DUILIU ZAMFIRESCU OPERE Ediţie fnsrijild, f f «/«Mi n ot t, glosar d * Ml HAI GAFITA IV LYDDA. SCRISORI ROMANE TEATRU SCRIITORI ROMANI EDITURA «INERVA B ucuttfti, 197 4 LYDDA SCRISORI ROMANE „Sit tibi Urta Uvis" PARTEA I SCRISORI ROMANE SCRISOAREA I Costierii, 189... 5 Iubite domnule Mircea, Văd cu mulţumire că Roma iţi face mare impresie. Nici nu putea fi altfel, dală fiind, pe de o parte, firea d-tale, iar, pe de alta, caracterul măreţ al oraşului în care te afli. Nu te pot îndemna îndestul să vezi, să cunoşti 1° de-aproape, să admiri toate frumuseţele ce s-au păstrat în vechea capitală a lumei. Am fost şi eu în Roma, şi aveam şi eu, ca dumneta, 30 de ani1. Minunate vremuri ale tinereţii ! Te miri de ce îmi pare rău că îmbătrînesc. lini pare 15 rău de multe lucruri. Mai întîi îmi pare rău că îmbătrînesc nu fiindcă îmbătrînesc acum, ci fiindcă, cu fiecare acum, bătrine-ţea mea devine tot mai mare. Dacă m-aş putea opri aci ; dacă mi-ar fi dat să-mi pot păstra limpezîciunea 20 minţii de astăzi ; vederea, chiar slabă cum o am acum, sănătatea sufletului şi a corpului, aş fi foarte mulţumit. Dar cine începe să îmbătrînească, nu se mai opreşte. Nişte copii vin cu sănîele pe movilă : o jumătate de vreme o petrec urcînd la deal cu artevoinţă, iar ceelaltă 25 scoborîndu-se cu repeziciune -— insă nici unul nu se opreşte pe culme, de unde vederea e minunată, orizontul întins, aerul curat. Şi îmi pare rău că îmbătrînesc şi pentru alte cuvinte. O parte din viaţă mi-am petrecut-o căutînd. o explicare a Uimei, care iă nu se schimbe ; dar toate s-au schimbat şi toate se vor schimba, lăsînd întotdeauna viaţa nedomirită. Un călător de noapte cade în fundul unei rîpi adînci. Dacă nu moare, aşteaptă ziua cu nerăbdare ; cu cele dintâi licăriri de lumină începe să spere, dar tot cu ele disperă, fiindcă vede că nu e nici un mijloc de a ieşi din prăpastia în care a căzut. Aşa e inteligenţa : de Ia dînsa aştepţi scăparea sufletului tău şi de la dînsa îţi vine şi disperarea ; printr-însa înţelegi că ai putea ieşi din rîpă, şi tot printr-însa vezi bine că nu poţi ieşi. Iar călătorul se uită spre cer : între cele două maluri vede trecînd nouri, paseri singuratece, foi luate de vînt ; vede limpezişuri de senin, zborul unui vultur pierdut în taina spaţiului ; şi iarăşi nouri, iarăşi cîte o pasăre pribeagă, iarăşi frunze pîîpîietoare în aer ; şi a doua noapte vine peste dînsul, şi vine a doua zi; el, cu puteri slăbite, maî înalţă ochii către cer : acelaşi petec de senin, aceleaşi fiinţe, aceleaşi lucruri, pînâ ce cade... Astea sunt sistemele şi ăsta eşti tu. Aşa că, daca ai vrea să formulezi un aforism, ar trebui să zici : „Nu călători noaptea şi nu căuta sisteme, că dai în gropi ; iar dacă eşti grăbit or ai un suflet neliniştit, mulţumeş-te-te cu ceea ce poţi vedea din fundul rîpei, şi puna-ţi în minte că inteligenţa este un incident supărător, pe care natura nu I-a avut în vedere şî de care nu ţine nici o seamă". Asta e filozofia mea de astăzi, rece, umedă ca o hrubă, — dar asta e. Dacă aş trăi mult şi mai cu seamă daca aş trăi tînăr, poate ca aş vedea lucrurile altfel : desigur, altfel. Dar în care caz le-aş vedea drept?... Mă întrebi de politică. O, Doamne !... Se cuvine oare să ne ocupăm de ea ? Fără îndoială, gospodăria unui popor e un lucru interesant, dar, chiar dacă e făcută cu conştiinţă şi îngrijire, e o îndeletnicire curioasă. Naţiunile cresc, se dezvolta cu brutalitatea unei forţe oarbe, pina ce o forţă nouă, a unei alte naţiuni, sau propria lor caducitate le face să dispară. Asta, privind lucrurile dintr-un punct mai înalt. 5 Luîndu-le însă terre â terre, omenirea dă o înlănţuire continuă de fapte atît de extravagante, încît nota dominantă a Istoriei e nebunia şi nestatornicia. Ceea ce te face să crezi că paginele prin cari Taine explică complexitatea geniului lui Shakespeare3, indicînd nebunia 10 ca stare firească a omului, nu sunt atît de exagerate pe cît par. Ca să ajungi la vreo ispravă în politica, se cere : a) să nu fi făcut niciodată prostii; b) să aibî sau să-ţi agoniseşti starea; c) să nu fii însurat şi d) să cunoşti 15 pe oameni şi sufletele lor. Prea multe condiţiuni, pentru o enormă vanitate. De aceea însă, nimeni sau foarte puţini le împlinesc 4. La noi (ţi cred de altminteri că la foarte multe alte naţiuni), politica este un proces perpetuu ce se pledează 20 înaintea unui tribunal anonim. De-o parte şi de alta sunt tabere de advocaţi, cari, pe cît timp nu vorbesc, îşi împlinesc toate celelalte funcţiuni ale vieţei animale cu destulă onorabilitate. Dar să s-asculte unii pe alţii !... niciodată. Şi aceasta din cauza unui postulat psihologic 25 elementar : dumneta ştii că, cu cît un om are un număr mai mare de idei apercepute şi cu cit aceste idei sunt mai precise şi mai bine determinate, cu atît priceperea şi asimilarea ideilor noi se face mai lesne5. Oamenii cu noţiuni vagi rămîn superficiali în asimilarea 30 ideilor noi. Ideile vechi nu au o putere preponderentă întru asimilarea celor ce vin după ele. De fapt, imensa majoritate a oamenilor cari se ocupă cu politica, la noi ca şi în alte ţări, nu au decît noţiuni vagi. De aceea, cînd se iveşte printre dînşii cîte un om cu vederi largi 35 dar precise, un reformator, acesta e sigur dinainte că n-are să fie înţeles. Fii sănătos şi s-auzim de bine. Filip A. SCRISOAREA II Roma, 189... Iubite domnule Filip, Vremea e minunata. De la răsăritul pînă Ia apusul 5 soarelui, te poţi uita pe cer, cum te uiţi toamna la noi. fără să întîlneşti un fulg de nour. Ochiul străbate cu îndrăzneală pînă în fundul eterului, fără să se ostenească, şi parcă îţi apare clară explicarea ideii de spaţiu prin legile perspectivei. In adevăr, cupola albastră e 10 atît de transparentă, încît îţi pare că descoperi straturi vizibile, a căror coloare se pierde din ce in ce şi ale căror distanţe se apropie necontenit, pînă ce totul se îneacă într-o ideală cloroformizare a conştiinţei, care nu mai poate percepe ce va mai fi dincolo de straturile 15 contopite, dar rămine cu o puternică impresie de infinit. Am primit scrisoarea d-voastră astăzi, duminecă, pe cînd tocmai ieşeam din casă. N-am deschis-o într-adins. M-am dus să dejunez în Trctitoria toscana, în Piazza San Lorenzo, unde îmi spuneaţi că mergeţi şi d-voastră 20 adesea şi de acolo m-am îndreptat spre Palatin. A vă arăta cu cită dragoste am scos scrisoarea din buzunar; cum am tăiat plicul cu grije, ca să nu se rupă nici o bucăţică de hîrtie ; cu ce emoţiune am văzut începutul, cu literele de la Iubite domnule, îmi e 25 greu. Mă aşezasem pe o bancă de piatră, în grădina ce domină ruinele palatului lui Galigula, cu o statuă ştirbită alături, avînd în faţa Capitolul, la stînga Janiculul. iar la picioare un colţ din Forul roman. Voiam să înconjur cetirea scrisorii cu solemnitatea clasică a lumei 30 aceştia. Ce bun sunteţi că voiţi să-mi scriţi Eu vă datorez mult ; dar poate asta n-ar fi îndeajuns ca să mă facă să vă iubesc, dacă nu s-ar adăoga, la sentimentele mele de recunoştiinţâ, şi admiraţia cea mare ce am pentru 35 d-voastră, 51 care este rezultatul superiorităţii ce vă deosebeşte, în ochii mei, de restul tutulor oamenilor pe care i-am cunoscut. Avep^ dreptate în tot ce-mi scriţi şi aş putea zice mat denainte că veţi avea întotdeauna dreptate, faţă cu mine, fiindcă e destul să văd slova d-voastră ca să mă conving. Şi cu toate astea, cînd sunt singur acasă, şi în 5 pacea minţei mele răsar imagini despre lumea cum este6, îmi pare ca aş avea cîte ceva de zis împotriva vederilor d-voastre. Dar nu îndrăznesc, nu ştiu cum să încheg gîndirile mele, nu pot găsi o formă destul de magistrală sub care să vi Ie prezint. De aceea e mai bine să le las 10 fumurii în lungul vremei... Palatinul mă farmecă. Viu mai în toate duminecete (intrare gratis) — şi umblu singur prin mine, fără să mă pot sătura de măreaţa privelişte a celor ce mă înconjura. Trandafirii se scutură în rondurile lor, iar foile 15 parfumate le împrăştie vintul peste lespedele seculare : palmierii cresc eleganţi în mijlocul brazdelor de verdeaţă, sub care se întind bolţile Casei de aur a Iui Ne-ron ; un colţ de zid din Basilica imperială stringe, între cărămizi negre, un brîu sculptat de marmură, pe a că- 20 rui candidă faţă soarele aruncă o pulbere scînteietoare de raze. O descurajare blîndă mă coprinde. Conlucrarea sensurilor, cari îmi dau impresiele acestea, încetează şi in sufletul meu se înfiripează 0 lume de sine stătătoare, ideală 7. 25 îmi aduc aminte de impresiele de )a Alena, le com- par fără voie cu cele din Roma şi o întrebare firească îmi vine în minte : pentru ce antichitatea romană este mai sugestivă decît cea greacă ? îmi pun această întrebare mai cu seamă de cînd am 30 făcut cunoştinţa unei domnişoare engleze, rare a fost, ca şi mine, la Atena şi care e de o părere cu totul contrară. Fata e cultă şi serioasă ; e fiica unui corespondent al celui mai mare ziar din Londra. Am cunoscut-o la Legaţiunea noastră, unde sunt poftit adesea de mi- 35 nistru. Se numeşte Lydda. Se ocupă cu pictura. E un cap interesant, cu părerile sale asupra a o mulţime de lucruri. D-soara Lydda găseşte că nu e nimic pe lume care sa se poată compara cu Atena, mai in special cu Par-■W tenonul. Sfîrsind stagiul meu ta Paris prin mai, am vrut să urmez programului bursei si să plec numaidecît ; eram liber să încep cu Italia, sau cu Grecia, după voie. Aveam de gînd să merg întîi în Italia, ca să leg inelele lanţu-5 lui în mod firesc ; de la moderni la veacul de mijloc ; de la acesta la romani, de la romani la greci. Cu alte cuvinte, Parisul, Florenţa, Roma şi Atena. Fiindcă însă un cunoscut al meu, francez, care tocmai obţinuse o bursă pentru şcoala lor de Ia Atena, pleca în Grecia, 10 mi-am schimbat itinerarul şi m-am îmbarcat la Marsilia. Am făcut o greşală : eu nu fusesem niciodată pe mare. Am suferit chinurile iadului, pînă într-atît, încît a trebuit să mă cobor la Napoli, şi să iau alt drum, ca să scurtez călătoria pe mare şi mai ales să înlătur Capul !5 Matapan. Prin urmare, după poveţile căpitanului, m-am dat jos din vapor la Napoli (unde am stat o zi în pat să mă odihnesc) ; apoi am luat drumul-de-fier Caserta-Benevento-Foggia-Bari, trecînd astfel de la Marea Tyrrenă Ia Marea Adriatică, pe deasupra Apeninilor. La Bari 20 m-am suit din nou pe vapor, unde am suferit cu mult mai puţin ; a doua zi, pe la vreo 4, eram Ia Corfu, iar a treia zi, la 5 dimineaţa, ajungeam la Patras, în clasicul pămînt al Peloponesului 8... Nu aveam voie să ne coborîm din vapor decît după 25 un ceas. Astfel, deşteptat din somn de mîngîierea răcoroasă a dimineţei, vesel, cu soarele scânteietor în faţa, îmi umbream ochii cu mîna şi mă uitam Ia Grecia... Desigur, priveliştea nu e comună. Depărtaţi de uscat tocmai cît trebuie, ca să poţi prinde liniile mari 50 — se deschidea înaintea noastră, pe o lăture, Golful de Corint, încătuşat de malurile pietroase ale Acarnanieî, în gîturile cărora se ascundea Mîssolonghi, iar în faţa, dincolo de muntele Olonos, simţeai că tresaltă Alpheul, udînd cîmpia Elidei, pe al cărui pămînt strălucise Olympia. 15 De-o parte Marco Botzaris şi Byron — eroismul modern, poezia şi romanticismul ; de alta, jocurile olimpice 9 şi Phidias — antichitatea şi clasicismul, începea bine. Ne deterăm jos. Paţras e un oraş de provincie, cam 10 cura ar fi bunăoară Rîmnicul-Sărat, cu vreo 30 de mii de locuitori, foarte comercial. Aci se grămădesc toate productele Peloponesului; strugurii de Corint, lămîiie, portocalele, rodiele, măslinele etc. Prin urmare un port grecesc tipic. In faţa mării, vama, o şandrama de scîn- 5 duri infama, sub acelaşi acoperiş cu o cafenea, cu gara drumului-de-fier şî cu dugheana unui pantofar. Pe tot malul, scaune şi mese de lemn ; pe fiecare masă cîte o tigăiţă cu un cărbune ; pe fiecare scaun cîte o fusta-nea. De departe părea o trupă de balet în odihnă. De 10 aproape însă, baletîstele aveau nişte mustăţi teribile, sorbeau din cafea cu zgomot, iar de pe nări Ie gîlgîia fumul ca de pe un coş de locomotivă. Un grup de modernişti, cu d-1 nomarch în mijloc, puneau la cale afacerile portului. Vorba se urma cu o repeziciune extra- 15 ordinară, sărind în aer de pe vîrful limbei, mlădioasă şi parcă mai inteligentă decît în alte părţi locuite de greci. Mă aşezai şi eu la o masă, în societatea unui cărbune stins, şi cerui O cafea. Un palicar mititel îmi da târcoale, cu un cos de smochine verzi minunate. Făcurăm 20 împreună o symjonie (tocmeală) de vreo cîteva minute, eu în elinească clasică, el în grecească â plat, şi ne în-ţeleserăm să-mi dea 8 smochine pentru 15 lepta (bani). Eram sigur că m-a lucrat Ia preţ şi de aceea îl urmării cu coada ochiului pe Ia celelalte mese. Auzii pe un vecin 25 că-l bruftuieşte, iar pe băiat explicîndu-i Încet că preţul acela era zis cu glas mare în cinstea mea, xitios * ; lui Ji dete 15 smochine pentru 10 bani. Cumpărătorul îşi întoarse capul spre mine, cu un surîs fin de mulţumire, trase din brîu o pungă în care îşi vîri mîna pînă în cot, 30 şi plăti, zicîndu-i: „poly-kala kaymeni". Zîmbetul acela de mulţumire îmi făcea o plăcere nespusă, fiindcă îmi arăta că nota caracteristică a acestui popor, spiritul comercial, _traiul uşor şi _disp_rej;ul de străini, s-a păstrat în toată puterea ei. In sfîrşit, pusei smochinele într-o hîrtie, 35 îmi cumpărai doi covrigi cu susan şt mă îndrumai apre tren, care venise încet ji se povîmise pe mal, fără să-l bage nimeni în seamă. Pe la vreo 7i/s plecarăm. Drumul era interesant, fiindcă şerpuia pe coasta mărei, de-a lungul golfului de » Xenos — străin (gr.). Lcpanto, pînă la Corint. Din cînd în cînd ne opream la cîte o staţiune, ce părea mai mult un canton, albă, sim- plă, aşezată între vii, cu grădini de portocali în fund. Mai peste tot era lume, venită, se vedea bine, să pri- 5 vească la tren. Nici o femeie. Bărbaţii vorbeau şi glu- meau cu o nespusă voioşie. Toţi purtau o încălţăminte curioasă : pantofi turceşti, fără toc, dar cu vîrful răsucit în sus, iar de vîrf un moţ negru. Glumele lor se făceau cu cuţitul în mînă. 10 La una din staţii ne întîlnirăm cu un alt tren. In faţa ferestrei mele, se oprise un vagon de clasa II, în-lăuntrul căruia putui vedea cel mai minunat cap bărbătesc ce am cunoscut. Era un bătrîn ca de vreo 60 de ani, cu părul blond, pe jumătate alb, căzîndu-i pe tîrople în 15 bucle elegante; fruntea largă; ochii albaştri, tihniţi; un aer de măreţie, o demnitate inconştientă în cea mai mică mişcare ce făcea ; proporţiile enorme dar armonice ; capul mare, umerii 'largi, braţele vînjoase, un fericit amestec de animalitate şi de putere creatoare, cum toc-20 mai mai pe urmă am regăsit pe Jupiter Orticoli din ■ Vatican. Trenul porni. Eu rămăsei pe ginduri. La staţia următoare,, o nuntă. Trenul se oprea foarte puţin ; de aceea, nu putui vedea decît trei cîmpoieri, trei voinici, unul mai frumos decît altul, urcîndu-se grăbiţi 25 în tren, fără a înceta un minut din bîzîitul lor asurzitor. Cimpoile cît nişte oi, ţipau să-ţi ia auzul; locomotiva fluiera, strinsă de gît ; nuntaşii chiuiau ca la cules : era o zarvă pînă-n slava cerului. Un domn care se afla cu mine în vagon, zîmbea. 30 — Cest oun peuple tres magnifique, Musiu. Eu muream de foame ; de aceea răspunsei cam pieziş. El nu se turbură : — Musiu est franchaîs ? li spusei că nu sunt francez. Dînsul se uita la mine, 35 doritor de a afla ce sunt. Eu de asemenea mă uitam la el. După cîteva minute, ii fixai drept în ochi : — Je suiş roumain, Monsieur. El sări copci. — Eşti ramun !... Ma bravos la mine ghaiduri, sa nu pritzepu ca csti ramun Se-nţeledze ca esti ramun Esti simbatriot la mine, fraţiore... Şi astfel, pornit pe româneasca lui scîlciată, nu «e 5 mai opri. Mă întrebă de unde eram, îmi spuse unde fusese el în România, cum îl chema, de cînd venise la Patras, pentru ce mergea la Pireu, cîţi copii avea, cine i-i botezase şi altele şi altele. Uite frate, ce pacoste, îmi ziceam în mine : tocmai începusem să prind firul iucru-'0 rilor, să-mi explic entuziasmul lui Byron pentru haiducii revoluţiei din 1821, să înţeleg enigma istorică a legăturii trecutului cu prezentul, cînd acest pravoslavnic cobori-tor al hopliţilor se leagă de mine ca un scai. Dar cum foamea nu-mi da pace şi cum. în fond, omul râmîne 15 om peste tot, adică un amestec de lumină şi de lut, mă deprinsei cu tovarăşul meu de drum. — Oare unde am putea minca Pe la gările astea nu prea-i mare belşug... — Cum sa nu fi muser!... Sa vezi dimineaţa la 20 Corint lucanda : Esti asta... de la asta... Ala, xertodocas de la utel de la Angiida, care ţîne lucanda... aţa cum nu aveţi dimniavoştri nitzi la Bucureşti. Foarte bine. Mă uitam pe indicatorul mersului trenurilor : numele staţiunilor mă făceau să vibrez de emo- 25 ţiune : Corintul, Megara, Eleusis10, Atena !... Se poate ceva mai evocativ din trecutul omenirii ? Pe la l după prînz ajunserăm cu voia lui Dumnezeu la Corint. Ce să vă spui Or că ai trece pe de marginea Mizilului, or că ai trece pe lîngă Corint, tot atîta 30 ţ. Uscăciune, case clădite în fugă la gura canalului, grămezi de nisip, zgomot, o impresie generală de nestatornicie... Asta e Corintul ? Asta e cetatea heraciizi-lor, a bacchizilor, a prytanîlor, care a umplut istoria veche cu numele său 35 Pe cît coastele Peloponesului sunt de verzi pe atît Megarida şi Atica sunt de uscate. Vara nu întîlneşti un fir de iarbă. Intrăm în restaurant. Ce sâ vezi ? Un fel de Idee de pe vremurile cînd ineazul era în floarea lui, cu feţe ■10 de mese pătate de vin ; cu pilaf de oaie ; cu ţărani în costum naţional ; cu evzoni în fustanele ; cu domni foarte civilizaţi; — un amestec de lucruri şi oameni de cea mai curioasă originalitate. Vorba, săltăreaţă şi aici ca şi Ia Patras, se încrucişa pe deasupra meselor : 5 — Dos mas ten katâlogon, bre ! — Paidi, den ehomen kohliâria ! — Ton logariasmon ! Iar eu, care nu prea ştiam cum să cer, mă bătu Dumnezeu cu un pilaf de berbec, de l-oi ţin6 minte pînă 10 la adînci bătrineţe. Cînd ne suirăm în tren din nou, tovarăşul meu de drum îşi netezea mustăţile ca un motan. Se vedea bine că găsise ceva care-i fusese pe plac, îmi veni pînă-n gura să-i zic : bine nene, asta îţi este utel della Angiida ? '5 Dar, văzîndu-l atîi de mulţumit, mi-i mai turburai digestia. Plecarăm în sfîrşit. După cîteva minute treceam peste canal. Aici, domnul din vagon aştepta să mă vadă că-zînd cu faţa la pămînt. Eu aş fi fost bun bucuros să 20 cad cu faţa Ia pămînt de admiraţie : numai să am pentru ce. Dar. şi aici. tot cu trecutul mă mai luam, gîn-dindu-ma la zidul înălţat de greci, pe vremea invaziu-nii perşilor, spre a apără Peloponesul împotriva Iui Xer-xes; la jocurile istmice ce se celebrau în templul lui 25 Neptun11 ; la Cesar, Caligula şi Neron, cari încercaseră să sape canalul menit sa unească golful de Corint cu golful Salonic — canal pe care astăzi onor. dn. general Tiirr era pe cale a-) isprăvi. Ce ciudat se leagă unele nume omeneşti : Cesar, Caligula, Neron şi Tiirr. 30 Despre canal în sine nu pot spune nimic. O tăietură enormă de pămînt, văzut în fuga trenului ; grămezi de nisip ; case ridicate în pripă şi iar uscăciune, iar praful galben de clisă. Intrînd în Grecia propriu-zîsă, trenul părăsi coasta 35 de miazăzi a golfului de Lepanto şi trecu pe coasta de miazănoapte a golfului de Egina, şerpuind cînd pe malul mării, cînd printre coline pietroase, pe care creşte moliftul. Ici şi colo se iveşte apa albastra, înconjurată de toate părţile de uscat, ca pe lacul de Como. Nu-ţi 40 dai seamă cum de a ajuns marea pînă aici. Dacă n-ar fi aşa de cald, frumuseţea locului te-ar fura mai mult. Am pentru întîiaşi dată impresia unei naturi plină de graţie, aşa cum a apărut Iui Taine12, din vremurile mari ale trecutului. îmi închipuiesc că iarna, cînd ma-5 lurile înverzesc, şi poate că atunci, din fundul a 2000 de ani, ajunge mai uşor pînă Ia noi ecoul vieţii poporului Iui Pericles. Megara ! Aşa scrie în orariul drumului-de-fier. 10 Unde-Î Megara ? Care-i Megara ? Grămada aceea de case de clisa ?... In stingă, pe o coastă arsă de soare, peste care s-ar părea că simunul a aşternut nisipul pustiului, se ascunde în pîcla verii o adunătură de cocioabe. Acolo fusese altă-15 dată capitala Megaridei, rivala Atenei, prima întemeietoare a Bizanţului ! Megara !... îmi vine lacrămile în ochi cînd mă gîndesc la ce a fost şi văd acum ce e. In firea mea vînjos optimistă 2° pătrunde morfina gândurilor triste şi-mi vine să strig cu poetul: E jieramente mi si scringe il core, A pensar come tutto al mondo passa, E quasi orma non lascia. 25 îmi întorc privirile spre mare. înainte !... Şi euviva Roma! Acolo totul stă drept in picioare, ca o făclie stinsă. Plecăm. Domnul din vagon tace. Are dreptate. Eleusis! 30 Nu se vede nimic. Mai bine. Misterele rătăcirei lui Demeter, care căuta pe fiică-sa Proserpina, rămin un adevărat mister. E curios cum Demeter aceasta n-a reuşit să se facă Demeter, cum ar fi fost şi drept. Dar oara vorba noastră românească Mama pămîntului să aibă ceva 35 comun cu gkî-mitir13 ? sau concepţiunea aceasta, în folclorul românesc, nu are nici un raport cu Cybele14, ci este o pură imagine locală, ca Mama-pădurii ? Trenul trece. Glisa se ridică în grămezi enorme. Praful e galben, cîmpia galbenă, munţii galbeni. Ne apropiem de Atena. Mă coprinde o curioasă nelinişte. Atena! Sunt supărat pe mine însumi că mi-e cald şi nu mă simt destul de entuziasmat. Iată munţii clasici. Care o fi Hymetta, care 5 Parnasul, care Pentelicul ? 15 Trenul merge acum în sens invers. Nu mai înţeleg nimic. Ies pe platforma vagonului şi scot capul din linia trenului, ca să văd încotro vine gara... Si- ■ 10 Liberează, Doamne, pe robul tău, că văzură ochii mei lumina feţii tale. Pe fundul străveziu al cerului albastru, Partenonul îşi profilează liniele sale elegante, ridicate pe Acropole, ca şi cum o mînă nevăzută ar fi scos cu încetul la lumină. 15 Niciodată pînă atunci un lucru ieşit din fantasia omu- lui nu mă mişcase atît de adînc. Trenul intră în gară, o mizerabilă baratcă de scînduri, 20 aşezată în mijlocul nisipului. Un bun amic al meu de la Legaţiune, tînăr, frumos, fericitie, mă aştepta pe peron, şi astfel, cu imagina strălucită a Partenonului în suflet şi cu deplina bucurie de a-mi revedea amicul, coborîi din vagon în ţipetele ascuţite ale locomotivei, atmdmaxa, care părea înnebunită de fericirea de a fi ajuns. Prietenul mă lua repede în trăsura lui şi plecarăm spre 25 oraş. Ce fericit mă simţeam!...17 Bunul şi veselul meu amic îmi apărea mai senin ca orcînd ; Partenonul îmi sta înaintea ochilor cu toată strălucirea frumuseţii sale ; trăsura în care zburam era elegantă. Aveam înţelegerea 30 clară a intensităţii estetice a momentului ; tinereţe în suflete, eleganţă în viaţa imediată, clasicismul cel mai pur în liniele dimprejur. Dar aci se opri toată sugestiunea antichităţei greceşti. 35 Astăzi, cînd îmi aduc aminte de impresia întreagă ce mi-a lăsat-o Atena, înţeleg parcă şi mai bine entuziasmul gentilei mele engleze : în ordinea «noţiunilor estetice, vederea Partenonului poate avea acelaşi efect pe care-1 are o mare nenorocire sau o prea mare fericire în ordi- 40 nea emoţiunilor morale, în acest sens că el statorniceşte deodată o opinie pe care nimic nu o mai întunecă în tot restul vieţii. Se poate însă trăi cu o singură impresie sau cu o singură opinie ? Desigur nu, şi mai cu seamă nu, pen-5 tru un optimist ca mine, care crede că viaţa e interesantă tocmai pentru că e variată, tocmai pentru că este, ca şi natura din care face parte, totdeauna nouă. Revenind Ia Atena — dacă se exceptează Acropolea, cu cefe trei temple ce sunt încă în picioare, Partenonul, 10 Erechteion şi Propyleele; cu ruinele dezolate ale teatrului Iui Dionysos, ce-i odihnesc pe flancuri ; cu templul tui Teseu, scund şi îndesat în pămînt ; cu elegantele coloane ale templului Iui Jupiter OlympianulIS. ce se înalţă singuratice pe malurile triste ale clasicului Ilissos — tot res-15 tul e de oraş nou, în care nici un nex intim nu există intre lumea de acum şi lumea de atunci Monumentele trecutului par a se fi retras departe de viaţa actuală, învăluite în haina mohorîtă a vremii. In cîmpia uscată a templului lui Jupiter, o coloană prăvălită şi-a întins ro-20 tocoalele sale de marmură, una lîngă alta, ca nişte bucăţi rotunde de fildeş pe o masă de şah. Nimeni nu îndrăzneşte să le atingă, de teamă să nu se prefacă deodată în pulbere. Iată, în fuga, impresii din Grecia şi din Atena Attica. Aş vrea sa urmez cu impresiile din Roma, dar la pa-25 drona mă înştiinţează că domnişoara Lydda aşteaptă afară, ca să reîncepem excursiunile. Vă las dar, rămînînd Al d-voastră foarte devotat, Mircea M. 30 SCRISOAREA III Roma, 189... Iubite domnule Filip, Reiau firul impresiunilor din Roma. Amica mea mă aşteaptă sotto U portone. Nu pot să trec mat departe, fără a vă da o slabă icoană de Lydda. Cum să spun mai bine ? i închipuiţi-vă un fulg alb, care cade din văzduh, pe o zi l de primăvară, încet, domol, cu firele moi prinse de nervul candid — şi veţi avea poate impresia fizică pe care o lasă Lydda. La moral, închipuiţi-vă sărutarea pe care ar 5 trimete-o în vînt mîna delicată a unei fete, logodnicului ei ; închipuiţi-vă ceva vesel, naiv, ştrengăresc, contopite într-o personalitate hotărită, care nu merge indiferent la dreapta sau la stînga ci sau la dreapta sau la sringa; închipuiţi-vă, în fine, o fire sănătoasă, echilibrată, în pra-10 gul vieţei, privind lumea cu un ochi albastru, care se simte ca face parte el însuşi din armonia naturii. Lydda e femeie şi e engleza ; cu alte cuvinte uneşte farmecului pe care i-1 dă sexul toată sinceritatea şi tot simţul de sine pe care i le dă rasa. 15 Se înţelege foarte bine că un om care a cunoscut astfel de femei, ca Stuart Mill20, s-a hotărît să ia apărarea tuturor femeilor. Ne îndreptarăm paşii către Palatin. Eram înţeleşi ca fiecare să aibă dreptul de a alege muzeul sau locul de plim-20 bare, pe rînd. Era ziua mea de alegere — prin urmare . palatinul. Este ceva mai elocvent, în trista şi măreaţa sa singurătate, decît acest deal, ridicat pe ruine, acoperit de ruine ; la picioarele căruia se întinde Forul ; de pe care se văd arcurile de triumf ale lui Septim Sever şi Titu, 25 bazilica Iui Constantin şi Coliseul ?,„■ Aici este inima Romei antice, a Romei imperiale ; inima acelui colos ce stă-pînise lumea de Ia un capăt la altul. La dea Roma qui dorme, zice Carducci : 30 Poggîala il capo al Palatino augusto, Fra 'l Celio aperte e VAventin Ir braccia Per la Capena i jorti omeri stende A V Appia, via. Ridicam dealul de la intrare, repetînd versurile acestea. Lydda înţelegea tot, cu toate inversiunile lui Car-35 duccî ; numai per la Capena nu ştia ce vrea să zică. De aceea, neapărat, deschise Baedeker-ul21. Eu o apucai de mînă ; — Şi asta vrei s-o găseşti în Baedeker ? 10 15 20 25 30 35 Ea ridică ochii ei hotărîţi către mine : — Da, negreşit — N-ai să găseşti. — Ba da. — Ba nu. Se aşeză pe un colţ de ruină, la umbră, şi începu să răsfoiască Baedeker-ul. Ceti toate paginile privitoare la Palatin : nimic. Mai dete pe la Aventin: pace. Iar se întoarse la Palatin : iar nimic. Atunci se supară ; auzi dumneta să-i facă aşa ruşine Baedeker-ul! Bătea cartea de genunchi, cu o furie comică nespus de graţioasă. Apoi păru a se gîndi : — Mai spune poezia încă o dată ! Eu repetai poezia. — La Via Appia trebuie căutat. Şi cu încăpăţînare căută la Via Appia. După un minut sări în sus : — Am găsii ! Am găsit 1... — - Ce-at găsit ? — „...la porte de Capoue (porta Capena) d'ou partait la voie Appienne". O carte făcută pentru noi trebuie să conţină tot. In adevăr, găsise ceva. Nu ştiu de ce, mă supăra orgoliul acesta englezesc. — E fals. Capena şi Capua sunt două lucruri deosebite. Şi începui să-i fac un curs de istorie. Capua era vechiul Vulturnum. în sud ; Capena era oraş etrusc din ţara Veilor, astăzi Civitella, în apropiere de Roma. Prin urmare porta Capena a romanilor nu putea fi „la porte de Capoue" ci „la porte de Capene". Cînd mă reculeg în mine, aceste iritări de erudiţiune mă supără : ele dovedesc că autoritarismul firei mele bărbăteşti nu îngăduie o egalitate de inteligenţă şi de voinţă între bărbat şi femeie ; ceea ce este şi sălbatec şi absurd 82. Lydda se uita la mine cu mirare : ce fel de om puteam ft, ca să îndrăznesc să combat Baedeker-ul ?... Păru a se gîndi un moment, şi zîmbi, poate de milă, poate de mulţumire că {Ham carte. Intrarăm pe drumul de lespede ce ie 17 10 15 20 25 30 35 40 trece pe sub imensele boite ale palatului lui Caligula. Ea se opri in loc, ca stăpinită de o mare emoţîune : — Citeodată îmi vine să cred că ai dreptate : parcă, în adevăr, Roma e mai sugestivă decît Atena. Deşi masivul acesta de palate în ruine nu se poate compara cu Acropolea, totuşi e ceva atît de viu, atît de încilcit, atît de măreţ şi de sălbatec în labirintul acesta, încît imperiul roman îţi răsare deodată ca imagina plastica a unei imensităţi informe. îmi pare că văd pe tiranii nebuni cari au mînjit numele ilustru al familiei lulia, îi văd din boitele acestea enorme, din chiliile şi ascunzătorile infame, din dinţii tociţi ai zidurilor : o icoană arhitectonică a moralului acestor monştri, ale căror gînduri nebuneşti se aruncau ca aceste arcuri îndrăzneţe : ale căror suflete erau torturate ca ascunzătorile şi chiliile ; ale căror pofte erau brutale şi senile ca dinţii tociţi ai zidurilor !... Eu rămăsesem prost. — Vorbeşti ca o carte, domnişoară Lyddo. Ea dete din cap, zîmbind. Ochii i se umpluseră de la-crămi. Pe mine lacrămile mă încurca de tot, orcare ar fi cauza lor. — Ei ! îi zisei : ce s-a întîmplat ?... Ea tăcu, îşi şterse ochii şi mă luă de braţ. Urcarăm scara de lingă micul muzeu al direcţiei. Deodată gravitatea solemnă a ruinelor dispăru într-o sărbătoare de flori. Brazde imense de trandafiri, azalee albe şi roşii, crăngi de iasomie, portocali înfloriţi — o orgie de colori şi de parfum, în mijlocul căreia palmierii îşi desfăceau frunzele, ca nişte evantalii enorme. In jurul brazdelor se scuturau rozele, trăgînd un chenar vesel pe nisipul de aur. Lydda luă o mînă de foi de trandafiri, se apropie de mine şi mi le suflă în obraz, rizînd. Eu aş vrea să fiţi de faţă d-voastră, care socotiţi că femeia e păgubitoarea neamului omenesc, 83 ca să vedeţi ce graţie de muză e în fiinţa asta încîntătoare. Cînd o văd, cu pălăriuţa albă aşezată pe frunte, cu mijlocul ca un ramur, fraged, cu îmbrăcămintea uşoară ce-i cade în cute fireşti peste picioare, mă întreb dacă poate antichitatea întreagă să dea un model atît de perfect. In jurul ei respiri liber, te simţi sigur, nu ai un moment din neliniştea 10 15 20 25 30 35 sufletească ce pune în noi apropierea oricărei femei frumoase. Ne aşezarăm pe o banca de piatră, în marginea dealului. In faţa noastră se ridică turla Capitolului. în vale, templul lui Vespasian profila în lumina candidă friza sa elegantă. Dincolo, peste Tibru, se resfirau pe Janicul brazi uriaşi apărînd văzduhul cu umbrela ramurilor lor. Lydda părea că urmăreşte cu gindul şi ochii gîndurile mele. — Ce moment încîntător ! zise ea. In firea asta de miazăzi, primăvara e ca o simfonie îmbătătoare : aer, lumină, miroase, totul se contopeşte într-un abur dătător de viaţă, ce-ţi ascute şi înfrumuseţează simţul de a fi. Eu mă înţeleg pe mine mai bine decît orcînd... Dumneata nu ?... Eu răspunsei un „da" foarte nehotărît. Nu doar că nu simţeam şi eu tot ceea ce simţea ea, — dar vorbise atît de bine, încît mi se păruse că avea frazele gata. Cînd mă reculeg în mine, singur, şi mă gîndesc la Lydda, o înţeleg şi o admir mai mult decît cînd sunt lîngă dînsa. Ea gîndeşte sigur şi exprimă elegant ceea ce gîndeşte, fiindcă Ia dînsa creierul are oarecum tradiţia mecanică de a funcţiona astfel, fruct al unei adevărate civilizaţii de mai multe generaţiuni. Ea se îmbracă elegant, se mişcă elegant ; tot ceea ce face e firesc şi ales, pentru că e în sîngele ei de a fi aşa. Eu, ca să spun ceea ce spusese ea, trebuie să iau condeiul. Care sunt generaţiele culte din care mă cobor eu ? De cîte ori nu mă gîndesc la multe lucruri... Biata mama, simplă, duioasă, dacă nu găsea la d-voastră sprijinul vieţii, rămînea pe drumuri şi cu dînsa rămîneam şi eu... Trece un nour peste sufletul meu. A trecut. Lydda mă atinse pe mînă : — Mă rog, să-ţi dau ceasornicul. Nu ştii ce mi s-a întîmplat cu el... — Nu. — Ştii că ţi l-am cerut ieri... ca să am ceva de la dumneta pînă astăzi. L-am pus în buzunarul jachetei. Cînd — 10 15 20 25 30 35 am ajuns acasă erau toţi la masă. Am aruncat haina şi mi-am luat locul. După un moment, mî-am adus aminte că ceasornicul sta aruncat cu haina. M-am sculat, m-am dus de l-am luat din jachetă, am lăsat pe al meu în cutioară şi am prins pe al dumitale de lanţ, ca să nu se dis-partă de mine. Dar, cum se întîmplă mai întotdeauna in asemenea cazuri, parcă o molimă stîrpîse toate ceasornicele celelalte. Şi toţi voiau să ştie cît e ceasul. Trebuia să mă execut. Scosei ceasornicul şi mă uitai liniştit la el. De unde ne vine hotărârea aceasta solemnă, de-a înfrunta totul cu cel mai sfruntat neadevăr... Intr-o clipă se statornicise în spiritul meu că mi se stricase ceasornicul şî-1 lăsasem la ceasornicar, luind un altul la întîmplare. Dar pe cînd atingeam clapa dedesubt, simţii relieful monogramei dumitale, şi în acelaşi timp tot sîngele mi se urcă în obraz. Ceea ce nu mi se întîmplase cînd minţisem, mi se întâmpla acum, când dovada minciunei mele devenea evidentă. Vezi ce perverşi suntem ?... Sora-mea se legă de mine : „In adevăr, e foarte grav să întrebi pe o domnişoară cît e ceasul". Mama începu să rîdă : „She is a giddy creature". Tata : „She is a very queer sort of a person". Iar eu mă simţeam că ard în focul Ghehenei... In sfîrşit, furtuna trecu. Dar deîndată ce rămăsei singură, mă culcai, sub cuvînt că mă durea capul, şi începui prin întuneric opera mea de distrugere, care poate să te supere... Eu mă uitam la dânsa nedomirit : — Ce? — Am sfărâmat monograma cu dinţii. O nespusă simpatie mi se revărsă peste suflet. Aş fi săruta t-o ca pe o soră, dacă aş fi îndrăznit. Zimbii într-aiuri. Ea de asemenea zâmbea. — Va să zică nu te superi ? — Cum o să mă supăr ! — Ai dreptate : e uşor de înlocuit. Era mai greu de ridicat... Cred că mi-am sfărâmat şi dinţii. Şi zicînd astfel, îmi arătă o îndoită coroană de mărgăritare, o adevărată operă de arta a naturii. La un colţ de sus, se vedea smalţul ticnit. — Nu-i nimic, zise tot ea, rîzînd. Bine că n-am fost silită să mint... cel puţin cu fapta. Vrei să mergem la casa Liviei ? — Să mergem. 5 —-Şi astfel, pornirăm mai departe, ea legănîndu-se ca o trestie in vînt, eu fericit. Al d-vstre, Mir ce a M. SCRISOAREA IV Costierii, 189— Iubite domnule Mircea, Intăia dumitale scrisoare îmi face cea mai mare plăcere, fiindcă văd că te fură arta. îmi pare rău că nu pot să spun acelaşi lucru şi despre a doua, din care 15 încep să înţeleg că englezoaica se substituie pe nesimţite Madonelor şi Venerei Capitoline. Se vede că tinereţea este, cu hotărire, menită să fie proastă, chiar în oamenii cei mai fericiţi organizaţi. Nu te supăra ca-ţi vorbesc, ca întotdeauna, fără făţărnicie. 20 Cunoşti părerile mele 34 asupra lumei şi asupra naturei non val cosa nessuna i mod tuoî, ne di sospiri £ degna la terra. După cum ţi-am povestit adesea, eu n-am fost personal nefericit şi nici moda sau timpul în care am trăit nu m-au inrîurit : e o convingere a mea, liber şi cu în- 25 cetul formată. Natura este imorala şi infamă, iar lumea, în genere, rea. TJn singur lucru e, în mijlocul naturei şi al lumei, încîntător : sufletul, care coprinde într-însul sîmburele caracterului moral al omului, adică acea stare în care voinţa 30 e cu desăvîrşire subordinată raţiunii. însă natura şi lumea, luata în totalitatea sa, sunt amîn-două duşmanele caracterului moral, cea dîntîi prin fatali tatea si indiferenţa legilor saJe fizice ; cea de a doua prin senzualitate şi egoism. Cînd cineva are norocul să fie, ca dumneta, înzestrat cu un suflet nobil, e o crimă de a-1 apropia de izvoarele 5 senzualităţii şi ale egoismului lumii. Cum să-ţi spun mai clar că femeia este incarnaţiunea senzualităţii şi a egoismului ? Cum să-ţi spun că în femeie caracterul moral nu există şi nu poate exista ? că orcît de cultă şi de liberală să fie o femeie nu va ajunge nicio-10 dată la o absolută independenţă de judecată, din cauza raportului de dependenţă ce există de la inteligenţă la facultăţile sale afective ? Ridicîndu-te pe scara intelectuală, bărbaţii dau din cînd in cînd, printre marii cugetători, exemple de asce- l1» tism voluntar : femeile niciodată. Cele ce mor fecioare, n-au putut face altfel, din cauza religiunei sau a condi- ţiunei lor fizice şi sociale. Şi e de observat că femeile care mor fecioare sunt de regulă fiinţe smerite, umile, de o condiţiune intelectuală foarte joasă ; bărbaţii, din contra. "0 Dar prietena dumitale este engleză ; deci, neapărat, vii cu tot arsenalul lui Stuart Mill. Arme vechi, dragul meu, şuşanele cu amnar ! Şi mai întăi nu-mî place numele prietenii, spre a vorbi ca socialiştii. Ce va să zică Lydda ? De unde a descoperit 25 corespondentul dumitale de ziare numele acesta pretenţios, spre a-1 da fetei lui ? Am căutat prin toate mitologiile, dicţionarele, enciclopediile şi calendarele şi n-am găsii decît : Lydd, unul din cele Cinci-Porturi ale Engliterii ; Lydda, vechea Diospolis a grecilor, astăzi oraş din Syria. 30 Ce are a face ? Nu vezi că amicul dumitale corespondent e snob, goujat, sau, pe româneşte, mitocan boierit ? Al doilea, Stuart Miil e spirit mediocru. Condiţiunea normală a femeii este aceea de a ocupa, în scara biologică, locul rămas gol dintre maimuţă şi om. Fiindcă nu "'■ se poate admite ca bărbatul să se coboare de-a dreptul din goril, el se coboară din femeie. Rolul pe care 1-a jucat femeia, de la apariţiunea speciei noastre pe pămînt pînă astăzi, este acela de fiinţă inferioară bărbatului. De ce este aşa ? Probabil fiindcă nu 10 15 20 25 30 35 40 poate să fie altfel. De ce maimuţa nu este egală în inteligenţă cu femeia ? De ce elefantul nu esle egal cu maimuţa ? De ce papagalul nu este egal cu elefantul ? şi aşa mai încolo, pe scara coborîtoare a inteligenţelor ? Domnul Stuart Mill ne spune 25 că, ridicînd femeii dreptul de a face tot ceea ce face bărbatul, ridicăm omenirii jumătate din factorii progresului ; că le îngăduim să se ocupe de arte şi literatură, unde au dovedit că nu pot produce nimic, şi le împiedicăm de a se ocupa de politică, unde, or de cîte ori au ajuns, au dat dovezi de o specială aptitudine. Şi ne citează pe Elisabetha, pe Debora ţi pe Jeanne d'Arc, iar într-o notă îşi mai aduce aminte de regentele imperiilor asiatice. Fals ! Dintre respectabilele dame de mai sus. cea mai bine înzestrată cu facultăţi intelectuale a fost a patra : Cate-rina cea Mare. Pe aceasta, pudicul englez nu o citează. "ŞI se înţelege că nu o citează, fiindcă i-ar răsturna toate probele. Căci, dacă este adevărat că împărăteasa Cate-rina avea o minte destoinică, tot atita este de adevărat că dînsa era incarnaţiunea senzualităţii, de o lipsă revoltătoare de sens moral, o inconştientă erotică în toată hidoasa accepţiune a cuvîntuluî. Iar cît despre cuvioasele regente ale împăraţilor asiatici, fericit cel ce crede în ele ! Noi vedem că aceste regente au adus China în halul in care se găseşte astăzi, de o bate Japonia, a cărei populaţie este de zece ori mai mică : că Indiele sunt cucerite şi exploatate de naţiunea cărei aparţine Stuart Mill. Femeile in literatură sunt nule, în artele plastice nule, în muzică nule. In politică sunt un dezastru. Conlucrarea lor la mersul înainte al omenirei a fost şi va fi mai mult stricătoare decît folositoare şi se poale minunat compara cu un colegiu electoral de inculţi, a cărui acţiune politică se exercită de un ales, care, în cazul nostru, ar fi bărbatul : dacă din întîmplare, alesul e om .superior, alegătorii săi îl vor enerva cu cereri meschine ; dacă e un nenorocit incult ca şi ei, nu va însemna nimic sau se va vinde celui ce va plăti mai mult. De aceea şi sunt eu contra acestor colegii electorale. 10 15 20 25 30 35 40 In fine, ultimul şi cel mai puternic argument împotriva lui Stuart Mill şi al femeilor este puramente fiziologic. Dacă femeia va intra în lupta pentru viaţă, aşa cum e înţeleasă astăzi lupta, individul femeie va cîştiga poate ceva — deşi e problematic — iar specia om va pierde desigur. Primejdia care ameninţă dezvoltarea omului modern este intensitatea muncii intelectuale. Lipsa de cumpănă între exerciţiul corpului şi exerciţiul minţii duce pe individ la degenerescentă. Iuchipuieşte-ţi ce ar deveni specia noastră dacă generaţiunile viitoare ar fi fructul unui tip de bărbat enervat, ţinut în picioare ca să gîndească . şi să speculeze, prin excitante, şi al unui tip de femeie ostenită, anemiată prin încordarea tutulor facultăţilor sale sufleteşti în lupta cu bărbatul. Fiindcă e copilăresc de a enunţa uşurarea soartei noastre prin înmulţirea indivizilor. Soarta oamenilor este comună numai în ceea ce nu pot face şi este individuală în ceea ce pot face. Dar nefericirea noastră nu provine mai niciodată din ceea ce nu putem face, cî din ceea ce putem face. Soarta comună tuturor muritorilor este de a muri. Din aceasta nu derivă nici o nefericire în individ, fiindcă moartea este singura cauză care îşi poartă efectul în sine. Soarta individuală este de a trăi şi, prin înmulţirea indivizilor, se obţine multiplicitatea soartei, care, unică în ne-gaţiune, devine plurimă în afirmaţiune. Iar soarta fiecăruia nu numai că nu atîrnă de soarta fericită a altuia, ci este cu atît mai frumoasă, cu cît a altuia este mai urîtă. Acesta este conceptul tuturor legilor despre om, de la Hristos încoace ; de aceea morala creştină şi toate legile sociale şi politice caută să pună un frîu pornirilor noastre fireşti. Tot acesta este şi conceptul lui Machiavelli despre perversitatea oamenilor. Ascultă-mă, iubitule. Fiindcă natura te-a înzestrat bine, aibi puterea de a te servi de armele ce ţi Ie-a dat ea, spre a te ridica împotriva ei, în partea slăbiciunilor sale. Nu iubi. Tu te lăsa să te subjuge amorul. In schimbul unei licăriri înşelătoare, gîlgîie nefericirea. Nu îmbrăca niciodată cu purpura imaginelor tale trupul unei femei. Acelea sunt nemateriale, superioare şi eterne ; aceasta este o formă trecătoare a lutului, ieri munte, azi fecioară, mîine vierme. Adu-ţi aminte de ce zice poetul : Astfel fusi : acuma, aci înmormmtată, Schelet şi pulbere esti. Pe oase si noroi. In nemişcate zadarnic aşezat, 5 Mut, privind zborul vremilor, Stă, păzitor al amintirei Şi al durerii, simulacrul Trecutei frumuşeii *. Acea dulie privire Ce dete fiori, dacă, după cum paie, adine 10 Jn alta pătrunse ; buza aceea, de unde, Cum se vede, ca dintr-un ulcior plin, Deborda plăcerea ; acel gruma?., coprin? Deja de dorinţe ; acea fermecătoare mină Ce adesea simţi, cînd fu întinsă, 15 Ingheţînd mîna pe care o stringea Şi sînul, pe care privindu-1, Mulţi îngălbeneau — Toate, au fost cîndva ; acuma Pămînt şi oase esti : priveliştea 20 Tristă şi dezgustătoare o piatră o ascunde. M Asta, şi nu alta este. Aştept de la firea dumitale aleasă sa înţeleagă că libertatea lăuntrică, singurul bine de pe pămînt, numai oamenii fără pasiuni o pot dobîndi. Dacă eu aş fi optimist, aşa cum pari dumneta a fi, aş 25 zice că nimic nu e mai uşor decît de a trai pe lume fericit. In adevăr, orice bărbat, ajuns la 25 de ani, are un mijloc de a-şi cîştiga viaţa. Nu-i rămtne decît să se lase a trai mai departe şi a se bucura de priveliştea lumei dacă ea este totdeauna nouă. cum zici. Căci din două una — 30 or lumea este în adevăr interesantă, şi atunci e zadarnic a te zbuciuma cu dînsa, ci e destul a o trăi prin cap ; or lumea e seacă, tristă şi plicticoasă, şi atunci, pentru a nu te sinucide de urit, trebuie sa o activezi cu propriele tale patimi, să-ţi arzi viaţa pe rugul ei, ca să-i măreşti flacăra. 35 Şi-ntr-un caz şi într-altul pasiunile sunt deci dovadă hotărî toare de prostie. S-auzim de bine şi Iasă englezoaica. Al d-tale, Filip A. SCRISOAREA V j Rama, 189... Iubite domnule Filip, Scrisoarea d-voastre din urmă m-a neliniştit mult. După citirea ei, am rămas ca un copil care. voind să facă plăcere tatălui său, mîzgăleşte un volum elegant cu 10 literele sale gheboase şî, in loc de laude, primeşte de la tată mustrări. Bine, domnule Filip, se poate să aibă un om serios şi cinstit asemenea convingeri ? şi, mai cu seamă, se poati' să alcătuiască din ele regula vierii sale ? 15 îmi permit să vă fac aceste întrebări, în urma unui nou examen de conştiinţă ce mi-am impus : n-am dormit toată noaptea, iar acum, de-abia sculat, trebuie să vă scriu ca să-mi răcoresc sufletul. 25 Platon, în Fileb, pune pe Protarc şi pe Socrate să vor-£0 bească despre plăcere şi despre înţelegere : care dintr-amîn-două e superioară celeilalte ? Ceea ce se caută însă, este o stare sufletească care să facă pe om fericit. Dar nici una, nici alta nu sunt îndestulătoare pentru fericire, ri una se apropie mai mult decît alta de scopul definitiv al vieţii. Acest postulat platonician, d-voastră îl schimbaţi astfel : pentru a se apropia de stropul definitiv al vieţii, fericirea, trebuie să fie omul fericit sau nefericit ? Şi aveţi aerul de a răspunde că, pentru ca viaţa să fie demna de 30 a fi trăită, omul trebuie să fie nefericit. Iată un paradox ciudat, care, cu toate astea, este izvorul şi secretul esteticei pesimiste. IO 15 20 30 35 40 Luate in sine, atît fericirea cit şi nefericirea sunt amîn-două efecte, a căror cauză trebuie căutată în echilibrul sau dezechilibrul facultăţilor sufleteşti şi trupeşti ale individului. Cum însă în energetica modernă, orce efect trebuie la rîndul său să devie cauză, fericirea se risipeşte în împlinirea actelor vieţii generînd mulţumire sufletească în individ şi armonie între oameni ; este, cu alte cuvinte, o cauză noua, care nu mai lucrează asupra unui singur propulsor, spre a determina o mişcare înainte, ct lucrează asupra unei infinităţi de detalii, hrănindu-le pe toate. Pe cîtă vreme nefericirea, devenită la rîndul ei cauză, lucrează puternic asupra sistemului nervos, ducind Ia suicid, scoţînd strigăte şi gemete, cari, îmbrăcate în forme literare, păstrează toată violenţa durerii. De aceea se şi întîmplă că suferinţele adevărate, chiar cînd sunt povestite de un om mediocru, ne ating mai mult decît întîmplările fericite ale unui om de talent. Căci, pentru un om care iubeşte, care e întreg şt e sănătos, puterea emoţionantă a unei sărutări este tot atît de mare ca şi acea a unui ghebos pe care femeia iubită îl înşală. Dar la cel dintîi, cuantumul emoţionant se risipeşte în împlinirea actului însuşi, pe cînd la cel de-al doilea el ia formula mecanică a forţei (masa înmulţită cu viteza) şi devine cu atît mai violent şi mai crud, cu cît este mai mare şi cade de mai sus. De aceea se şi zice că oamenii fericiţi, ca şi popoarele fericite, n-au istorie. Fericirea tace şi se. ascunde : numai nefericirea este militantă şi zgomotoasă. Pe cînd cea dintîi este ticnită şi face parte din transformarea armonică a naturei. cea de-a doua este eruptivă şi ţine de cataclisme. în media oamenilor şi in viaţa medie a fiecărui om, catastrofele sunt rari. Gheboşii, stîlciţii şi criminalii sunt excepţiuni ; căci. dacă n-ar fi aşa. majoritatea oamenilor ar trebui să trăiască în spitale şi puşcării, şi ar trebui să moară de glonţ sau de otravă. Atunci pentru ce non val cosa nessuna i moti titoi ? D-voastră spuneţi că n-aţi fost personal nefericit şi nici moda sau timpul în care aţi trăit nu v-a îiirîurit. Nu mă îndoiesc. Cred însă că. ia d-voastră, ca şi la toţi filozofii speculativi, puterea divinalorie a geniului a fost lipsită de măsura rcctifîcativă a ştiinţei. Şi, fiindcă va place să citaţi pe Leopardi, iar cu mî-5 nunatele lui versuri voiţi să întunecaţi chipul îneîntător al unei femei, să-mi daţi voie să vă spun ce gîndesc eu despre Leopardi, cu atît mai mult că el e astăzi din nou la ordinea zilei" în Italia, unde descoperirile manuscriselor sale rămase de la Ranieri 2T, şi viitorul centenar28 al naş-10 terii marelui poet .(1898), au ascuţit penele pentru viitoarea luptă a pesimismului cu optimismul29. Las la o parte întreaga şcoală modernă a Iui Lom-hroso3u şi a urmaşilor săi, cari au amestecat sărmana viaţă a marelui poet cu necuviinţele cele mai grosolane, 15 ajungînd la aceleaşi concluzîuni la care ajunge Nordau, cînd încearcă, în numele ştiinţei, să explice geniele31 ; o las la o parte ■— fiindcă îmi pare neonest şi imoral a statornici ca regula că oamenii de geniu, cu alte cuvinte toţi aceia care au ajutat societatea să facă un pas înainte 20 spre bine, sunt nişte degeneraţi : concluziunea logică a unei' asemenea teorii ar fi că trebuie să îndrumăm omenirea spre tipul brutei inconştiente. Cînd vorbesc de măsura rectificativă a ştiinţei; înţeleg prin ştiinţă acea sumă de adevăruri constatate, ce nu mai 25 admite dîseuţiune şi contrazicere, ca frenologia şi critica psîho-antropologică a d-!ui Lombroso. Prin urmare, vreau să cred în scrisoarea lui Leopardi adresată Iui de Sinner (avânt de mourir, je veux pro-tester contre cctte invcntion de la faiblesse et de la rul- 30 garite, et prier mes lecteurs de s'attacker ă retenir mes observations et mes raisonnements, plutot que d'accuwr mes malaăies) ; admit că pesimismul său nu izvorăşte din suferinţele sale fizice, că nu este efectul unei psihopatii ereditare, ci că este „de pură şi solemnă origine intelec- 35 tuală" cum îl numeşte un anonim italian, că este efectul unei stări a spiritului uman, care în Leopardi şi-a găsit harpa eoliană. Dar, făcînd această concesiune şi admiţînd origina intelectuală a pesimismului lui Leopardi, punctul său de plecare este o eroare ; confuziunea dtnre natura fantastică fi natura siiiuji/ică. Noţiunea apriorică a naturei este întotdeauna autotelisiică, cu alte cuvine, izvorăşte din raţiunea fundamentală a superiorităţii omului asupra na-5 turei : conştiinţa de sine. Natura, crea£ pentru trebuinţele şi plăcerile omului, populată ca la ce: vechi, cu fiinţe ale închipuirii noastre, este cu totul altcsva decît natura în sine, oarbă, guvernată de legi fatale. Omul, centru al universului şî omul, fir de iarbă, sunt cei doi termeni ai 10 conflictului. în omul, fir de iarbă, conştiinţa se revolta : pentru ce soare ? pentru ce ziuă şi noapte ? pentru ce moarte şi viaţă?32 Şi negreşit că din acest punct de vedete, Leopardi este sinteza omenirii întreg:, care, de Ia tatăl cel dintăj pînă la cel din urma din fiii fiilor săi, va sta 15 privind la lună şi se va întreba : Chr fai tu. Suna, in «ft?M Şi fiindcă luna nu va răspunde niciodată, iar oamenii se vor naşte şi vor muri pururea, aceeaşi întrebare se va repeta la infinit, llsind sufletul turburat şi nefericit. 20 Dar iată că din firul de iarbă, cin oamenii pitici şi neputincioşi, unul se lasă de a mai întreba luna în pustiu, nu vrea să se mai izbească de atotputernicia naturei, ci cu încetul începe a o observa, intră în cutele sale ascunse, îi fură tainele una cîte una ; le leagă laolaltă, şi deodată 25 începe să zărească, dacă nu il perche delle cose, cel puţin, il perche di certe cose. începe să înţeleagă mai cu seamă că, înfipt pe malul mării, noaptea între stelele de sus şi stelele de jos, el va putea cel mai mu)> aâ facă o frumoasă poezie, dar nu va afla niciodată de cc sunt stele sus şi 30 de ce sunt stele jos. începe să înţeleagă cît de mare e farmecul de a şti, cît de imens este ceea ce poate şti- Acesta va rectifici ceea ce, în puterea divinatorie a geniilor, a fost lipsit de control. Pentru aceasta nu va mai fi în natură diavolul destruc- 35 tiv care stăpîneşte totul spre paguba totului, il brutto poter, i-b.e, ascoso, a comun danno impera — aceeaşi idee din vis abdita a lui I.ucreţiu : nu va mai fi panteismul grecesc, în care omul este .J jucărie în mîna divinităţii. Va fi în 10 15 20 25 30 35 natură spectacolul serios al energiei universului, schimbin-du-şi necontenit forma actuală ; va fi în om dorinţa cinstită de a cunoaşte cum se operează această schimbare. Negreşit că şi după el, se vor mai face poezii, mişcătoare de inimi şi turburătoare de minţi, fiindcă acest concept despre om — o scurtă întrupare a energiei universale —■ nu numai că nu exclude arta şi frumosul, dar le implica, dimpotrivă, ca cea mai fulgurantă manifestare a armoniei lumei ; dar nu se vor mai face teorii lipsite de seriozitate, cari să îndemne pe oameni la distrugerea propriei lor conştiinţi {deoarece suicidul fizic în energetică este un nonsens). Şi acuma, iubite domnule Filip, după ce am primit protestarea lui Leopardi către Sinner, după ce am discutat „originea intelectuală" a pesimismului sau — să-mi daţi voie să vă întreb : credeţi că se poate pune astfel chestiunea ? credeţi că se poate rezolva complicata, problemă a pesimismului leopardian numai prin explicările lui Lombroso sau numai prin ale intelectual işti lor P Eu socotesc că aci, ca de altfel în toate convingerile omeneşti, a conlucrat o întreagă serie de cauze. Leopardi se cobora dintr-o familie în care misoneismul era ereditar ; mama Iui era atinsă de mania religioasă ; tatăl lui era zgîrcit. Leopardi, personal, era rahitic3i. O dezvoltare extraordinară a creierului în paguba restului organismului şi o aplicare la studiu nemaipomenită, Iac din el, Ia \îrsta de 20 de 3ni, unul din cei mai învăţaţi oameni ai secolului. La Recanati 35, tînărul murea de urît. Diformitatea lui trupească îl făcea respingător. Sufletul lui mare, plin de doruri şi de avînturi era cercuit între zidurile triste ale caselor părinteşti. Nici o femeie nu se uita la dînsul. Pe Giaconio nu I-a iubit nimeni, nimeni, nimeni 36 Putea să fie optimist un astfel de om ? Putea să nu erupă sufletul unui astfel de nenorocit ? Dar a căuta în melancolia lui contemplativă, în poezia lui, de cea mai desăvârşită perfecţiune a formei, argumente în contra iubirei omeneşti, este o faptă rea. îmi permiteţi să vorbesc liber. 10 15 20 25 30 Este o faptă rea, fiindcă se cheamă, în sprijinul unei teorii nefireşti, autoritatea celui mai mare poet al durerii, care, cu toate astea, murea cu visul iubirii în suflet -. Fra cotanto dolort Quaiuo aH'umaiux etj propose il fata, Se i-era e quale i! mio pensier ti pinge. Alean t'amasse in terra, a lui pur fâra Questo viver beato ; E ben cbiaro vrgg'îo siecome asiora Seguir loda e virtii qual ne'prim'anni L'amor tuo mi farebbe. Or nou aggiunse Il cîel indlo conforto ai nouri affanni ; E teta la mortal vita saria Simile a quella cbe nel cielo india Per le valii, -olo 20 In tutto il vher mia ţ * Şi cînd Elvira se pleacă pe faţa îndurerată a sărmanului Consalvo şi ii sărută gura, rece deja de fiorii morţi, Leopardi strigă ca pentru dînsul : Cbe divenisti ailor ? guali appariro 25 Vita, morte, sventma agii ocebi tuoi, Fuggitivv Consalvo ? ** * Elvira, o sărutare N-ai vrea să-mi dărui ? o sărutare doar în toată viaţa mea ? ** Ce-ai fost atunci ? cum se iviră Viaţa, moarte, nenorocul ochilor tăi, Fugarule Consalvo ? Viaţă, moarte, filozofie, toate se topesc în căldura unei sărutări ; în imensitatea nimicului lumei noastre se aprinde un punct, un strop de diamant, amorul, pe care 30 umbrele noastre, pururi trecătoare către nefiinţă, îl privesc îndelungat, pînă ce scăpată devale. Şi, mai departe, zice Consalvo : Due cose belle ha il mondo : Amore e morte. AU 'una il ciel mi guidd In sul fior deie etă; nall'ahio, assai 3 Fonunato mi lengo. Ah, se una volta, Sob una volta il lungo amor, quieto E paga aveai tu, fora la terra Falia qnindi per setnpre un paradiso Ai cangiati ocebi miei. * 10 „Ah ! dacă o dată, dacă numai o dată ai fi răspuns tu. iubirii mele lung aşteptătoare. pămîntul ar fi părut ochilor mei, încremeniţi, un rai vecinie." Dar toate celelalte poezii scrise femeilor, al căror început curge ca o muzică în vis, simfonii de cuvinte ce 15 te emoţionează pînă la lacrămi, numai prin valoarea lor fonetică : Torna dinanzi al mio pensiei talora 11 tuo sembiante, Aspasia. ** Deodată intri in melancolia sufletului ce-ţi vorbeşte, 20 Torna talora il tuo sembiante .- revine cîteodată chipul tău... Parcă răsare o stea din noianul vremurilor. E o valoare de sunete, cu o nespusă putere evocativă. Sau La sera del di di festa : 25 * Frumoase, două lucruri are lumea : Iubirea şi cu moartea. Spre cea din urmă cerul mă călăuzeşte In floarea vieţii încă ; în cealaltă îndestul Fericit am fost. Ah, dacă o dată, O dată numai, îndelunga dragoste liniştită Şi împăcată ai fi împărtăşii-o, ai fi făcut pămîniul Să se preschimbe pe totdeauna într-un rai Pentru uimiţi ochii mei. **■ Se întoarce în ca'iea pudurilor mele uneori Chipul tău, Aspasia. Dolce e cbiara e la none e senza vento, E queta sovra i tetti e in mezzo agU orti Posa la luna, e di lontan rivela Serona ogni montagna. O, donna mia, Giâ tace ogni sentiero, e pei balconi Rara traluce la notturna lampa. „Dulce şi limpede e noaptea şi fără vînt, şi liniştită odihneşte luna peste acoperişuri şi prin grădini, şi de departe arată ochilor munţii senini. O, draga mea, acum tace orce cărare, şi prin balcoane rar se iveşte cîte-o 5 lumină..." Tabloul, astfel împinzuit, te simţi deodată coprins de neliniştea aşteptării. Ea doarme în pacea odăilor sale, iar tu tremuri cu poetul, în liniştea deplina a firei, stăpînit de sentimentul dureros al zădărniciei, pe care-1 lasă în 10 sufletele suferitoare clasica indiferenţă a naturii. Şi parcă, in adevăr, îţi răsare în amintire glasul unui cărăuş ce cu încetul murea în depărtare : lontanando mărire a poco a poco. Iată, iubite d-le Filip, ce şi cum gîndeşte Leopardi 15 despre femei. Filozofia lui o fi avînd valoare, care este întemeiată pe un concept al naturii fundamental fals, precum şi pe un individualism exagerat, cum au fost toţi poeţii veniţi după revoluţîune, de Ia Bayron Ia Musset. 20 Ceea ce însă are o valoare unică în toate literaturile este arta sa. De mijloacele lui de a exprima cele mai mari adîncimi ale simţirii nu s-a apropiat, pe altă cale, decît poate Beethoven, şi, în unele mici poezii lirice, Eminescu nostru 3T. 25 Poate că idealul lui femeiesc mergea dincolo de va- loarea etică a femeilor din timpul lui. Dar, a veni cu una din cele mai puţin estetice poezii ale lui Leopardi, cum este poezia tradusă de d-voastră, spre a statornici ura lui împotriva femeilor, asta nu se poate. Leopardi a 30 murit cu dorul de a iubi şi a fi iubit. Vă rog să mă iertaţi că am fost cam lung. Mîine mai scurt şi mai vesel. Lydda îmi surîde într-un colţ al amintirii. 35 Al d-voastre, Mircea M. SCRISOAREA VI Costierii 189... Iubite domnule Mircea, înainte de a intra în vorbă despre Leopardi (pe care mi l-ai alcătuit cum ţi-a plăcut, pentru a-1 pune în serviciul Lyddei dumitale), dă-mî voie să-ţi fac două ob-servaţiuni: una de formă si alta de metodă de a dis-5 cuta 38. întrucît priveşte forma. Pentru ce nu te dezberi de obiceiul de a întrebuinţa cuvinte nouă, cari îţi dau aerul unui învăţat de ocazie ? Cultura d-tale nu e scoasă din revistele franceze de ieri şi de alaltăieri. Atunci pentru 10 ce autotelistică, tnisoneism, energetica şi alte asemenea vorbe procopsite ? Ce vrei să spui prin fraza, „noţiunea aprioristică a naturei este întotdeauna autotelistică ?" Da' vezi bine : ca orce noţiune aprioristică. Grecul avtotelis * însemnează făcut de sine însuşi. Prin urmare un pleo- 15 nasm zadarnic. Dar cu misoneîsmul, ce vrei să spui ? Ura de plăcere ? Atunci aveai cuvîntul exact misidonia. Sau poate ura de tot ce e nou. Sau nu e nici una, nici alta, ci pur şi simplu o întindere a înţelesului vorbei misos = ura de toţi şi de toate ? După cum vezi, pier- 20 dere de vreme, tălmaci şi nici o ispravă. Dar cu energetica ? De unde ai mai scos-o şi pe asta ? Ce vrei să înţelegi cu ea ; ştiinţa energiei ? Nu ţi se pare că seamănă cu racii ţiganului din scrisoare : bine că sunt în scrisoare, boierule, că în sac nici fir dă rac. 25 întrucît priveşte felul de a argumenta. Dumneta ai în cap o mulţime de lucruri, pe cari nu le expui limpede şi în întregime, ci le arunci deodată în discuţie, ca şi cum eu aş fi fost de faţă la lucrarea de pregătire ce s-a urmat în spiritul dumitale. Aşa e cu puterea pesi- * A6toTe?.iis 30 mismului literar39, pe care o scoţi din energia durerei ; tot aşa cu deosebirea dintre natura fantastică din operilc lui Leopardi şi natura în sine sau natura ştiinţifică. Este ceva adevărat în ceea ce spui ; este mai cu seamă interesant. Dar spune bine şi limpede. Deprinde-ţi spiritul 10 15 20 ■25 30 35 40 cu expunerea metodică a chestiunilor. Nu-1 lăsa să sară de la Leopardi la Nordau ; nu amesteca pe Lombroso cu Sinner, că nu e nici folositor, nici drept să stea alături numele unui scriitor utilitarist cu numele celui mai mare idealist al veacului. Iar acum, la subiect. Trebuie iarăşi să-ţi spun că acolo unde pari a avea mai multă dreptate, anume în expunerea iubirii lui Leopardi, eşti obscur. Crezi că Leopardi a iubit una, două, sau mai multe femei, pe Aspasia, pe Silvia, pe Elvira, şi a murit cu durere în suflet că nici una nu I-a iubit ? sau crezi că a iubit o femeie ideală, cu alte cuvinte că n-a iubit pe nimeni, ci că a plîns amorul ?... De crezi că a iubit o anume femeie, te înşeli. Din însăşi poezia reprodusă de dumneata, Alia sua donna, se vede lămurit că Leopardi vorbea imaginei sale ideale : se vera e quale U mio pensier ti pinge: „daca eşti aşa cum te încheagă gîndurile mele" ; che dell'tmago, poi che del ver m'h tolto, assai m'appago: „şi fiindcă nu-mi este dat să mă bucur de tine, mulţumit sunt de imaginea ta". Cînd biografii şi criticii lui Leopardi încearcă să lege poeziile sale de umerii unor anumite femei, dau dovadă de cea mai revoltătoare necunoştiinţă a sufletului poeţilor. Beatrice Portinari, Laura Teresa de Brunswick, Silvia sau Aspasia !... Au existat ? n-au existat ?... Dante era înamorat de Beatrice la vîrsta de 9 ani ; Beatrice se face fată mare şi se mărită prozaic după un Simone Bardi ; Dante se însoară cu o Gemma Donaţi. Petrarca vede odată într-o biserica din Avignon pe d-nă Hugues de Sade, femeie măritată (care cu timpul avu 11 prunci), şi'ia cîmpii, aşa, gratis. Beethoven, dimpotrivă, intîlneşte, în posaca sa viaţă, pe cea mai delicată creatură, pe contesa Teresa de Brunswick, care, de la vîrsta _de 16 ani, de cînd lua lecţii de pîano, pînă la moarte, rămîne credincioasa marelui muzicant ; şi cu toate astea, cine poate şti în ce duios andante se ascunde chipul cu adevărat poetic al Teresei ? Se pare că Simfonia a patra, cea mai puţin însemnată dintre toate, ar fi cîntul lui Beethoven către aceea ce se cheamă Unsterbliche Ge- r liebte. Leopardi vorbeşte de două-trei femei. Care din ele a existat cu siguranţă ? Criticii moderni ne vorbesc despre Geltrude Cassi, vara poetului, de care d. Chiarini zice că Leopardi a fost înamorat cu tot dinadinsul ; 5 despre o doamnă Carniani Malvezzi ; despre Teresa Fat-torini, fiica vizitiului familiei Leopardi, moartă în adevăr de boală de piept, aşa cum moare Silvia, suava Silvia. Ce este adevărat şi ce nu este ? Se pare că Aspasia ar ascunde chipul unei doamne Fanny Ronchivecchi. 10 frumoasă şi şireată, care, spre a chinui şi mai mult pe Leopardi, îşi sărută copiii cu o necuviincioasă aprindere ; poetul, naiv în asemenea lucruri, ca toţi oamenii de gîn-dire, cîntă astfel dragostea ei pentru copii : Quanda tu, dotta 15 Allettatrice ftrvidi sonanti Baci scoccavi nelle curve labbra De'tuoi bambini, il niveo collo intanto Porgendo, c lor di tur cagioni ignari Con la man kggiadrmima stringcvi 20 Al seno ascoso c desiato. * Ranieri, amicul lui Leopardi, un fel de bellâtre cu. noroc pe îîngă femei, îl îndeamnă să nu se fărîme cu firea, deoarece, mai curînd sau mai tîrziu, şireata Fanny va cădea. Asta e logica trivială şi din nenorocire logică 25 a tuturor bărbaţilor care cunosc femeia. Dar asta nu putea fi logica unui om ca Leopardi, al cărui idealism ridica lumea întreagă pe culmea pe care trăia el. De aceea, Leopardi se duce singur acasă, în limpezimea ima-ginelor sale, şi acolo uită pămîntul, pămîntul, cuib al * Cînd tu, iscusită împătimită — arzătoare, şuierătoare Sărutări apăsai pe desfrînatele buze Ale copiilor tăi, gîtul de zăpadă asupră-Ie Arcuindu-1, pe ei neştiutori de gîndurile tale Cu inima alintătoare îi strîngeai La sînul tăinuit, frematăitor. (Aspasia) 30 obscenităţilor, de unde ecoul propriei sale nefericiri de-acum o oară, cînd sta lîngă Fanny, ajunge pînă la dîn 10 15 20 25 30 35 40 sul ca o amintire de demult : torna dinanzi al mio pen-sier talora U tuo sembiante, Aspasia. Femeile cîntate de toţi marii poeţi sunt ca grifonii lui Michel Angelo : fiinţe ce nu există în natură40 : corp dfc leu cu aripi şi cap de vultur. Non e cosa in terra che ti somigli, zice Leopardi aceleia pe care a chemat-o la sua donna. Trebuie să te încredinţezi de asta. Dacă în fiecare mie de ani se naşte cîte o Tereză de Brunswick, aceea va fi victima propriei sale înălţimi sufleteşti, fiindcă pentru aceea trebuie să se nască anume un Leopardi sau un Beethoven. Et encore !... După cum vezi, nu sunt părtinitor nici cu bărbaţii. Revenind acum la pesimismul lui Leopardi, mă bucur că ai găsit în anonimatul dumitale italian expresia de „pura şi solemnă origine intelectuală". Nu se poate ceva mai frumos şi mai exact. Aşa este. Pesimismul său e de pură si solemnă origine intelectuală41, cum a fost, în trecut, al tuturor marilor poeţi. In Oedipe la Colona al lui Sophocle, cînd Oedipe cere lui Teseu să-l apere împotriva fiului său Polynice (scena în care Polynice se înfăţişează orbului, rugîndu-1 să se întoarcă cu el în Thebes, spre a răsturna pe Eteo-clu, fratele mai mic), Corul rosteşte cuvintele următoare : „Acela ce doreşte să-şi lungească viaţa peste durata ei obicinuită, dă semne de o vădită nebunie ; căci o viaţă lungă ne pregăteşte multe necazuri, şi bucuria nu e niciodată partea aceluia ce prea mult doreşte ; jar Ia urma urmelor vine moartea, tămăduitorul de toate, cînd se iveşte parca lui Pluton, care nu cunoaşte nici legăturile iubirei, nici cîntecele, nici danţul. A nu te naşte, este cea mai mare fericire ; după aceasta, vine fericirea de a reintra cît mai curînd, cînd ai văzut lumina, în neantul din care ai ieşit; căci deîndată ce a sosit tinereţea cu dîra nebuniilor, cine poate scăpa neatins de nenorocire ? De ce rele e scutit ? Ucideri, răscoale, dezbinări, lupte ; şi, spre sfîrşit, vine bătrîneţea, odioasă, neputincioasă, tristă, părăsită de toţi, punctul dc întîlnire al tuturor mizeriilor omeneşti. Aci a ajuns nenorocitul acesta, ca şi mine. După cum, iarna, malul despre mîază- noapte este izbit, clătinat de valurile ce-1 împresoară de toate părţile ; tot astfel valurile necazurilor vin neîncetat să lovească în bietul bătrîn : unele . vin de la apus ; altele de la răsărit; acestea din ţările pe cari le luminează 5 soarele de miazăzi ; acelea din părţile unde suflă vîn-tul de miazănoapte." Admirabilă e, prin puterea de rezistenţă, viaţa grecilor, încredinţaţi ca Destinul cel orb şi Zeii cei cruzi se joacă cu existenţele lor, ei lupta înainte. A şti că nu 10 ai sorţi de izbîndă, că mergi la moarte sigura, şi totuşi a merge, e dovadă de cel mai mare eroism. în asta şi stă optimismul grecesc în aplicarea lor zilnică, a ţine piept fatalităţii, iar nu în conceptul ce aveau despre viaţă. '5 Căci conceptul lor despre viaţă îl vedem mai sus care este ; e tocmai conceptul budist al bunului ţakya-Muni, cu deosibire că ascetul ţakya pusese idealul său în căutarea cunoştinţei absolute (bodhi) prin meditaţi-une. Doctrina budistă se poate rezuma în următoarele 20 4 puncte : a) necesitatea de a trece prin cercul transmi-graţiunilor şi al naşterei alcătuieşte durerea : b) ne naş-tem numai fiindcă nu cunoaştem condiţiunile existenţei : c) odată cunOscîndu-Ie am suprimat cauza de a ne naşte, spre a intra în liniştea absolută, în nirvana d) în nir- 25 vana se intră pe calea purificaţiunii, care purificat iu ne se obţine prin 8 perfecţiuni : a văzului, a judecăţii, a cuvîntului, a faptei, a vieţii, a aplicaţiunii, a ţinerii de minte şi, în fine, a extazului. Cele trei din patru puncte ale budismului Ie găsim 30 în cuvintele Corului din Oedipe la Colona şi în fond în toate tragediile sophocliane (în Oedipe rege, în Elec-tra, in Trachineene etc), iar din perfecţiunile cerute spre a intra în nirvana, grecii împlinesc pe cele 7 dintâi, dar nu pe a 8-a, cea esenţială : a extazului. 35 pe cînd însă budiştii caută să se perfecţioneze spre a intra în nirvana, grecii, dimpotrivă, se perfecţionează spre a fi plăcuţi zeilor, spre a se întări în lupta disperată cu fatalitatea. Aceleaşi cuvinte ale Corului le găsim, aproape tex-40 tual, în poeziile lui Leopardi. Zice Leopardi (în Gincstra) cu privire Ia lupta grecilor cu fatalitatea : Nobil natura i quella Cbe a sollevar s'ardisce 5 Gli occhi mortali incontm Al comun fato. * Şi mai zice, cu privire la glasul Corului din Oedipe la Cohna : Nasce l'uomo a jatica, 10 Ed e riscbio di morte U nascimento. Prova pena e tormento Per prima cosa... ** {Canto notrurno di uri pastore). D'intelletti immortali 15 Degno crovato, estremo Di tutti i moli, ritrovâr gli eterni La vecchiezza, ove josse Incolume il desio, la s perne estima, Seccbe le fonti del piacer, le pene 20 Maggiori sempre, e non piu dato U bene. (II tramonto della Luna) * Nobilă natură e aceea Care să ridice se încumetă Ochii muritori împotriva Destinului comun. ** Se naşte omul în durere Ş: cu primejdia morţii îi e naşterea, încercare îi sînt osteneala si suferinţa Dintru început. (Chitecul de noapte al unui Dastot) După ce, ca şi poetul grec, Leopardi arată nestatornicia soartei noastre pe cît suntem tineri, face tabloul bătrîneţei aproape cu aceleaşi cuvinte ca şi Sophocle : 25 „Născocire demnă de minţi nemuritoare, cel mai rău din toate relele, găsiră Zeii bătrînefca, în care dorinţa ra- mine neîmplinită, speranţa stinsă, seci izvoarele plăcerii, nevoile tot mai mari, şi fericire niciodată". Asemănarea de cuvinte datorită asemănării de idei. Leopardi, mort la 39 de ani, nu avusese vreme să guste si din aceste ultime amărăciuni ale vieţii. Dar, după cum avusese intuiţiunea pesimistă a tinereţii, tot aşa, şi mai mult, avea pe a bătrîneţii. 10 15 Prin urmare, iubitule, un om care îşi adăpase sufletul, ca Leopardi, la izvoarele clasicismului celui mai înalt, patru nzînd forma dinafară a lumei şi înţelegînd esenţa ei, nu avea nevoie de şiretlicurile femeieşti, de sărutările ce Fanny Ronchivecchi da copiilor săi, ca să fie pesimist. Dacă suferinţele lui trupeşti, nevoile şi lipsurile ce le îndura, nu l-ar fi silit să se absoarbă în durerea sa personală, viaţa ar fi fost pentru dînsul un mijloc de a asista la experienţa continuă făcută de alţii, care să confirme noţiunea sa aprioristică despre viaţă. 20 Pesimismul Iui Leopardi este dar de pură şi solemnă origine intelectuală. 25 S-auzim de bine şi Iasă englezoaica : de la Aspasia Iui Pericles pînă la Aspasia Iui Leopardi, tot Fanny Ronchivecchi se ascunde sub toate îmbrăcămintele femeieşti. Al d-tale, Filip A. SCRISOAREA VII Roma 189 ... Iubite domnule Filip, 30 M-am sculat de dimineaţă, cu gînd de a răspunde scrisorii d-voastre din urma, crudă, dar, ca toate, mişcătoare. Cînd am deschis obloanele de la ferestre, m-a năvălit soarele, iar în faţa mea, luna vapsită pe albastrul 10 15 20 25 30 35 cerului ca o glumă uşoară, mi-a ridicat de pe suflet pîcla nesiguranţei. Ce să fac ? Dacă aşa m-a lăsat Cel-de-sus!... înţeleg toate argumentele ; mă interesează şi mă atinge credinţa d-voastră că Leopardi n-a iubit nici o femeie ; că Fanny Ronchivecchi se ascunde în toate fiinţele de sexul ei. Dar, nu ştiu cum, parcă au dreptate. Vă închipuiţi ce trebuie să fie viaţa unei creştine, pe care natura a făcut-o întreagă şi sănătoasă, alături de un bărbat, autor de tragedii sau filozof pesimist™ ?... Ad-miţînd chiar, cura credeţi d-voastră, că femeia este un animal cochet — cine vrea să şi-1 alipească, să-l aibă credincios, trebuie să-l îngrijească. Ai un cal, ai un cîine de vînătoare, ai o pasăre într-o colivie şi tot trebuie să te ocupi de ei, dacă vrei să nu fugă cînd te-ar vedea. Dar mi-te o femeie !... Vă rog să-mi spuneţi dacă nu este mai interesant un canar, pentru vrabia lui, cînd se ucide cu firea să alcătuiască trilurile şi tereremurile cele mai minunate, decît un muzicant or un poet, pentru femeia lui, preocupat pururi de el, plin de amor-propriu, adeseori neîngrijit, posac şi pretenţios ? Negreşit că sunt femei, ca d-na Stuart Mill, ca d-na Gladstone, ca acele minunate creaţiuni ale lui Babac din La recherche de l'absolu ; dar aceste sunt sau în romane sau în poporul englez, popor demn, în care femeia este ridicată la nivelul bărbatului. încolo, femeile fericite ale poeţilor sunt excepţii, deşi adeseori bune şi cinsrite. Miss Millbank, soţia lui Byron, a plătit scump onoarea de-a purta cîtva timp numele glorios al marelui poet K. Dacă chiar la englezi se întîmplă astfel de lucruri, ce trebuie să fie la celelalte popoare !... Pe cîtă vreme onorabilul bărbat al doamnei Targioni Tozzetti (Ronchivecchi) **, despre care istoria nu se ocupă, a fost probabil un cetăţean fericit, fiindcă, dacă nu făcea versuri, în schimb îşi îngrijea de nevastă. Pentru posteritate, un asemenea om n-are nici o însemnătate. Ştiu. Dar îmi închipuiesc că şi el trata posteritatea cu aceeaşi măsură. Cine îşi vede de treabă, cinstit, cine trăieşte în epoca sa, inteligent, cine este om al timpului său — acela este adevăratul element pe care se clădeşte viitorul. A fi acum botărît si voinic este a adăoga un inel puternic la marele lanţ al Istoriei, care lanţ numai atunci are sorţi de a se întinde departe în viitor, cînd fiecare acum este trăit din plin. Şi parca, 5 dacă o preocupare trebuie să intre în viaţa actuală a fiecărui individ, ea se cuvine să fie mai degrabă pentru trecut decît pentru viitor. Numai aşa viaţa se poate desfăşura mai departe în mod logic. Căci viitorul, civilizaţia, se impune cu atîta putere ; uşurarea traiului se în- 10 filtrează cu atîta şiretenie în popoare, încît chiar naţiunile cele mai conservatoare nu se pot opune procesului ! acestuia de transformare. Dovadă, China, unde nici zidul legendar, nici tradiţiile de mii de ani nu pot împiedica ( prefacerea vieţii naţionale. ; 15 [n schimb, statul roman, care a mers în fruntea lumii I timpului său, şi după el religiunea catolică moştenitoare a mecanismului lumii romane, sunt singurele instituţiuni omeneşti cari durează de 2 600 de ani, fără un moment de întrerupere. Roma este piatra imensă şi intacta, pe , 20 care, zi cu zi, s-a scris istoria acestei minunate organi-zaţiuni. Şi ea se datoreşte geniului particular al rasei latine : echilibrul, a cărui cea mai strălucită personificare J a fost, în lumea romană, Cesar şi Oraţiu, iar în lumea catolică St. Augustin şi Papa luliu al II-lea de la Ro- 25 vere. Iar echilibrul stă tocmai în această egală şi logică dezvoltare a tuturor facultăţilor noastre sufleteşti, cari, curgind din trecut, sunt actualmente. 1 Dar dacă femeile poeţilor nu sunt, în general, fericite, cîte din ele nu se devotează fericirii bărbaţilor lor ! 30 Lăsînd la o parte cazul lui Beethoven, autentic, peste care d-voastră treceţi cam repede, sunt atîtea altele, fie necunoscute, în cari, ca in romanul lui Balzac, femeile se sacrifică pentru a îndulci traiul unor bărbaţi lipsiţi de talent, fie cunoscute şi celebre, în cari femeile sunt mîn- 35 gîiere a oamenilor de geniu. Să-mi daţt voie să adaog, pe lingă Teresa de Brunswick, pe Vittoria Colonna, amica lui Michel Angelo. Ce grea menire, de a iubi sau nu- ,' mai a mîngîia pe un Beethoven şi pe un Michel Angelo !... In fine, să lăsăm morţii in pace şi să venim la vii. V-am spus de la început că soarele umple odaia mea de căldura cea mai binefăcătoare. Adieri parfumate, gîn-duri trandafirii, curg din slava cerului... 5 Prin urmare, fireşte, trebuie să vă vorbesc de Lydda. Ieri am fost împreună Ia muzeul din Termele lui Diocliţian. Muzeul U cunoşteam şi eu şi ea; ceea ce însă nu cunoşteam eu era farmecul de a te primbla la umbra nesfîrşitelor galerii ale fostului schit certosian, ga- 10 lerii ce dau pe o minunată grădină, şi a te primbla însoţit de o persoană ca Lydda. încep să am o bănuială... Lydda scrie corespondenţe în jurnalele englezeşti !... Parcă "vă aud Numai asta îi mai lipsea! Să se 15 cheme Lydda; să se primble în libertate cu un june, fără ştirea părinţilor ; să facă pictură şi, spre culmea culmelor, să scrie şt în jurnale !..." Mărturisesc că şi eu am avut o curioasă strîngere de inimă cînd am văzut-o că disface un zmeu de foaie 20 englezească şi-mi zice ; „Vreau să-ţi citesc ceva; o să traduc în franţuzeşte cum pot. Te rog să-mi spui fără nici o făţărnicie cum găseşti corespondenţa asta din Roma." Dar temerea mea de a asculta o banală descriere a monumentelor, cum se întîmplă tuturor tinerilor 25 scriitoraşi ce ajung în Italia, fu de scurtă durată. Corespondenţa era o elucubraţie îneîntătoare, parte în proză, parte în versuri, asupra lui Shelley. Eu, care am avut întotdeauna cea mai mare admiraţie pentru Shelley şi n-am înţeles cum de Taine îi consacră numai cîteva pa- 30 gine în Istoria literaturii engleze, m-am simţit deodată ridicat pe aripi puternice de fantazia acestei fete modeste, care intrase cu atîta înlesnire în marele suflet al celui mai poet din poeţii veacului. „Frumos ca un înger, de o precocitate extraordinară, bun, generos, blînd, 35 înzestrat cu toate darurile inimei, ale sufletului, ale naşterii şi ale averii, Shelley îsi prăpădi viaţa parcă într-adîns, punînd în purtarea sa zilnica imaginaţiunea entuziastă pe care ar fi trebuit s-o păstreze pentru versurile sale." împotriva acestei afirmaţiuni a lui Taîne se 10 15 20 25 30 35 ridica Lydda. Cum ? Un poet blînd, generos, care in splendida sa Sensitiva hotărăşte că iubirea şi frumuseţea nu pot să piară de pe pămînt; un poet care, în elegia sa asupra morţii Iui Keats, Adonais, se ridică la cele mai înalte accente ale idealismului; un entuziast care, de la bogăţia imaginilor din Prometeu, ajunge Ia sobrietatea tragediei sale Cenci, cea mai sculpturală lucrare ce s-a scris în limba engleză de la Shakespeare încoace — un astfel de poet să nu merite decît regretul că şî-a prăpădit viaţa, punînd in purtarea sa zilnică închipuirea entuziastă pe care ar fi trebuit s-o păstreze numai pentru poezii ? !... Dar tocmai asta face că geniul Iui Shelley stă mai presus de ai lui Byron şi al tuturor poeţilor englezi, tocmai năzuinţa sa către un ideal realizabil sau părînd realizabil, în lume, iar nu numai în versuri. Ce ar fi fost morala lui Christ fără jertfa vieţii sale ? Şi aci, o splendidă invocare la mormîntul lui Shelley 44, Ia simplul mormint din cimitirul de la Testaccio. Cel puţin dorul de a odihni în clasicul pămînt al Romei eterne i s-a împlinit... Eu eram subjugat. Cu toată greutatea traducerii, simţeam generozitatea gîndirilor, căldura cuvintelor, avîntul sufletului. Era un ceas de cea mai mare emoţiune artistică. Ne primblam încet la umbra arcurilor galeriei, ea cetind, strînsă de braţul meu, eu ascultînd-o, cu mintea plină de evocaţîunile lui Shelley şi ochii fermecaţi de graţia arhitecturei şi de crăngile de trandafiri ce se în-doiau sub greutatea florilor. In mijlocul imensei grădini, cîţiva chiparoşi, plantaţi de mina Iui Michel Angelo ; peste tot numai statui, urne funerare, capiteluri, aşezate cu o nepăsare şireată de artist ; deasupra, candida boltă cerească. Cînd isprăvi de cetit, Lydda rămase cu ochii în pămînt. Ca în toţi adevăraţii poeţi, urma dorinţii de a spune şi altora simţirile sale, părerea de rău că le-a spus, teama că vorbele nu dau măsura vibraţiilor sufleteşti. Făcurăm astfel cîţiva paşi în tăcere. Eu o oprii. 10 15 20 25 30 35 — Lydda, autorul corespondenţei aceştia este un mare poet. Vino cu mine... Il cunoşti ? Şi intrarăm, printr-un coridor îngust, în chiliele din fundul monăstirei, locuite acum de statui. Pe ferestruile cu gratii se vedeau grădiniţele călugăreşti, modeste. Nu era nimeni. —- Spune, Lydda, îl cunoşti ? Ea îmi luă mîna şi o Upi de inimă. Parcă în adevăr, de acolo erau scoase toate accentele ce mă mişca-seră atîta. Faţa ei devenise palidă. Apăsă cu amîndouă mîinile peste mîna mea, închizînd ochii... Ah, iubite domnule Filip, ce fermecător poet este natura care ne-a făcut ! Cînd aş putea eu spune ceea ce firea mea simţea ; limpezicîunea de fericire în care pluteam ; evidenta întindere a inteligenţei mele din minutul acela, ruptă parcă din puterea creatoare a unui Prometeu ; cînd aş putea spune ce desfăşurare de timp trecu într-o clipă ; cum lutul meu pămîntesc se pierdu deodată într-o pulbere de lumină, ca în raiul lui Dante ; dacă aş putea spune toate astea, şi altele, altfel, poate d-voastră aţi pricepe ceea ce nu puteţi simţi. Venirăm din nou sub arcurile din grădina cea mare şi ne aşezarăm pe o lespede. Lydda îşi redobîndise toată seninătatea de mai înainte. Eu îi cerui jurnalul, ca să revăd versurile lui Shelley. Mulţumirea ei, ca a tuturor oamenilor cari au găsit un ecou în priceperea semenilor lor, părea că o face mai frumoasă ca de obicei. Pe cînd eu citeam, Lydda îmi atrase luarea-aminte asupra unei perechi ce rătăcea prin capătul galeriei, fără scop şi parcă fără a se înţelege între dînşii. — Uite-te un moment la ei, îmi zise Lydda. Mă uitai la ei şi îi găsii, în adevăr, foarte ciudaţi ; un domn şi o doamnă, amîndoi scurri şi graşi, amîndoi îmbrăcaţi din greu, amîndoi cu o notă de îmbîcsire, caracteristică oamenilor mediocri ce trăiesc pururea împreună. Doamna mergea înainte, ostenită şi plictisită; domnul venea în urmă, plictisit şi el şi tot răsucind pe braţ un boa. Cînd ajunseră în preajma noastră, doamna se aşeză pe un colţ de urnă funerară, scoţînd un „Uf !"... foarte caracteristic. Eu mă uitam pe furiş la dînsa. Era evident că nu îndrăznise să şadă pînă acum din respect pentru antichităţi. Avea ceva inexplicabil de moşieriţă româna. Uf-ul acela iarăşi era foarte românesc. 5 Şi, în adevăr, erau români... — Nu mai pot, Hristache dragă... De acum aici ră-mîn. — Hai, soro, să mai vedem vreun Traian ceva... — D-apoi de Traiani sunt sătulă... Şi mă mai doare 10 şi-o pustie de măsea ! — Atunci să mergem la un dantist. — Vorbă-i! Să mă dau pe mîna lor ! Nu-i vezi că ăştia numai din hîrburi şi din cioburi trăiesc. 15 Domnul, în picioare, da din cap nemulţumit. — Pînă n-oi avea pe Young, nu mă duc la dantist. — Ei, asta-i ! O să aduc pe Young de Ia Bucureşti, cu depeşe !... Dacă nu vrei să mergi, eu mă duc să mai văd vreun Traian. 20 Eu ascultam cu nasul în jurnal. Mă temeam să nu mă dau de gol şi de aceea priveam cîteodată spre grădină, serios. în fond însă simţeam o nespusă de comică veselie Ia auzul acelor doi creştini, ridicaţi fără nici o tranziţie de la moşia lor din Argeş or din Ilfov şi aduşi 25 în Termele lui Diocliţian. 'Curios şi atingător era domnul Hristache cu dorul lui de Traian : „Să mai văd vreun Traian, doi". In sfîrşit el păru hotărît să vadă, omul, muzeul. Ea îl chemă înapoi. 30 — Hristache 1... — Ce vrei, dragă ? — Mă doare măseaua. — Hai la dantist. — Ia vino încoace. 35 El, plictisit, se întoarse. — Ce vrei ? — Mă doare măseaua. — Ei, ce-o să-ţi fac ?... unde o să te duc ? 10 15 20 25 30 35 — Dumneta te-aî dus la dantist la Paris !... cu cine ştie ce paţachină ! — Taci, soro, că te aude lumea. — Da' ce lume ! Nu vezi ca-s tot nişte ăia, nişte nemţi, nişte unguri... Ziceai că la Roma e bătaie cu flori. Pă dracu !... Piine nesărată şi cioburi. Lui i se muiaseră mînile. Prinse a zîmbi şi veni lîngă dînsa. Ca orce român ce se respectă, scoase tabacherea cu bectemis şi-şî răsuci o ţigară. ■— Bine, soro, nu vezi ce aer curat, ce de mai flori, ce de alea frumoase !... Evident, el era un biet creştin, ca şi dînsa, dar era bun, cu o notă de entuziasm pentru lucrurile frumoase, pe care ea nu le pricepea deloc. — Mi-am murdărit jupa, zise ea sărind în sus. — Atunci haidem. — Diseară plecăm. — Ba aia-i vorbă. Ea se întoarse şi îl fulgeră cu o privire teribilă, care păru a lăsa cu totul rece pe d-1 Hristache. Şi astfel dispărură... Lydda se uita după dînşii ; eu mă uitam în jurnal. Ce curios ! Nu puteam să-mi mai adun gîndurile împrejurul lui Shelley. Rugai pe Lydda să-mi mai traducă unele rînduri pe care nu Ie înţelegeam destul de bine. Ea simţea că se petrece în mine ceva neobicinuit, dar nu ştia ce. îşi explică lucrurile probabil prin greutatea limbei engleze. O rugai să-mi lase jurnalul. Ea mi-1 lăsă cu plăcere. Ne despărţirăm astfel pe deplin fericiţi. Eu mă dusei să dejunez, hotărît de a reciti în pace corespondenţa asupra lui Shelley. însă nota comică lăsată de compatrioţii mei, pofta de mîncare, soarele ştrengar, primăvara ce se năruia peste mine cu viaţa ei intensă, mă făceau să fluier vesel şi să uit pe Shelley. Aşadar, veselie şi veste bună. Al d-voastre devotat, Mircea M. SCRISOAREA VIU Coslirni, 189 ... Iubite domnule Mircea, îţi scriu în fuga cîteva linii. Văd că englezoaica face progrese mari. Păcat. Scrisoarea din urmă ani cetit-o şi mamei d-tale. Partea I-a, cu Shelley. a rămas cu totul neînţeleasă, parcă ar fi fost în cliinezeşte. Partea a Il-a, în care pui cu şiretenie convorbirea moşierilor noştri, ca să-mi arăţi cît sunt de felurite impresiele vieţei, a fost pricepută minunat. Se cam ruşina bătrina de îndrăzneala d-Iui Hristache de a veni pe aşa locuri europeneşti... Asemenea nu i se potrivea prefacerea schitului în teatru. Muzeu, teatru, tot un drac. Limba ! Vorba noastră veche. Cum să scrim ca să ne înţeleagă toată lumea ? Data viitoare lasă pe Lydda, vechea Diospolis a grecilor, şi vorbeşte-mi despre limba românească. Mă duc la Bucureşti să votez : datoria înainte dc toate, domnule ! că aşa e românul la sufletul lui... Am primit un nou volum de critici al d-Iui Ghe-rea4S şi vreo trei reviste didactice, plus vreo patru literare. Nu-i aşa ? Parcă aş trăi în Engiitera : mergere la vot, critici literare, reviste, poezii — minunat, zău. Şi cu toate astea Ce departe suntem ! In fuga. Al d-tale, F. A. SCRISOAREA IX RPITM, 189... Iubite domnule Filip, Vă rog să mă iertaţi că nu răspund întocmai dorinţelor d-voastre, scriindu-vă despre altele şi nu despre limba K românească. Chestiunea limbei noastre e sau foarte uşoară S: sau foarte grea : e uşoară, dacă o privim din vechiul K punct de vedere al formaţiunei şi scrierii ei, deoarece S toată lumea e azi de acord că trebuie să scriem cum vor- B 5 bim ; e grea, dacă o privim din punct de vedere literar, W deoarece fonetismul acesta, singurul posibil ca sistem, a m dat loc la arhaisme dezgropate de prin cronicari şi Ia M infiltraţiuni dialectale, cari cu nici un preţ nu pot fi Wft. primite în limba vie a României libere. mP 10 Vom vorbi despre toate acestea într-o viitoare scri- H[ soare, sau poate nu vom vorbi deloc, ca să nu ne deose- K bim prea mult în păreri. Astăzi să rămînem la Roma. «f. La 10 ore dimineaţa mă primblam pe Capitol, aş- X teptînd pe Lydda, pentru ca, împreună, să intrăm în M! 15 muzeul de sculptură. începea să fie cald. Mă aşezai Ia Wt- umbră, rezemat de un stîlp, ca orice ghide care-şi oferă nf graţioasele sale servicii străinilor. Sosea fel de fel de jpi. lume. Compania Cook descărca un transport de ameri- ffi ca ni, din nişte cloşcării de landouri, de socoteai că se î', 20 năruiesc coviltiriie peste harcuri, harcurile peste osii, vi- S zitiii peste cai... Şi ce vizitii ! ce cai ! ce americani !... De % la jobenurile celor dintâi, la picioarele celor de al doilea şi la mutrele celor de-al treilea, era o simfonie de o uri- '|j ciune perfectă. Toate tipurile lui Bret Harţe din Califor- îjjp. 25 nia şi ale Iui Marc Twain din restul Statclor-Unite erau fî reprezentate, dar cu o aşa fericită izbîndă în selecţiunea untului, încît deveneau demne de muzee. în obrazurile bărbaţilor, briciul părea că trecuse ca un ciclon, tăind pe apucate şi zmulgînd în modul cel mai nesimetric tu-30 leiele venerabile ale bătrînilor sau puful ştrengăresc al tinerilor ; capete rotunde, cu guşe sub barbă şi guşe la ceafă ; capete de maimuţă, cu gura ca o spărtură de minge ; tărtăcuţe lungi, minunate de a sfirşi sub o pălărie buffato. Rasa germană, voinică şi umflată ; subdivi-35 ziunea ei anglo-saxonă, osoasă şi lungăreaţă ; rasa neagră, stîlcită ; ici şi colo cîte un tip fără definiţie clară, francez degenerat de prin Canada vorbind ca pe vremea lui Francois I şi Rabelais. Cît despre femei, era o pacoste întreagă... Plăcerea de a-i vedea pe toţi alergînd ca o turmă în urma ghidului mă făcu să nu mai aştept pe Lydda şi să intru după dînşii. Voiam sa asist Ia întîlnirea Venerei de Cnido cu hîdele sale surori americane, dar chiar de la etajul de jos îmi tăiară pofta de a-i urmări. Cum intri pe poarta muzeului dai de un budalâ. de dumnezeu indian, slut, strîmb. aşezat într-o poziţiune indecentă, pe care nu-I poţi privi fără dezgust. Ei bine, înaintea acestuia se oprise sexul frumos, şi admira, şi se minuna, şi pocnea din mîini, aspirînd silaba lor afirmativă „yes': sub forma unei sorbituri dintr-o băutură ce frige ; aşa că ghidui nu putea să le mai dezlipească de-acolo. îi lăsai în plata Domnului şi mă urcai liniştit sus. Aţi fost probabil în muzeul de sculptură al Capito-liului. Dacă etajul de jos e ocupat de lucruri mai mult originale decît frumoase, etajul de sus e dimpotrivă păstrat numai pentru lucrările ilustre ale antichităţii greco-romane. Ce minunată zidire ! în alte părţi, capodoperile sculp-turei şi ale picturei sunt expuse cu şiretenie, luminate de sus, luminate de jos, încinse în brîuri de catifea. Aci, nimic. Afară de Venerea capitolină, care primeşte lumina de sus, toate celelalte sunt lăsate să se arate ochilor în valoarea lor firească. Marmoră peste tot, ferestre mari, lumina Italiei, şi încolo fiecare este ce este. Ca tinereţea, care n-are nevoie de găteală ca să pară frumoasă, aşa şi statuile greceşti. îmi aduc aminte de impresiile mele, cînd am văzut pentru întîiaşi dată pe Venera capitolină şi pe Anti-nous !... Şi doar veneam din Grecia, din Franţa şi din Olanda. Văzusem pe Hermes, pe Venerea de Milo şi, la Amsterdam, la Ronde de nuit a lui Rembrandt, care pînă aci erau cele trei mari emoţii artistice, .la cari reduceam pe celelalte. Dar la cîtetrele acestea, sufletul meu nu găsea plenitudinea frumosului absolut, întruparea aceea fericită, în materie palpabilă, a unui ideal vag de frumuseţe omenească, ce răsare în noi mai mult decît din impulsul conservării şi îmbunătăţirii rasei, din însăşi natura fundamental optimistă a creierului nostru, care, în orce direcţie ar lucra, e totdeauna pe punctul de a mai urca 10 15 20 25 30 35 o treaptă. în statuia lui Hermes, copilul Bacchus lasă o umbră pe formele bărbăteşti ale zeului ; Venerea de Milo are o gravitate tragică, în absolută contrazicere cu natura zeiţei de Paphos ; Rondul lui Rembrandt e o strălucită pagină de pictură, dar fără putere dc evocaţiune, deoarece nu reprezintă nimic decît numai opoziţie de efecte de lumină. Pc cîtă vreme Venerea capitolină e perfecţiunea de-săvîrşită a frumosului ; înfăţişează momentul acela, unic în creaţiune, cînd geniul artistic ajunge în periheliu. După cum o planetă, care îşi face evoluţiunea sa regulată, nu ştie cînd a ajuns în punctul cel mai apropiat de soare, tot aşa un artist, care se învîrteşte împrejurul perfecţiu-nei, nu are conştiinţa limpede a momentului absolut : o lovitură de daltă mai mult sau mai puţin, şi a trecut dincolo sau a rămas dincoace ; e prin urmare o fericită întîmplare cînd se opreşte exact în punctul cel mai înalt de creştere. Că Venerea capitolină poate fi un original, sau o copie, sau un tip derivat din Venerea de Cnido a lui Praxitele, sunt lucruri secundare. Importantul este că este. Din toată fericita epocă a marii sculpturi greceşti, nici un exemplar din cele ce ne-au rămas nu întruneşte atîtea calităţi de graţie, de pudoare, de feminitate, ca acesta. Armonia perfectă dintre idee şi operă, maturitatea caldă a formelor, eleganţa cu care îşi mişcă braţele şi mai presus de toate poezia cu care se desinează înainte linia coapsei drepte, nu pot fi scoase decît din imaginele acelor artişti ai veacului lui Pericles, pentru cari cultul frumuseţii omeneşti era singura adevărată religiune. Asta este Aphrodita, cu toate atributele sale : anadyomena, rotundă şi mlădioasă ca un val, albă ca spuma mării ; genetyllîdă, îndemnînd Ia iubirea vieţei şi Ia reproducerea ei; uranie, curată şi ideală ca o idee platoniciană. Corpul plecat uşor pare că tremură de sfială. Privitorul e coprins de nelinişte. Simte parcă nevoie de a-i acoperi umerii, sugestionat de puterea artistică cu care e exprimată graţia femeiască în toată slăbiciunea sa îneîn-tătoare. Poate d. Brunetiere să reproducă texte din Pliniu cel Bătrîn, cît o pofti, ca să dovedească obscenitatea Venerii de Cnido. Acesta este şi el un fel de snobism literar. A cere statui îmbrăcate şi a cita pe Montesquieu. care J nu da voie fiicei sale să răsfoiască propria sa scriere Lettres Persannes, este o aberaţiune a criticismului decadent 46. Omenirea a asistat la comedii şi mai mari : s-au văzut papi ridicînd deasupra coloanei lui Traian un chip de sfînt, ca s-o creştinizeze, iar un altul poruncind 10 lui Bernîni să îmbrace statua justiţiei de la mormîntul lui Paul al IH-lea Farnese, ca să nu se scandalizeze damele. Noi astăzi, oameni deplini stăpîni pe etica şi estetica noastră, ştim ce respect se cuvine unei asemenea critice ; 15 ştim Ia ce grozăvii îndeamnă ea, ce caricaturi produce arta aşa-zisă morală, care încearcă să dea probleme psihologice în grupuri plastice. Slavă Domnului, Europa e plină de statui moderne, buşteni de marmoră, îmbrăcaţi în surtuce, pieptănaţi după ultima modă, ce par că se 20 dau pe gheaţă sau că se pregătesc la o balansea de cadril. Dar sunt morali, fiindcă sunt îmbrăcaţi ! Ceea ce este frumos în vremurile noastre e tocmai eclectismul la care ajungem noi în mod firesc, ştiind a preţui, pe de o parte, morala lui Christ, trăind dintr-însa 25 zilnic, iar, pe de alta, admiţînd din toate puterile arta păgînă. Că se găsesc astăzi oameni care ar voi să întoarcă pictura la sfinţii strîmbi ai prerafaelismului, o ştiu ; dar aceştia sunt gloata nefericiţilor, cari, maimuţărind pe iubitorii sinceri ai lui Giotto, Beato Angelico. 30 Sandro Botticelli, Memling şi alţii, se închină înaintea a tot ce e necunoscut şi urît. Din aceştia se recrutează simboliştii, verlainianii, capuţiniştii şi alţi asemeni caraghioşi ai decadenţei moderne. Trebuie să vă spun că zilele astea mi-a căzut în mînă 35 o broşură a d-lui Brunetiere, VArt et la Morale, care mi s-a părut nedemnă de autorul ei47 şi de care mi-am adus aminte văzînd pe Venerea capitolină : „Mesdames. Messieurs, je vous dirai d'abord que je me suiş propose. dans cette conference. d'etre long, ennuyeux, obscur, et 10 15 20 25 30 35 neanmoins banal". Rară sinceritate, pentru un om atît de sigur de sine ca d-nul Brunetiere. Ainsi soit-il ! Nu mă pot însă împiedica de a mă gîndi la entuziasmul cu care un alt critic francez ţinea conferenţe asupra Filosofiei artei în Grecia, Taine : „înzestraţi cu încîntătoarea libertate a spiritului, cu un prisos de veselie inventivă, cu graţioasa aprindere a închipuirei cari îndeamnă pe copil să compună şi să prefacă neîncetat mici poeme, fără alt scop decît acela de a-şi exercita facultăţile noi şi neastîmpărate ce se deşteaptă deodată într-însul — grecii au fost cei mai mari artişti ai lumei. Cele trei calităţi principale pe care le-am găsit în caracterul lor sunt tocmai acelea ce alcătuiesc sufletul şi inteligenţa artistului. Delicateţe de percepţiune, dar de a pătrunde legăturile fine dintre lucruri, înţelegerea şi intuiţiunea nuanţelor îi permit să construiască unităţi de forme, de sunete, de culori, de întîmplări, într-un cuvînt, de elemente şi detalii atît de strînse între ele prin legături intime, încît să alcătuiască un lucru viu, care să întreacă, în lumea imaginară, profunda armonie a lumii reale. Nevoia de a fi totdeauna limpede, sentimentul măsurei, ura de tot ce e vag şi abstract, dispreţul de lucruri monstruoase şi enorme, gustul de contururi hotărî te, îl fac să-şi mărginească concepţiunile într-o formă ce se percepe cu înlesnire de imaginaţie şi de simţuri, şi prin urmare să producă opere pe care să le înţeleagă toate rasele şi toate veacurile, şi cart, fiind omeneşti, să fie nemuritoare. Cultul vieţei prezente, sentimentul forţei omeneşti, trebuinţa de seninătate şi de veselie îl îndeamnă să înlăture reprezentarea infirmităţii trupeşti şi a boalei morale şi să ne înfăţişeze sănătatea sufletului şi perfecţiunea corpului, să complecteze frumuseţea convenţională a expresiunei prin frumuseţea reală a subiectului. O privire aruncată asupra literaturei lor, comparată cu literatura Orientului, a veacului de mijloc şi a timpurilor moderne ; cetirea unei pagine din Homer, comparată cu cetirea Divinei Comedii, a lui Faust sau a epopeelor indiene ; un studiu asupra prozei lor, comparată cu orce altă proză, din orce alt veac sau din orce altă ţară, vă vor convinge repede. Alături de stilul lor literar, orcare altul este umflat, greoi, inexact şi silit ; alături de tipurile lor morale, orce alt tip pare încărcat, trist şi bolnăvicios..." E o plăcere să-ţi răzbuni pe cineva cu aşa fraze ! în fiecare scriitor se deşteaptă cîteodata „un poete mort jeune â qui l'homme survit", cum zice Sainte-Beuve. Şi e curios că d-I Brunetiere pretinde a fi, în critica, ucenicul lui Taine... Urmai a rătăci prin coridorul din mijloc, rece, solemn, plin de lucruri frumoase, de statui, de urne, de vase înflorate, pe care motivele aleargă, în basoreliefuri de crăngi fantastice, cu o eleganţă supremă. Intrai la stingă, în sala busturilor împărăteşti. Aci mă aştepta emoţiunea binefăcătoare a patriotismului. îmi aduceam aminte de un bust al lui Traian care mă impresionase, dar nu credeam că a doua oară avea să mă mişte atît de mult. In adevăr, cum intri, dai de chipul împăratului nostru 48, aşezat pe poliţa de sus, la stingă. Ce minunat seamănă bustul acesta, cel mai expresiv şi mai inteligent din cîte am văzut eu, cu imaginea ce-mi făcusem din cărţi despre marele nostru părinte. Luai un scaun şi mă aşezai în faţa pietrelor vorbitoare. Iată Traian : iată Plotina, femeia lui ; iată Marciana.. sora împăratului; iată Matidia, fiica Marcianei. Apoi Adrian, vărul şi urmaşul lui ; apoi Sabina, femeia lui Adrian. Sfîntă este emoţiunea ce răsare în sufletul unui român, la vederea acestor capete, care au trăit din viaţa împăratului, l-au iubit, l-au înveselit şî l-au întristat ! Ce enigme, aceste obrazuri de piatră, această Plotină, la început demnă soţie a marelui om, apoi femeie rea : această Marciana, singura lui rudă de sînge ; aceasta Matidie, tînără şi cuminte, unică ramură a familiei Ulpia ! Apoi, acest Eliu Adrian, mătăhălos la trup, fin la minte, iubitor al artelor şi frumosului ; demn de părintele său adoptiv în unele, nedemn în altele ! Ce straniu moment al istoriei romane, clipa aceasta de 18 ani, în care o lumină de geniu puternic, o mînă de suflet cu adevărat nobil, încearcă să oprească rostogolirea totului în prăpastia depravării, a viţiului, a infamiei ! Şi ce mare ne 5 apare omul care personifica într-însul clipa aceasta, omul al cărui caracter moral avea să lupte nu numai cu imoralitatea altora, dar cu chiar propriele sale slăbiciuni ! Căci atîta era de adîncă stricăciunea, aşa se întindea de departe cangrena în clasele de sus, încît însuşi împăratul, 10 figura cea mai nobilă din cîte au produs vremurile acestea, nu s-a putut strecura în paginde albe ale istoriei fără pată. Dar, ca şi cum bărbătescul lui suflet s-ar fi temut de el însuşi, Traian, dînd spada în mîna lui Sa-buranus, numit de el căpitan al guardiei, îi zicea : „Ţine, 15 mă vei apăra, dacă îmi voi face datoria ; dacă nu, întoarce-o în contră-mi ; orce greşeală la suveran are mai puţină scuză". Şi ce bine oglindeşte bustul acesta, fără cunună pe cap, fără insemnele măririi, înălţimea gîndurilor, mări- 20 mea sufletului ! Cu părul tras pe frunte, rămas puţin, ca la Iuliu Cesar ; ajuns prin urmare în deplină maturitate, cînd toate florile s-au scuturat de pe ramura vieţii : fără copii, aşadar fără ultima mîngîiere a oamenilor ce conduc pe semenii lor, şi cari, din slava în care trăiesc, 25 par că pătrund şi mai adînc vanitatea celor pămînteşti ; cu ochiul trist privind drept înainte ; cu gura uşor ridicată de la o lăture — chipul împăratului e icoana însăşi a melancoliei. Acolo se răsfrîng grijile unui imperiu mare ca lumea ; acolo, năzuinţele unui suflet păgîn, în care, 30 cu toate astea, sublimul martir de la Golgotha părea că aruncase sămînţa. îndoielii ; acolo, luptele unei conştiinţe în care blîndeţea iertătoare a geniului se întîlnea cu disciplina rigidă a generalului din Germania de jos. Acesta e căpitanul din primul război dacic, care, după ce bătuse 35 pe strămoşii noştri în pămîntul lor, se ruga de femeile dace să nu-şi caute singure moartea, „fiindcă Roma iartă pe cine se supune", cuvinte noi în gura unui popor ce nu iertase niciodată pe nimeni. Şi privind în ochii cuminţi ai împăratului mă gîn- 40 deam că a fost o fericire pentru noi, coborîtorii dacilor 10 15 20 25 30 35 şi aî romanilor, că cele două popoare s-au «bit, s-au frint, s-au contopit într-un popor nou, tocmai in epoca cea mai curată a imperiului, sub privirea blîndă a divu-lui Traian. In adîncimea straturilor cu adevărat poporane de la noi, în munţii Oltului şi ai Vrancei ; prin Neamţu, pe la Suceava şi prin Bucovina; prin Transilvania şi prin Banat, acesta este tipul moral al ţăranului : omul cuminte care vede şi tartă cît poate, melancolicul care trăieşte pe corhane, cu portul dacic şi cu sufletul roman — pe cînd femeia lui, dacă în toată puterea cuvîntu-lui, a rămas vînjoasă şi încăpăţînată ca surorile sale de altădată : „Bete de ură şi de durere, femeile nu vor s-audă, se smucesc din mînile soldaţilor, nepăsătoare de moarte, gindindu-se numai să împărtăşească soarta comună". Aşa e şi astăzi românca în Transilvania, care, cînd intră într-un neam străin, îl românizează. Marea lege fiziologică, care transmite pe cale generativă, în bărbat, prototipul rasei, calităţile neclintite ale tatălui celui dintîi, cînd mai cu seamă împrejurări dinafară nu le-au schimbat. Şi mă gîndeam la multe, acolo, în mijlocul sălii de marmura, în faţa familiei Ulpia... Mă gîndeam la tinerii noştri cu mijloace, cari năzuiesc toţi spre Paris ; la familiile care pot călători şi se duc numai la Paris; la artiştii noştri, din care foarte puţini trec pe Ia Roma, şi atunci numai în fugă. Şi cu toate astea, aici este obîrşia neamului nostru, aici şi la satu] Grădiştea ; aicea e coloana traiană ; în Italia, la Benevent, e arcul de triumf al împăratului. Şi la cîte altele nu mă gîndeam !... La aşezămintele noastre de cultură, cari nu au nici copiile în gips ale busturilor împăratului i9 ; la şcolile noastre, în cari copiii învaţă istoria romană fără să aibă un singur manual popular asupra lui Traian, o reducere a capitolelor din Dion Cassius50 (deja traduse) sau a monografiei cu care preotul Brotier61 completează Istoriele Iui Tacit. Se vorbea cîndva, la noi, de aducerea unei copii a coloanei traiane şi ridicarea ei pe una din pieţele capitalei. Fericită idee, care însă a fost părăsită, sub cuvint că, din momentul ce coloana există la Roma, nu mai e nevoie să existe 10 15 20 25 30 şi la noi, iar că in locul coloanei ar fi mai nimerit să ne ridicăm monumentul eroilor de ta Griviţa şi Plevna. Bine e să ridicăm monumente în amintirea războiului nostru din urmă. Dar faptele ce le vor rechema ele sunt în mintea noastră a tutulor ; nimeni nu se îndoieşte de existenţa lor. Pe cînd cucerirea Daciei, podul peste Dunăre, chipul împăratului, existenţa sa chiar, par basme, sunt legende fără nici o putere evocativă pentru popor şi pentru copiii din şcoală, mai cu seamă de cînd entuziasmul dascălilor transilvăneni a fost îndepărtat de ironia bonju. riştilor decadenţi. Vai de poporul care îşi tratează mărirea trecută cu ironie !... Coloana traiană, înă]ţîndu-se splendidă în capitala României tinere, ar fi axa pe care s-ar învirti, ca spirala antică, năzuinţele noastre ; ar fi dovada hotărî-toare, pentru munteanul din Vrancea şi cîmpeanul din preajma Bărăganului, că Traian nu e poveste ; ar fi documentul nostru de nobleţe, adus la noi. Ar trebui să ne deprindem a fi serioşi cu minunata comoară de sentimente ce o avem în marele suflet anonim al poporului : s-o păs-trăm ca cea mai nestimată bogăţie ce ne-a venit, nouă. surtucarilor, fără nici o osteneală, ca de la un unchi din America ; s-o păstram, s-o mărim şi s-o venerăm. Legendele istorice, faptele mari din trecut, ce s-au strecurat prin naivitatea poporană, trebuie să le sprijinim şi să le întărim cu dovezi scrise în piatră şi în bronz. Destul am fost copii flecari, destul am rîs de entuziasmul bătrinilor profesori latinişti, de limba lor, de visurile lor. de idealul generaţiei de la paffopt, de constituţie, de liberdea, de sojragiu ; destul am maimuţit un scepticism pe care nu-I aveam. De la război încoace, parca muite s-au schimbat în bine. Ne-am cucerit neatîrnarea, avem o armată, ne-atn fixat o limbă, au răsărit doi-trei scriitori mai mari decît timpurile lor —- prin urmare am avut mai mult noroc decît minte. Să avem şi puţină minte ! Să fim serioşi ! 