DUILIU ZAMFIRESCU
OPERE
Ediţie îngrijită, prefaţa, cronologie,   note, glosar, indici şi bibliografie de
M I H AI GAFIŢA I
POEZII
SCRII TOR I ROMANI
editura minbrva
Bucureşti,   19 70
MAMEI
Cum cade-n primăvară, din merii înfloriţi Ninsoare de flori albe pe crini îmbobociţi, Aşa din pomul grijei, pe fruntea-ţi gînditoare, De ondulate bucle căzut-a o ninsoare. O... mamă, ştiu că-n lume şi eu am fost un măr Ce-am nins pe a ta frunte, de timpuriu, alb păr... Dar de-aş putea vreodată, sub ramurele mele, Să te umbresc in tihnă, păzită de-orce rele, Am face-atuncipe lume, eu, cel mai mindru pom, Tu, cea maisfintă floare ce-a cunoscut vreun om; Am împleti cununa a două lungi vieţe Uitînd de restul lumei, uitaţi de bătrîneţe, Şi fericiţi am trece de oameni depărtaţi, Căci fericiţi sunt astăzi acei ce sunt uitaţi.
10
15
20
LEVANTE ŞI CALAVRYTA LA MISSOLONGHI
Voi, ce-n faţa mea, tăcute, mari ruini de amintire, înălţaţi ziduri ştirbite, triste resturi de mărire, Vorbiţi, spuneţi, ce e timpul, voi care-aţi purtat pe
umeri
Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poţi să-i
numeri!
Spune, Zante1, unde-i timpul cînd Byron, în liniştire, Pe-ale mărei tale valuri dorul său şi-1 legăna..., Ş-ale vîntului suspine cînd nebuna sa'iubire
Cu suspine le-ngîna?
Missolonghi, unde-i vremea cînd pe zidurile tale, Surîzînd mureau toţi grecii ca eroii din poveşti? Unde-s sfintele morminte după adormita vale Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumeţ în a sa cale? Unde-i Botzaris2 eroul?... — Missolonghi, unde eşti? Vîntul singur îmi răspunde: „tot pe lume-i trecător" Iar pe mare echo strigă, prins de-un val spumegător.'
„E trecător..., e trecător...u
De la Zante, care-şi scaldă portocalii săi în mare, împrejur, cît vede ochiul în nemărginita zare, N-a purtat vreodată valul, pe-al său braţ legănător, Lopătar mai fără grije, mai frumos de cît Levante
De la Zante.
30
35
40
45
50
55
Către seară cînd el cîntă, glasul lui tremurător Mînă somnul înspre crîngul de tufani de iasomie, Unde mii de păsărele stau s-adoarmă printre flori; Iar pe grecele frumoase cînd rîzînd el le îmbie Să privească cum în unde moare-o rază aurie, Ce voios se furişează printre lungi gene de nori; Ele vin la ţărmul mărei, cum albinele uşoare Vin din stupi'să se îmbete pe un sîn deschis de floare, Vin să vadă jocul apei, să asculte plînsul mărei, Să aspire adierea răcoroasă, dulce-a sărei.
„Zantiote cu lungi gene, spuneţi, unde-i Calavryta? Unde e stăpîna voastră? Căci, pe Venus Pandemos3, Am trecut o noapte-ntreagă întrebînd cerul frumos De nu are printre stele vre o stea rătăcitoare Ce-a venit din altă lume, luminînd ca şi un soare
Stelele din jurul ei; Am cătat-o pe la vînturi; — am oprit noaptea din cale Intrebînd-o de nu are printre spiritele sale
Sufletul unei femei; Cercetat-am marea lină, vrînd să ştiu dacă în unde, Printre albe nereide4, marea însăşi n-o ascunde... Dar nimic. —Cer, noapte, mare, lung lamine au privit,
Ş-au zîmbit." Zantiotele rîd toate, iar Thaisa5 le opreşte: „O.., Levante Hyacintus, eu ţi-o spui într-un cuvînt: Eşti frumos, dar n-ai viaţa ce-n orcare grec trăieşte... Tu o cauţi printre stele, ea te-nşală pe pămînt."
II
Subt o boltă-ncondeiată cu lungi litere arabe,
Unde aurul se leagă cu granitul african,
Unde stau, ieşiţi din ziduri, sfincşii dormitînd pe labe,
Ce port vase de-alabastru, stîlpi cu capiteluri albe,
E întinsă-o masă mare de porfir egipţian.
Pe sub negrele arcade, mii de candele uşoare
Imitînd floarea de nufăr, dau lumini scînteietoare,
Ale căror slabe raze lin se pierd în neagra noapte,
Cum se pierd în depărtare, năbuşite, tainici şoapte.
Prinsă-n două mari inele de argint, o fină plasă,
Peste care stau întinse draperii lungi de mătasă,
60   Poartă, legănînd pe braţu-i, ca pe-un val tremurător, Corp de tînără femeie, plin de graţii, alb, uşor.
Seara, de-ar trăi pe lume într-o gingaşe făptură, N-ar avea un ochi mai lînced, o mai rumenită gură, N-ar avea mai negru părul, fruntea mai cugetătoare 65   Zîmbetul mai mort pe buze, buza mai tăinuitoare... Tînjitoarea ei privire, printre umbre rătăcită, Pare-a urmări în zboru-i o vedenie iubită, Ce, pe căi nestrăbătute, dinainte-i vecinie fuge, încît  doru-i,   nici  chiar   doru-i călător,  n-o mai
ajunge.
70   Năpădită-atunci de lacrămi însăşi sînul şi-1 coprinde Vrînd în el Să stăpînească un necunoscut fior... Sînul însă n-o ascultă, alba-i faţă i s-aprinde Şi oftînd, mai fără voie, zice: „Ah, mi-e dor!...
mi-e dor..."
III
După capul Kalogria6, pe o coastă,-ntre lagune, 75   Doarme dusă Missolonghi la al mărei glas uşor, Iar legenda ei măreaţă veacul veacului o spune, Unda, vîntului ce trece, seara, orelor ce zbor.
Stai, luntraş ! Nu vezi cum superi prin a vîslelor lovire Majestoasa ei odihnă, visul ei de fericire... 80   Nu vezi fruntea ei cernită ce măreţ i-o încunună Cu-ale sale roze albe vecinie călătoarea lună? Nu vezi tu cu ce sfială lunga-i haină i-o sărută
Marea mută?
Stai! Opreşte-te !... Ascultă!
85 — Nu... Şi barca cea uşoară,
De lungi aripi legănată, ca un gînd pe valuri zboară... Iat-o... Vine... Se-ndreptează spre castelul cel arab Unde sir Hoowards, englezul, mai bogat ca un nabab, Şi-a adus smintitu-i spleen şi răceala-i englezească,
90   Ca la lungi raze de soare calde să şi le-ncălzească. O..., arhipelagul mîndru, cîţi englezi n-a-nveselit, Cîte suflete răcite soarele-i n-a încălzit!... Iată barca... Iat-o, vine. Lanţul ei lin se anină După gîtul unui tigru; marmură sculptată, fină;
i
95   Iar din luntrea cea grăbită sprinten sare chiar Levante
De la Zante. El tăcut se furişează printre sălile pierdute întrebînd lampele stinse, vorbind zidurilor mute, Cercetînd uşe cu uşe, şi la orişice mişcare 100   Simţind inima-i cum bate, sufletul cum îi tresare; Iar în fund, pierdut de lume, el aude-ncetişor Un glas tainic ce-i şopteşte: „Vino... ah, mi-e dor, ' mi-e dor..."
i Un pas, înc-un pas... şi iată-1! Iată cleftul la intrare...
Pironit de gelozie, rămas mut de întristare... 105   El priveşte la englezul ce sărută în uimire
Mîna ei, alba ei mînă, căreia nebuni se-ntrec Zantioţii toţi să-nchine neschimbata lor iubire,
! Luntrea, armele şi capul, tot ce poate da un grec!
Cum îl vede, ea spre dînsul tremurînd mîna-şi întinde: 110   „Vin, îi zice cu privirea, Calavryta e a ta. ! Vino, vis trimes de noapte şi de buza-mi ce s-aprinde,
i Dor cu ochii ca seninul, vin, lipeşte-ţi buza ta."
' însă el, smintit de ură, vechi pistol din brîu apucă
Şi ocheşte... — Un foc roşu trece viu ca o nălucă... ' 115   Un corp cade... — O, pistolul era vechi, dar era buni
Calavryta plînge-n umbră... Grecul rîde: e nebun.
1879, iunie
6
HARPISTA
Orgia se sfîrşise... Ieşeau grupe glumeţe De capete aprinse, de ostenite feţe, Mergînd să se întinză sub cerul cel senin, Beţi unii de cîştiguri, iar alţii beţi de vin. 5   în umeda tavernă abia mai rămăsese
Cîţiva beţivi de frunte ce dormitau pe mese, Trei lampe fumegînde, trei calfe de cizmari Şi Paola harpista cu ochii săi cei mari.
Cum Paolă, sărmano, vii tu din Miramare1 10   Unde-ai cîntat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val, Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orşice tavernă, Iţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?...
15   Din lampa fumegîndă scăpînd o lungă rază Pe bucle catalane uşor se-mprăştiază...; Din harpa încîntată zburînd accente vii Spun razei tot misterul cereştei armonii...; Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
20   Spun notelor murinde omorîtoru-i chin.
Ş-atuncea... tot mai tare la sîn harpa şi-o strînge Şi plîng coardele mute şi însuşi glasu-i plînge: „Spre tine, ah! spre tine, ţărm vecinie înverzit, E dusă-a mea gîndire de-un dor nemărginit...
30
35
40
45
50
55
60
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranţa mea visează... la tine, tot la tine !
Adio, cer albastru, ca sufletul, senin,
Adio, vînt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gîndu-mi e-napoi...
Cu voi e fericirea, cu voi... numai cu voi..."
Şi glasul ei se stinge încet... încetinel.
Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbră delicată,
Doi ochi plutind albaştri în lacrimă-nfocată ;
Orfeu, dacă pe tine, smintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauţi un lung cîntec de dor...;
Orfeu, îţi găseai dorul cîntat într-o tavernă
Şi tu, Rembrandt, modelul plîngînd pe-o neagră pernă.
Cînta... De la o masă, o calfă de cizmar
Sculîndu-se, la dînsa veni cu un pahar:
„Destul! De două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea... Ineacă-ţi suspinul tău în vin.
în vin! Ce fericire !... Bea, Paola, şi cîntă !
Ce stai cu ochii-n lacrămi, spăsită ca o sfîntă?
Săruiă-mă mai bine, îţi dau doi gologani..."
— Doi bani pe-o sărutare !... Doi bani! Pentru doi bani?
Şi-n faţa mamei sale va mai veni ea mîine?
Doi bani!... O şoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pîine,
Primeşte !
Trist atuncea ea capul şi-1 întinde Iar el, cizmarul vesel, în braţe-o şi coprinde.
Cum, Paolă, sărmano, vii tu din Miramare, Unde-ai cîntat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val, Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orşice tavernă, îţi pleci frumoasa frunte pe orişicare pernă
La orişicare bal?...
O... da, căci sunt pe lume mizerii omeneşti
Ascunse, fără milă, în piepturi femeieşti.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vîntul toamnei un dafin încă verde.
1
O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt şi-n corp şi-n suflet şi nu sunt nicăieri;
Un zîmbet printre lacrămi e raza cea din soare
65   Ce vesel se răsfrînge pe-un lung cîmp de ninsoare. Şi cînd gîndesc că-n lume sunt suflete menite In veci de blinda rază a nu fi încălzite, Cînd văd că sunt fiinţe ce port pe frunte scris Eternă suferinţă şi-n trai, şi-n somn, şi-n vis,
70   Mă-ntreb de nu-i mai bine a-şi duce fiecare Adînca sa durere pe şesuri sau pe mare,
Spre groapă, sau spre bal? De nu e drept să moară talente prin taverne Şi ochii mari să plîngă, pierduţi pe negre perne,
75 In nopţi de carnaval...?
II
Cu ochii stinşi de viţiu, cu sufletul de rele, Cu gîndu-n cercetare cătînd cum să se-nşele, îşi dau sudoarea frunţei pe cărţile murdare Ş-apoi cîştigătorul o dă pe-o sărutare.
80   Călin, iubit de soartă şi iubitor de vin,
Venise lîngă dînsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, uşor se oglindea...;
Ş-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
„Ascultă-mă, fetiţo, stai, cîntă-ncetinel: 85   Ai ochi limpezi ca vinul şi-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se ştie... — Dă-mi ochii să-i sărut;
îţi dau trei bani... Sau cere cît vrei. —Cît ai cerut?"
Ea tace. Gîndu-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor. 90   Din norul de lumină o mină stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
„Primesc — ea zice iute—primesc trei gologani...
De ce nu pot a-ţi vinde şi zilele-mi pe bani?"
III
Şi cînd se duce-acasă, cu ziua dimpreună, 95   De candela madonei atîrnă o cunună, Apoi uşor se pleacă pe-a mamei faţă mută
10
Şi buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrîna, cum o simte, de sînul ei o strînge
Şi plînge, şi-o sărută, şi-o-ntreabă şi iar plînge:
100   „Cum, Paolă, sărmano, vii tu din Miramare, Unde-ai cîntat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val, Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă, Iţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
105 La orişicare bal?"
Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă: „Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!"
DEZGUST
Sunt sătul de tot pe lume. Sunt sătul de suferinţă, De iluzii, de plăcere, de suspine, de credinţă. Le-am gustat pe fiecare şi dezgustul m-a coprins I Tot ce-a fost mai sfînt, mai nobil, ele-n sufletu-mi
au stins,
5 M-au dezmoştenit de mine, mi-au ucis gîndul de viu; Nu mai ştiu nici să mă bucur, nici să sufăr nu mai ştiu. Trec cum trece orce apă curgătoare pe pămînt: M-am născut şi deci voi curge pîn'la mare — la mormînt. Ce-mi vorbiţi de nemurire, de credinţa cea străbună? 10 Nemurirea, ca credinţă, nici de biblie nu-i bună, Iar străbunii, strat de oajneni, au lăsat ca orice strat Geologilor de dînşii un dezgust nemăsurat.
Suferinţa e ca valul mărilor spumegătoare, Ce izbind aceeaşi stîncă, albă şi strălucitoare, 15   O-nnegreşte. Corpu-n care inima s-a înnegrit E un chin însufleţit!
Stol de albe păsărele, ce cu tinereţea vin, Zbor iluziile toate de la cel dîntîi suspin, Iar în urma lor rămîne, repetînd sinistre şoapte, 20 Dorul, pasăre de noapte.
De plăcere sunt departe cît e inima de cuget,
Cît e-o dulce respirare de al mării groaznic muget,
Cît e slaba noastră minte de al cerului mister, Cît sunt oamenii de cer.
25   De suspine?... Dar suspine sunt pe lume-aşa de multe, Încît omul nu mai poate pe-ale altuia s-asculte. Deci, să tac.— Dar cîteodată sunt coprins de-aşa durere încît singur socoteală mă-ncerc cerului a cere: Cum se poate-ntr-o fiinţă, într-un hîrb tăiat din lut,
30   Dumnezeu să verse-n pace atît foc necunoscut? De s-ar strînge azi suspinul de la fiecare chin, S-ar vedea că omenirea e întreagă un suspin. Deci, să tac.
Frumoase vremuri, cînd  credinţa,  un cuvînt, 35   îmi da stelele din ceruri, ca legate de pămînt;
Cînd icoana, o icoană, cu bătrîna sa privire
îmi vedea faptele toate, îmi citea orce gîndire;
Cînd aveam de moarte frică, cînd aveam respect de vii,
Cînd citeam pe aripioara fluturaşilor zglobii 40   Notele ce le-a scris vîntul în legănătoru-i zbor...
— Au trecut acele vremuri...
Timpul, vecinie călător,
Le-a luat, luînd cu dînsul şi credinţa cea străbună...
O repet: astăzi, credinţa nici de biblie nu-i bună! 45   Iară noi... stratul de astăzi, vom lăsa ca orce strat
Geologilor de dînşii, un dezgust nemăsurat.
August 1880
12
10

JUAN (Lui Duiliu I. ...)
Voi, cei ce bateţi astăzi la uşa bătrîneţei,
Adolescenţi, ce-acuma păşiţi pragul vieţei,
Femei cu pacea-n cuget, cu cugetul pe buze,
Poeţi iubiţi de lume şi iubitori de muze,
Bogaţi uitaţi de soartă, regi, cerşetori, tirani,
Cîţi aţi trecut prin vîrsta de optsprezece ani,
Avut-aţi voi lungi ceasuri de dulce reverie, 1
In care nici gîndirea, nici inima să ştie
La ce cugetă una, la ce alta mai bate,
Ci strînse laolaltă, să cate, tot să cate
Fantazma mult iubită ce-n zorile vieţei
Venea să vă şoptească legenda tinereţei
Cu scurtele ei ceasuri de dulce fericire,
Cu dor de vitejie, cu visuri de mărire...?
Aţi cunoscut vreunul o palidă femee
Cu ochii mari, sălbatici, cu corpul ca de fee,
Un vis uitat de noapte, o umbră de fiinţă:
Spăimîntătoarea umbră numită îndoinţ'ă...?
I i
Juan era pe lume cum sunt ades pe cer
Mici nouraşi albaştri ce în albastru pier < Şi care zbor prin spaţiu oriunde-i duce vîntul, , Necunoscuţi de ceruri, necunoscînd pămîntul, | Şi veseli cînd o rază din soare se coboară Să le sărute faţa chiar dacă îi omoară...
14
25   — Mai bine o minută cu raze dulci la sîn Decît eternitatea cu vîntul cel bătrîn ! El are ochi albaştri, curaţi ca şi azurul, Dar încadraţi de-un cearcăn, ce, desinînd conturul Orbitelor, arată că-ades la luminare
30   Juan îşi trece vremea-n adîncă cugetare.
Privirea-i lină doarme la umbră de lungi gene Iar corpul său molatic se odihneşte-alene, Purtînd pe braţe capul în semn de oboseală Şi-n inimă speranţa, ce vecinie îl înşală.
35   Juan nu scrie versuri. Deşi ades priveşte
Spre ceruri, are-un cuget ce nu-1 mai părăseşte: De-ar vrea Dumnezeirea s-arunce, c-un cuvînt, In spaţiu înc-un soare şi încă un pămînt, Ar dovedi mulţimei, fricoasă, speriată,
40   Ce nici acum n-ar crede, cum n-a crezut odată, Că-aci, soarele umblă cu carul său de foc, Iar locul cel de jale, pămîntul, stă pe loc; Cum Galileu murise strigînd „e pur si muove" Să strige şi el astăzi murind „e non si muove"1
45   Da, suflet are mare. Dar iarăşi... — tristă soartă! — Din neagra-ntunecime se-ntinde-o mină moartă Şi umăru-i atinge. Un glas spăimîntător, Strident,  s-aude-n noapte:  „Eşti  prea cutezător!" Ştiţi cine e? E umbra cu ochii speriaţi,
50   E trista îndoinţă. — Răspunde-mi ce mai caţi Tu, soră bună-a morţii, tu, iasmă fioroasă, Stupid schelet ce tîrîi în urmă-ţi lunga coasă, Să tai firul speranţei deja prea mult scurtat? Ce vrei? Juan e tînăr. Au iar te-au supărat
55   Măreţele lui visuri, gîndiriîe ce-ascunde?
Ce ceri? Ce vrei? Răspunde. „O, nu, umbra-mi răspunde, Gîndeşte-te tu singur: de s-ar putea anume, Să ştie-aşa de tînăr un om, ce-ar fi pe lume De-ar fi în spaţiu încă un soare şi-un pămînt,
60   Atunci, la bătrîneţe, aproape de mormînt, Ar fi mai mare omul ca însuşi Dumnezeu2; Şi-aceasta nu se poate !"
— A zis... şi-n întuneric
S-a dus... —
15
10*
II
65 O... Goethe, umbră măreaţă de ateu!
Gîndirele ţîşnite din craniul tău sferic Au zăpăcit pe lume mulţi creieri, mulţi copii. — Ce, n-ajungeau acele colori atît de vii Cu care spuneai lumei, în limba ta germană,
70   Cum Rinu-ţi cîntă ţie legenda sa renană?
Cum, singur dintre oameni, ştii seara unde pier Steluţele aprinse ce se cobor din cer? Cum numai tu ai darul de-a auzi în noapte Spunîndu-şi zîna dorul în năbuşite şoapte,
75   Iar codrul ascultînd-o cum prins de lungi fiori, îşi scutură sărmanul frumoasele lui flori...? Ce, n-ai ucis cu Werther3 destui naivi pe lume? De ce-ai mai scris pe Faust4?
— O... Goethe! E renume
80   înscris în cartea vieţei cu picături de sînge. Acela ce se smulge din sufletul ce plînge, Acel ce se adună din strigătul pierdut Al victimei. Tu însuţi prin tine-ai cunoscut Aceasta...
85 — Supt a lampei lungi raze visătoare,
Juan gîndea la lumea cea vecinie muritoare, La trista destinată a unei frunze-n vînt Ce-o are încă omul pe searbădul pămînt: Pribeag de cînd se naşte, aleargă lumea-ntreagă,
90   Cătind, făr'de odihnă, o pasere pribeagă Pe care-a botezat-o el însuşi fericire...; Şi-o cată, o tot cată sărmanul în neştire. Iar dacă rar se-ntîmplă în cale-i s-o-ntîlnească îndată vine moartea, şi huma omenească,
95   Curînd uitîndu-şi forma, în pulbere se schimbă, Iar paserea pribeagă prin lume se lot plimbă...
„De ce dacă natura, nedarnică de bine, Ne-a împletit viaţa c-un lung şir de suspine, Noi oamenii, noi regii, să nu întoarcem firea 100   Găsind mijlocul himic de-a scoate nemurirea? Ajunge o licoare, un eîicsir, o apă... Sorbind-o omul tînăr viaţa îşi adapă Şi-apoi etern pe lume rămîne fericit.
16
De ce nu? — E un secol de cînd Goethe a ghicit 105   Gîndirea mea: Un geniu să scapere-o seînteie
Şi veţi vedea pe-a vieţei poetică alee
Perechi înamorate, umblînd de sute de-ani...
De ce nu? Alchimia5 mi-e încă cunoscută...;
Şi dacă din metale licoarea prefăcută 110   Nu poate omenirii da zile mai senine,
Voi pune sînge, suflet, viaţa mea din mine !
Dar oare... am eu geniu? — Da, am, 11 simt, trăieşte..."
El bine nu sfîrşise, cînd se-auzi un glas:
„Te-nşeală egoismul, copile, te orbeşte..." 115   „Iar vii, schiloadă umbră, cu dezmăţatu-ţi pas?
Din negurile nopţii acum iar te-ai întors
Să-i tai firul speranţei din dulci iluzii tors?
Iar vii să-i superi pacea, să-i turburi fericirea?
El va muri sărmanul catîndu-şi nemurirea... 120   O ştiu! —- Dar tu, ce cauţi, ce vrei, ce-ţi pasă ţie
în ce chip îşi aruncă întinsa-i bogăţie?
Pe visurile sale stăpîn e fiecare
Şi cel sărac e încă mai mult ca orşicare !"
„Eu ştiu prea bine,-mi zice tăcuta îndoinţă, 125   De visurile voastre voi n-aveţi conştiinţă,
Dar dă omului aripi sau şoimului gîndire
Şi ei îţi vor aduce sublima nemurire !
— O... nu. E bine-n lume ca orşicare om
Să treacă precum trece un singuratic pom: 130   Să crească...; Să se-mbrace cu-o haină majestuoasă...;
în jurul lui să facă o umbră răcoroasă...;
Să dea lăstari puternici, să ţie piept la vînt
Şi-apoi să se prefacă tot ce-a mai fost, pămînt."
III
Cînd lina aiurare a apei din fintînă 135   Al vîntului glas dulce poetic îl îngînă ;
Cînd luna visătoare, ieşind din cîte-un nor,
îşi pierde-a sa privire în tainicul izvor;
Cînd trista suferinţă, uitînd a sa menire,
Lipită de o stîncă rămîne-n asuprire: 140   Cînd dorul, însuşi dorul, eternul călător,
Ar vrea să se oprească din zvînturatu-i zbor...
Atunci e ora scumpă a celor ce visează
17
l
A celor ce pe lume pot încă să mai crează
în sfînta poezie. 145 Juan privea, pe gînduri.
Cum nori prin faţa lunei treceau în rînduri, rînduri,
Sau cum aprinse stele se coborau din cer,
Pierind în nesfîrşirea eternului eter...
Şi-ades, uitînd şi lume, şi cer şi nemurire, 150   El rămînea lungi ceasuri cu gîndu-n negîndire,
Simţind cum vine somnul, cu degetele-i fine
Vrînd capul său pe braţe uşor să i-1 încline.
Era tăcere.
— Noaptea cu portul său cernit 155   Trecînd, privea fanare cu flacăra gălbie,
Ea, cea care nu vede lumina în vecie.
Fereastra lîngă care Juan sta adormit
Se deschidea în stradă.
Mai albe decît crinul, 160   Rotunde, două braţe spre dînsu] se-ntindeau
Şi două buze triste, mai triste ca suspinul,
De dor înfiorate, pe frunte-1 sărutau.
„Juan...", şoptea o şoaptă încet ca o gîndire,
„Juan, vrei tu...?" — El însă ştiind că-i este scris 165   Ca pînă şi iubirea s-o treacă tot în vis,
Tăcea, fiindu-i frică ca blinda nălucire
Să nu dispară-n noapte.
„Vrei tu...? Eu sunt a ta."
Şi buza-n foc muiată cu foc îl săruta. 170   El, tremurînd, spre dînsa o mînă îşi întinde
Iar mîna lui fricoasă de talie-i se prinde...
Cum, nu era o umbră? Nu. El se-ncredinţează;
Atunci deschide ochii: Să crează!... Să nu crează!...
„Eu...! tu minune albă!... Cin' te-a trimes pe tine? 175   Ce pot să-ţi dau eu ţie? Ce-ai vrea tu de la mine?
Cunună împletită din raze de credinţă...
Colan lung de suspine lucrat de suferinţă...
Sunt triste pentru tine. Vrei tu un suflet mare
Să te urmeze-n lume pe-a traiului cărare...? 180   Sau inima-mi nebună vrei ţie să ţi-o-nchin
A nopţii visătoare însufleţit suspin...?
Ce pot să-ţi dau eu ţie destul de demn, de mare...?"
„Tu poţi să-mi dai iubire, eu vreau o sărutare."
18
IV
De cîte ori de-atuncea, prinşi braţ de braţ, ei zbor 185   Spre noaptea cea trecută, cu cugetele lor !... De cîte ori găsindu-i chiar rumenele zori Nu i-a udat cu rouă ca şi pe două flori!... Şi cîte, cîte planuri, pe cosmosul măreţ, Juan n-a scris de-atuncea cu gîndul său isteţ... 190   Dar trista tndoinţă în veci n-a mai venit... Juan e astăzi mare căci astăzi e iubit!
DJALI
Acolo unde rîul plîngînd murea în mare, Djali-şi găsise luntrea.
O dulce legănare De vînt, încet o duse pe tainicul canal. 5   Treceau întinse umbre de nori din val în val, Furînd razele lunei, şi-n zborul lor cel mare Scriind pe faţa apei poveste marinare. Văzduhul amuţise. Se-ntuneca. Furtuna Se-mlădia pe mare. Tuna. Pierise luna. 10   Din cînd în cînd, un zgomot străin, din altă lume, Ţipa; geniul mării striga totul pe nume: Nori, vînt, curente, glasuri se deşteptau.
Djali
Desprinse de la barcă lopata şi-o zvîrli.
15   Apoi vorbi:
„Ce-mi pasă de tinereţea mea Cînd port fără de voie în pieptu-mi o ruină De dor, de suferinţă, de-amărăciune plină? Cînd nu pot nici să sufăr aşa precum aş vrea?
20   Ce-mi trebuie lopata cînd văd că fiecare
Născîndu-se-şi începe un cîntec de-ngropare, Cînd ştiu că-i dat să fie viaţa pe pămînt, Al fericirei noastre cel mai adînc mormînt, Cînd şi pe poarta vieţii ca şi pe-a morţii poartă
25   S-a scris cu slove negre aceeaşi vorbă moartă: Durerea ?
Deci furtuna şi vînturile sale Să-mi ducă suferinţa pe-a valurilor cale, Şi piară tinereţea-mi într-un ocean spumos 30   Cum piere-n dimineaţă un vis, cel mai frumos!" O... Dante ! de pe uşea infernului s-a şters Şi-acum pe uşea vieţei s-a scris celebru-ţi vers i1 Ea se-necă:
Se spune c-adeseaori, cînd tună, 35   Pe mare se iveşte, ca geniu de furtună, O tînără femeie.
Şi iarăşi cîteodată, Cînd marea vrea s-o ducă spre marginea-i uscată, O văd luntraşii veseli pierind ca-ntr-un mormînt 40   în valuri.
Fuge vecinie departe de pămînt.
August 1880
20
II
25
30
ClINELE NIZAMULUI
35
I
In munţi sunt stînci pleşuve ce stau de sentinele, Păzind văzduhul liber de vînturile rele; In munţi sunt mari prăpăstii, sunt văile adinei, Morminte ce-s săp'ate de timp acestor stînci; 5   In munţi e poezia cea leneşă, tăcută,
Cu umbra-i gînditoare, cu dulcele-i mister; In munţi e libertatea de şes necunoscută, Căci muntele e singur apropiat de cer.
La Şipka, pe un dinte, din cremene turnat, 10   Feisulah nizamul s-a pus la pînditoare; în Anadol1 ucis-au destule căprioare Ca să se-ncerce astăzi la omenesc vînat. El stă trîntit pe burtă, iar ochiul lui, făclie, E aţintit pe-o vale de brazi şi de zăpadă l>   Tot aşteptînd d-acolo vre o rusească pradă Ca glonţul să i-1 puie în piept, în carne vie. Alături stă un cîine roşcat ca o vulpoaică, Cu ochiul viu şi ager ca ochiul de şerpoaică. El stă ca şi nizamul pe vîrful neguros, 20   Muşcînd ades din piatră c-un răcnet fioros,
Privindu-şi cînd stăpînul, cînd stînca, cînd văzduhul, Stînd gata să dea moarte sau el să-şi deie duhul, Să-şi deie duhul vesel, el, cîine de nizam, Decît să se înhame la al robiei ham.
22
Deodată se iveşte prin negura de munte Un rus, un om cu şapcă, un ofiţer de frunle. Urcînd greaua cărare el se părea că-şi duce Şi armele şi trupu ca Hrist greoaia-i cruce. Părea sătul de zile, de griji şi de nevoi; Cu cît mergea-nainte, cu-atît trăia-napoi. Lui nu îi era corpu cît gîndul ostenit, Privindu-1 vedeai bine că e nenorocit, în el cătă nizamul cu ţelul armei sale... Iar cîinele sta gata să se repeadă-n vale, Ca cel puţin să muşte din hoitul unui rus De nu putea să-1 latre prizonier supus. Atunci pe turc, se vede, Alah 1-a luminat Căci el îşi strînse puşca, grăind într-a sa minte: „Aici nu-i luptă dreaptă... e tînăr... şi-i păcat..." 40   Şi astfel rusul şubred se duse înainte.
III
Era o iarnă surdă, c-un ger omorîtor.
Mureau şi cai şi oameni înmormîntaţi de vînturi,
Şi-i însoţeau la groapă, cu tristele lor cînturi,
Un stol de corbi sălbateci, tovarăşi de omor.
45   Pe stînca uriaşe sta trista sentinelă
Lăsînd pribeaga-i minte, o barcă fără velă,
Să zboare pe oceanul speranţelor lumeşti,
Pe care zbori de tînăr şi pînă-mbătrîneşti.
