DUILIU ZAMFIRESCU OPERE V Edifie îngrijită deJĂTlHAI GAfTFĂ\ şi IOAN ADAM Argument, note, indici de IOANADAM PUBLICISTICĂ (1 8 8 1 — 1 908) SCRIITORI R O M A N I EDITURA MINERVA Bucureşti, 19 8 2 rubricii „Palabras", fiindcă s-ar fi pierdut din coerenţa preocupărilor publicistului. Intrucît în majoritatea cazurilor nu există manuscrisele încredinţate zeţarului sau măcar copii, ciorne, am reprodus textele din reviste, fără posibilitatea unei alte confruntări. Atunci cînd am identificat şi manuscrise cu diferenţe faţă de textul publicat în periodice, l-am preferat pe ultimul, sem-nalînd succint la Note deosebirile, aşa cum am procedat, de pildă, cu eseul Romanul şi limba română. In cazul discursului de recepţie la Academie, Poporanismul în literatură, apărut atît in revistă cît şi în volum, am optat, fireşte, pentru ultima formă, care nu avea abrevierile impuse de Maiorescu. Pentru a asigura coerenţa, caracterul unitar al ediţiei, am menţinut criteriile ortografice şi de transcriere enunţate în primul volum. Am păstrat astfel cu grijă formele regionale alături de cele literare, genitivele în ei (în alternanţă cy cele în îi), lipsa lui l final din substantivele articulate, desinenţa de plural iele în paralel cu iile, dubletele sunt/sînt ş.a.m.d. In cadrul aparatului critic am încercat să sintetizăm — iu ordinea esenţialului — toate informaţiile de oare dispunem referitoare la personaje, personalităţi, situaţii literare, istorice, politice, diplomatice, semnalînd, cînd a fost nevoie, evoluţia părerilor lui Duiliu Zamfirescu faţă de ele. Totodată, àm urmărit ecoul în epocă şi în posteritate al eseurilor importante. Intrucît unele articole din faza finală au fost amputate de cenzura vremii, am marcat intervenţia acesteia cu trei puncte între paranteze ascuţite : (...) Pentru explicarea cuvintelor de circulaţie restrînsă am alcătuit un glosar. Un Indice de nume şi un Indice al textelor neincluse în sumarul acestor două volume înlesnesc orientarea cititorului. I. A. I HUGHENOŢII ŞI MANTILLA Cărora dintre d-voastră vi s-a-ntîmplat să visaţi vreodată un colţ de pădure şi pe sub umbra frunzelor o umbră de femeie frumoasă, pierzîndu-se în fundul codrilor, neştiutoare de lume, nepăsătoare de singurătate şi vrednică de iubit ? Cărora dintre d-voastră iarăşi vi s-a întîmplat să vă deşteptaţi în acel vis şi să vă încercaţi zadarnic a readormi spre a aştepta venirea visului cu pădurea şi cu femeia ? Aţi băgat; de seamă cum mintea, urmărind acea videnie, să-neacă într-o mare de cugete fermecătoare ; cum privirea urmăreşte un ceva straniu, fără scop, fără formă sigură, fără coloare determinată, care ceva există fiindcă-1 vezi, dar care se pierde- într-un clarobscur plin de poezie şi pe care îndată nu-1 mai vezi fiindcă nu mai există : aţi văzut aceste lucruri ? Dacă le-aţi văzut mă veţi înţelege, fiindcă tocmai aşa e actul al patrulea din Hughenoţii.1 Luminile slabe. Scena în umbră. Mantilla2 în alb. Mantilla e o adevărată artistă. Critica, care nu prea face multă cheltuială de complimente, e silită să aducă primei-done toate omagiele sale, omagii cu atît mai meritate cu cît rolul e mai greu. • Muzica lui Meyerbeer, 3 care e un fel de compromis de muzică italiană şi muzică germană, cere o aptitudine aparte spre a fi bine exprimată. într-însa se găsesc motive din Aida, în cari se pare că autorul a voit să reflecteze calmul şi gravitatea protestantă, unite cu unele tră- I suri de geniu vesel, cari ne amintesc pe Rigoletto. E curtea Cleopatrei şi a lui François I contopite într-una singură, care se numeşte curtea regelui Meyerbeer. Mantilla a-nţeles că acest îndoit caracter de muzică trebuie dat astfel încît tranziţia de la un gen la altul să nu fie observată, dar să fie simţită ; a înţeles că într-o operă ca Hughenoţii orce primadonă are îndoitul rol de tragediană şi de cîntăreaţă. Constat cu plăcere că Mantilla, deşi italiană, nu are şcoala italiană a mişcărilor decît pe jumătate. Acea eternă învîrtire a mîinilor prin aer, care face din unii tenori nişte adevărate mori de vînt, la d-sa nu există decît pe jumătate. Cer voie artistei a-i spune cîteva lucruri generale. Pentru un muzicant care simte ceea ce cîntă, într-un rol dramatic ca al Mantillei sunt două alternative : sau îşi face cursul de dramă special, aplicat la cutare sau cutare rol — şi atunci pe scenă trebuie să nu uite nici gest, nici notă — sau cîntă curat şi simplu, şi atunci cel mai bun lucru ce are de făcut este să-şi dea osteneală a înţelege muzica, a se identifica cu rolul cîntat şi a lăsa jocul inspiraţiei. Pentru mine, un artist de un adevărat talent e dator să nu uite niciodată că dacă scopul imediat al operii este de a produce muzică frumoasă şi corectă, scopul său cel mare este de a schimba pe public într-un actor inconştient, care să cînte cu sufletul şi să joace cu privirea. Pentru aceasta se cere ca ochiul să fie impresionat de mişcare, de poziţie, de coloare. Cînd jocul de scenă e rău sau mediocru, publicul rămîne public, nu mai e actor. Iacă o progresiune care ar trebui luată în băgare de seamă : Frumosul simţit se poate exprima prin patru mijloace r muzică, poezie, pictură şi sculptură. Orce scenă de operă trebuie să aibă cel puţin trei din aceste mijloace spre a exprima o acţiune : muzică, poezie şi pictură. Va să zică muzică — întîi. Pe acest mijloc Mantilla e cu totul stăpînă. Poezia. Poezia pentru actor este dicţiunea. Dicţiunea este strîns legată cu mişcarea. Mantilla în dicţiune e mai slabă. Mi s-a părut că fluieră puţin pe s şi că încearcă oarecare greutate cînd vrea să ia o notă sus unită cu o vorbă accentuată. Mişcarea o are liberă, dar cam demonstrativă. Astfel, în scena care precede jurămîntul pe pumnale, cînd Mantilla stă ascunsă după canapea, jocul său e foarte dificil : cîteodată prea expresiv, altă dată prea rece şi totdeauna nenatural. In aceasta, nereuşita jocului provine şi dintr-o altă cauză : canapeaua după care trebuie să stea ascunsă Mantilla e prea mică, astfel că e silită să-şi ia o poziţie care nu-i lasă libertatea mişcărilor. D-nu regizor ar fi trebuit să-nţeleagă aceasta, şi să aleagă un scaun capitonat, care să lase artistei toate mijloacele de a exprima prin gesturi mirarea şi durerea sa. In scena în care rămîne cu d, Seidman,4 cînd cercetează uşile, mişcările şi mai ales mersul Mantillei e natural şi plin de eleganţă. în actul al IV lupta cu tenorul e admirabilă ! Albul convine mult Mantillei. Nu mai vorbesc de scena în care cade : e partea cea mai superbă a jocului sau. Dacă aceste observaţiuni vor fi cercetate de artista şi-şi va da osteneală să se observe puţin, cîteva mici defecte pe cari le are le va pierde şi noi ne vom putea mîndri cu o adevărată artistă. 1881 2 LA ŞOSEA într-o dimineaţă de iunie eram la Şosea cu prietenul meu D.1.1 Treceam amîndoi pe sub umbra teilor, sătui de zgomot şi de lume, vorbind de cite erau la ordinea zilei, de căldură, de flori, de razele soarelui, cari veneau ca nişte călăuze vesele ale împăratului luminei să ne vestească apariţiunea sa — cînd, un cupeu, adus de doi cai şargi, doi adevăraţi filozofi pahidermi, se opri în faţa noastră, iar din el coborî un copil şi o femeie tînără, care, după modestia cu care era îmbrăcată şi după modul cum da braţul copilului, părea a fi o guvernantă. Orice ar fi fost, noi o găseam foarte deosebită. Avea o figură simpatică şi nişte ochi mari, a căror privire părea că vine dintr-o lume de cugete ; atît era de preocupată şi de discretă. Ce-i păsa- ei dacă noi eram pe alee şi dacă ne uitam la dînsa cu o adevărată dragoste ! Era aşa de departe de a ne vedea şi de a vedea pe cineva... Şi, cu toate astea, care ne fu mirarea cînd o văzurăm oprin-du-se şi întinzînd mina unei specie de om care-i ieşi înainte ca un punct de exclamaţie, scoţîndu-şi pălăria pînă la pămînt şi lăsînd astfel să se vază un cap gata să plece după umeri, atît de mobil şi de depărtat era restul corpului prin gît. Hainele, în cari-şi conserva persoana, păreau puse în cui. Altfel era îmbrăcat cu mare cheltuială : de sus şi pînă jos la fel. Gîtul îi era împrejmuit de un guler curat dar din cale-afară nalt. Pe cap purta o pălărie de paie cu marginile largi, care-ţi făcea efectul unui accent circumflex deasupra unui I mare. încolo, sclivisit, înmănuşat, cu un vîrf de batistă albastră afară din buzunar şi purtătorul unei umbrele de mătase. — Trebuie să fie telegrafist, îmi zise prietenul meu. — De ce ? — Prea-i îmbrăcat din bucată şi... să-ţi spui drept, prea mi se pare prost. — Cînd cugeti, cu toate astea, că acest scandal e îngăduit să meargă alături de o femeie atît de frumoasă ! — Ce vrei ; şi ei nu fac decît să urmeze regula generală : toate lucrurile se completează sau se discomple-tează pe acest pămînt. Apostrofu şi guvernanta formează un fel de compromis social, neapărat trebuincios spre a păstra linia de mijloc a progresului omenirei. Compromisul, precum spunea prietenul meu, se pierdu ,în umbra aleelor şi noi ne aşezarăm pe o bancă. Tocmai atunci, patru călăreţi, o damă şi trei bărbaţi,- veneau în fuga cailor, plecaţi pe şele şi roşii de vînt, mergînd, unde, nici ei nu ştiau, dar veseli de a merge prin aerul liber, în răcoarea dimineţii şi sub razele soarelui. Odată cu dînşii, o cucoană lunguiaţă şi galbenă apăru la. braţul unui domn îmbrăcat în negru şi cu un semn la butonieră, care explica că posesorul său e secretar de legaţiune. Domnul purta pantaloni strînşi de glezne şi ceafa împărţită în două emisfere pomăduite şi trase cu multă îngrijire după urechi ; doamna era o elegie în picioare, una din acele femei cari visează, respiră, se mortesc şi mor în poezie, cari nu înţeleg nimic în afară de cadrul viselor sale, care se pleacă la fiecare cinci minute spre organul acustic al diplomatului şoptindu-i : De la dépouille de nos bois L'automne avait gonflé la terre, şi care, cu toate astea, e culottată de fumul havanei diplomatice ca o ţigaretă. După această pereche, trecu un lanţ de tinere fete, elegante, vesele, nepăsătoare, cari veneau la Şosea să vază lumea şi să fie văzute, cari nu citiseră din cartea vieţii decît titlul, un titlu tipărit frumos, cu îngrijise, cu artă, cu seducţiune chiar, cari nu înţelegeau că poate 4 5 să întîlnească cineva, în această carte, şi pagine negre, pagine scrise cu lacrămi, cari raţionau că, dacă s-au născut, cel mai bun lucru ce aveau de făcut era să trăiască, cari poate nici nu raţionau... ; în sfîrşit, fete tinere. în urma lor, cîţiva laptagii îndoiţi cu greutatea cobi-liţilor, rîzînd şi vorbind în gura mare. După dînşii o bonă cu patru copii, doi plîngînd", unu bătînd în tobă şi altul alergînd ca o albină de la un boschet la al tu... — Să trecem pe partea cealaltă, îmi zise prietenul meu. — Să trecem. Pe partea cealaltă era bufetu : lume, cîini, ofiţeri, preoţi, unii citind jurnale, alţii făcînd sluj, alţii sorbind cu zgomot din cafele, şi toţi ocupaţi de persoanele lor sau de a jumătăţilor lor. Aşa, îmi aduc aminte de un preot care bătea în masă cu cîrja de ne asurzise pentru că chelneru întîrzia a aduce dulceaţa doamnei preotese, care se întîmplase a fi o femeie cu destinaţie bărbătească, dar care din greşeală se născuse femeie. Astfel îşi explica prietenul meu, care nu putea să sufere femeile cu mustăţi, mustăţile d-nei preotese. La spatele nostru, un bătrin se învîrtea pe lîngă băncile consumatorilor, repezindu-se după fiecare capăt de ţigară ce se arunca, ca un flămînd după o bucată de pîine. — Ce mizerie ! zise prietenul meu cu indignare : să fumezi numai cînd îşi va arunca bogatul ţigara !... îţi foarte mulţumesc de principiele dumitale economico-politice. — Ce vrei, dragul meu, lumea ! Aceasta e lumea, mă-nţelegi ? Nu o vei schimba-o nici tu, nici eu, nici nimeni. Mizerie şi infamie de la un capăt pînă la celălalt... De aceea cei mai cuminţi fac ca fetele de sus : citesc numai titlul din cartea vieţii. Sunt lacrymae re-rum, et mentepi mortalia tangunt. Nu uita niciodată aceasta. 1881 ARTIŞTII ROMÂNI ŞI PUBLICUL (Seara de 27 ian. 1881) Plecasem la teatru cu hotărîrea de a observa şi de a da la lumină toate defectele actorilor noştri, spre a putea astfel forma un tot complet, care, la rîndul său, să formeze o cauză, de mult căutată şi negăsită de mine, cauza nevenirii publicului la teatrul românesc. Eu credeam altădată că există în Bucureşti o clasă instruită, inteligentă, doritoare de a vedea frumosul şi a-1 încuraja ; o clasă, în fine, care să nu aibă prejudiţiu şi să aibă gust ; credeam, dar nu mai cred. Şi cum să cred, cînd merg la teatru şi văd că toată lumea care ar putea înţelege binele, care ar şti a-1 deosebi de rău ; toată lumea care ar simţi frumosul ; toată îttmea care ar avea o lacrimă de dat acestor sărmani ac-tbpi, victime ale pasiunilor lor — toată această lume nu vuje ? Sau cea care vine aplaudă anapoda, rîde cînd trebuie să plîngă, rămîne indiferentă cînd trebuie să simtă, şi "niciodată nu dă destulă atenţiune artistului ? Desigur, nu voi pretinde că totul a mers, în seara de 27, admirabil, dar voi îndrăzni a spune că unele părţi au fost superb de bine jucate. Miss Million 1 m-a făcut să plîng ; şi cînd îmi mărturisesc această slăbiciune o £ac nu pentru a aduce onoare simţurilor mele, ci pentru a spune celor ce vor citi că arta, cînd e adevărată, schimbă Pe spectator în om şi-1 face să intre în stal cu inima ţi Istoria lui Filip al Il-a de Forneron,6 care înfăţişează, în chipul cel mai exact, situaţiunea Spaniei din sec. XVI. Portretul acestui rege teribil e zugrăvit cu o mînă de maestru. Genovezii jefuiţi, jidanii arşi, soldaţii căzuţi cu miile în Franţa pentru cheful lui, Montigny, 7 Orange, 8 inchiziţiele toate îi însoţesc pînă la moarte în acelaşi tablou, cu aceeaşi vigoare ; Corespondenţa lui Galiani9 de Lucien Perey10 şi Gaston Maugras,11 un curios studiu asupra vieţii şi ope-rilor celebrului abate italian, în care o mulţime de siluete de femei celebre sunt desinate cu o eleganţă şi o exactitate de contur minunată. Prietenia dintre sfinţia-sa părintele Galiani şi d-na d'Epinay 12 dură 20 de ani. „O legătură de care istoria ar trebui să ţie socoteală, dacă istoria ar mai ţine socoteala de altceva decît de prostiile şi nenorocirile oamenilor." Un studiu asupra lui Danton de Emile Bos,13 din care reiese că marele republican ar fi rîvnit să aibă un 45 mititel de Înaintea numelui, şi astfel să se numească republicanul d'Anton ; Un condottiere in al XV secol de Charles Yriarte.14 Afară de aceste cărţi de ştiinţă au fost încoronate şi opere de literatură curată, precum : Un volum de poezii, intitulat La jeunesse pensive, de Dorchain,15 din care Figaro extrage o preafrumoasă bucată : Les étoiles éteintes ; Légendes chrétiennes de la Bases-Bretagne de Luzel.16 Pentru aceste poveşti, Academia a mulţumit cu deosebire autorului că le-a scos clin uitarea în care erau condamnate să moară ; Petites misères de H. Lafontaine17 şi altele. în Franţa şi-n ţările ca Franţa, tinerii muncesc, căci munca li se resplăteşte, dar la noi... toate sfîrşesc prin puncte. 1882 NOUTĂŢI DE TOT FELUL 1G „Teatru. Sîmbătă, la 10 curent, artiştii asociaţi de la „Raşca" au reluat cele două piese, date de cîteva seri mai înainte : Mutul1 şi Neghiobiele lui Piperman. 2 Progres, d-na A. Popescu a fost bine în cea dintîi. Intona-ţiele le avea calde. Pe mişcări era stăpînă. Vocea, spre marea noastră mulţumire, îi era acordată. Scena în care îşi prezintă bijuteriele lui Georges îi face onoare. Progres real. D-nu Manolescu, ca şi rîndu trecut, a fost desăvîrşit de bine. Creaţiunea acestui rol în româneşte — deşi s-ar părea că limba nu importă, fiindcă este în personagiu mut — îi dă dreptu la mari aspiraţii. Pentru traducţie şi restu trupei, cu oarecare variante, ne păstrăm aceleaşi aprecieri. D-nu Fraivalt, în actul al doilea, merită o menţiune onorabilă. Pe scurt, la „Raşca" îşi poate cineva petrece seara, sigur fiind că va avea emoţiuni plăcute şi, ceea ce e mult în acest secol de pornografie universală, că le va avea cinstite. Literatura. Vovea Adevărului,3 nr. 2, ne dă următoarele fraze : „Examene generale, în care autorul — un erudit autor, după cît se vede — vrea să ne dovedească că -«în cele clin urmă, chiar şi în limba gotică avem multe vorbe scrise cu au cari se citesc o», Fluierul lui Ştefan ; legenda Miron şi Florica, cu notele respective, care, pe 47 lîngă unele părţi bune, dă, spre mulţumirea sufletească a cititorului, şi această poznă poetică : Ea e-ntunecoasă Dar e spaţioasă, Căci în nopţi făr' lună Acolo s-adună Mii de legioane Şi turbilioane De draci peliţaţi Cu peri vulvoiaţi. Afară de aceste caracteristice bucăţi, se mai întîlnesc titlurile următoare : Cezar Bolliac, Vino, Limbagiul besti-elor, Bibani, La îngrăşarea porcilor, Corespondenţă şi, la sfîrşit de tot, vestea bună că a apărut la tipografia Cucu novela Bostan, haiduc naţional !! de d-nu Panait P. Macii. 4 Prea mulţi p în aceste nume ! Aurora română, foaie beletristică din Bucovina, care, în beletristica sa limbă, dă dovezi că d-nii colaboratori trăiesc în tare bună înţelegere cu muzele. Sport poetic şi muzical. Flori de pe Car păţi, poezii de d-nu Zaharia Antinescu. 5 Acestor flori le pregătim un pahar cu apă, ca să le putem păstra cît mai îndelung în amintirea simţului nostru olfatic. Leagăn dulce, muzică de d-nu Şt. Vasilianu, cuvinte de Xenopolu. Bucata aceasta e armonizată cu multă ştiinţă de carte. Autorul, care este profesor de asemenea treburi, e dintre rarii români cari compun şi ştiu să scrie singuri — Editura Sandrovits. O mică destăinuire. Cunoscutul, am putea zice, fără exagerare, popularul Ventura are pe pianul său patru noi compoziţii. Stilul în care acest autor scrie, atît de viu, atît de colorat, păstrează totdauna, ca notă dominantă, nota simţului naţional. Acesta este o garanţie de succes. Am început şi am dori să păstrăm puţină mîndrie naţională în toate. Lucrul acesta nu va împiedica pe oamenii de talent de a produce capodopere. Chopin o dovedeşte. Am avut privilegiul să ascultăm aceste noi lucrări înaintea publicului. Una este scrisă pe cuvintele lui Alecsandri : De la mine pîn' la tine Numai stele şi lumine. Dacă nu ne înşelăm, d-1 Mauriciu Cohen6 a făcut şi d-sa muzică pe aceste cuvinte. Se pare însă că d-1 Cohen, care are o înaltă şcoală, multă ştiinţă, nu-i încă bine pătruns de geniul limbei şi a poporului pentru care scrie. Dovadă despre aceasta e faptul că din cele două compoziţii făcute pe cuvintele : Din Tunis la Maroc Nu-s albe păsărele etc. a lui d-nu Cohen e cunoscută numai de diletanţi. Poporul nu cunoaşte decît pe a lui Ventura. A doua e o barcarolă care are cîteva măsuri de vals minunat de bine găsite. Tocmai atît cît, pe uscat şezînd, să-ţi simţi sufletul legănat de valurile acestei muzici atît de caracteristică. A treia e pe cuvintele reginei, cuvinte germane, cari vor fi traduse în româneşte. A patra pe nemuritoarele versuri a lui Scrob, intitulate Dor de răzbunare : Aş voi din piept să-mi scot Inima cu dor cu tot etc. Iată destule noutăţi îmbucurătoare. O alta tristă. D-nu Sion şi-a dat dimisia din Comitetul teatral, irevocabil. Urît clin partea celor ce au silit pe bătrînul poet a se retrage în chipul acesta. Noi nădăjduim încă că acest irevocabil se va revoca. Pentru cazul cînd nu vom fi f®st buni prooroci, ne rămîne legitima curiozitate să stim unde va fi pescuit urmaşul d-lui Sion. Mon livre, cette fois, se ferme moins gaiement ; En vérité, ce siècle est un mauvais moment. 1882 48 ARTA Teatru. Duminecă seara s-a dat, pentru prima oară în stagiunea de vară, Revizorul general.1 Ca amintire datorită d-lui Grădişteanu şi ca şovinism teatral... treacă-meargă. Ca piesă însă, iertăciunile noastre. Revizorul general este un curat anacronism. D-nu Grădişteanu a copiat-o acum zece ani după Gcgol, care şi el o scrisese cu cincizeci de ani înainte. Şi, fiindcă tendinţele autorului rus erau de a parodia o parte din societatea de pe timpul său, şi anume clasa cinovnicilor, piesa-şi avea viaţa sa chiar în faptul îndrăznelii autorului şi în particularităţile ridicole ce se înfăţişează într-însa. Poate că, cu zeci de ani înainte, şi la noi să fi făcut un efect mai mare subprefectul Hariton Zorchi-descu. Astăzi însă acest tip nu mai trăieşte. Subpre-fecţii de astăzi fac altfel de pehlivanii ; sunt altfel ridicoli ; au alte cusururi. Şi deci, nemaifiind interesul de actualitate, bucata rămîne ca o oglindă a unui trecut destul de ciudat, dar destul de displăcut. Orce anacronism însă trebuie să aibă o calitate ca să fie păstrat. Marseil-laisa este un anacronism, Les femmes savantes, de asemenea. Amîndouă vor trăi cît lumea fiindcă amîndouă au alte calităţi decît acelea de a corespunde trebuinţelor unei epoce. Cea dintîi, deşi astăzi nu se mai face nici o revoluţie, are entuziasmul sufletelor calde, este strigătul de libertate al unui popor apăsat ; cea de a doua, cu toate că sunt puţine femei cari să înveţe gramatica pe slugeie lor, ascunde în fiecare frază un cuvînt de spirit, poartă pecetea unui geniu universal. Dar Revizorul... ? Scoate pe subprefectul care se încinge cu sabia peste scurteică (sabie la subprefectul român !) ; scoate pe Sache Sorcoveanu, cel care gîngă-veşte ; scoate pe Franz Svalberg, un neamţ ridicol ; pe Romulus Flavius Tercilian, un personagiu de care teatrul nostru a abuzat — şi vei fi redus la două sau trei fiinţe adevărate : căpitanul de călăraşi Iorgu Scorburi şi cocoana Catinca, pînă la un punct oarecare. Astfel că, din 17 persoane aflătoare în piesă, de-abia trei sau patru sunt naturale — şi afară de gîngăveală şi de vorbirea desăvîrşit exagerată, ca ghincolo, se simte multă nevoie de spirit, de acţiune, de viaţă. Dară ni se va răspunde că autorul n-a voit să facă decît un tablou al timpului ; atît mai rău pentru autor, căci n-a făcut decît o caricatură a timpului. Şi nu acesta i-a fost scopu. Interpretarea a fost, ca de ordinar, pe drumul de mijloc. Dacă la „Raşca" ar veni un grădinar cu-o mătură şi cu o foarfecă bună să taie din uscături şi să măture din buruieni, lucrurile ar merge altfel. In principiu, chiar aşa cum stau astăzi, dacă s-ar ţine mai multă socoteală de această ficţiune care se cheamă public ; dacă actorii ar fi mai puţin belicoşi şi mai mult sîrguitori ; dacă studiile rolurilor ar fi făcute cu deplină conştiinţă — cîştigul ar fi real. Noi purtăm mult interes tinerilor artişti, dar tocmai fiindcă le purtăm acest interes, nu permitem d-lui Not-tara,2 care are mult talent, mult, să iasă pe scenă cu rolul neînvăţat, cu pantalonul franţuzesc şi tunica românească, în Copii de trupă3 ; nu putem permite d-nei Anicuţa Popescu — în Procesul Veauradieux 4 — să iasă din scenă ca să se ducă în camera de toaletă spre a-şi strînge părul şi să revie cu părul tot despletit. Acestea Pot fi lucruri mici, clar pentru oameni de spirit, cum sunt artiştii sus-pomeniţi, nu sunt iertate. Publicul tace, dar desigur vede tot. Să fie dar,bine stabilit : ne vom face datoria să re--et?n\ £reŞeală cu greşeală şi neglijenţă cu neglijenţă, tară să fie chestiune de simpatie sau antipatie — precum 50 iarăşi vom arăta, cu dragă inimă, calităţile şi progresele trupei. D-nii Nottara şi Manolescu au fost bine. D-nu Not-tara, cu deosebire cînd îşi învaţă rolul, are tot ce se cere de la un actor ca să fie bun actor : glas, figură, simplitate în mişcări, eleganţă, cînd e nevoie de dînsa, şi ar fi de dorit să nu-şi mai ia roluri cari nu-i convin, ca cele de locotenent (sau sublocotenent — cum era ?) şi altele asemeni. D-nii Catopol5 şi Alexandrescu6 sunt doi tineri cari, dacă vor continua să înveţe cu dragoste această meserie, sunt meniţi să ajungă la ceva. Cel dintîi a avut bunul-simţ de a nu forţa prea mult gama gîngăvitoare, cum se face de obicei în astfel de circumstanţe. Oamenii de gust trebuiesc să-i fie recunoscători că şi-a lăsat vîna de exploatare a aplauzelor şi a alergat la alte mijloace, îngăduite de artă, cari să-1 puie în relief. D-nu Alexandrescu repetăm că a fost bine, dar ar fi şi mai bine dacă şi-ar stăpîni puţin avîn-tul juvenil ce-1 are pe scenă : prea multe sărituri. D-nu Fraivald7 e vecinie acelaşi : cu capul înainte şi corpul în urmă, merge ca şi cum ar fi aşezat pe arcuri. în toate rolurile pare a fi un rahiticos amorezat. în Procesul Veauradieux, caracterul rolului e aşa, şi cl-1 Fraivald e bine ; dar în tamburu-major din Copii de trupă, dar în căpitanul Radu Stoian ? D-na Anicuţa Popescu n-ar fi rău dacă ar fi ceva mai zgîrcită de mişcări şi nu ar părea o bombă de istericale, gata a face explozie la fiecare moment. Noi credem că aceste cusururi sunt mai mult ale rolului decît ale actorului, şi de aceea nu o facem responsabilă decît pe jumătate. Cu această ocazie trebuie să spunem că personagiu cu pretenţiuni nobile de mahala, mai natural şi mai bine jucat decît cel pe care-1 juca d-na Dănescu 8 în piesa d-lui Caragiali, O noapte furtunoasă, nu cunoaştem în limba românească. Rolul şi actorul din menţionata comedie trebuiesc să servească drept model tuturor celor ce vor a deveni ridicoli. D-na Raşian 9 are un organ foarte simpatic, dar cu totul slab. Pentru grădină, cu deosebire, el nu convine. D-sa păstrează o uniformitate de intonaţie care dă vorbelor muzica eternei plîn-geri sau a eternei istorisiri orientale. Oarecare variaţiune ar îndrepta multe... afară ele cusur care se va îndrepta de la sine... D-ra Nicolescu pare cu totul nouă în teatru ; de aceea, cu puţin eroism, trebuie să aşteptăm. încheind, o întrebare : unde e Hagiescu ? Din teatrul tinerilor, un actor ca Hagiescu nu trebuie să lipsească. Dacă el ar fi în trupă, o mulţime de neajunsuri artistice s-ar înlătura şi spiritul de înfrăţire n-ar putea decît să cîştige. Dar ceilalţi ? D. Iulian e întors ; d-na Romanescu, de asemeni. Ni se spune şi de o nouă-venită : d-ra Bârsescu.10 Desigur, d-sa va fi avînd aspiraţiuni legitime, aceleaşi pe cari le avem şi noi, către un viitor măreţ al teatrului. Vor forma, cu d-na Romanescu, o pereche pe care templul din Calea Victoriei o aşteaptă de mult. 1882 NOUTĂŢI DE TOT FELUL Arta. Comitetul teatral a instituit două premiuri pentru două dintre cele mai bune drame sau comedii ce i se vor prezenta, pînă la 1 noiembre exclusiv. Am voi să ştim trei lucruri : 1, membrii din Comitet sunt admişi să concureze ; 2, care va fi termenul în care se va pronunţa juriul, şi 3, din cine se va compune acest juriu ? Cea de întîi din aceste trei întrebări stă în strînsă legătură cu cea de-a treia. Dacă d-nii membri se prezintă la concurs şi juriul se compune tot din d-lor, vom ajunge să avem un fel de societate de admiraţie mutuală, o nouă Academie. Nădăjduim că nu acesta a fost scopul celui ce a instituit premiele. Deci, dacă primul punct se hotărăşte în sensul că d-nii membri au drept să se prezinte la concurs, al treilea trebuie să se hotărască în sensul că nu vor mai fi singuri să judece lucrurile, oi li se vor adăoga cîţiva reprezentanţi ai presei, sau că numai Ministeru se va rosti. în cazul cînd nu se vor prezenta, chestiunea se schimbă ; cădem în starea ordinară a lucrurilor. Cel de-al doilea punct este de multă importanţă să se lumineze. Trebuie să se spuie concurenţilor termenul pînă la care juriul are drept să întîrzieze cu pronunţarea, căci altfel se va întîmpla ceea ce se întîmplă cam întotdeauna la Comitet : la calende, la calende. Directorul actual a inaugurat bine venirea sa, şi am dori să-1 vedem continuînd cu o administraţie ele bărbat. Aşteptăm să se lumineze aceste puncte. » Zilele trecute teatrul de la Bayreuth da pentru prima oară opera Parsifal, cea din urmă compoziţie a lui Richard Wagner.1 Libretul a fost scos dintr-o legendă a lui Wolfram von Eschenbach.2 E o epopee din veacurile trecute, care, plecată din Spania, a trecut prin literatura franceză cu Guyot de Provins3 şi a ajuns în cea germană cu trubadurul sus-pomenit. Din legendă, Richard Wagner a făcut o dramă muzicală, care, din punct de vedere literar, nu se deosebeşte mult de unele feerii franceze. E povestea eternă a unui tînăr, îmbrăcat în catifea şi mătase, care, spre a scăpa pe o prinţesă, vai de crucea lui ce-i pate sufletul. Tot felul de fei, de geniuri bune sau rele, de vedenii, ca şi-n cealaltă bucată : Tetralogia. Decorurile joacă un rol foarte-nsemnat. există şi o panoramă ; lumină electrică cîtă pofteşti. Din cînd în cînd, marele muzicant înnemereşte bine repertoriul de feerie ; astfel finalul primului act e de un efect enorm. Şi-n această operă, ca şi-n acele precedente, Richard Wagner a dat dovezi de cel mai mare geniu simfonist ce a existat vreodată. Dar cu preţul a cîte dureri se do-bîndesc aeeste rari momente de bucurie sufletească !... Sunt acum şase ani, spune Albert Wolff,4 de cînd marele şi fanaticul Liszt, 5 ascultînd o istorisire a unui personagiu care apărea în fiecare act şi povestea cîte treizeci de minute acelaşi lucru, îşi rezema capul său inspirat de umărul unui vecin şi lăsa să se audă un horcăit in sol minor, care corespundea straşnic de bine notelor după scenă. E de observat că arta muzicală de la Bayreuth se complică, pe zi ce merge, cu cîte un nou instrument. Astfel în Tetralogie, Wagner inventase un instrument de aramă, care ţinea locul între trombon şi fluierul de locomotivă. Instrumentul avea menire să imiteze urletul unui dragon de hîrtiecare juca un rol însemnat în Tetralogie. 54 55 Autorul operilor Lohengrin, Tannhăuser, Siegfried şi altele, astăzi a inventat un piano cu clopote, pentru care fanaticii de la Bayreuth zvîrl cu căciula în Dumnezeu cînd îl aud cîntînd. Oamenii de bun-gust însă se mulţumesc să aplaude, prin concerte, ceea ce e cu adevărat mare şi sublim în Wagner, precum e măreaţă uvertura din Tannhăuser şi, în Siegfried, duo dintre tenor şi o păsărică, reprezentată printr-un instrument. Bayreuth rămîne pentru fanatici. Sarah Bernhardt 6 a jucat Dama cu camelii la Mont-Dore. Mare succes pentru dînsa şi Damala. Suntem informaţi că d-ra Bârsescu, una dintre speranţele teatrului nostru, ar fi hotărîtă să nu rămînă în ţară decît pentru timpul trebuincios de a da o reprezin-taţie. D-sa va juca Phèdre. 7 Nu cunoaştem cuvintele cari o împuternicesc să părăsească atît de curînd ţara. Dacă este deznădăjduirea şi neîncrederea în starea lucrurilor, plecarea d-sale dovedeşte lipsă de curagiu. Sub acest raport sunt mulţi cari ar trebui să plece dacă datoria către ţara lor, o tragere de inimă firească către a lucra ceva într-o ţară în care atît de puţini lucrează, nu i-ar împiedica. Şi apoi, dacă este adevărat că cl-sa are talent, va avea o tovărăşie destul de demnă în d-na Romanescu, care s-o stimuleze la lucru. Să fie bine ştiut că prea marele egoism micşorează pînă şi pe oamenii mari. Cît despre cei mai mici... 1882 NOUTĂŢI ARTISTICE ŞI LITERARE Teatru. Duminică s-a dat la „Raşca" o piesă care e de un adevărat nonsens. Rugăm pe Onor. Direcţie să aibă extrema bunătate de a nu o mai pune pe afişe. Cu astfel de lucruri, lumea care nu cunoaşte pe Schiller din alte opere-1 judecă după cum nu merită acest mare geniu. Pentru interpretaţie, un critic care se respectă nu poate zice nimic. * Marţi 27 iulie. Mutul şi Cum sunt toate 1 (cum sunt toate... nu lucrurile, ci femeile). Mutul este o comedie-dramă sau dramă-comedie, în care d-nu Manolescu excelează. Trupa întreagă a fost cu mult mai bine decît în serile precedente. încă o dovadă că munca şi stăruinţa sunt doi factori puternici, cari adesea ţin locul multor alte cerinţe. Cum sunt toate — comedie tradusă de domnişoara trei stele. După lumina lor se bănuieşte că se ascunde d-ra Welner. 2 Traducţie şi interpretare corectă, afară de mici lucruri. Astfel, în traducţie, un prozaism neiertat pus în gura prinţesei Cernilov : „Nu mă dau nici moartă !" Foarte bine, doamnă prinţesă, veţi face cum veţi crede mai nimerit pentru preţioasa d-voastră persoană — dar fraza vă este cam improprie... mai ales fiind prinţesă. 57 Dona Sylvia de Torrellas a fost o adevărată mara-villa, cu calităţile ş' cusururile d-nei A. Popescu, şi anume : cu calităţile frumuseţii sale de andaluză şi ale vioiciunei sale, pînă la un oarecare punct — şi cu cusururile dicţiunei şi ale mişcărilor sale de la punct încolo. O mică particularitate : cum de nu înţelege d-na Popescu oă o persoană care scrie, oricît de nerăbdătoare ar fi, nu poate scrie cu repeziciunea cu care citeşte şi mai ales cu repeziciunea d-sale ? Acest păcat îl au toţi sau mai toţi actorii noştri, şi ar fi de dorit ca el să nu fie repetat şi de acei ce au oarecare reputaţie şi oarecare trecut în teatru. Prinţesa Nadeja Cernilov a avut marea şi poate unica calitate a d-rei Welner : aceea de a vorbi cu limpezi-ciune. Am avut prilejul să băgăm de seamă în mai multe rinduri această dicţiune curată, francă, punctuată după cum trebuie, ce o are d-ra Welner, şi voim s-o punem cu atît mai mult în relief, cu cît ea se întîlneşte mai rar. D-sa are încă darul de a înţelege rolurile ce-i convin şi de a nu se însărcina decît cu cele de talia sa. E încă un, dar. D-nu Manolescu era răguşit. N-a avut însă de spus decît cîteva cuvinte. Cu atît mai bine. Literatură. Am dat ieri la cronică informaţiunea că m.s. regina ar fi însărcinat pe d-na Sutzo să traducă Poveştile Peleşului în franţuzeşte. Nu mai încape îndoială că fiecare autor e liber să-şi aleagă pe cine înţelege spre a-1 pune să coopereze cu sine la o lucrare oarecare — şi nu ne-am permite un singur moment să cercetăm dacă aleasa m.s. va aduce la bun sau la rău sfîrşit sarcina ce i se dă. Am voi însă să ştim dacă înaltul autor al Povestelor Peleşului are cunoştinţă despre o traducţiune a ei ce există actualmente în limba franceză — traducţiune publicată deja în Independenţa română3 de d-1 Auguste Clavel. Ar fi drept, cînd o astfel de lucrare se întreprinde, să se ţie socoteală de osteneala unui străin oare a lucrat serios şi să nu i se facă insulta de a se însărcina alte persoane cu o traducţiune deja făcută de dînsu, decît numai din ceasul ce se va şti că acea traducţiune este rea. 1882 58 DE LAS PALABRAS (Duminecă, 1 august) In marele nostru oraş n-au mai rămas decît slujbaşii, gazetarii, săracii şi filozofii. Slujbaşii petrec opt sau zece ceasuri pe zi în palatele stăpînirii, lucrînd, bînd la apă gazoasă şi jucînd ţintar, îi recunoşti după mersul lor regulat, după mănuşile de aţă ce le poartă, după umbrelele de soare ce-i însoţesc vecinie şi pretutindenea ca o patentă de cinovnicie onorabilă. Ei se duc dumineca la Şosea. Serile merg la „Ga-gel" 1 or la „Amiciţia" 2 cu respectivele lor sau ale prietenilor lor şi, ma chère în sus, mon cher în jos, petrec cîteva ceasuri într-o companie foarte agreabilă. Gazetarii sunt mai misterioşi. învăţaţi sau nenvă-ţaţi, sunt singurile bipede cari, în lipsa advocaţilor, poartă ghiozdanul tradiţional al redacţiei. Ei se strîng de mină cînd se-ntîlnesc, se felicită reciprocamente, vorbesc numai în nume proprii : Seyrnour, 3 Gambetta, 4 Bismarck 5 — or întrebuinţează perifraze nesfîrşite, ca : marele om de la Warzin, pîrghia opiniunei publice, demagogul de la Cahors şi alte multe parascovenii neînţelese de orce simplu muritor. Gazetarii se împart şi ei în două soiuri : gazetari guvernamentali şi gazetari de opoziţie. Cei den-tîi sunt totdauna ţanţoşi, privesc lumea prin ochelari albaştri, umblă mai mult în trăsură decît pe jos. Dacă sunt tineri, ei sunt mai toţi gineri, sau pe drum de a deveni gineri ; dacă sunt mai copţi, se ocupă numai cu studii sociale şi economice, vorbesc-numai în sentinţe şi 59 nu intră în cafenele pentru nimic în lumea asta. Cafenele sunt pentru paraponisiţi ! Dacă sunt bătrîni, au stilul apocaliptic, pălăria mototolită, ţigareta şi bastonul nişte adevărate antice, barba ca şi stilul, şi ideile ca şi pălăria. Acestora nu poţi să le zici bună-dimineaţa fără ca să nu-ţi înceapă de la '48 a-ţi răspunde : mulţumim dumitale. Gazetarii de opoziţie sunt altfel. Mai întîi lucrează mai mult şi lucrînd mai mult sunt mai naivi. Pe ei nu-i vei vedea decît foarte rar în trăsură. Hainele lor tind a fi curate, dar nu totdauna izbutesc. îi întîl-neşti prin cafenele şi prin grădini, amestecîndu-se prin mulţime ca să vadă dacă li se trece marfa, dacă ideile lor sunt împărtăşite. Mulţi calcă numai pe nişte iluzii de tocuri. Mulţi iarăşi par a renunţa la luxul de a avea iarna palton. Părul la unii pare a se pune în grevă contra cărărilor şi ordinei. Alţii au mustăţile măcinate de ră-sucitură, fiindcă, lucru ciudat ! la mai toţi scriitorii podoaba bărbăţiei stă într-o strînsă legătură cu ideele. Cînd vei vedea pe d-nu X, de la Românu, 6 cu superbele sale caiere de sub nas ameninţînd siguranţa capitalei, să ştii că pomenitul domn are stilul bombastic, sforăitor, şi condeiul său aleargă pe hîrtie ca un cursier de Mancha. Cînd vei vedea pe d-nu Y, de la Timpu, 7 cu mustăţile tocite, să ştii că înainte de a-şi aşterne ideele pe hîrtie cugetă mult, are stilul concis, logica strînsă. După gazetari, vin săracii şi filozofii. Poeţii, aceste amfibii cari trăiesc şi pe pămînt şi-n nori. Filozofii şi poeţii îşi petrec cea mai mare parte din timp la Şosea. Cînd zic poeţii, nu voi să-nţeleg acei oe au publicat mai multe sau mai puţine stihuri. Mai de ordinar aceştia sunt oamenii cei mai puţin poetici. Prin poeţi înţeleg toate fiinţele de elită, toate sufletele cari aleargă după o rază a soarelui spre a le încălzi umiditatea traiului zilnic, cari se retrag în umbra aleelor spre a pune aripi visului şi a-1 lăsa să rătăcească prin văzduhul neţărmurit al unui trecut fericit, cari văd o lume într-o picătură de rouă, o speranţă într-o rîndunică —în fine, poeţii sufletului, nu ai condeiului. La Şosea cei mai bogaţi merg în tramvai, cei mai săraci merg pe jos. Cu dînşii, dimineaţa, vin cîteva trăsuri cari transportă o parte din reprezentantele visătoare ale sexului protivnic nouă, reprezentante cari toate sunt ascunse sub zimbilurile modei de astăzi. Dacă nu mi-ar fi frică de a încălca drepturile d-lui Claymoor, 8 aş lua îndrăzneala să spui că aceste pălării, cu penele nemărginite ce li se reazimă pe mărgini, sunt cea mai frumoasă podoabă ce o femeie de gust poate să întrebuinţeze. O... unde e vremea cînd şi sărmanului sex urît îi era îngăduit să-şi ascundă mustăţile sub straşina unei astfel de pălării... unde e vremea cînd unui Almaviva9 îi era destul să cînte de sub pălăria sa un : ecco ridente, ca toate ferestrele să se deschidă, toate frumuseţele să-i zîmbească, toate inimele să se mişte ! Astăzi suntem serioşi. Umblăm ca nişte curci plouate sub ciupercile ce ni le trimete Parisul cu lionii săi, alergăm după aforisme, suntem vecinie plictisiţi, ca să dovedim că suntem serioşi, şi în fond nu facem nimic, dar absolut nimic. Acum sau niciodată e timpul, vorbind de pălăriele femeieşti, să repetăm cu d-nu Eminescu : Şi-apoi cine treabă are... De-ţi voi da o sărutare, Nime-n lume n-a să ştie Căci va fi sub pălărie ! * Să-nţelege ! Astăzi bărbaţii, dacă ar vrea să sărute pe femei sub pălăriele lor, ale bărbaţilor, poezia de sus s-ar varia după cum urmează : Şi-apoi cine treabă are... De-ţi voi da o sărutare, Nime-n lume n-a să ştie Căci va fi sub o scufie. À propos de scufie. Grozavă ironie a soartei e pentru oamenii mari, pentru geniuri şi pentru amanţi nevoia de a se îmbrăca acasă la dînşii cu halat şi cu scufie. * Versurile lui Eminescu sînt citate din memorie. Corect : ,.De mi-i da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie—/ Şi-apoi cine treabă are !". 60 61 I Aşa, închipuiască-şi cineva pe Carol Quintu,10 pe Lord Byron11 şi pe Romeo în scufă şi-n papuci. Ce mai rămîne clin prestigiul împăratului Germaniei şi rege al Spanielor ? Pe ce drum vor apuca contesa Guiccioli12 şi sărmana Juliet, ca să fugă de această proză înspăimîn-tătoare care se ascunde în moţul unei scufe de noapte ? Se spune că în Academia Franceză, pe cînd încă trăia Lamartine,13 se-ntîmplase să moară unul din cei 40 de nemuritori, şi tocmai se primea un altul în locul lui. Acesta, fie că fusese însărcinat să facă apologia marelui poet, fie că în discursul său venea vorba despre dîn-sul, se adresă Academiei cu aceste măgulitoare cuvinte, arătînd pe Lamartine : — Da, era el, cel mai mare geniu poetic al omenirei, sufletul tutulor nenorociţilor, amantul Elvirei... Privirile tuturor se întoarseră către un colţ, al sălei, unde un bătrîn rahiticos, cu tignafes, prăpădit de descurajare şi de boală, îşi sufla nasul tocmai atunci într-un peştiman de basma mai mare decît o faţă de masă... Oratorul îşi micşoră verva şi trecu înainte. Atît rămîne din fiecare glorie : o basma de suflat nasul. A fost un moment în care Pantaz?. Ghica 14 şi-a avut... gloria sa. Pe cînd venise din străinătate cu d. Grădişteanu, cu care a împărţit adesea, ca student, masa, casa, ghetele, pantalonul — lucruri pe cari le povesteşte în viaţa sa de boem — părea menit, cu spiritul şi numele său, a ajunge cu mult mai departe decît unde ajunsese. Sunt însă o mulţime de lucruri în viaţă pe cari trebuie să le aibă cineva în vedere cînd vrea să parvie, şi pe cari Ghica nu le avusese. Să trecem peste dînsele. Voi să spui numai că dînsu] a luat parte, cu mai toţi redactorii de la Revista contimporană,15 la urzeala planului acelui pamflet de spirit, botezat Muza de la „Borta rece",16 care era un fel de răspuns la un articol al d-lui Maiorescu, nu mai puţin de spirit : Beţia de cuvinte. Planul fu luat de Mihail Zamfirescu17 cînd se ducea la băi, şi actul I trimis de la Ischl18 isprăvit gata. Actul al II-lea era însâ cu mult mai ele spirit. Astfel, din cîte-mi aduc aminte, acolo se zicea : Şi încă : Rim amorul Cu toporul Şi cu stimă mă închin. Ascultă, nene Mayer Ce porţi de gît un baier, Ich bite ein feuer. Pantazi Ghica a scris o mulţime de cîntece şi cîntecele pe cari posteritatea, desigur, va avea grijă să nu le păstreze, spre gloria lui. Colabora cu d-1 Grădişteanu şi alţii la piesa Cer cuvîntu ; fundă două sau trei sau poate chiar şi mai multe jurnale periodice : unul sau două cu Macedonski, două sau trei cu Florescu,19 cari muriră ca iluziele unui licenţiat în drept cînd se face magistrat.20 In tine-reţă scrise o nuvelă care e cu adevărat frumoasă : O lacrimă a poetului Cîrlova. Acolo toată poezia provinciei, a Tîrgoviştei, cu tomnile sale vesele, cu poetica sa Ialomiţa, cu mănăstirile misterioase, ce sunt semănate pe coasta Dealului, cu cimitirul de la Viforîta — sunt zugrăvite de o mînă de maestru. Acolo nu se vede prolixitatea şi repeţirea de cuvinte cu aceeaşi însemnare ce se găseşte în toate operile sale posterioare. E închipuirea tînără a unui om doritor de a-şi face ţara şi oamenii cunoscuţi, care surprinde un moment din viaţa lui Cîrlova şi-1 împodobeşte, îl poetizează, îl cîntă ca pe cea mai frumoasă epocă a existenţii sale. In trei cuvinte, subiectul este acesta : un amor între Cîrlova şi o călugăriţă din mănăstirea Viforîta. Sunt oarecari asemănări între această carte şi o povestire asupra lui Byron de Léon Gozlan 21 < mai sunt oarecari amintiri din Comedia morţii 22 de Théophile Gautier — dar, cu toate acestea, nuvela rămîne o operă originală şi, mai mult, personală. Mai tîrziu, Pantazi Ghica s-a apucat de critici. Fiindcă avea spirit, izbutea adesea să facă lucruri de oarecare valoare. Puţini, foarte puţini din pleiada tinerilor au scă- 62 63 pat neînţepaţi de vîrful condeiului său. Astfel, mai acum doi ani, sub pretext de a lăuda un vers dintr-o poezie a mea, îmi spulbera şapte altele, 23 binevoind a-mi acorda un oarecare talent, dar povăţuindu-mă cu cea mai grozavă ironie să mă las de şcoala d-rei de Scudéry. 24 Se vede că omului, şi mai ales celui care ţine un condei, cu mai multă sau mai puţină competinţă, nu în zadar i-a găurit Dumnezeu pielea în dreptul ochilor, 25 ci a făcut acest pocinog ca să-1 îndemne să vadă cusururile altora. Astfel, chiar în aceste coloane, făcînd oarecari observări asupra Camerilor noastre, vorbeam de dînsul în chipul următor : Iată domnu Epsilon-Iôta, un adevărat diftong politic. Omul cel mai plin de vervă, cel mai groaznic scriitor Deputat, major în gardă, literat, literator, Gingaş cînd umblă pe strade, elegant cînd stă călare, Semănînd la înălţime cu un punct de întrebare. Pantazi Ghica a cetit aceasta şi în urmă am devenit buni prieteni. Am aflat mai tîrziu că bătrînul profesor, d. Christ. Ioanin, ar fi avînd un manuscript al său asupra închisorilor, un fel de Mie prigioni. 26 Sunt sigur că spiritul nu lipseşte acestui manuscript Dacă, pe lîngă multe păreri de rău, am una mai mare în privinţa morţii lui Pantazi Ghica, este aceea că, de azi înainte, nu va mai fi nimeni în Cameră care să umble cu un pai de hîrtie, nemăginit de lung, spre a gîdila pe nobilii noştri reprezentanţi. Sunt foarte puţini dintre cei de astăzi cari să nu fi făcut cunoştinţă cu paiul lui Ghica — ceea ce însemnează că... foarte puţini nu dorm. Pe duminica viitoare. 1882 TEATRE „Raşca". Duminică. Copiii de trupă şi Cum sunt toate. Aceleaşi calităţi şi aceleaşi cusururi. în cea dintîi, domnu Manolescu stă pe scenă de la-nceput pînă la sfîrşit, şi de la-nceput pînă la sfîrşit e bine. Copiii de trupă e o piesă făcută de calîp, de pe vremea cînd scriitorii lucrau pentru un anume actor. Astăzi aceste lucruri nu se mai fac, sau se fac rar, precum Pailleron 1 a făcut cu Scînteia. De aceea, dacă actorul care joacă rolul nu e acela pentru care a fost scris, chiar cînd n-ar fi despără-chere de caractere, e dureros să ne înhame la o lucrare făcută pe măsura altuia. Acesta e cuvîntul care, uitat cu altele, osteneşte pe distinsul artist. O mică observare ad hominem. în Crimele lui Piperman, d-1 Manolescu, care nu e în rol, se prezintă cu figura sa. D-1 Stăncescu 2 observă, foarte judicios, că dacă primul nostru actor tînăr se prezintă cu figura sa într-o astfel de farsă, ce va trebui să facă atunci cînd va avea roluri serioase, de înaltă comedie, în cari nevoia de o figură naturală, oglinda sentimentelor, să fie simţită ?... Frazele nu sunt pentru d-1 Manolescu. în a doua piesă, Cum sunt toate, d-na Popescu a fost mai bine decît la prima reprezentaţie. Mişcările le avea ceva mai temperate, ceea ce da gama justă a jocului şi frumuseţea sa brună era destul de bine aşezată sub pălăria albă a donei Sylvia. Am început să mă conving că d-na 65 fi Popescu nu e făcută pentru dramă, după cum d-nu Manolescu nu e pentru farsă, şi că în comedie de salon ar reuşi mai lesne decît în altele. D-ra Welner e, ca şi-n rîndul trecut, destul de corectă. O rog să binevoiască, la rîndul său, a ruga pe traducătorul piesei să lase mahalagismul : nu mă dau nici moartă, căci e de un efect zgîriitor pentru urechile fine — şi trebuie să se ţie socoteală de aceste cinstite urechi, căci piesa întreagă e făcută pentru ele. Ideea e foarte fină, ţesătura de asemeni şi morala şi mai mult. O mai rog să ridice tonalitatea caracterului său la o gamă ceva mai veselă, dar numai cu o nuanţă mai mult, căci rigiditatea prinţesei pe care o joacă e oarecum exagerată. „Eldorado." Companie internaţională. Ca să încep prin a vorbi bine trebuie să-ncep cu d-ra Porkert şi d-nu Porkert. Cea dentîi, pe lîngă o figură foarte simpatică, are jocul natural şi elegant. D-nu Porkert îi dă replica cu destulă competenţă. Amîndoi, în farsa Ein Weiblicher raseur,3 au fost aplaudaţi de puţina lume ce se afla de faţă şi au meritat aceste aplauze. în rîndul al doilea al meritelor vin d-rele Fuks, balerine. Cea mai mare dintre aceste domnişoare e deja o bună dănţuitoare ; cea mai mică făgăduieşte a deveni o adevărată artistă dacă îşi va continua şcoala. Are multă graţie în purtarea piciorului pe măsurile de vals, şi corpul său pare tăiat într-adins pentru acest scop. în rîndul al treilea, d-na Miranda, cîntăreaţa cosmopolită, un fel de Madrid-Roma-Paris-London-Wiener-Lieder-Sangerin. Apoi, în rîndul al patrulea, şi abia venind, vine trupa română. Cît e de trist pentru un român să constate lucrul acesta ! Trist... sed magis amica veritas. * Cu o sută de ani înaintea potopului, desigur, omenirea nu era cu mult mai înapoiată în arta comediei, decît atît. Cu toate astea, sunt lucruri cari ar trebui să adune mai multă lume la „Eldorado". Grădina e mare şi aerul mai curat decît în toate părţile Bucureştiului. * Citare fragmentară a dictonului „Amicus Plato, sed magis amica veritas". Telegraful, în numărul său de marţi, îmi face onoare să se ocupe de mine. 4 Sînt judecat în termeni foarte puţin măgulitori de sus-pomenita foaie. Autorul articolului îşi pune mai multe versiuni asupra modului meu de a scrie critice şi sfîrşeşte prin a-şi zice singur : „Ah ! Ce nerod sunt !" Mi se pare că aceasta este singura versiune din tot articolul care s-ar putea susţine cu oarecare temei. 1882 66 DE LAS PALABRAS II Se pare că vara se-ntoarce iar la noi. Serile liniştite şi răcoroase ţin pe bucureştenii cari au domiciliuri afară din domiciliurile lor, iar pe cei ce n-au se poate zice că-i ţine acasă, casa lor fiind în orce cafenea şi orce grădină. Doresc să fiu îngăduit a face puţină poezie. O să mă duc s-o caut în străinătate, adică în străinătatea literară. La Bruyère,1 vorbind despre un critic, zice aceste cîteva cuvinte : „II avoue que les anciens, quelques inégaux et peu corrects qu'ils soient, ont de beaux traits ; il les cite, et ils sont si beaux qu'ils font lire sa critique". De astă dată dar, voi fi citit. „Scriu aceste rînduri la unsprezece ceasuri seara, pe o frumoasă lună de iuniu, limpede şi tăcută. Luna plină se leagănă, ca un glob de alabastru, în seninul cerului. O pădure deasă taie orizontul cu umbrele sale întunecoase, şi adieri parfumate intră, la fiecare minută, prin fereastra mea, atît de uşoare şi de line, încît mai că nu mişcă flacăra luminărilor, în care vin să-şi arză aripele fluturii de noapte. Pe cînd scriu povestea unei dureri, poate că la cîţiva paşi de mine, sub umbra aleelor, trec frumoşi şi tineri amanţi, crezînd că amorul a fost făcut într-adins pentru dînşii, ţinîndu-se de mînă, surîzîndu-şi şi făgădu-indu-şi ani întregi de fericire. In adevăr, această seară e pentru astfel de lucruri făcută. Dar cîte seri ca aceasta n-a avut lumea ! cîte mîini nu s-au strîns astfel ! cîte jurăminte n-au fost aruncate tainelor nopţii ! cîte făgăduinţe n-au fost spuse între două sărutări !" „Ce s-a făcut visul fiecăruia ? ce-a mai rămas din-tr-însul ? Şi fiindcă trebuiau să moară atît de repede, de ce mai visau ? De ce ?... O !... vorbă crudă pe care a găsit-o filozofia pizmuitoare a bucuriilor sufletului, şi pe care o aruncă, cu un hohot de rîs, în mijlocul celor mai binefăcătoare nebunii ale noastre ! Vai ! e foarte adevărat : fetiţo, alte tinere fete au trecut ca şi tine, ţinînd mîna unui amant sau a unui logodnic ; altele au vegheat precum veghezi şi tu, cu feciorească roşeaţă pe obraz şi ascunse speranţe în inimă ; ca şi tine, ele au aşteptat o zi ce li se părea că nu o să mai vie, iar acea zi a venit, şi altele au venit în urma ei ;şi iată-le în acest moment, nesimţitoare, reci şi desfigurate, dormind colo, în una din cutele orizontului ! Atunci, la ce bun toate aceste lucruri ? Ele au fost fericite !... unele. Dar cea mai mare parte au suferit, căci aceasta este legea comună..." „Şi cu toate acestea, întoarceţi-vă capul şi priviţi : de-a lungul cimitirului veţi vedea o pereche, care vine să ceară vecinătăţii morţilor tăcerea şi singurătatea de care au nevoie spre a se iubi din toată inima. Ici, moartea care ameninţă viaţa ; colo, viaţa care-şi rîde de moarte ! Sfidare eternă, eternă luptă, în care viaţa iese încă biruitoare. Ei bine ! să credem încă, să visăm, să iubim, pe cît inima noastră bate, pe cît spiritul gîndeşte, pe cît ochii văd ! şi dacă mîna pe care o strîngem ne răneşte, dacă gura pe care o ascultăm ne minte, dacă moartea ne aşteaptă în capătul aleii, va fi încă timp să ne plîngem, să revenim pe urmele noastre... şi să murim." Alexandre Dumas-fils 2 Cit de frumoase sunt aceste rînduri. într-însele se găsesc urmele delicateţei şi melancoliei lui Bolintineanu. Sărmanu Bolintineanu ! Cît a fost de mare pentru această ţară, şi astăzi cît e de uitat ! Poezia scrisă a acestui om m-a făcut totdauna să cuget că poezia nescrisă, aceea care rămîne în suflet, care nu se poate spune, a fost atît de mare, atît de presus de firea obicinuită a omului, încît el n-a putut niciodată s-o exprime. Intre ceea ce simte şi ceea ce exprimă cineva este tot aceeaşi diferenţă ce există între suflet şi cele 25 de li- 68 69 tere ale unui alfabet. Aceasta a spus-o Lamartine, şi se zice că Lamartine ştie ce spune. Bolintineanu a fost cel mai frumos caracter pe care ţara noastră 1-a avut la cîrmă. 3 Fără a-i răpi din glorie,^ se poate zice de dînsul că a fost mai mult cinstit decît politic. Venit în fruntea trebilor într-o epocă în care cei mai nepătaţi oameni n-au putut rămînea neatinşi de infamia mituirei, el a ştiut să rămîie sărac. Plecat de jos şi ajuns sus, n-a fost ameţit un singur moment de înălţimea poziţiunei sale. Iubea virtutea altfel decît Raphaël 4 ; o iubea nu atît pentru că era frumoasă, ci pentru că era adevărată. A semănat binele pe oriunde a trecut, şi a trăit îndestul ca, din vîrful fiecărei flori, să nu poată culege decît cotorul şi ghimpii, cu cari şi-a umplut perna celui din urmă ceas de odihnă, ceas amar, trecut în spitalul de la Pantelimon. Urîtă învăţătură pentru cei ce vor să fie cinstiţi în cîrmuirea acestei ţări. Dacă, în loc de a lăsa un nume nepătat ca om politic şi iubit de poet, Bolintineanu ar fi lăsat 3 milioane şi un moştenitor care să deie cu trăsura peste trecători, numele lui ar fi pronunţat mai des, cu mai mult respect, cu mai mare adoraţiune. Veacul nostru e de aur Şi în aur credem toţi. Avem coarne ca de taur. Şi suntem compatrioţi. * 5 Apropo de coarne. Multe şi minunate sunt aceste podoabe. Cerbii, ţapii, berbecii şi bărbaţii sunt singurele animale domestice sau domesticite, cari să le poarte cu mai multă competinţă. Mergeţi la cea dîntîi grădină care v-o ieşi înainte şi vă veţi convinge de această în-cornorare universală. în cutare loc cîntă Wiest. 