35 Ah, pustiu de condei, cum mâ iai Ia vale ! pustiu de condei şi pustiu de suflet !... Aleargă înainte, mînă, goneşte, sare de la una la alta, fără nici o regulă. Aveţi dreptate să ziceţi că nu sunt disciplinat. Aşa este. Pe de altă parte însă, ce plăcere de a da drumul vorbei !... Ve- nerea, Traian, americanii, landourîle, Lydda. Ah, Lydda! O uitasem... Aşa c : uitasem pe Lydda; ceea ce probează că L'lisse avea dreptate şi că insula Ogygia se poate întîlni 5 şi pe Capitol. De astă dată însă Calypso era de piatră. 52 Neştiind ce s-a putut întîmpla, ieşii din muzeu şi-mi îndreptai paşii către via Marguta, strada atelierelor, unde şi Lydda avea pe al său. Era pe la amiază. Stradele erau pline de lume. Din Piazza Venezia se vedea tot Corso, 10 pînă la Piazza del popolo, inundat de soare, scînteietor de îmbrăcăminţi femeieşti. Eu eram preocupat. Lumea umbla forfota, o lume sănătoasă, limpede Ia chipuri, ce părea fericită de a trăi, mulţumită de a merge spre casă, către care o mîna pofta de mîncare. Romane grase, cu părul 35 negru şi faţa albă; străine blonde, subţiratece şi vaporoase ; trăsuri, în coşul cărora tremurau crăngi întregi de trandafiri ; viaţa de primăvară a unei mulţimi civilizate, alergind instinctiv după fericire. îmi treceau prin minte crîmpeie de idei, pete de imagini, un nas berbant 20 al unei americane, chipul unui ofiţer, un lupetto de pe capra unui birjar ce lătra după lume. Deodată mă oprii în loc, tresărind : e cu putinţă ca toată lumea asta să vorbească italieneşte, cînd creierul meu funcţiona liber numai în limba mea ? Şi atunci, printr-o solidaritate 25 inconştientă, mă gîndii la d-I Hristache din termele Iui Diocliţian... Bietul om ! Ce cinstit grăia el în limba Iui : „Haide, soro, să mai vedem un Traian, ceva". Cînd ajunsei la Lydda, o găsii lucrînd Ia portretul unei doamne americane, care era de faţă şi poza. Ne sa- 30 lutaram din cap cu un zimbet şi un semn. Ea îşi caută de lucru mai departe ; eu mă strecura! pe după nişte pînze pînă la un divan. Şi cînd îmi aruncai ochii mai bine spre americană, Doamne iartă-mă, îmi veni să pocnesc din limbă, parcă ar fi muşcat cineva dintr-o lămîie 35 în faţa mea. Ce chip de diavol surizător !... După ce ieşi americana, Lydda veni spre mine, liniştită, şi îmi explică pentru ce fusese silită să lase pe de alta dată muzeul Capitoliului. Privirea ei îmi păru stra 10 15 20 25 30 35 40 nie. Seninătatea caldă de totdeauna lăsase locul unei expresiuni reci. Vorbea, curaţind paleta domol, fără ho-tărîre, fără interes. Ce putea să aibă ? Americana lăsase, ieşind, un parfum ameţitor de eleganţă şi de bogăţie, ce părea că ne revoltă nervii. Ne învăluia pe amîndoi simţămîntul curios al individualităţii noastre, deşteptat deodată de aceeaşi cauză, dar cu efecte deosebite, precum ne erau firile : la mine, o încordare a voinţei, mişcarea înainte a simpatiei ; la Lydda, dimpotrivă, o depresiune totală, parcă s-ar fi simţit gata să leşine. Pentru întîia oară o vedeam astfel. îmi fu ruşine de gîndurile mele secrete, şi încercai să m-apropii de sufletul ei revoltat, pe toate căile, făcîndu-mă mic, vor-bindu-i de muzeu, de artă. de tot ce ştiam că-i place şi o interesează. Fu în zadar. Atunci negăsind nimic, tăcui. Ea se sculase de la lucru şi se uita pe fereastra ce da pe Pincio. Eu priveam portretul. — Ce eleganţă, personală a d-tale, pui pe pînză Parcă modelul tocmai de calitatea asta e lipsit — zisei eu, ca să zic ceva. — Nu-i aşa ?... îmi răspunse ea repede. Nu era deloc aşa : dar deloc. însă ce să-i faci fîrei omeneşti, cu toate unghiurile sale ascunse ?... în naturile cele mai perfecte, vanitatea răstoarnă cîteodată armonia unei întregi vieţi. Lydda zise ceva, printre dinţi, în englezeşte, satisfă-cînd astfel trebuinţa sufletească de a pune pe o situaţie cuvîntul exact, pe care numai limba în care gîndim ni-1 da. După aceea veni către mine, înseninată ; mă duse la fereastră să-mi arate cum se vedea unda de lumină pro-pagîndu-se prin aer ; mişcă perdelele atelierului ; apoi rămase în mijlocul camerei, gîndindu-se ; ce se mai în-tîmplase ? — Vrei să dejunăm împreună ? îmi zise. — Bucuros. Ea surîdea. Devenise îneîntătoare, Lydda cea de totdeauna, stăpînă pe sine, simplă. Dejunarăm foarte cinstit, cu ouă, şuncă şi ceai. După aceea, îmi dete voie să fumez ; îmi deschise fereastra şi 60 fl mă lăsă cu roatele mele de fum. Ea se întinse pc divan... Pe zidul de la Pincio, rozele cădeau pînă jos. Soarele bătea în toată puterea lui, pe acoperişuri şi prin 5 grădini. Viaţa, oprită într-un moment de odihnă, părea că s-a lăsat, ca Lydda, în braţele încropite ale namiezu-lui. Doi grădinari dormeau pe pămîntul gol. Palii de lumină tremurau prin văzduh. O toropeală nespusă se apropia de mine : simţeam că adorm, fără să mă pot 10 opune acestei năvăliri. Un pahar de vin îmi surîdea într-un colţ al închipuirii, rămas deştept. Ceaiu !... Şi hup !... Alunecai în neant simţind exact momentul trecerii. Admirabila maşină a conştiinţei înregistrase, ca un aparat seismic, pînă Ia ultima ondulaţiune a vieţii. 15 Cînd deschisei ochii, tabloul era întocmai ca mai îna- inte. Pînă şi grădinarii stau tot la pămînt Mă uitai la ceasornic : dormisem poate vreo zece minute. Mă scu- lai binişor. Lydda dormea. Mă apropiai de dînsa, do- rind să văd ce impresie îmi făcea : ochii închişi îi dau 20 aerul parcă şi mai candid. Corpul întreg, rezemat cu în- credere pe divan, îmi părea uşor ca un fulg. O mînă cădea pe coapsa dreaptă, albă ca o floare. O sărutai cu mare grije : trecu o adiere de fior prin degetele fine. După aceea închisei fereastra, să nu răcească ; îmi luai 25 pălăria şi ieşii tiptil, lăsînd-o să se odihnească. Ştiu că se scoală de dimineaţă, că lucrează din zori de zi pînă seara, cu aceeaşi nestrămutată credinţă în bine : prin urmare repaosul ei trebuia respectat ca un lucru sfînt. Ce minunat lucru e o asemenea fire ! 30 Demnitatea omenească e ridicată la înălţimea poeziei. 35 Cred, iubite domnule Filip, că o idee noua se statorniceşte în spiritul meu : aceea de a lua pe Lydda. Cu o astfel de femeie, viaţa mea se va desfăşura mai departe, limpede, ca pînă acum, şi sper că şi a ei va fi ferită de necazuri. Aşteptînd să-mi răspundeţi, rămîn al d-vstre. Mircea M. SCRISOAREA X Roma. 189... Iubite domnule Filip, O noutate curioasă : era cît pe aci să deviu pesimis-5 tru. închipuiţi-vă că de la fereastra deschisă a atelierului, lîngă care am adormit, m-am ales cu nişte friguri năprasnice. Ce s-a întîmplat cu mine. timp de trei zile, nu ştiu. Se pare că am trecut printr-o perniciosa, din care nu scapă decît unul la o mie şi că salvatorul meu 10 este doctorul Baccelli, care a făcut cu mine experienţa supremă a injecţiunei intravenale a unui serum descoperit de el. Eu nu ştiam nimic. îmi aduc aminte numai că, deschizînd ochii, am întîlnit cu privirea alţi doi ochi. pironiţi asupra mea, doi ochi adînci, de o intensitate de 15 viaţă extraordinară, care păreau a pîndi scînteia de suflet ce mai licărea în mine, păreau a-mi filtra, din pupilele lor arzătoare, focul eternităţii. Ce mare e omul !... Revenindu-mi în simţiri, căutai să-mi adun minţile. 20 Cine era domnul acesta ? Cît ţinuseră frigurile, mă luptasem cu Kant. Imperativul categoric, numeni, ideile aprioristice, teoria spaţiului si a timpului — o hălă-mostie de abstracţiuni, pe care le discutasem şt le combătusem cu o luciditate rară. Va trebui să vă istorisesc 25 cîndva lupta această himerică. Deschizînd ochii, doctorul Baccelli mi se păru că e Kant. Vedeam că dincolo de umbra potrivnicului meu stă chipul palid al Lyddei, dar credeam că o visez, cum visasem aievea, timp de trei zile şi trei nopţi. O evi- 30 dentă desfacere a personalităţii mele mă lega jumătate cu visul şi jumătate cu realitatea. Doctorul zise : — Come va, caro amico ? Mă trecu un fior de frică : — Brutto vecchlo ! sei diventato italiano ? 35 Atunci vocea Lyddei răsună în auzul meu ca o mu- zică, şi legătura cu realitatea se statornici deodată. Ea mă lămuri că domnul pe care-1 batjocorisem era salvatorul meu. Doctorul ridea, bufnea pe nări, îşi freca mînile : ■— Va bene, va benone. Dica pure... 5 Apoi veni lingă mine, mă luă de mînă şi începu să mă mustre, rîzînd : — Aşa, ha ? Mă faci bătrîn... Ba încă bătrîn urit : nu poate toată lumea să fie tînără, ca dumneata... Atunci mi se ridica negura de pe minte. Parcă o sfir-10 şală sufletească mă coprinse, un sentiment de mizerie şi de slăbiciune, de milă şi de ruşine. înţelesei într-o clipă că ceva grav se petrecuse cu mine ; că omul acesta mă scăpase dintr-o mare primejdie. Şi cum el îmi ţinea mîna într-alc lui, o covîrşitoare putere de iubire şi recunoş-15 tinţă mă făcu să-i sărut mina... In sfîrşit, medicul plecă. Lydda îi luă locul, pe scaun. Ce minunată mi se păru ! Slăbise. Obrazul ei, de răstiră abia înflorită, era palid. Sub lumina lămpii, vedeam vinele albastre cum 20 mîngîiau pieliţa. închisei ochii, deplin stăpîn pe mine, dar cu pornirea către vis a omului care a umblat trei zile prin nefiinţă ; închisei ochii, ca să nu mai pătrundă nici o imagine alături de a Lyddei, şi astfel să rămînă a sa. 25 eternă, in sufletul meu. îmi puse mîna pe frunte şi mă chemă, cu un glas.,, cum n-am mai auzit. Redeschisei ochit, cu fondul de şiretenie şi de plăcere de a o vedea suferind pentru mine, care de fapt nu era decît dovada slăbiciunii în care mă 30 găseam, şi îi luai mîinile, le sărutai şi iar le sărutai, cu sentimentul de neţărmurită mulţumire fizică cu care copilul adoarme sub respirarea caldă a mamei. O uşoară roşeaţă j se urca în obraz. îmi zîmbi ; jmi închise gura, fiindcă voiam să vorbesc ; îmi dete nişie doctorii şi mă 35 pofti să adorm. Cum să adorm ! că doar pînă atunci mă luptasem cu toate lighioanele somnului. Dar nu : acela nu fusese somn, ci delir. Prin urmare ttebuia să mă supun. închisei ochii din nou, şi fie slăbiciune, fie lipsă de 40 odihnă adevărata, adormii. 10 15 20 25 30 35 Cînd mă deşteptai din nou, se irigi na de ziuă. Prin crăpăturile obloanelor se insinua lumina. Mă uitai primprejur. Intr-un fotoliu dormea cineva, o femeie. Cine putea să fie ? îmi adunai gîndurile răzleţe. Capul îmi huia în gol. Cu ţoale astea, ideile îmi erau limpezi. îmi aduceam aminte de doctor, de Lydda, de vorbele decuseara ; apoi, mai din urmă, de visuri şi de Kant. Ah, iar Kant! Ce curios ! Vorbisem cu el, de-a binele ; îi dovedisem că se înşela în unele afirmări : că nu există timp şi prin urmare nici idei aprioristice ; că filozofia energiei universale răsturna labirintica sa zidire, care. cu toate astea, îmi fusese atît de dragă. Iar el mă ascultase zîmbind. Asta era răspunsul său : zîmbetul. O, afurisit bătrîn, maniac -— ce cîştigi zîmbind ? Răspunde, dacă ai ce ! începuse să-mi fie foame. Aş fi vrut să chem, dar îmi era milă de fiinţa care dormea alături, căzută de osteneală. Ce straniu e corpul omenesc, desfăşurat în nepăsarea somnului ! Prinsei a răsuci nişte ciucuri de la înveli toarea patului, gîndindu-mă în urma, departe. Cîte nimicuri dulci, din vremea copilăriei !... Viaţa noastră trecută stă în raport invers cu viaţa noastră prezentă, din punct de vedere al fericirii : aceasta, fiindcă momentul actual este totdeauna covîrşitor, în bine sau în rău. Şi iar adormii. Cînd mă deşteptai acum, o figură noua sta plecată spre mine. Îmi trecui mîna pe frunte, ca să mă simt bine : eram deştept. Recunoscui după îmbrăcăminte persoana care dormea în fotoliu. O rugai să deschidă obloanele. Le deschise. O orgie de lumină se revărsă în odaie, aducînd parcă evident veste bună de 3a natura dinafară. Mă uitai la sora de caritaie ce mă îngrijea. Un obraz tînar şi curat. Il mai văzusem undeva. Unde ? Printr-o graţioasă mişcare ce făcu din cap, îmi adusei aminte, ca prin vis, că în mijlocul aiuririi mele, avusesem o licărire de conştiinţă, în care realitatea mi se întipărise sub forma mişcării din cap a persoanei ce era de faţă. O rugai să-mi dea o oglindă şi un pieptene : numaidecît închipuirea de sine îşi lua împărăţia. Sora caută oglinda, dar n-o găsi; găsi însă pieptenele şi cu o îndemînare rară, se apropie de mine şi-mi îndreptă părul în cap. Un parfum de mînă vie îmi adie prin minte. Mă simţii mişcat de un resort sufletesc de gratitudine şi, mai mult, de dorinţă de a-i plăcea. Ea zîmbea. Rosti cîteva cuvinte italieneşti, şi înţelesei după accent că era engleză. Asta fu de ajuns ca să mă recheme la acelaşi sentiment curios ce avusesem în atelierul Lyddei, cînd poza americana. Ce nepotriveală între ceea ce se cuvine şi ceea ce este ! Ziua trecu repede. Veni doctorul, pufnind pe nări ca de obicei, şi-mi dete dezlegare de a mînca şi a trăi mai departe. Spre seară veni Lydda, dete drumul surorii de caritate pentru un ceas şi ramaserăm singuri. Cum am văzut-o atunci, nu cred să mai văd nimic asemuitor. Un menuet de Mozart ar putea spune mai bine, cu eleganţa sa glumeaţă şi melancolică, ce era Lydda atunci. îşi ridică pălăria din cap, cu foşnituri de mătase moale ; o aşeză pe un scaun, fără a se uita în oglindă, şi veni lîngă mine. Aţi băgat de seamă ce impresie de statornicie lasă o femeie care îşi pune sau îşi ridică o găteală, fără a se uita în oglindă ? Prinserăm a vorbi de una şi de alta, de vremea frumoasă, de primblările noastre ■— pînă în sfîrşit îi spusei... că aveam să-i spun ceva. Ea mă privea nehotărîtă : — Ce ? — In mintea mea s-a statornicit o idee... Cred că de acum nu mai pot trăi făr' de dumneta... Primeşti ? Lydda îşi retrase puţin scaunul şi se uită la mine ţintă, cu o privire luminată de bucurie. — Cred... aş crede că... altă dată. — Altă dată, daca vrei. înţeleg că poate n-ai destulă încredere în hotărîrea mea de acum : toţi bolnavii fac proiecte mari pentru viitor, fiindcă astfel se înşală singuri. — Nu, Doamne fereşte. Primesc cu bucurie şi recunoştinţă. Viaţa mea e legată de viaţa dumnitale cu temeinicia hotărîrei lăuntrice, care nu se teme de nici o stavilă şi de care nu am să dau seama decît Iui Dumnezeu. Altfel, înţelegi că nu aş fi aici lîngă dumneta. ■— Bine, Lydda. Cred însă că trebuie să-ţi spun unele mici neregularităţi din viaţa mea, de care e drept că nu sunt răspunzător, dar cari nu mai puţin există... — Te rog... 5 — Starea mea civilă nu-i tocmai în regulă... Nu am tată. Ea se plecă spre mine şi mă cuprinse cu braţele de gît. — Ştiu, îmi zise încet : am înţeles de mult... 10 -— Şi primeşti ? — Mai mult ca orcînd... Asta este, iubite domnule Filip, ziua hotăritoare. Ce s-o întîmpla de acuma cu mine puţin îmi pasă. Lydda îmi redă un hicru scump : respectul anonim al lumei. 15 la care credeam că nu am drept să aspir. Prin urmare înţelegeţi că singurul meu gînd de azi înainte este de a răsplăti prin cel mai mare devotament pe aceea ce va deveni femeia mea. Vă rog dar să faceţi prin tribunal actul de consimţămînt al mamei şi să mi-1 trimiteţi fără 20 întîrziere. Mă opresc, fiindcă sunt ostenit. Sper să vă scriu mîine din nou. Al d-voastre, 25 Mircea M. SCRISOAREA XI Roma, 189... Iubite domnule Filip, Teoria spinoziană, care admite pe om ca o întrupare 30 fugitivă a voinţei Iui Dumnezeu (personificat în substanţă, cii atributele sale : unitate, necesitate şi infinit) este, sub o altă formă, teoria biologică modernă, care stabileşte o identitate perfecta între energia vieţii cu energia universului, şi anume cu una din formele acesteia : energia chimică. în ştiinţa modernă s-a dovedit că fenomenul vital, 5 în imensul circuit al energiei universului, este totdeauna precedat de un fenomen chimic şi produce la rîndul său un fenomen caloric. Prin urmare, energia vitală îşi trage originea din energia chimică potenţială, grămădită în principiul constitutiv al organelor, iar la rîndul său ener- '0 gia vitala produce energia termică. Căldura, care pînă acum era considerată ca o condiţiune generatrice a organelor vieţii, este astăzi considerată, dimpotrivă, ca un produs al funcţionării organelor, şi. prin urmare, în ordinea dinamică, ca un mijloc de eliminare a vieţii ani- 15 male, după cum acidul carbonic este, în ordinea substanţelor, un material uzat şi, ca atare, dat afară. Deopotrivă cu energia calorică este considerată energia mecanică, energia electrică, fosforică : atîtea căi pe care energia chimică potenţială, introdusă în organismele vii, se în- 20 toarce în energia universală. Se înţelege prin urmare că viaţa nu este altceva decît circularea energiei, care pornită din lumea fizică, se întoarce în lumea fizică, după ce a făcut o scurtă trecere prin organismele animale. 25 Prin urmare substratul teoriei spinoziane. Pentru Spinoza, omul nu este decît o formă fugară a voinţei lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu se propaga în timp pe calea necesităţii, cu alte cuvinte după legile firii şi esenţei sale. Acest Dumnezeu nu e nicî bun, nici rău : 30 el este. Şi cum el este, conform legilor esenţei sale, tot astfel natura întreaga este, conform aceloraşi legi. Tot ceea ce este într-un asemenea Dumnezeu e necesar — şi acestea sunt legile energeticei. Printr-o curioasă contrazicere, Spinoza face o dis- 35 tincţiune între Dumnezeu şi Univers, cu toate că recunoaşte că fiecare atribut al lui Dumnezeu nu este decît o manifestare a naturii sale, care rămîne totdeauna simplă şi aceeaşi ; cu alte cuvinte, contestă părţii natura fundamentală a totului, dînd astfel naştere teoriei ideilor inadequate, care şi este partea cea mai obscură a Eticei sale. Dar, ţinînd seama de timpul în care a gîndit el, Spinoza a fost marele filozof al viitorului, cînd a pus, sub 5 o formulă abstractă, temeliile energeticei. Căci ce alta este substanţa, unică, necesară şi infinită, dacă nu energia, unică, necesară şi infinită şi dînsa ? Binele şi răul nu există în natură, ci este numai o noţiune omenească. în natură, tot ce există este perfect, prin chiar aceea că 10 există, iar ceea ce există este fiinţa şi mişcarea. Totuşi, noţiunea binelui şi a răului, rczultind. pentru noi, din comparaţiune, trebuie păstrată, spre a ne forma idei asupra calităţilor oamenilor în general şi a-i îndemna să se conformeze intereselor speciei. 15 Cu alte cuvinte, o vastă concepţiune unitară a unui circuit, care, fie că s-ar chema substanţă, fie că s-ar chema energie, se regăseşte acelaşi, peste tot, de Ia sistemele planetare cele mai depărtate, pînă la om şi pînă la viaţa lui complicată şi gînditoare. 20 Se înţelege prin urmare că numenele sau lucrurile în sine, cari, după Kant, nu pot fi cunoscute, deoarece, fatalmente, noi nu putem cunoaşte decît propriele noastre facultăţi, sunt rămase departe înapoi faţă cu conceptul ştiinţei moderne. Astăzi, foarte puţine fenomene mai sunt 25 numene şi, în urma descoperitei energiei universale, nici un fenomen nu mai are dreptul de a se ascunde după această misterioasă calificaţiune, afară decît poate energia universală ea însăşi. Cum însă filozofia ştiinţei admite că acesta este substratul, esenţa însăşi a lumei, ea poate 30 fi fenomen sau numen, după cum individul care o contemplează o înţelege sau nu. Teoria energiei universale răspunde concepţiunei kan-tiane a timpului, în acest sens că şi una şi alta neagă existenţa timpului, din punct de vedere obiectiv. Deose- 35 birea esenţială stă în concepţia spaţiului. Pe cînd Kant pune spaţiul ca şi timpul prin formele pure sau noţiunile aprioristice, cari nu au nimic a face cu lumea exterioară, filozofia noastră îl confundă cu însăşi energia universală. Spaţiul nu este, din punct de vedere obiectiv, 40 decît o lăture a energiei. Distanţele interplanetare sunt şi se calculează; aceste distanţe iau forma energiei latente, fac parte din unitatea absolută a universului şi nu se pot despărţi de ea, cu noţiune de copHnzător şi coprins. Din definiţiunea puramente subiectivă a noţiunii de timp şi de spaţiu a lui Kant (cea dintăi ca intuiţiunea schimbărilor ce se operează în noi, iar cea de a doua ca formă a fenomenelor externe), Schopenhauer a tras definiţiunea sa: timpul = raportul dintre evenimente ; spaţiul = raportul dintre lucruri. Pentru noi, o deosebire fondamentală se impune : a) din punct de vedere obiectiv, timp absolut nu există, energia fiind unică şi eternă : spaţiu există, dar el se confundă cu energia însăşi ; b) din punct de vedere subiectiv, noţiunea de timp trebuie sa se transporte în noţiunea de spaţiu, ca să devie posibilă; şi atunci avem : doua roanifestaţiuni simultane ale energiei dau oamenilor noţiunea de spaţiu ; două majiifestaţjuni succesive dau noţiunea de timp — dar amîndouă sunt în spaţiu, cu deosebire că cea dintâi implică ideea de simultaneitate, iar cea de a doua de succesiune. Rezultă prin urmare de aci că temelia însăşi a celei mai artistice filozofii de pînă astăzi este atinsă. Cele trei hipostaze kantiane ale spiritului uman complect sunt : sensibilitatea, înţelegerea şi raţiunea. Sensibilitatea produce intuiţi-uni ; înţelegerea reuneşte injui-ţhinile prin judecată, iar raţiunea scoate din judecăţi idei. Dar fiecare din aceste hipostaze este condiţionată r cea dintăi, sensibilitatea, de noţiunea de timp şi de spaţiu ; cea de a doua, de legile universale şi necesarii ale înţelegerii, cari sunt conceptele pure sau categoriile, cum le numeşte Kant (de cantitate, de calitate, de relaţiune-şi de modalitate) ; cea de a treia, de principiul aprioristic şi inerent sieşi, al unificării sau sintezii, prin care se ridică la cele trei absolute : sufletul, lumea şi Dumnezeu. Cum însă timpul nu există din punct de vedere obiectiv, iar din punct de vedere subiectiv se reduce Ia spaţiu — unul din cei doi termeni între cari oscilează intuiţiunea kantiană lipseşte, şi lipseşte tocmai acela care, fiind aşezar Cu totul afară din sfera experienţei sensibile, este născă 10 15 20 25 30 35 40 torul apriorismului. Rămînc prin urmare spaţiul. Am văzut însă că spaţiul, din punct de vedere obiectiv, se confundă cu energia însăşi, că este prin urmare un atribut al substanţei ; că, dîn punct de vedere subiectiv, e! este un raport de simultaneitate ; că fiind un raport, intră numaidecît în legile înţelegerii, prin urmare ale logicei. Atît este de adevărat aceasta, încît Kant, cînd se ocupă de formele judecăţilor noastre (care, după dînsul. nu se întemeiază pe experienţă, ci sunt legi universale şi necesarii), le pune pe toate în spaţiu şi pe nici una în timp, deoarece toate : individualul, particularul şi universalul ; afirmativul, negativul şi limitativul ; categoricul, ipoteticul şi disjonctivul ; problematicul, judecata de aserţiune şi necesariul — loate sunt atribute de spaţiu, timpul neavînd, chiar înţeles cum este astăzi, atribuie care să nu fie împrumutate spaţiului, cu înţelesul de succesiune stabilit de noi. De acî decurge un bine imens pentru filozofie, prin anume dispariţrunea cunoştinţelor aprioristice, prin urmare a noţiunilor transcedentale, care au încurcat omenirea de cînd a început să devie serioasă pînă astăzi. Prin urmare, tot ce nu se atinge de om şi din ceea ce se atinge de el, somatologia, intră în cadru] ştiinţelor propriu-zise ; tot ce se atinge de suflet, intră în cadrul psihologiei, care, redusă Ia fiziologie cum este astăzi, devine în întregime experbnentală. Poate că adevărata greutate de aci încolo începe, in acest sens, că oamenii moderni, cercetători neobosiţi ai adevărului, studiază cu cea mai mare seriozitate psihologia pe cale fiziologică, iar cînd ajung la sinteză, trec deodată în transcendental. Aşa bunăoară, Wundt, 53 după ce face minunatele sale cercetări de psihologie fiziologică, ajunge, în ultima analiza, să se ralieze la teoria animismului, cu nehotărîre, este adevărat, dar cu mai multă simpatie pentru această teorie decît pentru toate celelalte. Cînd vrea să dea ceva de la sine, aduce următoarea ipoteză : „Ceea ce noi chemăm suflet este fiinţa internă a unei singure unităţi, care, în afară, se manifestă sub formă de corp". Şi jpoi adaogă această presupunere, care, chiar sub forma mo 10 15 20 25 30 35 destă sub care e prezentată, e de natură a pune anarhie în toate spiritele : „Acest fel de a pricepe problema co-relaţiunii (dintre fizic şi psihic) ne îndeamnă cu hotărîre să presupunem că fiinţa intelectuală este realitatea lucrurilor". Va să zică ne-am zdruncinat atîta ca să ajungem din nou la teoria platoniciană a realităţii lumii prin participarea ei la idei. Ce se face cu toţi oamenii moderni, cari se muncesc să prindă o dovadă serioasă în sprijinul unei afirmaţiuni vagi ? Ce se face cu toate ramurile ştiinţelor pozitive, cari, toate, lucrează numai în domeniul realităţii fizice ? Ce se face cu convingerea lui Spencer că „în însăşi afir-maţiunea că orce cunoştinţă e relativă, se implică afir-maţiunea că există un nerelativ... Din chiar necesitatea de a gîndi prin relaţiuni, reiese că relativul nu se poate concepe dacă nu este pus în raport cu un nerelativ real... Ne este imposibil de a ne desface de conştiinţa unei realităţi ce se ascunde sub aparenţe, şi, din această imposibilitate, decurge indestructibila noastră credinţă în realitate." Cu acest metod de a primi lumea şi pe om, ştiinţa devine imposibilă. Dacă este exact că fiinţa intelectuală este realitatea lucrurilor, adevărul fizic devine subiectiv, caracter fundamental fals pentru orce ştiinţă propriu-zisă, şi în special fals pentru astronomie. Iată un exemplu între o mie. In astronomia siderală, o chestiune care a preocupat ştiinţa la cel mai înalt grad a fost determinarea caracterului nebuloaselor : dacă ele sunt formate din corpuri stelare solide sau din mase de gaz. Herschel,54 cel dîntîi care a manifestat oarecare îndoială asupra solidităţii nebuloaselor, deşi aparenţa era contra Iui. După cercetările lui Bond, cu marele refractor de la Cam-bridge ; după cercetările cu refractorul de la Washington şi apoi după cercetările cu cel mai mare refractor ce se construise pînă în 1877 al lui Lord Rosse, se hotărîse în mod pozitiv că nebuloasele sunt formate din stele. Prin urmare, iată un punct stabilit în intelectul nostru asupra realităţii nebuloaselor. Cînd deodată, vine Huygens şi dovedeşte cu spectroscopul că nebuloasele sunt mase de gaz pur. Atunci, fireşte, se naşte întrebarea : dacă realitatea lucrurilor este intelectul nostru omenesc, valoarea reali-5 taţii este fluctuantă, după cum fluctuantă este reprezen-taţiunea ei în intelect. Dar este evident că reprezenta-ţiunea din intelect e, în cazul lui Bond şi Lord Rosse, reprezentaţiunea numai a aparenţei realităţii. Prin urmare, cu intelectul nostru substituit realităţii, este real ceea ce 10 ne pare nouă real, iar nu ceea ce este real în sine. Du-cînd teoria ceva cam departe, un nebun nu mai este nebun cînd vede un cocostîrc pe nasul vecinului, ci este bun întru atît, întrucît asta îi este revelat lui de reprezentaţiunea sa internă. 15 Dar nu. O realitate în sine există : ea ne este dove- dită de însăşi necesitatea facultăţilor noastre de a gîndi prin relaţiuni şi cum ştiinţa are de scop de a găsi tocmai nerelativul real absolut, orce filozofie care depărtează ştiinţa de la acest scop nu este serioasă. 20 Şi punct. Al d-vstre, Mircea M. SCRISOAREA XII 25 Costieni, 189.. Iubite domnule Mircea, Scrisorile d-tale din urmă m-au zdruncinat sufleteşte atît de mult, încît eram hotărît să plec la Roma. M-am măgulit un moment cu speranţa că prezenţa unui român, a unui prieten ca mine, care se interesează de soarta 30 d-tale fără nici un alt scop decît acela al binelui, te va scoate din încurcăturile în care pe zi ce merge te adln ceşti mai mult. A trebuit insă să mă las de ideea asta, ştiindu-te cît eşti de încăpăţînat. Vrei să te însori. însoară-te. Numai, gîndeşte-te bine. Eşti pregătit de natură şi 5 de împrejurări să fii un om în toată înalta accepţiune a cuvîntului. în renaşterea ţării noastre, în care nimic nu e încă definitiv clasat şi aşezat, un bărbat ca dumneta era în drept să aspire la tot — cu o condiţiune însă : de a nu avea încurcături. Trebuie să-ţi spun, în 10 momentul acesta, grav şi pentru mine şi pentru d-ta, că eram hotărît să-ţi asigur, din puţinul ce agonisisem, ne-atîrnarea materială. Eu nu sunt legat de lume prin nimic ; nu am pe nimeni. Pe d-ta te-am urmărit de mic copil, ştiindu-te fără familie şi fără mijloace, şi te-am 15 urmărit, cu ideea, ceva cam romantică poate, de a face un exemplar omenesc perfect. Mi se părea că eşti înzestrat de fire cu o admirabilă armonie de facultăţi. Chiar optimismul d-tale, spre deosebire de pesimismul meu, era o dovadă de echilibru. Dacă am insistat întotdeauna, şi 20 fără să-ţi spun resortul ce mă mişca, în sens pesimist, am făcut-o spre a te înarma mai bine : cine crede prea mult în oameni, va gusta din amărăciune. Acesta e unul din puţinele aforisme ce rămîn neclintite în toate timpurile şi peste tot locul. 25 în mijlocul acestor planuri de viitor şi cînd tocmai mi se părea că ai ajuns la liman, apare engleza... Ce să-ţi spun ?... îmi pare că eşti deja prea mult înaintat, şi un sentiment de delicateţe mă împiedică de a-ţi destăinui tot ceea ce gîndesc personal despre dînsa. 30 Mai sper că poate vreo împrejurare neprevăzută, voinţa tatălui ei, dacă e om de omenie, sau deşteptarea dumnitale din visul acesta de bolnav, să repuie lucrurile în starea lor firească. Nu înţelegi ce mare e omul singur; ce orizont se 35 deschide in viitorul d-tale de fiinţă gînditoare ; ce farmec nespus e în viaţa solitară, concentrată în facultatea de a crea ? In ultima d-tale scrisoare mă laşi să întrevăd ceva de felul acesta. Pe drept sau pe nedrept, vrei să răstorni o 40 teorie : îmi dai o dovadă de puterea de a gîndi, tocmai 10 î 15 25 f30 atunci cînd vrei să comiţi actul cel mai potrivnic vieţii unui gînditor ! înţeleg astăzi foarte bine disperarea unei biete mame, care îşi creşte copilul în atmosfera curată a familiei, şi îl vede deodată încăput pe mîna unei triste creaturi... Nu voi să te rănesc şi de aceea mă grăbesc să-ţi spun că nu compar, ci numai dau un exemplu. Sunt foarte mîhnit. Te rog, dacă ţii cît de puţin la prietenia mea, să nu grăbeşti lucrurile. De e scris că trebuie să se facă o asemenea căsătorie, aşteaptă cel puţin să te îndreptezi bine. Nu-ţi trimit încă actul de consimţimînt al bătrînei. Cu toate astea, dacă nu vrei sau nu poţi ţine socoteală de rugămîntele mele, telegrafiaza-mi şi-1 vei avea. Fii sănătos. Filip A. SCRISOAREA XIII Roma, 189... Iubite domnule Filip, Cît rău şi cît bine mi-a făcut scrisoarea d-voastre ! Un strigăt îmi vine pe buze, dar trebuie să-l înăbuşesc, căci poate mintea mea slăbită de boală înţelege lucrurile cum nu sunt în realitate. îmi pare rău că n-am putut să vă împlinesc dorinţa de a mai aştepta cu celebrarea căsătoriei. Vîrsta mă dispensa de actul de consimţimînt al mamei. Astăzi Lydda este femeia mea legitimă. Ştiţi că pînă astăzi, deşi liber şi stăpîn pe soarta mea, nu v-am ieşit din voinţă. Sper, dacă voi trăi, că de acum înainte să fac tot astfel. Ceea ce s-a petrecut cu mine în vremurile din urmă îmi pare o întîmplare trăită de altul, deşi voinţa mea a 10 15 20 25 30 avut rolul de căpetenie. Dar poate tocmai pentru că numai voinţa a fost pusă in lucrare şi a mers înaintea tutulor celorlalte facultăţi, am rămas cu restul fiinţei mele sufleteşti în urmă. Toate deprinderile de singurătate, toate unghiurile, în care se retrage personalitatea morală a omului, toate nuanţele de gîndire mtimă, în care te regăseşti pe tine însuţi, cu secretele, visurile şi nevoile tale — toate îmi par astăzi deschise publicului, ca o casă veche scoasă în vînzare de creditori. Şi cu toate astea, ce fericit sunt ! Lydda mi se revelează sub o altă formă. Cînd deschid ochii şi o găsesc lîngă patul meu, cu cartea căzută pe genunchi, îmbrăcată altfel de cum eram obişnuit s-o văd, îmi pare că, în adevăr, un element nou s-a infiltrat în viaţa mea lăuntrică, şi orcît de enorm ar fi pentru cine nu îşi iubeşte singurătatea, imă simt micşorat şi umilit. E, desigur, o prostie, fiindcă înţeleg numaidecît ce sentiment înalt face pe oameni solidari în nenorocire. Ba, mai mult, uitîndu-mă lung la chipul serios al Lyddei, care acum îmi este cunoscut în toate detaliile fizice ce reprezintă personalitatea morală, imă gîndesc că dacă ea ar fi bolnavă în locul meu, nici eu nu m-aş mişca de la patul ei. Şi totuşi, aş vrea să mă deştept cîteodată singur. Cînd o văd, în haina ei de casă, cu mînicele largi şi braţul gol pînă la cot, umblînd de colo pînă colo, atin-gîndu-mi cărţile, scriind cu condeiele mele, schimbîndu-mi portretele, aşezînd mobilele altfel — un sentiment mizerabil de gelozie mi se iscă în suflet, ca şi cum un tîlhar de o nouă speţă ar veni să-mi fure gîndurile. îmi înehi-puiesc că starea mea bolnăvicioasă e toată pricina. Cînd sunt mai bine lucrurile se schimbă. Ou sănătatea o duc aşa şi aşa. Trei patru zile sunt bine şi iar mă prind frigurile. Doctorul zice că trebuie să plec din Roma. Să mai vedem. Vă doresc şi vă îmbrăţişez. Al d-vstre, Mircea M. SCRISOAREA XIV Roma, 189... Domnul meu, Vă rog să-mi daţi voie să vă scriu, ca să vă cer 5 iertare de răul ce v-am pricinuit fără ca, totuşi, să fiu vinovată. înţeleg, din unele mici lucruri, că bărbatul meu s-a căsătorit fără consimţămîntul d-voastre. Ideea asta mă nelinişteşte. Aş dori să vă pot cunoaşte ca să vă încredinţez de ceea ce nu pot scrie, atît fiindcă limba 10 în care scriu nu e limba mea, cît şi pentru că în nici o limbă nu aş îndrăzni să spun sentimentele ce mă leagă pentru totdeauna de bărbatul meu. îndrăznesc însă să cred că dacă m-aţi cunoaşte, m-aţi ierta; poate chiar, cu timpul, aţi binevoi a-mi acorda, dacă nu mai mult, 15 cel puţin prietenia iertătoare cu care cei în vîrsta tolerează sentimentele tinere, cînd ele sunt sincere şi trainice. Asta este singura mea scuză, şi m-aş simţi foarte fericită de a vă da o dovadă de temeinicia lor, fie chiar cu preţul unei jertfe. 20 Primiţi, vă rog, domnul meu, încredinţarea respec- tului ce vă poartă. Lydda M. SCRISOAREA XV 25 Costieni, 189... Doamnă, Scrisoarea d-vstre mi-a pricinuit oarecare mirare. Nu am nici un drept de a îndemna sau de a împiedica pe bărbatul d-vstre să facă ceea ce-i place. Il povăţuisem să nu se însoare, nu cu d-voastră, ci cu nici o femeie — 30 dacă vrea să rămînă un om de gîndire. Acum, orce căinţă e tîrzie. Nu va voi ascunde că starea sănătăţii sale mă îngrijeşte. Stă în putinţa d-voastre a micşora greşala amîndu-rora, şi mai tîrziu tot în mîinile d-voastre stă soarta lui. Eu sunt bătrîn şi sceptic. N-am crezut niciodată în 5 sentimentele oamenilor şi cu atît mai puţin în ale femeilor. Vă spun asta ca să înţelegeţi că poate, în alte con-diţiuni, scrisoarea d-voastre m-ar fi atins prin ideea delicată ce coprinde. Vă rog să mă iertaţi. 10 Filip A. SCRISOAREA XVI Roma, 189... Iubite domnule Filip, Sunt fără friguri. O minunată dimineaţă de octombre 15 bate în geamuri. Lumina răsfrînge pe oblonul dinăuntru al ferestrei umbra horbotei de la perdele. Pare o fanta-zie arabă. Mintea mea, uşurată parcă de greutatea năzuinţelor vieţii, e gata să se întoarcă în lumina din care a purces. 20 Lydda a ieşit, în urma stăruinţelor mele, să mai vadă lume şi să ia aer. Lupt cu ideea morţii, numai pentru dînsa. Mă simt cîteodată biruit de durere, de durerea mea omenească de a părăsi viaţa, care mi-a fost atît de dragă. Altfel, însă, nu sunt zdruncinat în nici una din 25 credinţele de altădată. Mă întorc în energia universală în care s-a întors şi maestrul meu Spinoza, sub o altă formă de perfecţiune. Cînd aţi şti cum mă deştept cîteodată din piroteala frigurilor, cu un nespus dezgust de mincinoasele alcătuiri 30 ale tuturor teologiilor, cuim mă supără Pascal, cum uneori îmi închipuiesc că aş fi eu însumi un cap din acele ce cred cu putere în nemurirea sufletului şi că de 3a fereastra mea din etajul al 4-lea, privind în stradă, aş pierde 10 15 20 25 30 35 echilibrul şi aş cădea55 : ce ar zice oare eul meu gîn-ditor între ipotetica nemurire a sufletului său şi evidenta lege a căderii corpurilor ? Am încercat de atîtea ori să conving pe Lydda !... Ea surîde şi se uită la mine. Cîteodată mă supără, fiindcă îmi pare că trebuie să fie cineva lipsit de inteligenţă ca să nu priceapă evidenţa ştiinţifică a filozofiei spinozîane. Cînd vorbesc Lyddei de intuiţiunea genială a lui Spinoza. într-un moment în care nu putea cunoaşte decît Dioptrica şi Geometria lui Descartes şi poate ceva din descoperirile mistico-astronomice ale lui Kepler, dar cînd desigur nu cunoştea legile gravitaţkinii universale ale lui Newton, şi totuşi pune temelia întregului determinism modern ; cînd mă trudesc să-i arăt ce nex intim există între Dumnezeul spinozian şi energia universală, cel dintîi personificat în substanţă, cu atributele sale, unitatea, necesitatea şi infinitul, iar cea de a doua în transformarea perpetuă a forţei, cu aceleaşi atribute de unitate, necesitate şi infinit, ca şi cel dintîi ; cînd vreau să-i dovedesc că un asemenea Dumnezeu răspunde conceptului modern de absolută justiţie şi că rezistă tuturor criticelor ştiinţei ; că un asemenea Dumnezeu, nu e nici bun, nici rău, ci numai este, şi, prin chiar aceea că este, e perfect ; că binele şi răul nu există în natură, ci sunt numai o noţiune omenească, rezultînd din comparaţiune ; că restrîngînd cercul de judecată, noţiunea binelui şi a răului trebuie păstrată, spre a ne forma idei asupra calităţilor oamenilor şi a-i îndemna să sc conformeze intereselor speciei ; că, prin urmare, pesimismul este exagerarea unui termen de comparaţiune omenească, cu care natura n-are nimic de împărţit, ea fiind, prin chiar esenţa ei, fondamental optimistă ; — cînd astfel îi vorbesc despre Spinoza, ea ridică ochii în unghiul nehotărîrei mistice şi-mi răspunde : — Era jidan. — Ei, şi dacă era jidan !... Isus nu era jidan ? Dar cine a dus o viaţă mai demnă, mai nobilă, mai neinteresată decît Spinoza. Ce om s-a putut vreodată ridica pînă la jertfa desăvîrşită a egoismului, cu atîta simplitate ?... — 10 15 20 25 30 35 40 î Lydda mă înveleşte şi parcă vrea să mă apere de pedeapsa cerească, cu vorba sa blinda : Eu cred. Asta îmi ajunge. n ce crezi — Cred pentru mine şi pentru dumneta. — în ce ? —- în Dumnezeu. — Şi eu cred. — Nu cum crezi d-ta, în substanţă sau în energie, ci in Dumnezeul tutulor creştinilor, care vede toate, stă-pîneşte toate şi pe toate le îndreaptă pe calea lor; în acela ce ne este revelat de nevoia sufletului nostru de a ne ruga şi a spera... — Aşteaptă, Lydda : dă-mi un jurnal. Iată trei copii căzuţi de pe la etajul al 4-lea şi al 5-lea, trei bieţi copilaşi nevinovaţi, care şi-au frînt craniul pe pietre. — Vina părinţilor, vina oamenilor : Dumnezeu nu ne-a făcut ca să trăim în case cu 7 rînduri. — Bine, bine, dar copiii sunt nevinovaţi : mamele lor nu-i pot păzi, fiindcă sunt sărace şi trebuie să muncească. Dar, nu-ţi place exemplul, să luăm altul, tot din faptele diverse ale aceluiaşi ziar : un muncitor venea de la cîmp, ostenit, necăjit, cînd, lîngă ponte molie, cade trăsnetul dintr-un bleg de nour, şi-1 carbonizează. Ziarul spune că muncitorul Iasă 5 copii orfani, că bietul om era cinstit, bun, ba mai adaogă şi această împrejurare mişcătoare, că de cîteva zile îi murise o soră vădană şi lăsase alţi doi copii, pe care îi luase ţăranul să-i crească. Nu înţelegi ce revoltătoare şi cinică este fiinţa aceea supremă care stăpîneşte vînturile şi permite unui vagabond de nour să ucidă un astfel de om ?... Căci din două una : or Dumnezeu se amestecă în treburile noastre, şi atunci se cuvine să fie drept cu noi ; or nu se amestecă, şi atunci este Dumnezeul acesta despre care îţi vorbesc eu, în faţa căruia trăsnetul de sus şi omul de jos au aceeaşi valoare, adică sunt două perfecţiuni absolute, amîndouă fatale şi necesare, fiindcă sunt. Frecarea nourilor, transformată în electricitate şi căzută pe pămînt; omul mort, prefăcut în cărbune, sunt întrupări trecătoare ale energiei universului. Noi, oamenii, alcătuiţi în so 10 15 20 25 36 35 40 cietate, ne apărăm cît putem perfecţiunea formei noastre actuale, ridicînd împotriva trăsnetului, bunăoară, pa-rafulmine. Ceea ce este hotărîtor în formarea convingerii tale, e tocmai faptul acesta, că pentru a ne pune la adăpost copiii de cădere şi pe noi de trăsnete, trebuie să cunoaştem mai întîi legile naturei în virtutea cărora corpurile se atrag, iar nourii produc electricitate. Din punct de vedere curat omenesc, dacă tu simţi nevoie de a te ruga, roagă-te, după cum cînţi cînd simţi nevoie de a cînta, fiind acestea atribute subiective ale perfecţiunii noastre organice. Dar nu încerca să te aperi de trăsnet cu rugăciunea, fiindcă nu te vei apăra. Lydda se uita la mine ; avea ceva de spus dar, cu delicateţea ei obicinuită, părea a nu voi să mă încurce. — Văd că eşti convins. Cu toate astea... dacă zici că tot ce există e perfect, trebuinţa sufletească de a mă ruga se cuvine sa fie şi ea perfectă, fiindcă există. — Negreşit. Numai, aci intrăm în psihologie, ştiinţă atît de nouă încît de-abia acum începe a deveni serioasă, de cînd adică a fost legată de anatomie şi fiziologie. Să nu intrăm într-însa, decît pe portiţa experimentală şi cu mare sfială. Ştiinţa este cinstea. Ea descopere şi constată. Cînd poate explica, explică ; cînd nu, tace. Iată un exemplu : cea mai mare lege găsită de oameni, care stăpîneşte timpurile, căci este independentă de timp, aşa cum e înţeles astăzi, e legea gravitaţiunei universale. Prima sa ipostază este următoarea : toate părticelele de materie de univers se atrag, în raport direct cu masa lor şi în raport invers cu pătratul distanţei. Ar urma de aci ca fiecare moleculă a unui corp care militează către altul să se desfacă şi să meargă a se confunda cu acelea ale corpului ce o atrage. Cu atît mai mult cînd corpurile sunt sferice, din cauza acţiunii forţei centrifugale. Dar vine ipostaza a 3-a şi constată : cînd două corpuri sferice se atrag, atracţiunea se exercită ca şi cum masa întreagă ar fi reunită în centrul sferii şi prin urmare ca şi cum fiecare sferă în parte n-ar fi formată decît de o singură moleculă. De ce ? Nu ştim de ce. Poate din cauza coeziunii, a cărei natură nu ne este cunoscută. Dar urmează de aci că trebuie sa recurgem la mîna unui Dum1D 15 20 25 nezeu supranatural, or de cîte ori nu ne putem explica un lucru ? că trebuie să avem slăbiciuni sufleteşti ca marele Newton, care afirma că, dacă forţa centrifugală şi forţa centripetalâ ar fi egale, s-ar distruge mişcarea cerească ; iar daca ar fi neegale, s-ar produce haosul ?... Newton, orcît de imens a fost geniul său, era şi el om, adică un instrument perfect de înregistrare, care se uza. îmbătrînea şi se transforma. Vor explica alţii ceea ce n-a putut explica el -— dacă lucrurile sunt omeneşte explicabile... — Va să zică admiţi că sunt şi lucruri inexplicabile... îmi ajunge atîta, zise Lydda, învelindu-mă din nou. Eu sării în sus. —- Nu poate să-ţi ajungă atîta. — Ba da. ■— Ba nu. Trebuie să mă asculţi. Lydda îmi acoperi gura cu mîna sa drăgălaşă, — Destul. Lasă-mă să cred. —- Te las, dar în schimb lasă-mă să vorbesc. Numai pentru voi este totul explicabil, deşi, ia urma urmei, cînd mă tot întrebi cine a făcut forţa, cine i-a dat proprietăţile ce k are. aş putea să-ţi răspund şi cu, întrebîn-du-te : dar pe Dumnezeul vostru supranatural cine 1-a făcut ? Vezi bine însă că astfel pusă chestiunea, devine copilărească. Ţi-am spus că ştiinţa este cinstea şi dovada. Da-mi, te rog, un creion şi hîrtie... Iată o linie AB şi o altă linie CD. c Inchipuieşte-ţi că din punctul fix B ai duce o a treia linie pînă în E. Mai închipuieşte-ţi că punctul acesta 10 15 20 25 30 35 40 E ar alerga pe linia CD la infinit. Este evident că orcît ar alerga de mult, linia BE nu va deveni niciodată paralelă cu CD. Acum, prelungeşte linia BE din punctul B pînă în punctul F : cu cît punctul E se va depărta mai mult pe linia CD, în direcţiunea D, ou atît punctul F va tinde să se apropie de punctul A. Dar orcît s-ar depărta E, alergind în vecia veacurilor, F nu va ajunge niciodată la A. Inchipuieşte-ţi acum un sistem de mişcare, FA. şi presupune că tu, Lydda, ai fi pe o planetă, care, în sistemul acesta de mişcare, ar milita continuu către A : crezi oare că ai şti către ce te mişti şi unde te afli ? Nu, desigur. Tocmai aşa stăm noi cu unele din dovezile noastre : pentru înţelegerea omenească, putem ajunge pînă a presupune că sistemul nostru planetar merge către ceva, că suntem undeva, dar către ce mergem şi unde stăm nimeni nu va şti niciodată : ochiul şi mintea noastră este, faţă cu unele margini, cum ar fî ochiul şi mintea ta din punctul F faţă cu punctul A. Aşa stînd lucrurile, înţelegi. Lydda, că noi, oamenii de pe pămînt, suntem infinit de mici şi infinit de mari. Suntem mici, fiindcă eternitatea întreagă nu ne este îndeajuns ca să descoperim şi să cunoaştem necontenit legile naturei ; şi suntem mari tocmai pentru că înţelegem că am putea să ştim tot, dacă organele noastre ar fi, faţă cu energia universului, cum sunt ale taie, acum, faţă cu raportul dintre F şi A, iar nu cum ar fi cînd tu te-ai afla pe o planetă care ar bate infinitul dintre F către A. —■ Prin urmare ?... ■— Prin urmare, dacă sufletul tău simte nevoia de a crede şi a se ruga, lasă-1 să creadă şi să se roage, dar aceasta ca o satisfacţiune dată facultăţii obscure, din care izvorăşte misticismul, şi care stă totdeauna în raport invers cu cealaltă facultate sufletească : judecata. Vei şli însă că niciodată ruga ta nu va avea nici un rezultat obiectiv, ci, poate, uneori, subiectiv : ea te va linişti pe tine, poate, dar nu va schimba mersul lucrurilor din natură. Trebuinţa de a găsi acel bine secret, către care năzuiesc toate religiunile, toate credinţele şi toate cultele, şi care rezultă din însăşi esenţa firii noastre optimiste, nu se satisface decît pe calea ştiinţei. Pe calea aceasta, adevărul moral, care este fondamental omenesc, se acordă cu legile naturei, atît în teorie, fiind legile naturei numai perfecţiuni absolute, cît si în practică, fiind descoperirea oricărui adevăr cosmic, oricît de mic, tot-5 deauna spre binele oamenilor. — Va să zică... dacă vom avea copii, aşa o să-i creşti ? —- O să-i creşti tu, draga mea, şi o să le dai toate minunatele daruri cu cari firea te-a înzestrat pe tine. 10 Iar dacă te vei încredinţa, cu timpul, că am dreptate, după cum sper, atunci o să cauţi să Ie deschizi ochii către adevăr. Un singur lucru îţi cer chiar de acum : să-i păzeşti de iarba veninoasă a pesimismului ; şi pentru aceasta, să-i creşti în lumină, să laşi să se dezvolte într- 15 înşii puterea fizică şi sănătatea, să te arăţi lor aşa precum eşti : echilibrată şi dreaptă şi, mai presus de toate, să dai fiecăruia un mijloc de a crea, chiar dacă fantazia lor ar fi mediocră sau nulă, în care caz să-i faci meseriaşi : într-un şoarece încrustat pe un vas japonez este 20 mai multă fericire decît în toată compilaţiunea Pandec-telor. Al d-voastră, Mircea M. 15 20 PARTEA II ÎNSEMNĂRILE BĂTRÎNULUI Roma, 189... După atîţia ani, iată-mă-s din nou Ia Roma. Dacă sufletul meu n-ar fi plin de necazuri, mi s-ar părea că mă întorc spre alte timpuri. Timpuri !... Vorbe. Numai vremea de azi are valoare, vremea de azi şi, din ceea de ieri, durerea, care rămîne ca o făclie la capetele tutu lora. Ce nestatornică e firea omenească ! Am petrecut aproape toată viaţa hrănindu-mă numai din abstracţiuni, şi a fost destul ca un singur fapt să mă izbească pentru ca tot farmecul celor dintăi să dispară. Băiatul meu a murit. Eu sunt cu mintea întreagă. Ştiu că toţi oamenii mor. Ştiu că am să mor chiar eu, care, cu toate astea, în formula abstractă a individualităţii mele, îmi pare că nu pot să mor. Dar ceea ce, mai presus de toate, îmi pare cu neputinţă, este faptul morţii fiului meu. Mă muncesc zi şi noapte ; lupt cu mine însumi ; vreau să mă încredinţez că este aşa — şi nu pot. Bine, dacă este aşa, ce s-a făcut cu perfecţiunea morală a fiinţei aceleia ? Aceea nu era nici cap, nici mînă, nici obraz. Era o armonie încîntătoare, purtată, în afară, de un trup. Ştiu că trupul se prăbuşeşte în mizeria nesimţirii. Dar fiul meu unde e ?... Ah, nebuni ce suntem ! Rîdem de spiritişti. Aceia sunt suflete necăjite, pentru cari evidenţa dovezilor omeneşti nu poate covîrşi evidenţa dovezii lăuntrice. A crede cu tărie într-un lucru ce nu există pentru alţii e o putere, şi o putere mare, pe care se sprijină mai cu seamă bătrî-neţea. Oamenii nepăsători, tinerii, fericiţii, toţi acei care sorb din plin seva vieţii, nu pricep disperarea bătrînilor, cari, ca pomii uscaţi, se mai simt legaţi de lume prin cîte un lăstar ce creşte alături, sau prin cîte o creangă rămasă verde pe virfuri : tăiaţi lăstarul sau ramura, şi aţi lăsat un buştean. Vorbe. Am spus că sunt vorbe. De departe, ca dintr-un vis frumos de care nu-ţi mai aminteşti, răsare o nehotarită dungă de lumina. E oare cu putinţa ? Lydda. Acesta este numele curios al unei femei pentru care am fost nedrept şi care, cu toate astea, s-ar fi cuvenit să-mi fie dragă. Pe Lydda am urît-o, cu toată puterea pe care o dă idealiştilor himera fericirii abstracte. Lydda reprezenta pentru mine lumea reală, cu înţelesul cu care Ahriman reprezintă, în religiunea lui Zoroastru, geniul răului. După moartea băiatului, o scrisoare, ajunsă din Roma la mine la ţară, mă turbură atît de mult. încît mă hotărî să plec. Iată scrisoarea : „Domnul meu, astăzi cînd nimic nu mă mai leagă de lume şi cînd singura mea dorinţă ar fi de a mă duce după bărbatul meu, o împrejurare nouă mă sileşte să-mi întorc iarăşi privirile către d-voastră, rugîndu-vă cu căldură să-mi permiteţi a vă vedea. Dacă nu puteţi veni d-voastră la Roma, voi veni eu în România..." Deodată îmi străfulgera prin minte lumina unei idei în care era mai multă nebunie decît speranţă, dar care mă făcu să visez cu ochii deschişi ceasuri întregi. Ce voia de la mine Lydda ? Rostii în gînd numele acesta, pentru întîia oară fără să mă supere. La urma urmei, ea era văduva fiului meu. Şi nu aveam eu oare nimic de îndreptat faţă de mort ? Aşa cum alcătuisem lucrurile, în mintea mea de vizionar, n-aveam nimic de îndreptat. Voisem să fac din fiul meu un om unic. De aceea nu-1 f.. adoptasem, ca să nu fie legat prin nici o afecţiune de lume : ca să crească liber, stăpîn pe soarta lui : ca să nu datorească nimic, nimănui, nici chiar tatălui său. Şi ce rău au ieşit socotelile mele ! Aşa se întîmplă ori de 5 cîte ori indivizii deprinşi a lucra numai cu idei încearcă să lucreze cu materialul viu al patimilor omeneşti, în sfîrşit plecai. Ce drum curios !... închis în valea mea. ca un pusnic, mi se părea că asist la mersul înainte al omenirei. Sunt 10 aproape 20 de ani de cînd n-am ieşit din ţară. Cîtă schimbare ! Pe drum, pe la gări, prin vagoane, numai lume pripită. Trenuri nesfîrşite, locomotive monstruoase, călătorie otova, grabă, grabă peste tot. Or încotro iţi întorci ochii, fabrici, fum, trudă, parcă o întrecere de 15 activitate ar îndemna pe fiecare să ajungă înaintea vecinului său. Hotăritor, în vremea noastră nu se mai poate judeca omenirea de pe scaunul de acasă. Am intrat în Italia cu sentimentul complicat al omului ce se apropie de o catastrofă. îmi fusese dragă Italia, 20 ca o carte frumoasă, ca o statuă, pe care o ştii că stă pururea albă într-un colţ de muzeu ; iar acum îmi era dragă ca un ţintirim, în pămîntul căruia odihnea copilul meu ; ca un loc de jale şi poate ■— cine ştie — de speranţă. Deodată, liniele arhitecturei, în care se oglindeşte 25 geniul armonic al Renaşterii, îmi apărură, redîndu-mi un fel de linişte intensă, în care ideea morţii fiului meu nu-mi mai rodea inima ca pînă acum. De la Pontebba Ia Mestre şi de la Mestre la Bolonia, prin grădina provinciilor veneţiene, cîmpia verde, presărată cu aguzi şi viţă 30 de vie, trecea prin lumina ferestrei de la vagon ca un tablou de viaţă de ţară ; la Veneţia, laguna tăcută, în care bătea soarele tîrziu de toamnă, îmi amintea îneîn-tătoarea singurătate a tinereţii mele, cînd, ieşind din canalul della Giudecca, rătăceam spre Murano ; de la 35 Bolonia la Florenţa, prin văile Apenninilor; de la Florenţa la Roma, prin furnicarul de orăşele, vile şi grădini de pe malul Arnului — apoi pe valea Tibrului, prin sălbateca Maremma unde castelele moderne şi ruinele medioevale stau părăsite pe creasta munţilor. In fini;, 40 campania romană !... Ah, cu cită sfîntă emoţiune am revăzut pămîntul acesta, martor al atîtor glorii, lăsat astăzi să poarte pe clinu-rile sale melancolia apeducturilor şi a ruinelor ; pămîntul acesta, prin care trecusem tinăr, visînd Ia străbunii noştri ; pămîntul acesta, în fine, în care se odihnea singura fiinţă ce mi-a fost dragă în lume !... Cînd trenul se opri în gară, mă simţii ca istovit de puteri ; mă durea capul, mi se tăiaseră picioarele. Co-borîi din vagon, nesigur dacă trăiam sau visam. Un hamal se ţinea după mine, cu valiza în spinare. Cînd să ies pe peron, o doamnă îmbrăcată în negru îmi veni întru întîmpinare. Intr-o clipa o recunoscui, printr-o revelaţie lăuntrică, ca şi cum o aşteptam. Era Lydda — blondă, naltă, cu ochii ei albaştri, aşa cum mi-o închipuisem pe~cmd o uram. îşi ridică vălul negru de pe faţă şi, cu o nespusă delicateţe, îmi sărută mîna. Nu pot spune cum se petrecură lucrurile ; numai atîta ştiu, că o amintire vagă, ca de parfum cunoscut, îmi adie prin minte, parcă aş fi mai întîlnit-o cînd va sau parcă o rază de simpatie de Ia fiul meu ar fi învăluit-o. Mă înecau lacrămile. Ea mă luă binişor de braţ şi mă duse la o trăsură ; plăti hamalului ; apoi plecarăm. Despre toate astea îmi aduc aminte acum, şi cu cîtă infinită tristeţe ! Sunt, desigur, mai bătrîn decît mă cred, sau moartea fiului meu a slăbit resorturile sufleteşti ce pînă astăzi erau în deplina stăpînire a voinţei mele. Lydda mă duse la un otel Marini din Via del Tritone nuavo. Aci, voi să mă lase, spre a se întoarce după un ceas. Eu o rugai să stea ; simţeam o absolută trebuinţă de a o cunoaşte numaidecît. O rugai să se urce cu mine sus. De îndată ce ramaserăm singuri, veni lîngă mine, îmi luă mîna din nou şi, în genunchi, plînse cu capul pe braţele mele. Trecură cîteva mari minute. Lydda îşi căuta batista, ridicîndu-şi astfel fruntea de pe mîna mea. O rugai să-şi scoată pălăria ca s-o cunosc mai bine. Ea se grăbi să mă asculte. Atunci apăru capul frumos, cu părul galben ca florile dc rapiţă, strîns pe creştet în unde, ca la Venerea de Capua. O pornire neînfrînată mă făcu să mă plec spre dînsa şi s-o sărut. Ea ridică ochii către mine. — Vă sunt din tot sufletul recunoscătoare că aţi venit, îmi pare un vis, cum de altfel vis îmi pare toată 5 viaţa mea din urmă... De cînd a murit bărbatul meu, gindul meu a fost pururea către ţara lui şi către... d-voastră. Singură, părăsită de toţi, începusem a crede că, în adevăr, nu mai este dreptate nicăiri. „Părăsită de toţi !". Ce înseamnă vorba asta ? 10 — Dumneata ai familia aici... — Da. — Atunci Ea plecă ochii in jos şi tăcu. Era evident : familia ei făcuse ceea ce făcusem eu, lăsîndu-i pe amîndoi să 15 trăiască sau să moară singuri !... — Unde şezi ? — în casa noastră. — în casa părinţilor ? — Nu. în casa mea şi a bărbatului meu. 20 La cuvintele astea, simţii că mă îneacă plinsul crud al disperării : remuşcarea de greşala ireparabilă ce făcusem mă strîngea de gît. Mă sculai de pe scaun şi mă dusei către fereastră. Ea rămăsese în picioare, nedomi-rită. 25 Cînd mă crezui mai liniştit, venii din nou spre dînsa. O neînfrînată simpatie mă făcu să-i deschid braţele. Ea alergă spre mine, înviorată. Cum aduce viaţa lucrurile ! Dacă ar fi fost fata mea, n-ar fi putut să-mi fie mai dragă. 30 — Eşti bine, Lydda ? -— Acuma da. — Dar altfel, eşti bine ? — Foarte bine. Sunt bine şi aproape fericită... — Nu ai nimic să-mi spui ? 35 Ea se uită la mine lung. Apoi îşi ascunse capul pe pieptul meu. Inima bătea să mi se rupă ; aşadar era adevărat ! Era adevărat că viaţa mea, pe care de acuma o credeam menită să treacă zadarnică spre nefiinţă, mai putea fi folositoare. 10 15 20 30 35 40 Era adevărat că de la fiul meu îmi rămînea moştenirea cea mai scumpă ; că eu, acesta, vizionarul şi vinovatul, puteam trăi încă destul pentru a îndrepta, cel puţin în parte, greşala din trecut şi pentru a mă dezbăra de toate nebuniile, şi triste şi vane, ale teoriilor L. Rămasei în mijlocul camerii şi mă uitai la dînsa. Nu o cunoşteam decît de o jumătate de oră — nu o cunoşteam parcă decît de un minut, de cînd îmi lăsase să înţeleg taina scumpă sufletului meu, şi cu toate astea îmi era dragă, atît de dragă, încît mă simţii neliniştit, vă-zînd-o cît era de delicată. La ideea că poate suferise lipsuri materiale, mă trecu un fior rece prin inimă. Mă apropiai de dînsa, îi luai mîinele şi o întrebai : ■— Pauvre enfant, tu as du souffrir tous Ies martyrs... Ea dete din cap. Vorbea franţuzeşte cu accent străin, ceea ce i se potrivea de minune. — Am avut oarecare greutăţi... Le-am biruit însă pe toate. — Cum ? — Am vîndut tot ce aveam gata. Am lucrat cîte 12 ore pe zi, cît ţinea lumina, şi am plătit încetul cu încetul toate rămăşiţele... Numai, drept să vă spun, începea să fie peste puterile mele lupta asta cu neajunsurile. A face artă, cînd sufletul nu mai vibrează la nici o notă, e un chin fără seamă. O priveam ca un aiurit. Ea se uita în jos. îmi aduc aminte de cărarea netedă, ce se pierdea în valurile line ale părului ; de nasul fin, ce părea că urmează linia cărării : totul era transparent, şubred, şi neliniştea de mai nainte mă cuprinse din nou. — Draga mea, vrei să vii cu mine în ţară ?... Lucruri mari eu nu am. Dar am aer sănătos, cîmp de zăpadă, iarna ; de verdeaţă, vara ; am o casă de burlac, în care tu vei fi stăpînă, vei face ce vei vrea. Iţi cer cam mult. Numai gîndeşte-te că eu atîta aveam : pe bărbatul tău ; el mort, nu mai am pe nimeni. Poate că m-ai judecat rău. Dacă m-ai judecat aşa, ai avut dreptate, însă numai în unele privinţe. Cînd vom fi mai de aproape prieteni, îţi voi spune... Ea voia să mă întrerupă şi nu îndrăznea. — Vă rog. Nu v-am judecat niciodată. ■— Nu vrei să-mi vorbeşti fără solemnitate Ea zîmbi, cu chipul luminat de bucuria lăuntrică a speranţei. — Nu pui nici o solemnitate... Propunerea ce-mi faceţi trece dincolo de tot ce puteam nădăjdui. Dacă, într-adevăr, nu vă sunt prea mare sarcină, sunt gata să merg cu d-voastră. 10 35 —■ Minunat. Lasă-mă să te văd bine... Ea se uită la mine, cu liniştea intensă a sufletelor hotărîte să se jertfească. Privirea ei mă turbură. — Voiam să-ţi spun... ca nu am destul curaj. Dacă m-ai ajuta puţin, aş îndrăzni să cred că natura care a luat pe fiul meu, mi-a dat in schimb o fiică... —- Poate şi mai mult... Ce vorbă plină de farmec ! „Poate şi mai mult...'" Poate. Rugai pe Lydda să rărnînă cu mine la dejun. Ea îmi răspunse că rămîne cu plăcere, dacă ţiu, dar că spera să merg eu la dînsa. Primii numaidecît. 20 Roma, 16 noiembrie 189... Am fost la dejun Ia noră-mea sau mai bine la fiică-mea. După aceea am fost la cimitirul de la Testaccio. Cîte şi cîte impresii ! La fiecare pas mă întîmpină un 25 lucru rămas pe urma Iui, o amintire, un semn. Atunci disperarea cea mai crudă îmi frămîntă sufletul, disperarea neputinţei noastre omeneşti, faţă cu puterea covîr-şitoare a naturei. Şi cît suntem de mici ! O privire de la Lydda e de 30 ajuns ca să mă cheme la viaţa actuală... Am mers la Lydda, îndemnat de curiozitatea vinovatului care se simte atras către victimă. îmi tremurau picioarele pc cînd urcam la dînsa. Mi se părea că mă duce să-mi arate locul lor de suferinţă. 35 Şi cînd colo, intrai într-o casă omenească, în care or- 10 15 20 25 30 35 40 dinea, curăţenia şi gustul cu care toate erau aşezate ar fi putut trece drept lux. Lydda mă introduse într-un salonaş plin de lumină, iar ea se făcu nevăzută. In faţa uşei. un porlret al fiului meu, care părea că vrea să iasă din cadru. Cu cită iubire fusese mîngăiată pînza aceea, o spunea fruntea, pe care geniul morţii pusese un suflu de incomparabilă poezie ; o spuneau ochii gînditori. plini de nobleţe ; o spuneau înfăţişarea întreagă a omului, care, om fiind, avea ceva de., arhanghel. Cît voi fi stat aşa, muncit de gîndurî, rătăcit ca într-un vis neclarificat, nu ştiu. M& deşteptai numai cind simţii respirarea caldă a Lyddei. Ea veniîe încetişor lingă mine şi se uita la portret. — Seamănă, nu-i aja ? Eu nu puteam vorbi. Ea luă un scaun şi se aşeză în spatele meu. Portretul mă hipnotiza. Vedeam pe fiul meu venind din fundul tabloului, senin, iertător, gata parcă să-ini deschidă braţele. Iluzia aceea mă fermeca, îmi umplea pieptul de vibraţii generoase şi totdeodată îmi sfîşia sufletul. Ce limbă omenească poate spune amărăciunea remuşcării, faţă cu ceea ce nu se mai poate îndrepta. Mă întorsei spre Lydda : sta rezemată de masa de scris, uitindu-se in jos. Ea nu făcuse nimănui nimic, îşi iubise bărbatul şi sfărîmase toate legăturile cu lumea, ra să devie femeia lui. Soarta oarbă îi despărţise. Mai credea ea în ceva î In ce putea să mai creadă ? Mă sculai de tinde şedeam, îmi ştersei ochii şi atinsei pc Lydda pe umăr. — Numai geniu] iubirei şi al durerei poate să se ridice pînă la atîta frumuseţe. Ea se sculă, tăcută, şi mă lua de braţ, rezemîndu-şi capul de mine. Mi se părea că întineresc, că durerea de mai nainte îmi purificase sufletul de orce urmă de trivialitate omenească. Urmai vorba mai departe : — Căci din nenorocire, fata mea, iubirea şi durerea sunt pururea împreună... Ea zise încet un ,,da" atît de straniu, încît mă puse pe gînduri. Nebun ce eram ! Parcă nu ştia ea mai bine decît mine că aşa este ! 10 15 20 25 30 35 Schimbai numaidecît îndrumarea convorbirei, amintind despre dejun. Lydda mă rugă să trecem în camera de alături. Redeveni deodată senină, liniştită, ca şi cum pînă atunci am fi vorbit de lucruri indiferente. Inii păru rău aşa prosteşte. Cântai însă să-mi stăpinesc pornirea mea de tiran gelos. Eram vindecat sau cel puţin voiam să mă vindec de bănuieli. Dînsa era demnă, încerca să-şi ascundă Ttemîngîierea tragica în care se simţea că pluteşte. Sala lor de mîncare era îngrijită ca tot restul casei. O faţă de masă curată, două tacîmuri fine, o sluga Ia locul ei... Cum se poate să trăiască lumea cu puţine mijloace atît de bine ? Mă gîndeam la mine la ţară, pe ce fel de faţă de masă mîncam cu, cine mă servea, cum o duceam de azi pînă mîine. râu îmbrăcat, rău îngrijit. Ce-o să zică Lydda. cînd o vedea Belgia. Orientului... şi pe belgieni ? Pentru întiiaşi dată în viaţă mă preocupară asemenea lucruri, îmi veniră în minte nişte bibiluri de horbotă de pe mobile, în care mi se încurcau mîinile ; cozile de păun de pe soba ; chiseaua cu tutun : îmbrobodeala bătrînei... Trăind prin cap, niciodată nu mă gîndîsem că trăiesc prost. Hotărîi în minte să schimb toate. Lydda mă observa : eram. se vede, preocupat. — Nn mincaţi ? — Ba da... Mă gîndeam la mine la ţară : crezi, Lydda. că ai să poţi trăi în singurătatea cîmpului ? — Pot trăi orunde. — Vezi, draga mea. să mi-ţi faci iluzii. La noi, viaţa de ţară nu e ca la d-voastră şi mai ales la mine nu e deloc ca la d-voastră. Eu îmi iubesc pămîntul ca un adevărat român ce sunt, dar asta nu mă împiedică de a vedea lipsurile... Ştii ce ? Să-ţi înebipuieşti că ai fi emigrat undeva, departe, într-o ţară nouă. Vet fi stăpină a tot ce am eu : vei schimba, vei dărîma, vei zidi şi dacă, totuşi, îţi va fi urit, vom merge la Bucureşti. Ea se uita în taler. Ridică ochii către mine : — Mie nu mi se urăşte nicăiri... — — Mă gîndesc că am o odaie mare, pe care vom transforma-o numaidecît în atelier, iar la primăvară vom zidi, din temelii, un altul, plin de lumină. Aş putea să plec eu înainte, ca să pregătesc toate cele trebuincioase. 5 Numai, mă tem să nu le fac pe dos... — V-aş ruga, dacă se poate, să nu mă lăsaţi singură... Glasul ei tremura, iar sufletul meu era plin de mulţumire. Nici nu bănuia cită plăcere îmi făceau cuvintele ei. Mă temeam, ce e drept, de gospodăria de la Cos- 10 tieni ; pe de altă parte însă mă gîndeam că, aşa cum era, gospodăria mea putea fi interesantă pentru Lydda. Afară de asta, hotărisem să cheltuiesc orcît ar fi trebuit, ca să îndulcesc surghiunul fetei inele. Fata mea ! Ce curioasă imagină !... 15 Simţeam o nespusă voluptate de a şti că am două- trei parale agonisite, pe care să le risipesc acum pentru a înfrumuseţa viaţa ei, a Lyddei. O rugai să-mi spuie dacă mobilele erau ale lor ; ce voia să aducă în ţară şi ce să lase ; cînd ar fi fost dispusă să plece. 20 Ea se uita la mine, nehotărîtă, cu simţul pătrunzător al oamenilor ce au suferit mult şi nu mai au curagiul să creadă în bine. ■— Eu aş fi gata să plec orcînd. Tot ce vedeţi aici este al nostru. Pot să iau numai ceea ce-mi trebuie şi 25 ceea ce costă mai puţin, ca transport, iar restul să-l las undeva... O atinsei pe mînă, mîngăind-o. — Daca nu ai alte cuvinte decît ale economiei, să lai tot. Ştii, Lydda : e bine să regulăm numaidecît rapoar- 30 tele noastre... cum să zic ?... economice. Eu, avere mare nu am, dar cred că am destul pentru noi... Şi tu trebuie să ştii că tot, tot ce am este al vostru. Ea mă privea serioasă, cu ochii parcă înnodaţi î" lacrămi. 35 •— Ne mai rămîne... Eu văzusem mîna ei transparentă şi gîndul mă purtă deodată spre lucruri triste. O auzii ca prin vis. — Iartă-mă, fetiţo : ce ai zis ? — Ne mai rămîne bărbatul meu... Aşa era. Eu, nebunul, uitasem. Cînd ziceam „este al nostru, este al vostru" mă gîndeam la altcineva. — Aşa este, rămîne el, care ne este scump amîn-durora... Numai, el se odihneşte în pămîntul sacru al 5 Romei. Dacă ţara mea de departe nu mi-ar fi atît de dragă, aş voi ca şi eu să fiu îngropat aici. Pare că la Roma, mai mult decît orunde, firul vieţii urmează a se depăna şi dincolo de viaţă : sunt aşa de numeroşi morţi aici Vom veni cît de des şi ne vom pleca genunchii 10 la mormîntul scump nouă şi vom învăţa şi pe... Cuvintele mele mă înecau de emoţiune. Pe ce netemeinică pajişte alergau gîndurile noastre ! între un trecut dureros şi un viitor nesigur, sperarea omenească rămîne neclintita. 15 Hotărîrăm cu Lydda să cumpărăm locul la cimitir, să punem o urnă pe mormînt, iar la întoarcere în Roiria să zidim ceva trainic. Dar gîndul meu zbura către viitor, către necunoscutul ce trebuia să sosească. 20 Pornirăm la cimitir. Stradele erau aproape goale. Lu- mina curgea din văzduhul albastru, atît de curată încît parcă înlesnea minţii desfăşurarea a tot feluri de planuri generoase. Trecurăm pe sub Capitol, pe sub Aventîn şi ajunserăm pe Tibru. Vasele, ancorate la mal, lăsau apa 25 să treacă domoală spre liniştea depărtării. Era, în toate cele dimprejur, o pornire pe statornicie, un învăţ bun de neschimbare care parcă nu se potrivea cu mergerea noastră la cimitir. Şi cu toate astea !... Intrarăm pe poartă ca în vis. îmi aduc aminte de 30 molifţii ce stau la rînd, printre morminte, cu solemnitatea îndurerată a unor soldaţi biruiţi în război ; de in-scripţiunea de pe o urnă funerară cu numele lui Shelley : de imagina curioasă ce-mi răsări în minte, văzînd pe Lydda îngenunchiată lîngă o mînă de pămînt, a fru- 35 muşeţei ideale cîntată de Shelley în Epipsychidion. 56 Ce se petrecea atunci în mine ? Cum de nu mi se rupea inima de durere, găsindu-mă acolo, alături de ţărîna ce nu se aşezase încă bine pe trupul copilului meu ?... Ah. mizerie omenească ! Mîna dc lut, mînjită 40 de zădărnicie, ce tremuri faţă cu moartea 1 Mi se împainjeniseră ochii văzînd pe Lydda căzută pe huma rece a mormîntului. O ridicai de jos aproape cu sila şi o dusei la trăsură, vorbindu-i aspru : ea nu avea drept să se frîngă de durere, după cele ce-mi spusese. în sufletul meu se făcuse lumină, răsărise aurora unei vremi bune, încolţise speranţa şi firea mea crudă nu primea ca dînsa. Lydda, sâ-şi iubească umbra bărbatului mai muh decîl viaţa viitoare a unei noi fiinţe. Cît eram de nelogic faţă cu mine !... Mă gîndesc, îmi întorc mintea pe toate filele, caut să înţeleg cum de s-a schimbat întreaga orientare a vieţii mele, şi nu găsesc nici o explicaţie. Durerea de a fi pierdut pe singura fiinţă ce-mi fusese dragă pînă acum face parte din sufletul meu de ieri — fiindcă sufletul meu de astăzi e altul. Dar e oare cu putinţă, un asemenea lucru ? Dacă e cu putinţă atunci nimic nu mai c statornic în lume. Sau poate că toate convingerile mele de pînă astăzi au fost falşe... Roma, ianuarie 1K9... înainte de a pleca în ţară, am vrut să duc pe Lydda Ia teatru. S-a petrecut între noi o scenă curioasă. Dînsa mă privea ca pe un exemplar omenesc nou, a cărui durere căuta parcă lumina şi veselia, spre a rămînea neadormită. — Asculta-mă, fata mea : nu s-ar cuveni să mergem la teatru, că suntem doar în doliu, avem sufletul cu adevărat cernit. Eu unu] însă vreau să mă las de teorii şi de reguîe. Am trăit toată viaţa după un sistem, care poate este cel mai bun, dacă sistemele filozofice, aplicate vieţii reale, sunt bune la ceva. Dar după sisteme pot trăi numai temperamentele reci, pe cari patimele omeneşti nu le ating. Pe mine m-a atins durerea, şi parcă aripa ei rece, în loc să mă depărteze de viaţă, m-a apropiat de ea mai mult. 10 15 20 25 30 35 40 Lydda se uita la mine lung. Eu, tot omul teoriilor rămîn : pentru fiecare inconsecvenţă, am cîte una. îmi dam seama că fata mă înţelegea, şi poate tocmai de aceea voiam s-o încredinţez că nu mai fac teorii. — O singură năzuinţă a sufletului nostru se cuvine să ne călăuzească : poezia. într-însa, bătrîni şi tineri găsim steaua ce ne duce la ţărm —■ bătrinii alergînd în spaţiul ideal al timpului, tinerii în spaţiul real al momentului. Lydda mă privea mereu. Mă simţii turburat. — în sfîrşit, haidem, dragă, la teatru. E vorba de muzică. Muzica înalţă gîndurile... dacă e frumoasă. Mergi ? — Merg. —- Se dă Mejistojele B7. Hai să vedem dacă s-a găsit un compozitor să înţeleagă pe Goethe. Gounod a făcut din Faust un Don Juan de mahala, iar din biata Margareta o cusutoreasă, abandonata de ingratul june. Nu-ţi mai vorbesc de Marta, bătrîna cu gîdilici, nici de Me-fisto, drac de carnaval, care nu mai simbolizează nimic... Te întrebi ce caută ţeasta de mort, imagină a misterului vieţii, în această orgie de afrodiziaci. Lydda zîmbea. — Cu toate astea, zise dînsa, muzica lui Gounod e plină de... spaţiul real al momentului, cum ai definit d-ta tinereţea. — Rîzi de mine Ea se făcu coş ie. — Nu rîd. Găsesc numai că domnia-ta ai un fel de a vorbi care e foarte frumos, dar care turbură deprinderea minţii de toate zilele. — Felul preţios al oamenilor cari vorbesc din cărţi. — Nu. ■— Ba da. Mergem ? Era o seară de abonament. Cînd ajunserăm noi, cam tîrziu, se termină actul I-iu. Teatrul era plin. De sus şi pînă jos, numai lume elegantă; străluciri de pietre scumpe pe sînuri tinere ; bucle prinse în diamante ; lumină ; colori în îmbrăcăminte ; orgie în pictura de pe 10 15 20 30 35 plafon — o scăpărare de voinţă colectivă, care te prindea în intensitatea dorinţei de a trăi din plin, de a fi bogat, de a rîde şi a iubi, de a gusta din glorie, de a fj tînar, pururea... Cu alte cuvinte, Faust. în fuga impresiilor îmi aruncai privirile spre Lydda. Ea se aşezase în fotoliu, liniştită, cu umeri lăsaţi înapoi, cu pălăria elegantă pe parul blond, privind cu ochiul calm la lumea plină de patimi. Parcă, în adevăr, ea era făcută dintr-un aluat străin, polen de floare, rouă şi lumină. Actul al II-lea din Mefisto trecu fără să ne scoată din ohicinuitul rost al gitidurilor : grădina Martei, cu Faust tînar şi amorezat ■— apoi un colţ de mitologie germană, sălbateca vale de Schirk sub munţii stafiilor58, o peşteră spăimoasă, luna încremenită ca în vis. Veni actul al 3-lea. Margareta în închisoare, nebună. Muzica începe să semene cu marea înaintea furtunii : mişcări largi şi adinei. Sensibilitatea, ca o pasare, se nelinişteşte. Te simţi prins de o putere străină ; sufletul vibrează în răsunetul acordurilor. Margareta a otrăvit pe maică-sa, şi-a înecat copilul ; a iubit, a păcătuit —■ pare că sentimentul şi conştiinţa s-au contopit într-o stare de voluptate a durerii, ce este comună atîtor muritori rătăciţi !... Faust o roagă să fugă, să fugă cu el într-o insulă pustie de pe ocean, în pacea seninului, în razele amorului. Nebuna pare că înţelege ; vraja iubirei îi încălzeşte din nou gîndurile. Atunci muzica se înalţă, pe cîteva note, într-o lume atît de curată, încît idealul devine tangibil. Ei cîntă amîndoi : Lanterna, lontano. lontano. Sui jtutti d'un ampio occeâno, fra i taitdi ejjlum del mar, Fra l'iJghe. fra i /lor, fra le palme, 11 porto dell'intime calme, L'azzurr.i isoletta m'appar. Nebuna însă pînă în cele din urmă nu fuge. Remuşcarea o chinuieşte. Ispitele nu mai au putere. Ea îşi înalţă ochii către Domnul, cere iertare şt cade purificată de suferinţă. Vine apoi partea a 2-a din Faust, aşa cum 1-a creat Goethe ; în actul al 4-lea apare Elena. Faust uită pe blinda copilă pămîntească şi-şi întoarce privirile către forma ideală a frumuseţei eterne : Grecia, clasicismul şi 5 amorul. Dar apoi vine şi pentru el ziua răfuielii... cum are să vină şi pentru mine şi pentru noi toţi. Ce duşmană e soarta ! Trebuie să murim în adevăr toţi, toţi ? ! Cammina, (jmrnina, 10 Superba pentier. La morte e viema. La morte s'avanza Per buto •tnt'ter. Iar bătrinul Faust, treiuurînd, îşi face catagrafia vie-15 ţii : „am cutreierat lumea, alergînd după himera feri-cirei ; am prins din zbor dorinţa fugară ; m-am scăldat în întuneric şi în raze". Mefistofele : „Ai dorit din răsputeri, ai sorbit din plăcere şi din nou ai dorit, dar n-ai zis încă clipei trecătoare : opreşte-te, eşti frumoasă !" Fa-20 ust : „Cunoscut-am toate tainele muritoare, realul, idealul, amorul fecioarei şi amorul zeiţei. Da. însă realul a fost durere şi idealul vis..." Şi muzica, sfioasă, se înalţă în sfera poeziei celei mai pure, cînd bătrinul pare a-şi da sufletul în ultimele 25 note : Giuiuo sul passo estremo Della piu estrema eta In un sogno suprema Si bea Fanuna gia. 30 Vogiio che questo sogno Sta ia sania poesia, E /'uittino biiogno Dell esistenza mia. Se zbuciuma tot suflelul în mine, cînd bătrinul sfîşia 35 aerul cu ţipătul său din altă lume r vogiio che questo sogno sia la sânta poesia. Mi se părea că aud pe Goethe dintr-un amvon de lumină, spunînd omenirei, de care se despărţea îndurerat : „atîta ai tu nepieritor şi mare : i orţicîi, dc te gîndeşti, Cu steaua asemuitor, Din toate cele omeneşti 30 F. sufktul nemuritor. Că orcît i-ai tăgădui Seînteia lui de nemurire, El iot urmează a mai fi Şi dincolo de cc e fire. 35 Depune, peste fund de mări, Pest£ coclauri şi pripoare. Prin vremuri ţi prin depanări. Pe unde lot ce este, moare, Se cerne sufletul, purtînd, Ca cel din urmă adăpost, în depărtarea unui gînd, Fiorul dulce de-a fi fost. 5 La urma urmelor, cînd toate cad, totul te înşală, ră- mîne vorba lui Faust : poezia. Mă îmbrăcai încet, nedomirit, cu marele punct de întrebare asupra sufletului în gînd. Dar dacă n-o fî existînd nici un fel de nemurire a acestuia, ci există nu- 10 mai energie ? Atunci, desigur, omul, înzestrat cu toate acele însuşiri ce alcătuiesc sufletul (care, pe cît timp individul trăieşte, desigur că există), este o aşa de mare frumuseţe în natură, încît nimic nu poate sta mai presus de el. Aşa ca divinul n-ar trebui să fie altceva, pentru 15 om, decât însuşi sufletul lui, în devenire spre mai bine. Costieni, mai 189... Lumea începuse să facă zgomot pe la uşa mea, cre-zîndu-mă adormit pe veci, dar neîndrăznind să intre. Lydda dorea să-mi vorbească. 20 O găsii pe jumătate îmbrăcată, cu lampa lîngă pat. cetind. Cum mă văzu, întinse braţele către mine şi, dc îndată ce mă apropiai, îmi luă o mînă şi mi-o sărută. ■—■ Te-ai odihnit ? 25 — Foarte bine. Am dormit 16 ceasuri, ca după examen, pe vremea cînd eram student. — Ce bine-mi pare ! Poţi să stai cu mine un moment ?| Aş avea să-ţi spun ceva. Era aşa de curioasă, încît mă uitai lung la dînsa : oare nu cumva aiura din nou ! 30 35 — Şezi aici, aproape de mine. Aşa... Părea a-şi căuta cuvintele. — De cînd ai primit să vii la Roma, şi de atunci încoace, pe fiecare zi ce trece, eu simt că deviu lucrul d-tale. înţeleg că eu reprezint pentru d-ta viitorul. înţeleg foarte bine. Cu toate astea, atîta generozitate am găsit în colţul acesta de pămînt, încît niciodată nu voi putea să mă plătesc de tot binele ce mi-ai făcut. Eu vream să protestez. Ea mă opri. — Degeaba 1 D-ta mi-ai dat nu numai sprijin şi afecţiune, dar m-ai învăţat să gîndesc, mi-ai deschis secretul sufletului. îţi voi spune numaidecît în ce chip. Deocam- 5 dată ţiu să adaog că recunoştinţa nu este pentru mine o povară. Nu protesta. Nu numai nu este o povară, dar este o facultate pare îmi dă un fior de fericire nespus de dulce, cînd pot s-o întrebuinţez. Prin urmare eu sunt lucrul d-tale şi ca atare nu pot să-ţi ascund nimic. Iată 10 aici o lungă corespondenţă cu tatăl meu. în două cuvinte, el cere să [mă întorc la casa părintească şi, fiindcă eu nu vreau, mă ameninţă să intervină prin ambasadă. După legile noastre, femeia nu-şi pierde naţionalitatea nici chiar cît timp trăieşte cu bărbatul său ; eu atît mai 15 mult cînd rămîne văduvă. Mi se părea că se prăvăleşte pămîntul cu mine. Lydda se uita fix în ochii mei : ■— Nu ţii să mă duc de la d-ta ? — Eu?! 20 — Foarte bine. Atunci mi se pare că lucrul e simplu. Am fost o nebună de m-am chinuit atîta. — Mă rog, Lydda, d-ta eşti majoră. — Tocmai asta vream să spun. Eu sunt majoră. Principiul de libertate individuală este la noi sfînt. 25 Dînsa se opri. Ne uitam unul la altul, ca loviţi de paralizie. Negreşit că pe calea legală tatăl său nu putea să facă nimic. Cu toate astea era foarte displăcut ca dînsa să stea la mine contra voinţei părinţilor. Fata mă privea lung, înţelegind toate gîndurile mele. 30 -— M-am măritat fără consimţămîntul părintesc. Apoi, atmgîndu-mă binişor pe mînă şi zîmbind : —- Şi fără al d-tale. Frumos mă aranjai într-o scrisoare !... — Atunci nu te cunoşteam ; pe cîtă vreme părinţii 35 d-taie te cunosc de mult. — Nu tocmai aşa da mult, zise ea, rîzînd. — De cînd te-ai născut. — Nu eşti bun de complimente. Ce curioasă libertate de spirit !... Ea mă înţelegea. — Nu găseşti că e oarecare voluptate să te joci cu primejdia ? — Nu ştiu. Eu emoţiuni d-astea n-am cunoscut. — Aşa este. 5 Mişcă lampa după masă ; apoi, tot gîndindu-se, rosti încet : — Tatăl meu este un om modern în toată puterea cuvîntului : corespondent de jurnale şi englez, cu alte cuvinte acţiunea dusă pînă la delir. Fapte şi iar fapte. 10 Este un personagiu al lui Dickens din romanul Hard g jfj Times, d-1 Thomas Grandgrind, care seamănă foarte bine cu tată-meu. Pentru dînsul, orcine se întreabă de poate să mal fie ceva dincolo de fapte, este nerod : prin urmare eu, din copilăria mea, am fost, pentru tata, o ne- 15 roadă. Dar ce pot să fac eu, dacă faptele nu mă in- ( 15 teresează ? — Ai dreptate. — Nu-i aşa ? Şi poate greşesc cînd definesc pe tatăl meu ca om modern. Greşesc, deoarece tocmai în oamenii 20 moderni se găsesc contraste ca mine, de voinţă şi de sen- £ 20 timent vag de melancolie. Se opri deodată, nehotărîtă şi parcă tristă : —■ Mă rog, da' ia spune-mi : crezi d-ta cu since- ritate că există ceva dincolo de fapte ? 25 Eu mă uitam la dînsa, mirat : £ 25 — Bine, dragă, socoteşti ca e momentul sa vorbim despre asta ? Mi se pare ca scrisoarea tatălui d-tale e mult mai importantă. —- Vezi ? Nici d-ta nu eşti totdeauna idealist. 30 — Negreşit că nu. Sau mai bine sunt întotdeauna U 30 mediant: dar, ca să poţi gîndi, trebuie să te hrăneşti j ca să fii om liber, trebuie să-ţi agoniseşti stare. Nu înţeleg însă ce are a face una cu alta. — Are a lace foarte mult. In deplina sinceritate în 35 care am trăit pînă acuma, vreau să trăiesc şi de acum 35 înainte. Dacă nu-mi luminezi calea, n-am nici un cuvînt să stau la d-ta. Eu mă uitam la dînsa trist. — Cel puţin dincolo de oarecare margină. Genero- 40 zitatea d-tale deşteaptă generozitatea mea, şi pe calea W *H' asta sunt gata la orce fel de sacrificiu. Ţi-am spus că sunt lucrul d-tale. Eu însă vreau sa te pot iubi. Vreau să găsesc în d-ta călăuza vieţii. De aceea trebuie să-mi dezvăluieşti misterul care te face să trăieşti în pace deplină cu gîndurile. Curioasă fiinţă ! Căutai să abat convorbirea din drumul ăsta. —- Altă dată, dragă, cînd te vei face bine de tot. — Sunt bine. Am luat hotărîrea de a răspunde lui tată-meu că nu mă supun voinţei sale, şt acum nu mai am nimic. — Ai avut friguri. — Mi-au trecut. — Mă tem să nu ai friguri de ale noastre. Ea începu să rîdă. — Nu am nimic. Aşa e firea mea ; cînd mă munceşte ceva, mă simt ca un om bolnav. — Cu căldură Ia 40 de grade ?! — Şi asta. Te-ai speriat ? Se uita la mine şi zîmbea : -— Fii sigur ca am să-mi împlinesc datoria. Par şubredă, dar cînd vreau ceva, trebuie să se untîmple aşa cum vreau eu... Dacă n-ar fi decît pentru a-ţi face plăcere. — De ce vorbeşti aşa, draga mea ? Parcă tu nu ţii deloc la copilul tău. — Ba ţiu. Dar aşa de mult ţii d-ta, încît nu mat e nevoie de mine. Modul ci de a vorbi mi se păru pentru întîiaşi dată lipsit de ştiinţa intimă a tactului. Avea poate dreptate, dar, orcum, brutalitatea nu se potrivea cu dînsa. Ea păru că înţelege gîndurile mele. — Te rog să mă ierţi, zise încet. Am răspuns lui tată-meu cu un refuz categoric : asta mă nelinişteşte şi oarecum mă doare. Aş voi să găsesc în d-ta scuza purtării mele. îmi închipuiesc că ai înţeles : am iubit pe bărbatu-meu tocmai pentru acele calităţi pe care el le ascundea. El era tînăr şi vesel. Dar veselia lui nu-i venea din temperament, ci din judecată : alcătuise un sistem de a explica tot şi găsise astfel pacea sufletească. îţi — semăna întocmai în felul de a fi -— numai sistemul era altul, adaogă ea zîmbind. — Prin urmare ? —■ Prin urmare ar trebui să-mi spui ce gîndeşti. 5 — îmi ceri un lucru foarte greu. — De ce ? — Fiindcă nu ştiu nici eu ce mai gîndesc. ■—■ Asta nu se poate. — Ba se poate. Pe cît timp trăia el şi pe cit timp 10 nu te cunoscusem pe d-ta, gîndeam limpede şi eram fericit. Ea zîmbea. — Nu urmează de aci că de cînd te-am cunoscut nu mai sunt fericit. Dimpotrivă, sunt fericit. Dar ferici- 15 rea mea de astăzi este directă şi pozitivă, pe cînd cea din trecut era reflexă şi negativă. Ca să fiu mai precis, dar mai abstract, ar trebui să zic că fericirea mea de astăzi e în voinţă, pe cînd cea trecută era în înţelegere. Ea se ridică pe pernă. 20 -—. Cum adică ? Ce însemnează fericire negativă şi fericire în înţelegere ? — Fericire negativă este lipsa de durere şi aceea este totdeauna în înţelegere. Ea nu se apropie de fericirea pozitivă pe nici o cale, nici chiar pe aceea a emotivităţii 25 artistice, care, cu amorul, este cea mai înaltă expresiune a fericirei pozitive, dar, totuşi, inferioară, deoarece e senzorială. — Cum ! arta produce fericire inferioară ? — Dragă, nu te nelinişti. 30 Ea se mişcă, zîmbind : —- Nu mă neliniştesc. Dimpotrivă,' sunt mulţumită şi vreau să înţeleg. Urmează. — Da, arta produce fericire inferioară ; şi cu cil produce mai multă fericire pozitivă, cu atîta este mai 35 grosolană. Cu cît un om o fi mai mişcat în faţa unui tablou sau la auzul unei muzici frumoase, cu atît este mai inferior. Un critic de artă, ai cărui nervi sunt deprinşi cu toate combinaţiunile de sunete şi de culori, nu se mai excitează. în cel mai bun caz, el se poate ridica 40 la un fel de emoţiune intelectuală68, care însă este fals 10 15 20 25 30 35 40 chemată emoţiune, deoarece intelectualitatea nu e emo-ţ ion abilă. — Atunci care e fericirea în care trăiai d-ta altădată ? —■ Fericirea negativă a înţelegerii. — Nu pricep. — ţAi dreptate să nu pricepi, căci aceea nu este fericire, ci numai negaţiune a durerii. Un om sănătos, pe care-1 excită frumosul sub una din formele sale, îşi simte inima bătînd mai tare, simte fiori prin şira spinărei, i se moaie ochii în lacrămi ; pe cînd un om care a înţeles ce este imperativul categoric rămîne rece ca mai nainte. Cel mult a biruit o greutate, a făcut să înceteze o durere. Dar aci stă idealul, căci dacă, din punct de vedere moral, arta impersonalizează imediat, ea roade şi omoară, fiindcă impersonalizarea nu durează, iar emoţiunile mis-tuiesc substanţa nervilor. Pe cînd impersonalizarea intelectuală este constantă, căci ea este argumentativă şi logică, iar exerciţiul intelectualităţii nu numai nu consumă decît în mod trecător substanţa cerebrală, dar încă o ajuta să se reproducă cu înlesnire. Dar ce vorbim noi de impersonalizare în efectele artei !... Asta este o explicare a oamenilor civilizaţi, cari simt că nu pot trăi fără dînsa. Adevărata cauză pentru care arta atrage, stă în însăşi firea noastră muritoare, care, după cum explică Platon, tinde către devenire : prin artă, noi poetizăm sentimentele noastre, afective, şi mai cu seamă pe cel mai puternic dintre ele : amorul, a cărui condiţionare este frumosul. Pe scurt, noi facem artă numai fiindcă iubim. Dar tocmai de aceea, din punct de vedere pur idealist, arta este inferioară. — Nu mai înţeleg nimic. — Şi, cu toate astea, e aşa. Ea păru a se gîndi. —- Foarte bine. Să presupunem că e aşa. Spune-mi ce este fericirea înţelegerii. ■— Să încerc. Cînd ceteam mai acum cîteva zile pe Fedon, m-ai întrebat cum începe textul grecesc. Şi ţi-am spus : „Avtos, o Phaidon, pareghenou Sokrâtei etc". Ţi s-a părut ciudat şi n-ai înţeles nimic. Cu alte cuvinte 10 15 20 25 30 35 toată desfăşurarea gîndirei platoniane era pentru d-ta ca şi cum n-ar fi fost. Inchipuieşte-ţi că ar repeta cineva pe acest „avtos" de o sută de ori. Tot nimic n-ar spune pentru d-ta. lata o durere ideală. Dacă insă acel cineva ar rosti cuvîntu! „autosugestiune", nu-i aşa că ai pricepe numaidecît ce însemnează „auto" ? Nu e de nici un folos să-ţi spun prin ce proces psihologic ai prins sensul vorbei. Faptul e că l-ai prins. Parcă un văl s-a ridicat deodată şi ai dat de lumină. Aşa e cu înţelesul întregei gîndiri omeneşti ; imediat, încetare de dureri ; imediat, o înălţare continuă către abstract. — Puţin. — Puţin din punct de vedere al fericirei active ; foarte mult din punct de vedere idealist; a gîndi pentru a gîndi. fără nici un scop utilitar, ci numai desfăcînd din principiul vieţii năzuinţa către abstracţiune — iată ţinta existenţei. — Va să zică budhismul, Nirvana. ■— Nicidecum. Aceasta este idealul omului viitor, cînd vor dispărea toate nebuniile de astăzi; cînd amorul va deveni o funcţiune ; cînd proprietatea va fi o zădărnicie ; cînd legile comunităţilor se vor reduce la conştiinţa individuală. —- Ideal socialist. — Nu, dragă ; idealul'lumei viitoare adevărate.67 Ce să vorbim degeaba !... Fă prin sinteză grîu, după cum a ajuns chimia să facă indigo, şi at zădărnicit proprietatea pămîn-tului ; dă omului 10 mii de ani de experienţă de azi înainte, ca sa ajungă prin sens; atavic a se păzi de nefericire, şi ai făcut din amor o funcţiune somatica ; cercetează conştiinţa d-tale individuală şi vezi dacă chiar astăzi ai nevoie de cod penal. Ramaserăm amîndoi pe gînduri, eu nemulţumit de explicările mele, ea neconvinsă. — Zece mii de ani!... E cam mult, zise dînsa. — E mult. Şi, mai rău decît atît, e aproape inadmisibil pentru oamenii de astăzi. De aceea au şi împărţit ei raţiunea în pură şi practică, pe cînd ea, prin natura ei, nu poate fi decît pură. Tot ce alcătuieşte astăzi podoaba vieţii, dispare. Emoţiunile, amorul, arta, chiar şi sfînta poe 10 15 20 25 30 35 zie, în forma ei, vor cădea, pentru omul viitor, cum au căzut pentru noi eresurile primelor timpuri şi cum tind să cadă instinctele. — Mă simt încurcată şi aproape nefericită. Ce e atunci sufletul, după părerea d-tale ?. — Sufletul este complexul tuturor fenomenelor min-ţei. sentimente, dorinţe, cunoştinţe, raţionări, hotăriri etc. Lumea dinafară exercită jmpresiuni asupra fiinţei noastre corporale, iar corpul nostru reacţionează asupra lumei dinafară. Sufletul este acel „ceva" ce se interpune între impresiunile primite de la lumea dinafară şi reacţiile corpului nostru. — Nu prind bine înţelesul. Ce va să zică acel „ceva"? — Cu toate astea mi se părea că l-ai prins, cînd acum cîteva zile pretindeai că nobleţea noastră stă în sentimentele noastre, iar nu în inteligenţă, deoarece ziceai că totul în natură este animat de O inteligenţă, imanentă, de Ia planeta care se învîrteşte în spaţiu, pînă la atomul chimic care se combină cu alt atom. Atunci ţi-am răspuns că dacă ar fi aşa, pămîntul ar trebui să se apropie de soare treptat cu răcirea sa ; ceea ce nu se întîmpla, tocmai fiindcă pămîntul nu e însufleţit. Un alt exemplu, ceva cam american : dacă pui pilitură de fier în faţa unui magnet, toate firicelele fierului se mişcă în aer şi merg de se lipesc de magnet ; dacă între magnet şi pilitură aşezi o foaie de hîrtie, firicelele fierului vor veni să se lipească de hîrtie acolo unde ea atinge magnetul. Nici una însă dintre firicele nu face înconjurul hîrtiei ca să meargă de-a dreptul la magnet. Să trecem acum deodată, de Ia magnet şi fier, la Romeo şi Julieta : Romeo e atras către Julieta, ca fierul către magnet. Dacă între dînşii vei pune un zid, ei nu vor sta lipiţi fiecare de partea zidului unde se găsesc, ci vor căuta să ajungă unul la altul, prin-tr-o infinitate de mijloace. Iată deosebirea între ceea ce d-ta chemi inteligenţă imanenta şi între suflet : aceasta năzuieşte către finalitate ; aceea, nu. — Am înţeles — e convingător, dar e foarte american, zise Lydda cam supărată. -— E un exemplu clasic. 10 15 20 25 30 35 Ea se uita la mine cu ochii mari ţi cu o încordare, a muşchilor figurei care mă făcu să cred că se simte rău. — Te doare ceva ? — Da... O să-mi treacă. Aş dori să-mi explici mai limpede ce este abstracţiunea şi idealul. — Grele lucruri îmi ceri. ■— încearcă. — Tu nu eşti bine, dragă. — Nu sunt tocmai bine, dar încearcă. — Inchipuieşte-ţi, draga mea, că ai avea aci, l'ingA tine, două cercuri. Pentru a le pune unul lîngă altul, spre a vedea care este mai mare dintr-amândouă, ai nevoie de ?... — Mai întîi de cercuri, zise ea, încercînd să ziin-bească. — Da. Apoi ? — Apoi de spaţiu. — Foarte bine. Apoi ? Lydda se gîndi : ■— Apoi de mine, ca să le observ. — Bine. ■— Ia acum două cercuri în gînd. ■—■ Le iau. — Pentru a le pune unul lîngă altul, spre a vedva care este mai mare, de ce ai nevoie ? — De două imagini. — Foarte bine. Apoi — Ştiu eu ?... De nimic. — Ba mai ai nevoie de ceva. Dar deocamdată im mai al nevoie de spaţiu. Cercurile reale consumă spaţiu, pe cînd cele nereale, nu. — înţeleg. — Dacă admitem chiar că imaginile cercurilor ne vin din experienţă, care cere totdeauna spaţiu şi timp pentru a se produce, rămîne totuşi o lucrare, născută în structura minţii noastre : comparaţiunea. — Esle o facultate a sufletului, ca memoria, închipuirea şi celelalte. —- Negreşit că este o particularitate a minţii noastre dar nu ea memoria şi închipuirea, care sunt condiţionate de spaţiu şt de timp. Raportul de asemănare şi de deosebire între lucruri este absolut şi liofăritor în afară de spaţiu şi de timp. Pe temeiul lui ajungem adesea să dovedim ca lumea externă se aseamănă cu rezultatele 5 lui subiective, cum dovedesc matemaiicele pure. iar nu rezultatele lui cu structura lumei. Prin urmare, dacă aplicăm acest raport de asemănare şi de deosebire unor termeni experimentali sau unor construcţii ale îninţii noastre, ajungem să dobîndim adevăruri ideale de compara-10 dune. Cu acestea apoi clasificăm. Aci se pare că stă cea dintîi bucurie estetică a minţii noastre, care nu are nimic comun cu artele, aci în ruperea ordinei experimentale... Pe cînd eu vorbeam, expresia de durere pe chipul Lyddei devenea tot mai mare. O mînă i se încleştase de 15 marginea patului, iar alta de haina mea. încercă să-şi ridice bustul de pe pernă şi să vorbească : ■— Raportul de asemănare... şi de deosebire... Apoi căzu la loc, scoţînd un gemăt sălbatec. Eu viu-sei să mă retrag cu un pas, dar dînsa mă ţinea de 20 haină aşa de tare, încît nu mă putui mişca. întorcea ochii către mine, mari şi îndureraţi ; îşi strîngea corpul ca o floare ce se închide ; voia cîteodată sa se scoale şi ră-mînea ca de piatră Apoi iarăşi gemătul sălbalcc. Cînd păru a se mai linişti, încercai din nou să mă 25 retrag. Ea se uită la mine lung : -— Du-te... însă nu te depărta mult. Cine ştie ce nepoate întîmpla f Costieni, iunie 139... Şi ceea ce se putea întîmpla. s-a întîiuplat. 30 Iată-mă cel mai buimac, cel mai nefericit, cel mai mizerabil dintre oameni ; iată-mă între un mormînt şt un leagăn : cu inima sfîşiată de durere şi de milă ; nestiind ce să mai cred, ce să mai fac ; chemat de ei doi. di' fiu-meu şi de Lydda, în lumea senină a neexistenţei. şi 35 ţinut în pulberea pămînteasca de mîna şubredă a unui copil. Ce să fac ? Costierii, iulie 189... Ara fost la Bucureşti, unt'e pentru a treia oară ne-am întrunit cu prietenii mei. 68 Experienţele au mers minunat. Lydda mi s-a arătat într-o feerie de lumină, cu care ni-5 mic din ce e pămîntesc nu se asemănă. Ea s-a lăsat binişor către mine, mi-a luat mina şl mi-a sărutat-o ; apoi, s-a depărtat cu încetul în ideal. Era o infinită cale, de mii de poşte, înlăuntrul spaţiului în care se retrăgea, parcă o raza .colosală ar fi sorbit-o în lungul firului său, de- 10 venit deodată gol. Lydda dispărea, privindu-mă şi zîmbin-du-mi pînă ce raza, pe care se ducea ea, păru a se stringe, ca un ochean, iar în medalionul ce rămînea plutitor în aer, flutura zîmbetul ei. Simt că văd şi înţeleg lucruri atît de nouă ! Am pornit noaptea tîrziu, pe lună. 15 şi am ajuns acasă tocmai despre ziuă. Am călătorit toată vremea, cu impresia că Lydda era lîngă mine. îmi mîn-gîia mîna cu degetele ei fine. şi-mi vorbea, cu ochii rătăciţi în jocul străveziu al tuminei. îmi vorbea încet : „Viaţa noastră e în vis, şi tot ce este alunecă în ne- 20 existenţă. Cine prinde înţelesul vremii curgătoare, acela ascultă muzica despărţirei unui minut de minutul ce trece. Ceea ce este nu durează, aşa că este cu adevărat numai' ceea ce nu poate fi. In mîna mea mă simţi pe mine ; dar eu nu mai simt." 25 De-a lungul drumului în tune am care cu lemne ce mergeau spre OTaş. Trăgeau boii din greu, pe cînd oamenii dormeau cu capul pe zăbunuri. Ce deosebire este între lemn, între bou şi între om ? Pe heleşteu se oglindea luna. 30 Ce farmec în frumuseţea nereală a luminii de pe ape ! Intre două înfiripări ce sunt şi deci nu durează, luna şi Iacul, prinde fiinţă ceea ce nu poate fi, iluzionarea lor, şi acolo ele sunt eterne. In noaptea în care am dus pe Lydda din odaia de 35 alături, în patul ei, viaţa mea a prins poezia sufletului, aşa precum lacul prinde lumina lunei. Lac, în adevăr : mocirlă, mecanică şi meditaţiune — trei m; iar ea : lumină, lună, Lydda — trei Aceste sunt literile cu care invoc pe Lydda. cînd spiritele nu răspund. îmi adun gîndurile împrejurul unui punct cenuşiu, ce stă tocmai în centrul conştiinţei ; iipoi încrucişez litera 1 de trei ori. Atunci se iveşte luna. care 5 trece, în întunericul minţii mele, din răsărit în apus şi după dînsa vine Lydda. Viaţă pierdută ! Viaţă mizerabilă ! Mi-ze-ra-bi-lă. Şi cîteodată mi se pare că desăvîrşita mea neferjure îmi întinde puterea înţelegerii atît de departe. încît p.i-10 cep foarte bine că dacă, bunăoară, eu m-aş împuşca, n-aş muri, ci aş vedea corpul meu jos, iar en aş prinde să gîndesc la Lydda. Eu ( Dar eu sunt nemuritor. Durerea m-a lovit, însă, în loc să mă doboare, m-a 15 ridicat. Începea să se lumineze de ziuă. Lăsai trăsura să se ducă acasă, iar eu urcai dealul pe jos. îmi vedeam umbra alături, muncindu-se în urcuş. Suferă ! infamă mizerie pămînt cască ! 20 In culmea dealului mă oprii. Aci. Ia doi paşi. erau plopii sub care înmormîntasem pe Lydda. Aci, veneam ziua la umbră, să cetesc. Fiinţa mea păcătoasă se apropia de ţărna fetei mele. pe cînd sufletele noastre, ale amîn-durora, zburau pe vale. Urmăresc adesea cu privirea un 25 stol de porumbei ce se lasă către apă, ţi simt aiît de evident că dacă nu m-ar ţine pulberea meschină a oaselor, aş zbura. în lumina plumburie a zilei ce năştea, luna rămăsese mai sfioasă ca orieînd. Sfioasă, singuratecă, solinga, cum 30 ar zice poetul. Şi vorba aceasta îmi flutură prin minte ca un acord muzical, care deşteaptă versurile de mult uitate ale divinului poet : Pur tu, solinga, eterna peregrinii, 35 Cbe A pensosti set, tu ţorse intenţii, Questo viver terreno, II patir nostru, il sospirar, che sia ; Che sta questo morir, questo suprema Scolorar del sembiante, 40 E pertr dalia terra, e venir meno Ad agm usala, amante compagnia. 10 15 20 25 30 35 L tu cert o comprendi II perthe delle cose, e vedi il jrutto Del mat!in, della sera. Del tacito, infinita andar del tempo. Ma tu ceuo comprendi il perche delle cuse ! Tu, care atît de gînditoare eşti, singuratecei, pururi călătoareo, tu poate pricepi ce mai e şi viaţa asta pă-mîntească, suferinţa şi suspinul nostru : suferinţa, suspinul şi moartea ; moartea, această supremă decolorare a imaginei, această infamie, ultima degradare a mizeriei omeneşti ! Ah, dacă tu pricepi în adevăr rostul lumei ; dacă tu cunoşti cauza acestei tăcute, nesfîrşite curgeri a vremei. grăieşte, spune pentru ce s-a rupt inelul care mă lega de lanţul infinit al trecerii timpului ? Unde este Lydda ? unde este fiul meu ? Ce s-au făcut convingerile şi credinţa mea, de am ajuns, buimac, să umblu după vedenii ! Este esenţa universului fructul unei inteligenţi raţionale ? sau este o pură şi simplă faptă brutală ? Daca este fructul unei inteligenţi raţionale, atunci sufletul nu poate muri, şi eu îmi voi regăsi copiii; dacă este o simplă faptă externă brutală, atunci blestem pe neamul omenesc, pe mine şi pe nefericita mlădiţă ce tremură în leagăn ! Mi se potmoliseră izvoarele vieţei, şi, nevrednic, mă apropiai de mormîntul fetei. Se legase ţărna împreuna şi începea să crească iarba. Creşte deja iarba ! Creşteau bălăriile peste sărmana floare căzută, peste dulcea mea Lydda ! Corpul dc muză ce purtase in lume cel mai nobil suflet, era acum prada gîngăniilor pămîntului ! Mi se rupea inima de milă, milă copilărească, care nu mai vede scăpare în nimic, care sfîşie şi dărimă tot. Căzut pe genunchi, tremuram lîngă huma rece. Şi, în cele din urmă, am avut putere să mă scol şi de acolo, să plec. către casă — că doar sunt laş. Mi sc pare că nu am drept să fac nimic cu mine, pe cit timp minunatul instrument al sufletului funcţionează încă. Sufletul ! Eu cred într-insul, fiindcă trăiesc într-insul, fiindcă printr-însul îmbrăţişez infinitul, ceea ce este şi ceea ce a fost, soarele care răsare acum şi pe Lydda ! 10 15 20 25 30 35 Ah, glob uriaş de lumină, la care privesc ochii fermecaţi a ^milioane de fiinţe ; ce străbaţi în fund de valuri şi sorbi oceanurile ; tu ce deştepţi frunza în mugur şi firea întreagă o reînviezi cu puternica ta rază caldă : tu eşti izvorul a toate pe pămînt, dar tu nu ştii ce-a fost ieri ! Pe cînd în mine, ceea ce nu mai este, mai este încă. Glorios şi nepăsător, se ridică soarele din ce în ce mai sus, iar vietăţile pe pămînt se mlădiau, ca atîtea femei Ia sosirea unui monarh tînăr şi frumos. Eu însumi mergeam către casă cu plăcere. Se vedea acoperişul de sticlă de Ia atelierul Lyddei, strălucind în lumină. Mi se strînse inima, Ia gîndul că totul era de acum zadarnic. Cînd intrai în curte, bătrîna se plimba de colo pînă colo, cu copilul în braţe. Fui izbit de modul cum ţinea bătrîna copilul, ghemuit şi cu obrazul în soare. Dacă ar fi trăit Lydda, desigur, nefericitul acesta, care venise în lume atît de tragic, ar fi fost altfel îngrijit. Trebuie să mărturisesc că de o lună de zile mă lupt cu mine însumi sa nu-1 văd. L-am aşteptat atît de mult, iar el a venit atît de crud !... Să-l crească bătrîna cum o şti ! Eu nu vreau să mă mai gîndesc la dînsul. Costieni, iulie 189... LTmblu de colo pînă colo, singur, străin şi nedormit. Aş vrea să lucrez. Zădărnicia orcărei sforţări îmi apare atît de evidentă, încît lumea cealaltă care lucrează îmi pare nebună. Mai cu seamă nu pricep pe bătrîna. De cînd există, face exact aceleaşi lucruri, cu acelaşi interes, cu aceeaşi bucurie sau displăcere copilărească, dînd valoare în sine tuturor nimicurilor. Poate că, la urma urmei, aşa e mai bine să trăieşti. Eu, desigur, sunt un om care înţeleg multe, care si ştiu multe, care sunt în drept să mă cred mai presus de mulţime. Am avut de la început intuiţiunea secretă a mizeriei, ce curge asupra capetelor noastre, din sentimentele noastre. De aceea m-am păzit de dînsele şi am voit să trăiesc numai din farmecul .înţelegerii. Dar împrejurările au făcut astfel încît să am un copil şi să-l iubesc — cu toata că nu voiam să am copii şi nu voiam să iubesc pe nimeni. Fiul meu a murit. Tot împrejurările 5 m-au dus către văduva acestuia, pe care, cu încetul, am iubit-o, eu care nu iubisem nici o femeie. Noră-mea a murit şi dînsa. Astăzi tot împrejurările mă duc către copilul ei... De astă dată însă nu mă mai supun împrejurărilor, îmi ajunge ! 10 Vreau să trăiesc mai departe singur ; să mă afund 15 în cotiturile cele mai ascunse ale sufletului, însoţit de umbra Lyddei, cu care să căutăm urmele fiului meu. Vreau să mă cobor, ca Dante, în adîncimile unui infern şi ale unui paradis, ce, desigur, se află în noi înşine. Costieni, august 189... Am fost iar la Bucureşti. Iar ne-am întrunit împrejurul mesei. Parcă mi-e ruşine cîteodată de ceea ce fac. Dar, ca morfinomanul care ştie că are să moară de doctorii, iar 20 nu de boală, şi totuşi se morfinizează mai departe, tot aşa şi eu, mă cufund din ce în ce mai mult în spiritism. Mi-e urît cuvîntul acesta, fiindcă poartă în sine oarecare urmă de şarlatanism — iar eu caut numai să revăd pe Lydda. 25 Cea din urmă dată cînd mi s-a arătat era în vremuri bune. Ce minunată e lumea ideală ! Unul din prietenii noştri citise cu glas mare descrierea Cîmpurilor Elizee de Fenelon69, pe cînd dintr-o cameră vecină se auzea o vioară cîntînd Oricui lui Gliick. 30 Peste imaginele limpezi ale prozei franceze se aşezau acordurile divine ale muzicii celei mai poetice. închisei ochii, şi fără nici o greutate îmi apăru pajiştea Cîmpiilor Elizee. Pe iarba moale a unui rai plin de visuri se mişcau umbre elegante. Din corul muzelor se desprinse Lydda. 