să nu mai cumpărăm din străinătate decît ceea ce este strict necesar statului. Să fim uniţi măcar în năzuinţa de a ne ridica valoarea banului românesc, obligînd pe străini să facă, faţă de noi, ceea ce au făcut englezii faţă de francezi.
D-1 Titulescu, actualul ministru de Finanţe,1 este un om de mîna întîi. Toată lumea o recunoaşte, chiar şi partidul său. Să-1 ajutăm. Domnia-sa s-a întors în ţară, sigur şi definitiv.
1921
158
D-L MATEI CANTACUZINO
Oamenii cari se iubesc ar trebui să nu se despartă niciodată, fiindcă, în despărţire, e totdeauna unul care pleacă. Şi, de la o vîrsta încolo, este o aşa de profundă melancolie în „plecare", încît un fior dureros trece prin suflete celor ce rămîn. Car, partir cest mourir un peu.
Pentru cel ce pleacă, lucrurile sunt mai puţin triste. Călătoria aduce cu sine o lăture neprevăzută, priveliştea se schimbă, obrazurile se reînnoiesc, cîte un compartiment poate fi încălzit. ..
D-1 Matei Cantacuzino a plecat. Nu ştiu ce bucurii îl aşteaptă în călătoria sa. Vremurile sunt grele, drumurile înzăpezite, partidele închise, iar, după cît mi se pare, d-1 Matei Cantacuzino are o mîndrie bărbătească atît de nobilă, încît nu se va opri în nici o staţie, dacă nu-i vor ieşi prieteni înainte. Şi chiar atunci va alege, din partide, una de.. . bridge.
Oricît de sus mă urc în amintirile mele, nu găsesc pe d-1 Cantacuzino în it Junimea" de la Bucureşti. Şi, cu toate astea, d-sa are tot ca să fi fost în „Junime". Este cult, are spirit, are talent, şi, mai presus de toate, are personalitate.
în ce constă personalitatea? O definiţie foarte grea.
Personalitatea nu constă în a nu face ca toată lumea şi a nu fi banal, ci, uneori, a face ca toată lumea, dar în felul său, alteori a face altfel decît toată lumea, dar în felul lor. Oamenii originali poartă un timbru indelebil de personalitate, care, în orice loc şi în orice împrejurare, îi deosebeşte de ceilalţi muritori. Prinţul Guillaume d'Orange 1 avea o strălucită personalitate individuală, ceea ce face
pe Macaulay să-1 ridice la stele; împăratul Wilhelm poate să fie genial, dar n-are originalitate.
Gladstone şi Salisbury aveau mari merite, dar erau pedestraşi; Disraeli2 era original, John Morley 3 este original. La noi, Maiorescu era profund, dar nu era original—- discursurile sale, care au încîntat generaţii de ascultători, nu se pot citi; Pogor şi Carp erau originali.
Şi, aci, găsesc un punct de sprijin. Cred că, pe unele laturi, nu pot să raportez pe d-1 Cantacuzino mai bine decît la Petre Carp.
Fiind vorba de „Junime", anegdota primează (cu accentul pe penultima).
; Intr-o vară, venind din străinătate, mă urcam în tren, la Bucureşti, să merg în Moldova. întîmplarea mă duse într-un compartiment, în care era Petre Carp şi unde yeni şi d-nul Alexandru Marghiloman. Convorbirea se leagă între noi asupra teoriei economice a evenimentelor politice, foarte la modă pe atunci în Italia4. Eu o combăteam, Carp o susţinea, sau viceversa. Pe cînd vorbeam, băgai de seamă că conu Petrache ieşise fără cravată. Mă plecai la urechea sa şi, cu multă sfială, îi spusei că şi-a uitat cravata.
— Eşti junimist de iarnă, îmi zise, fără a se turbura.
— Şeful nu poartă cravată vara, zise d-1 Marghiloman. Cam umilit în afecţiunea mea de tînăr junimist, mă
mulţumii cu explieaţiunea dată.
Discuţiunea devenise aprigă. Trenul ajungea la Focşani.
— îmi pare rău că nu te-am convins. Să ştii că am să-ţi scriu la Roma. Cînd pleci?
— Peste o lună.
— Ai să găseşti scrisoarea la legaţie.
în adevăr, întorcîndu-mă la Roma, găsii scrisoarea sa, pe 8 pagini, admirabilă, scrisoare pe care mi-au ridicat-o nemţii. Dar, lucru ciudat! Conu Petrachi pleda teoria cealaltă. Cum s-ar fi răzbunat argumentele nu ştiu. „Păstreaz-o, zicea la urmă. De cînd sunt n-am scris o scrisoare aşa de lungă."
Revin la d-1 Cantacuzino.
într-o adunare a majorităţilor, în localul Camerei, care era la Ateneu, guvernul trebuia să se consfătuiască cu partizanii săi, pentru a se hotărî, cu un moment mai înainte, împărţirea pămînturilor la ţărani. D-1 Cantacuzino, care era ministru de Justiţie, se urcă la tribună şi rosti unul din
160
161
cele mai frumoase discursuri ce am auzit în limba română, însă substratul filozofic al acestui discurs era legitimarea proprietăţii, care, definită în credinţa sa, nu admite temperamente: mare sau mică.
Deputaţii şi senatorii se uitau unii la alţii. Pe cei mai mulţi îi furase farmecul discursului.
Nu ştiu ce o fi gîndit generalul Averescu.
Eu, care eram public, priveam cu un nespus interes la d-1 Cantacuzino şi mă întrebam dacă o fi făcut vreodată poezii: cineva poate fi liric, chiar atunci cînd face economie politică, dacă este un temperament cald. Lirismul este un mod sentimental de a reactiva al personalităţii noastre lăuntrice. Oamenii cu temperament liric sunt în general simpatici şi convingători, deoarece argumentaţiunea care străbate în convingere pe cale sentimentală este dezinteresată, pe cînd argumentaţiunea logică este tiranică şi interesată, în înţelesul puterii egoiste a silogismului. Cifrele au, ele înşile, putere sentimentală uneori. Dacă ne-am închipui o cameră în care s-ar găsi, din întîmplare, d-1 Matei Cantacuzino şi d-1 Vintilă Brătianu, iar un amic ar intra, rostind aceste cuvinte: „miile e tre"" desigur, d-1 Matei Cantacuzino s-ar gîndi la Don Juan, iar d-1 Vintilă Brătianu la cota acţiunilor sale de bursă. Oamenii schimbă înţelesul cifrelor, după cum cifrele schimbă, uneori, înţelesul oamenilor. Cel puţin, aceasta pare a fi opinia domnului Alexandru [C] Cuza —- fie zis fără interpretare iudaică.
Şi, fiindcă numele d-lui Cuza vine sub condei, îmi aduc aminte, cu oarecare melancolie, de primăvara anului 1918, cînd, în casele d-lui Matei Cantacuzino de la Copou, s-au pus temeliile Ligei Poporului5. Cel ce ţinea condeiul la alcătuirea programului era d-1 Cuza, iar cel ce dicta era d-1 Cantacuzino. Acestea se petreceau în sala de mîncare a vilei, de unde discuţia reîncepea în salon. De cele mai multe ori, d-1 Cantacuzino făcea un rezumat al discuţiunilor, atît de precis şi totuşi atît de viu, încît, încă de atunci, mă întrebam în ce stă farmecul acestei discuţiuni, care pune uneori subiectul la singular şi verbul la plural... Altă dată, d-1 Cantacuzino se uita lung, pe geam, la pomii gradinei sale încîn-tătoare, şi, parcă, în lumina tînără, o geană tristă se scobora pe sufletul său...
Timpul trece şi preface multe. D-1 Cantacuzino a plecat la Iaşi, iar d-1 Alexandru [C] Cuza s-a înscris în partidul d-lui Zelea-Codreanu6.
t??*?1151' nid alta nu sunt cu Putinţă rp«f;      a% Cantac!lzino trebuie să se întoarcă la Bucureşti, unde il cheamă afecţiunea prietenilor, admiratiunea Parlamentului şi grijile ţării. Iar d-1 Cuza trebuie să reto-
%ţ£a££o2££*are talent 5154 mai
1921
162
DIN MANUSCRISE
DRAMA DE LA VENEŢIA
La Legaţiunea de la Roma fusese numit de curînd d-1 Ion Văeăreseu1, ministru la Bruxelles, despre care nu se ştia nimic decît că era părintele Elenei Văeăreseu2, domnişoară de onoare la palat şi preferită reginei.
Prima cunoştinţă cu familia noului ministru s-a făcut printr-un mic scandal. Socrul meu, Allievi, fiind preşedintele Consiliului de administraţie al Căilor ferate italiene, am făcut toate intervenirile putincioase pentru ca să se permită unui dine al d-nei Văeăreseu a călători în compartimentul stăpînei sale; ceea ce s-a putut numai în parte, deoarece şefii de tren nu erau toţi în curent cu permisiunea acordată cîinelui — de unde telegrame şi scandal.
Cînd am făcut cunoştinţă cu numitul animal, am găsit că pielea lui nu merita atîta zdruncin, deoarece era o javră bătrînă şi răguşită, care murdărea toate canapelele apartamentului Roccagiovine, unde era instalată pe atunci Legaţiunea, în faţa Forului Traian.
Familia noului ministru se compunea din d-na Văeăreseu, recte „coana Frosa"; din fiică-sa, d-ra Zoe — recte „Joe", din cauza pronunţiei sale defectuase — şi din sus-pomenitul cîine, care era o căţea. Din familia ministrului rămînea la Bucureşti d-ra Elena Văeăreseu2 — recte „Elencuţa" — — mărgăritarul familiei.
O scurtă descriere a persoanelor:
D-1 Jean Văeăreseu — „conu Enăchiţă" — era un bărbat foarte miop, cu o mustaţă trasă la fier, cu dinţii negri, cu o incapacitate de a pronunţa pe r foarte accentuată şi pururea cu o ţigare de foi în gură. „Incapacitatea" constituia carac-
167
teristica sa, lucru foarte regretabil cînd te gîndeşti că omul acesta cobora din una din cele mai nobile şi autentice familii româneşti, cu reprezentanţi iluştri, ca Ion Văeăreseu, poetul.
Coana Frosa, născută Fălcoianu, semăna la miopie cu soţul său, era groasă şi scurtă, plină de fumuri şi încă amorezată de „Enăchiţă", care o înşela cu atîta nelegiuire, încît scandalul a durat pînă în preziua morţii eroului. Din relaţiile vinovate ale acestuia cu una din femeile cele mai frumoase de acum 30 de ani, a rămas un copil (astăzi căpitan), care atît de mult seamănă cu tatăl său, încît denunţă pe maică-sa.
Domnişoara Zoe, astăzi d-na Caribol, soţia unui inocent, era victima aceleiaşi infirmităţi de vedere, exagerată pînă a duce cartea la urechie cînd cetea.
în afară de dinele de sex femeiesc, care infesta casa, mai era o guvernantă engleză, chemată de Domnul la sine, care scotea sufletul slugilor.
Familia aceasta, de-abia sosită la Roma, trăia într-o agitaţie continuă. Se simţea că aşteaptă ceva sau se teme de ceva. Şi, în adevăr, acest ceva se întîmplă.
într-o bună dimineaţă se zvoni că principele moştenitor, Ferdinand, era inamorat'de d-ra Văeăreseu şi că vrea s-o ia de soţie, cu consimţimîntul şi sub îndemnul reginei şi, ceea ce era mai grav, cu consimţimîntul regelui.
O campanie violentă începu în presă. Nu erau invective, trivialităţi şi minciuni cu care să nu fie acoperită această familie. Eşte adevărat că în reprezentaţiunea sa actuală nu era atrăgătoare. Viitoarea regină ar fi avut de unchi pe ilustrul Claymoor, cronicarul lumesc de la ziarul francez UIndependance Roumaine, un personagiu incredibil, care purta braţelete ca femeile, unghii roze, un smoc de păr menit să-i'astupe chelia de pe vîrful capului, şi despre care unchi se zicea că se gîdilă. Un alt unchi al ex-viitoarei regine era căpitanul Văeăreseu, un scandalagiu înfumurat, chemat de Domnul la sine. Nu mai vorbesc de rudele colaterale de sex femeiesc.
Dar, în fine, aceştia erau români, aveau adică marea calitate de a fi produsul pămîntului nostru. în copiii Elencuţei Văeăreseu ar fi putut să reînvieze calităţile strămoşeşti, iar familia noastră domnitoare ar fi devenit, cu timpul, Hohen-zollern-români. 1
Orcum ar fi, la Bucureşti, toată lumea era de acord pentru a striga împotriva Văcăreştilor. Regele, care la început fusese „pentru", de îndată ce prinse de veste de curentul ostil ce se forma în clasele noastre dominante, cu intuiţia rimţului său practic, schimbă cîrma şi se declară cu hotă-sîre „contra".
Voi povesti mai departe sosirea sa la Veneţia.
Deocamdată, la Bucureşti, toate partidele se rosteau în contra căsătoriei româneşti, prin şefii lor, Carp, Cantacuzino, Sturdza, Florescu 3 etc.; toate ziarele tălmăceau cu răutate gîndurile reginei; toţi folicularii şi. toţi oratorii de cafenea invocau, ca nişte inconştienţi, „Divanul ad-hoc", „soarta Poloniei" şi alte asemenea inepţii, fără să priceapă că buba trecutului, năzuinţa la tron, era tămăduită cu desăvîrşire şi că, astăzi, era de o importanţă capitală de a strecura sînge românesc în vinele unei dinastii străine, destul de mediocră prin însuşirile şale proprii.
în aceste împrejurări, regina, părăsită de toată lumea, plecă din ţară. Nervii săi zdruncinaţi îi produceau o bizară paralizie infantilă, împiedeeînd-o de a umbla; de aceea, ceru să meargă la Veneţia, unde gondola permite tuturor şchiopilor să creadă că;nimeni nu se serveşte de picioarele şale.
Noi, cei de la Legaţiunea de la Roma, primirăm ordin să ne punem la dispoziţia maj estăţii-sale. r
Trebuie să explic că în intervalul acesta d-1 Ion Văeăreseu părăsise palatul Roccagiovine, dueîndu-se la Bucureşti, în congediu, unde mai mult sau mai puţin fusese rugat să-şi dea dimisia. însărcinat cu afaceri rămăsese d-1 Edgard Mavro-cordat, atunci prim-secretar de legaţiune, acum ministru la Viena*. Acest bogat, zgîrcit şi prost bărbat era ceea ce se cheamă „un bon gargon". Prin naşterea şi legăturile sale de familie ar fi înclinat către o hotărîtă opoziţie în contra Văcăreştilor ; găsindu-se însă la faţa locului, o scălda.
* Omul acesta, absolut insuficient, s-a menţinut în carieră prin in fluenţa cumnatului său, d-1 Nicu Filipescu, şi prin vioiciunea de spirit a soţiei sale, d-na îrena Mavrocordat, născută Blaremberg, care în tinereţe s-a lăcomit la dulciurile vieţii peste măsură, în timpul destul de scurt al şederii sale la Roma, a dat loc la un mic scandal, apărînd într-o loje, la teatru, cu d-1 Henri Catargi, pe cînd bărbatul era expediat în congediu la Bucureşti. Regina Margareta, care era de fată a strîmbat din nas (n.D.Z.).
168
169
Cînd ajunseserăm noi la Veneţia, regina era deja instalată la otelul Danielii. Curtea sa se compunea din doctorul Theo-dori şi d-ra Theodori, fără aghiotanţi. Un personagiu sinistru fusese dezgropat de la Florenţa, unde mucegăia de mulţi ani, prinţul Mişu Ghica, fratele d-nei de Montesquiou Fezan-sac. Acesta trăia dintr-o mică pensie ce i-o serveau surorile sale şi din legenda fastului său de odinioară, cînd, tînăr, mînă patru cai, la Turin, cu atîta îndemânare, încît era cunoscut de toată lumea sub numele de „moldo-valacco" — ceea ce făcu pe o femeie din popor să strige, plină de admiraţie; „cosi giovane, e gia moldo-valacco". Acest personagiu plicticos făcea cîte o scenă pe fiecare zi, ba că nu i se da locul de onoare la masă, ba că nu i se zicea „mon prince" cu gura destul de plină, pînă ce, în fine, fu trimis de unde venise. Nu mult după plecarea acestuia, sosi într-o zi un alt personagiu, care se da drept amicul devotat şi respectuos al reginei şi care era secretarul şi casierul său, sub numele de „chef des commande-ments", d-1 Scheffer. Acesta pretindea că fugise din ţară, strecurîndu-se peste munţi ca un contrabandist şi sosise la Veneţia înfruntînd cele mai mari greutăţi. Particularitatea sa sta în faptul că rîdea vecinie, probabil ca să-şi arate dinţii. Obiceiul acesta îi da un aer de intimitate cu suverana ţării, care nu putea să convină unui român. Regina gusta veselia zgomotoasă a acestui elveţian, ce părea a fi sincer, deşi prost-crescut. S-a văzut mai tîrziu că era, cu adevărat, prost-cres-cut, dar nu era sincer. După cîtva timp, cînd lucrurile s-au liniştit şi regina s-a întors în ţară, domnul acesta, trimis la primblare, şi-a răzbunat, publicînd un roman mizerabil, în care regina era prezentată ca prăpădită de dragoste, iar el, eroul, ca un estet decadent. în cercul intim al Curţii, i se zicea în glumă „dicadent".
Viaţa pe care o duceam la început, înainte de sosirea Elencuţei Văeăreseu şi de sosirea regelui, era îneîntătoare.
Dimineaţa, cînd regina nu-mi da vreo poruncă de îndeplinit, eram liber, Fusesem la Veneţia de mai multe ori, dar tot pe fugă, alergînd prin galerii şi biserici, fără belşugul de timp de care dispuneam acum şi fără înlesnirile ce mi se făceau astăzi de către administraţia italiană, în hatîrul suveranei noastre.
Prin urmare, dimineaţa mă duceam la Lido, unde Marea Adriatică părea a se împodobi cu strălucirea luminei celei mai candide, pe fondul diafan al apelor sale. O madonă de Carlo
Doici4, cu vălul albastru pe fruntea virginală. Nevoia sufletească de idealitate, în care lumea reală intra ca o pasăre venită de departe, mă sufoca. Nu puteam să definesc ce era, dar erau toate la un loc: femei în haine albe, cu ochii nelegiuiţi ; fl6ri aninate de balcoane; pînze portocalii de pescari, ce fluturau pe azurul cerului; tinereţea mea cea puternică, a cărei vecinică dorinţă de frumos ar fi voit să cucerească aerul, apa, trecutul, prezentul şi viitorul, rezumate în Veneţia adorabilă.
La orele 2 ne regăseam împrejurul mesei. Regina mînca numai lăpturi şi fructe, întinsă pe o canapea strălucită, cu o măsuţă înaltă alături. Doctorul Theodori ciugulea, ca un cal bătrîn ce trage din iesle numai ghizdeiul; d-ra Theodori nu vedea ce înghite, gata să sară la cel mai mic gest al reginei; „prinţul Mişu<f clămpănea a pustiu; Edgard Mavrocor-dat vorbea gîjîit şi bea cu plăcere. Aşa că un singur om mînca: eu. De la 8 dimineaţa pînă la 2 după prînz, cu o baie de mare la mijloc şi cu zîmbre după toate femeile cu nuri, mă bîn-tuia o poftă de mîncare formidabilă. Să vede că împlineam această funcţiune animală cu sinceritatea omului sănătos, care nu se strîmbă, nici nu glumeşte cu cele sfinte. Fapt este că, atunci ;6'mdJriu eram eu lâ masă, regina mînca fără poftă. De unde, un decret regal, pe care-1 păstrez şi acum, iscălit „Elisaveta", prin Care mi se revoca dreptul de a primi invitaţii la dejun, „pentru cauză de utilitate dinastică". D-ul Theodori, „medicul nostru în cap", era însărcinat cu aducerea la îndeplinire a „prezentului decret".
După masă şi după odihnă, venea ceasul îneîntator al primblării. Coborînd scările în portantină, regina se instala în gondola sa elegantă, al cărei valtrap, tivit cu purpură, plutea pe apă ca o mantie. Umblam departe, pe canale della Giudec sau pe lagune, pînă la satele de primprejur, şi adesea întîlneam nunţi, mmormîntări, serenade, tot felul de salta-naturi, pline de coloare şi de originalitate. Cîteodată, seara, în lumina crepusculară cea mai străvezie, ne opream să ascultăm pescarii de pe ambele maluri ale canalului della Giudec, care rosteau în cor stanţele lui Torquato Tasso din Gerusa-Umnie; Utytgţa.. Lucrul acesta, de necrezut, este adevărat şi real. Simpli pescari, neştiutori de carte, moştenesc din tată în fiu poezia „scrisă" a unui om, pe care au învăţat-o pe de-a rostul, tocmai fiindcă răspunde mai mult decît toate geniului lor naţional: bravură medievală, amoruri eroice, sclipi-
170
171
toarea lumină a Orientului, către care Veneţia a năzuit pururea.
