DUILIU ZAMFIRESCU
OPERE
Ediţie îngrijită, p r e f a ţ d , note,
glosar de M 1 H A I   G AF IŢ A
l 1
ROMANUL COMĂNKŞTENILOR
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINRRVA B^cBrîfii, 7970
VIAŢA LA ŢARĂ
PREFAŢA*
Romanul de faţă s-a publicat pentr u intîiaşi dală în revista Convorbiri literare din anul 1894; in 95 s-a publicat tot acolo Tănase Scatiu; acum se publică, tot in Convorbiri, al treilea ţi cel din urmă din această serie: In război.
Cine a urmărit încercarea mea, în cttetrei romanele, şi-a dat seama, probabil, de scopul ce aveam în vedere.
Cine însă citeşte acum, pentru prima oară, Viaţa Ia ţară, are poate nevoie de o mică lămurire.
Cel mai însemnat eveniment din veacul al 19-lea, pentru români, este războiul din 1877. Toate clasele sociale au contribuit cu cîte ceva la pregătirea şi aducerea la îndeplinire a acestui mare fapt. Mai mult însă decit toţi, au contribuit, fie cu singele, fie cu averile lor, acei ce erau legaţi de pămint.
Sub forma sub care i-am văzut eu: buni şi răi; boieri, arendaşişi ţărani — am încercat a da o icoană a vremurilor lor.
De aceea se şi simt unele lipsuri şi cea mai mare din toate, pentru un roman, invenţiunea1.
Voind a pune in lumină clasa românilor, iubitori de pămînt, cum sunt Comărwşienii din Viaţa Ia ţară, iau a da tipuri de arendaşi, ca Tănase Scatiu, sau de ţărani ca baciul Micu; voind a personifica în Mileseu şi Mikail Comăneşteanu rasa c.itorva familii pămîntene, care s-au strecurat prin negura fanariotă şi au adus în război toată vigoarea boierimei de pe vremea marilor noşfri Domni, voind cu alte cuvinte să Insem-
* La ediţia întiia (n. ed.).
15
nez, sufleteşte, punctul de la care începe o nouă epocă în istoria ţărei — am lăsat la o parte intriga.
De altfel, mai tîrziu, cînd se va publica în volum si cel de-al treilea roman, In război, voi încerca să arăt cum înţeleg eu literatura noastră2. Deocamdată mă mulţumesc a spune că intriga propriu-zisă, adică o ţesătură de fapte îndelung pregătită de minţi rafinate şi decadente, nici nu e cu putinţă într-o lume ca a noastră.
Românii, chiar cei ce pretind că sînt foarte adinei în tilai-rile lor, sunt şireţi numai la suprafaţă, ascund, sub o ironie de cuvinte şi de formule, adeseori neroade, o naivitate încintă-toare, de care se leagă totdeauna speranţa. Acesta şi este marele semn al viitorului.
De aci decurg multe. De aci urmează, fireşte, că un teatru naţional, cu drame româneşti, alcătuite pe calapodul dramelor străine, nu e cu putinţă în stadiul de astăzi; şi dovada e că românii, la teatru de drame, rid, sau nu se duc; că tipuri de degeneraţi, precum: egoişti absoluţi, zgîrciţi absoluţi, asasini, sanguinari, cum se întîlnese în marile literaturi străine, na există la noi. De aceea, d-l Caragiali, unul din bunii noştri scriitori, cînd a voit să dea, în Făclia de Paşte, un tip de degenerat, a cărui sensibilitate e exacerbată pînă la nebunie, a fost silit să ia un jidan; tot asemeni, scriitori mai vechi, ca Alecsandrişi Millo, cînd adaptau piese străine, tipurile de intriganţi care în textul original erau francezi se transformau la autorii noştri în greci sau evrei, nu dinlr-un sentiment de patriotism râu înţeles, ci printr-o firească trebuinţă psihologică de substiluţiune a raselor. Şi atît de mare > e trebuinţa incit — păstrînd distanţele — Shakespeare însuşi, în tipurile cele mai complete, de geloşi, de zgîrciţi, de pesimişti, de înamoraţi, alege: pe Othello, dintre căpitanii mauri; pe Shylock, dintre jidanii cămătari de pe Ponte di Rialto3; pe Hamlet, dintr-o casă domnitoare de degeneraţi incestuoşi; pe Romeo şi Julieta din rasa italienilor din Verona Scalingeri-hr*, cînd şire tenia, vigoarea, fantazia condottierilorRenaşterii nu avea seamăn pe lume. Niciodată un tip psihologic la Shake- , speare nu e pus în altă lume decît a raselor degenerate sau a l principilor dărăpănaţi trupeşte şi sufleteşte. Pare curios că în tot teatrul lui .Shakespeare nu e un singur personagiu luat din ţăranii munteni ai Scoţiei; şi cu toate astea e foarte natural. v
ia
De aceea şi cred eu, revenind la d-l Caragiali, că Năpastasae/aZ-să — după cum cred că sunt fundamental falşi unii din eroii lui Ibsen. Pînă acum, noi am fost bintiiiţi dc o literatură ţărănească grozavă, care îşi închipuia că, prin dulcegării sentimentale, prin haiducime şi doine5, a dat tot fondul sufletesc al acestei foarte interesante clase româneşti. D-l Caragiali, o duce în extrema cealaltă, şi vrea să facă din ţăranii noştri ceea ce a vroit să facă Tolstoi dm ţăranii ruşi cu lucrarea sa La puissance des tenebres.
Dar atunci, dacă n-avem teatru şi drame, n-avem romane cu intrigă, n-avem artă plastică — unde e faimoasa civilizaţie a Belgiei orientului ?
Mă întreb şi eu.
A'un?ai, intrebîndu-mă, cred că termenii comparaţiunii nu pot sta împreună. Din fericire, România nu se aseamănă cu Belgia, cum nu se aseamănă cu Franţa şi cu nici o altă ţară, decît numai în pulberea de idei ce o aruncă internaţionalismul modern peste toată Europa.
Nn e nicidecum nevoie de a avea drame franceze, romane franceze, artă străină, spre a părea civilizaţi. Desigur, Suedia şi Norvegia nu au nimic francez in fondul sufletesc alpoporu-lui, după cum nu au in literatură şi în artele plastice — şi, cu toate astea, dacă numărul oamenilor din popor care ştiu carte însemnează ceva, Suediaepoate ţara cea mai civilizată din Europa, deoarece analfabeţi aproape nu există acolo. Suedia a început a produce talente, dar acelea rămîn în caracterul naţional.
Tot aşa cred că se va întîmpla cu România.
Renaşterea noastră datează de la război. De aci încolo începem să socotim ce avem şi ce n-avem. E o fericire pentru noi că intrăm în lumea modernă cu capul sus, şi că găsim această lume în'fierbere. Fermentul străinătăţii va pătrunde şi la noi şi va determina evoluţiunea României viitoare către ţelul său, după legi noi; dar această evoluţiane se va face cu consimţământul nostru, va fi conştientă şi, mai cu seama, va fi naţională.
PREFAŢĂ LA EDIŢIA A PATRA
Un lucru nou şi absolut extraordinar — <W puţin pentru mine — se petrece in literatura românească: s-au tipărit şi s-au vîndut 37.000 de exemplare din Viaţa ia ţară, iar fericitul d-l Alcalay vrea să tipărească alte 7 mii.
Pentru a revizui textul1, a trebuit să-l recitesc.
Mi-am adus aminte de atîtea lucruri.'... de oameni dispăruţi, de oraşul in care trăiam cind l-am scris, de aţii dc multe evenimente petrecute în răstimp de 20 de ani.'...
Mă întorsesem de la Atena, unde mă trimisese guvernul generalului Florescu, ca un fel de pedeapsă pentru că văzusem prea de aproape „diurna de la Veneţia?", atunci cind regina Elisabeta, bolnavă, se refugiase pe laguna lui San Marco; trăisem în cea mai delicioasă prietenie cu incîntătorul Dimitrie OUânescu şi cu soţia sa; rămăsesem singur, în capitala Greciei, după plecarea acestuia în concediu, aşleptînd din ceas în ceas ruperea relaţiunilor cu guvernul elen: cunoscusem şi apreciasem pe d-l Tricupiss, un bărbat de stat. care a\ca capul caracteristic al d-lui Carp şi mîngîierea acestuia de a fi mai mare decît timpul in care trăia; cunoscusem şi păstrasem o sinceră afecţiune pentru părintele Gherasim Safirim*, care atunci locuia pe muntele Likabet şi învăţa teologia, fără să bănuiască că va juca, mai tîrziu, ca episcop de Roman, marele rol de „depurativ" al bisericii noastre; plecasem din Atena, rechemat de ministrul Al. Lahovary, care rupsese relaţiile diplomatice cu guvernul grec, iar la întoarcere era să fiu atacat, într-o gară de pe golful de Lepanto*, de nişte evzoni din Pcloponcz, beţi, cari aflaseră cine sînt şi puseseră mina pe cuţite.
18
Cind mă gindesc la Bruxelles, oraşul în care am scris romanul Viaţa la ţară — cită lume dispărută, ce evenimente îngrozitoarei... în timpul meu, regele Leopold6 era încă în toată puterea, cu tot geniul său politic şi cu toată vigoarea sa fizică.
îmi aduc aminte de o scenă ce se petrecea regulat la recepţiile de la curte. Ministru al A ustro-Ungariei era faimosul Khewenhuller-Metch, mort ambasador la Paris, care trecea drept cel mai frumos om de pe glob. Gurile rele povesteau că acesta se bucura de favorurile unei doamne, căreia majestatea-sa ii făcea onoarea de a-i acorda pe ale sale. Pentru aceste cuvinte, regele detesta pe contele Khewenhuller, pe care insă îl proteja regina, arhiducesă austriacă, care, fiind atît de copios înşelată de augustul său soţ, îşi răzbuna cum putea. La recepţiunile de la curte, corpul diplomatic făcea cerc, fiecare misiune diplomatică luînd loc după vechime şi aşteptind să vină regele s-o salute. Regele, suferind de ouşoară clodieaţiune, potrivea pasul în aşa chip, incit ajungea in faţa Iul Khewenliufler pe piciorul cel scurf, şi-l sărea ca pe un obstacol.
Contele de Flandra, fratele regelui, era pe atît de surd pe cit era de înalt. Drept aceea, ofiţerii săi de ordonanţă erau foarte greu de recrutat, fiindcă trebuiau să fie nobili şi înalţi, ca să-i vorbească la ureche, fără a-l sili să se plece. Cînd ieşea să se plimbe pe Avenue des Arts. era o groază generală: toate femeile fugeau, deoarece prinţul vorbea ca într-o moară:
— Oui est celle dame qui m'a salue? Ofiţerul îi striga la ureche:
— Cest la Comtesse du Parc.
— Quelle viciile horreur!
El credea că vorbeşte în gînd.
La palatul său, românii găseau totdeauna sprijin şi bună primire, fiindcă acolo stâpinea contesa de Flandra, sora regelui nostru adorat, C'arol I, şi mama regelui erou' al Belgiei de astăzi.
Ministrul Afacerilor Străine era un tînăr cu un nume mare cit pămîntul, contele de Merode de Westerho", care prezenta această particularitate, că, pînă la moartea tatălui său, se numea le Prince de Rupanpre*, titlul întîlnil în Balzac şi prin urmare foarte simpatic. Dar simpatic era omul şi după ce-şi schimbase numele. Din întîmplare, cunoscusem cu cîţiva ani înainte, la Roma, într-un cerc catolic, pe d-l Rubanpre,
19
2*
şi In momentul cind dădui cu ochii de el, la Bruxelles, ministru de Externe al Belgiei şi conte de Merode, mi se părea că visez. El zimbişi explică, cu o modestie încîntătoare, că împrejurările politice ale partidului catolic îl făcuseră ministru, iar moartea tatălui său, şef al familiei, prin urmare Merode în loc de Bubanpre. Acestea le spunea soţiei sale, o adorabilă creatură, chip femeiesc din acele ce par alcătuite din suflet şi linii armonice, aşa cum visam eu de mult pe Saşa Comăneştcanu.
Secretarul general era Baronul Lambermont, care de -50 de ani conducea Ministerul Afacerilor Străine. Pe acesta îl vedeam foarte des, fiindcă era nelipsit dc la toate prinzurile, recepţiile, balurile, praznicele, cununiile şi Inmormîntările, şi, cu toată vîrsta sa înaintată, îl găseam adesea la stingă unei femei frumoase^ spunîndu-i in ureche madrigaluri. O regretabilă asemănare cu răposatul nostru Exarhu10...
în toate zilele, la club, întîlneam aceleaşi figuri, eu aceleaşi ticuri şi aproape aceleaşi cuvinte, încît, la depărtare de 20 de ani, mi le amintesc, parcă s-ar fi petrecut ieri. Un mexican, d-l Zenil, om blajin şi prost jucător de whizt, pe care-l necinsteau partenerii, fiindcă era totdeauna distrat. Particularitatea acestuia era că-şi vâpsea mustăţile şi nu putea să rostească litera B, ca toţi spaniolii:
— Zenil, vous jouez comme un pied.
— Mon cher Varon...
— Je ne suiş pas Varon11, je suiş le baron Limbourg-Sti-rum-
Al doilea personaj era un englez, M-r Alix, stabilit la Bruxelles de multă vreme, bogat, solemn şi plictisit. Era aşa de înalt şi de slab, încît se desfăşura în spaţiu în mod vertical, iar nu orizontal, ca ceilalţi muritori. Seara purta întotdeauna frac şi cravată neagră; cravata era răsucită de trei ori, in jurul unui guler atît de deşuchiat, încît omul acesta, grav şi plicticos, devenea bucuria partenerilor săi.
Juca prost şi avea răul obicei de a zvîrli cartea departe, în loc de a o pune în mijlocul mesei. Bătrînul Limbourg-Sti-rum se supăra:
— M-r Alix, vous p... loin; ca n'est plus de votre âge. Al treilea personaj, era acest domn, de Limbourg-Slirum,
un bătrîn voinic, cu părul alb ca varul, care, la fiecare vorbă, scutura din cap, parcă ar fi ieşit atunci din fundul oceanului.
în fine, regele mesei era prinţul Charles de Ligne, arbitrul jocului, care mîngiia pe partenerii bani cu nişte ţigări de havana extraordinare, înfăşate în 14 rinduri de scutece şi închise în tuburi de cristal.
Ei bine. toii aceştia, sau mai toţi, au murit. A murit regele Belgiei, contele şi contesa de Flandra, Khe^cnhiiller, Lambermont, Zenil, Mister Alix, toată lumea, chiar şi tînărul, pe atunci, conte de Merode!... A murit amicul meu Ollănescuu, an murit şi alte fiinţe, scumpe mie. Eu tu •am întors In ţară, unde am găsit o nouă generaţie, substituită tinereţii noastre de atunci. Cam nedomirit, cam trist, mă întreb dacă, în adevăr, sînt de ajuns 20 de ani ca să se prăpădească o lume întreagă.'...
în mijlocul acestei lumi foarte interesante, dar care n-avea nimic comun cu sufletul şi literatura românească, am scris Viaţa îa ţară. Asta ar dovedi că nu e nevoie, cum pretind unii critici, să se raporteze opera de artă la viaţa autorului.
în gindul meu se. statornicise de mult holărlrea de a înjgheba cr.va trainic, care să fie icoana vieţii noastre româneşti. De la războiul din 1870, pînă la cel din 1914, adică în timpul domniei marelui rege Carol I, am scris rinei romane, şi anume: Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, în război, îndreptări şi Anna, care se pot ceti fiecare aparte, dar cari coboară, unele din altele, ca rudele aceluiaşi neam.
Firul conducător al acestor cinci lucrări apare astăzi destul de limpede: voiam să întorc dragostea românilor către pămin-tul lor din valea Dunării, şi, cu ei, să iau Ardealul. Cine a cetit îndreptări şi Anna a înţeles că pregăteam pe tînărul Comăneştcanu pentru acest sfîrşit. Trebuia să scriu al 6-lea şi cel din urmă volum...
Poporul român pare că vrea să scrie el însuşi această pagina. Ca patriot, mie nu-mi râmîne decît să mă închin lui şi să-i dăruiesc cei doi băieţi ce mi i-a dat Dumnezeu.
Ca moralist, aş mai avea cîte ceva de spus. Dar oamenii sfătoşi sunt ostenitori,şi în literatură, mai cuseamă, plictiseala este vina cea mai mare a unui autor.
Ilucunşti, 1914 d ren/vrie
20
V
PREFAŢĂ LA EDIŢIA A CI NC EA
Cel ce scrie aceste rînduri este un om căruia Dumnezeu i-a dat dureri şi bucurii personale ca la toţi muritorii, dar care a avut marele noroc de a fi trăit o viaţă întreagă hrănind un dor, şi de a se apropia de sfirşilul vieţii cu dorul împlinit.
Timp de 40 de ani am suspinat după Transilvania; timp de 15 ani1 am trăit la Roma, adorînd pe Traian; timp de doi ani am făcut parte din parlamentul României Mari, în care am lucrat alături de fraţii noştri din Ardeal şi Banali...], la consolidarea frumosului nostru stat, „Dacia Traianâ".
F'ie ca tinerii scriitori să priceapă cit de mare este farmecul ce stă ascuns în simţimîntul „patriei" şi cîte emoţiuni artistice, de o rară puritate, pot încolţi în sufletele 'celor ce îşi iubesc ţara.
De la ultima prefaţă, adică din decemvrie 1914, pînă astăzi, au trecut 7 ani. Ce desfăşurare de groaznice evenimente!... cîte dureri!... ce neînchipuită plăzmuire de atrocităţi!... cît sînge vărsat!... cită umilinţă şi cîtă disperare!... Şi,'deodală, soarele biruinţei!
Se poate epopee mai vrednică de a fi transmisă urmaşilor?!
Pentru aceasta însă, trebuie să înceteze literatura sublocotenenţilor de pe front*, iar din marele suflet anonim al neamului nostru întregit, să se nască talentul creator a timpurilor noi.
Fără să mă întind prea mult, aş vrea să spun cîteva cuvinte asupra necesităţii unei literaturi naţionale — subiectiv si obiectiv naţională.
Spencer, în lucrarea sa Introducere la ştiinţele sociale pune patriotismul printre prejudecăţi3. Este o greşeală. Patriotismul nu este nici „judecată" nici „prejudecată", ci pur şi simplu „sentiment".
Este imposibil şi este absurd a voi să formezi oameni cari să se dezgărdineze din complexul acţiunilor şi simţirilor lor, spre a deveni maşini gînditoare.
De altminteri, este şi zadarnic.
„Ştiinţele sociale" nu sunt „ştiinţă" decît numai pe o lăture*. Toţi oamenii se nasc, cresc, se reproduc şi mor. Asta este ştiinţă. Dar ce se întîmplâ de la naştere pînă la moarte, cu fiecare om? Se întîmplâ o infinitate de lucruri, datorite individualităţii fiecăruia, sau datorite seriilor de individualităţi.
Un om se naşte în palat sau în bordei; dacă e creştin, e botezat prin aspersiune sau prin imersiune; dacă nu e creştin, e supus la alte operaţiuni; de îndată ce începe să gungureze, rosteşte primele cuvinte în limba părinţilor săi, se joacă la umbra unui copac din grădina lor, care grădină este aşezată pe marginea unei ape, sau pe o colină, unde iama ninge şi vara cresc trandafiri, şi aşa mai departe. Cînd, dar, ajunge la vîrsta in care individualitatea se accentuează, cînd începe să aibă o înrîurire asupra lumei dinafară, el este deja „fasonat'", a luat deprinderile palatului sau ale bordeiului, a fost la biserica în care s-a botezat, vorbeşte „fără trudă" limba părinţilor săi, îi este dragă umbra copacului, floarea trandafirului etc, ele. Iată, dar, deprinderile de castă, de religie, de limbă, venite în mod firesc şi necesar, care, toate, se topesc într-o simţire generică, cu caracter topic: iubirea de pămîntul naşterii. Aşadar, patriotismul este un raport afectiv între om şi natura împrejmuitoare, pe care nimic, în lume nu-l poate înlocui.
Prin urmare, a gîndi şi a simţi româneşte este, pentru un român, o disciplină estetică, şi orice năzuinţă contrară este nefirească şi, deci, antiestetică.
Cea dinţii podoabă, pentru un scriitor, este limba, iar limba e o necesitate „subiectiv şi obiectiv naţională". Este subiectiv naţională prin aceea că ea pune pecetea sa pe obiectul gîndirei în acest înţeles că o bună traducere a Iliadei este o operă esenţial românească, deşi este ieşită din capul lui Omer, şi cîntă furia lui Achile contra lui Agamemnon*; şi este obiectiv naţională prin aceea că, oricum ar lucra mintea unui scriitor
22
23
roman, ea i se impune, cu locuţiunile sale, cu farmecul său cu structura sa aparte, care se raportează la grupul de limbi neolatine, - ceea ce constituie o dovadă mai mult de naţionalitate.
Toate grozăviile simboliste şi futuriste alcătuiesc un fel dc cancer al limbei, de care Bălcescu şi Odobescu n-aveau nici o idee.
Bucurrşti, 2921 dec.mvrie
Cum ridici priponii Ciulniţei1, in pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case Mtrineati şi sănătoase, cum nu se mai înlîlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată Împrejur 5 pînă cine ştie unde, la dreapta, spre valea lalomiţei, la stînga, pe desişul p'ădurii de Aramă, iar in faţă pe cotiturile uliţelor strimbe ale satului.
Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cirduri întregi de gîste, de curci şi de claponi; cu
10 bibilici ţiuitoari>; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo pînă colo — şi seara, cind vine cireada de la cinip, cumpăna puţului, scirţîind neunsă Intre furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul.
15 Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.
într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poşta-lioni ce intrau in curte cu strigăte şi saltanat. Atît 2o     el cit şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit, şi se uitară pe fereastră.
— Iii!... e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa !... exclamă boier Dinu.
— Da' nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a 25    fată... Ia-ţi mai bine surtucul şi ieşi-le înainte.
Coana Sofiţa trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu îşi trase din
25
fugă cizmele (stringind din ochi şi blestemind), îşi lua haina in spinare şi ieşi să-şi intimpinc musafirii.
— Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturi tul pe bătrin do mînă. Tacâtă, am venit cu mama.
5 — Sărut mina, coană Prohiro; bre, anul ăsta lac
griu mult, zise Murguleţ, sărutindu-i mina cam din fugă.
— Sărut ochii, mamă; da' cc se potriveşte, eşti lodu], coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui
10 fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasacho Murgu; uite, Icit-poleit cum e eonii Dinu: nalt, uscăţiv la chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul... Lasăj zău, coane Dinule, că sunteţi fodui...' Auzi, de atiţia mari de ani vecini cu moşiile şi să nu loveşti dumneata o
15    dată pe la mine!...
— Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da' nu ştiu cum s-a făcut...
Vorbind astfel,  bătrlna  îngălbenea,   începea să înghită iu sec, se foia fără rost, pînă ce căzu pe o bancă 20    din cerdac.
— Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, fâcindu-şi vînt cu mîna, îmi vine rău...
— Puţin „coneac", strigă fiu-său, ori apă de Vals*, repede să ne dea ceva...
25 Murguleţ se repezi fuga Ia cămară şi se întoarse numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profira, pe cind fiu-său o muncea pe la timple să-şi vie în fire.
în vremea asta se arătă şi Sofiţa Murguleţ. 30 Ea dete pe bărbaţi la o parte, sărută mina bătrinei,
o mai strînse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că Îşi veni baba în simţiri.
— Doamne, coană Profiriţo, cum stai dumneata afară, soro!... Ia să intrăm înăuntru, că pe năbuşala
35     asta te bolnăveşti chiar din senin, zău.
Şi, ţinlnd pc babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrina păru a se inzdreveni ca prin farmec.
Sofia Murguleţ se îngrijea dc babă cu un interes 40    nespus. O puse să-şi istorisească patima de la descăli-cătoare, îi dete cafea cu lămiie, pică oţet pe un căr-
26
bune sub nasul ei — iar pe de altă parte porunci să aducă tinărului dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit.
— Ia spune-ne, coană Profiriţo, cum îţi vine?... 5         Aci, începu bătrina o lungă şiretenie de vorbă:
— Uite, maică, îmi vine aţa un ,.imis" pe la sto-niah, şi parcă nurna ia aşa mă zgilţiie dc chiept, şi să te ţii numa goană la cap, şi apoi parră-ini bate două zbanluri in tîmple, de mă prăpădesc, maică!...
10 — Si nu iai nimic dumneata pentru asta?
— Da' cîte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!... Ba palianuri, ba consulturi, ba doftoru Draci3, ba acu cică să iau apă de Vacs...
— De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său.
15 Pe cînd ei vorbeau astfel, uşa se deschise de la un
iatac din fund, şi de sub perdelele albe de ţară se ivi un chip rotund de fată, care, dînd de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu.
— Mămucă dragă... avu ea aerul de a începe.
20 Dar în mijlocul odăii, se opri in Ioc, făcu o plecă-
ciune după toate regulele ceremonialului de la pension, şi dete năvală să iasă pe cealaltă uşă. Goana Sofiţa o opri.
— Tinco! Da' nu saluţi lumea? Unde te duci? 25         Fata se opri din nou, nehotărîtă. Obrazul maine-si
luase expresia obişnuită de nemulţumire şi descurajare, cind i se întîmplâ cîteodată să se supere, iar conu Dinu se ruşinase cu desăvîrşire de stingâcia ei.
— Sărută mîna coanei Profiriţe, zise mamâ-sa. 30         Un moment, cit mai trecu pînă să se hotărască fata,
coana Profira îşi înfipse privirile în ochii ei, cu toată răutatea lor bătrînească. Fata auzise vorbindu-se In casă de neamul îmbogăţit al Scatieştilor ca de nişte mojici renumiţi, ieşiţi dintr-un vechi vătaf al tatălui
35 lui conu Dinu Murguleţ, şi a-i vedea in casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă, se duse să sărute mîna coanei Profire. Bătrina o sărută pe obraz, uitindu-Re la ea lung şi sculurlndu-şi valurile de carne de pe trup, de pofta risului.
40 — Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai eştil
Fata se duse după aceea Ia fiul bătrînei şi-i întinse mina cu aceeaşi reverenţă; el răspunse tare şi sigur de sine:
— Salut!
5 Apoi, fericită că-şi isprăvise complimentele, se
retrase în dosul scaunului Iui tată-său, şi, după un 1   minut, o şterse.
Coana Profira începu iarăşi a rîde:
— Cresc, bată-le norocul, ca din apă... Acuma 10    numai bărbat îi lipseşte...
Conu Dinu Murguleţ îşi ciugulea unghiile de la o mină, neindrăznind să privească în faţa bătrînei. în fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înţelegea unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic 15    al femeilor, da din cap cu înţelesuri.
— Răul e, zise ea, că nu facem grîu destul.
— Ia lasă, coană Sofiţo, răspunse bătrina, conu Dinu să trăiască! De atiţia mari de ani, de cînd are moşia de la Eforie1 pe nimic, ben;moşiadumisalepărin-
28    tească, mărita pînă acuma şapte fete.
Pe conu Dinu nimic nu-1 supăra mai râu decît să-i fi zis eă are moşia de la Eforie pe nimic. îşi muşcă din unghii mai adine şi tăcu.
— Aşa e, înglnă coana Sofiţa, dar avem greutăţi:
25 fata la pension, nepotu-meu în străinătate...
— Aracan de mine, maică, da' tot învaţă? Ce-a mai ieşit şi moda asta cu învăţătura pînă la adinei bătrlneţe!... Uite, eu pe Tănase al meu l-am pus la treabă de mic copil, şi, slavă lui Dumnezeu, băiatul
30    a ieşit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu sa-i găsesc nevastă cumsecade şi m-am liniştit. Anu ăsta trebuie să-1 însor, că mi-e c-oi închide ochii fără să apuc să-mi văd nepoţii... Ce zici, coane Dinule?... Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că aşa e,
35     dar că asta nu-i treaba lui.
După ce-şi isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de gîscă din buzunar, mătură o enormă ţigaretă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuţă, iar ţigareta în toc, şi se sculară să plece.
26
Coana Profira dori să vază pe Tinca Ia plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrina sărută pe conu Dinu. pe frunte, zicîndu-i:
— Aşa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici vecine, 5    ne-ncuscrim ?
— Drum bun, coană Profiro. Ia să ridice coşul de la trăsură. Vătaşe Tafta, pune mîna, să nu se dea vizitiul jos.
în sfîrşit, plecară. 10 în urma lor, coana Sofiţa umbla domol în jurul
lui bărbatu-său, şi, cu sfioasă supunere, căuta să-i ghicească gindurile. Dînsul îşi răsuci o ţigară, fără a zice nimic, şi intră s-o aprindă. Fumul din salon Sl luă de cap.
15 — Ah! Zi, te rog, să deschidă geamurile.
Nevastă-sa stete un moment la îndoială. .
— Au să intre toate muştele, omule. Murguleţ se îndreptă spre masă să găseaseă chibriturile, şi' dete cu ochii de pana de gîscă lăsată de
20    tînărul Scatiu.
— Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocanii Ia poftim de vezi, zise el, făcînd explozie, cu braţele încrucişate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?... doar dacă mi-o lua
2 5     Dumnezeu minţile ! Bă-dă-rani!...
Coana Sofiţa încerca să fie serioasă, deşi îi venea să moară de ris. Bărbatu-său se întoarse din nou către dînsa.
— Am moşie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu 30    pofteşte fiu-său să mă urce la mezat, să-1 învăţ eu
minte 1
— Nu, zise nevastă-sa, zîmbind, fiindcă speră să-i dăm fata.
— Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic!.... 35    Ţi-am spus: daca mi-o lua Dumnezeu minţile, poate.
Apoi urmă a face paşi mari prin casă şi a trage adine din ţigară, ca şi cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. Coana Sofiţa trecu pe nesimţite într-o odaie vecină, 40     lăsîndu-1 să-şi potolească singur furia.
10
15
20
25
30
35
Conu Dinu, rămas singur, prinse a înnoda firul vremilor de azi cu lungul şir al celor trecute, şi a se întreba, cu disperarea oamenilor bătrini, cum era cu putinţă ca nepotul vătafului Scatiu (pe care vălaf îl văzuse el însuşi în spinarea unui ţigan şi bătut de un alt ţigan cu opritorile de la cai. după porunca lui tată-său, căminarul) să ajungă a cere mina fetei lui? Şi imaginile trecute ii reveneau în minte, slăbite, cu cîte o răsăritură de observaţie copilărească curo le făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des şi mai la vreme. Şezu jos şi fumă mai departe din ţigara stinsă, sărind ru mintea la nepotu-său Damian, care nu mai venea din străinătate, la soră-sa Diamandula, mama lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una şi la alia, pină ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte prin îndemînarea cu care se juca cu pana ţigaretei lui Tănase Scatiu.
II
Era tocmai să se supere din nou, pe pisic şi pe Tănase, cînd bătu cineva la uşe.
— Poftim! zise el cu glasul trăgănat al boierilor bătrini.
Uşa se deschise şi o femeie tînăra intră, înehi-zînd-o repede, ca să nu [ase muştele înăuntru.
— Sărut mina, coane Dinule, zise ea, sărutindu-i mina cu adevărat.
— Bună ziua, tetiţo, ii răspunse el, dlndu-i mina să i-0 sărute. Vino-ncoa să te pup pe obraz.
Şi după ce o sărută, se uită la dînsa de aproape, ca şi cum o cerceta să o cumpere.
— Ce păcat că nu eşti băiat, Saşo. Ea începu a rîde, mirată.
— De ce, coane Dinule?
— Ţi-aş da pe Tincuţa.
— Şi eu as lua-o numaidecît. Numai aş fi cam copt pentru dînsa.
30
15
20
25
30
40
Bătrinul se uită la ea lung, ţinindu-i mina într-ale lui.
— Uite, Saşo, poţi să te superi, dar eu lot n-o să te las in pace: de ce nu vrei să te măriţi, fato?
— Coane Dinule I...
— Bine, bine, nu mai zic nimic, dar să-ţi spun drept, nu te pricep.
— Şi cu toate astea e aşa de uşor! Ti-am apus de atitea ori: eu am o familie, fără să mă mărit; dacă m-aş mărita, as avea două, şi aş fi, desigur, mamă rea, ori pentru unii, ori pentru alţii. Dar, coane Dinule, mi-ai făgăduit să nu mai vorbim despre asta... Acuma am şi îmbătrînit, adăugă, parcă nu i-ar fi displăcut, pe cit zicea, sâ vorbească despTe „asta11. Eu am venit să-ţi spun că te pofteşte coana Diamandula.
Bătrinul se sculă greoi dc pe scaun şi porni să iasă, cu aceea pe care voia cu orice preţ s-o mărite, cind, ajuns la uşe, o opri din nou.
— A, Saşo, nu ştii o comedie?... Ghiceşte... Nici nu-ţi trăsneşte prin cap: avem un ginere pentru Tin-cuţa.
— Serios?
— Da... un ginere fain: pe amicul meu, domnul Tănase Scatiu.
— Ce?! zise cealaltă încremenită locului.
— Da, junele Scatiu, alegător la colegiul întii, mare proprietar, miine poimîine deputat...
— Biata Tincuţă!
— Da, şi coana Sofiţa sv fi gata să io dea. Dar pină n-oi închide eu ochii, Scatiu nu ia pp fata mea, adause, bătîndu-se cu mîna în piept.
Apoi, ducînd un deget la gurii. în seirn de tăcere, intrară la coana Diamandula.
în fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, şedea ghemuită o umbră de femeie, iar pe scaune, Împrejurul ei, rude şi prieteni. Legată la cap cu o bocceluţă de mătase neagră, după moda veche, coana Diamandula îşi trăgea din cind în cînd ochelarii de pe frunte, legaţi la spate cu aţă, ca să privească pentru a o suta oară o scrisoare a fiului său. Bâtrînă, bolnavă,
31
f
surdă, ea trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorinţe: aceea de a mai vedea, înainte de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot ce dorea era pentru el, se ducea către el. Cu trupul istovit 5 de puteri, părea a-şi hrăni viaţa din dor. Cîte o rară scrisoare ce venea de la el era citită, recitită, învăţată pe dinafară de o mie de ori; plicul descusut şi pe o parte şi pe alta; marca de pe plic studiată pînă in firele mustăţilor regelui Humbert — căci scrisorile 10 veneau din Italia. Cînd bătrina era singură cu cîte cineva al casei, întreba cu glasul stins:
— Şi unde e Neapoli ăsta?
Răspunsul nu-1 auzea niciodată, dar înţelegea că trebuie să fie departe, după mişcarea minei şi a ochi-15     lor celui ce-i vorbea.
Cind intră conu Dinu, ea părea aţipită, cu capul rezemat pe piept. El se apropie de dînsa cu sfială şi respect, pe cind ceilalţi se sculară în picioare.
— Ce doreşti, lelţă? zise conu Dinu, care-i era 20    frate mai mic.
— Matei nu mai vine... Eu mă duc, Dinule.
— Doamne, cura vorbeşti dumneata!...
— Mă duc... Dacă mai intîrziază două zile, nu mă mai vede. I-ai telegrafisit? întrebă ea, uitindu-se în
25    ochii lui.
— I-am telegrafisit.
— I-ai spus să nu întîrzieze?
— I-am spus.
— •Şi ce crezi, c-o să vie?
30 — Cum, Doamne, să nu vie?
Bătrtna începu a plînge, încet, cu suspine înecate. Lui conu Dinu îi deteră lacrămile.
— Mă rog la Dumnezeu să mă mai ţie cu zile, pînă l-oi vedea... zise ea cu greu şi gifiind, dar să nu
35     întîrzieze, Dinule.
După aceea aţipi iarăşi. Saşa şi cu Tincuţa ii ridicară pernele la spate, şi ea păru că doarme. Atunci, unul cîte unul, ieşiră binişor şi trecură in odaia de alături, unde subprefectul, Mihai, fratele Saşei — un
40    băieţandru de vro 20 de ani — coana Sofiţa, soră-sa
32
Elena, de la o moşie vecină, cu copiii ei, stau grămădiţi deasupra unui atlas, căutînd care este drumul cel mâi scurt de la Neapoli la Ciulniţa.
— Zău, nenea Matei ăla,  zise Tincuţa supărată, fi     parcă nu-mi mai e drag.
Subprefectul, un vechi prieten al cosei, se uită la ea rizînd:*
— Lasă, c-am să te spui cind o veni.
— Da' poţi să mă spui, zise fata roşindu-se: pentru 10    ce nu mai vine?
— Ba vine. N-a telegrafiat că pleacă?
— Sunt trei zile de cînd a telegrafiat; pînă acuma venea şi de la Han Tătar.
— Aşa faci?
15 — Aşa, răspunse Tincuţa răstit; dumneata nu vezi
că tuşa nu mai poate?
Mihai desprinse o oglindă din cui, fără a fi băgat de seamă, şi o aduse înaintea Tincuţei. Aceasta, roşie deja, se făcu stacojie, pe cînd toţi cei de faţă rideau.
20 Fata se-neercă să rida şi ea, dar o podidi plinsul, şi, repede, ieşi şi se ascunse la dînsa în odaie. Saşa se uită lung la frate-său, nemulţumită de gluma lui.
— Mihai, astea sunt glume nesărate. Te rog să nu mai faci asemenea lucruri.
25 — Da' ce-am făcut, marnan  dragă? Am glumit,
zise el, nenorocit că fusese pricina unei asemenea scene.
Saşa ieşi şi se duse după Tincuţa. Cind se-ntoarse, îi găsi pe toţi tăcînd, parcă cine ştie ce se-ntîmplase: atîta inrîurire au lacrămile asupra oamenilor. Numai
30 subprefectul, holtei bătrîn, călit în ale istericalelor femeieşti, cum zicea el, încerca să mai glumească. Saşa luă pe băiat şi-1 duse, cam vrînd-nevrînd, Ia Tincuţa, să-i ceară iertare.
— Bine, maman, ce-am făcut, ca să cer iertare? 35     zicea băiatul, mergînd cam cu sila.
El ţi cu toţi fraţii chemau pe Saşa „maman".
— Aî supărat pe Tincuţa. Eu nu vreau să am copii rău crescuţi.
* Această precizare nu figurează în nici una din ediţii. Textul se restabileşte după Convorbiri literare (n. cd.l.
33
3 — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. II
Băiatul se uită lung la soră-sa şi se opri in loc.
— Maman, nu mă umili. Viu eu singur să cer iertare.
Soră-sa se gîndi o clipă şi, parcă mişcată de vorba 5    băiatului, îi îndreptă legătura la git şi porni singură înainte. După cîteva minute, el intră în urma ei la Tincuţa, şi, foarte firesc, ii luă mina şi o rugă să-1 ierte. Fata se uita in jos, fără a zice o vorbă.
— U  ierţi, Tincuţo dragă, nu-i aşa? o întrebă 10 Saşa.
Tincuţa îşi ridică ochii spre el, bufnind încet, de rîs sau de pline, nu se ştia bine. Astfel se împăcară lucrurile.
Către seară veni o depeşe de la Predeal. în sfîrşit,
15    Matei sosea...
Mare gălăgie şi bucurie pe toţi. Mihai şi Tincuţa şi copiii Elenei voiau să meargă a doua zi la gară5. Care mai de care sărea mai sus, ţipa mai tare, după eum i] iertau puterile. Vestea fu împărtăşită coanei Diaman-
20 dule de către frate-său. Bătrina, cu lacrămile înnodate în barbă, se puse să descoase telegrama, literă cu literă, parcă ar fi fost cine ştie ce document. Se hotări ca a doua zi toată suflarea să se reverse la gară. Se făcu socoteala trăsurilor şi se văzu că nu era loc
25 pentru toţi. Mihai voia să se ducă pe jos; Tincuţa călare. Subprefectul le puse trăsura la dispoziţie. Saşa pe a sa; dar tot era prea multă lume. Elena se gîndi să-şi lase copiii acasă, dar o protestaţie universală se ridică din piepturile gălăgioase ale „ţincăriei", care
30    nu vrea s-audă de o asemenea poznă. Conu Dinu ii împacă pe toţi, făgăduindu-le să puie caii Ia o cloşcârie de braşoveanca, în care intra toată corabia lui Noe-Era vorba acum să se ştie cine rămine cu coana Diamandula. Elena, fire veselă, se lepădă, rîzind pe
35 sub ascuns ca să n-o vadă cumnatu-sâu; coana Sofiţa trebuia să meargă; Tincuţa ţinea să meargă; conu Dinu se cuvenea să meargă. Subprefectul propuse Elenei să rămină el, şi făcură mare haz amindoi, spre părerea de rău a celorlalţi, cari voiau să ştie de ce rid,
40    ca să rîdă şi ei.
— De ce rideţi? Întrebă ceana Sofiţa.
34
Subprefectul o luă la o parte cu mare taină şî-i zise la ureche în gura mare: „arde laşul", ceea ce provocă o ilaritate generală şi făcu pe coana Sofiţa să cărăbănească subprefectului o însemnată cantitate de 5 pumni.
Toată lumea adormi în seara aceea fericită. Pentru cei bătrini revenea un om iubit; pentru tineri, nenea Matei, pe care-1 aşteptau tot aşa de vesel şi caraghios precum pleease; pentru copii, un necunoscut, care însă io nu mai puţin era nenea Matei, vorbă plină de farmec şi noutate.
Iii
Se legăna ciocîrlia în răcoarea dimineţei, însoţind de-a lungul Ialomiţei trăsurile ce mergeau la gară. Copiii, grămădiţi cîte trei pe capră, se bucurau, tăcuţi,
S5 de priveliştea cailor. Mihai mina poştalionul de la trăsura lor, curată, lustruită, în care trebuia să se întoarcă Matei. Pe chipurile tuturor se zugrăvea sănătatea şi fericirea.
întinderea cîmpului se desfăşura într-o nespusă
20 linişte de vară. De o parte, un lan de porumb îşi mişca virful foilor nervoase, dind văzduhului un reflex de culoare verde, ce părea că îngraşe aerul; de partea cealaltă, Ialomiţa curgea domoală intre două maluri joase, lăsind să se vadă o margine de Bărăgan, cu pîr-
25 loagele sale nestrăbătute, cu suhaturi roase de vite, cu o turmă de oi ce se zărea în fund ca o pată albă, şi, mai presus de toate, cu orizontul său înşelător, a cărui dungă închipuită juca in arşiţa soarelui ca oglinda unei ape. Din prundul gîrlei, cireada se urca pe un
30 vad şi se îndruma cu greu la păşune. Cîte un bou singuratec sta înfipt în marginea apei, eu capul întins înainte, neclintit, întrupînd în nemişcarea lui pustietatea locului.8
Cînd trăsurile ajunseră  la capătul porumbului,
35 trebuiră să se oprească. Jitarul sări din colibă, cu căciula in mină, şi deschise poarta de nuiele ce tăia
3*
drumul. Un ciine slăbănog se repezi la picioarele cai- > lor, lătrînd din toal e puterile şi gata parcă să-t înghită.
Toţi trecură dincolo, iar jitarul închise poarta şi . rămase singur ca mai-nainte, în mijlocul cimpuhii. 1 5 După un sfert de ceas ajungeau la gara.
Tot norodul acesta se revărsă în unica săliţă de [ aşteptare ce se găsea, rîzind şi sărind, spre marea | mirare a ţăranilor cărăuşi. Mihai cu surorile lui mai mici şi cu Tincuţa; Elena cu patru copii împrejur;
10 coana Sofiţa, conu Dinu şi subprefectul; Berlâ. jidanul de la han; Tănase Scatiii, care venise calare. Numai Saşa lipsea: ea rămăsese la Ciulniţei, să ţie de urit coanei Diamandule. Toată lumea se uita la ceasornic cu neastîmpăr: mai sunt zece minute, mai sunt
15 şapte minute. Copiii, neavind voie să iasă pe peron, pînă la sosirea trenului, ţipau în sala de aşteptare ca într-o menajerie. Mai sunt trei minute. Clopotul sună. In fundul zării se vede locomotiva devenind din ce în ce mai mare, pînă se arată întreagă. „Daţi-vă la o
20    parte, domnilor!" strigă lampistul gării.
Trenul soseşte cu repeziciune şi se opreşte deodată locului, ca un cal dresat. Toate inimile bat cu putere. Copiii, cu mina dusă la gură, se retrag cu vin pas, speriaţi de zgomot. Toţi întreabă: „Unde-i, unde-i?(1
'i 5 La o fereastră a trenului un chip nerăbdăt or cheamă
pe conductor din toate puterile. Pînă să vie acesta, cei de pe peron au recunoscut pe Matei al lor şi s-au grămădit la uşa vagonului. \ — Matei ! nene! conductor! vin de deschide, dom-
30     nule! Ioane, ia bagajele...
în încurcătura şi-n larma asta, călătorul sare din tren în braţele celor ce-1 aşteptau, sărutind şi îmbră-ţişînd în dreapta şi în stingă; „Nene, Matei, dragă", s-aude din toate părţile. Mihai se repede in vagon şi
35     apucă geamantanele altor domni, cari protestează.
Tafta, vătaful, ridică el singur două cufere, pe care le i aşează cu îngrijire într-o căruţă cu boi. Matei urmează a îmbrăţişa pojidicul, oprindu-se la fiecare şi între-bînd „dar tn cine eşti, bre?" în hohotele de rîs ale res-
4o    pectivelor marne. In cele din urmă se duce cu braţele i întinse către un biet creştin, avind aerul de a voi să-1
3C
sărute, spre marea mirare a acestuia şi spre desăvir-şita topenie de rîs a celorlalţi.
— Mai sunt, frate? întrebă el, gata să îmbrăţişeze toată suflarea.
5 în cele din urmă, conu Dinu, şterg'mdu-şi lacră-
mile de rîs, îl luă de braţ:
— Hai, băiete, hai să mergem.
Pe acelaşi drum porniră trăsurile din nou, inşi-rindu-se in goană, unele după altele. De îndată ce 10     Damian rămase singur cu conu Dinu, veselia de pină aci dispăru.
— Ce face mama? întrebă el cu nerăbdare.
— E mai binişor, răspunse bătrinul dînd din cap. Acuma, că ai venit, are să se însufleţească din nou.
15 Tăcură amîndoi.
— Bre, zise conu Dinu, credeam că nu mai viii De şapte ani să nu te mai întorci tu pe acasă!...
— Aşa e, nene Dinule, dar vream să sfîrşesc odată... Acuma sper să nu mă mai mişc. Sunt sătul de străină-
20    tate. Vreau să trăiesc cu mama, liniştit.
— O să ai puţin de trăit cu dînsa.
Damian se uită la unchiu-său. Bătrînului îi dedeau lacrămile şi nu mai zise nimic. El, de asemeni, îşi simţi pieptul umplîndu-i-se de durere şi lacrămile 25     ureîndu-i-se în ochi. Tăcură din nou amîndoi.
— Noi ne ducem, zise tot bătrinul după cîteva minute, bătindu-1 cu mîna pe genunchi; e rîndul vostru să trăiţi. Ca buruienile astea uscate, noi am crescut şi ne-am făcut datoria: acu veniţi voi. Să fiţi
30     sănătoşi!...
Un avint puternic de simpatie făcu pe tinăr să apuce mina lui unchiu-său şi să i-o sărute. Bătrinul, mai mişcat decît dînsul, bufnea uşor pe nări, privind spre cimp.
35 — Uite pămîntul ăsta: m a făcut să asud; am mun-
cit toată viaţa pentru el, de cele mai multe ori fără să mă răsplătească; m-am supărat şi l-am blestemat, — dar nu m-aş duce de pe el pentru nimic in lume. Nădăjduiesc că tot aşa o să faci şi tu şi că n-o să mai
40 pleci. Aci suntem născuţi şi eu şi maică-ta şi părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri...
O tăcere de cîteva minute înlesni bătrinului să-şi înghită nodul de emoţiunc, ce-1 îneca, şi să urmeze:
— Tu eşti singurul băiat din familia noastră. Să rămîi aici, pe pămîntul ăsta, să nu te mişti şi să nu-1
5    dai nimănui să ţi-1 îngrijească, să nu-1 arendezi, că arendaşii sunt molii — m-ai înţeles?
— Da, nene.
— Şi ai să fii fericit, pe răspunderea mea. N-o să ai cafenelele voastre de Ia Paris şi ,.mazagranurile"
10 lor, nici neramzi ca la „bella Italia", dar o să fii om întreg, n-o să-ţi cînte nimeni cu flaşneta la ureche, nici n-o s-ajungi să calci pe tureatcă... M-ai înţeles? întrebă din nou zîmbind şi ridicînd glasul.
— Ei, acum ia uită-te ce frumuseţe de porumb. 15        — Da.
în adevăr, ajungeau la poarta jitarului, în marginea de porumb. Soarele se ridicase pe cer, şi zăpuşeala Începea să învăluie cîmpul în adierele sale fierbinţi. O coloare egală, de un cenuşiu trist, vopsea iarba,
20 pămîntul, semănăturile şi numai cîte o garofiţă sălbatică răsărea, sprinţară, din dungile de nisip pe cari le lăsaseră inundaţiile Ialomiţei. Damian se simţi deodată reîntors cu zece ani în urma. întinderea uniformă a cîmpiei, cu gîrla placidă alături, i se păru de
25 un farmec nespus; nimic din ce văzuse pînă aci nu se putea asemăna cu ele. Jitarul deschise poarta în tăcere, urîndu-i din fugă un „bine-ai venit, cucoane", şi rămase în picioare cu căciula în mină, pînă ce trecură toate trăsurile. Damian îşi întoarse capul după el.
3o — Mă rog, nu-i Toader Croitoru?
— Ba-i el, zise conu Dinu mulţumit, ţi-1 mai aduci aminte?
— Cum să nu mi-1 aduc aminte: nu s-a schimbat de loc. Tot jitar e?
35 — Da' ce-ai vrea să fie? întrebă unchiu-său zîm-
bind.
— Aşa e... Cariera de jitar e cam ingrată: nu se prea înaintează repede într-insa.
Bătrinul rîdea. 40 — Fii liniştit, băiete. E mai fericit decît tine. Are
tot ce-i trebuie şi nici o grije.
3S
— Se vede că-i trebuie prea puţin lucru ca să fie fericit.
— Asta-i filozofia cea mare, răspunse bătrinul, parcă i-ar fi zis „aicea vream să te-aduc".
5 — Ba zău, ia spune, cit îi plăteşti?
— Are zece galbeni pe an simbrie; două păpuşi de tutun pe săptămînă; o pereche de iţari; o glugă şi o   căciulă,   şi   de mîncare.
— Peşte   şi   brinză,   zise   Damian, aducîndu-şi 10 aminte.
— Da' ce vrei să-i dau? baclavale?
— Ba nu...
— La el acasă mănîncă mămăligă goală... cînd o are.
15 Matei se uită la unchiu-său cu părere de rău.
— Am uitat să-ţi spun: şi opinci cîte pofteşte.
— Da' de ce luxul ăsta de opinci? întrebă tînărul cu oarecare răutate ironică.
— Fiindcă trebuie s-alerge pe jos. Ăsta ii este 20 meşteşugul.
Apoi, văzînd că nepotu-său nu prea părea încredinţat de fericirea regimului jitarilor, adause:
— Fii pe pace, el este adevăratul om fericit, nu tu, nici eu. De altfel te vei încredinţa prin tine însuţi.
25 Nu te grăbi să judeci luerurile, că altfel se văd de departe şi altfel sunt. Avem fel de fel de vagabonzi, care vin să le umple capul cu nerozii; dar pînă acuma, la mine, nimeni nu-i ascultă.
— Socialişti?
30        — Păi dar cum.
Damian începu să rîdă.
— Ia-nchipuieşte-ţi!... Dacă-aş prinde pe unul odată, ce mai probă de bătaie i-aş da!
Damian rîdea din ce în ce mai tare, mulţumit de 35     a vedea pe bătrîn verde ca mai înainte.
— Bătaie? !
— Bătaie la scară, şi să poftească să reclame. Tînărul urma a rîde şi a da din cap cu neîncredere.
— Pre legea mea: bătaie. Tu rîzi, da' eu îţi spun <so     lucrurile cum sunt. Lasă c-o să vezi. Ai partea ta de
39
părnînt de la maică-ta: de ţi-o plăcea să te ţii de el, o să ai ocazia să lc vezi toate astea.
Pe cînd vorbeau, un călăreţ trecu pe lîngă trăsură, ca o săgeată. Era Tănase Scatiu, care făcea curte 5 Tincuţei prin talentul calului său, al cărui „umblet" era o adevărată minune. Cu bordul pălăriei răsfrînt pe ochi, cu o batistă filfiindu-i la git, el se ţinea pe cal cu mare îndemînare, călărind pe o rină, în mod ştrengăresc. Era cam ridicul, fiindcă era înalt din 10    oale-afară şi prea copt pentru berbantlicurile astea.
— Bravo, Tănase, zise Damian zîmbind.
— îţi mai aduci aminte de mitocanul ăsta? întrebă conu Dinu.
— Da' cum să nu-mi aduc aminte: eram buni prie-15     teni. Nu-i prost.
— Nu-i prost, dar e un ţărănoi îmbogăţit, şiret cît pofteşti. Ar vrea să-i dau pe Tincuţa.
Damian se uita la unchiul său nedumerit. Nu vrea să rănească pe bătrin şi de aceea se mulţumi a zice: 20 — E cam bătrînior pentru Tincuţa; e mai mare
decît mine.
— E bătrin şi bădăran, adăugă conu Dinu, uitin-du-se cu anevoinţă peste apă. Tu vezi mai bine: zăreşti ceva, colo în fund?
25 — Da, cred că sunt oi.
— Nu, zise bătrinul mulţumit: uite-te bine, vezi?
— Da... colo la stînga...
— Aşa. Ce sunt? oi?
— Aşa îmi pare.
36 — Nu; sunt dropii.
Era mulţumit conu Dinu că putea dezvălui comorile moşiei sale. în adevăr, în fund, pe o vîlcică singuratică, o turmă de dropii sta tâbărîtă, parcă-ar fi fost o turmă de oi. Dragostea de singurătate, atît de
35 neţărmurită la mai toţi vinătorii, umplea pieptul tină-rului de un nespus sentiment de libertate, de recunoaştere de sine, sentiment care în lumea populară se pierde sau se preface în egoism. El tăcu, rătăcindu-şi mintea în dungile străvezii ale orizontului. Unchiu-său de
4o asemenea.
io
Nu se auzea pe tot lungul drumului decît roatele trăsuiei tocind şi copitele cailor lovind pămîntul, O pace desăvirşită se coborîse din înălţimile albastre ale cerului. Natura, fecundată de razele soarelui, 5 părea că se odihneşte. Frunzele porumbului, vii şi tremurătoare ca nişte lame dc oţel, în zori, acum se mu iau şi începeau să se răsucească. Ialomiţa curgeaT încropită şi înceată.
Cind ajunseră în vadul Ciulniţei, pe care nu mai
10 era nici un strop de apă, Damian văzu satul aninat pe vîrful dealului, pe sub care se scurgea pîrîul şi mergea de se vărsa in Ialomiţa, cînd putea, deoarece de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri, fiind sec;, văzu curtea boierească cum o ştia, aşezată pe deal,
15 fără gard dinspre gîrlă, şi toate slugile, toţi argaţii ieşiţi să-1 vadă venind; in dreapta şi în stînga, curţi ţărăneşti, unde mai peste tot doi sau trei cai, legaţi de cîte un otgon, se-nvîrtean pe un vraf de grîu, bătînd din cap şi din coadă; în vadul girlei, copii în scutece,
20     lăsaţi in paza altora ce de-abia umblau în picioare.
— Suntem pe vremea treierişului, nu-i aşa? întrebă Damian.
— Da. Vii cu belşug.
— Ai făcut grîu mult?
25 — Tot am făcut, dar nu cît trăgeam nădejde. Ţăra-
nii au făcut mult, orz mai cu seamă: îi vede Dumnezeu anul ăsta.
La urcuşul priporului, toată lumea se coborî din trăsuri şi urcă dealul pe jos.
IV
30 Cînd ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coana
Diamandula. Bătrina ii aştepta, stînd greceşte în fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de păr şi cu o pereche de mătănii în mină. Alături, Saşa lucra la o horbotă.
3 5 Cînd trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor
bătrînei, statura puternică a lui Damian luă toată
10
15
20
30
35
40
lumina geamurilor. Saşa zise încet, stringindu-şi lucrul:
— Au sosit.
Insă bătrîna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecît că cel ce venea întîi era fiu-său, fiindcă nimeni din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere şi a plinge. Damian se duse drept la ea şi-i apucă amindouă mîinile, pe cari i le sărută cu toată căldura sufletului, mişcat de a o revedea şi mai ales de a o revedea intr-o asemenea stare: î fle părea că scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce era cînd o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să şi le poată opri şi se plecă din nou pe mîinile bătrînei. Ea se uită la el, dînd încet din cap şi de-abia vorbind:
— Bine-ai venit mamă... Eşti ostenit?
— Nu sunt ostenit.
— Dacă eşti ostenit, du-te de te culcă.
— Sărut mîna, mamă, nu sunt ostenit.
— Acuma, că te ştiu aici, mă simt bine. Poţi să te odihneşti dacă vrei...
— Mai pe urmă. Acum iasă-mă să stau lingă d-ta. Ea 11 sărută din nou şi-1 lipi de sufletul ei călător,
parcă ar fi vrut să-şi anine cugetul de corpul puternic al fiului său spre a nu se mai despărţi niciodată de el. Se uita la dinsul lung şi-1 mîngîia pe păr şi pe umeri, într-o nedumerire de fericire fără înţeles pentru alţii, in care regăsea icoana bărbatului ei, mort de demult, icoana lui Matei copil şi pe aceea a tinărului plecat în străinătate de ani întregi. Nimic nu i se părea mai frumos, mai nobil, mai dulce, decît chipul acelui om, idealizat prin 7 ani de depărtare. Cind el se scula, ochii ei il urmăreau prin casă; cînd îl vedea rtzind, ridea şi ea, fără să st ie de ce; cind ieşea cîte un moment să mai respire, întreba încet şi cu sfială „unde e Matei? dacă vrea să fumeze, să fumeze aici, că nu mă supără", deşi în realitate fumul de ţigară o îneca. Conu Dinu veni la dînsa, vesel, şi o întrebă tare, ca să-1 audă:
— Eşti mulţumită?
- Tare mulţumită, mamă.
— Ei, atunci fă-te bine şi scoală-te, să ieşi Ia plimbare cu el.
Ea dete din cap:
— Eu bine nu mă mai fac... dar sunt fericită. Măcar cîteva zile dacă aş mai trăi să-1 mai văd...
Matei strînse mîna, în tăcere, Saşei, care se dase 5    într-o parte. Vorbind amîndoi incet, el vroi să facă o ţigară, ca apoi să iasă s-o fumeze; însă, negăsind tutunul în buzunar, rugă pe unul din copii să i-1 educă dîntr-o haină râmară afară.
— Nu te-ai schimbat de loc, zise el Saşei.
10 — Am mai îmbătrînit ceva, răspunse ea, rizînd;
dar dumneata cu adevăiat nu te-ai schimbat de loc.
— Am cam albit, dar altfel cred că r.u m-em schimbat.
— Dacă e vorba de asta, eu ar trebui să em 10 de 15 ani.
El se uilă la dînsa zîmbind, gata să zică o răutate. Saşa înţelese şi, roşindu-se, începu a rîde:
— Ştiu ce vrei să zici, dar 50 de ani încă nu fm. Subprefectul se amestecă în vorbă.
20 — Da, zise el, foarte serios, mata erai abia născută
cind conu Costică Comăneşteanu a fugit la Constanli-nopole.
— în 48? întrebă Saşa indignată.
— Apoi ce: să tot fie 40—50 de ani de aiunci. 25         — Tata nici nu se însurase la 48.
— Nu-i aşa, coane Dinule? întrebă subprefectul clipind dintr-un ochi.
— Ce? zise conu Dinu.
— Domnul Dumitrestu spune prostii, întrerupse 3o Saşa.
Conu Dinu se apropie de ei.
— Nu vă legaţi de fata mea, zise el, bătind-o pe umeri. Asta e ir ger, nu femeie.
— Vai de noi!... adaogă subprefectul, clătinind 35     din cap.
Saşa rîdea cu vioşie.
— Vezi cum eşti, d-le Dumitiescu... Să ştii că nu-ţi mai fac halva.
— Vai de mine, cuconiţă, zise el, sărind de unde -io     se afla şi venind să sărute mîna Saşei, matale eşti un
înger, doi, trei îngeri. Vorbă e!...
42
43
Ea îi dete binişor peste obraz. I
— Cînd veniţi să mincati Ia mine? întrebă ea pe toţi.
— Cînd porunceşti, se grăb ia răspunde subprefectul. "
5    Saşa, cum sta jos, se uită în ochii lui conu Dinu şi ■ 5
a lui Matei. Copilul care se dusese să caute tutunul venea cu un vraf de hîrtii in mînă, pe care le găsise la un loc cu tabacherea.
— Zilele astea mincăm cu toţii la noi, zise conu 10     Dinu. '
Matei răsfoia hirtiile aduse de copil să vadă ce erau. Printre ele se afla un mic carnet de buzunar, pe care îl deschise şi, cetind, începu a ride. Saşa se uita la dinsul, curioasă.
15 — Ce vrea să zică străinătatea!... Mă temeam să ]5
nu mor in vreun colţ de pămint, necunoscut de nimeni, mai ales Ia Neapoli şi la Capri, unde se ivise holera din nou...
în acelaşi timp întinse carnetul, pe a cărui primă 20    filă sta scris în franţuzeşte: „Mă numesc Matei Damian, 20 sunt român, familia mea e în România, districtul ţ Ialomiţa, gara Ciulniţei".
Subprefectul, care, sub aparenţa lui caraghioasă, era o fire sentimentală, se uita lung la Matei. 25 — I-auzi domnule! Apoi să n-o dai dracului, strai- 25
nătatea, zise el, cu glasul strins de emoţiune.
— Bine, mă băiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun prieten, vrun franţuz de-ai tăi?... întrebă conu Dinu. \
— Or vreo franţuzoaică, îi zise subprefectul la j
30    ureche. J gQ
— Ba aveam, dar fiecare îşi vedea de ale sale, şi i numai seara ne Întruneam cu toţii. De altfel, eu nici
nu aş fi putut să umblu veşnic cu dlnşii, fiindcă ei îşi ; aveau treburile lor: unul era arhitect şi altul numis-
35     mat. Se Înfundau la Pompei7 oria Poestums,şi nu-i
mai scoteai de acolo. Eu voiam să mă bucur de toate 35 cite firea şi oamenii au grămădit în golful Neapoli. Rămîneam sdesea singur, şi, de frică să nu mor necunoscut de nimeni, mi-am dat signalmentele.
4o El rîse încet, privind înaintea ochilor, preocupat.
Ceilalţi se uitau la el, fără a zice o vorbă. în cîteva i(l
minute trecu peste capetele acelor naturi statornice vedenia străinătăţii, cu toate grozăviile ei închipuite, şi carnetul, adus în vorbă de întimplare, avu darul de a cobori pe fiecare in sine. Saşa părea mai cu seamă înrjurită de fila din catastif.
— Cind mă gindesc, zise ea, că trebuie să trimit pe Mihai in străinătate, m-apucă groaza.
— EL., ce exageraţie! Zilele dinţii sunt. grele, dar un tînăr Je biruieşte şi pe acelea. în urmă se deprinde atît de bine că nu-i vine să se mai despartă de străinătate.
— Se poate, zise Saşa repede, dar eu nu înţeleg lucrurile astfel: Mihai trebuie să vie în toţi anii acasă, aci unde s-a născut, unde suntem noi.
Matei nu mai zise nimic, ci plecă ochii în pămînt. Saşa simţi că vorba ei avea un înţeles pentru el, se opri deodată, mişeindu-se pe scaun fără voie-i. Ochii ei se făcură mititei, blinzi, şi ea adaogă:
— O să mă ajuţi, nu-i aşa, să caut ceva pentru Mihai. Aş vrea să nu-1 trimit la Paris... Ce crezi?
— De ce nu?... Cui nu-i aminte de treabă, găseşte mijloace de a petrece oriunde.
Ea rămase locului, ingrijată parcă chiar de pe acum de soarta băiatului, şi, fără să se gindească, văzînd că Matei caută chibriturile, i le dete de pe masă. El ieşi să fumeze.
Cînd se întoarse, mai toată lumea se retrăsese din, odaie. Numai Saşa rămase lingă patul cocoanei Dia-mandule. Bătrina adormise din nou, ghemuită în perne, cu capul pe piept.
Matei se apropie binişor de Saşa şi îi zise încet:
— Nu eşti ostenită?
— Nu, de loc.
— A adormit din nou...
— Da.
El se uita la chipul mame-sei, eăutînd bine să-şi aducă aminte de dînsa, cum era cînd o lăsase, şi parcă nu-i venea să creadă că obrazul acela slab, zbîrcit, înfundat in colţurile unui guler de pînză descheiat, să fie al ei.
Şi cu toate astea aşa era. Orbitele mari, deasupra cărora se-ntindeau acum firele rare ale sprincenelor, rămăseseră tot astfel, iar globul ochiului, mai plin ca oricînd, părea că se desprinde din forma lui. Vinele, 5 umflate peste măsură, brăzdau pielea întunecată, pe care, în loc de a hrăni cu singele ce purtau, păreau a o arde. Era oarecum o lipsă de interes al organelor unele pentru altele, ceea ce aducea o sleire de vitalitate aproape completă. Mai vedea cite ceva, cind 10 trebuia să vadă; mai scotea cite un sunet, cînd trebuia să vorbească; chiar auzea pe ici pe colo — dar nu mai avea vibrarea multiplă şi completă a senzaţiilor.
Saşa ieşise pe nesimţite. El, rămas în faţa bătrînei adormite, i se păru că-nţelege, în toată adîncimea sa, 15    puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, ce trăiau numai din devotament, lipite de pămîntul ce le văzuse născindu-se. O suavitate nespusă se răs-pîndea în odaie din nişte crăci de sulfinâ, aruncate în firida sobei. L'n aer bătrînesc. dar primitor şi prie-20    tenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleaşi calendare ale lui Nichipercea9, pe cari le apucase de cînd lumea, stau teanc pe un colţ al scrinului; aceiaşi îngeraşi de porţelan, sub sticle; acelaşi papuc bătut în perete, cu ceasornicul smălţat; aceleaşi colo    voare pe jos — nimic nu se schimbase. Numai mamă-M se ducea. Mişcat pînă la larrămi, luă binişor mina bătrînei şi îşi lipi obrazul de dînsa. I se părea că atinge un lucru sfînt. O dureroasă şi dulce amintire ii răsări i în minte, de cind mamă-sa îl mîngîia pe obraz, copil, 30    şi o revăzu, ca atunci, plecată pe marginea patului lui, privindu-1 in tăcere. Bătrina deschise ochii cu greutate, se uită la dinsul lung şi iar îi închise.
— Doreşti ceva, mamă?
Ea nu răspunse. După mişcarea capului, căzut pe ?.j    piept, se vedea că respiră încă.
Tincuţa intră pe uşe binişor, cu un şorţ pe dinainte, roşie la faţă ca un măr plrguit. Ea venea veselă să-t poftească la masă, dar, văzîndu-1 atît de turburat, Be opri lingă el, uitîndu-se de aproape la bătrînă. 40 —Ce face? întrebă ea încet.
— îmi pare că doarme.
4G
— Doarme. Vrei să vii la masă?
— Cu cine o lăsăm?
— Vine numaidecît Safta.
Matei se scula, ştergîndu-şi o lacrimă furişe. După 5 aceea luă pe fată de mijloc şi ieşiră. In sală, Tincuţa îi aruncă braţele de git, de-abia ajungînd pînă la el, iar Matei o strinse la piept, săriutndu-i părul nebuna-tec. Se înţelegeau ca doi fraţi asupra durerii amîr.do-rora.
18 Cu fondul de seriozitate ce se intilneşte la mai toate
fetele de seama sa, ea înţelesese într-o clipă cit de puternică trebuie să fi fost simţirea ce făcea pe Matei să-şi ascundă lacrămile, şi, într-un avînt de generozitate, ii veni şi ei să plingă.
15 El se duse să-şi schimbe îmbrăcămintea, şi £.foi
şezură la masă.
V
Saşa cu Mihai şi cele două surori mai mici, Victoria şi Mary, se-ntorceau acasă.
Moşia lor, Comăneştii, era la o jumătate de ceas
20 de Ciulniţei. De-abia ajunşi, grija Iui Mihai fu să întrebe de dejun. Mama Mands, fosta lui dokă, iar acum vătăşiţa casei, îi pofti numaidecît la masă. Dar abia coborită din trăsură, Saşa fu întîmpinetă de vătaful de la arman, care venea să întrebe dacă
25 noua şiră de grîu trebuia s-o facă tot in stînga maşinei sau în dreapta.
— Ţi-am spus, Ioane, s-o faci în stînga, ca să vie bine oamenilor de aruncat snopii.
— Dară, cuconiţă, da' ne temeam de vînt, că duce 3o    scînteile tot 5n partea aia.
— N-ai decît să fii cu băgare de seamă... Tot aşa aruncă schiţei maşina?
— Să-1 bată Dumnezeu de neamţ, că ne-a stricat-o de ispravă... De cind am apucat-o, tot bine a mers.
35 Acu, păcătosul ăsta i-a venit de hac: tot focu iese pe coş.
— Ce-i de făcut?
T
— Păi eu ştiu...
El sta lîngă uşe, cu pălăria mototol în mină. Saşa rămase şi ea locului, gîndindu-se.
— N-avem ce face, Ioane: trebuie să răbdăm, că 5    suntem în toiul trebei. Dacă-1 dăm afară, unde găsim
altul?
— Păi chiar aşa...
— Dumneata fă şira in stînga, şi lasă. că mă gîndesc eu.
10 Ion ieşi, blestemînd pe nemţi şi pe toate liftele
străine. După părerea lui, era mai bun Stoica fochistm, un ţigan din sat, pe care şi-1 luase neamţul dc ajutor.
După ce ieşi Ion, Saşa se gătea să intre la dînsa spre a-şi scoate pălăria, cînd un ţăran, care o aşteptase
15 rezemat pe vine de peretele casei, intră în sală, cu o puică în mină.
— Bună vremea, cuconiţă. Saşa se întoarse spre el.
— Ce-i povestea, bade Lungule? 20         — Ce să fie...
Saşa îşi scoase acul din pălărie şi pălăria însăşi, fără să se mai uite în oglindă.
— Ei, ce-i?
— Păi, ce să fie... uite am adus puica asta. 25          — Dă-o la Manda şi spune ce-i pricina.
— Venisem după vorba noastră...
— Ei...
— Păi, cum ăi zice şt matale.
— Eu, ce să zic? Ţi-am dat-o pînă acuma de nu 30    mai ştiu cîte ori.'Acu să plăteşti stricăciunile şi ţi-o
dau; altfel, nu. Eu n-am semănat pentru vitele dumi-tale, bade Lungule.
— Păi, adevărat, cuconiţă. Da' ghită nu-i? N-am priponit-o!... n-am legat-o cu cornu de un chicior!...
35    se duce după talanul de buhai, şi n-ai ce-i face.
Saşa se-ndreptă spre sofragerie, de unde venea un miros de pîine proaspătă, foarte plăcut. Mihai cu fetele erau deja la masă. Saşa se aşeză la locul ei.
— Maman, ne laşi să mîncăm mămăliguţă? 40          — Eu vă las, dar ce zice miss Sharp?
— Miss Sharp nu-i aici.
43
— Dar cînd o veni...
— Parcă noi o sâ-i spunem ce-am mîncat.
Mama Manda n-aştepta altceva. După cîteva minute o minunată talie de mămăliguţă, ca aurul, aburea în 5 mijlocul mesei. Mary înghiţea cu nespusă plăcere, rîzînd de art. 8 din cele „zece porunci" ce le lăsase miss Sharp plecînd, şi care suna foarte limpede: „Not eat mamligutz".
In vremea asta, capul lui badea Lungu se prelinse 10    pe lîngă uşori şi el se ivi întreg, cu gătna la subţioară.
— Masă bună.
Saşa se supără şi-şi plecă ochii In farfurie. Mihai şi fetele se uitară unii la alţii, zîmbind, mai ales de creasta găinei, care atîrna pe o ureche, ca un fes. 15 — Eşti neagă rea, bade Lungule.
~- Moare de foame la obor, cuconiţă. Saşa se sculă de la masă şi se duse să-i dea un bilet de liberare de gloabă. Dar pe cînd badea Lungu ieşea, intra Hermann maşinistul, murdar şi uns de untdelemn 20    pînă şi pe urechi. Era ca de obicei beat.
— Ce vrei, domnule Hermann?
— Mă rog de iertare, eu nu poţi să slujeşti pe d-voastră.
— De ce nu poţi să slujeşti?
25 — Nu dai să manunci, nu dai se bei, tot sa lucram,
sa lucram.
— Du-te, du-te, că are să-ţi dea de toate.
— Mo rog de iertare, nu poţi sa mai slujeşti.
— Foarte bine, du-te de te odihneşte şi vino mai 3o     pe urmă să vorbim.
Şi astfel îl lăsă bolborosind şi se-ntoarse la masă.
Neamţul se duse înapoi la arman, unde adormi în paie, pe cînd Stoica ţiganul făcea să meargă maşina. După ce se trezi, nu se mai gîndi să plece. 3 5 Astfel se petrecea ziua ei, cu preocupările cele mai
deosebite între ele, ce alcătuiesc viaţa unui proprietar de moşie.
Tată-său murise de vreo trei ani, iar mamă-sa cu mult înainte, lăsînd-o cu trei fraţi mai mici. Părinţii 4o     ei trăiseră la ţară, ea era născută acolo, crescută pe lingă tată-său în idei statornice de iubire a pămîntului
T
strămoşesc. Comăneştenii jucaseră un rol însemnat im toate mişcările naţionale. Conu Costică, tată-său,, fusese exilat la 48. Doi fraţi ai lui mai mari, Iancu şi Neculai, trăiseră mult timp în surghiun. Astfel că,. 5 printr-o înlănţuire firească a lucrurilor, Saşa, orfană,, devenise mama fraţilor ei orfani şi păzitoarea numelui* şi averei ce-i rămăseseră de la părinţi. Numai cîteo-ttată, iarna, se ducea la Bucureşti, unde casa lor se-păstra cum fusese pe vremea cind trăiau bătrînii..
10    Starea ei socială de fată mare ar fi fost foarte grew. de ţinut, de nu ar fi urmat in mod natural din nenorocirile ce o loviseră şi devotamentul cu care îşi crescuse-fraţii mai mici. Numai conu Dinu Murguleţ, vechi prieten al lui tată-său, îndrăznea cîteodată s-o întrebe-
15    de ce nu se mărită.
După masă, vara, se odihneaţi cîte puţin. Dupăi odihnă, Victoria şi Mary cîntau la piano, iar Saşa. cînta şi ea sau citea. Miss Sharp, englezoaica ce aveau în casă, era dusă pentru citva timp in străinătate, şii
20    fetele răsuflau mai liher.
într-o odaie ţărănească, acoperită toată cu lungi, fîşii brodate de pinză de casă, Saşa, singură, se uit a la un cadru din perele, pe care cu toate astea îl cunoştea aşa de bine. Ea părea a căuta in perspectiva lui
25 un orizont neţărmurit, către care se duceau gindurile-nehotărîte. Era mai întotdeauna aşa de ocupată de; lucruri reale imediate, incit rar mai avea vreme să^ viseze. Dar, oricit de rar, o prindea şi pe ea dorul de r> lume caldă, senină, in care inima i se revărsa în comori.
30 de tinereţe. Nimic nu aştepta, nimic nu cerea de la< soartă; setea de ideal, in formele ei cele mai neînţelese, se da pe faţă prin trebuinţa de singurătate. Aşa. cum sta, singură, uitindu-se în fundul cadrului de pe-perete, îi veni Bă cînte, şi, de-abia deschizînd gura,,
35 mai mult în gind, zise o strofă. Apoi,,trecind la piano,, 31 deschise:
La izvor şedea copilul... El cunune împletea Şi privea Ia floricele-40 Cum izvorul Ie ducea-
50
Astfel  curg   a   mele zile Ca şi apa de uşor. Tinereţea mea se stinge Ga cununa din izvor'0.
5 Însoţite de muzică, vorbele lui Schiller căpătau un
farmec adine. înţelesul lor se mărea poetizindu-se. „Tinereţea mea se stinge" lua o expresie de durere sfî-şietoare, care, pornită din sufletul ei, se răsfringea asupra-i, mtşcind-o pînă la lacrămi.
•u> Pe cind ea cinta, fetele cu Mihai se apropiaseră
binişor de uşe să asculte. Cind încetă din cîntec, ei izbucniră in aplauze, şi, rîzînd, deterâ năvală înăuntru. Saşa se uită la ei cu ochi buni. Mihai o rugă să mai cînte. Ea mai făcu cîteva acorduri, apoi, aculîndu-se,
as veni să şează pe sofa ca mai înainte cu braţele îaeru-cişate pe genunchi11. Copiii nu mai îndrăzniră să zică nimic.
vi
La Ciulniţei, bătrina mergea din ce în ce mai rău. Istoveala puterilor devenea pe fiecare zi mai mare.
■20 Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuşi era
într-o stare de plîns; pe de o parte osteneala, pe de alta durerea de-a pierde pe mamă-sa îl doborau. Coana Diamandula numai cînd şi cînd deschidea ochii spre a se uita lung la el, şi iar îi închidea. Citeodată întin-
35 dea mina cu anevoinţă pînă la marginea patului, parcă l-ar fi căutat, şi dacă el nu era acolea, s-o întrebe ce doreşte, ea îl chema încet: „Matei, Matei!"
Cîteva zile după sosirea lui, pe cînd el sta cu toţi ai casei, cu Saşa, Mihai şi ceilalţi, fumind — mătuşe-3a,
:.-*0 -coana Sofiţa, care rămăsese să-1 înlocuiască lîngă ;bâtrină, veni repede şi cam speriată la el, spunîndu-i că-1 cheamă mamă-sa. Toţi se sculară în picioare, tăcuţi.
Bătrina sta cu anevoinţă pe un cot, aşteptîndu-1. "J5     După ce Matei se aşeză lingă pat, ea spuse coanei Sofiţa că doreşte să rămlnă singură cu el.
4*
Cind ceilalţi se retraseră, ea îşi rezemă capul din nou pe perne şi luă binişor mîna tînăruhii intr-alc ei. Pc cind el credea că doarme, dinsa deschise ochii, se uită lung la eJ, apoi în podele, şi oiţă adine. 5 — Doreşti ceva, mamă?
Ea făcu semn că da. Apoi, cu faţa udată de lacrămi, se întoarse spre el şi zise:
— Aş dori să nu mor aşa repede. Nici nu te-am văzut bine...
10 — Doamne, mamă, ce vorbeşti! Ai să te îndreptezi
şi-o să trăim amîndoi...
Ea făcu o uşoară mişcare din cap, iar pe gura ei pungită reveni pentru o clipă un zimbet fin de neîncredere, din care Matei recunoscu pe mamă-sa de demult,
15    mai bine decît din tot restul persoanei ei de astăzi.
— Mă duc, dragii mamei... Deseară, miine, cînd mi-o suna ceasul... Voiam să te rog să nu mă uiţi de tot, să-ţi aduci aminte dc mama-ta, că tare mi-a) fost drag... Aş fi vrut să mai trăiesc două-trei zile... Nu
20    se poate să mai chemi vreun doctor?
El era înecat de plins. îi zise, cum putu, că se duce să telegrafieze la Bucureşti pentru doctori. Ea insă il opri.
— îmi vine dor dc viaţă, aşa, copilăreşte... Aş 25    vrea să te mai văd, dar nu se poate... De-acuma,
numai pe ceea lume... in voia Domnului...
Păru iar că adoarme. După diva timp, deschise ochii din nou şi se uită iar lung la el.
— Matei!...
30 — Ce doreşti, mamă?
— Aş vrea să te insori după moartea mea. M-am gîndit in toate felurile pentru tine, şi socot că tot mai bine e să fii însurat. Am cîteva dorinţe, pe care te rog să le împlineşti. Iacătă cheia asta de la lada de fier,
35     de acasă, eare-i dată in seama lui Neculai: tntr-însa sunt toate hirtiile şi banii rămaşi de la tată-tău. Eu n-am putut să-ţi agonisesc nimic, ba cu boala mea, ba cu nevoile, ba cu... multe de toate. După ce se odihni puţin, urmă:
40 — Ai bonurile de la împroprietărire neatinse, ba
şi cupoanele lor de vreo doi ani... Tu eşti bărbat... iţi
52
rămine moşia de la mine, pe care să dea Dumnezeu s-o stăpineşti ani mulţi cu bine. Dinu e cam încurcat, cu moşia de la Eforie. A avut ani răi... Trebuie să-ţi spun că adesea Dinu ţi-a trimis bani, fiindcă eu de cînd 5 sunt bolnavă nu mai pot ţine socoteli. Neculai ştie rostul trebii... Te-aş ruga să ajuţi pe Dinu...
— Da, mamă, tot ce-i dori.
— Tincuţa se face mare. Am auzit c-o cere Scatiu... Ajută pe Dinu s-o mărite. Tincuţa e pentru tine ca o
10    soră... Nu-i aşa?
— Da, mamă.
Ea se întoarse cu capul spre partea cealaltă, strinse din ochi cu o vădită durere şi, tot ţinîndu-i mîna, fără a-1 vedea, urmă.
15 — S-o înzestrezi... cu cît vei vrea şi vei putea.
Apoi tăcu. El aştepta, cu capul plecat spre dlnsa. După cîteva minute o văzu întinzind degetele de la mina rămasă liberă, către perna de la perete şi cule-gind un mic fulg, pe care il suflă în aer. în mintea
20 amîndorora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului. Gîndul bătrînei, liberat deocamdată de durerea fizică ce o stăpînea, rămînea plutitor în aer şi se anina de fulgul de pe pernă; gindul lui, încremenit de apropierea morţii, se destin-
25 dea prin curiozitate şi urmărea pe acela al mame-sei, ocupat de un fulg.
— Aşa este: nici atît nu facem. El o asculta, nedumirit.
Ce zici, mamă? 30 — Nimic. îmi făgăduieşti?
— Tot, mamă dragă. Te simţi mai bine?
Ea îşi întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresie de blîndeţe şi de milă.
— Tare Îmi pare rău cd mor.
35 Un val de durere se urca din piept în gîtul lui, si-i
veni să plîngă cu hohot. Ea il privea lung şi limpede, parcă ar fi redobîndit într-o clipă vederea tineieţei.
— Doresc să râmli aici, pe pămîntul ăsta... să nu te duci departe de mine. Ce-ai învăţat să-ţi fie de spri-
40     jin sufletesc, iar viaţa să ţi-o petreci pe locurile astea.
Apucă-te de moşie. îngroapă-mă lingă tată-tâu... şi; apoi insoară-te.
El, neputînd vorbi, făcu un semn cu mina, ca şi, cum ar fi zis că nu se gîndeşte la asta. Dînsa stărui.. 5      _ — Nu, băiete. Trebuie să te însori. Aşa e şartul, vieţii... Cântă împrejurul tău fericirea. Aş dori să mă asculţi.
— Da, mamă.
— Insoară-te cu cine vrei, numai insoară-te.
10 Apoi, parcă ar fi vrut să spuie ceva mai de-aproape,.
se lăsă cu capul jos pe pernă.
— Aş vrea să le rog să faci o încercare; caută de-cunoaşte bine pe Saşa. Ce drag mi-ar fi fost s-o am noră!... Nu-ţi zic numaidecit s-o iei. Tu ai poate sim-
15    pat iile tale... Eşti bărbat şi trebuie să fii liber s-alegi.. Dar gindeşte-te la vorba mea. îmi făgăduiesti?
— Da.
— Acuma Dumnezeu să te binecuvinteze...
Şi încet, prelung, ochii i se inchiseră. Pînă seara 20 nu mai dete semne de viaţă. Noaptea trecu, lungă cît-nn veac pentru toţi. Matei'nu «e putea dezlipi de lingă pat, fiindcă bătrina, care nu mai înţelegea nimic, părea că avea o vedere sufletească pentru fiul său şi il simţea cînd era lîngă dinsa sau cind se depărta. 25 Despre zori, o mişcare neobişnuită se produse. Păru
a se întinde sub aşternut, îşi răsturnă capul pe spate şi oftă adine. Matei se sculă de lingă pat şi deşteptă pe unchiu-său, care dormea intr-un colt de canapea.
— Ce-i?
30 — Nene Dinule, ia vino...
Bătrinul se apropie cu grabă de patul surore-sei, şi văzînd-o ţeapănă, cu gura pe jumătate deschisă, înţelese. El se întoarse către Matei, domol, şi Si zise:.
— A luat-o Dumnezeu.
35 Apoi li destinse braţele şi i le aşeză de-a lungul,
trupului. După aceea se plecă cu greutate pe una din. ralinele moartei şi o sărută, gilgîind de înecâciunea. plînsului.
— Surioară, surioară, te-ai dus şi d-ta!
4o Şi cu mina la gură, încovoiat de durere, rămase-
in picioare lingă pat, clătinind din cap.
54
'Matei căzuse în genunchi lîngă căpătiiul moartei, şi nu se mişcă de acolo plnă ce unchiu-său nu-1 ridică de jos, ducindu-1 intr-o odaie de alături. Bătrinul, in vremea aBta, desprinsese o iconiţă din perete şi o T5 pusese pe pieptul soră-sei. Lumina candelei se îngina cu lumina zorilor. Pe fereastră se vedea cum se ridică dîn pămint aburul vioriu al dimineţii. Din dunga orizontului năvăleau raze roşiatice, ca nişte suliţe de foc, umplînd cerul de căldură. Revenea viaţa, se redeştepta a o firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale.
VII
A treia zi un lung şir de lume se ducea tăcută după moartă, la groapă. Tot satul era de faţă, fiind „sora boierului" un suflet blagoslovit.
95 Deşi de dimineaţă, era cald. Cei patru flăcăi ce
duceau năeîlnia se schimbau cu alţi patru, şi, fiindcă urcau la deal, cu alţii şi iar cu alţii. Astfel, mai toţi bărbaţii ajutară la urcuş. După ce-şi făceau rîndul, treceau în urma convoiului, ştergîndu-se pe frunte de
.2o năduşeală, cu mîneca albă a cămăşii. Unii tăceau, mergind lăturalnic, alţii vorbeau între ei de lucruri serioase şi fără nici o legătură cu împrejurarea de faţă. Femeile, cu marame albe pe cap, acoperite pînă la gură, îşi arătau pe Matei cu degetul.
:25 — A venit, fă?
— Dară, a venit. Tu nu-1 vezi colo?
— Care, ăla naltu?
— Păi cum: ăla de merge lîngă boier.
— A apucat barem s-o vază pe mâ-sa?
^S0 — A apucat-o. A venit s-o îngroape şi iar îşi ia
tălpăşiţa. Cică are muiere şi copehii ia ţara lui-
— Tacă-ţi fleanca, fă Paraschivo, zise un bărbat dinaintea ei.
Păi cum, că mi-o fi frică de dumneata, nea ■■35 Pîrvule.
— Mitica-jţi-ar coţofenele gura, că numa pămîntul o să .ţi-o astupe.
56
— Ia vezi-ţi de treabă, mă nea Pîrviile.
Omul o înjură între dinţi şi-şi căută de drum.
Matei, cu conu Dinu, coana Sofiţa, Saşa, subprefectul, Tănase Scatiu şi mai mulţi alţi vecini de prin-5 prejur, mergeau in urma năsîlnieî, pe jos, cu gulerul cămăşii în negru, cu capul gol la soare. Cînd şi cînd se auzea glasul popei, ori al diaconului, bombănind. Prapurii străluceau la lumină, cu marginile lor aurite. Două lumînărele, aprinse in nişte felinare prăfuite, 10 tremurau din flăcările lor palide. Colacii umpleau o masă întreagă. Coliva, cu zahărul vopsit, iare încerca să dea chipul răposatei, se topea.
Cu greu şi zăpuşalâ se ajunse in culmea dealului, unde era ţintirimnl. De cînd legile nu mai iertau să 15 se îngroape in curtea bisericei, murise dintre ei numai tatăl lui Matei şi mai in urmă Comăneştcanu. Un zăplaz înalt înconjura ţintirimnl de toate părţile şi se-ncheia într-o poartă acoperită cu şiţe, peste care era o cruce de lemn.
20 Cînd   intrară   înăuntru,   o   instinctivă nelinişte
cuprinse pe cei mai mulţi. Drumul, cu uniformitatea lui, lăsase timp minţilor să se desprindă şi să alerge după alte lucruri, fără raport cu împrejurarea de faţă. Aci insă, mărturia zădărniciei chema pe fiecare întru
25 sine. Pe întinderea pămîntului, nenumărate cruci de lemn, acoperite de două stinghii, arătau locul de odihnă al ţăranilor. Morminte vechi, acoperite de iarbă; morminte noui, peste care ţarina uscată se albise; bălării luate din fugă cu coasa şi căzute alături, pe drumuri.
30 Peste tot, aer de singurătate şi de sărăcie. Cîteva flori: stinjenei. busuioc ori nemţoicuţe, răsădite pe morminte de copii, se răsuceau neudate, şi cădeau. Mor-mîntul lui Comăneşteanu era înconjurat cu zăbrele de fier şi acoperit cu o lespede albă; al )ni Damian de
35     asemenea. O mină milostivă le acoperise cu trandafiri.
Groapa bătrînei era alături de a bărbatului său. Slujba se urmă domoală.
Mirosul de tămiie, lacrămile celor dc faţă, vorbele psalmului „la loc de odihnă, Ia loc de verdeaţă", căl-
40 dura, măreau atît de mult teroarea morţei că Matei crezu de mai multe ori că n-o să mai poată sta Sn
picioare. Cind puseră mina pe sicriu, ca să-1 coboare in groapă, chipul mamc-spi, acoperii cu ramuri dc rozmarin pînă peste gură, ji apăru pentru cea din urmă oară. Voiră să îl ia de acolo. El însă se rugă să-1 5 lase pînă la urmă. Dar cînd văzu coşciugul în fundul groapei şi auzi cea dintîi mină de pămînt căzînd peste sein duri, îşi acoperi ochii şi izbucni in plins, căci atîta mai rămine firei noastre calde şi suferitoare, faţă cu măreaţa cruzime a legilor naturei.
10 După ce totul se sfirşi, porniră inapoi la vale, spre
casă. O ţărancă tinăra, care îşi îngropase copilul de cîteva zile, sta in genunchi pe marginea mormintului, îndreptind nişte tufe de busuioc şi jelindu-se cu glas mare, lung şi tărăgănat.
15 Astfel se despărţi el de mamă-sa, pentru totdeauna.
VIII
După o săptămină petrecută in linişte la unchiul său, Matei se mută în casele părinteşti.
Moşia Ciulniţei rămăsese de Ia bătrini celor doi fraţi, conu Dinu şi coana Diamandula. La măritarea
20 acesteia, părinţii îi zidiseră o casă in marginea cealaltă a satului şi-s daseră zestre o parte din moşie. Aci trăia ea cu bărbatul ei; aci se născuse şi crescuse Matei, copil. însă în vremurile din urmă, coana Diamandula, bătrina şi tot bolnavă, se mutase lafrate-său,
25 unde am găsit-o, iar în casa ei venise să locuiască o rudă a coanei Sorite, Nae Eftimiu, care era însărcinată să îngrijească şi de pămînt.
Matei găsi casa ţinută bine, curată, lustruită, de ţi-ar fi fost drag să stai in ea, chiar nefiind a ta. Odaia
30 mame-sei se păstra neatinsă. El se aşeză într-o alta, vecină, fără a strîmtora pe Eftimiu şi pe femeia lui. Aceasta era o persoană politicoasă, Îngrijită in îmbrăcăminte, cochetă chiar, cu unghii lungi, cu pieptănătura la modă, umblînd toată ziua cu cite un roman
35 la subsioara. Era oarecare nepotriveală între starea lor de familie scăpătată, ajunsă a îngriji de averea altuia, şi pretenţiunile doamnei Eîtimiu; dar lucrul se putea
explica prin aceea că nu aveau copii şi că erau rude de aproape cu coana Sofiţa.
Nae Eftimiu părea omul cel mai smerit din lume. Nu sta niciodată jos înaintea lui Matei, nu fuma faţă 5 cu el, nu-1 chemape nume, — dar în schimb ţinea toate socotelile moşiei într-un hal de încurcătură de nu Ie mai da nimeni de capăt. Cu o frunte mare, pe jumătate albă, iar jumătate neagră de soare, cu nişte ochi spălăciţi, cu o barbă roşcovană, îmbîcsită de praf şi de
10    fum de tutun, el era numai cu numele capul familiei, fiindcă de fapt nevastă-sa, Aglaia, ducea toată treaba-Era insă trist halul in care se găseau celelalte acareturi ale moşiei. Hambarul de la arman, de zid puternic, se dărăpăna; leşile se povîrniseră intr-o parte;
15 finăria era vraişte, aşa că toate vitele din sat se hrăneau iarna din clăile lor, cari, roase la rădăcină, rămăseseră ca nişte imense ciuperci; numai lăptăria era mai cu îngrijire ţinută, fiindcă văcărită Floarea şi baciul Micu, amîndoi de pe locurile Făgăraşului, se
20 aveau bine împreună. Bărbatul Floarei, Stingă, era herghelegiu şi, aşa, petrecea toată viaţa pe cal, pe cind baciul se înfrupta din bunurile Iui. Îşi aduse aminte că baciu era încurcat cu Floarea Încă de cînd plecase el în străinătate, şi că răposata coana Dia-
25 mandula vrea chiar să-1 dea afară, dar că el, Matei, se rugase să-1 lase în pace, fiindcă îi era drag baciul, voinic, frumos, cu plete lungi sub căciulă, şt mai cu seamă fiindcă ştia să cînte din caval şi sâ spuie nişte minunate de poveşti, de I-ai fî ascultat toată vremea.
30 Dar ai aci, Ieţurile de la ţarcul oilor erau înlocuite cu nuiele necojite; casa lăptăriei era lipită cu îngrijire, dar nevâruită; stuful de pe coşare înlocuit cu rogoz. Părea că un arendaş lacom lăsase totul in pârăginire, numai să se îmbogăţească.
35 încetul cu încetul, Matei se puse să îndrepteze
lucrurile. La Început vorbi lui unchiu-său, dar înţelese repede că din partea ceea nu era nimic de sperat. Conu Dinu inâlţă din umeri, ca şi cum ar fi zis „n-am ce să-ţi fac, din pricina mătuşi-tei".
40 — Am avut tot ani răi, adaugă el cu glas tare, parcă
s-ar fi temut să nu fi zis prea mult cu umerii.
sa
Apoi, după un minut de tăcere, se plecă spre eh — Acuma eşti stăpin: fă ce vrei. El se gîndi să se ducă la proprietarii vecini să vadă cum merg lucrurile. 5 In adevăr, după vreo cîteva zile ieşi pe jos să
meargă la Saşa. Se lasă drumului, aşa cum il ştia odinioară, şi ajunse pe culmea dealului. Dincolo, pe vâlcea, se vedea satul Comăneştii, a cărui biserica, acoperită cu tinichea, strălucea la soare.
io Cu umbrela in mină, el mergea domol, trecînd cu capul plecat pe lingă cimitir, unde mamă-sa odihnea pentru vecie. Ce lucru neînţeles mai e şi viaţa asta I Pînă ieri dus de virtejul lumei pe ţărmuri depărtate, vesel, fericit şi nedorind alta decît a se întoarce la
t5 vatra părintească. Acum, aci, la casa lui, dar rămas singur, cu umbrele sălciilor în cale, cu întinderea miriştelor de grîu, pe cari stau la linie clăile de snopi necărate, întrebîndu-se ce avea de făcut ca să-şi împlinească rolul pe pămînt şi făgăduinţa dată răposatei
20 mamă-sei. Cîmpul ars de soare, locuinţele sărace ale ţăranilor, starea lucrurilor de pe moşia lui nu-1 puteau lumina asupra modului cum se poate cineva Îmbogăţi din agricultură şi, mai cu seamă, cum poate trăi o viaţă Întreagă în asemenea lungă şi tristă uniformi-
25 tate. Astfel gîndind, îşi aduse aminte de vorba mame-sei de a lua pe Saşa, şi, instinctiv, se opri locului, ca şi cum mergerea lui la dînsa ar fi putut fi socotită ca un început de punere in lucrare a acestei idei. înainte de ce-i zisese bătrina, nici prin minte nu-i
30 trecea de însurătoare. Şi chiar acum se simţea foarte departe de un asemenea proiect. Dorea să trăiască liber, sâ alcătuiască averea la Ioc, să ajute pe ţărani a ieşi din mizerie, se gîndea să le facă şcoală şi să-i vadă inflorind; apoi, iarna, ar fi mers s-o petreacă in
3 5 străinătate. însă Saşa era simpatică, o cunoştea de atîta vreme, şi ar fi fost păcat să rupă o relaţie atît de plăcută. Merse prin urmare mai departe.
Un perete întreg de iederă ee înfăţişa ochiului, pierzindu-se într-un şir de plopi, cari întindeau linia
40 de verdeaţă pe tot lungul gradinei. O curte imensa, înconjurată de garduri vii, se încheia în două porţi
de lemn, cu nişte tumurugi de stejar cît buţile. O îndoită alee de tei ducea de la poartă la scară.'Aci se vedea numaidecit că un stăpîn harnic cheltuise bani cu gust. Matei cunoştea casa Comăneştenilor, dar acum 5 se părea a avea un aer mai tinăr, mat elegant; găsea brazde de flori, iar printre brazde pietriş, toate ţinute cu îngrijire şi udate.
Cînd intră înăuntru, un om îi ieşi înainte zîmbin-du-i cu bunătate: 10.        —Sărut mîna, coane Matei.
— Mulţumim dumitale, Turică.
— Tot mă cunoaşte boieru.
— Cum să nu te cunosc. Eşti în slujbă Ia coniţa?
— Dară, conaşule.
15 — Da' acasă-i dumneaei?
— Acasă, poftiţi.
Turică fusese fecior la ei mulţi ani. Matei se opri în cerdac ta umbră.
— Ce-ţi face femeia? Ştii că mi-a fost doică?
20 — A murit, sărmana. Da' pînă a închis ochii v-a
tot pomenit.
— Sărmana!... Dar copiii?
— Unul I-am aşezat la Călăraşi, ciubotar, că aşa s-a tras el la „maniîactura" asta; Ili'e e vizitiu la domnu
25    prefect, iar Paseu 1-a luat Ia „lecmtaţie"... Da' să mă duc să chem pe duduca.
^ Pe cînd el vrea să plece, Saşa venea să vadă cu cine stă Turică de vorbă.Cînd dete cu ochii de Matei, rămase un moment nedumirită, apoi veni către el repede cu
30    mîna întinsă.
— Ce plăcută surpriză ! Nu mă aşteptam de loc... Am ieşit să văd cu cine vorbeşte Turică, fiindcă trebuia^ să vie morarul, căruia aveam să-i dau o gură bună. Era s-o primeşti dumneata.
35 Pe cînd vorbea, îşi strîngea părul la tîmple, rîzînd.
— Vrei să intrăm iuăuntru? ori stai mai bucuros afară? Fetele s-au dus să se scalde, cu Tincuţa, iar Mihai e pe moşie.
— Să stăm mai bine afară, dacă se poate.
40 — Cum nu. Viu numaidecit. Vrei să chem pe Turică
să-ţi mai spuie radicale?
După cîteva minute se întoaise cu o cutie dc „table" la subsioara şi cu un borcănel de tutun. Se vedea că trecuse in fugă pe la oglindă, spre a-şi strînge şuviţele de pe frunte. 5 — Joci tablele?
— îmi pare rău, dar n-am nici idee.
— Trebuie să le înveţi. Fără table, viaţa la ţară duce la suicid. Vrei să-ţi arăt cum se joacă?
— Cu plăcere. Dar mai întîi trebuie să-ţi spun 10    scopul vizitei mele.
Ea mişcă uşor din cap, parcă ar fi zis „aştept". Obrajii ei, cari se coloraseră mai mult ca de obicei, reluau încetul cu încetul seninătatea lor obişnuită.
— Aş vrea să mă înveţi cum să caut de moşie, 15    fiindcă de la d-l Nae slabă nădejde...
— Bietul om ! e cam simplu, dar cucoana dumnealui e foarte isteaţă.
— Prea...
— Şi vrei serios să-ţi cauţi de moşie singur? zise 20    ea, ridicind spre el ochii ei limpezi.
— Foarte serios. Vreau să m-aşez Ia ţară, să trăiesc în pace... îmi pare c-ar fi mult de făcut.
— E mult de făcut, în adevăr. însă crezi c-o să ai curajul, dumneata, deprins în lume, să te îngropi la
25 ţară?
— De ce nu?
— Eu nu ştiu: întreb numai. Viaţa de agricultor are părţi frumoase, dar are şi atîtca urîte!... Afară de asta, cum o să te ocupi de interesele dumitale de doctor
30    în pustietatea asta?
— O ! doctoria o las la o parte. Dacă voi putea să fiu de vreun folos cuiva pe aici, bine; dacă nu, nu-i nici o pagubă. Vreau să trăiesc la ţară. Am făgăduit să nu mă mai duc dc pe locurile astea.
35 Saşa se uită in jos, înţelegind cui făgăduise. Ridică
încet ochii din pămînt:
— Bine, zise ea. Nu crezi insă că ai promis mai mult decit poţi ţine?
— Nu; şi chiar dacă îmi va veni greu, trebuie să-mi 4o     împlinesc vorba... De altfel, omul se deprinde cu toate.
si
O scurtă tăcere păru a îneca pornirea fiecăruia către destăinuire.
— Bine, zise Saşa din nou; eu nu ştiu multe lucruri; din puţinul ce ştiu cu dragă inimă îţi spun.
5    Cu ce să începem?
— Cu ce vrei.
— Să incepem deocamdată cu dulceaţa.
Turică îşi pusese o pereche de mănuşi albe şi aducea tava cu dulceaţă şi cafea. 10 — Foarte bine, pînă aici înţeleg minunat, şi sunt
cu totul de părerea dumitale.
Ea, servindu-1, părea a se ghidi la ceea ce vrea să-i s.puie.
— Ar trebui să începi prin a lua socotelile moşiei. 15         — Mersi. La aşa muncă nu mă vir.
— Cu toate astea, aşa ar fi regulat.
El îşi aprinse o ţigară, uitindu-se la chibritul ce se stingea.
—'Aşa ar fi regulat, dar cred că e mai bine să nu 20    cercetez lucrurile prea de aproape.
— Pentru ce?
— Aşa.
— Al... Atunci ce să-ţi spun?
— Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-adus. Cît a trăit 25    mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea.De acum încolo ce-i de făcut...
— Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale in privinţa lui Eftimiu; fiindcă, altfel, ar trebui să începi
30     prin a-1 da afară.
— Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim — cel puţin deocamdată.
— Atunci să-i iei administraţia din mină.
— Da.
35 — Ai să vezi insă că o sâ fii silit să te ocupi şi de
socotelile lui, fiindcă ai să găseşti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii Ia ţărani.
— O să închid ochii.
— Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe to    oameni într-o duminecă la dumneata, să le spui că
te-ai hotărît să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că,
62
după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai flă faci contracte noi (şi sâ le faci in regulă, fiindcă azi nu mai merge ca in trecut); că oricine ar avea ceva de 5 cerut sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut şi, dacă vrei, sâ le pui şi lăutari...
— Cam greu, acuma.
— Şi după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Ţăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să
10 nu-ţi plătească datoria, şi cind îl vei ehema la munca, să nu vie.
— Pentru ce?
— Pentru că aşa sunt încă lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întii modul cum a fost tratat
15 ţăranul pînă acuma: toţi din toate părţile l-au mîn-cat şi l-au înşelat cit au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, Iie român, e acelaşi peste tot: el nu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi cael. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul Iui
20 firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cind se coace griul nostru, se coace şi al Iui, şi, cu toate că a primit bani ca sâ vie la seceră la cea dinţii chemare, el se duce la grîul lui. In fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decît 40 de indivizi pe kilo-
25     metru pătrat, pe cînd raportul firesc e de 70...
— A!... zise el, zimbind.
— De ce rîzi? întrebă ea.
— Vorbeşti ca o carte.
Saşa îşi întoarse încet privirile către miinile ei. 3 0    Apoi cu greutate, adăugă:
—*Ai dreptate: e prost şi pedant ceea ce spun; dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuinţezi vorba de „kilometru pătrat" şi alte expresii tehnice, care ar unge la inimă pe Turică dacă ar putea sâ le 35 rostească? Căci, in realitate, aşa e: plugâria se Întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa că acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
— Dar maşinile?
— Tocmai asta vream să spui, dacă mi rîzide mine. 40    Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva bS
piarză prea mult si spre a nu jefui pe ţăran, uu-i
63
rămîne decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe Ia inderuină maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, Ia vreme de nevoie. Am isprăvit. Iară dacă te-ai plictisit, e vina dumitale că m-ai pus să 5 vorbesc.
Ea se sculă de pe scaun, zîmbind, cit bustul drept, încheiat in linii armonice, plin la piept şi în umeri, iar la briu subţire, legat inlr-o largă panglică de mătase. Era aşa de sigură de sine, atît de fireşte vorbea 10 şi se mişca, încît inrîurea pe toată lumea dimpre-jurul ei.
— Vrei să-ţi mai dau ceva? întrebă ea.
— Nu, mulţumesc, îmi ajunge.
— Lasă să-ţi dau ceva... dulce, dulce. 15 El se uită Ia ea lung, zîmbind.
Saşa surise uşor, mişcind din cap ca un copil alintat.
— De la flori şi albine.
— Miere?
20 — Da, miere. Am nişte faguri cum e aurul.
— Foarte bine.
Ea se duse înăuntru şi după un minut se întoarse cu o farfurie de faguri aşa de frumoşi că păreau zugrăviţi. La subsioara avea un teanc de jurnale şi de reviste, 25    pe care le puse dinaintea lui Matei.
— Iată, să nu crezi că sunt aşa de spăimoasă in învăţături de agricultură. Astea toate sunt reviste speciale, de cele mai multe ori plicticoase, dar bune de trecut vremea la ţară. Dacă vrei să le duci Aglaieil...
30    zise ea rizind.
— Taman!... Romanuri, Cimpoiul1", da. E curios cite fleacuri se traduc astăzi. Şi creştina asta le citeşte pe toate cu sfinţenie.
— Dar la mine in sat să vezi pe „domnişoara1", pe 35 dascăl, pe o soră a lui; toate calendarele, toate comediile do novele şi de romanuri cu ilustraţii teribile sunt in mîinile lor. Şi ce e mai rău e faptul că nu sunt traduceri, ci produceri originale. S-a născut o întreagă literatură do bîlciuri. Revizorul şcolar de aici spunea
40    că sunt la Bucureşti editori şi tipografi speciali pentru asemenea lucruri.
64
— Ar fi un semn bun dacă literatura aceea n-ar fi primejdioasă; s-ar dezvolta gustul de a ceti.
— In fine, ia revistele mele şi nu le da Aglaiei dacă nu vrei; eu le am de la tata, care era abonat la toate;
5    am urmat şi eu abonamentele mai departe, pentru Mihai mai mult, care tocmai îmi pare că vine.
In adevăr, se vedea, dincolo de gardul viu, capul băiatului călare.
— Mă rog, vream să te întreb ceva, zise Matei, mai io cinţi?
— Cîteodată.
— Mi-aduc aminte că aveai un giaB aşa de plăcut.
— Da? îţi aduci aminte?... Cînd mi se urăşte de tot, sau sunt prea singură, mai deschid gura, ca să-mi
15    treacă de dorul lumei.
In vremea asta trăsura cu fetele şi Mihai călare intrau pe poartă.
' Soarele se pleca spre apus, într-o limpeziciune de aer aşa de transparentă că parcă vedeai lumina cum se
20    cerne din înaltul cerului. La umbra caselor, zorelele începeau să-şi ridice florile catifelate, ce se aeăţau ştrengăreşte pînă şi de ulucii streşinelor. Cite o barză grăbită zbura pe jos, întoreîndu-se devreme Ia cuib. Mihai sări de pe cal, sprinten, si alergă să ajute
25 fetelor să se coboare din trăsură. Matei se uita Ia el cu plăcere, cit era de indeminatec cu femeile, cum se mişeă elegant şi firesc. D-abia îi mijea mustaţa deasupra gurei, mică, ce semăna atit de mult cu a Saşei. Ea părea că ghiceşte gîndul lui Matei, fiindcă se uita
30 la băiat cu mulţumire. Băiatul dete mina Tincuţei, cînd se coborî din trăsură, iar ea i-o întinse pe a ei, tremurînd. O uşoară roşeaţă se urcă în obrajii fetei. Ele veniră cîteşitrele Ia Matei, rîzîndu-i, vesele ca nişte lăstuni, 11 scuturară de mină şi fugiră înăuntru
3r> să-şi usuce cele din urmă viţe de păr udate de apă. Mihai şezu lîngă dinsul.
— De ce vii aşa de rar, zău, nene?
— N-am putut, dragă, pină acuma.
— Aşa e... zise Mihai, cuprins de respect la ideea 10     morţii coanei Diamandula. Dar de acuma o. să vii mai
des, nu-i aşa? Eu ani atît de puţin de stat aici!...
G5
5
— Duiliu Zamflre&cu — Opere. voi. II
— Sper, dacă... sora d-tale îmi dă voie...
— Auzi colo! cum să nu-ţi dau voie. El se sculă să plece.
— Dar, mă rog, adăugă el, ţinind pe Saşa de mină, 5    cum să-ţi zic eu dumitale?
Ea îşi retrase mîna binişor dintr-ale lui.
— Cum îmi ziceai înainte?
— A! înainte eram doi copii, dumneata mai cu seamă.Iţi ziceam Saşa, penume. Acum ne-am făcut
10    două persoane respectabile...
— Vrei să zici bătrîne... mulţumesc de compliment.
— Pentru mine aş putea să zic chiar bătrîne.
Ea rămaBe locului, nedomirită, părînd a se gîndi.
— în adevăr, vremea trece; dar cred că tot poţi 15    să-mi zici Saşa, ca-nainte.
— Foarte bine. La revedere.
— La revedere: tablele!...
rx
Pornind de la Saşa, Matei se gîndi să se ducă acasă, drept Ja arie, unde se treiera încă.
20 De departe se auzea zgomotul maşinei, care, nehră-
nită de snopi, se învîrtea cu o repeziciune straşnică, huind în gol. El ştia încă de mult că cu chipul acesta şi locomotiva şi treierătoarea se strică. Grăbi pasu] şi ajunse aproape alergînd. Se duse drept la maşinist şi
25 începu a striga la el. Acesta, spoit pe ochi de cărbuni şi plictisit de căldură, înţelese că domnul acela trebuie să aibă vreun drept, de vreme ce poruncea cu atît a autoritate, si, fără vorbă, apucă minerul regulatorului şi micşoră puterea locomotivei. Fetele de la paie stau
30 rezemate în furcă sau işi scuturau testemelele; oamenii erau răzleţiţi, unii punindii-şi cărbuni în lulele, alţii stînd pe vine la umbra maşinei; trei perechi de boi, înjugaţi la tinjele, se uitau liniştiţi in amurgul serei; numai o „tragă" lucra, ducînd cotoarele snopilor către
35 şira de paie, ce parte se-nălţa in amfiteatru, iar parte erau împrăştiată pe arie. Nici o regulă, nici o autoritate, fiecareumbla de capul lui, cărucioarele ce duceau
griul de la treierătoare la hambar erau sparte şi lăsau dîră pe urmă.
Matei, furios, puse mîna in pieptul flăcăului care risipea griul.
S — Măi creştine, nu-i păcat de Dumnezeu să arunci
plinea pe drum? Nu vezi că mă sărăceşti?
Omul işi întoarse capul domol către dîra de griu:
— Păi de, cucoane, aşa ni le-a dat de la curte.
— Da' tu n-ai ochi să vezi? N-ai gură să spui? 10          — Ba avem.
— Atunci pentru ce nu vorbeşti? Unde-t domnul Nae?
Flăcăul înţelese că acesta trebuie să fie „cel cu punga" şi alergă să cheme pe Eftimiu, care fuma liniştit 15     la umbra hambarului.
— Bine, domnule, ce este asta? Eftimiu venise în fugă şi gifîia.
— Păi... mai aveau puţin şi isprăveau. Treaba merge bine...
20 — Ce fel de bine! Nu vezi cum se risipeşte grîul?
Asta chemi dumneata bine? Paiele astea aşa trebuie să stea, împrăştiate pe cîmp? Maşina hiuie goală de un ceas, iar oamenii beau tutun?
Eftimiu se depărta, alergînd, şi se duse Ia flăcăii
?5    cari aruncau snopii;
— Ia dă, măi vere, dă, eă ne-apucă noaptea. Vestea se răspîndi numaidecît printre oameni că a
venit boierul şi fiecare se puse să-şi vadă de treabă. Matei păru a-şi aduce aminte de obiceiurile din
3 0 trecut, cind venea în vacanţii acasă. Teoreticeşte i se părea că nu ştie nimic, dar cind dete cu ochii de arie, recunoscu o mulţime de lucruri. Astfel, puse pe maşinist să fluiere încetarea şi lăsă doi oameni să scuture treierătoarea, iar pe ceilalţi ii duse la paie. Ei se aşe-
35 zară unul lingă altul, pe toată întinderea şirei, pînă-n virt, şi hircile începură a urca firul auriu şi a-1 aşeza la locul lui. Alţi cîţiva strîngeau cu mătura boabele de grîu căzute în urma cărucioarelor, iar alţii, cu lopeţile, aruncau gozul de la maşină pe vîrful unui vraf.
4'i Amurgul se coborise bine cînd se opriră din lucru. Neamţul tot ţlfnea pe nările maşinei şi sfirşi prin a
fluiera încet şi a mişca roata locomotivei. Treierătoarea începu şi ea a dudui, şi un nor de praf se desprinse din toate încheieturile ei. Muncitorii işi băteau mîinile > unele de altele sau se duceau la căruţa in care era 5    buriul cu apă şi se spălau; alţii luau apă în gură din bote şi, făcind gura ciucinr, se clăteau pe mini. La căsoaia de la arie, masa era pusă. Pe trei scinduri de lepşe, aşezate cap Ia cap, stau - vreo 15 străchini cu fasole, cu linguri de lemn în dreapta 10    şi în stînga, aşteptind pe muncitori. Femeia care făcea de mîncare se aţinea cu un băţ împotriva a doi cotei ce dau tircoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrinţa sumeasă în brîu, iar pe cap un ştergar alb, ale cărui colţuri erau aruncate pe spate, ea făcea paşi mărunţei, 15    îndoită de mijloc, şi tot bombănea mereu, ocărind pe un om ce-şi cocea un ştiulete de porumb in spuză.
— Arză-te-ar focul de ticălos, e-aşa te-am apucat ş-aşa o să te las... To, cotei! dare-ar boala-n voi... Aşa o să te las: tot de rlsul lumei. Că de unde pui mina pe 20     para, la grec... Băutura o să-ţi ştie de eap, vai de tine. Omul răscolea cenuşa cu un gătej, mormăind prin-tre dinţi:
Cine bate ia fereastra, Nevastă, nevastă... 25        Ea părea că turbează la auzul cintecului şi se repezea la el:
— Unde-s banii de pe cărat, mă, beţivule?
— Am plătit ghiru. '
— Bată-ţi Dumnezeu ghiru!... Da' n-a venit să-ţi 3o    vîndă vaca din bătătură, mă, stricatule.
— Dacă-i „priciptorul bagabont."
— Dare-ar Dumnezeu să ţi se usuce gîtul!...
— Puşchia pe limbă-ţi.
Oamenii veneau unul cite unul şi se aşezau jos pe | 35 pămînt. Femeia le aducea bucăţi mari de mămăligă rece, pe care ei o îmbucau cu poftă. Nu se auzi, în vreme de mai multe minute, nici un alt zgomot decît al sorbiturilor. O rădăcină cioturoasă pîlpîia pe foc sub ceaun. Noaptea venea de-a binele. M Matei şi Eftimiu mergeau spre casă tăcuţi. Eftimiu
credea că Matei era supărat şi aBtfel nu deschise gura.
08
X
Tincuţa rămăsese la Comăneşti, ca de obicei, pînă după masă. Pe la zece ceasuri, fetele şi Mihai porniră s-o însoţească. Ele stau cîteşitrele in fundul trâsurei, indesîndu-se una într-alta şi rîzînd. Mihai luase locul 5    vizitiului, pe cind acesta sta lingă el pe capră.
Drumul era scurt, de vro jumătate ceas, dar plin de hopuri şi de şanţuri, fiind croit de amindouă familiile prin marginea arăturei ca să fie mai de-a dreptul. De iudată ce.ieşiră din sat, trăsura începu să umble 10 ca o corabie. Fetele, aruncate cînd într-un colţ, cind într-altul, se prăpădeau de rîs, şi numai cîteodatâ, cind hopul era mai nemilostiv, se auzea cîte un glas plîngător:
— Mihai! lasă mai încet.
15 — Lăsaţi încet conaşule, că se rup harcurile, zise vizitiul.
Băiatul mai ţinea caii cîte puţin, dar fiindcă atunci fetele nu mai ţipau, el iar le da limbă. Trăsura parc-ar fi fost beată, începea iar să se legene. Aşa merseră cî-
20 teva minute, pină ce deteră într-un şanţ, săpat întra-dins de oamenii de la plug, ca să nu încalce lumea prea mult pe arătură. Arcurile se izbiră de osie şi plesniră. Vizitiul sări numaidecit, scoase un felinar de Ia capră şi se puse să lege foile ce mai rămăseseră intregi.
25 El declară că nimeni nu se mai putea urca in trăsură. Fetele rîdeau, dar numai cu gura pe jumătate. Victoria, cea mai blinda, dar şi cea mai fricoasă, se supără.
— Doamne, Mihai, că zău, numai de prostii de ţii; ţi-am zis să te astîmperi. Vezi? acuma ce spunem noi,
30    acasă la maman?
— Eu nu sunt de vină. Drumul e rău, trăsura veche. Nu vezi ce hlrtoape?
— Acuma ce ne facem?
Se sfătuiră cu toţii şi, după părerea vizitiului, ho-35 tărîră să meargă Înainte pe jos, cu trăsura goală după dinşii, iar la Ciulniţei să lase pe cea stricată şi să ia alta, bună, pină a doua zi. Aşa şi făcură. Mihai luă unul din felinarele trăsurei, spre a lumina drumul şi dîndu-şi braţul unul-altuia, lanţ, porniră. După cîţiva
paşi, Victoria, care era la una din laturi, se desprinse şi veni lingă Mihai, zicînd că-i efrica. Tincuţa sestrînse şi ea mai mult de braţul băiatului. Mary de asemenea. El le împacă, rugîndu-le să se schimbe, cu deplir.ă 5    Încredere că lîngă el toate primejdiile încetau.
— Intindeţi pasul, fetelor. Mary, nu ţii regula; stingu], stlngul.
Mary sări de cîteva ori in loc, pină prinse pasul cumsecade. Merseră astfel, tăcuţi, o bucată bună. Fie-
10 care căuta să străbată cu vederea întunericul dar lumina felinarului descria o roată galbenă, dincolo de care nu se putea vedea nimic. Trăsura toca în urma lor, împiedicîndu-i de a auzi ce se petrecea impreji r. Deodată se ivi în roata de lumină un cap de cal, caie
15 îi Încremeni de frică. Nimeni nu zise nimic, deşi inima le bătea cu putere la toţi. Era brişcă unui cîrciumar de la un sat vecin. '
— Un biet creştin ce vine de la tîrg, zise Mihai, voind să pară nepăsător.
20 — Tare mi-a fost frică, zise Tincuţa.
El Îşi tntoarse capul spre ea, cu un zlmbet de milă, dar fata nu-1 văzu.
După citva timp ajungeau pe deal, in faţa ţintiri-mului. Un fior prelung trecu prin aer şi-i făcu să vi-25    breze pe toţi ptnă la rădăcina părului.
— Acuma ne iese-n cale strigoiul, zise Victoria. Mihai se făcu că n-aude.
— Fetelor, hai să cintăm!... Să cintăm Ostile stau faţă-n faţă.
3e Deschiseră gura cîteşipatru şi începură a răcni. Ochii însă le erau ţintiţi fără voie pe zăplazul cimitirului, parcă primejdia de acolo trebuia să vie. Un cîine trecu de-a curmezişul drumului, cu coada-ntre picioare. Mihai se puse să strige la el, ho! ho ! dar propriul lui
35    glas îl înfiora mai mult decit clinele.
In sfirşit, intrară in sat la Ciulniţei. Cîteva minute nu mai ziseră nimic. Parcă trecuseră peste un mare pericol şi aveau acum dreptul să se odihnească. La circiuma grecului, taraba era ineă întinsă, iar dinăun-
4» tru se strecura, printre ciucurii de hîrtie creaţă, lumina unei lămpi. Se crezură astfel mai siguri, şi parcă fie-
7*
«are reveni cu bine în propria sa fire. Mihai simţi din nou braţul Tincuţei sub al său; Tincuţa păru a-şi aduce aminte că se lipise prea mult de băiat şi se dete puţin in lături. El însă se Întoarse spre ea, şi cu glas dulce îi zise: 5 — Te-am supărat?... uite că ajungem acasă. Da?...
Ea făcu semn că nu e supărată şi se apropie din nou de el, lăsîndu-şi mina in mtna lui.
După o jumătate de ceas, Mihai şi fetele se întorceau la Comăneşti, cu o trăsură de-a lui conu Dinu,
10 şi pe alt drum, ceva mai lung, dar mai bun. Băiatul se uita spre cer la un luceafăr strălucitor, şi se gîndea la Tincuţa. Poate şi dînsa se uita tot la aceeaşi stea... Ce dulce i se părea Tincuţa ! Cînd ii ţinea mîna în mina lui, ii venea s-o mînglie şi s-o sărute ca pe un lucru
15 sfint. Ce fericit ar fi fost să se poată duce cu ea într-o lume rătăcită pe ocean, ori undeva In aer, într-o stea, unde nu se aude nimic de jos de pe pămînt...
Victoria şi Mary căscau de somn şi se rugau de vizitiu să mîne mai iute ca să ajungă mai repede acasă.
20 — Ce proaste eram adineaorea, zise Victoria, de
ne era frică.
— Mihai, oare să fi existind strigoi?
— Ce întrebare!...
— De ce?... Ţie nu-ţi era frică pe la cimitir? 25          — Mie?... frică!...
— Da, da, ţie. Nu te mai lăuda.
— Dacă aşa crezi tu, bine.
Şi astfel, tăcuţi, ajunseră acasă.
XI
Căldura era nesuferită. Nopţile erau mai greu de 39    trecut decît zilele, fiindcă nu se putea dormi. Cu toată grija ce punea Aglaia în ţinerea casei, zăpuşeala era nesuferită.
Matei, deprins acuma cu mersul trebîlor, luase mai tot din mîna lui Eftimiu. Baciul Micu redobindise 35     Încrederea de mai-nainte, şi în toate serile venea la curte de lua ordinele stăpînului său. Din cauza asta, Eftimiu şi mai eu seamă nevastă-sa nu*l puteau suferi.
H
El spunea lucrurile cum erau, pe cînd d-l Nae le spunea cum îi venea la socoteală. Astfel, ceasurile de muncă, la arie, nu Începeau niciodată ca Ja lumea cealaltă. Zadarnic istorisea baciul:
— Soarele era sus, coane, cind s-au luat de treabă. D-l Nae vine la arietîrziu,neamţu aşijderea, iar lumea stă şi bea titiun, că dacă nu umblă damfu...
Matei hotărî să se culce într-o noapte la arman.
După ce prinzi, îşi luă o pernă şi o manta de drum şi se duse de se culcă pe virful şirei de paie, cu fata către cer şi cu baciul Micu la picioare.
— Ce făceau oile, Micule?
— Ce să facă, coane, dormeau.
— Dar Floarea?
— Da' cine-o vede!... Ia, doar cînd îmi spală cîte-o cămaşe.
— Te spală cam des, Micule, după vorba cucoanei Aglae.
— Unde se pomeneşte, coane! Dacă te-i potrivi matale la gura coanei Aglae, e vai de noi.
— Vorbeşte lumea. Ai să-ţi găseşti beleaua cu Stingă.
— D-apoi nea Stingă, ştie el.
— Bine... Eu atlta-ţi spui: să-ţi cauţi de treabă. Cine-a rămas la oi?
— A rămas Ion şi cu Panţu.
— Cine-i Panţu ăsta?
— E dintr-un sat cu mine, coane. Om bun e el, da' cam bea cind are cu ce.
— Rea treabă. Atunci oilerămîn in plata lui Dumnezeu.
— Nu coane, că eu sunt acilea. Te servesc pe matale de unsprece ani; pînă acum n-am dat greş, şi cu voia lui Dumnezeu m-oi purta bine şi de-acu-ncolo. Numai cîinii să-mi trăiască.
— Ce cîini mai ai?
— Apoi am unu, coane, de plăteşte cît toţi ciobanii.
— Cum îl cheamă?
— Corcoduş.
— Voinic? ■ i
— Piil... Voinic nevoie marel Omoară lupu cu chieptaru.
— Cu ce?
— Cu chieptaru, coane. I-am bătut nişte cuie într-o-curea şi i-am căptuşit-o c-o ţir' de lină, şi numai i-am prins-o de gît, ca o gură de ham, că de se repede-n lup,
5    îl doboară cu cuile.
— Să mi-1 arăţi şi mie.
— Bine, cucoane.
— Acuma, noapte bună.
— Noapte bună.
io Liniştea singurătăţii cuprinsese din temei toate oelea. Întunericul se coborise din fundul depărtărilor, parcă s-ar fi deschis zăgazurile vremilor trecute,, şi haosul ar fi inundat lumea. Rar, cite un zgomot, din sat venea să turbure paşnica tăcere a eimpului-
15 Un ciine lătra în somn, înăbuşit, or un buhai mugea' cu glas adînc; cucovele de baltă ţipau cîteodată în marginea trestiilor, or rînchezatul vreunui minz. venea ascuţit despre pădure. Tirîitul bălăriilor păreai a face parte el însuşi din tăcere.
20 In farmecul inc'întâtor al ceasului acela, in loc:
de a adormi, mintea se simţea şi mai înult, şi, ca « rază de lumină, năzuia să curgă in spaţiu. Unde? In lina întindere a dorurilor propriului suflet, ce atît de bine se uneşte cu aceea a cerului. Cine eşti tu,
25    călător de o clipă pe pămintul tău, trăitor de o zi, cînd atîtea păminturi umplu veşnicia deasupra?
O blîndă descurajare păru că învăluie sufletul lui Matei, care, cu trupul rămas pe paiele uscate,, plutea in văzduh cu întreaga sa fiinţă nematerialâ.
30 Ca la toţi oamenii echilibraţi, dar cu fantazia caldă', nimicnicia fâpturei noastre faţă cu natura uriaşe,, era o cauză statornică de melancolie, iar pe de altă parte, seînteia ce arde in noi, facultăţile noastre-sufleteşti, un continuu îndemn de a trăi. A-pricepe
3 5 că nu poţi pricepe şi că nu eşti în stare de-a împiedica împlinirea legilor firei, este deja interesant; dar a. pricepe pentru ce nu poţi pricepe, e minunat, fiindcă dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi pricepe şi care e parte în tine, parte afară, din tine_ 4o ai pricepe totul! Viaţa e plină de -durere'şi de farmao: Ce somn adine doarme spaţiul dintie stele! Intre-
fiecare stropitură de lumină din Calea Lactee sunt milioane de poşte de singurătate. Şi unde ne ducem noi, după moarte? noi, partea aceasta ce se desprinde din tiparul de acum? Nicăirj. Murim In noi Înşine, cum mor făpturile unui vis, în vis1*. Un car trecea pe drum, iar căruţaşul cînta din fluier, singur. închide ochii şi dormi sub straja stelelor. Saşa e-naltă. Ca ce? Ca nimic...
Cind deschise ochii din nou, cerul scinteia din luceferii săi ca din diamante.
— Micule, dormi?
— Nu, cucoane.
— TIrziu să fie oare?
— Păi... cam pe la miezul nopţii.
El se glndi întru sine de ce oare nu doarme baciu. Cine ştie ce-1 munceşte şi pe el. Poate vorba cu Floarea.
— De unde ştii tu că e miezul nopţii?
— Da' cum, Doamne, să nu ştiu ! că doar am petrecut o tinereţe întreagă la munte.
— Ei, după ce cunoşti?
— După cer, coane. Că ajungi de citeşti in zodie mai ghine ca-n carte.
— Taci bre !... Ia spune cum citeşti.
— Păi ce doreşti matale să ştii?
— In ce zodie suntem acum?
— Păi suntem în luna lui cuptor — în zodia Leului.
— Poţi să mi-o arăţi pe cer?
Baciul işi adinei ochii în stele şi tăcu.
— O să fie cam greu, coane, că mergem spre sfîr-şitul lunei. Luna şi zodia: a trecut una, trece şi alta. Eu acum văd zodia Fecioarei, a Cumpenei, a Scorpiei, a Arcaşului şi a Capricornului. Toate sunt de faţă. Dar a Leului a apus, bat-o vina ei... A ha, ha, uite-o coane I
— Unde-i, Micule? întrebă Matei, ridicindu-se cu grabă pe un cot, parc-ar fi fost vorba de cine ştie ce minune trecătoare.
— Păi cum aă-ţi spun eu matale... Uite colea, lamina mea stingă, luceafărul ăla de scapără scintei...
— Da, il văd, ăla de merge în prelungirea oiştei carului.
— Fă-te mai la stingă, jos spre marginea cerului, şi ai sâ dai de altă stea, care străluceşte parcă şi mai şi. O vezi, coane? E gata să apuie şi ea.
— Da.
5 — Primăvara e ea minunată.  In luna lui maiT
gindeşti, Doamne, că se sfărîmă in sufletul ei fecio-resc de tare ce arde.
— O văd.
— Aceea e steaua holdelor cind dau în schic, 10    iar cu cele dimprejurul ei alcătuiesc zodia Fecioarei.
Acu de te laşi matale şi mai Ia vale, dai de patru stele de parcă nici nu se mai văd.
— Aşa este.
— Acolo e zodia Leului. Cea mai mîndră, pe 13    care ciobanii o cheamă „inima Leului", nu se vede
de Ioc. Halal de cine se naşte sub steaua aceea!
— De ce, Micule?
— Ajunge împărat.
— Da?... O fi „Regulus"...
20 — O fi. Cine se naşte in zodia asta e plin de noroc.
Matei se gindi, fără voie, la steaua şi la zodia lui si-i veni pînă-n gură sâ-ntrebe pe baciu ce ştie. Insă o temere ascunsă să nu-1 audă vorbind rău de ele, 11 făcu să tacă. Era cerul de o frumuseţe nespusă; ceasul
25 era tîrziu; vorbele baciului aveau o gravitate profetică. Dar biruind înrîurirea aceasta, se hotărî să întrebe.
— Cu mine ce-i, Micule?
— In ce lună eşti născut matale? —< In septemvrie.
30 — Sărăcan de mine 1
— Ce este? întrebă Matei mişcat.
— Părinţii matale s-au cununat in postul Crăciunului !
Matei începu a rîde: 3 5 — Fii liniştit, omule, s-au cununat in cîşlegi,
dar eu m-am grăbit să viu in lume.
— Păi matale eşti născut in zodia Cumpenei... Şi aşa este, coane, cu zodia nu te poţi pune: îţi este-scris să hii om drept.
40 — Iar bine, zise Matei rizind. Dar acum să-mi
spui cum cunoşti ceasul.
75
. — Apoi lesne. Uite matale deasupra capului nostru, spre crivăţ. Vezi un ghiduş de luceafăr, de tremură subţiratec şi nu se mişcă niciodată de la locul lui? - Da.
5 — Acu, pe stingă lui, vine Caru, iar pe dreapta
Chirostriile. Amlndouă ae învirtesc toată noaptea Împrejurul luceafărului din mijloc, din mina stingă spre mina dreaptă. Şi dacă am zice, aşa de-o prubâ, că bunăoară iarna nu mai este, vară nu mai este,
10 cum cică ar hi pentru corăghieri pe ape, tot poate omul să ştie dacâ-i postul Crăciunului, or al Sîntei-Mârii că de-i in postul Crăciunului, Carul răsare dedesubtul luceafărului şi e cu tinjala-n jos, şi apune deasupra, cu tlnjala-n sus; iar de-i in postul Sîntei-
10 Mării, răsare din stingă cu tînjala tn sus, şi apune la dreapta, cu tînjala in jos. Şi Chirostriile tot aşa se invirtesc şi ele, pe partea cealaltă. Acu, de vrei matale să ştii ceasurile, iar la Car te uiţi, că de-i vară, el răsare tot In mîna mea Btîngă, cu tînjala drept in sus; la
■20 miezul nopţei e.cn tînjala de-a curmezişul, iar despre zori se întoaree-n jos. Iarna ne mai luăm şi după Cloşca cu pui.
Matei.se uită rătăcit pe bolta senină. O adevărată ploaie de stele căzind venea din cer. Calea robilor
45 sticlea ca o pirtie de zăpadă. Constelaţia Lebedei şi a Acvilei păreau a se deschide şi a lăsa ochiului drumul liber spre regjuni mai inalte. Aceeaşi taină fermecătoare peste tot! Un gind rătăcitor despre mamă-sa ii adie prin minte şi parcă îi fu milă de steluţele
30 ce alunecau în haos. Despre ziuă, un aer rece îl făcu să se ghemuiască în manta şi să-şi strtngă împrejur o mină de paie mai mult, ca să nu-1 pătrundă umezeala. Şi astfel adormi.
Cind deschise ochii a doua zi, soarele era sus. 35 Un senin incintător ae desfăşura privireî, pină in slava cerului. Singur, străveziu, un nouraş ca de bumbac plutea prin aer. Oamenii erau deja in arie; maşina treiera, iar duba, încărcată prea mult cu snopi, huia .ca o vijelie. Din cind in cind se auzea vocea lui Nae: 40     „ încet, măă ! că rup i maşina !" Se făcuse de o hărnicie
7S
nespusă d. Nae, fiindcă, precum ziceau ţăranii, bîja era pe vîrful şirei.
Cam ruşinat câ-1 apucase soarele dormind, Matei se dete jos si se amestecă printre muncitori, cari, 5    foarte firesc, se făceau că nu-1 văd, şi lucrau nevoie mare.
XII
Dumineca viitoare se sculă de dimineaţă şi :ee duse in deal la cimitir. Nu era nimeni Înăuntru. Cîteva vrăbii zglobii se coborau din sălciile singuratice şi se scăldau in ţarina de pe morminte. Liniştea
io verei părea că Înconjură locul acela de odihnă, ca respectu datorit morţilor. Pe mormintele lui Matei se vedeau: pe unul, florile vii, sădite de Saşa; pe cel proaspăt un mănunchi de nemuritoare de cîmp, flori albastre, ce mingăiau pămîntul, aruncate cu
15 prisos peste tot. Trebuie să fi fost tot ea, prietena tî-nărâ, care nu uita pe cei ce nu mai sunt. El rămase în picioare cu mîna dusă la gură, intre tatăl său şi mamă-sa, şi, neputînd gindi nici hotărî nimic, îşi şterse ochii şi se depărta.
20 ' Din poarta cimitirului se vedea dincolo, pe vale, satul Comăneşti. îi veni dor de Saşa. Porni într-acolo, să-i mulţumească. Dar oaie nu eia prea de dimineaţă? Ba da, dar întrebarea lui rămase fără răspuns. Mergînd, se gindea la fondul de statornicie
25 ce trebuie să fie intr-o fire ca a Saşei. Mamă-sa o cunoştea bine, se vede, deoarece atîta îi vorbise de ea. Ce păcat că era hotărit sâ nu se insoarel...
Cind ajunse Ia Comăneşti, dete de un argat care uda florile.
so — Doarme cuconiţa, mâi flăcâule?
— Da1 cum o să doarmă pe vremea asta !.-.
— Dar cuconaşu Mihai?
— A ieşit. Dumneaei e la biserică, iară cuconaşu... e pe semne la cîmp.
3 5 Omul îi arătă drumul către biserică, unde ajunse după cîteva minute. De departe se vedea strălucind acoperişul  de tinichea,  iar în clopotniţe lemnăria
schelelor şi clopotele înşile. In curte se jucau copii tn iminei şi cu cămăşuţa albă trasă peste iţari, iar la brlu cu bete. La uşe, săraci Încovoiaţi pe cîte un băţ; babe ghemuite pe pardoseala de cărămidă; copii 5 miei ce se jucau cu GÎte un: măr. Biserica era de zid, încăpătoare, zugrăvită cam de mult, dar încă cuviincioasă. Gatapeteazma, înnegrită de fum, era garnisită, la icoanele mari, cu perdeluţe albe; iconostasul era îmbrăcat cu fir; pe măsuţa din mijloc se vedeau
1-0 farfurioare cu colivă, străchini cu mere şi prune, ce propteau la rădăcină o lumînărică; prescuri, gărăfi de vin, mănunchi de gălbioare şi indrişaim. în strana din stînga, cînta un dascăl, iar cea din dreapta era goală, fiindcă acolo şezuse Gomăneşteanu, tatăl Saşei.
15 în dreapta altarului sta în picioare un hagiu, îmbrăcat în anteriu, cu lanţul ceasornicului după gît, cu un inel straşnic în deget, făcind cruci peste cruci, cu mîna roată prin aer, iar capul veşnic în mişcare. El izbucnea din cind în cind în rugăciuni: „binecu-
20 vintează stăpîne", ori „Doamne miluieşte, 'oamne miluieşte,' 'mne miluieşte!...", ori pufnea pe nas, spre a ţine isonul, cîte un „imn !.,." ce zbirniia minute întregi. El ducea cădelniţa de la o uşe la alta a altarului; el zicea Tatăl nostru; el era, în sflrşit, stîlpul
2.5 bisericei. Şi toate astea, gratis, doar numai fiindcă tată-său fusese la Ierusalim.
Lumea în biserică sta împărţită In două: femeile, singure, deoparte, în coadă, de la uşe pină la jumătate locului,   iar bărbaţii,  singuri,  în  frunte. Femeile
30 măritate, cu pieptănătura cu conei roşu şi peste cap cu năframă albă, stau mai toate în genunchi;, fetele mari cu flori de tîrg la cap, cu obrajii daţi cu roşu, cu fuste de stambă cu pucheţei, ce le veneau pînă la glezne, stau mai mult în picioare, cînd veneau. Băr-
35 baţii cu căciulele miţoase trintite jos, cei mai mulţi cu plete lungi pe spate, unii raşi pe frunte, stau drepţi, ascultînd slujba cu smerenie. Ei se dau la o parte cu respect din mijlocul bisericei, făcînd roată împrejurul Saşei şi al fetelor.
40 Matei rămase  lîngă  uşe.   în  primele momente
mirosul de tămîie ii aduse aminte de înmormîntarea
78
mame-sei şi parcă i se urcă la cap, făcîndu-1 să sufere. Puţin cîte puţin, însă, se deprinse cu el şi sfîrşi prin a asculta cu plăcere toată liturghia.
După  biserică, Saşa se înclină uşorcătre oameni: 5        — Bună dimineaţa.
— Sărutăm minele.
Apoi se opri să mai intrebe pe una de un copil bolnav, pe alta dacă a meliţat cînepa, pe o a treia s-o cheme la curte, pînă ce, spre uşe, dete cu ochii de 10 Matei:
— Tiensţ c'est vous?
— C'est moi.
Acest fel de a vorbi in gura ei era nefirese, şi se vedea bine că ascundea o stîngâcie. Fetele il scuturară
15 de mină, cu cotul în sus, după cum scria la pravila guvernantei miss Sharp. Ieşiră cu toţii din curtea bisericei, cu lumea după ei, şi se îndreptară spre casă. Saşa se făcuse roşie, rîdea, se-ntrerupea în vorbă, plecîndu-se spre Matei, care era de partea cealaltă.
20 — Stai să dejunezi cu noi, nu-i aşa?
— Nu se poate.
— Da' de ce nu se poate?
— Fiindcă n-am lăsat vorbă acasă.
— Ce-i mai lesne, trimit eu un om să spuie... 25    dulcei Aglaie că nu vii.
— Nu... azi e duminică, nu şade bine să-i las singuri.
— Vine şi prefectul.
•— Un cuvînt mai mult ca să nu rămîi. 30 — De ce?
— Aşa. Pe mine mă aşteaptă dulcea Aglaie, la dumneata vine dulcele prefect...
Saşa bufni in rîs:
— Zău aşa, vecine: n-ai nici un haz.
35 — Ba nicidecum, zise Matei, pe jumătate glumind
şi pe jumătate serios.
— Ba nu, zău, nu vrei să rămîi?
— Nu pot astăzi. Pofteşte-mă altă dată, şi viu cu plăcere. Bineînţeles, fără prefecţi.
40 — Nici vorbă, zise Saşa, trecînd in spre partea
lui şi luîndu-1 de braţ. Da' cafeaua stai s-o iei cu noi?
79
— Amluat-odeja,lnsăstau.Osăm-apucesoarele...
— Nu-i nimic: te trimitem cu trăsura.
In cerdac, Ia umbră, Turică aduse cafeaua, zîmbind bucuros lui Matei, s        — Poftiţi cafea, cuconaşule?
— Nu, mulţumesc.
— Că doar e făcută de cuconiţa noastră „în pri-soană".
— Ştie cuconaşu, zise Saşa iritată; lasă tava pe 10    masă şi du-te de-ţi caută de treabă.
Turică zimbi cu supunere şi se retrase.
— E supărător cu prostiile lui; toată ziua îndrugă la radicale. Alaltăieri era furios pe bucătăreasă că nu ştie să facă „ardevruri" tocate. De unde i-o fi
15   . intrat In cap că pătlăgelile tocate sunt hors-d'oeuvre. Apoi întorcîndu-se spre Matei, cu graţia, ei senină:
— Zău, nu vrei să iei nimic?
— Bine, să iau ceva, ca să-ţi fac plăcere, dar ce? 20        — .Orice. vrei.
— Dar poate miere, zise el.
Rldeau amîndoi aducîndu-şi aminte de data trecută. Matei,se uită la ea incîntat de îndemlnarea cu care se mişca. Ea purta o rochie de fular alb cu o
25 cingătoare de panglică, ce-i cădea pe o parte, în două lungi capete. Cînd trecea pe lîngă dinsul, stofa il atingea peste genunchi, cu mlădieri parfumate. I se părea că nu văzuse nici o rochie mai bine croită şi mai simpatică. Ar fi vrut să puie mîna pe căpătui
30     panglicei şi s-o mingîie. Saşa se aşeză jos in faţa lui.
— Mary, adu tablele, te rog.
Fetele  se repeziră  amindouă' s-aducă cutia cu tablele.
— Nu ştii cît semeni cu o floare!.., zise Matei 35 deodată.
— Vai, vecine, ce compliment!
-- Adevărat; ar fi fost mai bine să tac, însă mi-a venit aşa de firesc! Semeni în adevăr cu o floare. Hainele par astăzi că au crescut pe dumneata, cum 40    cresc foile crinului din el însuşi.
80
Ea se făcuse roşie de plăcere şi se opri din pregătirea cafelei, împingînd uşor ceaşca departe, de dînsa. Apoi se plecă în jos şi se uită la rochie.
— Iţi place? E simplă, nu aşa?.., 5         — Minunată!
Fetele se întoarseră cu cutia cu table şi se puseră să-şi bea cafeaua în linişte.
Saşa întinse tablele pe masă şi-i arătă eum se aşează pietrele, cum se aruncă zarul, cum umblă
10 jocul, cu înlesnirea unui adevărat stllp de cafenea. Dar ochii ei adînci aveau o privire atît de preocupată, Încît se vedea, din genele lor, ce se mişcau gînditoare, că mintea e în altă parte. Gura zîmbea, umedă de fericire. Mîna stingă, cu care arunca zarul, tremura.
15 Cuburile săltau afară din cutie, iar Matei se pleca să le adune. Ea le trecea în mîna dreaptă, dar nici cu aceasta nu izbutea mai mult.
— Pardon!..., Nu ştiu să mai arunc...
După un minut iar sări zarul, căzînd pe scînduri.
20. . — Da' ce. faci, maman? zise Mary, uitîndu.-se la ea cu mirare. .    , _
Ea, disperată, îşi duse mîinele la ochi, roşie şi respirind cu greutate. Părea că rîde, Insă batista-i se udase de lacrămi. Fetele se. uitau una la alta, neli-
25 niştite, iar Matei zîmbea, fără să priceapă ce e. Saşa se sculă de pe scaun şi, grăbită, intră înăuntru. Surorile ei se luară după dînsa. Ea intră în odaia ei, unde căzu pe o sofa, eu batista tot la ochij plîngînd.
— Maman dragă, oe ai? VictQrio, adu flaconul 30     de.pe masa mea. Maman, ţi-epoate prea cald?...ce ai?...
' . Binişor, ea îşi luă mîinele de la ochi şi respiră din plin.
— N-am nimic, dragă... Am ameţit. Poate că-mi e prea cald. Du-te, te rog, de stai cu Matei. Victoria
35  o să mă ajute să mă schimb. ■ ■
— Să chem pe Manda?
— Nu, fetiţo.
Mary ieşi, nesigură, şi veni în cerdac, la Matei. In urma ei, Victoria intră repede la Saşa, gîfiind şi 40    gata să plîngă şi ea. Saşa sta tot jos, uitîndu-se drept înaintea ochilor. ■
81
>
— Ţi-a trecut, maman dragă?
Glasul fetei era atît de mişcat, încît soră-sa păru a reveni la cele dimprejur.
— Mi-a trecut fetiţo. Vino-ncoace.
5 Victoria se aşeză în genunchi lîngă sofa, iar Saşa
îi luă capul în mîni şi i-1 sărută cu c- adevărată frenezie. 0 putere neţărmurită de simpatie, de iubire de lumea întreagă îi răsări Sn suflet, şi parcă, stringînd în braţe capul fetei, mulţumea o nevoie fizică de a 10 mîngîia pe cineva. După cîteva momente se sculă veselă rîzind:
— Mi-a trecut, haidem.
In fugă, işi netezi părul la timple, muie o batistă în apă şi-şi răcori obrazul, apoi ieşi. Se duse, zîmbind, 15    drept la locul ei de mai-nainte. Matei se uită la ea, mirat şi oarecum nedomirit de ceea ce se intîmplase. Ea nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre el.
— Sper că nu eu sunt cauza...
— Nu, nu, nu: mi-a venit un fel de ameţeală... 20    de care nici eu nu-mi dau seamă. Poate fumul din
biserică... căldura... In sfirşit, a trecut.
Pe cind ea vorbea, un docar cu doi cai frumoşi intră  pe poartă.
— Haiti! Prefectul, zise Damian, sculîndu-se şi 25    voind să fugă.
Saşa se întoarse cu privirea către poartă.
— Nu te speria, nu-i prefectul, zise ea rîzînd. Fetelor, ştergeţi-o!... cît mai e vreme.
Fetele înţeleseră şi se făcură nevăzute.
30 — Tănase Scatiu, cu caii luaţi de la Otopeanu.
Trăsura se opri inaintea Bcării şi, în adevăr, Tănase Scatiu se coborî, dînd hăţurile în mîna vizitiului. Caii erau minunaţi: cu picioarele dinainte Înfipte departe in nisip; cu capul sus, muşcînd din zăbale;
3 5 cu hamurile de argint, Înhămaţi la o trăsură elegantă: erau de un stil desăvîrşit. în coada trăsurii insă, sta un ţărănoi, încălţat cu ciubote, in spinare cu un palton de-a stăpinu-său, ros şi ieşit de soare, iar in cap cu o pălărie înaltă, ce-i venea pină peste urechi, soioasă
4o şi zdruncinată ca o veche braşoveancă. Aceasta da de gol totul: se vedea că trăsura şi caii trebuiau să fie
82
cumpăraţi la mezat, or luaţi amanet, de la vreun om cumsecade — altfel n-ar fi fost aşa de corecţi la un stăpin care avea o asemenea prubă de vizitiu.
Scatiu era îmbrăcat cu un soi de halat de dril, 5 care, in gîndul Iui, era făcut ca să-1 apere de praf şi totodată să răpuie lumea de ghiduşie. Matei înţelese dintr-o aruncătură de ochi pentru ee unchiu-său il găsea mitocan.
Tănase se aşeză pe un scaun, picior peste picior, io    şi începu a se freca pe frunte cu batista.
— Ptiu!... da' cald e, nenişorule!... Că i-am zis lui lorgulescu: nuteduce, Gută... ce să ne ostenim noi caii pentru o rablă ca Panaitopulo 1 Dar e deun antet-man,  domnule!...
15 — Ei, l-aţi ales? întrebă Saşa.
— L-am alesără.
— Bine-aţi făcut.
— Eu unul nu eram de idee. Panaitopulo, dipotat! Un prost, un ăla ! Să mai lase locul şi Ia alţii, că acuma
20    e vremea tinerilor. Uite, d-nul Matei, bunăoară; eu, un  altul  ca mine...
— O să-ţi vie vremea şi dumitale, zise Saşa, zîmbind. Da' frumoşi cai ai.
— Vă place?
25        — îmi plac mult.
— O mie cinci sute de franci. Numai hamurile fac mai mult, zise el, ingimfat de mulţumire.
— Adevărat.
— Ei, aşa-i cu boierimea noastră: ia bani cu 30    dobindă ca să petreacă la străinătate, şi cind la plată,
tufă. Noi stăm colea şi ne roadem (lin unghii, ca să le plătim arenzile, iar creditorii dumnealor le vînd averile Ia mezat.
— Ia lasă, d-le Tănase, că tot dumneavoastră 35     sunteţi creditorii.
— Coană Saşo, să mă bată Dumnezeu dacă aveam să iau un ban. Cit am ţinut moşia lui, da... nu mă dau la o parte. Aveam un samsar Ia Bucureşti, care, numa ce-mi da o depeşă: „Tănase Sotirescu, Vlădeni.
40     în curînd apa la moară". Emediat mă porneam la gară, şi numai aşa, ca din întîmplare, treceam pe Ia
6»
FiaJcowsky, unde Costică Otopeanu şopâia prin toate colţurile cu cămătarii. Cum mă vedea, Îmi sărea de git. „Ce noroci cită plăcere 1" Eu mă făceam niznai. Numa ce mă scotea afară, mă urca în muscal şi haide! 5 N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. Şi numa începea vorba: „că, nene Tănase, să-mi dai cinci mii de franci". „N-am, coane Costică î"„De, găseşti dumneata la un bancher, şi să ţi-i opreşti din cîşt..." „Doar aşa". Şi numa rămînea la Bolivard11 iar eu,
10 nentule, vira prin Lipscani cu trăsura boierului, cumpăram mamei cele de trebuinţă, şi peste o jumat' de ceas mă-ntorceam. „Ei, ai găsit?' — „Chipurile am găsit, dar mi-e şi ruşine să vă spun cu cît". — „Cu cit o fi". — „Un afurisit de jidan din Hanul
15 cu Tei: cere 17 la sută şi zice că la un boier ca d-voastră nu dă mai puţin de zece mii de lei..." în sfîrşit, ce să mai incurc vorba, cînd ii eram arendaş, îl ciupeam; dar de astă dată, nimic.
După aceea tăcu şi păru a se gîndi. Matei şi Saşa
20    se uitau la el.
— îmi pare rău.
— De ce? il intrebă Saşa.
— Trebuia să-1 lucrez mai bine.*
— Nu eşti mulţumit?
25 — Bine, coană Saşo, nu vezi că l-au mîncat alţii...
Nu era mai bine să-1 pui eu în pungă, că mi-am trecut o viaţă intreagă muncind pe pămîntul lui?
— Tocmai de 3ceea, eu credeam că ar trebui să ai milă de el, tocmai fiindcă ai făcut stare pe moşia lui.
3o Tănase Scatiu plesni din degete şi şuieră ca un şarpe:
— Boierii, boierii, cum se apără 1... E he! B-au dus vremurile alea. Acuma chimiru I Ai bani? eşti boier; n-ai bani? poţi să fii coborit cu hîrzobul din cer,
35    tot degeaba. Este?
Matei, căruia era adresată întrebarea, dete din cap, parc-ar fi zis „mai încape vorbă".
— Eu, neaca să-mi trăiască, urmă Scatiu, că de
* Dinlr-o vădită greşeala de tipar replica lipseşte din ediţia 1922. Deoarece ea există în Conv. Ut. şi ed. 1897, 1914, textul a fost restabilit (n.e.).
64
lume puţin îmi pasă. Moşia mea, caii mei. Cînd îmi vine gust de lume, pune, Costeo, caii la trăsură şi la gară, băiete. Este?
— Este.
5 — Ba Brăila vrei?  iote-o  Brăila;  ba Drăgaica
Buzăului vrei? iacât-o colea; ba Bucureşti aă zicem ■   că vrei? du-te, băiete, la Bucureşti. Parale să ai, că destracţii se găsesc ele. Este?
Matei pufni de rîs, dar se încercă să pară firesc, 10    neascunzîndu-se de Scatiu.
— Eu nu-i spui dumneaei tot aşa?
Saşa se uită la el cu mirare, gata s-o umfle riaui si pe ea.
— îmi spuneai mie?!..
15 — Se-nţelege. Brăila vrei? uite Brăila; Bucureştii
sâ zicem că vrei? poftim la Bucureşti. Ce atîta jale fiindcă Otopeanu şi-a vîndut trăsura la mezat! Cel puţin acuma a intrat în mîna unui om care ştie ce vrea să zică trăsură şi cai.
20 — Este?  intrebă Tănase mulţumit.
Saşa rîdea, cu mîna la gură, parcă se temea să nu supere pe Scatiu. Acesta, încintat de succesul ce avea, vroi să urmez*:
— Ba poate o să mă-ntrebi de ce i-am cumpărat. 25         — Da' nu te-ntreb, irate, zise Matei foarte serios.
Scatiu rămase un moment cam nedumerit. Apoi, inţelegînd că celălalt vrea să rida de dînsul, se făcu roşu.
— Adică cum vine vorba asta? mirii el.
— Ei, hai aă zicem că te-ntreb.
30 — Am înţeles. Adică dumneata vrei să m-aduci
peripizon... parcă eu sunt prost şi nu-nţeleg. Matei se prăpădea de rîs.
— Să te-aduc... ce?
— Lasă că ştiu eu.
35        Apoi vroi s-o întoarcă şi el pe glumă:
— Poftim de vezi ce-nvaţă dumnealor in străinătate. Diploma, domnule, să-ţi văd diploma!... Ce-mi umbli dumneata cu fanfleuri de astea.
Matei rîdea din ce in ce mai tare, iar Scatiu de 40    asemeni, părînd că are şi el drept Ia ris. Saşa îşi muşcă buzele, ca să nu aibă aerul că ţine parte lui Matei.
— Domnule Tănase, vrei să iei ceva?
— O dulceaţă, cuconiţă, cu plăcere.
Işi luă dulceaţa şi voi să plece. Matei îl rugă să-J ducă şi pe el acasă, ceea ce Scatiu primi bucuros, fiindcă putea astfel să-i arate caii.
Cind îşi luă adio de la Saşa, aceasta îi zise încet:
— Mihai nici nu te-a văzut... Puteam să te trimitem cu trăsura noastră...
— E prea cald, şi-ţi ostenesc caii degeaba.
— Cind mai vii pe la noi?
— Cind vrei; dacă nu e prea curînd, şi diseară pot veni.
— Foarte bine, te aşteptăm diseară.
XIII
Cînd Tănase Scatiu ajunse acasă, trase cu trăsura drept la grajd şi propti caii în faţa unui morman de gunoi.El însuşi stete faţă ladeshămarea „harmăearjlor".
într-o curte mare, se intindeau şireaguri de case de nuiele lipite cu lut; şandramale de scinduri; co-tineţe de găini; hambare; două puţuri cu furcile strîmbe şi cu jgheaburile sparte, aşa că noroiul era de-a pururi în fiinţă; o bucătărie povîrnită pe o rină; grajdul cailor, de nuiele nelipite, acoperit cu stuf; o porumbărie într-un picior — în fine, tot felul de acarete, făcute in pripă şî pe ieftin.
în mijlocul curţii, două perechi de boi stau cap la cap; la umbra hambarului un buhai bătrin rumega; pe vîrful gunoiului rîciia o turmă de găini, cu un cocoş moţat; în noroiul de la puţuri se tăvăleau trei porci; la uşa bucătăriei, o ţărancă da de mincare la curci. Argaţii umblau a lene, de-abia trăgîndu-şi ciubotele după ei. Căldura şi un ciocan, două de rachiu mai mult îi moleşea cu desăvîrşire.
Tănase intră în casă. Un miros de crişmă il luă de la uşă. In adevăr, într-o cămăruţă lipită cu lut pe jos, mamă-sa „boteza" rachiul. Un argat scotea spirt dinlr-un poloboc şi-1 vărBa într-o curatoare, ameste-cindu-1 cu doua părţi apă. Coana Prohira, cu un tis-
timel dezbrobodit pe creştetul capului, cu o rochie de stambă murdară, sta pe un scăunel de lemn, ca nu cumva argatul să guste vreo picătură de băutură, Dumneaei insă se credea obligată „a-şi face o idee. 5 de fiecare hirdâu de rachiu. La fiecare gustăreală" strîmba din nas şi scutura din umeri.
— Măă !... că tare mai ecătrănit, bată-1 Dumnezeu 1
— Să mai punem oleacă de apă, coană.
— Păi vorbă-i: pune apă; că le face rău dacă o fi 10    prea tare.
Ţăranul mustăcea şi vărsa mereu la apă.
— Eu zic, coană, să le dăm mai ghine apă proaspătă, că-i mai sănătoasă.
Coana Prohira rîdea: 15 — Bată-te Dumnezeu de beţiv, că tot catran ai
vrea să bei...
— Păi cine-i ăla să lase lucru bun. Măcar şi matale, cind te apucă beteşugul, tot la lucru tare te tragi.
— Ba vezi că m-oi lăsa să mă doboare boala. 20        — D-apoi boala matale aş vrea s-o am eu...
— Pedepsi-te-ar Dumnezeu, dacă-i aşa...
— Ba că chiar aşa, numa leacurile să mi le dea.
— Da' ce, mă, vrei să beau drăcoveniile ce aduce procopsitu de fii-meu?... Apă de vacs, apă de Buda15,
25    apă de naiba, tot apă şi iar apă.
— Ba ca să zici!
— Eu imi ştiu leacul: buruienile mele... Să nu-ţi uiţi vorba, ia du-te de mi le adu... Ştii unde sunt: sub pat, Ia perete. Sunt două sticluşoare,una mai mare
30    şi una mai mică. Pe'cea mai mică s-o aduci. Argatul ieşi.
— Mă, mă!
Omul Îşi întoarse capul spre ea.
— Să nu te Împingă aghiuţă să-ţi vîri pliscul 35    in sticlă.
— Păzească sfîntu!
— Eu atita îţi spui.
Dinsul se duse drept la clondir, şi, cum şedea în genunchi lingă pat, cu faţa spre perete, puse sticla 4o     la gură şi supae cit ce putu. Apoi işi şterse mustăţile
«7
cu dosul miinei, puse dopul de cocean- de porumb la loc şi se întoarse.
Goana Profira se uită In zare la sticlă şi apoi Ia argat.
5 — O să te fure sfinţii, Eremio,
El se făcea că n-aude. Dînsa duse sticla la gură şi dete ochii peBte cap.
— Parcă-mi. merge la inimă, maică.
— O bi pelin, coană?
10 — Ce pelin! Rachiu de drojdii curat, cu o leacă
de izmă, de-ţi ia durerea de la linguricâ cu mina.
Omul nu mai zise nimic, deoarece opinia lui era deja formată, ci aşteptă să ducă Bticla la loc, cu nădejde de a se Întări şi mai mult in opinia de mai sus.
15 Aceasta era starea lucrurilor in cămară, cind intră
Scatiu. El se rezemă cu miinile de uşorii chilerului şi se uită înăuntru.
— Da' ce faci, mamă, azi, duminica? de ce nu te odihneşti?
30 — Apoi da, să mă odihnesc... Da' de m-oi odihni eu, cine o să muncească? bagabonţii ăştia? că dumneata acuma de politică te ţii, pentru Btricatul de Panaio-topulo...
— E, e, destul. Vezi mai bine că te dă de gol 25    sticla aia.
— Care sticlă, ce sticlă?... Bticla cu doctoriile?
— la mai slăbeşte-o cu doctoriile, că te-ai buhăvit.
— M-am buhăvit eu?... Nu ţi-e ruşine obrazului, potca Iumei, să-mi vorbeşti mie aşa 1 Da' de aia te-arc
30    făcut şi te-am crescut eu, mă?
— Da' eu iţi zic pentru binele d-tale.
— Să te ia dracu, că mai bine te făceam mort, păcătosule.
O ploaie de ocări triviale se prăbuşi din gura ei 35    asupra lui. El Înălţă din umeri şi intră la el în odaie.
— Iar s-a îmbătat.
Dînsa ieşi in curte şi începu ea strige-împotriva lui, că a pue mina pe averea de la dumnealui-, că o ţine ca pe o Blugă, că ea se duce în lume, şi. eitd de toate. 40    Cîţiva băieţi Be uitau la ea de la poartă,.şi rîdean. Ea ' scuipa^ spre ei.. . .       ■,- <.    . _. ni ..:
88
■După ce batjocori pe toată lumea, intră în casă, mătăhăind, şi se culcă.
Scatiu se dezbrăcase şi el şi se aruncase pe pat. In odaia lui, cu ferestre mititele şi cu perdeluţe 5 de stambă roşie, atirnau de cuie: frtie, căpestre şi bi-ciuri de tot felul, o jiletcă cu mineci, aninată de un colţ, vreo două pistoale, o puşcă şi o geantă; pe jos o pereche de cizme de vinătoare, nişte pantofi cusuţi in canava — şi-ncolo, lutul udat, ce ţinea răcoare.
10 întins pe pat, Scatiu se gîndea Ia Tincuţa. Tinereţea şi frăgezimea fetei aprindea mintea flăcăului bătrin. Ce n-ar fi dat s-o poată lua de nevastă l Conu Dinu Murguleţ ii datora 30 de mii de lei şi părea a nu se grăbi să-i înapoieze. La ideea banului, entuziasmul
15 lui pentru fată părea a mai scădea. Lucrul de căpetenie era: Bă pună mîna pe bani şi pe fată. O tuse seacă îl făcu să se ridice pe un cot şi să înjure. Răsuci o ţigare, vorbind singur, şi luă o pană după sfeşnic şi-şi frecă ţigareta; apoi se răsturnă din nou în pat, sorbind fu-
20    mul cu lăcomie. ţ
Afară, pe prispă, se auzeau glasurile mai multor ţărani, ce vorbeau tărăgănat.
— Că nu-i, măi, bine Petreo; de la hotărnicia vechie, a lui Mavru. El se scoală cu pritenţiele după ho-
25    tărnicia cea nouă.
— A'nginerului judeţului, naş Gheorghe?
— Păi cum.
— Da' ăla nici nu ştie să măsoare.
— Pfii cică aia-i măsurătoare dreaptă. 30        — O hi, mă, că dracu-i meşter.
Tănase Scatiu Ii auzea din pat şi turba de mînie. I-ar fi Împuşcat ca pe nişte clini, dacă nu i-ar fi fost frică de juraţi. Se sculă binişor şi se duse să se uite la ei de pe fereastră. Erau cei mai dîrji din sat. El îşi 35 îmbrăcă laibărul de dril şi ieşi la ei. Clocotea de mînie, dar se stăptnea.
Ţăranii se sculară cu toţi in picioare, cu căcinla în mină.
— Bună vremea, oameni buni. 40         — Sărutăm miinile, boierule.
— D-apoi, ce doriţi de v-aţi sculat pe vremea asta să veniţi la mine?
— Apoi ce să dorim, coane? sănătate dorim.
— Sănătate să dea Dumnezeu. Alta? 5        — Păi ia, hirtia asta...
Unul din ei scoase din sinul cămăşii un mototol de basma, şi, desfăşurindu-1 cu miinile lui crâpăcioase, dete de o citaţie.
Tănase se făcu roşu. to — E o „cetaţie"   zise el. Nu ştiţi dumneavoastră
că aşa am vorbit: să ne căutăm fiecare dreptatea la judecată.
— Păighine, coane, aşa ne-a fost vorba?... zise cel mai bătrin dintre ţărani. Noi ţi-am spus că la judecată
15    nu mergem. Mai ghine-ţi facem vo povară...
— Păi ce povară să-mi faceţi, oameni buni?... că dumneavoastră nu le împliniţi nici pe cele vechi.
— He! păcatele noastre, d-apoî cine-ţi munceşte pămîntul, coane?...
20 — Banii mei, bade.
— f-auzi, mă, zise unul, eu pină azi n-am pomenit ban de la el.
— Tacă-ţi gura, mă, Leftere, ziseră cu toţii. Scatiu se uita la el pe sub sprinceană. îndoi hirtia
25    şi vru s-o dea înapoi ţăranului de la eare o luase.
— In sfîrşit, luaţi-vă „cetaţia", şi mai bine aşa: la judecată nici eu nu vă-nşel, nici dumneavoastră nu mă Înşelaţi.
Ţăranul nu vru să-şi ia citaţia înapoi. 30 — D-apoi parcă n-o să ne judece tot boierii.
— Corb la corb nu-şi scoate ochii, adaugă Lefter.
— Ci tacă-ţi gura, mă nea Leftere.
— A băut un păhăruţ la grec.
— Ba n-am băut nici de fel, da' ce umblă să ne ia 35 pâmintul!...
— Aşa este, ziseră mai multe glasuri.
Cei din frunte, mai bătrini, căutau s-o ia mai pe domol.
— Noi, de la hotărnicia vechie n-am fost supăraţi 40    de nimeni, strigă Lefter, in mijlocul ţăranilor; ce vine
el acuma să ne ia pămîntul!
— Mă, da' iute te-ai lăcut, bade Leftere, zise Scatiu, roşu de mînie, dar tot căutind să se stăplnească.
— iute m-am făcut, că umbli eă ne furi pămîntul, tilharule!
5        Vreo ciţiva ţărani îl luară de spate şi-ldeteră la o parte.
— Să nu-ţi calce chiciorul pe ogorul meu, că te zburâtuiesc! strigă Lefter.
— E băut, coane, să nu-ţi fie cu supărare.
10 — Lasă c-o să-1 învăţ eu minte!... Ei, ce mai vreţi de la mine?
— Apoi să nu ne iai păminturile, sărac de maica noastră, că ne laşi coprbiii pe drumuri, coane.
— Ce-o să vă fac eu, moş Stoico! Pe planurile 15    mele de hotărnieie aşa stă, că grindul de la Cucuieţi
pînă la beleşteu este al statului; eu sunt dator să apăr averea statului, că altfel o plătesc din buzunarul meu.