6 Tare bine. Doamnei-i place vioara lui Wiest de se înnebuneşte. Se întîmplă însă că tot de aceeaşi vioară se mai înnebuneşte un oarecare domn, care-şi are ceafa împărţită în două emisfere egale, pomăduite şi trase după ureche cu multă îngrijire. Un corn. Lui Wiest îi pocneşte o coardă. Spre a nu-şi întrerupe cîntecu, artistu * G. Sion (n. D.Z.). îşi schimbă vioara. Doamna să nebuneşte şi după acest instrument. Odată cu dînsa se mai pasionează de noul instrument un fel de pahiderm biman, un dragoman de ambasadă, care, or pe unde poposeşte, citeşte jurnale, suflă ca o focă şi cîntăreşte, moral şi fizic, 150 oca. Moralul nu impietează asupra fizicului decît cu o litră, 75 dramuri. Al doilea corn. Şi astfel iată o pereche... foarte fericită. Idilele sunt cu totul gonite din aceste iarmaroace omeneşti, unde recitativele lui Mefisto din Faust7 se amestecă adesea cu strigătul chelnerilor : „bitte gleich ! ; unde sufletele visătoare sunt date la pămînt de mirosul biftecelor ; unde infinitul se încheie în marginele unui pahar de bere — în fine, unde aspiraţiele nu se ridică mai sus decît atît cît se ridică aburul de la supă. Idilele trebuiesc căutate în altă parte. în pădurea de la Băneasa, pe calea părăsită care duce la un chioşc şi mai părăsit, treceau odată un bărbat şi o femeie la braţ. Ei mergeau vorbind liniştit şi părînd că n-au să-şi spuie nimic mai deosebit. Ea însă sta lipită de umărul lui ca un măr gemăn de un altul. Cînd erau gata să iasă din pădure, se opriră deodată, părînd a regreta timpul ce-1 petrecuseră împreună fără a-şi zice nimic, şi soarele care apunea avea aerul de a le trimite o blîndă şi poetică încuragiare. Atunci el i-apucă mîna ce ea o ţinea cu încredere sub braţul lui, şi, într-o să-rutare-i spuse mai mult decît i-ar fi spus într-o mie de vorbe. Ridicînd ochii către dînsu, ea zise încet : — Răsare. El, privind înainte, răspunse : — Apune. De voieşti să-1 vedem răsărind, vino miine Ia patru ceasuri de dimineaţă şi, în marginea cealaltă a nădurei, îl vom vedea. — Vorbeşti de soarele de pe cer. — Da. — Eu vorbesc de soarele de pe pămînt. — Care e acela ? — Cum, zise ea, nu-1 cunoşti ? Este în viaţa fiecărui om. Răsare la 20 de ani şi apune la... — Mă iartă, ce vîrsta ai ? — Am 30 de ani. 70 71 — La 31 de ani. — Va să zică nu-1 vom mai avea decît un an. — E prea mult pentru ca să avem timpul de a muri fericiţi. — Vrei să mori ? — Ca să nu uit. — Ţi-i frică să nu uiţi ? — Ca să nu mor. — Paradox. — Adevăr. Şi se suiră în trăsură. A doua zi, la răsăritul soarelui, veniră să-şi spuie aceleaşi lucruri. Şi am văzut aproape în fiecare an şi-n fiecare anotimp asemenea perechi colindînd singurătatea crîngului. Iată idilele. O... tinereţe ! eşti cea mai dulce nebunie ce a făcut-o firea cea cuminte. * Singurătatea crîngului îmi aduce aminte de o admirabilă bucată a maiestăţii-sale reginei : Suferinţa. Cînd pentru întăiaşi dată a publicat-o d-nu Maiorescu în Convorbirile literare, fără să se ştie cine e autorul, lumea literilor a presupus numaidecît o pană măiastră, un poet care a suferit şi şi-a studiat suferinţa pînă în cele mai neînţelese cute ale sale, care a aspirat-o cu o voluptate în care frica de a suferi prea mult şi frica de a nu pierde această suferinţă se amestecau, ca două curente contrarii, producînd astfel scînteia geniului. Descrierea unui colţ de pădure sau a unui lac nimeni nu ştie s-o facă mai bine decît Carmen Sylva. George Sand, care era celebră în astfel de descripţiuni, ar iscăli cu mîndrie tablourile ce se desfăşură în Istoria suferinţei, şi Amédée Achard, autorul acelei poeme în proză ce se numeşte L'eau qui dort, s-ar uita visător pe suprafaţa lacului, pe care-1 descrie Carmen Sylva, zicîn-du-şi „il n'y a pas de pire eau que celle qui dort". Numai în Singurătatea lui Zimmermann8 am mai întîl-nit această pătrundere adîncă a liniştei în care e scufundată cîteodată firea ; numai el a mai înţeles atît de bine taina care se coboară din văzduhul neţărmurit ce I se întinde deasupra noastră, pe o rază din soare, şi se strecoară, ca un fir de aur, printre frunzele ce alcătu-| iese acoperişul pădurilor. Domnul Anghel Dumitrescu, care a vorbit cu multă competinţă, în coloanele Naţiunei, de Povestele Peleşului, n-a menţionat nimic despre acest tablou, atît de co-| lorat, atît de viu şi, după umila mea părere, cel mai bun ! din cîte a scris Carmen Sylva pînă astăzi. Din Povestele Peleşului, Jepii e aproape de aceeaşi forţă, i în privinţa traducţiunei Peleşului în franţuzeşte, d. j Auguste Clavel, care începuse să o publice în Indepsn- \ denţa, avea intenţie, îndată ce isprăvea publicarea ei, să prezinte manuscriptul înaltului autor, spre a obţine împuternicirea ele a o imprima într-un volum aparte, iar produsul era menit acelei case de binefacere pe care ma-iestatea-sa ar fi binevoit a o arăta. Se zice că la premiul instituit de direcţia teatrelor se va prezenta şi Carmen Sylva. Iată o frumoasă pildă pentru cei ce pot şi nu vor să lucreze. Aceasta însemnează că poate să fie cineva de două ori maiestate. 9 Vorbind de poezie îmi aduc aminte de muzică. Cît de puţin gust trebuie să aibă compozitorii noştri de astăzi cînd trec pe lîngă această gingaşe bucată, Dridri,10 fără a fi ispitiţi de armonia versului şi de curăţenia gîndiri-lor cari vin şi trec ca albele unde ale unui izvor. Viaţa-i trecătoare, Dragostea-i un soare Care luminează calea scurtei vieţi. Mergeţi dar ca mine, Cu fruntea-n lumine, Voi ce treceţi plaiul dulcei tinereţi. Şi altă strofă : Nu ştia că-n lume Cel mai dulce nume, Cea mai scumpă floare, cel mai gingaş dor, Moartea le atinge Şi curînd le stinge Cum se stinge-un fulger viu şi trecător !... 72 71 41 Dacă aş şti scrie muzică, aş umplea lumea cu astfel de lucruri, ca să piară odată din literatura muzicală acele inepţii pe cari ţi le schingiuiesc ţiganii bucureş-teni prin birturi şi cafenele, cari umplu anual două volume ale Dorului11 şi cari, mai mult decît orce, strică gustul public, punînd în locul adevăratelor poezii stihurile tutulor căpitanilor în retragere şi ale advocaţilor în vacanţe. Dacă vreodată se va face muzică pe poezia de mai sus, în fruntea paginei vor trebui să steie scrise cam aceste linii : Alecsandri A scris Dridri Şi va muri Făr-a muri. 1882 DE LAS PALABRAS [HI] (Duminică, 15 august) Figaro1, într-un număr din zilele trecute, are o cronică plină de haz. Un scriitor, care seamănă mai mult a clovn literar ! decît a om de talent, întîlneşte într-un salon o tînără Ifată, căreia-i fură minţile şi inima şi pe care, după cîtă va vreme, o ia de nevastă, garnisită, bineînţeles, de cîteva mii de galbini. Nu trece mult după măritiş, şi tînăra femeie începe să înţeleagă ce jumătate-i dăduse atotputernicul, goală de judecată şi de talent, umflată ţîfoi de amor propriu şi, mai presus de toate, interesată. Astfel, într-o bună dimineaţă, văzînd în biblioteca bărbatului său o secţie întreagă plină cu operile sale, legate şi numerotate, fu nerăbdătoare să vadă despre ce se tratează într-însele şi scoase un volum care purta acest titlu poetic : Visuri de tinereţe. Care nu-i fu însă mirarea cînd se convinse că scoarţele cele frumoase nu închideau decît hîrtie albă ! Mai scoase un alt volum : Aspiraţii. Acelaşi lucru. Atunci o apucă un adevărat dezgust contra acestui comediant literar, care lucra prin gazete politice, pe cîte doi gologani linia, articolele cele mai nesărate şi mai necitite. Pe atunci se întâmplă să facă cunoştinţa unui om de un adevărat talent, un poet care umbla după amor ca săracul după piatra filozofală. Ei se-nţeleseră şi se iubiră. Cînd nu se puteau vedea, el îi scria pagini întregi d« cea mai vie şi mai adevărată pasiune, în cari sufletul 75 lui zbura, ca o rînduială veselă, către idealul aspiraţiilor sale, către lumina care-i strălucea în întunericul traiului său, către dînsa. Bărbatul le găsi. Nu zise nimic. Le copie, una cîte una şi, după ce scrise, ca din partea femeii, cîteva răspunsuri scurte şi grăbite, le publică într-un volum, pe care-1 intitula Spre a iubi, cu o prefaţă de Alphonse Daudet.2 Cartea avu un succes nemaipomenit. Printre rîndurile ei simţeai bătînd inima celui ce le scrisese. Era o lucrare vie şi plină de tinereţe. Toţi camarazii autorului-bărbat se mirau de această frumoasă concepţiune ce călătorise prin capul prietenului lor şi începuse să-şi schimbe ideea ce păstrau de dînsu. El avu neruşinarea să trimeată un exemplar şi amantului femeii sale, adevăratului autor al operii ce o furase, cu o dedicaţie scrisă intr-adins. închipuiască-şi orcine indignarea bietului poet cînd îşi văzu inima vîndută pe 3 fr. şi 50 bani exemplarul, cînd se simţi legat de mîini şi de picioare, căci nu putea zice nici un cuvînt fără a nu compromite pe fiinţa la care se închina !... Clovnul însă ştiu să profite. * în ţara noastră sunt mulţi de aceşti delicvenţi literari, ca să vorbim în stilul parchetului. Ei, dacă nu fură scrisorile amanţilor pe cari i-ar avea femeile lor, fură munca altora, copiază, traduc cu ghibăcie cărţile vechi spre a face cărţi noi, şi nu rar se întîmplă să-i vezi, după urma acestor opere, suind scările vreunei prezidenţii, sau ale Academiei, sau ocupînd catedre de facultate. Sub acest raport, Contemporanu3 este o revistă venită la timp. Denunţarea nemiloasă ce face de tot ce e furat, de tot ce e înălţat pe temeliele muncite ale altora, este, pe de o parte, singura garanţie a respectării proprietăţii literare, iar, pe de alta, mijlocul cel mai ne-merit de a arăta publicului cari sunt meritele acestor clovni literari, după cum îi numeşte Figaro. E o progresiune destul de ciudată în lumea asta, care însă îşi are partea ei bună pentru cititori. înaintea Con- vorbirilor erau în ţara Moldovei cîteva foi letristice şi beletristice, cari umpleau lumea cu nesărături şi plagieri de o îndrăzneală înspăimîntătoare. Au venit Convorbirile. Au început a forfeca în dreapta şi în stînga. Au dat pe faţă furturile literare. Au pus la locul lor pe mulţi uzurpatori de merite. Se vede însă că în această viaţă plină de ticăloşii, toate fericirile şi dreptăţile omeneşti trebuie să aibă un sfîrşit. Aşa a fost cu Convorbirile. Astăzi a venit un nou ziar, care şi-a luat însărcinarea să arate, pe îîngă multe altele, că înşişi cenzorii de ieri nu despreţuiau tocmai mult sistemul împrumutării fără do-bîndă şi fără înscris a ideilor altora. O... nestabilitate omenească ! Numai de n-ar veni peste cîtăva vreme o altă revistă, care să-şi ia însărcinarea de rău-gust de a arăta că plagiatul, în ţara românească, este o nevroză, o boală de moştenire, care trece, în familia gazetelor, de la cel mai bătrîn la cel mai tînăr, în linie coborî-toare. în Bucureşti, lumea pare că-ncepe a ieşi din somnolenţa lunei lui cuptor. Cu toate astea nu-i mare varia-ţiuiie în figuri, nu-i multă viaţă în traiul cinstitului nostru oraş. Aceleaşi capete, vecinie ornate pe dinafară şi vecinie fără ornamente pe dinăuntru. La „Raşca", de trei ori pe săptămînă, la „Oteteleşeanu"4, în toate serile, cucoanele se strecoară printre scaune, pîndind cîte-o masă goală, unde se stabilesc singure sau cu toate mădularele familiei, şi se pregătesc să privească şi să fie privite. Unele, cele mai visătoare, se pierd în suveniri retrospective, cum zicea un ziar din capitală ; altele, cele mai practice, se aşează pe bere. Bărbaţii cad în bassin, după cum e datoria fiecărui bun bărbat, şi sunt scoşi ca şoarecii din povestea cu păsatul. Sărmanii bărbaţi ! Am auzit pe unul, un adevărat poet, plîngîndu-se că, pe cînd era încă la introducţia însurătorii, i se întîmplă o catastrofă groaznică. Tocmai îşi făcea cuvenitele declaraţii către viitoarea sa femeie, care era o făptură destul de plăcută, şi era gata să-i cadă în genunchi, cînd... o ! proză înspăimîntătoare ! băgă de seamă că muza sa avea bumbac în urechi. I-a 76 77 trebuit toată puterea de argumentaţie a zestrei, ce însoţea pe proprietara urechilor cu bumbac, ca să nu se lase de proiectele sale casnice. Secolul nostru se pare că e un secol gubav, în care fiecare muritor trebuie să aibă cîte o meteahnă, fie sufletească, fie trupească, care, încetu cu încetu, îi sapă groapa, îi macină viaţa ca o rîşniţă păcătoasă şi neascuţită. Unii mor cu epitafuri, alţii fără epitafuri, dar toţi mor. Victor Tissot5 reproduce după Puşkin cîteva stihuri scrise pe mormîntul unui popă rusesc : In acest mormânt este o pînză ; In pînză este un coşciug ; 1 în coşciug este un popă, j Şi-n popă este rachiu. 1 Viaţa generaţielor trecute era mai întinsă, oamenii erau mai harnici, boalele mai rari sau mai puţin primejdioase. Vorbind despre hărnicie, mi-aduc aminte de d-nu Kogălniceanu. 6 Se zice că d-sa e acum la Paris, dus spre a-şi îngriji de sănătate. Iată un om despre starea căruia toată lumea ar trebui se se-ngrijească. Kogălniceanu rezumează în viaţa sa viaţa unei epoce-ntregi, epocă de activitate, de luptă, de renaştere. Era un timp, pe la 1855, '56 şi '58, cînd marele nostru om de stat scotea Steaua Dunării ; tipografia lui Costache Gane din Iaşi 1-a văzut lucrind nopţi întregi, la un loc cu băieţii din tipografie, şi mîncînd brînză cu pîine la caştie. * Mai tîrziu, tipografia s-a mutat la Adolf Bermann, şi în redacţie a intrat şi d-nu Ureche, 7 pe cînd era pedagog în clasa VII a Academiei, cum se chema pe atunci, şi care nu era decît clasa VII a liceului. Kogălniceanu adesea îşi culegea singur articolul de fond. Lipsa literilor latine îl silea cîteodată să tragă de cîte şapte ori acelaşi număr, căci trebuia să compuie o coloană ; şi după aceea s-o strice, ca să poată, cu aceleaşi litere, recompune alta. * Masa unde lucrează cel ce culege literele (n. D.Z.) 78 Cît a avut să lupte pe atunci acest om la alegerea domnului Principatelor unite e neauzit. Pe de o parte, trebuia să lupte cu banii, cu influenţa dinnăuntru şi dinafară a fostului domn al Moldovei, Mihalache Sturza, 8 cu recunoştinţa ce i-o datora personal, 9 cu puterea partidului liberal extrem, care avea drept candidat pe Panu,10 cu o mulţime de facţiuni şi aspiranţi, cari mai de cari mai ridicoli şi mai pretenţioşi. în fine, la alegere, ieşi Alexandru Ioan. Pentru Kogălniceanu fu o adevărată victorie alegerea vechiului său prieten, colonelul Cuza, cu care făcea interminabile partide de biliard la otelul Binder. De atunci încoace, el fu necontenit în fruntea tre-bilor şi nimeni n-a regretat lucrul acesta. în toate crizele prin cari a trecut ţara noastră, în toate impasurile în cari s-au găsit diferitele guverne, Kogălniceanu a fost limanul de scăpare al tutulor. Unde n-a putut lua, a rupt. Unde n-a putut rupe, a ciupit. Astfel, e mai mult decît pozitiv că, dacă n-ar fi fost Kogălniceanu, tractatul, bun-rău cum a fost, n-ar fi intervenit între guvernul nostru şi guvernul imperial rusesc ; pozitiv că în schimbul Basarabiei, n-am fi avut Dobrogea.11 De aceea se cuvine să se ocupe ţara de soarta acestui om, şi să nu fie uitat nici cînd e bolnav, nici cînd lipseşte dintre noi. Un lucru pe care ar trebui să-1 mai aibă în vedeie românii din regatul României este limba cea curioasă ce se întrebuinţează în gazetele din Transilvania şi Bucovina. 12 Ar trebui o altă direcţie dată acestor lucrări, cari sunt menite să instruiască poporul. Prin munţii noştri, munţii regatului nostru, se află astăzi sate întregi ungureşti, cu popa lor, cu şcoala lor, cu limba lor, cu obiceiurile lor — şi nu-i supără nimeni, cu toate că toţi ştim de subvenţiile şi de propagandele ce li se fac de către emisarii unguri. Ar trebui odată să facem pentru fraţii noştri din Transilvania şi Bucovina aceea ce am început a face pentru cei din Macedonia. Altfel limba şi obiceiurile li se pierd. De aceea repro-ducînd cîteva linii dintr-un ziar din Arad, nu voi să rid, 79 DE LAS PALABRAS [IV] 1882 Iată o săptămînă în care bucureştenii au trăit mai mult noaptea decît ziua. Luna se înalţă pe colina cerească întocmai ca o curioasă fiinţă care ar voi să surprindă omenirea într-un minut de uitare. Acest glob, cu lumina sa palidă, mi-a făcut întotdauna efectul unui mai mare om, a unui om care a trăit mult, care a văzut multe, care a fost uitat şi care, astăzi, obicinuit cu ingratitudinile omenirei, a devenit filozof. Nu ştiu ce ironie se ascunde cîteodată în acel obraz argintiu, care a fost martor la atîtea scene de dragoste, la atîtea îmbrăţişări, la atîtea jurăminte scrise pe nisip. Luna, care de atîtea mii de ani vede farsa omenească jucîndu-se pe scena pămîntului, are aeru de a nu mai crede în nimic. De aceea perechile îndrăgostite, cînd trec pe drumuri singuratice, spunîn-du-şi focul ce le arde sufletele şi luînd luna drept martor, pot observa în figura reginei nopţilor o strîmbătură caraghioasă, care pare a le zice : „duceţi-vă de vă culcaţi, căci vi-i somn, şi * Shakespeare : Romeo şi Julieta, traducţie de Macedonski (n. D.Z.). Nu mai juraţi pe lună Căci ea îşi schimbă faţa la fiecare lună". 81 înainte de a răsări luna, cernita boltă a cerului e luminată de miliardele de candele pe cari o mînă nevăzută le aprinde la altarul eternităţii. Sunt ceasuri, în unele nopţi de toamnă, în cari incredulitatea este o adevărată crimă. A nu crede într-o fiinţă mai presus de noi, care a suflat cu acest praf de diamante pe sticla neagră a firmamentului ; a nu tresări cînd în fund, pe plaiurile cerului, cade o stea care trage după dînsa o urmă de foc adîncă ; a nu te cufunda în gînduri, după ce ai privit cîteva minute această admirabilă alcătuire cerească — este o crimă. Şi, cu toate astea, cîţi criminali nu sunt... Ne vezi ? îi vezi pigmeii cum cred numai cu toane ? Cum rîd de-a tale raze prin veacuri strălucind ? Cum se închin la totul : la pietre, la cucoane, Decît să se închine la sfintele icoane Pe care lipovenii te-au zugrăvit dormind ? Ei nu văd, nu, sărmanii, cînd lung privesc prin stele Şi dincolo de stele, prin haosul tăcut, Cum mîna ta aprinde pe cer lumânărele, Cum luminezi cu soare pierdutele vîlcele în care omul doarme, tot om, tot orb, tot slut. O... Doamne, eşti puternic, şi ei sunt mici, ştiu bine, Sunt mici ca răutatea, sunt goi ca un cuvînt ; Dar, Doamne... am o vorbă, şi cred că se cuvine Sfinţia-ta s-asculte, spre-a îndrepta în bine Aceea ce munceşte bătrînul tău pămînt : Cînd ai făcut la urmă pe om, această iazmă. Şi cînd la el venit-ai să-1 superi cu zi-ntîi, Aveai drept dascăl timpul şi lacrămi drept aghiazmă, Şi l-ai stropit pe frunte, făcînd catapiteazmă De grele suferinţe din fruntea cea dentîi. De-atuncea omul plînge, şi nu mai vrea să ştie De-a cerului voinţă, de^a Domnului cuvînt, El vede că pămîntul e-o vecinică pustie în oare dînsul trece, un fleac de jucărie, Lăsat în voia vremii, bătut de orce vînt. Apropo de credinţă şi de literatură bisericească. Mărturisesc că nu prea înţeleg această clasificaţiune a literaturei şi-n special a poeziei. Sub acest raport ne-om pomeni într-o bună dimineaţă că avem : poezie bisericească, poezie negustorească, literatura casei de depunere şi consemnaţie, stilul Societăţii constructorilor şi atîtea stiluri şi literaturi cîte societăţi şi fabrice sunt în ţară. Nu-i vorbă, despre partea fabricelor n-ar fi tocmai mare primejdie, căci, afară de cele de spirt şi de ţuică, nu sunt toate decît vreo şase. Prin urmare, şase varietăţi de poezii. O bagatelă. Poezia este una şi aceeaşi. Deosebirea nu există decît în formă şi-n inspiraţii. Unul o găseşte în umbră, altul în lumină ; unul în ceea ce nu-nţelege ci numai presupune, altul în ceea ce pricepe şi ce vede — şi dacă lucrurile cari produc impresia se deosibesc, taina pe cari o închide sufletul fiecărui om, simţul poetic, rămîne acelaşi. Astfel, fără îndoială, dumnezeirea, Christ cu suferinţele sale, locurile sfinte ale răsăritului, Golgota şi altele, sunt lucruri de natură a pune sufletul în extaz ; se poate cineva foarte lesne inspira cînd are într-însul scînteia talentului. însă trebuie neapărat să o aibă. De aci pornind, Lamartine va scrie Crucifixul, Călătorii în Orient2 şi altele, iar Deşteptarea3 din Iaşi va publica această dureroasă suspinare bisericească : Isuse, Doamne sfinte ! înalte împărate ! Nouăsprezece veacuri, trecute sunt aproape De cînd din Cer venit-ai, aici pe acest pămînt Făcînd ca să triumfe Noul aşezămînt. Acei ce reprezintă pe Dumnezeu în lume Sunt imorali şi barbari, şi prin excepţiune Găseşti pe aici, pe colea, un bun păstor ce ştie Să păstorească turma cu zel şi evlavie. Evlavie grozăvie ! Cu o aseminea evlavie de stil mai scrie un alt ziar : Monitorul agricol.* Acesta e atît de poznaş în explicările sale încît trebuie să renunţaţi de a-1 mai înţelege. 82 83 Astfel, într-unui din numerile sale din urmă, vorbind despre mijlocu de a înmulţi producţia cartofilor, zice : „Cartofii nu sunt rădăcini, ei sunt nişte tubercule pline de feculă. Aceste tubercule nu încep să se formeze decît după ce trunchiurile ce sunt afară de pămînt sunt cu totul dezvoltate, adică încep a se îmboboci şi nu mai cresc. Se petrece aici ceea ce se petrece şi cu crăcile arborilor, cînd seva arborelui circulă spre ramuri, mugurii de jos stau pe loc, dar încearcă de-a îndoi crăcile cari sunt deasupra ochiului şi îndată se va ivi craca." Crăci şi cracă, muguri şi sevă, un talmeş-balmeş din care rezultă că Monitorul agricol este o adevărată tuberculă plină de fecula neînţelesului. Un om înţeles şi curat la vorbă este d. Baican, 5 acela care publică astăzi o mică broşură de glume şi de poveşti populare, pline de haz. Cartea are o mică introducere cu vederi foarte drepte asupra spiritului poporului nostru. Cea mai mare parte din aceste glume sunt făcute pe socoteala jidanilor. — Aş [fi] fost de părere să se fi pus mai mult farse pe socoteala evreilor pretenţioşi, a acelora cari şi-au spoit cusururile rasei cu ridicolul unei pretinse civilizaţiuni, şi cari tocmai pentru aceasta sunt încă şi mai ridicoli. încă o ironie în contra acestor lighioane : „Din Boileau : Echo n'est plus un son qui dans l'air retentisse C'est une nymphe en pleurs, qui se plaint de Narcisse. O ovreică citea şi traducea româneşte aşa : Eco ne plis-o son, — Ecâ au eşti mai muălt o sunit, Qui dan 1er retentisâ, — cari si şlapâtâ pi vûnt, Set u nimfa en'pleurs, — Aista esti u nirasâ cu plinji, Qui sâ pleen dî Narcis, — şi care plinji pe porinţii." * Oricît ar fi de frumoasă o poezie, schilodită în chipul cu care literara de mai sus traduce pe Boileau, tot urîtă va rămînea. Sînt unele judeţe în ţară cari au norocul de a fi lipsite de aceste lifte, şi cari par cu mult mai poetice. 6 Astfel este Dîmboviţa. Alături de Tîrgovişte trece Ialomiţa venind printre două plaiuri prelungi şi semănate cu vii, cari par a purta, pe braţele lor de piatră, ca pe o lăcrăma de mărgăritar plînsă de Carpaţi. Pe-ale Ialomiţei maluri Spuma albă de pe valuri Scaldă iarba mătăsoasă tremurînd-o fir cu fir, Iar pe punte, visătorii Ascult glasurile horii Aruncînd în cursul apei foi de rumen trandafir. Ce ciudat ţi se pare cînd vezi o apă limpede şi tihnită, venind cu furia unui balaur să rupă, să darme, să smulgă tot ce intîlneşte in cale, spre a duce dar unei ape mai mari trunchi, rădăcini, căruţi cu boi, mori şi adesea chiar trupuri omeneşti. Este legea fatală a supunerii : cel mai mic datoreşte supunere şi servicii celui mai mare. Pirîul rîului, rîul fluviului şi fluviul oceanului. Ialomiţa se duce de-a dreptul la Dunăre, în care se varsă lingă satul Gura Ialomiţei, ceva mai jos de Hîr-şova. în fiecare toamnă la Gura Ialomiţei se face un mic tîrg, aproape numai de producte româneşti. Sarici, postavuri, cizme, trîmbe de pînză, vite, şi restul care se găseşte la toate bîlciurile : mîncări, băuturi, chefuri şi lăutari, în sus mult de Gura Ialomiţei, spre Cernavoda, e un sat numit Ghizdăreşti, locuit de o sectă de oameni care au cea mai mare oroare pentru tutun şi cele mai caraghioase obiceiuri în interiorul lor. în schimb însă au o înclinare nespus de pronunţată către zama de ciorchin. Legea compensaţiilor. Aceştia vin cu bărcile lor, umflate ca nişte caracude, ce se numesc lotci, şi, după ce beau trei zile şi trei nopţi, o pornesc, cu luntrele încărcate de zarzavaturi, în susul Dunării. E o adevărată minune măiestria cu care mînă aceşti beţivi în contra curentului şi cum trec pe lingă canaralele Hîrşovei fără cea mai mică sminteală. La vremuri de nevoie, cînd vîntul e prea 84 85 mare, se coboară unul din luntre şi o trage cu sfoara de I pe uscat. Ei merg pe o cărare care nu e cunoscută de alt I picior omenesc, călcînd pe rădăcinele copacilor, acăţîn- f du-se de crăngi şi sărind pe stînci ca nişte adevărate ca- î pre sălbatice. Cînd merg astfel se zice că merg la edec. 7 1 O trăsură caracteristică a acestei secte de oameni este şi puţinul respect ce păstrează sexului frumos. Adesea li se întîmplă să argumenteze, în favorul cutărei opiniuni, cu cîte o lopată convingătoare pe spinarea reprezentantelor sus-citatului sex şi, pentru aceasta, bunul trai al ,1 familiei nu dă deloc înapoi. Pilda e cam năzdrăvană, dar ] e cu cîştig. In sfîrşit, după bătăi, chefuri şi cîntece. '( Fiindcă veni vorba de cîntece, să prindem ocazia spre I a spune cîteva cuvinte şi de Operă. Trecerea de la una j la alta e cam bruscă, dar nu face nimic. Direcţia e con- , vinsă de bunele mele intenţii, şi ştie că nu voi să stabilesc nici o comparaţie între organele cetăţenilor de la Ghizdăveşti şi între pensionarii d-lui Serghiade.8 Se vorbeşte mult bine de prima donna dramatica, S-rina Adalgisa Gabbi, 9 ca şi de cele două prime donne leggierre : Evelina Aima Fohstrôm10 şi Jeanne Man-sour.11 Cea dentîi poartă un frumos nume : Adalgisa. Deie Domnul să-i fie vocea ca numele, căci mult suntem sătui de mediocrităţi. Dacă aceste trei privighetori nu vor ieşi sticleţi, poate fi sigur d. Serghiade de succes. Printre bărbaţi sînt două nume cunoscute : primul tenor, d-nu Riccardo Petro viei,12 şi primul bariton, d-nu Enrico Pogliani.13 Tenorul de anul trecut e bun şi, dacă n-are o voce tocmai plină şi intensă, timbrul ei este plăcut, figura simpatică şi jocul larg. Vom vedea. 1882 DE LAS PALABRAS v (Duminică, 29 august) Astăzi sunt unsprezece ani de cînd a murit Bolintineanu. 1 în unsprezece ani n-au crescut pe pămîntul sub care odihneşte el decît florile ce i le-a sădit mîna cerească, în unsprezece ani mormîntul lui nu a auzit decît poeziele ce i le-a citit vîntul în amurgul serii. Viu, Bolintineanu n-a cunoscut decît restriştea şi nerecunoştinţa. Mort, ţara sa 1-a înmormîntat in ţărnă şi în uitare. Redacţia noastră primise o propunere, din partea unei persoane particulare, care tindea a orîndui, pentru ziua de duminică, un parastas. Am fi voit, în loc de parastas, să organizăm, noi, presa românească, un pelerinagiu la Bolintinu-din-Vale, unde e mormîntul atît de mic prin locul ce-1 ocupă şi atît de mare prin omul pe care-1 închide. Era însă prea tirziu. Lăsînd pentru la anu această tristă călătorie, să trimitem de pe altarul profanei noastre lumi o căutătură de recunoştinţă către locurile în cari pluteşte seninul suflet a lui Bolintineanu. După cum se vede, am pasiunea lucrurilor triste, dar aceasta nu pentru că sunt trist din fire, ci pentru că am ajuns să mă conving că adevărul, dacă există pe pămînt, el există numai în durere şi nenorocire. Durerea 87 singură nu se schimbă ; durerea singură este credincioasă. Ea se ţine de urma celui ce-1 iubeşte ca un vătăşel de subprefectul său, totdauna de faţă, totdauna călare ca să-1 ajungă, totdauna aceeaşi. Fericirea ?... Fericirea este o rîndunică pribeagă, care arareori se coboară pe cîte un pom. Încolo, nu face decît zboară pe deasupra capetelor noastre, arătîndu-se ca s-o vedem şi nelăsîndu-se a fi prinsă ca s-o regretăm vecinie. Cine dintre dumneavoastră a fost într-un cimitir de mănăstire ? Nimic mai poetic şi mai liniştit, dar, în acelaşi timp, nimic mai trist. Dacă ai sta să ridici stratul de deasupra al pămîntului, ai găsi sub el o lume de femure şi tibias, cari au suportat busturi de nobili sau de mojici, de tineri sau de bătrîni ; ai întîlni un senat de cra-niuri, un norod de oseminte, unele mai schiloade decît altele, dar cari toate, odată, s-au agitat, au protestat, s-au încălzit la razele soarelui şi iarăşi, toate au sfîrşit prin a se lipi de răcoarea pămîntului. în adevăr, cînd priveşti trecutul prin ochelarii prezentului, cînd adică te înveţi a cunoaşte faptele de altădată numai prin istorie, secolele trecute îţi par nişte poveşti, iar oamenii mari, figurile istorice, nişte tipuri mitice, cari trăiesc pe paginele cărţilor, ca şi Semiramis2 sau ca şi Aehil. 3 Ce deosebire este, pentru un om care n-a văzut Roma, între Roma şi Ninivea ? 4 Absolut nici o deosebire. Dar întrebaţi pe M-me [de] Staël 5 sau pe Emil Castelar6 ; veţi vedea cum aceşti fericiţi muritori au trăit, prin minte, pe vremea Republicei Romane ; cum au asistat la jocurile circului ; cum au populat cu fiinţele lor Coliseul 7, cum au dat mîna cu Rafaël 8 în Vatican şi cum au sărutat pulpana papei Léon al X, 9 sau luliu al II.10 O Corină,11 astfel cum a visat-o M-me de Staël, nu putea trăi decît în Roma. Orcît de ascuţită închipuire ar avea cineva, nu ar putea niciodată să improvizeze în Praga sau în Pesta, în Marsilia sau în Oxford. Mizeriele vieţii de astăzi s-ar ridica hidoase şi ar fluiera pe nebunul care ar îndrăzni să aiureze despre trecut, sau despre poezie, intr-un loc unde trecutul şi poezia n-au lă- sat nici o urmă. Mergeţi astăzi în Gand u şi vorbiţi despre Ossian13 sau despre monumentele druidice ; vă vor rîde în nas negustorii bogatului oraş. Pentru ce ? Pentru că acolo n-a rămas nici o urmă, nici un monument de mărire străbună. Dacă lui Carol Quintu îi plăcea să se-nti-tuleze „bourgeois de Gand", de la Carol Quintu nu-i tocma multă vreme şi-apoi stăpînitorul Spanielor şi a Germaniei nu prea făcea mare cheltuială de monumente. Iată-mă ajuns prea departe. Vream să spui, cu alte cuvinte, că, pînă nu cunoaşte cineva bine faptele, e înnemerit să nu vorbească. Tot de această părere este şi un oarecare domn locotenent sau sublocotenent, în privinţa căruia Românul ar fi făcut cunoscut că e prea demonstrativ în instrucţia ce face soldaţilor săi. D-sa ne trimete o scrisoare, în această privinţă, pe care o reproducem textual : „Onorabil domn, Decît aţi reproduce comunicările în care a fost indus în eroare Românul, printr-un corespondent care-şi face fals meseria, mai bine aţi mai prelungi foiletonul cu Deşertăciunele lui Ivan Turgheniev că tare-mi place." 14 Făgăduim d-lui locotenent că vom prelungi foiletonul, care, pe sfînta dreptate, trebuie să-i placă, cu condiţiune însă ca şi d-sa să se lase de a mai bate pe soldaţi. în cazul cînd informaţiunile Românului vor fi false, e cu atît mai bine, căci ne vom prelungi foiletonul fără nici o condiţiune. Această predilecţiune a d-lui locotenent pentru Deşertăciuni face onoare gusturilor sale literare. în adevăr, arareori un romancier a ştiut să pătrundă mai adine în inima omului, să-1 atingă mai mult, să vorbească mai de-a dreptu sufletelor zdrobite de mizeriele traiului, aspiraţielor totdauna prea mari din cauza prea micilor mijloace, speranţelor vecinie înşelate de umbra unei fericiri etern rătăcitoare. Şi aceasta pentru că mai nici un romancier nu a fost atît de simplu, mai nici unu nu a făcut o analiză mai conştiincioasă a sentimentelor omului, mai nici unul nu i-a studiat natura sa 88 89 cu mai multă competinţă şi mai multă bunătate. Turghe-niev ţine, în loc de condei, un scalpel care taie in inima omului ca într-o rodie coaptă, şi scoate, una cîte una, toate boabele de rubin ce le închide într-însa, toate la-crămile albe ce le culege pe marginile fructei, şi apoi, în fiecare boabă, în fiecare lăcrăma, ochiul geniului său priveşte o lume nouă, scăldată în suferinţele şi durerile lumei vechi. Litvinov15 este personificarea fiecărui tinăr cu o creştere aleasă. în el ne vedem pe fiecare dintre noi, şi ne place atît pentru că ne seamănă, cît şi pentru că adeseaori ne întrece în vioiciunea simţirilor sale. Turghe-niev a personificat într-însul tinereţea rasei slave, sau, mai corect, tinereţea omului de nord, care, sub o aparenţă calmă, liniştită, ascunde o adevărată furtună de simţire. Tatiana 16 e, de asemeni, o roză de iarnă, una dintr-a-cele flori de cari Edmond Arnould 17 vorbeşte cam aşa : Iarna, printre ceaţa dea^ă, se ivesc dragele flori, Ca şi ochii trişti ce-n lacrămi se ivesc adeseaori. O delicateţe de simţire extremă, o nehotărîre plină de farmec, caracterizînd pe femeia binecrescută, la care iubirea are să lupte cu tot felul de prejudiţii şi adesea chiar de slăbiciuni — personifică în Irina,18 una din acele creaturi menită să te facă a înţelege că, la urma urmei, toate Deşertăciuni sunt. S-ar părea că Irina este un caracter nereuşit. Femeile de nord, departe de a semăna Irinei în nehotărîre, au inima bărbată, sunt gata la tot felul de sacrificii, înfruntă toate mizeriile, cînd o pasiune le încălzeşte inima. Turgheniev a voit însă să facă o antiteză din aceste caractere : hotărîrea şi neho-tărirea. Trecînd la un alt subiect, suntem informaţi că în cu-rînd va ieşi la lumină o revistă muzicală cu mult mai îngrijită şi mai bine lucrată decît toate cele ce au trăit pînă astăzi. Deşi e greu să apară la noi o lucrare de o astfel de natură, fiindcă ne lipsesc elementele cari să formeze începutul şi baza acestei întreprinderi, totuşi, întovărăşin-du-se cunoscătorii din Bucureşti cu cei din Iaşi, s-ar putea înjgheba ceva. înainte de toate, să se ştie că e neapărată trebuinţă de a avea un capital însemnat, cu care să se-nceapă lucrarea. în ţara noastră nu ştim dacă avem mijloacele cerute spre a putea tipări note. Direcţia acestei foi va trebui să se puie în corespondenţă cu toate ziarele ilustrate spre a avea notiţele bibliografice şi clişeu-rile celor mai însemnaţi autori, precum şi toate noutăţile artistice şi literare ce s-ar ivi în străinătate şi, cu deosebire, în Franţa. Altfel, munca şi strădania vor fi zadarnice. Vorbind de zădărnicie, îmi aduc aminte de unele momente de neîncredere, ce par a se coborî, cîteodată, de sub un cer de plumb, spre a apăsa pe şubreda noastră făptură. Atunci dezgustul şi nepăsarea ne stăpîneşte ca pe un felah netrebnic, căruia singur gîndul îi mai zboară spre locurile în cari : Sub stînca cea naltă, la umbră de soare, Fatmi vine seara, să catt răcoare, Iar albele-i braţe, în apa cea caldă, Ca două flori albe de nufăr se scaldă. Lenea vine, te coprinde, începe a ţi se-nchide cîte un ochi, începi a-ţi aduce aminte, ca prin vis, de zmei, de zîne, de iubire... Şi iubirii cînd te-ai băgat hamal, Poţi oare cugetarea să ţi-o trînteşti pe-un cal, Ca alergînd cu dînsul pînă s-o-neca în spume S:i colindeze munţii şi gropile din lume ? Ori gîndul ţi se duce ca o fantasmă vie, Alunecînd pe-un luciu de mare argintie, Adine ca apa mării şi liniştit ca ea, Cătînd să tot ajungă o luminoasă stea, Ce din înaltul haos orbeşte omenirea Cu-a sale raze ? 90 91 Aşadar cugetarea cea leneşă să fie Iertată pentru lenea din marea-mpărăţie, Iar versul meu molatic, cu totul ostenit, Cu multă plecăciune se-nchină. Steaua e steaua nemurirei. Şi gîndul cînd se duce pe fata lină-a mării, Purtat încet de vintul tăcut al cugetării, El, gîndul, este leneş ca un sultan lenos. Dar e ca dînsul mîndru şi tot ca el frumos, Şi-apoi sc ştie-n lume că adesea chiar sultanii In anii de bătaie trecutu-şi-au toţi anii. DE LAS PALABRAS [VI] Am sfîrşit.19 (Duminică, 5 septembrie) 1882 Arabi 1 s-a dus... Nu voi să fac politică, dar ţiu să pui un epitaf pe mormîntul acestei noi iluzii, înmormîntată, ca foarte multe din iluziele mele, sub ţărna unei realităţi prea grea şi prea umedă. Epitaful acesta va consta într-o adueere-aminte. Nici vorbă, a fi poet nu-nsemnează a visa vecinie, a pribegi cu mintea prin stele şi pe după nori, a tot da ocol lunei cu o privire murindă sau languroasă... Poate fi cineva poet şi rămînînd pe pămînt. Victor Hugo n-a găsit nimic mai potrivit, spre a arăta bogăţia şi cinstea cu care e alcătuită întreaga natură, decît a o compara cu o vacă bună de lapte. Şi poezia aceasta e un capo d-operă.2 însă, în schimb, frumos lucru e să aibă cineva o închipuire puternică. Théophile Gautier a scris despre Egipt o pagină care va trăi pe cît va trăi şi frumosul pe lume : O noapte a Cleopatrei. 3 Imensitatea deşertului, razele de foc ale soarelui, fatalitatea ce se reflectă în fiecare piatră sunt descrise cu o măiestrie neîntrecută pînă astăzi. Nilul, bogăţia, tristeţea apelor, pasivitatea felahului trăiesc toate ca într-o oglindă istorică în aceste pagini. Théophile Gautier, divinul Théo, cum îl numeau toţi ca- 93 marazii săi de la Revue de Paris, 4 cu Maxime du Camp,5 George Sand,6 Gustave Flaubert7 — divinul Théo îşi cioplea versurile şi proza cum şi-ar ciopli un sculptor o marmură. De aceea tot ce-a scris el a rămas ca model de stil. Théophile Gautier era fantastic. Se-mbrăca precum şi gîndea, şi scria precum se-mbrăca : excentric, deosebit, nesupus nici unei régule, dar totdauna elegant. Une nuit de Cléopâtre e tot ce mintea omenească a putut să creeze mai fantastic şi mai mare. O regină din familia domnitoare a Ptolomeilor, care, spre a înlătura pe fratele ei de la tron, a devenit amanta lui ; o femeie coruptă pînă în măduva oaselor ; o curtezană frumoasă ca un vis de Dumnezeu ; tipul leneş şi sălbatic al Orientului ; aceea a ţinut în ghearele seducţiunii sale pe marele Caesar ; aceea care adormise, sub sărutările sale arse de soarele tropicului, pe nenorocitul de Antoniu ; femeia care, neputînd să omoare pe Octavian August8 cu veninul seducţiunilor sale, se omoară singură cu otrava ce o purta în vîrful unei săgeţi ; pe această femeie, pe dînsa, Meiamum era pedepsit de soartă s-o iubească. Şi ştiţi cine era Meiamum ? Era un biet vînător de lei, care, spre nenorocirea lui, văzuse o dată pe Cleopatra coborind cursul Nilului într-o luntre avînd forma unei cochilii. El era tînăr şi viteaz. Se înamora de dînsa, ca un adevărat fiu al soarelui ce era, şi de acolo se puse să rătăcească prin pustiuri, nebun de dorul ei. Dimineaţa îşi încăleca fugarul şi-i îndrepta pasul spre deşert. Frîiele atîrnau pe o coamă fără viaţă ; calul păşea pe nisipuri lăsînd o urmă adîncă, el care niciodată nu-şi lăsa tiparul copitei sale pe vremea cînd purta călare numai pe stăpîn, nu şi dorul său. Numai cînd sărea leul din vreo ruină, sirepul îşi umfla nările, iar călăreţul se deştepta din visul lui şi, cu o mişcare despreţuitoare, îl chitea în cap şi-i crăpa un ochi cu săgeata sa înveninată sau ii străpungea inima cu alta. 94 Alteori ieşea din curtea tatălui său în faptul zilei, şi alerga pe nisipuri vreme îndelungată, pînă cînd, ostenit de drum, cădea la umbra calului său şi adormea. O dată, nemaiputîndu-şi stăpîni focul, ajunse pînă sub zidurile palatului Cleopatrei şi, furişat lîngă fereastra ei, care da pe Nil, scrise cu vîrful custurei sale, pe o frunză, cuvîntul „te iubesc". După aceea înfăşură frunza după săgeată, şi arcul o trimese în camera reginei. Cleopatra, care sta cu capul pe braţele unei sclave, se sperie şi, luînd săgeata, ceti pe frunză scrisul lui Meiamum. îndată toţi slujitorii palatului fură puşi pe urmele lui şi, înainte de a avea timpul să fugă, Meiamum fu prins. El stete închis în palat cîteva zile. A şaptea sau a opta zi, fu adus înaintea Cleopatrei. Ea-1 întrebă ce voieşte : să fie imediat lăsat liber şi să nu se mai încerce a o mai vedea sau să trăiască o noapte cu dînsa şi a doua zi să fie omorît. El primi pe cea din urmă. Atunci, un prînz sardanapalic9 fu pregătit, după care urmă o noapte de orgie şi de desfrîu, cum mintea omenească abia poate să-şi închipuiască. Sărbătoarea se urmă în băile palatului, unde eroina viţiuiui şi a stricăciunii era însăşi Cleopatra. Sărmanul Meiamum, îmbătat de voluptate, îşi trăia acest rest de cîteva ceasuri stînd in genunchi înaintea viţiuiui în chip de femeie care se numea regina Egiptului. A doua zi în zori, Meiamum fu ucis. Iată amintirea despre Egipt. De la Egipt o să trec la Tîrgul-Ocnei. Voiesc să vorbesc despre acest orăşel, crezînd că o să pot scrie mai bine, tocmai fiindcă simt în acest moment mai mult ca totdauna ; mă-nşel însă : Bien qu'ils soient tous sortis du coeur, De la poétique liqueur Le meilleur reste au fond du vase. * Şi, în adevăr, dacă toată lumea care simte ar putea, totdauna, să exprime atît de adînc tot ceea ce simte, fie- * Edmond Arnould (n. D.Z.). care ora ar putea fi un poet chiar pentru ceilalţi oameni, fiindcă pentru sine ştiut este că fiecare este poetul său ; nu din egoism, ci din convincţiune. Intrucît mă priveşte, eu am văzut totdauna, ori de cîte ori am fost pus înaintea unui lac — ca să iau un exemplu — pe cutele căruia razele lunei fugeau ca nişte năluciri argintii, am văzut că Eul meu se împarte în două fiinţe deosebite : una care vede frumosul, care-1 simte, care-1 înţelege, şi alta care înţelege această înţelegere, care se bucură, care se transfigurează şi care face explozie, dacă ar putea, în vorbe, în note, în fraze, în tot ce poate să reproducă gîndirea şi simţirea omenească. Şi, cu toate că atunci am onoare să însumez în mine două fiinţe distincte, care amîndouă sunt poete pînă în firele părului, totuşi rămîi mut, ca şi frumuseţea care-mi vorbeşte fără a-mi vorbi. Nu mai spui nimic despre o a treia parte din mine însumi, care-şi ia osteneală să-mi păstreze toate aceste impresiuni, spre a mi le reproduce după un oarecare timp, într-un microcosm plin de în-cîntare. Deşteptîndu-mă într-o dimineaţă în unul din cele două oteluri din Tîrgu-Ocnei, am găsit alături de un pieptene care-şi păstra din vechea sa stare, ca o depărtată amintire, trei dinţi scrijilaţi — am găsit un fel de ceaslov, care nu era, nici mai mult nici mai puţin, decît bătrîna operă a bătrînului abate Prévost : Manon Lescaut,10 tradusă pe româneşte. Descurcînd cîteva buchii din acest onorabil roman, mi-a venit în minte următoarea reflec-ţiune : iată trei scrieri, acelaşi subiect : a arăta că un sentiment viu arzător, adesea chiar sublim, poate trăi într-un corp degradat, poate înălţa o fiinţă căzută. Manon Lescaut, Marion de Lorme 11 şi La Dame aux Camélias 12 sunt trei opere deosebite, chiar trei capodopere, avînd fiecare caracterul său, personalitatea sa literară, spiritul său ; aparţinînd fiecare unui om de geniu şi, cu toate astea, avînd acelaşi subiect ! Nu aşa că-i de mirare ? Da. Dar tocmai aceasta formează marele prerogativ al geniului, apanagiul natural al acestei puteri creatoare, de a imprima scînteia, viaţa, focul, nebunia sa chiar, tuturor lucrurilor, tuturor faptelor, tuturor povestelor spuse sau nespuse, petrecute sau nepetrecute ; de a colora totul cu nuanţa sa proprie ; de a da fiecăruia farmecul său particular. Curcubeul este rezumarea tuturor colorilor lumi-nei. Pentru cei ce caută să deie lumină pe pînză, el este eterna explicaţie discompusă a unei raze. Pentru ce lumina fiecăruia are nuanţa sa deosebită, geniul său ? Pentru că fiecare penel e condus de o altă mînă, şi fiecare mînă ascultă altei forte. Iată dar această explicaţiune. La răsărirea soarelui în Tîrgu-Ocnii, este deşteaptă întreaga fire. Munţii cei mai mari de primprejur închid orizontul azurat ce ţi se întinde înainte de a intra în valea Trotuşului şi nu-ţi mai lasă în faţă decît sticla cerului senină. E atîta limpeziciune în albastrul cerului de dimineaţă la Tîrgu-Ocnii, încît ţi se pare că, dincolo de această diafană eternitate, trebuie să fie un suflet in extaz care să privească omenirea şi a cărui curăţenie, a cărui nevinovăţie, a cărui sublimă linişte să se reflecteze şi în acest albastru străveziu, pe care noi îl numim cer. Vorbesc depre eternitate. Nu ştiu dacă aţi putut să vă daţi vreodată bine socoteală de însemnarea acestui cuvînt. Eu niciodată nu am putut să-mi închipuiesc exact eternitatea, ca şi nemărginirea. Sunt sigur că cu cît va avea cineva un suflet mai mare, cu atît o să se apropie mai mult de această infinitate a spaţiului şi a timpului ; poate tocmai fiindcă şi sufletul, ca şi spaţiul, ca şi timpul, purced din acelaşi tot neînceput ş> sfîrşesc în acelaşi tot nesfîrşit, sau, mai bine, fiindcă cîteşitrele nu încep şi nu sfii.şesc, ci numai există. 13 Nu vorbesc de închipuire, deoarece închipuirea sau imaginea nu este decît re-producţiunea schimbată sau combinată cu o altă imagine a lucrurilor cunoscute ; şi fiindcă din spaţiu nu cunosc decît zarea, iar din timp nefiindu-mi dat să cunosc decît anii, ajung să văd marginea spaţiului acolo unde se sfîrşeşte zarea şi marginea vremii atunci cînd îngrop fiecare an, sau cînd, cu dînşii, mă îngrop însumi. Am despre eternitate o idee cu totul vagă, pierdută. Ori de cîte ori mă-ncerc s-o cunosc mai bine, s-o compar, s-o simt, văd numaidecât, prin ochii minţii, popoarele 96 97 moarte, cari au auzit primele începuturi ale lumei — ceea ce formează o margine în timp — şi, în viitor, văd iarăşi, urmînd legea schimbării universale, aceleaşi popoare înmulţite sau reduse : văd alte planete, prin urmare alte pămînturi, alţi sori, alte stele, alte comete; văd în spaţiu cerul în formă de boltă, văd pămîntul în formă de şes : totul mărginit, încheiat, văzut. Unde e dar nemărginirea ? Mărturisesc că dacă, din cînd în cînd, m-apropii de această nesfîrşită închipuire, e mai mult cînd ascult o bucată de muzică. Sunetele se confundă cîteodată atît de curios întru dînsele, vibraţiu-nele mor atît de pierdute, atît de continue, atît de depărtate în moleculele aerului, ultimele zgomote armonizate se sting atît de dulci, încît îmi produc o stranie impresie de continuitate, care-mi dă cea dîntîi noţiune de ceea ce noi numim etern. Cauza e că sunetul are darul de a se pierde aşa de prelung în tăcere, încît ajunge un moment în care te îndoieşti dacă ceea ce mai auzi este deja tăcere sau e tot sunet. 1882 CRONICA TEATRALA E cîtăva vreme de cînd n-am mai revenit asupra acestui capitol, pentru cauze binecuvîntate. Ori de cîte ori am fi vorbit de teatru, „Raşca" trebuia să vie în prima linie, atît pentru cuvîntul că acest tea-tru-grădină este oarecum un teatru oficios, un supliment al Teatrului Naţional, cît şi pentru celait cuvînt, anume, că, dintre speranţele ce avem în această artă, cîteva erau la „Raşca". Despre „Dacia", fie zis o dată pentru totdauna, nu ne-am ocupat prea mult. La „Dacia" sunt aceleaşi piese vechi, cu aceiaşi actori, despre cari s-a zis tot ce a fost de zis, şi-n bine şi-n rău. La noi nu e ca-n alte ţări, unde, dacă se întîmplă să se reia o piesă, actorul care joacă astăzi să-şi creeze rolul ca şi cum n-ar mai fi fost jucat. Aici, tipicul. Cum s-a priceput Millo sau Pascaly, acum 15 ani, să interpreteze un rol, aşa rămîne. Deci, e de prisos să mai vorbim. Revenim la „Raşca". Acum, cînd aşa-zisa stagiune de vară e gata să se sfîrşească, putem vorbi. O vară întreagă am fost pedepsiţi de soartă să privim aceleaşi lucruri slabe, jucate cu aceeaşi neîngrijire. Cît a fost d. Manolescu ca director de scenă, parcă tot mai mergea. S-au dat cîteva piese bune, precum au fost: Bomba cu apă fiartă,1 Procesul Veauradieux, Nervoşii, 2 Cum sunt toate şi s-au studiat cîteva roluri cu multă stăruinţă şi cu destul succes, ca rolurile din actul I al 99 Nervoşilor, care, afară de mici excepţiuni, este minunat | de bine jucat. Ca particularitate, amintim rolul lui Mar- m teau, interpretat de d. I. Petrescu.3 Nu se poate mai I corect. I De atunci încoace însă, nimic. Iulian şi Mateescu 4 au I fost bine, fiindcă ei sunt bine totdauna. Dar restul ? dar f piesele ? Ne-am convins în cele din urmă că „Raşca" e o ne- ''■ gustorie ca toate negustoriele, unde se dau bani cu dobândă spre a raporta 75%. Şi tocmai de aceea nu voim să acordăm nici o graţie actorilor cari intră în astfel de < combinaţii. Foarte bine, au nevoie să cîştige : o asociaţie între dînşii, sau o asociaţie cu un capitalist, însă condiţionată. Să nu se puie în scenă piese cari revoltă şi bun-simţ şi gust artistic şi gust literar, tot, ca Sterian Păţitul 5 şi Trei crai 6 şi altele, care, cu tot respectul ce purtăm autorilor, sunt nişte inepţii bune de dat ca hapuri cetăţenilor de la Obor, dar nu aduse pe o scenă care ţine | de teatrul cel mare prin multe legături. Direcţia generală a teatrelor ar trebui, pe viitor, să fie mai scrupuloasă în graţiozităţile oe acordă pensionarilor săi. Ştim că ea a fost animată de un sentiment frumos de binefacere, care sentiment a umplut buzunarele antreprenorului străin de la „Raşca" şi care ne temem să nu lase goală casa Teatrului Naţional. La 1 septembrie trecut, sala „Bossel" era aproape plină de o lume curioasă, care venea să vadă pe d-ra Agatha Bârsescu, o fostă elevă a Conservatorului nostru, actualmente întoarsă în ţară din Viena, unde şi-a urmat, se zice, cursurile de tragedie. N-am putut asista decît la cea din urmă bucată. Pe cît poate cineva judeca pe un actor după un sin- j gur act, putem crede că nu ne-am înşelat în speranţele j noastre. j în d-ra Bârsescu există stofa unei adevărate actriţe. Spre a lăsa la o parte punerea în scenă, ceva cam nemţească, de o şcoală prea realistă, şi a nu ne ocupa decît de piesă şi de actor, trebuie să constatăm că Jean Marie este o minunată dramă, scrisă de un adevărat poet, de André Théuriet, 7 acela care înţelege astăzi natura mai bine decît orcare alt scriitor francez. De la primele cuvinte înţelegi că ai a face cu marea, un element care, in zilele noastre, este singurul convenabil dramei şi tragediei. în adevăr, nimic nu poetizează mai mult, nimic nu întăreşte, nimic nu face pe om mai om, decît marea. Vecinie în faţă cu pericolul, caracterul se îmbărbătează, inima se îmblînzeşte, sufletul se înalţă, singurătatea şi eterna călătorie pune în marinar dorul căminului, poezia virtuţii şi a binelui. De unde drama, şi mai cu seamă tragedia antică, făcea din oameni nişte automaţi urmînd unei forţe superioare, neîmblînzită, fatalitatea, care combina şi lega totul după voinţa sa, drama şi tragedia modernă pune totul în acţiunea prezentă, în ciocnirea sentimentelor noastre, în caracterele noastre, date ca premise, din cari, printr-o lege de dezlănţuire firească, deducem un sfîrşit de asemenea firesc. La actorii cari interpretează drama şi tragedia antică, fatalitatea trebuie să se reflecteze, oarecum, în gama jocului lor. La cei cari interpretează dramă modernă, cea dentîi condiţiune este să fie lipsiţi de fastul unui joc prea sentenţios şi să rămîie oameni, oameni de pe pămînt, cu nevoi şi pasiuni sincere şi neexagerate. Ne pare rău că n-am putut vedea pe d-ra Bârsescu în Fedra, spre a putea judeca de primul efect al jocului, în cea de-a doua am văzut-o şi avem temeinice speranţe de izbindă. Mai întîi, d-sa are o voce al cărei timbru convine minunat dramei. Trebuie să observăm că, ori de cîte ori această voce începe, diapazonul său este înalt şi de oarecare asprime ; îndată însă ce situaţia se prelungeşte mai mult şi sentimentele devin mai dulci, vocea se înmlădiază şi timbrul devine metalic. Mişcările mîini-lor sunt studiate şi naturale. Am observat aceeaşi întindere a braţului stîng şi aceeaşi mototolire a buzunarului de la şorţ cînd intră Jean Marie în scenă. Efectul e bun. Paşii însă sunt nesiguri. Fără îndoială că, după o oarecare trecere de timp pe scenă, această nesiguranţă se va pierde. Ceea ce n-am înţeles însă, nici din partea artistei, nici din partea publicului, a fost cînteeul. Lăsăm la o 100 101 parte că acesta este un efect melodramatic, la care un bun actor nu trebuie să aibă niciodată recurs — dar vocea d-rei Bârsescu nu e deloc făcută pentru canto. Aplauzele ce i-au adus această scenă ne-au făcut să cugetăm la multe lucruri ; între altele, că nu e rar să se întîmple să se vază un actor pus pe o cale falsă de publicul său. Privirea d-rei Bârsescu şi mişcările capului formează partea sa cea mai bună. Cîteva uitături lungi şi curate ne-au făcut să ne gîndim la rolul de ingenuitate dramatică, la Ofelia, spre pildă. D-sa are neapărată trebuinţă de a-şi tempera aceste înclinări către melancolia dulce a ingenuităţii, spre a putea ajunge la un mai mare efect curat dramatic. Deznădăjduirea din scena în care Jean Marie pleacă e admirabil de bine dată. în rezumat, d-ra Bârsescu e o speranţă pe jumătate împlinită a teatrului nostru. Dorim să n-o vedem oprindu-se în mijlocul carierii sale. Pentru aceasta se cer studii şi iar studii. Cît despre intrige şi gelozii, acelea îşi vor urma cursul lor, aici ca şi pretutindenea. Oamenii însă cari sunt meniţi să facă ceva nu se lasă să fie atinşi de dînsele. D-nu Nottara, deşi nu era în rolul său în Jean Marie, a fost bine. D-nu Petrescu, de asemeni. în privinţa acestui din urmă domn, începem să ne schimbăm părerile şi să credem că, în adevăr, e menit a deveni ceva. Cu atît mai bine. Progresul si meritele reale ne înveselesc. Afară de aceste trei piese în studiu, se va da, pentru debutul d-rei Eufrosina Popescu,16 Fiul Coraliei. După cite ne aducem aminte, această piesă este trasă dintr-un minunat roman al lui Albert Delpit1T : Le Fils de Coralie, în care se tratează tema socială a trecerei faptelor urite ale părinţilor asupra copiilor. Direcţia scenei, pe stagiunea în care intrăm, e provizoriu încredinţată d-lui Gr. Manolescu. Fără a preju-deca nimic, ştim că d-nu Manolescu e activ. D-sa studiază atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi. Sub acest raport alegerea e nemerită. Voim să ştim însă ce se face cu d-nu Pascaly ?18 Dacă, după cum se zice, boala îl împiedică de-a mai intra în teatru — se cuvine să i se reguleze poziţia, ca şi altor actori. Noi nu ne ocupăm de intrigele de culise. Ştim numai că şi d-sa a făcut tot atît cît şi ceilalţi cari au pensie, şi, deci, e drept să fie tot astfel răsplătit. 1882 Stagiunea de iarnă, in teatrul cel mare, se începe cu Nea Frăţilă8 (L'ami Fritz), prelucrat de d. d. Aliod şi Gion (Alex. Odobeseu şi George Ionescu). Rolurile principale le vor avea d-nii : Iulian, Manolescu, Mateescu, Fraivald, Petrescu etc. şi d-nele Sarandi, 9 Romanescu şi altele. A doua piesă va fi Strigoiul,10 mare dramă fantastică în cinci acte. Persoanele cari vor lua parte la interpretare : d-nele Vasilescu, A. Popescu, E. Mateescu11 şi d-nii Vellescu, Manolescu, Iulian, Mateescu, Nottara, Fraivald eta A treia piesă : Farfadet, operă comică de A. Adam.12 Va fi eîntată de d-rele : Vellner şi Gavala 13 şi d-nii Iulian, Mateescu, Gavrilescu 14 şi Popovici.15 102 DE LAS PALABRAS VII (Duminică, 12 septembrie) Vîntul bate, bate tare Fluierînd printre zăvoi, Şi ne-aduce pe spinare Echo cronicei de joi. Salutare, prietene Sphinx ! 1 Luatu-ţi-ai nobila şi înalta misiune de cronicar. De minune ! Vom fi dar mai mulţi să observăm ridicolul şi caraghiozlîcul omenirei, ale acestei : Oglinde făr' de formă, în care-ades privind îţi vezi faţa diformă... ocean cu ape-adînci, Brăzdat în loc de valuri cu colţurate stînci, De care barca vieţii uşoară se sfărâmă...2 Vom fi mai mulţi să vîn.ăm lişiţele oloage pe cari spiritul acestui secol le poartă plutitoare pe apele sale stătute ; vom fi mai mulţi să tăiem din ciocurile bîtlanilor cari merg filozoficeşte pe margina lacurilor, preocupaţi numai de a pescui broaştele şi guşterii cu care-şi umplu guşile ; vom fi mai mulţi să rîdem — şi e atît de frumos să poţi rîde ! — atîrnaţi de haina României libere, de această haină simplă şi nepretenţioasă, care însă e turnată pe corpul opiniunei publice. Permite-mi dar, prietene Sphinx, să-ţi strîng laba, fiindcă nu ai mînă, şi să-mi caut de drum. i f- * I De cîtăva vreme mania cugetărilor 3 a apucat pe toată suflarea omenească, şi nu mai vezi prin gazete decît re-flecţiuni, gândiri filozofice, maxime, sentinţe şi ceea ce e mai trist este că aceste sentinţe şi reflecţiuni sunt de ambele sexe, adică nu deodată de ambele sexe, ci pe rînd. Astfel, iată cîţiva meseriaşi deveniţi filozofi : — A coase o plapămă însemnează a scrie prefaţa unei opere de geniu, lucrată de doi autori în colaboraţie. 