Regina asculta, încremenită, cum corul pescarilor de pe malul sting răspundea cu o strofă întreagă pescarilor de pe malul drept, care urmau mai departe, cu strofa următoare, pînă la terminarea Ciutului, • •
— Omul trebuie să aducă pururea laude lui Dumnezeu că chiar în nenorocire îl mîngîie cu cîte ceva. Am fost de mai multe ori în Italia, dar niciodată nu am înţeles, ca acum, farmecul acestei ţări, precum şi marile daruri sufleteşti ale poporului său.
Cînd se întuneca bine, alunecam către San Giorgio Maggiore, de unde mergeam la Riva dei Schiavoni şi intram în Canal Grande, să ascultăm serenadele de pe la oteluri. Minunea aerului înstelat răsărea în fundul apelor, iar pe suprafaţa lor pluteau lampioanele de la bărcile muzicanţilor.
Pînă la sosirea Elencuţei Văeăreseu, niciodată nu se pomeni numele său. O conspiraţie a tăcerii părea statornicită între noi toţi, pentru a nu se reaminti suveranei cauza exilului.
într-o zi, intrînd în salonul reginei, o găsii veselă:
— Ştii ceva interesant ... Mîine vine Pierre Loti.
Eu mă închinai pînă la pămînt. Regina cîntă în diti-rambe talentul acestui mare scriitor, a cărui limbă dă senzaţii vizuale atît de puternice etc, etc.
Eu iar mă închinai pînă la pămînt. ,;
—• Ce-ţi place mai mult din Pierre Loti?
— Tot ce a scris.
— îmi pare bine... Fiindcă, nu ştiu cum, parcă nu eşti sincer.
— Majestatea-voastră are dreptate. Nu sunt sincer. Dar la ce serveşte sinceritatea unui cititor cînd lumea toată are altă părere.
Regina făcu ochii mici şi înclină capul pe o parte, cu o nespusă graţie:
— O să te rog să fii gentil cu dînsul. Face sacrificii ca să vină să mă vadă... Este pe bordul unui vas de război, ca al 2-lea cornandant...
— Sunt cu totul la ordinele majestăţii-voastre . .K Voi învăţa pînă diseară pagini întregi din Pâcheurs d'Islande şi vom deveni buni prieteni.
— Te rog să nu rîzi de dînsul.
— Niciodată nu aş îndrăzni...
— E un foarte mare talent.
Pe la vremea mesei, se răspîndi vestea că mama reginei, princepesa de Wied, va veni în curînd la Veneţia, pentru a hotărî pe fiică-sa să cedeze şi să se întoarcă în ţară. Scheffer se deda la glume nesărate.
172
PORTRETE 1914
împrejurările tragice prin care trece Europa, în urma războiului universal, mă îndeamnă să scriu aceste note,din punct de vedere românesc.
Ele sunt menite să nu vadă lumina decît după moartea mea, deoarece sunt hotărît să spun lucrurile limpede, fără cruţare pentru timpul şi oamenii de astăzi.
încep a scrie la Bucureşti, în august 1914. Fiind eu născut la 30 octombrie 1858, împlinesc în curînd 56 de ani — cu alte cuvinte sunt în toată puterea trupului şi a sufletului. Gradul meu diplomatic, de ministru plenipotenţiar clasa I, şi funcţiunea ce îndeplinesc, de delegat al României în Comisiuneâ Europeană a Dunării şi Comisiuneâ mixtă a Prutului; situaţia mea literară, în Academie şi în public; averea de care dispun, mă pun în poziţie a cunoaşte nu numai lumea de la noi, dar şi lumea din Europa, unde cariera diplomatică m-a obligat să trăiesc 21 de ani, la Atena, la Paris, la Bruxelles, la Roma. Belgia, care este astăzi teatrul unui crîncen război, îmi e cunoscută ca însăşi ţara mea, şi nu puţin am suferit cînd am aflat că palatul comunal delaLouvain a fost dărîmat. Din fericire, ştirea era falsă.
Că doar asta e nota caracteristică a încremenirei mele: generozitatea internaţională a sufletelor, care nu admit sălbăticia dezlănţuită de războiul de astăzi. Eu sunt român în toată puterea cuvîntului, cu ceea ce este specific românesc în rasa noastră: tenacitate şi melancolie, dar mai sunt accesibil la o mulţime de stări sufleteşti intermediare, cari vor fi caracterizînd şi alte popoare şi care ar fi trebuit să înlăture catastrofa războiului.
174
Tronul ţării e ocupat de regele Carol I de Hohenzollern, care se găseşte în al 75-a an al vîrstei şi al 48-a al domniei sale.
Pentru a judeca cu nepărtînire domnia acestui suveran, ar trebui să se sfîrşească actul ce se joacă acum, adică războiul provocat de Germania, în care regele ar fi voit să ducă ţâira după sine. Orcum ar fi însă, omul acesta rămîne o mare figură. Cumpătat, econom, stăruitor — de cea mai desăvir-şită omenie în viaţa lui casnică — cu o foarte mare opinie de rolul ce era chemat să joace, devenit român cu aspiraţiile sale, rămas german cu practica vieţii, regele Carol a fost cel mai bun corectiv al dezvoltării politicei româneşti.
Soţia sa, regina Elisabeta, este o adorabilă creatură. Viaţa ei casnică e pildă vie de onoare femeiască; viaţa ei de suverană e corectă. E şi scriitoare, foarte de prăsilă, dar neîn-ţăleasă de români. în decembrie 1913, regina a împlinit 70 de ani, cu care ocazie am mers la palat şi i-am cetit o poezie 1.
Moştenitorul tronului e prinţul Ferdinand, nepot al regelui actual. Despre acesta nu se ştie mare lucru, dar nici nu se aşteaptă mare lucru.
Soţia sa, principesa Măria de Cobourg-Gotha, e o fire bogată, engleză despre tată şi rusoaică despre mamă. Femeie frumoasă, plină de nuri şi darnică.
Copiii lor sunt: Carol, Elisabeta, Măria, Nicolae, Ileana şi Mircea. Prinţul Carol, moştenitorul probabil, se arată pînă acum mediocru.
Despre toţi aceştia şi despre fiecare în parte voi vorbi mai pe larg cînd împrejurările îi vor aduce sub condei.
Partidele politice în ţara românească sunt trei: Partidul Liberal, pus sub ocîrmuirea d-lui Ion Brătianu; Partidul Conservator, sub ocîrmuirea d-lui Alexandru Marghiloman; Partidul Conservator-Democrat sub a d-lui Take Ionescu.
La cîrma statului se află astăzi Partidul Liberal. Ministeriul se compune precum urmează: preşedinte de consiliu şi ministru de Război, Ion I.C. Brătianu; ministru de Finanţe, Emil Costinescu; ministru de Externe, Em. Porumbaru; ministru de Interne, V. Morţun; ministru de Domenii, Al. Constantinescu; ministru de Lucrări Publice, dr. Ange-lescu; ministru Cultelor şi Instr. publice, Duca; ministru de Justiţie, Victor Antonescu 2.
175
Cu două-trei excepţiuni, aceştia sunt nişte submediocri. Brătianu, Costinescu, Morţun şi, probabil, Duca au, ca stelele, oarecare lumină proprie; ceilalţi împrumută lumina de la portofoliul ce deţin.
Dar înaintea acestora, au stăruit în capul trebilor trei bărbaţi, astăzi în fiinţă, unul în fruntea Partidului Liberal, doi în fruntea Partidului Conservator. Să-i cunoaştem. Sunt d-nii Sturdza, Carp şi Maiorescu.
1914
DIMITRIE STURDZA
După moartea lui Ion C. Brătianu 1, Partidul Liberal şi-a dat ca şef pe d-1 D. Sturdza.
Ieşit din familia boierească a Sturzeştilor Miclăuşeni, prin urmare moldovean, bărbatul acesta a jucat un rol de mîna întăi, deşi a fost o inteligenţă de mîna a doua. Crescut în Germania, ţinut în străşnicie de mama sa, religios pînă la bigotism, pudic pînă la ridicol, el a fost un contrast viu cu mai toţi oamenii politici ai timpului său, dar, tocmai de aceea, interesant.
Luat de tînăr ca secretar al lui Cuza, el era antiteza vie a prinţului, din care cauză nu a putut dăinui.
Fiind eu secretar general la Externe, pe cînd d-1 Sturdza era ministru, am putut să-1 cunosc de aproape, timp de mai bine de doi ani, şi mărturisesc că nu pot dezgărdina cu uşurinţă figura sa din încurcala împrejurărilor.
în anul 1907, după revolta ţăranilor, d-1 Sturdza petrecea cu mine ceasuri întregi, povestind, din viaţa sa, lucruri interesante. Adeseaori ne întUneam la 9 dimineaţa, în cabinetul său din palatul Sturdza (cumpărat de mine, în comptul statului, pentru Ministeriul Afacerilor Străine, de la moştenitorii lui beizade Grigorie Sturdza). Eu veneam cu un teanc de dosare, adesea importante; d-sa venea cu un ghiozdan la subsoară, strecurîndu-se, ruşinat, printre oglinzile şi auriturile saloanelor, pe care le detesta. Deschideam un dosar sau o convenţie, şi un cuvînt deştepta o amintire, amintirea unui fapt istoric, acesta un altul, pînă ce simţeam că începe să-mi fie foame. Mă uitam la ceasornic: erau 2. Atunci d-1 Sturdza, cu o voce părintească, zicea: „Poate ţi-o fi a
177
mînca". Ne despărţeam la 2, ca să ne revedem la 4, spre a lucra mai departe. în vremea asta, aşteaptau prin camerele vecine cîte 20 de persoane, deputaţi, senatori, prefecţi, proprietari de moşii (fiindcă se pregăteau, tocmai, legile agrare, din care au ieşit: Consiliul superior de agricultură, izlazurile, inspectorii agricoli şi alte nefolositoare instituţiuni). Nimeni nu îndrăznea să sufle, ştiind că d-1 prim-ministru era ocupat.
îmi aduc aminte că odată au venit la mine cinci mari proprietari, rugîndu-mă să stăruiesc pe lîngă d-1 prim-ministru să-i primească. Erau d-nii: Dinu Mihail de la Craiova, Nicu Ghika-Comăneşti, Cantacuzino-Păşcanu, Stroici şi Brân-covanu. Am făcut repede o adunare şi am văzut că aceştia reprezentau peste 100 milioane avere. Atunci am scris pe o carte de vizită, albă, cifra de 100 000 000 şi am introdus-o printre cererile de audienţă.
în lungile noastre întrevederi, d-1 Sturdza povestea lucruri caracteristice pentru d-sa. Aşa, bunăoară, drumul de la Iaşi la Bucureşti al lui Cuza-Vodă.
Prin toate oraşele, prin toate satele, pe la trecători de ape, pe la poşte, pe lungul drumurilor, ieşeau oamenii, în haine de sărbătoare, să se închine noului domnitor al Principatelor Unite. Să vede că, de la o vreme, vodă începuse să se plictisească cu salamalecurile astea, pururi aceleaşi; cu caii de poştă, vecinie la fel; cu surugiii orăcăind pe acelaşi ison; cu subprefecţii tăiaţi pe acelaşi patron. Pentru a se distra, vodă cînta între dinţi canţonete de la Paris, pe cînd lumea săruta pămîntul. Evident, nepotriveală, care însă se poate pricepe şi tolera, pentru o fire mai puţin austeră decît ă d-lui Sturdza. D-sa însă şi acum vibra de indignare, calificînd cîn-fecele franţuzeşti de „măscări".
Drept aceea, secretarul ceru prinţului să se dea jos din trăsura domnească şi să-1 urmeze într-uh olac de poştă.
A doua scenă spăimîntătoare, pe care o istorisea d-1 Sturdza despre Cuza-Vodă, era următoarea: intrînd într-o zi în cabinetul de lucru al prinţului, cu inevitabilul ghiozdan la subsuoară, Cuza îl invită să depună tolba pe o masă ce era ascunsă de un paravan. Care nu fu spaima şi oroarea d-lui Sturdza cînd, de după paravan, îi ieşi înainte o femeie goală!... Cuza făcea un haz nespus, pe cînd d-1 Sturdza părăsea tolba şi camera de lucru, spre a nu se mai întoarce niciodată şi spre a intra, mai tîrziu, în comitetul secret ce avea să detroneze pe vodă.
178
Dar pe lîngă asemenea naivităţi, d-1 Sturdza avea şi adevărate avînturi patriotice. L-am văzut încălzindu-se pînă la lacrămi, pe vremea răscoalelor ţărăneşti, şi dînd afară oameni din partidul său, care veneau să-i ceară lucruri imposibile.
în general însă, puterea sa de muncă şi geniul său inventiv erau de ordin statistic. îmi aduc aminte că, ieşind într-o seară de la minister, pe o furtună straşnică, într-o birje schi-loadă (una din maniele sale erau şi birjele proaste, ca semn de smerenie), îmi spuse, cu o mare bucurie, că.a descoperit un om extraordinar care a inventat ceva cu totul nou: nişte tablouri agrare, ce erau pe cale de a se publica sub îngrijirea sa, a d-lui Sturdza. Cine era acest om? D-1 Sturdza mă bătu pe genunchi cu afecţiune şi-mi făgădui să-mi destăinuiască numele inventatorului, dacă voi fi discret: el se numea Creangă, sau mai exact doctorul Creangă2. La observarea mea că acesta era un prost, d-1 Sturdza pocni din palme, strigînd: „Cum să poate să zici dumneta una ca aiasta!..." Nu-mi mai vorbi vreo săptămînă, pînă ce nevoile serviciului iar ne puseră faţă în faţă. Discreţiunea sa era desăvîrşită; violenţa sa era proverbială; dar şi delicateţa sa era uneori complectă.
Odată, directorul comptabilităţii îmi prezintă la semnătură un mandat de 50 000 lei, din fondurile secrete, potrivit ordinului d-lui prim-ministru. La întrebarea mea asupra întrebuinţării acestei sume, comptabilul Mincu răspunde că nu are nici o idee. Atunci eu refuz de a iscăli mandatul. A doua zi, d-1 Sturdza îmi aduce suma de 50 000 lei, şi, ca dovadă de încredere, mă roagă să o remit eu unui înalt personagiu bisericesc, de o altă religie decît a statului nostru. Am apreciat delicateţa şi am păstrat discreţia. Astăzi însă nu mai sunt ţinut să ocrotesc un secret pe care-1 cred vinovat. Banii mergeau la episcopul catolic, d-1 Netzhammer3. Este evident că atunci cînd mănăstirile noastre cad în ruină, iar întregul nostru aşezămînt bisericesc are nevoie de mijloace bugetare însemnate, e scandalos să ajuţi cu banii statului religia catolică, propaganda şi prozelitismul ei, care şi aşa merge destul de repede.
Dar, pentru d-1 Sturdza, a plăcea regelui era o dogmă şi eu zic că era şi o tactică. Cine ataca pe rege, cine avea amantă, cine făcea versuri era pierdut pentru vecii vecilor în stima d-iui Sturdza.
Ca membru în Academie, d-sa a fost foarte folositor, nu atît ca autor, cît ca econom şi ca organizator. Ca autor, a publicat o mulţime de lucrări, mai cu seamă asupra vieţii
179
regelui şi asupra chestiunei Dunării, toate de compilaţiune, fără nici un talent. Ca econom, a urmărit şi cumpărat pentru Academie colecţiuni de monede, iar ca organizator a creat pe d-1 Bianu. în viaţa sa privată, a fost, cred, om de treabă în toată puterea cuvîntului. Soţia sa, d-na Zoe Sturdza, născută Cantacuzino, este antiteza, contrastul, protestarea vie a caracterului soţului său. De o inteligenţă scăpărătoare, plină de spirit şi de â propos, cultă, iubitoare de viaţă şi de frumos, d-na Sturdza trebuie să fi dus, în tinereţe, traiul unei prepeliţe închisă în colivie. Se spune despre d-sa că ar fi păcătuit în cele nelegitime. Cînd însă cineva are, asupra căsătoriei, părerile pe care le am eu, iartă asemenea greşeli4, în adevăr, un soţ nu poate rămînea credincios celuilalt soţ decît dacă-1 iubeşte. Şi cîţi bărbaţi sunt destul de fini ca să îngrijască de amorul conjugal ca de o ... moşie? Acolo unde, malgre tout, femeia îşi iubeşte bărbatul, acesta este, mai întotdeauna/un spînzurat, un crai şi un vîntură-lume, dar avînd taina ochilor ştrengari, în care arde flacăra devenirei, puterea speciei, cu toată înşelătoarea sa poezie. Se poate spune asta despre d-1 Sturdza, al cărui ochi lăcrăma pururea după virginitatea sa pierdută? Nu. Dar se poate spune despre frumosul Costică Arion, 5 despre încîntătorul Mitică OUănescu, despre îndemănatecul dr. Stoicescu, despre unii şi despre alţii, tineri şi voinici.
în iarna anului 1908-09, d-1 Sturdza se bolnăvi. Eu tocmai doream să plec la Roma, în congediu. D-sa mă rugă cu insistenţă să nu plec atunci, căci aveam să plec ceva mai tîrziu, definitiv, spre a lua locul d-lui Fleva6 care îşi dăduse dimisia din postul de ministru al României în Italia. Am ascultat şi nu am plecat.
Dar aplecat d-1 Sturdza.
Ultima dată cînd l-am văzut, înainte de decapitarea sa morală, era în cabinetul său de lucru, în casele ce are în strada Mercur, 13, în faţă cu ale d-lui Marghiloman.
Camera aceasta servea d-lui Sturdza de bibliotecă şi de odaie de culcare. Jur-împrejur, dulapuri nalte de stejar, pline cu cărţi; la mijloc, mese acoperite cu tot felul de hîr-ţoage, iar între ele, un locuşor unde medita şi scria acest om bizar. Sub fereastră, un scaun lung, de viţă împletită, care-i servea de pat.
Aci deci era cînd l-am văzut, înainte de plecare.
Cu o tichie neagră în cap; cu o jiletcă de flanelă, ruptă în coate, peste cămaşa de noapte; ghemuit în culcuşul său, ca
un stoic burlac, bătrînul vorbea, vorbea.. . Probabil, puţine ! friguri şi, desigur, conştiinţa că Partidul Liberal voia să ! scape de el, ajutat, fireşte, de nerăbdarea viitorului şef, |      d-1 Ion Brătianu 7.
A fost o jalnică privelişte deportarea acestui om, şi, cu un \     sentiment de dezgust, trec peste ea.
i Am revăzut pe bătrînul om de stat la Paris, la hotel
| St. James, unde trăia de cîteva luni, însoţit de d-na Sturdza şi de un servitor german. Cu toată antipatia sa contra Sodo-mei moderne, cred că se găsea destul de bine în mijlocul fran-
I cezilor, unde fiul său, maiorul Sturdza 8, era ataşat militar, în întrevederea noastră, m-a pisat un ceas cu memoriele reginei Victoria, care-1 obsedau. Eu vream să plec; el mă
! ţinea de nasturul hainei; iar încercam să plec, iar mă apuca de haină. în vremea asta, sora şi fiica mea ţineau de urît d-nei Sturdza, care se plictisea ca un tigru în cuşcă. Tot spiritul muşcător se exercita pe seama soţilor Brătianu.
Copiii mei locuind atunci la Paris, pentru studii, eu, fireşte, eram în gazdă la ei, Rue Mozart. Bătrînul venea tocmai de la Rue St. Honore, la Passy, ca să mă prindă iar de haină şi să mă citească cu memoriele reginei Victoria.
D-l' Sturdza trăieşte şi acum, singur, cu mîngîierea ostenită a nepoţilor săi şi cu'îndestularea prezenţei amicului său Bianu. D-na Sturdza a rămas cu mirosul măririlor trecute, cu ura contra Brătienilor şi cu cele mai extraordinare diamante, ce i-au venit, nu se ştie cum, din moştenirea lui Miha-
|      laki Sturdza-Vodă. ...
!        1914 '
180
P. P. CARP
Cunoscut de prieteni şi de adepţi sub numele de conu Petrachi, bărbatul acesta e o figură politică de mîna întăi, într-o vreme în care ţara românească are oameni de reală valoare.