— D-apoi statul de ce nu s-a mai sculat pină acuşica?... el nu ia de la noi, el ne dă, că de aia-i stat.
20        _ O fi... Cine v-a mai băgat în cap si asta?
— Apoi cică o să vie poruncă de la guvern să ne împartă toate alea.
— S-o aştepţi, moş Stoico.
— Păi noi nu ştim, coane: omul fără carte e ca vai .25    de el; da' aşa s-a zvonit, a venit cică de la Bosia poruncă să ne împartă pâmînturi.
— Să vă împartă pămlnturi!... Grele vremuri am ajuns, să-ţi spui drept! Da' dumneata ai primi, moş Stoico, să-ţi împartă pămîntul? ai primi să-ţi ia fata
30 şi muierea; să-ţi împartă aşternutul; să-ţi ia oala de la foc; să-ţi împartă boii de la jug, că dumneata ai patru iar beţivul ăla care mă-njură n-are nici unul, fiindcă i-a băut.
— Da, or am băut banii tăi, mă caliciile, zise Lef-3 5    ier de Ia o parte.
— Să-ţi tacă gura, hoţule, că te Împuşc ! răcni Tănase la el.
— Ia mai ţine-ţi gura, mă Leftere, ziseră mai mulţi. Lefter tăcu. Scatiu, simţindu-se ascultat, urmă:
40 _ Ţi-ai împărţi boii cu el, ha?... Dă-i şi lui doi
boi, că el n-are şi „mneata" ai patru, ha?
M
Scatiu se uita la el şi cu coada ochiului la cei de primprejur, mulţumit de efectul ce făcea. Stoica işi trecea cu dosul palmei pe cotoarele de mustăţi:
— Păi dacă e să-i dăm doi lui Lefter, coane, eu nu 5    am decît patru, iar matale ai o cireada întreagă: dă-i
şi lui, săracul.
Bătrinul Stoica mustăci, pe cînd ceilalţi se foiau între ei, neîndrâznind să rîdâ.
— Eu, lui Lefter, boi?... şoricioaică, zise Tănase, 10    avind aerul de a glumi. Mergeţi eu Dumnezeu, oameni buni, şi la ziua înfâţişârei veniţi la judecată, că-i numai de formă, ca să nu ni-apuce statul.
— Mai rămîneţi sănătoşi, coane, da' noi la judecată nu venim, şi nici judecata aă nu calce pe la noi,
15    că nu e bine.
Tănase intră înăuntru, cu citaţia înmînă, iar ei se depărtară, vorbind şi dlnd din miini.
— Ai dracului, mi-au lăsat„cetaţia"... Bre la ajuns ţăranul mai şiret ca boierul, zise el, ca morală.
20 Şezu pe marginea patului şi se gindi fumînd. După
cltva timp intră mamă-sa, spăsită şi necăjită, şi merse de se aşeză pe un colţ de scaun, fără a zice nimic. EI se uită la ea mişcat. Cît putea bădărănia lui să îngăduie sentimente înalte, ele erau pentru babă. Ii ierta
25 toate celea, pînă şi beţia, fiindcă, de, „o mamă are omul"'.
— Ei, ce ai de te-ai supărat aşa?
Ea da din cap şi-şi frlngea miinile, zblrcind din gură ca un copil ce stă să pllngâ. 30 — L-am auzit... pe Lefter... nu l-ar mai răbda pă-
mîntul...
— Ei!... şi de asta te-ai necăjit atita?
— Cum să nu mă necăjesc, maică!... Auzi dumneata, ţăran obraznic!
35        — Era beat.
— Beat, ha?
— Apoi beţia o să puie capăt la multă lume, zise el cu Înţelesuri.
— Aşa zău, beţia. Beau, bată-i mama Iui Dum-4q     aezeu, de sting pămîntul.
92
După aceea se sculă in picioare şi se apropie de el cu mare taină.
— Tănase!...
— Ei, ce-i?
5        — Oare să nu-şi vire coada şi „,fodulul"? Aceasta era porecla lui conu Dinu.
— Ia tacă-ţi gura, maică.
— Iaca tac, zise ea repede, ducîndu-se din nou pe colţul scaunului.
10        — „Fodulu" dacă ar putea şi-ar plăti datoria.
— La sfîntu aşteaptă. Te-a găsit pe dumneata prost şi-şi joaca calul cum îi place.
— Ce face?
— Chiar aşa. Te ţine cu vorba eă-ţi dea fata. Parcă 15    cine ştie ce mai sculă. Fete pentru dumneata cîte pofteşti...
-- Oleo !... Să nu mă facă, că-i vind şi cenuşa din vatră.
— Să i-0 vinzi, procopsitului,că-i cu coada in sus 20    ca o capră rîioasă... Acu a mai venit şi lingoarea de
nepotu-său şi nu mai Încapi de ei.
— Doftorul cel mare!
— Doftor, ăla?... Nici pe Cotei din curte nu i l-aş da în seamă. Eu zic Bă-i pui „sifestm".
25        — Ba vezi că nu.
— Să-i pui „sifestru", şi să-1 văd eu venind colea, la mine. şi tipar indu-mi miinile şi pe o parte şi pe al La, şi eu să-i spui: „Nu putem, nu putem". Cioclovina draculuiCă d-aia mi-ara ros eu palmele, muncind
30 cu răposatu tatâ-tâu, ca Bă strîngem bani, sâ le dăm lor, şi ei să ne facă mutre... Acuşi să te duci şi să-i pui „ezecuţie."
— Ei, încet, încet.
— Ba nici un încet.
35 — Zi să-mi dea de Bpălat.
— Bate-i-ar Dumnezeu de calici înfumuraţi. După cîteva minute, intră jupineasa Liţa, o du-
dană de muiere cît un munte. Ea aducea un lighean de aramă, cu ibricu de apă in mijloc, o cutie de tini-
93
chea ca o coajă de săpun, şi, pe umăr, un ştergar de ţară. După ce aşeză totul pe un scaun, li aduse dinaintea lui Scatiu şi-i turnă să se spele.
XIV
Matei se ducea la Comăneşti mai in toate zilele. G Se obişnuise aşa de mult cu drumul acesta, incit, cind işi mai aducea aminte de vorbele mame-sei şi încerca să mai puie friu plăcereî de a vedea pe Saşa, i se părea că-i lipseşte ceva. Dar atunci îşi zicea că e dator să se ducă, tocmai ca s-o cunoască mai bine.
10 Intr-uaa din aceste zile de euminţenie, pe cind
rătăcea singur, călare, pe marginea moşiei, se opri la bostănăria unui lipovean.
Aşezată în mijlocul cîrnpului, pe malul unui iaz de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzindu-şi
15 umbrarul deasupra grămezilor de pepeni. Lipoveanul cu femeia şi cu două îete incârcau un car cu fin. îndată ce-1 văzură, veniră la el. Omul, cu capul gol şi cu cămaşa roşie peste pantaloni, se apropie de el şi-i sărută mîna; femeile de asemenea. Apoi una din ele
20 alergă înăuntrul colibei şi veni cu un fund curat şi un ştergar, pe cind lipoveanul scotea dintr-o groapă un pepene enorm, pe care-1 tăie pe fund. Pepenele era minunat. Cu custura înfiptă în miez, lipoveanul i-l aşeză dinainte, şi apoi se dete la o parte.
25 El râmase singur, uitindu-se pe cîmp. Soarele a-punea in dosul colibei, luminînd pieziş miriştele roase. Cit vedea cu ochii, nu inttlnea decit pete gălbui de oarze secerate, ori sunaturi bătăturite, pe care ici şi colo rămăseseră in picioare ournuţi zgribuliţi'şi tufe
3o de tirtoni. Departe, pe drum, un vălătuc de praf părea că vine spre colibă, cu cine ştie ce cărăuşi in mijloc.
Un sentiment de pace neţărmurită, de oarbă supunere vremei ce trece st îngălbeneşte pustiurile, da 35    priveliştea locului. Parcă aşa trebuia să fie. Deprins acum cu firea ţăranilor, înţelegea mai lesne natura după oameni, decît pe oameni după natură. Fluierul
drumeţului ce noaptea tîrziu se întoarce acasă, şi în citeva note chinuite spune înduioşarea omului, era harfa pustietate! aceleia; chipurile liniştite ale cosaşilor răsfringeau lumina oarecum tlrzie a soarelui a-5 punînd. Şi se simţi el însuşi cuprins de descurajare, uitîndu-se înainte. „O fi", această vorba atît de românească îi veni in minte. Şi de la vorbă îl prinse gîndul soartei ţăranilor; ce buni erau că o primeau aşa cum era !... îşi aduse aminte de hotărirea de a le face şcoală,
io pe care era departe de a o aduce la îndeplinire. înfipse cuţitul într-o felie de pepene şi se puse a scoate seminţele din alveolele lor imbruroate de zahăr; ia, aşa te ia viaţa, cum ia o apă adîncă un pai şi-1 poartă domol de la un cot al malului la un alt cot; apa curge, în-
15    ceată, şi tu curgi cu ea, fără să poţi face ceva.
Vălătucul de praf se apropia, iar el se uita liniştit la drum. Era o trăsură cu doi cai. Cînd ajunse In dreptul colibei, i se păru că recunoaşte trăsura Saşei, şi, fără să se mai gindească, Bări de unde se afla şi făcu
20 semn vizitiului să oprească. Sn acelaşi timp, de sub coşul trâsurei se ivi capu) Saşei, care nu-J vedea şi, mirată, părea că vrea să cunoască cauza pentru care se oprea. Cînd însă recunoscu pe Matei, se dete jos repede şi veni la el cu mîna întinsă.
25 — Ce te faci pe aicea, omule?
El dete din cap, neştiind ce să răspundă.
— Uite, mîncam un pepene.
— Ce hună idee! Mi-e aşa de sete...
Şi fără să mai aştepte alt ă pcftire, se aşeză pe bancă, 30 îşi ridică ptnă pe virfu) nasului vălul des cu care era acoperită, şi se puse să taie bucăţi mici de pepene şi să mănînce. Era încintătoare. Ochii, privind spre el, rideau de fericire. Mîna, ftrinsă in mănuşe, apăsa uşor şi elegant pe minerul bietei cuRlure. 35 — Cum ai ajuns pe locurile astea?
— Uite aşa. Da' vezi ce bun pepene? nu mai mă-nînci?
— Mulţumesc, am luat numai ca să-mi ti eacă de sete... Da, ia spune, cum te găseşti pe aici?
40 — Apoi, cum sâ mă găsesc... imi era urit şi am ie-
şit să mă mai plimb.
94
95
— Aşa?... Va să zică la noi nu vii, fiindcă eşti ocupat, şi pe altă parte umbli singur pe clmp, să-ţi treacă de urît.
— Umblu să-mi treacă de urît şi să-mi cunosc bine 5 moşia.
— Da?
— Da. Apoi, „să-mi treacă de urit" e o vorbă. Eu, ca mulţi oameni, fug de urît, dar in aeelaşi timp am nevoie cîteodată de singurătate.
io        Ea se uită la el, clipind des şi părlnd că vrea să pătrundă Înţelesul vorbei.
— Asta e adevărat, zise ea, după un moment de tăcere.
— Nu-i aşa?
15        — Da. Dar tot ar trebui să vii Ia noi mai des.
— O să-vio. Iţi spun drept că aş veni şi mai des, însă mă tem să nu fiu supărător cu vizitele mele.
— Matei [
El ridică repede ochii spre dînsa, surprins de a o 20    auzi chemindu-1 pe nume. Saşa se-nroşise şi se uita in pămînt.
— Mihai o să plece in curlnd, şi doreşte mult să te vadă, adăugă ea cu anevoinţă.
— Pleacă?... O să-I însoţeşti şi dumneata? 25        — Păi ce să'iac?...
El rămase cu mîinile încrucişate pe genunchi, gîn-dindu-se. Saşa pleca!... Era pentru el o vorbă nouă şi aproape fără înţeles. Se uita la dînsa lung. Ea, cu vîrful umbreluţei, mişca un pai, jos, pe pămînt. 3o — Nu iei nişte pepeni să-i duci acasă? tot eşti cu trăsura.
— Ba da.
Lipoveanul alese ce avea mai bun in groapă. Matei £i aşeză cu grije la picioarele trăsurei, apoi se duse 35    să-şi dezlege calul.
— Vin după dumneata.
— Cum! vii cu mine, sper.
El stete un moment la îndoială.
— Vin, dacă vrei, dar aş fi aprins o ţigară.
40        —Aprinde; mie-mi face plăcere. Leagă-ţi calul lîngă ai mei şi hai să mergem, că apune soarele.
Matei voia să urmeze poveţele ei, dar nu izbutea cu nici un preţ să dezlege căpăstrul de la gîtul calului. Saşa se uita la el cum făcea lucruri pe care nu Ie Învăţase şi o bufni risul. 5 — De ce rîzi?
— Tare mai eşti stîngaci!.-.
Lipoveanul se repezi de unde era, şi într-o clipă desfăcu căpăstrul şi legă calul lingă ceilalţi.
El, cu mîinile in vînt, a treabă, se urcă in trăsură 10 rîzind.
— Dacă n-am făcut niciodată meşteşugul ăsta!...
— Ştiu... de aia ra-ara mirat si mă mir de hotări-rea dumitale de a rămine Ia ţară... Dar, in sfîrsit, bine faci, zise ea, aşezîndu-se comod în colţul trăsurei.
15 De la o bucată de vreme drumul mare fu lăsat, şi
roatele tocară mai departe pe pămintul ţelinos al cimpului. îmbrăcase umbra toată zarea, pregătind calea amurgului. Departe, în marginea orizontului, soarele dispăruse, aruncindu-se într-un ocean de pur-
20 pură. Raze ca de opal se ridicau pe fundul liliachiu al cerului, părind nişte slropituri enorme. Se simţea cum vine noaptea. Ogeanăvînătăde lumină se închidea prelung spre apua. Dunga dealului, pe care era satul, se ineca încetul cu încetul in clarul obscur al amurgu-
25 lui.
— Ce moment încîntâtor!... zise el. Vezi? te miri de ce am rămas la ţară... Iată de ce.
Ea tăcea, pierdută cu ochii în plnza orizontului.
— Ce frumos el... Nu-i aşa?
30 — Da, răspunse ea cu glasul tremurător.
— E aşa de frumos că te răsplăteşte de toate ostenelile zilei. Nimeni nu poate prinde ceasul trecător. Numai soarele, in răsărit şi-n apus, pare a-i însemna pe cer.
35 —Mai cu seamă în apus.
El tăcu un moment. După aceea, inţelegînd ce gindea ea, o întrebă:
— De ce?
— Aşa. în răsărit e veselie, se amestecă o idee vagă lf>    de speranţă. Şi în fericire nu se numără ceasurile. Pe
cită vreme în apus, sufletul întrevede un sfîrşit, cli-
97
7 — Dmiiu zamflreeeu — Opere, voi. II
J
pelc cele din urmă ale unui Coc ce se stinge... Nu-i aşa?
— Da... în sfîrşit, astăzi mi se intimplâ un luciu ce rar se împlineşte în viaţă.
5 — Care?
— Acela de a vedea schimbindu-se o dorinţă puternică, în realitate, şi de a Ei lot aşa de încîntat de realitate cît eram de dorinţă.
— Adică, vorbind In proză? 10          — Nu-i destul de limpede?
— Ba da... dar ce vrei să zici?
— Vreau să zic că, în general, nimic nu trece din lumea ideală în cea fenomenală fără să nu piardă din farmec. Astăzi mi se-ntîmplă contrariul, pentru in-
15    tiiaşi dată.
Ea începu să rîdă.
— Din ce în ce mai limpede. închipuieşte-ţi că sunt foarte proastă... De ce nu vrei să spui lucrurile în bună şi curată limbă romanească?
20 — Ba le spui. Vream să zic că de multă vreme vi-
sam la scena asta la ţară, la cîmpul întins; de mult vream să mă întorc aici, să trăiesc în pămîntul nostru, să răsuflu din plin şi să mă arză soarele... Mi s-a împlinit dorinţa, şi sunt tot aşa de fericit acum, pre-
25    cum eram înainte de împlinirea ei.
— îmi pare că e natural să fie aşa.
— E o părere. Noi nu suntem deplin fericiţi decît numai In iluzia fericirei noastre.
Ea tăcu un moment. După aceea adause timid şi 30 încet:
— Cu toate astea mie îmi pare că sunt fericită în realitate.
— Da, se poate. Dar mă prind că dumneata eşti persoana cea mai visătoare...
35 —Eu?!...
— Da, dumneata. Nu visătoare in înţelesul vulgar, ci meditativă, răsfrintă înlâuntru, trăind prin propriile forţe ale sufletului dumitale şi cerînd foarte puţin de la lumea din afară.
98
— Eu nu ştiu; ştiu atîta, că viaţa îmi pare interesantă, lumea în general bună şi, cu un ideal in suflet, aş trăi un veac fără să mă pling.
— A!... va să zică ai un ideal?
5 — Negreşit... Cine nu are un ideal?
— Cine nu are... Foarte multă lume. Ea dete din cap şi nu mai răspunse.
începea sâ se cam întunece. Se auzea ropăitul cailor pe întinderea cimpului, şi nu se vedea decît linia 10    dealului ce se apropia.
— Aş putea oare să te întreb ce ideal ai?
Ea mişcă uşor din vlrful unui picior, zimbind.
— Mă aşteptam să mă întrebi.
— De ce? 15          — Aşa.
— Atunci râspunde-mi.
— Nu pot să-ţi răspund.-Acum îi veni rîndul lui să tacă.
— Ai dreptate, adaugă după un moment, nu aş 20    fi îndrăznit să te întreb, dacă te-aş vedea bine.
Ea începu să rîdă.
— De ce rizi?... îmi pare rău că rîzi.
Dar ea rîdea şi mai tare. El tăcu cu totul. După cîtva timp tăcu şi ea, şi iarăşi nu se mai auzi decît 25    mersul trăsurei.
— Iartă-mâ, zise dînsa, atingindu-1 uşor cu mîna.
— De ce să te iert? Nu mi-ai făcut nimic.
— Da, dar am rîs prosteşte... Mă ierţi?
— Cum să nu te iert.
30 El îi luă binişor mîna într-ale lui şi nu mai zise
nimic. Erau atît de fericiţi amîndoi, în amurgul vremii, încît ar fi dorit să se ducă trăsura mai departe şi tot mai departe fără ţel.
— Eram pe drumul arzător al confidenţelor, zise 35     el încet şi parcă s-ar fi gîndit Ia lumea din mintea Iui.
Alături de dorul meu de ţară, sta dorul de cineva, iubit, dar necunoscut. îmi părea că trebuie să te întîl-nesc. M-ai însoţit întotdeauna şi peste tot şi, ou toate astea, nu ştiam cine eşti. 40 Ea se lip7se de umărul lui, tăcută şi tremurătoare.
99
7-
— Şi acum, cunoscindu-te, imi pare că eşti aceea pe care o doream, întocmai, aievea, mai dulce şi mai bună decît cum o visam...
O lungă tăcere urmă vorbelor acestora. Pînă acasă 5 nu mai ziseră nimic. Plecată cu capul pe umărul jui, Saşa închidea ochii pe jumătate şi vedea linia dealului, întunecată, pierdută, parcă ar fi fost o dungă pe cer. In ultima tremurare a luminei apuse înota o stea. Ea părea că iese din adîncul timpului şi vine, vine 10    spre orizonturile noastre, purtătoare de veşti bune.
Trăsura se opri la poarta lui Matei. El se dete jos, încet.
— Ce rău îmi pare!...
Saşa îl strînse uşor de mînă. 15 — Vii mîine?
— Da.
— Vrei să-mi spui, cînd vei veni, ce stea e aceea?... Ea îi arătă cu mîna spre cer.
— Ea speranţei şi a fericirei. 20         — Ştiu... pentru noi.
— Pentru noi.
— Da, pentru noi. Dar pentru lumea cealaltă?
— în apusul soarelui, în august, îmi pare că se iveşte constelaţia Fecioarei. îţi spun mîine cum se
25    cheamă... Noapte bună.
— Noapte bună.
XV
El intră acasă, senin, fericit, cu o puternică notă de idealitate, ce răsuna pină in straturile cele mai depărtate ale sufletului. 30 Saşa se dete jos din trăsură ca o păsărică. Fetele şi
Mihai, care o aşteptau, stau în balcon cam plouaţi, fiindcă era tîrziu şi le era foame.
— Da' ce ţi s-a întîmplat, maman? o întrebă Mihai.
— Nu mai puteţi de foame, nu-i aşa? Am plecat 35    tîrziu de la Vlădeni, şi pe drum am intîlnit pe Damian,
la eoliba unui lipovean, de unde v-aduc şi pepeni. Hai sâ mincăm.
100
\
Ei se duseră Ia masă şi Saşa intră un moment Ia ea să se scuture, şi după cinci minute veni în sofrage-rie cintind.
— Maman, nu ştii un lucru?... mîine ne vine sfînta 5    de la Agapia.
— Da?
— A trecut subprefectul pe aici şi ne-a spus că mîine, la zece, să-i ieşim înainte cu tot satul.
Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se io    amesteca in vorbă, zise:
— D-apoi că „premarele" este chiar afară cu popa Buză-tăiată.
— Aşa?... Zi-i să vină înăuntru.
Nu trecu mult şi un ţăran voinic intră pe uşă bi-15    nişor, călcînd pe vîrful degetelor. Era un om zdravăn, care, după îmbrăcăminte, se vedea a fi chiabur.
— Sărut miinile, cuconiţă.
— Mulţumim dumitale, primarule. Ce aud, că ne vine sfînta?
20 — Apoi, cică vine... Că încă a trecut d-l subpre-
fect pe la primărie şi a lăsat poruncă să scoatem lumea înaintea sfintei, cu mic cu mare, doar s-o îndura Dumnezeu cu niţică ploaie, că s-a răsucit porumbul de toată isprava.
25 Saşa păru că se gindeşte un moment.
— Ia ascultă, Vilsane, da' oare trebuie ploaie cu adevărat?
— Trebuie, cuconiţă, la porumb.
— Ştiu. Da' ce face lumea care a rămas cu vrafurile 30     în arie?
— Păi, ce să facă? Că şi Dumnezeu nu ne poate mulţumi pe toţi.
— Cei ce n-au cai au rămas în urmă.
— Cei ce n-au cai or mai treiera cu chicioarele, 35     ziae primarul.
— Da' dacă vine ploaia?
— Păi măcar de-ar da Dumnezeu... Da' ştii; pînă se mai pregăteşte, pînă una alta, şi-a sfîrşit rumânul ţira de orz.
4o — Bine, Vilsane. O să trebuiască vreo masă...
■.(j,     CIBLIOTLCA ^fj
— Păi chiar de aia venisem, să mă rog să ne dai cele de trebuinţă.
Pe cînd el vorbea, se ivi in spatele Iui potcapiul popei.
5 Popa Vasile Buză-tăiată era cunoscut la o poştă împrejur. Cu pulpana antereului prinsă în briu, cu ciobotele scilciate şi cu burta înainte, era tipul preotului de moda veche. Glumeţ, lacom la mîncare, scurt la slujbă, se ţinea de popie prin obicei şi fiindcă „dacă
10 nu curge, tot pică", dar altfel era arendaş şi el: lua o sfoară de pămînt de Ia unul, cumpăra lina de la altul, mai da cite un ban, doi, cu camătă, şi astfel îşi ridica spuza dc copii ce avea. Saşa nu-1 putea suferi, şi-1 îngăduia numai fiindcă rămăsese moştenire de la tată-
15 său; dar adusese un al doilea preot, om cumsecade, care ducea tot greul bisericei.
— Masă bună, taică.
— Mulţumim, părinte. D-apoi, ne vine sfînta, hai? Popa nu răspunse nimic deocamdată, ci, unindu-şi
20 degetele de îa mîna dreaptă, boscorodi citeva cuvinte deasupra mesei, aruncînd ochii lacomi la nişte pătlăgele împănate; după aceea luă un scaun şi şezu, cu ochii ţintă la pătlăgele.
— Hm!... zise el, astea pe turceşte se cheamă 25    „Imam   baildî"... Ştii, coană Alexandrino?... cică un
preot de âta de-ai lor a mincat intr-o zi pină a crăpat... si de aia s-a chemat aşa: „Imam baildi", adicătelea „a crăpat Imamul".
Mihai şi fetele rîdeau să se lopeaseă. 30 — Nn pofteşti, părinte? zise băiatul, întinzîndu-i
o farfurie.
Saşa se uită la el, încruntînd din sprîncene.
— Maman, je t'en prie.
Pină să răspundă ea, popa îşi trăsese pe taler două 35    pătlăgele, şi se uita curmeziş spre fecior, parcă ar fi vrut să-i ceară ceva.
— Ce doreşti, părinte? îl întrebă Saşa.
— M-aş ruga de un păhărel de rachiu... să le fac o leacă de drum, că, precum zice sfinta scriptură: „frunză
40    verde de dai n-ai, iar mielu blind suge la două oi".
Turică ii aduse un păhăruţ de rachiu, pe care popa îl azvirli pe gît, de era cît p-aci să-1 înghită cu pahar cu tot. Primarul se uita la el şi zîmbea.
— Dumneata nu vrei ceva, Vilsane? 5         — Sărutăm mîinile, cuconiţă.
Turică ii dete numaidecit rachiu, dar omul, foarte cuviincios, nu vru sa primească. Saşa se uita Ia el cit era de întreg şi de cuminte, şi vru să-şi urmeze cu dînsul vorba mai departe. 10        — Va să zică ce crezi că trebuie?
— Apoi să vedem ce zice părintele.
Popa înghiţea dumicaturile cît pumnul, şi n-avea vreme să vorbească.
— Ce zici, părinte? îl întrebă Saşa.
15 — O masă, o faţă de masă, luminări şi tămiie.
— Bine. Alta nu mai trebuie? Popa ridică din sprîncene că nu.
— Să dăm gazdă Ia preot şi la maici, zise Vîlsan, şi să vedem de cai, că poate vine sfînta cu droşca.
20 — Bine, taică, să-i daţi, mormăi popa, că cine dă
cu miinile, aleargă cu picioarele, iar cel ce plînge pe sărae să-i poarte traista.
Primarul rîdea, dar văzînd pe popă că-şi dezleagă sacul cu proverbele, îi făcu semn să se scoale.
25 — Hai părinte, că te aşteaptă coana preoteasă.
— Să mergem, taică.
Mai dete duşcă un pahar cu vin şi se sculă. După ce plecară, Mihai se puse să facă şi el ca popa Vasile, zicînd proverbele pe virful degetelor: „Frun-30    ză verde de dai n-ai".
— Maman, îmi dai voi să-mi rup un dinte, ca să seamăn mai bine cu el?
— Ia nu mai vorbi prostii, zise Saşa rizînd. —Zău aşa, maman.
35 — Rupeţi-1, dacă vrei.
Ei urmară hazul mai departe, după masă, pe cind Saşa se duse la ea să scrie.
Cînd se aşeză jos şi luă condeiul, singură, scena din trăsură îi reveni In minte cu atita putere, incit se re-40     zimă de spatele fotoliului şi privi drept înainte. Oare
102
103
10
15
20
25
30
35
40
era adevărat? Ea fusese? sau o dulce închipuire de sine o făcea să urmeze, deşteaptă, un vis fericit?
Scrise două rînduri lui Matei, rugîndu-1 să vină a doua zi şi să vestească şi pe conu Dinu de sosirea sfintei.
Pe la nouă ceasuri dimineaţa tot satul era la cîmp, pe marginea drumului mare. Tăbăriţi pe şanţul şoselei, ţăranii vorbeau liniştiţi, ştergindu-şi sudoarea cu dosul palmei, iar nevestele şi fetele, cu rochiile de stămbi întinse roată împrejur ca să nu le păteze, îşi istoriseau păsurile lor zilnice, parcă nici vorbă n-ar fi fost de venirea sfintei.
La Comăneşti, Mihai şi fetele aşteptau nerăbdători pe Şaşa, care nu se mai isprăvea de gătit. Victoria îi bătu în geam.
— Maman, se-ntîrziază prea mult.
— Dacă sunteţi aşa de nerăbdători, luaţi trăsura şi duceţi-vă.
— Să ţi-o trimetem înapoi?
— Negreşit.
Ei plecară. în urma lor, Saşa se găti repede şi ieşi în balcon, aşteptînd pe conu Dinu şi Matei. La ideea de a-1 revedea, simţea inima bătindu-i-se cu putere şi un val de căldură urcîndu-i-se în obraji. Intră înăuntru cu neastîmpăr; îşi aşeză pălăria mai pe frunte; îşi scoase o mănuşă, ca iar s-o puie după un minut.
Un zgomot de trăsură, în curte, o făcu să se repeadă la fereastră. Dar era numai subprefectul. Cu toate eă-i era simpatic, de astă dată Saşa îl găsi venit lanevreme, şi nu ieşi. Un argat, care văzuse trăsura ei plecind, spuse subprefectului că toată lumea era Ia cîmp, şi-1 făcu astfel să se ducă. După puţin timp veni şi Matei. Saşa îl văzu de pe fereastră, şi se repezi la uşă să-i iasă înainte, însă inima ii bătea aşa de tare, încît fu silită să se oprească un moment pe scaun. Argatul care vorbise cu subprefectul era gata să-1 trimeată şi pe el după ceilalţi, cind Saşa ieşi repede, tocmai pe cînd trăsura lui Matei întorcea, şi-1 strigă.
Cu capul plecat în pămînt, din pricina soarelui, el urcă treptele, şi cînd dete cu ochii de dînsa, rămase
104
10
15
20
25
30
35
40
locului. Ea se făcuse şi mai roşie de cît era, şi, rîzînd, il întrebă pe jumătate supărată:
— Ce-i?
— Nu te supăra, zise el. Eşti astăzi o minune în-cîntătoare!
— Da?... Sunt bine?...
— Grozav de bine.
Ea făcu un pas înapoi, simţind parcă nevoie de a se depărta de complimente.
Apoi se invîrti împrejurul ei însăşi.
— îţi zic bună dimineaţa după ce mi-oi scoate mănuşa.
Rămăseseră astfel locului, uitîndu-se unul la altul zîmbind.
— Acuma, bună dimineaţa.
— Bonjour.
— Mergem? e tîrziu, ştii?
— A cui e vina?
— A mea, fiindcă n-am venit la vreme, şi a dumitale fiindcă te-ai gătit prea mult.
Ea îşi punea mănuşa la loc, uitlndu-sepe sub gene.
— Vream să te aştept, zise ea incet. Sâ mergem. Se urcară amîndoi în trăsură şi porniră la cîmp. O dată cu ei ajunse şi sfînta.
într-o birjă cu patru cai osteniţi, veneau, în mijlocul unui vălătuc de praf, patru persoane: doi popi în fund, care ţineau icoana, şi două călugăriţe dinainte. Popii se deteră jos, sprijinind icoana cu o mînă dedesubt şi cu alta de deasupra, şi începură a rosti rugăciuni. Poporul îngenunchease, pe cînd călugăriţele ştergeau chipul sfintei de praf. Preoţii voiau să treacă şanţul şoselei, ca să intre pe cîmp, dar tocmai in partea aceea el era curăţit de curînd şi deci cam adine.
— Pe unde trecem, părinte Opreo? zise unul din ei, încet.
— Da' eu ştiu, părinte Ioane?
— Dă-i sfinţia ta din Ohtoik, că eu nu mai am glas nici cît un pui de curcă.
Se duseră astfel în sus, se lăsară în jos şi iar se întoarseră în sus, nădăjduind să găsească un Ioc mai lesne de trecut. în cele din urmă se coborîrâ în şanţ, cum
105
dete Dumnezeu, dar cînd fu la ridicat, pace... Unul se încurcă în anteriu, altul in patrafir, şi dacă nu venea lumea să-i ajute, ar fi rămas acolo, fiindcă, după regulile lor, nu puteau să lase icoana pe mîini străine. 5 In  vremea  asta,   popa   Buză-tăiată îşi pusese
odăjdiile şi venea înaintea icoanei, legănindu-se ca o corabie. Preoţii cari însoţeau sfînta încruntară din sprîncene, cînd văzură că aveau de împărţit plata cu alţi doi confraţi. De aceea, primiră destul de rău pc 10    fratele lor.
— Aşteaptă, aşteaptă părinte, să punem sfînta pe masă.
—- Iaca taică, aştept.
— Nu-i treaba sfinţiei-tale să te amesteci aici. 13          — Păi vorbă-i!
— Ba chiar aşa. Dă-te la o parte.
Popa Buză-tăiată se dete la o parte, mormăind:
— Mă !... moldovenii dracului.
Apoi îşi ceru iertăciune de la Dumnezeu că pomeni 20     pe dracul:
— Ptiu, Doamne iartă-mă...
Celalt preot de la Comăneşti, care nu îndrăznise pină aci să se amestece, văzînd icoana pe masă, îşi puse şi el patrafirul, dar fu primit cu aceeaşi lipsă de
25 ceremonie de cei doi popi străini. Atunci, conu Dinu, care îi privea de un sfert de ceas cum îşi dau arama pe faţă, pofti pe citeşipatru preoţi să înceapă slujba, că şade ruşine, fiecăruia fiindu-i păstrată plata ce i se cuvine. Hagiul era deja înfiinţat, cu cădelniţa gata
30 şi isonul la îndemînă, aşteptînd fericitul moment cînd să-i dea drumul.
Cîmpul se întindea crăpăcios şi ros de vite,pînă departe in pînza orizontului. Deşi acum era pe la sfir-şitul lui august, zăpuşeala părea mai nesuferită ca în
3 g iulie.
Cu capetele goale in soare, citeşipatru la linie, preoţii se rugau, îngenunchindu-se şi sculîndu-se necontenit. Ţăranii făceau cruci mari, zicînd din cînd în cînd „dă Doamne ploaie"; femeile stau plecate la 4o pămint. Lăcustele subţiratece săltau în pulpanele răs-frîntealepopilor.pecîndrîndunelele întîrziate treceau
106
ca săgeata printrerîndurileoamenilor. Era semn de vre-mebună şisenină.Osaca deapă de la curte era înconjurată de flăcăi şi băieţi, care işi treceau cofa de la gură la gură.
5 Saşa, fetele, conu Dinu şi toţi ceilalţi stau în ge-
nunchi; Matei, cu capul gol, sta'şi el respectuos, dar in picioare. Saşa îi făcu semn să' îngenunche. El se supuse şi şezu lîngă dînsa.
— Trebuie să dai exemple bune, zise ea zîmbind. 10         Pe Ia sfîrşitul slujbei, cind apa fu sfinţită, preotul
stropi, cu mănunchiul său de busuioc, în patru părţi, rugind pe Dumnezeu să păzească locurile acelea de cutremure, de glndaci, de secetă etc. Stropitma ajunse pină Ia Saşa, muindu-i rochia pe umeri. Apa făcu 15 să i se lipească stofa subţire de piele. Ea încercă să se şteargă, dar nu se putea ajunge singură. Matei îi luă batista din mîna şi căută picătura s-o usuce.
— Ce loc bun şi-a ales, zise el încet, rîzînd. Ea sta cu capul in pămînt şi părea cufundată în sme-
2o     renie, dar ii răspunse, fără a se uita la el şi rîzînd:
— Nu mai spune prostii şi stai binişor.
— Zău aşa...
După ce se isprăvi slujba, Saşa se apropie de preoţi şi de călugăriţe, să-i poftească la masă. Intrară în vorbă 25     mai lungă: „Cind aţi plecat de Ia Agapia", „Cine-i dumnealui, dar dumneaei", pînă veni rindul lui Matei.
— Dumnealui e boierul matale? intrebă unul din preoţi pe Saşa, arătînd pe Matei.
Ea nu pricepu deocamdată. Conu Dinu rîdea de 30 înţelesul moldovenesc al frazei şi spuse preotului cine era unul şi cine era altul. Saşa se făcuse roşie şi se uita la vîrful mănuşelor, pe cînd preotul, încurcat, zîmbea cu bunătate, înţelegînd parcă ce se petrecea în minţile tuturor.
XVI
35 Preoţii şi călugăriţele se duseră Ia Comăneşti, iar
ceilalţi pe la casele lor. Conu Dinu spusese în treacăt lui Matei că avea ceva de vorbit cu el, şi-1 rugă să-1 aştepte spre seară.
Ajuns acasă, Damian prinse a se glndi la cele petrecute la cirap. întrebarea preotului, pe care el o Înţelesese foarte bine, da pe faţă o stare de lucruri firească dar nelămurită. Saşa nu mai era o copilă, 5 pe .are un tinăr o poate „compromite", cum se zice, 5 dar era totuşi o fată tînără. Starea lui sufletească faţă dedinsa nu avea limpezicunea pasiunilor mari. Nici vîrsta lui, nici vîrsta ei,precum nici temperamentul omului nu erau de natură a înflăcăra dulcea admirare
10     ce avea pentru Saşa, pînă la mărimea unei hotărîtoare 10 pasiuni. Cînd îi zicea că e „îneîntătoare", spunea 1 un adevăr faţă de ea şi mai cu seamă faţă de el însuşi. Firea liniştită, cumpănită întru toate, cu trebuinţa vădită de a se devota, a Saşei, răspundea minunat Ia
15    aspiraţiunea ideală, ce se găseşte la mai toţi oamenii 15 meditativi, către o asemenea femeie. Dacă Ia această stare, pornită din cauzepersonale, se mai adăuga dorinţa răposatei, se poate lesne ajunge la botărîrea calmă la care ajunsese Matei, de a vorbi lui unchiu-
20    său, conu Dinu, despre gindurile Iui de a lua pe Saşa. -0 Insă lipsa de entuziasm făcea să nu fie hotărirca cu totul desfăcută de orice părere de rău. Cînd un om a trăit atita vreme singur, cu greu îşi schimbă viaţa. Trecuse aşa de puţin timp dc cînd se întorsese acasă 25
25    şi, cu toate astea,atitea întimplări însemnate se des-făşuraseră! Dar tocmai inele se găsea urmarea logică a noii lui vieţi. Trebuia să se lege o dată mai mult de . pămînt, şi să sc lege pentru totdeauna.
Conu Dinu veni, precum zisese, către scară. Matei 30
30 îl aştepta, cu o vagă nelinişte în suflet. Simţea că se petrece ceva neobişnuit, că unchiu-său avea nemulţumiri. Această nelinişte a lui, pe care conu Dinu o băgă de seamă, făcu pe bătrin să înceapă stingaci: gr
— Ce mai faci, băiete? Cum îţi merge casa şi :i5 Aglaia?...
— Bine, nene — mai cu seamă Aglaia.
— Lucru subţire, bre!... Bietu Nae, îl legi la gard.
Tot cu Caramzulea trăieşte? 4o
— Cine?
108
i
— Iote frate; ştiu căn-o să trăiască Nae cu Caramzulea; îţi vorbesc de dnsa. E o frişca de muiere de n-are peicche. Sâ te păeşti...
— Nu-i nici o primejdie.
— Mai bine.
După aceea îşi scoase o tabachere în care intia o boccea de tutun, şi-şi făcu o ţigară. Matei îi dete chibriturile. Bătrinul îşi aprinse ţigara, şi se duse la geam.
— N-are gînd de ploaie.
— Nu prea.
— Şi sfînta ce-o să-ţi facă? Trebuie s-o chemi la vreme, zise el, uitindu-se cu înţeles la nepotu-său.
Matei rîdea făcimlu-şi şi el o ţigară.
— Anume cînd barometrul se coboară?
— Ei!
— Aş vrea să ştiu de ce n-a venit Scatiu, întrebă Matei.
— E o halima înteregă. N-a venit din mai multe cuvinte: întîi, fiindcă e mitocan; apoi, fiindcă zice că pe el nu 1-a întrebat nimeni cînd s-a hotăiît aducerea sfintei, fiindcă s-ar fiopus: are toată piinea pe cîmp.
— De ce?
— Trăieşte rău cu ţăranii, li jupoaie cu dobinzile şi procesele. înţelegi tu că dacă ar începe ploile, îi putrezeşte griul pe cîmp.
— In fond, nici eu nu ştiu cine a adussfînla.
— A adus-o lumea dmprejur, şi ţăranii de la Comăneşti au cerut Saşei sâ otreacă şi pe Ia dinşii.
— Atunci ce încape supărare?
— Se înţelege. Da' ce-i faci prostului? Apoi i-a intrat în cap că, de cînd ai venit tu, toată lumea rîde de el, fiindcă-1 iei pestepicior fată de Sasa.
— Eu?
— Da, a venit la mine să se jeluiască.
— Ce e drept, eu am rîs într-o zi cu Saşa —- dar el era de faţă. E bun băiat, dar cam rîdicul.
— E ridicul, dar nu e bun. Are gură rea şi să te păzeşti, şi tu şi Saşa, că e om primejdios.
Matei se uită ingrijat la bătrîn, parc-ar fi vrut să-1 întrebe lămurit despre ce e vorba.
109
— A venit ieri pe Ia mine, urmă conu Dinu; a fost de o îndrăzneală rară, şi eu, Dinu Murguleţ, care am văzut pe tată-său slugă la noi, bătut cu opriiorile la scară, n-am putut nici cel puţin să-1 dau afară!
5 Matei il ascultă posomorit.
— Trebuia să-1 dai I
— Trebuia !... Cui o spui? Eu ştiu bine ce trebuie să fac, dar cind te strîng curelele, o laşi mai domol.
Tînărul se uita la unchiu-său nedumerit. 10 — Tu poate nu mă-nţelegi.
Matei mişcă din umeri. Bătrinul păru a se gîndi un moment.
— E mai bine să-ţi spui. Eu sunt bătrin şi poate mline mor. Tu rămîi părintele fetei mele. Eu am
10 luat bani cu dobîndă de la Scatiu, li sunt dator trei mii de galbeni, pe care nu i-am putut plăti la timp. Te miri, si ai dreptul să te miri...
— Nu...
— Ba da. E de mirare, cum un om ca mine să nu 20    poată plăti treizeci de mii de franci la termen. Dar
cînd vei cunoaşte mai bine lucrurile, cînd vei vedea ce produce o moşie unui proprietar, ce se cheltuieşte in casă la mine, cum se trăieşte la Bucureşti — poate vei înţelege mai uşor. Nu zic că nu aş fi putut să găsesc
25 bani numaidecit; dar nu i-am căutat, fiindcă ţiu să las moşia fetei fără ipoteci. în sfîrşit, ca să nu mai lungesc vorba, sunt dator lui Scatiu bani şi mojicul crede că pentru asta îmi poate porunci. Asta e una. A doua: ţi-am spus, îmi pare, că tot acest bădăran
30 şi-a pus în gînd să ia pe Tincuţa. Mătuşă-ta ar fi gata să i-o dea. Dar e cap de femeie, care nu vede dincolo de vîrful nasului. EI vrea să ia fata ca să pună mîna pe moşie. Tot pentru asta nu primeşte niciodată dobîndă la bani, ci o adaugă Ia capete, şi-mi face nişte socoteli
35 cu dobîndă Ia dobîndă, de te sperii. Unde şi-a virît coada, nici praful de pe tobă nu s-a ales, şi dacă nu m-oi scăpa de el, îmi mănîncă moşia.
Bătrinul se sculase în picioare şi se plimba neliniştit prin casă. Nepotu-sâu se uita la el, părind el
40     însuşi preocupat.
— Nene Dinule, cît eşti dator în tot?
— Da' cine mai ştie! Matei zîmbi fără voie.
— Cu chipul ăsta ajungi departe.
— Ştiu, dar aşa e: mi-am ţinut totdeauna rău soco-5    telile; însă, cum am făcut, cum am dres, nu eram dator
nimănui un ban. A venit un şir de ani răi, şi m-am încurcat. Trebuie să fie peste patruzeci de mii de lei.
— în cîţi ani?
— într-un an şi jumătate.
10 — Atunci îţi ia mai mult de zece la sută.
— Se-nţelege.
— E un mişel; trehuie să ne scăpăm de dînsul.
— Ştiu, — dar cum?
— Eu am nişte bani rămaşi de Ia mama şi ţi-i 15    dau, zise el, zîmbindu-i cu bunătate.
Bătrinul se oprise în faţa lui şi se uita la el ţintă. Apoi,  încet, zise:
— Eu ştiu, băiete, că ai bani şi ce bani ai, fiindcă soră-mea îi ţinea la mine. Dar nu pentru asta îţi vor-
20    besc de nevoile mele. Aceia sunt bani rămaşi de Ia lată-tău, în bonuri, şi nu poţi să-i atingi.
— Da' de ce nu pot să-i ating?
— Fiindcă asemenea hîrtii sunt mai bune ca o moşie.
25 — Le depun undeva şi iau bani.
— Poţi s-o faci, dar nu pentru mine.
— De ce, nene?
— îmi parc rău că ţi-am vorbit, zise bătrinul trist. Dacă m-aş fi gindit la una ca asta, puteam să iau bani
30     de la biata mamă-ta, fără să mai umblu prin străini; insă aceea e averea rămasă de Ia tată-tău.
— Bine, dar astăzi e averea mea.
— Aşa e...
— Nene Dinule, zise Matei domol, te rog să pri-35     meşti. Eu ştiu ce ai făcut pentru mine. Aceşti bani
erau meniţi să meargă în zestrea Tincuţei. Asta a fost dorinţa mamei înainte de a muri.
Bătrinul se rezemase cu un cot de masă şi se uita trist înaintea ochilor. 40 — Nu ainiciun drept să primeşti sau sâ nu primeşti.
Aşa a vrut mama, şi eu voi face aşa.
llfi
111
f
— Sărmana soră-mea!.-. zise bătrinul încet, cu lacrămile în ochi.
Matei îl privea, mişcat, simţind toată curăţenia de suflet cu care nu voia să primească banii, şi fiindcă 5    unchiu-său părea descurajat şi fără nici o voinţă, el il atinse binişor peste mină, încercînd să glumească, dar în realitate foarte emoţionat:
— Şi fiindcă vorbim de voinţele din urmă ale mamei, mai am să-ţi împărtăşesc una, mai veselă.
10 Conu Dinu Be ştergea la ochi, aşteptlnd.
— Dumneaei mi-a zis, înainte de a muri, să mă însor. Vreau să-i împlinesc dorinţa şi o să te rog să m-ajuţi.
Conu Dinu se uită la el serios, dar cam mirat. 15 — Te-aş ruga să vorbeşti Saşei despre asta.
— Da' pe cine vrei să iei?
— Pe Saşa.
Bătrinul urmă a-1 privi din ce în ce mai mirat.
— Va să zică era adevărat?...
20 — Da, Întări Matei. Apoi se grăbi să adauge: Eu
iţi răspund „da" fără să ştiu re mă întrebi.
— Scatiu a scos de mult vorba prin lume că vrei s-o iei: înnimereşte şi prostul citeodată.
Tinărul se uita in pămînt, jenat. 25 — Mă mir cum a putut să vorbească de un aseme-
nea lucru. Eu nu am făcut nimic care sâ îndreptăţească pe Scatiu să vorbească astfel, şi nici el, nici nimeni nu ştia ce s-a petrecut între mine şi mama.
— Ba eu ştiam, căasta era de mult dorinţa bietei 30    maică-ta. Şi faci bine: Saşa e un înger. Pentru mine
nu e nici o deosebire între Tincuţa şi Saşa...
Conu Dinu se uita lung Ia Matei, părind că vrea să pătrundă in sufletul Iui.
— Eşti bine încredinţat că nu urmezi numai do-35     rinţarăposatei, şi inima ta te îndeamnă să faci pasul
acesta?... Fiindcă trebuie să-ţi spun cum sunt lucrurile şi cum de altminteri le vezi si tu: Saşa şi-a legat viaţa de creşterea fraţilor ei. Ştiu că pină acum nu vrea să se mărite; dacă şi-o fi schimbat părerea pentru tine, 40    eu o să fiu incîntat, dar tu o să devii deodată cum-
112
natul, tatăl a trei copii, dintre care două fete de măritat.
— Ştiu.
— încă o dată, Saşa o cea mai bună, cea mai dulce 5 făptură — atît do hună, încît, dacă ar fi fost un bărbat, i-aş fi dat pe Tincuţa. Asta însă nu împiedică adevărul celorlalte lucruri. Viaţa ta se schimbă cu totul. Ai fost deprins să trăieşti singur în lume multă ; aici viaţa noastră c restrinsa. Ai pentru tine avere
10 destulă şi poţi face ce vrei... După aceea, trebuie să nu uiţi că Saşa e aproape de vlrsLa ta, ceea ce pentru un tînărj merge, dar pentru o fată... nu prea.
Tăcură un minut amîndoi. Conu Dinu se sculă şi-i intinse mina:
15 —Ţi-am spus toate părţile îndoioase, mai negre
decît sunt. Acuma închei, zicîndu-ţi, cădacăeşlihotâ-rit s-o iei şi dacă dînsa te ia, ai să fii un om fericit. Numai să cauţi să fie şi ea fericită...Vino să te sărut. Bătrinul 11 îmbrăţişe si ieşi. Pe pragul uşei se
2 0 opri:
— Bagă de seamă, eu mîine mă duc să-i vorbesc... Eşti bine hotărît?
— Da, da.
— Foarte bine. Adio.
XVII
25 Preocupat şi nerăbdător, conu Dinu nu lăsă lucru-
rile pentru a doua zi, ci se duse drept la Comăneşti. Saşa era la dînsa în odaie, şi-1 făcu să aştepte. Bătrinul se plimba în lung şi-n larg prin casă, deschizind din cind în cînd uşa şi întreblnd dacă vine. Se puse să-şi
30    răsucească o ţigare, dind din cap şi zîmbind.
Saşa intră ca o vijelie, strîngînd în mînâ o batistă ce o scosese în fugă din cutie:
— Ce e, coane Dinule? ce s-a întîmplat? întrebă ea cu temere.
35 El, cam teatral, făcu un pas spre dînsa şi o luă de
mină, dueînd-o spre fereastră. Aci se vîri în sufletul
113
S
ei, privind-o cu nişte ochi teribili, de o comicitate nespusă.
— Da' ce-ţi este, coane Dinule? întrebă ea, din ce in ce mai mirată şi începînd să se roşească.
5 — Vino încoace, vinovate Şezi ici  lîngă mine.
— Iacă şed.
Ea se aşeză lîngă dînsul, pe o canapea. Bătrinul se uită din nou în ochii ei, dlnd din cap. — Aşa te porţi? 10 — Da' zău, nu mă mai chinui şi spune-mi ce este?...
— Este... Este... Să-ţi spui?
— Te rog.
— Nu-i nimic.
— Ei asta-i!
15 — Dă-mi întîi o dulceaţă, tratează-mă bine, că
viu împeţit.
Saşa, care se sculase să poruncească dulceaţa, se opri.
— Dacă vii pentru asta, nu-ţi dau nimic. 20         Conu Dinu urma a se uita la dînsa:
— Ce şireată eşti!...
— Eu, şireată? zise ea tare, dar roşindu-se.
— Ei, de ce te roşeşti? Ia şezi, Iasă dulceaţa. Ea veni din nou lingă dînsul.
25 —Ascultă, Saşo: viu de-a binele împeţit.
-— Se poate, coane Dinule, dar o să te duci cum ai venit. îmi pare că ne înţelesesem asupra peţiturilor, zise ea, redobîndindu-şi tot singele rece.
Bătrinul urma a o privi, zîmbind cu bunătate. 30 — De ce mă priveşti? întrebă ea.
— Fiindcă aş vrea să pătrund bine în inima ta, şi să ştiu tot ce se petrece acolo.
— Ei, vrei cam mult, zise Saşa, rîzînd.
El tăcu un moment, uitîndu-se în jos şi gîndindu-se. 35    Saşa îl privea, la rîndul ei, vroind parcă să înţeleagă jocul ascuns al bătrînului.El îşi ridică ochii din nou către dînsa.
— Ascultă, Saşo: mă gîndesc cum e mai bine să-ţi vorbesc. Eu ştiu că tu nu vrei să te măriţi şi ţiu sa nu
40    te supăr cu vorbele mele, fiindcă te iubesc ca pe copilul meu, ca pe Tincuţa; pe de altă parte, persoana
care mă trimete îmi este tot aşa de dragă ca şi tine. Socot prin urmare că e mai bine să-ţi spun lucrurile cum sunt. Tînărul care te cere este nepotul meu, Matei, zise bătrinul, ridieîndu-şi încet ochii spre dînsa. 5 în timpul cît rosti el cuvintele acestea, obrajii
Saşei se înroşiră ca purpura şi lacrămile i se urcaseră în ochi. Printr-o puternică încordare a voinţei, ea căută să rămînă liniştită, cel puţin în aparenţă, şi răspunse: 10 — Asta e altă vorbă.
Conu Dinu sări in sus, parcă întinerise cu patruzeci de ani, şi strigă pocnind din degete.
— A, ştrengăriţo 1 de-asteami-ai fost dumneata! Apoi îi luă capul în mîini şi i-î sărută cu o adevă-
15    rată dragoste părintească.
— Ah, cîtă bucurie îmi faci, Saşo !
Dînsa rîdea printre lacrămi, sărutind mîna bâtrî-nului. El se uita la ea, neştiind ce să admire mai mult: ochii adinei cu genele scăldate de lacrămi,sau 20    puterea de caracter cu care ştiuse să tacă o viaţă întreagă.
— Ei, cum te-ai hotărît tu, aşa, deodată?...
— Deodată?...
— Va să zică e afacere veche...
25 — Nu-i nici veche, nici nouă: e de totdeauna.
— Cum aşa?... Ia spune-mi, zău.
Şi fiindcă văzu că Saşa îşi plecase capul pe o parte şi se uita în pămînt, cum avea de obicei să facă ori de cite ori era încurcată dc ceva, dînsul o mingîie pe 30 umeri:
— Spune-mi, fetiţo, aibi încredere în mine: vreau să te văd fericită.
— Ce să-ţi spun, coane Dinule? întrebă ea cu voce dulce.
35 — Spune-mi, dc unde înţelegerea asta aşa de desă-
vîrşită între voi?
— Nu e nici o înţelegere. Din partea mea e o veche şi copilărească credinţă că noi eram meniţi de părinţii noştri să... ne luăm. Cel puţin asta era dorinţa cea
4o     mare a bietei răposate.
— A soră-mi?
115
8*
— Da.
— De unde ştii? ţi-a spus-o?
— Nu mi-a spus-o niciodată, dar om înţeles-o aşa de bine...
5 — Ai dreptate: asta se vedea cît de colo... Şi prin
urmare tu ai aşteptat pe Matei, cu credinţă şi statornicie, totdeauna? Erai sigură de el?
— Eu?... Niciodată nu am vorbit serios de asemenea lucruri. De altminteri sunt şapte ani de cind mi-ar
10    fi fost cu neputinţă să-i vorbesc.
— Dar înainte?
— Nici înainte. Cît eram copii, ne jucam: cind ne-am mai mărit, ne certam, şi astfel ne-am despărţit.
— Şi pe asta te întemeiai tu?
15 Dînsa îşi ridică ochii spre bătrîn, ca cineva care nu
ştie cum să spună un lucru tainic.
— Eu nu mă întemeiam pe nimic, zise rar, eu îl iubeam.
Bătrinul se uita la dînsa, întinerit parcă el însuşi 20    de suavitatea acelor vorbe şi, ţinîndu-i o mînă, da din cap, gînditor:
— Dar dacă el teuita?... Ştii: străinătatea şi depărtarea sunt duşmanii jurămintelor   de dragoste.
Saşa înălţă din umeri şi închise din ochi, cu su-25    punere către soartă:
— Nu sta în puterile mele să fie altfel. Fiecare îşi are steaua sa, şi ce-i e scris i se împlineşte.
— Dar el?
— El?... văd că dumneata ştii mai mult decît mine. 30         — Aşa este... Adică eu ştiu atît, că m-a însărcinat
să viu să-ţi cer mîna. Mai mult, nimic. Mi-a zis că împlineşte o dorinţă a răposatei maică-si...
Bătrinul se opri parcă într-adins, căutînd să prindă efectul acestorc uvinte pe chipul fetei. Ea îşi privea 35    vîrful degetelor în tăcere.
— Ce-i răspund?... că primeşti, da? Dînsa zîmbea cu frică.
— Da, zise ea sfioasă. Dar dacă face pasul ăsta numai din pie ate către coana Diamandula?
4o — Şi eu m-am gîndit Ia asta, şi i-am zis. El m-a
încredinţat că nu.
HG
— Dumneata ce crezi, coane Dinule?
— îmi faci o întrebare grea, fetiţo. Eu cred că şi da şi nu. Ce ciudat lucru! de unde mă temeam că tu n-o să primeşti, iată-ne acum temîndu-ne de el.
5 Se opri bătrinul şi se gîndi. Saşa se uita la el cu
frică, parcă soarta i-ar fi atirnat de vorbele lui.
— Eu cred că ei este sincer, că te iubeşte, dar că vorba răposatei îl înrîureşte de asemenea foarte mult.
— Atunci ce-i de făcut? întrebă ea, descurajată. 10         — Un lucru foarte simplu: să vă luaţi.  Dar nu
îndată. Tu trebuia să te duci cu Mihai la Paris, nu-i asa?
— Da.
— Eu socot că e bine să pleci numaidecit şi să spun 15    lui Matei că răspunsul i-1 vei da cînd te vei întoarce.
— Da?... Dar dacă se supără?
— O să se supere şi-o să-i treacă. Cu mijlocul ăsta însă o să poată vedea mai limpede şi mai adînc în inima lui. înţeleg foarte bine îndoiala ta şi împart ă-
20 şese sentimentul de Ia care porneşti. îmi făgăduieşti că ai să urmezi astfel şi că n-ai să dai semn de viaţă pînă la întoarcere?
— îţi făgăduiesc.
— Da? 25         — Da.
— Atunci să pleci cit mai curînd. Cu restul mă însărcinez eu.
Bătrinul porni de la dlnsa grozav de mulţumit. I se părea că a pus Ia cale fericirea a doi inşi, care erau 30    amîndoi neştiutori de sentimentele lor unul pentru altul.
A doua zi dimineaţa se duse la nepotu-său. Fre-cîndu-şi mîinile, îi istorisi cum stau lucrurile; că Saşa primeşte, dar setemesănu fie mai tîrziu o sarcină
35 pentru el; că e bine să nu se grăbească; că poate el e înrîurit numai de vorbele mame-sei; că o despărţire de cîtăva vreme le va fi folositoare la amîndoi; în sfîrşit, că Sasa, trebuind să Însoţească pe Mihai în străinătate, erahotărltă să plece cît de curînd, şi, dacă la întoarcere
40 dînsul ar fi stăruit în ideile de astăzi, să se facă lucrul. Matei îl asculta liniştit.
— Asta e dorinţa Saşei? intrebă el.
— Da. Ba ceva mai mult: le roagă ca pînă îo plecare să nu mai încerci a o vedea.
Matei se uită lung la unchiu-său, părîndu-i greu a-1 înţelege. Se făcuse palid.
— Nene Dinule, să-mi dai voie să nu te cred.
— Faci rău că nu mă crezi; e aşa, cu toate astea.
— Cum! zise el cu putere. Saşa doreşte să n-o mai văd pînă la plecare 1... Atunci viaţa şi'sentimentele nu mai au logică.
— Nu ştiu ce vrei să zici, — ştiu atlta numai, că asta e dorinţa fetei.
— Vreau să zic că astea sunt lucruri de pus în romane, în viaţa reală, cînd cineva iţi este drag, te duci să-1 vezi, dacă poţi. Şi mie Saşa mi-e dragă.
— Dar dacă nu poţi?
— Atunci răatorni pămîntul, te baţi cu lumea, cumperi, Vinzi, faci tot ce-ţi stă prin putinţă ca s-ajungi pină la ea.
Bătrinul il privea cu o uşoară nuenţă de ironie.
— Ce aprindere! parc-ai fi de 20 de ani.
— Nu sunt de 20 de ani, dar nu sunt nici de o sută. Tonul acru cu care fură zise vorbele din urmă îi
miră pe amîndoi, pe conu Dinu mai cu seamă, care nu avea în gînd decit fericirea lor. Dar egoismul omenesc e aşa de orb în toate apucăturile lui, încît bătrinul. care în realitate lucra spre împlinirea mai sigură, după cum credea el, a dorinţelor lui Matei, nu viu să priceapă că, din momentul ce sentimentele lui se dau pe faţă cu atîta putere, nu mai era nevoie a-1 supune la probe. Planul lui, de a-idespărţi pentru cîtăva vreme, i se părea tot cel mai bun.
— Bine, fătul meu, zise el zîmbind, încearcă şi du-te de-o vezi.
Zise vorbele acestea ieşind. Matei rămase singur, lovit parcă de o desăvîrşită paralizie a voinţei. Conu Dinu se ducea spre casă, trist şi el şi mirat de întorsătura ce o luau lucrurile. îi părea rău că se arătase aşa de crud faţă de nepotu-său, care fusese aşa de bun cu el, dar, cu toate astea, nu se putea împiedica dc a găsi că el avea dreptate.
îndoiala bătrinului se strecurase In sufletul Vinarului. Râmase pe scaun cu o nehotărită idee de a se supune dorinţei lui unchiu-său. De pe fereastră se vedea un şir de caretrecînd pe drum încărcate din greu. 5 O impresie fugară de urît îi răsări în suflet. Dar uitin-du-se lung spre care şi gîndindu-se, imaginea lor ti dispăru din conştiinţă, unghiul vizual sescurtăşi, în loc de a străbate prin geamuri, se opri in ele, şi, ca într-o oglindă, el se privi pe sine şi lucrurile din casă.
10 Atunci ii răsări in minte Saşa, punîndu-şi o mânuse. Chipul ei, chemat astfel de împrejurări, avu darul de a-1 reînsufleţi. Era oare cu putinţă ca dînsa să plece fără să vrea sâ-1 vadă? Pentru ce această încercare la care voiau să-1 supună? Oare nu era el o firedestul de
15 statornică?
îmbărbătindu-se astfel singur, ajunse la hotărirea firească de a da ochi cu dînsa şi zise să-i puie caii.
Cînd fu la Comăneşti, Turică feciorul ii spuse că toţi ai casei erau la Ciulniţei.
20 — Cuconaşul  nostru pleacă in   străinătate, zise
Turică.
— Da?
— Cu cuconiţa.
— Cînd pleacă?
25 — Apoi cit de curînd.
Matei rămase locului glndindu-se.
— Ia ascultă, Turică: aş vrea sâ scriu două rinduri cuconiţei, pentru o afacere — poţi să-mi dai un petec de hlrtie?
30 — Vai de mine, cuconaşule, cum să nu se poată !
poftiţi sus în „berău".
Matei se puse să scrie Saşei, ai'ătîndu-i mirarea sa de cele ce se petreceau şi rugind-o sâ nu plece înainte de a-1 vedea. Era atît de adincit in cele ce ii spunea,
35 incit făcea mişcări cu mîinile prin aer, întorcea pagina neuscată, exclama singur cite un cuvînt incoherent, parcă cine ştie ce luptă uriaşe se petrecea în fantazia lui. Pe cind scria, o uşe din spatele lui se deschise binişor şi Saşa înainta în vîrful degetelor, încetinel,
40 pînă' ce se apropie la un pas. Dînsul nu simţea nimic, absorbit în scrisoare. Ea mai făcu un pas şi-1 atinse
119
uşor peste umăr. El se întoarse repede, şi, văzind-o, nu putu zice decît un „Aaa         Apoi se sculă de la biurou şi veni Ia ea, luîndu-i mîinile  şi uitîndu-se lung la dînsa. 5 — Va să zică nu te-ai dus la Ciulniţei cu ceilalţi?
Ea ridică ochii spre el, zîmbind:
— Vezi bine că nu, deoarece sunt aici.
— Aşa este, dar mă aşteptam atît de puţin să te văd, încît nu sunt încă sigur de eşti dumneata sau
10 altcineva.
Saşa rîdea:
— Da, da, sunt eu.
— Ce fericit mă simt de a te vedea aici, aproape, lingă minei
Sj — Da?... zise ea, ridicînd capul spre el, cu ochii
luminaţi de bucurie.
— Da, sunt fericit, sunt omul cel mai fericit, nu simţi că sunt fericit?
— Ba da, zise ea.
20 Şi purtată ca de o forţă străină, îşi retrase mîinile
din ale lui şi-i aruncă braţele de gît, Iipindu-se cu capul de pieptul Iui. Dînsul o strînse în braţe, săru-tîndu-i părul şi respirind lung parfumul şuviţelor moi şi bogate, ce sfirşeau, împletindu-se, într-o cunună de
25 bucle.
Nici el, nici ea nu se gîndeau cum de ajunseseră aşa de repede unul în braţele altuia: saturaţia sufletească era atît de desăvirşită, incit simplu! fapt de a se găsi faţă în faţă trebuia să-i aducă aici. 30 — Tare  mi-eşti dragă!...  dragă, ca sufletul!...
Stii!...
— Da...
— Cît se poate de mult şi de tare!...
— Da...
35 — Şi eşti de acum a mea... toată, întreagă, cu
păr, cu ochi, cu suflet şi cu tot.
— Cu tot.
— Şi nu mai pleci.
Ea îşi ridică privirile spre el:
— Dacă vrei, nu mai plec*.
Dar era ceva in ochii ei, atît de adine, atîta mîn-giiere se revărsase pe chipul ei întreg, incit ideea ple-cărei era cu neputinţă să încolţească într-un suflet 5    aşa de fericit.
— Acuma că eşti Saşa mea pentru totdeauna, şezi colo, să vorbim. Dâ-mi mîna şi spune-mi pentru ce voiai să pleci? şi mai cu seamă fără ca eu să te mai văd?...
10 Ea şezu lingă dinsul şi tăcu, uitîndu-se în pămînt.
— Iţi făcusem ceva?...
— Nu mi-ai făcut niciodată nimic... decit bine.
— Pot zice numai atit, că nu ţi-am făcut rău, — atunci de ce voiai să pleci?
15 Ea tăcu din nou.
— Ai ceva care te supără?
— N-am nimic... Voiam să plec, ea să duc pe Mihai la Paris.
— Nenea Dinu a fost pe la dumneata? 20 —Da...
— Şi ce ţi-a spus?
— Numai lucruri bune şi drepte.
— Da?... Şi nu se poate să le ştiu şi eu?
Ea zîmbea, neindrăznind parcă să ridice ochii spre
25 el.
— Eu mă prind că ideea de a pleca, fără să mă mai vezi, vine de Ia dumnealui...
— Da, răspunse ea, rizind şi arătindu-şi dinţii albi, ideea vine de la dumnealui...
30 —Vezi!... şi găseşti că ţi-a spus numai lucruri
bune şi drepte?
— Nu în înţelesul ăsta, zise ea cam jenată. Conu Dinu ştia că eu trebuie să plec, fiindcă Mihai nu poate să meargă pentru intîiaşi dată singur în străinătate;
35     dumnealui m-a povăţuit numai să plec cît mai curînd şi... fără să te mai văd.
— Pentru ce?
♦Replica lipseşte din ed.1922. Testul se restabileşte după Convorbiri literare şi ediţiile anterioare (n. ed.)
121
Ea tăcu. Dinsul se uită la o rază de soare ce se oglindea în luciul părului ei, şi-i veni s-o mîngîie pe cap, cu un sentiment aproape părintesc — atîta sfială era in ţinuta ei. 5 — Si ai fi plecat?
— Da.
— Fără să te mai văd?
— Fără... dacă nu veneai.
— Da' de unde ştiai că am să viu?
10 — Eram sigură...  şi  ca  dovadă  iată că te-am
aşteptat.
El urma a se uita la dînsa in tăcere şi parcă pentru intîiaşi dată pătrunse în conştiinţa lui convingerea adincă de statornicia şi toată frumuseţea sufletului 15 acelei femei. A o întreba şi a o descoase mai mult i se păru crud, şi, emoţionat de însăşi simţirile sale, îi iuă o mînă şi i-o sărută cu lacrămile in'ochi. După un moment de tăcere, tot el reîncepu:
— Cind pleci?
20 — Cit de curjnd...  poimiine poate.
— Şi ai să-mi scrii?
— Da, în toate zilele... dar fără să ştie conu Dinu, adăugă ea zîmbind.
— înţeleg.
25 — Nu-i aşa? dăm satisfacere politicei sale (fiindcă
asta era politica cu care conu Dinu vrea să ajungă acolo unde noi am ajuns singuri) şi totodată ne şi scrim, da?
— Foarte bine.
30 Ea se sculase in picioare, veselă, şi se uita la el,
plecată in jos şi parcă aşteptind ceva. El îi întinse miinile, şi, sculindu-se el însuşi de unde şedea, îi trecu un braţ sub braţul ei, şi făcură astfel ciţiva paşi prin odaie, vorbind de viitor, fericiţi, înclinaţi unul
35     spre altul, ca doi copaci deasupra unui izvor.
XVII]
La Ciulniţei, de cînd plecarea lui Mihai era hotă-rîtă, lumea de primprejur se aduna regulat în toate
I
zilele. Victoria şi Mary îşi aduceau, unul cîte unul, toate lucrurile de dormit, fiindcă, pe cît timp Saşa avea să lipsească, ele trebuiau să stea în casă la conu Dinu.
5 Cu cît vremea plecării se apropia mai mult, cu atît
Mihai devenea mai tăcut. Dc dimineaţa pină seara umbla la vînat, pe lac, mincind în luntre sau pe iarba imbrumată a pămintului.
Primele zile ale lui septemvrie erau minunate.
10 După ce soarele risipea cele dinţii negure ale dimi-neţei, valea lacului se ivea in limpeziciunea cerului dc toamnă, singură, locuită numai de păsări de apă, cu căpiţe de fin pe margini si cu cîte un bou rătăcit, ce păştea pe mirişte. De la Comăneşti pină la Giul-
15 niţei „balta" (cum o numeau sătenii) ţinea o poştă. Heleşteul de la Comăneşti, plin de peşte, se înfunda într-o perdea de verdeaţă, unde apa părea că încetează. In realitate insă, ea urma mai departe, ascunsă de stuf, de foi de nufăr şi de trestii. Aici se pierdea Mihai,
20 care, de mic copil, învăţase toate cotiturile, toate cărările, şi acum se strecura cu luntrea lui peste tot, bătînd coturile, oprindu-se la limpezişuri, de unde zburau, speriate, cîrduri de raţe sălbatice, lişiţ-e şirete, găinuşi de baltă, cuoove, gîşte şi citeodată chiar lebede,
25     ce veneau de prin bălţile Dunării.
De-abia împrâştiase soarele negura, cînd Mihai îşi aşeza în ziua aceea puşca şi geanta în fundul lun-trei. Apuclnd Iopeţile cu putere, se îndepărtă de la mal într-o clipă şi trase cu siguranţă drept la cărăruia
3o din stuf, in care intră, pierzîndu-se. Dar, în loc de a înainta cu grijă, ca totdeauna, oprindu-se în marginea limpezişurilor sau făcind ocolul ochiurilor, de astă dată merse tot mai departe, fără a se preocupa de trestiile ce se rupeau cu zgomot sub luntre, ori de
35     Iopeţile ce loveau apa. Cîrduri întregi de păsări se sculau în drumul lui, umplînd văzduhul cu răpăiala aripelorşifulgii albicecădeau domol în aer.El nicimi j se uita la ele. Dus de o putere nouă, mîna tot înainte,
ţ lăsind citeodată lopata, spre a se şterge pe frunte.
40 După   două ceasuri   de muncă, ajunse într-un
limpeziş, unde nu mai creşteau trestii. Lacul părea a
122
123
se înfunda aci, fiindcă împrejurul lui valea se închidea de toate părţile, ca un amfiteatru. Ieşise de mult din pămînturile lui şi intrase pe moşia lui conu Dinu.
Oprit în marginea stufului, băiatul se sculase în 5 picioare şi se uita pe maluri, parcă ar fi aşteptat pe cineva. în adtvăr, o batistă albă filfiia in aer, chemin-du-I. Apucă Iopeţile în grabă şi visli cu putere în partea aceea.
Cînd ajunse la izvor, Tincuţa (fiindcă ea era) sta 10    în picioare cu mîinile întinse.
— Vino mai curînd ea nu mai pot de frică. Ce singurătate e pe valea asta i
Mihai o ajută să se urce în luntre, şi, apucînd din noii Iopeţile, îşi făcu vint inapoi, spre stuf. Fata se
15 uita in apă, roşie, mulţumită că se găseşte alături de o altă fiinţă vie, Îmbătată de viaţa soarelui, de viaţa ei, de legănatul luntrei. Ajunseră astfel în stufiş, unde Mihai intră de astă dată cu mare băgare de seamă. Tincuţa se uita la trestiile inalte cu frică,
20 tupilindu-se pe lîngă cele ce se mişcau prea tare, sau apărindu-se cu cotul ridicat in dreptul ochilor. Trecură repede prin două ghioluri şi se opriră în cel de al treilea.
— Ştii că am văzut un iepure? zise Tincuţa.
25 — Siit!... şezi jos, dacă vrei... am pus o scoarţă
într-adins pentru dumneata.
. Fata se aşeză in fundul luntrei, ascultătoare ca un copil, cu ochii sticlind de frică şi de emoţiune. Mihai luă puşca şi rămase cu privirile aţintite spre
30 limpeaiş. Cîteva rînduri de trestii ii ascundea de minune. Se făcu o tăcere adîneă. Fata îi trase de pulpana hainei, arâtîndu-i cu degetul în aer: un bîtlan trecea pe deasupra, cu zborul Iui greoi, mişcindu-şi ciocul ca o cirmă de corabie, in acelaşi timp, un roi de
35 grauri tăbărî pe vîrful înspicat al trestiilor, făcîndu-le să se legene în toate părţile. Iar tăcere. Tincuţa văzu un peşte sărind din apă, şi făcu o mişcare către el. Tot într-un timp se ivi dinlăuntrul stufîşului un cird de răţuşte, inişcînd din cap, parc-ar fi fost trase de
40 o sfoară, urmate de o lişiţâ vlnătă. Fala îşi duse un deget la gură, căutind să întindă mina cealaltă către
Mihai, dar rămînînd cu ea in aer. Băiatul le văzuse şi-i făcu semn că nu trage în ele.
— Sunt lişiţe, zise el, plecîndu-se spre dinsa, mi-s bune la mîncare. 5 Un sunet uşor, ca de aripă ce-ţi trece pe la ureche,
se auzi în aer, şi lot atunci apa din ghiolul dm faţă fu bătută de piepturile mai multor păsări. Tincuţa văzu pe Mihai ridiclnd puşca. încremenită, ea se tupi-lase cu totul in fundul luntrei. O nespusă mulţumire 10    se putea citi pe chipul băiatului: plăcerea de a o simţi alături de el, dorinţa de a-i arăta iudeu)înarea lui de vinător, emoţiunea ei, toate erau de natură a-1 îmbărbăta şi mai mult. Vroi aă întinză puşca, dar o trestie ruptă ii sta de-a curmezişul. Nerăbdător, el vru să 15    frîngă cu totul trestia, şi, in mişcarea lui, făcu zgomot. Cele trei raţe ridicară capul în sus. Mihai încremenise in poziţia în care se afla, fără măcar să îndrăznească a-şi strînge braţul. Speriate, raţele bătură apa cu aripele şi o porniră în zbor. Tincuţa, cu ochii mari, 20    palidă, cu sufletul la gură, se ridicase pe un genunchi, parcă ar fi vrut să zboare şi ea după păsări — cînd o detunătură de puşcă o făcu să tresară- Pentru un moment nu se văzu nimic, din cauza fumului, dar, după o clipă, Mihai o auzi strigînd: 25 —A căzut, a căzut, uite-o colo!...
în adevăr o raţă căzuse. Băiatul scoase luntrea dintre trestii şi se duseră să ia raţa. El o aruncă cu nepăsare într-un colţ al luntrii şi căută să se întoarcă cît mai curînd in ascunzătoarea de trestii. Tincuţa 30 mingii* penele păsării, nelndrâznind parcă să-şi arate mai pe faţă toată dragostea şi mila ei pentru biata raţă, de teamă să nu pară prea copilăroasă unui vinător aşa de extraordinar. Mihai se aşeză şi el în fundul luntrei, cu puşca pe braţul sting, şi se puse din nou 35     să aştepte, uitîndu-se în sus, spre cer.
Nu se mai auzea nici o mişcare. Un sunet răguşit de talangă răsuna a spart la gîtul unui bou, pe care-1 gonea departe, pe deal, un văcar, stngind cit ce putea: „Nea, haram, mînca-te-ar lupehii!" O îneîntătoare 40 tăcere se întindea peste întreaga vale. Aerulera străveziu. Cerul se vedea pînă în straturile sale albastre
125
cele mai depărtate. Fire albe pluteau prin cer .şi cădeau pe virfurile roşite ale trestiilor.
— Cine ştie cînd mai văd eu toate astea, zise băiatul, uitindu-se fără scop înainte.
5 Tincuţa plecase ochii in jos, răsucind intre degete
un fir de papură.
— Poate chiar te găsesc măritată cînd moi întoarce...
Ea dete din cap că nu.
iu        După cîteva minute de noua tăcere, el oftă din adine.
— Aşa e viaţa ! zise cu ud accent de nespusă durere, parcă ar îi trăit o sulă de ani şi ar Ii cunoscut toate amărăciunile ei. în acelaşi timp ochii lui înotau în
15     lacrimi, pe cind de pe obrajii fetei cădeau picături mari pe firul de papură.
El tuşi într-aiuri, adueîndu-şi aminte de demnitatea lui de vinător şi căutind să-şi stăpineascâ nodul de emoţiune ce i se urca in piept. 20 — Uite un fir alb ţi se lasă pe frunte.
Fata ridică mina domol, netezindu-şi părul. Capătul firului se opri de pălăria lui.
— A ajuns şi la dumneata, zise ea încet.
Mihai îşi luă pălăria şi se uită la firul ce se aninase 25    de ea.
— Ce subţire şi inoale e: parcă-i de mătase. Apoi, desprinzindn-1 cu mîna de pe pălărie, şi-1
lipi de frunte, zîmbind şi uitîndu-se la Tincuţa. Ea prinse a suride, uitindu-se la el pe sub genele 30 plînse.
După aceea căută să înnoade firul ce se rupsese şi se apropie de el aşa de mult încît barca era gata să se răstoarne. El se mişcă de unde era şi rezemat de bancă, in lungul luntrei, se lăsă să-i acarmene tot 35     părul, ca sâ înnoade firul.
— Şezi ici lîngă mine, zise el, cuprinzind-o cu braţul de mijloc.
Ea şezu Ungă dînsul, lipindu-şi capul de umărul
lui.
4o — De ce nu vii şi dumneata la Paris, zău aşa?
— Ba viu, dacă m-o lăsa de acasă.
12G
— Ce bine am petrece!.-. Ne-am vedea în toate duminicile.
— Da' Victoria şi Mary vin?
— La anul viitor... Eu aş fi corespondentul d-tale... 5    Am ieşi împreună să ne plimbăm.
Ea găsi foarte firesc ca un om care ia pasărea din zbor să-i fie corespondent. Se uita înainte fără scop, şi parcă se vedea !a plimbare in mijlocul Parisului, rezemată de braful lui, cum sta acuma. Şi cum se
10 uita, pierdută pe gînduri, văzu ieşind dintre trestii o găinuşă de baltă, neagră la pene, cu nişte picioare arămii, subţiri, raişcindu-se aşa de elegant că părea o femeie cochetă. în partea aceea nămolul se ridica pină în faţa apei. Tincuţa îl atinse uşor pe mină, ca
15 să-i atragă Iuarea-aminte. Ei o văzuse, dar părea că nu vrea să tragă in biata pasăre. Se apropie de urechea fetei şi-i zise încet ■
— E păcat s-o omor... mat bine sâ ne uităm la dînsa.
20 Apoi rămase cu obrazul lipit de obrazul ei, şi,
şiret din instinct, urmă a-i vorbi de găinuşă, ca să nu prindă de veste că o sărutase:
— Vezi ce frumos se mişcă?... Parcă eştidumneata citeodată...
25 Fata începu a rîde cu hohot. El ii astupă gura cu
mina, rizînd si el:
— S»t!... Na.' ai gonit găinuşa cu rîsul d-tale.
— Cum să nu rid dacă zici că seamănă cu mine. în acelaşi timp se desfăcu uşor din braţul lui şi
30 vru să se dea mai la o parte: dar soarele ajungea tocmai acolo. El întinse umbreluţa ei şi o rugă să vină din nou lîngă dînsul.
— Vino lîngă mine, că cine ştie cind te mai văd. Ea il privi lung, şi după aceea veni iar.
35 — Dacă n-o sâ mă uiţi, îi zise, mîngîindu-1 pe
mina ce ţinea umbrela, eu am să-ţi dau ceva.
— Da?
— Ceva de la mine... Da' să nu te desparţi de el... Şi pe cind vorbea astfel, scoase dir. sin o bucăţică
40 de hirtie indoită, în care era o şuviţă de pâr, legat cu o panglicuţă roşie.
127
1
— Vai, ce bună eşti!... zise el, sărutînd părul cu înduioşare.
— Vezi?... Da' n-o să te desparţi de el, nu-i aşa?... întrebă ea treniurind.
— Niciodată'.... am sâ-l port cu mine cit oi trăi, oriunde oi fi şi n-am sâ mă despart de el niciodată!...
Şi astfel vorbind, o stringea la piept mîngund-o cu mîna pe obraz şi tlnguindu-se că pleacă.
— Ce trist am să fiu, Tincuţol... N-ara să mă împrietenesc cu nimeni. Am să trăiesc cu gîndul numai la dumneata... şi am sâ mâ silesc să învăţ, ca să sfîrşesc mai curînd... şi cînd oi fi sfîrşit, o să ne luăm... Da' o să m-aştepţi?...
Ea da din cap că „da".
— N-ai să te măriţi, pină m-oi întoarce eu? Fata răspunse incet:
— Nu.
— îmi juri?
— Da...
— Şi eu îţi jur...
Umbreluţa îi căzuse din mină şi soarele de toamnă ardea puternic deasupra lor. El ii făgădui să-i trimeatâ cărţi şi jurnale, ca să stie si ea ce face şi cum trăieşte el.
— Şi să-mi scrii, zise fata, ridicînd ochii spre el.
— O să-ţi scriu... dar cum?
— în vacanţa Crăciunului să-mi scrii de-a binele, acasă la noi, că tata irai dă scrisorile...
— Da' pînă atunci?...
— Nu ştiu: o să-ţi scriu numai eu, şi dumneata să-mi răspunzi prin Victoria că ai primit şi eşti sănătos... Are să-mi pară vremea aşa de lungă! De ce nu se poate să fac aripi şi să zbor către locurile depărtate unde te duci?
După aceea, uitîndu-se la puşcă, adause zîmbind tristă:
— Ai trage în mine?... El dete din cap supărat:
— Ce idee ciudată îţi trece prin minte!
— Nu, nu, snune-mi, ai trage in mine?
— Cum vrei să-ţi spui?
— Să-mi spui curat, dacă ai avea curajul să tragi în mine...
Băiatul înţelese, cu intuiţiunea lui bărbătească, că era o ciudăţenie de femeie, la eare îi trebuia găsit 5    un răspuns.
— Depinde.
— Ce fel: depinde...
— Da... dacă ai fi o raţă sau... o gîscă sălbatecă, aş trage.
10 — Merci, răspunse ea, supărată, desfăcîndu-se de el: adineaorea eram găinuşă; acum sunt raţă... ba gîscă!...
Mihai se uita la ea, serios, cu o uşoară mişcare a sprîncenei, care arăta sentimentul lui de părere de 15 rău, faţă cu o copilărie aşa de nepotrivită. în substratul firei ei, fata suferea: o trebuinţă de a plînge, sau de a-1 face pe el să sufere, sau de a-1 săruta se încheiase în această ciudată întrebare.
— Eu mă duc, zise ea, strîngindu-şi pălăria şi 20 umbrela.*
El se uita mereu la dînsa, trist şi nedumerit:
— Şi de astă dată trebuie să ne despărţim aşa?
— Te rog să mă duci la mal...
El nu mai zise nimic, ci îşi puse puşca binişor jos 25    şi luă Iopeţile. Merseră in tăcere pînă ce ajunseră în dreptul izvorului.
— Te rog să-mi dai şuviţa de păr îna|fi...
— Ţi-o dau, răspunse el, scoţindu-şi batista şi ştergîndu-se pe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra
30     un aşa frumos lucru.
— Dacă nu ţii s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai inapoi.
— Eu nu ţiu s-o păstrez!...
— Se vede.
35 Băiatul înălţă din umeri şi rămase pe bancă, lingă lopeţi, cu batista pe genunchi. Ea se uita cu coada ochiului la el. Se vedea că era ostenit şi supărat.
* Replica lipseşte din toate ediţiile. Textul se restabileşte după Convorbiri literare, deoarece cuprinde ideea despărţirii din testul ce urmează (n.  ed.).
139
9 — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. II
— Eşti ostenit?
— Cam ostenit. Dar n-ar fi nimic dacă n-aş avea încă două ceasuri de-aeum încolo.
— Da? E aşa departe?
— Da.
Tincuţa înduioşată de vorbele lui şi gîndindu-se la drumul ce făcuse ca să vie s-o vadă, se apropie din nou de el.
— Eşti supărat pe mine?
— Eu? Nu. Văd că dumneata eşti supărată. Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi...
Ea se uită la dînsul, zîmbind, şi, intr-un avînt de generozitate, îl luă de git şi-1 sărută.
— Nu mai eşti supărat pe mine, nu-i aşa?...
— N-ara fost niciodată.
— Acum mă duc.
— Mai stai puţin.
— Nu, câ-i tîrziu. Adio.
— Dacă nu vrei sâ mai &(ai, adio.
Ea îi întinse mîna, pe care el o slrinse într-ale lui. După aceea, dînsa sări pe uscat, şi, după ce-i trimise o sărutare pe virful degetelor, porni Ia deal. El apucă Iopeţile şi se depărta de mal, ca s-o vadă mai bine. Se uită după dînsa lung, pină cepieri dincolo de culme, făcindu-i semne cu batista.
Rămas singur, în mijlocul Iacului, băiatul se simţi cuprinpdin ce în ce mai mult de ideea unei atotputernice deşertăciuni, ce înfăşură deopotrivă lucrurile materiale ca şi pe cele nematcriale, lacul, cimpia, amorul, şi, cu o nespusă jale în suflet, li veni să plingă. Işi rezemă miinile pe genunchi şi se uită lung pe culmea dealului, iar de acolo mai sus, pe cer... Nu era nici o nădejde, nicăieri. Atunci îşi reluă Iopeţile şi se întoarse înapoi, în stuf, unde se opri din nou, la pîndâ. Se întinse în luntre, ostenit, şi ^e p.ise să privească virful trestiilor. Păsâruici mititele sfirîiau din aripi, gonind cîte un giiidae zburător, ori albine răzleţe işi indoiau trupul pe spicul de papură. Un clrd de raţe ii trecu peste cap şi se lăsă in lirapezişul de alături inspumînd apa cu aripile. El se sculă repede şi-şi pregăti puşca. Le vedea foarte bine, dar nu putea trage,
fiindcă se coborlseră pieziş într-un colţ. Aştepta să se mişte şi să vină în bătaia pustei. Privindu-le, se gîndi la vorba ciudată a Tincuţei... Socotind bine, erau mai fericite raţele. Dar ele tocmai veneau spre el. întinse 5 puşca, cu eterna emoţiune a vinătorului; dar pe cind ochea îi trecu prin gind ideea că şi raţele se pot socoti nenorocite, de vreme ce omul le aţinea drumul să le omoare. Pentru un moment îşi dezlipi capul de patul puştii şi se uită la ele, să vadă ce mină fac în faţa morţei.
10 Ele se mişcau liniştite,venind mereu spre el. Atunci îşi alese un grup, în mijlocul căruia boierea un răţoi smălţat cu albastru, şi trase... Luă răţoiul din apă şi după aceea se puse să gonească o raţă ce era numai rănită, şi s-o lovească cu lopata, ca s-o poată prinde.
15 Apoi, mulţumit, îşi scoase din geantă strugurii şi caşcavalul ce avea cu el, şi se aşeză să mănînce. Tincuţa era departe... Toată melancolia lui dispăruse. Tinereţea şi natura dimprejur dărîraau necazurile clădite de iubirea lor copilărească.
XIX
20 După plecarea Saşei, Matei îşi întoarse privirile din
nou către treburile moşiei, pe care le părăsise de cltva timp. Pe de o parte culesul porumbului, pe de alta arăturile de toamnă, apoi pregătirile la baltă pentru pescuit, în vederea ereşterei apelor, erau lucruri aproape
25    noi pentru el.
Baciu4 Micu era tot mîna dreaptă, cu toate că Aglaia îl ura mai mult ca oricînd. Gîndindu-se la duşmănia ei contra baciului, îşi zicea adesea că era ciudat ca el, stăplnul, să sufere o asemenea stare de lucruri. Cu toate
3o     astea nu se putea hotărî să se despartă de Eftimiu şi de nevastă-sa.
Raporturile lui cu ţăranii erau bune, deşi începuse să se zvonească prin sat de jelburi către guvern, spre a li se da pămînt, şi de răscoale. Unchiu-său, conu 35 Dinu, era mai furios ca oricînd contra socialiştilor, şi, in aceasta, se înţelegea de minune cu Tănase Scatiu; dar numai în aceasta.  încolo, nu putea să-1 vadă.
131
8*
Mulţumită lui Matei, bătrinul se liberă de datoria ce o avea către vecinul lui, şi de atunci se uita la el de sus. Tocmai pentru asta Scatiu ţinea mai mult să ia pe Tincuţa. Goana Sofiţa il ajuta pe sub mină, din socote-5 Iile ei femeieşti: fiindcă era bogat şi pentru că, luîn-du-1, Tincuţa ar fi rămas lîngă dînsa:
— Ei, nu-1 iubeşte; da' parcă ce, numai din iubire se iau oamenii! zicea ea lui Matei, pe care voia sâ-1 atragă de partea ei.
10 Matei, e drept, nu s-ar fi opus din răsputeri, dacă
ar fi fost întrebat. Scatiu era incult şi cam bădăran, dar era harnic, deştept la treabă, şi, mai cu seamă, pentru el, avea o mare calitate, de a nu fi om de oraş. Ca toţi tinerii cari au trăit mult în mijlocul lumii
15 de studenţi sterpi, de funcţionari, de lume neproducătoare, fără aspiraţii, Matei prefera un om de ţară, simplu, celui mai şiret avocat.
Mai nedorairitâ era coana Sofiţa de opoziţia ce o făcea Aglaia. Ea n-o mai slăbea cu „familia":
20 — Auzi dumneata, să intre în familia noastră
feciorul unui vătaf!... Să dai dumneata, tacă, bunătate de fată, avută, cu educaţie, unui asemenea om Coana Sofiţa nu mai putea de ciudă.
— Ei, păi să nu-ţi vie să mori: ei n-au după ce 25    bea apă, şi tot cu nasul pe sus.
Luarea-aminte a lui Matei fu mai cu seamă atrasă asupra Aglaîei, din zîua in care dînsa ii vorbi cu ponturi despre Tincuţa şi Mihai.
— Aşa partidă zic şi eu.
30 — Ce partidă? intrebă Matei.
— Mihai.
— Dumneata glumeşti, Mihai este un copil.
— Ei, copil, dar nu prea...
— Cura: nu prea?
35 — Se înţelege... Dacă-i pe aia, Tincuţa nu-i o
copilă? Da' aşa copii cum sunt, ei se aveau bine.
— Ce Bpui, cucoană AgJaio?
— Zău, domnule. înainte de a pleca, s-au întîlnit la lac, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat ca doi porumbei.
40 întrebaţi şi pe baciu Micu, dacă vreţi, că ia văzut un văcar din sat...
132
Mate' se uita la dînsa, ca încremenit. Apoi se porni pe un rîs straşnic.
— Dumneavoastră rîdeţi, zise Aglaia, roşindu-se,
dar e aşa.
5        — Şi chiar dacă ar fi aşa, ce-ţi pasă dumitale?
— Mie? ce să-mi pese?... Facă despre mine borş dacă-or vrea.
Şi astfel zicîcd, ieşi, închizînd uşa cu zgomot. Matei se uită in urma ei, din ce in ce mai mirat de 10 îndrăzneala Aglaiei. Dar îşi zise că trebuie să fie ceva la mijloc, ca să ajungă ea, atît de şireată de regulă, să facă ceea ce se numeşte o scenă. Hotărî să vorbească baciului.
Trimise chiar în seara aceea să-1 cheme. Matei era 15     in odaia pe care ţăranii o numesc canţălaria boierului. Micu intră, lâsîndu-şi căciula în sală şi rămase în picioare lîngă uşă.
— Am trimis să te cheme, fiindcă am de vorbit cu
tine.
20 — Porunciţi, coane.
— Ia vezi cine riciie la uşă.
Baciul deschise de-abia uşa, vrînd să se strecoare afară, dar în acelaşi timp un dulău de cîine, cît un urs, dete năvală înăuntru. După pieptarul cu cuie, "25    Matei recunoscu pe Corcoduş.
— Ăsta e ciinele despre care îmi vorbeai?
— Ăsta. Se ţine de mine ca scaiul, bată-1 vina lui.
— Frumos e, baciule!...
— Ar hi el cura ar hi, dacă nu i-ar hi aruncat apă 30    hiartă în cap.
— Cine?
— D-apoi... cine, coane? ia, aici la curte... Matei se uită lung la el, fără a-i răspunde. Se putea
lesne pricepe că era treabă de-a lui Eftimiu. 35 — Baciule, ce-ai auzit vorbindu-se despre cuconiţa
Tincuţa?
Micu se uită la el cam mirat.
— N-am auzit nimic, coane.
— Nimic, nimic?
io — Nimic, zău aşa. D-apoi ce s-auzi, că e numai o
copchilă. S-a zvonit cică ar hi vrind s-o ia alde Scatiu;
da' dor nu şi-o face vreun păcat boierii ăl bătrin să i-o dea...
— Da' altceva n-ai mai auzit, cu Mihai?
— Nu, coane.
5        — Gă s-ar fi primblat pe lac amîndoi...
— Ba despre asta am auzit. Da' ce minune e că s-au primblat amîndoi?... Conu Mihai toată ziua era pe baltă.
După aceea el tăcu şi se uită şiret pe sub sprîncene 10    la Matei. Parcă amîndoi simţ?au că voiau să vorbească despre altceva.
— Măi... a dracului muieruşeă!... zise baciul, parcă ar fi fost singur. Da' cine ţi-a spus matale de coana Tincuţa, coane?
15        — Goana Aglaia.
Baciul dete din cap, mişclndu-şi pletele voiniceşte.
— I-e frică să nu scape chilip'ru din mină.
— Ce chilipir?
20 — Da' parcă matale nu ştii, coane?
— Nu ştiu.
— Atunci să punem că a fost o vorbă degeaba.
— Ba nicidecum: să faci bunătate să-mi spui tot: ce chilipir?
25 — Scatiu, coane.
— Ce e cu Scatiu?
— Apoi nu ae are ghine coana Aglaia cu el?..-Matei sc uită ţintă la el. Ii venea să rîză, dar se
stăpîni şi-şi luă un aer grozav. 30 — Baciule, bagă de seamă la ce spui... Ştii, că şi
de tine zicea lumea că te ţii cu Floarea Iui Stînga.
Foarte stîngaci şi cu ochit în pămînt el tăcu un moment. Apoi ridică fruntea senină iu sus.
— Gura  lumii cine o poate înţeleni, coane?... 35     Fu de-oi hi fost vinovat, ra-am pocăit; da'eu n-am
birfit pe nimeni... Dumneaei vine acuma să se lege de-o copchiliţă-.. E păcat de Dumnezeu.
Matei tăcea; îşi scoase tabacherea să-şi facă o ţigară, dar nu mai avea tutun. Se sculă să se ducă în 40     odaie la el, spre a-şi lua tutun din cutie.
134
— Da' parcă au îi soia că trăia cu Caramzulea...
— Păi dar cum: trăia cu amîndoi.
— De unde ştii tu?
— Da' cum, Doamne iartă-mă, să nu ştiu. Cit 5    ai fost matale dus, ei veneau cu schimbu, ca Ia „concin-
traţie."
— Da' prostul ăla de Nae ce făcea?
— Domnul Nae tot pe la Brăila... Ii făcea cucoana vint.
10 Matei nu mai zise nimic. Aprinse o luminare şi
rămase cu ea în mînă, gîndindu-se.
— Aşteaptâ-mâ: mă duc să iau nişte tutun.
Pe cind el intra, uşa de Ia odaia Iui, ce da in sală, se închidea cu grabă. Dar oricît de cu grabă se închise, 15 Matei recunoscu pe Aglaia. Nu mai încăpea îndoială că ascultase la uşă...
Fără a rosti un cuvînt, el se întoarse înapoi şi se puse să-şi facă o ţigară. O aprinse şi se uită în ochii baciului.
-0 — Şi cine crezi că a aruncat cu apă fiartă in ciine?
— Bucătăriţa, coane.
— De ce?
— Cine ştie?... Ca să-mi facă rău: eu fără clinele ăsta nu sunt om.
-ă Simpatia lui pentru baciu îşi avea izvorul în vechile
lor raporturi de băieţandri, dar mai cu seamă în fondul de poezie ce cuprindea în sine natura caldă a ciobanului. Cîinele era în adevăr pentru el ca un frate. Matei se uită la baciu, parcă ar fi vrut să-i spună
30 vorbe bune, ca să-1 mîngîie de nenorocirea întîmplată lui Corcoduş.
— Şi va să zică te-ai lăsat de Floarea.
Micu dete cu mina în vint, parcă ar ti zis: „Cine se mai gîndeşte la ea!" 35 — Dacă te vei lăsa de Floarea, am să te căpătu-
iesc. Să-ţi găseşti o fată bună şi să te însori. îţi port eu grija: te cunun, Iţi dau loc de casă şi toate înlesnirile putincioase.
— Sărut miinile, coane... Gă ro-am săturat de
40 burlăcie.
135
— Atunci e lucru Înţeles. Mergi cu Dumnezeu, şi să vii mîine seară- loniţă a plecat la baltă?
— Dară.
— Omul de la Călăraşi s-a întors, ori nu?
5 — Trebuie să sosească acu, că-i dus de azi dimi-
neaţa...
Rămas singur, Matei se plimbă în lung şi in larg prin odaie, gîndindu-se la cele ce avea de făcut. Aglaia trebuia cu orice preţ înlăturată din casa lui. Dar în
10 ce chip? Sa vorbească lui unchiu-său nu se putea, fiindcă ar fi trebuit să-i istorisească dragostea lui Scatiu cu dinsa şi astfel să indlrjească pe bătrin şi mai mult împotriva lui Tănase. Pe de altă parte coana Sofiţa era rudă cu ea... Dar îşi aduse aminte de necazul mâ-
15 tuşei în contra Aglaiei, cind aceasta se împotrivea la căsătoria lui Scatiu cu Tincuţa, în numele „familiei", şi-şi zise că poate să găsească un prieten de luptă împotriva Aglaiei tocmai in protectoarea ei firească. Dar cu cîinele ciobanului ce avea?... Nimic alta decît
10    că era clinele baciului, omul lui de Încredere.
Astfel gîndindu-se, se revolta din ce în ce mai mult împotriva ei, şi într-un moment de supărare, sună şi zise unei femei să cheme pe Aglaia. Femeia aduse răspuns că vine numaidecit. în adevăr, peste vreo zece
25 minute, se auzi bătînd la uşă. El îi zise să intre, dar cu vocea pe jumătate, şi simţindu-se mişcat, parcă ar fi fost el vinovatul. Aglaia intră foarte încet. Era galbenă de emoţiune şi aproape nu putea să vorbească, în sfîrşit, izbuti să articuleze trei cuvinte:
30 — M-aţi chemat?
El se găsi foarte încurcat, faţă mai cu seamă cu umilinţa cu care se prezenta ea.
— Da... aş fi vrut să mai vorbim cite ceva — da' ia, te rog, şezi. Vreau să sun să ne dea cite un ceai.
35 — Mă duc eu sâ vi-1 fac.
— Nu, nu, nu primesc.
— Ba, vă rog, să mă lăsaţi să vi-1 fac eu.
— Nu se poate.
Şi, cum se primbla prin casă, se aşeză în dreptul uşii. Ea voia să iasă; el o Împiedică. In această luptă de amabilitate falsă, Aglaia vru să apuce ivorul de la
40
136
uşă, pe care îl apucase mai dinainte Matei, şi astfel 11 luă de m[nâ rugîndu-se s-o lase să iasă.
— Va rog, zise ea încet, nimeni nu ştie cit ceai trebuie, ce rom să vă dea... Viu numaidecit. 5 Trebui să o lase. Cînd rămase singur, îşi simţi pe
mina pe care i-o atinsese ea, o impresie aşa de ciudată, plăcută şi neliniştitoare, parcă o suflare caldă ii trecuse pe deasupra. Mai făcu cîţiva paşi şi se opri în faţa lămpii, gtudindu-se: iată cum se explicau izbin-10 zile ei, care nu era nici frumoasă şi nici nu mai era destul de tînără, ca să întoarcă minţile la flăcăi tomnatici ca Scatiu şi alţii.
Peste cîteva minute Aglaia reveni Însoţită de femeia cu ceaiul. Matei băgă de seamă că dinsa simţise 15 impresia ce o produsese asupra lui, şi se întorcea altfel de cum ieşise. Obrajii ei, albi de emoţiune cînd intrase la început, acuma se coloraseră de singe, şi un zlmbet provocator îi rătăcea pe gură-Servi ceaiul cu îndemîna-rc, raişcindu-se in aus şi in jos, ca o fată mare. Sinurile 20 pline păreau că vor să facă explozie, atît erau de strînse în rochie- După ce ii dete ceaiul, se opri in mijlocul odăii şi duse la ochi şorţul de mătase cu care era întotdeauna încinsă. Matei se uita la dînsa nedumerit.
— Ce ai?
25 Ea îşi luă mîinile binişor de la ochi, se uită la el
lung, cu capul plecat pe umăr, şi zise încet:
— Nu ştiu nici eu...
îa aceste patru vorbe era atît-a alinlătuiă şireată, iar in modul cum îşi muşca buzele atîta senzualitate 30    falsă, încît Matei, care trecuse o clipă printr-o ispită primejdioasă, işi reveni în sine.
— la sezî, ii zise el, zîmbind. Ce se mai face d-l
Nae?
— Tot după treabă, răspunse ea, spăsită. 35         — Pină la ceasul ăsta?...
— Da' unde se pomeneşte să intre el vreodată înainte de seeel...
Matei dete din cap plin de admirare, deşi ştia că Eftimiu îşi trecea vremea jucînd table cu învăţătorul. 40 — Şi cînd mănincă?
— Cînd poate.
137
— Ce fel de vorbă!.-, nu-1 aştepţi cu masa?
Ea ae întoarse cu capul intr-o parte, părind foarte scandalizată de o asemenea bănuială.
— Eu să-1 aştept cu masa     Da' se poate să fac eu 5    o asemenea risipă!... Să ţiu focul şi slugile pină !a
ceasul ăsta!...
Vorba de slugă ii păru de minune şi seacăţă de dinsa.
— A propos de slugi, coană Aglaio; sunt foarte nemulţumit de ele — mai cu seamă de bucătăreasă:
10    are bunul obicei de a asculta pe la uşi...
Ea clipi din ochi, des, parcă ar fi stat sâ-i dea lacrămile. Dar avu puterea să se stăpînească şi să zică:
— Auzi dumneata!...
— Da, te rog să-i dai drumul chiar mîine; uu vreau 15    să am In casă persoane cari mă spionează. Eu sunt
«tăpin la mine şi ţiu sâ facă cum vreau eu, nu cum voiesc alţii.
— Aşa e şi drept.
— Aşa.
20 El sorbi din ceai şi făcu o mişcare din cap plină de convingere, parcă ar fi vrut să întărească şi mai mult hotarîrea luată.
După citeva minute de tăcere, ea ae sculă.
— Nu mai aveţi nimic cu mine? 25        — Nu... Dar ia-ţi ceaiul.
— Vă mulţumesc, eu seara nu iau nimic. Astfel ieşi. După foarte puţin timp, Matei o auzi
bătînd din nou la uşă. Aducea un pachet de jurnale şi scrisori, pe cari i Ie dase vătâşelul ce se-ntorcea de la 3o    Călăraşi. Avea un aer cu totul natural, parcă nimic nu se intîmplase.
— Vă rog să-mi daţi voie să mă duc mîine la oraş, ca să caut altă bucătăreasă.
El se uita la scrisori preocupat, căutînd pe cea de 35    la Saşa. 0 auzi cam tîrziu. La ghidul Saşei, toate nimicurile astea se retrăseserâ departe, la conştiinţă, şi-i răspunse fără nici un interes, parcă scena de mai sus s-ar fi petrecut cu un an Înainte:
— Mai încape vorbă...
m
După aceea Aglaia ieşi, iar el rămase să-şi citească corespondenţa.
XX
Trecuseră mai multe săpiâmini de cind plecase Saşa şi mai multe zile de cînd Matei primise scrisoarea 5     din urmă. Lucrurile luau o întorsătură ciudată, care il împiedica să urmeze mai departe planul de a se scăpa de Aglaia.
în adevăr, ultima scrisoare a Saşei cuprindea o destăinuire din cele mai mişcătoare; ea surprinse 10 amorul băiatului pentru Tincuţa, şi, In loc de a-1 privi ca pe un sentiment copilăresc şi trecător, dînsa, cu firea ei caldă, îl socotea trainic şi primejdios. Zicea scrisoarea:
„Aid DJuns la Paris, după o călătorie destul de osle-
15 nitoare- Mihai era tot Irisi. -Se lupta cît putea sâ biruie jalea ce-1 cuprinsese chiar de laplecare, dar nu izbutea. Eu îl observam pe tăcute şi îmi venea sâ plîng de mila lui: n-a închis ochii un minut. Credeam că despărţirea de ţară şi de surori il enervase prea mult, dar speram
20 că, o dată ajuns in mijlocul lumei dintr-un oraş mare, o să-şi redoblndească veselia naturală a vîrstei lui. Ne-am oprit la Viena două zile. Părea că se interesează de toate, dar mai mult decit orice se interesa do mine. A-ţi spune îngrijirea fină şi delicată cu care mă in-
25 conjura, expresia cu care ruă privea, iubirea cu care îmi lua mîinile într-ale Iui şi mă chema «maman dragă», îmi e cu neputinţă. începusem să cred că ştie ceva despre proiectele noastre... şi-mi era ruşine. Se uita la mine cu atita înţelegere, încît mă făcea să ro-
3o şese. Vedeam că are pe buze o întrebare, că se luptă s-o rostească şi că nu Îndrăzneşte. De multe ori aducea vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere. în sfîrşitţ mă întrebă... Am crezut că se cufundă pămîntul cu mioe. îmi bătea
35 inima de nu mai puteam să icspir. Ori de cîte ori niâ gîndesc la momentul acela, simt că mă roşesc... Dar să-ţi spun cum ra-a întrebat. Treceam prinţ r-o dropie lungă, între Coîonia şi Straauburg; el se uita pe yeam, preocupat. — «Maman, îmi zise din nou, înainte de a
139
ajunge la Paris, aş vrea sâ te întreb ceva». — «tntrea-bă-mâ», ii răspunsei eu, cu glasul jumătate. Simţeam că mor. — «Aş vrea să te Întreb ceva, dacă mi-ai făgădui mai întli că nu te superi». — «Nu mă supăr»... El mişcă din cap cu nehotărire. — «Maman, adevărat că nenea Matei are pentru dumneata o admiraţie aşa de mare?... eă te iubeşte?» — «Ce prostii spui, Mihai!» îi răspunsei, incercînd să zirabesc. El nu rîdea de loc. — (dartă-mă, maman dragă, că îndrăznesc să te întreb un asemenea lucru ; dar, dacă ar fi adevărat, eu aş fi aşa de fericit!... Mi s-ar părea ca te las mai puţin singură...» Ce era de răspuns la o întrebare care arăta atîta bunătate sufletească? Nu ştiu ce i-am răspuns. Cred că îmi venea să-I sărut ca pe copilul meu. De multe ori m-am gîndit la soarta ce aşteaptă pe Mihai: tremur de frică să nu fie nenorocit...
De-abia ajunşi la Paris, I-am rugat să se culce. El nu prea vrea, zicind că ţine să m-ajute să deschid cuferele. Dar osteneala il biruia. Şi, cum eram Sn cameră Ia mine, îl văd că se întinde pe pat, de-a curmezişul, şi răroine rezemat pe un cot, fără a mai zice un ouvlnt... După cîteva minute îl aud vorbind: «Tare îmi eşti draga». — «Ştiu că îţi sunt dragă, fiindcă eşti un copil bun». — Atunci il văd că se ridică: «Ce-am zis, maman?» — «Ai zis că-ţi sunt dragă...» Era aprins ta faţă cum e focul. — «Maman, sunt foarte ostenit»; şi, fără ca eu să-1 mai rog, trecu in camera lui şi se culcă. Din acel minut a început sâ aiureze- Două zile şi două nopţi eu n-am închis ochii. Am chemat numaidecit un. doctor care a stat lingă dinsul o jumătate de oră fără să se rostească. Temperatura era la 40 de grade; delirul nu se mai oprea. După o jumătate de oră doctorul îmi zise că nu poate diagnostica cu siguranţă; era sau tifos, sau friguri efemere, ce se nasc de prea multă osteneală şi în care temperatura se ridică foarte repede. Dacă delirul continua era semn rău, dacă, dimpotrivă, Înceta, era speranţă că bolnavul sâ adoarmă, şi după o bună odihnă să se scoate sănătos. Din fericire, delirul încetă, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30 de ceasuri fără întrerupere. Doctorul era incintat, eu fericită. Se părea că cel mai nenorocit dintre noi era
tocmai Mihai. Şi, aici vine explicarea acestei lungi scrisori, precum şi a cauzei pentru care mă ocup atîta de fratele meu: în delir venea adesea un nume pe care la început nu puteam să-1 înţeleg, dar pe care apoi îl 5    ghicii: numele Tincuţei. Mihai o iubeşte. Eu, proasta, nu m-am gîndit niciodată la putinţa unui sentiment intre Mihai şi Tincuţa. Ei erau pentru mine doi copii, deşi Tincuţa are astăzi peţitori. E o nenorocire că sunt prea apropiaţi cu vîrsta şi Mihai e prea tînăr. Tin-io    cuţa are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de  o infirmitate  ciudată,   aceea  a statorniciei sentimentale: ceea ce o dată a intrat în sufletele noastre, răraîne acolo. Dar unde şi cum a început iubirea lor?... Nu 15    ştiu. Probabil peste tot şi nicăieri. Ochii mei egoişti vedeau numai pentru mine. întîmplările din zilele din urmă îmi umpleau Închipuirea de un singur lucru: fericirea mea. Eram atlt de fericită, sunt încă atît de fericită, incit imi pare c§, dacă aş putea vorbi lui 20    Mihai, i-aş încălzi şi inima lui...
Acum e bine. începe să se intereseze de noua lut viaţă. I-am găsit o familie unde să-1 aşez deocamdată, un librar, Ia a căreimamă şezuse şi tată-meu in pensiune. Cred că are să fie îngrijit bine. Iubirea lui o să-i râm Sie 25    in suflet neştearsă. Are să fie pentru dînsul o cauză de tristeţă zilnică, dar poate şi un refugiu de partea urîtă a accăiui oraş. El a Înţeles foarte bine că en am surprins secretul lui, dar nu tni-a zis niciodată nimic. Ba, dimpotrivă, aducînd eu vorba de Tincuţa, dîndu-i o foaie 3o    ce căzuse din portofelul lui, şi pe care era o poezie, el a plecat ochii in pămint si a luat foaia, zicind încet: «prostii, maman». Eu însă l-am rugat să-mi dea foaia, şi ţi-o trimit aci:
S-aud piraiele cum curg 35 In pacea palidei lumine;
Se umple valea de amurg, Iar ni mă duc, gîndind la tine.
S-aude clopotul la schit, Merg pustnicii să se închine; 40 Luceafirui a răsărit,
Iar eu mS duc, gtndind la tine.
141
S-aude buciumul in munţi Infiorlnd cu lungi suspine Tăcerea codrilor cărunţi: Eu mă lot duc, gîndind la tine..."18
5        Astfel urma mai departe aerisoarea.
Mişcat şi singur, fără să poată cere poveţe de la nimeni, Matei rămase pe ginduri. Mihai, care Întotdeauna ii fusese simpatic, ii deveni deodată drag, atit pentru amorul lui, cit şi mai cu seamă pentru vorbele 10    bune ce zisese Saşei.
Dar starea lucrurilor cu Aglaia se complica. El nu mai putea vorbi mătuşe-sei despre relaţiunile Aglaiei cu Scatiu, fără să dea naştere la tot felul de explicaţii şi mai cu seamă fără să amestece pe Tincuţa în intri-15    gile lor. Se hotărî să aştepte.
Era intr-o duminecă de octomvrie. Timpul se schimbase: ploua şi noroiul umplea drumurile de la un capăt la altul. Matei avea la dînsul pe Scatiu,cu care era în vorbă să-i cumpere caii şi cabrioleta de la 20 Otopeanu — cînd, uitîndu-se pe fereastră, i se păru că vede pe Micu, legânindu-se beat mort. Nu zise nimic către Scatiu, care şedea în fotoliul Iui de la biu-rou, luindu-şi cafeaua, ci se uită la omul de pe drum ca să se încredinţeze de era in adevăr baciul ori nu. El 25 era. Matei îşi muşcă buzele de ciudă şi aşteptă să plece Scatiu ca să poată da ochii cu Micu: ii venea să-1 bată. Auzi! sâ se îmbete, el, omul In care îşi pusese toată încrederea!...
De îndată ce Scatiu plecă, îşi trase operechede 30    cizme lungi, îşi luă căciulită şi desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinereţe, bătea caii nărăviţi. Astfel, se duse la arman, drept la lăptărie. Aci, nimeni: uşa era închisă cu lieăt.  Trecu alături, la casa văcăriţei. Şi aci părea că nu-i nimeni, dar uşa 35    nu era închisă. Se uită pe fereastră şi văzu pe Floarea, care se pieptăna. Ea, îndată ce-1 văzu, se acoperi pe cap cu un ştergar şî-i ieşi înainte. — Da1 nu-i nimeni la lăptărie? — Sărutăm mîinile,  cuconaşule, nu-i nimeni, că 40    flăcăii sunt la oi.
142
— Unde-i baciul?
— Da' cine-1 vede, vai de minei
Matei era încredinţat că Micu era înăuntru.
— Cine-1 vede! L-am văzut eu, beat mort. Am să-1 5    dau afară, şi pe el şi pe tine, să sparg gaşca asia de
ţiitori şi de ţiitoare l
— Sâ nu-ţi faci păcatul ăsta, cuconaşule, că dacă o hi băut o ţîră mai mult e din supărare, că i-au otrăvit clinele, nu i-ar răbda Dumnezeu !
10        — Care cîine?
— Gîinele ăl mare, cuconaşule.
— Pe Corcoduş?
— Păi dar cum.
Şi Floarea îşi duse mîna la gură, dînd din cap şi
15 căinindu-se.
Matei, care venise furios împotriva baciului, se întoarse acasă tăcut, întreblndu-se de nu cumva era şi aci mîna Aglaiei. Acasă îl aştepta alte isprăvi de-ale baciului. Rezemaţi de stîlpul porţii, doi ţigani riciiau
20 cu băţul în noroi. Dumitrache Brabovete, fierarul, şi cu fiul său Stoica, ieşit proaspăt din armată, venea sâ se plingă că-i bătuse Micu Ia circiumă. Ţiganii indru-gau o istorie fără de sfîrşit, dîndu-se la o parte unul pe altul şi zicîndu-şi: „taci tu, să spui eu". Matei îi
25 trimise acasă, făgăduindu le că are să Ie iacă dreptate. Era nerăbdător să afle cum se petrecuseră lucrurile, şi chemă numaidecit pe grecul de la han.
Grecu istorisi că Micu venise de dimineaţă la circiumă, văitîndu-se că i-au omorit cîînele hoţii. Era
30 bun teafăr, dar plîngea ca o muiere şi striga în gura mare că de-acuma moare ji el. După aceea se puse să bea rachiu, şi bău pină se îmbată turtă. In vremea asta se afla la circiumă şi Dumitrache ţiganul. Cum şi ce fel, nu se ştie, Micu dete o palmă ţiganului de-1
35 ameţi.
-■ Aşa faci, mă, nea Micule?... zise ţiganul ieşind. Lumea rîdea de bietul ţigan, care, furios, se duse la fiu-său, să se tinguiască. Fiu-său, Stoica, se întorsese numai de puţină vreme de la oaste, şi era fodul de 40 nu-1 mai încăpea pămîntul. Cînd auzi el că s-a găsit un „rumân" care să îndrăznească să dea in tatăl lui, al lui,
143
soldat întors tocmai atunci de la regiment, se făcu foc. Luă pe bătrin de mînecâ şi-1 aduse din nou cu el la circiumă.
— Care-i ăla, mă, care a dat in lata?
5 ^ Oamenii rideau şi făcură eu ochii la baci. Stoica
veni la el.
— Mă nea... ăsta, tu ai dat în tata, mă?
— Păi
— Ia mai dă una, mă ! zise elrinjind, ca şi cum ar fi 10    vrut să vadă dacă îndrăzneşte uh aşa lucru în faţa lui.
Micu se sculă în picioare cît era de lung, şi cînd aduse din nou o palmă lui Dumitrache, văzu ţiganul stele verzi. Stoica se dase la o parte, încruntat.
— Ia mai dă una, mă !
15 Micu era gata: cîrpi din nou pe Dumitrache. Atunci
Stoica, supărat, luă pe tată-său de mînică şi-1 scoase afară, zicîndu-i:
— Haide, tată, acasă; nu vezi câ-i beat mort? In urma lor era un hohot în tot hanul. Huiduielile
20    şi cîrtieturile însoţiră pe bieţii ţigani pînă pieriră din ochii lumii.
„Şi-aşa a muneatu trei scatolţi in locu de una", zise grecul, ca morală.
Matei făcu haz de istorisirea grecului, pe care o 25    auzise de prin snoave17. Dar asta nu explica pentru ce baciul, care nu bea niciodată, se îmbâtase, şi, mai cu seamă, cine-i omorîse clinele. Aşteptă cu nerăbdare pină a doua zi, să dea ochii cu el.
In adevăr, a doua zi, prima persoană pe care o 30    văzu, ridicînd perdeaua, fu Micu. El aştepta în curte, rezemat de scară. Matei ii bătu în geam şi-I chemă sus la el. După citeva minute, uşa se deschise şi baciul intră înăuntru.
— Cu multă plecăciune, bade Mieule. Te-ai trezit? 35        El plecă ochii in pămînt, lipit dc uşă, şi nu răspunse
nimic.
— Frumoase lucruri faci dumneata 1 te imbeţi ca cel din urmă ticălos, şi te pui să baţi oamenii, ha!?
Micu tăcea.
4o — Bine mi-am ales eu în cine să-mi pui încre-
derea!... Da1 n-ai gură să răspunzi?
144
— Ce să răspund, coane?
— Să răspunzi pentru ce te-ai îmbătat.
El tăcu din nou. Matei, supărat, il dete afară: — Hai, lipseşti din ochii mei. 5        Baciu se întoarse încet şi puse  mîna pe ivor să iasă. Dar, pe cînd ieşea, zise încet, parcă-i era frică:
— M-aş hi rugat Ia matale de o vorbă.
— De ce vorbă? intrebă Matei răstit.
— Păi, eu m-aş hi rugat să-mi dai drumul, coane. 10        — Te-ai supărat dumneata?
— Dară! sâ mă supăr, zise baciul domol: eu ştiu că sunt vinovat.
— Atunci ce vrei de la mine?
— Nu mai pot sluji, mi-au omorlt cîinele, s-a is-15    prăvit şi cu mine.
Era un accent de aşa adîncă descurajare in vorbele acele, încît Matei se uită lung la el.
— tnehide uşa, îi zise. Cine ţi-a omorit cîinele?
— Nu pot sâ ştiu.
20 — Pe cine bănuieşti?
— Nu bănuiesc pe nimeni: nu pot să-mi vir sufletul în păcate.
— Unde l-au omorit?
— L-am găsit mort la uşă, coane. A venit de la 25    tîrlâ pînă la lăptărie, ca să mă eaute, săracu de el şi a
murit la uşa mea...
Aici Micu îşi înghiţi nodul de supărare ce i se urca în gît şi-şi trecu mineca sumanului peste ochi. Matei se uita la el, mişcat. 30 — Şi unde-i cîinele? Aş vrea să-1 văd şi eu.
— D-apoi l-am îngropat, coane... L-am îngropat la capătul tirlei, că măcar că nu-i suflet de creştin, da-i făptura lui Dumnezeu şi el.
— Era împuşcat ori lovit cu ceva?
35 — Nu, coane, eu zic că era otrăvit, că se umflase
săracu cît nişte foaie...
Şi tot chipul lui, de om cu mintea întreagă, era parcă întors pe dos, demită şi durere. Matei se îmblînzi de tot.
145
ai
10
15
20
25
30
35
40
— E foarte cu putinţă să fi fost otrăvit: o să cercetăm cine a putut să-1 omoare şi-ţi făgăduiesc să răzbun pe bietul Corcoduş.
Micu da din cap, tăcut. Părea sceptic, cum sunt toţi ţăranii, cind e vorba de dreptatea boierului.
— Ce fel, n-ai încredere in vorba mea?
— Ba am, coane — da' de-acumapentru mine totuna este.
— De ce?
— Aşa; mi-a murit cîinele, mor şi eu.
Matei Be uită lung în ochii lui: era treaz şi tocmai de aceea expresia de durere şi descurajare ce se citea în ei îl atinse mai mult.
— Micule, vino-ţi în simţiri. Ce are a face moartea unui cline cu viaţa ta?
— Coane, are a face, că eu îl crescusem de mititel. Mi-1 adusese bietul boier, Dumnezeu să-1 ierte, de la nişte mocani din Bărăgan, de cînd n-avea nici ochi... Şi eu m-am trudit cu el, l-am hrănit cu lingura ca pe un copil, l-am tămăduit de cîte alea toate, şi-1 făcusem hiară sălbatecă, nu ciine. Cind l-am dat la lup, alergam cu ol in urma balticului, ca să-1 deprind, pină cine ştie unde, de era să ne măninee intr-o iarnă, şi pe mine şi pe el. Apoi, cînd i-am pus cheptarul, piii... omora lupul din fugă, coane; cade se izgheacu cheptarul in el, îl da la pămînt şi il umplea de singe cu cuiele... Mare lucru am cherdut, coane, mare lucru!-.. încalcă despre mine, ce să mai zic?... Că eu mă duceam cu el şi-n gură de şearpe, şi cînd era Corcoduş la oi, nu mai aveam grije de nimic. Că de m-aş hi culcat în mijlocul pădurii, ori cu uşa vraişte, eu habar n-aveam,, că el, crişu, făcea de patraulă.
îşi ridicase fruntea în sus, ca un om care istoriseşte izbinzile unui erou.Cînd se opri, giflia de osteneală şi de inimă rea:
— Acu, tar' de ciine, ce mă fac eu?...
— Creşti un altul.
— Dară!... să mai găsesc eu un ciine ca el!... Şi vorba „ca el" părea că se raportă la un căpitan
mare sau Ia un frate iubit.
146
io
15
20
25
S0
40
— Da' cum să nu găseşti! îţi port eu de grijă: o să mă duc la Irimia Mocanu, la Şindrilita; şi ţi-aduc unul, c-am auzit că are o prăsilă de clini, de s-a dus vestea.
Baciu da din cap, nemîngîiat.
— Grede-mă, Micule. Să vii cu mine să ţi-1 alegi tu singur.
— S-a sfîrşit cu mine, coane: mi-a omorit clinele, mă duc şi eu.
Ideea asta fixă nu i-o scotea nimeni din cap. El părea că se supune unei fatalităţi oarbe, care legase soarta lui de viaţa cîinelui.
— Bine, baciule, da' începi să fii copil: glndeşte-te că chiar de ar fi îmbătrinit la uşa ta, tot el era să moară înainte şi tu peurmă,căaşa e lăsat de Dumnezeu, ca omul să trăiască mai mult şi cîinele mai puţin.
Micu nu mai zise nimic, ci rămase tăcut lîngă uşă, ca mai-nainte. Matei se gîndea în ce chip să-i vorbească mai bine ca să-1 convingă că nu are dreptate. Se uită la el mai lung, dar trebui să se încredinţeze că nu era de scos la cale cu baciul.
— Şi ce vrei de la mine, Micule?
~ Apoi m-aş ruga de matale să-mi dai drumul, coane.
— De ce, măi băiete?
El işi mototolea o pulpană a sucmanului, parcă i-ar fi venit mai greu decît orice să se despartă de stăpînul lui.
— Eu ştiu c-o să mor în curînd, coane, şi aş vrea să-nchid ochii la bîrlogul nostru.
Matei se foi pe scaun, nemulţumit, şi după aceea se sculă in picioare şi Începu să se primhle prin casă. Apoi s-apropie de el şi-1 atinse cu degetul de braţ.
— Ia ascultă, Micule: eu poate m-oi fi iuţit vreodată la vorbă şi te-am supărat fără să vreau. Dar socot că tu mă cunoşti bine, şi de acum şi de altă dată. Suntem tovarăşi vechi, bre, şi mi-ar veni greu samă despart de tine... Mai gîndeşte-te pină mîine. De ţi-o Ii de ducă cu holărîre, vino de mă vezi şi-om pune lucrurile la cale cum e bine.
147
10*
XXI*
După ce baciul ieşi, Matei se gîndi să se ducă Ia Irimia Mocanul şi să aducă un căţel lui Micu, ca să-1 îmbuneze. Aşa şi făcu. Zise să-i puie caii şi, cu tot noroiul ce era, porni la Şindrilita. Pe drum se gîndea 5 la vorbele baciului; ce înrîurire aveau chiar asupra lui!... Oare ce să fi fost Ia mijloc? O simplă rătăcire a unui suflet plin de credinţe greşite, sau intuiţiunea unui fapt posibil, a cărui împlinire se lega de oarecare-împrejurări din viaţa reală?... Oare să nu fi fost vreo
10 temere ascunsă de Stingă, bărbatul Floarei, sau de niscaiva ciobani, sau de Eftimiu?... Atîtea Întrebări ce rămîneau fără răspuns. Poate din toate era cite ceva adevărat. Moartea cîinelui părea că apropie împlinirea unei nenorociri inevitabile.
15 Dar timpul trecea fără ca bănuielile baciului să se
împlinească. Tăcut şi tot cu inima rea, Micu se înduplecase să rămîie la Matei; dar parcă nu mai era omul de mai-nainte: petrecea serile de iarnă in tinda lăptă-riei, la un foc de vreascuri şi tizic, rezemat de perete
20 şi cîntînd alene din fluier. Căţelul adus de Matei, pe care negreşit că-1 chema tot Corcoduş, dormea pe o-mină de fin, lîngă el. începea să-i fie drag, ce-i drept, dar nici nu se încerca să-1 apropie în minte de celălalt: „departe-i griva de iepure", zicea molcom, celui ce l-ar
25 fi întrebat. Copilăria lui Corcoduş, răposatul, era plină de legende extraordinare: Corcoduş nr. 1 muşcase de deget pe un cioban incă de cind nravea dinţi; Corcoduş nr. 2 era un căţel liniştit, cam tontolog, cu labe late, care nu se zdruncina cu firea decît cînd vedea stra-
3o china cu lapte. în toate zilele îi deschidea botul, ca să vadă dacă are negru sub cerul gurei; avea negru, dar-ce folos, că nu era rău de loc...
Cu Floarea, lucrurile mergeau mai greu: i se făcuse-silă de ea, şi nu-i mai vorbea decît cind avea cîte ceva
35     de cusut ori de dres. Ea ofta, cind mai avea vreme şi
* [n ediţia 1922 numerotarea capitolului a fost omisă, dintr-o. eroare tipografică; capitolele următoare sînt Insă numerotate corect (n.ed.).
148
smîntînea putineele cîntind eu viersul ei piţigăiat: „las' să vie, domnul ştie, calea-n trandafiri să-i fie", şi oprindu-se in mijlocul vorbei ca să dea intr-un ciine: „to, cotei, 'ză-te focu!" 5 în împrejurările astea trimise Matei pe baciu la
Călăraşi să eumpere nişte leţuri, ca să facă din nou perdeaua oilor.
Baciul plecase cu carul cu patru boi, de cu noaptea, ca să aibă vreme să se întoarcă chiar în seara aceea.
10 Matei, ca să nu-1 trimită singur, poruncise ca unul din argaţii din curte să-1 însoţească.
Pînă a doua zi dimineaţa, carjl nu se întorsese. Neliniştit, Matei întrebă de numele argatului care era la drum cu Micu, dar nu-1 putu afla.
15 Tocmai atunci îi aduseră o scrisoare de la Saşa,
prin care dinsa se ruga de el să nu se supere că întirziază atita: Mihai se deprindea greu. cu Parisul şi ea nu putea să-1 lase singur aşa de repede. Şi în această scrisoare, ca în toate, ii vorbea de fericirea ei, deplină, desâvlr-
20 sită, de planurile ei, cum avea să schimbe casa; 11 întreba, glumind, de dulcea Aglaia, de conu Dinu, de surori, şi, mai cu seamă, de Tincuţa; ce zicea Tincuţa? cum trăia Tincuţa? era tristă?... Matei îşi mărturisi că nu prea seglndisela asta, şi îşi făgădui
25 să observe pe fată mai de aproape. Se puse să răspundă Saşei, şi astfel veni vremea namiezului, fără să se mai ocupe de baciu şi de carul cu leţuri. Dar, cu toate că mintea lui era prinsă de imaginea Saşei şi de viaţa lor viitoare, pe al doilea plan al conştiinţei
30 trenura grija de ceea ce se putuse Intimpla lui Micu. Cînd se uită la ceasornic şi văzu că era aproape unu, sări de pe scaun şi se duse singur să întrebe de sosise baciul. Aglaia părea şi ea foarte mirată de această intîrziere, pe care nu şi-o putea explica.
35 — Să fi băut undeva, la vreo circiumă... parcă
nu-mi vine să cred, zise dinsa.
-— Da' de unde I baciul nu bea, răspunse Matei preocupat.
Dînsa il privi pe sub sprincene, zîmbind ironic. 40     El pricepu înţelesul rîsului ei, dar îi fu silă să mai
j
10
lungească vorba. Chemă pe un vătaf şi ii zise să încalece numaidecit şi să plece spre Călăraşi, înaintea baciului. Omul plecă pe loc, iar el, neliniştit, ieşi pe jos şi se duse la arman.
Printr-o pornire firească se gîndi la Floarea. O găsi trebăluind prin casă, îmbrăcată cu un cojoc fără mîneci, sprintenă şi parcă chiar cam înghimpată. De îndată ce-1 văzu se spăşi şi-i ieşi înainte.
— Floareo, s-a întors baciul?
— Da' gîndesc că s-a întors, coane, că-i plecat de ieri de dimineaţă. Nu-i la curte?
— Nu-i.
— D-apoi o veni el.
— Trebuia să se-ntoarcă de aseară.
15 — I-auzi, bată-1 crucea;   i-a abătut de dîrdora
însurătorii...
Vorbele astea fură zise într-un chip aşa de ciudat, încît dezvăluiră în mintea lui Matei o întreagă stare de lucruri:   cura   baciul  prinsese vorba lui  de a-1
20 însura în nume de bine, cum, sătul de Floarea, îi zisese se vede să-1 lase in pace, cum femeia îl cicălisc şi ii spusese că boierul vrea să-I însoare, şi aşa mai departe, o mulţime de secrete sufleteşti se dau pe faţă printr-o vorbă. Matei se uită la dînsa. cum se rezemase
25    de un stî.lp al prispei şi privea într-aiuri pe cîmp.
— Ei, şi dacă s-o-nsura, ce-ţi pasă ţie...?
— Da' însoară-se, dare-ar dracu-n el, că doar nu i-oi mai coase zdrenţele...
— Vezi bine, tu ai bărbatul tău si nu se cade să 30    coşi zdrenţele la alţii.
— Da' gîndeam să-i fac un pustiu de bine.
— Prea mult bine nici lui Dumnezeu nu-i place, Floareo.
— Păi, adevărat, coane.
35 Tocmai atunci trecea pe drum un cioban străin,
călare pe un măgăruş atît de mic, încît omul lovea cu picioarele de pămînt. El se opri în dreptul porţii şi făcu seron cu bita să vie cineva spre dînsul. Floarea alergă   Ia   poartă. Matei, nerăbdător, se luă după
40 dinsa. Ciobanul istorisea că a întilnit pe drumul Călăraşilor o căruţă cu leţuri, dejugată, ce sta acolo
T
din zori de ziuă, cînd trecuse el de la stăpinu-său, şi pină acum, cind se întorcea. Il Întrebară dacă n-a văzut şi pe baciu Micu, pe care trebuia să-1 cunoască. Ciobanul răspunse că n-a văzut pe nimeni. Şi îşi căuta 5    de drum.
Matei se duse în grabă acasă şi zise să-i puie caii. Sări în trăsură chiar de la grajd şi porni pe drumul Călăraşilor. Deşi caii se duceau în goană, lui i se părea că nu se mişcă. Fel de fel de ginduri îi veneau în minte:
10 ba că l-au omorît hoţii; ba că s-a întilnit cu Stingă, bărbatul Floarei, care-i purta de mult sîmbetele; ba că prepusurile lui asupra Aglaiei şi a lui Nae se împlineau tocmai acum... In sfîrşit, după vreo trei sferturi deceas, ajunse lacăruţă. Aci toate lucrurileerau în şar-
15 tul lor; Jeţurile legate cu două Irînghii, aduse pînă la inima carului, erau la loc, fără să lipsească unul; boii, dejugaţi, avuseseră cîte o mină de fin; nu lipsea nimic, nu se vedea nici o urmă de luptă... Atunci, ce se întirn-plase? Toţi înălţau din umeri. Vătaful, care venise
20 călare, căina bieţii boi, că nu fuseseră adăpaţi de o zi si jumătate, şi îi înjugă să pornească înainte: de om nici un interes.
— A fugit, bată-1 Dumnezeu...
Părerea asta o împărtăşi şi vizitiul şi în curînd 25    toată luraea din curte nu mai vorbea decît de asta. Unii istoriseau că a furat bani de la boier, alţii că se apucase de beţie, iar alţii că înnebunise:
— Vezi dumneata, ceasul rău: de nu-i murea cîinele, el nu-si lua lumea in cap, zicea o ţărancă din
30 bucătărie.
Matei era cel mai impresionat dintre toţi. El ştia bine că nici bani nu-i furase baciul, nici nebun nu era, ci că sufletul lui, Înzestrat de natură cu o putere de simţire ce trecea peste starea lui umilă de slugă, fusese
35 zdruncinat din temelii prin moartea cîinelui. Firea lui meditativă, fatalistă, ca a tuturor ciobanilor ce au copilărit cu oile pe virful munţilor, văzuse, în moartea celui mai bun al lui prieten, un semn rău, şi, ca să scape de urmărirea gîndurilor triste, plecase în lume.
4o     El era sigur că, dacă nu murea undeva, erasă se întoarcă.
150
151
După cîteva zile de aşteptare ţi de căutare, fără vreun spor, se puse să scrie toate acestea Saşei, istori-sindu-i de demult, cum venise baciul Ia dinşii; cura trăiseră ei, băieţandri, împreună; cite amintiri îi 5 legau; cît era de cinstit; ce suflet de mare poet pusese natura în forma aceea umilă. Şi, scriind, ii curgeau lacrămile şiroaie, şi trebuia să-şi ţie batista deasupra scrisorii ca sâ nu o umple de picături. După moartea mame-sei, aceasta era a doua mare durere a Iui. Chipul
10 cum plecase Micu, fără o vorbă, fără un semn de părere de rău, îl indigna ca pe un copil; dar tot el singur se îmbuna, zicindu-şi că poate nu avusese curaj să-i vorbească despre asta. Şi cu cît se gindeamai mult, cu atît mai dragă ii era firea baciului, modestă, blinda,
15 cu aplecare către tot ce era tainic şi depărtat în natură. Işi aduse aminte de noaptea ce petrecuse cu dînsul, pe virful şirei de paie, precum şi de vorbele lor rostite cu faţa Ia cerul stelat, şi râmase cu condeiul în mină, prins de iluzia depărtării luceafărului, pe care baciul i-1
20 arăta înecat în fundul spaţiului. Apoi işi aminti de mustrarea ce i-o făcuse din pricina legăturii lui cu Floarea, şi ii veni un dor ciudat de a vedea pe văcărită, încheie scrisoarea rugind pe Saşa să se intoarcă mai curînd, fiindcă el se simţea singur, din cale afară trist.
25    După aceea ieşi şi se duse să vadă pe Floarea.
Cind ajunse Ia arman, ea tocmai punea lacătul la lăptărie.
— Ce faci, Floareo?
— Sărutăm mîinile, coane, ia, cu treabă. 30         — Ai zor mare?
— Ba n-am nici un zor.
— Ia deschide, te rog.
Ea deschise din nou şi intră cu el înăuntru. Matei ştia foarte bine ce rămăsese pe urma baciului, dar, ca 35     să mai vorbească de el, şi ca să vorbească cu ea, se uită cu de-amânuntul la toate. în tinda îr.căp&tceie stau de-a lungul pereţilorpulinicicu brînză şi teancuri de caşcavaluri, peste care erau aruncate scurgători, şervete de pînză groasă, un căuş, nişte teascuri... 40 —Floareo, da' asta nu îngheaţă iarna aici?
— Ba or îngheţa, coane...
15H
— Unde le ţinea Micu?
— Apoi, ştii matale, cind ii om viu in casă, mai dezgheaţă pereţii; dar într-o casă pustie, ce-i faci?... El le mai ţinea şi in gîrliciul beciului.
5 — Să le punem şi noi tot acolo.
— Cum îi porunci matale.
Matei se mai invîrti prin tindă şi.apoi rămase locului, încrucişîndu-şi braţele, dind din cap:
— Cura m-a lăsat el pe mine! .
10 Floarea işi găsise de treabă şi se puse să răsucească
o putină, ca s-o ducă Ia loc.
— Tu n-ai auzit nimic de el?
Ea, cu ochii in fundul putinei, răspunse:
— Sâ-1 ia dracu !...
15 Dînsul, mirat de vorbele ei, o întrebă din nou:
— Da' parcă voi eraţi dintr-un sat — de ce vorbeşti aşa de el?
— Dintr-un sat suntem noi, d-apăi...
— D-apăi, ce?
20 — Ia, îi abătuse de însurătoare, coane, se îmbui-
base de ghine, şi s-a dus să-şi vire capul la stăpîn. Las' c-o vedea el pe dracul...
— Şi-a luat lucrurile ce le avea la mine?
— D-apăi parcă ce avea! Două, trei zdrenţe şi 25     iţarii de pe el.
— Da' ce făcea cu banii?
— Banii, mult puţin ce avea, li trimetea la alde niaică-sa, să-i plătească dările pămintului şi să trăiască şi ea.
30 — Are pămînt?
— Avea o corhană stearpă şi vreo cinci iede, d-apăi cine ştie ce s-o hi ales de ele.
Toate acestea erau zise cu căutătura în pămint şi cu un aer serios şi trist. Matei ar fi vrut s-o vază 35    mai sentimentală, mai aprinsă, cum citise el In cărţile ce se ocupă de ţăranii noştri.
— Bine, ţie nu-ţi pare rău c-a plecat?
— Şi de-mi pare şi de nu-mi pare, tot atîta-i. Şi mai mult nu fu cu putinţă să scoată de Ia dinsa.
153
„Ce fiinţe ciudate şi totuşi interesantei gîndi el, şi cît sunt de departe de felul cum le-au zugrăvit nuveliştii noştri i"1*...
Se întoarse de la Floarea înapoi cu un sentiment 5 de descurajare sufletească, de gol, pe care vremea de-afară, cu pomii desfrunziţi şi cerul împodobit de nori, il mărea şi mai mult. Intră acasă. în odaia lui, focul se stinsese. Se aşeză într-un fotoliu, şi rămase astfel cu  miinile duse la gură.  Frigul  îi şerpuia
10 prin vine, dar parcă nu se simţea în stare să se scoale şî să cheme. îşi aduse aminte de o cameră rece dintr-un otel de la Pisaşi i se păru că vede apa turburată a Arnului curgîndu-i pe dinainte. Cum trece timpul!... Ce-o fi făcînd Saşa!... începea să se întunece... O
15 muscă blzîi greoaie prin aer şi se izbi cu capul de oglindă. El văzu, ca prin vis, un punct negru căzind, dar dincolo de faţa oglinzii, şi tot acolo, spaţiul din odaie, reprodus în slaba lumină a zilei. Ce departe i se părea un cadru de perete văzut în oglindă ! Albul
20 şi negru] din el alcătuiau un cap de călugăriţă. Dacă închidea ochii mai mult, călugăriţa se prefăcea într-o biserică gotică; cînd îi deschidea, biserica redevenea călugăriţă. Şi aşa, un freamăt de memorie li cînta în minte rugăciunea celor patru popi, în mijlocul cimpului,
25 cind cu venirea sfintei. Dar picătura de aghiazmă de pe gltul Saşei!,.. Ce Incintătoare era Saşa în ziua aceea, aşteptîndu-I. în clarulobscur al odăii, i se păru că o vede, gingaşe şi surizătoare cum era atunci; vedenia aceea lua forme hotărîte, venea spre dînsul,
30 i se aşeza pe braţe şi îşi lipea capul pe umărul Iui. Ce fericit se simţeai...
O femeie intră cu o lampă aprinsă şi cu o depeşă. Saşa se întorcea.
XXII
De la plecarea ţăranilor din bătătura lui Tănase 35      Scatiu, cind eu citaţia, se urmaseră mai multe înfăţişări la tribunal, în care obştea sătenilor se apăra cu disperare împotriva pretenţiilor arendaşului. Dar judecata
procesului se amina mereu. Tribunalul hotărîse „o descindere la faţa locului" ; ea fusese fixată, la-nceput, mai pe vară, dar fusese aminată din cauza morţii unui judecător. Acum, în fine, venise vremea să se 5    împlinească „descinderea"1.
Tănase Scatiu trecuse prin multe judecăţi: el ştia rostul proceselor pe dinafară. Nu-i dase Dumnezeu „gură", zicea el, că altfel nu-i mai trebuia lui advocaţi. Dar, ca oamenii cari nu au încredere in doclori cînd 10 sunt sănătoşi, iar cînd îi doare un deget cheamă patru, Scatiu aştepta pe judecători cu advocatul lirgă el.
— Nu doar că el ştie mai mult decit mine, da' ia aşa, de-o parigorie.
Advocatul Iui venise de cu seară şi trăsese in gazdă 15 la el, adueîndu-i in acelaşi timp şi o trăsură încărcată cu mezeluri, icre negre, salamuri, şunci, limbi, ţuică, făină, un vin... mă rog, un vin de Golul Drincei, şi s-a isprăvit. Advocatul, cam mirat, aduse toată băcănia asta, dar îi spunea că nu crede că judecătorii să 20 tragă în gazdă la e] şi mai cu seamă să întindă masă mare, în Împrejurările în care veneau. Tănase îl privi spanchiu, ca cineva care ar zice: „Cîţi am păscut eu ca d-ta!", apoi trimise de chemă pe primar.
Advocatul iu foarte mirat cînd văzu hurii:d un 25    fel de omuşor păros, scund, piţigăiat, cu o barbă neagră tăiată roată împrejur, îmbrăcat nemţeşte, cu tocuri duble la încălţăminte, ca să pară mai inalt, şi vorbăreţ, şi isteţ...
— Bună seara, d-le Aronovici. 30         — Bună seara, d-le Tănase.
— Ce mai e nou?
— Apăi... tot alea şi iar alea: noroi, ploaie, — mizerie goală.
— Ce se mai petrece prin Europa?...
35 Scatiu, care trata pe Aronovici cam peste picior,
făcu din ochi către advocat.
— Ce sâ se petreacă?... Burghezimea se ingraşe pe spinarea săracilor. Am citit că irlandezii vor să Înzestreze pe Parnell19 al lor; aşa martir m-aş face şi eu.
40 — Vrei o dulceaţă?
— Vă mulţumesc, cu plăcere.
154
1
155
— Ştii că d-l primar este socialist, zise Scatiu către advocat, cînd nu se poate duce la Brăila să-şi facă chefurile. Ia şezi. Mă duc să zic să-ţi aducă o dulceaţă.
5 ^ El îşi puse pălăria în virful unui baston strimb şi o rezemă de un scaun. Apoi scoase tabacherea de tinichea şi făcu o ţigară.
— Aşa mă supără d-l Tănase. D-nulesteun „aucat" în procesul cu obştea?
10        - Da.
— îmi pare bine... A ajuns ţăranul să ţi se urce în cap. Mă rog, acu eu, că trăiesc cu ei de atîta vreme, pot să-ţi spun, că ţi se urcă în cap. Ţi se urcă în cap, d-le!...
15 Scatiu intră repede, strîngînd din umeri.
— Ia ascultă, primarule, ştii că mîine te calcă judecata?
— Apoi atîta „ni" mai lipseşte... „Ni-"aspus„vătau"! D-l  Aronovici nu  prea se  avea bine cu unele
20    cuvinte româneşti; mai cu seamă trăia rău cu litera „v" între două vocale.
Domnia-sa se sculă de unde se afla şi veni spre Scatiu înălţînd din umeri.
— N-am sfanţ!...
25 — Asta n-ar fi nimic, că ţi-aş da eu: dar socotesc
eă e prea mare „deranj" să întinzi masă mare pentru cheful tribunalului.
—Ba de ce? Numai să am ce le da, că altfel... El auzise pe Scatiu că i-ar da el parale, şi nu ştia 30    cum s-o dreagă, ca să ciupească ceva.
— Ia ascultă, zise Scatiu, pareă era vorba să te duci la Brăila.
— Cu ce dracu să te duci?...
— Ce-ţi pasă, numai să pleci mîine în zori. 35        — Plec chiar acu.
Şi se sculă, cu un gest comic, parcă ar fi fost gata sase urce în vapor chiar atunci. Scatiu îl chemă într-o odaie alături să-i dea ceva parale, şi pe drum îi zise:
— Spune şi ajutorului dumitale să nu găzduiască 40     pe tribunal, că nu-i dator... Tribunalul să-şi aducă
merinde, dacă ii trebuie.
156
20
25
30
35
40
După ce Aronovici plecă, Scatiu se întoarse in odaie la advocat, se apropie de el, închizind din ochiul sting şi zicîndu-i:
— înţelegi dumneata!... Ăsta-i primarul ales de mine. Ce-a băut şi ce-a mîncat!...
Apoi începu să istorisească toată pâtărania lui Aronovici: cum fusese sergent în armată, cum se încurcase c-o femeie măritată şi o despărţise de bărbat, cum venise la un peticei de moşie ce-1 avea acolo, cum era veşnic fără lescaie etc.
— Mi l-am ales primar... Mă ţine vreo mie de franci pe an, dar halal!... Ehei Dumneavoastră gln-diţi că numai aşa se face agricultura I... Trebuie muncă domnule ! Să ştii să chibzuieşti toate, că ţăranul în ziua de azi e mai şiret decit boierul...
Advocatul păru a zice întru sine că e greu, mai ales cu asemenea prubă de boier — dar se mulţumi a zîmbi şi a nu răspunde.
După cîteva minute intră şi cîrciumarul, un japlan de om pină la podele.
— Bună seara, Chirule.
— Sărutăm mîinile, nasule.
— Te chemasem la socoteli, dar văd că astă-seară n-avem vreme. Mai ai din ale băcăniei?... ori s-a dus tot?... că parcă primiseşi puţin lucru.
Tănase Si vorbea întors spre el cu spatele, dar finu-său, Chiru, care fusese hoţ de cai (şi se bănuia că şi acum se mai ocupă cu astfel de afaceri), îl plănuia după întrebări şi pricepu unde vrea s-o aducă „alde naşu-său".
— Apăi, ce să mai am nasule, că o litră două de pastrama, cît am adus, s-a mlncat în casă.
Tănase începu a ride şi a clipi din ochi advocatului.
— Ad-o mai domol, Chirule, eă nu te-ai fi făcut papistaş să mănînci carne în postul Crăciunului.
Chiru mustăci şi se foi în zăbun.
— Da'bate-i-ar Dumnezeu de băcani, că dacă ai căuta ghine, niei nu dai de carne în pastrama lor, aşa-i de uscată şi de slabă.
Scatiu se prăpădea de rîs.
137
— Zi: paBtramă de post?
— Apăi, ce mi-e caraeateţa, ce mi-e pastrama lor...
— Zi, ru) mai ai...
— Nici o crestătură.
5 — Da* de-ale mîncării, altminterea?
— N-am fir de nimic.
— Zi, de-o veni tribunalul, tufă?
Chiru înălţă din umeri a gol. Tănase păru a-şi lua aerul grav şi a se gîndi: io        — Apoi bine, Chirule.   Rămînem înţeleşi aşa: dumneata n-ai nici de unele... Tribunalul să-şi caute de mlncare in altă parte.
Pe cînd deschidea uşa să iasă, Chiru zise:
— Aş avea o vorbă cu matale.
15 Scatiu se sculă numaidecit şi se luă după el în sală.
— Cum te duci matale mîine la cîmp? il intrebă încet şi misterios circiumarul.
— Da' de ce?
— Apăi... eu aş zice: matale să nu te dai jos de pe
20 cal.
— Da' ce este?
— Nu-i nimic... da-i mai bine aşa.
Scatiu, care ştia ce vrea să zică o vorbă de-a Iui Chiru, îi făgădui să nu se dea jos. 25 — Şi mai mă rugam de nişte belerturi, zise Chiru.
— Da' ce-i? intrebă Scatiu, a mai căzut ceva? Chiru se scarpină în cap.
— Apăi tot mai chică cite o gloabă. Au venit nişte flăcăi despre Rlmnic cu juncani.
30 — Du-te la primar, pină nu pleacă, şi spune-i că
vii de la mine, să-ţi dea trei bilete. Haide !...
Circiumarul ieşi, iar Tănase se întoarse în casă. Şiretenia biletelor era următoarea: de cind Chiru se lăsase de a mai fura vite, în urma unei straşnice
35 bătăi ce mîncase de la ţărani, se îndeletnicea cu vîn-zarea vitelor furate de alţii, de prin alte judeţe. Pentru aceasta însă îi trebuia bilete de Ia primărie, cu care să poată duce pe la „bîlciuri" caii furaţi. Aronovici îşi avea partea lui de zeciuială, iar Scatiu, care multă
4o vreme luase şi el de-a dreptul parte la cîştig, se mulţumea acuma numai cu cîte un cal ori un bou, pe care îl
15$
plătea un galben ori doi, îl Iniiera cu fierul lui şi-1 trimitea la suhat ori la heighelie.
Astfel se puseră lucrurile la cale pentru a doua
zi.
5 Pe Ia vreo 11 ceasuri dimineaţa, sosi, în adevăr,
a doua zi, o birjă cu patru cai, In care preşedintele şi supleantul tribunalului, însoţiţi de ajutorul de grefier, se transportau la faţa locului. Birja se opri în faţa primăriei, unde erau deja adunaţi mulţi locui-
10    lori, cari, cu căciulile în mină, stau pe prispă în picioare.
Magistraţii se deteră jos, zgribuliţi de frig, plictisiţi de drum şi morţi de foame. Ajutorul de primar veni în fugă s'ă deschidă „canţelaria", dar oamenilor legei nu le ardea de formalităţi. Ei întrebară de
15 „ceva de mîncare". De mincare, tnfă. Preşedintele era bărbat în vîrsta, însurat, cu tabieturi, fiu de oameni de rînd, ajuns prin munca lui.. Supleantul era tînăr, fost prin străinătate, de familie bună, dar îmbrăcat cam pirpiriu. Pe cînd d-l preşedinte de-abia
20 se foia intr-o şubă de-a lui socru-său, moşier din Călăraşi — junele supleant strîngea din spete în paltonaşul său de bonjurist, si tot întindea o tabachere de argint ajutorului de grefă, care apuca ţigara cu vîrful unghiilor sale de copist de carieră, sprijinindu-şi manşetele
25 în degetele resfirate. După o scurtă chihzuire, preşedintele spuse ţăranilor să plece la cîmp, iar el se sui în trăsură, împreună cu supleantul şi ajutorul, şi seduseră la circiumă să îmbuce ceva. Caii birjarului de-abia mai mişcau trăsura prin noroiul din sat.
30 Birjarul spera să tragă la arendaş, ca de obicei, unde găsea orz degeaba pentru cai, mincare şi vin bun pentru el; de aceea bombănea pe capră, înjurînd. La circiumă, Chiru primi pe domnii magistraţi foarte cu supunere, dar fără fir de mîncare, „căştii matale,
35 în post, noi trăim cu fasole, cu una, cu alta, cum dă Dumnezeu", dar pofti pe boieri să tragă la curte. Magistraţii iar se chibzuiră. Preşedintele, cu mai multă experienţă, n-ar fi vrut să se ducă la arendaş, deoarece era „parte interesată", dar supleantul, mort
4o     de foame, se îndreptă repede spre trăsură:
159
10
■15
20
25
30
40
160
— Ia Iasă, mon crier; ce, o să-mi vtnd eu conştiinţa pentru un dejun? Hai să mîncăm la el, şi dacă n-o avea dreptate, îl radem.
Această argumentare a unei conştiinţi curate (şi a unui stomac gol) birui frageda rezistenţă a preşedintelui. Birjarul se Îndreptă spre curtea arendaşului (şi de astă dată caii dau mai bine in ham) şi astfel mezelurile aduse de advocatul lui Scatiu Îşi găsiră fireasca lor întrebuinţare.
Magistraţii mîncară eu măsură şi destul de repede, dar mîncară la Tănase, parte împricinată; ieşiră Ia clmp fără el, dar în trăsura Iui şî cu advocatul lui. Cît despre Scatiu, el venea in urma trăsurii, călare pe bidiviul cu care făcea curte Tincuţei, încălţat cu nişte botfori ce-i treceau de genunchi, şi pe cap cu o căciulită de pielicică de oaie, foarte tîlhărească. Era radios şi din cind în cînd făcea eu ochiul advocatului. Acesta, om de omenie, întorcea capul, fiindcă simţea că judecătorii erau jenaţi.
Pe drum întilnirâ mai multe pilcuri de ţărani, care nu se prea dau la o parte. Vizitiul lui Scatiu mina bine, dar era noroi şi zgomotul trăsurei nu împiedeca glasurile ţăranilor de-a ajunge pînă la preşedinte. Ei, după cum spuseseră de eu vară, nu voiau să calce judecata pe păminturile lor. Astfel, între grupuri de săteni nemulţumiţi, trăsura ajunse la o viroagă, plină de apă, peste care era un podeţ. Aci, la capătul podului, vreo zece oameni stau înaintea cailor. Vizitiul strigă la ei să se dea la o parte.
— Nu se poate, domnilor!... ziceau ei. N-are ce căuta judecata pe locurile noastre.
Preşedintele se sculase în picioare şi căuta să le vorbească; dar, pe cind parlamenta din trăsură, Scatiu trecu ca fulgerul pe lingă ei, repezind calul asupra ţăranilor cu atîta furie, încît rupse rîndurileşi trecu, iar vizitiul dete bici cailor. în urma lor, locuitorii strigau şi ameninţau, alergînd cit ce puteau. Gluma se ingroşea.
Cînd ajunseră la movilă, unde era locul în contestaţie, îi aştepta jumătate satul. Cei ce alergaseră In urma trăsurei soseau şi ei gifîind. Preşedintele se dete
'■■tt
10
15
20
30
35
jos şi se duse in mijlocul ţăranilor cu pasul sigur şi cu capul sus.
— Bună vreme, oameni buni.
Lumea se dete la o parte, dar nimeni nu răspunse. Preşedintele se Invîrti împrejur, ca un actor, şî se uita spre cei sosiţi.
— Ce estef1 întrebă el; ori credeţi că am venit cu execuţie la dumneavoastră?... Liniştiţi-vă: noi venim numai ca să vedem de partea cui este dreptatea.
— Dreptatea o să hie de partea ciocoilor, zise Lefter, cel cu ura împotriva lui Scatiu.
— Păi aia-i ştiută, adăugară mai multe glasuri deodată.
— Să nu-i calce chiciorul pe locurile noastre! strigă Lefter.
— Să plece de-aici hoţul! întăriră alţii. Preşedintele voi să mai vorbească, insă fu repede
înconjurat de toate părţile.
— Domnule judecător, să poftiţi in trăsură.
In acelaşi timp, mai multe braţe il luară pe sus.
— Să nu puneţi mîna pe mine, strigă preşedintele. Atunci Scatiu, care sta la o parte, repezi din nou calul în ţărani, dar Lefter dete cu băţul în eapul calului, de-1 făcu să sară în două picioare. Lumea se dete la o parte, iar preşedintele putu să se urce in trăsură singur. Scatiu răspunse la lovitura lui Lefter pocnindu-1 cu sfîrcul biciului peste ochi, de-i luă văzul. Lefter aruncă cu ciomagul în el, înjurind, dar Scatiu se tupilă şi băţul ii trecu peste cap. Calul se mişca cu o nespusă indemlnare: se retrăgea cu ciţiva paşi, sărea într-o parte şi intr-alta, se învirtea printre oameni aşa de repede încît nimeni nu putea să puie mîna pe el. Iar biciul plesnea în dreapta şi în stînga şi pe cine-1 ajungea îi crăpa pielea. Scatiu sta ghemuit, cu căciula îndesată pe ochi, cu dîrlogii strînşi in mîna stingă, înfipt in şea ca un drac. Lefter, cu mina la cap, se ţinea după el şi, cind îi veni bine, îl lovi o dată cu bîta peste ţîrloi de-1 secă la inimă.
Toate astea se petrecură într-o clipă. Cearta devenea revoltă pe faţă. Preşedintele striga din răsputeri lui Scatiu să s-astîmpere. Cind lumea se mai dezme-
161
II — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. li
10
'10
30
35
40
teci, puse mina pe pietre, pe bulgări Îngheţaţi, si începu să arunce în Tănase. O piatră il ajunse în obraz şi-1 umplu de sînge. Numai atunci se hotărî s-o rupă la fugă. întoarse calul împrejur şi-i dete drumul pe cîmp... Săreau bulgării de pămînt din copile de parcă la fiecare pas cădeau bombe ca din senin. Un „huideo" prelung il urmări pină se făcu nevăzut.
în vremea asta domnii din trăsură o vîrîseră pe mînecâ. Vizitiul voise să dea bici cailor şi s-o şteargă şi el, dar preşedintele se împotrivise. Atunci, vizitiul, profitînd de un moment de învălmăşeală, sări de pe capră şi o rupse la fugă. Cînd se deşteptară ceilalţi, el se făcuse nevăzut.
După ce Scatiu dispăru, lumea se întoarse către judecători, ameninţătoare.
— Acuma, domnule judecător, să vă mai judecăm şi noi o dată! zise unul dintre ţărani; aţi mîncat şi aţi băut la ciocoi, ha !...
Preşedintele Încercă să le mai vorbească:
— Fraţilor 1... Oameni buni!... noi nu suntem vinovaţi...
— Jos ! Ia-I, mă !
Un ţăran se ridică pc la spatele trăsurei şi puse mina in părul advocatului. Acesta începu a plînge şi a se tingui că are nevastă şi copii, să le fie milă...
De pe movilă se auzi un glas:
— Staţi, măi creştini, ce faceţi?
Era bătrinul Stoica, cel ce venise pe vară cu citaţia la Scatiu.
— Ce vă legaţi de oameni!... Ce v-a făcut dumnealor?
— Nu, că de ce au mîncat la hoţu !
— Fraţilor, zise preşedintele, ce era să facem? n-am găsit de mîncare nicăieri...
— Dă-te jos, tilhamle, care vrei să ne sărăceşti, zise Lefter avocatului.
— Mă, Leftere, pesemne ţi s-a iăcut de puşcărie, mai zise Stoica.
Gălăgia se ridica pînă in slava cerului. Nimeni nu băgă de seamă că pe drum vinea un şir de vreo trei trăsuri, ce mergeau spre gară, care era la vreo jumătate
162
10
15
20
25
30
35
de oră depărtare. Cum era firesc, cea dinţii trăsură se opri, iar celelalte se opriră după dinsa. Era Matei cu fetele, Tincuţa şi coana Sofiţa. Ei mergeau înaintea Saşei, care tocmai venea din străinătate. Matei, care era în trăsura de la Otopeanu, cumpărată de la Scatiu, lăsă hăţurile vizitiului şi se dete jos. Lumea se mai liniştise. Cîţiva ţărani 11 cunoşteau, fiindcă, de cînd trăiau rău cu Scatiu, munceau adesea pe moşia lui.
— Da' ce este, oameni buni? întrebă el, mirat. Unii îşi scoaseră căciulile, alţiisedeteră la o parte. Matei îşi aruncă ochii către nenorociţii din trăsură.
— Cine sunt dumnealor?
— Ia, judecătorii sunt, de au venit să ne despoaie, zise unul mai hărţăgos.
Matei nu ştia ce să creadă. Toţi erau încremeniţi — ţăranii cam ruşinaţi, judecătorii moleşiţi de frică.
Avocatul îşi îndrepta părul în cap şi-şi ştergea ochii. Lui Matei i se făcu milă.
— Oameni buni, dacă înţeleg bine, dumnealor au venit la vreo constatare.
— Au venit cu „izicuţie", îl întrerupse unul din cei mai răi.
— Nu este adevărat, am venit în „descindere la faţa locului", zise preşedintele.
— Ei, şi cu ce drept vă legaţi dumneavoastră de nişte judecători, cari vin să-şi împlinească o datorie?...
— Păi aşa spui şi eu, coane, zise bătrinul Stoica, ce-s vinovaţi dumnealor. Boierul nostru e ciinos. da' dumnealor...
— Cine-i boierul dumneavoastră?
— Alde Scatiu.
La numele lui Tănase, Matei rămase un moment pe gînduri, fiindcă i se păru că trebuie să fie vreo pehlivănie la mijloc.
— Căutaţi-vă de treabă, oameni buni, şi lăsaţi pe dumnealor să meargă cu Dumnezeu.
— Parcă ăsta nu-i tot ciocoi, zise unul care nu cunoştea pe Matei.
El se întoarse încet, şî se uită la ţărani liniştit.
11'
163
— Eu nu sunt ciocoi, bade, dar văd că dumneata eşti obraznic. Nu ţi-e ruşine să te legi de oameni nevinovaţi...
— Haidem, mă, zise Stoica.
5 Cei mai mulţi se luară după bătrin, şi se-ndrumară
spre sat. Dar Lefter şi cu alţii mai colţaţi stau pe Joc.
— Ia ascultă, bade, zise Matei către Lefter, eu te povăţuiesc prieteneşte să-ţ' cauţi de treaba că altfel ai să putrezeşti în puşcărie. Dumnealor sunt judecă-
10 lori, şi fiindcă dumneata te-ai sculat cu putere in contra judecăţii, ai să vezi mine cum o să te lege călăraşii cot ]a cot...
— Apoi, tot atita e de mine.
Românul era încăpăţînat. Atunci Matei se duse 15    drept ia el. Era cu un cap mai inait decii Lefter.
— Şi ce pofteşti? Ţăranul se muie.
— Apoi să se ducă de pe locurile noastre.
— Aicea aveţi dreptate: sâ se ducă... dar lăsaţi-j 20    să plece.
— Nouă nu ne trebuie judecată, că la judecăţi tot ciocoii ciştigă.
— Aşa este: duceţi-vă la treaba dumneavoastră, iar dumnealor să se întoarcă de unde au venit.
2 5 — Păi aşa, cucoane. Iacă, noi ne ducem, da' să
nu le mai calce chiciorul pe pămînt urile noastre, că se Intimplă lucru mare...
Şi astfel, şi aceşti din urmă porniră după ceilalţi. Fetele din trăsură se uitau mirate spre grupul
30 în care era Matei, fără să priceapă ce se petrecea acolo. Judecătorii plecau capetele unul pe după altul, să vadă cumse sfîrşea„revolta". începuseră să mai prindă curaj, de cînd văzuseră trăsurile pe drum. Ajutorul de grefă ţinea hăţurile. Cit despre avocat, mina ţăra-
35 nului ce i se plimbase prin păr îi paralizase orice voinţă: singura lui aspiraţie, pentru moment, era de a rămîne pe loc, viu.
Situaţia, din primejdioasă, devenea comică. Judecătorii nu voiau să se întoarcă acasă la Scatiu, ca să
4o    nu mai treacă prin mijlocul sătenilor. Şi cu toate
164
astea trebuiau sâ se întoarcă, fiindcă birja lor era acolo. Avocatul se ruga de Matei să nu-i lase.
Nehotăr-ît, Matei stete un moment la gînduri: ii părea rău să nu se ducă înaintea Saşei, dar pe de 5 altă parte nu putea să părăsească în voia întîmplărilor pe nişte nenorociţi. Se duse la mătuşi-sa şi îi spuse cum stau lucrurile, rugînd-o să meargă cu fetele la gară, că el trebuia sâ se întoarcă înapoi. Puse pe preşedinte şi pe supleant în trăsura Iui, iar el se urcă 10 pe capră, in trăsura lui Scatiu, in care era avocatul şi ajutorul de grefă, şi astfel porniră înapoi, dar nu la Scatiu, ci acasă la Matei.
Pe cînd aceştia veneau laCiulniţei,Tanase ajungea la tactul subprefecturei,unde starea Iui producea cea mai 15     mare impresie. Fără a sta mult la îndoială, subprefectul telegrafie la prefectură că ţăranii din comuna Balta se puseseră in revoltă în contra autorităţii judecătoreşti; el făgăduia că se duce Ia faţa locului. Ştirea provocă în capitala judeţului o vie indig-20    nare. La tribunal, mai cu seamă, era fierbere mare, fiindcă se ştia că preşedintele era dus în cercetare, în persoană.   Depeşi peste depeşi se urmară, între prefect şi procuror pe de o parte şi subprefect pe de alta, asupra soartei magistraţilor. La început, sub-25    prefectul răspundea că nu ştia ce s-au făcut. Toate inimile erau pline de groază. Procurorul şi judecătorul de instrucţie hotărîră să plece numaidecit la faţa locului, însoţiţi de poliţai şi de vreo 30 de călăraşi. In vremea asta, judecătorii şi advocatul se încăl-30    zeau la Matei, stînd tăcuţi la gura sobei. Supleantul încerca să mai istorisească cîte un caraghioslîc, dar nimenea nu-i răspundea. Advocatul mai cu seamă era plouat de tot. El se uita melancolic la cărbunii aprinşi, urmărind crimpeie de gînduri. Cînd femeia 35    ii dete dulceaţă, bău paharul de apă rece cu o nespusă voluptate, parcă s-ar fi simţit fericit de a fi încă viu, de a putea gusta un lucru bun, de a putea înghiţi. Fusese aşa de aproape de moarte, sau cel puţin i se părea că fusese aproape, încît cele mai neînsemnate 40     lucruri din viaţă căpătau importanţă.