1 Un plăpămar — Amorul e un călător, care, cu cît vine mai devreme la gară, cu atît are mai multe bagaje şi plăteşte mai prost. Un hamal — Nici o insultă nu poate fi mai atingătoare decît aceea pe care ţi-o face un prieten zicîndu-ţi poftă bună cînd eşti flămînd topit şi n-ai cu ce-ţi plăti masa. . Un student — Femeia este o poliţă care are cu atît mai mare valoare în piaţă, cu cît e girată de mai mulţi negustori solizi. Un agent de schimb Şi astfel, negustorii, magistraţii, arendaşii, profesorii, advocaţii, slujbaşii statului, pensionarii, actorii, birtaşii, cluburile, cabinetele de lectură, marşandele, frizerii, lău-I tarii, zugravii, arhitecţii, tutungiii, găitănarii — toţi şi * toate-şi au albumurile cu maxime şi reflecţii. Secolul al XIX-a s-ar putea numi secolul pianelor, al maximelor şi ai romancierilor. O altă manie, cam de aceeaşi natură, bîntuie astăzi Franţa şi-n special Parisul. Fieştecare femeie din lumea aleasă este obligată de obiceiul modei, să aibă, afară de albumul cu maxime şi poezii, evantaliul mîzgălit de pete de cerneală, mânjit de fel de fel de scriituri şi, mai cu seamă, plin cu iscăliturile oamenilor mari. Dacă aş fi om mare şi ar fi introdusă şi la noi această modă, aş scrie pe instrumentul răcoritor al doamnei aceste stihuri : 104 105 Doamna mea, pe evantaliu Am să-ţi scriu versul antic : Că ai nasul de coraliu, Părul strîns în supiraîiu, * Gura ca un firfiric. Şi foarte probabil că doamna, dacă o fi din numărul vaporoaselor cugetătoare de ambe sexe, îmi va răspunde : Domnul meu, în comparaţii Eşti divin ca un Achil (?) Am să-ţi dau cu mii de graţii De indemnitate bil. Sau, dacă o fi cu totul puritană şi nu o vrea decît lucruri serioase şi distinse, atunci aş alerga la un reper-tor ceva mai dramatic şi i-aş scrie pe album aceste rînduri : Doamnă, mi-aţi cerut odată să vă fac o poezie, Mie, celui care astăzi nu mai ştiu face nici proză... Rozei celei mai frumoase, dacănai vrea s-o faci să ştie Cît deliciu are-ntr-însa, nu-i poţi zice decît roză. 4 Cu o poezie ceva mai serioasă, devii serios fără voie. Şi, spre a trece de la glumă la melancolie, e destul să-ţi aduci aminte de cimitire, de morţi, de oameni tineri pierduţi înainte de vreme, de cruci şi de morminte. Astfel îmi aduc aminte de cimitirul de la Viforîta. Cum intri pe poartă, dai de un monument frumos, înconjurat de grile, pe cari se reazămă două cununi de flori galbene, închise în sticlă. Una dintre ele poartă în mijloc portretul moartei, o femeie frumoasă, pe cît se poate vedea, şi încă tînără. Crucea are această inscripţiune : Aici odihneşte sufletul repauzatei maici Asseneta, în etate de 28 ani, născută / Ana Dilberovici la 3 Decembrie 1849, / călugărită la 10 August 1867, încetată din viaţă la 19 / Februariu 1877. * Cum ar zice d-nu Claymoor (n. D.Z.). Cine să fi fost maica Asseneta? Inscripţiunea spune că se numea Ana Dilberovici. Dar cum era ea ? de ce s-a călugărit la 18 ani ? cum de a murit aşa de tînără ? cine are atîta grijă de florile şi de mormîntul ei, inscripţiunea n-o spune. Desigur, maica Asseneta la vîrsta călugăriei avea vîrsta viselor şi firea omenească are aceasta de nepotrivit, că, fie sub rasă, fie sub corset, inima bate cu aceleaşi mişcări şi vijelia vieţii usucă cu aceeaşi furie florile tinereţii. Această inscripţiune are o înrîurire dureroasă asupra celui ce citeşte şi te simţi dominat de poezia tristă care a trebuit să înconjure viaţa, după cum înconjură astăzi moartea celei ce a intrat în arhivele pămîntului. Un poet filozof zicea odată că fiecare cămătar ar trebui să locuiască în apropierea unui cimitir. Acolo nu mai sunt caste ; acolo nu mai sunt ranguri ; acolo nu mai este nedreptate. Căruţaşul se culcă lîngă ministru şi geniul lîngă idiot, fără ca pămîntul să protesteze. Arhivarul cel bătrîn, timpul, seamănă peste ţărna fiecăruia buruiana uitării, şi toţi pier. Pier şi se sting ca tot ce se naşte pe lume ; pier şi se sting ca veselia ; pier şi se sting ca tristeţea. Omul este un caleidoscop viu. Legea care îi guvernează viaţa e vecinica schimbare. 5 Deci, schimbare ! Începe a veni frigul şi cu frigul petrecerile bucureşte-nilor. Teatrele sunt în repetiţii. Opera pe drum. în curînd balurile vor începe să puie-n mişcare mase compacte de dănţuitori şi cuvinte de dragoste, întrerupte de tactul cadrilului, se vor pronunţa cu vocea jumătate, iar înlănţuirile de braţe vor spune, în avîntul valsului, mai mult. decît toate declaraţiele din lume. Balurile mascate nu vor întîrzia nici ele. Măştile se vor pune la obrazuri ca să ascundă multe dungi de ruşine ; paiaţele vor sări şi se vor strîmba spre a uita cine ştie ce neajunsuri din viaţa reală, şi, în fine, carnavalul îşi va urma nebuna sa viaţă de la un colţ la celait al Bucureştiului. O... mască ! dacă ai şti de cîte ori obrazul spune minciuni ; de cîte ori sufletul este silit să moară şi ochiul să 106 IOT rîdă ; de cîte ori mişeliile lumeşti întipăresc în umbrele gurei un surîs diabolic, menit a înşela, vecinie a înşela ! Dacă ai şti cum mizeria lasă pe unele frunţi albe pata ru-şinei, cum dezgustul coboară pe unele gene frumoase reţeaua indiferenţii ; cum cea mai mare parte din oameni rîd cînd le vine să plîngă, plîng spre a-şi ascunde rîsul, cîntă spre a uita, mor spre a sfîrşi — desigur ai înţelege că figura omenească e masca cea mai înnemerită pentru marele bal al omenirii, şi că viaţa e un carnaval dureros, 8 plin de aceste baluri, pe care trebuie să-L trecem rîzînd de alţii sau fiind luaţi în ris. Sunt sătul şi deci las rîndul lui Sphinx. 1882 OPERA ITALIANA în curînd se va deschide stagiunea operii. Credem că vom face un serviciu iubitorilor de artă, dîndu-le oarecare amănunte asupra elementelor chemate anul acesta să vorbească sufletelor în cea mai frumoasă limbă de pe pămînt, în limba cîntecelor. După cum am arătat într-o cronică anterioară,1 principalele figuri din personalul operii sunt : d-rele Adalgisa Gabbi, prima donna dramatica. Evelina Alma Fohstrom şi Jeanne Mansour, prime donne leggierre, Margherita Preziosi,2 prima donna mezzo-soprano şi contralto as-soluto ; dd. Riccardo Petrovici, primo tenor dramatico, Pasquale Lazzarini, 3 primo tenor di mezzo-carattere, En-rico Pogliani, primo baritono assoluto, Augusto Pinto,4 primo basso assoluto. Despre fiecare-n parte, gazetele italiene şi gazetele străine au găsit cîte un cuvînt bun de spus şi, în special, pentru d-ra Adalgisa Gabbi, englezii păstrează una dintre cele mai frumoase amintiri din cîte le-au lăsat primedonele străine în Majesty's Theater5 din Londra. Adalgisa Gabbi, născută în Parma, la 4 mai 1858, şi-a avut cele dentîi lecţiuni de canto la Conservatorul acestui oraş. Din Parma trecu la Milano, spre a-şi continua studiele sub direcţia renumitului bariton Varesi, 6 cel mai 10» mare interpret al lui Rigoletto de Verdi, tatăl tinerii şi distinsei Elena Varesi. 7 D-ra Gabbi apăru pe scena teatrului italian, pentru prima oară în 1876, cu rolul reginei din Ruy Blas, care a şi făcut-o să fie angajată în teatrele de la Valenza, Nizza şi altele, unde, după cum spune Illustrad Sporting, a fanatizat un întreg public în operile repertorului său : Aida, Hughenoţii, Africana, Trova-tore, Lucrezzia Borgia, Ebreea, Freischutz, Flauto magico, Don Carlos, Lohengrin, Poliuto, Forza del destino şi altele mai cunoscute. D-ra Gabbi a cîntat, în timpurile din urmă, la Londra, unde Aida a fost pentru d-sa un adevărat succes. Observer, Globe, Daily Telegraph, Standard sunt pline de ob-servaţiuni favorabile pentru această Aida, care vine să cînte, fuggiam gli ardori, pe malurile Dîmboviţei. D-ra Evelina Aima Fohstrôm, un adevărat tip de Ofe-lie, este, pentru direcţia Operii, un fel de descoperire. Cîn-tăreaţă de semicaracter, d-sa şi-a terminat studiele muzicale la Petersburg şi, cînd a fost angajată pentru teatrul nostru, se afla în călătorie de concerte cu renumitul Anton Rubinstein. 8 D-ra Fohstrom a debutat acum 18 luni la Berlin, în Somnambula şi Lucia, cu un strălucit succes. După aceea a cîntat la Moscova, Petersburg şi Riga. D-ra Jeanne Mansour, cîntăreaţă de agilitate, are premiul întîi al Conservatorului din Paris. Părăsind cariera franceză, în care a cîntat doi ani, cu mult succes, d-sa îşi face debutul în cariera italiană pe scena noastră, unde sperăm că va găsi o bună primire din partea publicului. D-ra Preziosi, prima donna mezzo-soprano, una dintre cele mai bune Carmen, 9 ne va da acest rol, în care a fost aclamată peste tot unde 1-a cîntat, cu un succes neîndoielnic. Trebuie să mulţumim direcţiunii că ne face cunoscută această partiţiune, un giuvaer a literaturei muzicale franceze. în fruntea bărbaţilor Operii sunt : d-nii Pogliani, baritonul, şi Petrovici, tenorul. Pe aceştia publicul îi cunoaşte din anii trecuţi. Cel dîntîi mai ales e mai presus de orce laudă. D-nu Lazzarini, tenorul de semicaracter, e un tînăr artist despre a cărui voce se spune mult bine. D-sa a fost trei ani in America, cu faimosul impresariu Max Strakosch. Atît la New York cît şi la Philadelphia, d-nu Lazzarini a cîntat tot repertoriul liric cu un succes necontestat, D-nu Pinto, basul, a dat dovezi de talentul său în Marcello, Mefisto, Cardinal, în care cu deosebire excelează. Trebuie să adăogăm că d-nu Pinto ne va da un Don Ba-silio cum rar am auzit pe scena noastră. D-sa este Don Basilio favorit al d-nei Adelina Patti.10 Această reco-mandaţie îi ajunge. In fine, domnu Bimboni,11 maestrul Operii, acela care poate ar fi trebuit să figureze în începutul acestei cronice, vine precedat de o reputaţie aproape europeană. în primăvara anului acesta d-sa a dat la Berlin opera Mo-della cu o adevărată izbîndă. D-nu Bimboni compune, pentru scena noastră, Haiducul, dramă lirică în două acte. Libretul e dat de dd. Fr. Damé şi Cav. d'Ormeville. Ne rezervăm să judecăm, în această lucrare, pe tânărul compozitor, care poate că e chemat să ne ilustreze scena cu opera sa. Aceste fiind elementele, suntem siguri că, în cele mai grele bucăţi, vom avea terţete, quartete şi toate finalu-rile bune. In curînd publicul va judeca. 1882 110 lui Mona Lisa în nemuritorul portret — acest spirit ar fi fost singurul care să ştie să admire Aida după cum merită. CRONICA MUZICALA (Sîmbătă, 16 octombre) Aida!... Cine zice Aida şi nu înţelege ce însemnează geniul ?... Poate că niciodată manifestaţiune mai poetică şi mai expresivă, în acelaşi timp, a geniului, nu s-a produs pe lume. Trebuie să aibă cineva înnăscută patima muzicei, iar alături de patimă să aibă şi o creştere aleasă a simţului care aduce impresia, unită cu o putere de-a admira, mare şi permanentă, pentru ca să simtă toată frumuseţea acestei titanice lucrări. Aida este, fără îndoială, cea mai frumoasă şi cea mai înflorită floare din cununa ce Verdi o poartă pe frunte. Cu nimic nu se poate măsura mai bine valoarea unei lucrări care se adresează sufletului omenesc, decît cu numărul şi intensitatea impresiilor ce ea produce. în Aida, de la început pînă la sfîrşit, uiţi că eşti privitor şi, puţin clacă ai cunoaşte istoria Egiptului şi a Ptolemeilor, min-tea-ţi se duce cu două mii de ani în urmă, spre a trăi un moment cu faraonii. Adesea am cugetat, văzînd Aida, la Théophile Gautier. Acest spirit atît de fantastic şi de bogat în admiraţiune ; care a trăit pe malurile Nilului vreme îndelungată ; care a scris Noaptea Cleopatrei, acea măreaţă pagină de închipuire ; care, or de cîte ori trecea prin sălile Louvrului, sta ceasuri întregi înaintea portretului Giooondei, visînd la vremurile în cari Da Vinci îşi încadra pe frumoasa 112 Nici o operă, din cîte sunt scrise pînă astăzi, nu reflectă mai bine ţara pe care o cîntă decît ultima operă a lui Verdi. Aceea ce în muzică se numeşte coloarea locală, numai Guillaume Tell o mai are pînă la un oarecare punct. S-ar putea zice, cu o frază ceva mai riscată, că muzica din Aida e o armonie de sfinxi şi de piramide. Aici ai, pentru întîiaşi dată, noţiunea exprimată a imensului. Ceea ce în Africana Meyerbeer a dat sub o altă formă, plină, măreaţă, Verdi a dat-o în Aida cu mult mai simplu şi mai natural, dar, tocmai pentru aceasta, mai meşteşugit. în muzica, ca şi în artele plastice, lucrul acesta nu mai este un paradox. Donnez-vous la peine d'être simple e astăzi, mai mult decît orcînd, un adevăr. Rezervîndu-ne să admirăm particularităţile, cînd vom vorbi de interpretaţie, nu ne putem opri de a nu ne întreba : dacă cu instrumentele aflate pînă astăzi şi cu posibilul omenesc, se pot obţine efecte de armonie ca cele din Aida, pentru ce geniuri ca Wagner aleargă după particularităţi muzicale imposibile, şi nu-şi pun toată atenţiunea spre a surprinde taina notelor şi a instrumentelor existente ? Parsifal şi Siegfried fără îndoială că ar cîştiga dacă autorul lor, în loc de a se osteni cu inventarea pianului cu clopoţei, sau a dragonului care fluieră ca o locomotivă, ar căuta efecte de natură mai pacinică şi mai puţin revoluţionară, dar mai poetice şi, prin urmare, mai muzicale. Aida rămîne în picioare pe lîngă toate extravaganţele de la Bayreuth şi, pentru noi, domină totul. Dacă locul nu ne-ar fi prea scurt şi nu ne-am fi întins deja prea mult asupra consideraţiunilor generale, am fi observat mai pe larg progresiunea pe care a urmat-o geniul lui Verdi cu Traviata, Un ballo in maschera, Tro-vatore, Rigoletto şi Aida. 113 Ca interpretare, vom spune, fără a fi prea mult binevoitori artiştilor, că, în total, Aida poate fi ascultată de o ureche pretenţioasă. Cele trei elemente cari, cu deosebire, suport greutatea acestui mare edificiu : primadona, tenorul şi contralto sunt buni în toată accepţiunea cuvîntului. D-ra Gabbi, care vine în rolul Aidei după Mantilla, o primadonă născută pentru rolul sclavei etiopiane, a fost cu toată dreptatea lăudată de jurnalele englizeşti. In actul întîi, vocea îi era puţin tremurătoare şi nu-şi putea lua intensitatea pe care a avut-o mai pe urmă. Mişcată precum era, d-ra Gabbi a făcut, de la prima apariţiune, o impresiune plăcută asupra publicului. în registrul de sus, d-sa e cu totul stăpînă pe note şi-şi poartă vocea cu o conştiinţă desăvîrşită. Ceea ce însă formează marea calitate a d-rei Gabbi este egalitatea şi curăţenia sunetelor. D-sa trece prin nuanţele unei note cu multă acurateţe, şi un merendo dat de d-sa îţi vorbeşte, după cum îţi vorbeşte şi un crescendo. Tu sei felice, tu sei possente, pe care-1 cîntă către Amneris, cînd o roagă să-1 lase pe Radamès, e, în adevăr, sfîşiitor prin sentiment şi expresie. Apoi scena de noapte, în care se întîlneşte cu tatăl său, e minunat de bine jucată, începutul acestei scene, mai cu seamă, care are o muzică atît de vorbitoare, va fi unul dintre cele mai frumoase momente ale operii noastre, cînd d-nu Pogliani nu va mai fi răguşit. După aceea, actul al IV în care tot sufletul lui Verdi se pare că a trecut, spre a spune ce însemnează o despărţire, cîtă durere se poate pune într-un adio, cum poate muri cineva prin cîntece înainte de a fi murit prin viaţă — actul al IV a fost bine înţeles şi bine dat. Se observa însă oarecare osteneală în voce atît la d-ra Gabbi, cît şi la d-nu Petrovici, din cauza prea multelor scene prin cari trec. Acum, o mititică observaţie. Corul de la templu, în care d-ra Gabbi cînta acompaniată de piano, are cîteva note mici (notes d'agrément) cari nu s-aud, sau, cind s-aud, sunt luate cu multă greutate. Apoi, mersul îi e prea dramatic. Trecind peste aceste cusururi aproape neobservate, d-ra Gabbi rămîne o primadonă de multă valoare. * D-nu Petrovici e acelaşi bun tenor ca şi în anii trecuţi. Neobosit cîntăreţ, d-sa ajunsese să se obosească de rolul ce-1 mare ce-1 are în Aida. Pînă în final însă a avut multe şi frumoase momente. Celeste Aida, forma divina a fost zisă cu multă inimă, şi începutul din actul al IV, cu deosebire, ne-a mişcat. D-nu Petrovici e un tenor care, pe lîngă vocea sa frumoasă, are mişcări de scenă îngrijite şi iese din rîndul cîntăreţilor ordinari, cărora Dumnezeu le-a dat un glas la care n-au mai adăogat nimic. Cu d-nu Petrovici poţi fi sigur de izbîndă cînd îi vei încredinţa un rol. D-ra Prezziosi, cu Theodorini şi Angelica Veratti vor forma un trio de contralte pe care bucureştenii nu-1 vor uita. E o minunată voce, vocea d-rei Prezziosi. La începutul operii efectul ce ni 1-a produs a fost aproape defavorabil sieşi. Mai tîrziu însă, în marea scenă din actul IV, impresia s-a schimbat cu totul şi am început s-o judecăm ca pe o adevărată contraltă ce este. Pogliani, iubitul bariton de acum doi ani, era răguşit. Ce păcat!... Suntem siguri însă că la cea dîntîi ocazie venită, plina şi frumoasa lui voce va şti să producă aceleaşi efecte ca şi mai înainte. în fine, basul e un cinstit bas. Vocea cam ostenită şi inegală, dar jocul bun. încheind, trebuie să mulţumim pînă acuma d-lui Serghiade de osteneala ce şi-a dat-o, spre a aduna aceste cîteva elemente bune. în acelaşi timp, spre a fi întru toate drepţi, vom atrage atenţiunea direcţii! asupra corurilor : merg rău de tot. Am observat că anul acesta mişcările şi voltele ce sunt ţinuţi să le facă sacerdoţii nu se păs- 114 115 trează. Orchestra iarăşi n-a fost tocmai fericită în întreprinderea de sîmbătă seara. Cînd direcţia a făcut sacrificiu spre a aduce nişte cîntăreţi aşa de buni, ca Gabbi, Prezziosi, Petrovici şi Pogliani, din cei cunoscuţi pînă acuma — nu înţelegem pentru ce lucrurile uşoare sunt lăsate în neîngrijire. 1882 OPERA ITALIANA Mare succes pentru operă. Un ballo in maschera poate că n-a fost niciodată atît de bine cîntat la Bucureşti. Trecînd peste actul întîi şi al doilea, cari, chiar ca compoziţie, sunt un fel de pregătire a celorlalte două — dăm în actul al treilea peste marele duo dintre tenor şi primadona, care a fost cîntat de Gabbi şi Petrovici desăvîrşit de bine. Scena aceasta a legitimat ovaţiunile ce publicul a dus drăgălaşei Adalgisa şi colegului său de arme pe cîmpul sunetelor. Trebuie însă să observăm că, afară de aceste momente, tenorul nu era în voce. Notele le lua cu dificultate şi erau inegale, fără să poată ajunge la intensitatea cerută. Afară de aceasta, am observat că domnu Petrovici se depărtează cîteodată de text. Rău pentru un cîntăreţ de talia d-sale. A zis însă cu mult accent strofa ma comme fa da ridera din scena vrăjitoarei. Succesul cel mare al serii a fost pentru Pogliani. Baritonul ne este artist în toată puterea cuvîntului. Ce voce plină ! Ce modulaţiune corectă ! Ce uşurinţă în scoaterea sunetelor ! Celebra romanţă din actul al IV, Erri tu che machiavi dell anima, a zis-o cu atîta simţire şi aşa de natural, încît ţi se părea că, în adevăr, omul acesta îşi cîntă propria sa durere. Cînd repetă strofa o, spe-ranze perdute ! o, delizie d' amor ! cu mîinile împreunate şi privind spre cer — simţi că în vocea baritonului se 117 îneacă regretul unei fericiri ce nu mai este... stinsă, pierdută pentru totdauna. Admirabil ! E locul să ne-nţelegem cu publicul asupra unei dara-veri de convenienţă. Un artist ca Pogliani şi o bucată ca cea despre care vorbim nu se bisează nici într-un teatru din lume. Nu e iertat cuiva, să ceară unui artist să-şi omoare vocea într-o singură seară, după ce a cîntat trei acte, sau să şi-o sugrume cînd mai are trei de cîntat. Plătim frumosul, dar cu cît îl plătim mai scump, cu atîta trebuie să fim mai îngăduitori : noblesse oblige ! D-ra Mansour se luptă şi dumneaei cu Verdi cum poate. Cîntă just, dar vocea sa e voce de operetă. în rolul pagiului merge, căci îmbrăcămintea şi formele sale fac să i se ierte unele cusururi de glăsuire. Basurile bune. Corurile ceva mai îngrijite, dar tot necomplecte. Lipseşte un tenor. în rezumat, seară petrecută minunat de frumos. Teatrul francez, astă-seară, Bébé.1 Opera, Rigoletto. Teatrul „Dacia", după cererea generală, mîine seară, Victima geloziei. 2 1882 DE LAS PALABRAS XII (Duminică, 31 octombre) Săptămîna trecută am lipsit de la post. Vina este a mea dar este şi a săptămînei : prea trece din cale-afară repede. Să ne înţelegem la cuvinte : trece repede cînd e vorba de dat materie — dar cînd e chestiune de primit răsplata, grozav trece de încet. Lucrul acesta mi-a dat adesea ocazie să fac filozofie, şi filozofie tristă. Ce mizerabilă fiinţă e omul ! Cît trăieşte nu face altceva decît aşteaptă. Gazetarul aşteaptă chenzena ; slujbaşul sfîrşitul lunei ; arendaşul aşteaptă toamna ; proprietarul pe Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru. Aceştia sunt cei ce aşteaptă cu termen. Sunt apoi o droaie de alţi nenorociţi cari aşteaptă pînă cînd mor şi tot nu li se mai împlineşte dorul. Astfel, artistul aşteaptă gloria ; nenorocitul fericirea ; advocatul clientul ; fata tînără măritişul ; săracul bogăţia — şi alţii, o mulţime, alte prostii. Astfel încît, fără fir de greşală, se poate zice că viaţa omenească este o lungă aşteptare. Numai cel ce aşteaptă moartea poate fi sigur că nu aşteaptă în zadar. Dar şi acela ! Cînd simte că sfîrşitul, cel atît de mult dorit, se apropie, începe a-şi iubi nenorocirea, şi ar vrea, sărmanul, să nu mai zică niciodată acel sfîşietor „adio !", ce, din nenorocire, fiecare trebuie, să-1 zicem o dată în viaţa noastră. Şi încă !... fericit cel ce poate să nu pronunţe acest cuvînt decît numai cînd moare ! Cîţi însă nu sunt de cei 119 ce au murit de atîtea ori înainte de a muri !... Cîţi nu trăiesc purtând in inima lor un adînc mormînt şi în viaţă o singurătate înspăimîntătoare. Vai !... Nimic în lume nu-i mai mizerabil decît inima omului ! Nimic nu concentrează, într-o bucată de carne atît de mică, mai mare infamie şi mai mult venin. Son misérable coeur est fait de telle sorte, Qu'il faut incessamment qu'une ruine en sorte... Et, sans parler des corps qu'il faut ensevelir, Qu'est-ce dcnc qupublier si ce n'est pas mourir ? * Această ruină, pe care am convenit s-o numim inimă, găseşte în moartea naturei o nouă pricină de tînguire şi, dacă mai are încă un colţ nedistrus de corosivul care se cheamă realitate or suferinţă, toamna ridică şi ultima legătură ce mai ţinea piatră peste piatră : speranţa. Şi cine nu speră moare, a zis un poet. E multă vreme de cînd condeiul meu n-a mai scris versuri.1 Acum, văzînd frunzele cum se duc, găsesc în puţina apă ce-o coprinde lăcrăma pe care o plîng ochii mei — găsesc cerneala care să lase pe pagină urmele unei aiurări de poezie. Cind toamna din ramuri cad veştede foi, Atinse de vîntul adus de zăpadă, Atunci, fără voie, simţim că-o să cadă O frunză şi-n noi. ..Adio !" şopteşte un pom cînd s--apleacă, Şi pasărea zice „adio" cînd pleacă... Iar omul şi dînsul, în ziua de-apoi, „Adio !" şopteşte cu tristele foi !... Fiecare om îşi are nebunia lui ; eu o am pe a mea : simt un fel de sălbatică bucurie cînd am cauza de a fi nenorocit, şi atunci, mai mult decît orcînd, mi se pare că trăiesc. * Musset (n. D.Z.) Faptul e că, voind să trăieşti, tot mai bine e să fii nenorocit decît să nu mai simţi. Alergăm cu toţii după coroane de lauri, după glorie, după mărire, şi toate nu sunt decît un fum, fum orbitor. 2 Cînd focul se stinge, corpurile se răcesc. Cînd se stinge inima, se răcesc gîndurile. A trăi indiferent este a muri cu mult înainte de a veni moartea. Şi, cu toate astea, cîte lucruri nu sunt în adevăr ridicole !... Cîte nu provoacă risul !... Cîte nu sunt demne de a fi înscrise pe pergamentul de sărăcie spirituală ce secolul acesta lasă drept document secolului viitor !... Fără a îndrăzni să zic ceva în contra expoziţiei de industrie şi agricultură de la Herăstrău, care, ca propăşire pe calea economică, este un adevărat succes, dacă iau la o parte pe fiecare creştin care a venit să arate cit îl taie capu, sau cît îi taie plugul, dau peste fel de fel de bazaconii, cari stau înscrise în litere mari, pe producţiu-nile expuse. Astfel, între multe altele, se citea pe un galantar această desluşire : Candel de Veneţia fabricat în Bucureşti — în angro 4 fr. 50, în detai 6 fr. ; pe un altul : fabricaţiune românească, savon de Tridace naţional. De colţul unui petic de materie atîrna o hîrtuiţă cu această încunoştiinţare : ţesut de E. Rădulescu. Lucrează pînă ia treizeci de coţi pe an, pentru uzul exclusiv al bărbatului său, din care îi face haine, precum şi pentru copii din uzu căreia mai face şi aşternut. Apoi, printre productele de grădinărie, pe vîrful unei piramide de dovleci se înalţă majestuoasă o tivgă naţională, care, în adevăr, era cea mai superbă tivgă din cîte a purtat vreodată un curpene. De gîtul ei atîrna un medalion de hîrtie cu cele ce urmează : Aceste delicioase fructe, crescute în grădina lui T. D., sunt cu totul originale româneşti. Tivgă delicioasă !... Această manie de a naţionaliza totul s-a întins ca o ciumă, şi nu mai vezi firmă, nu mai vezi anunţ, nu mai vezi întreprindere care să nu fie naţională. Astfel, am 120 121 ajuns să avem : birt la purcelul naţional ; oficină naţională de ras, tuns und harrarbeiten ; halva naţională ; var-mevurşti naţionali şi o mulţime de alte bazaconii, cari sunt tot atît de naţionale ca vurştii, halvaua şi oficina. Părinţii noştri nu se mai frezau şi le mergea bine ; ei se bărbiereau la dugheana lui kir Pascu, şi pentru un firfiric erau raşi, spălaţi la cap, pieptănaţi şi luau şi niţel unt de migdale într-o sticluţă, ca să aibă pe dumineca viitoare. Ei nu dejunau cu vurşti la purcelul naţional, ci luau zacusca acasă cu cîrnaţi de porc, cari, fără a fi naţionali, erau destul de buni. Dealtminteri, în ţara românească toţi porcii sunt nenaţionali fiindcă sunt ungureşti. Părinţii noştri mai făceau multe lucruri pe care noi nu le mai facem, şi dacă vreun bătrîn, mort acum 60 de ani, s-ar scula din mormînt şi ar ieşi la uliţă, cum ieşea odată, n-ar mai recunoaşte nimic din ceea ce era înainte, iar în locul casei sale, cu balconul de scîndură şi cu icoane pe fiecare perete, ar găsi cine ştie ce tunel de viţă, în care jurnaliştii joacă riscă or stos, or macaua, pînă îşi dau şi părul de pe cap. Mă grăbesc să explic că astăzi nu se mai numesc jurnalişti cei ce compun o gazetă, ci cei ce o vînd. Tipul jurnalistului prezintă multe feţe demne de studiat. Mai întîi, jurnaliştii sunt de toate vârstele şi toate naţionalităţile. Tineri, ei par a fi venit pe lume stricaţi pînă in măduva oaselor, dintr-o ciudată împreunare de păcate, care, în sîngele lor, s-a dezvoltat, a crescut, s-a perfecţionat — pînă a ajuns să atingă, prin chiar perfecţia corupţiei, bestialitatea. Beţivi de la vîrsta de 8 ani ; hoţi din naştere ; răi înainte de a putea avea un moment de bunătate ; mizerabili prin concepţiune — aceste gu-bave fiinţe îşi plimbă stricăciunea pe la mesele cetitorilor, abia mormăind numele gazetelor ce le au de vîn-zare şi uitîndu-se cu o poftă sălbatică la banii ce cumpărătorul îi scoate din buzunar sau la felul de bucate ce-1 are dinainte. In chipul lor se citeşte, ca într-o carte deschisă, destrăbălarea dusă pînă dincolo de marginele posibilului. Nişte ochi morţi, ascunşi în nişte găuri acoperite de o carne flască, par a nu se deştepta decît la glasul banului ; un nas ciupit de vărsat, or mîncat de alte boale, stă în mijlocul figurii ca o obraznică provocaţie la ceartă ; o spărtură în pielea obrazului ţine loc de gură şi stă gata la fiecare moment să articuleze o profanaţiune. Goi puşcă. Gazetarii îşi au obiceiurile lor. Unul se numeşte Boe-rescu,3 altu Kogălniceanu, un al treilea Catargiu,4 şi, cu toate că poartă aceste nume, mulţi nu cunosc gazetele decît de pe titlu, fără să ştie ceti. Ei au un club : tunelul de sub pasagiu. în toate nopţile stau pînă la patru sau la cinci de dimineaţă, cînd sunt daţi afară de stăpînul găurei în care îşi fac partidele de'riscă ori de maca. Toate partidele se isprăvesc cu cîte o bătaie surdă, în care îşi rup ceea ce mai au întreg pe dînşii, se umplu de sînge, se şchiopează, ca animalele. Aceştia sunt gazetarii tineri. Cei bătrîni sunt mai puţini la număr, dar şi mai nostimi. Tipul acestora e nemuritorul boier Matachi. Cine nu cunoaşte pe boier Matachi ? E un rest de om a cărui figură seamănă ceva cu a mirmecofagului. Rahiticos, beteag, mormăitor, el e totdauna pieptănat cu îngrijire şi nişte triste rămăşiţe de păr ce-i mai decorează tărtăeuţa capului sunt aduse cu multă caznă după ureche şi întoarse în formă de zulufi. Are o particularitate caracteristică : nu vinde niciodată Binele public. 5 Acesta are un sistem foarte nemerit de a-şi vinde jurnalele. Cînd îi spui că nu-ţi trebuie marfa lui, îţi cere să-i dai un gologan de pomană, şi atunci, decît să pierzi banul, preferi să cumperi o gazetă. Gazetarii sunt cetăţeni fără domiciliu stabil. Cea mai mare parte dintr-înşii dorm la poliţie. Figurile lor, a mai tutulor, garnisesc albumu statului, ce se află în păstrarea d-lui Radu Mihai. 6 122 123 E o adevărată petrecere momentele în cari onorabilii gazetari şi toată tagma pungaşilor sunt aduşi să pozeze. Toate strimbăturile şi toate mijloacele putincioase le întrebuinţează spre a nu ieşi bine în fotografie, ca să nu poată fi lesne recunoscuţi. E de observat că femeile sunt şi aici cochete. Ele îşi iau pozele cele mai graţioase şi vor să dea figurii lor aerul cel mai interesant, fără să fie cîtuşi de puţin preocupate de viitor, dacă vor fi sau nu recunoscute. Duminica viitoare vom face cunoştinţă cu buchetie-rele, un fel de jurnalişti, femeieşti. 1882 j I 3 PALABRAS S-a stins XIV (Duminecă, 21 noiembrie) Ce ciudat lucru e viaţa scriitorului de meserie !... într-o seară mi se păru că am o fericită inspiraţie şi luai condeiul să mi-o aştern pe hîrtie. Scrisei în fruntea paginei : s-a stins. Ce s-a stins ? Vedeam ceva în mintea mea : un foc într-un codru ; o femeie care se oprea să se încălzească la flacăra vreascurilor ; un pădurar ; eu cît p-acolea ; o legătură care se forma între noi şi ţinea cît ţinea şi focu — în sfîrşit, era ceva... şi un ceva care se stingea. Dar cum, ce fel, de unde-ncepea şi unde se sfîrşea, pace !... Pe cînd mă chinuiam să dau o formă acestei amintiri de copilărie, simţii uşa deschizîndu-se cu o discreţie adevărat slugărească şi văzui înainte-mi o căzătură de babă, veche ca o prescură, închinîndu-se pîn' la pămînt. Cum o zării pusei mîna pe o nisiperniţă ea să i-o arunc în cap. Cînd însă băgai de seamă că în loc de cap are o boccea, înfăşurată de cîteva ori împrejurul ei înşişi, mă oprii. — S-a stins, babo ! Ea se uită în sobă. — S-o fi stins, mamă, de cînd mai arde... — Da' ce crezi că s-a stins ? — Apoi ştiu şi eu... — Dacă nu ştii, de ce zici că s-a stins ? — De... zic şi eu... — Altă dată te poftesc să nu mai zici. Ce vrei cu mine ? 125 I — Să mai punem niţele lemne, mamă, că poate ţi-o fi frig. — Ieşi afară. — Să ies, mamă, da' uite... rămăsese o batistă de rîndu trecut şi gîndeam că poate-ţi trebuie. — Lasă-o acolea şi pleacă. Baba se duse. Luai din nou hîrtia. S-a stins. S-o fi stins, dar cum ? Şi tocmai mă pregăteam să încep a spune cum s-a stins, cînd o voce deşiucheată şi falsă începu a bîzîi în odaia de alături : Frumoasă co-o-piliţă ! Spune-mi de u-u-u-u-unde vii, Cu zîmbet pe-e-e-e-e guriţă, Cu mîndri o-o-o-o-ochi şi vii ? 1 Mă indignai contra poeţilor ; îmi luai libertatea să mă supăr pe d-nu Alecsandri, care mi se părea că s-a dus la Borsec, în 1844, într-adins ca să scrie această poezie, pe care un tont de călător să mi-o zbîmăie la ureche, cu răguşită lui voce, şi să mă împiedice de a şti în ce chip s-a stins şi ce s-a stins. „S-a hotărît !... îmi zisei ; nu-i chip să mai scriu nimic astă-seară". Şi, spre a-mi mai scoate mintea din acest cerc viţios, luai o gazetă. Se întîmplă să fie Naţiunea.2 Era dischisă tocmai pe pagina a treia, la un articol foarte atrăgător : D-ale lumei. Mă uit la iscălitură... iscălit De-cebal. „Cum dracu, îmi zisei, Decebal prin saloane ?... Dar, în sfîrşit, de ce nu..." Mă gîndii că, dac-ai băga bine de seamă, Decebal era şi el un muritor ca toţi muritorii, şi nimic n-ar fi mai natural decît s-auzi că astăzi cineva se numeşte Decebal Pîrvu. In sfirşit ! „Noiembrie e luna cea mai tristă din tot anul. Ea stă ca o santinelă posomorită înaintea carnavalului. Cu fruntea ploioasă şi umedă, plină de ceaţă, noroioasa, ea ne comunică sentimentele sale melancolice, căci toată lumea pare de la l-iu şi pană la 30 a fi bolnavă de spleen." După cum vedeţi, noiembrie este o lună cu fruntea ploioasă şi noroioasă, umedă şi plină de ceaţă, care ne comunică sentimente melancolice. Imaginea care ţi se-n-făţişează numaidecît în minte este o femeie tristă, pierdută pe gînduri, melancolică, care poartă galenţi, spre a nu se umplea de noroiul de pe fruntea lunei lui noiembrie... Mai departe : „Lorgnetele joc întruna. Fluturi din parter ar voi să zboare ca să arză în focul ochilor. Evantaliurile se agită..." Fluturi din parter !... să se prăjească la focul ochilor !... poate c-ar fi. Eu însă, minunat de lucrul acesta, m-am încercat odată să văd aceşti fluturi. Spre marea mea părere de rău, în seara aceea mai toţi fluturii purtau ochelari sau monocluri, erau pleşuvi, burtoşi, tuşeau de răsuna sala şi păreau a nu avea deloc intenţie să zboare. Dar, în sfîrşit, cu puţină închipuire, i-am presupus urniţi din staluri. Ochii cei mai frumoşi, în mîna dreaptă-i are doamna Grădişteanu. Mi-am închipuit pe d-nu P., spre pildă, un fluture cu monoclu, plecat spre aceste frumoase lămpi. Ar trece o dată pe lîngă flacăre şi şi-ar arde o aripă ; s-ar mai întoarce o dată şi şi-ar arde şi pe ceelalta. Iar, la urma urmei, vai de bieţii cîntăreţi din orchestră, cari se găsesc sub loja d-nei Grădişteanu, căci, cînd ar cădea fluturele peste dînşii, le-ar turti şi instrumentele şi ciolanele. Mai departe : „D-na Zoe Ghica Comăneşteanu apare în alb ca o viziune ; d-na Poroineanu, în alb, ca o apariţiune fantastică ; d-na B. Boerescu, în bimbe trecător ; princesa Ştir-bey, un spic de mai, în negru ; d-na Elisa Millo, un portret din şcoala spaniolă..." Astfel că, dacă ai voi să continui lista aceasta, fără să ai intenţie de a atinge întru nimic pe frumoasele doamne de mai sus, ai putea urma : „d-na Y apare ca un tăun de primăvară ; d-na Z, un scaun de pe vremea papii Iuliu II ; d-na X, un ochiu-boului ; d-na A, un salam de Sibiu, şi aşa mai încolo..." 3 126 127 Mă-ntorsei iar la povestea mea. „Văd eu, îmi repetai, că nici cu d-nu Decebal n-o să pot şti ce s-a stins." Atunci mă pusei să gîndesc. Flacăra din sobă îmi încălzea cugetarea, şi trecutul începu a mi se ţese în minte ca o pînză diafană. Era un ceas de nehotărîre, în lumina cerească, care-şi avea o înrîurire puternică şi asupra dis-poziţiunei mele. M-apucase dorul de a călători, de a mă duce înaintea ochilor, pină să ies din sfera vieţii omeneşti. Figurile pe cari le întîlneam zilnic mă osteniseră, cu aceleaşi zbîrcituri, cu aceleaşi mustăţi, cu aceeaşi cărare în dreapta sau în stînga... Voiam un pustiu sălbatic sau o mare fără ţărmuri, în mijlocul căreia o stîncă singuratică să-mi deie adăpost. De pe vîrful ei aş fi putut cunoaşte tainele furtunilor mării, m-aş fi-ncercat să dezleg glasurile urieşe ce le înalţă valurile spumate ale oceanului, aş fi întins mînă de ajutor paserilor ostenite, cărora valul în spargere le udă aripele, şi din cormoranii călători mi-aş fi făcut tovarăşii cei mai credincioşi !.... Astfel cugetînd, începusem a întrevedea ceea ce putea să se stingă. S-ar fi stins viaţa mea sau restul din iluziele ce-mi zburaseră, una cîte una, sau credinţa ce mai păstram că in viaţa omului fericirea se mai poate întoarce odată ; s-ar fi stins speranţa că cei ce plec revin, sau că cei ce mor tot simt ; s-ar fi stins încrederea într-o revedere viitoare... ; s-ar fi stins multe... Cineva bătu la uşă. Era împărţitorul de scrisori. Intră fără să zică nici o vorbă şi-ncepu a răscoli prin geantă. Eu aş fi voit să-i apuc o mînă şi să i-o strîng ca celui mai bun prieten, atît eram de mulţumit de venirea lui. Aşteptam de mult o veste bună. El căuta mereu. — D-nu Moisescu, frizer — nu-i asta ; d-nu Travi-sani, instrumente de chirurgie — nici asta ; preasfinţia-sa părintele Miclăuşescu... ; herrn Karazabov ; stal-maister ...M-me Patru, robes et infections... — Ce ?... — Pardon, robes et... confections... D-nu Salceanu, băcanul curţii... Mi se pare, domnule, că n-aveţi scrisoare. 128 După aceea mai răsfoi o dată teancu de gazete şi de plicuri ce avea la subţioară şi, negăsîndu-1, ieşi, asigu-rîndu-mă că n-am scrisoare. Mirarea şi ciuda îmi fu atît de mare, încît tocmai după ce plecă, mi-adusei aminte că trebuia să-1 iau puţin de urechi. Desperat de a mai putea să reiau şirul închipuirei mele, îmi înghiţii necazul, făgăduindu-mi că dacă vreodată acest nobil demnitar al poştelor ar mai avea greşita idee de a-mi da scrisorile în mînă, o să-1 prezint bastonului meu. Acuma mi se părea că s-a stins chiar de-a binele. Alergai iar la gazete. Luai pe Figaro. 4 Spre marea mea mulţumire, numărul acesta conţinea un minunat articol de Arsène Houssaye, 5 cunoscutul romancier şi critic de artă. Se vorbea despre Alfred de Musset şi încă de cele din urmă ceasuri ale vieţii poetului. Vă puteţi închipui dacă m-a atras, şi, ca să vedeţi dacă am avut dreptate să uit de împărţitorul de scrisori, reproduc aici cîteva rînduri. Poetul se plînge lui Houssaye că nu mai poate crede în nemurirea sufletului şi în lumea viitoare. „—■ Iată o idee care nu este a dumitale ; adu-ţi aminte de versul poetului Alfred de Musset : Malgré nous vers le ciel il faut lever les yeux. — Vorbeam în versuri, dar, ca să vorbesc în proză, lumea cealaltă nu-i decît cimitirul Père Lachaise. 6 — Nu-ţi da osteneală să pleci, prietine. — Nu mă grăbesc, nu te teme. Lumea asta e rea, dar într-însa e lumina ; lumea cealaltă e noaptea cea mai înspăimintătoare. Mă încercai să-i dau oarecare încredere în el însuşi. — Poţi să crezi, un singur minut, că sufletul dumitale, care a trecut într-un zbor puternic prin lumile dispărute şi cele făgăduite, va merge să se înmormînteze sub un strat de pămînt umed şi rece ?... — De ce nu, dacă sufletul meu şi-a jucat jocul ! 129 — Jocul pe care 1-a jucat dovedeşte că nu ai în mînă cele din urmă cărţi din pachet. Viaţa nu-i decît un început. — Dacă e un început e şi un sfîrşit. Dă-mi o ţigară. — Cu condiţie să nu o fumezi. Dădui o ţigară lui Alfred de Musset, care o şi puse în gură. — Un chibrit, zise el, ca să mai întineresc. Şi, cerînd chibritu, tusea-1 apucă din nou. Deveni atît de galben, încît mă înspăimântai. Atunci şi-ascunse capu într-o pernă. — O... de ce am trăit atît de mult ? zise, sculîndu-se. Toată viaţa mea am aşteptat ceva şi acest ceva nu a venit. — Ai trăit, scumpul meu Musset, ca să încălzeşti sufletele. Cîte generaţii nu vor fi mîngîiate de poezia du-mitale ? — Da, dar eu nu sunt mîngîiat deloc. Cu cît mai mult te urci sau te cobori în viaţă, cu atît înţelegi mai uşor că omul este o maşină care plînge sau care face să plîngă..." După aceea, Houssaye spune cum după cîteva zile Musset a murit şi cum, ducîndu-1 la groapă, însoţit numai de cîţiva tovarăşi, era atît de indignat în contra ome-nirei stupide şi indiferente, încît, aproape de cimitir, era cît p-aci să apuce pe un trecător de guler şi să-i strige : „Plîngi, nenorocitule, căci cel care trece pe lîngă tine e Alfred de Musset". Din fericire, zice tot Houssaye, Musset era dintre cei ce trec şi se întorc. A !... iată ce însemnează a şti să scrii !... „Toată viaţa mea am aşteptat ceva, şi acest ceva nu a venit." Cît de bine răsună în inima unor oameni lucrul acesta? Aştepţi cît trăieşti şi mori tot aşteptînd !... Cred însă că se cere să fii lucrat dintr-o humă care să nu semene întru nimic cu aceea din care e turnat vulgul, spre a aştepta toată viaţa un ideal, pe care să nu-1 ajungi niciodată. Gîndindu-mă astfel, începui să cred că nu s-a stins. De vreme ce poţi să mai ai momente atît de senine, cari să-ţi aducă o adiere de tristeţă atît de binefăcătoare, se vede că mai e mijloc să-ţi descreţeşti fruntea. Astfel gîndind, mă dusei ia fereastră şi, printre două rînduri de case înalte, cari-mi ascundeau o parte din orizont, privii spre cerul adînc şi depărtat, pe care începea să se ivească cîte o întîrziată stea. Vederea mi se pierdu sub arcurile boitei tăriilor şi mă-ncercai să pătrund cu ochiul dincolo de marginele văzutului, spre a cerceta de nu cumva e putinţă să zărim aceea ce aşteptăm toată viaţa noastră şi ceea ce nu vine niciodată. Şi, pe cînd mintea-mi trăgea pe cer gradele unei harţe mistice, pe care voiam să aşez oraşele închipuite ale altor sfere şi altor popoare, spre a-mi găsi astfel ceea ce aştept de mult — uşa se deschise cu zgomot şi un băiat de la tipografie intră strigîndu-mi : — Foiţa !... A ! acuma,-mi zisei, s-a stins... 1882 130 PALABRAS XV (Duminecă, 28 noiembrie) Concerte şi iar concerte !... Bucureştii s-ar putea numi Concertopolis, atît de mulţi artişti au poposit in capitala regatului României... De la descălicatoare şi pînă în zilele noastre, nu cred să fi fost săptămină mai bogată în producţiuni artistice decît săptămîna ce-o încheiem astăzi, prin odihna trupului şi a minţei noastre, cum a poruncit Domnul fiecărui bun creştin să facă. Luni am avut operă, Lucrezzia Bor-gia ; marţi, Teatrul românesc şi concertu lui Terschak 1 ; miercuri, Rigoletto ; joi, Vornicul Bucioc,2 cu operet'a jranceso pe de lături şi un concert de piano al d-rei Na-rice pe deasupra ; vineri, alt concert ş* operă ; sîmbătă, Teatru românesc ţi operetă... Iar astăzi, în sfînta zi de duminică, vom avea pe d-ra Fohstrom, în beneficiul său, cu Dinorak, 3 şi d-ra Saegiu, 4 cu concertul de piano în sala Ateneului. Cel puţin astăzi, peste zi (căci Dinorah se dă en matinée musicale) şi deseară, la Ateneu, nu vom regreta un singur minut din timpul ce-1 vom petrece ascultînd artă, adevărată artă. Şi notaţi bine că toate aceste concerte le socotesc, lă-sînd la o parte pe cele permanente, cari, între noi fie vorba, sunt un fel de căzute năravuri ale unei lumi prea rafinate şi prea corupte. Sala „Raşca", café-concert ; „Ca-sino français", dous d'Opérettes : „Salonul Olteanul", café-concert ; „Cafe Colaro", concert ; „Cafe imperială", concert ; Restaurantul „Crucea roşie", café-concert etc., etc. Astfel încît doi oameni nu se mai pot întîlni fără să nu intervie şi chestia aceasta : — Bună ziua, Costache, ce mai faci ? — Merci, mon cher, dar tu ? — Slavă lui Dumnezeu, mă duc să mă concertizez. — Noi ne-am concertizatără aseară cu toţii... A fost şi Sofiţa cu bebeii şi Jean... — Aha., şi cum vi s-a părut ? — Terschak cîntă, mon cher... ca un înger, parole d'honneur. Sau : — Bonjour, cher ! — Bongiorno ! — De unde vii aşa de rebegit ? — Mi-am luat un bilet la Foiţi. — Foiţi ?! ce însemnează asta ? — Les Phoites, The Phoites, nu ştii ? L'excentricité est représentée avec tout le talent possible. — A !... atunci mă duc să mă foiesc şi eu. Astfel, bucureştenii se foiesc, se concertizează, se în-! doctrinează şi, puţin dacă ar mai fi ţinut zăpada, era să-i j vezi, cu fiarele după mînă, alergînd în fuga mare spre ! lacu Cişmegiului, spre a-şi lua porţia de patinat sau de frig. Nu, că grozav ne-am ascuţit gusturile !... Mă aştept în curînd să nu ne mai placă, în muzică, decît muzica empirică, wagnerismul, viziunile Nordului 5 — lucrurile în cari închipuirea bolnavă a unor oameni de geniu să ne ducă pînă dincolo de marginile fantasticului. Deja şcoala franceză, cu curiozităţile sale, a început să aibă admiratori în ţara noastră şi cînd zic şcoală franceză trebuie să se-nţeleagă numaidecît cea de piano, aceea în care Berlioz, 6 cu ciudatele sale teorii, şi Saint-Saëns, cu compoziţiele sale, i-au dat un caracter atît de bizar. Danse macabre şi Scherzo a acestui din urmă fac epocă în literatura muzicală. Saint-Saëns7 care, afară de ştiinţa armoniei şi de forţa sa ca pianist, este unul dintre cei mai distinşi critici, s-a căznit să dea compo-ziţiunilor franceze caracterul particular al şcoalei. El a 132 133 ajuns a forma ceva, şi Scherzo-ul său are nişte acorduri cu totul caracteristice. Mai departe însă de dînsul, găsim, în brio şi fantastic, şcoala Nordului dominînd gama. Geniul puternic al rasei slave se pare şi în muzică chemat a atinge culmea. Rubinstein, cel mai mare reprezentant al acestei scoale, a adus fantasticul pînă la acea notă de misticism de la care omul, făcînd încă un pas, cade în nebunia melomanului conte Adolf de Rudolstadt,8 în care, un geniu de o altă natură, George Sand, a personificat impetuozitatea sau, mai corect, nevroza de care sufăr o mare parte din oamenii Nordului. Peste toţi însă, ca Christos peste profeţi, este un singur om : Beethoven ! Muzica lui, dezlipindu-se de pămînt, duce pe o rază de armonie suferinţa şi patimele omului către cer, spre a le scălda în lumina unui geniu, fără început şi fără sfîrşit, care a locuit pămîntul, desigur, ca să ne facă să credem în nemurire sau ca să ne puie aripi aspiraţiu-nilor spre a ne ridica noi înşine, un moment, de pe planeta prea bogată în micime şi patime ce o locuim, către sfera senină şi limpede ce o locuieşte el. O, Beethoven !... dacă aş putea spune tot ce sufletul meu simte cînd puterea geniului tău îl ridică spre tine, îl face să tremure, să sufere, să plîngă, aş compune cea mai mare şi cea mai atrăgătoare poemă din cîte s-au scris vreodată !... De cîte ori mintea mea, dusă pe valurile armoniei tale, nu a văzut luna răsărind, pacinică şi argintie, ca un trup omenesc care trăieşte fără a mai avea sînge în vine, galben şi nesimţitor, dar viu ! De cîte ori n-am fost de faţă la ivirea zorilor şi n-am văzut cum firea se deşteaptă la glasul ciocîrliei prinsă de dorul de a trăi !... De cîte ori nu m-am simţit mîndru că printre oameni se nasc şi astfel de puternice geniuri, cari să ne ridice speţa în propria noastră stimă !... Iată-mă luat de curentul admiraţiei şi dus prea departe... Spre a cădea iar pe pămînt, concertele adesea sunt populate de oameni cari, după cum spunea Albert Wolff, în mijlocul celei mai frumoase bucăţi, îşi reazemă capul de umărul unui vecin şi lasă să se audă un horcăit patetic în la minor. Cînd aplauzele încep, ei sar din somn, ca nişte pompieri la semnalele focului şi, dacă sunt oameni deştepţi, aplaudă ca toată lumea, spre a da semne de viaţă, dacă nu, îşi schimbă perna trecînd cu capul pe umărul vecinului din stînga... Lucrul acesta mi s-a întîmplat să-1 văd foarte de aproape. Era la primul beneficiu a lui Terschak, dat în Teatru Naţional. Ori de cîte ori flautistul apărea pe scenă, minunatul său instrument avea darul de a administra unui bătrîn din stînga mea cîte o doză regulată de opium, care-1 transporta pe tărîmul adevăratei fericiri. Victima acestui medicament eram eu. Bătrînul îşi rezema capul de mine şi trecea graniţa vieţii, spre ţara visului. Acolo, cum petrecea, el ştie. Eu nu-1 vedeam întorcîndu-se decît cînd începeau aplauzele. A trebuit toată modestia d-lui Candiano Popescu,9 care n-a vrut cu nici un preţ să iasă pe scenă, la chemările repetate ale publicului, după ce i s-a declamat poezia, spre a deştepta cu totul din somn pe iubitorul de arte din stînga mea. Am fost de două ori recunoscător d-lui Popescu ; atît pentru că mi-a pus în mişcare fibra patriotismului cu versurile d-sale, cît şi pentru că m-a scăpat de persecuţia vecinului meu, care, după cît e dat omului să judece apriori, era hotărît să-mi facă umărul pernă pînă la sfîrşitul reprezentaţiei. * Fiindcă veni vorba despre versuri, sunt dator să ating un punct delicat, din care unul din generos: i mei confraţi îmi face un cap de acuzaţie. Am fost acuzat că aş fi publicat un catren pe socoteala lui Pantazi Ghica, după moartea sa. Inexact. Acest catren a fost publicat în anul 1880, tocmai în aceste coloane şi în acest loc, într-un tip ce-1 făceam atunci şi care era intitulat Deputatul.10 Pantazi Ghica a cetit lucrul acesta cu un an şi jumătate înaintea morţii sale, şi toc- 134 135 mai după aceea am avut plăcuta ocazie să-i fiu prezentat şi să fiu admis în numărul cunoştinţelor sale. Ca să nu dau nici o greutate istoriei, care, desigur, va avea înalta grije de a se ocupa de figurile de zăpadă şi alte figuri tot atît de fondate ca şi cele de zăpadă, stabilesc aci că versurile ce urmează sunt scrise pe timpul cînd aceste fericite figuri erau încă în viaţă : Tăcînd, eşti prost fiindcă taci ; Vorbind, fiindcă spui prostii... Deci prost eşti orice-ai vrea să faci Şi ce-i mai trist e că n-o ştii. Atît. încolo, tot ce se spune şi se scrie cu spirit primesc. Primesc versurile din Scaiu11 ; primesc rîndurile d-lui Grandea 12 din gazeta sa, deşi, între noi fie vorba, nu le prea înţeleg partea melodramatică ce le-a dat-o autorul ; primesc tot ce pălăria mea de toreador va putea să provoace în minţile confraţilor mei, căci, să fie bine hotărît, cu toţii suntem proletari ai condeiului, hidalgo, care, în loc de lame de Toledo şi Valladolid la cingătoare, purtăm după urechi tocuri Blanzy et C-nie. * Cu aceste tocuri se face astăzi în lume un război crîncen, care răspîndeşte valuri de cerneală. Toţi maimuţoii sunt luptători, iar cîmpul de bătaie este publicul cititor, pe răbdarea căruia se întind bivuacurile ignoranţei şi ale îngîmfărei. Cetitori şi cetitoare sunt îngăduitori pentru păcatele oamenilor mari şi indiferenţi pentru a celor mici — şi părerea mea este că bine fac. Geniurile, chiar cînd păcătuiesc, răscumpără momentul de decadenţă printr-un altul de sublimă înălţare ; mediocrităţile însă, cînd cad, cad spre a nu se mai ridica niciodată. Acesta este şi cuvîntul pentru care oamenii mărginiţi foarte rar cad prea jos. Astfel, spre pildă, dacă Goethe13 a fost, ca om, o adevărată canalie cînd, primit în casa preotului de la Sesenheim, i-a înşelat fata, pe frumoasa şi poetica Fre-derică, spre a o părăsi peste cîteva luni — ca scriitor, geniul său a ţinut să imortalizeze dulcea figură a fetei 136 de lîngă Francfort, răscumpărînd astfel cu prisosinţă aceea ce omul înjosise. în actul întîi şi al doilea din primul manuscript al lui Faust — căci a avut patru sau cinci — numele de Gretchen sau de Margareta este înlocuit cu cel de Frederica. Sub raportul literar, cine ştie dacă nu trebuie să mulţumim acestei întîmplări, puţin favorabilă lui Goethe ca om de onoare. Ea a determinat poate pe marele poet german să ia legenda doctorului Faust şi s-o treacă pentru vecie posterităţii, în sublimele sale versuri. Tot astfel, iubitorii de pictură vor ierta lui Michelan-gelo 14 bizara idee ce a avut-o cînd a zugrăvit celebra pînză Leda mit dem Schwan, pentru arta infinită cu care e lucrată şi pentru surprinderea momentului, atît de în-nemerit şi de interesant. Mediocrităţile însă nu sunt îngăduite a face astfel de înfrîngeri la legile admise ale frumosului şi ale permisului. Spre a intra în lupta condeielor, o nouă foaie literară, Pantheonul,15 revistă bimensuală, care numără printre membrii săi şi scriitori încercaţi, îşi face intrarea în arenă. Afară de titlu, care mi se pare cam umflat, şi de prospect, cu atarile sale verităţi, revista aceasta coprinde un fragment de frumoasă satiră : Olympul travestit.16 * Să sperăm că dînsa, susţinută de public, va merge departe... Principalul e să aibă în practică vorba lui Musset : Je veux, quand on m'a lu, qu'on puisse me relire. Musset a revenit în Franţa cu totul la modă. Toţi scriitorii îi comentează moartea, îi dezvăluie viaţa intimă, îi adună rudele, spre a reconstitui această figură caracteristică a literaturei franceze. Şi cînd te gîndeşti că Musset a fost gardist naţional ! Ce-i drept, frumoasă instituţiune guardia civică ! i7... La noi mai cu seamă ea e tot ce poate fi mai util şi mai majestos. Secţia lăutarilor din Scaune e un fel de magazin de haine vechi ambulant, în care fiecare soldat poartă, cu gravitatea omului pătruns de datoria sa, spanga în- 137 cinsă peste poalele unei haine negre prea lungă sau prea scurtă. Ofiţerii sunt îmbrăcaţi în uniformă. Ei poartă sabia cu o demnitate negustorească şi, deşi au galoşi ori pantaloni refecaţi de o palmă, aerul lor cuceritor nu pierde nimic pentru aceasta. — Com-pa-nie... stai ! Compania se opreşte, şi d-nu căpitan suflă o braga. — Com-pa-nie... marş ! Şi compania pleacă... ca o oprea la fiecare cinci paşi spre Iată despre ce se poate zice miscuit utile dulci. diligentă veche, care se a-şi drege ceva. : orane tulit punctum qui 1882 (Duminică, 5 decembrie) Şi astfel, ploua... Mai toată săptămîna trecută cerul a fost trist şi, printre genele brumoase ale norilor, s-au strecurat supărătoare lacrămi, cari au făcut pe nobilii locuitori ai capitalei să-şi caute galoşii prin fundul supatului sau prin dughenele de căvăfie. Bogaţii se ascund în cupele ; negustorii sub umbrele ; meseriile libere sub pălării şi săracii sub iluzii. Ce-i drept, iluziele nu prea apără de ploaie, dar săracii sunt obicinuiţi a nu fi apăraţi de multe lucruri. Cînd văd iarna venind şi încerc pe uliţă toată umezeala zilelor ploioase, intru acasă cu un fel de mustrare de conştiinţă, gîndindu-mă că mă aşrteaptă în colţul odăii un foc vesel şi încălzitor, pe cînd la doi paşi de mine, într-o casă mizerabilă şi rece, tremură de frig mama cu copiii săi sau bolnavul care nu poate să-şi cîştige pîinea, ori săracul pe care creşterea şi nobleţea sufletului îi împiedecă de-a merge să cerşească. E de netăgăduit că lumea bucureşteană 1 trece printr-o criză socială, care o împiedecă de a avea bunătăţile boierimei noastre trecute şi, în acelaşi timp, nu-i acordă nici avînturile de înduioşie sufletească pe cari le dă o educaţiune înaltă şi democratică. Bucureştenii n-au milă de sărăcie, n-au lacrămi pentru durere. Acelaşi egoism sălbatic îi stăpâneşte pe toţi ; aceeaşi nepăsare de suferinţa aproapelui ; 139 acelaşi suveran dispreţ pentru cei ce îndrăznesc să spuie că n-au ce mînca. Lăsînd la o parte sărăcia şi suferinţa oamenilor nevoiaşi — a acelora cari au purtat-o totdauna, ca un fel de moştenire părintească — şi luînd pe cei cari odată au însemnat ceva în ţara aceasta şi acum au căzut în adîn-cimile unei mizerii înfiorătoare, bucureştenii sunt tot atît de nepăsători, tot atît de indiferenţi ca şi cetăţenii clin Peking sau din Chicago. Astfel, spre pildă, cine-şi mai aduce aminte că, în ţara românească, un poet care cîndva a adus oarecari servicii limbei şi literaturei noastre trăieşte ?... Voi să vorbesc de Alexandrescu Grigorie, 2 marele şi adevăratul nostru fabulist. Alexandrescu e încă în viaţă. Cine vrea să mai ştie de dînsu ?... cine-1 întreabă dacă are ce mînca ?... cine îşi supără liniştea ca să meargă să-1 vadă ?... Ştiu prea bine că în ţara românească nu-i familie în care copiii să meargă la şcoală şi în care să nu auzi, seara, sub lumina lămpii, glasul îngeresc al unui băiat sau al unei fetiţe învăţînd dinele Azor sau Toporul şi pădurea ori Boul şi viţelul, în care al doamnei vaci fiu a rămas un model de stil satiric... Dar lucrurile acestea nu mîngîie îndeajuns pe cel ce le-a scris. Ca o ironie a soartei, poezia lui Alexandrescu a mai avut în 1877 o tristă şi cea din urmă scînteie, pe care simţul patriotismului a răscolit-o în vatra în care murise focul sacru al unui om de talent, scânteie care n-a licărit decît spre a arăta cît e de rece şi de urîtă cenuşa celor cari au trăit spre a lumina pe semenii lor. Astăzi, în Franţa, Paul Féval 3 e cam în aceeaşi stare în care e Alexandrescu la noi. Pentru scriitorul francez, toată presa şi toţi oamenii de talent se adună, organizează concerte, înjghebează reprezentaţii teatrale, pun mînă de la mînă, spre a nu-1 lăsa să guste tot amarul unei vieţe de sărăcie şi de durere. Orice s-ar zice, civilizaţia mare poartă în cutele hainei sale multă stricăciune şi decadenţă, dar simţul moral nu-1 are cu totul tocit. Tocit e simţul moral la acei cari, ca noi, avem numai lustrul celui mai bun vacs dat pe nişte cizme de saftian... Iată-mă adus de indignaţie aci. Credeam că n-am de ce să vorbesc, şi acum văd că am prea multe de vorbit. Tovarăşul meu de la „Cronică de joi" se plînge de goliciunea săptămânilor şi de lipsa subiectelor de tratat. Fără îndoială, goliciune este, şi este prea multă în omenire. însă secolul nostru are aerul unui scamator, care scoate dintr-o cutie alte zece cutii, goale toate, dar cari se umplu unele pe altele minunat de bine. Astfel, noi goliciunea totală a vieţii noastre ne-o umplem cu alte goliciuni parţiale : ba teatru, ba procesul San-Marin, ba deschiderea bursei, ba cîte şi mai cîte lucruri, cărora ne dăm atîta caznă să le împrumutăm un aer de seriozitate dramatică, dar cari în fond sunt zădărnicii. Poate că teatrul ar fi singur o cutie, dintre cele zece, care să poată conţine ceva. 4 La cel românesc însă nu se mai duce nimeni. Se zice destul rău de dînsul ca să nu mai am trebuinţă să mai zic şi eu. Niciodată parodie mai izbutită nu s-a putut înscrie pe un templu decît aceea ce se citeşte pe căminele galeriei teatrului nostru : Horas non numera nisi serenas. Busturile oamenilor mari stau pe soclurile lor, privind, cu un fel de mirare de autor, toate bimanele cugetătoare cari vin să se încălzească la focarul sentimentelor şi al poeziei. Negreşit, trebuie să fie destul de ciudate gîndurile celor ce privesc aceste neînsufleţite fiinţe, cari nu cer decît să fie lăsate în liniştea şi pacea celor ce dorm. — Bună seara, musiu Loppe de Vega. 5 — Bună seara, nene. Ce mai faci ? — Ce să fac, frate, toată ziua cu slujba şi cu nevoile. Astă-seară am vrut să mă odihnesc şi eu şi am venit la teatru. — Ce piesă se joacă ? — Apoi, ştii dumneata, eu nu prea bat cu pesiile... dar fiindcă Măndiţa vrea să vadă lumea şi să-şi încerce o pălărie pe care i-am luat-o acuma... da' ce pălărie, musiu Loppe !... cincizeci de frănculeţi... ştii?... am ve-nitără la.teatru să mai petrecem. 