El întîlnea în drumu-i mult dulcea-i ţară caldă,
50   în care tinereţea în desfătări se scaldă, în care raza blîndă a soarelui de sus N-apune decît numai cînd soarele-e-n apus. O... sfîntă-nduieşare a dorului de ţară, Tu îmblînzeşti pe lume chiar neîmblînzita fiară,
55   Tu legi pentru vecie pe cei c-un singur dor Şi ei trăiesc tovarăşi şi tot tovarăşi mor. Tu faci...
Un foc din vale îi curmă cugetarea. Trei ruşi, cu ofiţerul, ce-şi urmăreau cărarea, 60   Văzîndu-1 pe la spate, îl omorîră.
23

Iute
Toţi ruşii dau năvală ca pentru trei redute.
Ei se reped cu toţii, la sîn, la buzunare,
Voind să-i fure astfel ce are şi ce n-are; 65   Dar deodată-un cîine, cu ochii plini de sînge,
Le sare-n piept, şi-i muşcă, şi-i urlă şi îi strînge...
Atuncea şi murindul spre rus zise: „Mişel!"
Iar rusul cel cu şapcă, cel ofiţer de frunte,
Către soldaţii crucii, şi pe acel sfînt munte, 7o   Întors spre cîine zise: „un glonţ şi pentru el!"
ALINA-LINDA
(Domnişoarei Florica Sion)
Alina-Linda astăzi abia-şi aduce-aminte De tatăl său; în Liibeck1 un fabricant de droşci. Ea, multă vreme-n urmă, cînd vrea să se alinte Din coşuri de trăsură făcea cuibar de cloşci, 5   Şi pentru puii d-aur ce răsăreau din ouă, Dintr-o caretă veche făcea o cuşcă nouă, Iar cînd îşi vîra capul pe geamul de trăsură Ei dau cu toţi năvală să-i ia pîinea din gură, Sau de-i prindea în palmă, din patul lor de fîn, 10  Coţopeniţi pe labe i se urcau în sîn.
O... Doamne, că la sînuri e bine... o ştiu toţi: Şi regii cei puternici şi puii cei netoţi.
E drept însă că firea, adesea necioplită, Cioplise rar făptură mai plin desăvîrşită.
15   E drept că rar pe lume supt gene castanii, Se odihnise-n umbră căutături mai vii. Pe-o frunte luminată de raza cugetării Poema-ntreagă-a vieţii sta scrisă-ntr-un cuvînt, Cuvînt pe care-n lume nici pulberea uitării,
20   Nici muşchiul viu ce creşte pe stînca nepăsării, Nimic nu-1 omorîse în sufletul ei sfînt. Iubire, picătură din roua dimineţii, în tine se încheie legenda tinereţii, Prin tine omul naşte, prin tine-adesea moare,
25   Prin tine înfloreşte tot. ce pe lume-i floare.
25
Iubire, taină surdă, păcat sau fericire,
Eu te-am găsit orunde, iubire, O... iubire!
Ea sta pe-o bancă veche, la umbra unor tei,
A căror flori trecute cădeau pe părul ei, 30   Părînd că vor s-ascundă, chiar razele din soare
Acel cap mic de fee, sub flori mirositoare.
Iar vîntul nebunatic, pe umerii ei goi,
Ii anina mantile de veştejite foi. —
Ea legăna pe braţe un copilaş bălai 35   Ce semăna la faţă cu îngerii din rai.
Cînd el îi zicea „mamă", ea se pleca spre el
Şi-1 săruta pe bucle grăind încetinel:
„Copil frumos, învaţă de nu-mi mai zice mamă;
Pe noi lumea întreagă Copii orfani ne cheamă". 40   Apoi pleca cu gîndul spre tinerele vremuri
Cînd firul fericirei se depăna în ghemuri,
Şi-atunci, fără de voie, vorbea încetinel
C-un om din altă lume, c-un enigmatic el:
„Roland, o... farmec dulce!... Roland, o... dulce nume...
45  Ai fost oare poveste sau ai trăit pe lume? In ochii tăi albaştri, adînci, plini de mister, Eu m-am uitat adesea precum mă uit la cer Şi am găsit într-înşii atîta limpezime Cît are însuşi cerul în surda sa mărime.
50   O... cerul cel albastru, încoronat de soare, Nu-nşeală niciodată prin sfînta sa splendoare. Dar tu, Roland, dar ochi-ţi, adînci, misterioşi...? Sunteţi, şi tu şi ochii, trei laşi, trei mincinoşi!" Apoi plîngea. Alături izvorul îi zicea:
55   ,.Tu singură vei plînge şi tot tu vei tăcea. Alino, iată-mi cursul: eu, gingaşul izvor, Mă nasc plîngîndu-mi soarta şi plîng pînă ce mor, Şi-n drumul meu spre mare o lăcrăma eu sînt Căci scris e ca şi munţii să plingă pe pămînt."
II
60   Roland, conte de Humbold, marchiz de Nesselrod2, Voise să se-nsoare ca orcare nerod.
26
Pe-atunci Alina-Linda avea un milion, Şi ca şi azi, şi-aturicea al banilor răsunet Ducea fama femeii, cum duc norii un tunet, 65   Prin universul rece, umbrit şi monoton.
Dar tatăl ei, droşcarul, era droşcar curat. O..., nu-i nimic ! —Marchizul îşi dă din marchizat, Droşcarul dă din hamuri... şi iată o pereche Menită să întreacă nobleţea cea mai veche.
70   Şi oare,-n lumea noastră, de-am vrea să răscolim Tăciunii de nobleţe pe cîţi îi întîlnim, La cîţi oare dintr-înşii n-am recunoaşte socul Sau salcia3? — Nobleţea le e la toţi norocul! Aşadar, marchizatul venea să se înhame
75   La milion —
E însă în crudul nostru trai
O taină ce preface în ierne şi în drame
Idilele vieţii şi lunele lui mai.
Acea taină se cheamă Norocul. Iar norocul 80   E schimbător ca vremea şi-şi uită-adesea locul.
Un faliment!... Şi iată-1, din chiar milionar,
Droşcarul mort pe drumuri, sărac, dar  tot droşcar.
In urma lui rămîne, drept singură avere,
Un dric şi două gloabe, cu hamuri, cu harşele, 85   Cu uniforme negre, cu moţuri, cu canafuri,
Cu totul, de la haine şi pîn'la epitafuri.
Moştenitori în urmă se par c-au să-i rămînă
O tînără femeie cu un copil de mînă.
Iar ginerele conte, fugind de falimente, 90   Se duce să se-nsoare pe alte continente.
III
O... lume! tu, 1-a cărei iernatică lumină Atîtea existenţe vin zilnic de se-nchină, Luîndu-ţi licărirea drept soare-ncălzitor, La cîte dai lumină, la cîţi dai ajutor...? 95   Şi cîte din acele nebune meteore
Ce nu apar pe ceru-ţi decît cîteva ore Purtînd cu ele raze din mîndrul răsărit, Nu se întorc în haos cu raze din sfinţit?... Cîţi oameni, cîte inimi, cîţi tineri visători
27
100   Din cei ce-au vrut să cate în unda ta amară A fericirei perlă, o perlă-atît de rară, Au mai putut să iasă cu sufletul afară Şi n-au fugit departe de dulcile-ţi comori? O... lume ! eşti un înger cu gura mititică,
105   Cu ochiul viu şi ager, cu mîna ca de fee; Dar dacă ai aceste podoabe de femeie O... lume, ai pe buze mustaţă de pisică.
Era spre toamnă. — Cîrduri de paseri călătoare Plecau din ţara rece spre ţările cu soare, 110   Şi tot atunci, din ramuri, cădeau prinse de vînt Vîrtejuri de foi moarte pe umedul pămînt. în urma lor, prigorii, poetici cîntători, Umpleau, zburînd în roate, văzduhul fără nori.
Spre toamnă toţi copiii se dau la-nvăţătură...
115   Ei duc de gît ghiozdane cu cărţi şi cu hîrtii, Pe Ungă cărţi, bogaţii mai duc şi jucării. Săracii duc şi dînşii bucăţi mici de friptură. Roland mergea la şcoală şi-ades plîngea mergînd De dorul mamei sale ce rămînea plîngînd.
120  Aceste două inimi, cu-aşa tristă menire, Păreau că una-n alta îşi au adăpostire Şi de-ai fi vrut pe mamă s-o faci să-ngălbenească Era destul să tremuri din bucla îngerească Un fir, un singur fir.
125   Cînd el pleca la şcoală, ea îl privea-n uimire Cu-o lungă, nesfîrşită şi mult caldă privire,
Ca pe un trandafir. Iar el, pînă la poartă, se întorcea spre ea De mii de ori, —-s-o vadă cum după el privea.
130   Cu vînturile toamnei venea gîrbov şi frigul... Roland era tot sprinten, deşi era tot gol. Dar nu mai murea nimeni; era pierdut cîştigu] Ce-1 da carul funebru, luînd tristul obol Al morţii, pentru viii acestui monopol.
115   în fine !
Se lăsase al nopţii lung linţoliu
28
Cînd se ivi la uşe un întristat străin,
Cu ochii plini de lacrămi, cu hainele în doliu,
Cerînd dricul să-ngroape copilul ce-i murise 140   Şi tot cu el să-ngroape şi lungele lui vise
Ce mortul le luase în ultimu-i suspin.
„Voiesc alaiul mare ! plătesc oricît va fi."
Apoi îşi şterse ochii... zîmbi trist... şi ieşi.
Zîmbi, dar el în suflet, de suferinţă-nvins, 145   Simţi că i s-aşează pustiul cel întins.
în urmă mama-şi strînse aceste gajuri sfinte Ce-i aduceau, prin moarte, o caldă-mbrăcăminte Copilului, — şi prinsă de-o surdă-amărăciune îl sărută pe bucle privindu-1 îndelung,
150   Cum se privesc prin haos lumini ce nu s-ajung, Şi-ngenunche cu dînsul spre sfînta rugăciune: „Roland, îi zise, spune copilului Isus Că-i mulţumim de darul ce ne-a trimes de sus". El mulţumi. în urmă naiv o întrebă:
155   „De ce mamă, icoana, cînd vrea să facă bine, La unii le dă haine, la alţii dă suspine, Ia sufletul la unii şi altora li-1 dă?..." Iar ea, cu vocea stinsă, îi spuse să-şi înveţe Citirea cea prea mare din cele două feţe,
160   Şi însăşi ea alături se puse la-mpletit.
Cum dar! avea dreptate copilul ei să-ntrebe
De ce un mort, prin moarte, hrăneşte pe cel viu?.
De ce-i viaţa noastră un cimitir pustiu?
De ce-n umana ginte sunt nobili, este plebe?
165   De ce un Silla calcă pe-un Mariu fără vină, Şi-n urma lui el însuşi ne lasă o ruină4, Pe care vine-un Caesar5 s-o-nalţe iar la loc, Şi căreia Neronii rîzînd i-or pune foc6?... De ce printre urzeala acestei lungi vieţe,
170   Se lasă din văzduhuri de-acele surde ceţe, Ce, îngheţînd pe iţe, formează ciucuri mari De zile lungi şi triste cu suferinţi amari?...
De ce?... O... lume ! înger cu gura mititică, Cu ochiul viu şi ager, cu mîna ca de fee;
29
11 — D. Zamfirescu - - Opere, voi. I
175   De ai toate aceste podoabe de femeie O... lume, ai pe buze mustaţa de pisică !
Sărmana, biată mumă, era făr' de noroc!
Ea-nţelesese bine că hotărîse sorţii
Să-şi crească copilaşul din darurile morţii
180   Şi inima-i, ca fierul, i se călise-n foc. De-aceea, fără milă, ea tîrguia cu toţi, Săraci sau cu avere, deştepţi sau idioţi, Şi spre lăcaşul vecinie îi tot mîna din urmă, Cu-aceeaşi pompă veche, precum se mînă-o turmă.
185   Şi astfel, cu încetul, de astăzi pînă mîine, îşi cîştiga, prin moarte, a existenţei pîine.
IV
Se-ntuneca. Prin aer treceau arcuri de foc.
Tuna. Cădeau ici-colo mari picături de ploaie.
Părea cîteodată tot cerul că se-nmoaie 190   în foc. Săgeţi aprinse trăsneau pomii pe loc.
Huia cerul de groază, huia întreg pămîntul,
Cutreiera văzduhul curentele şi vîntul
Urlînd ca uraganul pe surdele nisipuri
Pe care-n zbor descrie neînţelese chipuri 195   De sfineşi, de piramide, de dromaderi. Ploua.
Ţipau puii în cuiburi. Mureau în găuri şerpii.
Prin codri fără funduri cădeau din fugă cerbii.
Rostogolită-n rîpe umplute de puhoaie,
Spre marea nesfîrşită gonea apa de ploaie. 200  Se-ntunecase groaznic. Ploua mereu... Ploua...
Udat pînă la oase venea un cavaler Purtînd la scara şelei o lancie de fier. Pe drumul său fantastic el se părea că-şi duet Uşoara sa viaţă mai grea decît o cruce. 205   El îşi dorise calea neisprăvit de lungă Ca-n isprăvitul căii în veci să nu ajungă. Era frumosul conte Roland de Nesselrod.
Plecat prin uraganul ce-1 întîlnea în cale Voia să-şi spele-n ploaie rîzînd visele sale 210   Pe care omenirea i le-nvelise-n glod.
El îşi lăsa în umbră castelul său cel mare
30
Şi spre oraşul Liibeck venea ades călare, Sperind, ca orce tată, în vizitele-i scurte, Că-şi va zări copilul jucîndu-se prin curte,
215   Sau va vedea pe mamă, curată ca o nalbă, Cum fruntea şi-o apleacă pe mîna ei cea albă Şi sufletu-i, de vise bogat ca un tezaur, Cum îl chema pe dînsul, el, visul ei de aur. Şi cum mergea prin aer cu-a fulgerilor ceată,
220   Tăindu-şi printre ele un viitor măreţ,
Se coborî din ceruri un trăsnet de săgeată Ce prefăcu-n cărbune pe cal şi călăreţ.
Acelaşi dric mai duse spre vecinicul lăcaş Un mult mai demn, mai nobil, mai mîndru chiriaş, 225   Şi-atîta tot.
Se zice că s-a găsit la el închise-ntr-o cutie alături de-un inel Aceste scrise: „Este aici voinţa mea: Doresc ca peste piatra ce groapa-mi va avea 230   Să se aşeze bustul copilului ce-n lume
Rămas fără de tată, rămîne făr' de nume. Voiesc ca greutatea-i, chiar şi-n mormîntul meu, S-o simt că mă apasă mereu... mereu... mereu !"
Din toată moştenirea, din pietre de tot felul, 235  Alina-Linda-n doliu luă numai inelul, Iar dricul duse încă bătrîni ca şi copii...
Viaţa-i astfel: morţii dau hrană celor vii.
îl
LA BAL MASCAT
Veţi zîmbi de vă voi spune că la baluri ţi se-ntîmplă Să găseşti inimi în piepturi şi sub măşti cîte o tîmplă Care să urzească-n umbră iţele unui amor Sau să arză în tăcere la lumina unui dor.
5   Lumea vecinie e tot lume şi femeia tot femeie:
Cea dentîi un foc de vreascuri, cea de-a doua o seînteie; Dar băgaţi bine de seamă că seînteia are-n mic Tot ce are focu-n mare: universul în nimic.
Stam pe-o bancă. Lîngă mine, un domn sta lîngă o
mască,
10   Invăţînd-o cu-al său spirit cum că chiar la bal se cască, Iar de-o parte, o paiaţă, cu un glas răutăcios, Spunea că-i mai sus prin oameni cel ce e mai caraghios.
Gazu-şi trimetea din aer razele-i luminătoare Arătînd că-n lumea noastră tot ce dă lumină moare, 15   Dar că raza care moare, spre al omului necaz,
Străbătînd masca de pînză, vede masca de obraz.
Stam pe-o bancă; — gîndul însă se ducea ca o furtună Către-o ţară-n care astăzi nu mai mergem împreună, Şi plimbîndu-se prin umbra teilor îmbătrîniţi, 20   Gîndul, mai bătrîn ca teii, îi găsea întineriţi.
Vai! şi oare unde-s toate cîte le-am văzut în cale? Unde-s plopii de pa muchie, unde-i şipotul din vale? Cum s-a stins oare juneţea celor cari-au suferit? Ce-a rămas din vijelia inimilor ce-au iubit?
25 Timp ! burete plin cu sucul care-aduce pacea minţii 1 De-aş putea să-ţi umplu porii cu veninul suferinţii, Ca să plîngi şi tu, să suferi şi să-nveţi ce-i a uita, Timpule, aş rîde vesel de nenorocirea ta.
Astfel dar, şedeam pe-o bancă cugetînd; — cum stam pe
gînduri
30 Văd o mască că se rupe din a danturilor rînduri, Şi venind la mine-mi zice: „Spune-mi, tot o mai iubeşti? Te văd trist... nu rîzi de lume? Rîzi ca minei...
Ce gîndeşti?"
Ea-mi vorbea... Şi-n tremurarea glasului recunoscusem Vocea-n care altădată cu-atît drag mă încrezusem, 35   Vocea care îmi cîntase cîntecul unui cuvînt:
Cîntecul iubirii; astăzi, mai cîntat numai de vînt.
„Tu, la bal? Tu, vii să-ţi cauţi fericirea ta la baluri? Vii să te îneci în lume ca un val în alte valuri? Vii să-ţi scuturi de pe aripi praful florilor cereşti, 40   Ca în schimb să strîngi tot praful mişeliilor lumeşti?"
Ea tăcea... dar mîna-i albă se-ncleştase de-a mea mînă Şi simţeam, simţeam că-asupră-şi ea nu mai era stăpînă. Atunci, surd la glasul minţii, lîngă mine cum şedea, O dusei pînă-ntr-o umbră: „Voi a te mai revedea!"
45   Ea, încet, îşi scoase masca...
De-aş trăi şapte vieţe Şi de-aş fi menit să sufăr şapte grele bătrîneţe, Toate strînse-ntr-o durere, nu m-ar întrista mai mult Decît hohotul pe care fui silit ca să-1 ascult.
32
33
50   Era alta; era slută; era strîmbă ca o cîrje; Fără nici un dinte-n gură, era ţapănă şi dîrje; C-un obraz ca turta dulce şi c-un nas ca de cosor Ea rîdea, rîdea amarnic...
55
Iată tristul meu amor.
NEBUNA DIN HERĂŞTI
Murind, ziua trimete, pe razele din soare, Spre grilele Nebunei, o lungă sărutare; Pribeag, vîntul se lasă din repedele-i zbor Şi-adînc vrea să-i vorbească de-adîncul lui amor; 5   Iar ea, cu o mişcare molatică-1 opreşte Zicîndu-i parcă: glasu-ţi acum mă osteneşte... Voi pace... voi tăcere... — Treci, vîntule, uşor Şi dă-mi iarăşi tăcerea... —Voi pace... voi să mor...
Şi vîntul sprinten trece... — Iar ziua-n depărtare 10   Murind, îi mai trimete o lungă sărutare.
II
De-ar vrea moartea vreodată, în glumă să-ngrozească Tot neamul său sălbatic: pe corbi, pe lupi, pe vînt, Desigur, ar alege durerea omenească, Acea uscată plantă ce creşte pe pămînt. 15   Durerea e pe lume o plantă ce omoară
Ades într-un corp tînăr o inimă fecioară... Şi inima cînd moare şi corpu-n urma ei Rămîne un tăciune uscat, fără schintei.
„Nebuno, stai odată privind cu ochi-n gol 20   Şi dînd cu oarba-ţi minte trecutului ocol. Sub vechea ta fereastră se întindea o vale Făcută ca să-ţi plimbi vedeniile tale:
35
Pe sînul ei, departe, trecea Argeşul lin,
Spunîndu-ţi o poveste într-un adînc suspin. 25   Ştii tu... ? Mai ţii tu minte... ? Te mai gîndeşti tu oare,
In ceasuri de veghere, la umbra visătoare
Ce-n noapte venea singur să-ngîne la izvor
Murindul glas al apei c-un glas aprins de dor...?
Ştii tu? Mai ţii tu minte cînd braţul meu te-a strîns? 30   Şi cînd fiorul dulce al valsului molatic
A prins buzele noastre într-un sărut sălbatic...?
Ştii tu cînd la picioare-ti ca un copil am plîns?
Ştii tu...?"
Iar glasul dulce în vals se prefăcu 35   Şi-ncet murind pe vale striga: „ştii tu...? ştii tu...?"
Nebuna care-n lume nimic nu-nţelegea,
Ii înţelese glasul, căci ei glasu-i vorbea.
„Ah, vino... vino suflet rătăcitor de noapte
Şi cîntă-mi încă valsul cu rătăcite şoapte. 40   Mai vino... — Eu atuncea mă voi schimba în crin
Ca să mai port pe sînu-mi adîncul tău suspin,
Pe care vîntul serei îl va lua din zbor
Vrînd florilor să spuie nemărginitu-i dor.
Mai vino... Vino încă..." 45 Şi tot vorbind cu vîntul
Ii rătăceau pe clape şi minele şi gîndul.
Clavirul părea suflet că are-adeseaori
Căci notele sonore, ce-n valuri de-armonie
Spuneau nopţii tăcută o lungă poezie, 50   Urmau un vals frenetic, prelung, plin de fiori.
Şi ea simţea că-n noapte un braţ spre ea se-ntinde...
Că talia-i subţire de braţul lui se prinde...
Că tainicul ei suflet, coprins de-un lung fior,
Din pieptu-i i se duce pe-o aripă de dor... 55   Atunci... uitînd clavirul, cu ochii morţi sub gene, f
Pe-a valsului măsură se-mlădia alene 1
Şi-n zborul ei fantastic mergea fără-ncetare... I
Zburînd încă mai tare... mai tare... tot mai tare... I
111
Iar cînd corpul Nebunei din vals a încetat 60   Era un corp de moartă, cu sufletul zburat.
Acum departe doarme de grijile-omeneşti Neturburată vecinie decît de glasul dulce Ce vîntul îl înalţă cînd merge să se culce Pe valea din Herăşti.
86
OPT RÎNDURI
EU
Gîndule, scrisoare scrisă de o mină nevăzută, Cîte pagini păstrezi astăzi din iubirea mea trecută, Cîte rînduri coprind încă focul tinereţii mele, Cîte vorbe de iubire mai sunt scrise printre ele?
GÎNDUL
Tu ai plîns, şi-a tale lacrămi au căzut pe-a mele foi, Ştergînd slovele iubirii, slove scrise de-amîndoi...; Astăzi n-au rămas din toate decît rîndurile-n care Aţi scris poate fără voie vorba searbădă: uitare.
10
15
DORINŢA
Somnule, ţi-am scris să vii Să-mi adormi dorul din piept. Şi de-atunci te tot aştept Somn, tu, moartea celor vii.
Bătrîneţe, vin tuşind, Vino, adu-mi iarna ta... Voi să uit a cugeta, Voi să mor încă trăind.
Moarte, tînără fecioară,
Vin să-ţi dau din al meu sînge.
A trăi este a plînge,
Şi trăind iată ce-am strîns:
Plîns şi lacrămi şi iar plîns.
Moarte, vin de mă omoară.
Visul eu mi l-am visat: A fi vecinie înşelat-.. Cred că am visat destul. Sunt sătul... sunt sătul...
Decembre 1881
38
39
NELLA
CÎNTEC DE MARE
UN TRANDAFIR
10
15
Vino, Nella, vin pe mare, Vino, Nella, vin.
Să-necăm în sărutare
Orce trist suspin.
Te voi duce pîn'la Chio, Chio, ţara ta.
Şi plutind, pînă la zio
Te voi săruta.
Vino să cîntăm cu vîntul, Legănaţi pe val,
Căci ne vom* găsi mormîntul Ajungînd la mal!
Vino, Nella, vin pe mare, Nella vino, vin,
Să-necăm în sărutare
Orce trist suspin!
* In volum: vor; se corectează după textul din Literatorul.
10
Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmă Ce o scoate-n agonie sufletul care se curmă, Inflorit-au trandafirul din fereastra mea cu soare Bobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare. Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un
pahar,
Vrînd să-i dau prin apă dulce viaţă lungă...
In zadar I
Cum e azi, chiar pusă-n apă va muri sărmana floare Precum sufletu-mi muri-va chiar întinerit la soare. Dar, ducîndu-mă, un lucru pe pămînt eu mai doresc: Aşi voi acestei roze zile lungi să-i dăruiesc... Sau de nu, privind pe gînduri cum cad foile-i în şir, Să am drept tovarăş ultim cel din urmă trandafir.
In oct. 1881
41
ROZELE DE IARNĂ
(După Arnould)
Iarna, printre ceaţa deasă, se ivesc dragele flori, Ca şi ochii trişti ce-n lacrămi se ivesc adeseaori; Pentru ele nu trăieşte soarele poleitor, Nu le supără în cale orşicare trecător. O... dar dacă-n primăvară, pentru sufletele vii Cresc flori rumene, voioase, pe-nverzitele cîmpii, Dulce cer, fă să-nflorească pe pămînt, adeseaori, Pentru suflete de toamnă melancolicele flori.
LUNA LUI MAI (Lui Barbu P...)
Pe-aceeaşi bancă veche, stînd trist şi fără grai, Te văd întoarsă iarăşi frumoasă zi de mai; Pe-aceeaşi bancă veche cînd stau tăcut şi număr Mizeriele strînse pe şubredul meu umăr, 5  Mă mir de se mai poate să am o zi de mai In rătăcitu-mi trai.
Cu primăvara caldă vin paserile duse, Renasc tremurătoare speranţele apuse, Prin aerul cel rece trec line adieri, 10   încît de n-ai fi gîrbov, bătrîn, sătul de lume, Simţirea tinereţii, cu dulcele ei nume, Ai crede-o c-a fost ieri.
Cu ochii plini de lacrămi, voioase rîndunele, Vă văd întoarse iarăşi sub cerul ţării mele, 15   Şi prins de bucurie, aştept să văd cu voi Cum tinereţea-mi vine şi dînsa înapoi... — Din om cele ce zboară, îmi spune-un glas din piept, Zadarnic se aştept.
42
43
DEDICAŢIE
(Nepoatei mele,  Măria-Gretchen Simionescu-Rîmniceano)
PE O PAGINĂ DE MUZICĂ
Gretchen, cercetînd odată cartea oarbelor destine, Am găsit că ursitoarea a fost darnică cu tine; Ea n-a scris nimic pe fila netedă ce te-aştepta, Căci a vrut ca tu, menirea, să ţi-o scrii cu mîna ta.
Gretchen dragă, pînă astăzi, încă tot nu poţi să scrii, Sau şi de-ai putea, ai scrie: prăjituri şi jucării. De aceea dă-mi condeiul, căci eu scriu cu înlesnire; Tu, învaţă de citeşte ce ţi-oi seri eu: fericire.
44
10
15
20
Speranţa mea frumoasă, din vremele trecute, Spre vremuri mai bătrîne, s-a dus pe neştiute
In repedele-i zbor, Şi-n urma ei rămas-au o zi fără lumină Şi-o inimă ce-nchide sub neagra sa ruină
Un dor... un vecinie dor.
Atunci nebun plecat-am cu gîndul către tine, însufleţită umbră a nopţilor senine,
Suspin pierdut de vînt... Şi te-am cătat prin ceruri, şi te-am cătat prin lume, îmbrăţişîndu-ţi urma, strigîndu-te pe nume,
Pe numele tău sfînt.
Dar urma-ţi rătăcită pe lungile nisipuri, Ce rup calea vieţei în mii de mii de chipuri,
S-a şters din drumul meu. Iar eu rămas-am singur sub plopul din pustie, Privind o neagră cruce, pe care-n poezie
Sta scris numele tău.
Şi mi-am adus aminte atunci că tu eşti moartă, Că cugetul meu singur te vede şi te poartă
Trăind, în visul său... Că tot ce-a fost odată, că tot ce-o să mai fie Curînd o să se schimbe în vecinică pustie...
în vis... ca-n gîndul meu...
45
12
TE-AM ÎNTREBAT
Te-am întrebat Unde-i speranţa cea rîzătoare; Tu mi-ai răspuns Că s-a ascuns.
Te-am întrebat Unde-i iubirea cea arzătoare; Tu mi-ai şoptit Că-ar fi murit.
Acum te-ntreb Unde-i mormîntul ce le cuprinde Şi tu-mi spui drept: „îl port în piept".
io
T
SALBELE
Cînd a fugit către zori Noaptea a lăsat pe flori Cîte  trei   rînduri   de salbe De mărgăritare albe. Soarele, cum s-a ivit, Razelor a poruncit Salbele de-i a adus Şi la gîtu-i şi le-a pus.
De-atunci orşicare floare Plînge scumpele odoare... Iar de vreţi cătaţi în zori: Veţi găsi lacrămi pe flori.
46
12*
47
ÎNTR-UN ALBUM
GHICI!.
Mi-ai cerut să-ţi scriu odată în album o poezie, Mie, celui care astăzi nu mai ştiu face nici proză... Rozei celei mai frumoase, dacă-ai vrea s-o faci să ştie Cît deliciu are-ntr-însa, — nu-i poţi zice decît roză.
10
Vie-ţi veste de la vale, Flăcăiaş cu plete lungi, Să dai bici şi să m-ajungi Căci ai cal născut pe cale.
Eu mă duc, mă duc încet Pînă-n apă la Şiret... Dar trecută peste apă Nimenea nu mă mai scapă,
Că-n pustiul de mal stîng Nunta mă aşteaptă-n car... Flăcăiaş, fiu de podar, Mină!... Eu te-aştept în crîng.
Şi-am să-ţi spun de ce te-aşlept Dincoace, pe malul drept.
48
ALTE ORIZONTURI
O quanto e corto il dire, e come fioco Al mio concetto! e questo, a quel ch'io vidi, E tanto, che non basta a dicer poco.
O luce eterna, che sola in te sidi, Sola t'intendi, e da te intelletta E intendente, te ami ed arridi!*
(Dante, Div. Comm., II Par-, Cant. 33)
* „Ce slabă-i vorba pentru-atit de tare/Concept! Şi cît văzui poţi să gîndeşti/ £11 tm ce-a fost din cit era de mare!// Lumină-n veci, ce numa-n tine-ti eşti,/ Şi singură te ştii, şi-aşa ştiută,/ Etern ştiind, surîzi şi te iubeşti!" (Dante, Divina Comedie, Paradisul, Cînt. 33, trad. de G. Coşbuc, E.S.P.L.A , 1957)
FUGIND DE TOT.
Fugind de tot: de lume şi de tine, Mă duc să dorm pe-ntindere de ape; Acolo groapa vîntul să mi-o sape; Amurgul sărei cadă peste mine.
5 Nespus de dulcea ei singurătate
Şi-o poartă-n lume luna gînditoare:
Mă uit la dînsa, şi nu mă mai doare»
Viaţa-mi plină de pustietate.
O, tu, acela ce mă faci să sufăr, 10 O, suflete, întoarce-te prin astre
Şi lasă-mă pe apele albastre, Să dorm de veci, cu capul sub un nufăr.
Bruxelles, 94
55
AMURG
SĂRMANUL VULTUR
Se lasă noaptea, limpede şi caldă; Răsare luna palidă pe cer, Punînd pe valuri braţe ce se scaldă Şi-n toată firea aer de mister.
Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă Şi-nvăluie, de două mii de ani, • In haina umbrei, pururi elegantă, Splendoarea umerilor diafani.
Mişcînd din flamuri, vechile trireme, Adorm în pacea lungului amurg, Infiripînd un vis din altă vreme: Izbînzile lui  Hermes demiurg1.
La umbra lor, pescarul trage-o plasă Şi cîntă-ncet, cu glas adormitor, Duioasa lui tragudie de-acasă, Visînd şi el un vis în viitor.