Ei prinziră şi trecură noaptea la Matei, iar a doua zi porniră la Călăraşi cu aceeaşi birje cu care veniseră, chemată la Ciulniţei de un vătaf.
In urma Jor, Matei aştepta cu nerăbdare eă se 5 poată duce la Saşa. în vremea asta văzu trăsura lui unchiu-său intrînd în curte. Conu Dinu ieşi din şubă cu oarecare anevoinţă, ajutat de Aglaia, şi urcă scările în grabă.
— Ce s-a întîmplat,   frate?  Ce-i? întrebă el, pe 10    eînd Matei îi ieşea înainte.
— Nu-i nimic...
— Cum nu-i nimic? Unde-s judecătorii?
— Au plecat pe la casele lor.
— Ştii bine?
15 — Cum aă nu ştiu !... dacă i-am pus eu in trăsură...
— Atunci nu-i adevărat că i-au bătut ţăranii de i-au omorit.
Matei explică bătrînului cum se petrecuseră lucrurile cu o zi înainte. Conu Dinu îl ascultă pe gînduri, 20    dînd din cap cu înţelesuri. Cînd nepotu-său isprăvi de istorisit, el rămase cu mîna la gură, neştiind parcă ce să facă.
— Tot tilharu ăla de Scatiu e pricina răutăţilor! La mine de ce nu se mai răscoală nimeni, măi fră-
25 ţioare?
Matei îl rugă să intre înăuntru să se mai încălzească. El nu primi.
~ Ia ascultă-mă, hai cu mine Ia Balta. Tînărul stele un moment la îndoială. 30 — Aş fi vrut să văd pe Saşa...
— Ai dreptate... şi eu vreau să mă duc s-o văd... Rămaseră faţă în faţă, uitîndu-se amindoi în pămînt.
— Ştii ce? tu du-te la Comăneşti, că viu şi eu, 35     zise conu Dinu. Deocamdată vreau să dau o raită pe
la Balta, c-am auzit că se petrec grozăvii mari.
— Da? Atunci merg şi eu.
— Haide.
Şi săriră amîndoi în trăsura lui conu Dinu. Pe 40    drum, bătrinul îi explică ceea ce auzise vorbindu-se printre ţăranii din sat, că veniseră nişte zbiri din
m
•X
Călăraşi,   cari puseseră  lumea la chinuri. Drumul deshmdat de ploi le păru fără sîîrsn.
Cind ajunseră la Bolta traseră de-a dreptul la primărie. Aici nimeni. Un bătrin care cunoştea pe 5     Dinu, îi ieşi înainte şi-1 rugă să le vie în ajutor, că tot satul era pus la muncă silnică, la Scatiu acasă. Conu Dinu porunci vizitiului să meaigă la Scatiu.
Porţile de la ogradă erau închise, cînd ajunseră ei la curtea boierească, şi păzite de un călăraş. Conu 10     Dinu şi Matei se deteră jos din trăsură şi voiră să intre, însă călăraşul îi opri. O slugă, care tocmai ieşea, îi recunoscu şi zise soldatului sâ le dea drumul înăuntru.
Pe prispa caselor lui Scatiu stau grămădiţi vreo 20 de ţărani, unii puşi în fiare, alţii liberi, păziţi 15 de vreo ciţiva călăraşi. Din fundul curţii, unde era o finârie ascunsă între grajdul de nuiele şi hambar, se auzeau gemete, pocnete, parcă cine ştie ce s-ar fi petrecut acolo.
Conu Dinu se apropie de ţărani; ei se sculară în 20    picioare şi-şi scoaseră căciulile.
— Bună vreme, oameni buni. Da' ce-i cu dumneavoastră?
Deocamdată  nimeni   nu   răspunse.   Conu Dinu recunoscu pe un bătrîn. 25 — Ce-i cu tine, Stoico?
— Ia, rău, cocoane.
— Ce-aţi făcut?
— Păi ce să facem... ia, pustia aia de judecată.
— V-aţi pus împotriva stăpinirii. Rău, iătul meu. 30         Cu toate că ştia de ce fel de judecată era vorba,
boierul bătrîn nu putea admite această răzvrătire
în contra ordinei.
Matei, nerăbdător, plecase înainte către fînăria
din care veneau gemetele. Unchiu-său se luă după el. 35 Aci, priveliştea era şi mai tristă. De trei girneţe
desfrunzite, erau legaţi trei ţărani, supuşi la tortura
„vlrtejului", ca să spuie: pe de o porte unde erau
judecătorii, iar pe de alta cine fusese capul revoltei.
Fiecare om era legat de braţe şi lipit cu spatele de 40    trunchiul copacului.  Un  domn numai în cămaşe,
cu nişte mustăţi teribile, cu un chip buhav de beţie,
167
1
10
15
20
30
35
40
lt!8
trecea un restei de corn intre iunie şi copac, şi începea să învirteaseă. Pieptul şi braţul nenorocitului chinuit pocneau. El urla de durere, pe cind călău] său înjura ca un surugiu, cerindu-i să mărturisească adevărul, în acelaşi timp doi călăraşi întinseseră la pămint pe un alt ţăran şi-1 băteau pe pielea g^ală cu două opritori.
Era o scenă dezgustătoare. Soldaţii, cari n-aveau nici o ură personală f mpotriva ţăranilor — din contiă — păreau nişte călăi, atît erau de aprinşi de băutură şi excitaţi de propria lor răutale. Cînd, osteniţi, isprăveau de a-1 bate, ii mai dau una cu tocul cizmei in coaste ca să-1 ajute să se scoale.
Matei rămase înmărmurit. Un sughiţ de indignare i se urcă in gît. Se rezemă de un stilp şi-şi duse ruina la ochi.
Unul dintre ţăranii legdţi recunoscu pe conu Dinu si începu a striga:
— Săi, cucoane, că ne-au omorit tîlharii!... Fic-li milă de zilele noastre şi nu ne lăsa.
Ivirea celor două r.brnzc necunoscute păru că intimidează pe chinuitorul oamenilor; der irnpresiunea aceasta nu fu de lurga durată; el văzu în cei doi străini doi arendaşi, prin urmare doi buni prieteni, şi răspunse la strigătul de desperare al ţăranului, dindn-i un ghiont In fălci. Acesta, tinăr şi voinic, încercă să dea cu piciorul in el, dar nu-1 ajunse. Atunci bătăuşul, furios, se repezi la un gîrbaci. Conu Dinu încercă să-1 apuce de o mînecâ:
— Domnule, domnule, ia ascultă...
înainte de-a găsi vreme să-1 asculte, el lovi pe ţăran peste obraz de mai multe ori. J-Tăcâul gemea, Indesindu-şi capul în piept. Conu Dinu îl apucă de braţ. şi-1 scutură bine:
— N-auzi ce-ţi spui eu?... Nu mai chinui lumea degeaba, că judecătorii sunt vii, nevătămaţi la Călăraşi, ori eşti surd?...
Subcomisarul (fiindcă zbirul acesta era subcomisar) se uită mit la conu Dinu:
— Da' cine eşti dumneata?
P
— Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba dumitale. Atita îţi spun, să nu mai chinuieşti lumea, că ai să infunzi puşcăria. Uite, dumnealui de colo a scăpat pe d-nii judecători.
5 Matei se mişcă încet de unde era şi veni pînă lîngă
subcomisar:
— în iidevăr, aşa este, zise el domol. Dă drumul oamenilor de unde i-ai legat.
Glasul luistrînsde emoţiune, figurapalidă, statura 10     înaltă, avură oarecare înriurire asupra subcomisarului. Dar, făcîndu-şi curaj singur, beţmil se indirji.-
— Ia Mlăbeşte-mă, domnule. Eu sunt agent auxiliar al parchetului.
Fără cea mai mică pauză, o palma uriaşe căzu 15    pe obrazul agentului auxiliar al parchetului. încremenit, ridietnd mîna să şi-o ducă la cap, subcomisarul păru co se dezmeticeşte din buimăceala furioasă în care se găsea.
— Dă drumul oamenilor şi bai cu mine la procuror. 20         Nimeni nu îndrăzni sâ zică ceva, nici subcomisarul
cel puternic, nici soldaţii Înarmaţi, — ci cu toţii se supuseră: atîta se potrivea de bine actul acesta de autoritate cu propria răspundere din conştiinţa lor amorţită de vin.
26 Dezlegară pe ţărani de la trumhiuri. Braţele lor
erau ca moarte. La unii degetele înţepeniseră. Cel bătut in biciul peste obraz avea pielea crăpată şi plină de sînge. Cel bătut la spete, sta grămadă pe un colţ de gunoi ud, fără să se poată mişca.
30 în culmea indignării, Matei, urmat de unchiu-său
şi de subcomisar, intră In casă la Scatiu.
Aci, în odaia lui Tănase, sta la o masă poliţaiul din Călăraşi, cu o coală de hirtie şi o sticlă de vin dinainte. El lua interogatoriul la trei nenorociţi, care
35 trecuseră prin mîinile subcomisarului si acum gemeau rezemaţi de ziduri. Scatiu, cu capul imboboiojit în basma, făcea pe victima şi totdeodată ajuta pe poliţai in anchetă. Cind văzu pe Matei, şi mai cu seamă pe conu Dinu,rămase foartenedumerit.Sesculă stîngaci de
40 undesealla, încureîndu-se în scaune şi voi să poftească pe noii veniţi in odaia de alături:
169
1
— Poftiţi, vă rog, dincoace, să fumăm cîte o ţigară, că aici se face ancheta.
— Unde-i domnul procuror? întrebă Matei, fără să-1   asculte.   Dumneavoastră   sunteţi  d-l poliţai?
5    zise el adreslndu-se domnului de Ia masă.
— Da, răspunse acesta.
— Unde-i domnul procuror?
— Dumnealui e la tactul subprefecturii cu domnul jude-instructor.
10 — Şî dumnealor v-au dat ordin să chinuiţi lumea
aşa?
— Ba nu... Da' cine chinuieşte lumea?
— Cum: cine chinuieşte lumea; da' ăştia ce sunt? zise el arătând pe oamenii dinăuntru; da'ăsta ce e?
15    da' ăsta? da' ăsta?
Şi pe măsură ce întreba, apuca pe oamenii ce-1 urmaseră pînă in sală şi-i vîra înăuntru.
— Ăştia sunt capii revoltei.
— Capii revoltei?!   Da'   ăştia  ce sunt? dar cei 20    de-afară? dar satul întreg? Judecind după torturi,
toată lumea e cap.
— Păi se Înţelege: toţi sunt deopotrivă vinovaţi, pină ne-or declara pe adevăraţii instigatori... Da', mă rog, d-voastrâ cine sunteţi? !
25 Matei se uită ţintă în ochii lui. Era   palid şi
deabia Îşi putea stăplni furia.
— Eu cine sunt?... Ai dreptate, domnule, să mă întrebi. Sunt un nesocotit care am lăsat lumea civilizată şi m-am întors in ţara mea, ca să văd aseme-
30 nea sălbatecii... Asta sunt. Şi spre deplina d-tale satisfacere, află că mai sunt un martor care am să strig pină la cer împotriva zbirilor ce chinuiesc lumea, şi că n-o să m-astimpăr, p înă nu vă voi vedea, pe dumneata şi pe beţivul acela de colo, cu lanţurile de git,
35     în locul lor...
Poliţaiul muiase nasul în pămînt. Matei urma a se uita Ia el cu scîrbă.
— Asta sunt!
— Ia du-te de-ţi vezi de treabă, domnule, zise 40     el în cele din urmă. Călăraş, pentru ce ai lăsat să intre
lume străină aici?
— Porunciţi, d-le poliţai.
— Să nu mai laşi pe nimeni să intre in curte. Ai înţeles?
— Am înţeles, să trăiţi...
5 Şi pe cînd Matei şi cu unchiu-său se urcau în trăsură,
ca sâ caute pe procuror la tactul subprefecturii, poliţaiul se aşeza placid la masă; aprindea din nou o ţigară şi-şi mai vărsa o picătură de vin, părind a-şi urma procesul-verbal mai departe. După ce Scatiu
10 însoţi pină Io trăsură pe conu Dinu, se întoarse înapoi la poliţai şi începu să înjure pe Matei şi pe toţi coconaşii, ca un surugiu. Poliţaiul îl asculta cam pieziş, lăsîndu-1 să-şi verse focul în pace. Cind isprăvi de înjurat, poliţaiul îl luă de braţ şi trecură intr-0 odaie vecină.
15 — Ia ascultă, nene Tănase, m-ai virît în belea...
— Ce belea,  „domle"!...  Te sperii mneata de vorba unui nebun? Păi ăsta-i nebun; nu-1 vezi?
— Ei... nebun, nebun; dacă m-o da la jurnale, aşa-i c-am păţit-o?...
20 —Ce „jornale,   domle"!... Parcă   eu nu cunosc
„jornalişti" citi pofteşti! Ia să vezi, cînd mă duc la Bucureşti, cîţi stau împrejurul meu... Dacă-i vorba pe aia, să-1 dăm noi pe el.
— Ba, mă rog, să-ţi cauţi de treabă.
2 5 — Atunci ce-ţi pasă?
— îmi pasă, că mă dă afară din slujbă, şi mă dă şi-n judecată.
— Răspund eu, „domle", pentru mneata. Poliţaiul rămase pe gînduri. După aceea ridică
30    ochii domo) spre el.
— Dacă e aşa, sâ-roi dai înscris eă dumneata ai poruncit să puie lumea la vîrtej.
— îţi dau şi înscris şi poliţă dacă pofteşti... Nu fi copil, omule, şi vino-ţi in lirei
3 5 Şi Scatiu voi să-1 ia de braţ şi sâ-1 întoarcă la
lucru. Poliţaiul se desfăcu de el şi luă un scaun.
— Ei, neică Tănase, nu merge aşa. Ce mi-ai făgăduit?...
— Gata... 4o         — Scoate.
— Păi n-am asupra mea.
170
171
10
20
25
30
35
— Du-te la casă...
— Cum o să umblu la casă cu oamenii dc faţă?
— D-apoi pe oameni Si dăm noi afară. Tănase dete din cap:
— N-ai 'mneata încredere in minei...
— Ba am, da' văd că umbli cu momeli.
— Zău, nene Ghiţă, îţi dau; pre legea mea...
— Vorbe, Tănase băiete... Eu ţi-am dovedii dumitale că-ţi sunt prieten; iacătă lumea pusă la regulă. Pe mine poate să mă dea în judecată, poate sâ mă spinzure, — ce-ţi pasă; la dumneata oamenii au să fie de-acum ca mieii. Dovedeşte-mi acuma că-mi eşti prieten...
Scatiu se scărpina în cap.
— Ei, al dracului!...
în acelaşi timp scoase din buzunar o punga de mătase cu inele şi, răsturnind partea în care era aurul, începu să numere in gînd.
— N-am de ajuns.
— Cit ai?
— Ia, vreo doisprezece poli.
— Dar în partea cealaltă?
— Acolo-i argint.
Poliţaiul păru că stă Ia gînduri...
— Dă punga-ncoace, şi restul mi 1-ăi da altă dată. — Apoi cu argint cu tot?
— Ei, acuma să mai stai să numeri argintul...
— Ba nu, da* ştii că mărunţelele trebuiesc la moşie. Să-ţi dau nişte bumăşti in locul lor.
— Bine, neică, numa scoate mai multişoare. Parcă adineaorea n-aveai?...
Scatiu răsturnă argintul in palmă şi numără, dupcă cu dupcă, pînă la cel din urmă ban. Se făceau în tot 68 de lei şi nişte gologani. Scoase din buzunarul unei jiletce cu mîneci, un plic soios, iar din plic trase binişor trei bilete de cîte 20 de lei şi le dete poliţaiului.
— Mi-ai mîncat şi aici opt  lei,   neică Tănase.
— Dumneata să fii sănătos, nene Ghiţă, că auru are baş.
172,
XXIII
Ieşind de la Scatiu, conu Dinu şi Matei luară drumul subprefecturii, tăcuţi, amâriţi, parcă s-ar fi întors de la o înmormîntare. începuse sâ plouă cu zăpadă. Vizitiul opri caii să ridice coşul trăsurii. 5 Un moment, Matei avu percepţiunea limpede a singurătăţii şi pustiului fără capăt, ce se desprindea din întinderea cîmpului. Bulgări negri pe arătură; bălării plouate; ţelina sunaturilor pe care putrezeau tîrtani răsuciţi de vînt. El îşi îndesă pălăria pe ochi 10     şi se vîrî şi mai adine In fundul trăsurii.
Bătrinul simţi ce se petrece într-insul, şi-1 atinse cu mina pe umăr.
— Cam uşurică pălăria ta.
Matei se u ită la unchiu-stu, p cc<ipat de gîr.LLii. 15    Conu Dinu adăugă:
— Ar fi bine să-ţi iei o căciulă. Matei dete din cap, zîmbind.
— Da, da. Trebuie să te faci ca noi, om al nevoii. Să te îmbraci de ploaie, să te îmbraci de soare şi
20    să-ţi oţeleşti sufletul tn necazuri, ca să ştii pune preţ pe bunurile vieţii. Sus inima!... că eşti tînăr şi te aşteaptă norocul... Ei!... dă-mi anii tăi, şi-ţi dau tot... Drumul trecea pe lingă casele lui Matei. Conu Dinu, în loc s-o ia spre subprefeitmă, zise 25     vizitiului să intre in curte.
— Lasă pe mine, că ştiu eu cum să le vorbesc. Dumneata să mi te găteşti ca de ginere — precum şi eşti — şi s-o porneşti la Saşa, că nu se cuvine s-o faci să aştepte mai mult.
3o Şi fiindcă Matei vroia să protesteze, bâliînul se
făcu serios.
— Aibi încredere în mine. Sunt pînă in suflet scîrbit de ceea ce am văzut. Inttă, băiete, în curte la conu Matei, zise vizitiului.
35 După ce trăsura se opri la scară, băttimil adause:
— Eşti cam iute din fire. Palma aceea năstruşnică de pe obrazul beţivanului, ce e drept, mi-a răcorit sufletul, dar putea să aibă urmări displăcute... Da, da. Trebuie să te gindeşti, că toată mulţimea asta de
173
puşlaraale e aşa crescută. Tu nu vezi, bre, că toată lumea face politică şi toţi ăştia de la noi, care ţin politica In mină, fac gheşelturi?... O palmă!... Ce-ai îndreptat cu o palmă?... Dar du-te că te plouă. Şi 5 spune Saşei că viu şi eu... întreab-o ce mi-a adus de la Paris... Haide, băiete...
Matei urcă scările zîmbind. Ce idealist ciudat mai era şi unchiu-său în felul Iui!... Cu încetul, oroarea celor văzute îi reveni în minte, şi se simţea
10 nefericit, mic la suflet, că nu făcuse mai mult pentru bieţii nenorociţi. Dezhrăcîndu-sc de blană, se uita în oglindă şi vedea mişcarea ciudată ce o face braţul cînd iese din mînecă; dar percepţiunea faptului nu ajungea pină la conştiinţă. Oare la ce lucru
15 plăcut se gindea cind era in trăsură? Şi, fiindcă nu şi-1 putea aduce aminte, repetă întru Bine toate cele ce vorbise cu unchiu-său, sperînd să poată da peste faptul ce-1 interesa.
Intră astfel în odaie la dînsul. Aici il aştepta o
20 surprindere plăcută: pe o masă din faţa uşii, un por-Lret mare al Saşei, rezemat dc două sfeşnice, părea că vrea să-i vorbească. El se apropie de masă, se plecă binişor spre portret şi se uită lung la dînsul... Ce transparenţă sufletească în ovalul obrazului acela!...
25 Luă portretul în mină şi veni la fereastră. I se părea că niciodată nu văzuse aşa de aproape pe Saşa. Pentru întiiaşi dată băgă dc seamă ce păr minunat avea. Fotografia reproducea toate cutele bogate curn se împleteau unele după altele, ca o coroană, împodobin-
30    du-i capul cu o găteală naturală.
Aglaia, care de la un cîrd de vreme se hotărîse sâ pară foarte fericită de căsătoria lui Matei, intră în virful picioarelor- şi-i spuse că Saşa venise s-o vadă de dimineaţă, că-i adusese un dar prea frumos, un
35 „nşcessaire" de argint, şi că tot ea, cu mina ei, aşezase portretul pc masă, pentru el.
Matei zise să-i puie caii, şi porni la Comăneşti. Deşi ploua cind intră în curte, Victoria şi Mary începură a striga în gura maro că vine nenea Matei,
4o şi ieşiră înaintea lui in cerdac. Saşa se luase după ele, fără să-şi dea seama de ce face.
174
Matei se coborî din trăsură, şi urcă scările repede, dueîndu-se drept la dînsa, cu braţele întinse. Saşa îşi ridicase miinile pînă în dreptul gurii şi parca şi le ţinea strînFe una într-alta, ca sâ le împiedice 5 de a se duce către el cu prea mare grabă: fetele erau de faţă. Roşie, rîzînd într-aiuri, îl scutură de mînă cu o nespusă emoţiune, pe cînd Mary sărea voioasă înainte, iar Victoria venro zimbitoare în urmă.
— Să   desham  caii,   cucoane? întrebă vizitiul. 10         — Ba nu, să aştepţi.
— Ba nu, să-i deshame, zise Victoria: nu dejunezi la noi?
— N-am lăsat vorbă acasă, dragii.
— Zi-i să-i deshame, întări Saşa, dind din cap l 5    cu autoritate.
El incepu a ride:
— Deja?....
— Da, deja.
Apoi cu un aer comic dc supărare: 20 — Je voudrais bien voir ca... Sunt aici de ieri,
şi dumneata vii de-abia după 24 de ore, şi chiar atunci ai vrea s-o ştergi numaidecit...
El începu a ride. Ea părea foarte necăjită.
— De i-e rîzi! ii zise. bâtînd din picior. 25         Victoria tocmai se întorcea.
— Fetîţo, fii bună, şi spune din capătul cerdacului, vizitiului meu, să nu deshame caii, ci să s-,e întoarcă acasă, că eu viu cu nenea Dinu.
Fata ieşi, sărind de bucurie că venea lo masă şi 30 conu Dinu. Mary se luă după dînsa în vederea gravului eveniment al dejunului.
Ei rămaseră amîndoi, unul în fata altuia. Saşa plecase ochii în pămînt.
— Deja?... zise el din nou, zîmbind. 35         Ea ridică ochii către cl, dînd din cap.
— îmi scriai să viu mai <urind... ca sS nu loveşti pe la mine decit. din an in Paşte?
— N-am putut, zău aşa.
— Ştiu, am auzit că s-a întîmplat o revoltă cu i0    ţăranii — dar. de ţineai la mine cit de puţin, ai fi
găsit un minut să vii să mă vezi... Dacă în locul meu
10
15
20
25
30
35
40
soseai dumneata, iar in locul dumitale aşteptam eu, desigur că n-ar fi fost putere in lume care să mă împiedice de a veni la gară...
El rămase uitîndu-se la dînsa nedumerit; îi trecu prin minte, ca un fulger, că toate femeile, chiar şi cele mai alese, sunt mici la suflet, cînd amorul lor propriu este in joc. Dar forma şi accentul cu care spusese cum ar fi făcut totul ca să-i iasă intru intim-pinare, dacă or fi venit el, i se părură atît de sincere şi de duioase, încît îi luă o mină într-ale Ini şi i-o mîngîie, mişcat pînă la suflet.
Saşa părea că aude tot ce se petrece în conştiinţa lui. Ridică privirile către dînsul şi zise zimbitoare:
— Nu-i aşa?
— Ba-i aşa.
— Atuncea zi-mi pardon şi te iert.
în acelaşi timp ridică mîna pînă-n dreptul gurii lui.  Matei ii dete mîna uşor la o parte.
— Cum !... nu te simţi fericit de o aşa mare cinste? Vorba ei purta intenţiunea unei mirări comice, dar
nu ascundea destul de bine umbra unei păreri de rău adevărate.
— Ia să ne înţelegem, mă rog: au oare eu n-am venit cîndva din străinătate, şi era toată lumea la gară, numai... cineva nu? zise el.
Această aducere aminte plăcu Saşei mai mult decît oricare răspuns. Ea rămase în picioare uitîndu-se drept înainte.
— într-adevăr, zise ea. Dar eu nu puteam veni.
— Ca să nu râmlie biata mamă singură?
— Ca să nu rămîie singură, da, şi ca să nu afli dumneata prea curînd ceea ce vroiam să ascund şi ceea ce totuşi ai aflat foarte repede.
Zise vorbele acestea în fugă, ca cineva care vrea să se descarce deodată de tot ce are pe suflet.
El se uita la ea lung... Fără a mai rosti un cuvînt, ii luă capul în mîini şi o mingiie pe păr. lip-nd-o de pieptul Iui.  Ea  se desfăcu încet de el:
— Cum ai găsit portretul?
— Minunat...  Nici nu ţi-am  mulţumit... Fr.de l-ai făcut?
176
10
15
20
— La Nadar20,  iţi place?
— Foarte mult.
— Da?...
— Da.
— Atunci  stai  să-ţi mai arăt unul. Ieşi repede si se întoarse numaidecît, cu o cutiuţă
in mină.
— Ţi-am adus ceva...
în acelaşi timp scoase din cutie un lanţ dc ceasornic cu două capete. De o parte atirna un creion şi o boabă de cristal.
Matei se uită la el cu mare interes, il admiră cît putu  de   mult şi făgădui  să-1   poarte  toată viaţa.
— Va să zică iţi place? întrebă ea.
— Foarte mult ...Da1 boaba asta de cristal ce e? Saşa rîdea.
Dacă ajungeai să fixezi într-un anumit mod glo-buşorul de sticlă, se vedea portretul Saşei. De asemenea creionul avea o ferestruie, pe unde se vedea iarăşi portretul ei.
— A trebuit să mă duc de trei ori la fotograf, ra să-ţi pot aduce lucrurile astea. E cea din urmă modă... pentru logodnici.
El se uita la ferestruia creionului, închizînd un 25 ochi şi privind cu celălalt chipul ţneîntător al Saşei, talia'ei elegantă. Fără să-şi dea seama, ii era mai dragă acolo, in depărtarea iluzorie a unei sticle, decît in realitatea de alături, deşi chiar în realitate ii era foarte dragă; aşa cum era acolo, sâmSna parcă 30 mai mult cu acea din mintea lui, senină şi nespus de dulce; pe cîtă vreme cum era aici, era în partea ei omenească şi reală21.
Saşa pierdu răbdarea şi-1 atinse binişor peste braţ.
— Ce-ai găsit acolo aşa de interesant?
35 — Tare mai eşti frumoasă! zise el fără a o privi.
— Da?... Şi seamăn?...
— Foarte mult... Eşti incîntâfoare!... îmi paie t-5 ai sâ te mişti acuma şî ai să vii către mine, ca intr-o feerie... cu o frază din Gliic-k22 şi două versuri din
'tO     Homer as crede eă te \'ăd sosind din pămîntul fericit
177
12
al câmpiilor Elysee23, tinde primăvara eternă încinge trunchiul  copacilor cu iederă verde şi...
— Vin fetele I...
El  îsi  lăsă  mina in jos  ou încetul: 5 - Ei şi?...
— Nu-i nimic,  dar... nu mai aiura.
Se tăcuse roşie dc fericire, îl luă de braţ şi se lipi cu capul de umărul lui, uitîndu-se pc fereastră:
— O   să ningă.
10 — Da, q să ningă.
— Ce fericit) o sâ fim după... cînd... mă vei lua. N-o să ne ducem nicăirea, nu-i aşa? Am să-ţi cînt cite ceva, seara, aici în casa noastră, singuri la foc...
— Da...
15 — N-are sâ fie tocmai ca în cimpiilc Elysee, dar
0 să J'im fericiţi, nu-i aşa?
— Da...
— Acum sa mergem dincolo. Pune lanţul fa ceasornic, şi nu uita că rnă ai în boaba de cristal, în creion
20     si în... realitate.
Cînd veni conu Dinu, ii găsi jucînd tablele, foarte liniştiţi. Bătrinul imbrăţ îşe pe Saşa din toată inima ; dete minile fetelor să i ie sărute, ca un mitropoljl : bătu pe Matei pe spate şi se aşeză jos. Se vedea bine
25    că era preocupat de cele ce auzise de la judecători.
1 se spusese că tiranii se răsculau sistematic în diferite părţi a ţârii, îndemnaţi de agenţi străini, ■.e cutreierau satele21. El zicea că nu crede in asemenea poveşti, dar totuşi nu era liniştit.
30 La  masă, cu ajutorul   Iui Dumnezeu şi a unui
vinisor dc Odobeşli, începu a i sc dewrcţî fruntea. Miss Sharp (care se întorsese de demnii) plăti <-u amorul său propriu buna dispoziţie a lui conu Dinu: ea făcea chestiune persoitală din toate sosurile şi cmi-
3-, servele englezeşti ce o înconjurau şi de care ridea bătrinul.
Pc la sfîrşitul mesei veni coana Sofiţa cu Tincuţa, si mai in acelaşi timp cu ele sosi şi Tănase Scatiu, oblojit I» cap. Tincuţa intră in îugă, riz.înd să sc 1o-40    pească de mutra lui Scatiu. Acesta ofta şi ridica ochii
178
în podele, parcă ar fi fost victima cea mai nevinovată a nedreptăţei omeneşti.
— Ce mai faci, domnule Tănase? il întrebă Saşa.
— El... ştie Dumnezeu!...
5 — Da' ce ai la cap? ce ţi s-a intîmplat?
— Suferim... suferim mult...
Privirile fulgerătoare ale englezoaicei se plimbau de la Mary la Virtoria şi înapoi, fiindcă erau umflate de rîs la vederea caraghiosului cap al lui Scatiu.
lti Guvernanta avea un dispreţ ascuns pentru Tincuţa, fiindcă aceasta nu era pregătită la lupta vieţei după principiile din  „Vanity Fair".
După rnasă, conu Dinu chemă pe Matei şi pe Saşa Într-o odaie vecină, unde-i spovedi ca un duhovnic
15 asupra planurilor )nr de căsătorie, şi, fiindcă amîndoi erau nestrămutaţi in hotărîrile lor, se întoarce cu ei unde erau ceilalţi şi, serios, zisfc către cei de faţă:
— Ascultaţi la mine: ştiţi că Saşa este fata mea, fiindcă tată-său, Dumnezeu să-l ierte, m-a lăsat cu
•2u limbă de moarte părintele ei sufletesc. Acuma vine dumnealui, Matei Damian, nepotu-meu, şi mi-o cere de legiuită soţie, — iar eu i-c dau.
Saşa se făcuse roşie ca un măr. Conu Dinu sc apropie de ca şi, luîndu-i o mină, o puse într-a lui Matei. 25     Toţi se sculară  in picioare.
A-caslă solemnitate improvizată făcu pe roiiu Dinu sâ nu-şi mai găsească cuvintele ce pregătise. îi veni în minte un psalm al lui David, din psaltirea pe care de atitea ori o cetise la biserică, şi se puse sâ ros-J0     teasca tinerilor, ţintndn-le mîinile unite:
„Luat) aminlc norodul meu la legea mea, plecaţi urechea   voastră   spre  graiurile   gurei melc.
Deschide-voi în pilde gura mea; spune-voi vorbele cele din început. 15 Şi s-au ridicat mărturii întru lacov, si lege an pus
întru fsrail.
Cite au poruncit părinţilor noştri, ca să le arate pc ele fiilor săi.
179
12*
Ca să cunoască alt neam: fiii cei ce se vor naşte, şi se vor scula, şi le vor spune fiilor săi.
Ca să-şi puie intru Dumnezeu nădejdea lor, şi să nu uite lucrurile lui Dumnezeu şi poruncile lui să 5      le caute."
— Asta este: să umblaţi în poruncile Domnului şi să fiţi norociţi, voi şi copiii voştrizise bătrinul ca  încheiere la cuvînlarea sa.
El sărută pe Saşa şi pe nepolu-său, foarte mişcat, 10    şi bătindu-1 pe umăr îi mai zise:
— Iar dumneata, logofete, sâ nu te mai mişti de pe pămînturile astea... m-ai înţeles? că aici ai găsit fericirea cea adevărată!...
îmbrăţişările şi sărutările împiedicară pe Matei 15    de a răspunde...
După cîteva luni, o sanie mergea în fuga cailor, de la Comăneşti la Ciulniţei, pe pîrtia sclipitoare de zăpadă. Matei şi Saşa, de cînd fetele plecaseră cu conu Dinu Ia Bucureşti, ieşeau în toate zilele, singuri,
20 bătind cîmpiile întinse, pe luciul cărora orizontul se făcuse parcă mai larg. Amîndoi se uitau departe, in zarea albă, câutlnd un înţeles personal firii aceleia măreţe, şi amîndoi se întorceau unul către altul, găsindu-1 in sufletele lor. Saşa, roşie de frig, cu r>
25 dantelă răsucită deasupra căcinliţei, zîmbea din ochii ei de femeie fericită, iar el, serios, îi stringea mina intr-ale sale. Totul părea aşezat pentru o lungă viaţă, calmă, limpede, căreia naturiie lor puţin expansive ii dau o uşoară umbră de ideal.
30 Cind trecură pe lîngă armanul de Ia moşia lui,
Matei zise vizitiului să oprească şi se dete jos să aprindă o ţigară la Floarea.   Ea veni să sărute mîna Saşei.
— N-ai mai aflat nimic de Micu, Floareo? o întrebă Matei.
35 — Dară... Ce sâ afli boierule... că s-a dus în lume.
— Păcat de el.
— Apăi...  cum   e  scris  omului, coane.
T AN ASE SCATIU
i'
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÎI
După nouă ani de la publicarea In volum a romanului Viaţa ia ţară, apare, iarăşi in volum, urmarea sa, Tănase Scatiu1. Aceasta lungă curgere de vreme ar trebui să zdruncine credinţa mea in puterea de viaţă a literaturii noastre, în cetitorii români şi înmulţirea lor, in desfăşurarea spre mai bine a întregii noastre activităţi naţionale, aşa cum o vedeam în prefaţa romanului Viaţa ia ţară. Fiindcă însă nu-mi este iertat a măsura mersul lumii cusuec.esele mele personale, trebuie să cred că deocamdată publicului român nu-i place romanele mele, sau că n-are cine să se ocupe de tipărirea şi răspîn-dire.a lor. Sper însă că va veni o vreme în care românii vor înţelege cu cită sinceritate, cu cită dragoste şi înălţare sufletească a fost scrisă istoria Comăneştenilor, Lyrîda şi celelalte lucrări ale maturităţii; vor înţelege cît e de greu să plăs-muieşti fiinţe vii, simple şi adevărate, cînd trăieşti departe de ele; vor înţelege, în fine, năzuinţa către creaţiuni fundamental româneşti, care însă sâ împrumute din «specia eternităţii» adevărul sufletesc şi simplicitatea clasică.
Dar, oricare ar fi judecata viitorului asupra unui singur om, el, viitorul, se prezintă într-o scară de creştere ce nu se poale tăgădui.
In anul jubilar al domniei regelui Carol, s-a întîmplat jubileul caracteristic al revistei Convorbiri literare". A trăi 40 de ani spre a publica literatură este virtute, chiar pentru ţări cu totul civilizate: pentru noi este o glorie, o dovadă covîr-şitoare de energie. Convorbirile literare au trecut din rnînă
183
in mină, dar n-au căzui; iar astăzi, sub direcţiunea unui om de talent* vor merge mai departe.
O altă înlîmplare fericită şi caracteristică este înjghebarea unei societăţi de editură ca ,,Minerva" sau ca „-Biblioteca pentru toţi", cari publică, in exemplare ieftine, literatură românească*. Poale că alegerile lor nu sînt totdeauna bune, iar gustul artei grafice lasă citeodată de dorit. Cu toate astea, ele răspund unei adevărate nevoi a vieţii noastre intelectuale: trebuinţa de a ceti.
O a treia împrejurare, doveditoare de progres, ar fi tocului, înmulţirea peste măsură a revistelor şi ziarelor literare, uncie hune, altele rele, reviste şi ziare uneori indiscrete, ce se viră in sufletul omului, cu o lipsă de cuviinţă ce atinge animalitatea.
Toate acestea pornesc din aceeaşi energie virulentă, din aceeaşi tinerele sălbatecă, ce umple arăturile dc holde, viile de struguri, gardurile de nebuna vegetaţie a pădurilor. Românii sînt risipitori şi fanfaroni; mai toţi surit bogaţi; cei. ce nu sînt bogaţi işi inchipuiesc că suni; nimeni nu se însoară definitiv; nimeni nu urăşte sau iubeşte eu putere; ţăranii invîrtesc. carul cu patru boi prin curte şi cer pămînt; tîrgo-velii nu ştiu să iscălească, dar cer drepturi; femeile nu ştiu să coasă, dar ştiu să stenografieze; un an, guvernul e gata să dea faliment, iar anul al doilea are ex-adente extravagante. O învălmăşeală şi un zgomot, o lipsă de rînduială, parcă lumea noastră ar trăi pururea într-un hipodrom roman, aş-teptind să încununeze pe Ncron7'.
Şi, cu toate astea, dacă un sens de orientare se desfăşură sus, în lumea chemată sâ guverneze ţara şi poporul actsta, toate relele se tâmăduiesc de la sine6, pentru acelaşi cuvint pentru care merge înainte tot ce este organic: condiţionarea prielnică a mediului.
Ceea ce condiţionează existenţa oricărei literaturi este frumosul. Acesta este mediul ei prielnic. A spera vreodată că alte cauze pot să înrîurească durabil literatura şi artele este o eroare grosolană. Laude, subvenţii, critici interesate, nimic nu poate salva o epocă antiestetica sau pr un om lipsit de talent.
Aşadar, revistele ce trăiesc sunt bune, prin chiar aceea că sunt.
Frumosul în artă este iluzionarea realităţii. Orice colţ de natură, orice scenă din viaţa trăită, orice sentiment, dacă
este trecut din realitate în suflet şi de acolo redat in realitate, devine artă. Pare un lucru foarte simplu. Totuşi numai oamenii de talent au puterea de a da în fiinţă ceea ce era numai în gind. Obştea se. emoţionează în mod pasiv, primeşte în suflet ceea ce. vine dinafară, dar nu mai are mijloc de a sensibiliza din nou. emoţianea. Cei ce nu au talent şi totuşi încearcă a iluziona realitatea, aceia fac monştri, oameni de lemn, simţiri falşe — şi aceia trec. O amabilă zeflemea învăluie încă total, în această ţară tînără şi iertătoare.
n.z.
184
I
Pe drumul desfundat de ploi, înainta trăsura eu greu.Cîmpul era totuna de apă. Se lăsa noaptea, şi frigul începea să amorţească crestele bulgărilor de noroi, iar bălţile prindeau o pojghiţă subţire de gheaţă 5 — ceea ce făcea drumul şi mai anevoios. Caii, asudaţi, mergeau prin şleau, sunînd din telencele lor monotone: erau patru înaintaşi, toţi tineri, deprinşi cu vremea rea şi cu noroaiele, fiindcă erau născuţi in herghelie, la ţară. Văzuseră ei multe, de cînd erau ]0 la grajd: pripoare, zăpezi, ape mari, şi mai cu seamă ţăpoiul lui Stoica vizitiul; aşa că greutăţile de acum nu i-ar fi oprit din mers, dacă nu-i opreau hăţurile.
In adevăr, Stoica, beat mort, ca să-şi ţină cumpăna pe capră, se rezema în hăţuri. Atunci trăsura se oprea. 15 La  fiecare  popas, se  auzea   stăpinul   înjurînd:
— Mă, beţivule, mă, nu te-ai mai treziţi?... Mă!
Şi la fiecare „mă", răsuna cîte un ghiont în spinarea vizitiului, dar fără nici un cîştig: pe dinafară cojocul gros, pe dinăuntru rachiul tare, îl puneau mai presus 20     de  pumnii „boierului".
în cele din urmă, Tănase Scatiu pierdu răbdarea. Cînd se mai opriră caii încă o dată lîngă crîşma din drum, el ieşi de sub coşul trăsurii. Scăpărau înjurăturile de mînios ce era. 25 — Dă-te jos, boule, dă-te jos. Trebuie să mă urc
eu pe capră,  că  de-aia  am vizitiu...
1B7
Stoica se foia să se dea jos, bolborosind printre dinţi:
— D-apoi să-mi dai simbria, că eu mă duc...
— Bată-te Dumnezeu, nevoiaşule, că de douăzeci 5    de ani te duci şi tot nu mai pleci. Măcar de te-ai duce
dracului!...
— Parcă-s eu de vină, dacă-s caii stătuţi de drum... In acelaşi timp voi să sară în noroi. Stăpînu-său îl
apucă de ceafă: 10 — Ce faci, măi... Vrei să sari în noroi şi apoi sa
te urci în trăsură, ca un porc?
— Poi ce să îac?
— Să te ia dracu, asta să faci. Nu poţi să te cobori de  pe capră  in trăsură?
Io Stoica sc uită cam urît la priponii ce fie Întindea
din virful caprei. Se simţea în ce hal era şi nu-i a enea de loc la indemînă să încerce. Pe cînd el se lupta să între sub coş, caii mişcară trăsura. Vălătuc, Stoica bc rostogoli in noroi.
20 —Na!... avu  el vreme să rostească.
Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. Crucile, dumnezeii şi toţi sfinţii părinţi îi trecură prin gură, ca la un surugiu. Fără a mai sta mult la gînduri, dete bici cailor şi plecă, lăsîndu-şi vizitiul în noroi.
25 Cind ajunse in oraş, se înnopta de-a binele.
Casele lui erau aşezate în mijlocul unei curţi mari. Le cumpărase, ca pe tot ce cumpăra, de ocazie, de la un boier scăpătat, Costache Mcrişescu, şi le schimbase, le mere metişi se, astfel că erau acum cele mai
3 0    frumoase din tîrg.
De îndată ce se auziră clopctele cailor, slugile ieşiră toate, ca de obicei, întru întimpmarta boierului.
Cînd 11 văzură singur, fără vizitiu, cu faţa Înnorată, nu îndrăzniră să-i zică nici pis, ci se apucară să des-
35     hame caii in tăcere şi să ia lucrurile din trăsură.
El, cu o şubă pînă în pămînt, peste care era încins cu cureaua de la revolver, urcă scările, intră in sală, unde îl aştepta fetiţa cu bona, pe care se făcu că nici nu le vede, apoi trecu în seră, unde răsturnă vreo două-
40     trei glastre cu flori, după aoeea în sofragerie, apoi iar înapoi, pînă ce dete cu ochii de nevastă-sa:
isa
— Da1 ce, nu-i nimeni in casa asia?
Tincuţa se grăbise să-i iasă înainte, dar nu ajunsese la timp.
— Ba cum sâ nu fie. Uite, suntem toţi in păr. Da' 5     ce ţi s-a întSmplat?...
— Ia nu mă mai descoase. Unde-i Costea? Feciorul se ţinuse după el de la scară.
— Da' cc-aştepţi, măi băiete? Te-ai făcut şi tu boier, ha? Numai boieri in casa asta. Toată lumea-i
iu    boier, numai eu am rămas mojic. Mojicu sâ care, că de aia-i făcut el. Cum o să te dau afară, păcătosule!.. Feciorul sta înaintea lui smirna. —■ Trage de ici, boule, ce te uiţi la mine, parcă nu m-aî mai văzut. 15 Costea îl desfăcu de catarama revolverului, îl ajută
să-şi scoată şuba şi după aceea îl intrebă:
— Poftiţi dulceaţă?
— Adu-mi pantofii intli, prostule: tot nu te-ai mai învăţat ru slujba?
20 Nevastă-sa se apropie de el binişor:
— Tănase, treci la tine că ţi-am pregătit tot ce-ţi trebuie, nu te descălţa aici.
— Ia slăbeşte-mă dumneata cu învăţăturile. Să inveţi pe cine ai mai învăţat, nu pe mine.
25 Feciorul aştepta.
— Adu-mi, băiete, pantofii.
Tincuţa se uită la dînsul, de sus in jos, fără să zică nimic; apoi luă fata de mină şi voi să treacă într-allă odaie. El chemă fata înapoi: 30 — Zoiţîco, să stai aici.
Fata nu prea vrea- Mamă-sa o rugă binişor să ră-minâ. Ea rămase, dar fără voie.
— Nu vrei să stai cu tata? încercă el să zică, eu gtas blajin.
35 — Nu, răspunse fata, gata să plîngă.
— Atunci, hai, marş!
Fetiţa se întoarse spre uşă, cu mîna la gură, neîndrăznind să iasă, dar in acelaşi timp nevoind să rămînâ.
— Marş! Să nu te mai văd în ochii mei, urîto.
1B9
Fata izbucni in plins. Mamă-sa, care o aştepta la uşă, o luă în braţe şi trecură dincolo. Bona dispăruse deja.
— Neam al dracului! zise Scatiu.
5 Dar lacrămile fetei părură ca răcoresc aerul, ca o
ploaie binefăcătoare. Tănase se mai lumină la chip, întrebă pe fecior dacă a venit cineva în lipsa lui, apoi, sub cuvtnt că acolo nu era destul loc, ca să nu pară că ascultă de vorba nevestei, se duse la el In odaie să se 10 schimbe. In acelaşi timp, Tincuţa, mingiind fata, îşi revărsă trebuinţa de a îmbrăţişa pe cineva, de a auzi o vorbă bună, ea, care avea atîta nevoie de mîngîiere.
Steteau amindouâ, una lîngă alta, de vreun ceas, cind intră Scatiu. ■15        —Mă rog, mîncăm astăzi?
Tincuţa urma a apune fetei o istorioară. Se întrerupse un moment şi-i zise:
— Sună, te rog.
Apoi continuă mai departe vorba cu fata. 20 El sta rezemat de sobă, căutînd un mijloc de a se
amesteca in vorbă. îşi răsuci o ţigară şi zise fetei să-i dea chibriturile. Fetiţa îi duse chibritelniţa şi veni repede Ia loc.
— Bree!...  zise el lung.
25 Tincuţa se uită la dînsul, ca cineva care înţelege
ce i se cere, dar stă la Îndoială dacă trebuie să dea sau nu. în cele din urmă se hotărî să-1 întrebe.
— Dar ce ţi s-a intirnplat?
— Ce să mi se-ntîmple: ia, vizitiul cel procopsit de la d-voastrS.
— De la noi!... Te aud că-1 ai de vreo20 de ani.
— Il am. Dar cine mi 1-a colăcit: tatăl dumitale.
— Se înţelege: tot tatăl meu e de vină...
lia se sculă să iasă, vrind sâ înlăture o noua furtună 3i     ce se pregătea, cind tocmai intră feciorul şi-i pofti la masă.
Era în postul Crăciunului şi din intiinplare se potrivise să fin tocmai într-o miercuri. Aburul de la supă se ridica pînă în lumina lămpii, umplînd camera de iii    miros de bucate. Fiecare se aşează la locul său. madama, fetiţa, Tincuţa, Tănase in capul mese) ş> la un
190
colţd-lNae, care acuma devenise îngrijitorul Ciulni-ţeilor, numai un loc rămase gol.
— Ai chemat pe cocoana mare? întrebă Tincuţa pe fecior.
5 — Am chemat-o, cuconiţă.
Tănase dete duscă pe gît o sticluţă pintecoasâ de ţuică, din care ar fi băut trei inşi, şi după aceea o puse pe masă cu zgomot, pocnind din limbă. Apoi luă cu degetele două măsline, pe care ie aruncă în gură, una 10     dnpâ alta.
— Da' nu vine mama, Costeo?
— Vine, boierule. Chiar acuşica am poftit-o. Tănase se sculă do ia masă şi vru să iasă, dar tocmai atunci intra coana Profira.
15 — Haide, bătrîno, haide, că cei tineri nu aşteaptă.
Groasă, buhavă, murdară, coana Profira se mişca
din greu, cu un teslemel înnodat sub barbă, cu buzele
treniurînd, cu ochii suri de bătrineţe. Ea v?n< incet
la loc şi căzu pe scaun ca o ruomiie. 20 — M-aţi hi aşteptat, maică... Dacă nu m-a chemat
nimeni.
Feciorul nu îndrăzni să zică nimic, ci numai dete din cap cu înţelesuri.
Scena aceasta se repeta in toate serile, arnărînd su-25 fletul Tincuţei, prin aceea că Tănase se scula de cite două şi trei ori ca s-o aducă la masă. Cind se scula Tincuţa s-o cheme, era şi mai rău. fiindcă bărbatul său devenea ironic, aşa curn ştia el.
— Nu vă aeraujarisili, vă rog...  să nu  vă piară 30    pofta de mîncare.
Cind toţi fură la masă, Tănase se uită prin talerele tuturor, să vadă cine mănincă de post şi cine de dulce. După aceea sorbocăi de cîteva ori din supa lui de linte şi apoi întinse talerul feciorului.
— Na, mă!... Să spui bucătăresei că o să i-o torn
35 .
40
pe gît. Asta ciorbă de linte e?
Şi,   întoreîndu-se către bătrina:
— Dumneata ce măninei, mamă?
Baba nu înţelegea si se uita cu ochi stupizi Ia toţi.
— Ce mănînci? Ai ce minca? întrebă el mai tare. Ea îşi clătină umerii şi zbîrei gura ca de ns.
191
— Cum, Doamne iartă-mă, să n-am!... Că doar toate sunt din belşug.
— Şi de post şi de dulce, ca la otel, zise el. Că de aia nu mai plouă la vreme.
5 Tincuţa tuşea din cind în cind, o tuse seacă, urită.
La fiecare observaţie a bărbatu-său, îşi pleca ochii in farfurie: se ţinea cît putea să nu răspundă, ca să nu provoace scene, de faţă cu lumea, şi mai cu seamă cu slugile. Dar toate erau în zadar. 10 — Băiete, dă-mi nişte oloi de in, să pot mînca ma-
zărea asta bătută, că-i făcută de-o săptămina...
— Tănase, nu mai minca oloi de in, că iar te îmbolnăveşti, zise Tincuţa.
El se uită ţintă la dînsa, cu o privire rea, gata parcă 15     să-i sară în cap. Ea adăugă liniştită:
— Degeaba te uiţi la mine aşa: mazărea e făcută de astăzi intr-adins pentru dumneata.
— Eu nu sunt păgîn, să mănînc carne miercurea in post. Aşa am trăit toată viaţa şi mi-a mers bine. N-o
20    să mă înveţi d-ta ce să fac.
— Nu te învăţ nimica, te rog numai să nu măninci lucruri care-ţi fac râu.
-— Adu-mi oloi, băiete.
Nu mai zise nimeni nimica. Se auzeau furculiţele 25    in farfurii, glasul fetiţei care vorbea încet cu bona în nemţeşte, tuşea Tincuţei şi lingura lui Tănase care bătea mazărea.
La al doilea fel de bucale, Tănase băgă de seamă că si cucoana Profira mînca de dulce. 30 — Da' ce faci, bătrino, zise el zimbind.
Baba scăpă furculiţa din mină, speriată.
— A, bată-te potca, mai mare spaima îmi fu...
— Mănînc) carne, ha?
— Poi de, măiculiţă, adăugă ea miorlăindu-se din 35    nou, ce să fac, dacă aşa vrea Tincuţa.
— De ce nu laşi lumea în pace, omule, zise Tincuţa. Aşa este, am rugat-o să mănince carne, fiindcă mi-a zis doctorul.
Luciul păru că face plăcere lui Tănase. Baba era. ■ o    ca şi mai înainte, rea, beţiva, nevoiaşe, dar fiindcă tot „o mamă are omul", ii împlinea toate poftele şi
orice atenţiune către dînsa era bine primită. Tincuţa suferise mult din pricina bătrînei, mai ales in primii ani după căsătorie, dar, de la un cîrd de vreme, i se făcuse milă de ea, fiindcă era bolnavă, s Cu această lumină adusă în convorbire de împrejurări, frunţile se mai descreţiră. Tănase istorisi, in fine, ce i se Intîmplase pe drum, cum lăsase pe vizitiu în noroi, ce nenorocire mai sunt şi slugile astea pe capul stăpinilor, şi astfel, fără să bage de seamă, o dete şi el 10 prin carne. Nimeni mi zise nimic, fiind toţi deprinşi cu firea lui sucită. Tot ce spusese pină atunci era numai Ia adresa Tincuţei, şi cu religia, şi cu economia. Zgircit şi fanfaron în acelaşi timp, fi plăcea să vadă casa bine ţinută, ca să se ştie că era bogat, iar pe de altă parte 15     11 durea inima de banii risipiţi.
Fusese deja deputat în două legislaturi, cu guvernul căzut, şi acum era ales pentru a treia oară, cu noul guvern. De-a pururi in majoritate, vorbea de miniştri parcă ar fi fost cel mai de aproape prieten al lor; tutuia 20    pe toată lumea în convorbirea lui imaginară cu oamenii de la putere; istorisea cum a îndemnat pe „fleacu" ăla de general să mute regimentul l-iu de la Slobozia, şi fleacul 1-a satisfăcut; întrebuinţa cuvinte pe care nu le putea rosti; încurca „bugetul ţării" cu „politica va-25    mală" şi „milioanele de la fortificaţii" şi „socialism de stat", într-o frazeologie imposibilă, din care nu se putea Înţelege decît un singur lueru: că in ţara românească nu mai era de trăit de cind mizerabilii de ţărani se ridicau cu pritenţii împotriva „boierilor". 30 tn cercul lui de provincie era tiran în politică, cum
era tiran încasă, in ale vieţii zilnice. Cînd vorbea lui Nae Eftimiu, ori vreunui alt Îngrijitor de la moşie, sau vreunui biet datornic, ori postulant, nu se uita niciodată in faţa omului, ci tot pieziş, sau se plimba prin 3 5 casă cu mîinile în buzunar, repetind vorba „mă înţelegi" de mii de ori şi nespunlnd nimic.
De astă dată era treaba pe greu: in vacanţa Crăciunului venea ministrul de interne în inspecţie şi trebuia primit in gazdă la cineva. Toţi deputaţii şi sena-40    torii districtului fuseseră unanimi să lase o asemenea cinste pe seama lui Scatiu: cu acest chip, fiecare se
193
13 — Duiliu Zamtlrescu — oper*. voi. n
scăpa de răspundere şi de cheltuială, şi in acelaşi timp erau siguri că ministrul era bine primit.
Scati u se lăsase cam greu la început, dar în cele din urmă înţelese şi el că „nimeni nu era în stare să-1 5     primească în mod convenabil". Se tînguia la toată lumea de beleaua ce-i venea pe cap, iar acum, la masă, era rindul lui Nae să-1 asculte.
— Astea sunt isprăvile domnilor dipotaţi şi senatori ai noştri. Le-am zis, mă-nţelegi, să contribuim fiecare
10    cu partea noastră, şi să-i oprim odăi la hotel. Nu, eă nu se poate la hotel. Ei, atunci să-1 primească d-l Ale-xandriu. Ea nu, că nu se poate. Mă-nţelegi?... Nae Eftimiu da din cap, zîmbind.
— O să primiţi o decoraţie...
15 —Taman! zise Scatiu,  rîzînd.  Da'  prost eşti,
Nae!... Apoi eu, daeă vream, mă-nţelegi, decoraţii cit pofteşti pentru mine... Da' eu umblu pentru alegători, dacă-i vorba.
— Mai vine cineva cu ministrul? întrebă Tincuţa; 20    fiindcă ştii bine că loc mult nu avem.
— Poate să vie cu flecusorul nostru de Mihai.
— Da?...
— Da' ce-i domnu Mihai? intrebă Nae.
— L-am numitără noi la ministrul de interne şef 25    de cabinet... Un fel de scriitoraş...
Tincuţa Începu a ride;
— Ce mai vorbeşti degeaba, Tănase: tu nici nu te-ai mişcat pentru Mihai.
— Da, nu m-am mişcat! Pentru rudele dumitale 30    niciodată nu mă mişc destul...
— Rudele mele!... Slavă ţie, Doamne, că n-am nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe nas de cîte o sută de ori pe zi.
— Adevărat. Puţine ai, da' bune.
35 — Se-nţelege. Sper că pe nenea Matei nu-1 pui în
slujbă, pe tata de asemeni nu. Astea sunt singurele mele rude adevărate.
— Da!... Nenea Matei al dumitale e cu stea în frunte. N-ai chip, domnule, să te mişti în casa ta de
4o    neni-su Matei. Parc-ar fi Poriu împărat, mă-nţelegi
194
dumneata. Ia, un zevzec, şi nimic mai mult, cum sunt toţi ai dumitale...
Tincuţa se uită la el lung. Tot slngele i se suise în obraz de raînie. Stete un moment cu gura întredeschisă, gata să-i spuie că e un modoran fără pereche, dar se Btăptni şi de astă dată. ti dăduseră lacrimile şi, încet, îşi scoase batista şi se şterse la ochi.
II
Intr-0 odaie mare, pierdut într-un jilţ hjitrînesc, sta conu Dinu Murguleţ, cu picioarele acoperite într-o
io şubă. Albise de tot, se micşorase, îi crescuse barba în neregulă, fiindcă nu se mai putea rade singur şi nu suferea să-l radă alţii. Bolnav de reumatism, petrecea ceasuri întregi singur, în nemişcare, cu capul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi,
15    mistuit de durere, de necazuri şi de ură.
După ce măritaseră pe Tincuţa, coana Sofiţa murise, lăsindu-1 numai pe el să se bucure de fericirea fetei. Stătuse o bucată de vreme la Ciulniţei. Vara o petrecea mai toată la Saşa; dar iarna, cind nepoată-sa
20 se muta Ia Bucureşti, înnebunea de urlt. Cu vremea se bolnăvi şi, vrmd-nevrînd, trebui să vină la gineri-său.
Scatiu pîndea de mult ocazia să pună mîna pe moşie.
25 De la aşezarea lui In oraş, conu Dinu nu mai avu zi albă: pe de o parte boala, pe de alta suferinţele Tincuţei, care în zadar căuta să-i ascundă adevărul, îl doboriseră. Erau aproape doi ani de cînd nu vrea să mai dea ochi cu ginere-său. Şi cu toate astea, simţea
30 trebuinţa să-1 batjocorească, să-1 insulte, să-i spuie că e mojic şi bădăran, oricît ar fi de deputat. La ideea că Scatiu se făcuse stăpîn pe moşia lui, li venea să strige, să dea cu puşca. Dar nici nu striga, nicinu Împuşca pe nimeni, ci Îşi rodea zăbalele singur, mulţu-
35    mindu-se a-şi vărsa focul către Tincuţa.
195
13*
— A venit nebunul?... Trebuie să fi venit, că ara auzit trintind uşile... Ce ţi-a mai făcut?... Iar ţi-a mai zis ceva, iar ne-a ocărit... Spune adevărul, nu te-as-cunde de mine, că eu văd toate, văd toate, parcă aş fi
5    de faţă...
Tincuţa se uita la dînsul cum se rezemase cu capul de scaun si închisese ochii, ca şi cum ar fi voit să-i dovedească ceea ce afirma, li era milă şicîteodată chiar silă de neputinţa in cave se zbătea... 10 — Ei, şi?... Ce-am clştigat dacă ţi-oi spune?
Bătrinul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale.
— Il împuşc!... îl impuse!... Hoţu !... care mi-a mincat averea!... m-a adus în halul ăsta... Aoleu,
15    aoleu!... Il împuşc...
Şi iar cădea in fundul fotoliului. Tincuţa căuta să-1 liniştească, incredinţlndu-l că bărbatu-său nu-î zisese nimic. El Be uita lung la dînsa, cu privirea blajină, aproape rugătoare. 20 — Doctorul nu mai vine... m-a părăsit şi el...
— Doamne, tată, cum poţi să zici una ca asta... Doctorul a fost şi ieri; mîine vine iar...
— De ce ţi-s ochii roşii?
— De nimic.
25 — Iar ai plîns.
— N-am plina. Poate de fum... Am vrut s-aprind focul la Zoiţica...
Privirea lui se fixă din nou pe obrazul ei palid—lung, îndelung, — ca şi cum ar fi căutat urmele Tincuţei 30 de altădată, şi, pleeîndu-şi capul pe o parte, întinse miinile spre ea, o lipi cu fruntea de umărul lui şi îi sărută părul. Pieptul i se umplea de un nod de durere, ce-1 îneca. EI ofta şi se tînguia:
— Ce-am făcut!... ce-am făcut!... Cui te-am dat, 35    sărăcuţo de tine!... Atît copil am avut, şi ăsta e nenorocit...
După aceea îşi ridică mîna sus pe frunte şi urmă:
— Ia-mă,   Doamne!...   Strînge-mă, Doamne!... Cheamă-mă la tine, să nu mai văd!...
40 Tincuţa râmase un moment cu capul rezemat de
umărul lui, parcă s-ar fi simţit bine acolo, ca sub o
196
aripă caldă. Un moment se lăsă şi ea pradă descurajării şi o podidiră lacrămile. Îşi lipi mîna lui tată-său de obraz şi tăcură amîndoi.
Pe cînd ei se aflau astfel, uşa se deschise încet. Zoi-5    ţica întrebă cu sfială:
— Se poate? Pot să intru, tată mare?... Tincuţa îşi şterse repede ochii, iar conu Dinu se
aşeză hi scaun ca de obicei. Fata rămase în mijlocnl odăii, nedomirită, uitîndu-se cînd la unul, cînd la 10    altul: simţea că se petrece ceva, dar nu înţelegea ce.
— Unde-ai fost? o întrebă Tincuţa.
— La madama...
— Şi ce-ai făcut?
— Nimic.
15 — Cum nimic? Ai învăţat lecţia pe mîine?
— Ba nu, că era acolo şi Mariţa...
— Ei, şi dacă era?
— Săraca, plingea că nu mai vine Stoica... Tincuţa Înţelese că fata era gata să istorisească
20    pătărania vizitiului, şi astfel să înfurie din nou pc conu Dinu împotriva lui bărbatu-său.
— Foarte râu face madama că stă la vorbă cu slugile, şi d-ta faci şi mai rău că asculţi... Stoica e un nărăvaş, şi aşa i se cuvine.
25 — Da' c'e-i? ce s-a întîmplat?... se grăbi să Întreb
conu Dinu.
— Nişte prostii... Ia mai bine spune lui lata-mare povestea Cotoiului încălţat.
Fata se sui pe braţele bătrînului şi începu să istori-30 sească minunile ce cetise de curînd. Tincuţa îi lăsă împreună şi ieşi.
Atîta bucurie avea conu Dinu în iernile cele lungi petrecute in singurătate. Zoiţa făcea din el ce vrea.
— A!... tată-mare, că tare eşti zbirlit astăzi ! 35         — Dacă sunt zbirlit, piaptănâ-mă.
— Vrei?... Zău aşa... Eu am învăţat în părul lui Muţili.
— Cine-i Muţili?
— Aşa, că parcă matale nu ştii... 40         — Nu, zău-.- Uite pieptenii colo.
Fata se dete jos să ia pieptenii.
197
— Păpuşa mea este Muţili.
— Taci, frate! Şi o smulgi bine?... Zoiţica se uită la el, indignată.
— 0 pieptăn, nu o smulg. Am învăţat să-i fac părul 5    în hirtie; ştiu să-i fac eonei ea la eucoane; ştiu să-i cos
rochii...
— Da?...
— O grămadă de lucruri...
— Atunci foarte bine. Vino colea şi piaptănă-mă. 10        Fata se sui din nou pe genunchii lui.
— Dacă vrei, fă-mi şi mie păru-n hîrtie.
— I... tată-mare!... matale eşti domn, doar nu eşti cucoană! Stai mai bine să-ţi aleg cărarea. Să nu te mişti!...
15        — 'Nu mă mişc.
Ea Începu să dărăcească prin părul lui conu Dinu, parc-ar fi tras dintr-un caier.
— Vezi tată-mare!... ai zis că nu te mişti.
— Bine, fetiţo, da' mă cam doare...
20        — Ei!... Cum se poate? că eu dau încet... Măcar de-ar da madama aşa in cap Ia mine!
Conu Dinu rîdea pe îndesatele, cu părul tras pe ochi, aproape înăbuşit de greutatea corpului fetei, care acuma se ridiease în picioare, ca să potrivească
25     şi mai bine cărarea.
— Dar ce s-a întîmplat, fetiţo, cu Stoica?... Zoiţica se lăsă pe genunchii bătrînuhii. Era gata
să-i spună ce se întîmplase vizitiului, cînd, deodată, cu priceperea precoce a copiilor crescuţi între părinţi 30    ce nu se Înţeleg, fata schimbă vorba.
— Ai mătreaţă, tată-mare.
— Am. Da' parcă tu nu ai!...
— N-am, zău. Ia uite-te.
Şi Zoiţica se plecă cu capul sub nasul lui conu Dinu, 35 care se făcu că-i resfiră părul. Bătrinul Insă se gindea cum să descoase pe fată, ca să afle adevărul. El simţea fondul de imoralitate ce se ascundea in fapta lui, dar, cu cruzimea bătrinilor bolnavi, voia să-şi ajungă la scop.
ÎS».
10
15
20
25
30
35
40
— Zoiţico, ia caută colo pe fereastră, sub hîrtii. Fata se dete jos de pe braţele lui şi se duse sâ caute
pe fereastră.
— Aicea, tată-mare?
— Da. Ai găsit o cutie?
— Da, am găsit o culie de rahat.
— Ad-o încoace.
Zoiţica o aduse, conu Dinu o deschise cu greutate, făclnd sâ izbucnească o pulbere fină de zahăr şi un miros plăcut de vanilie. După aceea scoase o bucată de rahat şi o rupse în două întinzînd aluatul ca o beltea legată.
— Cască gura.
Zoiţica căscă o gură cit o şură. Ochii ei se aprinseră de pofta lucrului dulce. Conu Dinu se opri.
— îmi spui ce s-a întîmplat cu Stoica?
Fetiţa se uită o clipă în ochii bătrlnului, apoi închise gura încet, muie capul în pămînt şi se înroşi. Dar bucăţica de rahat, ce atîrna în aer, birui instinctul moral al fetei. Ea ridică din nou ochii către bătrîn şi zise încet:
— îţi spui.
însă, in clipa aceasta, conu Dinu işi reveni în fire. El lăsă rahatul în gura fetei, o sărută pe păr şi ii zise să bea apă din paharul de pe masă.
— Şterge-te la gură frumos, să nu te vadă maică-ta, şi du-te de te joacă. Mi-i spune altă dată ce s-a întîmplat cu Stoica. L-a bătut tată-tău...
Fata se şterse binişor la gură, şi, fericită că nu mai era silită să primească schimbul ruşinos de dulciuri şi de destăinuiri, închise din ochi cu taină şi dete din cap:
— Nu l-a bătut... L-a lăsat în noroi, Ia circiumă. Era beat mort, şi se rezema de hăţuri, cind înainte, cind înapoi, cînd înainte, cînd înapoi.
Şi, maimuţărind astfel pe Stoica beat, cum se legăna pe capră, se duse să se joace.
în urma ei, conu Dinu se adinei din nou în gînduri. Stoica era cam beţiv, dar lui ii răsărea în minte cum fusese cu 20 de ani înainte: flăcău voinic, supus la vorba stăpinului, harnic la treabă. I se părea câ-1 vede,
198
199
pe el şi pe vătaful Tafta, alergînd de colo pînă colo, în curtea de la Ciulniţei, gata să sară la cel mai mic ordin al lui, al lui, al lui conu Dinu, adevăratul şi singurul proprietar al moşiei. Cu lipsa de însemnătate cu care 5 se înfăţişează prezentul pentru bătrini, Iui Dinu Murguleţ toate actele din urmă ale vieţii i se păreau vremelnice şi neserioase: măritişul Tincuţei, importanţa ce o luase Tănase în lume, venirea sa la oraş, prefacerea caracterului fie-sei, trecerea moşiei in stăpînirea
10 lui Scatiu, toate acestea il nelinişteau şi-1 supărau. Mai cu seamă moşia. Era cu putinţă să-1 fi înşelat toată lumea, cînd cu facerea foii de zestre? El dăduse Tincuţei o parte din venit, păstrîndu-şi pentru el, în mod expres şi solemn, proprietatea şi administrarea moşiei.
15 Şi, ca să se încredinţeze o dată mai mult ca aşa
grăiau actele, voi să recitească copia contractului dotai, ce era sub perna de la căpătii, cu alte hirtii vechi. Dete să se scoale şi puse un picior In pămînt, fără să se gîndească, că iarna picioarele îi erau umflate şi nu
20 se putea mişea. Durerea il ţintui pe fotoliu. Atunci uită deodată hirtiile şi-şi aduse aminte de boală. Nimeni nu se îngrijea de el. TraBe un scaun de paie ce era alături, îşi întinse piciorul cel bolnav pe el şi, cu mare greutate, îşi scoase pantoful. După aceea încercă să-şi
25 scoată ciorapul, lucru aproape cu neputinţă pentru dînsul. Gemînd, blestemînd, Întinse mina pe o măsuţă, luă o pereche de foarfeci şi-1 tăie pe de-a-ntregul. Apoi aşeză o luminare pe scaun şi începu să se pipăie. Carnea, albă şi moale, părea dospită. El apăsa cu degetul
30 peste tot, ca să găsească locul unde-1 durea. Dar nu-1 durea nicăirea. Atunci de ce era umflat? Poate ca-1 stringea ciorapul. încercă astfel să puie piciorul în pămint, şi i se păru că umblă mai uşor. îşi aduse aminte de hirtii şi întinse mîna sub pernă să le ia. Pe cind
35 înBă le lua, se gîndea mereu la ciorapi: desigur, erau prea strimţi. Asta era adevărata cauză a durerii. Nici nu putea fi altfel: încălţămintea lui de acum, cînd avea picioarele umflate, era făcută pe măsura de totdeauna. Negreşit. Fiică-sa nu Be mai ocupa de el; ni-
40 meni nu se mai gindea la dineul, şi el le dăduse tot pe mină, averea Iui întreagă!...
200
în momentul acela, conu Dinu ura pe toată lumea, pe Tincuţa deopotrivă cu ceilalţi. Furios, se sprijini de pat, de masă, şi ajunse pînă la scrinul cu rufe, pe care il deschise, îl răscoli, pină ce dete de teancul de 5 ciorapi, aşezaţi cu îngrijire şi legaţi cu o panglică de mătase. El nu văzu şi nu pricepu nimic din dragostea cu care erau toate aşezate la locul lor, ci smuci teancul de ciorapi şi se puse să-i taie cu foarfecele.
După ce stîrpi toată încălţămintea din scrin, rev_ni 10 la loc cum putu, îşi întinse cu mare greutate piciorul din nou pe scaun, işi căută ochelarii, ce-i aliniau totdeauna peste halat în sin şi se puse să răsfoiască actele...
Cînd intră Tincuţa să-şi ia noapte bună de Ia el, îl t5     găsi cu capul ciutură, căzut de pe rezemătoarea fotoliului, cu ochelarii intraţi în obraz, răsuflînd cu greutate şi horcăind cu zgomot, de părea că se îneacă la fiecare înghiţitură di aer. De Ia piciorul gol, la ciorapul căzut jos şi tăiat, de la actele răsfoite pe scinduri, la 20    scrinul întredeschis, ea înţelese ce se petrecuse cu bătrinul. O milă nespusă o cuprinse faţă cu trupul acela doborît de suferinţă şî cu sufletul lui necăjit. îl acoperi pe picior cu un tartan şi neîndrăznind să-1 deştepte, luă şi ea un scaun şi şezu Ungă el. însă gemetele, hor-25    căitul, greutatea cu care dormea, îi făceau rău. Se hotărî să-i ridice capul mai sus şi să-i ia ochelarii de la nas. Conu Dinu se deşteptă.
— Ce este? zise el sperios, uitîndu-se roată împrejur şi neînţelegînd nimic.
30 — Nu-i nimic, tată: ai dormit pe scaun cu piciorul
gol. Mă tem să nu răceşti.
— Am adormit. Dorm rău noaptea.
— Culca-te de-o binele, la să-ţi strîng hirtiile astea şi să-ţi ajut să te dezbraci. Mîine dimineaţă vine doc-
a5 torul...
— Vine?...
— Da. Ţi-am cumpătat şi o duzină de ciorapi noi, de lină moale, largi, cum îţi plac dumitale.
La vorba asta, hătiinu) îşi aduse aminte de vanda-*0     lismul din scrin, şi, şezînd pe marginea patului, începu să plingă. Tincuţa se făcu că nu-1 vede. El se uită după
201
i -'.ut;.-"
dînsa cura se mişcă prin odaie, punind cu îndemînare Ja loc tot ce el răsturnase In drumul lui.
— Va să zică ţie tot ţi-e milă de mine !
— Doamne, tată, ce vorbă! 5         — Ia vino-ncoa.
Ea se apropie de el şi şezu din nou pe scaun.
— Ştii ce-am făcut?...
— Ce?
— Am tăiat toţi ciorapii din scrin. 10         — Bine-ai făcut: iţi erau strimţi.
— Va să zică nu mă ocăreşti?
— Eu, să te ocăresc?!... Da' cu ce drept?...
El se uită in ochii ei şi deocamdată nu zise nimic. Apoi intră cu greutate sub plapomă şi se întoarse cu 15    faţa spre perete. Fiică-sa îl înveli bine peste tot şi se aşeză pe scaun lîngă patul lui. După cîteva minute se întoarse către dinsa.
— Am căzut in copilărie, nu-i aşa?
Ea se uită la dînsul, zîmbindu-i cu bunătate. 20 — De ce vorbeşti aşa, tată?
— Eu înţeleg toate, toate le înţeleg, parcă aş fi în glndul tău... In Joc să mă ţii de râu, că am făcut o faptă rea, tu găseşti că am făcut bine...
— Ei, Doamne! Apoi nu ştiu încotro s-o mai dau 25    cu matale.
— Vezi, vezi 1 Asta-i: am căzut In copilărie.
— Nu, tată dragă; ai făcut cu lucrul dumitale ce ţi-a plăcut.
— Aşa?... De ce nu spui drept ceea ce glndeşti?... 30     Nu era mai bine să dăruieşti ciorapii la un om sărman?
Tincuţei i se muiară mîinile, şi, neputlnd să facă altceva, începu să rîză:
— Ei, Doamne!... Bine era şi aşa.
— Vezi?
35 Măgulit că i-a ghicit gindurile şi mai ales văzînd-o
că ride, se îmbuna şl el, fără măcar sâ-i treacă prin
202
minte că risul ei era semn de adincâ descurajare. închise ochii, mulţumit, pe cind Tincuţa se uita la el, cu obrajii aprinşi, ostenită şi singură.
III
De Ia patru ceasuri, dimineaţa, Tănase sc deştepta 5    şi începea sâ tuşească. Răsuna odaia la glasul Iui de trîmbiţa răguşită, şi toate vietăţile de primpiejur se mişcau. Il auzea pină şi conu Dinu din partea cealaltă a caselor, şi-i sti iga prin zid: „Jaba!... TignafeMi 1..." După ce bocăia un ceas, două In pat, se siula sâ 10    se îmbrace, fără nici o grijă de nevastă-sa, care dormea în palul de alături. Printre picături se şi închina: făcea o cruce, tuşea, înjura şi ier se ruga, cu „Doamne, iar-tă-mă" la fiecare vorbă urîtă cu care cinstea pe Dumnezeu. Citeodată. opintirile lui seci erau aşa de supă-15     rătoare că Tincuţa sărea din pat să nu-1 mai audă.
— Frate, ia ceva, pentru numele cerului, că-ţi prăpădeşti pieptul.
— Tc turbur din somn!... Castelana!... A cetit toată noaptea Ia romane, şi dimineaţa ar vrea să doar-
20 mă... Să te culci ca mine la 9 ceasuri, şi să te scoli la 4, după treabă. Aşa am fost eu deprins la mama mea, şi mi-a mers bine.
Tincuţa îşi pierdea răbdarea:
— Se poate, dar eu n-am fost deprinsă aşa, la a 25 mea.
— De aia sînteţi plini de brînză.
— Eşti un mojic,  ii zicea Tincuţa  între dinţi, şi se ducea în odaia îetiţei să-şi urmeze somnul în pace.
El trecea in cancelarie, unde şi focul şi lampa erau 30 aprinse de iu noapte, şi începea să se plimbe de colo pînă colo, pînă ce feciorul li aducea ceaiul. Atunci, cu un mănunchi de chei ce atîrna o oca, deschidea casa de fier şi scotea o sticlă cu rom, o cutie de tutun şi un pămătuf de pene. Din sticla cu rom vărsa în paharul 35 eu ceai cit putea să Încapă, şi apoi o ducea la gură, gilgîind din fugă, cum făcea şi coana Profira cînd gustarea rachiul oamenilor.
203
Apoi, pocnind din limbă şi scrîşnind din dinţi, işi alegea o pană să-şi cureţe ţigareta, mişcind din cînd in cind linguriţa din pahar. în cele din urmă începea să soarbă cu zgomot din ceai şi-şi aprindea ţigara, din 5    care trăgea fumul cu o poftă nespusă.
De cum se făcea ziuă, primea lume. Cel dintîi ce se înfăţişa fu domnul Bănică, sau mai ■  scurt, „don Nică", îngrijitorul de la vie, care nu îndrăznea să intre, şi se plimba pe la uşa cu geamuri de la 10    biuroul „boierului". Tănase chemă pe fecior.
— Cine-i afară, Costeo?
— Don Nică, de la vie, boierule.
— Să intre.
Toţi îngrijitorii săi de pe la moşii erau aleşi pe 15    sprinceană: unul mai pehlivan decît altul. Bănică, în oraş, purta căciulită pe ochi, ştrengar nevoie mare, cu o fişcă vîrîtă în carimbul cizmei din dreapta, cu guler de astrahan la scurtătura; aci, în faţa lui Tănase, părea umilit şi bleg, stind în picioare lîngă uşă şi aş-20    teptînd să-1 întrebe, ca să deschidă gura. Scatiu îl ştia că nu era cel mai din urmă cu talente de administraţie; de aceea ciuli urechile. îi dete bună dimineaţa fără a-1 privi, întors pe o parte şi îăcîndu-se că ceteşte Monitorul Oficial. După cîteva minute îşi ridică oche-25    larii de pe nas şi se uită la el.
— Ce-i, Bănică?
— Bine, boierule.
— Ce te-aduce?
— Păi, ce să m-aducâ; ia. mai venisem după nişte 30 parale...
Tănase se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe, ca de obicei, grav şi încruntat, ori de cîte ori era vorba de bani.
— Parale ! iar parale !... Ai primit cam mult anul 35     ăsta, Bănică.
— Am primit, da' ce-am primit e scris. Doar nu le cer pentru mine, că eu, cum dă Dumnezeu.
— Ştiu, da' n-am.
Bănică tăcu şi se uită in pămînt. 4o — Cit mă costă pîrnojia asta de vie, numai să fie
in sufletul lui socru-meu, că el m-a procopsit cu dînsa.
204
De la anul o dau dracului, o arer.dez, !i fac ce-i fac...
— Arendaţi-mio mie, domnule Tănaso,
— Taman ! Te-am şi găsit bun de plată i Bănică rîdea incet, fără să se supcie, sceptic în fond,
5    ca unul care ştia toate cotiturile vorbei lui Scatiu. După cîteva minute adause:
— Veniseră nişte oameni de la Gurgueţi să ia bani pe muncă.
— Mulţi?
10 — Păi, gîndesc că tot aş face vro 200 de zile. Măcar
de-aş găsi cui să dau, să îmbrac toată via.
— Ce le dai pe zi?
— De pomană, boierule; unu, unu şi zece, unu şi douăzeci, cînd in primăvară se urcă la trei şi la patru.
15 Scatiu păru că se gîndeşte. După un minut scoase
pumnul de chei şi deschise casa de bani.
— Doar să-ţi dau din altă parte.
Şi, zicind astfel, luă cinci fişicuri de aigint dintr-un coş de sîrmă, şi le puse pe masă. Apoi desiăcu o 20 condică lungă şi însemnă cu scriitura lui chinezească: „daţi lui Bănică, itidentul de la vie".
Bănică luă fişicurile, se uită la ele socotind în gînd, şi apoi rămase privind spre Scatiu.
— Cît îmi daţi, boierule? 25         — Tu nu vezi: 500.
— Ba văd, da' sint cam mulţi. Să tot dau pentru 200 de zile, că românul simte el că-si vinde munca pe nimic, dar n-arc ce-şi face capului de sărăcie.
— Da' ştii tu cum să-i aduci: vin săibâtorile Cră-30    ciunului şi oamenii au trebuinţă de bani.
Bănică mustăcea, uitîndu-se furiş la stăpînn-său.
— Şi matale rămîi făr' de parale... Tănase începu să rîdă.
— Zău, mă Bănică: am luat banii din altă parte. 35    Aştept pe Nichitachi să i-i dau. Iacătă-1 că vine.
în adevăr, o birje, cu două mîrţoage de cai şi cu un jidan   vizitiu,   intra din   noroiul  de pe stradă în curtea pavată cu pietroaie a lui Scatiu. Bănită tot sta la îndoială. Stăpînu-său îi făcu vint: 40 — Hai, cară-te.
— Mă rugem să-mi dai şi mie nişte paiale...
203
— N-am, mă.
— Gă vine Crăciunul, şi n-am nici de unele...
— Ei, al dracului!...
— Zău, boierule. 5 -Măăă!...
Şi jumătate rîzînd, jumătate supărat, Tănase deschise din nou casa de bani şi scoase un pumn de argint, din care numără 50 de lei, însemnînd in catastif „daţi lui Bănică itidentul în leafa lui". 10 — Gară-te.
— Cam puţini, boierule.
— Gară-te odată !
Bănică, ieşind, se întîlni cu Nichitachi. Acesta îl cunoştea, de Ia alegeri, unde, beat de dimineaţă pînă 15    seară, Bănică era în elementul lui.
— Ce mai faci, Bănică?
— Sărut mina, coane Iorgule.
— Acasă-i Tănase?
— Poftiţi că-i acasă.
20 Pe cînd Nichitaehi intra, Tănase, fără a se uita la
el, sări de pe scaun în urma îngrijitorului:
— Mă 1 să dai banii Ia oameni din mîna primarului, cu contract, m-ai Înţeles?
— Da' lasă, boierule, că doar n-am îmbătrînit de 25    drumul bisericii...
— Că altfel nu mai vezi nici banii, nici munca, zise Tănase, întorclndu-se către Nichitachi.
— Păi, dar cum ! zise acesta, rîzînd: ia oaia pielea de pe lup.
30        Tănase rîdea cu hohot, în faţa celuilalt, care şi el rîdea. Se priviră un moment ca doi buha'i.
— Lesne ţi-e ţie: ai cumpărat case, ţi-ai pus banii Ia dobîndă, şi chef, neneaco, cu banii băbachiil... Ia şezi. Iei un ceai?
35 — Păi să iau, dacă-mi dai.
Iorgu Nichitachi era ca şi Scatiu, deputat, însă de opoziţie. în parlament părea că merge cu liberalii, dar bine nu se ştia cum vota. în judeţul lui îşi păstrase oarecare popularitate, prin neoboseala cu care alerga
40    după trebile alegătorilor. între el şi Scatiu se încheiase un soi de înţelegere tăcută, de a se ajuta unul pe altul
206
' fi
'•r
spre a se alege sub toate guvernele. Scatiu fiind mai incult, mai bogat şi mai fălos, nu se sfia a se declara pe faţă liberal, conservator sau junimist1, după cum bătea vîntul. Celalt era mai strîns: îi jucau ochii în 5 cap după toate combinaţiile, după toate afacerile, după toate gheşefturile, dar avea pudoarea de a nu le da pe faţă.
De astă dată venea la Scatiu pentru a-i recomanda pe un jidan- care voia să ia antrepriza zidirii unui spi-10 tai.
Nervos, spînatec, şiret ca o vulpe, căuta prilejul să intre în vorbă cu îndemînare, fără ca celalt să ghicească interesul ce-1 aducea. Se învîrtea prin casă de colo pină colo, inspectînd mobilele, punind mîna pe 15    hirtia de pe ziduri, privind tavanul.
— Mă Tănase, bună treabă ai făcut tu cu casele astea! Om cu noroc.
Pe cind el vorbea, intră femeia cu o cutie cu lemne, din care aşeză binişor cîteva pe foc. Nichitachi se în-20    trerupse din vorbă, uitîndu-se lung la dînsa, fiindcă era curăţică şi frumuşică. Pe la spatele ei, făcea semne de admirare lui Scatiu, învîrtind mîna prin aer.
— Ia mai pune lemne, fetică... Pune lemne, că nu-i cald la toată lumea ca la stăpinul dumitale. Lui
25    văd că are cine să-i ţie de cald.
— Ci tacă-ţi fleoanca, mă Iorgule, zise Tănase podidit de rîs, dar vrînd să facă pe demni'l.
Femeia ieşi cu mîna la gură, ruşinată de tot. în urmă, cei doi boieri făceau un haz nespus, uitindu-se 30    unul la altul, urîţi şi libidinoşi ca doi satiri.
— Bată-te Dumnezeu de caraghios!... zicea Scatiu măgulit de o asemenea bănuială, nici la bătrîneţe nu te mai astîmperi, mă?...
— Mare şiret mai eşti, mă Tănase! Să-ţi spun drept, 35    bine le alegi. Ce zice cucoana de aşa marfă? -'
— Taci, bre, din gură, că te-o auzi cineva.
— Lasă că te lucrez eu in ochii d-ei... Da' îmi dai ceaiul ăla, ori ba?
Scatiu sună ce sună, apoi se sculă el însuşi să vadă 40    de ceai.
Cind se întoarse, Nichitachi îl luă de la uşă.
207
10
15
20
25
30
35
— Ia ascultă, Tănase, am venit la tine cu două trebi: una mă priveşte pe mine, alta te priveşte pe tine.
— S-auzim.
— Am, bre, pe afurisitul ăla de jidan cu spitalu, care mi-a pus in spinare toate neamurile...
Scatiu se uita în jos. El ştia că evreul era bogat şi că Nichitachi nu umbla degeaba pentru el.
— Iese ceva, Iorgule?
— Ce să iasă, bre?... Alergătura şi alta nimic.
— Să fii tu a] dracului?
— Zău aşa, Tănase 1 Fă-mi treaba asta, şi am şi eu pentru tine...
— Să vedem.
— îmi făgăduieşti?... N-ai declt să scrii băiatului, lui Comaneşteanu, s-aprobe licitaţia...
— Bine, să vedem.
— Ba nicidecum: trebuie să-mi făgăduieşti.
— Bine, frate...
— Cînd scrii?
— Nu scriu, vorbesc eu, cînd m-oi duce la Bucureşti.
— Aşa, vezi. Acuma pentru tine. Asta-i locmâ mare; tînărul Comaneşteanu s-a pus pe trai şi are nevoie de bani.
— Mihai? întrebă Tănase, neputindu-şi ascunde mirarea şi bucuria.
— Nu ştiu bine de se cheamă Mihai... Cumnatul lui Damian.
— Da, da.
— El. A venit ieri Ia mine Isidor zaraful; are tn mină o poliţă iscălită în alb.
— Taci, frate I
-— Zău aşa. Caută vreo 15* mii de lei cu dobîndă după om.
Bufniră amîndoi de rîs, uitîndu-se unul Ia altul.
— Eu i-aş fi dat numaidecit: vindeam nişte hirtii şi făceam suma. Da' m-am gîndit la tine, zise Nichi-
1
c.
* în ediţiile 1907, 1916, 1923 - este vorba de 12 mii de lei.
Textul se restabileşte după manuscris şiConv. Ut., deoarece chiar
în ediţia de bază (1923), mai departe (p. 27, 30, 37), se vorbeşte de 15 mu (n. ed.).
tachi, clipind din ochii lui şireţi; tu ai mult interes prin partea locului: ai moşia ta, ai luat şi pe-a lui so-cro-tău, şi poate intri şi-n a Comăneştenilor.
Tănase se gîndea, fără a mai asculta pe celălalt. 5 El vedea deodată ce cîmp larg de exploatare pentru el şi de umilinţă pentru nevastă-sa i se deschidea, dacă ar fi avut in mină poliţa lui Mihai. Cu toate astea insă, un rest de inexplicabilă ruşine il împiedică de a primi numaidecit tîrgul. Chipul senin al Saşei, care întot-10 deauna ii insuflase respect şi admirare, îi răsărea în minte. Dn moment avu pornirea de a spune că nu primeşte, dar, samsarul biruind în el licărirea de omenie ce-i insuflase amintirea Saşei, zise:
— Spune jidanului să vie la mine.
15 In clipa cît el se gîndi, Nichitachi il străbătea din
ochi, neputind să-şi explice înţelesul acestei tăceri.
— Credeam că ai înnebunit, zise el tare.
— De ce?
— Să stai tu la-ndoială cind îţi cade aşa locmâ în 120 minăl
Tănase se sculă in picioare, pocnind mîinile una intr-alta şi învîrtindu-se de colo pină colo.
— Cum se poate, domnule!... Nu-i ajunge cît are, păcătosu ! Auzi dumneata, poliţă la jidani, cu iscăli-
25    tura in alb, un om cu aşa avere 1... Ptiu, ruşinea dracului 1
— Are avere frumoasă?
— Cum să n-aibă, domnule! Au Comăneştii, care-i cît o ţară-ntreagă, au case in Bucureşti, au o moşie la
30    Teleorman, are Suliţa, Ia munte, care-i numai a lui, rămasă de la unchiul său, colonelul.
— Cu atît mai bine, zise Nichitachi: poţi să-i dai 15 şi să pui in poliţă 30.
Dar Scatiu nu se liniştea. Pe lingă instinctele lui 35 negustoreşti şi ura omului care a muncit şi a adunat împotriva celui ce risipeşte, un sentiment ciudat de demnitate, ce-şi avea obîrşia în fala lui, îl făcea să-i pară rău de-a binele de împrumutul lui Mihai. Legătura de rudenie cu conu Dinu şi indirect cu Comăneşte-40 nii, pe care, ca toţi parveniţii, o despreţuia faţă de nevastă-sa, îl măgulea în fundul inimii şi o trîmbiţa
208
209
V 14
pe toate drumurile: o familie mare, cu nume istoric, fără pată, impunea fiului de vătaf, şi la umbra ei i se-pârea că creşte propria lui umbră.
— Cum risipeşte, domnule, banii?
— Ei, asta-i! Tinereţe nu-i? Aud că are o franţuzoaica de la Paris care-1 toacă.
— Asa I...
— Dâ.
Scatiu se mai Snvirti prin odaie, neliniştit, şi sfîrşi prin a spune lui Nichitachi sâ-i trimită a doua zi pe Isidor zaraful.
Nichitachi se sculă să plece.
— Nu mă uiţi, Tănase, cu spitalul?...
— Bine, frate; o vorbă are omul.
IV
De îndată ce ieşi deputatul din opoziţie, Tănase chemă pe fecior şi-1 întrebă de Bănică;
— A plecat ori e aici?
— Ba e aici, boierule; îmbucă ceva.
— Zi-i să vie [a mine.
După citeva minute, îngrijitorul era din nou Înaintea stăpînului său.
— Ia ascultă, Bănică, cunoşti pe Haim, jidanul, din strada mare?
— Ăla de la Cavalerul de modă?
— Ce cavaler de modă, mă prostule!
— Ala de umblă după spital, boierule.
— Ăla. Ce are a face cu Cavalerul de modă?
— Păi nu ţine lot el şi prăvălia de galanterii!..,
— Aşa?...
— Păi dar cum: şi prăvălia de galanterii, şi acsi-zele şi jugăritu...
— Să te duci numaidecit la el şi să-i spui să vie mine, astăzi, neapărat, m-ai Înţeles?
— Prea bine.
— Să-i vorbeşti laoparte, mă.
— Da' lasă, boierule...
— Haide, pleacă.
la
io
15
20
25
30
35
40
Bănică ieşi. în u ma lui, Tănase prinse a gindi din nou la Mihai. Bucuria de a împărtăşi Tincuţei, el cel dinţii, Intîmplări extraordinare, pe care le istorisea ,în felul lui, cu „mă-nţelegi? aud?", de astă dată era fără margini: avea, în sfîrşit, cu ce s-o umilească şi despre partea lui „neni-su Matei". Sări de pe scaun şi se duse la nevaBtă-sa.
Tincuţa se imbrăca cu uşa încuiată. El dete buzna să intre, dar, găsind uşa închisă, se opri. Ori de cite ori se lovea de cîte un fapt, foarte firesc pentru lumea cealaltă, dar cu care el nu era deprins, devenea bănuitor. Ce putea sâ facă Tincuţa, cu uşa Încuiată? Să lăcă-tuiască uşa numai ca să se îmbrace, nu-i părea lucru curat; el se îmbrăca parcă ar fi fost în mijlocul cimpu-lui, cu toate odăile vraişte, puntndu-şi pantalonii in anticameră, surtucul în salon, după cum i se potrivea.
Bătu la uşă tare. Tincuţa se pieptăna.
— Cine-i? întrebă ea, supărată de modul cum bătea.
— Eu sunt. Nu te supăra, domniţo.
Dînsa, fără a mai răspunde, se duse să-i deschidă. El intră incet, deschizlnd uşa mare, solemn şi prost ca un car gol.
— Vă faceţi frezurile?
— Nu mai vorbi prostii. Ce vrei?
Cind erau în patru ochi, Tincuţa i le tăia scurt. El, văzînd că nu i se prinde ironia şi nefiind nimeni de faţă să-i asculte spiritul, se domoli.
— Ia ascultă, nevastă: nu ştii una, lată de tot...
— Ce este?
— E lată...
Dînsa nu mai zise nimica, cunoscîndu-i firea sucită, ci-1 lăsă să spuie de bun placul lui.
— A fost Nichitachi pe la mine... şi mi-a spus una de n-o s-o crezi...
Dinsa tăcea.
— Asculţi, ori ba?
— De cu noapte a luat-o.
El se trlnti pe un scaun, supărat:
— Tai cheful omului, cînd li e lumea mai dragă...
— Şi ce ţi-a spus Nichitachi?
211
— închipuieşte-ţi, dragă, că Mihai c plin dc datorii...
La numele lui Mihai, Tincuţa se uită prin oglindă Ut bărbatu-său. Fără voia ei, simţi că i se bate inima, 5    ca unuia ce aşteaptă o nenorocire şi vede venind împăr-ţitorul cu depeşa. Căută sâ se stăpînească şi se întoarse spre el cu mirare:
— Mihai!...
— Da, Mihai al dumitale.
iţi Ea încearcă să zlmbcască dînd din cap.
— Al meu !...
—- Da, Mihai. £ pliu de datorii: a luat bani de la toţi jidanii din Bucureşti, pe ipotetă, pe amanet, cu gir, fără gir, cum a putut. Acum umblă pe la ovreÎBşii *!• oV la noi: Isidor zaraful aie o poliţă a lui, iscălită in alb. Caută 15 mii de lei şi e gata să se oblige pentru 40, ca să-şi ţie madama de la Paris.
Tincuţa, ascultîndu-1, se făcuse albă ca hirtia. Din nenorocire, se isprăvise de pieptănat. Luă 20    cutia cu pudră şi *e albi şi mai tare.
— Zor, zor, dă-i cu făină pe obraz!...
Ea se întoarse spre el, binişor, scoase batista şi Be şterse pe ochi.
— Cc vrea să ziuă „o poliţă iscălită în alb"?
25 — O poliţă iscălită în alb? Nu stii atîta lucru?
— Nu.
— O poliţă ştii ce însemnează?
— Da, cam vag.
— Mâăă! proastă femeie am. Dacă s-ar întîmplâ 30    să mor eu, dragă, pe tine te mănîncă toţi din toate
părţile. Vino încoace...
Şi, fericit că-i putea arăta superioritatea lui în ceva, n luă de mină si o trecu prin mai multe camere pină în biurou, unde deschise casa de fier, scoase un porto-35 fol iu lung şi îngust, cu o mulţime de despărţituri, şi-i întinse pe masă mai multe foi de poliţe, unele iscălite şi umplute, altele neiscălite.
— Asta se cheamă o poliţă. Cel ce ia bani cu Împrumut se obligă prin foaia asta a-i plăti la cutare dată,
212
10
15
20
25
30
35
40
şi scrie aici suma primită si aici data sau scadenţa, iar dedesubt iscăleşte, precum vezi în astelalte.
Tincuţa descoperi, spre marea ei uimire, că mai toată lumea din oraş datora bani fui bărbatu-său. El urmă:
— O poliţă iscălită in alb vrea să zică o foaie dc astea, în care un găgăuţă ca d-l Mihai îşi iscăleşte numele tară să puie suma ce a primit. Cine iscăleşte asemenea poliţe, mai bine să-şi lege o piatră de gît şi să se dea pe girlă. Ai priceput?
— Da.
El închise Ia Ioc casa de fier şi trecură din nou la Tincuţa. Tănase se aşeză pe un scaun, gindindu-se. Ea il observa cu coada ochiului.
— Nu ştiu ce dracu să tac. zise el neholărit.
— Cu ce?
— Cu poliţa fleacului ăsta de Mihai. Ea se întoarse repede către dînsul:
— Cu ce?
— Cu poliţa lui Mihai.
— E in mînile tale?
— Ba nn, dar n-am decît să zic jidanului să mi-o aducă. Tot stau şi mă gîndesc ce să fac: w-o las, intră pe mina vreunui cămătar, care ii dă 15 mii de lei si pune in poliţă 40. Da' tot mai bine s-o iau: il scap de camătă... şi-1 am la mînă.
Tincuţa, în vreme cit el vorbea, se iută la dînsul cu ochii pe jumătate Închişi, cu gura pornită pe un surîs amar şi batjocoritor, cu o infinită expresie de dispreţ, gata să-i zică un cuvint teribil. El nu vedea nimic.
— Tu ce zici?
Ea se stăpîni cit ce putu.
— Eu zic să n-o îai.
— Vezi bine: dumitale nu-ţi convine să ştii că am la mină pe unul de-ai lui „neni-tu Matei".
— De ce vorbeşti aşa, Tănase?... Tu singur zici că n-ai vrea să superi pe Saşa...
— Am zis aşa, ca să îie vorbă...
— Foarte rău dacă ai zis numai aşa.
213
— Parcă am uecat rufele pe o frlnghie cu dumneaei !...
— Ce urît vorbeşti!...
— Se poate; aşa ştiu eu 6ă vorbesc, şi-mi merge bine. D-voastrâ, care vorbiţi frumos, vă mîncaţi averile ca păcătoşii.
— Te rog, Tănase: gîndeşte-te eă şade ruşine să afle lumea că faci camătă.
— Da' ce se potriveşte!... Obrazul cel subţire al
cucoanei se roşeşte... la mai dă-i cu făină, că-ţi trece...
Ea, in adevăr, se făcuse roşie şi se uita la dînsul cu ochii aprinşi.
— la asculta, Tănase, nu mai vorbi aşa, că mă faci să te urăfcc... Glndeşte-te ce lucru dezgustător e pentru mine să afle Saşa că noi am dai bani fratelui ei, bani cu camătă 1
— Am înţeles... zise el, vrind să se scoale şi să iasă.
Tincuţa sări la uşe şi o încuie. Rîdea şi tremura.
— Nu te las, pină ce nu-mi vei făgădui... El se scutură o dată şi o azvirli cît colo de la uşă.
— la fugi, femeie, şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala)...
Apoi ieşi repede şi trînti uşa cu zgomot. Ea se lovi de scaun şi rămase alături, grămadă.
— Mizerabil!.... Mi-ze-ra-bil! strigă ea, scrjşnind din dinţi şi plingînd.
Râmaec acolo cîteva minute, ţjnîndu-şi dtgetul la care se lovise, cu mina cealaltă. După aceea se sculă, luă o batistă de pe maf-ă şi-şi şteise orbii. Apoi rămase în mijlocul odăii, gîndindu-se. Ceeia de făcut? Numele bancherului evreu îi răsări în minte: Isidor ! I se părea un mume groaznic, de jidan ui mîinile lungi şi hrăpitoare. Il vedea în faţa lui bărbatu-său, lirguind poliţa lui Mihai. Şi ea ştia toate astea, şi nu eia în stare să facă nimic. Nimic? Se putea să nu facă nimic?... ce să facă?
îi veni în minte să-i scrie Saşei. Şi ncmaidecit se îndreptă spic salonaşul ei, să caute hirtie şi cerneală. Insă, după ciţiva paşi, se opri, glndindu-se la scandalul ce ar fi produs scrisoarea ei. Cum ar fi judecat-o
10
15
20
25
30
35
40
Mihai? Se întoarse înapoi şi se văzu în oglindă, cu ochii roşii, cu pudra mototolită pe obraz: era urîtă. Urîtă !... îmbătrînea Înainte de vreme, işi rodea sufletul alături de mizerabilul ce o chinuia făr' de milă, pe dînsa şi pe tată-său. îi veni să plingă din nou, şi şezu pe acelaşi scaun pe care o aruncase cu un minut mai înainte, ducindu-şi batista la ochi, fără nici o putere...
După cltva timp se sculă. îşi aduse aminte că era urîtă cu pudra pe obraz, pe care nu o pusese decît ca să-şi ascundă paliditatea, şi se spălă, işi muie chipul în apă şi se răcori. După aceea deschise o fereastră, ce da spre grădina tristă, şi se uită pe gînduri in fundul zării: nimic.
Cu toate astea, aerul rece păru a-i da oarecare energie. O idee Îndrăzneaţă ii trecu prin minte: să se ducă in persoană la jidan, înainte ca acesta să dea poliţa lui Tănase. Dar cine era Isidor zaraful? unde şedea? Nu se gindea la nimic. Zise sâ-i puie caii, se îmbrăcă repede şi peste un sfert de ceas era In trăsură. Spuse vizitului s-o ducă Za magazinul obicinuit „sâ cumpere nişte ciorapi pentru boierul cel bătrîn"; simţea astfel nevoie să explice pentru ce se ducea în tîrg.
în poartă se întllni cu Bănică, care aducea pe Haim evreul, ca un jandarm. Mulţumi pentru închinăciunea lor, fără a-i vedea. însă, după un moment, barba evreului îi răsări în minte fără nici o cauză. începu să bănuiască: dar dacă o fi Isidor zaraful? Şi, cu cît se gindea, cu atîta se întărea mai mult In ideea că era el. Ba chiar i se păru că mîna cu care Haim îşi scosese pălăria era lungă şi hrăpitoare ca mîna închipuită a bancherului. Se mişcă să oprească pe vizitiu, dar se simţi jenată ca şi cum acesta ar fi înţeles ce se petrecea Într-Insa. Totuşi, îl opri:
— întoarce, am uitat ceva.
Alături de biuroul lui Scatiu era o cameră goală, plină cu dulapuri. Tincuţa îşi lăsă pălăria ce avea in cap şi, sub cuvînt de a-şi scoate căciulită de iarnă dintr-o cutie, intră singură in odaia de garderobă.
în dreptul uşii ce da în biurou, sta un dulap. Ea işi lipi urechea de uşe şi ascultă.
215
m
10
15
20
25
30
35
40
Haim de-abia intrase. Vorbeau de lucruri fără interes, de comerţ, de daraveri, pe care Tincuţa le pricepea numai pe jumătate. In cele din urmă auzi pe Tănase zicînd evreului:
— Te-am rhemat, domnule Haim, ca să te întreb dacă ţii mult la antrepriza spitalului... fiindcă au venit mai multe persoane să mă roage să stărui la Bucureşti pentru publicarea unei noi licitaţii.
— Mai multe pursoanel... Ha?...
— Da, mai multe persoane.
Jidanul bolborosea o limbă ca vai de ea, cu „iu t vei! pursoanel"; Scatiu urmă, indiferent:
— Ţineam să ştiu dacă ai vreun interes...
— Iu am interes, mă rog, cum să n-am...
— Ce sumă se cheltuieşte cu clădirce?...
— O sută zece mii, mă rog.
— Şi dumneata ce ofertă ai făcut?
— Iu?...
— Da; cit ai lăsat sub deviz?
— Iu ai lăsat 3 la sută sub duviz.
— Trei la sută? Minunată afacere!... Nu mai erau alţi concurenţi?
— Mai erau, mă rog, da iu am mulţumit pe dumnealor cu dispighibeala.
— Aşa?... Apoi uite că vin alţii si cer să nu se aprobe oferta dumitale.
— Oferta!...
— Da, oferta.
Evreul părea a se gîndi, fiincă Timuţa nu-1 mai auzea. Apoi ier o luă:
— Şi iu vii să icg pe dumneavoasliă să faceţi atita bunătate de stăruiţi să se aprobe.
— O să-mi vie cam greu: trebuie alergătură, pierdere de vreme.
— Eu înţeleg, mă rog: unu la sulă pentru cine aduce contractu iscălit... şi încă unu pentru cine stă-ruieşte să se primească zidirea cînd este gata.
— la ascultă, domnule Haim, dai două mii de lei să-ţi aduc  contractul  Ia mînă?...
— Zău, domnu Sotirescu, este mult... Aşa să n-am parte eu de cuptii a meu, dacă nu este prea mult...
S
10
15
20
25
30
35
40
Şi astfel îi ascultă cîteva minute încă, ciorovăin-du-seca ţiganii, unul mai dînd o sută, altul mai lăsînd una, pină ce căzură la învoială.
Dezgustată de bărbatu-său şi mai mult, de era cu putinţă, dar fericită că evreul acesta se chema Haim iar nu Isidor, Tincuţa ieşi din nou în trăsură.
în magazinul în care intră să cumpere ciorapi lui conu Dinu se ţinu bine, vorbi liniştit şi, la ieşire, întrebă foarte firesc de adresa lui Jsidor. Se mira ea însăşi de atîta îndrăzneală. Băiet ii din prăvălie săriră s-o însoţească pînă la bancher, fiindcă era Ia doi paşi-Ea mulţumi şi se duse singură.
Compluarul d-lui Isidor era instalat într-o boltă veche, despărţit cu zăbrele de lemn intreipârţi: într-una, un jidănaş cu pistrui, cu părul roşcat, cu urechile blegi, murdar, aduna la coloane de cifre; intr-alta un bătrîn cu barba albă, cu un crimpei de ţigară de foi, care-i ardea mustăţile, număra nişte gologanişi-i punea in fişicuri; in a treia despărţitură nu era nimeni. Pe jos noroi ca in stradă; in aer miros rău.
Tincuţa întrebă de d.Isidor.  Jidanul cel mititel
chemă pe cel bătrin.
— Ce poftiţi, mă rog ?
— Aş vrea să vorbesc cu d-l Isidor bancherul: eu sunt doamna Sotirescu.
Evreul se dete numaidecit la o parte, deschizîndu-i portiţa de lemn, şi o rugă să intre într-o cameră din fund:
— Poftiţi, mă rog, aista este fiul meu, eu sunt părintele lui.
Tincuţa se găsi în faţa unui om tînăr, care, ca şi ceilalţi, făcea la socoteli. El o rugă să şadă, şi ieşi să vorbească cu tatăl său. După cîteva minute se întoarse foarte respectuos. Nu semăna de loc cu cel închipuit, nu avea miinile lungi, nici aerul hrăpitor, ci părea serios, era miop şi stîngaci.
— Cu ce vă pot servi, mă rog?
Tincuţa se simţea cu sufletul la gură, ca la pension, cînd venea profesorul de la stat să pună întrebări. Zîmbea şi se uita la bancher fără să-1 vază.
21G
21*
— Aş vrea să vă far o rugăminte... Eu suntdoam-na SotireBcu, rudă cu d-l Comaneşteanu...
— Da? I
— Aveţi o poliţă a sa neiscălitâ... 5        — Neiscâlită?...
— Nu. Vream sâ zic iscălită in alb... Greşeala aceasta o făcu să se roşească si roaî tare.
— Mă Întrebaţi un lucru îa care meseria noastră ne împiedică de a răspunde. Cu toate astea, fiindcă
10 sunteţi rudă cu d-l Comaneşteanu, socot că pot să vă spun că aşa este: avem o poliţă a d-sale, iscălită în alb, şi suntem autorizaţi de corespondentul nostru din Bucureşti s-o negociem pentru 15 mii de lei. Noi n-am voit s-o luăm pe socoteala noastră, fiindcă nu
15 avansăm bani decît numai la comercianţi şi pe termen scurt.
El păru a se gîndi. Apoi adause:
— Mă mir insă oă d-l Comaneşteanu caută bani in oraşul nostru, mic şi fără capitaluri, cînd ar putea să
20    găsească aşa de uşor Ia Bucureşti.
Tăcu şt păru a se gîndi din nou. Tincuţa, încetul cu încetul, se liniştea. El iar urmă:
— Afară numai dacă n-n ti vrut să nu-1 afle familia...
25 — Da, dar iată că noi tot am aflat.
Bancherul înălţă din umeri, ca şi cum ar fi avut nevoie  să   se   dezvinovăţească:
— Ce sâ fac !... Eu bani n-am: trebuia să- i caut Ia cineva. Aici in oraş, afară de boierul d-voastre şi alţi
30    doi-trei, toţi sunt datori...
— Da?
— Da. Averi sunt, dar lumea s-a învăţat rău: un an face bucate bune, le vinde şi le mănîncâ; la anul nu se face nimic, sau griul n-are căutare şi intră
35 in datorii... Sunt puţini boieri la noi cuminţi, cum este al d-voaatrâ... Aşa că eu, neputind să merg la dumnealui  după  băni, am mers la d-l Nichitachi.
— Şi Ia altcineva n-aţi mai fost?...
— La  nimeni,  pe cinste.
10
15
— Atunci vă rog să trimeteţi poliţa înapoi... Se poate?
Dînsul se gindea, uitindu-se în pămînt:
— Se poate... dar pierdem comisionul.
— Eu nu înţeleg mult din asemenea afaceri, zise Tincuţa Însufleţită, dar vă rog, dacă se poate să restituiţi poliţa, restituit i-o, şi mă veţi îndatora foarte
»mult... La orice nevoie, voi fi gata Eă vă servesc pe lingă bărbatu-meu...
Evreul cel tinăr ieşi să se înţeleagă eu cei bătrin, şi Tincuţa îi auzi în cealaltă odaie. După cîteva minute intrară amindoi. Bătrinul, cu un aer mai de cămătar şi mai umilit, se înduioşa in faţa Tincuţei şi-i făgădui să trimită poliţa înapoi, dar o rugă numaidecit să stăruie pe lingă bărbatu-său ta să facă tolu] să nu se aprobe licitaţia spitalului. Intră în detaliuri de preţuri, invocă interesul oraşului, pleda ca un avocat, acuztnd pe Haim că era un „jidan impisibil". Tincuţa se uita la el, gîndindu-se in ce straniu mod ee încurcă iţele intereselor, cum intră cineva din bun senin în intrigi, cum începe să mintă şi să se prefacă, fără nici un gînd. îi rugă s-o ierte (aduetndu-şi aminle de cele ce auzise din colţul dulapului) că de astă singură dată nu putea să le fie de nici un folos, deoarece apucase şi făgăduise altora... si astfel avu aerul In faţa lor că se amestecă în treburile bărbatului său, ea, care niciodată nu se gîndise la astfel de lucruri.
Bătrimil se uită lung la celălalt, şi după areea făgădui Tincuţei că înapoiază poliţa. Ea surprinse cu mirare o expresie de nespusă tinereţe in ochii evreului bătrin cind privea spre fiu-său.
— Aista nu cuptiul de jidan, zise el, bătîndu-1 peumăr. Dacă nu ar semăna la mine, aş zice că nu este al meu... Dar are inima de la mamă-sa, Dumnezeu s-o ierte.
Şi bătrinul luă, cu miinile lui, galbene de ţigară, mina Tincuţei, şi-i istorisi pînă la uşă cît era de bunS răposata „soţie a meu"; cum trimisese pe tinăr să facă şcoala de comerţ din Bucureşti, ca să devie bun „rumun", şi aşa mai departe.
20
25
30
35
40
218
219-
10
15
20
25
30
35
320
Tincuţa ieşi, mişcată de vorbele evreului şi se urcă In trăsură, uşoară, fericită, deplin încredinţată că scăpase pe Mihai de la mare pericol.
Tincuţa iubea pe Mihai de mult. După ce «1 plecase in străinătate, ea ii scrisese la Început, cum se jnvoi-seră la cea din urmă plimbare in luntre, fără teamă si fără Înconjur. Dar după prima venire a lui Mihai In vacanţe, cei doi copii, ce se despărţiseră jumătate plîn-gînd, jumătate rîzînd, se regăsiră schimbaţi. Fiecare se miră de prefacerea ce luase celălalt: lui începuse să-i crească mustăţile, să i se accentueze liniile, să i se îngroaşe vocea; ei i se micşorase talia, i se umpluse pieptul, îşi schimbase pieptănătura. Tincuţa găsea că Mihai îşi păstrase prea mult din graţia de adolescent crescut intre femei, ce o avea la plecare; el, de asemenea, că Tincuţa devenise de o sensibilitate supărătoare, era distrată, plină de amor propriu.
In adevăr, fata trecuse prin criza prin care trec toate semenele sale, cind, intre 16 şi 20 de ani, încep a fi luate in băgare de seamă, mai cu seamă dacă sunt frumoase şi au zestre. I se implineau toate dorinţele, i se deschideau uşile, i se arăta lumea pe latura petrecerilor. Fusese la Bucureşti, cu Saşa, mersese la teatru, la donă-trei baluri; plăcuse tinerilor; jucase pină noaptea tîrziu, îmbătată de farmecul valsurilor; gustase, in fine, din arnăgitoarea fericire a tuturor fetelor tinere, şi adusese In liniştea ei de acasă umbra nehotărîtă a unei vieţi nouă.
Iar acasă intilnea aceleaşi chipuri: pe subprefect, doi-trei prieteni bătrini, pe Tănase Sotirescu, poreclit Scatiu, şi atita tot. Astfel că, negăsind în nici unul asemănare cu ceea ce începuse sâ viseze, îşi făurea o lume primejdioasă de iluzii; citea cu nesaţiu romane fantastice, din care sărea pagini întregi de descrieri, fiindcă numai amorul o interesa. O închipuire de sine nesănătoasă lua locul naivităţii de pînă aici, ceea ce făcea să găsească pe ai săi şi casa lor plicticoasă. Era
viaţa, care-şi cerea drepturile sale. Coana Sofiţa, la fiecare nemulţumire a fetei, revenea cu aceeaşi vorbă: — Mărită-te. Du-te la casa ta, şi fă cum îţi place. Ea ţinea mai mult ca oricînd sâ dea pe fiicâ-sa 5     lui Scatiu. Vechea ei teamă de moarte o îndemna să Închidă ochii asupra cusururilor ginerului: „e cam bâ-trîior; da' e om de ispravă, harnic, bogat, — ce mai vrei?" Conu Dinu înălţa din umeri, dar mărturisirea ce i-o făcuse nevastă-sa, că-i era frică de moarte, că 10    nu se simţea bine, il impresionase. Scatiu, scos mereu înainte de coana Sofiţa, azi cu daruri, mîine cu o nouă cumpărătură de moşie, începuse să fie tolerat.
In sufletul fetei, dorinţa de a trăi de sine, de a fi slăplnă în casa sa, de a vedea şi primi lume, se anies-15 teca în mod nehotărît cu chipuri noi din Bucureşti, iii chipul lui Scatiu, cu viaţa la oraş. Calităţile solide ale firii sale păreau deocamdată că sunt puse deoparte, şi numai frivolitatea vîrstei plutea la suprafaţă. Imagina lui Mihai îi turbura citeodată planurile, însă 20 era imagina unui copil, pe cînd ea era acum fată de măritat.
Cînd auzi că băiatul se întoarse din străinătate, avu cîteva bătăi de inimă şi mai cu seamă o nespusă curiozitate de a vedea cum era acum Mihai. Iar cînd 25 il văzu, devenit aproape om, cu vocea puternică, cu mustaţa înfiripată de-a binele, şi totuşi zicînd Saşei ca mai-nainte „maman", cu graţie si mânură in toate, dinsa se simţi oarecum umilită. El de asemeni o găsi schimbată, cam pretenţioasă, gaia Bă se supere la fie-30 care glumă, şi, numai după ce Saşa îi spuse despre planurile de măritiş ce sp făceau pe socoteala Tincuţei, înţelese, in parte, noua ei fire şi tăcu.
Astfel iama, după întîîa venire a lui Mihai, fata se mărita după Scatiu. 35 De la cea dinţii zi pină in momentul cind o intil-
nim ieşind de la zaraf, viaţa Tincuţei fu o luptă neîntreruptă cu necazurile.
La un an după căsătorie i se născu fata, la doi ani muri mamă-sa, mai pe urmă conu Dinu căzu la pat, 40     — iar în tot lungul vremii acesteia, lupta zilnică cu mojiciile lui bărbatu-său şi cu răutatea soacră-sei,
221
Negreşit toate iluziile lunatece din Înaintea căsătoriei 86 Imprăstiară ca norii la vint. Le luă locul o vîaţă de provincie, placidă, monotonă, cu scene dezgustătoare de-ale coanei Profire, cu satisfacţii de amor pro-5 priu râu alese, precum rochii bogate ca sâ n-o mai întreacă alta, chefuri şi chiolhanuri cînd venea vremea alegerilor, iar restul timpului economii supărătoare. Fală in toate, casă mare, două pianuri, reviste străine, seră cu flori etc, dar interdicţie pe toată linia de 10 a se folosi cineva de ele. Mai cu seamă a cinta la piano şi a ceti, 3au a învăţa limbi străine şi a le vorbi erau pentru  Scatiu  lucruri nesuferite.
Astfel, de la început chiar, calităţile statornice ale Tincuţei, cari fuseseră întunecate un moment de 15    nebunia trecătoare a vîrstei, ti fură de mare folos, ca să poată răbda viaţa mai departe.
După alţi doi ani, revăzu pe Mihai, jenată, tremurătoare, vorbind puţin, de teamă să nu-i pară provincială. El era sufleteşte acelaşi. Soră-sa li spusese 20 de traiul Tincuţei, şi el căuta s-o mingiie, tihnit, limpede la minte, fără nici o amintire de altădată, dînd lui Scatiu o importanţă serioasă. Trecură astfel la ţară două luni, cari părură Tincuţei fermecătoare. Mihai plecă din nou, pentru a-şi termina învăţăturile. 25 După a doua lui plecare, Tincuţa rămase singură,
atît de singură şi de nefericită cum nu se simţise niciodată. Viaţa ei cu bărbatu-său li părea o monstruozitate. Il privea dusă pe gînduri, Încremenită, cum ai privi o prăpastie adlncă in care a căzut cineva. Din 30 norocire, Scatiu se alese deputat şi se duse la Bucureşti, de unde nu venea decît la o săptămlnă ori două. în lipsa lui, dînsa trecea nopţile albe, cetind tot ce-i cădea în mină, rămînînd ceasuri Întregi cu cartea căzută pe pat şi cu ochii ţintă pe un punct din aer. Cel mai 35 mic lucru o făcea să pllngă. Cînd adormea, somnul li era plin de visuri. Visa totdeauna pe Mihai, In fel de fel de împrejurări, că zbura, că murea, că se plimba cu dinsa la Paris, cum vorbiseră în luntre, că-1 rănea cineva — şi se deştepta tremurlnd, Înfiorată toată ca 4u de friguri. După ce se liniştea, Întorcea perna pe partea cealaltă, işi ridica părul moale de pe frunte şi se
gindea la dînsul. Il iubea? Acesta eia amorul? Ea nu ştia. Simţea numai că ochii ei Jl caută prin întuneric, prin lumină, aproape sau departe, peste tot, şi că o neînfrîntă dorinţa de a-1 strînge la piept ca pe un copil, 5 de a-1 încălzi, de a-i face bine, ca o rîndunică unuipui, îi frămînta toată firea. Saşa, care îi fusese totdeauna simpatică, ji era acum dragă. Se uita la dînsa lung, fiindcă In privirea ei adincă găsea aduceri aminte de dînsul; o oprea citeodată din rîs si-i zicea Încet: „ia 10 mai rîzi, e aşa de frumos!"... ceea ce făcea pe Saşa să rîză şi mai tare.
Dar Saşa se ducea la Bucureşti, iar ea trebuia să vină acasă. Petrecu o iarnă pustie, fără o mîngliere de la nimeni. Tănase începea să dea în pîrtia politi-15 cei, şi înnebunea cu gogomănii prinse ici şi colo prin coridoarele Camerii. Soacrâ-sa o revolta prin simpla ei fiinţă, buhavă şi trivială. Nimeni n-o Înţelegea.
Şi era un noroc că n-o înţelegea nimeni, fiindcă numaidecit  ar fi ghicit secretul re iu atîta diegoste 20    ascundea în suflet.
După cîteva luni de Ia a doua plecare a lui Mihai, se deprinse cu această nouă formă de trai. Nu mai dormea şi slăbea, dar era mulţumită: viaţa ei avea un ţel, inima ei bătea fiindcă bătea inima lui. 25 Cînd în toamna anului viitor se întoarse Mihai
definitiv, ea îl aşteptă la ţară, cu toţi ceilalţi, liniştită, dusă pe gînduri in zarea în care călătoreau cocorii. Numai Matei părea a bănui ceva, dar cu firea lui bună nu îndrăznea sâ ridice capătul vălului ce acoperea 30 toate. Odată, pe cind şedeau amîndoi in cerdacul de la Comăneşti,'Tincuţa, dusă cu ochii in gînduri, — Matei se uită lung la dînsa, îi mişcă binişor o viţa de păr de pe timple şi, atingindu-i fjtmtea cu degetul, îi zise:
35 —Ce se petrece aici?
Ea îl privi zîmbind:
— Cine ştie!...
In sfîrşit, Mihai sosi.
Erau din nou cu toţii la gară, ca la întoarcerea din 40    străinătate a lui Matei. Dar, desigur, nici atunci şi nici acum nu prlpilase o inimă mai nerăbdătoare în
222
223
pieptul cuiva cum palpita inima Tincuţei. Cînd îl văzu coborîndu-se din vagon, se strînse de braţul Victoriei cu putere, iar elnd fata se repezi să îmbrăţişeze pe frate-său, ea se retrase cu un pas înapoi. Întinse 5 mîna Iui Mibai zîmbind, dar cu ochii înotlnd în lacrămi, pe cari insă într-o clipă bucuria şi căldura lăuntrică le absorbi.
Petrecură toamna văzîndu-se aproape în toate zilele. Tincuţa era fericită; îl ştia aproape de dînsa
la şi nu dorea mai mult. Nimeni nu ghicea starea sufletului ei. Saşa cunoştea nevoile Tincuţei, în viaţa cu Scatiu, şi-i respecta tăcerea. O vedea de cltva timp mai slabă, dar i se părea şi mai senină. Se deprinde omul cu toate in lume cind are voinţă şi demnitate, gindea Saşa.
15 O singură dată se simţi Tincuţa în primejdie. Venise
spre seară Ia Comăneşti şi nu găsise pe nimeni: Saşa şi fetele erau la plimbare pe jos. Ea sta în cerdac, singură, îşi scoase pălăria şi se uita in apusul soarelui, cînd văzu pe Mihai intrind pe poartă, călare. El veni
20 drept Ia dînsa, mirat de tăcerea ei, şi o rugă să se ducă împreună după fete. Ea nu prea vrea. Găsea că era cam tîrziu. Se uită la el, zîmbind. Mihai li luă pălăria de pe masă şi i-o puse în cap, cu grije şi temere să nu-i strice pieptănătura. Ea se sculă încet, coborî scările
25 şi porni alături de el, tăcută. Dinsul vorbea repede, istorisea glume, căuta s-o înveselească şi să îndepărteze jena ce o stăpînea. Turică le sări în drum să le spună încotro apucase fetele. Vreo cîteva radicale de-ale lui fură binevenite. Mihai făcu haz:
30 — Toate se schimbă în lumea asta, numai Tu-
rică nu.
După aceea tăcu şi el, mergînd domol lîngă Tincuţa. Se păru că vremea din urmă 11 prinde şi pe dînsul, cu melancolia celor ce au fost şi nu mai sunt. Dar 35     îşi reveni în sine numaidecit. Se întoarse către dînsa rîzînd:
— Ce teribili suntem!... Ia să grăbim pasul...
Şi luă mîna Tincuţei, o trecu sub braţul lui şi începu să meargă mai repede. 40 —Minunată vreme! Dacă ar ţine aşa mai mult,
să nu fim siliţi să plecăm curînd Ia Bucureşti 1
224
Ea tăcea. Ieşiseră din sat şi se îndreptau spre hele-şteu. Mihai se opri deodată.
— D-ta nu zici nici o vorbă. Poate că nu voiai să vii la plimbare... Să ne întoarcem.
5 — Să ne întoarcem, zise ea, ridicînd ochii spre el.
Aş fi dorit sâ mergem spre malurile heleşteului, însă cred că e tîrziu.
Şi, însufleţindu-se, îl sili să se întoarcă, dar se rezemă cu încredere de el. Soarele apusese de tot. Amur-10    gul punea un fond de argint liniilor satului,   ce se tăiau cu putere în faţa clarului obscur.
— Cum trec toate, nu-i aşa?... zise ea tremurînd. Mă gîndesc la drumul dumitale pe lac... de-acum cinci ani.
15 El îi luă mîna şi se plecă binişor spre dinsa, cău-
tînd parcă să nu-i deştepte amintiri triste. Ea ii făgăduise. In plimbarea de care vorbea, sâ nu se mărite.
— Şi eu m-am gindit adeseori, zise Mihai, şi mă gîndesc încă... Ce a fost frumos in viaţa noastră trebuie
20 să ne rămină în suflet. Mai mult nu putem cere de la firea omenească, ale cărei meniri sunt aşa de nesupuse nouă.
Tincuţa simţi un val de căldură că i se urcă de la inimă spre tîmplă. îşi rezemă capul de umărul lui şi se 25 opri.
— Te rog... Nu pot să mai umblu... Lasă-mă pe prispa unui ţăran şi" du-te de-mi adu trăsura.
El voi să trimeatâ pe eineva în locul lui şi el să stea lîngă dînsa, insă ea nu primi. îi stringea amindouă 30    mîinile în miinile ei zicîndu-i mereu:
— Du-te!... Te rog!... Te rog să te duci, să nu asculţi mîinilor mele'....
Şi el se duse, îi aduse trăsura, o aşeză binişor Într-un colţ şi se despărţi de dînsa. Astfel trecu acest val 35    primejdios. Şi trecură încă doi ani.
Dar fiecare an săpa o dungă mai adincă in inima ei. Vara, cînd putea trăi aproape de dînsul, înviora. Bestul timpului se necăjea cu bărbatu-său, pirotea de frig în pustiul luxos de acasă, fără nici o speranţă.
225
15 - Duiliu Ziniflreseu - Opere, val. II
VI
Veneau sărbătorile Crăciunului, şi cu ele se apropia sosirea ministrului şi prin urmare a lui Mihai. Tincuţa alerga de colo pină colo, ca toate să fie la locul lor, îngrijite şi curate. Prefăcu o parte din casă, găti 5 odăile musafirilor, puse cu mîna ei cîteva lucruri neînsemnate in camera lui Mihai, intre cari un portret al mamei lui, şi aşteptă.
Cind se gindea la ce făcuse, ducindu-se la evreul cu poliţa, sc ruşina singură. Dar pe de altă parte era 10 îneîntată; scăpase pe Mihai din ghearele lui bărbatu-său. Scatiu aşteptase pe Isidor a doua zi, însă în locul lui venise Nichitachi să-i spuie că „au pierdut locmaua", deoarece junele găsise bani la Bucureşti.
Tănase nu mai pomeni nimic Tincuţei. însă din 15 vorba lui cu nevastă-sa, rămăsese în mintea ei expresia brutală „să-şi ţie madama de la Paris". Va să zică Mihai avea o amantă. Era oare cu putinţă? Era cu putinţă ca el, omul cel mai delicat, cel mai fin, in jurul căruia mintea ei vedea numai senin, sâ sc 20 asemene cu Nichitachi sau cu bărbatu-său, cari la Bucureşti făceau tot felul de necuviinţe?... Se tot gindea mereu. O durea capul gîndindu-se. Ar fi voit să întrebe pe Tănase, însă se temea să nu deştepte bănuieli.
25 într-o dimineaţă, impârţitorul aduse   o scrisoare,
Lare amărî inima Tincuţei.
După ce ea ieşise de la Isidor zaraful, tînărul bancher se ţinuse de cuvlnt şi înapoiase numaidecit poliţa, insoţind-o cu o explicaţie confidenţială către
30 corespondentul lui din Bucureşti, în care îi povestea eum venise d-na Sotirescu, ce-i zisese si pentru ce o ascultase. Corespondentul arătase lui Mihai cele cuprinse in răspunsul zarafului din provincie.
Deocamdată   Mihai   rămase   foarte mihnît: era
35 încredinţat că lucrul pornea de la Saşa. Negreşit, el se ascunsese de dînsa, şi ea, la rîndul ei, se ascundea de el. Atunci firea lui dreaptă îl duse în faţa sorâ-si, căreia ii spusese pentru ce îi trebuiau banii, lăsindu-i să înţeleagă, cu glume şi vorbe bune, că îşi da bine
226
seama de ce făcea, şi că, deşi poliţa era în alb, instrucţiunile bancherului erau limpezi, dobîndă fixată şi celelalte. Saşa rîse de dînsul, îl încredinţa că nu pricepea o iotă din toată încurcătura asta şi îl ajută să ia 5    banii de la bancă.
Mihai nu mai înţelegea nimic nici el. Atunci scrise Tincuţei o Bcrisoare, jumătate glumeaţă, jumătate ironică, care ar fi trecut cum ar fi trecut dacă n-ar fi cuprins sfirşitul, în care zicea că, pentru cauze nepre-
10    văzute, e silit să nu mai însoţească pe ministru.
Tincuţa, care era deprinsă de mult cu toate, cu asta nu se putu deprinde. Băspunse Iui Mihai cu violenţă, spunîndu-i adevărul, scurt, şi rugîndu-1 să nu mai adauge la cupa de amărăciuni cea din urmă
15    picătură. în aceeaşi zi se îmbolnăvi.
El, primindu-i răspunsul, rămase încremenit. Cît rău li făcuse fără voie!... Ce prăpastie era în sufletul eil... ît era necaz şi ruşine de cele Intimplate, mai ales de ironia din scrisoare. Umblă cîteva zile fără
20    căpătfi, trist, căutînd să uite.
In vremea asta Scatiu se da de ceasul morţii. Se întrunea in toate zilele cu deputaţii şi senatorii din majoritate, la el acasă, unde venea şi preiectul, citeodată şi unul sau doi subprefecţi mai isteţi, spre
25 a pune Ia cale primirea ministrului. Primarul oraşului umbla din prăvălie în prăvălie, ca pe vremea alegerilor, rugind lumea să iasă la gară cu mic cu mare. Negustorii erau invitaţi să cureţe stradele, fiecare pînă la jumătate, ca apoi „serviciul munieipalităţei"
30 să ridice noroiul. Unii zîmbeau la auzul acestei pompoase calificări, deoarece „serviciul" în chestiune se compunea din două cărucioare desfundate, cari mai mult murdăreau decît curăţau uliţele. Se luară măsuri aă se umple cu pietriş toate gropile şi hîrtoapele
35 din drumul ministrului; se hotărî trăsura care va avea să-1 aducă de la gară, şi neapărat se alese „carîta d-lui Sotirescu", o cloşcărie de cînd lumea, cumpărată la mezat şi dată acum, in vederea evenimentului, pe mîinile lui Ferenz caretaşul; se ordonă subprefec-
40 ţilor să aducă de primprejur ţărani chiaburi, şi altele. Mare neînţelegere asupra persoanei care trebuia să
15*
227
se urce in trăsură cu ministru: prefectul ori primarul? Unii ziceau prefectul, alţii primarul.
— Mă rog, pardon, ia să ne înţelegem, zicea d-l Alexandriu, partizanul prefectului:  cine reprezintă
5     pe onoratul guvern?
— Ia slăbeşte-mâ, nene, cu onoratul guvern! D-l ministru vine aici în casa noastră; or mandatarul este d-l primare.
— Ba pardon, să mă iertaţi: d-l ministru vine el 10     oare în oraş sau în judeţ?... Aud? Vine în judeţ.
Atunci cine reprezintă interesele judeţului faţă cu onoratul guvern?
— Consiliu] judeţean, zise unul: să se urce în trăsură cu toţi consilierii.
15 Un rîs general însoţi propunerea. Alexandriu se
înfurie:
— Ia, mă rog, sănu facem comicării. Eu nu sunt de ieri, de alaltăieri scos la lume ca dumnealui; că am văzut cind a primit Napoleon, al IlI-lea pe
20 împăratul Busiei, şi pe Vodă cind a primit pe marele duce Nicolae, şi cînd a strigat Gambetta* „Vive la Turquie, monsieur!"
— Floquet, Floquet3, coane Tudosie: a strigat „Vive la Pologne", nu „Vive la Turquie", zise prefectul.
25 — Floquet, Gambetta, tot un drac.
Scatiu rîdea mai tare decit toţi ceilalţi de bofo-natele bătrînului Alexandriu, aşteptînd, roşu şi enervat, să vadă lui ce rol îi dau.
In sfîrşit, hotărîră să-1 însoţească prefectul, pînă
30 la palatul prefecturii, iar primarul să-i ţie un speech la gară; cînd o fi să meargă acasă, să-1 însoţească Scatiu. Acesta se apăra cu gura jumătate, incureînd fraze fără rost... „că mi s-a îmbolnăvit nevasta tocmai acu, mă-nţelegi dumneata, cînd îmi ard câlcîile de
35    treabă, cu afurisita asta de enfluenţă".
In adevăr, de cînd se îmbolnăvise Tincuţa, el umbla forfota de colo pînă colo, trintind uşile, în-jurind slugile, dînd dracului pe toată lumea. Alerga de la grajd, unde vizitiii frecau alămurile, pînă la
40 sofragerie, unde Costea freca argintăria, făclnd din treacăt observaţiuni caraghioase, cu privire la putinele
228
de la streşini sau la curcanii ce umblau prin curte. I se auzea vocea pină in vecini, strigind argatul:
— Ioane 1 Ioane I da' n-auzi, mă afurisitule! Omul sărea din bucătărie, cu căciula în mînă:
5 — Porunciţi, coane.
— Nu vezi curcanii ăia cura se plimbă prin curte?
— Păi ce să le fac?
— Să te ia dracu şi pe tine şi pe ei.'... Cotineaţă n-ai mă, să-i închizi?...
10        — Ba este, boierule... Iacă mă duc să-i închid.
— Da' putinile alea de ploaie?... Le-aţi întins pe toate acuşi, cînd vine ministru I...
— Păi ce să le fac, coane?... doar să le închid şi pe ele cu curcanii.
15        — Nu, boule, să le pui în şură, la locul lor...
„Acuşi, cind vine ministru" era lozinca cu care lovea în cap pe cine întllnea. De se întîmplâ să-i ceară cineva ceva, răspundea totdeauna cu aceleaşi cuvinte:
20 —Acuşi ţi-ai găsit şi tu, cînd vine ministru?
Se chibzuise el eă un fecior singur nu ajunge, şi chemase pe teleliţă să-i aducă încă unul, vremelnic. Costea se simţea insultat de această lipsă de încredere, şi, de la cea dinţii întllnire, se ciocni cu adversarul 25    său, dindu-i o sflntă de bătaie de-1 umplu de slnge. Tănase se înfurie ca un balaur, bătu pe Costea şi-1 dete afară, iar în locul lui aduse pe celalt. Feciorul cel nou n-avea haine. Atunci Tănase porunci madamei să scoată o veche giubea de frac ce-o avea el de cînd 30    pămîntul, şi-1 îmbrăcă. Cînd dete Tincuţa cu ochii de el, virît in fracul lui bărbatu-său, ca un cline cu valtrap, sări din pat, bolnavă cum era, chemă pe Tănase şi-1 rugă să aducă pe Costea înapoi, că altfel se făceau de ocară. Dînsul strigă, Înjură, blestemă, 35     d^r trebui să se supună, fiindcă n-avea încotro. Porunci din nou madamei să ridice fracul din spinarea feciorului, îi dete 2 franci şi-1 trimise sâ se plimbe, aducînd iarăşi pe Costea.
Cînd venea seara, cădea de osteneală şi se culca 40     de la 8. Intre o Înjurătură şi o glumă, istorisea Tincuţei
229
cele petrecute în adunarea de cu ziua, Incercind să repete vorbele lui Alexandriu, pe cari nu le brodea deloc. Încurca pe Gambetta cu împăratul Busiei; pc Floquet i! chema „ăla, de, care era la Paris cînd 5 cu trecerea ruşilor". Auzise ceva, dar nu putuse ghici înţelesul cuvintelor franţuzeşti:
— Ala, cum dracu-i zice...
— Cine, omule?
— Ei, aeta-il... Dacă nu-ţi aduci aminte nici 10    atîta lucru, la ce-ai mai învăţat franţuzeşte!...
Tincuţa, prinsă de friguri, se uita la el cu ochii mari, eăutînd să pătrundă încurcătura din mintea lui sucită.
— Dar cu spiciul\... Auzi spici\... Să-i dai o 15    palmă grecoteiului boierit, sâ se ducă de-a vîndălaeu !
Bănuia el că speech însemna discurs sau aşa ceva, dar vorba i se părea atît de caraghioasă, încît chiar a doua zi, cînd se îmbrăca, o mîrîia mereu printre dinţi:
20        — Spicil... Auzi dumneata, spicil...
între două accese de tuse, mai făcea cîte o cruce, mai trăgea o cizmă, si iar se lega de Alexandriu şi de Floquet: „cum dracu-i zice, frate!"
In sfîrşit, ziua cea mult dorită sosi.
25 Sratiu ee sculă de dimineaţă, dete o raită pe la grajd să cerceteze starea sufletească a cailor celor mari, din cari unul era cam nărăvaş; sculă pe vizitiul de oraş, precum şi pe Stoica, care se puseră numaidecit sa se radă unul pe altul; inspecta „carîta" mişcindu-i
30 roatele; inspecta cerul. Toate păreau în bună stare, afară de acesta din urmă, care ameninţa cu ploaie.
Se duse sus şi Be pubc să se îmbrace. Ministrul sosea la 1 după 12. Scatiu Încercă redingota cea nouă, aşteptind ora cuvenită spre a îmbrăca fracul. Dejuna
3 5 la 10 jumătate, ca să rămină vreme pentru slugi a se găti. La 12, se urcă în „carltă" cu Costea pe capră. Vizitiul era îmbrăcat In haine negre, cu legătură albă, de vară, ale cărei capete fîlfîiau pe umeri, cu un joben de a lui Tănase In cap, ce-i cădea pe urechi.
40     Frigul ll cam strîngea Intre umeri, dar trebuia să rabde.
Cind s-o ia de la scară, Forgaş, harmăsaru) din stînga, începu să sară în două picioare. Gură, bici, nimic nu se prinse. Tănase se dete jos, Începu să injure, lovi cu piciorul in burta calului, dar totul fu
5 zadarnic. Atunci veni Stoica, care, cu o fluierătură, îl făcu să o ia din loc. Stăpinu-său se aruncă din fugă în trăsură, iar vizitiul de oraş, gătit pentru ministru, rămase să vină cu „droşca".
La gară erau toţi In păr: Alexandriu, Panaitopolu, 10 Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate," apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul in mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul 15 arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atlrnate pe piept; protopopul, chemat de cind cu reforma bisericească, „domnul protoereu"; directorul  liceului, profesori,  institutori, ţărani —
20 in fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat „ceva bizbiu" între ministrul de interne şi ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răsplntii, aţinînd drumul oamenilor
25 ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţoşi; cîţiva gură-cască priveau la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau
30     la circiuma de la colţ.
La ceasul hotărit, trenul intră In gară, domol, solemn, parcă ar îi ştiut ce înaltă chemare avea el pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese intru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi te-
35 ribili şi făcind semn deputaţilor să se urce în"vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai Sntii.
Cind se coborî ministrul din tren, toţi cei de fală se aliniară de-a lungul zidului, strinşi de comisari, iar
4o     prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci
230
231
primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hîrtie şi începu: „Domnule ministru!", apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pe cari şi-i aşeză in aşa chip, încît 11 strlngeau de nări, tăcîndu-1 sa vorbească 5 pe nas. Şi iar începu: „Domnule ministru T Vintul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; citeva picături de ploaie întindeau cerneala, spă-lînd vorbele; afară din gară era un chiloman de nu se mai auzea nici in cer. nici in pămînt. Cu chiu, cu vai,
10 logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă In fugă clţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pe covorul ce era Întins de la clasa l-a pină la ieşire. Aci, zarva era Ia culme. Pietrişul aruncat de curînd făcea să hîrşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi
15 strigau la birjari să ţie rindul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.
Cind se iviră prefectul şi ministrul,trăsuia lui Scatiu era la scară, cu caii neastlmpăraţi, ce o smunceau din loc la fiecare moment. Costea ţinea uşa cupeului
20 deschisă, dar ministrul nu brodea clipa cind să intre fără a se lovi. După oarecare chibzuială, marele demnitar al Hiatului se aruncă deodată la voia Sntimplării şi căzu pe perne. Prefeetul făcu şi el tot astfel, iar Costea se urcă pe capră. Cînd însă s-o ia din loc, pace. For-
25 gaş sărea in două picioare ca la circ, sforăia, muşca zăbalele,'pină ce prefectul, pierzlnd răbdarea, se dete jos. Scatiu turba de minie; ar fi dat cu cuţitul in cal, de nu i-ar fi fost ruşine. Atunci, furios, strigă la Stoica să vie numaidecit. Vizitiul de oraş trebui să renunţe la
30 gloria de a purta pe ministru, iar cravata lui de mătase trecu din nou în slujba droşcei de toate zilele. Stoica, liniştit, eu vorba lui lătâreaţă, pofti pe prefect Bă se urce fără teamă, că „aşa se joacă băiatu: mă rog, cal tinăr nu-i?"
35 Şi astfel se Înşirară trăsurile una după alta, tn
goana cea mare, către palatul prefecturii. La aripa din dreapta a trăsurii ministrului, venea poliţaiul oraşului, călare, de-abia ţinîndu-se pe cal, zguduit şi fră-mîntal ca vai de el, căci, deşi era aprig la chip, Sn fond
40     era un biet creştin, care nu avea alte aptitudini spre a
232
deveni „prefect de poliţie", cum îşi zicea el, decît nevoia de slujbă.
Pe drum, Tănase, în trăsură cu Panaitopolu, îşi vărsa focul pe socru-său, care-1 pricopsise cu Stoica: 5 — Mi-a învăţat caii cu nărav, domnule!... Cine crezi că mi l-a colăcit? Tot socru-meu.
Apoi se miră că nu văzuse pe Mihai.
— Nu înţeleg de ce n-a venit văru-meu... Panaitopolu se uita la el cu coada ochiului, gata
io să-1 umfle rîsul de rudenia cu Comaneşteanu, dar Scatiu sări iar la Stoica:
— Al dracului ţigan, domnule: vezi dumneata cum a învăţat el calul să sară in două picioare cind il mînă altul, şi să fie blînd ca un miel cînd ia el hăţurile!
15 — Pui de hoţ de pe Bărăgan, măi Tănase!... Ştii
tu  ce alegi.
Panaitopolu era un grecotei, îmbogăţit ca şi Scatiu, şi mofturile la el nu se treceau. Bîdeau amîndoi, uitîndu-se unul la altul.
20 De la prefectură, ministrul trecu la primărie; de la
primărie, la spital; de Ia spital ta areBt. In vremea asta, regula hotărită mai dinainte, cu Însoţitorii, râmase baltă, de vreme ce ministrul ceruse Bă-1 urmeze prefectul peste tot. Tănase venise acasă şi aştepta.
25 Tincuţa, rămasă singură, după plecarea bărbatului
său la gară, se sculase binişor din pat, se gătise cum putuse, uitindu-se triAtă, la umerii transparenţi de slăbiciune şi se aşezase pe o canapea. Ea spera să vadă în curînd pe Mihai. Cînd dete cu ochii de bărbatu-său,
30 încruntat şi solemn, înţelese numaidecit ce se petrecuse. Dtnsul povesti isprăvile cailor, fringîndu-şi mîinile că l-au făcut de rîs: înjură pe Stoica şi pe cine i l-a dăruit; bătu din picior la dînsa că şi-a găsit să fie bolnavă tocmai in aşa momente grele; batjocori pe
35 Mihai că nu venise. Ea il privea lung, cu lacrămile în ochi; i se părea un nebun, scăpat de Ia balamuc. Nu zise nimic, ca de obicei, lăsîndu-1 să se potolească singur.
Din nenorocire, tocmai atunci intră  pe poartă 40    cupeaua, fără ministru. Acesta se săturase de săriturile karmătarilor, şi rugase să i se dea o birjă.
233
io
15
20
25
30
35
40
Cind văzu Scatiu că i se întoarce trăsura goală, pricepu dintr-o clipă ceea ce se întîmplase. Atunci, în adevăr, păru că înnebuneşte. Galben ca un mort, fără a rostiun cuvînt, se repezi la revolver, ieşi afară şi împuşcă pe Forgaş, înhămat cum aeafla, descărcind cîte şase focuri in el.
— Na, na, na, să te înveţi să mai sări altă dată 1 După aceea aruncă revolverul şi se năpusti asupra
lui Stoica. Acesta crezuse că-1 omoară şi pe el, şi de frică o luase la goană spre fundul curţii, sperind să poată Încăleca peste zid şi să fugă. Dar Scatiu îl ajunse din urmă, îl înhaţă de chică şi-1 duse tirtş pf nă în curte, unde il bătu hoţeşte. După ce răsuflă bine, îi lăsă pe toţi grămadă şi se urcă sus.
Stoica se sculă din noroi, fără a zice un cuvînt; işi îndreptă părul In cap, din care scotea viţe întregi smulse de stăplnu-său, şi se apropie de cal. Acesta căzuse din ham într-un lac de singe, îşi întinsese capul pe pămînt şi trăgea de moarte. Ochii Iui limpezi, se uitau Ia Stoica, fără viaţă. Gemea citeodată din fundul plămînilor, ca un om. Carnea tremura pe el, ca înfiorată de durere.
La vederea calului murind, Stoica se aruncă la pămînt, lingă botul Iui, şi începu să se bocească ţigăneşte:
— Calule, sărmanule, te-a mîncat fript stăpînu-tu' dar-ar Dumnezeu să i se usuce mlnuşiţa cu care te-a împuşcat!..
Săriră slugile celelalte să ridice leşul, să deshame calul rămas şi să pună trăBura la loc, dar nu fu cu putinţă să scoale pe Stoica de pe botul lui Forgaş. Atunci Bănică şi cu argaţii îl luară pe sus; aduseră o droagă in care puseră calul împuşcat, 11 acoperiră cu paie şi-1 duseră la clmp; spălară petele de slnge de pe jos — şi astfel totul păru reintrat în ordinea de mai-nainte.
De la o fereastră, Tincuţa văzuse Începutul scenei cu revolverul, şi leşinase. Şezuse căzută jos mai bine de un sfert de ceas, şi se deşteptase singură, fiindcă nu venise nimeni. Se sculă binişor de pe covor şi se apropie de canapea. O durea capul grozav. Ceea ce văzuse era oribil. Bărbatu-său nu-i mai apărea, ca pînă acum,
234
10
15
20
25
30
35
40
numai mojic, ci nebun furios. Pentru înlîiaşi dată li fu frică de dînsul. Dar, încetul cu încetul, se linişti: înţelegea că amorul propriu al omului ridicol din născare, care pricepe citeodată că e ridicol, e mai teribil decît al altuia. Tot gîndindu-se, Îşi aduse aminte de tată-său: o fi auzit focurile de revolver sau nu? Poate că nu, fiindcă odaia lui era de cealaltă parte a caselor. Se sculă cum putu şi se duse pînă la uşa lui, pe care o deschise cu grije; conu Dinu dormea in fotoliu. Se retrase încet, aproape fericită: el cel puţin nu ştia nimic din mizeriile ce dinsa îndura.
în vremea asta, Scatiu sta singur in biurou, aprin-zînd ţigară după ţigară; acţiunea lui de nebun îi des-cărcase sufletul de neliniştea pe care o grămădise cu încetul toate faptele neobişnuite din urmă şi din ziua aceea. Acum se simţea bine, parcă şi-ar fi dezbrăcat o haină eare-1 strîngea. îşi aruncă ochii pe fereastră, tocmai cind ridicau ealul să-1 ducă la clmp, şi, instinctiv, voi să se repeadă la uşă spre a porunci argaţilor să-i ia pielea. Dar un sentiment grosolan de ruşine il opri pe loc. Se aşeză din nou pe scaun şi se puse să se gindească: pierduse o mie de franci, preţul calului I Dacă In loc să-1 Împuşte l-ar fi vîndut, se scăpa de el şi nu păgubea nimic. Făcuse o prostie. Şi cu cit se gindea mai mult, cu atît îi părea mai rău; o mie de franci 1... Auzi, de aia e bine să nu se pripească omul. Şi cel puţin dacă l-ar fi împuşcat dintr-o dată, numai cu un glonţ! Dar nu, îl ciuruise cu şase gloanţe. Cu toate astea, după un sfert de ceas, chemă pe Bănică şi Ii zise Bă trimită pe cineva la cîmp numaidecit să ia pielea de pe cal.
Pe cind acestea se petreceau Ia Seat iu, ministrul îşi isprăvise inspecţiile şi venea spre casă cu prefectul.
înaintea trăsurii lui alerga un gardist călare, iar pe capră era un dorobanţ. Cînd să iasă trăsura pe uliţa armenească, gardistul fu oprit de un pile de oameni şi în urma lui trebui să se oprească şi birja ministrului. Se munceau agenţii puterii publice să facă drum trăsurei printre mulţime, dar fără folos: erau vreo sută de ţărani ce se grămădeau spre ministru, cu o hlrtie în mină. Acesta făcu semn birjarului să se oprească,
235
10
15
întrebînd pe oameni ce voiau; ei, cu căciulile In mină, vorbeau toţi deodată, aşa că nu se înţelegea nimic. Prefectul le luă hîrtia şi le făgădui să le dea dreptate — dar căută să pună jalba în buzunar. Ministrul insă" care nu pricepea nimic, voi s-o cetească...
Era o reelamaţie a ţăranilor de la Giulniţei. Sătui de angarale, de nelegiuiri, de dobinzi, oamenii veniseră, disperaţi, să se plîngă ministrului. Nu mai cereau nimic deeît să le dea înapoi pe boier, pe conu Dinu, care din moşi-strămoşi stăpînise pe la vetrele lor. Se formase cu încetul legenda că ginerele secfestrase pe socru.
Ministrul se simţi pentru moment umilit că trebuie să meargă tocmai în casa lui Scatiu, şi, cu toate lămuririle prefectului că ţăranii erau puşi Ia cale de un advocatei din opoziţie, se glndi să telegrafieze numai-decît lui Comăneşteanu, care, fiind rudă cu Dinu Mur-guleţ, putea să-1 lumineze. Ceea ce şi făcu.
20
25
30
35
VII
La Scatiu aeasă erau pregătite două mese: una pentru ministru şi lumea aleasă în sofrageria cea mare; alta pentru „ciurucuri", într-o odaie de jos. Planurile lui Tănase erau măreţe de tot: el voia să dea ministrului un banchet de 50 de persoane, cu vinuri rame, trase şi gustărite de Bănică în persoană, dar se lovise de Tin-cuţa, care, din camera ei, ţinea toate din scurt. Ea ştia că cea mai mică petrecere in casa lor se sflrşea cu beţie, cu lăutari şi chiloman, şi socotea că ar fi mai cuminte să nu dea ministrului priveliştea acestor scene. El urlă, blestemă, se tîngui că dlnsa nu se gîndeşte decît la ale ei, fără a ţine seama de alegători, de popularitatea lui. Simţea că ea avea dreptate, dar, ca să nu aibă aerul că se conduce de un cap de femeie el, dipo-tatul enfluent, hotărî să împartă invitaţii în două tabere. Ideea era necuviincioasă pentru cei ce intrau între ciurucuri, dar era practică. De altfel, subcomisarii, agenţii electorali, unii negustoraşi chiar erau mulţumiţi să mănînce departe, în tihnă, cu „sflnta agheasmă"
236
10
15
20
25
30
35
40
Ia-ndemînă, decit să se pitigăiască la masa ministrului.
O baratcă de sclnduri lega sufrageria de sus cu cea de jos, iar muzica militară era aşezată tocmai la mijloc ca să se poată auzi din toate părţile.
Ministrul intră în sala de mîncare cam înnorat. Scatiu nu ştia nimic de ce i se întîmplase pe drum, şi socotea că aşa se cade să fie un om mare.
Prînzul merse bine, — ce-i drept, cu diferite soiuri de înjurături la adresa luiCostea, mîrîite printre dinţi. Muziea militară cinta corect, cu d-1 capelmaistru în mare ţinută, întors cu spatele spre muzicanţi şi cu faţa spre banchet, uitîndu-se ţintă în ochii colonelului. Cind veni vremea toasturilor, se mai încurcă treaba — însă toţi se ţineau la locul lor. Unii rîvneau la masa de dincolo, unde limbile se amestecaseră chiar de la al doilea fel de bucate.
De-ndată ce se sflrşi prînzul ministrului, unii dintre cei mai nerăbdători se repeziră la ceilalţi. Colonelul, care nu prea bătea cu apa făcu stînga-mprejur şi se rezemă lîngă un şip cu nişte „pustiu de profir" (cum zicea domnul protoereu) de s-arunci culionul în cîini şi mai multe nu.
Mai intru tirziu deteră soldaţilor să mănînce, închiseră uşile bărăteii ce dau spre casele de sus, şi astfel zgomotul păru a se linişti. Pe la miezul nopţii, ministrul, ostenit de drum, se rt^rase. Toţi răsuflară.
Cind însă s-adoarmă, muzica militară începu din nou. Chip era ea ascunsă într-o odaie de jos, dar te joci cu tromboanele şi cu piculina I... Mai ales era un afurisit de solist cu cornul, care pusese mîna pe o doină; şi ţi-o freca, şi ţi-o învîrtea, de gîndeai că-şi dă duhul în trîmbiţă. O lua de jos, lung, tărăgănat, şi se urca la deal ca un hain, şi iar o mai ţinea, şi iar se urca, pînă prindea două note ascuţite, pe care le sfrichidea un ceas.
Bietul ministru se foia în pat, îşi trăgea plapoma pe ochi, îşi înfunda capul în perne, nădăjduind că doar l-o ierta Dumnezeu să adoarmă. Cînd însă să-1 fure somnul, cornistul se întorcea cu trîmbiţă tocmai în partea aceea, iar cele două note de sus străbăteau văzduhul ca două săgeţi nevăzute, şi se înfigeau In urechi-
237
10
15
.20
25
30
35
40
le ministrului. El se scula pe marginea patului, uitindu-se in jos fără nici o nădejde:
— Ei, bată-te de om I... zicea el.
In vremea asta, boierii de sus se duseră la cei de jos şi beţia se întinsese in toată strălucirea ei. încredinţat i că nimic nu ajungea pînă la miniBtru, urlau şi schelălăiau ca intr-o menajerie. Fiecare dăduse drumul firii sale. Revizorul şcolar se dezbrăcase de haină, şi, bot în bot cu protopopul, cîntau bisericeşte, dînd cu pumnul In masă ca să ţie măsura.
— Pe glasul al 7-lea, popo !...
Răguşit de atîta zbierat, protopopul de-abia mai cirlia, scoţînd cite o notă de cocoş cu ţifnă, cu capul plecat spre revizor si cu degetul lingă nas, bătînd tactul.
— N-auzi, popo: pe glasul al 7-lea!...
— Am răguşit de tot, măi frate.
— Bea agheasmă, afurisitule!...
Popa mai turna în el cite un pahar, şi iar se vira in sufletul celuilalt, cu degetul la nas.
Fiecare îşi avea ticul său. Lingă popa cu degetul, venea colonelul. Descheiat Ia tunică pînă jos, el se uita posomorit la muzicanţi, cu ochii impăinjeniţi, cu mîinile amîndouă întinse în văzduh, parcă să se apere de un duşman nevăzut. La fiecare întorsătură a doinei, scrîşnea din dinţi şi gemea de ţi s-ar fi părut că i se rupe inima de jale; în fond insă era numai beat, dar beat criţă.
Cînd venea treaba la schimbat clntecul, era vai de lume; nu se potriveau doi la gust. Primarul, care rîdea mereu, călare pe un scaun, Încerca sâ fie dulce la vorbă:
— Mă rog matale, puiule, domle capelmaistru, sâ ne clnţi „frunză verde, bir, oiţă".
Alexandriu vrea Mascota5. Se ducea In faţa şefului muzicii, mătăhăind:
— Mon cher, te rog, partea aia din Mascota, ştii, unde clntă curcanii, golu, golu, golu...
Panaitopolu îi făcea vint din drum:
— fa slăbeşte-mă cu golu-ul dumitale, amice. Mă, dora'le capelmaistru, să-mi zici valsul lui Ivanovici* ti-ra-ra-rî... '
238
10
15
20
25
30
35
40
Şi, ca să spuie ce vals voia, da drumul unui glas argăsit de spirturi, care hămăia fără nici un rost. Capelmaistru nu pricepea. Atunci Panaitopolu chema pe poliţai, care în tinereţele dumisale cîntase din flaut:
— Nică! Nică!...
Şi fiindcă celalt n-auzea, Începea să-1 poreclească:
— Mă ţopirlanel Mă şurupelniţă! Mă bocciule, da' n-auzi!...
Poliţaiul, ciupit de vărsat, cu nişte favorite serbezi, slab şi costeliv ca vai de el, era nebiruit la chef: ar fi fost în stare să bea o vie întreagă fără să se cunoască. Sări de unde se afla şi veni lîngă Panaitopolu.
— Porunciţi, mă rog.
— la un flaut, şi zi valsul Iui Ivanovici.
El puse mina pe un flaut de la un soldat, îşi titiri gura pe îmbucătură şi Începu să ţifnească, chisc, chisc, pînă o prinse din loc. Atunci dete drumul la nişte te-reremuri straşnice, pe cari Panaitopolu le iDBOţea cu glasul lui spart, ti-ra-ra-ri, învîrtind mina prin aer şi lăsindu-se pe spate.
Dar în mijlocul lor sări deodată Tănase Scatiu. El pină atunci stase deoparte, fluierîndochindiepecare vrea să şi-o aducă aminte. Puse mina pe şeful muzicii şi-i zise:
— Asta!...
Apoi Işi întinse buzele să spuie ce voia, dar nu ln-nemeri.
— Ptiu, bat-o Dumnezeu, că pină acuma o clntai!... Capelmaistrul, ca să-i facă plăcere, puse pe soldaţi
să Încerce toate chindiile pe cari le ştiau. Era o ticăloşie, o zăpăceală, de nu se mai auzea nici In cer, nici In pămint.
— Nu-i asta, nici asta.
In sfîrşit, la a patra, părură că-i dau în pîrtie:
— A ha, ha, zise Scatiu, asta !
Atunci se dezbrăcă de frac, scoase cizmele, îşi puse miinile în şolduri, şi începu... Ceilalţi se făcură roată in jurul lui, privindu-1 cum pisăgea pămîntul in virful picioarelor, dlnd cu călciiul în scînduri, strimblndu-şi gleznele, cind afară, cind înăuntru, lăsîndu-se pe ge-
239
-1,
nunchi, sărind în bus, de parcă intrase aghiuţă in el. După ce se munci aşa vreun sfert de ceas, căzu pe un scaun:
— Vezi, domnule!... Astea sunt ale noastie, nu 5 valţuri şi dănănăi de-alea de-ale d-iui Alexandriu... Auzi „golu, golu", parcă ia hapuri!...
în vremea asta, polcovnicul Stamate, care sta întins pe jos ca un tumurug, puse mîna pe pantofii lui Tănase, şi, foarte liniştit, ii umplu eu mezeluri de pe masă. 10 Alţii jucau prin colţuri, fiecare pe seama lui. TJnii dormeau pe sub scaune. Doi-treî negustoraşi, simţind că se apropie vremea de ducă, puneau cîte o mandarină în buzunar.
Spre zori, începură să-i care trăsurile pe îa casele 15    lor, ca pe nişte saci, şi astfel sărbătorea se sfîişi, spre deplina mulţumire a lui Scatiu, care socotea că e o necinste să iasă lumea trează din casa lui.
Cit despre ministru, zgomotul roatelor pe caldarîmul colţuros 11 făcu să sară din somn, buimac, întrehîn-20    du-se In gînd dese cutremura pămtntul ori sosise sfîr-aitul lumii...
VIII
A doua zi, pe cînd Scatiu, informat de Bănică, plecase la Ciulniţei să reguleze pe ţărani, Mihai sosea de la Ricnreşti.
25 Tincuţa, care toată noaptea nu închisese ochii, dor-
mea cind veni el.
Mihai fu introdus numaidecît la ministru. Acesta ii istorisi întîmplarea cu jalba oamenilor, rugindu-1 sâ-i spuie ce se petrecea intre Scatiu şi socru-său. El nu 30    ştia nimic. Auzise ceva despre neînţelegerile dintre socru şi ginere, dar nu le dase importanţă. Făgădui să cerceteze lucrurile mai de aproape şi să-1 informeze. -\ Ministrul   plecă   din   nou cu prefectul în inspecţie. Mihai ceru să vadă pe Tincuţa, dar ea dormea. 35     Atunci se glndi să se ducă de-a dreptul Ia conu Dinu.
Bătrinul, aşezat ca de obicei în fotoliul lui, cetea. Cind intră Mihai, el se uită lung la dînsul, peste
240
ochelari, ll recunoscu, dar parcă fără grabă, şi plecă ochii în jos.
— Sărut mina, nene Dinule. Ce mai faci?
— Bine...
5        — Cum o mai duci cu sănătatea?
— Bine...
Mihai, crezînd că nu prea aude, ridică glasul:
— Uite, am venit să te văd... Eşti sănătos?
— Mă bucur că-ţi mai aduci aminte de mine. Eu 10    sunt sănătos... Tincuţa nu prea e bine.
— Da' ce are?
El ridică miinile in sus şi înălţă din umeri:
— Cine poate să ştie !...
După aceea se uită la dlnsul lung. -15        — Semeni cu tată-tău... Să-i semeni că era om de ispravă.
— Iţi mai aduci aminte, nene Dinule? îţi aduci aminte cînd am mers la gară cu toţii, să primim pe nenea Matei?...
■20 El plecă ochii in pămlnt şi nu răspunse... Mihai se uita la el, mirat de adînca schimbare ce o luase. Căută să-1 însufleţească cu ceva, şi işi aduse aminte că Saşa li dase o pereche de pantofi pentru dlnsul.
— Nene Dinule, maman iţi trimite nişte pantofi... 25    Mă duc să ţi-i aduc.
Si ieşi să-şi caute valiza. Cînd să ajungă in capătul coridorului, cam întunecos, i se păru că o uşă de la o odaie lăturalnică era întredeschisă. Voi să treacă mai departe, dar cineva 11 chema. Se opri să asculte. 3o — Mihai, bună dimineaţa.
El nu pricepea bine cine-i vorbea.
— Bonjour... Cine mă cheamă...
Prin crăpătura uşii se strecură mina Tincuţei. El o  recunoscu   şi   se  apropie  de  dînsa, sărutlnd-o. 35 — Ce va să zică asta? cind ai venit?
— Acuma. Ce faci?... Am auzit că nu prea eşti bine...
— N-am prea fost bine... Dar cind ai venit?
— E un ceas de cind am venit... Am fost la nenea 40     Dinu... Mă duceam să-i caut nişte pantofi, de la
maman...
— Ce ciudat lucru ).. Eu ştiam că ai venii, fără să ştiu... Ce face Saşa?
— E bine.
— Dar fetele?
s        — Bine, toată lumea. Da' de ce nu ieşi la lumină? Ea rîdea, ascunsă după uşă.
— Nu se poate... Tot ce pot eă fac este să-ţi dau mîna din nou, dacă te mulţumeşti....
Şi-i întinse iarăşi mîna, prin deschizătura uşii, cu io    braţul pină la cot. El îşi lipi gura de pielea netedă, sărutînd-o pe tot lungul, de jos pină sus.
— Eşti supărată pe mine, Tincuţo, şi ai cuvînt să fii supărată...
— Destul... fii cuminte.,, nu sunt supărată.
15 Se zărea, în întunericul odăii, obrazul cu ochii stră-
lucitori.
— încbipuieşte-ţ] că ştiam că ai venit, şi nu-mi spusese nimeni... Du-te la tata... destul. Am să trimit să te cheme...
20 Işi retrase binişor mîna şi strinse uşa:
— Sâ vii numaidecit.
— Viu.
Fericit că o vedea veselă şi că nu era supărată pe el, Mihai alergă în odaia lui, scoase pachetul din geaman-25    tan şi se Întoarse la conu Dinu.
— Uite, nene Dinule, maman iţi trimite pantofii ăştia de iarnă... Doreşte să te vadă... Nu vii la Bucureşti?...
— Nu pot sâ viu... Spune Saşii că o doresc mult. 30    N-am văzut-o de doi ani.
— Nu te mai duci la moşie?
El învîrtea pantofii în mtnă. întoarse ochii lung şi se uită la Mihai.
— La care moşie? 35         — La Ciulniţei.
Bătrinul ridică din umeri.
— Ce copil eşti!... Tu nu ştii că eu nu mai am moşie...
342
Conu Dinu se plecă spre el, cu privirea încruntată, 11 apucă de braţ şi-1 zgudui cu putere.
— Eu nu mai am moşie!... Moşia mi-a luat-o 111-harul... Tllharul, banditul care imi omoară fatal...
5 Şi Cel-de-sus )i cunoaşte nelegiuirile, Ii Înţelege gln-durile, şi nu-1 trăsneşte!... şi nici nu mă cheamă pe mine la dînsul, ca să nu mai văd l...
După aceea, muie vocea, şi cu mare tristeţe zise:
— îmi pare rău că o să mor blestemlnd: nu mai io    eBte dreptate omenească, iar Dumnezeu şi-a Întors
faţa de la mine...
I se strlmbaseră toate liniile obrazului, vorbind astfel. O descurajare adlncă se întipărise pe chipul lui, descurajarea omului revoltat, care nu speră in nimic. 15    Lui Mihai i se făcu milă.
— Nene Dinule, nu te turbura aşa, că tot mai e dreptate in lume; uite,ţăranii dumitale vor să te aibă din nou.
El dete din cap. 20        — Ce să-ţi facă ţăranii, împotriva cîinelui ăstuia !...
— Cine ştie I... poate să-ţi facă ceva: au reclamat
prefectului.
Conu Dinu se ridică pe braţele fotoliului.
— Au reclamat prefectului!... Se vede că i-a schin-25    giuit de tot...-
— Mă rog, dumneata ai dat toată moşia de zestre?