35 Ea veni drept la mine, mă luă de braţ şi mă duse în-lăuntrul gradinei. Cîntau păsările ciripiri maestre, într-o 10 15 20 25 30 35 40 răcoare de primăvară eternă. Fata se st rin se de mine şi-mi vorbi încet : „Ce bine că ai venit !... Ştii că noi aici trăim in realitate. Aci este viaţa comună a eternităţii. Cel ce s-a fost desprins din eternitate şi a funcţionat ca om, s-a întors aici în lumea sufletului. Iată acolo, în aer, 70 Briseis între Achille şi Agamemnon : iată mai jos Aspasia, Pericles, Socrate şi Alcibiade ; dincolo, priveşte ochii cu care Tha'fs se uită Ia admirabila figură a lui Alexandru cel Mare. Acum anină-te de braţul meu şi saltă-te uşor în sus ; deasupra noastră este infinitul. Iată Shelley şi Măria Godwin, Byron şi Clara Clairmont ; parcă se iubesc. Sufletul lui Shelley şi-a regăsit pacea ideală. II vezi însă cum străluceşte. Alături de dînsul cîteva umbre estompate. Thomas Medwin, Taaffe şi tî-nărul Mavrocordat, acesta, fiu al unui domnitor român. Iar dincolo... vezi ?... fiul d-tale." întinsei braţele în gol şi deschisei ochii. Unul din prietenii mei îşi pregătea un pahar cu ceai. Acordurile muzicii lui Gluck urmau admirabile. Eram uimit de îneîntătoarea lume prin care trecusem, dar mai cu seamă eram preocupat de toate numele proprii ce auzisem. Mi le aduceam aminte de la cel dîntîi pînă la cel din urmă, deşi pe cele mai multe nu te cunoşteam. Spusei prietenilor mei ceea ce văzusem şi cerni un creion spre a nota cuvintele rostite de Lydda. La numele lui Mavrocordat mă oprii. De unde şi pînă unde Mavrocordat cu Shelley ? Această îndoială a mea făcu pe stăpînul casei (cel mai convins dintre noi) să zîmbească. El afirmă că aşa trebuie să fie ; că chiar dacă istoricii lui Shelley nu au înregistrat numele lui Mavrocordat, spiritele nu se în-şală, şi un Mavrocordat a trebuit să fie amestecat în viaţa lui Shelley. Şi, astfel zicînd, el deschise minunata bibliotecă ce avea la îndemînă, căută, ceti, dar nu găsi nimic. Parcă eram chiar mulţumit că nu găsise nimic. A vedea ca aievea pe cei ce i-am iubit poate să fie un efect de autosugestiune ; dar a reţine nume proprii, de cari niciodată n-ai auzit vorbindu-se şi care se dovedesc apoi ca fiind fost reale, e un fenomen extraordinar. Pe cînd eu stam astfel pe gînduri. stăpînul casei se apropia de mine zîmbind, cu ochelarii ridicaţi sus pe fruntea lut enormă, şi-mi dete să citesc o ediţie complectă a operelor lui Shelley, unde se vorbea de un Mavrocordat (şi anume Alexandru Mavrocordat, strănepotul lui Nicolae, domn al ţărilor române), care fusese amicul lui Shelley la Pisa, împreună cu Medwin, cu improvizatorul Sgricct şi cu alţii, şi care jucă un rol însemnat în revoluţiunea grecească. Era prin urmare adevărat ! Mă uitai lung la prietenul meu, pe cînd acesta triumfa. Mărturisesc că începeam să mă răcesc faţă de spirite. Intre dorinţa neînfrînată de a revedea pe Lydda, pe de o parte, şi esenţa critică a firii mele, dc pe alta, nu ştiam pentru ce să mă hotăresc. De unde a răsărit acest Mavrocordat ? Ah, Verona ! Mă surprind, în mijlocul gîndurilor celor mai triste, redevenind romantic. Ce bine e să poţi aluneca pe lingă realitate, cîteodată ! 5 Mormintele Scaligerilor, al lui Mastino N-a şi Can Signorio della Scala, sunt ridicate în aer, înconjurate de horbota de zăbrele, pe care o mina naivă a lucra t-o din fier, prin anii 1300. Eroilor acelora nu le era frică de moarte, dar Ie era groază de pămînt- '0 Am pus meşteri să zidească un templu, in muchia dealului. Aci se va odihni pururea Lydda şi lîngă ca voi aduce pe fiul meu, şi lîngă ei voi merge să dorm şi cu somnul cel lung. Somnul lung... 15 Ccstieni, fevruarie 189... Costiem, septemvrie 189... Sunt aproape două luni de cînd rătăcesc ca un cîine fără stăpîn. Nu mai merg pe Ia prieteni cu spiritele, din cauza lui Mavrocordat; dar pe la Bucureşti merg de? Fac Lyddei un mormînt nou, afară din pămînt, afară din umedul şi oribilul pămînt. Pe cînd eram într-o zi la Bucureşti, m-am dus sa iau o baie la stabilimentul cel nou, unde mi se spunea că totul este numai marmoră, tu adevăr, e multă marmoră, dar niciodată n-am avut impresia de a fi pus în sicriu ca atunci. Steiul de piatră în care trebuia să-mi iau baia, era înfundat în pămînt pînă în margină. Cînd mă întinsei în apă şi-mi rezemai capul de piatra rece, mă trecu un fior. parcă n-aveam să mă mai scol de acolo. Sărman de tine ! Pămîntul imens te vrea, te cheamă, te soarbe în masa lui plină de singurătate, pe cînd admirabila maşina omenească năzuieşte pururea către lumină Biata Lydda ! Nu se putea s-o las în hidoasa umezeală în care zăcea acum. îmi adusei aminte de mormintele Scaligerilor. de la Verona. Au trecut aproape şase luni de cînd n-am mai scris nimic ; iar acum cred că scriu pentru ultima oară. Era să-mi moară copilul, şi l-am scăpat eu, eu. voinţa mea, hotârîrea mea absolută de a-l smulge din ghearele 20 morţii. După ce am isprăvit mormîntul Lyddei şi a venit iarna, tn-am strîns din nou în casă. Pot zice că am petrecut o bucată de vreme aproape fericit : cînd mi mai aştepţi ji nu mai speri nimic, se coboară în suflet pacea -3 desăvîrşită a nepăsării. Cu cele dîntîi adieri ale frigului, m-am apropiat de sobă şi de cărţi. Vîntul dealurilor noastre suflă cu înverşunare, aducînd de departe neguri şi pustiu. Îmi veni în minte Ossian. Cît dc mult semăna viaţa mea dc acum 30 cu a bardului caledonic ! Fost odată un rege puternic, iar la bătrîneţe rămas singur şi orb, el avea drept mîn-găiere poezia. De la unicul său fiu Oscar. mort în război, moştenise afecţiunea nurorii sale Malvina, divina făptură ce umple versurile poemii cu muzica harpei şi 35 cu armonia iubirei sale pururi credincioase : .,Adu, Malvina, adu-mi harpa, ca lumina ciutului să străbată sufletul meu, ce se aseamănă cu ţărmul mării, cînd in- in 15 10 25 30 35 4:i tunericul acopere toate dealurile dimprejur, iar umbra cu încetul să ajungă spre Soare'". Atîta mai avea Ossian. pe MaJvina. Iar la urmă muri şi MalvinaTI... Cînd nu eşti creator de cuvinte îmbătătoare, cu alte vorbe cînd nu eşti poet, ţi se pare că limba omenească ce vine din aţa mare depărtare poartă cu sine o melodie nouă. Stăm astfel într-o noapte, tîrziu, ascultînd cum fluiera vîntul prin ramurile plopilor şi încercind să-mi explic obiceiul caledonilor de a căuta glasul strămoşilor lor în zgomotele vijeliei — cînd se deschise uşa, prelung, şi intră bătrîna. — Mă rog. vino pînă dincolo, că parcă nu e bine băiatului. Mă simţii deodată înfiorat ca de frică, la vorbele bătrînei, şi trecui numaidecît în odaia copilului. Ne apro-piarăm încet dc patul lui. — Doarme sau e deştept ? întrebai eu. Bătrîna de te din cap. — Nu doarme, că nu e bine. în adevăr, la lumina slabă a candelei văzui ochii strălucind parcă tocmai din fundul sufletului. — Aprinde o luminare. Bătrîna aprinse lumînarea si se apropie binişor de noi, upărînd flacăra cu mina. Atunci îl văzui bine, şi parcă-1 văzui pentru întîiaşî dată : părul negru, deasupra minunatei frunţi a lui tată-său, şi ochii albaştri, ochii mă-sii. Cînd mă recunoscu, surise cu e.vpresiunea sfîşietoare pe care o au copiii bolnavi. îmi lipii obrazul de fruntea lui : ardea. Se auzea răsuflarea grea ce-i apăsa pieptul. Tşi ţinea pumnii amîn-doi, strinşi mititei, sub bărbie. Era bolnav. Cum ? Va să zică şi acesta era bolnav şi trebuia să moară ? tmi simţii. în adevăr, toată energia mea de altădată revoltîndu-se împotriva unei lumi atît de neputincioase şi de mizerabile. în care întîmplarea guvernează evenimentele cele mai mari şi microbii rod corpurile cele mai frumoase. Toată indignarea mea sufletească luă forma unei hotărîri violente de a smulge pe copil din ghearele boaiei. Il sculai numaidecît din pat şi-1 luai în braţe, li-5 pindu-1 de mine cu capul pe umărul meu. ca să răsufle mai uşor. Parcă această apropiere de corpul meu răspundea unei nevoi de a-1 încălzi de căldura mea, a-i da putere de!a mine. Trimisei în toate părţile după doctori, telegrame la 10 Bucureşti. Acolea, în pripa, nu era nimic de făcut. Petrecui toata noaptea primblîndu-mă prin odaie, cu copilul în braţe. 72 Cine a petrecut nopţi de acestea, şi nu a rostogolit 15 în minte lumile prezente şi viitoare, viaţa Iui şi pe a altora, binele şi răul, uitînd deodată totul, la simpla mişcare a fiinţei ce sufere ! Ce farmec, cita poezie e în viaţa şubredă a unui copil ! Cum se poate să fie omul crud. cînd are alături 20 copilăria ? Şi parcă mai mult : cum poate omul să devie pesimist, cînd este fructul amorului ? Mă gîndesc cit sunt de inconsecvent. Ce eram in tinereţe şi ce sunt acum. Infinită este vanitatea părerii! Mi s-a părut atîtea lucruri !... Şi au fost atît de pu-25 ţine ! în realitate, eu n-am trăit, ci numai mi s-a părut. Cu părerea am voit să guvernez viaţa mea şi pe-a altora, şi n-am guvernat nimic. Nu numai n-am guvernat nimic, dar încă viaţa altora m-a guvernat. Lydda m-a întors către poezia realităţii, iar copilul ace«ta către poezia 30 suferinţei. Cnitidiii, mj.ru: 189... Plouă. Stau cu băiatul la geam şi ne uităm la un cîrd de raţe. ce se scaldă. Copilul, sănătos acum, zhnbeşte. îl văd in imaginea 35 depărtată a geamului şi mă văd şi pe mine alături. Sunt cu, iluzionar şi foarte departe. TEATRU O SUFERINŢĂ Scenă dramatică într-un act si două tablouri în versuri PERSOANELE : TABLOUL I Sc ALEXANDRU ALECSANDR1NI EMIL MAR IA BEI LA-ROZA LINA * P"'Ke în Eucu'^. în timpurile- noastre înfăţişează interiorul utilii chioşc. în fund, o fereastră deschisă pe o terasă. în mijloc, o masă de marmoră albă, pe care stau aruncate cîteva volume. La dreapta, o masă mică de lucru. Scauue de bambu. Vase cu flori. laterale. SCENA I EMIL, Ia maia din mijloc ; mai pe urro.î LINA ia' 15 EMIL Din pragul vieţel mele zăresc în depanare O luntre clătinată de valuri şi de vînt, Acea luntre e viaţa cc astăzi îmi apare, Iar valurile tulburi sunt lumea asta mare In care mă avint. Iluziuni, speranţe, juneţe, fericire, Vă văd zburînd cum zboară un pai uşor in vîttt, Ş-un dor nebun în urmă lăsaţi, o amintire Pe care o voi duce. ca rest scump de iubire, Cu mine în mormînt. Această parte-n lume destinul mi-a făcut-o... (Sculîndu-se.) 10 15 O !... lumea !... da, nebunul, credeam c-ara cunoscut-o ! Credeam că mintea poate să cugete în pace Şi inima să bală, să simtă cum îi place. Visam lumea un popol, iar Arta o regină La care şi poetul şi regele să-nchina, Precum să-nchină orbul la raze dulci de soare, Precum raza să-nchină la raza care moare. Atunci în liniştire, eu, nici poet, nici rege, Mergeam să-mi duc prinosul ; iar ea, a mă alege Părea... Un vis poetic cu tristă deşteptare ; Lumina ce apune de-ndată ce răsare ! (Pe ufa din stî»g nu ; o Ştiu prea bine, lu nu mşeh pe alţii, dar te înşeli pe tine Crezmd că ai talente, crezînd că eşti menit A devem artistul poporului iubit. 10 EMIL Da, mamă, primesc cu bucurie. Haidem, Li no, Ia dînsu. (Apatic.) El singur gindu-mi ştie. (hmil si L1114 ies.) 5CENA UI EMIL (uimii, pare a-si vorbi lui tnsuji) Şi eu, cu loate asiea... îmi simt sufletul mare, îmi simt inima plină de-un foc dumnezeiesc, Te rog, aşteaptă, mamă... să facem o-ncercare. MAR.IA Să facem o-ncercare, vream tocmai să-ţi vorbesc Tu ş-tii, Emil, că omul care-ţî doreşte bine, In care ai credinţă, mai mult ca în orcine, Că tatăl tău e astăzi ajuns celebritate. EMIL Da, mamă, ştiu. 20 25 30 MĂRIA (singură) O... mame biete mame, de visuri înşelate ! Voi mîngîiaţi în taină speranţe depărtate, Uitaţi dureri, necazuri, şi-mpodobiţi cu flori Un leagăn ce coprinde a voastre dulci comori... Dar mame, mai nici una din voi nu vrea să ştie Că puiul face aripi şi zboară tot uitînd ; Atunci... adio visuri, adio bucurie, Ei plec prin lumea mare, voi rămîneţi plîngînd. E poate o lege sfîntă... Orcum, însă-i nedreaptă ; Pc ce! ce dă iubire, durere îl aşteaptă. Emil, cîte speranţe Ie văd zburînd cu tine, Cîţi ani de fericire-i îngrop în urma mea !... Alergi după mărire... tu pleci... dar iei cu tine, Copile, chiar speranţa de-a te mai revedea. Mărire !... O... ce lampă cu raze-nşelătoare ! Spre dînsa, fluturaşii, cîţi se încerc să zboare, Las toţi aripi, drept plată a îndrăznelii lor ; Eî nu. ştiu că lumina nu-i dată tutulor. Artist... ji ce e Arta ? Mizerie cumplită ! Un spectru cu ochi lîngezi, cu laţa-ngâlbenită, Purtind pe buze vecinie un zîmbet făr' de viaţă, Cu inima de piatră., cu sufletul de gheaţa. E nalt... e trist... e palid... şi totuşi... e frumos 1 Fugiţi, copii., de dînsul, fugiţi 10 (Intră un itrvitat aduând o scrisoare. îndată ce o dă iese.) E curios... Eu n-aşteptam scrisoare... şi nu ştiu de la cine. (Vrea s-o deschidă; şi se opreşte.) Dar poate-i pentru altu. (Se uită la adresă.) 15 Ba nu, e pentru mine. (Citefte.) 20 Un prieten al familiei crede de datoria sa, doamnă, a vă jacc cunoscut că fiul d-voastră îşi trece viaţa lingă o femeie al cărei nume şi meserie vă poate arăta îndestul nenorocirea ce vă aşteaptă dacă nu veţi căuta a pune sfîr-şit acestor vizite; riscă a se bate pe toată ziua cu cîte un curtezan şi ştiţi că duelul e o jucărie primejdioasă. Ea sc numeşte Bclla-Roza. 25 Emil, curtezani... duel ! O L. femeie blestemată ! Şi tu îmi vrei copilul, şi tu eşti însetată De dtllcea lui privire ? Dar, spune-mi, cine eşti ? Poţi tu să-i dai mărire ? Ştii tu ca să-l iubeşti ? Orcine-i fi, te blestem ! (S-aşează In mm* din mijloc ; stă citva timp cu capul în mini.) Ş-acuma... iarăşi singuri ! 30 Da, vecinie, vecinie, singuri... întotdauna singuri ! De-acum... Dar cine ştie. sa iau bine aminte : Scrisoarea-i anonimă... Să văd, poate că minte... (lese.) TABLOUL II 1.1 n buduar elegant mobilat. în fund, un pat pierdut în perete; se vede numai galeria aurită si perdelele, în dreapta, un piano. Scaune Ludovic al XIV. Deasupra pianului, un portret de femeie. Lumină slabă. SCENA IV BELLA-ROZA în haină albă de seară ; bine gătiia. La ridicarea pinzei stă rezemata cu braţele ;i capul de un scaun. EMIL îmbtăcat în negru. Se uită într-un album. BELLA-ROZA Iubire,,, vrei iubire ? In ochii mei priveşte. Copil fără credinţă, şi vezi de te iubesc ! Priveşte... spune însuţi, vezi tu cum înfloreşte, tn inima mea moarta, o floare ce trăieşte Prin tine, pentru tine ?... O... da, eu te iubesc ! Departe... mult departe... şi Unguri, vrei ? răspunde. Acolo-n umbra lumii iubirea ne-om ascunde Tu, rege-a cărui ţară va fi inima mea, 20 Eu, însămi fericită de fericirea ta. Emil... şi îmi uit ţara, las totul pentru tine : Renume, oameni, scenă... EMIL Gîndeşte-te ce zici. Uiţi scena, Bella-Roza ? BELL A-ROZ A 25 (aparte) El nu iubeşte-n mine decît numele-mi mare. 10 15 (Către Emil.) O... voi nu ştiţi ! (Ducindu-şi mina către inimă.) Aici, Aici trăieşte mintea femeii iubitoare ; Noi cînd iubim dăm totul; viaţă, gînd, onoare ; Ne dăm sufletul, pacea... ş-adesea dăm chiar moarte. Dar voi ? Voi răi cu toţii, Iaşi, egoişti în toate, Stăpînitorii lumei pe voi vă socotiţi... Narcişi de ziua de-astăzi, iubind chiar, vă iubiţi ! Tu taci. Aşa-i ? răspunde. Emil, eu nu sunt dreaptă ; Tu eşti frumos, eşti tînăr... nu ştii să amăgeşti. Mă-nşel... O... da ! văd bine ! şi inima-mi n-aşteaptă Decît o vorbă ; spune-o... răspunde-mi, mă iubeşti ? BELLA-ROZA (Itund portretul) E ea, e iarăşi ea. (II rupe jurioasă.) Nedemn de-a mea iubire, nedemn de stima mea Eşti laş, eşti fără milă ; n-ai inima în tine... Atît dispreţ ajunge 1 Te du ! EMIL (aparte) Atît mai bine. (Tare.) Vă las... Adio, doamnă. EMIL (răsfoind albumul) Da... cine-i doamna asta ? BELL A-ROZA (continumd) Iubeşte, da, iubeşte... Din anii fericirii tot sucul să-1 sorbim. (S-aşează în genunchi lingă scaunul lui.) Eu sunt încă frumoasă, sunt tînără, priveşte... Şi sunt a ta... cu totul. (// sărută.) O... da ! să ne iubim. EMIL Ce gingaşă figură ! (O scoate din album.) Ce ochi, ce negre gene ! Privirea ei se pare că rătăceşte-alene Prin lumile din spaţiu. (Vrea să iasă.) BELLA-ROZA 15 Emil, Emil, aşteaptă... Te rog ramîi. Gîndeşte şi spune ce vei vrea Pe-o inimă ce doarme, iubirea de-o deşteaptă, Cu greu o readoarme. Şi inima-mi dormea. Tu i-ai vorbit în taină, uşor ai legănat-o 20 Cu visuri dulci de aur, pîn' ce ai deşteptat-o. Ş-acum cînd ea se mişcă după voinţa ta, Tu pleci. O... fie-ţi milă : rămîi. Voi asculta De tot ce îmi vei zice ; cuvîntu-ţi va fi lege ; Dorinţa ta poruncă... şi nu vei auzi 25 Un murmur, o căinţă... Mă poţi tu înţelege, Voi răsplăti cu viaţa iubirea-ţi dintr-o zi. EMIL (aparte) Iubire e sau milă aceea ce simt eu ? 30 (Către BeUa-Roza.) Mă iartă, Bella-Roza ; o recunosc : sunt rău. (Ii întinde rruna.) 10 15 20 25 SGENA V MĂRIA (cu o maniilă aruncată pe spate, apare la 115a din stînga.) BELLA-ROZA (se retrage cu citi va paşi.) EMIL ([ămîne în mijlorul camerei.) MĂRIA E el ! Cum, el ? Se poate ? O... soartă blestemaţi ! Prin cîte triste locuri iubirea lui mă poartă... E degradat, priviţi-1, priviţi pe [iul meu ! El timpul şi-1 petrece spunînd cu umilire Aceea ce nu simte, bîrfind, minţind mereu ! îşi da cu bucurie viaţa-i pe-o zîmbirc, Ascultă, plîrige, rîde, cum ea îi porunceşte. îşi pîngăreşte graiul spunîndu-i c-o iubeşte, Şi crede încă-n bine, şi-i încă fiul meu !... Destul ! Ieşi, fugi de dînsa ! EMIL Da... Nu. MĂRIA Te du .' O vreu ! (CStre Bella-Roza.) Iar tu, ce ai drept lege a n-avea nici o lege ; Ce ai drept conştiinţă un interes meschin ; Tu, ale cărei gusturi ar ruina p-un rege, Ar speria prin viţii pe-un mare libertin ; Fiinţă degradată, crescută-n umilire... MARI A (conlmulnd) Urînd pe cel ce rîde, rîzînd de cel ce plînge, Rea pînă-n fundul vieţii, cu suflet, cu simţire, Făcînd răul din fire, chiar fări-a cugeta ; Ce eşti despreţuită de însăşi umbra ta, Răspunde, căror scopuri... EMU. 10 O, nu, nu, eşti nedreapta, Nu ştii, nu poţi să judeci. Te rog, mamă, aşteaptă : Eu numai sunt de vină. MĂRIA Te văd. Eşti înjosit. Şi vii să-mi ceri iertare, aşa-i ? Ţi-am poruncit 15 Să ieşi. Ieşi dar l BELLA-ROZA (cu o nuscare de zap superbă) Vă pierdeţi... Citaţi, doamna, se vede Câ-11 casa mea eu numai am drept de-a porunci. 20 Mă credeţi rea... Prea bine ; sunteţi liberă-a crede Orce poftiţi, dar vocea, vă rog, a v-o îndulci. Aici eu sunt stăpînă. 25 (Către Emil) Emil, te rog să stai. MĂRIA Emil, să pleci. BELLA-ROZA 30 O... doamnă-acum insulte !... Dispreţul nu v-ajunge ? BELLA-ROZA Nu astfel. Emil rămîne. MĂRIA {yepezindu-se către Bella-Roza) Vai, Infamă creatură ! Blestem ! Blestem ! O... 5 (Cade pe un fotoliu.) EMIL Mamă ! Mă duc... Asculta, mamă. (Către Bella-Roza.) '0 In adevăr infamă ! Oh... fugi ! Să pici din faţă-mi. (Către Măria.) Sunt eu, e fiul tău, Deşteaptă-te... De-acuma ca şi pe Dumnezeu 15 Te-ascult. (Către Bella-Roza.) O ! Vino, Roză, te iert. te iert, vin' iute. BELLA-ROZA (aparte ) 20 Mă iartă !... El, mă iartă... (S-apropie de scaunul Măriei ; către el.) Acum... ascultă, du-te. Eu voi găsi cuvinte s-o fac sa mă iubească. Am învăţat pe scenă durerea omenească 25 Ş-o ştiu aşa de bine... (Vişinii.) Durerea... da, o ştiu... Cu ochii plini de sînge... Cu graiul scurt şi viu... O ştiu ! 30 (Către Emil.) Ascultă, du-te. Eşti tînăr ; e păcat Să plîngi. O, uiţi ? Mi-e mama ! BELLA-ROZA O... da. Te-am supărat ? 5 Sărută-rnă şi du-te. (U întinde fruntea.) EMIL (aparte) Scandal ! Vrea s-o sărut... 10 BELLA-ROZA Ce zici ? Vorbeşte tare. EMIL Nimic... Mi s-a părut.. (O simtă.) 15 Ş-acum te rog, fii bună cu ea ca şi cu mine, Mă duc. (Merge pînă la u}e. Se-ntoarce.) Te rog, ascult-o. E bună. 20 BELLA-ROZA (zimbind) Bine, bine. (Emil iese.) 10 15 20 25 30 SCENA VI MĂRIA, ci mai nainte, BELLA-ROZA BELLA-ROZA (vorbeşte încet) Aşa !... Credeam că firea lucrează în neştire, Dînd unora durere, dînd altora mărire ; Făcînd pe lume clase de oameni rătăciţi, Iar altele de nobili avuţi şi fericiţi. Dar nu... căci firul vieţii la toţi îl împleteşte Cu lacrămi şi pe nimeni ea nu nedreptăţeşte. (Arâtînd pe Măria.) Priviţi : ici mama plînge pe-un fiu în rătăcire, Copilul colo piere mărire aşteptînd, Săracul vrea avere, avutul fericire, Şi toţi, pînă Ia rege, toţi sufăr !... Omenire ! Oglindă fără formă în care-ades privind Iţi vezi faţa diformă... ocean cu ape-adînci, Brăzdat în Ioc de valuri cu colţurate stînci, De care barca vieţii uşoară, se sfarmă... Şi-n urmă-i ce rămîne priviţi ! (Arată pe Măria.) Sărmană mamă ! Sătulă, sunt sătulă întocmai ca şi tine De relele vieţii, de lacrămi, de suspine. In drumu-rni nici o floare eu nu am întîlnit; Chiar inima-mi, de groază, în piepru-mi a murit... Dar el ?... O... mă-nşelasem. Da ! inima-mi trăieşte, O simt... Şi el mi-o spune, el care mă iubeşte. Dar, oare, mă iubeşte ? O... dacă ar minţi... MĂRIA (să deşteaptă ; îşi ridică capul de pe fotoliu) Tu ? Fugi ! BELLA-ROZA Iertare, doamnă. Voiam a împărţi MĂRIA (scuUndu-se) Ai degrada durerea De-ai vrea a o cunoaşte ! O... de-aş avea puterea Destinului în mînă, v-aş înfiera pe frunte Ca mumele să fugă, iar lumea să se-ncrunte Văzînd că vreţi să ştergeţi, s-ascundeţi în zadar, Sub masca cea frumoasă, obrazul cel murdar. BELLA-ROZA Vai ! Cît dispreţ... Ajunge. Ba nu, spuneţi mereu, Mai spuneţi, spuneţi, doamnă. Paharul voi să-l beu întreg, pînă la drojdii. Apoi, am a vă spune Că lîngă orce floare, răsare-un mărăcine, Şi orce suferinţă ne vine după-un bine. Cînd vine suferinţa... o ştiţi, doamnă ■— apune Şi glorie prezentă, şi visuri viitoare, Şi nume, şi speranţă... tot piere, totul moare, în urma ei rămîne un fier călit de foc, Pe care nici rugina, nici timpul nu-1 atacă, Dar flacăra, vai ! poate în zgură să-l prefacă De-1 mai încinge-o dată... Ş-aceasta-n orce Ioc Şi-n orce timp. Da, fierul e inima. Rugina t 1* ALECSANDRINI (lăssndu-se pe un genunchi, spre figura el, o recunoaşte) Şi zici că o iubeşte Emil? MĂRIA Da, o iubeşte : da, el se pierde. ALECSAN DR INI (fără a asculta) Moartă ! Ea, moartă ! Numai astfel voit-a trista soartă 5 S-o mai revăd. O... visul de tinereţe zboară Ca rindunica. MĂRIA (continuind) Arta e dulce, e uşoară 10 Cînd este... ; dar cînd nu e ? ALECS ANDR INI (ca mainainte) Ce foc, ce strălucire Pe scena !... ALECS ANDR INI (sculîndu-se) Respect celui ce moare ! MĂRIA 5 Ascultă, Alecsandre : Eu am găsit mijlocul Să-I fac să uite Arta. ALECS ANDR INI Dar nu-i aicea locul Să discutăm. 10 MĂRIA Nu-i locul ; dar el poate să vie, Ş-atunci... 15 MARI A Umbră tristă de dor- AL ECS ANDRINI (indiferent) 20 in suflet... Suferinţă... ALECS ANDR INI Cîtă iubire MĂRIA ALECS ANDR IN I Dar m-a iubit ea oare 15 Care-i mijlocul ? MĂRIA Descurajarea. ALECS AN DR INI 20 Dar nu-nţeleg, de ce vrei să-1 dezgustezi. Fie, Vreodată ? MĂRIA (către bărbatul său) Alecsandre ! MĂRIA De ce vreu ! De ce ! Au tu uitat-ai de chinul meu ş-al tău Din tinereţe ? Artă ? Mizerie ! ALEGSANDRINI Ei bine ? MĂRIA El are să-ţi declame... sau falş, sau drept ; în fine, Orcum ar fi, să cauţi a-i arăta că n-are Talent, că n-are suflet pe scena : inspirare Că nu poate să aibă, cînd n-are suflet... Ce zici ? ALECS AN DRINI Zic, tot ce zici. 10 MĂRIA Promiţi dar ? ALEGSANDRINI Promit. MARJA 13 Haidem de-aici. ALEGSANDRINI Incă-un moment. (Se pleacă spre figura Rozei; o sărută pe frunte.) Adio. 20 EMIL (apare din umbră si se repede spre Bclla-Roza) Cadavru de şopîrlă, Mă-nveninaseşi! Astăzi, te înţeleg. Din gîrlă De murdării ieşită, în gîrlă vei muri 1 25 Şi-n gîndul meu, cadavru, tu vei înmărmuri ! A... corp !... Şi ea e încă frumoasă. (Pune un genunchi in pămint.) E tot ea ! Sunt tot aceleaşi raze, ce-n juru-i răspîndea Figura ei!... O... Roza, cerească creatură ! O... gură dulce, dulce, fermecătoare gură 1 5 In minte-mi semănasem sămînţa unei flori Ce creşte, sub lumina voioasei Aurori, Dar care creşte, numai ca să ne-nşele viaţa Căci, răsărită seara, apune dimineaţa. Aşa e făcut omul. El crede pînă moare 10 Că n-o să se despartă în veci de sfîntul soare : O pasăre ce-i prinsă de uraganul mării Şi-i dusa peste valuri, în voia întîmplării, Cînd vede de departe un vas care pluteşte, Nu-şi ia mai iute zborul, nu speră, nu doreşte 15 Să-1 prinza mai degrabă decît cum doream eu, Cînd ai ieşit voioasă în tristul drum al meu. Iubito ! Bella-Roza ! durerea mă-mpresoară, Durerea mă apasă, durerea mă omoară ! Eu te-am iubit ! Iubire... Dumnezeiască rază... 20 (Alecsandrini face cîţiva paşi către Măria.) Iubire ?... Nu ! — Blestemul pe capul tău să cază 1 Reptilă-ai fost în cuget, reptilă eşti şi-n trai! Tu porţi numele dulce al florilor de mai ; Tu nu înşeli pe nimeni, aşa-i ? Nu m-ai iubit... 25 Tu n-ai făcut pe lume decît ai suferit... Reptilă, minţi ! Priveşte pe însuşi tatăl meu, Pe tatăl meu !... (Se scoală si o loveşte cu piciorul.) Mi-e scîrbă să te mai văd ! 30 (Vrea să plece.) ALECSANDRINI (către Măria) Nu, eu 35 Găsesc că-i admirabil ! Orcine se coboară în lume, fără Artă, mai bine e să moară ! Şi inima, Mărio, fugind de datorie, îmi spune să-I las Artei. EMIL O... cită bucurie Mi-ar încăpea în suflet să te revăd trăind ! Aj vrea să ai simţire, ca astfel tu, simţind, 5 Să-ţi spui că-ţi doresc moartea, din suflet ! (Lăsîndu-se pe un genunchi, se plecă spre dînsa.) Te urăsc ! MĂRIA Qăclnd un pas înapoi; cu mînile întinse) 10 Sunteţi actori cu toţii ! BELLA-ROZA (deşteptindu-se de lovitura de picior suferită ;i simţind pe Emit lîngă dînsa, 'I ia de gît) Emil, eu te iubesc. PERSOANELE : ACTUL I DOCTORUL DLMITRIE VERA SYLVIA GRlGOR.ru CĂPITANUL CÂNTA DOMNITA ZOE PREOTUL SATULUI PRIMARUL SĂTENI. VETERINARI. CĂLUGĂRIŢE STOICA La ţară. Casa veche boierească. Odaie boltiră, dată cu var. Vedere pe cerdac ţi grădina, O masă de scris. Masa acoperită, în mijloc. Mese mai mici împrejur. Peste tot cărţi. Tablouri vechi. Un portret de femeie, în alb, mărime naturală. Pe planul al 2-lea, o gură de beci. SCENA I DOMNIŢA ZOE, 45 ani ; SYLVIA, fiică-sa, 25 ani. Amîndouă 10 în doliu. DOMNITA (rididndu-şi ochii de pe jurnal) Nu pot să mai citesc. Orîncotro dau, tot acolo mi se duce gîndul. Tu ce faci ? 15 (Se scoală.) SYLVIA Citesc. DOMNITA Poţi să citeşti ? Iar bine. Eu nu înţeleg nimic din ce 20 citesc. Aj vrea să mă duc Ia oraţ. Ai văzut pe doctorut ? SYLVIA SYLVIA 10 Da. DOMNIŢA Cum ţi se pare ? SYLVIA Tot aşa. DOMNITA (oprindu-sr, se tfiideste) Poate că ar fi bine să plecăm de aici. SYLVIA (ridicindu-şi ochii din cant) Crezi ?... DOMNITA Cred că da. DOMNIŢA De unde ştii ? 5 SYLVIA Am auzit că spunea lui Radu să pregătească odaia. DOMNIŢA Da ? SYLVIA 10 Da. DOMNIŢA Ţie îţi pare bine că vine ? Ştiu şi eu. Nu ştiu ce să mai zic. Aici, tot ce ne în-15 conjoară, ne aduce aminte de dînsai. Mi-e drag şi mi-e frică să stau aici. Poate că dacă ne-am duce undeva, in străinătate, ar veni şi el. Da. SYLVIA 20 25 SYLVIA Poate. DOMNITA Tu ce crezi ? SYLVIA Eu nu cred nimic. (Tac amîndouă.) DOMNIŢA Doctorul a aflat că vine căpitanul ? 15 DOMNIŢA Parcă nu prea eşti încîntată. SYLVIA încîntată, e cam mult. îmi pare bine. Atît. E un prieten vechi... 20 DOMNIŢA Prieten vechi şi logodnic. Şi asta, dacă vrei. DOMNIŢA Cum „dacă vreau". Dacă vrei tu. DOMNIŢA Parcă nu-i totuna. SYLVIA Bine, mamă. însă mi se pare că nu e vremea înneme-5 rită să vorbim despre asta. DOMNIŢA Aşa este, fata mea. Dar ce să fac ? Am pierdut pe una, trebuie să mă gîndesc la alta. SYLVIA 10 Bine, mamă. SYLVIA Poate că nu. Cuvintele sperie uneori mai mult decît 5 înţelesul lor. DOMNIŢA (uittndu-se la dtnsa) Crezî ? Au poate faci si tu... experienţe ? SYLVIA 10 Eu ?... Cîteodata... dar nu cred. El crede si încearcă. DOMNIŢA DOMNIŢA Studentul a ieşit ? încearcă, ce ? SYLVIA Cred câ a ieşit cu doctorul. 15 DOMNIŢA Cine-i studentul ăsta ?... Ţie îţi place ? SYLVIA De, ştiu şi eu... Nu-1 cunosc îndestul ca să-l judec. E un mediu. 20 DOMNIŢA (mirata) Da ?... Doctorul face spiritism ?... SYLVIA încearcă s-o vadă. 15 DOMNIŢA Pe Mărie ? SYLVIA Da DOMNIŢA 20 (care voia .Tt iasă, se întoarce, făcindu-si cruce) Doamne fereşte ! Era să mă duc. Tu mă faci să-mt uit treburile. Să vadă pe Mărie ! ? SYLVIA Doamne ! Spiritism, nu. Face experienţe. 166 Da, de ce te miri ? DOMNIŢA (ie uită la ea lung, jăcîndu-şi cruce din nou) Doamne fereşte ! (Apare doctoiul în cerdac; vorbeşte cu cme-.n din curie.] 5 SYLVIA Te rog, nu te mai închina, că te \ede doctorul. Dacă te duci la oraş, să-ţi dau două scrisori. DOMNIŢA Mă duc. Dă-mi-le. (Sylvia se duce să caute scrisorile. 10 Intră doctorul.) SCENA II DOMNIŢA. DOCTORUL... (40 de ani. Pare mai bătrîn decît e. Poartă baibă întreagă. în doliu ca 51 ceilalii) DOCTORUL 15 Sărut mîna, Domniţo. DOMNIŢA Dună ziua, doctore. (îi dă mîna să i-o sărute.) Ce mai faci ? Unde ţi-e studentul ? DOCTORUL 20 Ce să fac... mulţumesc, sunt bine. Am fost prin sat să dau de popă. Studentul ?... Grigoriu vrei să zici — e în odaie la el. DOMNIŢA Da ce ai cu popa, pe căldura asta ? 25 DOCTORUL Aveam să-i dau nişte cărţi... DOMNIŢA Da ? DOCTORUL Bisericeşti. DOMNIŢA Aşa ? Foarte bine. Eu mă duc Ia oraş şi apoi trec pe la schit. Ai ceva ? DOCTORUL Nimic, mulţumesc. Dacă vine maica stariţa, aş dori 10 să-i arăt altarul criptei. {Intră Sylvia cu scrisorile fi le dă Domniţei.) DOMNIŢA Am să-i spun. (Domniţa iese.) 15 SCENA III DOCTORUL, SYLVIA, PREOTUL Pe cînd Sylvia dă scrisorile mame-si, doctorul deschide un saltar şi scoate un vraf de hîrtii. DOCTORUL Sylvio, ia vino. (Sylvia se apropie.) Asta este psaltirea 20 pe care am făgăduit-o popii. SYLVIA Da? (Deschide cartea.) Ce fel de psaltire! Vad ca e un manuscris. DOCTORUL 25 Da. A trebuit să copiez tot volumul. Nu era tipărit? DOCTORUL Ba da. Iată-1 alături. Insă pe cel tipărit erau îndreptări făcute de Mărie. Ce minunaţi sunt psalmii Iui David !... Cheamă, te rog, pe popă. (Syluia se duce spre cerdac cu manuscrisul. El tsi pune ochelarii si citeşte cu glas mare, în volumul tipărit.) „Şî va fi ca un pom răsădit Iîngă izvoarele apelor : carele rodul său va da în vremea sa... (se opreşte, repetă) carele rodul său va da în vremea sa : şi frunza lui nu va cădea, şi toate, orcîte va face vor spori." (Ui-tind-u-se pe margină.) Mărie a îndreptat; „carele rodul său va da la vreme". (Repetă.) Şi va fi ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, carele rodul sau va da la vreme." (Intră preotul. Doctorul se uită la el peste ochelari.) PREOTUL Cu plecăciune, taică. DOCTORUL (arătindu-i un scaun) Poftim, părinte. Domniţa s-a dus la oraş. Ia şezi. Ai pus vasele cu flori cum ie-am rugat ? PREOTUL Dară, taică : le-am pus roata, împrejur, lîngă celelalte. Portretul răposatei rămîne la iveală. E înăuntru un miros ca în rai. Numai Domnul sa vă binecuvînteze, ca mult aţi mai făcut toate după dorinţa răposatei! Că-i erau dragi florile, nevoie mare !... DOCTORUL Nu prea e lumină în altarul criptei. Mă tem să nu îngălbenească. PREOTUL Nu, taică : e lumină destulă, şi de sus şi de la uşe. DOCTORIA Sylvio, dă-ne manuscrisul. (Sylvia vine încet pe la 5 spatele popii, răsfoind manuscrisul.) SYLVIA Unde e psalmul pe care-1 citeai ? DOCTORUL La început. (îsi ridică ochelarii si se uită la dînsa.) ■0 „Şi va fi ca un pom răsădii lîngă izvoarele apelor, carele rodul său va da la vreme." SYLVIA (opr'mdu-se la spatele preotului, se uit% lung la doctor fi {act semit câ nu) Iată-1. {Dă manuscrisul preotului.) 15 DOCTORUL Poţi să citeşti, părinte ? 20 PREOTUL {deschizând manuscrisul) Pot, taică. E scris curat. DOCTORUL Ia încearcă. Ţi-am spus că pe celalalt nu ţi-1 mai dau. 25 PREOTUL {cetind) „Către tine am ridicat ochii mei, cela ce locuieşti în cer..." DOCTORUL Citeşti făr' de ochelari ? Păi PREOTUL fac. Vezi ? DOCTORUL DOCTORUL Prea bine. Prin urmare aşa, părinte. Voi veni mîine dimineaţă. PREOTUL 5 (jculindu-se) Bine, taica. Da' mai aveam o vorbă... PREOTUL DOCTORUL Cum dă Dumnezeu. Spune, părinte. DOCTORUL PREOTUi, 10 Ia mai zi. 10 Vream să mă rog de d-1 doctor... cu stafia ceea a noastră din beci... PREOTUL Ire tind) „Iată, precum sunt ochii slugilor în mînile stăpînilor lor, precum sunţ ochii slujnicei în mînile stăpînei sale : 15 aşa ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi"... „Miluieste-ne pre noi. Doamne..." DOCTORUL (întrerupind) 20 Citeşti bine. Da' ce-o fi vrînd să zică. părinte : „ochii slugilor în mînile stăpînilor" ? PREOTUL (nedumerit) Păi... e vorbă adîncă... Adicătelea ochii slugilor să 25 fie în mîna stăpînilor, ca aşa se cuvine. SYLVIA Şi sfinţia-ta cu stafia, părinte ? DOCTORUL Mă rog, mă rog... Ce-i cu stafia ? 15 PREOTUL Apoi ce să fie... De cînd a fost d-1 căpitan pe aici, cînd cu îrrmormîntarea răposatei, nu mai putem trăi de ea. De cum înnoptează, iese la răspîntie. Că nu-i mai 20 duce nimeni demîncare. DOCTORUL Rău. Ar trebui să-i ducă. SYLVIA (zîmbind) Ia lasă, doctore, nu mai descoase lumea. (Către preot.) Aşa e, părinte : să fie slugile cu credinţă ; să asculte ! PREOIUL D-1 căpitan a dat poruncă dorobanţilor să pună mîna 25 pe cine o afla că-i dă cîte ceva. DOCTORUL Şi dorobanţii ascultă ? PREOTUL Păi ce să facă : le e frică de stafie, dar le e frică si de îtăpînire. SYLVIA Ce prostii!... DOCTORUL (către Sylvia) Te rog. (Către preot.) Fii liniştit, părinte : voi îngriji eu să-i ducă de la curte cîte ceva de mîncare. PREOTUL Bine, taică. Ştii, ne mai rugăm noi să ne păzească Domnul de duhuri rele, da' n-ai ce-i face, că lumea-i proastă. DOCTORUL Mergi sănătos, părinte. (Preotul se duce pină la uţe. Se întoarce.) PREOTUL Da' mai aveam o vorbă. DOCTORUL Ce este ? PREOTUL Poate au mai rămas de la răposata niscareva haine... Pentru săraci ? PREOTUL Pentru ei, taică. DOCTORUL Du-te, părinte, că o să le găseşti acasă. 5 SYLVIA Pentru coana preoteasa. (Preotul vrea să iasă. Se răt-gîndeşte.) PREOTUL Şi mai aveam o vorbă... pentru locul de la grind.* 10 DOCTORUL Foarte bine. Du-te... SYLVIA Că o să-1 găseşti acasă şi pe el. {Preotul iese.) 15 SCENA IV DOCTORUL, SYLVIA DOCTORUL (după ce însoţeşte pe preot pînă la ufe) Da, cred că aşa e bine. 20 SYLVIA Cum e bine ? DOCTORUL (iezind') Să-i dea să mani ne e. SYLVIA 5 Stafiei?!... (Venind lîngă dînsul.) Bine, Demetre, nu se poate să-mi explici si mie ce sunt contrazicerile astea în spiritul tău ? DOCTORUL Da. Sa-i dea să mănînce. (Uitîndu-se lung la dînsa.) 10 Pentru tine, Sylvio, a vorbit David : „Şi va fi ca un pom răsădit lingă izvorul apelor, carele rodul său va da la vreme". 10 SYLVIA Te rog scuteşte-mă de ironie. întotdeauna m-ai socotit 13 ca un nevîrstnic. Nu mai sunt copil, ştii ? DOCTORUL 15 Da. SYLVIA DOCTORUL De mult nu mai sunt copil, foarte de mult. 20 Ştiu. 20 SYLVIA De cînd vorbeai cu soră-mea lucruri înalte, iar pe mine mă trimiteai să mă culc. 25 DOCTORUL 25 Aşa se cuvenea. SYLVIA Acuma soră-mea a murit. Cu cine mai vorbeşti ? DOCTORUL Sylvio ! SYLVIA Te rog să nu mai fii ironic, asta-i ! DOCTORUL Sylvio, cum vorbeşti tu astăzi... Parcă nu mai eşti tu. SYLVIA Ba eu sunt. DOCTORUL Bine, nu ţi-e milă să vorbeşti astfel... de sora ta ?... de tovarăşul tău de copilărie ?... de Mărie ?... Ai cunoscut tu pe cineva mai bun, mai drept ?... Ţi-a făcut Mărie vreodată ceva ? SYLVIA Nu. DOCTORUL Atunci de ce nu ţi-e milă de dînsa ? SYLVIA Ba mi-e milă. Mi-e aşa de mila, că dacă s-ar fi putut să mor eu şi să trăiască ea, aş fi murit fără cea mai mica părere de rău. Dar, fiindcă n-am murit, şi trăiesc, aici, cu tine, te rog, lasă ironia la o parte. DOCTORUL Bine, fetiţo, n-am avut nici un gînd rău. A SYLVIA SYLVIA Nu sunt fttijă. Nu e adevărat ! DOCTORUL E !... eşti supărată pe mine... Te las. (Se scoală.) SYLVIA (apucîndu-l de mină şi silindu-l să şeadă) Nu sunt fetiţa ! Să ştii şi să fii pătruns. Sînt femeie în toată mintea : te rog sâ-mi vorbeşti cu încredere. DOCTORUL Cu încredere ji-am vorbit întotdeauna, Sylvio. DOCTORUL Cum „nu e adevărat" ? (Gîndindu-se.) Adică, ce e 5 drept, voioasă nu mai eşti tu ca mai nainte, dar asta e şi firesc pentru acum. SYLVIA Pentru acum şi pentru totdeauna. DOCTORUL 10 De ce „şi pentru totdeauna" ? SYLVIA SYLVIA Şi fără ironie. Asta e treaba mea. DOCTORUL Şi fără ironic. Nu e în firea mea. DOCTORUL Văd că astăzi eşti supărată, or poate nu mă mai iu-15 beşti ca pină acum... Şi să laşt pe David. SYLVIA SYLVIA {uitlndit-se lung la el) Nu... ca pînă acuma. DOCTORUL Vorbele lui David mî se păreau frumoase ca să spun un lucru drept. 20 Atunci ce să fac ? DOCTORUL Care lucru drept ? SYLVIA SYLVIA Să vorbeşti cu mine cum vorbeai cu Mărie : să-mi spui tot ce gîndeşti şi să-mi răspunzi la tot ce te-am întrebat. DOCTORUL Că tu eşti tînără, voioasă; că ai să te măriţi şi ai să fii fericită : atîta tot. 25 Sugestiune ! Nici o sugestiune. DOCTORUL Sugestiune îti spui !... Ai auzit pe Mărie, şi crezi câ 5 gîndeştî tu. SYLVIA Eu nu gîndesc, ci simt. Au bătăile inimei mele sunt sugestiune ?... DOCTORUL 10 Cine ştie !... mai nimic nu-i personal al fiecăruia dim noi. SYLVIA Inima mea, nu este a mea ! ? DOCTORUL 15 Este a ta, şi este a mea, sau a orcui ar putea să o- mişte. SYLVIA (zîmbind) Asta e adevărat... Dar, în fine, tot n-ai răspuns la ce-20 te-am întrebat. DOCTORUL Ce m-ai întrebat ? SYLVIA Te-am întrebat să-mi spui : pentru ce contrazicerile 25 astea în spiritul tău ? Ce contraziceri ? Alitea şi atîtea : nu crezi în Dumnezeu, şi te îngrijeşti de cărţile popii.... DOCTORUL 5 Chestie de literatură; as vrea să audă ţăranii, ]a biserică, o limbă bună. SYLVIA Da ?... Să presupunem că e aşa. Dar cu stafia ? Te plîngi că lumea noastră e proastă, neştiutoare — şi pe de 10 altă parte hrăneşti în mintea ei irezuri. DOCTORUL Mă plîng eu că lumea e proastă ? 5YLVIA Da. Cel puţin te plîngeai cu Mărie. Eu am auzit tot, 15 cu toate că mă trimetea! să mă culc. DOCTORUL (ttitînduse la ea cu interes) Bine, dragă Sylvio, de ce te muncesc pe tine astfel de gîndiiri ? de ce nu vrei să ram îi sănătoasă, senină, să fii 20 fericită, fără să te întrebi de ce eşti fericită ?.... SYLVIA Ştiu şi eu... Mă întreb, prin urmare trebuie să găsesc răspuns. DOCTORUL 25 Răspunsul e : să te măriţi, să-ţi iubeşti bărbatul şi să fii fericită. Pe mine lasă-mă cu contrazicerile mele. Iar începi ? DOCTORUL {cu blindeţe) Nu încep nimic. încredinţează-te că nu încep nimic SYLVIA Bine, Demetre, tu nu vezi, cu toate astea, că eu am nevoie de tine ? Trebuie să mă luminezi; trebuie să-mi scoţi sufletul din negura în care trăieşte. Vorbeai atîtea cu Mărie !... De ce nu vrei să vorbeşti şi cu mine ?... DOCTORUL [către sine) Iar sugestiunea !... (Către Sylvia.) Mărie era altceva. Nu înţelegi ? SYLVIA Nu. Mărie era sora mea, era din aceeaşi familie cu mine. Ce pricepea ea, pricep şi eu. Tu ai o îndatorire faţă de mine : ai aruncat sămînţa îndoielii peste tot : trebuie sau s-o îngrijeşti sau s-o stîrpeşti. DOCTORUL Eu? ! SYLVIA Da. Ai vorbit de Dumnezeu, de suflet, de credinţă şi necredinţă. DOCTORUL Am vorbit cu Mărie. Ea era femeia mea : vream s-o luminez, eram dator s-o luminez. Cu tine e altceva : tu eşti chemata să fii fericită — altfel. SYLVIA Mărie nu era fericită ? DOCTORUL Nu ştiu. Poate că da, în felul ei, sau, mai bine, în felul meu. SYLVIA 5 Mărie a murit. DOCTORUL De ce vorbeşti aşa Pentru mine n-a murit. SYLVIA Cum se poate ? ! 10 DOCTORUL N-a murit. Mărie era atunci în fiinţă Astăzi e în minte : o idee. SYLVIA (buadu-i mina) 15 Te rog, Demetre, vorbeşte ! Ce vrei să zici ? Nu vezi ca eu nu mai pot trăi în negura asta ? E o lume nouă ce se deschide sufletului meu : care e ? Eu o simt, o bănuiesc, însă nu o înţeleg cu lîmpeziciune. Am ascultat crîm-pei din vorba ta cu Mărie ; am cetit cărţile tale, pe 20 apucate, cu temere că o să mă aflaţi... Mărie a murit, s-a rupt ceva în mana mea. Necunoscutul din lumea viitoare mă atrage şi mă înspăimîntă. Te rog, vorbeşte, spune-mi ce ştii. Te văd că eşti liniştit — şi cu toate astea o adorai, nu-i aşa ? 25 DOCTORUL Bine, fetiţă, întreabă-ma : ce vrei să-ţi spun ? (Sylvia tace.) Iţi spun cu plăcere. SYLVIA Ciudată e viaţa.... ! DOCTORUL Cam ciudată. SYLVIA (gmdindu-se) Ai zis ca o iubeai ca pe o idee ?... DOCTORUL Am zis că Mărie este acum o idee. Ca o iubesc nu mai încape îndoială : mai cu seamă lumea reală simpatica trece în lumea ideală. Simpatia este cea dintăi condîţiune a transformării. SYLVIA Cum ? Dar mai întăi te rog să-mi lămureşti alte nedumeriri : pentru ce nu crezi în Dumnezeu ? SCENA V Aceiaşi, FECIORUL Feciorul aduce depeşea Sylviei. Aceasta a deschide încet, o ce tejte şi o pune lîngă dînsa, pe masă. 5 SYLVIA (către doctor) Aştept... (Către fecior.) Bine. DOCTORUL Soseşte ? (Sylvia îi întinde telegrama.) Foarte bine 10 doreai răspuns — iată răspunsul. FECIORUL Domniţa merge la gară ? SYLVIA DOCTORUL Nu. Protestez. Eu cred. SYLVIA După aceea, de ce, dacă nu crezi, îndemni pe alţii să creadă ? Apoî, de ce ţii să se păstreze staliele ? DOCTORUL A crede cu convingere într-un lucru ce nu există, e o putere. SYLVIA In ce crezi ? şi ce este ideea în care s-a prefăcut Mărie ? (Doctorul se uită în pămînt ji nu răspunde. Intră un fecior cu o depeşă.) 15 FECIORUL Nici d-1 doctor ? DOCTORUL Ba da, ba da. Merg şi eu, merge şi domniţa. SYLVIA 20 Trebuie să merg ? Desigur, I SYLVIA (către fecior) Avem toată vremea să ne hotărîm. FECIORUL Mai este şi d-1 primar. DOCTORUL Bine să dea Dumnezeu. Ce doreşti ? PRIMARUL Dorim sănătate. DOCTORUL SYLVIA Şi altceva ? Ce vrea ? PRIMARUL 10 15 DOCTORUL Sa poftească. [Feciorul iese.) SYLVIA Iar cu stafia, or cu cerşitul !... DOCTORUL E aşa de simplu sa-I ascultăm, înainte de a-1 bănui.. SCENA VI Aceiaşi, .PRIMARUL Altceva nimic. DOCTORUL 10 Ce tc-aduce ? PRIMARUL Păi, ce să m-aducă... Noroc. DOCTORUL (iimbwid) 15 Ia ascultă, primarule, afară de noroc trebuie să te mai aducă ceva... Spune ce te-aduce. PRIMARUL Păi, ce să m-aducă... Vorba aia a noastră... PRIMARUL Sărutam mînile. DOCTORUL 20 Care vorbă ? DOCTORUL SYLVIA Ce-Î, primarule ? 20 PRIMARUL Ce să fie, bine. Stafia ? Taman ! PRIMARUL DOCTORUL Ce-i cu stafia ? PRIMARUL Iar a ieşit la răspîntie. Dacă nu-i mai aduce nimeni 5 dernîncare... SYLVIA Linişteşte-tc, primarule, a regulat d-1 doctor cu preotul. PRIMARUL 10 Aşa ?... a regulat cu popa ?... SYLVIA DOCTORUL Primarule, da(ă numai pentru asta ai venit, e lucru regulat. Du-te de-ţi caută dc treabă. PRIMARUL .5 Păi, cum ziceţi şi dumneavoastră... (Se duce către uşe încet, răsucindu-şi pălăria. Se opreşte.) Da' mai aveam o vorbă... DOCTORUL Spune, primarule. 10 PRIMARUL Poale au rămas de la răposata... Cu preotul. SYLVIA (întrcrupîndu-l) PRIMARUL Numai să n-o mănînce el... Niscareva haine... 15 PRIMARUL 15 SYLVIA Ce să facă ? ! PRIMARUL Să mănînce demîncarea. Ştii, pentru săraci... SYLVIA (ca inienţie) Da. Le-am trimis preotului... 20 Mîncarea stafiei! ? SYLVIA 20 PRIMARUL Al dracului popă ! PRIMARUL Păi ştii cum e omul : mai dă şi stafiii, mai ia şi el... SYLVIA [TÎzJnd) 25 Va să zică stafia e persoană de înţeles... fi'' SYLVIA Să le-mpartă la săraci... PRIMARUL 25 Le vinde şi le bea. Nu vorbi aşa, că şadc ruşine. Daca vrei haine, am să-ţi trimit şi dumitale... PRIMARUL 5 Să fie de sufletul răposatei... Dar de locul de k grind, domnule doftor Ştii, domniţa, Dumnezeu s-o ierte, mi-a botezat un băiat, şi zicea ca să-i dea zestre nişte pogoane de pămînt... DOCTORUL 10 Locul de Ia grind îl cere obştea. PRIMARUL D-apoi obştea ce nu cere !... DOCTORUL Awiap (tară primar) SYLVIA (ride uitindu-se Ut doctor) b Ei, doctore ? !... DOCTORUL Ce este ? SYLVIA (inutind pe primar) 10 Ce să fie, bine. DOCTORUL (iii cm) Bine să dea Dumnezeu. Ce doreşti ? II cer şi veteranii. 15 PRIMARUL Şi ei cer cit nu li se cuvine. DOCTORUL Li se cuvine, că s-au bătut. PRIMARUL 20 S-au bătut o dată şi cer de o sută de ori. Parcă dacă-i vorba aşa, mie nu mi-a murit un cumnat în război... Şî eu sunt veteran. 15 SYLVIA (idem) Dorim sănătate. DOCTORUL (idem) Şi altceva ? SYLVIA Dorim nişte pogoane la grind... (Lwnău-i mina.) Şi dacă se poate, sa nu mergem la gară- Prin alianţă. SYLVIA (Primarul inc) 210 DOCTORUL (gindmdu-ic) 25 Ai văzut ce ciudat vorbeau... SYLVIA Unul ca altul. întocmai. DOCTORUL Nu-i aşa ?... O curioasă sugestiune la distanţa. SYLVIA Crezi ? DOCTORUL Foarle nostim. DOCTORUL S-a imîlnit cu primarul ? • FECIORUL Nu, că primarul a ieşit pe din dos. Sigur. DOCTORUL 10 SYLVIA De ce la distanţă, şi nu la circiumă ? Să poftească. FECIORUL BOCTORUL 10 Sunt şi veteranii. La distantă. SYLVIA La circiuma, doctore. Au vorbit împreună si au ris 15 de noi. DOCTORUL Cine rîde de semenii săi pe asemenea motive, are sufletul depravat. Ei nu rîd, ci, ca atîta lume ce se so- coteşte pe sine superioară, nu ştiu ce să creadă... 20 {Sylviet se uita lung la el ;i da din cap,) SCENA VIII Ac=ia;i. FECIORl.L. OBŞTEA, VETERANII FECIORUL A venit obştea satului. DOCTORUL Să poftească şi veteranii, (lese feciorul. Intra mai mulţi săteni.) SĂTENII 15 Sărutăm mînile, cucoane. DOCTORUL Buna vremea, oameni buni. (Se aşează obştea de o parte, veteranii de altă parte. Recunoaşte pe Stoica.) Ce-i, Stoico ? 20 STOICA Ce să fie, boierule, bine. DOCTORUL Bine să dea Dumnezeu. Ce doreşti ? STOICA DOCTORUL Dorim sănătate. Şi cine 1-a luat ? DOCTORUL Ce te-aduce ? STOICA Veneam pentru vorba aia... DOCTORUL Stafia ? STOICA Ei... DOCTORUL Am regulat. Dar nu vii pentru ea, Stoico. Vii pentru locul de la grind. (Oamenii se foiesc între ei si rid. Către veteram.) Ş> d-voastră tot pentru locul de Ia grind veniţi Or poate pentru stafie... VETERANII Tot. VETERANUL Cumnaţii primarului. Ai de Oprişenii. 5 DOCTORUL Cine sunt ăştia ? Sunt plugari or sunt tîrgoveţi ? (Obştea se împarte în două : unii strigă că sunt plugari; alţii că sunt tîrgoveţi). DOCTORUL 10 Stoico, vorbeşte tu : cine suni Oprişenii ? OBŞTEA (O parte.) Negustori, boierule. (Altă parte.) Plugari. STOICA Tăceţi, mă. Cucoane, unul este brutar, de ăia de umblă 15 cu trăsura pe Ia circiume ; altul are fabrică de ţîfoane, ăl de-al 3-lea a luat pe fata popii ; Ioniţă, al 4-lea, e profesor în comuna Şindriîita ; Gavrilă e hoţ de cai ; Ştefan e jandarm. Ei !... (Se gtndeşte.) Care mai s'unt, mă ? UN VETERAN Dacă locul de la stat I-a scos Ia lecitaţie şi noi n-am DOCTORUL 20 Da' citi sunt, oameni buni ? DOCTORUL Cînd s-a ţinut licitaţia ? VETERANUL Ia. ieri s-a ţinut. Primarele a ascuns poblicaţiele. OBŞTEA Sunt mulţi, cucoane. STOICA Mai este al de Petrache. Ala-i veteran. VETERANUL Nu se pomeneşte. DOCTORUL Atunci de ce-I cereţi ? OBŞTEA Ba e veteran. A fost gardist de noapte. STOICA Să-i dea Ioc în Dobrogea. 2 VETERANUL N-a fost in război. OBŞTEA 10 STOICA Păi şi veteranii tot la grind se trag. DOCTORUL (către veterani) De ce vreţi grindul, oameni buni ? VETERANUL Păi şi primarul tot la grind se trage. DOCTORUL A fost. VETERANUL N-a fost. (Se face mare zgomot. Stoica strigă la ei.) STOICA Tăceţi, mă, că ne dă afară boierul. (Se liniştesc ) Cucoane, să ne dai locul de la grind... VETERANUL Să ni-1 dai nouă, cucoane. amenn DOCTORUL Dar ce are locul de la grind, oameni buni ? (O se uită unii la alţii.) E pămîntul mai bun ? STOICA Ba nu, cucoane. Primarul zice că i 1-a făgăduit domniţa, cînd i-a botezat băiatul. VETERANUL Păi cum zici şi matale... 15 DOCTORUL Eu zic să vă duceţi să vă înţelegeţi, şi apoi să veniţi Ia mine. Mergeţi sănătoşi. (lesă toţi.) (Către Sylvia.) Ei, vezi cum se formează curentele !... (Sylvia dă din cap cu neîncredere.) De ce dai din cap ? 20 SYLVIA Fiindcă te laşi să te fure lumea cu o nevinovăţie... curentă. DOCTORUL De ce „să mă fure". Nu vezi că nu ştiu ce vor. Cer 25 locul de la grind numai fiindcă-1 cer veteranii, iar aceştia, fiindcă-1 cere primarul, iar primarul fiindcă-1 cere popa. Iar popa ?... DOCTORUL Nu ştiu... Fiindcă-i trebuie. SYLVIA De trebuit, pămîn! trebuie la toata lumea. DOCTORUL Dar de ce pămîntul de ]a grind, care e cel mai prost ? SYLVIA Sa mergem. Mă duc să-mi iau o haină şi sunt gata. (Se îndreptează spre use.) DOCTORUL 5 Sylvio... (Se apropie de dinsa.) Dă-mi voie... (li ia o mină.) Cu adevărat, dreptate aveai tu cînd ziceai că semeni cu Mărie. Mai cu seamă mîna ta seamănă cu a ei. SYLVIA Da? SYLVIA Eşti sigur că e prost ? DOCTORUL Sigur. SYLVIA 10 DOCTORUL Foarte mult. Persoana fizică a unor făpturi alese pare cîteodată un lucru aşa de nepămîntesc, că i«e din materie şi devine suflet. Lumină nouă. 3 SYLVIA 15 (uîtlndu-se la mîna ei, o pune pe masă, . sub ochii doctorului) Eu mă îndoiesc... Aşa? DOCTORUL Sugestiune, Silvio : ia unul de la altul. SYLVIA Şi toţi de la dumneta. (Uitmdu-se pe gîntfuri la el.) Ce fericit eşti că poţi să explici toate lucrurile printr-o formulă !... 20 DOCTORUL Aşa. SYLVIA Vrei să nu pun mănuşi. DOCTORUL DOCTORUL Se explică ele singure... Dar nu mergem la gară ? Cred că a venit vremea să mergem. Da, te rog. N-am să pun. (Iese.) 10 15 SCENA IX DOCTORUL (vine la maia de scris, ia psaltirea jăra a o deschide, sade, îjî reazemă capul de spatele scaunului) „Şi va fi ca un pom răsădit lingă izvoarele apelor, carele rodul său va da la vreme". (Vorbind.) îl va da ? (Deschide încet psaltirea.) „Miluieşte-mă, Doamne, că fără putere sunt ; vindecă-mă, Doamne, că s-au turburat rosturile mele. Şi sufletul meu s-a turburat foarte ; şi, Doamne, pînă cînd!... (Răifoind mai departe.) „Spre Domnul am nădăjduit ; rum veţi zice sufletului meu : mută-te în munţi, ca o pasăre ?" SCENA X cap. DOCTORUL, SYLVIA Sylvia s. iveşte în u5c, cu o haină pe braţ si cu pălăria în Aude ultimele cuvinte. SYLVIA Cine să zică sufletului tău „mută-te în munţi" ? 10 15 20 25 DOCTORUL Pentru tine a vorbit Mărie. Iată scris aici cu mîna ei. (Citeşte.) Şi nopţile, ca zilele de calde, Şi luna rătăcită-n calea ei Se duce, visătoarea, să se scalde In apa sclipitoare de seîntei. Ca luna e viaţa muritoare : Răsare şi se urcă şi-a pierit; Se scaldă în sclipirea ce o doare A propriului vis nenfăptuit. Dar visul ce n-a fost înfăptuire E singur adevărul cel de-apoi Şi sunt fâgăduinţi de fericire în mugurul ce n-a dat încă foi. Tu nu-ţi închipuieşti că fericirea E numai în speranţa de a fi, Că doară tu pricepi că te-a scris firea Spre-a fi ou-adevărat şi a iubi. Iubeşte dar. Femeia-i pururi nouă, Ca pasărea ce tremură în crîng, Şi e ca mierea florilor pe rouă : Mai dulce cînd petalele se strîng. * SYLVIA (se uită lung la el) Şi crezi că-i scrisă pentru mine ? 20 DOCTORUL (repetă) „Că s-au turburat foarte." 30 Desigur. Ia întoarce pagina. DOCTORUL SYLVIA SYLVIA Sufletul tău este al nostru, este al meu. Nu găsesc nimic. DOCTORUL (răsfoind psaltirea) 10 15 20 25 30 Găsesc eu. (ti ia cartea din mină. Citeşte.) A pornit Domniţa Albă Din castel de la Izvoare Către Vineş împărat, Şi cu lefţii ei din salbă A plătit numărătoare Preţul Murgului rotat. Cînd îl scot din grajd, feciorii, Şi îi pun zăbala-n gură Şi dîrlogii la oblînc, Din înalt se pleacă norii Să-1 privească cum se-ncură Pe întinsul lor adînc. Iar Domniţa cea vitează Cum îl vede scos afară, II alintă din cuvînt ; Murgul din văzduh nechează Şi se Iasă drept la scară Cu genunchiul la pămînt. Ea, prin coamă, mîna-i trece Şi de frîu uşor îl prinde, Aruncîndu-i-se-n şea, Şi îi face semn să plece, Iar el aripa destinde Şi se duce în nori cu ea. Cum o poarta fără frică Dulce doamna hii măiastră De la Vineş împărat, Şi-o ridică şi-o ridică Pin' ce dau de-o stea albastră Vremilor ce-au înserat ! Dar domniţa strînge friul ; Murgul prinde iar să zboare Tot mai sus şi tot mai sus, Pin ce dau de-o stea, cu brîul Luminat de-un vîrf de soare Ce răsare în apus. Doamna, friul iarăşi strînge ; Murgul sforăie şi zboară Peste naltul tuturor, Pîn'la steaua cea de sînge, Unde Sorii vin să moară în văpaie de amor. Şi se năruie deodată In puterea arzătoare Ce îi bea în para ei, Cal şi doamnă vinovată. Pulbere ascultătoare Năzuinţei lor de zmei. Asta-s eu. Şi sunt ca mine Mii de suflete trudite Ce s-adăpostesc în vis: Imboldirc spre mai bine, Ura celor împlinite, Dor de ce ne este scris ; Nimeni n-a-ndrăznit să spună Ce ne arde, ce ne doare, Ce văpăi, şi-n care vînt : Tu te-nchipui, ceasul sună, Omule, eşti ca o floare Răsădită-n alt pămînt : Fericire — val ce piere ; Glorie — zădărnicie ; Trist şi singur, rind pe rînd, Ţi-a rămas ca mîngîiere Rima dintr-o poezie Şi iluzia din gînd.5 10 (Se apropie de el, h pune mina pe umăr.) Ei, ce zici ? (Doctorul îi ia mîna după umăr si i-o sărută.) DOCTORUL Ah, Sylvio, cit de mult îi semeni !... Aşa de mult, încît mă întreb cîteodată dacă nu eşti tu Mane, dacă ideea nu s-a făcut din nouă făptură... Eşti tu, Sylvio ? spune-mi ! răspunde ! SYLVIA (zîmbind cu bunătate) Sunt eu... 10 Să crezi ce ţi-am spus înainte. Acela este adevărul. Dar sunt om şi am iubit-o aşa de mult !... Cîteodată, cînd slăbiciunea fiinţei mele materiale mă biruie, tu, Sylvio, tu, care atîta semeni cu dînsa, îmi eşti mai dragă decît aceea din sufletul meu — dar numai cîteodată... A trecut, Sylvio. A trecut. Putem să mergem. SYLVIA îmi pare rău. DOCTORUL Ce? DOCTORUL lartă-mă, Sylvio. Iţi par nebun, şi nu sunt decît nefericit. Ah, cit sunt de nefericit !... 15 SYLVIA Doctore, atunci ce să cred ?... Mi-ai spus că ai găsit mîngîiere în filozofia d-tale, tocmai fiindcă acolo nu moare nimeni... Mi se pare, în adevăr, foarte frumos... DOCTORUL 20 (se repede ia Syhia şi o apucă de braţ) înţelegi ce însemnează a muri !... A te şterge de pe faţa pămîntului ; a te îngropa in huma rece pentru vecia veacurilor !... A rămînea singur... singur... fără a mai revedea vreodată pe fiinţa care era tot pentru tine !... E 25 grozav !... SYLVIA (bla'fma) Atunci... ce să cred, doctore ? SYLVIA (zîmbind blajin) Că a trecut. 15 DOCTORUL (oprîndu-se fi uitindu-se ia dînsa) Sylvio, glumeşti ? Dă-mi braţul şi să mergem. SYLVIA (pune haina pe o masă şi ia un scaun) 20 Presupune, doctore, că eu sunt in adevăr Mărie şi te iubesc. DOCTORIL Ce să presupun lucruri imposibile... SYLVIA 25 Cu toate astea presupui că Mărie n-a murit. DOCTORUL Asta nu-i o presupunere, ci un adevăr absolut. Pentru d-ta. E o nevoie a sufletului d-tale, care îţi dă puterea de a crede lucruri absurde. Sigur ?... Sylvto ! DOCTORUL DOCTORUL Foarte sigur. Dă-mi braţul şi nu mai spune nerozii. SYLVIA Nu te supăra. Pentru lumea d-talc lăuntrică este un adevăr. Ce sa fac eu. acum, cu mine, care tc iubesc şi n-am murit ? 10 DOCTORUL Să-ţi iai haina şi sa mergi Ia gară. SYLVIA Chiar dacă te iubesc ? DOCTORUL 15 Mai cu seamă dacă mă iubeşti... Eu am să-ţi arăt dru- mul fericirii adevărate — vine căpitanul, să-i ieşim înainte. ACTUL II Acelaşi decor, seara SCENA I DOMNIŢA, SYLVIA SYLVIA Eşti liniştit acum ? 20 DOCTORUL Foarte liniştit. SYLVIA Şi vrei să iau pe căpitan, chiar daca te iubesc ? DOMNIŢA (litcAnd) Unde sunt oamenii noştri ? SYLVIA (edind) Cred că fumează. 25 Eu nu te iubesc. DOMNIŢA Studentul ăsta nu se mai duce de aici ? Te supără ? DOMNIŢA Ia vino-ncoa. DOMNIŢA Nu mă supără — mă îngheaţă. SYLVIA (ia un scaun şi st apropie) SYLVIA 5 Ce este ? Da ? (Ceteşte.) Ce faci ? Citesc. (Pauză.) DOMNIŢA {după pjuză) SYLVIA DOMNIŢA 10 DOMNIŢA Iar o să facă experienţe studentul ? SYLVIA Cred că da. Dacă te supără, retrage-te. DOMNIŢA Nu mă supără... mă nelinişteşte. De cînd am văzut masa aceea mişeîndu-se, îmi pare că nimic nu mai sta locului. Ai văzut pe căpitan ? SYLVIA SYLVIA Părere, mamă. Da. 15 DOMNIŢA DOMNIŢA Eşti mtil£umitâ că a venit ? Căpitanul ce zice ? SYLVIA Sunt... indiferentă. DOMNIŢA DOMNIŢA Ai văzut ce drăguţ a fost ?... Nu se poate mai corect. Da. 20 Dar doctorul Doctorul crede ? Se-nţelege : cum e ceva nefiresc sau nepriceput, el e gata. Aşa făcuse şi pe biata Mărie. SYLVIA Nu tocmai aşa. Doctorul crede o parte : ceea ce este 25 interesant şi ceea ce nu se poate tăgădui. DOMNIŢA Aş vrea să-l văd în faţa căpitanului... SYLVIA Ce-ar fi ? O să-î vezi numaidecît. Ai să vezi un om 5 înaintea unei păpuşi. SYLVIA (zîmbind) De ce ? DOMNIŢA 5 De cîtva timp ai nişte apucaturi care nu-mi plac... care nu se potrivesc nici cu vîrsta, nici cu creşterea ta. DOMNIŢA SYLVIA Cum ai zis ? Da' ce-am zis ? SYLVIA (zîmbind) 10 Ţi-ara atins căpitanul... DOMNIŢA Nu te prea gîndeşti ce spui... SYLVIA Da ?... 15 DOMNIŢA Da. Îmi închipuiesc că dacă te-ai gîndi, ai vorbi altfel. SYLVIA N-am obicei să vorbesc decît după ce mă gîndesc. DOMNIŢA 20 Atunci foarte rău gîndeşti. SYLVIA E chestie de apreciere. DOMNIŢA (iritată) 25 Da ?... Frumos ! A' 10 DOMNIŢA (iculindu-se ) Ce-ai zis, ce n-ai zis, te poftesc să fii cu mai multă judecată. SYLVIA Mamă, te rog să vorbim liniştit; ce vrei de la mine ? 15 DOMNIŢA Vreau să nu uiţi nici un moment respectul ce mi-1 datoreşti. SYLVIA 20 Nu-l uit niciodată, DOMNIŢA Şi pe acela ce ţi-1 datoreşti ţie... şi numelui pă>inţi-lor mei. SYLVIA Respectul ce mi-1 datorez mie ? !... Da' cînd l-am uitat ? 25 DOMNIŢA Eu atîta îţi spun... : adu-ţi aminte de cine suntem... amîndouă... SYLVIA (sculîndu-se şi tăindU-i drumulj Te rog să stai. Ce sunt cuvintele astea ?... Ce vrei de la mine ?... DOMNITA (şezînd) Doreşti să ştii ce vreau ?... Vreau să te porţi cu demnitate, să nu semeni cu tatăl tău. DOMNIŢA Ce face ?... SYLVIA (lămurii) Nu mă mă-rit. DOMNIŢA A !... nu te măriţi !... Cum aşa ? SYLVIA 10 Cum ? ! SYLVIA DOMNITA Aşa. Da... Eşti logodită cu un om cumsecade, un om bine născut, serios... Purtarea ta cu dinsul e neînţeleasă : îl contrazici în toate, rîzi de el... Nu şade bine. 15 SYLVIA Eu ?... De-abia l-am văzut o clipă. DOMNIŢA E destul o clipă să judeci unele lucruri. De altfel am băgat de seamă de rîndul trecut... 20 SYLVIA (ghidindu-se) Şi, prin urmare, ce trebuie sa fac ? DOMNIŢA Să fii demnă : e viitorul tău bărbat. 25 SYLVIA Viitorul meu bărbat... Mamă, ştii ceva ?... Fiindcă îmi vorbeşti mereu de demnitate, cred că în adevăr e demn să-ţi spun lucrurile cum sunt : eu nu ma mărit. 10 DOMNIŢA (privind-1 lung) Nu te măriţi !... Şi de cind a ra ? SYLVIA De acum. cic ieri, de totdeauna. 15 DOMNIŢA Da ?... Iţi dai bine seama de ce spui ? SYLVIA Doamne, mamă, de ce mă tot întrebi de-mi dau seamă de ce vorbesc Doar sunt in mititele întregi. 20 DOMNITA Eu mă ara îndoiesc. SYLVIA (umbind) Mă crezi nebună ? DOMNIŢA Ştiu eu ?... judecind după cum te porţi şi cum vorbeşti... SYLVIA 5 Cum, mamă? o tată care spune drept ce simte, cînd e \orba de toată viaţa ei viitoare, e o nebuna ? DOMNIŢA Da, în lumea mea. Aşa am văzut cu la părinţii mei. O fată nu ştie cc simte la vîrsta ta — şi cînd e crescută 10 cum te-am crescut eu, simte cum simt părinţii. DOMNIŢA (sctitlndu-se) Sylvio, mă mîbneşti. Lasă-mă. SYLVIA [luindu-i mina) Mamă, te rog. DOMNIŢA Lasă-mă !... Singe străin SYLVIA -te la mine, şi lasă pe bietul tata SYLVIA Ce sa fac ? Ţiu să nu-ţi ies din voie, dar m-ai crescut cu ideea că trebuie să spun întotdeauna adevărul : îl spun. 15 DOMNIŢA Ce adevăr ? Care adevăr ? SYLVIA Pe care l-ai auzit : că nu ma mărit... afară numai daca socoteşti că eşti în drept să ceri de la mine jertfa de a lua 20 pe un om pe care nu-1 iubesc. 15 DOMNIŢA {privind-o) Ce este ? SYLVIA Mama, nu-1 iubesc. (Se ivesc in cerdac doctorul, căpitanul ,i Grigoriu, unu! după altul.) DOMNITA Destul. DOMNIŢA Da, sunt în drept... Sunt în drept să-ţi spun că asemenea lucruri nu sunt de vîrsta ta : îl vei iubi după ce-1 vei lua. SYLVIA Mamă, nu mă sili să fiu nesupusă... Am 25 de ani, nu mai sunt o copilă... 20 SCENA II DOMNIŢA, SYLVIA, DOCTORUL, CĂPITANUL, GR1GORIU (cei doi din uiraă în fi ac) GR1GORIU (intrind) 25 Lucruri vechi. CĂPITANUL Vechi, dar adevărate : nu pot să cred- Chiar dară or fi existind. natura nu ni le-a dat pe faţă... (înaintează spre Domniţa, ti sărută mîna.) DOMNITA Ai mîncat bine ? şezi. (îl pune să sadă lingă d'tnsa.) CĂPITANUL S-o urmăm şi s-o silim să ne dezvăluiască secretele sale : altfel omenirea n-ar mai merge înainte. Natura e admirabilă, în tot, în tot, şi aici nu ne înţelegem : ce alt fac toţi oamenii de ştiinţă, şi chiar Edison, cel mai mare geniu al veacului, dacă nu să fure secretul naturei ? 6... CĂPITANUL DOMNIŢA Foarte bine. Bravo !... DOMNIŢA Nu eşti ostenit de drum ? CĂPITANUL Deloc. M-am odihnit bine, am prînzit bine : mă simt fericit. Ain discutat prost. Dar asta nu e treaba mea; intru în vorbă, fiindcă mă silesc d-Ior, cu teorii după lumea ceelaită. DOCTORUL (apropiindunse, bllnd) Căpitane, ai discutat foarte bine ; mie îmi face plăcere sa văd oameni ca d-ta : eşti sănătos, eşti fericit — nici nu poţi vorbi altfel. CĂPITANUL (arălînd ipre Grigoriu) Da' dumnealui nu-i sănătos ? nu-i fericit ?... ce are ? de ce im mănincă ? (Domniţa aprobă din cap. Grigpriu se învîrtefte prin camerei ji iese in cerdac, vide rămine, uitindu-se ia cer.) DOCTORUL SăJl lăsăm pe dumnealui. Vorbeşte cu mine : crezi că trebuia să urmăm, orbeşte, natura, în tot ? 10 15 20 30 DOCTORUL (melancolic) Cel mai mare geniu al veacului !... E cam mult. Dar. în fine, să presupunem că e aşa. Ce dovedeşte asta, pentru noi, oamenii cu noţiuni morale ?... A făcut minunate aplicări ale ştiinţei, pentru binele omenirei : asta ar dovedi, cel mult, că natura ascunde tot ce ne poate îmbunătăţi soarta, şi că, din veac in veac, trebuie să se nască cite un om cu pătrundere, care să fure cîte ceva din tainele ci. Astfel că ceea ce vorbeam noi la masă rămîne tot nedesluşit : „natura cosmică e morală sau imorală ?" Eu afirm că e o şcoală de imoralitate. CĂPITANUL (mirat) Da ?... DOCTORUL Negreşit. Pentru d-ta, tot ce există e legitim ; tot ce predomină este just : asta este norma evoluţionistă. Ei bine, asta e scandalos. Cu o asemenea teorie, tipul moralităţii şi al imoralităţii se reduce la cine biruie şi cin cade : Binele corespunde cu cel ce biruie, Răul cu cel ce cade — cu alte cuvinte, ceea ce este e Binele, ceea ce ti fost e Răul. (Către Sylvia.) Asta se cheamă inorniă f CĂPITANUL Pardon, pardon, natura nu este aşa de nepăsătoare cum zici d-ta : ea răsplăteşte unele virtuţi... (Grigoriu se întoarce, solemn.) GRIGORIU Minunată seară pentru spirite ! CĂPITANUL (se uită la el si bufneşte de As) Ia taci, domnule, cu spiritele. DOMNITA Adevărat, zău ; lăsaţi-le în plata lui Dumnezeu. DOCTORUL Bine, Domniţo, ne-om duce în altă parte, dacă te supără. CĂPITANUL Ba nicidecum. (Către Domniţă, făcîndu-i semn.) La-sâ-i Domnijo, mă rog matale. DOMNIŢA (jăcîndu-şi cruce) Doamne fereşte... Cîte mai vede omul cît trăieşte !... (Syhia ji Grigoriu se asază împrejurul unei mese mici, la o parte.) DOCTORUL (către căpitan) 30 CĂPITANUL Aşa. Natura răsplăteşte virtuţile şi pedepseşte viţiul prin înflorirea rasei sau prin degenerescentă : un om cumpătat, virtuos, trăieşte mai mult şi mai fericit decît un risipitor. Nu Iată Domniţa, minte sănătoasă, suflet înalt (îi sărută mîna), cît e de senină şi de fericită... DOCTORUL Da?... (Revenind.) Da, aşa este. CĂPITANUL Atunci ? DOCTORUL (lenat) Dar aş vrea să ştiu unde este sancţiunea în natură pentru unele virtuţi fundamentale, pentru nobleţea de caracter, pentru iubirea de aproape, pentru jertfa de sine ?... Un soldat, în război, cu mintea plină de imaginea patriei, se duce la moarte cu fruntea sus. Un glonţ orb îl culcă la pămînt şi o mînă de ţarină îl acoperă. Nimeni nu va şti nimic despre dînsul — şi cu toate astea era un erou. Un bărbat violent, viţios, mizerabil, are o femeie cumsecade. El o chinuieşte ; ea plînge şi suferă, suferă, suferă pînă ce moare — moare nefericită şi neînţeleasă. Un... GRIGORIU D-le doctor ! s-a mişcat, se mişcă ! (Toţi se întorc spre măsuţă.) CĂPITANUL (speriat) Ce s-a mişcat ? DOMNIŢA Prin urmare ? Pustia IOT de masă. 5VLVJA Am ridicat-o în sus, uite ! uile ! (Se duc spre masă.) GRIGORIU Dumneta, care expJici toate, explică şi asta. (Apropie condeiul de magnet.) CĂPITANUL (apropiindu-se repede) Cum aţi ridicat-o ? sa văd si eu. {Masa cade pe podele.) CĂPITANUL 5 Marc filozofie !... O bucată de oţel magnetizat care atrage un fier dulce. GRIGORIU SYLVIA (disperată) Adică ?... A căzut !... CĂPITANUL GRIGORIU E cineva între noi duşman al spiritelor. CĂPITANUL Cred şi eu ! duşman al spiritelor şi al spirit işti lor. GRIGORIU [supărat, scoate din buzunar un magnet ţi vine repede către căpitan) Căpitane, cunoşti ce-i asta ? CĂPITANUL (tnclinindu-se ţi zîmbind) îmi închipuiesc : un magnet. 10 Adică... aşa. Negreşit că dacă-mi ceri să-ţi explic ce este magnetismul, îmi ceri un lucru imposibil. Fizica se mulţumeşte să-l constate şi să-i determine legile. SYLVIA Va să zică admiteţi că sunt în natura forţe pe care 15 nu le cunoaşteţi... DOMNIŢA Sylvio CĂPITANUL A ! Şi d-voastră !... Admit, negreşit. GRIGORIU 20 Dar asta ? Un condei. GRIGORIU CĂPITANUL Atunci pentru ce nu vrei să admiţi că pot fi şi alte forţe, mai puţin determinate, nesludiate încă, dar cari totuşi există ? CĂPITANUL 25 Bucuros, numai să mi se dovedească. GRIGORIU Apoi asta voim şi noi. CĂPITANUL Să vedem. DOCTORUL Bun. Va să zică iată-ne înţeleşi. (Către Grigoriu.) D-le Grigoriu !... (îi face semn să înceapă,) CĂPITANUL Da. (Grigoriu se aşează pe un tcaun, la masa acoperită, cu spatele către portretul alb din perete, iar Domniţa pe un alt scaun în faţa lui. Ceilalţi iau loc împrejur, la distanţă.) GRIGORIU Vă rog să aşezaţi mînile pe genunchi, sub masă, şi să vă uitaţi la flacăra luminării. Da ? DOMNIŢA GRIGORIU Foarte bine. Vă rog să daţi ordine să se stingă lâm 10 Da. 10 pile. 5 V LVI A GRIGORIU Pentru ca un experiment să reuşească, cea dintâi con-diţiune este credinţa. Credeţi în Dumnezeu, nu-i aşa ? Le sting eu. DOMNIŢA GRIGORIU Şi să mi se aducă o luminare. 15 SYLVIA Numaidecît. (Sylvia stinge repede lămpile şi aprinde o luminare, pe care o pune pe masa din mijloc.) 15 Da GRIGORIU Atunci credeţi în existenţa sufletului, deosebită de corp r DOMNIŢA GRIGORIU 20 Da. Cu cine începem ? 20 DOCTORUL Cu orcine... Cu Domniţa, bunăoară. DOMNIŢA (uitîndu-se la căpitan) Ha ?... Ce zici ?... GRIGORIU Spiritele pe cari le invocăm noi acum nu sunt decît nişte seînteieri trecătoare ale sufletului nemuritor, cari îmbracă forme pămînt eşti, spre a se arata celor ce le 25 cheamă cu putere. CĂPITANUL Asta-i Allan Kardec ! GRIGORIU Vă rog să nu întrerupeţi. Dacă nu vă deschideţi inima întreagă la credinţă, totul e zadarnic. SYLVIA, DOCTORUL Sîîît !... CĂPITANUL Bine, bine. GRIGORIU (repetă) 10 Spiritele pe care le invocăm noi acum nu sunt decît nişte scînteieri trecătoare ale sufletului nemuritor, cari îmbracă forme pămînteşti, spre a se arăta celor ce le cheamă cu putere. Fiecare din noi are un Spirit frate. Vă rog să priviţi în flacăra 'luminării. Spiritul frate sau 15 Spiritul protector al acestei case este Domniţa Măria.7 Priviţi în flacăra luminării, drept, fără să clipiţi. Domniţa Măria se va arăta mamei sale. Va veni îmbrăcată în alb şi vă va atinge pe mînă. (Cu putere.) Va veni. (Rar.) Dom-ni-ţa Ma-ri-a vine ! lat-o ! (Toţi tac, Dom- 20 niţa Zoe rămîne cu ochii mari, ţintiţi spre flacără. După un moment, Grigoriu se ridică de pe scaun, dînd o lovitură puternică cu magnetul în mînă.) S-a dus !... DOMNITA (scoţîndu-ţi mîinile cu greu de sub masă, se freacă la ocb.) 25 S-a dus !... (Privindu-şi mîna.) M-a atins pe mînă... CĂPITANUL Cum se poate, Domniţo !... DOMNIŢA Lăsaţi-mă !... (Se scoală.) Daţi-mi un scaun. (Toţi 30 o ajută să şadă.) Lăsaţi-mă, duceţi-mă la mine. (Doctorul şi Sylvia o însoţesc pînă la uşe. Sylvia iese cu Domniţa.) SCENA III DOCTORUL, CĂPITANUL, GRIGORIU DOCTORUL Căpitane, ţi-a venit rîndul. 5 CĂPITANUL Bucuros. Numai vă previu că d-lui (arătînă spre Grigoriu) face hypnotism. Dar să poftească şi cu mine. (Se aşează în faţa lui Grigoriu.) Cheamă spiritele, domnule ! GRIGORIU 10 Dacă nu credeţi, de prisos facem încercări. CĂPITANUL Nu cred. GRIGORIU (sculîndu-se) 15 Atunci totul e de prisos. CĂPITANUL Aha !... (Către doctor.) Să poftească daca-i dă mîna ! DOCTORUL (către Grigoriu) 20 D-le Grigoriu, încearcă... Mulţi necrezători şi-au schim- bat părerile după experienţă. (Către căpitan.) Căpitane, d-ta n-ai pe nimeni la care să fi ţinut mult şi care să fi murit ? CĂPITANUL 25 Ba da, am pe maică-mea, am fraţi, am surori... DOCTORUL La cine ţineai mai mult ? CĂPITANUL SCENA IV Ţineam la toţi... Negreşit, ţineam Ia maică-mea mai mult ca la ceilalţi. DOCTORUL 5 Foarte bine. Şezi din nou în poziţia de mai nainte, re- culege-ţi spiritul, adună-ţi gîndurile împrejurul imaginei mamei d-tale şi încolo... fă ce-ţi va zice dl. Grigoriu. CĂPITANUL (impresionat) 10 Crezi, doctore, că s-ar putea cu adevărat să văd pe maică-mea ? Aceiaşi, SYLVIA SYLVIA (miră alergînd) 5 Ei?... L-aţi convins?... Unde-i căpitanul? (Văzîndu-l adormit; nedumerită). Da' ce s-a întîmplat ? DOCTORUL Fire nervoasa. Ar fi un minunat mediu... SYLVLA 10 A adormit ? DOCTORUL Nu ştiu... Poate că da, poate că nu. încearcă. (Căpitanul, emoţionat, se aşează în faţa lui Grigoriu şi pare 15 numaidecît hypnotizat de flacăra luminării. Pe cînd Grigoriu se mişcă, răsturnat pe scaun din ce în ce mai mult, căpitanul face o sforţare şi sare în sus, nervos) s. CĂPITANUL Nu pot, astea sunt fleacuri şi nerozii. Dumnealui să 20 zbate pe scaun ca un luat din iele, numai ca să mă poată atinge cu vîrful piciorului pe mînă. (Din ce în ce mai agitat.) Are noroc că eu sunt un om liniştit. (Făcînd explozie.) Sunt liniştit, dar dumnealui e un şarlatan, care încearcă să mă hypnotizeze. Eu cred în hypnotizm, dar 25 nu cred în minciunile spiritiste... (Pe cînd căpitan-ul strigă şi se agită, Grigoriu vine încet către dînsul prî-vindu-l fix in ochi. Căpitanul urmează.) Vă voi dovedi eu ca arc de vîrful piciorului o mănuşe de piele, cu care, pe sub masă, atinge pe mînă pe cei naivi şi-i face 30 să creadă că-i ating spiritele... De asta şi poartă pantofi scobiţi... Asta e cursa ia care a căzut şi Napoleon IlI-a... (Pare oborit, emită un scaun. Grigoriu îi dă scaunul şi-l atinge pe umăr.) Mă simt ostenit... (Grigoriu îi pune mîna pe frunte. Căpitanul carie pe scaun şi adoarme.) GRIGORIU (emfatic) Aşa se intîmplă tuturor nccrezatortlor... Iată-1 acum la discreţia noastră. Aş putea să-i sugerez orce... 15 SYLVIA (veselă, către doctor) Adevărat?... [Doctorul afirmă din cap.) Fără nici un pericol ?... DOCTORUL 20 Fără pericol pentru dînsul. Pentru ceilalţi, atîrnă de ce i s-ar porunci să facă. SYLVIA (;i mai vesela) Adevărat, d-le Grigoriu ? 25 GRIGORIU Foarte adevărat... Voiţi să-l pedepsim de fanfaronada sa cu ceva nostim DOCTORUL Nu... 5YLVIA (sărind dc bucurie) Ba da, ba da, cu ceva nevinovat... GRIGORIU Bunăoară să pună tacîmurile de la masă în buzunar şi sa mănînce cu mînile... DOCTORUL Ia să lăsăm Salpetrieră... SYLVIA Ba nicidecum. (Cu hoîârîre.) D-le Grigoriu. dumneta 5 poţi să-mi faci un mare serviciu, un serviciu pentru care sunt gata să dau orce... DOCTORUL Svlvio !... SYLVIA SYLVIA Bravo, da. DOCTORUL (liniştii) Nu, Sylvio, nu se cuvine să batjocorim pe nimeni. (Fixînd-o.) Cu atît mai puţin pe căpitan. SYLVIA Da' de ce nu ? O glumă... (Devenind serioasă, se apropie de Grigoriu.) îmi trece prin minte o idee ciudată. (5c gîndeşte.) D-le Grigoriu, poţi, în adevăr, să-i porunceşti orce, şi te ascultă ? GRIGORIU Cred că da. DOCTORUL (părlnd că înţelege gindurilr Sylviei) Mă rog, orce, nu. Dacă i s-ar sugestiona ceva care să vină în luptă cu interesele propriei sale persoane, nu. GRIGORIU Ba eu cred că da. La Salpetrieră s-au văzut hysterici hotărîţi să-şi taie un deget, numai fiindcă li se sugestionase că era cangrenat. 9 10 15 20 25 30 Orce... (Către doctor.) Te rog să mă laşi să vorbesc. (Către Grigoriu.} D-lt Grigoriu, te rog să m-asculţt : nu cer nimic care să facă vreun rău cuiva, ci numai un lucru care să mă scape pe mine de la... moarte. DOCTORUL (supărat) Ce vorbă !.., (Se întoarce de la Sylvia gesticultnd.) SYLVIA Am dreptul să vreau să trăiesc... Căpitanul îmi cere mîna. De asta şi e aici cu noi. Toată lumea e gata să consimtă... atît Domniţa cit şt... (aratînd spre doctor) domnul. Eu însă nu consimt. Dacă d-ta poţi să sugestionezi căpitanului să sc lase de gîndul ăsta, nu faci nicî un rău nimănui şi redai liniştea unei familii întregi. DOCTORUL {revenind cu grjbă) D-le Grigoriu, te rog să deştepţi pe căpitan. Te rog... îţi ordon ! GRIGORIU (nedumerit) Cum doriţi... Doctore, mă rog, mă rog în genunchi... (Se duce ipre el şi-i apucă mhiile.) Doctore, gîndeşte-te Mă jertfeşti unei nebunii... Nu-1 iubesc şi nu pot să-1 iau... DOCTORUL (dindu-i braţul) Nimic... Dacă-mi dai voie. le însoţesc în camera du-mîtale, să mai vorbim, da ?... (Ies amîndoi.) DOCTORUL Foarte bine. Nu-1 iubi şi nu-1 lua. Dar pe calea dreaptă, nu cu asemenea mijloace neoneste. SCENA V SYLVIA, GRIGORIU 10 15 20 SYLVIA (aitindu-se lung la dl mu!) Eşti crud, ca întotdeauna... N-ai nici cel puţin cuvinte blajine... Gîndeşte-te că dacă nu-1 iau trebuie să plec din casa asta. Cunoşti pe mama. Te rog, doctore DOCTORUL Ce pot să fac eu, Sylvio Ceea ce-mi ceri e cu neputinţă, cu neputinţă, e o infamie !... (Desfăcîndu-i, de mînile ei.) Eu infamii nu pot face. (Către Grigoriu.) Deşteaptă-1, domnule ! (Grigoriu sujlă pe fruntea căpitanului şi-l deşteaptă.) CĂPITANUL (uitîndu-se împrejur, aiuri:) Unde-i Domniţa ?... DOCTORUL Era ostenită, căpitane, şi s-a dus să se culce. Dumneata nu eşti obosit de drum ? n-ai vrea să te odihneşti ?... CĂPITANUL Sunt foarte obosit... Sunt obosit şi neliniştit. Parcă nu ştiu ce mi s-a întîmplat... (Se scoală cu greu.) SYLVIA (vine încet şi se ajază la o masă) 10 D-le Grigoriu, şezi, te rog. (Grigoriu vine si el încet şi se aşază în faţa Sylviei.) Dommrle Grigoriu, împrejurările au voit ca dumneta să intri în cunoştinţa unor întîmplări din viaţa noastră ce erau menite să rămînă numai între membrii familiei. Cred însă că putem avea toată încrederea în dumneta... Ştiu că doctorul te iubeşte... 15 GRIGORIU Mă rog... SYLVIA Eu nu numai că nu regret împrejurarea asta, dar 20 încă o să te rog să mă ajuţi mai departe... GRIGORIU M-aş simţi foarte fericit... SYLVIA Vezi, domnule Grigoriu, credeam pînă acum că am 25 şi cu, ca toată lumea, noţiuni limpezi de ce e binele şi ce e răul, şi mi se părea cu neputinţă ca minţele omeneşti, cari, luate fiecare in parte, sunt sănătoase, puse la un loc şi legate de un interes comun, să piardă drumul drept. De cînd însă am intrat eu personal în joc ; de cînd văd că ceea ce era înainte şi în sine drept, astăzi e nedrept ; de cînd libertatea fiinţei mele e ameninţata, mi mai am încredere în judecata mea. De aceea, te rog să mă ajuţi. E adevărat că somnul hypnotic10 poate fi primejdios ? GRIGORIU Depinde. Pentru uncie persoane, da : pentru altele, nu 11. Pînă astăzi, în medicină, sugestiunea hypnotîcă se întrebuinţează foarte rar şi pe deplina răspundere a medicului, deşi în realitatea de toate zilele noi nu facem decît să ne sugestionăm unii pe alţii. SYLVIA întreb asta, fiindcă tot nu m-a părăsit nădejdea de a face pe căpitan să-şi mute gîndurile de la mine. (Scu-lîndii-se.) Ce se petrece în mintea unui asemenea om, care ştie foarte bine ce fel de sentimente am pentru dînsul şi care cu toate astea stăruie sa mă ia Cu ce am greşit eu, ca să fiu astfel pedepsită ? Ce am făcut ? Numai fiindcă m-am născut ?... GRIGORIU (mifcat) Domniţo, pot să vă fiu bun Ia ceva ? SYLVIA (urmînd) Numai fiindcă m-am născut şi am crescut, fără voia mea, pe placul unui om (Se plimbă agitată.) GRIGORIU (utlindu-se după dînsa) E tot un fel de sugestiune... Dar, dacă îmi daţi voie, eu nu înţeleg de ce nu tăiaţi scurt. Cînd liniştea, fericirea noastră, viaţa noastră chiar e ameninţată de alţii, fără vină din parte-ne, nici o lege nu ne sileşte să ne jertfim pentru ei. Numai cînd cauza ar porni din noi... SYLVIA (u hinduse ling la el) Atunci ?... GRIGORIU 5 Atunci e ceva mai greu. Dumneavoastră nu iubiţi pe căpitan... şi nici pe altcineva... (Sylvia tace.) Prin urmare... SYLVIA (după o pauză) 10 Domnule Grigoriu cum să-ţi vorbesc ca să înţelegi bine gîndurile mele, fără să te umilesc pe d-ta şi fără să mă umilesc pe mine ? Aş putea să te fac fericit, dacă ai consimţi să mă ajuţi... N-ai vrea să mergi in străinătate, să sfîrşeşti studiile de medicină într-un oraş mare, 15 în care talentul d-tale să găsească un cîmp mai întins de observare ?... GRIGORIU Cum sa nu vreau SYLVIA 20 Eu sunt gata să te ajut. GRIGORIU Ce trebuie să fac pentru asta ? SYLVIA Să faci ceea cc voiai să faci astăzi : să te foloseşti de 25 cea dintăi împrejurare, cînd vei fi singur cu căpitanul, ca să-l adormi şi să-i sugerezi să nu se mai gîndească la mine... (ApTopiindu-se dc el şi luîndu-i mîinile.) Nu e o crimă să vrei să-ţi aperi libertatea şi sentimentele... Altfel sau trebuie să-l iau şi viaţa mea devine un chin 30 cu el ; sau trebuie să-I refuz şi viaţa mea devine un chin cu mama... Te rog. tc rog, ajută-mă şi voi fi a dumitale pentru totdeauna. GRIGORIU Sunt gata... Sunt... sunt gata... SYLVIA Du-te. d-le Grigoriu, Ai dreptate. Nu vreau să te umilesc, şi-ţi cer iertare... Te rog !... 10 15 20 25 GRIGORIU Iartă-mă, Domniţo, ca n-am înţeles... sau mai bine că n-am îndrăznit... (Vrea să-i ia mîinile. Sylvia se retrage cu un pas, speriată.) N-am îndrăznit. Şi cu toate astea, de cînd am venit aici, nu mai am linişte, nu mai dorm, nu mai gindesc... (îi cade în genunchi.) Mă atrage ceva misterios către d-ta, Domniţo, şi trebuie să vorbesc !... SYLVIA (căzlnd pe un scaun) Dumneta ?... către mine ?... GRIGORIU (timid) Da... SYLVIA (izbucnind într-un tis nervos) Scoală-te, domnule... (Rîde.) Scoală-te... (rîde) şi du-te. (Grigoriu se scoală încet si rămîne în picioare.) GRIGORIU De ce mă umiliţi ?... SYLVIA Du-te, domnule. GRIGORIU E o nenorocire. Am greşit de v-am spus un vis... fiindcă mi s-a părut că-1 înţelegeţi... Dar credeţi-mă, nu urmează voinţa mea. îmi pare că mă îndeamnă o putere străină să vă spun cuvintele nesocotite pe care le-aţi auzit... Mă duc. GRIGORIU Mă duc. (Iese încet.) SYLVIA (singură, ridicîndu-şi capul din trăim) 10 In cîte feluri se chinuieşte omenirea !... Să fie şi asta sugestiune ?... ACTUL III Acel aţi decor, ziua SCENA I DOMNIŢA ZOE, SYLVIA, DOCTORUL, STARIŢA DOCTORUL 15 Va să zică a plecat de bună voia lui. DOMNIŢA Negreşit. Cum era să plece altfel ?... DOCTORUL Fac întrebarea asta, fiindcă mi se părea, Domniţo, că nu-ţi era tocmai simpatic. DOMNIŢA Nu-mi era simpatic, însă, pe cîtă vreme se găsea în casa mea... DOCTORUL Cu tine, Sylvio, de asemenea nimic, nu-i aşa ? (Sylvia face semn din cap că nu.) Cu căpitanul, de asemenea, n-a putut avea nici o explicare, fiindcă de aseară pînă acum căpitanul n-a ieşit — prin urmare s-a dus de bună voia lui. De altfel, scrisoarea pe care mi-a lăsat-o Grigoriu e simplă, lipsită de emfasul lui obicinuit... (Se gîndeşte.) Foarte bine. Mă duc să văd ce face căpitanul şi după aceea o bună primblare pe jos. Cine vine ?... Sylvia ?... (îi face semn să vie.) SYLVIA Da. (Se scoală să iasă.) DOMNIŢA (.iritată) Ia mă rog să stai. Avem de vorbit amîndouă. DOCTORUL (către nariţă) Maică Evghenio, dumneta... primblare pe jos... ceva ? STARIŢA Nu, dragă. Mie mi se cuvine primblare pe sus, ca îngerilor... DOCTORUL Cam voluminoasă pentru situaţia asta cerească. STARIŢA Hei, dragă, dacă mi-aî da braţul tău, poate am zbura. DOMNIŢA Vine popa Alcxe, Evghenio. 5 STARIŢA O să zbor cu el. DOCTORUL Nu la rai. STARIŢA 10 Dragă, eu cînd m-oi hotărî să fac călătoria asta, nu- mai acolo mă duc. SYLVIA Atunci o să umbli singură, maică Evghenio. STARIŢA Î5 Sunteţi guri rele. Părintele Alexe c sărac şi plin de nevoi. Ajutaţi-1 şi nu-1 judecaţi. SYLVIA Ii cam place aghiazma. STARIŢA 20 Umblă în cuvîntul Domnului. SYLVIA Dar se urcă la ceruri. STARIŢA Tinereţe-tinereţe !... care nu ştii să ierţi greşelile al-25 tora !... DOMNIŢA Şi-ţi ierţi aşa de uşor pe ale tale !... ST AR IŢA (imnd pe Domniţa de braţ, upjrie) 5 Măria-ta, blîndeţe şi îndurare, că am fost tineri cu roţii. (Tare.) Şi ce vrea părintele Alexe ? DOCTORUL Să-ţi arate cripta. STAR IŢA 10 Aşa ?... Cu mare dragoste. DOCTORUL Ieşim împreuna, maică ? SIARITA Bucuros. (Doctorul fi scăriţa i'i.) 15 SCENA II DOMNIŢA. SYLVIA DOMNIŢA Convorbirea noastră de aseară a fost întreruptă de ve-20 nirea bărbaţilor şi de scena studentului... Bine că s-a dus !... Mă rog, s-ar putea să-mi explici ce înţeles avea vorbele tale de ieri ? SYLVIA Care vorbe ? DOMNIŢA Adu-ţi aminte bine. SYL\IA (gindindu-se) ă Nu-mi aduc aminte. Dumneta probabil le ţii minte mai bine decît mine, fiindcă îini ceri o explicare solemnă, parcă cine ştie ce s-ar fi petrecut între noi. DOMNIŢA Nu-ţi aduci aminte. Mă bucur, fiindcă asta mă face 10 să cred că ai vorbit în neştire. SYLVJA în neştire ? ! DOMNIŢA Cel puţin nădăjduesc... 15 SYLVIA Doamne, mamă, ciudată fire părintească ai dumneta de la o vreme... Ţii cu orce preţ să mă faci nerăspunzătoare de faptele şi vorbele mele, ca şi cum n-aş fi copilul dumitale. Declara-mă nebună şi închide-mă într-o casă 20 de sănătate. Cel puţin aşa te scapi de mine... DOMNIŢA Nu te teme, fata mea, că dacă vei urma aşa, o să ajungi pe urmele lui tată-tău. SYLVIA 25 Iar tata !... (Ştergîndu-şi ochii se scoală.) Da' pentru ce, mă rog ?... fiindcă nu vreau să iau pe un om pe care-1 urăsc ?... II urăsc ! (Tare.) îl urăsc din toate puterile spune-i-o, s-o ştie. DOMNIŢA SYLVIA La asemenea cuvinte nu am decît un răspuns : te rog să ieşi. SYLVIA Să ies !... Eu, marnă Nu ies. DOMNIŢA (sărind in picioare fi arătîildu-i uşa) Ieşi !... (Se reazemă de un fotoliu ; sade.) 10 SYLVIA (icnind spre Domniţă, îi cade in genunchi) Mamă !... Nu mă umili aşa... lartă-mă că îndrăznesc să-ţi răspund... Am putut greşi, pot greşi, însă te rog, mamă, nu mai vorbi aşa de tata... 15 DOMNIŢA Fugi, fugi, că-mi scurtezi zilele... SYLVIA Mamă, iartâ-mă... Ce vrei de la mine ? Ce vorbe am zis ieri ?... (Gîndindu-se.) Ce am xis alta decît că nu-1 iubesc... Asta nu se poate schimba, după cum nu se 20 poate schimba sîngele din mine... DOMNIŢA Ştiu că nu se poate schimba, sîngele acela de tiran, care m-a chinuit o viaţă întreagă (Ridică de pe genunchi capul Sylviei şi-l sărută.) Nu se poate schimba 25 moştenirea, sîngele şi obrazul aceluia ce m-a îngenuncheat şi m-a umilit întotdeauna, întotdeauna... Şi eu am suferit, eu, fiică de domn ; l-am iubit, pe ei, un străin de rînd, fără nume şi fără avere... ofiţeraş german, rătăcit prin ostile ruseşti... 10 1 j 20 30 Mamă !... DOMNIŢA Da, numai fiindcă era frumos, fiindcă mă îmbăta cu vorbele şi nebunia lui dc visător, pe care v-a dat-o vouă ca moştenire. Sylvio. laîâ-mă să-ţi deschid ochii : fugi de vorbe neînţelese, fugi de farmecul şi primejdia visurilor ; lupta cu firea ta căutătoare de necunoscut şi bi-ruieşte-o fiindcă ea te arde, te ucide, cum a ucis pe tatăl tău şi pe Mărie12!... (Domniţa îţi ascunde ochii şi plînge ; Syloia de asemeni. Domniţa reia încet.) Am avut doi copii. Am luptat cu unul, şi ni-a biruit. Mărie a vrut să ia pe doctor, şi 1-a luat, fără voia mea. Doctorul e o fire îneîntătoarc, o recunosc, dar, tocmai de aceea, periculoasă. E un om drept, bun, inteligent cît vrei, dar atins şi el de nebunia primejdioasă a vedenielor. Fugi, Sylvio, de asemenea lucruri. Ţi-am scos înainte pe Cântă într-adins. E om bun, cu nume. cu avere, şi, mai presus de toate, cu mintea sănătoasă... Groaza de a te vedea căzută pe mînile unui... bolnav, mă înspăimîntă şi mă face poate nedreaptă. Insa eu îţi doresc binele, numai pentru binele tău mă lupt ; lupt cu împrejurările, cu voinţa ta, cu însăşi firea mea, Sylvio... (Se ivesc în u;e doctorul cu căpitanul.) SCENA III DOMNIŢA, SYLVIA, DOCTORUL, CĂPITANUL CĂPITANUL Aşa e, doctore : vă exploatează pe toţi... (Văzînd pe domniţa ţi pe Sylvia agitate, se opreşte.) DOMNIŢA (şlergindu-şi ochii) Intră, intră, căpitane. (încearcă să ztmbească.) Despre ce vorbeaţi ? CĂPITANUL (sămtîndu-i mina) Vorbeam despre d-I ...student. Doctorul mă întreba de am avut vreo explicaţie displăcută cu el. Ce pot 5 avea eu cu un asemenea om ? (Dînd mîna Sylviei.) Pentru mine e un biet nenorocit. îmi pare rău însă că n-a stat, să fie de faţă la izbinda unui spirit... ce locuieşte în beci. DOMNIŢA 10 Ce spirit ?... Iar spirite ?... CĂPITANUL (rizind) Nimicuri, Domniţo. Soldatul meu a stat asta-noapte la pîndă, şi azi-dimineaţă a ieşit din beci cu stafia de 15 păr... DOCTORUL Căpitane, dacă vrei să vorbim, vino la mine. DOMNIŢA (uitindu-se la amindot) 20 Aveţi de vorbit Staţi aici. că ne ducem noi. Şi eu am de vorbit cu Sylvia... Dar ce e cu stafia, mă rog ? CĂPITANUL Ce să fie ? Ia, un ţigan, cu pletele pînă la brîu, care-şi alesese meseria de stafie, ca să mănînce bine. L-a scos 25 Petre al meu de chică... şi cred că l-a făcut să-i treacă pofta de o asemenea carieră... DOMNIŢA (scultndu-se ij insă) Ei, bravo !... (Uitîndu-ie Ia doctor, cu bunătate îi 30 întinde mina.) Xu te întrista, doctore... S-o găsi altcineva să ia locul ţiganului, în consumarea mîncărilor ce trimiţi stafiei. (Doctorul dă din cap, trist). Haidem, Sylvio. Cînd veţi sfîrşi, trimiteţi să ne cheme. (Ies amîndouă.) 10 15 20 25 SCENA IV DOCTORUL, CĂPITANUL CĂPITANUL Fără supărare, doctore. DOCTORUL (iniţiind din umeri) Ce. încape supărare, căpitane ? Fiecare cu părerile sale. Tiu numai să stii că nici eu nu cred în stafii. CĂPITANUL Atunci ?... DOCTORUL Ce să-ţi spun !... Ar fi prea lung şi poate zadarnic să-ţi explic ce m-a făcut să schimb ordinele date de d-ta dorobanţilor din sat... CĂPITANUL în adevăr, am văzut că s-au dat alte ordine de la curte. DOCTORUL Eu sunt de vină. CĂPITANUL E curios că te ocupi şi de disciplina soldaţilor mei. DOCTORUL (te unu la el lung) Găseşti ?... Aş putea să răspund că e mai curios că disciplina dumitale se ocupă de cele ce se petrec în casa noastră... Insă trec peste asta, şi sunt gata să-ţi cer iertare. CĂPITANUL Nu încape nici o iertare. [Doctorul tace. îşi face o ţigară. O aprinde şi se uită la căpitan.) DOCTORUL 5 Cu ce te pot servi, căpitane ?... Aveai să-mi spui ceva, da ? CĂPITANUL Da... Dar înainte de a intra mai adînc în vorbă, mă ierţi că am îndrăznit să-ţi deranjez stafia... CĂPITANUL De ce te miri aşa ? dumneta. DOCTORUL Mă mir, fiindcă îmi faci o întrebare la care nu mă 3 aşteptam. Ce pot să am eu cu d-ta. decît, cel mai mult, raporturi prieteneşti. CĂPITANUL Da?... 10 15 20 DOCTORUL (zîmbind} Te iert de o mie de ori. CĂPITANUL Ba nu, da', ştii, e bine să vorbim fără supărare. DOCTORUL Făr' de nici o supărare. Sunt hotărît să nu mă supăr pe d-ta... CĂPITANUL A !... Prea multă generozitate ! DOCTORUL Nesfirşită... CĂPITANUL (luînd un scaun ţi venind alături de el) D-le doctor, să vorbim lămurit : ce ai cu mine ? DOCTORUL 10 De ce te îndoieşti ? CĂPITANUL Fiindcă îmi pare că faptele nu se potrivesc cu vorbele. DOCTORUL Cum aşa ? 15 CĂPITANUL Aşa. D-ta ştii că eu sunt logodnicul Sylviei. DOCTORUL Ştiu că aşa vrea Domniţa şi probabil... şi dumneta. CĂPITANUL 20 Şj că dumneta nu vrei. DOCTORUL Eu ? ! Da' ce interes am eu. ca să nu vreau ? DOCTORUL (intrat) Eu ?... Ştiu şi eu... DOCTORUL Poate că, în adevăr, sunteţi două firi nepotrivite. Eu insă am îndemnat întotdeauna pe Sylvia să treacă peste oarecari deosebiri de caracter... DOCTORUL Ca orce om în casa lui. CĂPITANUL Mai mult decît orce om în casa lui. Casa lui... e o 5 CĂPITANUL Va să zică v-ajî ocupat de mine. DOCTORUL Da... Insă iii mărturisesc, căpitane, că numai în treacăt... şi totdeauna în bine. 10 CĂPITANUL (imlinindu-se) 15 Prea multă onoare !... (Doctorul se înclină fi el.) Cu toate astea, nu ştiu cum se face, doctore, că nu prea ai succes în misiunea asta de vorbitor de bine. cînd este ştiut de toată lumea ce mare succes ai pe lingă Sylvia şi chiar pe lîngă Domniţa, în impunerea voinţei d-tale. DOCTORUL Mă rog... nu pricep. 20 CĂPITANUL Cu toate astea e simplu. DOCTORUL Se poate, dar nu pricep. Din momentul ce suntem amîndoi de faţă, e bine să nu ne pierdem vremea dez-Icgînd rebusuri. Vorbeşte limpede, căpitane. Ce este J 25 CĂPITANUL Toată lumea ştie, doctore, cît de mare înriurire ai dumneta în casa Domniţei. 5 vorbă. DOCTORUL (nedumerit) Cum : o vorbă ? 10 CĂPITANUL (miscindu-se pe scaun) Vezi, doctore, sunt lucruri delicate... Dar cred că a venit vremea să vorbim lămurit. DOCTORUL 15 Te rog... CĂPITANUI 20 Dumneta ai făcut din casa Domniţei casa ditmilale... (Doctorul vrea să protesteze.) Te rog... lasă-mă să urmez. Ştiu că ai oarecare drepturi de afecţiune, că aici ai mormîntul răposatei... Insa astea poate că nu legitimează îndestul stăpînirea sub care ţii pe Domniţa şi pe Sylvia. Te rog... nu mă întrerupe. Dumneta nu mai profesezi medicina... DOCTORUL Nu. 25 CĂPITANUL Copii de la domniţa Măria nu ţi-au rămas. DOCTORUL De ce mă întrebi ? Ştii bine că nu. CĂPITANUL Atunci... înţelegi cred. CĂPITANUL Nu spun cu, lumea spune. DOCTORUL Ba nu, nu înţeleg. Ce este ? 5 CĂPITANUL {iritat, se scoală) Dacă nu înţelegi, ce să-ţi fac ! (Se întoarce şi se apropie mai mult de doctor.) Lumea zice că d-ta n-ai avere... 10 DOCTORUL Nu, n-am avere... Adică am avut ceva... cu care am îmbunătăţit moşia... (Uitîndu-se la el şi zimbind.) Da', mă rog, căpitane, ce însemnează asta ? CĂPITANUL 15 Mi-ai zis să-ţi vorbesc limpede.., DOCTORI'L Despre afacerile dumitale. CĂPITANUL Afacerile mele se întîlnesc cu aJe dumitale, doctore... 20 DOCTORUL Da ? Cum aşa ?... CĂPITANUL Aşa. Lumea zice că dumneta eşti cauza că Sylvia nu vrea să se mărite... A cerut-o unu şi altu. şi n-a vrut 25 să ia pe nimeni. Şi lumea zice că d-ta ai un interes... DOCTORUL E Căpitane, eşti cam nedrept în ceea ce spui... DOCTORUL Asta e un fel de a vorbi. 5 CĂPITANUL Ba nicidecum. Şi lumea mai spune şi altele... DOCTORUL [zâmbind, blajin) Da' poate să spună lumea ce-o pofti. 10 CĂPITANUL (mirai) Bine, doctore, nu te mişcă lucrurile astea? (Serios.) Doctore, crede-mă ca nu vorbesc eu... Pot chiar să adaog că împiedec pe alţii de a vorbi. Am început cam 15 iritat, însă acuma sunt liniştit, gata chiar să-ţi cer iertare de tonul cu care am început. Eu te cunosc, doctore, şi ştiu că nu eşti în stare să faci un lucru necorect. însă... e o parte din firea noastră omenească, în care naturile cele mai alese nu se mai diferenţiează pe cinste sau ne- 20 cinste. Asta este... cum aş spune ? pasiunea. DOCTORUL Te înţeleg foarte bine. Numai, cred că şi acolo intră cinstea şi necinstea. CĂPITANUL 25 {uitîndu-se U el, zlmbeslc) Curios om eşti, doctore !... Nu mă înţelegi. Uite, ca un prieten bun, am să-ţi vorbesc clar, cu punctele pe i, ca să atrag atenţiunea dumitale de vizionar asupra lucrurilor pămînteşti... Doctore, în puţine cuvinte : lumea 30 zice că d-ta n-ai avere ; că nu mai practici medicina ; că ai pus mîna pe averea Domniţei şi a Sylviei, şi o administrezi pe socoteala dumitale ; că din cauza asta te opui la măritarea Sylviei... DOCTORUL Am înţeles. Dar, dragă căpitane, lumea pentru mine n-are decît o valoare relativă. Dacă adevărul c altfel, ce vrei să-mi pese de ce zice lumea • dacă iar adevărul 5 ar fi cum fi spui d-ta, întru ce ar putea lumea să-1 schimbe ? Eu nu fac judecător de faptele mele decît mimai conştiinţa mea. CĂPITANUL Curios om !... Bine doctore, lumea spune şi mai mult : 10 că pentru a-ţi ajunge la scop, întrebuinţezi mijloace pe cari le prevede şi le pedepseşte Codul Penal. DOCTORUL Cum ? ! CĂPITANUL 15 Că faci spiritism, hypnotism ; că sugerezi Sylviei voinţa dumitale... DOCTORUL Nu e adevărat ! CĂPITANUL 20 Că faci spiritism am văzu t-o eu... DOCTORUL Fac spiritism... Nu. încerc a face unele experienţe... Sunt lucruri interesante. CĂPITANUL 25 Ba faci spiritism, doctore. Studentul dumitale face hvpnotism... Ce, crezi că eu nu am conştiinţă că m-a adormit aseară ?... Toate astea sunt lucruri urîte, nefireşti, iar studentul dumitale e un şarlatan vulgar... DOCTORUL Să-mi dai voie... De ce e şarlatan şi de ce sunt lucruri nefireşti, de vreme ce te-a adormit .' CĂPITANUL 5 Iartă-mă, doctore — eu sunt hotărît să nu îmbrăţişez credinţele dumitale ; vreau numai să-ţi atrag luarea-aminte asupra numelui ce-ţi faci în lume. DOCTORUL Bine, căpitane, îţi mulţumesc, însă n-am nimic de 10 schimbat. CĂPITANUL Ăsta-i cuvîntul dumitale cel din urmă ? DOCTORUL Asta. 15 CĂPITANUL [prtmbUttdu-se, sf gindeflr) Ascultă, doctore : îţi dai bine seamă de ceea ce faci ? DOCTORUL (zlml/ind) 20 Cred... CĂPITANUL Şi ţii cu orce preţ să compromiţi pe Sylvia ? DOCTORUL Eu, să compromit pe Sylvia ! 25 CĂPITANUL (venind in jjţa lui) Da, dumneta. O compromiţi. (Repetînd.) Dumneta compromiţi pe Sylvia, da. DOCTORUL (te uiţi lung la căpitan ji pare a-şi aduce aminte de ceva. Repetă încet fi rar) Eu compromit pe Sylvia... (Se gîndeşte cu capul în 5 mini. Se uită din nou la el.) Poate ai dreptate... CĂPITANUL CĂPITANUL Să răttiîi şi să îndemni pe Sylvia către caiea cea dreaptă, cea sănătoasă şi cea omenească. DOCTORUL (dînd din cap) De cînd a murit Mărie nu fac decît Cînd ai şti I. ;j?.ta. A !... In sfîrsît !... DOCTORUL Numai, te rog, căpitane, fă-mă bine să-nţeleg care e 10 sensul cuvintelor dumitale... CĂPITANUL Bine, doctore, nu înţelegi cîte lucruri se leagă împreună : cum ai luat pe domniţa Măria ; ce înrîurire ai asupra domniţei Zoe şi a Sylviei ; ce viaţă duceţi cîtetrei 15 aici la ţară, singuri ; cum Sylvia nu vede decît prin ochii dumitale... Lumea vrea să-şi explice situaţia asta. DOCTORUL Dumneta crezi asemenea lucruri ? CĂPITANUL 20 Eu nu cred, fiindcă atunci n-aş mai fi aici. Dar toc- mai fiindcă nu cred, mă simt în drept a-ţi vorbi lămurit. DOCTORUL Atunci... eu trebuie să părăsesc casa asta. CĂPITANUL 25 Nu, nicidecum. DOCTORUL Cc să fac ? 10 15 20 30 CĂPITANUL Poale nu cu destulă energie... şi prin toate mijloacele. DOCTORUL Prin toate mijloacele. CĂPITANUL (priviitdu-l fix) Eşti sigur ? DOCTORUL Ce înţelegi prin : toate mijloacele ? CĂPITANUL Bunăoară prin mijlocul de aseară. DOCTORUL (prkuindu-î) Prin hypnotism şi sugestiune ?... (încremenit.) Dumneta mă îndemni la aşa lucru !... dumneta !... (Sculîn-du-se.) Asta-i prea, prea !... Bine, căpitane, parcă adineaori era Ia mijloc Codul Penal... CĂPITANUL (rece) Cum .socoteşti. Sau mă ajuţi în împlinirea scopului meu, cinstit, de om care iubeşte şi vrea să facă fericită pe o fiinţă demnă, dar slabă, nervoasă... [Se aude bă-tîrid la uţe.) VOCEA DOMNIŢEI Aţi isprăvit ?... Putem intra ?... CĂPITANUL (apropiindu-se ie doctor) ...sau rămîi sub bănuială că exploatezi două persoane nenorocite, ce ţi-au căzut în mînă... (Face un pas către uşc să deschidă Domniţei ; către doctor.) Alege... (Deschide.) SCEN A V 10 DOCTORUL, CĂPITANUL. DOMNIŢA, SYLVIA CĂPITANUL Tocmai bine, Domniţo. Va aşteptam, te aşteptam ca să ieşim împreună. Doctorul ne dă afară... pe mine şi pe d-ta. Dar ne întoarcem numaidecît. 15 DOMNIŢA (privind la amîndoi) Da ?... Atunci să mergem... (hitorcindu-se către doctor, încet.) Mă rog, doctore, mai spune-i şi dumneta (Ieşind cu căpitanml.) Ne ducem La Şiret, Voiţi să vă 20 trimitem trăsura? SCENA VI DOCTORUL. SYLVIA SYLVIA (ducî/idii-sc in virfid picioarelor si ascultînd la Mjr) 5 Au plecat !... (Către doctor.) Dacă s-ar putea să-1 ia Şiretul !... DOCTORUL [în picioare, cu mîna la gură) Ciudate lucruri !... 10 SYLVIA (venind spre el, îl priveşte lung) Doctore... ce ţi s-a Tntîmplat ? DOCTORUL (vorbind cu sine) 15 20 Are dreptate ? n-are dreptate ?... Cine ştie !... (Gîn-dindu-se.) Dar dacă eu, spre a face ca tine şi spre a mă apăra pe mine. aş zice ca neasemănarea este lucrul cel mai asemănat din lume... (Ducîndu-ie către o canapea, către Sylvta.) Sylvia, şezi. (Sylvia şade in faţă.) Sylvio, ai găsit în biblioteca părintelui tău pe Phileb al lui Platou ? Bu DOCTORUL 25 SYLVIA (uitîndu-se lung la dînsul) Doctore, ţi s-a întîmplat ceva astăzi.(După o pauză.) De ce mă întrebi de Platon ? SYLVIA (încet) Dacă s-ar putea să-1 pierzi pe acolo... (Domniţa si căpitanul ie;.) DOCTORUL Ca să încerc a te încredinţa că plăcerile noastre, orcît de înalte ar fi ele. sunt lucruri tăgăduite, fără valoare : cu atît mai mult cînd sunt plăceri de rînd... Adică ?... DOCTORUL 5 ta. Ce frumoasa frunte ai !... Poate aici să fie scăparea SYLVIA Din ce în ce mai clar. 10 DOCTORUL Ce aţi vorbit cu Domniţa ? SYLVIA Ce vrei să vorbim, decît tot acelea ţi iar acelea. D-ta însă pari a fi avut o convorbire mai interesantă. 15 DOCTORUL O convorbire... ciudată. SYLVIA Da ? DOCTORUL Niciodată neadevărul nu pare mai aproape de adevăr decît cînd este mai departe. 20 SYLVIA (gîndindu-se) Nu înţeleg. DOCTORUL (după o pauza) 25 Căpitanul e un om cu mult mai interesant decît ÎI credeam. SYLVIA Da ?... Cu toate astea, tot ar fi bine sa-I ia Şiretul. DOCTORUL (zîmbind) 5 Ar fi mai bine să-l iai tu. SYLVIA Doctore !... faci jocuri dc cuvinte !... DOCTORUL Bine, Sylvio. ce scop vrei tu să dai vieţii tale ?... Nu 10 înţelegi că mai Ia urma urmei nimic din ceea ce e omenesc nu e trainic... decît poate ideea. încolo, şi iubirea şi ura se duc, şi nu rămîne decît starea asta de scepticism melancolic, la care am ajuns eu, şi care mă ajută sa privesc toate cele omeneşti cu tocmai atîta bunătate, 1-5 cît trebuie ca să nu fiu prea des înşelat. Tu ce doreşti, Sylvio ? Ce scop urmăreşti ? SYLVIA Nici un scop. Vreau să trăiesc liniştită şi să mă bucur de înţelegerea lumei. Dumneta ce scop ai dat vieţii d-tale ? 20 DOCTORUL Foarte bine. Crezi însă că dacă ai lua pe un om care te iubeşte, ai fi împiedecată de a te bucura de aceleaşi bunuri ? SYLVIA 25 Un hysteric !... (Se scutură ca de o impresie urîtă.) DOCTORUL (se gîndeşte) Ce curios, ha !... A adormit ca prin farmec... SYLVIA Doctore, nu-mi mai aduce aminte. Ai fost crud, crud... DOCTORUL (urmărindu-şi ideea) E ciudat că noi n-am încercat niciodată. Ridică-ţi părul de pe frunte. (Se uită ftx la dînsa.) SYLVIA (rezămtndu-se) Bucuros. DOCTORUL 5 Numai, ar trebui să am toată voinţa lui Grigoriu. (îi pune mîna pe frunte.) SYLVIA {natural) Da' bine, parcă aveai să-mi spui ceva... DOCTORUL Eu ?... A, da !... Aceeaşi poveste. Trebuia să te conving să-I iai. Văd însă că eşti mai hotărîtă ca orcînd sa nu-I iai... SYLVIA {vesela) Va să zică n-o să mă mai chinuîeşti şi d-ta !... Ah. ce bine !... îţi spun drept, doctore, că asta era singura mea părere de rău : că nu-ţi puteam împlini dorinţa. DOCTORUL Să lăsăm... Văd şi înţeleg că e degeaba... Vrei să şezi lîngă mine ? SYLVIA (sărind de pe canapea, il apucă cu amindouă mînile de braţe) Doctore, ce vrei să faci !... Vrei să mă adormi şi să 10 mă sugestionezi !... DOCTORUL (încurcat) 15 Vreau !... Nu pot zice că vreau... încerc. (Cu bunătate.) E interesant. SYLVIA O idee !... (Schimbînd deodată tonul.) E foarte interesant, foarte, foarte... încearcă, doctore. (Se aşază ca mainainte.) DOCTORUL 20 Dacă aş avea magnetul, ar fi poate mai uşor... SYLVIA Vreau. (Vine lingă el.) Dacă doreşti, şi mîna. E pe masa cea mică. SYLVIA DOCTORUL (sculîndu-se, se uită la ea fix) Ar fi curios să încercăm şi noi experienţa lui Grigoriu... Ia şezi. Reazămă-ţi capul de canapea... DOCTORUL (ia magnetul şi se întoarce) 25 Sylvio, uite-te la punctele oţelului, fix. (Apropie mag- netul binişor ; îl depărtează şi iar îl apropie.) A adormit !... 10 15 20 25 30 35 (Şade pe un scaun si o priveşte.) Da ? (Plecîndu-se spre ea.) Sylvio, da?... (O atinge pe umăr.) Sylvio ! (Se uita la dînsa cu temere.) Deja ?... Sylvio !... (Se depărtează.) Şi zicea că numai Cântă e hysteric !... Aţa suntem toţi. numai cauza determinantă lipseşte. (Gindindu-se.) Ei. acuma ?... [Se apropie de Sylvia şi-i ridică un braţ, care rămîne in aer.) Doarme !... (Se depărtează cu cîţiva paşi.) Ce-am făcut !... Cel puţin dacă nu încercam s-o adorm, aveam un cuvînt... Pot eu să leg libertatea unei fiinţe, în contra voinţei ei, a voinţii ei hotărîtoare de a nu-1 lua?... (Se întoarce către Sylvia şi-i lasă braţul în jos.) Doarme !... (Se depărtează din nou.) Ah, căpitane, ce mizerabil eşti !... Mi-ai picurat veninul infamiei în suflet... Auzi, eu, om să trăiesc din averea a două femei singure !.,. să mă folosesc de înrîurirea mea asupra unui suflet delicat ca acesta ca să mă bucur de starea lor !... (Rămîne cu ochii în pămînt. Se vede Sylvia ridicînd capul şi privindu-l. Doctorul urmează.) E limpede : trebuie să plec de aici... Mărie, Mărie, cum să mă despart de piatra sub care dormi !... (Revine încet către Sylvia.) Şi atîta mă stăpînea ideea de a o adormi, încît aş fi făcut orice ca să izbutesc. Mi-a infiltrat voinţa lui, ca o privire de şarpe într-un ochi de pasăre fricoasă... Ce este asta ?... Un hypnotic, care cade sub pupila neagră a studentului, şi la rindul lui sugestionează pe un om conştient ca mine ; acesta, care adoarme pe o fiinţă sănătoasă ca dînsa (arătînd spre Sylvia), în contra voinţii ei !... Suntem noi o generaţie zdruncinata pînă în temelia vieţii noastre fizice, sau o lumină nouă şi misterioasă arde în fundul sufletului omenesc ?13... (Uitîndu-se la Sylvia.) Ce mult îi semănai Atît de mult, ca mi se părea cîteodată că Mărie n-a murit sau că s-a înfiripat din nou in candida ta fiinţă. (îi ia mîna binişor.) întocmai ! Acelaşi chip senin, transparent ca o zi de toamnă... Se pricepe sufletul din limpeziciunea armonică a linieloi acestora, cum se pricepe cerul din mlădieiea străvezie a albăstruiul de toamnă... {Se plecă spre Sylvia şi o sărută pe frunte. Braţele Sylviei îl cuprind de git. El se luptă şi se desface de dînsa.) Ce este asta !... Sylvio, nu dormeai ?... SYLVIA (trechidu-şi mina pe frunte, cu voce prefăcută) Nu ştiu.., Cred că da... Ai suflat pe ochii mei, nu ? LX1CTORUL 5 (repede) Da... am suflat, ca să te deştepţi (Se apropie de dînsa, vorbeşte repede.) Ce impresii ai ?... Cum e ? SYLVIA O impresie de mare slăbiciune... Lasă-mă un moment 10 să mă odihnesc. (îi ia mînile între-ale ei.) Ciudat !... (Zîm-beşte.) Ştii? M-am deşteptat cu o impresie de slăbiciune, dar în acelaşi timp de neatîrnare fizică, de libertate, parca mă simt mai uşoară... Ce e ?... Nu-mi pot aduce aminte... Da... (Se gîndeşte.) Da... Cred că asta e : primesc să iau l> pe căpitan... DOCTORUL Ce face ? ! SYLVIA Da, îl iau... Parcă o viaţă nouă a luat locul vieţii 20 mele vechi14... E fără îndoială o prefacere întreagă... DOCTORUL Prefacere ?! Ce va să zică asta ?... (Ca pentru sine.) Să fie oare aşa de puternică trecerea voinţii de la o persoană h alta, incit să nu mai fie nevoie nici chiar de 25 a o exprima (Către dinsa.) Sylvio, nu mă bănuteşti că... SYLVIA (blajina) Să te bănuiesc eu Doctore, eşti cel mai bun su-30 flet de pe pămînt, sprijinul şi singura legătură dintre mine şi viaţă... îl iau, fără temere şi fără iubire... dar îl iau. DOCTORUL (iris/) Bine, Sylvio... îmi faci o adevărată plăcere. Te simţi bine ? 5 SYLVIA Bine, uşoară. Dă-mi mînile din nou să mă scol. (/.fi lipeşte fruntea de mînile lui.) DOCTORUL Foarte bine. Mă duc să văd dacă a venit trăsura 10 (Iese.) SYLVIA (uiihtdu-se lung după fl) 15 Du-te, du-te, visător nevinovat ; du-te, zboară, că pămîntul nu te merită. SCENA VII SYLVIA (singura) O adevărată scenă de comedie !... O femeie tîtiăra, o psaltire şi un militar. S-ar cuveni să biruie militarul 20 sau cel puţin femeia. Şi va birui psaltirea !... (Deschide psaltirea, îşi pune ochelarii doctorului şi încearcă a ceti. Apoi îi scoate şi îi sărută.) Se naşte la o sută de ani o dată, cîte un om ca acesta, care mîngîie viaţa de toate nevoile ei... şi de toţi oamenii ceila.!ţi. 25 SCENA Vili Se întoarce DOCTORUL ; SYLVIA DOCTORUL N-a venit trăsura. Foarte bine a făcut. DOCTORUL Am trimis să caute pe căpitan. SYLVIA Foarte rău ai făcut. DOCTORUL De ce am făcut rău? Parcă ziceai că te-ai hotărît 10 să-l iai... SYLVIA Tocmai de asta. Şezi. Am de vorbit cu d-ta. (Doctorul şade.) Fiindcă m-am hotărît să-l iau, pot să-ţi vorbesc în libertate. (Vine lingă el şi se aşază pe braţele lui cam cu de-a sila.) Te rog să mă Iaşi. Ti-am spus că 15 te iubesc, în glumă. Acuma pot să-ţi spun de-a binele : te iubesc cu adevărat. DOCTORUL (sadîndu-se) 20 Se poate, dar eu nu te iubesc. SYLVIA Eşti sigur ? !.. DOCTORUL Mă zdruncini degeaba. SYI VIA 2'J Vezi Va să zică nu eşti sigur. DOCTORUL Sunt foarte sigur. Sunt mai cu seamă sigur că sunt un biet om trudit. (Vrea să iasă.) SYLVIA fit ia de braţ ţi-l aduce înapoi) Doctore, noi suntem rude, nu-i ;işa ? DOCTORUL DJ SYLVIA DOC FORUL Pe căpitan... şi pe mine. SYLVIA Pe căpitan, nu. Pe d-ta... nu ştiu. Tocmai aici stă taina. (Se apropie de dinsut.) Mi se pare cu neputinţă să nu simţi pentru mine nimic ; pentru mine, care mă gîndesc la d-ta, ca la o bucurie viitoare, ca la lumina zilei şi la farmecul existenţei. Se poate să nu simţi nimic ? !... După lege. ai putea să mă iai ? (îi acopere gura cu mînile.) Nu răspunde '. Ai sa zici vecinicul „Nu". 10 Nu. DOCTORUL DOCTORUL J0 Ceea ce se cuvine să zic. SYLVIA 15 Nu e vorba de ce se cuvine. De atîta timp de cînd trăim amîndoi, aici, în umbra singurătăţii noastre, m-ai învăţat să te cunosc, si m-ai învăţat să fiu sinceră, şi, cu adevărat, am ajuns la 25 de ani, fără să simt povara vieţii, ca ceilalţi oameni, numai fiindcă nu am avut nimic de ascuns. De cîtva timp, de cînd am început să te iubesc, am avut de ascuns, pînă astăzi, taina asta... Nu pot s-o ascund mai departe. Ce să fac ? 15 SYLVIA Atunci nu mai înţeleg... Cu toate astea, adinioare cînd credeai că dorm, spuneai lucruri atît de dulci... DOCTORUL Oum ! Nu dormeai ? !... SYLVIA Nu. DOCTORUL Cu atît mai bine ! 20 25 DOCTORUL Nu te-am învăţat asta. Te-am învăţat să nu ai gîn-duri ascunse despre alţii... gînduri rele şi părerile nejustificate. Dar altminteri, cînd ai porniri vinovate, cari să facă pe alţii să sufere, te-am învăţat să le smulgi din suflet, sau, dacă nu poţi, sa Ie afunzi acolo, în tainiţa cea mai ascunsă... Ar fi prea comod altfel... SYLVIA Porniri vinovate ? !... care să facă pe alţii să sufere... Dar ce porniri vinovate am eu, şi pe cine fac să sufere ?... 20 SYLVIA (apucindu-i mînile) Vezi, vezi ! DOCTORUL (desjăcbidu-se dc dînsa) Mă turburi degeaba. Am zis cu atît mai bine, în alt înţeles, în înţelesul de a nu face pasul ăsta silită de voinţa altora... (Se gîndeşte.) Atunci cum te-ai hotărît să iai pe căpitan, dacă ai auzit tot ? SYLVIA [încurcaţi) Ca *ă te ascult... şi să-ţi fac plăcere. DOCTORUL Nu se poate. SYLVIA (luindu-i mhuU) Mi-ar folosi să pot suporta viaţa mai departe... A răsărit în mine o lumină nouă15. Cred într-însa şi vreau 5 s-o pătrunz. DOCTORUL Atunci ce să fac ? SYLVIA DOCTORUL Să nu-1 iai, iar eu să plec de aici. E nouă. E lumina mea ! E reînvierea mea sufletească. 10 Cum aşteaptă plugarul ploaie de la lumina nouă de pe cer ; corăbierul, pace pe ape — aşa aşlept eu tot de \A dînsa. 