Atena, 92
Sărmanul vultur aripa-şi întinde
Rănit în luptă; In zboru-i greu, o pană se desprinde Din aripa-i pe jumătate ruptă.
5 Plutind prin aer, vîntul o ascunde
în apa mării, Pe-a cărei valuri, crestele de unde O duc spre ţărmul ultim al uitării.
Rănit în suflet, plinsul mă îneacă 10 Şi lacrămi pică
Din ochii mei ce ruşinaţi se pleacă Pe mîna ta cea palidă şi mică.
Iar tu răspunzi durerei mele mute Zîmbind în silă, 15 Si dîndu-ti mîna alţii s-o sărute,
Cu lăcrăma de care nu ţi-e milă.
56
57
Ea s-a dus. De-atunci trecut-au ani şi ani. Adevărat: Am uitat atîtea lucruri şi atîtea m-au uitat!... Totuşi, cînd te uiţi la mine cu privirea ta cuminte, Pari că de iubirea noastră cauţi să-ţi aduci aminte 25   Şi te-ntrebi, nedumerită, în ce timp s-a petrecut?
Alena, 92
LA LUNĂ
Lună, astră plutitoare pe văzduhurile line, Dacă-ai fost vreodată vie, unde-i sufletul din tine? Către care alte astre dintr-un timp trecut pe veci A zburat suflarea-ţi caldă şi-a lăsat formele-ţi reci? 5   Cine eşti, din ce viaţă, din ce flăcări iai putere?
Plin e cosmosul de vremuri grămădite în trecut, Racle, cu iluzii moarte, cu speranţe de-un minut; Plin e spaţiul de glasuri plîngătoare în pustiu, Ochi de stele plini cu lacrămi sub zăbranic argintiu, 10   Plin e haosul de-o lungă simfonie de durere.
Dar ca tine-ndurerată nu e alta-n univers, Stea, ce fără de speranţă chemi trecutul, fără viers ! Tu răsări de peste ape, galbenă şi gînditoare, Parcă soarta pămîntească te străbate şi te doare, 15   Şi, plutind, te urci în noapte, ca în propriul tău vis.
Fost-a fost un timp odată cînd de marginea pădurei Noi şedeam cătînd în faţă-ţi ochii galeşi, urma gurei; Şi-am simţit-o cum se cerne blinda ta cerească rază Şi din ochii tăi de astru în ai ei se furişează, 20   Aprinzînd misterioase doruri de necunoscut.
S-AUD.
VERSURI HETEROMETRE
S-aud pîraiele cum curg în pacea palidei lumine; Se umple valea de amurg, Iar eu mă duc gîndind la tine.
5 S-aude clopotul la schit:
Merg pustnicii să se închine;
Luceafărul a răsărit,
Iar eu mă duc gîndind la tine.
S-aude buciumul la munţi 10 înfiorînd cu lungi suspine
Tăcerea codrilor cărunţi... Eu mă tot duc gîndind la tine.
Cum Sirius noaptea răsare Tîrziu, şi lumina lui rece Pe marginea cerului trece Şi piere, departe, pe mare;
5 Aşa, cîteodată, tîrzie,
Iveşte-se încîntătoare Credinţa că totul sub soare E nou şi e, tot, poezie.
Dar iarăşi ca astra, în ceaţă, 10 Apune pe marea durerei,
Şi' umbrele lungi ale serei învăluie trista viaţă.
60
61
U — D- Zamfirescu — Opere, voi. I
PE ACROPOLE
Luna tragică priveşte, într-o mută contemplare, Pacinica singurătate din împărăţia sa, Strejuind de peste ape valea clasică, în care, Pe Acropolea ştirbită, Partenonul1 dormita.
5   Ah! şi cum durerea lumei mă prindea în gheara-i rece La priveliştea acestei, unice în univers, Protestări a omenirei contra timpului ce trece, Monument al cărui nume sunător e ca un vers.
Căci aşa e, totul piere, ca o umilă scînteie: 10   Jocuri, timp, filozofie; mîna care te făcu;
Timpuri noi şi jocuri nouă; sărbători panatenee; Totul piere sau se schimbă; — neclintit eşti numai tu.
Tu, ca toate, eşti în lume din substanţă pieritoare, Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic; 15  Tu eşti toată poezia omenirei gînditoare
Scrisă într-un bloc de albă marmură de Pentelic.
Şi cînd razele din lună limpezi curg pe a ta frunte In imensa, infinita linişte de orient, Din trecut şi pîn'la tine se întinde ca o punte, 20   Peste care tot trecutul se coboară în prezent.
Ah! ajută-mă acuma, tu, Minervă înţeleaptă, Să găsesc, printre atîtea lucruri nouă ce mă mint, Drumul către Salamina şi navarcul ce aşteaptă Să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis şi Corint2.
25   Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri, Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atît de drag; Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri, Să mă-mbăt din armonia limbei din Areopag3,
Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie, 30   Născătorul de iluzii, de dureri şi poezii,
Astfel cum îl vrea Sophocle, răsturnînd o-mpărăţie4 Şi putînd să locuiască pe obraji trandafirii.
Insă luna se coboară pe întinsa mărei pace... Puntea rupe-se; trecutul se prăvale la pămînt. 35  Pericles, Minerva pleacă... Fără dînsa, orce-i face, Partenonul îţi rămîne ca o criptă de mormînt.
13*
DE LA VILLA TUSCULANA
(DACTILI ŞI TROHEI)
SONET
Tristele umbre se lasă pe văi de sus de pe dealuri Singure, palide, pline de-o lume vie de basme: Bradul, umbrela şi-o-ntinde pe muchea arsei coline; Mierla şăgalnică ţipă prin grase tufe de lauri.
5   Cicero, vechiule stîlp al acestor clasice locuri,
Scoală din pulberea vremilor. Uite: colo, pe valea Tibrului, urmele Romei antice tremură încă. Umbro-Sabellii şi Quirium, Taţiu, Numa Pompiliu; Zeii, pontificii, fraţii Arvali, Lupercii şi Sălii; 10   Piatra şi lancea, şi focul din vatra Vestei1 fecioare, Toate sunt încă şi azi în fiinţă. Timpul şi forma
Par că se schimbă.
„Plin de un dor fără saţiu de lumea vremilor duse, Timpul şi forma de astăzi mă lasă rece ca gheaţa. 15   Toate sunt încă-n fiinţă şi totuşi toate sunt moarte. Ochii-mi, o, nobile Marcu Terenţiu2, cată spre tine."
Astfel grăieşte un glas din ruine. Nimeni n-aude. Braţe vînjoase întind Apeninii către Cetate. Roma din vale priveşte pe gînduri coamele ninse. 20   Soarele moare prelung în adîncul mărilor tusce3.
Borna
Către Aspasia lui Leopardi
S-a stins, copilă, focul tinereţei Din ochii lui cu timidă privire. Pe alba-i frunte, urma de gîndire A închegat-o vîntul dimineţei.
Un blind surîs pe gura lui subţire însufleţeşte cadrul trist al feţei, In semn că iartă relele vieţei Şi-ţi iartă ţie cruda ta iubire.
E de prisos să-1 plîngi. Tu ştii prea bine Că-n nobila şi calda-i fantazie Te-ai căutat de-a pururea pe tine,
Pe cînd acolo, casta poezie
Sta peste tot, precum între lumine
Beătrix1 stă-n Divina Comedie.
64
65
LA LUNA
LA VILLA ALDOBRANDINI
10
E noaptea caldă. Stelele uşoare Clipesc din gene, line, depărtate. Pe iazul morii apa nu mai bate; Pe dealuri focul cel din urmă moare.
Privind pe ceruri căile stelate, Adorm în lumea lor fermecătoare, în somn răsare luna gînditoare Şi umple bolta de singurătate.
O simt cum trece, clară, tot mai clară, Pe-nchipuitul arc al hemisferii; O simt, dar nu o pot privi-n afară.
Această nouă formă a durerii Tu o cunoşti... Revino mîne sară, Icoană castă a nemîngîierii!
66
10
Tăcute lacrămi picură din plante Şi-alunecă pe jgheabul de porfiră; Sub şipot stă Orfeu1 cîntînd din liră Pe-uîi glob purtat de gîrbovul Atlante2
Păuni stelaţi podoabele-şi resfiră Pe-un capitel de frunze de acante; Un grup voios de fauni şi bacante Ironici stau şi de păuni se miră.
Domniţa vine, văduvă-ntristată, Şi singurică şade la fîntînă, Cîntînd încet un vers al ei de fată.
Un gîlgîit de apă o îngînă,
Pe cînd pe vîrful plopilor s-arată,
în clarul zilei, luna ca o zînă.
67
ANIENUL
Din munţi străvechi se lasă către vale Pîrîul plin de umbre şi lumine, Ducînd cu el legendele sabine Pe-a timpului neisprăvită cale.
Din cînd în cînd păgînele ruine Îşi spun poveşti pe malurile sale; Sub poduri vechi, tiarele papale Ascund un semn din vremile creştine.
Iar tu, ce-aşterni pe malu-i verde bruma,
Patetică şi-ndurerată lună,
îl mai cunoşti aşa cum e acuma?...
Cînd Angelus1 clopotniţele sună,
Un vechi măslin din vremile lui Nuraa2
Din flori ce cad îi face o cunună.
10
BOUL
De-a pururi trist, în mijlocul cîmpiei, Voinicul bou priveşte înainte, Cu ochii mari, cu sufletul cuminte, Ca un simbol antic al poeziei.
Şi parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte Că a rămas el paznicul moşiei, Căci toţi s-au dus în lumea veciniciei, Iar Laţiul e ţară de morminte.
Trec norii, trec, spre asfinţit de soare, înveşmîntînd senina lui tăcere Într-un mister de umbre călătoare.
El pleacă trist să cate mîngîiere, Urmînd pe jos un lung şir de cucoare Ce cîntă-n zbor o notă de durere.
Frascati, 1889
68
69
SONET
CULCATE-S ROMÂNITE
Doamnei E. P, ...
Şi iarăşi... zică lumea ce va zice: Arhipelagul soră nu-ţi găseşte: Eşti cum îi fraga cînd se pîrguieşte, Şi-o ştii, iubita mea, Eurydice1.
Gă vii din iad oricine o ghiceşte, Sau de nu vii, noi ştim c-a Evei fiice Se nasc de drept Proserpinei2 amice, Şi totuşi văd c-amorul ne munceşte.
Acum vin iar şi bat la a ta uşe, Grecoaică rea, cu zîmbetul pe gură Si ochii mari de blîndă viteluse3.
* * *
Şi de cumva simţi somnul că te fură, Cu porţi de fier te-nchide ca-n cătuşe, Căci altfel, zău, îţi intru-n bătătură.
Uşor se mişcă tînără fecioară, Purtîndu-şi trupul drept ca o făclie; Cu amforele vine de la vie Şi vinde must, ca-n vremi de-odinioară.
5 Copilă albă, vina ta să fie
De te-o-ntîlni Polibus1 bunăoară: Cum mînile-ţi sunt prinse de ulcioară O să-ţi sărute benghiul din bărbie.
Dar ea zîmbeşte. Colţurile gurei 10 S-ascund hoţiş în gingaşe gropiţe,
Iar ochii vineţi iau coloarea murei.
Şi iată-1 el, încununat de viţe,
Câ-i sare-n drum. Pe pajiştea pădurei,
In urma lor, culcate-s românite.
Alena, 92
70
71
CASTEL FUSANO
10
15
In cîmpul deşert, pe Tibru, Ia vale, Trecutul a pus dureri ideale, Iar faunii strîmbi şi-au prins a lor oase De veştede crăngi de sălcii pletoase.
In vechiul castel din mlaştini pontine Am prins a visa, o, Romo, la tine... Adie un vînt din ţara Etruscă: Porsena1, eşti tu, or zboară o muscă?
Trecut ce te duci, n-ai nici un braţ valid! Şi paznic ţi-ai dat pe Febre cel palid2; Iar porcul mistreţ, sub umbrele serei3, L-a pus Harpocrat4 regent al tăcerei.
S-aude un glas sub bolta cea naltă: E ţipătul lung al raţei de baltă. Sălbatec prin stuf mugeşte un taur. Se urcă pe cer un disc strîmb de aur.
Castellammare, august, 89
10
15
72
20
(
JOS, LA TIVOLI
Jos, la Tivoli, sub tei, Cupido1, cu ochii galeşi, Şi-a spart amfora de-un stei Şi-a plecat plîngînd în cale-şi
Dar în calea lui venea Sfînta Vinere2 cea albă, Pe la brîu ca o nuia Iar pe poale ca o nalbă.
„Măi băiete, iar te-am prins Intinzînd curse la fete!... Ţi-ai spart amfora-ntr-adins!.. Am să mi te tund de plete."
însă el, prinzînd din fuga Haina mă-sei de un fald, Drăgălaş îi zise: „Sluga 1 Tunde-mă că tot mi-i cald."
Apoi, tupilat pe vine, Se piti sub un măslin, Unde sus bătea măsline Lydia lui Faustin3.
Sorrento*, 24 august, 1889
78
Dar atunci, pe o fereastră, cu privirea către mare, Un porumb bătînd din aripi se ivi fricos şi blînd; Dogele întinse mîna: „Uite Bianca" zise tare; Şi, nebun, sfîrşi rîzînd.
Sorrento, 89
URSEOLO
Urseolo, blondul doge, a sosit din Lemnos ieri, Nalt şi zornăind din pinteni, prins de zale şi de gînduri, Şi privind fără să vadă pe iluştrii cavaleri, Străbătut-a printre rînduri.
5  Jos, la scara răscroită de sub lojele de lemn,
Navagieri, prinţ de Cipru, şi Sanudo, prinţ de Zara1, Cu genunchele-n cnemide şi cu aerul solemn, S-au făcut una cu scara.
însă nimeni nu-i priveşte. Prin ogiva-ntunecatâ 10   Ochiul vede tron şi sală ca-ntr-o lume de senin, Unde Bianca Morosini, pe trei trepte de agată, Doarme sub un baldachin.
Bianca, dulcea donna Bianca, blondul vis veneţian, Ce trăia cum trec prin spaţiu nori cu genele de aur, 15  A murit. —■ San Marco sună. — Lumile de pe ocean Plîng sub mîndrul Bucentaur2.
Dogele, rămas în uşe, a-mpietrit ca o statuie; Ochii, luminaţi de spaimă, au încremenit enormi; Ca un foc de nebunie în lumine li se suie... 20 El întreabă: „Bianca, dormi?"
74
i
NIMFA TlNĂRĂ LEUGO.
SAN MARC
Răsărit-a dimineaţa, de sub umbra unui val, Tînăra Leuco, nimfa cu mărgeanuri în cosiţă, Şi, mişcînd uşor din şolduri, a ajuns pînă la mal, Unde sta copilul Bachus1 şi-mpletea cununi de viţă.
5 Albe, ca o vale ninsă, şi cu vine străvezii, Sînurile mititele i se umflă ca doi muguri, Iar de dînsele s-anină două semne viorii, Două glume, două benghiuri, două boabe ca de struguri.
Nimfa tînără şi zeul pe nisip îşi spun poveşti, 10  Se răstoarnă, se sărută, ea la sînul ei îl strînge Şi rîzîndu-i, îl întreabă „puiule, de unde eşti?" El, cuminte, îi răspunde „sunt de unde nu se plînge".
Dar văzînd urmă de struguri, zeul făr' de Dumnezeu îşi întinse lacom gura ca să soarbă dulcea rouă; 15   Nimfa închisese ochii, tremura, vorbea mereu,
Şi-mprejurul lui, întreagă, se-ndoia ca luna nouă.
Iar la urmă cînd fu vorba pe întoarcere-napoi, Pace s-o mai prindă valul, ca pe vechea lui stăpînă. Zeul îşi luase drumul, şi de unde erau doi 20   Acum plînge numai dlnsa... iar Oceanul o îngînă2.
76
10
Cînd tu, în veci senină, ca marmura din statui, Veneţio, la pieptu-ţi îţi strîngi a ta aripă, San Marc, măreţ în turlă-i, ca dogele-n palatu-i, Vesteşte falnic lumei c-a mai trecut o clipă.
San Giorgio Maggiore1, cu umbrele-i de aur, Deschide drum spre Lido, şi Lido înspre ape... Evangelistul crede că vechiul Bucentaur Venind de pe oceanuri gindi-se-va să-1 scape.
Căci dînsul tot mai speră că-ndurătoare parce2 Reda-vor ochi la toate şi va vorbi statuia; Dar leul3 îi arată că-i scris „pax tibi Maree!" în cartea veciniciei în semn de aleluia.
14
77
ANZIO
OFELIA
Pescar cu luntrea văpsită-n verde, Anină-ţi pînza sus de catarg; Vîntul ne-a bate, şi ne vom pierde Spre larg, spre larg.
Fată cu sînul ars de căldură, Rămîi nebună, aşa cum eşti, Şi ia-ţi ghitara, zi lung din gură Că mă iubeşti.
Ce-atîta trudă ş-atîtea gînduri Pe învechitul disc de pămînt, Cînd mai la urmă tot patru scînduri Iţi ştiu de rînd !
Rămas în lume dintr-o poveste, Anzio, marea-ţi m-a luminat: Toată morala vieţii este Un sărutat,
10
15
78
20
Pe cap cu veştedă cunună, Cu ochii mari sub gene plînse, Cu braţele de sine strînse, Priveşte, mută, către lună. Salcîmii, prinşi ca de fiori, Au nins pe apa de pe prund, încununînd cu albe flori Icoana stelelor din fund.
Dar iat-o, a ajuns la rîu; In juru-i rochia şi-o strînge, Dintr-un salcîm un ramur frînge Şi floarea şi-o anină-n brîu. Apoi, pe apa curgătoare, Cu faţa către cer senin, Şi-ntinde braţele şi moare: Suflet, în lumea lui, străin.
Pe sub frunzişul înverzit, Sub bolţi feerice de stele, în cîntece de păsărele, Convoiul trece liniştit, în lungul vremei, călător, El se tot duce şi se duce, Căci moarta-i moartă din amor: Nici ţintirim, nici semn de cruce.
Atena, 92
79
14"
Poate-aş găsi, prinzîndu-ti mîna Şi încăîzindu-mă la ea, ' Accente ce-ar înduioşea Surîsu-ţi pentru totdeauna.
Albano, 89
STROFE
Doamnei C.
A răsărit pe codri luna Ca o legendă din bătrîni Şi m-a găsit ca-ntotdeauna Cu capul răzămat pe mîni, Trudindu-mi minţile să caut Un cîntec vesel să-ţi închin, Ca să-ţi aud glasul senin Rîzînd cu note ca de flaut.
Dar ce-o să-ţi fac? Firea stîngace, Croindu-mă un om de nord, Mi-a dat un suflet fără pace Şi-o liră fără de acord. Tu ai mişcări de rîndunică Şi suflet cald de miazăzi, Şi cîntecu-mi te-ar adormi Căci este trist şi plin de frică.
Dar dac-ai vrea, în locul lirei, Psaltirea veche s-o desfac, Şi printre filele psaltirei Să căutăm un basmu dac,
80
GA UN MĂNUNCHI DE RAMURI
PLECATĂ CU CAPUL.
Te-a zămislit blinda natură Ca pe o floare de pe plai: Din carminul rozei de mai Ţi-a zugrăvit, rotundă, gura, îar din albastrul de cicoare Ţi-a-nduioşat privirea vie, Aşa că bine nu se ştie De eşti femeie sau eşti floare.
La brîu te-a strîns ca pe-un mănunchi
De ramuri tinere de crin
Şi nu ştiu ce ţi-a pus în sîn
Şi de la sîn pin' la genunchi,
Că parcă-ai fi un vis croit
După gîndirea mea nebună,
Cu sufletul ca alba lună,
Cu trupul cald şi liniştit.
In trista mea singurătate Au răsărit colo şi colo Videnii cu cap de Apollo1 Şi ochii plini de bunătate; Dar dacă tu ai şti anume Cît farmec e-n făptura ta, Ai face aripi ş-ai zbura, Căci prea eşti singură în lume.
Plecată cu capul pe albe genunche Fecioara cu ochi liniştit Din apa curată adună mănunche De ramuri de tei înflorit.
5       O rază din soare furiş se coboară Şi lung o sărută pe gît, Iar dorul deschide în gînd de fecioară O poartă pe-un cîmp de urît.
Cu raza cea caldă vin visuri nebune, 10       Videnii cu aripi de fluturi1,
Ce cad din lumină pe genele-i brune Ca ploaia din crăngi ce le scuturi.
Atunci de pe dealuri, văzînd-o că-i goală Şi soarele prea arzător, 15       Un vînt se adună, din lanuri se scoală, Şi pleacă încet spre izvor.
El părul ei moale cu vinete unde Uşor i-1 desprinde de sus, Şi-ntreaga-i fiinţă în păr i-o ascunde, 20       Şi trece tăcut spre apus.
82
83
ADIO
UN CÎNTEC
io
Se vede sus, pe stîncile de criţă, Cum moare-ncet izvorul de lumină; în fund de văi pîraiele suspină:
Adio, fetiţă I
Din părul tău tăiat-am o şuviţă Ce peste umeri o lăsai să pice. Cînd vei albi, şuviţa îţi va zice:
Adio, fetiţă 1
Cînd am plecat, ieşiseşi la portiţă, Păreai că vrei să-mi spui o vorbă bună, Dar tremurai şi nu mi-ai spus nici una...
Adio, fetiţă !
Atena, 92
84
10
Puişor de rîndunică Ce de-abia te-ncerci să zbori, Baţi din pana uşurică, Ramuri mişti şi roua pică, Pică roua de pe flori.
Tot aşa zburînd amorul, Bate aripa alene, Mişcă aerul cu zborul, Picură pe inimi dorul, Pică lacrămi de pe gene.
85
ALT ClNTEC
CURGEA ŞIRETUL LINIŞTIT
io
15
Pe subt umbrele de frasini, la fintîna din pădure,
Vin, surată, vin,
S-adunăm culbeci de aur, să umplem cofiţi cu mure, Şi din fuga, peste umeri, sărutări badea să-ţi fure,
Vin, surată, vin.
C-a plouat, şi fundul văii cîntă din privighetori, De gîndeşti că  mersul  zilei  aninatu-s-a  de zori; Iarba-i udă, tu pripită, şi de-o fi din deal s-aluneci, Ochii mei, privind din vale, ameţiţi ai să-i întuneci.
Sus pe grebănul de munte, în poiană, la răcoare,
Vin, surată, vin,
Să privim pe valea tristă cum apune sfîntul soare Şi pe-un ramur cum se-mbucă două păsări surioare,
Vin, surată, vin.
Că atîta are omul: ce e azi este al lui. Ce-o fi mîini e totdeauna marginea mormîntului... Iar pe tine te-a scris firea cu un haz în colţul gurei De mi-aş da, pe-o sărutare, sufletul Mamei-pădurei.
86
Trecuse toamna gînditoare Pe rîpi, prin garduri, peste vii, Şi închinase toate celea Aceleiaşi melancolii. Departe, pe întinse şesuri, Curgea Şiretul liniştit, Sub zbor de pasări călătoare Călătorind spre răsărit.
înaltă, mişcătoare dungă, Ce-abia te vezi pe cer senin, Cîte speranţe zbor cu tine Ce primăvara nu mai vin! O umbră goală, trecătoare, Viaţa noastră pe pămînt I O pasăre ce pleacă toamna Descurajată, fără cînt, Şi nu mai vine, nu mai vine, Căci tinereţea-i o poveste Pe care noi o ştim c-a fost, Dar niciodată-o ştim cînd este.
O, toamnă, scumpa mea suroră, Te-ai dus şi tu, ca orice bine, Şi noi rămas-am să te plîngem Cu alţi nenorociţi ca mine. Eu m-am deprins de mult cu toate, Şi trist, în sufletu-mi m-am strîns, Dar viaţa e aşa de crudă
87
30
35
Încît şi astăzi încă-am plîns: O amintire de durere, Un biet amor nempărtăşit, Ce ca şi toamna, ca şi toate, S-a dus şi nu a mai venit, Şi care azi, sub umbra tristă A tinereţii apunînd, Mi-a răsărit în amintire Mai dureros ca orisicînd.
DOAMNEI X
Se aprind în fund de suflet razele tremurătoare Ce sosesc din depărtarea tinereţei ce s-a dus, Cînd cu ochii tăi albaştri, melancolici, îmi zici: „Oare?... Suntem noi înamoraţii?... sau în înşine-am apus?..."
5   Am apus!... E poate prea mult: ne-am mai domolit la
fire;
Tu ţi-ai tras părul pe frunte; flori într-însul nu mai
pui.
Te-nvîrteşti ades în juru-ţi plîngînd mijlocu-ţi subţire... Insă, mai la urma urmei, nu e treaba nimănui.
Mie-mi placi cum eşti acuma: plină-n umeri, cu bărbie, 10   Şi cu degete ca puful, ca o stariţă de neam; Părul alb, figurei tale dă un nimb de poezie... Şi o ştii, căci fără voie-ţi te admiri privind în geam.
89
10
15
20
T
CORSARUL
într-un castel, pe malul mărei, Pe-a cărui turnuri crenelate Furtunile le-a îndrăgit, Trăieşte singur, dat uitărei, Cu sufletul plin de păcate, Corsarul alb, îmbătrînit.
Sub chiparosul din grădină
Se urcă iedera pe-o cruce
La capătul unui mormînt;
Prin ramuri aerul suspină
Şi parcă din adînc aduce
Un glas din* funduri de pămînt.
Corsarul, care niciodată De nimenea nu se rugase, Nu se plînsese nimănui, Corsarul avusese-o fată, Şi-acum plingea, se-ngenunchease La amintirea fetei lui.
Un ropot lung de vijelie Cu ţipete premergătoare Chema pustiul din castel;
în voi.: de; Se corectează după ms.
25
30
35
El tremura din temelie Izbit de stînci spumegătoare Ce le-aducea valul cu el.
Mugea oceanul de durere, îşi ridica în ceruri valul Şi se frîngea căzînd pe vînt; Bătrînul hoţ, făr' de putere, Vedea cum apa rupe malul Cu iedera de pe mormînt.
Atunci sări drept în picioare Şi vrînd să lupte cu furtuna Corsarul s-aruncă înot; Dar firea cea nepăsătoare învălui tot întru una* Corsar şi iederă şi tot.
* în voi.: într-una. Se corectează după manuscris, întrucît această formă respectă ritmul.
90
10
15
20
ÎN TĂCEREA DIN ODAIE
în tăcerea din odaie Fantazia mea s-ar stinge, Dacă-ncet luna bălaie Pe sub zid nu s-ar prelinge.
Acum bate în fereastră încălzind străvechi portrete Ce-n lumina ei măiastră îşi iau suflet pe părete.
Cel dintîi, cu gura mică Şi cu ochi adînci sub gene, Binişor mîna-şi ridică Şi mă cheamă, cheamă-alene:
„între cer, pămînt şi apă Eşti mai singur decît noi; Ia-ţi un cadru să te-ncapă Şi vin colea: vom fi doi.
între noi va sta copilul, Şi în ramul cel din faţă Vom privi cum curge Nilul Şi-om ceti ce ne învaţă:
25
Totul vine, totul trece, Iar sfîrşitul tuturor E un colţ de humă rece Cu un mac străjuitor..."
Dar de-abia se mai prelinge Pe sub zid luna bălaie; Fantazia mea se stinge în tăcerea din odaie.
92
15 — D. Zamfirescu — Opere, voi. I
PLOUĂ
VARA
Plouă lacrime de toamnă peste lumea ostenită, Scuturînd petale albe de pe ramuri de lămîi.
Firea plînge. Tu, iubită, Ca o marmură antică, fără lacrime rămii.
5   A murit un an, o lume purtînd primăvara-ntr-însa, An de zile fericite, rupt din tinereţea ta;
Au plîns pomii, — cerul plîns-a, Tu, ca grîul sub zăpadă, ai urmat a dormita.
Eu mă duc. Priveşte bine vîrful pînzelor pe mare: 10   N-a plecat de cînd e lumea un mai singur călător. Tu zîmbeşti... Drept răzbunare Iţi doresc să poţi cunoaşte gura dulcelui amor.
15
20
Cu firea ei cea arzătoare Sosit-a vara înapoi; Toţi pomii sunt în sărbătoare, în tei stă floare lîngă floare... E dulce vara pe la noi!
Cînd dimineaţa se iveşte Din al văzduhurilor fund, Tot cîmpul parcă-ntinereşte, Iar, deşteptată de pe prund, Cireada satului porneşte...
în urma ei un roi de grauri Ca nişte valuri cenuşii S-amestecă prin bălării, S-aşează-n coarne pe la tauri, Fac fel de fel de nebunii.
Pînă ce-n zarea depărtată Spre lacul trist se pun pe drum, Şi cum se duc, — acum ş-acum Se mai zăresc încă o dată Ca rămăşiţa unui fum.
94
15*
95
Lunile
IANUARIU
Frigul, scriitor pe geamuri, m
Cu zăpezile se joacă 1
Şi le schimbă-n promoroacă 1
Atîrnînd ciucuri de ramuri. 1
Din fereastra-mi îngheţată 1 Stau uitîndu-mă la cer: ' Norii, plumbuiţi de ger, S-au strîns pată lîngă pată.
Trist şi singur ca un greier, Vălul timpului rupîndu-1, Eu aştept să-mi toarcă gîndul într-un colţ mai cald de creier.
Iar afară numai fumul s Subţiratec îşi ia zborul; Eu Îmi leg de dînsul dorul
Şi-n văzduhuri îi dau drumul. i
MAI
Plin de gloria străbună ca de-un lucru strîns de el, Miralaia1 printre buze fluieră încetinel, Şi cu frîul prins în stînga, iar cu dreapta prinsă-n şold, Parc-ar fi preconul lumei,  călătorul Child-Harold2.
5  Bate surul cu potcoava caldarîmul sunător,
Scăpărînd scîntei din piatra care-i cade sub picior, Şi cu ochiul prins în sînge, sperios îşi cată-n cale, Legănîndu-şi cavalerul pe puternicele-i şale.
La ferestrele cu gratii ies copilele bălane, 10   Poftitoarele neveste, jinduitele vădane,
Chiar dervişii, mosafirii, părăsesc, cîntînd, odaia Şi-n balcoane vin să vadă pe vestitul Miralaia.
Dar deodată, dintr-o turlă înclinată către stradă Un mănunchi de roze albe fu lăsat uşor să cadă; 15   El lovi din întîmplare calul viu şi sperios, Calul se izbi în lături şi-şi zvîrli stăpînul jos.
Atunci mîndrul Miralaia, ridicînd de jos buchetul, Către turla înclinată se întoarse cu încetul, însă, nezărind pe nimeni, zise-n înfloritu-i grai: 20   „A căzut poate din zborul călătoarei luni de mai".
96
97
IULIE
10
15
20
Călin, jitarul de la sat,
Cu puşca vecinie de-a spinare,
Era pe holde împărat
Şi statul lui n-avea hotare.
In el tot cîmpul se-ncredea,
Toţi fluturii şi toată floarea:
Sulfina, seara,-l adormea
Şi-1 deştepta, în zori cicoarea.
Odată, deşteptat în zori De-acel miros de dimineaţă, îşi ridică ochii din flori Şi se uită peste fîneaţă. Din pricina zilelor calde, Mărica, zînă printre fete, Se coborîse să se scalde Ş-acum... se descingea de bete.
Jitarul nostru, năzdrăvan, Se subţie ca o şopîrlă, Ş-ascuns de-un ciot, de-un bolovan, Se strecură pînă la gîrlă... Cuptior, cuptior, cîte mai faci Cu vinovata ta căldură!... Noroc numai că poţi să taci. Aşa şi eu: streajă la gură.
AUGUST
10
15
20
Pe luciul fără hotare Al apelor ce-au adormit, Din fund de haosuri răsare Melancolia zîmbitoare A stelelor ce-au răsărit.