— N-am dat nimic ! El a luat... A pus mina pe tot, fără să ma întrebe: zice că eu sunt bătrîn şi neputincios, că mă fură toţi din toate părţile... Vezi bine: aşa,
30    mă fură numai el, mă fură şi mă vlră în pămînt, şi pe mine şi pe Tincuţa... Şi ce vor ţăranii?
— Vor să te întorci dumneata la ei. Conu Dinu se uită la Mihai lung.
— Sărmanii oameni! Dar creîi că-i lasă el să facă 35    ce vor? Mă prind că acuma, cind noi vorbim despre
asta, nebunul e la moşie. Ia sună, numai a minune să vezi...
Mihai sună. După cîteva minute veni o slugă cu ochii umflaţi, cu părul vllvoi. Conu Dinu o întrebă
40 binişor:
— Acasă-i domnul?
243
ie*
— Nu-i acasă, cucoane: a plecat la moşie... Bătrinul dete din cap către Mihai, iar sluga iesi.
— Vezi? s-a dus, a lăsat pe minÎBtru şi tot, numai ca să-şi răzbune pe lume... Auzi, el, om să primească
5 un ministru!... Cine şi-a făcut păcat să-1 trimeată în casa asta? Mă crezi cind ţi-oi spune că toată noaptea au băut ca nişte năuci? Ai văzut în ce hal sunt slugile... Asta e viaţa noastră: cînd e treaz, e biciul lui Dumnezeu ; cind e beat, 11 legi... Un asemenea om duce inte-
10    resele judeţului şi ale ţării, — vai de ea, de ţară!...
Dupăaceeatăcu, clătinîndtrist din cap. Apoi rugă pe Mihai să-i dea hîrtiile de sub pernă, ca să-i arate foaia de zestre. începu citania din fir în păr a tuturor actelor. Bătrinul se oprea la fiecare frază, la fiecare
15 vorbă, cerînd explicarea cuvintelor noi, intrebindu-1 de nu era dreptatea de partea lui.
Ar fi urmat astfel toată ziua, de nu venea femeia din casă să spună lui Mihai că îl cheamă Tincuţa.
Mihai ieşi, iar conu Dinu rămase cu hîrtiile în braţe.
20 Tot interesul documentelor dispăru deodată, şi 'în mintea lui se ivi o idee nouă, întoarcerea la ţară.'Cum avea să se ducă, cine era să-1 îngrijească puţin îi păsa. Să plece cu trăsura lui Scatiu nu se mai putea, fiindcă singura slugă credincioasă, Stoica vizitiul, se dusese
25     în lume. Atunci îi veni în gind altceva: să fugă...
Pe cînd planurile acestea munceau pe conu Dinu, Mihai intra la Tincuţa.
întinsă pe canapea, cu o rochie de casă pe dinsa, ale cărei cute, de mătase aurie, cădeau bogate pe covor,
30 cu o blană albă pe picioare, Tincuţa mişca uşor degetele pe o carte. în faţa ei era un fotoliu, alături de o măsuţa, cu un vas subţiratec, elegant, din care se lăsa spre dînsa o roză Înflorită în grabă şi sfioasă; în atmosfera salonaşului, o căldură binefăcătoare în care su-
35 rîdea o minunată fotografie a d-nei Vigee Le Brun7, ce-i semăna.
Cind intră Mihai, ea zîmbea. Părea că simte toate-mişcările lui, chiar cînd nu-1 vede, că ştie cind vine,, ce doreşte, ce are să zică. 4o —A!... domnule Mihai, iată-ne, în sfîrşit!
244
El dădu din cap, mulţumit şi cam stîngaci, luin-du-i mîna.
— Aş fi venit de ieri, dar mi-era ruşine... după o scrisoare aşa de proastă...
5        — Şezi. Uite, vezi? asta este...
Şi zicind astfel, scoase  din carte scrisoarea lui.
— Dă-mi-o, te rog, s-o arunc in foc...
— Ţi-o dau, însă cu condiţie: să nu mai scrii asemenea lucruri.
10 — Nu mai scriu niciodată.
— Şi să aibi Încredere in mine, fiindcă îţi vreau binele.
— Da.
Ea ii dete scrisoarea, pe care el o aruncă In sobă. 15    Amindoi se uitau la hirtia ce ardea, Indoindu-se şi lăsind să se vadă literile negre pe fondul cenuşiu. Tincuţa dete din cap.
— Ăsta-i drumul pe care-1 iau toate cele omeneşti. El nu zise nimic, ci numai se uită la dînsa lung. Era
20 albă ca hîrtia pe care o ţinuse in mină, diafană, de o tinereţe candidă. Numai ochii păreau că ard, cu o viaţă proprie, ca diamantele.
Mihai se simţi mişcat ca de o poezie, în care durerea porneşte din straturile cele mai adinei ale sufletului rănit, dar cuvintele râmin simple. Ea de asemenea il privea şi părea că Înţelege ce se petrece într-insul. Plecă ochii în jos şi nu zise nimic. După aceea, uitîndu-se iarăşi la cenuşa scrisorii, îl întrebă:
— S-a stins? 30        — Da.
— Apropie-ţi scaunul de mine şi şezi. El mişcă fotoliul spre dînsa.
— Te rog, întîi închide uşa că vine frig.
El o închise. Umbla încet, ca într-o odaie in care 35     s-ar ruga cineva. Veni iar lîngă dinsa, privind-o cu sfială.
— Şezi, te rog... Ştii că azi-dimineaţă m-am deşteptat din somn, cu credinţa nestrămutată că ai venit. De ce ai venit?
40 — Fiindcă m-a chemat ministrul.
— Altfel nu veneai?
25
245
— Ba aş fi venit, dar mai tlrzhi.
Ea îl privi in tăcere, după aceea încercă să zîm-bească.
— De cîtăva vreme a început să-mi fie frică de ceva 5    necunoscut; mă tem să nu mor. E drept că nu prea am
cuvînt eă mă Îngrozesc de moarte, fiindcă nu sunt fericită, însă de cîţiva ani mă lega de viaţă o simţire nouă şi puternică. Să ţi-o spun?...
El se apropiase şi mai mult, şi-i luase mîna în-10    tr-ale lui.
— Dacă nu e prea greu, spune-mi-o.
Tincuţa se rezemase cu obrazul de spatele inalt al canapelei şi-1 privea cu ochii ginditori:
— îmi era drag cineva, atît de drag, atît de scump, 15    încît credeam că o să pot trăi şi să mă pot bucura de
simţirea mea nouă. Dar se vede că nu se poate...
Mihai, mişcat pînă la lacrămi, încercă s-o oprească.
— Te rog, Tincuţo, de ce vorbeşti aşa?...
— Vino mai aproape. Ţi-aduci aminte de copilăria 20    de pe lac? Copilărie, ce dulce copilărie!... Ascultă-mă:
aş vrea să-ţi dau ceva. M-am gîndit să-ţi dau un inel. Vrei să-1 primeşti? De ce să nu-1 primeşti? Sau dacă vrei să-ţi dau altceva...
Se uită Ia el zîmbind si-i atinse fruntea cu degetul. 25 — Mă înţelegi?
— Te înţeleg de mult...
Ea îi acoperi gura cu mina.
— Ştiu...
— Şi dacă vrei să-mi dai ceva, primesc; însă nu 30     poate să fie nimic mai frumos declt asta.
Şi, vorbind astfel, scoase ceasornicul din buzunar. Tincuţa se uita la el nedomirită.
— De la cine îl ai? întrebă eu temere.
— De la soră-mea. Ia deschide-1.
35 Ea deschise un capac, dar nu găsi nimic extraor-
dinar.
— Deschide şi dincolo, sau să ţi-1 deschid eu...
Pe sticla albă era o viţă de păr, legată cu o pangli-cuţă roşie. 40 — O cunoşti? întrebă Mihai.
246
10
15
20
25
30
35
40
Obrazul ei se coloră de sînge, un val de căldură li umplu ochii de lacrămi şi fără ştire îşi aruncă braţele de gîtul lui. I se umplea pieptul de aer, de prea mult aer; se îneca de emoţiune. încet,pe nesimţite, i se lăsară braţele grele, capul îi căzu pe spate, şi rămase galbenă, ca moartă. El voi să se scoale de pe covor, speriat de paliditatea ei, dar o uşoară mişcare a braţelor, ce se rezemau încă de dinsul îl făcu să seoprească.Ea îşi duse mina binişor la frunte, mişcă braţele în sus şi deschise ochii.
— Mi-a trecut. Nu te speiia. Nu sunt mai urîtă... K o impresie fugară, pe care nu ştiu de o înţelegi: viţa asta de păr a păstrat un parfum, pe care-1 regăsesc în toate lucrurile mele vechi. Cind îl simt, îmi pare că vremea n-a trecut, sau că a trecut atlta vreme, încît eu, cea de atunci, am murit, iar eu, cea de acum, sunt alta. Şi îmi pare aşa de rău că nu mai sunt cea de atunci! Poate, poate ar fi altfel...
După aceea întinse mina în aer, cu o mişcare atît de uşoară, dar atît de fără speranţă, încît spuse o lume de durere. Se uită un moment înainte-i, apoi se ridică ceva mai sus pe canapea, şi iar zîmbi.
— Şezi pe scaun.... Te visez aproape în toate nopţile. Te văd aievea cum te mişti, cum priveşti citeo-dată cu ochii în gînduri, şi puterea visului e aşa de mare, că a doua zi îmi aduc aminte că priveam şi eu tot acolo. Ştiu tot ce faci, unde te duci, la ce te gîn-deşti. Ştiu cînd eşti trist, cînd îţi aduci aminte de mine. E o nebunie care mă încălzeşte, îmi odihneşte spiritul. Doctorii socot că sunt bolnavă de nervi. La început le spuneam că visez toată noaptea. Mi-au dat fel de fel de doctorii, care mă făceau să dorm ca o piatră. Le-am lăsat la o parte şi m-am întors la visurile mele.
îşi plecă fruntea pe o lăture şi se uită la ei.
— Dacă nu te-aş mai visa, aş muri.
Mihai o asculta, cu inima sfîşiată. îi era frică să se mai apropie de dînsa, ca nu care cumva suflarea lui s-o înece. Părea că nu mai ţine de pămînt prin nici o legătură. Se întinse pe covor şi-şi rezemă capul de blana albă de pe picioarele ei, pe care o sărută în ascuns.
247
k
Ea păru că se gîndeşte...
— Ce stranii lucruri iţi spun!... Şezi bine. Rează-mâ-ţi capul de picioarele mele. Vino mai aproape dacă vrei.
5 El veni Ungă dinsa, aproape de tot. Tincuţa li puse mîna pe frunte, mlngîindu-l. Voi să urmeze, dar sîngele i se urcă din nou în obraz.
— Eşti prea aproape, zise ea, încurcată, rîzînd, cu o tremurare a glasului ce o Împiedica să vorbească.
10 El nu zicea nimic, ci se uita la dinsa, rătăcit ca
într-un vis.
— As vrea să te ţiu aproape de mine, dar mi-e frică... îmi bate inima aşa de tare! Şezi colo.
Mihai se supuse.
15 — îţi spun lucruri ciudate. Dar e adevărat. Trăiesc
numai fiindcă trăieşti dumneata... Aş vrea să te întreb ceva: dacă s-ar întlmpla să-ţi fie dragă o altă femeie, cit aş mai fi eu In lumea asta, mi-ai spune-o?... Nu, nu, nu vreau protestări zadarnice.
20 — Ţi-aş spune.
— Crezi că s-ar putea?
— Nu cred.
Ea zimbi, trist. îl privi cu ochii pe jumătate închişi, cerlndu-i parcă socoteala în tăcere de ce spune.
25    Dar se îmblinzi repede.
După aceea, ceru lui Mihai să-i istorisească despre viaţa lui de toate zilele, ce lucra, ce planuri avea pentru viitor, de-1 interesa politica. îi făgădui să vină la Bucureşti, la Saşa, ca să fie aproape de el. Voia să-i
30 vadă camera de studiu, să-i atingă lucrurile de pe masă. închidea ochii cu o plăcere copilărească, gindindu-se la cele ce spunea.
Petrecură astfel mai toată ziua Împreună. Cînd se întoarse ministrul acasă, Tincuţa dori să-1 vadă. îl
35 primi cu o graţie atît de măsurată, cu attttact îi vorbi, incit omul, copleşit de preocupări prozaice, se simţi ridicat deodată intr-o atmosferă senină, simpatică. Ieşind de la dinsa, se miră cu Mihai de nepotriveala dintre bărbat si femeie.
—• Cum se poate să se piardă o asemenea fiinţă in mijlocul lumii acesteia, plină de zizanii şi de meschinării?... Sunteţi rudă, da?
- Da.
5        — Ar trebui s-o Îngrijiţi. E păcat: îmi pare bolnavă.
Mihai se opri, uitîndu-se la şeful lui cum se plimba preocupat. Vederea Tincuţei lăsase in spiritul omului rece, melancolia faptelor nobile, uitate sau neştiute.
10 Părea cu dinadinsul zdruncinat de vedenia călătoare ce-i trecuse pe dinaintea ochilor. Surprinsese într-o clipă adîncul lucrurilor şi părea că le leagă cu cine ştie ce umbră din propria lui viaţă. Se opri în faţa lui Mihai, vorbind Încet, cu vocea gravă:
15 — Natura e citeodată de o nedreptate revoltătoare. Faţă cu noţiunile noaslre morale, e imorală, oarbă.Cu drept cuvînt au făcut grecii, din deBtinul lor, un fiu al Chaosului şi al Nopţii.
Graiul lui străbătu departe în sufletul tînârului.
20    El râmase pe loc, uitîndu-se în pămînt.
Nici nu mai avură nevoie să vorbească despre conu Dinu şi despre ginere-său. Ministrul pricepuse, din tot ce-1 înconjura, drama ce se petrecea sub aparenţe ri-dicule. îi fusese destul să vadă cîteva minute pe Tin-
25 cuţa, ca să i se lumineze şi mai bine ţesătura ascunsă a aparenţelor.
IX
Dar Tincuţa era fericită. Seara, după ce toţi se duseră sâ se culce, ea rămase singură.
30 în odaia ei ardea focul. Puse luminarea pe scrin şi
făcu doi paşi spre oglinda cea mare- în lumina Încrucişată a focului şi a luminării se văzu în mijlocul camerei, cu haina de mătase lungindu-se in penumbră, ca o fantezie uşoară. Mînicile ii cădeau bogate de pe umeri,
35    cu capete negre de dantelă. Se mişca in dreapta. Nevinovata închipuire de sine o făeea să se creadă de partea aceea înaltă. Cine ştie de ce. Era ostenită. Pianul era deschis. Şezu pe scaunul lui şi-şi aruncă ochii pe
249
note. Erau nişte Utere mari, albe, cu un pervaz negru. Luă caietul in mină şi-1 întoarse spre lumină: Sonate, Op. 27, nr. 2, Der Grăfin Jalie Guicciarăi gewidmel3. I se păru că aude pentru întîiaşi dată numele acesta. 5 Jalie suna aşa de frumos! Cine o fi fost?... Se sculă din nou şi se apropie de oglindă; apoi se depărta cît putu şi se uită numai la rochie. Era alta, într-o altă lume, într-o lume caldă de poeţi şi de muzicanţi, în azurul căreia se vedeau departe ramuri înflorite. îşi aduse io aminte de lucruri vechi, de un brocart rămas de la maică-sa, cu flori de crin. Se plecă pe covor şi ridică
0 batistă. Apoi veni lingă scrin. Se rezemă cu coatele de marmoră şi se uită la portretul lui Mihai. Era un portret vechi. Il privi lung, atît de lung, că i se părea
15    citeodată că nu-1 mai cunoaşte. Ii trecu prin minte
începutul unui vals de Chopin9 şi mişcă degetele pe
piatra rece, ca pe piano.
Se dezbrăcă inoet, rămlnind mititică. Intră în pat
binişor, îşi rezemă capul pe pernă şi se uită la flacăra 20    ce de-abia mai pllpiia pe virful cărbunilor. Glndurile
ei se prindeau in mreaja somnului. Din cind în cînd
1 se părea că pune mina pe momentul precis in care adormea 1 „Acuma, acuma", şi dormi, in adevăr, cu conştiinţa limpede despre trecerea de la o stare la alta.
25 întru tîrziu se deşteptă. Focul se stinsese cu desăvîr-
şire. In odaie era frig, dar ea asuda. Scoase batista de sub pernă şi şi-o trecu pe frunte. Simţi că-i tremură mina şi că tremură toată. Visase, ca Întotdeauna, pe Mihai, — il visase că pleca fără s-o vadă, pe ascuns, ca
30 să n-o turbure. Işi lăsă mîna In jos şi ascultă. Nimic. Un huruit de trăsură ce se pierdea pe uliţă o făcu să ridice capul de pe pernă şi să asculte. I se părea acum că-şi aduce aminte exact de momentul cînd ieşise birja din curte — momentul cind ea se deşteptase. Tocmai
35 de aceea se deşteptase, de zgomotul roatelor. Atunci se sculă pe un cot ca să asculte mai bine: nici o mişcare. Plecase.
Palidă, cu inima bătind să-i rupă vinele, sări jos din pat, aprinse luminarea, îşi îmbrăcă in fugă roehia, 40     încheind-o ici şi colo şi ieşi. Trecu prin coridorul cel lung şi prin salonaş, şi se duse drept la camera lui Mi-
250
hai, pe care o deschise, trintind uşa de perete. Era cuprinsă de o dorinţă netnfrlntâ de a şti adevărul, de a-1 constata în partea lui materială, dind de patul nedesfăcut şi de camera goală. 5 Cînd colo, Mihai dormea la locul lui, somnul omului tinăr, care a trecut o noapte in drumul de fier — iar odaia era plină de lucruri aruncate peste tot.
Tincuţa rămase încremenită, şi tocmai atunci i se păru că se deşteaptă din halucinaţia ce o stăpînise cu 10 atîta putere. Era să scape sfeşnicul din mină. Dete înapoi, retrăgîndu-se cu grijă, fericită că nu o simţise nimeni, nimeni, şi intră la ea, se dezbrăcă repede şi se eulcă din nou.
Cind işi regăsi căpătîiul cald şi închise ochii, i Be 15    păru că o cerească mînă se coboară din aer şi ii ridică de pe frunte pîcla visurilor rele, limpezindu-i glndurile. Mihai era acolo, sub acelaşi acoperămlnt eu dînsa. Ce mai putea dori?
A doua zi, dimineaţa, pe cind ea se îmbrăca, femeia 20    din casă îi spuse ca Mihai vrea s-o vadă.
Se găti numaidecit şi se duse drept la el. Bătu la uşe.
— Intră ! îi răspunse vocea lui dinăuntru.
Ea intră, încet, rîzînd, pe cind el o privea cum 25     înainta cu paşi măsuraţi, ca într-un menuet. Mihai
îşi strinsese lucrurile şi sta într-un colţ pe canapea,
cetind. Felul vioi cum se înfăţişă Tincuţa îi păru atît.
de Îmbucurător, încît nu se sculă şi nu o întrerupse.
Dînsa veni pînă lingă el, şezu şi, lulndu-i mîna, li 30     zise lung, cu ochii în ochii lui.
— Bună dimineaţa. Cum ai dormit astă-noapte?
— Am dormit foarte bine, răspunse el, sărutindu-i mîna.
— Cu visuri, fără visuri? 35         — Fără. De ce?
— N-ai simţit nimic? n-a venit nimeni la dumneata?
— Nu.
— Da' bine dormi! Vrei să-ţi arăt cum dormi? Uite aşa.
40 Şi-şi strimbft capul pe o pernă, rezemîndu-şi capul
In piept, ca cineva care cade de somn. Mihai rîdea:
251
to
15
20
25
30
35
40
— Da, da; aşa dorm. De unde ştii?
— Asta-i treaba mea. Apoi se uită împrejur.
— Dar prin casă, ce neorlnduială păglnească I... Una aruncată intr-o parte, alta într-alta, de ţi se părea că-s hainele a patru persoane, nu ale uneia singure.
El era din ce tn ce mai mirat:
— De unde ştii toate astea?
Ea se sculase şi se uita la lucrurile lui de pe masă, seoţîndu-le de prin tocuri, duclnd sticluţele pe la nas, învirtind foarfecele in mină.
— Ce-i asta?
— Ăsta este un cuţit şi o furculiţă, care se îmbucă una într-alta, ca să nu ruginească.
— Dar asta? A!... un puf ! Dai cu pudră?
— Nu dau. După cum vezi, este o colecţie de tot felul de instrumente de ras, între care şi puful pentru cine pune pudră.
— Ce fel de ras. Cuţit şi furculiţă...
— Nu... Astea sunt aruncate in valiză de slugi, din altă parte. Dar spune-mi, zău, cum de cunoşti modul meu de a dormi!
Ea se uită la el lung, cu privirea bună.
— Să-ţi spun: astă-noapte am visat că plecai, fără să-ţi iei rămas bun de la mine. M-am deşteptat. Tocmai atunci trecea o trăsură pe stradă. Văzusem lucrurile cu atîta luciditate, incit nimeni din lume n-ar fj putut să mă încredinţeze că nu era aşa. M-am sculat, m-am îmbrăcat în grabă şi am venit să văd camera goală. Iţi spun: eram atît de sigură că ai plecat, incitam intrat de-a dreptul fără să mai bat la uşă. Cind colo... nu plecaseşi.
— Se putea să plec fără să te văd !
— Ştiu, — dar e aşa.
Povestind cele întimplate, se sculase in picioare.
Obrajii, de regulă palizi, erau coloraţi; ochii, care totdeauna ardeau, de astă dată aveau privirea senină. Mihai o luă de mină şi o apropie de fereastră.
— Ce este? întrebă ea mirată.
— Nimic: te găsesc astăzi foarte bine.
252
10
15
20
25
30
35
40
Ea plecă ochii în jos, apoi ii ridică spre el, zicind încet:
— Eşti aici. Sunt fericită... Nu pleci incă.
— Mă duc cu ministrul la Slobozia şi ne întoarcem deseară. Tocmai de asta voiam eă te văd. Trăsura e gata.
Ea îl privi ţintă în ochi:
— Da? ...
Apoi il luă de mină şi-1 trecu repede in salonaşul ei.
— Aşteaptă-mă aici.
După cîteva minute Mihai văzu uşa deschizîndu-se, iar Tincuţa venind la braţul ministrului. Ea se mişca încet, legănîndu-se, venind ca o umbră în urma lui. Se uita la Mihai rîzînd. Ministrul părea ceva cam Încurcat, dar se reculese repede.
— Uite, Mihai, doamna doreşte sâ rămîi aici; eu doresc să vii cu mine... Ce alegi?
Tincuţa se întoarse repede spre el:
— Dacă doriţi dumneavoastră, eu nu mai doresc nimic.
— Veţi vedea: nu-i aşa că alegi să rămîi? iar pe mine mă laşi să mă duc singur?
Mihai se uita la amîndoi, nedumerit. Ministru il bătu pe umeri, prieteneşte:
— Rămli, rămîi. Noi ne vedem la Bucureşti în
toate zilele.
Apoi ieşi, însoţit   de Mihai pină   la trăsură.
Cînd se Întoarse înăuntru, Tincuţa îl aştepta in mijlocul Balonului, veselă. îi făcu o reverenţă adlncă, trimiţlndu-i o sărutare pe virful degetelor.
— Nu-i pentru cine se găteşte, ci pentru cine se ne-mereşte.
— îţi sunt foarte recunoscător; dar... ce a zis ministru?
— Recunoscător... ştii, cam aşa.
— Te mai poli Îndoi?
— Da?
— Desigur că da. Numai sâ nu i se pară ciudat...
— De ce? Eu te văd aşa de rar... El te vede în toate zilele, cum prea bine a zis. Ajută-mă să şed. Dă-mi blana. Pune-mî-o pe picioare şi stai lîngă mine.
253
Mihai se supuse, o ajută să se rezeme bine de braţele canapelei şi se întinse şi el pe covor.
Dar n-apucase să s-aşeze bine, cind văzu pe Tincuţa privind cu luare-aminte in aer, parca ar îi ascultat 5    ceva. în adevăr, se auzeau clopotele unui poştalion: Tănase Scatiu se întorcea.
Ea ridică ochii şi mlinile Bpre cer, ca o mută protestare împotriva soartei. Mihai pricepu ce se petrece Intr-însa, cu atit mai mult că trăsura intra In curte. 10    Se sculă şi făcu semn Tincuţei că se duce în odaia lui. Ea tşi strînse lucrurile împrejur şi aşteptă.
După puţin timp, uşa se deschise, lovindu-se de perete, şi Tănase intră, îmbrăcat în euhă, cu revolverul la brtu, ca de obicei. 15        —A! v-aţi sculatără !... Mă bucur.
Apoi ae cotrobăi prin şubă, rupee un nasture, inju-rind, şi scoase o hlrtie din buzunar, pe care o aruncă Tincuţei:
— Să dai asta Iui tat-tu s-o iscălească.
20 Tincuţa, mai nerăbdătoare declt altă dată, se uită la el pieziş:
— Dacă intri plin de noroi în casă, închide cel puţin uşa.
— Ia slăbeşte-mă, că n-am poftă de vorbă. 25        Şi ieşi.
Dtnsa deschise foaia de hîrtie şi prinse să cetească. Era slova lui Nae de la Ciulniţei. Părea un fel de declaraţie din partea Iui conu Dinu, către mini6tT\i, că nu vrea şi nu poate să se ducă Ia moşie, că nu încuviinţează
30 cererile ţăranilor, că are toată încrederea tn ginere-său, etc. Tincuţa se trudea să prindă înţelesul acestui act, dar nu izbutea. ÎI ceti şi-1 receti fără să-1 priceapă. Atunci sună şi zise feciorului să poftească pe boier. După eîteva minute, Tănase se ivi în uşă, numai în
35    pantaloni şi-n jiletcă.
— Ce este?
— Vino-ncoace. De ce umbli numai în vestă: te-o întîlni cineva. Ştii că-i Mihai aici.
— Ei, şi!... Sînt In casa mea.
40        — Tocmai de aia... Ce este hlrtia aata?
— Dă-o s-o iscălească şi nu mă mai descoase.
254
10
15
20
25
30
35
40
— O dau, dar explică-mi, să ştiu ce spun...
El se lepşi pe un acaun si lovi cu pumnul In masă.
— Bine, nenorocito, nu simţi cum mă string duşmanii din toate părţile 1 N-ai auzit cum mă reclamă ţăranii dumneavoastră, de la scofala de moşie ce am luat de zestre!...
Tincuţa se mişcă pe canapea şi ridică glasul.
— Nu ştiu nimic.
— Nu ştii nimic, ha? Da' pe ce lume trăieşti? Bătu-o-ar Dumnezeu de zestre s-o bată, că mai bine îmi rupeam gîtul decit mă insuram!
Ea se uită la dinsul, lovind nervos cu vîrful degetelor pe hirtie.
— Vorbeşte încet, că e lume alături. El se smuci furios către dinsa:
— Vrei, se vede, să zîc ceva lumii de alături... Dînsa, inţeîegîitd că nu-i de scos la cale cu el,
făgădui să vorbească lui conu Dinu.
— Să te duci numaidecît la el, m-ai înţeles? Ea dete să se scoale.
— Iacă  mă duc.
Scatiu ieşi. înurmalui, Tincuţa rămasepemarginea canapelei, gîndindu-se. Ce era de făcut? Să se ducă la tată-său, ştia mai dinainte ce ură groaznică avea batrlnui împotriva lui Scatiu, din pricina moşiei. Să nu se ducă, ar fi înnebunit-o bărbatu-său. între ei doi, nu găsea nici o scăpare. Se uita în pămlnt, clătinînd din cap.
— De ce nu mă ia Dumnezeu?...
Se simţi părăsită de toată lumea, fără putere, fără speranţă, cind, deodată, ii răsări in minte imaginea lui Mihai. Da, asta îi era singura mingiîere. Avu pornirea de a se duce spre el, însă, ca oprită de voluptatea de a spera, rămase locului; apoi se îndreptă către tată-său.
Spre marea ei mirare, conu Dinu făcea exerciţii de mers in picioare, se ţinea copăcel, trecea de la pat Ia masă, ca un copil.
— Da' ce faci, tată?
El se uita la dînsa, placid, cu o sprinceană ridicată în sus, de parcă era pusă in cui, şi urmă să-şi
255
10
15
20
25
30
35
40
caute echilibru. După cîteva momente de tăcere, ae întoarse spre dînsa:
— Merge, merge. Trebuie sâ mă mai mişc, că altfel  îmi amorţesc picioarele.
Multă vreme el fusese de altă părere; nu atinsese pămîntul luni întregi, ca să nu se ostenească. Acum era de părere contrarie.
Se uită iar la Tincuţa.
— Tu eşti mai bine? Ce ai acolo?
— Am o hlrtie... pe care te rog s-o ceteşti şi s-o iscăleşti.
Conu Dinu se rezemă de masă, işi puse ochelarii şi ceti în fugă cuprinsul actului lui Scatiu. Apoi plecă ochii în jos, pieziş, si se uită la fiică-sa peste ochelari:
— Ce face!?
Tincuţa luase un scaun şi şedea, cu mîinile pe genunchi. £1 urmă a o privi.
— Şi tu ai vrea să mă vezi iscălind un asemenea act?
— Eu nu vreau nimic.
— Atunci pentru ce mi l-ai adus?
— Fiindcă mi l-a dat să ţi-1 aduc.
— A!... ţi l-a dat să mi-1 aduci!... De ce nu vine dumnealui?... Să poftească aici la mine, să i-1 arunc în obraz, neruşinatu! Vrea să-1 iscălesc?... Poftim iscălitură.
Şi zicind astfel, rupse hîrtia cu furie în bucăţi. Tincuţa sări de pe scaun.
— Tată, ce Iaci \
Bătrinul bolocănea ochii furios, vorbind îndesat cu degetul în aer.
— Sâ poftească aici la mine!... Să vie la mine, nebunu, sâ-i dau eu iscălitură de act!... Vrea act, ha? ca aă mă pună sub epitropie de toată isprava?... Şi tu îndrăzneşti să-mi ieşi cu asemenea păcătoşii, tu, fata mea, pe care te-am crescut ca pe o floare, să nu te bată vîntu, să nu te arză soarele, ha?...
Tincuţa se uită la el înlemnită.
— Ce  să fac?
— Să nn primeşti asemenea lucruri pentru mine, pentru tatăl tău... Şi sâ mă aperi, nu să mă pui eă iscălesc pentru el!
256
— Bine, tată, ce să fac? Dumneata îmi eşti părinte, cl îmi este bărbat...
— Vezi bine. Şi dumneata te duci după bărbat...
— Da' ce să fac?
5 Conu Dinu se uita la ea si da din cap. Tincuţa urmă,
încet:
— Au venit sătenii noştri să-1 reclame la prefect.
— La ministru, nu la prefect. Să-1 reclame la ministru, şi la vodă, şi la Dumnezeu, că i-a jupuit ca un
10    tîlhar. Pe mine de ce nu m-au reclamat la nimeni?
— Dumneata erai din cale afară bun cu dînşii...
— Aşa?!
— Cum a venit un om cu voinţă s-au supărat.
— Va sâ zică,  eu n-aveam voinţă? Frumos. 15         Tincuţa se duse la el să-1 mingîie.
— Nu, tată, nu te supăra. El o "îndepărtă de la dînsul.
— Fugi, fugi, că mă mihneşti.
— Te rog, tată... Ce să fac?... El mă goneşte, 20    dumneata mă goneşti... Sunt aşa de nenorocită!
— El  t« goneşte!?...  Te goneşte!...
Şi zicind astfel, voi să se repeazâ spre uşă, cu ochii injectaţi de sînge, dar se încurcă, se împletici şi căzu. Tincuţa sări să-1 ajute, insă de-abia se ţinea
25 ea însăşi pe picioare. Chemă slugile, îl ridicară de jos şi voiră să-l pună in pat. Se zbătea să se scoale şi să plece. Cu mare greutate il liniştiră şi-1 făcu să-şi ia locul in fotoliu.
Tincuţa, ieşind de la el, era cu desăvirşire nimi-
30 cită. Stete un moment in coridor şi se gîndi. Ce să facă? Nu mai avea nici cel puţin hirtia neiseălită.
Atunci, prinsă de un fel de curaj, păru că-şi regăseşte calmul obişnuit: intîmple-se ce s-o întîmplâ. Astfel, reintră  în  salonaş şi aşteptă.
35 După puţin timp, veni Scatiu. El aflase de la
slugi despre starea lui socru-său, şi clocotea de niînie. Se plimba de colo pînă colo, ca o hienă, fără a zice o vorbă. Deodată se opri in faţa Tincuţei.
— N-a vrut sâ iscălească, aşa-t? 40         Tincuţa  înălţa din umeri.
— N-a vrut. Lasă că-i arăt eu!...
17 — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. n
257
Apoi se invirti prin casă, şi iar veni in faţa ei.
— Să ştii că mîine cer de la tribunal să-1 puie sub epitropie. Dacă e nebun, nebun să fie...
— De  ce vorbeşti  aşa? E tată-meu. 5        — N-ai mai fi avut parte de el!...
Şi zicind astfel, se apropie de dinsa şi începu să strige-.
— Nu-1 vezi că-i nebun!... E nebun de legat!... Sunteţi cu toţii o casă de nebuni, şi el, şi tu, şi tot.
10    neamul  vostru!
Tincuţa se sculă binişor şi voi să iasă. El îi tăie drumul.
— Unde pleci? Ai să stai aici  să m-asculţi. Ea se opri în loc şi se uită la dînsul:
15 — Vrei să-mi scurtezi viaţa de tot.
— Da' lasă că eşti neam al dracului, nu pieri cu una cu două. Am să mă duc la tribunal...
Pe cînd el începea din nou, se deschise o uşe, şi Mihai intră. Tănase, care uitase cele ce-i spusese ■J0    Tincuţa, rămase cu gura căscată.
— Bună  ziua, domnule Tănase. El işi muie glasul de tot:
— Da' de unde ieşişi, măi nenisorule?
— Eram aici. Te rog să mă ierţi c-am auzit fără 25    voia mea cele cespuneaiTincuţei... Ministrul mi-a vorbit de întîmplarea asta, însă fără să-i dea imiortaiţă Dacă vrei, vino la mine să-ţi explic...
Şi trecură amîndoi in cemeia Iui Mihai.
X
După ce Tănase ieşi, Tincuţa răsuflă. Se duse în 30    odaia ei, şi rămase la geam, uitîndu-se in grădina desfrunzită.
O asemenea viaţă era cu neputinţă de suportat, încotro se întorcea cu mintea, vedea numai prăpastie: bărbatu-său îi era odios, se revolta împotriva 35     societăţii care-1 tolera, împotriva lui Dumnezeu care-1 ţinea pe picioare; tată-său devenise egoist, copilăros, stăplnit numai de gîndul moşiei. Ii trecuse prin cap
258
ideea despărţeniei, însă groaza de scandal o făcuse să ţ. dea înapoi înfricoşată. Ce era de făcut?
"i O lega de lume fata şi, cu un simţimînt mai per-
sonal, Mihai. Insă amîndoi stau oarecum în partea 5    nestatornică a vieţii. Acolea, lingă dinsa, nu era dectt } necaz şi chin.
Ideea morţii  îi încolţise in  minte de mult. Se simţea bolnavă şi nădăjduia că poate să moară curînd. 'i; Dar, tinereţea lupta, şi moartea venea încet.
10 Scena din urmă eu bărbatu-său o revolta, o exas-
pera. Mihai auzise cum era tratată în casa ei, şi, în loc să-i fie recunoscătoare că pusese capăt injuriilor, se simţea umilită, înjosită; cît putuse să sufere ea singură, fără ca alţii să ştie, suferise; dar să fie batjocorită 15 aproape în faţa lui Mihai, în auzul lui, i se părea cu neputinţă de răbdat.
Deschise geamurileşirespirăcu putere. Ii era cald. Se desfăcu Ia gît şi-şi puse coatele pe marginea ferestrei, gîndindu-se. Ce fără de şart mai era şi lumea asta! 20 Cine e fericit intr-însa? Violenţii şi apoplecticii. Cei blînzi şi fără voinţă sunt victime. Dar, fiindcă înţelegea că e aşa, de ce nu-şi schimba şi ea firea? Insă poţi să-ţi schimbi firea?
Ce-ar fi fost oare, dacă s-ar fi despărţit de bârbatu-25    său? Scandal. Ei, şi? Se cuvine să pui in cumpănă fericirea ta cu opinia lumei? Şi prinse a gîndi cum s-ar fi dus la Saşa, cum ar fi trăit aproape de Mihai, cît i-ar fi fost de devotată. Dar conu Dinu? cui să-1 lase? Era hărţăgos, crud, copilăros, dar ii era tată. De cite ori 3o     lua lucrurile mai aproape, i se făcea milă de el. Şi pe dînsul tot Împrejurările îl aduseseră in halul în care era, împrejurările şi lipsa de voinţă. Lipsa de voinţă. Ce vorbă şi asta! Cine era vinovat de lipsa lui de voinţă? Natura, Dumnezeu.   Dar un  Dumnezeu  care face 35    asemenea lucruri nedrepte e o fiinţă imorală. Atunci la cine să-ţi mai întorci ochii? La nimeni. La pămînt. La nefiinţă.
Logic, aşa părea. însă li era drag Mihai. Ce drag ii era 1
40 Se simţi cuprinsă de frig, dar urmă cu incăpâţi-
nare să se gindească la Mihai. Pe al doilea plan al
259
17*
conştiinţei se ivea umbra morţii. O dedublare a personalităţii sale morale o făcea să aspire cu o parte către fericire, iar cu alta către moarte. Pe cînd se gîndea la Mihai, ideea că ar putea să răcească desfăcu rinduriJe 5 planului iutii al conştiinţei şi răsări luminoasă înaintea tuturor. Ce bine ar fi fost! Să moară de moarte bună, dar repede; să Înceteze de a mai suferi.
Uşa se deschise încet şi Zoiţica întră. Ea rămase în mijlocul odăii, strîngînd din umeri. Tincuţa închise
10 geamurile cu grabă şi chemă pe fată la dînsa. Se uită la ea lung, gîndindu-se într-o clipă Ia o infinitate de lucruri. Cu cine semăna? Ar fi putut să semene cu tată-său. O mişcare nervoasă o făcu să dea pe Zoiţica la o parte şi, repede, iar a-o apropie de dînsa. Fata simţi
15    obrazul mame-sei rece, mîinilereci.
— Eşti îngheţată de frig, mamă. Ai fost afară?
— Nu, dragă; am deschis fereastra să mai schimb aerul.
Fetiţa se duse Ia sobă, luă cu mîiniie ei micuţe un 20    lemn şi-1 puse pe foc, mai puse unul şi încă unul; apoi strinse portiţa şi se strecură pe vîrful degetelor, cu gravitai e.
Tincuţa o privea, dusă pe gînduri. Ochii ei păreau a zice copilei: „care va fi şi soarta ta ! pe ce mîini vei 25    încăpea!" Atunci ideea morţii o înfiora. Chemă fata, o luă în braţe şi o sărută, strîngînd-o la piept cu o nespusă milă.
Cînd reintilni pe Mihai, se simţi stîngace, încurcată. Nu îndrăznea să-I privească ca să nu vadă ochii lui 30 compătimitori. Ideea umilinţei se împletea in mintea ei, ca o maşinărie complicată, cu atîtea roate şi roti-cele sufleteşti, ee o făceau 3â sufere. Ceea ce părea amor propriu rănit era numai o blinda închipuire de sine: voia să se păstreze, în imaginile lui, curată, desfăcută 35 de orice legătură trivială. Şi cuvintele lui bărbatu-său, zise în auzul lui Mihai, o pătaseră.
A doua zi, ministrul şi Mihai plecară. Tincuţa, de la geam, se uită lung ]n urma lor. Cînd ei pieriră în zare, ea râmase in colţul ferestrei, 40    privind departe în văzduhul fumuriu, fără nici o legătură intre ea şi lume. Ii răsări în minte o imagine
bizară: Julie Gtticciardi, şi o cută misterioasă de rochie: rochia ei din oglindă...
XI
La o lună după cele întîmplate pînă aci, Mihai cu sorâ-sa şicumnatti-său călătoreau din nou spre Tincuţa, 5    de astă dată insă ca s-o ducă Ia groapă.
O depeşă a lui Scatiu, cu două zile înainte, ii chema şi-i ruga să aducă doi doctori, cei mai mari din Bucureşti, „fără a se uita la preţ"; o altă depeşă, iscălită „cel mai nenorocit om", îi vestea că „totul s-a sfîrsit". 10 Era prin luna lui ianuarie. Gerul înlemnise toată
calea. Uliţele pustii scirţliau sub picioarele rarilor trecători. Ci te o sanie goală, cu doi bouleni piperniciţi, mergea spre barieră.
Niciodată nu văzuse Mihai firea tristă a lucrurilor 15     într-o lumină mai potrivită. Grămădiţi citetrci în sania lui Scatiu, tăceau. Fiecare se simţea apăsat de apropiata înfăţişare a morţii.
In adevăr, se vedea de departe poarta lui Scatiu îmbrăcată într-o  invelitoare  neagră monumentală 20     Citeva b.irji intrau şi ieşeau fără rost, goale sau cu lume necunoscută.
Cea dintîi persoană de care deterâ fu coana Profira. La sunetul clopoţeilor, ea ieşi din odaia ei de jos şi începu să se bocească, ii sărută pe cîtetreipeamlndoi 25    obrajii,cintînd aceeaşi melopee cadenţată: „Tincuţo, mamă ! — Tincuţo,  mamă !"
Cînd dinşii se duseră sus, ea chemă pe Costea la dînsa, puse mîiniie în şolduri şi începu să-1 judece;
— Da' ăştia ce mai caută?
30 — Or fi venit pentru moartea cuconiţei.
— Pentru moartea cuconiţei, ha? Da' locantă nu e in tirg, — ducă-se la locantă I Ce caută pc urechile Iui fii-meu? Tot el, sireacii!
Slugile fiind ocupate, iar Tincuţa moartă, coana 35    Profira pusese mina pe chei; astfel, toată ziua era beată.
260
261
10
15
20
30
35
40
Pe cind Mihai şi Saşa se urcau sus, Scatiu Ie ieşi înainte. Roşu, cu genele umflate, cu gulerul cămăşii în negru, părea mai hidos decît de obicei. Se aruncă de gîtul Iui Matei, şi, cit era de lung şi de bleg, incepu să se bocească şi el, ca mamă-sa, cu glas mare şi cu ra-d icale:
— Am pierdut-o, vere Matei, am pierdut-o ! S-a dus de la noi, verişoară Saşo ! M-a lăsat singur, m-a abandonat, nenorocitul de mine!
Şi cu ochii închişi, cu pumnul Ia frunte, scrîşnind din dinţi, merse înaintea lor, ducindu-i spre salonul în care era moarta.
La vederea chipului Tincuţei, ridicat suspepernă, alb, senin, cu majestatea morţii întipărită în toate liniile, Mihai simţi un val de durere că i se urcă în piept şi că-1 podideşte plînsul, cu hohot. Rămase lingă uşă, cu ochii în batistă, plingînd fără să se mai poată stăpîni. Saşa luase un scaun şi se aşezase în faţa răposatei, pe cînd Matei se uita la dînsa.
Intrată în stăpinirea liniştei de veci, s-ar fi zis că Tincuţa nu murise, ci numai trecuse în lumea ei cea dreaptă. Cu mîinile strînse pe piept şi cu flori în jurul capului, părea că adormise gătindu-se. Făcliile ce ardeau şi vîrful pantofilor noi, ce ieşeau de sub rochie; mirosul de tămîie; batiste înmuiate în apă de colonia; aerul de groază al celor dimprejur, înjosorau oarecum recea frumuseţe a morţii. Viaţa ei chinuită se stinsese încet, prelung, fără să lase în formele de acum decît intipărirea celui din urmă moment al conştiinţei, că încetează de a suferi. Dînsa murise cu noţiunea clară a fericirei de a nu mai fi.
Şi cînd acestea se ceteau pe chipul ei, Tănase se credea dator s-o căineze că a murit. După ce mai da o raită pe Ia cumpărături, unde număra luminările aduse din tirg, intra în salon şi începea să geBmă:
— Ah, nevastă, de ce m-ai lăsat tu pe mine! Apoi, văzînd pe Zoiţica cu ochii plini de lacrămi
alături de Saşa, o îndemnă să plîngâ:
— Plîngi, plingi, nenorocită orfană! Mamă ca a ta, puţini au avut in lumea asta...
10
15
20
25
30
35
40
Şi acolea pe loc, se întorcea către femeia de la capul moartei şi-i zicea, lung şi tărăgănat:
— Mărio, rupe feştila de la făclia aia, că pătează covoru.
Cei doi-trei oameni cu sufletul la locul Iui, ce erau de faţă, se simţeau dezgustaţi de atîta nesimţire şi prefăcătorie. El ieşea liniştit, se ducea în biurou, unde deschidea casa de bani, scotea sticla cu rom şi bea din plin, ca sâ-i treacă de inimă rea.
In mijlocul celei mai mari tăceri, se auzi deodată glasul lui Scatiu strigînd:
— Fugi! Să nu te văd înaintea ochilor, cobe! Luaţi-1! daţi-1 afară !
Matei ieşi în vîrful degetelor să vadă ce se petrecea.
In faţa lui Scatiu, care urla furios, un om bătrîn, căzut în genunchi, se ruga de el să-1 lase să intre. Matei recunoscu pe Stoica ţiganul, fostul vizitiu al lui conu Dinu. Se duse la Scatiu şi-1 luă de braţ, tre-clnd cu el într-o odaie vecină.
Stoica intră plin de zăpadă, îşi lăsă căciula la uşă, se apropie de moartă sughiţînd, şi-i sărută mîna. Apoi se uită la dînsa, clătinind din cap. I se înnodau lacrimile în barbă. El nu putea rosti decît un singur cuvînt: „Stăpînică, stăpînică". Se retrase şi sc făcu nevăzut.
Cit despre conu Dinu, nimeni nu se îngrijea de el. Părăsit în voia slugilor, singur, neputincios, pirotea în scaunul lui, străin parcă de cele ce se petreceau împrejur. Numai cînd văzu pe Saşa, ieşi din nesimţirea lui aparentă şi începu să plîngă ca un copil. Se încleştase de mîinile ei, rugind-o să-1 ia dînsa:
— Să nu mă laşi, fetiţo, să nu mă laşi, că mă omoară şi pe mine.
O adevărată teroare îl cuprinsese, din ceasul cînd văzuse pe Tănase intrînd la dînsul cu vestea că Tincuţa murise. Gemetele, urletele, blestemele lui înfricoşaseră pe conu Dinu mai mult decît ştirea ce-i aducea.
Saşa căuta să-1 liniştească, făgăduindu-i că se va întoarce peste puţine zile şi-1 va lua cu dînsa la Bucureşti. Bătrînul o privi disperat:
— Va să zică mă laşi...
262
263
10
15
20
25
30
35
40
264
Ea încercă să-i dovedească că nu era cu putinţă să-1 ridice numaidecit din casa lui Scatiu, fără să-i dea bănuieli. Conu Dinu nu mai răspunse nimic, ci rămase cu ochii în pămînt.
Nepoata-sa IJ privea in tăcere, gîndindu-se ce era de făcut. Se vedea bine că bătrinul invirtea ceva prin minte. Ea se temea să nu-şi pună şi el capăt zilelor. Căută din nou să-1 încredinţeze că nu se duce la Bucureşti decit ca să-i pregătească odaia. El tăcu.
lnmormîntarea Tincuţei se petrecu în aceleaşi condiţiuni de solemnitate şi declamare. Totul era bogat, dar totul ţinea de reclamă şi de fală. In urma carului funebru mergea Tănase, între Matei şi Mihai. La fiecare răspîntie, Scatiu se credea dator să sperie lumea cu gemetele. îşi pusese în minte, fiindcă aşa ii convenea, să facă răspunzător de moartea Tincuţei pe un biet doctor jidan. îşi cînta vorbele pe nas, ca un ţîrcovnie:
— Unde o duceţi!... Să nu o treceţi pe sub ferestrele mişelului!... Bănică! Nae! Vasile!
Numele îngrijitorilor de pe la moşii erau astfel invocate la fiecare colţ de uliţă, ca mărturie a durerii ce-1 copleşea, în fond insă pentru ca să se vadă puterea şi bogăţia lui.
La coborîrea sicriului in mormînt. Scatiu păru că înnebuneşte. în fantazia lui, excitată de alcool şi de-plînsetele sincere ale celorlalţi, acest act al punerei în pămînt, în adevăr cel mai mişcător din toate, i se înfăţişa într-un mod atît de ciudat, incit nu-şi mai putea stăpîni urletele. Era conştiinţa soartei noastre comune, eare revolta viaţa vînjoasă şi violentă din el.
Matei enervat îl strînse de braţ:
— Nu mai striga aşa !
Glasul lui poruncitor păru că sugestionează pe Scatiu. El tăcu deodată: luă o mînă de pămînt Îngheţat şi o aruncă in groapă. Cind totul se sfirşi, plecă repede spre sanie, încovoiat şi tăcut. Se Înveli cu tartanul pe picioare, dind din cap:
— S-o ia dracu de viaţă Apoi, adresindu-se vizitiului:
— Haide, băiete.
XII
10
15
20
25
30
35
De la vestea ce i-o adusese Mihai, că ţăranii lui reclamaseră ministrului, conu Dinu nu mai avea pace. Era pe jumătate olog, astfel că nu putea să iasă în lîrg şi sa plece de acolo drept Ia moşie.
In luna din urmă, pe cînd Tincuţa era bolnavă, conu Dinu trimisese într-o zi să-i cheme un birjar. Il tocmise cu 30 de lei să-1 ducă la Ciulniţei.
Făcu această Încercare pe faţă, sperind că Scatiu nu va îndrăzni să-I oprească. Dar se inţelă: Scatiu îndrăzni, ba dete şi o pereche de palme birjarului.
De atunci bătrinul se concentra în sine şi deveni mai blind.
După moartea Tincuţei, ceru să vadă pe ginere-său. îl rugă binişor să-i trimită un ooitor ca să-şi facă haine negre. După cîteva zile, iar voi să-1 vadă. îi vorbi despre fetiţă, rugîndu-1 s-o trimită la Bucureşti, la Saşa. Scatiu îi împlini toate gusturile, sau ii făgădui să i le împlinească, dar totdeauna cu aceeaşi condiţie: să nu mai încerce să plece.
într-o dimineaţă, conu Dinu ii ceru sania să se ducă  la baie.
— Bucuros. Vrei să-ţi dau şi pe Costea să te ajute?
— Cum vrei.
— Ba nu: cum vrei dumneata.
Bătrînul se gîndi. N-avea nici o nevoie de Costea, dar ţinea să nu deştepte bănuieli.
— Doar să mă ajute să mă urc în sanie. La baie m-o da jos un om.
— Va să zică nu-ţi trebuie.
— Nu.
Tănase porunci să înhame caii. Conu Dinu îşi puse o pereche de pantofi groşi, îşi luă şuba şi căciula, dete femeii să-i aşeze în sanie peria de cap şi prosoapele, şi astfel, ajutat de fecior, plecă.
De multă vreme nu ieşise din casă. Aerul rece il Însufleţi. Vorbi vizitiului cu interes de tot ce întîlnea in cale, dar vizitiul răspundea numai cu gura jumătate: era dăscălit de Scatiu.
205
La poarta băilor stau cîteva birji. Sania lui conu Dinu intră in ogradă, el se dete jos cu mare grijă, şi intră înăuntru. Sania întoarse şi se puse să-1 aştepte.
Dar după puţin timp bătrînu'l deschise uşa şi chemă ' 5    pe vizitiu.
— Ia ascultă, fă bunătate, te rog, dă o fugă pînă acasă şi adu-mi briciurile: cere-le la Măria şi, aici, dă-le îngrijitorului, pentru mine.
Vizitiul porni numaidecît. El 11 pîndi pînă ce se 10 - depărta; apoi spuse băiaşului că are puţină treabă în tîrg, îl rugă să-1 urce într-o sanie de birje şi să primească briciurile în numele Iui, că se Întoarce.
De îndată ce fu singur cu birjarul, Si zise:
— Măi băiete, tu eşti stăplnul saniti? 15         — Eu, cucoane.
— Ai cai buni?
— Buni de tot.
— Poţi să inhami numaidecît şi pe ceilalţi doi şi să mă duci la Ciulniţei?
20 — Numai cit te-i şterge la ochi, cucoane.
— Cîte parale vrei? Birjarul se gîndi.
— E cam departe... sint două posti bune... vreme de iarnă.,.
25 — Scurt, scurt, cit vrei?
— Să-mi dai doi poli, boierule.
— Bine. Mişcă-te.
Bidiviii o rupseră la fugă. După cinci minute intrau într-o curte jidovească, plină de zăpadă bătătorită. 30    Birjarul scoase alţi doi căluşei, îi înhamă Înaintea celorlalţi şi porniră.
Conu Dinu îşi ridicase gulerul de la blană peste cap, ascunzindu-se de teamă să nu-1 cunoască cineva. Cînd fură afară din oraş şi dete cu ochii de întin-35    derea lucie a clmpului, i se păru că întinereşte. De doi ani îl ţineau închis! De doi ani nu mai răsuflase la lumina largă a şesului! Drumul pe unde mergeau îl cunoştea din copilărie; ştia numele tuturor satelor, al tuturor popasurilor; copacii erau desfrunziţi şi trişti— 40    şi totuşi lui îi părură toate noi, toate frumoase'.
— Ia ascultă, birjar: ştii să mii?
— Ştiu, cucoane.
— Dacă ştii, aă te văd. Am zis 40 de lei: Sti dau
50.
La aşa vorbă duioasă, biciul învăluia dintr-o dată 5    pe rotaşi şi pe Înaintaşi, iar snnÎ6 zbura pe pîrtia drumului.
Cu cit mergeau mai repede, eu atît emoţiunea lui conu Dina creştea. I se părea că-1 ajunge Scatiu de pe urmă. La fiecare minut se uita îndărăt. 10        Şi avea dreptate să se teamă.
Vizitiul, venind să ceară bricile, dăduse caieceii bănuieli lui Scatiu, fiindcă el ştia că sociu-s;.u ru te mai rădea de mult şi îşi tăia baita cu foarfecele; tu toate astea nu zise nimic. Se mulţumi să întrebe j.c 15    vizitiu dacă în adevăr îl lăsase la baie.
Acesta, sigur de sine, se întoarse după vorba lui conu Dinu şi dase pachetul în mîra îrgiijitoiuhii; apoi se pusese să aştepte. însă, după vreun cers, rezbit de frig, se coborîse din sanie şi se preumbla de colo piră 20    colo izbindu-şi mîiniie de umeri. Oteodată îşi aiurfa ochii Înăuntru, doar l-o vedea cir.^va. Şi în adevăr, intendentul băilor, ştiind că nu e nimeni înăuntru, ieşi la el şî-J întrebă pe cine aştepta. ' Cind înţelese el că conu Dir.u fugise, stri pe capră 25    şi plecă în goana cailor.
— Tiii! e rău de mine !
Intră pe poartă ca un năuc, lăsă hăţurile şi se duse la stăpîmi-sâu într-un suflet:
— Cucoane, boierul cel bătrin a fugit!... 30         Scatiu sări în sus.
— Unde a fugit? Cum a fugit?
— Nu ştiu, vai de maica mea ! L-?ra lăsst la baie... şi am venit după brice. Cird m-iin întors Snsjoi, eu ţineam că-i înăuntru... De urde să ştiu eu?...
35     '   Scatiu îl privi o clipă chioriş, apoi se repezi la el şi-1 luă la bătaie:
— Te-ai vîndut lui, mişelulel... Stai că te învăţ eu mir*.e.
Stăplr.ul da ca un orb, iar sluga se apăia cu amîn-4o    două mîiniie duse la cap.
— Iartă-mă, boierule, c-sm greşit... nu-s vinovat.
266
267
— Să inhami caii numaidecit, ticăloşiile! Pe cîte-patru, m-ai  înţeles?
Vizitiul se repezi la grajd, iar Scatiu se duse să-şi ia blana, parcă nimic nu se întîmplase între ei. 5 După zece minute ieşeau pe poartă ca o vijelie. In
goana lor nebună peste clmp, treceau văi, dealuri, gîrle îngheţate, alergînd după sania lui conu Dinu. La fiecare cinci minute, Scatiu se ridica în picioare sau îşi întindea gîtul în vînt, ca un copoi, să prindă urma 10 fugarilor. Lumea de pe la circiumi, care văzuse tre-cînd cele două sănii, ca două vlrtejuri, se uita mirată după ele.
înainte de a ajunge la Ciulniţei, conu Dinu se opri o clipă în satul Balta, cu ai cărui locuitori avusese 15 Tănase altădată proces şi cu care nici acum nu trăia bine, şi le spuse în fugă să vie Ia curte. Prin satul lui de asemenea se opri la două-trei case şi chemă pe oameni.
în vreme de iarnă, ţăranii robotesc primprejurul 20    casei, mai dreg cîte ceva, mai stau la circiumă, după cum selntimplă. Vestea scrăspîndiprin sat ca fulgerul.
Nae Eftimiu şi Aglaia rămaseră încremeniţi cînd deteră cu ochii de conu Dinu. Alergară să-1 coboare din sanie, uitîndu-se unul la altul. 25 — Da' ce-i asta, unchiule?
Bătrinul le aruncă o privire încruntată.
— Ce să fie, nepoate: ia, am venit la mine acasă, îl urcară sus, îl duseră in vechea lui odaie, care
acum devenise odaia Iui Scatiu, îi aprinseră foc. Aglaia 30    li dete dulceaţă, ca şi cum ar fi fost cei mai supuşi ai lui slujitori.
Conu Dinu zări pantofii Iui Scatiu, de marginea patului. Fără a zice o vorbă, îi ridică de job cu bastonul şi-i aruncă în foc. Aglaia 11 privea cu ochii holbaţi:
— Da' ce faci, unchiule?
— Asta-i treaba mea. Fă bunătate şi schimbă patul, scoate plapăma, şi salteaua, şi mindirul, să iasă mirosul de mitocan, m-ai înţeles?
Aglaia înţelese că n-avea încotro. Se supuse, dar 40    cu mînie. Aglaia era st ăpină pe curte. Vechea prietenie cu Tănase se urma şi acum sub ochiul binevoitor al
268
35
d-lui Eftimiu, şi în virtutea acestei prietenii dînsa făcea ce vrea.
Bătrinul ceru să-i aducă un fotoliu, se dezbrăcă de şubă şi şezu la o masă, gîndindu-se. 5 —Aşa!...   zise el cu mulţumire.
Odată ajuns la moşie, i se păru că a intrat în împărăţia lui: aici nu se mai temea de Scatiu.
în vremea asta, toată lumea din curte era in mişcare. Nimeni nu înţelegea ce se petrecea, dar fiecare se 10 simţea in nelinişte. Vătafii vechi fuseseiă înlocuiţi cu alţii, oameni de încredere de-ai lui Tănase, cari aduseseră pe săteni Ia dispeiaie. Leşile erau prefăcute, după ideile noului stăpîn; hambarele mutate din loc; pină şi argaţii nu mai erau aceiaşi. 15 Pe cînd slugile lui Tănase se adunau să vadă ce se
petrece, ţăranii intreu pilcuri, pilcuri în curte, voi-bind între dînşii:
— A venit boierul, mă?
— A venit, mă.
20 -- Mare scofală !...
— Da' nu Scatiu, mă.
— D-apoi cine?
— Boierul nostru.
— Conu Dinu?
25 — Păi cum. Vezi răclămaţia noastră?
— Da' de unde ştii tu, măi Tudosi?
— D-apăi că l-am văzut, măi băiete.
Oamenii nu prea vreau să creadă, fiindcă ştiau eă-1 ţine zălog Scatiu la oraş. 30 Pe cînd ei vorbeau astfel între dlnşii, se auziră
clopoţeii de la o sanie de pe drum: ajungea Tănase în goana cailor.
De îndată ce intră în curte, el Înţelese cum stau lucrurile. Era galben-verde de mînie. Se ridică In pi-35    cioare şi se uită la săteni.
— Ce vreţi dumneavoastră, oameni buni?
Ei işi scoaseră căciulele şi se apropiară domol de dinsul.
— Bună vremea, coane. 4o         — Ei, ce-i?
289
— Păi ce sa hie... Ia, mai veniserâra pe la curte şi noi... cam auzit c-a sosit boierul cel bătrin.
— A sosit, da-i cam bolnav. Veniţi mai spre seară. Şi sări din sanie ducîndu-se sus.
5 Cum intră in casă, îşi dezbrăcă blana şi dete năvală
la socru-său.
— Cu multă plecăciune, boierule.
Conu Dinu sta tot la masă. Cum il văzu îşi întoarse privirea  in  altă parte şi răspunse pe acelaşi ton: 10 — Mulţumim dumitale.
Tănase Încuia uşa. Bătrinul începu să strige:
— Nu-ncuia uşa! nu-ncuia uşa !
— Nu urla aşa, c-avem de furcă amîndoi.
— Nu-ncuia uşa!
15 — Mi-ai fugit de-acasă, hr?
— Nu-ncuia uşa !
Ochii bătrinului slau să-i iasă din cap. El striga cit îl lua gura, repetînd aceleaşi cuvinte: „Nu-ncuia uşa". Scatiu fu silit să descuie uşa. 20 — Pentru ce mi-ai plecat de-acasă, boierule?
Conu Dinu păru că se linişteşte.
— Pentru că aşa am vrut. —■ Asa ai vri:t?
— Da.
25 — Aşa? Stai că te-nvăţ eu minte.
Şi zicind astfel,  se sculă şi chemă pe Nae.
— Spune lui Chiru să vie-ncoace cu II ie — şi sâ schimbe caii.
Nae îl luă la o parte şi-i şopti ceva la ureche. Tănase 30    se repezi afară, la oameni, furios.
— Măi fraţilor, vreţi, se vede, să m-aduceţi la disperare. Ce căutaţi în curtea mea!... Duceţi-vâ la ministru!
Unii dintre săteni plecară; alţii nu. 35 — Pe noi ne-a chemat boierul nostru.
Scatiu începu să zbiere.
— Boierul vostru!... Chivule, Hie, daţi-i afară! afară !
Vătăşeii luară lumea mai cu bine, mai ru rău şi o 40    scoaseră afară din curte, închizînd porţile. Scatiu se întoarse la socru-său, urmat de cei doi inşi.
■270
— Acuma, tată socrule, să ne iăfuim amîndoi. Puneţi mina pe el, mă.
Bătrinul văzuse de pe feiees>tră ci.ni îl pârtsite ţăran ii, şi, neavind nici o putere, işi plecese capul pe 5    masă şi plîngea. Cei doi vătafi puseră mina pe el. Seat iu poruncea:
— Daţi-i şuba şi aduceţi un curmei. Vătafii aduseră blana şi fringhiuţa.
— Legaţi-1!
10 Chiru îl înfăşură în blană şi-1 legă cu frînghia pe
dasupra. Apoi îl luară pe sus să-1 puie in sanie. Caii însă nu erau gata. Aşteptînd, ei putură vedea, cu toţii, peste gard, că sătenii nu se risipiseră, ci aşteptau. Atunci Tănase porunci celor două slugi să-şi aducă
15 puştile.
Cind sania fu gata, aşezară pe bătrin, ca pe un sac, într-un colţ. Scatiu se sui alături, Chiru pe capră, lîngă vizitiu, iar Ilie în coadă. Astfel, porniră.
Insă in loc să iasă pe poarta cea mare, sania trecu
20 pe sub Ieşi, in fuga cailor, şi se îndreptă spre poarta de la arman. Sătenii, care aţineau drumul, înţeleseră glndul lui Scatiu şi o porniră in goană în partea aceea. Cei mai sprinteni ajunseră la timp şi deteră să apuce caii Înaintaşi de dirlogi, dar caii, tineri, se feriră,
25 speriaţi, şi se strecurară printre lume. Oamenii blestemau şi mai alergau in urma săniii, doar ca să-şi verse focul — cînd, de departe, văzură , venind înaintea fugarilor alţi oameni, din alt sat: erau ţăranii din Balta.
30 Scatiu, care înţelese primejdia, zise lui Chiru să
tragă un foc în vint, iar vizitiului să dea gură cailor, însă sperietura puştii, în loc să le fie de-a bună, mai rău le strică. Băltenii aţinură drumul cailor, strigînd. Scatiu apucă hăţurile din mina vizitiului şi voi s-o
30 ia peste cîmp — dar unul din înaintaşi, dînd In şanţul şoselei, căzu. Atita fu destul ca să pună mina oamenii pe el. Calul se sculă, tirî pe un flăcău prin zăpadă, însă fără spor. Bepede, sania fu Înconjurată din toate părţile. Scatiu sări jos, luă puşca din mîna lui
35 Chiru şi dete să se apere. O lovitură de ciomag peste braţ, venită ca din cer, îl făcu să scape puşca şi s-o
271
rupă !a fugă. Lumea după el. Fu ajuns şi culcat la pămînt, fără să se ştie de căzu singur sau ÎI răsturnară ceilalţi.
Ce se petrecu atunci nimeni nu-şi putea da seama. 5     într-o clipă, îl făcură fărîmele, fără zgomot, fără vaiete.
Ancheta judecătorească găsi în creierii lui turtiţi, pietre, cuie, o basma ruptă, pe care furia poporului le adusese ca o apă mare.
10 Pe cînd oamenii se întorceau să judece pe vătăşei,
doi dintre dinşii reveneau la cadavrul lui Scatiu, aprinşi de ură, şi-i dau cu tocul cizmei in cap. Unul era Lefter, din procesul băltenilor; altul Stoica, ţiganul  din Ciulniţei.  Unul avea de răzbunat bicele
15    de pe obraz; altul moartea lui Forgaş.
Iar conu Dinu rămase să trăiască mai departe, olog şi singur, însă stăpîn ca mai înainte pe pămînt, pe pămîntul care-i fusese atît de drag, in care se născuse, pe care trăise şi in care avea să se odihnească
20 pe veci, cu credinţă că acolo îi va fi bine, că in această Y^-li-^-tvjp*10 va găsi, ca cei vechi, nemurire, răsplată şi pedeapsă.
* Ghz—meter (gr.) — pămint-mamă. Aici sens de pămînt strămoşesc.
PREFAŢĂ LA EDIŢIA DI.\ 1902*
Romanul dc fald, publicat pentru prima oara î/t revista Convorbiri literare din anii 1897—9%, a fost tradus în limba franceză şi în limba italiana.
Deşi ambele traduceri sunt bune, textul original rămîne cu fiinţa sa aparte, citeodată poate chiar superior traducerilor, acolo unde limba reproduce gîndiri şi imagini specific romă-neşti.
Această constatare de fapt, care nici într-un caz nu trebuie luată ca o vană închipuire de sine, este omagiul pe care gene-raţiunea mea îl aduce generaţiunelor trecute, acelora ce au pregătit graiul nostru de astăzi, în care viitorul va pune începutul clasicismului.
E o mare mîngîiere sufletească, pentru cine işi petrece viaţa căutînd sâ prindă în vorbe icoana fugară a imagwei, a şti că are la îndemînă o limbă atît de perfectă cum e limba noastră din sfîrşitu! secolului al XlX-lea.
Cine îşi simte eu tărie fiinţa sa românească poate trece astăzi prin cultura oceid'ntală şi deci prin g'.ridurile puternice ale altor i, fără temere de a pierde calităţile specifice ale rasei. Importantul este de a simţi aiînc româneşte, de a avea încredere în poporul care s-a strecurat în timp şi spaţiu neatins, şi a răsărit in războiul din 1877 cu toate calităţile lui strămoşeşti, ascultător, simplu şi eroic.
Bine că avem fapte de cintat şi o limbă sigură: cîntătorii se vor najte.
* Titlul prefeţei fig-irwză n-urni in ■■diti-t „B.P.T' 1907.
IS*
275
PREFAŢĂ LA EDIŢIA DE ASTĂZI
O a doua ediţie a unui reman, în ţara noastră, e lucru îmbucurător, dar nou — cel puţin pentru mine. Sie cu atît mai îmbucurător, ca cît lucrarea de faţă, pornită dintr-o simţire curată, e lipsită de farmecul decadent al romanelor moderne, în cari aberaţiunea simţirilor se uneşte cu perversitatea gîn-durilor, pentru a necinsti sufletul omenesc.
Publicul a început să rMeasră.
Prin gimnazii şi licee, profesori tineri lucrează serios la formarea gustului elevilor, cari, cu încetul, ajung a-şi da seamă de înţelesul cuvîntului artă şi, în marea lor majoritate, nu se mai iau după reclame.
Cu alte cuvinte, începe sâ se formeze şi la nai o clasă d« oameni a cărei intui ţiune artistică o apără de exageraţiuni şi o ţine la o egală depărtare de extravaganţele decadenţilor ca şi de meat iele naţionaliştilor, indrumind-o astfel către pămîntul liber al clasicismului.
1907
D.Z.
10
15
20
25
Ziua de 11/23 apriliu a anului 1877 era o zi fa Loate celelalte, cu nouri [>e o parte a cerului, cu soaro pe alta, şi n-ar fi avut darul să scoată pe uliţe atita lume, dacă liniştiţii cetăţeni ai capitalei nu ar fi fost turburaţi de zgomotul asurzitor al vinzătorilor de jurnale, cari, alergînd ca nişte scăpaţi din balamuc, strigau cit le lua gura: „România liberă^ de miine, cu trecerea ruşilor I"
Din cele mai depărtate răspintii, de pe Podul Calicilor2 şi din Dealul Spirei, din Calea Moşilor şi de la Obor, de prin Schitu Măgureanu, de prin Olari, de pe la Tei, se îndrepta lumea ca in zilele de paradă, spre Podul Mogoşoaiei3. Jidani de prin Sfînta Vinere; braşoveni, săpunari şi lumînărari de pe la Bărăţie; ca-vafi din gura pieţii; chiristegii dc prin Dudescu şi Antim; olteni cu coşurile bănănâind; sacagii aruncaţi ea de vint pe hulube, — toţi minau înspre centrul oraşului. La imbucăturile stradelor mici cu Podul Mogoşoaiei, stau băieţii de prăvălii, veniţi de departe, cu pestelcile suniecale sub jiletcă; mitocanii creţulii, cu tocuri de o şchioapă; casapii ambulanţi, cu mieii atirnafî de cobiliţe; fete de cusătorese, ieşite de la lucru fără rost; funcţionari nedomiriţi, scăpaţi de prin ministere înainte de vreme. Toţi se uitau pe Podul Mogoşoaiei cu nerăbdare, aşteptînd parcă trecerea vreunui saltanat neobicinuit, fiindcă — lucru curios 1 —
277
trăsurile, foarte numeroase la ceasul acela, se răreau ca înaintea sosirei Iui vodă. Lumea foia pe jos, fără treabă, şi totuşi preocupată; grupuri de bărbaţi se formau pe tot lungul trotuarului, de la palat pînă 5 in bulevard; birjarii muscali, neastîmpăraţi, ieşeau din rindurile lor de pe piaţa teatrului1 şi dau raite nebuneşti pe dinaintea publicului, fflfîind din mineci şi din biciuri, ca raţele la venirea ploii.
Şi acelaşi strigăt asurzitor, al v rozătorii or de jurii)    nale, se repeta din ce in ce mai des: „România liberă de mijne, cu trecerea ruşilor!"
Dacă ochii acestor cască-gura, veniţi de prin fundul mahalalelor, nu erau mulţumiţi de priveliştea stra-delor, totuşi pe chipurile lor se citea nedomirirca şi 15    neliniştea: „Vin ruşii!"
In mişcarea naivă a căciulei ridicată pe frunte, în bleojdirea capului pe o parte, în răspunsurile silnice ce-şi dau unii altora, pleclnd înapoi spre mahalale, mulţimea avea înţelegerea dreaptă a unei împreju-20 rări mari, pe care nu putea să o cintăreasră bine, dar de care se simţea neliniştită: „Vin ruşii!"
Trecînd prin lumea aceasta posacă, Mihai Comăneşteanu umbla repede, căutînd să iasă mai la larg, ca să se urce intr-o trăsură şi să ajungă la soră-sa mai 25 curind- în graba lui, la cotitura unei strade, se Iovi piept in piept cu un domn, căruia ii căzură ochelarii de pe nas.
— Vacs! zise acesta, dîndu-se cu un pas înapoi şi uitindu-se urît la Comăneşteanu.
30 Un minut se priviră amîndoi, cu fondul de răutate
ce pare a ieşi cîteodată în firea omenească tocmai din depărtarea sălbatică a strămoşilor, şi numai in urmă îşi aduseră aminte să-şi ceară iertare.
Erau tocmai sa se despartă, cînd părură a se recu-
35 noaste.
— Mihai, tu eşti?
— Milescule!...
— O, mii de tunete şi de vacsuri! tu eşti, mă băiatule? Vino să te sărut...
278
Şi fără să mai aştepte multă poftă, Milescu, roşu, vesel, bufnind pe nări do mulţumire, strluae in braţele lui puternice pe vechiul prieten de şcoală.
— Ce mai faci, urîtule? Cînd ai venit din fundul 5    codrilor?... Am întrebat de tine pe toată lumea... Mii
de tunete ! astă-seară mănînci la mine... Nu se poate... Ai auzit, domnule? Vin ruşii. Vacs !...
Comăneşteanu se uita la el, mirat de a-1 regăsi întocmai cum îl lăsase cu zece ani in urmă, vorbăreţ,
10 sănătos, cu ticurile lui, cu mii de tunete şi de vacsuri, cari se amestecau fără rost în convorbire. 1 se păru că se întoarce deodată cu atîţia ani inapoi şi se simţi prins de înduioşare, pentru... pentru nimeni, aşa, degeaba, pentru vremea trecătoare.
15 — Bine, Milescule, viu cu plăcere, altă dată. Astă-seară mă aşteaptă soiă-mca.
— Vacs! nu se poate: astă-seara. Te aştept şi ina duc. Vin ruşii. La revedere.
Milescu se repezi din nou prin lume, gata să se 20    mai izbească de alţi trecători. Comăneşteanu se urcă într-o trăsură şi era să plece, cind prietenul său il ajunse de pe urmă.
— Mii de vaviloane şi de tunete! ne despărţeam, fără să-ţi fi spus unde şed. Să nu-mi umbli dumneata
25 cu vacsuri şi cu fracuri, m-ai înţeles?... Aşa cum te afli. La 7 şi jumătate, m-ai înţeles?...
Şi făciiul un semn din mină, iar voi să plece.
— Milescule, da' spune unde şezi, strigă Mihai după ol.
30 EI sări din nou spre trăsură.
— Vacs! şi iar vacs! că mă prostesc. Strada Ba-tiştea, dragă. La revedere.
Mergînd spre Saşa, Mihai se gindea la amicul lui. de care atita risese la Paris. Deşi îi venea să zimbească
33 şi acum de felul spiritului lui Milescu, totuşi se simţea fericit că-1 întilnise, şi mai cu seamă că-1 întîlnise aşa precum ii ştia, naiv, plin dc ticuri, totdeauna grăbit şi mai presus de toate încurcă-treabă. Ceea ce, in prima tinereţe, i se părea numai caraghios în caracterul prie-
40 tenului său, acuma, în pragul maturităţii, cînd înţelepciunea coboară tot mai afund in oameni nota lor
279
t
personală, î se părea încintător, prin desăvlrşita sinceritate cu care se desfăşura firea lui Milescu.
Ajunse la Saşa, vesel, cum nu i se lntîmplase de mult; urcă scările fluierînd şi cind intră în salon nu 5 se putu opri de a nu zice şi el „vacs!", ca Milescu. Istorisi surori-si intîlnirea cu vechiul lui camarad de şcoală; plăcerea neaşteptată ee-i pricinuia revederea cu Milescu ; miele de bombe şi de vacsuri ale acestuia ; în fine, invitarea la masă. 10 Saşa, a cărei neţărmurită iubire pentru fratele ei
crescuse cu vîrsta, se uita la el cu privirea caldă, fericită de a-1 vedea rîzînd, deşi ea părea tristă.
Seninătatea gravă a Saşei se întunecase în umbra unei melancolii dureroase, ce părea că înrîureşte deo-15    potrivă pe toţi dimprejur. Un moment, Mihai rămase în mijlocul camerii, uitîndu-se la cei de faţă: într-o clipă i se limpeziră lucrurile. Vestea războiului apropiat, îngrijea pe toţi. Pentru întîiaşi dată îşi dete el seama că în caz de acţiune, toţi bărbaţii din familia 20    lor ar fi trebuit să ia parte la luptă. îşi aruncă ochii spre Victoria şi spre cumnatul său, colonelul Amza; spre Mary şi spre bărbatu-său, căpitanul Dudescu; spre Matei, medic şi deci probabil chemat la vreme de nevoie. Se gîndi şi la el, locotenent în rezervă. Toţi 25    trebuiau să meargă.
Colonelul Amza, care îi lăsase totdeauna o impresie de enigmă, cu părul aproape alb, cu pieliţa arămie de creol, cu mustaţa răsucită in vint, se uita intr-un jurnal ilustrat, tihnit, grav, cu botforii de lac elegant 30 încheiaţi într-un pinten de bronz, ce suna a voinicie, cu tunica strînsâ pe el ca de paradă. Victoria, deşi mai tînără cu 20 de ani decît bărbatu-său, părea absorbită cu desăvîrşire în personalitatea lui.
Căpitanul Dudescu era tocmai opusul colonelului 35 Amza: spălăcit şi şters la chip, slab şi neîngrijit, pur-tînd uniforma de vinător cu o vădită silă, vorbea repede şi nervos, fără a se gîndi la efectul ce producea. O notă antiestetică caracteriza toată fiinţa saaparentă. Se vedea bine că Mary suferea de ţinuta bărbatului ei. 40 Şi cu toate astea, cine putea spune cu hotărîre
care din amîndoi era un om? Poate războiul. Pină
280
atunci Insă, Mihai vedea în însăşi familia sa legea
XI  puica isu, .......—-----___
5 tate in această lege firească, şi mai cu seamă fiindcă credea că familia lui trebuia să fie in toate perfectă, fără slăbiciuni, fără asemănări vulgare cu celelalte familii. De aci, o instinctivă pornire contra lui Amza şi o nejustificată simpatie pentru Dudescu. 10 De-ar fi putut insa să fie cu totul sincer în cerce-
tarea sufletelor celor ce-1 înconjurau şi mai cu seamă în cercetarea sufletului său, ar fi trebuit să-şi mărturisească că mai erau şi alte pricini pentru cari colonelul Amza părea mai puţirt simpatic decît căpita-
15    nul Dudescu.
în acelaşi jurnal ilustrat in care se uita colonelul, privea dc aproape şi o persoană străină familiei lor, Natalia Cântă, amică de copilărie a Saşei, măritată in Moldova şi statornicită la moşia lor din Vrancea, 20    Sârba, lîngă moşia lui Mihai.
Plecată pe jurnalul ilustrat, ochii ei se îndreptau spre uşe la fiecare mişcare, părînd că aşteaptă pe cineva. Cînd intră Mihai, vesel, faţa ei se lumină de bucurie. Apoi, încet, işi trase scaunul la o parte şi 25    ascultăpovestireacuMilescu, inmodulcel mai natural.
—- Zău, Nataliţo, rărnîi la masă, zise Saşa. Ce faci la otel singură?
— Trebuie să mă-mbrac, dragă.
— Pînă la 11 ai toată vremea să te îmbraci. Tu vii 30    la bal, Mihai?
— Ştiu eu... Milescu mi-a zis să nu mă duc In frac, aşa că ar trebui să trec şi eu pe la otel, ca să mă-mbrac. Sâ vedem...
— Ce urlt lucru, cu otelul ăsta, zise Saşa Nataliei. 35    Aş fi vrut să te am la mine. Dar cind suntem la Bucureşti cu toţii, nici Mihai n-are loc.
— Nu-i nimic, dragă. Vezi că stau la voi toată
ziua...
Saşa schimbă deodată tonul: 40 — Ce-ai mai auzit despre război, Mihai? Şezi lingă
mine.
281
— Ce s-aud, maman... Ruşii au trecut graniţa. Natalia Începu să rîdă, cu o notă simpatică în voce,
uitindu-se cînd la soră, cînd la frate.
— Tu rizi, fiindcă pe tine nu te ameninţă să-ţi 5    lase casa pustie...
Natalia se uită lung şi mingiietor pe sub gene la Mihai:
— la mai zi o dată.
Mihai zîmbea cam în silă, neînţelegind de ce rîdea 10 Natalia.
— Ce-am zis? că ruşii au trecut frontiera. Aşa este.
— Zi încă o dată maman...
Cu nota această intimă, convorbirea merse Înainte cum putu, fără însă să ajungă la limpeziciunea de 15    toate zilele. Matei veni şi el acasă, liniştit ca Întotdeauna, în aparenţă, dar în fond preocupat.
— Ei, colonelule, îmi pare că de astă dată o să scot şi eu briciurilc de prin cutii. Or la deal, or la vale, o să ne batem cu cineva.
20 — Să ne batem, dacă trebuie. Eu, ca militar, nu
pot vorbi altfel. Cred însă că e o greşeală să ieşim din neutralitate.
Dudescu, nervos, sări în sus.
— Ce neutralitate,  domnule? Cine-ţi garantează 25    neutralitatea? La ce rezultat a ajuns conferinţa de la
Constantinopole? Zero bani,  zero centime. Noi am trimis acolo pe Dimitrie Brătianu5, ca să convingem pe turci eă e mai cu seamă în folosul lor să ne declare neutri. Cine ne-a ascultat?... 30 — Avem tractatul de la Paris8. Noi trebuie să fim
un adevărat bulevard intre cele două imperii.
— Bulevard. Moft!... O să fim bulevard de primblare pentru ostile ruseşti... cum am fost întotdeauna de cind au pus fanarioţii mîna pe noi. Ah, Doamne,
35 cum aş vrea să mai vie o dată Drăculeştii, să ne cureţe ţara de lifte!... Eu cel dintâi aş pregăti ţeapă unui nou VI ad.
— Tocmai asta zic şi eu: să nu vie străinii pe pămîntul nostru.
40 —- Atunci sâ ne batem. Or cu unii, or cu alţii.
Victoria, enervată de felul ţanţoş cu care vorbea
282
Dudescu, voi sâ schimbe îndrumarea convorbirei.
— Hai să ne-mbrâcăm. La revedere, Mihai, dacă te duci la Milescul tău.
Se sculară cu toţii- în mica încurcătură a momen-5    tului, Natalia zise lui Comaneşteanu încet:
— Vrei să mă duc la bal?
El răspunse cu ochii în pămînt, jenat:
— Cum doreşti...
— Vii?
10 — Poate să viu...
II
Mergînd la Milescu, Comaneşteanu se simţi deodată prins de aceeaşi idee: războiul. Ordinul de concentrare îl primise de cîteva zile, cu data de 6/18 apri-liu. Regimentul al 10-lea de dorobanţi, carp făcea 15 parte din al Il-lea corp de armată, era pe drum spre Dunăre, între Giurgiu şi Olteniţa. El trebuia să-1 ajungă laFrăţeşti. Afară ploua. O geană vinătă de lumină tivea nourii spre apus. Fantastică şi indiferentă în sine, natura era amestecată de închipuirea oame-20 nilor cu întimplările de pe pămînt: un cer nesigur, piclă, ploaie — după cum nesigure şi mohorîte erau evenimentele de mîine.
Trecînd prin faţa Palatului, Comaneşteanu scoase capul de sub coşul trăsurii şi se uită la ferestrele ln-25    minate. Niciodată nu-i păruseră atit de interesante geamurile acelea multicolore, dincolo de care răspunderea şi grijile erau aşa de mari. O mişcare instinctivă de respect şi simpatie il făcu să se plece mai jos. spre a zări o umbră ce trecea pe la ferestre, mărită probabil 30    de apropierea vreunei lămpi. îi răsări în suflet pentru întiiaşi dată dorinţa puternică de a se bate, cu orcine şi orunde; de a da năvală în mulţimea duşmanilor; de a răni, de a ucide fără milă, el, omul paeinic al gîndurilor. închipuirea cam donchişotescă a tutu-35     lor eroilor improvizaţi, făcea din el, acolea în trăsură, un crunt cavaler de pe vremea marilor noştri domni pămînteni, un Buzesc, un Mihalcea, a  cărui paloş
283
1
orb zdrelea sute de capete. Toţi Basarabii din istoria Ţării Româneşti, Drăculeştii şi Dăneştii; marii bani ai Craiovei, mindri şi bogaţi; hărţăgosul Vlad Ţepeş; genialul Mihai al It-lea Bravul; apoi Bogdăneştii din 5 Moldova; crudul şi eroicul Ştefan al Vl-lea cel Mare; hatmanii din poetica ţară a Bucovinii; Asanaeh» vrânceni, din cari se cobora el despre mamă; toate figurile legendare, toate numele ce-1 emoţionau, bătălia de la Rovine, lupta de laCălugăreni, toate se gră-
10 mădeau in mintea lui, cu puterea evocativă ce o au pentru români figurile şi faptele măreţe ale timpurilor lor eroice, peste cari vremurile grele de mai pe urmă au aruncat melancolia neputinţei.
A wnit vremea să ne deşteptăm! în vinele tale,
15 Mihai, părea a-i zice glasul închipuirii lui aprinse, curge s'mgele Comăneştenilor de la şes. al Asanachi-lor de la munte, singele latinilor biruitori, al dacilor biruiţi, care, în preajma codrilor, împrejurul izvoarelor, a prins fiinţă nouă in poporul tău de astăzi, în
2u munteni, în baciul Micu, în tine! Du-le cu regimentul tău de vrânceni pe drumul Călugărcnilor, că nu s-a stins virtutea sulilarilor, a roşiorilor, a călăraşilor şi a vinătorilor lui Mihoea7 !...
Şi ce ciudat i se păru cind birja se opri in faţa unor
25 case curate din strada Batistei, cînd el se dete jos, aiurit de gindurile eroice, şi sună prozaic la uşa lui Milescu...
Un fecior, gata de a servi la masă, ii ieşi înainte, spunindu-i
domnul" nu se-ntorsese încă. Mihai, 30    cam încurcat, ceru să-1 aştepte.
Grăbit, feciorul deschise uşa de la cabinetul de lucru, trase un chibrit pe pantaloni şi aprinse gazul. — Poftiţi, vă rog.
Mihai se văzu deodată într-o camera spaţioasă, 35 plină de cărţi, cu lucruri curate aşezate la locul lor, fără praful de un deget pe mobile, cum era in bunele deprinderi ale amicului său. Tablouci cuviincioase pe păreţi, flori prin vase, un aer de intimitate demnă peste toi... „Nu se poate, îşi zise el, am intrat într-o 40 casă străină". Şi fără a se gindi mai mult, căută clopotul în zid şi sună.
284
Feciorul veni din nov. — Mă rog, sunt aici la d-nul Milescu? —Da, cuconaşule. poftiţi de şedeţi, câ trebuie să vie numaidecît la masă. 5 Va să zică tot era ceva schimbai in prietenul său.
Se puse să aştepte şi prinse din nou a se gindi la război. Regimentul 10 de dorobanţ' făcea parte din I-a brigadă de infanterie, a diviziunei a IlI-a, a corpului al II-lea de armată. Un corp de armată !... Ce solemn 10    cuvmt! în faţa lui, o litografie colorată înfăţişa o femeie minunat de frumoasă, uitind«-.s^ pc ginduri in depărtare. îşi aduse aminte dc Natal ia şi de munţii de la Andreiaşi8. I se păru c-o vede )a izvoarele Mi!* covului, sărind uşoară din piatră in piatră, cu vîrful 15    piciorului încondeiat ca in poveste, cu chipul senin, cu ochii privind parcă tot dincolo de ce se vede, ca femeia din cadru... Se uită la ceasornic: era 8. Alături se auzeau pregătiri de masă, furculiţe şi cuţite ce sunau, ba parcă chiar glasuri vorbind. Mai tre<u un sfert 20    de ceas. Milescu nicăieri. Aşa ceva se potrivea cu el de minune. Acuma era sigur că n-a intrat in casă străină.
Se auzi deodată sunînd la intrare cu furie. Feciorul se repezi să deschidă, 25 —A venit un domn? L-ai poftit să m-aştepte?
— Da, cuconaşule, e in biurou.
— Plăteşte trăsura şi să dai ]a masă.
Apoi sări treptele în goană, deschise uşa şi se năpusti spre Mihai: 30 — Mii de bombe!... te-am făcut să m-aştepţi. Vino,
dragă, să mincăm. Dumitrache, dă fuga după birjar, c-am lăsat nişte Camembert in trăsură...
— L-am  luat, cuconaşule, zise omul, zîmbmd.
35
40
— Spune cuconiţelor să se coboare şi do-ne la masă.
— Poftiţi, că dumnealor sunt la masă de mult.
-Ce face?!... Feciorul înalţă din umeri, iar Milescu, furios, lăsă pe Mihai în anticameră şi se repezi in sala de mîncare.
— Bine, dragă, nu se putea să mai aşteptaţi cîteva minute... Ştiai că am invitat un prieten la masă... 1) laşi singur, ea pe un caraghios, nici nu-i pui tacîm...
285
co?
rîdă, supărată.
iu-mi mai zici aşa !...
to, cu doi n şi doi t; să-ţi zic An-
inetto, Anninatto... Nu-i vorbă,
anini tu uşor.
să-rai zici Anna, curat. , dacă vrei să placi cumnati-meî, ocat... şi să nu-i ceri mina.
sunt. a el:
ci mina nu i-o ceri?
nna se făcuse roşie.
i nu i-o ceri, fiindcă atunci, cine
i... Asta-i logica femeilor.
se într-adins:
1 palme.
>a pretendent.
de a doua oară, merse Înainte, iscu mînca în fugă, vorbea cu gura inii], îndemnînd pe Mihai să mai e fel:
e vacs de ăsta... Mănlncă, Mihai,
;ule, zise nevastă-sa, că n-or fi la
arcîndu-se către Mihai, îi zise cu :a şi Saşa:
imnule Comaneşteanu, că au trecut
chii din farfurie. înviorat, ine c-au trecut. Să se sfirşească stea !... Ba mergem, ba nu mergem. ite,ca băjcnarii. Vacs! Să mergem, erg eu, ai să mergi dumneta, au )r, că nu suntem mortăciuni, gem? intrebă Anna iionică.
287
— Vorba vine. 0 sâ mergem noi. Dumnevoastră, cari vă trageţi din fanarioţi, aveţi dreptul să staţi acasă.
Elena se uita trist spre bărbatu-său: 5 — De ce vorbeşti aşa, Nicule? Nu e vina noastră că
ne coborîm din unii şi nu din alţii, deşi tu ştii bine că mama e Golească10...
Pentru intiiaşidată, de cînd il întîlnise, văzu Mihai pe Milescu, devenind serios şi vorbind cu cumpăt:
10 — lartă-mă, dragă: mi-a scăpat o vorbă de om rău.
Nu vreau să ating pe nimeni, iar pe voi personal, ştiţi că vă iubesc şi nu pot să vă rănesc fără cuvînt. Insă aci e o chestiune cu mult, dar cu mult mai gravă decit se pare. După atîta timp de nevoi, în care clasa stă-
15 pînitoare a poporului nostru a fost de o mişelie revoltătoare, supunindu-se rînd pe rind la toţi veneticii, alergind cu pungi de bani şi cu capul plecat de la un paşe la un consul, de la un fanariot la un muscal, de la un hospodar la un altul; a venit vremea ca ea, ciasa
20 stăpînitoare, care pretinde că işi dă seama de rolul ei, să dovedească că nu mai e cea din trecut. Cine nu e pătruns de evidenţa lucrului acestuia, acela e atins de o infirmitate atavică, este victima unei nefericite încrucişeri de rasă, în care minciuna, lenea şi poltro-
25 ncria fanariotă biruiesc nu numai glasul patriotismului, dar chiar glasul inţelepciunei.
Pe cînd el vorbea, incălzindu-se din ce în ce mai mult, Anna da semne de nerăbdare:
— Dumneta   contestezi  boierilor   influenţa lor 30 fericită...
Milescu ridică vocea:
— Nu mă Întrerupe, că nu contestez nimic. Au fost şi boieri patrioţi pe vremea fanarioţilor, şi acelora halal să le fie. Dar aceia erau puţini. Restul era
35    copleşit de venetici...
— Pe aceia i-a absorbit maBa românilor, zise Anna enervată.
— Nu mă întrerupe. Tocmai asta e nenorocirea: i-a absorbit, cum absoarbe o vadră de apă ctteva pi-
40 caturi de anilină. Ştiu ce sunt oameni astăzi cari susţin că fanarioţii   ne-au făcut mult bine, fiineă ne-au
288
adus cultură. Ne-au adus singe viţiat: poltronerie,fanfaronadă şi făţărnicie, asta ne au adus. Du-te intr-un salon, priveşte astă-seară bărbaţii de la bal: te vei crede la Constantinopoli sau la Athena. Ia o ramură 5 de administraţie publică, ia alegerile: stricăciune peste tot. Noi strigăm atîta împotriva jidanilor, fi-indeă nu se asimilează. E o fericire că nu se asimilează şi din punct de vedere etnic, tocmai de aceea nu sunt primejdioşi.
10 — Stricăciune de asta a mai fost şi altădată, zise
Anna. Pe vremea lui Vlad Ţepeş nu erau fanarioţii, şi cu toate astea ţeapă a fost inventată de acest bun român tocmai ca să stîrpească hoţiele şi corupţiunea. Mihai se uită la fată. Răspunsul ei inteligent şi
15 ironic îl făcu să se mire. Negreşit, ţinînd seamă de numele ei de familie, teoriele lui Milescu nu prea erau cu tact. Dar tactul la Milescu, mai cu seamă cind se aprindea la vorbă, era lucru necunoscut. De aceea răspunse şi mai violent, trîntind furculiţa pe taler:
20 — Nu e adevărat!... Dacă se fura şi pe vremea lui
Vlad Ţepeş, asta nu dovedeşte nimic. în toate timpurile şi la toate popoarele au fost momente de decădere administrativă. Dar chiar faptul că a venit un Vlad Ţepeş, care a stîrpit răul din rădăcină, probează
25 că rămăsese virtute în clasele boierilor, fiindcă Ţepeş era boier pămîntean, Basarab Drăculesc. Arată-mi dumneata care este domnul care s-a ridicat, dintre străini, sau chiar dintre boieri, pe vremea fanarioţilor, împotriva acestora? Nici unul. De aceea, e ruşine să
30 vorbim astăzi de fugă la munţi, de neutralitate şi de fleacuri. Astea sunt lucruri demne de muieri sau de fanarioţi. Eu sunt Milesc. Eu am să mă duc să mă bat, cu turcii, cu ruşii, eu tătarii, şi cu dracu dacă o trebui!...
35 Dumitrache rămăsese cu farfuria In mină, uitîn-
du-se la stăpînu-său. Acesta, cînd tăcu, cum nu-1 mai întrerupea nimeni, se simţi se vede cam ridicul de atîta cheltuială de patriotism, deoarece o dete iar prin bombele lui:
4 0 — Mii de cataclisme 1 ca elocvent am mai fost!
289
19 — Duiliu Zamfirescu — opere» voi. ii
Anrja se uita ia taler, nemişcată ; Elena mînca încet, gindindu-se; Mihai tăcea, jenat de piela aceea de neînţelegere ce-i învăluia, dar in fond mulţumit de amicul Iui. Milescu privi lung spre cumnată-sa. Cu glasul 5    blînd, aproape rugător, ii întinse mina şi o chemă:
— Annicuţo !... Ştii că tu ai fost foarte de spirit cu Vlad Ţepeş...
Fata îşi întoarse ochii spre ei, plini de lacrămi.
— Mii de bombe şi de baionete! plîngi?... Să ştii 10    ca te măriţi!...
Ea, ştergîndu-şi ochii, începu a ride: ciudă, simpatie, ruşine se topeau într-un sentiment de fericită conştiinţă de sine. O privire piezişe către Mihai în-tilni privirea acestuia, admirativă, fără voia Iui. Fata
15 îşi ridică bustul mai sus, mişcă uşor din cap dîndu-şi părul la o parte de pe frunte, ca şi cum o secretă dorinţă ar fi îndemnat-o să se arate în toată curăţenia ei. El se simţi surprins în gindul lui bun şi, îndemnat parcă de o pornire sufletească cinstită, voi să rupă
20 farmecul ce se întindea de Ia unul la altul, şi se întoarse către Elena:
— M-aţi întrebat, doamnă, dacă e adevărat că au trecut rusii peste hotare...
— Da.
25        — E foarte adevărat...
— Cu voia noastră?
— îmi inchipuiesc, deoarece noi suntem concentraţi pe Dunăre, iar nu pe Prut.
— Sunteţi chemat şi d-voastră? so        — Da, doamnă.
Anna întrebă repede:
— Da?
— Da. Regimentul meu trebuie să fie deja spre Giurgiu.
35 Milescu sări in sus.
— Bravo, Mihai... Mergem împreună. Tu eşti aici in permisie?
— Da. Cumnaţii mei fiind militari, doi în armata permanentă şi unul doctor in rezervă, ne-am strîns cu
40    toţii Înainte de a ne despărţi.
i
' — Tu eşti în regimentul de Putna? Eu sunt în al
i  ; 8-lea de linie.
— Da, suntem In aceeaşi divizie.
— Bravo !... Dumitrache, dă-ne o sticlă de şampanie. 5        — După cîte ştiu de la curanatu-meu, ruşii trec
spre Dunăre în patru coloane: una prin Copăcenii de pe Argeş, alta prin preajma Bucureştilor, o a treia pe Ialomiţa spre Călăraşi, iar a patra spre Bolgrad, pentru a ocupa Dunărea de jos şi a apăra astfel mersul ce-10 lorlalte.
— Dar armata noastră?
— Armata noastră are şi ea drept obiectiv tot Dunărea, spre a Împiedica deocamdată pe turci să facă din ţara noastră cîmpul războiului. Noi nu putem
15 apăra tot malul sting al Dunării, cu două corpuri de armată, dar putem ocupa punctele cele mai primejduite, acelea din faţa Vidinului...
— Vă rog, numai o clipă, zise Anna, sculindu-se. Ieşi repede pe uşe, uşoară ca o păsărică, şi dispăru.
20 După un moment, se Întoarse cu o hartă a ţârei, pe care o întinse pe masă.
— Inchipuiţi-vă că noi suntem de-a dreptul ameninţaţi, fiindcă avem proprietăţi pe malul Dunării... Să vedem unde e Vidinul.
25 — Iată Vidinul. In faţă avem Calafatul, Cetatea şi Bechetul. Mai la vale, turcii au Nicopoli, Ruseiu-cul şi Silistra. Pe aici capitala este de-a dreptul ameninţată. Spre Vidin va merge probabil I-iul eorp de armată. De la Nicopoli spre Silistra, corpul al 11-lea. 30 — Al nostru? întrebă Milescu.
— Da. Aşa că noi vom lua poziţie cam prin preajma Giurgiului.
— Bravo!... zise Anna, bătînd din palme. Mergem şi noi la moşie...
35 Milescu ridică ochii de pe hartă şi privi lung la fată, cu o seriozitate comică.
— Ce te uiţi aşa la mine? zise ea cu mirare prefăcută. Parcă nu ştiu eu că Elena o să meargă după tine...
El da din cap, mulţumit, dar vrînd să facă pe scep-40     ticul. Urmă a privi la fată cu insistenţă. Ea se înroşi din nou şi se prefăcu supărată.
19*
291
— Ce te uiţi aşa la mine, frate?
— Haide, haide...
— Ba nici un haide, haide. Mergem la Stăneşti, sa ştii.
Milescu luă binişor mina nevesti-si şi ii zise rîzînd.
— Elencuţo, îmi pare că nu mai trecem peste al 7-lea pretendent. De ne-om întoarce de la război, jucăm la nuntă.
Fata se supără:
— Nu mai vorbi prostii, Nicule.
— îmi pare rău pentru tine, Annicuţo, că ţi se potrivesc tocmai junii cărora tu nu le placi. Mihai mi-a spus, înainte de a călca pragul casei noastre, că nu se însoară. Ăsta e un mod delicat de a mă preveni că nu te vrea...
— Nu e adevărat, protestă Mihai rîzînd: nici nu ştiam că eşti însurat.
— la lasă, mon cher, că mă cunoaşte o lume întreagă; cariera mea de astăzi este de a prezenta juni de Însurat cumnată-mi... Fug băieţii de mine ca de răposata Tiţa Gişmegiu, peţitoare de profesie.
Elena rîdea, pleeîndu-şi capul pe-o parte; Mihai rldea şi el, uitindu-se la Anna, care, aprinsă la obraz, bătea nervos cu degetele pe masă.
După cîteva minute, Milescu se uită la ceasornic:
— Mii de bombe, fetelor, da' nu vă duceţi să vă îmbrăcaţi? La cite vreţi să mergeţi la bal?...
Iii
A doua zi, cind Comaneşteanu ridică perdelele, piaţa teatrului era plină de apă. Ciţiva birjari rătăciţi strîngeau burduf urile de la trăsuri, cu colţurile livrelei lor muscăleşti prinse în brîu. El băgă de seamă, cu atenţia aiurită a omului ce de-abia s-a deşteptat din somn, că, deşi îmbrăcaţi muscăleşte, birjarii aceia erau români. „Neapărat, gîndi el, or de cîte ori e vorba de trudă, de muncă iobăgească, de alergat prin ploaie şi noroi, străinul se ascunde şi tot românul se trudeşte. El şi cu gloabele lui. Uite-l colo. Şi-a pus şleapcă
leşească in cap, rochia pe trup, dar il dau de gol mustăţile." Soarele străbătea cu greu printre nouri şi, rar, cîte o rază palidă venea să mai lumineze nevinovăţia melancolică a bietului V din THEATRV NAŢI-5 ONAL. Un pilc de soldaţi trecu pe sub ferestre, mer-gînd drept prin băltoacele de apă.
Mihai se îmbrăcă încet, gîndindu-se la întîraplă-rile ce aveau să se desfăşure în curînd. Peste două zile trebuia să plece la regiment.
10 în liniştea dimineţii, cind închipuirea slăbeşte,
şi cu dînsa slăbesc trecătoarele avînturi de voinţă, oamenii imaginativi, mai mult decît ceilalţi, au nevoie de soare şi lumină, spre a-şi redobîndi energia cheltuită la alcătuiri himerice. Altfel, viaţa le apare
15 săracă, o înlănţuire fragmentară de fapte nelogice. Pentru ce război? De ee să nu se dezvolte ţara în pace? Atîtea schimbări erau de făcut din cele păcătoase a'e trecutului, atîtea lucruri nouă de introdus!... Şi-apoi n-avea oare dreptate cumnatu-său, cînd zicea că ne
20 lipsesc comandanţii, generalii? Soldatul era vînjos, dar cine să-1 ducă la biruinţă?...
Deodată se auzi în stradă glasul răguşit al vînză-torilor de jurnale strigind: „Supliment la Orientuln de astăzi cu trecerea turcilor pe la Giurgiu !"...
25 Trecerea turcilor!...
„Nu se poate!"' işi zise Comaneşteanu. Gum să treaeă turcii pe la Giurgiu, cînd noi suntem concentraţi tocmai prin părţile acelea? Or poate regimentele n-au ajuns încă pe malul Dunării. Şi noi — cine noi?
30 El sta liniştit la otel12, aşteptînd să meargă soldaţii pe jos ia Giurgiu, ea el, cuconaşul, să-i ajungă mai tîrziu cu trenul sau cu trăsura... I se păru odios un asemenea lucru.
Se sculă să sune, ca să-i aducă jurnalul franţuzesc,
35 care vorbea de trecerea turcilor, cind bătu cineva la uşe.
— Intră!... zise el tare, gata să ceară jurnalul. Uşa se deschise numai de-abia şi cineva de afară păru că se uită înăuntru; după aceea,  se deschise 40    toată, şi o doamnă, acoperită pe ochi cu un văl des, întră repede şi căzu pe un scaun lîngă uşe.
293
Comăneşteanu rămase cu braţul Întins şi cu graiul pe buze: recunoscuse pe Natalia.
Toate gîndurile lui, ce fluturau împrejurul unor imagini atît de diverse, se adunară deodată tmpre-5    jurul uneia singure: a femeii ce era acolea, lingă dlnsul.
— Dumneta, aici I...
Ea ridică uşor vălul de pe obraz şi se uită lung la d insul.
— Da, eu. Te supăr?...
10 Enervat de a vedea într-Insa atîta hotărire, trist că nu găsea în sufletul lui nici o pornire generoasă prin care să-şi explice şi să ierte venirea ei, luă şi el un scaun şi şezu, uitîndu-se în pămînt.
Ea îl privi Încă alte cîteva minute, aşteptînd o 15    vorbă bună. Vrea să zică ceva şi nu îndrăznea, simţind că oree cuvînt ar fi rostit ar fi părut fals. Sta cu braţele pe genunchi, privindu-şi batista. El ridică ochii din pămînt şi se uită la ea.
— Te-am rugat să nu vii la Bucureşti. De ce-ai 20 venit?
— Fiindcă n-am putut face altfel. Comăneşteanu se sculă, se duse pînă la fereastră,
se întoarse şi rămase cu mîna pe răzâmâtoarea unui scaun, gîndindu-se. 5 — Te rog, şezi.
Ea veni, încet, si şezu.
— Adevărat e că to-usori? zise ea deodată-El se uită drept la dînsa:
— Ce înţeles are întrebarea asta?
30        —Acela pe care-1 au euvintele ce-ai auzit: dacă
este adevărat că te-nsori...
El înălţă din umeri, trist că era bănuit pe nedrept.
Nu mai puţin însă era mirat, aducîndu-şi aminte de
prînzul de la Milescu şi de Anna, de sensibilitatea 35    cu care Natalia părea ca străbate în toate gîndurile
iui-
— Dacă nu este adevărat, de ce fugi de mine?
— Fiindcă nu pot face altfel. Văd cu mirare că insişti asupra unor lucruri atît de fine, pe caro am în-
40    cercat să ţi le explic pe cit am putut... Eu am un rol
?94
odios faţa de dumneta... Şi cu toate astea nu pot face altfel, zise Comăneşteanu.
— De ce nu poţi face altfel?
— Fiindcă nu pot. Dumneta de ce nu poţi face 5    altfel, cînd eu te rog să stai la moşie?... Vezi cit e de
greu să ne înţelegem cu pot şi nu pot?...
Natalia se uită la el, mirată şi tristă şi ea că nu era înţeleasă:
— Bine, Mihai, eşti om inteligent. Ar trebui să 10    pricepi că la mine e un sentiment puternic, care mă
leagă de dumneta: eu nu pot face altfel, fiindcă asta este pornirea inimei rnele. La dumneta, nu sentimentul, ci judecata te face să fii aşa de schimbat cu mine.
— Se poate. Creare ar fi cauza, ea e atît de puter-15    nică, incit nimic nu mă va Întoarce din cale. Bărbatul dumiiale este adevăraiă victimă înîre noi doi.
Natalia sări de pe scaun.
— Ah, te rog!-..
El o luă de braţ şi o sili să şeadă. 20 — Linişteşte-te. Ştiu. E lucru vechi si întîmplat
şi altora- Nu-I iubeşti şi nu l-ai iubit niciodată. Mai mult: dumneta eşti persoana cea mai simpatică...
— Nu sunt simpatică! Sunt, dimpotrivă, antipatică, fiindcă sunt crudă. Nu protesta. In sufletul tău chiar, 25    Mihai, asta este adevărata cauză pentru care nu mă mai poţi iubi...
El ridică ochii către dînsa mirat.
— Nu-i aşa?
— Poate că ai dreptate: e ceva aşa...
30 La mărturisirea aceasta, smulsă prin surprindere,
care părea o explicare mai mult curioasă decît adevărată a stării lor sufleteşti, ea rămase încremenită.
— Va să zică e adevărat, Mihai, că nu mă mai poţi iubi?...
35 El, încurcat, se uita la dînsa:
— E mai mult surprinzător decît adevărat...
Ea zîmbea, aiurită, cu un sentiment de nefericire acută, care părea că o pătrunde pînă in ramificaţiunile nervilor pipăitului. Şi cu toate astea, farmecul inte-*0    lectual de a intra departe în sufletul lui, îi ţinea aten-
295
.J-
ţiunea Încordată in subtilităţi de spirit, fără raport cu starea ei.
— în care parte a creierului stă puterea asta de a iubi atît de intens, atît de dureros şi cu toate astea
5    atit de dulce?...
Vorbind astfel, liniştită in aparenţă, singele i se urca in obraz. îşi duse niînile la cap şi se uită la el zîmbind:
— Atit de dulce... Tu nu mai înţelegi. Te pricep io    atît de bine!... şi tocmai de asta mă simt rătăcită,
parcă aş trăi înir-un vis. Citeodată, Mihai, aşa rle pierdută sunt in gînduri despre tine, încît Îmi pare că nu te mai iubesc, ci că trăiesc din chiar viaţa ta, şi atunci bărbatu-meu îmi e simpatic, cum iţi este ţie... 15 — Şi cum e îo adevăr...
— Ah I... Dacă ai şti cu toate astea cura il urăsc!... De ce? Nu pot spune de ce, — dar îl urăsc in detaliu, în linia aceea de moralitate grosolană cu care apasă pe sufletul meu, in violenţele do nebun cu care stă-
20    pineşte tot, în glas, in coloarea ochilor, în glume, în chiar iubirea ce are pentru mine. A!-.. Un fior păru câ-i trece prin tot corpul.
— Eu credeam că tu o să-nţelegi toate lucrurile astea triste...
20 — Le înţeleg. Dar înţeleg că este şi o parte bărbă-
tească foarte frumoasă într-un asemenea om, cam... de pe vremea de demult, dar frumoasă. în toate cazurile, el te iubeşte. Mi-a părut aşa de înţelept, era atît de duios cînd vorbea de d-ta, incit m-a mişcat...
3o Natalia se uita Ia el, zîmbind cu milă. EI urmă, serios:
— Trebuie să admiţi cu toate astea că este şi o parte morală în viaţă, peste care nu se poate trece fără pedeapsă. Un om violent, voluntar, cum zici că e băr-
35 batul dumitale, nu se umileşte pînă a se ruga de un alt om, aproape cu lacrămile în ochi, să plece, fără a avea o cauză sufletească puternică; iar eu, acela de care s-a rugat bărbatul dumitale, nu pot să nu fac sacrificiul ce mi se cere, fără a mă simţi mizerabil.
4o        — Mihai, nu fi copil I... zise ea tare.
Apoi, mai încet, vorbind repede, parcă ar fi gin-,i" dit, adaose:
— Sau mai bine nu, rămii aşa cum eşti, mlădios, f          nehotărlt In multe, dar cu puterea de a te sacrifica
5    peutru o idee generoasă. Uite, Mihai, şliu că in lumea noastră modernă, oamenii hotărîţi, cu voinţă puter-f nică, sunt foarte căutaţi, fiindcă sunt rari. Dar, cre-
de-mă, a trăi zilnic cu asemenea oameni e un chin, fiindcă sunt egoişti şi brutali. Sufletul nostru de as-10    tăzi e complicat, plin de fineţe, plin de cotituri, In ' cari nu intră decît cei ce-1 cunosc. în amorul nostru
modern s-ar putea statornici cu siguranţă o estetică a iubirei, De ce zimbeşti?
— Nu zîmbesc...
15 — Ba da, zimbeşti. Pot chiar să-ţi spun de ce zim-
beşti. Tot ceea ce înşir eu acum, îţi este şi ţie cunoscut; cu toate astea iu nu rai l-ai spus niciodată, fiindcă in tine, ca şi in Saşa, e înnăscut simţul acela atit de pătrunzător al esteticei de a fi... Nu rîde, Mi-
20 hai. Laaă-mă să-ţi spun de ce îmi eşti atit de drag. îuţelege că asta e iertarea mea către mine...
— Nu rid de Ioc.
— Vezi, eu sunt sigură că atunci cind ai înceta cu totul de a mă iubi, ai găsi un mijloc de a mă face
25    să nu sufăr. Nu-i aşa?
— Incotînd de a te iubi, după co dumneta ai fi încetat de mult de a mă iubi pe mine.
\ Ea, nelămurită in înţelesul ce vrea să pună el,
în vorbe, îl privea cu aceeaşi enigmatică întrebare a 30 ochilor.
— Da' s-ar putea, Mihai, să nu mă mai iubeşti de
loc?...
După aceea, mişeîndu-se pe scaun cu indemînare si fără a aştepta răspunsul, adaogă rîzînd şi arătin-35    du-şî dinţii:
— Ştii că ţi-am făcut un neajuns... Mi s-a părut că Elena Milescu se interesa cam mult de dumneata. Are o soră de măritat, nu-i aşa?
— Cred că da.
4o —Cum, crezi? Parcă aseară ai prînzit acolo...
29»
— Ani prlnzit, dar actele stării civile nu ni le-am dat pe faţă.
— Foarte bine. Iţi spun eu că are soră de măritai. Comaneşteanu privea la rainile  ei delicate, fără
5 insă a le vedea. Ea băgă de seamă şi le ridică în sus, cu instinctul copilăresc al vanităţii adormite, ce se' deşteaptă deodată.
— Şi ce neajuns mi-ai făcut? întrebă el, îndemnat de curiozitate.
10        Ea înehise ochii şi dete din cap.
— Unul foarte mic. Am spus Elenii Milescu că ai o veche legătură la Paris şi că nu cred că te vei însura vreodată.
El sări în sus, fără sâ-si dea seama de ce face. 15 —Al...
— Am fost rea, nu-i aşa?
— Dumneata ştii bine că n-am nici o legătură. Natalia se sculă şi ea, văzindu-1 supărat, şi veni
pină aproape de el, privindu-1. Apoi zise încet şi lung-20 — Dar eu?
— Dumneata esti femeie măritată...
— Da?...
Ea se întoarse binişor la Ioc; el se duse la fereastră. O tăcere de cîteva minute păru lungă amîndurora. 25    Comaneşteanu lovi uşor cu degetul în geam; apoi veni spre ea.
— De altfel n-are nici o însemnătate. Eu plec la regiment şi astfel totul se sfirşeşte.
Natalia îl privea cu capul rezemat de fotoliu. 30 — N-are nici o însemnătate!... Eu găsesc că are
o însemnătate foarte marc. Şezi. El veni şi şezu în faţa ei'.
— Fii liniştit, că n-am spus nimic. Mă mir eă n-ai priceput că-ţi întindeam o cursă--. Acuma ştiu ceea ce
35    voiam să ştiu. Iţi place Anna Villară.
Comaneşteanu, nemulţumit de întorsătura ce o luau lucrurile, răspunse aspru:
— Şi dacă mi-ar plăcea?
— N-ar fi nici o mirare. Place la alîţia alţii!...
40 El, revoltat, se uită ţintă in ochii ei scînteietori,
intrebîndu-se, în fuga gindurilor, cum se putea să fie
10
15
20
25
30
35
40
o femeie atit de fină şi atit de rea in acelaşi timp. Ea păru că străbate in mintea Iui, căci adause numaidecit:
— Zic că place la multă lume, fără nici o ironie. Place, fiindcă e veselă, frumoasă, tlnără... Eu însămi am admirat-o aseară... Eşti mulţumit?
Rostind cuvintele din urmă, Natalia se sculă, Îşi coborî vălul pe ochi şi voi să plece. Ii întinse mina, privindu-1 cu o nespusă tristeţe, parcă ar fi înţeles toată depărtarea ce se aşeza cu încetul intre dlnşii.' Ei insuşi se simţi învăluit ca de un nour de nesiguranţă şi de zădărnicie- Mîna delicată a Nataliei îl îndu-ioşe mai mult dccit toate cuvintele, şi o duse incet la gură, cu temerea ascunsă a oamenilor ce se jertfesc, ca lumea nu merită sacrificii.
— Mihai, Mihai... credeam că ne înţelegem atît de adine unul pe altul!... şi totuşi văd că râmlnem necunoscuţi unul altuia cu părţile cele mai bune ale sufletului nostru... Pleci mîine, cu adevărat?...
— Plec.
— Va să zică Anna Villară nu te interesează?
— Ce curioasă eşti cu Anna Villară!...
Ea rămase lingă uşă, gîndindu-se. După aceea dete din cap nedomirită:
— Cine ştie!.-- Adio, Mihai.
După ce ieşi Natalia, el rămase în mijlocul odăii. Se simţi cam siogur, dar parcă îi era ruşine aă-şi mărturisească că se simţea totodată uşurat ca de o mare grije. Ce fire complicată, Natalia!... Cît ii ţinuse mîna in tăcere, Comaneşteanu crezuse că rein-viază deodată tot farmecul iubirii lor trecute... De ce vorbise?... De ce mania aceea de a spune,prin cuvinte, lucruri infinit de delicate, pe care tăcerea le exprimă cu mult mai bine?...Era oare in adevăr lipsită de înţelegerea estetică a simţirilor (cum zicea ea), sau era foarte inteligentă şi pătrundea mai departe decît el in sufletul omenesc?
La ideea că inteligenţa ei era mai ascuţită decit a lui, se simţi umilit. Dar umilit de ce?.-. Ea <l iubea, şi el n-o mai iubea, sau cel puţin voia să n-o mai iu-
298
299
10
15
20
25
30
35
300
beaseă. I 3e păru că şi îd aceasta ea era mai presus de el. Un bărbat, erou de roman, e aşa de antipatic !...
Şi, cu toate astea, ce era de făcut?
In cercetarea proprielor sale slăbiciuni, îi apăru deodată obrazul rotund al Annei Villarâ, chipul limpede al Elenei Milescu, harta de pe masă, turcii, ruşii, invălmăşala războiului, şi din nou i se aprinse mintea de fapte eroice.
Se sculă repede şi sună, spre a cere suplimentul la Orientul.
IV
La vestea că turcii au trecut Dunărea şi ameninţă de-a dreptul capitala, care nu era decît la 60 de kilometre de Giurgiu, panica deveni generală. Ruşii trecuseră Prutul; turcii treceau Dunărea — prin urmare ţara devenea din nou cîmpul deschis al luptelor dintre cei doi duşmani-
în cei mai culţi şi mai echilibraţi îşi făcea drum cu încetul credinţa că, de astă dată, lucrurile nu avea să se mai petreacă ca pe vremea hospodarilor fanarioţi, şi că armata română va fi dusă Ia foc şi se va bate. Cei mai mulţi însă dau din cap, nehotăriţi. Ruşinea de propria lor frică; speranţa că soldatul e vîn-jos; lipsa de încredere în armament şi în experienţa Ofiţerilor, — toate acestea îi făcea să trăiască într-o a'armă continuă. La fiecare nouă ştire, se supărau:
— Da' armata noastră ce face, domnule? Văd ea n-ai cap să ieşi pe stradă de săbii!...
Erau şi de cei cari plecau tiptil la Braşov sau şi mai departe, sub cuviut că se duc la băi... Era ceva cam devreme pentru băi.
Iar masa poporului, care nu ştia să meargă la băi şi nici nu avea cu ce, sta acasă, ducînd şartul vieţii ca întotdeauna, cu o încordare de voinţă seacă, aştep-tînd ca ziua de mîine să aducă prăpastia. Aci nici mare entuziasm, nici mare frica. O supunere ticnită soartei, oarecare scepticism rămas din generat iele vechi, o clătinare de cap la trecerea pilcurilor de sol-
daţi, şi, departe, în fundul conştiinţei, încredinţarea că au să se mai mărească dăjdiele şi nevoile. Noţiunea patriotismului, ca orce abstracţiune coprinză-toare de prea multe lucruri, nu avu înţeles in popor, 5 decît cînd ruşii, tăbăriţi prin preajma oraşelor şi satelor, începură a da raita prin tejghelele şi cotineţele oamenilor.
Un sentiment de groază străbătuse cu încetul pin» în straturile poporane Ia vorba başibuzuc. Gruzimele 10    acestor borde, cunoscute de pe vremea răscoalei din Ilerţogovina şi a războiului sîrbilor13, ajunsese legendară.
De fapt, pe tot lungul ţărmului bulgăresc, bande de başibuzuci şi de cerchezi prădau ca în codru, aştep-
15    tînd începerea acţiunei.
La Vidin, turcii aveau 40 de mii de oameni, puşi sub comanda Iui Osman Paşa, ofiţer înţelept şi hotă-rît, a cărui purtare în războiul cu sîrbii făcea pe cunoscători să-I judece favorabil. La Rusciue erau 18 mii
20 de oameni, puşi sub comanda lui Ahmed-Ejub paşa, venit de la Şumla; la Şumla, 40 de mii, puşi sub comanda Iui Abdul-Kerim, numit de curind Berdar ekrem.
Prin urmare numai între Şumla şi Rusciue, pe dru-25    mul de la Varna la Dunăre, erau aproape 60 de mii de turci, ameninţînd capitala, fără a mai socoti că, de la Vidin, Osman paşa ameninţa Graiova şi toată Oltenia.
în faţa armatei turceşti de peste Dunăre, românii 3o     puneau două corpuri de armată, cu un efectiv de 50.000 de oameni şi 180 de tunuri.
Intiiul corp de armată, sub comanda generalului de brigadă Lupu George, avea să ocupe Oltenia, cu obiectiv principal Calafatul; al doilea corp, sub co-35 manda generalului de brigadă Radovici Alexandru, era chemat să acopere capitala, observînd drumurile dintre Giurgiu şi Olteniţa.
Ştirea din jurnalul francez nu era aşa de gravă cum o făceau vinzătorii de ziare. Turcii treceau Dunărea, 4o     dar în bande mici, mai mult pentru a prăda. Puneau
301
foc pichetelor, ucideau soldaţi singurateci, pescari, ciobani, spre a le lua vitele; merseseră pină a ridica de pe malul românesc şlepuri cu grlne. însă nu făcuseră nici o încercare serioasă de a coborî trupe. 5 Cu toate astea, Comaneşteanu hotărî să plece chiar în ziua aceea. Prin ordinul de concentrare de la 6 aprilie era chemat numaidecit la regiment. în urma stăruinţelor, i se dase un răgaz de zece zile, cu condiţi-une ca la termen să se afle pe malul Dunării.
10        Se coborî din otel şi se duse la soră-sa. O găsi in tr-o odaie goală, cu nişte mănuşi vechi in mină, asc-zind Într-un cufăr. La fereastră, un soldat curăţea instrumente de chirurgie, aşezlndu-le cu mare grije în cutii. Comaneşteanu avu o mişcare de oroare faţă de
15 tăişul lucios al foarfecelor şi al cuţitelor. Saşa era slabă şi nedormită. Cum II văzu, rămase cu ochii ţintă la el.
— Ce este, Mihai?
— Nimic, maman. Am venit să le văd. Ea îşi duse mînile la tîmple.
20 — Am ajuns de-mi sare inima la toate nimicurile... Adevărat e că au trecut turcii Dunărea?
— Nu-i adevărat. Trec noaptea cerchezi singurateci după prădâciune... Dar chiar dacă ar fi trecut armată regulată, tot n-ar trebui să fii aşa de neliniş-
25 tită, dragă maman. Acuma ştii ca nu se mai poate face altfel; mergem cu toţii să ne împlinim datoria şi Dumnezeu cu noi.
— Ştiu, dar ce să fac?... Toată noaptea mă muncesc gîndurile... Baciule, adu două scaune.
30 Soldatul ieşi in virful degetelor. Mihai se uită Ia el lung. Parcă-1 cunoştea de undeva.
— Cine-i omul ăsta, maman? Saşa se însenină puţin.
— Nu-ţi mai aduci aminte de el?... Baciul Micu, 35    de la Ciulniţei... cel cu cîinele omorît...
— Cel care a fugit de la nenea Matei?-..
— Da. S-a întors tocmai acum, fiindcă a auzit el, prin satul lui, că Matei se duce la război... Zice că vrea să meargă după dînsul...
40 — Foarte bine... E rară o aşa fire de om.
302
Saşa rămase un moment cu privirea înecată in depărtarea spaţiului. Frate-său o atinse binişor pe umăr. Baciul aduse scaunele.
— Maman, unde e Alexandru? 5         — Au ieşit amîndoi... De cţ?
Mihai şezu lingă dînsa.
— Dacă vrei să te linişteşti şi să m-asculţi, aş avea două-trei lucruri să-ţi spun.
Ea se uită la el, aiurită, dar zimbir.d: 10        — Spune, dragă.
— Eu plec astăzi la regiment...
— Chiar astăzi!?...
— Te rog, marnan, nu te mira şi nu mă întrerupe. Dă-mi voie să fiu şi eu o dată autoritar cu dumneta...
15 Plec chiar astăzi. Ce s-o întîmplâ cu noi Dumnezeu ştie. Eu sunt Încredinţat că am să mă întorc viu, nevătămat...
Ea făcu o mişcare, ca şi cum ar fi voit Bă vorbească, dar o înecau lacrămile şi nu putu rosti nici o vorbă. 20    El, hotărit să spună ce avea de spus, întoarse privirile în altă parte şi urmă:
— Nici un om cu mintea sănătoasă nu se poate gîndi serios la moarte şi mai cu seamă nu pricepe posibilitatea morţii sale, — pricep (nd în acelaşi timp foarte
25    bine pe a altora. Noţiunea individualităţii noastre abstracte ne face să ne socotim eterni. Dar eterni nu suntem... Maman, mă asculţi? Ea făcu semn din cap că da.
El urmă mai departe, rar, de-abia vorbind, cu res-30    piraţia scurtă:
— Şi fiindcă nu suntem eterni, dacă s-ar intîmpla să nu mă mai întorc, te rog să dai numele nostru unuia din băieţi... Iui Alexandru bunăoară... fiindcă alţi Comăneşteni nu mai sunt...
35 Nu mai putu nici el urma. îşi duse mîna stingă la
vinele gltului şi apăsă pe ele cu putere. Apoi se sculă repede.
— Te rog, maman, nu mai plinge. Avem nevoie de înălţare sufletească şi de voinţă. Ştii ce ne vorbeaicind eram copii... Sărută-mă şi să ne vedem sănătoşi.
40
303
Saşa se sculă, îşi şterse lacrămile, căutînd să se stăpînească cit mai mult. îl sărută lung pe ochi, ca în vremea cea bună, şi zise apoi încet:
— Pleci pe la Giurgiu?
5 — Da. Astăzi la 5. Mă duc pînă la Comana eu tre-
nul şi de acolo eu căruţa. Trec acum pe la Milescu, să văd dacă merge şi el. La din contra o să-i cer să scrie îngrijitorului de la moşia lor să mă primească în gazdă. Poate chiar să mă duc pînă la Giurgiu, unde e divizia 40 mea, ca să aflu cu siguranţă unde-mi este regimentul. Linia noastră era Frăţeşti-Turbatu-Stăneşti. Dar cine ştie ce schimbări s-or fi urmat.
— Mă duc numaidecît la otel să-ţi văd de lucruri. Lasă-mi cheile. Vii la dejun?
45 — Da. însă te rog, maman, să nu se mai vorbească
asupra plecării mele.
După ce ieşi, din josul'scării, întrebă pe soră-sa:
— Cine mai e la dejun?
— Nu mai e nimeni, decit noi şi Natalia.
20 De la Saşa, Comăneşteanu se duse drept la Milescu.
Fu primit de acelaşi fecior, în acelaşi biurou, cu aceleaşi vacsuri şi bombe din partea prietenului său.
Milescu, cu părul hătâciugă, cu cămaşa desfăcută pe pieptul lui puternic, aufla în ochelari ca să vadă
25    mai bine pe Mihai.
— De ce nu mai stai cîteva zile, omule, să mergem împreună.
— Nu mă mai întreba, Milescule, fiindcă nu pot să-ţi răspund nimic. Ne înţelegem de minune: două
30 zile mai mult sau două zile mai puţin nu schimbă lucrurile. Şi cu toate astea eu plec. Acesta e sentimentul meu. Am de împlinit pentru întîiaşi dată în viaţă o adevărată datorie bărbătească; voi s-o împlinesc bine. îmi pare rău că n-am plecat de-a dreptul
35    cu regimentul.
Celălalt se uita la el lung, ascultînd cu băgare de seamă.
— Mii de bombei... ştii că ai dreptate, dragă? Şi sărind de pe scaun, sună şi sună şi iar sună, pînă
40     ce feciorul, speriat, intră pe uşe ca o vijelie.
304
— Du-te de vezi dacă cuconiţa e îmbrăcată şi spune-i să vie numaidecît aici.
Apoi, intrind eu înlesnirea firei lui nehotărite, dar entuziaste,   în părerea amicului său, începu a 5 striga:
— Ba bine că nu ! Ba vezi că o să stăm să batem balurile şi cluburile la Bucureşti, pe cînd turcii trec Dunărea!... Ai de o mie de ori dreptate, mon cher. Merg şi eu cu tine. Auzi, două-îrei zile!... Parcâsun-
10    tem şcolari leneşi, cari caută să mai lungească vacanţa...
Elena întrerupse monologul lui vinturatec. Cum o văzu, Milescu sări la dînsa.
— Elencuţo, astă-seară plec la regiment. Elena Be uită şi la unul şi la altul, aiurită.
15 — Nu se poate, Nicule, n-ai nimic gata.
— Se poate, nu se poate, eu plec, asta-i! La 5 plecăm, Mihai?
— Trenul pleacă la 5.
Tocmai atunci Elena băgă de seamă că era şi Comă-20    neşteanu de faţă11. Făcu un pas către el, cu mîna întinsă şi ii zise zlmbind:
— Dumneata  eşti  de vină.
Milescu se înfundase într-un potop de vaviloane, de vacsuri şi de bombe, de nu-1 mai seotea nici corabia 25     lui Noe.
— Miile millions de tonnerres!... Auzi dumneata că nu se poate !... Vacs nu se poate [...Pofteştidumneata să mă ţiu de baluri şi de fleacuri, cînd toţi camarazii mei se duc să se bată?.. Vacs!... Pune slugile să-mi
30 facă valiza, că eu plec: Asta-i!... Auzi, domnule, parcă sunt Ia epitropie... Toată lumea se duce să-şi facă datoria, numai Milescu sade acasă. Vacs şi iar vacs! asta nu se poate, dragă...
Elena se uita la el, cu mînile moleşite, şi cu capul
35    pe o parte.
— Bine, creştinul lui Dumnezeu, n-ai hotarît tu singur, că plecăm cu toţii în ziua de 16?-.-
Milescu aprinse o ţigară şi aruncă furios chibritul pe covor.
4p _ Plecaţi dumnevoastră la 16. Eu plec astă-seară.
20
305
Cu simţul realităţii practice imediate al femeilor, Elena luă chibritul de jos şi calcă pe covorul care începuse să fumege. Apoi veni către Mihai, înălţînd din umere. 5 — Ce să fac? N-are nimic gata.
Comaneşteanu, care aţîţase fără voia lui pe Milescu, se duse binişor către el!...
— Ia ascultă, Nicule... Şezi să vorbim. De ce ţii cu orce preţ să pleci astăzi?
10 Milescu se răsti la el:
— Cum!... O-ntorci acuma?
— Şezi. N-o întorc de loc. Eu, dacă plec, am alte cuvinte, personale ale melc, pc care tu nu le ai.
— Nu-mi umbla cu mofturi!...
15 — Nu umblu cu nimic. Şezi, să vorbim liniştit.
Milescu se mai îmblînzi şi şezu. Comaneşteanu urmă:
— Eu plec, pentru că... aşa trebuie să fac. Dacă aş avea o familie ca tine, care să-mi ceară să rămîn încă
20    două zile, aş rămînea.
— Pe onoarea ta?
Comaneşteanu dete din cap rîzînd. Milescu iar sări de pe scaun.
— Vezi? vezi?
25 — Stăi la loc binişor. Mai întîi nu-i adevărat că
turen au trecut Dunărea. Dacă te crezi neapărat trebuincios oastei române pentru a birui pe duşmani, linişteşte-te: pînă acuma n-avem cu cine ne bate... Nuanţa de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-1
30 atinge mai mult decît toate argumentele, fiindcă începu a ride. Comaneşteanu urmă:
— Fă-ţi toate pregătirile în pace, ascute-ţi sabia, unge-ţi revolverul, mai fă un pocher, două, şi, cînd vei fi gata, porneşte-o.
35 —Tu ai totul gata?
— Negreşit că am. Eu am plecat de opt zile dc la ţară, cu toate pregătirile făcute.
— Va sâ zică eu trebuie să rămîn... Nu se-mpăea de loc cu ideea asta.
306
— Trebuie să rămîi pînă vei avea totul gata. Deocamdată să fii bun să-mi dai un cuvînt pentru îngrijitorul tău de la moşie.
Milescu păru încîntat: 5        — Cu cea mai mare plăcere... Bra-vo !... Elencuţo, dă-mi nişte hîrtie.
Nevastă-sa se uită prin pupitrul lui, rîzînd.
— Alaltăieri i-am pus toate la loc...
Ea vru să iasă, ca să-i aducă hîrtie. Milescu o chemă 1 o    îndărăt:
— Elencuţo, Elencuţo, stăi, nu merge aşa. Spune Annicuţei să vie.
Elena rămase pe prag, fără să priceapă ce avea a face Annicuţa cu scrisoarea. 15 — Nu cred să fie gata.
— Fără vorbă, femeie! Să vie aici, că dumneaei este proprietara...
Annicuţa se şi ivi la uşe, parcă ar fi ieşit din pămînt.
20 Mi'.escu se uită la nevastă-sa închizind dintr-un
ochi:
— Înţelegi dumneta!...
Anna, veselă, cam încurcată de privirea ironică a lui cumnatu-său, se duse la Comaneşteanu cu mina 25     întinsă. Apoi se întoarse către Milescu.
— Ce vrei, Nicule?
Milescu o privea de sus pînă jos, cercetlnd-o parcă ar fi vrut s-o cumpere.
— Da' repede te-ai îmbrăcat dumneata astăzi!... 30         — Trebuia să ies. Mă duceam să-ţi cumpăr nişte
cravate milităreşti. Ia stai.
Şi Anna se înălţă în vîrful picioarelor, cu o panglică subţire în mină," ca să-i ia măsura gîtului. Milescu, ca o bleandă se dete cu capul către dînsa: 35 — Echipaţi-mă, fetelor, că plec la bătălie...
După aceea, işi netezi părul scărmănat de Anna şi îi zise:
— Acuma şezi aici şi scrie: „Domnule Ioane . Anna luă condeiul şi scrise „Domnule Ioane". El
40    dictă mai departe:
307
„îţi Iar cunoscut că amicul nostru, d-I Mihai Comaneşteanu, june încîntător ş) brav militar, vine să se bată cu lurcii...1'
Annicuţa lăsă condeiul şi se sculă supărată. Milcs-5    cu ridea:
— Nu vrei să scrii?
— Dacă nu eşti serios, nu scriu.
— Ba foarte serios. Tu eşti proprietara, tu trebuie să scrii.
10 Anna se făcuse roşie şi râmase rezemată de biurou.
Apoi se Întoarse din nou pe scaun ai luind o altă foaie de hîrtie se puse să scrie.
— Dictează, zise ea, încereînd să pară supărată. Milescu iar începu.
15 — Zi pe slovă: „Iubite domnule Ioane".
Fata dete din cap, cu silnicie prefăcută, pecînd Elena şi Comaneşteanu rideau.
— Acuma nu te mai ascult. Am să scriu eu.
Şi !n adevăr, se aşeză să serie pe socoteala ei. După 2v    ce sfirşi puse scrisoarea într-un plic şi o întinse lui Comaneşteanu, mulţumită cit nu se mai poate. Milescu, repede, luă el scrisoarea.
— Mă rog, să mă ierţi, domnişoară; eu sunt tu-torul dumitale. Cred că nu pot sâ te las să corespondezi
25    cu tineri, aşa sub ochii mei... Anna ridea liniştită:
— Zău, Nicule. Ce pîcală eşti! Cileşte-o, dacă vrei. Spun lui Ion să pună casa la dispoziţia d-lui Comaneşteanu...
30 Milescu sări în sus strigînd:
— Aşa?... Stai că te-am prins: de unde ştiai dumneata ce trebuie să scrii?...
Anna rămase uimită. în adevăr, ar fi trebuit să nu ştie. Văzîndu-i pe toţi rîzînd. se înroşi şi mai tare. 35    Elena veni spre dinsa, umflată de rls, şi zise şi ea:
— Ba zău, Annicuţo, prin ce minune ştiai tu ce să spui în scrisoare?
Milescu sărea prin odaie ca un clovn, bâtînd din palme şi cintind: 4o —Am prins-o, am prins-o!... Ascultă la uşe!...
308
Anna vrea să se apere, da sâ zică o vorbă lui Milescu — acesta sărea şi mai sus; da să se adreseze Elenei, soră-sa nu-i putea răspunde de rîs. In cele din urmă, nemaiştiind cum s-o scoată la capăt, începu 5    să plîngă.
Milescu, care niciodată nu ducea glumele prea departe, se opri din tumbe şi veni lîngă dinsa.
— Nu fii copilă, Annicuţo... Eşti fată mare... Dacă plingi. nu-ţi mai aduc peţitori...
10 Ea nu răspundea. Toţi tăceau   acum. Situaţia
devenea curioasă. Milescu mai încercă o glumă, care
se prinse:
— Asa-i ea, fată simţitoare...
Anna ridică ochii către el, plini de o indignare aşa 15    de comică, încît Elena începu din nou a ride:
— Parole d'honneur, Nicule, dacă vei mai vedea tu cravate de la mine...
— Bine, dragă, m-oi duce şi eu la regiment fără cravată, ca regele Kalakaua...
20 Apoi, scoţîndu-şi ochelarii, cili adresa de pe Scri-
soarea Annei: „Domnului Ion Paraipan" aşa zis şi „Reacţionarul dropicos".
— Uite, dumneaei l-a poreclit.
După aceea dete scrisoarea lui Mihai. 25         Anna ridea de porecla iui Ion şi,  pe furiş, işi duse batista la ochi...
Gara de la Filaret, ca şi Gara de Nord, ca şi toate gările din ţară, erau pline de trupe, de material de război, de lume venită să-şi ia rămas bun de la soldaţii
30    ce plecau.
Comaneşteanu se primbla Încet pe peron, urmărind mişcarea mulţimei. Rugase pe ai săi de acasă să nu vină la gară, şi astfel, singur, se simţea deja prins de puterea absorbantă a vieţii militâreşti.
35 Trenurile plecau unul după altul, cu soldaţi sau
cu material de război. Dorinţa guvernului era de a termina concentrarea armatei  române pe Dunărea
309
de sus, înainte ca armatele ruseşti să ajungă la răţeaua drumurilor noastre de fier din Valaclua mică15 şi la cea dintre Bucureşti-Giurgiu. După convenţia încheiată la 4/16 apriliu intre Mihail Kogalniceanu 5 din partea guvernului român şi baronul Stuart, agentul diplomatic al Rusiei in Bucureşti, ruşii trebuiau să fie trataţi ca amici, cu condiţiune de a respecta drepturile politice ale statului român. Aşadar, ei puteau să se folosească de trenurile noastre ca şi noi, 10    plătind după  o tarifă specială transporturile lor1*.
Trenul de la 5 era în întîrziere din cauza unui regiment dc artilerie, ce se încărca cu greu, pe linie. Ploua. Tunurile şi chesoanele, puse în vagoane joase de pietriş, străluceau sub picăturile de ploaie, cu aerul 15    de solemnitate aproape vie ce-I au in general gurile de foc. Soldaţii alergau de colo pină colo, unii aruncînd muşamale peste muniţii, alţii trăgind de lanţuri caii, ce nu voiau să se urce în vagoanele pe caii sta scris: S cai sau 40 de oameni — cuvinte de o tragică ironie, 20    în vremuri ca acestea, cînd, în adevăr, viaţa cailor devenea mai preţioasă decît a oamenilor. Zarva şi strigătele erau la culme. Ofiţerii, cu glugă neagră pe cap, chemau pe sergenţii-inajori spre a le da cele din urmă ordine; un caporal, care trăgea cu 4 soldaţi un 25    vagon încărcat, spre a-1 lega de tren, se da de ceasul morţii că nu-1 putea mişca; un călăreţ rotaş împingea de crupa calului său, vărsindu-şi veninul in înjurături colosale şi dlnd cu piciorul In burta lui, disperat că gloaba nu vrea' să intre în vagon. O infinitate de mici 30    sentimente de cazarmă, grosolane şi naive, se frîngeau de puterea covirşitoare a realităţii; caporalul care trăgea de vagon, fără să-1 mişte, era socotit ca cel mai voinic din regiment; călăreţul, al cărui cal nu vrea să-1 asculte, trecea drept cel mai bun rotaş... Şi peste 35    toţi curgea din văzduhul posomorit o ploaie învier-şunată,  duşmană, care desfunda drumurile, rupea podurile, inunda dropiile... Din cînd in cind, soldaţii mai bătrîni, cazarmagii învechiţi, îşi ridicau fruntea plină de sudoare către cer şi invocau pe zeul tunetelor, 40    cu figuri retorice pline de sudalme:
310
— Aoleo!... Sfinte Ilie !... mai contineşte-o cu ploile, că le spurc
In sfirşit, dete Dumnezeu şi se urni trenul mili-tăresc.
5 De îndată se auzi glasul conductorului strigînd:
— Poftiţi domnilor: trenul pleacă pentru etc, etc. Comăneşteanu îşi aprinse in fuga o ţigară si se
sui în vagon. Dar, pe cînd punea piciorul pe scară, văzu pe Milescu venind in goană spre el. Conductorii 10    grăbiţi,   închideau uşile. Milescu apucă pe unul de ceafă, îl dete la o parte, şi se urcă după Mihai:
— Mii de bombe ! că era să tescapl... Inchipuieş-te-ţică viu în goana cailor tocmai de la garaTîrgoviştei...
— Ce faci, omule? dă-te jos, că pleacă trenul I... 15         — Las' să plece; merg şi eu cu tine.
— Nu face prostii, Milescule!...
— Sâ-ţi tacă gura dumitale...
— Nu vezi că eşti îmbrăcat civil! Locomotiva fluiera. Milescu  se uită repede Ia
20 Mihai şi apoi Ia sine însuşi. Un moment păru zdruncinat în hotârirea Iui.
— Ai dreptate. Ce-i de făcut?
— Dă-te jos, că nu-i nimic de făcut. Vino să te sărut şi să-ţi mulţumesc...
25 Şi, fără să maiaştepterăspunsul celuilalt, îl îmbrăţi-
şe şi-l i mp nise binişor pe scara. Trenul se mişca do mol.
— Să ştii că viu şi eu miine, zise Milescu.
— Nn miine. La 16, cum ne-a fost vorba...
— Ba viu mîine...
30 Comăneşteanu scosesecapulpefereastră fi striga )a el:
— Aşteaptă să-ţi telegrafiez de la Giurgiu.
Dc îndată ce se despărţi de Milescu şi rămase singur în vagon, Comăneşteanu se simţi liberat de o mare greutate. Ca toţi oamenii cu rude multe, trecuse şi el
35 prin toate momentele de nesiguranţă, dc nehotâ-rire, de frică chiar, pe care compătimirea neraţio-naf ă a persoanelor iubite, le strecoară în sufletele celor ce merg să-şi pună viaţa in primejdie.
Acum însă, singur, rămas stăpîn absolut pe hotă-
40 rîrile saîe, voi să deiedrumul ginduriior in libertate. Dar, pe neaşteptate, se simţi înrîurit de ploaia de
311
i
afară. Dorea să treacă pe la Câlugăreni; dorea să vadă locurile măreţe, de unde stingă lui Mihai Bravul pusese pe goană hordiele turceşti; dorea să calce pe pămîntul sacru, in care plugul, răsturnind brazda, scoate 5 la iveală osemintele eroilor noştri I... Vorbe mari!... Dar vorbe.
Afară ploua. Prin geamurile rău îmbinate se strecura vîntul subţiratec de primăvară. Cîmpul se întindea înviorat, cu pete negre de arătură, lingă pete verzi de
10 griu de toamnă. Nici o vietate pe pustiul înnorat. Rar, cite o căruţă trasă Ia adăpostul unui copac, dar aşa de singură şi părăsită, încît parcă mărea pustietatea locului.
O vorbă curioasă de-ale lui Milescu răsări în min-
15 tea lui Comaneşteanu, fără nici o legătură cu momentul: Anninatto, cu doi n şi cu doi t. Şi numaidecit îi apăru imaginea Annicuţei, uşoară ca o rindunică. In adevăr că părea aninată în vint. îşi aduse aminte de scrisoarea fetei şi numaidecit o scoase din buzunar.
20 Literele se înşirau una după alta, cam plecate înainte, fără tereremuri, ci numai cu nişte cozi enorme pe la 1 şi f. Ce caracter avea icoana? Multă voinţă... Cine ştie?... Numele lui era scris drept, fără şovăire, cu nişte aduceri de condei în cari parcă treceau mîngîieri
25 de mină. Ce prostii I... Comaneşteanu zîmbi. Evident, Anna Villară îl interesa. De ce-1 interesa mai mult decît Natalia? îşi aduse aminte de farmecul nespus cu care începuse a iubi pe Natalia; de viaţa lor împreună; de puterea sentimentelor de atuncij coie părea
30 eternă. Ce se făcuseră toate acestea? O iubea parcă şi acum, dar cu totul în altfel: îi era dragă pielea ei netedă, părul moale şi ascultător; îi era drag spiritul ei, repeziciunea cu care gindea şi simţea; melancolia umilă cu care părea citeodată că se desparte de lume şi
35 rămîne singură. Dar toate acestea nu se mai reintegrau în unitatea morală a femeii iubite.
Şi dacă se gindea mai departe, in urmă, găsea şî alte sentimente ca acesta, înecate în uitare. Va să zică trececu adevărat totul? Putem iubişiuitadeatîtea ori"?
4 0 Este schimbarea singurul lucru care cu adevărat nu se schimbă, singura lege?...
10
15
20
25
30
35
40
Ca o mîngîiere discretă, în mijlocul acestei întristări nevinovate, păru a se desface, din pîcla depărtată a uitării, chipul Tincuţei... Aceea rămăsese întreagă în sufletul lui, fără nici o ştirbire, fără nici o durere în aducere aminte. De ce Tincuţa rămăsese, şi altele nu? Fiindcă murise?
Da, fiindcă murise.
Cine pleacă din lume e bun plecat, şi niciodată, niciodată soarele nu va mai luci în ochii lui.
Şi se simţi incălzit de milă; pieptul i se umflă cu putere; deschise geamul de la vagon şi lăsa ploaia să-i bată obrazul.
Trenul trecea în fuga pe lîngă sate învăluite în ceaţă. Cireşi sălbateci luminau fundul trist al zării cu mânunche de flori albe.
El reveni Ia loc, îşi şterse picăturile de pe obraz şi rămase cu batista în mină. O nespusă melancolie îi coprinse sufletul. Gîndurile se frîngeau neisprăvite. Imagini fragmentare treceau una după alta, ca nişte umbre de păsări răzleţe. îşi aduse aminte de soră-sa. Chipul blînd al Saşei II linişti, ajutîndu-I parcă să-şi explice firea lui prin firea ei. Lui, viaţa ii era dragă ; şi, cu toate astea, adeseaori se simţea aprins de doruri de o lume nouă; adeseaorineliniştea sufletească îl făcea să ae creadă nefericit. Se lupta cu el însuşi, căutînd să prindă firul judecăţii drepte: pentru ce nefericit? Citeodată i se părea că singura explicare a stării luisufleteşti, era explicareastăriisufleteşti a în-treguluipopor român din doineai poezii: o lungă, lungă şi duioasă aşteptare de copil rămas fără părinţi, căruia babele îi spun că se coboară dintr-un tată frumos, venit de departe, şi dintr-o mamă rămasă vădană şi plecată în lume. Cea mai mare mîngîiere a lui, cînd nostalgia aceasta supărătoare i se prindea de suflet, era cîmpul, holdele întinse, vara, sau zăpada lucie, iarna. în desfăşurarea dealurilor şi a văilor de la Comăneşti, de cîte ori nu simţise el, copil, cînd mergea tăcut alături de Saşa, cum se destindea sufletul surorii sale]... Mai tîrziu, prin lumea largă, cînd se gîndea la Saşa, rămasă credincioasă pămîntului şi singurătăţii, găsea că aşa trebuia să fie, fiindcă asta
312
313
era firea ei esenţial românească. Iar acum, el însuşi, ajuns în pragul maturităţii, înţelegea că-1 prinde de pe urmă fondul de îngăduitoare tristeţe, râmas de Ia strămoşi, contra căruia în zadar încerca să lupte. 5 Şi cum trenul mergea tot mai departe, se apropia
tot mai mult de ţelul călătoriei, în frâmîntarea lui sufletească intra elementul nou al războiului: acţiunea. Un moment de grije supremă îl făcu să deschidă ochii mari, privind în gol, şi să se întrebe: ce va face 10 soldatul?...
Trenul ajunse la Giurgiu în amurg. Ploaia mai încetase.
Şi aici, ca şi Ia Bucureşti, lumea umbla forfota prin gară. Parte din public venea să vadă sosind 15 regimentele ce aduceau cu dînsele pitorescul vieţii militare în campanie şi mai cu seamă elementul siguranţei generale: forţa; o altă parte venea după interese mai înguste, să expedieze cufere, să îngrijească de plecarea familiei spre locuri sigure...
20 In acest bazar curios de lume de tot felul; de
îmbrăcăminte de oraş, alături de îmbrăcămintea de ţară; de fesuri roşii, de tichii şi şalvari bulgăreşti — uniformele dominau şi erau simpatice tutulora. Rezerviştii, cu sacurile de gît,soseaudepe lastaţieleinter-
25 mediare, aducînd un aer de seninătate cîmpenească, ce şedea aşa de bine maturităţii lor. Pe lingă unii, cîte o mamă bătrina sau femeia cu copilul în braţe, uitînd de jalea dispârţeniei şi privind, aiurite, la mulţimea ce foia prin gară.
30 De cind cu vestea că turcii au început să treacă
noaptea Dunărea, privirile păreau a merge dincolo de ceea ce vedeau, căutind parcă să descopere necunoscutul.
Comaneşteanu se duse in oraş să mă n în ce. Cele ■> 35    două oteluri mai de seamă erau pline. Un birjar soios îl colindă tot tirgul, pinăce,la aşa zisul koteldu commerce, găsi o cameră liberă.
Din mijlocul curţii, plină de murdării şi băltoage, o scară de lemn, alunecoasă şi dreaptă ca o scară de 40    pod, ducea la etajul I. O unguroaică, roşie la faţă,
cu tistimelul aninat pe creştetul capului, îl invîrti prin nişte ganguri de scînduri, pline de noroi, şi-1 duse la nr.7. înăuntru, un pat de lemn mizerabil; două scaune de paie, din care unul transformat în 5 lavoir, cu un lighean de aramă şi un ibric turcesc, elegant şi neînţeles. Un aer de goliciune şi sărăcie învăluia toate cele...
De acuma începea farmecul vieţii de campanie!...
Prinzi in oraş cu camarazi şi află că ordinele erau 10 în parte schimbate; că în loc de Frăţeşti, regimentul al 10-lea de dorobanţi trebuia să se întindă mai departe; că un corp, format din batalionul al 3-lea de vînători, regimentul al 8-lea de linie, regimentul al 10-lea de dorobanţi şi regimentul al 5-lea de călăraşi, trebuia 15    să ia poziţie pe linia Frăţeşti-Turbatu-Stăneşti.
Pe cînd ceilalţi vorbeau în fuga de Stăneşti, el asculta cu cel mai mare interes, descrierile locurilor... O nepăsare zgomotoasă caracteriza convorbirea colegilor săi: preocupări puerile, o oarecare trivialitate 20 intimă, cu aduceri aminte de cafe-chantant, cu expresii de şcoală: „ma'mă-si de răcan!", „ce, domle, vrei să zici că Fanny cîntă mai bine decît Martens18?" „hei, garcon, or îmi dai o frigăruie cumsecade, or îţi dau o pereche de palme". Un chelner jidan se fur-25 landisea de colo pină colo, răspunzînd la toţi: „pronto, don căpitan, soseşte l" şiturnînd cu amîndouă mînile, dintr-o sticlă, borviz, iar din alta vin. Nici o preocupare de război, la ei, care erau chemaţi să facă războiul, pe cînd toată lumea ceelaltă nu vorbea decît de asta. 30 Parcă o conspiraţie tăcută îi unea pe toţi într-un singur gînd: să se bucure de ora prezentă. Cine ştie ce va aduce ziua de mîine !...
Comaneşteanu ieşi să tocmească un birjar pentru a doua zi, spre a-1 duce la Stăneşti; apoi se duse să 35    telegrafieze lui Milescu.
VI
In lumina limpede a uneidimineţe de primăvară, trăsura Înainta de-a lungul Dunării. Zilei de ploaie
314
315
urma o zi senină. Pomii din zăvoaie înălţau ramuri încărcate de flori. Lemnul-ciineac părea Învăluit In spumă de lapte; cătina înfiripa frunzele sale ascuţite Într-un liliachiu spălăcit. Prin cohalmurile Dunării, 5 iarba, neagrâ-verde, era presărată de flori albastre. Iei şi colo cite un piersic sălbatec înveselea priveliştea cu crângile sale de sorcovă roşie.
Din toată firea se ridica un imn de viaţă puternică spre soare.
10 De pe înălţimi se vedea întreaga panoramă a
malului sting: mici parcuri de artilerie adăpostite pe după dealuri; corturi albe, fugind in perspectiva unei Imii nesfîrşite; sate grămădite sub copaci fumurii. De-a lungul drumului, trăsura întiln ea soldaţi de toa-
15 tearmele; cainărăviţî de-a curmezişul şoselei; săpători din secţia geniului lucrînd la apărări: peste tot aceeaşi luptă a omului cu nevoile, ca şi in gara de la Filaret.
De la o vreme, trăsura lăsă şoseaua şi apucă pe o cărare ce şerpuia printre arături. Drumul, desfundat
20 de ploi, era greu de tot. La fiecare pas, birjarul era ameninţat să-şi rupă arcurile, din cauza gropilor săpate în marginea lanurilor.
După vreo două ceasuri de muncă, ajunseră în preajma Stăneştilor. 25 De departe se vedea satul, aşezat pe povirnişul
unei coline. Soarele bătea în acoperişul de tinichea al bisericii, făcîndu-1 să strălucească, parcă ar fi fost de cristal.
Deodată birja se întilni cu un şir de care, ce pină 30 atunci erau ascunse in vale, urcînd din greu la deal, care şi căruţe bulgăreşti, de grădinari şi agricultori, pline de bulendre, cu femei şi copii deasupra. Nemai-incăpind pe drumul îngust, se revărsaseră peste cîmp, prin arătură, spre marea disperare a unui domn, ce 35    venea călare după dinşii.
Comaneşteanu făcu semn unui bulgar să oprească, dar acesta trecu înainte, împungînd in bivoli şi mul-ţumindu-se a zice, „sosiescu turcili"; al doilea bulgar voi să treacă şi el, dar Comaneşteanu sări in noroi 40     şi-1 apucă de piept.
— Stăi, bade. Unde-aţi pornit-o?
— Acesta, încăpăţinat, trăgea Înainte fără să răspundă.
— N-auzi, mă, bleotule! Unde vă duceţi?
— Sosiescu turcili. Sim la Bichetu. 5        — Nu-i adevărat!
— Sim la Bichetu19, zice acesta, cu accentul lui bulgăresc, vrlnd să treacă mai departe.
Tocmai atunci ajunse şi domnul călare.
— Mă rog, domnule căpitan, opriţi pe infamii 10    aceştia, că mă lasă în mizerie: tot grînl e călcat in
picioare... Lc-a intrat in cap că vin turcii... şi toate acestea sunt numai imaginaţii de-ale lor... Lasă gră-dinăriele pustii... înapoi, bleotule!
Cuvintele domnului de pe cal, cam radicale pentru
15 grădinari, fură înţelese pe dos. într-o clipă, cei de Ia carele din urmă înconjurară trăsura şi dcteră năvală spre călăreţ, fă( înd o guiă pînă in slava cerului. Domnul de pe cal o rupse la fugă. O ploaie de noroi şi de pietre îl petrecu, pină ce nu se mai văzu. Apoi bulgarii
20    se împrăştiată, fiecare pe la căruţa sa, şi o porniră din nou.
Comaneşteanu   rămase  nedomirit,  uitîndu-se ]a birjarul jidan, căruia Ii ţlţîia inima de frică.
Scena se petrecuse cu o repeziciune extraordinară. 25    Birjarul dete un „io" la cai şi cloşcăria o porni din nou prin hîrlnape.
Mulţimea asta speriată se ducea nebună încotro vedea cu ochii, de frica başibuzucilor. Ar fi trebuit un regiment întreg ca s-o poală opri. 30 Cînd scăpată din şirul carelor bulgăreşti şi dete
Ia dealul Stăneştilor, trăsura ajunse de pe urmă pe domnul călare, care de astă dată era pe jos, cu calul de căpăstru, şchiop.
Comaneşteanu se opri din nou să vorbească cu el. 35 — Ce este, mă rog, cu oamenii ăştia?
— Hei, domnule căpitan, grele vremuri am ajuns !,.. Bine, zău, c-au venit ai noştri Ia guvern20, că ne prăpădeam... Uite, noi suntem fără ambiţie, dar luptăm pentru o opinie... Mi-au şchiopat calul, mizerabilii...
40     aşa de-o idee... că cică vin turcii...
316
317
Cura vorbea el, amesteclnd alandala cal şi guvern şi turei, Comăneşteanu 11 măsura dincapplnă-n picioare. Scurt şi gros, cu pulpele strlnse în nişte carlmbi creţi, cu o căciulită pe ureche, roşu şi apoplectic la 5 faţă, semăna grozav cu „reacţionarul dropicos" al Annicuţei Villarâ. Oare să nu fi fost el?
Mihai opri trăsura să-şi aprindă o ţigară. Vîntul ii stingea mereu chibritul. Domnul cu calul scoase din buzunarul vestei o bucăţică de iască şi i-o întinse. 10 — Poftiţi, mă rog, că-i mai inflamabila.
Mihai se uită l&dînsul: semăna din ce Sn eemai mult cu persoana imaginară a reacţionarului dropicos.
— Suntem pe drumul Stăneştilor, nu-i aşa?
— Intrăm chiar în sat.
15 — Eşti bun să-mi spui pe care parte sunt casele
d-liii Milescu... fiindcă am o scrisoare de la d-lui oâtre d-1 Paraipan.
Era să zică „către îngrijitor".
— S-avem  onoare,  domnu  căpitan; noi suntem 20    domnul Paraipan...
El era!
— Cu ce vă putem servi?
Mihai 11 rugă să se urce cu el in trăsură, şi îi dete scrisoarea.
25 D-1 Paraipan se uită la adresă, nedomirit.
— E de la d-ra Villarâ, zise Comăneşteanu.
— A, vezi aşa ! îmi trăsnea mie prin gind, da', zic, poate, cine ştie... Va să zică e de la cuconiţa. Lume bună, d-le căpitan... Că ştii dumneta, moşia este a
30 fetei... Eu unul pentru stăpîni trăiesc. Pentru coana Annicuţa şi-n gaură de şarpe intru... Dumneaei mă iubeşte ca o soră... Ştii, eu cu politica!... Apăi dumneaei unde mă încurajează să îmbrăţoşez cariera de deputat. Da' ştii, mă simt eu fără carte, că cine n-are
35    carte n-are parte... Este, d-le căpitan?
— Da' cum să nu fie, d-le Paraipan. Eu sunt locotenent.
— Că noi suntem liberali de la răposata Golească. Că fata este Villaroaică despre tată, da' despre mamă
40    e Golească cuTată.
— Aşa?...
318
— Păi, mă rog, logofeteasa Ţinea Golească, de la cutremur, s-a măritat după un Golesc de la Piteşti. Şi numa după ce a murit Golescu de la Piteşti şi a rămas vădană, cu o fată, s-a dus în ţara nemţească...
5 Am fost şi eu la Carlusbad, da' n-am înjurat ca atunci de cind sunt. Mă rog, domnu căpitan, să mă ţie numai cu şuncă de aia otrăvită 1... Aşa că mama coanei Anni-cuţeeste Golească, şi despre tată şi despre mamă. Cum găsiţi poziţiunea noastră? 10 Comăneşteanu nu Înţelegea.
— Cum, mă rog?...
— Poziţiunea satului.
— A !... O găsesc frumoasă.
— Frumoasă. Ce e drept, nu e păcat. Avem apă 15    prin curte. Am făcut de trece iazul morii jurîmprejur,
ca la Tuşnad... Da', mă rog, să mă iertaţi, cu cine
avem onoare?
Tocmai intra trăsura In curte. Mihai îşi spuse numele şi rugă pe Paraipan să citească scrisoarea.
20 Pe cînd acesta citea, o droaie de cîini i se gudurau
primprejur, sârindu-i pe haine. El da cu picioarele lui boante în văzduh, ca să se apere. L'n băietan ca de vreo 15 ani, îmbrăcat cu pantaloni scurţi, dar murdar şi neţesălat ca un ţigan, i se anină de spate, la un loc
25    cu cîinii, seotocindu-i prin buzunare.
— Tătieă, dă-mi tabachera...
— Fugi, că te plesnesc !
— Pentru mama, doar nu pentru mine.
El, cufundat în cititul scrisorii, pe care se vede 30    că o descurca anevoie, întinse tabachera unui eîine. Băiatul se topea de rîs.
— Copil fără educaţiei...
Băiatul  îşi  muta fălcile din loc rizînd.
— Costică, eşti un copil pervers... Dezleagă calul 35     şi du-1 la grajd... Spune lui Ivan să vină-ncoace.
Ivan era argat în curte şi bulgar în suflet. începea şi sfirşea toate cuvintele cu „ni", ceea ce ii da un aer foarte bleot.
— Mi-am fost ni grldinitî nî Cuştindin.
40 Paraipan vra să s-arate teribil cu toată lumea.
310
i
— Ce-ai făcut la grădină la Constantin?... Mergi de cere cheile la cucoană.
Ivan aduse cheile, şi astfel putură intra în casele proprietăţii.
5 Pentru Comaneşteanu, deprins cu instalaţia de la
Comăneşti, cu acareturile şi gradinele moldoveneşti de la Sârba, in cari proprietarii puneau toată Îngrijirea şi adesea şi averea, ruinindu-se, curtea boierească de la Stăneşti părea singuratecă şi părăsită. Casele,
10 joase, se întindeau în toate părţile, fără nici o linie de arhitectură-, curtea, plină de tot felul de lighioane, era neîngrijită; în jurul puţurilor bălăceau porcii prin noroi. Se vedea bine că'd-l Paraipan făcea mai multă politică decît administraţie.
15 Şi cu toate astea, aşezarea locului era minunată.
Pe o parte curgea iazul morii, strîns intre două perdele uriaşe de plopi; pe alta, grădina înconjura curtea cu pomi înfloriţi. Un aer de simplicitate tînără părea că învăluieşte toate cele. Natura suridea in pragul
20 primăverei, cam tristă, cu o notă de melancolie binevoitoare, atît de scumpă sufletelor cu adevărat româneşti.
înăuntru impresia era ceva mai bună. Mobile de lemn şi de viţă împletită, acoperite cu cretonne; mese 25 vechi, aduse pe vremuri cu cheltuială mare din străinătate; canapele şi sofale tot aşa. Peste tot, mirosul de casă închisă de ţară, in care scindurile spălate, sulfina, pîinea din sofragerie, dau atîta caracter.
Aci se instala Comaneşteanu, singur, fericit de 30    a-şi putea aduna gindurile, fără a fi supărat de nimeni.
încetul cu încetul, armata ocupa poziţiele ce-i erau date deStatulmajor. BatalionulluiComăneşteanu se întindea împrejurul Stăneştilor. între sat şi Dunăre depărtarea era destul de mare, iar locurile 35 adăpostite de dealuri şi vâlcele. Prin gura torentelor şi pe albia Vîjiitoarei erau împrăştiate pichete de soldaţi. Sentinelele pe de malul Dunării fuseseră retrase în interior, spre a nu mai rămlnea pradă atacurilor Îndrăzneţe ale turcilor.
10
15
20
25
30
35
40
De Îndată ce sosi, Comaneşteanu se prezentă maiorului Şonţu31, comandantul batalionului. Ca şidinsul, maiorul locuia in Stăneşti, la primar, deşi, de fapt, işi petrecea şi ziua şi noaptea pe cimp.
Cel dinţii lucru ce-1 impresiona fu prefacerea caracterului maiorului. Il cunoscuse vesel, harnic, iubitor de lume şi petreceri, iubitor de femei şî de intlmplări galante, — iar acum îl găsea senin, răbdător şi, mai presus de toate, cumpătat şi bun. Ziua călare, noaptea pe jos, părea cel mai vînjos dintre oamenii batalionului. Vorbea bllnd şi hotărît, privind parcă tot mai departe de clipa prezentă, senin şi frumos ca un voinic din vremuri de demult.
Mihai era surprins, încîntat şi fără voie stăpînit de comandantul lui. Cind intra seara la Milescu să se odihnească, adormea de cele mai multe ori gîndindu-se la dinsul. îi lăsa impresia unui cal arab pe care nu-1 văzuse pină acum decît la părăzi, gătit şi mîndru, dar care acum il încremenea prin Înţelepciunea, prin puterea şi prin focul cu care biruia şi stâpînea pe toţi. Se destinsese parcă in el nervul unei vieţe nouă, de muncă neadormită şi de generozitate.
în drumul ce-1 făceau adesea printre pichete, maiorul ţinea de regulă malul deschis. Comaneşteanu încerca sâ-1 ducă pe la adăposturi.
— Ia să ne coborîm mai jos, d-le maior, că trag turcii in noi ca în ţintă.
El da din mină.
— Da' nu trag nimic. Şi ei stau ca şi noi ascunşi după metereze.
— Ba uite că trag.
Tocmai fluierau gloanţele peste capetele lor. Maiorul se opri în loe şi se uită la locotenent zîmbind.
— Asta-i războiul, Mihai.
— Ba sâ mă iertaţi, d-le maior. De ce să mori de un glonţ orb?
El Înălţa din umeri şi merse mai departe, coborindu-se pe o cărare adăpostită. Aci se opri, scoase din buzunarul tunicei o tabacheră şi aprinse Încet o ţigare.
320
21 _ r>uliiu Zwnflrtacu — opere. vot. II
321
— Toate gloanţele sunt oarbe, Mihai.
— Daţi-mi voie, d-le maior: sunt oarbe fiindcă rar te ia ]a ochi inimicul; dar cind mergi în contra lui, şi cazi de un asemenea glonţ, te-ai dus să-1 cauţi
5    şi mori cu spor; pe cită vreme aşa, mori parcă te-ai fi Împuşcat singur, din greşeală.
Maiorul iar dete din umeri şi mai făcu cîţiva paşi; apoi iar se opri.
— Crede-mă, Comăneştene, ăsta-i războiul. De Ia 10    Început pînă Ia sfîrşit, ţi-ai pus viaţa ipotecă, şi orce
glonţ, orb sau neorb, ţi-o scoate în vînzare. Puţin fatalism nu strică... Si nu numai fatalismul te povă-ţuieşte să fii aşa, ci şi datoria de bun soldat. Ai venit să te baţi, sau să te strecori printre gloanţe?...