140 141 — Bine aţi făcut. Şi sunteţi mulţumiţi ? — Tare mulţumiţi... ia mă rog, dacă nu vă supăraţi, musiu Loppe, să-ntreb pe Măndiţa, că eu la actul al Il-a adormisem. După cinci minute revine. — Vezi dumneata, frate, cum mi se păruse mie... N-a trecut decît un act, după cum spune Măndiţa. — Şi deja adormiseşi ?... — Ei... ştii... noi ăştia care lucrăm cu cifrele... Dar frumoasă pesie ! după cum spune Măndiţa... Bravos. — Are şi apoteoză, mi se pare. — O fi avînd ; dar noi ăştia... cu cifrele... ştii, nu ne prea ocupăm cu teatru. Cine-o fi făcînd pe Apoteza, musiu Loppe, că uite, uitai să întreb pe Măndiţa ? — Nu ştiu, prietene, că nouă nu ni se mai spune nimic, de multă vreme... Şi aici Loppe de Vega intră iarăşi în mutismul bronzului său. Alături, alt grup de cetăţeni comentează hotărîrea Curţii de Apel, în privinţa d-lor Stoicescu şi San-Marin. 6 Unul susţine că un an de închisoare e prea mult, altul că e tocmai potrivit, altul că e prea puţin. Se vorbeşte şi de o provocaţie între d-nii Grădişteanu 7 şi Blaremberg, 8 în urma scrisorei ce acesta din urmă a publicat în Independenţa. Vorbitorii sar de la un subiect la altu ; amestecă pe Anica Scorţescu cu Calderôn de la Barca 9 ; pun bursa la un loc cu tragedia ; vorbesc de bustul lui Pascaly 10 şi de discursul d-lui ministru al comerţului ; rid de unu, plîng pe altu şi sfîrşesc prin a se duce să bea cîte-o bere. Apropo de Pascaly. Fără a intra în amănunţimi, cind ajungi faţă în faţă cu bustul d-lui Georgescu,11 nu te poti opri de a nu zice : — El e ! Profilul, cu deosebire, văzut în oglindă, e de o asemănare surprinzătoare, şi lucrul acesta face cu atît mai mult onoare sculptorului cu cît mijloacele sale au fost mai restrînse. D-nu Georgescu a lucrat după fotografie şi după observaţiele persoanelor cari cunoşteau pe Pascaly, şi tocmai aici e greutatea : trebuie să ştii unde să te opreşti cu îndreptările unei lucrări de artă şi să alegi din ob-servaţiunile prietinilor numai pe cele ce au sens şi sunt cu adevărat artistice. Ca chestiune de detaliu, gura şi nasul au o fineţă de expresie în care sculptorul se pare că a voit să puie reflexul spiritului şi a vervei modelului. In aceasta, dacă a voit să facă un Pascaly cum trebuia să fie, a reuşit pe deplin ; clacă însă a voit să facă pe Pascaly cum era, artistul a fost mai puţin fericit, căci, ştiut este că regretatul nostru comedian avea aerul cu totul dramatic şi sentenţios. Pentru aceasta însă, lucrarea d-lui Georgescu nu rămîne mai puţin o lucrare căreia i se cuvine întreaga noastră luare-aminte. Se zice că iniţiativa comandei făcută sculptorului român se datoreşte d-lui St. Vellescu. Ar fi nemerit să se trimită gipsul la Paris spre a i se lua forma şi a se turna bustul în bronz. Toată daravera ar costa vreo mie sau o mie două sute de franci. Încep a mişca şi la noi lucrurile acestea şi poate ar mişca şi mai mult dacă indiferenţa publică n-ar fi atît de deznădăjduitoare. Alături de artele plastice, cari pînă acum nici n-au existat în ţara noastră, poezia îşi merge drumul său. La concursul de la teatru s-a premiat cu al doilea premiu o bucata a d-lui Roşea, Fata de la Cozia,12 dramă în patru acte, în versuri. Aş fi voit să nu vorbesc nimic despre această lucrare literară pînă nu aş fi cunoscut-o însumi, însă, fiindcă această dramă s-a cetit la d-nu Maiorescu, unde i s-a găsit multe calităţi, şi fiindcă în saloanele d-lui Maiorescu versurile cari găsesc trecere trebuie să aibă o valoare reală, îmi fac o plăcută datorie, atît către autor cît şi către cetitori, să menţionez în special actul al doilea, în care ar fi existînd situaţiuni cu adevărat dramatice. Versurile bune şi operile de valoare trec tot atît de rar pe orizontul nostru literar cît trece de rar planeta Venus prin faţa soarelui. Din nenorocire, mai toate ex-pediţiele de observaţiuni n-au putut constata lucru mare 142 143 cu această trecere, deoarece timpul a fost cu totul potrivnic. Calcularea distanţei de la soare pînă la pămînt a păgubit mult. Astronomii au hotărît, într-un mare meeting şi după multă vorbă, să se întîlnească în anul 2080. Cei mai bătrîni s-au abţinut de la vot, declarînd că s-ar putea întîmplă să moară pînă atunci, şi n-ar voi ca votul lor să aibă vreo înrîurire asupra celor tineri. Se zice că Venus pe ungureşte s-ar fi pronunţînd Zora, şi Zora este numele acelei domnişoare care a ieşit premiul întîi la concursul de frumuseţe femeiască instituit la Pesta. Se vede să e mult mai uşor să fie cineva frumos decît să facă drame de valoare, deoarece la concursul teatrului nostru n-a ieşit nimeni premiul întîi, pe cîtă vreme la Pesta a ieşit d-ra Zora. Dreptul e însă că dacă d-ra Zora o fi aşa după cum o înfăţişează gazetele cu icoane, era cuviincios să se urmeze şi la Pesta ca şi la Bucureşti. în ce vremuri am ajuns să trăim !... Te duci la expoziţie de femei frumoase cum te-ai duce la o ménagerie sau la o grădină de aclimatare. Singura diferenţă este că la ménagerie pe animalele răufăcătoare le cunoşti după păr... D-ra Zora a fost adusă la Paris, de direcţia teatrului „ Variétés", spre a figura într-o revistă în două acte : Les variétés à Paris, de d-nii Ernest Blum 13 şi Raoul To-ché.14 Franţujii sunt oameni ciudaţi. Ei nu vor să primească de la unguri decît jambonul şi, fiindcă d-ra Zora nu venea în această calitate, n-a fost tocmai bine primită. Nous avons aussi bien que cela chez nous. Fiindcă veni vorba de expoziţie, să nu uit a vorbi de un mare fenomen întîmplat în botanica d-lui lt. colonel Papazoglu.15 D-sa ne trimete la redacţie un crîmpei de lemn, în care, cu ocazia tăierii lui cu herăstrău, a găsit săpată de natură, în inima lemnului, după cum zice eminentul arheolog, o coroană, coroana lui Ştefan cel Mare !... D -nu lt. colonel leagă faptul acesta, cu multă convingere, de încoronarea regelui nostru şi face un fel de poemă epică din scrisoarea sa, în care toate simţimîntele nobile ale unui mare bărbat către regele său sunt co-prinse în cîteva cuvinte bine simţite. Trebuie să fie cineva predestinat pentru arheologie, ca să aibă o astfel de şeansă... O bucăţică de lemn pentru d-nu ministru de Externe...16 n-ar fi pierdută. 1882 144 PALABRAS Anul II (Sîmbătă, 1 ianuarie 1883) Iată-1. Pe un ger de 10 grade, anul 1883 a sosit. La cap cu glugă, la trup cu şubă, la picioare cu cizme, la mini cu mănuşi — el are aerul unui factor poştal care ar fi luat parte la expediţa lui Nordenskjôld 1 către Polul Nord... Ajuns in capitala regatului nostru, Anul nou porneşte pe la toate casele şi, fiindcă de mai toţi bogaţii el e sărbătorit şi aşteptat, se opreşte pe la ferestre şi priveşte tablourile ce i se desfăşură înainte. îa casa lui A. sunt adunaţi toţi prietenii şi cunoscuţii spre a face réveillon împreună. A. e fericit. Copiii se uită cu ochii mari la darurile ce stau grămădite pe o bogată masă de mahon ; clamele se învîrtesc la braţul cavalerilor lor, coprinse de acea curiozitate femeiască, de care face atîta haz Balzac, care le împinge vecinie către necunoscutul anului viitor. — Anul viitor !... poate anul viitor să fiu mai fericită ! Şi în această frază se ascund atîtea păcate, atîtea rele intenţii, atîtea crime săvîrşite... cu mintea — încît, ceva, ceva, dacă anul nou ar fi mai îngăduitor, toţi domnii cari au dreptul să se creadă singuri jumătăţile acestor doamne vor fi reduşi la a treia parte, la sfert, la a cincea parte şi aşa mai încolo, pînă la ultima expresie algebrica a calităţii de domn. Fetele stau strînse împrejurul unei alte mese, cele mai zglobii făcînd zgomot şi rîzînd, cele meii serioase privind cu un fel de melancolie virginală — cea mai dulce şi mai poetică melancolie — viitorul ce se ascunde în cutele unei perdele, la care fecioara se uită cu ochii mar: şi speriaţi. E destul o lină adiere de vînt să vie prin fereastră, ca toate visurile ce s-au animat de cutele acelei reţele fine să zboare spre plafonul înalt şi întunecos, pe care arabescurile fără sfîrşit le vor ascunde în întretăierea lor capriţioasă. într-un alt colţ, domnii cei serioşi vorbesc de interesele ţării. — Eu am fost revizionist de la început. Trebuia să punem in acord faptele împlinite cu pactul nostru fundamental. 2 — în principiu şi eu eram revizionist, dar... — A... aşa, în principiu, eu eram revizionist înaintea ta... dar cheia bolţii edificiului, nostru naţional nu trebuie schimbată prea des, căci... — Acest firmament, domnilor, pe care strălucesc atîtea steluţe cîte articole are Constituţia din '66... — Una sută treizeci şi trei. — Lumina destul de bine întunerecul ce se întinde... — în capetele voastre, părea a zice un cotoi imens, ce torcea pe un colţ al căminului, luînd şi el parte la dis-cuţiunile constituţionale ale acestor domni, deşi nu prea înţelegea ce-o fi însemnînd pactul fundamental, edificiu naţional, cheia bolţii şi altele. Anul nou, privind acest tablou de fericire casnică, îl prinde curiozitatea să vadă ce stă scris pentru d-nul A. în 1883. Atunci îşi întoarce geanta de la spate şi, printre nenumăratele foi ce are într-însa, scoate una sub-iire şi fină, pe care o citeşte la lumina unui felinar. „A., strada cutare, Bucureşti, România. Caracter. Temperament limfatic. Nu inventă nimic. Are slăbiciune pentru grădinărie. Mănincă nemţeşte. Face colecţie de mărci poştale. Viitor. Cumpără o a treia moşie. Se alege în constituantă. I se naşte un copil în şapte luni. Face o inter p e- 146 lare în Cameră asupra duelului, pe care cu durere îl vede întinzîndu-se în ţară." — A... am dat peste un om mare, 3 îşi zise Anul nou, şi trece înainte. Iese pe strada Clemenţii,4 în Podu Mogoşoaiei. La Palat se întîlneşte cu lumina electrică. Anul nou se uită mirat la aceste lămpi ciudate şi-ar fi foarte curios să ştie ce le păstrează viitorul şi lor. Fiindcă însă nu are în geantă decît destinul oamenilor, lasă lucrurile şi păşeşte înainte. Ajunge la teatru. Pe la ora aceea nu mai erau decît îngrijitorii cari închideau uşile templului. — Ia ascultă-mă, domnule, zice Anul nou, cine reprezintă la d-voastră instituţiunea aceasta ? — Pe luna în care ne aflăm, d-nu Ventura.5 — Ce, cu luna mergeţi toţi ? Anul nou deschide geanta şi începe a căuta la litera V. Ventura nicăieri. „Se vede că acesta îşi scrie singur viitorul. în ţara asta am mai găsit vreo cîţiva asemeni." Uşierii, văzîn-clu-1 cu geanta la gît, îl luară drept perceptor. — Ehei, domnule, dacă umbli după împlinirea birului, rea vreme ţi-ai găsit. D-nu Ventura nu dă nici bir, nici bacşiş. Anul nou plecă iar. „Ciudat lucru, frate, omul acesta trebuie să fie scriitor, căci, după cîte-am băgat de seamă, numai scriitorii în ţara românească n-au nici un viitor." Cugetînd astfel, călătorul se opri în faţa unui felinar de hîrtie pe care era zugrăvită o caricatură de bal mascat. La scară sta un sergent de uliţă. — Ce-i aicea, domnule ? întrebă Anul nou. — Balul mascat de la „Bosel". Flăcăul urcă scările şi voi să intre înăuntru. La uşă îl opriră doi jidani. — Bilet aveţi ? — Pentru ce ? — Dacă n-aveţi bilet, nu-i slobod. Anul nou trecu la casă şi-şi scoase un bilet. Lăsă şuba şi geanta la garderobă, îşi văcsui cizmele la un ovrei ce sta cu masa la intrare şi, astfel îngrijit, intră în bal. Cînd cineva n-are de trăit pe pămînt decît 365 de zile, e lacom să cunoască toată pricopseala acestui furnicar, în care fiecare insectă-şi are importanţa sa. înăuntru erau fel de fel de parascovenii. Anul nou băga de seamă că multe dintre persoanele prezente purtau obrazul ascuns sub o îmbrăcăminte ciudată, care nu lăsa decît două spărturi în dreptul ochilor, prin care pătrundea cîte o rază de vedere tristă şi întîrziată. — Mă rog, întrebă el încet pe un jidan de la use, le e ruşine să-şi arate obrazul fără îmbrăcăminte ?... — Ce, eşti nebun, domnule ? zise cu obrăznicie jidanul — cele nemascate nu pot sta decît în loje. Bietul Anul nou se chinui să-şi aducă aminte dacă mumă-sa, Eternitatea, i-a vorbit vreodată de aceste obiceiuri pămînteşti, şi, negăsind nimic în tînără sa memorie, el se aşeză pe o bancă, convins că are multe de învăţat pe cît va trăi în societatea oamenilor. După cîteva minute se plictisi. Bucureştenii au darul de a face să caşte pe mosafirii lor, ridicat la cel mai înalt grad de perfecţie. Ieşi bietul Anul nou, sătul şi deja dezgustat, şi se sui într-o trăsură. Birjarul îl duse la han la „Dacia". 6 Aici, alt bal mascat. El ceru hangiului o odaie înfundată, unde să nu mai ajungă nici un ecou din bîzîiala ce o face traiul omului pe pămînt. Hangiul îl înţelese şi-i împlini cererea. A doua zi de dimineaţă, cum ieşi în uliţă, cel dentîi muritor cu care se lovi nas în nas fu un copilaş, care, cum îl văzu, se puse cu sorcova pe dînsul şi-ncepu a-i boscorodi o urare din care nu-nţelese decît sfîrşitul : Ca un fir De trandafir, La mulţi ani, Amin. Anul nou se uită la el şi-1 netezi pe obraz. — Copilul meu, îmi pare rău că urezi să trăiască ani mulţi aceluia care nu are de trăit decît un singur an, unu. Du-te acasă şi spune mamei tale că Anul nou ţi-a dăruit noroc. 118 119 — Eu n-am mamă, domnule, răspunse copilul trist. — Dacă mama s-ar putea dărui, ti-as dărui, în lo-ui norocului, o mamă... dar nu se poate. Du-te si fii fericit Şi se despărţiră. Anul nou intră într-o cafenea. Odată cu dînsu intră şi-un împărţitor de gazete. Acesta repeta cu o repeziciune îngrozitoare numele tuturor gazetelor cîte apar şi dispar în capitală. Mosafirul le cumpără pe toate, spre a-şi forma o idee de manifestarea vieţii publice în ţara în care se afla. Românul, România liberă, Timpul, Binele public. Naţiunea, Telegraful, Poporul, Războiul Weiss, Războiul Grandea, L'Indépendance Roumaine, La gazette, Scaiul, Literatorul, La vie roumaine, La Roumanie illustrée7 şi alte cîteva foi de foiţe, calendare cu sfinţi, calendare de perete etc. — Măi, măi, măi, că bogată ţară în gazete ! Aici publicul trebuie să se întrunească zi şi noapte... Eu citisem într-un almanah nemţesc, publicat tot de Anul nou, că în Bucureşti nu sunt decît două gazete : România liberă şi Românul —• dar se vecie că Almanahul, în calitatea sa de organ de informaţie, îşi face datoria să spuie minciuni ca oricare almanah. Anul nou fu întrerupt de un chelner frezat şi pomă-duit, care-i înfăţişa în limba nemţească (toţi chelnerii sunt nemţi), o farfurie cu liqueur şi cu bilete de felicitare. Noul-venit ceti : Noi ca rumun mit sentiment Vă oferim un piperment Şi vă urăm de Anul nou Să vă îngrăşaţi so wie ein bou. „Ciudată felicitare! îşi zise Anul nou. Sunt minunat să văd un client al acestei cafenele. Trebuie să fie de o rasă foarte costelivă, ca să înghită urarea de mai sus..." în adevăr, nu trecu multă vreme şi uşa cafenelii se deschise spre a face loc unui muritor rebegit, dihăinat, 150 slut ca un goril, care intră ştergîndu-şi gheaţa de pe sfîr-cul mustăţilor şi comandînd de la uşă Un capuţiner. — Mă rog, cine-i domnu ? întrebă Anul nou pe chelner. — Der Herrist ein Dichter. Tumnului faşi parte din Soţietet di Capuţinişti. Nu mununc şi nu pei dechit capuţiner. Aber chind scrie... atunci se vezi pi tumnului ! Anul nou se uită lung la această poznă omenească, care, spre înmulţirea păcatelor sale, mai era şi poet. „Ei la aşa marfă merge felicitarea cu pipermentu... Dar, la dracu, prea e suitariu din cale-afară chiar pentru un poet." 8 Speriat, Anul nou ieşi şi de aici. El o luă pe Podul Mogoşoaiei în sus privind cu mirare la toate edificiele ce se înălţau prin ceaţa dimineţii, ca nişte imense puşcării, de hoarnele cărora negura părea a fi prinsă, cum stă prin caierul împrejurul furcei. Oraşul încă dormea. Măturătorii de strade, salepgiii se întîlneau din cînd în cînd îmboborojiţi în scufiele sau căciulele tradiţionale ale neamului, iar copiii cu sorcovele mergeau mormăind cîte un cîntec de stea sau cîte un colind, pe care nu-1 mtrerupeau decît cînd se loveau nas în nas cu vreun tovarăş, înlemnit de frig ca şi dînşii. Birjele erau rare. Fumurile de la coşuri se în-vîrteau pe deasupra acoperişurilor, avînd aerul a zugrăvi caricaturile vieţii ce încetase de-abia în zori sau încolă-cindu-se în formă de litere spre a scrie poema acestor patru cifre : 1883. Numai prin unele tuneluri orgiele încă neisprăvite lăsau să se audă notele discordante ce le scotea vreo orgă hodorogită sau vreo harpă purtată prin noroi, însoţind tropoitul unui ungur beat, care sărea purtat de epilepsia jocului său naţional : ceardaşul. Anul nou se apropia cu frică de aceste găuri, în cari traiul omenesc îşi mai da ultimele acorduri ale orgiei sale şi trecea ca un observator delicat pe lîngă năravurile învechite şi vecinie repetate ale furnicarului în care era osîndit să trăiască 365 de zile în cap. 151 De la un loc, se întoarse înapoi. „ă rM- dUC la h3n Să mă culc iar- ™ù e trist ceea ce vad pma acum." Şi ajuns iar în odaia lui Anul nou şi-ascunde capul în perne şi repetă ostenit Lăsaţi-mi căpătîiul cu vise adorate S-adorm., să dorm... să dorm. 1883 PALABRAS Anul II Omenirea privită din punctul de vedere al curselor Viaţa publică în ţara românească, dacă un Cham 1 ar mai trăi şi-ar veni şi pe la noi, sau un Gill2 n-ar fi de tot nebun, s-ar putea descrie prin cîteva pagine de caricaturi, în cari toate figurile cîte zbîrnie cîntecul ridicolului să fie împărţite pe secţii sau pe tipuri : secţia acrobaţilor politici ; tipul fiilor de familie ; tipul fostului magistrat ; tipul negustorului îmbogăţit ; figura aspirantului la diplomaţie ; secţia purtătorilor de monocluri ; divizia patinatorilor ; subdivizia alergătorilor şi aşa mai încolo. Pentru fiecare din aceştia, condeiul desinatorului ar găsi cîte o trăsătură caracteristică care să accentueze secţia de care acrobatul face parte ; căci, în definitiv, toţi sunt acrobaţi. Dacă sărmanul André Gill s-ar fi plimbat dumineca trecută pe lacul Cişmigiului, ar fi putut vedea o imensă adunare de oameni, închisă într-un ţarc de lemn, care venise să asiste la alergarea semenilor lor. O linie de de-marcaţiune, întocmai ca la cursele de cai, închidea pe alergători într-un spaţiu determinat, pe care trebuia să-1 parcurgă, indiferent de timp, la întrecere. Cel ce ieşea întîi lua premiul. Afară de concursul de repeziciune, a fost un al doilea : concursul de ştiinţă şi de eleganţă. Aici, cel ce făcea sărituri grele sau întorsături imposibile era eroul momentului. 153 La plecare, un membru din comitet (d-nu maior Vlă-doianu) da semnul cuvenit, prin sunarea unei telence ce o avea în mînă, iar un alt membru (d-nu general Hara-lambie) alinia pe alergători şi ie expunea drepturile şi datoriele civice ale orcărui bun român pornit pe fugă. Deocamdată, îmbrăţişînd chestiunea cu o privire filosofică, ce ciudat lucru e să vezi în ţara românească o societate de oameni inteligenţi, constituită spre a susţine rasa bimanelor alergătoare, cînd aceste bimane au nevoie de atîtea alte societăţi şi de atîtea alte dezvoltări, din cari să rezulte o ispravă oarecare. E de netăgăduit că, cu cît omenirea înaintează în civilizaţie, cu atît înclinarea sa către obiceiurile animalelor este mai pronunţată. Mai mult : cu cît rasa caucaziană se perfecţionează, cu atît asemănarea în figură cu dobitoacele devine mai izbitoare. Astfel, sunt unele capete greoaie şi încovoiate, cari, privite în profil, seamănă cu unii cai de la tunuri, a căror bot formează un fel de semicerc, îndoit spre piept, de o dizgraţiozitate desăvîrşită ; sunt altele cari au ceva din aspectul hipopotamului, lat, leneş, dezgustător ; altele cari tind a semăna cu vulpea ; altele cu cocoşii, cu bufniţele, cu vulturii — în sfîrşit, tendinţe animale. Despre asemănarea cu maimuţele, nici nu mai e vorbă : mai toţi muritorii continentelor noastre au ceva maimuţesc în figură. 3 Acum, dacă afară de asemănarea plastică, omul vrea să-şi afirme origina sa şi prin asemănarea în trai, chestiunea devine gravă. Ţara românească s-ar preface într-o ţară de alergătoare — iar naţiunea română, o naţiune de struţi. Fără îndoială că un popor tînăr trebuie să se dezvolte atît intelectualiceşte cît şi fiziceşte. Cînd însă dezvoltarea aceasta începe de la picioare, e o dovadă că poporul acela face mai mult caz de picioarele decît de capul său — sau că are capul atît de bătut, încît nu mai simte nevoie să se ocupe de dînsul decît în momentele pierdute, adică atunci cînd nu aleargă. Dacă cel puţin lucrul acesta ar fi exact, cu cît ar fi mai mulţi patinatori, cu atîta gradul de cultură s-ar 154 dovedi că e mai înalt. Dar astfel cum stăm aztăzi, nici dobînda scăzută de 5% din populaţia capitalei n-are dreptul să meargă la patinat. Acum, trecând peste filozofie şi ajungînd la fapte, patru au fost alergările de la Cişmigiu : alergarea mică, o dată ocolul lacului ; figuri, vals, mazurcă, ceardaş, ca la uşa cortului etc. ; vînătoarea steagului, de două ori ocolul lacului ; alergarea de fond, de trei ori ocolul iacului. După cum se vede, au existat alergări de formă şi alergări de fond. Ceea ce însă a dat de gîndit adevăraţilor sportmeni a fost nedreptatea ce comitetul curselor a făcut unora dintre alergătorii de fond. Ca şi la cai, şi la oameni, condi-ţiunile fizice nefiind aceleaşi, era drept să se stabilească o egalitate oarecare de greutate, ca nu cumva X, fiind mai uşor şi mai lung în picioare, să biruiască pe Y, care şi el ar fi de o rasă foarte nobilă, dar care, fiind zidit pe o temelie mai largă şi mai pătrată, cu toată ştiinţa sa de patinator, să fie întrecut, pentru simplul cuvînt că e ceva mai durduliu şi mai cu vază decît X. De aceea un comitet, bine pătruns de datoriele sale hipice, ar fi instituit un cântar, care să determine greutatea fizică a fiecărui alergător, lăsînd pe cea morală la o parte. Astfel toţi concurenţii, prea favorizaţi de natură, ar fi luat cîte un kilo de greutate, fie în bolovani, fie în plumb, şi dreptatea ar fi fost respectată. înainte de a începe să ne palpite inimele cu gonacii, să privim un moment locul. Aspectul e frumos. Jumătate Bucureştii, cari se bucură de favoarea soartei de a avea un palton, se află de faţă. Femei de toate mînile şi de toate formele se învîrtesc pe luciul gheţei, privind sau fiind privite, rî-zînd sau fiind luate în rîs. Unele patinează, altele umblă fără patine, altele stau în expectativă. Cele cari patinează, privite de departe, au aerul unor manechini ambulanţi, cu mînile în manşon, cu capul sub căciulă, cu spiritul peste tot sau nicăieri — şi se duc, ca nişte ilu- 155. ■zii pierdute, spre o lume către care tind vecinie cînd n-au fiarele de picioare şi pe care vecinie o gonesc cînd le au : lumea fericirilor visate. E adevărat că, avînd patinele, omul se simte mai uşor şi pare că şi mai puţin legat de glodoroasa coaje a planetei noastre, căci poate fugi mai repede de lucrurile ce-1 înconjoară, decît cînd nu le are. Ele ajută şi spiritului să se desprindă din adîncimele colţoroase ale realităţii şi să zboare spre o culme depărtată, în atmosfera căreia pluteşte idealul omului nobil : poezia. Cele cari nu patinează trec liniştite şi cu totul pe pămînt, ascunzîndu-şi nasul în gulerul hainei şi rezemîn-du-se, cu încredere sau fără încredere, după cantitatea de fericire casnică ce o încearcă, de braţul bărbaţilor lor. Pentru doi oameni cari se iubesc, a sta pe gheaţă fără patine este a pune amorul într-o şerbetieră de îngheţată şi a-1 scoate după un ceas degerat. In frig e ceva bărbătesc, războinic, slavic, dacă voiţi, cari accentuează o intensitate de viaţă neobicinuită şi pe care femeile debile nu-1 pot cu uşurinţă suporta. Dar cînd e vorba despre curse... totul devine suportabil. Cele care rămîn în expectativă sunt ca unii deputaţi cu prea multă conştiinţă, cari, neînţelegînd încă unde e adevărul, se abţin de la vot. în numărul lor intră : doamnele cele prea serioase, cele prea bătrîne, guvernantele şi infirmele. Bărbaţii sunt cu totul de o altă coloare. Cea mai mare parte port patine. Unii port ochelari. Alţii, şi patine, şi ochelari. Cele mai năzdrăvane figuri, supte de veghere sau de suferinţe, umflate de somn sau de bătrîneţe, plouate, ne-hotărîte, aşezate pe umeri robuşti sau slăbănogi, deco-rînd un spate ghebos sau un piept decorat, furnică în sus şi în jos, avînd fiecare aerul de a ţine în stăpînirea sa cel puţin o jumătate din imperiul rusesc. Militari, zarafi, toptangii, studenţi, slujbaşi, advocaţi, braşoveni, critici, ingineri, tutungii, poeţi, băcani, profesori şi cîte şi mai cîte bresle, cari vin să adaoge cîte ceva, din propriul lor haz sau ridicol, la ridicolul sau la petrecerea acestui tot greoi care se numeşte Onorabilul P. T. Public. 156 Şi această masă mişcătoare aşteaptă curioasă să vadă noul spectacol ce i se pregăteşte. Pe la 2 ceasuri şi jumătate, d-nu general Haralambie, un bătrîn simpatic şi viguros, aşează pe concurenţi la linie, înaintea lojei comitetului, ţinîndu-le următorul discurs : „D-lor, aveţi să plecaţi cu toţii în acelaşi timp, cînd voi da eu semnalul. Fiecare dintre d-voastră să alerge fără a impieta asupra drepturilor colegilor săi şi fără a vă pune piedică sau a vă da brinci. Veţi rupe-o la fugă, cînd voi zice : fiţi gata de plecare ! Una, două, trei !" N-apucă bine să-şi termine discursul generalul, şi cîţiva dintre concurenţi, luînd învăţătura drept semn, se opintiră la concurs, preocupaţi de ideea de a ieşi în cap şi a prinde frînghia spre a avea astfel mai puţin de fugă decît dacă ar fi fost la margine. Fură reîntorşi, spre marea bucurie a publicului, care făcea un chef nespus de toate aceste particularităţi hazlii... în fine, semnalul se dete şi concurenţii plecară... Fuga ţinu vreo cîteva minute. Alergarea avea un caracter comic. Unu dintre concurenţi, mai puţin prevăzător, neposedînd pe umăr semnul distinctiv al alergătorului, fu silit să-şi lege braţul într-o batistă, ceea ce îi da un aer de invalid, demn de toată conmizeraţiunea privitorilor. Din vreo şapte persoane plecate, nu s-au văzut la întoarcere decît două : d-nu Sc. Al. Orăscu, care a luat premiul întîi, un port-tabac de bronz, oferit de d-nu maior Vlădoianu, şi d-nu N. Cuţarida, premiul al doilea, căruia i s-au dat două statui oferite de d-nu D. I. Ghica. 4 Ceilalţi, neputînd s-ajungă la vreme, au rămas care unde-a putut. Al doilea premiu, Figurile, a fost acela în care ridicolul s-a manifestat cu mai multă putere decît în toate celelalte. Lumea strînsă împrejurul uneia dintre cele două muzici militare formase un zid natural în interiorul 157 căruia aspiranţii la ceasornicul oferit de societatea patinatorilor dau concurs. închipuiască-şi cineva un om singur, jucînd, după măsura unui vals, în faţa a o mie de privitori şi sărind, cînd la dreapta, cînd la stînga, spre a da dovezi de înaltă conştiinţă a tacticei dănţuitoare. După ce acesta îşi isprăvi întorsăturile, venea altul la rînd, şi aşa mai departe, pînă ce se isprăvea numărul concurenţilor. O parte din public rămăsese extra muros de teamă să nu se scufunde gheaţa, în locul unde grămădirea era mai mare. Deja apa începuse a ieşi prin cîteva părţi, şi n-ar fi fost cuminte să ne prelungească prea mult această interesantă expoziţie de talente, spre a nu da ocazie publicului inteligent să ia o baie rece, foarte nepotrivită cu temperamentul său sanguin. Muritorii cari nu erau în fericita poziţie de a putea plăti un franc la intrare găsiră cuminte să decoreze pomii cu interesantele lor persoane, de la cari nu se mai vedeau decît două picioare, atîrnînd printre ramuri, cari aveau aerul de a privi cu un fel de rîvnă politică pe camaradele lor de pe gheaţă, gătite cu patine, ca nişte ciute de munte. Şi aici caste !... şi aici priveiegiuri !... şi aici protecţiune !... Iată cum devine cineva socialist. După acest concurs, urmară încă două — acestea de fond. vedea mai repede pe tovarăşul vremurilor calde, pe alba lebSm nrin văzduhul sur, bande de ciori se rotesc a iarnt încuUînd" cu zborul lor triumfal, progresele 0mTarrţ's, la marginea apei, o salcie tristă îşi pleacă frunSVcu modestie, neîndrăznind sa pnveasca fa a această enigmă nedezlegată ce se numeşte om pe caie însă foarte adeseori îl păzeşte m mormmt, ca o senti nelă veche şi credincioasă. 1883 Ziua a fost splendidă. Timpul părea că voieşte să ia sub protecţia sa această petrecere mano-cavalină. Un soare cam rece, dar cinstit, îşi trimetea razele sale de aur să tempereze entuziasmul unui zefir prea demonstrativ. Unor astfel de raze, cari nu mai port decît gloria unei călduri trecute, cînd le vezi ajunse pe gheaţă, îţi vine să le oferi cîte un ceai. Dar fiindcă bufetul nu are pus în program că trebuie să dea ceaiuri şi la raze, te mulţumeşti cu a gîndi şi nu mai inviţi pe nimeni. Pomii îmbrăcaţi cu promoroaca iernii par a-şi întinde braţele lor discărnate către atotputernicul din ceruri, implorîndu-1 să sfîrşească cu gheaţa de pe lac, spre a 158 PALABRAS Anul II (Duminică, 6 februarie) Grozav lucru e cînd trebuie să scrii şi nu ştii cum să începi. E tot atît de grozav cît e să fii gazetar pe nişte timpuri atît de îndărătnice ca cele prin care trecem. Cînd crezi că ţi-ai prins subiectu sau că eşti pe drum de a aşeza în cap o frază frumoasă, tocmai atunci vine un muritor negazetar care, în calitatea sa de contribuabil, se crede în drept să-ţi tulbure cugetarea, întrebîndu-te de mersul trenurilor publice, de Conferinţa de la Londra,1 de Austria etc. Astfel, ieşind dintr-o cafenea, spre pildă, întîlneşti pe prietenul D. Acesta cade ca o avalanşe asupră-ţi cu interpelaţia următoare : — Bonjour, ce mai e nou ? Am auzit că Conferinţa ne-a refuzat dreptul de a lua parte la masa verde. Adevărat e ? — Adevărat. — Cum o mai duci cu lumea ? À propos ! Se zice că Serbia are obrăznicia să se puie pe picior de egalitate cu noi. Cîtă prezumţiune, mon cher !... Am auzit că te însori. Adevărat e ? — Nu-i adevărat. — E de datoria Conferinţei... — Să se-nsoare ? — Nu... să puie pe fiecare la locul său. Orcum, Conferinţa... Văzîndu-1 că e dispus să mă asasineze cu areopagul european, îi strînsei mîna şi trecui înainte. 160 — Tot am cîştigat ceva de la D. Ştiu cum să-ncep palavrele, îmi zisei. Şi, vesel, mă duc să mănînc. La birt îl întîlnesc pe J. — A... vous voilà ! Te aştept de un sfert de ceas. Ce mai ştii de la Conferenţă ? — Frate, ce să ştiu ? am înghiţit atîta conferenţă, atîta areopag, atîta Dunăre, că sunt gata să mă înec în apele bătrînului Istru. Ia şi tu gazeta şi citeşte-o. Faptul e că gazetele sunt toate ţifoi de chestia Dunărei. Ea importă, fără îndoială, pe toată ţara, dar are cusurul de a apăsa prea mult asupra spiritului unui cronicar, care e dator să treacă de la un subiect la altul fără multă întîrziere la fiecare. Printre gazetele străine, cele spaniole vorbesc cu multă bunăvoinţă de d-ra Theodorini. Primadona română, care cîntă astăzi pe scena Teatrului regal din Madrid, este diva stagiunei şi ziarul La Discusiôn, vorbind despre Traviata, îi consacră o coloană întreagă cu astfel de măgulitoare cuvinte : „El acto tercero fué interpretado â la perfecciôn por la senorita Theodorini" şi „Del acto cuarto solo diremos que fué, de parte de la egregia artista, un prodigio de ejecuciôn". * D-ra Theodorini, care, afară de Traviata, a execelat în Hughenoţii, personificînd o Valentină fără pereche ; în Africana, dînd spaniolilor o Selika desăvîrşită ; în Lucrezzia Borgia etc. — ar trebui să nu uite cu totul că glasul care cîntă şi încîntă astăzi pe fraţii madrileni a rostit primul cuvînt şi a scos prima notă româneşte. Fără îndoială că d-sa va fi atrasă de sferele Eseuri-alului 2 de multe argumente, căci, chiar pentru un artist, proza susţine poezia. Cu toate astea, d-ra Theodorini ar dovedi o trăsătură de caracter recunoscător, cînd ar primi, chiar în condiţiuni inferioare celor din alte oraşe, să contracteze, din cînd în cînd, cîte-un angajament cu impre- * „Actul al treilea a fost interpretat în perfecţie de d-ra Theodorini", şi „Despre actul al patrulea vom zice numai că a fost, din partea plăcutei artiste, o minune de executare" (n. D. Z.). 161 sa noastră, spre a ne da ocazie s-o admirăm din nou. imi aduc aminte că în Lucrezzia, d-ra Theodorini excela în actul al treilea. în această Borgie, şi vorbesc de libret, este un fel de misticism clasic, care se ascunde, cu o ştiinţă infinită, pînă şi în crenelurile castelului, pe poarta căruia stă scris odiosul nume de Borgia. Piesa aceasta, căzută pe mîinile lui Wagner, ar fi devenit o măreaţă dramă muzicală, şi poate că atunci ai fi înţeles mai bine pentru ce Borgia conţine într-însul pe Orgia. Bietul Wagner ! Ce pagină vorbitoare este viaţa acestui om ! Mic şi umilit la început ; neînţeles de nimeni ; sărac ca cel mai sărac cîntăreţ de orgă ; fiind silit să copieze partiture de opere sau să facă orchestraţie pentru cine ştie ce teatru de banlieue; huiduit, fluierat şi, cu toate astea, plin de geniu !... E de netăgăduit că francezii, cu genul lor de muzică, nu puteau înţelege destul pe marele om de la Bayreuth. însă, printre dînşii, Gounod, 3 acela care, în Faustul său, a fost cel dentîi care a trecut peste marginele muzicei uşoare, a trebuit să simtă de mult ce mare putere de creaţiune se ascundea sub craniul care a adormit pentru vecie în nobila cetate a dogilor. Wagner avea un mare proiect înainte de a muri. Regele său, melomanul Leopold,4 îi punea la dispoziţie toate mijloacele trebuincioase spre a studia, la Atena, caracterul unei drame antice. Moartea însă, mai grăbită decît regele Bavariei, se plimba hidoasa pe lespezile pie-ţii Saint-Marc, aşteptând trecerea acestei stele radioase, spre a o coborî din cerul mărirei sale în apele adinei ale lagunelor. Wagner a murit la Veneţia. Poate fi o legătură mistică între moartea lui în oraşul cel mai poetic din lume şi între viaţa cea mai zbuciumată, dar, din această cauză, cea mai măreaţă şi impunătoare din cîte un geniu a avut pe pămînt. I Anul acesta e, fără contestare, anul de doliu al ome- I nirei. Privindu-i pe toţi cum se duc, clatini trist din cap şi-ţi zici : orgie ! orgie, viaţa noastră ! Orgie, fără îndoială, căci cu oarecare urbanitate în frază, suntem, cea mai mare parte, la masa vieţii, un fel de mosafiri nepoftiţi, cari ne-am pomenit pe lume, în urma unor alcătuiri chimice, fără să avem cea mai mică noţiune în starea noastră. în această privinţă, pesimiştii par a vedea mai limpede decît toţi ceilalţi cugetători. Ei consideră viaţa o luptă, piept la piept cu nevoia, pe care omul trebuie s-o susţie de la leagăn pînă la cimitir. Se zice că împărăţia lurriei aceştia va rămîne pesimiştilor. Orcum fie, d-nu Mavrus5 cu d-nu Valentineanu nu sunt pesimişti. Pentru un om care de atîţia mari de ani face gazetărie, cum face d-nu Valentineanu, trebuie să mai aibă cineva o condescendenţă oarecare. Cînd însă omul însuşi nu-şi mai păstrează respectul ce şi-1 datorează sieşi şi ' s-apucă să publice bazaconii, rîzi fără să vrei, şi, dacă d-nu Valentineanu o fi bon enfant, rîde şi dumnealui. Astfel, d-sa, cu o gravitate magistrală, toarnă o prefaţă la volumul de poezii a d-lui Mavrus, umflată şi apoca-! liptică, în care vorbeşte în aceşti termeni şi scrie cu i aceste litere : „Dante, Caeacspir, Milton, Gote, Chiller, i Lamartin (în loc de Shakespeare, Goethe, Schiller şi ! Lamartine), Victor Hugo, Heliade, Alecsandri ş.c.l. prin ; geniul lor poetic înălţară spiritul uman şi ilustrară lite- ratura cu opere nemuritoare, care vor face ornamentul şi gloria geniului uman". Apoi, „rezbelul Troadei a născut ] un Homer, împărţirea Poloniei născu un Mickiewicz,7 corupţiunea şi decadenţa regatului României născu pe Anton Mavrus". Dumnezeu să-1 ţie în sfînta sa pază, mai ales că e şi veteran de la '48, dar ar fi fost mult mai nobil veteranu dacă nu se apuca de poezie. Deschid cartea unde s-o deschide ea singură. Iată poezia : 162 103 Strigaţi unii cît de tare Şi prin grai şi prin ziare Căci nimeni habar nu are Ca să vă dea ascultare, Streinii se tot strecoară In sermana noastră ţară In care înfig o gheară Luîndu-ne apa de la moară. Voi staţi încă neuniţi Unul de altul despărţiţi ! Făr'a vă trece prin minte Că o să rămîneţi c-un dinte, Mai ales cherestegii Cari-şi pierd muşterii Şi nu văd că răul vine Din maşinile streine Cari scot neîncetat Cherestea d-exploatat. Chiar pentru o poezie populară, e prea... populară. Fiindcă veni vorba de poezii, am de anunţat o broşură a d-lui Saphir. 8 E o carte ca toate cărţile cari apar în aceste vremuri de decadinţă naţională, vorba d-nului Valentineanu, în care poetu îşi plînge păcatele sale şi nedreptăţile semenilor săi. Ea e închinată socialiştilor. O închinare ca orcare alta. Mă abţiu de a o judeca, căci broşura e judecată de d-nu Mircea Dimitriade 9 cu o competenţă care nu mai lasă nici o îndoială asupra valoroşilor bărbaţi cari si-au dat mîna spre a se susţine pe tărîmul analfabetismului literar. Critica aceasta e publicată în Presa liberă.10 Spre ştiinţă. ideilor noi, fie la început chiar cu o doză oarecare de neexperienţă. Experienţa cu timpul se dobîndeşte şi lucrarea merge înainte. Ceea ce se cere, mai cu seamă, de la un organ nou, ca să poată prinde rădăcină în bunele dispoziţii ale publicului, este o îngrijire de redacţie specială, care să garanteze un parlamentarism în stil şi o democraţie în tendinţe, neşovăitoare. In afară de apariţiunea celor două volume de mai sus şi a acestei gazete, nici o noutate pe cerul publicităţii române. Viaţa la Bucureşti trece foarte încet. De trei ori pe săptămînă nu ştie omul ce să se facă. Opera a încetat de mult. Opereta franceză murise înaintea Operii. Teatru românesc e foarte puţin gustat. Nimic, nici concerte, nici serate literare, nici conferinţe, nimic. Singure balurile mai animează puţin carnavalu, şi anul acesta, mai mult decît orcînd, toate societăţile cîte sunt în capitală, de băcani, de frizeri, de funcţionari, îşi au balurile lor regulate. Carnavalul fiecărui an nu este decît o porţiune a carnavalului vieţii. Microcosm şi macrocosm. Ce are unul în mic, celait are în mare, dar, în definitiv, mascarade într-amîndouă. 1883 Presa liberă e nouă gazetă, care apare de două ori pe săptămînă, sub direcţiunea unui tînăr. E frumos cînd elemente neîncercate intră în lupta pentru propaganda 164 PALABRAS Anul II (Duminică, 27 februarie) „Nestatornic ca vremea din ţara românească" ar fi fost cea mai înnemerită formulă care ar fi descris pe Don Juan. Astăzi, un soare cald şi primăvăratic dă suflet de tinereţe bătrînului pămînt ; mîne ninsoarea şi crivăţul îi pune în cap gluga posomorită a trecutei ierni... Poi-mîne o iluzie trecătoare de veselie cerească vine să înşele pe cei ce sufăr — şi a patra zi gerul îngheaţă din nou crăngile şi mugurii, punînd o barieră friguroasă foilor ce vor să renască pe aceeaşi tulpină tremurătoare. E multă vreme de cînd nu văzusem Şoseaua atît de văratică ca în ziua de 23. Trăsurile, caii şi oamenii păreau mai frumoşi decît altă dată şi în fuga lor se citea un fel de renaştere către vioiciunea dimineţelor de iunie, în cari, fără voie, fiecare muritor se pomeneşte făcînd stihuri sau repetînd pe cele făcute de alţii. Trăsurile închise veneau pline cu copii, a căror feţe roşii şi drăgălaşe stau la geamuri ca nişte rodii în galantare ; trăsurile deschise transportau femei sau bărbaţi cu nasuri în blănuri ; şoşonii aduceau pe proprietarii lor, cărora desigur doctorul le prescria plimbare pe jos, şi, în fine, vîntul văzduhului prindea din zbor cîte un nor uşurel sau cîte o pasăre pribeagă, pe cari le aducea prin aerul subţire şi încă rece să încununeze această bucurie universală. 165 Alături de această populaţie bucureşteană, care ieşea să aspire aerul căldicel al cîmpiei, treceau spre oraş cărăuşii de la Băneasa, mergînd prin noroi, alături de boii de la jug, şi priveau cu un fel de mirare penele de la pălăriele doamnelor sau mătasea din fundul cupeurilor, considerîndu-le ca pe o dobîndă rău cheltuită a unui capital care era reprezentat prin braţele şi sucmanele lor. — Ia uite, măi Stane, ce-a lăsat Dumnezeu pe pămînt ; oameni cu pene la cap şi flori pe poalele fustelor... — Dacă-am pune şi noi, măi, nişte pene la căciulă ?... — Cată-ţi treaba, bre !... Să laşi tu cucoşu berc ca să te faci de rîsu satului !... Asta-i bun pentru boieri, da' pentru nişte mocofani ca noi...numai cînd te ia la oaste-ţi pune pană de curcă la căciulă. Hei ! d-apoi atunci să nu te mai legi de pene, că-ţi ia păru foc. Aşa intră grăind cărăuşul pe bariera Mogoşoaiei, şi-n cinstita lui filozofie judecă pe fiecare cum i se cuvine să fie judecat. E o teribilă ironie în chipul în care grăieşte ţăranul despre noi, cei de la oraşe. Nimeni nu ştie mai frumos decît dînsul să grăiască o poreclă nemerită celui pe care-1 urăşte. Dar, în schimb, nimeni iarăşi nu are un suflet destul de mare spre a purta într-însul recunoştinţa pe care o poartă ţăranul pentru cel ce-i face bine. Şi, mai cu seamă, cînd e vorba de a cînta frumuseţea, sau de a-şi spune dorul sufletului, ce de imagini vii găseşte în închipuirea sa bogată şi cîte comparaţii duioase şi atingătoare ştie să tragă din priveliştea naturel ! înainte, teatrul îndeobşte se ocupa cu figurile din popor, şi în aceasta tot Alecsandri se afla în fruntea mişcării. Lucru e, dealtminteri, firesc, căci teatrul, ca şi literatura în genere, are, ca primă manifestaţiune, forma populară. In vremurile din urmă n-am mai avut, ca tipuri şi limbă din popor, decît pe Nea Frăţilă. Orcît rău s-a zis contra acestei piese, e de netăgăduit că ea îşi are frumuseţile ei literare, cari răsplătesc, în mare parte, păcatele scenariului. Lăsînd la o parte că în stagiunea aceasta nici 167 o piesă n-a fost jucată ca Nea Frăţilă, limba aceea dulce şi blajină a d-lui Odobescu pare că te unge la inimă cînd, M rostită de o gură oarecare, grăieşte atît de bine ca a d-nei I Romanescu. Apoi, sunt cîteva momente, în viaţa de flăcău I unguresc a lui Nea Frăţilă, cari îţi dau o analiză psihică m a caracterului atît de profundă şi de credincioasă, încît 1 ţi se pare că-1 cunoşti pe omul acesta de cînd e lumea, I şi atît de bună impresie îţi face, încît, dacă ţi-ar cere 100 I de galbeni împrumut, şi dacă i-ai avea, se înţelege, i-ai 1 da îndată, fără fir de formă. 1 Vorbind de teatru, mi-aduc aminte de d. Manolescu, i care, retras dintre societarii Teatrului Naţional, începe f luna viitoare o serie de reprezentaţiuni dramatice la ! „Dacia".1 Prima piesă cu care va începe va fi Hernani. Hernani,2 admirabila dramă a lui Victor Hugo, pen- i tru mine cea mai frumoasă din cîte a scris geniul veacului * nostru, e tradusă în româneşte, în versuri, de d-nu Raşi-anu, 3 acela care a tradus şi pe Marion de Lorme. D-nu Raşianu lucrează cu multă dispoziţiune. în special pentru Hernani nu pot vorbi nimic, fiindcă nu cunosc traducţia. Mă tem însă să nu fi ales şi pentru această piesă, ca şi pentru Marion, versul alexandrin de 16 silabe, care, întru cît mă priveşte, îl judec absolut impropriu pentru scenă. Pe lîngă că el se depărtează de original, care, ca alexandrin franţuzesc, e de 12 silabe, versul român de 16, prea lung fiind, osteneşte. Dar... crima pînă acum nu e decît imaginară. Mi-ar plăcea să nu fie deloc. Mult stau însă şi mă tot mir cine are să ia rolul Dona Sol. Conjecturi nu fac. Ajunsesem însă să mă conving într-o vreme că, în lumea noastră teatrală, singura d-na Romanescu ar fi în stare să ia răspunderea actului al V-lea. Doresc să mă fi-nşelat. Dar Don Carlos ? Dar Don Ruy Gomez de Silva ? Succesul ar bucura pe toată lumea iubitoare de artă, şi pe mine, care am avut în special pentru Hernani un fel de cult, m-ar încînta. i în Europa apuseană, unul din marile evenimente, ale zilei e drama muzicală a lui Saint-Saëns : Henric VHI-a.4 Libretul e lucrat de d-nii Léonce Detroyat şi Armand Silvestre. Criticii n-au vorbit nimic pînă acum asupra acestei importante lucrări, care pare menită a face epocă în literatura muzicală franceză, alături de Hamlet a lui To-mas 5 şi Faust a lui Gounod. Persoanele care figurează şi cîntă într-însa sunt : regele Henric (Lassalle), don Gomez (Dereims), duca de Norfolk (Lorain), Surrey, un curtean (Sapin), regina (d-na Krauss), Anna de Boleyn (d-ra Richard) şi un nunţiu papal. Desfăşurarea acţiunei, în cîteva cuvinte, este cea următoare : regele, înamorat de Anna de Boleyn, se desparte de regină, în contra voinţei papei. Regina se retrage la curtea sa, iar Henric, în loc să se simtă fericit prin noua sa nevastă, devine cu totul zuliar. Şi avea cuvînt bietul rege, căci Anna iubise mai înainte pe don Gomez, reprezentantul Spaniei, care era, în acelaşi timp, şi protejatul vechii regine. Printr-o întîmplare nu tocmai bine explicată, una dintre scrisorile Annei de Boleyn către don Gomez cade în mîinile vechii regine. Anna află şi, sub vălul unei pocăinţe afectate, se prezintă la palatul duşmanei sale. Fosta regină era pe patul de moarte. „Viu să-ţi cer iertare". „Eu te iert, dar don Gomez, pe care nu l-ai iubit niciodată ?" „L-am iubit şi-1 iubesc şi tocmai de aceea am venit să-mi dai o scrisoare ce o are..." în acelaşi moment intră şi regele, vrînd să cerceteze pe vechea sa nevastă despre acest corp al delictului, spre a se convinge dacă Anna a mai iubit sau nu pe altcineva. El, spre a o hotărî să deie scrisoarea, de gelozie, face declaraţii de amor Annei în faţa patului pe care zăcea fosta sa nevastă, care-1 mai iubea încă. Atunci începe în aceasta o luptă groaznică între iubirea şi ura ei, pînă cînd moare. Ea moare, dar nu dă scrisoarea. Scena aceasta trebuie să fie admirabilă. 168 169 La ce-a confăptuit ? 1883 PALABRAS Anul II (Duminică, 27 martie) Ieşit din oraş, mă duceam alaltăieri la Băneasa, destul de jalnic ca să nu mă mai uit înapoi la furnicarul de lume ce ieşise grămadă pe alee, cum ies gîndacii, zişi boii Domnului, la soare ; destul de amărît de necazurile prosteşti ce şi le născoceşte omul singur, ca să nu mai cuget decît la neatârnarea unei vieţe cu totul străină de lume ; destul de ostenit, ca să nu-mi mai dau osteneală a mă gîndi pentru ce trăim şi pentru ce nu murim — cînd, un convoi mă ajunse din urmă, învăluit în giulgiul durerii şi mergînd posomorit spre ţintirimul nemţesc de alături. Era un băiat tînăr, care se ducea să se odihnească. Pe sicriul său o coroană albă purta aceste trei cuvinte : à mon fils. In ele se ascundea o întreagă poemă de durere. Iată cel mai puternic argument contra zădărniciilor noastre. Te suceşti, te-nvîrteşti, strigi, alergi, te lupţi, ajungi un moment în care te crezi mai presus de moarte sau nici n-ai vreme să te gîndeşti la dînsa — şi e destul un car funebru să te ajungă de pe urmă, ca orgoliul să-ţi îngenunche, iar vremelnicia pasiunilor tale să-ţi apară întreagă şi strigătoare ca o profeţie a vremurilor de apoi. Cu aceste cugetări, ajungeam la Băneasa. Tocmai atunci un cupeu se-ncărca, ca o corabie, cu cîteva chile de suflete omeneşti în care gărgăriţa stricăciunei nu intrase încă, căci erau suflete de copii. Cupeul plecă şi rămăsei singur. 171 în fine, ochiul surprinde cîteodată unele momente de îndoinţă, în cari a reveni la viaţă este tot atît de greu cît e de greu a muri. Pădurile le vezi multă vreme, toamna, încercîndu-se să-şi păstreze o generaţie de frunze ofilite, cari cu greu se desprind de ramura care le-au purtat şi cad pînă jos, ca un fel de muzică nespus de tristă. Tot astfel primăvara, cînd e cîte o zi caldă şi cînd zăpada nu se mai zăreşte peticind pămîntul cu alba-sa pînză, ţi se pare că ramurele cu greu se hotărăsc să-şi reia podoaba lor de verdeaţă. E drept că la această îndoială ia parte oarecum şi primăria, care votează, pe fiecare an, cîte un paragraf special pentru ridicarea prafului de pe şosea şi transpoziţia lui pe crăngile pomilor şi-n buzunarele cetăţenilor. De sub stratul de nisip ce se aşază pe toate ramurile copacilor, cu greu mai ies mugurii, cu florile şi frunzele viitoare. La Băneasa, vechiul bufet din mijlocul pădurei este astăzi o mizerabilă ruină, care slujeşte de adăpost cucuvăilor, bufniţelor şi liliecilor de noapte, a căror glas răguşit şi sperios pare a forma ecoul plîngerilor ce ies din adîncul ruinelor din faţă, ruinele palatului Bibescu.1 în acest mic salon dărăpănat, cîte nume nu sunt scrise ! Cîte fiinţe n-au venit, tinere şi surîzătoare, să cate pacea unei pietre singuratice, pe care şezînd să-şi destăinuiască una alteia comorile sufletelor lor ! cîte rătăcitoare făpturi n-au bătut cărările acestui mic parc, însetate de plînsul unei dureri, prea mare spre a fi înăbuşită, prea ascunsă spre a fi purtată în mijlocul lumei ! Şi cînd cugeti că a fost destul un chelner să mănînce cîţiva pumni de la cine ştie ce dezmetic, pentru ca toată această pleiadă de lunateci să-şi ia tălpăşiţa spre realitatea în care înotăm cu toţii — încă o dată-ţi vine să repeţi : rêver ?! ça c'est d'un archiimbécile par les temps qui courent !... Ei ! şi, cu toate astea, e păcatul omenirei de a visa... întorcîndu-mă de la Băneasa, întîlnii un mocan sprinten şi voios venind călare pe catîrul său parcă cucerise 172 lumea. Animalul însă părea a fi un animal foarte meditativ, căci la doina stăpînului său el părea a se îngriji de necazurile ce-1 aşteptau în această vale a plîngerilor, şi mergea abătut, cugetînd desigur la nedreptatea ceap-cănului de mocan, care-1 ţinea strîns între pulpele sale. „Iată,-mi zisei, cum devine cineva socialist !" Şi, în sfîrşit, mă apropiai de oraş... La barieră îmi ieşi înainte un cîrd de curci, cele mai nobile şi mai iscusite curci din cîte au trăit vreodată sub soare. Cer iertare d-lui Jipescu,2 dar nu ştiu cum se făcu, Curca Radi din Patul din Poieziele dumisale-mi veni în minte, făr' de nici un cuvînt, şi mă pedepsi pînă acasă, rimînd veşnic cu păsărescul fîl. Ciudat caracter de scriitor are d-nu Jipescu. Cireşia din broşura d-sale e o bucată cu totul originală, şi nimeni n-ar putea tăgădui o importanţă oarecare acestor poezii, dacă ele ar fi mai puţin... cum aş putea zice ? mai puţin ale d-lui Jipescu. Ceea ce e însă neîngăduit, pentru un om cu puţin gust, sunt titlurile ce autorul şi le aşterne pe prima filă a cărţii : GR. M. JIPESCU bacalaureat în ştiinţe şi litere licenţiat în drept, advocat, autorul cărţii Opincarul etc., etc. Nu mai lipsea decît să-şi puie şi certificatul de patru clase primare, pentru ca să ştie bine că e vorba despre d-nu Jipescu, cel cu Curca Radi, iar nu despre vreun alt Jipescu, scriitor şi acesta, licenţiat şi acesta, dar nu autorul cărţii Opincarul. Titlul, rar duce la nemurire. Talentul şi, după el, meritele adevărate sunt cea mai puternică asigurare contra morţii numelui.3 Am uitat poate descendenţa. Adesea însă moştenitorii unui nume, în loc să-1 ridice spre nemurire, îl coboară spre cea mai ruşinoasă moarte. 1/3. Printre talente, acela de a şti să cînţi cu măiestrie este adesea cel mai frumos şi cel mai puternic, dar, din nenorocire, cel mai puţin răsplătit de posteritate. Un mare pianist, spre pildă, un Tausig,4 un Bulov,5 o Menter,6 un Rubinstein, sau o primadonă celebră — o Patti, o Nillson, 7 o Donnadio8 — trăiesc în posteritate cu mult mai puţin decît ar trăi un compozitor de operete, un Franz v. Suppé, 9 de exemplu, care, desigur, nu e printre cei ordinari, dar are un renume cu mult mai mic decît al unei Petti. Există însă şi aici o compensaţie firească. Nu e făptură pe lume care să se poată bucura mai mult, pe cît e în viaţă, de favorurile soartei, decît o primadonă sau un tenor renumit. Celebritate, bogăţie, onoruri, toate i se cuvin. în schimb însă, după moarte, grozav vine de repede uitarea, dar grozav de repede. Compensaţie. în definitiv însă, mi se pare că cei cu adevărat fericiţi sunt cei ce se bucură cît trăiesc ; după moarte... vie potopul ! Bietul Berlioz zicea cu amărire : „II faut bien mourir pour avoir raison de cette canaille qui s'appelle le public". Desigur, d-ra Theodorini, iubita noastră compatriotă, nu poate repeta cuvintele de mai sus. D-sa e alintată la Madrid cel puţin tot atît cît o dona Paz în Escurial10. Şi marea Operă din capitala Spaniei nu îngăduieşte pe fieştecine să cînte. în beneficiul său s-a dat de curînd Mephistophelles de Boîto.11 Un succes strălucit a încoronat ostenelile artistei române, care e astăzi numărată printre cele mai puternice primadone din Europa. Tot felul de ovaţiuni şi de daruri i s-au adus de publicul şi de presa spaniolă. Impresa i-a dăruit o bogată braţialetă cu briliante ; o alta i-a dat-o d. Petro Sainz ; două alte scule de la d. Pa-blo Morales ; patru superbe coroane, cum spune La Dis-cusi&n, de la senora dofïa Leonor Alvarez, de la sefiorita Borghi, de [la] contele de Greppi, neschimbatul abonat al locului 8 ; o sculă bogată de la baronul de Benifayô ; apoi o ploaie de flori şi de buchete, cu nelipsiţii porumbei, de la senora dona Antonia de Mesa şi de la tot publicul. In sfîrşit, Theodorina e astăzi cea mai iubită artistă a Madridului. în capitala noastră au început cîteva mişcări în sensul muzicei. Mai întîi un concert în luna trecută (20 febr.) dat de d-nii Hubsch,12 Vlădoianu,13 Dimitrescu14 şi Schipek, cu ajutorul d-nei prinţese Elena A. Bibesco.15 S-au cîntat lucruri frumoase. Cu deosebire Adagio şi Finala din Kreutzer-sonate (Beethoven) pentru vioară şi piano, au fost cîntate cu multă ştiinţă. D-nu Hùbsch a fost rechemat şi d-na prinţesa Bibesco, după dorinţa m.-s. reginei, a cîntat două bucăţi afară clin program, Chopin 16 şi Men-delssohn.17 în luna curentă, primul mare concert simfonic dat de toată suflarea muzicanţilor din Bucureşti, sub direcţia d-lui Wachmann18 ; d-nii Fleva, Vlădoianu, Paras-ehivescu19 şi o mulţime de alţi diletanţi luau parte. Peste tot erau aproape 80 de persoane. Partea întîia a mers bine. Délibes20 era cunoscut şi pregătit. Partea a doua II, slab. Beethoven nu-i Délibes. Ca primă încercare însă a fost foarte mulţumitoare si aşteptăm al doilea concert cu o adevărată nerăbdare. Pe duminică. 