întîrziat pe malul mării Eu în adîncuri rătăcesc Şi prins de farmecul uitării Las jos tot lutul pămîntesc Şi-n lumea naltului plutesc.
Şi cînd mă uit în urma mea La discul rotunjit din tină, îl văd schimbat deodată-n stea, C-o licărire de lumină îndepărtată, rece, lină.
Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pămînturi vechi, răscoapte,
Că-s plînsete acele şoapte
Ce curg din spaţiuri spre noi.
O, lege! cît îmi pari de mare!... Ce farmec pui în toate cele!...
98
99
De te-ai numi, în timp, uitare, Sau, în distanţă, depărtare, 25 Tu schimbi pămînturile-n stele.
Care-i privirea omenească Pătrunzătoare de mister, Ce-ar îndrăzni să bănuiască Că lumea noastră pamintească 30 Trăieşte însăşi ea în cer?
BARZA
Sus, pe Argeş, pe la munţi, Au rămas codrii cărunţi; Jos, pe vale, prin zăvoi, Se cobor turme de oi, Iar un cuc cu pană sură Şi-a spus numele din gură: „Cu-cu!"
De prin garduri, de prin vii Cintezoii aurii Zis-au din ciripitură Unei tufe de răsură: „Soro fă, deşteaptă-te Şi spre soare-ndreaptă-te,
So-ro!"
Iar prin crînguri s-aud semne Ghionoaia taie lemne, Gaiţa, într-o gîrneaţă, Se proclamă cîntăreaţă, Iar din mreaja somnului Ies gîndacii Domnului
Ro-şii!...
Chiar şi hanul de la drum, Iarna fără fir de fum,
101
Vara făr' de călători,
25
Toamna făr' de cîntători S-a umplut de rîndunele Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă.
30
Iar prin lanul răsărit Merge vestea c-a sosit Craiul dimineţelor Paznicul fîneţelor, Şi-ar fi tras pe-un vîrf de leasă Jos la doamna preoteasă...
(< u ţ; u o ci ...
Ci-ne-i?
LINIŞTEA
35
Prin rariştea pădurei trec tinerii, pereche, Vorbindu-şi vorbe scumpe, grăite la ureche; El, nalt, mereu se pleacă spre mica lui stăpînă, Iar psalmul îndrăgirei pe buze li se-ngînă. 5   Pe umerii lor, seara aruncă ca o haină
Se-ncearcă pîn' la dînşii răsunetul să poarte
Din văile pădurei un freamăt de foi moarte;
Găteje subţirateci s-aud trosnind pe haturi, 10   Cînd tinerele ramuri se plec uşor pe laturi.
E cineva...
Copila de braţul lui se strînge
Şi tremurînd de frică, îi zice, parcă-ar plînge:
„E cineva!..." 15 El pleacă spre ea a lui statură
Şi-i face semn să tacă c-un deget dus la gură.
Atuncea se iveşte în cadrul trist al serei
Icoana întrupată şi gînditoare-a verei.
E-naltă, plină-n umeri, şi-i singură ca ea: 20   Cu foi de myrt pe frunte şi-o ramură în mînă,
De n-ar avea privirea senină ca o stea,
Ai crede că e însăşi Diana cea păgînă1.
Atît de albă-i pielea şi vinele curate,
Că-n tîmpla ce se mişcă vezi inima cum bate; 25   li cade către umeri, în unde, perii creţi,
Amurgul plin de taină.
103
I
De parcă-i întruparea eternei tinereţi. Privirea ei se duce şi taie lungul spaţiu, Sorbind nemărginirea cu ochi plin de nesaţiu, Şi astfel depărtată de-a pururea de soare 30  Spre tainele cîmpiei ea trece călătoare.
Copila, intrebîndu-1, la sînul lui s-ascunde. El, palid în gîndire, se-ncearcă a-i răspunde:
„E Liniştea, e doamna adîncilor păduri, E zîna nevăzută, ce seara, la izvoare, 35   Suflînd în josul apei, le face să coboare Sfioase, fără zgomot şi făr' de creţituri.
E Liniştea, e doamna poveştilor de seară, Cînd vîntul nu mai bate, torente nu mai curg; In urma ei văzduhul se umple de amurg 40  Şi iarba de flori albe lucrate ca din ceară.
E Liniştea, e doamna misterelor naturei, Cînd florile polenul şi-1 scutură pe vînt, Cînd buciumul o cheamă cu adormitu-i cînt, Şi toată vietatea îşi pune streajă gurei."
45
50
55
In urma ei el tace şi somnul stă să-i fure.
O lume nouă vine stăpînă pe pădure;
Videnii îmbrăcate în ţesături de raze,
Acorduri înecate în prelungiri de fraze,
Pe care le rosteşte tăcerea vorbitoare;
Şi zgomotele surde ce-n rîpe nasc şi mor;
Şi miile de fire fantastice, uşoare,
Ce greierii le mişcă din unghiurile lor;
Şi-apoi sfioase umbre de-nchipuiri nebune,
Ce ochiul, cînd nu vede, în minte ni le pune;
Şi toată nesfîrşita viaţă dintr-un vis,
Ca într-un cap ce doarme aici parcă s-a-nchis.
Atuncea el, în urmă-i, copila vrlnd să-şi culce, Ii ia pe braţe capul şi, legănînd-o dulce, Ii zice, sărutînd-o în umbra moale-a gurei: 60  „Dormi, Liniştea e doamna misterelor naturei".
AU MAI FOST.
io
De-ţi tremură mîna cînd vrei să i-o-ntinzi Şi ochiul ţi-e sec, iar faţa de ceară, Ea-ndată pricepe, şi singur te prinzi, Căci toate-au mai fost şi-or fi toate iară.
Iar seara cînd singuri şedeţi amîndoi,
Tu nu te mira, cînd ea te sărută,
Că luna ironic se uită la voi,
Căci toate-au mai fost — şi luna e mută.
Şi iar, mai tîrziu, cînd singur vei sta, Dar singur, tu singur — şi lucrul se poate — Aibi forţa de-a crede, şi nu te mira, Căci toate-au mai fost si-or fi iară toate.
104
! IMNURI PĂGÎNE
PRELUDIU
In fund de peşteri, picură de veacuri Tăcute lacrămi, ce mereu se mînă Spre albele misterioase lacuri, Şi din adîncul lor răsar fîntînă.
5 Fîntîna rece gîlgîie din stîncă
Şi răspîndeşte unde de răcoare: Pădurei verzi dă vocea ei adincă, Cîmpiei triste sălcii plîngătoare.
Aşa în suflet picură cu-ncetul 10 Viaţa ceasuri de melancolie:
Fîntînă clară, murmură poetul, O, de demult uitată poezie.
109

25
FIICA HAOSULUI
30
A fost odată un voinic, Coborîtor din ginte veche, Crescut pe cal încă de mic Şi vînător făr' de pereche.
Era din mamă, pămîntean, Iar despre tată, spuneau unii Că se trăgea de la Traian Şi amintea, prin chip, străbunii.
Trăit în munţi de mititel, Crescuse chipeş şi voios, Încît vorbea lumea de el Ca de un nou Făt-Frumos.
Cînd se pornea la vînătoare Cu şoimi aduşi de prin străini, Ţipau vultanii la izvoare Şi puii de prin vizuini,
Şi dau năvală neam de neamuri Prin văgăunile adînci: Vînatul uşurel prin ramuri Iar vulturii pe vîrf de stînci.
110
Şi rămîneau să-i steie-n cale Doar băietanele din sat. Dar nu-i ardea măriei-sale De un asemenea vînat.
Prin munţii plaiului vecin De-un cîrd de vreme se zvonise De Filip de la Severin Că dintr-un vis înnebunise,
De ani întregi venea mereu La curtea sa împărătească O Pajură cu chip de zmeu, Cu cioc şi limbă păsărească,
Şi-n miezul nopţii croncănea Pe-un ciot din turla cea bătrînă, Şi-1 tot chema, l-ademenea Să se coboare-ntr-o fîntînă.
Se tînguise tutulor Şi le spusese ce-a visat: G-ar fi ascunsă-ntr-un izvor O fată-a unui împărat.
în faţa lui, cu barba sură, Stau slujitorii din palat, Şi, trişti, cu mînile la gură, îl căinau că-i fermecat.
Trăiţi la dînsul din părinţi, El le zîmbea cu ochii buni: Ca tot nebunul, pe cuminţi, îi socotea pe ei nebuni.
Pe scoborîşul unei văi, într-o pădure încîlcită, Era pe măgura dintăi O peşteră întroienită
111
16*
55
60
65
70
75
80
Sub uscături de brazi cărunţi Şi mîlitură de izvoare, In care pustnicii din munţi Spuneau că cine intră, moare.
Din fundul ei se depăna Izvorul purtător de basme, Ce codrul tot îl împăna Cu cosînzene şi fantasme;
Din fundul ei spuneau ciobanii Că iese Pajura în vale, Şi năruieşte bolovanii Cu vîntul aripelor sale.
Porni voinicul fără teamă, Lăsîndu-şi cai şi vînătoare; Zicea că soarta lui îl cheamă: Că cui e scris să moară, moare.
Şi merse azi, şi merse mini, Şi merse vreme îndelungă, Şi dînd din cap, şi dînd din mîni, Ajunse vremea să ajungă.
La rotitura unui cot, Rămase într-o boltă mare, împodobită peste tot Cu pietre şi mărgăritare.
Sclipeau tavanele, cuminte, Din raza gemelor albastre, Ce mii de veacuri înainte Se întrupaseră din astre,
Şi luminau, căzînd în joc, Oglinda unui lac feeric, Ce răsfrîngea săgeţi de foc In depărtatul întuneric.
112
85
90
95
100
105
110
115
Deasupra limpedelui lac Cădeau din bolta de lumină Pletoase ramuri de copac Şi vrejuri lungi de gelsomină,
Şi împletite între ele Legau un leagăn în colori, Cu foi de nufăr drept perdele Şi aşternut de praf de flori.
Pe pat, dormea frumoasa Zînă, Fecioara vremilor eterne, Cu eapul rezemat pe-o mînă Şi părul despletit pe perne.
O stea, aprinsă in zenit, Şi coborîtă, virginală, Pe-un fund de pat închipuit De Auroră boreală,
Cu forme albe omeneşti De fată-mare adormită, Era frumoasă ca-n poveşti Şi ca-n poveşti, nesocotită.
Frumoasă ca întîiul vis Al dragostei celei dîntăi, Visa sub ochiul ei închis Bălane plete de flăcăi.
Trăgea din firea-i de femeie Năravul primului păcat, Şi doar era mai mult idee Decît un trup adevărat.
El o atinse binişor Pe părul blond îngălbenit Ce ca o undă de izvor Cădea la vale despletit,
113
120
125
130
135
140
145
Şi un fior trecu vibrînd Prin trupul alb al adormitei Punînd viaţă rînd pe rînd In gînd şi-n braţele iubitei.
Atunci deschise ochii mari, Rotunzi şi plini de veste bună, Doi ochi şireţi şi cărturari, Adînci ca două nopţi cu lună;
îşi duse braţele spre piept Şi se-nroşi, părînd c-aşteaptă Un lucru nou şi Înţelept: Iubirea unică şi dreaptă.
Sorbea voinicul din privire Minunea ce-1 încremenise, Şi revenindu-şi în simţire îi prinse mînile şi-i zise:
„De eşti un vis, sau eşti reală, De eşti, sau nu eşti, sau poţi fi, Tu eşti icoana ideală A năzuinţii de-a iubi.
Eu te-am visat de-atîtea ori, Te-am căutat pe zbor de vînt, Te-am îmbinat, pe cer, din nori, Din toamna blinda pe pămînt;
Te-am desluşit dintr-un miros, Dintr-un amurg de zi de vară, Şi nu a fost nimic frumos Fără ca umbra-ţi să nu-mi pară,
Te ştiu că eşti în tot ce-i viu, Precum e raza de la soare în tot ce este străveziu: Văzduh sau apă curgătoare;
150
155
160
165
170
175
180
Te ştiu, te simt, te şi trăiesc, Te voi trăi întotdeauna, Lăsînd viesparul omenesc Să-şi schimbe patima cu luna."
Iar ea, uitîndu-se la el, Plutea în caldele-i cuvinte, Şi măsurat, încetinel, Răspunse glasul ei cuminte:
„Nu m-am născut şi n-am să mor, Căci prinsă sînt din vecinicie: A tot ce-a fost, am fost izvor Şi-oi fi a tot ce-o fi să fie.
Pămîntul, cînd s-a rupt din soare, In învîrtirea lui prin haos M-a prins în el ca-n închisoare Şi m-a boltit spre lung repaos.
Şi eu, ce nu aveam făptură, închisă astfel în pămînt, Sub mîngiierea de căldură M-am întrupat, şi astăzi sînt.
Dar dacă sînt, viaţa mea E singură ca mai-nainte: Sunt o imagine de stea înmormîntată într-o minte.
Tu ai venit, dar vei pleca, Mă vei lăsa pe veci în jale. Eu nu te pot împiedeca De-a te supune firii tale.
în lumea ta locuitor
Sau mort, pierdut în vremi senine,
Tu eşti de-acum nemuritor
Căci eşti de-a pururea în mine.
114
115
185
190
195
200
205
210
Eu te-am iubit aşa cum eşti (Nemuritoare cum mă ştiu): Cu forme crude, omeneşti, Dar cu suflare de om viu.
Căci viaţa e în legea firii Cea mai semeaţă-nfiripare Fiind un fel al nemuririi Cu conştiinţă de ce are.
Şi tu-mi eşti drag atît de mult, Atît de dulce îmi eşti drag, Că dac-ar fi să mă ascult Te-aş ţine-n lumea mea pribeag.
Dar tu eşti om, crescut în soare, Deprins, în raiul tău feeric, Să porţi pămîntul sub picioare, Iar nu să gemi în întuneric.
întoarce-te să-ţi vezi pămîntul, S-asculţi cum viaţa-şi cîntă viersul, Cum pasărele-şi cîntă cîntul Şi armonia Universul:
întoarce-te să vezi cum cere Viaţa ta drum prin lumine, Şi-atunci, de vei avea putere, Revino iarăşi către mine."
El sta pe gînduri şi zîmbea, Neştiutor dar pururi dornic, înţelegînd numai că ea Putea să-1 creadă nestatornic.
Pătruns de milă, şi supus De trista ei înţelepciune, îşi prinse hlâmyda mai sus Şi se sculă: „Mă voi supune.
215
220
225
230
235
240
Adună-ţi părul de pe umeri, Resfiră firele lui moi, Şi numără cît poţi să numeri: Cînd vei sfîrşi, voi fi-napoi."
Şi astfel tînărul zicînd, Porni din nou pe lungul drum. Se întorcea din cînd în cînd, O mai zărea acum şi-acum,
Pînă ce ochiului deschis Pieriră liniele firii, Cum pier fiinţele din vis în haosul neamintirii.
Iar ea, cu sufletul la gură Şi ochii osteniţi de clipăt, în delicata ei făptură Lupta să-năbuşe un ţipăt.
Căci, Zînă scoasă din poveste, Ea îl iubise omeneşte, Şi legea omenească este Să sufere cine iubeşte.
Iar el, în fundul de pămînt, Rămase singur călător: Era o noapte de mormînt, Un clin de iad îngrozitor,
în care bezna se simţea Greoaie apăsînd pe minte, Şi despărţind ca o perdea Ce e, de ce-a fost înainte.
Mergea cu gîndul încordat în scăpărarea de lumine, Pe care ochiul, speriat, Le sclnteia el, de la sine.
116
117
245
250
255
260
265
270
275
Cînd da-n urcuş cărarea grea, Fugea pietrişul de pe prund; De cobora, i se părea Că valea nu mai are fund.
Cădea, şi se scula rănit,
Şi iar umbla, şi iar cădea.
Era vînjos şi oţelit,
Dar... ce-ar fi dat să vadă-o stea!
O stea! o rază! o scînteie !
0 licărire de lumină!
Şi bucuros atunci să-şi ieie Pedeapsa pentru orce vină.
Dar vina lui nu sta în el, Ci vina lui era în fire: Mergind spre ea, avea un ţel, Acum, mergînd, umbla-n neştire.
Şi cîteodată sta pe loc.
1 se părea că-i iese-n cale Un năzdrăvan de dobitoc Ce se-nchina măriei-sale,
Purtîndu-şi ochii pe-o tipsie în labele de dinainte, Şi-n locul lor, în scăfîrlie, Crescîndu-i cîte-un colţ de dinte.
Sau întindea mîna să prindă Muscuţe albe pe sub gene, Ce în a ochilor oglinda Mişcau, mirate, din antene.
O groaznică gheară de mort Torcea din mintea lui un fir, Un subţiratic fir de tort Ce-1 îndruma spre cimitir.
118
2 80
Şi el umbla încetinel De frica firului subţire: De s-ar fi rupt, murea şi el Sau rămînea în nesimţire.
O stea! o rază! cit de mică ! S-o vadă numai că luceşte !... Era voinic şi făr' de frică Dar... se simţea că-nnebuneşte.
2 85
290
295
300
305
Şi cînd ieşi din nou la soare Şi dete de lumina plină, Curgea din ceruri o splendoare De sclnteiere de lumină,
Atît de tînără şi nouă, încît, pe valea ce se pierde, Părea că primăvara plouă Cu picături de un nou verde.
Un roi de lume zburătoare Sărea prin crăngi, de veselie, în haine vii de sărbătoare Şi creste* ca de cununie,
Şi alerga din toată ţara
Să-şi prinză locul de pe ranguri:
Se cununa codrul cu vara
în cînturi vesele de granguri.
Iar el, ce nu putuse crede C-ar fi în munţi aşa comoară, Privea uimit. Credea c-o vede Acuma pentru prima oară.
Deasupra lui, pe-un vîrf de tei, Un piept rotund de turturică Ce se-mbuca cu soţul ei Huia, tremurător de frică.
* In volum: creşte. Se corectează după manuscris.
119
310
315
320
325
330
335
Deasupra lor, mai sus, mai sus, Ţipau cu glasul argintiu, Mergînd în unghiuri spre apus, Poeţii şesului pustiu.
Părea că-n totul se ascunde Prisos de soare, tinereţe, Viaţă să reverse-n unde In tot ce-i viu, două vieţe.
Atuncea el îşi aminti De cai, de şoimi, de vinătoare, De curtea lui. O fi ce-o fi, De-acuma el aicea moare.
Iar tu, rămasă unde eşti, In fund de peşteri sau în haos, Icoană scoasă din poveşti, A frumuseţii în repaos,
Adormi din nou, şi dormi pe veci, Şi uită mîna vinovată Ce ţi-a-ncălzit mînele reci Şi sufletul sfios de fată.
Viaţa e în legea firii Cea mai semeaţă-nfiripare, Fiind un fel al nemuririi Cu conştiinţă de ce are.
Dar conştiinţa ei n-o-nşeală Cînd năzuieşte către tine, Căci tu eşti forma ideală A suferinţei de mai bine.
10
CĂTRE CLEOBUL
Cleobule, Cleobule, fericit ai fost de mic, Şi la mare fericirea urmăritu-te-a cu sila, Ca să ai pe Platon dascăl, Arist6tele amic Şi amică pe Mnesilla1;
Să te naşti într-o cetate ca Atena înţeleaptă Şi să-ţi treci copilăria într-o lume-ncîntătoare, Cu Acropolea la stingă, cu Ceramicul2 la dreapta Şi cu marea la picioare;
Şi în urmă să-ţi preumbli fericita tinereţe Pe la şcolile străine: Selinunte, Syracuza3, Peste tot pe unde lumea mai putea să te înveţe Şi să te inspire muza.
Aş fi vrut şi eu ca tine, rătăcind pe o triremă, Să trăiesc în lumea veche 1... M-am visat de-atitea ori 15  Că ascult, pătruns de farmec, trilogia Triptolemă4 Şi-n S6phocle-arunc florii...
M-am visat trăind aievea, beat de toată poezia Veacului cu minunata formă a lui Polyclet6; M-am visat luptînd în stadiu şi iubind pe Thargelia, 20 Curtizana din Milet6.
121
Se făcea eă pe o scară c-un portal deschis pe mare, Thargelia sta pe-o pernă prinsă-n lemn de chiparos, Iară eu, privind cum dînsa se uita în fund de zare, Stam pe treapta de mai jos.
25   Era luna lui aprile. Tinereţea şi amorul Anina de mintea noastră aripi albe, uşurele; Ne părea viaţa lină, mlădioasă, cum e zborul Timidelor turturele.
Visuri, visuri, Cleobule !... Squalida* realitate 30   în desfăşurarea vremii a voit ca eu să vin
într-un timp ca cel de astăzi, şi la nord, într-o cetate De pe Pontul Euxin7.
Şi să am, în loc de Platon, de profesor pe Arunu8, Om cu carte, onorabil, decorat şi familist; 35   De amic pe Tulipante, mincinos numărul unu, Trîndav şi socialist.
De amică, pe Tulipa, creatura cea mai nulă, Corp pitic şi suflet negru, sub un chip albit cu cridă9: Cine-i om ciudat şi smulge aripa la libelulă, 40 Se alege c-o omidă.
Şi să cresc în capitala Isauriei10 latine, Unde-n loc de sanctuarul Arthemisei Munychie11 Să-mi aprindă admirarea de splendorile creştine Sfinţii din Mitropolie12.
45  Sub ciuperca răsărită pe ruina unui circ13
Bion şi cu logografii să-mi dezvolte astfel gustul, Şi să-mi dea frumoase pilde necioplitul de Tityrc14, înălţîndu-şi singur bustul.
Megasthene şi cu Bibul, capi de masă la Finanţe15 50   Spre a face-o dramă proastă, îşi pun forţele a doi'
* Squalid — trist, palid (it.)
Şi Melpomenei, ei singuri recomandă-se în stanţe Că-s Eschylii de la noi.
Am fugit din lumea asta, şi-n singurătatea minţii Am luat drumul Atenei16 — ţelul visurilor mele: 55  Tu, în tine, împlinindu-ţi fantaziele voinţii, Poţi călători prin stele.
Şi-mi părea că atinsesem ţărmul clasicei Hellade; Pherecyde de la Leros17, omul  vremilor* trecute, îmi vorbea de strălucirea primelor olimpiade18 60 De prin anii şapte sute.
Luntrea lui împodobită, întîlnindu-ne în cale, Sub umbrarul ei de pînze ne ferea de vîntul cald; Era golful plin de farmec, de parfum de portocale, Era marea de smarald.
65  Spre Corint, poporul, dornic de plăcerile vieţii,
Strîns la istmicele jocuri, făcea ţărmul să răsune: Discobolii, muzicanţii, lăncierii şi poeţii Se luptau pentru cunune;
Peste tot, viaţă, temple, cînturi şi filozofie, 70   Corpuri splendide la forme, minţi senine, rîzătoare, Sub un cer de-a pururi tînăr, noaptea plin de poezie, Ziua inundat de soare.
75
Şi cu-asemenea imagini m-am tot dus mereu. Dar unde? înapoi, pe drumul vremii... Căci eu ştiu de mai-nainte Că Atena, cum e astăzi, prin nimica nu răspunde Celeia ce-o am în minte.
* în Conv. Ut. două manuscrise.
şi voi.: vremurilor; se corectează  după cele
122
PRINTRE TRESTII
CĂTRE DIANA
10
întins în luntre, printre trestii, Eu stau gîndind la tine;
La tine, farmecul acestii Neţărmuriri de bine.
Deasupra mea cad din senin, Cad mrejele de toamnă;
Trimis-ai tu carte să-ţi vin,
Să-ţi vin, stăpină Doamnă?
Un vălătuc de păsărele
S-a prins pe vîrf de trestii; Un vînător a tras în ele:
S-a rupt firul povestii.
10
15
20
Prin frunzişul des, străbate umed răsărit de soare
Dînd adîncului pădurii liniştita ei răcoare;
Vechi stejari, boltiţi în ramuri, au văzut de mii de ani
Cum pe nimfele din grote
Ale flautelor note Le îmbie prin tufişul pădureţilor silvani.
A văzut Lacul de Nemi1 falnici cerbi ce se omoară
Pentru galeşea privire unui ochi de căprioară,
Şi mistreţii, plini de sînge, spintecîndu-se în două,
Taurii ucişi în lupte,
Vulturii cu aripi rupte, Numai pentru năzuinţa firii lor spre-o formă nouă.
Ţie, vremea trecătoare nici nu-ţi ia, nici nu-ţi aduce;
Aşezatu-ţi-ai altarul în pădure, la răscruce,
Şi-ai rămas de-atunci în umbră, pururi rece şi senină,
Fără dor, fără păcate,
Doamnă pe pustietate, Ascultînd cum se deschide mugurul de gelsomină.
Şi din vremile trecute, dacă umerii-ţi de zee Pot fi prinşi de-nfiorarea unei patimi de femeie, Iţi întorci prelung spre ceruri raza ochilor albastră, Şi în calea ei s-aţine,
124
125
17 — D. Zamfirescu — Opere, voi. I
25
30
Scăpărîndu-i   din lumine, Orion2, gigantul tînăr, prefăcut de tine-n astră.
O, Dianăl tu, ce pururi fost-ai rece şi senină,
Mintea mea, căutătoare, numai ţie ţi se-nchină.
Tu de patimele lumii eşti atîta de departe!...
Nici nu poate înţelege Vulgul, nobila ta lege:
A fi rece şi frumoasă: simbolul eternei arte !
PHENIX
io
15
20
S-au stins, s-au stins de-atltea ori, Atîtea stele au apus, S-au scuturat atîtea flori, Atîtea primăveri s-au dus;
Atîtea vremuri au trecut, Atîtea şi atîtea vremuri De cînd trăieşti necunoscut Şi-n lungul vremurilor tremuri,
încît, o, suflete, de-ar fi Să  mai   trăieşti pe-atîta încă Tot n-ai putea a socoti Cît este vîrsta-ţi de adîncă.
Şi, totuşi, vin din depărtări Păgîne doruri de viaţă, Cum vine pe pustiu de mări Curentul cald prin sloi de gheaţă.
Cu forţa primei năzuinţi Străbaţi în timpii viitori, O, Phenix fără de părinţi Şi fără de coborîtori!
17*
127
In zădar
în zădar răsare şi-n zădar apune
Luna pe lagune; în zădar te caut, chip din vremuri bune,
în zădar te caut.
5 Turnurile-şi pleacă umbra legendară;
Valul bate-n scară; Fîlfîie din aripi şoaptele de vară; Cîntă trist un flaut.
Cînte 1 — Ale sale note picurate 10 Timpul vor străbate,
Deschizînd izvorul inimei curate Potmolit într-însa.
Şi din tinereţea dusă pe vecie
Poate — cine ştie ! — 15 Va lua o formă, palidă, tîrzie,
Dorul meu de dînsa.
Veneţia, 1892
128
VERSURI HETEROMETRE ALBE LUI LEOPARDI
Ca aerul munţilor, limpede, Adînc, ca a nopţilor stele, Tu eşti a durerii imagine1, O, tînăr cu palidă frunte. Pe ochii tăi mari, suferinţele Intins-au zăbranic de ceaţă, Sub care întorsu-s-au, singure, Spre tine privirile tale. Văzut-ai acolo imagina Atîtor splendori îngropate încît de atunci închinatu-ţi-ai Trecutului toată viaţa.
Cum vine prin desele negure O rază din stinsul luceafăr, Şi timidă luptă cu spaţiul, De lumea de azi doritoare; Aşa din a speţiei flacără Pornit-a scînteia iubirii Şi-n tine aprins-a tot farmecul Amorului fără speranţă2.
Atunci ai crezut că-n Aspâsia3 Natura pusese răsunet Din mersul armonic al zorilor Spre calda viaţă a zilei; Şi iar ai crezut că în Silvia4 Pusese poetica umbră
129
Din geana luminii ce tremură In lungul crepuscul al serii.
Dar nu era nimeni să semene Duioasei icoane din suflet. De-abia dacă floarea pustiului, Ginestra5, cu galbene ramuri, Mişcînd pe a clipelor aripă, Uşor adia pentru tine; De-abia dacă luna patetică6, Plutind pe deasupra pădurii, Venea din trecut să te mîngîie O, tînăr cu palidă frunte!
E MORT POETUL
E mort poetul. Cea din urmă dramă, Ca cea dîntîi, va fi necunoscută: De-o ideală minte începută, Acum o-neheie glasul de aramă.
5 Alături stă, încremenită, mută,
Sărmana lui nemîngîiată mamă; Ea lung ridică colţul de maramă Şi tremurînd pe mînă îl sărută.
Într-un pahar se scutură o floare, io O floare prinsă la o cununie,
Ce ca şi dînsul s-a plecat şi moare.
Iar prin perdele, raza aurie Aduce caldul zîmbet de la soare: O mingîiere scumpă, dar tîrzie.
131
LA O FÎNTINĂ
Doarme Roma prin ruine. Umplu crinii atmosfera Cu miresme de demult.
Sunători din mandoline Trec, zicîndu-şi „buona sera". Eu ascult:
10
15
Moare cîntecul pe cale; Gîlgîitul de chitară Rar şi rar îl mai îngînă.
A rămas acum pe vale, Straje nopţilor de vară, O fîntînă.
Salve, limpede făptură,
Tu, ce-ai pus prin împrejururi
Floare albă lîngă floare!
Prin scirocco şi căldură Numai tu rămas-ai pururi Cîntătoare.
10
15
Roma
DE CE TE-AM IUBIT?
De ce te-am iubit? Cu ce mă momeşti Şi sufletu-mi tot de umbra ta-1 legi? De ce te-am iubit, cînd nu mă iubeşti?
Cînd nu mă iubeşti
Şi nu mă-nţelegi?
Din pom înflorit luîndu-şi avînt Pornit-a în zări o pasăre-n zbor. De tremurul ei un ramur s-a frînt
Şi dus lin de vînt
S-a prins la izvor.
Stingherele flori în el au murit Şi apele lui le-au dus pe pustiu. Cînd pasărea lor, din cald răsărit,
Spre ele-a venit,
Era prea tîrziu.
132
133
Nu mai plînge; şterge-ţi ochii; depărtează din ei dorul, Şi dă-ţi coapsa feciorească să ţi-o mîngîie Amorul. Dă-te lui, întreagă, toată; frînge-ţi albul trup în două: El va da vieţii tale un avînt de viaţă nouă.
NU MAI PLÎNGE j
Nu mai plînge; şterge-ţi ochii; lasă bolnavilor dorul, Şi-ţi dă coapsa feciorească să ţi-o mîngîie Amorul; Dă-te lui, întreagă, toată; frînge-ţi albul trup în două: El va da vieţii tale un avînt de viaţă nouă.
5   Vin pe muchia înflorită, sus, la poalele pădurii, Să-ţi anine din gropiţe Erato surîsul gurii; Vino, să te liniştească, cu răcoarea lui, Alfeul1, Şi cu fruct de lăuruscă, Dionysios lyeul2.
Crede-mă, copilă Thaîs, oamenii de azi sunt mici, 10   Mici la trup şi mici la suflet, — generaţii de pitici. Zeii lor sunt ca şi dînşii, cîrcotaşi şi cărturari: In iubirea pămîntească numai zeii vechi sunt mari.
Vin pe pajiştea pădurii, unde ramuri de verbină Odora-vor pentru tine imnul lor către lumină; 15  Vin cu umerile goale şi cu braţele deschise, Să începem o iubire fără spasmuri, fără vise.
Sînul tău va fi atuncea leagănul voinicei rase Ce va da copii puternici, dolofani cu pulpe grase, Tineri luptători în stadiu, călcători de mii de mile8 20   Şi hopliţii vremei noastre pentru alte Termopyle4.
134
IARNA, PE DUNĂRE
SIHASTRUL
10
15
Răsare luna de pe dealuri,
Sclipind în gerul dimineţii
Şi luminînd văile ninse.