15 — La drept vorbind, d-le maior, am venit fiindcă m-aţi chemat... şi cred că aşa sunt cei mai mulţi. M-oi bate şi eu, cind o sosi momentul, dar vă mărturisesc că nu am nici o ură personală contra nimănui... Patriotismul meu se deşteaptă citeodată sub formă
20 de dor de trecut. Mi-e dor de strămoşii noştri, dc Vlad Ţepeş, de Ştefan-cel-Mare, de paloşe şi de flamure...
— Asta-i literatură, Comăneştene.
— Ba zău nu. Aşa simt eu. Aeeia se băteau fiindcă urau pe duşmanii lor; se băteau că să-şi apere viaţa
25 şi averea. Da' noi ce-avem cu turcii? sau turcii cu noi? Dacă e vorba pe ură şi iubire, în altă parte m-oş întoarce.
— Ia ascultă-mă, Comăneştene. Eu îţi vorbesc ca soldat. Astăzi, mai mult ca orclrid, valoarea oamenilor,
30 a ofiţerilor şi a soldaţilor, hotărăşte de soarta războaielor. Fiindcă cine pune în linie de bătaie 100.000 de oameni e sigur că va găsi în faţă cel puţin tot atîţi inimici, înarmaţi tot aşa de bine, cu aceleaşi sisteme, cu aceleaşi secrete. Prin urmare, unde fiecare unitate
35 este superioară (şi mai cu seamă superioară prin foiţe morale) unităţii din faţă, acolo e victoria. Ceea ce-mi spui d-ta despre strămoşi sunt visuri de oameni fără voinţă. Toţi visătorii se-ntorc spre trecut, din lipsă de energie. Şi eu citesc bătălia de la Rovine, dar în Ioc
40 să pun mîna pe condei, Îmi vine să pun mîna pe sabie. Ştefan-cel-Mare?... Are să se nască I... Ochii înainte,
322
in viitor! pieptul deschis la gloanţe!... Am să cad, dacă mi-o fi scris sâ cad; dacă nu, am să ajung unde vreau să ajung ! Şi de voi cădea eu, au să ajungă alţii. Şi punînd mîna pe umărul locotenentului, urmă 5 înflăcărat:
— Nu ştii ce bine îmi pare e-am intrat in război 1... Mi se risipea viaţa tn moliciune, intre fuste şi cărţi de joc, intr-un colţ de provincie sau tn altul. Uite, simţeam in mine putere cît în doi oameni, şi nu mă
10 pricepeam cum s-o Întrebuinţez. Cit eram mai tinăr, făceam pe fiecare lună cîte o trăsnaie... Ce spui dum-neta!... Războiul este sfînt. Cine n-are pentru ce se bate trebuie să-şi găsească cauze. Numai popoarele puternice se bat, şi numai a celor ce ştiu să se bată
15 este viitorul!... Tot umanitarismul modern e histerie curată22.
Tocmai atunci ieşi de după un cot de mal, un caporal, care rămase smirna înaintea lor.
— Să trăiţi, dom' maiur ! 20         — Ce estej băiete?
— Au sosit de la Giurgiu nişte lotce...
— Să poftească.
Caporalul făcu sttnga-npre, şi dispăru. Maiorul urmă mai departe. 25 —Ştii nemţeşte?...
— Puţin.
— Vream să-ţi spun că dacă e vorba de teorii umanitare, singura sectă de idealişti pentru care am respect este aceea a nihiliştilor şi a anarhiştilor. Sunt
3o nebuni cit pofteşti, şi aş fi gata să-i împuşc pe toţi cînd mi-ar cădea în mină, însă nu din ură personală, ci din reacţiune, spre a opune o forţă unei alte forţe. Dar raă-nctun lor. Aceia se ridică împotriva unei tiranii absolute, sau împotriva tiraniei şi mai absolute
35 şi mai mişelească a majorităţilor electorale; se ridică împotriva inerţiei morale a claselor stăplnitoare. Ei aduc cu dînşii voinţă, care este secretul orcărei con-ştiinţi individuale, a libertăţii lăuntrice, cea mai rară, cea mai grea de dobindit din toate libertăţile...
4o — Aceea de a ucide fără remuşcare...
323
Zi*
10
15
20
25
30
35
40
Maiorul se opri un moment şi se uită lung Ia locotenent.
-— Bine... te ştiam, Comăneştene, om cult şi cu mintea deschisă...
— Cred că aşa şi sunt, sau cel puţin doresc să fiu.
— Atunci cum de nu Înţelegi că eu nu fac apologia nihilismului şi a anarhismului, ci a voinţei admirabile ce se găseşte In aceşti oameni. Trebuie să înţelegi că dacă ei ucid fără remuşcare, cum zici dumneta, au siguranţa absolută ca vor fi ucişi şi martirizaţi; că nu ucid ca să fure; că sunt idealişti, că spiritul care neagă este o necesitate logică, într-o lume stricată plnă Ia măduvă, cum este o necesitate logică cuţitul intr-o cangrenă. Ce-au fost toate revoluţiele, dacă nu spirit negativ?
— Eu sunt conservator şi nu aprob revoluţiele.
— Asta e o formulă goală. Le aprobi sau nu le aprobi, ele se fac. Rousseau a încercat o revoluţie pacinică, destructivă şi constructivă. S-a aruncat In mijlocul soeietăţii franceze din veacul trecut, ca într-o odaie în care se sinucide cu cărbuni un disperat; a spart ferestre, a dărîmat uşi, a distrus cit a putut. Cînd a vrut să construiască, cu. Contractul social23,n-a făcut nimic Dar privilegiele, prejudecăţile, furturile, cruzimea lumei franceze din veacul al XVIIMea au fost pentru totdeauna distruse. Voinţa este ce este, Comăneştene, crede-mă.
— Mă iertaţi, d-le maior, zise un sublocotenent ce sta de cîteva minute laoparte, aş avea un cuvînt să vă spun.
— Crede-mă, Comăneştene, voinţa este totul. Nu te teme de gloanţe şi de moarte, nu urî războaiele, că prin ele şinumaiprin ele trăiesc popoarele... Ce doreşti, domnule?
— Au sosit nişte lotci de Ia Giurgiu. Caporalul care a venit să vă ia ordinele cred că n-a înţeles bine lucrurile: sunt nişte bărci....
— Şi ce ordine am dat?
— Ca să poftească... Maiorul începu să rîză.
— Foarte bine: să poftească sănătoase. Să le coboare pe albia Vijiitorii, Iordănescule, şi pentru la noapte sâ fiţi gata.
— Am înţeles, domnule maior.
5 — Du-te şi dumneata, Comăneştene, de mănlncă şi te odihneşte, iar pe la un amurg să te afli aici, că astă-seară ne botezăm.
VII
Comăneşteanu, mergirid acasă să se odihnească, se gîndea la Milescu. Ce se făcuse? Vrea să plece cu el io    din Bucureşti, în furia entuziasmului; vrea să vină a doua zi; trebuia să vină la 16; şi nu venise nici pînă acum.
Acelaşi om, Milescu. Cît îl ţinea cineva In mină făcea din el ce vrea; cum îl scăpa din mină, nu mai era de 15    nici un temei.
Pecind tocmai trecea podeţul de pe iaz, gîndindu-se astfel, zări printre plopi două birji in curte, pline de cufere, iar in pridvor pe Milescu in uniformă, cu chipiul în mînă, strigind la Paraipan şi la birjari: 20 — Mii de universuri şi de tunete!... ia cufărul de
ureche, d-le Ioane. Nu aşa!... nom d'une pipe!...
Cum văzu pe Comăneşteanu, începu să-i facă semne cu amîndouă mîiniie, uitînd de cufere.
— Fetelor 1... Elencuţo, Annicuţo, vine Comăneş-25    teanu!
Elena şi Annicuţa ieşiră şi ele în pridvor, îmbrăcate de drum, cum se aflau.
Comăneşteanu descălică încet, prins parcă deodată de un sentiment curios de nelinişte. Se deprinsese a 3o trăi singur, acolo, in casa Annicuţei, gîndindu-se la dinsa. Acum, cînd o vedea în realitate, i se părea că icoana ideală fuge...
Milescu puse nota lui zgomotoasă in totul, imbră-ţişind pe Mihai, bufnind pe nări, pocnind din palme, 35 — aşa că reintilnirea tinerelor femei cu noul amic, cunoscut de prea puţin timp şi totuşi intrat aşa de
324
repede în intimitatea vieţii lor, se petrecu fără prea multă jenă.
Acoperită pe ochi cu un văl des, Annicuţa venise încet in urma sorâ-sei. Era palidă, ridea fără pricină, 5    se mişca In sus şi în jos fără rost. Milescu o urmărea cu privirea peste tot, şi din cînd in cînd se oprea din vorbă spre a-i zice:
— Ei, Annicuţo?...
— Ce este?
io        — Nu-ti ridici voalul de pe ochi?
— Ea da.
însă nu şi-1 ridica.
De fapt, Milescu, care observa pe cumnatâ-sa, era el însuşi fără echilibm stabil.
15 Abia ajuns, ar fi vrut să intre numaidecit în luptă
cu turcii. Simţea ce impresie ciudată producea asupra lui Comaneşteanu, prin nehotărîrea spiritului său, ai ar fi voit parcă să răscumpere, cu preţul chiar al celor mai mari jertfe, greşeala de a fi venit aşa de tîrziu
20    la regiment.
— Ce facem, Mihai? Turcii au bombardat Calafatul şi Giurgiul ;ba ieri îmi păreau tras şi asupra Olteniţei...
— Am auzit.
— Ei, noi?...
25 — O să le răspundem. Astă-seară trecem Dunărea.
— Bra-vo !... Fetelor, sâ deschidă cuierele şi să-mi puneţi la o parte lucrurile mele.
Elena rămase încremenită.
— Trecem deja  Dunărea?...  întrebă  ea,  cu un 30    accent de nespusă tristeţe.
Annicuţa, care îşi scosese pălăria din cap şi asculta cu luare aminte, se făcuseşimaipalidădecît cum era. Comaneşteanu se simţi, ca şi în Bucureşti, cu soră-sa, mişcat de acelaşi simţimînt de milă şi de descurajare, 35 faţă cu înduioşarea femeiască. Femeile la război sunt o pacoste, gîndi el, incercînd să frîngă cu voinţa lui bărbătească valul de emoţiune ce i se revărsa pesle suflet.
— Trecem: cine? zise el ironic, io        Elena se uită la el bllnd.
326
— Aşa este, noi nu putem trece, răspunse dinsa, ginditoare. Ce e de făcut?...
Era atîta umilinţă în aceste cuvinte, incit Mihai se simţi vinovat cu ironia lui, faţă de sinceritatea 5 tristă a Elenii. De aceea, neştiind cum să dreagă lucrurile, se apropie de dînsa binişor şi îi spuse că treceau Dunărea numai in recunoaştere, ca sfi mai sperie pe turci; că la Rusciuc, comandantul Aehmed-K.aiserli-paşa era prea îndrăzneţ şi avea nevoie de 10 dovezi hotărîtoare, că nici nouă nu ne lipseşte îndrăzneala, la trebuinţă.
Numele lui Aehmed-Kaiserli-paşa răsună în auzul Elencuţii ca o descărcătură de tun. Annicuţa se apropiase de dînsa şi asculta cu luare-aminte. 15 — Va să zică, cum trecem?... pardon: cum treceţi?..,
întrebă Elena.
— Trecem la noapte, cu bărcile.
— Şi după aceea vă întoarceţi, zise Annicuţa.
— Negreşit.
20 Comaneşteanu se uită la fată. Ea privea liniştit
înaintea ochilor, ca şi cum întrebarea ar fi fost o urmare firească a gîndurilor. Elencuţa zlmbi.
— Treceţi cu toţii, sau numai cine vrea? urmă Annicuţa.
25 — Trecem cu o mină de soldaţi aleşi.
Fata se uită la el, clipind din gene. Se vedea bine că mai avea ceva de întrebat, dar că nu îndrăznea. Elencuţa îi veni in ajutor:
— Treci şi dumneata?
30 — Da. Am un maior cu care m-aş duce şi in iad,
dacă ar fi turci şi pe-acolo.
— Ba bine că nu, zise Annicuţa, cu o uşoară intonaţie copilărească: toţi ar trebui să fie în fundul iadului.
35 Mihai şi Elencuţa rlseră cu plăcere de gluma fetei.
Milescu, care se Întorsese din nou să se lupte cu cuferele şi cu Paraipan, voia să ştie şi el de ce rîd. Numai Anna răminea serioasă.
Pină Ia vremea mesei, se primblară prin curte şi
4o     prin grădină. Anna cunoştea toate colţurile, toţi pomii. Mergea uşoară de la o brazdă la alta; întindea
327
braţele spre crăngile Înflorite ale meri]or;puneavîrful piciorului pe cărămizi ce abia ieşeau din apă, făcînd totul cu îndemlnare.
Tinereţea, care se necunoaşte pe sine întotdeauna, 5 era la Anna parcă mai inconştientă decît la alţii, poate tocmai fiindcă era mai deplină. Toată persoana ei se desfăta intr-o lumină de primăvară intenţia. Din coloarea străvezie a pielii, din ochii limpezi, din gura veselă, viaţa serevărsa in valuri, ca un imn
10    de mulţumire către atotputernica natură, ce o făcuse din plin. Toţi cei dimprejurul ei simţeau inrîurirea acestei firi bogate; unii o admirau, alţii se temeau de dînsa, dar nici unul nu trecea fără să n-o vadă. Comaneşteanu înţelesese de la început, cu preves-
15 tirea ce o dau de departe, în unii oameni sănătoşi, Intimplările vieţii lor viitoare, că Anna avea să prindă un loc în drumul lui. Acum, cind o revedea din nou, parcă şi mai bogată de tinereţe şi mai hotărîtă în căutarea unei fericiri apropiate, era încredinţat mai
20 mult ca orcind că Anna intra în sufletul lui, pe nesimţite, dar sigur, cum intră un obicei hun, ce răspunde unei năzuinţi a lirei noastre. Căci acolo era Becretul de care nu-şi da el seama: el credea că nu mai trebuie şi nu mai poate să iubească.
25 Şi, desigur, se înşela.
Fiindcă In singurătatea de la Stăneşti, atit de plină de lumea reală a lucrurilor Annei, se înfiripase cu încetul un chip nereal, mîngliat de izvorul nesecat al iubirei, ce curge In toate sufletele omeneşti. Cind Anna
30 veni să prinză, pe conturul sau real, liniele figuiei Închipuite, portretele de-abia mai semănau. Dar, ca şi cum imagina adumbrită in singurătate ar fi fost mişcătoare şi nelnchegată, se potrivi încetul tu încetul pe faţa limpede a Annei, pînă ce ună şi alta
35    deveniră una: Anna.
Iar fata simţea şi se bucura, şi, cum zice poetul, chema ca o flntlnă clară către liniştea verdelui fund:
e sptendon freddi e chiamaM a i silenzi dtl verde fonda* *«.
* Şi strălucesc reci ţi cheamă către tăcerile vt-rdelui fund fitaJ.).
La masă, Milescu ceru lui Mihai. să-1 prezinte chiar în seara aceea maiorului Şonţu.Voiacu orce preţ să treacă şi el Dunărea,
— Crezi că o să primească? 5        — De ce nu?
—- Cum am stat eu, domnule, pină acuma la Bucureşti, ca un dobitoc 1...
— Ai avut şî afaceri, zise nevastă-sa, ca să-1 Îmbuneze.
io —Afaceri, vacs!... Am Btat pentni partida de ecarte. Am avut, domnule, nişte passe, de m-am speriat. Cum intram la rind, zvintam şuetele. Toate ciurucurile s-au umplut de bani. Îmi era milă de bancheri şi vream să plec. Da'crezi că mă lăsau băieţii?,..
15 Comaneşteanu rămase uimit şi nu se putu opri de
a nu-i zice:
— Bine, Milescule, pentru asta ai inlirziat pină acuma?
Elena şi Annicuţa se uitau in jos. 20 — Ce să fac, mon chei?... S-au pus toţi pe spinarea
mea, au umblat pe la minister să-mi prelungească congediu]. O comedie inlreegă.
Apoi atinse pe nevastă-sa peste mină.
— Făr' de Elencuţa nici acum nu veneam... Sunt 25    păcătos: nu pot spune omului vei de în ochi: nu.
După aceea ee sculă, cam sttngaci, şi prinse a fluiera primbllndu-se de colo pînă colo.
— Annicuţo, erm e motivul din sonsta noastrt ?
— Care sonatî?
30 — Sonata noastră, de.
— Asta-i frumoşi Pentiu tine toate sunt sonatele noastre.
— Sonata variată, tina singură e. Am găsit, am
gătit...
35 Şi trecu la piano, II deschise sflşiind câptuşala
cu care era acoperit, şi prinse cîteva acorduri.
In lumina crepusculară a zilei ce murea, Be ridică de pe clapele candide ale pianului o armonie îndurerată, ce umplea casa de vibraţii, creştea, creştea parcă să
40     îndoaie zidurile.  în acordurile efîşietoare ale unui marş funebru, vocea lui Milescu arunca tema despre
328
320
10
15
20
25
30
35
40
330
care întreba pe Annicuţa, clteva note simple, cîntate cu glas limpede de tenor, ce păreau ca nişte petale de flori pe un mormint25. Efectul fu imediat.
Cei trei, rămaşi la masă, plecară ochii în pămînt.
Muzica se opri. Milescu nu se mai auzea.
„Ce curios om!" gîndea Comăneşteanu, cind fu din nou stăpin desăvîrşit pe sine.
Elencuţei îi daseră lăcrămile. îşi duse încet batista la ochi şi rămase cu capul plecat pe mină.
— Du-te la el, zise ea Annicuţei. Apoi adresindu-se lui Comăneşteanu:
—- E nenorocit... Simte că a greşit, întirziind prea mult. Nu e vreo vină mare. Dar dumnevoastră, bărbaţii, sunteţi aşa de neînţeleşi în unele feluri de a suferi, încît nouă ne trebuie o practică specială pentru a vă pricepe. Amorul-propriu la dumnevoastră e fără margini...
încerea să zimbească şi nu izbutea.
— E atît de bun !... Aş fi voit să te rog... Mă tem să nu facă vreo copilărie. Sunt două săptămini de cînd e aşa cum î) vezi, nemulţumit de el, dar fără putere de a lua o hotărire. îmi muşcam degetele e.& nu l-am lăsat să plece cu dumneta... Voiam să te rog să nu-1 pierzi din vedere astă-seară, dacă treceţi Dunărea. Nu de alta, dar înoată bine, şi, cum sunt sigură că va căuta să-şi îndrepteze greşeala cu cine ştie ce... nebunie eroică de-a dumnevoastră, te rog să nu-I laşi singur...
Ea tăcu. Comăneşteanu se uita la dînsa. O uşoară roşaţă i se urca in obraz. Se juca pe faţa de masă cu virful unghiei.
— Oare de ce nu vine?... Nicule!
Din camera de alături vocea lui Milescu răspunse:
— Gu-cu.
Parcă toată invocaţia funebră a lui Beethoven se petrecuse cu un veac înainte. Milescu fluiera ca mierloii, cotcodăcea ca găinele, ţipa, urla în toate felurile.
Elena se însenină.
— Copil! zise ea rîzind.
— Artişti zise Comăneşteanu.
Elencuţa, care vrea să se scoale, se opri.
— Adevărat, zise ea încet. Pe ce pune mina iese frumos. L-ai auzit la piano. Să-1 auzi chitind djn chitară, din flaut, din armonică.
5        — Da' nu-1 ştiu eu ! Ea se sculă.
— Ce faci acolo, Nicule?
— Mă-mbrac de bătălie, dragă. Comăneştene, eşti gats? Am zis să puie caii.
io        — Sunt gata.
— Unde e Annicuţt? întrebă Elena.
— Visează la stele, la vino, dtegă, de m-ajută, că nu găsesc nici cravată, nici chipiu, nimic. Boul de Dumitrachc ! O să-1 mătur curîrd-curîr.d. în valiza
15    mea parcă au dat turcii!...
Nevastă-sa rîdea pe îndesatele, făcînd semne din ochi lui Mihai. Milescu mormăia singur:
— Bre!... zavera să fi trecut pe-aici şi tot nu eia învălmăşeala asta. N-auzi, Elencuţo?
20 — Ce vrei, frate?
— Vacs!... Vreau să răspunzi la apelul nominal cînd iţi poruncesc. Mă!... şi femeile astea!... Nu te însura, Comăneştene...
Elencuţa se duse repede la dînsul. 25 Mihai îşi aprinse o ţigară şi ieşi în balcon.
Anna se primbla liniştita prin faţa caselor, cu un şal pe umeri. Cum îl văzu, veni şi se rezemă cu braţele de parmaclîc.
— Cam întuneric astă-seară. Cum o să treceţi 30 Dunărea?...
Comăneşteanu se coborî lingă dînsa.
— Cred că dacă n-ar fi întuneric n-am trece. Ea tăcu. Cea din urmă linie de lumină se lăsa pe
după plopi, departe, ca într-un vis. 35 — Luna răsare tîrziu...
— în curînd o s-avem lună nouă.
Anna se uita la el, luminată de fanalul ce era aprins in balcon. Avea un aer preocupat; ar fi voit parcă eă-ntrebe ceva şi nu ştia cum sc-nceapă. Făcu 4o    clţiva paşi, urmată de Mihai.
331
— Am avut plăcerea Bă cunoaştem pe sora dumitale... prin d-na Cântă...
Comaneşteanu se opri locului. Dinsa se Întoarse spre dînsul, zîmbind, pe cit se 5    putea vedea.
— De ce?... Întrebă ea, curioasă.
— De nimic.
Anna 11 luă binişor de braţ.
— îmi dai voie... Da, am avut plăcerea s-o cunoaş-10    tem. O adevărată plăcere, fără banalitatea ce Însoţeşte
asemenea vorbe. Se cheamă Saşa, da?...
— Da...
— Pină acum niciodată n-am dorit să fiu altcineva... De ce rlzi?
i 5        — Eu?!
— Poţi să rlzi, insă e aşa: pentru intîiaşi dată aş dori să fiu alta. Aş dori să fiu sora dumitale.
Comaneşteanu se Înclină foarte ceremonios, deşi nu-1 vedea nimeni. Braţul fetii tremura şi el Însuşi 20    se simţea mişcat. Anna se opri.
— Mă rog... nu cum înţelegi dumneta,  zise ea.
— Eu nu înţeleg nimic râu...
— Vream să zic că aş vrea să fiu cum e sora dumi-25    tale... Ştii că poate să vie să ne vadă — ou d-na Cântă... Să ne dăm la o parte, că soseşte trăsura.
Sedeteră la o parte. Trăsura se opri in faţa scării, In lumină. Paraipan era pe capră, lingă vizitiu. Făcea zel.
— Uite ce prost e, zise Anna rizind. 30         — Reacţionar...
— ... dropicos, adaogă fata repede. Apoi, încet:
— La revedere.
Comaneşteanu, fără să ştie cum, îi luă mina. Ea 35    părea că simte mişcarea ce se făcea prin întuneric, şi cu indemlnare, dete virful degetelor să i le sărute.
— La revedere, zise ea Încet. O să vă întoarceţi cu bine... Noi o să vă aşteptăm...
Apoi, ca şi cum a-ar fi temut sâ nu fi zis prea mult, 40 adaose:
— Sunt sigură că Elencuţa aşteaptă pe Nicu...
392
Vili
Mai multe nopţi de-a rindu] lucraseră Eoldtţii în albia Vîjiitorii, ca s-o edlncesscă şi Bă ajute astiel apele Dunării de a se urca la deal, pină la un cot. Plouase de curînd şi torentul aducea cu dînsul mlliturâ. 5 Ceea ce munceau noaptea se astupa ziua. Goi pină la brîu, plini de noroi, c&menii trăgeeu ta la praşilă, maicîntind, mai lnjurîrd, după fire. într-un zăvoi de cătină ardea locul de vreascuri, mititel şi pipernicit, ca să nu Ee vadă de pe malul turcesc. Soldaţii 10 se plrpăleau la flăcăii». Unul, rezemat într-un cct, mormăia din fluier; altul, pe vine, răsucea o tigaia; un al treilea îşi încălzea palmele. Un biet ţig*n, printre dirsii. se văita de-un dinte.
— Scoate-1, mâi Sticlele, ca-ţi creşte altul,
15 — Păi, l-aş scoate, nea Petrte, dar pînă să-ţi iasă
dintele, ţi-a ieşit, şi sufletul!...
— O fi de lapte, mai.
— Pune-i nişte praf de puşcă, ţigane, şi dă-i foc, zise capcialul, care-şi răsucea ţigara.
20        Ţiganul se uita cu jind la el:
— Haoleu, domnu căprar, ca tare-aş mai trage şi eu un fum.
— Dacă ai tutun, Iţi dau eu foiţă.
— Doar să vlnd pe taica la drăgaică.
25 Glumele cădeau in piioteala nopţii. Mur.ca r.-avea
spor, oamenii Îşi BÎeiau puterile degeaba.
Comandantul batalionului inspectEse lueieiile şi Înţelesese că ideea adîncirei albiei era curată pierdere de vreme. De aceea, poruncise c&menilor să părpecescă
30 lucrul.
în seara de 28 apriliu, luntrele lipoveneşti fură scoase pînă în gura Vîjiitorii. Un pilc de vreo 60 de soldaţi, aleşiprintrecei ce ştiau sa înoate, fu ccborît in prundul glrlei, numai cu puştile şi patrontaşele. 35 Luntrile negre, cu fundul ascuţit şi vîrfurile În-
toarse in sus, erau greu de Încărcat. La cea mai mică atingere ee plecau pe o parte.
933
Ofiţerii deteră ordine să le tragă jumătate pe uscat; cei mai greoi se urcară astfel; cei mai sprinteni le Împinseră in apă şi săriră In ele din fuga.
Totul se făcea In tăeere. Nimeni nu vorbea decît cu 5    grije, şi prin şoapte.
La a treia barcă, o palmă solemnă răsună in liniştea nopţii. Maiorul se apropie de grupul de und'e pleca zgomotul.
— Ce este? intrebă el supărat.
*0        —Să trăiţi, domnu maiur, soldatul Ion Savu nu vrea să intre în luntre.
— Unde eşti, măi băiete?
— Să trăiţi, aici suntem.
— De ce nu vrei să mergi?
15 _ Ba vrem, să trăiţi, da' nu putem.
— De ce nu poţi? Soldatul o dete prin singular:
— îmi vine amiţeală, să trăiţi, că taica a murit înecat în Siretiu.
20 Milescu,  care  era cu  Comaneşteanu  la spatele
maiorului, zise încet lui Mihai:
— Grozav i-aş da două palme sergentului care l-a bătuţi...
Maiorul se gindea. 25 — Unde-i sublocotenetul Iordânescu?
— Aici, domnule maior.
— Aprinde felinarul. Sublocotenentul se cam foia.
— Să nu ne vadă, d-le maior.
30 —Aprinde,  domnule,   şi   nu  răspunde 1... Ţi-e
frică să nu Le rnănlnce turcii?...
Sublo.;oteaentul aprinse felinarul, ţinîndu-1 tot cam pe după dînsul. Maiorul porunci din nou:
— Să vie patru oameni. Sergent, ia-1!
35 Soldaţii puseră mîna pe Ion Savu şi-1 ridicară pe
sus, aruncîndu-I în luntre ea pe un sac. Maiorul zise încet către Comaneşteanu:
— Altfel, ar trebui să-1 împuşc.
Milescu încremenise. Toată simpatia ce simţea pentru maior dispăru deodată. Se urcă in barcă, moleşit ca o bleandă.
De îndată ce fu   lîngă   Comaneşteanu, se plecă 5    spre el şi îi zise la ureche:
— Mon cher, votre commandant me degoăte. Comaneşteanu îl atinse pe umăr.
— Allons, allons...
— Mi-ai spuB că e bun, că e iertător... Asta iţi i o    este bunătater?
— Nu putem vorbi acum, dar fii încredinţat că aşa trebuia să facă. Războiul nu se poartă cu milă şi cu dulcegării sentimentale. închipuieşte-ţi că, din cei 60 de soldaţi, la 30 le-ar fi venit emeţeală...
15        Milescu dete din cap...
— Eşti terre â terre astă-seară. Comaneşteanu zimbi şi nu mai răspunse. Luntrele, înşirate una după alta, merseră o bucată
bună pe lîngă malul românesc, în susul apei, ca să 20    nu le ia curentul şi să le ducă prea jos, unde Dunărea
se desfăcea în mai multe braţe.
La un semn al maiorului, vîslaşii repeziră luntrile
în şioiul apei. La început, Iopeţile făceau zgomot,
pliscăind degeaba, ca şi cum ar fi fost mînuite de 25    copii. Soldaţi născuţi şi crescuţi pc balta, se simţeau
neîndemănateci.
— Ce dracu, mă, Bercule, zise unul încet, parcă trag in nisip...
— Ia-o domol, Stanică. Zi-i ici cu mine: una, 30 două...
Un „sîîlt!" poruncitor se auzi de la luntrea din cap, unde era maiorul,  şi nimeni nu mai suflă.
Soldaţii simţeaualicneală la inimă, parcă n-ar fi mîncat de două zile. Tăcerea, Întunericul nopţii, gîlgli-35 tul şopotitor al ochiurilor, neliniştea pe cei mai mulţi. Apa curgea pe nesimţite. Ici şi colo străluciri neînţelese se răsfrîngeau în rotocoaleleuntdelemniiale Dunării. Sclipiri depărtate de stele se încreţeau pe unda mişcătoare.
334
335
Tăcerea devenea absolută; dar cu cit ea creştea mai mult, cu atîta lumea părea că fuge mai departe de cei din luntre. Un caporal întrebă încet pe Comăneşteanu :
5        — Să fie oare zece, domnu locotenent?
Un zgomot surd, venit ca din funduri de pămînt, începea să învăluie tăcerea nopţii. Se auzi glasul maiorului:
— Să se schimbe oamenii de la lopeti: unul cîte 10 unul.
Ordinul trecu din luntre in luntre.
— Să se schimbe oamenii de la lopeţi. După cîteva minute, acelaşi glas poruncea:
— Mînăl...
15 Braţele odihnite dau putere nouă bărcilor. Zgo-
motul surd creştea: ajunseseră in mijlocul Dunării, unde apa venea furioasă, clocotind şi ro3togolindu-se. Nimeni nu se mişca.
Milescu se îmbunase. Cerul, limpede, îl furase de
20 pe pămînt. Alunecase în fundul bărcii, între doi soldaţi, urmărind cu ochii şi însemnînd în gind constelat iele.
Comăneşteanu se simţi deodată atins pe genunchi:
— Uite, Mihai, ce frumos răsare Antares din ape... 25        Soldaţii ridicară capul. în adevăr, o minunată stea
roşie scapără din lurnine.
— S-a aprins de tot, bat-o vina ei!... zise unul din oameni.
Toţi ceilalţi se uitară spre cer, înfioraţi ca de spai-30    mă. Un ehiot lung răsună în văzduh. Ce putea fi?
— O baghiţă, zise un soldat.
Clocotul apei scădea pe nesimţite. Tăcerea neţărmurită ii lua locul. Se apropiau de malul celălalt, şi fiecare om simţea că pămintul nu mai e departe. 35    Fără ordin, vîslaşii trăgeau mai încet din lopeţi.
Luntrea maiorului se oprise. A doua veni lingă cea dintîi, a treia lingă cea de a doua, şi astfel toate, la linie, înaintau cu băgare de seamă.
Deodată una din bărci se izbi de ceva tare, iar 40    oamenii fură zguduiţi cu putere. Se auzi un lătrat de ciine.
— Am ajuns la ma), zise maiorul. Se sculaseră toţi în picioare.
— Să se coboare unul în apă binişor. Ordinul nu fu executat destul de repede. Un mo-
5     ment de nedomirire păru că stăplneşte pe toţi. în fine, cineva sări.
— Suntem aproape pe uscat, domnule maior, zise o voce prin întuneric. Văd un foc   la deal...
— Cine-i ăla?...
10 —Milescu, răspunse Comăneşteanu maiorului.
— Să se coboare oamenii binişor, şi după mine!... Se auziră cîteva pliscăituri de apa, cum săreau
unii soldaţi.
— Iordănescule!
15 Mai multe glasuri repetară încet: „d-1 subloco-
tenent  Iordănescu".   Ofiţerul  veni  spre maior.
— Dă-mi felinarul. Dumneta să răraîi cu luntrile. Vîslaşii să nu se mişte de la lopeţi.
— Am înţeles.
20 Maiorul aprinse felinarul, care fusese acoperit, cu nelndăminare, pe toate laturile, cu postav negru.
Cele din urmă ramificaţii ale munţilor Dobrogiei, Ia Dunăre, se urcau pe nesimţite, aşa că focul pe care-1 vedeau acum la deal păruse soldaţilor români
•25    o stea.
Oamenii mergeau în tăcere, cu băgare de seamă. Lumina focului, care împrăştia, departe, o roşeaţă de jeratic; streaşină unui bordei ce se vedea în apropiere; văile şi dealurile; fantasmagorica licărire a fanalului, 30 — făceau pe soldaţi să se ereadă pe lumea ceelaltă. La unii Ii se părea că visează; la alţii le venea să chioie. Toţi strlngeau puşca cu nădejde.
La o dspărtare de vreo sută de paşi, clinele care lătrase se repezi furios spre oameni. O descărcătură 3g     de puşcă hui pe văi, iar clinele, străbătut de un glonţ, sări in sus şi căzu jos mort. La moment, o altă descărcătură răspunse de la turci.
Atunci, fără ordin, fără regulă, soldaţii se aruncară asupra bordeiului. în faţă, erau două gherete descîn-
336
337
22
10
15
20
25
30
35
kO
duri: amîndouă fură făcute fărime, iar sentinela ucisă, călcată în picioare. într-o clipă, fotul fu aninat de streşinele colibei. Rogozul se aprinse, pîrîind.
La lumina flăcărilor, un Btrigăt asurzii or se înălţă pe malul ticnit al bătrînului fluviu. Parcă o trebuinţă sufletească de a zbiera coprinsese pe toţi oamenii aceia, ce tăcuseră atita timp.
însă, uşa bordeiului nu se deschidea. Un sergent îi dete o formidabilă lovitură cu patul puştii, iar uşa sări din ţiţîni. Dar pe loc, el fu trintit Ia pămînt, şi în acelaşi timp trei oameni, ca trei tigri, ţişnirâ din gioapa bordeiului, trăgînd focuri într-aiuri şi fugind. Doi fură ucişi în mers, iar unul, prins viu, tu ridicat pe sus şi dus către acoperitul ce ardea, spre a ti aiv»>f&t in flăcări.
Totul se petrecuse cu o repeziciune extieordirară. Maiorul puse mîna in pieptul unuia din soldaţii ce voiau să arunce pe turc In foc:
— înapoi 1...
în fuga impresielor băgă de seamă că era tecmai cel cu ameţeala de pe mal.
— înapoi!... striga maiorul din nou; Ia bărci!... Locotenent Comaneşteanu! să se foiroeze coloana de marş!...
Turcul fu legat cobză şi luat Ia vale.
— Să n-aud vorbă! repetă maiorul. Locotenent Milescu! treci in capul coloanei. Comăneştene, sunt toţi oamenii?
— Cred că da, domnule maior.
— Marş!...
Soldaţii se aşezară Ia rind, şi coloana porni in urma felinarului- Supunerea şi disciplina îi lua din nou în stăpînire: trecuse momentul de nebunie furioasă, cu care se aruncaseră asupra sentinelei turteşti.
Tocmai cînd intrară din nou în barei şi porniră înapoi, Milescu păru a-şi reveni în fire. Cit ţinuse invălmăşala, el parcă visase sau murise. Nu-şi da seama de nimic, nici ce făcuse, nici ce gîndise. Cîte o pată de imagine li revenea în minte, ca dintr-un trecut depărtat: focul, reflectat de apele Dunării, sau capul stilcit a) turcului din gheretă. Asta eia războiul?.-.
IX
A doua zi şi zilele următoare, Milescu continuă a fi ca şi mai nainte, vesel, zgomotos, dar parcă nu destul de natural pentru cine-1 cunoştea bine. Elena îl urmărea cu privirea peste tot. îl rodea ceva. Să fi 5 fost părerea de rău de a fi părăsit deprinderile Iui din Bucureşti? sau nepotrivirea celor ce gindea el despre viaţa de campanie cu ceea ce era ea în realitate? Poate din toate să fi  fost cite ceva.
Nevastă-sa Îşi aducea aminte că Milescu revenea 10     de la toate concentrările cu aceeaşi nelinişte sufletească. Parcă activitatea oamenilor cu voinţă şi hotă-rlre deştepta o părere de rău ironică In natura lui ne-hotărită; parcă disciplina grosolană a armatei, cu supunerea ei oarbă, cu diferenţiarea indivizilor după 15    gradele de la tunică îl umplea de milă pentru cei de rind. Orcare ar fi fost pricina, Milescu, in asemenea împrejurări, seinchidea în odaia lui de lucru si trăgea din armonică pină s-o rupă; umplea văzduhul de fum şi scuturătorile de capete de ţigară; se primbla 20    dintr-un colţ intr-altul, fluierind. Desigur, lumea, atunci, i se părea alcătuită rău.
Dar zilele treceau înainte; evenimentele se alungau unele pe altele, grave sau glumeţe, după Îmbinarea cauzelor. Comîneşteanu iubea pe Annicuţa, aştep-25     tind venirea Nataliei ca un aiurit; ruşii se apropiau de Dunăre pe toate liniele; maiorul Şonţu plăcea la toţi, chiar şi lui Milescu; Paraipan era mai reacţionar ca orcind. Numai natura plutea nepăsătoare pe deasu-pratutulor, legind trecutul de viitor, nimicul de nimic, 3o    printr-un singur punct al conştiinţelor omeneşti, acela pe care cu toate astea oamenii pun aşa de puţin preţ şi pe care numai cei ce iubesc il înţeleg: momentul actual.
Luna lunei de mai se urca in limpeziciunea nopţii, 35    ca un vis frunns în satrtiml unui suflet tinăr; plopii dormeau pe iaz; apa curgea la vale, desiâtîndu-se in luminişul ce-i mlngiia faţa.
336
339
22*
Comaneşteanu şi Annicuţa se primblau prin curte, prinşi de braţ. Ei tăceau. Ochii lor se rid i< au spre lună, involuntar, atraşi de taina discului ceresc. Fiecare simţea în sine atîtea porniri frumoase către celălalt, 5 şi cu toate astea nu Îndrăznea să le spună, jenat parcă de mărturia Iuminei.
— Ce curioasă e luna I zise Comăneţtear.u. Mă farmecă şi mă hipnotizează. Aş avea parcă atitea lucruri să-ţi spun, şi nu îndrăznesc.
10 — Nu-i aşa? adaogă Anna repede, ca şi cum vorbele lui ar fi răspuns, întocmai, gir.durilor ei.
— Şi, cu toate astea, trebuie să-ţi spun. Trebuie să-ţi spun că viaţa îmi pare di» nou atrggălcare, că mă simt înviorat; că fac totul din plin. Dumneata
15 eşti cu mult mai tînără decît mir.e, şi poate nu înţelegi toată frumuseţea ce mi-a revărset-o în suflet iubirea mea de astăzi, fără umbră de părere de rău sau de tristeţe...
— De ce tristeţe?... întrebă Anna, nedomirită. 20         El zîmbi, uitîndu-se la dînsa şi strîngîndu-i mira
la piept.
— Cum să-ţi explic?... Numai cine iubeşte drept şi cinstit simte deplinătatea ui.ei asemerea bucurii.
Anna Be plecă sub obrazul lui şi, jumătate glumind, 25    jumătate serioasă, îl întrebă:
— Da' se poate  iubi şi nedrept? şi necinstit?...
— Nu   se  poate. Cine  iubeşle aşa,  nu iubeşte.
— Atunci?...
Zicind acept „atunci?", ochii ei străluceau, de viaţă 30    şi hotărîre, gata parcă să scapere seîntei de ură. Comaneşteanu se opri in faţa ei, îi ridică paiul de pe frunte şi o privi lung.
— Ce minunată eşti!... Ai un portret care să-ţi semene?
35 — Da.
— Poţi sâ mi-1 dai?
^- Da, însă la ce o sâ-ţi servească portretul? N-o să mă ai pe mine întotdeauna?...
El o privi din nou în rotunjimea senină a chipului, 4o şi nu răspunse. Era Într-Inse. ca în toate femeile sănătoase, ajunse la deplină dezvoltare sufletească şi tru-
340
pească, o instinctivă pornire Împotriva a tot ce e nesigur, a tot ce e vag şi fuge. Pentru ce umbra unui portret?
In privirea lui şi-n privirea ei, se încrucişau două 5    dorinţi: a lui, treclnd peste capul fetei şi pierzlndu-se în lumea nematerială; a ei, oprindu-se in el. Anna ii luă mînile şi i le strinse cu putere:
— O să mâ ai întotdeauna, Întotdeauna [... Apoi, dusă ca de o forţă căreia nu-i putea sta împo-
10    trivă, se aruncă la pieptul lui, tremurjnd:
— Nu-i aşa?..-
Din cerdac, glasul lui Milescu bătea toba ca la mezat:
— Blrr ram, birr ram... Areci o dată ! areci de două 15    ori! şi de...  trei!
Anna se depărta de Mihai, cu o repeziciunede fulger şi fu numaidecit stăpină pe sine:
— Iaca şi Plcalâ.
Milescu se puse să alerge prin curte, strigind: 20 — La o parte, domnilor, că trece trenul.
Apoi, se duse buzna ta Anna şi Mihai, îi luă pe amîndoi de cite o mină şi dete cu ei o fugă pină la podeţ.  Elena  şi maiorul veneau  în urmă.
Ajuns la pod, Milescu se opri deodată. Apa curgea 25     în bătaia  lunei,  plină de luciri misterioase.
— Piiţ... ce frumos eţ... Annicuţo, cheamă pe Elencuţa  şi pe maior.
Se aşezară toţi cinci sprijiniţi de râzămătoarea podeţului. Milescu tăcea. 30 — Ce miros de răcoare şi de primăvară ! zise Elen-
cuţa. Nu mi-ai spus nimic, Nicule, de impresielc tale de pe Dunăre.
— Ce să-ţi spun, dragă?... Elencuţa  se uită   la el.  Părea plecat.
35 ~ Nicule, adio.
— Salutare, Nicule, zise Anna rîzînd.
El se uita la ele şi zîmbea. Glumele nu se prindeau. Puterea farmecului naturei îi înriurea pe toţi.
— Ce mare artist ar fi cel ce ar putea   să facă 4o    un asemenea tablou!  zise maiorul.
341
1
10
15
Anna se uită la soră-sa, sperînd să întîlneaseă o privire ironică. Elencuţa însă, părea cufundată tntr-o dulce melancolie, fără să vadă şj fără să audă.
Milescu vorbea singur, probabil zicea vreun vers.
Elencuţa  veni lingă el:
— Zi tare, Nicule. El se uită Ia dinsa:
— Ce să zic?
— Ce spuneai adineoare?... Ştiu că nu vei fi vorbind singur.
El Îşi trecu braţul sub braţul ei şi îi rosti încet; „Un castei pe malul mării"...
Annicuţa asculta.
— Tare, tare, zise ea.
„Un castel pe malul marii Preajma codrilor o ţine, Domn pe legile uitării Amintirilor «Un sine.
20
25
Stă domniţa de-o vecie In castelul din pădure, Aşteţitlnd mereu sa vie Ffit-Frumosul ei s-o fure.
Vin, coboară din poveste, Făt-Frumos, pe-un corn do Fii ce eşti, şi ce nu este: Trup iubirei dc nebuna.
lun.'i;
30
Trec castelului prin faţă, Plutitori pe drum de spume, Doi lunateci prinzi în braţfl. Doi nebuni ce fug de lume.
Bl vtsleşte; ea, de frică, Stă la pieptul Iui, tăcută; Ctnd lopeţilc ridica, El se pleacă şi-o sărută.
Doamna din balcon îi vede... Ea se-ndoaie... cade parca... Şi adio! ...Doamna crede Că e dlnsa cea din barcă2'.
5 Annicuţa sări:
— Cum? cum? Ia mai zi o dată.
Maiorul asculta, plecat de tot pe răzămătoarea podului.
Milescu suflă în ochelari, cum făcea întotdeauna la io     vremuri grele, şi zise din nou poezia.
Chipul maiorului se luminase de tot. Pe fruntea lui înaltă se juca lumina, dîndu-i sclipiri de fildeş.
— Ce minunate sunt unele vorbe din graiul omenesc!... zise  el domol lui Comăneşteanu.
15 — Mă tem că sunt numai vorbe, răspunse Annicuţa.
— Nu ştiu. Ar trebui s-o mai aud o dată sau s-o citesc. Dar chiar aşa dacă ar fi, vorbele astea sunt atit de evocative, încît eu văd castelul, văd pe domniţa nebună, văd pe înamoraţi.....Preajma codrilor
20     o ţine"... Minunaţi
— Da, da. însă pe urmă?... Cum vine pe urmă, Nicule?
El repetă incet:
„Domn pe legile uitării 25 Amintirilor din sine"...
— PoftLinl... Ce-nsemnoază asta?... „domn pe legile uitării amintirilor din sine"... Dar la sflrsit: cade parcă, şi adio, salutare, donmiţo, că-i trebuie omului rimă la barcă.
30 Maiorul se încălzea.
„Domn pe legile uitării amintirilor din sine' e foarte frumos; numai, trebuie înţeles. Poate că rima de la barca cu parcă să fie cam îndrăzneaţă, deşi e perfectă, la schimb insă ce adevărat trec ei in barcă,
35     unul în braţele altuia... „Cind lopeţile ridică..." Cum zice?
Milescu repetă strofa. Comăneşteanu se plecă Ia urechea maiorului.
— Vrea numai aă-l supere. 4o         Annicuţa urmă:
342
343
10
20
25
30
35
40
— Dar junele Făt-Frumos, ce-i cu el? S-a coborit călare pe-un corn de lună... ca să fie ce nu este... Nicule, nu ţi-e bine?...
Milescu zîmbea, fără putere de o răspunde, ştia că Annicuţa glumeşte, dar totuşi îi venea cam peste mină s-o audă bătîndu-şi joc de sufletul lui. Eleiui:^ suferea de-a binele. Ea vibra la tot ce era vers hau muzică, fără să înţeleagă adesea tcate coliliiri)e. Cu un obraz necăjit, se uită la soră-sa ca la un duşman -
— Va să zică nu vă place. încheie Milescu.
— Mie îmi place foarte mult, zise maiorul.
— îmi pare rău. Voiam să vi-1 şi cînt...
— Te rog, Nicule. Haidem la piano, adaogă ne.??-tâ-sa.
— Daca nu place la toţi, nu.
Milescu se uita la Anna şi la Comaneşteanu, ce un copil fricos la părinţi. Mihai se duse la el, îl luc de braţ şi-1 Îndruma spre casă.
— Să-mi spui Încă o dată poezia. Anna   se   ţinea   după dînşii:
— Vai de noiîncă o dată zise ea cu un ; er comic.
Milescu se opri.   îşi pierduse răbdarea.
— Aşa faci, urîto? Lasă că-mi mai cazi dumneU in mînă-.. eurlnd-curînd. Ca mîine vii să-mi ieri consimţimîntul;  şi nu ţi-1 dau.
Annicuţa sărea şi cinta.
— Nu-mi pasă: sunt majoră.
— Da, da, majoră!... Ai să fii minoră toată viaţf ta... Şi ce vorbesc eu de consimţimînt ]... Parcă le vrea cineva?... Comaneşteanu mi-a spus verde, în ochi, că nu te ia... Alţii idem...
— Eu n-am spus nimic, zise Comaneşteanu. Annicuţa bătu din palme.
— Şi chiar aşa dacă ar fi, dumnela nu poţi s5 te însori.
— De ce? întrebă Mihai rizir.d.
— Fiindcă mai eşti însurat o dată. N-ai o case de copii Ia Paris?...
Comaneşteanu izbucni într-un hohot de rîs. Annicuţa se oprise şi se uita Ia el.
10
15
20
25
30
35
40
Maiorul veni repede înaintea lui Comaneşteanu şi-1 opri un  moment  pe loc;
— Iată o lecţie de strategie.
Annicuţa care, cu firea ei vioaie şi ironică, era gata să zîmbeaecă de teoriele maiorului, ramase şi ea nedumerită de înţelesul vorbelor lui. Pană, in adevăr, toată siguranţa cu care ataea dinsa pe Milescu nu mai avea nici un efect, de cînd se mărginea numai să se apere; iar Milescu, care fusese aşa de slab in apărarea poezie», devenea primejdios ai&cină. Constatarea acestui adevăr, în loc să îndemne pe Annicuţa a deveni din nou agresivă o făcu, printr-o instinctivă pornirea sufletului femeiesc împotriva a tot ce e acţiune violentă, să dea înapoi. Milescu, dimpotrivă, dete năvală înainte:
— Lasă, jupîniţo, că ne răfuim noi... Ţi-ai mai comandat, rochii vătuite?...
Elencuţa r5dea din toată inima. Annicuţa se întoarse către soră-sa:
— Rîzi!  că tare e de spirit.
— Da' ce crezi, Mihar?... urmă Milescu: tot ce e pe dinsa e fals--. Şi nu-ţi mai spui că e şi şchioapă.
Annicuţa venise în faţa lui, cu mînile in şolduri, parcă ar fi vrut să se arate cît era de bine făcută, şi da din cap.
— Nu crezi? zise Milescu lui Mihai. Vino-ncoace, domnişoară.
Apoi, cu tocul de la cizmă, trase o linie lungă pe pămînt:
— Te rog. Dacă nu e adevărat, umblă pe linia asta. Annicuţa, sigură de sine, se aşeză în capul liniei.
Ceilalţi priveau.
— Să nu ieşi de pe linie !... strigă Milescu. AvantL!... Fata făcu cîţiva paşi repezi. Cumnatn-său o opri.
— Nu aşa, puiule. încetinel. Şi ia-o de-a capo. Annicuţa veni din nou in capul liniei şi porni încet,
parcă ar fi umblat pe fringhie. După patru paşi, puse piciorul alături.
Milescu bătu din palme.
— Am înţeles.
Apoi   se   întoarse   ţanţoş   către Comaneşteanu.
344
345
— Adevărat e, domnule, eă-i şchioapă? Annicuţa, nervoasă, rîdea, şi revenea cu tncăpă-
ţînare pe linie. Cu cit devenea mai nervoasă, cu attta umbla mai rău. Ceilalţi rideau. Milescu se uita la 5    ea serios:
— Are haz. Pare şchioapă de-a binele. Apoi se duse la dtnsa şi o luă de mină.
— Acuma destul.
Fata se smuci din mina lui şi încercă din nou să 10    umble pe linie. Dar acum era atlt de aprinsă, încît nu putea face nici un pas drept.
Milescu o apucă de braţ cu putere şi o duse spre casă. Annicuţa se lăsă în voia lui. Era gata să plingă.
— Sus, copii, la muzică! strigă Milescu.
15 Fata, înainte de a pune piciorul pe scară, se opri.
— E adevărat că sunt şchioapă? întrebă foarte serios.
Lui Milescu ii venea să se topească de ris, însă se stăpîni cit putu şi îi zise: 2i) —Ce copilăroasă eşti tu, Annicuţo...
— Atunci de ce n-am putut să merg pe linie?
— Cine ştie.,. Fiindcă se uitau toţi la tine... Aprinde repede luminările la piano, că viu numaidecît.
Înseninat astfel, Milescu îşi primbla mînile pe clape -25    de cîteva ori, Încheind gamele cu putere în acordurile lor finale-
Ceilalţi se aşezaseră in scaune,mulţumiţi de-a regăsi căldura camerii, după răcoarea umedă a nopţii.
Milescu Începu o melodie uşoară, ce părea că vine 3o din depărtările adînci ale notelor de jos şi se urcă spre notele de sus ale violinei, cu o suavitate fermecătoare:
35
,,Un castel pe malul mirii Preajma codrilor o ţim». Domn pe legile uitării Amintirilor din Rine."
Pe cuvîntul „codrilor" sunau două note atît de curios, Încît parcă fiori din singurătatea munţilor
treceau prin aer. Vocea lui Milescu se mlădia pe acorduri; vorbele se umpleau de înţelesuri.
Maiorul îşi rezemase capul de jelţ şi plecase in vremuri bune; Comăneşteanu privea înaintea ochilor; 5    Elencuţa sta dreaptă pe scaun, cu sufletul plutitor in adieri calde.
Cind muzit-a ridică sus vorba .ramintirilor'\ glasul lui Milescu se pierdu inlr-o notă aproape fără fiinţă. El tăcu. Ceilalţi veniră încet lingă piano, coborîţi 10    din unghiuri depărtate, neindrăznind parcă'să vorbească.
Milescu se sculase în picioare şi se uita şi el fără
scop, cînd dete cu ochii de Annicuţa.
— Da1 ce faci, dragă? o întrebă el mirat. 15 Fata işi ridicase rochia atît cit să-şi vadă vîrful
piciorului, şi, cu capul plecat, cu coatele in aer, încerca
să umble pe o sclndură. Pentru dinea muzira parcă
nici nu fusese. Ideea că putea  în  adevăr  să fie
şchioapă   o muncea. 20 Un ria general Intîmpinâ pe biata fată, iar ea,
ruşinată, căzu pe un scaun, ascunzindu-şt obrazul in
mini.
De cînd Annicuţa spusese, în treacăt, că Natalia Canlă era hotărîtă să vie la Stăneşti, cu Saşa, Comă-
25 neşteanu nu mai avea linişte. îşi aducea aminte de întrebarea ciudată ce i-o făcuse fata; „de ce?" şi nu putea aâ-i limpezească bine Înţelesul: ştia Annicuţa ceva? nu ştia?
Pe de altă parte, viaţa lor împreună Ia Stăneşti se
3o prelungea prea mult; intimitatea lui cu fata, sub ochii îngăduitori ai lui Milescu, incepea să nu mai aibă noimă.
Hotărîrile cele mai extravagante se urmau in spiritul lui: să ceară a trece intr-un alt regiment, sau să 35     se instaleze pe cîmp, în corturi, ca ceilalţi ofiţeri, — ar fi trebuit să se destăinuiascâ maiorului; să spuie drept fetei — era lucru greu şi delicat; să aştepte pe
348
347
10
15
20
25
30
35
Natalia şi aă-i vorbească — ar fi fost natural. Dar sufletul nerăbdător se anină adesea de o Inttmplare, care 11 dure Ia dezlegare pe câi neaşteptate.
Intr-o zi, intrlnd la Milescu, Comaneşteanu 11 găsi făcînd socoteli cu Paraipan. Voi să sa retragă. Milescu însă stărui să răroină.
— Am sfîrşit, Mihai; şezi.
Era cumpătat şi serios, cu o pornire către intimitate.
— Vream să văd socotelile creştinului ăstuia... Cine ştie de-acuma cind mă mai pot ocupa de afaceri.
Glasul lui era tremurător, parcă alte gînduri se legau de cuvintele rostite. Comaneşteanu se simţi atras către el, şi deodată îi veni să vorbească.
— Nicule, putom rămînea singuri un moment? Aş avea să-ţi spun ceva...
— Cum nu, dragă.
Milescu Îşi dete scaunul la o parte, gata să asculte,
— Suntem prietini vechi. Tu vezi că mă ia apa Ia vale...
Milescu se uita la el, zîmbind cu bunătate; dar nu inţel egea.
— Şederea mea la voi nu se mai poate prelungi fără o explicare.
— Am priceput...
— Te rog. N-ai prieeput nimic. Comaneşteanu aprinse o ţigară, parcă mai mult
ca să facă ceva, decît ca să fumeze.
— Ai vrea sâ mă ai de cumnat? zise el deodată. Milescu nu putu răspunde nimic, ri numai se sculă
şi deschise braţele.
— Strînge-ţi cleştele, omule, şi ascultâ-mă. —- Vino să te sărut... Nu se poate.
Se îmbrăţişară prieteneşte, şi după aceea Milescu căzu din nou în scaunul lui.
— Bra-vol... Va să zică îmi ceri mina Annicuţei. Mă duc să chem pe Elencuţa...
— Ba să stai unde te afli.
35
— Atunci, domnul meu, fii bun şi te Îmbracă în mare ţinută... Da', mă rog, ia sâ ne Înţelegem, fata te vrea?
— De, ştiu eu...
Milescu se uita pieziş la el:
— Nu-mi umbla cu mofturi l Ai furat inima fetei şi acum faci pe ştrengarul.
Comaneşteanu îl privi trist:
— Nicule, fii serios. N-am furat nici o inimă. Ba, dacă vorba n-ar fi prea romantică, aş zice că mie mi-a furat inima...
— Auzi dumneta!... Te-au călcat hoţii. Comaneşteanu se sculă supă)al:
— Eş1i un om imposibil.
Milescu se duse după dînsul şi-1 imbrăţişe din nou.
— Am înţeles, ştiu şi ţi-o dau din toată inima, zise el mişcat. Nu le uita la glumele mele: ca să nu par prea sentimental, deviu prost. Şezi lîngă mine... că de-acuma eşti aici în casa ta: tu eşti stăpinul şi eu sunt mosafirul.
— Domoi, zise Comaneşteanu. Sunt oarecare greutăţi...
— Nu văd nici o greutate.
— Cu toate astea sunt... O simpatie veche...
— Ai copii la Paris? Am innemerit fără să vreau?
— Omule, lasă glumele! N-am copii nicăierea. Am iubit o femeie...
li venea aşa de greu sâ spuie, incit lui Milescu i se făcu milă. ÎI luă de mina:
— Ştiu, Mihai. Nu e nevoie să mergi mai departe-
— De unde ştii?
Milescu făcu o mişcare, ca şi cum ar fi zis: „astfel de lucruri se ştiu totdeauna". Comaneşteanu se uita )a el aiurit.
— Aş fi vrut să te-ntreb, urmă el încet, de nu sunt dator să  mărturisesc adevăiul către d-ra Anna?
MileBcu dete din cap serios:
— Asemenea mărturisiri sunt primejdioase, pină ce nu te simţi legat cu putere de o viaţă nouă. Anna e o fire Bemeaţă... Poate să primească bine şi să înţeleagă sinceritatea cu care îţi deschizi inima, dar poate
346
10
15
20
30
să se şi supere... Ştiu eu?... Sunt atîtea colţuri in sufletele  omeneşti!...
Comaneşteanu se uita la el fix.
— Da', mă rog, eşti bine încredinţat că nu mai iubeşti pe eeelaltă? întrebă Milescu, rar.
Mihai plecă ochii în jos:
— Vezi, asta e greutatea cea mare, răspunse el cu anevoie.
— Atunci? Trebuie s-alegi:  or una,  or alta. Era oarecare asprime in vorbele lui Milescu. Fără
voie, omul al cărui spirit se deschidea cu înlesnire tutulor pornirilor sufleteşti, pe cit timp rămtneau abstracte, devenea strimt şi egoist de îndată ce intra în joc o rudă.
Comaneşteanu işi ridică privirile către el, lung:
— Eu căutam in tine pe vechiul prieten, Milescule, şi dau de tutor. Ştiu că aşa e bine să fie: or la deal, or la vale. Dar dacă lucrurile s-ar petrece în realitate cum se petrec in cărţi, viaţa ar fi un model de aforisme zilnic aplicate, în care, ici şi colo, cîte o pasiune unică ar veni să întrerupă monotonia lor cinstită... Vezi bine insă că încă nu e aşa.
— Ba eu cred că e aşa...
— Lisă-raă să vorbesc... Şi eu am simţit ca tine, greutatea de a fi judecător drept, cînd e vorba de înclinările unei persoane din familia ta, şi am înţeles cîte de greu să fii larg în vederi. Egoismul ne orbeşte. Ni se pare că se răsfrînge asupra noastră o parte din reaua opinie ce şi-ar i'ace-o lumea asupra rudei noastre.
— Aşa şi este.
— Ba nu este aşa. Nu afirma cu atîta încredere, că foarte puţine lucruri se pot afirma în mod absolut. Dacă vrei să judeci, trebuie să aibi puterea de a te desface de nenumăratele prejudecăţi ce-ţi întunecă vederea.
— Vacs! zise Milescu, vrind sâ se scoale. Comaneşteanu se uită la el atît de curios, incit
Milescu se simţi jenat de vulgaritatea vacsului său şi se Înroşi:
— Pardon...
10
15
20
25
30
35
— Eu căutam în tine un prieten căruia să-i deschid inima întreagă...
Milescu, ca întotdeauna, lupta cu propria lui slăbiciune:
— Bine dragă: spune.
— Vream să spun că sunt neliniştit. M-am lăsat farmecului de a iubi pe cumnata ta, fără sâ ştiu de mai iubese sau  nu  pe... eeelaltă.
Milescu se uita lung la el, ca la o raritate omenească, şi sfirşi prin a bate din palme, Încremenit:
— Bine, Mihai, e cu putinţă un asemenea lucru? Comaneşteanu înălţă din umeri.
— Şi ...ştii că se poate să vie, zise Milescu.
— Ştiu... Tocmai de aceea ţineam să-ţi vorbesc... Nehotărîţi, tăcură amîndoi. Milescu răsuci o ţigară,
lung. Comaneşteanu aştepta.
— Curios.'... zise Milescu, gîndindu-se. Suntem două firi diametral opuse...
— Adică?...
— Aşa. Tu ai, probabil, o facultate giczav de dezvoltată, pe care eu n-o am de loc.
— Mai limpede?
— Tu poţi iubi deodată două femei, pe cind eu nu pot iubi nici una.
Comaneşteanu zîmbea. Milescu, care bănuia Înţelesul zîmbelului, adaose încet:
— Elencuţa e pentru mine o mînă de suflet îneîn-tător, fără de care n-aş putea trăi... Eu nu pot iubi, zise el, sculîndu-se; cel puţin nu pot iubi cu răzvrătiri de astea sufleteşti... Şi, dacă-mi dai voie... cred că nici nu se poate iubi în lume, cu înţelesul cel dau eu iubirii...
Comaneşteanu se uita Ia el:
— Da' unde se poate iubi, dacă nu în lume? Milescu începu să rîză:
— Ne-am încurcat de tot. Şi cu toate astea, tot aş vrea să-ţi spui... în lume, desigur. Dar în lumea mea. De îndată ce o femeie Începe să mâ intereseze, şi cu cit mă interesează mai mult, cu atît se transpune
350
351
mai lesne intr-o imagine. Acolo, ea stă de sine şi parcă tot mai depărtată de cea reală...
— Cu alte cuvinte, tu, cu cît iubeşti mai mult, cu atîta iubeşti mai puţin...
5        Milescu izbucni într-un hohot de rîs, surprins de nelogica lui explicare.
— Asta e curat povestea beţivului, căruia îi tremura mina şi vărsa vinul; astfel că, cu cît bea mat mult, cu atîta bea mai puţin...
10        După aceea, gindindu-se, adaose:
— Şi totuşi, Mihai, nu e atit de nelogic ceea ce-ţi spun... Nu pot iubi in luroe, adică in afară, tocmai pentru că aeolo nu se poate face înfiriparea din nou a oreaţiunii mele sufleteşti. Motivul porneşte din lume,
15 dar numai motivul; creaţiunea se face in mine; iar cind ea încearcă sa se aşeze alături de motiv, e atît de superioară lui, incit il zdrobeşte... Ha? ce zici?
— Zic că eşti poet.
— Nu sunt poet; sunt aşa. Iar tu eşti altfel. Tu 20    eşti ceea ce secheamă unkomme âfemmes; eşti din aceia
pe cari femeile îi simt, cum simt gîştile ploaia... Crezi că n-am înţeles chiar de la început, din prima seară cind ai venit Ia mine, că pe Annicuţa o lua apa, cum spui tu? Acuma ia să cercetăm pe bolnav mai deaproape:
25    va sa zică eşti bîntuit de două patimi...
Iar începea cu ironia. Era, fireşte, un fond de antipatie ascunsă a omului fără noroc pe lingă femei, care biruia puterea prieteniei şi seurcala suprafaţă. Fiecare părea a-1 înţelege şi a-1 ierta, soeotindu-se pe
30 sine mai presus de celălalt, unul prin superioritatea teorielor, altul prin a faptelor.
— Crezi, Mihai, că o mai iubeşti? întrebă Milescu.
— Cred că nu, deoarece simt că Anna i-a luat Jocul.
— Atunci de ce te temi?
35 —Mă tem de una din acele ciudate contraziceri, ale
sufletului, care te face deodată să-ţi pară rău că nu mai eşti ceea ce doreai să nu mai fii.
— înţeleg. Atunci eu socotesc că e mai bine să nu vorbim Încă Annei. Cu o fire ca a ta, dacă vei vedea pe
40 Natalia, pe cind însă nu eşti destul de legat de Anna ca să simţi trebuinţă de-a o ocroti, dar destul de legat
352
ca să-ţi pară rău de libertatea pierdută, — mai leBne te poţi Întoarce către Natalia. Dacă ai fi deja bărbatul Annei, nu m-aş teme de nimic...
— De ce? întrebă Comaneşteanu, simţind că sunt 5    unele lucruri ce scapă observării lui de om nelnsurat.
— Fiindcă din momentul ce ţi-ai împărţit numele şi viaţa cu o femeie, chiar dacă am presupune că n-o iubeşti, ea exercită oarecum o parte din egoismul comun şi dobîndeşte dreptul de a nu suferi prin tine,
10 dacă nu pentru altceva, aâ nu te facă să suferi la rtndul tău printr-însa. Iar dacă o şi iubeşti, femeia ta ţi se pare un lucru sfint,..87.
— Atunci ee e de făcut? Nu s-ar putea să grăbim
lucrurile?
15        Milescu se uită la dînsul liniştit.
— Crezi?
Comaneşteanu îşi aduse aminte de război.
— Ai dreptate, zise.
Convorbirea părea astfel că a ajuns la marginea 20 ei firească. Se despărţiră oarecum nemulţumiţi unul de altul. Comaneşteanu, cu părerea de rău ce urmează totdeauna după o destăinuire personală, Milescu, cu teama de a fi fost naiv şi ridicul cu explicările lui sufleteşti.
25 Trecură Încă două zile liniştite. Anna se interesa
de război mai mult ca orcînd, urmărind mişcarea trupelor.
Cu o hartă întinsă pe masă, cerea explicarea tuturor ştirilor. Plecată pe biurou, părul ei atingea fruntea
3o lui Comaneşteanu. El se lăsa mai mult ea orcind plăcerii primejdioase de a respira parfumul de tinereţe ce înconjura toată fiinţa ei. De cind vorbise cu Milescu, un văl de nesiguranţă i se lăsase pe gînduri: nici in-tr-un fel nu era bine, sau era bine în toate felurile, cu
35 condiţie numai de a trăi lingă Anna. De ce se destăi-nuiBe? Ce nevoie sufletească 11 îndemnase sâ mărească, In explicarea lui cu Milescu, temerea de a iubi din nou pe Natalia, cînd simţea limpede că nu o mai iubeşte? Au oare Elencuţa avea dreptate cînd zicea că bărbaţii
40     sunt atît de neinţeleşi in unele feluri de a suferi?
353
23 — Duiliu Zamfirescu — opere, voi. n
10
15
20
25
30
35
40
354
De îndată ce Anna nu mai era lingă el, nehotărîrea il muncea într-atît, încît începuse să dorească tocmai lucrul de care pînă aci se temea: venirea Nataliei.
Şi nici cel puţin războiul nu se mişca!... Un ordin de a trece Dunărea sau de a înainta în Oltenia ar fi fost un mijloc disperat de a ieşidinnesiguranţă, dar ar fi fost un mijloc.
Dorinţele i se împliniră mai curind decit ar fi crezut.
Intr-o seară, pe cînd veneau de la clmp cu Milescu şi maiorul, găsiră pe Saşa si Natalia, sosite de cu ziua.
Milescu, văzlnd de la poartă toată casa luminată, zise lui Comăneşteanu, atingîndu-1 pe umăr:
— Mihai, avem mosafii-i.
— îmi închipuiesc.
într-o lovitură puternică, inima păru a i se opri. Apoi, rar, îşi urmă bătăile mai departe.
Niciodată nu simţise el, ceea ce simţea în clipa aceea, cu atîta luciditate: o invederată desfacere a unei părţi din fiinţa lui sufletească, ce sta de sine, liniştită şi hotărttâ, faţă de o altă parte, ce palpita cu bătăile inimei.
Cînd intrară în salon, găBiră pe cele patru femei, ostenite de a se privi şi a căuta subiecte de vorbă. Venirea bărbaţilor păru eă le redă libertatea de spirit. Elencuţa prezentă pe Milescu şi pe maior; Comăneşteanu sărută mina Nataliei foarte natural; Annicuţa ae aşeză lingă Saşa — şi astfel grupurile se formară.
Milescu, cu minunata însuşire a firii lui de miop, intră in sufletul Nataliei. în gîndurile lui parcă s-ar fi ascuns ideea de a încerca să-i placă: de ce?
Ea răspundea cu bunăvoinţă, rîdea, glumea, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. însă ochii cercetători ai miopului vedeau toate micele nimicuri ce plutesc pe deasupra voinţii. Anna vorbea cu Saşa, fără a-şi întoarce privirile; dar era palidă. Natalia avea în obraz două pete roşii. Nu se uita cu interes la nimeni, decît poate la maior. Milescu avu ideea ciudată de a-1 chema lingă dinşii; şi acesta părea a fi din speţa celor ce plac femeilor. „Mii de bombe!" zise el în gind,
jumătate ironic şi jumătate melancolic. Privirile lui se opriră în treacăt asupra nevesti-se': liniştită, Elencuţa vorbea cu Comăneşteanu, limpede la chip, cu o palidă notă de suavitate în Întreaga ei fiinţă. Milescu 5 zîmbi, mulţumit în morala atît de hotărîtoare a egoismului bărbătesc. Fură poftiţi la masă.
în acelaşi timp intra în curte un locotenent de călăraşi, urmat de un soldat. 10        — Domnu maior Şonţu! striga el, descălicînd in grabă.
Toată lumea se opri în sală. Maiorul îi ieşi înainte. Locotenentul, dind de lumină şi de lume, îşi îndreptă creasta, işi trase tunica de la spate şi , făcind doi paşi, 15    se opri:
— Ordine urgente, domnule maior, zise el, întin-zîndu-i un plic.
Apoi, apropiindu-se mai mult, adaogă:
— Aş avea şi ceva verbal...
20 Maiorul ceru voie să intre în biuroul lui Milescu.
Ceilalţi se duseră la masă.
După  cîteva minute veni  şi  maiorul zîmbind:
— îmi pare rău că trebuie să vă părăsesc.
— înainte de a mînca? Nu se poate! zise Milescu. 25    Mă rog, să poftim şi pe locotenent. îmi daţi voie,
d-le maior?
— Locotenentul a plecat... Miine plecăm şi noi...
— Bra-vo! strigă Milescu, trîntind furculiţa. Da' ia şedeţi, d-le maior, că prinzim repede şi mergem
30 împreună.
— Negreşit. Comăneşteanu trebuie să meargă cu mine. Pentru dumneta e ordin să pleci imediat la companie.
— Plec numaidecît. Să ne dea repede la masă. 35    Şedeţi, d-le maior.
— Pot să trimit pe cineva la cimp? întrebă maiorul.
— Te rog, dragă, zise Mileseu Elencuţei, să ne dea repede să mîncăm şi spune Iui Paraipan să vină încoace.
Paraipan se înfiinţa. Maiorul scrise două rinduri 4o    şi i le dete să Ie ducă la cimp.
355
23*
— De-acuina începe ! zise el.
— Ce este? întrebară toţi cu nerăbdare.
— Multe şi înveselitoare ştiri. Mai intîi proclamarea independenţei României...
5        Milescu sări de pe scaun, roşu:
— Bra-vo! Ura! Ural... Maiorul scoase un plic din buzunar:
— Generalul rus Skobeleff a sosit Ia Giurgiu şi a luat în primire poziţiunea noastră. Noi trebuie să ne
10 îndreptăm spre Valahia-Mică. Măria-sa domnitorul va veni în curînd în mijlocul nostru să ia comanda trupelor. S-au înfiinţat două decoraţii: Virtutea Militară şi Steaua României... Colonelul Anghelescu îmi trimite următorul ordin de zi...
15 Glasul maiorului se încălzise încetul cu încetul şi
acuma vibra ca în comandă Ia citirea rîndurilor următoare:
„Drapelul sub care luptaţi este in mijlocul vostru însăţi imaginea Patriei. Urmaţi-l dar vitejeşte, şi 20 cînd odată  laurii păcii vor reînverzi pe munţii si
cîmpiele României, Patria, cu recunoştinţă, va înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul edificiului independenţei române."
Toţi  păreau  ridicaţi  într-o  atmosferă aprinsă. 25     Numai Anna rămînea rece. Incăpăţinată împotriva războiului, lupta cu propriul său entuziasm, ca să nu aibă aerul că dă dreptate lui Milescu.
— Frontispiciul edificiului independenţei românei... zise ea, înălţînd din umeri.
3o Milescu, gata să-i sară în cap, striga:
— Da, da: frontispiciul edificiului independenţei!... Pe acela se va înscrie numele celor ce cred în viitorul ţărei aceştia!... Da'cum vrei să vorbească un act solemn ca acesta?... Daţi-mi voie, domnule maior...
35 Şi luă bucata de hîrtie din mîna maiorului, îşi
ridică ochelarii şi ceti din nou ordinul de zi. Glasul lui tremura, cuvintele prindeau înţelesuri profetice. Cînd rosti „drapelul sub care luptaţi este în mijlocul vostru însăşi imaginea Patriei", i se înnecară ochii de lacrămi.
40     Se opri un moment...
Saşa plîngea. Elencuţa răsucea colţul şervetului, tremur înd.
Milescu urmă mai departe, cetind pînă la sfîrşit eu aceeaşi înflăcărare: „cu noi dar va fi Dumnezeu, cu 5    noi victoria 1"
— Mii de....
Era s-o dea prin tunete. Annicuţa bufni de rîs. Elencuţa se învioră.
— Şi, altă ştire, mai interesantă, urmă maiorul, 10    este că marele'-duce Nicolae a cerut domnitorului
nostru să intre în Bucureşti cu primele trupe şi cu drapelul comandamentului, iar vodă i-a răspuns să poftească oreînd, că va fi bine primit, dar fără trupe.
— Serios?
15 — Foarte serios.
— Bravo 1 de o mie de ori bravo !... Asta însemnează a avea demnitate! strigă Milescu. S-au dus vremurile cind Zaltukin bătea din picior în pragul palatului!...
O privire aruncata, in fuga impresiilor, către Na-20 talia, o surprinse cu ochii ţintiţi asupra lui Comaneşteanu. In repeziciunea gîndurilor, Milescu avu o pornire respingătoare împotriva femeii,care, in mijlocul celor mai sfinte emoţiuni, nu trăia decît pentru patima ei. Atît Comaneşteanu cît şi Annicuţa erau prinşi de 25    virtejul războiului.
După prînz, trecură în salon să ia cafeaua. Bărbaţii trebuiau să plece numaidecit.
Pe cînd Comaneşteanu vorbea cu Saşa, Natalia îi făcu semn să vie lîngă dînsa. El se sculă binişor, cu 30    ceaşca in mînă şi veni lîngă ea.
— Plecaţi imediat?
— Da.
— Va să zică nu te mai văd.
— Ba eu sper că da, mîine.
35 — Noi plecăm în zori de ziuă... Aşa este că aveam
dreptate sa te întreb de te însori?...
— Te rog...Nu ne putem explica aici... Şi nici n-avem ce explica, zise el, scullndu-se.
Ea îl apucă de mînă şi-1 opri: 40 — Să nu te însori, fiindcă ai să fii nefericit.
356
357
El se uită la dlnsa, semeţ, şi se duse să puie ceaşca pe masă, hotărit să se Întoarcă şi să-i spuie că e liber şi că va face ce va voi cu libertatea sa. Pînă Insă să se întoarcă, Natalia alunecase ca o mlădiţă între Elen-5    cuţa şi maior.
Comăneşteanu ramase un moment pe gînduri.
Annicuţa îi luase locul lîngă Saşa.
Văzîndu-Ie pe amîndouă, un flux generos de slnge
i se urcă în creier şi se apropie de ele, aşezindu-se de 10    partea ceelaftă a soră-si.
— Maman, ştii că domnişoara Anna mi-a spus că
ii placi foarte mult...
Saşa zlmbea de mulţumire, uitîndu-se la fată. Ea îi luă mina binişor şi i-o netezi; după aceea luă mina 15     lui frate-său şi o apropie de a fetii.
O nesfîrşită mulţumire sufletească coprinse pe Comăneşteanu: i se părea că prin această tăcută bine-cuvîntare a soră-si se înlătura primejdia unui blestem.
Pînă într-atît sunt oamenii nesiguri de fericire 1
20 Băteau ceasurile 12. în liniştea unei nopţi de ţară,
dormeau vietăţile din plin. Prin ferestrele fără obloane, străbătea lumina slabă a lunei.
Natalia, ostenită, se dusese să se culce devreme. Muncită de glnduri, nemulţumită de vorbele ce zisese
25 lui Mihai, spera să adoarmă şi să găsească astfel in somn odihna binefăcătoare sufletului. Şi, în adevăr, adormise. Dar, ca şi cum spiritul ar fi vrut s-o înşele, peste puţin timp se deşteptă: adormise cu o idee fixă şi se deştepta cu aceeaşi idee.
30 Ca să ajungă in odaia ei, trebuise să treacă prin
odaia Annicuţei. O privire aruncată în treacăt asupra patului fetei, a lucrurilor de găteală şi de îmbrăcăminte, aprinsese într -insa dorinţa neînfrînată de a vedea pe Annicuţa de aproape.
35 De cînd se încredinţase că Mihai o iubea, sentimen-
tele ei despre fată deveniseră foarte ciudate. La început o ura din toată inima, o vorbea de rău pe cit o iertau
10
15
20
25
30
35
40
creşterea şi împrejurările, sperînd că poate războiul şi intimplările să depărteze pe unul de altul. Cind insă află de la Saşa că Mihai era instalat la Stăneşti şi că Milescu se ducea Ia ţară cu nevastă-sa şi cumnată-sa, neliniştea ei se prefăcu în chin. Iar cînd Saşa îi spuse că frate-său era hotărît să ia pe Annicuţa, dînsa rămase ca de piatră.
între cele două femei, intre Saşa şi Natalia, se schimbaseră două priviri: una serioasă, a surorii care vede şi trăieşte cinstit; alta rătăcită, a femeii iubitoare. Dar, din această singură privire, Natalia înţelese, mai mult decît din toate explicările, cit de nedreaptă era orbirea ei, şi din acel minut păru a se supune soartei.
Astfel, o ultimă transformare a sentimentelor ei, aceea cu care veni la Stăneşti, era cea de acum, cind veghea: o nehotărîtă amestecătură de ură şi de curiozitate ; o dorinţă dea se apropia de fată, de a o cunoaşte şi a opovăţui; o antipatie fizică pentru Comăneşteanu, din care ieşi, ca dintr-un fruct înveninat, amărăciunea vorbelor ce i le zisese.
Acum sta rezemată pe un cot, ascultind. Liniştea nopţii era desăvîrşită. O slabă rază de lună pătrundea în odaie, pe deasupra capului ei, albind peretele. Ea ridică o mină: umbra degetelor se întinse în pata de lumină. Se auzi, departe, un chiot. Alături Anna dormea.
Natalia se sculă să asculte mai bine. Respirarea fetii, lungă şi regulată, se auzea limpede.
Binişor, Natalia se coborî din pat. Aprinse luminarea, o ridică încet pe de masă şi rămase cu ea in mină, nehotărîtă. Tremura toată. Avu, un moment, noţiunea lucidă a nebuniei sale, dar se simţea minată înainte, ca de o putere străină. Deschise uşa cu băgare de seamă şi se opri.
Anna dormea somnul temeinic al tinereţii.
Atunci ea înainta spre pat. Se gîndi să lase luminarea jos, dar gindul nu fu urmat de acţiune, ca şi cum clapele voinţei n-ar mai fi prins notele. Auzi, o clipă, mecanismul ceasornicului de pe măsuţă, şi apoi nu-1 mai auzi. întinse minaşi ridică, tremurînd, colţul inve-litoarei de pe pieptul fetei. Observă în fuga arcul Bprin-
358
359
cenii şi mărimea curioasă a pleoapelor. Mai ridică încă puţin...
Bustul Annei apăru întreg.
Cum iese citeodată din mintea unui gînditor fericit 5    o poezie desâvirşită, aşa parcă ieşise, din puterea creatoare anaturei, umerii şi chipul acela — marmură cu suflet, fildeş cioplit, prin alecăruirămurelealbede vine curgea fluidul misterios al vieţii tinere.  In Buverana nepăsare a somnului, liniele erau de o frumuseţe, de 10    sine stătătoare, trăgîndu-şi valoarea din îmbinarea armonică a curbelor. Pe umerii legaţi astfel din legi eterne şi deci impersonale se ridica gîtul, cu graţii de muză, şi capul, cu imaginea personalităţii. Natalia era uimită. în loc de gelozie şi ură, ea se 15    simţi rătăcită ca într-un vis  neclarificat. Făcu o mişcare falsă şi o picătură de ceară căzu pe braţul fetei. Ea sări în sus, pe cind Natalia, scăpind sfeşnicul din mtnă, cădea jos.
Anna aprinse in grabă luminarea. Cea dinţii a ei 20    pornire fu de a se repezi la uşe şi a striga. Insă, dîndu-se jos din pat, poziţiunea verticală păru  că-i aşează lumea in realitatea ei. O privire aruncată asupra Na-taliei o făcu să se oprească.
Natalia îşi reveni numaidecit în simţiri. Se sculă 25    pe un genunchi şi se uită lung la Anna. Ruşinată, umilită, ea nu mai avu altă putere decît să plîngă. Căzută grămadă într-un colţ, îşi ascunse ochii în mini.
Anna nu ştia ce să facă. Pe braţul Nataliei se vedea o dîrâ de slnge. Se lovise eăzînd. 30 Atunci, parcă din straturile cele mai calde ale
sufletului, se urcă la suprafaţă, în Anna, un sentiment de mila, de compătimire omenească, fără ţel şi fără precugetare. Se lăsă în genunchi lîngă dinsa, o mîngtie pe umeri şi o rugă să se scoale. Natalia tremura. Anna 35 se ridică, luă un şal şi o acoperi: apoi muie colţul unei batiste în apă şi şterse urma de sînge de pe braţ. La atingerea rece a batistei, Natalia păru că-şi dă seama de cele întimplate. Se uită lung Ia propriul ei braţ şi apoi la Anna. Făcu o sforţare şi se sculă. 40 —Te rog... Ajută-mi să merg pină la mine.
360
Anna işi aruncă repede o haină pe umeri, duse pe Natalia în camera ei, o ajută să se culce şi ramase pe un scaun lîngă pat.
Cu ochii închişi, cu obrazul în flăcări, Natalia 5    tăcea. Ea ţinea mîna fetei într-a ei. Annicuţa o privea:
— Doreşti ceva?... Vrei să dormi?... intrebă ea cu glas dulce.
Natalia deschise ochii. Ochii ardeau de friguri, negri, cu un cerc vînăt împrejurul orbitelor. Păru eă 10    vrea să zică ceva. Annicuţa aştepta:
— Ce doreşti?... întrebă ea din nou.
— Apă.
Annicuţa îi dete paharul. Natalia bău cîteva picături. Fata băgă de seamă eleganţa degetelor pe cristal. 15     îi luă paharul din mînă.
— Te rcg... zise Natalia. Aş vrea să-ţi spun ceva...
— Cum nu... Numai să stai acoperită. Natalia zîmbi.
— Poţi să fii generoasă pînă la sfîrşit? întrebă ea. 20         — Generoasă n-am pentru ce fi. Dar poţi avea încredere in mine.
Natalia o privea fix. Işi întoarse ochii de la fată şi se uită înainte, fără scop.
— Fericirea!... Nebun cine o caută şi mai nebun 25    cine crede că a găsit-o.
— De ce? întrebă fata, mişcată.
Natalia făcu un semn în aer cu mîna, imitînd o roată de fum. După aceea se întoarse din nou către Annicuţa:
— Şi cu toate astea, îţi urez din toată inima să fii 30    fericită... Am fost geloasă de dumneta... Cred că nu
mai sunt... Eşti atîta, atîta de frumoasă!... Nu pot lupta. Dacă mi-ai da voie să te iubesc, să trăiesc în umbra vieţii dumitale...
Anna se uita la mina Nataliei, fără să răspundă. 35 —Cer cam mult, nu-i aşa? zise Natalia.
Fata lăsă capul pe o parte.
— Parcă aş dori citeodată să moară !... strigă Natalia cu glasul surd.
Anna işi ridică privirile spre dinsa, zîmbind demilă. 4o     Natalia închisese ochii şi lăsase braţul să cază de-a lungul corpului.
361
— Ge-ai cîştiga?... intrebă fata încet. Natalia se ridică pe un cot şi se uită la dînsa:
— Eşti sigură ca te iubeşte?...
Anna plecă din nou capul pe o parte şi iarăşi nu 5    răspunse. Natalia îi lua mina şi i-o sărută în tăcere. Fetei îi dăduseră lacrămile.
— Ar trebui să te culci... E tîrziu, zise Natalia. Să nu-ţi mai aduci aminte de s?ena asta... Atîta cer de la generozitatea dumitale... Ce nebune suntem! Fuge,
10    fuge tot... O umbră. întinzi mina s-o apuci şi apuci golul...
Se uita ţintă înaintea ochilor. Annei i se păru că aiurează. O ruga binişor să se liniştească. Ea îşi lăsă capul pe pernă, — dar iar se ridică: 15        — Şi cu toate astea, cum nu te poţi dispărţi de umbră, aşa nu te poţi dispărţi de el...
Anna nu pricepea bine.
— De cine? întrebă ea.
Natalia căzu din nou pe pernă. Fata o privea. 20    începuse să-i bată inima de emoţiune. Nu ştia ce 3a facă: să chiuie pe cineva sau să aştepte.
Liniştea era desâvirşită. Nu se auzea decît tictacul unui ceasornic de pe masă. O muscă aiurită zblrftîi prin flacără şi căzu jos. 25        Natalia părea că adoarme.
Anna îşi plecase fruntea pe mină, ca să nu mai vadă ochii aceia închişi, cu cercul ca de doliu împrejur. Se gîndi să stingă luminarea şi o stinse. Stete încă lingă dînsa pînă ce i se păru că doarme şi atunci, binişor, 30    trecu în odaia ei.
A doua zi, dimineaţă, cind se deşteptă, soarele era sus. Se uită In tavan, nedomirită. Ce seîntîmplase?...
Cea dinţii idee limpede ce-i trecu prin minte fu de a se duce la Natalia, să vadă cum îi mai este. Uşa 35     era întredeschisă. Intră Incetinel şi se uită spre pat. Nimeni. Atunci se Întoarse la ea, deschise ferestrele şi rămase pe gînduri. Ce lucruri ciudate!...
Se culcă din nou, fiindcă i se părea că e ostenită. Cu încetul îşi aduse aminte de toate cele petrecute. Ce era de făcut?
Un sentiment nedesluşit de silă, de părere de rău, 5 de nestatornicie, îi coprinse sufletul şi se simţi parcă singură — ea, care nu se lăsa uşor a fi biruită de melancolie. Imagina lui Mihai Si răsări ca dintr-un fund depărtat, ştearsă, depoetizată. Ce trist!... Era oare cu putinţă?... Printr-un curios joc al memoriei, îşi aminti 10 de ochii lui, cînd o ruga să-i dea portretul. Ce sinceri erau!... Dar aceiaşi ochi priviseră poate tot asa la Natalia.
Ah! Natalia!...
Natalia era geloasă, iar ea nu,
15 La vorba geloasă, fata se ridică pe un cot. Oare?...
Oare nu era şi ea geloasă?... îi veni sâ zirnbească. Ar fi fost mai bine să fie aşa. Se gîndi iar la Mihai şi îl revăzu ceva mai limpede. Iar ii veni Bă zîmbească. Ar fi voit să-i facă rău, să-1 facă să sufere. Dar ce vorbă
20 zisese Natalia: „parcă aş dori cîteodată să moară!" Era nebună.
Sub streaşină casei, ce se vedea prin fereastra deschisă, o rîndunică aluneca în cuibul ei. Cerul limpede se pleca spre orizont. Cumpăna de la puţ se mişca. Anna 25    se ridică din pat.
Cînd ieşi ea, Milescu şi Elencuţa erau în pridvor, la cafea. Cum o văzu, Milescu începu:
— Ehe !... ne scularăm şi noi cu voia lui Dumnezeu !... Ţi-au plecat prietenii şi prietenile, şi dumneta dormi! 30 Annicuţa înălţă din umeri, dar vorba prieteni o
miră. îşi pregăti cafeaua în tăcere şi o bău. Milescu urma:
— Ei, cum te simţi?...
— Bine mă simt.
36 Ea răspundea scurt, iar Milescu nu avea spor la
glume. Annicuţa băgă de seamă. Elencuţa sta de-o parte.
— Pleci? întrebă fata.
— Chiar acum. Vino, că am de vorbit cu tine. O 40     duse în biurou şi o puse să şeadă in scau nul lui. Annicuţa
362
303
Bimţea inima bătlndu-i-se; se aştepta Bă fie întrebată asupra celor petrecute noaptea, cu Natalia. Era hotă-rită să nu răspundă.
— Şezi, zise Milescu, si fii serioasă. 5        El făcu cîţiva paşi prin odaie:
— Mă rog, este adevărat că dumneta te numeşti Anna Villară, de naţionalitate română, de religie ortodoxă, şi că eu, Nicolae Milescu, aproprietar, sunt tutorele dumitale?
io        — Este, zise ea; cu o rezervă: ai fost tutor...
— Nu-ntrerupe!...
— Nu Întrerup — răspund.
— Prea bine. Este adevărat că ţi-am adus pină acuma 6 pretendenţi la una din mini şi la amlndouă
15    moşiele dumitale? ~ Este.
— Mai este adevărat că i-ai refuzat pe toţi?
— Este.
— Foarte bine. Dacă toate astea sunt adevărate, 20    am cinstea să-ţi spun că vin din nou cu împeţit la
dumneta, pentru a 7-a şi ultima oară.
Annicuţa începuse să simtă lucrurile şi se înroşise.
— ... şi ultima oară? Dar... cine... mă cere? zise ea cu greu.
25        Milescu veni In faţa ei, cu mintie Încrucişate dînd din cap:
— Cine-mi eşti dumneta!... Vrei sâ mă Invlrteşti mazurca, hi? Parcă nu ştii cine te cere...
Fata lupta să-şi stăplnească emoţiunea: 3o — Ba, parcă aş bănui. Numai, mă tem... că... n-o
să fie pentru a 7-a şi ultima oară.
— Ei, vacs 1
— Ba nici un vacs.
— Vacs am zis!... Nu mă prosti. 35        Annicuţa deveni serioasă.
— Nicule, de ce mă bănuieşti?... Eu nu mă mărit.
— Taci, frate!... Şi de cînd asta?
— De acum, de ieri... N-are nici o importanţă să se ştie de cind.
40        Milescu pricepînd că fata nu glumeşte, se apropie de dinsa:
— Annicuţo, e vorba de Comaneşteanu...
— Am înţeles.
— Şi nu-1 vrei?
Ea avu un moment de nehotărire. 5 - Nu.
— Aşa?... zise el lung.
Milescu simţi în fundul sufletului o revărsare de fericire intimă, o satisfacţie dată secretei lui gelozii, precum şi repulsiunei ce avea împotriva încurcăturilor 10 sentimentale ale lui Mihai. Dar această pornire sufletească dură foarte puţin. Firea lui dreaptă se ridică deasupra micimei momentului.
Annicuţa, la rîndul ei, rămăsese uimită de acel „nu" pe care-1 rostise cu atîta uşurinţă, şi mai cu seamă 15    de tăcerea lui cumnatu-său: ea se aştepta sa-I vadă in „bombe şi vaviloane" pînă-n glt — şi cînd colo, nimic.
Erau amîndoi ca doi copii supăraţi, aşteptind unul de la altul încă o rugăminte ca să cedeze, şi totuşi siguri de mai nainte că nu vor ceda. Amor-propriu rănit, 20    duşman al înţelepciunei şi al fericirii!
Spre onoarea naturei bărbăteşti, Milescu se ridică drept în sus. Miopul îşi adună risipiturile Jumei lui lăuntrice, In care nici o pată nu mînjise individualitatea morală şi zise: 25 — Eu nu am dreptul să vă judec. Am însă o datorie către mine: de a râminea cinstit, şi o alta către tine: de a-ţi deschide ochii.
Luă un scaun şi şezu. Annicuţei îi venea să-1 săiute.
— ComăneşteBnu a plecat astăzi in zori cu regi-30    meniul... Aseară, înainte de a ne despărţi, m-a însărcinat să-ţi vorbesc. Era si soră-sa de fată.
— Da?
— Da. Te rog să te gîndeşti bine înainte dc a zice „nu". îmi închipuiesc că trebuie să ai vreo cauză
35    personală, pentru care te-ai schimbat. Altfel nu-mi pot explica intimitatea dinainte... Anna se făcuse roşie ca focul.
— Eşti destul de grand garcon ca să înţelegi că unele lucruri se pot face, iar altele nu, dacă nu sunt
40    urmate de o situaţiune limpede.
364
365
Anna sări de pe scaun, bătind cu pumnul in masă, şi zise, cu lacrămi in ochi;
— Da' ee-am făcut?
Milescu simţea o bucurie ascunsă de a o chinui. 5        — Eu nu ştiu.
Aceeaşi reacţiune a sufletului cinstit il opri de a urma astfel.
— Sunt încredinţat că n-ai făcut nimic care să nu fie permis. Insă nu e mai puţin adevărat că felul tău
10    de a te purta cu Mihai ar fi autorizat pe orcine să creadă eă-ţi place... Şezi. Anna şezu.
— Nu-ţi pot ascunde că eu Însumi mă gîndeam cu plăcere la o mai strinsă legătură cu Comăneştenii. Sunt
15     o familie de oameni de treabă. Români   neaoşi, in care nici o stricăciune de liftă străină n-a intrat^ ceea ce e mult intr-o lume ca a noastră. Iar marota lui.
— Poate eă Mihai , personal, să fi fost cam... cam 20    uşurel, zise el, simţindu-se luat de acelaş alunecuş al
ironiei. Dar ia glndeşte-te ce frumos e să prinzi un asemenea fluture in plasă şi să-1 ţii lingă tine.
— Foarte-ţi mulţumesc: nu fac colecţii zoologice. Era parcă mai mult răspuns la  românii neaoşi.
25    Milescu îi întinse mina peste masă, rîzînd.
— Bine, dragă, tu poţi glumi...
— Eu nu glumesc. Tu glumeşti, şi-mi pare rău. El înţelese că fata avea dreptate.
— Nu, dragă. Am făcut o figură poetică nenorocită. 30 Vream să-ţi spun că sunt încredinţat că Mihai te iubeşte şi că tu ai fi fericită cu el. Un om ca dînsul, care a trăit viaţa din plin nu se hotărăşte să se însoare decît atunei cind maturitatea sentimentelor îl leagă pentru totdeauna de o femeie. Din asemenea oameni, cînd
35 sunt bine alcătuiţi de natură, sefac adevăraţii capi de familie, aceia eari cunosc viaţa în toate cotiturile; cari nu sunt histerici; bărbaţi şi cetăţeni, la căminul cărora nevasta este... un lucru sfînt...
Annicuţa, mulţumită, zlmbea. Milescu, sufocat
40    de atitea fraze, izbucni:
366
10
15
20
25
— Mii de bombe ! Era să zic că nevasla este palla-diu*...
Annicuţa îşi muşcă buzele ca să nu rîză.
— Ei, va să zică îl iei...
Ea făcu semn din cap că nu.
— Bine, dragă, ia s-o întoarcem şi pe fcaia ceelaltă. Ţi-am adus pînă acuma 6 peţitori: unul era aşa, altul altminteri! ba ăsta n-are nimic, ba ăla e din părinţi de rînd. Iată unul care are tot... Ce-mi umbli cu fleacuri? Sunt eu tutorul dumitale, or nu?... Te dau lui Mihai, şi s-a isprăvit.
Anna se uita la el pe sub gene, lung şi cu înţelesuri. El se sculă:
— AHfel,lumeapoatecredecăam eu vreun interes... Annicuţa veni lingă el, Si luă mînile şi îşi rezemă
capul de   pieptul lui puternic:
— Vrei să mă goneşti?... El bufnea pe nări:
— Vreau să te gonesc... Vacs!
— Atunci de ce vrei să mă mărit cu orce preţ? Nu zic da, dar... nici nu. Să mai vedem.
— Asta-i frumos! M-aş mărita, fiindcă-mi place; dar nu-mi place, fiindeă nu mă mărit... Ce pocinog de judecată este asta?Ai să-Iviri din ncu în jă^ate- îmi pare rău de suileiul lui...
— Eu nu sunt doctor de suflete, zise Arnicuţa ieşind.
XII
Marele dure Nicolae, generalisimul armatelor ruseşti, hotărîse să meargă drept la Constantiropole. în 30 planurile sale, care nu se mai potriveau cu ale celorlalţi generali ruşi din trecut, de Ia Suvaroff pînă la Diebici Zabalkanski şi Paskievici, intra ideea ciudată dea trage din masivul armatei o coloană lungă şi uşoară, care, ca un cui, să fie bătută în corpul turcesc, pînă la inimă.
* palladiurn — sens Tigurat: garanţia vieţii, de la numele zeiţei Fallas, apărătoarea Troiei
367
Ce să se mai întîrzieze la Dunăre, cînd apărătorul ei turc, serdar-ekremul Abdul Kerim, era om de înţeles ! Ce să se mai oprească la clasicul quadrilater Rus-ciuc-Silistra-Varna-Şumla, cînd mijloacele de eomu-5    nicaţie moderne îi dau aripi să zboare către ţintă 1
E adevărat că, la Dunăre, Vidinul nu intra in socoteala de mai sus, şi că la Vidin, comanda un om ea Osman-paşa; mai e adevărat că, întrucît priveşte înlesnirea mijloacelor de comunicaţie, vagoanele ruseşti nu 10 intrau pe şinele drumurilor noastre de fier. Dar în faţa Vidinului stau românii; în locul vagoanelor erau pa-honţii.
Generalul Gurko aştepta cu nerăbdare trecerea coloanei sale, care, compusă în cea mai mare parte de ca-15    valerie (43 escadroane călărime, 10 batalioane de infanterie şi 38 de tunuri), bătea pămîntul pe malul sting.
Ruşii trecuseră Dunărea, cu corpul al 14-lea de armată, între Galaţi şi Brăila, fără mare greutate. Cinci 20    zile mai tîrziu, la 15 iunie, o a doua trecere forţată are loc, la vale de Zlmnicea, spre Siştov, şi îndată Încep pregătirile pentru aruncarea unui pod statornic, pe care să se strecoare grosul armatei de operaţiunein Bulgaria. Pentru aceasta însă, plutele şi pontoanele trebuiau 25    aduse pe Olt şi coborite pe Dunăre pînă la Zlmnicea.
Armata română se întindea acum pe tot lungul Dunării, din preajma Zîmnicei pină dincolo de Cetate, pe OH şi Jiu. Marele cartier-general era la Poiana, pe malul drept al Dănăţeului, avînd în spate divizia a 3-a. 30 Cartierul general al aceştii divizii era la Băileşti, unde, între altele, se afla şi regimentul al 8-lea * delinie.
Aci prin urmare trăia Milescu. Regimentul al 10-lea de dorobanţi era la Moţăţei, 35    mai la deal de Băileşti.
Aci trăia Comaneşteanu.
Pentru a înlesni coborîrea lemnăriei ruseşti din gara Oltului pînă la Zlmnicea, trei zile tună artileria română, trei zile de-a rîndul se încrucişară deasupra 40    bătrinului fluviu ucigătoarele ghiulele, de'şteptînd ecoul altor timpuri. De la Islaz, de la Corabia, de la Bechet,
368
de la Calafat, gemeau tunurile, huiau văile; ardea Sistovul , ardea Rahova, ardea Vidinul; umblau monitoarele turceşti, aiurite, căutlnd adăpost sub zidurile cetăţilor. Părea o mînie cerească, lăsată din văzduh pe 5    malurile singuratece.
In vremea asta ruşii îşi înjghebau podul. Dar, cu trecerea lor pe malul drept, flancul sting al armatei românerămînea descoperit.
Trimis din Marele cartier-general român, Milescu 10 ducea un ordin generalului de brigadă Mânu George, comandantul diviziunei a4-a, şio comunicaţie generalului rus Dragomiroff. El spera să se poată repezi de la Zimnicea la Stăneşti, unde Elencuţa şi Anna stau singure, aşteptlnd să meargă la Băileşti. 15 Căldura începuse de-a binele. Milescu, mort de
foame, căuta un birt. îşi făcuse datoria câtre alţii, se cuvenea să şi-o facă şi către sine. Fu îndrumat către o barateă de scînduri, ridicată în pripă de unul din miile de indivizi ce se ţineau după armate, corcituri fără pa-20 trie şi fără meserie cunoscută: evrei, români, armeni, ruşi: birtaşi, cămătari, ciocli.
Pe un arc de scînduri deasupra porţii, sta scris cu-vintul Restaurant, în ruseşte şi româneşte. înăuntru cînta o muzică militară. 25 Cum intră, Milescu fu surprins de banchetul ce se
ţinea. O masă de vreo 30 de persoane era exclusiv ocupată de ofiţeri ruşi. Luxul rufărici şi al paharelor, îmbrăcămintea militarilor, tonul de nobleţe poruncitoare al generalului din capul mesei, fineţea unora dintre 30 ofiţeri — toate dovedeau că lumea aceea ieşea din vulgaritatea obicinuită a trupelor de rind.
Milescu se instala la o măsuţă alături. Proprietarul birtului, care de astă dată era un grecuşor de pe la Brăila, se grăbi să-i spună că ruşii de la masă erau 35     ofiţerii regimentului Preobrajenski din gardă.
De la generalul care pontifica în fruntea mesei, uscat şi nervos, pînă la capelmaistrul german, cu barba blondă, care bătea văzduhul cu un bastonaş, şi de Ia acesta pînă la ultimul soldat ce sufla într-un trombon 40 imens — întreaga Rusie era reprezentată. Tipuri candide de finlandezi blonzi, alături de chipuri brune din
369
24
miazăzi; ovalul caucazian, lingă pomeţii mongoli; ochii lungi şi codaţi din Mingrelia28, lingă ochii de ciur ai cazacilor.
Şampania curgea girlă. La fiecare cinci minute, 5 generalul închina in sănătatea cuiva. Toţi ofiţerii trebuiau să se scoale în picioare, deşi la unii nu le venea tocmai la îndemină. Fanfara repeta aceleaşi note stridente ce însoţesc toasturile, însoţite de „ura" şi mai stridente. Era, în fond, o beţie de oameni cumsecade, 10 dar beţie. Ochii împaenjiniţi, mişcări rătăcite de mină, rîsuri idioate, pahare sparte.
La un moment dat, generalul sări in sus, ridică paharul şi zise cu voce puternică:
— Au vaillant prince de Roumanie et ăson armeel... 15        Milescu se sculă în picioare.
—- Approckez, capitaine, approckez...
El se apropie, se înclină, pe cind un soldat ce servea îi da o cupă de şampanie. Generalul goli paharul dintr-o sorbitură; după aceea 11 trmti la pămînt,spăr-20 gîndu-1. Apoi se aşeză la loc, fără a se mai uita la Milescu, scoţînd din fundul gitului un fel de bcrîşnitura de mulţumire: „Ahhh!"
Milescu nu se pricepea de trebuie să spargă şi el paharul sau nu; cum însă ceilalţi ofiţeri nu-1 spărgeau, 25    făcu şi el tot asemeni; se Înclină din nou şi veni la loc.
Grecul cu restaurantul se uita la el, dindu-şi nişte aere de protector, parcă ar fi zis: „vezi ce onoare îti fac?"
Cind toţi fură înlemniţi de şampanie, se sculară. 30 Era un adevărat merit, pentru o fiinţă înzestrată
numai cu două picioare, să stea pe ele drept, după ce înghiţise mlnia aceea de spirturi. Generalul, proptit între cei doi colonei comandanţi de batalioane, se ţinea copăcel, înaintînd cu mişcări de paralitic. Ceilalţi 35    veneau după el cum da Dumnezeu.
Pe cînd insă toţi plecau, un tînăr blond, cu un chip delicat de fată mare, nu se mişca. Părea aşa de pătruns de halul lui de beţie, încît nici nu încerca să se clatine.
iO O şuierătură zăpăcită îi ieşi din gîtlej, către chelner,
pe eind mina dreaptă se răsucea în vtnt cu intenţii de a
370
chema. însă nu-1 vedea nimeni. Grecul şi chelnerii se uitau la muzicanţi, cum se pregăteau de plecare. Milescu, care privea la ofiţer cu compătimire, făcu semn unui băiat să se ducă la el. Acesta se duse. 5 — Ce poftiţi, mă rog?
Rusul ridică din sprincene, îşi lăsă capul pe o parte
si izbuti să zică:
— Pşit!
Chelnerul nu înţelegea: 10        — Cum, mă rog?
— Vous... he... pşit!
Omul se uita la e( zimbind. Rusut de asemenea se uita la om.
15 Chelnerul  se duse să-şi cheme stăpînul, deoarece
aşa fel de băutură nu cunoştea:
— Poftiţi, mă rog, că nu ştiu ce lichior cere. Grecul veni ţanţoş:
— Ze vous prie, Excellence...
20 Rusul îsi ridieă cu greu ochii către el:
— Pşit!'...
— Tout de suite.
Apoi se întoarse către chelner:
— Nu înţeledzi că vrea mis-masu?...
25 Dar rusul dete din cap la vorba miş-maş:
— Hei... pşitl... du Bellini, reuşi să zică.
— Tout de suite.
Grecul, supărat, se întoarse către chelner:
— Nu fii prostu, fraţiore, si li aduţi un piperment 30    ca pentru gutlez la dimnealui este totuna.
Chelnerul aduse pipermenlul şi-1 turnă in păhăruţ. Rusul dete din cap că nu. Atunci ii aduseră alte băuturi. La fiecare, el tot da din cap. în sflrşit, văzînd că nimeni nu-i înnemereşte gustul, ridică teacasăbiei 35 si curăţa paharele de pe masă, aruncîndu-le cît colo. Intr-o sforţare supremă, Btrigă către grec:
— Bellini.'
Greeul, încurcat de tot, veni la Milescu.
— Ma rogu, domnu locotenent, nu priţep ţe vreai 40    blestemaţii asta... Ma ţere mereu belligni, belligni...
Milescu urmărise toată scena:
3?l
24*
— Oare n-o fi vrînd pelin?... Grecul rămase pe gînduri;
— Adu, frate, şi pelin la dimnealui I...
li aduseră pelin, i-1 turnară cu sfială în pahar, aş-5     teptind toţi sâ-1 vadă arunctndu-1. Insă nu-I aruncă. Bău un pahar cu mulţumire, pocnind din limbă; apoi luă clondirul de pe masă, se opinti de vreo două ori şi se sculă.
Un asemenea om nu mai putea sta în picioare! 10 Milescu îl văzu că se îndreaptă spre masa lui.
Fără a rosti un cuvînt, fără cel puţin a-1 privi, rusul veni lingă el, căzu pe un scaun şi întinse mîna să toarne pelin lui Milescu. Cum insă 'îl vărsa pe de lături, Milescu voi să-1 ajute. Încăpăţînat, rusul nu 15 primi.
Era tinăr de tot, blond, fin ca o femeie, cu nişte sprincene de o frumuseţe clasică. Nimic in el nu se potrivea cu halul în care se găsea acum. Miopul tl privea cu bunătate. Nu ştia cum să facă să-1 ridice din ex-20 ploatarea grecului şi din degradarea moralâf in care căzuse. Mai stătu cu el citeva minute şi voi să se scoale. Rusul însă il apucă de minecă.
— He...  pşit I...
Milescu trebui să şadă la loc. 25 După fiecare pahar ce golea, rusul rostea aceleaşi
cuvinte, cu accent muscălesc:
— Dieu vous begnisse..."
Gluma începea să fie displăcută. Milescu băuse deja mai mult decît îi trebuia şi simţea că locul se
30 învîrteşte cu el, avea încă toată luciditatea conştiinţei, dar nu-şi mai guverna destul mişcările.
O idee curioasă îi trecu prin minte: că el primise şampanie de la ruşi şi nu le oferise nimic în schimb. Ceru o sticlă. Ofiţerul dete din cap că nu primeşte.
35 Un zîmhet gentil străbătu, ca din alte vremuri, prin picla beţiei lui de acum. Milescu, în loc să Înţeleagă că asta răspundea bunelor sale intenţii de a scoate pe rus din starea aceea, se încăpăţină şi porunci să le dea şampanie. Cu o parte a personalităţii sale morale pri-
* Corect; benisse.
372
cepea cită lipsă de logică era in fapta lui, şi parcă se mira el singur de o asemenea întorsătură a lucrurilor; şi cu toate astea nu putea face altfel.
sub masă.
Cind deschise el ochii, începea să se-ntunece. Prin fereastra spartă veneau sunete de farfurii. El nu pri-10    cepea nimic. I se păru deocamdată că e la Bucureşti. Dar geamurile acelea soioase nu se potriveau cu ale lui. Işi aduse aminte că e pornit la război: era la Băileşti. Ba nu, fiindcă plecase de la Băileşti. Atunci unde era? 15 îşi aruncă ochii prin odaie: o mizerie nespusă.
Lumina unui felinar cădea pe un perete coşcovit, de care atirna o icoană de lemn.  Deodată ii răsări în minte un dieu vous b,egnisse, iar de acolo, rusul, şampania şi tot restul. 20 Ce nebunie!
Pe unul din geamurile nesparte, nişte pete de praf se îmbinau astfel Încît alcătuiau un cap de trubadur, cu o pană mare la pălărie, cîntînd. Ce bine se vedea! îi veni şi lui să cinte. îşi auzea notele din Castelul lui: 25    „Un cas'tel pe malul mării, preajma codrilor o ţine." Dar Elencuţa? Al... Elencuţa îl aştepta.
Sări din pat şi rămase cu coatele pe genunchi gîndindu-se.
30 Elencuţa il aştepta, da. Pe fiecare zi îi scria, adăo-gind cite o pagină la un mic jurnal, pe care i-1 trimisese în două rînduri prin Paraipan, Împreună cu tot felul de obiecte de îmbrăcăminte şi de hrană. Nu era mare lucru în scrisorile ei: aceeaşi şi iar aceeaşi
35 afecţiune fără margini, ce-i umplea tot sufletul, spusă fără şiretenie, cu aceleaşi cuvinte-, dar asta era lucru mare.
Necăjit, Milescu se întinse din nou pe pat; era cu neputinţă să se mii ducă la Stăneşti. îi venea să-şi 4o     dea cu pumnii în cap. O nespusă dragoste pentru Elen-
373
cuţa hii i se revărsă în suflet; i se utcbu lacrămile în ochi, fără să le poată stăpfni. Se Întoarse spre perele şi plînse copilăreşte...
într-un tîrziu, iar se sculă. Viu s-aprir,dă lumîna-5    rea; chibrituri, nicăieri!
— Măăă 1 da' bou mai sunt
După accesul de sentimentalism, urma sccesul de dezgust şi de furie. Chemă dc vreo două ori: „chelner, chelner". Nu-i răspunse nimeni. Voi si caute uşa,
10 dar trebuia mai întii să-şi găsească cchelaiii. Exasperat, se duse la fereastră şi mai sparse un geem, st rj-gînd „chelner".
în sfîrşit, dete Dumnezeu şi-1 auziră,
Cînd se văzu unde era, i se păru că visează: o ma-
15 gazie de grîu, împărţită în odăi prin nişte scîrduri de lepşe, ce n-ajungeau pină sus; cu nişte feiest) e mizerabile, alipite in zid ca într-o casă de hirtip. înăuntru două paturi groaznice. La vederea paturilor, işi aminti de rue. Ce se făcuse?...
20 O adiere de aducere aminte şi nimic mai mult.
Voi să se uite la ceasornic. Lingă patul lui era un scaun de lemn fără răzămătcaie; pe siauu o carte de vizită: ..Nicolas Boulgakov-Galilzuie". Milescu rămase cu cartea de vizită în mînă: Galitzine! Nu ştia pentru ce,
25    dar parcă s-ar fi aşteptat să-1 cheme aşa, pe tinSiul acela cu chip de femeie. Iar numele lui debotezera Nicolae, ca şi numele lui Milescu... Cine ştie?...
30
XIII
Intr-o căruţă de rechiziţie, prinsă ca de pe gîrlă, Milescu se Jntorceade la cartierul-genera), de la Poiana la Băileşti. Calul lui căzuse şi rămăsese pe drum.
Pe cînd intra in curte, da intr-amurg. Ferestrele erau luminate ca de sărbătoare.
Casa lui Milescu din Băileşti, închiriată de Parai-35     pan, era printre cele mai chipeşe: patru cdăi, geamuri la ferestre, scînduri pe jos, tinichea pc acoperiş — nici nu se putea ceva mai fain-
10
15
20
25
30
35
40
Poziţia lui Milescu, ca a tutulor volontarilor şi rezerviştilor cu dare de mină, era printre camarazii săi dintre cele mai curioase. Unii îl luau in serios, alţii rîdeau de s1 ingănile lui milităreşti, alţii îl luau peste picior de-a binele, ieşind de la e! cu tabachera plină de tutun sau cerîndu-i Împrumut tot felul de lucruri, fără să se mai gindeascâ a i le da înapoi; dar la toţi le era simpatic, cu uşoara nuanţă de ironic cg te ascunde in soldatul de meserie pentru soldatul de ocazie. Ziceau „haidem la Milescu", parcă ar fi zis „haidem la club", sau „haidem la cafenea."
Cind intră Milescu în casă, cele două odăi mai măritoare erau ocupate de jucători de cărţi. Nişte planşe de-ale statului major, tăiate In două şi rezemate pe căpriori, serveau de mese de joc.
într-nna din odăi se juca prefă în trei: doi colonei şi un maior stau tăcuţi, pînă ce se sfirşeaii cărţile din mină, iar la urmă izbucneau în rîs sau înjurături, după cum intrau platcă sau nu. Alţi ciţiva vorbeau, tolo-niţi pe un pat de cimp, or călări pe scaune, or rezemaţi de ferestre — cu tunicele discheiate, cu batistele pe după glt, Mestemînd căldura, cerind lui „deşcă" vin cu borviz.
In eeelaltă odaie era o masă de poker, joc nou, pe care nu-1 cunoşteau toţi. Un maior de linie, un căpitan de intendenţă, un doctor militar şi al patrulea, un civil, român din Basarabia venit după provianturi, stau cu cite cinci cărţi în mină, desfăcindu-le numai pe la colţuri, cu mare taină. împrejurul lor, grămădiţi ciotcă, priveau alţii.
— Zugrăvescule, eşti bleandă.
Zugrăvescu era doctorul, un pipernicit de om numai cît un baston, cu o bărbuţă rară, cu un glas piţigăiat, care mai vorbea şi bflbîit:
— Ble-bleandă ăi fi dumneta. Eu sunt ble-blend.
— Fii ce-i fi, numai pune miza, zise căpitanul de intendenţă.
— Am pu-u-u-us doi franci.
Pe vorba pus Duieră bietul doctor un minut întreg, fără s-o scoată la capăt.
374
375
— Ci dă-i drumul o dată, nene, şi nu ne mai înnebuni. Dumneata mergi, domnule maior?
— Da.
Doctorul se făcuse roşu. Ii venea să raspurdă cu o 5    vorbă mai înţepătoare, dar se temea să nu se încurce din nou. Cu toate astea tot bîlbîi ceva:
— Da' gro-o-o-zav mai  eşti dumneta, domnule mi-mizilic.
Ceilalţi zîmbiră, iar căpitanul de intendenţă dete 10    din cap.
— Cine deschide?
— Deschid   eu   cu   o  carboanţă,   zise maiorul, aruncind un ban rusesc de argint.
— Se pote să-mi daţi şi mie două ruble? întrebă 15     civilul cu graiul lui din Basarabia.
Cei trei se uitară la el pe furiş.
— Ne tragi ca-a-a, încercă să zică doctorul.
— Cacealma! strigă intendentul. Să nu te-ncurci pe vorba asta, Zugrăvescule, că şade rău.
20 — Ia, o să ţi le dăm, că n-avem ce face. Cartea
trebuie plătită. Ce aveţi?
— Eu n-am decît un full. Doctorul sări in sus de mînie:
— Auzi c-un be-berlan de aşi să pierd eu, domnule !... 25         — Lasă-l dracului de beberlan şi zi-i brelan, nene
doctore, 11 consolă maiorul.
Doctorul, furios, se întoarse să vadă cine-i sta în spinare. Dete cu ochii de un tînăr sublocotenent:
— Nu se poate, ju-u-u-nele meu amic, să mă BÎă-30    beşti cu dra-dragostea?...
Sublocotenentul se dete la o parte. O dată cu el ee deteră la o parte mai toţi privitorii, de teamă să nu primească aeeleaşi observaţii ca sublocotenentul. Maiorul, care cîştiga, se întoarse către căpitanul de la 35    spatele Iui, un chip şters, blajin, simpatic:
— Mărăcinene, nu te depărta, că de cîrd si venit tu, îmi merge bine.
Căpitanul se apropie din nou, zîmbind.
— Ia mai vi-i-i-no şi lingă mine, ne-ne Mărăcinene, 40    să mă scapi de hu-hu-hu...
— Hursuzlîc I strigă intendentul.
370
Pe cînd ei se foiau intre dînşii, se auzi deodată un ropot de cai venind din depărtare. Zgomotul se apropia din ce in ce, pînă ce trecu pe lingă casa lor, ca o vijelie.
5        Toţi se sculară în picioare. Coloneii din camera de alături veniră în camera de la drum...
— Ce este, [rate? ce s-a-ntîmplat?
— Nebunul de Frincu !...
— Da'ce s-a-ntîmplat?
10 — Nu s-a-ntimplat nimic, d-le colonel; da:, ia aşa,
ca să nu fie drumul fără călători.
— Ce trupe erau?
— Escadronul din regimentul al 5-lea de călăraşi.
15        — Parcă de-abia a venit alaltăieri de Ia Rast...
— Da. Cu toate astea, uite aşa îi freacă în toate nopţile.
Colonelul înălţă din umeri şi se duse la loc. însă jocul nu mai urmă liniştit ca mai nainte. Fiecare co-20 mandant era preocupat de ideea de a fece şi el tot aşa, deoarece ordinele erau de a ţine trupele într-o alarmă continuă, pentru a le deprinde cu viaţa primejdiilor viitoare.
De la trecerea Dunării cu atlta înlesnire, geneia-25    Iul Nepokoiciski, şeful marelui stat-major rusesc, nu mai visa decît Constantinopoli.
Armata romană, rămasă pe malul sting, nu mai era băgată în scamă: ea îşi împlinise Toiul, cu bombardările cetăţilor turceşti, cînd eu formarea podului de 30 la Zîmnicca şi cu destrugerea siropului de la Rabova. Ruşii se socoteau destul de puterniei, ca să meargă înainte singuri; de aceea, cînd guvernul român, preocupat de soarta ţărei şi a oştirei, întrebase pe guvernul rus despre gîndurile sale viitoare, primise de 35 la prinţul Gorciaeoif, prin d-1 de Nelidoff, răspunsul semeţ că armata împărătească se simte în stare de a birui ea singură pe duşman; că, dacă oastea română vrea să treacă şi ea Dunărea, s-o facă pe propria sa răspundere şi eu condiţiune de a se supune comanda-
377
10
15
20
25
30
35
40
meritului rus, pierzîndu-şi astfel unitatea de comandă şi fiinţa sa morală aparte.
Faţă cu un asemenea răspuns, ţara şi domnitorul trecură printr-un moment de mare grije: ce drum să apuce?
— Ce-ai mai aflat, Mileseule?
— Ce să mai aflu, domnule colonel... Am auzit că vodă vine în curînd la Marele cartier-general.
— Va să zică trecem Dunărea pe socoteala noastră.
— Da'de ce să n-o trecem? răspunse Milescu, uitîndu-se în jos.
— Fiindcă n-ai cu ce. Unde-ţi sunt bărcile? unde sunt pontoanele? îmi plac domnişorii ăştia de rezervişti: pentru dumnealor toate sunt uşoare, zise zîmbind unul din colonei.
Milescu, jenat, era să tacă. Dar parcă îl muşca de inimă trebuinţa de a spune verde adevărul:
— Se poate, domnule colonel. Războiul însă nu se face numai cu pontoane şi bărci, ci şi cu suflet şi credinţă în viitor.
— Zău!? Auzi dumneta, frate!... Ce uşor îi vine amicului să facă patriotism pe spinarea altora, instalat ca un Bimbaşa Sava28... Da' du-te, domnule, de stai în noroi pînă la genunchi, să te ploaie de dimineaţa pînă seara, să mănînci pastrama ca talpa cismei —şi atunci să-mi faci pe grozavul. Auzi dumneta I...
Milescu plecase capul de tot. Negreşit, era vinovat că închinase o casă pe socoteala lui. El credea că poate tovarăşii să-i ierte greşeala, prin faptul că o locuiau mai mult ei decît el. Dar se vede că aşa sunt făcuţi oamenii: să profite de bunurile altuia şi totuşi să-1 învinuiaseă că le are.
Celălalt colonel, mai fin, căută să dea o altă întorsătură convorbirei:
— Uite, dragă Mileseule, unde stă greutatea: toată herestreaua din ţară a fost trasă de ruşi la Brăila şi la Zîmnicea. Pontonierii noştri nu sunt pregătiţi  pentru o  lucrare   aşa  de  întinsă   şi de
10
15
20
25
30
35
40
costisitoare. Dacă trebuie să trecem Dunărea, s-o trecem, — numai să ne găsim întji lemnăria.
— Pădurile sunt pline de lemne.
— La munte.
— La munte şi la şes.
— Dar le păzesc pădurarii, zise primul colonel.
— Negreşit, răspunse Milescu. Să le ceară guvernul, şi toată lumea le va do.
— Le dai dumneta!...
— Se înţelege că le dau. Dau pădure, dau moşie, vînd tot ce am, şi pe mine mă vînd, numai să nu rămînem de rîs... Mii de bombe! că doar n-am să trăiesc cît e lumea 1
Milescu se întoarse către un căpitan, care se apropiase de el:
— Aşa este?
Căpitanul era tocmai şeful lui de companie, care totodată comanda şi batalionul: Valter-MărăcmeEnu. Ochii lui străluceau de viaţă. Dacă ar fi îndrăznit, l-ar fi luat de gît să-1 sărute.
Fire răsfrîntă înăuntru, timidă, melancolică, căreia soarta îi lăsase partea grea a luptelor cu nevoia, Mărăcineanu părea că trage din îndoita sa origine ger-mano-română o uşoară înclinare către idealism, unită cu o evidentă trebuinţă de acţiune, — două calităţi atît de greu de găsit împreună. Ieşit din părinţi simpli, el era unul din acele rare făpturi ce fac onoare mulţimei anonime ce se numeşte popor, se înalţă peste el şi devin fala unui neam întreg. Nobil în cel mai întreg înţeles al cuvîntului, cu grije duioasă de bătrina lui mamă, blînd cu soldaţii căzniţi, hotărît, serios, — n-avea nimic din avîntul cavaleresc al eroilor legendari, dar poate tocmai de aceea era mai simpatic, mai Înţeles de timpurile noastre şi mai aproape de noi.
O astfel de natură, strînsă de coarda voinţei într-un arc modest, era firesc să se simtă atrasă către entuziasmul eruptiv al unui om ca Milescu. Pătrunderea minţei sale 11 făcuse să Înţeleagă toate calităţile sufleteşti ce se ascundeau sub zgomotul şi nehotărî-rea celuilalt, şi să-1 iubească.
378
379
Milescu ieşi să se schimbe de haine. în săliţă îl ajunse de pe urmă Mărăcineanu:
— Mileseule, Mileseule!
— Ce este?
5        Celălalt îl luă repede de mină şi-1 strînse cu putere:
— Ia ascultă...
— Ce-i, dragă Mărăcinene?
— Bravo !... 10        — Pentru ce?
— Bravo!...
Şi urma a-I scutura de mină, fără să mai poată adăoga ceva.
Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua im-15    presie ce i-o lăsase vorbele colonelului cu privire la casă.
Cînd aprinse chibritul dete cu ochii de Comaneşteanu, care adormise întins pe patul Iui. Milescu se uită Ia el un moment. Nu-1 mai văzuse de la plecare.
20 Un sentiment curios de milă se deşteptă în sufle-
tul lui, pentru voinicul ce dormea alături, tinăr, sănătos, năseut pentru fericire şi cu toate astea nefiind fericit. Parcă somnul lui Comaneşteanu mişca pe Milescu mai mult decît tot restul. Se apropie de el bini-
25 şor, 11 privi de aproape şi râmase pe gînduri: omul adormit parcă nu mai semăna cu celdeştept. O cortină căzuse de undeva pe acţiunea vieţii, şi corpul acela devenise anonim.
încă puţin şi totul ar fi Încetat. Ce imensă zădăr-30    nicie!...
Făcînd încă un pas, se împiedecă de o cergă ce căzuse pe jos.
— Vacs! zise el, în mijlocul filozofiei. Comaneşteanu se   deşteptă. Milescu veni lingă
35    el şi-1 atinse cu mîna pe umăr:
— Ce mai faci, Mihai? De cind aici?
— De astăzi. Tîrziu e?
— Cam vreo zece.
— O să trebuiască să plec.
40 — Stai, că nici nu te-am văzut bine. Ce mai faci?
— Ce să fac, dragă... Aceiaşi şi iar aceiaşi. Dar tu?
380
— Eu, cum mă ştii: mă înec întotdeauna la mal. Avusesem norocul să mă trimită de la cartieiul-
general cu nişte ordine la Zlmnicea, sperînd să mă pot repezi pînă la Stăneşli, şi cind colo, nimic. 5 — De ce? intrebă Comaneşteanu cu grabă.
— Ce să-ţi mai spui!... O prostie de care mi-e ruşine numai cit mă gindesc... Nu mă sili să ţi-o istorisesc pe de lung. în două cuvinte: am LSut şampanie cu un rus.
io        — Ce rus?
Milescu înălţă din umeri:
— Da' parcă eu ştiu?... Un Galilzine. Comaneşteanu se uita la el aiurit, pină cc-1 umflă
rîsul.
15 — Ciudată făptură omenească mai eşti, Nicule.
— De, dragă... Schimbâ-mă tu dacă poţi, şi-mi faci un mare serviciu. Aşa gogomănie!... Şi biata nevastă mă aşteaptă.
Apoi se uită la Comaneşteanu lur.g şi dete din cep: 20 — Cu toate astea, pentru tine tot am ceva.
Şi zicind astfel, fnceptt a răsfoi nişte caiete de pe masă, ce stau încurcate cu numere din Figarot0, cu Şcoala soldatului31, cu un roman de Ouida52 — pînă ce găsi o scrisoare-volum de-a Elencuţei. 25 — Vino-ncoace. Cunoşti slova asta...
Mihai se uită la scriitură.
— Nu o cunosc.
— Cum: nu? Dar scrisoarea către Peraipan !...
— Aceea era a domnişoarei Anna. 30         — Şi asta tot a ei este... Citeşte.
în jurnalul Elencuţei erau intercalate două rin-duri: „O sărutare si de la mine, Nicule dregă. Ce mai faceţi?"
— înţelegi ce vrea să zică acest „ce mai faceţi" la 35     plural şi subliniat...
Comaneşteanu se uita la el cu un aer întrebător.
— Cum 1... Nu-nţelegi?...
— Ba Înţeleg... Adică Îmi place să înţeleg ceea ce poate nu stă acolo.
40 — Ce anume? întrebă Milescu.
Comaneşteanu se făcu roşu şi nu voi să râspur.da.
381
I
— Spune tu intii, zise el. Milescu începu a rîde.
—■ Bravo, Mihai; eşti prins bine de nas. Am să scriu numaidecît Eiencuţei... 5 —• Ba te rog să te astlmperi.
Milescu ridea, pocnind din palme:
— Don Juan cu furca-n brîu!... Brava Annicuţa!... Să te-nveţi minte dumneta, să nu mai mănînci c'lte o porţie de inimă femeiască la fiecare masă... Acuma
10 să-ţi explic: acest „ce mai faceţi" ar însemna, dragă doamne, ce mai fac eu, Milescu; dar însemnează Jn fond cemaifacitu, Comăneşteanu...
— Crezi?
— Sigur. Trebuie să fii lulea ca tine, ca să nu pri-15 cepi.
Apoi Începu să strige:
— Uiuţă ! Iliuţă I Soldatul venea în fuga:
— Porunciţi, don'locotenent.
20 — Ibitfoi cozoroc!... da'de ce nu vii mai repede?
Unde sunt pantofii?
— Aici trebuie să fio, don' locotenent. Să-ntreb pe lelea Uţa.
Lelea Uţa era gazda. Soldatul părea a se înfrupta din 25    toate bunurile pămînteşti ale stâpînei de casă, iar in schimb el Si lăsa onoarea de a munci pentru el.
— Uite, mon cher, zise Milescu, cu o cizmă In mînă, redevenit filozof: de sus şi pînă jos acelaşi vacs: c'est ă vous degouter des hommes'... et des femmes. Parcă
30    viaţa n-ar avea alt scop mai înalt.
Comăneşteanu îl ascultă în tăcere. Era iar fără tact. Dar aşa îl croise firea. Castitatea lui sufletească îl făcea nedrept.
Soldatul intră cu pantofii: 35        — li luase lelea Uţa să-i bată.
Arză-te focul de erou ! Mă, Iliuţă al Uţei, d-a-poi gazda trebuie să Îngrijească de pantofi?..!
— Ba nu. don' locotenent.
— Atunci?
40 — Eu am buşonat calul Iui don locotenent Comă-
neşteanu.
332
Milescu bufni de rîs.
— Ce-ai făcut?!
Soldatul, care auzise vorba de pe la alţi vistavoi de cavalerie, se ruşina: 5        — Am şters calul lui don' locotenent Comăneşteanu... că era asudat de curgea apa după el.
Comăneşteanu părea plictisit dc explicaţia soldatului.
— Trebuie să fie ostenit... Am fost pînă aproape io    de Craiova, ca să-ţi ies înainte, zise el lui Milescu.
Credeam că vii cu trenul.
Milescu rămăsese în mijlocul odăii, ca un pui fript, cu pantalonii de călărie strînşi de gleznă, cu mînile în buzunar, numai în papuci. 15 —Va să zică, Mihai, nu-i glumă 1... Eşti prins
bine.
Cumnatul, obicinuit cu şotiele şi ironia Annicuţei, nu se putea deprinde cu ideea că un alt om s-o iubească serios.
20 — Atunci ce-i de făcut? zise tot el, gîndindu-se.
Să Ie scriu să vie...
— Ba nu. Adică de!... cum vrei, răspunse Comăneşteanu. Eu nu mi-aş aduce familia aici.
— Ai dreptate. Cu toate astea, Elencuţa ţine să 25    vie... Mai cu seamă dacă trecem in Bulgaria.
Comăneşteanu începea să fie deja gelos, ca toţi bărbaţii in viaţa cărora femeile joacă un rol. Milescu nu pricepea o astfel de tiranie. Zisese „ai dreptate", fiindcă înţelegea şi el că un lagăr nu e un salon. Dar 30 altfel...
— Ştii, Nicule, că mă hotărîseru de vreo două ori să plec, zise Comăneşteanu deodată.
— Unde?
— Mă hotărîsem să fug... să ajung pină la Stă-35    neşti... să văd pe Anna şi să mă-ntoic... Maiorul m-ar
fi lăsat, insă pe răspunderea mea.
— Ce, eşti copil?...
— Zău, aşa.
— Eşti copil de tot... Eu te credeam maistru, şi 40    văd că nu eşti decît un cîrpaci...
După aceea se gîndi serios:
383
"i
— Sau poate tocmai ăsta e secretul... Comaneşteanu nu pricepea ce voia să zică. Milescu
Insă intra, cu puterea lui de intuiţie, în explicarea unei cauze: secretul oamenilor cu noroc pe lîngă fe-5 mei era tocmai sinceritatea cu care iubeau pe fiecare In parte şi una după alta: un foc de paie, într-o fînă-rie, ce trece din căpiţă în căpiţă.
Lui Milescu îi veni să rîză la imagina asta.
— De ce rlzi? îl întrebă Comaneşteanu.
10 — De nimic... Cu toate astea, cît eşti tu de profe-
sor în ale dragostei, tot o să-ţi dau o lecţie: de ce vrei să te duci la Stăneşti, către Anna, şi nu o laşi să vie ea către tine? Fata e singură. Elencuţa e de aceeaşi părere cu mine: voim amîndoi să ţi-o dăm. Prin ur-
15    mare un asediu în regulă: are să capituleze.
— Crezi?... Deşi ceea ce spui tu cam miroase a teorie, totuşi ai poate dreptate şi în fapt, şi aş vrea să te ascult, dacă aş putea. Dar nu ştii cît doresc s-o văd !... Nu mai dorm, nu mai am linişte...
20        — Calma mi dio* ! zise Milescu, venind spre el şi apueîndu-1 de mină.
Nu era chip de vorbit serios cu el:
— Bine, omule, tu n-ai iubit niciodată?
— Ba da: am iubit pe Elencuţa şi am luat-o. 25         — Dar înainte? dar pe urmă?
Milescu Înălţă din ochi:
— Nimic!
Comaneşteanu se uită la el. Evident, un asemenea subiect de vorbă turbura pe Milescu: el fusese adesea 30    luat în rls de prietini şi-şi ascunsese totdeauna stlngâ-cia sub glume zgomotoase. Acum, cînd trebuia să vorbească liniştit, se simţea jenat.
Dar sinceritatea şi curăţenia lui sufletească parură a inriuri pe Comaneşteanu mai mult decît toate 35 teoriele...
— Adio, Nicule. Vino să te sărut, eă cine ştie cînd ne mai vedem.
■— Pleci noaptea?
— Trebuie să plec.
Ţine-mă, Doamne! (ital.).
384
Se Îmbrăţişară amîndoi şi se despărţiră. Comaneşteanu se pierdu în linia fumurie a drumului.
XIV
Se ridicau zorii zilei de 21 iuliu. Pe seninul stră-5    veziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzlndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului,eaniştespiţe nesfîrşite, şi minglind cîmpiile Olteniei cu lumina voioasă a dimineţii. Pe valea Dănăţeului se mişca un furnicar de gloate omeneşti, linii lungi de călărime, 10    pedestrime, tunuri, ambulanţe, provianturi, în mijlocul muzicelor militare, al sunetelor de cornişti, al ordinelor şi comendei. Străluceau în tonuri calde alămurile de la instrumente; scapără lumini reci oţelul de la tunuri; fîlfîiau în vint drapelele; plutea peste 15    tot un suflu de viaţă tînără, purtînd înainte vulturii de aur ai stindardelor, coborîtori ai acvilelor din alte timpuri, semn al bărbăţiei.
Cu trei sute de ani în urmă, Basarabii Drăculeşti duseseră pe aceleaşi locuri pilcurile de poteraşi, de 20    suliţari, de roşiori, în urma flamurilor, intru apărarea pămîntului strămoşesc.
Iar cu 1770 ani înainte, luminatul şi marele împărat dusese mai la deal, pe kastatal velit, către pădurile Sarmisegetuzei, şi acolo închegase, din sînge 25    dac şi roman, fiinţa unui nou popor.
Şi se ducea poporul cel nou, se duceau regimentele cu voioasă hotărîre a sufletului desfăcut de alte gînduri, se duceau să se bată.
Că venise ordin de la domnitor să treacă Dunărea. 3o Se legăna ciocîrlia în aerul limpede al dimineţei,
pe deasupra lanurilor de porumb. Umblau mocanii din regimentul al 10-lea de dorobanţi pe un drum, iar soldaţii din al 8-lea de linie pe altul, liberi la minte şi la inimă, ca omul pornit pe hotărtte să nu dea înapoi. Se sflrşise nesiguranţa de pînă aci. „înainte" era vorba cea de vraje, care-i făcea să umble cu capul sus; înainte, spre Jiu, la Corabia!
35
385
25 — DulUu Zamfirescu — opere, voi. II
întreaga divizie a 3-a se întinsese în marş spre podul Jiului de la Gîndgiova. Cîntau soldaţii cu voie-bună, învioraţi de priveliştea sănătoasă a porumbului. Ofiţerii mergeau înaintea frontului sau în ca-5 pul liniei, sprinteni la picior, cu ochii vii. Nedomiri-rea de pină acum, gîndurile „de acasă", făcuseră loc bucuriei de lucruri nouă. Cu cît mergeau, cu atît se simţeau mai uşuraţi.
Comaneşteanu, in mijlocul batalionului, în frun-10    tea companiei, se ducea oblu pe drumul prăfuit, gîndindu-se la atîtea şi atîtea lucruri, ce răsăreau din adu-eere-aminte fără legătură aparentă intre ele. Cind la Sârba, cînd la Comăneşti, ctnd în văzduh sau nicăieri, gîndurile ţineau hangul drumului, a cărui privelişte, 15    veselă sau tristă, deştepta în sufletul Iui acelaş fond de melancolie. Cu toate astea, el însuşi găsea mîngi-iere în mers. Parcă facultatea de a trăi, atît de complicată îndeobşte, se uşura prin ritmul îndelungat al marşului. Prins în mijlocul regimentului, el simţea 20    că maşina încîlcită a vieţii lui nu mai era decît o ro-ticică simplă a unei maşine mai mari. Annicuţa zîmbea într-un unghi depărtat al conştiinţei, ca un pastel, iar departe de tot, ca un portret şters, se ivea chipul Nataliei. O blajină nepăsare de sine şi de restul 25    lumei îi umplea golul sufletesc.
Iar pe drumul celălalt, Milescu, în fruntea companiei, umbla harnic, fără trudă sufletească. Statura lui puternică părea că se Înălţase cu o şchioapă. Trăia o viaţă intensă, se bucura de bucuria soldaţilor, cinta 30 cu ei marşul ostaşului, plin de un sentiment nou de neţărmurită mulţumire de a fi. Ceruse unui sergent din flanc să-i dea mătasa de la un porumb, şi la pipăitul ei moale avusese impresia că atinge obrazul fraged al unui copil... Ii venise să zimbească, gîndindu-se la sine cît era de puternic şi de sănătos. Işi mişca braţele din plin, simţindu-le parcă voinice, făcute într-a-dins ca să zburătuiască ţeste de duşmani. Imagina unei lupte cu turcii fu atit de vie, Incit, tn umbletul Iui, se dete cu umărul înainte, parcă să doboare pe 40 cineva. Soldaţii clntau,cu nota caracteristică a veseliei lor duioase. Ce erau în fond oamenii ăştia? Daci
366
35
sau romani? Sau şi una şi alta? Sau poate altă corcitură latino-illyrică?... Nu se puteai El ţinea la daci, parcă chiar mai mult decît la romani. Chipul leului de la Sarmisegetuza, care-şi apăra pădurile împotriva nfi-5 vălitorilor, li era drag. O nespusă înduioşare pentru Decebal se revărsă în stihuri:
O, tu, ce din cetini auzi-le cintul, Stăpîne, stăpine cu braţul de fer, O, Decebal, scoală, răstoarnă-ţi mormlntul, 10 Şi umple tot golul din munţi pîn' Ia cer*8.
Tocmai atunci băgă de seamă că un soldat din compania dinainte nu călca de loc a erou, umblînd bleg, trăgîndu-şi picioarele după el ca nişte butuce. li păru rău şi strigă la el: 15 — Măi leat, mă !... Mă, tu, ăla din flancul sting I... Uite ce vacs el...
Sergentul-major din compania lui sări la soldat:
— Mă buduşcă, n-auzi? !
Soldatul n-auzea. Atunci sergentul-major îi dete 20    un ghiont în spate.
— N-auzi mă, blegule!..- Ce umbli ca un nerod?... Soldatul era să dea in nas. îşi întoarse capul spre
sergent, ca unul ce, se vede, era deprins cu asemenea cinste şi încercă să se ţie drept. 25 Milescu se uită la el cu milă. Ii părea rău că stir-
nise vorba şi fusese cauza ghiontului bietului soldat. Sărmanul de el 1 Era necăjit de tot, trudit, nemlngîiat de nimeni; n-auzea decît ocări; nu trăia declt pentru pedepse. Şi doar n-avea altă vină deelt că era prost. 3o        Dar înduioşarea lui Milescu fu de scurtă durată, în vremuri grele, omul caută tot binele. In flancul drept umblau vreo patru soldaţi ca la paradă: aşa da I Milescu se întoarse să-şi vadă compania lui: oamenii se simţeau. Drepţi, sănătoşi, mergeau clntind 35     cu voie bună.
„Mare popor! gîndi Milescu în sine, mare şi răbdător poporl... Că dacă fiecare om în parte e mai bun or mai rău, după vremuri şi nevoi, toţi laolaltă redo-bîndesc calitatea supremă a popoarelor de viitor: nai-40    vitatea melancolică.  Toate temperamentele indivi-
387
25*
duale se contopesc in acest temperament colectiv, singurul care, în ceasurile grele ale vieţii, scoate la liman".
Şi astfel, prinse el mai departe a le Închina gîndu-5    rile sale în versuri:
Sună coarnele pe dealuri, sună buciumul prin văi, De Ia coasă, de la tîrtâ, tot romanul se adună; Duce vintul pînă-n peşteri chiotele de flăcăi; Codrul tremură din ramuri; cornul
XV
10 In ziua de 12 august, regimentul al   10-lea şi al
12 lea de dorobanţi, regimentul al 8-lea de linie, o baterie din regimentul al 3-lea de artilerie şi un es-cadron din regimentul al 2-lea de roişori treceau Dunărea, care cum putea, pe plute, pe pontoane, prin
15    bărci, ajutaţi de şalupele cu vapor Bucur şi Rîndunica.
întreaga diviziune a 4-a era deja  peste Dunăre, pe malul drept al Vidului.
Lucrurile in Bulgaria se schimbaseră de tot. Ruşii fuseseră bătuţi în două rinduri, înaintea Plevnei, la
20 8 iuliu, sub generalul Schilder-Schuldner, şi la 18 iuliu, sub generalul Kriidener. Ei ceruseră ajutorul armatei române de la Nicopole, dar generalul Mânu avea ordin să nu se mişte.
Această armată, dispreţuită cu puţin timp înainte, 25 devenea deodată limanul de mmtuire al oastelor împărăteşti. Făcuseră oamenii socoteală şi găsiseră 230.000 de turci; iar cînd se numâraseră pe dînşii, nu erau decît 170.000. Pentru o armată năvălitoare erau cam puţini.
30 Atunci, in locul d-lui  de Nelidoff,  luă condeiul
marele duce Nicolae, generalisimul armatelor ruseşti, şi scrise domnitorului acea faimoasă depeşe, pe care mai pe urmă generozitatea poporului, spre cinstea neamului omenesc, a îngropat-o în uitare. în acea
35 depeşe se zicea între altele: „treci Dunărea unde vei voi; ne zdrobesc turcii"35.
368
Şi domnitorul românilor hotărî să treacă Dunărea, fără altă condiţiune declt aceea de a păstra armatei sale fiinţa ei de sine-stâtătoare.
La 15 august porni în persoană la cartierul impe-5 rial de la Gorni-Studen, unde se afla ţarul Alexandru al II-lea. împăratul oferi domnitorului comandamentul trupelor unite româno-rnse, ce aveau să opereze înaintea Plevnei sub numele de Armata de Vest.
10 In ziua de 20 august, podul de la Siliştoara, intre
Corabia şi Măgura, era terminat; diviziunea de rezervă putea trece.
In zilele următoare, armata română înainta dc pe valea lskerului pe valea Vidului, spre Plevna.
15 în seara   de 25 august, diviziunea  a 4-a era la
Verbiţa, în faţa Griviţei, iar divizia a 3-a la Ka-lişovaţ, în spatele celeilalte; divizia de rezervă ră-m'înea la Brislan. Domnitorul îşi luase cartierul general la Poradim.
20 îndată  după aşezarea trupelor Sn bivuacuri se
zvonise printre ofiţeri că, chiar în ziua aceea de 25 august, un mare consiliu de război se ţinuse la Rade-niţa, între domnitorul românilor, marele duce Nicolae, şi şefii stateior-majore, şi că in acel consiliu vodă
25 fusese contra atacului imediat al Plevnei, deoarece armata aliată ruso-română n-avea decît 65.000 de oameni, faţă cu un număr egal de trupe ale lui Osman paşa, întărite în Plevna; că domnitorul propusese sporirea ostirelor aliate'şi înconjurarea poziţhmilor
30 turceşti; că, în faţa stăruinţelor marelui duce, care punea Înainte consideraţiuni politice, vodă primise ideea asaltului cu părere de rău şi fără a răspunde de succes.
Se mai vorbea printre ofiţeri că de multă vreme »5 nu fusese văzut domnitorul atît de pătruns de marea chemare şi marea răspundere ce avea in faţa lui Dumnezeu şi a ţărei. Cu capul sus, cu ochii privind departe, vodă ieşise din consiliul de la Radeniţa ca un drept-gînditor pe care semenii săi nu l-au Înţeles; ieşise din 40     consiliul de la Rriîniţi ea un părinte hotărlt să-şi
389
jertfească fiii numai ca să nu se zică despre ei că nu Be ştiu jertii.
— Vezi, Comăneştene, zicea maiorul Şonţu prietenului său, dacă n-ar apăsa pe noi trecutul a 150 de
5 ani de moliciune fanariotă; dacă am putea să legăm firul de azi cu cel de la 1600; dacă am fi ştiut să murim undeva, acum, mai de curînd, — domnul nostru ar fi putut să impună vederile sale, sau cel puţin să nu primească răspunderea unei jertfe zadarnice. Dar 10 aşa... ruşii pe drept cuvînt ne pot bănui că nu vrem să mergem în foc.
— O sâ mergem, zise Comaneşteanu.
— Trebuie să mergeml... De altfel o jertfa nu e niciodată zadarnică.
15 Tocmai atunci Yi se aduse un ordin al generalului
Cernat, prin care se poruncea diviziei a 4-a să înainteze de la Verbiţa Ia Griviţa, spre a lua poziţii pentru artilerie; divizia a 3-a trebuia să-şi păstreze locurile ce ocupa, pînă la nouă ordine. O bombardare de trei zile
20 avea să urmeze împotriva întăririlor de la Plevna, Înainte de atac.
Inimele începeau să bată: se apropia vremea holâ-rlrilor bărbăteşti.
Diviziunea a 4-a trebuia să-şi stringă bivuacurile 25    şi să Be pună in marş spre Griviţa.
Noaptea era Întunecoasă. Şuiera un vint subţire dinspre lagărul turcesc, aduclnd zgomotele surde ale mişcărilor diviziei a 4-a pină la divizia a 3-a. Ofiţerii din corturi trăgeau cu urechea- Somnul nu se prindea 30 de mulţi: ţara rămasă In urmă cu Bimpatii şi interese omeneşti; duşmanul împlîntat Înainte, cu chemările gloriei sau cu vecinicia morţii...
A doua zi, in zori, cele 48 de tunuri româneşti, puse In baterii împreună cu 120 de tunuri ruseşti, 35 începură a hui. Turcii deocamdată părură a sta la Îndoială; apoi, ca dezmeticiţi, dezlânţuiră şi ei cele 100 tunuri ce aveau in Întăritori. Astfel, 268 de guri defoc gemeau pevăile Încremenite, asurzind văzduhul, aruncînd bombe şi pieire. 4o în ziua de 26 veni ordin şi diviziunei a 3-a să
intre în linia bombardării, Inaintînd de la Kolişovaţ.
390
spre Bucova. în ziua de 27, la 3 ore dimineaţa, porniră bateriele şi regimentele, iar Ia 8 ore colonelul An-gelescu George aşeza 30 de tunuri pe înălţimelede pe valea Bucovei, sub bătaia obuzelor turceşti. 5        O dată cu divizia a 3-a română, se apropiase de linia bombardării un nou corp rusesc, aşa că acum, din ostile aliate, trăgeau 250 de tunuri, iar din cele turceşti răspundeau 100 — în total 350 — un iad de fum, de foc, de schije aprinsă, de huiet şi de cutremur, io    Infanteria era aşezată dincolo de dealul Bucovei, la adăpost de ghiulelele turcilor, gata în orce moment de a intra în foc, dacă inimicul ar fi încercat să facă vreo ieşire. Stau oamenii în preajma piramidelor de puşti, pe povîraişul văilor, care fumind, care vorbind. 15    Întorşi cu îaţa spre Dunăre, deunde veniseră.Citeodată ochii se Înălţau in văzduh, după bombele turceşti, ce băteau pînă la Verbiţa sau se spărgeau în aer, vîji-ind şi trosnind.
— Primeşte-o, Ghiţă, ca ţi-e surată.
20 Ghiţă se uita în sus, ca un pui de curcă la uliu:
— De, boală, că nu te prinzi tu de mine.
Se zăreau de pe deal călăraşii brigadei Roznovanu, cum se întindeau spre satul Bivolari, către Vid. Ghiulelele turceşti începură să curgă către dînşii. •25 Soldaţii de infanterie le vedeau din adăposturi, mai cu seamă cei ce săpau la Intărituri, şi râmîneau cu sufletul Ia gură, ridieind mina instinctiv, parcă să apere pe călăraşi:
— Aoleu, mamă, ţine-mâ !...
3o Comaneşteanu, In mijlocul lor, tăcut, urmărea tu
ocheanul mişcarea călăraşilor. Inima Si bătea aşa de tare, incit îşi auzea sîngele în vine. Vorbele oamenilor ajungeau pină la el, ca de pe lumea eeelaltă. I se părea că brigada de pe platoul Bucovei nu ştie ce face.
35 Escadroanele se mişcau la deal şi la vale, fără rost. Grupuri de călăreţi se duceau în sus, se întorceau in jos, totdeauna expuşi focului turcilor. Comaneşteanu ar fi vrut să împărtăşească temerile lui cu un ofiţer de alături — dar părea hipnotizat de priveliştea din
4o     faţă. In cele din urmă, regimentele părură că se aşează la adăposturi, în spatele diviziei a 3-a.
-W1
Desigur, oamenii işi făceau mişcările lor fireşti, spre a ocupa locurile ce le erau date de comandă; dar, văzuţi astfel de departe, parcă stau intr-adins Bă aştepte bombele.
Spre seară ven i ştirea că o parte din trupele brigadei Cantili luaseră cu asalt un redan turcesc din faţa Gri-viţei. Locotenent-colonelul Sergiu Voinescu, în fruntea dorobanţilor de Iaşi şi Vaslui, dusese trupele la atac cu un avint eroic. Curcănarii regimentului al 13-lea şi infanteriştii batalionului I din regimentul al 5-lea de linie, susţinuţi admirabil de o baterie din regimentul al 3-lea de artilerie, sub comanda locotenentului Harţei, se aruncaseră asupia ţuicilor, la baionetă, îi grămădiseră val-vîrtej în redan şi-i aruncaseră spre redută dinapoi.
La vestea asta, Milescu ridea ca un copil. Ar fi vrut să alerge spre colonelul Voinescu şi sa-1 sărute. îi era vechi prieten, ofiţerul învăţat şi destoinic, căutat în saloane pentru spiritul său vioi, respectat şi temut printre colegi, pentru caracterul său neşovăitor. Dar mai cu seamă îi era drag lui Milescu pentiucă, el, Voinescu, român neaoş, fiu de boier pămîntean, deschisese cel dinţii focul infanteriei şi dusese pe soldaţi la biruinţă. Tot vechea lui nebunie.
La 28 august, bombardarea urmă ca şi în zilele de mai înainte, fără alte întimplări decît aceea că mâria-sa atîrnă pe pieptul colonelului Voinescu decoraţia ..Steaua României", Iăudîndu-1 în faţa trupelor. '
Atacul fixat pentru ziua de 29 fu aminat pe a doua zi, după cererea comandanţilor ruşi.
Fură luate toate măsurile potrivite, pentru regula-rea atacului; ordinele de luptă fură scrise sub ochii domnitorului; ceasornicele fură îndreptate.
Acum puteau să se şi oprească ceasornicele, că în locul lor băteau inimele, băteau toate laolaltă, multe din ele ceasurile din urmă; băteau inimele în piepturile a 35.000 de români, hrănind parcă o singură conştiinţă, aceea a datoriei de împlinit. Nu se gîndeau oamenii nici că-i priveşte Europa, nici că sunt ruşii alături, — ci curat numai că le-a rămas la birlog ne-
vasta şi copiii, că aşa a poruncit vodă şi că, la o adică, cine-i român nescş nu dă înapoi.
Către seară, comtr dfr.ţii piimiiâtn «din algene-ralului Cernat, care zicea: 5 ORDIN DE ZI. nr. 54 *.
„Mîine, 30 august, corpul de armată remân va da asalt redutei celei mari, ce se află în faţa poziţiunilor sale. Divizia a 4-a va da pentru atac o coloană de 4 batalioane, sub ordinele unui cemandent special; 10 această coloană va fi Edir.etă in vUcetre ce se află în spatele aripei drepte a peziţiunci sale înaintate, la ora  5 dimineaţă.
Divizia a 3-a va da asemenea o coloană de 4 batalioane care trebuie să fie adunată în aceeaşi vâlcea, 15 la dreapta diviziei a 4-a, la ora 12 din zi; batalioanele acestei coloane vor fi aduse pe poziţiune, pe rînd, la o oră şi jumătate unul după altul, astfel ca la oia 12 din zi să fie toate adunate în zisa vălcea. Această coloană va avea un comandant special. 20 Formaţiunea coloanelor de atac va fi cea următoare:
Cel diiitîi batalion in tiraliori, avînd printre ei plutoane cari vor duce scările, fascine, gt-bioanele, sacii de pămînt; aceste plutcane vor avea justa in bandolieră şi nu vor tifge. 25 Cel de-al doilea batalion se va urca Ja asalt, format în coloane de companie. Batalioanele al 3-lea şi al 4-lea vor urma în coloană de atac, sub ccmer.de imediată  a  comandantului coloanei.
Coloanele formate din cele din urmă două batalioane 3o     trebuie sâ urmeze la distanţă cit ms i aprepieto şi sâ dea asalt cu orce preţ, dacă rele din linie înlîi nu reuşeec.
Trebuie să sefacă cunoscut tuiulor cemcnilor ce compun coloanele de atac, câ pierderile vor fi neînsemnate dacă ajurg la redută îfră a se cpri şi fără a 35    trage, dar că vor fi mari dacă oemenii se opresc in drum, şi mai cu seamă dacă se retifg.
Tiraliorii trebuie să Înainteze fără a trrge; ei nu vor începe focul decît cînd vor fi ajunşi re drumul acoperit la marginea şanţului, şivortrege numai asu-
* T.C. YS(5rfrSi|i: Lvptile românilor (nota D.Z,)
pra inamicului care se află pe parapete; în acest timp plutoanele de lucrători se pogor în şanţuri şi pregătesc urcarea eu uneltele ce le au; se va întrebuinţa pentru aceasta, afară de fascine, gabioane şi celeMte, toate 5    uneltele de cari vor putea dispune corpurile.
Coloanele de companie destinate a da asaltul Be pogor imediat in şanţuri şi urcă parapetul.
îndată ce focul inamicului devine tare, toţi ofiţerii trebuie să strige „ înainte !" şi să alerge pe drumul 10    acoperit plnă la marginea şanţului.
Tiraliorii trebuie să rămlnă tot pe drumul acoperit, să ochească bine pe inamic, care se apără pe parapet.
Direcţiunea coloanelor este cunoscută şefilor de coloane. Coloana diviziei a 3-a va avea nr. I; coloana 15   diviziei a 4-a va avea nr. II.
In acelaşi timp o coloană rusească de 2 batalioane se va urca la asalt despre partea satului Griviţa.
Pentru a protege flancul drept al asaltului şi a bate ajutoarele inamice care ar sosi la redută, divizia a 20 3-a va da iacă o coloană de 3 batalioane, sub un şef special, care va primi instrucţii pentru punctul de plecare şi direcţiunea marşului său. Această coloană seva aduna la punctul de plecare, la ora care se va fixa miine.
25 Toţi oamenii trebuie să fie bine hrăniţi şi să aibă
cu dînşii pline şi brînză pe 2 zile, şi apă în bidoane. Vor avea toate cartuşile cu dînşii, vor fi în tunici, fără răniţi şi fără mantale, chipiuri albe; dorobanţii vor fi in mantale.
30 Diviziunea a 4-a va trimite supa coloanei sale la
locul unde s-a ordonat a se aduna.
Mă voi afla înaintea rezervei de infanterie, între divizia a 3-a şi a 4-a, de la orele 12 - înainte. Reduta
2
fiind luată, şefii de coloane nu vor lăsa înăuntru decît 35     numărul necesar de oameni pentru a ocupa linia de foc a redutei, se vor aduna rezervele pe flancurile sale, Intărindu-se imediat.
Divizia a 4-a va da artileria trebuincioasă sprea arma Îndată reduta după luarea ei; restul artilerie'acestei
diviziuni va căuta poziţioni pe flancurile redutei, de unde se poate mai bine bate terenul înainte.
Trupa şi trăsurile baterielor vor fi reaprovizionate; coloanele de muniţii se vor conforma ordinului nr. 50. 5    Momentul atacului se va da miine.
Dat laVeibiţa,la29 august (10 septembrie) 1877.
GENE PAL CERNAT"
Comandantul corpului român chemase lîngă sine pe cei doi comandanţi ai diviziunilor a 3-a şi a 4-a,
10 coloneii Angelescu Gheoighe şi Argelescu Alexandru, precum şi pe comandanţii brigsdelor 1-a şi a 2-a din diviziunea a 3-a şi a 2-a din diviziunea a 4-a, coltfieii Ipătescu, Gramont şi Borănescu, şi le dase din viu grai toate dispoziţiunile ce nu erau copnnse în ordinul
15     de zi nr. 54.
Coloanele de atac aveau să se alcătuiască precum urmează:
DIVIZIUNEA 3-a Coloana de. atac nr. 1.
20        Comandant, colonel Ipătescu, şeful brigedei 1-a.
Regimentul al 8-lea de linie, comandat de loco-tenent-colonel Poenaiu.
Batalionul l-iu, comandat de căpitanul Valter Mărăcineanu.
25 Batalionul 2, comandat de maiorul Macca.
Regimentul al 10-lea de dorobanţi, comandat de locot.-colonel Măldărescu.
Batalionul l-iu, comandat de maiorul Şonţu. Batalion 2, comandat de  maiorul Lipan.
30 Coloana de flanc
Comandant, colonel Gramont A., şeful brigadeia2-a. Batalionul al 2-lea din regimentul 2 de linie, comandat de maiorul Paladi.
Regimentul al 9-lea de dorobanţi, comandat de 35     Jocot.-colonel Holban.
Batalionul  l-iu,  comandat   de   maior Stroia. Batalionul   al   2-lea,   comandat    de maior Handoca.
394
395
T
io
15
20
25
30
35
398
DIVIZIUNEA 4-a Coloana de atac nr. II.
Comandant, colonel Borănescu, şefulbrigadeia 2-a.
Batalionul 2 de vînători, comandat de maiorul Candiano-Popescu.
Batalionul l-iu din regim. 5 de linie, comandat de maiorul larca.
Batalionul l-iu din regim. 14 de dorobanţi, comandat de maiorul Arabu.
Batalionul l-iu din regim. 16 de dorobanţi, comandat de maiorul Jipa.
XVI
Noaptea de 29 spre 30 august 1877 cădea domol pe vietăţile din jurul Plevnei, umedă, întunecoasă, ajutlnd parcă gîndurile triste In roata lor. începuse a ploua.
în bivuacurile regimentului al 10-lea de dorobanţi, soldaţii stau strmşi împrejurul tăciunilor. Nişte gropi săpate în rlpa dealului, ca nişte cuptioare, apărau cărbunii de picături. Oamenii frigeau cile o bucăţică de brînză, or prăjau fălii de pline, vorbind rar.
— Ca la culeB de porumb, nea Toadere, zicea un recrut de Ia Câiteni unui tovarăş mai de vtrstă.
— Păil...
Toader fuma din lulea şi tot trăgea din umeri mantaua ce scăpata după el.
— Oare ce-o mai fi şi ziua de mtine, nea Toadere?
— Ia, o zi ca toate zilele...
Soldatul mai tinăr nu Îndrăznea să mai întrebe. Dar 11 muncea ceva:
— Nu de alta, da'ara nişte junei neplâtiţi, de la alde socru-meu... şi-mi este c-o răminea muierea cu datoria în spinare.
— Păi dacă-s de la socru-tău ce-ţi pasă?
— Vezi, că e om  al dracului.
Toader iar tăcu. întinse mîna la un cărbune, il săltă de vreo două ori în palmă şi-1 aiuncă in lulea, bătîndu-1 cu urghia.
f
Peste dînşii veni un  alt soldat mai vorbăreţ.
— Plouă, măi veie. ca Ia Sfîntul Hie. A făcut Dumnezeu pc voia domnitorului i.cstiu, că cică aşa-î place să se bată.
5 — Ai auzit tu...
— Ba eu n-am auzit, da', ştii, mai spun oamenii.
— Păi vorbă-i 1...
Soldatul cel tinăr iar o dete prin „ziua de raiine".
— Ce-o mai fi. mâi vere, si cu noii... Că nu de 10    alta, da' am nişte boi neplăliţi.
— Ci tacă-ţi floanca, măi Gorciuîe, cu boii tăi!... Gorciu tăcu. Cel de-al treilea soldat iar începu:
— Aţi auzit, măi, oameni buni, porunca domnului maiui?...că cică sâ nu tipgî, pină n-ăi  ajunge Ia ,
15 redută.
— Păi aşa şi vine. zise Toadei36.
Se auzi un tropot de cal prin înturti)* ; eia un ofiţer dc ordorfrţă, a\e *e opri Ilrgă cei tiei soldaţi:
— Unde-i domnul colonel Ipătescu, mâi băieţi? 20         Oamenii se uitară unul la altul:
— Nu putem şti... noi suntem din regimentul al 10-lea  de dorobanţi.
Ofiţerul trecu înainte. După el venea un iuigon cu muniţiuni. Caii trîgesu la deal din toate puterile. 25    Se auzea gîrbaciul rotatului pocnind, iar glasul lui etrigind  la înainUş:
— Ţine, mâ, hăisa, că dSm de mal... Ptiu ! batâ-te crucea, că păcătos mai eşti!
Caii nu mai puteau. Harabsua se oprise pe un 30     povirniş. Căprarul şi artileristul sărîiă de pe capră.
— Ia puneţi mîna, măi soldaţi.
Cei trei oameni de la foc săriră In ajutorul îurgo-nului. Toader işi chibzui umărul în stinghie si apucă roata de spiţe: 35 — Minaţi, măi!
Călăreţii opintiră caii şi fuigonul o luă de loc. Ploaia se întindea. Apa străbătea pe sub corturi, udînd pe cei ce erau întinşi pe pămîntul gol. Soldaţii se mai sculau să sape cîte un şenţuleţ. Alţii se strln-40    geau  In manta.
J97
De dormit, prea puţini dormeau. Gindul de a doua zi ii ţinea deştepţi. Unii erau tocmai de prin virfol Vrăncii, alţii de pe Şiret, alţii iar de prin podgorii or de la cîmp, şi minţile se împrăştiau pe departe, 5 pline de imaginea vie a munţilor, a tirlei, a holdelor. Scirţîiau pentru unii cotigele, încărcate cu doage; suna pentru podgoreni mustuitorul în hirdău; venea Şiretul mare pentru Gorciu şi Toader37. Din cînd in cind bubuitul tunului întorcea drumul gîndurilor spre
10 viitor. Unii se vedeau cu scările in braţe alergînd la asalt; alţii parcă zăreau înălţătorul de la puşcă şi ocheau tot în cealmaua imamilor de pe parapet; Gorciu, cam păcătos, simţea iataganul turcului că i-a intrat în coaste şî, deodată, se scula, ieşea din cort şi descărca
15    puşca în vint-  Toader îşi ridica  fruntea spre el:
— Ce faci, mă, zăpăcitule!?
— Am să dau in ei, nea Toadere...
Celălalt se întorcea cu spatele la el şi bombănea dezgustat:
0 — Şterge-ţi puşca, mă, şi culcâ-te.
Comaneşteanu se aruncase, îmbrăcat, pe patul lui de cîmp. Un orimpei de luminare ardea in sfeşnicul ee era înfipt într-o măsuţă de campanie. Cu ochii ţintiţi în pinza cortului, el îşi recapitula ordinele ► ce avea de indeplinit pe a doua zi: nimic extraordinar, decît poate vorba: „înainte", ce avea sâ rostească oamenilor. Se mai gindea la chipul cum trebuia să se urce p9 s:ări, la 3 or 4 metri înălţime, după cum spuneau schiţele Stutului-major rusesc; la şanţul dimşrejurul redutei; la alunecuşul drumului. Dar nici raa din aaeste întîmplări viitoarenu avea puterea de aiemsnire a vorbei „înainte". Tot gindindu-se cum s-o rostească mai bine, spre a fî auzit de întreaga companie, începuse s-o şi rostească, la început iricet, apoi mai tare, pînă ce se ridică pe un cot şi se puse să strige: „înainte ! înainte, băieţi!" Pe cînd comanda astfel în pustiu, se auzea pe sine şi i sa părea curios, dar nu avaa putere să se oprească. în-tinzind braţul a comandă, lovi luminarea, care căzu jos şi se stinse. Si sculă s-o aprindă, Pe măsuţa de alături sta portofoliul lui, cu cifra numelui. I se
păru ciudat să aibă cineva un nume. De ce un nume? Grăi în gînd „Mihai Comaneşteanu", şi văzu că aceste două cuvinte nu mai erau sunete goale, ci coprindeau oarecum înţelesul fiinţei lui fizice şi 5 morale. îşi aduse aminte că portofoliu) 11 cumpâ-rase de la Viena, şi atunci alte întimplări îi răsăriră în memorie: lucruri băieţeşti, nimicuri. Şi ce era toată viaţa lui dacă nu un nimic? Legă de departe firul existenţii, de  cînd   începuse a  învăţa, şi-I
10 duse pînă acum: nimic. Fusese un adolescent gentil, un tinăr cumsecade; iubise în dreapta şi-n stînga; chinuise pe alţii şi pe sine, fără sa rămîie nici o urmă în economia lui sufletească. Un egoist desăvîrşît. Şi, cu toate astea, soarta îi fusese memă bună: avea
15 tot ce trebuie unui cm spre a însemna cevp. Şi nu însemna nimic.