Sunt 30 de ani de cînd eu aştept să văd pe d-1 Carp în fruntea unui minister extraordinar, care să facă acte mari, să ia Transilvania, să reguleze chestia agrară etc, etc, şi nu văd nimic. La 1888, după căderea lui Ion Brătianu, mi se părea că se înfiripează ceva din marele minister — dar n-a fost nimic trainic.
S-ar părea că de la Kogălniceanu încoace, oamenii de imaginaţie au dispărut şi au rămas oamenii de memorie şi de voinţă. Acela a fost geniul inventiv al României, care, cu vodă Cuza, reprezintă rasa noastră. Regele Carol, cu toţi oamenii săi politici sunt neinventivi. Ion Brătianu, Lascar Catargiu, Al. Lahovary, Dem. Sturdza, T. Maiorescu, P. P. Carp sunt atîtea laturi ale aceleiaşi prisme, şi s-ar putea zice că singurul fapt istoric din care ţara noastră a ieşit mărită, campania Bulgariei din 1913, a fost făcută de voinţa poporului, fără consimţimîntul regelui Carol şi fără voia primului său ministru, T. Maiorescu.1
în adevăr, cîteşitrei aceşti bărbaţi hors concours, d-nii Sturdza, Maiorescu şi Carp, sunt oameni de memorie. Speram că d-1 Carp va face vreo nebunie de geniu. Era gata s-o facă acum o lună, cînd voia să mergem, în ruptul capului, cu germanii şi austriecii, împotriva lumei întregi. Era nebunie, dar nu era de geniu.
132
Şi, cu toate astea, o mare simpatie învăluie personalitatea aceasta.
Născut boier, ca şi d-1 Sturdza, şi, ca şi d-sa, moldovean din judeţul Vaslui, d-1 Carp este ginerele aceleiaşi doamne Cantacuzino care a dat zile d-nei Zoe Sturdza, dar care n-a fost deopotrivă de darnică cu fiica sa, d-na Irena Carp. Ca şi d-1 Sturdza, d-1 Carp a învăţat în Germania, de unde s-a întors cu aceeaşi reverenţă pentru noţiunea de „stat", astfel cum o concepuse Bismarck. S-ar putea zice că acesta este singurul punct de atingere între cei doi cumnaţi. Intrat, încă de la început, în „Junimea" de la Iaşi, d-1 Carp a fost recunoscut numaidecît ca şef politic al acestei grupări literare, în numele căreia ■ gîndea, vorbea şi lucra, cu o morgă extraordinară, tratînd pe toţi colegii săi de gogomani: Este evident că spiritul revoluţionar şi individualist al acestei grupări de tineri, care, dealtfel, era foarte disciplinată, avea ceva ştrengăresc şi nou, ce nu se potrivea cu vremurile lui. Am cunoscut pe cei mai mulţi dintre fondatorii grupului, din cari patru trăiesc şi astăzi: d-nii Carp, Maiorescu, Todi-riţă Rosetti şi Iacob Negruzzi.
Cînd voi vorbi de „Junimea" de la 1882, aceea care luase formă politică hotărîtă, cu România liberă ca organ, voi reveni asupra fondatorilor grupării. Deocamdată, să rămînem la d-1 Carp.
Figură enigmatică în toată puterea cuvîntului, omul acesta este, rînd pe rînd, admirabil dar incomplect în toate actele vieţii sale politice. Dinastic hotărît, de la suirea pe tron a regelui Carol pînă în zilele noastre, este singurul bărbat de stat care a îndrăznit să spună suveranului adevăruri crude şi din această cauză să se facă nesuferit aceluia ce are o aşa de mare putere. Pornit de la formula „regele şi dorobanţul", care însemna un adînc dispreţ pentru regimul reprezentativ şi deci pentru toate ficţiunile Constituţiei noastre, d-1 Carp s-a opus întotdeauna la schimbarea acestei Constituţii, iar cînd a făcut alegeri, ele au fost aproape libere.2 Devenit ministru şi preşedinte de consiliu, morga d-sale faţă de suveran trecea peste toate mărginele şi nu arareori spunea în mod crud ceea ce s-ar fi putut spune cu delicateţe sau s-ar fi putut tăcea cu elocvenţă. Aşa, bunăoară, înainte de a părăsi ministeriul şi a lăsa locul d-lui Maiorescu, într-o violentă explicaţie cu majestatea-sa, care afirma că armata română nu avea cele trebuincioase pentru
183
a intra în campanie, d-1 Carp a zis regelui: „Dacă nici de asta nu te-ai ocupat de aproape, ce ai făcut timp de 45 de ani ?"
Ar fi ceva nou şi plin de demnitate în această invectivă dacă ea ar porni dintr-o necesitate organică a unei naturi sălbatece, un Cromwell vorbind celuilalt Carol I; dar cînd se ştie că această îndrăzneală previne dintr-o morgă dezmăţata, cum numai Tiberiu putea să fi moştenit de la familia Claudia, atunci gestul d-lui Carp rămîne o simplă bravadă.
Ei bine, acelaşi om, în momentul cel mai grav al zilelor de astăzi, a fost singurul sprijin al regelui. în consiliul de coroană ce s-a ţinut, în august, la castelul Peleş, după declararea războiului franco-german, bărbatul care a îndrăznit să „vorbească" a fost d-1 Carp. Regele, luînd cuvîntul, a expus situaţiunea internaţională, căutînd să convingă pe asistenţi că România trebuie să meargă alături de Germania şi de Austro-Ungaria. „A venit momentul, domnilor, să facem din ţara noastră o mare putere", a zis regele. Tăcere mor-mîntală. După oarecare foire şi şopăială, d-1 Th. Rosetti a ridicat un glas sfios ca să spună că rangul de mare putere poate să fie primejdios şi greu de ţinut. A mai vorbit unul şi altul, d-nii Marghiloman, Jean Lahovary, Brătianu, Take Ionescu, rostindu-se mai toţi pentru neutralitate. Atunci a luat cuvîntul d-1 Carp. A fost o execuţie în regulă, aruncînd în obrazul fiecăruia făţărnicia tutulor: „Toţi sau mai toţi aţi fost consilierii tronului; toţi ştiaţi că politica noastră externă merge în calea Triplei Alianţe; toţi aţi suferit cînd, la 1877, Rusia, drept răsplată, ne-a luat Basarabia, prin urmare, cu toţii aţi consimţit la această politică. Iar astăzi, cînd a venit vremea să ne ţinem de cuvînt, vă daţi la o parte. Cum lăsaţi pe omul aista singur ? !" (a întrebat, arătînd către rege).
Scena mi-a fost raportată de ministrul Afacerilor Străine, d-1 Porumbaru.
Este cu atît mai interesantă purtarea d-lui Carp de astăzi, cu cît a fost mai crudă purtarea regelui şi a Partidului Conservator cînd cu decapitarea sa.
Era în 1912, septembrie, cu puţin înaintea războiului balcanic. Regele convoacă un consiliu, în care declară că se pregătesc evenimente grave şi România va avea să-şi spună cuvîntul său. Drept aceea, se simte nevoie de formarea unui minister tare. Suveranul declară că nu are nici un motiv de a se despărţi de Partidul Conservator, dar cere ca acest partid să fie întregit, să se facă repede alegeri, iar ministe-
riul să se prezinte ţării într-o formaţiune omogenă, fie sub [    prezidenţia d-lui Carp, fie sub a d-lui Maiorescu. ! Această iridicaţiune a d-lui Maiorescu era o subtilitate
| care ascundea intenţia regelui de a decapita pe d-1 Carp. i Nu trebuie uitat că mai tot timpul cît stătuse la guvern
pînă atunci, guvernul conservator se întroienise în chestia tramvaielor. Această afacere, de tarabă liberală, nu ar merita să fie cunoscută de posteritate dacă n-ar fi punctul de plecare a decapitării d-lui Carp. în ce constă ea? în formarea unei societăţi pe acţiuni, în capul căreia se afla d-1 Vintilă I     Brătianu, fratele şefului Partidului Liberal, societate care |     obţinea creaţiunea a noi linii de tramvai, în condiţiuni !     oneroase pentru comună şi avantagioase pentru acţionari. Venind la guvern Partidul Conservator, cu d-1 Carp la prezidenţia consiliului şi d-1 Al. Marghiloman la Interne, acesta din urmă denunţă convenţiunea tramvaielor ca cea mai scandaloasă afacere brătienistă. Justiţia însă se pronunţă în favorul societăţii.  Lumea fu agitată timp de un an, |     iar chestia tramvaielor ajunse în Parlament, cu violenţa cu care aleargă la noi toate scandalurile. D-1 Carp se înhamă la ea, ca un cal de sînge, şi trase, pînă ce căzu în ham. D-sa născoci formula „fierului roşu" împotriva d-lui Bră-!     tianu, şeful liberalilor, care, pus astfel de-a dreptul în cauză, răspunse cu violenţă, provocînd scandal şi retrăgîndu-se din I     Parlament. în intervalul acesta, Camerile votară o lege speci-!     ală, care însă fu declarată de Curtea de Casaţie ca necon-j stituţională.
I Iată-1 pe d-1 Carp, care nu vrea să renunţe în ruptul
! capului la „fierul roş", pus în marea încurcătură de a înghiţi j sentinţa Casaţiei şi a debarca pe d-1 Marghiloman, sau a |     pleca d-sa de la guvern.
| Cronica intimă zicea că d-1 Marghiloman nu apară atît
| comuna Bucureşti, cît îşi răzbuna pe d-1 Brătianu câ-i hră-;     pise femeia.
I D-na Eliza Marghiloman (născută Ştirbei) părea hotă-
J rîtă de soartă să fie soţia unui şef de partid, în orce caz. Eu am cunoscut-o şi ca d-na Marghiloman şi ca d-na Brătianu. îmi aduc aminte de cea dîntăi ca de o adorabilă persoană. Musset zicea despre engleza din poezia Une bonne fortune că nu poate s-o compare mai bine decît cu o pică-
| tură de lapte. Eu aş zice despre d-na Marghiloman că nu pot s-d compar mai bine decît cu o piersică: rotundă, roză şi
j     parfumată, cu puful care împiedecă pe nervoşi de a o atinge,
184
185
d-sa era un fruct cugetător, căci se ocupa de poezie, rîdea ca o floare ce înfloreşte, chema la sine ca fundul apelor adinei. Am cunoscut-o şi ca d-na Brătianu: fructul era mai copt, puful mai aspru, rîsul mai rar, apa mai puţin adîncă; cugetul înălţat în sfere ideale, de patriotism şi de poezie: am cetit o lucrare tradusă de d-sa în cea mai frumoasă limbă românească.
Prin urmare, acest măr de discordie (tot în lumea fructelor—oprite) părea a fi adevărata cauză a „fierului roşu", aşa că intransigentul meu amic, d-1 Carp, ia conturul soarelui, ce apune cîteodată cu masca ironică a zădărniciei.
S-ar zice că nimeni n-a ţinut socoteală de sforţarea morală a d-lui Carp, în această împrejurare, şi regele mai puţin decît toată lumea. Ca şi cum n-ar mai fi fost o figură retorică „fierul roşu", ci un instrument real, roşit în foc, cu care d-sa alerga după toată lumea, toţi fugeau de d-sa, pînă ce, in întrunirea de la d-1 G. Gr. Cantacuzino, în care se propunea colaborarea cu d-1 Take Ionescu, d-1 Carp îşi iscăli dimisia din şefia Partidului Conservator şi părăsi puterea şi pe foştii săi amici.
Cum ajunsese Partidul Conservator la necesitatea înlăturării d-lui Carp?
Iată cum: după indicaţiile date de rege în consiliul de la castelul Peleş, d-1 Maiorescu se puse pe lucru şi începu să trateze, pe de o parte cu d-1 Carp, pentru a-1 aduce înapoi, pe de alta cu d-1 Take Ionescu, pentru a-1 face să fuzioneze. Persoana care fu, în mod special, însărcinată de către d-1 Maiorescu să vadă şi pe d-1 Carp şi pe d-1 Take Ionescu fu generalul Argetoianu, pînă atunci ministru de Război. Om integru, cam naiv şi nedeprins cu şiretlicurile tratativelor, d-1 Argetoianu chemă pe generalul Averescu şi-1 însărcina să vorbească amicului său Take Ionescu. Acesta îi trimise răspuns că nu poate sta de vorbă cu d-1 Carp „deoarece e nebun". Generalul Argetoianu, în întrevederea sa cu d-1 Carp, reproduse întocmai cuvintele raportate de generalul Averescu. D-1 Carp îl însărcina să spună d-lui Maiorescu că este un trădător, iar d-lui Take Ionescu că este o canalie.
După ce generalul Argetoianu se achită de misiunea sa într-un mod atît de imparţial, declară d-lui Maiorescu că se retrăgea şi d-sa de la Ministeriul de Război, pentru că dezaprobă colaborarea cu d-1 Take Ionescu; d-1 general voia fuzionarea, care era altceva decît colaborarea.
în timpul tratativelor, regele ar fi dorit să excludă şi pe d-1 Marghiloman din noua formaţiune ministerială, ca să-1 înveţe minte să nu mai umble cu fierul roşu, care era un instrument bun de marcat vitele, iar nu şefii de partide. Se pare că d-1 Marghiloman izbuti să convingă pe cei în drept că invenţiunea aceasta era exclusivă a d-lui Carp; că d-sa fusese gata să trateze şi cu d-1 Take Ionescu şi cu d-1 Brătianu.. .
Şi iată-1 deci pe d-1 Carp al meu, care n-avea nimic de împărţit cu d-1 Vintilă Brătianu, nici soţul d~nei Eliza Marghiloman nu fusese, nici pe generalul Averescu nu-1 destituise, iată-1 retras de la guvern şi de la şefia Partidului Conservator, pentru că nu voise să renunţe la un cuvînt: fierul roşu.
Asta zugrăveşte pe om, şi în rău şi în bine. în rău, îl arată ca pe un amator, un artist care sacrifică o situaţie unui cuvînt, un zeflemist incorigibil; în bine, ca pe un bărbat în toată puterea cuvîntului, care gîndeşte limpede şi spune fiecărui ce gîndeşte, chiar şi majestăţii-sale.
Din acest punct de vedere, d-1 Carp este cel mai original român.
O lăture a acestei frumoase inteligenţe este darul de a vorbi. Fără flori retorice; fără infinitele adjective ale lui Delavrancea; fără schimele şi mimica lui Maiorescu; fără strălucirea cam goală a lui Take Ionescu — discursurile d-lui Carp se ascultă cu o uimire plăcută şi se citesc cu dragoste, ca istoria lui Mommsen. Cînd d-sa vorbeşte, cu monoclul în ochi, cu capul pleşuv, cu faimoasa funtă de cravată neagră, purtînd redingota ca un englez de rasă, toată lumea e subjugată. Moldovenismele stilului său oratoric îi dau un farmec mai mult.
La Bucureşti are casă mare, unde primeşte, iarna, toată societatea bucureşteană, căreia are aerul de a-i face o nespusă onoare prin faptul că d-sa, d-1 Carp, nu se duce să se culce. D-na Irena Carp este foarte cuminte damă, cu totul absorbită în personalitatea bărbatului său, care, cred, a înşelat-o cu profuziune.
La Ţibăneşti, domeniul părintesc, d-1 Carp oferă vînă-tori, mese, primblări prin pădurile sale, ţinute cu o regularitate germană, purtînd monoclul cu aceeaşi notă intimă de dispreţ, care are aerul de a zice: „Ascultă, dragă, tu eşti un gogoman".
186
187
boţii Carp au mai mulţi copii, mai cu seamă băieţi, şi o fată care a luat în căsătorie pe varul ei primar, căpitanul (astăzi colonelul) Alexandru Sturdza. în momentul căsătoriei, toată lumea se mira de înclinarea reciprocă a tinerilor şi unii tachinau pe d-1 Carp că şi-a dat fiica după fiul „celui mai mare prost din Principatele Unite", cum califica d-sa pe cumnatul său, Dem. Sturdza. D-1 Carp răspundea că a luat ce era mai bun în casa Sturdza, lucrul ce nu e încă probat.
1914
AL. MARGHILOMAN *
Actualul şef al Partidului Conservator este produsul specific al timpului —- s-ar putea zice despre domnia-sa, „mînzul cel mai bun al grajdurilor regelui Carol".
Ieşit dintr-o familie de boiernaşi îmbogăţiţi, d-1 Marghiloman a pătruns deodată în protipendadă, fără contestaţie, fără bănuială, precum se cuvine unor timpuri economice ca ale noastre, în care liberul schimb dă loc la infiltraţiele cele mai extravagante. Portiţa pe care s-a strecurat a fost deschisă de un cal, Albatros, cu care a păşit pe toate terenurile, sociale, economice, amoroase, atît de mult, încît, la maturitate, d-sa a dat numele calului vilei sale de la Buzău.
Părintele d-lui Marghiloman, „conu Iancu", era un fel de colon californian, arendaş, antreprenor, vînător de Bărăgan, jucător de cărţi, prefect — în cele mai bune relaţii cu lumea din Bucureşti, miniştri, deputaţi şi senatori, şi cu lumea din provincie, alegători, subprefecţi, hoţi de cai. Conu Iancu ţinuse multă vreme poştile, ceea ce explică intimitatea sa cu această din urmă breaslă. D-1 Nicu Filipescu x, cînd era supărat pe d-1 Alex. Marghiloman, se lega de atavismul cailor de pe Bărăgan, pentru a defini pe vicepreşedintele Jockey Clubului român.
Mamă d-lui Marghiloman, „coana Irena", născută Izvo-ranu, era o damă dintre cele mai venerabile, cînd am cunos-cut-o eu. Cu tîmple scrise pe frunte şi ochii ridicaţi chine-zeşte, ca la fiul său, domnia-sa locuia prin strada Amzei
* Acest portret, început în ţară în anul 1915, înainte de război, a fost terminat la Odessa, în timpul pribegiei (n. D. Z.).
189
cam în faţă cu palatul doamnei Miţa Biciclista, unde îi plăcea să primească, să dea prînzuri, să facă partida, seara, cu diverşi bărbaţi zaharisiţi.
Debuturile d-lui Alex. Marghiloman au fost uşoare şi strălucite, încă de la Paris, ca student, d-sa era bogat şi căuta să intre în linia de conduită pe care nu a părăsit-o niciodată, de a părea, ceea ce formează fondul naturei sale de snob incorigibil. E aşa de greu a defini cuvîntul inteligenţă. D-1 Marghiloman e inteligent. Cum de nu s-a dezbărat d-sa niciodată de boala de a părea ?
întors în ţară pe vremea cînd junimismul înflorea la Bucureşti, d-sa a descălecat politiceşte în templul „Junimei" literare, unde a fost numaidecît catalogat în secţia politică, pusă exclusiv sub oblăduirea d-lui Carp. îmi aduc aminte de unele şedinţe memorabile, în casa d-lui Maiorescu, din strada Mercur, pe timpul cînd trăia prima soţie a acestuia, iar a doua a sa soţie era numai auditoare. Alecsandri citea Fântâna Blanduziei sau pe Ovidiu; Eminescu era încă sănătos şi, cu sfiala sa obicinuită, asculta cum discutau alţii; Caragiali spunea anecdote triviale sau citea piese cu haz; Pogor pleca la 10 l/2 fix; Zizin Cantacuzino 2 corecta traducerea sa capitală din Schopenhauer. D-1 Carp venea cîte-odată să-şi vadă „gogomanii". De cîtva timp, îl însoţea un tînăr elegant, cu ochii traşi la coadă în sus, totdeauna în frac, care tînăr jena pe ceilalţi şi se simţea jenat el însuşi. Toată lumea ştia că este fiul bogatului Iancu Marghiloman şi că s-a înscris în partidul junimist: un viitor ministru, cîrje a bătrîneţelor d-lui Carp. Nimeni nu prevedea că numita cîrje va rupe gîtul şefului.