5YLVH Cu mine ? DOCTORUL Nu mai spune copilării. SYLVIA Bine, nu ziceai că samăn cu Mărie, că sunt întocmai „zi de toamnă"... Nu rosteai atîtea lucruri dulci, pe cari acum nu vrei să le mai rosteşti ? DOCTORUL Le ziceam, şi sunt adevărate, însă le ziceam pentru mine... nu pentru tine... Ce ai făcut, nu şade frumos. Ai surprins îndoiala şi nedomerirea mea... Poate chiar slabi-ciunele melc. La ce ţi-ar folosi să ştii că te-aş iubi într-o formă bizară de vizionar, înalta şi absolut ideală — ca o suprapunere de imagini — cînd aş iubi în tine pe Mărie... şi mai cu seamă că sunt hotărît să plec de aici. DOCTORUL înşelăciune, veche ca lumea. 15 SYLVIA Şi ca dînsa pururi nouă. De altminteri, şi d-ta crezi într-o astfel de înşelăciune... DOCTORUL Eu cred într-o evidenţă lăuntrica a mea. 20 SYLVIA Oare iubirea mea nu este o evidenţă lăuntrică ?... Fiecare din noi crede că evidenţa sa lăuntrică este cea mai evidentă. DOCTORUL 25 A mea nu face rău nimănui. SYLVIA CAPIT ANUL Şi... a mea... îţi face rău ? (Doctorul vrea sâ-si retragă mînile.) Ai zis că m-ai putea iubi... într-o formă de vizionar, înaltă şi ideală ?... (îi lasă mînile deodată, şi 5 izbucneşte în lacrămi.) Ah ! cînd ai şti cit dc adînr. răsună vorba asta în sufletul meu (Se aude un zgomot de trăsură.) Vine mama şi căpitanul. Aşteaptă-mă. Inii dai cuvîntul de onoare că nu pleci ? DOCTORUL 10 Da. SYLVIA Aţteaptă-mă. SCEN A ] X Intră CĂPITANUL si DOMNIŢA ; DOCTORUL 15 DOMNIŢA Mi s-a părut că am văzut trăsura de la srhit... Nu ştii, doctore, dacă s-a întors maica stariţă ?... DOCTORUL Cred că da. 20 DOMNIŢA Mă duc un moment să-mi las haina. (Iese.) DOCTORUL (călrc căpiliin) Cum ţi se par locurile noastre, căpitane ? Foarte frumoase. Numai n-am înţeles nimic de primblare, din cauza neliniştei prinţesei. Zice că nu i se ia gîndul de la prinţesa Măria, de cînd cu experienţa stu-5 dcntului. A atins-o pe mînă ! E încredinţată că a atins-o prinţesa Măria... DOCTORUL Cc fericită e !... CĂPITAN UL 10 Fericita ? 1... Pentru ca a atins-o un mort !... DOCTORUL Moartea e o vorbă. CĂPITANUL Da ? 15 DOCTORUL Da. CĂPITANUL Lucrul cel mai pozitiv din lume — poate singurul pozitiv — o vorbă !... 20 DOCTORUL Da. CĂPITANUL Fericit om eşti ! DOCTORUL 25 Sunt atît de nenorocit, încît, pe laturea asta, sunt aproape fericit. Şi se vede că d-ta, căpitane, nu ai fost atins de soartă, nu ai pierdut pe cineva care să-ţi fi umplut gmdurile şi inima — ca să nu pricepi nevoia asia a sufletului omenesc de a nu crede în moarte !... Toată ordinea morală a lumei este creată de o serie de necesităţi ale sufletului nostru, căpitane... De cîtc. ori văd 5 pe Sylvia, eu mă simt mai bun şi mă liniştesc.16 Şi e bine că vine vorba, ca să lămurim situaţia dintre noi. CĂPITANUL S-a lămurit, in fine ? DOCTORUL 10 Da. D-ta nu mai iai pe Sylvia. CĂPITANUL Bine ai lămurit-o ! DOCTORUL (fără a băga de seama) 15 Iar eu plec din casa asta. Plec. Sacrific ordinei mo- 20 rale despre care îţi vorbeam, liniştea şi fericirea mea. Fiindcă, printr-o substituire stranie de persoane şi pe nesimţite, începusem să iubesc pe Sylvia, crczînd că iubesc pe Măria... De aceea, plec. SCENA X DOMNIŢA (încremenită, uitîndu-se ia Sylvia) Da' ce este a>ta, Sylvio ? SYLVIA 5 Măria-ta, maica stariţa şi maica Eupraxia îţi vor spune că Sylvia nu mai e printre vii. Dc azi înainte eu sunt sora Magdalina. Te rog, măria-ta, nu încerca să mă intorni de Ja hotărîrea ce am luat. Sunt vîrstnicâ şi în toate minţele. Eu port în suflet o lumină, care este 10 suferinţa şi mîngîierea mea. Mă duc să le închin xnîn-tuitorului, aceluia ce este numai îndurare şi iubire, aceluia ce înţelege şi iartă. (Deschide încet psaltirea. Trece spre uşa din fund, cetind.) „Miluieşte-mă, Doamne, că fără putere sunt ; vin-15 decă-mă, Doamne, că s-au turburat rosturile mele." „Spre Domnul am nădăjduit : cum veţi zice sufletului meu : mută-te in munţi ca o pasăre ?" (Iese.) DOMNIŢA Sărmana fata mea L. A înnebunit... (îi vine rău. 20 Doctorul o ajută.) CĂPITANUL încep să cred că dacă mai stau în casa asta, înnebunesc şi eu. înapoi, băiete, la regiment şi la club !... COHTlNA DOCTORUL, DOMNITA. CĂPITANUL, SYLVIA, CĂLUGĂRIŢE Se deschide o use si intră trei călugăriţe, din car' una e Sylvia. Din partea opusă intră Domnii a.. SYLVIA 25 (înaintîtid încet către domniţa Zoe, cu o carte in mină) Măria-ta, îţi prezint pe maica stariţa şi pe maica Eupraxia. O AMICĂ Comedie într-un act SCEN A T ISARBATUL (la masa de scrii, înlăturat în tartan) FEMEIA (citeşte, iim-un fotoliu) BARBATUF 5 Ce vreme frumoasă ! Nu ieşi, dragă ? FEMEIA Vreme frumoasă ? !... Plouă. Stă să ningă. BĂRBATUL Să ningă in septembrie !... Asta-i adevărata vreme pen-10 ini sporturi... Ia vezi, barometrul ce zice. FEMEIA fie duce, în silă, să v'ra*!lIe raele, catre .^t1 plăcea şi a te cuceri - toate n-t* 11101 ° valoare' fa*a cu şiretenia unui tinăr !... D-na VALEAN'' c- , • - \ r-.u ■ «iretenie actul generos Şiretenia unui tinar! Chemi (' B 10 al unui om care îţi redă onoarea ?.,- D-1 VALEAN!1 (violent) Onoarea !... mie ?... D-1 VALEANU Ah, cum să te fac să pricepi că nu sunt discursuri ! D-na VALEANU Este sau nu slova dumitale, aici ? D-I VALEANU Da, este. D-na VALEANU Ai jurat sau nu, la Tribunal, că chitanţa nu există ? D-I VĂLEANU ]0 Am jurat. 15 D-ua VALEAN' r<-, . -ri . i . ■ jurat că nu există ? Citeşte. E actul pentru care ai J D-1 VALE ANI , - . j - . pauza) (titejie in lacere ; dupa • r ' E foarte grav. 20 D-na VALEAN' Nu-i aşa ? D-I VALEANl (violent) Nu 1 E grav, fiindcă e cea > îndrăzneaţă tîlhărie sufletească ce-şi poate închipui ci^va; e. ^av; '"J*™ 25 dumneata eşti femeie -- cu alte cu>te> °c ^orsatara capricioasă a naturii, care alergi du;^ ce fuSe> tc docl Ia cine nu te cheamă, doreşti pe cine f JeParte— D-na VALEANU Prin urmare, fiindcă chitanţa exista, ai jurat fals. D-1 VALEANU (exasperat) 15 Cine te-a învăţat logica asta de precupet ? Tînărul Hanke ? D-na VALEANU (enervata) Da. 20 D-1 VALEANU Va să zică îl iubeşti. D-na VĂLEANU (idem) Iar discursuri !... Da, D-l VALEANU Şi îndrăzneşti să mi-o spui mie ? !... D-na VALEANU Dumneta mi-o spui de dimineaţă pină seara, şi eu nu mă supăr. D-l VALEANU Eşti nebună. Eu îţi spun că te iubesc pe tine, iar nu pe altă femeie. D-na VALEANU 10 Prea mult. D-l VALEANU Aşa este. Am să caut să mă schimb. D-na VALEANU Poftă bună. 15 D-l VALEANU Mulţumesc. Asemeni. D-na VALEANU De prisos. Nu-mi lipseşte. 20 D-l VALEANU (se repede şi o apucă de braţ) Cum ai zis ? ! Dă-mi drumul! D-l VALEANU (o strînge mai tare) Repetă încă o dată ! D-na VALEANU 5 Dă-mi drumul că mă doare. (Bărbatul ii face vînt. Femeia cade. După o clipă o ridică de jos.} D-l VALEANU (lipind-o de pieptul lui) Sunt blestemat de cineva să te trudesc, cînd te ador, 10 Iartă-mă şi compătimeşte-mă. D-na VALEANU (ridicînd ocbii spre el) Iert tot. Chitanţa. D-l VALEANU 15 Grozav te-a fermecat!... Şezi să-ţi explic. (Şed amîn- doi.) Chitanţa n-are nici o valoare, sau dacă are vreuna e numai şi numai pentru mine. Ea dovedeşte cu îndestulare buna mea credinţă şi dovedeşte, mai cu seamă,, că împărţeala a fost şi că la împărţeală moşia mi-a ră- 20 mas mie. D-na VALEANU Am înţeles. Chitanţa. D-l VALEANU Ţi-am spus ; n-are nici o valoare. D-na VALEANU Atunci pentru ce ai jurat că nu există, cînd ştiai că există ! D-l VĂLEANU Nu ştiam. Are aşa de puţină valoare, încît eram în drept să uit câ am serj s-o, D-na VALEANU 5 Da, dar codul penal nu uită, D-l VALEANU Sunt încremenit. T«-mi vorbeşti aşa ? A !.., înţeleg acum : tinărul pretendent a venit să-ţi spună că dacă se găseşte actul acesta, eu sunt pierdut. Şi, ca să-ţi do-10 vedească mărinimia sa, ţi l-a dat. Aşa este ? D-na VALEANU Aşa. D-na VALEANU D-l VALEANU D-l VALEANU Strălucită idee !... îl voi depune eu. Dovada generozităţii ? (// rupe.} Iată ce preţ pan eu pe-o asemenea dovadă. D-na VALEANU 5 (rece) Acum proba e definitivă : te jena şi l-ai rupt. Asta vream şi eu : să-ţi salvez numele. Dar generozitatea omului care l-a adus este infinită. D-l VALEANU Tu, să-mi salvezi numele tu, şopîrlă mizerabilă !... Iată : am să-1 scriu din nou. (Adună bucăţite de hîrtie.) îl scriu întocmai, întocmai. Ia-1 şi du-1 amantului, care te aşteaptă... D-na VALEANU Injurie grosolană... Eu nu am amanţi. D-l VALEANU (uiundu-se lung la dînsa ; se scoată) Ah, din ce aluat eşti plăsmuită ca să poţi face atîta rău şi atîta bine. D-na VALEANU (stringind repede chitanţa) Numai să ai ce. 20 Eşti bolnav. D-jia VALEANU 25 Vom vedea. D-l VALEANU (se repede si smulge chitanţa) D-l VALEANU Adevărat. (5c apropie de ea şi ii ia inînile.) Sunt bolnav... de nesiguranţă... şi de iubire.. Va să zică tî-25 nărui Hanke nu te interesează. Dă-mi actul ! D-na VALEANU (violentă) D-na VALEANU N-am zis asta. Atunci ce ai zis ? D-na VALEANU Am zis că nu am amanţi. 5 D-1 VALEANU Dar Hanke te interesează ? D-na VALEANU (încet) Da. 10 D-1 VALEANU Şi îndrăzneşti să mi-o spui mie ? D-na VALEANU Ţi-o spun fiindcă mă sileşti. D-1 VALEANU D-na VALEANU Asta nu e un răspuns. D-1 VALEANU (primblîndu-se turburat) 5 Nu se poate să te intereseze Hanke. D-rti VALEANU Atunci am să spun minciuni. D-I VALEANU Repet că Hanke e singurul om care nu poate şi nu 10 trebuie să te intereseze. Înţelegi ? D-na VALEANU înţeleg. Dar ce pot să fac, dacă tocmai el mă interesează ? 15 D-1 VALEANU (apropiindu-se de dînsa) 1S Nu se poate ! D-na VALEANU Cu toate astea, m-ai învăţat pururea să nu am gîn-duri ascunse. D-1 VALEANU -0 Nu se poate ! D-na VALEANU De ce „nu se poate" ? D-1 VALEANU Fiindcă nu se poate. Nu se poate. D-na VALEANU Pentru ce ? D-1 VALEANU 20 Pentru că nu se poate. D-na VALEANU Mă osteneşti... D-1 VALEANU {luînd-o de braţ) 2ri înţelege cînd îţi spun ! Nu spui nimic. D-l VALEANU Iţi spun ca nu poate sa te intereseze Hanke, caic este fiul meu. D-na VALEANU O !... ce enormitate !... (Cortina) D-l HANKE Greve în Anglia. Toată lumea se pune în grevă... Greve la drumurilc-de-fier ; greve Ia poştă ; greve in docuri... F'5 D-na HANKE Ţara libertăţii. D-l HANKE Tocmai la asta mă gîndeam eu, Margareta. D-na HANKE 10 Te gîndeşti şi d-ta la ceva ! ?... Lucru nou. Ia să vedem. ACTUL II La domnul Hanke. Casă modeitâ, cu mobile greoaie SCENA I Domnul HANKE si Doamna HANKE D-I EIANKE (îmbiăcat curat, cu guler ţi cravata; fa loc de jachetă, halat, pe cap, cu beretă neagră. Citeşte : „Neue Freie Presse") : A ajuns un sca.ndal. Pfui D-na FIANKF. (la o mai.;, cu tavă si toate cele trebuitoare pentiu pregătit cafea): Ce mai este ? D-l HANKE Adică ziceam aşa în mine : englejii ăştia, cari sunt oameni practici, de ce şi-or fi pierzînd vremea cu certuri şi 15 bătăi, cînd ar putea să lucreze... D-na HANKE Ăsta ţi-era gîndul ? Puteai să amîni operaţia de a gîndi pe altă dată. D-l HANKE 20 De ce, Margareta ? D-na HANKE Pentru că nu-i pentru dumneta. D-l HANKE Cu toate astea e aşa : cine-şi pierde vremea cu vorbe 25 rămîne la coadă. D-na HANKE bine era să-ţi aplici înţelepciunea asta, dumitale ! Ba o fi a mea. D-na HANKE D-1 HANKE Vezi cum eşti, Margareta. Faci chestiuni personale din toate. Nu se mai poate vorbi cu dumneta. D-na HANKE Fireşte. Englejii au marele drept al libertăţii individuale, pe care l-au cucerit palmă cu palmă şi la care nu pot renunţa... D-1 HANKE Au să-i înghită germanii. D-na HANKE (riii/id) Ai haz. D-I HANKE Pentru ce ? D-na HANKE n-1 11ANKE Să lăsăm. Este a mea... 5 D-na HANKE Iar bine ! D-1 HANKE ...fiindcă ţi-am permis să te amesteci în lucruri pe care nu le înţelegeai... 10 D-na HANKE Iar începi ! D-I HANKE Eu nu încep nimic ; dumneta începi, cu ambiţia ne-înfrîntă ce te stăpîneste pînă !a nebunie... 15 D-na HANKE Adevărat : a trebuit să am ambiţie pentru doi. Aşa. D-1 HANKE D-I HANKE Pentru că n-am reuşit eu ? D-na HANKE Pentru asta şi pentru alteîe. D-1 HANKE Dacă n-am reuşit, poate că vina nu e numai a mea. 20 Pentru paisprezece D-na HANKE (răiiuniind o ctrzfcj) Mă faci să-mi ard mînile... D-1 HANKE îmi pare rău că-ţi arzi mini le. Ar fi mai drept să-ţi arzi limba. D-na HANKE Isteţ eşti pe ziua de astăzi !... D-I HANKE Sunt plictisit de a discuta cu dumneta vecinie, vecinie 5 — mai cu seamă cînd nu ai dreptate. Dna HANKE Poate iar revii la chitanţă. D-l HANKE D-na HANKE (disperată) La asta şi la altele. 10 D-l HANKE Cînd te înşeli, e drept şi e cinstit să recunoşti că te-ai înşelat. Eu am crezut că chitanţa vorbeşte de moşie, ca fiind cumpărată în devălmăşie. D-na HANKE Aşa era cumpărată. D-l HANKE Aşa — dar la despărţire moşia a rămas numai lui, după cum fabrica a rămas numai mie. De altminteri, ce 10 zice Fritz e sfînt pentru mine... Şi să-mi dai voie să-ţi spun că, dacă mulţumesc de ceva lui Dumnezeu, care m-a nedreptăţit în multe, este de asta, că băiatul seamănă cu mă-sa la duh. dar seamănă mai cu samă cu tată-său la suflet. Bine, omule, nu mi-ai cintat, timp de 20 de ani, că este o chitanţă aşa şi aşa, şi că de la ea atîrnă dovada ho-tărîtoare a dreptăţii noastre — iar astăzi, cînd chitanţa *5 este găsită, cînd ţinem în mină pe infamul care ne-a sărăcit şi ne-a umilit, vrei să renunţăm la ea !... Eu nu mai înţeleg nimic. D-I HANKE 15 D-na HANKE Să-i mulţumeşti pentru asta ? !... Să-1 blestemi ! D-l HANKE Pe Dumnezeu ? !... Nesocotită vorbă vorbeşti. Aşa doreşte Fritz. 20 D-na HANKE Şi eu trebuie să mă iau orbeşte după Fritz ? 25 D-l HANKE Da. Aşa doreşte el, şi aşa e drept. Cum e drept ? 20 25 D-na HANKE (sculîndu-se) Ah !... Willi, ce talent ai de a spune prostii D-l HANKE Eu nu spun prostii. D-na HANKE Ba spui cuvinte de spirit. D-I HANKE Nu spun nici cuvinte de spirit. Asta e zestrea dumitale. SCENA II D-na HANKE Aceiaşi, O SERVITOARE Asta şi altele. D-1 HANKE Bunăoară prevederea. D-na HANKE Prevederea, fireşte. Fabrica era mai bună decît moşia, dacă ştiai s-o duci. D-1 HANKE Eu n-am ştiut s-o duc ? î... Dumneta n-ai ştiut. Te-ai amestecat şi acolo, cum te amesteci in toate, şi am mers tte mal. D-na HANKE Va să zică eu sunt cauza tuturor nenorocirilor noastre... SERVITOAREA Cuconiţă, d-1 ministru Văleanu. D-1 HANKE Văleanu la noi ! D-na HANKE Ce vrea ? SERVITOAREA 10 Nu pot să ştiu. D-na HANKE întreabă pe cine caută : pe domnul sau pe mine ? D-1 HANKE SERV II OARE A Nu zic asta... Pe d-voastră. D-na HANKE Pentru ce m-ai lăsat să mă amestec ?... D-1 HANKE El, vezi, aicea ai dreptate. E vina mea. De azi înainte să-y cauţi de treabă. 15 D-I HANKE (itiţelegînd rău) Pe mine ? (Se scoală, turburat, să iasă înaintea lui Văleanu.) D-na HANKE I 20 Ce faci ? D-1 HANKE Foarte bine. Ştiu şi eu !... SERVITOAREA A întrebat de cuconiţă. D-I HANKE A întrebat de cuconiţă? (Către d-na Hanke.) Atunci 5 ii primeşti dumneta. D-na HANKE Eu nu-l primesc. Primeştc-l dumneta. D-I HANKE Eu îl primesc — numai nu ştiu ce să-i spun... 10 D-na HANKE (teşind ; încet, cu mînile la gură) Că e un mizerabil. D-l HANKE Să poftească. 15 (Servitoarea iese pe unde a venit. D-na Hanke iese la dreapta.) II D-l VALEANU Ce te-am învăţat eu ?... Atunci cîştigi parale. Unde-i Margareta ? D-l HANKE 5 Cred că e dincolo. Nu cîştig parale, ci... reumatisme, umblînd prin noroi, pe rînd dumneta umbli în automobil. D-l VALEANU Nu mă pofteşti să stau ? D-I HANKE 10 Pururi mă înveţi cîte ceva. D-l VALEANU (luînd un scaun) Lucrurile ce şi le poate face omul singur nu trebuie să Je aştepte de la alţii... Şi, va să zică, umbli prin noroi... 15 D-l HANKE Cum m-ai învăţat. D-l VALEANU SCENA IU Domnul HANKE, Domnul VALEANU D-l VALEANU (intrlnd) 20 A Willi dragă !... Ce mai faci. bre omule ? Lucrezi cu Fritz ? D-l HANKE 20 Da. Ajut pe fiu-meu. D-l VALEANU Atunci cîştigi parale. Poate cu încetul te liberezi şi de. Bancă... D-l HANKE Ce sa fac... Ce m-ai învăţat. 25 Iţi stă pe suflet. D-1 VALEANU Fireşte. Am garantat, şi n-aş vrea s-o mai plătesc şi pe asta. D-1 HANKE „Şi pe asta" e foarte generos. D-1 VALEANU Willi, voi deveniţi un neam de oameni romantici. D-1 HANKE 10 Ce vrei să zici ? D-1 VALEANU Vreau să zic ceea ce zic : „n-aş vrea s-o mai plătesc şi pe asta". D-1 HANKE Am înţeies, şi îţi spun că eşti un bărbat generos. 15 D-I VALEANU A !... devii ironic. D-1 HANKE Devine omul ce poate. Cînd zici că nu vrei să mai plăteşti st pe asta, ai aerul de a spune că ai mai plătit 20 şi altele. D-1 VALEANU Dar cum încă !... Nu „am aerul", ci o spun curat. D-1 HANKE Ai plătit angajamentele fabricei. D-1 VALEANU Angajamentele fabricei dumitale. D-1 HANKE Care au fost şi a dumitale. 5 D-1 VALEANU Care a fost... dar care era numai a dumitale cînd ai contractat angajamentele pe care le-am plătit eu... De altminteri, faimoasa chitanţă limpezeşte lucrurile... D-l HANKE 10 Noi nu vrem să profităm de dînsa, şi de aceea ţi-am trimis-o. D-1 VALEANU Nu profitaţi in linie colaterală, ci în linie descendentă. 15 SCENA IV Aceiaşi. Doamna HANKE D-na HANKE (care deschisese uşa şi auzise ultimele cuvinte) I-aţi dat chitanţa ? !... D-I HANKE 20 I-a dat-o Fritz. D-na HANKE Aţi făcut şi nerozia asta ? (Către Hanke.) Te rog, lasă-mă cu... domnul. SCENA V Doamna HANKE, Domnul VALEANU D-na HANKE {Şnaintînd încet către Văleanu) 5 Va să zică ai făcut şi infamia asta !... D-1 VALEANU (Uniftit) Grele cuvinte !... Deveniţi o familie de artişti... D-na HANKE 10 Am fost la şcoală buna... D-1 VALEANU V-aţi făcut studiele la circ... D-na HANKE Unde am avut drept dascăl un clovn. 15 D-1 VALEANU Pe care aţi încercat să-l imitaţi şi, fiindcă n-aveaţi talent, aţi vrut să-l stringeţi de git, ca să-i luaţi locul... Ar trebui să scuteşti de şcoala asta pe băiat... D-na HANKE 20 Vorbeşte încet, pentru numele lui Dumnezeu ! D-1 VALEANU (urmtnd) ...care mă interesa... D-na HANKE 25 Şi pe care l-ai conrupt. D-1 VALEANU Eu? ! D-na HANKE (apropiindu-se) 5 Vorbeşte încet... L-ai conrupt... L-ai ameţit cu vorfce sforăitoare, de otioare, de dreptate, de nobleţe, şi i-aî smuls actul din mîni... D-1 VALEANU (TÎztnd silit) 10 I-am smuls actul, eu 1... (Scoţînd bucăţele de hîrtie.) Iată actul. E rupt în bucăţi. Dar sunt gata să ţi-1 îna-poiez şi să ţi-l mai scriu o dată. Sperai să mă vezi în puşcărie... 15 D-na HANKE Şi sper încă. D-1 VALEANU Ah, Margareto !... Sperai să mă vezi în puşcărie !... E un lucru josnic, dar omeneşte explicabil să vrei să-ţi răzbuni pe cineva... Insă acel „cineva" trebuie să fie vj-20 novat... Cu ce ţi-am greşit eu ?... Aventura noastră de acum 30 de ani... D-na HANKE O numeşti aventură ? ! D-1 VALEANU 25 Cum s-o numesc La 20 de ani, amorul este tot- deauna o aventură. D-na HANKE Pentru oameni lipsiţi de inimă. Pentru toată lumea. Amorul este pasiune la 50 de ani, pasiune, suferinţă, martir... D-l VALEANU Pentru că stă în mîna dumitale să-mi redai pacea... D-na HANKE Iar bine. D-na HANKE mina mea : D-l VALEANU Nu înţelegi nimic. D-na HANKE Şi nici nu vreau să înţeleg. 10 D-l VALEANU Eu am 50 de ani... Sufletul meu este trudit, zbuciumat pînă în temelii... şi viu să te rog să m-ajuţi... D-na HANKE Egoist fără margini ce eşti !... Uiţi cine sunt eu !... 15 şi ce vîrstă am... 5 D-l VALEANU Şi pentru că te cred destul de nobilă să o faci. D-na HANKE Te înşeli. Dacă stă în mîna mea să-ţi dau pacea şi bucuria vieţii, îţi voi da trudă şi chin : ochi pentru ochi, 10 dinte pentru dinte. D-l VALEANU (privind-o lung) Eşti rea, dar eşti aproape frumoasă... D-na HANKE 15 „Aproape" !... D-I VALEANU O femeie, la vîrsta dumitale, nu mai poate fi decît un izvor de mîngiiere... D-na HANKE 20 Pentru tinerii de vîrsta dumitale. D-l VALEANU Da, pentru tineri de vîrsta mea. Pentru nefericiţi care nu mai au farmecul tinereţii, dar au tot focul ei... D-na HANKE 25 Şi de ce m-ai ales tocmai pe mine pentru inconştienţa asta ? 20 25 D-l VALEANU Margareto, e mult ceea ce-ţi spun eu, eu, care nu mai spun minciuni. Şi, fiindcă eşti încă frumoasă, poate că eşti şi bună. D-na HANKE Nu. D-l VALEANU Totuşi, numai două fiinţe pot să-i spună adevărul. Cui? Fiului dumitale. D-na HANKE Ce are a face fiul meu cu fericirea dumitale ? 5 D-l VALEANU Fiul dumitale are talent; e tînăr şi plăcut; şi mai e şiret şi infam. S-a strecurat în sufletul femeii mele, cu mizerabila asta de chitanţă (violent), pe care eu v-o arunc în faţă la toţi, şi astfel a ajuns să-mi răpească liniştea şi fO fericirea. Şi, totuşi, lucru e cu neputinţa ! Dumneata jtii bine că e cu neputinţă... D-l VALEANU _ A, nu ? ! Atunci M voi spune eu. Mă duc la Cameră sa-I caut şi să-1 aduc aici. D-na HANKE (tăindu-i drumul) Du-te la Cameră şi adu-1 aici. Dar dacă-i vei spune un cuvînt, te împuşc ! (Dîndu-se la o parte.) Acum du-te la Camera. (Văităm iese.) 15 20 D-na HANKE Eu nu ştiu nimic. D-l VALEANU (dînd ca pumnul în masă) Ştii! D-na HANKE Nu fi brutal. D-l VALEANU Vei spune fiului dumitale adevărul. D-na HANKE Nu ! D-l VALEANU II vei spune ! 10 SCENA VI Doamna HANKE, O SLUGA D-na HANKE (sună; intră sluga) Dă-mi un pahar cu apă. (Sluga iese. D-na Hanke 15 rămtne cu mînile pe masă.) Credeam că răzbunarea e mai dulce !... (Intră sluga, cu paharul de apă.) Spune domnului ca-1 rog să poftească. SLUGA Domnul este în biurou, cu cucoana d-lui ministru. 20 D-na HANKE Da ?... (Bea.) Fii bună şi ridică tava. Unde sunt ? SLUGA In biurou. (D-na Hanke dispare fi revine imediat cu d-na Văleanu.) SCENA VII D-na HANKE, D-na VALEANU D-na HANKE D-na VALEANU D-na VALEANU Viu să vă întorc vizita de ieri şi, vă mărturisesc, viu 5 cu aceeaşi emoţiune... D-na HANKE Cu care am venit eu la d-voastră. închipuiţi-vă că o femeie măritată s-ar interesa de un 5 tînăr... în mod cu totul platonic... D-na HANKE Da. 10 15 20 D-na VALEANU Mai puţin scara... D-na HANKE (o aşează) Vă rog, doamnă. (Ii ia manşonul.) D-na VALEANU (urmează) Recunoscând că sunt în viaţă împrejurări mai greu de înfruntat decît o scară. D-na HANKE Va pot oferi ceva ? D-na VALEANU Nimic. Vă rog să-mi acordaţi cîteva minute. D-na HANKE Cu cea mai mare plăcere. D-na VALEANU Şi să-mi permiteţi să vă spun o istorioară... 10 D-na VALEANU Dar cu totul platonic... D-na HANKE Fireşte. D-na VALEANU Şi că tinărul acesta ar avea un suflet nobil, generos, şi ar da dovadă de cea mai mare dezinteresare, restituind 13 icmeii un act, care ar compromite situaţia bărbatului... D-na HANKE Da. D-na VALEANU Ar putea femeia să-l primească fără ştirea bărbatului ? 20 D-na HANKE Actul ? sau pe tînăr ? Doamnă !... Actul. D-na IIANKE Eu cred că nu. D-na VALEANU Atunci am făcut rău. D-na HANKE Nu ştiu. D-na HANKE Pentru că ar strica armonia mindunelor celorlalţi. D-na VALEANU Admir, doamnă, libertatea de spirit cu care vorbiţi... D-na HANKE Fiindcă am ghicit tot restul poveste!. D-na VALEANU D-na VALEANU Dar dacă lucrurile ar fi mai grave ; dacă bărbatul ar iubi pe femeie la nebunie... 10 D-na HANKE Femeia ar trebui să nu creadă... D-na VALEANU Presupunînd că ar crede... D-na HANKE 15 Ar fi o naivă : toţi bărbaţii spun minciuni. D-na VALEANU Să presupunem că acesta n-ar spune minciuni. D-na HANKE Ar fi un lucru nou şi atît de extraordinar, încît ar 20 trebui pedepsit. D-na VALEANU Pentru ce ? Da? D-na HANKE 10 Negreşit. Bărbatul ■— care spune minciuni — spune cel mai ruşinos şi mai scandalos dintre neadevăruri, afir-mind că tînărul, pe care soţia ar putea să-1 iubească, este fiul lui — fără să se gîndească că acesta are o mama, pe care cl, bărbatul, o dezonorează. Eu, dacă aş fi mama 20 15 aceea, aş striga tinerii femei : „iubeşte în pace, iubeşte pe tînăr, ia-ţi partea ta de fericire ; viaţa e o mizerie infinită, prin care bucuria trece ca un fulger de seceta". Mizerie infinită este viaţa, doamnă. Mizerie, mizerie... (O îneacă lacrămite.) D-na VALEANU Va rog, doamnă... D-na HANKE Un lung şir de ani, al cărui început este deja în mor-25 mint şi al cărui sfîrşit n-a purces încă din necunoscut. De firul acesta s-au aninat visurile, zdrenţe de purpură şi de aur, pulbere scîntei'etoare de raze.., Şi au trecut, au trecut, inşclînd pururea. SCENA V 1 ] I Aceiiiii, D-1 HANKE D-1 HANKE (grăbit) Margareta, iată automobilul : Fritz cu d-1 ministru !. (Its cu taţii.) D-na HANKE (dispreţuitoare'.. Dom-nul mi-nis-tru !... Mie ? ! Da. Serios ? Foarte serios. D-1 VALEANU HANKE D-1 VALEANU 10 SCENA IX D-1 VALEANL", HANKE, tînărul D-1 VALEANU (intrind) Dacă ai cîteva minute... (încuie uşa.) Mă ierţi că nu 15 te duc la mine... Aş vrea să nu ştie nevasta... HANKE Cu totul la dispoziţia d-voastre. D-1 VALEANU Cred că banuieşti ceva... 20 HANKE (rîzînd) îmi oferiţi un loc în minister ? D-1 VĂLEANU Nu. Iţi ofer o Legaţiune în străinătate. 10 15 20 HANKE Sunt aşa de primejdios ? D-) VALEANU Teribil. HANKE Cu toate astea, grupul meu e neînsemnat. D-1 VALEANU E foarte însemnat. HANKE Ce-au să zică ceilalţi ?... D-1 VALEANU Iată ce-au să zică : Livezeanu zice deja că Justiţia a ajuns o turpitudine şi nu e decît o armă în mîna partidelor. Pentru a-1 întări in credinţa asta am să-l numesc consilier la Curtea din Craiova... Nu primeşte. D-l VALEANU Primeşte. Antoniu a anunţat mai multe interpelări asupra scandalurilor administrative : am să-1 numesc în Consiliul superior administrativ. E trist. HANKE D-l VALEANU 10 HANKE Acela e om cu avere... D-l VALEANU Cu avere, dar primeşte. Martinescu merge rău cu prefectul : am să i-1 schimb şi, pentru a continua tradiţia unei rede administraţii, am să numesc prefect pe fiu-său... Cine mai e în grupul dumitale ? E trist, dar c aşa. HANKE Eu sper c-au să se schimbe lucrurile. D-l VALEANU Peste două mii de ani. HANKE HANKE 10 Cu mult mai curînd. Eugen Butescu. D-l VALEANU 15 Acela e om de treabă — nu-i dau nimic. HANKE Tristă opinie aveţi de noi .' D-l VALEANU Tristă. D-l VALEANU Acum două mii de ani, la Atena, tocmai aşa se petreceau lucrurile. HANKE 15 O să le schimbăm noi : votul universal, care este pri- mul punct al programului nostru, are să îndrepteze tot. D-l VALEANU (dîndu-se cu un pas înapoi, se uită lung la dînsul) Ascultă-mă, Hanke, nu-ţi mai ofer nimic... 20 HANKE Atunci cum credeţi că o sa primesc oferta ce-mi faceţi 20 De ce ? HANKE (rîzînd) D-l VALEANU Am aceeaşi opinie şi de mine. înţelegi că daca n-ar fi miniştri care să ofere locuri, n-ar fi deputaţi care să le ceară. D-l VALEANU Fiindcă te credeam demagog complicat, cu chichiţe 25 şi portiţe, dar, în fond, om deştept — şi văd că eşti numai demagog sadea. Adică ? D-[ VALEANU Adică speţa cea mai proastă de oameni. HANKE Prin urmare ? D-] VALEANL1 Prin urmare aştept să ştiu ce Legaţie îţi alegi. HANKE Logica e bună. (Devenind serios.) Nu pot primi. D-1 VALEANU Pentru ce ? HANKE Pentru o mulţime de cuvinte. D-1 VALEANU Le cunosc pe toate, le-am cintărit — ştiu cît cîştigi ca avocat, ştiu ce ai pierde, părăsind grupul din Cameră ; dar ştiu şi ce ai cîştiga trăind cîţiva ani într-o lume mare — ştiu ce servicii ai aduce ţării, şi mai cu seamă ştiu cu ce prestigiu te-ai întoarce în Parlament... (Se apropie dc Hanke.) Ascultă-mă. Eu cred că dumneta ai un Suflet curat... HANKE (rlzbid) Aşa cred şi eu. Mai mult : că ai putea să fii generos, dacă ai vedea de aproape mizeria inirnei omeneşti... Taci ?... Mă înşel ?... HANKE 5 Tac, fiindcă nu înţeleg. D-1 VALEANU (uitindu-se lung la dînsul) Te-ai introdus in casă la mine, cu o îndemînare rară, şi-ai turburat sufletul unei femei. (Hanke vrea să pro- 10 testeze.) Nu protesta. Ştiu că am fost cîndva rivali. E o expresie trivială, dar e aşa. Şi dumneta şi eu aspiram la mîna aceleiaşi femei. Dumneta, cu cei 30 de ani, cu farmecul viitorului, reprezentai poezia ; eu cu cei 50 de ani, cu numele şi poziţia mea reprezentam prezentul — 15 prezentul gras şi ostenitor.3 Femeia m-a ales pe mine, dar A rămas cu gîndul la dumneta... Nu protesta... Prin ce neonestă prefacere ajunge instinctul să îmbrace forma sentimentului adevărat ? Nu ştbi. Ceea ce ştiu pozitiv este că femeia mea nu m-a iubit niciodată, cu taina 20 divină a abstracţiunei noastre sufleteşti, cu poezia, cu dorul, cu avîntul lăuntric al amorului... Pe cînd eu ah, eu !... (îşi ascunde obrazul în mîni.) Eu nu am alt cuvînt de a trăi, decît suferinţa asta adorabilă, mizeria asta infamă şi profundă, care mă face să uit regulele 25 şt înţelesul lumei, să cerşesc mila unui tînăr, care... ar putea să fie fiul meu şi care are dreptul să zîmbească... HANKE Protestez din toate puterile... D-1 VALEANU S0 Nu protesta. Durerea adevărată nu se cunoaşte la 30 de ani. HANKE Eu nu zîmbesc... 10 D-l VALEANU Nu zîmbeşti. (După o pauză.) Spune-mi... dumneta... nu... iubeşti pe femeia mea... HANKE îmi faceţi o întrebare D-l VALEANU De ce ? In loc să te provoc la duel, îţi vorbesc ca un om de treabă. HANKE Cred că nu. D-i VALEANU Eu sint sigur că nu. HANKE Nu. 10 HANKE Plec... Dar nu pot primi tîrgul... D-l VALEANU Atunci nu pleci. HANKE Plec. D-l VALEANU Nu pleci. Cunosc laşitatea omeneasca,. HANKE Foarte bine. Primesc. D-l VALEANU 15 D-l VALEANU îmi dai cuvîntul dumitale de om cinstit * 20 Atunci fii generos. Ce să fac ? Du-te. Să dispar ? HANKE D-l VALEANU HANKE HANKE Vă dau cuvîntul meu. 15 D-l VALEANU Va să zică poţi fi cu adevărat generos., HANKE Nu ştiu... D-l VALEANU Sa^dispari. (/, ia mîna.) Dispari în viitor, în lumea ^ poetica a depărtării... Poate va fi mai rău pentru mine... Dar va fi un rău sigur... pe cînd nesiguranţa de astăzi ma chinuieşte, mă degradează... D-l VALEANU 20 Atunci nu eşti banal... şi ai putea să fii iubit... poate că ai şi merita... Iată unde stă primejdia. (Exasj rai.) Dar, în fine, pleci... HANKE Plec. D-l VALEANU Poţi să pleci, că eşti tînâr. Dacă as fi eu lînăr!.. (Cortina) ACTUL III Decorul din actul I. Seara 10 15 20 „Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, stea dulce şi iubită a sufletului meu..." Foarte adevărat. Pierdute sunt în neagra vecinicie, şi orce mijloc de a le vedea, orcît de puternic, nu le poate mari, fiindcă nu le poate apropia. Şi atunci ele devin poezie... Puncte geometrice de pe firmament, ce par a se mişca neîncetat împrejurul unei Unii ideale... (Luînd o carte de pe masă.) Nenorocirea apropie pe oameni de poeţi... Ce bizar e şi Oscar Wilde !... „Oh, o pianistă, o minunată pianistă şi poate chiar o mare muzicantă ; foarte discretă, foarte onestă şi înzestrată cu o mare dragoste pentru dobitoace." Aşa e viaţa noastră : un lucru înţelept şi trei aberaţiuni. Cînd trăieşti ca toată lumea, trudindu-te să-ţi agoniseşti existenţa, oamenii ţi se par logici ; de îndată ce te opreşti din luptă şi te dai la o parte, aceiaşi oameni îţi apar în lumina adevărată a nebuniei lor. Şi atunci vezi că nebun ai fost şi tu. Dar ceea ce este tragic în existenţa noastră e tocmai constatarea necesităţii acestei nebunii. Căci dacă oamenii n-ar fi uşurei şi nebuni, cimi-tirile ar fi pline de sinucigaşi. Aşa e viaţa noastră : nu un lucru înţelept şi trei aberaţiuni, ci patru aberaţiuni complecte. Şi nimic nu e mai demn de dînsa decît ironia. 20 15 SCENA I Domnul VALEANU, singur D-l VALEANU (iinjjH-r Iu imita de scrii) E noapte şi adine repaos, E taina şi nepriceput, Cum au ieşit toate din haos In vremea dintru început. Ce curioşi sunt poeţii Printre nenumăratele puncte strălucitoare de pe bolta cerească, unele seînteiază cu lumina lor proprie — stelele ; altele luminează depărtările, cu lumina împrumutată ~— planetele. De ce zic poeţii „steluţă mult iubită a sufletului meu" şi nu zic „planetă mult iubiiă a sufletului meu ?" (După a pauză.) 25 30 SCENA I r D-l VALEANU, D-na VALEANU D-na VALEANU (intrînd) Vorbeşti singur ?... D-l VĂLEANU (uiiindu-se lung la dînsa) Ce adorabilă esti !... Dna VALEANU Căutam o carte. Iar începi ? !... D-1 VALEANU Nu încep — urmez. D-na VALEANU Continuez, Comte Oscar...4 [Trece pe partea opusă 5 a scenei si iese.) D-na VA1EANU Monologul e primejdios pentru... sănătate. D-1 VA1.F.ANU Despre partea nebuniei ?... Nici un om nu e singur în sine. în cei mai cuminţi, trăiesc cel puţin un înţelept şi un nebun. (Amabil.) Căutai ceva ? SCENA III D-1 VALEANU, singur D-1 VALEANU (urmînd) 10 Patru aberaţiuni : ambiţia, aurul, arta, amorul (re- petă de palm ori litera de la început), a, a, a, a. (Exclamă.) A !... Ambiţia. Întreabă pe o cioară dacă a zbura e înălţător. Tot ceea ce omul nu poate face, este frumos ; tot ce e departe, e poetic. Aurul. Un bust de aur şi 15 unul de bronz pot reprezenta pe acelaşi prost, iar Rocke-feller este vegetarian. Arta. Sunete şi văpseîe ; nefericire rimată ; Gioconda şi tîlharii care au furat-o. Amorul !... tăcere. SCENA IV 20 D-l VALEANL?, D-na VALEANU D-na VALEANU (intrînd din nou) E adevărat că vorbeşti singur ! şi nu conving D-1 VALEANU 25 Discuţiunile contradictorii sunt banale pe nimeni. D-na VALEANU Căutam o carte. D-1 VA1EANU 10 La recherche de l'absolu ? B D-na VALEANU Nu. O carte de Oscar Wilde. D-1 VALEANU Teatru ?... Comedia este un lucru trebuitor vieţii cum '5 sunt sarea şi ochelarii. D-na VALEANU Poetic şi logic. jumătate Fireşte. D-I VALEANU 20 D-na VALEANU Foarte logic. Dacă ai întreba pe cineva : „ce vîrsta are copilul acesta?", iar el ţi-ar răspunde: „11 ore şi jumătate", ai crede că e zevzec, nu-i aşa ? D-1 VALEANU Cu toate astea, dacă copilul ar fi născut numai de 11 ore şi jumătate... D-na VALEANU Hotărîtor, monologul e primejdios. D-I VĂLEANU D-1 VĂLEANU Ce carte căutai ? Da. D-na VĂLEANU Mi se scrie din străinătate că a apărut o serie de nuvele de Oscar Wilde, printre cari una foarte interesantă... D-1 VALEANU A !... iî se scrie din străinătate !... D-na VALEANU Mă rog. Respectează convenţia! Ţi-am spus că numai aşa rămîn. D-1 VALEANU Şi ce zice convenţia ? D-na VALEANU Libertate absolută pentru amîndoi — cu condiţia unei depline încrederi... D-1 VALEANU Foarte bine. Şi cum se cheamă novela lui Oscar Wilde ? D-na VĂLEANU Nu ştiu. Ceva cu un tînăr care trebuia să dea o roză logodnicei sale. D-1 VALEANU Se numeşte Privighetoarea }i trandafirul. 6 D-na VALEANU Şi nu o ai ? D-1 VALEANU Nu. Dar pot să-ţi spun ce e într-însa. D-na VĂLEANU Te rog. D-1 VĂLEANU Ce-mi dai în schimb ? D-na VALEANU Orce... O roză adevărată. D-1 VĂLEANU Să mă laşi să te sărut pe buclele părului. D-na VALEANU {nehotărila) Cred că asta... nu se poate. 20 D-1 VALEANU (izbucnind) Nu se poate să-ţi sărut părul, eu, bărbatul tău D-na VALEANU (voit/d să plece) 25 Dacă urmezi, plec. D-l VALEANU (blind) Râmîi. Primesc roza. D-m VALEANU (luind un scaun) Se numeşte Privighetoarea şi trandafirul ? D-l VALEANU Da. O fata făgăduise unui student înamorat dc dînsa, să joace cu el. la un bal, dacă-i \a aduce un trandafir roşu, la fel cu rochia ei. In vara aceea însă, nici un trandafir roşu nu înflorise în grădina studentului. Tinâ-rul se tînguia, întins pe iarbă. Dintr-un stejar, îl auzi o privighiioare. —- Iată glasul iubîrei adevărate, zise ea. Tot ce eu cînt, el sufere ; tot ce este pentru mine bucurie, pentru el durere. Amorul este, desigur, un lucra minunat, mai rar decît zmaraldele şi mai scump deci!, mărgăritarele. Şi, zburînd ca un vis, prin umbra gradinei, se duse Ia a tufă de trandafir şi îi îise : -— Dă-mi o floare roşie, şi îţi voi cînta. toate cîntecele mele. Dar tufa ii răspunse : — Bucuros, nomai... florile mele sunt albe ; dacă vrei, iată colo o altă tufa ; încearcă. încercă privigbitoarea, zburind ca o umbră şi făgăduind să cînte. Dar şi tufa a doua răspunse ca cea dintâi : — Bucuros numai... florile mele sunt galbene ca părul de sirenă ; dacă vrei, iată colo, sub fereastra studentului, o tufă de trandafir roşu. Zbură privighitoarea pînă la dinsa şi-i ceru o floare : —■ Rozele mele sunt roşii, draga, răspunse tufa, dar cu nu mai pot înflori. — De ce ? întrebă privighitoarea. — Fiindcă m-a îngheţat iarna. — Numai o roză. — Nu pot. — Cum să facem ? — Dacă vrei cu orce preţ im trandafir roşu, să-t plăzmuieşti tu, din muzica, la lumina lunci, şi să-1 colorezi cu sîngelc inimei tale. Toată noaptea vei cînta pentru mine, pe cînd spinii met îţi vor străpunge inima. — Privighitoarea se gîndi Ia student : — Fii fericit ! îi strigă ea ; am să-ţi dau trandafirul roşu. îl voi plăzmui din cîntecele mele, la lumina lunci, şi-1 voi colora cu sîngele inimei mele. In schimb, îţi cer un singur lucru : să iubeşti cu adevărat, că doar iubirea este mai cuminte decît înţelepciunea, mai tare decit puterea ; aripile sale sunt ca flacăra, trupul său ca jăratecul. 10 15 Şi cînd luna strălucea in ceruri, privighitoarea zbură la tufa de trandafiri şi îşi lipi pieptul de spini. Cîntă toată noaptea şi cu cit cînta mai tare, cu atît mai mult o străbăteau ghimpii şi curgea sîngele. In cele din urmă înflori o roză — dar era albă. Atunci tufa strigă către privighitoare : — Păsărică, apasă pe ghimpe că se face ziuă şi floarea nu mi-i gata. Privighitoarea apasă mai tare, şi floarea începu a se roşi. -— Mai tare, păsărică ! strigă tufa. —■ Privighitoarea apăsă atît de tare, încît un ghimpe îi atinse inima. Atunci se ridică la ceruri cîntecul sfîşietor al amorului care ucide, şi pasărea căzu la pătnînt.,. {CM ultimele cuvinte, cade fi el. Cade pe genunchii ei, sărutîndu-L) D-na VALEANU (sărind dc pe scaun) £" Nu mă atinge D-l VALEANU (retrăgtndu-se Impăirrănlai) Să nu te ating !... Va să zică îţi inspir ură şi dezgust ? 23 D-na VALEANU Nu zic asta, ci numai te rog să te ţii de cuvînt. D-l VALEANU D-na VALEANU (pipaindu-se) Ce ai în sîn ? 30 N-am nimic. D-I VALEANU D-1 VALEANU Ai. Nu ! D-na VALEANU Nu am nimic. D-1 VALEANU Ai... Scrisorile... din străinătate !... D-na VALEANU Ţine-ţi cuvîntui D-I VALEANU Nu vezi că mă ucizi ? !... D-na VALEANU is, iiindcă n-avea mai multă D-I VALEANU Injurii?!... Deşi nu Ie merit, mă ating... (Dupâ o pauza.) Cu toate asiea, vreau să ştiu adevărul : ce ai m sin D-na VALEANU Scrisori... D-1 VALEANU D-na VALEANU Nvi e adevărat '. Ţine-ţi cuvîntui ! D-na VALEANU D-1 VALEANU 15 De ce ? Să-mi ţiu cuvîntui, cînd tu trăieşti sub acoperămîntul meu, visînd Ia altul, iubind pe altul, respirind numai pentru el !... Ce lege omenească mă poate sili să res-pectez o asemenea învoială ? Fiindcă o spui. D-1 VALEANU D-na VALEANU {voind sâ pltce) Cuvîntui dat. D-na VALEANU 20 Grosolănii nu vreau să ascult. D-1 VALEANU N-am dat asemenea cuvînt. Ce ai in sîn ? D-1 VALEANU {tamdu-i drumul) A !... 25 Lasă-mă să trec. Ce ai în sîn ? D-I VALEANU (apucîndu-i mînile) Aceea e ascunsă în fundul inîmei, nu-i aşa In inima infamă şi plină de turpitudini... Crezi că Ia aceea nu se poate ajunge, spăimoasă făptură ce eşti ? !... D-na VALEANU D-na VALEANU 5 Dă-mi drumul ! Omorîndu-mă. 10 15 20 D-1 VALEANU Vreau să ştiu cu orce preţ ce ai în sîn. (Se urmează o mică luptă. Văleanu rupe nasturii de la haina femeii fi-i scoate din sîn o fotografie). Fotografia Iui !... A !... va să zică aşa îţi ţii cuvîntui, dumneta, care ceri de la mine să nu te ating ? !... D-na VALEANU (strîgînd) Să nu mă atingi ! D-1 VALEANU Nu te ating, viperă ; dar mutra asta de neamţ sulemenit am s-o pun în ţintă şi să trag cu pistolul în ea; am s-o batjocoresc şi s-o arunc în noroi ; am s-o rup în bucăţi (rupe fotografia) aşa (o aruncă) şi să o caic în picioare... 10 15 D-1 VALEANU Da, omorîndu-tc. Cît îţi plăteşte pielea ? D-na VALEANU Va rămînea în suflet. D-1 VALEANU Daca l-ai avea. Dar nu ai suflet. D-na VALEANU Lasă-mă '■a Irec... D-1 VALEANU {dhidu-se la o parte) Treci... pentru totdeauna. (D-na Văleanu iese.) D-na VALEANU Un carton. SCENA V D-1 VALEANU 20 D-l VALEANU, Un LECIOR Cu imagina Iui. 25 D-na VALEANU La aceea nu ajungi. D-1 VALEANU (singur) Sau îl împuşc pe el... sau pe ea... sau pe mine... (Sună. Intră feciorul.) Să cheme cineva pe frate-meu. FECIORUL Am înţeles. Şi ce ceri ? 10 D-I VALEANU Cine e în salon ? FECIORUL să vă Să.™1'5 1Ume' CU SCamă d"na Han^ ™* D-l VALEANU Nu primesc pe nimeni. SCENA VI D-I VALEANU, D-na HANKE D-na HANKE {iiiid pe fecior la o parte ţi intrind) Pe mine, da. [închide uşa.) D-na HANKE Să aduci pe fiu-meu în ţară. 5 D-l VALEANU Ai un mare jpirit de â prop08- Mă rog, toate femeile sunt ca dumneta ? D-na HANKE Nu am poftă să glumesc. 10 D-I VALEANU Cînd ai stî cît de puţină am eu D-na HANKE Prin urmare ?... Dl VALEANU 15 Ce doreşti ? 15 D-I VALEANU Ce doreşti ? D-na HANKE Ara spus : să aduci pe fiu-meu în ţară. D-na HANKE Nu doresc — cer. D-l VALEANU Nu se poate. 20 Serios ? D-l VALEANU (mirat) 20 Pentru ce ? D-na HANKE D-na HANKE Cît se poate de serios. D-l VALEANU Pentru că nu se poate. D-na HANKE Asta nu-i un cuvint. D-I VALEANU Nu cred că trebuie să-ţi dau un cuvînt. 5 D-na HANKE (luînd un scaun) La miniştri, politeţea s-ar cuveni să fie cel puţin ca la ceilalţi oameni... D-1 VALEANU 10 Mă rog. N-am timp să mă ocup de fleacuri. Ce do- reşti ? D-na HANKE Să vede că începe să te părăsească şi memoria. Iţi spun pentru a treia oara că doresc să aduci pe fiu-meu 15 în ţara. D-1 VALEANU La asta am răspuns : nu se poate. D-na HANKE Cu ce drept ţii pe un copil departe de părinţi ? 20 D-1 VALEANU Aha ! Are haz ! Un copil... minor... D-na HANKE Minor sau major, pentru noi este copilul nostru. D-1 VALEANU 25 „Pentru noi" este foarte bine găsit. Ai auzit vorbin- du-se de Antigona ? D^a HANKE N-am nevoie de cursuri. D-1 VALEANU Totuşi, e bine să-ţi aminteşti pe fijhiOţj fund D-na HANKE iţmbtinzindu-st) 10, ■ Eşti nenorocit. D-1 VALEANU Atît de nenorocit, încît fac greşeli de politeţe elementară Ia un fotoliu, te rog. (Vrea sa-i ofere un fotohu.) D-na HANKE Adu pe fiu-meu în ţara. 15 D-1 VALEANU (oprindu-st) Iar începi !... D-na HANKE 20 Scurtezi distanţele. D-I VAIEANU Tocmai asta nu vreau. N-am nici un interes să-i apropii. D^na HANKE 25 Ai un interes foarte mare : depărtarea poetizează pe oameni. D-l VALEANU Vorbe. Depărtarea desparte pe oameni. D,na HANKE Şi-i face să se dorească... D-l VALEANU Pînă se uită. D-na VALEANU (sculîndu-se) 10 SCENA VII D-l VALEANU, singur D-l VALEANU [înăl'i'id din umeri) Lumea se compune din nebuni, filozofia din paradoxe, iar viaţa întreagă din caraghiozlîcuri. Cum o să zici unui om care iubeşte : „cu cît iubeşti mai mult, cu atît du-te mai departe ?"... Este adevărat însă că tainele inimei omeneşti sunt nepătrunse... Ce este sigur în lumea asta infamă? Doar atît : că cimitirele sunt pline de morminte. Atunci... nu mai am nimic de zis... îţi mulţumesc că 10 ai tăcut. D-l VALEANU Cînd ? 15 D-na HANKE Cînd ameninţai să-i spui adevărul. D-l VALEANU Ar fî fost riscant. 15 SCENA VIII D-l VALEANU, Doctorul VALEANU Dr. VALEANU Bună-seara, excelenţă. Cc mai faci ? D-l VALEANU Ce să fac... Uite, trăiesc. Dr. VALEANU Foarte bine. Asta e lucrul cel mai inteligent ce-»I poate face un om care s-a născut. D^na HANKE 20 D-l VALEANU Cum ai zis ? .' Eşti sigur ? 20 D-l VALEANU Adică... aş fi riscat prea mult. (D-na Hanke salută.) D-na HANKE (de la uge) Adu-1 în ţară... şi micşorează poezia depărtării... (Iese.) Dr. VALEANU Absolut. Un om care nu se însoară, nu face filozofie ţi nu bea apă cu gheaţă, e stăpînul lumei. D-l VALEANU Eu fac toate astea : m-am însurat, fac filozofie şi beau apă cu gheaţă. Dr. VALEANU De aceea eşti stăpînuJ numai al unei ţări. Ce vorbe vorbeşti !... Nimic nu-i mai interesant decît viaţa... D-1 VALEANU Cu numele. Altora... D-I VALEANU Dr. VALEANU Cu fapta şi cu cugetul. Dar... de ce m-ai chemat ? D-1 VALEANU Ca să te rog să-mi dai un hap de stricnina. Dr. VALEANU Ai vreun cline... bolnav ? D-1 VALEANU Foarte bine zici : am un cîine... bolnav. E şi cline şi bolnav. Dr. VALEANU Atunci îngrijeşte-], nu-1 omorî. In toate cazurile, cheamă un veterinar. D-I VALEANU Şezi te rog. (Doctorul ;ade.) Eu nu sunt bine. Dr. VALEANU (rîzlnd) Prin urmare nu era caz de veterinar. (Cu interes.) Ce ai, dragă ? D-I VALEANU Mă simt ostenit, descurajat. Am intrat în viaţă, piua în adîncurile ei cele mai ascunse şi vreau sa ies dintr-insa. Dar vreau să ies, dacă s-ar putea, curat, cum am intrat. 10 15 20 25 30 Dr. VALEANU Viaţa, în sine... D-1 VALEANU Ascultă, doctore : nu filozofie. Nu vreau să-ţi vorbesc de toţi oamenii, ci numai de unul : de mine. Eu am intrat în viaţă curat, am trăit curat şi vreau să sfîrşesc tot aşa. împrejurările vieţii mele, pe care tu nu Ie cunoşti, sunt atît de încîlcite, încît, dacă aş trăi mai departe, m-aş murdări. Dr. VALEANU Cum se poate ? !... D-1 VALEANU Se poate. Tu eşti mai mult decît fratele meu : eşti, oarecum, opera mea. Te-am crescut, te-am învăţat carte, te-am urmărit cu dragostea unui păruite... Mă crezi cînd iţi vorbesc... Ca să trăiesc mai departe, cu desfăşurarea logică a caracterului meu -— violent şi intolerabil — ar trebui să comit o îndoită crima, să omor două persoane. Ceea ce nu se poate. Pe una nu trebuie s-o omor ; pe alta nu pot s-o omor. Dr. VALEANU Ce grozăvii ! ! D-1 VALEANU Nu sunt grozăvii. E desfăşurarea logică a unei probleme. 10 15 Nu se poate. Să omori pe alţii sau să te omori pe tine, nu e niciodată logică. D-l VALEANU Absolut logic. Eu iubesc pe o femeie, care iubeşte pe altul. Iubirea mea pentru dînsa este viaţa mea însăşi. Să trăiesc şi să asist la amorurile lor este mai presus de puterile mele... De altfel, nu tee-am chemat ca să discutăm. Eu nu am alţi moştenitori legitimi decît pe tine. Te pre-viu că voi lăsa averea mea împărţită în două: o parte neveste-mi, iar alta ţie. In lotul tău voi pune o sumă de bunuri pe care să le vinzi, iar cu produsul lor să plăteşti datoriele lui Hanke bătrînul, fără explicaţii şi fără vorbe. Atît. Acum, fiindcă nu poţi să-mi dai stricnina, întinde-mi mîna... Adio. (Cortina) 10 15 D-na VALEANU Sunt nenorocită şi nemîngîiată. Dr. VALEANU Ce fericit ar fi el, sărmanul, dacă te-ar auzi!... D-na VALEANU Doctore, cunoşti ceva mai grozav decît ireparabilul ? Dr. VALEANU Cunosc : reparabilul în amor, D-na VĂLEANU Nu vorbi copilării. Reparabilul, în amor sau în altceva, este un mare act de dreptate. Dr. VALEANU In amor ? !... Act de dreptate ? !... Amorul este, prin firea sa, un tiran zăpăcit şi scandalagiu... Adevărat enfant de boheme. ACTUL IV D-na VALEANU Decorul din actul precedent. Vara. SCENA I 20 Doamna VALEANU, Doctorul VALEANU (amîndoi în doliu) Dr. VALEANU S-ar zice, dragă cumnată, că de la moartea lui frate-meu, eşti înamorată de dînsul... 20 D-na VALEANU Ce-i vrea. însă nu adevăr. Dr. VALEANU Amorul este, între sentimente, ceea ce era Neron între împăraţi : un nebun superb, care viola cele mai in-25 violabile legături ; omora pe Seneca ; da foc Romei ; se cobora de pe tronul lumci pe arena circului ; se credea de geniu... Literatură. Dr. VALEANU (nzirtd) Cum vrei... D-na VALEANU Amorul este un lucru divin... dulce şi dureros... făcut pentru sufletele nobile... pe care nu-1 gusta, în toata voluptatea lui, decît cei ce s-au călit în durere. Dr. VALEANU 10 Asta e literatură... Dar, în fine, eu venisem pentru altceva... Venisem să-ţi spun că nu e chip să găsesc o privighitoare. Unde n-am căutat-o fi pe cine n-am însărcinat cu misiunea asta delicată !... A propos : s-a întors 15 Hanke. D-na VALEANU A propos de privighitoare ? Dr. VALEANU Nu. A propos de misiune. 20 D-na VALEANU L-am văzut. D-na VALEANU Linişteşte-te. Am găsit-o eu. Dr. VALEANU La cine ? 5 D-na VALEANU La un ţăran. Iat-o. (ti arată o colivie ale cărei zăbrele sunt acoperite cu hîrtie cenuşie.) Dr. VALEANU (căutata s-o vadă) 10 Ce dihanie mititică. Asta cîntă de umple dumbrăvile ? Dnna VALEANU Asta. D«ia VALEANU Dr. VALEANU Mult zgomot... din nimic. 15 Dr. VALEANU Zgomot ? Pardon ■— muzică. Dr. VALEANU D-nta VALEANU Deja? 20 Poezie. D-na VALEANU 25 Ce vrei să zici ? Dr. VALEANU Nimic. Dezleagă-mă de privighitoare, sau altfel trebuie să mă duc în străinătate, la un muzeu de ornitologie... Dr. VALEANU Poezie. Dar c o poezie dresată în libertate. D-na VALEANU Da. Nu cîntă în colivie. Atunci ? D-na VALEANU Am să-i dau drumul. Dr. VALEANU (uitîndu-se ia dînsa mirat) Pentru asta trebuia s-o caut prin lumea întreagă ? D-na VĂLEANU Pentru asta. Şi te rog s-o cauţi mai departe. Dr. VALEANU Ca să-i dai drumul ? ! 10 Dr. VĂLEANU Atunci am să organizez eu o potira după privighitoare, ca să-ţi ofer ocazia de a le pune în libertate... Şi cu asta, mă închin. D-na VALEANU La revedere, doctore. Iţi mulţumesc de osteneală, şi nu uita că plătesc orcît... (Doctorul iese.) SCENA II DOAMNA VALEANU. singură D-ma VALEANU Da. Dr. VALEANU Frumoasă logică. D-na VALEANU Perfectă. Inchipuieşte-ţi un mare poet căzut în mîna unor sălbateci. Nu s-ar organiza expediţii să-l pună în libertate ? Dr. VALEANU Ai haz... Şi cît plăteşti dc privighitoare ? D-na VALEANU Orcît. 15 30 25 D-na VALEANU (după ce a insoftt pe doctor, st întoarce la colivie) Pasăre privighitoare, Ce cînţi noaptea pe răcoare, De ce clipeşti cu atîta temere ?... şi nu cînţi ?.. (Repeta.) Pasăre privighitoare, Ce cînţi noaptea pe răcoare, Uinple-ţi guşa cu suspine, Şi suspină pentru mine ; Vino azi şi vină mîni La priveghi de săptămîni, Să ne spovedim la lună Şi să plîngem împreună, Tu din glasul tău de foc, Eu din ochi fără noroc. Chită, dragă !... cîntă, păsărică !... 10 15 20 SCENA III HANKE, lînărul, D-na VALEANU, Un FECIOR FECIORUL (aduclnd o carte de vizita) întreabă domnul ăsta dacă-J primit!. D-na VALEANU (luînd cartea, se gînde;le) Spune-i că tocmai acum a ieşit doctorul de la mine... FECIORUL Am înţeles. (Iese.) D-na VALEANU (către colivie) Mîine te duci... mă laşi şi tu... pasăre cu dor în glas ji viaţă de pripas... FECIORUL {reinltînd) Domnul roagă pe cuconiţa să primească pachetul asta .. D-na VALEANU Pune-1 pe masă. FECIORUL Şi întreabă dacă are răspuns. D-na VALEANU (cercetind pachetul) Scrisorile mele !... (Se gîndeste. Către fecior.) Spune-i să se urce. (Fech'nl it-ie. După puţin timp, intri Hanke.) HANKE (foarte elegant, se închină) Prima mea dorinţa este, doamnă, să mă trataţi ca şi cum ministrul ar trăi. 5 D-na VALEANU îmi pare rău, domnule, dar cred că asta nu se mai poate... HANKE Adevărat ? Pot oare spera ? 10 D-na VALEANU Să .-peri ? Ce ?.,. HANKE Ceea ce soarta n-a voit altădată... D-na VALEANU 15 Şezi. (Hanke ia loc.) Ceea ce soarta n-a voit altă- dată, astăzi o vrea şi mai puţin. Şi e bine că ai stăruit să te primesc, ca să ne explicăm... Mi-aî înapoiat scrisorile... Va să zică clişeul cel vechi... H\NKE 20 Credeam că nu sc cuiirie să le mai păstrez după moartea ministrului. D-na VALEANU Cum se poate !... Cît trăia el, credeai că poţi să le păstrezi aceste mizerabile hîrtii, care constituiesc un furt 25 şi care îi sfîşiau inima — iar acum, nu ? !... Da' ce fel de suilct ai dumneta ?.- Vă rog... Cît nu aveaţi libertatea de a hotărî de soarta d-voastre, puteam să le ţiu la mine, aceste dovezi... D-na VALEANU Dovezi, de ce ? HANKE Astăzi, lucrurile sunt schimbate şi trebuie să vă reluaţi libertatea. D-na VALEANU Dovezi, de ce ? HANKE De un sentiment curat şi adînc... D-na VALEANU Curat, nu, domnule ! Adînc... poate. Dar adine de prăpastie. HANKE Cu toate astea, nimeni nu ştie mai bine decît d-voastră cît au fost de curate relaţiunile noastre... D-na VALEANU (jlzînd fals) Relaţiile noastre !... Drept cine mă iai dumneta, domnule ? HANKE Drept o persoană demnă de tot respectul şi toată compătimirea. Demnă de compătimire, da ! De respect, nu !... Te-am văzut de două ori în toată viaţa mea ; nici nu te cunosc bine cum eşti Ia chip şi la suflet şi cu toate astea ţi-am 5 dat, în scris, o sută de dovezi... de literatura amorului. HANKE De „literatura amorului" ? ! D-na VALEANU Cu care am omorît un om... 10 HANKE Şi cu care răniţi adînc pe un altul... D-na VALEANU 15 Domnule Hanke ! Nu mă iubeşti şi nu m-ai iubit niciodată !... HANKE Protestez. D-na VALEANU Şi nici eu nu te iubesc şi nu te-am iubit. 20 HANKE Protestez din toate puterile. D-na VALEANU Nu protesta. Suntem într-un moment serios al vieţii noastre. Să ne coborîm în adîncul inimelor şi să găsim acolo adevărul. Nu m-ai iubit. HANKE HANKE Poate... la început... D-na VALEANU Dacă m-ai fi iubit, nu plecai. Şi nici eu nu te-am iubit... Daca te-aş fi iubit, plecam cu dumneta. HANKE Acesta este amor de teatru. în realitatea vieţii, doamnă, o mulţime de lume iubeşte şi tace, sau pleacă. Nu mai înţeleg... Atunci cum aţi putut să scriţi paginile acelea atît de frumoase, pe care nu vi le cerea nimeni : în care se simte atîta sinceritate, atîta căldură ?. D-na VALEANU Nu ştiu, domnule, nu ştiu. Trebuia să le spun bărbatului meu şi, printr-o încăpăţînare bolnăvicioasă, ţi le scriam dumitale... Erai departe... mi se părea că eşti jertfa geloziei... Cine mai .poate înţelege inima omenească ! 10 15 D-na VALEANU Nu !... Sau iubeşte, cum cîntă, or visează ; ca un dar frumos al sufletului, ce simte nevoia să zboare. Cine iubeşte cu adevărat, rămîne cînd lumea îl sileşte să plece ; pleacă, dacă trebuie să rămînă ; dărîmă, arde, rupe zăgazurile... (apropiindu-se de el) şi adesea moare. HANKE Teatru. 10 HANKE Poezia depărtării... D-na VALEANU Poezia depărtării... (O îneacă lacrimile.) Poezia, durerea sfîşietoare a celor ce nu se mai pot îndrepta. E atît 15 de departe bărbatul meu acum !... (Se aude zgomot în anticameră.) D-na VALEANU {făcînd un pa; înapoi) Ah !... cită ironie !... Tocmai aşa vorbeam eu bărbatu-20 lui meu, cînd îmi spunea că mă iubeşte. HANKE Cu deosebire că d-voastrâ spuneţi că nu mă iubiţi. SCENA IV Aceiaţi, D-na HANKE D-na HANKE 20 (intrînd repede, se opreşte un moment şi se uită la amîndoi) Am urcat... scara... D-na VALEANU Nu te iubesc. Este adevărul cel mai necesar sufletului meu, pe care trebuie să-1 strig, ca sa-1 audă cerul, îngerii şi arhanghelii, pentru mîngîierea celor morţi... D-na VALEANU (ieşindu-i înainte) Scara noastră cea grozavă... D-na HANKE (!.I:K fili-său) Am trăsura jos. Dacă vrei să profiţi de dînsa... si să mi-o trimiţi înapoi... 5 (Hanke se Închina ji iese.) SCENA V D-na HANKE, D-na VALEANU D-na HANKE (ingrozilă) JO Am venit prea tîrziu ? !... D-na VALEANU Pentru ce ? (O duce la fotoliu.) Vă rog sa şedeţi. N-aţi venit nici prea tîrziu, nici prea de vreme. Am vorbit cu fiul d-voastre ca două persoane ce nu vor să se 15 mai înşeîe una pe alta. Viu în genunchi să vă rog să mă iertaţi. Puteţi să mă iertaţi ?... Puteţi să înţelegeţi ce însemnează a suferi 30 de ani, a trăi în necazuri, a simţi bătrîneţea care coprinde 5 încetul cu încetul toate zăgazurile vieţii, ca bălăriele care umplu o grădină !... Şi a rămîne cu inima încă tînără... D-na VALEANU Va să zică... d-voastră... l-aţi iubit pe bărbatul meu... D-na HANKE 10 (ascunzlndu-şi fa'a in m'ini) V-am furat comoara vieţii... (Ridicînd fruntea.) Puteţi fi liniştită. El nu mă iubea. El vă iubea numai pe d-voastrâ. Ah, doamnă, cît de mult vă iubea !... O asemenea simţire ridică pe oameni pînă la jertfă — ideal pe 15 care eu nu l-am cunoscut. D-na VALEANU Fiul d-voastre este prin urmare... D-na HANKE Ah !... Răsuflu. D-na VALEANU Şi^ nu cred că vă rănesc in sentimentul d-voastre de 20 mamă, dacă vă voi mărturisi că nu l-am iubit niciodată... V-aduceţi aminte de ziua în care am venit să vă întreb... D-na HANKE Mi-aduc aminte. Asta mă aduce. (îi cade în genunchi.) Am fost o mizerabilă... Am minţit... Am minţit, de 25 disperare şi de răutate... Vă D-na VALEANU (vrea s-o ridice) rog.. 20 25 30 D-na HANKE Da... Sunteţi femeie. Iertaţi unei femei că n-a avut curagiul să se dezonoreze, mărturisîndu-şi singură vina... D-na VALEANU Ridicaţi-vă, doamnă. Eu nu am nimic de iertat. Viaţa este atît de surprinzătoare, iar inima omenească o tainiţă cu atîtea ascunzători, încît numai cei ce sunt cu totul fără iniraă judecă repede şi pedepsesc. D-na HANKE Nu, doamnă, nu. Inima noastră este în adevăr o tainiţă ; dar ea seamănă cîteodată cu o închisoare, în care zac făcători de rele, falsificatori şi incendiari. Dacă am deschide toate puşcărielc !... Ar rămînea goale... Lucrul cel mai spăimos pentru o inimă omeneasca... D-voastră, doamBă, aveţi un fiu... Eu, ce am ?... 5 D-na HANKE Mîngîierea de a fi rămas curată ca o floare. Cea mat mare, cea mai binefăcătoare dintre mîngîieri, pe care să nu o daţi pe nimic. Cirtd veţi ajunge, ca mine, pe pragul unei alte lumi, veţi înţelege ce preţ are cugetul curat, 10 chiar cînd greşeşte... PERSOANELE ACTUL I DOCTORUL FINGAL 40 de ani D-1 COSTOIU 60 de ani D-1 NIEMENE 45 de ani D-1 GUTA PRUNCU 35 de ani VOICHIŢA CÂNTA 25 ani MĂRIA CÂNTA 30 ani D-na NIEMENE D-na PRUNCU 35 de ani D-na VERULESCU 60 de ani Fecior, Fată de casă O sală cu tot felul de aparate de gimnastică. SCENA I D-na VERULESCU, D-na PRUNCU, D-na NIEMENE, D. COS-5 TOIU D-na PRUNCU Aşa bună metodă are !... După cîteva şedinţe te simţi uşoară ca o copilă. D. COSTOIU 10 De !... Am venit să încerc şi eu. D-na VERULESCU Cu piciorul d-tale ? D. COSTOIU Da. 15 D-na VERULESCU Tot nu ţi-a mai trecut, vere Iorgule ? D. COSTOIU Nu, verisoară. D-na VERULESCU Parcă ai fost pc Ia băi... 5 D. COSTOIQ Da' unde n-am fost : la Mehadia, la Pucioasa, Ij Oîă-neşti... D-na VERULESCU Dar Ia Elopatak n-ai fost ? Mi-aduc aminte cînd mer-10 geam eu, cu tată-meu, la Elopatak cu trăsuri, cu fecior, cu surugiu... Ei. marr lucru e avuţia !... D-na NIEMENE Da' ce ţi s-a întîmplat, madame Verulescu ? D-na VERULESCU 15 E !... o greşală a mamei. TOATE d-nel-O greşală a mamii !... D-na VERULESCU Nici n-aveţi de unde s-o cunoaşteţi... Toţi Veruleştii se nasc cu o ghindă pe... cum să zic pe... D. COSTOIU La miei s-ar zice pe jigou. D-na VERULESCU Da. Pe jigou] stîng. 10 TOATE d-nele Pe jigoul stîng ? D-na VERULESCU Da. O ghindă de toată frumuseţea. Şi soră-mea lui Ilie Ba'Ioş, şi soră-mea Dudeasca şi soră-mea Viişoreanca. D-na NIEMENE 15 De Ia născare ? D-na VERULESCU Vezi, asta-i pozna. Nu de la născare. La fete de la 14 ani, iar la băieţi de la 19. D. COSTOIU Povestea cu ghinda ?... 20 Ei? TOATE d-nele 20 D-na VERULESCU Fireşte. TOATE d-nele Noi n-o cunoaştem. D-na VERULESCU Cînd am împlinit 14 ani, tara a cerut să vadă ghinda. Ia-o de unde nu-i. „Asta nu-i Verulească". Ba este ; ba nu este. Poate să-i iasă mai tîrziu. Poate samănă cu bu-25 nică-sa, care nu era însemnată... în sfîrşit, ce să vă mai lungesc \orba, tata m-a dezmoştenit ! Era gelos... D-na VERULESCU Turc, nu altceva. 5 D-na PRUNCU Grozavă boală e gelozia. D-na VERULESCU Grozavă. D-na NIEMENE 10 Eu aş fi în stare să strîng de gît pe bărbatu-meu. dacă m-ar bănui. D-na PRUNCU Nu zice vorbă mare, dragă. D-na NIEMENE 15 Nu zic — dar e aşa. Să fie d-nul Pruncu bărbatul meu şi să vezi cum 3-aş tămădui. D-na PRUNCU ŢM dau... D-na NIEMENE 20 Mulţumesc : am pe al meu. D-na PRUNCU Care nu-i gelos ?... D-na NIEMENE Cît trebuie să nu fie indiferent. D-na PRUNCU AI meu e grozav. D. COSTOIU Poate că-i dai prilej, cuconiţă !... 5 D-na PRUNCU (rlzlnd) Ce haz ai, domnule Costoiu... D. COSTOIU Cucoanele din ziua de azi fac atîtea minuni, că nu 10 mai ştie bietul bărbat ce să creadă. D-na NIEMENE Să nu creadă nimic ! D. COSTOIU 15 (calm) Merg la dentist, merg la Bon-Gout, merg la Papagal, merg la hidro terapie... D-na VERULESCU ...la masseur, Ia cărturăreasă... 20 D. COSTOIU ...La Ateneu, la spital, să înveţe sa tămăduiască rănile... D-na VERULESCU ..Ja garaj, să se facă şofeze. 25 D. COSTOIU ...la Băneasa, să ia cîmpli prin văzduh.1 D-na VERULESCU ...Ia gimnastica suedeză... D-na PRUNCU Bine, dacă suferim toate de migrenă... 5 D. COSTOIU Cîte boli au mai ieşit la cucoane !... nici viţa americană n-are atîtea metehne. D-na NIEMENE Dragă madame Pruncu, vrei să te scap eu de gelozia 10 d-lui Pruncu ? D-na PRUNCU Cum sa nu vreau, dragă— Mă urmăreşte peste tot: la dantist, la croitoreasă, chiar aci. Acum vedeţi dv. dacă are dreptate... 15 D. COSTOIU He ! Doctorul ăsta de nervi are nişte ochi !... D-na NIEMENE Cum e la chip d-1 Pruncu ? D. COSTOIU 20 E otova peste tot. Un balon, pe două tălpi de sanie. (Către d-na Pruncu.) Mă ierţi, cuconiţă. D-na PRUNCU (rizind) Calomnie. E ceva cam gras, dar nu cum spune d-1 25 Costoiu... Sunt sigură că peste un ceas e aici — la ora consultaţiilor gratuite. D-na NIEMENE (silind pe d-m Pruncu să se scoale) Dă-mi voie să văd cum eşti îmbrăcată... (D-na Pruncu se scoală.) Ei, dar ştii ca arc de ce fi gelos d-1 Pruncu... 5 D-na PRUNCU Eşti drăguţă în toată puterea cuvîntului. D-na NIEMENE Vreau să văd dacă pot semăna cu d-ta... Eşti ceva mai scundă ca mine, dar bărbaţii sunt aşa de orbi... 10 D. COSTOIU IcSlre d-iia Pruncu) D-ta n-ai vreo ghindă pe trup, cuconiţă '! D-na NIEMENE 15 Arc o fragă. D. COSTOIU Dacă e vorba pe legume de astea, poate o fi avînd două. D-na VERULESCU Vere Iorgule, cu ghindă pe trup se nasc numai Veru-20 Ieştii — şi, după cîte ştiu despre tata, n-a. avut amante. D-na PRUNCU Dumnezeu să-l ierte. Dar răposata mama matale trebuie să ti fost de altă părere, fiindcă mata te-ai înnemerit fără ghindă. 25 D-na VERULESCU M-am aruncat spre bunică-mea. D-na PRUNCU Cu toate astea bărbatul matale e tot un Verulesc... D-rta VERULESCU Văr al doilea... D. COSTOIU Ver-Ulesc al 2-lea. D-na VERULESCU Cu ghinda şl el. D. COSTOIU Bine că n-ai avut copii, verişoară. D-na VERULESCU De ce, vere Iorgule ? D. COSTOIU Se năştea fiecare cu cîte un codru de stejar pe trup... (Către d-na Pruncu.} Da' pînă una alta, maia, cuconiţă, ai un pufuşor pe guriţă... D-na VERULESCU ...pe botişor. D. COSTOIU ...de parcă eşti o chersică. D-na VERULESCU D-l Pruncu nu se gîdilă. D. COSTOIU Nu s-o fi gîdilînd, dar vede. D-na NIEMENE Am să-mi pui un văl gros. Ia umblă, te rog, dragă madame Pruncu... D-na PRUNCU 5 Să umblu ?... D-na NIEMENE Da. Fă-te a intra. (D-na Pruncu iest fi reintri după un moment, umblind legănat.) D-na VERULESCU 10 Merge în buestru. D. COSTOIU Ce buestru, verişoară ! Pasăre, nu altceva. Parcă-i o codobatură. D-na NIEMENE (umblind ea d-na Pruncu) 15 Umblu bine ? TOŢI Perfect. SCENA II 20 AcEiaji, VOICHIŢA VOICH1ŢA (cu un ghiozdan la subţioară, îmbrăcată ca o studentă, uşor cam gheboasă. Intră) Ce sfat frumos !... Doamnelor şi domnilor, credinţa 25 dv. vă face onoare... Sărut mina, d-nă Verulescu. D-na VERULESCU Bună ziua, fetiţe De unde vii aşa aprinsă ? VOICHIŢA De la spital. Am asistat Ia scena cea mai caracteristică 5 pentru triumful ideilor noastre. D-na VERULESCU Ia povesteşte. VOICHIŢA Un bărbat îşi adusese nevasta s-o arate doctorului. 10 D-na VERULRSCU Doctorului nostru ? VOICHIŢA Nu. La secţia de nervi. Femeia era o frişca de alea de albeşte pe dracu. Se plîngea de dureri bizare : o durea 15 o pulpă, apoi vîrful nasului, apoi un genunchi. Dar ce-o durea pe dînsa nu era nimic pe lîngă ce-1 durea pe dînsul. Toata ziua îl cicălea : că n-o duce Ia doctor, că nu vine la vreme acasă, că plouă afară. S-a hotărît, bietul om, s-o aducă Ia doctor. Aci, nu voia s-aştepte. Să plece 20 acasă şi să plece acasă. In sfîrşit, ce s-o mai fi petrecut nu se ştie ■— fapt este că a răsunat deodată o pereche de palme, de s-a cutremurat pămîntul. A ieşit lumea de prin toate sălile să vadă ce s-a întîmplat... Femeia se ţinea cu mîinile de obraji şi surîdea. A venit doctorul, i-a îuat 25 înăuntru, i-a cercetat... Ei, ştiţi ce se-ntîmplase ? Ii trecuse boala. Fără să-şi dea seama, bărbatul îi făcuse gimnastică suedeză... D-na VERULESCU Ei, nu mai spune !... VOICHIŢA Ii pusese sîngele în circulaţie, D. COSTOIU Bravo 5 D-na VERULESCU Aşa faci, vere lorgule ?... D. COSTOIU Vezi d-ta, verişoară, cum se întoarce roata lumei 1... Gimnastică de asta suedeză făceau şi părinţii noştri. 10 VOICHIŢA Mîe, ar trebui să-mi pună un tun în spinare şi să-mi îndrepte cocoaşa... D-na VERULESCU Ia lasă, dragă, că nici nu se vede. 15 VOICHIŢA Eşti foarte gentilă, d-nă Verulescu, dar se vede... D-na VERULESCU Ar fi mai trist dacă ai avea-o pe... 20 D-NELE ...jigou. D-na VERULESCU Am găsit cuvîntui : pe coapsa stingă. Jigouri aveţi dv., d-nele mele. D. COSTOIU SCENA IV Nişte biete oiţe... D-na NIEMENE Nervoase. D. COSTOIU Fără stăpîn, dragă... Haide că ne dă afară neamţu... SCENA III Aceiaşi. FECIORUL FECIORUL D-I doctor a ieşit un moment, înainte de ora consultaţiilor gratuite- D-nele care n-au avut rînd sunt rugate să poftească după orele 6. D. COSTOIU Dar domnii ? FECIORUL Tot asemeni. D. COSTOIU Or, zi, domnii, aici, numai cînd îşi urmăresc nevestele. FECIORUL D-l Costoiu, pe ale d-Ior sau pe ale altora ? D. COSTOIU Bravo, Frantz ! (Ies cu toţii.) FECIORUL, singur, aşezind scaunele. Mai pe urmă, FATA din casă FECIORUL 5 De 15 ani mă mir şi tot n-am sfîrşit. Cum se poate, d-le, să dea lumea buzna, orbeşte, la un om care nu le spune nimic !... O maşină electrică, două scuipători suedeze şi atîta tot. (Cîntă încet.) Din Predeal pînă-n Vîlcele 10 Numai glasul dragii mele. Ei, aş ! Afară numai dacă n-o fi locomotivă. FATA (deschizînd o usc încet) Vorbeşti singur ? 15 FECIORUL Decît să vorbesc cu tine... FATA Eşti un modoran. Vezi mai bine c-a-nceput să vie lume... (Se retrage, se aude sunînd.) 20 FECIORUL Gata... pe degeaba... (Se aude sunînd din nou.) Viu !... SCENA V FECIORUL, GUTĂ PRUNCU, ma! pe urmă NIEMENE GUTA PRUNCU 25 (enorm, hărţăgos, intră încet) Olio !... Şi ce sunt spînzurătorile astea, domnule ? Gimnastică suedeză. PRUNCU (st uită împrejur) 5 Ai dracului nemţi ! Nu ştiu cum să mai stoarcă banul omului ! FECIORUL Sunteţi la consultaţie gratuită. PRUNCU 10 Păi vorba-i !.., Nu plătesc vizita, da' plătesc docto- riile îndoit. Tot felul de dracii... Duţimal... Maşină de cusut. (Dînd de halteruri.) Pentru nevricale : te doare în dreapta ? rădici cu stînga ; te doare în stînga ?... NIEMENE ...rădici cu dreapta. D. PRUNCU Te doare în gît ? D. NIEMENE I 'O ...înghiţi în sec. D. PRUNCU FECIORUL ...faci injecţiuni. Noi nu dăm doctorii. D. NIEMENE 15 PRUNCU (uitîndu-se lung la el) ...inhalaţiuni. Dai si d-ta ? 15 D. PRUNCU FECIORUL Dă d-1 doctor. Eu sunt la d-lui de 15 ani. PRUNCU 20 Da' nu se pre îmbulzesc clienţii. FECIORUL Dacă nu se plăteşte scump, omul nu vine... Şi cu toate astea tot avem prea mutfţi — după părerea mea — mai cu seamă dame. (Se aude sunînd.) Iacă alt boier la 25 consultaţie pe degeaba. (Se duce să deschidă. Intră Du-mitrache Niemene. Gută Pruncu umblă printre aparate ca un mare cunoscător. Niemene se aşează pe o bancă.) Inhalaţiuni. (Mtrgînd încet spre Niemene.) Cu cine am oare ? 2<1 D. NIEMENE Dumitrache Niemene. D. PRUNCI: Glumeşti ? D. NIEMENE Deloc. Iar eu ? D. PRUNCU 25 Gută Pr Acum 50 de ani. Şi unde şezi ? D. PRUNCU Auzi idee ! Să te numeşti „Nimeni" !... D. NIEMENE Ce să-i faci ! D. NIEMENE în strada Mikelet. D. PRUNCU în MikeQet ?... îmi pare bine. Acolo şed şi eu. D. PRUNCU D. NIEMENE Eşti singur de tot ? Pe ce ? D, NIEMENE D. PRUNCU 10 Ba am un frate. 10 Cum „pe ce" ? Unde-i ? D. PRUNCU D. NIEMENE Adică pe ce temelii soţiale ? 15 D. NIEMENE într-un borcan, la muzeu. D. PRUNCU Taci, bre omule... Era cu două capete ? 15 Arendaş. Domnul ? Arendaş şi eu. D. PRUNCU D. NIEMENE 20 D. NIEMENE Cu patru picioare. □. PRUNCU Bine că nu eraţi gemeni. Norocu mamii. 20 D. PRUNCU Ne-au omorît ploile. D. NIEMENE La mine plouă şi-n curte. D. PRUNCU Semeni grîu şi la secere prinzi crapi. D, NIEMENE Eu semăn crapi şi prind grîu. D. PRUNCU Adică cum vine vorba asta ? 5 D. NIEMENE Nu vine vorba ci vine apa, care-ţi umple heleşteele cu snopi de grîu. D. PRUNCU Lumea pe dos, domnule. (Uitîndu-se la ceasornic.) Da' 10 de ce n-o mai fi sosind doctorul ăsta... Consultaţii gratuite. Vax ! De la 5 Ia 6. Sunt şase fără un sfert. D. NIEMENE (privtndu-t lung) Şi de ce suferi d-ta ? 15 D. PRUNCU Apă la stomah. D. NIEMENE Dă-ţi cep. Prostii nemţeşti, domnule. (Misterios.) Şi să-ţi mai spun ceva : eşti însurat ? D. NIEMENE De trei ori. D. PRUNCU Cum se poate ? 10 D. NIEMENE Adică am fost însurat de trei ori. D. PRUNCU Ei. (Misterios.) Aici, ia doctorul ăsta, vine fel de fel de lume. Mai ales cucoane. (După o pauză.) Şi mi se pare că vine şi a mea. 15 D. NIEMENE Parcă a mea nu !... D. PRUNCU Frate Niemene !... (îl scutură de mînă.) D. NIEMENE (reculegîndu-ie) 20 Mă rog, mă rog ! E foarte firesc să vină. D. PRUNCU 20 Nu se poate. Cică să fac gimnastică suedeză, c-am să mă subţiez. D. NIEMENE Şi eu tot aşa. Cică să fac gimnastică suedeză c-am să mă-ngraş. SCENA VI Aceiaji, DOCTORUL DOCTORUL [imrtnd din camera de lucru, grăbi:) Ei, cine-i întii ? D. PRUNCU Eu. domnule doctor. DOCTORUL Poftiţi ! SCENA VII NIEMENE, mai p; urmă MĂRIA CÂNTA si VOICHIŢA D. NIEMENE (singur) Marc bestie !... Aşa prubă de idiot ar trebui păstrat 30 într-un bloc dc gheaţă la 200 grade. (Intră Măria Camă fi Voicbiţa. Un moment de tăcere. Se aude un răget din cabinetul doctorului.) D, NJEMFNE Ce plăcut guiţă ! 15 D-na MĂRIA (zîmbind) Probjfiil o dcscărrătură electrică. 20 D. NIEMENE Păcat că nu e de tun. D-na MĂRIA SCENA VIII Ac=iaSi, DOCTORUL DOCTORUL A cui e rîndul ? (Văzind pe Aiaria Cântă şi pe Voi-5 chita, devine galant şi merge de sărută mîna Măriei. Către Niemene.) A trecut ceasul consultaţiilor gratuite. Sau dacă voiţi să mai aşteptaţi... D. NIEMENE Aştept. (Doctorul şi Măria Cântă dispar.) Mare p«-10 hlivan ! VOICHIŢA Pentru ce ? 15 D. NIEMENE (uitîndu-se la dînsa mirat) Nu, drăguţă. Aşa vine vorba. VOICHIŢA Fiindcă a rămas singur cu cumnată-mea ? D. NIEMENE 20 Nu.... VOICHIŢA Tot aşa rămîne şi cu mine — probabil şi cu soţia d-tale. D. NIEMENE E vreun om rău ? D. NIEMENE Nu e un orn. ci un hipopotam. Eu asta nu vreau. VOICHIŢA Soţia d-tale e gheboasă ? Nu, deloc. Leah, cred, de origina. VOICHIŢA Atunci ce caută aici ? D. NIEMENE Nervi. VOICHIŢA Ei. vezi, asta mă strînge de gît. Să fii drept ca o luminare, sănătos, voinic —- şi să aibi nervi !... 10 D, NIEMENE Cumnata d-tale ce are ? (Sccnj mata. Voichiţa d.î d,i cap, disperată. Niemene de asemeni.) VOICHIŢA Nervi. Mă rog, domnule — îmi dai voie, cum te nula meşti d-ta ? D. NIEMENE Niemene. VOICHIŢA Serios ?... Va să zică. eşti colegul de laborator al lui 20 frate-meu. Eu, Voichiţa Cantâ. D. NIEMENE Eu, domnişoară, mă numesc Niemene. VOICHIŢA . Fluviul Nicmen e rusesc şi german. 830 kilometri lun-5 gime ; trece prin oraşul Grodno şi se varsă în marea Baltică. D. NIEMENE Grozavă memorie !... VOICHIŢA 10 O fată gheboasă ce să facă alta decît sa tot înveţe ? D. NIEMENE Aşa c. VOICHIŢA Va să zică găseşti şi d-ta. (Se învhteste.) Sunt ghe-15 boasă tare ? D. NIEMENE Nu zic asta, domnişoară. VOICHIŢA Sunt gheboasa. Dar vezi, domnule, nu am nervi. 20 D. NIEMENE E mare lucru. Şi cu toate astea vii şi d-ta aici. Rus ? VOICHIŢA VOICHIŢA Viu, fireşte. Viu să-mi îndrept gheba. Cu gimnastica ? VOICHIŢA Cu gimnastica. D. NIEMENE Credinţa te va scăpa. VOICHIŢA Ce credinţă ! Aveam o cocoaşe ! Şi uite acum. (Se în-vîrteşte. Niemene dă din cap.) Vrei să zici că tot printre dromadere mă număr... D. NIEMENE Nicidecum, domnişoară. VOICHIŢA Lasă, domnule, că nu mă supăr. Sunt gheboasă, cum aş fi... blondă. D-tale îţi plac femeile blonde ? D. NIEMENE Foarte mult. VOICHIŢA Soţia d-tale e blondă ? D. NIEMENE Nu. Nevastă-mea e brună. 10 15 20 VOICHIŢA Pentru că, altfel, ţi-ar fi plăcut brunele. D. NIEMENE. Nu înţeleg. VOICHIŢA Totdeauna altceva decît ceea ce ai. D. NIEMENE Ei, comedie !... VOICHIŢA Lupta vecinică între o civilizaţie intelectuală foarte serioasă şi o animalitate foarte veche. D. NIEMENE Asta o ştiu eu. Dar mă mir că o ştii şi d-ta. VOICHIŢA Ţi se pare că o ştii. Adevărurile formulate bine de alţii par găsite de fiecare din noi... Iată, domnule Niemene, vrei să-ţi mai spun ceva ? D-ta îţi închipuieşti că vii aici pentru că eşti blonav. D. NIEMENE Sunt bolnav de stomah. VOICHIŢA Nu. Eşti gelos. VOICHIŢA D. NIEMENE (protestând) Eram sigură. Pentru ce ? 25 Da' ce-are-a-face !... VOICHIŢA Crede-mă. Eu sunt doftoriţă. SCENA IX VOICHIŢA, MĂRIA CÂNTA, NIEMENE D-na MĂRIA C. (ieşind din cabinetul doctorului) 5 Voichiţo, te aşteaptă doctorul, vrei să vii ? VOICHIŢA (către Niemene) Crede-mă şi îngrijeşte-te. E păcat să bănuieşti pe nedrept... şi să suferi. (Către Măria Cântă.) Viu, Mărie. !0 (Intră amîndouă în cabinetul doctorului.) D. PRUNCU A fost. Te rog nu mă lăsa. Uite-o la fereastră. Vorbeşte cu feciorul. Are să între acum... D. NIEMENE Şi ce să-i fac ? D. PRUNCU Ce-i şti. Să vezi cu cine mă trădează... D. NIEMENE Taci, omule, că nu te trădează cu nimeni... 10 D. PRUNCU 15 SCENA X NIEMENE, GUTA PRUNCU D. NIEMENE (încremenit îşi face cruce) Isuse Hristoase !... D. PRUNCU (intră grăbii, venind la Niemene şi luîndu-l de mînă) Frate Niemene. Sunt un om nenorocit. Nu mă lăsa. NIEMENE 15 Mă trădează. D. NIEMENE Cel mult cu doctorul. (Gută Pruncu iese pe o uşe laterală.) SCENA XI NIEMENE, O DOAMNA Doamna intra foarte discret şi se aşează pe un scaun. Obraiul acoperit cu un voal des. Niemene se face că citeşte într-o revistă. 20 Ce este ? D. PRUNCU 20 D. NIEMENE (către sine) Vine nevastă-mea. D. NIEMENE Va să zică tot a fost adevărat... Subţire lucru !... Are noroc dobitocul. (Către dînsa.) Doamnă, vă rog să mă iertaţi că-mi iau libertatea de a vă vorbi, fără înconjur şi fără să vă fiu prezentat. O în-tîmplare ciudată m-a făcut să ştiu că bărbatul d-voastra 25 vă urmăreşte, şi vă aduc serviciul... DOAMNA De a mi-o spune... Eşti un amic sigur. D. NIEMENE D-I Pruncu nu-mi este amic. DOAMNA Este. ca M d-ta. un bărbat. D. NIEMENE Gelos. DOAMNA Ca şi d-ta. D. NIEMENE Eu nu sunt gelos. DOAMNA A !... cu toate astea văd după inel că eşti bărbat însurat, şi specia acestor bărbaţi ar trebui să se constituie într-o societate de apărare mutuală... în contra grindinii. D. NIEMENE Noi trăim de fapt în cooperativă. DOAMNA Sătească. Cei însuraţi cu cei neînsuraţi. D. NIEMENE Neîmuraţii de astăzi vor fi însuraţii de mîine. Eşti filozof. D. NIEMENE Sunt fatalist. Ce are să i se întîmple omului ii stă scris în palmă. DOAMNA 5 Atunci de ce mă previi de urmărirea Iui bărbatu- meu ?... D. NIEMENE D-ta nu eşti obligată să mă crezi. DOAMNA 10 Poate chîar o doreşti. D. NIEMENE Din lot sufletul. 15 (Ia un scaun fi se apropie de dînsa. Doamna se retrage, el o urmăreşte cu S-o sărute.) VOICHIŢA (ştergindu-şi obrazul) 10 15 DOCIORLL (sceptic) Tînăr !... VOICHIŢA (idem) Muşce-te-ar dragostea, fluture, Friguri de dor să te scuture ; Plînge-te-ar roua cu zorile ; Ride-te-ar florile. 5 DOCTORUL Vorbeşte corect româneşte. Nu se zice ,,muşce-te-ar", ci „muşcă-te-ar"... VOICHIŢA (continuind) Să te muşce... (Alintîitdu-seA Da' cine-i Polibus acesta, care mi-a sărutat benghiul din bărbie ? M-ai sărutat !... DOCTORUL 20 DOCTORUL Nu eu, Polibus : aşa zice la poezie. VOICHIŢA Fluture. DOCTORUL Floare. 20 Un polip. VOICHIŢA (alintat) O !... Singura dată cînd te-am găsit şi eu sentimental, o dai prin polipi. DOCTORUL Draga, ăştia sunt bărbaţii care sărută. 25 VOICHIŢA (comic sentimental) Fluture, fluture, fluture, Aripa vintul ţi-o scuture, Craiule tînăr al florilor, Crainic al zorilor. 25 Polipi ? Caracatiţe. VOICHIŢA DOCT ORUL VOICHIŢA (jără a auzi, se primbla elegant prin faţa lui) Da' ce frumos spui versuri L. DOCTORUL 5 (se uită lung la dînsa în admirare) Ia sa vezi ce bine ţi se potriveşte. Te-a lămislit blinda natură Ca pe-o floare de pe plai Din carminul rozei de mai 10 Ţi-a zugrăvit rotunda gura, Iar din albastrul de cicoare Ţi-a-nduiosat privirea vie, Aşa că bine nu se ştie De eşti femeie, ori eşti floare. 15 La briu te-a strîns ca pe-un mănunchi De ramuri tinere de crin, Şi nu Ştiu ce ţi-a pus în sîn, Şi de la sîn pîn' Ia genunchi, Că parcă-ai fi un vis croit 20 După simţirea mea nebună, CAI sufletul ca alba lună Cu trupul cald şi liniştit. In trista mea singurătate, Au răsărit, colo şi colo, 25 Vedenii cu cap de Apollo Şi ochii plini de bunătate ; Dar dacă tu ai şti anume Cît farmec e-n făptura ta, Ai face aripi şi-ai zbura 30 Căci prea eşti singură în lume. 6 VOICHIŢA Ce frumos spui !... Dar nu-s pentru mine... O biată cocoşată Iar mă întind pe jos să fac gimnastică... (Se lasă pe genunchi.) Şi crezi oare, doctore, că o să se-ndrepte 35 vreodată cocoaşa asta infamă ? !... Sigur. VOICHIŢA Vorbe... DOCTORUL Eu nu vorbesc în vînt. VOICHIŢA De milă... 10 DOCTORUL Nicidecum. Te vei îndrepta aproape complet. VOICHIŢA Aproape. DOCTORUL Şi chiar dacă nu te-ai îndrepta cu totul, nu pricep de 15 ce te necăjeşte o uşoară deformare a umărului, cînd natura te-a înzestrat cu atîtea alte daruri. VOICHIŢA Ţi le dau pe toate, în schimbul a doi omoplaţi frumoşi. 20 DOCTORUL Copilării !... Vanitate femeiaseă !... în cele mai nobile şt mai delicate — tot închipuirea de sine stăpîneşte... VOICHIŢA Fireşte !... Parcă d-ta ai primi să fii împodobit cu toate 25 darurile — dar ghebos DOCTORUL Dacă m-ai iubi tu, as primi. VOICHIŢA Vezi, asta-i: cred că nu te-aş iubi, dacă ai fi ghebos... 5 Şi nu-i vorba de mine, ci de toate femeile care-ţt fac curte. DOCTORUL Le detestez pe toate. VOICHIŢA 10 Allez donc ! DOCTORUL Ce rău îţi sade, cînd te strîmbi. VOICHIŢA Strîmba mai mult, strîmbă mai puţin — totuna. Pregăteste-te să dai o consultaţie d-lui Niciodată... DOCTORUL 15 DOCTORUL (ducîndu-se la ca şi sCtdînd-o de jos) Sus ! VOICHIŢA (jînîndu-i mina) Pentru cineva care a învăţat medicina ca mine şi a disecat atîtea falange, ar trebui să nu găsească 5ntr-0 mînă omenească, farmec şi poezie. Şi, cu toate astea, cît farmec e în mîna asta, doctore !... 7 10 DOCTORUL Hai, fetica mea. Tu eşti îngăduitoare. VOICHIŢA Nu, deloc. iŢinîndu-i mîna.) E calda şi sănătoasă. N-are cocoaşe. 15 DOCTORUL Dă-i drumul... şi treci la consultaţie... cu d-1 Totdeauna. 20 VOICHIŢA (rîzînd) D-lui Niemene. DOCTORUL Si l«S umerii în pace. Fii cuminte, cu echilibru su-f,Jsc"u-t /fericirea vine cum vine sănătatea la ccT'ce au o bună circulaţie a sîngelui !... Scoala-te. VOICHIŢA VOICHIŢA (răsti:) 20 Niemene !... (Ţinind mîna doctorului.) Răul este că prea ai multe încurcături. Nu ştiu niciodată care este... norocita cea din urmă ; cînd să te cred şi cînd să nu te cred. DOCTORUL 25 întotdeauna... La revedere... Vezi de tînărul alcoolic. (Iese pe uşa din dreapta. După un moment, intră Niemene.) 2D Dă-mi mina. SCENA VI VOICHIŢA, NIEMENE NIEMENE (intrînd) 5 Salutare, domnişoară, domnul doctor nu-i aici ? VOICHIŢA Bună ziua... [După o pauză.) Ia poftim, stai. Doctorul a ieşit. Dacă ai încredere... Eu îl înlocuiesc. VOICHIŢA Şi nu prea ai poftă de minrare.. NIEMENE Deloc. VOICHIŢA Dar totuşi măninci... NIEMENE Păi ce să fac ? NIEMENE 10 Am toată încrederea. 10 N-ai nimic... grav. VOICHIŢA VOICHIŢA Ce te aduce ? Dar am ceva... NIEMENE 15 20 NIEMENE Nevoile : o durere de stomah nebună. VOICHIŢA (luîiid un scaun fi apropiindu-se de el) Ia să vedem. Te doare ?... NIEMENE Nu mă doare cînd apeşi. VOICHIŢA Te doare aşa, surd, cum te-ar durea un dinte... 15 VOICHIŢA Fireşte. Ai chiar mai mult decit ceva. NIEMENE Serios ? VOICHIŢA Foarte serios. NIEMENE 20 Şi ce este acel ceva ? Aşa. Ai doi ceva. Doi ! ! ! VOICHIŢA Da. Mai întîi eşti alcoolic. NIEMENE Eu ? N-am lost beat t!e cînd sunt. VOICHIŢA Foarte bine. Fii bun şi spune-mi cum trăieşti. NIEMENE Ca orice om : mă scol, mă culc, mămne, fumez.. VOICHIŢA Nu aşa. La cîte te scoli -? VOICHIŢA Al doilea, eşti gelos. La 6 1/2. NIEMENE NIEMENE 10 M-a ferit Dumnezeu. VOICHIŢA S?. caracterizăm. Eşti alcoolic. NIEMENE Dacă vă spun că nu m-am îmbătat de cinci sunt. 15 VOICHIŢA Nu e nevoie să te îmbeţi. ca să fii alcoolic. NIEMENE Dar cum ? Să joci chegle ? VOICHIŢA 20 Nu. Ce ocupaţie ai d-ta ? Profesor. VOICHIŢA 10 Foarte bine. Ce ici dimineaţa ? NIEMENE Ca orce om : un ceai. 15 VOICHIŢA Cu lapte, ori cu lămîie ? NIEMENE Cu lămîie. VOICHIŢA Şi pui şi o picătură de rom. NIEMENE Ba o să beau apa goală !... VOICHIŢA Fireşte. Pui cu linguriţa, ori de-a dreptul din sticlă ? 469 10 Din sticlă. VOICHIŢA Cart) cît să fie ? NIEMENE O picătură. VOICHIŢA Cam vreo 30 de grame ?... NIEMENE Să zicem 30 de grame. VOICHIŢA (KTk) Treizeci de grame... Şi după aceea la ce ora mănînci '. VOICHIŢA Una, ori mai multe ? NIEMENE Ca orice om : una, două. VOICHIŢA Cînd eşti cu prieteni, dă unul, dă altul. NIEMENE Ca omul. VOICHIŢA 10 Fireşte. (Scrii.) Să fie cam la 100 de grame. NIEMENE Da' nu sunt, domnişoară. Tîlharii ăia de băcani îţi dau sticluţa de un deget de groasă in doagă... VOICHIŢA NIEMENE 15 Să fie 80. 15 20 Ca orice om : la 12. VOICHIŢA Înainte de masă, un aperitiv, ceva ? NIEMENE Niciodată. VOICHIŢA Aşa, cînd iesî de la şcoala, o ţuică ? NIEMENE Cîte o ţuică, da. h. 20 NIEMENE Nu sunt. VOICHIŢA 60. NIEMENE Cu păcat. VOICHIŢA Am pus 60 de grame. După aceea ? 471 Viu Ia masă. VOICHIŢA Va să zică d-ta bei 750 grame. VOICHIŢA NIEMENE Cc bei Ia masă ? Cam aşa. 5 NIEMENE Ca orice om : vin. V 5 VOICHIŢA (scrie) Vin, 750 grame. După masă iei cafea ? VOICHIŢA NIEMENE O sticJă. Ca toata lumea. io o sticluţă... De Bordeaux. NIEMENE VOICHIŢA 10 VOICHIŢA Cu un păhăruţ de ceva. NIEMENE Niciodată. Nu-mi dă mina. NIEMENE VOICHIŢA 15 Glumeşti. VOICHIŢA Nu calitatea, ci cantitatea. NIEMENE Luăm un litru de vin Ia fiecare masă. 20 O picătură de rom. NIEMENE Asta, da. VOICHIŢA (icrie) Pînă seara nu mai iei nimic ? VOICHIŢA NIEMENE 20 Cîte persoane ? Nici anafura. NIEMENE Eu şi cu nevastă-mea. VOICHIŢA Cînd e cald... un pahar cu bere, ceva ? NIEMENE Asia, da. Cînd e cald, un pahar cu bere. VOICHIŢA Un ţap sau o halbă ? NIEMENE După cum se întlmplă : o halbă sau doi ţapi. VOICHIŢA Sau două halbe... NIEMENE Şi asta. VOICHIŢA înainte de masă, un aperitiv... NIEMENE V-am spus că nu iau niciodată. VOICHIŢA O ţuică. NIEMENE O ţuică, da. VOICHIŢA 10 15 20 VOICHIŢA {scrie) Alte 60 de grame. Seara, la masă, iar un litru de vin. NIEMENE Ca toata lumea. VOICHIŢA Iar cafeluţă... cu o picătură de rom. NIEMENE Da. VOICHIŢA Seara după masă ieşiţi undeva ? NIEMENE NIEMENE VOICHIŢA NIEMENE Cîteodată. Mergem la o grădina, mai vezi un prieten... VOICHIŢA Una, două. NIEMENE Şl două dacă se întîmplă. 25 VOICHIŢA («I'IIWB-I^ /««g ia diurni) Va să zică... (Face socoteala.) D-ta înghiţi, în 24 ore, 100 grame de rom, 120 grame de ţuică, un litru şi jumătate de vin, doi litri de bere... (După o pauză.) Ai fost vreodată la muzeu ? Eu ? D-ta. VOICHIŢA Foarte sigur. V OICHIŢA N-ai bănuit niciodată pe femela d-tale ? NIEMENE NIEMENE Niciodată. Am fost. VOICHIŢA VOICHIŢA Ai văzut cum se păstrează monştrii în alcool ? Nici chiar în gînd t NIEMENE 10 Cum adică ? 10 NIEMENE Am văzut. VOICHIŢA Asta faci d-ta, Bifrecul pe care-1 mănînci la prînz, se păstrează in stomahul d-tale. ca viţelul cu doua capete in boca). De aceea te doare stomahul. Şi din nenorocire 15 eşti ji gelos : izvorul ce[ mai sigur ai dispepsiei. NIEMENE Protestez. Nu ştiu ce însemnează gelozie. VOICHIŢA Vorbe. Eşti gelos. De altfel, ca toată lumea. NIEMENE VOICHIŢA alt Aşa. Să te gîndeşti că s-ar putea să-i placă un bărbat. MPMENE 15 Asta nu admit. VOICHIŢA Cu toate astea d-Ut[e îţi plac şi alte femei. NIEMENE 20 E altceva. VOICHIŢA Cunosc teoria. Bărbatul gelos de femeia Iui şi alergmd după toate femeile altor::.. Doamne fereşte ! VOICHIŢA (uklndu-se lung la dînsul) Eşti iigur ? NIEMENE (i'.îy'id) 25 Vezi, asta-i asta !... D-ta care eşti doctor, spune-mi ce să fac. Aşa este : îmi plac toate femeile. VOICHIŢA Şi eşti gelos de-a dumitale. NIEMENE De femeia mea sunt sigur. VOICHIŢA Eşti iigur, dar tot îi cauţi .prin saltare. NIEMENE Ce mă-nveţi să fac ? VOICHIŢA Gimnastică suedeză. NIEMENE Ca să-mi treacă gelozia ? De unde ştii ? VOICHIŢA Se vede. 10 NIEMENE Nu pricep. NIEMENE VOICHIŢA Cum se poate 1... Ba o şi urmăreşti. VOICHIŢA NIEMENE 15 Foarte simplu. Toate boalele omului vin dintr-o rea circulaţie a sîngelui. NIEMENE Care va să zică dacă mă înşeală nevasta, vina e a circulaţiei sîngelui meu... O urmăresc. VOICHIŢA Va să zică eşti gelos. NIEMENE VOICHIŢA E»ti gelos, domnule. Şi cu asta îţi Nu sunt gelos, domnişoară. Vreau numai să nu port, ştii, marca Moldovei în frunte. TA măreşti dispepsia. 20 NIEMENE Mai las-o, domnişoară. Astea sunt de-ale doctorului d-tale. VOICHIŢA Deloc. Să-ţi explic : Dacă sîngele ar circula liber in 25 vinele d-tale, ar fi un echilibru perfect în funcţionarea organelor. Atunci stomacul ar secreta cantitatea de acid clorhidric necesar, iar biftecul s-ar digera fără greutate, prin urmare n-ai fi hursuz şi plicticos. Eu, hursuz ? Eşti sigură ? VOICHIŢA Mă rog !... Dacă sîngele ar circula liber, n-ai avea du-5 reri la încheieturi, n-ai avea zbîrcituri pe obraz, n-ai fi nervos si ostenit... NIEMENE Eu ostenit ?... VOICHIŢA 10 Fireşte... Ai umbla voios, ai vedea lumea cu ochi senin, cu libertatea sufletească a tinereţii... Şi atunci ai trage, în loc de a respinge... 15 NIEMENE Sunt şi respingător ?... VOICHIŢA Nu zic tocmai asta... NIEMENE Dar cam pe-acolea... VOICHIŢA 20 Ai fi plăcut soţiei d-tale... care, între noi, e adorabilă... Mi se pare că vine împreună cu doctorul. NIEMENE (grăbit) Ce să fac ? VOICHIŢA Să te ascunzi cu mine în odaia asta, ca să te încredinţezi ce fel de om este doctorul. VOICHIŢA E cea mai nobilă natură... Vino ! (Dispar.) SCENA VII DOCTORUL, D-na NIEMENE DOCTORUL Sper că n-aţi aşteptat. D-na NIEMENE 10 Foarte puţin. DOCTORUL Luaţi loc. (Se spală pe mîini.) Merge mai bine? D-na NIEMENE Ştiu eu... N-am înţeles ce trebuie să meargă mai bine... [¥ 15 DOCTORUL Toate. Trupul şi sufletul. E un cerc viţios. Trupul să fie într-un echilibru perfect, pentru a ţine sufletul în făgaşul datoriei. D-na NIEMENE 20 Aşa se numeşte plictiseala în medicină ? DOCTORUL (uitîndii-se lung la dînsa) Vă plictisiţi ? D-na NIEMENE Grozav. Şi nu e numai plictiseala, ci dorinţa de necunoscut şi de primejdie. De cînd am aflat ca bărbatu-meu mă înşală, îmi face aproape plăcere. DOCTORUL Atunci puteţi fi mulţumită. D-na NIEMENE Ma înşală, nu-i aşa ? 10 DOCTORUL Nu zic eu ; dv. o spuneţi. D-na NIEMENB Atît de mult, încît era să mă înşele cu mine însămi, numai fiindcă mă lua drept alta. DOCTORUL 15 E poate omagiul cel mai nepretacut ce un bărbat aduce soţiei sale. D-na N3EMENE înşelăciunea ? Cu nevasta-sa. DOCTORUL 20 D-na NiEMENB In gînd. DOCTORUL 25 pla/dv"31""'" ^ "USCaC- SaU CU'" « s-a întîm- Infamul 1 DOCTORUL Vă rog să luaţi loc. (D-na Niemene se aşează pe un 5 scaun, cu spatele la public.) Trebuie să urmaţi cura cu credinţă şi veţi vedea că are să vă meargă bine. D-na NIEMENE Ştiu eu ! Parcă ceva mai bine. Femeia care m-a masat are mîna destul de uşoară. Dar nu se apropie nici pe | 10 departe de modul cum m-aţi masat dv. ...mai cu seamă pe vinele gîtului. Toată ziua m-am simţit uşoară ieri. DOCTORUL Să reîncepem. Desfaceri-vă la haină. D-na NIEMENE 15 (desfăcîndu-se) N-am crezut sa fie o artă aşa de mare, masagiul. DOCTORUL (luind un icaim fi aţexindu-se în spanie ei, după ce ii acoperă buslul cu o haină uşoara de maiasc) 20 Cîteodată şi plăcută. D-na NIEMENE. Credeţi ? DOCTORUL Cînd e gîtul aşa de frumos. 25 D-na NIEMENE Pentru medici gîtul e un simplu organ. 10 15 20 DOCTORUL Care poate să fie frumos sau urît. D-na NIEMENE Mai gras sau mai slab. DOCTORUL (muindu-şi degetele in apă de colonie şi hicepind masagiul) Sunt atîtea condiţîuni, pentru ca un gît să fie frumos .' D-na NIEMENE (în extat) Ah ! ce bine mă simt !... DOCTORUL (după o pauză) Se restabileşte echilibrul in circulaţie. D-na NIEMENE (pantă) E o senzaţie de întinerire.. DOCTORUL Da, o uşurare a vieţei. D-na NIEMENE {ptuiz.) Parcă m-atn născut ieri. DOCTORUL Ar trebui să descoperim umerii mai mult, ca să pot urmări nervii. D-na NIEMENE Descoperiţi tot ce decenţa permite... Decenţa si estetica. 10 15 20 25 DOCTORUL Cu estetica am ajunge departe. D-na NIEMENE Pentru ce ? DOCTORUL Pentru că rai se pare că totul e frumos. Dna NIEMENE Un medic e ca un duhovnic, care poate cunoaşte tot. DOCT ORUL Cu măsură, doamnă, cu măsură. D-na NIEMENE Cu măsură, fireşte. (Pauză.) Ah ! ce delicios sîm- ţămmt DOCTORUL Medicul e om, şi poate găsi şi el că e foarte dulce să jjiiiigîie umerii calzi şi albi ai unei statui. D-na NIEMENt (intordndu-se) Serios ?... Va plac atît de mult ? DOCTORUL Sunt adorabili. D-na NIEMENE Atunci să-i învelim. DOCTORUL Foarte logic. După ce vom isprăvi. (O sărută uşor pe umeri.) 10 15 D-r>» NIEMENE (ca in vis) E o fericire neţărmurită, o întindere a înţelegerei pînă dincolo de margmele fireşti ale lucrurilor De ce nu-mi dă aceeaşi senzaţie femeia care mă masează ? DOCTORUL E un alt punct de vedere. Probabil că nu e bine pregătită. Trimiteţi-o Ia mine — sau să viu eu la dv. ...Am terminat. D-na NIEMENE Păcat!... Dar daca veniţi la mine, vom urma.. (Se scoală, se incite te la gît încet.) La cîte puteţi veni ? DOCTORUL Cînd vine femeia care vă masează ? D-na NIEMENE La 5. Aţi putea veni la 4. Aceiaşi, FECIORUL FECIORUL A venii d-1 Munteanu. Zice că are ceasul fixat la 5 la ora asta. DOCTORUL Pofteşie-1 în salonul albastru. Viu. FECIORUL Am înţeles, (lese.) 10 SCENA IX D-na NIEMENE La revedere, doctore. (H ţine mîna.) E domnul Munteanu ? sau doamna Munteanu ? DOCTORUL DOCTORUL 15 Domnu, domnu. 20 25 E logic. D-na NIEMENE Vot informa-o şi pe dînsa... (Punîndu-si mănusele.) La ora asta bărbatul meu are curs... de mecanică... cereasca. (Gahndu-sc.i Dar, doctore. îmi dai voie să-ţi vorbesc Ia singular şi să le întreb un lucru... Mi s-a părut, la urmă ca masagiul era mai uşor şi mai cald... pe umărul sting .' L vreun sistem nou ? DOC TORUL Nu e nou, dar e sigur. 20 D-n» NIEMENE Este o doamnă Munteanu tare drăguţă. DOCTORUL Se vede că stă bine cu nervii. D-na NIEMENE De aia stă rău el. DOCTORUL Se poate. La revedere. (Ies amîndoi.) SCENA X VOICHIŢA VOICHIŢA. NIEMENE NIEMENE (deschide uşa prelung şi apare în scena, umflai de rîs şi indignat; urmează Voicbiţa) Ei, păi, domnişoară, ce mai zici ?... VOICHIŢA Nimic. Cine a spus asta ? NIEMENE Ai dreptate... Ea a spus. Am s-o împuşc şi pe ea. VOICHIŢA împuşc-o. NIEMENE Auzi ! auzi ! curs de mecanică cerească !... NIEMENE Trebuie să zici ceva, că doar ăsta e maestrul d-tale. omul adorabil, doctorul de suflet, cari îndreaptă cocoaşele şi conştiinţele... Ei, nu zici nimic ? VOICHIŢA Nu. NIEMENE Asta e apostolul medicinci viitorului, hahamul cucoanelor cu nervi, bărbatul cinstit care aduce pace în familii... Nu zici nimic ? VOICHIŢA Nu. NIEMENE Zi ceva, că eşti doctoreasă !... (Se plimbă furios.) Am să-1 împuşc !... Uite, mă duc la armurărie să-mi cumpăr un revolver, calibru mare, ca să-1 fac ferfeniţă. Cînd l-oi plesni o dată, acolo să încremenească... La orele 4, ha ? că tocmai am curs eu, de mecanica cerească... Ruşine !... 10 15 20 25 VOICHIŢA E revoltător. NIEMENE li împuşc pe amîndoi. La revedere, domnişoară. SCENA XI VOICHIŢA, singură VOICHIŢA E o adevărată mizerie !... în cine să mai crezi ?... Dacă un om ca doctorul e în stare să-şi piardă minţile pentru umerii unei femei — atunci adio !... (Se uită hi oglindă.) Umerii !... Ai mei sunt strîmbi... (Se desface la gît.) Umărul drept, mai cu seamă !... Umărul drept e strîmb... Atunci şi umărul strîmb e drept... Are haz să fac joc de cuvinte. Mizerie a sufletului nostru !... (Şade pe scaunul liber, cu coatele pe genunchi şl cu capul pe mîini.) E oare cu putinţa ca doctorul să mintă !... (Se duce la maşina electrică, ia un miner de lemn şi-l trece în sus şi în jos pe umărul drept.) Cel puţin maşinele nu mint, ca oamenii. 10 SCENA XII VOICHIŢA, DOCTORUL DOCTORUL (intra repede) Da' ce faci, Voichiţo ? VOICHIŢA (rece) Electricitate. DOCTORUL Minunat. Ia să văd cum mai merge umărul. Şezi, să-ţi fac un masagiu straşnic. Sunt bine dispus. DOCTORUL (se uită lung la dînsa) Eşti ţicnită. VOICHIŢA Adevărat. Sunt o proastă, care de zece ani cred în d-ta, şi d-ta de zece ani mă înşeli. DOCTORUL (rar) De zece ani te înşel ?... Cum asta ? VOICHIŢA îmbătîndu-mă cu vorbe sforăitoare, onoare, echilibru intelectual, farmecul datoriei împlinite... VOICHIŢA (şezînd) DOCTORUL Spală-ţi mîinele. Ei, şi ?... 15 DOCTORUL N-am lucrat cu mîinele. Am dat o consultaţie unui domn, Munteanu. VOICHIŢA Dar mai înainte ? 15 VOICHIŢA Şi d-ta eşti un comediant. DOCTORUL Eu sunt un comediant... Ia ascultă, Voichiţo, visezi sau ai înnebunit ? 20 DOCTORUL 20 VOICHIŢA A mai înainte am masat nişte umeri frumoşi şi parfumaţi. Ia miroase. (îi apropie mîna de obraz. Voi-chiţa îl muşcă.) Ai !... Ce faci, femeie ?... Bine, da' eşti nebună în toată puterea cuvîntului... Muşti ca un cîine. 25 (Se uită la mină.) Dă sîngele... VOICHIŢA (sculîndu-se îşi ia pălăria) Nu îndestul. 25 Nici una, nici a'lta. DOCIORUL Atunci cine-ţi dă dreptul sa-mi spui asemenea cuvinte ? VOICHIŢA Adevărul... Şi, mai întîî, eu nu mai pot crede in ştiinţa şi filozofia d-tale. 10 15 20 DOCTORUL Liberă... da' de ce nu mai crezi ? VOICHIŢA Fiindcă nu se poate să existe în om numai „circulaţia sângelui". Circulaţia sîngelui există şi la animale, la tigrul care mănîncă un viţel, la hiena care dezgroapă cadavre... DOCTORUL La cîinii care muşcă... VOICHIŢA Da, Ia cîinii care muşcă... Pe cită vreme eu am suflet, am cuget curat, am aici, sub cocoaşa asta, o biată inimă care bate şi care vrea să creadă în ceva... (izbucneşte în plîns) şi nu mai pot crede. DOCTORUL (mişcat, ducindu-se spre dînsa) Ce ai, femeia lui Dumnezeu ? VOICHIŢA Ură şi silă de lume. DOCTORUL Ce ai tu cu lumea ? VOICHIŢA O urăsc. DOCTORUL Da' cine-i lumea pentru tine ? şi pentru mine ?... Adevărul şi ştiinţa. VOICHIŢA Şi umerii cucoanelor cu istericale... DOCTORUL Fiindcă ţi-am spus că am masat nişte umeri parfumaţi ?... (Pauză.) Cît eşti tu de minunată, Voichiţo, şi tot ai slăbiciuni femeieşti... Eşti geloasă. VOICHIŢA Eu geloasă ? DOCTORUL Se vede... VOICHIŢA Poate... Dar nu e gelozie, e scîrbă de murdărie, de batjocura sufletească. Mi-e groază de a descoperi, în oamenii cei mai de treabă, ticăloşie şi prefacere. 15 DOCTORUL (uîttndu-st lung la ej) Şi dacă ar fi aşa, Voichiţo ? VOICHIŢA Dacă ar fi aşa, ar fi foarte urît... 20 DOCTORUL Ar fi urît... (Merge la masa de scris şi se aşează în fotoliu.) Ai dreptate. Ar fi foarte urît. (Se uită la rană.) Fii bună şi dă-mi sticluţa cu sublimat. VOICHIŢA 25 (st uită, dt dtparte şi cu sfiala, la rana. Aduce sticla şi st apropie Cu ttamS.) A dat sîngele... i DOC'iORUL A dat. Ai muşcat cu credinţă. Ce rugăminte ? VOICHIŢA (cade în genunchi înaintea doctorului, şl-i acoperă mina cu sâ-5 rutări) Cer... iertare... de o mie de ori iertare. VOICHIŢA Să mergi să vezi un bolnav. DOCTORUL Fireşte că te iert... In consultaţie. VOICHIŢA VOICHIŢA 10 Trebuie să mă ierţi, că n-am făcut din răutate, ci din durere şi din neştiinţă. DOCTORUL Te iert. Pace între noi, îngere ! Tu eşti îngerul meu... »;. 10 Da. îmi făgăduieşti ? DOCTORUL VOICHIŢA DOCTORUL 15 20 VOICHIŢA Fără aripi fi cam ghebos... DOCTORUL îngerul păzitor, care mă întoarce Ja calea adevărului. VOICHIŢA Şi «are are să-ţi facă o rugăminte... DOCTORUL Scoală-te. VOICHIŢA Lasă-mă aici, că mi-i bine. Mai încape îndoială ? Mă duc să văd cine ni^i aş-15 tcaptă in salon, şi sunt la dispoziţie... VOICHIŢA Consultaţia e fixată pentru orele 4. Dr la 4 la 5. DOCTORUL Cu plăcere... Adică nu. De l,i i ia j am treabă- 20 VOICHIŢA De la 4... la 5... ai treabă... Şi dacă te-aş ruga eu să nu te duci acolo unde ai treabă ? DOCTORUL Te-aş întreba ; pentru ce ? VOICHIŢA Pentru a veni la bolnavul meu. DOCTORUL Cu plăcere : înainte de 4 sau după 5. VOICHIŢA Nu. De la 4 Ia 5. DOCTORUL Nu se poate. VOICHIŢA Trebuie să se poată. DOCTORUL (se opreşte) Iar iei tonul poruncitor (Bate ta use.) SCENA XIII Aceiaţi, MĂRIA CÂNTA MĂRIA Ce furnicar de lume !... DOCTORUL Bine că ai venit, să convingi pe fata asta. MĂRIA Ce este ? DOCTORUL Vrea să mă duc la consultaţii cu de-a sila. (Iese.) SCENA XIV MARI* COTA. VOICHIŢA MĂRIA Ce consultaţie ? VOICHIŢA (aşteaptă sa se asigure că doctorul nu se întoarce) Nu vreau să-I duc la consultaţii cu de-a sila, ci vreau să-1 împiedic de-a merge la o consultaţie... primejdioasă... MĂRIA 10 Ce mister ! VOICHIŢA Nici un mister. E boală molipsitoare ? VOICHIŢA MĂRIA 15 Foarte molipsitoare ! MĂRIA Glumeşti ! VOICHIŢA I 20 INfu glumesc deloc. MĂRIA în zilele noastre nu mai sunt asemenea boli. VOICHIŢA Sunt. E pericol de moarte. MĂRIA VOICHIŢA Linişte 5 te-te. Poate fi împuşcat. VOICHIŢA Eu îţi spun că e pericol de moarte. Doctorul împuşcat ? MAR IA MĂRIA VOICHIŢA Spune ce este ! Da. VOICHIŢA MĂRIA îţi repet. De cine ? MĂRIA 10 Mă sperii. Voichiţo ! VOICHIŢA Astăzi între 4 şi 5. Doctorul trebuie să stea acasă... sau în toate cazurile să nu meargă la doamna Niemene. MĂRIA 15 Doctorul vrea să meargă la... d-na Niemene ? VOICHIŢA Da. MĂRIA VOICIIIŢA De unde ştii ? 20 Ştiu. 10 15 20 VOICHIŢA De domnul Niemene. MĂRIA Pentru ce ? VOICHIŢA Pentru că... domnul Niemene e gelos. MĂRIA Ce cuvînt are să fie gelos ? VOICHIŢA Umerii d-nei Niemene !... MĂRIA Umerii d-nei Niemene ?... MĂRIA Şi ce i se poate întîmpla la d-na... Niemene ? 498 Da VOICHIŢA MĂRIA Atunci toţi bărbaţii a căror soţii vin aici ar fi în drept să împuşte pe doctor. VOICHIŢA 5 Mai mult sau mai puţin. Doctorul nu sărută umerii tutulor doamnelor de aci. MĂRIA Şi pe ai doamnei Niemene îi sărută ? VOICHIŢA VOICHIŢA Şi ce ar fi aşa de extraordinar ? MĂRIA Ar fi monstruos, infam şi mizerabil. VOICHIŢA (rece) Eşti sigură ? MĂRIA 10 Da. Mi-ze-ra-bil ! De unde ştii ? MĂRIA 10 VOICHIŢA (ironic) 15 20 VOICHIŢA E treaba mea. MĂRIA (luindu-î întinde) Te rog, Voichiţo ? VOICHIŢA Iţi spun că-i sărută. MAR IA (încredinţata) Credeam pînă acuma că doctorul e liber, nefiind însurat... MĂRIA 15 (uitîndu-se lun% la dînsa) Fireşte că e liber... Fireşte. E liber să sărute umerii cui o vrea, poate şi pe ai d-tale... VOICHIŢA Ai mei nu meriiă o asemenea onoare. Nu se poate ! 20 MĂRIA VOICHIŢA Se poate. MARI A (rar) Doctorul... sărută... umerii... d-nei Niemene ? Umerii noştri sunt publici — cum să nu-i sărute !... Ii decoltăm seara, îi arătăm ziua prin stofe străvezii, îi dezbrăcăm la masă, la croitoreasă, la fotograf — şi prin toate alcovurile... E îneîntător şî foarte moral... De ce ne-a 25 lăsat Dumnezeu cu umeri ?,.. Umeri albi şi rotunzi ?... (Se apropie de Voichiţa, care se retrage.) Ca să-i arătăm. Ştii ce sunt umerii ? Reclama... vitrina magazinului... Poate că n-o ştii. VOICHIŢA VOICHIŢA Nu la mine. II împuşca. MĂRIA MĂRIA S-o ştii. 5 VOICHIŢA Iţi repet că eu sunt magazin fără vitrină. (Măria Cântă sc întoarce de la Voickiţa şi rămîne pe gînduri. Voichiţa se duce către ca, vorbindu-i blajin.) Cumnată, ajută-mă >ă scăpăm pe doctor. 10 MĂRIA (iMordnd'i-se către Voicbiţa) E adevărat... Eu uitasem că tu eşti cumnata mea... 10 Lasă să-I împuşte. VOICHIŢA Va să zică e mai grav decît credeam. MĂRIA Ce credeai ? VOICHIŢA Că ai încurcături cu doctorul. AURIA VOICHIŢA Nu e adevărat. Cumnată şi soră... 15 MĂRIA Da... omul îşi pierde sărita pentru toate nimicurile... VOICHIŢA VOICHIŢA Acum văd că-1 iubeşti. 15 MĂRIA Absolut fals. Ajută-mă. 20 Cc să fac ? MĂRIA VOICHIŢA Ei, eu îl Iubesc — şi vreau cu orice preţ să-I împiedic de a merge la d-na Niemene. VOICHIŢA Să împiedicăm pe doctor de a merge Ia d-na Nic- 20 împiedică-1. MĂRIA 25 Lasă-l să meargă ! MARIA VOICHIŢA Eu nu pot. D-ta poţi. Eu nu pot nimic. VOICHIŢA Poţi. Vino la 4 şi instalcază-te aici. MĂRIA Viu şi mă instalez — iar el pleacă. (După o pauza.) Dacă te interesezi aşa de mult de doctor, e un alt mijloc... VOICHIŢA VOICHIŢA (uillndu-se lung la dînsa) Cumnata dragă — unul mai puţin e mai bine. MĂRIA 5 [fâră a auzi. Vine către dînsa încet) Te interesează doctorul... Inima fecioarei se rătăceşte repede... Vorbeşte-mi cu încredere... îl iubeşti. VOICHIŢA li iubesc... Cum îl iubeşti şi d-ta... şi d-na Niemene. Care ? MĂRIA Du-te la d-na Niemene şi spune-i să-i scrie dînsa... 10 MĂRIA Asta face parte din tratament... Masagiul şi cataplas-mele. (Se aude zgomot la uşe.) Du-te mai repede. VOICHIŢA Să nu mai vină ?... VOICHIŢA VOICHIŢA Atunci trădez pe Niemene. MĂRIA Da, trădează pe Niemene !... Mare lucru e Niemene. VOICHIŢA E un om înşelat. MĂRIA Unul mai mult. umil mai puţin... 15 SCENA XV DOCTORUL, MĂRIA DOCTORUL (intrînd) Cine a ieşit ? 20 MĂRIA O pereebe de umeri. Cei nevinovaţi ?... DOCTORUL {liniştit) MĂRIA (dîndu-se la o parte) MĂRIA Astăzi nu sunt disponibili... Cei strimbi. DOCTORUL ? H fT* 55 aiU l03îă lumea «**ri de marmură.. ca ai d-tale. Legitima ? DOCTORUL (mirat) MĂRIA Reci... MĂRIA Ar mai fi partea sufletului. Dar nici aceea nu-i pentru d-ta. DOCTORUL Şi frumoşi. MĂRIA „Şi" e de prisos. DOCTORUL Adevărat. Frumoşi, calzi... MĂRIA Eşti siirur ? DOCTORUL Cred că da. MĂRIA Cu oarecare aproximaţie... DOCTORUL de apropie de ea. îi ia mina) Frumoşi şi calzi, Mărio. îmi dai voie să-i sărut. (Vrea o sărute pe gtt.) 4 10 DOCTORUL Ţi-ai schimbat testamentul ? MĂRIA Nu. Sunt bunuri între vii. DOCTORUL 15 Bunuri... cu o credeam o comoară... MĂRIA (ilhid din cap) Eşti ceva care n-are nume... Un monstru, o aberaţie a naturei... Fiindcă eşti sigur că Voichiţa nu se întoarce, 20 te agăţi de mine... DOCTORUL Ce vorbă urită !... MĂRIA Iar eu sunt destul de slabă, ca sa-mi facă plăcere cu-25 vintele asica viclene, pe care le spui la toate femeile !... DOCTORUL îţi jur, Mărio, ca te înşeli... MĂRIA Jură-mi, convinge-mă !... Spune-mi că nu cunoşti pe 5 nici o femeie decît pe mine ; că nu m-ai înşelat niciodată, că eşti un copil nevinovat... DOCTORUL îţi jur că sunt nevinovat... MĂRIA 10 Eşti în stare !... Ai atîta îndrăzneală şi eu atîta slă- biciune, încît mi-ar trebui foarte puţin ca sa te cred. DOCTORUL Sunt gata să-ţi dau orice dovadă... MĂRIA 15 Va să zică... nu mai doreşti să ne lăsăm — cum zi- ceai acum cîteva minute. DOCTORUL A !... asta-i altceva... MĂRIA 20 (încremenită) Cum se poate !... Pe de o parte mă chemi, iar pe de alta mă goneşti ? DOCTORUL Nu... Viaţa e mult mai complicată decît atît. Pentru 25 fiinţe ca noi, minciuna este o adevărată suferinţă. A înşela pe un om cu care te întîlneşti în toate zilele e monstruos... Ceri nişte definiţii !... 5 MĂRIA Nu, mă rog. A înşela însemnează a făgădui şi a nu tc ţine de cuvînt. Cui ai făgăduit d-ta să nu mă iubeşti ? DOCTORUL Dacă pui aşa chestiunea... 10 MĂRIA Sau poate... ai făgăduit Voichiţei... DOCTORUL Lasă pe Voichiţa în pace. MĂRIA 15 E mai presus de noi, pămîntenii. DOCTORUL Nici mai presus, nici mai prejos... MĂRIA Atunci ? 20 DOCTORUL Las-o în pace. MĂRIA O aperi. DOCTORUL Nici n-o apăr, nici n-o acuz... (Enervat.) Dar vezi ce lipsă de odihnă are spiritul d-tale. Vrei sa pătrunzi în toate tainele cugetului meu, în care nu pot pătrunde nici eu... 5 MĂRIA Va să zică recunoşti că Voichiţa te interesează... DOCTORUL Recunosc.,. Voichiţa şi alte femei... MĂRIA ACTUL III La Doamna Niemene. Un salon obicinuit. SCENA I VOICHIŢA, D-na NIEMENE 5 La ridicarea cortinei, Voichiţa priveşte îndelung un portret al d-nei Niemene. 10 Vezi cc infam eşti... DOCTORUL Dă -nu voie... în fundul sufletului d-tale, nu-ţi pare rău că-ţi înşeli bărbatul ? D-na NIEMENE (intrtnd dintr-o cameră laterală, se opreşte o clipă) Vă interesează ? 15 Iar acolo ! MĂRIA DOCTORUL 10 VOICHIŢA (tntorc'tndu-sc repede) Sărut mîna, doamnă, mă interesează foarte mult. (Vrea să-i sărute mîna, d-na Niemene sc opune.) E greu de găsit ceva mai frumos... Nu Mano... (Şade pe un scaun fi o atrage pe braţele ■sale.) Nu se poate sa nu-ţi pară rău... Că doar în asta sun-tem noi mai presus de toate făpturile Iui Dumnezeu — în 20 puterea asta lăuntrică, ce nu ne dă pace, ne mustră ne trudeşte, atunci cînd trudim pe alţii... (O atrage către sine.) MĂRIA (îl ia de gir si-/ sărută lung) Cît e de adevărată o sărutare !... (Cortina) 15 D-na NIEMENE Şedeţi, vă rog... (Privind-o.) Are dreptate lumea să zică că sunteţi îneîntătoare. VOICHIŢA Lumea e totdeauna lipsită de măsuia... O diată ghe-20 boasă ! D-na NIEMENE Eu aş zke că lumea e întotdeauna dreapt!î în judecat.i sa anonimă... (Pauză.) Aţi dorit să mă vedeţi... VOICHIŢA (jenată) Da... o însărcinare foarte delicată... pe care nu ştiu cum s-o împlinesc. Mă gîndeam să vă scriu... Mi s-a părut 5 că e mai prudent să vorbesc... Iar acum vad că e foarte greu... VOICHIŢA (sfioasă) Da... Vedeţi ce greu e... D-n» NIEMENE 5 E imposibil. D-na NIEMENE (Îngrijorată) VOICHIŢA Din partea cui ? Vedeţi ? 10 VOICHIŢA D-na NIEMENE 15 Din partea mea. D-na NIEMENE Vorbiţi... VOICHIŢA Dv. o să vedeţi astăzi — acum — pe doctor. Fiindcă e injurios. 10 VOICHIŢA Vă rog, doamnă ! Nu am venit cu asemenea gîndun.. Sunt gata să mă umilesc înaintea dv. ... D-na NIEMENE D-na NIEMENE (privind-o) Da... 15 II iubiţi. 20 VOICHIŢA Eu vă rog să nu-1 primiţi... D-na NIEMENE (mirată) Să nu primesc pe doctor ? Nu eu. Altcineva... VOICHIŢA D-na NIEMENE VOICHIŢA î 20 VOICHIŢA Da. Da. D-na NIEMENE (fi mtii mirată) Să nu primesc... pe doctor... la mine acasă ? 513 D-na NIEMENE Şi dv. aţi primit misiunea asta apostolică romana. VOICHIŢA Ortodoxă... Văd truda omenească sub atîtea forme !... D-na NIEMENE E... o persoană geloasă ? 5 VOICHIŢA O femeie. D-na NIEMENE Atunci ar trebui să fie geloasă de toate celelalte femei care vin la doctor. 