Aceleaşi gînduri ca la otelul din Bucureşti, cind cugeta la soldaţii ce se duceau peşte intregi pe jos, pe cind el venea cu trenul sau cu trăsura. Cine se
20 interesează de soldaţi? Ei nu au fărâmături de astea de gînduri, nu au fineţea criticei de sine; dar au şi ei suflet, au doruri, eu nevoi, pe care r.u le spun, printr-o pornire de ruşine, de bărbătească stăplnire.
25 Şi cel puţin dacă ar fi fost ireredinţat că-1 iubeşte
Anna !...
Ah, Annal...
Se uită drept intr-un colţ al gîndurilor, ca s-o regăsească. Nu voise să-i dea portretul. Mai bine. 30    Ar îi fost o dulcegărie mai mult.
Şi cu toate astea!... Ce temeinic sprijin, într-o afecţiune cinstită, cu  kgături pe vieţă !...
O alunecătură a gîndurilor in gol, îl făcu să tiesară: era să adoarmă. Se sculă, răsuci o ţigfiă şi rămase pe 35    marginea patului, privind înainte.
Va să zică poate sâ adoarmă omul şi-n asemenea împrejurări?
Desigur. Chiar aşa şi trebuia să fie: să adoarmă. Atunci se întinse din nou pe pat. Acuma Be lâmu-40     reau lucrurile: trebuia sâ Bdoarmă, ca a doua zi Bă fie calm, hotărît, să-şi Împlinească datoria, cea dinţii ce i se Înfăţişa ca bărbat; cea dinţii şi cea mai Înaltă,
399
10
15
20
25
30
35
40
400
dats-riadea mergeînainte, de a muri dacă va finevoie. Vorba înainte aduse din nou imaginea companiei pornind la atac. Se văzu iarăşi tn fruntea oamenilor, atrigindu-le „înainte!" Şi iar prinse a o rosti, sculîn-du-sedinnou şi comandind: „înainte ! înainte, băieţi I"
Se făcuse roşu şi se turburase de tot. Se simţi. Autoeritica îl făcu să zlmbească o clipă. Se Întinse pentru a treia oară pe pat, cu gîndul de a dormi.
Dar era aşa de aprins că nu se lipea somnul de el.
Spune ceva vorba asta: datorie şi ţară? or nu spune nimic? Cea dinţii e mai logică decît cea de a doua; dar cea de a doua spune mai mult decît cea dinţii. Că un om poate să fie mai fericit in ţară străină declt in ţara lui, — lucrul e foarte cu putinţă, dar vremel-nîceşte. Căci ce Fel de om trebuie să fie acela care să nu viseze la munţii, la apele şi la clmpiele în preajma cărora s-a născut şi a crescut? cum trebuie să fie alcătuit sufletul acelora ce nu se simt strim-toraţi intre necunoscuţi, Intre obrazuri altfel făcute, cu  alt  grai,  cu  alte mişcări?
în Vrancea, Ia izvoarele Milcovului, curge apa limpede; rid codrii în apusul soarelui; mugesc buhaii in prund; cîntă în amurg cavalul, adormind vietăţile de pe corhane, sub sclipirea depărtată a stelelor.
Şi e vorba să Ie aperi 1
— He! Comăneştene!
Era glasul maiorului Şonţu.
— Porunciţi,  domnule maior,
— Nu dormi? C— Nu.
— Pot  să intru?
— Poftiţi.
Deodată se ridica intre ei o solemnitate curioasă. Maiorul intră, cu gluga în cap, plouat pînă la oase.
— Am mai dat o raită pe la oameni, zise el, gln-dindu-se. Nu prea dorm, bieţii soldaţi...
Comăneşteanu rămăsese în picioare.
— Ia şezi, te rog. Ce mai faci?
— Mă  gîndeam   la Spencer38.
Maiorul   nu   înţelegea.   Comăneşteanu urmă:
10
15
20
25
30
40
26
— Să fie dumnealui sănătos. Că dacă pentru un Spencer patriotismul este prejudecată, pentru întregul popor englez este o calitate, şi Împotriva teoriei lui se ridică estetica tutulor popoarelor. A fi cel mai complect om din vremea şi ţara ta este a fi omul cel mai complect, — deoarece un fond comun ne leagă şi în acelaşi timp ne deosebeşte pe toţi...
Maiorul se dase cu scăunaşul mai înapoi şi se uita lung la Comăneşteanu. Acesta prinse de veste că celălalt nu înţelegea nimic. în alte împrejurări ar fi rîs.
— Mă iertaţi, domnule maior: vă pare că vorbesc într-aiuri... Căutam să-mi explic   unele lucruri.
Maiorul se gîndea întru sine: „oare nu-i e frică?" Apoi zise tare, Inţelegind şirul ideilor:
— Ei, bată-te, Comăneştene, te-ai molipsit de la Milescu.
Comăneşteanu dete din  cap   şi tăcu.
— Ia a'scultă-mă, Mihai. Venisem să te rog ceva...
— Orce, domnule maior.
Maiorul se desfăcu la manta, se desfăcu la tunică şi scoase portofoliul. Apoi, încet, gîndindu-se, îi întinse un mic pachet, legat cu o panglicuţă roşie, dicoloratâ de vreme.
— Uite, te-aş ruga să dai asta surorii mele din Focşani, dacă s-ar intîmpla... cine ştie...
Comăneşteanu rămase uimit, de-abia îndrăznind să întindă mina.
— Bine...   poate să... cad eu...
Maiorul privea în pămînt. Ridică domol fruntea lui senină şi se uită lung la Comăneşteanu:
— Iţi urez să nu cazi... Ar fi păcat... Eşti tînăr şi totul te leagă de viaţă. Pe mine, la drept vorbind, ce mă costă să mor? Sunt singur. Am trăit destul...
îşi trecu mîna pe frunte, cu un uşor tremur în degete.'
— Afară de asta, împrejurările sunt aşa că, chiar dacă aş dori să trăiesc, am foarte puţine şanse. Şi eu şi Lipan şi Valter, — toţi comandanţii de batalioane. Eu trebuie să merg Înaintea trupei. Oamenii
401
10
15
2<J
25
30
35
40
sunt oameni... Nu că mă tem de soldaţi, dar răspunderea e mare.
Tăcu din nou. Se uita înaintea ochilor, departe, îşi rezemă capul de scaun.
— Să-ţi spui, frate Comăneştene: parcă nu ştiu cum, am presimţirea cea mai luminoasă a morţii mele de mîine. îţi pare ciudat, nu-i aşa? fiindcă e nenatural să presimţi ceea ce nu doreşti. Dar tocmai in asta şi stă explicarea siguranţei cu care iţi vorbesc, în dorinţa ce am avut-o pururea de a muri pe cîmpul de bătaie. Acum, cind sunt aşa de aproape de ziua de mîine, poate că fiinţa mea pămintească mă minjeşte cu pofta de a mai trăi. însă, din fericire, am o streaje in mine: judecata. Trebuie să moară cineva pentru ţara asta!...
Se ridicase în picioare. Umbra ce i-o da luminarea joasă se frîngea pe unghiul cortului cu pămîntul şi se întindea pînă la uşe.
— Adio, Comăneştene. Să ne vedem sănătoşi mîine. îl sărută frăţeşte şi ieşi.
— Pe Milescu l-ai văzut astăzi?
— Da,   domnule maior.
— Bine. Adio.
în urma lui, Comaneşteanu rămase ca de lemn. Se putea să fie sincer un om cu astfel de gînduri?... Şi nici o lăcrăma, nici o părere de rău!... Ba, parcă, o temere ascunsă de a nu se înduioşa, de a nu se moleşi.
Se uită la pacheţelul ce i-1 lăsase maiorul38, şi rămase pe ginduri. îşi aduse aminte de Saşa. La drept, şi el, ca şi maiorul, n-avea pe nimeni, decît surorile. Se mai uită la pachet: părea un lucru de demult. Imaginea Saşei îl turbură de tot. Duse pachetul la gură şi îl sărută ca pe o icoană. Un parfum depărtat ii adie prin amintire.
De la cine-o fi fost?...
Strinse pacheţelul într-o hîrtie, scrise numele doamnei cărgia ii era menit şi dedesuht: „din partea maiorului Şonţu"; apoi îl puse in valiză şi încuie.
După aceea  se culcă.
t i.
în regimentul al 8-lea de linie, cortul lui Milescu se pierdea In linia fumurie a celorlalte corturi. Nici un zgomot nu venea din partea aceea, nici un semn de viaţă. Numai ploaia cădea otova, IntrÎBtJnd 5 sufletele.
Milescu se culcase liniştit, după ce chinuise foalele bietei sale armonice pînă s-o rupă. li venise în minte imnul lui Haydn10, şi îşi răzbunase pe ploaie, întin-zînd capul pe o parte şi cîntînd, cu note duble, me-10    lodia poetului de la Rohrau.
Era o particularitate a naturei lui darul acesta de a înfiripa în muzică toate pornirile triste. Prin ce filtru sufletesc străbăteau ele şi ajungeau la robinet sub forma limpede a unor picături de cristal?... 15 In seara aceea ploioasă se gîndise la Elena. Neîn-
semnata ei persoană se legase de notele lui Haydn poate prin adierea misterioasă a suavităţii.
Cît despre atacul de a doua zi, acela era pus la o parte, ca un lucru in sine, ce nu poate să ia altă formă 20     şi altă reprezentare. Atacul de a doua zi era războiul.
Iar pentru război, Milescu n-avea alta măsură decît a corpului său, înalt şi voinic, pe care era hotărit să-1 scoată înainte ca pe o redută mişcătoare.
De aceea se culcase şi adormise în pace.
XVII
25 Nu se ridicaseră încă zorii zilei de 30 august, cînd
batalioanele diviziei a 3-a se puseră în marş către vâlceaua ce se afla la aripa dreaptă a diviziei a 4-a.
Venea în frunte batalionul I  al regimentului al 10-lea de dorobanţi, care trebuia să formeze capul
3o coloanei la dreapta; după el, la răstimp de un ceas şi jumătate, urma batalionul I-iu din regimentul al 8-lea de linie; apoi iar batalionul al 2-lea din regimentul al 10-lea de dorobanţi — şi aşa mai departe.
Ploaia încetase aproape de tot. Cele dinţii lumini
35 ale zilei băteau în aburul alb ce se tnălţa de pe văi, acoperind   muchia   dealurilor.   Oamenii   tuşeau in
402
28*
403
răcoarea dimineţei. Mînile simţeau metalul rece al puştilor şi se zgirceau sub mîneca mantalei.
Umezeala pătrundea pînă la oase. Clte un buratec, rătăcit prin ceaţă, pîriia a ploaie. Nourii, jos de tot, 5    se mişcau In palii lungi, încălecîndu-se unii peste alţii.
Drumul, desfundat, şerpuia pe valea Bucovei. Nu se vedea nici înainte, nici înapoi. Soldaţii alunecau, dar mergeau liniştiţi.
Flancul drept al coloanei nr. 1, era aşezat în ordine io    de bătaie. Oamenii aşteptau.
Ce glnduri îi munceau în momentele acelea de lungă aşteptare, nimeni n-ar fi putut spune. Ideea măreaţă a Ţârii şerpuia prin suflete sub forma unor fiori, ce se aninau de nimicurile trecătoare ale ceasului 15 de acum. Soseau ofiţeri călări pe cai învăluiţi în abur, aducînd cele din urmă ordine; cîte o secţie de artilerie veneaîngoană, cu roatele sărind prin văgăuni; tunurile huiau cu o năprasnică învierşunare, ca şi cum, în adevăr, se apropia sfîrşitul lumei. 20 Pe la 9 ceasuri, o mişcare neobicinuită trecu prin
rinduri. Doi călăraşi veneau în trapul cel mare. în urma lor, răsunau comandele, lungi, repercutate departe, pe văi: „dreeepţi"! Liniele se formau repede, trupurile, ostenite de aşteptare şi nesomn, se ridicau 25 ca de paradă. O vorbă trecea din gură în gură: „vodă, vodă".
In adevăr, din fundul de ceaţă ieşi un grup de cavaleri, in lungi mantale de ploaie, ce se Întindeau pînă pe crupa cailor, cu pieptul deschis plin de aur, — iar 3o in urma lor alţi cavaleri, şi in urma acestora alţii. Ei se opreau la fiecare batalion, spuneau cîte un cuvînt comandantului şi treceau înainte.
Iată-i. Soldaţii recunoscură în cel dinţii cavaler pe domnitorul lor. 35        Vodă!
Ce adine răsuna acum vorba asta in toate gîn durile I De cind intrase în campanie, oştirea română simţise, de jla cel mai ager ofiţer pină la cel mai de jos soldat, că In fruntea ei stă un dace, un stăpînitor, năs-40     cut spre a fi ascultat şi spre a împlini fapte mari.
404
Ca toţi oamenii adinei şi prevăzători, domnitorul îşi câştigase renumele de norocos. încetul cu încetul, de la răspunsul ce dase căpeteniei ruşilor, cînd voise să intre cu armată căzăcească în Bucureşti, pînă la infringerea 5 lor peste Dunăre şi chemarea românilor in ajutor, — tot cevoise şi proorocise domnitorul se împlinise. Şi era temere să nu se împlinească şi acum vorba măriei-sale, cu asalturile Plevnei... Dar, fiindcă domnul ţării vrea să arate ce-i pot oamenii, gata era fiecare io    să-şi facă datoria.
Iată vodă, ajuns înaintea maiorului Şonţu.
Unul călare, rece,   solemn, înfipt pe murgul său ca în poveste, vorbind cu glas răsunător de argint; altul pe jos, drept ca o făclie, uitîndu-se în ochii 15    albaştri ai domnitorului, cu respectul şi iubirea ce le dă libertatea lăuntrică a marilor hotărîri.
Vodă duse două degete la chipiu şi întoarse calul.
Totul se urmă în linişte, aproape ca în vis.
După domnitor veneau doi ruşi: marele duce 20 Nicolae-fiul şi principele Alexandru Battenberg, care erau de ordonanţă; apoi comandantul diviziei, colonelul Angelescu G.; apoi ofiţeri de stat-major ruşi şi români; in fine, garda personală a comandantului Armatei de Vest.
25 Domnitorul se ducea să primească pe împărat,
la Te-Deum, ce avea să se slujească înaintea liniei a doua a trupelor, pentru sfîntul Alexandru.
Şi oamenii aşteptau. Era şi bine că aşteptau. Cu încetul, prima impresie de aiurirece o avuseră,
30 văzindu-se desfăşuraţi în tiraliori, cu soldaţi printre dînşii ce duceaii tot felul de năzdrăvănii, scări, fascine, saci, — această primă impresie, a omului înaintea primejdiei, se împrăştiase. Acuma se uitau pe creasta dealului fără nici o sfială.
35 Linia Întreagă a atacului se completa cu noi trupe.
Pe la o vreme se auziră salve de puşti înspre partea ruşilor. Ce era? Unde? Nu se putea şti.
Veni şi vremea merindei. Un furgon cu căldări acoperite le aduse cîte puţină zeamă caldă.
405
i
La vederea acestor mucenici, ce din zori de zi stau pe picioare, nedormiţi, plouaţi, aşteptlnd ceasul de a păşi către moarte, şj hrăniţi )n aşa fel, Milescu şi Comaneşteanu şi toţi cei ce aveau inimă se simţiră 5    strimbaţi in gîndurile lor despre glorie-
Dar lucrul trecu repede.
Deodată, tunurile tăcură. O ciudată mişcare in toată lumea; se deprinseseră cu bubuitul lor cum te-ai deprinde cu un ceasornic de perete. 10        Va să zică era 1. Mai aveau două ore.
O nouă împuşcătură pe partea ruşilor. De astă dată soldaţii întoarseră ochii într-acolo. Ce mai era? Iar nu ae putea şti.
O uşoară enervare începea sâ coprindă trupa de 15    atîta lungă aşteptare.
Un răsunet de comandă veni de departe. Şefii de batalioane nu pricepeau ce putea fi. „Dreeeepţi!" se auzea Bpre stînga coloanei. Oamenii îşi luau deja locul. Valter Mărăcineanu alerga înaintea frontului; 20 „Dreeepţi!" Şonţu comandă şi el drepţi, fără să ştie pentru ce.
— Ce este, frate? nu Bunt încă 3...
In sfîrşit putură afla că turcii făcuseră o ieşire spre poziţiunile ruseşti ale generalului Skobeleff şi 25 că generalul Krylof atacase Într-aiuri reduta de la Radişevo, şi fusese respins.
Atunci, in aceşti oameni, osteniţi de aşteptare, noţiunea războiului deveni deodată concretă: turcii! La toţi le părea rău că nu alocaseră mai devreme. 30 Dar, ca şi cum sufletele lor ar fi avut nevoie de mişcare, de acţiune şi reacţiune, în urma părereide rău veni spiritul de disciplină şi-i făcu să aibă răbdare.
Ploaia începuse din nou. Burniţa din negură, ca dintr-un burete, o pacoste de apă brobonată, ce se 35 lipea de haine, de puşti, de obrazuri, cu o adevărată Incâpăţinare.Soldaţiiacopereaupatrontaşelecu mineca de la manta, ca să nu le ude cartuşele.
— Măil... că nu vrea Dumnezeu să mai închidă zăgazurile!
40 Un bubuit de tun din batenele române păiu a da
semnalul unei năpraznice bombardări. Gîlgîia focul
406
de pe toate movilele dimprejur; huiau văile; se amesteca fumul cu nourii. Nu semaivedea nici in cer, nici în pămînt.
Comandanţii se uitau la ceasornice. Era 2 şi jumâ-5 tate.
Din fundul linielor se văzu colonelul Ipătescu venind călare. Se apropie pînă in capul coloanei şi zise în fuga:
— Mă duc să schimb calul. 10        Apoi porni înapoi şi dispăru.
Maiorul Şonţu scoase din nou ceasornicul şi se uită Ia el lung, ca şi cum ar fi numărat secundele. După aceea tl şterse de ploaie, 11 puse binişor în buzunar şi se întoarse cu faţa către front. Făcu ciţiva paşi 15 Înapoi şi se opri. Căută cu ochii pe şefii de companii şi le făcu un semn din cap. Puse mîna pe garda săbiei. Rămase un moment astfel uitindu-se la oameni.
— Marş 1
Soldaţii porniră după el la deal.
20 Erau ceasurile 3.
Suişul, cam alunecos, ae urmă în bună regulă. Oamenii mergeau Întins la deal, fără şovăire, aproape bucuroşi că se sfirşise truda aşteptării pe loc. Unii se încurcau cu scările de tufişuri, alţii ocoleau cîte o
25 groapă; toţi tăceau. Cind se apropiară de creasta dealului, se repeziră cu toţii înainte, fără ordin, ca şi cum un sentiment comun i-ar fi îndemnat sâ se arunce asupra apărărilor turceşti.
Amtndouă batalioanele din flancul drept ajunseră
30 aproape în acelaşi timp pe muchie. Soldaţii Iui Şonţu vedeau cu bucurie cum se iveau de după movilele din stînga infanteriştii lui Valter; Comaneşteanu zări departe statura lui Milescu, ce despica ceaţa, cu sabia în mînă, întors spre compania lui, îndemnind-o
35    din grai şi din mişcări.
Cînd ajunseră pe deal, gata Bă se azvîrle pe Întăririle inimicului, o dureroasă surprindere aştepta pe soldaţii români: între ei şi tabia AbduhRerim, pe care trebuia s-o ia, se întindea o nouă vale, adlncâ şi
40    alunecoasă, iar dincolo un nou deal, pe care se ridica masivul redutei, cu tranşee înainte şi cu şanţuri.
407
Pentru batalionul lui Valter, surprinderea fu Îndoit de tristă, căci, In loc de o singură redută, cum era notat pe hărţile ruseşti, românii se găsiră in faţa a două redute, ascunse una după alta. 5 Fu un moment de groaznică nehotărire. Tunurile se opriseră ca să nu lovească în propriii lor soldaţi. De la turci, nici un semn.
Maiorul Şonţu ridică sabia, cît putea el de sus si strigă: „înainte!" 10 Colonelul Ipătescu, ieşit din clipa de nehotărîre,
comandă şi el „înainte, flăcăi!"
Batalioanele se aruncară pe coborlşul alunecos. Avîntul lor se mărea, ajutat de repeziciunea văii. Ajunseră în fund, se repeziră la deal, încălziţi de tot. 15 Muşchii se destinseseră, voinţa se încordase. Comaneşteanu simţi prin urechi o vljiitură ca de nebunie. Alerga în suiş, după Şonţu, întorcînd capul spre trupă, oamenii dau năvală, aprijinindu-se de-o tufă, dc baioneta puştii.
20 Atunci, dtn tranşee şi de pe parapetele turceşti,
porni o grindină de gloanţe. Salve de infanterie trăgeau în carne vie. Deodată se umplu dealul de trupuri răsturnate. „înainte, băieţi!" striga Şonţu, iar după el, Comaneşteanu, ca ieşit din minţi, răcnea cit 11
25    lua gura: „înainte! Companie înainte!"
Intraseră în retranşamentul din faţa redutei, gonind pe turci. Un caporal de lingă Comaneşteanu întorsese puşca eu patul spre duşman şi urla ca un nebun: „înainte, don' locotenent!"
30 Dar năpraznicele Peabody şi Winchester* din redută
secerau rîndurile năvălitorilor. Sculaţi in picioare pe parapete, turcii vârsau valuri de foc şi de plumb peste dorobanţi.
Deodată maiorul Şonţu cade. Comaneşteanu, care
35    nu-şi lua ochii de Ia el, sări spre dînsul:
— Domnule maior!
— înainte, Comăneştene!... Nu lăsa oamenii!...
— Mă rog, domnule maior!...
* Peabody şj Winchester   - tipuri do arino   dc for ciifileTt
408
El căzuse pe spate, galben ca ceara. Gura i se umpluse de singe. Cuvintele îi gflgîiau în gît fără sunete:
— înainte! Du-te! Du... 5 Pe partea eeelaltă, Valter mîna spre duşman în fruntea batalionului, către drumul acoperit ce lega reduta cu tabăra turcească de la Bucova. „După mine, copii!" striga el; şi oamenii mergeau spre şanţuri, sărind peste găuri, peste trupurile tovarăşilor. 10        Valter cade, străbătut de gloanţe.
Atunci Milescu ridică braţul sus: „înainte! Nu vă lăsaţi, băieţi!"
Milescu se rostogoleşte în şanţ. Alte glasuri strigă în locul lui: „înainte!" dar şi 15    acestea se stingpentru totdeauna. Colonelul Ipătescu are   calul   omorit   sub   el. Locotenenţii-colonei Măldărescu   şi   Poenaru   bagă in   foc   şi celelalte două batalioane ale coloanei nr. 1. în zadar. Cad unii după alţii. 20 Maiorul Lipan, tovarăşul lui Şonţu, e rănit; Bunt
răniţi şi scoşi din luptă mulţime de soldaţi, omorlţi ori răniţi.
Şi reduta nu cădea.
Coloana diviziei a 4-a nu fusese mai norocită. Ea 25     îşi Începuse asaltul pe partea opusă şi întilnise reduta Griviţa nr.2. Aşa că nu ştia nimic de ce se petrece cu divizia  a 3-a, pe care în zadar o aştepta.
Şi aci, acelaşi eroism supraomenesc. Locot.-colonelul Voinescu, maiorul Candiano-Popescu, căpita-30 nul Groza luptă cu tnvierşunare. Vinători, dorobanţi, infanterişti de linie, aleargă în pas gimnastic spre Intărituri. Cad, se scoală, iar cad, iar se ridică; trec peste cadavre, strigind ura; merg Înainte, pină ce ajung la zidul drept al redutei, de care voinicia lor 35 se sfarmă ca de o stincă. Şi atunci cad, ca să nu se mai scoale.
Atacul era respins.
Trupele   Be  adunară  pe   după   o ridicătură de teren.
400
Comaneşteanu, înlemnit, se oprise pe loc, cu pumnul sting ridicat în vint. Ce era de făcut?
— Păzea, don'  locotenent 1 strigă un sergent, aruncîndu-se la pămînt. 5        O bombă se sparse deasupra lor...
XVIII
Cînd se deşteptă Comaneşteanu, două figuri necunoscute stau aplecate către dînsul, cu ochii ţintă pe ochii lui: una, cu părul alb, cu mustăţile rase, gravă şi gînditoare; alta tînără, cu privirea puternică,
10 ce păruse a străbate prin ploapele lui şi a-1 face să se deştepte. Cine erau aceşti oameni.
Comaneşteanu închise ochii din nou. Simţea că e deplin conştient, dar vedea cu limpeziciune cele două figuri: desigur, o halucinaţiune. Deschise iar ochii
15 şi iar întîlni figurile plecate spre el. Atunci voi să întindă mîna, ca să le dea la o parte. O durere străpungătoare li ţintui braţul la loc.
— Se deşteaptă, zise cel mai bătrin.
— Se deşteaptă, adaogă celălalt. 20        — Te doare, căpitane?
— Grozav mă doare, răspunse Comaneşteanu.
— Foarte bine, întări cel dinţii, ieşind. Te las, doctore.
— La revedere, domnule general.
25 Ce fel: foarte bine? îşi zise Comaneşteanu în gînd.
Dar, in lumina uşei păru a recunoaşte chipul simpatic
al doctorului Davila41. Va să zică era in ambulanţă.
Atunci încercă să-şi adune ideile: cum in ambulanţă?
pentru ce? Se uită în plafon: un cort. Ridică binişor 30    capul şi privi împrejur: alte paturi, cu alţi bolnavi.
Se gîndi să cheme pe domnul care se uitase aşa de
lung la el:
— Mă rog...
— Numaidecit... 35 Prin uşa cortului, deschisă, intra o lumină de
toamnă palidă, încropită.
10
15
20
25
30
35
40
Domnul pe care-1 chemase veni lîngă el, cu un scaun, şi prinse a-1 privi din nou,cu ochii lui inteligenţi:
— Ei, cum merge?
— Rău. Unde sunt eu? Doctorul răspunse zîmbind:
— Eşti între prieteni, între oameni care te iubesc şi te admiră.
„Oameni care te admiră!..." Pentru ce? părea a zice privirea rănitului. Doctorul se uita la el lung. ~- Nu-ţi aduci aminte?
Comaneşteanu se gindea.  Doctorul insistă:
— Ia vezi. Ştii că suntem în război...
— Da.
— Ştii că ai luat parte la asaltul Griviţei... Bolnavul căuta cu mintea.
— Cum să nu ştii?... Nu eşti dumneata locotenentul Comaneşteanu?
Deodată răsări în mintea rănitului, la numele lui, portofoliul de pe masă cu iniţialele, şi după aceea şirul de evenimente: noaptea de aşteptare, scena cu pachetul maiorului Şonţu, atacul, lupta... Ahl in fine !... Işi aducea aminte !... I se ridică de pe memorie ca un văl de ceaţă.
Medicul păru a pricepe:
— Nu-i aşa că-ţi aduci aminte? Comaneşteanu dete trist din cap.
— Nu eşti mulţumit? Celălalt iar mişcă din cap.
— Nu eşti mulţumit că aţi luat Griviţa? Că v-aţi bătut cu toţii ca eroii? Că ai scăpat numai cu o rană... uşoară?
Ochii bolnavului se umpluseră de lacrămi. Doctorul se plecă spre el:
— Ceai?
El nu răspundea. Vru să facă o mişcare eu braţul, dar un strigăt de durere il pironi pe loc.
— Nu te mişca şi nu te nelinişti. Ce vrei?
— O batistă. Doctorul ii dete batista:
— Ia-o cu mîna stingă.
O luă cu mîna stingă şi-şi şterse ochii.
410
411
— în ce hal sunt!... zise el.
— Nici într-un hal. Eşti rănit, zise doctorul cu convingere, dar te vei vindeca, şi vei fi ca mai nainte.
— Unde sunt rănit?
5 — La umărul drept... Nu-inimic Ceea ce era mai
serios a trecut. îţi aduci aminte de tot? Ia gindcşte-te. Comăneşteanu făcu semn că da.
— Asta e importantul. Dacă n-avem comoţiune cerebrală, totul merge bine. Ar trebui să iai ceva.
io        Doctorul se duse sâ-i pregătească o supă. El rămase singur.
Ce gol, ce jale şi ce pustiu!... Război. Moarte. Viaţă. De ce? Unde erau ceilalţi? îşi simţi o vină in umărul drept, şi-i veni in minte că poate se desfăcuse 15 bandajul şi curgea singele. Vru să cheme pe doctor. Dar parcă ii fu silă. Mizerabila de viaţă !... închise ochii. Unde erau ceilalţi?
Un gemăt surd de alături il făcu să privească din nou în jurul lui. Doctorul veni la rănitul care se văita: 20        — Ce este, căpitane?
— Mor, doctore.
— Da' nu fi copil...
— Nu mă lăsa să mor, că-i păcat de viaţa mea...
— Nu mori, pe răspunderea mea.
25 Vocea rănitului se muia: parcă vorba hotărîtă a
medicului îi făcea bine. Comăneşteanu se uita pe furiş la el: un chip lung, uscat, cadaveric, cu o legătură la cap ca o cealma. Era urlt pînă a fi dezgustător. Ce mister mai lega şi pe cadavrul acesta sîngerat
30    de viaţă?
— Fă-mă bine, domnule doctor, şi tc-oi pomeni!... Mă! afurisiţii de turci!... Nu s-ar putea să-mi dai o zeamă mai acrişoară, dragă doctore?
— Pentru astăzi, nu, răspunse doctorul, zimbind. 35         —Aoleo!...  gemea   rănitul.    Aoleo, doctore...
Tocmai bine mi se împlineşte termenul de pensie... Aoleu!... Cine-mi culege mie via?... Parcă aş fuma o ţigară şi parcă nu...
Apoi, sculat pe un cot, glfîia, căsca şi gemea. Era 40    respingător de urlciune.
Comăneşteanu închise ochii, ca să nu-1 mai vadă.
412
10
15
20
25
30
35
40
Ce formă de erou mai era si ăsta ! Un cal de rasă simte mai mult. Intrase in foc ca un inconştient, gîndindu-se la pensie şi la culesul viei. Se bătuse, şi probabil se bătuse bine. Dar cîtă deosebire I... Nici o pregătire sufletească, nici o înălţare de entuziasm: pensie şi preţul vinului — asta era ţara pentru el. Ah, Milescule! Milescule şi Şonţule! şi voi, toţi idealiştii, morţi cu icoana luminoasă a Patriei în suflet, cit de sus eraţi!...
Dar, oare, să fi murit?...
Se gîndi un moment să cheme pe doctor ca să-1 Întrebe. însă li fu silă, parcă orce act de voinţă, orce act l-ar fi ostenit. Numai gîndurile curgeau. Unde erau ceilalţi? Unde era Milescu şi muzica lui?... Il văzu la piano, ca în seara cind rîsese Anna de poezia lui. O! Anna... Ce curios ! O uitase. Iar acum, cînd îşi aducea aminte de dînsa, îi era silă, ca de tot. Muzica lui Milescu: Preajma codrilor. Ce farmec de vorbă!
Vorbele şi imaginele, asta ne hrăneşte sufletul.
Restul — căpitanul de alături.
Simţi un aer cald ce-i cădea pe obraz, ca respiraţia cuiva. Deschise ochii: era doctorul. Il privi aiurit.
— Nu vrei să iai ceva? El răspunse în silă:
— Ba da, daca trebuie. Suntem legaţi... Doctorul se uită la el:
— Mă cunoşti?
— Da.
— De ce suntem legaţi?
— De viaţă, zise Comăneşteanu, zimbind. Doctorul se însenină:
— Bravo. Negreşit că suntem legaţi de viaţă. Un om tînăr ca dumneta...
Comăneşteanu avu pornirea de a-1 întreba de soarta celorlalţi; dar un ciudat sentiment de jenă îl opri. Se uită la doctor lung. Acesta băgă de seamă.
— Doreşti ceva?
— Nu... Aş vrea să ştiu... despre ceilalţi.
— Ce anume?
— Cîţi au căzut şi cine.
41S
ş
— îmi pare rău că nu-ţi pot Împlini dorinţa, nu ştiu.
Apoi, dindu-i supa, îl intrebă în treacăt:
— Aveai pe cineva de aproape?
5        — De aproape nu. Despre doctorul Damian se ştie ceva?
— Cred că e la Mecica, la ambulanţele de evacuare. Fii liniştit, că totul merge bine. Am să caut să mă informez de lista căzuţilor, şi, cum vei fi ceva mai
10    bine, te trimitem spre ţară... Eşti mulţumit?
— Da.
Aşezat intr-un furgon de ambulanţă, pe un pat ca un leagăn, Comaneşteanu se apropia de Turnu-Măgurele. Venea de vreo trei zile pe drum. Se făcuse 15     ceva mai bine, sub îngrijirile lui cumnatu-său, Matei, care-1 însoţea. în acelaşi furgon erau şi alţi răniţi.
Acum ştia tot. Ştia că murise Şonţu şi Valter 'şi Milescu şi alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi.  O lume întreagă pierise cu ei. 20 Iar el se Întorcea spre ţară.
Sufletul lui plutea între vis şi realitate, nehotă-rît,   zdrobit de imensa putere a totului. Pe cine să judeei? Pe nimeni. Totul se lega, se încurca şi se rostogolea mai departe. 25 Caii trăgeau din putere; soldaţii se legănau pe
şea, intr-o parte şi intr-alta; toamna desfăşura vremea senină pe malurile Oltului.
Şi ce farmec avea din nou, chiar în mijlocul zdrobire! Iui sufleteşti, numele riului 1 O adiere caldă 30    trecea prin aer. Ah, Oltule, Olteţulel...
Doamne, sărmanul Milescu !
Era cu putinţă ca Milescu să nu mai fi fost!? Milescu, omul în toată fericita strălucire a perfecţiunei sufleteşti,   făcut  de   natură  ca  să precumpănească 35     miele de mizerii egoiste, ce, ca şi el, seziceau oameni?.,. în ce să mai crezi?
De la bariera oraşului, lumea ieşea înaintea răniţilor, cu aerul inspăimîntat al mulţimei îndurerate. Priviri mîhnite, clătinări de cap, lacrămi, seascundeau 40    în stăplnirea demnă a suferinţei obşteşti. Parcă o
4(4
rectificare a conştiinţelor urmase după atacul de la Griviţa.
Cind furgoanele ajunseră în curtea spitalului, jalea umplea toate inimele. 5 Grămădite pe scară, o mulţime de doamne aşteptau.
Cu grije, sanitarii coborîră pe răniţi, unul cite unul. Doctorul Damian aduse pe Saşa înaintea fur-gonului unde era Comaneşteanu. Galbenă, dreaptă, mută, surora privea cu o intensitate de durere eroică 10 spre patul lui frate-său. Victoria plîngea. Mary, văduvă, sta singură, rezemată de o scară, cu ochii uscaţi, fără să vadă şi fără să audă.
Mai in fund, o scenă sfîşietoare se petrecea. Elena Milescu trecuse pe lîngă furgoane, întrebase pe toată 15 lumea de bărbatu-său şi, cind se Încredinţase că nu era printre răniţi, plecase pe poartă. Anna şi alte doamne se repeziseră după dînsa s-o întoarcă Înapoi, dar ea căzuse în drum, leşinată. Acum o duceau pe sus Intr'-o cameră a spitalului.
20 Comaneşteanu dormea. Frigurile, care mai înceta-
seră in ambulanţa de la Griviţa, reveniseră. Osteneala drumului   li făcuse mult rău.
Nedezlipită de la capul lui, Saşa veghea. Cîte şi cite se petrecuseră de atunci!... Ea îl reve-25    dea, adolescent plin de viaţă, întinzind mîna Tincuţei Murguleţ, cînd venea de la scăldat, cu Victoria şi cu Mary: patru copii, patru vlăstar i ce creşteau din plin. Iar acum — Tincuţa, moartă; Mary, văduva; Mihai, întins pe pat, între zidurile unui spital. 30 Credinţa femeii statornice părea zdruncinată. E
vreun temei In viaţă? sau nu e nici unul?
Mihai deschidea ochii şi se uita lung la soră-sa. Ea ll întreba:
— Vrei ceva, dragă? 35          — Elena Milescu.
— Mă duc s-o chem numaidecit.
Natalia Cântă venea dintr-o secţie vecină şi lua locul Saşei. Bolnavul o văzuse  fără nici un interes, după cum vedea pe toată lumea, cu suprema indiferenţă 40    a minţelor delirante: numai Elena Milescu tl interesa.
4»
îmbrăcată   în negru, palidă, Elena veni binişor lîngă dînsul. El o privi lung.
— Ce mai faci? îi zise încet.
— Bine.
5        — Nu vrei să te duci acasă?
Ea plecă ochii în jos. Comaneşteanu întinse mîna Iui slabă către dînsa:
— înţeleg... Dar nu mai vine...
Elena dete din cap, cu duioasa ei supunere către io    soartă. El o privea cu o intensitate de putere în ochi, ce da fiori.
— Unde e Anna?
— Aici. Doreşti s-o vezi? El făcu un semn din mină că nu. 15 — Aş vrea...
Şi închise ochii. Elena se plecă spre el:
— Ce-ai vrea?
— Aş vrea să trăiesc... ca să nu vă las singure. Vorbea cu ochii închişi. Elena făcu semn Saşei să
20 cheme pe Anna. Natalia se duse ea s-o cheme. Anna veni repede şi se aşeză în locul Elenei. Dar bolnavul nu mai deschidea ochii.
Cei dimprejur se retraseră, de teamă să nu-1 supere. Anna, îmbrăcată şi ea în negru, cu un şorţ alb pe 25    dinainte, făcea pe sora de caritate din toată' inima. Ea se plecă spre el, întinse cearceaful şi-1 aşeză la loc; apoi îl atinse binişor pe mînă. Mihai întrebă din nou:
— Unde e Elena Milescu? 30         — Aici. Vrei s-o chem?
La glasul ei, bolnavul deschise ochii. O privi în tăcere cîteva minute; apoi îi zise, lung, nehotărît:
— Tot mai ai ideile acelea asupra războiului?... Ea îi acoperi mîna cu colţul cerceafului, şi duse
35    un deget la gură, făcîndu-i semn să tacă.
Graţia ei păru a-1 înviora. Un zîmbet tîrziu i se ivi pe buze:
— Aş vrea...
Anna se apropie şi mai mult: 40 — Ce?
4.W
— Aş vrea să ştii ce ai pierdut... cu Milescu.
— Ştiu, zise fata încet.
— Ai plina?
Ea nu răspunse, fiindcă îi dădeau lacrămile. 5 — N-ai pllns îndestul. Plîngi. Trebuie să plîngeţi,
şi trebuie să vă renaşteţi... Unde e soră-mea?
— Aici. Vrei s-o chem?
El se uită la dînsa încruntat:
— Nu Saşa, soră-mea Mary. I-a murit şi ei băr-10 batul...
Anna dete din cap.
— A plîns? Să plîngă, şi să nu-1 uite. Şi acela era un om.
— Linişteste-te, te rog, zise Anna, cu glasul blînd. 15         — Să vă regeneraţi prin lacrăm   cum ne-am regenerat noi prin sînge.
— Te rog, Mihai...
— Să nu mă rogi... să pllngi.
— Mihai!...
20 "       El tăcu, uitîndu-se mereu la dînsa, aspru. Apoi închise ochii. începea să tremure.
— Unde e Elena? Aş vrea să-i vorbesc de Milescu... dacă nu mi-ar fi aşa de frig. înveleşte-mă.
Tremura tot. Frigurile reveneau cu furie. Accesele 25    se repetau de cîte 7—8 ori pe zi. Saşa plîngea din adîncul sufletului. I se părea că i se deschid izvoarele vieţii şi se desface toată în pulbere.
După fiecare acces de frig, venea căldura şi delirul, în cele din urmă, femeile fură despărţite de bolnav. 30    Matei şi cu baciul Micu rămaseră singuri la capul lui.
Către ziuă, starea rănitului era disperată: nu mai ieşea din delir. Doi oameni se luptau să-1 ţie şi nu era cu putinţă. Se scula de pe perne, întindea braţul şi rupea bandajele, strigînd: „înainte!" Cuvîntul 35 acesta se repeta neîncetat, amestecat cu vorbele fără şir: „Maiorul, domnule maior, înainte!".
Cînd cădea pe perne, rămînea ca mort. Ploapele parcă nu mai ajungeau să acopere lumina sticloasă a ochiului.
4o în fine, dimineaţa, cind soarele de toamnă biruia
ceaţa şi venea să încălzească geamurile tristului locaş,
417
27 — DulUu Zamflregeu — opere, voi. II
rănitul se stinse. O tlrzie mlngiiere aduse el sufletului călător, umpltnd văzduhul cu melancolia iertătoare a vremei ce trece.
Baciul Micu, care-1 văzuse de copil, Închise ochii 5    mortului, ochii ce se stinseseră cu imagina războiului tntr-înşii; îi strlnse mînile pe piept şi i le sărută, privind nedomirit la nimicnicia omului.
Iar după mulţi ani, tîrziu, cînd cele trecute se uitaseră, Saşa îşi ducea băiatul la şcoala militară din 10     Iaşi. El se numea acum Alexandru Comăneşteanu, cum dorise mortul.
împotriva voinţii lui tată-său, copilul stăruise cu orce preţ să se facă soldat. Poate că în mintea lui necoaptă, străluceau pintenii şi sabia; dar, desigur, 15 In sufletul lui curat se ivea imagina mortului în război, de la care moştenea numele şi dragostea de pămlntul ţării.
Elena rămăsese singură de tot. Anna se mărilase. Viaţa îşi redobîndise împărăţia 20    ei. Cîteodată, vara, la Stăneşti, se primbla prin curte in amurg, cîntînd încet: „un castel pe malul mării preajma codrilor o ţine".
Înţelegea acum aşa de bine ce vrea să zică „domn pe legile uitării amintirilor din sine".
1
Sub lumina discretă a lămpii, generalul Villară era gata să adoarmă, cu jurnalul în mînă. Strîns tn uniforma sa de cavalerie, croită după reglemente, de-abia putea îndoi picioarele de la genunchi; de aceea 5 le ţinea mai totdeauna Întinse, iar acum mai întinse declt orctnd, intrînd cu virfurile cizmelor sub canapea.
— Iorgule, ce faci!
El tresări, adunîndu-şi ochelarii de pe jos:
10 — Nu mai e chip să găseşti un om cumsecade. Toţi şi-au schimonosit numele: fiindcă s-a potrivit la unul de talent, patruzeci alţii vin să ne ambeteze cu moftologiele lor: „Delaurlaţi, Delaiurceni, Dela-hingberi". Şi-s toţi poeţi pesimiţtri, domnule, şi cu
15 lamentaţii primprejur! D-apoi şi cind ţi-i prind la volontariat! Umflă-1, Mitreo!... că-i de ăi cu „delaiurceni"1 Scurt comanda !...
Apoi se sculă, se scutură de somn şi de îmbîcseală, işi Încheie tunica şi ieşi zicind:
20 — Mergem, fată, hai? îmbracă-te, că viu.
întrebarea asta haită era adresată unei fete tinere, fiică a unui preot din Transilvania, a cărei mamă fusese in şcoală, la Viena, cu Anna Villară, nevasta generalului.   Porţia  Hulduleac,  întoarsă   acasă, se
25    măritase modest cu părintele Moise Lupu, aduclnd
421
10
intensitatea voinţei sale, de obirşie daco-romană, pină In vremile noastre şi pină  In treburile patriotice ale bărbatului bsu, pe cind Anna Villară, după scurta şi fugara iubire pentru Mihai Comaneşteanu, se măritase cu o rudă a sa şi era astăzi nevastă de general. Chip interesant, suflet muncit şi bănuitor, Anna Villară păstra, in firea sa necumpănită, o amintire neştearsă prietenei  din şcoală,  fetei sănătoase şi rumene, ce lupta, alături de bărbat, Împotriva asupririlor, iar acum ocrotea pe fiica acesteia, elevă într-un azil din Bucureşti. Fata se chema ca mamă-sa, Porţia, nume pretenţios şi naiv, care ascundea în familia ei, ca în toate familiele romaneşti de peste munţi, trebuinţa sufletească de o zilnică amintire a origin'ei lor*. Fata 15     era In virsta nehotărtrei formelor, tăiată din greu, îmbrăcată din puţin, dar Incintâtoare prin tinereţea vajnică ce-i sta Întipărită  in obraz, prin deplina nevinovăţie a gîndurilor şi mai cu seamă prin limba fermecătoare pe care o vorbea. Toţi in casa generalului 20     zîmbeau de grijea cu care învirlea ea frazele, ca nu care cumva să pătrunză vreo vorbă străină in grai3, dar toţi erau Inrîuriţi de sinceritatea felului ei de a Fi.
Pe cînd generalul ieşea, fata juca şah cu Alexandru Comaneşteanu,  fiul Saşei, acum locotenent in arti-25     lerie. Fata făcuse o mişcare greşită, primejduind unul din turnuri. Locotenentul stăruia sâ anuleze mişcarea.
— Nu se poate, domnule: am greşit, urmează să fiu pedepsită.
Se făcuse roşie şi zîmbea, ridicîndu-şi părul de pe 30    fruntea netedă.
— Ei, Mio, tare mai eşti pedantă, dragă, zise Anna. Locotenentul se uita la ele amtndouă, neînţelegind
către cine se Îndreaptă numele acela nou.
— Alexandru nu ştie. Am descoperit că domnişoara 35    se cheamă Mia.
— Aşa îmi zice tata, explică Porţia. Mia, adică sua; amintiri italieneşti de la Propaganda* adăcgă ea, dînd din cap cu şiretenie. Apoi urmă cu necazul turnului:
4o — Aşa eram prinsă in gînduri despre doamna asta de
regină, eă n-am păzit turla. Vă rog s-o luaţi, domnule.
Toemai se întorcea generalul, Impintenat, parfumat, cu felul de tinereţe străină, pe care-1 dă uniforma bărbaţilor ce se îngrijesc:
— Hai, fată, hai!
5        — Aşteaptă un moment, să sfîrşească partida, zise Anna.
— Nu pot, dragă, că şi eu am partida mea, care mă aşteaptă. S-o ducă Alecu. Vrei, căpitane?
— Bucuros.
10 —Bucuros, ha?... Bravo, ai noştri!
Apoi il bătu pe umeri scrişnind din dinţi.
— Aşa te vreau, voinic şi bărbat. Hai cu mine la club.
— Bucuros, d-le general.
15 Anna se uită la bărbatu-său lung. El se răzgîndi:
— Nu se poate, că rămîne nevasta singură. Hai, Porţio dragă.
Apoi o bătu şi pe dinsa pe spate, rlzlnd:
— Ce Porţiei... Două porţii!...
20 Fata se îmbrăcă, sărută mina Annei, işi luă rămas
bun de la locotenent, care trebuia să plece, şi voi să iasă. Anna o opri.
— Mio dragă, nu vrei să vii şi tu cu noi la ţară de sărbătorile Crăciunului?
25 — De, doamnă, ştiu eu... să scriu acasă.
— Lasă că scriu eu Porţiei... Bonsoir dragă. După ce generalul şi Porţia ieşiră, Anna se scula
de unde şedea şi veni lîngă tinăr. Ii puse amîndouă mînile pe umeri şi se plecă binişor spre dînsul. 30 Cum însă şi el o luase de mijloc, ea îi desfăcu braţele de după talie, i le aşeză pe masă şi se uită lung în ochii lui, tremurînd:
— Unde-ai fost aseară de n-ai venit?
— Ne-am primblat. 35         — Nu spui adevărul!
— Ba tot adevărul.
— Şi după ce v-aţi primblat, unde ai fost?
— Asta-i altă întrebare... Iar ne-am primblat. Anna se uita la dînsul, cu ochii aprinşi de răutate:
40 — Nu ştii nici cel puţin să minţi bine.
— Nu. Şi nici nu ţiu.
422
423
Ea se aşezase din nou jos şi urma a se uita la dinsul ţintă, mişcind nervos din virful piciorului.
— Dacă glumeşti, gluma e de rău gust. De ce nu spui că ai fost acasă?
5        — Fiindcă n-am foBt acasă.
— Atunci unde-ai fost?
— M-am primblat.
— Pe unde?
— A venit generalul la mine şi am ieşit amindoi 10    să umblăm pe jos, — ceea ce mi-a făcut mult bine,
fiindcă stătusem toată ziua închis in casă.
— Pentru ce-a venit Iorgu la dumneta? El se sculă, pierztndu-şi răbdarea:
— De unde ştiu eu? Fiindcă aşa a vrut.
15 Ea tăcu un moment, gîndindu-se; apoi sună şi
zise feciorului să le dea dulceaţă.
— Iar ai fost la prinţesa Smasmi.
— Da, am fost.
Atunci de ce nu spui drept? 20        — Fiindcă nici nu mă glndeam că te poate interesa.
— Ce era? Iar Liga5?... sau literatură romanească8?...
— Şi una şi alta.
— Va să zică In calitatea dumitale de june român boier vrei să joci rolul de protector al literilor şi al
25 fraţilor ghe ghincoloh- - Prinţesa Smasmi înţelege grozav literatura românească, iar dumneta Înţelegi pe prinţesă, — de unde, deci, Înţelegi literatura... Dacă n-ar fi umoristic, ar fi de pllns.
Tlnărul !şi luă chipiul şi foarte politicos se Închină
80    Înaintea ei:
— Astă-seară nu se poate vorbi cu dumneta... Mă tem aâ nu te supăr mai mult şi de aceea mă duc.
— Cum pofteşti.
El îi luă o mină să i-o sărute. 35 — Iar ai vreun congres patriotic urgent?,..
— Nu am nici un congres... şi mă mîhnesti că rîzi de aBemenea lucruri. Eu nu ştiu ce fel de fire eşti: îţi trebuie totdeauna ceva pentru care să suferi sau prin care să faci pe alţii să sufere.
40 Anna rămase deodată locului, încremenită de cuvintele foarte simple, dar foarte drepte ale tînărului.
10
15
20
25
30
3j
Aşa era. îşi duse încet mîna Ia gură, gîndindu-se:
— Ce să lac? Văd şi eu câ-i aşa, şi invidiez pe cei ce pot fi altfel. Dar dacă mă înţelegi trebuie să mă compătimeşti. lartă-mă şi şezi.
îi luă chipiul din mînS şi i-1 aruncă pe canapea.
— Şezi.
El înălţă din umeri şi şezu:
— Mă mir citeodată cum ai putut prinde dragoste de mama copilei ăştia... Aceea, desigur,nu-ţi seamănă.
— Aceea Beamănâ cu dumnevoastră, patrioţii... Comăneşteanu se uită în ochii ei.
— Să mă duc or să stau?
— Cum pofteşti.
— Uite, Anna, stau, ca să nu te las cu părerea de rău de-a fi comis o impoliteţe.
Ea tăcu, privindu-şi minile. Intră feciorul şi le aduse dulceaţă.
— La urma urmei, zise ea, părînd a se hotărî şi servind pe tînăr, sunt ceea ce sunt şi nu mă mai pot schimba'... închide ochii.
— De ce? întrebă el mirat.
— Atîtea lucruri îmi aduci aminte!... Semeni cu mama dumitale cum n-am mai văzut! Aşteaptă-mă un moment: viu numaidecît.
Curioasă era, curioasă şi parcă în adevăr nefericită. Bănuitoare şi deci adesea nedreaptă cu cei pe care-i iubea, mîndră pînă la exces cu ceelalţi, complicată cu sine, îşi trecea viaţa chibzuind, iar nu trăind. Măritată cu un bărbat a căiui fire era tocmai contrariul de ceea ce era firea ei, fără copii, preocupată de a-şr. păstra averea şi a o apăra împotriva generalului, devenise pe nesimţite mică la suflet şi cicălitoare, deşi avea un fond de adevărată nobleţe de gîndire. în viaţa ei casnică fusese cinstită fără merit, căci mîndria o scutea de greşeli şi îndepărta pe bărbaţi de dînsa, — ceea ce n-o Împiedica de a suferi de multele şi nenumăratele înfruptări ale generalului din binele aproapelui. De ciţiva ani, de cind ofiţerul din şcoala de aplicaţie se făcea din ce în ce mai nalt şi semăna tot mai
mult cu visurile ei din prima tinerele, Anna se simţea luată de apă. Ceea ce la început era un sentiment aproape matern, devenise cu vremea o stare sufletească complicată: li era drag ca un copil pe care aproape îl 5 crescuse, incercînd să-1 facă după chipul şi asemănarea ei, şi îi mai era drag ca bărbat care creştea cu personalitatea lui, după legile însuşirilor sale fireşti, cu totul deosebite de ale ei- In vremile din urmă se hotărîse ca tînărul să plece la Fontainebleau, pe vara viitoare.
10 La ideea de a nu-1 mai vedea, Înţelesese că-l iubea cu adevărat. De atuncilncepuaea se chinui şi mai mult, şi a-1 chinui şi pe dînsul. îl ţinea de scurt; vrea să ştie tot ce face şi unde se duce. Smaranda Dudescu, care pretindea că se coboară din neamul Basarabilor Drăcu-
15 Ieşti, era obiectul sarcasmului Annei. Prinţesa Smasmi, cum o chema toată lumea, putea fi luată ca tip al unei stări sufleteşti, ce, pe nesimţite, se deşteaptă în clasele de sus ale societăţii noastre. Născută In străinătate, crescută In străinătate, vorbind limbele stră-
20 ine mai bine decît propria sa limbă, prinţesa îşi adusese deodată aminte că esteromăncă şi româncă neaoşe, de neam mare, şi se pusese a vorbi numai româneşte, a se ocupa de Ligă, a da serate literare, In cari o întreagă clasă a societăţii făcea cunoştinţă pentru tn-
25 tîiaşi dată cu scriitorii şi poeţii români. Curios efect al bătăliei de la Griviţa şi al luptelor de la Plevna, unde sîngele generos al dorobanţilor, vărsat pentru apărarea ţârei, avea aă deştepte atîtea conştiinţe amorţite...
30 în fine, Anna veni, cu o carte in mină.
— Am să mă sprijin pe autori, zise rîzînd.
Apoi, aşezindu-Be lîngă tinăr, deschise un ceaslov plin de icoane şi de sfinţi bizantini:
— Fiindcă te miri adesea de firea mea şi chiar pari 35    citeodată a mă privi de sus, din înaltul nobleţii d-tale8...
şi al prinţesei Smasmi, o să-ţi citesc o pagină din cartea asta. Eu sunt astăzi româncă, fiindcă asta vreau să fiu. Dar tot sufletul meu e de greacă, greacă din Imperiul   roman   de  Orient*,   coborîtoare din
4S6
Porphyrogeniţi, nepoată or strănepoată a Iui Vasile Il-a cel Mare10... Degeaba zimbeşti.
— Hai să zicem că le cobori din Paleologi or Canta-cuzineşti11, că din aceştia tot mai sunt...
5 — Vezi că nu ştii istoria. Porphyrogeniţi Be che-
mau toţi prinţii imperiali, adică născuţi în purpură.
Comaneşteanu se sculă şi se inchină Înaintea ei, parcă în adevăr ar fi fost născută în purpură.
— Te rog să fii serios. Ascultă:
io „Atîta era de mare inriurirea ideii greceşti, incit împăratul merse în pelerinegiu la Acropolea Athenei. Parthenonu), opeia de cincisprezece ori seculară a lui Ictinos şi CallicrateB1*, trebuia să strălucească atunci din candida splendoare a marmutelor
15 sale, a sculpturilor neatinse încă din inze şi metope, a triumfalei sărbători a Panatheneelor. Veneţienii, turcii şi englejii18 nu trecuseră încă pe acolo. Tinereţea eternă a templului Athenei, după vreme de cincisprezece veacuri, rămăsese tot aşa de încintătoare ca la
20 început. Singura schimbare ce se adusese monumentului era transformarea lui, încă din veacul al V-lea1*, in biserică creştină. Cultul fecioarei Măria urmase firesc cultului fecioarei Pallas. îndoita sfinţenie a locului atrăgea la sine pe elini ea şi pe barbarii apusului. în acest
25 sanctuar etern al rasei greceşti, se ingenunche Împăratul victorios, Vasile II, armean de origină, elin prin limbă şi inimă. în limba greacă răsunară cinturile bisericeşti. Cu giuvaerurile şi vasele sacre hrâpite tezaurului din Ochrida13 fu Îmbogăţit altarul Panaghiei18, al acelei
30 „Notre-Dame d'Athenes", cum o numiră mai pe urmă cruciaţii apusului şi baronii francezi ai Achaiei17".
Anna râmase un moment Încurcată. Bucata aceea de literatură i se părea mai puţin frumoasă, acum cînd o cetea cu glas mare, stlnd de sine, fără legătură
35     cu ee fusese înainte şi cu ce venea pe urmă.
—Poate că dumneta nu mă înţelegi, zise ea încurcată.
— Ba te înţeleg prea bine.
— Nu vreau să mă mlndresc. Vreau să explic. Ceea ce era împăratul acesta erau toate familiele de
427
atunci, şi sunt astăzi toţi urmaşii lor, rătăciţi prin lume: care greci, care armeni, care bulgari, prinşi în adlncimea ideii eline şi deveniţi elini cu sufletul şi aspiraţiele lor. Cei ce au moştenit, prin sînge şi prin 5 tradiţii, năzuinţele strămoşilor acestora, nu se pot asemăna cu dumnevoastră: unii pot fi stricaţi, alţii decăzuţi şi şireţi, alţii nobili cu adevărat — dar toţi sunt mlndri şi mai cu seamă toţi sunt complicaţi. Mă înţelegi?
10 — Te înţeleg foarte bine. Numai aş avea de adăo-
gat că, dacă e un merit să te cobori din părinţi iluştri, şi noi avem acest merit.
— Vezi? Zici că mă înţelegi... Nu e nici un merit, nici un nemerit. E un fapt. Dumnevoastră vă puteţi
15 coborî, dacă voiţi, cu toţii din Traian. Nu aţi avut insă totdeauna conştiinţa originei dumnevoastră. A fost chiar un timp, şi poate cel mai interesant, în care n-aţi avut-o de loc: acela al formaţiunei poporului românesc aşa cum s-a transmis el pină în zilele noastre. Şi
20 în asta constă diferenţiarea... Rîzi, fiindcă vorbesc ca o carte. Cu toate astea aşa e: propriu-zis rase noi nu există. Poate, cel mult, să existe încrucişeri noi de rase. Ceea ce constituie bătrlneţea sau tinereţea popoarelor este memoria lor, cu alte cuvinte, conştiinţa vieţii.
25 Eu am conştiinţa că trăiesc de inii de ani, din generaţii în gîneraţii; aş putea zice chiar că o simt această conştiinţă, în neliniştea maa sufletească, în contrazicerile dorinţelor mele, în autocritica din fieee minută a vieţii m3le, în fine, Io. lipsa totală de ceea ce se numeşte
30 naivitate19.,.
Vorbind astfel, se uita la dînsul cu felul de mulţumire al oamenilor ce se cred nepricepuţi de semenii lor şi cărora li se pare că au găsit o explicaţie.
— Mă înţelegi acuma? 35          — Te Înţeleg.
— Şi pe cînd eu sunt aşa, dumneta eşti altfel — dumneta şi amica mea Porţia şi fiica ei Mia: dumnevoastră, aceştia, vă mergeţi drumul în pace, fără nedo-
■428
miriri, fără îndoieli... Ce te uiţi aşa la mine? zise ea, atingîndu-1 cu mina peste obraz.
El, in adevăr, se uita la dînsa, gata parcă   s-o întrebe dacă nu care cumva şi vîrsta fiecăruia putea fi 5    pricina acestor deosebiri; dar n-o întrebă şi tăcu. Ea părea a-1 înţelege.
— Spune I Ce te uiţi la mine atit de curios?
— Mă uit, zise el încet, fiir.dtă edesca mi se fete milă de dumneta. îţi trăieşti viaţa 3n gird, în loc de
10     a o trăi In trai. Dă-mi o mină şi lasâ-mă să ţi-o servi. Ar fi o îndreptare...
Anna, la atingerea mînei lui, păiu a avea dccdată revelaţiunea zădărniciei teorielor ei. îi lăsă mira in voie şi Îşi rezemă fruntea pe cartea in care cetise. Parcă
15    o pace binefăcătoaie se lăsa în gîrduiile ei.
— Scoală-te, zise ea tinărului, care-i sta acum alături, în genunchi. Şi mila e ceva, — cam puţin, dar în fine, e... Ce amintire dureroasă îmi trece prin minte 1 Sărmana Natalia Cântai...
20 Dar nu apucă să sfîrşească bine numele ce rostea
şi uşa se deschise cu zgomot, iar unul din soldaţii de ordonanţă intră ca o vijelie:
— Cuconiţă, vine domnul general!
Anna sărise In picioare şi se uita la dinsul cu ochii 25    aprinşi de mînie. Era atît de furioasă că părea Încremenită. In sfîişit işi regăsi glasul, şr privir.du-1 li>rg, rosti silabă cu silabă.
— Ieşi afară, dobitocule!
Soldatul, ruşinat şi umilit, se Întoarse de unde ve.
30 nise, pe cînd Anna se ducea înaintea lui bărbatu-său, fără măcar a arunca o privire către ttnăr. El îşireluase locul pe scaun şi răsfoia cartea Annei intr-aiuri. Trecură cîteva clipe lungi, minute teribile, in cari im dividualitatea ameninţată nu poate Înjgheba nici o
35     idee limpede.
In cele din urmă se auzi glasul generalului rîzînd ca în vremea cea bună. L'şa se deschise şi ei amîndoi, Anna şi bârbatu-s&u, ir-Duâ la bisţ. Gereielu] ridea să se topească.
429
— Bravo, Aleculel strigă el, bătînd din palme. Bravo, neică! Intri şi tu In tagma noastră, a proştilor!... Că Domnul a zis: „creşteţi şi vă înmulţiţi, nătărăilor", iar Porţia este o porţie şi jumătate!...
5 Şi iar ridea plecîndu-se pe genunchi, şi pocnind din
palme. Anna îl lăsase de braţ, rămasă cu un pas înapoi, şi se uita la Comăneşteanu, ţintă. Acesta, încurcat, privea la ei ca la nişte comedianţi. Ce voiau să zică?
— Da' bine, frate, că m-am întors acasă!... Ei, io    scrim numaidecît părintelui Lupu...
— DeBpre ce? întrebă tlnărul începînd să-nţeleagă?
— Cum despre ce? Ştiu că n-o să-ţi dau eu consim-ţimintul, că fata nu-i a mea, neiculiţă.
Apoi iar se porni pe rls, bătîndu-1 pe umeri: 15 — Bravo ai noştri! Aşa mi te voi: june însurăţel
cu zgarda de git.
— Da' nici n-am gîndit, domnule general!
— Nu-mi umbla cu fleacuri, că mi-a spus mie Anna... Scurt comanda!
20 Comăneşteanu se uită un moment la dinsul, zi-
cindu-şi, parcă fără voia lui: uite ce prost e 1 Anna veni binişor spre el şi-1 atinse pe braţ, vorbind încet şi rătăcit:
— Ţi-am spus să te gindeşti bine. Nu tăgădui, 25    fiindcă am martori că mă rugai în genunchi să-ţi dau
pe Mia... Parcă Mia ar fi a mea!
Tlnărul, încremenit de atîta îndrăzneală, rămăsese mut.
— Hai, Alecule, că măi vorbim... Mă duc să-mi iau 30     port-tabacul. Nu te nelinişti, oă scriu chiar astă-seară
părintelui Lupu.
Intr-o clipă, Anna fu lingă dinsul, strîngindu-i mî-nile In mînile ei:
— Scapă-mă ! Te rog, te implor, nu mă lăsa in bat-35    jocura slugilor!... Am să-1 vir în puşcărie pe mizerabilul acela.
Tremura, se făcuse galbenă şi parcă chiar urltâ... Vanitatea rănită strîmbase armonia linielor figurei.
— Du-te, te rog...
430
Şi fiindcă el nu se putea urni din loc, Înmărmurit de enormitatea sacrificiului ce i se cerea, pentru a înlătura bănuiala unei slugi, — se duse ea.
Rămas singur, indignat de purtarea ei, se răsculă 5 intrînsul sentimentul de dreptate şi, fără a se gindi ce face, lovi în masă cu latul palmei şi zise tare:
— Nu e adevărat!
Atunci Anna, din odaia ei, veni din nou către dinsul:
io — Să ştii că nu mă mai vezi. Dacă nu te poţi ridica peste un moment de slăbiciune, nu ai sufletul unui adevărat bărbat!
— Bine, îmi ceri prea mult I...
— Aşa îţi pare acum. Vei vedea mai tirziu că nu-ţi 15    cer aşa de mult...
Se auzea vocea generalului prin anticameră. Tlnărul plecă, iar Anna ieşi după dînşii, petrecîndu-i,parcă nu s-ar fi întîmplat nimic cu ei.
II
Se ridica luna pe dealurile de la Ciulniţei, luminind 20    cimpurile întinse. Zăpada rotunjea colnicele, umplea afundăturile, parcă un vis ar fi învăluit toată firea în nerealitate.
Sania mergea pe pirtia bătăturită, alunecind şi ea ca o închipuire. Muchia grindurilor da la iveală cîte o 25     colibă fumurie, căpiţe de fîn, şire de paie, cari, în singurătatea dimineţii, păreau namile din poveşti. Locotenentul se uita pe gînduri în slava cerului. Dacă n-ar fi fost clopoţeii de la cai, mersul lui pe întinderea cimpului i s-ar fi părut ridicat in vremuri 30     depărtate. Scoase capul din gulerul blănii şi se uită spre răsărit: o dungă de lumină, parcă mai mult bănuită declt adevărată, năzuia să lupte cu luna- în trecerea neclarificată a imaginelor, i se păru că vede pe culmea unui grind un şir de umbre, ce se scoborau din-3 5    colo pe vale.
431
— Semn de iarnă grea: ies lupii în hăitieuri.
— Pe ce drum suntem, baciule?
— Pe drumul nostru, coane.
Baeiul îmbătrînise. De cînd se întorsese a doua oară 5 in curtea lui Matei Damian, nu Be mai dusese de la el. Cam trist, cam singuratec, se ţinea încă drept bătrinul. Fusese ridicat la rangul de morar, apoi de îngrijitor de moşie, iar acum, de cind curtea de ia Comăneşti ră-raînea tot mai singură, la acela de puşcaş.
10 E drept că văzuse multe, multe petrecuse şi de mul-
te suferise baeiul. După război, cind sămînţa de viaţă nouă încolţea în toate inimele, la Comăneşti se ofilea floarea locului, stăpina văilor, doamna lor a tutulor. Moartea lui Mihai Comaneşteanu zdruncinase din te-
15 melii alcătuirea sufletească a surorii sale. Saşa trăise ciţiva ani ca o închipuire de poveste, plecată spre şoaptele unei lumi nevăzute, bună, blinda ca Întotdeauna, pină ce se stinsese. Bărbatu-său părea pornit şi el pe acelaşi drum. înconjurat de tot ce fusese drag
2u neveste-si, trăia singur la Comăneşti, luminîndu-şi viaţa prezentă cu icoanele trecutului.
Cei doi băieţi, Alexandru şi Mitică, crescuseră şi se făcuseră oameni. Cel mai mare intrase în şcoala militară, contra voinţii părinţilor, cu incăpăţinarea bla-
25 jinâ a naturelor timide; ieşise sublocotenent în artilerie; făcuse şcoala de aplicaţie, — iar acum, locotenent, ales pentru a fi trimis la Fontainebleau, venea să treacă sărbătorile cu tată-său. Cel mai mic era deja în străinătate, unde sfîrşea Dreptul, vioi, harnic, plin
30    de gînduri bune pentru viitor.
Dar de chipul celui mai mare se legau amintiri scumpe tutulor. El moştenise figura mă-si, moştenise numele ei şi, mai mult decît toate, moştenise de la unchiu-său, mortul In război, aureola de speranţe ce
35 pun unele familii pe fruntea unui copil. Tată-său 11 privea lung, se pierdea citeodată in ginduri nesfirşite despre taina de simpatie cu care înconjură natura unele chipuri omeneşti şi niciodată nu-i trecuse prin
minte să-t pară rău că fiu-său lăsase numele părintesc spre a adopta pe acela de Comaneşteanu.
Cind dar locotenentul se dete jos din sanie, în bruma dimineţii de iarnă, tatăl său îi ieşi înainte şi-1 5 strînse la piept, tremurînd. Baciul se rotea prin cerdac, pe Ia geamuri, pe cînd feciorul ridica blana din spatele tînărului. Atunci apăru militarul voinic, nalt şi mlădios, zîmbind de bucurie. Tatăl său bufnea într-aiuri, înecat de emoţiune. în chipul tînărului, blond
10 cu ochii negri, trăia imagina mă-si cu atît de vie asemănare, incit parcă o glumă a naturei ar fi ridicat capul de pe umeri de femeie şi l-ar fi pus pe umerii puternici ai bărbatului. Tată-său nu mai putea rosti nici un cuvint. Deschise uşa de geamuri pe lacarese-n-
15 vlrtea baciul şi-i făcu semn să intre. Bătrinul puşcaş rămăsese in picioare, uitîndu-se lung la tinăr.
— Ă, Doamne, boierule, că mult îi mai seamănă răposatei cucoane 1... Adevărat Sulfină!
Numele rămăsese tînărului de la maicâ-sa- Pe cînd 20     era copil, Saşa il chema Sulfiniţâ, din cine ştie ce apropiere tainică între băiat şi floare. Iar acum, cînd vremea trecuse, baciul găsea şi el că floarea înflorea:
— Sulfină, coane, încheie baciul: floare curată! Ca să facă plăcere Iui tată-său, tînărul intră la din-
25 sul în odaie să se culce. înăuntru era cald. Se dezbrăcă pe jumătate şi, prins pe ginduri, se rezemă de sobă. In casa aceea In care crescuse, în mijlocul lucrurilor ce-l Întovărăşiseră de cind deschisese ochii, domnea pacea unui trecut plin de tinereţe şi de durere. Acolo murise
30 mamă-sa, acolo văzuse ca prin vis pe unchiu-său, acolo se născuse el: tot ce era acum împrejuiul lui fusese şi altădată: statornicia lucrurilor, în care sufletul cel mai turburat îşi găseşte liniştea.
I se păru că-i e frig şi-şi puse pe dînsul o haină. în
35 fuga mişcărilor işi ridică braţul, aşa cum făcea citeodată Mia... Pentru intîiaşi dată se gindea Ia dinsa, de cînd se despărţise de Anna. Mia !... Anna !..- Ce de impresii venetice, in mijlocul acelor nevinovate şi tăcute mărturii ale vieţii lui lăuntricei Tot ce era acolo ii
432
433
vorbea limba iubirii părinteşti, graiul simţirilor adevărate, pe cari numai moartea le curmă. Parcă acolo, şi Anna şi Mia şi prieteni şi tot ce era fierberea vieţii de acum, devenea străin, devenea mincinos... 5        Anna!... Cartea cu icoane greceşti!... Ei, şi!?... Era muncit de nedreapta hotărîre a Annei. Nu e iertat nimănui să robească pe aproapele său, pentru a hrăni o zadarnică închipuire de sine. Vanitatea Annei şi libertatea lui! Da' negreşit că libertatea
10 lui era mai scumpă decît tot. Ce i se putea intîmpla? Să se bată cu generalul sau să-1 despreţuiască Anna... La urma urmei putea să-1 şi despreţuiască, că doar nu putem împiedeca pe oameni să cugete or să simtă cum vor. Făcu un pas către masă, spre a răsuci cheia de la
15 lampă, a cărei flacără se micşora. O rază de lumină cădea pe geamul unui portret. Lăsă lampa şi se apropie de portret. Erau două: unul infăţişea chipul senin al mă-sei; celălalt pe al lui unchiu-său.
între lumina crepusculară a dimineţei de iarnă, ce
20 de-abia se cernea prin ferestre, şi lumina slabă a lămpii, se înfiripa o lume nouă, în care cele două icoane de pe părete păreau a se însufleţi. Din fruntea bărbătească a unchiului se desprindea seninătatea, înrîurirea unei vieţe ce se jertfise de bunăvoie pentru împlinirea
25 datoriei, liniştea clasică a figurilor intrate în pacea eternităţii; pe cînd din obrazul oval al mame-si pornea raza caldă a gîndurilor materne, surîsul vag şi binevoitor al mlngîierii. între cele două imagini iubite, el, realitatea şi tinereţea, se simţea învăluit de puterea
30 lor de umbre, ridicat de pe pămînt şi aşezat între ele amîndouă, şi, de acolo, privind înapoi, spre el, omul cel adevărat. Atunci, fără un moment de îndoială, personalitatea lui i se înfăţişe minjită şi degradată. între cei doi Gomăneşteni, unul mort pentru iubirea de
35 ţară, celălalt refugiat parcă în nerealitate, se forma o atmosferă de idealitate binefăcătoare, în care viaţa lui reală se purifica.
434
Se aşeză pe un scaun, ca şi cum s-ar fi coborît pe pămînt, şi urmă a se gindi. Trebuia să se sacrifice pentru Anna...
Dar problema, scoasă din generalităţi şiredusă ast-5     fel la valoarea ei proprie, îi păru ca nu stă în picioare faţă cu judecata sănătoasă. Să-şi jertfească el libertatea pentru vanitatea nejustificată a unei femei!... Nu era logic.
Nu era. Dar adevărata frumuseţe a sufletului stă 10    tocmai în împlinirea unor datorii ce mai întotdeauna par nelogice. Nu e logic să sufere el, ca să nu sufere ea; dar e foarte frumos.
Şi atunci păru hotărit, — cînd deodată îi veni in minte altă întrebare: dar Mia, fata nevinovată?... 15        Aci era întuneric complect.
Se arunca pe pat, ostenit, simţind că-i huie capul, în încurcătura gîndurilor, i se păru că umblă cineva pe la uşe. Atunci strigă pe fecior; dar în locul lui se ivi figura lui tatu-său. 20 — Nu dormi?
— Intră tată. Nu dorm...
Doctorul Damian intră lung, purtînd într-o mină un pahar cu ceai după moda românească.
— Mi s-a părut că nu dormi, băiete, şi ţi-am adus 25    ceaiul, dacă mai eşti deprins cu el. Ţi l-am făcut eu,
aşa cum ştiu că îţi plăcea...
Deadată toate gîndurile părură a se potoli faţă de blajina figură a lui tată-său.
— Da' nu te-ai culcat. 30           — Nu.
— De ce? Te simţi poate prea obosit.
— Nu. Mă simt, dimpotrivă, odihnit, cu trupul şi cu sufletul, ca întotdeauna cînd viu aici.
Doctorul dete din cap. Se uita în ochii lui fiu-său, 35    gata parcă să-i facă o întrebare ce nu lua formă. în fine, se hotărî a-i zice:
— Cind pleei?
435
28*
— Ar trebui să plec din vreme, pentru ca să mă pot deprinde cu viaţa de acolo şi să mă pregătesc de şcoala politehnică.
— Bine.
5 — Aşa ar trebui. însă cine ştie cum s-o întîmplâ.
— Pentru ce?
— Pentru că e mult mai greu a face decît a zice. Nu mă pot despărţi de ţară, cu toate cusururile ce i le recunose19. Dumneta ce crezi?
10 — Eu, ce să cred... Bine ar fi şi aşa. Dar trebuie
să-nveţi şi să vezi lume. Pentru oamenii moderni, că-lătoriele sunt neapărat trebuitoare. Pentru oamenii de caracter, mai puţin.
Tînărul se uita lung la el:
15 — Dumneta rămîi singur.
— Cam singur. Dar nu trebuie să te îngrijeşti de mine. Eu sunt trecutul, — tu eşti viitorul. Eu te urmăresc peste tot cu gîndul şi sunt prea fericit cînd te ştiu sănătos.
20 Comaneşteanu luase mîna lui tată-său:
— Dar dacă nu m-aş mai duce?... Mîna doctorului tremura...
— Dacă nu te-ai mai duce!... zise el lung.
— Da, repetă tînărul, dacă nu m-aş mai duce!... 25    dacă aş rămlneaaici.... şimaimult: dacă m-aş însura...
ce-ai zice?
— Ce să zic?
— Nu ai fi mulţumit?
— Ba da, — pentru mine. 30         — Şi pentru mine?
— Da...
Comaneşteanu începu a ride, fericit de-a simţi bucuria lăuntrică a lui tată-său, care lupta cu gîndul datoriei părinteşti. Amîndoi se socoteau obligaţi să-şi
35    ascundă năzuinţele personale, părintele voind a îndemna pe fiu să meargă în străinătate, deşi dorea tocmai contrariul; fiul părind hotărît să rămînă în tară şi să se însoare, deşi poate că dorea altceva. Tînărul deveni deodată serios.
40 — Ascultă-mă, tată. Eu văd şi înţeleg foarte multe
lucruri; nu am însă destulă voinţă spre a îndrepta
436
greşelile noastre ale tutulor. De ee ai zis că pentru oamenii de caracter călătoriile nu sunt neapărat trebuincioase?
— Am zis aşa o vorbă în vînt.
5 — Ba nu, fiindcă pare un nonsens, dacă nu mi-1
explici, — caracterul fiind tocmai singurul bine cu care ne naştem şi pe care Împrejurările dinafară nu ni-1 pot lua nici nu ni-I pot preface.
— Se poate... E ceva cam aforistic. La tinereţe 10 aforismele sunt încîntătoare. Mai tirziu Insă contrazicerile vieţii pulverizează adevărurile sufleteşti găsite de alţii, şi atunci aforismele nu mai fac două parale... Caracterul se preface şi el, ca tot în lumea asta, şi, pentru a-1 păstra într-o desfăşurare logică, e
15 bine a nu schimba condiţiunile de viaţă în care trăieşte. Lumea cea mare se freacă şi se rostogoleşte ca valurile oceanului, cari sunt toate rotunde, iar omul are, la temelia vieţii lui sufleteşti, darul nepreţuit al imitaţiunei... Cine a călătorit mult, a cetit mult şi
20 a gindit mult poate doblndi o originalitate literară, dar rareori o originalitate de caracter. Numai cine se naşte cu o putere de viaţă neţărmurită, cu patimi mari, cu pofte violente, are şanse să străbată in lume neschimbat; pe toţi ceilalţi îi nivelează viaţa — din fe-
25 ricire.
— De ce, din fericire?
— Fiindcă altfel numai oamenii lui Nietzsche ar rămînea In picioare, trăind ca într-un balamuc.
— Atunci, tată, cum rămîne cu caracterele?
30 — Rărnine aşa: cine vrea să-şi păstreze nota per-
sonală a poporului sau a familiei din care se coboară e bine să stea acasă; comparaţia trage după sine imitaţia, iar imitaţia omoară originalitatea...
— Aforism, tată. 35         — Se poate.
— Atunci ne-am înţeles: nu mă mai duc în străinătate şi poate... mă şi însor.
Doctorul aştepta ca fiu-său să-i spună mai mult; cum însă acesta se opri din povestit, tăcu şi el. Se uita 4o    numai, se uita lung la tinăr, rostogolind în minte cine ştie ce imagini din trecut, scumpe lui, căci ochii i se
437
umplură de lacrămi, iar mîna i se rezemă încet de braţul tînărului-.
— Cine ar putea zice că tu eşti copilul cu care mă jucam eu acum 20 de ani?...
5 Comaneşteanu rise cu plăcere:
— Atîta am devenit de hursuz?
— Nu. Ai devenit bărbat, şi acuma îmi eşti drag altfel... Dar tu, acela de atunci, şi eu, acela de atunci, unde suntem?... Vorbeam adesea cu maicâ-ta despre
10    voi, cînd eraţi mici... îţi mai aduci tu aminte de dînsa?
— Cum să nu-mi aduc aminte!...
Vorbele Ii se înecau în piept, pe cînd gîndurile lor pluteau în aceeaşi lume trecută. Şi stau acolo amîndoi, fără a hotărî nimic, ca doi vlăstari rămaşi dintr-o 15     pădure veche.
Doctorul se sculă tot el, şi făcînd clţiva paşi prin cameră se opri din nou In laţa tînărului:
— Aş fi dorit să-ţi vorbesc şi de afaceri, dacă erai hotărît să pleci... Datoriele noastre cresc...
£0 — Adică ale mele, tată.
— Cum însă zici că nu mai pleci, vom vorbi altă dată. Te las, că poate vrei să te odihneşti.
— Nu.
După ce doctorul ieşi, fiu-său, rămas singur, se 25     simţi coprins dc-o nespusă dragoste pentru bătrfn, dragoste şi milă. Il înţelegea aşa de bine, fiindcă erau amîndoi din acelaşi aluat: frica de realitate,temerea de a răni pe alţii, delicateţea adevărată, ii făcea pe amindoi să fie pururi victimele semenilor lor cind ae 30    ocupau de afaceri. El se Încurcase în datorii, fără sâ ştie cum:   comitetele  patriotice,  Liga, prietenii, şi mai presus de toate lipsa de socoteală şi de control 11 siliseră să se imprumute in dreapta şi în stingă şi să se înfăşure în iţele dobinzilor ca o muscă în pînza unui 35    painjen. Aştepta pc frate-său ca pe Mesia, să-1 scoată din greutăţi, căci acela avea altă fire.
Şi gîndind astfel, îşi bău ceaiul şi se îmbrăcă. Ziua se vestea bună. Soarele se înălţa peste lumea sclipitoare de zăpadă. Se vedeau pe drum vite rătăcite, cu 4 0    părul miţos, cu nările fumeginde. Pe sub streşinele
ţărăneşti sfîrîiau vrăbioi, zgribuliţi de frig. Prin copacii din curte clămpăneau ciorile.
Prins deodată de dorul de a trăi din viaţa aceasta plină de sevă lăuntrică, Alexandru Comaneşteanu trecu 5 repede in odaia de alături, unde ţinea armele, luă o puşcă, puse cartuşe In amindouâ ţevile şi ieşi afară sub pomi, unde le descarcă in gloata ciorilor. Un nour negru se ridică din ramurile pline de cuiburi şi un zgomot infernal umplu aerul de croncăneala sălbatecă 10 Pe cînd el scotea cartuşele goale din ţevi, se ivi
baciul Micu, înconjurat de ogari, parcă mirosul de praf de puşcă l-ar fi deşteptat din toropeală.
— Ale dracului cioci!... Am vrut eu să le dărîm cuiburile, da' unde mă lasă boierul...
15 — Ce mai faci, baciule? il întrebă Alexandru cu
glas voios.
— Ce să facem, coane! Cu pustiele astea de bătri-neţi...
— Tot voinic, tot harnic !
20        Baciul zîmbea, dind din cap:
— Ia, de azi pină mîine.
— Ce-ţi fac ogarii? Văd că i-ai înmulţii.
— Se înmulţesc ei, bată-i vina lor...
Apoi fluieră într-aiuri ca un şarpe, şi deodată ie-25 şiră de prin toate găurile o puzderie de ogărime, lungi in picioare, cocirjaţi de mijloc, pe care săreau căţeii, cu labele groase. Nici o manifestare de bucurie pe ei, nici o gudureală: serioşi, cu coada covrig, stau lîngă baciu, aşteptlnd parcă un semn. 30 — Mulţi ai, baciule?
— Tot sunt, coane.
— Hai sâ eşim la cîmp.
— Cum ăi porunci.
— Striga la grajd să ne puie caii.
35 Baciul păru întinerit. îşi trase ciubotele după el
mai din plin, şuicrind la ogari şi se duse spre grajd sâ
ajute vizitiului la pusul cailor.
Vîntul aruncase zăpada prin uliţele satului atit
de neregulat, încît unele case erau tntroienite pină la 40    streaşină, pe cînd «Hule. pe linia din faţă, erau cu
totul libere. Sania trecea prin nămeţi adinei sau se
430
hîrşea pe pămintul Îngheţat. Caii tineri, nescoşi din grajd de mult, umblau cu nările in vînt, orbiţi de lumină, gata să se sperie de toate nimicurile.
Trecură prin sat îără greutate, dar cind ajunseră 5 Ia barieră, un ciine, sărit ca din pămînt. dete vint cailor. La cimp, zăpada era deopotrivă de înaltă peBte tot, iar pirtia bună. Aci, goana nu mai era împiedecată de nimic. Fugeau caii tineri pe albul pămîntu-lui, spintecînd văzduhul ca păsările cerului. Sania 10    aluneca pe linia drumului ca o glumă.
Vizitiul se răsturnase pe spate, trăgind de hăţuri fără nici un folos.
— Ţine, mă!
— Nu mai pot, coane, că mi-au tăiat mînile-
15 Comăneşteanu se sculă in picioare şi luă el hăţu-
rile, pe care le lăsă libere. Caii, mai mult declt fugeau, nu puteau să fugă. Atunci ee puse cu biciul pe ei. De unde găsiră putere să fugă şi mai mult, nu Be putea bine pricepe, — dar fugeau şi mai mult. Aerul rece tăia
20 obrazul şi oprea respiraţia. Comăneşteanu, după eîtva timp, Încercă să stringă hăţurile, sperînd că acum voinţa lui va stăpini avlntul lor nebunesc. Nimic. Atunci, la un limpeziş de drum, li cîrmi la dreapta, pe cimp, lâstndu-i eă alerge către o muche de deal 1...
25 Cînd, în fine, părură că nu mai pot, inceică iar
să-i oprească, şi, in adevăr, ti opri. Dar, parcă ar fi fost Înnebuniţi de propria lor fugă, caii tremurau, Bforăind şi întorclnd ochii roată în ţoale păiţilp. Eiau minunaţi. Se mişcau pe ei toate vinele; fumega abu-
30 rul dintr-lnşii ca dintr-o apă clocotită; băteau din picioare, răscolind zăpada  cu copitele.
Comăneşteanu se dete jos să-i privească.
— Cucoane, nu te da jos, zise vizitiul cu hotSrlre.
— De ce?
35 — Calu miroase a lup...
N-apucase bine să zică vorba, că deodată, mişcaţi parcă de acelaşi resort, ogarii o porniră In goană apre muchia dealului, iar caii răsuciră senin Sn Ice şi o rup-seră Ia fugă din nou.
Comăneşteanu, rămas singur, începu a rîde, pe cind baciul arunca puşca din sanie, stngînd eît îl lua gura:
—- Cucoane, puşca 1 5        El luă puşca din zăpadă, o şterse bine, apoi Îşi cercetă plumbul din cartuşiera cu care era SncinF şi puse in ţevi postii. După aceea îşi ridică botforii răs-frinţi şi se întoarse spre ciini.
Scena ce i se infăţişe îi păru nouă şi interesantă, io        Parte din ogari, cei mai bătrini, se repeziscră spre lupi, pe cînd cei mai tineri păreau a-1 aştepta să le vie în ajutor. Lupii, în loc de a fugi, se Întorseseră spre clini.
Prins deodată de un fior cald, Comăneşteanu eări 15    ln lături, cum făcuBeră caii, şi se repezi spre deal, strigind ca un nebun. — Uite lupul, mă I...
Clinii toţi ţişniră prin zăpadă către muchia dealului. In repeziciunea imaginelor, tînărul işi vedea
20    umbra pe luciul stelat, cum alerga alături de dlnsul.
Pe deal însă gluma se îngroşa. Doi ogari erau sfî-şiaţi în bucăţi. Cu părul zbirlit, cu ochii sticlind de hămeseală, lupii tăbărîseră pe hoiturile clinilor, trăgind cu dinţii in lături hartanurile de piele şi de oase.
25 Comăneşteanu descarcă amîndouă ţevile în hâitic, dar fără nici un folos. Atunci, hipnotizat parcă de priveliştea ce avea în faţă, se opri. Cimpul Întins se vedea plnâ cine ştie unde, fără o pată, Jără un semn de viaţă, decît Bănia cu caii, ce fugeau nebuni spre
30 casă.
Desfăcu repede ţevile, aruncă cartoanele arse şi puse la loc două cartuşe cu glonţ; apoi se apropie, deschise pasul spre a se rezema bine şi ochi: cu un foc, culcă la pămînt un lup; cu al doilea un altul. Iar în-
35    rărcă puşca.
Toată învălmăşeala de lupi şi de clini se cobora acum pe valea ceelaltâ. Cind ajunse pe muchia dealului, scena ce i se înfăţişă i se păru dezgustătoare: doi dintre ogarii cei mai bătrini stau tolăniţi la pă-
4o mint, trăgind din coşul tovarăşului lor omorît. Ceilalţi goneau lupii, cari fugeau pe vale.
440
441
10
15
20
25
30
35
40
Comaneşteanu parcă se simţi el însuşi sălbătăcit şi crud. Se apropie de clinii ce mincau şi-i lovi cu piciorul în coaste, strigînd: „ţine lupul, mă!". Unul din ogari se sculă, chelălăind; celălalt Insă clămpăni cu gura către piciorul ce-1 lovea. Atunci, el, fără să-şi dea seama de ce face, întinse puşca spre cîine şi-1 omorî pe loc. Apoi, tot mai aprins, se luă după lupi, asmuţind ogarii şi chiuind ca un nebun:
— Uite lupul, mă!...
Goneau cu toţii pe povîrnişul dealului, ogarii sărind, el alunecînd, însufleţiţi de acelaşi instinct de fiare sălbatice. In goana lor, un cîine îi tot tăia drumul, jumătate jucîndu-se, jumătate mîrîind. El se opri un moment şi se uită la dînsul: îi sticleau ochii în cap şi i se încreţeau mustăţile deasupra dinţilor cîineşti. Atunci plecă puşca cu ţevile în jos şi chemă pe ogar la sine, mîngîindu-1 pe cap. Cîinele se linişti ca prin farmec, parcă acest act de blîndeţe l-ar fi scos din sălbătăcie şi l-ar fi întors la starea lui domestică. Impresionat, Comaneşteanu se opri de tot, se ridică iar pe muchie şi fluieră spre ogari, ehemîndu-i spre dînsul.
Acum, cînd începea să se domolească avîntul vî-nătoresc, revenea conştiinţa stării in care se găsea: încotro să-şi îndrepte paşii?
Deocamdată rămase cu ochii ţintă pe orizont: se juca lumina în palii strălucitoare, parcă o mînă nevăzută ar fi ţesut o pînză de argint ridicînd şi coborînd iţele. Cerul părea de sticlă. Nici o vietate, nici un semn de urma omului. întinderea albă, nesfîrşită, ce ee pierdea In jocul luminei din marginea orizontului, umplea sufletul de pace şi oarecum de nepăsare, parcă fiinţa îngustă a trecătorului s-ar fi simţit mai aproape de nefiinţa imensă a totului. Ce voia Anna? Ce voiau toţi cei dimprejurul lui, rauncindu-se după himera fericirei? Parcă niciodată nu se simţise el, cu lipsa lui de voinţă, mai Înţelept decît în minutul acela fugar, tn care zădărnicia pacinică a naturei îl învăluia din toate părţile.
„Fie voia lor" era gîndul lui cel din urmă.
Şi se întoarse iar spre elini, chiuind şi fluierin-du-i, — cind o descărcătură de puşcă îl făcu să-şi îndrepte ochii pe valea de pe care venise. Era baciul Micu. Alerga bătrinul cît îl iertau puterile, plin de 5 zăpadă pe spate, ingrijurat. De îndată ce putu vorbi, Îşi dete drumul necazului.
— Sărac de maica mea, cucoanei că glndeam că nu mai văd zi albăl...
— De ce, baciule?
io        — Păi se poate sâ te las eu Intre lupi?
Tînărul rîdea de plăcere şi de dragoste pentru bătrîn:
-— Ai sărit din sanie !
— Da' bate-o-ar Dumnezeu de tîrlie, că nu ştiam 15    cum să mă arunc jos...
— Şi cum te-ai aruncat?
— Da' parcă eu ştiu !... Comaneşteanu rîdea cu plăcere:
— Ei, acuma ce ne facem?
20 — De asta nu mă tem eu, coane, că om merge spre
al de Ieremia Mocanu... Mă gîndesc numai ce-o să zică boierul, cînd o vedea sania goală.
— N-o să zică nimic, că doar ştie că nu sunt singur. Cu baciul Micu unde nu mă duc eu !...
25 Bătrinul păru mulţumit. îşi adună cîinii de pe
dealuri, clţi mai erau, şi o porniră pe creasta muchii, înspre  Ieremia Mocanul.
III
De la tîrla lui Ieremia fură trimişi oameni în toate părţile, cu cîte un bilet din partea tînărului, spre a
30 înştiinţa pe tată-său că nu i se întîmplase nimic şi că se ducea spre Făurei, moşia Annei Villară, care era mai aproape de tlrlă decît a lor.
Cînd ajunse, către seară, la Făurei, găsi pe toată lumea adunată la ceai: doctorul Damian, generalul,
35 nevastă-sa Anna; apoi Mia, părintele Moise Lupu şi soţia sa, Porţia. Aceştia din urmă veniseră în ţară, chemaţi de Anna, să petreacă sărbătorile cu fiica lor.
442
443
15
La intrarea lui Comaneşteanu, se produse mişcarea de jenă şi de curiozitate Ia care dă loc sosirea unui oaspete. Generalul Villară era în mare discuţie eu părintele Lupu şi cu Anna, asupra literaturei româ-5 neşti. Pentru un moment, discuţia fu lăsată la o parte. Urmă foiala în dreapta şi in stînga a grupurilor. Generalul prezentă pe Comaneşteanu preotului şi soţiei sale, după bunele lui deprinderi umoristico-sentimen-tale.
10 — Iată, părinte, junele nostru soţial-democrat21, vinător de fiare sălbatice şi mincător de inimi. Cu botforii ăştia pare a se cobori din Mihnea-cel-Rău, pe cind în realitate el este Alexandru-cel-Bun. Maică presbitero, ţi-1 recomand: dacă vrei să fondezi pentru a doua oară Sarmisegetuza, ăsta ţi-e omul.
Porţia zîmbi frumos, intinzîndu-i mîna, pe cind preotul se uita lung la el. Tînărul vedea pentru întî-iaşi dată pe părintele Moise Lupu: nalt, voinic, cu o frunte netedă, cu ochii senini, plini de hotărire băr-20 bătească; cu obrazul ras, lăsind să se vadă gura fină; îmbrăcat curat, cu reverenda aninată elegant pe spate, nu semăna întru nimic cu preoţii de toate zilele.
îşi strinseră mîna unul altuia cu evidentă plăcere şi prinseră a şedea şi a asculta convorbirea celorlalţi. 25 Anna şi cu generalul erau cufundaţi într-o critică
nesăbuită, cum de cele mai multe ori se întîmplă românilor, despre tot ce aveau în ţara lor, oameni politici, literaţi, aetori, muzicanţi, pictori. Totul era nul, după dinşii; totul era străin22: 3o — Fleacuri, părinte, zicea Anna. Tot ce vezi d-ta la noi e minciună. Sub masca înşelătoare a patriotismului, sau a interesului pentru literatură, sau a iubi-rei de aproape, se ascund două cauze: căpătuiala şi vanitatea. Dumnevoastră, cei de peste munţi, sun-35 teţi iluzionări. Vă închipuiţi că la noi e pămîntul fă-găduinţii...
Preotul se uita trist în fundul paharului cu ceai. Anna simţi că vorbele ei strîmbau linia sufletească a părintelui Lupu; de aceea, cu o mişcare plină de gra-40    ţie, ae apropie de el, îi turnă ceai din nou in pahar, zicîndu-i încet:
— Nu-i aşa?
— De, doamnă 1... Parcă n-ar fi aşa. Noi suntem iluzionări 1... Dar ce alta putem să fim? Dacă n-om privi către domnia-voastră, către cine sâ privim?...
5 —Către dumnevoastră înşivă.
— Sărmanii de noi! Sâ privim la mizeriele noastre ! Pe acelea Ie suferim, şi privim către domniele-voastre, că aşa e în firea omenească: să treacă viaţa în necazuri şi să tot spere.
10 Apoi preotul zîmbi şi se uită ţintă la Anna, hotă-rit parcă să spună ce avea pe suflet:
— M-aş ruga de iertare, doamnă, numai eu socotesc că domnia-voastră judecaţi rău ţara şi oamenii ei. Noi, care trăim la o parte, vedem poate mai limpede
15 decît domn iele-voastre cum stau lucrurile. De ce vă tînguiţi? că n-aveţi oameni? Ii aveţi, numai nu ştiţisâ-i preţuiţi şi să-i respectaţi.
— Cum o să-i respectăm noi, dacă nu se respec-tează ei 1 Şi care sunt aceşti oameni grozavi? A murit
20    Brătianu, a murit Catargiu, au murit bătrînii din generaţia cea mare. Cei ce au rămas sunt pigmei. „Aţi rămas voi, epigonii33", cum zice Eminescu. Preotul dete din cap, trist.
— Nu este aşa, doamnă. Aş putea să vă prind cu 25    vorba şi să vă dovedesc că prin chiar citaţia domniei-
voastre recunoaşteţi marea înrîurire a unui poet. Dar nu o fac, pentru anume cuvinte.
— Spune, părinte, cuvintele, zise generalul cu glas de comandă.
30 — Cuvintele sunt că, pentru fiecare epocă, pesimiştii găsesc epigoni. Dar nu despre asta e vorba. Mie îmi vine foarte cu greu să citez nume proprii. Numai dacă mă siliţi, o să ies din rezerva mea.
Apoi preotul se aşeză bine in scaun şi începu:
35 _ Domnia-voastră aveţi oameni politici, şi lite-
raţi, şi artişti, ca toate ţările depotriva noastră,ca Belgia, ca Olanda, ca Portugalia, ba unii poate mai mari decît timpurile lor.
— Bravo, ai noştri, părintele! strigă generalul. 4o         — Da... Aveţi oameni ca d-nii Sturdza, Carp, Maiorescu; aveţi alţii mai tineri, ca d-nii Take lonescu,
444
445
i
Marghiloman, Filipescu, Haret, fraţii Brătieni, a] căror patriotism, a căror înţelepciune sunt mai presuB de orce Îndoială. Numai, ei luptă, ei In lupta lor pot fi violenţi, cruzi, adesea chiar nedrepţi unii cu alţii. 5 Nu vă este însă iertat domnielor-voastre să confundaţi lupta lor cu viaţa lor. D-nii Sturdza şi Carp sunt două adevărate caractere, cel dinţii prin patriotismul aău ridicat la cea mai Înaltă expresie, prin munca sa fără preget, prin puritatea vieţii sale; tel de al doilea 10 prin claritatea şi înălţimea ideilor, prin farmecul persoanei şi al graiului său, prin aceeaşi viaţă exemplară ca şi cel dinţii. Şi amîndoi sunt Înzestraţi de natură cu marea calitate care face din oameni şefi: voinţa2*.
— Aşa este, întări generalul.
15 — Cît despre cel de-a 1 treilea om politic al domnie-lor voastre, care este oarecum şi al nostru, nu vă veţi mira dacă vă voi spune că el este cel mai frumos produs al renaşterii vieţii noastre româneşti.
— Ba eu mă mir, ziee Anna, cu evidenta intenţi-20    une de a-1 sili să urmeze mai departe.
— Mai intîi, dacă eu vorbesc astăzi româneşte ca domniele-voastre, lui i-o datorez.
— Cum asta?
— Vă spun numaidecit. De Ia începutul veacului 25 pină astăzi, România nu a avut un bărbat care să reunească toate calităţile fondamentale ale rasei la un mai înalt grad: conservator în esenţa firei sale, cum este poporul individual; entuziast, cu o notă de linişte intensă In căldura sufletului, aşa cum e poporul co-
30 lectiv; optimist vajnic, cum sunt toate firele sănătoase, prin care natura noastră omenească îşi trece caracterele sale esenţiale din valvulâ in valvulă; bun şi generos din aplecare firească; cumpănit, rece şi chiar crud, acolo unde convingerile sale puternice
35 11 silesc să-şi stăptneascâ pornirile optimiste; de cea mai incintătoare sinceritate în toate actele vieţii, acesta este omul cum l-am întrevăzut eu. Dacă la aceste calităţi fondamentale se adaogă o cultură clasică de cea mai bună alegere, o fericită înclinare
4o către idealism, către tot ce este mare şi frumos, o pornire instinctivă, ca la pasările migratorii, de a călători
446
şi a-şi Împrospăta necontenit capitalul dc impresii, uşor Be va înţelege la ce grad de armonie au ajuns facultăţile sufleteşti ale unui asemenea om în dezvoltarea lor. Wundt25 zice că bărbatul trebuie să fie san-5 guin în faţa micelor suferinţe şi a micelor bucuriii ale vieţii zilnice; melancolic în momentele hotăritoare; coleric împotriva impresiwnilor ce încătuşează interesele sale cele mai grave; flegmatic in executarea hotărirelor ce-a luat. Aşa este domnul Maiorescu2*.
10 Astfel alcătuit de fire, cînd, la 186P, România a intrat, prin alegerea dinastiei actuale2', fn evoluţi-unea ei normală, d-l Maiorescu, tinăr de tot, s-a aruncat cu trup şi suflet in lupta de regenerare.
Oamenii cari lucraseră la ridicarea statului nostru
15 actual, ca entitate politică, întrebuinţaseră toate mijloacele pentru atingerea scopului lor; entuziasm, jertfe băneşti, surghiunuri; latinizare la unii, franţu-zire la alţii; tradiţii muscăleşti sau fanariote, care alcătuiau fondul de rezistenţă; lipsă dc scrupul in
20 alegerea mijloacelor; o năzuinţă de falaâ erudiţiune şi deci de renume pe nedrept întemeiate; o firească înclinare către cîştiguri mari şi muncă puţină. Toate acestea alcătuiau plcla groasă, prin care trebuia să străbată lumina viitoare.
25 In asemenea împrejurări, era firesc ca cea dinţii
preocupare a unei minţi organice să fie dezgărdinarea vieţii naţionale din cadrul acesta putred.
D-l Maiorescu trebuia fatal să înceapă prin critice. Ca un arhitect, pus In faţa unui oraş ciudat, cu
90 case strîmbe, cu strade liiride, cu palate de scînduri, cu turnuri smintite, dar cu o aşezare pitorească, in-tr-un aer sănătos şi dătător de viaţă, — cea dinţii grije a sa a fost de „assanare". Trebuia mai întîi dărimat tot; apoi, luind de la ţăran forma colibei sale, strea-
35    şina şi prispa sa, trebuia reconstruit tot28.
Şi, în adevăr, lupta Începu. Pe de o parte dărăpă-narea şandramalelor noasiie latino-blcsione29, în care pielea era „mantellulu universale allu corpului animale"; bombardarea redutelor de la Revisia contem-
40 porană30, unde fugiseră franţuziţii; în fine, luarea cu asalt a Întregii lumi româneşti31. Pe de altă parte, or-
447
1
r
ganizarea „Juniraei"32; cercetarea limbei şi a folclorului*3; trimiterea in străinătate a tinerilor celor mai de talent, ca EmineBCU, Xenopol, Panu şi aIţiiM; înfiinţarea de cursuri serioase la Universitate, unde pro-5    fesorii veneau regulat şi făcea" lecţii ascultate.
în starea actuală a limbei noastre romaneşti, cind un părinte de la Cimpulung primeşte scrisoarea fiului său, student în Bucureşti, şi o citeşte, şi o pricepe, habar nu are de recunoştinţa ce datoreşte d-lui Maio-10 rescu şi şcoalei de la Iaşi. E aşa de natural să scriem cum vorbim ! — astăzi85.
In mijlocul acestei lupte d-1 Maiorescu sta în fruntea tutulor.
Din cel mai bun critic şi cel mai ascultat profe-
15 sor, o dată intrat în Cameră, devine cel dinţii orator36. Acelaşi sistem de critică împotriva goliciunei buhave a frazeologilor, aceeaşi pregătire in expunerea cbes-tiunelor, aceeaşi cumpătare şi frumuseţe in elocuţiunea parlamentară, ca şi în critica literară, ca şi pe ca-
20 tedră. Devenit ministru al învăţămîntului Public, este şi rămine, cu alţi doi urmaşi37, cel mai bun ministru, îmbrăţişînd cariera de avocat, îşi face in for cel mai mare nume...
în repedea această ochire asupra unui trecut atit
25 de aproape de noi, şi cu toate astea atit de depărtat, prin grabnica schimbare a planurilor, cu anevoie se pot expune greutăţile de tot felul ce a avut de învins omul ce ne ocupă. îmi aduc aminte, cum ne istorisea odată, intim, de necazurile sale, la ieşirea din pri-
30 mul minister38, cari însă, oreît de mari erau, nu-i ridicaseră nimic din seninătatea sufletească38. Cită energie! Ce putere iniţială a trebuit să aibă, ca, tre-clnd prin atîtea greutăţi, străbătînd prin calomnii, intrigi şi injurii, să ajungă totdeauna şi peste tot la
35     locul întîi!
Şi astăzi cînd, ajuns pe dealul liniştei, priveşte cu seninătate către valea in care noi ne mişcăm in libertate, e bine ca imnul recunoştinţei noastre să se urce către acela ce ne-a dat tot, precum în vechime
40    panatheneele se urcau către Minerva. — Ei bravo, părintel
448
— Trebuie ca domnia-voastră să vă deprindeţi, zise preotul mai departe, cu respectarea şi iubirea oamenilor mari ai ţării, să părăsiţi felul de scepticism fals, pe care l-aţi botezat zeflemea, sub care ascundeţi şi năbuşiţi atîtea simţiri naive şi frumoase. Domnia-voastră doamnă, aveţi instituţiuni culturale foarte interes, .ite, aveţi o literatură şi mai interesantă; le cunoaş ,eţi?
■ii   — Caift sunt acestea?
— Sunt atîtea... Numai nu voiţi să le cunoaşteţi: demia, Teatrul Naţional, Atheneul.
•un Maimuţării! Lucruri luate de la alţii cu top-ta.. cari nu decurg din natura şi raţiunea de a fi a poporului40.
—- O, Doamne! zise preotul, dînd din cep. Dacă e să judecăm lucrurile astfel, ce decurge din natura şi raţiunea de-a fi a poporului, sărmanul? Au domnia-voastră, doamnă, vă Îmbrăcaţi, gîndiţi, trăiţi după natura şi raţiunea de-a fi a poporului? Vorba asta, pe care toată lurr o întrebuinţează, în toate împrejurările, ar trebi sată la o parte, fiindcă ee ru spune nimic, sau spune L ea mult. Nu spune nimic, deoarece toate popoarele tinere, cari vor să se pună în curent cu civilizaţiunea m iernă, trebuie să treacă printr-o epocă de salturi. Gredi ţi domnia-voastră că era cu putinţă să aveţi drumuri-de fier, maşine de treierat, Parlament, oratori, comediarţi, critici ca domnia-voastră, concerte şi altele, dacă aţi fi urmat legea strict evolutivă? După această lege, ar fi trebuit să fiţi astăzi la diligenta cu patru cai Înaintaşi, Ia bătutul porumbului cu ralăciucele, la adunare de notabili, la căluşari, la doinele cîntate din fluier, — şi nu sunteţi acolo. Nu numai că nu sunteţi acolo, dar încă voiţi să fiţi dincolo de statele bătrîne, cari, în adevăr, au urmat calea evolutivă în dezvoltarea lor. Şi, dimpotrivă, vorba asta, „natura şi raţiunea de a fi a unui popor", spune mult atunci cînd o minte adîncă o aplică la o Întreagă epocă şi caută legătura ascunsă a evenimentelor mari cu firea poporului. Şi chiar atunci, ea tot nu poate fi absolută41.
449
Duiliu Zamfir eseu — opere. voi. tt
10
15
30
25
30
35
40
460
Aşa că, revenind la ce Bpuneam adineaori, dom-niele-voaBtre aveţi o Academie, pe care mulţi o critică, dar puţini o cunosc. Această instituţiune culturală face trei mari lucruri pentru poporul românesc: a) adună fără preget toate documentele după cari se va alcătui istoria noastră naţională; b) Întruneşte o dată pe an pe bărbaţii poporului din toate unghiurile româneşti; c) dă avint învăţăturilor ştiinţei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. Fost-aţi domnia-voastră vreodată la Academie, doamnă?
— Ce să caut la Academie, cînd cei mai buni scriitori ai noştri nu sunt acolo?
— Vedeţi ce fel de judecată aveţi?... Mai inlii nu e exact că cei mai buni scriitori români nu sunt acolo. Unii sunt, alţii nu. Membrii Academiei sunt şi ei oameni, şi ca atari nu Ie putem pretinde să primească Intre dînşii pe aceia dintre scriitori eari întli li acopăr de insulte şi apoi Ie cer votul43. Dar nu despre asta e vorba. Vă rog să mergeţi o dată la Academie, să vedeţi localul, să vedeţi cărţile, să cereţi să vi se arate documentele originale ce se păstrează acolo... Luaţi cel puţin dezbaterile Academiei, vedeţi partea administrativă, spre a vă încredinţa de marele foloase culturale ce le trage ţara. Ştiu că sunt şi mulţi nemulţumiţi, — că doar nu degeaba firea noastră omenească e alcătuită din pulbere şi vanitate.
Aveţi apoi Teatrul Naţional... Anna îl întrerupse c Întind fals.
— „La noi e putred mărul, a zis de mult poetul"".
— Se poate să aibă dreptate poetul, că altminteri n-ar fi cu putinţă ca fiecare destrăbălată deactorîţă, care vă Boseşte din Paris cu un haitic de comedianţi hămesiţi, să vă ridice In 2—3 zile sume enorme, — pe cind nu găsiţi 10 zloţi să mergeţi la teatrul româ-
nesc
44
— Bravo, aşa este.
— Rogu-mă, doamnă, să nu-mi luaţi în nume de rău cuvintele ce am rostit — numai nouă, celor ce rar venim pe la domniele-voastre să ne luminăm sufletul în graiul românesc, ne vine foarte cu durere clndvâ
10
15
20
25
30
35
40
vedem că despreţuiţi tot ce aveţi mare, şi năzuiţi numai spre ce au alţii caraghios or nemoral...
Uite, eu îmi aduc aminte, sunt acum mulţi ani in urmă, de un actor al domnielor-voastre care juca pe Hamlet.
— Manolescu.
— Aşa, Manolescu. Artă mai mare ca la omul acela n-am văzut46. E drept să spun că eu sunt fără multe cunoştinţe în ramura aceasta, că nu ne este iertat să mergem la teatru. Dar, orcit sunt de mărginit, totuşi inţeleg şi eu lucrurile. şi mi s-a părut că omul acela era un mare artisl. Mai era apoi un altul, răposat şi acela, anume Iulian**. Şi tot aşa îmi închipuiesc că aveţi astăzi alţii. Şi ştiu că sunt actori şi cintăreţi români, pe la teatrurile străine, cari fac cinste neamului lor17. Ceea ce ar dovedi, doamnă, că românul are toate aptitudinile artistice şi literare ale celorlalte popoare, dar că aceste aptitudini nu se pot dezvolta în ţară la dinsul, din pricina indiferenţei domnielor-voastre, a celor din clasa înaltă, cari despreţuiţi tot ce este românesc.
— Despre literatură să nu mai vorbim, zise Anna.
— Ba tocmai, să vorbim de literatură, fiindcă pe aceea o cunosc.
— Cînd poftiţi.
— Voiam să mai zic un cuvint despre Atheneu. Aud că printre domniele-voastre mulţi au batjocorit instituţia asta pentru anume cuvinte*8. Eu nu pot să judec lucrurile în amănunte. Pot numai să vă spun că anul trecut am fost de faţă la un concert dat de acel minunat copil al ţărei noastre, care a încremenit pe străini: Enescu4*. Ei bine, doamnă, concerte am auzit multe, şi la Roma, pe cînd eram la Propaganda, şi la Viena, şi în alte părţi. Cu toate astea, nu-mi aduc aminte să fi avut o impresie mai mare decît de la concertul din Bucureşti. Sală, public, muzicanţi, lumina de aprilie ce străbătea prin ferestrele înalte şi cădea, ca o aureolă, pe părul alb al ilustrei doamne ce vă stă pe tron50 — totul era elegant, nou şi incîn-tător pentru sufletul meu de român. Dar se intimplă
451
10
15
20
25
30
35
40
că la acelaşi Atheneu un conferenţiar slab face o conferinţă profiBtă. Domniele-voastre uitaţi deodată tot, prin felul de judecată pesimistă ce vi s-a infiltrat tn creier, şi va blestemaţi soarta, vă batjocoriţi ţara, parcă tn adevăr aţi fi foarte nenorociţi. Eu mi-aş permite să cred, in felul meu optimist, că însăşi violenţa aceasta de judecată, lipsa de măsură cu care cumpăniţi lucrurile e semn de tinereţe, prin urmare semn bun.
Anna începu fia rîdă, pe cind toţi ceilalţi ascultau cu plăcere. Generalul prins de sioiul vorbelor preotului, se supără, in felul lui comic:
— De ce rîzi, madamo?
— Cum să nu rid! Cu părintele toate ies pe placul său şi spre gloria neamului. Ascultfndu-1, ar crede cineva că vorbeşte despre poporul ales de Domnul ,— unicul, marele,   neasemănatul popor al viitorului...
— Da'vezi bine! zise preotul, foarte serios.
— Las-o mai domol, părinte, că dacă ai şti cite mizerii se petrec Ia noi, cîte potlogării ordinare, ce lipsă de pudoare şi de sinceritate peste tot, ţi-ai schimba părerile.
— Nicidecit, doamnă.
— Atunci nu vrei să vezi.
— Ba da, văd. Numai, eu văd peste tot, iar nu numai în România noastră. Tutto il mondc i paese, cu alte cuvinte, ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Unde voiţi să văd? In Belgia?... In Francia?... Spuneţi-mi domnia-voastră. Poate la noi în Ungaria? Spuneţi-mi... şi pentru o întimplare păcătoasă de la noi vă dau zece acolo.
— Asta nu-i un cuvînt.
— Negreşit că nu, pentru lucrul In sine. Dar dacă voiţi sâ faceţi dintr-un fapt singuratec un fapt simptomatic, spre a vă despreţui neamul domniei-voastre şi a da ca pildă neamurile Btrăine, atuncea da, este un cuvînt.
— Bine, părinte, zise Auna, iritată, ai mai văzut domnia-ta ţară în care să-ţi vie la vizită o pereche de oameni, domnul şi cu doamna, legitim  Însuraţi, iar
452
10
15
20
25
30
35
40
peste cinci minute să-ţi vină alta pereche, de asemenea legitim căsătoriţi, dintre cari domnul din perechea dinţii era acum un an bărbatul doamnei din perechea a doua, iar domnul din perechea a doua bărbatul doamnei din perechea dinţii? Apoi, vorbind la urechea preotului:
— Iar peste alte zece minute să-ţi sosească alte două perechi de mosafiri, dintre cari domnii sunt amanţii doamnelor din perechile de mai-nainte, iar doamnele de acum amantele domnilor de sub?...
— E ceva cam complicat pentru mine, răspunse
preotul, zîmbind.
— Complicat!... Dacă ar fi numai atît...
— E şi urît. Numai cam aşa se petrec lucrurile în toate ţările care au divorţul.
— Şi chiar in cele ce nu-1 au, adaose generalul, ca morală.
Nevastă-sa 11 fulgeră cu o privire teribilă.
— Căsătoria este un contract, şi ca toate contractele e reziliabil, încheia generalul. Dar, in fine, ne depărtăm de chestiune. Parcă vă mai răminea de răfuit literatura, tată popo. Nu te lăsa, Annicuţo I şi zi să ne  mai dea cite un ceai. Bravo, ai noştri f...
Apoi işi freca minile, se sculă de unde şedea şi se duse spre Comaneşteanu, pe care îl bătu pe spate, scrlşnind din dinţi; apoi către Mia; şi pe amîndoi li aduse Înaintea doctorului Damian, ţintndu-icu braţele de după mijloc.
— Doctore, ţi-i dau în primire. Lucru fain!... Bravo
ai noştri!
Mama fetei se uita după ei lung, pe cind generalul ae apropia de dînsa şi o lua cu mina de bărbie. Pină nu pipăia lucrul, nu se ţinea că l-a văzut:
— Drept să-ţi spui, preoteşică dragă, numai colonel dacă aş fi, şi ţi-aş face o ţir de curte.
Porţia Lupu deveni deodată roşie şi rîse într-aiuri, nedeprinsă cu glume de felul acesta. Il ştia de mult pe bărbatul prietenei sale, dar totuşi nu se putea obîcinui cu firea lui de flăcău bătrin şi mai ales cu aceste cercetări la faţa locului.
453
IV
Generalul se plictisea.
Venit la ţară spre a face plăcere mosafirilor şi nevesti-si, umbla toată ziua prin curte, cu fişca In botfori, legînd lucruri nelegate Intre ele, glumind 5 sau injurînd, trecînd de la grajd la cotineaţă, de la boi la porumbei, zeflemisind în dreapta şi In stînga, dar rămînind în fond plictisit.
Plecînd din Bucureşti, alcătuise lucrurile astfel, încît, peste două zile, să primească o telegramă, prin 10 care să fie chemat de urgenţă şi tn interes de serviciu. Dar telegrama nu sosea.
Generalul rîdea singur.
— Ai dracului băieţi!...
Băieţii erau camarazii lui de la minister, cari, în 15 adevăr, făceau un chef nespus, gîndindu-se la mutra generalului, înfundat la ţară pe vreme de iarnă, între nevastă-sa, părintele Moisi Lupu, doamna presbitera (cum chema el pe Porţia), Mia şi Comaneşteanu, — pe cînd la Bucureşti o trupă nemţească juca operete la 20 teatrul liric, la Capsa cădea ministeriul in toate zilele, iar la club, ghiordumul înflorea.
In sfîrşit, a treia zi dete Dumnezeu şi sosi telegrama.
Era tocmai cu vreun ceas înainte de trecerea tre-25 nului...
Generalul se grăbea să se îmbrace, pe cînd Anna se ţinea după el.
— Nu înţeleg ce afaceri urgente poţi avea acum in sărbători...
30 — Bine, dragă, se adună comisiunea cavaleriei...
— Ciudată comisiune! care se întruneşte regulat cînd tu pleci la ţară!...
— Aşa-i slujba guvernului! Omul trebuie să fie sclavul datoriei. Cu atît mai mult militarul.
35 Anna se uita la dînsul ironic:
— Cel puţin mai schimbă comisiunile.
— Ei, asta-i! Parcă eu sunt de capul meu.
— Am să scriu Matildei...
Matilda era nevasta ministrului de război.
454
— Scrie, dragă, că numai asta îmi mai lipsea; să ştie lumea că sunt pus la epitropie de nevastă.
Anna începu să rîdă, fals. El de asemenea rîse, dar de-a binele, bătlnd-o pe umeri. 5        — Ce va să zică să ai a face cu femeie deşteaptă !...
— Foarte-ţi mulţumesc.
— Zău, Annicuţo. Nu te dau pe şapte prinţese Smasmi.
— Ia te rog... Ai face bine să fii mai demn.
10 — Eu? Păi draga, demnitatea este religia ofiţeri-
lor, — mai cu seamă cînd sunt superiori.
— Te rog să mă scuteşti de glume. Eu iţi vorbesc serios.
— Foarte serios. Ce-am zis: „că demnitatea este re-15    ligia ofiţerilor". Aşa este.
— Atunci te rog să nu mai faci ce-ai făcut aseară. El rămase cu o perie în mînă, nedomirit.
— Ce-am făcut?
— Atîta  îţi spun.
20 — Da' ce-am făcut, soro?
Ea îl privea cu răutate.
— Ce, atît eşti de inconştient, că nici nu-ţi dai seama de ce faci?
— El... Annicuţo, mă superi, iţi spun pe cinstea 25    mea că nu mă ştiu vinovat cu nimic.
Se vedea, în" adevăr, că era foarte sincer. Nevastă-sa da din cap, mirată:
— Eşti un adevărat inconştient!
— Da' nu mă mai înnebuni, soro, şi spune.
30 — Bine, Iorgule, nu înţelegi că mie îmi vine greu
să te văd luînd de bărbie pe o femeie în faţa mea?... _ El trînti peria pe masă şi începu să rîdă cu o poftă nespusă. Nevastă-sa se făcuse roşie.
— Crezi că te prinde grozav!
35        —Bravo ai noştri, Annicuţo!... Va să zică eşti geloasă, neică!...
Ea îl privea cu ochii sticlind de răutate:
— lartă-mă, Iorgule, dar tare mai eşti prost.
— Bine, dragă, se poate. Dar tu cum eşti, cînd ai 40    astfel de idei în cap?...
Apoi iar bufni dc rîs:
455
— Auzi geloasă de doamna presbitera I!... LasS-mă, dragă, că pierd trenul. Ai ceva pentru Bucureşti?
— Să dai afară pe Stanciu 1
— 0 să-1 dau afară. Alta?
5        — Să nu te duci la prinţesa Smasmi.
— Da' de ce să nu mă duc?
— Aşa.
El, cu sacul în mină, se uita la dînsa.
— Bine, dragă. Alt, la cine să nu mă mai duc? 10          — In multe locuri ar trebui să nu te mai duci...
— Vrei să nu mă mai duc la divizie, să nu mă mai duc la club, să nu mă mai duc la Capsa?...
— N-ar fi nici un rău.
— Bre, anâsini siotimini, mare lucru e eă fii om 15    fericit şi să te iubească nevasta I
Apoi, ieşind de la dînsul şi trecînd in camera în care erau ceilalţi, se duse drept la Porţia Lupu, o lua din nou de guşe, ii sărută mina şi, rîzind din ochi cu ghiduşie, li zise tare: 20 — Să nu ne vadă nevasta. La revedere, părinte.
De îndată ce voi putea, mă întorc cu cea mai mare plăcere. La din contra, să ne intîlnim sănătoşi la Bucureşti. Adio, Mio draga. Caută să fii cuminte şi să semeni cu nevastă-mea. 25 Anna sta lingă uşe, cu braţele încrucişate, cu capul
pe un umăr, umflată de ris, şi totuşi tristă. Aşa cum umbla el acum, iritat de convorbirea cu dînsa, părea vioi şi încă tînăr.
— Adio, tiranule, ii zise el, sârutînd-o. 30        — Eşti un infam.
El înălţă din umeri şi plecă. O dată rămas singur în sanie, i se păru că iese de la închisoare. Ah, ce minunată e libertatea! îşi aprinse o ţigară. Era atît de plin de citaniele nevestei, încît 35    zise vizitiului să mîie mai repede, ca nu care cumva să-I ajungă de pe urmă privirea ironică a Annei...
— Măi frate, proşti sunt oamenii!... De la Adam pînă în zilele noastre, toţi sunt păcăliţi şi totuşi toţi se păcălesc mai departe!...
4o Dete cu tifla în vint la adresa bărbaţilor: apoi
strigă la vizitiu:
456
— Mină, mă!
Vizitiul era un ţigan, încotoşmănat într-un suc-man cu găitanuri negre, şi pe cap cu o căciulă cit o pomană. Ţiganul era beat, şi cum trebuia să mîie de-a-n 5 picioarele, se rezema în hăţuri/ Generalul il prutului numaidecît. Ii ridică nişte cruci şi nişte dumnezei cît el de mari; apoi îl pofti să şeadă jos:
— Şezi, afurisitule, că tocmai azi ţi-ai găsit să te-mbeţi!...
10 Ţiganul şezu.
— Şi nu te mai rezema în hăţuri, boule I Bietul ţigan tocmai alunei mătăhăi pe o lăture. Un
pumn năstruşnic îl puse în poziţiune verticală.
— N-auzi, mă, beţivule? Batâ-te Dumnezeu de bara-15    gladina dracului I Tocmai azi ţi-ai găsit să te-mbeţi, mă?
— Să trăieşti, măria-ta, că mai mult de inimă rea...
— Ţi  s-au înecat corăbiile!...
— Ba m-a bătut muierea, măria-ta. 20         — Bine ţi-a făcut!
Vorba din urmă fu rostită numai aşa, fiindcă era hărţagos; în fond însă, generalul simţi că in vizitiul bătut de nevastă avea un coleg:
— Bre,  mare  comedie! gîndi el. 25         Apoi se întoarse iar către ţigan:
— Şi de ce te-a bătut, păcătosule? :
— Să trăieşti, cucoane, cică nu-s vrednic de dînsa...
— Apoi, aşa o fi, mă.
— Muierea dracului, boierule ! Dai la deal, hacana; 30    dai la vale, hacana...
Generalul începu să rîdă; se vede că asta e soarta iutulor, gîndea el. De la mic şi pîn' la mare, asta este: „dai la deal, hacana; dai la vale, hacana". Apoi luă hăţurile din mina vizitiului, şi dete vint cailor, 35    ca să nu scape trenul.
Cînd ajunse la Bucureşti, seara, începea să viscolească.
De la gară se duse drept la bărbier, se ferchezui bine, îşi ridică virful mustăţii In vint; apoi trecu pe 4o    la Teatrul liric, unde îşi luă un bilet; de acolo se abătu
45?
pe la Capsa, sâ mai audă ceva politică; în fine, plecă şi de aci, luind cu sine un carton plin cu dulciuri.
Cind se urcă din nou in sanie, ningea din temei. Generalul îşi ridică gluga peste chipiu şi o porni. Merse sania, râsucindu-se din stradă tn stradă, pină ce ajunse pe sub dealul Mitropoliei. Aci, în faţa unei căsuţe joase, se opri. Generalul se dete jos, cu sacul de bomboane pe sub manta, sună la uşe, iar cind sâ intre, se lovi piept în piept cu un domn, care, cerin-du-şi iertare in nemţeşte, se duse puşcă spre poartă.
Fu intim pin at de la uşe de două femei, una în vîrsta, alta ttnără de tot şi mai cu seamă foarte frumoasă.
Bătrina era văduva unui capel-maistru german, care condusese ani intregi muzica regimentului comandat de Villară, pe cînd era colonel. După moartea lui bărbatu-său, văduva Îşi adusese aminte de fostul lor colonel şi-1 rugase s-o ajute. Generalul stăruise să facă pensie văduvei şi pusese pe fată in Conservator, Îndemnat la început de un sentiment fireBC de protecţie şî chiar de mila. Cu vremea insă, ochii fetei începuseră a-i zîmbi într-un colţ al amintîrei. Generalul, cu bun-simţ, luptase în contra unei aiurări sufleteşti atît de nepotrivită, dar fata era şireată, iar el slab de Înger, aşa că treburile se cam încurcaseră.
Berta făcea progrese mari la piano, dar nu călca drept. Generalul luase lucrurile omeneşte. Egoismul bărbătesc suferea într-insul, dar el Încerca să ridă: — PiBică, domnule, muierea! Zi-i pisică şi Ias-o. De astă dată însă, neamţul blond, care ieşea puşcă de la Berta, 11 plictisea grozav. Stete la dinsa puţin, vorbi posomorit şi plecă cu durere de cap.
Se duse să prînzeaBcă la Bulevard, unde. printre diplomaţi străini şi senatori naţionali, era sigur să găsească doi-trei prieteni de pe vremea lui Cuza, flăcăi bătrini, cu care să mai rîdă şi apoi sâ meargă la teatru.
Aşa se şi intlmplă: li găsi, risc şi se duse cu dinşii la teatru.
Trupa nemţească de la teatrul liric era bunicică. Fiindcă se dezbrăcau cu gust şi se Imbrăcau fără gust, se poate zice câ toate actriţele erau bine îmbrăcate.
Nişte dumnezei de pe vremea lui Omer, cu fulgere de tinichea în mînă; zeiţe goale ce veneau cu jelburi la Zeua, plîiigîndu-se împotriva lui Achille sau a lui Priam: eroi rebegiţi; o Minervă hîdă; un balamuc de 5 Olimp, — peste tot nota este forţată, gluma siluită, dar toate stirneau risu).
Generalul făcu un chef nespus, uitind cu desâvîr-şire legăturile lui cu lumea. îl bufnea risul într-aiuri, silind pe vecini să se întoarcă spre el, miraţi; repeta 10 cuvintele nemţeşti ce i se păreau mai caraghioase; tuşea, scrîşnea din dinţi, bătea din mini şi pe toate le încheia cu „bravo ai noştri''.
Cînd însă fu pe la sfîrşit, muzica săltăreaţă a operetei prinse acordurile unui vals incintător, plin de 15 adieri melancolice, a căror suavă melodie străbătea în suflet ca un suspin. Coardele viorilor vibrau cu intonaţiuni de glas omenesc, iar notele se mlădiau pe măsura valsului ca undele pe valuri.
Cind se sfîrşi actul, toată lumea fluiera sau ciuta 20    in gind, gata sâ joace. Numai generalul ieşea pe tăcutele. Ochii albaştri ai Bertei ii răsăriseră în minte ca două viorele, iar cit colea pălăria neamţului.
Se duse omul la club, încercă sâ-şi facă partida obicinuită, dar fără chef şi fără noroc. Un valet de 25    pică avea o şleapcă pe ochi, Întocmai ca neamţul. Ostpnit şi plictisit,  o porni acasă. Pe cind se dezbrăca, se simţi umilit şi prostit, şi fără voie se intrebă de nu care cumva era gelos. — Ei,  aş!...   zise el tare. 30 Nu era gelos, dar avea ceva. Şi cum se gindea aiurit,
ochii lui căzură pe portretul neveste-si. Atunci scena de la moşie îi reveni in minte, şi deodată o mulţime de lucruri se legară şi se explicară intre dînsele: nici Anna, probabil, nu era geloasă de dînsul, după cum 35 nici a) nu era gelos de Berta. Numai, atît Anna, atunci, cît şi el, acum, erau răniţi in amorul lor propriu. Amorul propriu! Egoismul! Adevăratele izvoare ale nefericirii omeneşti!
Şi cum in fond generalul era numai stricat de impre-40    jurâri, zeflemist şi caraghios, fără a fi râu la suflet, se culca, hotărît să nu mai supere pe nevastă cu nimicuri.
459.
10
15
20
25
30
35
■460
Cu această îndreptare, scoasă din propria Iui experienţă sufletească, păru a redobîndi buna dispoziţie de toate zilele, libertatea lăuntrică, cea dinţii condiţiune a Iiniştei gîndurilor şi a fericirei.
în lipea lui de la ţară, Anna duse lucrurile cu atîta tact şi atita stăruinţă, încît toată lumea i se supuse. Căsătoria lui Comaneşteanu cu Mia, hotărltă de dînsa, fu primită de toţi, şi după cîfrva timp se şi făcu.
îndată   după nuntă, tinerii plecară in Italia.
Drumul se urmă liniştit pînă la Roma. Mia se bucura în tăcere de priveliştea locurilor, uitîndu-se ceasuri întregi pe geamul vagonului şi întorcîndu-şi ochii din cînd in cind spre bărbatu-său, cu sfiala virstei şi împrejurărilor in care se găsea. O imagine nouă despre dinsa ii umplea mintea: era acum doamnă, lucru aşa de respectabil 1 Doamna Comaneşteanu !... Părinţii ii spuseseră şi ea simţise că făcuse o căsătorie neaşteptată, luînd pe un om cu nume mare in Ţara Românească şi cu avere. Era ceva turbure in atmosferă. Fata înţelegea, poate că chiar ştia de ce se făcuseră lucrurile cu atita grabă. Totuşi, nu mai puţin era gata să se devoteze lui bărbatu-său, cu toată căldura generoasă a tinereţii. Dînsul părea preocupat, dar ii purta de grije. O lăsa în gîndurile ei, întrebind-o din cînd in cind dacă nu-i era frig, dacă dorea ceva. Restul timpului, cetea.
Ajunseră la Roma intr-o dimineaţă de martie. Mia privea pe fereastra vagonului in Campania romană ca într-un tablou biblic. Cît auzise ea vorbindu-se in casa părintească de Roma, de patria străbunilor noştri, de monumente, de antichităţi, de mindria de a se cobori din aşa mare neam ar fi fost destul ca s-o facă să vibreze acum la vederea aqueducurilor, a cîm-pului pustiu, înflorit ca luncile şi presărat cu turme de oi. Dar şi fără amintirile părinteşti, Mia ar fi putut pătrunde in caracterul emoţionant al lumei de
10
15
20
25
30
35
40
care se apropia, fiind în însuşirile firei ei de a pricepe tot «ce era frumos şi bun.
Bărbatu-său simţea şi el înriurirea Romei de care se apropia, dar cu o notă personală ce-1 făcea să sufere, încordind parcă icoana tragică a locului şi a timpului. De patru zile de cind plecaseră, el încerca să pătrundă in legătura împrejurărilor şi să-şi scoată o linie de purtare. Cînd primise să se jertfească însurătorii impusă de Anna, era bine hotărît să se despartă. Insă, ca la toţi oamenii fără voinţă, pe cari îndoiala binelui şi a răului îi ţine între gîndire şi faptă, realitatea unei noi fiinţe intrată în viaţa lui îl nedumerea de tot. Cu instinctul lui de om blajin şi drept, înţelegea că Mia, nevastă-sa era acum cineva. Nevastă-sa 1... De vreo două ori, puterea legitimă a cuvtntului acesta avusese farmecul de a evoca imaginea mame-si, şi atunci se uitase pe furiş la Mia, şi avusese impresia că fata, îmbrăcată acum altfel, părea alta. în suavitatea chipului ei, o nuanţă rătăcită de temere şi de tristeţe  ii da un aer de victimă.
El mişcă încet din cap, gîndindu-se că victime suntem cu toţii, care mai mult, care mai puţin; că Anna era mai mult decît toţi, ea, ajunsă aproape de capătul vieţii61, fără nici o mîngîiere, nici una!... Şi atunci îi reveni în minte icoana adorată a unchiului său, mortul în război, cel ce, ca şi dînsul, iubise poate pe Anna, tînără de tot atunci, cum era acum nevasta lui. Fugeau liniele munţilor albani6* spre orizontul clasic al Sabiniei. Un sentiment de nedomirire şi de zădărnicie îi ridică un oftat din adtncul sufletului. Mia se întoarse deodată către el cu ochii mari:
— Ce ai?
— Nimic...
Ea ti privi lung şi nu mai răspunse.
Ajunseră astfel in'cetatea eternă. Fata se bucura de tot, de plantele verzi, de ruinele termelor lui Diocle-ţian, pe lingă care trecură, iar el se bucura de bucuria ei. La hotel, Mia îşi alese o camera din care putea vedea panorama Romei, iar bărbatu-său o alta alături.
Acum începea viaţa statornică între dînşii, de bărbat şi femeie. Nici unul nu ştia ce să zică şi cum să
461
se poarte. Le era foame Ia amîndoi, şi tn această po-vaţă a nat orei se întîlniră de minune. .
Mia se îmbrăcă repede şi se cobori jos, nerăbdătoare de a vedea oraşul. Bărbatu-său o ajunse de pe urmă, 5 cu citeva foi de hîrtie în mină. Luară cafeaua în grabă şi ieşiră. Pe cind el da portarului foile de hîrtie, dînsa voi să întindă mina ca să le citească, dar numaidecît se răzgîndi.
— Sunt trei telegrame, zise el. 10         — Da?
— Să dăm de ştire aeasă că am ajuns bine. Una către părinţii dumitale...
— Mulţumesc, domnule...
El se uită Ia dînsa, zîmbind: 15        — Ce fel, domnule?
Fata plecă din umeri cu nehotărîre:
— Nu pot zice altfel, mă rog... Poate mai pe urmă. Şi alta către tatăl... domniei-tale?
— Da.
20 Mai rămînea a treia. Mia nu întrebă, iar el nu
răspunse, deşi pe amîndoi ii preocupa această de a treia telegramă. Trăsura mergea spre Coliseu, cel dinţii monument pe care voia să-1 vadă fata, după citirile ei şi după vorba lui tată-său. Se uitau pe vîrful
25 zidirilor colosale, pe cari le aurea soarele; pe gradinele de la villaAldobrandini63; pe turla lui Nerone64. Cînd trăsura coti pe Via Nazionale, se zări, pe coborîşul unei strade, în vale, vîrful unei coloane. Mia tresări şi fără voie se lipi cu umărul de bărbatu-său. Apoi îi
30    zise ineet şi ca încremenită-.
— Pare-mi-se, domnule, că am văzut Columna noas-tră...
Apoi întrebă pe vizitiu în italieneşte de era aşa. Aşa era.
35 — Este Columna noastră... repetă ea, cu ochii sti-
clind. O să mergem şi la dînsa, nu-i aşa?
— Da' cum să nu mergem, draga mea, că de asta suntem aici. O să mergem peste tot pe unde vrei. Du-mă dumneta. Dar, mă rog, ştii italieneşte? Văd
4o    că vorbeşti prea frumos.
462
— Ştiu puţin. Am învăţat ca să fac plăcere lui tata.
Trăsura se învirtea prin strade înguste, trecea pe sub sîrme de lumină electrică, pe lingă ruine, pe sub 5 balcoane pline de flori, pe sub ferestre pline de rufe, cu alte cuvinte, printr-o lume nouă şi curioasă, deşi, de fapt, foarte veche. In cele din urmă, intră într-o uliţă cotită, ce urca la deal, şi deodată apăru ochilor fermecaţi ai călătorilor, Coliseul, puternica zidire ce a
10 înfruntat 18 veacuri de viaţă şi mina sacrilege a omului, fără să se clintească. Cînd trăsura se coborî din nou în vale şi trecu pe lingă arcadele măreţe, Mia se făcuse mititică, plecînd capul pe o parte ca să vadă coroana de ferestre ce luminează fruntea Coliseului. Se deteră
15 jos amîndoi, uimiţi de splendoarea acestor ruine, peste cari soarele ploua o pulbere de picături de aur. Intrară încet, de-abia călcînd, fără să auză glasul vînzătorilor de mozaice de sub arcade. înăuntru nimeni. O pace străină şi ameţitoare, ca de pe alte tărîmuri, părea a
20    învălui 'realitatea   într-un  parfum  de poveste65.
Alexandru tăcea, zdruncinat pînă întemeliele gîndurilor Iui de viitor erou58. Cine şi ce se poate asemăna cu poporul care a clădit asemenea măriri şi cu măririle acestea!... Nevastă-sa se apropiase pe nesimţite de el, îl luase
25 de braţ şi îl stringea cu putere, ca şi cum ar fi voit să deştepte   într-insul   ecoul   simţirilor ei.
*_ Doamne, că mîndru mai el... zise ea, cu glasul rătăcit  în imensa tăcere a monumentului.
— Incomparabil! zise el, mişcat.
30 Mia, înţelegînd parcă ce aproape era el cu sufletul
de al ei, în minutul acela, rosti încet, rezemîndu-şi fruntea de umărul lui:
— Acuma aş îndrăzni să te chem pe nume. El îi strînse braţul subt al lui, fără însă să se uite
3 5 la dînsa, pierdut departe, în întinderea infinită a timpului, regretînd că în asemenea momente mai sunt oameni şi mai cu seamă femei, cari apoi mai şi vorbesc,  şi  vorbesc  de  sentimentele lor.
Nepotul mortului în război era legat prin legile
40 mostenirei de idealismul familiei lor, şi nici nu bănuia că unchiul lui gindise altădată despre Anna, întocmai
15
20
25
30
35
40
cum gindea el acum despre nevastă-sa, care, cu toate astea, avea dreptate, fiindcă nu făcea decît să caute portiţa prin care Bă se strecoare în sufletul lui.
Tocmai după ce ieşiră din Goliseu şi mersul trăsurei prin strade moderne îl Întoarse in conştiinţa vremii de acum, bărbatul înţelese pe femeie. O atinse cu mîna pe mînă:
— Va să zică, Mia, de azi înainte mă chemi pe nume.
Ea Zîmbi trist:
— Nu Încă...
Pină seara umblară prin vile şi pe la primblări, spre  a  se  orienta   in oraş.
Cînd veni vremea de odihnă pentru toată suflarea, tinerii se despărţiră ceva mai apropiaţi. EI îi sărută mîna, pentru Intiiaşi dată, iar dinsa, încurcată de tot, rămase locului. După un moment, trecu In odaia ei şi închise uşa cu cheia.
—- De ce încui uşa, Mia? Te temi de mine?
Ea descuie uşa şi răspunse din odaia ei:
— Nu mă tem... dar nu ştiu cum să fac, ca sâ nu  te supăr.
Nici el nu ştia ce să facă şi cum să se poarte. Rămas in fine singur, după patru zile de căsătorie, respiră. Cea dinţii gîndire fu pentru Anna. Voi să-i scrie numaidecit. Biata Anna! Rămasă departe, singură, muncită de gînduri şi crezîndu-1 poate fericit. Deschise sacul de drum şi scoase hîrtie... Cu toate astea li venea peste mină să scrie unei alte femei, acolea, alături de odaia tn care era nevastă-sa. Nevastă-sa!... Ce lucru  nou şi ciudat!...
Gîndi să se culce. Se dezbrăcă încet şi ae culcă.
Deocamdată, nestatornicia întîmplărilor din vremile din urmă 11 copleşi, biruindu-i puterile, şi adormi...
Cind se deşteptă, i se păru că numai aţipise. Se uită la ceasornic: era 4 de dimineaţă. Dormise aproape 6 ceasuri, fără să facă o mişcare. Se ridică pe un cot şi ascultă. Alături nu se auzea nimic. Atunci se sculă şi se puse să scrie Annei. Scrise pînă ce-1 apucă ziua şi, cind isprăvi, rupse scrisoarea. Era absurd şi necinstit a scrie Annei, acolea, cu nevastă-sa alături.
10
15
20
25
30
35
40
Atunci se aruncă iar pe pat. Se gindea la Mia: de nu l-ar fi   auzit!...   Şi   iar adormi.
Cind deschise ochii a doua oară, erau 10. Sări din pat şi se duse să bată la uşa nevesti-si.
— Bună-dimineaţa, Mia!
— Bună-dimineaţa, domnule...
— Alexandre!
— Domnule Alexandre.
— Cum ai dormit, Mia?
— Nu tocmai bine. Dar nici domnia-ta... M-aş ruga să-mi dai voie să ies pentru vreun ceas.
— Vrei să ieşi singură? Nu vrei să m-aştepţi?
— Ba, cu dragă inimă. Numai aş fi dorit să nu-ţi schimbi deprinderile pentru mine. Afară de asta, eu mă duc în pelerinagiu, să văd colegiul unde a învăţat tata...
— Bine, dragă.
— Şi altă dată nu mai ies fără domnia-ta. Dînsa ieşi, fiindeă simţea absolută nevoie de aer.
Nu închisese ochii toată noaptea. îl auzise scriind, ştia şi cui scrisese, şi cu toate astea se simţea fericită de ase găsi acolo... Se sui intr-o trăsură şi se duse in Piazza di Spania. Zidurile enorme ale Colegiului de Propaganda i se părură că închid toată înţelepciunea lumei, fiindcă acolo învăţase tată-său, omul sfînt, pe care ea îl iubea ca pe ochii din cap. După ce făcu ocolul colegiului, intră intr-o biserică şi se ascunse după un stîlp, în faţa unui altar, unde nu slujea nimeni, şi acolo prinse a se gîndi la Dumnezeul înalt şi iertător, la fiinţa bună şi dreaptă ce duce rînduiala lumei, şi-l chemă intru ajutorul mai întii al lui tată-său şi a poporului de acasă ce suferă, apoi In ajutorul şi spre liniştea sufletului celui ce-i era drag. Apoi ieşi şi umblă spre Pincio", ca să treacă vremea. Simţea că bărbatu-său are nevoie de linişte şi nu voia sâ-l apese cu prezenţa ei continuă.
în sfîrşit, pe la vremea dejunului, veni acasă. Alexandru ieşise şi-i lăsase vorhă să-1 aştepte. Ea-1 aşteptă jos, în sala de lectură. Ceti un ziar, două, trei, fără sâ vie nimeni. Atunci se duse sus, întrebînd pe toată lumea de „suo marito". Iar se cobori, iar se urcă
464
1 ,
39
469
sus. Se simţi deodată părăsită în pustiu, şi-i veni să plingă.
Pe cînd umbla, alergînd prin coridor şi reclamind la toate slugile ce zimbeau, pe „suo marile-", acesta 5    ieşi din odaia ei, unde o aştepta, şi o chemă la dînsul. Mia dete năvală în odaie şi se aruncă la pieptul lui, fără să ştie ce face, tremurînd.
— Ce este, dragă?
Ea nu putea vorbi. Dînsul o lipi de el, simţind 10    pentru întiiaşi dată parfumul de sănătate ce-lrăspîndea părul ei.
— Ce este, Mia dragă?
— Nimic... numai să nu mă mai Iaşi... Am fost... ştiu...
15 — Ce ştii, dragă?
— Nimic...  Să mă  ierţi c-am ieşit...
— Te iert... *i mai la urmă nici n-am de ce să te iert. Tu să mă ierţi pe mine, c-am umblat într-aiuri, făcîndu-te să m-aştepţi.
20 Se deteră jos să dejuneze. In mijlocul unei nenumă-
rate mulţimi de străini, fata se simţea citeodată la capătul lumei şi încerca să se apropie mai mult de bărbatu-său. Dar nu ştia cum. Iar el, care poate ar fi ştiut cum, era paralizat in toate avînturile generoase
25    către nevastă, de amintirea Annei.
Seara a doua iar se despărţiră, sărutlndu-i el mîna, sărutindu-i-o şi dinsa lui, ceea ce păru a-1 mişca şi aproape a-1 supăra. Se dezbrăcă şi se culcă, ascultind. în camera nevesti-sei nu se auzea nici  o mişcare.
30 Ce putea face? Ii veni în gînd că poate nici nu se culca, de frică. Atunci se sculă, se îmbrăcă din nou şi deschise uşa binişor.
— Se poate?
Fata şedea într-un fotoliu, în faţa a două vreascuri 35 ce ardeau în cămin, pe jumătate dezbrăcată, cu un şal peste umerii goi, cu o haină scurtă, ce lăsa sâ i se vadă piciorul strîns în botină pînă sus. Părea singură, în adevăr, uitată de oameni şi de Dumnezeu. Lui i se făcu milă, simţi un val de generozitate că-i 40     inundă inima.
— Ce  faci dragă,  nu  te culci?
466
Ea  ridică  ochii către dînsul:
— Nu mi-i somn, nu pot dormi.
— Bine, dar aşa nu se poate. Te bolnăveşti.
— Ce să fac? 5        — Să te culci.
Ea îl privea mereu. El se apropie de dînsa şi-i puse mina pe frunte silind-o aă se uite drept în oehii lui:
— Nu care cumva te temi de mine!... Ea zîmbea, rătăcită ca In vis.
10 — Mă tem, eu vorba pe care am jurat-o înaintea
Domnului, fiindcă eşti bărbatul meu. Dar mai mult nu.
—Să nu te temi de mine, şi să aibi încredere, cel puţin In vorba mea şi In dorinţa de a te apăra de toate 15 relele.
— Am toată încrederea, o încredere oarbă, din ceasul în care am zis da. A fost cam greu pină să-1 zic...
Ea încercă să-şi tragă haina mai jos şi să-şi ascundă 20    bine umerii. Bărbatu-său, mirat de vorba ei, luă un scaun şi voi să şeadă lîngă dînsa. Dar şedea rău. Atunci dete scaunul la o parte şi şezu jos pe covor.
— Da?...
— Ei, Doamne, mă crezi oarbă sau aşa de proastă 25     încît să nu pricep nimic?...
— Atunci?...
— Cum de m-am hotărit să zic dai... Asta-i taina mea.
El işi întoarse privirile de la foc şi se uită la dinsa.
30 Flacăra căminului se reflecta in ochii ei ca intr-o noapte depărtată. Parcă nu văzuse de cînd era ceva aşa de mişcător. Fără să ştie de ce şi cum, îşi rezemă fruntea de coapsa ei. Era caldă şi binefăcătoare ca lumina. Stete astfel cîteva minute, ascultind cum ii
35 bate slngele în vine, apoi se sculă In genunchi, îi luă o mînă cu care stringea şalul la piept şi i-o sărută.
— Prin cite neînţelegeri cu noi înşine treceml... Eu ştiu că sunt vinovat de ceea ce fac acum, dar în ce chip sate apăr de mine?... Eşti aşa de străbătătoare
4o     In Biţflet, încît mă tem citeodată sâ nu te iubesc... Ei ii căzură minile pe braţele fotoliului.
407
80*
— Şi te temi de asta!
— încă da, zise el, apropiindu-şi obrazul de sinul ce acum rămînea gol şi sărutîndu-1. Ah, Mia dragă, îmi pierd minţele l Aş voi să fii mai puţin înctntă-
5    toare... Eşti femeia mea, nu-i aşa? Spune-mi că eşti a mea...
— Cit de mult! zise ea, trecîndu-şi un braţ după gltul lui. Atît cît poate să fie un om al altui om, cu înţelesul de sclav supus şi ascultător.
10 _ El în adevăr ca-şi pierdea minţele: la urma urmei, o iubea sau n-o iubea, Mia era nevasta lui. Şi voi sâ se apropie de dînsa şi mai mult. Fata, cu capul rezemat de fotoliu, părea că se topeşte ca o ceară la căldura focului. îi treceau prin ochi'adieri de voinţă,
15 cari mureau pe drum, înecate în voluptate. Dar cu o încordare disperată, sări drept în picioare. El de asemeni era acum in picioare, în faţa ei, crud si ameninţător. în fuga gîndurilor i se păru fetei că niciodată nu-I văzuse atit de nalt şi de voinic, atit
20 de poruncitor şi de bărbat. Cu creşterea ei, în care cultul pentru om era aproape superstiţios, ea se domoli deodată şi, neştiind ce să zică şi cum să se apere, întinse minile tot către el, strîngîndu-le una într-alta şi căzu la pămînt.
25 — Nu mă batjocori!...
Vorba răsună attt de brutal, încit bărbatu-său făcu stînga-mprejur şi trecu in odaie la dînsul, trîntind uşa. însă de-abia ajuns la el, simţi că el era brutal, brutal şi mizerabil, iar că dînsa avea dreptate. Fără
30    să stea un moment la indoială, se Întoarse înapoi.
Mia, căzută jos pe covor, eu umerii goi, cu braţele Întinse pe genunchi, se uita in pămînt. El o rugă să-1 ierte şi să se scoale de jos, unde putea răci. Apoi li aşeză pernele patului, îi puse lampa pe măsuţa
35    de noapte şi o rugă să se culce. Fata îl ascultă.
— Şi daeă mîine ai un moment liber, scrie un cuvînt Annei.
Mia se uita la el nedomirită:
— J-ai Bcris domnia-ta.
40 El treeu în camera lui şi se întoarse cu bucăţile de
scrisoare în mînă, pe care le rupse din nou tn faţa
463
nevesti-sei. Apoi, foile de hîrtie şi plicul fură aruncate pe cărbunii ce pîlpiiau din ultimele flacăre murind.
VI
A doua zi dimineaţa, cind se revăzură, Mia părea ceva cam ostenită, dar atît de stranie, cu o căutătură 5    nouă, cu ochii umezi de o fericire ce părea a-i face aureolă împrejurul frunţei.
— Iar n-ai dormit!...
— Nu prea.
— De ce?
10 —Fiindcă n-am putut. Şi chiar dacă-aş fi putut,
n-aş fi vrut... Iată scrisoarea.
Apoi trecu din nou în camera ei, şi de acolo chemă pe bărbatu-său:
— Alexandre!...
15        El se duse repede la dinsa.
— Ce este?
— Nimic. Am zis bine?...
Ridea, cu capul plecat pe un umăr, cu atita farmec şi atîta graţie, că părea in adevăr o fiinţă nouă, ce,
20 pe fiecare zi, şi pe fiecare minut se revela bărbatului său. El ii luă braţul sub al lui, îi mingile mîna şi i-o sărută, apoi amîndoi trecură in salonaş, unde el o puse ca pe un mosafir să şeadă şi-i aduse cafeaua dinainte. Ea zîmbea.
25 — Unde-i tata, să mă vadă... O domnişoară pe care o serveşte un domni...
— Adică o domnişoară măritată.
Mia se-nroşi, dar se făcu a nu-nţelege şi urmă:
— Ar fi cea mai mare neruşinare femeiască. Dar 30    despre toate eu îi scriu şi-i spun că fac tot ce pot ca
să înţeleg pe domnul şi stâpînul meu. Sunt destul de supusă pină acum, nu-i aşa? El dete din cap:
— Aşa şi-aşa. Dacă-ar fi să scriu eu lui socru-meu... 35         Fata se făcu şi mai roşie, dar urmă liniştită:
— I-ai spune eă ai o soţie cam prostuţă, dar care te iubeşte  din tot sufletul.
469
Se descărca deodată de cuvintele din urmă, parcă speriată de ce îndrăznise să zică. El o privea nedomi-rit.
— De cînd asta?
5        — De acum si de mult.
— Mio!
Ea ridică ochii spre el înecaţi în lacrămi.
— Gine-ar crede că joeul de şah poate avea asemenea urmări!... zise ea, încercînd să zîmbească.
10 Bărbatu-său veni lingă ea, privind-o de-aproape, nehotărît, parcă chiar trist. Lupta cu slăbiciunea lui, cu gîndurile de dreptate şi cu imaginea Annei. Daca Anna ar fi fost cu dînşii, la Roma, ar fi uitat-o mai lesne şi mai lesne s-ar fi lăsat farmecului de a trăi în
15    pace cu nevasta lui şi a o iubi. A o iubi!... începea să încolţească ceva, delicat şi infinit de dulce, pentru firea nouă a femeii lui. Dar Anna era departe, şi depărtarea  măreşte  tot   în   lumea iluzionărilor. Mia se uită tot ea la el, parcă mţelegîndu-l şi voind
20 să-1 ajute a ieşi din gîndurile în care se muncea. El îi trecu mina pe ochi, şi reveni Ia Ioc.
— Eu am scris părintelui domniei-tale, zise eat
— Cînd?
— Astă-noapte.
25 —Va să zică n-ai dormit de loc.
— Am dormit puţin.
El se sculă din nou şi iar veni lingă dînsa, hiîn-du-i o mină:
— Lucrurile nu pot urma astfel. Trebuie să-mi 30    făgăduieşti că vei dormi. Altfel mă mîhneşti.
— Iţi făgăduiesc. Fac ce pot şi mai cu seamă ceea ce doreşti,
Cînd ieşiră, vremea era a ploaie. Se urcară Intr-o trăsură şi o porniră către Forul lui Traian58. Ga doi 35     camarazi, umblau acum la braţ, prinşi de înrîurirea lumei in care intrau.
— Ce păcat că nu e vremea ca Ia Coliseu, zise Mia încet. Parcă lumina e în noi astăzi...
— Aşa e, dragă.
40 Coloanele frînte şi întinse la pămint dau o solemni-
tate nespusă locului. Ei mergeau uşurel, apropiindu-se
470
de temelia spiralei. Cind fură destul de aproape, ca să vadă bine trofeele de pe cubul coloanei, Alexandru simţi braţul neveste-sei tremurînd. Ea le ştia pe dinafară toate desemnurile acele clasice; le avusese înain-5 tea ochilor toată copilăria ei, şi parca nu-i venea să creadă că le vede aievea.
— Şi încă lipsesc vulturii, zise fata. Unul trebuie să fie pe aici pe aproape, intr-o biserică ce se cheamă Sfinţii Apostoli59.
10 — Da?... De unde ştii?
— Cum să nu ştiu! Că doar asta este cel dintîi lucru pe care l-am învăţat. Iată şi o rază de soare... Va veni poate o vreme şi pentru noi!... Cit îţi sunt de recunoscătoare că m-ai adus aici!... La asta visam
15    noi toată vremea acasă, domnule.
— Da' nu mă cheamă aşa, dragă.
— ...domnule Alexandre...
— Alexandre, scurt.
— Da... Alexandre, zise ea, ridicînd ochii spre el. 20         — AI... împăratul nostru a făcut şi minunea asta!...
Ei nu-i părea rău că el amesteca pe împăratul divin cu lucrurile lor sufleteşti, fiindcă la dinsa tot ce era nobil şi curat se ridica spre imaginea patriei ei latine, ca un prinos. Complicaţiele abstracte, ce nu mergeau în 25    calea asta, nu le înţelegea şi   n-o interesau.
Cu un binoclu Ia ochi, urmărind scenele de pe coloană, ea vorbea întrerupt, transportată în lumea depărtării.
— Iată-i acolo cum trec Istrul eătre noi... Şi unii 30    pe cai... Iată şi badea nostru...
— Care bade?
— Dacul nostru îmbrăcat aidoma ca la Hureşti...
— Ei, bată-te de fată 1 socoteam c-ai văzut pe cineva cu adevărat.
35 Ea îşi lăsă binoclul de la ochi şi începu a rîde.
Ieşiră deasupra Forului, ca să vadă mai bine scenele spiralei, şi cînd în fine porniră pe jos către altele de văzut, el se uită la dînsa lung, parcă o revelaţiune lăuntrică se făcuse în el despre dînsa.
40 — M-aş ruga să-mi cumperi nişte fotografii, să le
trimit acasă!
471
EI o auzea şi n-o auzea.
— Alexandre...
— Dragă...
— Vrei, mă rog, să-mi cumperi nişte fotografii?.. 5         — Cum nu ! o prăvălie întreagă. Haidem...
Birjarul, care venea după dînşii, îi duse In Via Condotti, strada clasică a vinzâtorilor de asemenea lucruri60. El luă tot ce găsi despre Coloana şî Forul lui Traian, fotografii colosale de statuiele împăratului, 10    de custurile lui...
— Prea multe. Nu risipi banii, zise ea domol. Puseră lucrurile în trăsură şî ieşiră din nou pe jos,
să vadă magazinurile şi lumea. La un colţ de stradă, ea îl opri înaintea unui geam, plin de giuvaericale 15 minunate.
— Uite ce minuni!...
Bărbatu-său o răsuci pe loc şi o sili să intre la giuvaergiu .
Negustorul desfăcu înaintea lor tot felul de colane, 20    de inele, de diademe. Fata făcuse ochii mari şi privea cu jenă. El o silea să aleagă ceva.
— Mă rog, iartă-mă, nu sunt pentru mine.
— Ba tocmai...
Şi fiindcă ea nu voia să aleagă nimic, alese el un 25 lanţ de mărgean, cu mici diamante printre perlele roşii, cel din urmă model, lung pînă la genunchi.
Fata se uită la dînsul cum plătea o mulţime de bani, tristă, neştiind să-şi prefacă gîndurile.
— Eu sunt proastă, îi zise ieşind... Sunt o biată 30    fată căreia nu i se cuvine aşa lucru scump. II voi purta
pe acesta, fiindcă mi l-ai luat domnia-ta, dar mai mult nu... Am toate sculele de la mama domniei-tale, ca reginele. De ce arunei banii?... adaogă ea, cu glasul tremurind.
35 El era mirat şi atins de acest nou efect pe care-1
producea un dar.
— Ii arunc, fiindeă îi am şi fiindcă îmi face plăcere să dau... Asemenea mici lucruri pot să-mi permit, şi poate şi mai mult. E bine s-o ştii, fiindcă eşti neva-
40    sta mea... Dacă m-aş scăpa de datorii, aş putea mult. mai mult.
472
Ea se retrase în fundul trăsurii, ducîndu-şi mina la ochi.
— Ai datorii?
— Ca orce bun român.
5        — Iartă-mă, dar vorba asta mă cutremură.
— De ce?
— Fiindcă am auzit-o aşa de des în casa noastră !... Dar la noi nu se putea face altfel, fiindcă adesea ne lipsea plinea, cînd era tata închis. Ah, domnule, ce
10    vinovată e lumea care risipeşte!...
El tăcea, mirat şi nemulţumit de stîngăcia ei. Fata parcă înţelegea ce se   petrecea într-Insul.
— Iartă-mă... aş vrea să-ţi zic pe nume...
— Alexandre, răspunse el, zîmbind de atita naivi-15 tate.
— Da, Alexandre. Cînd voi îndrăzni mai mult, îţi voi spune cît suferim noi, peste munţi; cită lipsă ducem, cîte angarale şi nevoi — pe cînd dincoace, la dumnevoastră, se risipesc averile... Acuma nu indrăz-
20 nesc...
Apoi, îl atinse pe braţ, încetinel:
— Ai datorii?
— Da.
— Dacă ai avea încredere în mine, le-am plăti. 25         — Negreşit că o să Ie plătim. Chiar mîine, dacă aş
voi: n-am decît să vînd ceva, or partea de la mama, or de la unchiu...
— Doamne păzeşte !... Cît voi trăi eu, nu vei vinde.
— Ei, bravo! Cum o să plăteşti altfel?
30 — Vrei să oprim trăsura? Nu te aud. Să mergem
pe jos.
Se deteră jos. Fata scoase din buzunar portofelul, se tocmi cu birjarul şi, cu toate că acesta bombănea, îi plăti cursa lui, fără un ban mai mult. Bărbatu-său 35 rîdea.
— Va să zică începem economiele?
Ea nu-1 auzea. Se prinse din temei de braţul lui, îşi potrivi pasul pe al Iui bărbatu-său şi începu:
— Cit voi trăi eu şi cît voi purta numele domniei-4o    tale, nu vei vinde. Ce ai de la părinţi trebuie să răni lnă.
473
t
— Cm? zise el, oprindu-se in loc şi rizind. Ea zimbi şi se uita în jos:
— Nu ştm... domniei-tale. Dacă ai încredere în mine, nu trebuie să-ţi arendezi starea. Eu sunt femeie
5 de muncă. Să mă laşi să muncesc. Domnia-ta să faci ce vrei, să faci politică. Eu te-ajut. Merg la ţară şi stau acolo- Părintele domniei-tale va fi şi al meu... Şi vei vedea că plăteşti datoriele — iţi spun pe cuvîntul meu, de adevărată fecioară de român. 10 — Bine, zise el, Inriurit de puterea cu care vorbea fata. In Bchimb ce-mi ceri?
— Nimic, răspunse fata, plecind capul. Ceea ce ţi-aş cere nu-mi poţi da... Poate cu vremea, cînd vor trece anii şi dorurile...
15 EI tresări. Ii bătea inima, auzind-o vorbind. în
Înţelepciunea ei străbătea un accent de descurajare, pe care voinţa nu-1 putea ascunde. Trecu un moment de tăcere peste amîndoi. El încercă să glumească:
— Dacă n-am fi in stradă, te-aş săruta.
20 — Vremea poate multe... Pentru mine nu-i nici o
greutate de a aştepta.
— Cum aşa?
— Ţi-am spus...
— Ce?
25 — E taina mea.
Ajunseră la otel şi dejunară amîndoi, bucuroşi de a se găsi faţă în faţă. După dejun, el o rugă să se odihnească. Ea nu voi cu nici un preţ. îşi scoase pălăria, să-şi îndrepteze părul, pe care dintr-o aruncătură de
30 cap îl lăsă să cadă pe spate. El o vedea din odaia lui, şi veni la dinsa, luîndu-o de mijloc şi sărutînd-o pe undele de păr.
— Nu te supări...
Ea se întoarse spre el. 35 — De oe mă Întrebi?... Ştii bine că nu mă supăr.
Aici nu mai suntem In stradă, — parcă aşa ziceai. Şezi. Vrei să-mi pui pălăria asta?... sau pe astălaltă? Mi le-a ales doamna Anna pe amindouă, adaogă ea privin-du-I fix.
40 — Pune pe care vrei: cu amindouă i|i şade bine.
474
El Începea sâ se găsească in echilibru nestabil faţă cu nevastă-sa, dar totodată într-o aşteptare continuă de ceva nou. Simţea că voinţa ei binefăcătoare pătrundea in el pe fiecare zi şi pe fiecare ceas, insinuln-5    du-se ca o rază de lumină.
Umblară după prînz prin biserici. Aci, pentru fată, toate îi aminteau pe tată-său. La fiecare preot ce lntîl-neau — şi erau mulţi — ea găsea prilej sâ apună cîte o particularitate a firei bătrînului luptător, pentru care 10    avea un adevărat cult.
Seara prînziră din nou la masa lor şi după prtnz se urcară la ei.
— Astă-searâ ne culcăm devreme, zise el cu hotă-rlre, şi dumneta îmi vei face plăcere să adormi numai-
15    decît. Altfel, scriu lui socru-meu că nu mă asculţi.
Ea rise cu plăcere, apropiindu-se de el şi punîndu-i miinile pe umeri:
— Te ascult in toate şi mă culc.
— Nu numai te culci, ci şi dormi. 20         — Si asta, dacă porunceşti.
— Poruncesc.
Ea se uita la el lung, ţinindu-şi mtnile pe umerii lui.
— Poate... cu vremea n-o să-ţi mai fiu aşa de stră-25 ină...
— Nu-mi eşti străină nici acuma...
Ea-I întrerupse, dlnd din cap eu neîncredere.
— Noapte bună, zise fata, depărtîndu-se. îţi făgăduiesc că voi dormi.
30 Rămaşi fiecare pe seama lui, gîndurile îi luară pe amîndoi. El se dezbrăcă şi se culcă, păzindu-se de a mai intra în camera nevesti-sei, dar părindu-i râu că răminea singur, făr' de dînsa. Un sentiment obscur de temere venea o dată cu imaginea Annei. Se simţea
35 umilit de atitea necazuri pe care le îndura el şi pe care  Ic  îndura şi fata, nevinovată.
Treceau ceasurile, şi e], care rugase pe Mia să doarmă, nu putea dormi. O vedenie nouă sta acum în mintea lui: umerii albi ai fetei.
40 Auzi bătînd la uşe.
— Tu eşti, Mia?
Fata deschise încet «şa.
— Eu. Se poate?...
— Cura să nu se poată !
Ea veni spre el, Îmbrăcată frumos, cu o haină de 5    casă albă, acoperită de horbote, şi cu lanţul cel nou pe după glt.
— Am venit să îndreptez stitigăcia de astăzi, dacă se mai poate şi nu eşti supărat.
— Nicidecum, dragă. Ia un scaun şi şezi Ungă mine. 10    Mă ierţi că nu ţi-1 ofer eu, dar n-aş putea, adaogă el
rlzlnd.
Ea şezu lingă marginea patului. îi erau ochii adinei şi plini de flacăra nobilă a gîndurilor. Drept şi hotărlt, îi luă o mină şi i-o sărută.
15 — Trebuie să-ţi fi părut îngustă la minte, astăzi. Se cade să mă ierţi şi să mă compătimeşti, că doar nu o fac din rea-voinţâ, ci din nedeprindere. Eu am fost crescută în casă de oameni sărmani... Noi nu ştim să ne prefacem şi nici să trăim ca domniele-voastre.
20 — Da' nicidecum, fetiţo.
— Aşa mă prinde cîteodată gîndul şi dorul de a face şi eu ceva pentru binele domniei-tale şi de aceea am grăit prostiele mele de astăzi... Numai să mă ierţi...
— N-am de ce, dragă.
25 — Cum o să ştiu eu îndrepta, eu, o biată femeie
proaBtă, ceea ce n-au Îndreptat alţii. Domnia-ta eşti stăpinul a toate, şi al meu.
— Bine, dragă, de ce te gindeşti tu la atîtea lucruri? Nu numai că nu m-ai supărat, dar chiar mi-ai făcut
30    mare plăcere, şi aşa vom urma.
— Atunci sunt mulţumită.  Nu   te-am supărat?
— De loc.
Ea păru a se gindi un moment.
— Bine. Mă duc să mâ culc liniştită. 35        Se sculă, dar apoi iar şezu. Căuta ceva:
— Mă rog, îmi ierţi o altă întrebare?
— Orce, dragă.