1883 174 CRONICA LITERARA (Duminică, 3 aprilie) în vîrtejul iumei, care ne ia pe fieştecare şi ne duce spre oceanul păcatelor plăcute, în care les dieux ont marié la peine avec le plaisir, e o adevărată odihnă a spiritului să ştii că o dată pe săptămînă, uraganul se risipeşte, iar plăcerea, acest şerpe ispititor, se face cureluşe unsă şi se duce pe sub pămînt, pînă dincolo de hotare. — Drum bun, i se zice miercurea, şi în locul şerpe-lui, să vie filozoful, tainicul, în lume călătorul cocostîrc, AI primăverii dulce iubit prevestitor. Şi cu dînsul liniştea şi poezia vine. După cum vedeţi, miercurea vulgaritatea dispare şi în locu-i vine liniştea şi poezia. E darul d-lui Maiorescu de a o aduce. Mai toţi bărbaţii noştri de litere, o mare parte din tinerii scriitori şi mai toate doamnele, cîte se ridică, în literatură, mai presus de nivelul celebrei On dit que l'on te marie Et tu sais que j'en peux mourir sunt aeolea ca să asculte, unii poveţele, alţii criticele stăpînului casei, care le spune cu o bunătate desăvîrşită. Cîteodată, cu cei pretenţioşi, bunătatea aceasta se schimbă într-o ironie atît de fină, dar atît de muşcătoare, încît e vai de muritorul care are răul-gust d-a fi pretenţios. Cînd alături de d-nu Maiorescu se mai află şi d-nii Lau- 176 rian,1 Eminescu sau Mihăilescu,2 muritorul în chestiune trece prin toate stările unui convalescent şi este curarisit de orice boală grandomanică. în vremile din urmă, mai toţi membrii Academiei, şi în special ai secţiei literare, iau parte la aceste întruniri săptămînale. Miercuri, la 23 martie trecut, d-nu Alecsandri a cetit noua sa piesă : : Fîntîna Blanduzia, o comedie de caracter antic, în care unii văd oarecari aluziuni la epoca noastră literară, dar care e, desigur, cea mai izbutită lucrare a poetului în acest sens. Numele piesii e luat de la numele fîntânei de predilecţiune a lui Horaţiu : Blanduzia, 3 dăruită lui de Mecenate,4 un fel de Medicis al timpului. Piesa e în trei acte, în versuri. Persoanele sunt : Horaţiu Mecena Postumus, praetor Scaurus Scytul, libert (affranchi) Coerax, intendant Gallus, sclavul lui Horaţiu Getta, sclava lui Scaurus Neera, curtizană Zoii Glutto, parazit Cebal Strobil Menas Thracus sclavi Acţiunea se petrece la Roma, epoca lui August, ziua Satumalielor. Actul întîi este introductiv. Se face menţiunea de la-nceput de un manuscris a lui Horaţiu, coprinzînd satirele sale, care ar fi pierdut primprejurul Blanduziei. Se înfăţişează viaţa sclavilor, cu o vervă puternică, care adaogă la farmecul anacronismului gama juvenilă a spiritului, de care e plină piesa, de la un capăt pînă la cellalt. Apoi, după cît ne-aducem aminte, Zoii, detractorul, 177 se-neearcă să conteste lui Horaţiu meritele sale poetice, arătînd că tot ce produce marele om se datoreşte lui Gallus, sclavul său. Actul al doilea, la Scaurus, în care zisele Iui Zoi! sunt repetate lui Horaţiu, cu invitaţiune pentru marele poet să dovedească contrariul, dacă poate. Horaţiu răspunde cu liniştea cu care ar răspunde d-nu Alecsandri : „Sunt mai prejos de mine lucrurile acestea". Cînd însă i se spune că are drept să ceară orice va voi, dacă va putea să improvizeze cîteva versuri, în prezenţa tuturor celor de faţă, Horaţiu, punînd ca preţ al acestei dovezi dobîndirea sclavei Getta, Scaurus îi acordă cererea, şi atunci, în locul lui Horaţiu, dinu Alecsandri scrie trei strofe, cari sunt de o frumuseţe mai presus de orice laudă. Am fi voit să le reproducem aci, spre a da o mică dovadă anticipativă de puterea şi tinereţea cu care e scrisă această piesă, însă ţinerea noastră de minte e prea slabă spre a fi păstrat toate frumuseţele Blanduziei.5 In fine, drept răsplată, Horaţiu capătă pe Getta. Tot în actul acesta asistăm la o masă de Cresus, 6 în care mîn-cările cele mai imposibile trec pe sub ochii noştri, cu luxul scandalos ce-1 aveau romanii pe timpul imperiului. Toată destrăbălarea aurită a acestei ginte de semizei se oglindeşte în cîteva scene ale Blanduziei, şi nu ştim în ce chip mai înnemerit să mulţumim poetului pentru osteneala ce şi-a dat-o de a cerceta autorii vechi, spre a ne înfăţişa o icoană credincioasă a timpului şi năravurilor romane. Actul al treilea, c'est le clou de la pièce. Marele Horaţiu se înamorează de preţul versurilor sale, de Getta. Getta însă iubea pe Gallus, sclavul lui Horaţiu, cu care era de o viţă. Neera, curtizana, devine zuliară. E de observat că Neera, ca toate curtizanele de pe vremea ei, spre a părea şi mai rafinată în stricăciune, ţinea să fie iubită de bătrînul Horaţiu. Acesta căutase s-o convingă „că răsăritul cu apusul nu se întîlnesc niciodată". Ea nu vrea s-asculte şi se pare că cu drept cuvînt. Getta e pusă la licitaţie. Concurenţi sunt mulţi. In fine, nobila Getta, care avea sînge de Bren 7 în vinele sale, se indignează. Minunată pagină e această indignare a sclavei ! Fiecare vers răsună ca un ecou de liră eoliană ; fiecare vorbă e ca o picătură de apă limpede ; fiecare idee e o cugetare de înger !... Ea e răscumpărată tot de Horaţiu, care, nemaiputîn-du-şi stăpîni focul, îi spune că o iubeşte. Getta e pusă între recunoştinţă şi amor. Ea, caracter cinstit înainte de toate, cu toată suferinţa ce o încerca, spune verde lui Horaţiu că nu are pentru dînsul decît o nemărginită recunoştinţă, pe care e gata să i-o dovedească oricînd. O ! dar de la recunoştinţă pînă la iubire, cît e de departe !... Neera intervine. Gelozia ei o făcea să reamintească lui Horaţiu dacă „răsăritul nu se întîlneşte cumva cu apusul" şi îi arată pe fereastră pe Getta, care ieşise şi căuta cu Gallus manuscrisul pierdut împrejurul Blanduziei. Horaţiu se revoltă şi pune mîna pe spadă, stînd gata să lovească pe Getta şi pe Gallus, cari intrau cu pergamentul găsit. In acel moment suprem însă, înţelepciunea marelui om biruieşte nebunia inimei sale şi, în loc de a-i lovi cu spada, el îi atinge pe amîndoi, după obiceiul liberării sclavilor, dîndu-le drumul. Astfel se sfîrşeşte. Lucrurile acestea le reproducem din memorie şi cerem iertare autorului de vom fi făcut vreo omisiune, sau vreo incorectitudine în expunere. Domnul Alecsandri e un om blazat asupra complimentelor şi laudelor. A-i spune că e admirabil şi frumos tot ce se găseşte în această piesă e a-i repeta ceea ce aude pe fiecare zi. De acgea vom urma altfel. S-a observat d-lui Alecsandri (ni se pare de către d-nu Roman8) că Saturnaliele cad cam pe la sfîrşitul iui dechembrie şi, prin urmare, frumosul firei nu poate fi atît de splendid cum îl descrie d-sa. I s-a mai observat apoi că, dacă una din condiţiunile comediei antice : 178 179 unitatea d© timp, este urmărită, şi în actul al treilea ne aflăm în ziua Saturnalielor, când sclavii au libertatea să facă orice or pofti, pentru ce, în cele două acte de la început, îi vedem bătuţi şi străşniţiţi de Coerax, intendentul ? Cea dintîi observaţiune nu ni se pare întemeiată decît pe jumătate, căci sunt ani în cari dechembrie la Roma e tot atît de frumos ca cea mai frumoasă lună. Cea de-a doua însă, îndrăznim a crede că e cu totul întemeiată. Pe lîngă străşnicia cu care sunt trataţi sclavii în cele două acte de la început, mai asistăm apoi, cu aceleaşi persoane, la trei prînzuri : două în scenă şi unul în culise. Cu toate că romanii după vremea lui August stau cîte două zile şi două nopţi ia masă, mîncînd — totuşi, în aceeaşi zi, cu aceiaşi oaspeţi, la trei mese deosebite, nu ştim dacă nu e prea mult chiar pentru romanii lui August. ' , ' Aceste observaţiuni însă cît de palide sunt pe lîngă frumuseţea întreagă, a piesei !... Toată Blanduzia (piesa, nu fîntina) a fost lucrată în patru săptămîni. Fericit pămîntul care a născut un astfel de om! Miercurea trecută, 30 martie, s-au citit la d-nu Maiorescu următoarele lucrări : Mai întîi d nuvelă a d-lui Marienescu, 9 membru în Academie, reprezentînd Banatul (nuvela cu autor cu tot), care se numeşte (numai nuvela) Steaua fetei sau povestea florilor. D-nu Marienescu a început cu un logos, a cărui sfîrşit s-a amînat pe miercurea viitoare. Nuvela însă s-a cetit. E vorba despre o. culegere de nume populare de tot felul de flori şi de buruieni, cari, cele mai multe, au un rol însufleţit în această nuvelă. Serrieniç, Brinduşa, Pi-piriguţă şi alţi cîţiva cetăţeni, ele soiul celor ce preced, se mişcă, trăiesc, se-ndrăgosfesc, numai spre a se sluji în toată viaţa lor tot cu plante. Dacă am lua nuvela domnului Marienescu ca un tă-rîm geologic, în care partea nuvelisticei să formeze fauna, iar numele proprii flora, am judeca-o pe scurt astfel : flora acestui tărîm este foarte bună, iar fauna foarte „slabă". în sfîrşitu sfîrşitului, Semenic aduce Brînduşei Steaua fetei (aici e luat alegoric : steaua pe care se crede. că o are fiecare om în cer, şi steaua fetei, planta) şi totul se încheie cu bine, spre marea bucurie a celor ce ascultau şi a d-lui Marienescu, care primeşte felicitări pentru Flora nuvelii sale. După aceea, d-nu Maiorescu citeşte următorul catren dedicat de d-nu Hăjdeu d-nului Alecsandri, asupra Blanduziei sale : La Fîntîna Blanduziei Bătrînule Horaţiu, a Romei vechi mîndrii, De care toţi latinii în veci se vor mîndri, Iubirea-mi pentru tine azi este şi mai vie : Iubindu-te pe tine, iubesc pe-Alecsandri. 30 martie 1383 Autograful îl ia cu multă dragoste d-nu Alecsandri. într-o asemenea lucrare nu e permis să se arate că în cele două stihuri * dentîi cuvîntul mîndria e repetat de două ori, sau în cele două din urmă acela de iubire de trei ori — căci versurile de mai sus nu sunt decît o inspiraţie a momentului, venită d-lui Hăjdeu în seara de 30 martie anul 1883, fără gînd de a fi publicat.10 în urma acestui catren, s-au cetit două poezii intitulate : Dezgust şi Ghici, fără autor cunoscut, cari au fost primite cu bunăvoinţă.11 După aceea, d-nu Eminescu şi-a cetit singur un şir de poezii, pregătite pentru revista d-lui Iosif Vulcan,12 unele mai frumoase decît altele. Suavitatea limbei acestui om dă poezielor sale un farmec cu totul deosebit, iar sferile ideale în cari aleargă cugetarea sa le întipăreşte cu o seninătate cerească. * In textul de bază : strofe. J80 181 1883 moaşă ?... Avem trebuinţă oare să mai spunem cît e de fru- OUA ROŞII (Dumineca Paştelui) Rîndurile aceste vor fi cetite în provincie între două ciocniri de ouă. — Hristos a înviat ! — Adevărat ca-nviat ! Şi creştinătatea se va veseli şi se va bucura, de la vlădică pînă la opincă. Odihna în ţara românească este garantată de Constituţie pentru ziua de Paşte. Beţia, deşi nu este garantată, se urmează ea şi cum ar avea un articol special în Pactul... nostru fundamental. Toţi călătorii şi toţi pribegii vin la vetrele lor. Familiele membrilor opoziţiei ajung, în fine, să aibă pe şefii lor în-turnaţi la Bucureşti. Pînă şi d-nu Kogălniceanu se as-tîmpără ! — Hristos a-nviat. — Ba n-a-nviat. — Cum n-a-nviat ? Să vede că n-ai fost să primeşti lumină de la preaseurtimea-sa mitropolitul primat ? — Ba am fost, da' vezi că sunt antirevizionist. — Ei şi ? Pentru nerevizionişti nici Hristos nu mai are voie să se scoale din mormînt ?... — Ba bine zici, Hristos a-nviat ! — Aşa ?... Atunci eşti revizionist ? — Ba nu, frate... — Ba da, căci Hristos era reformator. 183 — Ei bine, n-a-nviat ! — Tocmai aici te-nşeli, căci a-nviat. Şi dacă zici că n-a-nviat, nu crezi în S-ta Scriptură, şi dacă nu crezi în S-ta Scriptură eşti ateu, şi dacă eşti ateu nu poţi s-ajungi la guvern. —■ Da' nu zic nimic, frate. ■—■ Nu... Trebuie să zici ceva. — Fiindcă trebuie, ia fii bun şi spune-mi un lucru. Aici nerevizionistul meu prieten se aplecă spre mine şi-mi şopti la ureche încet : — Tu spui că Hristos era reformator. Ia, te rog, arată-mi care este Hristosul vostru, al reformatorilor sau revizioniştilor ?... Am început să mă gîndesc... Fieşteeine-şi poate închipui că prima mea cugetare fu pentru d-nu Rosetti. îmi adusei aminte că am acasă o colecţie de fotografii a oamenilor mari, între cari se află, din întâmplare, un cap de Christ după Rembrandt şi un Rosetti după Szathmâry. 1 Deosebirea era atît de înspăimîntătoare, încît, fără voie, mă pomenii zicînd : — Ce compari dumneata pe Szathmâry cu Rembrandt. Orcît ar fi de frumos cineva, încăput pe mîna lui Szathmâry, iese cine ştie ce poznă de român. Aşa, eu unul am văzut pe divinul d-nului Vernescu 2 care are oarecari veleităţi de Christ, fotografiat la sus-pomenitul artist, şi era cît p-aci să semene cu d-nu Tocilescu3 junior. — Ce tot spui ? îmi zise tovarăşul meu. — Nu... gîndeam tare. — Ei, ai găsit pe Christ ? — Acuşi, acuşi. Şi mă gîndii înainte. Cine mai sunt oare aprigi revizionişti ? Aprigi, dar şi frumoşi, şi încă frumuseţe cu barbă. D-nu Fleva, d-nu Costinescu, 4 d-nu Dimancea. 5 Aş! d-nu Dimancea ar face un Christ cu cioc — nu-i bun. Atunci rămînem la cei doi dentîi. Dacă ar fi fost vorba să alegem şi dintre cei raşi, era uşoară treabă : puneai mîna pe d-nu Chiţu6 or pe Iepurescu, 7 şi idealul era gata. Dar nu-i permis. D-nu Fleva e cam oacheş. Presupunem însă că 1-a zugrăvit Rembrandt şi 1-a pus în umbră. Bravo, am găsit ! — Eurêka, prietene. — Pe cine ai găsit ? — Pe d-nu Fleva, — Bine, numai să primească să-i răstignim. Dar crezi tu că, chiar dacă ar primi, se va crăpa în două catapeteasma vreunei biserici ? — Asta nu te priveşte. Destul să-ţi dau martirul. — Martirul!... Un martir care, după ce va scăpa de pe crace, se va duce să alerge la curse. — Asta-i treaba noastră. Noi suntem astfel organizaţi ca să ne putem face deodată şi martiri si artilerişti şi tipografi şi lăutari şi popi, tot ! — Revizionist ce eşti, îmi zise cu indignare tovarăşul meu, mă duc, că tu eşti în stare să mă adimeneşti cu o astfel de organizare arhi-saint-simoniană. Rămas singur, picioarele mă porniră spre casă, căci sper că v-am spus că mă aflam pe trotuar. Ciudat lucru ! Toată lumea e coprinsă de frigurile revizuirii. N-ai cap să te-ntorci, fără ca acest cuvînt să nu-ţi atingă timpanul c-un fel de zbîrnăitură supărătoare : reviz„.viz...viz... sau, pentru ceilalţi, nereviz...ne-viz... neviz... Particula negativă nu e lăsată pentru nimic în lume. Băcanii la sfîrşitul semestrului nu măi încheie socotelile, ci revizuiesc' conturile ; frizerii 's-au săturat ascuţind briciurile şi acum le revizuiesc ; inspectorii financiari nu mai fac inspecţii, ci revizuiri ; cucoanele nu se mai spovedesc, ci se revizuiesc. Ë grozav lucru. Astfel, tocmai pe cînd mergeam acasă, aud la poarta bisericii Creţulescu două doamne discutînd, cu o gravitate reclamată de situaţiune, dacă trebuie sau nu să se spovedească ! — Bonjour, ma chère, unde te revizuieşti tu anul acesta ? — Cum unde mă revizuiesc ? unde m-am revizuit întotdeauna... — Bine, bine, dar la care preot ? — La duhovnicul Erosonim de la Colentina. 184 185 — Eu nu mă revizuiesc. — Va să zică eşti antirevizionistă, faci parte din opoziţie.8 Foarte bine, am să te spui lui bărbată-tău, care, de pe cît îl cunosc eu, e grozav de revizionist. — Pari a-1 cunoaşte foarte bine, îţi fac complimentele mele. Şi eu cunosc teoriele bărbatului tău şi ştiu, din nenorocire, că e foarte puţin revizionist, lucru pentru care te plîng, draga mea. — La revedere. — La revedere. Şi astfel se despărţiră. Nerevizionista se duse-n jos. Revizionista o luă la I deal, spre palat. In faţa casei Olbricht, 9 uliţa se lărgea i dînd drumul vederii să se înece intr-o mare de senină- Ş tate, pe care apusul soarelui o colora cu un carmin dulce şi poetic, carminul curcubeului. Era în acel apus de ; •soare un fel de întristare de tinereţe, gravă şi melancolică, care turbura sufletele cele mai iernatice şi mai nesimţitoare. „Voie bună" părea a trimete neobositul călător al cerurilor, trecînd să lumineze hemisferul celălalt, „voie bună" celor ce cred şi speră. Desigur, dru-meaţa spre nord băgă de seamă această panoramă cerească, căci ea se opri şi se uită, dusă pe gînduri, la mult tînărul apus. Un apus tînăr !... Paradoxă ! Şi cu toate astea, de cîte paradoxe de acestea nu avem nevoie să ne hrănim, ca să nu cădem, îngenuncheaţi de prea marea apăsare a traiului nostru. — Hotărîtor, zise tînără femeie, şi cerul se declară revizionist, căci el se-ncercă a-şi goni norii şi cetele, spre a rămînea curat ca o lege electorală cu trei colegii. Tot în sensul revizuirii, dar a unei revizuiri radicale, socialiştii din ţara noastră au încondeiat de Paşte un oii roşu, pe care se citeşte, scris în litere mari : Emanciparea, io pana cu care s_a ZUgravit aces,t nou germene pare a fi bună. Mărturisesc însă că, întru cît mă priveşte, mai mult decît toate programele şi manifesturile care se' găsesc într-însu, mă bucură şi mă înveseleşte această poezioară de şase linii : Fragi şi mure Cînd ţigăncuşa cu ochi de mure în zori se-ntoarce de la pădure Cu cofăelul umplut de fragi. Mă uit la dînsa şi-mi zic în mine : îmi plac şi fragii, o văd prea bine, Murele însă mi-s mult mai dragi. Mai toate articolele sunt scrise cu vigoare. La sfîr-şitu foii se găseşte această mică glumă făcută pe socoteala unui diplomat : „Osinda cu moarte în România.. Deşi liberalii, astăzi la cîrmă, au combătut cu multă furie osînda la moarte, coprinsă în petiţiunea de la Iaşi,11 cu toate acestea, introducerea acestei pedepse între legile ţării trebuieşte privită ca un fapt împlinit. Cele den-tîi jertfe ale acestei sălbatice şi neomenoase legi sunt : d-nii N. Creţulescu,12 ministru României la St. Petersburg, Emanuel Lahovary 13 şi alţi domni pe cari nu ni-i amintim, însărcinaţi a reprezintă România la sărbătoarea încoronării ţarului la Moscva." 14 Cam tragic !... Insă n-ar fi fost natural dacă o gazetă socialistă n-ar fi mirosit niţel a dinamită. Socialiştii vor pregăti, desigur, multe ouă năzdrăvane, cu cari coincid şefii poliţielor, să cază trăsniţi de puterea a cine ştie cărei materii explozibile. À propos de aceste meşteşuguri lucruri, cîţi comedianţi politici din ţara noastră nu se aseamănă cu ouăle de Paşti, cari au plumb la fund şi pe cari, orcum le-ai aşeza, tot în picioare cad !... De le-ai aşeza pe burtă, ele se rostogolesc şi se pun tot în picioare. De le-ai aşeza cu capu-n jos, ele se-ntorc cu capu-n sus. Numai cînd Ie ţii în mînă, atunci se astîmpără. Aşa sunt toţi saltimbancii. Orcum ar fi însă, această strămoşească obîcînuinţâ de a ciocni ouă roşii în ziua sfintelor Paşte trebuie păstrată. 186 187 Oul Paştelui este simbolul primăverii şi al viitorului, în germenele său este rezumată o viaţă nouă şi tînără, şi această viaţă o dorim tutulor acelor ce simt, cugetă şi trăiesc româneşte, tutulor acelor ce, ca noi, luptă pentru renaşterea şi propăşirea neamului nostru. întinzînd dreapta noastră peste Carpaţi, zicem fraţilor transilvăneni : — Hristos a-nviat ! întinzînd-o apoi peste Dunăre, zicem românilor macedoneni : — Hristos a-nviat ! Şi aşteptăm de la dînşii un răspuns care să iasă din piepturi libere şi să rie zică : — Adevărat oa-nviat, fraţilor ! 15 1883 CORESPONDENŢA LITERARA (Bucureşti, apriliu 22) Prietene, Tot gîndind să-ţi răspund, am lăsat să treacă zi după zi, şi m-am pomenit la sfîrşitul lui aprilie fără să-ţi fi scris un rind. Pricina e foarte simplă : nu ştiam de ce să-ţi vorbesc. Dacă tu ai stat în Bucureşti, ai putut să vezi ce fel de viaţă ducem noi. De dimineaţă pînă seara trăim pentru alţii. Ne sculăm, mîncăm, lucrăm, ne plimbăm, ne culcăm şi iar ne sculăm spre a ne culca din nou, pentru lumea streină. Cred că nu greşesc cînd îţi spui că chiar mîncăm şi, mai ales, ne culcăm pentru alţii. Răstimpul de 18 ceasuri, cît nu dormim, ne dăm o nespusă osteneală să-1 umplem cu goliciune şi zădărnicie. Şi astfel, dînd zi după zi, încheiem lunile cu un activ de dezgust foarte pronunţat şi cu un pasiv de fericire şi mai pronunţat încă. De aceea, găsind prea multă uniformitate în hangul vieţii mele, voiam să te scutesc de a te face copărtaş la această ursită bolnăvicioasă şi înglobită de urît, cu care baba care mi-a tors firul m-a hărăzit la naştere. Nouă părţi din zece ale vieţii mele nu fac decît să repet : Mi-e urît. Schopenhauer zice undeva că omul care nu se poate mulţumi cu o stare de lucruri mai îndelungată, care caută vecinie noi spectacole, este un om fără multă viaţă lăuntrică, puţin cugetător, mult superficial, prin 189 urmare nu tocmai acătare. Recunosc că are dreptate. Dar ce-i faci firei ?... Dacă aş putea pune mîna vreodată pe ursitoarea mea, o Doamne ! ce mai penalitate i-aş inflige ! ...Pe cinstea mea dacă nu i-aş pune candidatura in colegiul întîi de Ilfov sau dacă n-aş pedepsi-o să facă caricaturile Scaiului...1 À propos de asta. Ce zici tu de dragostea ce au confraţii de la Scaiul pentru mine ? Eu întîi am făcut haz cind am văzut cum mă lucrează ; după aceea, am zîm-bit ; a treia oară am rămas indiferent şi a patra oară rni-am adus aminte de un exemplu pe care-1 dă Spencer, 2 în sprijinul observaţiunilor sale, asupra dificultăţilor subiective cari nasc din pasiuni : „Călătorul brazilian Margrav — zice Spencer — şi doctorul Piso (1648), cari au introdus întrebuinţarea doctoriei ipécacuana în farmacia europeană, explicaseră de mult că, luat în doză de o drahmă, praful acesta constituie un specific contra dizenteriei. Nimeni însă n-ar fi crezut, pînă la 1813, cînd d-1 G. Playfair, hirurg în serviciul C-niei Indielor, veni să dovedească contrariul, că tot ipécacuana, luată în doze de cîte patru drahme, produce o dizenterie teribilă." Iartă-mi această digresiune, făcută în cinstea lui Esculap 3 şi a confraţilor de la Scaiul, şi îngăduieşte-mă să trec înainte. Ziceam că n-aveam despre ce să-ţi scriu. Crezi oare că astăzi am ? Dar o să mă-ntrebi atunci de ce scriu ? Dar de ce să nu scriu ? Ia, te rog, hotărăşte-te într-o zi să cheltuieşti 60 de bani şi mai hotărăşte-te să pierzi vro trei ceasuri de somn sau de lucru şi citeşte toate gazetele cîte apar şi dispar în capitala unui regat de 5 000 000 de suflete... iu m'en dira des nouvelles. Nu e întortochetură pe pămînt, nu e platitudine sub soare, nu e scandal, nu e beţie, nu e neruşinare pe care să n-o vezi zilnic aşternută în coloanele ziarelor noastre. Scriu prost, vorbesc prost, se laudă singuri, se insultă, li se umflă bucile ca la nişte cimpoieri strigînd Paaatrie, Patrie şi iar Patrie — şi cînd vine vorba să arate cît le e de dragă această sărmană moşie, nici unul nu se 190 găseşte să jertfească din bunul său trai pentru traiul bun al patriei. Şi nici că se poate altfel. Pe cît vor fi, în această ţară, foi cari să iasă la lumină numai spre a sluji interesele unui singur om sau ale unei coterii ; pe cît nu vom avea, printre cîrmacii corăbiei, bărbaţi hotărîţi, caractere ; pe cît instrucţiunea va urma să fie o spoială, : ar răsplata talentului şi a muncei o parodie ; pe cît ' utopiele vor ţinea loc de adevăruri, în toată iconomia statului nostru ; pe cît nesăraţii şi nesăbuiţii nu vor fi duşi la poliţie sau luaţi în armată ca să le mai pipăreze raţei firea d-nii sergenţi ; pe cît vom avea, pentru femeile din clasele culte ale poporului nostru, această frază algebrică, care să le reprezinte, cel puţin pentru 7 din 8 părţi, ignoranta (a) şi lipsa totală a gustului (b) : a + b= oo — pe atîta vei da dovezi de un om mult mai cu minte, bîncl ţuică cu cei 60 de bani ce-i risipeşti pe gazetele regatului, căci cel puţin în cazul acesta îţi va rămînea mîngîierea de a fi un nobil ţuicofil, un hidalgo naţional, prin faptul că vei încuragia una şi singura a noastră industrie pământeană. Nu tăgăduiesc că la noi se află talente. Dimpotrivă. Ceea ce însă ne lipseşte este o şcoală de aplicaţiune. Care e gazeta în Bucureşti, sau cari sunt întrunirile în care talentele tinere să poată lua o cristalizaţiune corectă, cu unghiuri şi feţe regulate ? Afară de salonul d-lui Maiorescu, care face, şi de o mititică gazetă,4 care să-ncearcă să facă lucru acesta — nici o mişcare ! O !... dacă ţi le-aş lua pe toate cîte le avem în Bucureşti, şi în Iaşi, şi în provincie, cum te-aş mai asasina cu exemple de platitudine, cu articole de gloabă, cu coloane întregi de umpluturi !... Dar te cruţ. De aceea, fiindcă în ţara noastră e indiferent dacă ai despre ce vorbi sau nu, vorbesc şi eu. Insă astăzi mă ţineam că am un subiect. Uite, frate, despre ce e vorba : 191 Tu care, în împărăteasca ta lene, cunoşti orice sfîntă zi de sărbătoare, vei fi ştiind că astăzi e „Izvorul". în Bucureşti e o biserică cu hramul acesta.5 Ea e cunoscută de mai toată lumea cîtă merge la Şosea nu pentru cuvîntul că această lume se abate în toate zilele ca să se închine, dar fiindcă turla ei se impune privirii cu o mică domă bizantină, ce dovedeşte o vechime oarecare şi fiindcă în curtea acestei biserici e îngropat Ion Heliade Rădulescu. M-am dus la biserică. îţi scriu aceste linii seara ; prin urmare, pot să-ţi vorbesc despre vizita mea ca de un trecut depărtat. Ştii că : entre la coupe et les Ivres il y a assez de place pour un malheur. Cîte nenorociri nu pot avea Ioc acum, între o cruce făcută la un mormînt şi o rece întocmire de frază !... Deci, era o zi dulce de primăvară, în care firea de pe pămînt se părea că deschide pentru întîiaşi dată ochii spre a privi firea cerească. în adierea vîntului era o mîngîiere caldă, ca a unei mame care se pleacă spre copilul ei adormit ; un fel de voluptate de a trăi, care mişca încet ramura de liliac spre a o deştepta la viaţă ; o tremurare a razei, care părea că se coboară spre a săruta cu sfiiciune pămîntul şi spre a-1 încălzi ; o strălucire de sărbătoare în tot coprinsul de sub bolta cerească, în care numai bradul părea că priveşte fără înduioşare această înviere a firei, el, bradul cel neobosit de a trăi totdauna tînăr. Apa curgea fără grăbire spre vale ; rîndunelele descriau prin aer arcuri întretăiate în mii de chipuri ; cintizoiul ţipa într-un stufiş ; dumbrăveanca sărea din creangă în creangă, scuturind puful sălcielor, iar de pe dedesubt, triştii călători ai lumei aceştia, oamenii, îşi plimbau la soare neroditoarea lor viaţă, făcînd-o copăr-taşe la această renaştere a totului. începeau să vie trăsurile. Multe se abăteau şi pe la biserică, în urma unui mic raţionament a stăpânelor, de natura aceasta : — Draga mea, tot mergem la Şosea, haidem şi la „Izvor". • Se-nţelege ! Mă prind însă că nimenea n-a zis : — Tot mergem la biserică, haidem şi pe la Şosea. Noi eram patru inşi. Trei ne învoirăm să mergem. Cel de-al patrulea, mai puţin ortodox, se hotărî să treacă înainte. El îşi da cu părerea că scopul tutulor fiind acelaşi : Şoseaua, era mai nimerit să iei linia dreaptă, deoarece ea formează drumul cel mai scurt de la un punct la altul. — Eu — să vă spui, fraţilor — adaogă : n-am de ce să merg, căci sunt atît de păcătos, încît de-aş găsi la biserică izvorul tămăduirei celei mai, radicale, tot nu m-aş putea spăla de cărbunele atîtor păcate. Voi, e altceva. Aveţi fiecare cîte o meteahnă care se poate cura-risi. Unul aveţi darul cărţilor, altul al băuturei, altul e cu inima în vacanţă şi ar dori să şi-o plaseze undeva... — Pentru acesta convine mai mult biuroul ide informaţii a lui Binder6 decît „Izvorul tămăduirei". —■ în sfîrşit, puteţi spera într-o meremetiseală oareşicare, dar eu ? ...Cu toate astea,-mi zise, luîndu-mă la o parte, na scrisoarea asta, moai-o-n izvor, ca să fie cu noroc. — O fi vreo scrisoare de dragoste... — Asta nu-i treaba ta. — Bine, cu toată plăcerea, dar uiţi un lucru : vîrîn-d-o-n apă are să se întindă cerneala cît harta imperiului rusesc, şi-i păcat de biata respectivă, că n-o să înţeleagă nimic. — Bine zici tu. Atunci ce-i de făcut ? — Dacă nu-nsoţeşti scrisoarea de vreun ajutor bănesc, s-o punem sub pragul bisericei, sau, ca să fii şi mai sigur, s-o aruncăm într-o cutie. — Lasă-mă-n pace. Şi pleacă. Noi ne duserăm la biserică. Biserica aceasta e ca toate semenile sale, tot aceeaşi întru toate. Deci nu mai e trebuinţă de nici o descripţie. La uşă, tradiţionala masă a luminărilor de ceară înlăuntru doi popi, tot tradiţionali şi aceştia : unul slujind la colţul altarului, altul stînd pe un scaun, lîngă o măsuţă de prescuri, şi cetind, cam pe ascunsele, România liberă. Să nu crezi că voi să-mi laud gazeta. Faptul e autentic. Î93 O, timpuri, timpuri !... Tocmai eram să-ncep o tiradă contra vremurilor de astăzi, în care popii citesc România liberă în biserică, iar cucoanele se roagă lui Dumnezeu să le dea rochii cu turnură, cînd, aducîndu-mi aminte de străşnicia înalt-preasfinţiei-sale mitropolitului primat, îmi luai de seamă, ba chiar mă hotărîi să susţiu pe toate feţele bisericeşti cari, ca preasfîntul părinte de la biserica Izvorul, s-ar hotărî să citească gazete în loc de a moţăi cu nasul pe taraba cine ştie cărui cîrciumar. Aici, fiindcă tu eşti om răutăcios, o să zici numaidecât că mă contrazic. Păzeşte-te însă, căci de cînd urmez şcoala d-lui Kogălniceanu, 7 găsesc răspuns la toate. Sunt pentru încu-ragiarea industriei naţionale, dar nu si de către popi. Vezi ? în sfîrşit, ca să reviu, sub patrahirul popii care slujea, o doamnă din societatea bună a capitalei sta îngenuncheată şi părea a asculta slujba bisericească cu o devotaţiune adevărat catolică. Această femeie a fost şi este încă frumoasă. E brună. Are ochii verzi, cu o nuanţă abia simţită de încrucişare în privire. Poartă părul în două bucle mari pe frunte, cari îi dau aerul, în unele momente, de madonă ; la madone à la chaise 8 ; Raphaël pinxit. Stînd în genunchi, sub poalele popii, îmi făcea efectul unei adevărate Magdaline rugătoare. îmi vinea însă să-i zic : „Orice Magdalină în poziţia dumitale este rugată a nu-şi ridica ochii în sus". Cît de multe Magdaline sunt în Bucureşti, dar cît de puţine se roagă ! Ieşirăm clin biserică şi ne pierdurăm cîteşitrei printre nenumăratele morminte care înconjură sfîntul lăcaş. înţelegi ce căutam. Vream să vedem monumentul de la mormîntul marelui om. Tu ştii că eu nu prea am obiceiu să dăruiesc pe fieştecare muritor cu numele de mare om. Dimpotrivă. Cînd însă vorbesc de Heliade Râdulescu, trebuie să zic acest cuvînt. Mare poet Heliade n-a fost. în timpul lui a fost tocmai ceea ce trebuia să fie un român : mare patriot. Da, susţiu că Heliade a fost, mai presus de toate, mare patriot. Tot ce-a scris, tot ce-a gîndit, tot ce-a greşit, a scris, a gîndit şi a greşit spre a arăta lumei ce sînge curge în vinele noastre. Şi în aceste timpuri de şovinism universal, cel mai mare om pe lume este cel mai mare patriot. Ce gîndeşti c-am găsit la mormîntul lui ? Doi pruni, de-un pustnic răsădiţi, Ca doi orfani stau pe mormînt, Cu frunţile către pămînt Poetici, tineri şi-ni'loriţi. Cînd vintul primăverci trece, Se mişcă ramurile lor, C-un freamăt lung, întristător. Cad florile pe huma rece. Şi-aceste lacrămi ale firei Par plînse de un ochi ceresc, Căci flori, ele se vestejesc, Dar din parfumul lor cel dulce, Vintul ce trece să se culce Prinde tămîia nemurirei. Aviz amatorilor de-a deveni oameni mari. Doi pruni şi-o salcie. Atît ! întristat pînă-n adîncul sufletului, am ieşit din curtea bisericei, dînd din cap, şi am luat-o pe o alee ce se pierde în perspectiva tabloului natural ce ni 1-a lăsat graţiosul Kiseleff. 9 în adevăr, sfîrşind o astfel de vizită, te-ntrebi ce dracu e viaţa asta, ce mai e şi moartea ? la ce bun să te chinuieşti cît trăieşti, ca să luminezi un popor întreg, şi iarăşi, la ce să trăieşti cînd n-ai pentru ce te chinui, cum trăim noi ?... Şi mergînd tot înainte, am mers şi mai nainte... 3883 194 CORESPONDENŢA LITERARA (Bucureşti, mai, în 3) Prietene, Dà-mi voie să-mi închipuiesc că eşti amorezat şi că, in calitatea aceasta, ţi se-ntîmplă s-o iei cîteodată razna pe cîmp sau prin păduri, spre a plînge neturburat pe ruinele inimei tale ; sau, clacă inima îţi este prea pără-ginită şi nu te poţi urca pe dînsa să te boceşti, dă-mi voie să te presupui un moment lunatec, ca să am pricină de vorbă. Nu te teme : supoziţia mea n-o să meargă pînă a te face nebun de Goiia,1 căci s-ar putea, într-un astfel de caz, să fiu eu adevăratul nebun. Vezi că noi, moldovenii, chiar cînd ne presupunem săriţi, ţinem să aiurăm în jiletca noastră : Golia, iar nu Mărcuţa. 2 De aceea, să nu te temi. . Deci, dacă-mi dai voie să te presupui amorezat sau niţel cam şui, du-te într-una din pădurile despre Titu, sau in oricare parte a frumosului tău judeţ, şi fă-te că ştii să tragi cu puşca. Puşca să fie numai pretext. Poţi s-o şi-ncarci, cu curagiul care-1 ai tu. Caută să fie dimineaţa. înţelegi că unui alt om nu i-aş recomanda această vizită. O pădure ! ce-i o pădure ? Verdeaţă, răcoare şi pasări. Un ochi profan, ochiul unui dulgher sau ochiul d-lui ministru de Finanţe,3 ar vedea, cel dentîi, nişte trunchiuri de doage, cel de-al doilea, o pădure bună de parcelat. (A parcela şi parcelare, verb turnat în Ministerul Domenielor, de cînd cu parcelarea Ministerului Finanţelor în două.) 4 196 Dar tu ? ...Cîte lucruri nevăzute de vulg nu se vor arăta ochilor tăi şi cîte taine nu vei surprinde în măiastră alcătuire a firei ! Prin acoperişul ţesut din frunze se strecoară cîte o rază de lumină, care se-ncearcă să pătrundă prin stu-fişul de la rădăcina bătrînilor stejari, paznicii pădurei, în care mierla îşi rîcîie hrana, pitulicea îşi ascunde cuibul, veveriţa îşi plimbă coada, iar ghionoaia, lovind cu ciocul scoarţa copaciului, pare a fi un pădurar ascuns, care taie uscăturile de fag. Pe sus, tocmai pe vîrful crăn-gilor, se aşază sturzii ţiuitori, al căror piept galben străluceşte ca o za de aur ; gaiţele aleargă din gîrneaţă-n gîmeaţă, cu cîte-o ghindă în gură, scoţînd fel de fel de sunete bizare ; caragaţele caraghioase zbor bătînd aerul cu coada lor neagră şi resfirată. Cîte un cocoşar roşiu, rămas în urma frigului, vine să pîndească măceşii din garduri sau după rîpe, iar dacă ai intrat în adîncul pădurilor, găinuşa neagră îţi iese în cale, veselă şi elegantă, ţinîndu-şi trupul cochet pe două picioare subţiri şi gingaşe, cari îi dau aerul unei femei de rasă. Deasupra ei, în pomi, botgrosul, ca o antiteză cu cioc, vine să spargă sîmburii răscoliţi pe la rădăcina cireşilor sălbateci, avînd aerul unor băcani zburători, cu gîtul gros, cu botul gros şi cu ghearele grosolane. Iar printr-aceste noroade ale codrului, în limpezişul din poiană, se gonesc două presuri, doi amorezaţi, cari se ascund de ochii lumii fiindcă ochii lumii sunt răi pentru cei ce sunt buni în inima şi cugetul lor. Fug gîndacii de frica lor, cum fug ele de frica furtunei. Eu, pierzîndu-mă adesea prin pădurile din ţinutul părintesc, am alergat zile-ntregi pe urma lor, uitînd adesea puşca ca să nu mai văd decît această viaţă adîncă şi poetică, pînă în cele mai tăinuite cute ale sale, de la care mi-a rămas o mare dragoste pentru linişte şi singurătate. Că am avut răul gust să scriu stihuri nu te îndoieşti. Zic răul gust, fiindcă, crede-mă, nu e nimic pe lume mai greu de spus decît farmecul şi poezia umbrei, ce o întîlneşti peste tot în pădurele cele mari. Iată o glumă : 197 Amor sau cărăbuşi ? Prin alunişul plin de răcoare, Ieri, două presuri zburau nebune, Şi iernei moarte păreau a-i spune Că vin pe-o rază tocmai din soare. Şi cum prin aer îşi spunea dorul îşi uită puşca tot vînătorul. Ele pe ramuri zburau voioase, Bătînd din aripi, mişcînd din ciocuri, Şi-n mult cochete şi mîndre jocuri Rideau de soarte mai nemiloase. Şi cum stau astfel, uitînd de toamna, Păreau doi oameni : un domn şi-o doanuil. Domnul spre doamnă tot da năvală Vrind să-i arate că e de treabă ; Ea c-o privire părea că-ntreabă Dacă şi dînsul cumva nu-nşealâ... Şi cum stau singuri, pe ginduri duşi, Doamna, coprinsă de osteneală, Scăpă din pliscu-i doi cărăbuşi. Astfel dar, ce era : dragoste sau luptă pentru existenţă ? Frică mi-e că presuroiul ar răspunde : luptă ! Din nenorocire, vezi tu, lumea e astfel alcătuită încît cea mai poetică şi mai graţioasă pasăre e nevoită să intre în război cu tovarăşa sa pentru un cărăbuş. Printre oameni, cărăbuşii sunt de tot felul, şi, mai deobşte, cărăbuşul cel mai de dorit este guvernul. Dar fac politică. „Fi de ta chanson politique .'" strigà lui Faust unu din ştrengarii ce se aflau în taverna Auerbach. ° Să fugim dar de politică şi să revenim la pădurile noastre. Păduri sunt şi primprejurul Bucureştiului. Nu ştiu de ce însă într-însele nu e taină, nu e suflet, nu e viaţă. Un fel de vegetaţie bolnăvicioasă, care abia îndrăzneşte să iasă de sub stratul de foi moarte, e călcată zilnic de tocurile ascuţite ale doamnelor sau de picioruşele copiilor, cari vin, în bande întregi, să culeagă flori la pâ- 198 dure. înţelegi că această culegere este o adevărată pustiire păgînească, din care nu rămîne pentru anul viitor nici rădăcina sărmanii flori. Aici însă viaţa îşi are şi ea hazul ei. Deşi lipsită de adîncimea şi misterul ce se găseşte în viaţa pădurilor mari, totuşi într-însa circulă o sevă de primăvară, care înveseleşte inima celor tineri, sau predispune la gîndire pe cei cugetători. De cîte ori n-am avut prilej să văd cîte o fată umblînd încet pe sub pomii de la Băneasa şi urmărind firul unei cugetări adinei şi triste, care îi lăsa pe faţă un văl de adîncă melancolie ! De cîte ori nu m-am simţit eu însumi sătul de traiul unui oraş ars de soarele nemilos al verii şi bătut, din cele patru puncte cardinale, de toate vînturile politicei de şleahtă : crivăţul ambiţiunei şi al averii, băltăreţul neghiobilor, aus-trul nefericiţilor şi, în fine, toate adierele mizerielor cîte le naşte un hăitic de oameni, care se luptă contra altui hăitic : al opoziţioniştilor : Iată-mă iar cu politică... îţi jur că nu mai fac. Cînd văd pe fata de sus, trecînd trista pe sub umbra pomilor, îmi aduc aminte de versurile6 lui Hugo şi mi le repet încet : O vous que votre âge défend, Riez ! tout vous caresse encore. Jouez ! chantez ! soyez l'enfant ! Soyez la fleur ! soyez l'aurore ! Quant au destin, n'y songez pas, Le ciel est noir, le vie est sombre. Hélas ! que fait l'homme ici bas ? Un peu de bruit dans beaucoup d'ombre. Le sort est dur, nous le voyons. Enfant ! souvent l'oeil plein de charmes Qui jette le plus de rayons Répand aussi le plus de larmes. Iar cînd mă văd pe mine ; cînd văd duzinele de ambiţioşi şi de proletari ai spiritului care mă-ncongiură ; cînd îmi plec capul s-ascult zgomotul ce se înalţă de pe furnicarul societăţii noastre — zbieretul atîtor bestii, 199 bîzîitul atîtor viespi, răcnetele atîtor pahiderme vorbitoare, mă fac să cuget la o altă strofă a lui Hugo din Rayons et ombres 7 : Comme dans les étangs assoupis sous les bois, Dans plus d'une âme on voit deux choses à la fois ; Le ciel, — qui teint les eaux à peine remuées Avec tous ses rayons et toutes ses nuées. Et la vase, — fond morne, affreux, sombre et dormant, Où des reptiles noirs fourmillent vaguement. Netăgăduit ! Şi de cele mai multe ori numai partea din urmă, cea rea, domină caracterul omului. Adică ce crezi tu ? dacă am putea să ne lepădăm de învăţul cel rău ce ni 1-a dat societatea, dacă ne-am dezbrăca de haina în buzunarele căreia ne-am vîrît atîtea prejudiţii, atîtea credinţe greşite, şi ne-am duce într-o singurătate în care să nu ajungă niciodată zgomotele asurzitoare ce le produce Eul omenesc, n-am fi mai buni, mai drepţi, mai puţin stricaţi ? Crezi tu într-un Laerţiu 8 din Romeo şi Julieta a lui Shakespeare ? Eu grozav cred. Priveşte criticii şi, mai cu seamă, istoricii de astăzi. La cîţi găseşti acea obiectivitate a judecăţii care, unită cu o erudiţiune temeinică, este singura garanţie a unei vederi drepte şi neşovăitoare? Ai abia un H. Taine 9 în Franţa care, numai graţie spiritului său eminamente observator şi filozofic, a ajuns să adune o mînă de adevăruri sociale, cari, mai mult decît toate observaţiunile criticilor, garantează exactitatea vederilor sale istorice. Eruditul Ernest Renan 10 e, din cauza creşterii şi a pre-judiţiilor societăţii în care a trăit, foarte adesea subiectiv, şi, cu toată nemărginita osteneală ce-şi dă spre a se dezbrăca de unele trăsături iezuitice, el, marele is-toric-critic al vieţii lui Isus, are adesea părţi de criticat... De la noi nu-ţi iau pe nimeni, fiindcă n-am pe cine. D-nu Maiorescu ar fi poate singurul bărbat asupra căruia să se îndrepte toată luarea-aminte a naţiunei, spre a-1 trimite să trăiască în singurătate, ca să formeze astfel un critic suprem, pentru tot ce se mişcă şi se produce pe tărîmul inteligenţii. Dar d-lui Maiorescu, caracter eminamente sociabil, după cum atît de bine-1 zugrăveşte d-nu Ang. Dimitrescu,u nu-i prea surîde viaţa lui Laerţiu, şi deci... . . .n^„i ' închipuieşte-ţi un om învăţat care a trait m mijlocul lumii, ca noi toţi, care a suferit mult, care a iubit mult, care printr-o potrivire de întâmplări, a rămas singur, dezgustat, ostenit — închipuieşte-ti-i căuttnd pacea în fund de codri şi ducînd cu el toată erudiţiunea veacului în care a trăit, precum şi parfumul unor sentimente înalte, cari contribuiesc mult la formarea unei drepte judecăţi în materie de artă... Pune-1 apoi să-ţi scrie şi să-ţi analizeze faptele oamenilor... Ce ar fi ? _ Aştept de la tine să-mi spui ce ar fi. Mai întîi însa du-te la pădure. 1883 200 PALABRAS Anul II (Duminică, 12 iunie) Veacul nostru fiind veacul expoziţielor, şi arta cea mai mare rezumîndu-se în arta de-a tăia o rochie sau de a înnoda o cravată — e foarte firesc ca şoseaua de vecinică pomenire a contelui Kiseleff să semene dimineaţa cu geamul unei dughene de mode. Tot ce se mişcă sau stă pe loc din contribuabilii capitalei regatului ajung sub tei prin diferite mijloace de transport : pe sus, pe jos, cu trăsuri, cu cărucioare, cu roabe, în tramvaie, cum dă Dumnezeu. Efectivul femeiesc se urcă la o cifră considerabilă ; cel bărbătesc stă în raport direct cu cel femeiesc. Persoanele în chestie vin să ia aer la zile fixe. Funcţionarii sunt hebdomadari ; răspund la apel numai dumineca ; bogaţii şi cască-gura sunt mai periodici decît gazetele politice : apar şi a doua zi de sărbătoare. Cu dînşii iau parte la plimbare şi calfele de cizmari, graţie tradiţionalului Blaue Montag. D-nii cu pretenţii literare vin fără zi fixă, dar cînd vin au buzunarele pline doldora cu jurnale şi broşuri de tot soiul. Doamnele romantice transportă pe bietul Musset ori pe d-1 Damé,1 prin gazeta sa literară Cimpoiul, pe sub umbra teilor, sau, ca să fie şi mai de sezon, iau volumul lui Alph. Karr,2 Sous les tilleuls, şi rumegă cu un regret de nedescris buruiana dragostei pe care au păscut-o în tinereţe cu atîta lăcomie... O, timp ! timp nemilos ! cum faci tu ca din toate florile şi coroanele tinereţii să nu rămîie decît un braţ de fîn... Dacă, din întîmplare, patru-cinci cetăţeni se întîl-nesc, vine îndată în discuţiune revizuirea Constituţiei. Dar unul e arendaş, altul zugrav de biserici, al treilea telegrafist, al patrulea turnător de litere... nu face nimic. Discuţia îşi merge drumul său şi cei patru cetăţeni se duc să o continue la bufet, între două rînduri de ţuică. Cu dînşii mai ia parte la discuţiune un al cincilea orator, care seamănă cu mulţi dintre leaderii din Cameră prin aceea că vorbeşte fără să ştie ce spune, dar care se deosebeşte de reprezentanţii naţiei prin particularitatea că la sfîrşit se fluieră singur : e mierloiul de sub vişin — un mie'rloi revizionist. Acesta îşi începe cîntecul cu patru note din celebrul : Te duci, Mariţo, de duci în piaţă, după cari urmează o şuierătură de clovn, atît de bur-lescă şi de batjocoritoare, încît îţi vine să crezi că în spiritul mierloiului acestuia a trecut ceva din ironia şi cruzimile lui Juvenal.3 Iată o pasăre care, dacă ar şti face versuri, ar trebui să concureze la premiul pus de o gazetă foarte serioasă : „înrîurirea ce a exercitat asupra moravurilor noastre publice procedimentele arbitrare şi imorale ale administraţiunei în alegerile efectuate pentru întocmirea actualelor camere de revizuire".4 Premiu de 1 000 lei. Opera poate să fie scrisă în versuri rimate sau chiar în versuri albe. Versurile roşii sunt puse la carantină. Ciudate lucruri se mai văd şi în ţara asta ! O mie de franci premiu pentru descrierea în stihuri a caraghios-lîeurilor şi pehlivănielor făcute de administraţie în alegerile de la 1883... Fiind scriitor sau cel mai puţin mierloi, dacă premiul de sus este serios, nu-ţi vine să mai zici nimic decît : dă, Doamne, să se facă cît mai multe alegeri, ca să am ocazie, după ce-o cădea guvernul acesta, să concurez la premiul pus de Românul* : „despre înrîurirea ce a exer- 202 203 citat administraţia albilor..." care să combată opera premiată de cealaltă partidă, şi aşa mai departe. Atunci să tot dea Dumnezeu alegeri. Urmînd însă acest sistem, se poate întîmplă să vezi pe d-nu Schileru6 propuind într-o bună dimineaţă un premiu de 700 lei pentru cea mai bună operă în versuri, asupra următorului subiect : „înrîurirea netăgăduită ce o exercită comerciul porcilor asupra caracterului unui candidat la deputăţie". Iată, spre pildă, cum ar începe această poemă : Din frageda-mi copilărie Intrat-am în comerţ de porci, Nădăjduind că n-o să fie Comerţ cu-atîta poezie Altul mai lesne să-1 întorci. Şi-n adevăr, aveam dreptate, Căci în curînd eu m-am convins Haracterul că mi s-a-ntins în sfera-mi de activitate. La animale neîncetat Eram cu gîndul... fără să cred Rîtul lor astfel c-o să-1 posed Urcînd la treapta de deputat. Şi cîte poeme de asemenea natură nu se pot turna, cu sau fără acrostihuri, pentru preaînalţii demnitari ai statului, pentru advocaţi, pentru pretinsa noastră nobleţă, pentru clerul ţării şi... să-ndrăznesc a o spune ? pentru literaţi, chiar pentru literaţi, şi poate mai cu seamă pentru dînşii. Mărturisesc, cu un fel de desperare de nenorocit, că nu mai am nici o nădejde în îndreptarea generaţiei noastre, a generaţiei tinere, a stratului nou, în care sîngele vieţii de 20 de ani dă avînturi nobile, simţimînte eroice, generozitate, voinicie, abnegare. Fiecare trăieşte pe socoteala sa. Fiecare se-nchină la un portret, care, în loc de a fi portretul unei femei pe care s-o iubească, este portretul lui. Fiecare pălmuieşte pe protivnic cînd îi vine bine şi suferă să fie pălmuit cînd nu poate face altfel. Făţarnici, egoişti, mîndri, specu-lînd ignoranţa celor proşti, înşelînd aşteptările celor deş- 204 teptaţi, generaţia noastră [e] o generaţie de epileptici cu duh, care se zvîrcoleşte între un trecut măreţ şi un viitor strălucit, dar gol, viitor care din nenorocire este lăsat nouă să-1 pregătim. 7 Ce deosebire între noi şi cei dinaintea noastră ! Ramuri îmbătrînite, dar încă verzi ale unui stejar urieş, ele s-au întins în aerul liber şi ne-au adăpostit de urgiele cerului, ca noi să creştem nişte crăngi subţiratice şi dihăinate, cari să înflorim în fiecare an şi să nu legăm niciodată. De la începutul veacului pînă în zilele noastre, Franţa mai întîi, România apoi au fost bogate în astfel de oameni. Un Victor Hugo e în picioare ca să puie cea din urmă piatră pe monumentul gloriei sale : [a] sa Légende des Siècles. 8 Un Alecsandri stă singur lîngă soclul sta-tuei lui Ştefan, ca să sape în marmura neuitării acele inspirate versuri : O ! de-ţi era statura cît inima de mare, Ai fi întins o umbră din munţi şi pînă-n mare !9 Alecsandri lîngă Ştefan cel Mare. Două majestăţi pe cari gloria le apropie ca pe două veacuri. Frumoasă privelişte această pereche de oameni, unul îngenuncheat şi plecîndu-şi laurii înaitea coroanei şi buzduganului celuilalt, care a apărat moşia şi dulcele grai românesc, ca el să fi vorbit în urmă cu atîta farmec la Mirceşti !... Generaţie care se duce. Cer să fiu îngăduit a da aci cîteva rînduri ale unui om din trecut către un altul tot de-atunci. Michelet10 către Dumas-père.11 „Piemont, 1853. Vervi, lîngă Genua. * Iubite prietene, Ajungînd aci, am căzut atît de bolnav, încît am crezut că-mi voi lăsa viaţa sub portocalii de la Vervi. Locul * Jules Claretie (n. D.Z.). 205 este atrăgător. închipuieşte-ţi un circ de marmoră for-mînd o împrejmuire de 50 de leghe între Nizza şi Spe-zzia. Genua era aşezată în mijloc. Pe această coastă Byron arse, ca-n antichitate, corpul sărmanului Shelley,12 autorul Reginei Mab, conform ultimei sale voinţe. Aerul viu şi rece, pămîntul puţin productiv, marea transparentă, stearpă, fără peşti, pe un fund de marmură, totul pare dispus a înghiţi cu lăcomie viaţa. Ei, şi cu toate astea, rezist încă acestor ademeniri şi trăiesc. Trăiesc cu aer şi cu lumină. în vremurile din urmă n-am mai luat decît cîte un pahar cu lapte pe zi. Numai de alaltăieri am mai căzut ceva din această nobilă şi spiritualistă existenţă. Să-ţi spui, oare ?... am început să mănînc ; mă cobor... Mă întrebi ce făceam în această stare de somnolenţă visătoare în care mă cufundase aerul acesta, clima, viaţa aceasta atît de nouă. înaintea acestei mări plină de lumină, adevărata mare stearpă 13 a lui Homer, înotam în cugetele mele : Infinit, Natură, Viitor... ...Deşi departe, asist cu spiritul la luptele dumitale de tot felul, şi sunt minunat de puternicul talent ce ai... etc. îţi strîng mîna şi te iubesc din inimă. Michelet." Netăgăduit că oamenii aceştia erau mari. Chiar cînd se urau, se urau cu nobleţă. Noi, şi cînd ne iubim, ne iubim cu ură sau cu părere de rău. 1883 PALABRAS (Duminică, 26 iunie) Starea de epilepsie universală în care trăiesc politicii zilei a pus cu totul în lumină o persoană, distinsă dealt-minteri, care pînă astăzi îşi avea notorietatea sa în ţară, dar care în străinătate era puţin cunoscută. E vorba de d-nu Grădişteanu.1 Fiindcă ne ţinem de mai toate năravurile franţuzeşti rele, hai să facem ca reporterii parizieni — dar ca reporterii cei buni. Să facem portretul leului zilei. Mai întîi conturul rezultînd din atingerea umbrei cu lumina, ca moral, conturul domnului Grădişteanu este foarte puternic. însă, fiindcă paleta noastră n-are destul negru, lăsăm moralul şi luăm fizicul. D-nu Grădişteanu are statură de mijloc ; capul mare ; mîna mică. Umblă legănîndu-se ca o femeie căreia-i stă bine. Se îmbracă simplu dar elegant. Vîrsta între 20 şi 50 de ani. Părul de o coloare nehotărîtă. Are frunte imensă, care dă fizionomiei întregi un aer de vioiciune particulară. Poartă barbă. Rîde lesne cînd e între prietini. Cînd e la tribună rîde foarte greu. Nu aleargă după spirit, dar îl face. Face treburi însemnate, dar nu aleargă. Particularitate : mustăţile au aerul de a fi totdauna tunse, în realitate însă sunt rupte cu degetele. Ori de cîte ori protivnicul său vorbeşte, şi dacă e abil şi forte în argumentaţie, sărmana podoabă a feţei este cea dintîi care să priceapă tăria adevărului, prin puterea cu care proprietarul său o smulge. 207 Ca orator, d-nu Grădişteanu are o vervă şi o eleganţă rară. Dialectica sa este inimitabilă. Vorbeşte ore întregi fără să se repete sau să ostenească. De aceea, ţinîndu-i în seamă, pe de o parte, momentele de entuziasm, pe de alta, perioadele largi şi pline, în cari cugetarea este matură şi puţin cam reflexă — am zis că vîrsta sa trebuie pusă între 20 şi 50 de ani. Singura observaţie ce i s-ar putea face ar fi că n-are logică destul de strînsă. D-nu Grădişteanu este antipodul d-lui Maiorescu, după cum d-nu Kogălniceanu este antidotul d-lui Sturdza.2 Acesta este leul zilei în România, după cum marchizul Tscheng 3 este în Franţa. Nimeni, şi desigur că leul mai puţin decît toţi, nu s-a gîndit să facă atîta vîlvă cu grăirea de la Iaşi. 4 Dar... politica nu intră în rubrica noastră. Dacă însă leii au început a se-ndesi cu caracterul lor teribil — copoii, şi vorbim de cei omeneşti, nu dau deloc înapoi, şi aceştia prezintă o faţă a vieţii lor în adevăr demnă de studiat. Pe la toate autorităţile din lume, dar mai cu seamă pe la redacţiele gazetelor, trăiesc un fel de fiinţe neutre, pripăşite nu se ştie de unde, cari vin mai regulat decît redactorii, dar sunt mai puţin stricători publicului decît aceştia, prin faptul că ei nu ştiu nimic. Unii dintre dînşii sunt nişte adevărate tipuri, purtătoare de pălării de paie, cari ascund, sub streaşină acestor învelitori, cele mai strivite şi mai unghiulare figuri. Printre vizitatorii redacţiei noastre, aveam într-o vreme un bătrîn a cărui înţelepciune sărise puţin din balamale. El avea o barieră în vorbă, peste care nu sărea niciodată. Asta însă nu însemnează că vorbea puţin. Dimpotrivă. Bariera lui era pusă aşa de departe, încît ostenea pe cel mai răbdător cetăţean. însă odată ajuns la barieră, basta ! Şi această măsură de vorbă era... pensia. El fusese în tinereţe braşovean, şi credea că meseria aceasta dă drept, orcărui muritor 208 care a vîndut două cesale şi trei chingi, să ceară guvernului recompensă naţională pentru că a încuragiat comerţul ţării. Fizicul său era imposibil. Nasul era înlocuit, în mijlocul figurei, printr-o reminiscenţă de organ olfac-tic, care era atît de mic şi de infirm, încît părea a se mira vecinie de mărimea gurei. Ochii, vîrîţi în bortele lor, păreau a se fi retras din serviciu şi trăiau restul vieţii cum puteau : mai închişi, mai deschişi, după vreme. Or de cîte ori acest ciudat rest intra pe la autorităţile cu chestia pensiei, i se făcea fel de fel de farse. Iarna i se îndopa galoşii cu hîrtie de-i bătea în vîrf pînă-i crăpa. Vara îi prindea de fundul pălăriei cîte un cărăbuş, care îi bîzia în cap toată ziua sau îi cosea mî-necele unui pardessus de care era nedezlipit. Acestui rar biped i s-a pierdut urma. Astăzi este înlocuit de alte ciudăţenii omeneşti, cari însă sunt mai puţin originale dar mult mai seci decît cele trecute. Tipurile de astăzi au mania de a trece mordicus drept gazetari. O manie ca orcare alta. Tot ce se poate zice despre dînşii este că trebuie să fie foarte miopi ca să nu vadă decît roze în această meserie pe care o doresc. Ei, şi cu toate astea, cîte meserii grele şi ingrate nu sunt în lume, pe cari oamenii se încăpăţînează să le do-bîndească cu orce preţ ? Printre acestea e, desigur, şi meseria de actor. Conservatorul nostru face ce face, dar face puţin. Cu mijloacele de cari dispune, e cu neputinţă să treacă peste limita unei producţiuni inferioare. Secţia declamaţiunei nu are decît un singur profesor, pe d-nu Şt. Vellescu, care, deşi foarte cunoscător şi cu destul gust, nu poate face mai mult decît face un singur om. Profesor de curs pregătitor, nu. Profesor de limba şi, în special, de literatura română, iarăşi nu. Afară de acestea, sunt elevi şi, mai cu deosebire, eleve cari intră în Conservator cu patru clase primare. Ei încep cu fabule şi cu mici nimicuri armonioase, de la cari, peste un an sau doi, trec la Racine, la Molière, la Corneille, la Victor Hugo etc. 209 Printre aceştia, chiar dacă ajung unii să producă ceva, simt toată viaţa lor golul ce-1 lasă lipsa unei instrucţiuni serioase şi tocmai tîrziu înţeleg că de la Anton Pann e absolut cu neputinţă să sai la Victor Hugo, după cum e cu neputinţă, ieşind din Spitalul Amorului5 să intri în saloanele Dianei de Poitiers 6 sau ale lui Don Ruy Gomez de Silva. E pur, si muove ! încă coarda nu e slăbită de tot. Din acest Conservator avem mulţi-puţinii cîţi-i avem. Din-tr-însul au ieşit mai toţi cei de astăzi — şi cei ce nu s-au mulţumit numai cu studiele din ţară, mersi în străinătate, au ajuns să-nsemneze ceva. Printre aceşti din urmă trebuie să punem pe d-ra Bârsescu, despre care s-a mai vorbit în coloanele acestui ziar. D-sa, la finele anului acestuia, a ieşit cea dîntîi în clasa superioară de declamaţie a Conservatorului din Viena, luînd astfel premiul de tragedie. La noi, d-ra Vermont7 e aproape pe acelaşi drum. Acestea le spunem fiindcă suntem datori să încura-giăm pe cei ce lucrează şi fiindcă avem credinţa că în Conservatorul nostru s-ar face mult mai mult decît ceea ce s-a făcut pînă acum, dacă mijloacele ar fi mai mari. Elementele nu ne lipsesc. Pentru muzică ar fi acelaşi lucru de observat, cu această singură diferinţă, că în muzică, unde mijloacele de instrucţiune sunt mai mari, producţiunea este mai slabă. Atît ca executori cît şi ca compozitori, tinerii ieşiţi din Conservatorul român de muzică nu se prea întrec cu lucrările lor. Pentru ca să se facă un început de operă naţională, a trebuit să vie un străin, Bimboni, care, bine-rău, a scris Haiducul, 8 cea dintîi încercare în acest sens. D. Gebauer, 9 editorul operii în chestiune, a şi adus trei bucăţi, alcătuite pentru glas şi piano, din aranjamentele ce Bimboni însuşi a făcut asupra operii sale. Bucăţile aduse sunt : Romanţa lui Petre, no. 2, Valsul (Mărioara), no. 10, şi a doua Romanţă o lui Petre, no. 7. Dintre acestea iubitorii de muzică îşi aduc desigur aminte de Valsul Mărioarei, pe care mult gentila Fohstrôm îl cînta cu atîta farmec. începutul e făcut. Vom vedea urmarea. Autentic. ,.,,/--,- a„ — Ai băgat de seamă ce trist e bietul Galgaescu, de cîtăva vreme ? — Da, frate — de ce oare ? _ Ştii că el vorbea grozav de mult. — Acuma nu mai vorbeşte deloc. De cînd a surzit nu face decît ascultă. 