10 VOICHIŢA Nu au toate umerii si farmecul dv. ... D-na NIEMENE Gentil... îmi cereţi însă un lucru foarte greu... VOICHIŢA '5 A... îl iubiţi şi dumneavoastră ? D-na NIEMENE Nu. Dar mi-e foarte simpatic. Şi după aceea e foarte bun doctor. E medicul ideal al femeii nepricepute... îmi pune nervii în linişte. (Voichiţa tace.) Dv. poate nu în-20 ţelegeţi ce este nervul neliniştit... VOICHIŢA Adevărat. Nu înţeleg. VOICHIŢA Pe mine, Dumnezeu m-a făcut slrîmbă... Pentru mine, idealul eite o persoană dreaptă. A fi întreg şi sănătos — a nu avea ghebă — mi se pare o fericire atît de mare, încît 5 nu pot pricepe pe cei ce doresc altceva... Cît despre nervi... D-na NIEMENE Nu credeţi în nervi ? VOICHIŢA 10 Cred in nervii adevăraţi ai trupului nostru, dar JIU depravarea cugetului, ce se confundă cu nervii. D-na NIEMENE Nu se poate vorbi cu o fată despre asemenea lucruri... VOICHIŢA 15 Doamnă, sunt doctor în medicină. Ştiu tot şi cu- nosc tot. D-na NIEMENE VOICHIŢA Am disecat viaţa în toate felurile. Din cărţi... D-na NIEMENE Pe cadavre. VOICHIŢA Pe cadavre şi pe oameni vii. 20 D-na NIEMENE 25 D-na NIEMENE Vezi, asta-i ! Aţi iubit ? Nu... cred. VOICHIŢA (tresare) D-na NIEMENE în casă la mine, doctorul e în primejdie ? D-na NIEMENE Atunci nu se poate vorbi cu d-voastră. VOICHIŢA încercaţi, doamnă... în toate cazurile, aţi spus că dv. nu iubiţi pe doctor... D-na NIEMENE Nu. E aşa de greu de a iubi !... Poate de aceea e şi foarte rară o iubire adevărată. VOICHIŢA Dacă nu-1 iubiţi, lăsaţi pe femeia care-1 iubeşte cu o rană mai puţin. D-na NIEMENE Nu-1 iubesc, dar mă interesează... Sunt pe puntea trecătoare de la glumă la aventură ! VOICHIŢA Atunci, doamnă, trebuie să vă spun că dacă doctorul intră aici, viaţa lui e în primejdie ! VOICHIŢA Da. 5 D-na NIEMENE Alergaţi la sperieturi de copil... VOICHIŢA Doamna e prea grea situaţia mea, ca să vreau s-o prelungesc cu glume... D-na NIEMENE Şi de unde vine primejdia ? VOICHIŢA De la soţul dv. D-na NIEMENE De la bărbatul meu ?... VOICHIŢA Da. Aici ? ! D-na NIEMENE (sărind) VOICHIŢA D-na NIEMENE Dar dv. de unde ştiţi ? VOICHIŢA Din întîmplare. Cînd aţi fost astăzi la doctor, soţul dv. şi cu mine eram în camera de alături. D-na NIEMENE DOCTORUL Ei, şi ? VOICHIŢA Şi am auzit tot. (Cu sfială, încet.) Domnul Niemene 5 trebuie să fie pe undeva pe aici... hotărît să împuşte pe doctor, dacă va veni. D-na NIEMENE Bărbatul meu sa împuşte pc doctor!... (Rîzînd fals.) O dramă zguduitoare pentru Universul. 10 (Se aude sitrund.) Da, contra d-tale. (Se învîrteste prin cameră.) Ce primejdie e în casa asta ? (Se duce către -ni NIEMENE Calomnii. Dacă am scrie noi istoria (Ia un scaun şi-l aşează în mijlocul scci'-ti.) Mă .simt atît de bine după fiecare masaj ! DOCTORUL Fireşte. Sîngele circula mai liber, inima pompează mai uşor... 10 15 20 25 D-na NIEMENE Toată ziua astăzi am fost mulţumită. Şi dacă n-ar f: fost vorba de a arăta femeii mele cum să maseze aş fi putut sa nu te mai deranjez... DOCTORUL Mi-ar fi părut rău. D-na NIEMENE Sigur ? DOCTORUL N-am nici un cuvînt să mint. D-na NIEMENE DOCIORUL Eşti sigur ? Foarte sigur. D-na NIEMENE Eu nu mai înţeleg nimic. D-ta nu ai nici o legătură serioasă in viaţă ?... (Apropiindu-se de el.) Pînă va veni femeia mea, dă-mi o lecţie de psihologie. DOCTORUL (luîndu-i mîna) Doamna, toată filozofia se rezumă in asta. (ti sărută mina.) D-na NIEMENE Cam puţin... DOCTORUL Cu toate astea dacă ai şti cum îmi bate inima acum ; cum văd departe şi poetic ; adine şi albastru ca în fundul cerului de toamnă. $20 521 D-na NIEMENE (retrăgitidu-ji mîna) Ştiu. Dar asta ji se întîmpla ori de cîte ori îţi place o femeie. Cazul e totdeauna nou ; pentru dv. bărbaţii. 5 DOCTORUL Ce să fac ?... E aşa şi nu pot schimba nimic din ceea ce este. D-na NIEMENE Dă-mi voie... D-ta ai reputaţia unui om plin de succes 10 pe lîngă femei. Nu iubeşti pe nici una din ele ? îmi pare rău pentru cele care suferă. Mai cu seama de una îmi pare rău... D-na NIEMENE S-o ghicesc ? DOCTORUL N-ai nevoie s-o ghiceşti. Ţi-o spun eu. D-na NIEMENE D-ra Voichiţa ? DOCTORUL 10 DOCTORUL Asta e altceva... D-na NIEMENE Nu vreau să fiu indiscretă — dar aş putea cita nume... !5 D-na Cântă... Se zice că este o veche pasiune... D-na Pruncu... D-na Lazu... Fără a mai vorbi de o tînără care mî se pare pierdută de dragoste... DOCTORUL Vorbe de-ale lumei. 20 D-na NIEMENE Vorbe... Dar unele din ele pot suferi... DOCTORUL Vorbele ? D-na NIEMENE 25 Ce libertate de spirit sălbatecă !... Nu vorbele meile. 15 20 25 Voichiţa. Multe femei m-au interesat în viaţă —- dar ceva mai cald, mai nobil, mai demn nu cred să existe în lume... Dar s-o lăsăm. D-na NIEMENE De ce s-o lăsăm ? DOCTORUL Fiindcă nu e momentul să vorbim despre asta. D-na NIEMENE De ce nu e momentul să vorbim despre asta ? Ţi-am spus că astăzi doresc o consultaţie teoretică iar nu practică... DOCTORUL Atunci să vorbim despre circulaţia sîngelui. D-na NIEMENE Despre a sufletului dacă se poate. Mă tem de ridicol... (în acest moment, se aude un ţipăt şi un corp care cade în odaia de alături.) D-na NIEMENE D-ta... DOCTORUL (sculîndu-se) Eu n-am pătruns nimic. (Venind din nou către dînsa.) Iată doamnă : sufletul penlru mine eşti d-ta ; pentru d-ta sunt eu ; iar pentru amîndoi e pornirea asta de afecţiune... D-na NIEMENE (negind) Pentru d-ta sufletul e Voichiţa- DOCTORUL (rămas locului) Poate să fie adevărat... D-na NIEMENE Şezi şi vorbeştc-mi de Voichiţa. DOCTORUL Ce să spun despre Voichiţa ?... E sau foarte lung — sau foarte scurt. Ea e pentru mine ceva nou şi aparte. E îngerul meu păzitor, conştiinţa mea, mîngîierea şi oarecum întristarea mea... Dacă n-ar fi gheboasă, mîine aş lua-o. D-na NIEMENE {sărind) S-a întimplat ceva (Aleargă în camera de alături.) Ajutor, doctore (Doctorul aleargă.) Apă. A leşinat. 10 {Scena rămîne un moment goală. După puţin timp apare Voichiţa susţinută de doctor si d-na Niemene, Voichiţa pe jumătate leşinată, cu o rana In jrunte.) D-na NIEMENE Fetiţa mea dragă !... (Către doctor.) S-o aşezăm pe canapea. DOCTORUL 15 E rănită la frunte. D-na NIEMENE Rănită... (O aşează pe canapea.) DOCTORUL {in genunchi) | 20 Voichiţo Sunt eu... doctorul... Amicul tău... (Către d-na Niemene.) S-a lovit tare... Puţină vată şi sublimat. D-na NIEMENE Numai dacă o fî în casă... Ce are a face !— DOCTORUL 25 Să se ducă repede cineva... Mă duc eu. Mai bine. Farmacia e în faţă. (Doctorul iese în dezordine.) SCENA III VOICHIŢA, D-na NIEMENE VOICHIŢA Pentru că sunt o nefericită. D-ru NIEMENE E aşa de uşor să mori !... E mai greu să trăieşti. VOICHIŢA E foarte greu să trăieşti ! Unde-i doctorul ? D-na NIEMENE (în genunchi, Ungă canapea) Fetiţă dragă ! Domnişoară Voichiţo ! D-na NIEMENE Vine numaidecît. Ai auzit ? VOICHIŢA 10 VOICHIŢA (deschizînd ochii) 10 Am auzit. Doamnă... D-na NIEMENE Te simţi mai bine... VOICHIŢA 15 Mă simt... bine. Dar îmi pare râu că nu pot muri. (Duce mîna la frunte.) Am căzut... şi... m-am lovit. D-na NIEMENE (încet) Te iubeşte, dragă. VOICHIŢA 15 (dînd trist din cap) Nu mă poate iubi !... D-na NIEMENE 20 D-aa NIEMENE Ai căzut, dragă... VOICHIŢA (luîndu-t mîna) Dv. sunteţi atît de fină !... D-na NIEMENE De ce vrei să mori ? k 20 Cu toate astea ai auzit. Vorbea ca pentru sine, fără să ştie că erai acolo. VOICHIŢA 4' Nu mă poate iubi. (Izbucnind.) Sunt gheboasă... Cine t/j ia pe o gheboasă ?... Ai auzit. Te rog, fetiţo VOICHIŢA I] acopăr de ridicol... D-na NIEMENE Linişteşte-te. VOICHIŢA Ridicolul.,. Sau înşelăciunea... Asta mă aşteaptă. D-na NIEMENE Deocamdată te rog să te linişteşti... 10 ...cu nervi. Ce mi-a fost mai urit pe lume. (Se ridică pe un cot.) D-ta înţelegi ce grozav e ! Să ştii că ai putea fi fericită şi cu toatea astea să vezi bine că nu e cu putinţă... (Privindu-şi batista plină de sînge.) Un fel de dramă... cu leşin şi sînge... E o ruşine pentru mine atîta slăbiciune sufletească !... D-na NIEMENE Linişteşte-te, dragă !... (Se aude sunînd.) Iată doctorul. SCENA IV 10 Unde-i doctorul ? VOICHIŢA (după o pauză) Aceiaşi, DOCTORUL DOCTORUL (intrhid) Vine, dragă... 15 D-na NIEMENE Da... VOICHIŢA 15 De ce a plecat ? D-na NIEMENE S-a dus la farmacie. 20 DOCTORUL O farfurioară. (Desface pachetul de vată. D-na Niemene dispare. Doctorul se pleacă în genunchi lîngă canapea şi se uită lung la ochii închişi ai fetei) : Voichiţo, sunt eu. (Braţele fetei îl cuprind dc gît. Se întoarce d-na Niemene. Braţele se desfac.) t D-na NIEMENE I DOCTORUL Să vede... Da. DOCTORUL De nu i-ar râmînea semn. VOICHIŢA (ca ochii inchiji) Atîta îmi mai lipseşte : o cocoaşă în spate şi un corn în frunte... 10 DOCTORUL (voiai) A Va să zică aţa stau lucrurile : nu vrei corn în frunte... VOICHIŢA (dtschizind ochii) 15 Cu nici un preţ. DOCTORUL Vom îngriji să nu-ţi crească. D-na NIEMENE Dacă ai nevoie de mine, doctore, bate la uşe. (Trece in 20 odaia de alături.) SCENA V DOCTORUL, VOICHIŢA VOICHIŢA (deichizind ochii ţi arătind spre d-na Niemene) 23 Ce adorabilă creatură !... VOICHIŢA Recunosc că ştii să alegi. 5 DOCTORUL Te simţi bine ?... VOICHIŢA Ostenită... De ce ai plecat ? DOCTORUL 10 Ca să aduc sublimat. Nu vrei să rămîi cu semn... în frunte. VOICHIŢA Nu... O cocoaşe e prea de ajuns. DOCTORUL 15 Nu se cunoaşte... VOICHIŢA Îndestul ca să facă pe cineva ridicol. DOCTORUL Vorbe... 20 VOICHIŢA Vorbele d-tale. DOCTORUL imirat) Vorbele mele ? VOICHIŢA N-ai zis ca... m-ai lua... dacă nu ţi-ar fi teamă de ridicol... DOCTORUL 5 Voichiţo dragă, n-am zis nimic care să nu fie icoana adevărului, a adevărului din sufletul meu, a iubirei celei mai curate,.. Vrei să fii femeia mea ? VOICHIŢA (incercind să se icoale) 10 Aş vrea... dacă s-ar putea... DOCTORUL (iiiind-o să se culce) Nu-i voie. De ce nu se poate ? VOICHIŢA 15 Fiindcă mi se poale. DOCTORUL Nu ai pentru mine nici un fel de simpatie ? VOICHIŢA (lulndu-i mina j; seringindu-i-o la piept) 20 Imensă !... Simpatie e prea puţin... Devotament, cre- dinţă, adoraţiune... T DOCTORUL Nu eşti. VOICHIŢA (oprindu-l cu un gest) Zadarnic !... DOCTORUL La urma urmei e treaba mea. VOICHIŢA E mai cu seamă a mea. Nu pot primi rolul de soţie 10 părăsită... DOCTORUL Voichiţo, îţi jur... VOICHIŢA Nu jura... Ai atîtea încurcături... Chiar dacă ai vrea 15 să fii om de treabă n-ai putea... DOCTORUL Sunt calomnii... VOICHIŢA Atunci ? DOCTORUL De ce vrei să dovedeşti imposibilul ? Aşa cum eşti 20 acuma te iubesc ca pe o plăsmuire a închipuire! mele fără să cercetez mai departe... Dacă ai deveni bărbatul meu aş avea dreptul să cercetez... VOICHIŢA 25 Mi-ai făcut cel mai marc bine cînd ai spus că m-ai lua de soţie dacă n-aş fî gheboasă... N-ai găsi nimic... Ascultă, doctore... care înşală pe fratele dimineaţă pînă seara, cu d-na Pruncu. Pe fectul de Vlaşca ; pe nentul de jandarmi... de minciuni care mă VOICHIŢA D-ta eşti amantul cumnatei mele, meu minţîndu-1 în toate zilele, de Nu protesta... Pe ea o înşeli d-ta d-ta te înşală d-na Pruncu cu pre-acesta îl înşală nevasta cu locote-E o turpitudine nesfîrsită, un lanţ dezgustă pînă în fundul sufletului... DOCTORUL Nu vreau sa te încurc — vreau sa te descurc, dimpotrivă. Tu crezi că eu iubesc pe toate femeile care se uită la mine ? VOICHIŢA Nu ştiu... DOCTORUL DOCTORUL Exagerezi... Pentru nune a=tăzi exişti numai tu... Tu eşti Voichiţa mea, îngerul meu, lumina şi viaţa mea... VOICHIŢA VOICHIŢA Or nu-i asa ? Ce dulce vorbeşti !... DOCTORUL Nu. A înşela în amor e o prostie. Femeia mea... DOCTORUL VOICHIŢA Nu pricep. DOCTORUL Omul sau femeia care iubeşte cu adevărat nu înşală —- sau dacă înşală nu mai iubeşte : nu e loc pentru două iubiri într-o singură inimă... VOICHIŢA (repede) Asta nu !... Nu — cu nici un preţ ! DOCTORUL Cu nici un preţ... E oare o necinste să porţi numele meu i Aşa zic şi eu... M Atunci ? a încurci... VOICHIŢA DOCTORUL VOICHIŢA VOICHIŢA (xînd'imtj Fingal... Ce frumos !... Ca in poemele lui Ossian... Doamna Fingal... Voichiţa Fingal... Cam nepotrivit... (Gm-dinduse.) Nu, doctore, nu !... Ia să chemăm pe d-na Niemene... (7n momentul acesta se deschide o u;e din camera din stingă, iar Niemene apare, cu un revolver in mină, "îndreptat asupra doctorului ; dinlr-o săritură, Voichiţa il acoper'i cu persoana sa.) SCENA VI 10 DOCTORUL. VOICHIŢA, NIEMENE, D-na NIEMENE VOICHIŢA (ca un răcnet de indignare) înapoi, mizerabile !... NIEMENE (încremenit) Voichiţa... şi doctorul... la mine ! D-r.a NIEMENE (alergînd) Ce este ?... Ce găseşti aşa de extraordinar ? NOTE ŞI VARIANTE NIEMENE Nu... Dar era vorba să vă împuşc pe amîndoi. (Arătînd către doctor şi către d-na Niemene.) Cum sa explică 15 teatrul ăsta ? U-iw NIEMENE Foarte simplu... Doctorul fiind ocupat a trimis pe d-ra Voichiţa în locul său... NIEMENE 20 Şj după aceea s-a răzgindit şi a venit şi el... D-na NIEMENE Deloc. Pe cînd d-ra Voichiţa mă masa, a alunecat şi a căzut — dovadă rana din frunte. Atunci am trimis să cheme pe doctor. 25 NIEMENE Va să zică se explică... D-na NIEMENE Totul se explică în lume. Cortina LYDDA SCRISORI ROMANE Conv, Ut., XXXII, 10—12, oct.-dec. 1898; XXXIII, 1—2, im. fVbr. 1899; XXXIV, 1, ian. 1900; XXXVII, 10—12, oct.-dec. 1903; XXXVIII, 1—4, ian.-apr. 1904. In volum: i'd. I, col. „Biblioteca pentru toţi", nr. 678—679, Ed. .AlcaUy*, 1911. Variante p- 3, r. 3—4 — Naţiunile cresc, cu brutalitatea... (Conv. Ut, îi voi.). p- 6, r. 10— 11 — sa încep cu Italia, ca să leg inelele... (Conv. lit. si voi.). p- 15, r. 3 — dreapla sau la siinga; închipuiţi-vi... (voi.). p- 16, r. 5 — pace. Atunci se supără; (voi). p- 16, i. 30 — zîmbi, poate de mulţumire... (voi). P' 22, r. 24 — au dovedit că nu produce nimic (voi.). P' 33, r. 8 — ceea ce-1 pune mai presus chiar decît Goethe... (voi). p- 37, r. 2 — ce spui ; Deprinde-ţi spiritul... (voi.). p- 44. r. 26 — de 2000 de ani... (vul.). p- 48, r. 7— 8 — ţoala sinceritatea dr mai înainte... (voi.). p- 56, r. U- -12 — un om atît de sigur ta d-nuL. (COIUL-, IU.). p- 37, r. 17 — fals pentru astronomie... (voi.). p. 87. r. 21- -22 — sl-i creşti în lumina, w te arăţi lor... (voi). p- 95, r. 13- -14 — incomparabilă poezie ; o spunea înfăţişarea... (voi.). p 103, r. 1 — si pentru noi toţi. (voi.). p. 109, r. 19—20 p. 109, r. 26 p. 110, r. I> p. U8, r. 10 p. 144, r. 3 p. 149, r. 10—11 — să ai o femeii: care sâ ie ţină la o pane de mărirea ta ; 4) să cunoşti (voi.). — Naturile alese izbutesc mai lesne... (voi.). — desface de pămînt (în voi. urmează aforismul VIII). Egoismul este legea... — însujiri pătimaşe şi vor încălzi... (voi.). — Sau mai bine sunt; dar ca să poţi gîndi (voi.). — bine înţelesul. — Cu toate astea (voi.). Cea mai veche menţiune care poate fi pusă în legătura cu romanul lydda e din 25 iunie/7 iulie 1898. Pregătindu-se de plecare către frumoasa localitate Ti voii din împrejurimile Romei, Duiliu Zamfirescu scria semnificativ următoarele către Titu Maiorescu : „Noi, la Tivoli, ca ii anul trecut. Sa vedem ce o mai aduce Anienul." Se vede că Maiorescu ştia limbajul de acest fel şi că-l ceruse detalii, căci poetul revine, la 5/17 septembrie, cu explicaţii: „Ce am făcut la Tivoli... O să vedeţi în curînd : o comedie pe perete, un fel de zahariseală pesîmistro-opti-misiă, din care nu se înţelege decît că Lydda e femeie, iar nu cetate, şi că romanul ,ir vrea să fie scris în formă epistolară. Sper sa vă pot trimite pe la sfirjiiul luneî partea l-a pentru Convorbiri... Lucrarea se cheamă ; LYDDA (Scrisori romane), ceva cu două titluri, A la Ştefan ce! Mare sau jwtuna marelui >ău, nagodie de dl. Ardel-anu." Trei sapiămim mai tîrziu trimitea criticului începutul lucrării : „Vă trimit aci alăturat 64 pagini din viitorul roman. Nu ştiu de veţi putea înţelege ceva din. ceea ce e scris pînă acum. Gîndurile mele sunt multe şi sucite, si numai cînd lucrarea va fi întreaga se va vedea ce am vrut să fac şi ce pornie morale va avea. V-aş ruga deocamdată să nu schimhaţi nimic - decît numai erori de date si de fapte, dacă veţi găsi. încolo, toate curiozităţile mele să rămină cum sunt. Ce spun eu acolo, şi mai cu seama ce voi spune în urmarea scrisorilor romane ale tînărului, este o convingere a mea, puternică şi definitivă, ca Indreptariu al vieţii. iPaneaa. II_-a,__careje va prezenta sub forma unor însemnări zilnice ale batrînului de la Costîeni, va fi urmarea logică, în fapte, a celor eniinciate în partea 1-3. Deocamdată atît, aşteptînd să vină vremea congediului" (Scris, din 28 sept/10 oct. 1898). Şi numaidecît, ca un memento cu sens de imputare, deşi anunţată ca o veste oarecare, informaţia ca .vara asta am prefăcut încercarea de piesă de acum 5 ani, Tbargelia. si MI trimis-o Iui Gradişteanu, prin Ollanescu. Vom vedea de se poate juca." Tbargelia fusese, în 1894, la Convorbiri, se citise — sau urma să se citească -- într-o .junime", după cum reiese dlntr-o scrisoare a Anei Maiorescu către scriitor (din sept. 1894) — ţi nu întrunise aprobarea de publicare. Dacă îi aduce acum aminte de piesă, fără îndoială e numai penlru a-i atrage criticului atenţia că nu mai acceptă si pentru noul roman tratamentul piesei. De altfel, începutul scrisorii din 28 $ept./10 oct. are caracterul unei notificări fără a se lăsa putinţa refuzului: .Toate curiozităţile mele să rămînă cum sunt" — deci sa se publice si alt nimic ! O lună mai tîrziu, la 30 oct./ll nov., p nouă scrisoare către critic, de data aceasta cu a solemnitate festivă : scriitorul împlinea 40 de ani vi simţea nevoia unei declaraţii oarecum programatice, pe care o şi face, fixînd pentru Maiorescu şi penlru posteritate citev.i fraze memorabile despre viaţă, vîrslă matură, familie, copii, rasa latina, împlinirea datoriei de a fi lăsat urmaşi, cultul tradiţiei, aprecierea drumului parcurs etc. Scriitorul simte nevoia să se adreseze lui Maiorescu şi nu altcuiva „în ziua aceasta solemnă pentru mine*, pentru a-şî afirma încă o dată stima pentru critic — de fapt pentru a netezi asperităţile începutului de roman, în care era cu neputinţă să nu se fi recunoscut modelele. După introducerea cu ziua „solemnă înire toate", numai omagii lui Maiorescu şi judecăţi apodictice despre sine însuşi: „am rămas acelaşi, cu fondul sufletesc moştenit de la părinţii mei, români* ; acest fond sufletesc „cred, hotărît, că a fost bun, fiindcă m-a păzit de greşeli care mînjesc bolta lăuntrică a conştiinţei ; ...a fost violent în unele năzuinţi, iubitor de sine şi vano-glorios" etc. — dar nici o menţiune despre roman. Insă formulele în care se autodefineşte sînt, vizibil, anticipări că nu va modifica si nu va retra.ua nimic din ceea ce era scrii în roman, aşa cum fusese nevoit să consimtă la tn război. Omagiul se asociază şi cu o nedelicateţe faţă de critic — atît de rară la Duiliu Zamfirescu, încît nu ne-o putem explica decît ca pe un supliment cinic la pilula amară administrată prin trimiterea începutului de roman. Anume, îl roagă pe Maiorescu să nu se opună la numirea lui Nicolae Petrascu la Universitate. Situaţia in care se afla criticul era de mai multe od grea. Mai întîi. era nevoit să publice romanul, deşi era indiscutabil polemic faţă de sine ; apoi, Petraşcu fusese de-i dreptul ostil lui Maiorescu începînd din 1S92, scrisese despre el un articol negativ in volumul Figuri Intrare contemporane (1B94), scosese revista literatură ji artă română (nov. 1896), unde se consiimîse, chiar din primul număr, în opoziţie amimaioresciana şi antijunimistă, avusese polemică aspră cu Convorbirile şi chiar alimentase cu iscusinţă o supărare a lui Duiliu Zamfirescu în ianuarie 1897 împotriva Junimii fi a lui Maiorescu. Criticul le ştia toate acestea, iar scriitorul avea cunoştinţă si el de opinia lui Maiorescu, care vorbea despre „mişelul de Petraşcu". Dar el mai ştia că Maiorescu avea cîteva principii intangibile, între r.ire o corectitudine excesivă, si mai era convins că, aflat într-o situaţie de incompatibilitate morală, criticul va da urmare solicitării — ceea ce a ţi făcut, si adversarul său declarat, iPetraşcu, a fost numit la catedra de Istoria literaturii române moderne ! în al re momente, anterioare, ale relaţiilor dintre ei, este clar că Duiliu Zamfirescu ar fi evitat să-i creeze lui Maiorescu atare imposibilitate de a refuza. Intr-un fel e o supralicitare maliţioasă a neplăcerii pe care urma să i-o pricinuiască, tot atunci, criticului romanul Lydda. De aîci în continuare se desfăşoară o lungă corespondenţă despre jornan, din care nu avem decît partea care-i aparţine scriitorului si din tare vom consemna doar fazele mai importante. Maiorescu citeşte cele $4 pagini pe la jumătatea lui noiembrie si notează cîteva observaţii, din care o cunoaştem numai pe aceea privind-o pe Catenna Il-a, a cărei menţionare în roman îi crea acesteia o situaţie dezavantajoasă faţă de alte figuri feminine (Hisabeta, Debora, Jeannc d'Arc). Scriitorul acceptă observaţia, dar nu si modificatea! — şi, în continuare, cere „să nu se publice deodată prea multa materie din Scrisori", pentru că autorul lor nu e prea avansat cu lucrul la restul romanului, tniî la îfirsitul anului (de „Crăciunul nemţesc 1898"), partea 1-t eia gala toată si era anunţată ţi partea a 11-a. unde „se va desfăşura adevăratul roman", la care scria neîntrerupt. începutul de an 1899 fl petrece în ţară, pînă Ia jumătatea lui mar-lie, deci lucrul la roman se întrerupe, şi se întrerupe si apariţia lui în Convorbiri, odată cu numărul pe februarie, după ce întreaga parte primă apăruse timp de 5 numere, începînd cu octombrie 1898. Nu e clar dacă partea a II-a, Însemnările bătrlnului, a fost predată acum, nici dacă aceasta era încheiată. Din tabăra convorhiristă nu răzbate nici un ecou, decît o negare globală din partea lut Maiorescu, Sţhiat la sosirea scriitorului in concediu la Bucureşti : „Eu credeam, la , început, că erau bune. D-voastră mi-aţi spus astă-iarnă, la Bucureşti, că (iu va plac; ji, cum eu am încredere în judecata d-voastră personală. I n-aţi pus la grea încercare, cu atît mai muli că mă şi osteniseră prin încordarea minţii la lucru" (Scris, din 21 iul.'Z aug. 1899). Insă, la sfîrşilul Ini iulie 1899, „generaţia tînătă" de la Convorbiri — de fapt numai 1. A. Rădulescu (Pogoneanu) — trimite iui Maiorescu —- dîn Leipzig, unde era plecat să-şi pregătească doctoratul — o scrisoare foarte prielnică romanului. Criticul o transmite scriitorului la Roma, pricinuindu-i acestuia o vie satisfacţie („Crîmpeiul din scrisoarea lui Rădulescu e foarte bine venit, pentru a mă scoate dîn îndoiala în care mă aflu cu Scrisorile romane") si prilej uindu-î o interesanta explicaţie cu privire Ia esenţa unora din referirile filozofice. Duiliu Zamfitescu declari romanul drept o dezbatere originală de morală, avînd la bază .etilica.", lui. Spinoza. .In chip uiţi-vă că eu credeam, nici mat mult, nici mai puţin, că am scos o umbră de idee nouă cu privire la ştiinţa moţa lei. umbra numai, nebuloasă, încurcată, dar care, cu timpul, s-ar li luminat. Temelia ei este în ethica lui Spinoza, pe care eu o văzusem I. atît de apropiată de datele ştiinţei moderne. In aceasta ţi stă umbra dc idee nouă, în expunerea unor noţiuni morale, de cel mai pur oprimism, care să se lege de o parte cu intuiţiunile lui Spinoza, iar de alta cu dovezile experimentale moderne. Dar ce-i faci omului prost si nervos !... Observaţia d-voastre era ca ecoul propriei mele îndoieli : ce le apuci iu. scriitor de poezele si romane, să plicliseşii lumea cu necazuri de astea!... Este adevărat că întreaga mea viaţa aciuală este guvernată de ideile expuse în prima parte a Scrisorilor romane, şi că acest fel de îndreptar m-a liniştit şi m-a aşezat în scaunul de a trăi pentru tot restul zilelor. Aşa cred, cel puţin" (Scris, din 21 iul./2 aug. 1899). Cîteva adaosuri lămuritoare la rindurile de mai sus sînt absolut necesare. In adevăr, există în prima parte a romanului, mai exact : în ultima scrisoare a lui Mircea M., care e şi ultima a primei păru, p trimiwre largă la Etka lui Spinoza, care ar consta. în esenţă, in ideea că divinitatea e în fiecare om, o convingere umană despre existenţa unei forţe, însă departe de Dumnezeiil creştin, pe care-1 admite Lydda, într-o formă | simplă, neintelectuală. Insă ideea ca Dumnezeu e o proiecţie a omului, [■ o creaţie a lui, Duiliu Zamfirescu o afirmase încă în anul 1880. înainti I' de plecarea la Hîrsovi. Intr-o scrisoare datată 16 august îi explica prie-tenului Duiliu loanin, cu vădite împrumuturi chiar din Spinoza, însă tălmăcite copilăreşte, amestecate — ca şi în Lydda — cu darwinism, că „un Dumnezeu care nu poate să fie perfect nici înaintea creaţiunilor sale nu mai este un Dumnezeu. Dumnezeu sufere! sufere de cea mai mare boală a omenirii, sufere de egoism !* In continuare, sînt negare atotputernicia, eternitatea divinităţii, puritatea ei, seninătatea ei perfectă. „Este un Dumnezeu sfiiţii, supus la aceleaşi legi dureroase ca si omenirea, este o fiinţă neper/ectă. Tu vrei să crezi că Dumnezeu a făcut pe om după chipul 51 asemănarea sa; eu cred tocmai dimpotrivă, că omul a făcut pe Dumnezeu după asemănarea ţi chipul sau, deci l-a făcut imperfect, precum însuşi este. Cu religiunea mea, mi se pare că poţi mai lesne ţi mai bine să-ţi explici si pe om ţi puterea creatoare... Sper să ie fac ateu." Evident, intre Duiliu Zamfirescu din 1880 ţi între Mir/cea M. din 1898 e o deosebire mare, însă nici Mircea nu c un credincios din seria Lyddet, care e creştină, ci un liber cugetător spinozian sau cartezian, un raţionalisi. Oare Duiliu Zamfirescu se iluziona, în adevăr, că descoperise a umbră de idee noua cu privire la „ştiinţa moralei", cum afirma, sau e numai o formulă pentru a atenua senzaţia neplăcută ce o va fi avut Maiorescu, descoperind cum i se contestă afirmaţiile, abil puse în scrisorile lui Mircea, in răspunsurile bătrînului, cum se dau la iveală controverse rămase pînă atunci doar în corespondenţa, se fac aluzii la situaţii cunoscute numai de el şi de scriitor etc. ? Tezele pe care le expune Mircea in scrisoarea sa ultimă aparţin părţii a cincea din Etica lui Spinoza. Acolo se vorbeşte despre .impo-sibilitatea pesimismului, argumentată prin faptul că orice idee care se raportează la ideea de Dumnezeu, se leagă în ultima instanţa de capacitatea umană de a acţiona, iar acţiunea esle dovada libertăţii omului, deci a ne-dependenţei de divinitate. Bat rinul Filip, om al rigidităţii geometrice, logice, e combătut în roman pe propriul lui rcren, de o etici lot spinoziană (cea a lui Spinoza era „ordine geometrica demonstrata' — demonstrată după ordinea geometrică, deci rigidă, mecanică, însă dinamică, o etică optimista, a acţiunii, a dragostei). Aici ar apărea „umbra" de inovaţie la care face aluzie Duiliu Zamfirescu, dar de fapt totul e o întorsătură subtila pentru a sugera lui Maiorescu închistarea sa de gîndire într-un cartezianism nu teoretic, ci rigid, diformat — căci ţi Spinoza se depărtează de cartezianism, o spune ţi Mircea M. ! Scrisorile lui Duiliu Zamfirescu către Maiorescu — cele veritabile, nu ale lui Mircea către Filip — par să declare o totală dragoste ţi admiraţie, neştirbită de nimic, ncumbrită de vreun nor. In fapt, scriitorul se emancipa net de modelul său, de turela intelectuala a criticului, ţi toate faptele din această serie, atît din roman, cît ţi din corespondenţa propriu-zisă, sînt, în forme diverse, manifestările unei preocupări unice. Atunci cînd îi declara lui Maiorescu că el, scriitorul, se conduce după „îndreptarul" din Scrisorile romane, e clar că atesiă încă o dată ruperea definitivă de catehismul criticului. O spune indirect în aceeaţi scrisoare din 21 iul./2 aug. 1899: „Ce te apuci, tu, scriitor de poezele ţi romane, să plictiseşti lumea cu necazuri de astea!..." Merită să notăm că finalul discursului de răspuns al lui Maiorescu, la primirea scriitorului Ia Academie, în 19C9, se compunea dintr-o dezvoltare chiar a acestei idei a lui Duiliu Zamfirescu, ea însăşi preluată din articolul lui Maiorescu, Poeţi si critici (1886): ca scriitorii să rămînă la locul lor, scriind literatură, lăsînd criticilor sarcina de a judeca şi aprecia creaţia. Este neîndoios că disputa aceasta avusese loc de multe ori între scriitor şi critic, de vreme ce ea apare ţi în corespondenţa lor, ţi în roman, şi în răspunsul la discursul de recepţie. Odată clarificat, în sfîrţir, faptul că romanul are audienţă la mai tinerii cărturari, deci poate interesa publicul literar al epocii, in timp ce~îui Maiorescu, personal, îi displăcuse — Duiliu Zamfirescu reia partea a Il-a, la care îl îndemna şi o scrisoare ncsemnată. pe care el o atribuie aceluiaşi I. A. Rădulescu : „Am primit de Ia dl. Rădulescu (îmi închi-puiesc) o foane gentila rugăminte de a continua Scrisorile romane. Vă rog să-mi daţi adresa sa la Lipsea." (Adaos din 8/20 septembrie 1899, pe scrisoarea din 21 iu!./2 aug., care fusese remrnată, destinatarul Maiorescu fiind intre timp plecat de la adresă.) De aici începe o ciudată tăcere în jurul romanului şi interesul scriitorului pentru el paie a fi scăzut de tot. Tncepuml părţii a Il-a se publică în Convorbirile pe ianuarie 1900, apoi continuarea nu o mai înrîlnim decît după aproape patru ani, în octombrie 1903, cînd publicarea urmează iar, în porţiuni mici, timp de 7 luni. între timp, se scriu Îndreptările, de asemenea articolul — care a luat autorului destul timp de documentare ţi elaborare — Literatura româneasca si scriitorii transilvăneni (Revista idealistă, sept. 1903), alie nuvele ţi poezii. Deci, Lydda nu prezenta atracţie, detî rămînea o piesă de suflet pentru scriitor, un strat spiritual superior, faţă de care îndreptările erau de o tensiune diferită. „Noul meu roman este altceva decît Lydda', îi va scrie el criticului la 10 dec. 1901. Era expresia unui program naţional, în timp ce Lydda era traducţia unei chestiuni intime, de etică. La această dată, din romanul început nu mai avea scrise decît puţine rînduri („Din Lydda am vreo zece pagini rămase în canoane"), dar lucrul mergea greu, din motive pe care azi le putem aproxima — dacă urmăm explicaţia pe care am propus-o în rindurile de mai sus, cu privire la substratul romanului — ca fiind determinate in primul rind de preocuparea de a compensa si recompune (prin Îndreptări) ceea ce se deteriora prin celălalt roman, în planul relaţiilor cu criticul. Îndreptările aduceau un elogiu nelimitat lui Maiorescu, numindu-1 „cel mai frumos produs al renaşterii vieţii noastre româneşti". .De la începutul veacului pînă astăzi, România nu a avut un bărbat care să reunească toate calităţile fondamentale ale rasei la un mai înalt grad" — afirmă preotul Moisc Lupu, erou al Îndreptărilor. Contradicţia între cele două romane e numai aparentă ; îndreptările creau portrete ideale, ca efect al unei încercări de pedagogie socială, un deziderat de viitor, în timp ce Lydda era o expresie mult mai directă a unor convingeri proprii. Ca si lui Maiorescu, i se face un foarte favorabil poitret lui D. A. Siurdza în Îndreptări („D-nîî Sturdza şl Carp sunt două adevărate caractere, cel dintîi prin patriotismul său ridicat la cea mai înaltă expresie, prin munca sa fără preget, prin puritatea vieţii sale..." etc), însă Duiliu Zamfirescu îl detesta pe jefui partidului liberal („un român născut boier, cu instincte de ţîrcovnic, făţarnic, înzestrat de la natură cu o încăpăţinare de măgar, neavînd nimic din calităţile ji cusururile rasei, fără nici un fel de talent,.," etc, etc). Deci, iestul romanului Îndreptări nu exprimă totdeauna ţi exact opinia intima a scriitorului. El vedea perfect cu putinţă să ridice pe soclu înlr-un roman pe critic, ţi în alt roman, scris concomitent, să-I arate eşuînd în formula proprie de viaţă. Dacă trebuie să admitem că numai una din cele două păreri e cea cu adevărat proprie scriitorului, alunei e clar că numai cea din Lydda poate exprima convingerea lui. Totodată, însă, trebuie să privim cu relativă circumspecţie fi preţuirea pe care el o acordă acestui roman ; criticul îi comunicase despre partea I-a că nu-i place ; era deci de resort ca autorul să-i sporească importanţa, pentru a atrage ji pe această cale Iui Maiorescu atenţia că trebuiesc căutate semnificaţii mai adînci în Lydda, decît ale unei istorii complicate de dragoste. „Mă tem însă că nu voi fi în stare a urma deocamdată proza atît de îngrijită (din punctul meu de vedere, adică al migălkurii) a acestei Lydda.' Că scriitorul îi traduce criticului, pe diferite căi, coordonatele romanului, faptul că acesta conţine o poveste cifrată ai cărei eroi sînt lesne de identificat, rezultă chiar din scrisoarea datată 10 dec 1901, de unde sînt extrase ultimele citate de mai sus. Căci, ştirile despre mersul celor două romane (îndreptări şi Lydda) sînt amestecate cu imputări ţi chiar acuze grave: „Despre politica făcută de alţii sunt dezgustat... Ca să prind interes de dînsa, ar trebui s-o fac eu... Acum doi ani, cînd eraţi La guvern, cînd prin urmare pmeaţi şi trebuia sa mă numiţi ministru, nu m-aţi numit." Bănuind o supărare a criticului, ţi pentru reproşurile din scrisori, şi pentru ce se aşternuse în Lydda, scriitorul îi cere un cuvînt de răspuns, mirindu-se asupra cauzelor care ar fi putut produce tăcerea lui Maiorescu r „Sunteţi rănit în ceva de mine ? Este iar vreo zînzanic literaro-socialo-funcţionărească la mijloc?" Zînzanîe nu era, ci doar o dispută pentru felurite necazuri mai vechi. Criticul avea să nege şi „rănirile" presupuse de scriitor şi orice alte umbre în raporturile lor — act de mărinimie şi dc superioară trecere peste convulsiile cîmpului literar. Scrisoarea lui, din 29 aprVl2 mai 1902. s-a pierdut, dar conţinutul ei îl cunoaştem din răspunsul lui Duiliu Zamfirescu, care-şi reafirmă cu acest prilej asiguraiea despre „încrederea ce trebuie să aveţi în calda mea prietenie pentru d-voastră, în care se confundă admiraţiunea pentru scriitor, respectul pentru caracterul omului, simpatia de persoana morală în tot complexul ei" (Scris, din 28 mal/10 iun. 1902). Sînt declaraţii din seria celor cuprinse în romanul îndreptări, si nu se poate spune că scriitorul nu credea în ele, dar în acelaji timp el construia şi un edificiu contrar de argumente, cu privire la care il cerceta mereu pe critic, iar acesta se prefăcea că nu observă adresa, întrucît totul se petrecea în planul literaturii- Cînd însă polemica a devenit publică în articole (cel din Revista idealistă, 1903), în Discursul de recepţie (1909), abia atunci Maiorescu s-a formalizat şi a luat act, dînd o replica severă, în care avea să implice, deşi fără să le numească, şi antecedentele din Lydda. Nu mai puţin, corespondenţa care urmează este calmă, chiar mărturisind o adîncă afecţiune reciprocă, scene de mare şl delicată prietenie (scrisori din 9 aug. şi 14/27 nov. 1902), o vacanţă în patru a celor două familii — şi Lydda din ianuarie 19C0 rămîne mereu întrerupta, aproape şi uitată, cu tot ceea ce o astfel de carte putea scormoni între doi oameni, fiecare cu un accentuai amor-propriu. Totul durează pina în toamna şi iarna 1902, dnd scriitorul prrzinlă romanul In război la Academie şi un nou diferend izbucneşte, caii Maiorescu era hotărît să voteze pentru povestirea istorică Din bătrîm, a lui Slavici. Oricum, momentul era al transilvănenilor, chestiunea provinciei de peste munţi era acută, întregul semănatorism alimenta oficial mişcarea şi povestirea lui Slavici merita fără discuţie premiul, ca si In război, dar Duiliu Zamfirescu nu socotea la fel şi, în Revista idealistă, execută lucrarea cu o violenţă care ar dovodi opacitate literara, dacă n-am şti că e de- terminală de un moment de mînie cu lotul personal. Aceasta în sep-. terabrie 1903; iar în octombrie reîncepe Lydda, cu continuarea Însemna/dor bâtrinului, cate, putem deci presupune, a fost scrisă sub influenţa mînici declanşate de concrovena epistolară iu criticul, ca si articolul Xiteratura româneasca fi scriitorii transilvăneni. Ca scriitorul să fi scris urmarea romanului numai sub impresia supăraţii din iarnă — cum s-a întâmplat evident cu articolul — c o ipoteză pe care nu o putem accepta ; el o scria oricum. Dar că o acidula re de substanţa a intervenit, aceasta este lesne de presupus, şi bă-trînkll Filip a fost pus să expieze ruai acut, sa duca la un mai evident eşec direcţiile maioie^ciene de gindire. Maiorescj a votat la Academie penvu romanul In război, prilejuindu-i scriitorului cileva cuvinte protocol ar-recunoscătoare („Sunt mişcat de cuvintele ce aţi rostii în Academie pentru mine"... ; „intervenirei d-voastră în discuţiune încălzise atmosfera şi ridicase dezbaterile la înălţimea cuvenită" (Scris, din ] 1/2+ mai 1903), dar o distanţă, o răceală stăruie mereu, cînd subteran, cînd în lumină, demorrstrînd iminenţa un), o oieriă de a trimite cele It pagini din Lydda, pe care le avea scrise, ţi mereu promisiunea că „ceea ce am voit să fac din acest roman se va vedea numai cînd va fi sfîrsit" (Scris, din 2/14 dec. 1899), ne spun toate ca proiectul părţii a Il-a era corvfigiliat în general, dai \t concretiza greu in scene propriu-zise. O interesantă apreciere a eroinei din Lydda o face scriitorul într-o scrisoare ulterioara către Simkm Mehedinţi. Mu!ţumindu-i acestuia că-i oferise soţiei la 'lectură romanul mai vechi hi război. Duiliu Zamfirescu recomandă ţi celălalt roman, Lydda, apărut recent. „E acolo multă încurcătură filozofică. Dar aţa cum e, tot merită să fie citită de femeile tinere. Nu ştiu nimic de 'Ia publicul cel mare — ţi e firesc sa doresc a ivea o impresie sinceră, de cititor neprihănit, fără patimă ţi fara ticuri literare — fiindcă eu pusesem multe năzuinţe de suflet curai în creaţiunea acestui chip de femeie. A idealiza în lumea reala, creînd tipuri .vii ţi posibile, mi se pare scopul cel mai înalt al artei. Ceea ce era Milescu, sub învelitoarea Iui scorţoasa de bărbat, este Lydda, în haina delicată a adevărului feminilităţii " (Scris, din 20 mart.'2 april. 1905). în ce se puleau compara şi apropia delicata Lydda, întruchiparea discreţiei ji „feminilităţii", cum spune scriitorul, mereu interiorizată, mereu leprirnindu-se, retezîndu-şi elanurile, şi furtunosul Niculae Milescu, de o impetuozitate debordantă, trăind mai ales exterior, în evplozil spectaculoase, mereu neaşteptate ? Probabil că nuraai în latura purităţii ideale, pilduitoare prin sinceritate şi dăruire totală unei pasiuni — ea dragostei maritale ţi materne, nevoii de familie ţi de copii, el familiei constituite şi patriei, Deosebirea lor totală în latura temperamentală, situarea lor la poli absolut opuşi, îî aseamănă însă, îi unifică, în ronsiimţa scriitorului, atunci cînd ei sini examinaţi in perspectivă idetdă, adică, asa cum spune Duiliu Zamfirescu, îub raportul preocupării de ^,a idealiza în lumea reală, creînd tipuri vii şi posibile". Mcrgînd în direcţia comparaţiilor stabilite de scriitor, vom puica descoperi, la rîndul nostru, apropieri între Lydda ţi dinamicul John James, acesta de un temperament Ia fel de vulcanic ca al lui Milescu. John James, eroul a două schiţe din volumul O muţi (prima intitulată chiar cu numele lui. iar a douj : O partidă în trei; a se vedea volumul III al prezentei ediţii), este, ca ţi Lydda, pictor, corespondent al unor ^ziare. de o „idealitate" — ca să păstrăm terminologia Iui Duiliu Zamfirescu ■— la fel de pură ca şi eroina romanului. Şi dacă e neîndoios că Milescu are mult din comportamentul 'lui John Jjmeţ — care însă e mai rafinai, chiar întrucâtva mai iezuit decît Milescu — atunci admitem că si Lydda, replica feminină a acestuia, îşi trage oarecare componente din originalul american, coleg de diplomaţie al scriitorului li începutul stagiului său roman. Ceea ce n-a reieşit din înşiruirea de date istorico-literare de pînă aici, e încercarea de a determina, pe cît e posibil un asemenea lucru, momentul propriu-zis al genezei romaniilui, faptul concret care a declanşat punctul de plecare. Raporturile cu criticul sînt numai magma din care s-a extras substanţa cărţii ; care poate fi, insa, impulsul iniţial, de la care s-a ajuns apoi la roman ? împrejurările legate de prima variantă a piesei Lumină nouă, scrisă în 1895—1896 şi apoi refăcută în 1897, în primele luni, par să fie acest punct de plecare. In forma primă a piesei, Hypnoticii, scriitorul avea mai multe incursiuni ale sale în domeniul filozofiei, care, la lectură, au fost, se vede, aspru cenzurate de critic. Momentul era al unei vii încordări între ei, în principal din cauza insistenţei cu care se preciza noua grupare, „Amicii literaturii şi artei române", organizată de doi dizidenţi junimişti : N. Petraşcu şi D. Ollănescu-Ascanio şi care atrăgeau tot mal mulţi participanţi aj Junimii şi colaboratori ai Convorbirilor, între ei şi Duiliu Zamfirescu. Scriitorul era prieten apropiat cu amîndoi, numele său figura în scriptele noii grupări, dar în Convorbiri îi apăreau Tănase Scatiu sau poezii. Maiorescu prevedea o nouă dezeriţie posibilă, căuta s-o oprească, dar nu-şi călca peste principii şi, cu toate că lăsa colaboratorilor revisiei o largă libertate, în acelaşi timp nu lăsa fără aprecieri producţiile sau atitudinile lor. Astfel, piesa Hypnoticii avea, în actul I, felurite consideraţii teoretice, reziduuri de lectură, disocieri ale scriitorului faţa de literatura şi filozofia citita, încercări chiar de consemnare a unor meditaţii şi teoretizări proprii în domeniu. Criticul nu le-a acceptat, aşa cum, cîteva luni mai tîrziu, avea să amputeze în romanul In război două ordine de zi şi cîteva poezii — documente pe care scriitorul le învestea cu un rdl notărilor in crearea de atmosferă. Pasajele de speculaţii filozofice aveau acelaşi rol în piesă, ele sînt anterioare disputei prilq'uite de romanul In război, de fapt o preludează, fac parte din aceeaşi serie de controverse între scriitor ji critic, mareînd două poziţii ce începeau să se diferenţieze în privinţa procedeelor mo-derne din proză şi din teatru. Romanul „dc idei", piesa „de idei" începeau a fi la ordinea zilei în Europa, în timp ce Maiorescu era adeptul unei estetici clasice, pe care poezia filozofică a lui Eminescu nu o zdruncinase. El cerea literaturii în continuare „idei în materie sensibilă", nu simple „idei* nude, cum erau cele care umpleau piesa Hypnoticii O împrejurare i-a dat criticului cîştig de cauză mai lesnicios — apariţia pe scenă, la Roma, a unei comedii de Victorien Sardou, Spiritismul, care 1-a determinat pe Duiliu Zamfirescu să elimine din drama sa speculaţiile teoretice — destul de puţine, totuşi, prin raport cu ceea ce va fi în Lydda — şi aceasta numai ca să nu se poată stahili paralelisme, pe calea acestor consideraţii voi le filozofice, cu piesa francezului. Insă şi-a propus, totodată, să nu renunţe la materia însăşi i meditaţiilor, de vreme ce, aşa cum s-a văzut, îşi presupunea, prin intermediul lor, conjribuiţii originale de ordinul eticii si, desigur, pătrunderea în domeniul filozofiei. De aici a pornit, putem fi încredinţaţi, ideea de a scrie un roman „filozofic". Forma epistolară şi cea de jurnal, combinate, permiteau ca epica să fie un pretext de conexiune neforţată a unor componente, de fapt foarte eterocLte -. note de călătorie, descripţii de peisaj roman, consideraţii despre probleme liierare, sociale, morale, filozofice, întîmplări de dragoste, comentarii la cărţi etc, etc. Intr-un fel, deci, ideea romanului a rezultat şi — sau în primul rînd — din discuţiile cu Maiorescu, din opoziţia sa la o formulă de teatru, sau de ltteraiură în general, în care epica, istoria evoluţiei personajelor e inlocuită cu comentariul „de om ni re scibile", cum e Lydda, Scrisori romane. Plasăm, aşadar, momeniul genezei romanului propriu-zis, al invenţiei subiectului şi a suitei de materii teoretice, în lunile ianuarie-aprilie 1897, cînd are loc discuţia capitală cu criticul despre piesa Hypnoticii M cînd se elimină din cuprinsul ei majoritatea elementelor din ordinea comentariului teoretic, care vor intra apoi, în forme diferite, în scrisorile celor doi protagonişti din roman. întrucît detaliile asupra acestei chestiuni sînt mai legitime în legătura cu lucrarea care le-a generat, le dăm o singură dată, în cadru! notei la piesa Lumină nouă (iniţial: Hypnoticii), în volumul de faţă, p. 600—62C. Neîndoios, substanţa romanului păstrează o totală autonomie faţă dc a piesei, de aceea o si discutăm separat; însă doritorul de a cunoaşte mai apropiat modalităţile de convertire în materie de roman a paragrafelor la care s-a renunţat în piesă, poate găsi aceste semnalări in nota menţionată la Lumina nouă. 1 — Cînd a văzut prima oară Italia şi Roma, Duiliu Zamfirescu avea, în adevăr, ca îi eroul din Lydda, 30 de ani — era în 1888. 2 — Convingerea ca Maiorescu îmbatrinea — în sensul că nu mai era un om modern, în ritm cu cerinţele epocii — e dcsăvirşită acum W Duiliu Zamfirescu. Ideea fusese dezbătută în corespondenţa sa cu iPeirascu, preludîdd apariţia revistei Literatură si artă română; criticul, mai tînăr decît Maiorescu cu aproape două decenii, îl socotea definitiv depăşit pe corifeul Convorbirilor : „Bine, omule, crede-mă, e cu totul altceva în aer, nu mai e ce a învăţat X ţi Y la Teresian, acum 40 de ani. X şi Y au o poetică veche, au dogme răsuflate, au pateri adeverite pînă în capăt [deci epuizate, terminate — înţelegem noi]. Trcbuiesie ceva nou" (Scris, din 1 april. 1896). Că Duiliu Zamfirescu împărtăşea — chiar dacă în altă măsură — această opinie, lucru! e clar încă mai demult. In formele unei perfecte mondenităţi, i-o spusese el însuşi lui Maiorescu, în 1893, cu prilejul unei controverse epistolare în legătura cu poezia Pe Acropole, Criticul fusese nemulţumit aici de o anumită construcţie sintactică, pe care scriitorul ţi-a aparat-o, adueîndu-i ocolit aminte că o face în numele unui spirit modern, reprezentat de tinereţe. „E minunat că tinerii intră la Convorbiri — exclamă el, referindu-se la noua echipă adusa la conducerea revistei. ...Bat-o pustia de tinerime şi tinereţe, ea singură este izvorul a orice poezie, prin chiar aceea că este." In continuarea scrisorii este executat Tli. Serbănescu pentru o poezie recentă din Convorbiri („Ia vedeţi pe Todiriţă Şerbăneseu...") si se sugerează că Maiorescu nu mai e la curent cu progresele recente în artă, care sînt, numai ele, măsura tinereţii artistice. .Cultura şi arta este singura scăpare în contra matufîrii, asta mai cu seamă, arta altora..." - deci, doar ele menţin prospeţimea gustului. După care ocoluri, problema .învechirii" criticului e formulată direct, pentru a nu se lăsa nici o îndoială asupra substratului spuselor de pînă acum : „îmi vine să rîd de vorba matufire, fiindcă d-voastră o întrebuinţaţi cu atîta haz (criticul îi scrisese, Ja 7/19 martie 1S93 astfel, tocmai în legătură cu amintita construcţie din poezia Pe Acropole : «...Poate mă matufesc şi eu. Doamne, de as simţi-o din vreme, ca să nu ajung ca balerinele cele bărrîne, care tot mai ambetează publicul stăruind a se prezenta pe scena cu fustele scurte !»). Fiţi pe pace. Afecţiunea mea pentru d-voastră merge foarte departe şi ar putea să mă orbească asupra unui declin eventual" (Scris, din 14/26 martie 1893). Criticul cocheta cu cuvintele, aştepiînd o dezminţire din partea scriitorului, în privinţa îmbătrînirii, dar acesta, cum se vede, accepta deschis alternativ* „eventualului declin" al lui Maioreţru. Din astfel de drojdii se aduna concluzia sa că pontiful Junimii era un om bătrîn şi vechi — artisticeşte vorbind — concluzie pe care, în roman, o pune chiar în gura personajului care-1 încorporează, stilizat, pe Maiorescu. 3 — In Histoire de la Utterature anglaise (tome II-eme, ehapitre IV), Taine vorbea, chiar în preambul, despre „la folie clairvoyante" a lui Shakespeare şi adăuga că, în acelaşi timp, .sa vie est ordinaire, et Ies irregularites, Ies traverses, Ies passions. Ies succes qu'on y rencontre, sont ă peu preş ceux qu'on trouve partout ailleurs", ca „tout vient du dedans de chez lui" etc. Ideea, în forma ei nudă, din roman, o va formula însă mai tîrziu chiar cu textul Iui Taine, într-o scrisoare către Maiorescu : „A pro-prement par Ier, lliomme est fou, comme Ie corps est malade, par nature : la ralson comme la sânte n'est en nous qu'une reussite momen-ranee et un bel accident. E vorba despre Shakespeare şi despre genii in general" (Scris, din 22 febr. 1693). Taine era între lecturile preferate ale scriitorului, îndeosebi în Phi-losophie de l'art (şi, respectiv, Philosophie de l'art en Grece şi Philosophie de l'art en Italie), dar la sugestia criticului. Drumul lui Duiliu Zamfirescu către Taine este călăuzit clar de Maiorescu. 4 — Paragraful acesla făcea iniţia! pane din ciclul de maxime şi aforisme Măsura dreaptă a vieţii, adunate de scriitor într-o condică speciala, pe care o inaugurase odată cu sosirea la Roma. A intitulat-o Varia. Cuprinse în acest ciclu şi în condica Varia, cele patru condiţii ale reuşitei în politică se referă mai curînd la scriitor însuşi decît la Filip A. In forma din Varia apăreau însă şi cîleva nuanţe în plus : „prostiile" de la punctul a erau acolo specificate ca .greşeli în viaţa publică", condiţia celibatului avea şi o alternativă : „sa aibi o femeie nulă"; punctul d era socotii „cel mai greu", ceea ce explică mai bine concluzia din roman, că „nimeni sau foarte puţini" ajung să corespundă tuturor condiţiilor, concluzie pe care forma din Varia nu o menţionează. Nu este exclus ca teiralogul acesta să fi rezultat în vreo discuţie cu Maiorescu — şi putem chiar aproxima cînd : în octombrie 1885, cînd se împăcase cu Maiorescu, după răceala intervenita intre ei în iunie 1884, cînd Duiliu Zamfirescu publicase în L'Indipendance rou-maine ^eria de trei articole Le Domaine de ia Couronne, condamnînd legea prin cate se atribuiau casei regale pămîntuii şi proprietate veşnică, lege susţinută în Parlament de Maiorescu, deşi împotriva propriei convingeri. Că discuţia aceasta lămurise problema „greşelii în viaţa publică" a cdlui ce vrea să facă politică, e clar. împrejurarea declan- şase împotriva scriitorului ostilitatea factorilor liberali supremi (I. C. Brătianu, D. A. Siurdza), care i-au si făcut imposibilă ascensiunea politică intenţionată. Ciudat e că acest cvadruplu aforism figurează şi în .îndreptarul moral", Măsura dreaptă a vieţii, din partea a Il-a a romanului, însemnările bătrînului, acolo cuprinzînd si frînturile de fraze pe care le omisese atunci cînd transcrisese textul în prima scrisoare a lui Filip către tînărul Mircea. Nu este exclus ca scriitorul să fi uitat, pur si simplu, că-1 utilizase mai înainte, astfel încit l-a reprodus în suita unde-i era locul firesc, din partea a II-a — căci care poate fi explicaţia testării lui Filip, către Mircea, a unui învăţămînt în ordinea politică, de vreme ce tînărul nici nu se gîndea să apuce pe drumul politicii ! Se gîndisc însă Duiliu Zamfirescu — şi cel care-i va fi explicat acestuia că greşise în cele patru privinţe, ratîndu-şi, probabil definitiv, după opinia lui, perspectivele unei afirmări în acest domeniu, era criticul ; lucrul se petrecuse, pentru prima oară, în toamna 1885. Poate că v-de aceea aforismul cu pricina e pus de scriitor încă în primele pagini ale romanului, ca să traducă exact pentru Maiorescu sensul a ceea ce avea să urmeze. In tot începutul de an 1897, cînd presupunem că a fost generată ideea acestui roman, în cursul discuţiilor despre piesa Hypnoticii, sau curînd după aceea, va fi venit vorba încă o dată şi de „erorile" lui Duiliu Zamfirescu. Scriirorul stătuse aproape trei luni în ţară, ca să încerce plecarea din diplomaţie şi intrarea în politică. Nu reuşise, exact din cauza adversităţii iui Sturdza, şi Maiorescu îi va fi adus aminte concluzia lui din 1885, obsedantă pentru scriitor. Romanul debuta, prin urmare, chiar cu aluzii directe Ia raporturile cu criticul. (A se vedea şi nota la piesa Lumină nouă, volumul de faţă.) 5 — iPrincîpiul e reprodus aproape aidoma din Logica lui Maiorescu, tipărită în 1876, pe baza cursului ţinut la Universitatea din Iaşi. 6 — Filip A. este un filozof schopenhauerian, iar Maiorescu prezentase publicului intelectual român lucrarea lui Scbopenhauer despre lume ca „voinţă şi reprezentare" (Die Welt als Wille unâ VorsteUung) — acestei concepţii idealiste tînărul Mircea M. îi opune viziunea realistă despre lumea „cum este", bază de la care porneşte controversa w cu bătrinul filozof. Duiliu Zamfirescu urmărea să dea disputei întreprinse prin roman o temelie filozofică foarte adîncă şi solidă. Faptul că r>u dezvoltă acest punct de plecare va fi avut raţiunile sale: criticul contesta altora, deci şi lui Duiliu Zamfirescu, licenţiat numai în Drept, competenţa în filozofie ! E cu neputinţă ca, în discuţii anterioare, tînătul Zamfirescu să nu se fi aventurai in dezbateri de filozofie — EmmrKii lipsea din Junimea, bolnav, cînd intra aici scriiiorol nostru, oricum dmtre cei mai cultivaţi pînă la ivirea generaţiei tinere — şi e tot atit de cu neputinţă să nu fi căzut în inexactităţi sau simplificări, pe care Maiorescu nu le îngăduia. De unde, în roman, reţinerea ironică a tînă-rului Mircea de la discuţii, sub pretextul formulat înadins — probabil — agramat, că nu va putea găsi „o formă destul de magistrală". Destul de magistrala '■ 7 — Această stare se concretizează în poezia De Sa Vilta Tusculana, prima poezie .romană" a lui Duiliu Zamfirescu, publicaia în Convorbiri literare : Plin de un dor fără seamăn de lumea vremilor duse, Timpul şi forma de astăzi mă lasă rece ca gheaţa, loate sunt încă-n fiinţă şi totuşi toate sunt moarte. Lui Maiorescu îi comunicase la puţin timp după sosirea Ia Roma : „La mine, înnurirea culorilor, a liniilor arhitectonice... s-a preschimbat in linişte, în citeva crîmpeiuri de idei senine, în nişte arcuri lungi ca de curcubeu..." etc. (Scris, din 20 ian. 1889). 8 ■— E clar că, începînd cu plecarea din Napoli, drumul descris e chiar acela străbătut de Duiliu Zamfirescu însuţi, în vara lui 1892, cînd era mutat Ia legaţia din Atena. Parisul, întoarcerea de la Paris Ia Napoli, sînt doar consemnate, ca etape ale călătoriei; odată cu debarcarea pe pămîntul Eladei, încep descrierile care dau o puternică impresie de „văzut". 9 — O geografie ji o istoric care apăruseră în lirica lui Duiliu Zamfirescu inca din primii săi ani, fascinaţi de minunile pămîntului grec. Mai întîi, poemul Levante si Calavryta îşi plasa acţiunea în Mis-solonghi, pentru care se va evoca nomenclatura aferentă : „Missclonghi, unde-i timpul cînd pe zidurile tale / Surîzînd mureau toţi grecii ca eroii din poveşti ?" ; .Spune, Zante, unde-î timpul cînd Byron, în liniştire / Pe-ale marei tale valuri dorul Un şi—I legăna.. ?" ; „Unde-i Bot-zaris «oul ?" etc. Insă Golful dc Corint, Jocurile olimpice (.Primele Olimpiade de prin anii şapte sute"), imaginile clasicismului — amic — acestea apai-ţineau noii poezii a scriitorului (Pe Acropole, Către Cleobul etc). Romanul sintetizează un decor preferat, recreînd atmosfera poeziei lui Duiliu Zamfirescu, care va fi argumentul artistic al lui Mircea M. în controversa cu bătrinul filozof. 10 — Penlru legătura directă a romanului cu lirica lui Duiliu Zamfirescu, iată o «rulă. anterioară cu un deceniu : Ah! ajută-mă acuma, iu, Minervă înţeleaptă, Să găsesc printre atîtea lucruri nouă ce mă mint, Drumul către Salamina ţi navarcul ce asleaptă Să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis şi Corint. (Către Cleobul) 11 — Ca şi în poezii, scriitorul utilizează adesea nomenclatura latină a zeilor, chiar in peisaj elen ; aici era vorba, normal, de templul lui Poseidon. 12 - în Ph'âoiopb'ie dr l'art en Grece (1869). 13 - Demeter (la roman '■ Ceres) era zeiţa pămîntului, a roadelor lui ; fiica ei, Persetona (numită si Core la greci, iar la romani Pro-serpma], fusese răpită de H.idei, zeul Infernului, şi dusă sub pămînt. Manii sa o căuiă ;i. găsind-o, izbuti să o aducă iar pe pănunl, dar, fiind soţie a hu Hades şi devenind astfel zeiţa Infernului, ea trebuia să se ducă periodic şi la soţul ei, stăpînul Infernului „de dedesubt" („apud inferos", cum spuneau latinii). Cum zeiţa, fiică a Iui Zeus, era stăpina culturii pămîntului, şederea ei in Infern echivala cu iarna, cînd ogoarele se odihnesc şi culturile stau îngropate aşleplînd revenirea în lumină. Misterele Eleusine —. la Eleusis erau templele Demetrei — erau deci iniţierile tainice în cultura pămîntului. Alăturarea făcută de scriitor între Demeter, zeiţa pămîntului, şi Gbi-mitir (cimitir) este, desigur, interesantă. Chestiunea îl preocupase şi in finalul lui Tănase Scatiu, unde moşierul legat de satul strămoşesc, Dinu Murguleţ, rîmînea să gîndeasca, după năprasnica moarte a parvenitului Scatiu, Li pamîntul „care-i fusese atît de drag, în care se nî>tU5r. pe care irăise ş> ',n C1,c avrj să se odihnească pe veci, cu credinţa că acolo îi va fi bine, că în aieaslă gbi-mitir va găsi, ca cei vechi, nemurire, răsplată şi pedeapsă". In Tănase Scatiu, cuvîntul gbi-mitir fusese transcris de Duiliu Zamfirescu direct cu litere greceşti, pentru a sugera mai direct legătura cu Dem eter = Ghe-m eter=pămînt-mamă. 1* — Cybele era zeiţa fecundităţii ; aici scriitorul o suprapune Demetrei şi Persefonei (Proserpina) în acelaşi timp. \i —■ Din nou ne aflăm în geomeiria liricii lui Duiliu Zamfirescu; muntele Hymetta decorează graţioasa idila Glyceria (1893), iar Penielicu! apare în Pe Acropole (Partenonul era, pentru poet, „...toată poezia T omenirii gîndiioarc / Scrisă init-un bloc de albă marmoră de Pentelic") lacob Negruzzi obiectase că Pentelicul prea seamănă cu Penieleui nostru, iar scriitorul explicase cu răbdare ironică de ce are nevoie de acest decor : „Pentelicul (în greceşte Pentelikon, explică Duiliu Zamfiresui) a dat marmura carierelor sale tuturur monumentelor clasice din Atena... e muntele cel mai important al Ancei, pe care o apară despre nord. tu Hymeua despre răsărit, Parnasul despre apus...' Meniicoaiea .icestor nvmt are in roman subtile rosturi polemice : să aducă aminte criticului de nefericitele discuiţii iscate de literatura sa la Junimea. 16 — E vorba de D. C. Ollănescu-Ascanio, Ia 1892 ministrul român la Atena, prieten apropiat scriitorului. Despre acelaşi moment, al zilelor petrecute cu Ascanio în peisajul elin, ivea să scrie in 1914; „Trăiam în cea mai delicioasă prietenie cu încîntărorul Dimitrie Ollănescu ji cu soţia sa" (Prefaţa la ediţia a patra a romanului Viaţa la ţară). 17 — O nouă ironie la adresa lui Maiorescu care JIM exan cil de .fericit" fusese scriitorul de mutarea intempestivi — punitivă ! — la Atena. Duiliu Zamfirescu ii reproşase în 1892 că nu-1 sprijinise de=ul ca transferul să nu se producă, iar criticul îl „consolase", cu prileiul poeziei Pe Acropole, de necazurile episodului : „Asta într-un fel, ii Partenonul îniwh fel sunt efectul cel mare ce ţi 1-an făcut cele doui priviri adînci în lumea antică, din Roma şi din Atena., şi iacă Ia ce a fost buna greaoa strămutare vremelnică în căldura Aticei (Duiliu Zamfirescu se plînsese şi de zăpuşeala verii eline!). Dar în definitiv, ce e mai bine : să răneşti scoica pentru a avea mărgăritarul ? sau să ie lipseşti de mărgăritar, dar sâ fii lipsit şi de răniri '. După ce J trecut rana, e bun mărgăritarul" (Scris, din 1/13. iunie 1893) — adică poeziile de inspiraţie ateniană. Paragraful acesla din Lydda are deci şi rolul unui nou .mărgăritar' — aciu prin ironia lui — in sensul replicii maiorescienr din 1892. 18 — Din nou un transfer de terminologie : Templul avut aici in vedere era al Iui Zeus — nu Jupiter Olimpicul. Nu e mai puţin adevărat că suprapunerea aceasta nu e daioriiă unei erori propriu-zise, ci inei practici mai frecvente în epocă. 19 — E aceeaşi idee, dezvoltată însă, din poemul Către Cleobul, unde spunea : Căci Atena cum e astăzi prin nimica nu răspunde Celeia ce-o am în minte. 20 — Scriitorul se referi la faptul că Stuart Mill e cel care a ridicat in Camera Comunelor problema dreptului de vot al femeilor, demonstrat şi In lucrare-* sa The Subieaion of Wetmen (Suputitrea femeilor), din 1869. 21 —. Scena e imntciiva livresca, o stilizare după o strofă de Carducci, a cărei traducere a încercat-o Duiliu Zamfirescu, chiar in versuri cu ritm şi rimă. cum nu e poezia italianului. De fapt. manuscrisul are două strofe, dar numai a doua dintre ele e cea adaptată de scriitor, lată-le : între Aventin ii Celiu, norii negri fug grămadă, Din Campania uitata de atîţia mari de ani Vîntul umed se-mlldie ; iar în fund, albi de zăpadă, Străjuiesc munţii Albani. lJurtind \3lul sus pe limple şi c-un deget dus la guiă. O străină într-o carte [cuvinte lipsa] mister Cc-s aciste vii ruine te cu spata lor cea sura Ameninţa timp şi cer ? Originalul e încă mai apropiat de scena lui Duiliu Zamfirescu. Carducci spune ; .nel libro una brirana cerca...", iar Lydda era „britani" dc origine. 12 ■— E o aluzie : Maiorescu nu admitea „o egalitate de inteligenţă şi de voinţa intre bărbat si femeie". Cu două decenii mai înainte, cînd Dmlîu Zamfirescu incă nu debutase în Convorbiri, în 1882, criticul ţinuse o conferirfiă la Ateneu, în rare afirmase ca nu pot fi încredinţate roluri politice femeii, nu li se por da funcţii în stat, întrucît capacitatea lt>r craniană este mai mica decît a bărbaţilor. Sofia Nădejde îi dăduse o amplă replică în Contimporanul, dovedind între altele că, proporţional cu greutatea corpului lor, femeile au o cantitate de creier superioară bărbaţilor. Polemica ne apare azi destul de hazlie, cu întreaga ei argumentare — dar în epocă a ţinut cîteva luni la rînd afişul. Duiliu Zamfirescu Ii aduce aminte semnificativ Iui Maiorescu de această pagină jenantă dîn activitatea si. Tot do aceea ţi referirea anterioară la Stuart Mill, apărător al drepturilor femeilor. 23 -— De data aceasta, referirea e directă, reproşul e cu adresă clară la vechea poziţie a Ivii Maiorescu in privinţa femeii. 24 — Sînt, după cum rezultă din polemica Sofiei Nădejde din Contemporanul, prelungiri ale punctelor de vedere ale lui Maiorescu, «puse în conferinţa de la Ateneu (nota nr. 22), insă caricaturizate in acelaşi timp. 25 — Ideile lui Mill despre femeie sînt expuse în lucrarea sa The Sub)ectit>n of Women ; pe acesta Sofia Nădejde, în polemica aminiilă, i) invocă mereu in sprijin, cu argumentele lui. Expunerea lui Filip A., din acest punct al romanului, urmează în mare pane suiia demonstraţiei făcute de Sofia Nădejde, desigur însă în chip polemic nu pe a lui Maiorescu ! 26 — Poezia întreagă, şi nu numai expresia semnalată în nota de subsol de către Duiliu Zamfirescu însuşi, aşa cum poate s-ar înţelege, aparţine lui Leopardi : Sopra il ritratto di una belia donna, dar poetul nostru n-a tradus din ea — şi fără să Ie publice în altă parte — decît cele 20 de versuri citare aici. A făcut-o însă cu destul de mult înainte de romanul Lydda, căci le găsim în caietul Varia, alături de notele din care va reproduce mai multe în partea a doua. ditpi cugetările bătrînului Filip. Destinatara acestui Cint al lui Leopardi este Paollna Ranieri, pe al cărei mormînt se află săpate versurile indicate de Duiliu Zamfirescu. Frumoasa poezie face parte dintre Ctmur'de funerare ale lui Leo pardi. 27 — Antonio Ranieri era istoric, prieten apropiat al lui Leopardi — de sora sa, Paolina, poetul se va îndrăgosti ^i-i va dedica versuri. Insă, în acelaşi timp. femela îubită de Leopardi şi cîntată sub numele Aspasia (pe numele adevărat Fanny Targioni Tozzetti) era în secret legată de Ranieri — care a publicat, în 1880. o biografie foarte controversată despre prietenul său (Sette anni di sodalizio con G, Leopardi), însă plină de date necunoscute despre poet. Acelaşi Ranieri publicase, în 1845, Ia opt ani după moartea lui Leopardi. o ediţie lărgită şi corectată (de poet şi de el însuşi) a Ciuturilor, dar păstrase numeroase manuscrise, parte din ele Ieşite la iveală numai după ce autorul lor murise. 28 — Putem cita data cînd a început să se scrie Lydda ; cel mai tîrziu 1897, deci aproximativ cînd se scria şi articolul Romanul si limba româna (destinat să fie prefaţă la romanul In război), în care se pun pentru prima oară jaloanele teoretice ale disputei publice cu Maiorescu. adică ale emancipării scriiiorului de tutela inielectuală exercitată de ctitîc. 29 — Pesimismul lui Leopardi e manifestat mal ales în dialogurile din Operette morali (1826—27), primele cunoscute de Duiliu Zamfirescu din opera italianului jî rămase departe de inima sa : „Eu, din Dialoghi nu eram entuziasmat deloc pentru Leopardi,,." (Scris, către Titu Maiorescu din 18 mal 1889). Leopardi însuşi spusese despre sine, în perioada 25 cînd compune Dialoghi: „Sînt un mormînt ambulant si port în mine un cadavru". Optimismul este al Ciuturilor (Canti), scrise după plecarea din Italia, dar, după cum nicî pesimismul anterior nu este total, tot astfel nici optimismul ulterior nu este integral. In această cîntărire a pesimismului si optimismului lui Leopardi stătea miezul controversei semnalate de Duiliu Zamfirescu. 30 — Celebrul creator al şcolii „lombroziene" — studiul antropologiei, influenţa fizicului asupra psihicului, rolul mediului în formarea caracterului, toate cu aplicaţie la criminali — Cesare Lombroso (1835 — 1909) fusese preocupat larg şi de oamenii de geniu (La pazzia del Cardano, 1855 ; Genio e foilia sau L'uomo di genio, 1864), la care descoperise deformări şi degenerescente de aceeaşi natură ca şi la asasini (figurile „lombroziene"). Ostilitatea lui Duiliu Zamfirescu faţă de Lombroso venea după un întreg congres, cel de la Bruxelles, din 1892 (cu puţin timp înainte de a veni el însuşi ca diplomat acolo), şi unde se condamnaseră vehement teoriile medicului italian. Nu mai puţin însă. teoriile lui intraseră adînc în public, care le acceptase cu uşurinţă —■ cum se va întîrnpla curînd cu alte teorii celebre, ale lui Freud — după cum constatăm, de exemplu, din O făclie de Paşte (1888), unde cei doi studenţi sosiţi la hanul lui Leîba Zibal îl îngrozesc pe hangiu discutind Intre ei despre tipurile de criminali descrise de Lombroso. 31 - în lucrarea sa Entenung (Degenerescentă), Max Nordau se dovedea un succesor al lui Lombroso, explicînd la fel geniul, ca o malformaţie sub raport antropologic. Problema preocupa intens epoca, mai ales după romantism —- şi Eminescu dădea o altă interpretare, artistică, în materie, în Luceafărul, făcînd din Hyperion simbolul nefericim geniului, a unei sublimări a condiţiei umane supreme, nu degenerate, ci desăvîrşite. Teoria maioresclană a geniului nu se întîlnea cu aceea eminesciană, ci, mai curînd, naviga în aceleaşi ape cu ale celor doi savanţi. Maiorescu însă nu era un artist, ca Duiliu Zamfirescu ! O subtilă polemică apare şi aici, cu materia gîndirii lui Maiorescu. cu logica lui, cu principiile lui „geometrice". 12 — Polemica întreprinsă aici de Duiliu Zamfirescu e întemeiată pe lecturile sale filozofice, citate anterior de Mircea sau de bătn'n ; examinate însă minuţios, frazele apar ce sînt: parafraze, menite să contrarieze de fapt tot pe Maiorescu, deoarece evoca subtil expunerile sale, vorbite sau tipărite, despre filozofii pesimişti germani. 33 — Primele cuvinte ale poemului Canto notturno di un pastor errante dell'Asia (1831). tradus şi de Duiliu Zamfirescu (Cîntecul de noapte al unui păstor rătăcitor din Asia), publicat în Convorbiri literare (XXVI, 12, apr. 1892). 34 — Multe din datele biografice ale Iui Leopardi, folosite de Duiliu Zamfirescu, se datorează cărţii lui Ranieri (vezi nota 27 de mai sus) şi propriilor afirmaţii ale poetului italian, acceptate in epocă, dar corectate în pane ulterior. Astfel, Monaldo Leopardi, tatăl, pare să fi fost numai nepriceput, nu >i într-aiît de zgîrcit, dar în schimb un scriitor orgolios, deşi mijlociu, un nobil plin de el, dar tot mijlociu, atitudini greu acceptabile pentru firea sensibilă a viitorului poet. Mama Iui. pictată acid de Leopardi cînd avea numai 23 ani (Zibaldona, 1820), era mai curînd energică decit bigotă, ea a decis cu mai muhă energie decît era necesară asupra destinului copilului, care ajunsese matur în gînduri înainte de a avea vîrsta adolescenţei, însă penlru polemica împotriva maiorescianului Filip A., tiranizarea lui Leopardi de către părinţi (iar Filip A. se va dovedi că este chiar tatăl tînărului Mircea) legitima propria lui insurecţie faţă de tutela bătrinului. 35 — La Recanati era domeniul familiei Leopardi, unde poetul şi-a trăit copilăria, pînă la 1822, după ce în 1819. cind avea 21 de ani, încercase zadarnic să fugă de acasă. 36 — Că Leopardi nu a fost iubit, o spune el însuşi. Cu toate acestea, cele patru mari iubiri ale lui : Gertruda Cassi-Lazzari (1817), Teresa Fattorini (aceeaşi epocă), Fanny Targioni Tozzetti (1830) şi Paolina Ranieri (1833) i-au împărtăşit cel puţin în parte sentimentele, dar l-au părăsit ori au fost părăsite. Strigătul personajului Mircea e prea patetic, însă, ca să nu cuprindă ceva din obida scriitorului însuşi — afirmaţie care nu e adevărată, ca şi cea asemănătoare despre Leopardi. 37 —- Intr-o scrisoare către Maiorescu (din 18 nov. 1889), Duiliu Zamfirescu era cu mult mai entuziast : „E între Leopardi şi Eminescu o afinitate atît de extraordinară, încît se pare că simplitatea durerii unuia a fost izvorul pe sub pămînt, care în vadul străin a lui Eminescu a ieşit Ia lumină... La amîndoi, cînd ne vorbesc, cuminţi şi senini, de durerile lor, accentele au o putere sfîşietoarc. Care este mis-lerul acestei înrîuriri ?" Maiorescu avea în mare stimă pe Leopardi — o dovedeşte scrisoarea trimisă lui Duiliu Zamfirescu la Roma (la 16/28 nov. 1889), după ce acesta îl vestise că s-a hotărît să traducă un număr de Cinturi. („...Bucuria ce o am că te-ai gîndit să iraduci din poeziile Iui leopardi. E o veche dorinţă a mea, dar greu de realizat.") Totodată se îndoieşte de posibilitatea reproducerii îa româneşte a nuanţelor originalului italian — căci, spune el, în limba noastră „nu e rafinerie, 51 simplicitatea e in pericol de a deveni prea trivială". La această îndoială cue se va fi manifestat si mai concret, să dea replica oare tinirul Mircea M. 1 38 — O admirabilă pagini de parodie, puţin înţeleasă dacă nu o raportăm la substratul polemic antimajorescian. Criticul avea această pasiune sau manieră : adesea, în controversele cu preopinenţii, el omitea fondul chestiunii, pentru a-1 desfiinţa pe adversar prin raportarea U o formulare a Iui, mai puţin fericită, la o confuzie de termeni consideraţi în semantica lor originară (refuzînd din principiu să admită că unele cuvinte sînt acceptate şi citeuii într-o limtă cu sensuri diîerite dc cele avute în limba din cate provin), la o eroare de dată istorică. Articolele de răspuns la riposta Revistei Contemporane, în urma pamfletului maiorescian Beiia de cuvinte, sînt susţinute aproape numai în acest mod. Este exact ce face aici Filip A. cu tînărul Mircea M., chiat anun-ţîndu-I r „Dă-mi voie să-ţi fac două observat iun i: una de forma şi alta de metodă de a discuta" - după care urmează aceea dizertaţie despre neologisme (.cuvinte nouă") şi semantica termenului autotelistică, apoi despic „expunerea metodică a chestiunilor". Aluzia la Logica lui Maiorescu este absolut certă si, probabil, chiar la unele întâmplări de acesr fel, petrecute la Junimea. 39 — Formula e apropiată de a Iui Maiorescu, după care .răul lui Eminescu" — deci pesimismul lui — era de natură morală. Deosebirea de textul criticului e pentru necesităţi de parodiere, nu pentru a ascunde analogia. 40 — Această leza a inexistenţei unor modele reale pentru femeile adorate şi cîntate de poeţi e împărtăşită parţial — dar numai parţial — de Duiliu Zamfirescu, în sensul că atari modele pot să fi existat, dar că revelarea lot rămîne inexpresiva pentru cititor, astfel ca nici nu mai ttebuie să preocupe istoria literară, Intr-o scrisoare din 1905 adresată revistei Lucea jarul, care ceruse djte biografice, scriitorul spunea : „Admirând în literatură inriueirea htjiiriioarc a motivelor, cu alte cuvinte determinismul — ceea ce nu e totdeauna probat - - aş vrea să ştiu ce câştigă omenirea prin raportarea lucrărilor literare la motivele lor* — şi urma referirea chiar la exemplul Teresei Fat'orinî şi Ia Leopardi. m 41 — Despre ^pesimismul literar* scrisese Gherea sub titlul De-cepţionismul ;i literatura, iar în studiul consacra: de el lui Eminescu problema revine. Atunci cînd Gherea scrie .unii cred", „alţii sint de părere", aceşti unii sau aljii se întîmpla a fi şi Maiorescu. De ex. : ,.Alţii, cu mult mai mare aparenţă de adevăr, dau următoarea explicaţie cauzei pesimismului lui Eminescu. Această cauză ar fi caracterul intim al poetului*. (Studii critice, 1, ed. 4-a, p. 114). In primul dintre cele două articole, Gherea se referise pe Urg şi la Leopardi. Lucrurile se vor fi discutat la Junimea. Duiliu Zamfirescu nu c de acord cu determinismul lui Gherea. dar nici nu acceptă tezele maioresciene şi, în orice caz, în problema pesimismului eminescian. Maiorescu fusese departe de a fi avut o victorie în controversa cu Gherea. Amintirea acestei dispute, în roman, nu putea face plăcere criticului ! 42 — Anna-Isabella Milbanke a fost soţia lui Byron timp de un an, între 2 ianuarie 1815 şi 24 aprilie 1816. — dar încă de la jumătatea lui ianuarie 1816, lînlra femeie, care avea acum si un copii, îşi părăseşte soţul, pentru că acesta răipîndise el însuşi zvonul că ar avea relaţii incestuoase cu Augusta Leigh, fiica din prima căsătorie a tatălui poetului. După divorţ, care l-a înstrăinat de toată lumea lui, Eyron a părăsit Anglia pentru totdeauna. 43 — Este soţul Fannyel, modelul Aspasiei. 44 — Poezia lui Duiliu Zamfirescu La mormîntul lui Shelley apăruse in Literatura fi artă romană (III, Iun-, 1898] — nu în Convorbiri. Să o fi prezentat criticului, şi acestuia să nu-i fl plăvut ? Nu e exclus, dată fiind colecţia de aluzii din această parte a romanului. 45 — Volumul III din Siudidt critice ale lui Gherei apăruse în 1897. ?i după alte indicii, partea întîii a romanului Lydda a fost scrisă în 1897, iar continuarea ei, deci restul scrisorilor lui Mircea şi Filip, prin 1898. Probabil ca, in adevăr, Duiliu Zamfirescu primise chiar aiunci volumul lui Gherea. 46 — încă o aluzie : Maiorescu respinsese de la publicare graţioasa poezie Glyceria, pentru motive pe care le ironizează atei Duiliu Zamfirescu (vezi poezia ţi nota, voi. I al prezentei ediţii, p. 359. respectiv 6C2). 47 — Pe Ferdinand Brunetiere, scriitorul nostru il cunoscuse în 1900. cu care prilej i-1 categorisise lui Maiorescu drept .marele om... în fond sceptic ca toţi latinii etudi(i, devenit apostolul catolicismului" (Scris, din 18/30 Un. 1900). 42 ■ 48 — in scrisoarea lui Duiliu 7amtircscu către Nicolae Petrecu, din 18 sept. 1888, e*isiă materia primă a tuturor acestor consideraţii despre împăraţii romani, adesea cu aceeaşi tonalitate din roman. Transcriem ciieva din numeroasele formulări echivalente : „Iată-1 (pe Trăiau, n n.) în siînga. sus. intre Cocciu Nerva, si femeia sa Plotina. cuminte ca peste toi, dar aici cu o rară espresit de blîndeţe" ; „expresia figurei e mai tînără. trăsăturile sunt mai melancolice şî de o simplitate severă". 49 — La un an după plecarea la Roma. Duiliu Zamlircscn începuse o acţiune în chiar acest sens : propusese Ministerului de Externe, deci lui Maioiescu — atunci ministru — să creeze cîtcva burse pentru studenţii in iSloric, care „sa siudieze cu degetu pe rană vremea de colonizare a Daciei — şi mai puţin ; să înveţe istorie romană la faţa locului. ...Coloana traiană, arcul de triumf al iui Seplim Sever, siita lui Adrian de la Tivoli, statuele marelui nostru împărat, busturile. pietrele de la Capiiol cu mulţimea inscripţiilor etc, etc. suni atîtea lucruri, care dacă nu pot da o lumină particulară în discuţiunile ştiinţifice, pun însă ian razia istoricului în coloarea timpului..." Şi mai departe : „Pe scurt, lată ce vream (ă vă spun : n-ar fi bine, aţieptînd timpuri mai fericite in care să putem comanda copii îft gips ori marmură, si fotografiem busiurile împăraţilor de Ia Capitol, de Ia Traîan pînă la Aure-lian. cu alte cuvinte epoca dominaţiunii romane în Dacia (1C4—274) ? Parcă e o datorie pentru Academie, ori pentru ministerul nostru, să aibă deocamdată arita lucru" (Scris, din 8 apr. li 50 — Dion Cassius a lăsat în capitolele 67 ii 68 ale Isutiri sale romane o amplă relaiaie a războaielor lui Ţraian in Dacia, păstrată însă nu în original, ci în povestirea unui urmaş, loan Xiphilinos. 51 —• Dintre cei doi Erotier — unchiul şî nepotul -— este vorba de prmml. Gahriel Brotier [1723—1789), savant, membru al Academiei de inscripţii şi de literaiurâ, ccrceiămr al numismaticii antice — căci el e cel ce a editat pe Tacitus, mai îniii în 4 volume (1771), apoi l-a „completat* — deci i-a întregit ediţia, în 7 volume (U7&). Nepotul, Ahatele Andre-Charles Brot'er (1751 — 1798) l-a continuat :n editarea lui Plutarh. a lui Epiclet. Aristofan, nu insă şi a lui Tacitus. 52 —. Homer în Odiseea aşează locuinţa nimfei Calipso în insula Ogşgia din Marea loiuartâ; aici a rămjs L'Use zece ani, reţinut d: pătimaşa nimfă. 53 — Wilhelm Wundt (1832-192C), filozof şi fondator a] psihologiei experimentale, 54 — Sint doi astronomi britanici Herschel. tată şi fiu, cnre s-au continuat unul pe altui în cercetări : Sir William H. (17)S — IS22) si John H. (1792—18?]). 55 — Intre altele, tifaise Pascal (162} — 16b?) a studi.it şi legile presiunii atmosferice, deci şi ale căderii corpurilor. 56 — Poemul lui Shelley cu acest titlu, compus in IS21. i;i revelează substanţa prin traducerea litlului — cuvint compus, pare-se. de poet însuşi. „EpjpsychidiOn" ar însemna aproxîmaliv ; „suflet pe suflet", deci o suprapunere, a fuziune a două suflete. Poemul are o geneză cu multe semnificaţii în substanţa romanului Lydda şi se leagă de biografia lui Shelley însuşi: el a vizitat-o la pensionul din Pisa, undi; era ţinută de talii ei, pe frumoasa Teresa (în poem: Emilia] Vriiani şi s-a îndrăgostit de ea, închinîndu-i veisunle din Eptpsycbidlon, care celebrau frumuseţea eternă a femeii şi clamau dorinţa unei vieţi în umbra ei. într-o insulă din arhipelagul grecesc, deci în cadru feeric n-itural ji legendar. Gîndindu-se la poemul englez, Filip A. trăia primul impuls al dragostei pentru lydda. în care va eşua — sau va triumfa —■ in cele din urmă. 57 —- Duilîu Zamfirescu are în vedere opera compozitorului Arrigo Boilo (1S42—1918), Mepbistophelles (1867), in p.uru acte, cu tui prolog şi un epilog. Libretul, care se îndepărtează mult de textul lui Goetlle, deşi ii păstrează epica, aparţine tot compozitorului. Ceea ce atrage pe spectator în această operă — cu care italienii l-au concurat mereu pe Charles G ou nod — este marele număr de arii, între ele cea pe care o ciiează prima Duiliu Zamfirescu, e de o admirabilă poezie. El o utilizează >i mult mai tînm, într-o scrisoare cure fiul său Alexandru-Duiliu, în legătură cu volumul de versuri Pe Marea Nejgră („Cest unc paiivre pocsie loinlaine, des bords de l'ocean. comme dit P.nist : Lantano, lontano, lontano Sui flutti d'un ampio occeanc..." (Seri-., din 2S iulie 1918). Era, de fapt, \-orba de culegerea de poezii care conţinea şi actul poeiic pe care l-am numii „episodul Malvina", ciclu de dragoste. 58 — E vorba de valea unde se întinde azi localitatea Schirke din Munţii Harz, la poalele vîrfului Hrocken. Acesta e „muntele stafiilor", locul dr intîlnire al vrăjitoarelor iu nopţile valpiirgice. 59 — Cu acelaşi titlu — Măsura dreapta a vieţii — ţi de o compoziţie foarte apropiată, grupajul de maxime si cugetări din roman se află într-o condică a scriitorului, de format mare, ca de arhivă sau regisuaiură, ţi purtînd pe coperta specificaţia : Varia. In condica Vana se află mai nuilte texte, între care, de exemplu, si o mare parte a capitolului din Symposionul lui Platon — plasat mai departe în romanul Lydda — anume expunerea Diotimei. Secvenţele din condica amintita sînt si ele ncti urne rotate. I—XLV, însă unele din ele lipsesc, necompletate de scriitor, anume cele care ar fi trebuii să poarte numerele II, IX, XXIX, XXX XXXI, XXXV IU. In afară de acestea, una a fost decupată de fiul scriitorului, Alexandtu-Duiliu, si dăruita cuiva. Sub nr. XXVI figurează încă o secvenţa, referitoare la Nîetzsche, de proporţiile unei pagini, neterminată si intercalată apoi de autor in textul piopriu-zis aî romanului. Cîteva secvenţe, existente în condica Varia, au fost lăsate Ia o pane atunci cînd ciclul a fost introdus in roman.; în schimb, sînt adăugate altele irei; ordinea este pe alocuti schimbată, faţă de forma din l-'a>iij, există si cîteva modificări de text, de mai mică însemnătate, iar la Trei (VI, XXII ţi XXXIV) în Varia există si cîte o completare, la care scriitorul a renunţat în forma din roman. Deosebirile esenţiale intre aforismele din roman şî forma lor primi din condica Varia sînt următoarele : a) Secvenţele care nu figurează în condica Varia, ci au fost introduse direct în roman sînt următoarele trei : II, XXII, XXIII. Celelalte figurează toate, în majoritate tu numere îi locuri diferite 5: anume (între paranteze se notează numărul avut de secvenţa respectivă în condica Varia): I (I); III (III); IV (IV); V (V); VI (VI); VII (VI1T); VII] (XII); IX (XI11) ; X (XVI); XI (XVII) ; XII (XIX); XIII (XX); XIV (XXI) ; XV (XXII) ; XVI (XXIV) ; XVII .(XXV) ; XVIII (XXVI) j XIX (XXIII) ; XX (XVII) ; XXI (XXVIII) ; XXIV (XXXII); XXV (XXXVI); XXVI (XXXVII); XXVII (XXXIX); XXVIII (XLI); XXIX (XLIII); XXX (XLII); XXXI (XLIV); XXXII (XLV). La ultima secvenţă, finalul : .induşi a tiede că unele senzaţii ." etc. nu figurează în condica Varia. b) Secvenţe figurind în condica Varia ţi nefolosite de scriitor în ciclul din roman {numerotaţia este cea din condica Varia) : — secv. VII : „Lin om de geniu are rareori spirit; un om de spirit niciodată geniu. S.e. Taine si Taîleyrand : amîndoi explică cauzele Revoluţiunii, unul în Les oti%ines de la France cont. [emporaine], celălalt in Mimoires (voi. I). Dar Talleyrand se citeşte mai uşor decît Taine. Concluziune ?... Trista pentru cititori.' — secv. X : .Unul dintre puţinele idealuri ale românilor este Dacia Viitoare. Cu toate astea nici un român pînă astăzi nu-1 incarnează Într-Insul. Asta dovedeşte că ideea nu are încă puterea fenomenalităţii — ceea ce c grozav de trist." — secv. XI : .Ceea ce se poate învăţa cu prisos din Istorie este faptul sufletesc că obiectivi rate absolută nu există : toţi istoricii omenirei sunt părtinitori". — secv. XIV: „O caracteristică în straiele de sus ale societăţii româ- neşti este lipsa totală de naiviute sufleteaica. Lucru comun tututor popoarelor de viţa latina, şi mai comun încă colonielor greceşti. Această mare calitate se întilnejie numai la popoarele noi, în special la germani şi la ruşi şi, din fericire, si la poporul nostru. Ceea ce face că societatea românească e foarre banală, iat poporul foarte original." — secv. XV : „Un roman boier în străinătate este omul cel mai închi- puit de sine şi mai sceptic. Am văzut airmenca fiinţe disprejui'nd monumente şi locuri faimoase. ciuRui din secreta pornire de a nu se recunoaşte că sunt lucruri p; care mica sa persoană nu 1» cunoscuse." — secv. XVIII : .Omenirea dă o înlănţuire continuă de fapte atît de extravagante, incit nota dominantă a Istoriei e nebunia şi nestatornicia. Ceea ce te şi face să crezi că paginele prin care Taine explică complexitatea geniului lui Shakespeare, indicând nebunia ca stare firească a omului, nu sunt atît de exigente pe cît par." — secv, XXXIII : „O observaţiune în treacăt : Limba franceză este astfel făcută, încît exprimă imaginele sensibile cu mai mare uşurinţa decît gîndirea abstractă. Sa fie acesta o cauză ca în Ftancia literatura propriu-ziiă şi eloquen(a au fost totdeauna superioare filozofiei î" — secv. XXXIV : „E mai greu să fii om cunisseade cînd eşti fericit, decît cînd eşti nenorocit. Cînd ai cunoscut pe înţelepţii şi pe nebunii dintr-un oraş. nu ai cunoscut pe toţi cetăţenii. Rămîne o clasă mijlocie, cea mai nu- meraasă, in care intră aceia cari, fiind nebuni, nu vorbesc ţi nu se ocupă decit de lucruri ce-ar trebui să fie lăsate înţelepţilor. (PI a ton, Cri ton" - sccv. XXXV : „Sufletelor entuziaste li se întîmplă cîtcodată să fie Izbite de realitatea vieţii cu atîta putere, incit să devie deodată sceptice. Orice deziluziune aduce după sine amărăciuni... dar şi bu n-simţ." - secv. XI. : „In dorinţa mea de a face cunoscute românilor operile Iui Machiavelli, m-am hotărît a le ceri pe toate şi a le traduce direct din original (mai cu seamă // Principe.) Le-am cetit — pe unele le-am recitit. Socotesc însă că viaţa e prea scurta pentru a pierde un an cu o astfe! de lucrare. // Principe mi-a lăsat o impresie de imoralitate atît de mare, încît a stins în mine dorinţa de a pune în lumină celelalte calităţi ale lui Machiavelli. Desigur, lumea modernă e îmbunătăţită. Eroul lui Machiavelli (Cezar Borgia, numit curent Duca Valentino) era un bandit ordinar, care, dacă ar fi trăit in popor (sau daca, acolo unde a trăit, nu ar fi avut de tată pe Papa Alex. VI Borgia), ar fi murit în spînzurătoare. In descrierea Iui Machiavelli, De! modo tenul o dai Duca Valentino nell'ammazzare Vitelhzzo Vitelli, Oliverotto da Fermo etc, nu ştii de ce să te revoltezi mai mult : de infamia cu care Valentino atrage în cursă şi omoară pe Vitellozzo, Oliverotto, Gravina Orsini şi Pagolo, sau admiraţia ce se simte în scrisoarea lui Machiavelli către magistratul Florenţei (Machiavelli fusese trimis ca Legat pe lingă Duca Valentino). Lipsa de or ce fel de onorabilitate a acelor timpuri pline de oameni de geniu te izbeşte ca a contrazicere sufletească ţi o degradare a speciei. S-a zis de Fismarch că nu era cu totul străin, în procedeurile sale politice, de metoda lui Machiavelli. E o calomnie." c) Părţi din secvenţe care figurează în condica Varia ţi nefolo-site de scriitor în ciclul din roman : secv. VI (în roman secv. VI), ultim paragraf ; „Poate de aceea francezii Republicii sunt aşa de rău prezentaţi", secv, XXII (în roman secv. XV), ultim paragraf : „Noi vorbim de anatomie mai în toate zilele, ţi inima unui om care a încetat de a mai bate e un lucru firesc. Dar cînd, din în-tîmplarc. ne culcăm noi înşine cu în im a pe o mînă şî o simţim batînd, mişcarea ei ne lasă o nelinişte vagă şi parcă oarecum un regret că individualitatea noastră alîrnă de un muşchi, care din nefericire nu se poate schimba şi care e pedepsit si bată de 70 dc ori pe minut, de la naştere pină Ia moarte." în manuscrisul iniţial, din condica Varia, secvenţele XXIII. XXV— XXVIII, apoi secvenţa XXXIX sînt datate — primele : Atheiia, $2. ultima : Roma, 1902 febr. ; la secvenţa XXIV se specifică numai: Roma, nu şi data. Intercalarea celei scrise la Roma între cele daiate şi localizate Athena. 92 poate sa sugereze că au fost numai transcrise în condica Varia, iar prima lor formulare s-a pierdut. In orice caz, ţinind seama de faplul că această condică a început a fi ţinută odată cu sosirea scriitorului la Roma, ne dăm seama cu cîtă parcimonie introducea Duiliu Zamfirescu, intre meditaţiile sale de suflet, mici texte trudnic elaborate. CU5 fi lume veche... (1892) — datorite ţi faptului că Gherea îi criticase pînă la desfiinţare romanul In faţa vieţii (1884). Insă, în acelaţi timp, în corespondenţa scriitorului avem o impresionantă mărturie. „...Si je pouvais renailre, je deviendrais 1'spoire du socialisme le plus effrene. Car le motide est mal fait" (Scris, către Margareta Miller-Verţhy, din 5 îan. 1900, — aşadar chiar din perioada cînd se scria romanul Lydda); e drept că partea a doua, cu profesiunea de credinţă despre zădărnicia proprietăţii şi legile comunităţilor omeneşti înlocuite cu perfecţia conştiinţei, se scria ceva mai tîrziu, prin 1903. Insă, în scrisoarea din 1 aprilie 1890, el îi scria următoarele lui Maiorescu, despre „socialismul radical", identificat de el cu comunismul: |" „In socialismul radical, în comunism, există o idee sublimă : ştergerea i noţiunii de proprietate, care va ridici de pe capetele omeneşti pîcla ' preocupaţiunii celei mai meschine şi, ca un Imens sac de lest aruncat dintr-un balon, va sălta inteligenţa omenească cu trei mii de metri în văzduhul înalt". Continuitatea între acest text şi cel din roman, ulterior cu peste un deceniu, este evidentă. Încă din 1891, Duiliu Zamfirescu îi vorbea cu interes lui Maiorescu despre socialismul economic al italianului Loria, pe care el îl opunea lui Gherea, adversar literar, în principal, nu so-cial-politic. Chiar faţă de grupul de la Contemporanul el îţi manifesta rezerva, din punctul de vedere al formulei lor umane, îi socotea .falşi" — şi, peste mai puţin de un deceniu, ei abandonau mişcarea socialistă, erau „generoşii" din 1899. 68 — Şi Maiorescu credea în spiritism şi, la un moment dat, se adresa unui spiriiist englez, cerîndu-i relaţii. y-' 69 — Motivul acesta e urmărit de Fenelon în Dialoguri des morls (1712). Ingenioasă prezentare a personajelor mari ale istoriei, filozofiei (Aristotel, Socrate, Platon), a unor mari conducători (Corioîan. Camillus, Bayard) etc, cartea ii întîlneşte pe toţi aceştia —■ spiritele lor — în „regatul umbrelor", care e acela al cîmpiilor Elizee. Duiliu Zamfirescu va popula visul Lyddei cu o lume încă mai amestecată, ulterioară lui Fenelon. 7C — Citeva explicaţii ale unora din viziunile cu care se populează visul Lyddei, versiune nouă a Dialogurilor lui Fenelon. Prezenţa frumoasei Brheis, cea răpită lui Aliile de către Agamemnon, la începutul lliadei, înseamnă concilierea celor doi, în lumea „de dincolo"; Aspazia fusese apărată de Penele împotriva acuzaţiei de curtezană, ji adusese şi asupra marelui atenian adversitatea bărbaţilor ceiăţii ; frumosul Alcibiade fusese mare comandant atenian, discipol iubit al Iui Socrate; curtezana Thais fusese iubită de Alexandru cel Mare ; Mary Godtvin este fiica scriitorului William Godwin, de ea se va îndrăgosti Shelley pe cînd era căsătorit fi cu ea va fugi în Europa, casătorindu-se în cele din urmă ; Clara Clairxnont, sora vitregă a Maryei Godwin, a fost un timp iubita lui Byron şi a avut cu el o dică, stinsă din viaţa la cîţiva ani. 71 — Cu numele Malvinei din poemele lui Ossian —- sub acest nume legendar publicase poetul scoţian Macpherson, în 1760, o culegere de Poeme — Duiliu Zamfirescu avea să numească în 1918 pe o tînără de 18 ani, Corina Gărdescu, de care se îndrăgostise la Odessa în timpul refugiului, Episodul va fi ulterior cu aproape două decenii momentului în care se scria finalul romanului Lydda (vezi voi. 1 al prezentei ediţii, p. 521 şi 529), Dacă există insă un paralelism, acesta e, în adevăr, intre situaţia lui Ossian, din poemul scoţian si între aceea a lui Filip A. dîn roman ; bătrinul filozof rămîne ţi el sa se îndrăgostească de nota sa, care moaie în cele din urmă. Este clar ci Duiliu Zamfirescu a integrat acestui motiv ossianic, susţinător al epicii romanului, raporturile sale. adesea expuse polemic, cu Tiiu Maiorescu. 72 — După amintirile păstrate în familie, se poate afirma că scena are temei de autenticitate ; Duiliu Zamfirescu însuţi a trebuit sa-şi poarte o noapte întreaga în braţe fiul — pe Lascăr, mezinul, cel ce avea să imuri în 1921 în urma unui duel — pentru a-1 salva de la moarte. Deci, ii gîndurile băirînului Filîp sînt aici ale scriitorului însuţi. Această pane .1 cărţii are multe eltmente autobiografice. T P. 157 O SUFERINŢA lir., 111, 4, ap-. 1882. „Am trimis mai zilele liecuie Comitetului teatral piesa mea in versuri, pe care o cunoşti ţi tu pe jumătate. Dacă poţi, inieresează-tc, dragă Cocubus, şi vezi ce se face cu ca" — aceasta e cea mai veche menţiune pe cate o avem despre O ju)ertnţ\, oricum înainte de mijlocul lui noiembrie 1881, a*a cum se poate deduce din cîteva scrisuri (uncie nedatate) cătie Duiliu Ioanin. La 27 noiembrie, deci tot 1881, ii aducea aminte aceluiaşi, şi tot din Focşani, de rugămintea anterioară, de a tatona la teatru, dacă „se admite" —. probabil e vorba de Concursul anual al Teatrului Nstţional pentru piese de teatru in unul sau mai multe acte. „Ţi-a scris nen-iu că ara trimis Comitetului o piesă într-un act ţin versuri. Nu mi-ai răspuns daca ai terceial ctva." Rezultatul a fost, desigur, negativ, fără să ştim dată amicul i 1-a transmis ori a aflat el însuşi pe căile obişnuite. Duiliu Zamfirescu încercase, deci. prin intermediul prietenului Ioanin, să. determine un rezultat în favoarea piesei, fără sutţcs, şi căutase chiar să forţeze votul juriului, prin publicarea ei în Literatoiul, unde i lăsase de la începutul lui decembrie, cînd venise el însuşi in Bucureşti. Se vede ca Macedonski promisese, dai nu se ţinuse dc cuvînt, în (Jiimb ii publicase in această perioadă cîteva versificări nesemnificative : Glasul unui bâtnn ţi Dorinţa (dec. 1881), El fi ea — satiră submediocră, dc spectacol revuistic — şi Improvizaţie (ian, 1882), Plec'md ţi Luna lui m.ii (febr. 1882) ; de asemenea ii reprodusese din România libera (24 dec. 1881) articolul: Poezii de .Alexandru A. Maccdanski. De cultiva,:, aşadar, il cultiva, dar cu lucruri stunc sau plăcuic directorului — nu cu ceea ce dorea nerăbdătorul dramaturg debutant, care îi scrie lui Macedonski :n această perioadă : ,N-ai publicat pifsa ce lăsasem la redacţie. Aş dot: să mi se facă cit mai curînd dreptate contra Comitatului teatral, tare a cerut schimbări imposibile ţi absurde." La data cînd scrie aceste rînduri piesa era, deci, respinsă de la premiere, iar pentru eventuala reprezentare — totuşi — i se cercau transformări. Publicarea in Literatorul trebuia deci sa însemne o revanşă faţă de juriu şi o reparaţie... literari, Mace-donski sc execută — nu ne dăm Seama cu cită întîrziere, căci scrisoarea citată nu poarrft indicarea datei, însă dc "bteci o făcea cu promptitudine, ca în cazul poeziei Un trandafir, trimisă la 30 oct. 1881 li revistă si apărută in Literatorul din chiar acea lună. flPoate existase jocul de J2 zile iniie daiaiea după srilul wu şi cel vechi, poale revista întîrziase si apară citeva zile, fapt e ca atenţia dală de Macedonski colaboratorului locţănean era marc.) Piesa a rămas nepremiată şi nereprezentată ; în bibliografia lui Duiliu Zamfirescu ea n-a figurat nicăieri, pînă în prezenta ediţi* — şi întru-cîtva pe nedrept, câci situaţia dramatică dezvoltată în subiect, suprapunerea pînă la confuziune a celor două planuri, ambele reale şi ambele avînd o doză de farsă, de qui-pro-quo : intenţia Măriei de a-şi verifica fiul cit e de talentat şl iubirea tatălui şi a fiului pentru frumoasa Bella-Roza — dau tragism acţiunii şi integrează piesa în suita motivului viaţa 'tală e teatru, teatrul e viafa reala, vechi încă din clasicism. Putem încerca o Ipoteză despre geneza piesei, legînd-o chiar de biografia scriitorului. O actriţă a existat în viaţa lui, chiar în această perioadă, cînd se scria piesa şi se depunea Ia Concursul teatral. Corespondenţa cu Duiliu loanin ne-o atestă şi ne dă chiar detalii interesante. A doua parte a lui 1881, cînd Duiliu Zamfirescu e la Focşani, făcînd avocatură, după cum înştiinţează România liberă din iulie acel an, e un moment cînd dragostea sa pentru Eliza loanid se afla definitiv spulberată. Fata se căsătorise cu Io an Dănescu în iarna ce trecuse şi nefericitului poet nu-i rămînea decît s-o contemple dezolat, în postura de doamnă rînără, Ia Şosea, Ia un local, să-i dedice poezii fi nuvele în România liberă — dar atît, in rest trimiţînd scrisori disperate către prietenul Ioanîn, confidentul acestei perioade. Consolarea se produce totuşi — nu totală, dar oportună şi. pe Ia sfirşicul lui septembrie sau octombrie, o actriţă, Anicuţa, foarte apreciată şi la Bucureşti şi la Iaşi, face popasuri dese şi deloc scurte în Focşanii proaspătului avocat (demisionat din magistratură în iulie 1881). Eliza continua să fie rana deschisă permanent în sufletul poetului, reînviată mereu, dar Anicuţa e un interludiu de cîteva luni. Iată cea mai veche menţionare a plăcutului balsam — noua suferinţă, peste suferinţa încercată cu pierderea Elizei: „Anicuţa îmi scrie că poate să vie la-nceputu aceleiaşi luni (probabil noiembrie 1881, n.n.) pentru 24 ore. Eu sper s-o ţiu vreo două, trei zile. îmi scrie la fiecare două zile şi se pare că mă iubeşte ca şi la-nceput, sau, dacă nu mi-ar fi frică să zic prea mult, mai mult chiar decît înainte. Dacă însă aceste lucruri le-o fi punînd mai mult pe hârtie decît Ie-o fi avînd în inimă, face rău, căci eu am o adevărată şi sinceră afecţiune pentru d^nsa. Sunt momente, dragă Cocobus, în care mă revolt contra mea însumi şi contra acestei afecţiuni, care mi se pare adesea atît de rău pusă, încît nu mă pac stăpini de a-i seri şi ei, în cuvinte foarte vagi, amărăciunea acestor momente. O femeie care a pasionat alîţia oameni după dînsa, care a zîmbit la atiţia oameni pe cari poate ^i ura ; o femeie care a scris Ia atiţia desigur lucrurile pe care mi le scrie mie astăzi ; o femeie care trăieşte singură, departe de mine, în mijlocul autor tentaţiutii, e cu greu să presupui că mat are şi mai poate păstra în suflet o rază originală de credinţă. Şi, cu toate astea, eu cred şi ştiu că nimic nu-i mai adînc şi mai nepătruns decît inima unei femei, şi că e cu putinţă ca prin cutele acestei inimi uzate să fi rămas ascuns amorul cel din urma, cea din urmă lumină de tinereţe, asupra căreia toată fiinţa si tot traiul ei să concentreze pentru veşnicie. Vezi, amorul propriu, acel laş cam ne stăpîneşte pe toţi, roa face a crede că ea poate iubi încă," Chiar în continuarea acestei confesiuni apare ştirea, citată mai sus, despre trimiterea lucrării („piesa mea în versuri") la concurs. Duiliu Zamfirescu obişnuia adesea să descrie în scrisori — fără să menţioneze explicit acest lucru — paginile de .literatură la care lucra în acel moment, sau pe care le încheiase recent. O dovedeşte corespondenţa sa cu Maiorescu, Iacob Negruzzi, N. Petraşcu, Elena Miller-Verghi. E una din căile pe care se realizează farmecul scrisorilor sale, pentru noi instructiv şi fiindcă ne traduce adesea straturile, altfel necunoscute, care au declanşat substanţa respectivelor opere. Tot comentariul din misiva de mai sus, srimisă lui loanin, e foarte apropiat de materia piesei : ideea duplicităţii — nu a femeii în genere ci a femeii-actrrţe în special, însă o duplicitate sui-genetis, falsificarea în limitele sincerităţii Artei (cu majuscula, în piesăţ si adevărului — convenţional - al Anei ; ideea fluxului şi refluxului propriei dragosie pentmi actriţă, identica aceleia a eroului piesei; revolta împotriva sa însuşi, repetînd-o sau antictpînd-o pe a lui Emil; profunzimea si surpriza — necunoscutul, nepătrunsul — „inimii de femeie", uzată, dar care mai poaie iubi cu „amorul cel din urmă, cea din uimă lumină de tinereţe" etc. în forme stilizate, avem, parcă, traducţia motivelor piesei. Verificarea cerută de Măria în planul artei — a talentului lui Emil — va duce la verificarea, în planul vieţii reale, a rătăcirii Iui — cînd măsoară nestatornicia dragostei pe care i-o poartă Bella-Roza, dăruită deopotrivă tatălui şi fiului, ambii artişti. Deci, frumoasa actriţă e însăşi Arta, într-o accepţie foarte terestră, ea îi poate iubi real pe amindoi, fără să-1 înşele - in planul iubirii actoriceşti — pe nici unul. Alegoria e clară şi, dacă trebuie să-I alăturăm pe Emil lui Duiliu Zamfirescu însuşi, în acelaşi timp nu trebuie să gîndim la vreo întîlnire a tinărului poet cu părintele său într-o istorie de dragoste similară în vreun fel celei din piesă. Putem însă presupune că familia focşăneană, care ştim că acorda libertăţi de tot felul primului ei copil, care era poetul nostru, era de o mare austeritate în latura vieţii familiale, si aventurile de felul celei cu Bella-Roza (sau Anicuţa) nu puteau provoca satisfacţie, mai ales ca oraşul, deloc întins, va fi aflat destul de repede escapadele anistei, poposită în Focşani fără treburi teatrale! Vor fr fost, aşadar, intervenţii care să încerce a curma legătura şi de aici sublimarea împrejurărilor în piesă, totul fiind atribuit mamei, adică Marieî. Cine să fie însă această actriţă, Anicilţa ? Avem temei să credem că e Ana (Anica, Anicuţa) Popescu, debutanta foarte promiţătoare din trupa lui Pascali Ia 1873—74, ingenua de mai tîrziu din Scinteia lui Edouard Pailleron sau din Bucuria casei. Cam de-o vîrsta cu Grigore Manolescu (debutant în acelaşi an, însă Ia sala „Bosell", în trupa lui Millo), se va căsători cu el după episodul — pe care i-1 atribuim ei — cu Duiliu Zamfirescu. Se născuse în 1854, deci era cu patru ani mai vîrstnică decît Duiliu Zamfirescu şi cu trei decît Manolescu — ceea ce, pentru sufletul îndrăgostit al actriţei nu fusese o diferenţă ! Tn momentul de care vorbim, ea avea un bun nume, dat şi de-faptul că, la 1877, fusese între membrii fondatori ai „Societăţii dramatice" şi, în orice caz, deţinea destule din rolurile principale ale pieselor epocii. Dacă înţelegem printre rînduri piesa O suferinţă, Bella-Roza nu poate fi decît mai vîrstnică decît Emil, şi, în orice caz, o actriţă de prima mînă, bucurîndu-se de faimă în lumea scenei, cam ca Anicuţa Popescu aşadar, care în această perioadă va alcătui cu Manolescu Compania teatrală care va juca în sala „Dacia", curînd după întoarcerea acestuia de la Paris, unde studiase cu Delaunay. La acesta avea să vînă, în 1880, şi actriţa noastră, trimisă de ministrul V. A. Ureche Ia studii, şi tot la el se afla şl Aristizza Romanescu. Intre cele două actriţe ia naştere acum o concurenţă care va continua ani la rînd. Duiliu Zamfirescu va cultiva pe marea Aristizza, care va juca în viitoarea sa piesă Prea tîrziu, va recita Harpista în festivaluri publice ; ei îi va dedica versuri. Faţă de Anicuţa va păstra discreţie — şi începem să înţelegem pentru ce. Talentatele artiste îşi dispută întîietatea, au pentru roluri dese şi mari conflicte (pe care Aristizza le va nota în amintirile ei : 30 de ani), şi chiar şi-1 smulg una alteia pe Grigore Manolescu, care le e soţ, pe rînd, la amîndouă — mai întîi însă Aristizzei; de cealaltă se va despărţi în 1888 şi, după patru ani, va muri. Obiectivitatea memorialistei în istorisirea evenimentelor din viaţa rivalei poate fi pusă, desigur, Ia îndoială, căci iată ce făcea ea chiar în perioada cînd au loc împrejurările descrise în scrisoarea lui Duiliu Zamfirescu : „Anica Popescu cere să se deschidă stagiunea (81 — 82) cu D-ra de Belle-Isle (de Al. Dumas-fils, n.n.), pe care o studiase ea Ia Paris; eu, ■cu Marion Dclorme. Directorul Cornescu preferă pe aceasta. Supărări, ţipete, leşinuri inutile !... încă un rol care m-a făcut să sufăr ! Toate actriţele din jurul meu, toate, voiau să-1 joace. Pină şi Frosa Popescu (Efrosis a lui Eminescu, n.n.), care trecuse de 60 de ani !... La reprezentaţie, succes indiscutabil pentru piesă, relativ pentru mine. Prin «relativ» înţeleg că publicul şi o parte din presă mă găseau bine, pe cînd cealaltă parte a presei — citez România liberă — aprecia ca sînt insuficientă pentru acest rol, şl avea dreptate. E adevărat că-1 jucam aşa cum trebuie: mă dobora însă fizicul. N-aveam nici frumuseţea, nici «demersul» unei curtizane ; într-un cuvînt, aveam numai vocea uneî Marion Delorme, într-un alt corp decît al ei" (,Î3 de ani ; E.S.P.I..A, 1960, p. 43). Criticii de la România liberă care au această opinie şi care laudă corpul de interpreţi principali ai piesei, minus pe eroina însăşi, sînt arătaţi -de memorialistă : D. A. Laurian, directorul ziarului. Ştefan C. Mihă-ilesou-Stemill, şeful redactor, lonescu-Glon şi Racovilză-Sphinx, .adică, ■de fapt, ţoală redacţia salariata, nu şî Duiliu Zamfirescu, care încă nu intrase acolo, ci colabora numai de la distanţă — Focşani — cu articole puţine şi cu mai multe nuvele. Redusă la atît, chestiunea încă nu explică toate substraturile in-tîmplării; finalul exploziv ne apropie de ele. „S-a anunţat apoi — •continuă Aristizza — reluarea piesei Moştenitorii, cu Millo, reluare memorabili printr-un scandal : Anica Popescu, nevrînd să joace nimic înainte de D-ra de Belle-Isle, refuză rolul Polinei. Directorul atunci îl de le Mari'ţei Constantinescu. Anica, nemulţumită în nici un fel, vine la teatru, în seara primei reprezentaţii, şi, însoţită de mai mulţi prieteni, printre care un procuror, azi membru la Curte — fluieră pe Constanti-neasca. Apoi, într-un antract, în fumător, se suie pe un scaun şi lansează un discurs-pamflet contra direcţiei. A doua zi, comitetul, în unanimitate, ■o exclude din societate pentru un an." Cîteva lucruri trebuiesc subliniate din relatările de mai sus : mai întîi, coincidenţa din titlul piesei: D-ra de Belle-Isle, şi numele eroinei din O suferinţă: Bella-Roza; apoi, excluderea Anicii-Anicuţa din trupă, ■deci obligaţia ei de a-şi căuta plasament şi anume in oraşele unde existau teatre stabile: Iaşii, în primul rînd, iar în drtim spre Iaşi — Focşanii, unde actorul Ion Lupescu construise relativ recent (in 1873) sala teatrului său de 150 locuri. i Căci, iată ce se întîmpla mai departe între Anicuţa „de Belle-lsle". exclusa din trupă, şt Duiliu Zamfirescu, după cum rezultă din corespondenta acestuia cu Duiliu loanin — şi lucrurile le urmărim de data aceasta cronologic : ,Imi scrii despre dinsa că vrea să treacă Ia Iaşi să se angajez* pentru nu ştiu cîte mii de fr. pe Lună. Tu ai uitat se vede că la Iaşi e d. Pruncu prefect şi că se poate propunerea să vie din pirte-i pe sub decoru teatrului. Se poate ca Pruncu s-o iubească încă, căci, îţi mărturisesc, e o femeie pe care după ce vei cunoaşte-o cu greu o uiţi. $i în cazul cînd domnu de mai sus ar intra pe uşa cea mare, eu n-aş primi un singur moment să intru pe cea mică. Tu îmi repeţi că m-a iubit 10 zile. Şi eu îţi zic : da, m-a iubit 10 zile. Dar cînd o femeie te iubeşte 10 zile, cînd te iubeşte în adevăr, nu rămîne din această bogăţie de simţire nimic care să se reverse şi asupra zilelor ce urmează î Orcum. ea îşi va aduce aminte de mine ca de una din acele flori pe care ai pus-o aproape fără să-ţi dai socoteală într-o carte. Cînd mai iei volumul în m'nă, floarea o găseşti uscată, dar paginele care au păstrat-o sunt parfumate. Tu spune-i aceste lucruri şi ei, spune-i-le..." etc. (Scris, din 3Q oct. 1881). Echivalenţe între artista din piesă şi cea de care e vorba în scrisoare există — sub raportul biografiei agitate. Plecarea celei reale la Iaşi e, desigur, determinată de excluderea amintită mai sus, despre care cei doi prieteni discutaseră de curînd, nu prin scrisori, ci prin viu grai, căci Duiliu Zamfirescu venise în Focşani cu cîteva zile înainte de 30 octombrie. Dar imaginea finală cu floarea (Bella-Roza — .Frumosul trandafir" !) pusă .