— Nu ai scris doamnei Anna? El se uita la dînsa, nedomirit:
40 — Nu. Ţi-am arătat scrisoarea pe care am ars-o.
476
Fata voi să mai zică ceva, dar glasul i se îneca in piept. îşi lăsă capul pe mini şi tăcu. El o apropie de dinsul şi o sărută.
— Draga mea ! Şi pe tine te munceşte gindul ăsta... 5    Mai bine aşa: să vorbim. Ce doreşti să ştii?
— De ce nu i-ai scris?
— Fiindcă nu se putea. Ceea ce facem fără gînduri rele şi fără a atinge pe alţii, suntem in drept s-o facem. Cit am fost liber puteam să scriu. Acum, că tu eşti
10    alături de mine, nu mai pot Bcrie. Fata se uita lung la el.
— Uite, Mia. închipuieşte-ţi că tu ai iubi miine pe un om.
— Asta nu se poate! strigă fata, 15         — Mă rog, să ne închipuim...
— Nu se poate. Din ceasul în care am jurat înaintea Domnului că sunt femeia domniei-tale, pot muri, dar mai mult nu se Intîmplă cu mine.
— Bine, dragă. O simplă presupunere. Dacă tu ai 20     iubi pe un altul, poate că eu aş fi rănit in amorul propriu. Cu toate astea îţi jur că nu aş face nimic împotrivă — ba poate chiar te-aş ajuta să devii soţia omului aceluia. Respectul libertăţii sufleteşti, Mia l
Fata, încremenită, se uita la el, parcă neînţelegînd 25    ce spunea. Două lacrămi mari se înnodau în coada ochilor. Şi el se simţea străin de vorbele ce zisese, drepte in sine, dar aşa de crude pentru cei ce iuhesc. El luă mina fetei şi îşi rezemă capul de dînsa.
— Lasă-mi-o mie, dacă te duci. Nu sunt nici eu 30    fericit, dragă.
Era o nespusă întindere de Înţelesuri în cuvintele lui, pe care fata păru a o prinde. Se apropie mai mult de dlnsul, cu nevoia de mingîiere ce umple inimile femeieşti, şi ii trecu braţul celălalt pe după gît. El se 35 uita la dînsa, rătăcit ca într-un vis fermecător, sim-ţindu-i sinul cald cum palpita alături. Desfăcu o panglică de la gît şi sărută haina moale. Iar îşi ieşea din minţi. încercă uşor s-o îndepărteze:
— Du-te, dragă,   incep să te iubesc şi mă tem 40    de vorba de aseară. A fost crudă!...
477
Ea il coprinsese cu amindouă braţele de git, şi încet, la ureche, rosti ca in vis: — N-o mai zic.
VII
A doua zi dimineaţa, natura părea a se fi gătit de 5    sărbătoare. O zi de martie, plină de lumină — lucru rar chiar Ia Roma — curgea din înaltul cerului pe lumea şi plantele încărcate de umezeală, deschizînd bobocii rozelor şi sufletele muritorilor  către viaţă. Ei stau la fereastră, amîndoi, privind departe, 10    spre linia colinelor, brazii uriaşi ce mărgineau orizontul.
— Mă temeam de vreme rea, zise Mia. Luna asta e urîtă pe aici.
— Găseşti?
15 — Nu pentru mine. Dar ştiu că e aşa.
— Parcă ai mai fi fost odată pe focurile astea...
— Nu. Ştiu de la tata. De ce ne vorbeşte el alta, decît despre Roma. Ştiu chiar că se zice: „Marzo pazzo".
Apoi atingîndu-1 uşor cu mîna peste obraz: 20 — Pazzo!
— Ce-nsemnează?
— Nu ştiu... închipuieşte-ţi că m-am visat astă-noapte acasă... şi cu aşa grele lucruri de spusl
— De ce grele?
25 —Fiindcă eram cu doamna Anna...  Umblam la
scăldat amindouă, intre nişte sălcii, şi se făcea că mă înec, eu care doar ştiu înota... îmi venea apa pînă la gură, pînă la ochi, pînă peste cap, şi nu puteam mişca mînile, parcă mi le-ar fi ţinut cineva legate — iar
3o doamna Anna vrea să-mi vină în ajutor şi nu putea, că apa o ducea şi pe dînsa la vale. Şi numai ai venit domnia-ta de m-ai scăpat...
— Da?... Bine că era în vis, Mia, că altfel eu dea-bia ştiu înota.
35 — Se poate. Dar nu este cum este, ci cum umblă
gîndul în doruri... Pe apa Mureşului... Era aidoma, ca în lumea adevărată... Cite zile de copilărie am pe-
478
trecut pe acolo!... Locuri triste şi totuşi foarte scumpe, domnule...
— Iar domnule?! Ea prinse a zîmbi:
5 — Aşa-i deprinderea mea, că n-am putut să mă
dezbar încă de tot de felul nostru de a vorbi... Dar altminteri îţi pot zice acuma şi pe nume, şi mai mult, că doar te port în gînduri şi în inimă, pururea, ca un lucru ce este din însuşirile mele. 10 Şi cum stau alături, ea ridică lanţul ce-1 purta la piept, şi i-1 trecu şi lui pe după gît:
— Ga să nu te desparţi niciodată de mine.
— Niciodată, întări el.
— Ştii ce? Dacă vrei să-mi faci plăcere, dintr-o 15    boabă de astea să-ţi faci un inel, or un ac de legătură,
ca să-1 porţi întotdeauna.
— Bucuros, zise el. Dar nici inel, nici ac de legătură. Dacă primeşti aş face altceva... Bunăoară ceva care să aibă înţeles numai pentru noi amîndoi.
20 —Ce?... întrebă ea cu ochii fericiţi...
— Aş putea închide boaba de mărgean într-o capsulă de aur, în care ar rămînea nevăzută de nimeni şi totuşi ar fi... cum sunt cele lăuntrice ale noastre.
Nevastă-sa clipea din gene, privindu-1 încîntată, 25    ca cineva care începe a descoperi o lume nouă, delicată şi fermecătoare. Apoi se întrista deodată.
— Ce ai. dragă?
— Mă simt aşa proastă!... înţeleg şi văd cit ştiu eu de puţin să trăiesc, şi ce frumos ridici domnia-ta viaţa
30    de toate zilele!... Dar mă umilesc cu cea mai mare plăcere şi te ascult.
— Nu, dragă. Eu ştiu poate oarecari nimicuri dinafară; pe cînd tu ai pentru tine adevărul sufletesc — lucru atît de simplu şi cu toate astea atît de rar.
35 Tocmai atunci se deschise uşa de la camera ei şi
fata din casă intră cu două braţe de roze, pe cînd un om venea după dînsa cu o azalee înflorită.
Mia zîmbea. După ce ieşiră slugile, ea se duse spre bărbatu-său, roşie de plăcere:
40 — Pentru mine sunt toate astea?
— Da, dragă, pentru tine.
479
— Vezi?... Asta nu ştiu eu. Nu ştiu împodobi viaţa cu toate comorile de bunuri ce le poartă ea în sine. Simt şi eu multe lucruri şi mă gîndesc cum ar fi ele frumoase, numai nu ştiu să le aduc la îndeplinire.
Apoi se uită lung la roze şi, roşie ca şi dinsele, se întoarse spre bărbatu-său:
— Pentru minş sunt, în adevăr?
— Pentru tine, dragă.
Mia îşi duse mînile Ia ochi, parcă ar fi voit să închidă acolo icoana fugară a momentului.
— Eu am visat, pe cînd eram acasă, zineşi feciori de împăraţi, — dar parcă aşa lucruri frumoase nici acolo nu erau. Numai mă rog, dacă domnia-ta ţii Ia mine cituşi de puţin, să nu mai risipeşti banii pe daruri de astea scumpe — că doară nici nu mi se cuvin şi nici nu-mi trebuie...
— De ce nu-ţi trebuie?
— Fiindcă sunt mulţumită şi aşa. Ele, florile, sunt frumoase, fiindcă sunt. Dar fie ale mele, fie ale altora, mulţumirea mea adevărată stă în mine, şi podoaba dinafară a vieţii, care mă incintă ca o poveste, pare cîteodată a mă mustra.
— De ce, Mio?
— Nu ştiu. Se vede că sunt proastă. Risipa mă nelinişteşte şi mă întristează. Aşa aş dori cîteodată să mergi domnia-ta pe la noi, ca să vezi cum trăim şi din ce trăim!...
— Bucuros.
— Nu doară că suntem de plina, — că viaţa şi-o agoniseşte omul cum poate, care muncind pe loc, care ducîndu-se prin ţări străine după cîştig. Numai, avem greutăţi, mai cu seamă cind românul are drag de neam. Apoi prin părţile noastre, pe acolo, e foc şi ptrjol cînd încerci să-ţi aperi drepturile.
Ridică ochii către el:
— Cum să îndrăznesc eu a primi aşa lucruri scumpe, cînd chiar si domnia-ta ai datorii?
— Ei, sil...
Ea se uită la el lung.
— Zău nu se poate. De cînd mi-ai spus că avem datorii, eu nu mai dorm.
— E ! ce exageraţie!
— Crede-mă, Alexandre!
Dinsul se primbla acum prin odaie, zîmbind deatita naivitate. Patru flori!... oricît ar fi costat de scump, 5    tot nu se ruina cineva, cumpârindu-le. Numai plăcerea de a da făcea atit.
Mia tăcea, temtndu-se să nu-1 fi rănit cu vorbele ei de fată săracă. K El se învîrtea în sus şi in jos, privind florile şi gin-
ţi. 10 dindu-se. Convorbirea cu nevastă-sa îi amintise unele scene cu samsarii de prin Bucureşti, cînd, strîns de nevoie, trebuia să iscălească poliţe ruşinoase. Ce şir de copilării vinovate! Unde se duseseră banii? El nu-şi da seamă. Un singur lucru era astăzi limpede: că tre-15 buia să vîndă ceva, sau partea de launchiu-său, sau partea de la mamă-sa. La ideea asta simţi slngele urcîndu-i-se în obraz. Făcu o mişcare în aer cu mina, parcă ar îi voit să spună că un asemenea lucru nu era cu putinţă. Apoi se surprinse singur şi se înroşi. 20        — Ce lucruri!...
— Ce?... Întrebă Mia.
— Nimic.
Se mai învîrti prin casă într-aiuri, pînă ce se opri !n faţa neveste-si. 25 — Şi cum crezi că ne-am putea scăpa de datorii?
— Eu nu ştiu, răspunse fata, gîndindu-se. Prin economii şi prin înţelepciune. Să ne întoarcem acasă...
— Dar să trecem întii prin Transilvania.
— Bine... Adică zic   bine, fără cuvînt.
30 — Ba nicidecum. Eu doresc de mult să merg pe
acolo.
Mia se uita la el cu temere şi nedomirire: oare dorea In adevăr să meargă în Transilvania? sau firea şi creşterea îl făceau să se lepede de dorinţele lui perso-B      35    nale, pentru a primi şi a satisface pe ale ei? Această w întrebare, la care nimeni nu putea răspunde, o neliniş-
H tea. Ca la toate fiinţele hotărite, tot aşa şi la dînsa,
9 firea mlădioasă a lui bărbatu-său o umplea de temere,
■ dar şi de admiraţie: cine are voinţă puternică, suferă w 40 cînd cedează — şi totuşi e aşa de frumos a ceda in lu-I crurile zilnice!
S 481
■ 31 — Dulllu Zamflrescu — apere, voi. n
— Dacă vrei în adevăr să mergem pe acasă, am putea scurta călătoria în Italia.
— E păcat, zise el, pe gînduri.
Dînsa se făcuse mititică şi se apropiase de el: 5 — Cind ne vom plăti datoriele, ne vom întoarce
iar. Dacă ai încredere în mine, să mergem acasă, să mă lasi la tară, silpeste cîtiva ani răspund eu de Italia.
— O să fie cam tîrziu.
10 Ea se plecă sub ochii lui, mirată şi surîzăloare:
— Vous dites!?...
EI rîdea, fermecat de graţia stîngaee a fetei. Dînsa repetă, silabă cu silabă, cuvintele lui:
— O să fie cam tîrziu!... 15         — O să mai îmbătrînim.
— Cu atît mai bine.
— De ce?
— Aşa... O să ne cunoaştem mai demult, cum se cunoaşte tata cu mama.
20 — Foarte bine, zise el rîzînd. Aşa dar vrei să lăsăm
Florenţa şi Veneţia?
— Pe altă dată. Dacă nu cer prea mult, m-aş ruga de domnia-ta să mai stăm cîteva zile la Roma, pînă se îndreptează vremea de tot, şi apoi să ne întoarcem
25     acasă prin Ancona.
— Ţii la Ancona?
— Ba nu. Ştiu numai că drumul e mai ieftin pe acolo.
— Va să zică începem să ne plătim datoriele? 3o         Ea dete din cap, rizind.
VIII
Lăsînd Florenţa şi Veneţia pentru vremuri mai bune, tinerii o porniseră către ţară. Mia venea la nişte rude ale sale din Ardeal, dorind astfel să arate lui bărbatu-său Comitatul Sibiului, în care românii sunt 35     mai numeroşi şi vorbesc mai bine.
Ajungînd în Sibiu81, Comaneşteanu avu impresia că intră într-o ţară românească nouă. Prima lui nedo-
462
i '2
mirire începu în vagonul drumului-de-fier, în care ceti anunţuri oficiale, scrise în limba maghiară, în limba germană şi în limba slavonă, deşi aci marea majoritate a poporului nu era nici maghiară, nici ger-5 mană, nici slavonă. Această nedomirire se urmă mai departe cînd ajunse la hotel. Proprietarul, botezîndu-şi hotelul Zum Rbmiscken Kaiser, simţise, se vede, nevoia de a aminti despre împăratul romanilor, care călcase pe aceste tărîmuri şi le cucerise, dar îşi amintise nu-
10    mai în limba germană.
Mia era veselă. Ea, care cunoştea lucrurile cum erau în adîncul lor, simţea preocupările lui bărbatu-său, dar nu le înţelegea. De aceea se culcară în tăcere.
Cînd deschiseră ochii a doua-zi, soarele străbătea
15 prin perdele cu vioiciune, dintr-un cer încîntător. Ca întotdeauna, natura senină îndreaptă gîndurile omului. Comaneşteanu se îmbrăcă voios, cîntînd ca în vremuri bune. îi trecu prin minte imagina Annei, cam ştearsă. El rămaseunmomenllocului,miratdenestator-
20 nicia lui însuşi. însă aci lucrurile nu erau pe melancolie, în faţa lui , pe zid, o ordonanţă de poliţie, scrisă în ungureşte şi nemţeşte, avea şi traducerea românească, în sfîrşit!...
Chemă pe nevastă-sa şi-i arătă descoperirea făcută.
25    Ea rîdea de grija lui.
— Da' fireşte că trebuie să fie şi în limba noastră! Aici toată lumea o vorbeşte, şi chiar străinii între dînşii se înţeleg în româneşte. Hai să ieşim pe strade, să mergem prin magazinuri, şi vei vedea.
30 Se îmbrăcară şi ieşiră.
în adevăr, mai toţi negustorii ştiau româneşte. Unii însă vorbeau limba numai de nevoie. îi înţelegeai că legau fraze compuse din noţiuni substantivale fără fluiditatea vorbelor. Dar, în fine, vorbeau. Pe stradă,
35 la restaurant, la gară, la hotel, peste tot, Comaneşteanu avu impresia că se găseşte în ţara românească, într-o ţară românească bizară, in care se părea că oamenii au visat o limbă încîntătoare, iar deşteptîndu-se nu şi-au mai amintit-o întreagă, cum era în vis, ci au recom-
40 pus-o fragmentar. Şi astfel se urgiteazâ Încă şi astăzi aprobarea  statutelor; se  exoperează consimţimîntul
483
31*
ministerelor; se purisează exemplarul pentru subşternere Ia majestatea-sa, iar plenipotenţiaţii pot ast mod a complecta studiul lor in acest obiect, parte în praxâ, parte în teorie62. 5 Mia voia să arate lui barbatu-său puterea poporului
românesc şi de aceea ţinea să-1 ducă pe la toate institu-ţiunile culturale şi economice, la Mitropolie, la casele de credit, la bibliotecă. Dînsul, cam jenat, o urma peste tot, neputînd să se împotrivească naivei mîndrii cu
10     care fata umbla prin ţara ei.
Vizita la Mitropolie fu discutată la colţul unei strade. Comaneşteanu, vesel şi inrîurit de hotărlrea ne-veste-si, încerca să-i arate că nu se merge la şeful spiritual al poporului ca la moară. Dînsa se necăjea şi
15    stăruia să meargă.
— La noi, mă rog, nu e ca la domnia-voastră. Cine are nevoie de preasfinţitul îl găseşte, cade aia excelenţa sa a fost numită in capul poporului.
Apoi, lulud pe bărbatu-său de braţ, îl îndemnă să 20    meargă, zicînd:
— Eu despre mama sunt greco-orientală, şi aşa am rămas. Numai fraţii mei au urmat pe tata şi sunt uniţi. De altminteri, asta este buba noastră a românilor de peste munţi63; deosebirea in biserică. Poate,
25    cîndva să vorbim mai îndelung... Acuma să mergem.
Şi aşa, porni înainte, voinică şi sănătoasă, silind pe bărbatu-său s-o urmeze.
Ajunseră la mitropolie, pe cind tocmai înaltul prelat ieşea din comisiunea cu care lucrase toată 30    dimineaţa. Fură primiţi numaidecit.
Mitropolitul românilor greco-orientali era un bărbat încă voinic, de statură mijlocie, alb ca zăpada, cu părul lung aruncat pe spate, cu fruntea înaltă, cu un aer original de vioiciune şi tinereţe pe care i-1 da 35 nasul, aşezat in mijlocul figurei ca o pălărie pe-o ureche. Tichiuţa de pe vîrful capului şi brîul de la mijloc, amindouă roşii, rupeau monotonia hainelor negre si îi dau aerul modern şi civilizat.
De îndată ce se apropie de dînsul, Mia îi căzu în 40    genunchi, sărutindu-i mina şi rugîndu-1 să binecuvin^ teze căsătoria ei cu domnul ce era de faţă. Comăne-
şteanu, fără să ştie cum, îngenunche şi el. In fuga impresielor băgă de seamă că nevastă-sa tremura, coprinsă de un respect şi o smerenie nemărginită. Bătrinul prelat îi ridică de jos, îi sărută pe frunte 5     şi-i puse să şează lîngă dînsul, vorbindu-le cu blîndeţe. Tînărul părea hipnotizat de întreaga înfăţişare a prelatului şi mai cu seamă de modul său de a vorbi. El le povesti multe lucruri interesante din trecutul nostru, dar mai cu seamă le vorbi despre ţăran, insis-
10 tind asupra modului cum s-a făcut împroprietărirea la noi şi cum s-a făcut in Transilvania. înainte de-a fi fost ales mitropolit, p.s.s. fusese episcop al Aradului, li pofti deci să meargă prin locurile acelea, spre a vedea gospodăriele (sau, cum zicea el, „economia")
15    românilor, bogăţia, traiul, cîmpii şi vitele lor.
Cind ieşiră de la mitropolie, Mia părea transfigurată. Merse în tăcere lîngă bărbatu-său, privind drept înainte lumina ce se cobora din înaltul cerului. întru tîrziu, ea zise încet:
20 — La noi aşa sunt lucrurile: viaţa noastră naţi-
onală ne este lipită de biserică61; în jurul ei ne strîngem aspiraţiele, dorurile şi nevoile; printr-însa păşim înainte. Nu vorbim frumos; dar venim ia domniele-voastre să vă cerem înapoi Împrumutul de acum un
25 veac.
Comaneşteanu se uita la dinsa, nedomirit:
— Care împrumut? Fata zîmbea:
— împrumutul de acum un veac, cînd domniele-30    voastre vorbeaţi greceşte şi noi v-am ajutat să vorbiţi
româneşte65. Cu o destoinicie minunată, domniele-voastre ne-aţi întrecut. Poate, ce e drept, în graba juvenilă cu care v-aţi alcătuit limba cultă de astăzi, aţi luat cam multe franţuzisme, dar noi trebuie să vă 35 urmăm pe calea asta, că doar domniele-voastre sunteţi speranţa şi lumina pentru noi.
Apoi, potrivindu-şi pasul pe al lui bărbatu-său, 11 luă de braţ.
— Vrei să mergem la o societate românească de 4o credit?
AHA
— Bucuros. Dar, mă rog, avem deja economii de depus?...
Mia zîmbi plecind capul. Apoi se uită la el, liniştită.
5 — Nu avem încă, dar o să avem.
— Foarte bine.
El se lăsa a fi cilăuztt de nevastă-sa peste tot, şi peste tot avea aceeaşi impresie de viaţă românească vie, ce curgea ca o pînză de apă puternică sub un strat
10 de nisip. La suprafaţă erau străinii, saşii, ungurii şi evreii, iar la temelie era poporul băştinaş, românul, care, cu hotărîre şi pe tăcutele, se întindea şi-şi recucerea pămîntul.
Tinerii, grăbiţi să meargă la ţară, plecară chiar
15    in ziua aceea. Mia ar fi dorit să arate lui bărbatu-său tot comitatul Sibiului, sau cel puţin satele mari româneşti: Răşinarii, Orăştia şi Seliştea. Dorul insă de-a merge la rudele sale o hotărî pentru cel din urmă. Drumul de la Sibiu la Selişte îl făcură cu un medic
20 român, anume d.dr. Tac. Acesta păru lui Comaneşteanu inteligent şi interesant, dar mai presus de toate vorbăreţ. Numele său ar fi trecut mai lesne ca o ironie, căci d. doctor era foarte puţin Tac şi foarte mult Vorbesc. Pe cînd Comaneşteanu căuta să arunce cîte o privire
25    furişe pe fereastră, d. doctor Tac îl atingea pe braţ:
— No, d-apoi, mă rog, domnule, pentru ce? Comaneşteanu înălţa din umeri, parcă ar fi zis:
„de. dragă domnule, ştiu şi eu !".
Nu-şi poate Închipui cineva cit e în stare să vor-30    bească un doctor in medicină pe locurile astea 1... Ce o fi, Doamne, cu doctorii în drepturi, cum se zice pe aici?!
Dar iarăşi d. dr. Tac era interesant. D-sa cetea toate revistele, toate cărţile, toate broşurile, toate
35 ziarele ce se publicau la Bucureşti; cunoştea toate ches-tiele literare la ordinea zilei; vorbea de oamenii mari ai României cu un fel de iubire religioasă. „E, in adevăr, atingător, se gindea Comaneşteanu, să vezi pe oamenii aceştia luptind cu nevoile vieţii lor, cu
40    prigonirile şi nedreptăţile ce li se fac, şi totuşi năzuind
486
spre noi, interesindu-se de toi ce se petrece şi mai ales de ce se scrie în România".
Sărind cu vioiciune de la una la alta, d. dr. Tac sări şi din tren. Pină să-i prindă tinerii de vesle, d-sa 5    dispăruse într-o gară.
Pe la 4 după prînz ajungeau la Selişte. De îndată ce rămăseseră singuri, Comaneşteanu se simţise învăluit de plnza trandafirie a gîndurilor bune. Era în Transilvania 1 In inima Daciei strămo-10 şeşti, a acelei Dacii pururea tlnără, de la care ne venise simţimlntul renaşterei şi către care zburau toate aspi-raţiele noastre!
îneîntător loc, încintătoare zi, îneîntători oameni! Familii întregi de muncitori de pămînt strîngeau mal-15    dărui de pe cîmp. Fetele, cu pălăria peste broboadă, apăreau deja voinice şi frumoase. Finul cosit umplea aerul de miresme*8.
Se opriră în gară aproape un ceas, aşteptind o trăsură din Selişte, care trebuia să fie a unui oarecare 20 Gheorghe, dar care, bineînţeles, nu venea. După ce plecă trenul, dispărură şi mutrele oficiale, hamalii şi fluierătorii, şi rămaseră numai cîteva chipuri senine de ţărani, cîţiva băieţi ce se jucau prin iarbă, şi o fetică rumenă şi albă, ce adusese poşta. 25 Comaneşteanu porni singur către sat. Era cald. O
manta de ploaie, cu un revolver în buzunar, atîrna cam greu; o anină pe umărul unui băieţaş, ce bătea praful alergînd pc şosea ca un minz.  Din cind in cînd se mai dau în vorbă: 30 — Cum te cheamă pe tine, măi băiete?
— Pe mine?
— Pe tine.
— Ionică.
— Şi mai cum?
35 — Si mai cum mă cheamă?
— Da.
— Ionică Blăstematu.
— Da' cine te-a botezat aşa, măi?...
— Cine m-a botezat? 40          — Da.
— D-nu notar.
487
10
15
20
25
30
35
40
Ce nume curioase!... Pentru noi, românii din regat, deprinşi cu banalitatea lui eseu şi lui eanu, numele acestea de obiecte, de verbe şi de calificaţii, date oamenilor, ne par nişte adevărate porecle. E drept însă că unele sunt poznaşe de tot: Moisi Bizgîlea, Iancu Puiţă, Troilă Legănatu, Patru Umblădulce.
— Mai avem mult, mă Ionică?
— Pîn'la sat?
— Da. !
— Ba n-avem mult.
In adevăr, satul se vedea pe coasta ceelaltă a dealului. Ţi se părea c-aî ajuns şi totuşi erai departe. Soarele ardea bine. Pe o muchie, stringeau cosaşii finul încă verde, adunîndu-I în vîrful furcei şi-n vîrful limbei, cu munca şi cu cîntecul. Minunaţi erau ! în nepăsarea lor harnică, păreau deplin fericiţi, cum de altminteri par totdeauna cei ce muncese şi cintă celor ce gindesc.
— Mai avem mult, măi Ionică?
— Dacă mai avem mult?
— Ei.
— Pin' la sat?
— D-apoi pină unde, măi!?...
Il stenahorisea cu răspunsurile lui, care nu erau decît întrebările celuilalt, întoarse pe dos.
— Ba nu mai avem mult.
După citva timp, dete Dumnezeu şi intrară în sat.
— Iacă şi nea Gheorghe, zise băiatul. Comăneşteanu avu plăcerea să vadă pe birjar tre-
cindu-i pe dinainte cu un domn şi o doamnă.
— Domnul medic, cu doamna institutoare.
— Dar noi, Ionică?... Ionică se uită Ia el.
— Păi, să mergem la casină.
— Da' sunt trăsuri acolo, măi?
— Trăsuri la casină?l...
— Dacă nu sunt trăsuri, ce să căutăm acolo?
— La casină?...
— Ei.
— Pe d-nu notar.
In sfirşit o porniră în căutarea d-Iui notar.
10
15
20
25
30
35
40
Pe o piaţă pavată, la încrucişarea a două strade, era aşezată o casă curată, unde inteligenţa locului venea să citească jurnale. Comăneşteanu fu întîmpinat de un domn, foarte cumsecade, care, de îndată ce auzi păsurile tînarului, trimise oameni în toate părţile, unii după trăsură, alţii după d-1 notar. Intrară în vorbă. Domnul acesta era stăpînul casinei — prin urmare un simplu negustor. Vorba lui însă era cuminte şi rezervată. Căuta în ochii lui Comăneşteanu cu o pătrundere rară. Tînărul îu mirat de a-1 auzi şi pe acesta vorbind cu aceeaşi pricepere despre lucrurile din ţară, ca şi pe doctorul din tren. O fetică ii aduse un pahar cu apă. Fata era de o frumuseţe uimitoare, cum în general părea a fi toată populaţia femeiască a satului.
— Iată domnul notar! zise cineva. Haide, domnule notar, că te aşteaptă un domn.
La aceste cuvinte o voce înfiorătoare răspunse de pe uliţa ceelaltă, gemind:
— Că cine mă aşteaptă?
„Haiti! socoti Comăneşteanu; plnă aici mi-a fost!"
Şi, făcîndu-se mititel, cu mina pe revolverul din manta, aşteptă o clipă să vadă ivindu-se pajura, care trebuia să-1 ia în nouri. Dînsa apăru sub forma unui domn cu barbă şi mustăţi:
— No, că cine-i ăla de mă caută?
„Valeu I..."  zise  intru   sine tînărul, tiemurînd. Apoi, scolînd capul dintre umeri, îndrăzni să biigu-iască un cuvint:
— Eu...
— Da' că ce doriţi?
— Aş dori, mă rog, dacă nu vă supăr, domnule notar, să ştiu mai întij de este adevărat că în ceasul de faţă sunt destul de norocit să vorbesc cu domnul Zgurea...
— Cu dlnsul.
— Atunci, mă rog, eu viu din partea d-lui Dobro-vici, cumnatul d-voastre, tare mi-a spus că dacă voi avea noroc să vă găsesc acasă,, am să văd lucruri interesante cu d-stră.
108
489
— Că bată-1 blta de noroc, domnule. Doară ce vrea el, cumnatul, de mă pîrăşte aşa la lume?...
Se vedea Insă că-i făcea plăcere pîra cumnatului. Pe cind el vorbea, tînărul 11 privea pe furiş. Om 5    voinic, cu ochiul viu, cu mersul de eătană, domnul notar putea să aibă între 40 şi 60 de ani.
— Da', mă rog, cine sunteţi domnia-voastră?
— Alexandru Damian Comaneşteanu.
— Comaneşteanu, Comăneşteatm... Poate fiu de-al 10 eroului?...
— Nu fiu, dar rudă. Eu sunt ginerele părintelui Lupu.
— Ginerele părintelui Lupu din Huresti?
— Da.
— N-o, d-apoi că aşa spune, fîrtatule. Că poate ăi 15    fi şi cu doamna, zise el, ridicînd ochii a vitejie.
— Nevastă-mea a rămas la gară, fiindcă nu erau trăsuri.
— Iii!... Gheorghe tată, mi-o făcuşi!
Tocmai atunci sosea trăsura după care umblau. 20    Domnul notar ridică mina în slava cerului şi se aruncă in birijc ca un flăcău de 20 de ani.
— Mă duc s-aduc pe nepoata. D-l protopop ştie c-aţi venit?
— Ba nu.
25 — Că doar, domnule, a crescut pe genunchile mele.
Comaneşteanu nu înţelegea bine dacă d-l protopop sau nevastă-sa crescuse pe genunchile d-lui notar. Pricepu mai pe urmă că toate fetele din sat li erau nepoate, după cum ii erau nepoţi toţi flăcăii, şi mai
30 mult sau mai puţin toţi cei şapte mii de locuitori ai satului. D-I notar le era unchi, avocat, povăţuitor; îi boteza, îi însura, îi îngropa; vindea, cumpăra, zidea şi dărlma pentru dlnşii. Primarii se schimbau, pretorii şi judecătorii de asemeni. Unii mai mureau,
35 alţiiîmbătrlneau, numaidomnulnotar rămînea neclintit.Domnia-sa părea a se fi alcătuit aşa cum era astăzi, intr-o epocă preistorică, şi de atunci ieşise din legea schimbătoare a firei, păstrîndu-şiaceeaşi binevoitoare tinereţe, aceeaşi putere şi aceeaşi jachetă. Numai părul
4o i se mai rărise şi huna i se pătase, dovadă, aceasta din urmă, a unei stări sufleteşti ce nu împiedeca
490
niciodată pofta de mîncare, şi dovadă, poate, şi a unei rînduieli casnice ce lăsa de dorit. Căci, lucru ciudat, un om cu atîtea rude trăia singur cuc.
într-o casă încăpătoare, cu lucruri curate, cu o 5 curte singuratecă, în care creşteau cîteva floricele şi cîntau grierii, locuia omul acesta, cel mai burlac dintre oameni. Cind intra seara să se culce, vira o cheie cit un buzdugan în broasca porţii, îşi ştergea cizmele de răzătoarea de lîngă scară, urca treptele şi se dezbrăca,
10 pe cînd luna lumina ceardacul. Nici o vietate nu turbura tăcerea locului. Rar, cîte un măr cădea din ramuri, pe care lelea Măria avea să-1 adune a doua zi, cînd domnul ieşea. Căci aşa erau potrivite lucrurile, încît   niciodată stăpînul şi   sluga nu se întîlneau.
15    Bâtrîna trăia la casa ei.
Aşadar unchiul se ducea la gară să-şi aducă nepoata, în vremea asta, în jurul lui Comaneşteanu se adunaseră vreo zece persoane, preoţi sau învăţători. De la primele cuvinte, tînărul băgă de seamă că mai toţi
20    erau oameni culţi.
Prinseră a bea cite un pahar. întrebări discrete, vorbă cumpănită, cîte un cit nemţesc In onoarea lui Bacchus, — iar încolo, rezervă. Parcă o lungă deprindere de încătuşare a gîndului liber îi dresase pe toţi.
25 Cine era noul venit? Un domn de peste munţi. Vorba asta de peste munţi coprîndea înţelesuri întinse, orizonturi luminoase, farmecul şesului sclipitor, ce curge dc pe plaiuri către apa unui hătrîn fluviu. Dar, în fine, cine era şi ce voia noul venit?
30 Cînd auziră cine şi ce era, cercul se închise de tot
împrejurul tînărului, iar vorba umblă liberă.
Deodată, domnii mai tineri ce erau împrejurul meselor se sculară, făcînd loc unui alt domn, care venise pe nesimţite.
35 — Mă rog, d-le protopop, iată aci o rudă a domniei-
voastre din România. — O rudă a mea?
Mirat, dar zîmbind cu bunătate, d-nul protopop aştepta să afle despre cine era vorba. Cînd i se spuse 40    cine era noul venit, dînsul deschise braţele:
491'
— A!... Nepoate dragă, vino frăţioare să te văd... Da' unde-i Mia?
Şi, într-o invălmăşală comică, plină de duioşie, bătrinul strinse in braţe pe Comaneşteanu şi apoi' se 5    învlrti împrejurul lui, cercetîndu-1 ca pe un obiect de lux. Mulţumit, clipi din ochi către ceilalţi, parcă ar fi zis: „săminţă bună". Apoi grăi către el:'
— Aşa este. Da' unde ţie nevasta, tinere? Să mă duc  la  baba mea, frate, că  sose*şti aşa ca  o ploaie
io de vară. Să fi ştiut, mă îmbrăcam, vă ieşeam înainte, că doară ne bucurăm... Mă rog, da' unde-i Mia?
D-I protopop   Marcu  Stamate  era  de-a binele unchiul fetei. De statură mijlocie, cu barba albă, îm-15    brăcat curat şi mai cu. seamă vorbind limba fără nici un accent, — d-l protopop plăcu deodată lui Comaneşteanu, prin aerul său deschis şi hotărît.
După ce mai schimbară citeva cuvinte cu cei de faţă, unchiul luă pe nepot de braţ şi porniră spre casă. 20 O seară limpede se cobora pe dealuri. Apa girlei
se fărîma de pietre gîlgîind a primăvară.
IX
Comaneşteanu deschise a doua zi obloanele de Ia ferestre, pe o curte mică, închisă de toate părţile de zid şi plină de flori. Casa in care se afla el cu nevastă-sa sta
25 aşezată la o parte, în fundul curţii, pe cind Ia drum erau altele, mai mari.
Mirarea tînărului creştea din ce în ce. Odaia in care dormise i se păru cea mai originală împerechere de stiluri şi lucruri, parcă o bătrînă olandeză ar fi aşezat la locul
30 lor unelte româneşti. Tavan de scînduri, podele de scînduri; o talpă peste care stau teancuri de scoarţe şi de bucăţi de pănură; sus, un jgheab, ce făcea ocolul carnerii, plin de străchini şi ulcele; sub jgheab, fel de fel de şervete, aşa zisele culinare sau chindele, ale câror
35 culori şterse desfătau privirea; pe sub dînsele, clădării de porumb rar, cinquantin tărcat, atit de vechi, incit, la cea mai mica atingere, b>abele cădeau; apoi, ici şi
colo, cîte o tivgă, elegantă ca un vas giec; la un colţ, sub un clopot pătrat de sticlă, icoane bătrîne. cu busuioc uscat şi cîteva figuri nemţeşti de vicleim. în mijlocul atitor lucruri uitate de vreme, un pat de fier, foarte 5    modern dar şi foarte ccmod.
După ce Comaneşteanu se îmbrăcă, se duse să bată la uşa neveste-si. Dinăuntru venea zgomot de voci, rî-scte şi ţipete.
— Nu se poate !
10 El mai aşteptă puţin, şi iar bătu.
— Nu se poate, domnule! strigă mătuşe-sa. E!... da' zorit mai eşti!...
Se auzea glasul neveste-si, care se ruga sâ deschidă.
— Zău, leliţo, lasâ-1 să intre.
15 — Nu se poate, soro. Ia mai aşteaptă, nepoate, că
nu ţi-o fi pus ulcica. Ei, Doamne!...
Noua mătuşe a lui Comaneşteanu, lelţa Lena, cum
o chemau toţi, era o persoană grăsulie şi durdulie, cu
ochi rotunzi, cu obraz rotund, cu piept şi braţe ro-20    tunde, — o minge săltăreaţă, plină de haz, a cărei vorbă
peltică da graiului său o continuă notă umoristică.
Comaneşteanu  rîdea  singur de modul cum rostise
cuvîntul „ulţică".
După citeva minute, pe cînd tînărul, întors la dinsul, 25    se uita la scoarţe, se deschise uşa binişor şi nevastă-sa
întrebă încet:
— Esti singur?
— Da.
Dînsa veni repede la el, îl luă de gît si-i rosti în 3o ureche:
— Mă îmbrac cu portul nostru naţional.,. Apoi, plecînd capul pe o parte:
— Sunt aşa de fericită!...
Era mai cu seamă ineîntătoare. cu părul împletit 35     in eoade şi prins sus. ca o cunună; cu iia brodată; cu catrinţa albastră închisă; cu briul tricolor ascuns sub bundă.
— Lelţa s-a dus să-mi aducă broboada de cap. Sa te faci eă mi m-ai văzut... Colorile noastre naţionale le
40    purtăm pe noi, ca să nu se întimple rău... Nu mai ştiu cum Îmi stă. îţi plac?
493
4»
10
15
20
25
30
35
— Foarte mult.
— Mă duc.
Apoi, de la uşe, se întoarse Înapoi:
— Cum ai dormit?
— Minunat. Dar tu?
— Aşa şi-aşa... Eram cam departe... Mă duc, că vine lelţa.
Şi se repezi pe uşe, rizînd, dar cînd să iasă se lovi piept în piept cu mătuşe-sa şi unchni-său.
— Brava, frumos îţi şade să mă trădezi! Vezi, Stamate? S-a dus fuga la bărbatu-său... Se înţelege! Că far' de dumnealor noi nu putem trăi. Lasă, că o să boceşti acasă, singură, pînă n-ăi mai putea. Dumnealui o să se ducă la consistor, iar tu o să-ţi uzi plinea cu lacrămi.
Bătrînul făcea un haz nespus:
— Schimbă consistorul, Leno, că doar nepotul nu-i popă.
— Zău, Stamate.
Şi citeşitrei intrară înapoi la Comăneşteanu, rizînd.
— Bună dimineaţa, domnule nepoate... Da' mi-ai învăţat-o bine la buiestru...
Comăneşteanu ii sărută mina.
— Zău, uite ce „buzor" de fată.
— Bujor, Leno, zise protopopul.
— Lasă, dragă, că ţi-am fost bună, măcar că sunt peltică. Ia adu-mi, mă rog, Stamate, nişte ace, să prind fetei broboada pe cap.
Bătrînul protopop se duse foarte serios să caute acele, pe cînd Lena şi Comăneşteanu se învirteau împrejurul Miei.
— Uite, Alexandre dragă, asta este iia mea de la eununie. Mă rog să te uiţi la o mînecă. Vezi? Aici se desparte in lung printr-o făşie, cu găurele, zisă cheiţă, pe lîngă care vin altele, tot in lung. Astea se cheamă şirele, astea podobele şi aicea vine ciocănelul. Iar dacă eşti om de gust, admirează, mă rog, gulerul sau ciupa-gul, cum îl chemăm noi...
— Să admiri, Alexandre! zise Mia, rîzînd.
10
15
20
25
30
35
40
— Da' să ştii tu, urito, care te-ai instrăinat de neam şi te-ai făcut bucureşteancă, că-i tot lucrat cu mătase neagră şi cu aur, ca o filigrană.
Apoi, lăsînd mîoeca, rămase pe ginduri:
— Zău, că tare-i frumos Ia dumnevoastră la Bucureşti. M-a dus Stamate acum doi ani şi, drept să-ţi spun, mi-a plăcut foarte mult.
Veni în sfîrşit şi protopopul, aducind o perniţă de mătase, in formă de inimă, înfiptă cu ace.
— lată-ţi inima, Leno.
— Ba, dragă, o fi a ta, că a mea numai o dată a sîn-gerat, şi atunci mi-ai vindecat-o tu. Săracu Stamate, a îmbătrtnit şi el, am îmbătrînit şi eu... Ei, nişte pensionari!... Da' lasă, dragă, dacă ăi fi tu cuminte, iţi dă Lenuţa bănuţi să te mai repezi pin' la Vicna...
Şi ziclnd astfel, clipi din ochi către Comăneşteanu; apoi oftă în pilde:
— Hee!... că mult îi dulce pustia de Vienă!... Protopopul rîdea să se topească. Nevastă-sa isprăvi
de gătit pe Mia.
— Haidem sus. copii, să ne luăm cafeaua.
Pe cind se duceau la cafea, tocmai intra d-1 notar. Deşi ceasurile erau de-abia opt, d-sa ieşea deja de la slujbă, pe care o Începuse din zori de ziuă cum se şi cuvine la ţară.
— Cu bună dimineaţa la cocoane şi la domni. Comăneşteanu băgă de seamă că aerul înspăimîn-
tător al d-Iui notar se îndulcise, parcă devenise chiar duios. Cînd vorbea cu Lena şi cu Mia, glasul său lua intonaţiuni molcome.
— Cine-i acum mai mîndru ca doamna Stamate!... Lena dete din cap, mulţumită.
— Vino cu noi, d-le notar. Tot numai o dată pe zi măninci?
— Tot.
— Da' azi o să mănînci de două.
— Nu cred.
— Ba eu cred, că doară nu te împărtăşeşti in toate zilele. Afară de asta, apoi, ce să zică Manda mea, cind o şti că d-nul notar nu i-a gustat aluatul?...
494
+95
— I!... doamnă Stamate!... că la mare ispită mă pui!...
Apoi rotind ochii a vitejie:
— Fie măcar ce !... am aă mănînc, — dare-ar turcu-n 5    ea de burtă !
Şi, luind pe Comaneşteanu de braţ:
— Rogu-te, domnule, n-ai auzit domnia-ta vor-bindu-se pe la curţile străine de o gospodină a noastră?... şi de un oarecare „pici de raţă pe craută?".
10 Lena rîdea, mulţumită. El urmă cu înţelesuri:
— Gă doară ştie el mitropolitul roman, in Uimea drepţilor unde se află, despre bunurile noastre!...
Slăbiciunea mătuşe-si pentru arta culinară devenea astfel evidentă, şi Comaneşteanu ridică laude în cins-15    tea cozonacilor şi a zaharatelor de la cafea.
După ce mîncară, trecură in salon — sau mai bine în saloane, căci erau trei, curate şi îngrijite.
De la uşa celui dinţii se vedea, în fundul celui de al treilea, un bust de marmură, de gîtul căruia sta, ca o 20    lentă, tricolorul românesc. Comaneşteanu recunoscu pe Brătianu87.
Pe mese şi pe etajere erau numai cărţi româneşti, tot ce editase şi tot ce vînduse Socec de Ia înfiinţarea librăriei sale pină în zilele noastre, — căci cetirea era a 25 doua slăbiciune a Lenei. De la cele mai depărtate calendare apărute în Transilvania, pină la Nichipercea şi pînă la ale lui N. D. Popescu; de la primii poeţi, Văcărescu, Conachi şi ceilalţi, pină la Eminescu şi urmaşii săi; de la boierii şi ciocoii lui Filimon*8, pină 30 la „Biblioteca pentru toţi" a lui Muller — toate erau de faţă.
— Foarte interesante lucruri, zise Comaneşteanu, cu o carte in mină.
Mătuşe-sa venise lîngă dînsul şi se plecă subt carte, 35    ca să poată ceti titlul.
— „Blondă, cu ochi negri şi albă ca o fee", zise ea, arătînd către Mia.
— „Un cap frumos de Înger pe umeri de femeie*9", întări bărbatu-său.
*0 —Cum, cum?... Săracu Stamate, tot îi mai plac
capetele de înger. Ai îmbâtrînit, omule.
496
— Aşa zice Nicoleanu, creştino.
— Ba aă mă ierţi. Nicoleanu zice: „un cap blondin de înger".
— Se poate. Dar atunci trebuie să înceapă altfel: 5    „pală, cu ochi negri", sau aşa ceva, ca să nu se repete.
Comaneşteanu, ascultindu-i, pusese mîna pe altă cărticică.
— „Locuinţa mea de vară e Ia ţară", zise Lena.
— „Acolo aş vrea să mor, ca un fluture pe floare"... ia    adaogă bărbatu-său, încet şi rîzînd.
— „Beatde soare, de parfum şi de amor™". No, că e prea frumos pentru un popă.
— Da' că tacă-ţi gura, femeie, că doară zice Depără-ţeanu, nu zic eu.
15 — Lasă, dragă, că le ştii pe de rost... Pîn' te-ai făcut preot, cine cînta mai frumos pe sub ferestrele de la Răşinari !...
Mia ridea cu o poftă nespusă. In copilăria ei, de cite ori venea să petreacă vacanţele la Selişte, tot aceleaşi 20 glume nevinovate se repetau între soţi, ca şi astăzi, fără nici o umbră de adevărată mihnire. Ei trăiseră şi im-bătriniseră singuri, el cu slujba bisericii şi cu căutarea unor vii, din care agonisise stare — ea cu grijea gospodăriei.
25 Acasă la dinsa, fata văzuse aceeaşi deplină înţe-
legere intre tată-său şi maică-sa, aceeaşi identificare de interese, de gînduri şi de aspiraţiuni. Ce departe erau aceştia de familiele pe care le cunoscuse în Bucureşti, de directoarea institutului in care Învăţase, pururea în
30 ceartă cu bărbatu-său; de Anna şi degenerai; de nervozitatea fetelor din pension, cari plecau de-acasă fericite ca să nu mai audă infamiele dintre părinţi!
Cînd făcuse cunoştinţă, la Comăneşti, cu socru-său, şi, mai mult, cu cele ce-1 înconjurau, cu lucrurile de
35 acolo, Mia avusese simţimîntul exact că peste toate plutea sufletul binefăcător al unei femei, care întru nimic nu se asemăna cu celelalte multe. Cind bărbatu-său zicea cite o dată „mama", — cu accentul cald şi pasionat al copiilor rămaşi orfani, — In gîndurile fetei
.40,   . ae înfiripa imaginea unei fee, ceva nepămintesc, senin
32
497
şi binevoitor, către cari se raporta pe sine, ou speranţă, să-i fiemene.
Aşa, că, deşi era fericită de-a umbla cu bărbatu-său prin străinătate şi mai ales prin ţara ci, aspiraţiunile 5    fetei zburau către casă, unde se credea  chemată să umple golul pe care-1 lăsase Saşa murind.
Steteră cîteva zile pe loc, făcînd cunoştinţă cu toată inteligenţa satului, cu oamenii chiaburi (şi erau unii cari aveau cîte 50 şi 100 de mii de'florini); cercetară 10 şcolile si breslele de meseriaşi; admirară indeminarea femeilor, care ţeseau minunatele marame cu care-şi înveleau capul, lucrau pănura şi toată pinza de îmbrăcăminte.
Protopopul si doamnă-sa ţineau ca după Selişte, 15    „satul cu neveste frumoase", Comaneşteanu să vadă alte sate româneşti de primprejur, cum bunăoară Poiana, „satul cu bărbaţi frumoşi".
Negreşit, pe d-l notar căzu sarcina dea însoţi pe tineri sus la Poiană. D-sa se declară gata să meargă* 20    dacă mai cu seamă „alde Manda va pregăti de-ale mîn-
X
într-o duminecă dimineaţa trăsura ducea pe Comaneşteanu, pe Mia şi pe d-l notar sus la satul Poiana. De-abia ieşiţi din Selişte, călătorii intrară în alt sat
25    românesc, Galeşul, şi din acesta în altul. Tilişca.
Peste tot aceeaşi naivă manifestare a simţimîntului de patrie, prin zugrăvirea luiMihai-Viţeaznl pe tablele de la prăvălioare, cu inscripţia ,.)a Mihai Eroul". Popularitatea victimei de la Turda nu era datorită
30 numai faptului că se bătuse şi murise in Transilvania — ci mai cu seamă faptului că el este oarecum sinteza calităţilor sufleteşti ale fraţilor noştri de peste munţi. Voinic la trup, chibzuit la minte, mare general, dar şi mai mare bărbat de stat, el trăise şi murise pentru în-
35 deplinirea unei idei politice: unirea tuturor românilor. Neamul nostru a avut poate generali mai mari, a avut pe Ştefan-vodă al Moldovei, admirabil geniu militar.
498
10
15
20
25
30
35
40
îneîntătoare fire de idealist, care însă părea a nu pricepe nimic in politică, deoarece el socotea că e mai bine să se unească Moldova cu orcine, cu turcii, cu tătarii, numai cu polonii şi cu muntenii nu71.
— Vezi, mă rog, domnule, rezultatul acestei politice a fost că unirea celor două ţări surori s-a făcut numai cu 350 de ani mai tîrziu, iar domniele-voastrc aţi încăput sub jugul turcilor, pe cînd era în firea lucrurilor ca stăpînirea turcească să se oprească la Dunăre, frontiera ei naturală. D-apoi vezi, domnule, rogu-mă, Ştefan cel Mare era Bogdănesc, cu scaunul domniei la Suceava,in eeelaltă  extremitate a românismului.
D-l notar avea o teorie a sa, care zicea că adevăraţii şi singurii moştenitori ai romanilor pe pămînt erau oltenii si transilvănenii72.
— Că doară, domnule, cînd te întîlneşti astăzi cu oltenii mehedinţeni şi gorjeni, cînd vezi femeile de la noi din Selişte, cînd dai de ciobanii din Poiană, pare că faci cunoştinţa unui popor latin nou, admirabil prin frumuseţea tipului, brun, voinic, in care foarte puţine urme dc daci au mai rămas. Ăştia sunt latini si nu sunt altceva, sunt romani de la Roma, crescuţi in munţii Carpaţi. Pe cînd moldoveanul [...] domniei voastre e mai mult blond, e Ia înfăţişare mai modest, parcă ar avea conştiinţă că în vinele lui nu curge singe de-al cuceritorilor.
Mia părea oarecum jenată de opiniele d-lui notar, pe cînd bărbatu-său, dimpotrivă, era îneîntat de ele.
— Mă rog, domnule notar, zise el, zîmbind, ştii că, după o teorie nouă, oamenii bruni trec drept inferiori, — in toate cazurile sunt socotiţi că neavînd nici un fel de putere inventivă, ca antiartişti şi nepoeţi.
— D-apoi că nu-i nici o pagubă dacă n-om avea poeţi. Cu poeţii dăm de mal. Nouă, domnule, ne trebuiesc bărbaţi care să stea la noi şi să lupte cu noi 1 Că doară poeţii fug peste munţi la domniele-voastre, că acolo e trai mai bun şi muncă mai puţină73.
Comaneşteanu rîdea.
— Bine, bine, dar totuşi vă trebuiesc poeţii, să vă cînte faptele mari ale trecutului şi să vă ţie în prezent sufletul deştept.
499
32*
— Vai de vii! I D-apoi, domnule, gindul îl avem no» neadormit şi far' de dînşii; iar cît despre faptele mari, ne-ar trebui mai întîi bărbaţi care să le facă şi apoi cim-poeri care să le cînte.
5 Trăsura se urca drept la deal, printre munţi sin-
gurateci. Ici şi colo se iveau pe corhane pete imbru-inate.
— Iată acolo, domnule, molifţii noştri. Fiecare comună e datoare să-i semene şi să-i îngrijească, pentru
10    împădurirea locurilor. La domniele-voastre se face aşa ceva?
— La noi se taie.
— Legea forestală nu vă pune îndatorire să replan-taţi?
15 — Nu ştiu — imi închipuiesc că da.
D-1 notar se uită lung la acest proprietar de pămînt, care cunoştea teoria oamenilor bruni, dar nu cunoştea legea forestieră a ţărei sale.
— Mă rog, şi de ce teoria că oamenii bruni sunt in-20 feriori?
Ideea asta îl plictisea.
— Probabil fiindcă a fost făcută de un om blond.
— No, că aşa se poate. Da' că ce are el cu noi?
— Nu are nimic cu dumnevoastră personal. Cel mult 25    dacă o avea ceva cu romanii.
D-1 notar dete din mînă, sceptic:
— Bată-1 blendele de sas, că de nu poate să fie el roman, vrea să dea cu proasca in noi. Şi ce zice, rogu-te, domnule?
30 —Zice că poporul latin, in epoca lui Traian, cind
a venit la noi, era compus din elemente italice, din cari băştinaşii blonzi ai Laţiului dispăruseră cu totul. Caracteristica fizică a acestui popor era deci caracteristica omului pe care antropologia îl numeşte homo-
35 alpinus şi komo-rnediterraneus, — cu alte cuvinte, brac-hycefalia sau dolichoceîalia occipitală, unită cu faţa pielei brună7*.
— Ei, ş-apoi dacă era brună? I
— Nu-i nimic. Bracki/s însemnează scurt, iar dalie-40    hos însemnează lung. Se pretinde că oamenii cu capul
scurt şi cu faţa pielei brună, cu alte cuvinte brachyce-
5W
talii, sunt inferiori oamenilor cu capul lung şi faţa pielei blondă, adică dolichocefalilor. Orcit de puţin dovedită să fie inferioritatea creatoare a oamenilor eu capul scurt şi orcit de greu să fie de-a se proba astăzi că roma-5 nii ar fi avut un asemenea cap, un lucru rămîne totuşi ştiut, anume, că marele popor de la Tibru, care cucerise lumea, fusese incapabil de-a da un geniu creator in artele plastice, iar în poezie, deşi mai înaintat, rămăsese imitator al grecilor. Atit merge de departe incapa-10 citatea lor artistică, încît chiar mai tîrziu, cînd adică invaziunele germane sădiseră Însuşirea idealităţii in alcătuirea sufletească a latinului, latinii de la Roma râmîn refractari artelor şi nu iau nici o parte la Renaşterea italiană.
15 — Vorbe, dragă domnule. Cine, mama-pădurei s-a
ţinut de măsurat capetele romanilor?
— S-au găsit şi nebuni de ăştia.
— Eu ştiu una şi bună, domnule: că strămoşii noştri au cucerit lumea şi v-au cucerit şi pe domniele-voas-
20 tre, dacii. Da'că or fi acuma occipitali, or alte dihănii nu mă bate dorul să aflu.
— Foarte bine, zise Comăneşteanu rizînd.
— Rogu-mă de-un cuvînţel: ce vrea să zică geniu creator? Unul care să facă idoli de ceară, or să cinte
25 doine şi poezele?... Nu. Omul de geniu este acela care stăpineşte pe alţii prin puterea armelor şi prin bogăţie, căci, la urma urmelor, orcine concepe un plan, fie de bătaie, fie de îmbogăţire, şi-l aduce cu succes la îndeplinire, creează, căci lucrează cu entităţi, prin ur-
30    mare, cu esenţa însăşi a fiinţelor. Şi asta făceau romanii.
— Asta fac şi englejii cei blonzi, zise Mia.
— Ei, nepoată, ai trecut la duşman!...
— Mă rog, domnule notar, m-ai atins la daci.
— Păi că chiar. Ia mă rog, domnule, întoarce-ţi 35     privirile înapoi, că ajungem în Dealul dorului.
In adevăr, de pe culmea înaltă pe care erau, se vedeau văile şi dealurile Garpaţilor transilvăneni, se vedea pămîntul sacru în care dormeau osemintele biruitorilor şi ale biruiţilor, se vedea podoaba verde a 40 munţilor, ce părea a surlde de speranţă. Aci era Dealul dorului; dincolo, spre Grădiştea, era Sarmisegetuza;
501
jur-împrejur erau sate româneşti: Apoldul-de-jos, Miercurea, Ludoşul, Singătinul, Gutui, Rodul şi Poiana; in fund, răsărea ca din legenda vremei, virful codrilor îndepărtaţi, strejuind văzduhul cu puterea stejarului 5    uriaş, ale cărui rădăcini işi luau fiinţă din inima pămîntului Daciei. Aci apa curgătoare şi ciocirlia dimineţii, vintul şi pădurea, Btelele de siis şi dorurile de jos, spuneau românului că tot ce este aci e al lui. Comaneşteanu, uitînd că d-l notar era de faţă, zise 10    neveste-si mişcat:
— Cit de fericit sunt eu de a vedea locurile astea!... cum erai tu fericită de-a vedea Roma.
Apoi adresindu-se notarului:
— Domnule notar, noi trăim prea depărtaţi unii 15    de alţii, ne cunoaştem puţin şi ne judecăm rău. Ar trebui să ne vedem mai des şi să ne iubim mai mult.
— ilei, dragă domnule, parcă noi n-o dorim!... Numai, nouă nu ne prea dă mina să umblăm. Dar dom-niele-voastre, care, după cum spune cumnatul, mergeţi
20 in toţi anii la scalde prin ţări străine, aţi putea să vă abateţi şi pe la noi, că doară vă suntem în drum şi vă suntem fraţi.
— Aşa s-ar cuveni.
— Acum suntem chiar în Dealul dorului. 25         — De unde numele ăsta aşa de poetic?
— De acolo, că aci se despart muierile de bărbaţi cînd aceştia pleacă în România după comerţ, şi tot aci le iesă in cale cînd se reîntorc. Că lumea pe aicea, domnule, e săracă din partea  pămîntului: ce năpastea să
30 ari pe corhanele astea?... Dar trăiesc oamenii din oierit; se duc prin România, prin Dobrogea, prin Rusia, pe la dracu şi pe la mîne-sa, şi se întorc acasă cu parale.
— Nu se întîmplâ unora să răinînă pe acolo?
— Domnul ferit-a ! Măcar de-o şti el românul că-şi 35    vinde pita din gură şi de venit acasă tot vine76!.!.
D-apoi cînd e vorba de Poenăreşti, ştie-1 tat-su de mocan, că nici Iuda cel spurcat nu-1 înşeală.
După ce ieşiră din Rod, trecură printr-o pădurice de cătină, scundă şi degenerată, pe unde se iveau ici şi 40    colo pete de arătură. Cite un cal singuratec păştea in dîmbul corhanelor. Pace peste tot.
502
Comaneşteanu opri birja şi se dete jos, dorind să calce cu piciorul pămîntul acela.
— Aş vrea să aprind o ţigară, zise el neveste-si; rămîi in trăsură.
5 Pe locurile acestea despădurate se întindeau altă-
dată codrii întunecaţi ai băştinaşilor, goronii, paltinii şi stejarii, din umbra cărora ieşeau triburile vînjoase ale costobocilor, ale carpilor şi teuriştilor78, mergînd să moară, sub ochii taraboştilor lor, pentru apărarea
10 pămîntului Daciei; pe locurile acestea se isbiseră ei de frontul de granit al legioanei romane, asurzind văzduhul de urlete, de zingănitul lăncei, de rînchezatul cailor: pe aci buciumase cornul din S^rmisegetuza, deşteptind ecourile Streiului, văile Oltului, umpimd
15    de fiori de ură inimele dacilor şi roşind dc singe apele.
Au trecut anii şi veacurile, s-au stirpit stejarii, au amuţit cornurile. Dar, din plămada sîngelui strămoşilor, a crescut o rasă nouă, tăcută şi răbdătoare, al cărei suflet se înalţă sus, in restrişte, şi se pregăteşte pen-
20 tru victorie. Salve ţie, viţă puternică de pe malurile Tibrului, ce-ai răsărit în huma neagră a Carpaţilor, şi ţie, pămînt credincios al Daciei, ce-ai păstrat virtuţile avute, salve!
O mişcare cu mîna în vint făcu pe Comaneşteanu să
25 se deştepte. Visa cu ochii deschişi, nepotul eroului de la Griviţa. Se încărcase de gînduri războinice şi i se părea că are de răfuit socoteli cu vlăstarii de primprejur, pe care îi tăia cu vîrful bastonului.
Cind se uită înapoi, trăsura se oprise, iar de aripa
30 ei sta rezemată o femeie, care vorbea d-lui notar. Comaneşteanu se apropie şi dînsul.
Femeia era româncă dintr-un sat unguresc. Ea povestea d-lui notar greutăţile vieţii, în fugă şi cu un aer eroic, parcă ar fi zis: „sunt nevoi, domnule, dar nu mă
35    tem eu de ele". Alta o muncea pe femeie:
— Rogu-mă frumos, domnule notar, a născut noră mea un prunc, şi aide bunicâ-su ar vroa.să-1 boteze de Mihai, dar ne e frică de unguri că ni I scrie in cărţi pe numele de Mihaly.
40 — No, că bine, leleo, lată aici o listă de nume ce nu
se pot schimonosi pe ungureşte: Pompeiu, Drusu, Ci-
cerone, Agrippa, Cincinatu, Tiberiu, etc, etc. şi pentru fete de asemenea: Lepida, Rubria, PJautia, Marţiană^ Plotina şi celelalte.
Femeia zîmbea nedomirită: 5 — Bine, ro-gu-mă, domnule notar, dar apoi noi am
vrea să-1 chemăm Mihai pe băiat.
— Cheamă-! tu, leleo, cum ăi vrea acasă, numai iu condica ungurului nu. Acolo să-i zici Pompeiu...
— Păi, aşa să facem. /
10 După ce plecară, d-l notar explică tinerilor cum,
printre celelalte angarale, statul maghiar inventase şi laicizarea registrelor stării civile, al cărui scop nu era altul decit de a maghiariza numele românilor şi a celorlalţi supuşi nemaghiari, pentru ca în a doua şi a
15 treia generaţie să li se piardă numele patronimic o dată cu numele de botez.
— Se poate una ca asta? intrebă Comaneşteanu.
— Da' cum să nu se poată!... Domniele-voastre credeţi că e glumă. Apoi, dragă domnule, trebuie să
20 ştiţi şi sâ o spuneţi şi pe acasă, că aici la noi totul este organizat pentru a ne maghiariza sau a ne ucide; totului tot: politică, justiţie, administraţie, tot, mă rog... Dar nu-i succede lu i, ungurului!
Trăsura intra in satul Poiana. Călătorii traseră 25    drept la biserică.
Parcă, pentru a întări cuvintele d-lui notar, lumea, gătită de sărbătoare, se grămădea la uşa templului.
Era acesta un adevărat locaş de rugăciune, plin de lumină — o catedrală albă, zidită din banul românului, 30    adunat cu răbdare şi încredere.
Cînd intrară înăuntru, Comaneşteanu deschise ochii mari, văzînd dar necrtzînd parcă ochilor. Era oare eu putinţă?
Gătiţi de sărbătoare, 700 de poporani umpleau bi-35    serica: bărbaţii in faţă, femeile in fund, ier fetele sus in balconul corului.
^ De cind era el, Comaneşteanu nu văzuse ceva mai măreţ. Ciobanii aceştia, adunaţi la un loc, păreaH senatul roman de pe vremea lui Appius Claudius Cae-48    cus", gata a respinge propunerile lui Cineas78. Voinici, curaţi, cu braţele rezemate în bîtă, cu pletele albe,
504
stau oamenii drepţi, ascultind sfînta Icturghie. Dc la cojoacele Înflorate, ce le atirnau pe umeri, pînă la opinca puternică, ce se înălţa la vîrf ca un vas plutitor, totul era nou, alb ca zăpada. De sub mîneca răsfrlntă 5 a cămăşii, ieşeau braţe vînjoase, rotindu-se prin aer cu o mişcare largă şi fâcînd semnul crucei. Se indoiau trupurile puternice înaintea preoţilor, care slujeau cu glas mare, iar gîndurile se ridicau către Domnul, într-un singur dor, dorul renaşterii in pairia comună. Parcă,
10 in adevăr, pe feţele acelea bărbăteşti sta zugrăvită aşteptarea senină a uşurării de jugul străinului, spe-rarea hotarită într o vreme bună, cind ciobanii de pe Tibru se vor redeştepta pe văile Carpaţilor în nepoţii lor, în adevăraţii şi singurii lor nepoţi pe pămînt. 5 Comaneşteanu, mişcat de notele corului şi de pro-
priei© lui ginduri, îşi simţi pieptul umîllodu-i-se de emoţiune. Dînsul, cu nevastă-sa si d-l notar, stau în stranele de sus, lingă cîntăreţii bisericii. El se întoarse către Mia, intrebtnd-o din ochi ce era steagul românesc
S0    ce atirna lingă o icoană. Mia răspunse încet: — Acolo nu-1 poate atinge nimeni, în adevăr, în mijlocul unui părete alb, deasupra unei icoane de aur, sta înfiptă o birnă enormă, de care atirna, ca o pinză de catarg, tricolorul românesc. Ce
25 lucru ciudat!... Drapelul ţârei i se păru pentru prima oară frumos, frumos şi emoţionant, simbolizînd oarecum patria nevăzută.
Lumina cădea piezişe prin ferestre: fumul de tă-mîie se înălţa în valuri către bolta templului; glasurile
30 corului răsunau pline de armonie, repetînd rugăciunea românului: „Doamne, fie-ţi milă, ajută-ne şi ne mîn-tuieşte."
Era cu adevărat un strigăt al sufletului ce pornea din toate piepturile: „Ajută-ne, Doamne!" în gîndurile 35    tuturor sta imagina ideală a urm-patrii comune, ce-i ţinea drepţi, luminîndu-lc viaţa chinuită,  ca o stea purtătoare de veşti bune.
Cînd fu pe la sfîrşitul leturghici, bărbaţii veniră Ia iconostas să se Închine. Cnul ieşea din mulţimea din 40    dreapta, altul din mulţimea din stingă, şi, aşezîndu-se unul lîngă altul, se dau cu un pas înapoi, roteau bra-
505
10
ţele prin aer, cu mişcarea largă a omului voinic, apoi sărutau icoana, aproape tremurînd.
Cit ţinu prefirarea închinării la iconostas, Comăneşteanu stătu înfipt locului, cu sufletul turburat, cu 5 ochii plini de lacrămi, căutind să prindă fiecare mişcare, expresia chipului, gîndurile şi dorurile acestor păstori, a acestui admirabil popor, în care parcă trăia din nou timpul eroic al omenirei. Cei dintâi tovarăşi ce veniră să se închine, erau bătrânii chiaburi, nişte bărbaţi de oameni, rămaşi parcă din expediţia argonauţilor, coloşi cu umerii de bronz, cu pletele albe, cu fruntea netedă, ce făceau să tremure pămintul cind opinca se aşeza pe el. Apoi trecură oamenii maturi, oacheşi la faţă, frumoşi toţi, voinici şi liniştiţi, cu chi-15 mirul ca o cetate împrejurul trupului. Apoi, puţinii tineri rămaşi în sat, deoarece mulţimea celorlalţi rătăcea cu oile prin Rusia de miazăzi şi prin Dobrogea.
După ce serviciul divin se sflrşi, unul din preoţi se urcă în amvon şi începu să vorbească. 20 Pornind de la un cuvint din evanghelie, preotul
învinui pe oameni că nu mai iubesc biserica, oă nu vin in număr destul de mare, sau, cind vin, nu sunt ascultători şi supuşi, cu frica lui Dumnezeu în inimă, (jt&stil lui, cam dogit, se înălţa din ce in ce; vorba devenea 25 băţoasă şi iritantă; accentul, displăcut, împungea ca o suliţă. Comăneşteanu, încremenit, se uita la bărbaţi: toţi plecaseră capetele, parcă în adevăr ar fi fost vinovaţi de năpăstiele pe care le înşira preotul.
Tinărul buoureştcan, deprins cu nepăsarea publi-30 cului românesc pentru biserică, se aştepta să audă laude aduse norodului, ce venea in aşa mare număr să asculte sfinta leturghie. Şi, cînd colo, mustrări! EI nu ştia că în asta sta tăria neamului nostru de peste munţi: în disciplina cu care îl ţineau conducătorii şcoalei şi 35     ai bisericei.
După terminarea slujbei, cel mai in vlrstă dintre preoţi se opri in mijlocul pieţii şi făcu semn oamenilor că vrea să le vorbească. Erau de faţă două mii de persoane, bărbaţi, femei şi copii. Deodată tăcură cu toţii. 4o Preotul le spoic că a doua zi Banca rămlnea închisă, deoarece domnul catar  era chemat   la Sibiu; apoi,
506
în puţine cuvinte, ceru poporului să-şi dea ofranda sa pentru un scop naţional (pe care nu-1 numi, dar care era o amendă de plătit statului maghiar), şi toţi ciobanii se scotociră in chimir, dînd creiţarul de la chiotoa-5 re; în fine, le mai spuse că peste puţin timp se vindea la mezat o corhană de loc a unei bâtrine: cei cu dare de mină erau poftiţi să cumpere locul, ca nu care cumva să treacă pămîntul în mîna saşilor sau a ungurilor'8.
XI*
Pe la ceasurile 2, călătorii se urcau in trăsură, gata
10 să ia drumul înapoi spre Selişte. Cînd însă trecură prin piaţa satului, Ie ieşi'inainte unul din preoţi, rugindu-i să se oprească la horă.
într-un han mare, aşezat la răscrucea drumurilor, era C<isina, cum s-ar zice clubul satului, in care, ca şi
15     la Selişte, inteligenţa locului venea să citească ziare.
Camera era mică, ba chiar sărăcăcioasă, cu o masă in mijloc, cu citeva scaune primprejur, — dai' avea un aer auster, parcă aici s-ar fi exercitat cultul unui popor eroic pentru zeul războiului. Pe un perete, trei por-
20 1reteBlrîmbe: Horia, Cloşca şi Crişan; pe celălalt, unul singur: Mihai Eroul. Acesta şi iar acesta.
Cu căciula curcâneaseă pe ochi, cu barda în mîna stingă, cu pulpele strînse de coapsa calului, voia parcă să sară din zid şi să-şi libereze munţii de străini. în-
25 cruntat şi voinic, aşa cum I-a întrupat închipuirea poporană, marele nostru domn, ucis de bathoreşti80, simboliza aceeaşi idee ca şi iobagii de pc zidul din faţă, rupţi pe roată. De o parte, prinţul, singele Basarabilor, al lui Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos81, —  de alta,
30     poporul, singele credincios al legionarilor.
Parcă toate adierile fugare ale sufletului naţional se limpezeau şi ac fixau in odăiţa aceea săracă: ca dinsa, fiecare român de aci are o tainiţa a inirnei, In s_
* In volum, probabil dintr-o eroare de tipar, capitolul nu e ndicat. Testul se restabileşte după manuscris (n.e.).
507
care păstrează imagina patriei, simbolizată în icoana eroului.
Şi vai de rine trec* prin lume sceptic, gol la suflet, şi   străin in ginduri 1... 5 — De ce te uiţi, mă rog, domnule, aşa de lung la
cadra asta? Întrebă d-l notar. Doară îl aveţi pe Mihai Eroul in tuci, înconjurat de tunurile ce aţi  luat turcilor şi pe care le-aţi închinat [ui, sireacul, cel ce ştia aşa de bine să-i bată!... ' 10 —Ciudat lucru! răspunse Comaneşteanu, preocu-
pat: parcă niciodată Mihai Viteazul nu mi s-a părut mai adevărat decît aici.
D-l notar dete din cap:
— D-apoi 11 aveţi domniele-voastre şi mai adevărat, 15     că doară vi l-au făcut pictorii aşa cum a fost el, nalt
şi voinic, cu fruntea lui domnească ca o catapeteasmă, cu ochiul plin de gînduri, îmbrăcat in zale... Mă rog, domnule, sa am iertare de vorbă, aveţi domniele-voastre şi mai multe de la Mihai: mănăstirile pe care le-a
20 zidit, locurile pc care le-a călcat, oraşul în care a trăit, — numai nu le cunoaşteţi, că, din cîte îmi spune mie cumnatul, domniele-voastre mai bucuros vă duceţi prin ţări străine decit prin ţara românească... înţeleg prea bine de ce. Numai, totuşi, e  nefiresc sâ
25 nu-şi cunoască omul mai intii ce are frumos acasă la dînsul şi apoi re au alţii.
— Noi venim acuma din Italia, zise Comaneşteanu rîzînd.
— E bine că veniţi din Italia, că acolo este obîrşia 3o    noastră. Dar la Monăstirea Dealului aţi fost? La Mo-
năstirea Putna aţi fost? Fost-aţi prin munţii domnielor-voastre?...
Apoi începu să rîdă:
— No, că parcă a intrat nebuneala in mine de mă 35    fac eu jude. Haidem sus, nepoata, să privim la horă,
că de unchiaşul sfătos fug şi babele.
Se urcară sus, intr-un balconaş de scînduri, din care se vedea cum umblau jocurile.
Sub un şopron deschis, se grămădea o mulţime de 40     lume tlnără, agitată de ritmul strident al unui trombon şi al unei clarinete.
308
Se juca un joc naţional, învirUta. Grupuri de cite trei, două fete şi-un flăcău, prinşi cu mînile pe după mijloc, se răsuceau pe loc, ca un inel, cînd la dreapta, cînd la stînga, fără alt farmec 5    decît al repeziciunei. Trebuie insă să fi fost o nespusă voluptate în iuţeala cu care se invîrteau, deoarece fetele, eu rochiele umflate de vint, cu spetele aruncate înapoi, cu ochii închişi, se lăsau pc braţele flăcăilor ca pe răzemăloarea moale a unui leagăn. 10 Mai cu seamă era interesant grupul din margine:
fetele, mititele amindouă, păreau aninate de flăcău, ca ramurile unui salcîm înflorit, de trunchi. Dînsul, cu pârul rotunjit mocâneşte, cu umerii laţi, cu braţele voinice, părea in fiecare moment că stă să le arunce 15    peste acoperiş.
Pe sub fustele fetelor nu prea erau alte multe moliile, şi, în invirtirea tor nebunească, fiecare apărea aşa cum o făcuse natura.
Mia zîmbea. Bărbaţii cu toate astea nu păreau nici 20    scandalizaţi, nici mişcaţi. Un sens de patriarhală pudoare sta în esenţa însăşi a lucrurilor, fără nevoie de şiretlicuri.
— Vezi, nepoată, ăsta e burlac, zise d-l notar.
— De ce rărnine burlac, întrebă Comaneşteanu: 25     îmi parc încă tinăr şi foarte voinic.
— D-apoi tinăr şi este. Numai, pe aici, înţelesul vorbei burlac, e altul: se cheamă burlac flăcăul care nu s-a mai dus anul ăsta după oi. E un fel de candidat de însurătoare, cum s-ar zice la d-voastrâ —' de aceea
30     îi şi caută fetele în coarne.
Mia se întoarse, zimbind, către dînsul:
— Da' d-ta de ce nu te însori, d-le notar?
— Da', bate-m-ar blendele, nepoată, cine mama cucului o să mo mai ia?... Cum ii ici şi ici, zise el ară-
35 tindu-şi palma minei şi creştetul capului. Dar apoi cit o fi Zgurea om, de viaţă nu se lasă: hai nepoată să jucăm.
Şi, fără a aştepta răspunsul Miei, o luă de mină şi deteră să coboare scările. 4o Tocmai atunci se urcau de jos doi jandarmi unguri.
D-l notar îi salută pe limba lor şi trecu inainţe,
509
însă, ajuns jos, sc opri, uitîndu-se către cerdacul in care se suiau jandarmii. Poporul se adunase cu încetul sub balcon şi privea. Muzica tăcuse.
Jandarmii puseră mîna pe preotul mai mare, spre 5 a-1 aresta. Acesta se smucea din mînile lor, protestlnd şi cerînd să i se arate ordinul de arestare: cu ce greşise? de ce era vinovat?
Jos, poporul se făcuse zid.
Comaneşteanu, încremenit, se uita Iacei doi jan-10 darmi, scurţi, umflaţi în pene, cu ochii mici, cu nasul turtit, cari, cu toate astea, păreau a nu se teme de nimeni. Un adevărat sentiment de ură clocotea in sufletul lui, o ură hărţăgoasă, iritată de pana de la pălăria ungurilor şi de mustăţile lor răsucite. 15 Cum erau grămădiţi la un loc, în cerdacul strimt,
întîmplarea voi ca unul din cei doi soldaţi să-1 calce pe picior. Atunci, instinctiv, tînărul ridică mina...
De jos, ochii d-lui notar stau aţintiţi asupra lui Comaneşteanu. Acesta, în fuga impresie'lor, păru că în-20    ţelege privirea lor inteligentă şi rugătoare şi rămase cu mîna în vint. Dar, ne puţind să se stăptnească cu totul, o lăsă să cadă pe umărul jandarmului:
— Bagă de seamă, dobitocule, că mă calci pe picior !...
25 Jandarmul, ocupat să scoată din tunică ordinul de
arestare al preotului, păru că n-aude şi că nu simte.
După ee preotul ceti ordinul, rămase un moment cu hirtia în mină, gîndindu-se: ce făcuse? Căuta omul să-şi găsească vina, şi n-o găsea, că doar toată viaţa
30 şî-o petrecuse învăţînd cum să se poarte mai bine ca să nu încalce legele ungureşti şi totuşi să rămîie român bun. Ce să fie?
Deodată ii veni în minte strînsul creiţarilor la ieşirea din biserică... Negreşit, dacă românul punea ban
35 de la ban, ca să plătească amenzile Ia care erau osîn-diţi ziariştii lor, aeeştia nu mai puteau fi închişi, şi deci, ziarele apăreau mai departe. Prin urmare,' trebuiau loviţi cei ce-i ajutau întru aceasta.
Un sentiment de milă şi de dispreţ se ivi pe faţa
40    bărbătească a preotului. El se uită la chipurile roşco-
510
10
15
20
25
30
35
40
vane şi triviale ale celor ce reprezentau forţa şi legalitatea; apoi se întoarse către popor şi zise liniştit:
— Găutaţi-vâ, fraţilor, de petrecere, că azi e ziua Domnului... Eu mă întorc.
Şi plecă între cei doi jandarmi.
Oamenii, ascultători, rămaseră locului, uitîndu-se lung după preotul lor.
Cînd acesta se făcu nevăzut pe sub gang, tînărul voinic, ce răsucise felele Ia horă, rămas palid în mijlocul curţii, îşi luă căciula din cap şi o aruncă în pămînt:
— I!... măi vere!... scoate-mi-ar corbii ochii!... Că decernai am braţele astea dacă nu-s de nici o treabă.
Apoi se aşeză lîngă un perete pe vine şi scuipă in lături.
în dezgustul flăcăului, în nepriceperea femeilor ce clătinau trist din cap, în seriozitatea copiilor ce se opriseră din jocuri, se citea disperarea mută a unui popor ajuns la marginea răbdării. In tot ţinutul vechiului pămînt al Daciei, acolo unde românul se simţea băştinaş, crescut parcă din inima solului, ca goronii, n-avea cap să trăiască, el, stâpînul cel adevărat, al eărui singe ingrăşase brazda, ai cărui strămoşi, de mii de ani, umpluseră gropniţele!...
— Bine, frate, zise Comaneşteanu, sufocat de indignare, e cu putinţă să fim atît de laşi, noi, cei de dincolo, ce ne pierdem vremea in certuri păcătoase, în petreceri stupide, în ironie şi scandaluri — pe cînd aici fraţii noştri se zbuciumă sub apăsarea celei mai infame tiranii !...
— E, he, bădiţă, da' încă n-ai văzut nimic! Să trăieşti mai mult cu noi şi apoi sâ vorbim, zise d-l notar, impingînd pe Comaneşteanu spre trăsură. Hai să mergem, şi mînă Gheorghe. câ cine ştie ce se mai poate întîmplâ.
— Ce se poate întîmplâ?
— Rogu-mă, ai hîrtiele de drum in regulă?
— Ba n-am nici o hirtie.
-■ Rău. Atunci eu sunt de părere să mergeţi cu nepoata drept la staţiune şi s-o porniţi spre ţară.
— Pentru ce?! intrebă Comaneşteanu mirat.
511
Pentru că paza bună păzeşte primejdia rea... Dacă ungurul şi-o aduce aminte că l-ai atins pe umăr, vine după domnia-ta.
— L-am atinşi... îl mingiiam eu altfel, dacă nu 5    erai dumneta, d-le notar.
— He, dragă domnule, parcă cine nu ştie de-alde astea'. Greutatea pentru noi stă m aceea că omul să fie stăpîn pe sine, să nu dea drumul necazului şi urei, că n-a făcut nimic cu ele. Ai văzut ddmnia-ta'pe bieţii
10 oameni aceia din curte, cum îşi rodeau ficatul? Ei, vezi, asta e greu să faci. Că poate o da el, bunul Dumnezeu, şi ne-o veni şi nouă apa la moara vreodată!...
Trăsura mergea la vale pe drumul dealurilor, într-o lumină tînără de primăvară. Se vedeau, departe,
15 liniele munţilor, încălecînd unele peste altele şi pier-zîndu-se în fundul liliachiu al spaţiului.
Călătorii tăceau cîteşitrei, apăsaţi de plcla lor sufletească. Se auzeau roatele trăsurei tocînd şi din cînd în cînd limba lui Gheorghe oprind caii la vale. Na-
20 tura, indiferentă, desfăşura priveliştea minunată a codrilor, pină în linia orizontului.
Comaneşteanu se simţea mişcat, parcă munţii i-ar fi vorbit de nevoile şi durerea lor. Pe de o parte se ridicau piscurile despre Turnu-Roşu, Vîrfu-Mare, pînă
25 dincolo de valea Oltului, spre ţinuturile Făgăraşului; pe de alta, Piatra-Albă şi Clăbucetul. Tot ce sta în co-prinsul acela era românesc neaoş, şi românesc era totul mai departe, pînă în fund de miazănoapte, către munţii Rodnei si ai Bucovinei.
30 — Este drept aşa, cum ne spun cînturile, d-le no-
tar, că [...] totul e al nostru.
D-l notar se uită la dînsul mirat. Glasul lui tremura.
— D-apoi aşa zic şi eu, mări domnule. 35         — Aşa. Nu e numai vorbă, ci realitate.
— Păi cum să nu fie realitate!... Că doar ce vezi domnia-ta aici, unde suntem mai aproape de domniele-voastre, poţi s-o vezi şi prin ţinuturi depărtate, [...] dragă domnule, unde bietul ţăran trage jugul nevoii,
40    părăsit de boieri, bătut de cnut, fără claBă inteligentă ca la noi, dar unde totuşi rămîne român!...
512
Apoi, d-l notar se foi pe scăunaşul pe care şedea şi zise:
— Adică, domnule dragă, să am iertare de vorbă, vinovaţi sunteţi domniele-voastre, cei din ţară, cind
5 pingăriţi toate cele mai sfinte speranţe cu blestemata de politică!... Aţi batjocorit şi aţi omorit Liga82; ne-aţi zmomit şi ne-aţi Împărţit bărbaţii noştri de peste munţi88; v-aţi virît coada in Macedonia şi aţi împărţit lumea în tabere81... E o risipă de copii. Ce-ar fi mai
10 frumos, decît să se ştie in toată suflarea românească că Liga din Bucureşti este o adevărată casă a poporului daco-român, unde se lucrează pe tăcutele, unde blestematele domnielor-voastre de partide nu se amestecă; unde orce aspiraţie, orce nevoie, din orce colţ al Da-
15     ciei lui Decebal, găseşte răsunet şi mingîiere!...
Comaneşteanu se uita la el lung. D-l notar se opri.
— Poate că te superi, domnule.
— Nicidecum, d-le notar; eşti român şi d-ta, sunt român şi eu, şi e bine să ne spunem ce avempe inimă. E
20    curios insă că socru-meu vorbeşte altfel.
— Mie unuia, domnule dragă, mi-e şi ruşine cind citesc cum fug casării de pe la instituţiele domnielor-voastre de binefacere; cum boierii se necinstesc, pentru a trăi o viaţă de desfrîu şi de trindăvie; cum muierele se
25 despart de bărbaţi... Asemenea lucruri, pe aici pe la noi, orcit suntem de nevoiaşi, nu se Inthnplâ.
Lui Comaneşteanu i se părea că aude vorbind pe Anna Villară !
— Aşa este, d-le notar. Numai, dacă vă daţi seamă 30     de toate păcatele noastre, cum de ne iubiţi şi căutaţi către noi?
— Ei, Doamnei Pentru că noi suntem firul, iar domniele-voastre sunteţi ghemul. Noi am vrea să ne strîngem pe el, ca să-1 facem tot mai mare, cum a fost
35 pe vremea eînd 11 ţinea în mină Deeebal şi Mihai Eroul. Ce zici, nepoată?...
Mia se uita la el şi tăcea. De cind devenise doamnă, viaţa ei, plutitoare In văzduhul întins al nehotărîrei, se adunase într-un singur sentiment: al iubirei de bâr-
40    batu-său. Puţinul ce trăise pină atunci, risipit frag-
513
33 — Duiliu Zamfirescu — opere, voi. II
1
10
20
25
30
35
514
mentar într-o superstiţioasă veneraţiune pentru tată-său, în frica de neavere, în gînduri triste pentru poporul de acasă, — se limpezise deodată în lumina amorului. Atit era de covirşitor sentimentul acesta, incit personalitatea ei reflexivă părea a nu mai funcţiona: ea nu mai gîndea ca mai înainte, apăsată de firul adesea nelogic al existenţei; nu mai avea sensul critic al vieţii, cu amărăciunea criticei de sine: nu mai visa şi deci nu se mai izbea de realitate. Ea trăia, absorbită sufleteşte în personalitatea lui bărbatu-său, desfătlndu-se in liniştea intensă a plăcerei de a fi acum şi miine şi mai departe, in care parcă natura pregătea taina deve-nirei. Din cînd in cînd o lenevire încîntătoare li îndruma imaginele către pacea de acasă de la Comăneşti, unde idealitatea stăpînea toate.
De aceea, dinsa se temea de vorbele d-lui notar, sincere dar cam băţoase. Tăcea, uitînduse Ia bărbatu-său şi căutînd să pătrundă In gîndurile lui: oare nu era rănit de cele ce i se spunea? nu-i găsea cam stingaci şi. cam copilăroşi?
Drumul se urmă mai departe, în linişte, pînă ce ajunseră acasă.
Aci, ca şi la Poiana, lumea era adunată la joc. Dar cei din Selişîe fiind bogaţi, petrecerile lor se făceau sub un pavilion construit într-adins pe malul pîriului. Comăneşteanu băgă de seamă ca apa era canalizată, uliţele satului pavate...
Sub acoperămtntul de pe malul girlei se adunase cel mai elegant popor ce se poate vedea la ţară. îmbrăcate în portul lor naţional, fetele păreau alese din-tr-o împărăţie întreagă, toate frumoase, cu ochii mari,, imbrumaţi de gene răsfrînte, cu mine mici şi albe, cu mijlocul strins voiniceşte în cingâtoarea tricoloră. Ceea ce mai cu seamă era încă nevăzut la sat, erau încălţămintei?: în mlădierea trupului, pe ritmul cîn-tecelor, ieşeau la iveală picioruşe delicate, strînse în pantofi de lac, ca în lumea cea mai civilizată.
De îndată ce se coborise din trăsură, d-1 notar se-aşezase în fruntea perechilor şi acum conducea jocuiile
10
15
■20
25
30
35
33*
însufleţind pe lăutari, sărind ca o minge şi recitind versuri pe tactul cîntecului:
Dintru si ptnă-ntr-o zi
Badea telei se trezi.
Se ştergea pe ochi de praf, îşi ridica pantalonii ce-i cădeau de sub curea şi iar rostea versuri: Pase boii ia trăsură Şi-i suci prin bătătură.
Lumea rîdea, animată de glasul lui de cătană. Unii îi răspundeau din urmă, cu alte strofe, alţii băteau pă-mintul, prinşi deodată de dorul nebunesc de a sfredeli podelele.
EI sărea tot mai sus, pocnea din degete, pîrîia din buze şi iar scotea cîte un vers:
Zi din strună, oaragaţă Că te-oî meliţa la faţă.
Fata care juca de mînă cu dinsul părea cam stîn-gace. Lena-«xplică lui Comăneşteanu că aceea venise de curînd din Viena şi deci nu se prea suferea cu îmbrăcămintea de ţară'.
— A stat vreo şapte ani prin pensioane şi, fireşte, s-a făcut coconită. Da' lasă că o dezbăra ea mă-sa de corset şi de mode nemţeşti.
Pe cînd Comăneşteanu vorbea cu mătuşe-sa, 11 atinse cineva pe umăr. Era un domn necunoscut. Acesta îl lua la o parte şi-i spuse că-I pofteşte d-I pretor. Nimeni nu băgă de seamă decît numai ochiul neadormit al d-lui notar.
Pe cind Mia se desfăta, privind la jocuri, el se rupse din rînduri şi se făcu nevăzut.
Ceea ce prezisese dînsul se întîmpla: jandarmii de la Poiană sosiseră în goana cailor să aresteze pe necunoscutul din balcon. Comăneşteanu fu ridicat pe sus, dus la gară, iar de acolo îndreptat către Alvinţ.86 Atita ştia d-1 notar.
515
XII
Erau ceasurile trei de dimineaţă.
întinsă pe o canapea, Mia ee uita înaintea ochilor, rătăcită în ginduri. Se sculase din pat hotărltă a se Îmbrăca şi a porni la gară pe jos, spre a se duce după bărbatu-său. Luase hotărirea asta de mai multe ori, dar se lovise de aceeaşi greutate de care se lovea şî acum: Încotro s-o apuce?
Sufletul fetei era răscolit pînă in âdlncurile Iui. Tremura, îi curgeau lacrămile pe obraz în neştire, o dureau timplele tot ridicîndu-şi părul Într-aiuri, se răsucea pe capăt li, mototolindu-şi batista. Imaginea lui bărbatu-său li răsărea citeodată în minte atit de evidentă, incit ti venea să întindă braţele către ea, şi atunci braţele îi cădeau în gol, iar fata, disperată, 11 mustra:
— Ah, Alexandre !...
în aprinderea sufletului, toate nebuniele i se păreau cu putinţă, toate himerile luau forme: il vedea chinuit, umplut de Blnge, mort, şi atunci plîngea cu hohot, o dureau vinele gîtului, se scula şi umbla prin odaie sau deschidea ferestrele.
In tihna dimineţii de primăvară se auzea ctntecul cucoşilor. O geană de lumină, deasupra munţilor, Înfiripa forme nehotărite. Apa gîrlei suna în prund.
Zorile zileiI Cită mihnire nu s-a ridicat de pe pămîntul nostru către voi! Clţi n-au prins a spera şi clţi n-au încetat a suferi, în strălucirea ta, Auroră !
Mia se uita adine inlăuntrul dimineţii ce năştea, îi răsări în minte vorba planetă. De unde venea? Ce era puterea divină şi dureroasă ce ardea in inima ei de femeie?
Glob, aprins de flacăra mistuitoare a universului, tu goneşti în spaţiu himera existenţii, şi din focul tău ai Înfiripat suflete, necazuri, moartea şi amorul. Tu te rostogoleşti in pustiurile neantului, şi, început din urmare, mergi spre devenire. Dar licărirea vieţii noastre, către ce sfîrîie in clipa ei?
O caldă gîlgiire de Blnge către inimă o făcu să tresară: oare ar fi cu putinţă? Ar fi oare cu putinţă?...
|; I se păru, în ceasul dimineţei ce năştea, că iubirea
I* ei ideala se Înfiripa Intr-o fiinţă nouă. Din adincurile
■A cele mai depărtate ale sufletului se desprindea năzuinţa
-jţ misterioasă a vieţii.
ga? 5        Mia tremură. Dunga de lumină de la răsărit se
M aprindea din ce in ce. Brazii de pe culmea dealu-
§ lui, ieşiţi din nedomirirea întunericului, luau forme
§ hotărlte.
■ Pe uliţa Îngustă a satului treceau doi ţărani, cu
§ 19    coasele de-a spinare, strinşi în spete, îndoiţi de mijloc,
î tuşind In răcoarea dimineţii.
I Ce de felurite Îmbinări ale existenţii!...
M Mia se retrase de la fereastră, tristă, mişeîndu-se
E încet cu un braţ ridicat tn sus, ca şi cum n-ar fi găsit
i. 13    nimic din ceea ce căuta.
1 Se culcă din nou. De îndată InBă ce Închidea ochii,
ft imaginea lui bărbatu-său apărea Bub pleoapele ostenite
5 cu aceeaşi putere ca mai-nainte, şi atunci o podidea H iar plînsul. Parcă tot In lacrămi găsea mai multă m 20 mlngîiere.
W In cele din urmă o birui osteneala şi adormi.
m Era acum soarele bus. Cei din casă umblau pe la
m uşe cu temere. Se apropia ceasul trenului cu care
W trebuia să sosească preotul Mo isi Lupu, şiMia dormea !. ..
H 25         D-l protopop şi nevastă-sa Încercau să facă zgomot
Ş în odaia de alături, Închideau şi deschideau ferestre,
| vorbeau tare, dar tot le era milă să deştepte de-a
I.- dreptul pe fată: o simţeau că sufere şi că probabil
6 nu doarme noaptea.
I 30        în fine, o trăsură se opri la poartă şi preotul Moisi
§ Lupu se cobori. El se duse drept la fiică^sa.
ţ Mia fu deşteptată din somn de o bătaie puternică
■if în uşe.
I Cînd intră tată-său, dinsa se uită lung Ia el, apoi 35    îşi Întoarse privirile către lumină, ca cineva care vrea să se asigure că nu visează.
— Bună dimineaţa,  fată, zise   preotul mlhnit. Da' ce ai tu de pllngi?
Ea li sărută mina In tăcere şi rămase cu ochii In 40 pămînt.
517
10
15
20
25
30
35
40
aia
Bătrînul o privea încruntat. Simţea cum se petreceau lucrurile şi de aceea suferea in amorul lui propriu: fata lui, a lui, bărbatul care dispreţuise totdeauna jalea şi Iacrămile, să se bocească!...
— Ia mă rog, fată, şterge-ţi obrazul şi imbracă-te.
— Mă tmbrac, tată.
— Şi stringe-ţi boclucurile ce ai pe-aici, că trebuie să pleci în ţară.
Mia se uită la el cu ochii mari. Orcit era ea de supusă, un asemenea ordin i se păru monstruos. Atunci, ridicindu-se parcă din aşezarea ei adlncă, voinţa fetei Îşi făcu drum la suprafaţă.
— Eu, tată, de aicea nu mă mişc. Preotul, Încremenit, o pătrundea cu privirea:
— Aşa?I Nu te mişti?! Şi de cînd asta?...
— De cînd l-au închis pe bărbatu-meu. îndrăzneala fiică-sei îl uimea. El o crescuse în
deprinderi de demnitate şi tărie sufletească faţă cu loviturile soartei, iar nu de împotrivire la voinţele lui de cap al familiei, — iardinsa acum se arăta slabă cu împrejurărileşitarenumaicuel. Oprivi lung, incer-cind încă să se stăplnească:
— Stringe-ţi lucrurile şi pleacă in ţară la socru-tâu.
— Nu pot.
— Pentru ce nu poţi?
Dinsa, cu hotărîre, se sculă de unde şedea şi se apropie de tată-său.
— Domnia-ta ştii, mă rog, că pe Alexandru l-au luat pe sus, de aici, de Ungă mine, şi l-au dus la închisoare?...
Bătrinumi i sefăcu negru înaintea ochilor. Seridică. in picioare şi o apucă de un braţ:
— Ştiu că l-au luat pe sus, şi mai ştiu că tu eşti muiere nevrednică, şopîrlă stricătoare şi ticăloasă!...
Şi, zicînd astfel, îi făcu vint. Fata căzu grămadă.
— Ţi-au închis bărbatul, ha? Şi tu trebuie să stai aici să-1 boceşti I... Că asta ai văzut la casamaică-tei 1... Aşa te-a crescut ea, să ridici glasul in faţa părinţilor şi să plingi ca o nevrednică şi neputincioasă, că ţi-au luat odorul!... Au să ţi-1 ia, că de aia e bărbat! Are să se ducă să se bată şi să moară, cum a murit unchiu-
său şi alţii, din vremea cea mare, iar nu să-1 ţii între fuste, ca pe un trîntor!... Că de aceştia prea destui sunt printre coconaşii din ţară!...
Fata, căzută lingă un scaun, clătina  din cap, 5    plînglnd. întinse mîna cu care îşi acoperea obrazul, vrind să nege: mîna îi era tnaingerată.
— Scoal' de jos!... strigă tată-său.
Cind o văzu insă că era plină de singe, îşi simţi un fior rece în inimă. Se apropie de ea: io        — Ge-ai făcut? Te-ai lovit? Dînsa dete din cap:
— Nu-i nimic.
— Dacă nu-i nimic, scoală şi să mergem. Socru-tâu e singur acasă. Du-te la el: acolo e nevoie de tine,
15    să mai pui stavilă la risipă. Mia se indignă:
— Cum să mă duc singură, cînd am plecat de la el cu fiu-său !...
Preotul se încruntă iar, cu atît mai mult cu cit 20    înţelegea că fata simte drept.
— Ascultă-mă... Du-te acasă. Bărbatul tău va fi liber fără doar şi poate, că n-a făcut nimic. Nu-i frumos să boceşti ea muierile proaste, că doar nu asta ai învăţat la casa mea. Du-te înapoi la socru-tău.
25 Pune-te pe muncă. înseninează-ţi mintea in împlinirea datoriei, in indreptarea relelor, in chiverniseală şi economie — că multe mai sunt de făcut pe acolo !... Scoal', că peste un ceas avem un tren care merge spre ţară.
30 Mia se ridică de jos, se uită lung la tată-său şi
şezu lingă masă:
— Cum să fac, Doamne, cum să fac?...
— Să asculţi 1 zise tată-său, poruncitor.
Ea, fără a mai rosti un cuvînt, se puse să-şi strîngâ 35   ^lucrurile. Bătrînul ieşi...
Peste un ceas erau amîndoi la gară. Aşteptind trenul de la Sibiu, preotul Bcoase un jurnal şi şezu pe o bancă. Mia se primbla singură de-a lungul şinelor. Statura ei voinică păru bătrînului de o nespusă frumuseţe, 40 plină de energie şi nobleţe. El o privea pe deasupra ochelarilor.
519
10
15
20
25
30
35
40
520
— Ia vino Încoace, fată. Ea veni lîngă el.
— Tu mergi acasă fără voie bună.
— Am zis că merg.
— Şezi. Mia şezu.
— Să te duci acasă cu voie bună. Cind umblai prin faţa mea, m-am bucurat că te văd sănătoasă şi aşa cuminte cum eşti. Nu te jeli, că singele îemeilor noastre n-are apă într-însul, ca să stoarcă lacrămi. Mă glndeam că te-ai făcut voinică de cind nu te-am văzut, şi parcă mi s-a părut că reînviază în tine un chip strămoşesc de-al nostru. Eşti bine, nu-i aşa?
Fata se înseninase la auzul cuvintelor lui:
— Sunt bine.
— Un chip strămoşesc de al nostru: mama or sora lui Decebal.
— Dacă o fi avut soră, zise Mia, rîzînd. EI o privi pieziş:
— Să nu rlzi de lucruri de aBtea.
— Nu rid.
— Dacă n-o fi avut soră, a avut mamă, sfînta fie-i ţarina I
— Amin î zise fata.
Preotul se uită la dînsa. Ii venea să zimbească, însă nu vrea să-1 vadă fie-sa.
— Uite colo I... Va să «icfi te-au stricat şi pe tine Bucureştii.
— De ce?
— Ai prins carsghioslîcurile lor.
— Ba nu. Dar mă gtndese că dacă voi avea copii, nu ştiu cu cine trebuie să semene: cu Traian or cu Decebal.
— Ba cu părintele lor.
Se uitau acuma în jos, rîzînd amîndoi cam în silă. Mia fusese biruită de voinţa lui tată-său şi fără să-şi dea seama suferea în intimitatea personalităţii ei hotărîte; el fusese biruitorul şi era nemulţumit de a fi biruit prea mult.
Işi ridică privirile către dinsa, parcă învins de puterea împrejurărilor:
10
15
20
— Ce să-ţi fac, fata mea?... Trebuie să mai glumesc şi eu citeodată, că altfel înnebunesc. Tu poate nu ştii că acuma sunt dat in judecată pentru a opta ©ară...
— Nu ştiu. Pentru ce? întrebă Mia, tremurind.
— lată trenul. Mergi cu Domnul în pace.
— Ah, tată, cînd să ne mîntuim o dată de prigoniri !?...
— Cînd vom fi oameni. Numai, tu fată, nu te mihni că doară nici o jertfă nu rămîne zadarnică. Mergi sănătoasă in ţara cea liberă, învaţă a o iubi,, fii cinstită şi econcamă, că doar asta trebuie acolo.
Şi cum fata ii săruta mina, înecată de durere, el o sărută pe frunte, înviorat, luptînd cu propria lui nelinişte:
— Sus inima!... Scrie-mi şi fii liniştită, că atita are omul: propria Iui libertate sufletească.
Trenul plecă şi într-o clipă se făcu nevăzut in painjinişul drumului, pe cînd preotul se uita in urma lui, rămas singur pe şine, ca un şarampoi, pe care
nimeni n-ar fi putut să-1 clintească din pămîntul
Daciei.
[PREFAŢĂ DE LA EDIŢIA I-aJ
Romanul de ţaţă na e scris pentru criticii din ţara românească, cari, ignoranţi şi de rea-credinţă cum sînt în mare parte, vor găsi că searnănăcu Anna Karenine1, nu e scris nici pentru~^dqme_le_. c_u _jnoraîi ntcT~pŢn^^ bârbaji^ahnnţ^iS'i. Ele scris pentru sufletele nenumărate ce suferă; pentru tinerimea cultă, care, în artă, vibrează la tot ce e sincer, tresare la adierea frumuseţii; pentru cititorii cari pricep ce însemnează a crea oameni vii şi-i deosebesc de oamenii de carton. El mai este scris pentru femeile delicate, care vor înţelege pe Anna, vor ierta pe Tirania şi poate ehiar pe Berta pentrusinceritatea simţirilor lor. Ceea ce este mai cu seamă păgubitor tn viaţa noastră socială şi trivial în căsniciile româneşti e puerilitatea sufletească a femeilor, făţărnicia şi minciunile bărbaţilor.
în fine, el este scris pentru Elena Milescu, pe care nu o cunosc, dar care trebuie să existe undeva, în sufletul colectiv al femeilor superioare, în cari simţimîn_ţul patriei — cel mai înălţător dinţoaţe — va regenera ceea ce este bolnav în turpitudinea momentului. Cu acest simţimînt vom pregăti viitorul poporului nostru, care nu şi-a isprăvit luptele de consltiuire^unitară, şi deci napoateşi'nu se'cuvine să se ocupe de utopii, de soţial-democraţie, de votul analfabeţilor, de coleclivismşi alte minciuni, cu cari declasaţii exploatează masa inculţilor.
525
Aceste minciuni sociale sunt lot   atît de păgubitoare \ pe cit sunt minciunile individuale   în   familii, şi constituiesc semnul evident al decadentei; ceea ce'nu poate să fie.
4.
începea să se întunece. Focul pîlpiia In sobă liniştit. De pe faţa cărbunilor se desprindeau palii de flăcări, ce mureau în nefiinţă.
Anna Villarâ cetise pînă atunci. Gîndurile altora, 5    cind puteau s-o intereseze, îi uşurau sufletul de povara îndoielii: cum e bine şi ce e bine In lumea aBta?
întunericul o silise să lase cartea, şi ea, acum, strînsă în fotoliu, se uita la lemnele ce se topeau 1d puterea mistuitoare a focului. Cîteva licăriri de fla-10    cără, puţin fum şi puţină cernise.
în crîmpeiele ei de gînduri se ivea chipul lumino» al omului iubit. Aşa de bine-1 cunoştea, in nestatornica lui Înfăţişare, încît 11 reccmpunea din Jiniele cărbunilor ce se prefăceau mereu. Tot alte linii şi 15    alte linii.
Dacă s-ar fi putut să fie lumea altfel de cum era, ea ar fi plecat pe jos, umblînd după umbra visurilor, alergînd pururi pe căile rătăcirei, fără popas şi fărâ odihnă, numai să scape de ea Însăşi. 20 Dar lumea era ca şi dînsa. Fiecare îşi purta rana,
slngerîndă sau tămăduită, şi fiecare umbla mai departe şi spera.
Şi deodată, îi răsărea în minte fruntea lui, neteda Înfăţişare a personalităţii bărbăteşti, in care farmecul 25    voinţei părea boltit din vecia veacurilor.  De unde ştia ea ce se petrecea acolo? Vorbea cîteodată cu Elena Milescu:
627
10
15
20
ÎS
30
35
40
— Ce ae petrece acolo, Eleno? Tu ai iubit, ai trăit adtnc din viaţa bărbatului tău. Ce se petrece sub fruntea unui om, cînd tace şi se uită latine, apoi se întoarce şi se uită la mine, sau la Smaranda Dudescu?..,
— Sau la Urania Vucob... Anna deschidea ochii mari;
— Crezi?! Elena zîmbea:
•— Eşti geloasă, dragă.
O strîngeau de glt cu vorba asta. Era geloasă!...
Vezi bine că era geloasă ! Cine iubeşte şi nu e gelos? Dar nerozia omenească desparte sufletul în saltare, ca un scrin: în cel de sus se păstrează amorul, in al doilea închipuirea de sine, în cel de jos gelozia, pe cind in toate stă de-a valma zădărnicia sufletului nostru chinuit.
Şi cum se uita lung la cărbuni, i se păru că vede limpede cum gelozia stă tocmai în saltarul de jos, în cel mai de jos. Inima i se strînse ca de frică, şi mişcă vîrful piciorului, parc-ar fi împuns-o cineva în coapsă.
Margina rochiei i se ridicase pînă deasupra gleznei. Pulpa se desina, delicată, pe fundul auriu al luminei ce murea în sohă. In loc să se placă, ea se umili şi se întrista. Frumuseţea liniei piciorului li Întoarse gîndurile asupra ei însăşi. Trăise in valurile lumei, eu ho-tărire, şi totuşi într-o singurătate sufletească în care nu străbătuse nimeni. Acum iubea. Dorul fecioarei de ideal şi poezie se aninase de umerii unui om nestatornic. Iubea pe un om însurat, pe care, probabil, 11 iubeau şi alte femei. Era oare cu putinţă?
Li ideea că şi alte femei puteau să-1 iubească, işi duse minile la ochi, să nu se mai lege Într-Inşii vedenia acelor alte femei. Cu toate astea, era sigur că una, cel puţin, îl mai iubea: nevastă-sa. Dar, cu laşitatea binevoitoare a trebuinţei de fericire, ea îngăduia pe nevastă. Nu avea şi ea un bărbat? Imagina generalului o făcu să bufnească într-aiuri. Generalul şi Bsrta !... Işi aduse aminte că bărbatu-său o ducea la concertele amantei lui, şi că ea, Anna Villară, vedea pe Bsrta ca pe orce fiinţă nevoiaşe.
;
10
15
20
25
30
35
40
Ceea ce o muncea era pîngărirea sufletească a o-mului care o iubea pe ea şi iubea şi pe altele. Un asemenea om minţea pururea.
Cu toate astea, Anna simţea cît de netemeinice li erau gîndurile, din însăşi dorinţa ei de-a se înşela. Elena îi spunea, cu blajina ei îngăduire, că aşa sunt bărbaţii, că adică pot să iubească deodată mai multe femei, şi că, totuşi, nu sunt mai fericiţi decît femeia care iubeşte un singur bărbat; că, dimpotrivă, la cei ce au inimă, asta este izvorul nefericirei lor. Cu alte cuvinte, trudă şi nedomirire.
Feciorul bătu la uşe:
-- D-l căpitan Comaneşteanu !
Anna se sculă:
— Pofteşte-I în salon.
Gîndurile ei se limpeziră deodată, o căldură binefăcătoare i se revărsă In tot corpul, Îşi duse minile la Umple, In care răsunau bătăile inimei.
Era el, care avusese, poate, gîndul bun de a o vedea înainte de ceasul mesei, cînd urmau să se întilnească la dînsa cu toţii.
Anna deschise uşa binişor. Căpitanul se uita la o fotografie. Ea 11 privi un moment.
Cu mina pe garda săbiei şi bustul uşor aplecat ina-inte, era aşa de tinăr şi de voinic, respira atita sănătate, Incit părea că dă viaţă şi înfrumuseţează toate cele dimprejur.
Anna tremura. Ochii ei, umezi de fericire, beau cu nesaţiu lumină propriei ei iluzii. Ea il chemă rîzînd.
— Cinel-Cinel!...
Şi fără să mai aştepte răspuns, 11 ademeni in umbra uşei, îi înconjură mijlocul cu braţele şi se lipi cu obrazul de pieptul lui, de şnururi şi alămuri, de postavul tunicei, al căror miros, de vreme rece de-a-farS, se amesteca rătăcit cu parfumul fiinţei lui vii.
— Ce bine-ai făcut că ai venit l... O sâ te rog să-mi faci un dar de anul nou...
— Cu cea mai mare plăcere.
— O tunică veche.
— De ce nu o manta?...
528
529
34
10
15
10
25
30
35
40
530
— Fiindcă mantaua e mai aproape de alţii decît de dumneta.
— O manta de vreme rea. Anna se uită lung la dinsul:
— Manta de vreme rea 1... De ce-mi strici plăcerea de a te simţi Ungă mine? Ai avut ideea delicată de a veni să mă vezi, acum, singură, iar nu cum ne vom vedea peste două ceasuri, şi ar trebui să mă laşi să mă bucur In tihnă de minutul ăsta, care este al meu şi numai al meu... Nu-i aşa?
Căpitanul se gîndea eă, la drept vorbind, venise pentru a spune Armei să-1 ierte de o mică întîrziere la prinz din cauza unei comisiuni. Insă, faţă cu ilu-ziele ei, tui mai zise nimic.
Anna mîngiia cu degetele postavul tunicei:
— Auzi, manta de vreme rea!... Eu, să am nevoie de manta de vreme rea, iar dumneata să fii mantaua !... Lumea pe dos. Eu am nevoie de un gind bun, de un zlmbet sincer, de o rază de simpatie; de-a te simţi ci-teddată lingă mine cu suflet curat, iar nu pururi ieşind din braţele altei femei.
Făcu un pas către fotoliu:
— De unde vii?
— De acasă.
Anna şezu, rnişcind din cap, parc-ar fi zis: „tot din braţe'e unei femei".
— Ce face Mia?
— Nu ştiu, n-am vâzut-o.
Ea tăcu un moment. Răspunsul i se păru discret şi delicat.
— la un scaun şi şezi Ungă mine.
El şezu jos, pe covor, şi se lipi cu fruntea de sinul ei. Anna se rezemă de spatele fotoliului şi închise ochii. îşi simţea inima In piept bâtînd să se rupă. Fruntea i) ardea, lacrâmile o podideau şi cu toate astea gîndurile ei Be întindeau pe orizonturi- infinite,, intr-o fericire nematerială, aproape desăvîrşită.
Făcu o sforţare, se ridică mai sus si se uită lung la
el:
— Ce vrei? Ce-a mai rămas in sufletul meu care să nu fie plin de dumneta? Nici un colţ, nici o cută.
a gindului, nici o ascunzătoare a inimei nu mai e în puterea mea, ci toate sunt ale dumitale... Te-am rugat să-mi aduci băiatul mai des. Dacă rugămintea mea a putut să ţi se pară lipsită de măsura cuviinţei ome-5 neati, Iţi cer iertare şi te rog să nu uiţi, că eu sunt o fiinţă pierdută numai întru atit, întru cît am devenit lucrul şi proprietatea dumitale, dar altfel nu sunt nebună şi nici lipsită de pudoarea adevăratelor sentimente omeneşti. Insă atit de mult mă eîmt absorbită
■10 în fiinţa dumitale, îneit tot ce te interesează mă interesează; tot ce-ţi este drag îmi este drag şi mie. A-jung plnă a crede că nu mai sunt geloasă de Mia. Ce vrei mai mult?... Adu-mi din cînd în cînd băiatul. Te regăsesc în el, aşa cum aş fi dorit să fii: nevinovat...
15 Comăneşteanu ridică din umeri:
— Eu nu mă ştiu vinovat Intru nimic.
— Inocent...
— Sunt inocent...
Anna îi dete binişor cu mina peste obraz: ■20 — Nu te Iasă femeile...
— Ce să le fac eu? 1... Dînsa sări drept în picioare:
— Va să zică este adevărat?
— Dumneta zici.
25 — Este adevărat 1...  Şi ai  îndrăzneala să mi-o
spui mie!...
— Eu nu spun nimic.
Ea se primbla de colo pînă acolo, frîngindu-şi mîaile.
— Spune-mi Incalea tot. Fă-mă confidentul du-30    mitale. Deschide-ţi inima.  Pllngi pe umărul meu.
Te iubeşte Smaranda Dudescu? sau Urania Vucos? sau acea oribilă nevastă a colonelului...
— Nu-i oribilă de loc.
Anna rămase Încremenită. El trecuse in salon să-şi 35    caute mănuşile. Ea se ţinea după el:
— Nu-i oribilă?!
— De loc.
— Şi ai obraz să mi-o spui mie. El iarăşi Înălţă din umeri:
-40 — Nici nu mă gindeam. Ţi-o spun, fiindcă vine
vorba şi printr un fel de reacţiune. Nevasta colone-
531
34*
lului îmi este indiferentă, ca şi Smaranda Dudescu, ca şi Urania Vucos. La revedere.
Era un ton sec, de om bănuit pe nedrept, in cuvintele acelea, care făcu un bine nespus Annei.
— De ceai venit şi de ce te duci?
El Îşi ţinea chipiul In mină, uitîndu-se la ea:
— Am venit ca să te văd, şi mă duc fiindcă am treabă.
Ea îi luă chipiul din mină, işi ascunse obrazul într-Insul şi aspiră adine, ca dintr-o floare:
— Aşa de mult te regăsesc in parfumul lucrurilor ce le porţii... şi atîtea Bimţiri deştepţi in tainele ini-mei mele, încît, cu tot răul ce-mi faci, îţi sunt încă recunoscătoare... Du-te, dragă. Eu, citeodată, deşi umilită şi fără putere, mă simt atît de bus cu sufletul, uşoară ca o pasăre, încît nu te mai văd, jos. La revedere.
După ce tînărul ieşi, Anna se aşeză din nou în fotoliul de la sobă. Cărbunii mureau, Învăluiţi în acoperişul străveziu al celei dinţii cenuşi. Gîndurile ei erau mai pline ca orcind de imagina omului iubit. Nu mai vedea acum nimic, decît pe el. Sinul, de care el îşi lipise fruntea, tresărea, oarecum cu fiinţa lui aparte, păstrînd căldura atingerei, binefăcătoare ca o rază.
Işi aduse aminte de cele din urmă cuvinte ee i le zisese şi i se părură nedrepte. Atunci ceru lampa şî se puse să-i scrie:
„Ai plecat de la mine sub înrîurirea unor vorbe nesocotite. E adevărat că eu mă simt citeodată cu sufletul sus, dar înălţarea mea e datorită iubirei fără margini, ce-mi umple toată fiinţa, cum umple infinitul finitul. Cînd vei putea oare să Înţelegi — şi vei putea vreodată? — farmecul poetic al suferinţei de a iubi, izvorul dătător de viaţă, tinereţea ce naşte din iubire? Cum a putut geniul bărbătesc să creeze pe Fau3t, cu alte cuvinte năzuinţa către eterna tinereţe, cînd ea stă în noi, în mine, Sn alcătuirea sufletului meu. care, în sine, este amor?
Ah, dragă, tu semeni cu cineva din trecut şi cu cineva din viilor; imi inchipuiesc că semeni cu nes-
tatornica înfăptuire a dorului tuturor femeilor, cu acel ştrengar şi infam de Cupido, căruia, cind sunt geloasă, aş vrea să-i ciumpăvesc aripele şi să-1 bat, ca apoi să-t mingii şi să-1 rog să mă ierte. 5 Vezi? deviu aproape... cum să zic? Annadyomenă, in înţelesul atic al cuvintului, de Afrodită curată ca spuma mării.
Şi unde mai pui că scriu aşa de limpede româneşte! Nu se poate să măgulească cineva mai mult gusturile 10    unui tinăr boier, căpitan de cavalerie, naţionalist1 şi... infam, cînd ii fug ochii după alte femei. Nu intîrzia."
Anna trimise numaidecit scrisoarea cerînd înapoierea plicului iscălit. 15        Pe cind ea scria, Comaneşteanu se ducea la întrunirea comisiunei.
Ieşind de la Anna, se simţi şi de astă dată, ca întotdeauna, nemulţumit şi nesigur. De ce viaţa noastră e atit de incîlcită in legăturile ei cu alte vieţe? 20    Nu se poate trăi simplu? Nu se poate iubi, fără a răstălmăci iuhîrea?
I se făcuse foame. Opri trăsura la cofetărie şi intră
înăuntru posac.
De la uşe, toate privirile se îndreptară eătre el, cu
25 Înţelesurile atît de variate ale mulţimei cind se găseşte in faţa unui bărbat zdravăn sau a unei femei cu adevărat frumoasă.
La o masă era colonelul cu nevasta. Anna vedea dincolo de marginele văzutului.
30 Colonelul  zîmbea lui Comaneşteanu, pacinic şi
deplin mulţumit de bunurile pămîntului. Nevastă-sa Închidea ochii, ca şi cum ar fi fost mioapă, ridicind in dreptul obrazului două sticle legate în aur. Strlnsă la mijloc ca o viespe, cu pieptul acoperit de flori, avea
35 graţia necuviincioasă a femeilor răsfăţate. Ofiţerii regimentului o Înconjurau cu admiraţia lor respectuoasă. Ea li lua peste picior, fiindcă erau care mai de care mai însuraţi.
— Şezi,   căpitane,   zise colonelul, sculîndu-se, şi
40     fă-ţi datoria către patroana. Viu numaidecit...
Comaneşteanu şezu, înviorat deodată de prezenţa acelei femei, îi vorbi încet, devenind mlădios şi cald Ia gînduri:
— Ce de lume cumsecade şi fericită!...
— Asta nu se poate.
— De ce?
— Fiindcă lumea cumsecade nu-i fericită, iar lumea fericită nu-i cumsecade.
— Cam paradoxal. Ea ridică din umeri:
— Dumneta eşti fericit, dar şi foarte cum nu se cade. El rosti încet:
— Eu sunt fericit şi cumsecade.
— Atunci eşti prost.
— Dacă aş fi prost, patroană, ţi-aşfi făcut curte de mult...
Ea pufni de rîs:
— Atunci eşti obraznic.
— Nu sunt nici obraznic. Sunt curat om fericit şi cumsecade. Şi dumneta eşti tot ca mine, cu deosebire numai că-ţi plac paradoxele.
— Adevărat că-mi plac.
— Atunci înţeleg de ce nu-ţi plac oamenii însuraţi-
— Parcă ar fi paradoxal să te-nsori!
— Tocmai de aceea. Toată lumea se însoară. Prin urmare e un lucru obicinuit, şi deci nu-ţi place.A-cum, intre noi fie vorba, dumneta în calitate de femeie, ar trebui să fii recunoscătoare bărbaţilor că se însoară. Căsătoria, ca magazinele de mode şi corsetele, este o instituţie pentru feme...
— Mai cu seamă într-o ţară ca a noastră, in care mai este şi divorţul.
— Nu. Divorţul este o instituţiune bărbătească.
— Cum'.... El dă adevărata libertate femeii.
— O libertate cu care nu are ce face, patroană. Daca patronul s-ar despărţi de dumneata, cine ţi-ar mai gira poliţele?
Ea rise cu poltă, arătîndu-şi dinţii:
— Vezi, acum eşti cu adevărat obraznic.
Rise şi el, mulţumit, muşcînd dintr-o prăjitură.
Colonelul răfuise socotelile cu doamna de la corop-toir şî ciupise o fărima de curte unei fete ce servea vinuri. Acum se întorcea radioB:
— Haidem, Comăneştene, că ne-aşteaptă comisia. 5 El îşi uitase de comisie, după cum îşi uitase de Anna şi de nevastă şi de casă.
Ajunse la cazarmă tîrziu. Găsi scrisoarea Annei, pe care o ceti în fugă, prinzlnd de-abia farmecul ei. După aceea se cufundă m treburi midtâreşti şi rămase 10    acolo pină la vremea mesei.
II
Omul care trebuia să aducă plicui iscălit se întoarse cu mina goală. Anna se muncea cu gîndurile. îi spusese că ee duce la regiment şi nu era adevărat. Ea se îmbrăca, uitîndu-se in oglindă, fără să se 15 vadă. Cum pot trăi oamenii făţarnici în lume? Şi, mai mult: cum se putea să fie un bărbat atit de întreg şi totodată atit de mincinos?
Era dovedit că nu se duseBe la regiment. Atunci unde se dusese? 20 în orbirea ei, rana personală o durea ea o plagă
socială. E atît de greu de trăit pe pâmint, chiar cind suntem sinceri, Incit nu mai e nevoie să ne mai împovărăm viaţa şi cu minciuni. Săracă lume trudită!... Minciunile o dezgustau. Generalul o minţea de di-25     mineaţă pină seara, în afaceri, in afecţiuni, in lucruri indiferente, innodînd neadevăr de neadevăr, pînă ce nu mai ştia cum să iasă din încurcături; prietenele ei o minţeau; îngrijitorii de la moşii de asemeni; chiar şi cărţile o minţeau, romanele şi poeziele, iritaţie sen-3(i    timentală pe poruncă, spre a se vinde mult şi acump.
Ea îşi drămuia viaţa şi se găsea curată. De cînd era tinără de tot, pînă acum, nu spusese niciodată decît ceea ce gîndise. I se păruse, atunci, că iubeşte pe celălalt Comaneşteanu, pe mortul in război, si se cer-35 eetase îndelung, aşteptase ca vremea să pună în lumină simţirea ei, — pină ce vremea o puse in chenar
535
negru. Luase pe bărbatu-său prin bună înţelegere şi numai ca să scape numele părintesc de înjosire.
La amintirea mortului în război i ae păru că se vede la ambulanţă, netezind cearşaful de la patul 5 rănitului, pe cînd razele soarelui de toamnă luminau fruntea bolnavului. Ab, fruntea 1... Fruntea aceea admirabilă, pe care o moştenise nepotul; ochii adinei şi trişti ce o priviseră ca din depărtarea unei patrii ideale pentru care se stingeau; glasul ce o întreba 10 dacă a plina; vremea şi tinereţea dusă; atîtea şi atîtea amintiri ce gtlgîiau in sufletul ei şi Be legau, toate, In imagina omului iubit de astăzi. Un nod de amărăciune i se sui în gît, iar lacrămile ii umplură ochii:
— Cum se poate!... Cum se poate.'.
15 Uitase că trebuia să se îmbrace şi rămase astfel
căzută pe scaun — cind intră Elena.
— Ce faci, dragă?
— Ce să fac, pltng.
— De ce?
20 — De mila lumei.
Elena se uită lung la dinsa, mirată. După aceea zlmbi.
— Imbracâ-te. Are să-ţi treacă. Anna se răsti la ea:
25 — Sunt geloasă, nu-i aşa?
— Vorbeşte ma) incet că te-aude lumea. Porţia e dincolo.
— Da? Singură?
— Singură.
30 — Vezi, dragă? Ne Înşeală pe amindouă.
— Vrei să 2ici că o înşeală pe ea de două ori. Anna rămase locului, încurcata. Apoi luă încet
mina soră-Bi:
— E aşa de greu de trăit, Eleno!... 35        Elena înălţă din umeri, tristă:
— Trece tot.
Anna dete din cap, cu un zîmbet amar.
— Ce începe devreme, trece. Ce începe tîrziu, nu mai are cînd să treacă.
40 —Totuşi trece... Imbracâ-te.
Ea se sflrşi de îmbrăcat şi veni în salon.
10
15
20
25
30
35
-.0
Sosise deja toată lumea, Porţia Comaneşteanu, Smaranda Dudescu, Urania Vucos şi la urmă veniseră şi domnii de la club, generalul şi Timoleon Vucos. Acesta era un grec bogat şi lăudăros, avind casă de comerţ la Odesa şi la Marsilia, instalaţie la Paris, tren şi lux, ca puţini alţii. Totdeuna corect, purtînd monoclu, nerlzlnd niciodată, părea că vrea să fie demn de gloria unui străbun al său din care zicea că se coboară amiralul-MiaouIis-Vocos2, biruitorul lui Ibra-him-paşa'. Grecii adevărat nobili, familiele fanariote se uitau la el de sus şi pretindeau că era o simplă potriveală de nume, dar nici o legătură de rudenie între eroul grec şi bancherul de astăzi. Şi, In adevăr, cu tot monoclul lui, un aer de plebeu îi sta întipărit pe figură, de corcitură de ehefalonit* şi de slav di basso-parto, pe care bogăţia şi furlandiseala nu-1 putUBe schimba.
Nevastă-aa, rudă de departe cu generalul Villară, era, dimpotrivă, fină, cu acel mod de a se îmbrăca al femeilor cu adevărat elegante, care face ca fiecare lucru ee poartă pare la locul lui.
Smaranda Dudescu era Domniţă în toată puterea cuvîntului, uşurică, darnică, bună româncă, ţinlnd casă deschisă, masă întinsă, slugi prea multe, cai prea mulţi, o binecuvintare cerească pentru boierii scăpătaţi, cari işi găseau totdeauna tacimul pus. Ii era dragă literatura şi băieţii tineri, mai cu seamă dacă erau militari.
Porţia Comaneşteanu, fiica preotului din Transilvania şi nevasta căpitanului, era produsul unei alte lumi, voinică şi sănătoasă, totdeauna străină de intrigile celorlalţi, dar acum, mai mult ca oreînd, prinsă de dragostea şi creşterea copilului. Porţia, sau Mia, cum o numeau toţi, trăia mai mult la ţară, ocu-pindu-se bărbăteşte de treburile moşiilor, de socru-său, de ţărani şi de toată lumea.
Elena Milescu era văduva eroului de Ia Griviţa, poetica şi blajina făptura, ce rămăsese in lume stingheră, trăind înconjurată de amintirile războiului, vara la Stăneşti, In malul Dunării, unde i se părea că e mai aproape de cimpiele Bulgariei, în pămîntul
536
537
cărora dormeau osemintele celor morţi; iarna in casa din strada Batistei, In mijlocul lucrurilor rămase de la Milescu. Cu părul aproape alb, cu sufletul iertător, ea era pentru Comăneşteanu imagina frumuseţei ideale, 5 ceva care ar fi semănat cu mâ-sa, dacă cineva putea să semene cu Saşa. EI o chema Tonţi, cine ştie de ce.
Toată lumea asta, strînsă la un loc, părea că nu pricepe bine ce vreau unii de la alţii. La cei mai mulţi Ie era foame. Timoleon Vucos avea slăbiciune de Anna 10 şi-i vorbea aproape in păr, uşor Înclinat către dinsa, pe cind cozile fracului i se ridicau de la spate; generalul, ca să mai însufleţească convorbirea, istorisea Domniţei şi XJraniei Vucos, amorurile unui vacmis-tru care voia să-şi taie beregata or de cîte ori îl trădau 15    amantele. Elena şi Porţia rîdeau de departe.
Anna, cu ochii ţintă la uşe, răspundea intr-aiuri vorbelor lui Timoleon Vucos, bătînd uşor covorul cu vîrful piciorului.
— Ara fost la deschiderea Camerei, zicea acesta. 20         — Ca orşicine.
Timoleon Vucos se uita lung Ia dînsa:
— De ce, ca orşicine? Anna se încurca:
— Vreau să zic: cu cine?
25 Iar in gîndul ei: „unde o fi, de nu mai vine!?!'
— Singur.
— Da?
Celălalt o privea nedorairit:
— Nu-i iertat să meargă cineva singur Ia deschi-30    derea Camerei?
Pe Anna o apucă un ris nervos:
— Se Înţelege că nu, cînd acel cineva c însurat. In sfirşit, uşa se deschise şi căpitanul intră... Fără a părea de loc grăbit şi fără a-şi cere iertare
35 de întirziere, el sărută mîna Annei în cea mai desă-virşită linişte, şi numai cînd nevastă-sa îi spuse că erau aproape 8 şi jumătate, se uită Ia ceasornic şi explică Annei că lucrase pînă atunci. Dinsa il fixă cu ochii galeşi:
40 — Eşti sigur?
538
10
15
20
25
30
35
40
— Cum să nu fiu siguri...
Generalul care prinse in fuga vorbele lor, glumea cu Înţelesuri:
— Asigur-o, neiculiţă, c-ai fost la regiment, sau dacă ai fost în altă parte, că n-ai fost cu mine.
— Am fost la regiment.
— In sfîrşit, bine c-ai venit! Poate de-acuma să se mai descreţească fruntea cucoanelor.
Apoi, scurt cum era şi cu picioarele sucite, luă pe Comăneşteanu de mijloc şi-1 duse înaintea lui Timoleon.
■>- Iacă, aşa armată avem noi, onorabile. îţi place? Timoleon Vucos se înclină, ironic. Generalul urmă.
— Şi dacă nu-ţi place dumitale, las' că-i place cucoanei.
Anna vrea să facă pe supărata:
— Iorgule, spui prostii!...
— Lasă, dragă, că doar toate sunteţi amorezate Julea. Şi dumneta şi nevastă-sa, şi domniţa Smaran-da, şi nepoata... Pînă şi cumnata Elena 1... Pînă şi eur bre I...
— Halal de noi!
— E o molimă. Parcă toţi am fi despicaţi din el, vorba lui AriBtofan.
Feciorul pofti la masă.
Minunata eleganţă a sălii de mîncare părea că Sn-dreptează glodurile, le ascute şi le rafinează. După prima sorbitură de vin, sîngele se urca uşor în obrazul doamnelor. Generalul mucalit, spunea lucruri pipărate, mlnca din fugă, săruta mîna vecinelor, tuşea, ridea, punînd Însufleţire în toată lumea. Domniţa Smaranda vrea să ştie ce era cu despicătura lui Aristofan.
— Sa ţi-o spuie nevasta, domniţo, că ea mă învaţă drăcii de-astea.
— Eul? Nici n-am visat!
— Apoi da, că eu mi-am petrecut tinereţea cu Platon.
— Spune-o dumneta, mon general.
— Prea bine, o spun eu. Ce este amorul, domniţo?
539
10
15
20
25
30
35
40
Domniţa Smaranda umbla cu ochii fugari pe masă, zîmbind.
— înţeleg. Vrei sâ zici că ai oarecum cunoştinţa sa personală, dar că nu te înlesneşti la definiţii. Aşa este. Ei bine, doamnele mele, iată ce este amorul...
Ridică din sprîncene, uitindu-se înaintea ochilor şi zimbi:
— ... cel puţin după Aristofan: In vremea de demult, pe cind oamenii erau puternici ca zeii, persoana lor era un trunchi rotund, pe care sta un cap cu două feţe, iar trunchiul sta pe patru picioare şi avea patru braţe. Umblau drept ca şi astăzi, in partea în care voiau, iar dacă se puneau să alerge, se duceau de-a roata, sprijiniţi pe cele patru perechi de mini şi de picioare. Pe atunci sexurile erau trei: bărbatul, fiu al soarelui', femeia, fiică a pămîntului şi bărbatul-fjmeie, produs al lunei, care ea Însăşi uste produs al soarelui şi al pămîntului5. De aceea şi erau oamenii pe atunci rotunzi şi alergau de-a roata, pentru că aşa le erau părinţii. Şi fiind ei voinici şi diştepţi se răzvrătiră in contra zeilor şi deteră să ia cerul cu asalt, Atunci Joe8 se adună la sfat cu ceilalţi zei, şi după matură chibzuire hotărî el aşa: „ca să-i Învăţ minte o sâ-i tai în două 1 astfel, au să fie mai slabi, dar mai numeroşi — prin urmare, o să avem mai mulţi adoratori. O să-i las să umble în picioare, ca şi astăzi, dar numai pe două picioare. Iar dacă şi aşa vor fi obraznici şi mă vor supăra, o aă-i mai despic Încă o dată, aşa ca sâ râminâ fiecare om numai pe cite un picior, şi să umble sărind". Şi grăind astfel, luă barda şi se puse să deBpice pe oameni In două. Pe care cum 11 despica il da pe mîna lui Apollo, poruncindu-i să-i sucească obrazul pe partea tăieturei ca să se vadă în ce hal este, si să se poarte pe viitor mai bine. Apollo sucea obrazul înăuntru, trăgea pieile de pe corp şi acoperea rana, şi astfel dichisiţi, le dedea drumul... Ei bine, doamnele mele, fiecare jumătate, astfel chibzuită, de îndată ce ieşea din mîna lui Apollo, n-avea alt gind decît de a alerga după jumătatea eeelaltă şi a se reintegra intr-un singur trup cura zice şi Ia Evanghelie1. Şi iată prin urmare ce este amorul.
540
10
15
20
25
30
85
Prinţesa Smaranda făcea un chef nespus, rfzind din toate cărnurile persoanei dumisale, pe cind Ti-moleon se îngimfa de geniul grecesc, vorbind proBt româneşte.
— Este u cumbinacie, frate, demna di Aristofanis. în vremea asta, Anna  zicea lui Comaneşteanu
printre dinţi:
— N-ai fost la cazarmă.
El nu prea o auzea, prins de povestea generalului.
— Ai zis ceva?
— Am zis că eşti un infam. Căpitanul ridea:
— Ce bine trebuie să fi fost pe vremea aceea, mai cu seamă pentru fiii lunei.
— Unde ai fost?
— La cazarmă.
— Nu-i adevărat. El se uita la dinsa.
— Dacă am trăi pe vremea cind oamenii nu erau încă despicaţi în două, ai fi putut să dai o roată pină la mine, ca să te asiguri...
— Faci şi descoperiri etimologice.
— Nu-nţeleg.
— „A da o roată" sau „a da o raită", totuna.
— Foarte bine.
Anna se mira ea singură de libertatea ei sufletească. Ardea de nerăbdarea de a şti unde fusese, şi totuşi făcea joc de cuvinte.
— Ai primit scrisoarea?
— Negreşit.
Ar fi voit să nu-1 întrebe de-a dreptul de scrisoare, dar frica de a-şi prelungi neliniştea o făcea să nu mai înconjure.
Prinţesa Smaranda, hipnotizată de Aristofan, se uita înaintea ochilor şi bufnea de rîs. Era grasă şi rotundă ca un sturz, cu părul roşcovan, cu gitul fără cute, strins intr-o colonâ de peruzele ce aduceau cu ochii ei; mînca bine, gustînd din lucrurile bune cu un fel de conştiinţă depravată a plăcerii.
541
1
10
-15
20
25
30
35
— Ei, mon general, şi va să zică cum explici dumneta că noi suntem toate Înamorate de Comaneşteanu?...
— Cum să explic?... Se vede că pe el Joe ]-a despicat in 14 bucăţi.
— Şi-au mai sărit şi aşchii. Generalul ridea cu chef:
— Ba bine că nu. Şi încă multe, prinţeso.
— Noroc că Porţia nu crede nimic din toate astea, zise tot Smaranda Dudescu, cu glas blajin.
— Porţia e fată cuminte: două porţii de înţelepciune şi una de femeie.
Porţia se uita la dinşii, zîmbind. Deşi trăia in lumea asta de mai mult timp, nu ajungea să se deprindă cu viaţa lor: fiinţe pline de contraziceri, mai viiioase în vorbe declt în fapte, elegante, uşurele, pasionate, însufleţite de un singur gînd statornic, acela de a nu se plictisi. Plictiseala şi stenahoria erau adevăraţii duşmani ai societăţii aceştia. De aceea Porţia simţea mila pe care o insuflă oamenilor sănătoşi vederea bolnavilor, mila şi citeodată temerea de a-i vedea făcînd nebunii, ca să se scape de hoala de care nu se puteau vindeca.
Anna şi Elena i se păreau rătăcite ca şi dînsa în lumea asta însetată de nimicuri. Anna mai cu seamă o neliniştea. Învăţată a avea pentru ea respect şi admirare Porţia nu pricepea ce ae petrece cu firea aceea semeaţă şi hotârltă. Şi, cum se întimplă de multe ori sufletelor cinstite, ea se întreba dacă nu care cumva era dînsa cauza răului.
Cînd insă, plecînd, închidea uşa trăsurei şi se simţea alături de bărbatu-său, atrins lipită de el, nimic nu o mai turbura. Tinereţea işi lua stâpinirea sa, iar Porţia credea că toată lumea trebuie să fie fericită. Ea se uita lung, pe geamul trăsurei, fără a înţelege rostul celor de pe strade, ce păreau că se luptă eu frigul şi cu nevoile. Un colţ de cer, albit de lumina lunei, deschidea portiţa depărtării...
III
Generalul ieşea de la club furios în contra lui Ti-moleon Vucos, care la bridge, într-un sons atout jucate singleton. Nu-i intra in cap cum se poate să facă cineva asemenea gogomănie şi apoi să vrea să o şi susţie. 5    Oprea pe Comaneşteanu:
— Nu, că cică aşa se joacă Ia Paris. Da' hai, marş cu Parisul tău, grecule! Una şi cu una două: la sans atout, să ieşi de la coloarea cea mai lungă.
— Dar dacă n-ai nici o coloare lungă? 10 —, Atunci să te duci să te-neci.
Şi tot el rîdea pe Indesatele, oprind iar pe Comaneşteanu:
— Vrei să mă crezi pe mine?... R.omânu-i al dracului, domnule. A înţeles el că la sans atout nu merge
15    cu mofturi: or ai coloare lungă or te dai pe glrlă.
Şi iar ridea, ascultindu-şi cuvîntul, ce i se părea de spirit. Această uşoară ramolisire ascundea un tertip: Berta dedea în curînd un concert şi deci generalul avea nevoie de public şi de reclamă. El se gindea 20 că dacă ar pune pe Comaneşteanu de partea Bertei, ar astupa mai întii gura Annei şi i-ar cîştiga un sprijin puternic:
~ Ce faci tu, Atecule?
— Vizite, domnule general.
25 — Iar vizite, neiculiţă 1... Bine că nu ţi se aereste.
— Trebuie să mă duc Ia prinţesă.
— Să te duci, că-i fată bună. Numai, ştii dumneta, cu mâBură...
— Şi la Urania Vucos.
30 Generalul se opri locului, uitindu-se la el, pe sub
sprincene:
— Mă, lasă nepoata-n pace!...
Comaneşteanu începu a rîde. Generalul 11 apucă de braţ foarte serios: 35 — Lucru subţire. Toţi dinţii sunt ai ei, iar dacă
o li şi o fi, mustăcioara aia ce-i pîrpăleşte guriţa, s-o săruţi o dată şi pentru mine... Rude, mon cher...
542
543
— Da' cine se gîndeşte la aşa ceva, domnule general!...
— Hai marş, mă!...
— Zău, domnule general. 5         —Marş am zis !...
Comăneşteanu ridică din  umeri, rîzind. Celălalt iar 11 opri.
— Ia ascultă, vrei să-mi Faci o plăcere?
— Bucuros.
10        — Să mergi cu mine.
— Merg. Numai să-mi lăsaţi zece minute să trec pe la doamna Vucos, ci se supără nevasta.
Generalul, de astă dată, se opri de tot locului, pocnindu-se cu palmele peste genunchi şi rîzind îndoit 15    de mijloc.
— Se supără... nevastă-ta... dară nu te-i duce... la Urania...   Ei,  asta-mi  place!...
Comăneşteanu rîdea şi el de rlsul celuilalt:
— Desigur.
20 Generalul se lovea şi mai tare peste genunchi şi ri-
dea şi mai mult.
— Ei, nu, Alecule, eşti clasic tratei... Şi iar icnea de rîs:
— Se supără... Porţia...
25 — Desigur. Porţia mi-a zis să trec pe-acolo s5 las
cărţi.
— Mare pehlivan eşti, mă Alecule.
— Dc ce, domnule general?
— Dar, in sflrşit, te iau eu pe răspundere. 30         — Foarte bine.
Se urcară intr-o trăsură şi porniră amîndoi către dealul Mitropoliei.
— Am să te fac s-asculţi muzică cerească.
— Cu plăcere.
35 — Da' nu aşa, giambarale de-ale noastre naţiona-
le. Muzică, bre. Ba tu Chopin, ba tu studii tot clasice, ba mazurca aia grozavă, de Djaburov, ăla, cum ÎI cheamă... Şi nu-ţi mai spun, cind cîntă din gurăl... Birja se opri in faţa unei case curăţele de sub dea-
40 Iul Mitropoliei. încă de afară se auzea pianul şi vioara. Berta cinta cu profesorul ei, care făcuse zile amare
544
I
generalului, la început, iar acum devenise un fel de membru al familiei. Profesorul şi generalul se îngăduiau pe tăcutele, se ajutau unul pe altul in paza Ber-tei, „c,ă doar femeia, domnule, e ca lumina ochiului: 5 ţi-e scumpă, dar fuge după toate alea", zicea generalul colegului său neamţ, care deşi nu prindea bine înţelesul cuvintelor, pricepea din instinct glndu) generalului.
Berta era aşezată la piano. pe un scăunel fără ră-10 zămătoare, prin urmare cu mijlocul şi cu umerii liberi. La intrarea celor doi bărbaţi, dinsa nu se opri — ci numai le' zîmbi, inviorindu-şi cîntecul şi obrajii, pînă într-atlt, încît neamţul, ostenit şi scandalizat, se opri în mijlocul bucăţii, işi luă pălăria si plecă. 15 Berta nici nu se uită la el, iar după ce violonistul
ieşi, dînsa răsuflă din greu, se învîrti într-un picior, şuieră şi pocni din palme, parcă ar fi scăpat de o mare pedeapsă.
Generalul ii prezentă pe Comăneşteanu, rizînd şi 20     căutind s-o liniştească:
— Ei, ce i s-a năzărit,?!
— Neamţ prost!... zise Berta rizînd şi stringlnd pc Comăneşteanu de mină. Şi eu sunt germană de origină, dar nu trăiesc aşa. parcă ar fi înghiţit un bas-
25 ton...
— O trestie... zise generalul galant. Berta se poticni într-un compliment:
— Sunt cam voluminoasă pentru o trestie...
— De zahăr...
30 Ea se uită o clipă în ochii lui şi cu o lumină iro-
nică îi zise în fugă:
— De sare...
Generalul părea fericit că o întîmplare neaşteptata punea pp Berta înlr-o stare sufletească isteaţă. 35 In fond însă era plictisit de fuga violonistului. De aceea luă pe Berta la o parte şi li şopti, o bătu pe umeri şi o convinse că trebuiau să se împace şi că el urma să se ducă după neamţ să-1 aducă înapoi:
— Mă întorc numaidecît. Cîntă hii Comăneşteanu 40     mazurca lui Djaburov, că-i place grozav.
Ieşi, bătlnd din pinteni si rîzind.
545
35 — Dulllu Zamflrescu — Opere voi. II
I
Berta se uita dupâ el, zimbind, cu capul plecat pe o parte. Apoi se întoarse către Comaneşteanu, se mlădie pe partea eeelaltă şi ii zise, iarăşi rîzînd:
— Vă plac asemenea lucruri?...
Şi, fără să aştepte răspuns, se aşeză din nou la piano, cu bustul drept şi coapsele pline, cu braţele strînse la loc ca două aripi.
— Doriţi să vă cint din piano sau din gură?
— Cum voiţi. Mi se pare că în. toate felurile e frumos.
Ea se înclină iar pe o parte şi prinse a cinta din gură.
Zburară citeva acorduri. Fugeau minile pe clapele albe, ca două paseri ce se gonesc. Glasul, tinăr, avea farmecul misterios al emoţiunei adevărate, ce deşteaptă în toate sufletele înţelegerea durerei omeneşti.
Berta părea că intră în gindurile celor doi poeţi ce-şi uniseră versurile şi muzica pentru a suferi împreună. Ea, cîntînd, se îndemna să sufere şi dînsa, se înălţa în avîntul generos al frazelor muzicale, se aprindea, vibra cu pianul, tremura cu propria ei voce, iar înţelesul obicinuit al cuvintelor părea a se transpune într-o înţelegere nouă, largă şi dureroasă. Era vorba de luna mai, ce topeşte zăpada din munţi, descoperind frunţile ghioceilor, chemînd înapoi cîntâreţii codrului, paserile duse -— şi mai era vorba de tinereţea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce Înapoi, o dată ce s-a dus. Cînd glasul rostea:
„Şi pasărea dusă se-ntoarce-tnapoi,
Dar omul cind pleacă,
Orcît timp să treacă, El nu mai revine în lume la noi"s
era jale curată, iar Comaneşteanu, care asculta la început cu temerea binevoitoare a publicului cinstit, se simţea acum luat de apă, dus departe, pe-o gură de rai, unde tinereţea n-are nevoie să se mai întoarcă fiindcă nu pleacă niciodată. Berta repeta: „orcit timp Bă treacă, orcît timp să treacă el nu mai revine în lume Ia noi", cu o sfişiere ce turbura simţirea şi aducea lacrămile
în ochi. Şi, in adevăr, cînd se opri, era ea Însăşi atît de mişcată, încît plîngea.
Comaneşteanu sări de la locul lui, ii apucă minile şi i le sărută, respectuos, ca in cel mai autentic salon 5     în care ar fi cintat o doamnă din societate.
Berta rîdea printre lacrămi, lâsîndu-şi mîna in ale lui, cu osteneala plină de voluptate a femeii ce a suferit şi se simte înţeleasă şi compătimită.
Tocmai atunci uşa se deschise. Violonistul, palid, 10 cu părul vilvoi, intră prelung, se opri locului, ca la teatru, şi cu mîna întinsă către Berta:
— Iar comedia lacrămilor?... li zise- Iar histeris-mul muieresc, transpus in muzică?!...
Apoi, intoreîndu-se către Comaneşteanu: 15 — Să mă iertaţi, domnule căpitan — nu ştiţi ce
femeie e asta !... Are să vâ-nşele şi pe d-voastră, cum m-a Înşelat pe mine şi pe general, şi pe tată-său, şi muzica şi lumina ce o luminează...     Poate că aveţi mamă sau familie, şi e păcat! 20 Berta se făcuse albă ca hirtia. Mînia şi indigna-
rea ii încordaseră muşchii obrazului, ca la o mască de teatru antic:
— Ieşi afară, mizerabile! rosti ea îndesat, făcînd un pas către dînsul.
25 Violonistul sta să se avinte către ea, cînd Coma-
neşteanu îl apucă de braţ, il zgudui bine, apoi îl aduse pînă la uşe şi-i făcu vînt afară:
— Ieşil..'.
Rămaşi amîndoi, se uitară unul la altul. Berta nu 30    mai semăna cu femeia dinainte. Un simţimînt rănit, de demnitate, de ciudă şi de ură, o înălţa. Ea întinse mîna lui Comaneşteanu:
— îmi pare râu, domnule căpitan, că fără voia mea aţi luat parte la o scenă penibilă. Vă sunt foarte
35 recunoscătoare... Mai mult: vă datorez un moment de ridicare sufletească In sfera curată a artei. Dacă aş putea cînta aşa la concert!... In toate cazurile, la revedere...
Cu alte cuvinte îl poftea să se ducă. Comaneşteanu ieşi, înţelegind că asta era singura dezlegare cuviin-
40     cioasă a încurcăturei,
85*
Dar se părea eă lucrurile trebuiau să meargă mai departe...
A doua zi Comaneşteanu primi vizita a doi necunoscuţi care veneau in numele domnului Hermann 5 să-i ceară socoteală de insulta adusă braţului clientului lor. încurcătura începea să devie umoristică. Să se bată cu domnul Hermann Buffni, profesor de vioară 1... Cehw, era să mai facă generalul!
Cu toate astea, generalul nu trebuia pus în curent 10 cu Întorsătura pe care o luau lucrurile, pentru multe cuvinte, dintre tari, cel dinţii, ca să nu afle Anna. De aceea sc duse numaidecit la regiment, îşi alese doi martori, cărora le dete însărcinarea de a primi duelul, cu orce condiţiuni, numai să se hotărască repede intil-15    nirea şi să nu se vorbească degeaba.
A treia zi se găsea pe teren, faţă în faţă cu profesorul Bertei.
Uitindu-se in fuga la neamţ, Comaneşteanu se gindea că psihologia cea mai grea este aceea a faptelor 20    nelogice. Dar oare este ceva nelogic în lumea faptelor?
Şi fiindcă se băteau cu pistolul, trase neapărat, în sus. Glonţul violonistului îi fluieră pe la ureche. Instinctiv a doua oară trase de-a binele. Glonţul atinse, pieziş, pulpa violonistului. 25 Comaneşteanu, mihnit, se duse la adversarul său
cu mîna întinsă şi ii ceru iertare. Violonistul zimbea:
— Vă sunt recunoscător că nu m-aţi lovit în mînă...
— Aveţi dureri? 30         — De loc.
— Îmi daţi voie să viu să vă văd...?
— Cu cea mai vie recunoştinţă.
După ce se despărţiră, Comaneşteanu se duse acasă trist. Ii părea rău că nu trăsese şi a doua oară în vint. 35     De ce rănise pe bietul neamţ, pe care nu-1 cunoscuse pînă atunci? Nu sunt nerozi oamenii şi alcătuirea vieţii lor?
Ca totdeauna cînd se simţea vinovat, nedrept, lipsit de generozitate, îi venea să se ducă la Comăneşti, 48     să se apropie de maică-sa, care murise cu acelaşi cuvînt pe buze: „sâ nu atingi pe nimeni, să fii drept şi
548
generos". Dar nu putea pleca. Nu numai nu putea pleca, dar încă trebuia să pară acelaşi, să facă vizite, să fie fericit, fiindcă era „copilul răsfăţat al soartei."
Afară începuse să ningă. Se duse la grajd să vadă 5 caii. Puse să scoată sania; se supără pe slugi; se umplu de zăpadă. De sus de la o fereastră, băiatul îi făcea semne să vie la dînsul.
Se sui din nou sus, sărută copilul, glumi cu Mia, se mai învîrti fără rost pină ce se îmbrăcă şi iarăşi ieşi. 10 Unde se ducea?
Işi aduse aminte de vizita pe care trebuia s-o facă Uraniei Vucos. ■>
Deşi era încă devreme, ea il primi.
într-un salonaş, plin de flori, de cutii de argint, 15 de perniţe împomponate, Comaneşteanu aşteptă cîteva minute, cu fruntea lipită de geam, uitindu-se lung înainte.
Urania veni, sunind din braţele şi foşnind din rochii:
20 — Căpitane, am auzit că te cheamă Cinel-Cinel.
— Cine mă cheamă Cinel-Cinel plăteşte amendă.
— La cutia milelor?
— La cutia milei... de mine.
— Gata. Cît trebuie să vărs? 25         — O sărutare.
Urania făcu o comică strimbătură din nas, parcă i-ar fi mirosit a amoniac:
— Dată sau primită?
— Ca să fie întreagă, urmează să fie şi dată şi 30 primită.
— Atunci nu mai întrebuinţez cuvîntul.
— Pentru viitor. Dar pentru trecut?..-
Ea se uită la dinsul cu o uşoară umbră de melancolie.
35 — Vrei să o socotesc ca o adevărată amendă?
— Orcum o fi.
Ea se uită din nou la el, nedomirită şi tristă. Apoi se plecă uşor spre dînsul, dîndu-i părul să i-I sărute:
— Iată, — fără consimţimîntul meu.
549
Tînărul se opri. Era atît de enervat, încît actul acesta de supunere gentilă 11 făcu să-i dea lacrămile. Ii luă mîna şi i-o sărută:
— Nici cu consimt im înt, nici fără consimţimînt. Şi iartă-rnâ că nu ştiu ce fac.
Urania li arătă un fotoliu:
— Şezi, te rog, şi spune-mi ce ai. Eşti nenorocit.
— Nu. Sunt enervat.
Ea dete din cap necrezătoare.
— Aprinde o ţigară. Fum... de multe feluri. In toate cazurile, eşti interesant. Pentru că ai tot ca să fii fericit, şi nu eşti fericit. Sau, cel puţin nu pari...
— Nimeni nu este totdeauna fericit. Ea se gîndi un moment:
— Aşa este.
După aceea, urmă, zimbind:
— Cu toate astea, ai ceva. îmi dai voie, mie, care, după cum spune unchiul, sunt o aşchie din dumneata, să mă interesez de starea d-tale sufletească...
Apoi se apropie cu scaunul de el.
— Spune-mi ce ai?
— N-am nimic.
— Nu cred.
— Sau ce am nu se poate tămădui.
— De ce?
— Fiindcă mai întii nu se poate cunoaşte bine. Dumneta nu eşti niciodată nedreaptă? nu te simţi, fără să vrei, cauza suferinţii altora? nu te mîhneşte sufletul d-tale însuţi, care, cîteodată este lacom şi foarte adesea nelogic?...
— Al meu, nu.
— Atunci eşti fericită.
— Asta e altceva.
— In toate cazurile, eşti liniştită. In mine e contrazicerea ciudată, că sunt în mod pozitiv şi real fericit, şi sunt idealmente nenorocit.
Urania se apropiase atît de mult de tinăr, încît acesta mirosea parfumul părului ei, care aducea a mărgăritărel, cu o adiere de personalitate omenească vie, ce pare cîteodată înfăptuirea cea mai deplină a poeziei.
El se dete uşor la o parte şi se uită in ochii ei:
— Iată, bunăoară, şi acum: doream cinstit să nu-ţi ies din voie, şi n-am putut.
— Cum?
5 — Mi-am luat amenda pe cale de furtişag.
Ea dete din eap:
— Faptul nu-i bine caracterizat.
El o prinse de git şi o sărută cu putere. Dînsa sări în picioare: 10 —Asta e furt cu efracţiune!
După aceea, privindu-1 cu seriozitate:
— Nu mai eşti cuminte. Du-te, ca să putem ră-mînea prieteni. '
— Mă duc.
15        îi luă mîna şi i-o sărută:
— E o infinită delicateţe într-o sărutare. Eu ţi-am displăcut. Am fost violent, şi-mi pare rău...
— Dacă te duci, uit şi te iert...
Ochii ei păreau înecaţi in visuri. Umbrele genelor 20    lungeau marginea expresivă a personalităţii îndurerate. Mîna îi tremura.
Comăneşteanu se plecă spre dînsa.
— Eşti o aşa de curată expresie a poeziei, încît mă tem să mai insist, ca să nu turbur lumina lăuntrică.
25     Dar acum înţelegi ce vrea să zică a fi fericit şi idealmente nenorocit!...
— Da, rosti ea încet. Asta ai vrut sa dovedeşti?
— N-am vrut să dovedesc nimic. Ce se poate dovedi în mişcările ascunse ale sufletului?...
30 '      — Aşa este.
Urania zîmbi, recăpătîndu-şi libertatea cugetului:
— Prin urmare pot să-ţi zic Cinel-Cinel...
— Poţi. Dar de ce „prin urmare"?
— Fiindcă am plătit amenda. 35         — A fost o execuţie silită.
Ea dete din cap cu înţelesuri, îndrumîndu-1 spre uşă:
— La revedere. Nu uita, cînd eşti nenorocit, că poţi veni să plingi la mine... La revedere.
551
IV
Pe masa lui de Ia regiment erau două scrisori ale Annei, una urgentă, alta ff urgentă-
„Mi se spune că te-ai bătut în duel. Doresc să te văd numaidecit. Am fost la d-ta acasă. Nimeni nu 5 ştia nimic. Dacă nu poţi veni, scrie-mi un cuvînt, spune-mi că nu eşti rănit."
A doua scrisoare:
„Aflu că eşti eroul unei drame mişcătoare. Singele nobil nu minte. Ai luat apărarea unei femei insultate, 10    şi prin urmare ţi-ai făcut datoria de cavaler.
Inima mea nu poate decît să se bucure, iar strămoşii d-tale tresar in morminte dc mindrie.
Ai rănit pe un nefericit, care işi cîştiga piinea cu braţele; l-ai rănit după ce I-ai batjocorit. Eu mă în-15 treb cîte o dată ce trebuie să fie lumea eeelaltă, dacă d-ta eşti aşa de jos!... în cine să mai cred? Cum să te mai văd, dacă te-ai coborît pînă la treapta cea mai din urmă?
Orcît de mizerabilă e viaţa, ea are totuşi o licărire 20 de ideal, către care tind cei ce nu sunt cu desăvirşire stricaţi. De ce uiţi cine eşti? Ţi-am deschis inima întreagă, ţi-am spus că mă faci să sufăr nu numai cu iubirea mea de femeie, dar in toate visurile şi aspiraţiile mele omeneşti, in onoarea şi demnitatea vieţii. 25 Altceva nu pot să-ţi spun."
Comaneşteanu aprinse un chibrit, iar la flacăra lui anină colţul scrisorilor Annei, cari arseră pină sus, răsucindu-se ca de durere.
Era nedreaptă şi violentă. 30 El îşi căută de treabă. Zbuciumările sentimentale
fac pe oameni să se întoarcă eu plăcere la ocupaţiile lor zilnice şi să găsească in ele pace. Un miros de măr-găritărel ii adie prin minte şi cu dînsul parfumul părului ce sărutase. în adevăr, firea omenească e in-35 fanvă!...
Ieşi de la cazarmă şi se duse să vadă pe rănit.
Aci, spre marea lui mirare găsi pe general şi pe Berta.
Violonistul locuia in două odăiţe joase, in fundul unei curţi, unde putea curta toată ziua, din piano sau din vioară, fără a deştepta protestările nimănui. Acum avea puţine friguri. Generalul şi Berta umblau în 5 vîrful picioarelor, serioşi şi preocupaţi, parcă un frate sau un copii al lor ar fi fost bolnav.
Cînd intră Comaneşteanu la violonist, figura acestuia sc lumină ca de o bucurie lăuntrică. El se ridică pe un cot, zîmbi şi întinse mîna tînărului, rugind pe 10    ceilalţi să-i lase singuri.
— A trecut şi asta, d-le căpitan.
— Şi va trece şi rana, iubite d-le Hermann. Violonistul îi luase mîna şi i-o ţinea într-ale Iui.
— Vă sunt recunoscător că aţi primit a vă bate cu 15 mine.
— Ce fel de vorbă!...
— Mă rog, eu ştiu. Nu era caz de duel. Dar eu sufeream atit de mult, mă simţeam atit de ridicol şi de nefericit, incit dacă n-aţi fi primit a vă bate,
20    m-aş fi împuşcat.
Comaneşteanu dete din cap, in semn de protestare. Violonistul urmă:
— Aşa este. Femeia asta nu e atit de vinovată cit pare, eu nu sunt atît de prost cît m-arăt, şi cu toate
25    astea ne chinuim amîndoi.
După aceea adaogă, dînd trist din cap:
— Eu o iubesc, fiindcă are temperament, e iute şi nedreaptă, dar pentru muzică e ca lemnul de la o vioară veche: vibrează. Iar dînsa nu mă poate iubi,
30 fiindcă eu sunt un biet neamţ, ce e drept cu oarecare bun-simţ şi cu suflet, dar fără talent, urît şi nesuferit. Ah, domnule căpitan!... Ce bine e să fii tînăr şi frumos !...
— Dumneata eşti tinăr...
35 — Tinăr nu mai sînt, iar frumos n-am fost nicior
dată.
Apoi se uită în podele, lung:
— Femeile iubesc pe oamenii tineri, fiindcă iubesc puterea creatoare. Iar eu nu am nici asta. Am scris
40 vrafuri întregi de muzică. Nu-i nimic de ele. Şi cu toate astea, domnule căpitan, simt frumosul in toate
552
553
lăraurirele Iui, ştiu cum ar trebui să fie bine ceea ce e rău, înţeleg lumea şi aspiraţiele ei, mi-e milă de ea că sufere, — şi totuşi nu pot îndrepta nimic din ceea ce e urît sau nedrept, fiindcă nu e în mine nici o scinteie 5 creatoare. Sunt spirit critic, domnule căpitan, cu alte cuvinte nenorocit! Vedeţi pe Berta. E o biată fiinţă banală. Cînd carnea albă de pe dînsa se va zbîrci, va rămtnea oase şi noroi, cum zice Leopardi8. Şi cu toate astea, în sufletul acesta mărginit vibrează cîteodată 10 ceva atit de personal şi de nou, încît eu rămin uimit: e scînteia creatoare!
Comăneşteanu se uita la el mirat:
— Cunoşti pe Leopardi?
— Cine din gloata noastră nu cunoaşte pe Leopardi? 15    Nici acesta mi   era creator10, dar era aşa de adine
nenorocit, încît din nefericirea lui a izbucnit, ca din-tr-un vulcan, lava, lava durerei... Pietre preţioase, domnule căpitan.
tşi trecu mîna pe fruntea caldă:
20 — De cîte ori nu mă gindesc eu la Leopardi si As-
paBia lui, şi apoi la mine cu Berta mea...
Comăneşteanu, intrat în sufletul acesta necăjit, se simţea mic şi vinovat. Violonistul interpreta, oarecum, pe Anna... De la Anna, gîndul lui sări la gene-
25 ral. Cu nedomirire şi părere de rău se uită în ochii violonistului, parcă ar fi dorit să afle cum stau lucrurile despre partea asta. Nimic. Tocmai în momentul plecării, rănitul păru mai neliniştit, chemă pe Comăneşteanu mai aproape şi îi zise:
30 — Am să vă fac o mărturisire şi să vă cer iertare
de o greşeală... Alaltăieri am pus pe cineva de a scris o scrisoare anonimă d-lui general... E o infamie!...
Apoi căzu pe perne, ţinînd mîna lui Comăneşteanu cu amîndouă minilelui:
35 — E o infamie, domnule căpitan. Vă urez insă să
nu fiţi niciodată gelos. Sentimentul cel mai dezgustător, care înjoseşte pe om...
— Linişteşte-te, d-le Hermann, generalul nu crede, fiindcă nu e adevărat.
40 — De altminteri, am să indreptez tot eu lucrurile,
am să spun d-lui general adevărul.
554
Cînd ieşi de la violonist, nu mai găsi declt pe general, care aştepta cu nerăbdare impresiele Iui Comăneşteanu. Berta plecase.
Generalul Villarâ părea a înţelege lumea mai în-5 ţelepţeşte decît toţi, nejudecînd pe nimeni, rîzind de mulţi, fiindu-i milă de mai mulţi încă. El Îşi înşela nevasta, pe el îl înşela Berta, pe Berta o înşelau probabil alţii; goana oamenilor după fericire, cu o vorbă, ce-i rămăsese lui din citania unui crimpei din Faust: 10 „nimeni nu zice momentului trecător: opreşte-te, eşti frumos"11.
întrebă pe Comăneşteanu de starea violonistului, nerăbdător de a auzi o vorbă buViă. îi era milă de neamţ şi totodată ii părea rău că risipeşte, sub formă 15    de milă, o părticică de energie sufletească pentru o prostie.
Cu toate astea nu se depărta de la căpătîiul rănitului declt numai cînd se întorcea Berta. Dar Berta trebuia să se întoarcă neapărat la ora clubului, fiindcă
20    altfel, cu tot altruismul lui, pleca.
Cînd ieşi Comăneşteanu, ningea din temei. Fulgi enormi de zăpadă se vînturau prin aer, vîrîndu-se prin ) toate ungherele. Din fundul curţii unde locuia violonistul, pină in stradă, nu se vedea decît o pinză miş-
25 cătoare de fire albe. Cind să pună piciorul in scara trăsurei, Comăneşteanu dete cu ochii de Berta, care bătea zăpada pe loc. Ea îi trecu pe dinainte, zimbind, şi sări în trăsură.
— Nu-i pentru cine se găteşte, ci pentru cine se 30 nemereşte.
El se uita la dînsa nedomerit. Berta rîdea.
— Poftiţi, poftiţi. Vă ofer un loc.
După ce Comăneşteanu se urcă în trăsură, dînsa deveni serioasă: 35 — Doream să vă văd, ca să vă arăt o scrisoare ano-
nimă pe care a primit-o generalul. Dacă nu sunt indiscretă, vă rog să mă conduceţi acasă.
— Cu cea mai mare plăcere.
Berta să înfăşură în blană pină peste ochi şi nu 40    mai zise nimic. Tremura. Căpitanul o acoperi peste picioare, supunînd învelitoarea prin toate colţurile
555
pe unde putea pătrunde frigul, cu felul de preoeupare şi de îngrijire caracteristic unor bărbaţi bine crescuţi, ce atit de nmlt place femeilor şi explică suceesele oamenilor mediocri12. 5 în frigul din trăsură, ei îşi simţeau corpurile calde
şi parcă o vinovată apropiere sufletească se statornicea între dînşii.
De îndată ce ajunseră acasă, Berta se făcu nevăzută citeva minute. Cînd veni, părea serioasă şi gravă. Dete 10    scrisoarea lui Comaneşteanu şi aşteptă. Dînsul i-o inapoie fără a o ceti.
— E de prisos s-o citesc; toate scrisorile anonime sunt la fel.
— Bine, dar ştiţi ce spune într-însa?
15 — îmi închipuiesc, de vreme ce mi-o arătaţi.
— Că sunteţi amantul meu.
— îmi pare rău că nu e adevărat.
Ea privea înaintea ochilor, pe ginduri:
— Lucrul cel mai uşor, domnule căpitan. Nu vreau 20    să mă dau drept ceea ce nu sunt.
El o apucă de mînă şi o sili să şeadă Ungă el, pe canapea. Berta şezu, de-a dreptul pe braţele lui, luîn-du-1 de gît:
— A fi amantul meu, e lucrul cel mai uşor din 25    lume... Eşti tinăr şi frumos. îmi placi. Si cu toate
astea...
Tremura şi se stringea de el:
— Speram să te pot iubi. Am simţit zilele trecute, cînd ai venit la mine, ceva nou, atît de dulce, încît
30    poezia şi muzica din cintec se coloraseră de poezia sufletului meu.
Răsuflă adine, dind din cap cu disperare:
— Ah, domnule căpitan, ee greu e a iubi!... El o sărută voiniceşte:
35 — Nu găsesc.
Berta Încercă să rîdă, simţind că el nu răspundea
vibrărilor ei sufleteşti şi că n-o înţelegea. Sari de pe
braţele lui, şi rămase în pieioare, dînd din cap lung.
După aceea, încet, se aşeză pe scaunul de la piano. 40 Comaneşteanu pricepea că în minutul acela Berta
era în puterea unei simţiri înălţătoare. Pornirile Iui,
558
de tînără voluptate, păreau a aluneca pe faţa lucie a unui suflet străin. Pianul şi muzica să înfăţişau pentru amîndoi ca o punte de scăpare. El se apropie de dînsa:
5 — îţi mai aduci aminte de bucata de zilele tre-
cute?
Ea dete din cap, pe cind minile alergau pe clavir. Cîntă, oarecum pe socoteala ei, parcă ar fi fost singură: „îţi aduci aminte, îţi aduci aminte. 10 Cm'd veneai la mine, vara, pe-nserat,
Şi în umbra porţii, schimb de jurăminte Se urinau pe zborul unui sărutat?"