Succesele d-lui Marghiloman pe lîngă femei hrăneau cronica scandaloasă,a timpului. Călare pe Albatros, d-sa cucerise o amazonă din preajma d-lui Carp, pe propria cumnată a acestuia, d-na Trena Sutzu; mai tîrziu, se vorbi de o dramă dureroasă, în care pieri o doamnă Mareş-Rioşanu; apoi diverse nelegiuiri drăgălaşe, pentru care lumea este atît de indulgentă. Cea mai strălucită, dar şi cea mai costisitoare cucerire a sa fu aceea care-i deveni soţie legitimă, d-na Eliza Marghiloman, menită cu timpul să-1 cunoască adînc, să sufere şi să-1 părăsească. Fiică a lui Alex. Ştirbei, prinţesă, frumoasă şi bogată, d-na Eliza Marghiloman era încoronarea unei cariere de Don Juan, care, dacă âr fi fost mai puţin inteligentă, ar fi dat satisfacţie deplină aspiraţielor
soţului său. Dar d-na Eliza Marghiloman era tăiată din alt material decît soţul său. înzestrată cu multă originalitate, poate cam fantastică, în toate cazurile artistă, în înţelesul eternei nemulţumiri a puterii creatoare, d-na Marghiloman căuta, probabil, în bărbatul său, un om cu totul superior, un stăpîn — şi nu găsi decît un om elegant, preocupat pururi de a părea. D-sa îl părăsi.
în momentul separaţiunei, d-1 Marghiloman fu mare. Omul acesta, care poate cheltui o avere pentru politică, dar care e în stare să lase în mizerie pe un amic devotat, restitui zestrea soţiei sale, cu vîrf şi îndesat, ceea ce, fireşte, se ştiu în toate băncile, în toate cluburile, în toate saloanele. Cumnaţii săi, fraţii Ştirbei, Barbu şi George, rămăseseră în cei mai buni termeni cu d-1 Marghiloman, ceea ce nu împiedecă, mai tîrziu, pe d-1 Barbu Ştirbei a fi foarte intim în casa d-lui Brătianu, pe lîngă care îndeplinea un fel de trăsătură de unire cu cercurile Curţii. Se ştie că d-1 Barbu Ştirbei este „Nimful Egeriu"3 al m.-s. regina Măria, ceea ce, fiind dat caracterul nimfelor, constituie o calitate regretabilă.
Se pare că după despărţenie, d-1 Marghiloman s-a cununat nelegitim cu o damă, de ordin inferior şi oarecum public, căreia i-a montat casă, cu tot luxul pretenţios şi sever al unui bărbat mîndru de sine şi ceva cam reclamagiu. S-ar părea că o necesitate fiziologică face că actualul şef al Partidului Conservator trebuie neapărat să-şi ia porţia sa de sentiment, în toate zilele, mergînd să doarmă cîte o jumătate de oră la domiciliul elegant al sus-numitei doamne.
Casa d-lui Marghiloman din strada Mercur este un monument de inepţie; un stil bizar, cu acoperişul francez, cu grilajul „secession", cu un peron pretenţios, pe care se intră cu trăsura, dacă vor caii; cu un garaj, pe bulevardul Colţei, care este mai important decît casa stăpînului. înăuntru, contradicţii. O sală de mîncare îngrijită; un salon fără nici un gust, în care, alături de lucruri scumpe dar nesărate, se văd tablouri cusute în gherghef, perne brodate „în familie"; o galerie-verandah absurdă, în care se primbla grupurile de alegători influenţi sau de tineri amorezaţi (la vreme de bal). Sala de mîncare este gloria casei. D-1 Marghiloman ţine să mănînce bine şi, mai ales, să se ştie că mănîncă bine. Drept aceea are bucătar francez, servitori francezi şi o droaie de invitaţi permanenţi, cari admiră şi mănîncă. Stăpînul
190
191
casei tronează, insistînd, cu un fel de politeţe exagerată, să hrănească bine pe cei mai săraci, pentru reclamă. Tot felul de secretari, căţăluşi, telefonişti, gazetari, umblă forfota prin casă, avînd aerul de a conspira. în fond, mai toţi aşteaptă cu nerăbdare pe d-1 Marghiloman, care vine la dejun foarte tîrziu, ceea ce măreşte foamea partidului.
în politică, d-sa a început, după cum am spus, cu d-1 Carp, pe care 1-a făcut imposibil cu legea contra tramvaielor şi apoi 1-a părăsit, cînd a simţit că-1 părăseşte regele Carol; de la d-1 Carp a trecut la d-1 Maiorescu, iar cînd acesta şi-a trimis dimisia din străinătate, d-1 Marghiloman a fost ales şef al Partidului Conservator.
La prima scrisoare a d-lui Maiorescu, comitetul Partidului Conservator i-a respins dimisia din şefie. D-1 Marghiloman, după puţin timp, a declarat că a primit o nouă scrisoare din partea lui Maiorescu, care persistă în dimisie, ba, mai mult, se retrage din politică. Nimeni n-a văzut scrisoarea.
Mulţi dintre amicii d-lui Marghiloman pretind că această a doua scrisoare a lui Maiorescu nu a existat, sau că a existat cu aşa clauze că, dacă ar fi fost depusă pe biuroul clubului, d-sa nu ar fi fost ales şeful partidului.
în ultima fază a vieţii sale politice, adică atunci cînd partidele nu se mai diferenţiau pe alte principii şi alte interese, ci numai pe intrarea României în război, mai curînd sau mai tîrziu, cu Franţa sau cu Germania, d-1 Marghiloman a jucat un rol pe care nu l-am înţeles bine. D-sa a fost decapitat de d-1 Nicu Filipescu; asta însă n-ar proba nimic: pe cine n-a decapitat d-1 Nicu Filipescu!. ..
S-ar fi zis că d-1 Marghiloman împărtăşeşte cu totul părerea regelui Carol, care credea că este în interesul României să meargă cu Puterile Centrale. Bărbatul politic care reprezenta această idee era d-1 Carp. D-sa nu a încetat un moment a-şi spune pe faţă credinţa şi programul, în contra părerilor d-lui Filipescu şi în contra curentului ţării întregi. A făcut bine, a făcut rău, se va vedea mai tîrziu. Eu, personal, aveam cam aceleaşi păreri cu d-1 Carp, îndulcite printr-un sentiment de disciplină elementară, anume că, în ziua în care ţara legală (adică regele, guvernul şi Parlamentul) vor merge în altă direcţie, eu voi merge cu ţara legală. Nu vreau să insist aci asupra rolului monstruos pe care l-ar juca un român care, sub pretext că nu renunţă la părerile sale, s-ar angaja sub drapelul inimic, sau chiar numai ar rămînea la o parte, bucu-
192
rîndu-se de insuccesele armatei noastre. Cugetul şi inima mea sunt acolo unde e armata, şi aş muri de o mie de ori mai bine decît să. ştiu că triumfă părerea mea abstractă.
Este, prin urmare, evident că, în judecata pe care o formulez asupra d-lui Marghiloman, aş înclina a pricepe şi chiar a admira convingerea unui bărbat de stat care nu are nimic comun cu vulgul. Din nenorocire, şi aci d-1 Marghiloman a rămas şters şi nesigur. Văzînd că partidul se depărtează de d-sa, a părăsit ideea regelui Carol şi a d-lui Carp, de a merge cu Puterile Centrale, şi a adoptat o cale de mijloc: neutralitatea. Dar chiar şi aci d-sa nu a fost explicit şi categoric. Deşi România nu putea rămîne neutră, pînă în cele din urmă, totuşi o asemenea politică se poate susţine. Ea nu ne-ar fi dus la limanul către care tindem toţi românii: unirea cu Transilvania, dar ne-ar fi înlăturat durerea profundă de a fi fost bătuţi şi suferinţele fără seamăn pe care le îndură ţara ocupată de germani, de austriaci şi de bulgari, inimicii noştri, şi ţara ocupată de ruşi, amicii noştri. Căci Transilvania e bună, dar cu o condiţie: să nu piară România. Prin urmare, cu multe neajunsuri dar fără martiriul de astăzi, am fi putut să ne strecurăm prin neutralitate, deci ideea politică se putea susţine. Ei bine, d-1 Marghiloman n-a mai susţinut nici neutralitatea, nu s-a unit nici cu d-1 Carp, nu s-a apropiat nici de d-1 Maiorescu, care, ca să iasă din încurcătura cu bănăţenii, s-a hotărît să moară. D-1 Marghiloman a rămas la Bucureşti, fără determinare precisă, comme un rein flottant, continuînd să-şi ia porţia de somn sentimental la doamna din Calea Victoriei şi aşteptînd să se întoarcă de la Paris fratele său, nostimul Mişu Marghiloman, ca să ştie dacă se mai poartă cărarea la spate.
1915-1917
Liniştea de după furtună: un învingător obosit, în aşteptarea „trecerii": „De cînd am pierdut   băiatul, nu mai văd   nimic în viaţă..." (Muzeul literaturii române).
UN PROST
UN PORTRET AL LUI SAINT-SIMON. LE PERE VINTIL\
Cine n-a întîlnit pe stradele Odessei un maior român cu pulpele întoarse pe dos, cu ochelarul strîmb pe nas şi cu cercel în urechea dreaptă?
Umblă însoţit de un hăitic de rude putative: o copilă piţigăiată, un june bleg şi o damă tîrtoşe, care poartă, pe pălărie, o grădină de zarzavaturi, vara, sau diverse dobitoace împăiate, iarna.
E deputat sau senator. A fost ministru de două ori — din fericire cîte puţin timp. S-a semnalat, la Lucrări Publice, prin cantoanele cu două rînduri de pe şoselele naţionale, în cari cantonierii închid viţeii la etajul de jos, iar la etajul de sus curcile cad cloşci, pe cînd ei, cantonierii, dorm afară.
în Parlament vorbeşte la ocazii mari şi spune nerozii. A ţinut un discurs personal contra ministrului Maiorescu, care 1-a privit lung şi nu i-a răspuns.
Pare a fi conservator. A împins la război din toate puterile şi a fugit din răsputeri.
Quand il parle, il adeslieux communs, l'aisance, et de mr, Iorga, le rotacisme.
1918(?)
194
O viaţă bicisnică, prin gust şi prin deprindere, care nu cunoştea decît o singură ocupaţiune serioasă: calomnia. Minte obtuză, sănătate de fier, caracter crud şi sălbatec. Supus maximelor şi politicei iezuiţilor, pe atît pe cît putea să se supună firea sa încăpăţînată, omul acesta era fals pînă în adîncul sufletului, ascuns şi întortocheat lagînduri, pînă ce putea ridica fruntea, iar atunci devenea pe faţă tiran, cerînd tot de la toată lumea, nedînd niciodată nimic, mîncîndu-şi vorba fără ruşine şi urmărind pînă în pînzile albe pe cei ce-1 ştiau că-i mincinos.
Un asemenea om, nepriceput nici chiar de iezuiţii lui, afară de patru-cinci, croiţi după acelaşi tipar, deveni spaima celorlalţi. Şi chiar aceşti patru-cinci nu se apropiau de el decît tremurînd, fără a îndrăzni să-1 contrazică, ca pe un maniac înarmat.
Era de necrezut cum această ură în contra lumei întregi se înfăptuia zilnic, în persecuţii, calomnii josnice, confiscaţi-uni, destituiri, fără nici o cauză personală a lui, ci numai fiindcă era născut răufăcător, fără putinţă de a pricepe farmecul unui cuvînt bun sau al unei glume. Femeile îl nelinişteau şi-1 revoltau. De cîte ori era silit să vorbească cu vreuna, asuda, şi un caz ciudat de meteorism, ca la animalele rumegătoare, îl obliga să se depărteze repede, spre a nu viţia... formele. Violent pînă la crimă, voia să propună lui Ludovic XIV revocarea Edictului de Nantes numai pentru femei.
La fizic nu era mai frumos decît la moral: întîlnit pe înnoptate, ar fi părut un calabrez şef de maffia. Chipul său era negru, fals, spăimos; ochii aprinşi, răi, cu priviri ascunse.
195
Acesta fiind omul, nu te miri că, pentru tot restul, era grosolan şi ignorant, insolent, lipsit de pudoare, năstruşnic, fără măsură în toate, neştiind să priceapă, neştiind să ierte, şi pentru care toate mijloacele erau bune, numai să-şi ajungă scopul.
Cînd îl întîlneau femeile de la Hale, umblînd ca un şobolan, cu mersul armenesc, cosindu-se la genunchi ca un cal reformat, îşi rupeau cîte un ciucure de la şal şi-1 aruncau în văzduh, pentru piază-rea.
Numai un prieten avu, şi acela muri de o hernie intelectuală: le Docteur Rameau1. Acesta este inventatorul unei injecţii faimoase, numită Educaţiunea cetăţenească, pe care Fagon, medicul regelui, a taxat-o de escrocherie.
Saint-Simon Traducere de
Al. Mavrodi2, fost elev al şcoalei de adulţi de la Pomîrla
UN MITOCAN DE BOBOTEAZĂ
D-1 Ion I. C. Brătianu, primul născut al unei familii onorabile, era cunoscut ca prevaricator şi incapabil.
Ca prevaricator, era cunoscut din actele oficiale, care dovedesc că şi-a însuşit averea statului, sub formă de treieră-tori, semănători, secerători, scuturători, curele, hamuri, cizme, cozondroace; din afacerea Răteştilor; din toate fondurile ministerilor, mîncate cu o lăcomie de guzgan flămînd ; din toată viaţa sa, lipsită de onestitate sentimentală şi de onestitate politică; din modul cum a trădat pe Sturdza şi 1-a oraorît moraliceşte.
Ca incapabil, era cunoscut din timpul neutralităţii/cînd umbla să înşele pe toată lumea, şi în realitate nu înşela decît ţara, pe care o vîra în foc fără nici o pregătire militară. Iată, în adevăr, ce zice d-1 Maurice Paleologue1, în ultimul număr din Revue des Deux Mondes: „Les perpetuels atermoiements de Bratiano placent la Roumanie dans une situatioii perille-use". Era cunoscut ca incapabil din ziua în care ducea pe prinţul Carol la Petrograd, ca pretendent la mîna marei ducese Olga, tocmai în momentul în care generalul rus Polivanov adresa ţarului cunoscutul raport asupra armatei noastre. Era cunoscut ca incapabil din colosala şi neînchipuita dezorganizare a tuturor serviciilor publice din timpul retragerii; din incoherenţa şi pusilanimitatea cu care vrea să retragă armata în Mesopotamia şi curtea regală la Cherson.
Ca incapabil, era mai cu seamă cunoscut de la Tractatul de pace de la Paris, cînd morga, suficienţa şi ignoranţa sa l-au clasat printre extremii-orientali ai pămîntului, menit să pună în relief pe d-nii Venizelos şi Passici2, cari, fiind numai
normali, păreau geniali prin antiteză cu d-1 Brătianu. Oroarea pe care o inspiră şi astăzi la Paris numele său este atît de mare, încît oamenii politici francezi, din toate partidele, îl consideră ca pe Li-Hun-Ciang, viceregele din Pecili, adică un fenomen de inconştienţă asiatică, transplantat în apropierea balcanică a d-lui Stambuliski.3
Şi mai era cunoscut ca incapabil prin gradul de rudenie cu d-1 Vintilă Brătianu, care este un sărac cu duhul desăvîrşit. Dar pe cînd prostia d-lui Vintilă Brătianu este militantă şi ia caracterul unei bucurii naţionale, cum e Tănase actorul, incapacitatea d-lui Ion Ice Brătianu se ascunde după incurabila nulitate a d-lui Duca şi după robusta grăsime a d-lor Inculeţ şi Nistor, aceşti doi din urmă, bărbaţi de la periferie.
în adevăr, d-1 Vintilă Brătianu a avut lipsa de bun-simţ să vorbească în public despre restrîngerea libertăţilor cetăţeneşti, astăzi, cînd noroadele toate se scoală şi urlă împotriva plutocraţielor, împotriva paraziţilor de prin bănci, a căror cea mai ineptă expresie este domnia-sa.
★
Dar, prevaricator şi incapabil, d-1 Ion Ice Brătianu se bucura, printre ai săi, de reputaţia unui mare mehenghiu. Se ştia că este ignorant pînă a zice, ca oratorul popular de la Piua Petrii: „Domnilor, ţăranul este Talpa şi Omega naţiunii". Se ştia că este incapabil să scrie două rînduri corecte, după cum a dovedit-o cu scrisoarea adresată Camerii, pentru care a fost expulzat din Parlament. Se ştia că are spiritul de esenţă culinară, înclinat către pornografie.
Dar nu se ştia că e şi mitocan.
Şi este.
De cîtva timp, d-1 Brătianu denunţă regelui pe toţi bărbaţii noştri politici că atacă dinastia.
Toţi aceia care văd cu părere de rău că şeful statului se depărtează de la normele constituţionale şi prezintă, respectuos, majestăţii-sale observaţiuni pornite din dragoste de dinastie şi deţară, sunt denunţaţi ca antidinastici. Şi cine sunt aceştia? Sunt:
D-1 general Averescu, comandantul Armatei a Il-a; biruitorul de la Mărăşti; fostul prim-ministru din februarie 1918; fostul prim-ministru din martie 1920;
D-1 - Alexandru Marghiloman, care a ţinut soarta dinastiei în mînă şi a salvat-o atunci cînd Kuhlmann şi Czernin voiau s-o piardă;
D-1 Vaida, fostul prim-ministru din decembrie 1919, care, pe cînd trata la Paris şi Londra chestiunea Basarabiei, a fost congediat ca un vătaf de curte;
D -nii Flondor, Matei Cantacuzino, Mihalachi, toti aceia care, de departe sau de aproape, cred în dinastie şi' iubesc pe rege, toţi sunt denunţaţi de d-1 Brătianu ca antidinastici.
Un om care face asemenea denunţuri are suflet de slugă bîrfitoare. El este un mitocan, în înţelesul rău al cuvîntului.
Ei bine, pentru acest mitocan bîrfitor, povestim următoarele:
Cunoaşte d-sa o doamnă din lumea noastră cea mai bună, care, în timpul ocupaţiunei, era amica personală a mareşalului Mackensen; care era în curent cu planurile germane de detronare a regelui şi înlocuirea sa cu prinţul Frederic-Eittel sau alt prinţ din casa imperială?
Dacă o cunoaşte, cum îşi explică faptul de necrezut că o asemenea doamnă este astăzi primită la Curte?
Prevenim pe d-1 Ice Brătianu că dacă va continua să facă intrigi nedemne, vom arăta, cu documente, pentru ce acea doamnă este primită la Curte.
196:
[CĂLĂTORIA ÎN REFUGIU]
Odessa, 23 decembrie 1916 Pe vasul „Carolus Primus"
Am plecat din Galaţi în ziua de 9/22 decembrie 1916, la 8 ore seara. La această dată începe pribegirea noastră, a cărui sfîrşit nu se poate prevedea.
Cum aceste note sunt menite să formeze o bază serioasă a istoriei timpului, trebuie să se ştie care era starea lucrurilor la Comisiuneâ Europeană a Dunării.
După intrarea României în război, cei trei delegaţi ai puterilor inimice au fost siliţi să părăsească ţara. Aceştia erau: pentru Germania, d-1 Marhemecke, ministru rezident; pentru Austro-Ungaria, d-1 de Telner, consul g[enera]l la Galaţi; pentru Turcia, Haidar-bey, idem.
Delegaţii rămaşi erau (în ordine de vechime): pentru Rusia, d-l'de Kartamîşev, consul g[enera]l la Galaţi; pentru România, Duiliu Zamfirescu, ministru plenipotenţiar; pentru Marea Britanie, d-1 maior Boldwin, consul g[enera]l la Galaţi; pentru Italia, d-1 comandor Leoni, idem; pentru Franţa, d-1 Legrand, ministru plenipotenţiar. Acesta din urmă, prins de război în Franţa, n-a venit niciodată la Galaţi, dîndu-şi votul prin telegraf, cînd i se cerea.
Aci, o mică explicaţie. Timp de doi ani, atît cît România a rămas neutră, am făcut tot ce era omeneşte cu putinţă pentru a împiedeca dezastrul de astăzi. Nefiind amestecat în politică, am vorbit în Academie de două ori. Discursurile mele sunt publicate în Anale, prin urmare, făcînd această afirmaţiune, nu intru în categoria acelor mizerabili cari, după ce au împins guvernul din răsputeri către război, au neobrăzarea să-1 acuze. Din momentul ce ţara legală, adică regele, guvernul şi Parlamentul, au declarat război Austro-Ungariei,
'    datoria mea era să dau tot ţării. Şi, în adevăr, i-am dat tot: j    cei doi băieţi, Alexandru şi Lascar, din care acesta din urmă rănit într-o luptă de artilerie la Dragoslavele; averea toată, j    adică peste 150 pogoane vie, împărţite în 4 ogrăzi, toate în I    regiunea Odobeştilor, cu trei case mobilate, din cari una |    coprinzînd lucruri rare, tablouri de preţ, argintărie, tot ce adunasem timp de 31 ani în cariera diplomatică, apoi vase de stejar pentru 34 mii decalitri vin şi, în fine, producţia anului acestuia, de peste 350 000 lei, toate acestea, devastate şi |    pierdute, tocmai acum cînd. scriu, cînd adică inimicul a ajuns |    la Focşani. Cu toată hotărîrea mea de a rămînea obiectiv, inima sîngeră de durere, sufletul tremură de indignare cînd i    mă gîndesc că suntem bătuţi numai din cauza incapacităţii |    îndrăzneţe a cîtorva oameni. Despre acestea voi vorbi mai |    departe, sau poate altundeva.