Bătrînul fluviu bate-n maluri, Luptînd să rupă trupul gheţii, Sub care braţele-i sunt prinse.
Bătrîn nebun, de ce te zbuciumi, Sărind pe sloi cu-a tale unde, Gărînd pe spete munţi de gheaţă?
Tu nu simţi golul cărui buciumi Şi gerul care te pătrunde Şi te răpune de viaţă?
Se urcă sania pe-o coastă. In vîrful muchii stă hăiticul Şi urlă lupii către lună.
Iar luna, strîmbă, pare proastă.
Ne-nvăluie pe toţi nimicul.
Eu aţipesc şi... noapte bună.
10
în unghi de arcuri, poarta răsturnată Oprit-a zborul vremii trecătoare; în parc s-aud fîntîni suspinătoare; în aer plană timp de altădată.
Şi peste toate, luna se arată Privind spre lume pururi gînditoare; Un glas pe văi alunecă şi moare; O frunză cade lung înfiorată.
în turla neagră candela se stinge.
Albeşte luna vechile atlasuri
Pe care doarme nobilul sihastru.
E mort acum. Nimic nu-1 mai atinge Din vanitatea tinerilor glasuri: Purificat, pluteşte în albastru.
136
137
CE-A FOST..
Ce-a fost atunci, s-a dus, S-a dus şi nu mai vine. Cad frunzele de sus, Uitarea ta, pe mine.
Se duc spre răsărit Cucoarele în clipăt; Se duc, le-am auzit Sfîşietorul ţipăt.
S-au dus. Zadarnic trec, Zadarnic au să vină: Eu nu mai pot, şi plec. Adie tu, sulfină.
La colţul unui foc Gîndi-mă-voi anume Cum n-am avut noroc De nimenea în lume.
Cum ea s-a dus, şi cum 0 simt atît de-aproape, Că nu cred nici acum Că-i prada unei groape.
I
PRIBEGII
Peste miele de leghe de întindere pustie Luna varsă din înalturi clara ei melancolie. Uriaş pluteşte vasul; bat helicele din clape ; Un norod întreg se duce pe pustietăţi de ape.
5   Unde merge? Ce speranţă către alte lumi îl mină? Ce chemări înşelătoare plîngerile lui îngînă?
în tlrziul ceas al nopţii, de pe ape mişcătoare Vine somnul şi-i adoarme în prielnica răcoare: Se-nchid ochii, doarme gîndul, doarme-n el tot
universul,
10   Numai vasul, pe talazuri, lunecînd, îşi merge mersul.
Palid, trist, cărunt de grije, pururi în nedumerire, Stă cîrmaciul şi veghează, singur în întreaga fire. El se uită peste valuri, peste mare, peste vremuri: —Lacrămi, şi nevoi, şi doruri: suf erinţi să te cutremuri!— 15 Le-a văzut pe toate, toate, şi el tot n-a înţeles Care este rostul lumii: nebunie? interes?
Unde merge gloata asta, disperată şi pribeagă? După care nălucire ia în lung vecia-ntreagă? Ce aşteaptă? ce visează? 30 El se-ntreabă şi se miră,
Cînd, prin frînghiele ude, raza lunei se resfiră, Şi, căzînd pe-un colţ în care doarme prăbuşita turmă, Luminează două braţe, ce, nebune, cat în urmă.
ACUM
1
i,
GETHSEMANI
io
15
O, tînăr blînd, cu chip frumos Şi suflet dulce de poet, De ce cu triştii ochi în jos Şi cu oftatul dureros,
Te duci pe drum încet?
Ridică fruntea către soare, Ridică glasul ca un crainic: Viaţa noastră muritoare Nu merită să te doboare:
Nimic în ea nu-i trainic.
Fii fericit, şi fii acum! Acum e ultimul cuvînt. Tot restul: un vîrtej de fum, Iar mai tîrziu, un colţ de drum, O cruce si-un mormînt.
10
15
20
Sub cerul plin de idealuri, In limpezimea străvezie, Răsare luna de pe dealuri Iradiind melancolie.
E ceasul tainei. Ziua moare In depărtările senine. Se vede vremea trecătoare In geana ultimei lumine.
Cînd cedrii vîrfu-şi încunună Cu mlădieri de albe flamuri, Pe sub copacii prinşi de lună Se mişcă umbrele de ramuri.
Nedesluşită se iveşte In luminişul din grădină Statura unui om. Ea creşte, înaintează în lumină
Şi stă. Apoi porneşte iară, Şi iarăşi stă. în două rînduri Se vede, galben ca de ceară, Cu ochi albaştri, plini de gînduri,
142
13*
143
25
30
35
40
Cum îndelung braţe întinde Spre bolta albelor misterurir De care sufletu-i se prinde Cu dor neistovit de ceruri:
„Părinte, tu, ce toate cele Le duci pe dreapta lor cărare, Ce cîrmuieşti prin haos stele, Talazuri pe pustiu de mare;
Tu, cel ce legi de lumi create Pe cele ce vor fi să fie Prin arcuri de singurătate Şi temelii de armonie;
Părinte, tu, ce-ai pus în mine Senin din sfînta ta fiinţă, Măreşte-mi sufletul spre bine,. Puterile spre suferinţă."
Şi cade pe genunchi.
Eteric
Sclipeşte luna peste dealurir Lăsîndu-i chipu-n întuneric, Iar gîndul sus, în idealuri.
PE MARE
io
15
20
O, Lâlage1, părul răsfiră Pe umări-ţi ca de zăpadă, Şi lasă pe coarde de liră Suflarea ta caldă să cadă.
Priveşte pe luciul mării Cum paseri s-avîntă pe spume, Molatecul ritm al cîntării Ducîndu-1 pe aripi în lume.
Hyperion2 trece alene Şi-n ape ar vrea să coboare... întîi te sărută pe gene, Te-mbie cu el la răcoare.
O, Lâlage, scumpa mea Lală, Ascunde-te: el o s-apună. Nu-1 plînge, că-i crud şi te-nşală: întoarce-ţi privirea spre lună.
II
Din funduri de singurătate
Răsare duioasa fecioară,
Şi genele-i nesărutate
Spre lumea de jos le coboară.
145
25
30
35
40
45
Cu raza privirilor sale, Ea, tristă, îţi mîngîie părul. Şi-n nota simţirilor tale Tresare atunci adevărul:
Tu cînţi, şi din glasul tău pică Aduceri aminte de doruri, Rămase în lumea antică Din glasul fecioarei din coruri3:
Tu cînţi, şi cu blînda-ţi solie îmi pare că vii dintr-o sferă Ce-n limpedea ei armonie A prins fericirea-himeră.
III
Pe ţărmuri se-ntinde răcoarea In pacea deplină a firii: S-aud cum îşi scutură floarea în brazdele lor trandafirii.
Venind către ţărm, ni se pare C-am fost prin trecutele vremuri. Uşor tu te mişti pe cărare Şi-n aerul limpede tremuri.
Cu clipătul apei ce moare Oceanul sărută nisipul Şi urmelor tale uşoare Gelos le acopere chipul.
Aruncă-ţi pe umere haina Şi strînsă de mine păşeşte: Amorul e pururea taina Ce totul şi toate-ncălzeşte.
10
SĂRUTlND-0 UNDA BLONDĂ...
Sărutînd-o unda blondă de pe crestele de valuri, Lido, pe întins de ape, ca o insulă s-a prins, Şi-ascultînd povestea mării, rătăcită prin canaluri, S-a acoperit cu umbră şi cu flori de mac s-a-ncins.
Sfînt locaş al poeziei, care Adriei1 te-nchini, Iată-mă-s călcîndu-ţi pragul, pururi gînditoare Lido, Şi păşind sfios pe iarba-ţi, dintre ramuri de măslini Mă aştept să-mi iasă-n cale mîndra Venere de Cnido2.
Te ştiam, măcar c-aievea te-am văzut numai cu gîndul, Şi eşti tu, eşti tu, întocmai, precum pururi te-am visat: Ca Ulys rătăcitorul, azi pămîntu-ţi sărutîndu-1, Credincioasa mea Itacă3, te-am găsit cum te-am lăsat.
147
LEGENDĂ
Cînd singură stai la fereastră, Privind în apusul de soare, Nespusa ta singurătate Te-apasă şi parcă te doare, Iar ochiul, aprins de imagini, Aşează în discul de aur Un crunt cavaler ce se luptă, Ca-n lefţi bizantini, c-un balaur.
Plutind pe a timpului clipă, Amurgul se lasă pe dealuri Şi piere din fund orizontul In negura de idealuri; Se-mbracă natura în noapte, Iar genele-ţi lungi se coboară Pe-o lume ce se-nfiripează In ochi visători de fecioară.
Tu, palida frunte îţi mîngîi Cu degete lungi ca de fee; Apeşi pe un nerv de durere Ce-n arcul sprincenei se-ncheie^ Ai vrea să dai forme la puncte Ce-ţi picură din întuneric, Dar mintea-ţi încheagă din ele-Acelaşi războinic himeric.
Din steaua cea moartă desprinsă, Plecat-a o rază prin spaţiu, de lumea de azi doritoare: Ea pare suspinul din urmă a formei ce astăzi e stinsă, Suspin ce se-ndreaptă spre Soare.
5 Spre dînsul ar vrea să se cearnă
Curgînd prin pustiul ce doarme în preajma planetelor
oarbe;
In drumu-i atinge pămîntul, pe o seară tăcută de iarnă, Iar huma lui rece o soarbe.
Şi astfel ea pare că-i moartă. 10   Dar iată că-n locul acela, pe vară, răsare o floare, Subţire la trup, mlădioasă, ce ochii de-a pururi
îşi poartă Pe cerul senin, după Soare.
148
149
CÎNTUL THARGELIEI
SCHERZO
Amor, amor Incîntător, Sălbatec ca o căprioară, De ce mă-mbii 5 Şi tu nu vii,
Şi tu nu vii a doua oară?
De cînd te-ai dus
Toate-au apus, S-a stins întreg surîsul firii; 10 Copacii plîng,
Pe trunchi se frîng, Şi se usucă trandafirii.
Amor, amor, Tare mi-i dor 15 De ochii tăi fugari şi tineri,
De-a săruta Guriţa ta, Copil şiret al Mamei Vineri,
Că de-ai veni, 20 Ţi-aş împleti
Un cuib din dezmierdări de soare,
Şi-n ciuda ta
Ţi-aş anina Painjiniş de aripioare.
Cetind în bucoavnă adîncă Se pleacă fecioara pe pernă, Suavă ca floarea pe stîncă Din munţii cu gheaţă eternă.
A fost cineva pe sub gene; Un vis din amurgul de vară. A fost cine-a fost. Ea, alene, Se dă de pe umbra fugară.
Se-ntoarce pe stînga. Închide Pleoapele tremurătoare, Şi-1 vede pe el. Ghide, ghide, Copil răsfăţat de fecioare!...
Ai vrea să-i momeşti de pe gură Surîsul ce-abia se îngînă, Dar somnul, mai sprinten, o fură Şi-i cade bucoavna din mină.
150
151
CĂTRE DONNA MĂRIA
UNUI COPIL
Ţi-aduci aminte, o, donna Măria, De răbdătoarea pernă de mătase? Părea că lumea-ntreagă ne uitase, Ne rămăsese numai poezia.
5 Un vechi Petrarca graiul lui îţi dase,
Iar glasu-ţi tînăr toată armonia; De prin grădini ne îmbăta gagia, Căci peste flori un nor se scuturase.
Şi strîns uniţi, vibram de fericire: 10 Ni se părea viaţa muritoare
Oprită-n loc de milostiva fire.
Iar cînd te văd acuma uitătoare, Mireasă, tu, la braţul unui mire, îmi vine-n minte perna răbdătoare.
O,  Doamne, cit îmi eşti de drag, Băiat frumos, cu gura mică, Cînd mă aştepţi zîmbind în prag, Zburdalnic ca o păsărică!
Te ţiu în braţe lung şi lung; Ne sărutăm ca doi fraţi gemeni; Te tot privesc, şi nu ajung Să ştiu curat cu cine semeni.
Cînd serios te-aşezi pe scris Iar  mîna  mea  mînuţa-ţi poartă, Mi-aduci aminte ca prin vis De surioara mea cea moartă.
152
153
NOAPTE BUNĂ
10
15
Noapte bună, noapte bună, Copilaş cu gura mică, Dormi sub razele de lună Şi la cap c-o floricică.
Mîine, cînd te-i deştepta, Razele din sfîntul soare Genele ţi-or săruta Socotindu-te o floare.
Şi-or trimete către tine De pe-un vîrf de românită Ursitoarele de bine Pe aripi de gărgăriţă.
Azi norocul îţi zîmbeşte, De pe drumuri te adună: Gărgăriţa urmăreşte, Urmăreşte-o... Noapte bună.
POEZII NOUĂ
Frascati, 1899
BUCOVINĂ
La o tufă de sulfină
Car cu patru boi S-a oprit şi ţi se-nchină, Bucovină, Bucovină, 5 Leagăn de eroi.
Ţi se-nchină, că se duce
Nevoiaşul car Către valea de la cruce, Unde omul o s-apuce 10 Drumul spre hotar.
Ah, Ştefane Voievoade,
Scoală din mintean, Că duiumul de noroade Inima din el i-o roade, 15 Bietul pămîntean.
Şi la muchie te arată,
Fioros pe sur; Prinde-ţi paloşul din spată Şi-nvîrteşte-te o dată 20 Roată împrejur.
[......................]
157
19 — D. Zamfirescu — Opere, voi. I
Alei, Doamne, dă de frînge, Frînge-i de 3a brîu. Că noi plugurile-om strînge Şi-om mai semăna prin sînge 25 Ghindă-n loc de grîu.
FLUTURE
Fluture, fluture, fluture, Aripa vîntul ţi-o scuture, Craiule tînăr al florilor, Crainic al zorilor.
5 Dau pentru clipa-ţi uşarnică
Toată viaţa mea harnică; Dau pentru leagănul vîntului Tronul pămîntului.
Du-mă prin lunci, unde soarele, 10 Bînd dimineaţa izvoarele,
Merge nuntaş, iar tu ginere Florilor tinere.
Doi spînzuraţi ce prind fetele1, Unul furîndu-le betele, 15 Altul, mai sprinţar, vederile,
Dorul şi vrerile.
Muşce-te-ar dragostea, fluture, Friguri de dor să te scuture; Plînge-te-ar roua cu zorile; 20 Rîde-te-ar florile.
19"
159
LA UN MODEL
Plîngi, fecioară, mîna aîbă, Delicata, blinda mînă,
Ce din marmoră scotea Gîtul tău încins în salbă, 5 Umerii frumoşi de zînă,
Fruntea-n raze, ca o stea.
Dacă azi îi cîntă psalţii Iertăciunea de păcate,
Nu zîmbi de glasul lor: 10 Cum eşti tu au fost şi alţii,
Foaie verde, foi uscate,
Drumul lor, al tutulor.
Timpul va scăpa-n tăcere Lutul graţielor tale, 15 După vechiul nostru rost,
Şi-ntr-o zi şi tu vei cere Chiparoşilor din vale
Locul tău de adăpost.
160
BUZESCU
io
15
20
„Buzescule, scoal din bătrîni,
Că te-a ajuns amurgul,
Ia paloşul din nou în mîni
Şi strînge-n pulpe murgul.
Că doar ai fost fecior de Ban Şi pui de Basarabă1,
Şi n-o să dormi sub pom la han
Cînd vremea e pe grabă."
Şi numai iacă de sub pom
Un cap de cal de munte
Şi-apoi un ciot de cap de om
C-o rană drept în frunte.
„Buzescule, ţi-ai părăsit
Şi paloşul şi durda,
Şi umpli lumea, necăjit,
Cu rana de la Turda2."
„Măria-ta, de mult eşti mort.
Iar eu, coprins de jale, Cernita inimă, o port
Prinos măriei-tale.
Atîta timp de vecinie somn,
Că parcă nici mai numeri
De cînd frumosul cap de domn
Ţi l-au zburat din umeri.
25 Frumosul cap cu nări subţiri
Şi bolta frunţii plină, Catapeteasmă de gîndiri
Zidită din lumină.
Ţi l-au zburat, măria-ta, 30 Că-i răpuseseşi, cînii,
Apropiind ce depărta
De ţel, pe toţi românii3.
Iar eu, acum, ce să mă fac,
Străin de tot ce este, 35 Un putrezit ciot de copac,
C-un nume de poveste?...'
„Ce să te faci?... Să-ntinereşti
Şi să te-ntorci la oaste, Să-ţi simtă hoardele crăieşti 40 '       Dejghinurile-n coaste.
Să fii voinic, ca să mai poţi
Trăi precum ţi-e scrisul,
Imbărbătînd pe cei nepoţi
Să-şi împlinească visul."
45 „Am înţeles, măria-ta,
' Răspunse, tînăr, Banul, Mă duc, pîn' nu s-o înnopta,
Să-mi caut buzduganul."
162
TURTURICĂ
FLORI DE PAŞTE
10
15
20
Vine soarele alene Iar în calea lui, păgînul, Frunzei tremură din gene> Florilor deschide sînul;
Codrul — tainele şi plînsul In izvoare şi le-ascunde, Bucuros că pîn' la dînsul Raza caldă va pătrunde;
Cîntă-n cuiburi păsărele Ciripit de guşe plină, Că s-a-ntors voios la ele Dătătorul de lumină.
Turturică venetică, Neam de fire gînditoare, Baţi din aripi singurică Plopilor de la izvoare.
Totuşi toate sunt schimbate, S-a-ncălzit tot ce-a fost rece; — Turturică, nu mai bate, Dorul nostru nu ne trece.
La Palermo
10
15
La Palermo, primăvara,
Trandafirii urcă scara.
Liliacul alb roşeşte Cînd sărută Dintr-o cută
Sînul ce-1 adăposteşte.
Prin grădini a prins o fee Gardurile-n azalee, Casele învolburate
In ciorchine
De glycine Pe balcoane aninate.
Dimineaţa ideală
Rîde-n floarea de migdală,
Tinereţea stă în cale,
întrupată
într-o fată Cu un coş de portocale.
20
Vin, Bălcescule, din somnul Adormiţilor în Domnul, Să vezi firea cum renaşte:
Totul cere
Mîngîiere Pentru florile de Paste.
164
165
Unde eşti, în care floare Clipa ta nemuritoare Şi-a luat fiinţă nouă?
Care plantă
Elegantă Poartă sufletu-ţi în rouă?
Căutînd urmele tale,
M-am oprit la Monreale1.
De sub vechile morminte Se ridică Plin de frică
Crinul, floarea cea cuminte.
10
15
ADIO, NAPOLI
Adio, Napoli, cetate De creaturi încîntătoare, Cu gene lungi, catifelate, Cu sufletele însetate De zgomot şi de soare.
E scris să-ţi închinăm şi ţie Acest netrebnic de cuvînt, Oraş de vis şi nebunie Cum n-a fost şi n-o să mai fie Un altul pe pămînt.
Încins cu viţă drept cunună1, Cu gînduri calde şi senin, Închin amorului, la lună, Ca un păgîn din vremea bună, Paharul meu cu vin.
Adio dar, rămîi cu bine In visul tău de dimineaţă; Fii pururea făr' de suspine, Precum e drept şi se cuvine Cui crede în viaţă.
167
CÎND LUNA BATE-N MARE
io
15
Cînd luna plină bate-n mare Tresare tot sub geana serei,
Precum tresare Un sîn sub calda sărutare
A primăverei.
S-aude glas dezmierdător Cum picură din mandolină,
Cîntînd de dor, La luminişul gînditor
Din luna plină.
He, tinere ce te jeleşti Pe nestatornicele unde,
Te potriveşti Necazului, — copil ce eşti,
Cînd n-ai de unde?-..
20
Te uită sau te-nşeală-o fată.
Ca ea, o mie. Fii tînăr, — inimă curată, Că asta-i doar adevărată
Filozofie.
168
LUCEAFĂR
„Luceafăr ce vii de departe Şi  vremuri  străbaţi  peste vremuri Ca-n lumile noastre deşarte Luminile blînde să-ţi tremuri,
5 Ce patimi te poartă pe cale,
Ce doruri te mînă prin haos, De nărui luminile tale Pe lanuri de negru repaos?"
Aşa parcă zice poetul 10 Cînd noaptea priveşte la stele
Şi intră încetul cu-ncetul In sufletul candid din ele.
„De viu, şi tot viu, şi tot scapăr. Din razele mele curate, 15 Eu fug şi încerc să mă apăr
De groaza de singurătate.
Tu nu ştii ce crudă menire E dată luminei supreme: A merge pe nemărginire 20 în curgerea goală de vreme-
169
i
Pe cînd tu c-un deget în pagini Stai pacinic la umbra pădurii Şi mintea ţi-o porţi în imagini De zmei, de poveşti şi lemurii,
25 Tu poţi mîngîia din privire
Sclipirea luminelor mele, Şi  cînd eu mă sting, — prin gîndire Tu poţi zămisli alte stele.
Tu ai o putere în tine 30 Ce rumpe izvodul a toate,
La toţi voitoare de bine Şi dulce cît nu se mai poate.
Deci lasă-ţi deprinsul de-a geme
?i dorul de bolta cerească, ă nu e iertat să blesteme Acelor ce pot să iubească."
SOSESC
Sosesc cocoarele, sosesc, De după deal de ţintirim, Iar anii trec, copiii cresc, Se schimbă tot ce-i omenesc 5 Şi noi îmbătrînim.
Mi-aduc aminte ca acum Cînd alergam cu capul gol Prin praf aria de pe drum Şi cînd ardeam cărţile scrum 10 Şi şcoalei dam ocol.
Şi mai tîrziu, cînd am plecat, Ce veselie în trăsură!... Cum nici n-am plîns, nici m-am mirat, Pe cînd plîngea un biet argat 15 C-un deget dus la gură.
Şi vreme lungă mai tîrziu, Cînd m-am întors cu dor de bine, Nehotărît, fără să ştiu Ce pot să fac şi ce-am să fiu 20 în lupta mea cu mine.
171
Şi-n fine astăzi, cînd gîndesc
La ce ne este dat să fim, Cum anii trec, copiii cresc, Bătrînii cum se odihnesc
7
25
In deal la ţintirim,
Mă simt nepriceput şi mic în gloata de zădărnicii,
Şi nu mai pot zice nimic, Ci numai ochii îi ridic
LA MORMÎNTUL LUI SHELLEY
30
Şi caut spre copii.
Tivoli,   1898, iulie
Pe Tibrul ce curge cu turbure spume, In pacea deplină a Romei antice, Sub myrtul balsamic şi iedera verde, Mormîntul se pierde, 5      Iar glasul dintr-însul se pare că zice: „Ce bine îmi este departe de lume!"
O, Shelley! Venit-am să-mi plec către tine Genunchii şi fruntea în pulberea verii; Venit-am să caut în lumea-ţi senină 10 Un vis de lumină,
Ce paşii să-mi poarte pe calea durerii Spre ceea ce este de-a pururea bine.
Tu ştii poate astăzi ce suntem şi ce Vom fi mai pe urmă, cînd nu vom mai fi; 15      De unde ne vine şi cum de ne este Duioasa poveste Ce tremură-n simţul de-a fi şi-a iubi, Şi cum de stinge aceea ce e.
Se zbuciumă lumea, se prinde şi creşte, 20      Un val după altul aleargă şi geme: Pe toţi îi îmbie o dungă de soare
Ce naşte şi moare In însăşi făptura ce nu are vreme Să prindă de veste că e şi trăieşte.
173
20
I
II
25     Viaţa? Nimicul văpsit lîngă om,
O umbră ce-n fuga c-un nour o mături: Tu singur ţi-nchipui un chip despre tine,
Un rău şi un bine. Şi nu eşti, sărmane, decît cel de-alături,
30      Eşti umbra ta însuţi: nici cît un atom.
O alcătuire a lumei acestii, Atît de neroadă şi-atîta de goală, In care sminteala şi fapta nebună E legea comună, 35      Ar fi plăzmuirea clocită de boală In creierul unei oribile bestii.
Dar nu, căci există un Bine în sine! Se pare că este ceva, ce, din vremuri, Se luptă cu timpul, spre vremuri noi tinde 40 Şi-n noi se aprinde,
Iar lumea divâmpă*, şi tu, Shelley, tremuri, Arzi, mori de durerea de-a face mai bine.
Da. Tu, Prometeul acestui veac palid, Lipsit de imagini şi de idealuri, 45      în care copiii se nasc din greşeală Şi mor de sminteală, întinsu-ţi-ai braţul pe negrele valuri, Ghemînd nefiinţa, tu, geniul valid.
Şi astăzi, la umbra solemnei coline, 50      Te plîng chiparoşii ce leagănă vîntul
Şi myrtul balsamic cu boabe de sînge,
Şi Tibrul te plînge; Iar eu adorîndu-ţi acuma mormîntul, Senin al meu suflet se-nalţă spre tine.
Tivoli, 98
* „Vorba divâmpa ştii că însemnează un foc care izbucneşte (divarnpare, ital.)", explică D.Z. lui N. Pătraşcu în ser. din 27 dec./ 8 ian. 1898.
10
15
20
INVECTIVĂ
Batjocorit-aţi cît aţi vrut Un timp ce nu mai este, Cînd viscolul de peste Prut Sufla ca în poveste ;
Cînd boeîncarii vistavoi, Hălăduiţi din pustă, Soseau stăpînitori la noi Cu cioara lor augustă;
Cînd grecul stupid şi fodul Mergea smerit să-nchine La plăcintării din Stambul Şi ţara şi pe sine.
Destul, cu minte de copii, Aţi rîs într-o neştire De patrioţii morţi de vii Surghiun la minăstire;
De sufletele de eroi Ce, pline de avînturi, Erau în ei şi nu-s în voi, Bătuţilor de vînturi.
Un Tudor v-ar fi scos din minţ Şi v-ar fi fost spre fală
175
20"
VladimireSG la Mehedinţi Şi în Bucureşti dîrdală;
Un Cîmpinean şi un Golesc1 Sunt buni de zeflemele Şi-n graiul vostru păsăresc „Copii ai ţărei mele".
La voi, un pamglicar e dat Ca tip de bărbăţie Şi-un calambur mai admirat Decît o poezie.
De-aceea voi vă închinaţi Sarcasmului şi urei, Cu sufletele de piraţi Şi gîndu-n cerul gurei.
Şi v-aţi ales drept ideal Pe prostul-tombateră, Pe care 1-a icnit un val In vremuri de holeră:
Spînatec, gras, soios, urît, Ghebos cu faţa scurtă, Cu capul priponit în gît Şi gîtul într-o burtă;
Zidit din greu, bolohănos, Şi, cum îi zice presa, Un chip menit să fie dos Ce şi-a greşit adresa;
Mîncău, vorbăreţ, strîmb la gînd Şi scîlciat la cizme, Şi prost şi cinic rînd pe rînd, Dar prost cu aforisme,
Da, negreşit că ai să fii Tu, Fătul'din poveste 55 Al scumpei noastre Românii,
In vremuri ca aceste.
176
LUNĂ
O NOAPTE IN PĂDURE
Lună, lună gînditoare, Înflorită ca o floare Pe pustiul vîntului, Paznică pămîntului,
Multe glasuri tremurară Către faţa ta cea clară, Dar nici unul nu ţi-a spus Cît e dorul său de sus,
Cum ţi-au spus fără cuvinte Palpitările ei sfinte, Cînd în braţele lui strînsă Te-a privit privirea-i plînsă.
Şi-a trecut şi luna, casta, Cum trec toate-n lumea asta.
10
15
20
Peste codri varsă luna Clarul feţei visătoare, Luminînd ca-ntotdeauna Taina apei din izvoare.
Unda se opreşte-n maluri Şi se umflă, se ridică, Creşte, geme, bate-n valuri Şi deodată se despică.
Se desface apa-n două, Iese-o zînă din bolboacă Cărei ramurile plouă Sărutări de promoroacă.
Rîd stejarii, fioroşii, Scot din flori miresme teii, Ies din veacuri Făt-Frumoşi Şi din cremene ies zmeii.
Mura tremură pe viţă, Ard din aripi licuricii, Vin smeriţi către Domniţă Uriaşii şi piticii.
178
179
25
30
35
40
50
Stsăilă şi Glnganul
Vin călări pe rîşi de munte,
Car agaţă, căpitanul
Pe-un haram cu corn în frunte
Badea Vulpe din Straoane1 Vine în olac cu coadă, Bate patru lighioane De gîndeşti că le deznoadă;
Ursu, vameş de priseacă, Ţine hîţele lui slabe: Scoate sabia din teacă Şi salută-n două labe.
Vin cu toţii, mic şi mare, Şi, purtînd la coifuri mîna Stau la front în nemişcare, Aşteptînd să treacă zîna.
Zîna trece plutitoare In lumină albăstrie, Legănîndu-şi pe izvoare Scurta ei călătorie.
Şi cum trece şi se duce Ga o stea pe valea vremii, Ies voinicii la răscruce Din versetele poemii:
Făt-Frumos Cercel-Pălincă Sare jos dintr-o poveste, Bate malul din opincă Şi se-nchină la neveste.
Măriuţa, bibilica, Se spăşeşte de ruşine: I-a-nlemnit guriţa frica Şi-a uitat să se închine;
180
55
60
Ginditoarea dadă Uţă Stă c-o labă sub bărbie, Scrisă-n chip de pisicuţă Gata de călugărie;
Magdalina, găinuşa, Numa-n horbotă de pene, îşi mlădie-n valuri guşa Tremurînd uşor din gene.
Doamna Clara lui kir Vulpe Din olacu-i vrea să sară... Ce picior ! şi ce mai pulpe ! Ah ! zglobie doamnă Clară !..
65
70
75
80
Dar deodată printre ranguri Şopăitul încetează; Toţi ascultă: patru granguri Imnul zînei modulează.
După dînşii tot poporul îşi înalţă către zînă Rugăciunea sa şi dorul Cum îi vine la-ndemînă:
Ciripesc în somn copacii Visul lor de dimineaţă; înstrunează pitpalacii Cobzele de prin fîneaţă;
Lîngă vrabia cochetă Stă mierloiul în picioare îndrugîndu-i din flaşnetă Dorul lui de zburătoare.
Pelicanii în jabouri, Barza-n „doamnă preoteasă", Rîndunelele din nouri, Pitulicele din leasă;
181
85
90
95
100
Lume veche, lume nouă, Totu-i viers, parfum şi floare ; Dintr-o picură de rouă Soarbe o privighetoare.
Pune-n scorburi vîntul strună Doina-n ea să se alinte; Cîntă tot, văzduhul sună Hramul învierii sfinte.
Lună, tu, ce ieşi din vremuri Şi pluteşti peste abisuri, Cum de luminezi şi tremuri Faţa gîndului de visuri?
Raza ta, lucind uşoară, Pune-n mintea-mi fermecată Amintiri de-odinioară, Parc-am mai trăit odată.
Unde, cînd, sub ce domnie? Pe ce văi de Himalaia? Cine-o crede? cine-o ştie Decît faţa ta, bălaia?
Tivoli,  1898, august
DOMNIŢA MEZINĂ
io
15
20
Venit-a un prinţ de departe, Cu carte regească la mînă, Şi vrea, cum e scris şi în carte, Să vază pe Doamna română. Portarul din clopot grăieşte Şi vin slujitorii la poartă: „Ceas bun" logofătul pofteşte Şi zice lui: „Doamna e moartă".
„E moartă Domniţa mezină!" „Domniţa e moartă!" —„E moartă?!" Şi toţi se privesc şi se-nchină Şi coiful pe mînă îşi poartă. Descăleca trupa-n tăcere; Rămîn scudierii de pază; Bertrando portarului cere Pe Doamna română să vază.