1883 210 DIN LUMEA ACEASTA IN LUMEA CEALALTĂ Maistre, Tu nu mă cunoşti, şi nici nu trebuie să mă cunoşti, ca să nu mă plîngi. Sunt un om ca toţi oamenii, poate ceva mai rău decît toţi oamenii, dar, desigur, şi mai scîrbit de dînşii decît ei toţi de mine. Trăind cu ei, i-am întrecut în realitate. înrăutăţindu-mă mi-a fost scîrbă de mine. Să nu crezi însă că i-am urît atît încît să caut a muşca din carnea lor, ca un vierme dintr-un cadavru. Un dor de răzbunare împlinit este o voluptate viitoare mai puţin. Şi, fiindcă prevăd că în viaţa mea de mai pe urmă are să-mi fie prea mult urît, îmi păstrez plăcerea de a le face rău, pentru timpul cînd nu voi mai fi în stare să mai fac absolut altceva decît răul. M-sieur de Camors1 are dreptate şi Octave Feuillet a fost grozav de sincer cînd i-a făcut testamentul. Trebuie să-ţi spui că am şi iubit şi că în acest singur lucru nu mi-am făcut calculul bun, sau, mai corect, nu mi-am făcut nici un calcul. Am iubit prea mult, şi cînd am simţit că urma acestei pasiuni a şters-o nenorocirea cu un burete muiat în sucul celei mai negre uitări, îţi mărturisesc că mi-a fost milă de mine. La dracu, Maistre, prea rămîneam sărac de orce cauză care să mă facă să plîng. Şi, cu toate acestea... cînd am simţit că aş mai putea să iubesc pentru a doua oară, mi-a fost ruşine, şi de astă dată eu, nu nenorocirea, am apucat cu ciudă buretele acelei negre uitări şi am tras pe deasupra, mor- măind printre dinţi : la o parte !... Desigur, tu, care-ai fost poet, adevărat poet, vei zice : nenorocirea ta eşti tu însuţi. Se poate, ţi-aş răspunde, dar asta nu mă priveşte : Télémaque 2 dacă n-ar fi fost Télémaque nu s-ar fi oprit aşa de mult lîngă Calypso. 3 Dar simt că vorbesc prea mult despre mine. Nu te supăra, căci scopul meu era altul ; dar în veacul în care trăiesc, Eul omului coprinde atîta loc, încît, pentru atî-ţia oameni, atîtea Euri ajung să formeze o pădure deasă şi înaltă, în care fiecare copac rîde şi se crede mai presus decît vecinul său. Deci, deşi nu vream să vorbesc prea mult de mine, fiindcă şi eu sunt unul din aceşti copaci de pagubă, lasă-mă să mă judec singur, ca să vezi ce exemplare triste a reeditat timpul din frumoasa ediţie căreia ai aparţinut tu. M-am născut, şi astfel ne naştem toţi, mulţumită unui prea mare egoism. Părinţii ' noştri, oameni cu deosebire perfecţi, s-au crezut în drept să populeze cinstitul pămînt cu fiinţe pe care niciodată nu le-a întrebat dacă au dor să trăiască. Iubirea de sine i-a făcut să creadă că au isprăvit toate pe lumea aceasta şi că nu le-a mai rămas nimic altceva decît grava preocupaţiune de a-şi continua speţa. Astfel ne-am născut. Nu ştiu dacă pe vremea ta era astfel, dar pe vremea noastră aşa este : cum ne naştem, semenii noştri ne în-şală. începem prin a ne hrăni cu laptele unui sîn străin, şi prin aceasta ucidem sau înstrăinăm de afecţiunea mumei sale pe sărmana fiinţă al cărei loc părinţii noştri îi plătesc cu aur. Copilul doicii noastre moare sau dacă trăieşte rămîne un biet orfan. Iaca cea dîntîi ispravă a unui om bine născut. După ce ne naştem, ne botezăm. Cu cît propăşim mai mult, cu atît mai bine distingem. Avem nume pentru oameni, nume pentru păpuşi, nume pentru cai, nume pentru porci, nume pentru cîini, nume pentru sfinţi, nume pentru deosebitele demnităţi publice etc. La români pe om îl cheamă Toader şi pe porc Iohan ; la nemţi, pe porc îl cheamă Toader şi pe om Iohan. Şi aşa, mergem crescînd, pînă . ajungem mari, chemîndu-ne şi bo-tezîndu-ne după înţelegerea celor anteriori nouă. 212 213 Şi ne însurăm, şi ne pedepsim, şi ne chinuim, pînă 1 ajungem în gară... 1 Murim. j Da, şi murim ! Da, Maestre. j Pentru tine forma aceasta a vieţii este necunoscută, ' căci tu eşti din numărul celor ce nu mor. Dar dacă Eul tău s-ar coborî din sublimul sferelor cereşti şi ar ridica piatra de pe gura mormîntului, în care urmaşii ţi-au pus trupul, ce-ar zice văzînd sluţenia care se ascunde în coşciug şi care eşti tu ?... Crede-mă, Maestre, urîţi ne facem în pămînt. Dacă sub scoarţa aparentă a planetei noastre trăieşte o populaţiune nouă — pentru aceşti locuitori, ambasada ce le trimitem zilnic, prin morţii noştri, trebuie să fie considerată ca o insultă gravă adusă gustului şi esteticei subterane. Ia închipuieşte-ţi-i pe rînd» cum şi i-a închipuit Théophile Gautier, pictori celebri, poeţi, muzicanţi, geniuri de tot soiul, femei frumoase, amante cîntate pe toate tonurile, generali stăpînitori ai omenirii, închipuieşte-ţi-i ţintuiţi cu trupul între şepte scînduri de brad şi mîncaţi de viermi... 4 Puah !... Această stare de transformare a materiei mă face să-mi fie greaţă de existenţa mea viitoare. Noi, oamenii de astăzi, cunoscînd prea bine pe om şi alcătuirea sa organică, adeseori ne găsim în neputinţă de [a] lua rămăşiţele pămînteşti ale unei fiinţe drept fiinţa însăşi. Oamenii de altădată făceau altfel. Carol Quintu, ajuns înaintea mormîntului lui Carol Magnus strigă : Comment sépulcre sombre Peux-tu sans éclater contenir si grande ombre ?... Şi ce era în realitate această mare umbră ? Un ciolan, un mizerabil femur, pe care învingătorul de la Pa-via5 putea să-1 ia drept halebardă sau drept buzdugan, spre a rupe cu dînsul, mai tîrziu, pacea de la Passau. 6 Ar trebui, cel puţin pentru cei cari suferă de această corupţiune a formei, firea să fie mai îngăduitoare. Pentru un băcan care face parastase, şi după zece ani îşi dezgroapă toţi morţii familiei, spre a le face slujba cuvenită — a se descompune sau a nu se descompune e tot- una. Pentru un Théo Gautier însă, oroarea de moarte era atît de mare, încît, întrebat de Max du Camp, în ultimele momente, ce ar dori, divinul Théo răspunde : „Aş dori să mor frumos". Iartă-mă, Maestre, de atîtea divagaţiuni, dar vream să ajung iar Ia mine, fără ca tu să bagi de seamă. lntr-o iarnă ajungeam la moşia de care ţi-am vorbit adesea în aiurările mele, unde se afla femeia pe care o iubeam. 7 De la scară întreb pe slugă dacă mai e cineva străin. — Cuconiţa e singură. Mă urc. Bat la uşă... nici un răspuns. Deschid. In salon nimeni. Din salon o uşe era deschisă în camera ei de culcare. Intru. Lampa ce atîrna de plafond era coborîtă jos de tot. Pe piano se deschidea un caiet vechi de note, care co-prindea o colecţiune de cîntece religioase de Palestrina, 8 Cimarosa, 9 Gluck, Bach,10 Haydn11 etc. Focul din sobă murea pe nesimţite, aruncînd pe un covor albastru cele din urmă licăriri gălbui, cari făcea să se mişte desenu-rile Teheranului în cele mai fantastice chipuri. In faţa mea, oglinda unui dulap de rufe îmi înfăţişa pe stăpîna casei întinsă pe un scaun Louis XIV, dormind sau vi-sînd, în toate cazurile fiind departe de locul în care se afla. Iau direcţia din oglindă şi-n adevăr, o găsesc cam ascunsă de bustul sobei, dormind în scaunul său obişnuit. Cît era de frumoasă, Maestre !... Crede-mă că nu fac descrieri închipuite. Cînd îţi povestesc aceste lucruri, pare că sunt încă în acea atmosferă caldă, în care am trăit atît dè fericit şi atît de nenorocit. Fără voie am îngenuncheat înaintea ei ca înaintea unei vedenii din cer. Era îmbrăcată înr-o haină lungă de mătase roză, şi dormea cu capul rezemat de spatele fotoliului. Figura ei, de obişnuit galbenă ca ceara, era colorată de un roşu viu, care i se urcase în obraz din cauza vreunei impre-siuni puternice. La colţuri, gura avea două dungi uşoare, iar pe buza de jos flutura o mişcare nehotărîtă, care da aerului figurei o expresie penibilă, aci sarcastică, aci suferitoare, aci dulce şi ideală, ca a sfintei Ceciliei.12 îi luai mîna uşor şi-o chemai pe nume. Se deşteptă. 214 215 — Tu eşti ? îmi zise încet. Ce bine-ai făcut că m-ai deşteptat. Visam şi-mi era frică. Visam că murisem. A ! ce groază !... Mă vîrau în mormînt şi n-aveam putere să ţip. Te strigam în gîndul meu şi tu nu m-auzeai. Oare aşa să se întîmple : s-ajungă o vreme cînd să nu mă mai auzi ?... E frig aici. Strînge-mi puţin mîinile într-ale tale... Apoi se odihni un moment. — E oribil; adaogă din nou, să mori singură ! O droaie de şopîrle se ţinea după mine şi-ndată ce au aruncat pămînt peste scîndura care mă acoperea, am simţit doi viermi prinzîndu-mă de buze. A ! mi-e frică !... Şi sări de pe scaun, ca muşcată de un adevărat şarpe. O luai încet în braţe şi o aşezai pe o canapea. După cîtăva vreme se linişti. — Vezi, îmi zise rîzînd, ce putere are închipuirea asupra persoanelor bolnave. Şi văzînd efectul penibil ce producea asupra mea starea ei, îmi luă mîna şi, strîn-gînd-o într-ale sale, îmi zise : — Tu n-ai vrut niciodată să crezi, însă eu ţi-am spus totdauna că ai geniu. Fiindcă ştiu că mă iubeşti, ca să nu ai oroare de scheletul meu, învaţă chimia şi găseşte vechea compoziţie cu care egiptenii îmbălsămau cadavrele. Mă voi sili să trăiesc pînă atunci. Şi începu din nou să rîdă. De-atunci a plecat şi eu am rămas. S-a-ntors. Cînd însă a mai plecat a doua oară, a fost dusă pentru vecinicie. 13 Şi tot eu aveam dreptate, Maestre : n-aveam geniu. De aceea am oroare de pămînt şi de umezeala gropniţei care ne închide pe toţi. în cer e mai bine ?• 1883 DIN MUNŢI De la Bucureşti la Tîrgu-Ocnei Toată lumea ştie cum se pleacă de la Bucureşti. îţi faci cufăru, îţi săruţi prietenii, şi una, două, trei : — Poftiţi, domnilor, pentru Ploieşti, Buzău, Focşani, Mărăşeşti, Roman, Tecuci, Brăila. Odată intrat în tren, te ia în primire conductorul, care, după principiele mai mult sau mai puţin umanitare ce va avea, te va pune într-un vagon mai gol sau mai plin. Căldura te topeşte. Fumul binevoitor al tovarăşilor îţi argăseşte gîtul, de n-ai mai fuma patru mii de ani, dacă nu te-ai gîndi la legea compensaţielor : mă îneacă domnu din dreapta — să înec şi eu pe domnu din stînga. Spre nenorocirea mea, vagonul în care intrasem era îndesat de lume ca o sală de premii. Nici un loc pentru mine, nici un loc pentru sacul de călătorie — nimic. Bag însă de seamă că, la un colţ, unul din viitorii mei companioni dormea lungit pe banchetă, parcă ar fi fost la el acasă. Am uitat să vă spui că era noaptea. Mă apropii, îl măsur cu ochii, îi dau ocol... nu îndrăzneam să-1 scol. El însă nici nu se sinchisea. Era învelit de la cap pînă la picioare cu o bluză lungă, care părea a servi la toate nevoile drumului. La una din cele două extremităţi ale acestui trup, ieşeau de sub bluză două picioare lungi şi nesocotite, dar atît de lungi încît, dacă ar fi mulţi de aceştia în ţara românească, în doi ani s-ar şi ridica preţul cizmelor. 217 Indignat de nepăsarea cu care-şi expunea labele, apuc pe viitorul meu tovarăş de-o pulpană a bluzei şi încep a-1 zgîlţăi, pînă văd că se ridică de la cealaltă extremitate un cap de adevărat gigant, care învîrtea nişte ochi de cîine turbat. — Mă iertaţi, domnule, îi zisei, aş dori să ştiu cine e proprietarul acestor mobile ?... — Was ?... — Nu se poate să le mai strîngeţi puţin... — Was stringeţ ?... — Picioarele. — Unmôglich. Şi se întoarse pe partea cealaltă. Ei, dacă-i aşa vorba, stai tu. La prima staţie chem pe conductor şi-i pui în vedere situaţia, care începea să devie gravă. — Ia fii bun şi întreabă pe nemţoiu ăsta cîte bilete are. — Are bilet, domnule ; i l-am controlat eu. — Se poate, dar are numai unu. — Apoi e singur. — Să mă ierţi. E însoţit de două picioare cari co-prind mai mult loc în spaţiu decît coprinzi d-ta. Fă bunătate şi-i cere bilet şi pentru ele, or altfel reclam la direcţie. — Să-1 punem să şi le strîngă. — Asta-i treaba d-tale. Eu ştiu că trebuie să-mi dai loc. Atunci conductorul începu a scutura cu delicateţă pe neamţ de pulpana şlafrocului, pînă îl deşteptă. însă, drept orice răspuns, demnitarul căilor ferate primi un : Fart... Kerl !... care-1 lăsă încremenit. Supărat, îl apucă atunci de picoare şi-1 zvîrli jos de pe canapea, ca pe un ştuţăr murdar ce era. — Cască ochii, neamţule, că te fac de vezi pe dracu-n rai !... Astfel se perpetuă acest nou conflict internaţional — care de astă dată se termină, spre gloria românilor, cu supunerea duşmanului.1 Pînă la Adjud nimic de băgat în seamă. 218 La Adjud trenu ajunge pe la 6V2. Cum ajungi în gară, jidanii te iau de cap. Pe timpul băilor, toţi harabagiii de primprejur fac transporturi, la Slănic sau la Tîrgu-Ocnii, cu preţuri colosale. Diligenta guvernului nu merge decît de trei ori pe săptămînă : marţea, joia şi sîmbăta şi coincidează cu trenul accelerat. Dirigintele oficiului poştal, un foarte bun român şi foarte bun slujbaş, caută, pe cît îi stă în putinţă, să înlesnească mijloacele de transport călătorilor şi, mai cu deosebire, să-i scoată din mîna jidanilor. Astfel, după ce mă luă în diligentă, îngriji să vie un ţăran cu căruţa, care să ducă cuferele spre munte. Jidanii se supărară. Şeful se supără. Noi ne supărarăm şi, supăraţi cu toţii, intrarăm în Adjud. Era pe la 7 1/2 dimineaţa. Pînă să ne gătească o mică zacusca, cum zic jidanii în Moldova, făcurăm o roată prin oraş. Mai întîi, ca să glorifici Adjudul cu titlul de oraş, trebuie să fii foarte bun la suflet. închipuiască-şi cineva o înşiruire de şandramale, putrede şi dezmăţate, cari trebuie să fi fost în picioare la toate evenimentele veacului acestuia, începînd cu cutremurul de la 1802 şi sfîr-şind cu discursul d-lui Grădişteanu. 2 într-însele locuiesc proprietarii perciunilor. Ei sunt băcani, ei sunt birtaşi, ei vînd came, ei rad, ei tund — prin ei se face totul. Românul la Adjud, ca şi prin toate orăşelele Moldovei, e : sau trecător sau slugă. Ţăranul priveşte pe ovreu cu un fel de nepăsare, care e mai aproape de prietenie decît de ură — şi aici e nenorocirea. în această rasă, huiduită de oameni, scursă de viţii, degenerată prin lipsa desăvîrşită de încrucişare, sistemul nervos este atît de dezvoltat, în paguba întregului organism, încît din studiul figurei unui evreu, poţi înţelege numaidecît marea sa înclinare către toate soiurile de calcule şi de traficuri, şi de aci repulsiunea către tot ce cere o osteneală mai mare a trupului. Românul, şi mai cu seamă ţăranul, e prea grav pentru ca să-şi încordeze spiritul în socoteli meschine de comerţ, şi fiindcă aşa-zisa civilizaţiune i-a adus şi lui noi trebuinţe, e în- 219 cîntat că şi le poate îndestula în dugheana lui jupan Purăţ, fie chiar şi pe preţul sucmanului din spinare. Este de observat că evreul din România formează un agent puternic, aproape singurul, poate, care să desfacă produsele austriace. Toate otrăvurile şi înşelătoriele ce le vin de la vecini, pentru colosala sumă de 135 000 000 (ceva mai mult decît jumătate importul total), se desface prin mijlocul evreilor, cari sunt un fel de canal de scurgere a tot ce este mai fals şi mai greţos în industrie. Or de cîte ori atinge această chestiune, fie chiar numai cu intenţie de a glumi, situaţiunea tristă în care se găseşte, de la primul pas, îl face să-şi piardă cheful de glumă. Jidanii ne speculează nevoile şi prin aceasta ne domină. Iată adevărul. Lăsîndu-i în Adjud, fiindcă n-aveam putere să-i iau cu mine şi să-i duc la Trotuş — ieşeam pe barieră în fuga cailor, luînd drumul Căiuţului. Pînă aci fusesem foarte preocupat de evrei. Acum venea vremea să fac cunoştinţă cu companionii mei de drum. Eram cinci în această închisoare a statului ce poartă numele de diligentă : doi bărbaţi, două dame şi-o fetiţă. Fusei foarte fericit să recunosc în tovarăşul din dreapta mea o cunoştinţă din capitală, cu care puteam să-mi schimb impresiele nenorocite ce mi le lăsase Ad-judul. Una din doamne era tînără dar suferitoare. Cealaltă era bătrînă dar făcea să sufere pe alţii. Patria acesteia era Rîmnicul-Sărat. Doamna de la Rîmnicul-Sărat purta pe umeri un cap care, la rîndul său, purta nişte ochi plini de răutate. Urechile aveau aerul unor baloturi cu bumbac. Gura părea un muzeu de antichităţi, în care cîţiva dinţi, suve-niri din timpuri imemoriale, îşi arătau splendoarea cu o rară obrăznicie. Abia apucasem să ieşim din Adjud şi căldura începea să ne moleşească. Geamurile diligentei erau coborîte, şi prin ele se strecura un curent dulce şi răcoritor, ca' o adevărată binefacere cerească. Toţi ne bucuram de lucrul acesta cînd, ce să vezi ? cucoana cu muzeu pune mîna pe un geam şi dă să-1 ridice... Niciodată în viaţa mea nu am adus mai multe laude unui guvern decît în momentul cînd m-am convins că geamul statului nu se ridică. — Bravo, minister ! zisei tare. — De ce ? întrebă prietenul meu. — îţi voi explica mai tîrziu. Şi fiind convins că geamul nu se ridică, pusei mîna să ajut cucoanei în întreprinderea sa. Voiam să-i las im-presiunea unui om galant, deşi, drept vorbind, speram că Dumnezeu îmi va face atîta parte în lume, să n-o mai văd. Nu ştiu cum dracu apuc geamu din greşeală că, la o a treia opintitură a cucoanii, mă pomenesc cu el sus... . . — Afurisit să fii tu şi cu jidanu care te-a lipit ! zisei între dinţi. Prietenul meu rîdea să se prăpădească. Atunci luai o hotărîre supremă : —■ Am să arunc patru franci şi să scap... — Ce-i? — Vei vedea. Şi pe cînd cucoana se uita pe fereastra cealaltă, dau cu cotu cît ce pot în geam. cu speranţă că-1 voi sparge. însă, o ! pedeapsa a soartei !... în loc să se spargă geamu, mă pomenesc că se deschide uşa diligentei, care nu era prinsă în ivăr, şi o legătură cu dejunul cucoanei se prăvăleşte în ţarina şoselei... Poftim ispravă ! — Ho, ho !... Staţi s-adunăm dejunul. Stă diligenta, ne dăm jos, ne uităm. Ce să vezi ?... Parcă era pre cîmpul de la Gravelotte, 3 unde a murit floarea cavaleriei franceze. Trei pui fripţi se înşiruiau pe sub roatele trăsurii, unul fără gît, altul fără un picior, al treilea turtit de şine — iar pe lîngă dînşii o serie întreagă de mezeluri : salam, caşcaval, o hîrtie cu icre, o sticluţă cu vin spartă, şi, ca să le puie vîrf la toate, un pachet cu tutun vărsat pe jos, căci preţioasa noastră tovarăşă şi fuma. Ce să fac ? Să le adun din praf, nu mergea ; să i le plătesc, îmi era că se supără. Atunci îmi luai în mine hotărîrea îndată de-a o invita la masă pe la toate hanurile unde ne-om opri şi de a-i face curte. Foarte bine, 220 221 dar ca să-mi execut partea a doua a hotărirei trebuia să intru din nou în diligentă, şi asta n-aş mai fi făcut-o pentru nimic în lume. Îmi făgăduii că de această datorie să mă achit la Slănic şi, fără multă vorbă, mă urcai pe capră în locul conductorului, care, la rîndul său, se sui deasupra diligentei. Aci începui să răsuflu. Cu cît înaintam mai mult, cu atît şirurile de munţi se ridicau mai sus, prezentîndu-ne coastele lor verzi şi semănate pe tot lungul cu sate răzleţite, cari păreau a alcătui o singură comună. De la o vreme şoseaua devine impracticabilă şi drumul se ridică pe sus, pe malul drept al Trotoşului, ca un şarpe împrejurul lui însuşi. Cînd gropile şi bolovanii îmi lăsau vreme să mă înveselesc de cele dimprejur, nu mă puteam stăpîni de a nu zice cu duioşie : „O, Moldovo, ţara mea, eşti frumoasă ca grădina raiului ! Deie Domnul să-ţi crească bradul în codru, nalt cît e dorul meu, că de cînd au venit veneticii ţi-au fugit şi şoimii !..." în dreapta, apa Trotuşului, limpede şi strălucitoare ca o sabie de voinic, îşi merge drumul său spre Şiret, huind între maluri înalte şi pietroase, ca o veche legendă a munţilor. în stînga, pe corhane, se întind fîşiele de sămănături, cele de păpuşoi verzi, cele de grîu galbene, cele de secară albe, împletindu-se în depărtare ca vopselele unei scoarţe de casă, ce pare aşternută pe dealuri şi pe văi, spre a sluji drept odihnă nopţii. E frumos. Pieptul ţi se umple de sănătate şi sufletul de mîndrie văzînd această viaţă, verde şi puternică, ce se desfăşura pe amîndouă malurile Trotuşului. Ţăranii sunt uscăţivi, dar mîndri şi voinici. Această desfătare sufletească nu ţine mult, căci începi a intra prin aşa-zisele tîrguri, din cari limba, obrazul şi portul românesc sunt izgonite. Casele sunt înşirate de-a lungul drumului, toate învelite cu scîndură, avînd în faţă cîte un mic cerdac, sau cîte o tarabă de cînd lupii albi, pe care jidanu îşi înşiră marfa. Mizeria răsuflă prin toate spărturile acoperişului, prin toate găurile zidului ; o citeşti pe scufa jupanului, pe nasul jupănesii, pe frîn- 222 ghia cu care e legată o sărmană vacă cu lapte, pe chipul cum te latră cîinii, pe totul şi pe toate. Ţăranul cu caru se opreşte din tîrg în tîrg, şi jumătate din chiria ce o ia o mănîncă pe la jidani. Astfel merge drumul pînă la Căiuţ. La Căiuţ, tîrgul, cu vechile case boiereşii şi cu grădina cea frumoasă, e aşezat într-o vale pe marginea Trotuşului. în tîrg, absolut numai jidani. Am aflat cu părere de bine că proprietarul moşiei, d. Răducanu Rosetti, stă acolo cu întreaga sa familie. Dacă toţi boierii noştri ar face astfel, poate s-ar mai izgoni liftele de prin sate şi oraşe. 4 La Căiuţ, diligenţa-şi schimbă caii. Intr-o jumătate de ceas furăm gata. Ieşirăm la deal, privind la lucrătorii drumului-de-fier, cari stau cu sutele pe linie, muncindu-se s-o dea gata pînă în toamnă. în treacăt fie zis, inginerii noştri sunt tot atît de buni şi lucrează cu aceeaşi dibăcie ca şi inginerii străini. 5 Căldura începuse groaznică. Tocmai pe cînd mă gîn-deam le cei din cutie, văd că ne oprim, şi cele două doamne se coboară... Cea mai tînără se bolnăvise de căldură şi, plimbîndu-se pe jos, şi-arunca ochii către capra trăsurii cu un fel de veneraţiune angelică. Ţinui şi aici să fiu galant, însă, trebuie să mărturisesc, şi aici eram convins că serviciul meu o să fie bine apreciat, dar n-o să fie primit. Aş !... De la primul cuvînt, propunerea fu primită şi eu trebuii să-mi caut loc pe imperială, căci înăuntru n-aş mai fi intrat în ruptul capului. Urările de fericire curgeau : Dumnezeu să-ţi dea noroc, să-ţi facă parte de ce doreşti, ca să te bucure etc. „Mai bine decît toate noroacele din lume, te-ai ruga să-mi dea un loc", zisei în mintea mea. Şi trecurăm mai departe. La satul Negoeşti, zării de departe, în uşa dughenii, un negustor român. Bucuria mea fu atît de mare, încît începui să strig. — Ura !... staţi copii. Daţi-vă jos şi beţi şi mîncaţi, că ăsta e român. Bine că dete Dumnezeu s-o văd şi pe asta. 223 însă, de la o casă vecină, ca o protestaţie în contra bucuriei mele, se ivi pe uşă un cap murdar de evreu, purtînd cornul în frunte, un cearceaf cadrilat în spinare şi de-o mînă fiind legat cu nişte curele negre. „E degeaba, îmi zisei, unde crezi că sunt mai puţini, acolo sunt mai mulţi şi mai habotnici." Şi, plin de întristare, pornirăm înainte şi merserăm prin hopuri şi hîrtopuri pînă ce văzurăm strălucind casele de la Oneşti. Tîrgu-Ocnii era aci. Pe podul Trotuşului m-am oprit coprins de gînduri şi m-am încercat să înţeleg ce spune apa. „E limbă străină, limba apelor. Cine plînge o cunoaşte. Pe fericiţi îi supără. Indiferenţii, aci ca şi oriunde, plătesc cu plăcere podăritui şi trec înainte. Aceştia sunt adevăraţii oameni." 1883 DIN MUNŢI De la Bucureşti la Tîrgu-Ocnei Am povestit într-una din duminicele trecute cum am ajuns la Tîrgu-Ocnii deasupra diligenţii, copt de soare ca un ucigaş pus la muncă şi zdruncinat ca un căpitan de olac. Tîrgu-Ocnii e aşezat într-o vale, pe care o formează munţii de sare de primprejur, vale ale carii panorame se desfăşură în depărtare pe toată albia Trotuşului, pînă spre satul Oneşti. De la schitul Măgura, care e aşezat spre apus, pe una din coastele cele mai ridicate ale muntelui, te uiţi în Tîrgu-Ocnii, ca într-o lingură. Orăşelul e vechi. O mulţime de case, a căror ruine par a vorbi de o mărire oarecare, stau în picioare ca nişte documente ale trecutului, dovedind viaţa ce erau siliţi să ducă mulţi dintre boierii noştri de pe vremuri, cînd năvăleau turcii or tătarii în ţară. în acest tîrguşor, s-ar zice că e rezumată Moldova întreagă, cu liniştea oraşelor sale, cu străinii de tot soiul lipiţi de pămîntul ei : armeni, greci, nemţi deznaţionalizaţi şi deveniţi români, cu nelipsiţii evrei, cari, aici ca şi peste tot, n-au pierdut o iotă din tipul şi năravurile tradiţionale. E de băgat în seamă că, la Tîrgu-Ocnii, ca şi prin satele de primprejur, femeile sunt de o frumuseţe şi de o vigoare rară. Portul lor este acela al tîrgoveţilor mărginaşi : nici nemţesc, nici ţărănesc, un fel de compromis de toate colorile, sub care forma şi tăria corpului se dezvoltă în pace. Adesea ţi se întîmplă să vezi o ocneancă mergînd la fîntînă 225 cu copilul în braţe şi scoţînd apă numai cu o mînă, pe cînd cu ceelaltă îşi strînge odrasla la sîn. Nouă, oamenilor de la oraşe, învăţaţi cu trupurile pipernicite şi rahi-ticoase ale doamnelor noastre, ni se pare că fiinţele acestea trebuie să se coboare dintr-o rasă de căpcăuni. Ele sunt adevăratul tip al Evei şi, desigur, raiul în cer trebuie să fie la munte şi pe marginea vreunui rîu, repede şi rece ca Trotuşul, pentru ca să poată creşte într-însul nişte făpturi atît de pline şi de sănătoase. Iată cum, ţăranii de Ia Tîrgu-Ocnii, fără a fi cetit pe Rousseau1 de l'Education, lasă trupul copilului să-şi ia formele sale naturale şi să se dezvolte nesupărat de nimeni. Toată lumea ştie că Tîrgu-Ocnii este locul de naştere a neuitatului Negri. 2 Casele sale, astăzi aproape în ruină, stau triste pe o stîncă de pe malul drept al Trotuşului, şi în singurătatea lor par a privi cu bucurie muntele din faţă, care, pleşuv şi trist ca şi dînsele, seamănă cu un bătrîn din alte veacuri, rămas spre pedeapsă să trăiască în lumea noastră. Printre ferestrele fără geamuri, a căror formă pare a aparţine stilului gotic, prin ogivele şi unghiurile ce se păstrează încă, trecutul se strecoară ca un fugar, şi vine din cînd în cînd 6ă se odihnească sub acoperămîntul singuratic, trăgînd în curtea lui Negri ca în curtea unui vechi prietin. Aci nimeni nu face gură ; nimeni nu se mişcă ; nimeni nu rîde. Singur Trotuşul, cînd mai vine mare cîteodată, deşteaptă pe musafirul caselor, trecutul, care iese atunci să privească furia apelor... Tîrgul-Ocnei mai este patria d-lui Gh. Sion şi d-lui Radu Ivlihai. 3 Negri şi Sion n-au dezminţit întru nimic reputaţia ce o are patria lor, de a produce oameni frumoşi şi bdne făcuţi. Cel de al doilea, deşi are în posesia sa o figură vie şi inteligentă, e mai puţin dispus să sus-ţie gloria trotuşeană prin înălţimea şi frumuseţea taliei. D-nu Radu Mihai pare a fi citit prea mult pe La Bruyère, şi vrea să formeze cu Negri o antiteză, în care, unul de o parte şi altul de cealaltă, să constituie opoziţiunea a două adevăruri, explicate şi susţinute unul prin altul. D-nu Sion, sub raportul lui La Bruyère, formează cu Negri o metaforă, în care comparaţiunea merge să îm- 226 prumute de la un lucru străin o imagine vie şi naturală, care să exprime un nou adevăr. Revenind la călătoria mea, să iau lucrurile ceva mai de departe. înainte ele a intra la Tîrgu-Ocnii, trec printr-un sat de ceangăi, în care casele au nişte acoperişuri, nalte şi ţuguiate, ca chiverele druitice cu cari Victor Hugo îşi găteşte femeile poporului în Notre Dame.4 în acelaşi timp dau cu ochii de o hală de piatră, cu cruci şi morminte primprejur. — Dar asta ce-o mai fi ? întreb pe soldatul care sta cu mine pe diligentă. — Biserică nemţească, cucoane. — In sat, bre ? — Uite aşa-i pe-aici. Parcă ai fi prin Transilvania. — Şi cum se cheamă satu ? — Tîrgu Trotuşului. — Tîrg ăsta ?... — Apoi, ştii d-ta, îi zice tîrg precum că se află într-însu şi oamenii şi ungurii... da' altfel e sat gol. — Cum şi oameni şi unguri ? da' ungurii nu-s oameni ? — Ba sunt, dar... orşicum tot nu sunt. Alta-i românul şi alta-i lifta nemţească. Mulţumit de explicaţia ce-mi da călăraşul, trecurăm pe lîngă biserica catolică, gîndindu-mă la respectul şi dragostea ce o are munteanul pentru satul său. Pentru ca mai multe case la un loc să merite numele de sat, ele trebuie să fie locuite de români neaoşi. Cum s-ar vîrî printre dînşii zece familii de străini, satul cel mai sat şi mai mizerabil devine tîrg. Astfel, tot drumul de la Adjud pînă la Ocne e presărat pe margine de tîrguri, iar nu de sate, pentru cuvîntul că prin toate s-au vîrît familiele jidoveşti de au copleşit pe ceilalţi locuitori. Aci e locul să observ că prin satele ceangăilor casele n-au hoarne. Cînd am băgat de seamă pentru prima oară lucrul acesta, m-am adresat numaidecît mentorului meu. 227 — Bine, bre omule, cum dracu fac ăştia foc, în casele lor fără coşuri ? — Uite fac cucoane. Fumul iese pe unde poate şi el : mai pe la cubea, mai prin spărturi, mai prin luleaua şoacăţilor... — Bine, dar atunci oamenii pe ici trebuie s-ajungă la bătrîneţe şuncă goală. — Ajung, dar numai ungurii. — De ce? — Păi, ştii dumneata, şunca se face din carne de godinac, şi aşa carne numai ei au. Rîsei cu multă plăcere de gluma soldatului şi, după cum am spus la început, intrarăm în Tîrgu-Ocnii. Diligenta face un zgomot păgînesc cînd roatele sale calcă caldarîmul gloduros al uliţei, zisă, prin hiperbolă, mare, dar în realitate mică şi sărăcăcioasă. De la dughe-nele de braşovenie şi de la băcănie, umbrarele se întind pînă în jumătatea stradei, dînd astfel tîrgului aerul unui bîlci, din care cumpărătorii ar lipsi aproape cu desă-vîrşire dacă n-ar exista pentru moment însufleţirea ce o aduc trecătorii de la băi. în Tîrgu-Ocnii sunt două hanuri, poreclite cu graţiosul nume de oteluri ; unul în dreapta, ţinut de un armean ; altul în stînga, ţinut de un ungur. — Mă rog, unde poftiţi să vă daţi jos, întrebă conductorul cu un tropos deosebit, la otel la Mardiros sau la vis-à-vis ? — Unde ştii dumneata că-i mai bine. Şi diligenta se opreşte la hanul din dreapta. Aici un specimen foarte ciudat de chelner ne iese înainte, pof-tindu-ne pe fiecare în cîte o odaie... Iată-ne ajunşi !... După ce te speli de praf, cea dentîi datorie a unui bun călător este să-ţi inspectezi locuinţa. Mărturisesc că a mea îmi făcea plăcere. închipuiască-şi cineva o odaie de ţară, cum astăzi mai au numai unchii burlaci pe la moşii, 5 cu un pat în fund, care umplea locul dintre sobă şi perete, parcă ar fi fost pregătit să dea odihnă familiei lui Noe. în mijlocul lui, o saltea mică, neajungînd pînă la perne, era dovada despre o deosebită conside- 228 raţie pentru fericitul călător care şi-ar fi transportat oasele pe Tîrgu-Ocnii. Afară de pat o masă cu muşama neagră, cîteva scaune şi o ladă braşoveneaseă complectau mobila acestei odăi. Mai presus de toate, însă, atenţiunea îmi fu îndreptată asupra cadrelor cari decorau păreţii. Iată, îmi zisei, o galerie de tablouri care nu cred să ţie multe parale pe stăpînul ei. Spre răsărit, deasupra oglinzii, o icoană mare de argint, care ducea la nemurire chipul unuia din cei 365 de sfinţi ai calendarului — şi împrejurul ei vreo 12 iconiţe, unele de sidef, altele de lemn, cu alţi 12 sfinţi respectivi. Spre miazănoapte, fiindcă pe zidul despre răsărit nu mai avea loc, se întindea Ierusalimul, o hartă de muşama, pe care erau zugrăvite, à vol d'oiseau, dragă Doamne, zidirile de căpetenie din Sînta Cetate. Pe peretele despre apus erau tablourile profane : încheierea păcii la congresul din Paris ;6 Serbarea încoronării lui Alex[andru] Il-a ; 7 Cele patru anotimpuri ; întreaga colecţie de tablouri istorice, datorită preaiscusitului şi ilustrului colonel în retragere, d-nu Papazoglu, şi, în fine, vestita cadra : Diebici Zabalkanski. 8 Printre toate însă, cea mai poznaşă era, desigur, încheierea păcii. împreju-jurul unei mese (tradiţionala masa verde) nişte pretinse figuri omeneşti aveau aerul de a discuta şi a pune la cale trebile pămîntului. Dar erau atît de sluţi şi de spăi-moşi sărmanii diplomaţi de la masa verde, încît nu te puteai opri de a te întreba : aşa or fi toţi diplomaţii, oare ? Ce-i drept, dacă nişte astfel de capete duc frînele omenirii, desigur d-nu Barrère 9 e mai tare decît toţi ! Şi mă-ncercai să-mi aduc aminte numele celor ce se găseau strinşi la Tîrgu-Ocnei. Lordul Cowley,10 lord Clarendon,11 contele Colonna Walewski,12 baron Man-touffel,13 contele Hatzfeld-Wildemburg-Schonstein14 (Maximilian-Frederic-Carol-Franz — reprezentantul m.-s. regelui Prusiei) — contele Buol15 şi baronul Hiïb-ner16 (Iosif Alexandru — al drăguţului de împărat), contele Orlof,17 Aali-Pacha,18 marchizul de Villa Marina 19 etc. Toţi aceşti conţi, baroni, lorzi şi marchizi 229 ^^et^'^ir^ SS mâ °"iha^ »*■■« de 1883 Din Tîrgu-Ocnii la Slănic faci 2 ceasuri şi jumătate. Drumul e cam greu, dar poziţiele sunt admirabile. Cum scapi dintre case şi livezi, te prinde un gît de şosea, care ţi se pare gata a se înfunda printre stînci la fiecare cotitură a muntelui. în dreapta, vîrfurile păduratice ale Carpaţilor se pierd, ascunzîndu-se sub tufe mari de anin sau de fag, şi, distanţă în distanţă, colţuri imense de piatră se ivesc ameninţătoare deasupra drumului, ca dinţii unui colos neînsufleţit. în stînga, pîrîul Slănicu fuge la vale printre bolovani şi rădăcini, rostogolindu-se ca o lacrimă curată pe obrazul obosit al unui bătrîn. Dincolo de dînsu se ridică un zid de piatră, care se duce drept în sus, ca o săgeată gotică, lăsînd să se vadă urma cîtorva stînci eruptive, printre cari cresc, ici şi colo, molifţi subţiratici, atît de ciudat întinşi deasupra prăpastiei, încît te bucură că nu sunt mai groşi ca să nu cadă şi să tragă muntele după dînşii. Mai tot drumul pînă la băi e presărat pe dreapta de casele ceangăilor. Copiii lor ţin calea trăsurilor şi le ies înainte cu mici bucăţele de ochiul-boului, de nemţoaice, crăiţe etc., sau cu străchini cu vişini şi fragi. Cînd stă cîte-o trăsură să le dea gologani se-ngrămădesc toţi copiii de primprejur, şi atunci, cei ce nu sunt pregătiţi cu flori sau cu vişine, se reped şi umflă cîte-o urzică sau cîte-un moţ de bozie, siguri fiind că în repeziciune călătorul nu va băga de seamă. 231 E de observat că toţi aceşti copii nu vorbesc o boabă românească şi mulţi dintre dînşii mor bătrîni fără să fi ştiut nici măcar o „bună dimineaţa". Pe cînd ne oprisem la o circiumă de pe drum, spre a schimba gologani pentru bacşişuri, la o casă vecină un copil dejuna cu un porc şi un cîine. Copilul era de vreo trei ani, sta pe prispă cu un căuş cu lapte bătut dinainte şi se tot lupta cu o lingură imensă să soarbă din dejun. Cînd porcul se obrăznicea şi vrea să-şi vîre ritul în căuş, cîinele-şi arăta colţii. Porcul iar se întindea, clinele iar mîrîia pînă se luară la bătaie. în cele din urmă veniră iar amîndoi la căuş. De astă dată porcul, ca mai porc, atacă frugala masă a stăpînului şi-i vărsă laptele. Atunci cîinele, ca un filozof, mîncă şi el. Se vede că aşa e lumea : prietenul îşi face datoria de prieten şi te apără, dar după ce un altul ţi-a vărsat căuşul fericirei se împărtăşeşte şi el. Mai e de observat că de la Tîrgu-Ocnii încolo nu mai dai de urma jidanului. Singur la Cerdac am mai găsit unu, care făcea pe antreprenorul de herăstraie. Se pare că aerul de munte, iernele cele grele, singurătatea, farmecul pădurilor, urşii nu sunt tocmai în gustul acestei rase. — Te duci cîteodată la vînat, jupîne ? întrebai pe antreprenorul de herăstraie. — Iu ?... da, şi, or ai omîrit pî tatî-niu ?... — Ai puşcă cu d-ta ? — Ai un pişchi şi-un chistol, da' sî mor iu... dacă ai pişchiluit măcar un leacă cu dumneaei. Iu ai nilă de ursili ca de copii ai niu... — Bravo.., da' mărinimos mai eşti. — Eu mărinimos ?... ha ?... în sfîrşit, acesta este singurul exemplar ce am intîlnit pînă la Slănic. La Slănic ajungi pe la 6V2 seara. înainte de a intra în băi, pe cînd încă n-ai trecut de stinca zisă a lui Agarici, un miros greoi de tot soiul de 232 minerale-ţi prevesteşte apropierea izvoarelor tămăduitoare. Pe cînd intram în Slănic, lumea, cîtă era, se afla la masă. După ce-mi plecai capul de cîteva ori la cei mai bătrîni decît mine, mă aşezai să mănînc faţă în faţă cu două doamne, foarte discutabile sub raportul statutului d-lor civil, cari însă aveau nepreţuitul dar de a tăcea. Aşteptîndu-mi cuvenita supă, mă pusei să-mi inspectez noua rezidenţă. în faţa mea, spre nord, oţelul zidit de eforia St. Spi-ridon din Iaşi se înalţă simplu şi cuviincios, ca un militar care şi-a făcut prima campanie şi se simte gata a întreprinde pe a doua. Stilul său e cam ibrid, dar totuşi, în lemnărie, recunoşti intenţia arhitectului de a-i fi dat un aspect elveţian. încăperile sunt spaţioase şi mai toate uscate. Dacă-ar fi mai multe decît sunt, lumea ar fi şi mai mulţumită. în faţă cu otelul, pe un platou ca de vreun pogon şi jumătate, e urzită o mică grădină cu un pavilion în mijloc, în care cîntă orchestra. Orchestra e o graţiozitate a mea către onorabilii artişti, cu cari sper să mă mai în-tîlnesc şi la anu — dar altfel... motch ado ebant noting. Adevărul e însă că şi astăzi îmi zornăie prin cap marşul cu care ne deştepta dimineaţa la cură. Ajunsesem de-1 visam ca pe art. 7 din Constituţie.1 Aceste observaţii se fac inter pocula. După cum am spus mai sus, îmi aşteptam supa. Supa venea cam greu. în locul supei însă sosi d-nu antreprenor, gloriosul d-nu Rohr, un bărbat blajin şi binefăcător ea picăturile doctorului Davila. 2 îmi declinai numele şi pronumele. — Tudosie Sin Don Padil se găseşte pe listă. D-nu antreprenor se uita pe lista de bucate : — Asta n-avem ; să vă dăm un piftec forte pun. — Nu, domnule, Don Padil e numele meu. Fii bun şi caută pe lista celor ce au camere oprite. Vezi, sunt două odăi ? — A !... sosit ?... Atunci se uită într-un portofoliu de buzunar şi, găsindu-mi numele : Mă bardonaţi !... vă rog. — Vă pardonez, numai cu o condiţiune. — Pite, pite... care condiţiune ? — Să-mi dai o supă, că mi-e cam foame. 233 N-apucă bine să scape de la mine şi alte zece glasuri se ridicară de primprejur : — D-le Rohr !... salată, c-am mîncat friptura goală ! — D-le Rohr !... vin ! — D-le Rohr ! ia poftim încoace : omleta asta s-o mănînci d-ta că e cu grăsime... — D-le Rohr ! un taler, o furculiţă, un ardei... — D-le Rohr, d-le Rohr, d-le Rohr ! ! ! fără sfîrşit. Iar bietul d-nu Rohr avea o figură cinstită şi minunată, parcă nici n-ar fi fost vorba de dînsu. După ce-mi mai potolii foamea, îmi luai suprema ho-tărîre de a face curte celor două afrodite, care îmi făceau O' concurenţă teribilă la capitolul biftecului. — Doamnele vin de la Bacău ?... zisei aşa, într-o întâmplare. Cea mai tînără zîmbi, cea mai bătrînă îmi aruncă o privire de sfinx. Am păţit-o !... — Ba pardon !... dacă nu veniţi de la Bacău, vă rog să-mi spuneţi, ca să ştiu ce relaţii să trimet la gazetă asupra originel d-voastră şi a rochielor ce purtaţi. — Ah ! D-nu e de la gazetă ? — Da, sunt corespondentul direct şi special a cinci gazete : Reforma, Deşteptarea, Războiul întîi, Războiul al doilea şi Războiul al treilea, 3 care are să apară în curînd. Fac dare de seamă despre rochii şi scriu capitolul care vine îndată sub capitolul rochielor : Bibanii. D-na bătrînă cam încruntă din sprinceană, însă vă-zîndu-mă foarte grav, îmi spuse că vin de-a dreptu de la Iaşi, patria d-lor şi a lui Ştefan cel Mare, iar că rochiele vin de la Bucureşti, de la d-nu Petrache Dumitru. — A !... atunci nu mai e nevoie să facem menţiune de rochii, căci dacă sunt de origine din Bucureşti, sunt cunoscute... combinate în aceeaşi apă, dintre cari unele lucrează asupra rinichilor, iar altele asupra canalelor respiraţiunei. Lîngă no. 1 se află un cheu de piatră pe malul drept al Slănicului, iar la capătul său, alături de baia no. 2, o punte în aer, aruncată cu eleganţă pe deasupra cheului, ca un semicerc a tot şi mai cu seamă a toate văzător şi răbdător. La no. 1 e în toate zilele şi la orce ceas o îmbulzeală ca la bîlci : sunt oameni cari beau pînă la 25 de pahare pe zi. La început, borghizu (cum zic locatarii nr-ului 1) îmbată. Mai pe urmă însă nu mai are nici un efect direct asupra nervilor. No. 1 se mai numeşte şi Fîntîna lui Mihalucă. Lîngă el e izvorul no. 4 de fier. De la acest număr, trecînd pe puntea suspensă, o scară de cîteva trepte suie la sala de cură, care e o vast-hală de scînduri, lucrată cu mult gust în stil de chalet suisse. La 15 paşi de dînsa o frumoasă scară de piatră te coboară pe un mic platou aşezat pe Slănic, unde se află baia no. 4 de fier (7 gr. căldură) şi izvorul no. 5, pentru durere de cap şi de ochi. Tot după acest mic platou, coborînd cîteva trepte, ai ajuns izvorul şi baia no. 3, un purgativ tot atît de puternic ca şi apa de Buda. Pe un mic pod treci apoi la băile calde. De aci începe aleea care duce la duşuri, o hidro-terapie sistematică, şi, mai departe, spre cascadă. Iată băile. Ziarul nostru a mai vorbit asupra lor, şi eu însumi voi reveni spre a-mi istorisi, ca Simbad, călătorul pe mare, nenorocirile şf poate şi fericirile. Pînă atunci însă să rămînem înţeleşi că Slănicul e frumos. 1883 De la masă luai drumul spre băi. Cum ajungi în dreptul otelului, ai în faţă cotitura Slănicului, lîngă care se află no. 1, apa cea mai bogată din toată ţara, şi poate din multe locuri din străinătate, prin ciudata sa compoziţiune chimică : coprinde materii alcaline şi acid carbonic, substanţe cari rar se găsesc 234 DIN MUNŢI Siluete de la Slănic Pe la 1 iuliu nu era decît foarte puţină lume. Mi se cam ura. Mă uitam toată ziua pe creasta munţilor, în-ghiţeam aer, respiram numai poezie şi pucioasă şi mă hrăneam cu nădejde... nădejdea că în curînd vor sosi toţi prietenii mei. In adevăr, în vreo două zile veniră vreo patru tovarăşi de băi şi începui să-mi mai descreţesc fruntea... Cu aceştia rîsu şi petrecerea se înjghebase. E lesne de priceput că rîdeam pe socoteala altora. Cele dîntîi creaturi cari deteră ghes bunei noastre dispoziţii fură cele două respective de la Iaşi. Totdeauna petrecerea cea mare era la masă. — Mă rog, îmi zise unu, doamnele sunt... doamne ? — De, nene, judeeîndu-le după cercei, aşa par a fi. — De ce-ar fi suferind oare ? — Una tot mai seamănă a femeie, dar alta parcă e mucenicu Pahumie cînd îl chinuiau varvarii. Are aerul de a o strînge ghetele vecinie. Trebuie să fi avînd o mare afecţiune de inimă. — Eu mă prind că are scrofule. — Eu pariez pe o sticlă de Cotnar că sufere de măsele. — Foarte bine — hai s-o întrebăm. Şi îndată, fără nici o altă introducţie, cel cu sticla de Cotnar, care se întîmplase a fi advocat, se şi duse la dînsa : _ Mă iertaţi, doamnă, figura d-voastră, foarte interesantă dealtminteri, a ridicat o gravă controversă între părţile aflate la acea masă.. Fi-veţi atît de bună să ne explicaţi ce suferinţă vă consumă ? — Domnule... mi se pare că eşti cam obraznic. — Se poate, dar asta nu răspunde la întrebarea noastră. Deci, o repet : sunteţi cataleptică, epileptică, nervoasă, scrofuloasă — suferiţi de stomah, de dinţi sau de bătături ?... — Domnule ! — Doamnă !... e chestie de un Cotnar şi trebuie să ne spuneţi ce boală aveţi. Şi, fără a mai aştepta răspunsu, se întoarse la loc, umflat de rîs. — Tiu !... obraznici sunt muntenii iştia !... Cealaltă dete din cap, rîzînd şi dînsa. Cu această scenă eram intraţi în materie. Ne trebuiau subiecte de rîs. Aşa-zisa orchestră muncea pe bietu Verdi ca pe cel mai mare criminal din lume. — Oare ce-ar fi vrînd să cînte ? — Ce ! n-ai înţeles încă ?... e un marş funebru, zise unu, compus de un mare arheolog, cu ocazia morţii lui Osman-Paşa.1 — Ce ! a murit Osman ?... — Aş!... marş funebru! nu vezi că e uvertura din Don Juan... 2 — Mi se pare că e Miserere din Trovatore. — Săracu Verdi ! gîndesc că dacă ar fi de faţă, ar da cu tunu în artiştii din pavilion. — Vă indignaţi degeaba, zise un al treilea, mai blajin, fiecare îşi cîştigă pîinea cum poate. — Da, frate... dar s-o mai rărească artistu cu contra-basu, că ne-a dat la pămînt cu acordurile lui. Tocmai aci ieşi d-nu Rohr din birt ca să se suie la otel. Deodată douăzeci de glasuri se auziră pronunţînd acelaşi cuvînt : — M-sieur Rohr ! ! 236 237 Iar bietul nenorocitu de d-nu Rohr, c-un fel de resig-naţie de martir, se-ntoarse, rostind celebrele şi pentru vecinicie neuitatele cuvinte : — Tout de suite, m-sieur !... O duserăm vreo două-trei zile astfel, pînă începură ploile. Aici ni se-nfundase. Să stai toată ziua-n casă, cînd eşti venit să alergi şi-ţi numeri zilele numai pe 25 de roze... e cam trist. Bileartu nu era adus, popicele nu erau gata, cucoanele de la no. 9 ne goneau... — Ei, ce-i de făcut, băieţi ? — Hai să ieşim afară, că poate o mai sosi cineva. Fiecare dintre noi aşteptam cîte-o familie, cu care să petrecem, sau căreia să-i fim de ajutor, după cum eram de vrednici fiecare. Ieşirăm afară. Ploua. Cerul era prost şi nesărat ca un căpitan de guardie civică. 3 Munţii erau învăluiţi în aşternuturi de vapori albi, cari stau împrejurul piscurilor întocmai ca nişte caiere de lînă. Vîrfurile de pe Cerbu se mai zăreau, din masa cea albă, ca nişte creneluri verzi, iar brazii lor priveau peste puntea ncuroasă, ca atîţia condotieri veseli, puşi să facă de gardă unei Fran-cesca da Rimini,4 pe care, drept vorbind, o aşteptam din iunie şi nu mai sosea. In sfîrşit, dete Dumnezeu şi auzirăm nişte clopote. — Staţi, băieţi ! Soseşte Francesca da Rimini cu olacu ! — Să sosească, dar fără Malatesta. 5 — Voi vă pierdeţi prin evul mediu şi eu zăresc deja un călăraş pe capră. — Vai de noi !... e subprefectu. — Dar nu-i nici călăraş ; e o slujnică cu o scoarţă roşie în cap. — Ei, atunci tot Francesca e. In adevăr, în birja care sosea erau două doamne. Noi ne şi pregăteam să le facem frontu. Unu îşi trăgea mus-teaţa, altu îşi îngrijea nodu de la cravată, un al treilea îşi dezdoia pantalonii, ca să fim prezentabili. — Ei, cine face pe Philippe le Bel ? 6 238 — Staţi, că mi se pare că vine şi Philippe în altă trăsură. In adevăr, venea o a doua trăsură. Aşteptarăm noi ce aşteptarăm, cucoanele pace să se dea jos. In cele din urmă, pe ploaie, pe neploaie, înconjurarăm trăsura. Trebuiau să iasă. Ieşiră... Vai ! însă, mai bine nu mai ieşeau !... Inchipuiască-şi cineva, pe ploaia aceea, sătui de urît şi de mutre scofîlcite, doritori de lume nouă şi frumoasă — să dai cu ochii de o bleandă de cucoană, care abia se ţinea pe picioare de slabă ce era, îmbrăcată ca o mătură, plouată ca o curcă şi tîrîind în picioare o pereche de şoşoni, aflaţi în al treilea stagiu de reformă. — Hotărît lucru, trebuie s-o ştergem de-aici, că turbăm... Puţin cîte puţin însă norii se risipiră ; începu să vie lume mai cuviincioasă ; se organizară baluri, petreceri, mici excursiuni — astfel că, pe la 10 iuliu, puteam zice că suntem în toiul băilor şi nu ne mai era urît. Printre nenumărate figuri cari se aflau la Slănic erau unele cărora posteritatea trebuie să le păstreze o adu-cere-aminte mai mult sau mai puţin binevoitoare, după gradul de ridicol sau de distincţiune ce aveau, în rîndul întîi trebuie pus edecul Slănicului. E o persoană naltă şi subţiratecă ca un flaut, alergător, căutînd să îndatoreze pe toţi, făcînd pe cavalerul, pe guvernorul, pe bucătarul, pe poetul la vreme de nevoie, pe muzicantul dacă reclamă situaţia, cunoscînd pe toată lumea, tutuindu-şi cunoştinţele de la a doua vorbă, jucînd popicele în perfecţie şi venind la Slănic de vreo 25 de ani neîntrerupt. Statutul său civil e : flăcău perpetuu. E foarte plăcut. Rîde cu poftă. Are o voce de stentor, care răsună ca un corn de vînătoare. Posedă o pereche de barbete, care sunt gata să treacă în stare de fosile, atît de vechi şi neschimbate s-au păstrat. Să nu-1 prea încurci la vorbă, că nu ţine. Să nu-1 iei peste picior prea pe faţă, că te bate. La dînsu găseşti totdauna un pat de dormit sau o pernă pe care să-ţi odihneşti capu. 239 Alături cu el se poate aşeza un alt tip, acesta mai contemplativ, mai ostenit, mai limpede, dar un adevărat tip. Era un bătrîn ca de vro 65 de ani, întors puţin de greutatea vieţii ce o ducea pe umeri, cu ochiul încă viu, cu gura senzuală, cu mişcarea molatecă ca a unui paşe îmbătrînit în serai, dar încă frumos. Purta o pălărie de paie, naltă şi ţuguiată, care era totdauna ridicată pe ceafă şi înclinată pe ochi, ca o şandrama care stă gata să cadă. Părul îl aducea de la ceafă, în doi zulufi foarte civilizaţi, şi-1 priponea după urechi ca pe două vrăbii. Cînta din vioară. Nu era cu totul lipsit de talent. Seara, cînd ploua, îl găseam în salon, făcînd muzică, acompaniat de fiul său la piano şi transportat în alte universuri. Cînta îndeobşte cîntece naţionale. Cînd trăgea mai duios cu arcuşul, ochii, fără voie, i se-nţepeneau în tavan, iar capul i se legăna de la dreapta la stînga, ca o pendulă de ceasornic, pe cînd piciorul bătea cu zgomot o măsură de horă sau de bătută. Dacă nu mă-nşel, domnul acesta, foarte respectabil dealtminteri, a publicat cîndva un volum de poezii, cele mai scăpătate şi mai scrofuloase producţiuni intrate în spitalul literatura noastre. într-o zi ne aflam la masă, gata să luăm în rîs pe cel dentîi muritor care ar fi avut o parte mai slăbuţă a mutrei d-sale, cînd, spre nenorocirea lui, intră un domn de cea mai comică şi mai stupidă aparenţă posibilă, care înainta cu nişte paşi greoi şi măsuraţi, parcă ar fi avut capul prepus şi s-ar fi temut să nu-i cază de pe umeri. — Domnilor, ia priviţi pe cetăţeanul care intră. — Are aerul foarte cuceritor. Trebuie să fie un iute la fire. — Judeeîndu-1 după înfăţişare, pare cam tont. — Nu ştiu ce-mi spune că e procurorul judeţului. — Săraca ţară !... Eu nu l-aş pune nici ţîrcovnic la Biserica dintr-un lemn. Avea un cap obraznic şi nesărat, cu moţ pe frunte ; nişte mişcări de chelner ; un picior de elefant, ascuns în botoşi galbeni de vară, care-i dau aerul unui cocoş na- dolean. Pe nas purta o pereche de sticle vinete, nespus de urîte, cari-i complectau figura ca un epilog prost la o piesă stupidă. Trebuia în ziua aceea s-avem o compensaţie ^ spre seară. Cînd tocmai ieşeam de la masă, sosea o trăsură cu un singur călător, care purta pe dînsu fel de fel de curele : binoclu, sticlă cu coniac, revolver etc. Capul i se odihnea sub o imensă pălărie de paie, ca a pescarilor neapolitani, însă era un cap mare, plin de inteligenţă şi de viaţă. Noul-venit aducea cu sine o spiţerie întreagă : cutii cu parfumuri, sticle cu medicamente, instrumente de chirurgie, cărţi, albumuri etc. Venea să facă studii climatologice şi analize chimice. Zicea că-şi urmăreşte o mare idee, care 1-a pasionat ca pe un nou Lovelace 7 al ştiinţei. Cum l-am văzut am strigat cu toţii : _ Ura !... să-i dăm prezidenţia şi să-i punem cutiele pe foc. — Pe foc !... Bietul prezident, deşi nu prea-i ardea de chef, se hotărî să-şi împlinească funcţiunea cu demnitate, şi începu a ne conduce. Vom vedea în numărul viitor cum ne-a condus. 1883 240 nostru, cel mai mare bogătaş de iluzii simte că patrimoniul i s-a micşorat grozav de cînd tot cheltuieşte, fără să poată strînge o singură mulţumire de pe urma risipei ce face. PALABRAS (Duminică, 18 septemvrie) în viaţa noastră zilnică, nevoile şi plăcerile se înlăn-ţuiesc ca inelele unui gît de rac, cari, desigur, ca şi racului, ne slujesc să mergem înapoi, în loc să dăm înainte. Nevoile de cari ne ooupăm sunt cele ce ni se-ntîm-plă personal. Cele publice şi de un interes general mai mare ne lasă indiferenţi. Egoismul ne este atît de bine croit pe trup, încît adesea ne strînge ca o haină prea cochetă ; şi nenorocirea cea mare e că nu pocneşte niciodată. Fericirile noastre urmează aproape acelaşi drum, provin din aceleaşi cauze şi sunt.tot atît de strimte şi de stupide ca şi nevoile noastre. Iei, spre pildă, cazul unui cuconaş, al cărui cal şi-a rupt un picior. E o nenorocire întîmplată unui animal, de care un altul, de ordine mai superioară, suferă par ricochet. Pe d-altă parte, iei, tot spre pildă, teatrul, care şi el şi-a rupt ceva ; cuconaşul nu mai sufere, sau, dacă sufere, cauza e că nu ştie unde să mai întîlnească pe doamna gîndurilor sale. Interes particular şi interes general. Astfel, tot aceeaşi tragere de inimă pune, în încura-giarea teatrului românesc, pe oare-1 pune în creşterea viermilor de mătase, el care, niciodată în viaţa sa, nu a tors firul unei gugoşi, fie măcar de iluzii. O !... cît pentru iluzii, trebuie să fie cineva foarte superior ca să găsească mijlocul d-a şi le păstra. Vorbind însă de teatrul 242 în adevăr, teatrul românesc a ajuns o problemă foarte grea de dezlegat. Guvernul va fi nevoit să puie. premiul, ca pe capul lui Ivancici,1 pentru dezlegarea acestei legături gordiane. Cine-i ?... Unde-i muritorul care să aducă dezlegarea enigmei ?... Aşteptîndu-1, lumea trece, cum trecea poporul pe lîngă Groza2 lui Alecsandri, şi clătina din cap cu jale, întrebîndu-se : Să fie el oare ?... Iar din mulţimea care trece, îndoindu-se dacă cadavrul acesta este trupul voinicului de altădată, iese un om cam cărunt, cu figura dulce, simpatică, şi Scoate doi bani netezi din vechea sa pungă, pe cari-i pune la capul mortului, povestind norodului cum mai an iarnă Groza-1 îmbrăţişase ca pe un frate, dîndu-i bordei şi masă. Omul acesta, atît de cunoscut şi de iubit de toţi cei ce mergeau la teatru, în vremea de demult, e astăzi un întristat, care se hotărăşte să-şi sacrifice liniştea şi timpul său, spre a veni să colaboreze, să ajute, să reconstruiască ceea ce, încetul cu încetul, s-a dărîmat în templul artei. Tinerii din teatru, mare parte elevii săi, alţii foşti colegi, pe cari el îi iubeşte şi îi stimează, sunt datori, sub pedeapsa brevetului de înrăutăţire, să-1 ajute, spre a reconstitui un adevărat teatru românesc. Vorbim de acel românesc, şi în special de Teatru Naţional, căci celelalte au găsit toate un mijloc de a interesa pe public de soarta lor. Au fost nemţii, lumea se 243 ducea ca la bâlci ; a venit d-nu Ionescu,3 cu o trupă care nici la Mizil n-ar fi fost îngăduită să joace — publicul alerga ca la Giacinta Gualtieri.4 De cel italian nici nu mai vorbim. Acolo, anul trecut, toată lumea distinsă a capitalei, aristocraţie de naştere, de căpătat, bogătaşi, literaţi, magistraţi, toţi se duceau. Afară că muzica are alte farmece şi, prin urmare, altă atracţiune — trupa de anul trecut era bună. O Evelina Alma Fohstrom cu greu vom mai avea. Un Pogliani, o Gabbi nu se întîlnesc tocmai des. Anul acesta, impresa Operei ne făgăduieşte aceleaşi surprinderi. De tenorul Prévost, 5 care e un francez de şcoală italiană, se vorbeşte mult bine. El a cîntat la Milano, în mai toate operile mari ale lui Verdi, şi se pare că vocea sa, în registrul de sus, e de o întindere şi o claritate rară. Ştiind cît sunt de rari tenorii, trebuie să fim încîntaţi că vom avea această rara avis pentru iarna ce ne aşteaptă. De primadona Mey, 6 care va înlocui pe Evelina de anul trecut, se zice iarăşi că e o descoperire a d-lui Friedmann, care, în adevăr, pare a fi foarte norocit în alegerile ce le face. Mey e ingenuitate. Dacă va izbuti să inlocuiască pe Lucia de anul trecut, Mey e, fără contrazicere, artistă. Baritonul Sparapani 7 este cunoscut de publicul care mergea acum 12 ani la operă. Desigur, vocea sa n-a putut decît să cîştige, căci în prima trecere prin Bucureşti era tînăr. Prima-donna dramatica absoluta, Montalba, 8 e o cîn-tăreaţă de mare merit, care, la marea Operă 9 din Paris, alterna cu d-na Krauss.10 Montalba s-a făcut cu deosebire cunoscută în Tribut de Zamora,11 în care a excelat. Pleacă din Paris fiindcă e de părerea lui Caesar : nepu-tînd să biruie pe Pompei la Roma, vrea să cucerească întîi Galia şi să ajungă la Pharsales12 prin Bucureşti. D-nu Grădişteanu e tocmai de părerea contrarie : vrea să ajungă la Bucureşti prin Pharsales. 