I Prin urmare, eram la Comisiuneâ Europeană numai patru
delegaţi, în carne şi oase, deoarece francezul era rămas la Paris. •
Pe cînd, dar, drama dureroasă a războiului se apropia de noi, grija noastră se strîngea împrejurul intereselor Comisi-;     unii. După căderea Turtucaiei1, atunci cînd germanii luaseră j    Constanţa, Cernavoda şi toată Dobrogea, pînă la linia Baba-dag-Măcin, ne-am întrunit cu toţii la mine* şi am cerut delegatului rus să întrebe telegrafic la Petrograd dacă, la I     nevoie, guvernul său ar fi dispus să ne primească pe întinderea pămînturilor sale. Nici un răspuns. La cîteva zile, altă întrunire, tot la mine, pentru a telegrafia guvernului român să ne răspundă dacă, la nevoie, ne-ar da doua vagoane, pentru a transporta în Moldova personalul şi arhivele Comisi-!     unei. Iarăşi nici un răspuns. Atunci am scris d-lui Porum-|     baru, nedumeritul ministru al Afacerilor Străine, că, neprimind nici un răspuns de la d-sa şi nemaiaşteptînd sa-1 primesc, mă voi povăţui de împrejurări, plecînd sau rămînînd, după ;     vremuri.. Muşcat de această declaraţie a mea, tardivul ministru al Afacerilor Străine îmi răspunse printr-o telegramă cifrată, lungă şi nesăbăduită, în care face o teorie fantastică a Comisiunei- Europene,   afirmînd că deoarece guvernul teritorial
*' Infamia şi dezorganizarea drumurilor-de-fier era 'ajunsă la aşa grad, încît, dacă nii dispuneai de un automobil sau nu erai'favoritul' Marelui Cartier General, ca să-ţi acorde un curier (adică o locomotivă cu un vagon), te prăpădeai. încercînd să merg de la Galaţi la Focşani în vagoane deschise ■de petriş, sau pe locomotivă, sau cu drezina, veneam bolnav"(ri.D.Z.)'.
200
201
a făcut întotdeauna cele mai mari concesiuni Comisiunei Europene, el singur este în drept să-i spună cînd să plece şi unde să meargă. Este adevărat că chestiunea sediului Comisiunei poate forma obiectul unei discuţiuni de drept public internaţional infinită; dar nici într-un caz nu aparţine puterii teritoriale să decidă despre soarta şi despre sediul Comisiunei, cînd el ar fi transferat de la Galaţi. România a intrat în Comis[iunea] Europeană a Dunării în anul 1878, prin votul tractatului de Berlin, anume prin dispozitivul art. 53, care însă zice categoric: „Elle (adică C.E.D.) exercera ses fonctions en complete independance de l'autorite territoriale". Numai faptul că România este „teritorială" nu constituie un drept, deoarece Dunărea este declarată fluviu internaţional încă de la Congresul de Viena; prin urmare, administraţia curgerii apei, construirea canalelor, ridicarea piedecelor, impunerea taxelor de navigaţie aparţin sau tuturor riveranilor sau tuturor traficanţilor. România era, de fapt, putere teritorială şi înainte de tractatul de Berlin şi totuşi nu făcea parte din Comisiuneâ Europeană, şi aceasta nu pentru că era încă sub suzeranitatea Porţii, ci pur şi simplu fiindcă nu fusese admisă de tractatul şi Congresul de Paris, care, cu toate astea, s-a ocupat foarte mult de noi. Afară de asta, independenţa României nefiind recunoscută decît în 1881, delegatul român a figurat în Comisiune timp de 4 ani alături de delegatul turc, care era încă suzeranul său. Prin urmare, numai voinţa Europei a valorificat în drept situaţia de fapt a României. Sîrbia şi Bulgaria sunt şi ele riverane, şi totuşi nu au fost primite în sînul Comisiunei, deşi Sîrbia era independentă în momentului tractatului de Londra din 1883, cînd s-a regulat chestiunea braţului Chiliei. Faptul de fi putere teritorială dă oarecare drepturi de apărare în caz de război, cînd puterile excepţionale ale Comisiunei cad, faţă cu drept[ul] suveran al statului teritorial, devenit stat beligerant. Dar atît şi nimic mai mult. A voi să hotărăşti despre sediul Comisiunei numai tu, putere teritorială, fiindcă Europa a pus acest sediu în Galaţi, oraş românesc, este o copilărie. La ministeriul nostru însă nimeni nu cunoaşte chestiunea. După vremuri şi împrejurări, Comisiuneâ Europeană este bună  cînd ne apără de încălcarea altora, şi este rea cînd trebuie să-i respectăm drepturile. La 1913, d-1 Maiorescu, îndemnat de un funcţionar din minister*, a iscălit o scrisoare absurdă, pe care
* D-1 Burghele, om de treabă, dar mărginit (n.D.Z.).
cînd eu cerusem să fiu pus în disponibilitate, spre a mă bate cu colonelul Stratilescu2, un delator, care astăzi trebuie să militeze în jurul dezastrosului general Iliescu; altfel aş fi oprit scrisoarea şi aş fi convins pe bătrînul prim-ministru s-o retragă.
Aşadar, în ziua de 9/22 decembrie, fiind informat de mai multe zile că frontul rusesc de la Babadag fusese rupt de cavaleria bulgară, am trimis pe Grant, girantul comptabili-tăţii Comisiunei şi secretarul meu, la Reni, să întrebe pe amiralul Neniukov dacă se mai poate trece pe Dunăre. Grant, întors la orele 2 x/2, a adus vestea că dacă nu plecăm imediat, vaporul nu mai trece pe la Isaccea, Tulcea fiind deja în mîinile inimicului. îşi poate orcine închipui ce am resimţit la această ştire. Am dat ordine să se împacheteze în cea mai mare grabă tot ce se putea strînge, efecte personale, dosare, proviziuni etc, iar o trăsură cu un uşier a cutreierat oraşul spre a înştiinţa pe funcţionarii străini că la 5 1/2 vaporul pleacă.
în adevăr, la orele 6 toată lumea era pe bord — toata lumea, afară de echipagiul vasului. E ciudat cum unele lucruri cari par absurde şi cu neputinţă de a se lega între ele vreodată, ajung de se leagă şi se contopesc, cînd ele sunt adunate într-o casă în care a fost întotdeauna ordine. Aşa se întîmplă cu echipagiul nostru. Oameni veniţi din toată lumea, cu bani primiţi înainte, se adunară în ultimul moment, şi am fi putut pleca la 6 x/2, dacă maşinistul-şef ar fi fost la postul lui. Din nenorocire, iahtul „Carolus Primus" era dezarmat de mai bine de doi ani, căpitanul său, Firenza, era deportat, şi cu el mai mulţi marinari, şeful maşinist, Gradea, supus român, era mobilizat, iar credinciosul meu Gheorghe Olaru (fost feciorul meu personal mai mulţi ani şi pus de mine cămăraş pe bordul vasului) dus în război şi, se zice, mort între tunuri. Pe la orele 7, văzînd că maşinistul nu vine, dădui ordine ca maşinistul-şef de pe vasul Comisiunei „Prince Ferdinand", numit Luigi Zampieri, să treacă pe „Carolus", ceea ce, în timpuri normale, s-ar fi făcut în două minute, dar în vremuri ca aceste se făcu într-o oră.
Nu aş insista asupra unor mărunţişuri fără însemnătate, dacă ele nu ar fi palpitante de viaţă.
într-o oră, a curs de pe un vas pe altul casa întreagă a unui biet om care, prevăzînd că va trebui să fugă, spera să poată fugi cu vaporaşul pe care servea. De la saltele, scaune, haine, pînă la lemne de foc, cărbuni, untdelemn şi vin, găini,
203
202
puşcă, un canar — arca lui tata Noe, cu toate complicaţiile vieţei moderne — toate defilară de pe un bord pe altul. Puntea vaporului era acoperită cu munţi de lăzi, de valize, de cufere, de saci, peste care se aruncau curcanii lui ZampierL Era o babilonie şi o tivatură, de credeai că n-o mai luăm de loc.
Şi cu toate astea, la 8 fix, vasul ridică ancora. Elegant, ca un cal de rasă încărcat cu cortul arabului, el îşi făcu întorsătura în mijlocul Dunării, şi o pornirăm în jos. în momentul plecării, se auzi cornul de la mal, chemînd:
— „Carolus Primus". Cornul nostru răspunse:
— Ce doreşti, „Ferdinand" ?
— Au sosit bagajele d-lui delegat rus.
— Vin prea tîrziu.
— Ce să fac cu ele?
— Să le-arunci în Dunăre.
— Am înţeles.
Cu această glumă ne luarăm adio de la ţărmul de pe care de atîtea ori plecasem fericit... Unde mergeam?
Mergeam către Marea Neagră, sperînd să ajungem la podurile de la Isaccea cît mai curînd, pentru a ne strecura noaptea pe sub malul ocupat de inimic. La Isaccea erau două poduri: cel din susul apei, românesc; cel din josul apei, rusesc. Ajunserăm la podul românesc pe la 11. Făcurăm obicinuitele semnaluri, dînd numele şi calitatea mea. Bieţii români se înhămară la frînghii şi pontoanele se mişcară. Se auzeau ordinele şi strigătele prin întuneric: „ţine, măăă!" Focurile de pe maluri luminau pete de apă, acoperită de păcură, ce curgea de mai multe săptămîni, de pe Prahova pe Ialomiţa şi de pe aceasta pe Dunăre. Trecurăm printre pontoane cu mare grije. Noaptea, senină, aducea cîte o undă de negură de nu se mai zărea nici o stea. Atunci vasul se oprea de tot. Fiecare întreba încet „ce este". I se răspundea „nimic". După ce trecea negura, iar ne mişcăm. începeau să se zărească fanalele podului rusesc. Către capul podului de pe malul stîng, ardeau focuri cu pălălaia pînă la cer, la care se încălzeau grupuri de soldaţi, cu palmele întinse. Remorchere cu şlepuri se învîrteau împrejurul nostru. Sirenele sunau, cerînd loc liber. După cîtva timp de aşteptare, o luntre se desprinse de la vasul nostru, cu pilotul rus, cu căpitanul vaporului şi
204
cu Grant, spre a merge să parlamenteze cu comandantul podului. Luntrea se întoarse fără nici o ispravă, după ce riscase să se răstoarne, prinsă în răţeaua de fier contra minelor. Altă misiune plecă pe uscat, printre focurile soldaţilor, dar şi aceasta se întoarse fără nici un rezultat, deoarece comandantul podului dormea. Atunci ne hotărîrăm să aruncăm ancora şi noi, şi să facem ca vrednicul comandant al podului. Iahtul se întoarse cu vîrful în susul apei, iar noi încercarăm a aţîpi.
A doua zi ne deşteptarăm în bubuitul tunurilor, Prinşi între cele două poduri închise, ne întrebam ce să facem. în zorii zilei, formele începeau să se desineze. Bruma scînteia în primele raze ale soarelui, pe cînd furnicarul omenesc se încrucişa pe pod. Ieşind pe puntea comandamentului, mi se înfăţişă priveliştea cea mai interesantă. în Dobrogea, pe malul drept, se ridicau munţii de la Isaccea, de pe crestele cărora artileria rusească trăgea în direcţia Babadagului; de pe malul stîng, cîteva tunuri ruseşti trăgeau peste capul nostru, într-o direcţie necunoscută. Trăsuri cu provianturi treceau, din ţara rusească în Dobrogea, ridicînd un deal şi scoborînd o vale, chiar în faţa vaporului nostru. Şi aci, viţiul organic al armatei ruseşti: la fiecare două trăsuri, o bucătărie, al cărei coş gîlgîia fumul trivial al borşului, pe cînd tunurile gîlgîiau fumul tragic al morţii. O armată care în timpul luptei nu se poate hrăni cu conserve sau cu răbdări prăjite nu ajunge departe...
De către podul românesc începeau să vină tot felul de vapoare: semn că se deschidea podul rusesc. Pe feţele ofilite de nesomn, se ivea acum roşeaţa emoţiunei: vom ieşi din capcană, vom înfrunta pericolul, vom ajunge la liman! Pericolul!... El se înfăţişa, deocamdată, sub forma unor nouraşi albi, ce pluteau pe creasta dealurilor. Dincolo de Isaccea, necunoscutul.
Trei pontoane de către malul rusesc se desprinseră din linie şi astfel podul se deschise. Erau orele 9 1/4. Trecură vasele în ordine, unul după altul, pînă ce veni şi rîndul nostru. Cumintele „Carolus" alunecă printre bîrnele capcanei, ca un boier ce iese dintr-o casă de mahala. Fochiştii aveau ordine să întrebuinţeze cardiff, pentru a ridica presiunea şi a mări iuţeala: mergeam cu unsprezece mile în loc de şapte. Sub-
inspectorul navigaţiunei, Reynaud, luase comanda vasului. Toţi copiii, toate femeile, toţi bărbaţii netrebnici, fură trecuţi
205
pe puntea stingă sau închişi în cabinele din latura stingă. Sus, la roata cîrmei, fură aşezate trei rînduri de apărători interne, scînduri groase din fundul vaporului, pentru a garanta pilotul contra gloanţelor. Tulcea fiind căzută, tot malul drept putea fi ocupat de patrule bulgare.
Noi n-aveam nici un fel de armă, decît cîte un biet revolver fără cartuşe. Un obuz ne-ar fi făcut praf. Gloanţele ne-ar fi cauzat multe stricăciuni şi poate ne-ar fi omorît lume. Din fericire însă, malul drept'părea pustiu. Nici o barcă, nici o vită, nici chiar păsările cerului nu se iveau pe orizont, pe acest orizont limpede, plin de căldură şi de lumină, în care văzusem plutind cîrduri infinite de păsări libere. Acum fugeam. Tăcut, dar neclintit de pe punte, nu vream să mă las durerii sufletului meu. Aveam de salvat o Instituţiune, şi, mai mult, aveam de salvat patruzeci de persoane, care credeau în mine — prin urmare, toată încordarea cugetului meu se îndrepta acum către prima bifurcaţiune a Dunării, către Ceatalul Ismail, de unde braţul Chiliei cotea la stînga, depăr-tîndu-ne de pericol.
Vremea era splendidă. Vaporul mergea cu o siguranţă uimitoare, grăbit parcă a ieşi din zona pericolului. Nimeni nu vorbea. Pilotul se uita cu încordare către orizont, căutînd să descopere farul de la Ceatal. Cu cît ne apropiam de Tulcea, cu atît temerea creştea. Pustietatea de pe malul drept ne îngrijea mai mult chiar decît prezenţa inimicului: ne temeam de vreo cursă.
Deodată pilotul se însenină:
— Domnule ministru, iată farul!
în adevăr, pe linia orizontului, la o mare depărtare, un turnuleţ alb se îngîna cu sclipirea apei. încă o jumătate de oră şi eram salvaţi!... Ştirea se răspîndi, cu repeziciunea luminei, printre toţi călătorii. Unii îndrăzneau chiar să-şi părăsească locurile, spre a urca pe puntea de comandă, să vadă farul, însă erau fără milă goniţi la locurile lor.
Soarele se ridica tot mai radios, în această zi de decembrie, mîngîind dealurile Dobrogei şi cîmpia Basarabiei, cu nepăr-tinirea căldurii sale. Eu fugeam, eu, fiul şi stăpînul acestor ţărmuri, umilit, dar cu o incomensurabilă ură în suflet împotriva [...] acestor şerpi crescuţi în beciurile noastre, cari astăzi îşi muşcă stăpînii. Dar va veni ziua în care stăpînul va strivi capul veninos al reptilei, şi atunci nici tocul cizmei nu se va simţi onorat de atingere.
Farul!
în unghiul ascuţit pe care-1 formează Dunărea cu braţul Chiliei, Comisiuneâ Europeană a construit un dig ce intră în apă ca un stilet, iar la vîrf a zidit un mic far, care indică, noaptea, bifurcaţiunea fluviului. La o mică depărtare de far, se ridică turnul bisericei româneşti din satul Carol.
Amîndouă acestea se vedeau bine.
încă un sfert de oră şi eram scăpaţi!
Eram, în adevăr, scăpaţi, dacă inimicul nu instalase tunuri la monumentul de la Tulcea, de unde ar fi putut să bată pînă la Ismail. Dar cel puţin nu ne mai temeam de gloanţe.
în sfîrşit, iată-ne lîngă far!
Vasul nostru trecu, grăbit, dincolo de acest prieten, pe care toată lumea îl dorea şi de care acum toată lumea fugea. Intram pe braţul Chiliei, unde malurile începeau a se însufleţi, casele începeau a fi locuite, arborii a adăposti caragaţe guralive. Femeile şi copiii de pe bord începeau a se înviora
ii
A venit timpul să-mi cunosc pasagerii. Ceea ce văzusem în seara plecării din Galaţi era atît de nedesluşit, încît nu ştiam cine-i sac şi cine-i om. O învălmăşeală nebună încurcase toate cele.
Mai întîi, locţiitorul de secretar general al Comisiunei, d-1 Bitterlin, cu d-na Bitterlin, o perechie de inşi cum nu se poate admite că există în natură, dacă natura ar fi cuminte şi logică. El, un fel de supus francez, născut la Petrograd şi crescut la Geneva, adus de vînturi la Galaţi şi intrat la Comisiuneâ Europeană a Dunării acum 35 de ani, ca om de condei, poet şi gazetar. în adevăr, la numirea mea ca delegat al României,' acum opt ani, fiind informat că mă îndeletniceam şi eu cu scrisul, mi-a dedicat o poemă, în numeroase cînturi'; la fiecare An Nou, cîte un sonet; acum în urmă, aflînd că băiatul meu fusese rănit, mi-a trimis „un vis în versuri". Spirit mediocru şi neliniştit. în vremile din urmă, atins de infirmităţi de tot felul: un ochi beteag; picioare ţapene, care-1 sileau să se dea pe gheaţă în loc să umble. Ca funcţionar, nul. Soţia sa, o calamitate voluminoasă, care fusese silită să se culce pe jos, deoarece nu intra în paturile de pe vapor. Bărbatu-său o numea „ma pauvre muse", iar ea îl bătea. Era unguroaică.
207
206
In rîndul al 2-a, venea d-na Rey, soţia secretarului general al Comisiunei, plecat în Franţa de doi ani şi jumătate, om de reală valoare. Nu se poate spune îndestul bine despre această femeie. Rămasă la Galaţi, singură, cu trei copii, mica burgheză franceză se puse să cucerească prietenia lumei întregi, iubind ţara, lucrînd în spitale cu tot sufletul, simplă, ţ măsurată la vorbă, harnică la treabă. După intrarea României în război, s-ar fi zis că nu mai trăieşte decît pentru răniţii noştri. Nici o operaţie gravă nu se făcea de către doctorul Carnabel fără asistenţa ei. După operaţia fiului meu Lascar, rănit la Dragoslavele, ea îmi trimise scrisoarea următoare: ,
„Spitalul temporar   191.   Salle   cl'operations. —22 Nov.- ig\^
5 Decembre
Cher Monsieur, Vous trouverez,   ci-joint,   Feclat   d'obus 1 retire par Ies soins du Dr. Carnabel dans la j ambe de votre f ils. II a subi cette petite operation sans chioroforme, avec, seule- , ment, Fanesthesie locale; l'extraction n'a pas eu lieu sans douleur ni sans jurons; mais le patient a ete brave."
Echilibrul perfect al acestei femei reiese din rîndurile de mai sus, scrise cu sobrietate şi cu arta infinită a inimei, care a făcut-o să găsească expresiunea „ni sans jurons", din care se pricepe deodată că rănitul e bine.
Am onorat-o cît am putut, cedîndu-i cabina mea de pe vapor, spaţioasă şi elegantă, în care încăpea cu toţi copiii, făcîndu-i înlesniri de tot felul etc. S-a despărţit de noi plîn-gînd: ,>J'ai ete heureuse dans ce pays; je ne puis le quifter sans qu'il m'en coute". i
Băiatul său, Georges, era frumos ca un înger şi neastîm- I parat ca o rîndunică. Un marinar trebuia să se ţină pururea j: după el, ca să nu cadă în mare. între Isaccea şi Ceatal, pe cînd maică-sa îl ţinea în braţe de frica gloanţelor, băiatul o întreabă:
— Maman, ou's qu'est le Bulgare?