Comaneşteanu şi de astă dată se simţi prins de farmecul cu care elnta Berta. în cele trei cuvinte „îţi
15 aduci aminte" pornea parcă de departe toată părerea de râu a celor ce nu mai trăiesc declt din amintiri, „îţi aduci aminte cind veneai la rnine, vara pe-nserat?" Deodată idila lua forme. Parcă, în adevăr, se vedea un tinăr coborînd la vale către portiţa cu strea-
20    şină, în umbra căreia aştepta fata, singurică.
Comaneşteanu întinse braţele in jurul coapselor Bertei şi se lipi cu capul de umărul ei. Ea cînta, repe-tînd aceleaşi vorbe, pleelndu-se către el, tremurînd de emoţiune: „iţi aduci aminte cînd veneai la mine,
25 vara, pe-nserat, şi în umbra porţii schimb de jurăminte se urinau pe zborul unui sărutat?" Ea sc lipea cu obrazul de obrazul Iui, se intrerupea, uitîndu-se lung în ochii lui, cum te-ai uita pe o fereastră, departe, în fundul orizontului.
30 Cînd se opri, se întoarse către el, îi puse amindouă
braţele pe umăr, Îşi rezemă fruntea de propriele ei braţe şi rămase astfel nemişcată. După cîteva minute se scuiă, puse pe Comaneşteanu să şeadă ca mai înainte pe canapea şi se aruncă în braţele lui, făclndu-se
35    mititică, luindu-î de gît, vorbindu-i într-aiuri:
— înţelegi ceva?... simţi cit e de dulce a iubi?... cită poezie se ascunde în sufletele noastre?... Nu-i aşa că parcă îţi aduci aminte că veneai la mine, vara, pe-nserat? Eu parcă sunt sigură că te-am aşteptat la o
40 portiţă...
— Pe vreme de iarnă.
Berta pufni de rîs, îl sărută lung si apoi se uită la el.
— Ce păcat că eşti om real. 5         — De ce? !
— Dacă ai fi un vis sau o poezie, te-aş putea ctnta...
Comaneşteanu o privea acum ca pe o revelaţie extraordinară. Vorbele ei delicate îl mirau şi-1 fermecau. Se uita Ia dinsa nedomirit, pe cînd Berta închi-
10 dea ochii, fericită, căutind parcă să prindă acolo, ca într-o raclă de aur, frumuseţea trecătoare a momentului.
— Cine poate crede!... zise Berta.
— Cită frumuseţe în sufletele oamenilor... Asta 15     voiai să zici?
— Tocmai asta. Cu adăogare că aş fi dorit ca aceea ce a fost in realitate să fi fost un vis. Cu alte cuvinte, rosti ea încet, aş fi dorit ca existenţa d-tale să fie un lucru nematerial.
20 El zimbi. Berta ti puse două degete pe gură:
— Un lucru nematerial. Degeaba zimbeşti.
— Iubirea poate deveni orce lucru nematerial: muzică, poezie, eroism.
— Da, zise ea, dar nu mă inţelegi. 25         După aceea, dinduse la o parte:
— Nu mă-nţelegi. Dacă ai fi un vis sau o poezie, te-aş putea cînta... eu singură.
— Atunci o poezie inedită. Cam greu.
— Nu-i nimic greu. Cind cineva   iubeşte, viaţa 30    toată se luminează. Ceea ce e greu e tocmai de a putea
iubi.
— Şi de îndată ce incepi a iubi cu adevărat, încolţeşte în suflet îndoiala şi nefericirea.
Ea se uita la dînsul, înduioşată: 35 — Nu zice aşa vorbă!...
— Nefericirea ideală:.sau eşti gelos, sau simţi că alţii sunt geloşi. San suferi tu, sau suferă ceilalţi. Şi chiar cînd nu eşti gelos şi nu suferi, e un colţ ascuns al sufletului, în care parcă s-ar adăposti scinteia di-
40    vină a conştiinţei: acolo suferim cu toţii. Ce să-ţi fac!...
556
Berta se uita pe gînduri la mina lui; apoi, disperată, îl intrebă:
— Eşti cu adevărat pătruns de ceea ce zici? El înălţă din umeri.
5 — Ce să-ţi fac!...
Ea dete din cap, zîmbind, cu ochii adinei şi trişti:
— La cine iubeşte, nu mai rămîne nici un colţ al sufletului care să nu fie în puterea amorului.
— Cu alte cuvinte, nu mai e loc pentru conştiinţă. 10         Ea ti luă mîna şi i-o lipi de sinul sting, sub care
bătea inima eroic:
— Nu mai e loc pentru nimic!
V
De la podul Dîmboviţei, Comaneşteanu dete drumul trăsurei şi porni pe jos către casă.
15 Ce uşor curge vremea citeodată !
Nu mai ningea. Pe la magazinele din strada Carol incepeau să se aprindă lum inele. Lumea umbla forfota pe Btradc, parcă fericită; desigur voioasă. De ee n-ar fi fost voioasă? La urma urmei, omul Irăieşte
20 numai o dată, iar dacă ai căuta bine, traiul acesta e îneîntător. îşi simţi parcă in căldura mînei, sinul Bertei;văzu aievea ochii ei adinei, străbătîndu-i sufletul; era puterea fericirii lui individuale care înfrumuseţa lumea.
25 Cum mergea pe trotuar, voios, văzu o trăsură că
i se opreşte drept in coaBte. Un geam se coborî repede, iar în cadrul lui se ivi capul rotund al prinţesei Smaranda Dudescu.
— Unde mergi, Alexandre? 30         — Unde vrei, prinţeso.
— Urcâ-te.
El se urcă lingă dînsa, bine dispus, gata a-i spune vorbe galante. Sabia nu prea intra în cupeu. El o zmuci punînd un picior peste dînsa. 35 — Nu necinsti sabia, dragă. Multe din succesele
tale i le datoreşti ei. Nu te mihni. Eşti nostim şi fără dinsa, dar cu dînsa la briu, vai de bărbaţii însuraţi!...
669
t
1
10
15
20
25
30
35
40
El se uită in ochii ei, parcă i-ar fi zis: „răposatul e liniştit acolo unde se află acum". Ea îl privea zimbind:
— Desigur, dragă. îmi eşti foarte simpatic, dar atît şi nimic mai mult.
— Niciodată n-am îndrăznit să sper altceva.
— Prea bine ai făcut. Asta dovedeşte că eşti bine crescut, şi adaogă un farmec mai mult la acela al săbiei.
El li luă o mină şi i-o sărută. Prinţesa adaose:
— Negreşit. De aceea eşti primejdios cu adevărat: inspiri încredere deopotrivă femeilor ca şi bărbaţilor. Din fericire, sau din nenorocire! — zise prinţesa rîzind— majoritatea tinerilor de la noi sunt vano-glorioşi, batjocoritori şi îndrăzneţi fără vreme... Şi îţi vorbesc de cei din lumea hună. Ceilalţi sunt un dezastru; prost-crescuţi, vulgari, plebei în toată puterea cuvîn-tului, la fiecare vorbă şi la fiecare mişcare rănesc pe femeia care are nenorocirea să ţie la ei...
Căpitanul se gîndea, fără voia lui, la un oarecare locotenent, voinic şi mitocan, ale cărui mustăţi teribile comandau în casa prinţesei.
— De unde vii? îl Întrebă ea deodată.
— De la o vizită.
— Miroşi a femeie nostimă.
— Da.
Prinţesa pufni de ris.
— Da? Ia spune-mi, zău, cum s-a petrecut.
— Cum se petrece totdeauna.
— Eşti nesuferit!... Parcă totdeauna se petrece iot la un fel.
— Cu mici variante, — da.
— Vreau să cunosc variantele.
— Variantele sunt îneintătoare, fiindcă femeia are suflet.
— Da? Va să zică sentiment... german. Comăneşteanu se simţi turburat. Prinţesa înţelese.
şi il chinui mai departe, pricepînd că a atins o rană, dar neştiind care. Ii privea lăturiş, cu felul de dispreţ al femeilor semeţe şi vanitoase, care nu îngăduiesc unui bărbat să iubească alte femei decît pe ele.
\
I
10
-15
■20
■25
■30
35
— Brună? blondă?
— Şi una şi alta.
— Brune aux yeux bleus?
— Da.
— Atunci ca mine.
El zîmbi, fiindcă prinţesa uitase că-şi văpsise părul.
— Acum patru ani, adaogă ea repede, încerclnd să suridă,dar roşindu-se.
Lui îi fu milă de dînsa, şi îi zise încet:
— Un petit air de doute et de melancolie, vous Ie savez, Ninon, vous rend bien plus jolie13.
Ea se uita pe fereastră. Apoi se întoarse prelung şi se gindi:
— De clte ori am auzit versurile astea!... cînd eram brună. Generalul Cindescu mi le spune şi acum.
— Are haz bietul general.
— E ramolit complect. Cu toate astea, dacă nu vine într-o zi Ia masă, îmi lipseşte ceva.
— Displâcerea asta nu ţi-o pricinuieşte des.
— O dată pe lună, regulat; cînd îşi ia pensia. Se duce de prlnzeşte la Herăstrău cu mai multe onorabile persoane de sex femeiesc. Pauvre vieux satyre!...
Apoi, rîzind. cu ochii ştrengăreşti fixaţi pe Comăneşteanu.
— Aşa sunteţi cu toţii: asanarea moravurilor, în vorbe, iar în fapt, harem.
Căpitanul se înclină.
— Un om care iubeşte mai inulto femei aduce omagiu speciei.
— Vă foarte mulţumim, în individ. De altminteri, dumneta te-ai cam deprins ca pisica Ia oala cu smîn-tînă.
El ridea de amestecul umoristic pe care-1 făcea prinţesa, de vorbe româneşti neaoşe, cu pocituri franţuzeşti. Se plecă spre dînsa:
— Se vede pe mustăţi?
Ea îl lovi uşor peste gură, cu ochii vii şi poftitori:
— Haide, hai, craiule!... Are să meargă aşa pînă te-o prinde lăptăriţa.
— Mă păzesc. Dar care?
560
561
.36
Prinţesa ridea cu o poftă nespusă, fiindcă ea se gindea la Mia, pe cind lăptâriţa cea adevărată părea a fi Anna.
— Prea ai multe încurcături, dragă... Dar, in fine, spune-mi cum s-au petrecut lucrurile cu femeia... cea cu suflet.
Pe cînd ei vorbeau astfel, trăsura mergea la pas, prin neregula celorlalte trăsuri de pe Calea Victoriei. Comaneşteanu  sări  într-un magazin  pe nevastă-sa 10    şi, fără a se gîndi, făcu semn să oprească.
— Mă ierţi, prinţese.
— Cum nu, dragă. Cînd vii la mine?
— Cît de curînd. Cînd mi s-o face dor de ceai bun.
— Nu de mine?
15 — De d-ta mi-e totdeauna dor.
Prinţesa închise dintr-un ochi, ştrengăreşte:
— Mazette!
El zîmbi, intr-aiuri, cum se întîmplă oamenilor preocupaţi, şi se dete jos.
20 Nevastă-sa era intr-un magazin, unde cumpăra
ceva. Sta pe un scaun, serioasă, aşteptînd să i se dea lucrurile cerute.
Felul cum se ţinea pe scaun, dreaptă, cu minile pe genunchi, era atît de cinstit, încît da un aer cum-
25 secade întregului magazin. Cu pălăria elegantă, aşezată cuminte pe buclele fireşti ale părului, Mia nu mai era fata greoaie de altădată, ci parcă personificarea estetică a cuviinţei femeieşti.
Căpitanul se uită la dinsa, şi avu un moment de
;io sălbatecă bucurie văzlnd-o atît de departe de nebunia erotică a celorlalte femei: era satisfacerea deplină a egoismului bărbătesc.
Se depărta de la geamul magazinului şi se duse la deal pe Calea Victoriei.
35 O pornire de afecţiune către nevastă-sa il făcu să
se întoarcă înapoi, cu gîndul de a intra in prăvălie şi a lua pe Mia cu dînsul. Pe drum însă se răzgîndî: era o copilărie sentimentală. Ca toţi bărbaţii, făcea şi el greşala de a socoti pe nevastă-sa ca o persoană pe de-
40 plin fericită cu proza zilnică a vieţii, faţă de care mi era nevoie de nici o înălţare poetică.
M2
Contrazicerea sufletească îl ţinea în loc, nehotărit.
îi veni în minte să se ducă la Anna; dar cuviinţa lui
intimă îl depărta de ideea asta. Atunci se gîndi Bă se
ducă la Elena Milescu. t      5        Elena locuia   în aceeaşi casă din strada Batistei, j' in   care  trăise fericită cu bărbatu-său.  De la cea
|; dinţii treaptă a scării pînă în unghiurile cele mai in-
m depărtate, plutea în aer stăpinirea unui lucru nema-
g> terial, ceva ce s-ar fi putut chema în nenumărate fe-
% 10 luri, eroism, glorie, patrie, fără să lege bine Înţelesul W acelui ceva, care mai era amor şi poezie, durere şi şu-
ii, punere, ideal tangibil al unui suflet ce trăia numai
H din trecut. Aici locuia Elena, dar aici stăpînea Milescu.
$ Arme,   tablouri,   cărţi,   mobile,  vitrine  Întregi cu
â1 15 amintiri de-ale campaniei din 77; totul fusese adunat JP. cu iubire în acel altar al războiului.
R- Cînd intră Comaneşteanu, un fecior servea ceaiul.
|i' Elena îi sărută pe frunte şi-1 prezentă unei doamne
W ce era de faţă, elegantă, fină, cu părul aproape alb.
k 20 Cind Comaneşteanu se întoarse către dinsa, doamna w încercase să se scoale, şi era gata să cadă. Cu o mină
C dusă la ochi, iar cu eeelaltă câutind sprijin, ea se re-
1 zemă de Elena şi rămase un moment în mijlocul sa-
Ionului. Apoi, cu încetul, păru a-şi reveni în sine, în-£ -25 tinse mina lui Comaneşteanu şi se uită lung Ia el, cu o i- infinită poezie în privire:
|. — Alexandru Comaneşteanu?
%■ Căpitanul se înclină.
I -Fiul Saşei?...
|     30 Ea nu-si credea ochilor.
| - Al Saşei?
I - Da-
| — Ce bine am făcut că am venit astăzi la tine,
I Eleno 1... Darn-o sătesuperî dacă mă duc... Domnule
35    Comaneşteanu, vrei să vii să mă vezi?... Căpitanul se înclină din nou. % După ee doamna ieşi, Elena veni la el, il luă de
braţ, cu un aer tînăr de viclenie: — Ami, tu ressemble â ton oncle. ■40 El se uita la ea, nedomerit:
563
, f sc
— Voyons, Tantzi, ce comedie e asta.
— Şezi, că-ţi spui. Dar ce te-aduce la mine?
— Ceea ce m-aduce întotdeauna. Ea ridică ochii:
5        — Ceaiul?
— Nu, Tanti dragă. Poezia.
Elena făcu o mişcare din ochi şi din gură, parca ar fi zis: „cine-mi eşti!..."
— Vezi, Tanti, cînd te văd făcînd la mofturi ca 10    celelalte femei, îmi vine eă mă supăr pe dumneata.
— De ce?
— Fiindcă cu viu pe aici cum se vine la altarul Patriei, al Frumosului şi al Poeziei.
Ea se uită lung la el: 15 — Al Patriei, poate. Al Frumosului şi al Poeziei,,
îmi pare că sunt zălogite la tine.
— Lasă, Tanti dragă, că nu sunt fericit.
— Cred.
— Atunci?
20 — Ia ceaiul. Doamna care s-a dus este Natalia.
Ganta.
— Da?
— Da. Cînd te plingi că eşti nefericit tu, tinăr,. Inimos şi bogat...
25 - Domol, Tanti.
— Nici un domol, aşa este, — atunci ce să zică Natalia?... şi altele ca dînsa?...
— Ai dreptate, floare, floricica mea, Tanti dragă... Şi zicind astfel, veni lingă dinsa, şczu jos pe covor,,
30     ii luă o mînă şi îşi lipi obrazul de ea.
— Cine te-a făcut aşa de minunată, Tanti dragă!... nici prea bătrînă nici prea tinără; nici prea caldă,, nici prea rece...
— Gomme Ies bons diners.
35 — Nu, Tanti dragă, ci ca armonia, ca suavitatea,,
aşa ca să te pot iubi fără gînduri ascunse.
— Foarte-ţi mulţumesc.
— Vrei să te iubesc cu gînduri ascunse?
— Vreau să mă iubeşti ca un copil cuminte. Şezi 40    şi ]asâ-mi mîna...
564
— Tanti... Vrei să-mi iai mina?!... Apoi nu ştii că pe Întreg bietul pămînt nu e o mină ca asta? Uite, mi se pare că mîngîi sinul unei muze...
Elena ridea, căutînd să-şi retragă mîna. 5 — Lasă-mi mîna, dragă, şi nu mai spune prostii,
că te-ai deprins cam râu cu mîngiiatul sinurilor.
— Tanti, Îmi eşti dragă, îmi eşti dragă, Tanti, ca o zi caldă de toamnă, cind s-aud cucorii pe sus; ca o batistă ce miroase a sulfină, ca im parfum de persică...
10 Elena zimbea cu capul pleat pe o parte şi uitin-
du-se la el lung:
— Alex, tu spui prostii.
— Nu, Tanti dragă.
— Sau mai bine umbli cu focul prin paie. 15          — Nu.
— Ei, cum nu? Ce, mă crezi de petică?
— Nu. Te cred făcută din armonie şi suavitate, şi te iubesc deja, şi sunt fericit că pot să ţi-o spun... Tanti, inima noastră e ca îluturul, o biată omidă cu
20 aripi. Aşa de puţină lume ştie să umble cu fluturii, fără să rămină cu polenul pe degete !... Dumneata Iaci parte din acea puţină lume.
— Bine. Dar lasă-mi mîna să-mi torn şi mie ceai. El ii lăsă mina şi se invirti un moment, prin salon;
25    apoi veni din nou lingă dînsa:
— Tanti, doamna asta era şi dinsa la Calafat cind a murit unehhi?
— Nu la Calafat; la Măgurele.
— Da la Măgurele. 30         — Era.
— Şi l-a văzut pe unchiu in ceasurile din urmă?
— Cum să nu-1 vadă, dragă!... Doar Natalia a iubit pe Mihai, cum te iubeşte... nevastă-ta pe tine.
Era să zică „cum te iubeşte Anna", dar i se păru aşa 35     de ciudat sâ amestece numele sacru al mortului in război, cu Anna de acum, Încît o înlătură fără voie.
— Se cheamă Natalia Cânta, Tanti?
— Da, dragă.
— Şi ce face?
40 _ Ce să facă... Trăieşte. Vara stă la moşie, acolo
unde cred că a cunoscut-o Mihai; iarna în străinătate.
563
— O fi avlnd ceva de la uncbiu, Tanti?
— îmi închipuiesc că da.
— N-o fi oare de la dinsa?...
— Nu... T/i-am apus, dragă, că portofelul ii fusese 5    dat de maiorul Şonţu.
— Dă-mi cheia.
Elena îi dete o cheiţă mică. Tînărul se duse la una din vitrine, luă o cutie de marochin negru, o aduse pe masă si o deschise. într-insa era o altă cutie de lemn
10 de trandafir, iar în aceasta, pe un fond de atlas, un portofel. Comăneşteanu îl luă uşor, tremurlnd, şi-1 desfăcu. Atunci se văzu un mic pachet de hîrtie, legat cu o panglică roşie decolorată de vreme. Căpitanul se făcuse palid. Şezu pe un scaun, lingă cutii, şi se uită lung in
15 pămînt.
— Şi, cînd ţi I-a dat, Tanti dragă, ţi-a spus că nu era al lui?
— Mi-a spus că i-1 dase maiorul Şonţu... cred că în noaptea ce a precedat atacul de la Griviţa. Dar
20 cine mai înţelegea atunci ceva? Noi toate îl vedeam că se stinge, şi căutam să-1 liniştim, fiindcă rupea bandajele, întindea braţele, strigînd „înainte!"
Elena îşi ridicase părul de pe frunte, privind ţintă un punct din aer, parcă ar fi văzut şi atunci scena din
25    ambulanţa de la Măgurele.
Comăneşteanu se apropiase de ea, se lăsase pe un scăunaş de la picioarele ei, o înconjurase aproape toată in braţele lui puternice, şi asculta cu nesaţiu, îi bea cuvintele:
30 — Da, Tanti, striga mereu „înainte".
— Striga „înainte", fiindcă din toate părţile cădeau soldaţii... şi fiindcă unchiu-tău avea suflet de erou. Tu ce fel de suflet ai?
Şi grăind astfel, îndemnată de propria ei aprin-35    dere, Elena puse amSndouă mînile pe umerii tinărului, il sili să se uite la dînsa, şi 11 sărută lung pe ochi, parcă ar fi fost sora lui.
— Ce fel de suflet ai?
Comăneşteanu privea un nasture de la haina Elenii 40     fără să-1 vadă.
— Nimica toată, Tanti dragă.
— Suflet de ştrengar.
— Mare lucru!...
— Nu zic că-i vreun lucru mare... Dar ştrengarii au unele părţi bune, sunt în genera) dezinteresaţi, se
5 înflăcărează repede, — le şi trece repede — dar, în fine, sunt în stare să moară pentru ceva, pentru o idee mare sau pentru o nebunie...
Vorbindu-i astfel, îi mîngîia obrazul parcă ar fi fost un copil, il săruta pe frunte, zîmbea lung şi in-10 tr-aiuri.
— Sunt sigură, Alex, că tu ai fi in stare să-ţi dai viaţa, dacă miine s-ar întîmpla ceva... ,
Tînărul o strlnse în braţe şi săruta haina de pe dînsa.
15 — Ah, da. Tanti!... Mi-aş da viaţa miine, astăzi,
acum...
— încet, dragă. Tocmai asta ziceam: sunt sigură că ţi-ai da-o, si nu trebuie să ţi-o dai. Tu eşti o minu-nală operă a naturei: suflet cald, gind bun, ochii şi
20 fruntea asta... Nume mare, avere mare, tinereţe, voi-nicie — ce vrei mai mult? Tu nu trebuie să-ţi dai viaţa pentru nimic.
— Cum pentru nimic?!
— Nu te lurbura. Unchiu-tău a murit ea un adevărat 25    erou. Tot aşa a murit şi Milescu! Tu nu trebuie să
mori aşa.
— Pentru ce?!
— Aceia au murit aşa, pentru că era datoria lor de boieri să moară cei dinţii. Tu nu mai aî de dovedit ceea
30 ce trebuiau să dovedească ei. Tu trebuie să trăieşti — şî, la nevoie, să şi mori — pentru o altă idee.
— Care, Tanti?
Ea se plecă binişor la urechea lui şî îi spuse ceva. El ridică fruntea. Eiena se uita in ochii lui paJpi-35    tind, aşteptînd un răspuns, o vorbă.
— Nu înţelegi?... zise ea lung.
— Ba înţeleg, dar mărturisesc că nu m-am gindit la asta.
— Foarte rău ai făcut. La asta să te gindeşti, fi-40    indcă toţi suferă, şi sunt fraţii noştri, şi în Transilva-
566
567
T
io
15
20
25
:'0
35
40
nia ai in Bucovina. [...] Ne trebuie «n om. Omul acesta să fii tu...
Şi fiindcă tînărul tăcea, Elena tăcu şi dînsa un moment. Dar după aceea urmă mai departe, hipnotizată  parcă de icoanele ce-i răsăreau in minte.
— Ce chemare măreaţă!... Dacia lui Traian!... Ai fost tu prin Dacia lui Traian?... Te-ai gîndit vreodată cum s-a format poporul nostru de astăzi, la începutul vieţii lui româneşti, trăind pe corhane, luptindu-se cu jivinele, reepingind năvălirile barbare şi propa-gîndu-se în timp, curat şi frumos ca o legendă?... Lumea întreagă ar trebui să se intereseze de soarta românilor din munţi, fiindcă acesta este cel mai frumos popor de pe glob... Tu ai fost parcă pe Ia dînşii...
— Da, Tanti.
— Eî, atunci?!...
— E foarte complicat.
— în ce stă complicaţia?
— Nu e destul să găseşti un om... Idealul trebuie să fie tangibil în toţi şi să aibă puterea de a deveni realitate. Trebuiesc mijloace multe, bani şi iar bani.
Elena sări de jos.
— Bani! I Trebuiesc bani!! Să ne dăm tot ce avem, fiindcă avem cu mult mai mult decît ne trebuie. Să ne dăm moşiele, să ne vindem giuvaerurile, caii, nimicurile care nc îmbată şi ne strîng de gît.
Comaneşteanu se sculase şi el în picioare,cam stîn-gaci şi cam nedomirif de forma declamatorie sub care vedea pe Elena. Sta cu mîna la gură uitîndu-se în pămînt.
Elena se oprise şi se uita la el lung. Făcu un pas către el, se înălţă în vîrful picioarelor şi-i puse amindouă minile pe umeri.
— Mă crezi poate cam sărită... Cind stau prea mult singură, mă apucă visuri de astea eroice. Sunt aiurări... Ceea ce însă e pozitiv şi foarte serios, e voinţa mea dc a dispune chiar de acum de toată averea în favorul unui om care să încerce realizarea visului acestuia.
Apoi p^ru a se îneca.
— Si omul acesta esti tu...
— O, Tanti!...
— Tu, sau fiul tău... Lasă mă. Mi-e aşa de bine aici!...
Şi se lipi cu fruntea de pieptul lui voinic. El o strinse in braţe, ca pe o soră nenorocită, care caută 5    scăpare 9ub aripa fratelui mai mare. Dinsa se făcuse mititică, vorbea şi rîdea într-aiuri şi parcă ar fi voit să rămînă acolo cit de mult.
— A personifica dorurile unui neam Întreg... a fi tinăr şi iubit... a muri pentru reîntocmirea unei patrii
10     ideale... o, tu, care nu înţelegi nimic !...
Dînsul se dete cu un pas înapoi şi se uită Ia ea, mirat, într-o clipă, Elena îşi revenise in sine, zîmbea, cu aerul ei dulce de enigmă:
— Acum refă ceea ce ai desfăcut, zise ea, arătind 15     către cutii.
— Numai să pot.
— Sărută, adaogă, ridieîndu-i către gură hîrtia subţire a pachetului.
Comaneşteanu se plecă, smerit, şi sărută panglica 20    roşie. îi flutură pe margina depărtată a gîndului o icoană ştearsă şi un parfum nehotărît de păr blond...
VI
După ce tînărul plecă, Elena rămasă singură, se duse în odaia ei de culcare. Aprinse luminările şi se uită lung în oglindă. Era pieptănată ca totdeauna, eu
25 părul in bucle liniştite, ce-i făceau coroană In jurul capului. Se pieptăna aşa de o grămadă de vreme. Era ostenită de a fi aceeaşi şi iar aceeaşi. Luă pieptenele şi încercă să-şi facă o cărare la dreapta. Dar părul era legat tare. Atunci scoase panglicuţa din păr şi-1 lăsă
30 să cadă pe spate; apoi îl aduse pe un umăr. Era alb mai tot.
Mai tot era alb!...
Dînsa căzu pe un scaun, cu braţele pe genunchi. Luă o oglindă mică de pe masă, se uită din nou la 35    păr, îl trase de pe frunte în sus, îl dete înapoi pe frunte. Vedea bine că era încă frumos. Dar avea ceva inexpli-
508
569
cabi] de lucru cinstit, care, In loc de a o mulţumi, o rănea.
întinse mină către o policioară pe care erau cîteva volume mici. Se înnemeri să ia poeziile lui Musset. 5 Se uită Ia volum, lung, fără a-1 deschide.
In ce sta farmecul tinereţii, se Întreba Elena, cînd ea îmbătrînea şi totuşi se simţea aşa de caldă la gînduri, cumpănită, fără nici un fel de durere, fericită cum nu fusese niciodată!... 10 Şi cu toate astea, o deznădejde surdă, o frică super-
stiţioasă de viitor, o poftă sălbatecă de carne tînără, de depravare ideală îi răsăreau citeodată în suflet, ei, Elenei Milescu, căreia, cu toate astea i se urca sîngele in obraz numai cît gindea la ele. 15 Puse volumul lui Musset la loc şi luă un altul, care
se deschise din întîmplare la versurile:
Tonta dinanzi al mio pensier talora II tuo sembiante, Aspasia*.
Aşa parcă îşi aducea ea aminte de dînsa, tînără.
VII
20 Pe scările otelului umbla lumea forfota. Un miros
greu, de sală de mîncare amestecat cu fum de tutun, se urca pînă la etaje. Sunetul unui piano, cam dogit, da casei aerul pretenţios dar nestatornic pe care-1 au în general toate otelurile şi în particular cele româneşti.
25 La o masă din vestibul vorbeau trei samsari; stăpînul otelului striga la slugi; uşele se izbeau, clămpănind ca o limbă de clopot ce nu atinge arama; o doamnă, sulemenită, se cobora pe scări, foşnind din rochii cu neo-nestitatea mătăsurilor false. Peste tot, aerul indiscret
30    al lumei semicivilizate.
Pc cind căpitanul se urca la doamna Cânta, Elena Milescu tocmai ieşea. Suavitatea ei îmblinzi gîndurile tînărului, pe care le zbîrlise doamna ce foşnea din rochii. Elena îi zîmbea din capul scării:
* întoarce citeodată înaintea gîndului meu/ Imaginea ta, Aspasia (Leopaidi, Aspasia).
— Foarte bine că vii.
— De ce?
— Ca sa linişteşti o criză de nervi. Comaneşteanu o privi lung.
5        — Eram sigură că ai să vii.
— Fireşte că trebuia să viu. Elena se uita la tunica lui.
— Dacă îi vei plăcea o punem şi pe dînsa pe listă: şi ea caută un erou...
io        In fuga impresiilor, Comaneşteanu simţea o trudă ascunsă în Elena lui, dar nu pricepea ce.
— Ia ascultă, Tanti dragă, de cîtva timp te depravezi. Şi îţi şade aşa de rău!... %
Ea'înălţă din umeri, ca o persoană stăpînă pe sine; 15    se înroşise însă pînă în firele părului.
— Mi s-a urît cu drumul drept. Aş vrea ceva nou.
— Fă-ţi pe moşie un drum strîmb...
— Am să-mi văpsesc părul.
— Dacă vei face una ca asta, nu-ţi mai calc prin 20 casă.
Dînsa mişcă din ochi în neştire. El o luă de braţ. Avea ceva, o durere ascunsă.
— Tanti dragă, eu pe doamna asta de-abia o cunosc. N-ai vrea să te-ntorci cu mine, ca să mă mai pre-
25    zinţi o dată?
Ea stete un moment la îndoială.
— Da, pentru un minut. Apoi intră din nou la Natalia.
Doamna Cânta era dintre acele femei părtinite de 30    fire, ce rămîn cu inima caldă pînă la bătrîneţe, şi păstrează un rătăcit parfum de tinereţe, chiar în viaţa lor fizică. De cind trăia singură la moşie, se apucase de afaceri, plantase pomi roditori, adusese cuptoare sistematice, înfiinţase şcoli de meşteşuguri, de ţesut, 35    de împletit, de crescut glndaci de mătasă. Averea sa, foarte mare, devenise enormă. Ceea ce o deosebea de semenele sale, cari, cînd se apucă de afaceri, devin băţoase şi agresive, era o neîndemînare firească în socoteli, o sfială poate mai mult aparentă decît reală in 40    planuri şi hotărîri, ceva ce nu se prinde şi nu se notează în cifre, acea imponderabilă copărtăşie a oame-
570
571
nilor fericiţi şi bogaţi, la nenorocirea şi greutăţile celor nevoiaşi. Venise Ja Bucureşti să ceară Ministerului de Finanţe anumite înlesniri pentru atelierele ei de la ţară, iar Ministerul refuza. Asta era criza de nervi. 5 Elena îi prezentă din nou pe Comaneşteanu.
— Ţi-a trecut, Natalio?... Iată pe d-l Comaneşteanu, pe care ţi l-am mai prezentat Ia mine. Dacă vrei, să teplingi şi Jui... M-a intîlnit pe scară şi a ţinut cu orice preţ să-1 însoţesc pină la tine. E un tinăr foarte
10 sfios.
Natalia rîdea, Elena urmă:
— Deşi seamănă cu unchiu-său, eroul, acesta bate mai mult a călugăr. Nu-1 iubeşte nimeni, nu se interesează nimeni de el... N-ai vrea tu să-I adoptezi?... că
15    poate ţi s-a urît cu binele.
Căpitanul se plecase pe mîna Nataliei.
— Toate, infame calomnii, doamnă.
— Ar fi foarte urît dacă ar fi aşa. El stărui a nega din cap.
20 — încearcă, zise Elena. La revedere.
După ce Elena ieşi, doamna Cântă işi pus^ un ochelar subţire, căută soneria în zid şi sună; apoi se întoarse către tinăr şi se uită la el lung.
— E adevărat.
25 Apoi îşi ridică ochelarii, şezu jos şi păru a se gîndi.
— Am lost bună prietenă cu mama d-tale, d-le căpitan, şi imi aduc foarte bine aminte de dumneata, copil. Ce bizară este viaţa! D-ta te-ai schimbat cu de-săvirşire, iar eu am rămas întocmai cum eram acum 20
30    de ani, — cel puţin aşa cred, zise ea, rîzînd.
La zîmbetul acela, tîrziu, Comaneşteanu înţelese că şi el işi aducea aminte de dinsa, de surîsul ei, de fugara umbră a trecutului, ce se depărta tot mai mult în uitare. Zîmbetul ci părea a veni, în amintirea lui,
35     din farmecul ce-1 simt copiii precoci pentru femeile frumoase.
Intră un fecior şi aduse apă pentru ceai.
Natalia se uită la Comaneşteanu, dusă pe gînduri.
— Cunoşti, poate, pe ministrul Finanţelor. 40         El răspunse Într-aiuri, mirat si nedomerit:
— Puţin.
573
— Aş avea nevoie de cineva care să-1 cunoască bine.
— Poate oamenii politici din judeţul d-voastre.
— Sunt toţi guvernamentali.
— Tocmai de aceea.
5 Natalia servea ceaiul. Se opri un moment şi se uită
la el fix.
— Obţii mai mult prin oamenii însemnaţi din opoziţie.
' - Da?
10 — Noi avem toate cochetăriile ţărilor civilizate.
Eşti liberal sau conservator?
— Nici una, nici alta.
— Vrei lapte sau lămîie?
— Nici una, nici alta.
15 Ea se uită la el, domoală.
— Faci parte din vreo societate de temperanţă?
— Nu. Sunt dispeptic.
— îmi pare bine. Poate mergi la Vichy.
— Nu mai e la modă. Un om modern, bolnav de 20    stomah, merge la Polul Nord.
— Sau Ia BiarriU.
— Dacă este cap încoronat. 1
— Aceia merg pe lumea cealaltă.
— Nihilistă?
25        — Nu. Ceva mai rău.
— Vegetariană?
— Şi mai rău.
— Milionară?
— Mai rău.
30 — Mai rău nu se poate.
Natalia începu a rîde.
— De ce nu se poate?
— Fiindcă, in fond, milionarii sunt fiinţele cele mai îngrozite din lume. Toţi fac parte din societăţi
35    de săraci.
Natalia rise mai departe:
— Esti plin de contradicţii.
— Eu!?
Tocmai asta gindea el de dinsa, că era bizară, mi-40    Iionară şi socialistă, cheltuind cu drumullaBucureşti mai mult decît făceau taxele la Finanţe.
573
Ea îl privea cu stăruinţă:
— Am auzit că eşti un om plin de succese... Comăneşteanu vru să protesteze. Ea îl opri cu o
mişcare a minii, parcă ar fi zis: „atita lucru pricep şi 5    eu". Apoi, Încet, liniştit:
— Nu ai voi să faci o dată curte, pentru o operă de binefacere?
— Cu plăcere. Cui?
Graba şi siguranţa cu care răspunse tînărul, părură 10    a întrista pe Natalia. Deşi erau zise în glumă, cuvintele acelea dovedeau o închipuire de sine nesănătoasă. Ea se glndea.
— Poţi face curte oricui?
— Pot face curte oriclnd, dar nu oricui. 15         — Şi asta e prea mult.
El începu a ride.
— Bine, doamnă, îmi ceri un serviciu... Sa-I fac sau să nu-1 fac?
— Ai dreptate. Să-1 faci. E vorba să străbaţi pînă 20    la o doamnă de la Finanţe şi să obţii o reducere de
taxe.
El ridea cu hohot. Natalia ridea şi ea, dar cam stîn-gace.
— Şi e mare taxa? 25        — Cîteva sute de lei.
— Foarte bine. Am s-o obţin.
Se sculă şi se închină înaintea ei, voind să plece. Ea îl ţinu.
— Domnule Comăneşteanu, am înţeles toată filo-30    zofia d-tale. Să-mi dai voie sa-ţi spun că e cam simplistă. E vorba să plăteşti d-ta acele taxe şi să zici că ai făcut o faptă bună. Ba chiar te miri că nu le plătesc eu...
Comăneşteanu voi să protesteze. Ea il întrerupse. 35 — Te rog. Cunosc pe români: orientalismul a rămas
în sîngele lor. Ei admiră pe un pehlivan care din nimic face avere şi îşi bat joc de un om cumsecade care se ruinează.
— Noi nu suntem nici Într-un caz, nici într-altul.
— Noi. Adică vrei să zici eu. Şi mai cu seamă vrei să zici că nu mă ruinez de loc.
Comăneşteanu Încercă iarăşi să protesteze.
— Te rog. Dacă nu abuzez de timpul d-tale, mai 5    stai un moment. Eu nu mă ruinez, — este adevărat.
Şi nici nu vreau să mă ruinez. Dar tot venitul meu se duce, iar mie personal îmi trebuie foarte puţin. E atîta lume care suferă, domnule Comăneşteanu 1...
— Suferim cu toţii, cari mai mult, cari mai puţin. 10         — Fireşte. Dar complicaţiile dumitale sufleteşti
nu mă interesează.
— Cu toate astea sunt suferinţe.
— Sunt amor-propriu rănit. Eu vorbesc de suferinţele fundamentale ale vieţii: foame ne îndestulată,
15    boală necurarisită. tinereţe înşelată şi pierdută.
— Legendă. Nu moare nimeni de foame in ţara romanească.
Natalia se dete cu un pas înapoi şi se uită la el semeaţă.
20 — Se vede că nu ai suferit cu adevărat!
— Ce-are a face?
— Foarte mult. Cine are ireparabilul în inimă, descoperă seria nesfîrşită a durerilor omeneşti.
Părea a se ineca. 25 — Sunt ncsfîrşite, d-le Comăneşteanu !
Era atît de Încredinţată de ceea ce spunea, încît tînărul nu îndrăzni a o mai contrazice.
Ea se simţi cam declamatorie şi prinse a vorbi încet.
30 — Oamenii se trudesc in nenumărate feluri, şi de
aceea e greu de umblat cu sufletul lor. Eu am făcut tot ce am putut la mine la ţară. Dar nu e destul să dai, ci trebuie să şi ştii să dai. Atelierele mele merg cu propria lor putere. Acolo sunt oameni, cu înţelegere şi cu
35 demnitate, cărora nu poţi să le dai de pomană14. Ei cred că au dreptul la o scutire de taxă. Prin urmare, asta îmi trebuie, iar nu 300 de lei.
Ciudată era !... ciudată şi plină de contraziceri. Dar atît părea de convinsă, încît tînărul se sculă hotărit
40    s-o ajute.
571
575
— Am sâ Încerc... fără a face curte nimănui.
Ea 11 opri un moment, ţinîndu-1 de mină. Părea că voieşte să zică ceva. I se umplură deodată ochii de lacrămi.
6        —Atit de mult semeni cu mama dumitale!... Ai zis „am sâ încerc" întocmai ca Saşa.
VIU
Căpitanul cobora scările gîndindu-se la Timoleon Vucos, mare financiar şi destul de parvenit, ca să aibă dreptul a cere un serviciu ministrului de Finanţe. Se 10    hotărî sâ se ducă numaidecit la biroul lui.
Cind să iasă pe poarta otelului, il apucă cineva de braţ. Era Elena Milescu.
— De unde răsări, Tanti?
— Te-am aşteptat, ca pe o domnişoară de la pen-15    sion, să te duc acasă. Ei, te-a adoptat?
— Nu încă, dar dacă ii voi obţine o reducere de taxe de 300 de lei, l'affaire est dans le sac.
— Să trăieşti!
încercă să-şi potrivească pasul pe al lui. 20 — Umblă mai domol, ca să mă pot ţine de tine.
El îşi micşoră pasul. Ea sări într-aiuri fără să găsească măsura.
— Ah, Tanti, aşa eşti de stîngace şi de nostimă, că-mi vine sâ te sărut în mijlocul drumului.
25        Ea păru a nu-i auzi.
— Va să zică treaba e gata. Prinţesa Smaranda, una; eu, două; Anna, fireşte, trei...
_ La numele Annei ridică ochii către el, atît de comici, incit li bufni rîsul pe amîndoi. Lumea se uita 30    după dînsii, zîmbind. Ea urmă:
Anna, trei, Natalia Cânta, patru; Borta Villară, cinci... Acesta este fondul de război sigur. Fără a mai număra cazualul.
— Bunăoară?
35 — Bunăoară... Urania Vucos.
— Foarte bine. Şi cit faceţi toate la un loc?
— Asta ştii tu mai bine decît mine.
570
Tinăvui se opri.
— Tanti!
Ea ridică ochii către el, rîzînd:
— Ce este?
5 — Te-ai făcut o vicleană şi jumătate. Asta te în-
treb eu?!
— Mă întrebi cit facem toate la un loc. Să numărăm: prinţesa face multe parale... Ha? Ce zici?
— Pe dinafară, da. Vreo zece milioane ca nimic. 10          — Dar pe dinăuntru?
— Face mai mult decît tine, pentru că ea nu ar pune asemenea întrebări.
Elena Milescu se iacu a nu-nţelcge.
— Pe Anna cu cit s-o punem? 15         — Ştiu eu !
— S-o punem în raport invers cu Berta.
— Adică?
— Cu cit punem pe Anna mai mult, cu atit o să punem pe Berta mai puţin. Dar e mai sigur să facem con-
20    trariul, potrivit socotelilor lui cumnată-meu. Rîdeau amîndoi. Ea urmă:
— Cît să punem pe Anna? Vreo cinci milioane global.
— Ce vrea să zică global? 25         — Adică ea şi cu gloaba ei.
Căpitanul se opri din nou. Era umflat de rîs, dar îşi muşca buzele. Elena rîdea cu o poftă nespusă, îl strinse uşor de braţ:
— Te rog să mă ierţi.
30 Apoi, sărind lingă el, ca să prindă pasul:
— Este adevărat că eşti şi amantul Bertei?
— Dacă urmezi aşa, te las.
— Nu fi copil, că glumim.
— Glumeşti, dar îmi strici gîndurile.
35 — Trebuie să fie foarte curios să aibi şapte amante.
Înţeleg că e pentru scopuri superioare... Fondul războiului...
îl strinse de braţ, cu amindouă minile, fără a-1 lăsa sâ răspundă: 4o — Alexandre, mais tu es â moi aussi! Cela fait huit.
— Şi cu reverenţa nouă.
577
37 — DuUu Zamfirescu — opere, voi- II
Îşi scoase chipiul:
— Te las, Tanti! Mâ scandalizezi şi mă indignezi!
— Pentru ce?
— Pentru că n-ai măsură la vorbă. Ea se uită la dtnsu):
— Am la fapte. De aceea mă şi iubeşti. Egoismul bărbătesc este nemărginit ca văzduhul. Tu ai vrea ca fiecare femeie care îţi vorbeşte să fie un înger.
— Fireşte.
— De ce fireşte?
— Fiindcă un inger e mai frumos decît o cocotă.
— Ai văzut îngeri vreodată?
— Te-am văzut pe tine pînă acum.
— Ca c'est gentil. Dar să ne urmăm socoteala. Va să zică: prinţesa Smaranda, 10; Anna, 5. Pe mine cit mă taxezi?
— Ştiu eu'....
— Să zicem tot 5.
— Se vede că ai şi tu vreo gloabă. Elena rise cu poftă:
— INjcj una.
— Atunci să zicem 6.
— Să zicem 6. Fac pînă acum 21. Pe Natalia cit s-o punem?
— Să n-o punem nimic. Ştii că mi s-a părut foarte curioasă...
— în ce fel?
— Preocupată de fericirea universală, adică de himera eea mai absurdă.
— De ce himeră ?
— Pentru că fericirea este totdeauna himeră.
— Nu e adevărat! El se U'tâ la dinsa.
— Protestez din toate puterile, zise Elena cu convingere.
Curios lucru!... Căpitanul işi aducea aminte de Berta, de amorul ei absolut şi de fericirea desâvirşită. Se vede că femeile au facultatea fericirii durabile.
— Fericirea este o himeră, Tanti.
— Protestez I
— Protestează, dar socoteşte-te. Tot ce este nu mai e. Şi e un noroc că nu mai e aşa, fiindcă altfel sufletul nu ar mai avea avinturi. A dori pururea e facultatea cea mai nobilă a omului.
5 — Nu şi a femeii.
— Nu se poate. Femeia este fiica omului.
— Esle fiica omului, dar e fiică iar nu fin, şi din feminitatea ei, trage statornicia simţurilor...
— Noroc sâ dea Dumnezeu, io         Elena bătu din picior.
— Aşa să ştii. Natalia Cânta trăieşte de 20 de ani cu imagina unchiului tău în suflet!... Iar cu a ta irâii'Ste atita lume!
— Tanti! 15         — Ce este?
— Ţi-e frig, că tremuri.
— Tremur dar nu mi-e frig. Natalia Cânta a iubit pe unchiul tău, a suferit, dar a rămas nestrămutată in simţirea ei adîncă. A ars ca o flacără curată, iar acum
20 mai pîlpiie din ultimele adieri ale sufletului... întreabă pe Anna, să-ţi spună. S-a petrecut între ele drama cea mai mişcătoare.
— Cind, Tanti?
— Pe vremea războiului. 25         El se opri locului.
— Cp râu îmi pare că nu suntem la tine, Tanti dragă! Vezi, acuma te-am regăsit, dulce ca o mamă tînără, iar nu cucoană cu nervi.
— Se intîmplă şi aşa. Mi se urăşte să par mamă, âu    cind... n-am fost niciodată. Dar să Înveţi să respectezi
pe Natalia Cânta. E un suflet înalt, care ar voi să facă bine omenirii întregi, pentru purificarea imaginei lui unchîu-tău.
— Purificarea lui unchiu meu!?... Acela s-a puri-35     ficat singur, fiindcă a ştiut sâ moară.
— Am zis a imaginei lui. Cine n-a avut in viaţă o durere mare nu pricepe cite lucruri sunt legate de o imagine, şi cum ea poate conduce pc vii in toate no-tăririle lor.
40 — începi să semeni la vorbă cu Natalia Cânta.
— Fireşte.
379
S7*
— Atunci te las, fiindcă mă tem să nu ai şi tu vreo taxă pentru care să fac curte.
Elena se uită la el, cu capul pe o parte.
— Te-ai învăţat rău, băiţaş... Sărută-mi mîna şi 5    mai las-o cu făcut curte. Cînd vii la mine?
— Cînd mi-o fi dor.
— Şi chiar cînd nu ţi-o fi.
Despărţindu-se de dînsa, i se păru că sc desparte de prinţesa Smaranda. Se vede că aceleaşi persoane, în 10    aceleaşi împrejurări, fac totdeauna acelaşi lucru.
Elena Milescu era pentru el o creatură aparte, plină de poezie, care nu avea dreptul să semene cu prinţesa Smaranda.
Se gîndi îa maică-sa, şi-i veni deodată în minte 13 imagina Saşei, cu tîmplele negre şi ochii albaştri. Avea dreptate Elena, vedea şi el o imagină. Şi, ce e mai curios, ii era milă de ea, ar îi voit să-i facă bine, s-o imblînzească, s-o purifice, s-o găsească în lumea viitoare, surîzlnd, aşa cum plecase din lumea prezentă.
IX
20 Timoleon Vucos nu era la biurou. Comăneşteanu
voi să se ducă la el acasă. I se spuse că nu era nici acasă şi nici în ţară. Era plecat la Berlin, ca orce bancher serios1".
Asta îl încurca. Se gîndi să se ducă la Urania. 25 îi răsări deodată în minte numele femeii tinere,
extravagant şi nepotrivit cu fiinţa ei rotundă şi diminutivă, Urania!...
Sări într-o trăsură, ca să ajungă mai repede. Ajuns la dînsa, i se spuse că doamna plecase la 30 ţară.
- De mult?
— Uite, chiar acum, nu sunt cinci minute. Dacă vrea cuconaşii, o găseşte la gară — zise feciorul.
Sări din nou   în trăsură. 35 — La gară, şi mină!
Birjarul se repezi pe străzile îngheţate, izbind roatele de marginele trotuarelor. Ningea uşor.
580
Comăneşteanu intră în gară din fuga, lovindu-se de călători, trîntind uşile, sunînd sabia. Un tren pe linia a doua, părea nerăbdător să plece, bufnea pe nări, gîl-gîia fum, iar roatele, la cea mai mică mişcare, scrîşneau 5    pe şinele îngheţate.
Tlnărul trecu repede prin dreptul vagoanelor, cercetă cu ochii lumea, se uită de mai multe ori la ceasornic, şi tocmai la urmă îi veni în minte să întrebe de ora plecării. Mai era vreme. Atunci se linişti, parcă tur-10 burarea lui sufletească ar fi atirnat de un lucru dinafară.
Pe cind mergea către fundul peronului, văzu pe Urania care ieşea de la biuroul telegrafic. Ea îl văzuse de departe şi venea acum către el, cu pasul pripit al 15     oamenilor ce nu se simt stăpîni pe sine.
— Unde mergi? întrebă ea, veselă, scuturlndu-1 de mină.
— Nu ştiu unde merg. Ştiu de unde viu.
— De unde? 20         — De la d-ta.
— Şi unde mergi?
— La Crivina.
— Serios?
— Foarte serios.
25 — Atunci mergi cu mine.
— Iţi mulţumesc de invitaţie. Primesc. Ea incepu să rîdă.
— Mergi să inspectezi garnizoana? Tînărul bufni de rîs:
30 — Da.
Ea tremura de frig. Il luă de braţ:
— Nu ştiu de ce tremurăm aici. Haidcm in v;igon. El o luă voiniceşte sub braţ şi porniră către compartimentul ei. O simţi deodată că-1 opreşte locului:
35 — Ba zău, serios, unde mergi?
— La Crivina.
— La cine?
— La d-ta.
Ea se plecă sub obrazul lui, rizînd cu ghiduşie: 40 — Mai intîi de unde ştii că eu merg la Crivina?
— Mi-ai spus-o d-ta; m-ai şi invitat.
581
— Arn glumit.
— Atunci mergem la Hălăueeşti.
— Ai garnizoane peste tot...
Apoi, pe cind se suia in vagon, se întoarse către el: 5        — Asta nu se poate,
El o simţise calda, rezemîndu-se de el, şi parcă un val de poezie îi inundă sufletul.
— Guvintul „nu se poate" nu există în limba noastră.
10 — Ba există, dc vreme ce-1 rostim. Ajută-mă.
Căpitanul pusese deja mîna pe blana ei şi o ajuta să se dezbrace.
— Parcă asemenea lucruri n-am  mai mirosit pe lume.
15 — Ce fel de lucruri?
— Nu ştiu. îmi dai voie?...
Şi fără a aştepta voie, o răsuci pe loc, cum făcuse cînd o ajutase să se dezbrace şi aspiră din părul ei eu putere. Ea se întoarse repede, uitîndu-se Ia el: 20 —Ei?!
— A sîn de mamă şi a miros de floare.
— Frumos lucru!...
— Nu ştiu cum să spun.
Ea se aşezase într-un colţ, iar el in faţă, cu blana ei 25     in braţe.
— Ce bine ar fi dacă n-ar mai veni nimeni, zise ea. EI tăcea, liniştit, cu obrazul ascuns în gulerul blă-
nei ei.
— Ai mai găsit ceva?
30 — Văd o mulţime de lucruri incintătoare... Nu gă-
sesc care e anume mirosul,
— Eol.
— Nu spune nimic.
— Vîntul aduce miros de grădini.
35 El dete din    cap cu obrazul în blana ei.
— Da, ar fi ceva... Dar aici e parfum de fiinţă vie.
— Ştii că e frumos ce ai zis: „sin de mamă şi miros, de floare". Aş putea scrie unui fabricant la Paris, să inventeze ceva cu numele ăsta.
— Da. Ar trebui însă ca fabricantul să aspire din farmecul persoanei dumitale, — ceea ce este materialmente imposibil.
— Pentru ce?
5 — Pentru că i-aş tăia nasul din rădăcină.
Ea rîdea cu poftă, îndreptîndu-şi căciulită pe cap. El veni lîngă dînsa preocupat, îi luă o mînă, dete minuşa Ia o parte şi încercă să miroase.
— Păcat. E ceva; dar mirosul de minuşe omoară 10    parfumul braţului.
— Oare, cum s-ar zice pe franţuzeşte „sin de mamă şi miros dc floare".
El sc apropiase de dinsa, îi ridicase vălul de pe ochi şi părea a căuta parfumul fugar de pe fiinţa ei. 15 Trenul plecase.
După cîteva minute, Urania se înclină uşor către tinăr:
— Ştii că nu se poate.
— Ştiu.
20 Ea se dete Ia o parte.
— De unde ştii?
— îmi închipuiesc.
— Ce anume?
— Atit:   că nu se poate,
-25 Ea zimbi şi îi apucă mîna; apoi se întoarse către
el:
— Eşti bizar. Vii ca o vijelie, pleci ca ea, nu ştii nici unde mergi, nici pentru ce mergi...
— Cel rnai îneîntător lucru !
30 — Dar mergi fără preget — sigur, cu toate astea,
că la capătul drumului eu iii voi spune: nu se poate.
— Da.
Ea îl privea cu toată încordarea şi pe cît putea să pătrundă în ochii lui prin lumina   slabă a vagonului. 35     ]n zgomotul trenului, voi să ridice vocea, dar se sfii de a vorbi tare; de aceea se lipi cu totul de el:
— Nu te pot înţelege. Ce vrei de la mine şi de la noi toate? Vrei să fim toate ale dumitale? Probabil că da. Cu toate astea s-ar zice că nu eşti îndestulat, fiindcă
40    pari a căuta un lucru pe care nu-1 găseşti niciodată. Dar a căuta, în amor, altceva decît amor, mi se pare o ne-
582
583
bunie. Amorul este poezie, este farmec, este muzică. Eu, dacă te-aş iubi, m-aş teme că toată lumea ar pricepe.
— De ce?
5 — Pentru că s-ar ceti pe obrazul meu bucuria
imensă a sufletului.
— Şi ce-ar fi?
— Ar ride lumea de mine. Dar puţin mi-ar păsa. Dacă nu aş vrea să ştie lumea ar fi pentru că bătăile
10 inimei mele sunt secretul meu. Fiecare din noi are un colţ al sufletului în care nu admite să pătrundă nimeni: acolo se ascunde personalitatea rănită.
Trenul intra într-o staţie. Urania işi coborî vălul pe obraz, jenată oarecum de lumina puternică a felina-
15 relor şi de linişte. De Îndată ce trenul se puse din nou in mişcare, el se apropie iarăşi de dinsa, îi ridică vălul de pe ochi şi rămase lîngă ea.
— Ai un nume de muzăiB. Aşa se şi cuvine. Dar ar fi fost mai potrivit să te numeşti Clio sau Erato. Mi
20 se pare eă între aceste două cuvinte stă şi numele parfumului d-tale.
Ea rise cu plăcere.
— Eşti foarte curios. Ce găseşti atît de interesant în parfumul meu?
25 — Nu ştiu. Poate poezia personalităţii.   îmi dai
voie?
Şi, fără a aştepta răspunsul, ii lăsă vălul pe ochi, la loc, şi se dete la o parte. Peste o secundă intră conductorul, pentru controlul biletelor. După ce ieşi, dînsa 30     il intrebă rîzînd:
— Acum pot să-1 ridic?
— Acuma şi oricînd.
— Oare ai fi gelos...
— Nu cred.
35 —Unde mergi?
— La Crivina.
— Nu se poate.
— De ce?
— Pentru că nu se poate. N-ai nici unde să dormi, 40    nici unde să măninci.
584
,1
— La d-ta.
— Ştii bine că nu sc poate. Şezi lingă mine. Tînărul veni lingă dinsa.
— Spune-mi drept, pe cine căutai la gară? 5         — Iţi spun foarte drept: pe d-ta.
— Nu se poate.
— Acest continuu „nu se poate" dovedeşte că eşti Înşelată şi nenorocită.
Urania râmase încremenită. El se uita la dînsă, to    mirat şi trist de a fi forţat o mărturisire. îi fu milă de ea.
— Te rog să mă crezi. Am fost Ia d-ta acasă pentru a-ţi face o rugăminte. Cînd mi-a spus feciorul că ai plecat, mi s-a părut că a plecat tot oraşul, şi am alergat)
15     la gară fără să ştiu ce fac. Sunt însă gata să te ascult: vrei să mă întorc înapoi sau să mă duc înainte?
Tînără femeie se retrăsese în colţul cel mai întunecos al compartimentului.
— Nu ai nimic cu d-ta, zise ea încet. 20         — Nu.
— Trenul acesta merge în Moldova. El se opreşte la Ploieşti, iar peste două ore vine trenul la Predeal.
— Care trece pe la Sinaia. Ea zîmbea în manşon.
25 — Unde sper să viu mîine, tot la ora asta, pentru a
schimba aerul, după cum mi-a prescris medicul. Dacă mă lăsai să vorbesc de la început şi nu-mi răscoleai sufletul cu parfumul, ru Clio şi Erato, era să-ţi spun că ţi-e frig şi să-ţî oier tartanul meu, pe care te rog să-1
30    iai fără vorbă.
— E cam puţintel la întindere.
— E mai mult decît nimic. Acum te rog să dormi în colţul dumitale, fiindcă eu am ajuns. Visuri plăcute.
Apoi, Intoreîndu-se repede: 35 — Cu ce trăsură ai venit la gară?
— Cu o birjă.
— I-ai dat drumul?
Căpitanul se atinse cu mîna de frunte.
— Ai  dreptate I
589
M
t5"
20
85
30
35
906
Ea zimbi, uitîndu-se la dinsul, cu ochii pe jumătate închişi, îngrijorată, dar cu sufletul plin de lumină. Intr-o clipă înţelese avintul puternic ce-1 mina pe tînăr către dinsa, şi-i fu recunoscătoare.
X
Anna Villarâ nu se-nţelegea cu generalul. Ea arendase o moşie pe care el voia s-o caute singur, şi, după spusa tuturora, o arendase prea ieftin. Generalul citea Independenţa1'' şi printre rinduri Îşi vărsa focul pe nevastă.
— Vai de românul pe care-1 duce femeia de naa!
— Aşa gîndesc! El citea încet.
— S-a făcut şi ăsta om mare1....
Ea, care se simţea vinovată, vrea să aibă dreptate:
— In ce te duc de nas?
— In toate... O interpelare în Camera poate s-o tacă orice caraghios. Ăsta e băiatul unui sergent-ma-jor de la mine.
— Ei şi? Fiul unui sergent-major nu poate să devie un om cumsecade?
Generalul zbîrci din nas, parcă i-ar fi mirosit rău:
— In prima generaţie sunt toţi nişte pehlivani18.
— Vorbă să fie.
— Aşa cum îţi spun eu. Onorabilul său părinte da bani cu camătă la băieţi, iar ilustrul său fiu interpelează pe ministru asupra furniturii ovăzului in armată.
— Poate să aibă dreptate...
— Ţară de arivişti, in care puţinii oameni cumsecade stau la o parte, iar îndrăzneţii, ignoranţii şi pehlivanii sunt în frunte.
— Eşti exagerat. Aşa-i peste tot. Dar să nu schimbăm vorba: in ce te duc de nas?
El părea cufundat în citirea ziarului. Deodată se puse să cînte, fals şi fără a-şi ridica ochii din gazetă.
— Connais-tu le pays ou fleurit la crapule...1' Anna Îşi muşcă buzele, ca să nu rîză. El tăcu un
moment; apoi, cufundat în cetire, o întrebă:
1
— In ce mă duci de nas? în toate, soro. La moşii, la vizite, în politică, în lume. Dumneata crezi că eşti Stana lui Ion. Ei, nu-i adevărat! Eu sunt Ion al Stanei.
Vorbea aşa de firesc şi de simplu şi părea a nu voi 5 să mai repete greşeala cu arendarea moşiei, încît ei i se făcu milă. Rămase cu capul pe mină, uitlndu-se lung la faţa de masă şi din cînd în cind aruncindu-şi ochii la el. I se păru cam îmbătrinit. Cine ştie! Oricit era de uşurel, poate că nici el nu era fericit... îşi aduse 10 aminte de Berta, care-1 înşela, desigur, şi apoi deComă-neşteanu. Deodată inima i se bătu aşa de tare, încît îşi duse mîna la piept.
Tocmai intra feciorul cu cafeaua şi cu o scrisoare de Ia Porţia. 15        — Aşteaptă răspuns?
— Da.
Anna deschise scrisoarea repede, o ceti şi rămase pe gînduri. Generalul nu văzuse nimic.   Ea se uită Ia dinsul, cu o expresie atît de încordată, încît  îl sili 20    parcă să vorbească:
— Ce este?
— Porţia scrie.
— Ce spune?
— întreabă de bărbatu-său, care n-a venit la masă 25    pînă acum.
Ochii Annei scinteiau. Era încredinţată că în momentul acela, Comăneşteanu petrecea la Berta. Bărbatu-său i se păru acum mărginit.
Generalul dete din mînă fără grije: 30 — Ge-are a face !... O fi rămas omul la vreo partidă
mai serioasă, la club.
Pe cind Anna se pusese să scrie, intră feciorul din nou, cu altă scrisoare, tot de la Porţia, prin care spunea că în ultimul moment primise o telegramă de la bâr-35    batu-său, din Ploieşti, unde se găsea în interes de serviciu.
Anna dete din cap:
— în interes de serviciul... Trebuie să fie cineva prost ca luna ştirba, ca să creadă asemenea născocii L
40    Auzi, interes de serviciu!... Feciorul aştepta.
5W
— Nu eBte răspuns! strigă Anna.
Se primbla de colo pînă colo, frîngîndu-şi minile, scoţîndu-şi inelele şi puntndu-le la loc, mototolind batista.
5 — Porţia asta e o nesimţitoare! Cum se poate să nu înţeleagă ea că o înşeală; că acum, In momentul ăsta, el e la masă cu Berta, la Ploieşti!...
Căzu pe un fotoliu şi urmă să privească ţintă înaintea ochilor, parcă, în adevăr, ar fi văzut pe căpitan
10 faţă în faţă cu Berta, zîmbindu-şi unul altuia. Se auzea generalul tuşind din sala de mîncare. Ea făcu o mişcare, parcă să se ducă spre el, să-1 Întrebe, să-i ceară socoteală de modul cum îşi chivernisea amanta. Un surls amar îi flutură pe buze. Rămase unde se afla,
t5 mută de durere. Işi răsturnă capul pe spatele fotoliului şi se zări, ca în vis, într-o oglindă. Mişcarea ei proprie îi aminti de gîtul Bertei, alb şi moale, pe care, probabil căpitanul îl cunoştea in toate mlădierile lui. La ideea asta nu mai putu răbda. Sări de pe scaun, ho-
20 tărîtă să se ducă la Berta şi, de va fi fost nevoie, chiar la Ploieşti. Trecind pe lîngă oglindă, se opri. îşi răsturnă capul din nou, ca să-şi vadă gîtul, şi deodată, ii sări în minte noaptea fantastică de la Stăneşti, cind Natalia Cântă, geloasă ca şi dinsa acum, o picase cu
25 ceară şi o deşteptase din somn. Rămase cu mîna la glt. Geloasă! Va să zică era geloasă!... Se uită in oglindă şi se recunoscu. îi fu parcă ruşine de liniile severe ale propriei sale imagini. Este ceva mai degradator decît gelozia?!
30 Un simţimînt de demnitate rănită îi dete o putere
extraordinară, f se păru deodată că nu se mai interesează de căpitan, că Berta îi este indiferentă, că viaţa nu o doare. Pierdută în contemplaţia spaţiului din oglindă alunecă pe el pînă departe, Ia Stăneşti, unde
35 vedea linia plopilor de pe apă. Era acolo linişte, primăvară, marginele lucrurilor de o suavitate încîn-tâtoare, iar ea, in mijlocul farmecului naturii, fată tînără. Se înţelegea atit de bine! li era mila de ea, aşa cum era acum, cu sufletul plin de necazuri.
40 Se întoarse, şi ochii ii căzură pe un portret. Se uită
la el de departe, apoi făcu un pas către masă: era por-
m
tretul căpitanului. Anna păru că se gîndeşte la ceva. Privea lung, dincolo de carton. îl vedea într-o lume ideală, corectat, după fantezia ei, de toate năzuinţele către alte femei, şi oarecum întărit în singura năzuinţă 5 către ea. îi veni un moment să zîmbească. O nemărginită libertate sufletească îngăduia făurirea a tot felul de hipoteze: cum ar fi fost oare căpitanul, dacă n-ar fi alergat după prea multe femei? Cine ştie?!... îi răsări deodată în minte ascensorul cu care se lăsase,
10 acum In urmă, într-o salină; groaza şi farmecul pră-pastiei, bolta imensă în care plutea, fantasmagoria Iuminelor. Sufletele noastre sunt insondabile. Berta era salina, prăpastia; era aproape o necesitate ideală, care nu devenea suferinţă decît în expresia ei fizică,
15 In adevăr, cînd i se înfiripau in minte braţele, gîtul, sinul Bertei, dînsa, Anna, îşi pierdea liniştea. Va să zică gelozia era, in esenţa ei, animalitate. Dar amorul?... Anna se gindea cu o tresărire fermecătoare la iubirea ei. Nu era animalitate. Era ceva unic, prolund
20 şi personal; o vibrare armonică a individualităţii, care ajunge citeodată să stea de sine, fără legătură cu lumea din afară şi deci cu omul iubit.
Astfel, bătută de vînturi, plină de contraziceri, hotărî să se ducă la Berta. Desigur, ea era la Ploieşti, ca
25 dinsul...
Se îmbrăcă în pripă, mulţumită că luase o hotărlre. Cînd ajunse Ia Berta, găsi casa luminată. Nimic neobişnuit nu apăru ochilor Annei. O slugă discretă ti deschise uşa, iar Anna se găsi deodată faţă în faţă cu
30    Berta, care citea liniştită, întinsă într-un fotoliu.
Cum văzu pe Anna, Berta sări de pe scaun, îi ieşi inainte, li sărută mina, cu o reverenţă grămădită în fuste, plină de graţie şi de smerenie.
— Vă rog, doamnă, îmi faceţi prea mare onoare... 35         O duse la o canapea, o aşeză în colţ, punindu-i
perne la spate, scăunaş sub picioare.
— Trebuia să mă chemaţi. Aş fi fost fericită si alerg la ordinul d-voastre.
Anna pornită de-acasă cu glnd bun, se îndîrjise de 40     indată ce dăduse cu ochii de Berta.
—Vă temeţi să nu vină bărbatu-meu?...
sn
10
J5
20
25
30
85
40
Berta rămase locului. O clipă se uită In ochii Annei, înfricoşată. Ea ii luase şi bărbatul şi amantul, dar îi era dragă Anna, cu simţimintu) mizeriei noastre omeneşti, cînd facem rău fără a fi răi.
— In adevăr, d-l general vine citeodată la mine, — dar nu seara... Un gînd bun, de protecţie şi de milă pentru fiica fostului său şef de muzică...
Berta se făcuse mică. Glasul ei tremura. O clipă se simţi, faţă cu Anna, cea din urmă dintre femei, şi ii veni să-i cadă in genunchi şi să-i ceară iertare.
Anna părea că înţelege ceva, simţea că fiinţa aceea suferă, şi nu ştia cum să-şi ia vorba înapoi.
Se sculă, o luă de mînă şi o puse să şeadă lîngă dtnsa, pe canapea.
— Vă rog... Am venit pentru biletele de concert. Vreau să avem o lume nebună... Am să pun in picioare lot oraşul... Vă rog...
Berta sta pe marginea canapelei, cu mîinele adunate în poală. Picături mari de lacrimi i se inundau In coada ochilor.
Anna îi luă o mînă:
— Te rog... Nu am voit să te rănesc. Şi nu aş avea nici un drept...
Berta da din cap, cu înţeles că nu a rănit-o. Anna îi ţinea mîna în minile  ei. O jenă nespusă plutea peste întreaga situaţie.
— Te rog, domnişoară...
— Vă cer iertare, doamnă, de scena asta. Vă asigur, însă, că e peste puterile mele de a trăi mai departe o asemenea viaţă...
— Ce are viaţa? Berta îşi şterse ochii.
— Viaţa cred că nu are nimic rău, dacă este trăită cum se cuvine. Dar viaţa mea este insuportabilă. M-am gîndit de-atitea ori să vin la d-voastră, sâ vă cad în genunchi, sâ vă cer iertare de răul ce vi-1 fac şi să vă rog să mă ajutaţi să ies din infamie... Mi-a fost frică de ridicol. Acuma, insă, nu mai pot!...
Berta izbucni în plîns. Tot corpul i se cutremura de violenţă şi durere. Căzu grămadă la picioarele Annei, sărutîndu-i genunchii.
B0O
15
20
25
30
35
40
— Nu merit să veniţi la mine... Aici e casa infamiei... V-am înşelat: d-l general este amantul meu. Nu mai pot!
Anna se lupta s-o ridice de jos, mişcată ea însăşi, nedomirită şi tristă. Berta ii luase o mînă pe care i-o săruta cu pasiune:
— Vă rog să-mi lăsaţi mina asta, care e curată, să mi-o lăsaţi s-o sărut, că poate să mă purifice.
Anna   se uita la ea, lung, dînd din cap:
— Crezi că e aşa dc curată?...
— Vă rog, doamnă, eu ştiu ce spun. Mîna asta ■« curată. Sufletul, care o face citeodată să tremure, e limpede. Poate că nici el nu e totdeauna fericit, fiindcă sunt în lume fiinţe ca mine...
Anna dete din cap, cu exasperarea eelei mai adinei convingeri: dacă nu va fi fost Berta, erau alte femei. Amindouă se gîndeau la Comaneşteanu, fără să-i rostească numele.
Berta ridică ochii către Anna:
— D-voastră nu cunoaşteţi setea de onoare, dorinţa aprigă de a simţi respectul altora!... Nu pricepeţi poate dorul de naivitate, aspiraţia către idilele vieţii, către acele stări sufleteşti pasive, ale femeilor ce muncesc!... Acele minunate lucruri, la cari eu nu pot să ajung niciodată!...
Tăcură un moment amindouă. Anna se simţea mişcată, nedomirită, căutînd parcă o explicaţie acceptabilă acelei situaţii. Ea zise   încet, ca pentru sine:
— Ciudate lucruri. Berta dete trist din cap:
— Adevărat, doamnă. Vă par poate şi acum comediantă. ..
Anna încercă să protesteze.
— Vă rog!... Ar fi fost firesc să mă supăr cind aţi pomenit de d-l general: sunt în casă la mine... Cu toate astea, sunt atît de sătulă de a minţi, incit prefer să mă umilesc. Am înşelat pururea şi nu vreau să mai înşel 1
Anna se uită in ochii ei, adine:
— Dumneata iubeşti pe cineva, zise ea cu « vooe stinsă.
SM
10
;15
20
25
30
85
40
Berta îşi pleca fruntea pe genunchii Annei.
— Credeam ca a fost numai un capriciu trecător... Glasul Annei, rostind acele cuvinte, era atît de
straniu, corpul întreg i se mişcă de un fior aşa de perceptibil, încît Berta o strînse în braţe, dorind, parcă, s-o apere de nefericire, care, pentru toată lumea, pluteşte în aer. Berta ridică ochii, cu încetul, către Anna. I se luminase chipul.
— A fost un capriciu... A fost o greşeală... Dacă cel puţin l-aş fi iubiţi... Dar n-am avut nici scuza asta...
Pe cînd Berta vorbea, Anna se uita la un tablou de pe perete. Un zîmbet flutura pe buzele sale, enigmatic.
— Şi ce aş putea să fac eu?... Berta zîmbi şi înălţă din umeri:
— Nimic. Ceea ce rni-ar trebui, nu puteţi să-mi daţi...
— Va să zică n-a fost numai un capriciu?!... rosti Anna repede.
— Nu vreau să zic asta, doamnă. Ceea ce mi-ar trebui mie, ar fi să reîncep viaţa de la început.
— Scoală-te, te rog, şi să vorbim. Berta se aşeză lingă dînsa:
— Aveţi oare darul acesta? Anna înclină capul:
— Dacă l-aş avea, l-aş începe cu mine.
— Nu văd pentru ce. Viaţa d-voastră e curată ca o floare. A mea ar trebui reîncepută... Şi m-am glndit serios s-o reîncep: m-am gîndit să plec în America. Dar ce ştiu eu să fac, decît să dau concerte... mediocre?
Anna voi să protesteze.
— Vă rog, doamnă. Ştiu foarte bine cîte parale îmi face aiLa. Am oarecare putere emoţională în timbru, dar vocea e puţină. în toate cazurile, a trăi din con -certe, însemnează a duce mai departe viaţa de astăzi...
— Foarte interesantă. Berta se uită la dînsa lung:
— Găsiţi?
Anna pricepu, în fugă, că vrea   s-o trimeată in America. Se înroşi şi zise repede:
10
15
20
30
35
— Ca artă, ■ e interesantă; altfel, fireşte, nu e toemai de invidiat.
— Eu aş vrea, doamnă, să mă ajutaţi a ieşi din pîcla în care trăiesc astăzi. M-am gîndit să mă duc la o mînăstire.
Anna zîmbi uşor. Berta adaogă:
— Vreţi să ziceţi „motanul călugărit". Zimbiră amîndouă, cu nevoia de a se înşela a
oamenilor ce văd primejdia.
— De aceea m-am şi oprit, adaogă Berta, cu toate că viaţa monacală nu m-ar speria... Şi atunci m-am gîndit la o jumătate de măsură, care să-mi permită a răminea în lume şi totodată să mă ajute a mă purifica: sororă de caritate.
—Ne-ar trebui un război.
— în timp de pace.
Anna se uita la dînsa, zimbind.
— Va să zică biletele de concert...
— Aşa este: sunt unele vindute.
Părură a se gîndi amîndouă. Berta era fără voinţă, cam tristă, ca oricine şi-a destăinuit sufletul poate degeaba.
Anna se sculă. Părea preocupată.
— Fireşte, zise ea. Nu se poate trece atit de repede de la o stare la alta... Să renunţăm la concert. După aceea vom examina situaţia din nou. îmi dai voie să mai viu?
— Cu cea mai vie recunoştinţă. Dacă mi-aţi permite să vă iubesc puţin, aş crede că încep să fiu mai bună.
Anna rîdea.
— Prietena generalului...
— Să rămîn?
— Nu zic asta: prietena generalului este şi prietena mea.
Berta îi sărută mîna şi o duse pînă la trăsură. Apoi se întoarse în casă zimbind.
I se păru Anna încintătoare, fină, caldă, cu un farmec fizic, pe care, ea, ca femeie, îl înţelegea cum
■32
38
593
poate nu-I înţelegea Comaneşteanu. La gîndul acestuia, se oprji locului, se uită înaintea ochilor şi zise încet: — II iubeşte, săraca, şi e geloasă.
XI
Ieşind de la Berta, Anna merse la Elena. Pe drum se simţi cuprinsă de frig şi oarecum slăbită în resorturile ei sufleteşti: Berta o dezarmase cu totul.
Elena se pregătea să se culce. Primi numaidecit. pe soră-sa, care o sărută din fuge, fără s-o vadă, aşezin-du-se apoi într-un fotoliu, în faţa sobei.
— De unde vii, dragă, aşa de tîrziu?
— De la rivala mea.
— Ai fost la Urania?
— Am fost la Berta.
Elena îşi desfăcea părul, încet, domol, cu acel' simţimînt bizar, de înjosire şi deznădejde, ce-1 dau semnele aparente ale bătrîneţii. Soră-sa o interesa foarte mult, dar gîndurile ei alergau pe departe, după lucruri nelegate IrArp ele, cari, totuşi, se adunau într-un punct ascuns al conştiinţei, unde se adăpostea personalitatea. Fusese totdeauna copărtaşe Ia simţirile altora pe calea destăinuirilor. Avea o haină largă pe care o oferea prietenelor sale:
— Viens pleurer dans mon gilet.
Şi, cum femeile sunt în general trudite de gîndul suferinţei şi al tainelor, mai toate se destăinuiau ei, eu speranţa înşelătoare de a găsi mingiiere şi cu încredinţarea sigură de a se mări pe sine, povestind întîm-plările vreunui biet amor. Căci aşa e de vafit egoismul omenesc, incit toate neajunsurile noastre personale devin calamităţi publice.
Anna zări pe soră-sa tntr-o oglindă, cum îşi învîrtea buclele albe, in mină. Zădărnicia întipărită pe chipul surorii sale o izbi atît de puternic, încît fu mişcată ca de o descoperire dureroasă. Se sculă uşor din fotoliu şi veni lîngă dinsa. O sărută pe umeri, cu insinuarea caldă a unei mame.
Elena tresări, surprinsă parcă într-o pornire sufletească criminală.
— Imbătrinesc, zise ea, dînd din cap.
— tmbătrinim toate, dragă. Tu mai puţin decît
10
noi.
— Crezi?
— Sunt sigură.
— Am albit de tot.
— Nu face nimic; un farmec mai mult. Elena zîmbi. Anna ii mîngiia părul căutind mijlocul de a risipi tristeţea adtncă ce-i sta pe chip.
— Cu atit mai mult pari tînără, dragă Eleno, cu cit te preocupi mai puţin de tinereţe.
— Ceea ce însemnează?
lo — Că dacă n-ai nici un cuvînt de a voi să rămîi
tînără, nu pari niciodată bătrînă.
— Eu am o mie de cuvinte pentru a voi să rămîn I inărâ.
— Fireşte, ca toată lumea.
20        — Mai mult decît toată lumea.
—■ Da. Insă nu te compară nimeni cu femei rrtai tinere.
— De unde ştii?
— Ştiu eu. Tu eşti Elena noastră, suavitatea, 25    blindeţea şi iertarea. Gine zice „Tanti", zice tinereţea
veci nică.
— Aşa îmi zice Comaneşteanu. Apropoa: ce încurcături mai aveţi?
Anna dete din cap. 30 — Viu de Ia Berta.
Se opri şi, dusă pe gînduri:
— M-ai întrebat parcă dacă viu de la Urania... De ce?
— Ca să zic ceva.
35 — Viu de la Berta. Trudă şi la dinsa.
— De ee?
— Ai crede că femeile uşoare au mai puţine necazuri ca femeile cinstite.
— Şi nu e aşa?
.40 — Femeile uşoare doresc sâ devină femei cinstite.
— Şi vice-versa, zise Elena Încet.
595
38*
10
15
20
25
30
35
40
— Serios?!
— La ce serveşte cinstea?... Să-ţi scoată păr albT creţuri pe obraz şi nume bun.
Anna se uita la ea. Elena se grăbi să adaoge:
— Şi ce căntai la Berta?
— M-am dus să constat dacă e plecată la Ploieşti cu... el.
— Cu generalul?
Anna înalţă din umeri enervată:
— Mult mă interesează generalul 1
— Cu Alexandru?
— Se înţelege.
— Si nu era plecată?
— Nu.
— Era acasă, singură?
— Da.
—- Săraca!...   E prinsă şi ea.
— De unde ştii? -
— Sta acasă singură; vrea să devie cinstită... E grav. Femeile astea nu prea stau singure... Şi el unde-i?
— La Ploieşti.
— De unde ştii?
— Mi-a scris Porţia că i-a telegrafist de acolo. Să-ţi spun drept: bună fată, dar proastă!
Elena se uita la dînsa cum îşi frîtigea minile, umblînd de colo pină colo, ca o fiară in cuşcă.
— Tot ce-i spune e sfint. Dacă vrea să vină la masă, vine. Dacă pleacă la Ploieşti, e bun plecat. Da* de re? Cu cine? Cind? Nimic.
— Telegrama e din Ploieşti, dar omul e numai la Crivina.
— La Urania ! strigă Anna.
— Desigur. Avea o însărcinare.
— De la cine?
— De la Natalia Cânta.
Anna se uita cu ochi mari la soră-sa parcă n-ar fi priceput-o bine. Tot sîngele ii fugise din obraz, arcul sprincenii i se încordase. Apucă pe Elena de mină.
— Ce-i de făcut?
Soră-sa o privea cu milă. Parcă o uşoară nuanţă de dispreţ se amesteca   cu   simţimintul ei pentru
596
Anna, care, într-o clipă, uitase tot, coprinsa de nebunia ei personală: gelozia.
— Ce-i de făcut, Eleno?
— Ştiu eu I...
5 Anna Îşi dusese un pumn la gură şi işi ridicase
umerii, gata să se arunce pe cineva.
— La Crivina!... exclamă ea.
Staţia drumului de fier, pacinică, devenea o grozăvie.
10 —-Auzi, să se ducă la Crivina!
— Da, e foarte primejdios să se ducă un om singur la Crivina.
înţelesul ironic  al   cuvintelor   Elenei exaspera pe Anna.
15 —Omul nu e singur, zise ea, apăsat. Iar omul
acesta e un infam, şi femeia o curcă murată. Elena işi muşcă buzele.
— Comparaţia nu e fericită- Urania seamănă mai mult cu o presură-
20 — Un porumb guţan, dacă vrei cu   orce preţ să
rămii în ornitologie.
— Eu nu vreau nimic. Tu vrei ceva şi nu ştii ce. Anna se gindea; gîndurile îi umblau  in acelaşi
drum, iar imaginele, clarificate de pasiune, deveneau 25    puternice şi evidente.
— Sigur. Sunt amîndoi la dinsa.
— Dar dacă or fi la moşia eeelaltă?
— E prea departe. Elena se uita fix la Anna,
30 — Pune pe Porţia să-i telegrafieze.
— Ai dreptate.
— Sau   telegrafiază-i tu.
— Mai bine.
Nehotărite amindouă, se gindeau. 35, — Dar dacă or fi rămas la Ploieşti?... zise Elena,
preocupată de problema celor doi fugari.
— Se poate foarte bine.
— Or poate la Sinaia?...
— Şi asta se poate.
40 — Dacă totul se poate, nu-i nimic sigur.
— Atunci de unde ştii c-au plecat?
581
— îmi închipuiesc. Ţimoleon Vucos e amicul' ministrului de Finanţe, iar Urania este soţia lui Timoleon. S-a dus s-o roage pe dinsa, pentru iertarea amenzilor. Ea tocmai plecase la gară, singură20. Intr-o săritura, el a fost după dînsa la gară. Iţi închipuieşti ce foc ardea In el, în ochii aceia ca diamantele albastre-
— E o nenorocire! zise Anna, deznădăjduită.
— Sau  o fericire.
— O nenorocire!   O  mizerie înjositoare! Ajungi să urăşti iot, şi chiar pe el.
Tăcu un moment, disperată. Apoi păru a găsi firul logice» lucrurilor.
— Despre ce amenzi e vorba?
— Nu ţi-am spus? F, vorba de nişte amenii ile la Ministerul de Finanţe, pe care Natalia Cântă ar vrea. să le   reducă in folosul unor lucrători ai săi.
— Natalia Cântă!...
— Da.
Anna se uita înaintea ochilor: ce surprinzătoare e viaţa citeodată ! Natalia Cântă!... îi trecu pe fundul sufletului, ca într-o apă adîncă, urma unui nour de amintire tristă: trudise pe Natalia Cânta cu mulţi ani în urmă, atunci cînd Mihai Comaneşteanu părăsea pe Natalia, pentru dînsa; iar acum, ea, Anna, era părăsită rle nepotul eroului, pentru alta!... Şi cum, în nenorocire, oamenii doresc să se găsească pe sine ţuvaţi, pentru a putea să strige împotriva sositei, Anna se simţi umilita. De aceea, spre marea ei mirare, Elena o văzu că pleacă fruntea cu smerenie t-âiie pămînt.
— Cîteodată nu mai înţelegi nimic din rostul vieţii, zise Anna. Dacă trăieşti cuminte, ţi se pare ca trăieşti degeaba; dacă nu trăieşti cuminte, suferi. Aşa că, e mai bine să nu trăieşti.
— Peste de la philosophieI...
Anna şezuse pe un scaun, cu braţele pe genunchi, cu capul plecai jos şi ascuns în mîni. Soră-sa o atinse pe umăr:
— Poate tot e mai bine sâ trăieşti cuminte. Ea sări ca o panteră.
— Da' ce! eu nu trăiesc cuminte!?... Elena mişcă uşor din cap. Anna izbucni:
— Eu nu trăiesc cuminte?
— Ba da...
5 — Fiindcă iubesc pe un om care nu e bărbatul
meu?
Elena, iritată, răspunse neted:
— Fireşte.
Anna se uita lung la dînsa: 10        — Presupune că ar fi bărbatul meu legitim. Aş suferi oare mai puţin, cînd m-ar înşela, ca acum?
— Ai suferi poate mai mult, fiindcă ai fi rănită şi în amorul propriu.
— Atunci?
f5 —Da. Dar el te-ar înşela mai puţin, sau poate
nu te-ar înşela de loc.
Anna bufni de ris, într-aiuri.
— Aşa gîndeşti!... Priveşte la Porţia.
Elena se uita la dînsa, cu o expresie acută de ironie 20    şi de milă. Dete din cap şi tăcu.
— Nu-i aşa?
— Nu.
Anna ridică ochii, mirată:
— Găseşti că nu-i aşa?
25 — Găsesc că nu-i aşa. Numai, e foarte greu de
vorbit cu tine, fiindcă dacă ţi-aş dovedi că el iubeşte pe nevastă-sa, deşi o Înşeală, tu ai suferi şi mai mult...
Anna plecă ochii din nou. Tăcură amindouă. După citeva minute, sora mai mică îşi întoarse privi-
30 rile către sora mai mare, cu atita expresie de durere, incit păru a o birui:
— Spune, Eleno: crezi, în adevăr, că iubeşte pe nevastă-sa?...
— Nu ştiu, dragă...
35 — Atunci cum de o înşeală?
— Poate că nu o înşeală.
— Nu o înşeală !?
în ochii Annei străluci o rază vicleană şi trecătoare ca un fulger de secetă. Ea zise inect, convinsă, dar 40    disperată:
— O lnşală.
599
10
15
20
25
35
40
— Se poate.
— Atunci?
— Ar trebui să hotilrim rare este Înţelesul vorbei a înşela in amor.
— A nu se ţine de eu vini; a spune una şi a face alta ; a jura şi a fi sperjur; a minli.; a umbla cu încurcături; a face pe toată lumea să sufere...
— Amesteci multe la un loc. Să le luăm pe rind: cînd nu s-a ţinut de cuvînt?
— în toate zilele, în toate ceasurile şi in toate minutele vieţii lui.
— Cam mult, zise Elena domol. Dar să vedem mai de aproape.
— N-ai ce să vezi. Iese de la mine şi se duce 1h nevasta colonelului; iese de la omida aceea şi se dine la amica mea Berta; pleacă de la Berta şi aleargă după muza astronomiei; se întoarce de la Urania ia Natalia Cântă... Toate stările sociale, toate virstele... E o plăcere I...
— Uiţi pe nevastă-sa, zise Elena rizind.
— Pe ea si pe altele.
— Da? Şi' pe altele?
Anna înălţă din umeri. Elena urmă:
— Foarte bine.
— Adică foarte rău.
— Rău. Cu toate astea m-aş mira să-ţi fi făgăduit vreodată „credinţă pînă la mor mint". Sau şi dacă ţi-ar li făgăduit, în amor şi in vis nu se ţine seamă.
— Frumoasă morală !
Elena se uită la sorâ-sa cu coada ochilor:
— De, dragă, moralamea este îngăduitoare. A ta e mai severă.
— Eu sunt o biată fiinţă trudită, Eleno. Nu mai am odihnă, nu mai am demnitate.
Se opri un moment, dusă pe gînduri.
— Dar dacă o fi iubind pe nevastă-sa!...
— Ar fi o nenorocire... firească.
— Firească!?
— Neapărat. Acolo şi-a dat cuvintul şi acolo ar fi vinovat dacă şi l-ar călca.
— Dar dacă o fi iubind şi pe Urania?
600
10
— Nu se poate.
— Eşti sigură?
— Sau se poate, i-un, t-c poate si muşte cineva dintr-o pară şi dintr-o pieiskă în acelaşi timp.
— Dintr-o pară mălâiaţâ şi dintr-o scoruşe. Elena zîmbi.
— Omul este mincător de fructe. Tu ce-ai fi?
— O castană, care rnâ frig pe cărbuni singură... şi care mă duc la Porţia să aflu ceva. Xu mai pot trăi în nesiguranţa asta: o fi la Ploieşti, o fi la Sinaia?...
Şi, înălţînd din umeri, ieşi.
XII
Anna lăBă pe Elena nedomirită, şi se urcă în trăsura fără a simţi frigul. 1 sp aşezase acum in suflet credinţa că fugarii sunt ascunşi la Ploieşti. Capitala Prahovei
15 devenea Sodoma zilelor noastre, iar Urania o prăpastie. Zgîrie cu unghia pe geamul trâsurei. îi veni deodată în minte să se ducă la Ploieşti. Ultimul tren era la 10 şi 10 — prin urmare prea tîrziu !...
Se supără pe Direcţia generală a drumurilor-de-fier;
20    cu toate astea, strigă la vizitiu să meargă la gară.
Ajunse in fuga cailor, sări pe peron, dete năvală in gară, şi numai cind i se spuse că ultimul tren era la 11 şi 20, păru a se dezmetici. Mirosul de bucate din restaurant, trivialitatea oamenilor nevoiaşi, pla-
25 titudinea generală din aer o întoarseră la realitate. Ce bine e cîteodată tă există şi realitatea 1
Anna se zări din luga intr-o oglindă şi i se păru bătrînă. Făcu un pas înapoi. Nu era adevărat. Se găsi numai ceva cam semeaţă, portul sever, ochii cruzi.
30 Oare aşa era ea? Se urcă în trăsură, de astă data încet, şi se strinse într-un colţ. Nu era de loc aşa. Ea îşi simţea in inimă o comoară de afecţiuni, din care să reverse asupra lumei dragoste şi iertare. Cum sta ghemuită in frigul din trăsură, i se păru că este o
35 biată fiinţă mititică, fără putere. O nevoie dea se lipi de cineva îi alerga prin oase. Şerpuia, prin nervii femeii părăsite, durerea universală a existenţei, acel răbdător
(
)
601
vinovat, care răspunde de toate greşelile şi pasiunile noastre.
îi veni in minte Berta. Cu o luciditate rară, înţelese că şi ea iubea pe căpitan. Era oare cu putinţă? O asemenea femeie, ridicată prin sinceritatea simţurilor, la cultul adevărului, iubea desigur.
Se strinse şi mai mult in colţul cupeului şi se gîndi la el. De cite ori nu se gîndea la el! Ce avea omul acela, pentru a prinde atîtea suflete? Anna nu ştia anume ce avea.
Trăsura se încurcă intre două birji şi un tramvai, aşa ră rămase citeva minute pe loc. Anna nici nu băgă de seamă. Preocuparea ei de a şti ce avea acel om, pentru a fi iubit de toate femeile, o ţinea cu mintea rătăcită în depărtarea gîndurilor.
Deodată i se păru că a găsit o explicare: femeile toate iubeau in el amorul, iar nu omul. Poezia sufletului femeiesc este infinită; este hlamida de aur cu care invelesc umerii bărbaţilor sau ai copiilor. Iar amorul este cea mai deplină formă a poeziei.
Ea îşi aduse aminte că unii filozofi plicticoşi pretind că natura este atit de şireată. incit învăluieşte propagarea speciei in cele mai înşelătoare farmece; că amorul naşte poezia, iar nu poezia amorul. Vorbe I
Poezia este frumosul şi adevărul; poezia este necesară şi este incîntâtoare; poezia este cea mai înaltă aspiraţiune a sufletelor şi este adăpostul celor răniţi şi a celor sfioşi.
îşi aminti de Faust, bătrîn, care, înainte de a muri, înţelege că raţiunea şi mlngiierea vieţii este poezia.
Mai cu seamă, credea Anna, este in însuşirile femeii a pricepe lucrul acesta. Femeia caută amorul, fiindcă aspiră către ideal81, şi natura şi-a pus propagarea spe-cielor in amor, tocmai pentru aceea, adică pentru că amorul stă în poezie, după cum poezia stă în femeie.
Dar deodată i se iscă in spirit o îndoială: pentru ce toate femeile năzuiesc către acelaşi om?
îi răsăriră în minte ochii albaştri ai căpitanului, fruntea cam semeaţă, zimbetui, pieptănătura, tunica
lui; tunica aceea care părea vie, plină de parfumul personalităţii celui ce o purta. Un simţimînt brutal, ca de ură si ameţeală, o • oprinse deodată. îi venea să muşte, să strige, să rupă ceva. Ori de cîte ori se 5 gîndea că o altă femeie poate să se apropie de omul iubit de dinsa, să-1 îmbrăţişeze, să-i mîngîie hainele, să-1 vadă şi să-1 priceapă aşa cum îl vedea şi îl pricepea ea — i se făcea negru înaintea ochilor.
— Porţia aceea este cu adevărat o nesimţitoare.' 10     îşi 2ise ca tare.
Şi, fără a sc gîndi mai mult, deschise uşa tr-5turei şi porunci vizitiului să meargă la Porţia.
XIII
Deşi era tîrziu, Porţia nu se culcase. Sub o lampă, cu abat-jour mare, stau întinse cărţi de comptabilitate şi vrafuri de hirtii, pline de socoteli. Tînără leraeie scria.
După un paravan copilul dormea in patul său cu gratii.
O tăcere adincâ umplea odaia. Căldura sobei părea că revarsă pace in toate cele, iar portretele de pc ziduri, aşezate sus, în penumbră, se plecau sfioase către
lumea reală.
Anna intră iară a se anunţa. La vederea ei, Porţia se sculă repede, îşi ridică ochelarii şi sc duse întru 25 intimpinarea amicii sale, îneereînd s-o oprească la uşe, spre a o trece în salonaşul dc alături. Anna se opuse. De lo prima ochire, înţRlesese deosebirea fundamentală ce era intre aerul acelei camere şî sufletul ei. Dar, poate tocmai de aceea, se simţea atrasă către 3o el. Sărută in fugă pe Porţia, şi cu felul ei autoritar, ridică abat-jour-ul de pe lampă şi se apropie de patul copilului.
Băiatul dormea liniştit, purtind pe chipul său frumuseţea nevinovăţiei. Era incmtător, prin toate in-35     ţelesutilc somnului copilăriei, cufundat în perne fără sfială, mi tnotă greutatea rotundă a corpului, cu pacpa iugentor întipărită pe frunte.
15
20
603
Anna se simţi pătrunsă de un fior cald, de o dorinţă neinfrinată de a săruta carnea albă a braţelor copilului. Ceva străin şi dulce îi încolţi în inimă, simţimintul că era al ti. într-o clipă i se desfăşură in mmte o viaţă nouă. nemărginită de fericire, tn care ar fi trăit, slringind la piept candida înfiripare a acestei vieţe de copil blond. Un val de ceaţă i se sui in ochi, pe cind pieptul i se umplea de gilgiitul lacră-milor.
Porţia, care era la spate, urmărea slările ei sufleteşti şi înţelegea tot ce se petrecea într-insa. Cînd o simţi că e gata s-o înece plînsul, i se făcu milă de ea, se plecă pe umărul ei şi se lipi de dînsa.
Anna îşi şterse ochii şi veni încet către masă. Fără înconjur şi fără vorbe de prisos, întrebă pe Porţia:
— Unde-ii"
Porţia se aşezase pe im scaun. Se uită la Anna lung, îşi strinse mînile una intr-alta, apoi plecă ochii în jos, fără a răspunde.
— Te inşală, zise Anna.
Porţia se uită în pămînt. Se făcuse galbenă şi bătea uşer din gene.
— Fiindcă nu te interesează, să nu mai vorbim. Porţia se sculă:
— Nn mă interesează.
— Nu te interesează faptele bărbatului tău?! Porţia înălţă din umeri şi, cu un suris de o infinită
tristeţe:
— Fiindcă ştii că mă inşală, de ce nu-i spui sâ nu mă mai înşele? E păcat să ne trudim unii pe alţii, cind suntem cu inima curată.
Anna se uita la dinsa, lung, dusă pe gînduri.
— 11 iubeşti, nu-i aşa? îi zise, luînd-o de mînă.
— Foarte mult, răspunse tînără femeie.
In cele două cuvinte ale ei, era mai mult o rugăminte decît o afirmaţiune. Inima Annei se strlngea de durere şi de milă. Va să zică suntem făcuţi pentru a ne chinui? Ne temem unii de alţii, suntem geloşi de cei mai buni ori mai frumoşi, rldem sau umilim, şi totuşi ne e milă... Contradicţie eternă a inimei noastre!'
i
Şi, totuşi, truda Annei era covîrşitoare. Porţia işi iubert bărbatul. Fireşte. Cu toate astea, o femeie care Îşi iubeşte bărbatul cu o altt de oarbă supunere soar-tei, ascunde o taină mai mare decît amorul conjugal, 5 acel liniştit şi pedestru obicei de a fi fericit pe de-a-n-tregul. Porţia părea a iubi ca dinsa, cu alte cuvinte a cunoaşte fugara năzuinţă către tipui ideal, erou, poet şi stăpln, acel generos produs al foiţei creatoare, nestatornic prin legea firei sale. Şi ea şi Porţia iubeau, 10 şi amindouă sperau că eeelaltă se Inşală. Nici una nu se credea mai bună, dar fiecare rştepta mai mult de la soartă. Ceea ce nu se poale.
Faţă cu tăcuta supunere a Porţiei, Anna se revoltă:
— Nu te mai înţeleg, Mio.
15 Porţia ridică ochii întrebători.
— Nu înţeleg cum poţi răbda atîtea lucruri. Asta nu mai e amor, — e umilinţă.
— Eu nu ştiu nimic, zise Porţia.
— Fiindcă nu vreai să ştii.
20 — Nici nu vreau, şi nici nu e nimic.
— Am înţeles!... Ia întreabă pe soţia colonelului.
— Nu cred.
— Fiindcă nu vrei să crezi.
— Fiindcă nu e nimic.
25 — Chiar acum, cind noi vorbim şi ne zbuciumăm
aici, dînsul e la Ploieşti.
— Foarte firesc.
— Cu amanta sa? !
Porţia făcu o mişcare in lături: 30 —Ce cuvint urît!...
— Urît sau frumos, e adevărat.
Ceelaltă păru a se gîndi un moment; apoi, un dezgust râu ascuns, întrebă:
— Şi cine ar fi... amanta? 35         —Urania Vucos.
Porţia dete din cap lung.
— Nu pot să cred o asemenea faptă din partea sa. Aceea este doamnă adevărată şi nu poate săvirşi necinstirea casei altora.
40 Arma ridică din umeri:
— Eşti o naivă, care te imbeţi de cuvinte.
— Nu mă îmbăt de nimic, ci numai nu cred în gura luraei.
— Râu faci.
— Socot că nu.  Lumea zice acelaşi lucru  şi de 5    d-voastră. Pot eu crede o asemenea poveste?
Anna îşi simţi obrazul în flăcări.  Fără să-şi dea seama, ridică glasul într-aiuri:
— Cine spune astfel de infamii?
— Lumea cea proastă. Fu nu cred, fiindcă nu tre-10    buie să cred, zise Porţia, cu o uşoară tremurare în
voce. Ar fi cu putinţă ca doamna care m-a luat sub ocrotirea sa, care m-a Îngrijit în vremuri grele, care m-a dat după Alexandru, să fi făcut toate astea ca să-mi ia bărbatul? Nu se poate. Ar fi ruşinos şi nele-15 giuit. Nu se poate, nu se poate!... strigă Porţia izbucnind în plîns.
Anna, încremenită, încercă să zică o vorbă de pace:
— Lmişteşte-te, dragă.
Vocea inEă îi sună fals. O muscă greoaie de iarnă i se încurcă in vălul de pe frunte.
— Ai dreptate să nu crezi in ceea ce se zice despre mine, fiindcă pe mine mă cunoşti...
— Este drept.
— Cunoşti însă pe toată lumea? 20         — Cunosc pe Alexandru.
Anna dete din cap. Acum nu mai era nici scandalizată, nii:i încremenită. Atita vînjoasă credinţă, atita naivitate, răsturnau orce plan de apărare sau de atac.
— Ascultă, Mio dragă: tu  eşti îneîntătoare, dar 30    lumea rpelaltă nu e ca tine. Bărbaţii sunt mizerabili,
toţi bărbaţii.
Porţia ridică ochii umezi către dînsa.
— Nu pot crede. Tatăl meu este bărbat... şi (iul meu de asemeni.
35 — Fireşte. Dar părinţii şi fiii noştri sunt altceva.
— Nu sunt altceva.
— Şi cine ştie ce a suferit şi mama ta!
— N-a suferit nimic. Tata a poruncit şi noi am ascultai. In romanuri, bărbaţii zic acelaş lucru despre
40    femei: că sunt nişte mizerabile toate.
— Şi adesea au dreptate şi ei, zise Anna, dînd trist din cap.
— Nu au dreptate. Femeile ca şi bărbaţii cari au sufletul curat sunt lăsaţi in pace de scriitorii de ro-
5    manuri, şi deci pe aceia nu-i cunoaştem.
— îi cunoaştem din viaţă: sunt puţini.
Porţia plecă din cap, fără a mai răspunde. îşi şterse ochii, puse abat-jour-ul la locul lui, pe lampă, şi aşteptă.
10 Anna simţea că trebuie să  plece. Se ridică de pe
scaun, şi, ca sa facă un lucru natural, se duse către patul copilului.
Porţia tresări. O mişcare instinctivă, de apărare, o îndreptă spre copil. Anna ghici mai mult decîl văzu
15 mişcarea. îşi stăplni revolta lăuntrică, se uită la copil, fără a se apropia prea mult, apoi se întoarse către Porţia ţi o pnv», din înaltul trufiei sale, uiatita mustrare, Încît tinăra femeie o îndemnă către patul fiului său, parcă ar fi rugat-o s-o ierte. Atît e de sfioasă
20    virtutea adevărată!
Anna ieşi de la Porţia.
Frigul de afară o dezmetici. Se simţi umilită şi necăjită. Pentru întîiaş data se gîndi serios să-şi scoată din inimă acel amor vinovat, care o eliinuia pe ea 25     şi chinuia şi pe alţii.
Dar era oare cu putinţă?
înlăuntrul trăsurei i se păru că recunoaşte fumul ţigării căpitanului, şi allta ajunse ca să-1 revadă deodată ca aievea, cu chipiul drept pe frunte, nalt şi mă-30    reţ ca o legendă universală.
XIV
Era la Sinaia un după-prînz de zi de iarnă. Vremea era doinoalâ. Ninsese de eurînd, aşa că toate drumurile, toate pirtiile şi toate cărările păreau acoperite de un strat de puf. Brazii uriaş: de-abia ţi-35 neau pe ramuri greutatea zăpezii, pe dedesubt verzui ca fundul apelor, pe deasupra albi ca spuma lor, cu trunchiul pe o lăture tencuit de chiciură, peste care
se lipeau fulgii căzuţi atunci, iar pe laturea cealaltă scrijiliţi de frig. Castelul Peleş răsărea pe colină, ca o sentinelă trufaşe, ce se uită în jos. Deasupra, munţii, ce se uneau cu cerul. 5 — Viaţa noastră e o greşală continuă, cum e si
natura, zicea Urania, umblînd domol.
— Viaţa noastră e muzică şi lumină.
— Natura cere vieţei noastre jertfirea celor mai nobile hotărîri. A nu înşela pe nimeni este elementar;
10    dar a nu înşela pe aproapele tău este fundamental. Şi cu toate astea, iată-mâ!...
Treceau pe un pod. Pe marginele lui de fier, zăpada, candidă, sta grămădită ca un raft de flori de crin. Urania îşi îndesă trântea în stratul moale, lă-■15    sîndu-şi imagina în el:
—- Iată chipul cel mai mizerabil. Căpitanul zîmbi, uitîndu-se la dînsa. Ea ridică ochii spre el:
— E o întîmplare banală: o femeie cumsecade care 20    greşeşte şi care nu-şi mai găseşte liniştea dinainte. Dar
nu de asta mă tem...
Ea se opri, aşteptînd parcă să fie întrebată de ce se temea. El urma s-o privească.
— Nu mă Întrebi de ce mă tem? 25 —Nu.
— Pentru ce?
— Pentru că ştiu.
— Ce ştii?
— De ce te temi.
30 Se uită ea acuma la dinsul, lung:
— Dacă ştii, explică-rni, de ce e atît de aproape amorul de suferinţă?
— Pentru că eşti făcută greşit.
Ea il privi pieziş, cu un surîs plin de spirit; apoi, 35    scandîndu-şi cuvintele:
— Eu sunt făcută greşit!? El se plecă spre dînsa:
— Eşti iăcută încintător. La greci ai fi fost muză, iar la romani, vestală.
40 Urania strîmbă uşor din nas:
— Mai bine la greci.
îi bufni risul pe am îndoi.
— E o infamie, zise tot ea, după o mică pauză. Spiritul şi sufletul sunt două noţiuni fundamental deosebite, — cel puţin în înţelesul de toate zilele. Dar
5    amindouă sunt eu. Cum poate, atunci, spiritul să rîdă, iar sufletul să plîngă?
— Fiindcă Iţi plac antitezele. Ea dete din cap.
— Sunt rănită... crede-mă. Nu-mi plac antitezele, 10    ci am nevoie să înţeleg. în amorul cel mai mare, trebuie să fi rămas din fundul vremilor, necesitatea moleculei de a se distruge, după ce s-a reprodus.
Tînărul se uita la ea cu stăruinţă. Urania plecă ochii.
— Ştiu ce vrei să zici. E altceva. Eu îţi vorbesc 15    de amor, nu de funcţiunea Iui brutală. Bărbatul meu...
sau soţia d-tale... sunt necesităţi fiziologice.
Cuvintele de „bărbat" şi de „soţie" îi încremeniră pe amîndoi. Ei simţeau că înţelesurile acelea nu reprezentau numai „necesităţi fiziologice", ci entităţi 20    morale, care îi nelinişteau şi îi împiedicau de a fi fe-rieiţi.
Dar femeia, doritoare de necunoscut, lupta să iasă din pîcla noţiunilor elementare de „bine" şi de „rău", şi căuta explicări filozoficeşti unei stări a sufletului 25    ce o neliniştea. Un gust bizar de moarte, o poftă de distrugere o făceau să tremure.
— Să mergeam la deal, zise ea.
Şi porniră la deal. Osteneala drumului îi Împiedica de a vorbi. Gîndurile, insă, gllgliau în scocul vie-30    ţii, mai evidente ca oricînd. Ea dorea să plece, să se ducă undeva, departe. îşi simţea In inimă o comoară calda, şi vrea să fugă cu dînsa.
Merseră mereu la deal, pînă ce ieşiră din drumul bătut. Cărarea ce ducea mai departe, pe Caraiman, era 35 cu desăvlrşire acoperită cu zăpadă. Copacii se răreau, în urma lor, se vedea pădurea, sub haina albă a iernii, cu pete cenuşii ici şi colo. Cite o roată de fum, din valea Prahovei, se ridica pînă în pinza depărtării, ca o încrustare de marmură într-o stîncă de sare.
«09
89 — Uuiliu Zamfifcicu - Opere, voi. II
Pe cind ei stau tăcuţi, se ivi din deal un grănicer, Deşi soldatul era o a treia fiinţă vie, în pădure, părea aşa de singur, că oarecum mărea singurătatea locului. El trecu, salutînd. 5 Urania se uita către zidul de munte ce li se ridica în cale.
— Aş dori să mergem mai departe. - Să mergem.
— Crezi că nu e periccl9E?
10 — Nu ştiu. Cînd vom da de pericol ne vom opri.
— Cunoşti drumul?
— Nu-1 cunosc.
— Atunci cum vrei sa mergem? El se uită la dînsa.
15 — Eu nu vreau; d-ta vrei.
— Atît de mult aş dori să mergem mai departe, să mă urc mai sus, tot mai sus!... Te temi?
— Mă tem să nu ne rătăcim.
— Rătăciţi suntem deja.
20 — Să ne întoarcem Ia calea dreaptă.
Dînsa făcu o mişcare din mină:
— Tirziu.
— Atunci să mergem înainte.
în ochii ei străluciră două adieri de lumină meta-25 Hcă:
— Să mergem înainte.
Căpitanul se gîndi un moment să cheme pe soldat înapoi, dar se opri: ar fi fost un martor nefolositor, care le-ar fi uşurat drumul, iar nu sufletul. 30 Ea porni înainte, pe marginea unei văi, merg'nd
pe de-a-ntregul.
— Te rog, ţine urma soldatului, zise Comăneşteanu. Ea făcu un pas la dreapta, intră în zăpadă pină la
genunchi, se sculă şi căzu. Apoi luă urma soldatului 35 şi merse înainte tăcută. Drumul se furişa prin crăpăturile muntelui, pe după stînci şi copaci, ridicîndu-se cîteodată drept în sus, cu scări nesigure, pe cari se vedea cum lunecase soldatul. Tînâra femeie înainta cu greu. Din cind în cind se oprea, privea la deal, apoi 40    se întorcea şi privea Ia el pe furiş.
Ajunseră pe un tăpşan, de unde începeau să se vadă culmile altor munţi. O desfăşurare de coline şi de văi, ce se pierdeau în estompa cenuşie a zilei de iarnă, da o uniformitate tristă priveliştei. Zidul in faţa lor era 5 enorm.
Urania se aşeză jos, în zăpadă.
— Eşti ostenită, ii zise tînărul.
— Da.
— Atunci odihneşte-te uu moment şi să ne intoar-io cem.
— Da.
Nu mai avea voinţă şi părea a nu rnai avea nici noţiunea sigură a lucrurilor. De sub rochia scurtă ie-şia piciorul, strîns în ghetre de postav, ce desinau pulpa 15 cu o rară inţelegare de eleganţă. Cizmele groase o ţineau încătuşată. De talpa lor, bătută In cuie, se lipise zăpada Îngheţată.
Urania, palidă, privea în întinderea depărtării.
— Eşti cu adevărat ostenită.
20 — Da. Sunt ostenită şi nefericită.
— Cum se poatet?... Nu ziceai in tren că dacă ai putea iubi, te-ai simţi fiinţa cea mai fericită, atit de fericită, incit te-ai teme să nu priceapă lumea întreagă?...
25        — Da, ziceam...
— Iar acum?
— Nu ştiu...
El o simţi, in adevăr, nenorocită, lipsită de nădejde, părăsită şi singură, şi i se făcu milă de ea. Parcă 30    era o lege comună, pentru toţi aceşti oameni de treaba, sa alerge după himere şi să se trudească.
Mila căpitanului se prefăcu într-o nevoie de protecţie şi de mîngîiere. Se aşeză lingă dinsa in zăpadă; prinse piciorul subţire, de sub pulpă, şi-1 aşeză pe ge-35    nunchi; apoi, eu garda săbiei, se puse să eureţe gheaţa de pe tălpile cizmelor ei.
— Trebuie să ne pregătim de întoarcere: coborîşul va fi mai greu decit suişul... Afară numai dacă nu vrei să ne statornicim într-o peşteră... Domnul şi doamna...
4 o    „schimnici",   cum   ai   zice,    bunăoară,    „pianişti".
610
811
El vorbea singur, lucrînd. Glumele uşurau parcă povara Împrejurărilor. După citeva minute, căldura binefăcătoare a vieţii trecu prin toate stofele, filtrin-du-se, din coapsa ei In inima lui. Căpitanul se in-5    toarse către dînsa.
Urania se răsturnase cu capul pe spate, cu braţele Întinse, albă ca zăpada pe care sta, cu liniile obrazului fixate într-o nemişcare de piatră. Arcul sprîncenii părea a se repeta mai departe, în unda graţioasă a 10    părului, ce cădea de pe timple spre umeri.
El se aplecă şi o sărută. Un fior trecu prin ramurile nervilor, colorind uşor obrajii. Ea deschise ochii, se uită la el lung; apoi se uită în slava cerului.
— Vrei să mergem? ii zise el încet. 15         Ea dete din cap.
— Vrei să stăm?
— Da. Vreau să stăm. în marginea cea mai de sus a muntelui creşte un molift: sub el, prăpastie; deasupra, neant. Ce pasăre se va urca pină la dînsul să-i mîn-
20 gîie ramurile? Din ce nor vor bea rădăcinele lui? Cu toate astea, el ţine de inima pietrii şi năzuieşte către lumină: palid şi singur, tremură de vint.
— Ceea ce însemnează pe româneşte?
— Că nu eşti poet.
25 El ii ridică timplele de pe frunte, cu violenţă; îi
sărută ochii şi sprîncenele; o acoperi de nebunia tinereţii, pină s-o Înăbuşe. Urania făcu o sforţare şi se ridică pe un cot. Zîmbea luminată de bucurie:
— Mă strîngi de git!...
30 — Fireşte că te string de gît.
— Şi eu ce să fac?
— Să închizi ochii.
— Pentru ce?
— Ca să-i pot săruta.
35 Ea închise ochii, domol, şi urmă a zîmbi ca în vis. Vrea să spună, cu parabola moliftului, că aşa era viaţa ei acum; atîrnată de prăpastie şi totuşi năzuind către lumină. I se păruse că dinsul n-a înţe'es-o. Descurajarea blajină a neînţelegerii părea că măreşte starea de
40 beatitudine în care plutea sufletul ei. Sărutările plouau. Era o infinită bucurie peste toată Întinderea cu-
t,12
getului, peste tot cuprinsul vieţei ei nemateriale, o bucurie ce o Învăluia de toate părţile, o ridica din forma ei pămlntească. I se păru deodată că are să leşine, şi, în adevăr, simţi momentul cînd pierea. Leşină. 5 Fu numai o clipă. Cînd deschise ochii, căpitanul o privea. Ea se sperie de focul ce ardea în ochii lui. Luă o mînă de zăpadă şi se frecă pe frunte. Apoi se ridică pe un cot.
— Mi se pare că ţi-a fost frică... io        — Da.
— Ce-ai fi făcut dacă leşinam de-a binele?
— Te-aş fi dus la otel.
— Şi altceva nimic?
— Poate ţi-aş fi tăiat hainele strimte.
15 — Haine strimte?!... N-am nimic strîns, nimic
fals,  nimic  făţarnic.
— Ştiu.
— Nu ştii îndestul. Ca orice om politicos, taci. Ţi-i frică să vorbeşti ca sâ nu pari fals. Cu toate astea,
20    trebuie să vorbeşti. Eu acasă nu mă mai pot întoarce...
— înţeleg. Ea se gîndea.
— Şi totuşi, n-am nici un cuvînt să nu mă mai întorc.
25 — Fireşte.
— Cum „fireşte"?
— Adică firesc este şi aşa şi altminteri.
— D-ta ce ai face In locul meu?
— Nu ştiu. 30         — Eu ştiu.
— Foarte bine.
— Iată ce aş face.
Strlngindu-şi rochia imprejur, ca sări de jos, şi într-o clipă, lu pe marginea prăpăstiei. Adincimea 35    spăimîntătoare o opri un moment. Un strigăt de groază răsună şi o mînă puternică o ridică pe sus şi o aruncă la cinei paşi în urmă.
Totul se petrecu cu repeziciunea lulgerului. Urania sta căzută grămadă, ca o pasăre împuş-40    cată. El se uita la dînsa în tăcere, nedumirit şi trist de a nu pricepe nimic din biata viaţă omenească. Cu
613
un minut mai înainte o văzuse pierind de fericire, iar acum alergînd Ia moarte. Se uita la ea încruntat. I se părea un lucru mititel, delicat, spiritual, din care lipsea sufletul robust al doritorilor de a trăi. Şi cu toate astea, avusese energia de a voi să moară!...
La ideea morţii, se înduioşe. Se apropie iarăşi de dînsa, îi luă miinile să i Ie încălzească, şi, fiindcă i se părea că e rece toată, se dezbrăcă de manta, o întinse jos şi înfăşură într-însa corpul, acum ascultător, al tinerei femei.
Cu încetul, Urania îşi reveni in simţiri. Cu vocea slabă, il rugă s-o ierte. El ridică din umeri:
— Fireşte că te iert; dar să nu mai faci asemenea lucruri.
— Nu mai fac. Nu ţi-e frig?
El dete din mîini că nu se gîndea acum la frig. Ea insistă să ceară iertare:
— Ar trebui să mă ierţi, chiar dacă mă dispreţu-ieşti puţin.
— Nu te dispreţuiesc şi te iert. Doresc insă să ştiu din ce amestec de contraziceri eşti făcută?
— Din slăbiciune şi neştiinţă. E adevărat că iubeşti pe Anna?
El tresări. Atîta îndrăzneală il scandaliza.
— Nu răspund la o asemenea întrebare. Poţi Ră umbli?
Ea dete din cap, umilă:
— Nu pot.
— S-apropie noaptea şi trebuie să plecăm.
— Lasa-mă aici.
Cuvintele acelea erau zise cu atîta putere de adevăr, încît tînărul se înfiora. Şi atunci, fără vorbă, o ridică de jos, o strînse bine in manta, o luă în braţe şi porni cu ea.
Drumul la întoarcere, fu mai greu decît la ducere Cu toată povara ce purta cu sine, tinărul cobora încet dar sigur. O putere uriaşe părea a se fi înfăptuit in el; braţele, piciorul, vederea, căpătaseră siguranţă desâvirşită. Nici un pas greşit, nici o mişcare necumpănită.
Cînd ajunseră jos, Urania apucă din nou drumul prin zăpadă. Mergea tăcută Înaintea lui; din cînd în cînd se întorcea să-1 vadă.
De îndată ce cărarea se lărgi, ea 11 luă de braţ. O 5    dorinţă neînfrînată de a-1 încălzi, de a-1  apăra, de a-i face bine, ti umplea sufletul. Nu-şi Închipuise niciodată că un om poate ascunde în muşchii săi eleganţi atîta putere şi mai cu seamă în firea Ba, oarecum efeminată, atita bărbăţie. Vorbe calde ii veneau pe 10    buze, dar nu îndrăznea a le spune. Acesta era tipul bărbătesc curat, în care trăia nobleţea unei rase superioare, rasă in care mai cu seamă puterea trupească, îndrăzneala şi hotărîrea stăpineau totul. Era şi cam ştrengar... Urania işi aduse aminte de Anna, şi o urnii    bră de tristeţe întunecă lumina ei sufletească. Dar îşi aduse aminte şi de Berta şi de nevasta colonelului, de cîte se ştiau şi nu se ştiau, şi atunci păru a găsi o explicare firească acestui nărav bărbătesc, care, intr-o oarecare măsură, devenea o sarcină publică, o nece-20    sitate şi o bucurie naţională.
li veni să zîmbească. Ridică ochii pe furiş către el, şi-1 simţi mai mult decît îl văzu, îl simţi frumos şi tinăr, vinovat dar generos, gata la orice sacrificiu; şi atunci, fără să ştie ce face, se lipi de braţul lui şi să-"b rută tunica. I se părea că postavul acela nu era la fel cu al celorlalte haine omeneşti. La urma urmei nici nu era la fel. li veni în minte fracul lui bărbatu-său, şi nu numai că nu regretă nimic din ceea ce se întîm-nlase acum în urmă, dar încă sc simţi jenată şi umi-30 litâ de a fi legată, prin cele mai tainice legături ale vieţii, de un om vulgar în toată puterea cuvintului, plebeu, pretenţios şi egoist.
Şi iarăşi ridică ochii către eî:
— Îmi dai voie să-ţi turbur gîndurile cu o intre-35 liare?
El zîmbi:
— De ce solemnitatea asta?
— Fiindcă văd că eşti preocupat.
— Sunt ostenit.
40 Ea îi strînse braţul sub al ei:
— Pot să vorbesc?
10 in
15
20
25
30
35
30
oia
— Te rog.
— Aş vrea să mă inscriu şi eu in societatea doamnelor care vor să te adopteze.
Căpitanul se opri pe loc:
— In care societate?!... Urania îl sili să înainteze.
— Nu te încrunta. Elena Milescu mi-a vorbit...
— Elena Milescu a glumit.
— Mi-a vorbit cu atîta foc, incit credeam că suntem preziua unui război...
— Ne apropiem de oţel.
— Cine este prezidentâ?
— Mama pădurii.
— Eşti crud pentru prinţesa Smaranda.
— Nu zic asta.
— Membre suntem noi toate... fiicile pădurii. Tăcură cu desăvîrşire. Noaptea cădea cu încetul,
într-un amurg de fevruarie molcom. Brazii mişcau bolta ramurilor tinere, ale căror vlrfuri, înfiorate ca de reînviere, se scuturau pe vint. Venind către oraş, amîndoi tinerii se simţeau stîngaci şi nereali, parcă s-ar fi coborît dintr-un vis.
Cum ajunseră la otel, portarul le spuse că îi căutau două doamne. Urania încremeni. Cine puteau să fie acele două doamne?
^ Cît stătu un moment să se gindească, toate prăpăstiile  li trecură  prin minte.
— Cum se numesc acele doamne? întrebă ea.
— Nu ştiu. Erau foarte grăbite. Voiau cu orice preţ să tntîlneascâ pe d-l căpitan... Atunci, fireşte, le-am spus că d-I căpitan a plecat la Buşteni...
Cuvlntul „fireşte" îl făcu să zîtnbeaecă. Apoi urmă:
— Le-am oferit o trăBură, cu care au plecat şi d-lor la Buşteni.
— Dar altă trăsură ai? Întrebă căpitanul.
— Am chiar două.
— Pentru ce două?
— Una pentru gară şi alta pentru Comarnic. Urania, îngrozită de apropierea primejdiei, se uita
la portar lung, căutind parcă sase bucure şi să profite şiretenia  lui. Acesta  li  făcu să Înţeleagă că nu
de
aveau vreme de pierdut. Căpitanul porni spre Comarnic, iar Urania se urcă să-şi ia lucrurile şi porni la gară.
XV
Ieşind de la Porţia, Anna veni acasă. Slugile dor-5    meau. Odăile păreau Încremenite în atmosfera caldă a sobelor, în care lămpile, pe jumătate stinse, răspin-deau o pîclă gălbuie. Singurătatea umplea saloanele şi coridoarele.
Anna îşi scoase blana, ridică lumina de la lampă şi 10     chemă o slugă.
In   odaia ei de îmbrăcăminte, femeia din casă. lucra. Un vraf de albituri se ridica lingă lampa strălucitoare, mirosind a sulfină. Cum văzu pe stăpină-sc, femeia lăsă lucrul, îi scoase şoşonii, îi luă hainele, o 15     deschie, umblînd cu îndemânare.
— Nu-i nimic pentru mine, Mărio?
— Nimic, cuconiţă.
Anna se dezbrăcă încet. Dusă pe ginduri, vedea in oglin dă cum cădeau lucrurile de pe dînsa şi cum ea, 20    Anna, ieşea ca un fruct copt, din bumbacul unei cutii exotice.
— N-a venit nimeni în lipsa mea?
— Nimeni, cuconiţă.
Femeia ştia bine cine era acel „nimeni", şi, dacă 25    ar fi fost in puterile ei, i l-ar fi adus pe aus. Dar nu putea.
— Du-te de te culcă, Mărio. Ţi-ai clntat cîntecul? Femeia zîmbi cu supunere. Cintecul ei era cam ca şi
al stăplnei sale. Se măritase, coptuţă, după un băiat 30     tinăr, pe care-1 luaseră la armată, şi acum, scara, cin di lucra, repeta aceleaşi versuri, cu glas molcom:
„Un orologiu au-u-nă Noaptea jumăta-a-te
La castel In poa-a-artă 35 Oare cine bate?...*'M
617
Şi nu bătea nimeni in poartă, iar ea ofta. Sărută mîna stăpinii sale şi se duse să se culce. Anna se giodea la femeia ei, cum s-ar gîndi un doctor bolnav la bolnavul lui. Se isprăvi de dezbrăcat, se 5    culcă, ridicindu-şi capul sus pe perne, ca să poată ceti; luă o carte, încercă să citească, dar peste tot intilnea cuvintele Porţiei: „nu se poate, nu se poate!". Porţia zisese şi mai mult. Oare cum zisese?... „Doamna care m-a luat sub ocrotirea sa, care m-a îngrijit în vremuri 10    grele, care m-a dat după Alexandru, să fi făcut toate astea ca să-mi ia bărbatul?" I se suia tot singele in obraz. Porţia îndrăznise să-i spună astfel de cuvinte? !... Îndrăznise. Dar ce era mai rău era lucrul în sine, era faptul că-i luase bărbatul, că o înşelase şi o înşela pe 15    fiecare zi şi pe fiecare ceas; că Porţia avea dreptate să-i spună ca „era ruşinos şi nelegiuit" ceea ce făcea ea, Anna.
Şi aşa era. Era ruşinos şi nelegiuit. Anna se ridică pe un cot şi se uită ţintă înaintea 20    ochilor; trebuia neapărat să-şi smulgă din suflet amorul vinovat, care o trudea pe ea şi trudea şi pe alţii. 0 umilise şi o degradase acest amor; o umilea faptul pă-răsirei şi o degrada gelozia.
Se gîndi să plece; şi, în dorinţa ei de a fugi de sine, z5 se văzu strîngîndu-şi lucrurile şi pleclnd. Se ducea la gară, ieşea pe poartă... Dar, la ideea de a se despărţi de locurile unde trăia el, i se strînse inima cu atita putere, încît se înecă. Aruncă învelitoarea de pe piept, răsuflă adînc; apoi se lăsa iar pe perne şi prinse a-şi 30    asculta bătăile inimei. Săraca inimă!,..
îşi plecă ochii eătre pieliţa albă a sinului, sub care zvîcnea eroic singele. Se simţea curată! Singele acela ardea de patimă, dar era generos. Ea ştia că nu făcuse niciodată rău nimănui, că nu înşelase pe nimeni, că ,35    nu se murdărise, nu avusese amanţi, nu minţise. Iubea pe un om. Ea il iubea înainte de al fi iubit Porţia. Dar, apoi, ea, Porţia, îl iubea oare cu adevărat?... îşi aduse aminte de felul cum îi vorbise Porţia: 11 iubea! ' Se sculă din pat, se duse la o măsuţă, deschise un 40    sertar şi se întoarse înapoi cu o cutie plină de scrisori. Erau tot felul de bileţele de la Comăneşteanu, răspun-
616
I
>
i
suri la invitaţii, mulţumiri pentru concerte, glume, dar mai cu seamă scuze că nu putea veni. Adevărat: el niciodată nu venea destul de des şi niciodată nu răspundea la scrisorile ei pasionate. 5 Invîrti din nou biletele lui în mină, se uită lung Ia
literile lor, citi pe unele şi sfîrşi prin a lua creionul de pe masă şi a se pune să-i scrie. în trebuinţa ei absolută
i de a-i vorbi, pretextul era acum nou: îi spunea că vrea
l să-1 uite.
i io „Sunt hotărîtă să fug, să mă duc undeva, prin stepe
sau prin gheţari, de unde să nu mă mai pot întoarce, cînd slăbiciunea mea sufletească m-ar îndemna să mă întorc. Ştiu bine că din două fiinţe care se iubesc, numai una iubeşte cu adevărat, şi primesc să fiu cu această 15     una. Dsr cu o condiţie: să nu mă umilesc şi să nu mă
I degradez".
I Ii aducea aminte de cîte ori avusese ocazie să-1 ierte,
şi-]   iertase; cum sperase că, o dată însurat, se va linişti; cum avea pe conştiinţă pe Porţia; cum desco-20    perise pe Berta şi o tolerase. Din toate, amorul ei pro-j priu ieşise rănit. Iar acum, ultima lui nebunie cu Ura-
nia era dovada hotărîtoare, nu numai a unei absenţe ' complete a simţului moral, dar încă a unei lipse de
cavalerism elementar, ce se găseşte le toate clasele de 25      oameni, la boieri, la ţărani, la turci şi lakafri.
Lipsă de cavalerism elementar i se păru cam tare. Cu toate astea era adevărat! Lăsă creionul din mină şi se plecă pe pernă închizind ochii.
Fireşte că era adevărat! Ce scuză pot avea oamenii 30     care înşală în amor? Nu numai că n-au nici o scuză, dar încă sunt mai vinovaţi decît cei ce Înşeală in afaceri, fiindcă la cei dinţii răul nu are Îndreptare. Pentru ceilalţi, plaie d'argent n'esf pas mortelle.
I se păru ciudată zicătoarea plaie d'argent, „rană 35    de hani"... Mintea i se fixă pe cuvîntul rană. Lumea întreagă este o rană enormă. O rană... Simţi că adoarme.
Cînd deschise ochii, Urania îi sta înainte, ca aievea. Un simţimînt de nelinişte cuprinse pe Anna, faţă de un
alt simţimînt tot al ei, despre Urania, că era plăcută, elegantă şi sinceră. Cum să lupţi cu propriile tale convingeri?
ţn liniştea nopţii, firea ei semeaţă era biruită de 5    judecata nepărtinitoare ce i-o impunea fondul nobil al inimei. Urania era nevinovată, ca şi dinsa; poate că suferea şi ea.
Amorul ei era o povară prea mare pentru un suflet curat. De ani Întregi, trăia neliniştită, micşorată, turbure.
10 Nu se putea merge mai departe. Adormi din nou. De Îndată însă ce adormi, o luară visurile. îi visă pe amîndoi, pe Comaneşteanu şi pe Urania, fugiţi în lume, rătăcind pe malul mării. Vedea apa cum le sărută urmele pe nisip, iar ea se visa pe sine nenorocită 15 că nu putuse să guste niciodată dintr-un asemenea fel poetic de a trăi. Sau îi regăsea la Crivina, lipiţi umăr la umăr, în fuga săniei. Sau la Sinaia. La Sinaia îi vedea, parcă ar fi fost lîngă dînşii. îl vedea pe Comaneşteanu intrînd semeţ la Urania, apoi lăsînd deodată
20 orice forme la o parte şi ridieind In braţe corpul delicat al tinerei femei. Atunci, ea, Anna, se visa că ţipă. Şi ţipa. In adevăr, dar cum se ţipă In vis, strinsă de gît, pătrunsă de fiori.
Se deştepta tremurînd.
25 împrejurul ei, noaptea adlncă. în gerul de afară se
auzea scîrţlind pasul vreunui trecător întlrziat. Un gol imens, ca prin văzduhul fără de ţărmuri, i se aşeza In suflet, şi atunci nu mai înţelegea nimic: de ce trăia? unde era amorul? ce simţea ea?
.30 li era frică...
Se învelea pină peste ochi, Încerca să se gindească la altceva, pînă ce-o fura somnul din nou. Atunci iar începeau visurile, iar revedea pe Comaneşteanu cu Urania, iar se deştepta tremurînd.
35 In fine, cu prima lumină a dimineţii adormi de-a
binele; in depărtarea voinţii sale ostenite se aşeza ho-tărirea că trebuie să uite pe Comaneşteanu. Cu ultima licărire a înţelegerii gusta din plăcerea de a adormi, de a dormi adine, de a uita şi a nu mai suferi.
«20
Cind se deşteptă, a doua zi, o hotărlre nouă se statornicise in gîndul ei: plecarea la Sinaia- Trebuia
. să plece la Sinaia cu orice preţ. Ura pe Comaneşteanu.
detesta pe Urania. Somnul binefăcător ii dăduse vio-
; 5     lenta dorinţelor reale. Vrea să-i întîlnească pe amîndoi.
I Vrea numai atit: să-i Întîlnească...
I Înainte de a pleca la gară, o idee ciudată ii Încolţi
'i in minte, care i se păru cu totul strălucită: de a lua
i pe Berta cu sine. în unghiurile ascunse ale sufletului,.
10 bunul-simţ protesta împotriva călătoriei Ia Sinaia. De' aceea, trebuinţa unui tovarăş. Berta o garanta tn contra dojenelor lui bărbatu-său; apoi Berta era prinsă
I şi ea, zicea Elena.
I La ideea că Berta era prinsă şi ea, Annarămtnea
i 15    locului, cu nesiguranţă tn suflet şi ură Împotriva Ber-
tei. Ură, dezgust şi nesiguranţă! La atîta ajunsese.
Cu toate astea, o putere mai presus de puterile sale,, o mina la Sinaia. Şi la Sinaia nu se putea duce singură, I nu Îndrăznea, nu ştia cum să umble, ce să facă.
| 20        La primele cuvinte ale Annei, Berta Înţelese tot.
| Se hotărî numaidecit să plece, făgăduindu-şi să ajute-
pe toată lumea a ieşi din încurcătură.
Drumul fu o pedeapsă pentru amindouă- Anna se deştepta din cind in cînd din nebunia ei, şi atunci se 25    întreba ce caută lingă ea, in public, amanta bărbatului său; Berta, care spera să liniştească lucrurile, se sim-i, ţea luată de apă, gîndindu-se necontenit la Urania.
Trenul ajunse în gara Sinaia cam sub seară. Anna se' dete jos din vagon, dirză, dar atît de mişcată, încît 30    de-abia respira. Berta venea după dinsa.
Se urcară amindouă într-o trăsură, cu vălurile groase-trase peste obraz şi porniră către otel. Cu cît Înaintau, cu atît Anna Îşi pierdea cumpătul; Berta o simţea„ o Înţelegea, şi se substituia, cu voinţa ei, voinţei ce-' 35 leilalte. Anna tremura. S-ar fi (ntors înapoi, dacăi nu i-ar fi fost frică de a părea ridiculă Bertei. Cu atît mai mult s-ar fi întors înapoi, cu cît (şi da seama că, acum, Berta lucra oarecum pe socoteala ei personală» i era geloasă pentru sine...
10
15
20
25
30
35
40
622
— Aş dori, dacă se poate, să nu mergem de-a dreptul la otel.
Berta clipi din ochi. înţelese că era surprinsă în propria ei pornire, şi îi fu milă de Anna.
— Să mergem la otel, liniştite. Vă încredinţez că nu vă recunoaşte nimeni...
Anna nu mai zise nimic. Ajunseră la otel. Berta umbla cu îndemînare, alese două camere, dete un nume închipuit: „domnişoarele Keller", apoi se cobori, ceti lista călătorilor, care se reducea la cîţiva lunateci de iarnă, printre cari numele Un Comaneşteanu; întrebă foarte firesc despre el şi despre doamna ce-I însoţea, şi, află că plecaseră amîndoi la Buşteni.
Va să zică ştia tot.
La un moment dat, gîndul ei bun era să încurce iţele, căci, spre a nu întîlni pe Comaneşteanu cu Urania, voia să schimbe adresa dată de portar şi să meargă tocmai pe urmele lor. Ispita însă fu mai puternică decît gîndul bun. Astfel se suiră amindouă într-o trăsură şi porniră către Buşteni.
Pe pîrtia albă, ochiul lor cerceta drumul de departe. La fiecare sanie, Anna tresărea, şi numai după ce se încredinţa că nu erau ei, răsufla. O trăsură ce venea dinspre Buşteni, cu coşul ridicat, o făcu să tremure cîteva mari minute, iar cind ajunseră în dreptul ei, să închidă ochii:
— Ei erau? intrebă ea, galbenă ca ceara.
Berta, care nici ea nu trăia mai bine, dete din cap că nu erau ei.
în fine, ajunseră la Buşteni. Lume puţină, oameni ce munceau ; nimeni care să semene cu cei doi călători.
Trebuiau să se întoarcă.
Preocupate amindouă, tăceau, neştiind ce să creadă. De unde pînă aci, Anna dorea să nu-i întîlnească, — acum, cind ştia că nu-i mai poate întîlni, voia să alerge după ei.
Stau in mijlocul drumului:
— Dar dacă vor fi mers pină la Predeal, ca să li se piardă urma !...
— Se poate, răspunse Berta.
— Sau poate chiar pînă la Braşov.
10
15
20
25
30
35
40
— Nu cred. D-l căpitan era în uniformă...2*
— Ce e de făcut?
— Să ne întoarcem. Trebuiau să se întoarcă!...
Tăcute, singure, aproape urîndu-se, umblau pe valea Prahovei in lumina îndoielnică a serii, mirate de întinderea nesfirşită a drumului, care, cu puţin înainte, le păruse atît de scurt. Roatele scrişneau pe zăpada bătătorită, înfiorînd nervii cei mai sănătoşi. Caii erau osteniţi. Birjarul se oprea la fiecare cinci minute.
Cînd ajunseră la otel, exasperarea lor era la culme.
T re cînd pe lingă loja portarului, Anna luă numărul camerii lui Comaneşteanu, şi se duse drept la el. Berta se ţinea după ea.
Prin coridorul întunecos, se vedea pe geamul de sus al uşei, pîlpîind o lumină uşoară. Anna bătu la uşă. Era galbenă ca făclia de ceara. Inima ei zvîcnea ca în pieptul unei turturele prinse.
Aşteptă cîteva secunde.Dacă s-ar fi deschis uşaatunci, ea simţea că s-ar fi prăbuşit ca o zidire fără temelii. Dar uşa nu se deschise. Aşteptă încă puţin. Apoi iar bătu.
Auzea înăuntru — sau i se părea că aude — zgomot surd, şoapte. Işi lipi urechea de lemn: desigur. Făcu un semn mut Bertei să asculte şi ea. Berta răspunse din cap că auzea zgomot.
Atunci se statornici în mintea Annei ideea că erau acolo amîndoi, Comaneşteanu şi Urania, şi fără a mai ţine socoteală de nimic, bătu violent în uşe. I se părea că aude şoapte şi rise te. Se retrase cu un pas, ca să vadă dacă odaia era In adevăr luminată. Incredinţindu-se că era luminată, reveni şi bătu cu pumnul. Bătu şi zgudui uşa atît de tare, încît chemă luarea-aminte a oamenilor din otel. Veni o chelnăriţă, mirată, cu un aer batjocoritor:
— Ce poftiţi, cuconiţă? De ce scuturaţi uşa aşa?!... Anna era cu sufletul la gură:
— Să deschidăl
— Cine să deschidă?
Zicind astfel, femeia luă o cheie de la briu, descuie si trinti uşa de perete:
— Poftiţi.
623
10
15
20
25
30
35
Înăuntru nu era nimeni. Soba ardea duduind, iar pe portiţa de jos lumina un colţ al camerei. Berta, rămasă la o parte, zîmbea încremenită.
xvi
Pe o dimineaţă limpede de fevruarie, Anna, singură In odaia ei, se uita din pat la munţii din faţă, acoperiţi de zăpadă, cum se luminau de fîşii de aur, pe cînd alţii, in fund, ieşeau din umbra violetă a depărtării. Era singură, tristă şi bolnavă. Dar, de cîteva minute, de cind plecase Berta, parcă se liberase de o greutate. Se ridicase pe un eot să audă cum pornea trenul din Sinaia către Bucureşti. Plecase!...
De la scena de pe coridor, cind chelnăriţa îşi bătuse joc de sufletul ei, iar Berta găsise mijloc să zîmbească, Anna nu mai putea s-o mai vadă. Ca să se scape de dinsa, o trimisese cu un bilet către Elena.
în mizeria ei, cea dinţii fiinţă la care se gîndi, fu soră-sa. Tanti era delicata, blinda, iertătoarea Tanti. Ceru hîrtie şi se puse să-i telegrafieze. După ce expe-die telegrama, îi veni în minte să-şi facă testamentul, pentru Tanti. Ce copilărie! Parcă Tanti nu era moştenitoarea ei firească! Da. însă Tanti avea nişte idei extravagante, vrea să-şi lase averea pentru 'scopuri războinice, [...]  iar, în fond, Comăneşteanu.
De cîteva ceasuri nu se mai gîndise la el, preocupată de a se desface de Berta. Acum Ii răsărea in minte, deodată, infam şi măreţ cum era. O trebuinţă absolută de a-1 vedea, prinse fiinţă în sufletul ei, o trebuinţă de-al vedea şi de-ai spune liniştit că „s-a sfîrşit", că putea să se întoarcă acasă la soţie, fără ca ea, Anna, să mai roşească. îşi aminti de Porţia şi de scena de la ea. Tot singele i se sui în obraz. "Vorbele Porţiei o răniseră adînc şi o răneau şi acum. Era aproape o fericire ceea ce se întîmplase acum la Sinaia: umilinţa ei definitivă. Se sfîrşise tot. Se sfîrşiae sau trebuia să se sflrşească.
Dar Urania?
La urma urmei, ce dovadă avea că Urania fusese la Sinaia? Nici una. Nu-1 mai bănuise şi altă dată de-
10
20
25
30
35
40
geaba, cînd cu femeia colonelului? Intr-o clipă de îm-bunare, îşi zise că adevărata cauză a nefericirei sale era ea însăşi; că el era un om ca toţi oamenii.
Zîmbi. Se judeca singură şi se găsea fără caracter. Dacă ar îi venit atunci el, şi i-ar Ei cerut iertare, măr-turîsindu-i adevărul, ea l-ar fi iertat. Atîta era de slabă!...
Anna   ridică fruntea.
Nu ! Nu mai era slabă! Nu trebuia să mai fie slabă!
Cind işi aducea aminte de camera goală In care duduia focul din sobă; de vorbele femeii de serviciu „ce scuturi uşa aşa?"; de zîmbetul Bertei; de popasul din Buşteni — se simţea acoperită de ridicul, acoperită, copleşită, îngropată în ironia şuierătoare a soartei şi a oamenilor.
O durea capul şi cădea pe pernă. Dar se scula, indignată.
Nu mai era slabă !
Suna şi cerea jurnalele toate, româneşti, străine, de mode, de sport. Apoi işi comanda masa.
Orce s-ar fi intîmplat cu ea, vrea să iasă din robia în care trăia. Şi nici nu era nevoie de atîta zbucium. Trebuia să se hotărască, şi nimic mai mult.
îşi aruncă ochii pe zidurile odăii. Erau cenuşii. Nişte biete întorsături de linii, ce s-ar fi chemat probabil liberty, dar cărora le era frig, făceau un chenar sărăcăcios pe la colţurile bagdadiei.
Băgă de seamă că geamurile nu se lipeau. Sări din pat şi strînse bine ivorul. El... dacă ar fi putut ea să mai înceapă încă o dată a trăi, ce bine ar fi ştiut să trăiască !... Mai intii de toate nu ar mai fi iubit. Sau, în toate cazurile, ar fi iubit pe un om care să nu fie iubit de toate femeile, li veni să surîdă de eazuistica asta: „In toate cazurile". Nu. Era mai sigur să nu iubească de loc.
Pe la 12 primi răspuns la telegrama sa urgentă. Elena venea cu cel dinţii tren.
Ştirea asta o nelinişti. Elena era sora ei, singura ei rudă de sînge; era Tanti; curata şi suava Tanti, pe umărul căreia plingea, cînd nu mai putea să lupte; care o mînglia sau o dojenea, — dar care mai cu seamă o
«24
4*
C25
ierta. Insă viaţa surorei ei, netedă ca o apă, era o protestare veşnică împotriva vieţii ei turburate.
Către seară sosi trenul de Ia Bucureşti. Anna il pîndea de sus, nerăbdătoare de a vedea pe soră-sa cit 5    mai curînd.
în fine, se auzi bătînd la uşe; şi Elena intră. Era palidă, nedomirită şi nerăbdătoare, neştiind nimic de plecarea Annei. Se aruncă de gîtul soră-si, o mîn-giie, ii strînse minile într-ale sale întrebind-o necon-10 tenit:
— Ce este? Ce s-a întîmplat?
Anna plîngea, încet, prelung, cu deznădejdea oamenilor pierduţi fără speranţă.
— Ce s-a întîmplat, dragă? întreba Elena. 15         — N-ai văzut pe Berta?
Elena se opri, serioasă, şi se uită la Anna.
— Care Berta?
Anna, ca atinsă de sfircul biciului, ridică ochii.
— M-am rătăcit dc tot, nu-i aşa?
20 — Nu zic că te-ai rătăcit, ci numai intreb.
— Berta, amica mea Berta... soţia nelegitimă a soţului meu.
— A!... Amanta lui Iorgu.
— Dai Amanta lui Iorgu. 25         Elena începu să priceapă.
— Şi doamna asta trebuia să vină la mine?
— Doamna asta trebuia să vină la inălţimea-voas-tră, da.
— Ca să-mi spună?
30 — Că ai o soră pierdută.
— Ştiam.
Anna, biruită, se lăsă pe perne şi închise ochii. Elena se uita la dînsa, ţintă, aşteptînd. După o clipă Anna întinse minile.
35 — Eleno, nu mai am pe nimeni decît pe tine. Fie-ţi
milă.
Elena îşi aruncă manşonul şi pălăria şi veni lîngă sorâ-sa, îi luă mînile şi i le sărută:
— Spune, dragă, spune. * 40         Anna dete din cap:
— Tu nu-nţelegi.
— Totuşi spune; poate să înţeleg.
— Mă înşală.
— Ştiu.
— Acum de curînd, nou de tot, aici. 5          — Ştiu.
— Cum ştii? Va să zică e sigur.
— Ştiu că ai bănuiala asta! Anna se uită la soră-sa.
— Ah, Eleno, te joci cu mine. Cum se vede că n-ai 10     iubit niciodată!
Elena se înroşi:
— Cel puţin o dată, zise ea, încercînd să glumească.
— Pe Milescu. E cam de mult.
— Şi de unde ştii că n-am mai iubit de-atunci?... 15         Anna dete din cap:
— Dacă ai fi iubit, m-ai Înţelege. Nu se poate să iubeşti, fără să fii geloasă.
— Şi de unde ştii că n-am iubit şi n-am fost geloasă?
— Fiindcă nu se poate să Iii geloasă in gind.
20 — Trebuie numaidecit să faci scandal prin oteluri?
Anna se încruntă:
— De unde ştii că am făcut scandal?
— îmi închipuiesc.
— De unde-ţi inchipuieşti?
25 Elena înălţă din umeri. Anna urmă.
— N-am făcut nici un scandal, ci numai am suferit. Am suferit toate chinurile geloziei, toată mizeria ini-mei sfărîmate, toată umilinţa femeii părăsite. Şi nu mai pot. Nu mai pot. Vreau să uit, vreau să fug.
30 Apoi cu glas stins, Anna urmă:
— Dacă tu ai fi iubit, m-ai înţelege, m-ai ierta şi m-ai ajuta.
Elena se uita la dinsa, ca în vis, roşie la chip, cu mînile tremurînd. Apoi,  încet, plecîndu-se   pe ge-35     nuchii Annei:
— Linişteste-te. Eu am iubit si iubesc şi acum.
— Tu!!
— Da, eu.
— Nu se poate!
4g _ Se poate atît de mult, încît, dacă n-as fi curată
la suflet, aş fi in drept să te urăsc.
626
40*
627
i
— Iubeşti pe Alexandru?!
— Da.
Elena căzu cu capul pe braţele Annei. Anna, încruntată, sălbatecă, se ridică pe perne: 5 — Nu se poate! Nu e omeneşte cu putinţă!... Şi de
cînd asta?...
Elena nu mai răspunse.
— El ştie ceva?
Elena se cutremură cu tot trupul, parcă ar fi răs-10    puns cu un nu formidabil.
Atunci Anna, uitindu-se la soră-sa, căzută pe braţele ei, la bietul ei păr, Împrăştiat în bucle timide, pe învelitoarea neagră, la corpul delicat, in care inima bătea să rupă pieptul, — îi Înconjură capul cu braţele 15 şi o sărută îndelung. înţelese că pot fi taine şi dureri mai mari decît ale sale, cu atît mai mari, cu cit sunt mai ascunse.
Dar Anna nu pricepu niciodată că poate fi o plăcere, pentru unele suflete rari, de a nu mai ascunde 20    taina vieţii lor, pentru a Înlesni pe a altora.
Pe poarta deschisă, conu Ghiţă Dedulescu intră ca la el acasă, cu minile la spate, fluierind încet şi uitîndu-se în dreapta şi în stînga, la butucii plini de struguri. Pe aleea împietruită, copacii plini de fructe 5 se urcau la deal, acoperind drumul, ca o boltă, cu ramurile lor încărcate de mere şi de pere. Conu Ghiţă Dedule&cu sc oprea în capul linieloT, se uita la viţa răstienită, la pămînLul zdrumieat, pe care nu se zărea nici o buruiană, la sîrma întinsă deopotrivă, cu cheile
Iii la rind şî tumumgii traşi la sfoară. Ei da din cap, ca un om cuminte ce era, şi mergea la deal, uimit de regula, de Îngrijirea şi de florile ce creşteau pe marginea haturilor. Plantaţia se urma pe coasta răsturnată în soare, pînă sus, în preajma pădurei. Nu mai era o vie,
15    ci o moşie plantată cu viţă americană.
Pentru conu Ghiţă Dedulescu, care nu numai nu se lăcomise să cumpere viile filoxerate ale vecinilor, dar nu-şi replantase nici partea de pămînt rămasă de la părinţi, ideea fratelui său, Lascar Dedulcscu, de a
20 pune o avere întreagă în vie americană, era nebunie curată1. El băgă de seamă cîteva rînduri de butuci, cu frunza tămîioasă, dar cu strugurii roşi. Se opri să guste. Atunci, ca din pămînt, ieşi un turc, cu puşca in spate şi hamgerul la brîu.
25 — Puftiţi, buiarule:  asta  busuioaca roşcovana.
Scrie la tablă.
Conu Ghiţă Dedulescu ceti pe o tinichea văpsită:
B31
„muscat de Frontignan". Gustă din strugure şi-1 găsi minunat. Dete iar din cap, ca un om cuminte, la ne-buniele femeilor.
— Bun, turcule, dar scump.
5 — Scump, buiarule, a ma face.
Conu Ghiţă se uită la turc. Era tinăr şi părea de treabă. Iţi aduse aminte că-1 cunoscuse şi că-1 chema Mustafâ.
— Iar ai venit în serviciu la frate-meu? 10         — Ai venit.
— De la Turtucaia?
— Turtucaia.
— Ce-ţi face cadina?
— MulBiumeste. Si cocona boiarului? 15         — l,a Bucureşti, Mustafâ.
Acest fel prietenesc de a Be întreba unul pe altul de cadînele lor, făcu pe Ghiţă Dedulescu săsurîdă. A lui era rămasă la Bucureşti, şi, la drept vorbind, nimeni nu se plingea2. Mergînd înainte, cu turcul după •20 el, eonu Ghiţă dete de altă tăblie văpsită: „cabernet sauvignon"; mai la deal, alta: „chasselas rose"; mai sus, alta: „merîot"; in fine, altele: „semillon, clai-rete, foile blanche". Toate pe franţuzeşte.
— Oaie ce scrie aici, Mustafâ?
25 Turcul se uită înapoi, la fiecare tarla, şi încercă
să explice:
— Asta, boiarule, cărblnet; asta, ciauş-aţă; asta mierloi;  asta sisa  cttpri;  asta crăcănată, boiarule.
— Crăcăna, Mustaiâ? 30         — Crăcăna, boiarule.
Conu Ghiţă rîdea şi gusta din struguri cu poftă, uitînd că erau străini şi mai cu seamă „franţuji". Dete peste o tăblie cu nume nemţesc: „Rhein Riesling"; apoi altele cu nume româneşti, necunoscute prin pod-35    goria lor: „gordan, crîmpoşie".
„Fleacuri", gîndi el, şi merse mai departe. Aleea se urca în linie dreaptă, pină la un cot, de unde se ivea casa boierească, aşezată pe culmea dealului, în răscrucea vederilor, înainte de-a coti la stînga, 40    conu  Ghiţă Dedulescu  auzi pasul unui  cal  şi se
10
15
20
25
30
35
40
pomeni cu un cîine în spate, care era să-1 dea jos. Turcul strigă la cîine: -Torni! GeanabetM
Dar cîinele se juca. Era un brac irlandez enorm, cu pete negre-violete, cu un piept voinic, cu nările tremurind în vint. El se uita la conu Ghiţă, parcă aşteptind o vorbă prietenească, pentru a-î sări din nou în spate. Tot atunci ieşi de după cotul aleii, calul care suna din copite, umbllnd la pas şi legănlndu-şi cavalerul pe şoldurile lui puternice. Era o frumuseţe. Ne-gru-rotat, cu pete luminoase in păr, cu ochiul viu şi nările aprinse, îşi purta stăplnul cu un fel de mîndrie voinicească, parcă s-ar fi coborît amîndoi de la curţile domneşti ale lui Paloş-vodă. Cavalerul, un tînâr modern, cu pantaloni englezeşti strînşi de genunchi, cu fişca sub braţ, era atît de bine aşezat In şea, încît făceau un tot unic, ca un singur ins pornit să cucerească fericirea de veci.
Conu Ghiţă işi recunoscu nepotul şi deodată i se umplură ochii de lacrămi. Băiatul, dc îndată ce văzu pe unchiu-său, sări jos şi veni la el:
— Bonjour, oncle.
— Bravo, Alecule!... Eşti de două zile la Fara-oane şi nu te-am văzut încă!...
— Tocmai la dumneta veneam.
— Vorbe !...
— Uite caietul...
— Bravo.
Cuvintele se Înecau în sărutări şi imbrăţişeri. Bătrinul se da la o parte şi se uita la băiat, de sus şi pînă jos:
— Te-ai făcut mai frumos!...
— Merci pour le „mai". tm^/v-w
— Nasul cam strîmb... Cv*"*-Bâiatul se uită, rîzînd, la unchiu-său, fiindcă se
zicea câ-i semăna in toate, dar mai cu seamă la nas.
— A cui e vina?
Bătrinul rîdea cu poftă, şi se pleca spre băiat să-I sărute, turburat de plăcere şi de emoţia artistică a lucrurilor frumoase ce sunt ale noastre. Calul, ţinut
632
633
de turc, se fărîma pe loc, muscîndu-si zăbalele şi che-mind dintr-un picior, ca-n poveste.
— încalecă, Alecule.
— Mergem pe jos, unchiule. 5        — Nu se poate.
— Ba se poate foarte bine. Trimit calul la grajd cu Mustafâ şi noi mergem pe jos.
— încalecă, îţi spun... Du-te de-ţi fă primblarea şi apoi vino.
10 Băiatul nu mai zise nimic. Apucă friul, puse pi-
ciorul in scară şi încăleca, cu o atit de elegantă inde-minare, încît unchiul rămase încremenit de frumuseţea mişcării. Se luă după el, pe jos, rnîngîind gîtul calului şi vorbind:
15 — Ai intrat la minister?
— Da.
— Unde-i frate-tău?
— In Dobrogea. Se pregăteşte de scoală militară. -Da?!
2u — Trebuie să-şi facă serviciul militar... Sans comp-
ter, mo» oncle, qu'il faut battre Ies boches...
Rostind aceste cuvinte, tînărul dete pinteni calului, care sări ca o panteră. Bătrînul, jumătate supărat, jumătate rîzînd, il chemă înapoi:
25 —Sunteţi nişte nebuni!...
— La Alha-lulia, unchiule! Conu Ghiţă dete din cap:
— Te-ai molipsit de la nevastă-mea.
Apoi, rupînd din cărare două crisanteme, se apro-30    pie de capul calului şi i le înfipse la ureche,   sub catarame.
— Mergi sănătos... la Alba-lulia. Dir nu intirzia. Şi cum tînărul se pregătea să plece, unchiul îl mai
chemă o dată:
3 5 —Alecule, toate sunt în regulă. Am dres clapele
şi am ridicat pedala.
— Singur?
— De ce nu?
— Foarte frumos. Viu numaidecît. 40         — Vino. Lasă-mi caietul de note.
634
II
Fraţii Deduleşti, Ghiţă, Take şi Lascăr, învăţaseră carte în străinătate. Cei doi dinţii fuseseră trimişi de tatăl lor, Iordake Dedulescu, in Germania; cel din urmă mersese singur in Franţa, după moartea 5     tatălui său8.
Conu Ghiţă învăţase dreptul şi ajungese la cele mai înalte trepte judecătoreşti; iar acum. retras de la Curtea de Casaţie, trăia la ţară, în insăşi casa în care se născuse, el, şi tatăl său, şi tatăl latălui său, toţi 10     boierii Deduleşti de dreaptă pomenire.
Conu Take, fratele de-al doilea, învăţase medicina. Dar să vede că n-o învăţase toată, or că nu bătea cu doftoriele, — fapt este că se ţinea de vinat şi numai de vinat. Aşezat la altă curte boierească, pregătită 15 de tată-său, în preajma aşezămîntului de baştină, ducea o viaţă de burlac, neînsurat, nedăscălit, liber ca ciuta din munţi.
Conu Lascăr, cel de-al treilea Dedulcse, învăţase tot dreptul, dar la Paris, — prin urmare puţine Partid decte şi multă procedură, care, unită cu ceva politică, îl dusese în Parlament. Se însurase bine, cu avere mare, şi avusese doi copii, pe tînărul ce-I întîlnim călare la începutul povestirei şi pe fratele lui, ce sta să intre în şcoala militară. Şi acest de-al treilea Bedu- F) 25 lese trăia tot în preajma aşezămîntului de baştină din Faraoane, unde îşi zidise curţile lui şi-şi plantase o moşie întreagă cu viţă americană, după povaţa francezilor.
Conu Ghiţă şi conu Take nu replantaseră nimic, 30     mai intii fiindcă nu aveau nevoie, apoi ca să nu să zică că s-au luat după fratele mai mic şi după maimu-ţăriele lui franţuzeşti.
Aceşti trei vlăstari ai unui neam mare nu se înţelegeau intre ei. Conu Ghiţă ridea de conu Take, de 35 caii, de cîinii şi de prepeliţele Iui; conu Take ridea de conu Ghiţă, de cucoana, de Casaţia şi de justiţia lui: amîndoi rîdeau de conu Lascăr, de politica lui, dar mai cu seamă de via americană plantată de franţuji, păzită de turci şi euleasă de jidani.
635
Singurul punct asupra căruia se înţelegeau pe tăcutele, era dragostea de cei doi băieţi, fiii lui conu Lascăr şi nepoţii lui conu Ghiţă şi conu Take. Pentru aceştia, fiecare, pe faţă sau pe ascuns, se întrecea să-i 5 alinte, să-i atragă la sine, conu Ghiţă cu muzica, cu astronomia şi cu Pandectele, conu Take cu vînătoarea şi cu caii. S-ar fi zis că natura omenească era cu hotâ-rîre păcătoasă, deoarece conu Take avea mai multă tre-ceredecîtconu Ghiţă.Cu vremea insă, băiatul cel mare
10 începu să priceapă firea unchiului muzicant. Se apropia de el pe fiecare zi mai mult, atras de marea căldură sufletească a bătrînului, de îndemînarea lui Ia toate încercările de artă, de naivitatea cu care credea că Pandectele sunt izvorul întregei înţelepciuni ome-
15     neşti, iar astronomia muza singurătăţii.
Pe casele bătrîneşti de Ia Faraoane, cu zidurile de mănăstire, conu Ghiţă ridicase o turlă cu patru raiduri, de se vedea din malul Rimnei pînă-n malul Şiretului, iar din cimpie, tocmai de la Hanul lui Conaki4.
20 Cînd privea din balconul de sus, podgoria toată,
Odobeştii şi Panciul la stingă, pe malurile Milcovului, ale Şuşiţei şi ale Putnei; cînd vedea, în faţă, oraşul Focşani, gările de pe calea ferată, podurile de pe ape, munţii de peste Dunăre; cînd se întorcea spe apus şi
25 coprindea cu ochii codrul, pină la Malul Caprei, plin de văi întunecoase, de corhane rupte, de taină şi de turturele conu Ghiţă ştia cu siguranţă că acesta era locul cel mai frumos de pe pămînt5, iar omul fără nevastă un împărat.
30 Cum se topea zăpada şi începeau piersicii să în-
florească, conu Ghiţă îşi lăsa cucoana la Bucureşti şi venea la Faraoane. Mai întotdeauna venea cu el o fată a neveste-si din prima căsătorie', care trecea drept lu-natecă. Ea, săraca, era numai ostenită de suceala
35 mă-si, de goana ei după mode şi de minciunile lumei. Cum venea la ţară, se ducea la schit, unde maicile o chemau Evlampia, deşi ea se numea Eliza.
Rămas singur, eonu Ghiţă deschidea ferestrele, să iasă mirosul de femeie, care mâzgăleşte văzduhul.
40 Apoi prindea să citească sau să cînte, or se uita în lungul vremei călătoare.
636
Turla avea trei odăi, una peste alta: jos era biblioteca, la mijloc muzica, iar sus, odaia de culcare, cu un balcon în răsărit şi miazăzi, sub arcuri şi stîlpi, ca la Cozia. Toată vara, boierul dormea aci, răsfăţat In 5 boarea pădurilor. De cu primăvară, îl adormeau pri-vighitorile şi-1 deştepta cucul, iar prin iunie, cînd înflorea via, aproape nu mai închidea ochii. Atunci se urca în pod unde-şi avea astronomia şi se cufunda în lumea stelelor. Cîteva cunoştinţe căpătate din cărţi po-
10 porane îl ajutau să găsească partaluri de cer cunoscute, constelaţiuni prietene, pe Jupiter strălucitul'. Cind se lumina de ziuă, se cobora, ostenit, pe treptele de piatră şi, înainte de a se culca din nou, se uita, încremenit, la redeşteptarea măreaţă a naturei. Cum se
15 poate să imbâtrînească, el, omul, care citeşte în stele şi are suflet pentru tot restul universului?! Citeodată, Venere, in chip de luceafăr al dimineţei, sclipea din focul făpturei sale neprihănite, inotînd prin nemărginire către Soare.
20 Către Soare!
Şi fiindcă în fiecare om arde propria lui năzuinţă către lumina unui ideal, bătrinul îşi legase cugetul său curat de adolescentul ce părea că întruchipează arta şi tinereţea, tinereţea In sine şi tinereţea In nea-
25 mul lui, al Iui, de boier Dedulesc, cu nasul cam strlmb, dar cu sufletul drept.
Cînd, dar, se auzi tropotul calului în curte, conu Ghiţă se repezi pe scări, dar, pină sâ se foiască el, pintenii sunau pe treptele de piatră, iar glasul tînărului
30 ridea, răspunztnd la mîngîierea bătrînului fecior polonez, care, cu mina Ia gură, rostea încet: „nu s-a mai puminit aşa ceva". Conu Ghiţă strigă la el:
— Heinrich, dă drumul băiatului... şi trimite sus-dulceaţă.
35 „Trimite" InBemna să nu se urce el, care, din dragoste de băutură, suferea de şale.
Bătrinul şi nepotul intrară într-o cameră boltită,, cu pereţii albi, aproape fără mobile, în care domnea un piano, în mijlocul a tot lelul de instrumente cu
40    coarde, violoncele, vioare, viole, mandoline de toate
63 r
10
-1&
20
30
35
40
mărimile, o balalaică, o ţitera, si teancuri de note pe stranele de lemn dintre ferestre*.
Conu Ghiţă puse minile amindouă pe umerii băiatului, se uită la el cu nespusă dragoste şi zise:
— Ei, bre omule !?...
— Pînă acuma, pace, unchiule.
— Iar bine. Credeam că aţi înnebunit cu toţii.
— Încă nu. Dar sper că în curînd o să luăm cîmpii.
Unchiul da trist din cap. Tînărul se uita cu plăcere la instrumentele ce umpleau casa şi glumi mai departe:
— Mergem drept la Budapesta* I
— Mergeţi la Golia. Tînărul se uită la el zîmbind:
— Ce oraş din Transilvania e acesta? Unchiul rîdea cu poftă:
— Turnul nebunilor de la Iaşi10.
— Numai la Iaşi sunt asemenea clădiri? Bătrinul se făcu că se repede la el. Tînărul îl primi
în braţe, rîzînd:
— Ţi-am comandat luneta la Paris: 108 milimetri, aceea cu care se servea Napoleon in 1804.
— Chiar aceea?
— Ga focar.
— Ce lungime?
— Un metru şi 60. Picior de fontă, greu. Va trt-bui să mai zideşti ceva, ca s-o aşezi bine. Umbli cu dînsa prin cer, ca prin Odobeşti. Ce-i cu mandolina asta in trei colţuri, unchiule?
— O balalaică.
— Aceea despre care vorbeşte Tolstoi?
— Aceea.
— Cînţi dintr-insa?
— Zdrăngănesc.
— Ia cîntă din ţiterâ, te rog.
— Nu mai cint.
— Te rog.
— Nu mai vor degetele.
— închipuieşte-ţi c-ai fi la Miinchen, cu Hilda. Bătrinul făcea un haz nespus, fiindcă povestea cu
Hilda era o comicărie sentimentală, pentru care pă-
10
1
20
25
30
35
40
răsise Pandectele, iar conu Iordake Dedulescu era cit pe-aici să pornească de la Faraoane în Bavaria.
— Era   blondă, unchiule?
Bătrinul deschiscsecutiaţiterei şi umbla cu minerul pe cheile coardelor, vorbind încet:
— Era cum era. Ce-a fost s-a dus.
Deodată coardele începură a tremura, cu o vibrare argintie atît de transparentă, incit tot Tirolul răsărea din visuri. 0 dulce îngîimare de sunete duble înfiripa pe Hilda, „blondă cu ochii negri şi albă ca o fee", de s-ar fi zis că amindoi, unchiul şi nepotul, o vedeau aidoma.
— Parcă o văd, unchiule. Bătrinul dete din cap. Tînărul urmă:
— „Un cap frumos de înger, pe umeri de femeie11".
— Versuri de Nicoleanu.
— De la Domenii?
— Nu. De la Băzboi. Asta se face în armata noastră: poezie.
— Ce bine!
— Poezie în armată?
— Da. Mai cu seamă18. Bătrînul se opri din cintat:
— O Bă vă bată ungurii ca pe voi.
— Te duc în triumf la Alba-Longa carpatină, te duc pe malurile Streiului, unchiule, să cînţi din ţitera   la Sarmizegetuza.
Apoi, apropiindu-se de el şi atingîndu-1 de braţ:
— Unchiule, oare ce-ar fi făcut tanti Florica, dacă ar fi cunoscut pe Hilda?
Bătrînul se scutura tot, de ris, punînd ţitera in cutie:
— Nu mai spune prostii, Alecule, şi treci la piano.
— Cum edumneaeibunălasuflet, i-ar fidat stricnina.
— Treci la piano.
— Ai dres pedala?
— în regulă.
Tînărul se aşeză la piano şi trecu cu mînile pe clape, deşteptînd parcă sufletul adormit în el. Instrumentul răspunse cu supunere, înşirîndu-şi sunetele ca mărgăritarele din mătăniele unui mag.
638
I