Portarul pe arcuri apasă Şi umbra coboară în şanţuri: Pe scripete puntea se lasă, Scrîşnind din oţelul din lanţuri. Şi trec cruciaţii pe punte, Sunînd din minere de săbii: Cucori speriaţi fug la munte, Pe vînt plutitoare corăbii.
183
Bertrando se urcă pe scară El singur, să vază pe Doamnă. Rămîn cruciaţii afară Sub cerul albastru de toamnă. Un clopot vecernia sună, Ingenunche toţi cavalerii; O blîndă lumină de lună Ingînă crepusculul serii.
Dar iată Bertrando că vine Pierdut în priviri gînditoare: El pare că poartă în sine Imagina moartei fecioare. „Nimic ce mai e şi viaţa! Nimic, domnii mei.—Vă salut. Naşti seara şi mori dimineaţa. Să mergem. — Un vis de-un minut."
Tăcuţi se pornesc cavalerii; Din nou cade puntea — să treacă; Ţin caii de frîu scudierii; încalecă trupa şi pleacă. De ropote tremură munţii. Portarul plîngea şi cu plînsul Stropind chiotorile punţii, „Venea împeţit", zise dînsul.
Roma, 189 8
SUFLETUL
I impede murmură seara izvorul, Apa lui tremură curpeni de mure, Zînelor timide scaldă piciorul Noaptea-n pădure.
5 Fuge pe căile nestrăbătute,
Cîntă prin peştere razelor gemii, Cîntă azurului, văilor mute, Doinile vremii.
Pare că lumile vrea să colinde: 10 Trece pe măgură, urcă pe stîncă,
Saltă, se zbuciumă, — pînă ce-1 prinde Rîpa adîncă.
Apa lui limpede cade-n viitoare, Spumegă-n pulbere albe scînteie, 15 Soarbe, desfăşură raze de soare,
In curcubeie.
Apoi pe placidul fund de ţărînă Gîrla cea turbure mersul îşi scrie, Curge zăbavnică, mînă şi mînă 20 Spre vecinicie.
185
CĂ POATE-ATUNCL.
Răsare luna palidă pe dealuri; Pe văi se lasă bruma argintie; Erau atuncea alte idealuri Ce niciodată n-au să mai revie.
O, tu, ce tremuri, apă curgătoare, Pe prundul gîrlei din pustietate, întinde-ţi braţul dorului ce moare Şi unda rece buzelor curate.
Şi du-mă dus cît ţine-n zări cîmpia: Voiesc să dorm în brăzdile cu soare, Pe unde cîntă vara ciocîrlia Şi umblă tristă strajea de cucoare.
Că poate-atunci, din fund de bărăganuri, S-ajungă noaptea chiotele firii Pe nesfîrşita curgere de lanuri, în preajma sură a nemărginirii.
Atuncea eu lega-mă-voi în gînduri Din nou, şi-oi rupe vrăjea de morminte, Spre-a mai gusta, în somn de patru scînduri, înduioşarea ţinerii de minte.
186
DON JUAN
Din Veneţia la Mestre1 Bate luna în ferestre Şi se joacă pe lagună Singurateca de lună, Parcă Paul Veronese2 Ar fi prins să lumineze Cadrul nopţii, într-un fond De păr blond.
Prinde-ncet înfiripare Gondola din fund de zare; Mişcă numai cîteodată Lopătarul din lopată, Iar pe foşnetul de unde Freamăt de suspin pătrunde, Cînd îşi mîngîie Annina Mandolina:
„Lunecuş brumat de rouă, Către care lume nouă Duce alba ta cărare Peste margine de mare? Eşti tu puntea aruncată Către vremi de altădată, Sau eşti drum spre o splendoare Viitoare?
187
25 Doge tînăr, don Giovanni,
Scoală şi străbate anii De la Lepanto la mine, Să vezi timpurile pline De icoana ta fugară,
30 Către care palpitară
Sînurile iubitoare De fecioare.
Tu eşti, tu, şi altul nu e Punctul către care suie
35 Dorul nostru de mai bine
Treapta scrisă în suspine, Şi în tine se încheie Idealul de femeie, Tînăr zămislit de soare
40 Cu o floare."
5
10
15
PALINODIE
Cînd toate trec, cînd anii fug, Cînd ce-am dori, nu se mai poate, De ce ne chinuim pe rug, Cătînd cuvîntul lor la toate?
Ce-a fost, s-a dus, — ce este, e
Şi va mai fi ce se cuvine.
Nu te munci să ştii de ce,
Căci nici nu poţi, şi nici nu-i bine.
Ursita noastră e să fim Himera dorului de-a fi; Că suntem, ne-o închipuim Din darul de-a ne-nchipui.
Atinge-ţi degetul de gură Şi suflă-n vînt o sărutare: Atîta e. Orce făptură, O năzuinţă spre urmare.
189
21 — D. Zamfirescu — Opere, voi. I
10
15
20
UN CĂRTURAR
Un măgar
C ărturar Fu adus cu greutate De prin ţări civilizate
Şi ales
De congres, Pentru marea lui cultură, Maestru de agricultură.
într-o zi
Se trezi Baciul Stan din Faraoane Că-i vin patru lighioane
Ce-1 poftesc,
Cum sosesc, Să le pună la-ndemînă Condicele de la stină.
Bietul Stan,
Gogoman, Cum e omul făr' de carte, îi luă mai la o parte
Şi gîndi
A-i cinsti După obiceiul sacru Cu un blid de lapte acru.
190
25
30
35
40
45
50
55
60
Ba le dete
Brînză-n bete,
Drob de sare
De mîncare
Şi trifoi
De la oi, Doar o face vreo minune Să găsească toate bune Domnii din comisiune.
Mai  la urmă îşi chemă întreaga turmă Şi-ncercă să le prezinte Cîrdurile de mioare,
Domnişoare Gospodine şi cuminte; Apoi cîrdul de cîrlani, Dumnealor mai gogomani, Fiind sexul mai ingrat.
Şi cînd fu mai pe-nserat Iată că-ncepu să vină
Şi măgarul
Cu samarul Şi cu bîta la ciochină. El, pristavul avuţiei, Trist, tăcut şi gînditor Şi spre culmea infamiei Priponit de un picior.
Domnii din comisiune, Galbeni de emoţiune, Ridicară botu-n vînt Şi-ncepură să răgească Şi să guiţe de ură
Cînd văzură Răutatea omenească Cîte face pe pămînt.
Auzi colo nedreptate!
Un confrate,
21*
191
65
70
75
80
85
90
95
Om cu-atîta protimie, Doctor în agronomie Şi în contabilitate, Un măgar ca dumnealor, Ajuns rîsul tutulorl...
Apoi se îmbrăţişară
Bot la bot şi bot la coadă,
Hotărînd că „asta-i ţară
Prea neroadă Pentru tinerii cu carte".
Şi luînd pe Stan deoparte: „Bine, bre, grăiră unii, Astfel ştiţi tunde cîrlanii,
Voi, mocanii, Parcă i-au muşcat tăunii? Unde-ţi e gospodăria, Parcurile şi moşia, Sticlele sterilizate, Fabrica de derivate:
De brînză,
De pînză Şi stofe de straie De lînă tigaie; De unt şi de ouă Cu apă din două; De piei tăbăcite; De coarne de vite;
De oase
Poroase, Menite să fie O sută şi-o mie De lucruri frumoase: Minere de briciuri Şi coade de biciuri, Bastoane sculptate Şi nasturi de haine Şi nenumărate Articole faine?"
100
105
110
115
120
Bietul Stan, încremenit, Zise celor lighioane: „Apoi, să iertaţi, cucoane,
Pe la noi
Unt de oi De cînd sunt n-am pomenit; Straiele şi sforile Ni le ţes' nurorile, Iar din cornul păcătos Ce să faci? că osu-i os."
La aşa cuvinte grele Unul dintre comisari Ridică botul la stele Şi răgi către măgari:
„Să ne dea registrul-casă Să vedem cît cheltuieşte Cu impozite şi masă Şi cît economiseşte"-
Cînd mai auzi şi asta, Baciul îşi chemă nevasta Şi-amîndoi se chibzuiră,
Se chitiră Pînă  ce o-nnemeriră.
125
130
Apoi Stan ieşi din tîrlă C-un gătej, adus de gîrlă, Scrijilit şi făr' de coaje.
„Stane, astea sunt răboaje I" „Păi că chiar aşa, cucoane", Zise Stan ieşit din toane. Atunci domnul cel mai mare,
Amărît şi dezgustat De atîta nepăsare, Zise baciului, curat: „Bine, Stane, dacă eşti Fără rost de-nvăţătură,
192
193
Cum de nu te chibzuieşti Că la tine-n bătătură Ai un om de viitor, Eminent agricultor, Pomolog şi astronom, Poate că unicul om Cu nepreţuitul dar De-a fi şi veterinar... Fără să-ţi mai dau rezoane Că mai e şi moldovean."
PE MAREA NEAGRĂ
„Păi vezi, asta-i rău, cucoane, Că-i măgarul pămîntean."
PE MALUL MĂRII
Pe malul mării, — călătorul
S-a liniştit. Povara vieţii lui e dorul De-a mai iubi cum a iubit.
5 De-atîta vreme pribegeşte,
Fugind de dor, Şi-n loc să scadă, dorul creşte, Sălbatec şi poruncitor.
Dar marea mîngîie nisipul 10 Atît de lin,
încît în ea îşi vede chipul întinerit şi mai senin;
Sau vede ce apropiere De val la val 15 Goneşte zîmbet şi durere
După acelaşi ideal.
Cînd marea furios se zbate Lovind în stînci, Din valul rupt, cade pe spate *0 Dorinţa poftelor adinei.
197
25
30
35
Şi cînd se-nalţă, ca nebună,
Urlînd la cer, E năzuinţa către lună, Puterea vechiului mister.
Sau cînd se-ntinde sclipitoare
Ca de smarald, E pofta de-a trăi din soare Şi-a prinde sufletul lui cald.
Oceanul, soarele şi luna
Par a-i şopti Că toate la un loc cer una: Să relnceapă a iubi.
Ah, tu, eterna mea credinţă
în viitor, Te vei preface-n suferinţă Sau într-un tînăr, nou amor?
Pe Marea Neagră
COPILA DIN CODRU
10
15
20
Din codrul des, a răsărit Copila lui cea mai nebună. E brună ca un asfinţit, în ochi cu suflet ispitit Şi-n păr cu scînteiri de lună.
De unde e? Cum de-a venit Din vis, — în lumea asta vie? Din ce necunoscut zenit Lumina s-a ademenit Şi s-a înfiripat să fie?
E-atît de tînără şi nouă Şi fragedă şi străvezie, Că parc-ar fi un strop de rouă Sau ritmul dintr-o poezie.
Cînd umblă, — vîntul se desfată Că poartă-n el aşa făptură, Iar ramurile din pădure S-au aplecat şi stau s-o fure, Ca, pururea, o altă fată Să nu mai aibă aşa gură.
De zeci şi zeci de mii de ani, De prin ţinuturi de titani,
199
25
30
35
40
45
Se lasă spre contimporani Dorinţa timpului, de-a fi Oprit o clipă, şi-a iubi. Şi-atunci se-ncheagă din neant, Din dungile de amarant Şi irisul din curcubeu1, Cîte-o femeie, sau o floare, Un geniu tînăr, sau un zmeu, Ce-abia s-a-nfăptuit, şi moare.
Că nu e dat pămîntului Să lege coama vîntului Şi nici frumosul lui să fie întruchipat pe vecinicie în ochii umezi de amor Ai unui tînăr muritor. De aceea, tremur c-ai venit Şi-ai turburat odihna mea Ce liniştită apunea Spre haosul nemărginit.
Şi, totuşi, cît mă simt de viu Din ziua cînd ai apărut. Trăiesc prin ochi, şi nu mai scriu, Ci numai stau şi te privesc Şi caut să-mi reamintesc Cu cine semeni din trecut.
Pe Marea Neagră
ATUNCI ?...
10
15
20
Pe locul unde te-am iubit, Senina mea frumoasă floare, Din malul rupt, a răsărit Izvor de apă curgătoare.
Că firea s-a cutremurat Şi raiul lumei s-a deschis La înfocatul sărutat Ce te-a dezmeticit din vis.
Şi repezindu-se de sus, S-a aruncat voinic în mare, Şi-a curs într-însa, s-a tot dus, Izvorul dintr-o sărutare.
îl urmăreşti ca pe o vînă Ce delicată şerpuieşte Sub pieliţa de la o mînă A unei fete ce gîndeşte.
Ieşit cum e dintr-un vulcan Al patimelor omeneşti, E plin de duh şi şarlatan Cînd scaldă trupuri femeieşti.
201_
-.t)tM.
Le ia şi le sărută gura Cu mii de vălurele creţe, Pîn' le topeşte în căldura Din omeneasca tinereţe.
Şi parcă ştiu şi zmei şi zîne, Tritoni şi nimfele haihui1, Că ce e azi, nu va fi mîne, Şi toţi se scaldă-n apa lui.
Amorul meu te-a deşteptat, Te-a încălzit şi te-a ales. Atuncea, de ce m-ai uitat? Sau poate nu m-ai înţeles...
10
UN TRANDAFIR S-A SCUTURAT
Un trandafir s-a scuturat Cu suflet parfumat de floare, Iar de pe ramuri a zburat Glas tînăr de privighetoare.
Te-ai dus, şi-atunci am priceput Că tinereţea a trecut.
Cînd vestea a venit pe vînt, In primăvara viitoare, C-a înviat ca din pămînt Şi roză şi privighetoare,
Te-am aşteptat, — dar n-ai venit, Nu, n-ai venit, n-ai mai venit.
Pe Marea Neagră
203
IN AMURG
10
15
Palidă şi gînditoare Luna iese din abisuri Şi-n amurgul de răcoare Pune dor şi varsă visuri. Bolta cerului se umple De o vraje de lumină Ce dă lumei înţelesuri Din durerea vesperină.
Unde eşti şi-n care vremuri Ai apus pe-ntotdeauna, Tu, ce-aveai asemănare Cu durerea şi cu luna? Astrul sfintei nopţi de vară Iar revine printre vii, Numai tu, nemîngîiato, Pururea nu mai revii.
20
Curg pîraiele în cînturi, In miresme cad petale, Şi suspină toată firea După umbra gurei tale.
204
ADIO
UNEI COPILE LA SCHIT
10
15
Adio, dulcea mea durere, Ce-atît de mult m-ai chinuit. Te las, că nu mai am putere Să te urmez pîn' la sfîrşit.
Tu eşti sfioasă şi curată Ca floarea albă de pe stlnci, Dar ai făptură vinovată, Cu ochii negri şi adinei,
Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul Nebun culegător de flori Ce mă ridic încet cu-ncetul Pînă la stîncile din nori.
Dar forma ta Înşelătoare
Ia calea timpului apus,
Şi cînd ajung pînă la floare,
Ea se ridică tot mai sus.
Pe Marea Neagră
10
15
20
206
Copilă fără de prihană, Pornită spre călugărie, Mai lasă cîntecul de strană Şi rostul de la liturghie, Şi vino seara în grădină S-asculţi, în glas, privighetoarea Şi să-nţelegi de ce suspină Aleanul,  apele şi floarea.
O biată pasăre, trudită De nebunia de a fi Aleasă, şi a fi iubită, Şi de-a alege şi-a iubi, îşi umple inima de dorul trengarului soţ călător i cîntă pentru tot amorul Neînţeles de alt amor.
Că soarta noastră una este: Să vrem ce nu poate să fie, Pe Făt-Frumosul din poveste Şi geniul din poezie, Şi truda noastră să ne lege Tot mai adînc de vrerea firei, De a iubi şi-a nu-nţelege Nespusa taină a iubirei.
207
22"
25
30
De-aceea, lasă liturghia Şi jalea, maicelor ce plîng, Şi vin' de-ascultă poezia Privighetorilor  din crîng, Ga să-nţelegi că legea sflntă E-n glasul celora ce cîntă, Iar Domnul, harul său ceresc L-a dat acelor ce iubesc.
Iaşi
CALD E SOARELE
Cald e soarele cînd, tînăr,
Lumile călăuzeşte,
Dar mai cald e şi mai tînăr
Sufletul care iubeşte.
Că, pe cînd, din mii de neamuri,
Focul, soarele îşi ţine,
Sufletul îşi arde numai,
Numai flacăra din sine.
10
15
Tristă-i luna, călătoare Pe întins fără fiinţă, Dar mai trist e bietul suflet Ostenit de suferinţă. Că doar ea, sub întrupare De „Crai-Nou", se va renaşte, Pe clnd omul aştepta-va Pururi ziua lui de Paşte1.
Pe Marea Neagră
MĂRGĂRINT
S-A DUS
10
Mărgărint, mărgăritar, Ce te scuturi în pahar, Pe măsuţa dragei mele, între lacrămi şi inele, Caută de-ntinereşte, Tremură şi-nfloreşte, Că poate mireasma ta Sufletu-i va turbura, Te-o privi şi ţi-o zîmbi, Florile ţi-o mirosi...
Dar atuncea, alb cum eşti, Vezi să nu îngălbeneşti.
Pe Marea Neagră
10
Cu cîtă durere iau pana să-ţi scriu, De cele ce-n sufletu-mi port,
Cînd totul în mine e tînăr şi viu Şi numai amorul e mort.
E mort făcătorul de dulce minuni,
Poetul cel tînăr pe veci, Cu palida frunte sub rece cununi
Cu mlnile albe şi reci.
S-a dus, fără vină şi fără noroc,
în lumea de unde-a purces, Plutind peste margini de timp şi de loc,
Dar singur şi neînţeles.
Pe Marea Neagră
211

LUMINA SENINĂ
IN PARCUL DE LA GENZANO
Lumina senină încet se coboară Spre dulcele său asfinţit,
Cînd umbra se-ntinde din oară în Pe sufletul ce te-a iubit.
oara
10
15
Te duci ca un cîntec ce-abia mai răsună
Sub bolta zidirii cereşti, Ca valul în jocul sclipirei de lună,
Ca dorurile omeneşti.
Mă uit de pe culme pe trista clmpie
Şi sper să te văd că revii, Dar nimeni nu vine, şi zarea-i pustie
Şi căile-s toate pustii.
Uitare, tu sfîntă suroră blajină
A oamenilor tuturor, Coboară din umbre puterea-ţi divină
Şi pace dă inimei lor.
laşi
10
15
20
212
Pe lacul de Nemi
Ş-au scuturat rozele toate In rondul parcului ducal; Pe lac stă nufărul în roate, Iar lebedele dorm sub mal.
De pe aleile tăcute, Diana vine gînditoare, Privind cum razele de soare încearcă timid să-i sărute Hlamida grea de pe picioare.
De ce n-ai fost pe-acele vremuri
Atît de dulce cum eşti azi,
De te ascunzi cînd vii, şi tremuri
în umbra splendizilor brazi,
Şi cînd răspunzi iubirei mele
Nestăpînită şi păgînă,
Cu ochii visători spre stele
Şi muta strlngere de mînă.
Eu ştiu că nu eşti vinovată Şi că te porţi aşa cum eşti, Cu neştiinţa ta de fată Şi truda firei femeieşti, în care tremură sfiala Şi poezia şi păcatul
213
Şi năzuinţa spre greşeala întruchipată în săgeata 25 Lui Gupido necununatul.
Le ştiu.  Şi, totuşi, vreau să-ţi spun Că sfînta Vinere — că-i sfîntă — Şi alte sfinte se supun La glasul celora ce cîntă, 30 Şi-ntinde braţe în neştire
Către ştrengarul fiu de zînă1, Cerîndu-mi îputernicire De-a mai redeveni păgînă.
Că poezia cea mai plină 35 E pururi numai în lumină,
în gura ce-ţi şopteşte taina
Copilului nemuritor,
în braţul care-ţi mişcă haina
Şi-ţi prinde sînul binişor, 40 Ca o divină mîngîiere
A tot ce-i violent şi cere.
Te lasă, gînditoareo, — lasă Pe curcubeul de mătase Ce lacul a răsfrînt într-însul. 45 înoată molcom lîngă mine
în simfonia de suspine Ce portocalii îţi îngînă De pare că-i îneacă plînsul.
întinde-mi liniştit o mînă 50 Şi-atinge fundul cu piciorul.
Vom merge amîndoi spre grota De unde murmură izvorul Şi-ţi spune la ureche nota Divinei voluptăţi, amorul.
55 Din grotă va ieşi Sirena
Şi nimfe străvezii, în grup, Vor dezbrăca frumosu-ţi trup, Iar Venus Anadiomena2,
în numele lui Tata Joe, t 214 I
I
îţi va semna un benghi în frunt Şi alte două mai mărunte, Ca nimeni să nu aibă voie S-atingă cu mîni omeneşti Pecetiile lui domneşti.
In parcul de la Stînca
MALVINA
STROFE STINGHERE
10
15
La un portret al lui Romney1 (Lady Hamiltonî)
Eşti naltă şi subţire ca un crin, Cu glasul mişcător ca un suspin, Cu ochii de mireasă, visători, Şi gura ca potirul unei flori.
Din ce necunoscută lume vii Cu gene rourate şi tîrzii, Cu mersul plin de farmecul încet Al tînăr-visătorului poet?
Eşti scrisă numa-n graţii şi păreri, In ritm cu elegante mlădieri, In primăvara florii de migdal Şi cadrul mişcător al unui val.
Cum poţi să spui cu mîna ce întinzi, Atîtea lucruri, minei ce cuprinzi, Şi ce mister e-n toată firea ta De nu te poate nimenea uita?
Iaşi
Ciocîrlie cîntătoare Ce te-nalţi atît de sus, Se usucă jos o floare Că te-ai dus.
Rîndunică de pe sîrmă, Dacă vrei să pleci din ţară, Ia speranţa mea de cirmă, Şi te-ntorci la primăvară.
10
Tu, care eşti stăpină Şi ţii cerul în mînă, Zi lunei să se culce Ca să te pot visa: E-atît, atît de dulce întruchiparea ta 1...
15
20
Pasăre nemîngîiată, Părăsită şi uitată, Ce iubeşti acum tăcerea. De-ai putea să ştii cum Omeneasca mea poveste, Ţi-ai mai potoli durerea.
este
216
217
Adio, draga mea, adio. La cîntătorii despre zio Nu umblă nimenea pe stradă. Eşti ostenită şi eşti pală, Cu ochiul lung ca o migdală Şi sînul alb ca de zăpadă.
Ce-i drept, nu-i nimenea pe stradă, Dar zorile pot să te vadă.
LA ORŞOVA
Dunăre bătrînă, spune, ce ascunde
Trupul tău în unde, De te zbaţi în maluri, urli de mînie, Pînă ce Carpaţii piscurile-şi pleacă, 5 Apa ta să treacă,
Gîlgîind în mersul ei de vijelie?
Din adînca umbră de pe malul verde Gîndul meu se pierde 10       Peste nesfîrşirea căreia-i pluteşti,
Peste timp de astăzi şi de altădată,
Cînd bătea curată Inima în pieptul lumei româneşti.
Că de-au fost păcate, lipsă de credinţă, Păs şi neputinţă, 15       Lifte peste lifte, unguri şi tătari,
Au mai fost şi oameni, fost-au pămîntenii,
Domnii şi moşnenii, Drept-coborîtorii din legionari.
Şi-a mai fost stăpînul stînci lor cărunte, 20 Bourul de munte,
Străjuindu-şi singur codrul la pripoare, Decebal voinicul, fiu de fiu localnic,
219
25
30
35
40
45
Ridicîndu-şi falnic Fruntea către oastea lor năvălitoare.
Tu, ce pe sub malul negru de ruine
Te frăminţi în tine Năbuşind avîntul apei furioase, Şi prefaci în trimbă lucie de brumă
Şipote de spumă, Ca să legeni raza stelelor sfioase,
Tu mai speri că, poate, au să mai coboare
Lungile pripoare Dacii cu Zamohte şi Boeribiste Ca să ia virtute, bînd apă din tine,
Şi să ţi se-nchine, Şi să-şi lumineze feţele lor triste.
Nu mai vin. Dar vremea, care schimbă toate,
Multe vrea şi poate, Multe le preface şi le-ntinereşte: Pune vis în codri, umbră în'poiene,
Doruri pe sub gene, Viers şi bucurie pune-n tot ce creşte.
Salve, ţie, apă binefăcătoare,
Ce te-nalţi spre soare Şi te laşi pe holde, rod şi avuţie ! Crească-ţi flori pe maluri jururi-împrejururi,
Tînăro de-a pururi, Tînăro, eterno, salve, salve ţie 11
10
15
CINTEC
Trece apa pe sub trestii Şi viaţa pe sub gînduri, Depănînd firul povestii Pînă-n scoc de patru scînduri.
Mierlă, pasere zbrehudă, Cine-o să te mai dezveţe De-a tot fluiera de ciudă Călătoarei tinereţe?
Dragul meu, dragă să-ţi fie Vîrsta tinereţii pline, Că de-abia unul la mie Ştie să i se închine.
Zi, cobzar, mereu din strună Pîn' s-o face dimineaţă, C-am trăit pe vreme bună Picul ăsta de viată.
221
23 — D- Zamfirescu — Opere, voi. I
LENA
UNEI COPILE
Mustul spumegă-n ulcică, Plin de duh, ca o făptură, L-ar bea Lena, dar i-e frică Că ştrengarul se ridică Şi-o muşcă de gură.
Bea-1 cît fierbe, Leno, fată, Că acuma-i el de duşcă, De s-o-nţelepţi vreodată, Ai să vezi, poate, că-mbată, Dar că nu mai muşcă.
Roma
Copilă albă ca o floare, Păzeşte-te să nu te fure Suspinul apei la izvoare Şi glasul de privighetoare 5 Ce cîntă în pădure.
Păzeşte-te de luna plină, Ce-n limpede miros de tei Ademeneşte prin grădină Cu lunga ei privire lină 0 Şi cu tăcerea ei.
Şi fii aievea trăitoare Cu gînd şi înţeles de-acum. Că doar suspinul de izvoare Şi glasul de privighetoare 5 Şi luna — toate-s fum.
222
23*
223
De materii, Toate la un loc — le bate Infinită vanitate
A părerii.
TIMPUL ZBOARĂ
Călător pe ideale, Fîlfîiri din oară-n oară,
Timpul zboară, Iară luna peste vale 5 Varsă clarul feţei sale
Şi coboară...
Bate ornicul din roate: Tu-ţi închipui c-o să bată Clipa dată; 10 Pe cînd el le bate toate,
Azi, sau ieri, sau mini — sau poate, Niciodată.
Tu, imensa vecinicie O împărţi în părticele, 15 Şi din ele
Baţi o mie şi o mie. Tu'eşti vremea. Cine ştie Ce-i prin stele !
Ceruri şi eternitate, 20 Sori, planete şi puzderii
224
PRIMĂVARĂ
FUGE
io
15
20
Bine-ai venit din nou Ia noi,
Surată primăvară, Să mai răsune prin zăvoi Teleanca turmelor de oi
Şi cucul, pierde-vară.
Bine-ai venit cu părul prins
în mărgăritarele, Cu trupul pe sub sîn încins în volburate intr-adins
Rochiţi de rîndunele.
Mireasă-n carul tău de flori,
Cu fluturi prin bulendre,
Aduci taraf de cintători,
Vioarele-n privighetori
Iar cobza-n măcălendre.
Dai lumei sufletul senin Şi dor de poezie, Dai chef de joc şi de pelin Şi, poate, un pahar cu vin Nuntaşului ce scrie.
Roma
226
10
Viaţa fuge... Fruntea se înclină în faţa vremei pururi curgătoare. Din tot ce e, ce-i astăzi, mîine moare Şi eu cel trist şi steaua cea senină.
Iar tu ce ai un suflet ca de floare Şi ochi albaştri, umezi de lumină, Tu porţi în gînd iluzia divină A dragostei, şi-ţi pari nemuritoare.
Părere. Fuge tot ce vrea să fie-Coboară lung amurgul trist al serei Pe clipa de duioasă poezie
Ce-o lasă-n suflet farmecul durerei. în ochii noştri vîntul ce adie A-nchis pe veci icoana primăverei.
227
CRINUL
MIRIŢĂ
POEM EROIC
Din vremuri de demult purces, S-a-nfiripat regescul crin Şi-a răsărit neînţeles Pe-o stîncă de pe Palatin.
Străinii trec pe lingă el
Şi, în mirarea lor adîncă,
Se-ntreabă toţi in fel de fel,
Cum de-a crescut un crin pe-o stîncă?
Saxoni roşcaţi, şi gali, şi huni, Neguţători de peste mări, Şi barzi, şi critici, şi tăuni, Se rătăcesc in întrebări.
Iar el se leagănă în vînt Pe piatra clasicului deal, Cu rădăcinile-n pămînt Şi florile în ideal.
Roma
228
Cetit în şedinţa Academiei Române din 7 mai 1910. Publicat pentru prima oară în Analele Academiei.
Partea In ti ia
OLTUL i
SOLIA
Se ridică luna plină, Doamna timpului senin, Şi îmbracă în lumină, Turnurile ce se-nchină Banului de Severin.
Umbrele ce curg la vale Umplu noaptea de vedenii; Sună clopotul agale; Se opresc smeriţi în cale Credincioşii de la denii.
Prin balcoanele de scînduri Văd privirile creştine Cum se mişcă rînduri-rînduri Umbra domnului pe gînduri, Ce se dispută cu sine.
Că din ţara ungurească Craiul nemeşilor scrie Pergamenă latinească, Către faţa lui domnească, Şi-i trimete o solie.
231
25
30
35
40
45
50
„Noi îţi cerem, Doamne, ţie, Pentru fiul Nostru, Noi, Pe Marghita de soţie; De ne-o dai, pace să fie,
Iar de nu ne-o dai, — război".
Nu şi-ar da domnul copila Pentru lumea asta toată, Celor ce i-o cer cu sila, Dacă nu i-ar fi de mila
Bietului popor de gloată.
Că de-atîta zbuciumare De cînd umblă şi se bate, A ajuns de nu mai are Nici măcar un pumn de sare Or un biet suman în spate.
II
DOMNIŢA
Dimineţele de priar
Scaldă raza lor de aur în răsufletul zăpezii
Ce-a rămas tîrziu din faur, Şi deşteaptă rostul lumii,
Aromitul lung din fire, Aişorul din pădure
Şi scînteia din iubire.
A venit acum din soare
Andilandi catariga Şi-a cîntat din ciup de aur,
însoţind pe cucul-riga, Şi-a-nviat pădurea toată,
Parcă paserea măiastră S-ar fi dus să bată-n geamuri
Mugurilor la fereastră.
55
60
65
70
75
80
85
Salve, pasere eternă,
Ce-ai purces cîntînd din soare Şi-ai venit să baţi din aripi,
Ogurlie, pe ogoare ! Prinde-ţi zborul sus pe ramuri,
C-au să treacă de la vale Călăreţii cu alaiul
Banului, măriei-sale.
îşi trimete domnul fiica
Către deal la mănăstire, Cu sănduc plin de odăjdii,
Cu făclii şi cu prostire, S-o aştearnă sub icoana
Preacuratei din Ohrida1 Şi să dea-n genunchi la Sfînta
Să le mîntuie obida.
Iată-i, patru cîte patru,
Mişcători pe pas de seară: Scudierii în urşinic
Duc făcliile de ceară, Cavalerii, plini de grije,
Duc sănducul de-a călare Şi de strajă fac Domniţei,
Trup şi suflet, fiecare.
Ea, în lectică de aur,
Legănat îşi merge mersul în cîntările de pasări
Ce îi gungură cu viersul. Cu dulama peste umeri,
Rozmarinul sub picioare, Nu se lămureşte bine
De-i femeie, or e floare.