— Mais, de l'autre câte, mon cheri.
— Laisse-moi y aller, que je le tue.
Al treilea la rînd venea d-1 Melas, cu soţia şi fiica. Funcţiunea d-sale era un amestec de „redactor" şi de „maistru de ceremonie", combinat cu „secretarul Prutului", şi de cînd bă- ' trînul Kapeler fusese luat în surghiun. Bun funcţionar, cam nesigur, frate — pe nedrept — cu un faimos spion rus, astăzi închis. Atins, acum în urmă, de o uşoară dambla, care îi ridicase colţul gurei şi îi plecase ochiul stîng, de părea că gustase
mere pădureţe. Supus român, sau grec, sau rus; poate chiar austriac sau german. Soţia sa, franceză de tată, româncă de mamă, grăsuţă, cam coptuţă, romanţioasă în mod onorabil, adică aşteptînd cu stăruinţă pe d'Artagnan. Fata, curată, cu tonul de la Călugăriţele din Galaţi, preocupată de legitimitatea la tronul Franţei.
Al patrulea, d-1 de Savoie, unul din secretarii Comisiunei, supus francez, băiat bun în toată puterea cuvîntului, cu mustaţa în vînt, fost pe front şi întors acasă pentru cauză de boală incurabilă, o vechie dragoste la Galaţi. Eram cu deosebire fericit de a salva pe acest tînăr, a cărui funcţiune era de o însemnătate capitală pentru navigabilitatea Dunării, fiind însărcinat cu comanda vinurilor în străinătate. în adevăr, nimeni nu cunoştea mai bine „Ies crus et Ies chais", sau „Ies chateaux", cum numea el vinurile superioare de Bordeaux.
Al cincilea, Charles Grant, secretarul meu şi subdirector al comptabilităţii centrale, cu soţia sa (o creatură de elită) şi cu copilul lor, Efi (Ephingam).
în fine, oameni de serviciu, printre cari, credinciosul lacopo, italian din Toscana; bucătarul Filippo, sicilian, vorbitorul unui dialect absurd şi asasin-culinar.
1916
208
PENTRU CE AM FOST CONTRA RĂZBOIULUI
Este o datorie de bun român de a examina cauzele pentru care am fost bătuţi, căci am fost bătuţi. Nu o spun pentru vana glorie de a dovedi că prevăzusem cele ce se întîmplă astăzi, ci pentru a trage învăţăminte şi a deschide ochii copiilor noştri. Chiar dacă, pînă la urmă, Aliaţii vor fi învingători iar germanii învinşi; chiar dacă România nu va pierde nimic; mai mult, chiar dacă va cîştigă ceva, un lucru rămîne adevărat: am fost bătuţi.
Din înfrîngerea noastră vom scoate putere pentru viitor; din amărăciunea umilinţei, vom distila parfumul răzbunării ; din durerea eroilor noştri, vom scrie epopeea morţii glorioase a învinsului, acea Chanson de Roland pe care s-o înţeleagă aliaţii noştri.
Terre de Roumanie, mult estes dulz pais.
Dar poporul român nu merita această soartă. Tradiţia sa, cuminţenia generaţielor trecute, jerfele domnilor pămîn-teni, sacrificiele boierilor, superioritatea ţăranului asupra tuturor popoarelor neolatine, toate lucraseră împreună pentru a face, din munteanul daco-roman, un om liber, supusul unui stat neatîrnat cu cel mai mare viitor înaintea sa. Pentru a ajunge acolo, bărbaţii noştri politici de astăzi trebuiau să fie „cuminţi". Atît şi nimic mai mult.
Să vedem.
De la 1914 la 1916
După declararea războiului european în 1914 mă aflam la Sinaia, cînd a început fierberea în public şi printre politi-cianii noştri, relativ la intrarea României în acţiune. La hotelul Capsa se afla toată lumea cunoscută, toţi diplomaţii
210
ce nu aveau vile. Prin urmare, întîlneam acolo pe ministrul Italiei, baron Fasciotti; pe ministrul Germaniei, d-1 Wald-hausen; pe ministrul austro-ungar, contele Czernin; pe ministrul Olandei, d-1 de Wredenburg; pe toţi românii noştri, d.e la d-1 Marghiloman pînă la ultimul căţel conservator, de la d-1 Ion Brătianu pînă la ultimul agent liberal.
Fireşte, fierberea era mare. Printre străini, unii ar fi voit să mergem cu ei, alţii cu ceilalţi.
Românii erau în mare majoritate pentru Puterile Aliate (Franţa-Anglia); guvernul Brătianu zicea că vrea să rămînă neutru. Partidul Conservator era împărţit: unii filogermani, alţii filofrancezi. D-1 Carp, singuratec, părăsit de mai toţi amicii politici, încă de la 1913, dar totuşi foarte frumos. D-sa era singurul de părere, împreună cu d-1 Stere din Partidul Liberal, să mergem hotărît cu germanii. Tocmai atunci soseşte din străinătate d-1 Nicu Filipescu. D-sa este astăzi mort. Prin urmare, se poate vorbi despre d-sa cu cea mai absolută imparţialitate, mai cu seamă cînd cel care vorbeşte sunt eu, care nu am făcut politică niciodată şi nici nu am avut cu d-sa alte raporturi decît ale unei perfecte urbanităţi.
Una dintre primele persoane cu care a vorbit d-1 Filipescu, după întoarcerea sa, am fost eu. Dumnealui povestea cum trecuse prin Germania şi asistase la desfăşurarea primelor evenimente, cum văzuse organizaţia admirabilă a acestui popor; cît puteau fi de pericoloşi şi cît eram noi de departe de administraţia lor. Nu avea cuvinte destule pentru lauda germanilor.
Fireşte, pentru orce om cu scaun la minte, reieşea că d-sa va'fi pentru o politică filogermană sau cel puţin pentru neutralitate. Lucrurile merseră nedesluşite pînă la primul Consiliu de coroană — cînd, deodată, d-sa se face stegarul ideii contrarii, a intrării României în război, imediat şi cu orce preţ, în contra Germaniei.
Ce se întîmplase? în Consiliul de coroană, d-1 Marghiloman, pe care d-1 Filipescu îl alesese şeful Partidului Conservator, după ce răsturnase, pe rînd, pe d-1 Carp, pe d-1 Iorgu Cantacuzino şi pe d-1 Maiorescu, iar acum voia să răstoarne şi pe alesul său de ieri — d-1 Margiloman, zic, se declarase pentru neutralitate. Ura violentă a d-lui Filipescu contra d-lui Marghiloman, care dospise în intervalul acesta şi se făcuse bubă, îl îndemna la orce fel de excese, de unde deci şi excesul războiului. Timp de doi ani, ziarul d-sale Epoca duse cea mai dezmăţată campanie contra d-lui Marghi-
211
loman, pe care Partidul Conservator, rupt în două, îl repudie alegîndu-1 pe d-sa, Filipescu, în loc, şi o campanie tot aşa de deşuchiată pentru Transilvania, inventîndpe preotul Vasile Lucaci, ca prezident al Ligei, şi pe poetul Octavian Goga, pa scriitor al ei. Pe toţi aceştia îi cunosc personal. D-1 Marghiloman are o suprafaţă destul de mare, graţie însemnatei sale averi şi unei înlesniri sufleteşti de a părea. Nu are însă nici puterea de caracter a lui Carp, nici vastele cunoştinţe ale lui Maiorescu, nici pasiunea lui Filipescu, nici talentul \ lui Take Ionescu, ci stă intre toţi ca barometrul la „variabil", cînd poate ploua, poate ninge, sau poate fi chiar frumos. Preotul Vasile Lucaci, pe care l-am cunoscut la Roma foarte de aproape, cînd era refugiat de urgia ungurilor, este un amestec de martir, de patriot şi de scamator, care cu timpul s-a coborît pe scara acestor trei atribute pînă la cel din urmă, unde s-a oprit definitiv. în momentul cînd îl întrebuinţează i d-1 Filipescu, preotul Lucaci este un scamator sadea. Poetul Octavian Goga e scriitor de real talent; dar, mai presus de ! toate, este un ambiţios lipsit de mijloace1.
Cînd dar toată lumea aceasta începe campania nebună a | intrării, României în acţiune imediată şi necondiţionată pen- j tru „întregirea neamului"; cînd la agenţii de mai sus se alipeşte colegul meu din Academie, Barbu Ştefănescu Dela-vrancea, cu elocvenţa sa năstruşnică, cu stilul virulent al ! scrisorilor sale politice; cînd prezidentul Academiei, nevinovatul dr. Istrati, ia pe faţă poziţie „contra Germaniei" şi „pentru Franţa"; cînd dezechilibratul general Crăiniceanu2 devine directorul Universului şi umple ziarul cu proza maca-ronică a strategiei sale, care trebuia să-1 ducă la retragerea ruşinoasă de la Braşov; cînd şioiul ameninţă să devină Dunăre, să rupă şi să dărîme totul în cale — atunci omul gîndurilor şi al scrisului, eu, Duiliu Zamfirescu, am ridicat capul. România este a mea cel puţin tot atît cît este a lui Filipescu, a lui Delavrancea, a dr-ului Istrati, a generalului Crăiniceanu, a lui Take Ionescu, a lui Miile, a lui Pisani, a lui Rubin. Eu am iubit-o şi am cîntat-o în romanele mele ; am visat la dînsa, pe cînd trăiam departe, la Atena, la Bruxelles sau la Roma; m-am îmbătat din poezia istoriei noastre daco-romane în însuşi Forul lui Traian, şi apoi, cu toiagul în mînă, pe malurile Streiului. Toată România Mare trăia în sufletul meu, ca floarea în sămînţă. Vreau să învăţ pe români a cugeta şi a simţi în această îndrumare, pînă ce fiii sau nepoţii noştri, ajunşi la maturitate politică, s-aducă
tire. Căci nimic nu se încheagă dintr-o dată.
Cînd, dar, am văzut că împrejurările din afară tîrau du-I      pă ele lumea noastră politică, toate clasele, toate vîrstele, pe femei şi pe bărbaţi; cînd, mai cu seamă, am simţit că guvernul se duce cu încetul pe alunecuşul prăpastiei, am crezut că nu mai pot tăcea. Atunci am vorbit în Academie. Ce m-a făcut să vorbesc?
Nu trebuie să fie cineva mare geniu ca să priceapă că un război de cucerire 3 nu se face ca o nuntă din amor. Pentru a lua din mîna ungurilor Transilvania, se cer două condiţiuni: a) ca actuala formaţiune politică a Austro-Ungariei să fie atinsă de caducitate sau ca Austro-Ungaria să fie angajată într-un mare război; b) ca România să aibă o pregătire complectă: finanţe, armată, drumuri-de-fier, fabrici interne de muniţiuni, depozite de hrană, spitale etc, etc. Pentru ce atîtea lucruri extraordinare deodată? Pentru că Transilvania, după care suspinăm noi, este atît de trebuitoare ungurilor, încît, în ziua în care nu vor mai avea-o, vor fi pierduţi.
Prima condiţiune, aceea a distrugerii Austro-Ungariei pe calea armelor, putea să se întîmple în războiul actual. Pentru aceasta ţara noastră avea un singur lucru de făcut, un lucru simplu, cuminte: să aştepte.
Dar, se va zice, e cu putinţă să aştepţi să-ţi dărîme alţii pe vrăşmaşul tău de moarte, iar tu să stai cu mîinile la piept ?" Răspuns categoric: da.
Acest răspuns, atît de hotărît, este datorit faptului că ambele condiţiuni pomenite mai sus trebuie să se împlinească în acelaşi timp. Nu poţi să te arunci asupra Ungariei, spre a-i lua Transilvania, chiar dacă ea este angajată în altă parte, fără a avea o preparaţiune desăvîrşită, care să-ţi permită a suporta un război crîncen. în condiţiuni normale, România nu se poate măsura singură cu Ungaria, deoarece 8 milioane de oameni trebuie să fie învinşi de 18 milioane; cu atît mai puţin cu Austro-Ungaria. Pentru a avea probabilităţi ele biruinţă, se cere neapărat ca Austria să oblige pe Ungaria a-i da contigentul său de trupe, care s-o reducă, slăbindu-i organizaţiunea militară.
Am spus mai sus că Transilvania este podoaba Ungariei. Pentru a nu o pierde, ungurii sunt în stare să-şi vîndă sufletul Satanei, să facă orce slugărnicie, să dea în genunchi împăratului Germaniei, cum a făcut Tisza cînd s-a văzut atacat
213
212
viitorul Ungariei şi că slăbiciunea acestei ţări începe acum.
Prin urmare, pentru a profita de prima condiţiune, angajarea Austro-Ungariei în războiul mondial, România trebuia să împlinească şi pe a doua condiţiune, de a fi pregătită într-un mod cu totul extraordinar, şi chiar atunci să se teamă de ceea ce s-a întîmplat acum, cînd germani, unguri, bulgari şi turci s-au aruncat asupra noastră, spre a salva Transilvania şi a o păstra ungurilor.
Şi cum eram pregătiţi noi?
Cum eram pregătiţi
O reţea de drum-de-fier imposibilă, rămasă cu 20 de ani în urma dezvoltării economice a ţării, care n-avea linii duble decît între Bucureşti şi Buzău, adică pe o întindere de 100 kilometri din 4 000. Nu e nevoie de multă argumentaţie pentru a dovedi românilor halul în care se găseau căile lor ferate. Orcine a avut de transportat un vagon de cereale, orcine a încercat să meargă de la Roman la Bucureşti; orcine a avut un incident cu un agent al căilor ferate ştie ce i-a pătimit sufletul.
E bine înţeles că vorbim de timpuri normale. Timpurile anormale, adică mobilizarea din 1913 şi „compensaţiile" din 1915, 1916, sunt atît de extravagante, încît nu pot fi povestite fără ca indignarea să nu te coprindă.
în timpuri normale, nu puteai face o operaţie la căile ferate, fără o imensă pierdere de timp, fără protecţie sau fără bacşişuri. Niciodată nu erau vagoane pentru cereale sau pentru mărfuri; niciodată nu erau locuri pentru călători, niciodată nu te adresai unui şef de serviciu, fără ca să găseşti indiferenţă sau lipsa de urbanitate, cînd nu erau injurii sau procese-verbale. Care este fericitul român care a trimis un vas de vin de la o gară la alta fără ca vasul să nu ajungă gol sau umplut cu apă? Care este extraordinarul român care a trimis sticle cu şampanie, funduri de luminări, cafea, zahăr, orez, ţuică, peşte — orce şi orunde — fără ca drumurile-de-fier să nu-1 vămuiască? Care este norocosul român care a călătorit de la Iaşi la Bucureşti altfel decît în culuar, cu un picior pe o valiză şi altul pe un cîine sau pe alt picior de călător? Cu o îndrăzneală şi o nepăsare revoltătoare, ghişeurile
214
vindeau bilete la nesfîrşit, fără să se adaoge vreodată vagoanele trebuitoare. Adeseaori, cîte un conductor mai de treabă făgăduia că „s-a telegrafiat la Inspecţie" şi că la Buzău se vor pune vagoane, iar cînd ajungeai la Buzău, dai de un fel de animal hidrofob, care, cu şlapca roşie pe-o urechie şi cu mustăţile zbîrlite, se primbla pe peron ca un curcan amorezat. Dacă te adresai acestuia, îţi găseai beleaua; dacă te adresai la Bucureşti, trebuia să pierzi o zi (sau două, dacă veneai înainte de o sărbătoare sau a doua zi de sărbătoare), să mergi la gara centrală, unde să faci înconjurul pămîntului, prin gangurile cele mai neînchipuite, ca să ajungi la numărul 74, bunăoară, unde să afli, de la un domn supărat, că afacerea dumitale priveşte biroul IV de mişcare.
— Unde e biroul IV de mişcare?
— întreabă şi dumneata un uşier.
După ce te cufundai din nou în măruntaile acestui dedal fantastic, găseai pe uşier, care te trimitea în strada Schitu-Măgureanu sau la Geagoga, la Filaret.
Această infamie de administraţie a martirizat ţara ani întregi, fără să i se poată aduce vreo îndreptare.
Dar dacă, în lumea civilicească, nu se putea îndrepta nimic, în lumea militărească trebuia să se îndrepteze ceva sau, cel puţin, să se ştie cum stau lucrurile şi să nu se înceapă un război ofensiv imbecil.
Căci aici stă răspunderea: cînd eşti atacat, te aperi cum poţi; cînd ataci eşti obligat să ştii ce faci, să fii pregătit pînă în cele mai mici detalii şi să prevezi toate eventualităţile. D-nul Nicu Filipescu trebuia să-şi dea seamă de asta.
Noi nu putem admite, în vremurile noastre de calcul şi ştiinţă, cînd Europa întreagă se bate cu aeroplane, cu tunuri extraordinare, cu mitraliere perfecte, cu automobile blindate, cu submarine incredibile, cu mijloace de transport ce nu lasă nimic de dorit, să intrăm în război cu vorbe, cu entuziasmul celor ce-au fugit la Paris şi cu realitatea întruchipată în persoana d-lor Cottescu, director general la căi ferate, şi Iliescu, şeful real al statului-major.
Planul de război
Se poate închipui ceva mai absurd decît planul nostru de război?
Plec de la datele cele mai elementare, pentru a uşura răspunderea teribilă ce apasă pe numele generalului Iliescu
215
şi admit că planul celor ce voiau să începem războiul, atacînd pe Dunăre şi ţinîndu-ne în defensivă în Carpaţi, era tot aşa de prost ca planul generalului Iliescu, care a atacat în Carpaţi, părăsind Dunărea cu totul. Masacrul trupelor noastre de la Turtucaia este un eveniment militar atît de ruşinos, încît, orcare ar fi incapacitatea strategică a comandantului militar, nu se poate explica decît printr-o greşeală diplomatică.
Unul din agenţii noştri în străinătate, care împingea guvernul la război, a dat asigurări formale că bulgarii nu se vor bate contra ruşilor, sau, dacă regele şi guvernul bulgar vor încerca să meargă cu germanii, armata se va întoarce împotriva lor. Cred că-1 cunosc pe acest arivist criminal şi nu-i scriu numele aci numai din dezgust. Nebunia care se legase de sufletele românilor era atît de oarbă, încît nimeni nu se gîndea că joacă soarta ţării. Fiecare voia să-şi facă damblaua şi nu da înapoi de la nici un atac, orcît de mincinos sau de neruşinat. Căci numai surzii sau inepţii nu ştiau ce se petrece la Sofia. Toţi diplomaţii străini — şi cred că şi unii din diplomaţii noştri — scriau guvernelor lor că în 1916 singurul război popular în Bulgaria era războiul contra României. Ca prin instinct şi printr-o necesitate organică a statului viabil, un început de fortificare a avut loc la Turtucaia. Dar în viitoare de ordine şi contraordine, de comenzi, de saltul milioanelor de intrigi scandaloase, de înaintări în armată pregătite de camarila unui general dement, fortificaţiile de la Turtucaia Au fost uitate.
Dacă am fi atacat pe Dunăre şi ne-am fi ţinut în defensivă pe Carpaţi, era să ni se întîmple pe apă ceea ce ni s-a întîmplat pe uscat, cu această agravantă, că armata, care, de bine de rău, s-a mai salvat în munţi, era să fie înecată în Dunăre. Este evident că diviziunile germane ce s-au năpustit împotriva noastră prin Ungaria era, să facă acelaşi lucru prin Bulgaria.
Dar,: se zice, nu trebuia să intrăm în război. fără ca 300 mii de ruşi să fi trecut în, Dobrogea.
Fireşte. Cum nu trebuia să intrăm în război fără tunuri de mare calibru; cum nu trebuia să intrăm fără mitraliere; cum nu trebuia să intrăm fără fabrici de muniţiuni la noi în ţară; cum nu trebuia să intrăm fără a fi complectat reţeaua drumurilor-de-fier.