într-o cane" să se tefere chiar Ia piesă ? Avînd în vedere şi alte „încifrări" asemănătoare din scrisorile lui Duiliu Zamfirescu, lucrul e foarte cu putinţă. Fapt e că, pe la 10 noiembrie, trimite piesa O suferinţă la Concursul teatral, după cum s-a arătat mai sus, anunţîndu-1 citeva zile mai tîrziu pe Io anin despre acest lucru şi solicîtîndu-1 să se intereseze, prilej cu care îi face şi lunga confesiune despre Anicuţa, despre sufletul femeilor, anunţîndu-i vizita de 24 de ore în Focşani si declarindu-şi credinţa că actriţa îl iubeşte totuşi („amorul cel din urmă"), deşi a iubit şi iubeşte în acelaşi timp pe mulţi alţii. La 27 noiembrie promisiunile sint realizate întocmai : Anicuţa e de cîtva timp în Focşani, întîlniri au avut loc între ei ji urmează altele. Ciudăţenia e că cei doi locuiesc împreună, intr-o convieţuire... maritală ; „înainte de 5, Anicuţa vine la mine. Mi se plânge că nu-i scriL îmi spune să te rog ceva în privinţa jurnalului ei. Citeşte tu însuţi pli isgerea. (Probabil e reclamaţi a către vreun ministru, a actriţei, cu privire la incidentul de la teatru, şi Ioanin, care lucra ca funcţionar la Camera Deputaţilor, putea sa îndrume lesne O astfel de hîrtie la cei în drept, ba chiar cu promisiuni de rezolvare favorabilă, n.n.). O aştept cu multă nerăbdare. Avem o odaie cu un pat şi o canapea pe care ne jurăm iuhirea cea mai dulce. îmi aduc aminte de rindu trecut cum, aşteptîndu-mă, adormise. Eu intram încet, încet, şi o sărutam pe ochi ca să nu se deştepte. Două braţe mă luau de gît ţi mă lipeau de un sîn cald, iar un glas somnoros cerea : dă-mi o ţigară. Această eternă : dă-mi o ţigară, vine în vorbirea cea dulce a iubirii ca Pilat din Pont în Crez. Cînd i-o spui, ea îmi făgăduieşte cu jurăminte că n-o s-o mai zică, ceea ce n-o împiedică ca peste un ceas să repete iarăşi : Dă-mi o ţigară." Scena întîlnirii „de rindu trecut" seamănă bine cu cea din piesă, dar. de data aceasta (27 nov.), O suferinţă era de mult predată Comitetului teatral. Notăm, ca un final, că, patru sau cinci luni mai târziu, la 9 mai, „noaptea", il întreba pe Ioanin daca „ai fost sau ai ■văzut vreodată pe Anicuţa", iar cîteva zile sau poate cîteva săptămîni mai tîrziu —■ nu insă mult dincolo de iunie 1882 — la Bucureşti, îl vestea — cu indiferenţă acum — pe acelaşi cum un prieten comun, numit mereu „Colega", aştepta nişte bani ca să plece la Cîmpulung după o femeie măritată şi, „aşteptând, se ţine după Anicuţa". La data aceasta situaţia piesei eog. (Sylvia vine...) (Hypn.). — tace semn din cap că au (Hypn.). — cu credinţa: cu Credinţa in Dumnezeu ;j noi ji lui îi va fi mda de oameni. Prea bine... (Hypn.). — lumea-i proastă. Mai răminefi sănătoşi. (Iese.) In continuare urinează scena IV (Hypn.). — Ba nu. Acum soră-mea a murit (Hypn.). — Sylvia (cu răutate): Te rog... — soia ta moartă?... de tovarăşul (Hypn.). — Mărie ? (Sylvia ifi duce batista la ochi.) Ai cunoscut tu... (Hypn.). — mila de dînsa ? A murit, Sylvio, ştii ca a murit (Hypn.). — aş fi mkirit fără părere de rău (Hypn.). — lipsesc în Hypn. — Bine, dragă: ce ro-ai întrebat (Hypn.). — să vorbeşti S' cu mine ? Mărie era altceva. — aceeaşi esenţă cu mine (Hypn.). — Tu ai aproape o îndatorire morală faţă de mine (Hypn.). — eia atunci un fenomen. Astăzi e o idee (Hypn). — pe apucate, fragmentar, cu temere (Hypn.). — Sylvia tace, uitîndu se lung înaintea ochilor. lti spun... (Hypn.). — lumea fenomenală simpatici... (Hypn). p. 204, r. 17 p. 204, r. 20 p. 204, r. 23 p. 206, r. 3 — lipseşte întreaga replică în Hypn. — să se păstreze credinţa în stafii > Ce este acest student şi ce găseşti în spiritism (Hypn.). — Replica lipseşte îi\ Hypn. Este înlocuită ascfel: Doctorul: A ! Sylvia: Nu rîde şi tăspunde-mi. In ce crezi şi ce este ideea — să ne hotărîm. (feciorul iese.) De ald pînă la scena VI (extul lipseşte din Hypn. Scena VI în Hypnoticii este următoarea : DOCTORUL. SYLVIA Sylvia: Trebuie să merg ? Doctorul: Se-nţdcge. Sylvia: Merg -— dar numai fiindca-mi rid. Mergi si dumneata ? Doctorul: A !... şi dumneata Mergem ţi noi, da. Sylvia (xitîndu-se în jos) : Eşti crud... Ironia face aţa de rău cîteodată ! Doctorul: Nu vreau să-ţi fac rău, Sylvio. Dar de ce solemnitatea asta ? Sylvia: Nici o solemnitate: aţa îmi vine cîteodată «-ţi zic, ji aja zic. Dumneata nu înţelegi că nu putem fl totdeauna aceiaşi, decît în mişcări... reflexe. Doctorul: Miicâri reflexe '. Sylvia (se scoată şi vrea să se ducă) : Dacă ur- meii astfel, mă duc. Doctorul: Sylvio, nu te supăra. Vino să vorbim. Şezi. (Sylvia şade din nou.) Mă surprinzi cîteodată şi asta ma face să ml mir. (După o paulă.) Va să zică vrei să vorbim de lucruri grozave. Ce vrei să-ţi spun ? M-ai întrebat de ce nu ored în Dumnezeu.... în care Dumnezeu? Sylvia: In care cred toţi oamenii. Doctorul: în acesta nu pot să cred. Dacă un asemenea Dumne/ru ar trista, acesta ar fi cel mai nedrept si mai tiran stăpîniior al lumei; ar fi mai mic decît mine, fiindcă eu am noţiuni morale limpezi, pe cită vreme el fiu are ; el hotărăşte lucruri revoltătoare: dă fericire unora, lacrimi altora; lasă pe pămînt băcrînî în mizerie ; ucide tineri plini de viaţa ; zbuciumă omenirea fără cauză ; ploua unde nu trebuie; trăsneşte pe un muncitor ostenit... Un asemenea Dumnezeu ar fi monstruozitate. O fiinţă de asemenea natură, daca ar exista, ar trebui să fie, pentru noi, oamenii morali, un aspect absiract al acestui fapt concret ce se numeşte Univers, ou alte cuvinte o pură entitate, condiţionată de idei morale. Şi atunci ar fi deopotrivă egal pentru toţi în bunuri, toţi oamenii lui s-ar asemăna în tot. Şi asta vezi bine că nu este. Sylvia: No crezi ca dai un rol mărginit unei fiinţe aşa de mari, punînd-o să se ocupe de toate creaturile de pe planetă. Universul e infinit, şi cu toate astea e guvernat de legi în veci neschim-bătcure. Doctorul: Mie, fiinţă cu sutlot, puţin îmi pasă de dreptaie şi legile lui statornice în lumea neorganică si chiar în cea organică : eu vreau să Ie am în lumea mea morală. Sylvia: Bine. Atunci de ce îndemni pe alţii să creadă ? D o c i o r u 1 : Aici e cu totul altceva. Mai întâi depinde cine sînt acei alţii. Sylvia: Preotul şi oamenii din sat. Doctorul: Vezi, Sylvio, ar trebui să-ţi spun atîcea alte lucruri, ca să mă poţi înţelege... Sylvia: Spune. De ce M temi mareu că n-o să te înţeleg ?... Doctorul: E cam lung... E greu de spus limpede. Nu e decît o singură religiune adevărată : aceea a ideii. Sylvia: Cura ? Doctorul: Da. Nu a ideilor din sisteme filozofice de astăzi, a căror obîrşie se găseşte, mai la urma urmei, tot în iritările externe, cari atîrnă de Timp, adevăratul element al morţii; nu. In facultăţile rnoastsre morale, noi avem un criteriu a! nostru : sensul adevărului, un element neatîrnat de Timp, care element este astăzi şi va fi cînd nu va mai fi Timp. Sylvia: Kant şi Plaion. Doctorul: A! Cunoşti pe Kant !.„ Sylvia (dînd dat cap) : Atunci iar dumnezeire : omul în centrul universului faţă cu Fiinţa în sine. DocloruJ: Sylvio. ce ciudată convorbire între noi (Se glndeşie.) Violenta năzuinţă a idealismului moral din om spre a pune în armonie natura şi pe sine a dat naştere Fiinţei în sine a Iui Kant. Ea nu e crudă, nu e nedreaptă, nu plăteşte şi pedepseşte, nu se agită, ca Dumnezeul celălalt, ci stă de srine, ca o perfecţiune absolulă, căire care tinde scopul real al întregii existenţe. In juxtapunerea trecătoare a puterilor cari constituie cosmosul, omul individual trece şi el. Mîngîierea religiunei mele, Sylvio, constă în aceea că pentru mine nu trece Întreg, că rămîne o pane, car; revine înlre vii, Sylvia: Atunci Phedon al lui Platon. Doctorul: Nu, Doamne fereşte. Sylvia: Atunci spiritism. Doctorul: Nu. Tu cunoşti puterea în virtutea căreia orice dorinţă mare, orice adevărată vibrare sufletească tinde să iasă din lumea ideală şi să se manifeste în cea reali, cum se transformă, bunăoară, lumina în energie, Sylvia: Da. Doctorul; Tocmai aşa este o putere contrarie, care face că orice realitate puternică să se reintegreze, să se transpună în lumea ideală : orice fiinţă cu mare energie morală, cu puternice facultăţi armonice, nu moare, ci se transformă în idee, se proiectează în generat lunile viitoare, într-un om, în mai mulţi sau în toţi oamenii, după cum idealismul sau moral a fost mai mic sau mai mare. Aceasta este adevărata parte de nemurire în noi. Mărie, sora ta, a fost fenomenul incîntăior pe care-1 îtim : ea a murit cu o pairte dintr-însa, iar cu alta s-a transpus în lumea ideală — în sufletul tău, în al Domniţei, în sufletul meu... Sylvia: Pe mine, moartea Măriei mă doare, mă doare în mod fizic — mă înspăimântă. Doctorul: Foarte bine : va să zică ea nu s-a idealizat în tine. Se poate. Nu vă iubeaţi îndestul. Sylvia: Noi î ! Doctorul: Ea nu te iubea, sau tu nu o iubeai. Sylvia: Da... Ea mă iubea... Si eu am iubit-o, dar nu îndestul si - "u întotdeauna. Doctorul (cu putere) : In mintea mea ea slă întreagă, limpede. De altminteri ţi cînd era alături de mine, tot mai limpede o aveam în suflet deal în fiinţă. îmi închipuiesc, Sylvio, că voi vă iubeaţi cum se iubesc mal toţi fraţii si surorile, cum se iubesc părinţii si copiii, cum se iubeşte în general în lume. Sylvia: Ce vrei să zici ? Doctorul: Vreau să zic că iubirea voastră s-a manifestat probabilmenie cu legături fizice de la un suflet la altul, cu strîngeri de mînă, cu daruri, cu sărutări — cari au brutalizat ideea. cum face totdeauna fenomenul. Asta şi este cauza cea maire de nefericire a lumei : înlesnirea cu care ideile se transformă în fenomene ţi inferioritatea acestora faţă cu acelea. Sylvia: Atunci ce e de făcut ? Doctorul: Să lupţi cît s-o putea contra năzuinţei ideii către fenomen si pentru năzuinţa fenomenului către idee. (Se uită la dinsa lung. Cam încurcat.)... Ce să-ţi fac î... Acuma, dacă vrei, să legăm ceea ce ţi-am spus cu religia popri şi cu stafiele. Vrei ? Sylvia: Atunci, dumneata ai iubit pe Mărie în felul acesta ? Doctorul: Da. Sylvia: Dar ea ? Doctorul: Şi ea tot astfel. De aceea a şi rămas aşa de curată, asa de vie în sufletul meu. Sylvia: Şi nu te înspăimîntă moartea ei, nj te doare, nu ţi-e milă că a murit, cum îmi ziceai mie > Doctorul (mişcat) : Ba da, mi-c milă, fiindcă persoana ei fizică era un altar al ideii, era cel mai armonic fenomen ce s-a văzut. Cine a avut vreodată asemenea ochi! Cine a avut o mîna ca a ei, cu atît de perfecte si de diafane degete, că păreau închipuite, nu reale !... Sylvia (uitîndu-se la mîna ti, o pune pe masă, sub ochii doctorului): Asa ( Doctorul (lutndu-i mîna)-. Asa. (O pune bimfor pe masă şi se scoală.) Dar n-a venit vremea să mergem la gară ? Sylvia (uitîndu-se după dînsul) : Trebuie să mergem ? Doctorul: Negreţit. Sylvia: Atunci vom merge. Isprăveşte ceea c: aveai de spus. Doctorul (primblîndu-se neliniştit); Da. (Revine din nou şi îi ia mina.) Vorbeam despre Mărie... Sylvia (zîmbind) : Nu. Voiai să legi cele ce mi-ai spus cu religia şi stafiele. Doctorul (lăsînd mîna): Da. Preotul este mai departe de tine şi de mine decit suntem noi in Fiinţa in sine a lui Kant. Nobleţea ta nu est; un cuvînt gol, fiind dat că adevărata cauză a lucrurilor trebuie căutată in efect — tu te cobori din generaţii în cari ideile au predominat întotdeauna. Şi în preot se găsejte un criteriu moral, dar la dînsul puterea de abstracţiune e nulă, idealitatea, de asemeni. Pentru el, eu cred, orce re iîgiune este bună, fiindcă în practica ei găseşte singurul prilej de a trece ceva din lumea fenomenelor în a ideilor, fie modul orcîi de grosolan : sfinţi, arhangheli etc. Sylvia: Eu credeam că se întimptă tocmai contrariul cu sfinţii : trecerea ideii în fenomen. Doctorul: Da, la zugravul de icoane. Dar la orcine vine la biserică, nepăsător, spre a împlini un obicei, se petrece o reintegrare ideală, în felul ei, prin aceea că individul iese cu imaginea concretă — icoana — a unui lucru abstract (Dumnezeu), care imagină, prin chiar faptul că e ne-materîală, e superioară. Tot asemenea cu stafiele ; toate popoarele le au si. din punctul nostru de vedere, stafiele fac peste tot acelaşi serviciu: nimeni nu a văzut o stafie, fiindcă stafie nu există, dar a crede cu putere într-un lucru care nu există e o forţă. Sylvia: Atunci concluzia ar fi că popoarele care au mai multe ireiuri, mai multe legende, mai multe credinţe false, sunt mai puternice decît popoarele culte. Doctorul: Desigur: popor cult, în înţelesul unei mulţimi ajunsă Ja înălţimea de cultură a celui mai cult individ dintr-însa, nu există. Un singur tip de om este cu adevărat inferior : acela în care, pe nici o cale, fenomenele nu se întorc în idei, omul de acţiune brutală... Dar cred că e vremea să mergem. Sylvia (tculîndu-se greoi) : Să mergem. Mă duc să-mi iau o haina şi sunt gata. (Se îndreaptă spre uşe.) Doctorul: Sylvio... (se apropie de dînsa) dă-mi voie ! (iarăşi ti ia 'râ'ia.) Cît seamănă de mult !... Sylvia: Seamănă ? Doctorul: Foarte mult. Sylvia: Vrei să nu pun mănuşi ? Doctorul: Da, te rOg. Sylvia: N-am să pun. (Iese.) p. 220, i. M Scena VIII a ms.-ului Hypnoiicu, deşi are unele idei şi replici din Scena X din Lumină nouă, totuşi formulările sînt diferite, e alt dialog : Scena VIII DOCTORUL, SYLVIA Sylvia se iveşte în uşe, cu o haină pe braţ şi cu pălăria în cap. Văzându-l se opreşte. Apoi înaintează încet pînă se apropie de el. Ii pune mina binişor pe umăr. Doctorul (uilindu-se lung la dînsa): A!... Eşti tu, Sylvio ? Sylvia: Da. (Doctorul îi ia nuna de pe umăr fi ţi-o lipeşte de obraz., apoi o sărută.) Sylvia (retrăgîndu-fi nuna) : Doctore (Ifi pune haina pe masă fi ia un scaun.) Ce mi-ai spus, doctore (Doctorul se uită lung la dînsa, fără s-o iW.î.) Sylvia (atingindu-l Ufor) : Doctore, unde-i lumea ideală Doctorul (privind fix): Aici. (Atingindu-şi fruntea.) Aici, Sylvio. Sylvia: Ce mi-ai spus ? Doctorul (gindindu-se) : Ce ? Sylvia (pleclndu-se spre el) : Că am b:utah- zat ideea... Doctorul: Ah, Sylvio, cît de mult îi semeni !... Aşa de mult, încît mă-ntreb citeadati dacă nu eşti iu Mărie, dacă jdeea nu s-a făcut din nou fenomen... (O apucă cu putere de mină.) Eşii tu, Sylvio ? Spune-mi! răspunde ! (Sylvia se retrage binişor pe sidun. El îfi ascunde privirile.) Doctorul (ridicind ochii spre d'snsa) : lanâ-mă. S; lvio. îţi par nebun — şi nu sunt decît nefericii. Ah, cît sunt de nefericit !... Sylvia: Doctore, atunci... ce să cred ?... D o c t o rul: Să crezi ce ţi-am spus înainte. Acela este adevărul, numai acela ! Dar sunt om şi am iubit-o asa de multCîteodată, cînd slăbiciunea fiinţei mele materiale mă biruie, tu, Sylvio, tu, care atîta semeni cu dînsa. îmi esti mai dragă decît aceea din mine — dar numai cîteodată... A trecut, Sylvio. (Sculîndu-se.) A trecut, putem să mergem — pune-ţi mănuşile. 'Sylvia rămîne nemişcată.) Sylvia: Să-mi pun mănusHe ?... Mi-ai zis să nu le pun. Doctorul: Atunci nu le pune. Sylvia (întinzîndu-i mîna) : Uite, doctore : dă-mi mîna. {El i-a ia.) Eşti liniştit acuma. Ceea ce mi-ai spus înainte e adevărat, nu-i aţa ? Doctorul: iPentru mine. Sylvia: Cred că si pentru mine. E' adevărat si plin de mîngiiere. De aceea aş vrea să-ţi spun ţii eu ceva... Doctorul: Te rog. (Sylvia tace.) Te rog. Or-ce-ar fi — spune cu încredere. Sylvia: Orce-ar fi ? Lucrul cel mai trist, cel mai dulce şi mai dureros ? Doctorul: Orce, Sylvia: Un lucru care porneşte de la mîne si te priveşte ? Doctorul: Un lucru care porneşte de la tine ţi mă priveşte... ? Sylvia: Da. Doctorul: Ce poate fi acest lucru? Sylvia (luptîndu-se să je scoale de pe scaun): Plec în străinătate. Doctorul (uitîndu-se după dînsa): A Sylvia (glumind) : Plec; dar tu dacă mă iubeşti — vreau să zic dacă iubeşti pe Mărie în mine — n-o să suferi; mă ai aici {atingîndu-si fruntea) acolo (arătînd spre fruntea lui). Acuma nici eu n-o să sufăr : o să te am aici fiindcă si cu te iubesc, dar te iubesc aţa de transparent, aţa de limpede, undeva departe, într-o altă lume din mine, aţa cum vrei tu. Nu te superi. îmi pare că sunt deja o idee, ideea ta... Doctorul: Ce copilării spui ! Sylvia: Te asigur. Doctorul: Mă asiguri. Ce, vrei să pleci ? Sylvia: Ţi-ar părea rău ?... Dar dacă aş muri şi eu, ţi-ar părea rău ?... Doctorul: Nu mai spune copilării! la sa mergem. (Se Indrumează spre use.) Sylvia: Zău, Mitică. îmi pare că simt şi înţeleg tot cc simţea si înţelegea Mărie. O putere nouă mă face să trăiesc parcă din viaţa ta, ca Mărie. Eu nu sunt eu, ci sunt ea. Doctorul (oprindu-se fi uitindu-se la ea): Sylvio, glumeşti ? Dă-mi braţul ţi să mergem. Sylvia: Braţul!... (Cu formă glumeaţă.) Nu ţi-am spus că ie iubesc, doctore : brutalizăm ideea. Doctorul: Da, dar eu nu te iubesc — prin urmare pot să ţi-I dau. Sylvia (luîndu-i braţul, se reazămă de el): Eu da. (Doctorul se uită la dinsa mirat.) Sylvia: Da, da. Asta voiam să-ţi spun si nu îndrăzneam. Doctorul: Bine, bine. la să mergem i ă se-ntîme. — retrage-te, nu sta (Hypn.). — cuvintele astea sîbilkef... Ce vrei... (Hypn.). (lesă.) p 229, r. 9 p. 232, r. 3 p. 235, întie r. 19 şi 20— Svlv. (repede) : Şi iubesc pe altui... (Hypn). p. 236, r. 2 — natura, sfînta natură nu ni le-a dat (Hypn). p. 239, r. 17 — la moarte cu bucurie. Un glonţ... (Hypn.). p. 239, r. 21 — El o bate ; ea plînge (Hypn.). p. 243, r. 5—7 — iau loc împrejur. Vă rog... (Hypn). p. 244, r. 31 — pînă la uje) : Ăsta e necuratul. Să nu-l mai văd. (Sylvia iese cu Domniţa.) (Hypn.). p. 248, r. 28—29 — numai fiindcă Charcot le spusese că era can- grenat (Hypn.). p. 251, r. 29 — drept. Asta mă ţi făcea să găsesc toate roma- nele false. De cînd, însă... (Hypn.), p. 252. r. 8 p. 252, r. I* p. 252, r. 15 p. 253, r. 27 p. 254, r. 27 p. 255, r. 1-9 p. 255, r. 13 p. 256, intre r. 20—21 p- 260, r. 29 p- 261, r. 12 p. 261, r. 12 p. 261, r. 16 p. 275, r. 19 p. 2?7, r. 14 p. 27S, r. 19 p. 280, i. 9 p. 281, r. 8 p. 231, r. 19—20 altele nu. In general, somnul hipnotic în sine e primejdios, slăbeşte resorturile sufleteşti, demoralizează ; cînd nu e întrebuinţat ca mijloc, cind, cu alte cuvinte, nu se aplică unui pacient spre a-l sugestiona în sens favorabil firei sale. Pînă astăzi... (Hypn,). căpitan să renunţe la mine (Hypn.). (sculîndu-se ţi frlngindu-si miinile.) Cu ce am greşit eu, ca să fiu astfel pedepsită {Hypn.). să-1 adormi si să-i porunceşti să nu se... (Hypn.). Sunt un nenorocit, n-am dreptul să-mi ridic ochii pînă la d-voastră, dar am dreptul să sufăr... Am greşit... (Hypn.), tot textul, pină Ia Actul III lipseşte in ms. Hypn. în ms. Hypn. Stariţa lipseşte din indicaţia scenică. (doctorul înainte de a ieşi se uită lung la ele) (Hypn.) In continuare, lipseşte tot textul pină la Scena II. rătăcit pe la noi cu ostile ruseşti (Hypn.). ţi plînge : Domniţa reia (Hypn.). doi copii, amîndoi prinşi de aceeaşi putere ascunsă a misterului naşterii. Am luptat... (Hypn.). primejdioasă a abstractului cum o chema tatăl său. Fugi... (Hypn.). o canapea) : Are dreptate Platon. (Către Sylvia.) (Hypn.). privesc toate faptele omeneşti... (Hypn.). singura mea preocupare: că nu-ţi... (Hypn,). un cuvînt... Ce-i de făcutPot eu... (Hypn.). (vorbeşte repede, cu interes prefăcut) : Ce impresii... (Hypn.). Parcă o voinţă nouă a luat locul voinţei mele vechi (Hypn.). p. 281, r. 31 p. 282, r. 7 p. 2S2, r. 1 + p. 282, r. ÎS p. 283, i. 13 p. 284, r. 7 p. 285, i. 4 p. 2S5, r. 25 p. 286. i. 3 >; p. 286, r. 16—19 p. 286, r. 21 p. 2S6, r. 25 p. 287, r. 3 p. 288, r. 14 4 p. 2S8, r. 17 i ; p. 288, r. 24 p. 210, r- 19 — 11 iau. Să vie căpitanul. Doct. (vesel) (Hypn.). — mînile lui. Mă duc să văd tllypn.). — nu te merită. (Cade pe Rezumatul piesei franceze („Voiţi să ştiţi ce se petrece în Spiritismul hi: Sardou?") e făcut cu abilitate, pentru a rezulta comedia, şi anume, mtr-o manieră care o apropie de quî-pro-quo-ul caragîalesc din Noaptea furtunoasa si Scrisoarea pierdută, acolo unde soţul înşelat crede în absoluta cinste a nevestei aduliere. La un moment dat, chiar, numele eroinei respective e dat direct din Caragiale („Coana Veta — după numele consoartei lui Jupin Dumitrache, n.n. — cu ambîţ, nu vrea să se mai întoarcă acasă şi propune amantului să fugă în lume" -— ceea ce în Scrisoarea pierdută c partea lui Tipătescu). T In piesă, socotită dintre cele mai slabe ale dramaturgului, e vorba - după cum arată Duiliu Zamfirescu - de un medic mai vîrstntc. pasionat de spiritism şi cu o soţie care-J înşală iară scrupule („îi pune nişte coarne cu ramuri"). într-o zi, ea declară soţului spiritist ca pleacă la ţară („sau aşa ceva"), de fapt ea e cu un amant, in cu totul alt loc. Trenul în care trebuia să se afle are însă un accident groaznic şi, între morţii carbonizaţi, doctorul socoate că e şi iubita soţie, al cărei spirit el începe sa-1 cheme în şedinţele Iui de spiritism. Anunţată de un amic în ce situaţie se află. necredincioasa îi propune mai întîi amantului să fugă împreună în lume, ceea ce el refuza, astfel că soţia începe să răspundă, ca spirit, chemărilor doctorului, pînă cînd se întoarce de iot acasă, spre satisfacţia soţului, încredinţat că spiritismul e cel care a săvvrsît minunea. maturgia de care-mi „Asta-i, încheie Duiliu Zamfirescu. Toată bazaconia asta e spusă cu gravitate, cu ştiinţă oculta primprejur. Un alt franţuz ar fi făcut o farsă enormă, să te tăvăleşti de rî-s. D-1 Sardou a făcut o piesă serio.isă." De unde concluzia, în ce priveşte Hypnoticii: „Eu vă propun să-i lăsăm să doarmă". Probabil, Maiorescu sugerase, în discuţiile din aprilie 1897, noî transformări şi adăugiri, de care scriitorul nu se mai simţea în stare, sau nici nu era de acord cu ele. împăcarea cu Maiorescu survenind — si Hypnoticii fiind una dintre pricinile controversei cu acesta — scriitorul nu a mai considerat potrivit să dea piesa nici prietenilor de la Literatură ii artă română. Insă poate le-a vorbit de ea — şi poate la Hypnoticii, nu la Tbargelia, se referă Ollănescu în scrisoarea sa dinw-un 22 nov., probabil chiar 1897, cind il chestiona pe scriitor : „Cum merge cu dra- vorbeai ? Ad-o la noi, că ne trebuie şi la teatru şi la revistă." Dacă de Hypnoticii fusese vorba, atunci e o dovadă de consecvenţă faţă de înţelegerea cu Maiorescu, faptul că nu pe aceasta o trimite lui Ascanio, ci pe aceea cu frumoasa milesiană, oricum, mai veche cu trei ani. După 1897, cind piesa intră în senare, şi pînă în 1911, cînd e predată la Teatrul Naţional, nu se întîmpla mare lucru cu manuscrisul ei. Dimpotrivă, deosebirile dintre acesta -— păstrat în transcrierea ordonată a lui Duiliu Zamfirescu — şi forma publicată în 1912 şi jucată smt relativ neînsemnate. E, deci, forma realizată — după prima lectură a lui Maiorescu — in aprilie 1897 ; deosebirile dintre acesta şi cea anterioară, păstrată de asemenea, sub titlul Hypnoticii, sînt foane mar'. In afara numeroaselor modificări de replici, unele de natură să dea alt curs scenelor respective şi atitudinii personajelor, există cel puţin două scene mari, ale primei versiuni, la care autorul a renunţat, adăugind în locul lor altele, care efectiv schimbă substanţa piesei. Nu este exclus nici ca înlocuire.» respectivă să fi fost deierroinată de vizionarea piesei lui Sardou, din neccsiuiea de a îndepăiu cil mai mult ideea inspirării dc acolo. Aşadar, diminuînd in corpul Hypnoticilor dezbaterea despre hipnotism, evident că lucrarea îşi elimina posibilitatea punerii în paralel cu textul lui Sardou, lucru care i se mai întâmplase, destul de neplăcut, lui Duiliu Zamfirescu, cînd cu scrisoarea trimisă de Borel, amicul parizian al Jui Eugeniu Soleanu (In faţa vieţii), si care era o parafrază destul de apropiată a prefeţei lui J. Bourdeau la volumul Pensees, maximei et fragment; de Schopenhauer. Acuzaţia şi punerea în paralel fu-sesoră lansate de OIlănescu-Ascanîo în Voinţa naţionala, cu prilejul apariţiei romanului. Desi Duiliu Zamfirescu procedase si acolo în limitele practicilor literare obişnuite, el s-a ferit desigur să mai reediteze împrejurarea, mai ales că lui Ollănescu însuşi i se întâmplase, la 1890, să fie învinuit de plagiat, pentru un fapt asemănător aceluia al lui Duiliu Zamfirescu din romanul In faţa vieţii. Se explică acum, pe de o parte grija lui Duiliu Zamfirescu de a-1 preveni pe Maiorescu că îşi scrisese piesa înainte de a fi auzit de cea a lui Sardou ţi cu atît mai mult înainte de a o fi văzut, iar. pe d* altă parte, de a diminua sau chiar şterge urmele apropierii, înlocuind scenele. Examinînd comparativ textele variantelor, şi mai de aproape, se va vedea că ipoteza trebuie luată serios în seamă, anume ca înlocuirile de scene întregi să se fi făcut pentru evitarea punerii în paralel a Hypnoticilor cu Spiritismul lui Sardou. Precizăm aici că titlul Doctorul Vera din scrisoarea primă către Maiorescu nu mai apare nicăieri pe parcurs, semn că, în vara lui 1895, cînd scrisese primul act şi o jumătate din a] doilea, în zece zile, scriitorul nu avea încă titlu pentru piesă, ci o numea după eroul principal. Aşadar, între 189? şi 1911 nu se întîmpla nimic sau aproape nimic cu piesa. In 1911, simţîndu-se dezlegat de vechea convenţie cu Maiorescu, de a o lăsa ,să doarmă", o scoate din sertar, o transcrie — a existat, se pare, şi un manuscris al Teatrului, care e pierdut de prin 1944 — ţi o prezintă la Naţional sub titlul Lumină nouă. Acceptată în şedinţa din 27 august 1911, piesa e citită încă o dată în Comitet, la 30 septembrie, prezenţi fiind : Ion C. Bacalbaşa, directorul Teatrului Naţional, D. Evol-ceanu, junimist extrem de activ si favorabil scriitorului încă în cadrul polemicii care a urmat discursului de recepţie, actorii V. Leonescu şi Ion Brezeanu, şi I. procopiu, ziaristul de la Independance roumaine, fost preşedinte al sindicatului ziariştilor, delegatul din 1908 la Congresul internaţional al Presei de la Berlin. în aceeaşi şedinţă a Comitetului, din 3C septembrie, se hotărăşte corpul principal de interpreţi : Doctorul Vera —■ N. Soreanu ; Sylvia — Tina Barbu; Căp. Cântă — Aristide Demetriade ; Domniţa Zoe — Constanţa Demetriade. Erau capetele de afiş ale teatrului în acel moment. Distribuţia se completează cu A. Barelian (Picatul), C. Nedelcovicî (Studentul Grigoriu), G. Ciprian (Primarul), N. Grigorescu (Moşneagul Stoica], A. Liver-Gusti (Stareţa) şi J. Mitrofan (Un fecior) — cel mai important dintre aceştia, indicat şi de «ol, fiind G. Cipiian, scriitorul dc mai tîrziu şi marele actor dramatic. Premiera a avut loc la 5 martie 1912, spectacolul întregindu-se cu O amică. împreună, au ţinut afişul pînă la 19 martie, cind seria spectacolelor s-a întrerupt — se pate că nu atît din cauza scădem numărului de spectatori, cît din cauza conflictului iscat între conducerea Teatrului ţi protagonista feminină, Tina Barbu, care demisionează şi, cu toată insistenţa Comitetului teatral — din care făcea parte ji Duiliu Zamfirescu — diferendul nu se aplanează pînă li stirţitul stagiunii, (n toamnă, scriilorul prezenta noua Sa piesă, Poezia depărtării, ii Lumină nouă rămîne îngropată în manuscris. în repertoriul inactiv şi in Convorbiri, pînă la prezenta ediţie. Din ea, deci din forma apărută în Convorbiri literare, scriitorul include numai una din poeziile moartei Măria, sub titlul Lumina nouă. Domniţa Albă, în volumul Pe Marea Neagră (1919). Critica a fost rezervată — .succes de stimă" — deferentă pentru scriitorul academician ; însă presa de la Sibiu, activă încă după polemica declanşată de discursul de recepţie, in 1909, si apoi sensibilizară acut de comunicarea academică Metafizica cuvintelor fi estetica literară, a tratat-o fără cruţare, în foimulări care nu se sfiau să folosească toate armele polemice, inclusiv jocul de cuvinte: „Din Lume nouă (sic! — poate eroare intenţionată, aluzie şi la vechiul roman Lume nouă şi lume veche..., pentru a sugera o lucrare anacronică) a d-lui D. Zamfirescu, dacă îi scoţi limba, în adevăr distinsă, nu mai rămîne decît un fond grozav de copilăresc, pe care — s-a văzut — nu se poate broda o dramă. A căzut ţi asta" — ca şi hinel a lui Delavrancea. unde autorul .a dovedit incă o dau că nu cunoaşte deloc tehnica teatrală" (Luceafărul, XI, 24, iunie 1912). Un Nikkurcă, semnind o presupusă anchetă versificată din Scena (15, dec. 1914). se referea, desigur, cu întrebarea : Ce e viaţa ?, pusă mai multor scriitori. ,i la Lumină nouă arunci cînd nota următoarele .răspunsuri", intre care acela al lui Duiliu Zamfirescu e direct negativ : Vlahuţă ; Grigorescu ! Cosbuc : Şir de balade. Duiliu Zamfirescu ; O piesă care cade. In adevăr, piesa cădea, dar existau — sau existaseră — în ea, sădite de scriitor, cîteva lucruri, pe care comparaţia celoc două variante de bază : forma iniţială, Hypnoticii, si forma a doua, Lumină nouă, le pune foarte clar in evidenţă. Ajungem 51 de astă data la una din coordonatele gîndirii lui Duiliu Zamfirescu, care a scăpat criticîi de pînă acum si pe care lucrarea noastră monografică, apărută în 1969, o abordează numai în treacăt, în partea referitoare la piesa Hypnoticii — Lu~ mină nouă. Vom sublinia din nou că, între varianta a doua manuscrisă, intitulată Lumină nouă, şi între forma din Convorbiri — aşadar şi cea prezentată pe scenă — nu sînt deosebiri esenţiale şi chiar cele de amănunt sînt de mică importanţă. Trecerea efectivă de la o formă a piesei, la alta, substanţial schimbată, se petrece de la Hypnoticii la Lumină nouă. Mai întîi cadrul social-geografic al acţiunii. Chiar din prima scenă, in Hypnoticii se dădea un reper al locului unde se află conacul Domniţei Zoe, în apropierea unui oraş. Fă ut ei. Faptul că în versiunea următoare numele oraşului e tăiat şi localizarea rămîne incertă, e un indiciu ca prima idee a scriitorului fusese Făureii autentici din Bărăgan, deci conacul se afla într-un punct echivalent cu al CiulniţeîloT sau Comăoeştilor din Viaţa la [ară. Insă, în final, remită că prin apropiere irece Şiretul — prezent !n poezia Curgea Şiretul liniştit (Alte orizonturi) — ceea ce confirmă în alt chip echivalenţa de peisaj — în mintea autorului — între romane şi piesă : tradiţia orală din familia scriitorului alcătuia Ciul niţeii din moşia Bă Ieşti, în apropiere de Rîronicul-Sărat, plasată in peisajul Drăgeştilor de pe Şiret, înlocuit cu Ialomiţa. E util să se menţioneze existenţa unor Făurei şi în Vrancea. Personajele propriu-zise ale piesei sînt cele 5 — Domniţa Zoe şi Sylvia, apoi doctorul Vera, Căpitanul Cântă şi studentul Grigoriu. De subliniat numele Cânta, pe care-1 vom întâlni şi în romanul In război : Natalia Cântă. Romanul se pregătea în timp ce aveau loc primele mari transformări ale piesei. Numele comun al unor personaje, sau unele elemente ale decorului, spun şi nu spun mare lucru despre doua lucrări diferite, care se scriu aproximativ concomitent. Insă mai multe ne comunică episoadele de substanţă socială care trec dîntr-un roman în altul. Trebuie precizat că nimic din preocupările ciclului Comăncştenilor nu se reflectă în piesă — cu excepţia unuia: apariţia unui personaj care-1 reproduce pe Scatiu, însă într-o ipostază mult mai rudimentară, anume într-un primar care jefuieşte pe ţărani ca şi modelul său din romane. Prima versiune, Hypno-ticti, nu cunoştea acest intermezzo social, efluviu dinspre Viaţa Ia ţară ţi Tanase Scatiu. Aceasta în scena a treia a formei finale. In Hypnoticii, preotul era numai un ignorant, din speţa lui jupîn Dumitrache sau a lui Ipingescu, care nu ştia sa citească Psaltirea decîi în literă, nu în sensuri — aşa cum personajele lut Caragiale o făceau cu gazeta. In Lumină nouă, preotul e aidoma primarului, atît în ce priveşte spiritul cerje-toresc, cit şi firea acaparatoare (cere hainele moartei Măria, vrea să puna mina pe locul din grind). în Hypnoticii, era un om simplu, eventual compătimit de cei din jur; în versiunea finală, e o ţintă a criticii sociale. Episodul venirii primarului tot pentru pămînt şi pentru hainele moartei (scena a IH-a), apoi a ţăranilor pentru pămînt (scena a V-a), este, aşadar, exclusiv al Luminii noi, el nu apărea în Hypnoticii. E introdus în varianta finala pentru a înlocui tentaţia iniţială de filozofie superioară, din Hypnoticii, consumată într-un amplu dialog dintre Doctorul Vera şi Sylvia, asupra căruia trebuie discutat mai larg. înlocuirea s-a făcut, fără îndoială, la argumentaţia lui Maiorescu; nu ştim dacă numai eliminarea incursiunii filozofice amintite, sau şi adăugarea episodului social. Putem spune, în prealabil, că, dacă ne străduim să găsim acestuia din urma o legitimare artistică — si aici nu este exclus să fi operat sugestia criticului — este de a dota piesa cu un fond de realitate frustă, de un prozaism oswnlativ, compensaior, care să echilibreze conflictul, prea spiritual, şi acţiunea mereu ancorată înir-un exces de speculaţie şi convenţie intelectuală, cu tot lustrul ei metafizic si mistic. Adăugată e şi scena lecturii celor două poezii, cu semnificaţii mai puţin certe decât le-ar vrea personajele în cadrul piesei, dar frumoase ambele, şi în special 3 doua, pe care scriitorul o şi introduce în volumul Pe Marea Neagră. O modificare de mică importanţă, dar meritînd semnalau, pentru alte raţiuni, e aceea a felului cum îl numeau Domniţa Zoe ţi Sylvia pe doctor, cînd i se adresau în Hypnoticii.- prima îi spunea Demitre, firesc pentru categoria lor şi pentru Domniţa îndeosebi, fiică de domn; Sylvia, însă, mai familiară, după natura relaţiilor dintre ei. îi spunea Mitică. Apelativul era frecvent pînă pe la 1900, indicînd Familiaritatea. Dar odată cu Momentele din Caragiale, cu Moftul român, diminutivul Mitica s-a... caiagealizat, adică a fost discreditat în aţa măsura. încît, după un deceniu ţi jumăiatc, el a trebuit înlocuit. La 1896, procesul era abia la început; la 1912, Mitică nu mai putea urca pe scena decit în postură comică. Acum sa examinăm de aproape suit» it momente la care Lumină nouă a renunţai faţă de Hypnoticii, ţi să deducem cîteva din consecinţele ulterioare ale operaţiei. In actuala scenă a IV-a exista un prim enunţ al problemei care va alcătui substanţa piesei, anume spiritismul prin intermediul sugestiei. Cam brutal ţi fără pregătire prin alte elemente dramatice, doctorul vrea si o convingă pe Sylvia despre relativitatea fenomenală (mal corect ar fi : fenomenologică — „nimic nu-i personal al fiecăruia din noi", chiar inima „este a ta, şî este a mea, sau a oricui ar putea sa o mişte"], în schimb despre realitatea iluziei sau sugestiei. Disputa conlinuă l.i fel în ambele variante ale piesei, însă, din cau2ă că lipseşte premisa din Hyp-noticii, referitoare la puterea sugestiei, nu se clarifică atît de bine ideea (asupra căreia vom reveni mai jos, cu privire la apatenţul apolog ai metempsihozei). Spiritismul din piesa lui Duiliu Zamfirescu se întemeiază cînd pe hipnoză, cînd pe .ir castă reîncarnare sui-generis, care nu are nimic de-a face cu antica metempsihoză, de aceea o ţi ironiza în epocă o secvenţă din Moftul român : Lache, se spunea acolo — şi scena aparţine probabil lui Caragiale - Lache se nalte, trăieşte şi moare ; sufletul lui se reîntrupează în Mache, care se apucă să facă spiritism ţi, Iară să ştie că în el e spiritul lui Lache, îl cheamă chiar pe acesta. întrebarea e — se spune în Moftul român — dacă va răspunde spiritul lui Lache, si pe unde anume o va face ? Aceasta e concepţia unui umor popular, care respinge mixturile mediocre ca sinteza metempsihoză-spiritism. Teoria spiritista pe care se întemeiază doctorul Vera şi mai ales tînărul Grigoriu vine dinspre Allan Kardec (Hyppolyte Rivail), autorul celebrelor studii : Livre des esprits şi Livre des mediums, foarte râspîn-dite în Europa, acceptate >i de Maiorescu, la rîndul său interesat de spiritism ceva mai înaintea Hypnoticilor. Insă, alt autor citat de scriitor în piesa de la 1896, neurologul francez Jean Martin Charcot, profesor la SalpStriete, care trata afecţiunile nervoase cu ajutorul hipnozei si sugestiei, nu mii e pomenit in Lumina nouă, deşi sugestia şi hipnoza rii-mîn Să domine piesa în locul speculaţiei teoretice despre fenomenologie, caracter ideal, raportul real-ideal etc. Frcud fusese elevul lui Charcol, dar luciările lui, deşi se efeclnează de pe acum, şi chiar în domeniul sugestiei, nu sînt inia publice. Lumea îl cunoştea încă pe dascăl; ucenicul era anonim. Duiliu Zamfirescu era informat mai ales asupra legendelor domeniului şi asupra liniilor mari ale problemelor, încă puţin răspîndite şi ele în public ; dar Maiorescu era aici la el acasă (nu ca Haideu, care ficea spiritism cu insistenţi, dar ca un lei de dileianl). De unde neacceptarea de către erme a felului cum se discutau problemele în prima variantă a piesei. Hypnoticii, cu toate că apelează pe larg Ia scene de spiritism, ca şi Lumină nouă, e o piesă despre sugestie şi despre hipnoză ; spiritismul e lăsat în suspensie, dacă e real sau iluzoriu, asupra lui Grigoriu lămînînd să plutească o aură de dulce discreditare, chiar de ridicol. Accentul cade mereu asupra capacităţii de autosugestie, care e » ipostază artistică, se rezuma în iluzia — sau convenţia — anei, iluzia dragostei, relativitatea adevărului. Iniţial însi nu era aşa. Hypnotkii fundamentau filozofic idee a. Poziţiile erau mult mai tranşant opuse decît în Lumină nouă. Mai întii, doctorul Vera se lansa într-o diatribă blesfematorie împotriva divinitiţii : „DOCTORUL: M-ai întrebat de ce nu cred în Dumnezeu... In care Dumnezeu ? SYLVIA : în care cred toţi oamenii. DOCTORUL : în acesta nu pot să cred. Dacă un asemenea Dumnezeu ar exista, acesta ar fi cel mai nedrept şi mai tiran stăpînitor al lumei, ar li mai mic decit mine, fiindcă eu am noţiuni morale limpezi, pe cită vreme el nu ate ; el hotărăşti lucruri revoltătoare : dă fericire unora, lacrămi altora, lasă pe pămînt bâtnni în mizerie ; ucide tineri plini de viaţă; zbuciumă omenirea fără cauza; plouă unde nu trebuie ; trăsneşte pe un muncitor ostenit... Un asemenea Dumnezeu ar fi o monstruoziiate..." etc. Termenii şi mai ales viziunea, argumentele sint. surprinzător, ale unei atitudini din prima tinereţe, cînd îi făcea lui Duiliu loanin o profesie de credinţă atee, urmată de un veritabil blestem in versuri. Indignare, risipii prin foiletoanele Palabra, doi ani mai IÎTTIU (vezi nota la poezia Dezgust, ed. prezentă, voi. I, p. 404). Singura religiune adevărată pentru Vera e „aceea a ideii" (Hypnoticii), dar el profesează pentru alţii credinţa in Dumnezeu, pentru ca şi aceştia să aibă un reazem spiritual, în lipsa capacităţii speculative a ideilor. Hypnoticii vehiculau conceptul esenţă (parării in Lumină nouă), pe acela de fenomen, deci intrau în plin kanlianism, căruia, după dă-rîmarea ideii de Dumnezeu, ii dădeau o mare extensie, începînd de la „sensul adevărului" ca element absolut, „neatîrnat de Timp", şi pînă la ■omul în centrul universului faţă cu Fiinţa în sine". Peroraţia doctorului despre .idealismul motal din om", care aspiră la armonia dintre natura Si om si care a generat „Fiinţa in sine" (.Das Ding an sich" ?), e decretată drept „scopul real al întregei existenţe". O referire ambiguă a Sylviei Ia Phedon al lui Platon şi apoi, prin opoziţie, alea Ia spiritism. îl determina pe doctor să afirme ci există o forţă prin cure „orce dorinţă mare, orce adevărată vibrare sufletească tinde să iasă din lumea ideala si sa se manifeste în cea reală, cum se transformă bunăoară lumina în enefgie". Şi. inveis, .orce realitate puternica", tinde „să se reintegreze, să se transpună în lumea ideală". Mai clar, „orce fiinţă cu mare energie morală, cu puternice facultăţi armonice, nu moare, ci se transformă în idee, se proiectează în generaţiunîle viitoare, într-un om, in mai mulţi sau în toţi oamenii, după cum idealismul său moral a fost mai mic sau mai marc. Aceasta e adevărata parte de nemurire din noi." Dat acciză teza infirmă şi ideea de Dumnezeu, pe care îl transforma în creaţie a minţii umane, anulează şi iluzia spiritismului — pe care, în itle din urmă, ambele piese îl contestă, afirmînd însă sugestia si hipnoza. Doctorul Vera vrea să spună, în termenii lui Horaţiu (Non omnis moriar), că nici o făptură umană cu o înaltă capacitate de iradiere spirituală („energie morală*) nu moare decît ou o parte a sa, cealaltă ră-minînd să fie dusă mai departe de uimaşi. „Măria, sora ta, a fost fenomenul îneîntător pe care-1 ştim : ea a murit cu o parte dintr-însa, iar cu alta s-a transpus în lumea ideală — în sufletul tău, în al Domniţei, in sufletul meu..." (Hypnoticii). De la astfel de afirmaţii se ajunge la teza exact contrarie, după tare singura soluţie în faţa tendinţei ideilor de a se transforma în fenomene, care sînt inferioaie faţă de idei, e „să lupţi cît s-o putea contra năzuinţei ideii către fenomen şi pentru năzuinţa fenomenului către idee". Tradus, ar însemna că ideea trebuie sa tămînă în sfeca ei abstractă, să nu devină maicîe umană, iar fenomenul să se despoaie de particularitatea sa fenomenală, pentru a rămîne în planul generalităţii abstracte, a ideilor pure — sau, cum zice Duiliu Zamfirescu, în „idealitate". .fiinţa in sine" a lui Kant îl obsedează pe scriitor, in diferite forme. .Adevărata cauză a lucrurilor trebuie căutată în efect", spune doctorul; religia e, pentiu oamenii simpli. neM>işnuiţi cu generalitatea — în speţă pentru preot — nu un narcotic, nici o nevoie mistică, ri .singurul prilej de a trece ceva din lumea fenomenelor în a ideilor", adita a explicării faptelor reale prin mistică, din necunoaşterea raportului cauză-efect. Invers, la zugravul de icoane — deci la artist, care operează cu imagini, concretizări ale generalităţii în particularitatea tabloului — esenţială este „trecerea ideii în fenomen". Sylvia începe să dialogheze de la egal la egal cu doctorul despre psihologia individului şi a popoarelor. „Un singur tip de om este cu adevărat inferior ; acela în care, pe nici o cale, fenomenele nu se întorc în idei." Toate acestea figurau in Hypnoticii. exprimînd o poliţie - oricit de confuz formulată — materialistă, gnostica, aspiraţia fund către omul capabil de abstractizare şi generalizare, de cunoaştere prin legi, nu doar empiric, prin senzaţii (fenomene). Nemulţumirea lui Maiorescu nu de aici trebuie să fi pornit, ci de la faptul că sr vehiculau in piesă, în citeva dialoguri ale unei singure scene, între doctor şi Sylvia, atâtea idei numai aproximativ intuite, dar cu aplomb exprimate, atitea concepte filozofice în scheme comune, arltea referiri la domenii fundamentale din gîndirea teoretică (Platon, Kant) — pe baza unt» lecturi de amator. Ne putem imagina scena sau scenele discuţiei criticului cu scriitorul, la sfîrţitul lui martie 1897, în care acesta a fost nevoit sa recunoască slăbiciunile de principiu ale micii sale încercări de filozofie — destul de nepotrivită în piesă de altfel — pe acelea ţinînd de exactitatea receptării unor concepte si teze, sau numai de exactitatea formulării tor. De vreme ce atît de categoric a renunţat la tot, e de presupus că situaţia autorului piesei a fost penibilă — şi în acelaşi timp s-a născut la el ideea sau nevoia demonstraţiei contrarii, a revanşei. Aceasta avea să fie romanul Lydda. Scrisori romane. Ciudăţenia e ca intîlnim numeroase aluzii in roman, ulterior cu cîţiva ani Hypnotuilor, cire-şi trag sursa de aici. Mai întîi, toate tezele principale aflate in cele cîteva pagini eliminate din piesă, reapar în Lydda. in scrisorile tînărului Mircea M., care-1 prefigurează pe scriitor însuşi — şi cea cu Dumnezeu, cu psihologia popoarelor, referirile la Platon şi Kant, elogiul forţei de sugestie a artei, toate însă cu extensii ample, cu lux de amănunte, cu mari demonstraţii, care-1 zdruncină pe bătrinul şi scepticul filozof schopenhauerian Filip A. Duelul filozofic din roman, în schimbul epistolar ai celor dai, apoi însemnările finale ale batrînului ■— care ocupă toată jumătatea a doua a romanului — sînt sortite sa demonstreze eşecul filozofului, bătrin şi însingurat, in faţa impetuosului asalt al tînătului artist. Problema romanului e mult mai complexă, fireşte, insă nucleul — sau geneza — pare a se afla iu controversa în jurul piesei Hypnoticii, nu asupra întregii piese, o cu privire la filozofia eliminată din actul I. Cum apar lucrurile transformate ? De exemplu, in piesă e menţionat la un moment dat că .Dumnezeu trăsneşte — fără motiv — pe uo muncitor ostenit" ; în roman, scena e dală pe larg, cum nu putea încăpea în piesă, si tot pentru a demonstra arbitrarrul. răutatea sau indiferenţa lui Dumnezeu în faţa faptelor naturale sau omeneşti care se produc, dacă ele se produc cu Ştiinţa sau din puterea sa — în toate cazurile rezultnnd sau inexistenţa Iui Dumnezeu, sau neputinţa luî, deci tot inexistenţa. Iată cum e extinsă în roman, prin fapte (fenomene '), ideea cu trăsnîrea muncitorului : .Un muncitor venea de Ja cîmp, ostenit, necăjit, cind, lîngă ponte molie cade trăsnetul dintr-un bleg de nour si-I carbonizează. Ziarul spune că muncitorul lasă 5 copii orfani, că bietul om era cinstit, bun, ba mai adaogă ţi această împrejurare mişcătoare, că de cîteva zile îi murise o soră vădană si lăsase alţi doi copii, pe care îi luase ţăranul să-i crească. Nu înţelegi ce revoltătoare şi cinică esle fiinţa aceea supremă care stăpîneşte vlnturile ;i permite unui vagabond de nour să ucidă un astfel de om Modul de lucru e acesta. Amănuntele piesei reapar în roman mai toate, într-un fel sau într-altul, cu vădită intenţie polemică, atît prin modul tratării, cît şi prin simplul fapt că ele sînt reluate în roman, după ce scriitorul acceptase ideea eliminării lor din piesă. Romanul, fireşte, se extinde şi se complică enorm cu mulţimea de referiri de lectură - unele din ele adevărate pagini de istoria artei, istoria literaturii, arheologie, reportaj, eseu etc. - ţi cu apeluri la corespondenţa scriiloiului cu criticul, necunoscută publicului la data scrierii romanului Lydda. Astfel, între cele mai importante semnificaţii ale piesei Hypnoticii este, că a fost, aproape fără îndoiala, punctul de plecare, fenomenul care a coagulat o lungă perioadă de controverse între Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu, precipitînd deznodământul în această amplă şt stilizata ripostă, care Înglobează gîndirea criticului, esenţa filozofiei iui si toată fiinţa scriitorului. Duiliu Zamfirescu n-avea desigur intenţia sa facă vreodată publică geneza romanului ; numai existenţa primei variante a piesei şi a celor citorva scrisori păstrate de la scriitor, cu privire la piesă — mai apoi cu privire la roman — ne relevă filiaţia, mai cu seamă proiectînd totul pe fundalul ansamblului raporturilor dintre critic ţi scriitor, ţi îndeosebi ale momentului de după Hypnoticii (martie-aprilie 1897) si începutul Lyddei din vara anului următor (primele capitole-scrisori dirt Lydda se publică în Convorbiri în oct, 1898). Urmărirea în paralel a textului eliminat din piesă ţi a romanului relevă multe alte dale doveditoare. Să notăm şi aici că trimiterea romanului în grupe mici de pagini. pe rînd, se datora, probabil, nu aut faptului că scriitorul nu ar fi avut text mai mult scris, cît preocupării ca Maiorescu să nu ştie cc va urma. Poate că, prezentind întregul roman )a Convorbiri dintr-o dată, el ar fi avut soarta Hypnoticilor. Expediat pe porţiuni, el a putut să apară, căci se crease obligaţia continuităţii şi apoi. de la un moment dat, iniţiaţii observaseră direcţia polemică a lomamilui. ceea ce iăcea obligatorie pentru revistă publicarea lui. 1 — De comparat fraza din piesă : -Aici, tot ce ne înconjoară ne aduce aminte de dînsa" — e vorba de Măria, fiica Domniţei Zoc, recent decedată — cu următoarea frază dintr-o scrisoare a lui Duiliu Zamfirescu către prietenul sau, Duiliu Ioanin : „Ori dc cîte ori ating sin lucru care a fost al ei, şi care aici sunt păstrate cu sfinţenie datorită unui dulce suvenir..." Şi la Băleşti, la famdia Dumitru Simionescu-Rimniceanu, de unde scrie Duiliu Zamfirescu, .portretul Mariii (ţe] inconjuiat de foi de stelar care deja s-au uscat..." In Amintiri din vremuri exista un fel de altar identic, închinat celei decedate — în piesă e o criptă. Hypnoticii se constituiau, deci, din elemente familiare scriitorului. 2 — Participanţii la războiul din 1877 primeau în proprietate de veci clic 5 hectare în Dobrogea, recent revenită României în 1878, după tratatul de la Berlin. Populaţia provinciei fusese rară şi pînă atunci, dar. odată cu plecarea definitiva a administraţiei otomane, se transmutaseră şi alţi locuitori ai ei, trăitori acolo : turci in special, tauri şi greci, care se bizuiseiâ pe puterea ocupanţilor. 3 — Aici apare prima oară sugestia viitorului titlu, care apoî se va Mitări în final, cu alt sens, acela ai revelaţiei vieţii pure din cla-iistm, nu neapărat întru divinitate — Sylvia nu e credincioasă, de fapt — ci întru spirit. „Lumina nouă" este cea de cate vorbea doctorul Vera : a ■cunoaşterii, a adevărului, a regăsirii, relegării de cei duşi, aşadar totul e o trăire spirituală, nu mistică, nici religioasă, ci elevată. 4 — E una dintre „contrazicerile" aparente ale piesei, în orice caz dintre alunecările în afara ideologiei ci de bază. Soluţia vieţii în iubire apare şi în Fiica Haosului ţi în alte poezii ale lui Duiliu Zamfirescu. Aici însă ea nu s-ar potrivi cu sensul general din piesă, unde, dimpotrivă, eroii se împărtăşesc în spirit, si tot spiritismul eroilor efevaţi consta în a regăsi drumul adevărului moartei Măria, făptură pură. Insă doctorul o îndeamnă peste tot pe Sylvia sâ-şi trăiască deplin viaţa, să refuze iluzia imediată, în favoarea marilor adevăruri. .Piesa, nu lipsită de obscurităţi, e im elogiu al vieţii trăite plenar, nu însă aşa cum înţelege Grigoriu, care alege latura spectaculoasă, de iluzie sau farsă, a spiritismului, iar Căpitanul Cântă pe cea vulgar-materială a vieţii, preferabilă celeilalte, totuşi, deşi coborîtă. Nu pentru spiritism pledează piesa, ci pentru... spiritualitate'. 5 — Poezia îl reprezintă bine pe Duiliu Zamfirescu, mai mult decît pe moarta Măria. E un crez poetic, exprimat în atmosfera si în formele simbolismului contemporan momentului cînd se scrie piesa. Şi alte cîteva poezii ale momentului 1910 - Primăvara, Către Domnul — sînt expresia încercării de regăsire a unui drum către simbolism, părăsit de mult, la 1882, atunci spre simbolismul maccdonskian, acum spre acela minulescian. 6 — Elogiul lui Edison, făcut de entuziastul Căpitan, exprimă pozitivismul epocii, dar în formă plată, e fascinaţia tehnicii la oameni fără orizont mai larg, nu însă ireala, nici iluzorie, dovadă că doctorul accepta acest elogiu, cu mai puţină exuberanţă, dar convins. Ce secrete „furase" Edison naturii la acea dată ? In principal, folosirea electricităţii, care, în cele mai generale si exterioare manifestări (sensibilizarea şi activarea capacităţilor necunoscute ale metalului în 'lampa cu incandescenţă, crearea cimpurilor magnetice artificiale, electromagnetice etc), părea să se asemene unui .duh" al naturii, asemănător sufletului omenesc. „Pasele magnetice" din spiritism si din hipnoză (Grigoriu face spiritism cu un magnet în mînă, pentru a declanşa sau capta „duhul" naturii sau spiritul moartei Măria) erau asemănătoare — pentru lumea mijlocie a epocii şi mai puţin la curent cu descoperirile tehnice — cu curentul electric, deci cu „fluxul" de electricitate, cu electricitatea în mişcare. „Negreşit, va spune numaidecît Căpitanul, că dacă-mi ceri să explic ce este magnetismul, îmi ceri un lucru imposibil." 7 — Sînt exact relatările lui Allan Kardec, scriitorul le va declara provenienţa — prin Căpitan, care nici nu credea în ele ; soldaţii lui vor dovedi că stafia, pe care roţi o cred a Măriei moarte, e un om real ; ei însuşi, Căpitanul, dă ordin să nu se mai pună mîncare pentru stafie, convins de mistificare. De ce prin Căpitan se denunţă teoria spiritistă si procedeul ? Pentru că era cel mai lucid dintre ei, mai practic, mai plat, în accepţiile piesei, neîncrezător în valorile spiritului. Dar esenţial e că şi lumea Căpitanului se preocupa de spiritism în epocă — de fapt de întreaga problemă a studiului „misterului" uman, nesondat decît superficial pînă atunci. Piesa lui Duiliu Zamfirescu este între primele lucrări de la noi care încearcă acest lucru. In fond, experienţele spiritiste erau forma vulgară a unei preocupări superioare de psihologie, de valori spirituale. Este climatul în care, mai întîi Charcot, şeful ţcoalei de la SalpStriere (menţionat în piesă la stadiul Hypnoticilor), apoi Freud, elevul lui, au fundat psihologia modernă şi psihanaliza, care au revoluţionat cercetarea vieţii umane, fundamentând în alt chip chiar literatura nouă. Adevărata „lumină nouă* aici se afla, şi Duiliu Zamfirescu o sesizează cu exactitate. 8 — Nu e exagerat să se compare scenele „apariţiilor" Marîei — apariţii spirituale — cu scenele în care lui Hamlet i se arată fantoma tatălui său. Sînt de aceeaşi esenţă şi au aceleaşi mobiluri: să acrediteze „adevărul vieţii" ■— în Lumină nouă, necesitatea trăirii plenare a vieţii. 9 — în Hypnoticii se menţiona aici numele lui Charcot : „...Hyste-rici hotărîţi să-şi taie un deget numai fiindcă Charcot le spusese că era cangrenat'. (La Salpetriere — era numele aşezării cu spitalul unde lucra Charcot.) De ce a renunţat scriitorul la precizarea: „Charcot le spusese" ? Maiorescu să-1 fi îndemnat ? Probabil! El avea o informaţie mult mai largă în materie şi va fi ştiui că experienţa respectivă aparţinea, poate, altcuiva. Pentru lumea mijlocie din epocă, însă, legenda voia ca toate marile descoperiri în materie de „spirit" (hipnoză, spiritism) să se atribuie Iui Charcot, iar cele tehnice lui Edison ! Maiorescu va fi corectat eroarea făcută, cu sau fără intenţie, de Duiliu Zamfirescu. Dar scriitorul nu putea să nu cunoască şi alte lucrări ale celebrului medic, legate de artă: Iconographie Photographiqut de la Salpetriere (1881), Les Demomaques dans l'Art (1887), Les Di/formes et Ies malades dans l'Art (1889), care constituiau o hrană preferată pentru curiozitatea lumii culte a epocii. 10 — Terapeutica somnului hipnotic era Ia început aplicată de Charcot, şi ea dăduse curs larg legendei despre transele spiritiste. Grigoriu e avizat în spiritismul de acest fel: el SI comunică aici direct pe autor, care va fi fost interesat de problemă, însă echilibrul funciar al lui Duiliu Zamfirescu, rezerva sa intelectuală îl făceau să tempereze prin doctorul Vera excesele de neofit ale tânărului Grigoriu. 11 — In acest punct, Grigoriu declara intempestiv în Hypnoticii: „Asta mă şi făcea să găsesc toate romanele false" — deci pentru că sondajul lor psihologic nu ajungea pînă Ia zonele unde acţionau sugestiile de tip hipnotic („In realitatea de toate zilele, noi nu facera decît să ne .sugestionăm unii pe alţii", spune el). Duiliu Zamfirescu însuşi îşi afla carenţe în ce priveşte studiul psihologic al eroilor, în romanele sale. Probabil că mai ales la acest soi de psihologic se gîndea. In Lydda, el va aborda problema din unghiul lui Lombroso, care aplica un altfel de studiu al sugestiei, în excesele maladive ale acesteia, care duc la crima. Nenumit direct, Dostoievski, admirat de Duiliu Zamfirescu, îţi plasa pentru scriitorul nostru psihologia eroilor în această zonă. 12 — O problema absolut nouă pentru opera Iui Duiliu Zamfirescu : obsesia eredităţii, Ia el de origine do stoic vskiană, probabil, însă foarte Ia modă ţi aceasta în epocă, mendelismul (Morgan încă nu se relevase) fund una dintre curiozităţile epocii. 13 — Nesiguranţa doctorului, alternativa daca „suntem noi o generaţie zdruncinară pînă în temelia vieţii noastre fizice" (se înţelege oare; psihice ? — sau e vorba de viaţa materială, deci existenţa reală a omului) — sau dacă „o lumină noua si misterioasă arde în fundul sufletului omenesc", este de fapt alternativa lui Duiliu Zamfirescu, ţi era a epocii lui. Sensul elevat al Hypnoticilor stă în astfel de întrebări, cate nu se prea puneau în literatura de la 1896"—1897, cînd a fost scrisă piesa. 14 — încă o modificare importantă, făcută probabil la sugestia lui Maiorescu : iniţial, în Hypnoticii, era voinţă, nu viaţă ■— „parcă o voinţă nouă a luat locul voinţei mele vechi...", ceea ce are cu totul alt sens, mult mai apropiat de capacităţile ce derivau din folosirea hipnozei. Se schimba o voinţă, se impunea altă voinţă, se modifica viaţa — dar nu putea fi vorba de o viaţă nouă. Nu putem crede că Maiorescu obiectase în legătură cu vreo apropiere posibilă de voinţa în sens schopen-hauerian (Dit Welt als Wille und Vorsteliung — Lumea ca voinţă şi reprezentare) deoarece e vorba de altă serie de probleme. Insă modificarea textului s-a făcut parţial: numaidecît mai jos, conceptul de voinţă este păsirat. In replica următoare, cea a doctorului, se spune : „Să fie oare aţa de puternică trecerea voinţei de Ia o persoană la alta..." etc. 15 — Abia aîci are loc mutaţia de sensuri — de la lumina nouă a doctorului, care constă în cultivarea valorilor spiritului („Eu cred într-o evidenţa lăuntrica a mea"), se face trecerea la lumina nouă a Sylviei, revelată atunci, care este reculegerea de tip monahal, nu însă întru Dumnezeu, ci întru iubirea de oameni, aţa cum va si spune eroina în ultimele replici ale piesei : „Mă duc să mă închin Mîntuitorului, aceluia ce este numai îndurare si iubire, aceluia ce înţelege ţi iartă". ■f Această legătură cu titlul nu există în Hypnoticii. Trecerea Sylviei r în ckustru se realiza prin găsirea revelaţiei pure, aceasta era „lumina nouă" ; în forma definitivă a piesei se face prin părăsirea „luminii noi", anume descoperind iubirea pentru bărbat, iuhire la care-o îndemna pe j eroină moarta Măria în prima dintre poezii : % % Iubeşte dar, iubirea-i pururi nouă, jj Ca pasărea ce tremură în cring etc, f. căci toi acolo se definea clar iubirea femeii ţi a bărbatului, deci viaţa normală, drept scop suprem al vieţii : Tu nu-ţi închipuieţti că fericirea E numai în speranţa de a fi, Că doară tu pricepi că te-03, r. 6— — Ce frumos spui. —■ In Conv. lit. indicaţia scenică lipseşte. — Va să zică e mai grav. Ce credeai (Cam. lit.). Singura dintre piesele perioadei finale, publicată înainte de reprezentarea pe scenă, Voichiţa a fost prezentată la Teatrul Naţional cu mai mult de un an înainte de a fi publicată. De ce această distanţă, e greu de spus astăzi. Momentul politic mai dificil — izbucnise în Europa războiul, în august 1914 — nu pare să aibă vreo legătură cu piesa, căci aceasta este o jucărie amuzantă, cu multă farsă, multă frivolitate si cochetărie, resimţindu-se de ceea ce va spune criticul N. Petraşcu că era misoginismul scriitorului — în realitate fiind numai o uşoară zeflemea la adresa feminismului tot mai accentuat, explicabilă Ia tradiţionalistul diplomat. Piesa o cîtcste autorul însuşi în şedinţa Comitetului teatral, la 23 ianuarie 1914. Prezenţi : I. Al. Brătescu-Voineşti, director delegat al teatrului, D. Evolceanu sî actorul V. Leonescu. Hotărîrea se amină — trebuie să presupunem că dm cauza lipsei unei majorităţi necesare — şi abia la 1 februarie se decide jucărea, prezenţi fiind, în plus, Iacob Negruzzi, Ion Brezeanu si I. Saita. Ceva însă va fi fost de altă natură decît numărul membrilor prezenţi, îmrucît la 28 ianuarie, acelaşi an. deci cu numai 5 zile mai tîrziu, aceeaşi componenţă a Comitetului, avindu-1 în plus doar pe Iacob Negruzzi. acceptă in unanimitate :: pe loc piesa Cuceritorul de A. de Herz. Sau numai prezenţa lui Iacob Negruzzi asigura majoritatea necesară — Duiliu Zamfirescu însuşi, membru în Comitetul teatral, neputînd intra în număr, fund parte interesată ? Fapt e că 1 oichtţa e acceptată şi mult mai tîrziu intră în repetiţie, abia toamna. La premieră, care a avut loc vineri 9 ianuarie 1915, distribuţia avea în rolurile principale : doctorul Fingal si Voîchiţa — pe Ion Livescu si pe Tina Barbu, aceasta fund şi protagonista Luminii noi. In celelalte roluri : dl. Costoiu —- G. Cipnan ; dl. Niemene — Cazimir Belcot ; dl. Guţâ Pruncu — I. Sîrbul ; Măria Cântă — Ana Luca ; d-na Niemene — Măria Filotti ; d-na Verulescu — A. Liniver-Gusty ; d-na Pruncu — Nelly Santa ; cei doi „servitori" : Getta Dimi-triu şi N. Săvulescu. O distribuţie — prin cele dimii şapte roluri — de zile mari si de piese de prim rang. Actorii, deşi tineri, trecuţi totuşi fiecare prin multe roluri şi grele, apreciaţi de public — îndeosebi Livescu, Tina Barbu si Belcot (comic cu reputaţie). Deschis mereu cu O amica, spectacolul era programai de la început (10, II. 14/27 ianuarie), după care îşi rărea seria reprezentaţiilor. In ianuarie se mai juca o dată (23 ian.), iar în februarie de două ori (1 si 23 febi ). Succesul era .de stimă", cum avea să noteze Ion Livescu, adică apreciat de presă, de spectatorii statornici, dar neaducînd publicul mare, care prefera comedia bufă, plină de haz uşor. Lucrul îl constatăm şi după suma cuvenită scriitorului, din totalul încasărilor la biletele de intrare. Trebuie spus că publicul acestui gen de teatru nu era prea mare 51, de-a rîndul, piesele aulohione, ca şi cele străine, nu treceau decît rar de zece reprezentaţii apropiate. Ele se reluau apoi numai din cînd în cînd — dacă se mai reluau. Voichiţa a urmat vi ea soarta altora. Nu c mai puţin adevărat Insă că alte piese umpleau un timp mai mare sala — Inşir-te mărgărite sau Coioşul negru ale lui Eftimiu, Patima roşie a lui Sorbul etc. Insă, la 28 aprilie 1916, Voichiţa e şi ea introdusă in repertoriul permanent al Teatrului, fără a se mai relua totuşi, autorul preferind, după război, Poezia depărtării, mal gravă, mai profundă... 1 — La Băneasa începuseră să se înmulţească exerciţiile aviatice — în special ale lui Valentin Bibescu şi Negrescu — mutate aici de la Cotroceni, unde fusese pînă atunci improvizatul timp de aviaţie, pe poligonul militar. 2 — Aici începe o scenă adăugată la .eprezemaţie, graţiosul duel madrigalesc dintre Voichiţa şi doctorul Fingal, in care replicile sînt versuri anterioare ale lui Duiliu Zamfirescu sau parafrazări ale lor. Scriitorul construise iniţial această piesă fără nici o poezie, dar a completat-o în cele din urma. intercalind fragmentele menţionate şi chiar o poezie întreagă, frumosul său madrigal din Alte orizonturi. Ca un mănunchi de ramuri — toate în această scenă. 1 i 3 — E cam ceea ce se spune, prin contrast, în poezia Nu mai plînge (Imnuri păgîne) ; Crede-mă, copila Thaîs, oamenii de aZÎ sunt mici, Mici la trup si mici Ia suflet — generaţii de pitici. + — Primele două strofe din Culcate-s românite (Alte orizonturi). 5 — Strofa inaugurală şi cea finala din poezia Fluture (Poezii nouă). 6 — Este poezia Ca un mănunchi de ramuri (Alte orizonturi). Autorul a trimis-o mai tîrziu direct actorului Ion Livescu, care-şi notează episodul în Amintirile sale. ,fn ianuarie 1915 — scrie el — Duiliu Zamfirescu aduce noua tui lucrate, Voichiţa, comedie în 3 acte, jucata cu Tina Barbu în Voichiţa şi cu mine în doctorul Fingal. Piesa a avut un succes de stimă şi aceeaşi atmosferă de poezie lăuntrica înfăşoară întreaga lucrare. In actul al doilea citeam Voichiţei nişte versuri, pe cari autorul mi Ie-a trimis în cursul repetiţiilor, din Galaţi, unde se afla la întrunirile Oomisiunii Europene a Dunării, în calitate de ministru plenipotenţiar, însoţite de următoarea scrisoare : "Stimate Maestre, Mă ţin de cuvînt mai lîtziu, dar mă ţin. Vă trimit versurile pe cari le veţi spune Voi chiţii în actul al doilea, şi cred că veţi avea timpul necesar să Ie învăţaţi. De spus, nu port nici o grije, căci talentul Dv. e o suficientă chezăşie, nu numai pentru doctorul Fingal, dar pentru atîtea alte roluri cu mult mai grele, jucaie, şi altele, cari aşteaptă viaţă — din bogaiele mijloace ce le-aveţi la îndemînă — şi o interpretare justă de Ia spiritul analitic, pe care am avut prilejul să vi-1 preţuiesc de atîtea ori. Iată şi versurile : (Urmează poezia din textul piesei, cu două mici modificări, a.n,J Cu salutări amicale de la obligatul d-voastră, Duiliu Zamfirescu Galatz •■ (Ion Livescu, Treizeci de ani de teatru, ei. .Rampa", 1925, p. 269—2710 Memorialistul credea că versurile sînt inedite şî nu au titlu. 7 — Ea treia piesă succesivă, în care DuiUu Zamfirescu omagiază miinile unui erou — în celelalte erau mîinile de femeie, aici de bărbat. In Lumină nouă gestul căpăta chiar semnificaţii speciale. Dar o poezie mai deosebiia a mîinilor de femeie nu avem, de fapt, în lirica sa, ceea ce e întrucîtva curios. Mai curînd am fi aşteptat să aflam astfel d: graţiorităţi în poezii, nu un omagiu adus mîinilot de bărbat, fie ele şi ale unui medic. 7 PREA TtRZIU Pentru a oferi integral imaginea dramaturgiei lui Duiliu Zamfirescu, atît cu privire la piesele pe care le includem în acest volum, cît si la cele pe care, din motive diferite, nu le includem, dăm aici cîteva explicaţii şi ipoteze care se pot face în jurul acestora ţi, după caz, texte reproduse după manuscrise. Procedăm astfel pentru întîia oară în cadrul prezentei ediţii — întrucât alte lucrări ale scriitorului, de asemenea rămase în afara ediţiei, au fost cel puţin o data tipărite în volume sau în presă, aşadar, în principiu, ele au devenit publice. Cele trei piese aflate în situaţia de a figura numai in această Addenda, ne prezintă fiecare cîte un „caz" aparte, de natură să nu legitimeze includerea lor în corpul volumului IV. Prea tîrziu reprezintă a doua tentativă a Iui Duiliu Zamfirescu de a urca pe scenă cu o lucrare a sa — întîia fusese O suferinţă, respinsă în 1881 la Concursul anual si publicată în Literatorul. Traducerea lui Hemani rămînînd neterminată, iar Haiducul nefiind decît traducere — Prea tîrziu trebuia să fie cucerirea unei veritabile poziţii literare. Insă, dcţi a urcat — o singură dată — pe scenă, la 19 ianuarie 1884, piesa nu e un asemenea succes. Ea nu poate fi nici cel puţin introdusă între lucrările certe ale scriitorului, prezentînd problema dublului auto-rat — o singură nuvela mai semnează el în colaborare : Răvaşe, cu Al. Vlahuţa (vezi voi. II al prezentei ediţii) — ţi deci neputînd avea foarte sigure limitele participării sale la elaborarea ei. Concluzia este, aparent, clară : ea nu poate fi introdusă alături — sau între celelalte scrieri dramatice ale lui Duiliu Zamfirescu, într-o ediţie ca aceea de faţă. Dar se pune imediat întrebarea : poate fi exclusă cu totul dintr-o astfel de ediţie ? Răspunsul l-am dat introducînd piesa numai in Addenda ediţiei şi anume cu acea formă pe care o socotim cea mai apropiată de elaborarea Iui Duiliu Zamfirescu. In 1884, cînd are Ioc acea unică reprezentaţie, Vellescu avea 48 de ani, iar Duiliu Zamfirescu abia trecuse de 25, diferenţă enormă, unul fiind la acea dată fost actor reputat (nu mai juca din 1877), aflindu-se profesor de declamaţie Ia Conservator, deci om de mare suprafaţă, în vreme ce colaboratorul său mai tinăr era foiletonist la România liberă. cu un singur volum mixt, de poezie şi nuvele (Fără titlu, 188}), cu puţin ecou în public; avea reputaţia unui tinăr inteligent şi promiţător, însă doar a unui tînăr. De ce ar fi făcut Vellescu pe copistul tînărului, dacă dramatizarea era în principal a acestuia ? „Povestea" din piesa Prea tîrziu aparţine, cert. Ini Duiliu Zamfirescu ; a lui e nuvela jeana, care trece în întregime în piesă, ale lui trebuie să fi fost adaosurile de tipologie socială, conflictul dintre personajele cheie, de vreme ce materia acestora va trece după un deceniu în substanţa romanelor Viaţa la ţară si Tănase Scatiu, si aceasta în timp ce Vellescu trăia, purind revendica paterni tăcea episoadelor respective, dacă ar fi fost imaginate de el. Pe de altă parte, intr-o scrisoare către Duiliu Zamfirescu, din 1S98. Ollănescu-Ascanio, prieten apropiat, sugerează că slăbiciunile piesei Prea tîrziu aparţin Iui Vellescu — slăbiciuni, aşadar, ale dramaturgiei propriu-zise, aJe construcţiei scenice, nu ale fabulei după care s-a construit subiectul „teatral", acesta ramînînd să-l atribuim în mod legitim lui Duiliu Zamfirescu, de vreme ce nuvela Jeana îi aparţine şi adaosurile vor fi valorificate ulterior de el, în romanele sale. In forma primă a unui interviu la care a răspuns prin 1895—96 lui D. Stăncescu. pentru biografiile întocmite de acesta oamenilor de cultura. Ştefan Vellescu însuşi declara că o amintire „mai plăcută" din viaţa sa de artist a fost „cînd am lucrat în colaborare cu Duiliu Zamfirescu şi am concurat cu piesa Prea tîrziu: unul din noi sosea prea devreme". (Textul e şters ulterior cu roşu, şi înlocuit cu fraza : .Cînd învăţam să scriu sub direcţiunea d-lui Hajdeu".) Jocul de cuvinte „prea tîrziu" — „prea devreme" îl făcuse incă în 1884 D. D. Racovirză-Sphinx, în cronica spectacolului, dar pentru a-1 avantaja pe Duilm Zamfirescu. Interpretat cu bunăvoinţă, nici Vellescu nu pare a spune altceva prin formula sa : tînărul său colaborator era cel care îşi încercase „prea devreme" puterile în teatru — încercarea literară neizbutită, aflată în discuţie, era deci mai mult a lui, sau chiar numai a Iui, şi tot lui i se datora în principal sau exclusiv eşecul piesei respective ! Totodată, însă. Vellescu iţi trecea ulterior — în programele Teatrului Naţional — pirsa Prea tîrziu înlie lucrările sale, fără să mai menţioneze participaţia colaboratorului. Esenţială pentru stabilirea paternităţii unei opere literare este însă nu fabula, subiectul, în liniile sale generice, ci elaborarea dramatică efectivă, construcţia, tipologia, acţiunea concretă, mişcarea scenică a eroilor, dialogul, întreaga stilistică a piesei. Or, pentru toate acestea — hotăritoare pentru paternitatea si pentru valoarea unei lucrări teatrale — nu avem nici o atestare foarte sigură, dai Duîllu Zamfirescu e cel ce ridică mănuşa la acuzaţiile lansate de Racovitză-Sphinx in cronica piesei si spectacolului, din România liberă, luînd apărarea textului. Acesta decî poate fi mai mult al său decît al Iui Vellescu. Tot el e cel ce scrie Comitetului teatral, în 138*. o violentă scrisoare, rămasă fără rezultat, cerînd imperios să se acorde piesei Prea tîrziu premiul anunţai. Putem însă judeca ii altfel: respins de la premiu în 1881 cu O suferinţă şi vrînd să-şi asigure accesul la el, în noul Concurs anual din 1883, Duiliu Zamfirescu s-a hotărît eventual să apeleze Ia coautorat — în fapt : patronul omului de teatru cunoscut, care nu putea fi atît de lesne refuzat de către juriu ţi Comitet. împrejurări de acestea s-au mai văzut. In acest caz, transcrierea textului de către Vellescu — care va fi avut şi o participare iniţială în elaborarea dramatizării, inclusiv a primului text, cel prezentat in concurs — şi nu de către tînărul coautor sau autor principal, ar fi fost necesară pentru a ascunde juriului şi Comitetului teatral care e situaţia exactă a apartenenţei lucrării. Insă testul prezentat în concurs nu e scris de Vellescu, ci de Duiliu Zamfirescu — cîteva padini — şi de un copist. Numai cel destinat regiei teatrale e caligrafiat de Vellescu ! Dacă ar fi fost mai activă participarea lui Vellescu la piesa, ar fi semnat şi el scrisoarea — ne putem spune — dar Vellescu avea cu teatrul, cu Comitetul, raporturi de altă natură decît acelea ale lui Duiliu Zamfirescu, era regizor, membru în tot felul de delegaţii, şi nu ave* de ce să rişte o adversitate pentru o piesă parţial a sa, ori chiar mai mult a sa, dar nefiind, totuşi, decît o dramatizare dezvoltată şi adăugată de celălalt, după o schiţă tot a celuilalt. Iată argumente împărţite, care nu ne dan dreptul să introducem piesa decît într-o Addenda, nu în corpul propriu-zis al ediţiei lui Duiliu Zamfirescu. Mai intîi vom nota, din distribuţia unicului spectacol, numele principale de actori, după caidul manuscris al regiei, verificate eu afişul spectacolului : Luchianu — Petre Vellescu Alexandru Martinîan-Conrad —■ C. Nottara Stroe — I. Christesou Sotir Micronescu — Şt, Iulian Luca Micronescu — D. Rasianu Măria, fiica lui Luchianu — Ar. Romanesc! Elena Erăţeanu — A. Nottara Vom sublinia că numele eroului îl păstrăm Alexandru Martinian, zis Conrad, aşa cum specifică manuscrisul prim ; în manuscrisul II şi în spectacol a fost Alexandro Lazăr, zis Conrad; pentru unificare, am păstrat şi in note forma din tetiul pe care-1 reproducem, nu numai în cazul hsi, ci si al familiei Micronescu, care, in spectacol, au fost Micco-noff, pentru a li se sublinia originea străină. .Privind distribuţia speciacolului, constatăm că. cel puţin prin cinci nume, piesa beneficia de actori dintre cei mai distinşi la Teatrul Naţional în acel moment. Piesa a fost reprezentată strict pentru sondarea opiniei publicului, în vederea acordării premiului. Hotărîrea juriului a fost să fie premiată piesa care va întruni sufragiul spectatorilor, puşi să aleagă între Prea tîrziu şi Grandomania de Sava Şoimescu ; .Cea care va ieşi mai bine în scenă, aceea să ia premiul" — se spunea în concluzia juriului. Jucate la 12 şi la 19 ianuarie, nici una n-a fost nici premiată, nici jucată în continuare. D. D. Racovitză-Spbinx, coleg de redacţie cu Duiliu Zamfirescu la România liberă, scrie o cronică foarte severă a piesei şi a spectacolului, în trei foiletoane succesive (România liberă din 20—25 ian. 1884, chiar a doua zi după spectacol — deci avea cronica pregătita, pe baza lecturii textului), numind cu multă justeţe deficienţele de construcţie, citînd exact replici, descriind amănunţit evoluţia unor personaje. După întâiul foileton, Duiliu Zamfirescu ii predă cronicarului un text-replică, apărând cîteva din situaţiile piesei si anume: travestiul lui Alexandru-Conrad; posibilitatea ca doi veri să se îndiagosrească (întrucit fala Luehienilot, Măria, il iubeşte pe Alexarrdru-Comad, deşi ea ştie că e vărul ei ; da, va spune Duiliu Zamfirescu, dar la reprezentare nu s-a observa? că cei doi erau veri de gradul trei, iar verii de gradul doi şi trei puteau să se căsătorească) ; felul cum Alexandru-Conrad e prea obsedat să-şi reabiliteze părintele învinuit pe nedrept de a fi pierdut o suma de bani, care în realitate îi fusese furată ; comportarea Măriei, care, deşi îl recunoaşte pe Alexandru, nu insistă îndestul pentru renunţarea U travesti etc. Deci, Duiliu Zamfirescu singur ia apărarea conţinutului piesei — n« şi Vellescu — dar el are grijă să specifice lui Sphinx : „Iţi scriu acestea şi în numele d-lui Şt. Vellescu". Sphinx însă vorbesie astfel la un moment dat, în foiletonul a] doilea, despre autorii piesei: „D-sa (Duiliu Zamfirescu, n.n.) şi colaboratorul d-sale..." — deci stabileşte o deosebire elocventă, căreia îi va da un alt sens în final, şi vom vedea care, cînd se va referi la cei doi semnatari. Forma utilizată de cronicar dă sugestia clara că autor principal e Duiliu Zamfirescu. Ce poate fi principal într-o piesă realistă — în concepţia epocii — dacă nu subiectul şi trasarea profilului eroilor. Iar acestea sini. fără discuţie, creaţia lui Duiliu Zamfirescu. In restul cronicii se spune mereu: „autorii" ; Insă. in final, acuzarea de bază adusă piesei — „păcătuieşte prin chiar scheletul ei, prin chiar ideea fundamentală" — pare a-i viza pe Duiliu Zamfirescu. deoarece „scheletul", „ideea fundamentala" îi aparţin, tot fără discuţie, lui. Subtilul Sphinx, prieten cu Duiliu Zamfirescu, cunoscător, desigur, al felului cum mersese colaborarea celor doi, sugerează clar ca el contestă dramatizarea, faptul că s-a ajuns la ideea transformării nuvelei în piesă. „Este o piesă, spune aşadar Sphinx, care păcătuieşte prin chiar scheletul ei, prin chiar ideea fundamentală, idee care, in mintea autorilor, trecind prin transformări şi peripeţii diverse, s-a transformat într-o lucrare dramatică" (subl. n.). Această idee a scenarizării nuvelei aparţine deci mai probabil lui Vellescu decît lui Duiliu Zamfirescu, fiindcă altfel, orice s-a spus pînă acum, nu vedem ce altceva decit dorinţa lui l'ellestu de a face piesă din nuvelă putea să pună alături doi oameni aflaţi la distanţă atit de mare unul de altul. Mai mult decît atît, atunci cînd vorbeşte despte soarta piesei în viitor, Sphinx stabileşte în realitate un dialog numai cu Duiliu Zamfirescu, nu şi cu al doilea autor : „Consideratiunile de colegialitate care ar fi putut să facă a Ii se auzi glasul cel puţin pe jumătate — căci d. Vellescu a subscris opera alături de colaboratorul meu la acei: ziar. Duiliu Zamfirescu — asemenea consideraţiuni am fost de părere ea nu-şi au loc, întrucât să atinge de dreptate in literatură. Din contra, colegul meu, care — sunt sigur — nu va lua în nume de rău observările mele — fiind dotat cu o inteligenţă afară din comunul oricărui muritor — va fi gata, din contra, a se felicita că am găsit ocaziunea d-a nu aproba tendinţele de admiraţiune mutuală..." Expresii de felul : „cel puţin pe jumătate" — în sensul că Duiliu Zamfirescu c „cel puţin pe jumătate" autor al piesei ; Vellescu „a subscris opera alături de..." — deci nu e coauto' ci numai subscriitor „alături de..." ; „observările" lui Sphinx au în vedare numai inteligenţa colegului său, nu şi pe a lui Vellescu ■— acestea, ci si tratarea problemei din „considerente de colegialitate" sau chestiunea „admiraţiunii mutuale", au loc numai între ei doi, nu şi între Sphinx şi Vellescu — toate par a lăsa să se înţeleagă clar ca abilul cronicar de la România liberă traduce direct publicului pe adevăratul autor al piesei. Lucru! apare şi mai clar ceva mai departe: continuînd diplomaţia subtilă a r;proşurilor şi scuzelor, el atribuie direct piesa — atît prin felul utilizării posesivelor, cît şi prin-tr-un inteligent joc de cuvinte care încorporează ti;lul lucrării — numai lui Duiliu Zamfirescu : „Lucrarea ţa — a sa, şi nu a celuilalt coautor, n.n. — dramatică rămîne cu valoarea ei proprie, chiar daca nu s-ax învoi să-i aplice măcar unele din remediile ce am propus eu şi, dacă mă pot servi de un joc de cuvinte, niciodată nu se va zice că a produs prea tîrziu, ci, fără îndoială, că a sciis prea devreme lucrări de merit, ca piesa Prea tîrziu, de exemplu, îi ca alte producţiuni cunoscute deja publicului". Deci : „lucrarea sa dramatică" ; „a produs" (la singular, nu : „au produs") ; „a scris (idem) lucrări de merit" ca piesa în cauză. Totodată, să încercăm a descifra jocul de cuvinte, din limbajul esopic al lui Sphinx, care se adresa unui public cunoscător al treburilor arristi-ceştt ; „Niciodată nu se va zice că a produs prea Arziu' — deci nu la o vustă mai înaintată (ca a lui Vellescu), ci „prea devreme", adică la tinereţea celor 25 de ani şi cîteva luni ai lui Duiliu Zamfirescu. aşadar piesa nu e scrisă de un autor aflat la o vîrsta mai avansată (Vellescu), ci de unul tînăr; acelaşi lucru îl precizează, dacă mai era nevoie, prin opoziţie, si formula „a scris prea devreme" ; ce anume a scris — nu : au scris! — prea devreme ? — „lucrări de merit ca piesa Prea tîrziu, de exemplu, si ca alte producţiuni cunoscute deja publicului" — producţiuni ale lui Duiliu Zamfirescu, căci numai de el e vorba în paragraful final l Dacă acest sens si nu altul trebuie să-l dam încheierii lui Sphînx, atunci toată piesa e a lui Duiliu Zamfirescu, jî nu a lui Vellescu care, in acest caz, ar fi numai cosemnalar, nu si coautor. Şi totuşi, nu putem da valoare absolută acestei alternative, căci sensurile pe care le-am dedus sînt o demonstraţie, nu o dovadă, iar manuscrisele vorbesc de generozitatea lui Sphinx faţă de colegul său. Vom mai menţiona că mulţimea şi lungimea citatelor din cronica lui Sphinx dovedesc că acesta s-a servit de un text, dar, în mod clar, nu e acela al spectacolului, adică al doilea, deci el s-a folosit de primul, care era al lui Duiliu Zamfirescu : exista deosebiri între forma din ziar a aceloraşi pasaje şi cea din manuscrisul al doilea — dar si faţă de primul — deosebiri care nu se pot explica numai prin erori de transcriere posibile ale lui Sphinx sau scăpări ale tipografului ţi corectorului, ci prin faptul că Sphinx folosea, cu ajutorul colegului său, versiunea iniţială. In afara de reprezentaţia din 19 ianuarie, nu ştim să mai fi urmat alta, deşi, în mod real sau ironic, cîte o publicaţie anunţă noi spectacole cu Prea tîrziu. La aceasta însă, lucrurile începuseră bine r avuseseră loc, după protocol — şi chiar insistente — „chemările publicului", în rindurile căruia se afla regina. Autorul ar fi rezistat ispitei ţi chemărilor ţi n-ar fi ieşit la rampă, „dar, ctede-mă, aş fi făcut o mare necuviinţă către regina, care deja a aşteptat prea mult" ; au fost şi felicitări „sincere şi pornite dintr-o adevârală dragoste", dar erau şi din „acele calpe" ; existau şi .gloabele omeneşti, care ambiţionau aseară să mă pupe care de care mai întîi, cînd pînă aci se uitau la mine ca la un pestiferat" (Scris, către Elena Miller-Verghy, din 20 ian. 1884). Desigur, „gloabele omeneşti" erau cei ce se indoiseră că piesa va fi admisă la concurs, nu crezuseră că se va reprezenta sau crezuseră că, Ia spectacol, se va dovedi că piesa nu e bună, nu e premiabilă. Se impune o nouă precizare: spusele scriitorului par să indice un triumf total, care nu rezultă însă nici din cronica lui Sphinx. nici dm nea cord are a premiului — în vreme ce Aristizza Romanescu, interpreta protagonistei, nici nu menţionează piesa şi rolul respectiv între cele pe care le-a jucat (30 de ani. Amintiri, E.S.P.L.A., 1960), nici incidentul însuşi al selecţionării piesei pentru a fi dată unui plebiscit al spectatorilor. Oricum, o actriţă care notează atîtea în memorialistica sa, alcătuită vizibil după însemnări de epocă, putea să-şi aducă aminte şi de o piesă „promiţătoare", care nu s-a reprezentat însă decît o singură dată. Deci, toate preparativele Iui Duiliu Zamfirescu — şi ale coautorului sau — transformarea rapidă a piesei după concurs, grăbita ei „dare la rindea", ersu inutile. Faptul că la rampă apare numai el, nu şi Vellescu, insemna că acesta nu se simţea autor pînă intr-atît al piesei ? Iată motive care par a-i atribui lui Duiliu Zamfirescu un autorat preferenţial — cu toate acestea. îndoiala există şi nu ne permitem să reproducem piesa decît in Addenda ediţiei de Opere, neputîndu-i-o atribui lui, definitiv. Este potrivit să arătăm că atunci cînd au fost alcătuite primele trei volume ale ediţiei şi monografia dedicară vieţii şi operei scriitorului, nu se descoperise decît un singur manuscris conţinînd piesa ■— acela ulterior prezentării ei în concurs, dar destinat reprezentaţiei din 19 ianuarie, pentru care i s-au făcut importante modificări, faţă de cel din concurs. In iulie 1973, cu ajutorul istoriografului George Franga, directorul Muzeului Teatrului Naţional, am putut avea ţi manuscrisul prezentat în concurs, marcat de trei sigilii peste fila cu numele autorilor, îndoită şi purtând un motto („II faut se hâter et rire, de toute chose, pour ne pas £tre force, une heure apres, d'en pleurer — Figaro") pentru recunoaştere. Acest text are primele pagini caligrafiate de Duiliu Zamfirescu ; titlurile actelor şi scenelor, personajele din scenă, indicaţia de sfîrşit a actelor, motto-ul inaugural, sînt scrise mai toate de el. Pe parcurs sînt st alte porţiuni de text scrise de el. multe intervenţii în textul transcrii torului, acesta dm urmă fiind cu toiul necunoscător în ale ortografiei, dar scriitorul nu a corectat noianul de erori. A vrut prîn aceasta să păstreze anonimatul, lăsînd totuşi clară sugestia, pentru cei care-i cunoşteau scrisul ? Nuvela sa feaiia, care da scheletul epic al piesei, era, în orice caz, cunoscută, apăruse în România liberă, iar, în iunie 1883, chiar in volumul Fără titlu. Cel puţin o parte din juriu, cu Maiorescu între ei, puteau şti cine era anonimul, dacă el însuşi n-avusese grijă să-şi anunţe din timp participarea Ia concurs. Dat fiindcă şi acest manuscris e, mai iot, o transcriere, de către o mînă străină, deducem existenţa încă a unui manuscris, anterior, după care s-a transcris şi care e pierdut. Cine l-a scris ? Duiliu Zamfirescu sau Vellescu ? Părerea noastră c că rolul principal l-a avut Duiliu Zamfirescu. Conform hotărîrii juriului, data cu mare întîrziere, piesa a fost pusa in repetiţie — dar pentru spectacol s-au făcut modificări, chiar mari, mer-gînd pînă la schimbarea soartei eroului principal : în manuscrisul prim. prezentat în concurs, el devine pedepsitorul personajului negativ, parvenitul şi intrigantul Sotir, care e un Iago, un Tartuffe — un Tănase Scatiu ! ; în al doilea manuscris, care a stat la baza spectacolului, eroul principal moare, bolnav de inimă, nu înainte de a-şi dovedi demnitatea şi cinstea, dar căzind victimă acelui Iago, care rămîne in viaţă, păstrîndu-şi intactă starea, locul social, chiar toată perspectiva evoluţiei ulterioare. In spectacol personajul pozitiv era un triumfător prin moarte ; în concurs el se prezenta ca un infrint prin victorie (căci, socialmente, el era un asasin, orice spun alţi eroi din scenă). Modificările de structură dramatică sînt certe de la primul la al doilea manuscris, deci de Ia cel din concurs, la acela destinat spectacolului. Piesa e mult mai teatrală în versiunea a doua pe care o avem şi care. în cea mai mare parte a ei, e caligrafiată de Vellescu ; el a adus, deci, cele mai importante transformări — care vor fi fost analizate şi elaborate, în principiu, cu Duiliu Zamfirescu. Manuscrisul din concurs prezintă multe note marginale, datorite deopotrivă lui Vellescu si lui Duiliu Zamfirescu, dar şi unor caligrafii ce nu ne sînt cunoscute, sugerînd modificări - de care .ascultă" manuscrisul al doilea, evident ulterior. Dar şi acesta are părţi iranscrise de altcineva decît de Vellescu - şi aici o distincţie se impune precizată : părţile caligrafiate de Vellescu în manuscrisul al doilea au cele mai multe modificări faţă de primul, deci presupunem că aici a fost intervenţia lui principală. Tot aici sint şî cele mai .elaborate" texte, deci cu muhe lăieluti, înlocuiri, intervenţii, uneori aduceri Ia forma veche, din primul manuscris, iar acestea trebuie să le socolim rezultate în urma discuţiei cu Duiliu Zamfirescu, uneori efectuate chiar de el, cu cerneală, neagră sau violetă, şi cu creion negru (aşadar intervenţiile s-au făcut succesiv). Deducem că scriitorul nostru ţi-a apărat textul propriu şi in faţa observaţiilor Comitetului teatral, care i s-au transmis, desigur, daj şi in faţa colabora torului (lextul propriu, adică acela din primul manuscris, care deci e mai mult al său decît a) lui Vellescu). Poate la modificările acestea se referă D. Racovitză-Sphinx, cînd face să rezulte, într-o abilă formulare, că forma lui Duiliu Zamfirescu era superioară, piesa mai bună eta a sa. Lucrul îl va sugera şi D. C. Ollă-nescu-Ascanio. Dacă supoziţiile noastre merg prin preajma adevărului, avem cuvînt sa dăm o prioritate textului prim, aceluia prezentat în concurs, pentru a-1 comunica cititorilor, nu celui de-al doilea, pe care însă de asemenea il comunicăm, în ce are modificat mai important, pentru a cunoaşte şi esenţialul spectacolului, şi acesta semnai de Duiliu Zamfirescu. Adăugăm inca o presupunere : e clar că modificările însemnate pe primul manuscris, şi de care .ascultă" al doilea aproape total, sînt ulterioare prezentării în concurs si anterioare spectacolului. Dar oare toate modificările pe care le conţine al doilea manuscris sint anterioare speciacolului? — sau unele sini ulterioare acestuia, efectuate de Duiliu Zamfirescu sau de Vellescu — sugestii primite de la critică, de la juriul teatral, idei venite lor la repetiţie şi la premieră — pentru următoarele reprezentaţii, care însă n-au mai avut loc > Trebuie să admitem şi această posibilitate. In acest caz, uncie tăieturi şi modificări, care apropie textul al doilea de textul prim, sîm mai probabil ale lui Duiliu Zamfirescu ; acelea prin care se îndepărtează şi mai mult de el sînt mai sigur ale lui Vellescu; şi dintr-o categorie şi din cealaltă, ele îi angajează pe ambii. E semnificativ ca noiări marginale pe al doilea text, polemici cu textul, sugestii date autorilor — nu există în al doilea manuscris, ci numai în primul; în al doilea sînt, nu sugestii, ci operaţii efective — deci se lucra prompt, cu decizie. Toate acestea le avem în vedere cînd dăm în Addenda, textul prim, cel din concurs, ca text de bază al piesei, atribuit lui Duiliu Zamfirescu in măsură mai mare decit cel destinat spectacolului. Pentru cunoaşterea marilor modificări, care deci schimbă cursul acţiunii dramatice şi conţinutul jocului scenic, dăm, în subsolul textului prun, texte semnificative, uneori scene întregi din manuscrisul al doilea, reţi-nînd şi indicaţiile marginale, foarte elocvente pentru elaborarea piesei, reţinînd de asemenea texiele lăiaie, formulările transformate succesiv, unde putem bănui deci că s-a manifestat controversa literară a celor doi auiori. Scatiu, în război, îndreptări şi Anna, care se pot ceti fiecare aparte.„ dar cari coboară, unele din altele, ca rudele aceluiaşi neam. Firuî conducător al acestor cinci lucrări apare astăzi destul de limpede: voiam să întorc dragostea românilor către pămîntul lor din valea Dunării şi, cu ei, să iau Ardealul". încă de atunci, romanul readucerii Transilvaniei în hotarele fireşti ale ţării îi apărea problematic scriitorului, pentru că imaginaţia realistului nu făcea clare căile concrete ale desăvîrşirii proiectului. Nici o bună bucată de vreme după ce evenimentul s-a petrecut în, realitate, planul romanului nu s-a închegat. Scriitorul vorbea în continuare despre ciclul său ca despre o serie de romane, „care trebuiau să sfîrşească, în cel din urmă, cu luarea Transilvaniei", dar nu mărturisea intenţia de a mai da viaţă vechiului proiect: „Pe acesta nu l-am scris, căci 1-a scris poporul român" (îndreptarea, din 16 iunie 1919). Există temeiuri să presupunem că noul roman era început la această dată, dar el se închega încă greu, de aceea scriitorul nu socotea potrivit să-l anunţe şi, în acelaşi timp, nu nega cu totul posibilitatea de a-1 realiza: nu-1 scrisese încă, dar nu însemna că nu avea de gînd să-l scrie — acesta trebuie să fie sensul citatului de mai sus. Cu toată schimbarea numelor — care, după cum rezultă din fragmentul existent, nu mai aparţin familiei Comăneştenilor, deci în chip normal exclud romanul din ciclul consacrat ei — am încadrat aici cele cîteva pagini existente, pentru că descoperim o înrudire clară în conceperea personajelor (între Matei Damian şi bătrînul Dedulescu există aproape identitate caracterologică, precum şi între Mihai Comăneşteanu sau nepotul său Alexandru Comăneşteanu şi tînărul Alexandru Dedulescu din fragment), şi întrucît continuitatea de problematică situează noul roman în succesiunea celorlalte cinci: el trebuia să fie, după toate cîte le anunţă, acela al readucerii Transilvaniei în hotarele fireşti ale ţării. De la prima ştire despre intenţia romanului Viaţa la ţară, din mai 1892, şi pînă la moartea scriitorului — care va fi purtat ani lungi în inimă ideea noului roman — pe parcursul a trei decenii întregi, s-a închegat acest ciclu de romane, cel mai amplu din cîte s-au scris în literatura noastră pînă atunci, elaborat pe cea mai mare durată de timp şi cuprinzînd o epocă de jumătate de secol, între 1868 şi 1918. Fiecare dintre ele are însă o istorie proprie, urmărită, în liniile ei esenţiale, în notele care urmează. Titlul Romanul Comăneştenilor figurează în mai multe din scrierile publicistice ale lui Duiliu Zamfirescu, în ultimii ani ai vieţii sale, şi a fost înscris pe contrapagina copertei interioare a ediţiei din 1922 aromânului Viaţa la ţară, unde sînt transcrise în ordine — ca şi pe o pagină interioară a ediţiei 1911 a romanului Anna — toate cele cinci componente ale ciclului, numerotate fiecare de la I la V. Deosebirea este că, în 1922, titlul romanului îndreptări nu figurează între ghilimele ca în ediţiile apărute anterior, iar pentru Anna nu se mai păstrează explicativul: Ceea ce nu se poate, înscris între paranteze pe copertele ediţiilor din 1911 şi 1916. Ediţia prezentă păstrează, ca atare, formele din 1922 ale titlului fiecăruia din romane. VIAŢA LA ŢARĂ Convorbiri literare, XXVIII, 3-8, iulie-decembrie 1894 si XXIX, 1 — 5 , ianuarie-mai 1895. în aceeaşi perioadă, în revistă au mai fost publicate două poezii ale autorului: Sărmanul vultur (decembrie 1894), cu prilejul apariţiei volumului Alte orizonturi, şi Pe mare (aprilie 1895). Apariţii în volum în timpul vieţii autorului: Ed. I — col. „Biblioteca pentru toţi", nr. 162 — 165, Ed. Carol Miiller, 1898, cu o Prefaţa a autorului; Ed. II — Idem [f.a.]; Ed. III — Idem, 1907; Ed. IV — Idem, 1914, cu o nouă Prefaţă a autorului; ed. V — col. «„Scriitori români", Editura „Cultura naţională", 1922, cu o a treia Prefaţă a autorului şi cu reproducerea Prefeţei la ed. IV. PREFAŢĂ LA EDIŢIA I (1898) Este prima oară cînd Duiliu Zamfirescu îşi anunţă public ideile viitoarelor articole din Noua revistă română 'şi Revista idealistă şi, îndeosebi, a discursului de recepţie la Academie, Poporanismul 'in literatură. Ele figurau la această data — 1898 — şi în articolul rămas .neterminat şi nepublicat, după cît ştim — Romanul şi limba română, manifest antimaiorescian, intenţionat poate, la origine, să devină chiar prefaţă a Vieţii la ţară. Analizate cu atenţie, tezele prefeţei publicate descind totuşi din cele maioresciene, întîlnite în studiile intitulate Direcţia nouă, din 1872; dar, venind cu un sfert de secol după acestea şi în cu totul alte condiţii, au deşteptat, cum era şi firesc, împotrivirea lui Maiorescu. Polemica scriitorului viza o'literatură constituită în cadrele trasate de Maiorescu (Slavici, Caragiale), ceea ce nu putea să nu atragă dezaprobarea criticului, vizibilă în toată corespondenţa sa cu Duiliu Zamfirescu şi ajunsă la punctul suprem, final, în 1909, cu prilejul discursului academic, Poporanismul în literatură. Dar tocmai prin această polemică, Duiliu Zamfirescu îsi detaşează Intr-o bună măsură literatura proprie, începînd cu ciclurComăneste- SOTIR MICRONESCU Vîrsta nehotărîiă — deputat. Figură de intrigant : frunte mică, mustăţi rase pană la jumătate, barbă pe sub fălci - puţin pleşuv. E îmbrăcat într-un gheroc negru cu poale scurte, pantaloni untdelemn, jiletcă damaschinată, cămaşe cu gulerul răsfrînt, necălcat. Un lanţ gros de aur după gît. In indexul drept, un inel cu pecetie. Vorbeşte cu accent grecesc abia simţii LUCA MICRONESCU MĂRIA, fiica d-lui Luchianu D-na LUCHIANU ELENA FRATE AN U Un doctor Un logofăt de moşie IOHAN, ştal-maistru June fashionabil. 26 ani — simplitate eleganta. 45 ani. Păstrează costumul de pe vremea domniţei Cuza : rochie de faille cu chantîlly, corset Catherine Medicis. Văduvă tânără. E îmbrăcată totdauna după cea din urmă modă. Ileana, servitoare. Slugi, ţărani. Acţiunea în zilele noastre — la ţară. ACTUL I Un salon elegant, la Luchianu SCENA I-a STROE, CONRAD, IOHAN (Conrad calculează la o masă, pe un registru mic de buzunar, fără a observa pe Stroe, care intră vorbind lui lohan Acesta stă, cu pălăria în mînă, Ia uşa din fund, într-o atitudine respectuoasă.) 1 STROE (lui lobau) : Să fii d-ta sănătos, n-am fost ştal-maistru niciodată, dar... ce naiba ! călăresc din copilărie. IOHAN: „Aber... gnădiger Herr !" STROE: Nu, nu... negrul e de rasă arabă şi numai peste cîtva timp poate fi călărit fără primejdie. IOHAN : „Aber... eu tresat pun". STROE : în sfîrşit... (Văzînd pe Conrad.) A !... bună ziua. (Lui lohan. fără a-l privi, pe cînd coboară ca să dea mîna lui Conrad.) In sfîrşit, asta este părerea mea. (Intorcîndu-se către lohan şt făcînd o reverenţă exagerată.) Aşa ! aşa !... Zum vidersehen her stal-maister ! IOHAN (încurcat se retrage, după ce s-a închinat respectuos) : So ist... bardon gnădiger Herr! (Dispare.) STROE : Te credeam pe cîmp. CONRAD (după ce a închis carnetul, strînge mina lui Stroe cu amicie) : Am primit chiar acum nişte bani, din vînzarea peştelui de la Lu-chieni, şi notam sumele. STROE (surîzînd) ; A !... a! ... Bravo la bun sfîrşit te-au dus studiele tale profunde. CONRAD : Administrator la moşiele d-lul Luchianu. STROE: Bine, omule:i, o să-mi explici odată pentru ce porţi un nume străin ?... Din Alexandru Martlnian, Conrad. (Ojerindu-i o ţigară.) CONRAD (refuzînd) : Iţi mulţumesc. STROE : Ia spune-mi, te rog : acum şase luni, cînd m-am întors din străinătate, te văd — vreau să mă arunc în braţele tale — să te chem pe nume — şi tu îmi spui să-ţi respect secretul... Am făcut-o... Dar, ce naiba!... cred că o să-mi spui şi mie ce-nsemnează acest mister?... Conrad în loc de Alexandru... şi în ce hal?... Logofăt la moşiele lui Luchianu !... CONRAD : Stii că sunt ji absolvent al scoale! de Grignon. STROE : Foarte bine — aceasta justifică gustul tău pentru economia rurală... dar eu tot nu-mi explic, pentru ce stai aici, de patru ani, sub un nume străin... Uite... conspirator nu te cunosc, si de aceea nu înţeleg (după o mică pauză) sau mă tem ca înţeleg prea mult. CONRAD; Pentru ca să nu mă bănuiesti, îţi voi destăinui totul. STROE (ofcrindu-i o ţigara) : A !... în sfîrsit! CONRAD (refuzînd) : Iţi mulţumesc, nu fumez. STROE : Omul aceţta n-are nici un viţiu ! CONRAD (fczind pe canapea Ungă Stroe) : Ţi-am spus, încă de la Paris, că d-nu Luchianu este unchiul meu prin alianţă, Ţi-am spus că el a îngrijit de copilăria mea. La şase ani am rămas orfan; d-nu Luchianu mi-a făcut educaţia, 51 cu mari cheltuieli, căci la lfi ani, cînd am sfîrsit liceul, m-a trimes la Paris. STROE : Ei, dar atunci nu înţeleg... CONRAD (scoate o scrisoare din portofoliul său si o dă lui Stroe) : Citeşte ; dacă nu vei înţelege îţi voi explica. STROE (zîmbind) : Da, mă aşteptam... un amor din copilărie... ha '. ha ! ha '. ai şi legiuita poză a îngcrajiului ?... Paul şi Virginia la Vi-foreni... ha ţ... hal... ha!... CONRAD (fără a ride) ; Citeşte, te rog ! STROE (citind): ,1876, Mai, in 10, Viforeni. — Alexandre, în ultima mea scrisoare, îţi recomandasem să te grăbeşti a te întoarce în ţară. Am făcut, pentru tatăl teu şi pentm tine, mai mult decît trebuia să-mi permit a face. Orcît de avuţi suntem, ne-aţi costat prea mult, si o f»c aceasta, stii prea bine, fără să vă fiu dator nimic." (Vorbit.) Hei ?... CON'RAD (ridicîndm-se, cu un început de indignare) : Urmează ! urmează STROE (citind) : .Iotoarce-te în ţară — îţi fac eu căpătîi şi cu puţinul ce vei fi învăţaJL.. Am pricopsit pe atîua alţii, dar pe tine, nepotul femeii mele?" (Rididndu-se asemenea.) A!... da! mt-aduc aminte. La Paris mi-ai spus într-o zî, disperat, că renunţi la diplomă, căci ţi s-a tăiat bursa. r, M*-. ,T*uuw.. tt*wfcjL. 1 ţ ii ni 1 , si-1— •—.*<£ , ^ , „. wţ. *U jvwtL — «^4«^a w(> f^li-iut — * |M(«v> at„ial pretăcttor. d.uînd d.n \^Z-im2 : cnusţdemti asupra lui Platon un fragment din Sj'w/jxwoii. \ a ti utiltzat in Lydd.i. CONRAD : Da. si după aceea am luptat ca un martir !... voiam să nu mă întorc in ţară decît după ce-mi voi termina studiele. 2 STROE: Ştiu, dai lecţiuni... Tristă meserie!... Vindeai adjective si verbe cu luna... pe 20 lei... dar ai izbutii ! Nu înţeleg însă ce raport poate avea tot ce ţi s-a întîmplat, cu stăruinţa ta de a rămînea necunoscut. CONRAD : In locul meu ai fi făcut tot astfel. Scrisorile d-lui Luchianu mă revoltau. Ştiam că nu am mijloace, si că niciodată nu mă voi putea plăti de dinsu, ţi de aceea aveam o vecinică greutate pe conştiinţă. Dorinţa mea, visul meu — era să mă pot plăti de d-nu Luchianu; dar cum ? El dăruise 60.000 fr. pentru a scăpa de ruşine pe tatăl meu. Această sumă i se furase de un mizerabil, pe cînd era casier general al judeţului. Vrăjmaşii talălui meu — care era cinstea în picioare -—ar fi exploatat acest furt. Era pierdut. D-nu Luchianu a avut milă de dînsu şi de noi, si a plătit. STROE : Ciudat om acest d-nu Luchianu: grija de a aminti o binefacere, orcît de mare ar fi, denotă pe fanfaronul bogat, ţi, fără supărare, cam aşa îmi pare că este unchiul tău şi nobila mea rudă. Mult mă tem că binele îl făcea îndemnat de mătuşa ta, care esie o femeie superioară. Ei, dar în ce mod se întîmplă că stai aci sub un nume străin ? cum de nu te-a cunoscut nimeni ? CONRAD : Reîntors în ţară, observ că amicii mei din copilărie nu mă mai recunosc — se înţelege, după aproape 10 anî petrecuţi in Franţa. Pe lîngă asta aflu că d-nu Luchianu sta rău. Găsesc mijlocul de a-i fi recomandat ca agronom francez. Ne înţelegem. însă, crede-mă, el încă nu avea conştiinţa de ruina sa apropiată. Mă lua mai mult spre a putea zice : „Directorul meu de exploatare, inten- deniul meu, francezul de la moşie*. O!... nu-ţi pot descrie fericirea mea, cînd am constatai dezordinea si ruina de care era ameninţat. De atunci muncesc ca un rob numai ca să-i pot mîntui averea. Astăzi primejdia e înlăturată. STROE: înlăturată? dar atunci de ce îmi vinde pădurea? CONRAD: Eu l-am sfătuit. Sumele de care dispune astăzi şi cu banii padurei l-ar scăpa de toate datoriile — si odată averea sa mîn-tuită, prin mine, sunt plătit de dînsu şi mă voi retrage. STROE : Hîm !... dar... Măria ? CONRAD : Cum ?... STROE : Nu mî-ai spus-o dar am ghicii-o... O iubeşti ! CONRAD: Penlru ce ţi-a venit aceasta în minte? Cînd am plecat, e.i era o copilă de 12—14 ani ; am trăit cu vara mea ca doi fraţi — îmi inspira o simpatie vie, este adevărat, dar atît... simpatie copilărească... iată totul. STROE: Nu zic altfel... dar... simpatia de altădată a crescut şi s-a schimbai intr-un adevărat amor. (Văzind că Conrad voieşte a vorbi.) Da, da... ştiu eu ce spui... într-o zi, vorbind cu Măria, î-am surprins secretul; tu nu ştîi poate... dar am simţit : în această casă numai Măria bănuieşte că Conrad este Alexandru Martiman. CONRAD: Dar...