Vine stariţa la poartă,
Sub cloponiţi, s-o primească în cîntări, cum scrie-n slovă
Legea lor călugărească,
232
233
90
95
100
105
110
115
Şi se văd pierind sub bolta Turnului care se scurmă
Iarăşi patru cîte patru
Cavalerii cei din urmă.
III
TRIMISE DOMNUL
Trimise domnul lume Să răscolească totul, Ştafete, cai în spume, Să-i caute nepotul.
Şi iată-1 în acele Frămîntături cum geme: „Miriţă, vremuri grele Trăim d-un cîrd de vreme.
Din ţara ungurească Trimite craiul ştire Pe boabă latinească Cu miez de înrudire.
Ne cere mîna craiul Domniţei noastre scumpe, Ni s-amărăşte traiul Şi visul ni se rumpe;
Dar ce putem Noi face Cînd astfel Preacurata: Să ai război or pace, De-ţi dai or nu-ţi dai fata.
Plugarul nu mai poate De-atîtea angarale... Ce zici?
Supunem toate înţelepciunii tale."
120
125
130
135
140
145
IV PLOUĂ
Miriţă se uită la dînsul adînc
Şi fulgere trec între unchi şi nepot:
„O, Doamne, să iau pe Marghita-n oblînc
Şi Oltul să-1 trecem la unguri înot".
A zis. Şi alaiul porneşte Ia drum. Covoare şi straie şi flori de Bizanţ, în curgerea vremii se duc ca un fum, Iar oastea se ţine în urma lor lanţ.
Şi plouă. Se pare că norii se rup Şi cerul apleacă uscatul în mări. Vin gîrlele toate grămadă pe-un trup Şi-i apă şi apă pe margini de zări.
V
OLTUL
Vine Oltul, vine mare, Ia cohalmuri pe spinare, Şi cirezile din prunduri, Bolovanii de prin funduri, Rupe scocul morilor, Vadul trecătorilor, Fură lunca florilor, Iarba cositorilor,
Şi mîlind,
Şi ocolind, Taie drumul oştilor, Nemeşilor, proştilor.
Iar Miriţă, de-a călare, Numără numărătoare Cum stau miile de corturi, Oşti în fel de fel de porturi, Tuiuri sus de Ia pămînt, Flamuri mişcătoare-n vînt, Herghelii păscute-n plai
234
235
150
155
160
165
170
175
180
Mîncătorilor de cai,
Şi strîngînd
Mînia-n gînd Se încrede valului, Şi dă pulpe calului.
Fata-n cugetul ei drept, I se strînge strîns la piept, Şi i-e cald şi-atît de bine, Că din flacăra din sine Ar aprinde c-un cuvînt, Soare unui alt pămînt, Unde n-ar mai fi nici nori, Nici oştiri, nici peţitori,
Ci veri buni
Să-i încununi Cu mirese verişoare, Floarea-soarelui în floare.
„Vere, verişorul meu, A ieşit un curcubeu, Degetul lui Dumnezeu, Să-ţi întoarne drumul greu. Nu mă duce să mă-nchini Papistaşilor străini, Gă-s fecioară de creştini, Mugure de Mărăcini2,
Şi mi-ai dat
Şi mi-ai jurat Şi din ochi şi din cuvînt Dragoste cu jurămînt."
„Vară, verişoara mea, A căzut demult o stea într-o dungă de vălcea Şi-a crescut un crin din ea. Floarea dacă s-a uscat, Din pămînt s-a întrupat Un fecior de împărat Căruia s-au închinat
236
185
190
195
200
205
210
215
220
Zorile,
Surorile, Iar din lumile de jos Tot ce-i tînăr şi frumos."
„Vere, verişorul meu,
Nu eşti drept cu dreptul tău
Lasă Mul sârgului,
Să ia drumul largului,
Să ne ducă-n depărtări
Peste nouă ţări şi mări,
Unde cresc sulfinele
Luminînd gradinele,
Şi-n covor
De aişor, De pe ramuri, pe cărări, Nu cad flori, ci sărutări.
Apa duduie ca vîntul, Apa zguduie pămîntul, Apa li se urcă-n rîu De la glezne pîn' la brîu, Şi, talaz peste talaz, De la brîu pîn' la grumaz. Iar el sta înfipt în şea, Strîns la pieptu-i o ţinea,
Nu vedea,
Nu auzea, Ci la măgură trăgea, Sârgului se juruia:
„Alei, şargule fîrtate, Frate mie pe dreptate, Prinde-ţi frîul cum te prinde, Muşchii pieptului destinde, Fă-te plută plutitoare, Nările, răsuflătoare, Solz de peşte pe picioare, Şi mă scoate frăţioare,
La prundiş,
La luminiş,
237
21
225
230
235
240
245
250
255
Unde stau cu stelele Mărgăritărelele."
Şargul mişcă de pe prund, Sare şi se dă afund, Apoi iese, hăt, spre larg, Capul spumegînd de şarg: Sforăie cu nara-n sînge, Valu-n pieptul lui se frînge, Iar el bate din picioare Vîrtecuşul din viitoare,
Şi plutind
Şi sforăind, Urcă sperios pe mal Năzdrăvanul şarg de cal.
Nemeşii aleargă sprinteni, Bat din mîini şi bat din pinteni, Strigă-n dîmbul dealului, Rîd de dragul calului, Şi-i aruncă peste şale Rantiele lor ducale, Chingi cu stema în paftale Grajdului măriei-sale
Şi burghiu
Agabaniu Şi învirte pe ţîrloaie, Ca să-1 apere de ploaie.
VI
CÎND FALDURI DE AUR...
Voinicul îşi simte grumazul, în sînge,
Ca-n cerc încleştat: Cu braţe de gheaţă copila îl strînge, Iar ochiul ei tînăr, ce-acum nu mai plînge,
Ca-n plumb e turnat.
S-adună oştenii şi-n braţe ridică
Frumosul ei trup, Cînd falduri de aur din creştet îi pică,
238
260
Şi prinse-n inele de za de lorică In bucle se rup.
„E moartă 1" s-aude prin tabără glasul,
„Domniţa s-a dus!..." Şi şmotrul din flancuri îşi măsură pasul, Tot zgomotul cade. Se pare că-i ceasul
Oprit în apus.
VII MARGHITA
întinse-s pe masa din cortul regesc 265 Hlamide cu steme ducale;
Făclii pe la colţuri din flăcări clipesc Tămîia dă miros de jale.
Mai alb decît luna de mai apunînd, Stă trupul fecioarei, în somnul 270 Eternelor umbre, iar sufletul blînd
L-au dus heruvimii la Domnul.
Pe recile tîmple, sub părul bălai,
Mai tremură parcă-o lumină: Fiorul iubirii din luna lui mai 275 A frîntului crin pe tulpină.
Pe haina lipită de sînul ei drept
O cruce atîrnă, şi cere A mînilor rugă, ce-s strînse pe piept
De suflet smerit de durere.
2 80 Şi pun cavalerii genunchiu-n pămînt,
Ţin coiful în mîna lor stingă, Se roagă cu gîndul, dar fără cuvînt, Căci teamă le e să nu plîngă:
2 85
„S-a dus!... Călătoare şi fără de rost, Viaţa ne lasă şi piere...
24*
239
290
295
300
305
310
315
O lume de visuri cătînd adăpost La ţărm adumbrit de durere.
Lumină, ce noaptea s-aprinde pe cer Rotindu-se lung împrejururi,
Amor, sau părere, sau rază,—mister, Mister pentru noi, pe de-a pururi.
Intoarnă-te iarăşi în forme de flori,
In farmecul gemelor stinse, Şi lasă pămîntul sub pete de nori,
Sub umbre de aripi întinse.
O pasăre neagră pluteşte pe noi Şi noaptea ne ia de cu zio;
întoarnă-te-n valea din lumea de-apoi, Adio, copilă, adio!"
Se scoală cu toţii, se pleacă pe rînd, Şi  mîinile moartei sărută, Se-nchină cu palma, zic „Amen" în gînd Şi ceata se-mprăştie mută.
VIII PRINŢII
Rămaşi acuma faţă-n faţă, In dreapta şi în stînga moartei, Ei se privesc şi parcă-nvaţă Intîiaşi dată voia soartei.
Vei fi orice: şi domn şi mire, Sau rob, ohavnic a robi, Nu eşti stăpîn pe fericire Atîta-i!... Şi nu poţi iubi.
Tot ce e tînăr, e acum, Cînd nu-nţelege pentru ce, Căci tot ce-i flacără, e fum, Şi tot ce este, nu mai e.
210
320
325
330
335
340
345
Şi ce-i frumos e împletit Din zîmbet şi din întristare, Din truda d-a fi zămislit Din lacrime, mărgăritare.
Şi ce e drept, nu poate fi, Că nu e rău şi nu e bine, Ci numai om' putînd gîndi Şi-nchipuirea lui de sine.
IX
Semeţi, cu inimi învrăjbite, Ei se privesc şi se măsoară, Ca două acvile cumplite Ce vor să-nvingă sau să moară:
—„Eu ştiu că ţara voastră e, E cît o lingură de tină, Pe care nu-nţeleg de ce, De ce n-aş prinde-o la ciochină; Şi-apoi în pusta mea s-o-ngrop Şi s-o bătăturesc cu carul, Iar dac-ar rămînea vrun hop, Un hop, să-1 sar cu armăsarul".
— „Tu ştii ce e şi ce-ar mai fi Cînd n-âr fi toate cum sunt azi, Dar ţine-ţi calul, nu sări, Că-i locul' larg, şi poţi să cazi.
Fii mai cuminte, c-ai să fii Stăpînitor pe-atîţi păgîni, Şi stăpîniţii de copii Aleargă după alţi stăpîni."
— „Eu sunt maghiar, iar tatăl meu E Arpad3, cel fără prihană."
— „Iar eu sunt eu, un pui de zmeu Hrănit de-o acvilă romană."
241
350
355
360
— „Aici, eu am venit întîi
Şi pentru doi, Carpaţii-s mici;"
— „Eu nu ştiu ce-au făcut ai tăi: Eu n-am venit, că sunt de-aici.
Eu sunt de-aici, cum sunt copacii
Şi muntele şi bolovanii,
Şi de-am rămas una cu dacii
Şi una, apoi, cu romanii,
E că mi-au înţeles aleanul
Şi^ gîndul ce muncesc, voinicul,
Că eu, aici, sunt pămînteanul,
Iar tu, maghiar, eşti veneticul!"
Şi prinşi acum de toată ura
Ce din părinţi le umple gîndul,
îşi caută căutătura
Şi sabia, să-i treacă rîndul.
Partea doua
LUPTA
TABĂRA MAGHIARĂ
Din funduri de văi s-aud ca prin gînd 365 Telenci de la cai, şi goarne, şi ropot;
Boari furioşi şi bivoli trăgînd, Şi vuiet de mori, şi sunet de clopot.
Pe turnuri de lemn, maşini de război Se clatină-n vînt, de urlă mulţimea. 370 Se-nşiră la drum tînjale de boi,
Şi trage la jug, cu ei, pedestrimea.
Şi uliţi întregi de corturi de piei Se pierd în afund, prin fum şi prin suliţi. Boemi mercenari frig turme de miei, 375 Iar conţi bavarezi se taie pe uliţi.
Că tînărul prinţ, Arrun Balthazar, Din neam de Conrad4 şi sînge de rege, O duce-n orgii şi joacă la zar Castel, şi femei, şi ţară, şi Lege.
380 Secuii, trudiţi de contele lor,
Gomir Zuboslau, hingherul năpraznic, Sosesc din păduri, setoşi de omor, Şi trag prin cuţit toţi cîinii la praznic.
Furtuna s-a dus. Pe-o gură de vad, 385 Stau ungurii uzi, şi beau, şi înjură.
243
Noroiu-i la brîu, şi vitele cad,
Iar ei ies pe cai, la cîmp, de se-ncură.
XI
Cei doi baroni, turnaţi în fier, Pe cai prinşi cu arcanul, 390 Sudalmagii pînă la cer,
Se bat cu buzduganul,
G-au degerat sub un balcon, De unde-o castelană Zvîrlise unui alt baron 395 O floare de sub blană.
Doi matematici din Veszprkn5 îşi taie beregata, Că nu răsare-un Alfa prim6 Cînd   i se scrie data.
400 Şi cronicari rogeriani
Se luptă latineşte, Rogerius cu doi curcani Şi Kikello c-un peşte7.
Iar filozofi şi literaţi Produc literatură, Cercetători şi inspiraţi De sfînta băutură.
405
418
Că doar e veacul umanist Al odelor pe buză, Cînd tot maghiarul e artist Şi toată plosca, muză.
XII
Venea placid Oltul, tăcut şi domol,
Bătrînul habotnic de neamuri, Dînd sălciei barbă, şi luncii nămol, 415 Şi codrului galbene ramuri.
244
Sclipeau zorii zilei, prin aerul şters, în geme şi aur de straie,
Cînd frontul oştirii sta gata de mers, Sta gata în rînd de bătaie.
20 Losonczy, străbunul vestitului ban
Şi comite al Temişanei8, Aduce arcaşii ce Sfîntul Ştefan Lăsase de pază coroanei.
Japlani prinşi din pustă cu haite de zbiri, 425 Cu fier înfieraţi pe spinare,
S-aşează în fruntea întregii oştiri, ' Mai nalţi decît cei de-a călare.
Şi Kemeny urlă, înfipt într-o şea Cu scări şi pulpane de aur, 430 Sub za de aramă şi suliţă grea,
Şi coif peste vîrf cu balaur.
Vin toţi strănepoţii de bani ungureşti,
Pe-o rînă călări, ca la şmotru, Şi Luca şi Oslu, şi pajii regeşti, 435 Rămaşi cu castele pe Lotru9.
Adîncă pe rînduri şi slută la chip, Grăbit călărimea s-aşterne
Pe drumul de urme rămas pe nisip Al corbilor groaznicei ierne.
440 în goana lor, caii s-avîntă ca-n zbor,
Cu nări înroşite de sînge, Şi tremură muşchii pe coapsele lor, Piciorul subţire se frînge.
Un urlet răsună. Se văd de pe mal 445 Venind pe nisipul de aur
Magnaţii, în frunte cu prinţul regal, Călare pe calul său graur.
245
XIII
TABĂRA ROMÂNĂ
Peste lunca ce se-ntinde poştelor numărătoare, Se mlădie de pe vînt 450   Fum subţire ce se pierde în sclipirile de soare, Iar din cătina în floare Se înalţă către Domnul gemete de la pămînt.
Stă românul şi-mpleteşte smîrcurilor iezătură,
Iar sub hornul din bordei 455   Îşi aprinde foc de vreascuri, sub un ciot de uscătură,
Ga să-şi fiarbă udătură, Şi să-şi arză la săcure coadă dintr-un retevei,
Că de cînd se bate vecinie, a rămas fără moşie, Fără vite şi nutreţ, 460   I s-a rupt coada săcurii, ghioaga de la herghelie Şi-a-nvăţat, bietul, să scrie, Pe răboj, ce-i datoreşte judele de la Judeţ10.
Dar şi-i place să se bată !... Cînd dă ghioaga de-o armură Or de-un coif cu zurgălăi, 465   Zboară ţestelor de duşman creierii pe bătătură, Iar cu dinţii lor din gură, Ca pe boabe de fasole, joacă la ţintar flăcăi.
Stau judeţii pe la vaduri şi s-aţin să nu le treacă Ungurii, călări pe boi; 470   Tihomir, Şerban şi Neagu, unul vine, altul pleacă, Şi cu paloşul în teacă Merg să ia porunci la cneazul, nemblînzitul Litovoi.
Peste măgură, la vale, stau la pîndă, prin răchite,
Vlâsie şi Bratomir; 475   Negruţă din Kralieva, peţitor doamnei Marghite,
Lăcrămile îşi înghite Şi aşteaptă-n nerăbdare să dea sasului la mir.
246
Doi boien muiaţi în zale şi cu paloşul de criţă,
Murgu şi cu Baldovin, 480   Se coboară fiecare din aşa de veche viţă,
Încît Murgu este spiţă Dintr-un zmeu văzut în soare, cînd amurgul e senin.
Şi se cred Baldovineştii c-au păzit odinioară Umbra Sfîntului Mormînt, 485   Iar boieri ca Murguleştii, ce se ţin că se coboară Dintr-o pajură de cioară, Pentru dînşii, Baldovinii,—sunt chineji, fără cuvînt11.
Dar aşa cum sunt cu toţii, toţi îşi blestemă ursita
Că s-a dus Domniţa lor, 490   Că de cînd s-a dus copila, fiecare prăpădit-a,
Cu Marghita-Mărgărita, Zîna vremii lui mai bune, Doamna lor a tuturor.
în zadar încearcă Domnul să-i întoarne pe la vetre; Ei sunt liberi cneji de plai12... 495   Şi vorbesc unii cu alţii: „O să-i prindem, măi cumetre, Şi-o să le umplem cu pietre Ţeasta capului pocită, mîncătorilor de cai".
XIV LUPTA
Cum se repede de la munte Şi rupe apa stăvilarul, 500 Ducînd în trunchiuri sfărîmate
Podoaba codrului, stejarul, Aşa s-aruncă ungurimea
Şi către poduri dă năvală, înfăşurînd întreg văzduhul 505 în zgomot şi învălmăşală.
Şi prinşi de cai, de cozi de vite, De grinzi de poduri plutitoare,
Secuii trec înot puhoiul,
Iar Zuboslau trece-n picioare.
247
510
515
520
525
530
535
540
545
Aşa-i de nalt şi hîd la faţă Şi-atîta strigă şi se zbate,
Încît curata undă albă
ll ocoleşte pe la spate.
Iar Kenieny, faimosul duce,
Ce-i prins pe pod în aşteptare, Nerăbdător s-aruncă-n lături,
Dă pinteni calului şi sare. Cei mai voinici din călărime
S-avîntă după el, să treacă, Şi sar în spate la mulţime,
O dau afund şi o îneacă.
Un cal cu nările în sînge,
îşi poartă capul sus, arabul, Ducînd pe el pristavul oastei,
Prevestitor că trece Ştabul. Şi iată după el, magnaţii
înconjurînd pe noul rege13 Şi-nconjuraţi de învăţaţii
întru războaie şi-ntru lege.
S-avîntă trupele pe poduri,
De huruie a gol pămîntul, Şi trec ostaşi şi provianturi
Şi turnuri ce le pleacă vîntul, Şi se orbesc unii pe alţii
Cu fumul de răşini din torţii Rizînd de focul către care
îi mînă nebunia morţii.
Dar iată, zbîrnîie prin aer
Un zbor subţire de săgeată Şi grindină din mii de praştii
Opreşte ceată după ceată, Se-nfige-n coarne pe la vite,
Răstoarnă oameni şi-i omoară, Iar răgetele de durere
Puterea zilei înfioară.
248
555
560
1»
Din fund de smîrcuri şi din cătini,
Ca din pămînt, deodată, sare Mulţimea îndelung trudită,
Urlînd de dor de răzbunare; 550 Şi cu topoare şi cu suliţi,
Cu buzdugane şi cuţite, Desface ţestele la unguri
Şi crucea pieptului la vite.
Cu Negoiţă, Cap-de-piatră,
Ce şi-a adus şi lăutarii, Sar din Zărneşti toţi năişorii
Şi ies din groapă ferentarii. Iar Negoiţă prinde boul,
împinge-n el, care pe care, îi frînge gîtul sub cerbice
Şi-1 grămădeşte pe spinare.
De la Bălăci, vine viteazul
Cu capul negru pe stindarde;
Pe Zuboslau îl vede-n apă 565 Şi-n sfîrcul biciului îl arde.
Se dă afund secuiul buhoş,
Dar Bălăceanu-1 împresoară
Şi cînd se-ncearcă să mai iasă, Cu scara şelii îl omoară.
570 Dar dintr-o dată se deschide,
Pe rînd uri, armia română, Şi din adînc o mogîldeaţă,
O suflă vîntul şi o mînă. S-aude vuiet de departe 575 Şi ropot şi şuierătură,
De parcă zmeii de prin peşteri S-au învrăjbit acum de ură.
Miriţă vine din afunduri
înfipt pe şargul năzdrăvanul; 5 80 Cu stînga ţine strîns dîrlogii,
Cu dreapta ţine buzduganul.
249
Cînd dă la pod, în ungurime,
Ca trăsnetul, fără de veste, De peste tot ţîşneşte sînge
Şi zboară creierii din ţeste.*
El intră ca un vînt de moarte
Prin procleţii fără de lege, De-ajunge să atingă-n ciapcă
Zărpalele noului rege. Şi cînd ridică buzduganul
Şi-1 prăbuşeşte peste ele, Se sfarămă şi trup şi zale
în patru mii de bucăţele.
Grozavă urlă fiara-n codru
Cînd pajura îi fură puii, Şi marea cînd o sparge vîntul,
Dar mai grozav urlă secuii: S-aruncă patruzeci deodată
Pe unul singur să-1 răpună, Dar şargul se smuceşte-n lături
Şi buzduganul îi detună.
Atunci, mulţimea rupe podul;
Miriţă, sprinten, sare-n apă, Dar paloşele taie calul
Şi fruntea omului o crapă. Iar bietul şarg, cu şale rupte
Şi nări tăiate cu cuţitul, îşi caută din ochi stăpînul,
Răsuflă greu şi-şi dă sfîrşitul.
S-aruncă-n goană Lehăcescu
Cu volintirii din Tilinca, Şi din Bălăşinţa voinicii
Izbesc pămîntul cu opinca, Şi sar să scape pe Miriţă
Călări pe stîrvuri smreduite, Dar apa, beată de-atît sînge, _ Nu-i mai cunoaşte, şi-i înghite.
In volum strofa lipseşte. întrucît sensul cîntului reclamă pre-ei, textul se restabileşte după Conv. Ut. şi Analele Acad.
250
XV
BANUL
A dat domnul taleri zestre şi cunune pe Ia nunţi, Iar la sfintele icoane lefţi împărăteşti în salbă, 620   Şi a pus să i s-aprindă vîrfurile de la munţi,
Sturul, Rusca şi Voineagul, Brusturul şi Piatra-Albă.
Şi-a venit de prin coclauri toată daco-românimea, Mugur-mic din Baia-Mare, Albută din Albuleşti, Seneslau din Sărărie şi Ion lui Badea Nimea, 625   Toţi bătrînii ce ţin minte vremile împărăteşti.
Iar el, prinsul de durere, domn cu oastea sfărîmată Şi părinte fără fiică, gînd şi suflet turburat, El, statura îşi înalţă, scutură din cap o dată Şi cu ochi privind departe, le vorbeşte răspicat:
630   „Mări, domni,cinstiţişivrednici,fraţi întruMîntuitorul, Nouă ne-a venit veleatul şi ni-i gîndul să plecăm: Tot românul cu nevoia, toată pasărea cu dorul; Noi ne ducem după fată, s-o găsim şi s-o-ngropăm.
Dac-om întîlni pe unguri, vom căta domnia-noastră 635   Să-i cinstim cum se cuvine solilor dintr-o solie.
Iar de-ar fi să fie ceasul, unii din cinstirea-voastră Să mai meargă într-acolo, — am avea de bucurie."
Se ridică de prin jilţuri toţi bătrînii cneji de sate, Dau sprincenele în lături, îşi prind bărbile în brîie 640   Şi tuşind de bătrîneţe se pornesc pe la cnejate Şi-şi şterg ochii cu basmale tămîiate cu tămîie.
XVI
Sună goarnele pe dealuri, sună buciumul prin văi, De la coasă, de la tîrlă, tot românul se adună. Duce vîntul pînă-n peşteri chiotele de flăcăi; 645   Codrul tremură din ramuri; cornul sună şi iar sună.
251
„Măi pescar ce dai cu plasa, la ostreţ, cînd apa creşte Şi prinzi fetele la horă mai uşor decît prinzi peşte; Pogonar, ce prin podgorii cît îi ziua nu mai taci, Că doar dragostea de viţă moştenit-ai de la daci;
650   Tu, ce paşti buhaii noaptea, la'întîiul sfert de lună Şi-ţi strîngi pletele pe creştet ca o falnică cunună; Măi plugar, cu spete late şi chimirul lat la brîu, Ce de-abia te vezi călare prin mănosul lan de grîu; Măi, lăsaţi-vă de glume, şi de muncă şi de horă,
655   Că vă cheamă peste graniţi glas de tînără suroră. Ridicatu-s-au din stepe hoardele de căpcăuni Şi călări pe deşelate, vin sălbatecii de huni; Se aude prin poiene ropot de alergătură, Greul celor ce duc oastei zaharea şi băutură...
660   Măi, săriţi cu mic cu mare, măi voinice, măi burlace, Şi lăsaţi-vă de pază clinii singuri la otace."
XVII
Şi de mersul înainte Al atîtor ginte arii, De prin funduri de morminte 665 Se ridic legionarii:
Vin din peşteră de munte Zmei din vremi de-odinioară, Uriaşi cu frunţi cărunte Şi cu spada subsuoară.
670 Vifor, hotărît şi rece,
Mînă oastea lui ca spuza, Dar l-ajunge şi-1 întrece Stei din Sarmisegetuza.
Vine Deciu, şi Bîrhală, 675 Şi Longin, şi' Meţianul,
Căpitani de-nvălmăşeală Şi eroi porniţi cu anul.
680
685)
690
695
700
705
Iuniu Quintu vine sprinten, Şuierînd din colţul gurii, Dar, lovindu-se de-un pinten, Face semn unei centurii:
Se avintă într-o spată Două rînduri cîte două, Ce doboară, dintr-o dată, Unul, nouă sute nouă.
Quintu şi-a-nălţat statura Şi se uită cum cad hunii, Cărnuri rup unii cu gura Sau pămîntul muşcă unii.
Arme, cai, şi buturi rupte, Urlete şi gust de sînge, Ochi aprinşi şi feţe subte, Tot se darmă, tot se frînge.
XVIII
Iar din farmecul de visuri De sub genele poemii, Ies voinicii de prin scrisuri Şi străbat prin pînza vremii.
Legioanelor bătrîne Le iau locul laolaltă Bacii toţi de pe la stîne Şi judeţii de la baltă.
Murgu, Farcaş şi Brătilă, Seneslav şi Baldovinul Rup din nemeşi fără milă Şi le iau în glumă chinul.
îşi răzbună de cu vreme Pentru vremuri viitoare: Cui i-e milă, dă şi geme, Cui nu-i e, dă şi nu-1 doare-
252
253
25 — D- Zamfirescu — Opere, voi. I
710
715
720
725
730
735
Şi deasupra, peste toate, Ghioaga domnului strujeşte, Face goluri, roate-roate, Şi tot merge şi tot creşte,
Pînă ce morman de ţeste I s-aşează sub picioare, Peste care îşi înfige Ghioaga lui omorîtoare.
Fug pedeştrii, fug călării, Fug boemii şi secuii, Ies din graniţele ţării Şi se-mprăştie ca puii.
Domnul şi-a-nălţat statura... „Ura!" strigă deodată, Iar pe Olt răsună „Ura!" Apa lui înseninată.
XIX MORMlNTUL
Şi-a curăţit domnul pămîntul De duşmani şi de angarale Şi-acum îşi caută mormîntul Copiilor măriei-sale.
Intreabă-n deal şi în cîmpie Şi pe părinte şi pe fată, De nu care cumva se ştie Unde-i domniţa îngropată.
Şi i se spune că pe tînăr L-a îngropat Oltul în unde, Iar pe domniţa Mărgărita Pămîntul peşterii afunde.
740
745
750
Şi i s-arată cum luceşte O singuratecă movilă, In coasta cărei odihneşte Dezmoştenita lui copilă.
Îşi ia un preot şi-o lopată, Şi slujitorul lui de-aproape, Şi, jinduit de dor de fată, Se duce singur s-o dezgroape.
Şi cum dormea fecioara blînd, Cu faţa palidă şi mută, Se pleacă domnul tremurînd Şi tîmplele i le sărută.
Apoi o-ngroapă la izvoare, Pe malul Oltului, sub glie, Pe unde-i loc de trecătoare întregii Daco-Românie.
254
25*
10
15
20
COPILUL
Copilul meu a adormit Cu zîmbetul sfios pe gură: E ostenit de-atîta gînd Şi-atîta foc de-nvăţătură. Şi cum se odihneşte-n pace, Cu capul rezemat pe mînă, S-ar zice că-i stăpînul lumei Şi că 1-a adormit o zînă.
De unde vii şi cine eşti,
înfăptuire drăgălaşe,
Ce dorurile omeneşti
Coprind în mreaja lor, din faşe?
Tu rîzi şi tremuri să te cheme
Aproprierea unei daţi,
Ce fuge pururea pe vreme
Ga zarea pe pustietăţi.
Că doară asta-i fericirea: Inchipuire-ntr- arip at ă, Ce amăgeşte cu venirea Şi vine pururi altă dată. Iar noi o aşteptăm atîta Şi-atîta ştim că ne înşeală, încît, cînd a sosit la unii, O cred venită din greşală.
25
30
35
40
Dar tu, atîta eşti de tînăr Şi-atîta crezi în tot ce nu e încît scriptura se-mplineşte Şi marea către munţi se suie. Fiindcă în zădar ţi-aş spune Că steaua ce acum se vede A fost şi nu mai este astăzi, — Ar fi zadarnic, — nu m-ai
Şi totuşi, poate e mai bine Să-ţi treci viaţa surîzînd, încrezător în orişicine, în orişice, şi orişicînd. Şi-atunci, surîsul de pe gură, Ce parcă-ar tot voi să zboare, Ţi l-aş pecetlui acolo C-o înfocată sărutare.
crede.
256
10
20
către DOMNUL
Pe cărăruia ce se urcă La ţintirimul de la schit S-a dus boierul1 să se culce Cu faţa către răsărit, Iar noi i-am pus un măr alături, Ca-n boarea caldei primăvere Din nins de flori să-i adieze Speranţa de reînviere.
Aduce vîntul de la vale In zurn-zetele de cîmpie, Miros de fîn cosit în floare Şi cîntece de ciocirlie. Grăbeşte totul să trăiască Şi simte că via-ţa este înfiriparea unei glume Şi pajiştea unei poveste.
Te-ai dus din biata noastră lume In care totu-i trecător Şi-n care neputinţa noastră E scumpă totuşi tuturor. Te-ai dus cuminte către Domnul, Către Păstorul cu o turmă, Sperînd că poate e acolo înţelepciunea cea din urmă.
25
35
40
50
Dar am simţit în mîna rece, Ce tremura strîngînd pe-a mea, Nemărginirea disperării Şi dorul de-a mai rămînea In lumea asta rătăcită Şi-atît de plină de nevoi, De unde tu porneai la ceruri Dar unde ne lăsai pe noi.
O, tată! cel mai dulce nume, Simţirea mea cea mai curată Şi visul tinereţii mele, Unde poţi fi acum, tu, tată? Te-ai dus, şi plînsul mă îneacă, Că nu mă lămuresc de-i scris Să trecem toţi prin lumea asta Ca prin năluca unui vis;
De nu-i viaţa, nicăierea, Statornic pusă în repaos, Ci numai oarba devenire Şi întunerecul din haos; De nu e, undeva, prin stele, O pajişte, unde să fie Aşezămînt de fericire Şi chezăşii de vecinicie?
Că doară noi, aşa cum trecem, Prin trista asta întocmire, Avem un sîmbure de suflet Şi licăriri de nemurire. Şi-atuncea, unde merge, Doamne, Alcătuirea asta toată, Şi muntele turnat din humă Şi sufletul ce mi-a fost tată?
258
Iar el aripa destinde Şi se duce-n nori cu ea.
10
15
20
LUMINĂ NOUĂ DOMNITA ALBĂ
A pornit Domniţa Albă Din Castel de la Izvoare Către Vineş împărat, Şi cu leiţii ei din salbă A plătit numărătoare Preţul murgului rotat.
Cînd îl scot din grajd, feciorii, Şi îi pun zăbala-n gură Şi dîrlogii la oblînc, Din înalt se pleacă norii Să-1 privească cum se-ncură Pe întinsul lor adînc.