, Singura condiţiune a unui corp de armată rusă de 300 mii oameni nu era îndestulătoare, fără împlinirea celorlalte
condiţiuni. I-am avut pe ruşi ceva mai tîrziu, iar acum, cînd scriu, îi avem cu mult mai numeroşi. Dar ei vin cu aceleaşi lipsuri ca şi noi, se mişcă pe aceleaşi linii incomplecte de drum-de-fier, pe aceleaşi şosele inexistente ale Moldovei şi, , mai rău decît noi, ruşii vin cu sufletul lor aparte, cu nepăsarea eroică a unui popor care ştie că nu poate să fie niciodată bătut definitiv. Ţiu să se noteze că eu nu acuz pe ruşi. îi cunosc acum la ei acasă, şi-i găsesc simpatici; ca militari cred că se bat bine. Dar ruşii nu sunt niciodată grăbiţi. Vorba lor caracteristică „sicias" spune tot. Dacă pierd o bătaie, sunt încredinţaţi că au să cîştige alta; dacă pierd o provincie, sunt siguri că au s-o ia înapoi — peste o lună, peste un an sau peste 30. Ei ne făgăduiesc să ne dea înapoi Dobrogea şi sunt de bună-credinţă. Dar cînd? Noi n-avem timp să aşteptăm. Dacă vom pierde Dobrogea sau Oltenia suntem lichidaţi. Statele mici sunt ca averile mici: nu pot fi ştirbite fără a nu fi ruinate.
Drumuri-de-fier şi strategia
Cînd te uiţi pe o hartă a ţării noastre şi te gîndeşti că noi am început un război ofensiv, cu reţeaua actuală de căi ferate, ţi se pare că visezi. Este oare cu putinţă ca atîta lume care a învăţat carte prin ţări străine, atîţia generali de stat-major, atîţia oameni politici cari au fost miniştri de Război, Ion Brătianu tatăl, Dimitrie Sturdza, Nicu Filipescu, Ion Brătianu fiul, să nu fi înţeles nici unul că, în orce împrejurare şi orcare va fi fost menirea armatei noastre, nu se poate începe un război ofensiv fără linii de drum-de-fier strategice ? ! E admisibil ca generalul care pregătea planul de război contra Austro-Ungariei să nu-şi fi aruncat ochii o singură dată pe harta ţării şi să nu fi văzut că toate drumurile ce duc în Transilvania, toate trecerile munţilor, de la Mehedinţi pînă la Noua Suliţă, nu erau legate prin nici un fel de linie subcarpatină? Că, de asemeni, tot malul stîng al Dunării, de la Severin pînă la Galaţi, nu avea un kilometru de cale ferată danubiană?
Orcît de inept şi de dement ar fi fost acest general, alături de. dînsul trebuia să se găsească un ministru de Externe care să ştie atîta lucru: că politica regelui Carol, bună sau rea, a fost limpede şi consecventă. După tractatul de Londra din 1883, cînd Europa da Dunărea noastră românească în
216
217
puterea Austriei*, România, ca să salveze Dunărea, s-a înţeles de-a dreptul cu Puterile Centrale — cu alte cuvinte a intrat în Tripla Alianţă 4. De atunci, toată politica ei militară a fost îndreptată contra Rusiei (autoarea tractatului de Londra din 1883) şi contra Franţei, care inventase pe d-1 Barrere 5, cu faimoasa „propunere". Repet, bună sau rea, această politică era clară. Ea ne dispensa de a ne apăra frontiera Carpaţilor, de a avea baterii de munte, de a construi linii ferate pe sub dealuri, de a instala fabrici de muniţii la noi. In schimb însă ne obliga să ne întărim în partea ceelaltă, să luăm măsuri contra Rusiei. Şi le-am luat, cu linia  forturilor Focşani-Nămoloasa-Galaţi.
Atita lucru trebuia să fi învăţat generalul care ne-a dus la dezastru: că atunci cînd vrei să ataci pe cineva, trebuie să te şi aperi de el.
Cînd ai o armată de 450 mii oameni6 şi eşti de toate părţile închis jde inamic, prima datorie a comandantului este de a putea mişca această armată, pe liniile interne, cu repeziciune şi înlesnire.
Şi cum ne mişcăm noi?
De la Mehedinţi pînă la Dorohoi, frontiera României merge pe coarna Carpaţilor, cu o serie de munţi înalţi, printre cari se deschid cîteva trecători cunoscute de toată lumea, şi altele, cunoscute numai de ciobani, de contrabandişti — sau de statul-major. Dintr-o margină a ţării în ceelaltă, se urmează, unii după alţii, munţii Mehedinţului, Vulcanului, Lotrului şi Sibiului, munţii Făgăraşului, Muscelului, Bîrsei, Buzăului, Vrancei, Caşinului şi Oituzului, Tarcăului, Bica-zului, Ceahlăului, Călimanului. Trecătorile şi defileurile cunoscute sunt următoarele: Broşteni, pasul Vulcanului, Lainici, Turnu-Roşu, Scărişoara, Bran, Predealul, Predeluşul, Bra-tocea, Tătarul, Buzăul, Oituzul, Uzul, Ghimeş, Bi'cazul şi
* Acest tractat, care scotea braţul Chiliei de sub autoritatea Comisiunei Europene, prevedea înfiinţarea unei Comisiuni Riverane, pentru tot restul Dunării, de la Brăila pînă la Turnu-Severin, compusă din România, Bulgaria, Serbia şi Austria, sub prezidenţa perpetuă a acesteia şi cu vot preponde-rant în caz de paritate. Această enormitate, prin care Europa ne punea la discreţia Austro-Ungariei, a fost considerată de însăşi Austro-Ungaria ca prea mare, mai cu seamă faţă cu energica protestare a guvernului român şi cu ameninţarea conţinută în mesajul regelui Carol de la deschiderea corpurilor legiuitoare7; dar consecvenţa ei a fost că România, părăsită de Europa, s-a înţeles de-a dreptul cu Austro-Ungaria, intrînd în Tripla Alianţă (n.D.Z.).
JT riSeCcUill.    V <±   Sd   Z/lL,ct   U   Cil iliClLcl   V_i<3   inva£/lUUU,   VJ.J.J.JL îvuaiuuia
în Ungaria sau viceversa, nu ar fi putut să ia alte căi decît acestea.
De la Bucureşti la Turnu-Severin se trăgănează o linie de şcolar prost, care, în loc să se ducă drept la Slatina, Craio-va,' Severin, se abate pe la Titu, Găeşti, Goleşti, Piteşti, ca apoi să se coboare la Slatina. Pe această arteră principală, se prind în mod firesc numai trei ramuri ce s-ar putea numi strategice: Titu-Tîrgovişte-Petroşiţa, Goleşti-Cîmpulung şi Piteşti—Curtea-de-Argeş. Toată Oltenia este legată cu capitala ţării prin linii de împrumut. Ca să mergi de la Bucureşti la Rîmnicu-Vîlcii, trebuie să te cobori de la Piteşti la Piatra, ca apoi să te urci înapoi pe Olt şi să faci astfel un unghi, pe atît de ascuţit pe cît de nefolositor, de 184 kilometri, cînd, de \i Curtea-de-Argeş la Rîmnicu-Vîlcii nu sunt decît 30 kilometri cari, adăogaţi la cei 40, de la Piteşti la Curtea-de-Argeş fac 70 de kilometri în total. Dacă, dar, statul-major ar fi impus construirea unei linii de 30 kilometri, el obţinea o economie de 114 kilometri, în legătura sa cu capitala şi cu Moldova — ceea ce este enorm ! Dar Tîrgu-Jiu?
Toată ţara din dreapta Oltului trebuie să se coboare de la Rîul Vadului la Piatra şi Craiova, ca de acolo să se urce la Filiaşi, iar de aci la Tîrgu-Jiu sau la Severin. Germanii au străbătut prin munţii Mehedinţului şi Vulcanului, cu tot defileul de la Broşteni, fiindcă îşi dedeau seamă că aci românii nu pot trimite trupe la timp.
Nu ştiu dacă trebuie să mai insist asupra lipsei totale a unei linii subcarpatine. Vîrciorova nu-i legată direct cu Tîrgu-Jiu; acesta nu-i legat cu Rîmnicu-Vîlcii; acesta nu-i legat cu Curtea-de-Argeş, care nu-i legată cu Cîmpulungul, care nu-i legat cu Petroşiţa, care nu-i legată cu Cîmpina, care nu-i legată cu Slănicul şi Vălenii, cari nu sunt legate cu Nehoiaşul — iar toate acestea nu sunt legate cu Moldova. De la Nehoiaşi pînă la Tîrgu-Ocna, adică pe întindere de trei districte, nu există un kilometru de cale ferată ducînd în munţi, iar în judeţul Putna, unde pare a se fi oprit acum frontul, o cale ferată de interes particular era, pînă la război, în mîna ungurilor. Nu vreau să fac sentimentalism şi să vorbesc de munţii mei, podoaba ţării, Vrancea, aceea pe care avocaţii pehlivani ai partidelor istorice au mîncat-o palmă cu palmă, brad cu brad. Pe locul pădurilor devastate creşte iarba cea mai încîntătoare. De la Tulgheş pînă la
219
218
giiciudpuiJULc iTULiici, e o grauma vecinica, parca mina nevrednică a omului nu ar fi fost în stare să pîngărească poezia naturei.
Dar malul Dunării? !
De la Severin la Calafat; de aci la Corabia; de la Corabia la Turnu-Măgurele; de la Măgurele la Zimnicea; de la Zimnicea la Giurgiu; de la Giurgiu la Olteniţa; de aci la Călăraşi; de la Călăraşi la Gura-Ialomiţei şi de aci la Brăila, nu există un kilometru de cale ferată.
în timp normal, fireşte că nu e nevoie de drum-de-fier paralel cu malul apei, deşi districtele mănoase de pe Dunăre, Mehedinţii,1 Doljul, Romanaţii, Teleormanul, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa şi Brăila ar fi dat de lucru şi unei căi ferate cu marea dezvoltare agricolă a ţării din ultimii ani.
Dar a face război în Transilvania sau peste Dunăre, fără a avea legătură între capetele de linii de la periferie ce aduc trupe de la centru, este o aşa de mare aberaţiune, încît un român care se simte dat pe mîna unor inconştienţi de aşa forţă îşi face cuferele şi emigrează în America.
îşi poate închipui un om cu mintea sănătoasă că, vrînd să întrebuinţeze mîna dreaptă într-o luptă, şi-ar pune fiecare deget într-un căluş şi ar încerca să răpună pe adversar, cînd cu arătătorul, cînd cu anularul, cînd cu degetul cel mic, fără a putea vreodată să le strîngă pe toate în pumnul puternic ce i 1-a dat natura? Desigur că nu.
Ei bine, asta am făcut noi. Ne-am împărţit trupele în evantaliu şi le-am repezit peste munţi, cu o aşa profundă inconştienţă de pericolul ce lăsam în urmă (strîmtorile munţilor), încît oamenii care credeau că pricep ceva au început să creadă că nu mai pricep nimic şi că tot generalul Iliescu şi camarila sa ştiu mai mult. îmi amintesc că stam la Sulina cu o hartă întinsă şi cu lupa în mînă, aşteptînd de la telegraf comunicatul Marelui Cartier. Tremuram la fiecare nouă veste de înaintare în interiorul Ungariei. Aveam pe front copii, nepoţi, veri, tot ce era valid şi tînăr în neamul meu, plecaţi cu entuziasmul unei rase eroice, demnă de alţi conducători, învăţasem pe dinafară comitatele ungare de la frontieră, Hunedoara, Sibiul, Făgăraşul, Trei-Scaune, Ciueul, iar localităţile unde se aflau copiii mei, Sepsi-Singiorg, Sereda, Cohalm, le visam noaptea. Cu tot pesimismul meu secret, începusem să cred că m-am înşelat şi că dorul tinereţii mele se împlineşte astăzi, acum, de către un rege care nu şi-a călcat jurămîntul, de către un prim-ministru care îmi era, personal, simpatic
220
şi de către o armată în care băieţii mei se vor bate, pentru ei şi pentru tatăl lor.
X fost visul unei nopţi de vară*
Logica inexorabilă a realităţilor, în care cetisem de mult soarta ce ne aşteaptă, s-a însărcinat să mă întoarcă la adevăr. De îndată ce am văzut că nu mai primesc ştiri de pe front şi din ziua în care au început comunicatele infame cu „am ocupat noi poziţiuni la sud", ca să spună că ne-am retras, am înţeles că eram pierduţi. Ah! mizerabilele acele de comunicate!... Cu cîtă durere şi descurajare căutam să străbat prin încîlcitura frazelor! O conspiraţie de vorbe stupide; puncte cardinale amestecate într-aiuri; localităţi ungureşti părăsite; localităţi româneşti „ocupate"; toată hidoasa grozăvie a retragerii nepregătite — toate îşi dau mîna pentru a mă umili. Publicul nerăspunzător, ineptul scandalagiu de la colţul trotuarelor, strategul de la Capsa, inconştienţii de prin cluburi, patrioţii de cafenele, toţi aceia care împinseseră la război, începeau acum să se salute cu vorbele lor triviale: „mon vieux, nous sommes f ..." şi să-şi pregătească acte de drum şi bani de exil.
Ah, stîrpitură necuviincioasă, fiu de arendaş îmbogăţit sau de ministru pehlivan, ciocoi căzut pe masa de bacara, samsar de vagoane; cucoană cu 7 perle şi 14 amanţi, care mergi la Trouville, vara, şi la Nizza, iarna, pe cînd moşia o suge un grec sau un bulgar; ziarist evreu, pungaş, fricos, „rumuri" pînă în călcîie, erou în timp de pace şi fugar în timp de război — voi toţi care aţi împins la catastrofa de astăzi, să aflaţi că politica externă nu o face primul dezmăţat ; că războiul, chiar cînd este bine pregătit, e plin de suferinţă, de lacrămi şi de doliu; că România, aşezată cu atîta trudă în scaunul ei, de strămoşii noştri cei cuminţi, nu trebuia jucată la cărţi, cum aţi jucat-o voi, infamilor şi degeneraţilor!
După campania din 1913, România se mărise cu două provincii mănoase, întinzîndu-şi puterea pe Dunăre şi pe malul Mării Negre, unde o mînă destinul său secret. Situaţia ei politică era consolidată, căci toate Cabinetele recunoşteau că, deşi Bulgaria şi Grecia se întinseseră foarte mult, prima putere în Orient era tot România. Pacea de la Bucureşti fu omagiul adus de popoarele turbulente din Balcani poporului cuminte de la Dunăre.
Prin urmare, asemenea situaţie trebuia păstrată cu o sfîntă grije, înainte de a lua Transilvania, trebuia garantată
221
România. Opinia publică de atunci, care ceruse primului-ministru Maiorescu să mobilizeze, avea altă noimă. Ea simţea mai intăi că faimosul protocol de la Petersburg, care da României, după lungi şi ruşinoase tîrgtji-eli, oraşul Silis-tra, cu o palmă de pămînt împrejur, era aproape o provocare ; ea mai simţea că Peninsula Balcanică era istovită şi că, la. ivirea primului călăreţ român, totul s-ar fi închinat ei; ea ştia că, deşi ţara era şi atunci nepregătită, graniţele despre Ungaria erau deschise şi, mai cu seamă, Dardanelele erau libere.
Pe cîtă vreme, opinia publică din 1916, care nu era provocată de nimeni, trebuia să ştie, în prim loc, că nu mai aveam în faţa noastră pe bulgari, ci pe germani, adică pe poporul cel mai metodic, cel mai bine înarmat; că frontiera despre Austro-Ungaria nu numai că ne era închisă, dar încă. ne era duşmană; că Dardanelele nu numai nu erau libere, dar trimiteau submarine şi crucişetoare inimice să ne bombardeze; în fine, că frontul nostru, care în 1913 era numai pe Dunăre şi în Dobrogea, acum se întindea pe munţi, pe Dunăre şi pe mare, fără posibilitate de a primi de la aliaţii noştri, francezi, englezi şi italieni, alt ajutor decît acela pe care ni-1 puteau da ruşii, cari ei înşişi aveau nevoie de ajutorul altora.
Cîtă deosebire între 1913 şi 1916!
La 1913, şi eu eram printre aceia care cereau regelui Carol şi ministeriului Maiorescu să iasă din toropeală. îmi aduc aminte că în camera mea de la hotel Bulevard veneau tineri scriitori, cîte un om politic, cîte un membru al Academiei, cîte un diplomat, cari, cunoscînd vechile mele relaţiuni cu primul-ministru Maiorescu, mă rugau să străbat pîiiâ la sufletul său, pentru a-1 îndemna la război. Eu, care ştiam că primul-ministru nu are suflet, dar are inteligenţă şi un mare simţ de orientare, asiguram pe fiecare că România va intra în acţiune, tocmai pentru aceste calităţi ale ministrului său.
Trebuie să mai adaog că la 1913 eram pentru intrare în acţiune şi din altă consideraţie. Şef al Marelui stat-major era atunci generalul Averescu, în care eu aveam o foarte mare încredere.
în afară de intuiţia mea personală că acesta este un adevărat ofiţer de stat-major*, avusesem ocazie să-1 văd la
Cred că acelaşi lucru se poate spune de generalul Prezan (n.D.Z.) _
lucru, în 1907, cînd cu răscoalele ţărăneşti. Eram pe atunci secretar general în Ministeriul Afacerilor Străine. în cabinetul meu din palatul Sturdza a avut loc trecerea puterii dinmînile răposatului Iorgu Cantacuzino, înmînile răposatului Dimitrie Sturdza. în ministeriul Cantacuzino, portofoliul Războiului îl ţinea un alt răposat, generalul Manu. E locul aci, ca istoric imparţial, să aduc un omagiu d-lui Take Ionescu, unul din miniştrii rămaşi „vii" din acel Cabinet. Pe cînd de la Ministeriul de Război plecau ordine peste ordine, să nu se tragă în ţărani; ba da, să se tragă, «dar cu cartuşe fără glonţ; ba nu, să se tragă cu glonţ, şi, în fine, iarăşi' fără glonţ,' „fiindcă nu vrea regele", la Ministeriul de Externe, unde era interimar un al 4-a răposat, corectul Iancu Lahovary, venea în toate zilele d-1 Take Ionescu, foarte îngrijorat de întorsătura lucrurilor, sa asculte pe optimistul Lahovary, care-1 prindea de na sturul hainei şi vrea să-i dovedească „gu-gu-gu" că nu se poate trage cu gloanţe, „ca să nu poarte ponosul numai Partidul Conservator", mai cu seamă că nu era nimic serios. D-1 Take Ionescu, drept orce răspuns, îşi zmulgea puţinul păr ce i-au mai lăsat grijile ţării şi se ducea la răposatul Dimitrie Sturdza să treacă puterea, ţinută oficial de răposatul Cantacuzino.
în Cabinetul Sturdza, generalul Averescu,^ intrat ca ministru de Război, a mişcat trupele cu atîta îndemînare, încît, în 4 zile, răscoalele' erau domolite. îmi aduc aminte că în gara Strehaia din Mehedinţi, unde mă găseam după o săptămînă, se afla un batalion din Regimentul de Botoşani, iar la Botoşani, probabil, Regimentul de Mehedinţi. Tot aşa în Vlaşca, în Romanaţi, în Ilfov, unde elementele cele mai primejdioase duceau ţara la pieire.
Ceea ce, dar, la 1913, era cuminte şi probabil pentru intrare în acţiune, la 1916 era matematic contra intrării în acţiune, cu o argumentaţiune de convingere geometrică, evidentă ca liniele paralele ce nu se ating niciodată.
Armament: Aeroplane
Toată lumea ştie că nu am avut tunuri de mare calibru şi nu am avut mitraliere. Soldaţii şi ofiţerii noştri, care s-au bătut ca nişte adevăraţi eroi şi cari nu au nevoie de certificatul străinilor pentru a purta fruntea sus, erau încremeniţi de ploaia obuzelor germane, ce cădeau din necunoscut şi nu dau greş niciodată. Ei nu-şi dedeau seama de o lipsă,
223
222
mai mare chiar decît a tunurilor, de care sufereau: aeroplanele.