* STROE : Tăcere ! iată d-nu Luchianu. SCENA Il-a Aceiaşi, LUCHIANU, SOTIR SOTIR (intră aprins) : Da, da ! eu trec cu ceilalţi. Renumele acestui minister 1 se topeşte ca o bucăţică de zahăr într-un pahar cu apă ! STROE (lut Sotir, după ce a dat nuna lui Luchianu): Bună ziua !... Dar bine, d-le Sotîrache, ai căzut rău în boala celor politiceşti. SOTîR : Sub un regim liberal, toţi suntem datori a ne ocupa de soarta ţării! LUCHIANU (care, pînă aci, vorbise cu Conrad, se întoarce fără a se duce la dinşii) : Nu-1 crede... SOTIR : Cum adică i numai d-ta ai dreptul de a face politică ? eu nu sunt cetăţean român ?... LUCHIANU: Ba da ■— naturalizat... Eu însă (vorbind între dinţii) am făcut totdauna politică, pentru că şi părinţii mei au făcut astfel. STROE : D-nu Sotîrache, poate să mă înşel... face politică negustorească, pozitivă... iPolitica d-sale e pornită sau din interes sau din frică. SOTIR: Eu?,., de fiică?... cu starea mea?... STROE: Tocmai ! Cu eh vei fi mai avui, cu alît vei deveni mai le-mător. {In acest timp Conrad observă nişte planuri.) LUCHIANU ; Politica d-lui Micronescu, fie, mă învoiesc... este aceea a interesului, cum zici d-ta... dar care este a d-voastră, a tinerilor ? SOTIR : Tineri ! STROE : Tineri!... doară pentru că suntem de la Clubul tinerimei s, dar altfel... LUCHIANU: D-voastră advocaţii, aţi substituit aristocraţiei de naştere, aristociaţia vorbelor. SOTIR : A palavrelor ! LUCHIANU : Guvernul iubit de d-voastră este guvernul logomachiei. O, Doamne ! dacă ar şti deputaţi-advocaţii, că discursurile lor nu se publică în Monitorele guvernului, ai vedea cum s-ar linişti bieţi oamenii, şi n-ar mai vorbi decît atît cît trebuie ! Orice vei zice, d-nu Micronescu ieşit din popor... SOTIR : Da... si mă mîndresc ! LUCHIANU: Este cu poporul şi iubeşte poporul ! STROE : în teorie... dar la moşie... SOTIR : Mă rog nu amesteca lucrurile ; politica e una şi negoţul e alta. STROE : Mi se pare că pentru d-ta şi politica şi negoţul e totuna. LUCHIANU (lui Conrad) : D-le Conrad, ai aflat că s-a rupt iazul de la moară ? CONRAD : Nu am aflat nimic, pentru că abia am putut sosi de la Luchieni; cît pentru iaz, v-am spus că o sa se rupă... planurile sunt gata, să regulăm lucrarea în mod sistematic. Mă duc tocmai acolo. (Aşează nişte hîrtiî, ia un sul cu planuri şi, salutînd, iese.) Domnilor !... SCENA IlI-a Aceiaşi, afară de CONRAD LUCHIANU (cu fanfaronadă) ; E activ francezul meu... învăţat si, mai cu seamă, onest! STROE : Poate pentru că nu face politică. (Către Sotir.) Cum crezi, d-le Sotirache ? ,SOTIR : Ce tot Sotirache, Sotirache ! Mă numesc Micronescu. D-ta mă necăjeşti într-una. STROE : Pentru că-mi eşti drag. SOTIR (supărat): Te rog să mă laşi in pace. (Lui Luchianu.) Aşa este, francezul d-tale îmi place şi mie. LUCHIANU: A! Cred şi eu... dar d-voastră nu sunteţi în stare să faceţi asemenea cheltuieli. SOTIR : Apoi d-ta... Cucoane Aleco... LUCHIANU (întrebîndu-l) : Inchipuieşte-ţi, l-am luat după chiar recomandaţi a ministrului de Agricultură. într-o zi, la Bucureşti, mă plîngeam Iui, de Svîrtescu, administratorul şi casierul meu : neregu-laritate... leneş şi mai cu seamă flecar... Nebun turbat după politică, frate!... De cîte ori n-am vrut să scap de dînsul... n-a fost chip... Ministru-mi spune : eu ţi-aş recomanda o persoană foarte cumsecade : onest, activ şi instruit... un străin. Este un om distins, pe care nu-I poţi trata ca pe Svîrtescu ; e francez. — Ah! Trime-te-mi-1, mă rog... — Dar ce nalba căpătîi să-i fac secăturii de Svîrtescu... Ştii că ei ne slujesc în familie din tată în fiu... hoţoman cît vrei, dar nu pot să-1 arunc pe drumuri : are o droaie de copii canalia afurisită... mi-e milă de dînşii, nu de el. STROE : Ei ? şi i-ai făcut căpătîi ? LUCHIANU : Cum nu, l-am numit subprefect. STROE: A ? da, ştiu... istoria lui a făcut zgomot. Ministrul de Interne refuza această poamă rea... dar a fost chip ? Hoţomanul era recomandat stapînirci de opt senatori şi patrusprezece deputaţi!... Iţi place... LUCHIANU: E!... sunt milos; ce era să fac ?... de altfel e îndemîna-tec la toate. STROE : Plîng pe bieţii arăndaşi şi mai cu prisos pe săteni ! SOTIR : A ! săteni... nu e nimic. LUCHIANU r Ii plîng eu dacă pofteşti... dar, în sfîrşit, pe mine nu mă va mai fura. Angajez pe d-nu Conrad... şi sunt foarte mulţumit SOTIR : Dar cum a învăţat româneşte ? LUCHIANU : Bănuiesc că a mai fost pe undeva. De, nu era bine să am pe mişelul acela de nepotul nevestei mele la moşii! A învăţat şi el Ia şcoala de Grignon... dar aş!... de cinci ani aproape nu mai ştiu nimic de dînsul... Am scăpat pe tatăl său de o mare nenorocire şi el a uitat totul. Aceste rubedenii mă costă peste 100 de mu de franci... Un ingrat cum nu s-a mai văzut ! De se grăbea... de mă asculta şl venea în ţară... cu influienţa mea îl... îi făceam căpătîi. STROE : Dar, poate, nu-şi terminase studiile. LUCHIANU: Ce face asta ? II căpătuiam eu. Pare că îţi trebuie studii ca să ajungi ceva... Miniştrii nu-mi refuză nimic. Nu pot să-mi refuze. Ştiţi d-voastră că deunăzi, la Senat, dacă nu mă puneam eu, cu pieptul, putea să cadă Ministerul ? Am luptat eu şi cu Turbureanu din Moldova. A ! Drept să-ţi spun, cînd se pune colegul meu de Ia Vaslui să espectoreze contra opoziţiei... STROE ; Dar opoziţia nu era de faţă. LLCHIANU: Nu face nimic, umbra ci era acolo şi atît ajunge. Şi-apoi, cu umbrele te baţi mai lesne... Ei bine! i-am scăpat... Acum spuneţi-mi, vă întreb... pot să-mi refuze ceva ? STROE : Nici vorbă că nu ; dar d-ta tot vorbind, ai uitat că trebuie să vedem de actele vînzărci pădurii. SOTIR : Pădure ? ce pădure ? LUCHIANU : A !... un nimic. Stroe nu-mi mai dă pace ; vrea în ruptu capului să-i vînz petecul de pădure ce se învecineşte cu moşia sa. STROE : Un peticei, pe care îmi iei, în puterea rudeniei, 3000 de galbeni. — SOTIR: Pădurea?... A! A!... Pădurea... Da... să învecineşte şi cu mine ; este cap în cap cu moşia mea. 3000 de galbeni... hei! hei! bune parale... nu zic... dar şi pădurea ! LUCHIANU: N-o aveam de vînzare, dar s-a ţinut atîta * de mine, încît a trebuit să i-o dau. SCENA IV-a Aceiaşi, ELENA ELENA (vorbind încă d-afară) : Aici !... bine, bine... ştiu. Dar, bagă de seamă, o să cazi cu pălăria... Quei idiot.'... Na !... vezi ?... ha ! ha! ha!.,. (Intru cu un pachet într-o mînă ţi cu un iacalei de călătorie intr-aita. E îmbrăcată foarte elegant.) Ii spuneam eu că o s-o păţească ! II a la bcrlue ! (Alergînd la Luchianu ţi dindu-i mîna.) Mă aşteptaţi astăzi ? (Salutind ceremonios pe Sotir.) Mon-sieur!... închipuiţi-vă, bietul fecior a căzut... e cam nătărău, nu e vorbă... a căzut cu nasul într-un carton cu pălăriele mele ! LUCHIANU : A !... le-o fi stricat ? ELENA: Cu nas cu tot... De pălării nu e nimic, pălării de ţară... dar de nasul lui îmi pare rău. Un nes pschutt, ma paroleHa ! ha ! ha ! bietul om !... Dar Mărioara ? Ce fel, poate nu sunt la moşie ?... a !... mi-a mai racut-o odată. (Un lacheu care aduce clte^'a cartoane.) Dar nu le aduce aici, omule... In odaia verde. (Lui Sotir.) Tot în odaia... (Văzînd că nu vorbeşte, d-lui Luchianu.) Ah! pardon... (Lui Luchianu.) Odaia verde... Ştiu eu, sunt sigură... (Lt-cheului.) Ei! du-te acum... m-ai auzit... odaia verde... odaia verde!... (Lacheul iese. Lui Luchianu.) E nou dobitocul ăsta... adecă vream să zic în serviciu... căci dobitoci sunt de cînd e lumea. închipui-ţi-vă, d-ior. (Văzînd pe Stroe.) A!... tot la ţară? Vai!... dar mai mişcă-te... nu vezi cum tc-ai îngrăşat ? STROE : Eu la ţară trăiesc ca un... ELENA (întrerupîndu-i repede) : Locuinţa mea de vară E Ia ţară, Acolo eu vreau să mor... Ca un fluture pe floare Beat de soare... STROE (rîzînd) -. Şi de zeamă de cioare ! ELENA (tnîndu-i amindouă mii nil e şi scuturîndu-le, apoi lăsindu-te să cadă) : Ce mai fluture! Bagă de seamă... ţi-am scuturat tot praful după (declamînd) gingaşele tale aripioare!... (Vorbeşte încet cu Stroe.) SOTIR (lui Luchianu) : Nostimă cocoană ! Cine este ? LUCHIANU : O amica a Măriei... Cam rubedenie... Văduva fostului ministru Frăţeanu. SOTIR : Aşa... Am cunoscut pe bietu cuconu Grigore... ELENA (continuînd lui Stroe) : Ce vorbă ! e mai lung drumul de la Piteşti la moşie, decît de la Bucureşti la (Piteşti. LUCHIANU : Totdauna veselă. Veselă ca o păsărică. STROE: Veselă ca o văduvită ce-a trecut peste anul de doliu. ELENA : O» est l'esprit... Nu ziceam eu bine că prea te îngraşi ! (Dindu-i săculeţul pe care-l uitase petrecut pe mină.) Ia ţine colea... (D-lui Luchianu.) Dar bine... nu ml-ai spus unde sunt cucoanele ? STROE : Sunt aci... Vino cu mine. ELENA: Un moment. Să-mi caut pachetul... Ce l-am făcut? îl aveam în mină... (Gisindu-l pe o mobdă.) Dacă ai şti ce am într-Insul... tout un monde. STROE: Mustri? ELENA (arălînd spre Sotir şi Luchianu) : Voili les illuslrations de notre monde. Ba nu zău... am să fac Marioarei o surpriză. (Se duce să pună pachetul pe o mobilă, şi, aflîndu-se foarte aproape de Sotir, acesta, rămas uimit de gălăgia Elenei, fără voia lui, ii face loc într-un mod foarte stîngaci.) D-nu este arîndaşul moşiei ? SOTIR (supărat) : Nu, cuconiţă... să mă Iertaţi, eu sunt d-nu Sotir Micronescu, proprietar mare şi deputat. ELENA : Ah ! pardon monsirur I Encbantie I STROE : Nu te supăra, d-le Sotirache. Se poate sa fii şi deputat şi arendaş. Deputăţia nu se ia în arendă ? 3 ELENA (ia pe Stroe de braţ repede si iese): Messiturs(Lui Stroe, ieşitul.) Mecbant, vas!... SCENA V-a SOTIR, LUCHIANU SOTIR (iu(iriifii-se c« mirare după dinsa) : Nostimă coconită... Numai LUCHIANU : Nicidecum... e foarte inteligentă, şi de bună familie... Suntem rude... e fata vornicului Neghină, SOTIR (mirat) : Ba !... protipenda !... LUCHIANU : Negreşit. Dar ia spune-mi, Luca nu vine astăzi Ia Vi-foreni ? T" SOTIR : E ocupat mititelu... lucrează... face o carte... LUCHIANU : A T lucrează. SOTIR: Oh! dc doi ani... iot citeşte... tot scrie, citeşte, sene... compune. Fără să mă laud, cocoane Alecule, dar să-mi trăiască... am cheltuit multe mii de galbeni la Paris... dar barim a învăţat... nu s-a intois cu gărgăuni de politică sucită, ca alţii. Şi asta îmi place din parte-i — că politica e treaba noastră, a oamenilor serioşi ; noi stim să regulăm împroprietărirea ţăranilor3 si are dreptate : Ce înţelege «I intr-ale moşiei? Mititelu,.. el citeşte şi scrie , citeşte şi scrie... Un înger de băiat!... LUCHIANU : Nu ca secul de nepotul mru ! SOTIR : Care ? LUCHIANU: Nu Stroe, el îmi este rudă... mult mai departe... dar îţi vorbesc de Alexandru a lui Iahovache. SOTIR : A ! a ! ştiu. LUCHIANU : Cît n-am făcut pentru dînsul... ştii bine. SOTIR : Da, da. LUCHIANU: Inchipuieşte-ţi... nici nu ne mai scrie... s-a supărat d-tui. SOTIR : Eu unul nu ştiu cum să mulţumesc lui D-zeu... Mi-a its'n băiatul bun... Franţuzeşte... franţuzeşte... Nemţeşte... nemţeşte... Face cărţi... o să le dea în tipar... ar face şi mai multe dar 11 opresc eu... am destulă stare... El însă nu se lasă, e ambiţios... Aşa îmi place; nu ca tinerimea de acum care vrea fără să priceapă cele pr opri etăric eşti, să reguleze împroprietărirea ţăranilor... Auzi, o nouă împroprietărire... ce le pasă lor, vor [să] ne ia moşiile de tot. (Cu miuer.j... Mi se pare că ista scrie el. O să-i combată frumos! LUCHIANU: Oh ) despre împroprietărire nici idee... Ştiu eu cc se petrece... altfel am regulat noi la Senat. SOTIR; Fireşte... să împroprietărească, pe cine? pe ţărani... nişte leneşi, beţivi... LUCHIANU : îndobitociţi, nu e vorbă... dar noi la Senat, ţi-am spus, vom regula cum ştim noi. Nu, nu se poate... nu permitem noi '■ SOTIR : Aşa, cocoane Alecu, mă rog... cum o să faceţi la Secat, ca să facem ţi noi la Cameră — ar fi păcat ~> LUCHIANU : Tocmai pentru aceea am stârnit atîta Ia alegeri de te-am făcut deputat... trebuie să mergem mînă in mînă... SOTIR : Da, da, pentru aceasta m-am lepădat de opoziţie. LUCHIANU!: Trchuie să mergem împreună.. Noi suntem cele două familii stăpîne pe judeţ, si fii încredinţat că mergem împreună... nu vezi că de cînd mă asculţi, chiar interesele îţi stau mai bine... mi-ai mărturisit-o singur SOTIR : Da, da (cugetind la altceva), da... da... sa facem o alianţi serioasă, LUCHIANU (cu aer de proiectare) : Cum nu! tu nu sunt mindru... SOTIR : Luca de cîte ori nu mi-a adus vorba despre Marioara... LUCHIANU : Asa da, da... cred c-o să ne apropiem. SCENA Vl-a Aceiaşi, MAR1A, STROE, ELENA ELENA: D-na Luchianu totdauna a fost bună... A! Comme voui ete; botine, ma cbire M-me. (Alergînd la masa din fund f; luind pachetul ce-l depusese in scena precedentă.) Ce zici de aceasta ?... (li dă un caiet de note.) MAKIA : Carmen... (Mai veielă, îmbră(isînd-o-) Iţi mulţumesc!... ELENA (punindu-ie la piana) : Ascult-o... n-am descilrat-o tocmai bine... dar, in slîrşit, je joue comme je peul. (Bîiltînilar.) Să nu rideţi. vă rog !... SOTIR (în pane) : Nostimă coconită !... ELENA : Nu vă supărăm LL CHIANU : Se poate ! o artistă !... ELENA : Mă faci să rotesc pină în albul ochilor. (Exe<.uiă cîteva tacte j Aşteaptă... aici... ce zici ? MARI A : Frumos ! STROF. : Ce entuziasm !... ELENA (lăsind brusc pianu) ; Nu prea merge... La -.uite au prochuui numero, cum zic gazetarii!... (Rîzlnd.) Ha! Ha! Păcat, n-aî fost la alergările de cai deunăzi. (Lui Stroe.) Pe d-ta te-am văzut... STROE : Alerga $: un cal al meu. ELENA : Ai fost premiat? STROE : Nu... jocheul meu ml-a jucat o farsă. F[ LNA (cu întristare afectată) ; Ah ! Bietul Gogorc... el era nebun după alcrgănle de cai. cjuel sporteman la ftne jleur de turje. SOTIR : Ce zice ? LUCHIANU (cure este grupat cu Solir in parien apusă) : Fleacuri. ]ţi acord si aceasta... dar nu uita că Măria... ELE'NA : Un perfect gentclman [sic!] nu mi-ai refuza nimic... (lp Şterge ochii.) SOTIR (ca cum ar urma vorba) : Nici vorbă, cocoane Aleco, pentru noi este o onoare, dar... ELENA (Măriei): Tu eşti tot trista, chir bebe; e si vina mea... în-chipuieşte-ţi, scumpa mea... nu se mai poartă anul acesta coloarea maîs, şi eram nebună dupe dînsa... (Lui Strat.) Ei ! ştiu c-o să nzi... fugi d-aici... nu vezi ■ nous caussons chiffoiis. (îl Împinge uşor.) STROE : Mă goniţi ! (Trece ia grupul hâtrînilor. Lui Luchianu.) O să aştept pe Conrad, citind jurnalul d-tale. (Sade la o parte citind.) LUCHIANU ; Da, da... Eterna chestiune a Dunărei... ELENA (Măriei) : Conrad ?... Cine ?.., A ! îmi aduc aminte, inginerul moşiei, aşa mi se pare... un tînăr charmantşi cum îţi spuneam... dantelă neagră pe seriz este adorabilă, tu vas la daiibler de satin outrecuidance Collatioimie. şi pe umărul stîng porţi une rose en permission de minuit. Cest charmant! 4 (Obsen iud pe Măria că e tristă.) Dar ce ai tu ?... nu-mi place faţa ta... eşti tristă... eşti nu ştiu cum... iar ideile tale!... ce vrei scumpa mea... a hotărît sa te ia de uţie şi te va lua. MĂRIA : Dar nu mă iubeşte ; nici eu nu-1 iubesc. ELENA; De ce? Luca te va iubi; ş-apoi e încăpăţînat ca un... MAR1A : Taci. Domnul acela este tatăl său. ELENA (rîzînd): Allons danci Ha! Ha! Ha! Cînd am intrat, vă-zîndu-1 aşa, nu ştiu cum, i-am luat drept un arendaş. E vina acestor domni, nu mi l-au prezentat. (Srudiindu-l.) Ce-i drept, i! n'est pas trop distingue, dar fiul său... il n'est pas mal: are stare foarte mare, se zice... tu asemenea eşti bogata. îl vei lua. MĂRIA : Această căsătorie nu se poate face... S-apoi mama nu m-a: sili niciodată să mi însoţesc cu un om pe care nu-1 iubesc. ELENA: Vorbe, ma chereVei vedea ; o să iei pe Luca şi-1 vei iubi. Un adevărat fashionabil. STROE (in parte) : Bravo !... ;i el... dar el ce a mai greşit ? LUCHIANU : Ce este ? STROE : A decorat şi pe Svîrtescu. LUCHIANU : Cum se poate ? Să vedem. STROE (trecîndui jurnalul) : Uite. LUCHIANU : Hîm !... a pătruns... şi-a făcut loc... ■ ELENA : Mergeţi in străinătate anul acesta ? MAR IA : Nu ştiu. ELENA (lui Luchianu) : Cum. d-le Luchianu. nu mergeţi în voyage, vara asta ? A ! A ! A ! LUCHIANU : Anul acesta am inierese care mă împiedica... STROE (Elenei) : Eu mă voi duce... ELENA : D-ta nu mă îndoiesc, şi prea bine o să faci, voîagiul ic va mai proproţiona... ha ! ha ! h.i ! Ce ochi imi faci SOTIR (lui Luchianu) : Foarie rău... pădurea face mai mult... iţi voi dovedi-o : de ce adică nu mi-ai vinde-o mie ? LUCHIANU: Dar aproape am terminat cu Stroe... SOTIR : Terminat... terminat... ia s-o mai vedem... o preumblare, tot vream să-ti văd şi moara cu abur. STROE (care a auzit pe Sotir înfluienţind pe Luchianu ; in p.nc) : Orioît vei polei pe negustor, fondul rimîne neclintit... Ha ! Ha ! Vrea să mă tragă pe sfoara, cum zic ei în limbagiul lor paria- mentar. LUCHIANU (lui Sotir) : Atunci mergem ! ELENA (în grupul ei, răscolind ţi aruncind în toate părţile obiecte din săculeţul de voiaj) : Dar unde le-am pus ? MĂRIA : Lasă mai pe urmă. ELENA (căutind) : Nu se poate... (Şi adunind obiectele trîntite re STROE (venind la grupul femeilor) : Dar ce e revoluţia aceasta ? ELENA: Fotografia mea... o minune... (Măriei.) S-o vezi, scumpa mea, â la Carolus Duran. STROE: Mă prind că vorbeşte şi fotografia. ELENA : Cum ? STROE : Vorbeşte într-una... veţi osteni deodală. ELENA (fără a se supăra) : Lasă-mă în pace ! (Arâdndu-lc o fotografie.) A ! ce ziceţi ? (Băttlrm se apropie, fi grupi.tdu-se în tund Elenei.) LUCHIANU : Foarte frumoasă ! SOTIR : Nostimă, şi vă seamănă. ELENA : Nu... umbra asta dacă n-ar fi prea pronunţată... cest trop en pltin. în sfîrţit, sunt eu... A! (Adunind cu precipitaţiune lucrurile risipite.) (Măriei.) Vino. Marioară, n-am văzut încă sera cea nona. (Lui Stroe.) D-ia rămîi aici, tot nu te-ai vindecat, eşti curios ca un copil... gras! Ha! Ha! Ha! (.lese repede cu Măria, pe "fa Literală.) LUCHIANU (lui Strat, dup'; ce a luat pălăria şi umbrela din mina lacheului) : Nu vu tu noi '• STROE: Vă mulţumesc, am fi prea mulţi în trăsura... Ş-apoi cine ştie ce mai aveţi de combinat... SOTIR : Cum ? STROE : Combinări politice... (Apâslnd.) Eu aştept pe Conr.td ca să facem actul de vinzarea .pădurei. SOTIR (iese riiind după Luchianu): Da. da! pădurea, (Salutind ceremonios.) Cine mii îmi iţii... 30TJ0, hîm ! iţi trebuiesc loimale d-tale ! Ha ! Ha ! (fese.) SCENA Vll-a STROE, singur Iată în ce lume a intrat sărmanul Lean!...4 Un speculant, care socoteşte ziua şi noaptea averea lui şi avertfa altora, un politicoman, îmbibat de ciocoi imuri, cu toate câ pretinde că e nobil —. om slab de caracter dar umllat dc respect pentru sine ca broasca din fabulă ; o prietenă, pe jumătate nebună, prin capul căreia zboară regin5 Mab a 'ui SUjki.'Spi'aie, şi o face de visează numai mode — o fiinţă al catei viei;r trebuie sa fie un adevărat atelier de croitorie... Tncailea de ar vorbi mai puţin, dar cind începe, te apucă groază ; aî fi mai mulţumit să îuşliiţi discursurile unui întreg Consiliu comunal, decît drăgălaşele ei cuvinte, care curg, curg ji nu se mai isprăvesc. Şi, ce-i mai ciudat, este că tot i se pare ci nu vorbeşte destul. Iar alături de aceste împestriţate neamuri, două femîi : mama şi fata, amîndoua bune, amîndouă superioare, şi deci amîndouă neînţelese de crilanţii. Una, d-na Luchianu. s-a măritat ca să-ţi faci rîndul ca toate; cealaltă. Măria, se mărită ca să facă ca mumă-sa. (Dind din Cap.} Ce trist (Reluindu-şi firul.) Si ce bărbat ii ileg, sărmana lată ! Luca Microni/seu ! Un om care a isprSvk toate pe pămînt, şi nu i-a mat rămas decît grija de a-şi reproduce speţa... (făcind o mişcare la dreapta, către culise.) Oh! dacă nu te-a. cunoaşte!... (Revenind la loc.) Un nerod Care 6 a colindat Usmea jntrtagi ca să tt convingă ia pimînlul ( rotund, si, deţ) a ajuns tot dr unde a plci-at, ar fj tel dintîi care să trimeaţă pe Galileu la spînzură-to.ire, pentru că 1-a zdruncinat atîta cu călătoria. (Riniind.) Luca Micro ne urii "... Un tînăr go! şi zadarmr ta aliţi» alţii — caic în apaieniă nu e in stare să facă rău nimănui, dar nici bine — fost la Paris cinci ; ani — întors în ţară numai după cc a secat toate Izvoarele de cheltuit — >ry,s de destrăbălare — despreţuit de femei — nw.frrit ce!t7r • modeşti — plictisii, plicticos, avînd aerul de a 1 se urî peste tot şi, iu rezumat, gol. gol ca portofoliul unui ministru ad-iiiterim. Şi se în-i soară Auzi. nenorociţii! Bietu Alexandru! Cit o iubeşte şi 8..t îşi is-cunde dragostea! (Rîzînd.) Fără îndoială, lumea este o ciudată panoramă... t i Revenind.) Şi fata se va supune... şi Micronescu se va însura... si ciocnii ; noi se vor ridica la nobleţe... Da. da : ciocoii HOL '- Sunt şi astăzi i. ciocoi, şi sunt mai rai decît cei vechi ! Dacă m-aş apuca să-i număr,., i puţini boieri ar rămmea, (Se %,'ndeşte un moment.) Săi număr?,.. Mai i bine să-mi păstrez iluilile. O iluzie la vîrsta mea e a icricire Ştii .. am B ajuns de dau cu năvodu, ca să mai prind cîte un peţtişor de accsiia. Sărmana Măria !.,. (Revoltindu-se.) Dar, în sfîrsit, e o infamie tocmeala acestor nevrednici, pentru a cumpăra si a vinde o astfel de fiinţa !„. [Bufnind de tis.) Poftim !... O lume in caif Micronescu reprezintă un om şi unchiul meu o idee !... Are haz ! !... (Iese.) 9 '! Manuscrisul 11 are aici o formă care a trecut printt-o controversă vizibilă prin raport cu cea a primului. Astfel, este exclusă numărătoarea boierilor (problemă care-1 pasiona pe Duiliu Zamfirescu) şi legătura se fac. astfrl : „Ciocoii noi sunt si a'lizi ciocoi ii sunt mai răi decît cei vechi. Sărmana Măria !™ După fraza cu tocmeala pentru „o astfel de fiinţă", şi înainte de meditaţia despre lumea în care Micronescu „repre-îiniă un om" iar luchianu -O idee", figurau încă două fraze intercalate ,1 st iei : „..tocmeala acestor nevrednici pentru a lunipă'a şl a tinăţ o astfel de fiinţa. Şi cînd mă ţîndesc că Alexandru nu itie nimic din tor te se m de a plat, el umbrele vînzăni, şi a modific,, suma Ia 310D. Dt.diu ^.imhrescu a restabilit forma iniţială. Nepăsarea faţă de soarta ţăranilor aparţine. în manuscrisul II, ]:ii S-isir (-De pielea ţăranilor n-ar trebui să ne turburăm"), deci Duiliu Zamlir.'scu era. In manuscrisul I, mult mai aspru Li adresa lut Luchianu. SCENA X-a I SOTIR, LUCHIANU i SOTIR: De cînd sunt n-am auzit una ca asta. [UCHÎANU; Conrad trebuie să fie prins mai dedesubt decît toţi, căci în toate lucrurile el sare intîi. SOTIR : Da' daca — or fi fost cam... (Face semnul beţivilor.) LUCHIANU (brute) : Conrad nu bea niciodată. SOTIR ; Nu te prinde... Franţuzi ăştia nu prea beau ! I UCHÎANU: Stiu foarte bine ce spun. Desigur a vrut să vadă de aproape, unde 5! cum roade apa din mal si, fiindcă e plin de curaj, a intrat prea adînc sub scoc, SOTIR : Ei • Dar malul de ce s-a surpat tocmai atunci ? Se vede ci e pedeapsa lui D-zeu. Cine ştie re comedii a făcut tînărul acesta, care nu crede în evanghelic şi în Cristos. LUCHIANU ; Dar ce vorbeşti de evanghelie si de ceasloave, cînd moare un om ? ! SOTIR (urmindu-si ideea) : Bine, cocoane Alecule — uu te supăra. (Frecîndu-;i miinele.) Ei!... dar zicem noroc?... Nu pentru mine... Eu mîine, poimine închid ochii. Pentru dînşii... pentru copii fac, (Taiere.) Eu nu înţeleg de ce ţii atîta la Stroe... măcar că ţi-e rubedenie... Dar d-ta nu vezi ? toată ziua nu face decit îmi stă Ia taifas cu |ărani — ena mii, che ena «!. LCCHIANU: Ai mama de a face pe toată lumea beţivă. Tn sfîrsit, om mai vorbi asupra pădurii... Să vedem cum scapă oamenii de la moară... SCENA X I-a CONRAD (cu braţul în e5arpă), D-na LUCHIANU, MĂRIA, ELENA, STROE — cei de sus LUCHIANU (lui Conrad) : A !,,. esti scăpat !.,, Pericolul era mare, desigur. STROE : Cît despre pericol, era atît de mare, încît eu însumi, acum, văzînd pe Conrad dinaintea mea, mă întreb cum a scăpat ? CONRAD : Fără Stan al Neacşii eram pierdut. 6fli SOTIR (lui Luchianu) : Zicem noroc i LUCHIANU : Om mai vorbi, lasă. STROE : Inchipuiţi-vă un om căzut între roatele morii, alţi doi prăvăliţi peste el, d-o bucată din mal. Conrad a rămas prins, ca prin minune, de un cui de la osia roatei, iar Stan al Neacşii si Tiidor Voinicii au fost trimiţi în scocul morii cu o repeziciune înspăimântătoare... MĂRIA (asculta cu un interes viu toata povestirea) : Sărmanii oameni. CONRAD; Dacă nu-mi răneam mina, aş fi sărit în apă după ei. LUCHIANU : Foarte rău ai fi făcut. SOTIR : Ţăranu nu moare, d-le. CONRAD : Cîteva minute nu s-a mai văzut decit o ploaie de spumă si de picături... Oamenii nu mai ieşeau. MĂRIA (punindu-şi miinele la ochi) : Ce groază CONRAD : Trecuseră citeva minute. (După o pauza.) In sfîrsit, zăresc la vale pe Stan... Era scăpat ! SOTIR : Nu-ţi spuneam eu ! STROE : El, însă, după cît mi s-a spus, în loc să mulţumească lui D-zeu c-a scăpat din asa primejdie, se repede iarăşi în curent şi înoată la deal pînă ajunge sub roţi. CONRAD ; Atunci pune o scindură pe drugul unde mă aflam şi pe mal. şi astfel scap numai cu o uşoară rană la braţ. STROE (lui Conrad) : Te poţi felicita de acest deznodămînt, fără Staa erai mort. CONRAD : Bietul Stan... cit s-a expus... Am luat măsuri spre a-1 tri- mete îndată la oraş... Bănuiesc că ,şi-a rupt o coastă. ELENA : Saimanul După cît se vede, d-nu Conrad e un fel de api^e protecteur pentru ţărani ! CONRAD: Doamnă, dacă ţineţi să vorbiţi în limba mea5, daţi-mi voie să vă spun că ar fi mai drept să ziceţi eă sunt un ange pro lege al ţăranilor. D-na LUCHIANU ; Şi una şi alta, d-le Conrad. CONRAD (duc'tndu-se spre masa) : Un moment numai, să scriu doctorului LUCHIANU: Pentru cine? D-na LUCHLANU : Pentru Stan... După ce şi-a expus viaţa, nici atîta sa nu facem '■ CONRAD (scriind) : In limba românească, care de arum va fi limba mea cea mai iubită şi cea mai dulce, aş zice ca nu sunt decit un bun tovarăş al ţăranilor. (Repeta.) Bun tovarăş, doamnă. 665 ELENA (Măriti) : M,t chhe amie, apropo! de ceea ce zice d-nu Conrad ; un ţăran 3a Sinaia a fost prins de un... Comment ga it dit? par un* sat... CONRAD (saiiitd) -. De im herestrău. ELENA : Un france?, care vorbeşte mai bine decît noi româneşte... LUCHIANU r Apoi lasă că la Sinaia d-voastră, ar crede cineva că e oriunde, numai în ţa-a românească nu. MĂRIA : D-appJ că şi d-ta. raia, vorbeşti aiîtea vorbe străine. LLCHIANU: Fu, treacă meargă, sunt om bătrfn ţi... dacă e vorba, eti sunt adevărată viţă de boier — dar puşlamalele alea de fii de băcănii şi de cherestegii... cărora Ic-a rămas patru, cinci parale... de unde franţuzeasca la d-lor ? D-na LUCHIANU (zîmbind) : Tocmai fiindcă eşti viţă de boier adevărată... SOTIR (apartt) : Rre, bre, bre !... D-na LUCHIANU ; ....Ar trebui să vorbeşti mai puţină franţujească ;i mai multă românească. STROE (intervenind) : In sfîrşit, bine că a scăpat Conrad. LUCHIANU : A fost mai mare spaima. STROF. : Spaima din cate Conrad a ieşit cit braţul rănit si biciul Stan cu o coastă rupta. LUCHIANU : Da' de ţăran nu mă-ngrijesc eu atîta, ţăranu e ca pisica : are nouă suflete. MĂRIA : Cum. tata ? De aceşti sărmani oameni nu vei avea niciodată milă ? SOTIR : Da' ei au milă de noi cînd ne Iasă grînele să putrezească pe cîmp ? CONRAD (irite!) : Cînd vi le lasă ? (Calmhidu-se.) Adică d-lui Sotir se poate să i se întîmple.. românul e foarte recunoscător.. i-n bine şî-n rău. IUCHIANU: Să mergem şi noi la moară, să vedem unde s-a rupt malu. SOTIR : Da, da. bine zici. TOŢI (afară de d-na Luchianu si Măria) ; Sa mergem. (Ies.) D-na LUCHIANU: Mărio, mergem şî noi să vedem pe bietu Stan?-. (Către Conrad.) La revedere. MĂRIA : Da, mamă. (Ine uitindu-se lung la Conrad.) SCENA XII-a CONRAD, singur ■■ ţSe pregăteşte să scrie.) Să scriu contractu lui Stroe, un contract care, desigur, nu va servi la nimic, căci d-nu Luchianu va da pădurea lui Sotir. [\'rea să iCrie — aiuncă Condeiu.) Dar nu pot să scriu. Mîna mă doare ;-i mintea nu-mi e acasă. Aiîtca am în cap, încît nici eu nu ştiu ce mai am. Dacă n-as fi hoiărît să stau cu orice preţ aici, ca să mă plătesc de unchiul meu — mîine aş pleca, căci, în adevăr, rolul meu începe să-mi displacă. (Sculîndu-se de la masă.) Ce ciudate întimplări se urmează in viaţa mea de ciţiva ani '. Am trăit ca tînăr chinuit. Am ajuns bărbat cu sufletul rănit de toate colţurile nenorocirei, şi voi imbătrîni cu mulţi anî înainte de a fi bătrîn. Copilăria (cu expansiune) a fost singura vîrştă care mi-a lăsat amintiri plăcute... O întîmplare sileşte pe tată! meu să se împrumute. EI moare şi mă lasă moştenitor pc numele şi pe sărăcia sa. Foarte bine — fiindcă trebuie să plătesc u poliţă, pe care nenorocirea a tras-o în numele meu, voi căuta s-o plătesc. Dar pentru '' în manuscrisul II, monologul Iui Conrad-AlexanJru are cu totul altă înfăţişare. Pe scenă pare să fi fost chiar întrucîtva simplificat şi modificat faţă de cel compus în scris — de Vellescu. căci de aici. restul actului I, iar din actul II primele opt scene şi două replici şi jumătate din a treia, sînt scrise, deci şi prelucrate, de Vellescu, avînd numai intervenţii (modificări, adaosuri) ale lui Duiliu Zamfirescu. Dăm textul integral al scenei a 12-a in forma din caiet; între paranteze drepte sînt marcate pasajele eliminate sau modificate : „Conrad (windu-se duios după Muria) : O! Doamne... o inima de înger ca şi a maicii sale !... Ah !... Mărio... suflet curat... [crin neatins de adierea patimilor — testul e tăiat de două ori. cu verde si cu creion negrul, tu nu vel şli nimic din taina sufletului meu!... Te iubesc... te iubesc... dar niciodată... o ! niciodată tu nu vei auzi din buzele mele acest cuvînt !... Şi cum l-aş putea zice ! [spune — coteciar cu creion negru de Duiliu Zamfirescu]. Eu? O! nu... eu sunt condamnat a plăti o poliţă pe care nenorocirea a tras-o în numele meu... voi căta s-o plătesc ! Nu... eu nu trebuie să uit numele ce-1 port ! Sărmanul meu tată !... pare că-1 văd încă... galben ca iurta de ceară [comparaţia e ştearsă cu creionul negru, probabil tot de Duiliu Zamfirescu], plingînd şi sărutîn-du-mă .. lacrimile sale îmi udau obrajii... şi eu abia înţelegeam unde-l duc ' .. O ! dai de ce nu pot afla pe acel mizerabil care l-a nenorocit... (Plingînd.) O ! tată... da, ştiu ! tu nu erai vinovat... tu nu ai furat !... dar legile astfel sunt... cum ie puteai apăra fără dovezi !... Şi mi-ai lăsat un nume înnegrit numai prin ura Şi gelozia duşmanilor tăi Şi eu să cutez... Măria !... Nu !... nu... mai bine moartea.. Orgoliul J-lui Luchiani.... [care cu ţoale acestea şlie că tatăl meu .1 suferit închisoarea ce să fui silii a spune minciuni vecinie ? Au, nu e permis să mărturisească cineva că. deşi sărac si ieşit din popor, posedă aristocraţia inimei : recunoştinţă ? A Recunoştinţă ! O recunoştinţă către d-nu Luchianu Ce voluptate să o poţi plăti prin sacrificiu şi abnegaţiune de tot felul ! Cc mulţumire să vezi că braţele tale de slugă — căci, în definitiv, sunt o slugă — apuci pe stăpînul care se duce de rlpă şi-1 opreşte strigindu-i : „Opreştc-te, că drumul acesta te duce la moarte !", fără a-i spune decît t.rziu : „M-am plătit. M-ai scăpat de la dezonoare — te-am scăpat de Ia mizerie, suntem chit." (Stă un moment gînditor.) O! Mărio!... Tu insă nu vei şti nimic dinlr-o taină, pe care am înnodat-o in colţul vieţii mele. Nu, Şi cum s-ar putea să ţi-o spun? Cine nu m-ar acuza? Tu inîîi ; „O slugă care se ridică pînă la fata stăpînului sau* — sau, dacă nu m-ai acuza tu, ceilalţi ar zice : „Lin mişel, care, sub pretextul recunoştinţei, vine să fure inima unei fete bogate !..," (S-aşează la maia, cu capul în mii,ii.) SCENA X H 1-a CONRAD. MĂRIA Măria se iveşte la uşa din fund. Ea sc opreşte un moment in prag ; apoi, apropiîndu-se încet dc masa lui Conrad. zice cu sfială. MĂRIA : D-le Conrad !... CONRAD (se icoală cu repeziciune) : A!... {Încurcai.) Eram ostenit : la ce va pot fi bun ? şi a murit nevinovat. Orgoliul său — şterse ultimele două cuvinte, cu creion negru") s-ni revolta... tu eşti silit să te ascunzi şi să minţi vecinie! In ziua în care mă voi plăti de d-nu Luchianu prin muncă, sacrificiu şi abnegaţiune... O! nu ştiu... de voi putea spera... dar cel puţin nu-mi voi mai pleca fruntea... O! ce voluptate de a putea zice: iţi sunt dator recunoştinţă, te-am scăpat de Ia mizerie şi ruină... suntem chit... Mărio !... Mărio!... de ce nu eşti săracă... de ce nu porţi alt nume?... (Cade la maia cu capul rezumat în mina.)" Finalul monologului este foarte elaborat în ce priveşte doar formularea ipotezelor, nu ,î conţinutul lor. O singură peroraţie, adăugată, aurenla ziua dorită a compensării umilinţei în acest fel (adaosul îf subliniem) : „In ziua în care mă voi plăti de d-nu Luchianu, prin muncă, sacrificiu şi abnegaţiune, in ziua cind voi face sa strălucească memoria tatălui meu, în ziua cind voi reabilita numele său, în ziua în care voi confunda pe inamicii săi, in acea zi... O ! nu ştiu... de voi putea spera..." Acest supliment patetic, adăugat cu cerneală violetă pe contrapagina alăturată (a filei precedente), e tăiat cu cerneală neagră şi apoi cu violetă — de cine ? Ambii autori au operat cu ambele cerneluri ! MĂRIA (silindu-st să rîză) : Mie ?... D-ta ştii atîtea lucruri, încît poţi fi bun la toate. Am venit să-ţi cer o povaţă, CONRAD : E cel mai mărginit capitol din pretinsa mea erudiţiune, capitolul povcţelor. MĂRIA : Văz că *1 ştiinţă, chiar cînd îţi expui ştiinţa. CONRAD : Mă rog, domnişoară, cruţă-mă dc a fi silit să fac spirit. D-ta ai prea mult, eu n-am de ajuns. MĂRIA : Modest te cunosc de trei ani... Ştii că sunt trei ani de cînd ne cunoaştem ? (11 obseivă.) Şi modestia e un mărgăritar aşa de rar în ziua de azi... (Ironic.) Îmi dai voie să stau... CONRAD (vrînd să-i dea un fotoliu) : O, nu t; mira de rusticitatea mea. De cînd trăiesc cu ţăranii... MARI A dezi/id] : Vorbeam despre modestia d-tale. Ştii că eu n-am reuşit niciodată in arta modestiei. CONRAD : Te calomniezi. MĂRIA : Atunci d-ta te lauzi. CONRAD : Nu mă laud ; caut să fiu drept. De alminterl, prin chiar faptul de a vorbi cineva de modestia sa, devine nemodest. MĂRIA : Ce erudit a mai decretat aceasta? CONRAD ; Ernesl Renan. Mi Se pare că citeai odată. în Revue, amintirile lui din Seminar... * MĂRIA : Femeile nu citesc din reviste decit romanele. (Aparte.) O să par mai rea de cum sunt. CONRAD : Femeile... dar nu toate. MĂRIA : Va să zică d-ta ai o înaltă idee de sexul nostru ?.,. Cum ? ne faci această onoate ? (Ironic.) O !.,. «şti aşa de bun, aî un suflet atît de nobil !,., CONRAD : Domnişoara Mano, ca stăpînei mele, îţi aştept întrebarea — porunca. MĂRIA (aparte) : L-am supărat! (Tare.) întrebare,,, nu, JViruncă... şi mai puţin, O simplă lămurire. Ai citit pe D-mi de Camors7, a lui Octave Fcuillet ? CONRAD : L-am citit. MĂRIA : Cum judeci pe d-ra de I.uc d'Estre'.les i CONRAD (vrhtd iâ-ji aducă aminte; Măria aşteaptă cu nerăbdare): O judec foarte bine. MĂRIA: Foarte bine? Bagă de seamă, d-le Conrad: d-ra de Luc d'Estrellcs, aceea care se duet la Camors, să-i spuse verde eî-I iubeşte, ca e o femeie superioară şi că-I va face fericit ?... CONRAD : în alte condiţnini nu ştiu cum aş judeca-o, dar, în con-diţiunile în care o pune Feuillet, o judec foane bine. MARJA (sculindu-st) : Foane bine ? Şi dacă ai fi fost Camors, ai fi luat-o ? CONRAD : Desigur, MĂRIA (apropiindu-se de dînsu, cu o voce adincă) : Ai fi luat-o ? CONRAD : Nu înţeleg de ce te-ndoiesti. MĂRIA (*te*i>idx-sc în faţa lui, vorbeşte agitată) : Nu înţelegi !... Cum nu-nţelegi, cînd vezi că eu de trei ani, te recunosc, te privesc neîncetat, ca să ştiu dacă în adevăr eşti Alexandru, şi ştiu bin; că eşti Alexandru, ca eşti vărul meu, cu care am trăit toată copilăria ; şi te ascunzi ca să nu te recunoaştem *, ca să nu se zică că ai venii să mă înşeli şi să te îmbogăţeşti... Ei nu ! Sunt săracă, Alexandre ! (Vrind să-i Ut mina.) M-aî uitat ?... ai uitat pe Măria, tovarăşa ta de copilărie, căreia îi sărutai părul pe frunte ? pe care o luai pe cal? cu care ai trăit atîţia ani ca cu o sora. Alexandre, spune-mi adevărul. Arată-mi ca nu m-ai uitat. Scapă-mâ de visurile de bogăţie ale talălui meu ■— scapă-mă de toţi acei cari îmi cer mîna... Fii tu, Alexandru de altădată, Alexandru din copilăria mea... îngerul viselor mele... bucuria, speranţa mea! [Vrea .'ă-i ia din nou mina, el se icl'age un pas înapoi. Pare cu totul turburat.) Zi un cuvînt !... De nu-I vei zice... mă vor mărita şi voi fi o nenorocită!... Mi voi mărita... auzi, Alexandre?... O nenorocită !... (ta aşteaptă. Conrad e într-o mare agitaţiune, l'rea să zică un cuvint şi pare că nu poate — apoi jăchtd un pas către dînsa.) CONRAD : Mărio !... (Se opreşte. Face o sforţare teribilă asupra lui însuşi si pare că ie linişteşte.) Iaria-mă, dar eu nu-nţeleg nimic..-Mă confunzi, desigur. (Mana ramine un moment în nemişcare.) tul nou, continuat de tirada^ Măriei (în paranteze drepte, modificările ulterioare, eliminările şl corectările ambilor autori) : ..MĂRIA... O! Alexandre... te ascunzi pentru că eşti singur în lume, sărac... si poate... O! iartă-mă, ^poate... pentru că te crezi dezonorat !... Ei! nu!... nu eşti singur in lume... ne ai pe noi... [ş-apoi, o greşala, dacă greşala este — nu se resfrînge asupra fiului, decît pentiu inimile mici şi de rînd]. Intr-această luptă vom fi doi. Alexandre... acum nu mai sunt copila de altădată... te-am putut judeca şi cunoaşte în aceşti trei ani... Acum vin la tine... şi-ţi zic: oşti nobil, esti mare, [eşti vrednic de mine], eşti vrednic de tot devotamentul meu... Precum tu ai împărţit cu mine jocurile copilăriei mele, voi si eu să împart cu tine durerile şi luptele tale. fmpărţindu-le, ele vor fi mai uşoare... dnd vei simţi că lupta re va slăbi... privirile, vorbele, fiinţa mea îţi vor da încredere in tine [în locul ultimelor patru cuvinte, scrise de Duiliu Zamfirescu, fusese scris de Vellescu: -...va fi balsamul care îţi va da noi puteri, SP™ „3. E'pta»]_ioi ce vei întîmpina, fericire sau durere, eu, ca şi în copilăria noastră, voi fi lîngă tîne... şi-n ziua în care vei purta numele tatălui tău cu mîndrie, [în acea zi] triumful tău, fala, onoarea numelui tău nepătat se va resfrînge şi asupra mea!... [triumful lău va fi şi al meu! (Vrind să-i ia mina.)] (Cu disperare.) O, Doamne! O datorie oricît de sfînta... poate oare sfărîma toate amintirile ? [Poate atrofia inima pină la... o absolută tăcere?... Ei bine...] Nu-mi răspunzi? Ai uitat _ trecutul ? M-ai uitat pe mine... ai uitat pe acea Mărie, tovarăşa copilăriei tale. căreia îi sărutai părul pe frunte ?..." etc. CONRAD (punindu-şi repede mîna pe animă şi com primind o durere : A ! MARI A: [O! nu, Alexandre, spune-mi că nu m-ai uitat! Nu, tu n-ai uitat! Ai uitat pe Măria, pe care o luai pe cal?]" S C E N A X I V-a Aceiaşi, D-na LUCHIANC MĂRIA (alergînd către d-na Luchianu cu o pornire copilărească, o ia de gît fi o sărută. Apoi, agitată, zice) : A... Mamă !... nu ştii ?... d-nu Conrad ne vrea binele, ne iubeşte, il voi asculta: mă măm, iau pe d-nu Micronescu... Finele actului ACTUL AL DOILEA Grădina caselor boiereşti de la Viforeni. în fund, în depărtare, satul ; în ultimul plan, se vede un colţ din grilajul gradinei, foarte elegant. Alee ; grupe de plante exotice ; vase de marmură cu flori; statui. La planul ai IlI-ka, în dreapta spectatorului, o terasă stil Renaissancc, cu o scara bogată de marmură, al cărei capăt de jos este ornai ni sfinxi. Bogăţia si luxul gradinei trebuie să facă contrast cu satul^ ce se vede în fund. In planul al II-lea, la stînga, o masă de grădină, cu scaune împrejur; un fotoliu mare de fier balancoire. pentru d-nu Luchianu. La planul l-iu, în dreapta, o masă, canapea, scaune de bambus. Pe una din mese cîteva cărţi, un album si un coşuleţ cu lucru de mînă. Grădina în totul bogată şi îngrijită. SCENA 1-a MĂRIA, ELENA, D-na LUCHIANU, LUCA. grupaţi in jurul mesei de lucru. D-nu LUCHIANU. SOTIR, Ia stînga; d-nu Luchianu c răsturnat pe fotoliul balanţoire D-m LUCHIANU (coiisultînd o gravuri de modă) : Ca rochie de vizită, este foarte frumoasă ! ELENA : Jamah, au grand jamais Nu susţiu că nu este în modă poanta, dar prefer acest biais cu bruxel ! LUCA : Dar rochia de mireasă ? alegerea nu e bună ? ELENA : Incontestabil... (fi urmează pe acest ton. Elena gesticulrază mult, ca să se vadă că mai mult ea vorbeşte.) SOTIR (lui Luchianu) ; Si dacă cade ? LUCHIANU: Nu se poate; zgomote false, născocite de gazetari... SOTIR: Dar, in sfîrsit... dacă cade? LUCHIANU (gînditor puţin): Hei!... Hei!... Hei!... Pcuh !... Ce vrei să fac Cît pentru mine, merg cu ministeriuî cel nou. SOTIR: Dar... LUCHIANU: Nu pot face altfel... Eu! contingentul meu, activitatea mea, o dau, d-le Sotir, nu partidelor... dar patriei. Puţin îmî pasă mie de ce firmă e la putere. . eu sunt cu puterea, căci sunt fiul patriei, şi trebuie să mă lupt pentru fericirea ei!... s ţOTIR : Va să zică se vor dizolva şi Camerile... Ei !... eu LUCHIANU (rizînd) : Nu te teme, dacă nu în Cameră, la Senat tot te căpat ui esc eu. SOTIR : Aş fi mai mulţumit în Cameră, căci am diurnă. Nu pentru alta... da', oricum, iese o cheltuială... ELENA (cu mare zgomot) : Mă opun eu. SOTIR : Pentru ce ? ■MĂRIA: Dar mie-mi este indiferent. ELENA : Unde s-a văzut vrodată pegnoire fără broderie entredeuz. SOTIR (rîzind către Luchianu) : Bată-le de cocoane... Am crezut că cucoana Elenuţa se opune la alegerea mea ! (Bătrinii rid amîndoi.) LUCA (venind lîngă Sotir cu două stampe de modă): Ce zici, papa... pe care o preferi ? mie îmi place acea lilas ! SOTIR : Să facă două, trei, patru; şi după gustul tău şi după al Marioarei. (!uca trece la grupul femeilor.) LL'CHIANU (unui lacheu ce a scoborît scara cea mare, cu o tavă de argint, pr care aduce ci/rin scrisori) : Ce este ? LACHEUL : A adus scrisorile vătăselul de la subprefect ură. LUCHIANU: A! să vedem! (la scrisorile. Lacheul se înclina fi iese.) A ! a !... bravo ! Asta trebuie să fie. SOTIR : Noutăţi de la Bucureşti ? Ia să vedem. Cade ? LUCHIANU' : Ba nu... Citeşte, (li dă o hîrtie.) Ministrul m-a servit cu o grabă... c foarte cumsecade. D-na LUCHIANU (in grupul său) : Acum sper că alegerea e terminată... ELENA : Sunt lucruri asupra cărora trebuie să revenim. (Grupul acesta se mişcă astfel: Luca, cu Ma'ia la braţ, se duc spre fund şi prii fit liteva plante exotice. D-na Luchianu cu Elena sunt încă la masă. Elena gesticulează aprinsă.) SOTIR (strîngind mîna lui Luchianu cu căldură) : DecoraţieNeaşteptat !... O să-i facă băiatului o plăcere deosebită. LUCHIANU : Vezi, Bene-merenti, pentru lucrările sale literare... SOTIR (,-* nedumerire) : Dar n-a făcut nimîc încă. LUCHIANU : O să facă. SOTIR : Era mai potrivită Coroana. LUCHIANU : I-o dăm şi pe aceea, e uşor pentru mine ! însă, te rog, ţine cel mai mare secret. Adu-mi mie hîrtia. Voiesc să-i fac surpriză în ziua nunţii. SOTTR : Dar bine, cum ai făcut ? LUCHIANU (ingiinfat) : Oh ! foarte uşor... n-ara decit să propun ; mie nu-mi pot refuza nimic, o ştii, ţi-am mai spus-o. s !> In manuscrisul I, Duiliu Zamfirescu adaogă marginal, cu creion negru, o continuare a replicii : „(Ii dă un Monitor) : la citeşte si asta. S-au publicat cîteva nume decorate. Ia vezi, poate cunoşti pe cineva." După care, tot marginal şi tot cu creionul, o specificaţie : .Aici se intercalează tot dialogu din scena a Vl-a (pag. 98) act. III." Evident, indicaţia e pentru copistul lui Vellescu, hotărîre luată cu acordul ambilor - dar. de vreme ce-o consemnează Duiliu Zamfirescu, înseamnă probabil că jniţiauva primă a modificării îi aparţine. In adevăr, in manuscrisul II, caligrafiat de Vellescu. scena respectivă, din actul III (ed. de faţă, p. 692— 69J) e mutată aici, cu neînsemnatele intervenţii de text, care se află marcate de noi la locul respectiv. SOTIR {trecind In grupul celălalt) : Ia veniţi, copii... astăzi sunt fericit cu deosebire, am să-mi fac ţi eu danii meu de nuntă. {Toţi ţin in imul lui.) Marioara, îţi dăruiesc icată giuvaericaua, toata Am pentru fi ; ras coupe care vă va plicea, si o peiecb: de cai asemenea. ELENA {ca entuziasm) : A! miniitur mansieur \ Ai toitî Stima şi admiiaţiunea mea l MĂRIA (cam tristă) : Iţi mulţumesc, d-le. SOTIR : Nu. Zi-mi tată... D-na LUCHIANU (in pj« ştie cum să ia lucrul): Mon ngina| ;i, c.i şi d-ta, mon cher, nu cunosc meşteşugul de a nu spune verde ceea ce gîndesc în mîne despre alţii. MĂRIA [apjne): Dat cc au ■ LUCHIANU (lui Snoe) : Apropos ! Iţi csplici acum, tinere, dc ce am revenit asupra tocmelii pădurii? Nu puteam refuza pe viitorul meu cuscru. STROE: Mai e vorbi, eu înţeleg uşor, nu-i aşa, scumpul meu Luca? LUCA (in grupul damelor) : Da, da... numai, acum mă iartă, nu .ştiu despre re este vorba. D-na LL'CHIANU (Elenei) : Cum n-ai văzut mciodaiă această plantă ? ELENA: Ba da... Am văzut un exemplar magmfiqtte ! Nu mai ştiu unde. In adevăr, curioasă plantă. STROE: C*re? El ENA ; Sensitîva... Cum o atingi îşi strînge frunzele, şi i se pleacă ramurile. VIROE : O! da.. Sensiriva cînd o atingi se minie. d-le Luca. D-na LUCHIANU : Dacă voiţi, să mergem in seră. TOŢI ; Da, da... (ies toţi afara de Luchianu fi Sotir.) SCENA 11 I-a D-nu LUCHIANU, SOTIR SOTIR : Mi s-a părut că m-poţelu d-tale... ruda d-talc, cam voia să ia pe Luca peste picior. LUCHIANU ; Glume. între tineri... aşa sunt ei. SOTIR : Fie, că rm-a plăcut Luca — foarte bine l-a lăsat fără cuvint. LUCHIANU (surlzind) : Fireşte. SOTIR : Acum să lăsăm vorba aceasta... aide sa punem cărţile jos ! D-ta dai Marioarii moşia Vilorenii ? LUCHIANU : Negreşit, ne-am înţeles. SOTJR : A;a este... Moşie frumoasă, mare... dar... stii, este hipotecata Ia credit. LUCHIANU : Mi se pare ca am mai vorbit despre aceasta ? SOTIR Asa e... dar vezi d-ta, cocoane Aleco, ca cinduiaU iceasta. îmi dai numai jumătate moşia. ,1 eu cu banul meu trebuie să răscumpăr cc'Janta jumătate. LUCHIANU : Bine, dar acea sumă ne-am inţeles că-ţi va fi restituită de mine. SOI IR ' Nn t\c ba. dar cu am găsit o alcătuire mai bună... LUCHIANU (cam supărat) : Asa... Adecă ? SOTIR : Adecă să-mi dai jumătate din luchieni ţi... LUCHIANU (ridicindu-se) : Ascultă, Sotirache. îmi vorbeşti cam mult de banul d-tale ! SOTIR (fără a se intimida, inşii cu rezerv'il : Hei! eu am adunat avere.» mea para cu para. LUCHIANU (mai supărat) : A ! dar SOTIR ■ Te rog nu te supăra... Fu vorbesc lucrurile desluşit. . Dacă crezi şi d-ta, aş propune să platele eu Ia credit... căci motia tot c... de 1 pierdută se cheamă. Iţi dan si d-tale 80.000 de franci," aceşti bani. împreună ca jumătate din Luchieni, să-i dai zestre fetei, iar Viforeni să rămînă ai mei, LUCHIANU (aprim) : Ce fel... eu să... SOTIR : Tot Marioani îi rămîne, nu este copilul meu? LUCHIANU (indignat): Asta este... Cum? peste hipoteca, 80.000 franci. pentru o moşie care face cel puţin 600.000 !... (Călind a se stăpîni.) Ah !... este... ji d-ta crezi poate că *u sun' SOTIR : O, Doamne... nu te supăra... Dar, in sfirşit... iar nu c un cuvînt că dacă eşti puternic în politică să-mi dai ce nu curge pe apa. 5 C F. N A .lV-,1 Aceiaşi, CONRAD CONRAD (intră prăfuit ;i an de soare, dă peste vorba lor fi se opreşte) : A ! pardon ! IUCHIANU (fără a-l ji văzut): Moşia hipotceată o voi dezrobi-o eu, c'J banul meu,., nu cu al d-tale. SOTIR : Dar dacă am propus a plăti eu la Bancă, nu va sa zică... (Oprin- du-se brusc, lui Luchianu.) Nu suntem singuri !... CONRAD (coborind puf") '■ ^^ă iertaţi, nu ştiam, ii mă retrag... LUCHIANU : Deloc... poţi voibi — nu am nici un secret pentru d-lui... ;i pentru nimeni... SOTIR : V'ăz bine că te-am supărat, dar n-am voit... credeam ca este o înlesnire bănească deocamdată, pentru a dezrobi mai curînd moşia... SCENA V-a SOTIR, LUcftlANU, CONRAD, El ENA ELENA (venind lepede) : Pardon, messieurs ! Caut o cane de botanică, aci îmi pare... LUCHIANU : Cărţi sunt acolo pc masl. (Lut Sotir.) Mi se pare ca esie mai bine a ne opri aci, plătesc cum ţl-am spus eu singur banii la Bancă... dacă... nu pofteşti. SOTIR : L)ar... gînde>ie-te, cocoane Aleco, trebuie să plătiţi chiar peste 5 zile 200.000 de franci. LUCHIANU: Ei bine... ce dracu... CONRAD (înaintind): 200.000 franci îi plătim peste două zile. dacă e trebuinţă. LUCHIANU ; Dar cum ? SOTIR : Jianii ? CONRAD : Negreşit, aceasta mă priveşte pe mine, banii vor fi plătiţi. (Elena, după ce a găsit cartea, ascultă această discuţie.) LL'CHIANU (lui Conrad): Dar aş dori să-mi explici... CONRAD : Foarte uşor : avem în casă 70.000 franci ; 1000 chile grîu, de la ambele moşii, este deja trimes la schelă, şi s-a şi încărcat de casa ce ni 1-a cumpărat ; preţul de 100.000 fr. este la bancă depus pentru noi, ji se pot încasa chiar miine. Pentru porumburi am primit acompt, 3000 de lire. avem dar mai mult decît ne trebuie. Pc onoare răspund, d-]e Luchianu. ca diipuneji dc areaviă suma. SOTIR (umilit, în parte) : Ce neghiobie am făcui !... LL'CHIANU (dînd mîna lui Conrad) : Iţi sunt foarte recunoscător, d-le Conrad; eşti un om de onoare... (foarte miţ<.at) dă-mt voie să te îmbrăţişez ca pc copilul meu !... (fl sărută.} CONRAD (modest) : D-le Luchianu, mi-am făcut datoria, nimic mai mult. SOTIR (confuz): Cocoane Alecu... de !... iartă-mă... Atunci este altă varbă,.. eu tot pentru binele copiilor. ELENA (înt'tmpinînd pe Conrad. care voia j.î urce spre terasa); E frumos aceea ce ai făcut, d-le Conrad ! (Ii strînge mina cu alecţiu-ter urcind cu dineul, care o conduce spre seră f CONRAD; Nimic decit djioria ! LUCHIANU (cu demnitate); Mi-am dat cuvimul, nu mi-1 retrag, lucrurile rămîn cum au fost regulate. Dacă ai ceva de obiectat în sensul ideilor d-tale, atunci eşti liber, şi riminem tot prieteni. SOTIR (umilit): Dar se poate una ca asta? ferească D-zeu... Cum vrei d-ta, şi cum doreşti d-ta, aşa se va face... dar... Se poate, vai de mine ! LUCHIANU {care i-a calmat) : Atunci bine, rămîrtem înţeleşi. SOTIR : Cum regulezi d-ta. e sfint din partea mea. Aceiaşi, ELENA, LUCA, CONRAD, STROE, D-na LUCHI/ SCENA Vl-a ANU MĂRIA D-na LUCHIANL' (care vine la braţul lui Luca): Orice îmi vei zice, Stroe are drepiaie de asia dată. ELENA (lui Stroe) : Şi nu te-ai însura ? STROE (hienei, cu care vine in scena): Ferească D-zeu ! Îmi place linii - tea şi independenţa. EIENA: Eşti un c-goist atunri- STROE : Nu, dai imi cunosc temperamentul. Ş-apoi, să-ţi spun drepi : părerea mea este că dacă Adam nu se-nsuri, era să fie... gras ci WMM . ţî vat fi tolănit p'ni în ziua de aii în Paradis.10 ELENA : Oh !... quel horreur! (li iasă braţul.) S rROE : Şi duar în cazul eind m-aş hotărî li «rta « asia, aş zice: însuraţi-mă iuie, ca să nu văd, căci dacă aş vedea, suni in stare să-mi iau cuvîntul înapoi. LUCA (conduce pe d-na Luchianu la masa, unde un lacheu servise cafele ; apoi dă Măriei o roză; roza pe care o avea ia butonieră): Roza aceasta, în Jimbagiul florilor, indici amorul ce poană cineva fiinţei iubite. (7î oferă floarea.) MĂRIA : Eşti foarte bun. (la floarea si rămiii? ginditfare, apoi, ca să iasă din această situaţie, in care >r simte stingace, ţe grăbeşte a împărţi cajeaua bătrîniior; fiecare iji ia tasa, unii şezînd, alţii in pic io are.) STROE (lui Luca): Cum văd, te-ai specializat în îimhagiul florilor1 LUCA : Mon cber, o educaţiune complectă arc cunoştinţe generale. STROE (ironic) : Educaţiune complectă !... Mi se pare că te contrazici. Cît despre mine, rămîi in credinţa că e mai bine să fii urs decit ■A stil din loate cîie nimica. F.LENA (jelichind pe Măria): Chere priite, dă-mi voie să ie feliriltz. Nunta ta se va face desigur. Ei!... nu-ţi spuneam eu ! Vous voyez f MĂRIA (distrată) : Cum ?... era să nu se mai facă ? ELENA : Negreşit... se iviseră neînţelegeri între d-nu Micronescu şi taiăi tău : question d'argem. MĂRIA (cu amărăciune) : Acum s-a sfîrşit tocmeala ?... ELENA (cu importanţă) : Crede-mă... fără d-nu. Conrad... diferendul nu se aplana. MĂRIA : Cum ? ELENA : D-nu Micronescu se parc ci cerea explicaţii băneşti, asupra zestrei talc Era vorba de o sumă de 200.000 franci, de care tatăl tău credea că nu dispune în acest moment. Negustorul iritase pe tatăl tău... lucrul luase o turnură gravi. D-nu Conrad a explicat că dispuneţi cu prisos de acei -CO.C0O fr. Oh ! scumpa mea: // jallait VOir la bineUe du qunlani(Rîde.) Negusioiul a rămas ca trăsnit... şi-a cerut iertăciune.. bineînţeles... căci tatăl tău se supărase foc, şi acum nunia este «şură... (l/ibrăţifind-o.) Et moi te te felicite, fţi mărturisesc că atu i) stimă deosebită pentru d-nu Conrad ! MĂRIA (ginditoare) : A! D-nu Conrad... (Luîndu-i braţul Elenei.) Vino... am putea vorbi aci ! (Urca scena ţinîndu-se de talie.) SCENA VH-a Aceiaşi, Un SERVITOR SERVITORUL (lui Luchianu) : Cocoane, a sosii d-nu subprefect şi aşteaptă ; ce porunciţi ? SOTIR : Subprefectul ? dar ce ai cu el ? LUCHIANU : !-am poruncit să vie ţu cîţiva calarăţi sa scoa'i oameni la seceră. Mizerabilii aceştia, după ce m-au înşelat, acum nu vor să iasă la lucru. (Se ridică ţi vrea sa urce scara.) SOTfR : Viu si eu, am să rog ji eu ceva pe subprefect. LUCHIANU : Vino cu mine. (Ies urmaţi de servitor.) SCENA VUI-a STROE, LUCA, CONRAD, D-na LUCHIANU LUCA (asemenea): Am calculat totul. CONRAD (care, in acest timp, a vorbit cu d-na Luchianu, care brodează la o masă; pe cînd Măria se preumblă cu Elena în fund): D-nu Luchianu poate să se iuţească cu bieţii ţărani... Mă duc, doamna... fac ei ţi fără asprimea subprefectului. (Ii sărută mîna.) D-na LUCHIANU ; Eşti totdauna prevăzător !... STROE (lui Conrad, care iese): Nu alerga, cum ai obicei, viu si eu... te ajung. (Lui Luca.) Sunt sigur cx rămîi a-(i urma curtea. LUCA : Bine zici... (Oprindu-se repede.) A ! mon Dieu !... clinii mei de vînat sunt aici de azi-dimineaţă... trebuie să mă încredinţez de sunt îngrijiţi... nătărăii ăştia de ţărani sunt în stare să-i lase nemîncati. STROE (rizind cu hohot): Şi odată această afacere importantă regulată, îţi vei relua Jirul gingăşiilor pe lîngă şesul frumos. Mon chir, ai dispoziţii™ minuna ic. ELENA: Viu şi eu să văd pe subprefect. (Se agaţă de braţul lui Stroe.) D-na LUCHIANU (lui Luca ţi Stroe): Va duceţi > LUCA (sărutindu-i mîna): Un moment, scumpă mamă "... {Iese cu Stroe... D-na Luchiaiiu rămîne. privindu-l ţi clătinind din cap.) STROE (lui Luca) : Scumpul meu, permite-mi şi mie să te felicit. LUCA (păţind) : Iţi mulţumesc, mon cber. STROE : Va să zică ieşi din rîndul nostru, te însori... LUCA (cu fatuitate): Hei! ce vrei, il le faut... sunt sătul de viaţă de holtei... Ş-apoi mă insor pentru că îmi convine calităţile fetei, şi pentru că îmi place caracterul său blînd. STROE : Prea bine. O! vei fi fericit, scumpul meu — astfel înţeles căsătoria (exagerat): confîenţă fără rezervă si un amor fără margine. Marioara te iubeşte ?... LUCA : De ce m-ar lua, "ion cber f Şi chiar de nu mă iubeşte, mi va iubi... STROE : Nici vorbă... ai tot ce-ţi trebuie pentru aceasta. LUCA : Asupra căsătoriei îmi am vederile >i teoriile mele. Adevărata temperatură a căsniciei, mon cber. cade in zona tiedă. STROE : Da, da, iată adevărata teorie... a căsătoriei. Balzac a rămas pe jos... Aceasta se cheamă a călca pe scîndura sănătoasa. Manoara e frumuşică. LUCA (cu fatuitate): Voi fi invidiat, mon bon, frumuseţea ei îmi linguşeşte orgoliul. STROE : Oricum, scumpul meu, eu de m-aş însura, tot n-aş uita că frumuseţea are >i ea displăcerile ei. SCENA IX-a D-na LUCHIANU, MĂRIA, O SLUGA D-na LUCHIANU ; Mărio, eu văd bine că tu eşti tristă. Nu s-ar putea să-mi spui cauza ? MĂRIA . Nimic, mamă, nu-i nici o cauză. D-na LUCHIANU: Nici o cauză'. O!... cireşe bine in inima (a. Tu suferi. Ai o greurate care te apasă, te înăbuşe. Nu mai eşti liniştită ca altădată. Spune-mi ce ai, Mărio? încrede-te în mama ta, căci ea 3 încercat tot ceea ce încerci tu acum... Fii cuminte ! Spune-mi : nu-1 vrei ? te măriţi numai ca să porţi un alt nume şi sa al un bărbat ? Sju vrei să faci plăcerea tatălui rău. luînd pe d-nu Micronescu ? Sau... iubeşti pe altu ? Spune-mi, copila mea. Crede că nu e om pe lume care să cunoască mai bine suferinţele altora, decît cel ce a suferit el însuşi MĂRIA (tace un moment, după aceea): Nimic din loale acestea... D-na LUCHIANU: întristarea ia mă face si cred ca te măriţi numai spre a asculta pre părinţi. Aş fi cea mai nenorocită mamă, dacă aş şti că copilul meu s-a jertfit, spre a nu mă mîhni. MĂRIA (afeclînd o veselit de topii): Nu, mamă — nu suni tristă. Şi nu ştiu pentru ce as putea fi. Mă mărit, iau un om bogat... care mă iubeşte... D-na LUCHIANU : Şi pe care iu nu-1 iubeşti... MARlA : N-am zis niciodată asia. Poate că încă nu-I iubesc, dar îl voi iubi desigur. (Cu naivitate.) Ia spune-mi drept, d-ta iubeai pe tata cînd l-ai luat ? D-na LUCHIANU ('încurcată) : Eu, draga mea, era alte vremuri cind m-am măritat. Tatăl tău era un om superior sub toate privirile. MĂRIA; Foarte bine; dar asta nu-nscmnează că-1 iubeai. (Repede.) In sfirşir, eu nu mă găsesc deloc de plîns. Fericirea, te-am auzit pe d-la adesea zicînd, e o floare care nu creşte în grădina tutulor. D-na LUCHIANU (se uită la dînsa lung — apoi s-apropie, ii ia capul în mlini) : Copila mea! Să dea D-zeu să fii fericită.., O metili... Dacă în adevăr nu iubeşti pe nimeni ca pe Micronescu. E un băiat bun, care va căuta să nu ie supere niciodată şi să-ţi lase pacea sufletului... MĂRIA (cu vocea înecată de lacrimi) : îl voi lua. D-na LUCHIANU : Plîngi ! Vezi ? Spune-mi atunci ?... MĂRIA : Nu am ce spune, mama, decît că mă voi despărţi greu de casa copilăriei mele, iaiă tot. Voi veţi trai cu mine. O SLUGA : Cuconiţă, a venit Stan să ceară un praf de friguri. MĂRIA [către d-na Luthianu): Du-te mamă, sărmanu Stan e prins de friguri, de cînd a scăpai pt d-nu Conrad. Sărmanii Stan!... D-na LUCHIANU (ieşind) : Daca soarta ta va fi ca a mea vei deveni o victimă prea nobilă. :E SCENA X-a MĂRIA (singură stă un moment fără a zice nici o vorbă. După a^ee.i pronunţi CU putere) : Mint !,.. Mint pe mama, cind îi spui ca sunt fericită, mint pe viitorul meu bărbat, cind mă hnlăresc să-l iau ; mint pe toată lumea. O!... Cine ştie dacă nu mî mint pe mine însămi! Dacă Conrad, în adevă', n-ar fi Alexandru?!... Şi cu toate astea simt că este el. "' Marginal, pe ^manuscrisul I, Duiliu Zamfirescu a notar cu creion negru : „Nejustificată ieşirea. Mama îi zice să cugete la starea ei şi să-i spuie mai pe urmă." Insă recomandarea nu are ecou în manuscrisul IT. Dar daca n-ar fi el ?... Atunci sunt cu atît mal nenorocită, căci se află un om sub soare căruia i-am destăinuit copilăreşte durerea mea ! Un om care ştie că iubesc pe unul şi primesc să iau de bărbat pe altul... Un străin care poale presupune că sunt capabilă să pun calculul în cumpănă cu iubirea! O ! e de nesuferit!... (S-aude vorbind în alee.) Şi totuşi, nu ! este el! (F"g'-) SCENA Xl-a SOTIR, LUCHIANU (intră vorbind] SOTIR : Nu, nu, prea se amesteca acest domnişor în toate trebile d-tale. LUCHIANU : Da, ţi se pare, d-le Soiir. SOTIR: Acu... ascultă-mă şi pe mine — se cheamă că suntem rude si ne purtăm interes : băiatul acesta cu aerul sau cucernic de Sfîntu Pahumie... LUCHIANU : Zi şi d-ta un sfînt mai civilizat, că doar nu te ţine parale. Intr-un stat democratic, comparaţiile sunt gratis. SOTIR : In sfîrsit, mie nu-mi place. LUCHIANU (riilnd): A ha! ha! D-lui Sutir incep sâ-i displacă străinii. Bravo ! SOTIR : Nu-i vorba, cocoane Alrco. că şi asta mă supără mult... să văd eu în ţara mea — eu, român get-begei... LUCHIANU: Him !... Adică român cu semimenie în ier naţionale... SOTIR ; Să văd pe un venetic de franţuz că vine de vîră gărgăuni in capul ţăranului... Ce păcate! că doar ne-om şti noi face treburele Si fără dînşii s. LL'CHIANU : Ce să-ţi spui, ai mult haz, d-le Sotirachi. cînd susţii cauza românismului. (Cu interes serios.) Mă rog... luat-ai cuvintu vreodată în Cameră, de cînd te-am ales ? SOTIR (iute) : Da' ce, trebuie să iei şi cuvintu ?... * " Manuscrisul II aje o formă diferită a celor patru replici de aici: ,.SOTIR ; Nu iau cuvîntui... dar... LUCHIANU : Dar iai diurna... [bine faci...] SOTIR : As fi avut si eu multe de zis... dar ţi mai dau pas flecarii de acolo?.- (Cu amărăciune.) Ah! dacă ar fi Luca în locul meu... jriu că le-ar da pe foi.., LUCHIANU ; Apoi să-l facem şi pe el deputat." Problema îl preocupase pe Duiliu Zamfirescu în schiţa însemnările unui uficr de la Cameră, în foiletoanele Palabras din 1883, intr-o referire la Pantazi Ghica. eaa 633 I LUCHIANU: Apoi d-ta n-ai văzut pe ceilalţi deputaţi cum fac ? SOTIR (cu admiraţie); Da, dar cei care vorbesc sunt oameni învăţaţi... Mă rog, n-ar fi bine să punem pe Luca să vorbească?... că, ştii, el face şi o carte. LUCHIANU : Întîi sa-1 alegem deputat şi-apoi... SOTIR (grăbit) : Cum sa facem oare > LUCHIANU (cu protecţiune) ■ Cum am făcut si cu d-ta. SOTIR (scărpinîndu-se după urechi): Da... numai pe mine m-a ţinut cam multe parale. LUCHIANU : F.i \ asia-i acum ! parcă ai văzut alegere care să nu ţie parale. în sfîrşit, să ne întoarcem la franţuzu nostru. Zi... te supără străinii ? SOTIR : Da' nu-i numai d-aia. Eu mă uit la el. cocoane Alecule, şi-l văd cum face stare din moşiile d-tale. LUCHIANU : Las' să facă dacă-i harnic. SOTIR : Bine, da' el face si cît poate ţi cît nu poate, LUCHIANU : Cum adică > SOTIR : Dumneata nu vezi ce condeie-ţî trage la socoteli ? Pune c-a cheltuit cu moara de abur 6000 de lei ca să facă o şandrama de scânduri ; mai ieri îl auzeam vorbind de pădure, să răsădească copaci. LUCHIANU : Pentru ploaie si umbră la pămînt. SOTIR : Vorbă să fie. Lumea scoate buturugile, si d-ta umbli să le vîri la loc. Ba e curat înşelătorie... Ca să aibă unde să te mai încarce. Dar apoi cu învoielile ţăranilor! Toţi arendaşii ţipă că la Viforcni să strică preţurile. El dă ce dă Ia alţii si trage si pe turta Iui. Auzi, 6000 de franci, ca să ridice o baracă care, pre legea mea, cucoane Alecule ! nu face 200 de galbeni... LUCHIANU (impresionat) : Ce-i drept, a cheltuit cam mult cu moara."' SOTIR: Da cu moara, da cu porumbu care-1 vinde cu 4 leî mai jos la chila, da cu peştele din haltă... (Misterios.) Ştii d-ta că se vorbeşte multe de dînsu ? Se zice că are 150.000 lei la Cerlenri, bani ghiaţă şi încă mai ştie cîţl în ţară la dînsu. LUCHIANU (gînditor) : Faptul e că eu nu i-am luat socotelile, de sunt aproape doi ani. SOTIR : Auzi, sa te laşi d-ta pe mîna unui speculam J _ 11 De aici, în dreptul a şase replici ale manuscrisului I, în continuare, o linie marginală verticală cu creionul şi notă, toc cu creionul, a Iui Duiliu Zamfirescu : „Mai scurtată". Insă în manuscrisul II scena e întreagă, doar cu cîteva rectificări de amănunt. Deci sugestia scurtării c notată la propunerea altui lector, poate din Comitetul teatral. LUCHIANU: De, frate, am încredere într-însu... pare aşa de cinstit... (Glndindu-se.) Vezi d-ta, de aia îmi tot face el la proiecte, ca să aibă cu ce să-mi spoiască ochii. SOTIR r Da12 cu pădurea ? Regulase d-lui s-o vînză lui Stroe cu 3000 de galbeni, pădure care face oricînd 3500. (Intim.) Ai văzut, eu ţi-am dat 35DO, şi am plătit şi timbrele. LUCHIANU : Aşa e. 13 SOTIR : Ascultă-mă pe mine. Franţuzu ăsta trebuie expulzarîsit, căci altfel te sărăceşte. SCENA XII-a Aceiaşi, CONRAD CONRAD (înaintind spre Luchianu cu veselie) : Mai bine s-au împăcat lucrurile astfel. Sunt foarte mulţumit. SOTIR : Da, pierzînd după pofta mojicilor 50 zile de lucru. CONRAD : Dar era drept sa le pierdem. I-am scos la praţilă si cu vreme Si fără vreme, făgădui ndu-le că din zilele de seceră ic vom reduc: aliiea cîte au pus Ia sapă. Din pricina asta porumbul lor a rămas ca vai de dînsu. SOTIR (Încet lui Luchianu) : Ce-ţi spuneam eu, vezi ? Fă cum viei, dar omul acesta nu-mi place. (Tare.) Am întîrziat, mă duc. La revedere, cuscre. (Cu Conrad afectează o politeţe neobkinuită. în parte, ieşind.) Te învăţ eu să scoţi moşia de la credit si să-mi strici astfel toate socotelile ! {Iese.) SCENA XIII-a D-nu LUCHIANU, CONRAD LUCHIANU: Nu ştiu cum, dar mă încurc în socoteli! (Intorcindu-se către Conrad.) D-le Conrad, poţi să-mi dai cîteva lămuriri ? (Ironic.) Mă rog, fii bun, spune-mi cîte chile de grîu am vîndut anul acesta ? CONRAD : Mi se pare că 1000 de chile. LUCHIANU (ibid.): Ţi sc pare ! Cîte dt chila ? CONRAD : Cîte o sută de lei. LUCHIANU (pe acelaşi ton) : Cîte o sută de Iei ! CONRAD : Dc altminteri socotelile le puteţi vedea aricind doriţi lămuriri. LUCHIANU : Dar cu orzu ? CONRAD: Orz n-am făcut tocmai mult anul acesta, fiindcă am pus şi mei. LUCHIANU : Să vede că numai la noi nu s-a făcut, căci încolo aud pe toata lumea ca nu ştie unde să-l mai puie. CONRAD : Tot am făcut pentru ceea ce am semănat. Dintr-o sută de pogoane am scos 180 chile. LUCHIANU (scuUndu-se, cu un început de iritaţie): Dar dijma 1 CONRAD: Dijma este deosebită. Nu m-aţi întrebat de dînsa. Avem şi d-acolo vreo 100 de chile... LUCHIANU (se aşează) : Va să zică din toată moşia Viforeni am scos 280 chile de orz... Buni agricultori suntem ! CONRAD (zîmbind, zice cu respect) .- Cînd nu punem mai mult nu putem scoate mai mult. LUCHIANU: Aşa?! Dar cu pestele? Slava Domnului, anul acesta au scăzui apele... Cum mergem ? CONRAD: Mergem potrivit, căci am luat masuri să nu se mai scoată fără socoteală ; intt-un an tot, de nu mai rămine nici de setninţa — şi înti-un alt an deloc. (Aparte.) Ce are ? LUCHIANU: Da, proiecte si iar proiecte. (Se apropie dtn nou de masă.) Dar balta cc ne-a dat ? CONRAD (liniştit): Nu pot să vă spui hotărît, fiindcă n-am încheiat toate socotelile. Cred insă că se ridică pînă la vreo 9000 fr. LUCHIANU: Anii trecuţi aveam cîte 11 şi 12 mii. CONRAD: Se poate — dar cu sistema aceea de exploatare, în cinci ani nu mai aveţi peşte. LUCHIANU: Da', mă rog, cu moara şi cu pădurea? Ai cheltuit 6000 de franci pentru o baracă, pe care eu aş fi făcut-o cu 200 de galbeni. CONRAD : Se putea face şi cu 200 de galbeni, dar ar fi fost o adevărată baracă. Acum tot are aparenţele unei case ; e tencuită, e învelită cu fier... LUCHIANU (iritat din ce în ce mai mult): Dar pădurea, pădurea ? Mă puneai la cale s-o dau cu 3000 galbeni, cînd ea face cel puţin 3500 ; Sotir mi-a dat 3600. CONRAD : Mă iertaţi, dar cu mine n-aţi vorbit un singur cuvînt despre pădure. LUCHIANU: Cum? va să zică mă faci şi mincinos. Eu mincinos! Eu? CONRAD: Nu zic asta, dar... constat că cu mine n-aţi vorbit nimic despre pădure. LUCHIANU (furios) : Domnule, dacă din noi doi minte cineva, acela, desigur, eşti d-ta! Auzi ?... După ce îmi face cele mai păcătoase învoieli cu ţăranii, din care păgubesc sută la sută ; după ce nu bagă de seamă la tocmeli şi strică toidauna preţurile; după ce e nepăsător, ca un străin, de tot ce este al moşiei... — îndrăzneşte să mă şi contrazică !... Eu mint, aşa e ? (Conrad, rămas încremenit de acest limbagiu, nu răspunde nimic. Luchianu se indignează şi mai mult.) Aşa e, domnule : eu mint ? Mint eu, care te-am strîns dupe drumuri şi ţi-am dat adăpost în casa mea, te-am ridicat în rîndul oamenilor, te-am îmbogăţit Mint, ha ? Şi dumneata care ma... frustrezi la fiecare mişcare ; d-ta care ai sume depuse pe la bănci ; dumneata care te crezi o... nu minţi!? Ruşine, domnule! Ruşine... să mă furi !... CONRAD (încremenit, după o lungă luptă cu el însufi, are un moment de furie — ţi făcind doi paşi către Luchianu strigă desperat) : Elj ?!... Finele actului 886 68? ACTUL AL TREILEA Salonaşul Măriri, mobilat simplu dar elegant. Pretutindeni obiecte de arta si etagere cu mici lucruri femeieşti. La stingă si Ia dreapta, în planul al II-lea, uşi de intrare. In fund, spre dreapta, camera de dormit a Măriei. La stînga planului I, un piano american Kaps ; pe dînsu, aruncate note în dreapta şi-n stînga. SCENA L-a MĂRIA, LEANCA LEANCA : De, cuconiţă, aşa zice neamţu. MĂRIA: Spune-i că aşa am zis eu... să pună şaua pe calul cel negru. LEANCA : Zice că e iute şi nărăvaş. MARJA : Să facă cum am zis. Du-te ! LEANCA {care iese cu un aer de surprindere — aparte) : Doamne fereşte, zău, ce-o fi avut cuconiţa ?... De i-ar fi de-a bună ! SCENA Il-a STROE, MĂRIA, SUB PREFECTUL Subprefectul e în haine de vînătoare. Cînd intră, ca să s: debaraseze de prea multele lucruri ce avea cu dînsul, lasă un revolver pe etajera cea mai apropiată de uşe. MĂRIA: A! Sosiţi din Bucureşti... STROE: Da, şi nu ne-am Fi grăbit să venim în halul acesta, dacă eu n-aş fi avut să-ţi fac o surpriză, şi dacă d-nu subprefect nu s-ar fi grăbit să meargă la vînătoare. E pasionat ca un adevărat vînă-tor, şi cu toate astea trage foarte prost. 14 SUBPREFECTUL : Eşti foarte bun ! (Către Măria.) Trag ceva mai prost decit un bun vînaior, dar asta nu mă va împiedica de a vă aduce astăzi cele mai frumoase prepeliţe. STROE: Tu crezi că prepeliţele sunt ca vătăşeii de la tact i să stea la poruncile d-lui subprefect, cu rîndul. SL'BPREFECTUL : Eşti răutăcios astăzi. {Către Măria.) Domnişoară... (Inchinlndu-se.) Veţi vedea cine are dreptate... (Iese, uitindu-şi revolverul pe etajera de lingă use.) SCENA IlI-a î" STROE, MĂRIA. 1 i STROE: Ei! Ia ghiceşte!... MĂRIA (veselă): Ce să ghicesc? Poate „ă te-nsori :i iei pe Elena. STROE : Vai!... Da' ce rău ţi-am făcut ? MĂRIA: A!... te-nşell: Elena e mult mai bună decît o crezi... Dar, in sfîrşit, care ţi-e surpriza? STROE : Ghici!... MAR1A (gindindu-se puţin) : Eşti amicul d-lui Conrad... Aţi vorbii poate împreuna şi... STROE : Conrad ? Pe dînsul nu l-am văzut încă... Nu, n-ai ghicit. Priveşte !... (11 arată o bucată de note cu un portret pe dinsa.) 15 Nu te-jşteptai, nu este-aşa? Judecă cită plăcere mi-a făcut. Le-am găsit din întîmplare la Ghebauer. MĂRIA (fără a fi înţeles bine, ia notele distrată, şi le priveşte, dar ca şi cum nu le-ar vedea) : A !... STROE : Am stat o zi numai în Bucureşti, dar am aflat lucruri care îmi vor fi de ajuns pemru o luna. MĂRIA (asemenea, şezînd pe un fotoliu ţi răminind glnditoare, fără s-l asculta) : Da ?... aşa !... STROE (tăind foile la o carte pe care a găsit-o pe masă) : Stii ce s-a-n- tîmplai amicii tale din copilărie?... Zoe... Şiii. MARI A (asemenea) : Da ! da !... STROE: D-abia s-a măritat, şi se desparte de bărbatu-iău... Dar e ţi greşeala părinţilor : au măritat-o fără voia ei cu Berozescu. MĂRIA (asemenea) : Zoe .. nefericită!... * Aici, o notă marginală pe manuscrisul I, cu cerneală violetă, dar un scris greu de identificat — în orice caz nu al lui Duiliu Zamfirescu, nici al lui Vellescu: „Ce vede?... asta p. publicu de la galerie nu vede ce e pe hîriie...16 . . Ca urmare, o replica adăugata, tot pe manuscrisul ]. cu_ creionul, de Vellescu, păstrată Ia transcriere în manuscrisul II, dar fără întrebarea ^ELENA : Portretul tău ? A ! e'est charmant.' Dar de cine ?" STROE ; Nicidecum .. nimeni nu o învinovăţeşte : toată lumea şţîe că Berozescu e un nătărău ! Punct. Nit mai am ce-ţi spune asupra lor... (Rîzînd.) A ! ha ! ha !... O altă noutate : d-nu Işoreanu, despărţit de trei ani de nevastă, o vede la opereta germană... naiba ştie ce fel de pălărie purta, că s-a amorezat de nevasta sa... Şi de-ar fi numai atît ! tntilneste pe Iubitul cucoanei, care-i poartă acuma simbetelc. şi la club, tranc un duel ! Nu, că e ciudată lumea asta 1... Vezi che nici în vis n-ai visat. Da Sofia Stegăreanu A găsit mijlocul d-a face lui Stegăreanu de două ori cîte doi copii... şi bietu Pandelescu si plînge că nu poate să aibă nici măcar de două ori cîte o jumătate, ca să-i facă unu întreg. Ei bine ! ştii ce ?... as vrea să ştiu ce idee . ai ? Care fiinţă e mai stupidă p-lume ? Ştii Nu "... Destinul. MĂRIA {abia zîmbind) : Eu era să zic că e Pandelescu. STROE : A! netăgăduit, nici el nu-i tocmai tocmai deştept, dar ş-acolo tot destinul t amestecat. MĂRIA ; Ce bine faci ca eşti vesel. STROE: M-am convins tă-n lumea asta trebuie să tc grăbeşti. Şi să rîzi de orice lucru, ca să nu fii silit, un ceas mai lirziu, să plîngi. MĂRIA : Cită dreptate ai SCENA IV-a Aceiaşi, ILEANA ILEANA : Cuconiţă... Madama a prins voalul pe pălărie cum aţi poruncit — poftiţi să-l încercaţi ? MARJA : Da, da... STROE: Ileano, adu-mi un pahar cu apă... numai spune feciorului să mă scutească de vecinicul şerbet de zmeură, (ileana iese, spre a reverii.) MĂRIA : Mă ierţi... numai un moment... {lese.) T ILEANA (adudnd un pahar cu. apa) : Poftiţi, cuconaşule, vi l-am adus eu. STROE (ţinlnd-o în faţa iui cu tava in mină) : Ia spune-mi, Ileano... Ştii că ai crescut ? Te-ai făcut bună de măritat. ILEANA : Of! Cuconajule, numai de măritat nu-mi arde mie. STROE ; De ce < ILEANA : D-apoi... am văzut eu pe cuconiţa cum plinge într-un a de cînd a dat în dîrdora măritişului... STROE : Cum adică ? Măritişul e lucru rau ILEANA : Nu zic tocmai... că de, aşa a lăsat D-zeu... De! cînd se brodeşte bine... îi place şi lui. Dar uneori e foc... mai bine să împleteşti cosiţa albă. STROE : Poate voi fetele de ţară să aveţi dreptate a vă plinge. ILEANA : Ba zău, nu noi. Dar la boieri... Sunt nevoielc mari : pînă se aleg, vai şi-amar — mi-era jale de biata cuconiţa Marioara cind venea astă-iarnă, la Bucureşti, de la baluri, tocmai despre ziuă... gălbejită de osteneală. Tîrîş, grapis, da D-zeu de se plac tinerii... apoi altă dandana pînă să ajung cu tocmeala boierii cei bătrîni — si cînd e să zică Doamne-ajută... te miri ce se mai întîmpla si se strică iar nunta. STROE (atins de naivitatea fi francheţea ei): Le.icufO, icrbeşti ca un om cuminte... şi cînd te vei mărita să ştii că-ţi fac un dar d; nuntă. ILEANA: Sărut minele, conaşule... te ştiu toţi că eşti darnic. (Se aude afară vorbind; Solir Micronescu ;i d-nu Luchianu. Ileana iese .;i tava.) STROE: A!17 î-auzi, d-nu Micronescu... (Aparte.) SI n-am chef să-i văd mutra (Către Leanco.) Eu ies, tu fă-te că mai ^ureţi prin casă 11 cind or pleca boierii, vino de-mi spune. Sunt jos. în cancelarie. LEANCA : Foarte bine, coconaşule. (Lasă tava din mînă şi are aerul d-a şterge mobilele.) SCENA V-a STROE, singur, apoi ILEANA STROE: Sărmana fată!... nimic nu o poate înveseli. O văd eu şi părinţii ei n-o vad... Zău ! nu mă voi însura niciodată, de groază ca zelul părintesc să nu mă îndemne a-mi sacrifica copiii. SCENA Vl-a D-nu LUCHIANU, SOTIR Luchianu şi Sotir intra citind Monitorul oficial* SOTIR ; .Pofiim !... p- patru foi se line pomelnicu. (Vrea să-fi puie ochelarii.) LUCHIANU : Nu se poate altfel. SOTIR (citeşte prost}: Ia te uită. (Citeşte.) „Marc cruce: d-nu Ţirig... Ţirig... opulo fost ephor. (Citefte fără a face diftong din p fi h.) LUCHIANU : Da, fostul clor la Spitalul Brincovenesc. SOTIR ; „D-nu Caraiman fost ,imb...as...ambasa..." LUCHIANU: ...dor! ambasador. SOTIR ' „Fost ambasador...* Ei, păi! ce mai «ici ? Mai departe {citefte), „în gardul de... corn... coman... coman... comandor..." LUCHIANU {repetă) : în gradul de comandor. SOTIR : „lusufachi Beş... Beşlegescu, mare comerci... ante de porct." proc... procuror Ia... numai cît nişte boab-: Poftim. Auzi ţară. să dea medalie la comersanţi de porci!... LUCHIANU: Zi-nainie. zi-nainte. I-a dat decoraţie, nu medalie. SOTIR : „E... lie..." LUCHIANU . l'.e, frate. SOTIR : „Ilie Suţaridi, fost porc... fost proc.. înălţimea.. J Să Ie ia dtacu de slove că-s de nisip ! LUCHIANU: Zi, 7.1. compoturi, compturi." SOTIR: „Inal... ta, la înalta Curte de compt... .—..j,^..,.., UTILAU. Da' ce păcatele nu-i zice conturi, ci oamenii... (întreabă pe Luchianu.) La Curtea de conturi, ha LUCHIANU : Se vede treaba. indicaţii : scena, prezenţa personajelor şi mişcarea lor manuscrisul I cu creion negru, de Duiliu Zamfirescu, ca că întreaga scenă a lecturii Monitorului oficial e mutată * Aceste trei — sînt tăiate în urmare a faptului ici finalul scenei XX de subsol.) Textul vizat e marcat vertical .SI se treacă în letul teatral. SOTIR : Auzi. frate \ .. Ei. şi daca a fost la Curtea de contui i, si-i dea numiidccît medalie ? Aşa multe —■ oi fi fost şi eu !... LUCHIANU: Vă supără guvernu, d-le Sotir? SOTIR : Apoi bine, unde s-a mai văzut aşa poznă : a ajuns să cauţi cu luminarea un om nedecorat, cocoane Alecule. LUCHIANU : Ia mai zi, zi-nainte... (Vorbefte.) Cum ? Sotir mită.) Te felicit, cuscre. SOTIR (reluind. citeşte) : .d-nu Petre 7anot. marc ho... hor... tic. . ticnitul — mare hortii-uhor şi membru in con... si .. lini comunal...". Pofiim ! „D-nu Sot... tir." (Vorbeşte.) Acuma l-a găsit să-1 cheme Solit, i Citefte.) „D-nu Sotir Mic... Mic..." LLCHIANU : Mic, mic, da' ia vezi. SOTIR : „Micro... nescu, mare propri... etar". Micronescu ? Eu ?... LUCHIANU (zimhind) : Să vede... (II ia dc şi la mai marc, (Se sărută.) SOTIR : Eu Bata-te, cucoane Alecule... Comandor ! Bravo 18 .. Fi. da ! Aşa înţeleg, mă rog. Iată tă-ncepe a se recunoaşte metilul. 'Se uită la numărul Monitorului) Nr. 5275... Aha !... Bravo. în sfîrşit, şi guvernu ce-o să-ţi facă ? Alege şi el pe oamenii mai cu dare de mină. mai cu greutate, mai... mai... drepţi... mai cinstiţi... ie-n-ţelege. (Pe cînd Site cele din urmă cuiinte. Le anca are să anunţe pe Stroe. Micronescu ia pe Luchianu dc hraţ fi ies încet pe una din u fde laterale. In acetafi timp. pe tt<« O puia intră Stroe urinat de Coitrad.) SCENA Vll-a STROE, CONRAD Conrad iiiiră abătut ;i palid CONRAD idindu-i mina) : Suni fericii că te intilnesc... altfel nu 'tiu cum aş fi îeşit din situaţie. STROE: Ce Mtuaţie? CONRAD : Am venii într-adini ca să văd pe. . STROE : Măria... CONRAD (CU impetuozitate) : Oedc-mi. ;m poate fi pe lume om mai nenorocii decit mine. (Prcvmbltndu-f ner'.ii-./ STROE : Dar ce e ? CONRAD (venind lingă Stroe).- îţi poţi tu îndiipui că eu... Eu sunt un om fără onoare... sunt un hoţ !... STROE (neînţelegind) : Ai înnebunit? CONRAD : Eu. tare de trei ani nu fac decit si acest om. STROE : Dar ce ai. frate ? CONRAD : A-1 scap19 de pe marginea prăpastie! 1 STROE: Cum... L'nchiul tău tc-a bănuit! pe rine?... CONRAD: Bănuit?.. Insultat!... insultat ca pe cel mai de pe urmă dintre oameni, tratai ca col mai miţei dintre lacheii săi. Oh !... îi să nu poţi măcar cere socoteala cuiva de această insultă!... STROE: Va sa zică e grav... Dar ce s-a petrecut? (După o pauza.) A ! Sotir !.., Şi numai dragostea Măriei te face să te sacrifici astfel ! CONRAD i Şi datoria. 20 Ţi-am mai spus-o, tu o ştii, onoarea râului meu, onoarea numelui familiei noastre a fost, din nenorocire, scăpate de dînsul. Oh! dar sunt plătit, cred, de aceasta datorie : averea acestui om mic la suflet este restabilită prin stăruinţa, prin munca, pcirv zelul si devotamentul meu!.. Acum pot pleca cu sufletul mulţumi:, că am plătit prin suferinţe binele ce ne-a [acut. Da, J-am furat căci am cătai să-l scap... şi astfel am fost silit sa-i ascund toate foloasele ce trăgea din moşiile sab... l-im silit să nu-şi mai risipească averea, ca să-l scap de ruină .. si drept răsplata... sunt !... lată !... Astfel J-am furat !.., [Conrad se apropie din intimpLire de masă, pe care este caietul t" port-etul Măriei. Plivind portretul tice lui Stroe.) lată ce ma mai ţine... Da, aşa este... Măria... Ea e îngerul caic m-a susţinut în ceasurile '■' De aici, pină la propoziţia care incepe cu : „Da, l-am furat..." etc. — tirada are următoarea formulare in manuscrisul II : „CONRAD : Şi datoria. Oh ! Răzbunarea mea va fi zdrobitoare. . Speram... aşteptam momentul de a avea probe despre nevinovăţia utili:: m..'u... sunt pe urma adevărului... pînă atunci ce să fac ?... Porţiunea mea aci nu se mai poate suf(n... Ş-apoi, oricum ar fi, acest om care roi-a aruncat insulte în faţă. este acela care, după ce a pierdut 4C 000 psntri: tatăl meu. apoi s-i înştr.in dc mima mea sătacă şi de copilării mea... Sunt daior acestui om !... STROE : Dar eşti plătit de acest îngîmfat... Averea boierului mic Ia suflet este restabilită pt.u stăruinţa, prin munca, prin zelul si de vot am: u tu! tău ! CONRAD : Da, insă îmi mai rămîne o datorie de împlinit şi voi pleci mulţumit ca am plătit prin murică, sacrificii şi suferinţe, binele ce ne-a făcut. Da ! l-am furat !..." etc. Alte modificări notabile în manuscrisul II nu sîm, decît doar spec- fujr.-j, la un moment d.u, despre Conrad : plingînd de turbări" mele de dezgust şi descuragiare !... Ea !... Ea !... pe care D-zeu a lăsat-o ca să fiu printr-însa fericit şi nenorocit totdeodată !... (Li portretul fi-l priveşte. Tăcere lungă.)21 SCENA VTlî-a ja(n lui) : ES!L- dar adevărat ' Pleci şi ani venit tocmai pentru Cor.:,id cu portretul în MĂRIA {jărâ a ridica ochii in mîinr. d-le Conrad ? CONRAD (ci22 timiditate) : Da d-soară. aceasta. '!23 MĂRIA : Dar cine s-ar fi aşteptat la o plecare atîta de grabnici '■ CONRAD: Afaceri dc familie mă silesc să mă-ntorc In Franţa. Plec chiar r.iiine. MĂRIA (i-a o nuanţă de amărăciune): A!.., D-le Conrad, credeam că vei sta ce! puţin să fii faţă ]a nunta mea ! '" CONRAD: îmi pare tău din suflet, d-şoară... dar, crede-mă, lipsa mea nu vă VA-mpicdita deloc de a fi fericită... STROE (aparte) : D-zeu ştie ! iniţială a unui detaliu prin care comprima o MAR [A (rîzînd); Fericită!... Sunt fericiri, d-le Conrad (cu ag::ufune icl'rdă, mufcîiidu-ji batista), pe cari Ie plătim prea scump. Oh !... n;-grc;ji, sunt foarte puţine femei at"t dc mulţumite de soaru lor, ca mine!.. (Trece intre dinţii.) Ştiţi că noi. femeile, suntem numai aceea ce ne faceţi să fim .. Suntem b.me, negreşit, fiindcă si d-voastră sunteţi buni ,' avem simţul fericirii, pe tare o găsim in datorie... Oh! de'igur ! Viaţa noastră este. oglinda sufletului d-voastră: cînd et e mare, noi suntem bune," cînd e mic, mici ţi rele suntem si noi. '.Rizind tu hohot.) Fericire !... Unde este ea ? In care lume se ascunde.' In ce o aflăm nois, aceste sărmane creaturi slabe, supuse neîncetat la legile ce d-voastră ne impu-r.eţi (Cu un rii si'lu.) Fericire Da, fără îndoială, voi fi fericită... mintea ;i inima mea se-neaca de fericire. (Ca mai sus.) Ce vorbe mari pentru o mînte ca a mea CONRAD (confu?) : Dar... d-soară... d-ta... MĂRIA : Fericită, negreşit ! lumea întreagă este a mea ! Voi alerga Ia baluri, la curse, la pala'- Voi ti pretutindenta unde va ii serbau şi nebunie ! iar povara luxului ţi a bogăţiei mele îmi va părea iijoară Voi fi privită cu gelozie de celelalte femei ! Voi fi admirată, da, admiratăînecata sub flori!..- Strălucind de diamante !... Bogată!.. Fericită!... (Ajunsă la o mare excitaţiune nervoasă, voieşte să lirftî incă, dar o podidise lacrimile.) I.urnea ! Lumea întreagă va ti a mea!.., (lese cu- precipitare.) STROE (aprins): Ei! dar tu eşti orb! Nu vezi, nu simţi ca aceasta sărmană ciraluiă le iubeşte ca pe un D-aeu ? CONRAD yeiiini pe un scaun) . Ah '. eşti fără mii! !... Atunci nu-nţe-legi nimic ! Priveşte-mă, eu n-o iubesc ?.. SIROE: Ei. dar... de ce-ţi impui si ţie ţi ei această situaţiunc nenorociră de dramă, si nu te duci s-o cen !a părinţi, ca orice om care iubeşte. Cred că o meri(.i. căci ai dobîndit-o ptintr-un devotament fără margini. CONRAD (d'md din cap): Dar bine, n-ai înţeles încă dureroasa situa-ţiune în care mă găsesc ? Adu-ţi aminte că mă aflu aici sub un nume străin, venit să refac averea lui Luchianu, şi sub nici un cuvînt nu mi-ar fi iertat să aspir la mina Manei, fără a fi indată acuzat de calafl meschin şi de lipsă de CJticter. STROE : Ei ! poziţia, ce-i drept, e grea... CONRAD : Dac-aş fi ştiut vreodată că dulcile amintiri ale copilărie: noastre se vor păstra Ia dinsa atît de viu şi vor deştepta în sufletul meu o pasiune atîi de adîncă, crede-mă. Siroe, piciorul meu n-ar fi călcat în casa lui Luchianu ! SCENA IX-a CONRAD, STROE Amiiidoi cărosts iistt-O 'ungă lame. STROE (foarte emoţionai): Sărmana copilă! cît trebuie sa sufere! CONRAD (zdrobit) : Suferă... Dar, oare, eu nu sufăr ? SCENA X-a Aceiaşi, LUCA, intră în costum de călărie, purtind la butonieră rozeta decoraţiei. STROE (îiiai'itiiid lerejnoni'ji): Respectelc mele, noislle domn (ii stniige mina), te felicit. LLCA : Mă rog, iertaţi-mă, nu te-nţeleg... despre ce-i vorba?... S TROE : Aida-de! Ce nn-njelegi !... Cînd a: avui o nespusă grlje să agăţi semnul chiar pe haina de călărie. Nu st iu dacă ai scris cevi asupra imbunătăţirei raiei cavaline. 1 L'CA : A! fnon che'! O nrgliiohie a slugilor şi nimic mai mult... STROE : O neghiobie care-ţi vine la socoteală de minune ! Esti superb, scumpul meu. (Cine Conrad care stă tacul la o parte.) Dat rizt puţin, te dracu, nu vezi că şi decoraţie a primit în zestre ? SCENA XI-a SCENA XIII-a Aceiaşi. MĂRIA, în costum de călărie. CONRAD, D-na LUCHIANU LUCA (cu adnu'are) ; A !,.. (St apropie de ea ţi-o ia de mina.) Eşti încântătoare De a clegan;ă perfecta ! Mi prim ci amazoni d-tale e tăiată in .îieliertlc celebrei Dumomeuil. lj Paris. MARJA : Esti foarte bun, domnule.., dar amazona mea e făcută în ţară. 1UCA: Atunci toată frumuseţea hainei ţine dc graţia celei ce o poartă. (Avînd aerul de a observa) A!... IÎ plîns, sau eu mâ-nse!.. MAR1A (emoţionată) : Eu ?... D-le Luca, mi se pare că cunoaşteţi sentimentele ţi lacrămile omeneşti cum cunoaşteţi şi amazonele... STROE : Sufletul nu se-mbraci după modă, şi de aceea d-nu Micronescu nu-i cunoaşte atelictile. MARlA (întinzind mîna Iul Conrad) ; Pleci !... (Stăpînindu-şi emoţiunea.) Poate să nu ne mai vedem. LI.'CA (către Slrce ţi Conrad. jări a ji ,ti<"s) : Cum. domnilor ' .iţi fost aicea si n-aţi putut opri aceşti frumoşi ochi de a plîngc ? .. MARlA (nervoasă): Desigur, dacă ai fi fost d-ta de faţă, ai fi putut să mă-mpiedicî de la aceasta. LL1CA (vesel) : Va sa zică ai plîns ?... MARlA (cu rlwl sila): Ce idee!... Eu să plîng?!... Şi pentru ce oare — nu suni ru fericită. d-)f Micronescu?... (li Întinde mina.) Sa mergem. (Latre Stroe.) Să mergem, domnule Stroe. (Ies ciietrei. Măria la braţu lui Luca.) SCENA XII-a CONRAD, singur Se uita după M.iiia iung — după aceea cădi' pe un scaun, Cîteva momente stă cu capul în mină. Apoi se ridică. CONRAD (aducindu-ţi aminte) : „Poate să nu ne mai vedem De D-na LUCHIANU (intru încet. Cind dă cu oth,: de Conrad. vine drept la el )î-l i.t Je minai; Nu m-a^teptam să te găsesc iu. Ma i-'rţ, că-ţi tulbur liniştea... Veneam să văz pe Marin în amaroiiă. Adevărat e ca pleci ? CONRAD : Da, doamnă. D-na LUCHIANU : De ce, domnule Conrad 24 . îmi iau liberia:;! să te-ntreb. Iară nici un drept... Desigur, trebuie să ai o cauză puternică care să te fi hotărît a ne părăsi, cîci altfel, crede-mă, în casa noastră eşti iubit de loţi ; d-nu Luchianu re respecta şi-ţi poartă recunoştinţă... CONRAD (cu amărăciune); Recunoştinţă !... (Repede.) Da. doamnă.. dar... D-na LUCHIANU : ...cu am pentru d-ta o adevîrară prietenie — ţăranii te iubesc... CONRAD : Sunt trist câ plec, d-nî — dar interesele familiei mele ml recheamă în Franţa. D-na LUCHIANU : Ai părinţi, ai mde ? CONRAD : Despre părinţi abia mi-aduc aminte. Rude... da, am... Am şi nu am. D-nj LUCHIANU (zlmbiiid —- cu bunătate) : D-le Conrad, iartă-mî, eu mă cam îndoiesc de interesele d-tale dc familie. Cted mai mult că te-a apucat dorul de ţara... vreun colţ de pămînt retras, unde-n ascunzi afecţiunile sincere si adevărate, ce fiecare om păstrcaz.i în inima lui. CONRAD (voind să protesteze) : Crcdeţi-mă... Dna LUCHIANU (intterupîndu-1): Nu mai protesta Daci ai-i este. eu nu pol şi nici nu trebuie să te-mpiedic de a fi fericit. tCu melancolie.) O! Aşa de rar ni se-ntîmplă lucrul acesta, că daca e putinţă să-l avem o data în viaţa noastră, am fi criminali către noi înşine lăsîiidu-1 să treacă. CONRAD : Nu e cazul meu, vă rog să credeţi, D-na LUCHIANU: Oricum ar fi, rugămintelc noastre, de vor fl auzite, vei ii fericii, căci eşti o nubilă inimă : îţi datorim astăzi, toata poziţiunea noastră pierdută... CONRAD: Va mulţumesc, doamnă, sunteţi fojito bună.,. 696 699 SCENA XlV-a Aceiaşi, SOTIR, ELENA. Elena intră aducînd de braţ pe Sotir ELENA: Yi-I aduc să vedeţi ce raritate de socru!... A! Măria nu e aici ?... A comandat un nou transport de cadouri la Paris... SOTIR: Cuconiţă Eleno* da' rău! după onorurile ce ne face guvernu, ar trebui sa dăm şi mai multe cadouri. D-na LUCHIANU : Da, cuscre, numai să-ngrijiţî ca acesie cadouri să nu le faceţi şi la Cametă. CONRAD (apropiindu-se de d-na Luchianu) ; Sărut mîna. doamnă. D-na LUCHIANU : Te duci ?... CONRAD; Aj mai sia cu plăcere, dar trebuie să isprăvii: nişte socoteli... (Se închină fi iese.) SCENA XV-a * Aceiaşi, afară de Conrad SOTIR (ameninţînd cu degetul în urma lui Conrad) : Te învăţ eu pe d-ta ! tn sfîrşit, cucoană Lizico, l-am dat pe faţă... înainte de această scenă figura, în manuscrisul II, wu în întregime nouă, confruntarea între Conrad si Luchianu (scena XIII). „CONRAD (văzlnd pe Luchianu, face o mijcare de mînie) : El ! LUCHIANU (calm): Stăpîneşte-ţi minia, d-le... Recunosc ca am fost foarte aspru cu d-ta... dar... CONRAD (cu demnitate) : D-le, nu am dreptul a-ţi cere d-tale socoteală de asprimea şi nedreptatea insultelor ce mi-ai aruncat in faţă... într-o zi vei înţelege purtarea mea. Socotelile, cred, le-ai cercetat. LUCHIANU : însărcinatul meu mi-a adus toate actele, toate comptel; şi casa concordă cu arătările d-tale. Dupe cele ce s-au petrecut între noi... CONRAD: Nu mai pot sta în casa d-talc. LUCHIANU : îmi pare rău că ra-am Ksat a fi amăgit [eu atîta uşurinţă — cuvinte şterse]... Cunosc pe cel ce a urzit această intrigă, il voi răsplăti dupe cum merilă. (Scoate un portofoliu din care scoate bilete de bancă.) Am văzui că remunerariul cuvcnil d-tale im l-ai oprii. (Numă-rîndu-i biletele.) Iată 30.000 fr., la care eşti îndreptăţit pentru doi ani 1/2. CONRAD (cu demnitate, lulndu-i) : Vă mulţumesc, d-le. (Inaintînd spre Luchianu, care voia să se retragă.) Acum permileţi-mî a vă înapoia această sumă... (Pune biletele pe masă.) Tatăl meu vă datora 40.000 de tr. şi... LUCHIANU (nedomtrit) : Cum tatăl d-tale ? CONRAD: Mă numesc Alexandru Martinun. LUCHIANU: D-ta? CONRAD: Da, d-le. (Punînd o hîrtie pe masă, pe care a scos-o din s'n): lata şi o poliţă pe care o voi plăti negreşit, prin munca mea... Acum sunt plătit de d-ta... (de d-ta care m-ai insultat ca pe cel din urmă dintre lacheii d-tale., D-na LL'CHIANU ; Fe tine? ELENA (repede) : Pe cine ? SOTIR : Cum. nu ştiţi ? D-na LUCHIANU : Eu nu (tiu nimic. ELENA : Nici eu. SOTIR : Vai de noi !... Păi bine, ăsta v-a furat pînă cînd s-a chiaburit, mi-a spus si d-nu Luchianu. D-na LUCHIANU : Cine? SOTIR : Ia, franţuzu ăsra. Vezi bine ! se duce, ca e om bogat acuma. D-na LUCHIANU (indignată): Ce spui, d-le SoiirVorbeşti lucruri pe care nu le cunoşti. SOTIR : Ce-ţi spui cu. V-a mîncat pînă acuma cel puţin... (ie gîndeşte) 10.000 de galbeni. Şi ceea ce mă miră mai mult este ca d-nu Stroe e prietenul lui. D-na LL'CHIANU : Dar noi toţi îi suntem prieteni. SOTIR : îmi pare rău — dar eu n-am bună părere de cei ce stau în prietenie cu dînsul. D-na LUCHIANU : E grav ceea ce spui d-ta, şi ar fi de dorit să nu mai tepeţi lucrul acesta si către alţii. SOTIR r Eu am învăţat să cunosc pe oameni ţi îi cântăresc repede. Acest Conrad e un... şiret şi jumătate. V-a furat destul, credeţi-mă pe ELENA (indignată): Allons donc!... esti... esti imposibil cu acuzaţia d-tale. SOTIR : E, he ! cuconiţă ! Am văzut eu mulţi d-ăştia, călugări cu dtacu în rasă. Eu ştiu ce-i paraua. Banul meu r muncit şi înnodat de mine ca să se înmulţească, şi c'nd văd înşelători pe lume mă supără. Crede-mă, cunosc foarte bine treburile... Am destulă experienţă... D-na LUCHIANU : Auzi ce infamie ! ELENA : Mă-ntrcb, d-4e (către d-na Luchianu), cum îi zice ? — (adu-cîndu-şi aminte), d-le Sotirache, in ce fel de lume ţi-ai făcut lunga d-tale eKperiertţă, căci eu am fost de faţă cînd d-nu Conrad a oprit pe d-nu Luchianu de a-şi vinde moşia, plătind datoriile cu economiile ce făcuse. SOTIR (lată a-şi pierde cumpătul) : Asta o făcea ca să-i spoiască ochii şi mai mult. ELENA (depărtindu-se) \ Cest une infante.' (Se-ntoarce repede.) A!... Acuma mi-aduc aminte. Ştiu, ştiu. Auzi?... Ai această uri contra d-lui Conrad, câ te-a împiedecat să cumperi moşia!... SOTIR : Da' de unde o mai scoseşi ?... D-na LUCHIANU (întrerupindu-l, îl ia de braţ ca să iasă) : Oricum să fie, e bine să nu mai repeţi lucrul acesta. Aidem în grădini s-aşteptăm copiii. - SOTIR (ieşind) Să mă ferească D-zeu, eu am destule pe capul meu... (Iese.) LUCHIANU (atins); D-le... Alexandre!... CONRAD: [Acum te întreb pe d-ta : spune-mi, puteam să-ţi cer d-tate... tocmai d-tale... socoteală de insulta ce mi-ai aruncat in faţă ? — replică tăiată cu creion negru]. Ceea ce mă consolează, d-le Luchianu, este că nimic din ceea ce ai bănuit inu mă mai poate atinge. LUCHIANU : Crede-mă... Recunosc acum... CONRAD ; Ai fi putut impune tăcere oricărui mizerabil deferitor... daca ai fi avut destirlă credinţă în mine. LUCHIANU (urând) ; Aud viind... te rog nici 0 vorbă din tot ce s-a petrecut între noi... Vreau sa ştiu tot adevărul... CONRAD: Permiteţi-mi a mă retrage, (lese prin dreapta in jind.) LUCHIANU : Sotit!... O! aceşti oameni!... Nu vreau să-l văd. (Iese prin uşa laterală din stînga.)" Urmează scena intrigii lui Sctîr în faţa d-nei Luchianu. * iPînă aici, replici inversate, cîteva eliminări, cîteva înlocuiri de cuvinte; de aici încolo, scena e noua, în manuscrisul II : „O SERVITOARE (cu o hîrtie în mînă) : Cuconiţă, a venit două [lăzij pachete de Ia Bucureşti, cu flîrtia asta. SOTTR (lulnd hîrtia) : A ! A !... Ştiu ce este,., tot d-ale mele... Mă iertaţi, vreau să văd de au ajuns în bună stare. (Le cercetează fără a vedea pe femei cind iese.} ELENA : Auzi infamie !... Conrad hoţ El, onoarea personificată. D-na LUCHIANU (abătută): Este un om rău acest d-nu Micronescu!... Crede-mă, Eleno, noi facem o greşeală de a ne înrudi cu acest fel de oameni. Sunt mîhnită pînă în adîncul sufletului, .im nevoie de a-mi schimba gîndurile... Iarta-mă (lese foarte abătuţi.) ELF.NA (privi'td-o ieşind): Numai mamă să nu fu!... Sfîtirâ femeie... şi cît trebuie să fi suferit în viaţa sa ! A ! mor de urit aci... să scriu surorii mele. Plec iu voiagiu !... (lese,)'' SCENA XVl-as ELENA, mai pe urmă CONRAD ELENA: Auzi d-ta infamie V.. ConraT) hoţ!... El, onoarea personificată. A ! lucrurile acestea te indignează. Eu am să mă hotărăsc să-i spui tot... CONRAD (intrînd): Sunteţi singură... Căutam pe d-nu Luchianu... nu s-a-ntors încă ? ELENA : Nu. incă nu s-a-mors, dar... CONRAD (vrind să iasă) : Mă iertaţi atunci-.. ELENA (mergînd reped; către dînsul): Nu, nu, tocma dimpotrivă, aş dori să stai un moment, am să-ţi vorbesc. Eu sunt foarte uşoară, nu c aţa? Mă judeci ca pe un fel de pasăre nebunatecă, la care te uiţi cu plăcere, zburînd prin aer, dar n-ai vrea niciodată să o ţii în colivie. Spune drept, mă crezi o nebună, nu e aţa ? Ei bine, le-nşeli. (// ia de braţ si-i aduce pînă în faţa scenei.) Vei vedea îndată. Spune dacă nu te aştepţi acuma Ia o declaraţie de 3mor. (Conrad vrea să protesteze.) Protestezi degeaba, toţi bărbaţii sunteţi totuna, si poate ca d-ta eşti mai bun decît toţi... De aceea meriţi să se intereseze cineva de soarta d-tale. Înaintea acestei scene, manuscrisul II aduce un amplu monolog — scena XV ■— al lui Sotir. .SOTIR (singur, intră necăjit, ctezînd că ceh două femei sunt în scenă): Ei! ce ţară e asta? Toata lumea te înşală... în chip uiţi-vă... A! Nu sunt aci... Dar ce naiba au... Eu cam încep a mă sătura de nazurile boiereşti... Cocoanele astea se cam uită nu ştiu cum... Ţin fără ruşine la veneticul acela de Conrad... Cuscrul meu m-a scos din pepeni cu igo-moniconul lui... da' ce?... nu e Constituţie?... suntem una şi una acum!... Hîm ! mi se pare că am făcut mare prostie de m-am încusctit cu dînşii... Mă iau eu, om în toată firea, după Luca... el, de ! o fi... l-a ameţit [ciocoaicelel cocoanele cu marafeturile şi colachiile lor... Casa e asta?... Nu e mînă de fier... nu e siăpîn aici?!... Unde mai pui şi pe obraznicul acela de Stroe, care mereu-şi bate joc de băiat... Hîm !... Ei !... poate nu e tîrziu... slavă Dnmnului, fete sunt destule... [prost ce sunt] Mă ruga pentru fata Iui Hagi... Stăncuşor... negustori... oameni cu avere nu glumă, zestre 25.000 galbeni... gîndeam si eu să ne ridicăm la obraze... dar m-am fript! 2ău, Luca e un... prost... aşa o sa-i zic... n-a pierit lumea ! Ce atîta zor pe el... de m-a zăpăcit şi pe mine... Am să vorbesc două vorbe d-lui— cuconului Aleco... vreau sa mă lămuresc mat bine... şi cu zestrea ce brumă e... nu e lucru limpede ! (lese.)' In continuare e scena cu confruntarea Conrad—Elena, începută în manuscrisul II, sub o zodie de veselie a lui Conrad şi de indignare a Elenei împotriva mişeliei lui Sotir, de compătimire pentru d-na Luchianu. CONRAD (cu puţină ironie): A ! mă protejaţi ! Sunteţi foarte bună ! ELENA : .Poţi să fii ironic, că eu nu mă supăr. (Lăsindu-1 de braţ, rămîn faţă în faţă.) Am auzit ca pleci. E adevărat ? CONRAD : Sunt silit... Afaceri de familie mă recheamă In Franţa. ELENA : lana-mă să-ţi spui verde că minţi. Nu te recheamă nici o afacere, şi pleci pentru alu cauză. CONRAD (aparte) : Ciudată făptură. ELENA : Eu am înţeles toate lucrurile. Iubeşti pe Măria... şi pleci pentru insulta teribilă pe care ţi-a făcut-o d-nu Luchianu, bănuin-du-te că-1 înşeli. CONRAD : Doamnă !... ELENA : Acesta este adevărul. Pleci din cauza d-lui Luchianu, şi d-nu Luchianu a făcut acest lucru neauzit, din cauza d-lui Sotirachi. Iţi mărturisesc că pentru mine d-l acesta este o canalie cum rareori ai ocazia să întîlneşti. CCuNRAD (x/rind să-l apere) : Dar, doamnă, nu crez să-1 cunoaşteţi... ELENA (oprindu-i) : D-ta nu ştii că eu am fost faţă la cea dinţii scenă urzită de acest intrigant. Ţi-aduci aminte, acum cîteva zile, cînd se tocmea cu d-nu Luchianu asupra unei moşii, d-ta ai intervenit, declarînd că poţi plăti suma peni tu care moşia era angajată la Credit, şi astfel d-nu Sotirache pierdea cîştigul sigur ce-i da afacerea cu d-nu Luchian. CONRAD (aprins) : Cum ? Credeţi... ELENA : Nu cred — ştiu pozitiv, sunt convinsă. CONRAD : Sotir ! ELENA : Un intrigant, care e în stare să vînză de patru ori pe Crislos, dacă aceasta i-ar da un cîştig de patru ori de mare. II supărai în calculile lui. A voit să te înlătureze ji a reuşit. CONRAD (cu indignare) : Ce să mă-nlă(ureze M-a dezonorat. Eşti sigură că el ?... ELENA : Sunt convinsă. De ce nu rămîi şi nu cauţi prin toate mijloacele să-i dai pe faţă infama intrigă ? CONRAD (cu tristeţe) : Degeaba !... Dacă d-nu Luchianu n-a avut destulă credinţă în mine, încît să-i impuie tăcere acestui mizerabil clevelitor, e dovadă eă însuţi el nu mă respectă indesiul. F. mult mai cuminte să plec. (Se aude zgomot la usă. D-nu Luchianu rîde în hohot.) ELENA : I-auzi-i, vin. CONRAD ; Mă rog, nici o vorbă din toate aceste, nici chiar către d-na Luchianu. SCENA XVIII-a25 Aceiaşi, D-na LUCHIANU, SOTIR, D-nu LUCHIANU, SUBPREFECTUL. D-na Luchianu la braţul lui Sorir intră întîi ; apoi intra d-nu Luchianu si subprefectul în haine de vînătoare. LUCHIANU (rîzind): Chiar dacă o fi încărcată toi nu ne temem. Puşca ta e atît de învăţată sa dea pe de maîgine. încît nici din greşeală nu ne poate lovi. SCENA XVIU-a LUCHIANU (rizînd) : Va să zică tot dreptate avea Stroe. Unde-i Măria, să vadă isprava d-lui subprefect (rîzind): două prepeliţe! numai două ! SUBPREFECT.UL : Credeţi-mă ca nu erau, toată fîneaţa aceea e bătută. LUCHIANU: Ei, Sonrache ! tu mai tragi cu puşca ? ori a ruginii oţelile. SOTIR ; Ehei ! cucoane Aleco, dacă d-nu subprefect ar fi avut oţelele ca ale noastre, nu era să se-ntoarcă numai cu două prepeliţe. ELENA (scoţhid o pasăre din geantă — rîde} ; Sărmanele, sunt si berce. (Către Conrad.j Ce zicî, d-le Conrad ? (Ţine prepeliţa d-un picior in aer.) Parca sunt eu cînd sunt îmbrăcată în Water-hroof. (Rid toţi.) SUBPREFECTUL (către Satir) : Cîr despre oţele, v-asigur că Ie am foarte bune. Am o puşcă minunată, (la puşca să le-a arate. Toţi s-adună în jurul lui.) Nu vă temeţi : e descărcată. ELENA : Prea frumoasă. Aceiaşi, LUCA Luca întră cu precipitare ; e plin pe o parte de praf ; vrea să vorbească şi nu poate. LUCA ; Alergaţi ! O mare nenorocire ! TOTI Ce e, ce e ? (Luca cade pe un scaun.) LVCA '. Grăbiţi, pentru D-zeu ! D-na LUCHIANU : Măria !... S-a întîmplat ceva ? LUCA : îngrozitor ! ELENA : Vorbeşte ! D-na I UCHÎANU : Pentru D-zeu. vorbeşte! LUCA (ridiclndu-se) : Calul Măriei... (Emoţionat sc opreşte.) D-na LUCHIANU : Spune odată ! LUCA : ...s-a dus într-o goană sălbatică... spre malul Argeşului... D-na LUCHIANU (frîngîndu-si mîinile); $'î era calul cel negru, neînvăţat. SOTIR (lui Luchianu) : Dar cine este acest om... tare cutează sa mă necinstească in casa d-tale ? CONRAD: Cine sunt?... Sunt Alexandru Martinian... si pot vorbi cu fruntea sus... penrru că ştiu astăzi cine este mişelul ce a vestejit onoarea tatălui meu <.... (Aratindu-i o hirtte lui Luchianu.) Se numea Sotir Micronescu acel venetic, Care ca [ajutor al tatălui meu] consilier delapidase banii ce au dezonorat pe sărmanul meu tată !... Ah ! [D-zeu este drept în răzbunările sale !...] eşti descoperit acum !... Mizerabile !... SOTIR (nemaiputîndu-si stăpîni mînia) : [Ai nebunit !...] A ! dar atita neruşinare !... Dar dacă eşti Alexandru Martinian loc... eu nu mă tem de fiul unui hoţ !.., CONRAD (exasperat) : Ah !... (Zărind revolverul uitat de doctor pe etajeră, de la dreapta lingă uşă, îl apucă fi se duce ameninţător către Sotir.) Viperă... (Tocmai atunci întră Luca urigînd după ajutor.)" Ultima indicaţie scenică e caligrafiată de Duiliu Zamfirescu, adăugată după ce — probabil de către el — a fost şters un final ce se declanşa apropiat de cel din manuscrisul 1, care duce la moartea lui Sotir, acesta salvat însă, în versiunea iniţială a manuscrisului II, prin intervenţia lui Luchianu : .CONRAD: ...mori, dar... (Armeaiă revolverul, Luchianu se pune hure dinţii şi-i paralizează mişcarea de a trage. Conrad, exasprrrat. aruncă revolverul, Sotir e consternat)" LUCA : Cel negru... Cum am ieşit în marginea satului, n-a fost chip să-1 mai stăpîneaseă... Se ducea nebun, peste dealuri, peste val... Fugea, fugea de-ţi era groază... Voiam să-l ajungem. Strigam din toate puterile... Măria ni lăsase friul slobod. 26 Calul meu cade. Am vrut să strig $i n-am putut. Era oribil. S-apropia de mal. D-na LLCHIANU (repezindu-se la Ufe): Măria!... (Toţi iei cu precipitare dupe dinsa, si intre cei din urma vrea să iasă fi Luca cu tatu! său, Conrad a rămas într-un colţ al salonului în nemişcare.) SCENA XIX-a LUCA. SOTIR, CONRAD LUCA (-rînd să iasă) : Sărmana Măria. (E foarte mifcat.) SOTIR (apucindu-l de rmueca îl oprefte): Li". Ce-i? A murit, a murit! Slavă Domnului, sunt destule feir. primprejur... N-a vrut D-zeu să fie cu dînsa, o fi cu alta... nu trebuie să-ţi fringi mîinele atîta, si să-ţi faci sînge rău... E Miţa lui Stejăreanu, are 15 mii de galbeni zestre... Slavă Domnului, n-a pierit lumea de dor de fete... (Luca, fără a-l asculta, se repede fi iese pe uţe.) Eşti un prost, fătul meu. (Vrea să iasă fi el.) CONRAD (pe care Sotir nu-1 băgase de seanţă, vine spre dînsul tre-murlnd): Mişelule ! (Sotir se dă cu doi pafi înapoi.) E cu putinţă sa fii atît de mizerabil?! In faţa morţii chiar, calculile tale meschine te stăpînesc ca pe o fiinţă infernală... Mizerabile ! După ce m-ai dezonorat; după ce aî înşelat buna-credinţă a unui om onest; după ce al speculat asupra zestrei ca o canalie; după ce te-ai ales deputat înjelînd pe toată lumea şi necinstind numele şi poziţia pe care o ocupai — eşti spcculanl, eşti laş pînă şi-n faţa morţii?!... (Apropiindu-se de Sotir ameninţător; Sotir se retrage.) A!... Dacă nu mi-ar fi scîrbă de sîngele care îţi curge în vine, te-aţ zdrobi ca pe un şarpe SOTIR (fără a-ft pierde cumpătul) : Ei ! Ia ascultă! Te cam întinzi d-ta. (Voind să facă un pas către Conrad.) Te dă înapoi, lichea !... Ce? Crezi că am să mă tem dc un... hoţ !27 (Conrad se retrage inapoi, xnspăirr&mal. ukttndu-se ţintă in ochii lui. Ei se privesc un moment, fără a pronunţa nici un cuvînt. Sotir rupe tăcerea.) Auzi obrăznicie '. (FStlnd un pas către ufe.) Vrei să faci pe gatan-tomu ! Să aperi pe d-ra Măria ! Acuma am cunoscut-o foarte bine şi pe d-ei cine este... neruşinaţi!... (Conrad se uită cu turbare împrejurul lui fi zărind revolverul uitat de subprefect pe etajera de lîngă Ufe, îl apucă fi-l descarcă în pieptul lui Sotir.) CONRAD: Ciine !... (Sotir cade mort, Conrad rămine cu revolverul în mină. uitîndu-se ia cadavrul lui Soltr. După aceea, înspăimintat, se retrage cîţiva paşi înapoi.) SCENA XX-a TOŢI Se aude mai întîi marc zgomot. Uşa se deschide şi intră Marîa cu hainele pline de praf, şi cu voalul pătat de sînge CONRAD : Tu (Măria se repede cu braţele deschiie către Conrad. Toţi ceilalţi stau la ufă fără a )i văzut cadavrul lui Sotir.) MĂRIA : Eşti in... acuma te cunosc... .Stroe mi-a spus totul. CONRAD (cu deznâdăfduiref: Sunt cu... Dar e prea tîrziu... Sunt un omorinor. (Arată cu degetul cadavrul lui Satir.) TOŢI : A ! Oribil ! LUCA: Tată. (Se repede câne cadavru.) SUBPREFECTUL (înaintând către Conrad) ; în numele legii, te arestez. CONRAD (ridichidii-fi fruntea fi anmcind revohcul din mîna) ; Mă numesc Alexandru Martînian ! MĂRIA (căzînd în genunchi înaintea subprefectului): D-le!... Aibi indurare, el nu poate ti un omorîtor. D-nu LUCHIANU : Nepotul meu !... MĂRIA ,ridicîndu-se ji mergind către Luchianu); Tată, fie-ţi milă de dînsu. c nepotu d-tale. El n-a omorît. Bl nu p"ate omorî. Zi un cuvine, te rog... D-nu I.UCHIANL : E prea tîrziu !... CORTINA CADE Să urmărim acum, după test, desfăşurarea paralela a piesei Prea t'.rziu, în cele două versiuni, pentru a distinge ţi evoluţia substanţei ei dramatice de la nuvelă către teatru, şi de aici către roman. In principal, noutatea de cea mai mare semnificaţie a piesei faţă de nuvela feana este apariţia grupului Micronescu, tată si fiu - - Sotir. respectiv, Luca. Deoarece in textul pe care-1 reproducem, numele dat de Duiliu Zamfirescu e Micronescu, ÎI utilizăm tot astfel pentru toată demonstraţia noasiră. Microncscu-tatăl, Sotir pe numele mic, in ipostaza din roman e chiar Tănase Scatiu, al cărui nume de familie e compus direct din personajul piesei : Sotirescu, românesc, ca si Micronescu, dar cu rădăcină grecească. Nici Micrcinatf, cum s-a şucat. au ineaiă tfotiuS !