244 Literatura în ţara românească e cel mai gol cîmp, dar, în acelaşi timp, cel mai disputat de puţinii luptători ce se găsesc pe eL 13 D-sa vrea să biruiască toate nevoile cîte se întîlnesc la fundarea unei reviste literare şi să formeze în Bucureşti un cerc care, pus serios pe lucru, să caute a atrage toate talentele noi, cîte zbîrnîie prin diferitele gazete, ce apar şi dispar, cu aceeaşi repeziciune, pe orizontul jurnalisticei naţionale. (Fiindcă toate lucrurile au ajuns a fi naţionale, de ce n-ar fi jurnalistica ? D-nu Grădişteanu şi cercul noii reviste14 sunt liberali şi vor primi cu bucurie orce oaspe sosit cu tolba plină de lucruri frumoase. în acelaşi timp însă e bine să nu se uite, şi desigur nu se va uita, cuvîntul d-lui Negruzzi : „Bucuroşi de oaspeţi, dar cu măsură". Joi seară s-a ţinut prima întrunire în salonul d-lui Grădişteanu, la care n-a luat parte cîteva persoane, vestite în mod cu totul prietenesc. Stăpîna casei primea cu acea simplitate elegantă care a făcut din salonul său locul de întîlnire a tot ce este inteligenţă, artă, distincţiune. D-nu Ollănescu 15 a zis Pe Bosfor, o frumoasă poezie a sa inedită, precum şi o poezie a iubitului Şerbănescu, Au fost...16 D-nu Ollănescu zice foarte bine versurile. D-nu Ciru Oeconomu 17 a cetit o legendă : Petre Ca-rabete, care, deşi discutată puţin, are frumoase imagini şi puternice versuri. S-a hotărît o nouă întrunire pentru joia viitoare. Din joi în joi, cei ce au avantajul să meargă la d-nu Grădişteanu îşi mai descreţesc fruntea, sau şi-o încreţesc mai tare, dacă au scris lucruri slabe în cursul săptămînei. E foarte probabil că şi d-nu Maiorescu va reîncepe întrunirile sale literare de miercurea. Dar cei ce n-au dor de literatură ? Aceia au şi ei desfătarea lor : Şoseaua. Zilele de toamnă sunt calde, spre seară, şi la razele tîrzii ale soarelui vine o întreagă lume să-şi disprimăvă-reze gîndurile şi să-şi gonească frigul vieţii de oraş. 245 E netăgăduit că toamna coprinde o mare taină în dSSJStt ? -T n-e"° .transmite * nouă, cînd suntem obicinuiţi a caută sa pricepem întorsăturile firei Dar cine le pricepe destul de bine şi, mai cu seamă cine poate să le tălmăcească cînd le pricepe ?.. 1883 PALABRAS (Duminecă, 2 octomvrie) Pe orizontul vieţii bucureştene nimic nou, afară de cîteva noutăţi învechite : Opera, care-şi aşteaptă actorii ; Cuniberti,1 care e pe pragul gloriei ; Gatineau, 2 care a ajuns la destinaţie, şi alte cîteva lucruri mai mult sau mai puţin trecătoare. Săptămînă aceasta seamănă cu cea trecută, după cum cea viitoare va semăna cu cea de astăzi. Lanţul timpului se continuă fără întrerupere şi vremea nu se opreşte să admire pe nimeni ; nici pe d. Brătianu, care încheie tratate cu împărăţiile, nici pe d. Vlădica, care scrie cîntul gintei latine pe un bob de mazăre, nici pe cei ce mor, împlinindu-şi datoria în conştiinţă, nici pe cei ce trăiesc neîmplinindu-şi deloc datoria, pe nimeni. Evenimentele din ţară, ca şi din străinătate, sunt fără importanţă serioasă. Francezii intră ca nişte proşti în capcana d-lui Bismarck3 şi fluieră pe regele Alphonso 4 ca pe cel din urmă comediant. Zola 5 anunţă un nou roman de năravuri, cum zice el : La joie de vivre ; congresul literar internaţional de la Berna discută asupra proprietăţii literare ; miniştrii cabinetului francez se schimbă tot atît de des ca şi miniştrii români şi, în definitiv, nimeni nu lucrează mai serios decît arsenalurile. Miroase grozav a praf de puşcă ! Toţi stau cu botul pe labe şi aşteaptă să vază din ce parte va sări prima schinteie. Nimeni nu îndrăzneşte să atace, dar toţi sunt gata de atac. Pînă şi principele dë 247 Monaco a făcut uniformă nouă bravei sale armate, care se compune din vreo 80 de soldaţi, 40 de ofiţeri, 5 generali, 2 mareşali şi cîteva sutimi de mii de perechi de cărţi. E grav !... Gravitatea situaţiei nu împiedică omenirea de a petrece. Am început să cred că, în adevăr, românii sunt democraţi. Nefiind pînă în momentul acesta decît trei teatre deschise : teatrul „Orpheu", 6 unde joacă Cunibarti ; teatrul „Bossel", unde joacă trupa de operete a d-lui lonescu ; teatrul „Dacia", unde joacă d-nu Manolescu — plus un al patrulea teatru : cel de la „Jignita" 7 unde joacă o trupă ovreiască — pare cu totul natural ca lumea căreia i se urăşte repede sau, mai bine, lumea unde ţi-e urît, ca să traducem ca la Teatrul Naţional, să se ducă pe la café chantant, pe la „Leu şi cîrnatu", pe la „Adevăratul leu şi cîrnatu", ' pe la „Vulpea naţională" etc. Ceea ce însă te surprinde cînd intri într-un astfel de local de petrecere, şi mai cu seamă la café chantant, e împestriţarea de lume ce ţi se înfăţişează. Vezi la o masă o mînă de băieţi tineri, curaţi, vorbind o limbă străină sau mai multe amestecate, avînd toţi aerul de filius fa-miliae şi alături de dînşii, la o masă cu totul apropiată, vezi pe portarul de la „Dacia" sau de la alt otel, petrecînd cu două cîntăreţe pe genunchi, ca şi cum ar avea aerul de a zice : „înaintea Legii, toţi suntem egali". Dincolo de portar, ţi se poate întîmplă să zăreşti pe cutare director de bancă, pe cutare colonel, pe advocatul X, om foarte distins dealtminteri, şi mai dincolo, trei-patru băieţi de prăvălie, un Alphonse cunoscut şi recunoscut de toată lumea ca făcînd această delicată şi onorabilă meserie şi aşa mai departe... Nu, că ne democratizăm grozav ! De aia e bine să nu aibă omul prejudiţii : portaru e şi el cetăţean ca oricare membru din majoritate, şi nu văd pentru ce nu le-ar fi permis la amîndoi să-şi puie gologanu în aceeaşi pungă... Pe la celelalte locuri de petrecere, lucrurile merg natural, căci acolo intervine Toamna mîndră, harnică, Şi de bunuri darnică, care face pe cetăţeni mult mai egali înaintea mustului şi a cîrnatului, decît înaintea Legii. » Tot toamna hamică ne-a mai adus şi alte bogăţii şi alte petreceri. Deşi în veacul nostru exibiţiele au ajuns de prisos, sub raportul unor articole determinante, totuşi, Expoziţia cooperatorilor îşi are meritul său şi un merit mare, acela de a grupa pentru prima oară toate ramurile micei noastre industrii sub acelaşi acoperămînt. Dealtfel, cum ziceam, sunt unele articole, ca cele de modă şi în general mai toate articolele de lux, cari nu mai au nevoie să fie expuse. Pe fiecare zi, omul are ocazie să întîlnească cîte o expoziţie ambulantă, care poartă pe dînsa specimene din toate ramurile de industrie : încălţăminte, croitorie, ceasornicărie, bijuterie în general, colori en gros, parfumuri en détail etc. Dar toate, sau mai toate acestea, sunt străine. Vezi, aici e răul... Pentru articolele de lux e alt soi de expoziţie. D-na Igrec deschide saloanele sale. în curînd dă un bal splendid (splendid lipseşte foarte rar). Dacă d-na Igrec stă în provincie, e vai de lume : nu mai găseşti nici prefect la prefectură, nici judecători la tribunal, nici ofiţeri la cazarmă — toţi umblă razna, aşază, îşi dau părerea asupra scaunelor, a pianului etc. Dacă stau în Bucureşti, statul nu se zdruncină atîta, dar tot e bătaie de cap. în sfîrşit, cînd vine ziua aşteptată, patroana casei deschide tot : saloane, fumuare, camere de dormit, bu-feturi, sală de biliard, cămară, garderobe, cufere, cutii, pivniţe, tot. — Poftiţi, boieri, şi admiraţi... La Expoziţia cooperatorilor, e de bun-gust să te duci către seară : între ceasurile patru şi şase. Atunci vine toată lumea pschutt, cum s-ar zice pe româneşte, cu schepsis. Prin expoziţie se învîrteşte puţin ; se opreşte două-trei minute la Olbricht, se mai uită la galantarele cu rochii ; dă o raită prin pavilionul artelor ; priveşte un 248 249 moment perele d-lui Ioanid ; îşi aruncă ochii pe masa psylographului Vlădica ; ajunge la frînghii, brînzeturi şi trăsuri şi se opreşte la Opler sau se-ntoarce să se plimbe pe mica alee din centru. Şi plimbarea ţine de patru ori mai mult decît vizitarea întregii expoziţii. Un muscal expune mai multe soiuri de ştubeie, în care fagurul se poate vedea întreg, printr-un geam pe care-1 acoperă o portiţă de lemn. Ce admirabilă alcătuire în acest fagur de miere ! cu cîtă regularitate sunt zidite celulele exagonale ale albinelor ! ce sîrguinţă în strîn-gerea mierii şi ce organizare adevărat republicană, cu toate că albinele au o regină ! Iată nişte cooperatori sinceri şi devotaţi lucrului ! Poate că n-ar fi fost greşit să se puie aceste ştubeie pe un piedestal de scîndură de oarecare înălţime şi să se aşeze chiar la intrarea expoziţiei, ca un fel de prăvălie cu această firmă : Societatea cooperatorilor. Cooperatorii literari cari se strîngeau joia la d-nu •Grădişteanu au trebuit, cu părere de rău, să aştepte joia de 6 octombre. Mai toată lumea cîtă are vii la Filaret sau pe Dealu-Mare, e dusă din capitală, şi d-nu Grădişteanu fiind din numărul acestora a fost silit să-şi amîie întrunirea de la 29 trecut. Dealtminteri, se pare că culesul nu va ţine tocmai mult, din cauza slabei recolte ce dă viile anul acesta. La gară însă e aceeaşi activitate ca în toţi anii. Trenurile cari merg pe linia Ploieşti sunt ocupate mai numai cu amatori de petreceri şi cu coşuri de struguri, cari (coşurile, nu amatorii) se duc goale şi se întorc pline, de cîte două-trei ori pe săptămînă. Pe la gările cele mici, precum Albeştii, Valea Călugărească, Periş etc., activitatea pare astăzi cu atît mai mare cu cît e mai mică în celelalte timpuri. Iar călătorul, pe care nevoile sau urîtul îl duc departe de noi, trecînd pe lîngă staţiele Dealului şi privind cu ochii întristaţi taliele zvelte şi elegante ale doamnelor de la vii, îşi zic încet : — Aici viaţa trebuie să fie dulce ca mustu... Să rămîi. Dar cînd pune picioru pe scară, să se dea jos, pare a-şi aduce aminte ceva : — Orce must însă se acreşte... Hai înainte ! Şi se duce înainte... 1833 250 PALABRAS Frunzuliţă rosmarin, Toate trec şi iară vin ; Numai badea şi-al meu bine Dusu-s-a şi nu mai vine. Uite-aşa e lumea. Un dulap cu cai, care coprinde tot soiul de caricaturi. Toate trec şi iară vin. Toate se duc şi toate se-ntorc. Cîteodată chiar badea se-ntoarce... Ba zău, vorba cîntecului : Nici pot să mă odihnesc, Nici să mor, nici să trăiesc, Toată noaptea mă izbesc ; Dorurile din cinci sate Toate-s la mine în spate. Parcă cîteodată lumea tot mai e cum mai e ; dar altă dată prea e slută şi dezgustătoare. Dacă omul n-ar face parte dintr-însa, dacă adică n-ar avea şi el o porţie din ticăloşia universală, n-ar fi mişel, sunt ceasuri în cari l-ai vedea tăindu-şi beregata singur ca bietul răposatu Nicoleanu.1 E prea multă stereotipie ; prea multă mişelie ; prea multă prostie. Avea dreptate Nicoleanu !... Fiindcă veni vorba de dînsu, ciudată fu şi viaţa acestui om. 252 Născut poet şî posedând mai presus decît oricine caracterul absolut neinteresat al poetului, Nicoleanu era cu totul străin de lumea aceasta. La începutul vieţii sale, neofit de geniu, el se aruncă în vîrtejul lumei cu oarecare rezervă, dar cu o sete d-a trăi şi de-a iubi care întrecea toate mijloacele sale. întocmai ca un călător căruia i s-a lăudat prea mult palatul ce-1 aşteaptă, spunîndu-i-se că drumul pînă acolo e scurt şi neted, şi care umblă zile întregi pînă s-ajungă, pe drumuri stricate şi arse de soare, întocmai astfel Nicoleanu plecase în viaţă, cu dorul de-a ajunge la palat, şi întocmai astfel drumul, făgăduit scurt şi fără gropi, îl osteni, îl dezgustă, îl bolnăvi, şi ajunse descuragiat şi urînd lumea. Cînd însă voi să cunoască şi palatu, realitatea i se înfăţişă atât de rece şi de hidoasă, încît mintea sărmanului poet se zdruncină. Palatul, scopul vieţii, pentru dînsu fu dragostea ce purta unei femei foarte frumoase, care, probabil, trăieşte şi astăzi, dar care nu 1-a-nţeles niciodată. Cînd se văzu înşelat şi umilit în cele mai delicate simţimente ale sale, înnebuni. Cer voie, à propos de aceasta, să istorisesc următoarea întîmplare, cu totul exactă : Nicoleanu' şedea cu unul din* prietenii mei, atunci artistul cel mai iubit de public, astăzi un om superior sub toate raporturile, şedeau în acelaşi apartament, pe strada Slătineanu, astăzi strada Nouă, deasupra colţului de vis-à-vis de „Raşca"2. Ei aveau fiecare cîte o odaie. într-o seară, prietenul său, artistul, intră acasă pe la 1272. Nicoleanu era venit înainte şi probabil dormea. Artistul se dezbrăcă încet ca să nu-1 deştepte ; luă o carte în pat ; întîrzie cîtva timp cetinoVo şi, după ce stinse luminarea, tocmai pe cînd sta s-adoarmă, auzi la uşa lui Nicoleanu un zgomot nepriceput, o respiraţie grea, ca a unui om care trage să moară, şi-n acelaşi timp o mînă care bîjbîia pe la uşă să găsească cheia. Artistul trase un chibrit şi voi să sară din pat. Atunci se ivi în uşa de la care venea zgomotul o fiinţă înaltă, tremură- 253 toare, cu o privire fatală, care înota în sînge pînă la gît şi-i zise : „Nu te speria, prietene ; sunt eu, nebun ; mi-am tăiat gîtu !" In adevăr, era Nicoleanu şi-şi tăiase gîtu. Faţa lui, cu acea frunte înaltă şi netedă, care conţinuse atîtea idei curate şi mari, abia se mai putea recunoaşte, împrejurul gîtului avea o zgardă de sînge închegat, care îi da un aer sălbatic. Prietenul său îl aşeză în pat, îl legă la rană, şi, după ce aduse pe cineva să-1 păzească, alergă repede la doctor. Am văzut cîteva fotografii de-ale lui Nicoleanu. Fi-gura-ţi pare deocamdată ordinară, din cauza unui cioc de foarte puţin gust ce purta în barbă şi, probabil, şi din alte cauze, cari au scăpat ochiului meu. Dacă însă priveai mai de aproape acest chip, frumuseţea şi seninătatea frunţei îndată-ţi schimba impresia. Vedeai bine că sub acea boltă rotundă, de o estetică desăvîrşită, locuia idealul. înţelegeai că curatele vedenii ce se înfăţişau poetului porneau dintr-o lume ce trăia în închipuirea sa, lume superbă, sfîntă. Blondă cu ochii negri şi albă ca o fee, Un cap frumos de înger, pe umeri de femeie, Atit era de pală şi-atit de gînditoare, Cit s-ar fi zis o umbră, străină, călătoare Venită să jelească virtutea pe-un mormînt. I ■ ■ • ■ ......... La gît purta o cruce, simbol de sărăcie, Şi-n inimă speranţa, eternă avuţie A celor ce pe lume se zic dezmoşteniţi... 3 j * » Delicateţea aceasta extremă, ce întîlneşti la Nicoleanu, la Sihleanu,4 la Sohelitti, 5 negreşit că ţinea mult t de curentul liric pornit din Franţa. Nu e mai puţin ade- \ vărat însă că generaţiunea din care făceau parte ei era • o generaţiune salubră, care, din natură, nu răspândea , miazme literare ca generaţiunea de astăzi. ! Din nenorocire, curentul pornografic, care cutreieră I astăzi Franţa de la un capăt la altu, a ajuns până la noi, şi ne vedem năpădiţi de o serie de romane şi de gazete aşa-zise naturaliste, cari nu se sfiesc a descrie şi a poetiza cele mai neruşinate şi mai insane lucruri pămîn-teşti. 6 Procesu natural care trebuie să se urmeze în dezvoltarea literaturei unui popor strigă din răsputeri contra acestei contrabande literare, ce tinde a se lăţi din ce în ce mai mult. în Franţa şi-n alte ţări, unde literatura s-a dezvoltat treptat ; unde lirismu, romantismu şi realismu — Lamartine, Victor Hugo, Balzac — au trăit, au înflorit şi au îmbătrînit — e natural să vezi spiritele alergînd după un soi nou de literatură. Dar la noi, unde d-abia poezia populară a avut un zbor mai mare, după cum atît de frumos arată d-nu Maiorescu, 7 şi poezia lirică a încolţit cu mai multă sau mai puţină vlagă, la noi forma aceasta coruptă şi destrăbălată a naturalismului n-are cuvînt să trăiască. De aceea, cu nespusă părere de rău, am văzut impul-siunea ce încearcă să dea o societate anonimă literaturei lui Zola. S-a început traducerea uneia din cele mai insipide şi mai vulgare scrieri, ce un pîntece ca Parisul poate s-o producă prin microbii săi : Nana. 8 Vînzătorii acestui specimen nou de literatură aparţin sexului frumos. Sărmanu sex frumos !... S-ar putea zice de vînzătoarele acestui roman, cari poartă o îmbrăcăminte particulară, cu numele de Nana cusut pe şorţ, că sunt alese într-adins atît de slute şi de dezgustătoare, ca să vîndă o marfă după chipul şi asemănarea lor. Singurul noroc e că societatea anonimă a Naniştilor e o societate absolut comercială, pentru care literatura are valoare numai cît va aduce dinari. Publicul are atîta bun-simţ ca să nu-şi dea dinarul său, şi deci în curînd vom putea saluta înmormîntarea în efigie a actriţei Nana. Dealtminteri, încetări din viaţă sunt de tot soiul. Mor oameni, mor jurnale, mor teatre, şi-n locul lor renasc alţii. Lumea nu se opreşte nici cît o clipeală din traiul său obicinuit, şi viaţa curge plină, luînd în curentul său şi amestecînd fără respect pe morţi cu noii-născuţi, pe urîţi cu frumoşi, pe cei mari cu cei mici... şi aşa mai departe. 254 255 Datoria noastră este să-i înregistrăm pe toţi şi să ne-ncereăm a lăsa o icoană mai mult sau mai puţin vie de lumea în care trăim. À propos de aceasta, Pierre Véron 9 spune că, la Paris, Ministerul de Interne mută o parte din birourile sale, între cari se află şi biroul presei. Cu ocazia aceasta, hamalii au trebuit să transporte 7 milioane 600 000 exemplare de diferite gazete, cari fuseseră depuse conform legii. Şapte milioane şase sute de mii ! ! Exemplare nerepetate. Te opreşti încremenit în faţa unei asemenea cifre, gîndindu-te ce furtună de pasiuni reprezintă această hîr-tie^ mîzgălită, cît spirit risipit, cîte " adevăruri propovăduite, cîte minciuni spuse cu sfruntare, cît progres îndeplinit, cîtă închipuire cheltuită, cît bine, cît rău, cîtă veselie, cîte lacrămi... Are dreptate Véron : te opreşti încremenit. Cu toate astea, trebuie să continue gama acestui adevăr de adevăruri şi minciuni : jurnalistica. Ea e trebuincioasă fie chiar numai pentru [a] împiedica alte publicaţii, ca Nana, sau numai pentru a spune că Cuniberti pleacă în curînd, că Teatru Naţional merge spre bine,10 că peste cîteva zile se deschid două teatre noi : Opera Italiană şi Camerile... 1883 i ï ! ! PALABRAS (Duminică, 23 octomvrie) Prin negura de toamnă se vede venind o matahală neagră, cu capul îmboborojit în linuri, cu blană în spate, cu şoşoni. Ea s îpropie şi-n preajma ei se face frig. Pare-a fi femeie. Gura e cam pungită de bătrîneţe şi din încreţiturile ei răsar nişte mustăţi subţiratice şi creţe, de cari promoroaca se atîrna ca de nişte bălării uscate, alcătuind astfel un rînd de ţurţuri îngheţaţi ca la streaşină caselor. E iarna. Ea vine cu gem în spate şi pune foc la sobe. Ca toate relele dupe lume, are şi ea un bun : acela de a da de lucru gîndului. Ce mulţumire e să poţi sta într-un fotoliu moale, înaintea focului, seara, pe la 6 ceasuri, cînd, ostenit de lupta zilnică, intri să te odihneşti!... Gîndul o ia razna prin lume şi te poarta pe unde nici n-ai visa. Din pîl-pîiala flăcării nasc fel de fel de palate şi de chipuri, şi-n jarul aprins se însufleţesc un norod de amintiri şi de drăgălaşe lucruri cari vai ! odată cu cărbunii mor şi ele şi adesea mor spre a nu mai reveni cu cărbunii de mîine seară !... De cîte ori n-am văzut în lumea din sobă o vedenie albă, pe care visul meu o aduce din întunericul altor tă-rîmuri, trecînd şi retrecîndu-mi pe dinainte ca o nălucire de poet !... De cîte ori dorul nu mi-a împrumutat aripile sale şi odată cu vedenia nu am plecat şi eu spre tărîmurile din care venea ea !... 257 A !... ce drum !... Cum de pot să se ducă pe hoamă, cu fumul tăciunilor, aceste figuri atît de curate şi de blinde ? Desigur, ca să le împiedecăm trebuie să punem capacele, căci de venit ele vor fi avînd alt drum decît acela pe care-1 are Joimăriţa. Iarna însă are darul de a mai aduce cu dînsa şi alte lucruri plăcute, precum concerte, baluri, teatre de tot soiul şi poate tocmai acelea o fac să fie primită cu oarecare bunăvoinţă de oameni, căci visele ce le seamănă deasupra tăciunilor intră în gustul a foarte puţini muritori. Şi adesea se întîmplă că în sobă muritorii citesc alte parasco venii. Astfel, o mişcare naturală a omului, cînd e supărat sau contrazis de cineva, e de-a veni înaintea sobei şi a se uita la foc cu capul în mîini, ameninţător ca şi cum flacăra ar fi vinovată de toate nenorocirile ce i se întîmplă. Iacă o scenă : (Sunt şapte ceasuri seara. Domnu a dormit puţin. Doamna a cetit. Stîlpul familiei umblă prin casă fluierînd vesel şi prin-zîndu-şi cozondroacele de umeri.) DOMNU Va să zică, draga mea, tu astă-seară te duei la d-na Roşcoveanu ?... DOAMNA Ba nicidecum. Mă duc la operă cu bărbatul meu. (Se scoală şi-l apucă de braţ, aninîndu-se de el ca un scai.) Cînd ai şti, Costel... se joacă Aida, acea superbă alcătuire a lui Verdi... E aşa de frumos actul al IV-a... N-ai auzit finalul, scena de adio ?... DOMNU Ba am auzit-o, dar astă-seară nu se poate... Uite, puiule dragă, am întrunire la Senat... Să alegem un preşedinte... şi nu se poate să lipsesc. 258 DOAMNA Ce preşedinte !... Aţi ales pînă acum vreo patru, tot nu v-ajunge ? Ia lasă, Costel, mă minţi ca pe un copil. Mai bine spune-mi verde că nu vrei să mă duci... şi pace. DOMNU Parole d'honneur, ma chère !... Avem preşedintele care ne aşteaptă. Se poate să nu te ţii de cuvînt către un preşedinte ?... DOAMNA Nu se poate ; dar către femeia ta se poate. (Se duce supărată şi se aşează în fotoliul din faţa sobii.) Aşa viaţă să nu mai dea Dumnezeu nici la duşmani ! DOMNU (periindu-şi mustăţile) A ! a ! te superi acuma ! Eu te credeam mai inteli-.gentă... Speram că o să-nţelegi ce-nsemnează o raţiune de stat... DOAMNA (scormonind un tăciune) Nu înţeleg raţiunile de stat şi nu sunt inteligentă !... M-ai văzut de cînd m-ai luat. DOMNU Ei bine!... Dar ce-ai cu bietul tăciune din sobă? El nu alege pe nimeni (Tăcere.) DOAMNA Şi de asta te superi ? DOMNU Eu nu mă supăr. (Sună. Vine Ion.) Ioane, mai adu puţine lemne să facem cărbuni mai mulţi. (Ion iese.) DOAMNA Destul de frumos ! Numai servitorul nu ştia că ne certăm. 259 DOMNU La revedere, scumpa mea. (Doamna tace.) La revedere, (lese cu oarecare părere de rău. După vreo zece minute se întoarce şi o găseşte tot acolo, cufundată în gînduri. Ia un scaun şi s-apropie de foc.) M-am întors... DOAMNA Ce rău ai făcut... Eram tocmai la actul a patrulea. DOMNU Bine, ce vezi tu în sobă ? DOAMNA Ceea ce tu nu vezi. Dacă am avea aceiaşi ochi, m-aî iubi mai mult şi ai alege mai rar preşedinţi. DOMNU (rîzînd) Arată-mi şi mie în care colţ se joacă actul al patrule. (Şi ia o mînă într-ale lui.) DOAMNA (se întoarce uşor şi-l atinge cu palma peste frunte) Se joacă aici, nu se joacă acolo. DOMNU Din fericire pentru alegătorii mei, aici nu se joacă teatru. (Ii ia capul în mîni şi o sărută pe frunte.) Dar dacă aici se joacă, e atît mai bine. Vom asista amîndoi la reprezentaţie. (Cortina cade.) Şi astfel de lucruri aduce iarna. Dar spuneam mai sus că aduce şi altele de alt soi : Pentru anul acesta se vesteşte sosirea a o mulţime de artişti, printre cari şi cîteva celebrităţi europene. 260 Deja pe strade se văd nişte afişe de încunoştiinţare, care trîmbiţează sosirea în curînd a cîntăreţilor Mariano Padilla1 şi Désirée Artôt.2 Aceste glasuri, atît de cunoscute lumei, publicul bucureştean le-a mai ascultat o dată şi impresia ce au lăsat în prima lor trecere prin ţară e încă vie. E de notat că d-na Artôt e predilecta m.-s. reginei. Afară de Artôt şi Padilla, cari vor sosi mai curînd, se vorbeşte, pentru cursul iernei aceştia, de venirea lui Wilhelmy, 3 violonist celebru ; Grunfeld,4 un pianist de mare talent, al cărui nume începe a umplea Europa, alături de a lui Rubinstein, şi care e angajat în Rusia pentru 100 de concerte pe suma de 50 000 ruble. In fine, în fine, se şopteşte şi de trecerea marelui Rubinstein. Celebrul muzicant s-ar opri în Bucureşti să dea trei concerte, dacă i s-ar garanta 14 000 fr. pentru onoarea ce ne face. 5 Au s-ajungă muzicanţii ăştia să vîndă arta pe numărul notelor : 50 de note atinse, 50 de napoleoni ; o poloneză de Chopin pe o vilă ; o sonată de Beethoven pe o moşie etc. Cu chipul acesta arta are să meargă departe, dar moşiele au să dea înapoi. Orcum fie, o muzică bună preţuieşte tot atît de mult cît o recoltă frumoasă. Dacă aş şti că şi arendaşii citesc rîndurile acestea, aş şterge comparaţia de sus, ca să nu-mi atrag ura d-lor. Ura unui arendaş, care n-a scos nimic din munca sa, e teribilă şi e dreaptă ! Am însă bună nădejde că nu mă vor ceti şi deci că nu mă vor urî. Sunt ei alţi oameni cari, judecaţi după poziţia lor socială, ţi s-ar părea că nu le scapă nimic, dar bieţii arendaşi, obosiţi şi chinuiţi ca vai de ei !... E trist însă că doamnele d-lor citesc, şi citesc numai cărţi mizerabile şi traducţii scandaloase, cari, chiar cînd sunt scrise cu stil ca ale lui Guy de Maupassant şi Zola, corup gustul şi irită simţurile. Cîţi oare dintre cititori înţeleg ceea ce însemnează stilul ? Stil, stil numai aşa ca să treci toate insanităţile din lume, eu, cititorul mai luminat, îţi foarte mulţumesc. 261 Claretie 6 are dreptate cînd observă locotenentului de corabie Viaud 7 (Pierre Loti), cel cu descrierea masacrului de la Huè : „Artă ! artă ! Maiestatea stilului ! Impe-cabilitatea artei ! E foarte frumos lucru arta ! Dar eşti soldat ; cîştigă-mi întîi bătălii şi vei fi artist, şi artist mare dacă e nevoie, dar pe urmă !" O s-ajungă societatea şi la noi să aibă cărţi pe scoarţa cărora să stea scrise cuvinte ca acestea : Fata nu va per-mite mumei sale să citească. Dacă eşti romancier şi ştii să scrii, analizează situa-ţiunile psihologice şi pune gust în descrierile ce faci — nu căuta cu luminarea colţurile cele mai înfundate şi mai murdare ale omenirei. în sfîrşit, sunt duşman neîmpăcat al cozonacului şi bucătăriei în literatură. Să sperăm că bunul-gust va reveni şi că scriitori, actori şi muzicanţi vor începe a se feri de această molimă a naturalismului obscen. Printre actorii cari au un ideal, mica Gemma trebuie pusă în prima linie. Ea a plecat din Bucureşti miercuri dimineaţa lăsîn-du-ne cele mai frumoase suveniri. La reprezentaţia din urmă, a adresat publicului cîteva versuri româneşti, pe cari le-am putut prinde : Ca o rază ce porneşte fără voia ei din soare Şi preface bobocelul într-o luminoasă floare, Astfel, fără ştirea mea, în lume sunt născută ca să cînt Şi să schimb în ris şi lacrămi nepăsarea pe pămînt. Voi care în artă credeţi, cari-aţi rîs şi-aţi plîns cu mine, Fraţi români, plecînd din ţară, vă zic : „rămîneţi cu bine !" Gemma-n veci n-o să vă uite, dar în schimb sunteţi rugaţi Să-i păstraţi o amintire dulce... şi să n-o uitaţi ! 1883 NEBUNII In ideal Fără dureri trăindu-mi traiul, Duc tinereţea-mi să se culce Pe perna somnului de-apoi ; Şi niciodată înapoi N-oi mai aduce-o — căci e dulce Somnul de-apoi — este un rai. Prea mult sătul de-o lume-n care Orce strigoi are-o iubită Şi orce slută un iubit, Mă-mbrac în negre — şi cernit Mă duc prin lumea-nehipuită, Fără suspin, fără mustrare. Poate că-n ea se schimbă viaţa, Poate că iarna cade vara, Iar vara cade cînd doreşti ; Poate că într-însa cînd iubeşti Soarele ţine pînă seara Şi nu e nor şi nu e ceaţă. Mulţi aleargă după glorie, numai spre a părea mai nalţi decît sunt. Tocurile aceste se capătă cu oarecare greutate, dar cei ce le doresc cu orce preţ şi cît se poate mai nalte sunt tot oamenii mici. 263 Darul inimei1 (după Théophile Gautier) Nu e pe lume nimănui îngăduit să nu dorească Un lucru care să-i vorbească Neîncetat de draga lui. Unul in aur îşi ascunde Şuviţa ce i-a dat-o Ea. Şi cînd viaţa-îi pare grea El o desface-în negre unde. Altul păstrează într-o cutie De lemn bătrîn, împărătesc, Un peticei mic de hîrtie Gu două vorbe : „Te iubesc". Un altul iar e pus pe gînduri De-un trandafir uscat de mult, Pe care visele-1 ascult, Căci din trecut vin rînduri-rînduri. Eu însă n-am nici o cutie, O floare, o frunză măcar !... Ba nu !... Păstrez şi eu un dar : O lăcrăma pe o hîrtie. Din Alarcon2 Recunoştinţa este o simţire prea serioasă pentru o nevasta tînără, şi dreptatea o gîndire prea supărătoare pentru o închipuire veselă. Virtutea se întăreşte în durerea grijelor. _ Era într-o după-arniază din luna lui mai ; o zi în^ cintatoare. Soarele care apunea pe atunci, adecă înainte 264 cu un veac şi jumătate, este acelaşi soare pe care îl cunoaşteţi cu toţii ; de aceea nu vi-1 mai descriu. Vreau numai să vă spui că în acea seară apunea îndărătul munţilor aşa de încet şi cu atîta majestate, ca şi cînd nu ar fi avut de gîncl să mai răsară niciodată. Era unul din acele momente măreţe în care timpul pare a se opri în loc. Una din acele sărbători ale naturei care nu trece în povestirea istoriei ; una din acele zile falnice şi strălucitoare în care îţi vine a crede că lumea a ajuns pentru întîia oară la culmea frumuseţii şi tot timpul de mai nainte n-a fost decît o vîrsta de copilărie şi tot timpul de mai pe urmă nu va fi decît o scoborîre, o scădere, o îmbătrînire firească, ce se va sfîrşi cu moartea. Era acea oră de melancolie în care sufletul priveşte uimit la tragedia zilei murinde, ca la o privelişte nouă şi care nu se va mai înfăţişa ; acea oră în care, dacă se întîmplă să ne gîndim la fiinţele ce le-am cunoscut şi care au murit, ne sfiim a mai rămînea într-o viaţă ce ele au părăsit-o. * Sunt momente în care se deşteaptă în noi o a treia fiinţă, mai uşor înţeleasă decît sufletul ; şi această fiinţă, neapropiată de sensuri şi chiar de voinţă, stabileşte între soţia care se gîndeşte la necredinţă şi soţul care se gîndeşte la răzbunare, firul de înţelegere, un fel de închipuire îndoită, care am putea-o numi aerul faptelor rele şi care le este drept o tainică învoială, drept o împreună vinovăţie neprecugetată, pentru ca nici unul, nici altul să nu se mire de o tăcere aşa de lungă şi aşa de nefirească. Atît... Paserea plecînd din crîng, Pomii toţi în urmâ-i plîng, Iar pe ramurile lor, Frunzele se pisc şi mor... 263 Visurile cînd se duc Toate-n urmă se usuc... Pentru a sufletului floare, Dacă-n urma lor nu moare, Hrană oamenii îşi string I-acrămile ce Ie plîng. M-am hcitărît cu Dumnezeu Oglinda să n-o mai privesc... Ea-mi spune că îmbătrînesc Şi mie-mi pare rău. Şi tot aşa m-am hotărît Să fug de tine sau să mor... Fugind sunt urmărit de dor, Murind, mă fac urît. Dar oaie dacă-aş încerca S-ascund tot părul cel albit Şi astfel reintinerit, Să-ncerc a te uita ?... Degeaba !... Iarna tot nu trece Şi tot nu e nici un cîştig : Cînd ninge-n deal, în vale-i frig, Păr alb, inimă rece. ■ i ■ t (Cugetarea din urmă a unui păgîn) 3 O, Doamne !..., dacă singur eşti D-zeu cel mare, Şi-ai poruncit ca-n lume, chiar cei ce se iubesc Să moară, făr'de lacrâmi şi făr' de indignare, Dînd moarte, fie-ţi milă şi dă-le şi uitare, Sau altfel... iartă-i, Doamne, cînd nu te mai cinstesc l 1883 266 PALABRAS (Duminică, 13 noiemvrie) Aşa e făcut omul, se vede !... El înghite tot soiul de hapuri şi trece peste tot felul de hopuri numai ca s-ajungă !... Ploaia-1 murează ca pe un căţel ; frigul îi îngheaţă mustăţile şi entuziasmu ; Cavalerul de Santis,1 anunţat cu surle şi ţimbale, cîntă ca un ţîrcovnic ; Teatrul Naţional îl îndoapă cu Fiul nopţii2 ; fantoşele-şi dezvoltă arta de a face pe public să rîdă, rîzînd de dînsu ; scamatorii scot cîlţi pe nas, iar d-nu Serrurie3-şi dezvoltă interpelarea... Toate aceste calamităţi publice, suferite, pentru ce ?... Pentru ca să-şi poată zice la ianuariu : „Am ajuns ! Ia-tă-mă-s în 1884 !..." Pînă atunci însă, săptămînă care se încheie astăzi a fost foarte tristă. Lăsînd ploaia şi frigul la o parte, d-nu de Santis a contribuit întrucâtva la încruntarea sprince-nelor noastre. Noul tenor era evenimentul artistic al săptămînei, atît pentru că venea să cînte la Bucureşti pentru întîiaşi dată, cît şi pentru că debuta într-o operă, poate cea mai iubită şi mai gustată la noi : Lucia. Deziluzie ! D-nu de Santis a masacrat totul. Nici în solo, nici în duo, nici în ensemble, n-a izbutit să arate că poate ceva. Mai cu seamă frumosul septuor, la noi cîntat în quintet, acea genială întocmire a actului al doilea, care singură ar 267 fi de ajuns să ridice pe Donizetti4 în rîndul celor mai mari compozitori, a fost sacrificată numai din pricina sa. Nenorocitul tenor s-a dus să-şi ceară congediu de la direcţia Operei, cu lăcrămile în ochi. Se zice că pentru prima oară i se-ntîmplă un fiasco. Cunoaştem toate greutăţile cîte le are Impresa, şi am dori să nu spunem aceste crude adevăruri. Publicul însă, orcît e de fără de gust, le-nţelege grozav de bine, şi chiar dacă nu le-ar înţelege, noi nu-1 putem înşela. In schimb, ceilalţi artişti au fost mult aplaudaţi. D-na Lodi 5 place din ce în ce mai mult ; d-nu Spara-pani, superb ; Roveri,6 basul, are vocea plină şi registrul întins. Nu pot atinge partea cu adevărat bună a trupei, fără să pun în frunte pe d-na Montalba. Se pare că această eminentă artistă nu place tutulor deopotrivă. Unii o judecă într-o direcţie greşită, pe cînd alţii, în adevărata direcţie, o coboară prea jos. Umila mea. părere este că, alături de d-nu Sparapani, d-na Montalha e singura cîn-tăreaţă dramatică. La d-şa vocea plină şi modulată cu dibăcie se întovărăşeşte cu un joc rotund, grav, plin de nobleţe, care în cele mai grele situaţiuni de canto, o face să rămîie stăpînă pe emoţiunea lăuntrică a sufletului femeii şi să nu lase decît emoţiunea actriţei. Darul de a se identifica cu rolul arareori l-am văzut atît de întreg ca la d-na Montalba. D-sa cîntă cu gura, cu ochii, cu mişcarea... Şcoala franceză are şi aci o superioritate incontestabilă asupra şcolii italiene, pe care o au toţi ceilalţi artişti. D-ra Mey e un mezzo-soprano cum nu avem des la Bucureşti. Cît despre d-nu Prévost, 7 imensul succes ce-1 găseşte întotdauna în faţa publicului e cea mai bună dovadă de puterea vocii sale. Tenorul nostru are în gît o adevărată mină de aur. In Lucia am avut ocazie să constatăm că harpa de anul acesta e superioară tutulor celor ce au fost pe la noi. Concertul din actul întîi a fost ascultat de public cu multă atenţiune, şi d-rei Theresina Zamara, harpista, i s-a făcut o adevărată ovaţiune. 268 Fiindcă am intrat cam mult în arta înaltă şi serioasă, să apucăm drumul în vale, spre o altă artă, care, dacă n-ar fi mult practicată în veacul şi ţara noastră, am putea s-o lăsăm la o parte şi cetitorii n-ar păgubi nimic. Lisciar si, fiindcă suntem la italieni, însemnează tocmai ceea ce fac o mare parte din doamnele noastre, cînd pe obrazul lor aşază o mască de aluaturi şi de desenuri oribil de urîtă. N-aş fi îndrăznit să împietez domenul d-lui Clay-moor, 8 dacă steaua mea rea nu mă aşeza sub o lojă în care, din nenorocire, se afla o imitaţie de femeie, atît de spăimoasă şi de groaznică, prin zugrăveala figurei sale, încît se părea că e venită într-adins ca să facă pagubă d-lui Serghiade, indispunînd pe privitori. Nici vorbă Catonii, 9 în ziua de astăzi, nu fac multe parale, şi mai cu seamă subscrisul, în pielea austerului republican, n-ar petrece tocmai bine. Societatea noastră este alta, năravurile sunt altele şi e natural ca şi gusturile să fie altele. Cu toate astea, fiecare contribuabil are dreptu să reclame de la autorităţi buna pază a oraşului şi liniştea văzduhurilor bucureştene atît de tulburate prin arătarea unor astfel de iezme. Inchipuiască-şi cineva un cap, fost odinioară brun, actualmente de o coloare conabie, ale cărui principale organe : nas, gură, ochi şi urechi par a fugi unu de altu şi a se lua în rîs, pe temeiul parabolei : vezi gunoiul din ochiul vecinului şi nu vezi bîrna din ochiul tău. Gura, cu nişte buze subţiri şi lungi, îşi strînge fălcile osoase şi mari, semănînd arcurilor unei braşovence de schit, cari au fost slăbite de greutatea păcatelor călugăreşti. Nasul, cu nările văpsite, pare o melancolică ruină, plecat pe gură ca un donjon medieval pe o prăpastie. Ochii mai păstrează încă un fluid de viaţă, dar, deşi trăind în orbitele lor, ei seamănă cu acele lanterne de hîrtie, desi-nate cu caricaturi, care anunţă iarna balurile mascate de prin mahalale. Concluzia este : oribil ! 269 Noroc că, într-o lojă apropiată, figura unei femei frumoase venea să mai însenineze această întunecată parte a cerului teatral, cu nişte ochi albaştri şi dulci ca ai Giocondei. De această Giocondă (Mona Lisa a lui da Vinci) vorbeşte Théo Gautier, cu tot entuziasmul ce posedă marele său spirit. într-o colecţiune de tablouri, pe care d-nu Gebauer o adusese în timpurile din urmă, se afla o litografie superbă după celebrul tablou aflat la Louvre. Cine va fi cumpărat această frumoasă copie ar trebui să încadreze alături splendida pagină pe care Gautier a scris-o în Guide de Paris asupra originalului. Astăzi, tot la d-nu Gebauer, se văd cîteva noi copii în negru, de o însemnată valoare artistică. Umblînd astfel prin vitrinele librărielor, la Graeve 10 se văd cîteva volume noi, între cari se găsesc şi următoarele : Poezii de d-nu Stoenescu,11 Alexandru,12 roman de d-nu Dimancea şi Nuvele de d-nu Constanti-nescu Teleor.13 Cele dentîi au apărut mai toate prin gazete şi sunt cunoscute publicului. Alexandru e o biată operă tîrzie, coşcovită, dropi-coasă, a unui poet în pensie. Ea va trece pe lumea cealaltă fără să fi lăsat decît culegătorilor tipografi, care au imprimat-o, o suvenire mai mult sau mai puţin vie. Nuvelele d-lui Constantinescu sunt un alt soi de literatură. Fiecare bucată conţine o mică istorioară, care nu se-ntinde niciodată mai mult decît de patru sau, mult, cinci pagine. Autorul a voit să ia cîte un colţuleţ din viaţa omenească, în fiecare din aceste crîmpeie, pe care să-1 studieze şi să-1 cerceteze în toate sensurile. Critica la această carte s-ar putea face în trei vorbe : proză de, poet, ceea ce flatează pe d-nu Teleor. însă, hotărît, nuvelele de faţă sunt cu totul lipsite de interes. Nimic nu-i omenesc din ceea ce conţin ele ; totul e străin, fantastic, zburător, ca în Doi amanţi, Avarul, Flori scuturate etc., sau, pe unde se întîlneşte cîte 270 puţin adevăr, ierte-mi autoru cuvîntu, adevărul e vulgar ; de aceea şi Legendele, cîte se găsesc în această carte, sunt cele mai bune bucăţi. Iată, spre pildă : „Legenda celor din urmă fluturi şi celor din urmă fulgi de zăpadă Toamna se gătea de ducă pe drumul haosului etern, înainte de plecare, ea trimite pe cei din urmă fluturi albi, ca să vază dacă soseşte iarna. Fluturii plecară şi se depărtară atît de mult, atraşi de împărăţia albă a iernii, încît s-au pierdut printre fulgii de zăpadă şi au fost ucişi de iarnă. La rîndul ei, iarna, după o domnie de trei luni, trebuia să plece pe drumul haosului etern. Ea trimite pe cei din urmă fulgi de zăpadă, ca să vază dacă primăvara e departe. Şi au înaintat aşa de mult fulgii, că s-au întâlnit cu razele de soare ale primăverii. Şi fulgii albi de zăpadă se topiră şi dispărură. Primăvara răzbunase îndestul pe cei din urmă fluturi albi !" Această bucată, în volum, are nenorocirea să fie tradusă într-o franţuzească neiertat de proastă. în rezumat, credinţa mea e că autorul ar face mult mai frumoase poezii decît nuvele. D-nu Constantinescu înţelege că nu am voit să mă uit tocmai de-aproape la unele mici cusururi şi nici să-mi aduc aminte de oarecari lucruri de altădată... In privinţa celor dinţii, ţiu autorului la dispoziţie cartea sa adnotată — în privinţa celor de al doilea... à bon entendeur salut l 1 Rămînînd în acest ordin de idei, o noutate îmbucu- ri rătoare ne vine : operile complete ale lui Eminescu se tipăresc în Editura Socec, sub îngrijirea d-lui Maio- (rescu. 271 In curînd dar, vom avea o culegere a bucăţilor acestui eminent poet, atît de crud lovit de soartă. Dacă el se va însănătoşi, după cum se speră, va urma darea la lumină a cîtorva manuscrise, necunoscute încă, printre cari un important dicţionar de rime.14 O observaţie de făcut în privinţa lui Eminescu, printre nenumăratele şi caracteristicele observaţii ce s-ar putea face relative la el : omul acesta, atît de adînc şi de ştiutor, n-a scris niciodată nimic pentru teatru.15 Adoraţiunea şi cultul ce avea pentru geniul lui Shakespeare îl făcea, oare, să se închidă înlăuntrul fiinţei sale atît de afund, încît să nu încerce niciodată a zbura prin văzduhul pe care-1 cutreierase titanul timpurilor trecute ? Orcare ar fi această cauză, trebuie să ne pară rău la toţi că ea a existat, deoarece nimic nu ne-a rămas.de la Eminescu pentru teatru. Ca noutate, în acest sens, avem opereta d-lor Iacob Negruzzi, Luca Caragiali (libret) şi Caudella (muzica), intitulată Hatmanul Baltag.16 D-nu Caragiali a cetit-o într-una din şedinţele de la d-nu Maiorescu şi după aceea în Comitetul teatral — iar Baltagul său a fost mult aplaudat, şi spiritul de adevărată operă comică a ţinut pe cei prezenţi într-o continuă veselie, de la început pînă la sfîrşit. Aşteptăm cu nerăbdare muzica. 1883 PALABRAS (Duminecă, 18 decemvrie) Se pare că e un făcut : în ţara noastră toate chestiunile mari cad pe mîna neghiobilor, începînd de la cele mai înalte instituţiuni ale statului, pînă la serviciul municipal al stropirii uliţelor. Se vede că legea compensaţiilor pune în păcătos dorul de a tot privi cerul, şi piticul umblă cu capul în sus spre a părea mai nalt. Nu mai departe decît marţea trecută avurăm un exemplu puternic de această fatalitate care urmăreşte naţia română — în reprezentaţia ce se dete pentru ridicarea unui monument lui Bolintineanu.1 Ah!... criminalii!... cum au asasinat memoria bietului bard !... Cenuşa lui trebuie să fi bătut păreţii mormîntului cu furie, iar slovele cărţilor sale au tresărit, desigur, la auzul acelor accente ftizice şi necuminecate. Afară de biata Romaneasca şi alţi unu sau doi oameni mai cu rost, toţi artiştii ceilalţi trebuie să se tragă din duşmanii lui Bolintineanu, pentru ca să fi dus ura contra memoriei lui pînă a juca în reprezentaţia ce se da pentru bustul său. Artă cu certificat de paupertate !... Noroc însă că numele lui Bolintineanu a atras o parte din lumea care s-a hrănit atîta vreme cu poeziele sale, bune sau rele, cum au fost, şi cei ce au plîns cetind pe Elena 2 au venit să caşte la apoteozarea iubitului lor poet, căci, fără contestare, Bolintineanu a fost mai mult decît a fost iubit, slăvit, adorat. 273 Despre Bolintineanu va vorbi, mi se pare, d-nu An-ghel Demetriescu,3 distinsul profesor, într-una din şedinţele Ateneului. Erudiţiunea conferenţiarului şi spiritul său scrupulos cercetător ne făgăduieşte un studiu dintre cele mai bogate în aprecieri drepte şi critică întemeiată. Desigur, d-nu Demetriescu va avea de învins cîteva greutăţi, căci Bolintineanu trebuie studiat pe două feţe deosebite : ca poet şi ca om politic. Ca poet greutatea nu e mare, căci un spirit critic ca al d-saîe îl poate cunoaşte din scrieri, cari sunt mai toate tipărite. Ca om politic însă, greutăţile vor fi imense. Bolintineanu, care a debutat pentru prima oară în Curierul de ambele sexe, cu poezia sa O jată tînără pe patul morţii,4 a fost prezentat publicului de Heliade Rădulescu. Caracter înainte de toate şi poet în suflet mult mai mult decît în scrieri, el s-a desfăcut repede de Heliade, a cărui vastă inteligenţă coprindea prea multe deodată, făcînd alcătuiri politice, combinînd mişcări naţionale, rezistenţe contra consulilor etc. Viaţa însă atunc* curgea în valuri mari, şi acel vînt de libertate, ce suflase cu atâta putere peste toată Europa, adia încă şi la noi, şi vîrtejul lua pe fiecare în fuga lui, fără să-1 întrebe de vârstă şi de principii. Toţi voiau liberarea ţării de jugul străinilor, şi deci toţi aveau aceeaşi soartă. Bolintineanu fu exilat ca şi ceilalţi tovarăşi ai săi. El pribegi prin lume, cunoscând toate privaţiunile şi tot amarul surghiunului. Fericite zile am apucat noi, generaţiele din urmă, cari ne luptăm cu parlamentarismul şi cu seif guverne-mentul, netemîndu-ne nici de închisorile mănăstirilor, nici de năvălirea turcilor, nici de băjenărit. Să vede că de aceea avem şi aparenţe de pitici : spiritul se ascute mai mult şi voinţa se încordează măi tare sub apăsare. Sub domnia lui Cuza, Bolintineanu fu numit ministru al învăţămîntului 5 Atunci se putu cunoaşte cît era de drept şi de neclintit în părerile sale. Se povesteşte, între altele, că fiind indus în eroare de unul din subalternii săi, trimese lui vodă să iscălească un decret, prin care se făcea o mare nedreptate. Cîteva minute mai tîr-ziu veni un prieten, şi, dintr-o vorbă într-alta, îi spuse despre mişelia care era gata să se sancţioneze de domn. Bolintineanu tocmai se îmbrăca. Fără să mai asculte nici un cuvînt, sări în trăsură cum se afla şi ţintă la palat ! Vodă era gata să iscălească. — Stăi, măria-ta ! Vodă mirat se opri. Cînd şi-aruncă ochii la el, ministru era numai în ciorapi. Cuza rîse cu plăcere şi nu iscăli. Printre persoanele cari au trăit în strînsă legătură cu poetul, afară de rudele sale, cari or mai fi trăind, este bătrînul şi venerabilul profesor d-nu Christ. Ioa-nin, 6 editorul a mai tutulor cărţilor lui Bolintineanu şi a jurnalului său Dîmboviţa. 7 "De la d-sa s-ar putea lua multe detaliuri asupra vieţii poetului. Ei !... şi cu toate astea, cînd va veni critica serioasă şi dreaptă să cearnă poeziele lui Bolintineanu, multe vor trece prin ciur... Mai cu seamă volumul său Cîmpul şi Salonul8 nu poate rezista nici celor mai binevoitoare observaţii. Dar oare din producţiunele poetice ale timpurilor noastre cîte sunt aşa de bine cimentate ca să reziste nu tunului criticei, ci simplelor împuşcături ? Foarte puţine. Bustul lui Bolintineanu, care a fost încoronat pe scena Teatrului Naţional (?) se găseşte astăzi expus la librăria Rănişteanu, 9 casa Lahovary. Sculptorul, d-nu Georgescu, a fost mult mai fericit decît artiştii dramatici. Bolintineanu, în teracota, trăieşte. Privirea sa e absorbită de o cugetare adîncă ; gîndul lucrează ; tîmpla bate. Tot ce i s-ar putea imputa ar fi aşezarea minelor : dreapta e adusă spre gură, în semn de meditaţiune ; stînga ţine un document. Această aşezare, cînd mai ales nu e decit un bust, pare cam convenţională. 274 275 Alături de bustu lui Bolintineanu, la aceeaşi librărie, şi mai la toate, se văd gravurile din Figaro illustré. 10 Vitrinele au început a-şi expune marfa pentru Anul nou. Magazinele de modă şi mai cu seamă cele de jucării desfundă toate lăzile şi scot fel de fel de comedii. Tot lungul Podului Mogoşoaii e presărat de prăvălii de soiul acesta, la geamul cărora saltimbanci în miniatură fac gimnastică, iar saltimbanci în natură privesc. Astfel la Santa, în faţa pasagiului, mai acum vreo cîteva seri, d-nu Chiţu şi cu d-nu Dabijea se opriseră şi priveau la vitrină făcînd haz. — Uite, Chiţule, zicea d-nu Dabijea, eu, de Anul nou, am să-ţi cumpăr gorjlu ăsta şi cu oglinda de alături şi, dacă nu-i numi prefect pe Karabou, o să-ţi măresc cadourile cu călimara aceea de cerneală, în suve-nirea trecerii tale pe la intemmatu Justiţiei. — îţi mulţumesc, confrate, eşti foarte darnic. Eu, ca mai scăpătat, n-o să-ţi iau de Anul nou decît un drum-de-fier cu cheie şi cu linie îngustă, ca aminteri de la Rădulescu. — Foarte mulţumesc, colega. Da' lu Brătianu ce-i luăm ? — A ! trebuie să ne gîndim bine... ceva aşa, care să-i facă plăcere. Spre pildă, uite unguru ăsta de ceară, cu luleaua cît hîrdău. — Nu, nu. Sunt de părere să căutăm altceva. —■ Evrica ! zise d-nu Chiţu, sărind într-un picior. — Bine, evrica o fi, dar nu sări ca un flaimuc, că ne compromitem. Ce-ai aflat ? — Bravo mie ! Haide numaidecît la Mandi. ■— Pentru ce ? — Cea mai frumoasă surpriză ce putem să-i facem primului-ministru e să-i trimetem fotografia lui Iepu-rescu. — Foarte bine. Dar să vedem ce luăm pentru ceilalţi. De exemplu, ce am putea lua lui Voinov, ştii că el e nou. — Frate, mie, să-ţi spui drept, adaogă d-nu Chiţu, nu prea mi-i drag. Eu tot ce aş putea să-i dau, de Anul nou, ar fi un bilet de clasa I-a la drumu-de-fier pentru Focşani. — Acela n-ar fi cadou, căci l-ai lua gratis. Trebuie să-i cumpărăm ceva, că-i susţinut de moldoveni şi vorbeşte bine al dracului. — Hai să-1 însurăm atunci. — Degeaba : e însurat. Eu propui să-i cumpărăm ha-rapu ăsta, că seamănă grozav de bine cu prefectul de la Tecuci, un bun prieten al lui. Şi ştiu că Voinov a ţinut totdauna la prieteni. — Tache Anastasiu ? Da' nu seamănă, frate. Tache e băiat frumos. — In sfîrşit, ce-i cumpărăm ? — Eu propui să-i luăm un joc de şah. Ştii că directorul lui joacă foarte bine şahu... Şi le e urît bieţilor oameni la minister!... că doar am fost şi eu la Justiţie, slavă Domnului. — Adică slavă Domnului c-ai ieşit. — Taci, linie îngustă ! Şi în sfîrşit plecară înainte fără să se înţeleagă ce cumpără confratelui de la Justiţie... Astfel stau magazinele cu jucării şi miniştri. Il y en a pour tous les goûts. Altfel mascarada omenească îşi urmează cursu fără întrerupere. Călugării judecă pe arhereu Calistrat,11 pentru că a îndrăznit să fie om cinstit şi s-a abătut de la canoane, mîncînd caracatiţă într-o lune din post ; balurile mascate vor începe fără zăbavă ; teatru pregăteşte nişte feerii terrribile, orrribile, înspăimîntătoare, cu draci, cu. dumnezei, cu vînturi turbate, cu cîini turbaţi, cu toate lighioanele cîte nu s-au înecat la potop, şi chiar cu de cele ce s-au înecat.12 Printre toţi şi toate, o singură serie de fiinţe se bucură în adevăr de sărbători : copiii care merg în vacanţe acasă. Dacă am face şi noi ca copiii ? 1883 276 CRONICA RIMATA Azi moda este să se scrie Nimicuri mari în versuri mici ; Deci, cetitor, ca să nu zici Că gazetarii sunt mojici Poftimu-ţi modă : stihărie. Nu-i nou, în iernela de-acusi, Să vezi că nu cade zăpadă ; Dar ar fi nou să se vadă O iarnă în care să nu cadă Cucoanele pe-alunecuşi. Aşa, la operă, spre pildă, Prinţese cu trai monoton, Jucînd în gîndul lor o Gildă, * Cu nasul cad, spre a fi în ton, Pe nasul unui bariton Sau pe la gheaţă (căci se zice Că sfatul nou comunal A pus hamal lîngă hamal Să şteargă gheaţa pentr-un bal Cu bere, crenvurşti şi popice). * Rigoletto (n. D.Z.). Acolo fetişcane-n şir, Alunecînd cu domni prin ceaţă, Rimează ceaţă cu musteaţă O !... Julietta lui Shakespeare ! Şi ca şi tine cad... pe gheaţă. Aşa e lumea... nu-i nimic ! Unii mai cad, alţii se scoală, Şi fierbem în aceeaşi oală Căci suntem toţi de-aceeaşi şcoală : Al plapămei colegiu unic. Ol... dacă omul ar fi demn De-a şti de mic ce-i este scris, Ar tot ciopli la cruci de lemn Să aibă ce să puie semn La capul fiecărui vis. Căci, orce-ar face, orce-ar drege, La urmă, deziluzii sunt... Şi pentru vulg sau pentru rege S-aplică tot aceeaşi lege C-un singur paragraf : mormlnt. Cînd îţi arunci privirea caldă In lumea sufletelor reci Şi vezi tot soiul de zevzeci Cum mintea liniştit şi-o scaldă în nemurirea cea de veci, Te-apucă-un dor de-a fi ô stană, Un vîrf de munte, un copac, Decît să zici că mai eşti dac Din Dacia acelui veac Cînd lumea-n tot era romană. Dar iată-mă-n filozofie Innomolit pînă la brîu Şi gîndul meu era să fiu Un cronicar mai cilibiu Cu cronica în poezie. 278 279 Deci, Rozinante, stai pe loc ! Sau te întoarce iar la baluri, Străbate prin a lumei valuri, Ca şoarecii prin caşcavaluri, Şi intră-n grajd ; eu intru-n joc. E bal de facere de bine Şi e cu port naţional. Cucoanele sunt într-un hal... Cum numai cine-a mers la bal, Le va-nţelege ca şi mine. Sunt îmbrăcate ţărăneşte Şi joc lanciers cu balancez Vorbesc turceşte, păsăreşte, Şi se gantează franţuzeşte Bătînd măsura : do, mi, re. Nenecele par a le pierde Drăguţele de copilite, Şi ca şi ele port altiţe, Pe cap cununi de lămîiţe Sau cîte-un castravete verde. De pe sub fote cîte-o labă Se-ntinde, slută, pe parchet Şi, oăputînd o gleznă slabă, E înnodată de o babă Uscată ca un biet pesmet. Industria naţională De-ar merge pe aşa picioare Te-ai pomeni în patru oare C-a şi trecut peste hotare Şi la străini a dat năvală ! O ! Alphonse Karr1 avea dreptate !... La rochii, coada este totul, Precum la. advocaţi e botul, Precum la deputaţi e votul : Mistere* farmece, păcate. La bal mascat femei în fire îşi pun turnure pe obraz Ades spre marea mulţumire A celora ce din neştire Se gudură şi le fac haz. Aci, obraze respectate Sunt iarăşi domnii deputaţi. Din spirit de majoritate Sunt toţi prezenţi, şi au dreptate Pot ţine speacuri nemascaţi. Ei se inspiră din dantele, Interpelaţii făuresc, Şi gîndurile ce-i muncesc Le-neacă-n Tokay unguresc, Făcînd sonete la trei stele. Cei mai bătrîni stau la o parte Privind la camarazii lor Şi-şi zic încet : „Amor, amor, De ce, păcatele, eşti chior Şi nu-ţi iei drumu-în altă parte ! Şi astfel lumea se-ncîlceşte Şi se afundă-în zeama ei, Cu draci întregi, cu semizei, De nu-i mai dai de căpătîi în mii de ani... Şi se sfîrşeşte. 1384 PALABRAS (Duminică, 25 martie) Martie, capriţioasa lună prin care trecem, pare a se fi făcut curierul doamnei Ierne, căci vintul său ne aduce din cele din urmă răvaşe albe, pe cari vechea noastră prietenă ni le trimete de la nord. Şi ce ne scrie Iarna în aceste răvaşe ? Cine poate ceti şi pricepe miele de raze ce se cristalizează împrejurul acelei mici steluţe de gheaţă, căzută din înaltul văzduhului pînă la noi ? Ce arheolog ne poate tălmăci slova strălucitoare a acestei scîntei reci ?... Desigur, nimeni. Sau, dacă din numărul învăţaţilor s-ar găsi vreunul care să se încerce a ne ceti răvaşele Iernei ; dacă o stea de zăpadă ar fi dusă la Academie, spre a fi explicată la luminatul corp — nici d-nu Sturdza,1 numismatul, nici d-nu Tocilescu, 2 arheologul, nici d-nu Marienescu, 3 buru-ienescul, n-ar putea spune ce se citeşte într-însa, ci cu toţii şi-ar întoarce privirile către bătrînul cîntăreţ din luncă, moşul cu inima tînără, ilustrul d-nu Alecsandri. Şi poate că poetul, care a înţeles aşa de bine tainele firei şi atît de frumos a zugrăvit pastelurile ce le găsim în colecţia sa de poezii, va şti să ne spuie ce scrie Iarna în răvaşele albe. Poate că ne va răspunde : — Iarna ne scrie, feţii mei, că vine vara. Amîndouă sunt două surori din aceeaşi viţă, cari nu se întîlnesc 282 niciodată deşi se caută vecinie. Ele mai au o a treia suroră, cu care îndelung m-am avut bine, căci e şi cea mai drăgălaşe din tustrei : Toamna. Cîntatu-le-am pe toate, dar ca pe dînsa nici pe una n-am slăvit-o. Şi atunci fără voie îţi vine în minte versul : Toamna mîndră, harnică Şi de bunuri darnică etc. ... 4 Astăzi, mai mult decît oreînd, numele lui Alecsandri e în toate gurile ; tipărit, în litere mari, pe toate uliţele ; ridicat, înălţat, apoteozat ca numele S-tei Cecilii5 într-o ţară de muzicanţi ; cules de tipografii gazetelor de cîte cincizeci de ori în acelaşi număr — astfel că cu greu îi vine cuiva să mai spuie ceva nou despre d-sa. Asupra capitolului laudelor trebuie să fie blazat ca Chateaubriand6, cea mai mare victimă a laudelor omeneşti ; asupra aprecierilor făcute piesii sale, Fintîna Bla-duziei, autorul trebuie să-şi aibă deja însemnat pe margine tot ce e slab, ca şi tot ce e bun (vorbind de efect teatral), şi, orce ar veni, în afară de cadrul acestor observaţii, ar fi un supliment al unui lucru isprăvit acolo unde începe suplimentul. 7 Deci să lăsăm Fintîna Blanduziei şi laudele şi să apucăm un alt drum. Din tot ce d-nu Alecsandri a scris — şi se ştie dacă a scris mult şi frumos — mărturisim că, pentru noi, cea mai mare şi mai desăvîrşită poezie, aceea care, astfel cum e alcătuită, e fără seamăn în literatura altor popoare, e poema (legendă) Dan, căpitan de plai. Acest Dan, şoim al plaiurilor, căruia îi era încredinţată paza hotarelor ţării, aşa de mult muncise închipuirea autorului acestor rînduri, cu măreaţa şi poetica sa figură, încît, în călătoriele sale prin munţi, căutase adesea să dea cu ochii de un bătrîn plăieş care să aducă la chip . cu Dan din poezie... Cu neputinţă ! Mulţi semănau cu Bivolarul, mulţi cu eroii din Dumbrava Roşie, dar nici unul cu Dan... 283 Splendoarea acestei poeme e toată în sfîrşitul cel tragic şi de o poezie atît de sfîşietoare, care încunună viaţa căpitanului Dan. în unele visuri ale poeţilor Nordului, cari rezumă în eroii lor geniul slav, cu toată strălucirea unei vieţi furtunoase şi toată măreţia unei morţi senine — cum e, spre pildă, în Mickiewicz — găseşti unele tipuri, semene lui Dan, cari-ţi lasă în suflet o urmă atît de adîncă, încît tot restul vieţii nu te poţi desface de înrîurirea caracterului eroului, şi-1 cauţi în lumea reală, pînă ce mori, fără să ai norocul de a-1 întîlni vreodată. Aşa era cu Dan. Nici o figură din cîte întâlneam nu ne da acea idealizare a omului, prin umbra ce o aruncă moartea pe chipul eroului. într-o seară 8 — nu cunoşteam încă pe Alecsandri *— norocu ne duse într-o republică foarte curioasă, republica literilor, în care domneşte oligarhia talentelor, al cărui sediu — spre a vorbi ca d. Iosif Vulcan9 — se afla la d-nu Maiorescu. In această republică, fie zis în treacăt, cele mai ciudate chipuri se întîlnesc, însufleţite de aceeaşi dorinţă, dorinţa de-a nu cădea. Cît pentru aceea de a se urca, dealul e atît de drept şi d-nu Maiorescu îl păzeşte atît de bine, încît, hotărît, numai cine are aripi îl poate sui. D-nu Alecsandri apăru... Cum şi ce fel n-am putea spune, dar d-nu Alecsandri era curat Dan, căpitanul de plaiuri ! Un cap rotund, alb, cu tîmpla proeminentă, fruntea mare şi netedă ; ochiul cu o căutătură liniştită, privind drept înainte, ca a unui om obicinuit a trage linii în viitor ; nasul, eăzînd potrivit pe gură, şi împărţind chipul, ca o linie arhitectonică, în două părţi de o perfectă egalitate ; gura cam aspră, împodobită de o musteaţă stufoasă, albă ca şi părul, care dă figurei o deosebită expresie de bărbăţie. Ceea ce însă accentuează şi mai mult trăsăturile acestui frumos chip e arcul sprîncenilor. Sub îndoitura lui, care pare a lega, ca o punte, cugetarea de vedere, ochiul odihneşte mîndru şi senin. Plastic, toată poezia poetului e în privirea ochilor. Toată vioiciunea omului e în arcul sprîncenilor. * Şi acum, pentru ce d-nu Alecsandri e Dan, căpitanul de plai ?... Poate pentru că Dan, căpitanul de plai e făurit de d-nu Alecsandri. 