Aceste aparate extraordinare, inventate de ieri, perfecţionate de azi şi aplicate în fiecare moment al teribilului „acum" care este lupta, au devenit de o necesitate atît de | absolută, încît, fără ele, armata cea mai bună şi mai bine j înzestrată este bătută la sigur. Misiunea avionului este în- | treită: 1) recunoaşterea, 2) rectificarea tirului, 3) legătura. j
Comandanţii noştri cei mai hotărîţi şi cei mai bine pregătiţi «erau încremeniţi de faptul că mişcările trupelor lor, în desfăşurarea de atac sau de apărare, erau cunoscute de inimic pe măsură ce se produceau; de unde, legenda spionajului extraordinar, a telefoanelor pe sub pămînt, a semnalelor misterioase. O fi fost şi spionaj.  Dar militarul brav ' care a fost învins e totdeauna dispus să atribuie învingerea sa greşelii altora şi mai cu seamă trădării. Ilustrul nostru amic, generalul Berthelot, care făcuse un plan atît de frumos pentru a bate pe inimic împrejurul Bucureştilor, a-i lua 100 de tunuri şi 60 mii de prizonieri, cînd planul său nu a izbutit, a găsit vinovat pe un general român, care a şi fost \ osîndit şi degradat 8. Generalul acesta era cunoscut ca medio- 5 cru, dar nu era trădător. j
Planul generalului B. nu a reuşit pentru că d-sa nu avea | tunuri de mare calibru îndestulătoare, pentru că nu avea mitraliere, pentru că avea o escadrilă de avioane de recunoaş- \ tere insuficientă, pentru că nu avea avioane de rectificarea tirului şi nu avea avioane de legătură. El avea un singur lucru cu adevărat bun: pieptul soldaţilor noştri. Dar a-ţi scoate pieptul înainte, cînd inimicul te bombardează de la o depărtare la care tu nu ajungi, nu mai este bravură, ci sacri- j ficiu nefolositor. j
Prin urmare, avionul de recunoaştere fiind ochiul coman- ! damentului, acel comandament ce e lipsit de avion e orb.
Şi oarbe au fost comandamentele noastre în permanenţă, oarbe fără vina lor.
Cînd inimicul lupta să treacă munţii, ar fi fost de un j suprem interes să se ştie care este punctul unde presiunea i e mai mare, pentru a opune o mai mare rezistenţă, iar cînd infiltraţiunea a început să se facă pe toate văile, pe care j noi le credeam inaccesibile, precum pe Olt, la Dragoslavele, | pe Prahova, pe Buzău, ar fi fost de un interes capital să ştie comandamentul ce se petrece şi unde să se apere. Pe cînd, în fapt, comandanţii noştri nu erau informaţi de nimic.
224
Ajunşi în automobil sau călări, după zile întregi de luptă, într-un sat de munte ce li se părea la adăpost de surprinderi, încercau să se odihnească sau să mănînce. De-abia îi fura somnul că sentinelele veneau să-i deştepte: „Vin nemţii, domnule colonel".
Cu linii strategice subcarpatice şi cu avioane de recunoaştere bine organizate, poate soarta războiului era alta.
Dar dacă n-am avut mijloace de a cunoaşte mişcările trupelor inimice, pe cînd toate mişcările trupelor noastre le erau cunoscute, cum stam cu regularea tragerei tunurilor noastre ?
Nu voi înceta de a cînta pe soldat. Sergenţii noştri ochitori, plutonierii, sublocotenenţii, locotenenţii şi căpitanii de artilerie au fost mai presus de orce laudă. Dar ce puteau să facă aceşti nenorociţi cînd tunurile lor nu băteau pînă la tunurile inimicului? în cel mai bun caz şi pe cîmp neted, ei ar fi încercat să se apropie de gurile de foc germane, ca acel eroic locotenent din Dobrogea, care se ducea cu bateria după fumul nemţilor. Asemenea fapte sunt demne de vremuri mitologice. In timpurile noastre, şi cu luptele în munţi, cînd se pun cele mai mari sforţări ca să se urce două tunuri pe un vîrf de deal, o artilerie inferioară este paralizată şi, mai dinainte, pierdută.
Să presupunem însă că am fi avut tunuri bune — cum erau acele debarcate de pe vasul „Elisabeta" — la ce rezultat am fi ajuns fără avioane de tragere (ceea ce francezii numesc „avions de reglage") ? S-ar fi risipit muniţii scumpe, fără nici un cîştig. Pe cîtă vreme, inimicul, de îndată ce avioanele de recunoaştere descopereau bateriele noastre, trimitea avioane de regularea tirului. Şi deodată se pomeneau bieţii artilerişti români, ascunşi după toate regulele artei, în parapetele lor de pămînt, cu cîte o bombă monstruoasă care cădea din văzduh, în mijlocul bateriii, atingînd opera vie, distrugînd, îngropînd, omorînd, de nu mai rămînea decît jale, schilozi şi vaiete. Cîţi dintre ofiţerii noştri, scăpaţi cu viaţă, nu vor recunoaşte dreptatea acestor observaţii? Dar mulţi nu mai pot vorbi. Moartea a închis gura acestor admirabili eroi, morţi pe loc, sau măcelăriţi prin spitale, departe de ai lor, necunoscuţi, singuri şi atît de trişti!
Vreau să scot pe unul din negura uitării. Dar acesta era atît de extraordinar, în nemărginita sa modestie, încît atinge ţărmurile poveştilor. Se numea Stoenescu şi era coman-
225
dantul Bateriei V din Regimentul 11 de Artilerie. Mai mult nu ştiu despre dînsul. Dar ştiu că, de la prima mişcare a armatei noastre, în 1913, adică de îndată ce omul a ieşit din mizeria vieţii sale burgheze şi a intrat în răspunderea comandamentului', s-a transfigurat. înainte de toate, iradia farmecul simpatiei militare, acel efluviu de căldură, de îndrăzneală şi de bunătate, din care lipseşte cu desăvîrşire egoismul. Chiar de-atunci, soldaţii îl adorau. Intraţi în războiul de acum, adoraţia aceasta se transformase în cult, cu nota admirabilă a necesităţii de a se sacrifica pentru el. De la Dunăre, unde a mers regimentul, pînă la Dragoslavele, unde a fost distrus, căpitanul Stoenescu era neadormit. Sub un comandament mediocru şi histeric, el era pururea calm. Orunde se aşeza bateria sa, sub ploaie de gloanţe sau de obuze, căpi-t anul era în picioare pe parapet sau între tunuri, liniştit, măreţ şi transfigurat, ca un chip legendar. Cînd bomba infamă a nemţilor a făcut explozie în bateria sa şi i-a luat amîndouă picioarele, un urlet de durere a izbucnit din piepturile soldaţilor rămaşi vii, pe cînd el urma a-şi ţine comanda, pînă ce şi-a pierdut cunoştinţa. A fost evacuat şi a murit undeva, pe la Ploieşti, sau la Focşani, necunoscut.
Acesta era erou' în toată puterea cuvîntului, curat ca picătura de rouă, tare ca diamantul.
Şi-au fost, ca acesta, mulţi, fii de boieri sau de ţărani, ieşiţi din masa poporului român.
' Aşadar, avionul de rectificarea tirului este ochiul tunarului, după cum avionul de recunoaştere este ochiul comandamentului.
Şi mai este o a treia spiţă de avioane: de legătură, tot atît'de importantă ca şi celelalte două. Pe întinderea fronturilor actuale, cine poate şti cu siguranţă cînd e momentul să se arunce infanteria la atac, în care direcţie, unde sunt grămădite trupele inimice? Nimeni, decît avionul de legătură. El, prin semnalele sale, adună o trupă rătăcită, îi schimbă direcţia, o întoarce din drum, o duce la foc acolo unde se simte nevoie. Trupele noastre au suferit de lipsa de legătură, la cel mai înalt grad. Bieţii ofiţeri călări, ducînd ordine prin noaptea necunoscută, alergînd după batalioane uitate sau după convoiuri rătăcite, trecînd peste poduri sub care se ascundeau avanposturile germane, prin noroaie, pe zăpezi, pe corhane, stînd cîte 30—40 de ore în şea, par legende de pe timpurile napoleoniane. Militarul modern nu mai face operă de aceasta imbecilă, nu se expune la moarte aproape
sigură, cînd are telefon şi aeroplan. Viaţa lui are un preţ imens: ea se sacrifică numai atunci cînd maşinele şi-au spus ultimul cuvînt, şi chiar atunci, soldatul se apără încă cu o maşină sau atacă tot cu o maşină. Astăzi, un militar bun, pe cîmpul de război, este ca un lucrător într-o fabrică. Prima lui datorie este să trăiască, iar a doua să lucreze, ca să distrugă.
Acesta fiind rolul hotărîtor al aeroplanelor, comandamentul nostru suprem trebuia să-1 cunoască, dacă nu din studii profunde asupra strategiei moderne, cu tehnica sa specială, cel puţin din experienţa războiului actual, care dura de doi ani, cînd am intrat noi în acţiune.
Ştiu că a fost o tentativă mizerabilă de a aduce aeroplane din străinătate. Marea Nordului, care a înecat atîtea secrete, să înece şi pe acesta.
Prin urmare, noi am intrat în război ştiind cu certitudine că nu aveam aeroplane.
Va să zică, nu aveam linii strategice de drum-de-fier, nu aveam tunuri de mare calibru, nu aveam aeroplane.
Atunci ce aveam?
Armament. Mitraliere şi sîrmă
Infanteristul român, care este unul din elementele cele mai bune ale strategiei moderne, n-a putut niciodată, în războiul de astăzi, să fie aruncat la atac, după o intensă pregătire de artilerie, cînd inimicul este aiurit şi pe jumătate îngropat, aceasta fiindcă i-au lipsit tunurile de mare calibru şi aeroplanele9. El s-a bătut, fiind mai întotdeauna surprins de duşmanul care înainta; obligat să primească lupta, fără a-şi fi ales terenul. O singură dată, în jurul Bucureştilor, a putut să organizeze o bătălie campală, şi atunci, cu tot armamentul său inferior, a fost pe punctul'de a da germanilor o lecţie straşnică.
Dar acestea sunt lucruri cari se ştiu acum şi care nu fac decît să confirme temerile celor ce erau contra 'intrării noastre în acţiune la 15 august 1916.
Un lucru însă se ştia cu siguranţă la 14 august 1916, anume că, între alte lipsuri, nouă ne lipseau şi mitralierele şi sîrma ghimpată. Şi tot atunci, şi chiar cu mult mai nainte, se ştia, sau trebuia să se ştie, de către statul nostru major, importanţa fără margini a mitralierelor, precum şi numărul enorm pe care-1 aveau germanii. Maşina lor Maxim, care trage 400 lovituri pe minut, este dată pe mîna celor mai
226
227
buni trăgaci, soldaţi reangajaţi sau subofiţeri, cari au dus arta de a servi de ea pînă la cel mai înalt grad, aşezîndu-se în ascunzători speciale, zidite în pămînt, în caz de apărare, sau ducînd maşina la atac în flancul trupelor, pe chesoane speciale sau pe automobile.
Se poate afirma că de unde mitraliera germană era la început o armă de atac şi de apărare, pe frontul român a devenit o armă numai de atac. Cunoscînd slăbiciunea armamentului nostru şi imposibilitatea, pentru noi, de a răspunde la mitralieră cu mitralieră, germanii au uzat şi au abuzat de maşina lor, pînă a întrebuinţa un fel de sperietoare de ciori,' al cărui sunet imita sunetul mitralierei adevărate, pentru a impresiona pe soldaţii noştri.
Comandamentul nostru suprem trebuia să ştie că germanii s-au aruncat asupra francezilor, chiar de la început, cu o enormă cantitate de mitraliere. Pe cînd armata franceză considera mitraliera ca o rezervă de foc şi ţinea secţiunile în urma liniei de bătaie, la o distanţă destul de mare, germanii o scoteau înainte sau o îngropau în ascunzători zidite în pămînt, de unde ieşea la iveală, în urma infanteriei franceze ce ataca, secerîrid pe la spate rîndurile soldaţilor ce se credeau victorioşi.
Jocul acesta nu a durat mult, căci comandamentul francez a opus maşinii Maxim maşina sa, model Saint-Etienne, Puteaux sau Hotchkiss, în număr tot atît de mare, dacă nu mai mare ca al germanilor şi cu calităţi superioare, încă din primăvara anului 1915, împăratul Germaniei oferea un premiu de 700 mărci soldatului care ar fi capturat o mitralieră franceză.
Acestea sunt lucruri petrecute acum doi ani. La 14 august 1916, ele trebuiau neapărat să fie cunoscute de d-1 general Iliescu — în toate cazurile trebuiau să-i fie raportate de d-1 colonel Rudeanu 10, care, după cunoştinţa mea personală, e un om serios — dacă, în timpurile din urmă, nu s-o fi prăpădit şi d-sa în scandaloasa camarilă din gura Cişmigiului.
' Mai e nevoie să insist asupra efectului moral produs asupra trupelor noastre prin lipsa de mitraliere?
îşi închipuieşte cineva cîteva pompe de incendiu, aşezate I una lîngă alta, ale căror ţevi ar stropi un zaplaz ce arde, j bătînd, una mai sus, alta mai jos, spre a nu lăsa nici o scîndură neudată? Acestea sunt mitralierele. Zaplazul din faţă este inimicul, adică noi, iar picăturile de apă sunt gloanţele.
Sîrma
încă de la războiul ruso-japonez şi, mai departe, de la războiul contra burilor, se cunoştea însemnătatea acestui element al strategiei moderne, care, ce e drept, era cu totul pasiv. în războiul actual, importanţa sîrmei a devenit co-vîrşitoare, căci nu numai că permite unui front să devină inexpugnabil, dar încă poate aduce pagube inimicului, prin ghimpii săi ascuţiţi, şi oarecum se însufleţeşte cînd ia locul unui corp de armată, ridicat de pe front şi'dus în altă parte.
Unul din marile secrete ale armatei germane, care pare a avea darul ubicuităţii, este întrebuinţarea sîrmei în colaborare cu mitralierele. Cînd un front se eternizează, cînd adică, din cauza timpului, sau a greutăţilor tehnice, atacul nu înaintează, comandamentul suprem îşi seamănă frontul cu lanţuri de sîrmă ghimpată, pe întinderi de zeci de kilometri, lăsînd drept pază secţiuni de mitraliere şi ducînd trupele pe alt front sau grămădindu-le tot pe frontul acela, în punctele în care inimicul i se pare că e mai slab.
Lucrul acesta s-a întîmplat mai cu seamă pe frontul rus, care nu-i putea opune aceeaşi măsură, şi se* întîmplă, desigur, pe frontul nostru. Căpitanul Carre 'raportează că în Polonia, pe apele Bzara şi Ravka, armatele ruse şi germane au stat faţă în faţă timp de mai multe luni, pe o întindere de 60 kilometri, a căror apărare normală cerea cam vreo opt corpuri de armată. S-a aflat în urmă că, pe cînd ruşii stau neutralizaţi în faţa linielor germane, acestea nu erau apărate decît de cîteva mii de oameni, din 8 în 8 kilometri, cu o enormă cantitate de mitraliere şi sub protec-ţiunea unei raţele de sîrmă, care avea pe unele locuri o adîn-cime de 6 kilometri.
D-1 general Iliescu trebuia să ştie lucrurile acestea din 1915, adică cu un an înainte de a intra [în] acţiune; prin urmare, trebuia să-şi ia măsuri să aducă sîrmă ghimpată din chiar Germania, sau din Australia, de la minele din Broken Hill, iar nu să despoaie gardurile oamenilor, să comită vexaţiunile scandaloase la care am asistat cu toţii, cînd jandarmii dintr-o comună ridicau şi sîrma de la gîtul clinilor de pază, iar cei din comuna vecină nici nu se atingeau de ea, deoarece „se făcuse soma'.
Dacă însă frontierele îi erau închise şi nu putea" să aducă sîrmă, după cum n-a adus mitraliere, după cum n-a adus tunuri, după cum n-a adus nici chiar puşti îndestulătoare,
228
229
atunci trebuia să aibă conştiinţa neputinţei sale şi să nu ducă ţara în prăpastie.
Concluziune. Aş putea să mă opresc aci. Pentru orce spirit nepărtinitor, proba nebuniei noastre este complectă.
Cum însă această probă este mai mult de ordin tehnic, iar oamenii politici pot pretinde că s-au încrezut în specialiştii de la Ministeriul de Război, ar mai rămînea să se facă proba nebuniei lor politice. Ar fi destul, pentru aceasta, să li se amintească că nici un bărbat de stat, demn de acest nume, nu a riscat soarta ţării sale, fără ca mai nainte să cunoască adînc situaţia ei militară, nici Cavour, nici Bis-marck; că d-1 de Gramont 11 are o mulţime de elevi în România; căputrigaiul greco-bulgăresc, de care vorbea Emi-nescu cu atîta dispreţ, ajuns acum la cele mai înalte poziţii în stat, avea nevoie de război ca să pară că-şi iubeşte ţara, fără să priceapă că patriotismul adevărat stă tocmai în înţelepciune şi prevedere, după cum stă guvernarea universului întreg, iar nu în aventure şi cataclisme.
Dar să admitem că la unii dintr-înşii n-a fost nici pofta de a specula vagoane, nici de a deveni sau a rămînea miniştri, nici de a tripota milioanele furniturilor, nici de a-şi mări clientela politică, ci a fost secreta dorinţă a fiecărui român de a lua Transilvania. Merg mai departe, şi admit, cu complicaţia sufletului omenesc, că chiar şi la aceia cari tripotau în politică şi în furnituri, era şi o parte de patriotism, ba chiar şi de'înţelepciune. Căci dacă, pînă în cele din urmă, anglo-f râncezii' vor învinge, e probabil că România nu numai că nu va pierde nimic, dar încă va ieşi mărită.
Foarte bine.
Eu scriu rîndurile acestea la 20 martie 1917, în ţara rusească. Sunt 20 de zile de cînd asist la cea mai formidabilă transformare politică ce s-a văzut vreodată sub soare: detronarea ţarismului şi instalarea unei forme de guver-nămînt parlamentaro-republicană. Această revoluţiune s-a făcut pînă astăzi fără multă vărsare de sînge. Eu nu prea cred în ceea ce nu cunosc. Dar ţarul a fost detronat. Pentru ce? Nu mai e o taină pentru nimeni că împărăteasa Alexandra Feodorovna, născută ducesă de Hessa şi rămasă germană pînă în fundul sufletului, era centrul unui partid la Curtea Rusiei, care lucra pentru pace separată între Germania şi Rusia. Aceasta avea împotriva sa un contra-partid, în fruntea căruia se găsea Marele duce Ciril, comandantul gardei şi cumnatul reginei noastre, şi mai cu seamă avea împotrivă
230
pe ambasadorul englez Sir George Buchanan12, care, ex-ploatînd cu inteligenţă conflictul dintre Dumă şi împărat, ajunse să organizeze un complot între prezidentul Dumei, Rodzianko, şi comandantul gardei imperiale, pentru a sili pe ţar să abdice şi a înlătura astfel pericolul păcei separate.
Fireşte, lucrurile merseră cu mult mai departe decît voiau organizatorii lor. Eu nu scriu istoria critică a Rusiei, pentru a aproba sau a dezaproba forma actuală a guvernului.
Ceea ce vreau să notez aici este pericolul păcei separate.
Biata noastră ţară a trecut pe lîngă spectrul hidos al morţii. Cum suntem ocupaţi de toate liftele pămîntului, eram să fim împărţiţi între cei ce ne ocupă, fără doar şi poate. Acesta era preţul infamiei separate ce se pregătea. 13
Cît datorim ambasadorului englez de la Petrograd şi partidului radical din Dumă, nu mai spun! şi nici nu cred să mă pot închina vreodată îndestul la Dumnezeul care ne ocroteşte de prostia şi nelegiuirea oamenilor noştri politici. Am scăpat ca prin minune de soarta Poloniei. Oare vom scăpa pînă la sfîrşit ?...
în disperarea mea, am făgăduit unui amic, om politic, că dacă războiul acesta nebun va duce România la mărire teritorială, voi merge cu un sac de cernise în cap şi mă voi prosterna la poarta sa. Orce se va întîmpla însă, partidele istorice actuale din România sunt infame şi putrede. Ele trebuiesc înlăturate cu orce preţ. In locul lor să vină băieţii tineri de pe front, aceia ce au scăpat de urgia gloanţelor, aceia ce au învăţat să sufere la un loc cu ţăranul, să dea acestuia pămînt, să-1 facă încă o dată om şi, mînă în mînă cu el, să regenereze neamul nostru.
Iar dacă nefericirea va voi ca ţara noastră să iasă micşorată sau să fie împărţită, sper să mai trăiesc îndestul pentru a forma un partid nou, acela al răzbunării, sau să mor în spânzurătoare, ducînd focul revoltei pe toate pămînturile locuite de români. Căci dacă un om poate fi adus în sapă de lemn de o şleahtă de politiciani mizerabili; dacă el poate fi pus în ţeapă sau în spînzurătoare — un popor de 14 milioane de români nu poate pieri.
Dacă nu mă voi întoarce niciodată în ţară, viu, laş copiilor mei sarcina de a mă aduce în pămîntul nostru numai cînd va fi liber.
Odessa, 20 martie 1917
231