\>v menclaturii greceşti, deoaitLe micron e de provenienţa din arhipebg şi înseamnă vfoarte mic". Toată piesa. în varianta a doua, se scrisese la început cu Micronescu —- ca in prima ei variantă, cea din concurs — în ioc de Micronof). inclusiv la di>iributie. Corectura \f ic ronescu-Micronof! e făcută, mai peste tot in manuscrisul al doilea, cu cerneala violetă a întregului text, iar scrisul e al lui Vellescu. Aşadat, avem în piesa un Scatiu gata ajuns deputal şi tată de familie, ca în romanul TânJte Scatiu, nu candidat abia la însurătoare şî cu moşia abia încropită, ti in Viaţa la ţară. Ceea ce e necesar să se arate dintru început e că acţiunea piesei e plasată clar in perioada contemporană cu scrierea şi jucărea piesei — cum spune autorul în indicaţiile de regie: „Acţiunea la ţară, în zilele noastre", formulă care se repelă şi pe afişul unirei reprezentaţii. La redactarea romanului, Sotir din piesă va fi pioiectat In urmă cu aproximativ 15 ani, în perioada imediat următoare răsturnării lui Cuza. adică, în Viaţa la ţară, prin 186S—69, şi 5 — 6 ani ulterior — deci cam 1874 — în Tănase Scatiu. Spaţiul dintre acţiunile celor două romane îi e de ajuns personalului să străbată drumul de la s tnaţia lui Scatiu, neisiorisiiă in piesă, ]a aceea a lui Soiir Romanul se însărcinează, aşadar, să urmărească procesul de: enirii Scatiilor de primă generaţie, în timp ce piesa îi surprindea pe aceştia într-un stadiu de relativ triumf şi de stabilitate a categoriei. Tînăr, Scatiu are nevoie în roman de nevastă şi de urmaşi, problemă depăşită în piesă, unde el îşi însoară fiul, .iipirant la cultură şi la fată din nobilime, aceasta reprezentând acum o altă etapă din aristocraţia liberală, brătinisetă — cea a banului dobîndit prin moştenire — in timp ce moşierul Luchianu întruchipează boierimea de sînge, totuşi nu de prea veche provenienţă, dar nici ciocoi. Cei doi Microneşti sînt. cum va spune scriitorul ceva mai tîrzîu, acea „lume aproape nouă : lumea arendaşilor", ridicată „pe temeliile unei idei politiLO-sociale a răposatului Brătianu". La început, spune Duiliu Zamfirescu, aceştia sint „discuiţi, şi prin urmare liberali", apoi, pe măsură ce-şi măresc averile, e: „devin conservatori" (Scris, către Titu Maiorescu, din -M mai 1890). Procesul acesta e muli mai bine şi mai explicit cnnsemnat n piesă decît în roman. Căsătoria cu fata moşierului poate fi interpretată ca un act de conservatorism, la fel participaiea ia polîiiră — dar cameleonismul politic al lui Scatiu, trecerea lui dintr-un partid iu altul, era un ap an ai al burgheziei proaspete şi nu al clasei boiereşti, care putea fi „liberală" în gîndire. ca Saţa Comăneşteanu, Matei Damian şau Mihii Coroăntsieanu — „liberală" în sensul că deschisă înnoirilor, progresului — dar nu versatilă, nici instabilă. Tot Duiliu Zamfirescu promite în 1S95 o răfuială necruţătoare cu „pîrlitii de arendaşi, ajunşi bogaţi, deveniţi factori politici, falşi In întîia şi a doua generaţie" (Scris, către Titu Maiorescu, din 9'2l iunie 1895). Romanul Tănase Scatiu execută numai „întîia generaţie" ; piesa Prea tirziu o face şi cu a doua, prin Luca, fiul lui Sotir, veleitarul cu rudimente de învăţătură, dar, ca fecior de bani gala. rămas la stadiul ridicolului, spre deosebire de nobleţea spirituala autentică a Manei Luchianu —- ţinta lui matrimonială — a lui Stroe, leKineurul piesei, tnăr tobă di carte, iionic de la înălţimea bagajului său intelectual şi, desigur, a averii sale. Avere are ţi Luca, pe cea paternă, dar el e prost, de aceea tatăl său caută mereu să-l protejeze împotriva „răfuielii" pe care tot mereu i-o rezervă scriitorul, prin Stroe, reală în piesă, la adresa generaţiei a doua de parveniţi, numai promisă în roman, unde însăşi această generaţie lipseşte. Insă, proiectînd în romanţ pe Sotir în urmă cu 15 ani faţă de piesă, Duiliu Zamfirescu produce nu numai contaminarea tatălui cu fiul, în personalul unic Scatiu, dar ajunge să contamineze şi două epoci: cea de la 1883 sau 1884, cînd, ipotetic, se plasează acţiunea piesei — sau anterior cu un an-dol, însă avînd o problematică acum continuă pentru întreaga epocă postbelică — şi cea dinainte de 1877, sau, mai exact, cea de îndată după reforma lui Cuza de la 1864. Tinereţea lui Scatiu, pe Ia 1868, nu cunoştea răscoalele, pe care însă maturitatea lui Sotir, Ia ISăî—1881, începea să le cunoască, dovadă ridicarea ţăranilor de la Bordeni-Scorţeni împotriva Scatiului focal, '.o august 1883, în legătură cu care Duiliu Zamfirescu va face anchete, va scrie reportaje, va asista la proces etc. Au loc, aşadar, contaminări şi suprapuneri intre personaje şi acţiuni literare, dar si între epoci social-politice cu problematică diferiră. Trecerea anilor a netezit pentru noi, cei de azi, deosebirile dintre perioadele dinainte de 1877 şi de după, astfel că unele anacronisme şi inadvertenţe pe care Ic semnalam în romane (vezi Notele }i comentariile la voi. II al prezentei ediţii) trec neobservate. De pildă, în epoca piesei Prea tîrziu, la 1883—188*, se putea vorbi despre faptul că un politician de duzina ca deputatul Sotir trece de Ia conservatori Ia liberali şi apoi la junimişti — nu şi în perioada deputăţiei Iui Scatiu, la 1874, cînd partidul junimist încă nu exista ! La fel, Dinu Murguleţ nu putea vorbi, la 1868—1S69, cînd se petrece, logic, Viaţa la ţară, despre „agenţii străini", desigur socialişti, care îndemnau pe ţărani Ia răzmeriţă — pentru simplul motiv că la noi acţiunile socialiste ia sate încep după războiul de la 1877 ; Satir însă 11 putea acuza, în piesa Prea tiriiu, pe Aicxandru-Conrad de agitaţie (chiar de esenţă socialistă) între ţărani, căci aceasta era începută Ia 1883—1884. Toate cele de mai sus le spunem pentru a sublinia că materialul de fapte ale piesei, din ordinea soci al-politica, e cel care determină în roman inadvertenţele menţionate, întrucit autorul a operai o simplă translaţie de material epic, fără suficiente preocupări de a diferenţia în roman epocile. Sub raportul strict literar, lucrul era, fireşte, cu putinţă; sub acela al strictei fidelităţi documentate, apare eroarea, nu esenţială pentru atmosfera cărţii, dar foarte elocventă pentru noi în latura clarificării procesului de elaborare, a genezei romanului. în mod necesar, piesa are mai multe personaje decît nuvela, care se reduce, practic, la intîlnirîle Iui Constantin Leon — sub travestiul său Conrad Leon — şi ale eroinei, Jeana. In piesa, conflictul acesta amoros, din seria iubirilor înfrînie ale lui Duiliu Zamfirescu, nemărturisite şi de aceea zdrobite, e nu numai dublat, dar e şi surclasat de acela al raporturilor Luchianu-Sotir-Conrad. Conrad-Alesandru Martinian ocupă, cum se vede. locul prim al piesei, el e cel care va trezi pe moşierul orbit, va demasca pe parvenitul necinstit, v3 redresa moşia, va face să prospere ţăranii. Chiar în domeniul personal ei are marea satisfacţie a răzbunării prin acte de binefacere, prin acţiuni sociale, i se restabileşte demnitatea, munca i sc preţuieşte, metodele Iui triumfa. Moartea lui, în versiunea finală a piesei, nu e un eşec, cum nu era un eşec actul justiţiar dîn prima versiune : uciderea Iui Sotir. Singurul lui eşec e în sfera iubirii, temă oarecum personală a scriitorului. în finalul piesei, versiunea primă, pe o filă liberă exista două menţiuni oarecum ciudate ale Iui Vellescu : una, cu cerneală violetă e următoarea: „Sunt fericiri care omoară!... (Conrad să moară de fericire)*. De unde deducem că în mintea celor doi coautori a existat la un moment dat ideea ca, în final, cind Alexandru-Conrad se convinge că Măria a fost salvată, că ea îi cade în braţe — el să moară de fericire că ea n-a murit, 1-a recunoscut şi-1 iubeşte. Boala de inimă tot trebuia deci introdusă. A doua nota e : „Cînd amorul este o nebunie sublimă, (apoi)... este o... prostie" — ceea ce poate fi o aluzie la sensul obstinaţiei lui Aleian-dru-Conrad în eroarea de a nu-şi declara identitatea şi iubirea, nici atunci cînd totul se clarifică. Orgoliul lui sau simţul onoarer, demnitatea, duc prea departe un comportament care şochează, care a fost criticat de presă şi, de fapt, nici în termenii epocii, nici azi, nu-1 putem explica decît prin romantismul perimat al scriitorului, de la cei 25 de ani ai săi. în piesă intriga se extinde apoi prin existenţa celor doi tineri adversari, din generaţia Iui Conrad : Stroe şi Luca. Apare şi trinitatea feminina Mari a-Elen a-d-na Luchianu. Piesa devine frescă socială, din dramă intimă cum era nuvela, ea are conflicte numeroase şi, în general, bine articulate între ele. Sfera manifestărilor cu cea mai mare pondere în piesă aparţin* raporturilor sociale; în» dramele eroilor, declanşate mereu în zonele intime, sînt potenţate, dos* la apogeu, de relaţiile lor sociale. In timp ce acestea rămîn să guverneze determinările generale ale lumii care evoluează în piesă. Absolvent al Şcoalei de la Grignan (sediul Şcoalci Naţionale franceze de Agricultură ţi in prezent), Conrad face minuni de spirit gospodăresc, unind rutina cu ştiinţa, ţi salvează In trei ani de la ruină două moşii, prin agricultura luminată — soluţie pc care epoca o rîvnea şi o predica, veştejind absenteismul noii generaţii de boieri. Spre deosebire, deci, dc Eugeniu Soleanu din romanul apropiat, tn faţa vieţii (1884), Alexandru-Conrad va aparţine categoriei din care vor face pacte viitorii Matei Dam ian şi Ml hai Comăneşteanu. El îşi asigurase o bună pregătire teoretică în cultivarea pămîntului, pe care Saşa o deprinsese din instinct şi din practica. Ne aflăm deci, cu Alexandru-Conrad, ţi la Luchieni-Viforeni, în situaţia (ui Dinu Murguleţ de la Ciulniţei, dar ruina acestuia provine din faptul că e om foarte cumsecade, pe cită vreme a lui Luchianu e din cauza... dezordinei de pe moşie. Teza scriitorului, care va deveni apoi centrală ţi în I'iafa la (ară, e că numai o plugarie bine condusă, după principiile moderne, adaptate situaţiilor existente după reforma lui Cuzi, poate salva marea proprietate de a ajunge pe mîioile foşiilor vechili şi arendaşi. Alexandru, devenit Conrad, salvează pc un Dinu Murguleţ în ipostaza de politician şi fanfaron — în timp ce, vom înţelege numaidecît, Sotir face o agricultură tot profitabilă, însă pe căi necinstite, storcind şi pămîntul şi pe truditorii Iui, cum va face Tărme Sotir«cu (Scatiu) în cele două romane din ciclul Comăneţtemlor. Se înfruntă doua tipuri de prezenţe în perimetrul vieţii c mpencşti (în afara aceleia ţărăneşti) : a cultivatorului luminat, prin Conrad — care nu e moşier el însuşi, dar procedează cu devotamentul stăplnuiui pentru ogorul propriu — si a stăp!miorului hulpav de avere, fără scrupule. Simpatia scriitorului e, neîndoielnic, de partea primului, în piesă şi în viitoarele romane. Luchianu c profitor sau victimă — în sa la fel de inconştient — după cum se bizuie pe primul sau pe al doilea. Aceasta e tema socială a piesei — după cum se vede, fundamentală in epocă şi pâsiratâ iniegral in Viaţa la ţara. Conflictul care-1 macină pe Alexandru-Conrad sub raportul dragostei ntmirturisite pentru Măria, se înscrie în toata seria de atari iubiri sfărî-mate, inaugurate de scriitorul însuşi, cu Eliia Ioanid, în 1880 (vezi cap. Epiiadul tl'.tţav* din prefaţa acestei ediţii, voi. II. p. XV—XVIU), si continuat pînă la ciclul Comăneştenilor. Acest conflict devine în chip specific tragic, prin datoria de onoare a lui Alexandru-Conrad, aşa cum „ va demonstra şi Duiliu Zamfirescu însuşi in scrisoarea sa către Racoviiză-l Sphinx, intercalata în cronica acestuia, şi cum o spune clar eroul : el vrea să nu se creadă că a venit în casa Luchienilor pentru a se face iubit de către Măria, în postura unui vinător de zestre ; Luchianu îl dispreţuia oricum şî, dacă l-ar fi ideniificat, dacă i-ar mai fi intuit şi dragostea pentru Măria —- pe care i-o face cunoscută Sotir în actul II (dar scena, transcrisă în versiunea a doua, c tăiată mai apoi) — l-ar fi gonit, punîndu-l In imposibilitate de a se revanşa, de a-şi plăti datoria de onoare U care se simţea obligat. De fapt, acest amănunt e cel cate-1 iriiă pe moşier, cînd îl află, şi-1 face să fie grobian cu administratorul său ! Argumentarea e logică şi mai aproape de termenii epocii — încă romantică — decît viziunea lui Sphinx. Acesta, mai realist, ar fi voit soluţii practice — un fel de contract cu Luchianu pentru răscumpărarea onoarei : succesul afacerii ar fi atras încrederea moşierului, care n-ar mai fl avut rezerve Ia dragostea tinerilor etc. Revendicîndu-şi din plin dreptul de a face politică profesionistă, tre-cind dezinvolt dintr-un partid în altul, alegîndu-se deputat, Sotir o face sub cuvînt că .suntem un regim Hberal, toţi suntem datori a ne ocupa dc soarta ţării" — aşadar exact teza de peste şapte ani a scriitorului despre .pîrliţii de arendăşei', deveniţi bogaţi şi ajunşi prin aceasta .factori politici". Stroe va lovi direct în Sotir, care „face politică negustorească, pozitivă... Politica d-sale e pornită sau dm interes, sau din frică*, dat Lu-thianu va crede în el căci .orice vei zice, d-nu Micronescu a ieşit din popor" — deci tocmai iluzia sau eroarea lui Matei Dsmian de mai lîr-îiu, care-1 admite pe Scatiu pentru că „e muncitor", .ridicat de jos", e şi eroarea Saşei, amuzată — cu superioritate — de grosolăniile fosrului arendaş, ca Stroe şi Elena de ale (ui Luca. Pe astfel de temelii, poleite bine cu lustrul averii, parvenitul urcă neted şi Damian îl va salva pe Scatiu ■— cu sentimentul solidarităţii de proprietar — împorriva ţâţânilor răsculaţi, deşi îl condamnă ca individ. Solidaritatea averii operează şi la Luchianu, care-1 saltă inconştient pe Sotir la demnităţi politice, dar e necruţător faţă de Stroe, pe care-1 acuză de logomahie — demagogie — ca pe toţi deputaţii-advocaţi. Eroarea lui Luchianu — care, în romane, nu va avea un personaj echivalent — este convingere la el ţi la clasa Iui. Fanfaronada merge pînă la negarea propriilor interese, amesierate cu un fel dc nvifcleţe superioară a clasei «naţionale" : moşierul îl săltase şi pe un alt spoliator de aceeaşi speţă cu Sotir, fost administrator al lui de moşie, înaintea lui Alexandru-Conrad — îl făcuse subprefect, împotriva chiar a ministrului. Eroare e un fel de a spune : de fapt, moşierul socotea că-şi consolidează o clientelă recunoscătoare, dobîndind şi pentru el faima omului de inimă. Insă totul se întoarce împotriva lui, ducindu-i la miră — totul, in afară de corectitudinea lui Alexandru-Conrad, condus de onoare si, nedeclarat, de dragostea pentru Măria — întocmai ca Saşa şi Matei, dominaţi de dragostea pentru pămînt şi familie şi minaţi de iubirea lor reciprocă. Peisajul vîrstei tinere se profilează în piesă cu cele trei caractere nobile, deşi firi diferite: Alexandru (Conrad)-Elena-Stroe, urmînd diagrama din viitorul roman : Matei-Saşa-Mihai, dar cu biografii diferenţiate. Ei copleşesc de ironii pe Sotir, mult mai aspru decît o vor face Saşa, Matei şi Mihai în Viata ta {ară, dar în acelaşi spirit. Insă treburile îşi urmează cursul. Moşierul de baştină şi de tradiţie — în piesă acuzat direct, in romane salvat de la dezonoare — nu vede, cum nu vede Murguleţ, nu vede nici Matei, cum ii încercuieşte parvenitul ; Luchianu se leagănă în iluzia că .„pentru asta am stăruit at.ta la alegeri de te-am făcut deputat, trebuie să mergem mină în mină" — împotriva tinerilor ca Stroe şi a ţăranilor, pe care am îndoi ii calomniază la fel şi-i dispreţuiesc. In piesă alianţa proiectată nu se va mai consolida şî prin căsătoria Măriei cu Luca, ba chiar se va desfiinţa, odată cu spulberarea iluziilor matrimoniale — dar în romanele viitoare scriitorul exploatează situaţia pină la refuz, căsătorind-o pe Tincuţa cu Scatiu, arătîndu-i nenorocirea vieţii lingă bădăranul ei soţ, urmărindu-i îmbolnăvirea, moartea ei şl a fetiţei, tragedia bătrînului tată etc, aşadar ţoţ convoiul profeţii de Stroe în piesă. în romane se atribuie eroinei înireaga responsabilitate a mezalianţei, rezultată din înşelarea fetei şi din airacţia mondenă ; in piesă, amorul e mai generos cu Măria — prima variantă directă a Tincuţei — el o plasează în postura de victimă a părinţilor, prietenilor şi împrejurărilor, şi chiar a lui Alesăndru-Conrad, cum era cazul cu iubirea lui Duiliu Zamfirescu însuşi. Tocmai pentru că nu e singura responsabilă de primejdia căsătoriei cu Luca, ea e salvată de la naufragiu, dar cu preţul pierderii bărhatului iubit -— asasin în prima variantă a piesei, mort în a doua. Duiliu Zamfirescu — atribuim numai lui ideea, nu şi lui Vellescu, căci acest lei de iiamă nefericită este permanentă în opera scriitorului nostru -nu puiea gindi o fericire desăvirşila în dragoste şi, din vina unuia sau a celuilalt dintre parteneri, catastrofa nu poate fi evitată în scrierile sale din această perioadă. Trebuie să remarcăm, în actul doi al piesei, că lectura Monitorului oficial, în felul scenei din Noaptea furtunoasă, cu jupîn D urni trac he, Ipingescu şi articolul din Vocea patriotului naţionale, ne relevă un Sotir aproape analfabet. El zice „logică cumpărata', „înaltă Curte de compoturi" — adaosul e ulterior şi aparţine lui Duiliu Zamfirescu — ca sufragiul lui Ipingescu şi „cei ce mănîncă sudoarea poporului". Se vede succesul şcoalei lui Caragiale, cu care tînărul Duiliu Zamfirescu îşi va începe acum prietenia. Ignoranţă alături de fanfaronadă — acestea sînt trăsături certe ale lu Sotir-Scatiu, ale parvenitului. Recunoaştem de pe acum, de la piesă, justificarea aprecierii viitoare a lui Maîorescu despre Scatiu din roman, în 1895 : „Ce tipic pentru felul unor oameni din ţara noastră e Scatiu! «Zgîrcit şi fanfaron în acelaşi timp» — asta e şi nu numai la "mojici-... Zgîrcit sadea nici nu cred să existe la noi, cum există la englezi, francezi etc. ...Noi suntem o ţară de mixturi... Fanfaroni zglrciţi. toţi cu inima duioasă..." (Scris, către Duiliu Zamfirescu, din 6/18 nov. 1895). Luchianu e şi el fanfaron, „fanfaronul bogat" cum zice Stroe. Dar, în romane, scriitorul duce numai tipul Scatiu, el renunţă la prezenţa moşierului — care poartă responsabilitatea ascensiunii parvenitului — nu mai analizează decît: în treacăt vina regimului („Pe temeliile unei idei social-politice a răposatului Brătianu..." ; Scris, către Titu Maiorescu, din 21 mai 1891) în promovarea lui şi lasă totul asupra categoriei prospere, să spolieze pe moşieri şi pe ţărani, să ajungă la ranguri. Romanele sînt populate de scriitor numai de moşieri „buni Ia suflet'" — dinamici sau slabi — procesul clasei nu se face din perspectiva in car; el e făcut în Prea tîrziu, anume din ungbiul vinii de a li împins pe ciocoi spre putere. O moşierime care-şi sapă activ propria groapă avem în piesă, şi scriitorul — sau cei doi coautori — o trezesc aici să-şi repereze, odată cu viciile, şi groparul ; o moşierime victimă avem în romane, şi scriitorul se preocupă să-i acopere defectele sau să i le absolve, dar să-i măsoare depozitul de virtuţi, capacitatea de sacrificiu pentru cauza naţională, aşadar tezaurul sufletesc, dacă cel material trece treptat .n mina Scatiilor. Piesa iustifică mult mai clar decit cele două romane ulterioare din ciclul Comăneştenîlor, raporturile reale de exploatare între boieri şi ciocoi, pe de o parte, şi ţărani de alta, ea explică şi formele spolierii moşierilor de avere, de către parveniţii arendaşi ajunşi ciocoi, proprietari. In romane se va schimba însă obiectul conflictului — nu va mai fi, ca în piesă, domeniul învoielilor agricole, ci se va rămîne la raporturile de stăpînire 3 pămîntului, unde alianţa între moşierul de baştină ţi ţăran — ţi el de tradiţie — se putea stabili încă. Renunţînd Ia Luchianu si înlocuindu-l în romane cu moţierii .buni", care-ţi cultivă direct moşiile (Saşa, Matei, Dinu Murguleţ), dar nepunîndu-i pe aceştia in raporturi cu ţăranii decît prin opoziţie cu ciocoiul, ţi anume în problema stâp nirii pămîntului, scriitorul îţi uşurează posibilitatea pedagogiei sociale pe care o urmarea. In piesă trece pe primul plan chestiunea cultivării dirKte, raţionale, a pămîntului chiar de stăpîn, dar unul luminat, cu bună ştiinţa agricolă — evitîndu-se aici, sau lăsindu-se într-un fundal comod, chestiunea învoielilor agricole, adică exploatarea. Plasarea piesei în perioada de după 10 mai 1876 — concret, cîţiva ani după această dară, cît mai stă Alexandru la Paris — explică raporturile moţier-parvenit mai exact decît s-ar crede la o privire de la distanţă : Luchianu, aparţinind unei boierimi date cu liberalii, e încă la putere, dar e asediat de Sotir — veritabila clientelă liberală — to-tuţi mai are putere, cu care nu mai face decît să-I salte definitiv pe celălalt în scena politică; Sotir simte pulsul, dar mai simte că guvernul e pe ducă — ţi, în adevăr, pe la 1880 Brătianu urma să cadă, făcind loc conservatorilor — ţi e gata să treacă la noii-veniţi în arenă. Situaţia stilizează In piesă cu abilitate raportul exact de forţe din viaţa politică reală — situaţie mai rar întîlnită apoi în romanele lui Duiliu Zamfirescu, unde el va păstra numai sensul larg al faptelor, nu ţi detaliile, pe care îe va încălca adesea —- dînd însă cîţtlg de cauză lui Luchianu, omul tradiţiei, nu parvenit, ceea ce c un act de pedagogie socială, obişnuită de pe acum la scriitor, realizată prin drama Prea tîrziu. Scatiu nu se va umili niciodată, ca predecesorul său din piesă, nici nu va renunţa. Dar între 1883 — cînd se scrie Prea tirzitt — ţi 1892—1894, cînd se zămisleşte începutul ciclului Comăneştenilor, trecuse un deceniu, autorul convertise totul în dramă — iar dramă, în termenii pedagogei Iui, era ascensiunea socială a Scatiilor — convertise totul in ct.tică socială dusă Ia limită. Trezirea moşierului "n piesă înseamnă, literar vorbind, excluderea lui din viitoarele romane ; în numele acestei treziri se declanşează procesul intentat parvenitului Scatiu — şi Duiliu Zamfirescu poartă din piesă, către romanele Viaţa la ţară ţi Tănase Scatiu, următoarele poziţii ; — a lui Alexandru Martinian (Lazăr) — Conrad, multiplicat în Matei ţi Saşa, mai întîi, dar şi în Mihai Comăneşteanu, toţi salvaţi însă de la finalul tragic al piesei, pentru a marca programul ideologic al scriitorului, pedagogia lui socială ; — a Măriei, convertită în Ttncuţa, care ispăşeşte vina de a se fi lăsat sedusă de Scatiu, lucru de la care eroina din piesă se salvează în ultima clipă, datorită cultivatorului luminat al pămîntului, Alexandru-Conrad ; — a celor doi Microneşti, tatăl şi fiul, contopiţi în romane într-un singur personaj, croit după tiparul rudimentar al tatălui şi fără pospaiul de cultură al fiului, care personaj va sucomba şi fizic în romane, pedepsit de ţărani, pedepsit şi în prima variantă a piesei tot cu moartea, dar de către justiţiarul legat cinstit de pămînt; — in rest, Elena, Stroe, d-na Luchianu — personajele .bune" ale piesei - sînt în romane difuzate în celelalte din categoria lor (Coana Diamandula, Dinu Murguleţ, surorile lui Mihai Comăneşteanu, chiar Anna Villara din în război). Singurul care dispare cu totul ca tip e Luchianu, ţi numai sugestia mult modificată a existenţei lui e prelungită sumar în Dinu Murguleţ, convertită in imaginea moţierului patriarhal, mai mult răzeş, făcînd plu-gărie ţărănească şi condamnînd, ca ţi predecesorul său, snobismul tinerilor : pentru Murguleţ, maxima perdiţie e consumul de portocale, cultura e un lux inutil, iar idealul de fericire e situaţia unui jitar care — îi declară el lui Matei Damian — .e mai fericit decît tine. Are tot ce-i trebuie ţi nici o grijă". Această poziţie nu e a lui Luchianu. EI se află la distanţă imensa faţă de Stan al Neacţii din Prea tirziu. Dinu Murguleţ însă e antipodul celuilalt moţier, el e solidar cu truditorul său de pămînt, cu aceeaşi căldură cu care un ţăran ceva mai înlesnit vorbeşte despre altul aflat cu o treaptă mai jos. In aceţti termeni, alianţa intre ţăran şi Dinu Murguleţ, împotriva parvenitului, nu e numai posibilă, dar inerentă ; de asemenea, între ei ţi Saşa, Matei Damian şi Mihai Comăneşteanu, tot de partea cealaltă a baricadei decît Scatiu. însă intre Luchianu şi ei toţi nu poate exista niciodată o alianţă propriu-zisă. O probează uu numai Alexandru-Conrad, dar, în măsuri diferite, Stroe, Elena şi Măria din Prea tîrziu. In programul ideologic al lui Duiliu Zamfirescu, din romanele sale, Luchianu nu se mai integra în nici un fel ţi a fost părăsit cu cotul. Energica Anna Villara din In război ţi Nicolae Milescu nu au nici e nimic comun cu Luchianu — cel mult administratorul Paraipan de la moşia Annei, „reacţionarul drapicos", aduce de departe eu Micro-ncs u-fiul, iubitor de expresii „radicale", însă primitiv în limitele lui Micron esc u-tatăl. Dovadă că lipul Scatiu prolifera mereu — si scriitorul, mmicindu-1 Ia sfirşitul primei variante a piesei si al unuia din romane, scoţîndu-1 din scenă, era totuţi conştient că procesul respectiv era departe de a fi încheiat. Abia 1907, pînă la care mai era un deceniu, ii va suna definitiv prohodul. Nu întîmplător, probabil, romanul Tănase Scatiu, legat direct de piesa Prea tîrziu, cu deosebire în prima ei variantă, se tipăreşte în volum abia în acel an ! 1. La 1833, cînd se scrie piesa, şi in ianuarie 18S4, cînd ea se joacă, la guvern erau liberalii — însă mari fricţiuni interne făceau să se creadă, încă de la 1880, că guvernul va cădea şi ii vor urma conservatorii. Sotir îşi pregătea o prezenţă continuă „la putere", făcea, ca mai tîrziu Tănase Scatiu, politică luînd partidele Ia rînd. De aici acuzarea atît de violentă şi, aparent, cam nefondată a lui Stroe, că fonul arendaş face negoţ din politică. 2. Termenul C/u/', în sens politic, indica în epocă altceva decit azi — era, am spune, comitetul executiv al partidului. „Clubul tinerimei" poate fi asemuit, în mare, cu conducerea unei fracţiuni oarecum libeie din cadrul partidului. Momentul aparţinea liberalilor, şi Sotir o declară : „Sub un regim liberal, toţi suntem datori a ne ocupa de soarta ţării !" Aristocratul Luchianu {îşi declară „aristocraţia de naştere") şi-ar avea deci mai potrivit loc la conservatori — dar el e guvernamental, deci liberal, prin urmare nu e aristocrat propriu-zis, ci e de provenienţă recentă, cum îl şi denunţa Stroe : „fanfaronul bogat". E din liberalii de provenienţă mai veche, „conservatorişti", nu din aristocraţia veche, liberalizată. 3. E ciudată această menţionare, păstrată întocmai si în manuscrisul II. In epocă nu se discuta o nouă împroprietărire a ţăranilor, nîci de către liberali şi cu atît mai puţin de către conservatori. La ordinea zilei era problema învoielilor agricole. Dar Duiliu Zamfirescu inaugura de pe acum ceea ce avea să dezbată pe larg în Viaţa la ţara şi Tănase Scatiu — problema proprietăţii pămîntului ; aici se distanţau flagrant noii proprietari — foşti arendaşi sau vechili — de ţărani şi de boierimea de ţară tradiţională („aristocraţia de naştere", spune Luchianu). E obsesia lui Sotir, însă, căci Luchianu îl calmează : „Despre împroprietărire nîci idee..." în discuţiile de la Senat. A. Scăpare semnificativă : numele adevărat al lui Conrad e, în piesă. Alexandru Martinian — numele Leon n-a mai apărut în piesă, căci nici un personaj de aici nu se numeşte astfel. însă Leon — Constantin Leon — e personajul nuvelei jeana. Dacă transcriitorul l-a scris aşa, e desigur pentru că exemplarul princeps al dramatizării — acum pierdut — scris desigur de Duiliu Zamfirescu şi după care s-a copiat manuscrisul prim pe carc-1 avem, păstra numele personajului din nuvelă. Cine putea fi stă-picuc de amintirea lui /.eon — nu de a lui Martinian sau Alexandru ■— daca nu Duiliu Zamfirescu!' Deci dramatizarea primă a lost a lui — după care s-a făcut transcrierea exemplarului prezentat la concursul teatral. In manuscrisul Iî, transcripţia e corectă — Stroe vorbeşte de Alexandru ■— Alexandru Martinian — şi, cînd e nevoie, de Conrad, nu de Constantin Leon. 5. Alexandru-Conrad ţine să treacă drept francez — în manuscrisul I, al lui Duiliu Zamfirescu ; mai jos — el zice : ,.în îimha românească, care de acum va fi limba mea..." Toate aceste alibiuri sînt menite să întreţină taina în iurul său; totuşi, prea ostentative şi simpliste, ele sînt eliminate din manuscrisul II, nici chiar transcrise de copistul pus de Vellescu. în acest manuscris II, cineva scrie „limba mea" — peste „limba curat franţuzească". (i. Referirea e la Souvenirs d'enjance et de jeunesie a lui Renan, lucrare apărută :n volum chiar în 1883, dar cunoscută, după cum se vede, încă de mai înainte, de autor şi de Alexandru-Contad. Eroina, provincială, era mai puţin la curent cu literatura franceză cea mai nouă şi de senzaţie. Revista careJ publicase pe Renan era Revue des deux mundes, cetită încă la Focşani, în familia Iui Duiliu Zamfirescu. 7. Roman din ultima perioadă a scriitorului, Monsieur de Camors J1S67) a oferit Iui Duiliu Zamfirescu schema nuvelei — dragostea ne-niărturlsltă — atît de asemănătoare propriei întimplăn de dragoste cu Eliza Ioanid-Dănescu. R. „Rumân Imparţial" şi el, după cum se vede, ca si Dandanache al lui Caragiale -~ Luchianu e gata să treacă dintr-un partid în altul. O precizare este indispensabila: piesa Prea tîrziu t scrisă în vara şi la începutul toamnei 1883 ; Scrisoarea pierdută e ulterioară, se joacă abia în noiembrie 1884 şi se publică în 1885. 9. Se păstrează, în ambele manuscrise, convingerea tuturor personajelor despre Conrad că e francez. Cînd se menţiona acest lucru rn manuscrisul II — originea franceză prezumară — termenu] era eliminat ; în acest loc însă e păstrat, pentru a se accentua asupra recentei naturalizări a lui Sotir si profesării de către acesta a unui naţionalism ostentativ, care devine, [n gura sa, o parodie. E, în formă satirică, aceeaşi atitudine din articolele Iui Eminescu privind .pătura superpusă". BUCEA SAU CAPAŢ1NA Dacă menţionăm aici această lucrare, e numai pentru că ca aparţine, ca gen, dramaturgiei — în rest, e o simplă şarjă, de felul Muzei de la Bolta-Rcce a omonimului Mihail Zamphirescu, anterioară cu un deceniu şi jumătate. Dacă amploarea materialului e mai restrînsă faţă de a aceleia — care a slujit întrucîtva de model scriitorului nostru — în schimb construcţia lui dramatică e mai adecvată, mai riguroasă faţă de cerinţele dramaturgiei, Muza... citată fiind numai un fel dc „revistă", din familia reuşitelor Haine vechi sau Cer cuvîntui, etaloanele genului in epotă. Bucea sau câp&finâ e o farsă, indicaţia figurează chiar în subtitlu. Substanţa piesei e recoltată din toată tradiţia polemicii antihasdeiene din Convorbiri, dusă de filologul Vasile Burlă, mai ales, în cadrul căreia disputa în jurul cuvîntului .raţa" a rămas faimoasă. Autorul nu mai puţin faimosului Magnum Etimologicum susţinea originea dacă a acestui termen, pe cită vreme Butii i-a dovedit prezenţa în toate limbile slave. De la o asemănătoare controversă, imaginată de Duiliu Zamfirescu in jurul cuvîntului bucea sau bucla (piesa cunoscută, utilizată Ia fixarea roţii pe osia căruţei, în tehnică numită „lagăr"), pleacă si această farsă, cu numeroase aluzii la înţîmplări şi date reale, care trebuiesc pomenite fie si pe scurt. In chiar al duilea număr din Revista nouă (15 ian. 1888). pc prima pagină apare un articol al lui Hasdeu, intitulat foarte apropiat de farsa Ini Duiliu Zamfirescu : Bucea fi căpăţînă — şi purtînd un motto din Hronicul lui Camemir : „...puţine si vlnoase doveade vom aduce, socotind că ji ceale multe tot at'ta dovedesc, cît şi ceaste puţine..." Articolul avea. chiar deasupra titlului, cunoscutul desen al lui Delavrancea, roata. desenată In peniţă si reprodusă şi de G. Calinescu în monumentala sa Istorie a literaturii. Delavrancea avea o mînă înlesnită pentru desen, si un portret al său, făcut mai mult din imaginaţie, lui Anton Pann, e cel mai bun pe care-1 avem al marelui rapsod. Hasdeu îi reproduce însă roara, si aceasta pentru că în articol se aduce vorba de o roată, pe care autorul Sul-tănkăi a desenat-o citind textul — iată logica pe baza căreia desenul apare in fruntea articolului. începutul acestuia e următorul (si adaptam grafia, plină de scit în lac de ştie, vede în loc de vedea, etc] ; „Prietenul meu De la Vrancea are în firea-i, pesemne, de a cugeta în imagini. Cum scrie, se ştie ; dar si atunci cînd vorbeşte, dacă voiţi a-1 des boboci pe deplin, daţi-i un condei, ş-o să-1 auziţi descriindu-şi prin grai ceea ce gîndeşle, ca si cind şi-ar vedea gîndul trup si suflet denaintea ochilor; şi-n acelaşi timp tot trage pe hîrtie linii peste linii, tot picură puncturi peste punetnri. le însoară si le deslînă. le umbreşte ţi le luminează. Tntr-o scară, vorbeam amîndoi politică, ba nu, vorbeam istorie, dervollînd teoria lui Vieo despre vecinicii] dus şi întors („ct>r« e ricorsi", n.n.) şi iarăşi dus şi întors a! întîrniplărilor. Dc la Vrancea zugrăvea o roată. Si aşa de aidoma era făcută, încît eu nu m-am putut îndura de a i-o lăsa pe masă, ci am pus-o tiptil în buzunar. Acasă, o mai privii pe gînduri. Nu era tocmai greu de a înţelege asociaţiunca de idei care l-a împins de la politică, vreau să zic de la istorie, la roată, căci şi bătrînul Miron Costin zicea oarecînd ; Nici voi, lumii înţelepţi cu filozofia, De roată hălăduiţi .," etc. Articolul cantinuă pe .tcest ion, demonstrînd c,î „roata" care se invîrteşte, duce înainte politica • „ctim să zic istoria !'* — dar „căruţa ar sta bălăbănîndu-se pe loc fără spor", dacă n-ar fi l.i lo;uI ei, între butucul roţii şi osie, neînsemnata bucea. Toata demonstraţia cu „firea" lui Delavrancea şi iscusinţa lui la condei n-ar merita expusă, dacă ea n-ar fi corelativul unei împrejurări anterioare cu cîteva luni. cînd Delavrancea e cel care publică în Românul (din 15 iulie 1887} un identic articol madrigalesc, intitulat Portretul d-lui Hasdeu; numărul din iulic-august 1889 al Revistei noi îl reproduce — iar Revista nouă îl avea pc Hasdeu director şi primul redactor era... Delavrancea. (Ceilalţi redactori erau : Al. Vlahuţă, Vicror Bilciurcscu, Ion Blanu, I. V. Cosmovci, Victor Crăssescu. Ion Ghica, G. I. lonescu-Gîon, D. D. Racovitză-Sphinx, Th. Speranţia şi D, A. Sturdza.) O formaţie redacţională cu Ion Ghica, patriarhul de la 1848, cu D. A. Sturdza, curînd şef al partidului liheral — iar la 1888 ministru de Culte şi Instrucţie publică, ba şi 12 zile la Finanţe, în ajunul venirii junimiştilor la guvern — era tot ce putea oferi mal „tare" viaţa literar-gazetărească în tabăra politică liberală. Duiliu Zamfirescu era în cealaltă, junimistă, care triumfa, punînd capăt vîziratului brătienist de 11 ani. Bucea sau căpăfînă este şarja unui om care jubilează, împotriva unui adversar puternic, dar gala să cadă sau căzut. Putem data, astfel, lucrarea, ca fiind în orice caz după 15 ianuarie 1888, cind apare articolul lui Hasdeu, nu însă după 12 martie, -cînd cade guvernul liheral şi vin junimiştii la guvern. Nu — pentru că din această zi începe vîrtejul evenimentelor cînd Iul Duiliu Zamfirescu nu-i mai sta gîndul la farse satirice, ci se ocupa de viaţa politică, unde voia să joace un rol (mai întîi ispitit de direcţia Teatriilui Naţional — unde va venî însă Caragiale — şi apoi de plecarea în Italia). Articolul lui Delavrancea din Romanul, anterior cu şase luni diti- rambului lui Hasdeu din Revista noua, pornea de la un portret al acestuia, datorit pictorului G. D. Mirea, şi făcea un excurs de biologie în legătură cu originea geniului, trecea la familia Hasdeu, reproducînd informaţii date de cel elogiat, apoi descria portretul amestecind mereu datele rea- lităţii, deci amănuntele fizice ale modelului : „D-l Mirea dar a avut în faţa sa un chip a cărei repede înfăţişare aminteşte fără voie feţele voievozilor noştri şi dezvoltarea capului, şi barba mare şi rotunda, şi mustăţile groase, lungi şi pierdute în laturile bărbiei, şi nasul marc, şi fruntea care se ridică bombîndu-se şi să scoboară strîngîndu-ce spre î timple..." etc, etc. Două pagini de atare portret ( a se vedea : Dela- J vrancea, Opere, 5, ed. îngrijită de Emilia St. Milicescu, E.P.I ., 1969, & p. 244—248), care se încheie cu următoarea frază : „Adevărul este ca ! d-l Hasdeu are atîta caracter în figură şi-atîta viaţă în ochi, încît eu, unul, mărturisesc că dacă aş fi pictor, mi-aş face o întreagă galerie cu Hasdeu scriind, Hasdeu citind, Hasdeu glumind, Hasdeu rîzînd, Hasdeu uitindu-sc dupe... o d-nă frumoasă etc, etc". Că totul porneşte de aici e clar, de vreme ce între personaje găsim pe „d-nu Hîşdeu" şi „portretul Iui Barbu", ba chiar figura iniţial si „u roata", Ia care autorul farsei a renunţat în cele din urma. In rest, personajele sînt: o fată în casă, portretul lui Hunfalvy, un şoarece, o ţigancă. Scena, spune indicaţia de regie, „se petrece la Arhivele Statului" -— unde Hasdeu era în acel moment director. Existenţa în piesă a portretului Iui Barbu Delavrancea e replica la Portretul d-lui Hasdeu, articolul dîn Românul; „doamna frumoasă", după care gazetarului i-ar fi plăcut să-l vadă pe Hasdeu uitîndu-se, e aici în dublu exemplar: fata din casă si ţiganca, ambele întruchipînd sursa documentaţiei filologului — căci farsa dezbate o problemă filologică. Jar prezenţa roţii chiar între personaje este legată dc „bucea" (aşa trebuie accentuat) pe de o parte — manşonul de metal dintre butucul roţii şi osie — 51 de „căpăţînă", adică de butucul roţii, pe de altă parte. In scena primă, Hasdeu e frămîntat de problema de a afla cum se cheamă gaura roţii prin care intră osia. Scena a doua o aduce pe 7.oiţa, fata din casă, „sursa folclorică" a filologului ; aceasta e întrebată, cu modelul în faţă, şl declară numaidecît că locaşul respectiv se numeşte bucea (buccea) ţi vine din latina populară (în adevăr, de aici şi vine: buccella înseamnă gură mică, guriţă). Lesne se trece de aici Ja buci-obraji, dar ;i altă parte, nevăzută a corpului, ascunsă de îmbrăcăminte — şi savantul filolog cere fetei, pentru documentaţie completă, să-i arate bucile ! în scena a treia, în timp ce are loc, în afara vederii spectatorilor presupuşi, verificarea vocabulei cerută de filolog, în cameră se desfăşoară un dialog !ntre portretul lui Barbu şi acela al lui Hunfalvy, cu privire la dicţionarul lui Hasdeu. Hunfalvy Pal, la 1888 avînd 78 de ani (avea să se stingă trei ani mai tîrziu, în 1891), era patriarhul filologiei maghiare, teoretician al surselor fl no-ugrice ale limbii poporului său, un Hasdeu al maghiar dor. El a studiat şi limba poporului nostru, afitmînd că aceasta s-a format în Balcani şi abia pe urmă, prin păstori, a ajuns la nordul Carpaţilor, în sec. al XlII-lea — deci o teză ca a lui Rbssler, E'ngel etc, combătuţi de mult de latinişti. Convorbirea celor două portrete e însă şi ea închinată bucelei şî faptului că dicţionarul lui Hasdeu se oprea la litera b (la cuvîntui bărbat). Dacă pentru b — spune unul din portrete — vrea cu orice preţ să cerceteze bucile fetei... pentru c... ce-o mai fi vrînd să cerceteze? Fireşte, se fac aluzii acide la articolul lui Delavrancea despre portretul făcut de Mi rea, Ia această dată Delavrancea aflîndu-se în conflict cu junimiştii (plecase de la ei în toamna anului 1884, cind Carp, Maiorescu, Rosetti nu-1 susţinuseră să candideze Ia deputăţie pe liste liberale — urmare a ostilităţii Iui împotriva legii lui Brătianu privitoare Ia dotaţia regală ; nici Duiliu Zamfirescu — şi tot pentru aceleaşi motive — nu fusese pus pe liste, dar el nu rupsese relaţiile cu junimiştii). Era în stare dc conflict latent şi CB Duiliu Zamfirescu, căruia îi criticase ironic faţă de Vlahuţă romanul In faţa vieţii (a se vedea poezia Ca doi plopi..., ed. prezentă, voi. I, p. 349, şi nota, p. 549). Undele de venin din discuţia portretelor aveau deci explicaţii, şi farsa Bucea sau căpăţînă prilejuia o descărcare — în cerc intim — a mai multor acumulări de iritare. Scena a IV-a ne aduce pe Hasdeu faţă cu Zoica, fata din casă, pe lingă care insistă să-şi arate bucile — fireşte, ale obrazului, dar jocul de cuvinte este cel pe carc-1 exploatează scriitorul. Neajungînd Ia acord cu fata şi pentru a-şi putea scrie totuşi articolul pentru Revistă, o trimite pe aceasta în stradă să-i aducă o ţiganca, pînă la venirea căreia degustă singur, cu satisfacţie, o bucata de rahat turcesc (scena a V-a). Următoarea scenă, a şasea, trebuia să cuprindă iniţial discuţia cu ţiganca, dar e intercalată o nouă discuţie între cele două portrete, şi abia scena a Vll-a ne aduce pe eroina străzii, o îndrăcită de ţigancă, pe care, într-o altă cameră, filologul „a giorsăit-o cu o custura ştirbă". Controversa filologică e, în sfirşit, elucidată şi Hasdeu se convinge că partenera sa de dispută înţelege că bucile se află „unde de drept*. Satisfăcut de concluzie, o plăteşte pe ţigancă şi aceasta pleacă, iar el trece Ia masă, unde scrie versuri pentru revistă, despre „arzoaica" de ţigancă, invocînd melancolic bărbăţia sa dusă si descriind preocupat bucile —- de la bocea = gură. Totul cu formule latinizante sau italieni-zante: pote, pole, dievoloica, arzoie, inmoie, mole, pre, forte — ad.tă pronunţii păstrate aidoma după grafie, fără a se ţine seama de accentele, care indicau diftongi: pote = poate; pole = poale ; dievoloica = diavoloaica ; mole = moale; forte=foarte. De asemenea, notele de regie indică insidios pentru actori (!) păstrarea accentului, în vorbirea lui Hasdeu, caracteristic ţinutului său de origine. Mai mult decît lucrare literara, farsa Bucea sau căpăţînă, cu toate picanteriile şi aluziile frizînd adesea trivialul, ne oferă prilejul reînvierii unei pagini de istorie literară, în care sînt angajaţi trei scriitori deopotrivă mari: Hasdeu, Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu. THARGELIA DIN MILET Aşa cum s-a arătat pe larg în nota fa poezia Cî«f«/ Tbargeliei (voi. I al prezentei ediţii, p. 497—50.1). piesa aceasta în versuri, a doua in versuri din dramaturgia lui Duiliu Zamfirescu, se pare ca trebuie să o socotim pierdută definitiv — singurul caz de acest fel din literatura scriitorului. Scrisă, sau în orice caz terminată în vara anului 1894 (.Thargelia mi-a ţinut de urît o vară întreagă... evviva Thargelia !..." ; Scris, către Tîtu Maiorescu, din 2/14 sept. 1894), piesa — un singur act — e trimisă Junimii, unde nu întruneşte adeziuni, in primul rind se pare că nici pe a lui Maiorescu însuşi. Mărturii concrete nu avem, dar e cu putinţă ca aprecierile să-i fi fost comunicate prin viu grai autorului, în toamna aceluiaşi an, cînd el se afla în ţară şi, în principal, la Bucureşti, după stagiul bruxellez, în preziua reluării postului de Ia Roma. Ciudăţenia e că, in afară de datele aflate în corespondenţa . cu Maiorescu din 1894 si apoi din 1898, referitoare la piesa, în afară de două scrisori ale lui Ollănescu-Ascanio, una probabil, alta sigur din 1398, şi, în afară de Ciutul Tbargeliei, mica bijuterie erotică, introdusă direct în volumul Imnuri păgîne, nu ni se păstrează — sau încă nu s-a descoperit — altă urmă a trecerii prin lume a piesei. Dar ea a fost la Junimea, s-a citit, poate chiar într-un plen sau într-un grup mai larg de frecventatori ai cenaclului, s-a trimis şi la Teatrul Naţional. în 1898, Şi a fost în discuţie pentru apariţie în Literatură ţi arta română. La 2[ sept./j ocr, 1898, Ollănescu î'-o cerea imperios pentru teatru — unde venise director Petre Gtădişteanu - cu un entuziasm atic de mare. încît nu ne explicăm te a putut interveni de nu există nici măcar o menţiune despre ea în procesele-verbale ale Comitetului teatral. „Thargelia 1 exclama Ollănescu. Trimite-mi-o de îndată şi ţi-o voi pune eu singur în scenă, voi alege interpreta (nu pe Aristizza) şi voi face însumi repetiţiile cu protagonista fericita dc a-ţi vorbi versurile pe scenă. Pe Grădişte a nu îl ai în buzunar dîndu-i aşa ceva de jucat, iar timpul reprezentării, negreşit la sosirea ta în Bucureşti. Prin urmare, cînd ?" O săprămînă mai tîrziu (28 sept./lO oct. 1898) Maiorescu era înştiinţat ca luase drumul Naţionalului .încercarea de piesă dc acum 5 ani... Vum vedea de se poate juca." Nu s-a putut — dar de ce se da piesei vechimea de 5 ani, cînd erau mimai 4 ? Poate că documentarea pentru ea (Becq de Fouquiercs — Aspasie de Milet, Ernst Curtius — Griechkcbe Geschichte in traducere franceză, Ernst Cuhl şi Wilhelm Koner, Das Leben der Grirchen und Romer nach antiken Bildtverken, în traducere italiană etc.) începuse în 1893, căci lucrările respective sînt ample şt stufo ase. Inir-un 22 noiembrie, probabil cu un an înainle, tot Ollănescu se interesa de „dramaturgia de care-mi vorbeai... ad-o la noi, că ne trebuie şi la teatru şi la revistă". Deci să nu fie trimisă la Convorbiri, de la care grupul Petraşcu-Ollănescu voiau să-1 smulgă pe scriitorul nostru (el trimisese acolo In război, promis lor iniţial, dar solicitat telegrafic de Maiorescu pentru revista Junimii). După atari pregătiri, ce puica interveni ca piesa nici să nu se joace, nîci să nn se publice si nici manuscrisul să nu mai existe ? La Naţional, în Comitetul de lectură, parc să nu fi ajuns. Deci, Ollănescu c cel care n-a predat-o — căci „am rrunivo lui Grădişteanu prin Ollănescu" (Scris, către Titu Maiorescu, din 2S sept./lO oct. 1898). Să fi fost atrît de slabă? începutul n-o dovedeşte, şi, pe de altă parte, cunoaştem un număr mare din piesele într-un act care se jucau atunci. E cert că a lui Duiliu Zamfirescu era superioară multora. S-o fi retras scriitorul însuşi de la Ollănescu? Şi 'aceasta se poate. Dopa cum sint posibile şi altele, pe care nu le putem bănui. Fapt e că ne-a rămas doar începutul piesei, în două variante, întrueîtva diferite, din care am dat citate concludente în nota amintită, din volumul I al ediţiei prezente. Piesa îşi plasează întîmplările în anul 480 î.e.n., în casa Thargeliei, Ia Corint. E momentul disputelor, declanşate de năvala perşilor lui Xcrxes, dintre cele două partide, cel democratic, avînd în frunte pe Temîstodc, care vota să dea lupte pe mare (.Mîntuirea Heladei este î marea") ŞL cel aristocratic, condus de Aristide, care prefera împotrivirea '■ pe uscat, fn cele din urmă lupta s-a dat şi pc uscat (Marathon) şi pe mare (Sal am in a), dar piesa nu cuprinde decît un episod premergător hotătîtoarelor bătălii, anume acela al coagulării forţelor populare, aici reprezentate de Temistocle şi de Thaigeha, împotriva celor care — ra Arthmios — voiau sa evite lupta, pare-se chiar să trădeze, şi chiar a aristocraţilor care evaluau în felul lor repartiţia forţelor şi preferau lupta terestră. Arthmios, originar din Zella, nu suporta jugul Atenei — nu pentru că era Atena, dar pentru că cetatea a ajuns să fie condusă de un ilot, Temistocle. „Dar tatăl lui, Neocles, e nobil', replică Thargelia, solidară prin condiţie cu marele comandant. Arthmios nu acceptă o astfel de nobleţe „turnată-n cîţiva ani / de toţi bastarzii lumii" ; el face elogiul aristocraţiei de sînge, într-un fel care seamănă cu viitoarea argumentare a lui Duiliu Zamfirescu din discursul de recepţie la Academic (1909) ţi din polemica ulterioară cu Viata românească şi Ţara noastră (Sibiu). Dar în piesă simpatia scriitorului merge direct către Tbatgelia 51 Temis-tocle, deci către „clasa" viitorilor săi adversari din 1909. Frumoasa curtezană, lipsită de patrie, căci ea e originară din Milet — de unde ivea să vina, ceva mai tîrziu, şi Aspasia Iui Pericle — e îndrăgostită de Atena, .cetatea eternă" a Greciei, iar ideea de patrie e la ea supremă, deşi eroina, în acel moment, nu avea propriu-zis o patrie. O poezie a dezrădăcinării ghicim aici, de care Duiliu Zamfirescu însuşi a fost stăpînst întotdeauna, în vremea stagiului roman. Nu mai puţin, e cuprinsă în piesă o insurecţie interioară împotriva aristocraţiei snoabe şi trădătoare, în numele paturilor ridicate mai recent, prin merite Se considera pe el însuşi de o atare provenienţa, E cumva, însele din urmă, piesa o conciliere îniic cele două tabere, a lui Arthmios (în care protagonistul era Aristide, atunci exilat) şi a lui Temistocle, în vederea idealului suprem de salvare a patriei, la care îi îndeamnă deopotrivă frumoasa Thatgelia ? Poate că în acest sens pleda piesa, şi lucrul a fost înţeles ca o procedare nepotrivită în raporturile dintre cele două partide politice de Ia noi, ceea ce a dus la eşecul piesei. Insă la astfel de pledoarii lumea nu eta prea atenla alunei; Convorbii de junimiste îi publicau Iui Eminescu, la 1881, Scriioarta III, ucigaş antiliberală, chiar în momentele cînd Brătîanu trata unul din cartelurile cu gruparea junimistă, condusă de Carp-Maiorrscu. Să bănuim că un astfel de subitul a dus la respingerea piesei, şi la Convorbiri şi la Literatură si artă română — unde scriitorul avea mereu vad sigur, ba chiar cele două reviste se cosicutau si\ a-l publica — iar apoi ji I» ttaliu, at ţi eia-gent. Ar trebui să deducem atunci că partea din piesă pe care n-o avem era foarte slabă, lipsita de dramatism. Lucrul e puţin probabil, dar, pe dc alia parte, piersa fiind în versuri, se putea cel puţin publica drept poezie — dacă nu se reprezenta ca piesă — căci Duiliu Zamfirescu versifica frumos, mărturie stă partea existentă, iar la 1894 el se afla în momentul de vîrf al artei sale psetice. Nu ştim cc curs lus piesa, căci. inir-o varianta din care ni se păstrează, de asemenea, citeva pagini răzleţe, descoperim intenţia frumoasei milesienc, înrăita acum de condiţia ei dc curtezană (jucărie de lut, cum spune ea, „mîngîiere a regilor bătrîni") de a învrăjbi Alena cu bparta, nu atît ca si facă mai lesnicioasă înfringerea ambelor de către perşii năvălitori, cir din simpla patima a răzbunării, pentru că elenii şi in principal poporul Alenei „în epigrame batjocorit-a dorul / cetăţii mele scumpe". Deci. fllargelia îşi lua, în această variantă, misiuni naţionale, politice; ea contesta şi pe Arthmios, stirpe de Atrid, deci neam de rege, şi pe Temistocle, erou ridicat din popor, şi pe „bardul Simonide", conştiinţă, expresie spirituală a ambilor, nega pe atenjeni, întf-o miz.inlropie absolută care, aţa cum reiese dintr-o alră pagina răzleaţă, e de fapt expresia tragică a neputinţei dc a-şi găsi ea însăşi personalitatea, fizionomia interioară — esie, cum va spune ea aici, „un dor dc tine insuţi", mereu neîmplinit şi mereu înveninîndu-i fiinţa. unei în Nu ştim însă care din aceste direcţii rămîneau sa domine ideaţia piesei. Se adunau probabil, la această insurgenţă intima, în numele oraşului natal, şi dorurile de răzbunare a tinereţii irosite, a iubirii şi frumuseţii jignile, întinată de bărbaţi, poaie că intervenea si conştiinţa îmbâ-trînirii, a ratării biologice. Să fi fost vreo filtrare mai puţin dibace a vreunei situaţii reale din epocă, dc la noi sau din altă ţara, c mai greu de presupus. Duiliu Zamfirescu nu le practica — ceea ce însă nu înseamnă lotuşi că nu putea să incerce, fie şi o singura dată, gustul tari întreprinderi! Oricum, amărăciunea respingerii la Academie, 1893, a sancţiunilor ministeriale repetate, cu mutările din 1892 la Alena si Bruxelles, acestea şi ecoul slab al literaturii sale dc pînă alunei — cind inel nu avea nici Viaţa la ţară, nici Alte orizonturi, primele mari volume ale perioadei romane — s-au aliat, s-au adunat, să răsune în această piesă tragică, din care nu cunoaştem decît începutul. Scriitorul îsi a'ăla în alră scrisoare către Mai'ircicii .impresia că acţiunea, atît cită c, se susţine şi merge repede către sfirşit. Caracterul Thaigcliei, cu multe contraziceri, dar in fond cu nota de generozitate dominanta (aşa cum parc că a fost în realitate ■— în toate cazurile cam a fost Aspazia), îmi paie că reiese din acţiune. Istoriceşte, cred că roate datele sînt exacte. Toate persoanele (afară de sclava Neotita} au existat, cu rolul lor bine definit. Arthmios fusese exilat din Atena de către Themist, din cauză că încerca să cumpere lumea cu aur de-al perşilor. Timon era în realitate amicul lui Themist. Simonide este poetul timpului. Ştiu că datele istorice au o importanţă secundară, dar cind sunt exacte nu strică" (Scris, din 14/2o sept. 1894). Autenticitatea Istorică strictă nu duce la concluzia că toată acţiunea dramatică a piesei nu e rodul fanteziei. Dimpotrivă, cursul şi semnificaţiile date de Duiliu Zamfirescu unor fapte >i persoane reale, acestea sînt esenţiale — şi pe acestea nu le cunoaştem decît atit cît s-a subliniat în însemnările de mai sus. Dc fapt, pe Timon si Simonide nici nu-i vedem în scenele care ni s-au păstrat, singurii care încep să se profileze sînt Thargelia, Temistocle şi Anhmios şi, atît cît se poate defini o sclavă —- inventată în întregime, element de ecou al eroinei principale — şi Neotita. Confruntarea cu izvoarele indicate de Duiliu Zamfirescu însuşi, pe manuscrisul fragmentului păstrat — cele trei lucrări de Becq de Fouquieies, Curtius şi Guhl şi Koner — nu ne spune nimic în plus despre acţiunea piesei, ci despre cursul real al evenimentelor istorice, care nu ştim cum s-a oglindit în versurile lui Duiliu Zamfirescu. Thargelia, cea mai importantă pentru noi, e modelată mai mult după Aspazia lui Pericle, după spusa autorului însuşi, decît după propria ei făptură, aşa cum ne-a păsirat-o istoria. Această a treia lucrare dramatica a lui Duiliu Zamfirescu — cele două scenete de mici dimensiuni. Ce ne-aduce iarna si Bucea sau capă-ţină. le socotim ceea ce sînt: simple piese de atelier, cu destinaţie reslrînsă, publicistică sau de salon, în nici un caz urmînd să urce pe scenă — are şi ea soarta predecesoarelor : eşecul. Mai mult decît ele însă, Thargelia din Milet e şi singura dintre lucrările lui Duiliu Zamfirescu definitivată de autor şi apoi pierdută. Dăm, în continuare, textul ei integral, cu variantele păstrate, pentru a consemna, cel puţin într-un capitol de Note {i comentarii, cele cîteva pagini de teatru versificat, nu prea frecvent în epoca lui Duiliu Zamfirescu. THARGELIA DIN MILET Arthmios din Zella Thargelia din Milet Neotita 'sclavaj In casa Tbargeliei, la Corint — Anul 480 a.c. SCENA l THARGELIA, NEOTITA NEOTITA (isprăvind de pus găteala pe capul Thargeliei) Şî de mă mir, stăpîna, de cele ce se zic. Mă mir, fiindcă-mi pare că prea se zic puţine. THARGELIA Şi cc se zice ? NEOTITA Unii găsesc Corintul mic Şi pria mare onoarea de-a te cuprindc-n sine. THARGELIA Iar alţii ? NEoTÎTA Alţii iarăşi că chiar Atena nu e Destul de splendid templu pentru-o aşa THARGELIA Şi-i crezi: NE OTITA li cred din suflet. THARGELIA Faci rău : acei ce zic Că pentru mine este Corintul lor prea mic, Nu-s din Corint ; ţi nu sunt .irenieni acei Ce-ar face din Atena altaF unei femei. Să sufere altare femeilor ca... mine ! Neotito, tu nu ştii ce simbol maiestos E pentru ei Atena !... NE6TITA Cum este pentru tine Miletul... THAEG EU A Pentru mine, Miletul nu mai este... Viata trece... Trece viaţa, trec şi eu, Trec toate. NEOTITA O, stăpîna !... THARGELIA E vecinica poveste Cu lutul şi cu focul hrăpit de Prometeu. (Se uită lung la mare. Rosteşte încet ca pentru sine.) Amor, amor, Incintă tor Sălbatec ca o căprioară, De ce mă-mbii Şi tu nu vii, Tu nu mai vii a doua oară ? (Se scoală.) Sunt gata ? NEOTITA Da, stăpînă. De-ai pune-n colţul gurei Un fluture de zîmbet, ai da vieţii grai : Thargelton * e luna surîsului naturei, Şi-n mijlocul naturei eşti tu luna lui mai. Luna Thargelion = mai (notă D. 2.). Eşti albă, eşti frumoasa, eşti tinătă, şi eşti Atît de nentrecută în haruri femeieşti, Că de mi-ar da Apollo putere să te cînt Şi-ar coborî toţi zeii locaţul pe pămînt. THARGELIA Mă linguşeşti, fetiţo. (Ji Întinde num să io sărute.) NEOTITA (plecindu-se să sărute haina) Eşti dulcea mea stăpină. THARGELIA Ţi-am spus că nu se poate. (Ridicind-o.) Să rută-mă pe mînă. SCENA II THAHGF.LIA (ia o liră şi se aşează în faţa marii) \nv,i, amor. Incintător Mibaiec ca o căprioară, l"le ce mă-mbii Ş. ii. nu vii. *> na mai vii a doua oală ? P; cînd te- .' Jiu Ioa[C-au apii'. ">-a stin; in r-g ^u îsul firii; opac" ■-. a "e trunchi >? Irîng. ■ .' seu ă 'i '-.indafirii. Amor, amor, Tare mi-i dor De ochii tăi fugari şi tineri, De-a săruta Guriţa ta, Copil iubit zeiţei Vineri. Că de-ai veni, Ti-as împleti Un cuib dc dezmierdări de soare, Şi-n ciuda ta Ţi-aţ anina Painjeni; pe aripioare. SCENA III TU A RG ELI A, ARTHMIOS Pe cînd Thargelia rosteşte versurile din urmii, Arthmios se ivefte pe terasa, venind de pe mare. El îi jace semn să nu se întrerupă. Thargelia sjîrseste versurile rîzînd. ARTHMIOS Ce cintec trist!... Şi totuşi... THARGELIA Şi lotus: ARTHMIOS Ce plăcere, Cînd sufletul iubeşte şi nu poate să spere, De-a auzi cum cheamă, Thargelia, cu dorul, Din cele patru vînturi, pe Eros călătorul. THARGELIA O, Arthmios, se vede că mintea ta nu-i încă în cele iubitoare cu din prisos adîncă. Şezi colea. (Ii întinde fruntea să i-o sărute. El o sărută din fugă pe umărul gol Ea-l ameninţă cu degetul.) Altă dată să ceri voie... ARTHMIOS (iirtrerapînd-o) ...la timp. Ce forme minunate !... Thargeiio, îţi jur Că peste tot, cît ţine Hellada împrejur, Şi peste mări şi dealuri, la barbari, şi-n Olymp Şi-n Iad — nimic —■ nici însăşi Sirenele din unde N-au pieliţa mai albă, nici forme mai rotunde. (Vrea să se plece să-i sărute umărul din nou.) Se poate ? THARGELIA (relrăgîndu-se) Nu se poate. ARTHMIOS Ce inimă de ştiută !... THARGELIA De ce? (Rîzînd.) Asemeni lucruri se iau, iar nu se cer. Ţi-am spus că nu ai mintea cu din prisos adîncă In cele-ale iubirci. ARTHMIOS (inăl(înd din umeri) Ciudată eşti !... THARGELIA (idem) Mister !... ARTHMIOS (Jitce ciţ'tva pasi pînă ia uşe, apoi vine repede către Thargelia) Ia spune-mi!... Suntem singuri, da? THARGELIA Singuri, singurei. ARTHMIOS A fost? THARGELIA A fost. Dar cine ? Themistocls sau ei ? ARTHMIOS Ei, cine ? THARGELIA. Antiochos... (Nebotărhă.) Adimantos, în fine. ARTHMIOS Aceştia sunt singuri. THARGELIA (mirată) Adimantos ? ARTHMIOS Vezi bine, Toţi sunt satui de jugul Atenei. Toţi ar vrea S-o vadă-ngenunchiată. Chiar cei ce n-ar putea, Pe faţă ; Sicyonul, Arcadia, Corintul, Phliontele, Mycena. Flida şi Tiryntul, Şi poale chiar Megara. THARGELIA Dar Sparta ? ARTHMIOS Ea, dîn parte-i. Ar fi prea bucuroasă : supremaţia Spartei E vorbă goală. Astăzi Atena face lot, Sub îmboldirea urci acelui crud ilot... THARGELIA (între rupind) Themistod: ARTHMIOS Vezi bine. THARGELIA iiot n. ARTHMIOS Sau fiu de tracă ! THARGELIA (cu vioiciune) Dat tatăl lui, Neocles, e nobil. ARTHMIOS Nu se-mpacă Asemenea nobleţe c-un sînge ca al meu, A cărui începuturi se urcă la Tezeu. Noi nu primim nobleţea rumală-n cîţiva ani De toţi bastarzii lumei. Cu ultimii tyrani, Cu Pisistraţii, cartea de aur s-a închis. Noi am făcut Atena ! părinţii şi străbunii Nobleţă. Iar noi astăzi n-avem nimica; unii Slăbiţi, iar cei puternici, proscrişi. E"u sunt proscris. Arisiide, de-asemeni. THARGELIA ARTHMIOS Tu, dac-ai vrea, poţi multe. THARGELIA Eu ?... ARTHMIOS Da. Fiul de trac. E-n mina ta. El crede în tine, te iubeşte : îndcamnă-1 să se lase de nebunescul gînd Dt-a se lupta cu Xetxes şi-a-î ţine piept orbeşte. A-i ţine piept noi '. Cine ? Cîţi suntem ? Mai curînd Sau mai tîrziu, aceeaşi menire ne aşteaptă. Deosebirea este că dacă ne-îndirjim Şi vrem să ne opunem, mînia lui cea dreaptă Ne va zdrobi ţ şi-atunrea, din liberi, o să fim Schimbaţi în sclavi. Atena, Aicna o să fie Kednsă-n praf !... THARGELIA Iar altfel, redusă-n satrapie. ARTHMIOS (făcînd un pas înapoi) Thargelio ! tu însăţi ai început să fii Partaje protectoare acestei nebunii!... Te-a ciştigat tiranul... THARGELIA (inlrerupiiidu-l) Ba nicidecum. ARTHMIOS (continuînd) ...pe tuie, Speranţa noastră !... THARGELIA. (idem) Nu e adevărat. ARTHMIOS La Să cerem sprijin ?... THARGELIA (idem) Nu e adevărat, îşi spun. Eu sunt cu voi, cu tine, cu cei ce se supun, loniană ■— mie, ce-mi pasă cinc-nvinge '. ., Eu patrie n-am. Mîine ca astăzi, azi ca ieri: Un lanţ de vicleşuguri, de lacrămi, de plăceri. Pe carc-1 duc orunde. Războiul ce se-ncinge Mă supără. ARTHMIOS Atuncea i... THARGELIA (după o mică pauză) Dar dacă e s-aleg Eu. curtizana. moartea poporului întreg, Sau placida cădere sub jugul satrapiei, Eu aş alege moartea. ARTHMIOS Cuvinte de poet, Vorbeşti ca Simonide. THARGELIA (cu vioiciune) Ba nicidecum. ARTHMIOS încet, încet. (ia un scaun si se aşează lîngă dînsa.) Si mai-nainte de-a da vînt poeziei, Te rog sâ-mi spui anume oraşul cel supus Pe care l-au ars perşii — l-au ars sau l-au redus în satrapie. THARGELIA Năsos, Miletul, cîte vrei. ARTHMIOS Am zis supus. Da. Năsos şi alte două-trei, Care-au făcut cum face Atena, au fost rase. Dar cine e duşmanul care-ar primi să lase întregi, cetăţi duşmane ?... "Ihargelio, eu ştiu Că lumea zice multe de mine : c-am să fiu Numit sairap ; ca perşii m-au cumpărat cu sume Enorme ; că sunt gata să-i vînd... dar lumea-i lume. (Cu căldură.) Eu nu-s vîndtit la nimeni ! Eu sunt atenian Şi ţelul meu e unul : să scap cetatea. (li ia mîna.) Spune, V rei sa m-ajuţi THARGELIA Vezi bine. Dar ce să fac ? ARTHMIOS Oree condiţii. Aur... Vrei nur ?... Vrei colan De aur î THARGELIA (cu interes) SCENA V A !... ARTHMIOS Vrei scule? Vrei purpură de Tyr ? Le am aici, în luntre. (Face un pas către terasă.) THARGELIA Da ?... ARTHMIOS Da. (hitorcîndu-se.) Si am un jir De boabe mărgărite... (Le laudă din semne.) THARGELIA (cu mai mult interes) Da ?... ARTHMIOS Da. SCENA IV THARGELIA, ARTHMIOS, NEOTITA NEOTITA (intrînd repede) Stăpînă, vine Themistode. (La auzul acestui nume, Arthmios vrea să fugă. Tbargelia îl opreşte şi, jaclndu-, semn să tacă, îl împinge repede către o cameră vecină, în dreapta. Apoi se aşează, ca mai-naînte, luînd lira.) THARGELIA Să vie. (Neotita iese.) THARGELIA, THEMISTOCLE Themistode intră din stînga şi rămîne lîngă uşc în admirare. Tbargelia, uitîndu-se la el şi z'.mbindu-i, zice începutul versurilor : Amor, amor, Incîntător Sălbatec ca o căprioara De cc mă-mbii Şi tu nu vii ?... THARGELIA (lăsînd lira şi ducîndu-se spre el) Ba a venit cu tine. THEMISTOCLE (luindu-i mîinile) Thargelio, copilă, o blîndă Auroră, De te-ar fi scris Olympul din picături de lapte Şi ţi-ar fi dat Demeter roşeaţa unei flori S-ar fi mişcat toţi zeii la vestea unei fapte Atît de strălucite !... (Ia un scaun şi şade lîngă dînsa.) Iar bieţii muritori, Ce n-au făcut nimica, şi totuşi te au vie, Din carne ţi din suflet, pe tristul lor pămînt, Ar trebui să-şi schimbe tot graiu-n poezie Ca să ridice glasul să-ţi zică un cuvînt. THARGELIA încep să cred : poeţii sunt gata. THEMISTOCLE (lntinzindu~i o oglindă pe care i-o aduce ca dar) Ca dovadă Priveşte-te... THARGELIA (luînd oglinda şi admirind minerul — o statuetă a Veneret) Ce lucru frumos !... THEMISTOCLE (uimind) ...şî vei vadea C-am spus numai ce este. THARGELIA (cu modestie prejăcutâ) Nu-i bine să ie vadă Zeiţa Aphrodita alăturea cu ea... Şi nici mi-i trebuinţa : mă ştiu. THEMISTOCLE THARGELIA Şi da si nu... THEMISTOCLE Ce vorbă !... THARGELIA De-aş fi o zeitate. Aşa cum zici, şi soarta ar sta in mîna mea, Eu mi-aş schimba destinul. THEMISTOCLE Şi ce-ai dori ? THARGELIA Aş vrea Să fiu o muritoare cu haruri mai puţine. Dar cu mai multă minte, şi cu mai mult noroc; (Cu căldura.) A; vrea să fiu iubită pururi, din inimă, cu foc ; Să fug de lumea asta, şî singuri, eu şî dînsul, Să dăm un sens vieţii din noi ! THEMISTOCLE Te-neacă plinsul, Fetiţo. Fii cuminte. Tu vrei să fii iubită !,.. Da' eşti cea mai iub'uă dintre femei. Tu eşti Slăvită, adorată. THARGELIA Asemenea ursită N-aş vrea-o nici la duşmani... Iubită eu ! - glumeşti. Eu sunt o jucărie de lux, ce mişc din mînă, Rîd, cînt — o mîngîiere a regilor bălrîni. Şi... vrei să-ţi spun ? Tu însuţi, Themistocle, mă crezi C-aş fi folositoare ambiţiunei tale, Şi astfel ţii la mine, mă cînţi, vii să mă vezi, Ba-mi faci şi daruri... THEMISTOCLE (scbimbind tonul) Fie ! Ne-am îndrumat pe-o cale Ca asta — înainte ! (După o pauza.) Ihargelio, tu ştii Că azi sau mîni, Atena, ji poate chiar Hellada Întreagă, vor fi şterse, reduse-n satrapii, Iar templele cu zeii, Atena Poliada, Căzuie-n mîni de barbari!... Tu stîi, c-aici, aproape, La Istm, bărbaţii noştri nu se-nţeleg — căci unii Vor luptă, şi var duce să moară ca nebunii Degeaba ; alţii pace, dar nu-ndrăznesc să-ngroape Ideea libertăţii. Şi toţi s-au împăcat Asupra unui lucru ; războiul pe uscat. (Cu putere.) Atcasla-i nebunie curată ! Mintuirea Helladei este marea. Pe mare, căpitanii Sunt dezbinaţi de ură. Eurybiad, cu firea Nehoiărită, tace şi-şî ţine-n loc spartanii ; Adlmantos, gelosul de gloria Atenei, S-a depărtat de flotă cu toţi corintienii ; Corcyra stă deoparte cu Argos şi cu Thebe ; Tyranul Syracusei de-asemeni. (Se scoală.) Triştii plebe, De generali nemernici şi regi născuţi la plug ! Ai merita să tremuri de-a pururea sub jug ! (tntorcindu-se către dinsa, btind.) Thargelio, în tine mi-am pus speranţa-nucagă ; Adimantos se-nchinâ la graiul tău. S-aleagă Comanda, de voieşte. El este-n mîna ta. . THARGELIA Themistocle, ce glumă !... THEMISTOCLE Te-o bmecuvînta Manuscrisul principal se opreţie aici, întt-un punct, aşadar, unde abia se întrunesc polii conflictului — Thargelia, Themistocle şi Arthmios — dar unde sînt menţionaţi posibilii rezon eu rî ai piesei, poetul Simo-nide ji Timon (probabil e avut în vedere acela poreclit „mizantropul*, căci el trăieşte în secolul al V-lea î.e.n.). E clar că. prin aceştia, mai ales, se relevau sensurile ideologice ale piesei. Simonide din Ceos (556—468 î.e.n.) era poetul oficial de-a lungul întregii epoci, el a cîntat în versuri de tot felul, îndeosebi în elegii şi .ttene", toate marile victorii greceşti din timpul războiului cu perşii, şl pe cea maritimă de la Salamina, datorită partidei lui Themistode, şi pc cea dc Ia Marathon, dobîndită după asalturile terestre, preconizată de partida lui Aristide şt a lui Arthmios. Să fi avut scriitorul nostru in vedere pe un contemporan al său, poet naţional ca Simonide — aşadar „oficial" ! — şi aceasta să fi atras nemulţumirea lui Maiorescu, care se va fi gîndit la Alecsandri ? Ce-ar fi vrut să semnifice, în acest caz, prezenţa scepticului, pesimistului Timon, „in realitate prietenul Iui Themistocle", cum spune Duiliu Zamfirescu ? Timon cel real îşi pierduse averea, fusese decepţionat de marile nenorociri abătute asupra ţării sale, şi ajunsese la o mizantropie generală, împotriva umanităţii întregi. Dacă Simonide ar fi putut condensa optimismull sau ncutralismul naţional, în raport cu cele două partizi greceşti - ce-ar fi adunat în el tristul Timon ? Nu ştim. Insă putem presupune ca în legătură cu cei doi vor fi apărut cauzele care au dus la naufragiul piesei. Vom nota, în continuare, că finalul primei scene, de Ia întrebarea Thargeliei dacă Neotita a isprăvit cu gătelile şi podoabele, o avem şi Intr-o altă variantă, unde frumoasa milesiană ne apare în cu totul altă postura : cinică, advertată atît a partidei lui ihemistocle, cît şi a aceleia a Iui Ari st ide-Arthmios. Ultimele versuri, chiar în această variantă, ne arată insă u făptură nu cinică în stiuctura ci, ci numai foarte trista, decepţionată, în urma unei vieţi risipite zadarnic si copleşită de „un dor di: tine însăţi". Abia după această scenă, neliniştita curtezană se alină în cîntecul de dragoste, pe care Duiliu Zamfirescu avea să-l introducă în volumul Imnuri păgîne. Iată, în întregime, finalul Scenei prime, în această variantă, despre care nu ştim dacă e ulterioară sau anterioară versiunii pe care am reprodus-o mai sus: THARGELIA Sunt gata ? (Se uită într-o oglindă.) Da, sunt gata... Şi-mi plac. Ascultă, fată : Aş vrea să fiu frumoasa cum n-am fost niciodată. La Istm e luptă m.ire. Se ceartă căpitanii Si rid soldaşi. Grecii vor una, iar spartanii Vor alta. I'arcă n-ar fi cu toţii greci ! far eu li vreau pe toţî, aicea, supuşi ii mici. Ii vreau Supuşi, li vreau pe nobili îngenuncheaţi ! Poporul Superb, ce-n epigrame batjocorit-a dorul Cetăţii mele scumpe, îl vreau batjocurii 1 A!... Arthmios!... nobleţe din sînge de atride, Themistocle eroul ! şi bardul Simonide !... Pitici !... Atenienii ?!.,. Copii. (Dudndit-se către Neotita.) M-am răcorii. NEOTITA Stăpină, ura este duşmana frumuseţii. Te-ai înroşit... THARGELIA Din suflet se ureă-n albul feţii. NEOTITA Aşa-i... dar e cam roşie. THARGELiA Da ? (Se uită din nou în oglindă.) Nu-i nimic. NEOTITA O pată ! Voiai să fii frumoasă cum n-ai fosi niciodată... THARGELIA Voiam A fiu frumoasă !... Voiam !... Ce poţi să ştii !. Trec valuri peste valuri, nevoi şi bucurii ; Ne punem roş pe faţă, şi sclave şi stăpîne... NEOTITA Ne-am pune alb mai bine... THARGELIA Si golul iot rămîne NEOTITA Un gol... de ce ? cere si el milesienei sprijin în a convinge pe Adlmantos ca să accepte comanda. Conflictul între cele două poziţii apare clar — Thargelia trebuind ■•a se impartă între solicitarea lui Arthmios de a-i convinge pe comandanţi să dea lupta pe uscat şi aceea a lui Themistocle de a prefera înfruntarea pe mare. E cert că rolul Thargeliei este exagerat — nu era cu putinţă ci o curtezană, oricît de frumoasă si deşteaptă, să aibă pină într-atîr influenţă la toate facţiunile gieceşti, să poată mlUienţa şi o partida si cealaltă, deopotrivă, si soarta peninsulei să fi fost în aşa măsura dependentă de o femeie, care mai era si străină de teritoriul cetăţilor grectjti. Cum nu cunoaştem textul, presupunerile de tot felul pot să-şi facă loc. Poate din cauza acesiei hipersolicitări a rolului unei străine, devenită arbitră suverană între cele două par tizi — aristocratică si democratică — să fi întîmpinat piesa atîta rezervă si la Junimea si la Teatrul Naţional, ba chiar si la Literatură şi artă română} — căci nici prietenii Ascanio si Petraşcu n-au putut-o publica. Dăm mai jos şi această scenă, unde pare să se contureze şi întîlnirea directă dintre Themistocle si Arthmios, de vreme ce unul îşi semnalează prezenţa (strănutind), iar altul devine bănuitor si insinuant la adresa curtezanei. THARGELIA Vezi. asta-i !.. L'u gol de., nu se suc Un gol de riu ce seacă ; un gol de colivie Din care păsărică s-a dus ; un gol dc floare ,1'e-fl cănii sin se prinde un fluture ce moare .. Tu nu pricepi. Ia seama : un gol ce ţi se suie Din inimă în minte ; un gol, ce e si nu e ; Un gol de .. (Văztnd că Neotita nu pricepe.) Ai dreptate. Cuvintele sunt mute. Un dor de tine însăţi... Nu poţi pricepe. Du-te. (Neotita iese.) Avem, de asemenea, ţi un fragment izolat al ultimei scene din versiunea care ni s-a păstrat, ctiprinzînd controversa dintre Thargelia şi The-misiocle. Milesiana mai păstrea.-ă ceva din cinismul cale apărea In varianta citată a finalului primei scene. Ceana dintre comandanţii greci nu mai e relatata de Thargelia, ci, mai firesc, de Themisiocle, c.ire-i THARGELIA Miel... Ne-am îndrumat pe-o cale Greţita. Doruri ? !... (Uitîndu-se la el.) Poate o boabă cu otravă... (Rîzînd cu amărăciune.) O. dac-ai şti !... (Mişcare în camera de alături.) THEMISTOCLE S-aude tuşind... THARGELIA * E Nea, sclavă. THEMISTOCLE F- poate Neos, sclavul : tuşeşte cam pe nas. Dc aici pînă la sfîrşitu! scenei, numele sînt scrise prescurtat de THARGELIA Se poate. Daca-ţi paie ciudat, mai fa un pas Şi vezi. THEMlSTOOJ (nehotărît) Ciudat nu, însă... (Ducindu-se spre use.) THARGELIA (se întoarce repede către dînsul fi, prefăcindu-se, cade) Themistocle 1 da-mi mina. Imbătrinesc !... Ce lucru : Thargelia bătrîna !... (Se reazemă de dînsul.) îţi pare cu putinţă ?... THEMISTOCLE (se uită lung la ea) Ah, cit esli de frumoasa — Tu nici nu ştii ce farmec ţi-a pus natura-n toate Cum flacăra dintr-ochi-ţi lucind misterioasă, Atrage ca destinul... THARGELIA Şi mă iubeşti ?... THEMISTOCLE Se poate Sa mai întrebi ! Ştii bine... THARGELIA Atunci plecăm. THEMISTOCLE Da > Unde ? THARGELIA Ne ducem după soare : un colţ de rai pe unde, La Zante, Ia Ithsca — Ionia e mate. Primeşti ?... Un vis de aur ce mi-a hrănit viaţa De cînd mă simt pe lume. Un dor de depărtare, De lume nouă ; dorul dc-a-ncepc dimineaţa Altfel. Primeţti ?... {Themistocle tace. Ea face un pas înapoi.) Sceneta comica O amica însoţind şi alte piese, nu numai ale lui Duiliu Zamfirescu 200—201 Filele de tiilu ale celor două manuscrise Prea tîrziu — prima scrisă de Duiliu Zamfirescu (versiunea prezentam în con- curs — se vede şi motto-ul pentru recunoaştere), a doua scrisă de Ştefan Vellescu 618—649 Distrihuţia primului manuscris al piesei Prea tîrziu; caligrafia e a lui Duiliu Zamfirescu, modificările ale lui Ştefan Vellescu 648—649 Filă de manuscris a primei versiuni (cea prezentată la concursul teatral) ; caligrafie străină. La mijlocul paginii, textul : „(Se plimbă un moment.) A!... uite, subprefectu şi-a uitat revolveru..." e adăugat de Duiliu Zamfirescu. Celelalte in- tervenţii sînt ale lui Ştefan Vellescu 648—649 Textul prim, cu intervenţii ale ambilor semnatari. Textul „cum zîce Beaumarchais" e caligrafiat de Duiliu ZamFirescu ; tot al lui. două rinduri mai sus : „că-n lumea asta". Celelalte intervenţii sînt datorate Iui Vellescu. Dar menţiunea marginală Să se observe e a Iui Duiliu Zamfirescu 648—649 Filă de la începutul actului II al primei variante. Scris străin — dar menţiunile laterale şi indicaţia transferării unui text aparţin lui Duiliu Zamfirescu 648—649 Afişul premierei — care a fost şi unica reprezentaţie . . . 648—649 Prima filă a transcrierii piesei Thargelia din Milet . . 648—649 l-ilă din începutul Tbargeliei. cu prima strofă a micului cîntec de dragoste, singurul publicat (in voi. Imnuri păglne, 1X97) din toată piesa 648—649 SUMAR Notă asupra volumului IV — Lydda. Scrisori ro- mane — Teatru VII Lydda. Scrisori romane ... 1 Teatru 155 O suferinţă ... 157 Lumină nouă 181 O amică 293 Poezia depărtării 317 Voichiţa .. 415 Note }i variante 537 Addenda ............ 633 Prea tîrziu 635 Buccea sau căpăţînă 723 Thargelia din Milet 728 Tabla ilustraţiilor 753 1Marginal, textul lui Duiliu Zamfirescu a fost însemnat, pe lungimea a trei replici {jumătatea a doua a paginii), cu creionul şi adnotat astfel : „A nu se mai servi de mijlocul acesta ; vine în ţară spuind cine este, dar unchiul său [text neclar] şi ÎI pune la moşiile sale, el e fericit că se poate plăti de recunoştinţă." Textul e tăiat cu creionul — alt creion decît primul, deci şi altă mînă. Sugestia nu a fost acceptată de cei doi coau-Jori _ cum nici altele, ulterioare, nu vor fi — şi piesa rămîne construită pe acest travesti, păstrat din nuvela Jeana. 2Marginal, cu cerneală, Vellescu repetă consemnarea anterioară : „a vorbi despre boala lui Conrad". Manuscrisul II introduce, în acest punct, o replică a lui Conrad, scrisă de Vellescu : „...am luprat ca un martir !„. Sărac fi mai alei bolnav, nu voiam cu toate acestea să mă întorc in ţară decît..." — pe care Duiliu Zamfirescu o preface, cu cerneală neagră, în: „Sărac, neajutat de nimeni", iar Vellescu îşi păstrează, tot cu cerneală neagră, formula proprie, tăiată iniţial cu creionul: „ş[ mai_ ales bolnav. Nu voiam..." etc. Stroe întăreşte, într-o replică scrisă întîi de Vellescu, tăiată apoi tot de el şi reintrodusă : „Ştiu, boala ta de inimă". Despre care Conrad precizează : „A trecut" — replică tăiată mai întîi, apoi reintrodusă, de Vellescu. Deci, chestiunea boalei, care va cauza moartea lui Conrad, justifioînd în parte şi titlul piesei — toate se_ petrec „prea tîrziu" pentru Conrad — a fost un prilej de controversă între cei doi coautori, privind amploarea insistenţei asupra ei, încă din prima scenă a piesei. A biruit punctul de vedere al lui Vellescu, mai „scenic" ! :i Marginal, cu creionul, însemnare a lui Duiliu Zamfirescu : «Vezi pagina suplimentară". O alare pagină s-a pierdut, însă manuscrisul II „ascultă" exact de această notă şi aici figurează următoarele replici: .Stroe: Fără dar... spune drept: o iubeşti ? Conrad (după o tăcere): Ei, da!... o iubesc. O iubesc ca un nebun... O iubesc cu tot sufletul meu ; fără speranţă... fără margini..." De subliniat, aşadar, cele două noutăţi esenţiale intervenite în manuscrisul II, chiar din scena inaugurală, deosebite de manuscrisul I : insistenţa asupra boalei lui Alexandru-Conrad şi declararea dragostei lui pentru Măria. Conflictul teatral este, evident, mai acut, sfîşierea eroului mai mare — dar şi melodrama e mai acută, în spirit romantic. tncepînd cu acest cuvînt, o fila întreagă din caietul II. deci con-tinuînd cu scena a IV-a, pînă la jumătatea replicii secunde a Elenei („Ce fel, poate nu sunt Ia moşie ?..."), este transcrisă de Duiliu Zamfirescu. 3Notă a lui Duiliu Zamfirescu, scrisă cu creionul : „Se ia şi in arendă". Tot cu creionul, şi tot de Duiliu Zamfirescu, în manuscrisul II, propoziţia e marcată de un semn interogativ, pe care Vellescu nu-1 transcrisese după manuscrisul I, unde era foarte clar desenat. 4Pe manus.-risul I, lateral, o însemnare cu creionul, de o mînî necunoscută (poate lectorul Comitetului teatral) ; „De ce Sotir nu e curios ce zice Elena ?" — la care dă răspuns Duiliu Zamfirescu, tot cu creiiinul Si intre paranteze: „Asta-i treaba noastră". Apoi totul e tăiat cu creionul. 5In manuscrisul II (transcrierea copistului, nu a lui Vellescu) legătura se face sititid p«tc comentariu! cu pămm'nl rotund şi cu spin-ziirătoarea lui Galileu — aşadar. în felul următor: „Un nerod care nu e în stare să facă rau nimănui, dar..." etc. Operaţia eliminării s-a făcut (:n ms. II) după ce Duiliu Zamfirescu corectase fraza, înlocuind pe Galileu cu Cristofor Columb — în adevăr Columb putea fi legat de călătorii, nu Galileu, care nici n-a fost Spînzurat, ci ars pe rug. 6In manuscrisul II (transcrierea copistului, nu a lui Vellescu) legătura se face sititid p«tc comentariu! cu pămm'nl rotund şi cu spin-ziirătoarea lui Galileu — aşadar. în felul următor: „Un nerod care nu e în stare să facă rau nimănui, dar..." etc. Operaţia eliminării s-a făcut (:n ms. II) după ce Duiliu Zamfirescu corectase fraza, înlocuind pe Galileu cu Cristofor Columb — în adevăr Columb putea fi legat de călătorii, nu Galileu, care nici n-a fost Spînzurat, ci ars pe rug. 7In manuscrisul II (transcrierea copistului, nu a lui Vellescu) legătura se face sititid p«tc comentariu! cu pămm'nl rotund şi cu spin-ziirătoarea lui Galileu — aşadar. în felul următor: „Un nerod care nu e în stare să facă rau nimănui, dar..." etc. Operaţia eliminării s-a făcut (:n ms. II) după ce Duiliu Zamfirescu corectase fraza, înlocuind pe Galileu cu Cristofor Columb — în adevăr Columb putea fi legat de călătorii, nu Galileu, care nici n-a fost Spînzurat, ci ars pe rug. 8In manuscrisul II (transcrierea copistului, nu a lui Vellescu) legătura se face sititid p«tc comentariu! cu pămm'nl rotund şi cu spin-ziirătoarea lui Galileu — aşadar. în felul următor: „Un nerod care nu e în stare să facă rau nimănui, dar..." etc. Operaţia eliminării s-a făcut (:n ms. II) după ce Duiliu Zamfirescu corectase fraza, înlocuind pe Galileu cu Cristofor Columb — în adevăr Columb putea fi legat de călătorii, nu Galileu, care nici n-a fost Spînzurat, ci ars pe rug. 9In manuscrisul II (transcrierea copistului, nu a lui Vellescu) legătura se face sititid p«tc comentariu! cu pămm'nl rotund şi cu spin-ziirătoarea lui Galileu — aşadar. în felul următor: „Un nerod care nu e în stare să facă rau nimănui, dar..." etc. Operaţia eliminării s-a făcut (:n ms. II) după ce Duiliu Zamfirescu corectase fraza, înlocuind pe Galileu cu Cristofor Columb — în adevăr Columb putea fi legat de călătorii, nu Galileu, care nici n-a fost Spînzurat, ci ars pe rug. 10Aici, în manuscrisul II, un semn al lui Duiliu Zamfirescu şi, pe-contrapagina alăturată, un adaos de comentariu al lui Stroe : „E !... ce vreţi!... te-nsori. Iei pe una: te-nşeală... Fuga la tribunal... O laşi Ici pe-a doua : aceasta nu te-nşeală. dar te face nenoiocit. Domnii de la tribunal iar te despart. Iei pe a treia: aceasta te-nşeală ca ca dintîi ş| ie nenoroceşte ea cea de-a doua...* 11în manuscrisul II e adăugata. în finalul scenei, insinuarea despre Conrad că acesta ţinteşte la mîna fetei moşierului, concurîndu-1 pe tînărul Micronescu : „SOTIR : S-apoi altele şi altele... care nu vreau să ţi Ie spun... LUCHIANU : Da' ce mai e ? Vorbeşte... SOTIR : Aş vrea... dar... cum să ţi-o spun... e lucru delicat... nu ştiu... LUCHIANU (impacient): E, dar spune odată... îmi pierd răbdarea. _ SOTIR : Dar... se şopteşte... D-zeu să mă ierte, că obraznicul ăsta a îndrăznit chiar să ridice ochii asupra Marioarei ! LL!CHIANU (surprins ţi cu mînie): Ce?.., Eşti nebun, Sotir... SOTIR i Ascultă ce spun eu... Nu zic... ferească D-zeu, că Marioara are o idee măcar, dar se vorbeşte... Şi e mult mai bine... Elite, trebuie expulzarisit francezu ăsta, căci după altele te poate sărăci într-o zi. LUCHIANU (furios): A!..." t Urma intrarea lui Con rad-Alexandru bucuros de încheierea buna a învoielilor cu ţăranii. La replica acestuia, Sotir îl sfătuieşte pe moşier: „SOTIR (lui Luchianu, încet, pe care-l vede că se ridică cu mînie) : Vad bine că eşti... dar, te rog, stăpîneşte-te !..." _ Apoi se adresa lui Con rad-Alexandru. Scena se desfăşura in ^continuare ca în manuscrisul I. Toata aceasta scenă intercalată e_ tăiată — probabil de Vellescu, şi forma finală a manuscrisului II o reia, în aproape aceiaşi termeni, pe cea din manuscrisul 1 — deşi, vorbind obiectiv, e mai logic şi mai teatral ca pe Luchianu să-1 li iritat cel mai mult insinuarea ci administratorul rîvnesle la fiica sa, nu aserţiunile despre cheltuieli şi furturi ; chiar cîteva scene mai înainte el avusese prilejul să verifice că socotelile erau toate avantajoase moşiei, nu Iui Conrad. 12în manuscrisul II e adăugata. în finalul scenei, insinuarea despre Conrad că acesta ţinteşte la mîna fetei moşierului, concurîndu-1 pe tînărul Micronescu : „SOTIR : S-apoi altele şi altele... care nu vreau să ţi Ie spun... LUCHIANU : Da' ce mai e ? Vorbeşte... SOTIR : Aş vrea... dar... cum să ţi-o spun... e lucru delicat... nu ştiu... LUCHIANU (impacient): E, dar spune odată... îmi pierd răbdarea. _ SOTIR : Dar... se şopteşte... D-zeu să mă ierte, că obraznicul ăsta a îndrăznit chiar să ridice ochii asupra Marioarei ! LL!CHIANU (surprins ţi cu mînie): Ce?.., Eşti nebun, Sotir... SOTIR i Ascultă ce spun eu... Nu zic... ferească D-zeu, că Marioara are o idee măcar, dar se vorbeşte... Şi e mult mai bine... Elite, trebuie expulzarisit francezu ăsta, căci după altele te poate sărăci într-o zi. LUCHIANU (furios): A!..." t Urma intrarea lui Con rad-Alexandru bucuros de încheierea buna a învoielilor cu ţăranii. La replica acestuia, Sotir îl sfătuieşte pe moşier: „SOTIR (lui Luchianu, încet, pe care-l vede că se ridică cu mînie) : Vad bine că eşti... dar, te rog, stăpîneşte-te !..." _ Apoi se adresa lui Con rad-Alexandru. Scena se desfăşura in ^continuare ca în manuscrisul I. Toata aceasta scenă intercalată e_ tăiată — probabil de Vellescu, şi forma finală a manuscrisului II o reia, în aproape aceiaşi termeni, pe cea din manuscrisul 1 — deşi, vorbind obiectiv, e mai logic şi mai teatral ca pe Luchianu să-1 li iritat cel mai mult insinuarea ci administratorul rîvnesle la fiica sa, nu aserţiunile despre cheltuieli şi furturi ; chiar cîteva scene mai înainte el avusese prilejul să verifice că socotelile erau toate avantajoase moşiei, nu Iui Conrad. 13în manuscrisul II e adăugata. în finalul scenei, insinuarea despre Conrad că acesta ţinteşte la mîna fetei moşierului, concurîndu-1 pe tînărul Micronescu : „SOTIR : S-apoi altele şi altele... care nu vreau să ţi Ie spun... LUCHIANU : Da' ce mai e ? Vorbeşte... SOTIR : Aş vrea... dar... cum să ţi-o spun... e lucru delicat... nu ştiu... LUCHIANU (impacient): E, dar spune odată... îmi pierd răbdarea. _ SOTIR : Dar... se şopteşte... D-zeu să mă ierte, că obraznicul ăsta a îndrăznit chiar să ridice ochii asupra Marioarei ! LL!CHIANU (surprins ţi cu mînie): Ce?.., Eşti nebun, Sotir... SOTIR i Ascultă ce spun eu... Nu zic... ferească D-zeu, că Marioara are o idee măcar, dar se vorbeşte... Şi e mult mai bine... Elite, trebuie expulzarisit francezu ăsta, căci după altele te poate sărăci într-o zi. LUCHIANU (furios): A!..." t Urma intrarea lui Con rad-Alexandru bucuros de încheierea buna a învoielilor cu ţăranii. La replica acestuia, Sotir îl sfătuieşte pe moşier: „SOTIR (lui Luchianu, încet, pe care-l vede că se ridică cu mînie) : Vad bine că eşti... dar, te rog, stăpîneşte-te !..." _ Apoi se adresa lui Con rad-Alexandru. Scena se desfăşura in ^continuare ca în manuscrisul I. Toata aceasta scenă intercalată e_ tăiată — probabil de Vellescu, şi forma finală a manuscrisului II o reia, în aproape aceiaşi termeni, pe cea din manuscrisul 1 — deşi, vorbind obiectiv, e mai logic şi mai teatral ca pe Luchianu să-1 li iritat cel mai mult insinuarea ci administratorul rîvnesle la fiica sa, nu aserţiunile despre cheltuieli şi furturi ; chiar cîteva scene mai înainte el avusese prilejul să verifice că socotelile erau toate avantajoase moşiei, nu Iui Conrad. 14Propuneri de modificări, ale lui Duiliu Zamfirescu, făcute cu creionul, pe manuscrisul I: „...dacă d-l subprefect nu ar fi venit intr-adins...", „un adevărat Nemrod..." — păstrate la transcriere în manuscrisul II. 15Propuneri de modificări, ale lui Duiliu Zamfirescu, făcute cu creionul, pe manuscrisul I: „...dacă d-l subprefect nu ar fi venit intr-adins...", „un adevărat Nemrod..." — păstrate la transcriere în manuscrisul II. 16Propuneri de modificări, ale lui Duiliu Zamfirescu, făcute cu creionul, pe manuscrisul I: „...dacă d-l subprefect nu ar fi venit intr-adins...", „un adevărat Nemrod..." — păstrate la transcriere în manuscrisul II. 17Pe acelaşi manuscris I, în dreptul notei scenice despre apropicca lui Luchianu şi a lui Sotir, Duiliu Zamfirescu notează marginal, cu creionul : „Trebuie cu sfîrc" — şi subliniază ! Tot el iaie_ ultimele două replici ale scenei, după ce făcuse în ele două mîci modificări, cu cerneala, violetă ; în locul acestor replici apare în manuscrisul II, drept replica finală, observaţia lui Stroe : „STROE: ...Pe onoare, iată o fată de la ţară care are mai mult bun-simţ decît păpuşele din saloanele noastre..." 18din actul II (vezi voi. de faţă, p. 672—67} şi nota pentru transfer, care se întinde pe toată scena a Vl-a, cu un alt creion negru, care a scris marginal, în lung : altă pane". Poate fi însemnarea unui lector din Comi- 19în dreptul finalului tiradei, marcat pe manuscrisul I, cu două .mii verticale, Duiliu Zamfirescu cotează : „Se lungeşte aci — pledoarie amoroasa". Insă în forma linală a aceleeaşi replici, în manuscrisul II, t\ n transcrisă aidoma — deci observaţia marginală, de.i caligrafiată de .-l, nu e opinia sa, ci a vreunui lector, poate din Comitetul teatral. Modificare, cu creionul, a Iul Duiliu Zamfirescu, pe manuscrisul I : ..Di, d-şoară, şi venisem tocmai să-mi iau rămas bui". Figurează in tocii ai in manu'crisul 11. Adaos cu creionul negru, al Iui Duiliu Zamfuescu, pe manuscrisul I : „Credeam că te interesează mai mult soarta mea". Reluată in manu-^os.il H, care, în acest puiet, notează intenţia " " " " '"'~,J ' d;- joc etnic : „Conrad face o mişcare lepede J.ireie la animă". 20în dreptul finalului tiradei, marcat pe manuscrisul I, cu două .mii verticale, Duiliu Zamfirescu cotează : „Se lungeşte aci — pledoarie amoroasa". Insă în forma linală a aceleeaşi replici, în manuscrisul II, t\ n transcrisă aidoma — deci observaţia marginală, de.i caligrafiată de .-l, nu e opinia sa, ci a vreunui lector, poate din Comitetul teatral. Modificare, cu creionul, a Iul Duiliu Zamfirescu, pe manuscrisul I : ..Di, d-şoară, şi venisem tocmai să-mi iau rămas bui". Figurează in tocii ai in manu'crisul 11. Adaos cu creionul negru, al Iui Duiliu Zamfuescu, pe manuscrisul I : „Credeam că te interesează mai mult soarta mea". Reluată in manu-^os.il H, care, în acest puiet, notează intenţia " " " " '"'~,J ' d;- joc etnic : „Conrad face o mişcare lepede J.ireie la animă". 21în dreptul finalului tiradei, marcat pe manuscrisul I, cu două .mii verticale, Duiliu Zamfirescu cotează : „Se lungeşte aci — pledoarie amoroasa". Insă în forma linală a aceleeaşi replici, în manuscrisul II, t\ n transcrisă aidoma — deci observaţia marginală, de.i caligrafiată de .-l, nu e opinia sa, ci a vreunui lector, poate din Comitetul teatral. Modificare, cu creionul, a Iul Duiliu Zamfirescu, pe manuscrisul I : ..Di, d-şoară, şi venisem tocmai să-mi iau rămas bui". Figurează in tocii ai in manu'crisul 11. Adaos cu creionul negru, al Iui Duiliu Zamfuescu, pe manuscrisul I : „Credeam că te interesează mai mult soarta mea". Reluată in manu-^os.il H, care, în acest puiet, notează intenţia " " " " '"'~,J ' d;- joc etnic : „Conrad face o mişcare lepede J.ireie la animă". 22în dreptul finalului tiradei, marcat pe manuscrisul I, cu două .mii verticale, Duiliu Zamfirescu cotează : „Se lungeşte aci — pledoarie amoroasa". Insă în forma linală a aceleeaşi replici, în manuscrisul II, t\ n transcrisă aidoma — deci observaţia marginală, de.i caligrafiată de .-l, nu e opinia sa, ci a vreunui lector, poate din Comitetul teatral. Modificare, cu creionul, a Iul Duiliu Zamfirescu, pe manuscrisul I : ..Di, d-şoară, şi venisem tocmai să-mi iau rămas bui". Figurează in tocii ai in manu'crisul 11. Adaos cu creionul negru, al Iui Duiliu Zamfuescu, pe manuscrisul I : „Credeam că te interesează mai mult soarta mea". Reluată in manu-^os.il H, care, în acest puiet, notează intenţia " " " " '"'~,J ' d;- joc etnic : „Conrad face o mişcare lepede J.ireie la animă". 23în dreptul finalului tiradei, marcat pe manuscrisul I, cu două .mii verticale, Duiliu Zamfirescu cotează : „Se lungeşte aci — pledoarie amoroasa". Insă în forma linală a aceleeaşi replici, în manuscrisul II, t\ n transcrisă aidoma — deci observaţia marginală, de.i caligrafiată de .-l, nu e opinia sa, ci a vreunui lector, poate din Comitetul teatral. Modificare, cu creionul, a Iul Duiliu Zamfirescu, pe manuscrisul I : ..Di, d-şoară, şi venisem tocmai să-mi iau rămas bui". Figurează in tocii ai in manu'crisul 11. Adaos cu creionul negru, al Iui Duiliu Zamfuescu, pe manuscrisul I : „Credeam că te interesează mai mult soarta mea". Reluată in manu-^os.il H, care, în acest puiet, notează intenţia " " " " '"'~,J ' d;- joc etnic : „Conrad face o mişcare lepede J.ireie la animă". 24LCA : Plezantăm, papa !... ELENA (lui Luthianu): Cum nu, o vom privi din balcon. {De la moartea lui Gogore nu mai ies călare — replică ştearsă.] (Iese cu d-na Luchianu.) MĂRIA (intinzind mîna lui Conrad) ; Pleci !... (Stăpînindu-şi ernoţi-unea.i Poate să nu ne mai vedem... Adio!... LL'CA (inaintînd spre Măria): D-nu Conrad ştiu că pleacă mîine... Nu mergem, d-şoară ?... MĂRIA (dînd brand lui Stroe) : Da... SOTIR (lui Luca) : Ce \e tot amestecă?... De ce n-ai luat tu mireasa la braţetă t (lese grsticidlnd, urmind pe Luca.)" L'rmează scena XII-a, manuscrisul I, cu Conrad singur o clipă. 25Scena aceasta este eliminată de tot în manuscrisul II. în locul ei, se dă spaţiu confruntării Luchianu—Conrad—Sotir, demascării acestuia, din urmă. „LUCHIANU (lui Sotir) : Da, d-vtră [descriţi un punct negru] sunteţi o pată în societate !... SOTIR : Dar, cocoane Aleco!... (Văzind pe Conrad.) A ! D-nu e tot aici!... N-a plecat încă !... CONRAD (care nu-şi mai poate stăpîni mînia): Da, tot aicea... pentru ci să [confund] înfierez pe cel mai mare mişel dintre calomniatori !... SOTIR (cu ingimfare) : Ei ! ascultă... mie-mî vorbeşti pe tonul acesta ? CONRAD (aprins): Calculile tale meschine te stăpînesc ca pe o fiinţă infernală ! Dupe ce ai ieşit în calea mea ca un vînt de nenorociri... Dupe ce ai cercat să-mi răpeşti stima tutulor !,.. Dupe ce mi-ai răpit iubirea şi ai speculat asupra zestrei ca un netrebnic — ai voit a mă şi dezonora !... (S-apropie de Sotir ameninţător.) Oh ! daca nu mi-ar fi scîrbă de singele tău, te-as zdrobi ca pe un şarpe !... SOTIR (fără a-fi pierde cumpătul); Te dă înapoi!... Nu am nimic a împărţi cu un om ca tine !.,. CONRAD : Un om ca mine !... [A împărţi... împărţeala şi calculul meschin este dumnezeul tău !...] 26Elementele acuzaţiilor lui Conrad, adresate aici lui Sotir, sînt lolosiie în manuscrisul II, în prezenţa lui Luchianu. In manuscrisul I, cineva, probabil Duiliu Zamfirescu, a lăiat cu creionul apostrofa relativă la deputăţie, şi cu dreptate : nu era cazul ca personajul să devină şi in această chestiune justiţiar din principiu faţă de Sotir. 27Elementele acuzaţiilor lui Conrad, adresate aici lui Sotir, sînt lolosiie în manuscrisul II, în prezenţa lui Luchianu. In manuscrisul I, cineva, probabil Duiliu Zamfirescu, a lăiat cu creionul apostrofa relativă la deputăţie, şi cu dreptate : nu era cazul ca personajul să devină şi in această chestiune justiţiar din principiu faţă de Sotir. ?? ?? 3 3 4 4 5 4 15 14 15 14 18 8 18 19 20 21 20 21 23 23 9 9 25 10 25 24 26 11 31 30 31 30 32 33 32 33 12 34 35 34 36 37 36 37 38 39 13 39 14 40 41 40 42 43 15 43 45 45 47 4fl 47 4fl 48 49 48 49 51 90 51 90 52 53 52 53 57 57 58 59 58 59 63 62 23 62 65 64 65 64 66 67 66 67 71 70 71 70 72 73 72 73 74 75 74 75 35 77 76 35 77 76 78 79 78 79 81 80 81 80 85 85 86 87 29 87 30 90 91 90 92 93 92 93 93 94 31 94 97 9S 97 9S 98 32 98 99 100 101 100 101 10Z 103 10Z 33 34 107 XIV XIV 108 109 108 109 XIV XIV 108 109 108 109 XIV XIV 108 109 108 109 XIV XIV 108 109 108 109 XIX XXIII XIX XXIII 111 110 111 35 XIX XXIII XIX XXIII 111 110 111 110 XIX XXIII XIX XXIII 111 110 111 110 XXXI XXXI 36 112 113 112 115 114 115 114 117 116 117 37 119 118 119 118 121 38 121 120 123 122 123 122 124 125 124 39 35 127 40 35 127 126 128 129 41 129 42 130 131 130 132 133 132 133 134 135 43 135 138 44 138 139 40 140 141 40 140 141 40 143 143 40 45 45 145 46 145 144 147 146 147 146 148 149 47 149 151 150 151 150 151 150 151 150 151 150 151 150 48 153 20 50 20 159 20 159 20 159 20 159 20 159 161 160 161 51 161 52 161 160 163 162 53 162 163 162 163 162 164 165 164 165 54 167 166 167 168 169 168 169 171 170 171 55 171 170 171 170 EMIL EMIL 173 56 173 171 25 17fl 177 179 57 25 17fl 177 179 174 25 17fl 58 179 174 25 17fl 177 179 174 25 17fl 177 179 174 îaa îaa îaa îaa 184 SYLVIA 185 61 SYLVIA 185 184 SYLVIA 185 184 SYLVIA 185 184 SYLVIA 185 184 SYLVIA 185 184 SYLVIA 185 184 SYLVIA 185 SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? SYLVIA 18? 188 62 188 189 192 193 192 193 192 193 192 193 192 193 192 193 192 193 192 63 192 193 192 193 64 197 196 197 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 65 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 198 DOCTORUL 199 SYLVIA SYLVIA DOCTORUL 66 DOCTORUL 200 203 202 203 67 204 DOCTORUL 203 204 DOCTORUL 203 204 DOCTORUL 203 204 DOCTORUL 203 204 DOCTORUL 203 204 DOCTORUL 203 204 DOCTORUL 203 204 DOCTORUL 203 68 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 207 206 208 209 69 209 208 209 208 209 208 209 208 209 208 209 208 209 208 209 208 209 208 209 208 209 208 209 208 209 25 211 25 211 25 211 25 211 25 211 25 211 25 211 25 211 SYLVIA SYLVIA 213 213 213 213 SYLVIA SYLVIA 213 213 213 213 SYLVIA SYLVIA 213 213 213 213 SYLVIA SYLVIA 213 213 213 213 215 2U 215 2U 215 2U 215 2U 215 2U 215 2U 215 2U 215 2U 216 217 216 217 216 217 216 217 SYLVIA SYLVIA 213 SYLVIA 219 213 SYLVIA 219 SYLVIA SYLVIA 213 SYLVIA 219 213 SYLVIA 219 SYLVIA SYLVIA 213 SYLVIA 219 213 SYLVIA 219 SYLVIA SYLVIA 213 SYLVIA 219 213 SYLVIA 219 220 221 220 221 220 221 220 221 SYLVIA SYLVIA 74 22? 223 22? DOCTORUL DOCTORUL 225 22\ 225 22\ SYLVIA SYLVIA SYLVIA SYLVIA 15 227 DOCTORUL 228 15 227 DOCTORUL 75 SYLVIA SYLVIA SYLVIA SYLVIA 15 227 DOCTORUL 228 15 227 DOCTORUL 228 SYLVIA SYLVIA SYLVIA SYLVIA 15 227 DOCTORUL 228 15 227 DOCTORUL 228 SYLVIA SYLVIA SYLVIA SYLVIA 15 227 DOCTORUL 228 15 227 DOCTORUL 228 SYLVIA SYLVIA 76 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 SYLVIA SYLVIA 229 SYLVIA 228 229 SYLVIA 228 231 230 231 230 231 230 231 230 231 230 231 230 233 232 233 232 233 232 233 232 233 232 233 232 233 232 233 232 233 232 233 232 25 234 235 25 234 235 237 236 237 236 237 236 237 236 237 236 237 236 23a 239 23a 239 241 240 241 240 241 240 241 240 241 240 241 240 241 240 241 240 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 243 242 245 244 245 244 247 246 247 246 247 246 247 246 249 248 249 248 249 248 249 248 SYLVIA SYLVIA 25 251 250 25 251 250 SYLVIA SYLVIA 25 251 250 25 251 250 SYLVIA SYLVIA 25 251 250 25 251 250 252 253 252 253 SYLVIA SYLVIA 30 259 254 30 259 254 SYLVIA SYLVIA 30 259 254 30 259 254 257 256 257 256 261 260 261 260 261 260 261 260 25 264 CĂPITANUL 265 25 264 CĂPITANUL 265 25 264 CĂPITANUL 265 25 264 CĂPITANUL 265 267 266 267 266 269 2fiR 269 2fiR 269 2fiR 269 2fiR 273 272 273 272 25 275 274 25 275 274 25 275 274 25 275 274 SYLVIA SYLVIA 277 276 277 276 278 279 278 279 278 279 278 279 278 279 278 279 281 230 281 230 SYLVIA SYLVIA 282 93 285 2B4 285 2B4 285 2B4 285 2B4 285 2B4 285 2B4 94 286 287 286 287 286 287 286 287 286 287 286 288 289 288 289 288 289 288 95 290 290 96 BĂRBATUL BĂRBATUL 297 296 297 296 BĂRBATUL BĂRBATUL 297 296 297 296 BĂRBATUL BĂRBATUL 297 296 297 296 BĂRBATUL BĂRBATUL 297 296 297 296 BĂRBATUL BĂRBATUL 297 296 297 296 BĂRBATUL BĂRBATUL 297 296 297 296 298 299 298 299 298 299 298 299 FEMEIA FEMEIA el.) 300 el.) 300 303 303 303 303 BĂRBATUL BĂRBATUL 305 304 305 304 BĂRBATUL BĂRBATUL 305 304 305 304 BĂRBATUL BĂRBATUL 305 304 305 304 BĂRBATUL BĂRBATUL 305 304 305 304 BĂRBATUL BĂRBATUL 305 304 305 304 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 307 FRATELE 306 309 308 309 308 309 308 309 308 309 308 309 308 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 311 310 BĂRBATUL BĂRBATUL 25 313 25 313 BĂRBATUL BĂRBATUL 25 313 25 313 BĂRBATUL BĂRBATUL 25 313 25 313 BĂRBATUL BĂRBATUL 25 313 25 313 BĂRBATUL BĂRBATUL 25 313 25 313 314 313 314 313 314 313 314 313 314 313 314 313 314 313 314 313 314 313 314 313 Dna VALEANU 319 Dna VALEANU 319 Dna VALEANU 319 Dna VALEANU 319 Dna VALEANU 319 Dna VALEANU 319 D-l VALEANU D-l VALEANU 321 320 321 320 D-l VALEANU D-l VALEANU 321 320 321 320 D-l VALEANU D-l VALEANU 321 320 321 320 D-l VALEANU D-l VALEANU 321 320 321 320 323 D-1 VALEANU 322 323 D-1 VALEANU 322 323 D-1 VALEANU 322 323 D-1 VALEANU 322 D-na VALEANU D-na VALEANU 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 D-na VALEANU D-na VALEANU 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 D-na VALEANU D-na VALEANU 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 D-na VALEANU D-na VALEANU 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 D-na VALEANU D-na VALEANU 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 D-na VALEANU D-na VALEANU 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 25 D-l VALEANU 325 D-I VALEANU 324 D-l VALEANU D-l VALEANU 30 326 327 30 326 327 D-l VALEANU D-l VALEANU 30 326 327 30 326 327 D-l VALEANU D-l VALEANU 30 326 327 30 326 327 D-na VALEANU D-na VALEANU 329 129 329 129 331 330 331 330 HANKE HANKE 333 332 333 332 HANKE HANKE 333 332 333 332 HANKE HANKE 333 332 333 332 D-nx VALEANU D-nx VALEANU 334 335 334 335 D-nx VALEANU D-nx VALEANU 334 335 334 335 D-na VALEANU D-na VALEANU 338 339 338 339 341 340 341 340 341 340 341 340 341 340 341 340 341 340 341 340 341 340 341 340 343 D-na VALEANl 342 343 D-na VALEANl 342 343 D-na VALEANl 342 343 D-na VALEANl 342 25 345 D-na VALEANU 344 25 345 D-na VALEANU 344 D-l VALEANU D-l VALEANU 348 347 348 347 D-l VALEANU D-l VALEANU 348 347 348 347 D-l VALEANU D-l VALEANU 348 347 348 347 D-l VALEANU D-l VALEANU 348 347 348 347 D-l VALEANU D-l VALEANU 348 347 348 347 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 349 348 349 348 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 349 348 349 348 D-na VALEANU D-na VALEANU 351 350 351 350 353 353 353 353 353 353 353 353 353 353 353 353 353 353 353 353 355 D-na HANKE 354 355 D-na HANKE 354 355 D-na HANKE 354 355 D-na HANKE 354 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 357 D-na HANKE 35a 35S D-l HANKE 359 35S D-l HANKE 359 35S D-l HANKE 359 35S D-l HANKE 359 360 361 360 361 D-l VALEANU D-l VALEANU 364 D-na HANKE 365 364 D-na HANKE 365 D-l VALEANU D-l VALEANU 364 D-na HANKE 365 364 D-na HANKE 365 D-l VALEANU D-l VALEANU 364 D-na HANKE 365 364 D-na HANKE 365 D-l VALEANU D-l VALEANU 25 Nu ! 367 D-na HANKE 868 25 Nu ! 367 D-na HANKE 868 Da. Da. ■368 D-na VALEANU 369 ■368 D-na VALEANU 369 Da. Da. ■368 D-na VALEANU 369 ■368 D-na VALEANU 369 371 370 371 370 371 370 371 370 371 370 371 370 HANKE HANKE 373 HANKE 373 373 HANKE 373 HANKE HANKE 373 HANKE 373 373 HANKE 373 25 375 374 25 375 374 25 375 374 25 375 374 25 375 374 25 375 374 25 375 374 25 375 374 25 375 374 25 375 374 379 378 379 378 379 378 379 378 20 381 380 20 381 380 20 381 380 20 381 380 25 3B2 383 25 3B2 383 O cunoşti ? D-na VALEANU O cunoşti ? D-na VALEANU 385 364 385 364 O cunoşti ? D-na VALEANU O cunoşti ? D-na VALEANU 385 364 385 364 O cunoşti ? D-na VALEANU O cunoşti ? D-na VALEANU 385 364 385 364 O cunoşti ? D-na VALEANU O cunoşti ? D-na VALEANU 385 364 385 364 387 386 387 386 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-na VALEANU 389 D-na VALEANU 388 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 391 390 391 390 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 391 390 391 390 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 391 390 391 390 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 391 390 391 390 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 391 390 391 390 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 391 390 391 390 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 391 390 391 390 D-1 VALEANU D-1 VALEANU 391 390 391 390 D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a D-l VALEANU D-l VALEANU 393 39a 393 39a 395 394 395 394 25 399 397 25 399 397 25 399 397 25 399 397 25 399 397 25 399 397 25 399 397 25 399 397 25 399 397 25 399 397 Dr. VALEANU Dr. VALEANU 398 399 398 399 Dr. VALEANU Dr. VALEANU 398 399 398 399 Dr. VALEANU Dr. VALEANU 398 399 398 399 Dr. VALEANU Dr. VALEANU 401 400 401 400 Dr. VALEANU Dr. VALEANU 401 400 401 400 Dr. VALEANU Dr. VALEANU 401 400 401 400 D-na VALEANU D-na VALEANU 403 403 D-na VALEANU D-na VALEANU 403 403 D-na VALEANU D-na VALEANU 403 403 D-na VALEANU D-na VALEANU 403 403 Dr. VALEANU Dr. VALEANU 404 405 404 405 25 406 407 25 406 407 HANKE D-na VALEANU HANKE D-na VALEANU 408 409 408 409 25 411 410 25 411 410 25 411 410 25 411 410 25 411 410 25 411 410 D-na HANKE D-na HANKE 413 412 413 412 D-iu VALEANU D-iu VALEANU 419 418 419 418 419 418 419 418 419 418 419 418 D-na PRUNCU D-na PRUNCU 420 421 420 421 425 424 425 424 427 428 427 428 428 429 428 429 428 429 428 429 PRUNCU FECIORUL PRUNCU FECIORUL 431 430 431 430 PRUNCU FECIORUL PRUNCU FECIORUL 431 430 431 430 PRUNCU FECIORUL PRUNCU FECIORUL 431 430 431 430 PRUNCU FECIORUL PRUNCU FECIORUL 431 430 431 430 PRUNCU FECIORUL PRUNCU FECIORUL 431 430 431 430 PRUNCU FECIORUL PRUNCU FECIORUL 431 430 431 430 D. PRUNCU D. NIEMENE D. PRUNCU D. NIEMENE 433 D. NIEMENE 432 433 D. NIEMENE 432 D. PRUNCU D. NIEMENE D. PRUNCU D. NIEMENE 433 D. NIEMENE 432 433 D. NIEMENE 432 D. PRUNCU D. NIEMENE D. PRUNCU D. NIEMENE 433 D. NIEMENE 432 433 D. NIEMENE 432 D. PRUNCU D. NIEMENE D. PRUNCU D. NIEMENE 433 D. NIEMENE 432 433 D. NIEMENE 432 D. PRUNCU D. NIEMENE D. PRUNCU D. NIEMENE 433 D. NIEMENE 432 433 D. NIEMENE 432 D. PRUNCU D. NIEMENE D. PRUNCU D. NIEMENE 433 D. NIEMENE 432 433 D. NIEMENE 432 D. PRUNCU D. NIEMENE D. PRUNCU D. NIEMENE 433 D. NIEMENE 432 433 D. NIEMENE 432 D. PRUNCU D. NIEMENE D. PRUNCU D. NIEMENE 433 D. NIEMENE 432 433 D. NIEMENE 432 D. PRUNCU D. PRUNCU 25 434 435 25 434 435 D. PRUNCU D. PRUNCU 25 434 435 25 434 435 25 437 438 25 437 438 25 437 438 25 437 438 D. NIEMENE D. NIEMENE 438 439 438 439 D. NIEMENE D. NIEMENE 438 439 438 439 D. NIEMENE D. NIEMENE 438 439 438 439 D. NIEMENE D. NIEMENE 441 D. NIEMENE 440 441 D. NIEMENE 440 D. NIEMENE D. NIEMENE 441 D. NIEMENE 440 441 D. NIEMENE 440 D. NIEMENE D. NIEMENE 441 D. NIEMENE 440 441 D. NIEMENE 440 442 443 442 443 442 443 442 443 442 443 442 443 442 443 442 443 442 443 442 443 442 443 442 443 445 DOAMNA 444 445 DOAMNA 444 D. NIEMENE D. NIEMENE 447 446 447 446 D. NIEMENE D. NIEMENE 447 446 447 446 D. NIEMENE D. NIEMENE 447 446 447 446 D. NIEMENE D. NIEMENE 447 446 447 446 D. NIEMENE D. NIEMENE 447 446 447 446 448 449 448 449 448 449 448 449 448 449 448 449 D. NIEMENE D. NIEMENE 451 450 451 450 i. DOCTORUL i. DOCTORUL 453 452 453 452 i. DOCTORUL i. DOCTORUL 453 452 453 452 DOCTORUL DOCTORUL 454 455 454 455 459 457 459 457 459 457 459 457 459 457 459 457 459 457 459 457 459 457 459 457 458 4?i 458 4?i 458 4?i 458 4?i 458 4?i 458 4?i 458 4?i 458 4?i 458 4?i 458 4?i 30 461 460 30 461 460 30 461 460 30 461 460 30 461 460 30 461 460 30 461 460 30 461 460 DOCTORUL DOCTORUL 462 463 462 463 465 465 NIEMENE 466 VOICHIŢA 467 NIEMENE 466 VOICHIŢA 467 NIEMENE 466 VOICHIŢA 467 NIEMENE 466 VOICHIŢA 467 NIEMENE NIEMENE NIEMENE 463 NIEMENE 463 NIEMENE NIEMENE NIEMENE 463 NIEMENE 463 NIEMENE NIEMENE NIEMENE 463 NIEMENE 463 NIEMENE NIEMENE NIEMENE 463 NIEMENE 463 NIEMENE NIEMENE 479 479 NIEMENE NIEMENE 479 479 NIEMENE NIEMENE 479 479 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 NIEMENE NIEMENE 472 473 472 473 475 474 475 474 NIEMENE NIEMENE NIEMENE NIEMENE 477 476 477 476 NIEMENE NIEMENE NIEMENE NIEMENE 477 476 477 476 NIEMENE NIEMENE NIEMENE NIEMENE 477 476 477 476 NIEMENE NIEMENE NIEMENE NIEMENE 477 476 477 476 NIEMENE NIEMENE NIEMENE NIEMENE 477 476 477 476 NIEMENE NIEMENE 479 47* 479 47* NIEMENE NIEMENE 479 47* 479 47* NIEMENE NIEMENE 479 47* 479 47* NIEMENE NIEMENE 479 47* 479 47* NIEMENE NIEMENE 479 47* 479 47* NIEMENE NIEMENE 479 47* 479 47* NIEMENE NIEMENE 479 47* 479 47* NIEMENE NIEMENE 479 47* 479 47* NIEMENE NIEMENE NIEMENE NIEMENE 25 481 480 25 481 480 NIEMENE NIEMENE NIEMENE NIEMENE 25 481 480 25 481 480 D-na NIEMENE D-na NIEMENE 483 483 483 483 485 434 485 434 SCENA VIII SCENA VIII 487 48i; 487 48i; SCENA VIII SCENA VIII 487 48i; 487 48i; SCENA VIII SCENA VIII 487 48i; 487 48i; 4B3 439 4B3 439 4B3 439 4B3 439 491 490 491 490 491 490 491 490 491 490 491 490 491 490 491 490 491 490 491 490 491 490 491 490 25 4