1884 284 Ù SCURT, Ù RĂPOSAT Banchetul dat în onorul d-lui Alecsandri pentru a cincea reprezentaţie a „Blanduziei" Joi seara vreo 40 de prietini şi admiratori ai poetului, între cari d-nii : Ioan Ghica, T. Maiorescu, Dim. Sturdza, P. Carp, i Th. Rosetti, 2 Mândrea, 3 Creţeanu, 4 Urechiă, Hăjdeu, I. Negruzzi, 5 L. Negruzzi, 6 N. Gane, 7 Esarcu, 8 Dem. Laurian,9 Dem. Ollănescu,10 Şt. C. Michăilescu, col. Şerbănescu, col. Bengescu,11 Ang. Demetriescu, Slavici,12 Nica,13 Petroniu,14 Lahovary, Balş 15 etc. au dat un prînz în cinstea d-lui Alecsandri, pentru a cincea re-prezentaţiune a admirabilei sale piese Fînlîna Blanduziei. La 7 ore fix, sala de mîncare, din primul etaj al marelui Otel de Bulevard, îşi deschidea uşile celor 40 de fracuri cari se adunau să sărbătorească pe mai-marele lor întru ale poeziii, împrejurul unei mese à la Lucullus ,16 Sala, împodobită cu simplitate, părea croită într-adins aşa de mare, ca să adăpostească bustul celui sărbătorit, care, ridicat pe un baldachin de catifea, privea cu linişte intrarea mosafirilor săi, şi-ntre cei dîntîi pe mosafirul care semăna aidoma cu dînsu. După cuvenitele plecăciuni la cei mai mari în nume şi în vîrsta, fiecare se aşeza în locul ce-i era pregătit mai denainte, găsind alături un carton elegant, cu numele său, care coprindea, în rezumat, manifestaţiunea a trei geniuri deosebite : Horaţiu, poetul, Gobl, tipograful, şi Antoine, birtaşul. Partea cu care colaborase Horaţiu era următoarea : Nulla plăcere di unec vivere canmina possunt Quae scribuntur aquae potoribus. * Şi Quis post vina gravem militiam pauperiem crepat ? ** Partea cu care colaborase Gobl era tiparul. Pe un ajour format din û (u scurt) se deosebea lista de bucate, le menu, caré, cu vinurile sale de tot soiul, îneca pe sărmanul û, de nu l-ar mai fi putut scoate nici chiar un redactor de la Românulu ***. Colaboraţia lui Antoine era de natură cu totul culinară, şi dacă, pe cartonul artistic, venea al treilea la rînd, în stima celor flămînzi era cel puţin egală cu a lui Horaţiu. Odată aşezaţi la masă, priveliştea se schimbă. Văzute „à vol d'oiseau", capetele pleşuve ocupau mijlocul mesei, şi cu cît te depărtai mai mult spre cele două extremităţi, cu atît părul devenea mai stufos. Explicaţia e foarte simplă : la mijloc stau tinerii... academici şi la extremităţi bătrînii din zilele noastre. Iată, în progresie descrescîndă, aşezarea pe stînga : d-nu Alecsandri, d-nu Ion Ghica, d-nu Th. Rosetti, d-nu Lahovari, d-nu Laurian, pînă la d-nu Bengescu, nobilul posesor al unui păr negru şi a unei poezii cu vers alexandrin. Pe dreapta : d-nu Alecsandri, d-nu Carp, d-nu Negruzzi, pînă la d-nu Nica, mîndrul detentor al unei mîn-dre bărbi cam în para focului. în faţa d-lui Alecsandri, d-nu Maiorescu ; în faţa d-lui Ghica, d-nu Sturdza şi în faţa d-lui Carp, d-nu * Versurile pe care le scriu băutorii de apă nu pot nici să placă, nici să trăiască îndelung (n. D. Z.). ** Cine se poate plînge, după ce a băut, că sărăcia e o grea sarcină ? (n. D. Z.). *** Ştiut este că d. Alecsandri e duşmanul neîmpăcat al acestei litere, iar Românulu bunul ei prieten (n. D.Z.). 286 287 Hăjdeu. D-nu Hăjdeu, mai cu seamă, cu stufosul său păr, părea o ironie a soartei, faţă cu d-nu Carp. Ceea ce era însă în adevăr atingător în această adunare erau cei doi bătrîni : d-nu Alecsandri şi d-nu Ghica. Prieteni din alte vremuri, ei se găseau la aceeaşi masă după ani întregi de muncă, în cari şi unul şi altul avuseseră de luptat contra elementelor vitrege ţării aceştia, şi păreau a-şi vorbi pe tăcute, înţelegîndu-se din privire, iubindu-se prin durerile lor, mulţumindu-se unu de fericirea celuilalt şi, deşi bătrîni, dmdu-şi mîna cu credinţă spre a lucra nain te, pentru binele şi ridicarea ţării. Nu ştiu pînă la ce punct avea dreptate d-nu Maiorescu, în observaţiunile ce făcea generaţiei noastre, cu ocazia toastului purtat d-lui Alecsandri ; ceea ce însă nu se poate tăgădui e amorţirea ce pare că coprinde din ce în ce mai mult tinerimea — un fel de neputinţă morală, care împiedică orce avînt nobil, orce sacrificiu pentru o idee, orce ridicare pentru nivelul ordinar al prozei. D-nu Marian, care, în conferinţa sa, a tratat în special subiectul acesta, cu toate observaţiunile fine ce a avut, nu a căutat cauza răului. îndrăznesc a-mi spune credinţa : cauza acestei stări e în viaţa ce duc tinerii români ca studenţi. Lăsaţi de timpuriu în voia soartei şi trebuind să-şi cîştige viaţa singuri, o viaţă scumpă şi de un lux bolnăvicios, devin egoişti prea de cu vreme, şi-şi croiesc viitorul pe acest calapod strimt şi nevolnic. Altruismul nu mai poate încăpea în viaţa lor, prea ocupată de ei şi neputînd fi fericiţi decît cu multă greutate, se scîrbesc de fericirea altora şi se blazează înainte de vreme şi fără a fi cu adevărat blazaţi. Aceasta este cauza, şi ea e aceeaşi la români ca şi ia francezi, spre mare deosebire de germani, cari, ca studenţi, au cu totul o altă viaţă. Am făcut o digresiune cam lungă. Cred însă că d. Maiorescu a văzut de mult cauza, şi grija sa este de a o împrospăta orcînd tinerilor, chemaţi a înlocui generaţia d-lor Alecsandri şi Ghica, prin forma mustrărilor şi a comparaţiei. Ce va fi însă şi după această generaţie ?... Revenind la banchet, cel dentâi care şi-a ridicat glasul spre a vorbi poetului a fost prietenul său, d-nu principe Ion Ghica. D-sa, cu voce lină şi puţin cam mişcată, i-a urat viaţă lungă, spre a putea să producă noi opere ca Fintîna Blanduziei. D-nu Alecsandri a răspuns, în cîteva cuvinte, că cea mai mare mulţumire a sa este de a se găsi în mijlocul celor ce-1 înconjură ; că se va sili să facă o a doua Blanduzie şi că, mai cu seamă, va fi fericit dacă se vor găsi alţii să-1 întreacă. Abia aşezat d-nu Alecsandri, de la cellalt colţ al mesei se aude o voce puternică, tunînd, iar d-nu Urechiă, pro-pietarul ei, se vede în picioare, cu ochelarii ridicaţi pe frunte, declamînd versurile următoare poetului : Lui V. Alecsandri Ca şi Horaţiu cîntat-ai fîntîna Banduziei, Poet cu viers sonor; Ca dînsul, nesecată fîntîna poeziei Ai dat 1-al tău popor. Ca şi Horaţiu, cu pana bogat-a fantaziei, Căutasi plăceri şi dor ; Şi ca şi el aprins-ai turbarea geloziei... Dar ş-un imens amor ! Poete, mereu curgă fîntîna ta bogată ; S-adape brazda ţării, stîrpită şi uscată Sub crivăţul cel greu... O ! maistre, încă-n viaţă, ai tu de răsplătire Şi glorii nenserate şi sînta nemurire De la poporul tău ! V. A. V. După d-nu Alexandrescu îşi înalţă glasul d-nu Dem. Ollănescu. 288 289 Elegantul traducător a lui Horaţiu, care mai mult ca? orcine poate urmări pe marele nostru poet, în lumea i romană a lui August, prin studiul ce întreprinde asupra] geniului acelei epoce, a cîntat gloria d-lui Alecsandri,. poftind, cu reverenţe de diplomat, pe toate femeile visate şi cunoscute de Horaţiu spre a-i da mînă de ajutor să glorifice geniul epocei noastre. Iată poezia sa : Fôntâna Blanduziei D-lui Vasile Alecsandri O Fons Bandusiae ! [...] Fies nobilum tu quoque fontium ! Cart. III, oda XIII Qui Musas amat impares, Ternos ter cyathos attonitus petet Cart. III, oda XIX — Horaţiu Vates ! Din trecuta nemurire, unde doarme-al vostru nume, Amintiri, podoabe scumpe, străluciri din altă lume, Veniţi 1 Lydio iubită, Pyrrho cu picior frumos, Neobulă drăgălaşă, Tyndaris cu glas duios, Tu, copilăroasă Chloe, tu, Glyceră schimbătoare, Leuconoe-nţeleaptă, Bardnă amăgitoare, Vin, Astérie sfioasă, Lydo cu răceala-n sin, Tu, drumeaţă Galatheă, tu, zglobie Lyce, vin ! Veniţi, Philis cea vioaie şi Neeră adorată, Feciorelnică Cinară, Lalage nevinovată ! Veniţi toate ! blânde visuri de iubire şi de dor ! Voi, surori disperechete dintr-al cerurilor chor, Şi voi Graţii fără seamăn, cu brîu deznodat de vînturi. Voi, amici de veselie, iubitori de vin şi cînturi, Grăbiţi pasul, iarba-i moale şi sub falnicul stejar E întins ospăţul splendid lîngă verdele altar. Azi e mîndră sărbătoare la Fôntâna Blanduziei, Sărbătoarea lui Horaţiu, sărbătoarea Poeziei ! — Aide, sclavi, gătiţi cunune şi Cecubul ne turnaţi, Massicul nu vrea s-accepte, voi, copilelor, cîntaţi ! 290 phollae, ce stai pe gînduri ? Getta, dă-mi o sărutare. Nu te teme, Ligurinus gelozie nu mai are. Berecinthyo, începe ! Glasul flautului tău Cu Falernul cel şăgalnic şi murmurul din pîrău Se-ntovărăşeşte dulce, iar la joc se prinde bine. Augurul Murena, eupa-ntîi ţi se cuvine, Lui Mecenas cea de-a doua, cea de-a treia lui Virgil, Pe a patra ţi-o-nchin ţie, Tibul, răsfăţat copil, Încă una pentru Variu ! Alta pentru voi, iubite. Voi, cu ochii de văpaie şi cu buze rumenite Care-aţi legănat pe sînuri dragostea şi al meu gînd Şi-aţi fost credincioase soartei, cînd rîzînd şi cînd plîngînd ! Pentru voi ! Daţi-mi o cupă, cupa mea cea mare, plină, Şi pe frunte aşezaţi-mi o cunună de verbină, Am să beau pentru Apollon, pentru Muze, pentru Zei ! Şi acuma, pentru Roma şi nemărginirea ei ! Aduceţi-mi vin de Chio dulce, răcorit în gheaţă, Care varsă foc în sînge, spornic dătător de viaţă, Cupa cea din urmă — a noua — în genunchie ţi-o închin Ţie, draga mea fôntâna, ţie, lîngă care vin Singur, cu a mele visuri şi cu dorurile mele. Sub stejar, privind izvoru-ţi uit de lume, uit de rele. Fii ferice, fii iubită, neuitată-n veci rămîi Şi cînd voi muri să-mi fie pieptul tău drept căpătîi. Aideţi, dragii mei prieteni, pentru scumpa-mi Blanduzie, Blîng izvor de mîngîiere şi izvor de poezie. D. C. Ollănescu 22 martie 1884 Trebuie să nu uităm că d. Ollănescu zice versurile cu multă dibăcie, ceea ce adaogă un farmec mai mult la frumuseţea poeziei. După d-sa a vorbit d. Esarcu, în numele Ateneului. Apoi d. Şerbănescu şi-a umplut cupa şi [a] băut astfel : 291 Toast la banchetul „Junimei" de la 29 marte 1884, în onoarea poetului V. Alecsandri Poete şi prietini !... Acum cînd se respiră O caldă veselie, aspir, la rîndul meu. Să umplu a mea cupă, s-acord modesta-mi liră Şi-n lauda-ţi, Poete, să cînt, să-nchin, să beu !... Poete fericite !... O lume te priveşte Şi mîndră-ntinde mîna-i să-ncingă fruntea ta Cu lauri... Astă lume cu drag îşi aminteşte C-ai dezmierdat-o-n cînturi ce nu se pot uita ! Poete neuitat !... stăpîn pe timp şi spaţiu, Tu vei trăi cît lumea cu vecinicia ei ; Trăi-vei cît poetul nemuritor Horaţiu, Ce l-am văzut deunăzi... văzut cu ochii mei ! Poete !... Nemurirea unită-i cu-al tău nume Ş-a ţi-o răpi nu este în voia nimănui... Şi-acum, amici, sus cupa, sus cupa noastră-n spume, Şi s-o golim cu toţii în... nemurirea Lui ! Th. Şerbănescu Cu d-nul Hăjdeu începe seria contrastelor, vreau să zic a discursurilor prin contraste. D-sa observă că natura, adeseaori capriţioasă, lasă pe poeţii tineri să ducă dorul Muzei şi trimite bardului de la Mirceşti pe cea mai frumoasă şi mai puternică ! Domnu Maiorescu ridicînd paharul Contra tinerimei îşi varsă amarul. Vorbind de vorba d-lui Maiorescu, faci vers fără să vrei, atît de armonioasă şi dulce e, chiar cînd e amară. D-nu Negruzzi, cu mult spirit, [a] propus să se comită o crimă : înecarea în şampanie a lui u. Propunerea sa fu primită cu entuziasm şi sărmanul ù înotă cît putu pe undele spumoase ale Roederului, pînă trecu la viaţa de veci. în urmă, d-1 Laurian, vorbi de contrastul ce-1 face d-nu Alecsandri cel adevărat cu d-1 Alecsandri cel închipuit. Dacă cineva n-ar cunoaşte pe fericitul autor al Flntînei decît numai din scris, ar crede că e un om tînăr de 25 de ani, cu fruntea fără creţuri !... D-nu Michăilescu îşi ridică vocea şi paharul, spre a bea în cinstea aceluia care ne-a croit o limbă atît de curată şi de românească. „Toţi poeţii pot avea o limbă a lor, iar ţara numai de la unul o primeşte. Acesta este d-1 Alecsandri, un Dante românesc." D-nu Michăilescu pronunţă un şi care dete ocazie d-lui ministru de Externe, Dim. Sturdza, să găsească un nou contrast, acela al deosebirei celei mari, ce trebuie să se constate o dată mai mult între munca titanică a vechii generaţiuni, între devotamentul acesteia pentru marile idei naţionale şi absoluta ei uitare de sine, şi între apatia generaţiunei de azi, precum şi a spiritului ei cu totul îngust şi egoist. Iată un mare contrast ! După d-nu Sturdza, contrastele continuară, dar aşa de multe, încît le-am pierdut şiru. D-nu Bengescu prezentă poetului această poezie : Poetului Alecsandri O ! mare bard al gintei, resfirător de noapte ! Şi-alungător durerii cu-a tale blinde şoapte ! Cu greierii vorbariţi şi cu cosaşi pitic, Divine, salve ţie, cu sufletul îţi zic ! Cu doine, lăcrămioare, concerte şi pasteluri. Cu dulcea-ţi povestire : de stele, flori de ceruri... Cu tot ce-ai spus tu lumii, în graiu-ţi măiestrit Cununa nemurirei de mult ţi-ai împletit. Aseară însă, Dive, copiii poeziei, Te prinse la suava fîntînă-a Blanduziei. Şi vrînd să răsplătească pe tine, tatăl lor, Cu lauri te-nveliră, într-un frenetic cor. 292 293 O ! d-ar fi fost Horaţiu, s-asculte împreună Cu noi, a tale versuri, ce l-ai făcut să spună Şi Neerii şi Geţii, cum glasul le-au vrăjit, Ar fi rămas şi dînsul ca noi încremenit. Şi glorie în veci, ţie, ţi-ar fi strigat poetul, Căci el în al tău geniu şi-ar fi văzut portretul. Horaţiu, tu însuţi. O ! mare Alecsandri, Descrisu-t-ai pe tine, pe el vrînd a-1 descri ! G. Bengescu 1884, martie 22, Bucureşti Astfel se încheie acest banchet, în care veniseră să se închine marelui om de la Mirceşti uvrierii condeiului. 1884 SCRISORI DIN SERRA Prietine, îţi scriu coprins de o sfîntă indignare contra lui Gu-tenberg, carele, pentru cheful de a trece la nemurire, n-a găsit alt mijloc mai nemerit decît de a da la lumină tiparul... Pe vremea lui erau atîtea lucruri nedescoperite ! Şi, alături de Gutenberg, d-nu Marianu,1 cu acelaşi dor de a se nemuri, cum zici tu, n-a găsit alt subiect de conferinţă mai interesant decît apatia noii generaţii !... Ce crimă ai făptuit, domnul meu ! şi cît te vor blestema generaţiele cetitoare !... Ia închipuieşte-ţi : tiparu, unit cu producţiunile unei tinerimi vii şi — lucru şi mai grav — a unei tinerimi harnice !... E înspăimîntător !... Ceea ce însă e neauzit de crud, pentru victimele acestor producţiuni, e circumstanţa atenuantă ce d-nu Alecsandri a avut nedibăcia să acorde acum vreo 20 de ani criminalilor literari, scriind în prefaţa poezielor sale populare că Românul e născut poet. Şi cînd te gîndeşti că, în urma modificării art. 7 din Constituţie, numărul românilor merge crescînd !... în sfîrşit, ca să precizez, spaima aceasta m-a apucat de vreo lună de zile şi mă ţine mereu, căci aproape pe fiecare ceas primesc cîte o gazetă nouă, literară sau politică, dar mai cu seamă literară, în care tot ce e mai sfînt şi mai înalt în păcătoasa noastră omenire : dra- 295 goste, patrie, ideal, sunt pîngărite cu o furie care n-arej pereche decît în institutele de nebuni. i Capitala şi provincia s-au luat la întrecere. N-a mai rămas poreclă pe lume care să nu fie întrebuinţată ca titlu : Fluieraşul, Ciobănelul, Răsăritul soarelui, Portofoliul român, Portmoneul român, Glasul inimei, Amorezul naţional şi o serie de Voci : Vocea patriei, Vocea sîngelui, Vocea provinciei, Vocea Oltului, un balamuc de voci, cari toate, împreună cu cele de sus, ameninţă să iasă regulat şi să nu înceteze decît odată cu lumea. A ajuns treaba să te păzeşti ca de bandiţi, căci, de vei greşi să primeşti no. 1, eşti considerat ca abonat, iar de nu vei plăti taxa ce ţi se impune pe copertă, eşti expus să te vezi trecut în pomelnicul din fine, cu anunţ de doliu, ca şi cum ai fi murit. Din toate aceste gazete literare, s-ar putea extrage cu prisos materie pentru o gazetă suplimentară, care să se cheme Pornograful român. în faţa lor Natura, deprinsă, după cum zice Buffon, 2 cu adînca tăcere a indeferenţei, a trebuit să se deştepte un moment spre a asculta, însă, văzînd că toţi o cheamă şi nimeni n-o înţelege, le-a întors spatele. E de notat aci, şi observaţia aceasta s-ar putea întinde şi la scriitori de talent, că cu cît cineva e mai începător în ale scrisului, cu atît e mai personal, şi, tocmai din această cauză, are mai puţină personalitate. în toate gazetele despre cari îţi vorbesc, muza poetului este un soi de ipo-comisar, la care autorul vine să se tînguiască că respectiva-i doamnă îl înşală s&vt nu-1 bagă în seamă. Şi, nu ştiu cum, cînd spune lucrurile cu socoteală şi cu acel ceva particular talentului, îl ierţi fără să vrei, dar cînd e lipsit de scînteia sacră, tînguirile sale par atît de nesărate, încît parcă-ţi vine să-i intentezi proces de calomnie. Nişte astfel de oameni compromit amorul. Nimic nu-i mai ridicol decît chipul cu care una din aceste gazete descrie o eroină de roman. Toate ştiinţele naturale sunt puse la contribuţie, dar din toate mai apăsată de impozite este botanica. Miozotisul, cireşele, mig- 296 dalele, merele slujesc să alcătuiască figura nenorocitei victime, şi din miozotis îi face lumina ochilor, din migdale forma lor, din cireşe obrazul, din mere sînul şi astfel, în loc de o femeie de sărutat, ai o adevărată livadă de pomi roditori. „Spirit nemuritor al omului ! striga Castelar,3 niciodată n-ai fost mai mare decît după ce ai găsit, pentru concretizarea idealului tău, forma omenească, frumuseţea plastică !" Pentru un poet care îmbătrîneşte, dar a cărui inimă visează încă, Natura a îngrijit să întinerească idealul în atîtea exemplare vii cîte sunt şi visurile sale. Dacă n-a iubit decît o singură dată în viaţă, îi rămîne speranţa supremă a nenorociţilor : O morte ! medicina d'ogni pena. în afară însă de om şi chipul lui, nu-i nimic care să exprime mai exact sentimentul unui poet. De aceea îmi pare că întrebuinţarea comparaţielor, în astfel de descrieri, dovedeşte, în gradul cel mai înalt, lipsa de gust. Ce crezi ?... * Pentru căutarea şi glorificarea propriei sale persoane, la cea mai mare parte din redactorii noilor reviste — Villemain,4 vorbind despre imaginaţiunea lui Byron, care, cu toată puterea geniului său, avea marele cusur de a se adora prea mult, zice cam următoarele : „închipuirea poetică se poate determina astfel : închipuire creatoare, care reconstituie o lume întreagă în afară de Eul poetului, şi pentru care persoana sa nu este decît o sticlă fotografică, menită să primească impresiu-nile externe, şi închipuire sensibilă, care primeşte dinafară prin prisma unui egoism puternic şi nu reconstituie nimic fără ca Eul său să nu ocupe, pe faţă sau pieziş, locul de căpetenie. Prima închipuire este a geniului ; a doua a talentului. Exemplu despre prima avem în Faust ; despre a doua, în Don Juan" Lord Byron e judecat cam aspru, după cum vezi. în această observaţiune însă pare a fi mult adevăr. Cea mai puternică operă a sa, Don Juan, cu celebrul 297 cînt al seraiului, al şaselea mi se pare, nu face decît să glorifice aventurile autorului. Dar, iarăşi, cîte lucruri minunate sunt în această poemă ! ce spirit satiric ! ce observaţie exactă ! cîte imagini superbe ! cari răsplătesc cu prisos slăbiciunea poetului de a se fi iubit prea mult... Ce stai să vorbeşti... Quod licet Jovi, non licet bovi. înţelegi că în această scrisoare mă păzesc de a pune nume proprii, sau de a-ţi da textual toate comediele cîte se publică zilnic şi cari, prin eufemism, sunt numite poezii. La ce să fiu din nou înjurat ?... N-am crezut niciodată că poate fi în lume un lucru mai ordinar decît o poezie ordinară. Nu făcusem însă cunoştinţă cu autorii lor... Răspunde. 1884 SCRISOARE DESCHISA CÀTRE IEHOVAH Stimabile, Trebuie să fie multă vreme de cînd nu mai ai noutăţi de pe pămînt, pentru ca să rămîi atît de indiferent la toate neligiuirile cîte se fac şi cîte se pregătesc. De aceea, deşi nu am onoare să-ţi fiu prezentat, îngădu-ieşte-mă, te rog, să te pui în curent cu starea noastră pămîntească, rugîndu-te totodată să dispui grabnica me-remetisire a celor vătămate şi mai cu seamă să intervii, cu autoritale d-tale, în afacerile sufleteşti, cari sunt adînc compromise de barzii şi amorezii din ziua de azi, aceşti adevăraţi agenţi de schimb ai sentimentelor. Mai întîi, vei fi aflat că noi suntem foarte ocupaţi cu revizuirea Constituţiei. E vai de om ce ne munceşte această treabă !... Cînd pricepe Camera nu pricepe Senatul ; cînd Senatul vrea, nu vrea Camera ; cînd s-au înţeles corpurile amîndouă, nu se înţeleg miniştrii ; cînd toţi zic da, d-nu Rosetti zice ba — şi aşa o ţinem de-o grămad' de vreme, fără să ieşim la vreun căpătîi !... Poate că vorbind despre Camere, aş avea să-ţi des-tăinuiesc unele lucruri şi să-ţi fac oarecari întrebări cu privire la greşeala ce ai făcut-o de a da fiecărui om gură, cu îndoita funcţiune de a mesteca şi de-a amesteca... Dar fiindcă aş abuza poate de răbdarea d-tale, trec... Ştii că la Teatru Naţional jucăm Othello.1 Dacă Shakespeare e prin cer, după cum credem noi, roagă-1 299 băncile institutelor, şi e cu neputinţă să le pricepi în toate cutele existenţii, lor şi să nu ai un. fel de strîngere de inimă dureroasă. De la femeile lui Lamartine am trecut la femeile lui Zola. 6 Ale lui Balzac nu mai au loc în secolul acesta. Onesta şi inteligenta creatură din La Recherche de VAbsolu nu mai trăieşte. 7 De aceea se observă astăzi în Franţa, alături de şcoala lui Zola, o şcoală mai curată, in care femeia nu e tăvălită vecinie în spălătoriele de pe malul Senei, ci e zugrăvită cu colori luminoase şi poate chiar mai vii decît sunt în realitate. Aceasta e şcoala lui Georges Ohnet s, caracterizată mai cu seamă în Comtesse Sarah şi Lisa Fleuron, şi a lui Ludovic Halévy. 9 Cer mii de iertăciuni, venerabile, pentru aceste pre-tenţionase teorii ce-ţi fac despre femeile pe cari îţi place să le păstrezi aşa cum se află astăzi. Dar, fiindcă văd că sunt multe lucruri, şi mai cu seamă mulţi oameni, despre a căror existenţă habar n-ai, îmi permit să-ţi scriu astfel, spre a te ruga să iei cuvenitele măsuri de îndreptare. Iată un exemplu în sprijinul celor ce-ţi spun mai su* : Un bun prietin al meu şi mare adorator a lui Musset,î0 care e convins de zicătoarea lui St. Beuve, că chez les trois quarts les hommes il y a un poète mort jeune, à qui Vhomme survit, crezînd că lucrul acesta se poate aplica şi femeilor, zise unei gentile fiinţe că va pleca în curînd în fundul munţilor să mai răsufle puţin de praful şi căldura oraşului. Ea surise. — D-voastră nu mergeţi nicăiri ? întrebă el. —_ Probabil că vom merge la Sinaia. — E frumos, nici vorbă, dar mi se pare că azi Sinaia a ajuns un fel de sucursală a Bucureştilor. Eu aş dori ceva mai sălbatic, mai neatins de piciorul omului şi de fumul locomotivei... — Se poate, zise ça cu ironie, dar nu ştiu cum, noi dorim pe lîngă poezie să avem şi cîte un bun biftec... Adoratorul lui Musset îşi zise în sine : hotărîtor, versul lui Sţ. Beuve nu se, aplică decît bărbaţilor. Şi trebuie să ştii, scumpe d-le Iehovah, ca femeia aceasta e dintre cele inteligente şi cu înclinare firească către poezie. Aşa spune prietenii. Dar cu celelalte? Sfîrşesc aci, si aşa te rog să mai priveşti cîteodată si spre noi. Aş mai avea multe să-ţi înşir, dar am ostenit. Multă sănătate lui Shakespeare, dacă-1 vezi, şi cucoanei d-tale sărutări de mîini. Don Padil 1884 302 CORESPONDENŢA * RĂSPUNSUL LUI IEHOVAH Domniei-sale d-lui Don Padil, Planeta Pămînt, Continentul Europa, Ţara Românească, tîrgul Bucureşti, Calea Victoriei Iubite domnule, Răvaşul d-tale m-a pus pe gînduri ; de aceea o să mă ierţi dacă ţi-oi face o părintească rugăminte : de nu te superi, să iei într-o zi, cînd îi avea vreme, un petic de hîrtie şi să-mi însemni desluşit cine anume mai scrie versuri ori proză, în halul celor de cari mi-ai făcut pomeneală în precedenta d-tale scrisoare, ca numai de-a minune să pui să-i caute prin controale, spre a vedea dacă sunt petrecători pe-acolo cu ştirea şi învoiala mea ; căci la caz de-a constata că s-au desprins din neant, fără motiv plauzibil, m-aş grăbi să-i întorc la locul lor, spre a nu se crea precedente. Am arătat scrisoarea lui Shakespeare. El s-a declarat satisfăcut de jocul actorilor d-voastră, dar m-a rugat să insist pe lîngă d-ta ca, la rîndu-ţi, să insişti pe lîngă comitetul teatral, să nu mai permită pe viitor reprezentarea pieselor sale decît cu prealabila învoire a autorului. Omul acesta e foarte ciudat, şi dacă ţi s-o părea extravagantă pretenţia lui, să nu te minunezi. Cîte comedii crezi că nu-mi face şi mie !... închipuieşte-ţi că m-a rugat să-i aduc pe Cleopatra din infern. El, care a visat un moment, în Iuliu Caesar,1 acel desfrîu de dragoste, caracteristic epocii şi îndeosebi * Trebuie să desluşim că ni se scrie cu ortografia Academiei. Redacţia îl roagă ca pe viitor să aibă bunătate a deveni curat fonetic (n. D.Z.). reginei Egiptului, a fost apucat de nostalgia crimelor şi a amorului. I-am adus-o, ce să-i fac ? Nu-i cineva degeaba Shakespeare ! Dar am avut o mare mulţumire sufletească. După ce a stat cîtva timp de vorbă cu dînsa, s-a întors la mine atît de dezgustat şi de trist, încît a trebuit să-i fac cheful din nou şi s-o trimit în fundul pămîntului, de patru ori cît e de la pămînt la cer. Cauza este că Cleopatra, de aproape 1900 de ani de cînd e în iad, trăieşte in acelaşi chip ca şi pe pămînt. Pedeapsa ei a fost de a-şi urma viaţa ce o ducea în lumea voastră, ca să ajungă să-şi stoarcă emoţiunile atît de grozav, încît să nu mai aibă nici iasca unei înfiorări. Aşa de monstruoasă şi de nesimţitoare i s-a părut fratelui Shakespeare, încît m-a rugat, cu orice preţ, s-o azvîrl înapoi şi să-i aduc pe oricine, fie chiar pe păgîna şi împietrită Galathee, 2 decît pe această curtizană a lui Antoniu. în sfîrşit, fiindcă eu ţiu la dînsu, te rog să-mi scrii numaidecât, cînd s-o mai juca ceva prin România de-a lui, ca să iau măsuri să împiedic această nelegiuire. în privinţa poeţilor şi autorilor despre care-mi scrii, trebuie să te înştiinţez că de cîtăva vreme primesc regulat cîte cinci protesturi pe zi din partea lui Gutenberg, carele, indignat pînă la suflet contra zapciilor literari cari scriu versuri de-a călare şi proză în stilul Monitorului oficial al României, 3 mă roagă să trimit o ploaie de rugină pe toate turnătoriele de litere din univers. Scrisoarea d-tale n-a făcut decît să mă îngrijească şi mai mult, şi-ţi mărturisesc, nu m-am convins pe deplin de gravitatea lucrului decît din momentul în care am văzut că o consecvenţă a tiparului fără control este şi Peleşiul. Gutenberg şi Marinoni 4 mi-au declarat categoric că se retrag din cer dacă, faţă cu această nouă insalubritate tipografică, nu binevoiesc să numesc un custode al fabricelor în chestiune. A trebuit să iau oarecari măsuri, şi am început prin a da ordine să se caute, prin condicele privitoare la 304 305 pămînt, numele şi menirea fiecăruia dintre autorii ce mi-ai pomenit în scrisoarea d-tale. Iată ce se întîmplase. Mai acum vreo 12 ani am făcut oarecare meremet la colţul de cer în care se aflau aşezate arhivele pămîntului. Cînd ne-am mutat (ştii, cum sunt slugile), hamalii au pierdut pe drum vreo cinci condice, cari, din întîmplare, priveau tocmai continentul d-voastră. Nimeni nu s-a maii îngrijit să le caute şi astfel oamenii dintr-în-sele au rămas necontrolaţi, crescînd şi apucînd razna prin viaţă. Iată cum se explică că d-nu Canilli, d-nu Aricescu, d-nu Toncescu, 5 d-nii Ix, Igrec, Zet şi toţi colaboratorii şi colaboratoarele de la Peleşiul au devenit poeţi. Punînd în urmă să caute prin tot întinsul cerului şi găsind condicele, am aflat următoarele : D-nul Canilli era menit să ajungă director la pene-tenciarul Bucovăţ ; d-nu Aricescu, locotenent-colonel în garda civică ; d-nu Toncescu, vameş la Oituz, şi aşa, de, fiecare-şi avea cîte o destinaţie pe pămînt, cu totul deosebită de funcţiunea de poet, în care au binevoit a se numi singuri. Pentru cealaltă plîngere ce-mi trimeţi, anume, că nu mai sunt femei, în sensul propriu al cuvîntului — nu pot să răspund după placul d-tale. Aveţi femeile ce le meritaţi. Ingrijindu-vă şi făcîndu-vă vecinie legi, numai pentru d-voastră, ele au ajuns să-şi facă singure legile lor aparte, şi probabil că vă despreţuiesc în raport invers cu iubirea ce le-o arătaţi, şi fiindcă sunteţi foarte economi în iubire, ele sunt foarte darnice în dispreţ. Mi-a făcut multă plăcere — primind Monitorul oficial de alaltăieri, cu dezbaterile Camerilor d-voastre — discursul d-lui I. Sturdza. 6 D-nul Sturdza e omul viitorului. Çu cîtă căldură n-a apărat d-sa cauza acestor sărmane fiinţe, şubrede pe cît sunteţi de puternici şi delicate pe cît de triviali sunteţi. Mi-a plăcut mai cu seamă indignaţia de care a fost coprins oratorul cînd a făcut 306 paralela între drepturile omului şi drepturile femeii, şi cînd a zis aşa de bine : pînă cînd tot bărbatul deasupra femeii !... pînă cînd această înglobire !... Ce e drept, eu, cînd v-am croit, nu v-am făcut egali ; dar nu v-am făcut egali tocmai ca să dau bărbatului mijlocul de a-şi ocroti tovarăşa vieţii sale, iar nu de a o apăsa. D-voastră aţi luat-o altfel. Teoria ce mi-o faci şi jalea ce te apucă cînd constaţi că aţi sărit de la femeile lui Lamartine la ale lui Zola, fără tranziţia lui Balzac, trebuie s-o facă, întocmai, femeile pentru domniele-voastre. Aţi rămas curat numai oamenii lui Zola, cu nevroze, cu epilepsia intelectuală, cu nebunii moştenite fără beneficii de inventar, cu tot soiul de păcate şi de mizerii. Crede-mă, dacă mai faceţi cîte unul excepţie, vă găsiţi corelativul femeiesc cel puţin în dublu exemplar. Are dreptate d-nul I. Sturdza : pînă cînd !? Mă opresc aici, rugîndu-te să-mi trimeţi lista de care-ţi vorbeam la-nceputul scrisorii, căci am o planetă nouă, nepopulată, şi aş voi să deportez de pe pămînt pe toţi cei ce se găsesc pe acolo fără ştirea mea. Cu stimă, Iehovah 1884 fiance en son tempérament d'acteur, mais c'est aussi * pour cela que nous l'exhorterons souvent à travailler 1 davantage. M. Nottara doit se convaincre que l'art dra- I matique, comme en général toute autre branche de l'art, 1 n'a pas assez aujourd'hui du seul talent. L'acteur doit I travailler et non travailler en apprenant le rôle par • coeur, mais réfléchir, comprendre ce qu'il a à créer, lire et lire toujours pour cultiver l'esprit et acquérir ainsi ce qui a manqué dans la base : les études systématiques. M. Nottara est naturelement doué de qualités supérieures. Il est jeune, bien fait, il a un masque merveilleux, un organe sonore et bien timbré ; il est intelligent, et malgré tout cela, il est souvent faible. La sévérité avec laquelle nous le jugeons a pour excuse sa négligence et le désir que nous avons de le voir fair mieux. Heureusement, dans Fôntâna Blanduziei, M. Nottara est bien. Toutes les qualités de ■l'artiste sont mises en lumière avec un grand avantage. Le caractère fier et calme d'Horace, le moins courtisan de tous les poètes d'Auguste, est compris et bien exprimé par M. Nottara. Le geste large et quelque peu théâtral de l'époque, il l'a harmonieux. La passions, dite oratoire, n'est pas exagérée. M. Nottara a la diction particulièrement belle. L'ode à Hébé est dite avec une véritable inspiration d'improvisateur. M. Hasnaş est destiné à tenir, au Théâtre National, les rôles d'amoureux. Mais nous croyons qu'il n'a pour cela ni le tempérement ni les moyens plastiques nécessaires. M. Hasnaş est un bon acteur pour la comédie, et ça pour certains rôles ; il jouerait très bien par exemple le genre français l'Etourdi. M. Hasnaş est, croyons-nous, trop froid pour exprimer les sentiments sérieux, et il a dans tout son jeu une nuance de moquerie qui résiste aux situations les plus chaudes et les plus sincères. Dans Gallus, il est médiocre. 1886 ....... LEON TOLSTOÏ I. RASA LATINA, RASA SLAVA SI RASA ANGLO-SAXON A în vara anului 1890 mă aflam în Italia, într-o localitate din Toscana numită Orvieto, unde trăiam cu seninătatea sufletească a unui om care nu doreşte nimic. Lipsit de orice fel de durere, deschideam ochi mari şi priveam pe sub umbra castanilor uriaşi pe culme, valea pîrăului Paglia ; vilele sprintene pe coastă ; zidurile crenelate ale oraşului ; domul de Orvieto, cel mai limpede monument gotic italian ; apoi, mai departe, liniile Apeninilor, fugind spre Perugia cu o aşa de evidentă regulă de perspectivă, că păreau o lecţie de desen ; în fine, mai departe şi mai departe... văzduhul străveziu. Noaptea, văile se muiau în amurg ; amurgul se-ntu-neca ; focuri se aprindeau pe muchiile dealurilor, ar-zînd miriştea de grîu ; mii de lucioli scînteietoare scăpărau zigzaguri de lumină argintie, ca şi cum ar fi avut sub aripi raze de lună. In cele din urmă firea adormea întreagă. Atunci împărăţia stelelor era desăvîrşită. In haos izvoreau, din depărtări ameţitoare, nemîngîiate priviri de steluţe sfioase, licăriri furişe, focuri de diamante, stele mari şi planete. Calea robilor, ca o punte diafană, se rezima pe marginile închipuite ale orizontului, îmbucînd .în cutele sale eonstelaţiunea Lebedei ; Joe strălucea, ca o tainică făgăduinţă de bine. Cînd stelele cad în văile necunoscute ale firmamentului, tresari. O mişcare reflexă a conştiinţei îţi descopere o primejdie • dacă toate stelele şi planetele. ar eă- 3.35 dea astfel, s-ar rupe echilibrul sferelor de atracţiune ; afară de asta, impresia estetică a căderii în gol, dâra de lumina şi stingerea ei, sunt lucruri fizice, cari ne neliniştesc. însă ţăranul toscan, colonul de la villa Napoleoni, Stefano Gambarotta Fiordispina, zicea : „E, domnule, a intrat soarele în zodia Leului, e cald !" Il Sol Leone al său era Cuptiorul nostru. Cît despre stelele ce cădeau, era la notte di San Lorenzo. Şi vorba Sol Leone nu cuprindea deloc înţelesul că am intrat în constelaţiunea Leului ; că fiind mai înclinaţi spre soare, suntem mai aproape de izvorul de lumină şi, prin urmare, ne e mai cald, nu ; ci în fantazia sa vorbele Sol Leone, soare-leu, descriau din raze forma unei fiare sălbatece, a cărei răutate se da pe faţă prin creşterea căldurii. Tot asemeni, mulţimea de stele ce cad în noaptea de 10 august erau datorate lui San Lorenzo. Trebuinţa de a personifica puterile naturii, atît de mare la toate popoarele, dar în special la greci, devenea o senină credinţă la acest Fiore, care-1 ajuta să doarmă liniştit, să nu caute dincolo de lumina stelelor il perché delle cose, să se bucure de luceafăr, fără să-1 întrebe „de unde vii tu, cum stai în văzduh, ce taină înfiorătoare ascunzi în negura depărtării tale ?" în asemenea condiţiuni sufleteşti citeam pe Tolstoï. După cele două mari romanuri ale sale : La guerre et la paix şi Anna Karenin, comandasem tot ce se tradusese în franţuzeşte, spre a vedea ce citisem şi ce nu citisem : Prinţul Nehliudov, Două generaţiuni, La Cazacii de pe Don, în Caucaz, Luarea Sebastopolului, Fericire intimă, Şcoala de Iasnaia Poliana, Moartea lui Ivan Ilici1 etc., etc. Entuziasmul meu pentru el nu mai avea margini, fiindcă, trebuie să mărturisesc, avusesem grije să înlătur sistematiceşte toate încercările sale filozofice din urmă.2 Băgăm însă de seamă că lumea cu care mă aflam, în general cultă şi serioasă, nu împărtăşea felul meu de a vedea. Mai toţi, femei şi bărbaţi, citiseră lucrările de căpitenie ale romancierilor ruşi, şi din Tolstoï cunoşteau o mare parte. îmi părea chiar că surprind o umbră de sfială, de părere de rău că pot avea o aşa de mare idee de o asemenea literatură, şi parcă, mai mult, c convingere că, cu toată coborîrea mea din Traian, mă oprisem în drum pe la vreo seminţie slavă. Ţineam, prin urmare, să limpezesc lucrurile, cu atît mai vîrtos că bănuiala aceasta, aruncată asupra strămoşilor mei, mă supăra. — în fine, formulaţi o critică, un cap de acuzaţie contra lui Tolstoi. Ce nu vă place ? — Ne place tot, dar în ţara şi cu oamenii lui — nu la noi. Poate să fie mare pentru slavi, un Shakespeare al stepelor — dar va rămînea de-a pururea neînţeles în Italia, fiindcă nu e geniu latin. 3 — A... în fine. iată ceva hotărît. Eu socot că e un lucru elementar şi un merit, în învălmăşeala modernă, sâ-şi păstreze cineva caracterul naţional. — Da, cînd rămîne într-o notă particulară acelei naţiuni, cum bunăoară moravurile, rîsul, clima — dar cînd vorbeşte de amor şi moarte, nu. Atunci cerem... — Amorul şi moartea latină ? — Nu, amorul şi moartea umană, iar nu rusească. Anna Karenina iubeşte ruseşte iar Ivan Ilici moare de a-emenea. — în sfîrşit, iată vina lui Tolstoi : nu e geniu latin. Cînd cineva socoteşte ce curioase sunt capetele omeneşti şi ce originalitate inconştientă poartă firea noastră într-însa, ajunge să nu se mai mire de nimic. „Rareori ţi se va întîmpla, zice Leopardi, să trăieşti la un loc multă vreme cu o persoană, chiar foarte civilizată, fără ca să nu descoperi în ea şi în modurile ei, o ciudăţenie, o absurditate sau bizarerie, care să te minuneze." E adevărat că Tolstoi nu e geniu latin, şi vom vedea mai departe întru ce nu e şi ce pagube sufere din aceasta estetica sa. Dar cînd te gîndeşti cît de puţin e latin Dickens 4 şi cît de mult e cetit şi gustat în unele cercuri, latinitatea încetează de a mai fi un argument. în • adevăr, pentru a ceti pe Oliver Twist or Viaţa şi Aventurile lui Nicholas NicMeby, cu descrierile mize- 336 337 rielor clasei sărace ; pe Dombey père et fils, cu kilome- m trica descriere a şorţurilor femeieşti ; cu umeda răutate 3 a lui Dombey către fiică-sa ; pe Bteack Home sau chiar I şi faimosul David Copperfield, cu satira proceselor ; 1 Timpuri grele, cu insuportabila manie de a face spirit I cu orice preţ, pe seama lui Grandgrind şi Bounderby ; \ pentru a putea citi toate acestea, trebuie să fii sau anglo-saxon, sau de alt neam, dar foarte blazat, sau, în fine (şi aceasta e hipoteza cea mai naturală), să iai lecţie de : englezeşte. {■ Înţelesul vorbei humour nu se poate găsi în spiritul :' latin decît cînd coprinde şi sensul vorbei fH}tcy, şi atun-cea însemnează fantezie, poftă, gust. Dar humour n-are traducţie în limbele neolatine, şi cu toate astea e caracteristica unora din operile lui Dickens. Humour ar însemna n rîde fără a rîde, cu ceva din radicalul moisiure, umezeală ; a povesti lucruri sinistre, omoruri, puşcării, mizerie, munţi, cabazlîcuri de tot soiul, cu o compătimire ascunsă sub forme nepăsătoare, cum bunăoară face Dickens cu Etienne Blackpool. Această caracteristică, în parte a naţiei, a stăpînit pe toţi romancierii englezi din prima jumătate a veacului, şi este pentru noi una din cauzele de irezistibilă repulsiune a literaturei lor. Nu găsesc nimic mai hidos decît de a îmbrăca o mască de comedie şi a recita drame ; după cum nimic mai hotărîtor pentru a condamna acest gen decît suveranul somn ce te coprinde (dacă nu eşti englez sau nu citeşti spre a învăţa limba) de la ■ pagina 17. | Din fericire, acest fel de literatură începe să cadă în Englitera. Pe ruinele lui se ridică George Eliot,5 cu alte cuvinte sinceritatea, drama simplă povestită cu emo-ţiune, în care genul e izgonit pentru totdeauna. Ceea ce e, în literatura modernă a englezilor, Eliot, este în cea rusească Tolstoi, bineînţeles pe două planuri deosebite, dar paralele : caracteristica amîndorora este : verismul, dar un verism clasic, ridicat pînă la înălţimea } sufletelor omeneşti, care n-are nimic a face cu verismul • pornografic al lui Zola sau cu verismul rahitic al de- | cadenţilor. f 338 * Middlemarch6 este, pentru lumea engleză şi pe planul social pe care se desfăşoară, ceea ce este Anna Ko.renin pentru cea rusă şi într-o societate mai aleasă, e adică exacta şi agera interpretare a realităţii vieţei, şi citirea amîndorora corespunde cu experienţa ce ne putem face noi înşine despre lume. Calitatea covârşitoare a romanelor lui Tolstoi, pe care plnâ astăzi n-am întîlnit-o la nici un alt scriitor, este atracţiunea. Interesul ce-1 deşteaptă în cititor, de la în-tîia pagină, e atît de puternic, încît acesta se simte ridicat ca prin farmec din lumea lui reală şi purtat în lumea şi mai reală a celuilalt. Cititorul rămîne cu impresia unui om care ar intra într-o pădure de stejari măreţi, ori într-o galerie de tablouri, sau s-ar plimba în barcă, însoţit de o femeie ce-i e dragă. Iubita nu schimbă nimic din priveliştea naturei, or din culorile tabloului, dar singura ei prezenţă ridică nivelul frumosului, fiindcă ridică nivelul întregii firi, prin aceea că vibraţiunile unui suflet încălzit de amor sunt mai numeroase decît ale altuia. Acest dar, în organismul intelectual al autorului, este rezultatul unei fantazii calde. 7 Socotesc că Taine, 8 în portretul plin de admirare ce face iui Dickens, are dreptate cînd zice că cea mai mare calitate a unui romancier este imaginaţiunea. Nu am putut însă niciodată înţelege ce vrea să zică spiritul observator 9 despre care vorbesc zoliştii. Psihologia nu cunoaşte în ce ar consta această facultate. Pentru a crea se cer două condiţiuni : a) sensurile care să adune materialul din lumea dinafară şi b) fantazia care să alcătuiască acest material. Sensurile, afară de diformităţi, sunt aproape aceleaşi la toţi oamenii. Ceea ce se individualizează e tocmai fantazia. Şi aceasta este mare la Tolstoi. Prin urmare, materialul, adunat din societatea rusească, poate să aibă şi în adevăr are ceva pe care geniul latin cu greu îl concepe ; dar fantazia creatoare a autorului iese din graniţele unei ţări şi devine universală, ca a lui Shakespeare. i 339 II. ANNA KARENIN. RĂZBOIUL ŞI PACEA. PRINŢUL NEHLIUDOV. CAZACII. IASNAIA POLIANA. CONSERVATISM Dacă veacul al XIX-lea ar fi produs numai pe Darwin 10 şi pe Tolstoi, ar avea dreptul să se cheme „un pas înainte" în istoria omenirii. Centrul creaţiunei fiind omul, toate studiele asupra lui capătă o însemnătate nemărginită. Origina specielor e o revoluţiune complectă a ştiinţei, a religiei, a istoriei. Dar mai cu seamă în antropologie, partea care se ocupă cu ştiinţa corpului ii datoreşte progrese importante. Cît despre partea sufletului, în el însuşi şi ca chestiune speculativă, rămîne încă şi e probabil că va rămî-nea pentru multă vreme o controversă ; ca fenomen însă, experienţa e un mare mijloc de învăţăminte. Iată întru ce romancierii sunt filozofi şi, prin urmare, trebuituri omenirei, chiar în afară de estetică, şi iată întru ce Anna Karenin şi Războiul şi pacea alcătuiesc „un pas înainte". Anna Karenin coprinde desfăşurarea vieţei a cinci persoane de căpetenie : pe de o parte, Anna, bărbatul său Karenin şi Vronski ; pe de alta, Levin şi Kitty. Afară de aceştia, trec încă o mulţime de figuri de a doua mînă, cum se întîmplă în viaţa fiecărui om, care joacă rolul linielor secundare dintr-un tablou, spre a stabili perspectiva : Oblonski, fratele Annei ; femeia sa, Dolly, sora Kittyei ; Nikolai ofticosul, fratele lui Levin ; în fine, oameni politici, scriitori, generali, prinţese, toată societatea din Moscova şi parte din Petersburg şi, mai jos, vătafi de moşie, slugi, ţărani, animale etc. Anna, născută prinţesă Oblonski, e soţia făr' de zestre a excelenţei-sale Alexis Alexandrovici Karenin, ajuns ministru prin muncă şi o inteligenţă politică de a treia mînă, ceea ce în multe ţări e un mijloc sigur de a parveni. Karenin are 20 de ani mai mult decît nevastâ-sa ; e de-a pururi călare pe demnitate ; rîde rar ; e voinic şi binecrescut. Anna e nevasta acestui om de 8 ani de zile. Tolstoi, zugrăvind-o, o taie într-un val de carne fragedă, cu o piele albă-închisă ca de creolă, sănătoasă,, sprintenă ca un lăstun ; aşa că, în momentul cînd sare din vagon, la începutul romanului, parcă eşti de faţă 340 şi vezi cum vîrful piciorului iese de sub marginea rochiei, lăsînd să se vază glezna. Autorul o prezintă în modul cel mai firesc, dar aşa încît eşti încălzit de la prima pagină. Anna vine la Moscova să împace pe frate-său Oblonski, un tip admirabil şi acesta de fericire şi sănătate, cu nevastă-sa, sărmana Dolly, pe care bărbatul o înşală ou o guvernantă. La gară, Anna întîlneşte pe contele Vronski, care venea să primească pe mamă-sa. Bătrîna călătorise împreună cu Anna ; se urmează obicinuita prezentaţiune. Vronski, un căpitan din guardâ, bogat, tînăr, făcea curte fetei prinţului Şcerbaţki, Kitty, căreia, cu mai puţin succes, îi făcea curte şi Levin. Vronski se uită la Anna, grav, dar o învăluie într-o privire lung-doritoare de bine, care simţi că a mers la inimă tinerei femei. Ce are să se urmeze ? Nu-i greu de ghicit. Vronski are să înceteze de a se mai duce pe la Kitty ; aceasta, sperînd că o s-o ia Vronski, respinsese pe Levin, deşi în fond avea mai multă tragere de inimă către acesta decît către acela. Konstantin Levin, un personagiu foarte interesant, frate de cruce cu măreţul caracter al lui Petre, din Război şi pace, iubea pe Katerina Şcerbaţki ; deci ură contra lui Vronski, descurajare, nefericire. Iată, pe scurt, actorii de căpetenie. Romanul îi duce pe cîtecinci, pînză, înainte. în două volume, caracterele se dezvăluiesc admirabil. Un moment povestirea nu lîn-cezeşte ; un moment naturile nu se dezmint. Anna Ar-kadievna cheamă luarea-aminte, în sfera sa, deopotrivă cu Levin, într-a lui ; Anna iubeşte pe Vronski şi urăşte pe Karenin — un grup ; Levin iubeşte pe Kitty şi urăşte pe Vronski — al doilea grup. Sunt două romanuri, cari, printr-o rară măiestrie, se topesc împreună spre a ajunge la evidenţă pe cale antitetică. în adevăr, Anna trăieşte, toată, în vinovatul său amor pentru Vronski, după cum Kitty se întoarce, încetul cu încetul, către Levin şi de asemeni trăieşte în seninul său amor pentru acesta. Anna iubeşte, suferă, plînge ; urăşte pe bărbatul său şi societatea ; cu cît merge înainte, cu atît se dezechilibrează mai mult, suferă mai mult, iubeşte mai tare. Kitty, ca o pînză care nu şi-a găsit încă vîntul, flutură la început între Vronski şi Levin : dar 341 cirul a trecut în partea vîntului prielnic, amorul o poartă pe valurile vieţei drept la scop : fericirea. Anna se duce către prăpastie, o vezi, o compătimeşti, întinzi mînile către dînsa s-o scapi, dar, ca o locomotivă în care s-a rupt regulatorul pe indicaţiunea forza, iar maşinistul a înnebunit, ea goneşte înainte, tot înainte, pînă la catastrofa finală. Levin e din acelaşi aluat cu Anna. Fiind însă bărbat, cu o instrucţiune mai întinsă, cu preocupări sociale mai numeroase şi mai înalte, fondul naturei sale, care e acelaşi cu al Annei, îndoiala, nu-1 biruie cu desăvîrşire. Acest om, care ar fi trebuit să se înţeleagă de minune, prin cauze psihologice, cu Anna, iubeşte pe Kitty, care n-are nimic comun cu ei ; şi viceversa, Anna iubeşte pe Vronski, care s-ar potrivi mult mai bine cu Kittv. Dar Levin şi Anna sunt două naturi generoase, nefericite, doi dezechilibraţi, pe care puterea misterioasă a contra-rielor îi atrage. Kitty e simplă, fără complicaţiuni sufleteşti ; crede în Dumnezeu cu o naivitate ce nu admite nici măcar umbra unei îndoieli ; e sănătoasă, harnică, armonizată de natură ca un acord perfect. Negreşit ' că Levin, cînd îşi ridică ochii din caietele lui, cu „o fi or ii-o fi ?" sau cu încăpăţînarea ţăranului rus cle-a nu munci cu maşini, şi dă de Kitty, lucrînd la fereastră scufieie lui „fiul său" cel viitor, nestatornicia firei sale se împrăştie ca fumul. Tot aşa Anna cea elegantă, care pare a nu avea nici o credinţă alta decît amorul ; care, trăieşte, respiră şi moare prin acest afect, e atrasă de natura cumpătată, demnă, rece a Iui Vronski ; de calul acestuia, de sabia lui, de neînsemnatele lui gînduri ; de tot ce pare înalt, dar în fond nu e decît echilibrat, din această fire. Cu aceeaşi, adîncă logică, cînd e vorba să se determine coneluziunea, simţimîntele puternice biruiesc pe cele slabe, iar oamenii, orbi, le urmează. Anna Karenin, în care amorul, îndoiala, neliniştea, gelozia ajung la un paroxism extrem, pleacă de-acasă hotărîtă să se omoare şi, printr-o sublimă mişcare sufletească, simte nevoie de a se apropia de el chiar acum ; de aceea ia trenul ce trece pe la moşia unde A/ronski s-a dus să vază pe ma-mă-sa, se opreşte la staţie, sperînd că o să îndrăznească a merge pînă la el, dar nu îndrăzneşte ; lumea de la gară,, slugile, o recunosc ; pierdută pentru totdeauna, Anna se uită lung la roatele tenderului şi simte că numai acolo e scăpare şi se aruncă. Amorul o omoară pe Anna, şi e firesc, fiindcă era în ea ; dar el sfărâmă şi pe Vronski, care se duce să piară voluntar în războiul sîrbo-turcesc : simţimîntul puternic a absorbit în sine pe cel slab — legea firei s-a împlinit. Tot asemeni, Levin şi Kitty. Ateul sau mai bine zis posibilistul Levin luptă cu propria sa necredinţă, cu neliniştea şi îndoiala sufletului său : „ce e bine şi ce nu e bine ? ce există şi ce nu există ? oare ţăranul are dreptate să nu lucreze cu maşini ? oare eu sunt proprietarul pămîntului acestuia ?" Şi cînd cumnată-său Oblonski, simpaticul şi mizerabilul bărbat al bietei Dolly, se ruinează cu actriţele şi baletistele, Levin de-abia îndrăzneşte să spuie nevestei sale că a renunţat la partea ei de zestre din averea lui Şcerbaţki, „fiindcă Dolly are copii". Iar Kitty, cu toată teama ascunsă de ateismul bărbatului său, zice copilului, dîndu-1 doicii : „Cel mai bun lucru ce-ai putea face ar fi să semeni lui tată-tău". Bunătatea lui Levin atrage, fiindcă e mare, puternică. Dë asemenea, simţimîntul religios al femeii sale, care îi dă atîta seninătate de spirit, înrîureşte asupra lui şi-1 face să zică, la sfîrşitul romanului : „Voi urma a mă ruga, fără să-mi pot explica pentru ce mă rog, însă viaţa mea lăuntrică şi-a dobîndit libertatea ; ea nu va mai rămînea la voia întîmplărei, ci fiecare minută din existenţa mea va avea un înţeles neîndoielnic şi adînc, pe care-1 voi putea imprima fiecăreia din faptele mele : acela al binelui". Acesta este efectul credinţelor femeii sale asupra lui, şi aici, ca şi mai sus, logica e respectată. Iată. în linii mari, romanul. înainte de a ne ocupa de partea estetică, care este şi cea mai atrăgătoare, să ne oprim un moment la izvoarele depărtate ale literaturei lui Tolstoi, care dealt-rninteri sunt aceleaşi la mai toţi scriitorii ruşi : conservatismul şi religiunea. Cine a citit Războiul şi pacea a văzut ce scop are autorul : vrea să probeze că dacă Napoleon I a fost respins clin Rusia, iar marea armată prăpădită, aceasta nu 342 343 «e datoreşte nici împăratului, nici lui Kutuzov11 şi nici oastei ruseşti — ci numai şi numai poporului. Poporul simţise că Rusia era în primejdie, şi, oa un singur om, fără să chibzuiască mult, hotărăşte sau să arzâ şi să piară de pe faţa pămîntului, sau să izgonească pe •străin din ţară. Eu nu sunt admirator al romanelor istorice, şi mărturisesc, cu toată afecţiunea mea pentru această carte, că partea isprăvilor militare nu e tocmai ceea ce mă interesează mai mult într-însa. Cu toate astea, cînd armatele în retragere ajung pînă în Moscova şi vine ştirea că sosesc francezii, e un moment de aşa mare frumuseţe, încît te întrebi ce e, ce s-a întîmplat, ce procedeu nou s-a descoperit în povestirea unor fapte omeneşti ? E că se simte printre rînduri vibrînd ura unui popor întreg ; tresare mînia nevinovatului ; clocoteşte mulţimea beată de răzbunare. Un cuvînt trece, fluierind ca un crivăţ de nefericire : foc ! Se aprinde cetatea din cele patru unghiuri. Flăcări şerpuitoare se răsucesc în văzduhul plumburiu al iernei, luminînd cerul ca o spăimoasă auroră boreală. Foc ! Să se prefacă totul în cenuşă ; să nu rămîie piatră peste piatră ; să se radă din faţa pămîntului, tot, tot, bogăţie, amintiri istorice, dar să nu cadă în mîna duşmanului, să nu-i fie de adăpost. Aşa gîndeşte boierul, funcţionarul, negustorul, mojicul. Iar administraţia se luptă din răsputeri să împiedice această sălbatică pustiire. Ea ştie că, orcare ar fi soarta armatelor, odată pacea încheiată, Moscova o să rămîie tot a ţarului. Orce alt oraş mai mare din zilele noastre, sau din bilele acelea, ar fi făcut tocmai dimpotrivă, ca să-şi scape averile şi proprietăţile, iar administraţia ar fi avut să lupte cu trădătorii. Simţimîntul acesta antic îl scoate Tolstoi, cu drept ■cuvînt, din rănunchii poporului, din instinctul lui de con-servaţiune. Dar alături cu asemenea rezultate ale conservatismului, la cîte alte lucruri ciudate nu dă el naştere. în Prinţul Nehliudov,12 autorul ne face să asistăm la o luptă stranie între un tînăr însufleţit de idei umanitare, liberal, bun, care lasă lume şi petreceri şi vine 344 ]a moşia părintească să facă fericirea poporului, şi între poporul său. Nehliudov îi liberează din robie ; Nehliudov 'e dă pămînt de muncă ; Nehliudov vrea să-i vază curaţi. Umblă prin cocioaba fiecărui ţăran şi încearcă să-i insufle dragoste de învăţătură şi ură de băutură ; le cumpără sămînţă de calitate mai bună ca a lor ; stăruie să are pămîntul în ogoare ; vrea să facă din popă un om cumsecade... Nimic ! Ţăranul îşi încrucişează mîinele pe chimir şi se uită la el cu un obraz stupid, avînd aerul de a zice : „prost boier mai eşti ! ce să facem noi cu libertatea ?" Iar dragostea de învăţătură şi ura de băutură el o răstoarnă şi o face dragoste de băutură şi ură de învăţătură ; sămînţa bună o vinde ori o mănîncă ; pămîntul de-abia îl rîcîie şi aşa mai departe. Nehliudov se izbeşte de conservatismul poporului ca de o stîncă. Nu poate schimba nimic, se ruinează, se scârbeşte şi pleacă în lume. Cazacii,13 un alt roman de moravuri al lui Tolstoi, ne înfăţişează o sectă de schismatici, cari de veacuri au fugit din Rusia şi s-au aşezat pe malurile Terekului, la poalele Caucazului. Aruncaţi într-un colţ al universului, înconjuraţi de toate părţile de cerchezi musulmani, pe jumătate sălbatici, ei şi-au păstrat religia creştină, dragostea de libertate, de război, de prădăciuni, nu au consideraţie decît pentru ei şi despreţuiesc tot restul ome-nirei. Dacă e vorba de străin, cazacul mai degrabă îngăduie la el pe un cerchez muntean decît pe soldatul rus, care vine să-i păzească satul, dar îndrăzneşte să fumeze în coliba lui. La aceşti oameni aduce Tolstoi pe un tînăr ofiţeraş, Olenin, om cu dare de mînă, cu inimă bună, care, se înţelege, se înamorează de fata gazdei lui, Mariana, şi de tot ce găseşte în staniţa lor căză-cească. Toată povestirea, plină de detalii interesante, e o vecinică umilire a lui Olenin, căruia cazacii îi beau rachiul şi-i mîncau banii, pe cînd Mariana se joacă cu patima lui, îl despreţuieşte şi se are bine cu spînzura-tul, dar voinicul de Lukaşka. Ce nu făcuse pentru ei Olenin ! Vrea de-a-binele să ia de nevastă pe Mariana, să-şi cumpere o colibă şi să se facă şi el cazac. Dar cînd Lukaşka vine de la o luptă cu cecenii14 rănit, ochii fetei se aprind de ură contra lui Olenin, nu fiindcă e Olenin, 345