Iar Domniţa cea vitează Cum îl vede scos afară, îl alintă din cuvînt; Murgul din văzduh nechează Şi se lasă drept la scară Cu genunchiul la pămînt.
Ea, prin coamă mîna-i trece Şi de frîu uşor îl prinde, Aruncîndu-i-se-n şea, Şi îi face semn să plece,
260
25
30
35
40
45
50
Cum o poartă fără frică
Dulce Doamna lui măiastră
De la Vineş împărat,
Şi-o ridică, şi-o ridică
Pîn' ce dau de-o stea albastră
Vremilor ce-au înserat!
Dar Domniţa strînge frîul, Murgul prinde iar să zboare Tot mai sus şi tot mai sus, Pîn' ce dau de-o stea, cu brîul Luminat de-un vîrf de soare Ce răsare în apus.*
Doamna frîul iarăş strînge; Murgul sforăie şi zboară Peste naltul tuturor, Pîn' la steaua cea de sînge Unde sorii vin să moară în văpaie de amor.
Şi se năruie deodată î n puterea arzătoare Ce îi bea în para ei, Cal şi Doamnă vinovată, Pulbere ascultătoare Năzuinţei lor de zmei. *
Asta-s eu. Şi sunt ca mine Mii de suflete trudite Ce s-adăpostesc în vis; îmboldire spre mai bine, Ura celor împlinite, Dor de ce ne este scris;
* Strofa lipseşte în volum; sensul poeziei însă arată o evidentă eroare de transcriere sau de tipar, astfel că se restabileşte textul integral după Convorbiri literare, unde a apărut prima oară.
261
55
6*
65
Nimeni n-a-ndrăznit să spună Ce ne arde, ce ne doare, Ce văpăi şi-n care vlnt.
— Tu te-nchipui — ceasul sună
— Omule, aşti ca o floare Răsădită-n alt pămînt.
Fericire,—val ce piere, Glorie, — zădărnicie. Trist şi singur, rînd pe rînd, Ţi-a rămas ca mîngliere, Rima dintr-o poezie Şi iluzia din gînd.
10
15
20
MAIESTĂŢII-SALE REGINEI ELISABETA*
La 70 de ani
A fost odată, cînd a fost, Peste ţinuturi depărtate, împărăţie cu bun rost Şi împărat pe direptate. La el veneau ziua din zori Şi pînă-n noaptea înnoptată împricinaţi şi peţitori, După judeţ or după fată; Că-i dase Domnul în hotare Un lucru nou şi-atît de rar, îi dase dar, o fată mare,
Ca un mărgăritar.
Mersese zvonul pînă-n fundul înstrăinatei depărtări, Şi se porniseră toţi prinţii în butci de aur sau călări, Din toate unghiurile lumei, De la apus şi răsărit, Care de care mai ohavnic Pe tron şi hirotonisit.
* în volum poezia este înso{ită de următoarea notă in subsol: „în ziua de 29 decembrie 1913, autorul s-a prezentat la palatul regal, împreună cu d-nii Iacob Negruzzi, Bogdan, Mehedinţi, în numele revistei Convorbiri literare, pentru a felicita pe majestatea-sa regina Elisabeta, care împlini 70 de ani."
263

25
30
35
40
45
60
65
Stîlpan întîi din Codrul-Negru, Şi Ludovic, frumosul fante, Şi Cadmu, bogătaşul mării Acoperit de diamante; Şi Gustav-Adolf, scandinavul, Şi Ottokar, blondul margrav, Unul ca altul mai poetic, Mai supt la faţă şi mai grav.
întîrziase să sosească Un tînăr duce mai străin, Călătorind din Valea-Verde De după Pontul Euxin. Era sever la-nfăţişare, Dar bun la suflet şi cuminte, Intîiul prinţ de Dealul-Mare Şi unsul Locurilor-Sfinte. Cînd îl văzu fecioara dreaptă, Frumos şi-atît de înţelept, Alunecă de pe o treaptă
Şi îi căzu pe piept. Şi ce mai nuntă începură Pe veselie şi belşug, Cu toată lumea cască-gură De la palat pînă la plug!
Venea în fruntea tuturor Un crainic îmbrăcat în zale, Cu pană-n coiful lucitor Şi cu zmaralde în paftale. In urma lui, cinci camerlingi Cu chei de aur pe galoane, însuliţaţi şi strînşi în chingi Ca Sfîntul-Gheorghe din icoane; Apoi, un rînd de trîmbiţaşi Ce buciumau nunta prin nori, Şi două rînduri de arcaşi Şi două de privighetori.
Şi numai iată că venea Intr-o călească de cristal
60
65
70
76
80
86
90
96
Mireasa albă ca o stea, Iar mirele venea pe cal. Venea măreţ şi-npintenat Pe calul său de lupte, graur, Cu frîu-n pietre luminat Şi cu zarpalele în aur. Privea norodul, după ei, Cu văzul înecat în gene, Ca după nunta unor zmei
Şi-a unor Cosînzene.
Şi după nuntă s-au pornit Pe drumul lung al depărtării, Şi-au tot mînat şi-au tot gonit Pînă la graniţele ţării.
Din fundul codrilor albaştri Şi din adîncuri de izvoare S-adună sufletul pădurii Şi se înalţă către soare, împrăştie mirezme brazii, Iar Peleşul, mîngîietorul, Cu glas de pămintean îţi spune Urarea sa şi dorul:
„Bine-ai venit, măria-ta, Frumoasă astfel precum eşti; Noi mînile ţi-om săruta Şi ţi-om istorisi poveşti. Ţi-or spune brazii cum au fost Boieri de neam de Copăceni, Iar florile de pe gheţari Domniţele de pămînteni; Ţi-o spune ţara cîte-a tras, Cum doinele s-au zămislit în sufletele de pripas Din dorul pururi nemplinit.
Cum neamul nostru e orfan, Copil de sînge-mpărătesc, Cu suflet de soldat roman, Dar iertător şi femeiesc.
284
265
100
105
110
115
120
126
130
Ţi-c-r spune codrii cîte ştiu, Gîte-au văzut şi cîte-au strîns, Pribegi cu umbletul tîrziu, Haiduci, şi chiote, şi plîns. Tu să le scrii, măria-ta, Cum le voi curge în cristale Eu, Peleşul, cînd voi sălta Pe mesele mării-tale."
Şi ai rămas de-atunci pe loc, Ai veselit şi-ai luminat, Ba ai şi plîns lacrămi de foc Cînd puişorul ţi-a zburat. Şi iarăşi, timpul iertător Cînd rana ţi-a tămăduit, Ai înfiat pe fiii lor, Celui căzut, celui rănit; Ai dat putere celor slabi Şi celor singuri mîngîiere, Ai dat orfanilor părinţi Şi celor orbi ai dat vedere.
Şi timp cu timp, cu azi cu mîni,
A nins viaţa, troienind
Sub tîmple gîndul săptămîni,
In inimă pustiu şi jind.
Din nalturi, Zînele ţi-au nins
Năframa albă a uitării,
Iar nemurirea ţi-a încins
Cu lauri, bolta cugetării.
Şi azi păşeşti pe drumul drept
Sfioasă şi nedomerită,
Că inima-i tot caldă-n piept,
Speranţa tot neîmplinită.
Şi-atunci arhanghelii s-adună Cu îngerii la nobil grai, Sub dreapta Tatălui, şi sună Pe depărtările din rai. Răspund la farmecul chemării, La foc de strălucite săbii,
266
135
140
Toţi marii voievozi ai ţării, Muşatenii şi Basarabii, Şi laolaltă toţi se-nchină, Văzîndu-ţi tinereţea feţei, Şi-ţi zic: „Bine-ai venit, regină, Pe pragul bătrîneţii".
DOMNIŞOAREI NICULESCU AMAN
DEDICAŢIE
Din somn adînc, letargic, m-am deşteptat deodată» Spre-a asculta o voce sublimă, înfocată, O voce îngerească; Aman, tu ai cîntat? Or numai am visat.
5   în frunzele tăcute, a vîntului şoptire O ascultam pe gînduri; un echo de iubire Murea în depărtare...;—Aman, iar ai cîntat? Or tot eu am visat.
Priveam odată-n spaţiu, cum se mişca eteru, 10   Şi mă gîndeam atuncea: o notă e misteru... Pe vîrful unei stînce era Aman, cînta, Cînta „nu mă uita".
Cît va trăi în suflet ideea de mărire, Cît va exjate-n inimi un germen de iubire, 15   Şi-n viaţă un viitor... —Aman, tu vei cînta, Şi nu te vom uita!
1877, martie 3
271
MĂRIEI S.
GHIOCELUL ALB
In cui candela arde şi palid luminează Figura înnegrită a sîntului Mina.1 In leagăn de mătase copila dormitează Şi lîngă dînsa mama un cîntec îngîna...
5  Sclipesc mii de steluţe pe bolta-ntunecată... La ele gînditoare se uită mama lin Şi vede-n depărtare o stea ce parcă cată La leagănul Măriei... — E steaua de destin.
Din somn însă copila a tresărit, suspină... 10  Se scoală mama-ndată, şi-o cruce i-a făcut... Copila iar adoarme, şi mama fruntea-nclină Privind iarăşi spre ceruri... dar steaua a trecut.
1877, aprilie
1
Vă duceţi triste vînturi, zburaţi, zburaţi mai iutei De amintiri frumoase, de suveniri plăcute
Cînd sufletul e plin, Vrea iarăşi primăvara, vrea flori,  vrea păsărele; 5  Un cîmp făr' de verdeaţă şi cerul făr' de stele
Ar naşte un suspin...
Azi pădurea întristată e în mare sărbătoare. Printre brazi cu fruntea-naltă, ce sunt verzi cît iarna
ţine,
Printre ulmi ce la furtune nu vor fruntea să-şi încline 10   Umblă vestea mult iubită că a răsărit o floare. Unii zic că-i o crăiasă albă, fiică-a primăverei Ce anunţă un timp dulce, dulci speranţe ce-au trecut, Alţii zic că-i o steluţă ce-a căzut în murgul serei, Şi apoi în floare dalbă: ghiocel s-a prefăcut/
15   Ca surîsul printre lacrămi, ca speranţa-n zile grele, Tu apari iubită floare; pe-al tău sîn desfătător Fluturi gingaşi ca şi tine, cu aripe uşurele, Transportaţi de fericire, vor dormi beţi de amor
Parfumata ta guriţă, călătorul vînt de seară 20   O va săruta în taină, şi va trece încîntat...
Din profundul tău caliciu, raze dulci vor sorbi iară Roua, lacrămile nopţii, ce din ochii-i au picat.
272
273
Zburaţi dar rele vînturi! luaţi cu voi tristeţea 1
Acestor ani de doruri; redaţi-mi iar juneţea, I
Sau... timpul de-a muri. I
— O floare azi răsare, şi primăvara vine... 1
— Juneţe, fericire, speranţe, zile line, i
Voi, cînd veţi reveni...? ]
BĂTRÎNUL ŞI FLUTURUL
„Vale verde-ncîntătoare,—tainic rîu ce-n liniştire Printre maluri înflorite nencetat călătoreşti, Flori şi fluturi ce vă treceţi toată viaţa-n îndrăgire, Iacă-mă,—venit-am iară ca din timpul de iubire 5 Ge-a trecut, să-mi daţi o parte 1 — Puterilor omeneşti, Nu le-i dat să poată-a-ntoarce a trecutului mărire. Florilor, îmi daţi profumul, iar voi, fluturi, aripioare, Ga să zbor şi s-ajung timpul cînd am fost tot fericit. Nu voiesc viaţa lungă, ci numai cît ţine-o floare 10   Să trăiesc în fericire şi apoi, întinerit
Să mor vesel ca un flutur, deşi alb îmbătrînit."
*
Doarme fluturul pe floare! Moşu-i zice cu-ntristare: „Măi băiete, nu dormi. Dă-mi aripe le-ţi uşoare Să cutreier lumea mare... Voiesc a întineri." Şi îndată mîna-ntinde De aripi voind a-1 prinde. Sprinten, fluturul zbură. Dar din zboru-i  lin el pică, Căci după aripa-i mică Praful i se scutură.
15
20
„Ce nebun, îşi zise iară moşul cu barba albită, Cu ce slabe aripioare după ani voiam să zbor... Gîndule, tot împreună spre juneţea-mi fericită Vom zbura, căci pentru aripi de un flutur sprinteor Prea sunt grei ai vieţei mele ani de jale şi de dori"
OH! TACI...
Din ochii tăi cei negri o lacrimă fierbinte
Pe mîna mea răcită — în umbră a picat, —
Şi ce-am simţit atuncea...nu ştiu; plăpînda-mi minte
Părea că se topise în plînsu-ţi înfocat.
5   Oh! taci, oh! taci, iubito! — Pămîntul tot înghite; Curînd... şi răsuflarea pe buze-mi va-ngheţa, încet, încet, mai vino; de buzele-mi pălite Lipeşte încă-o dată, gingaş, făptura ta.
Văzut-ai tu vrodată, în zorile senine, 10   Lucind a nopţei rouă pe frunze şi pe flori?
— Ca noaptea-am plîns adesea, uitîndu-mă la tine, Gîndind că las în urmă o floare printre flori.
Oh! taci, dar, taci iubito, şi lasă-mă pe mine Să plîng, nebun de dorul acestor ochi frumoşi. 15   Eu plec, mă duc departe, iar tu rămîi cu bine, Şi "ită tot trecutul din anii furtunoşi.
ECOUL
ÎN ALBUMUL DOAMNEI E.D.
Cînd noaptea îşi întinde zăbranicu-i cernit Pe-aceste lungi morminte în care noi, sărmanii, Ducîndu-ne povara ne tot număram anii, Ca să vedem cîţi alţii avem de suferit; 5   Cînd inima adoarme la umbra cugetării, Cînd cugetarea moare în haosul uitării, Cînd totul tace-n lume, — cînd visul, însuşi el, Se stinge-n nesimţire încet, încetinel,
Atunci cobor în vale pe-a cărei neted prund
10   Poetic plînge Putna măririle trecute,
Iar vîntu-i poartă plînsul prin văile tăcute Trezind ecoul nopţii ce-n fund dormea profund. Coprins de-un  dor de bine,  de-o sfîntă-nfricoşare Mă-ncerc să-ntreb atuncea ecoul, cu glas mare,
15   De-i scris ca suferinţa mult timp să stea-n Focşani. Iar el, în depărtare murind, răspunde: „ani!"
De-aş deschide o lăcriţă ce o port în pieptul meu, Ai găsi un chip într-însa: mult seninul chip al tău.
De-aş deschide cartea vieţii, mîna nenduratei sorţi, Ai vedea că pe-a mea filă a scris numele ce-1 porţi!
5   Iar acuma pe albumu-ţi poezie cînd doreşti,
Am să-ţi scriu curată proză: numele care-1 citeşti.
278
279
IN ALBUMUL D-REI FLORIGA SION
PLECÎND
Ga mormîntul care doarme supt al florilor parfum, Dorm aceste triste versuri în acest frumos album.
Ochii cari-or vrea să vadă scrisul de pe piatra mea, Niciodată să nu-şi spuie dorul care-1 vor avea.
5   Căci deşi mormîntul doarme şi deşi sunt un mormînt Citeodată chiar mormîntul are suflet pe pămînt.
10
Plecînd voios, am vrut să-ţi zic Un lung adio... — Şi-am plecat, Dar n-am putut să-ţi zic nimic De plînsul care m-a-necat.
Azi sunt departe şi te-aştept Ca pe un vis de mîngîiere, Ca să-mi alini dorul deştept Şi să adormi surda-mi durere.
O... vino dar, vino cu mine Şi rătăcind ne vom iubi... Sau nu, să nu mai vii mai bine, Căci de-ai pleca, eu aş muri.
în fcbr. 1882
•250
28Î
POVESTEA CRINULUI
D-lui Theodor Şerbănescu -I
Sus pe vîrful munţilor, In răscrucea codrilor, întîlnitu-te-am, surată, Mîndră, albă, luminată, Ca o zi plină cu soare, Ca un vis de fată mare. Şi de-atunci mereu alerg Chipul tău din gînd să-1 şterg Ca pe-o stafie ce vine Să-mi ia cugetul din mine. Dar nu pot, surată, nu, Căci de fug, umbra-mi eşti tu, Sau de pleci în drumul tău Umbra ta atunci sunt eu. Frunză verde săpunel, Bată vîntul uşurel, Din drum norii să-i abată Ca prin ramuri să străbată Somnul alergînd pe sus Pe o rază din apus. Şi-n răscrucea codrilor, Sus, pe vîrful munţilor, Sub stejarul ce sărută Steaua de pe cer căzută, Să adorm somnul de veci, Suflet rece, buze reci.
2Ş2
Frunză verde lemn uscat,
Bate, Doamne,-un vlnt turbat,
Codru] să se desfrunzească,
Apele să-ncremenească,
Norii să se învîrtească,
Ca un gînd de surghiunit,
Ca un vultur rătăcit.
Iar pe trupul meu culcat
Să s-aştearnă ca pe-un pat
Toată frunza dată-n mai,
Singur şi tăcut halai.
Eu sub frunze voi dormi,
Azi o zi, mîine o zi,
Pînă ce voi putrezi.
Iar cu trupul meu vecin,
Doamne, răsădeşte-un crin
Alb ca pînza zînelor,
Ca mioara stînelor,
Să se ducă-n lume veste
Ca de craiul din poveste,
Pe tot scrisul plaiului
Pin' la gura raiului.
Iar din rai să-mi vie ea, Albă, surăţica mea, Şi să urce sus la munte Cum se urcă-ades în frunte Sîngele celui cinstit, Ura celui necăjit.
Dorul meu o să apuce Drumul vechi dintre răscruce, Şi urcînd s-ajungă crinul, Să-i aud prin gînd suspinul Cînd cu ochii va vedea Că-i mai alb crinul ca ea.
Iar de dragul crinului, De focul suspinului, Să se plece către floare S-o miroasă cu-nfocare,
283
65
70
75
80
85
90
95
Şi-mbătată de miros Lîngă ea să cadă jos Şi să doarmă un somn greu, Somnul care-1 dorm şi eu.
II
Iar de-o fi să-mi fie scris Să am parte de un vis, Doamne, prinde-un şoim în zbor, Iute ca un glnd cu dor, Şi-1 aruncă pe sub soare Ca pe-o rază călătoare Din naltul seninului Pin' la locul crinului.
Şoimul jos cum va cădea Să se ducă drept la ea, Şi sub sinul stîng să cate Dacă inima-i mai bate. De i-o bate liniştit, Fără semne de iubit, Să o lase şi să zboare, înapoi spre mîndrul soare. De i-o bate în răgazuri, Azi cu dor, mîine cu nazuri, Scrisul să adevereşte: Ea pe altul îndrăgeşte.
Şoimu-atunci să flămînzească,
Intre coaste s-o lovească,
Inima s-o nemerească,
Şi din piept s-o scoată vie,
Umbră de nevrednicie,
Şi s-o înghită fără trudă
Ca pe-un boţ de carne crudă.
Ea din somn cînd s-a trezi De dureri a-ngălbeni, Drept la crin s-a repezi Şi din foaia crinului,
284
100
105
110
115
120
Peste rana sinului Legătură va întinde Pînă rana se va prinde.
Atunci iarăşi va porni Lumea a o cuceri C-o ochire furişeată, C-o mişcare răsfăţată, Fără dor de fericire, Fără milă de iubire, Fără rost, fără soţie, Fără teamă de robie, Colindînd lumea întreagă, Ca o pasăre pribeagă.
Iar la urmă cînd va fi Locu-n  cer a şi-1 primi Ea, fiinţă răsfăţată, Tristă şi nemîngîiată, Fără dor de fericire, Fără milă de iubire, Ea să uite c-a iubit Pe pămînt cît a trăit, Şi să nu poată muri Decît numai cînd va şti C-a murit fără-a iubi.
27 — D. Zamfirescu — Opere, voi. I
I
			De-atîtea viscole secată, Părea că-ntreabă: „Unde-i Ea?"
	IARNA	25 30	Nu mă-ntreba — nu-ţi pot răspunde, Căci ea s-a dus, dar nu ştiu unde, Ştiu bine numai că s-a dus... Tu, dacă poţi, ia-mă cu tine, Să fug de dor, să fug de mine Spre lumile care-au apus.
5	în faţa sobei stam pe gînduri Privind cum trece, rînduri, rînduri, Parada tinereţei mele, Şi-n foc, al minţii ochi zărise Două figuri aievea scrise, Care-1 chemau parcă spre ele-	35	Iar dacă nu, îţi dau de veste S-asculţi a focului poveste, Ascultă!... Ne vorbeşte Ea..., Rămîi aici, rămîi cu mine Şi uită-te, priveşte bine: Dac-ai iubit o vei vedea.
] 10	Eram noi doi: era Ea, albă, Ea, mlădioasă ca o nalbă, Şi eu, voios, privind la ea, Şi-mbrăţişaţi treceam prin lume, Născuţi spre-a ne iubi anume, Setoşi de noi, de-a ne vedea.		
	în alba-i haină de zăpadă Venise iarna să ne vadă Dacă suntem tot amîndoi... Ca şi-n alţi ani voise iară Să stea sărmana pînă-n vară, Să-ntinerească lîngă noi.		
20	Şi-ncet simţii o mînă rece Că pe bătrînu-mi chip îmi trece, Ştergîndu-mi fruntea ce ardea, Şi-o voce aspră, îngheţată, 286	27*	
DOftA PAZ
I
Dona Paz, cea mai frumoasă fiică de aragonez, Coborînd din don Jaîme grand de Carjaval-Morena1, Neam de oameni preistorici, din Paris şi din Elena2, Dona Paz se-ntoarce astăzi în Madridul cel burghez.
5   Ducele-i repetă vecinie învechita-i rugăminte Să-şi mai lase Aragonul, şi să fie Paz, cu minte, Să-1 asculte, să pornească... Tot Madridul e mişcat... Toată lumea îl întreabă...
„Dona Paz, ar fi păcat!"
10   Ea se hotărăşte-n fine... De la munte nu-şi aduce Decît numai papagalul cel vorbăreţ — şi o cruce, Iar din curtea-i de ducesă ia cu dînsa la Madrid Numai pagiul, — o fetică îmbrăcată-n za de Cid3.
Pleacă. Toamna îi întinde drum de frunze scuturate, 15   Ca s-o legene trăsura uşurel, dormind în spate, Iară vîntului potrivă se pun trei raze din soare, încălzind-o, sărutînd-o, ca trei mîndre surioare.
Lung, de-a lungul unor maluri, crenelate-n stînca vie, Printre care Ebro plînge strămoşeasca vitejie, 20   Se strecoară echipagiul, coborînd, ureînd la dealuri, Ca şi unda de pe Ebro, coborînd, ureînd pe valuri.
Dona Paz priveşte-alene panoramele ce trec, Dînd din cap cînd vede-n apă frunzele cum se înec, Şi gîndindu-se că-n lume pentru cea mai mare doamnă 25   Vin momentele de silă, sosesc zilele de toamnă.
Paz simţea că-mbătrineşte... Ochii ei cătau prin lume Cărăruia care duce la castelul fără nume, Loc de vecinică dorinţă, vîrf de cer atingător, Unde locuieşte singur, blîndul, dulcele amor.
30   Ea-1 zărise pe sub geana somnului cîteodată Că în chip de rîndunică la fereastra ei s-arată, Tremurînd de osteneală, pînă ce îi deschidea, Şi apoi sărind în casă cavaler născut pe şea.
Dar de-abia venea spre dînsa, vrînd în braţe s-o apuce, 35   Că, dormind în pat alături, se-nvîrtea bătrînul duce, Şi-ncepea să bombănească, să se bată ca un crap, încît visul cel mai vajnic îşi lua lumea în cap.
De aceea şi ducesa, strălucita dona Paz, Cea mai dulce-închipuire de un femeiesc obraz, 40   Nu-şi mai părăsea castelul şi viiaţa muntenească.
Acum însă, fără voie, trebuia s-o părăsească.
II
Soarele făcuse jurul lumilor aragoneze,
Şi din cele şeapte Spânii, unde-n timpuri n-apunea4,
Seara ostenit plecase, lăsînd luna să vegheze,
45   Şi acum voios şi rumen către Spânii revenea. Cînd se deşteptă ducesa era ziuă. In trăsură Pagiul se-ncercase noaptea lîngă dînsa a veghea, Şi, de frig  păzind-o, mîna i-o lipise de-a lui gură, 0-nvelise, — pînă-n urmă adormise lîngă ea.
50   Chipu-i alb ca de femeie, prins în părul cel bălai, Odihnea pe-ale ei braţe, ca pe-o pajişte din rai, Fără gînduri necurate, fără dor, fără mustrare, Ca-n furtună, pe catarturi, paseri rătăcite-n mare. Cînd deschise ochii dînsa, văzul nu-i venea a-şi crede;
55   îi părea că-ntîiaşi dată în viaţa sa îl vede;
288
289
Era altul, — alte visuri, alte gînduri deştepta... Şi era tot el, tot pagiu], Pedro di Real-Saa5.
O, amor! poveste veche şi în veci poveste nouă! Răsărit în omenire ca pe flori un strop de rouă, 60   Tu care-ai făcut să plîngă şi pe sfinţii cei mai reci, Unde-ţi este raiu-n care te-ai păstrat tînăr pe veci?
Dona Paz, măreaţa doamnă, recea doamnă, dona Paz, îşi simţi că i se urcă din piept focul în obraz Şi îi şerpui prin vine o scînteie de plăcere
65   Nenţeleasă, negrăită... —E plăcere?... e durere? Binişor, să nu-1 deştepte, ea se înclină spre el Şi îl sărută pe bucle, lung, duios, încetineli... — Dona Paz, Macbeth ucis-au, în bătrînul ce dormea6, Nu pe om, ci somnul însuşi!... Tu, cu sărutarea ta,
70   Ai ucis copilăria... — Dona Paz, eşti criminală!
El se deşteptă. Văzînd-o, „doamnă,-i zise, din greşeală Stau aci... mi se păruse că vă este frig, şi vream Să v-acopăr pe picioare... era frig... eu nu dormeam. „Bine Pedro,-i zise dînsa, ştiu că tu dreptate ai... 75   Era frig şi mă-nveliseşi... ai dreptate: nu dormeai!"
Şi-şi urmară mai departe drumul lor obositor,
Ea, privindu-1 şi zîmbindu-i, —el, tăcut şi gînditor.
III
Ajunseseră de-o lună. în Madrid mersese veste Despre dona Paz, ducesa, ca de-o zînă din poveste.
80   Da nobleţă madrilenă sărbători în cinstea ei De se ridica tămîia pînă mai presus de zei. Nume de la Carol Quintu, căror Spania se-nchină, Duci, marchiji, măreţe resturi, scrişi în frunte de noroc, Pentr-un zîmbet de-al ducesii s-ar fi aruncat în foc
85   Şi-ar fi mers, făcînd în urmă-i o suită de regină,
Pîn' la marginele lumei, dacă-n margini le-ar fi dat Să sărute, fiecărui, mîna ei de sărutat. Dar în lumea lor de mumii ostenise dona Paz, Şi de-aceea, făr' de voie, nu putea să-i facă haz.
90   Cînd vrun curtezan mai aprig se-ncerca să-i fure gîndu
290
Ea îl asculta distrată pînă cînd îşi făcea rlndu, Şi-apoi iar privea cu jale cum venea altul la loc Cu aceleaşi vorbe goale...
Hotărlt, n-avea noroc!
95   într-o seară — sta acasă — era tristă, nu vorbea, Se uita fără privire în căminul ce ardea, Şi părea că ochii minţii străbăteau prin alte geamuri, Vedeau alte panorame, alte lumi, cu alte neamuri. E un colţ ce-ascund  în suflet oamenii nenorociţi
100  Care-n vremuri de restrişte se măreşte, îi coprinde; Peste frunţile lor triste ca un balsam se întinde, încît crezi că tot nu sufer, tot mai pot fi fericiţi, înapoi trăind cu gîndul, dona Paz privea pe zid Zugrăvindu-se trăsura, călătoare spre Madrid
105  Şi în ea vedea o umbră, făcînd pernă unui paj
Din chiar braţul ei... Ce pernă! ce poetic echipaj 1
Pe cînd ea visa mai bine, cineva intră în casă. „Doamnă, zise-o voce blinda, hotărîrea mea mă lasă... As vrea să vă spun... şi nu pot... Sunt eu... pajul...
Aaa venit..."
HO   „Or la ce-ai venit, vorbeşte, îi răspunse cam răstit." ,,Doamnă, două luni sunt astăzi de cînd am plecat
din ţară
Şi de două luni viaţa mi se pare-aşa de-amară încît aş dori mai bine moartea de o mii de ori, Decît traiu-în care nu poţi nici să speri, şi nici să mori... 115   Doamnă, nu-ndrăznesc... n-am pace... Am plecat din
Aragon
Să servesc ducesii mele ca reginei de pe tron, însă, doamnă, n-am putere... simt că voi muri aci... Aş voi să plec la munte... Face-voi ce-ţi porunci..." „Vrei să pleci? Eşti liber, Pedro." 120 ' El se înclină spre ea
Sărutînd cu sfiiciune mina ce i-o întindea, Şi ieşi.
Ducesa-n urmă cătă umbra de pe zid, Dar simţea că ea fugise, se dusese din Madrid. 125  Se-ncercă să mai viseze, dar ceva-ncepea s-o strîngă, S-o-ncălzească, să o doară: îi venea parcă să plîngă.
291
Ea sună să se dezbrace. Se culcă. Femeia ei Zise să trimeată pajul după duce. „Dacă vrei... Dar mai bine zi să vie pagiul însuşi. Am să-1 cert." 130   „De ce, doamnă? pagiul plînge."—„Zi-i să vie: am
să-1 iert."
Raza unei lămpi de aur săruta umerii ei Dulce rotunjiţi în lapte, prinşi în perne, uşurei, Ochii se-necau în lacrămi şi privirea ostenită Se părea că vine-n lume dintr-o lume-nchipuită 135   Unde pacea e eternă şi din razele din soare
Ia pentru pămînt căldură însuşi omul care moare. Pagiul se ivi în uşe tremurînd.
Ea îl chemă Şi îi dete încă-o dată mîna de i-o sărută. 140   „Pedro,-i zise ea  punîndu-1 să  îngenuche  la pat, Tu te duci în munţii noştri... si mă lasi... —Tu n-ai
aflat
Că în munţii noştri creşte floarea dulcelui amor
Şi că cel ce n-o culege moare omorît de dor!..."
Şi cu ochii mari privindu-1, braţele-i se prind de el
145   Şi-1 apropie spre dînsa, întrebînd încetinel
De-o iubeşte, de o crede, de mai ţine minte încă Valurile de pe Ebro, noaptea, dragostea-i adîncă?... Sărutările aprinse aprind alte sărutări, O-ncercare izbutită, naşte alte încercări,
150   Şi privire în privire, gură-n gură, piept în piept, Ei se pierd... şi noaptea-ntreagă din vis nu se mai
deştept.
Iar a doua zi, ducesa, întîlnindu-şi pagiul său: „Cînd pleci, Pedro?"-i zise dînsa.—„Cînd va voi
D-zeu 1"
DIN ALT VEAC
Cînd florile de liliac Se scutur vara pe morminte Îmi pare că-mi aduc aminte Că-am mai trăit încă-ntr-un veac ; 5 Un veac în care tu-mi spuneai
Că mă iubeai.
Cînd florile de iasomie Prin aer triste se-nvîrtesc Cu încetul îmi reamintesc 10 C-am scris odată-o poezie
în care vesel îţi spuneam Că te iubeam.
Iar azi cînd florile de dor Se scutură şi zbor pe vînturi, 15 M-apucă nişte negre gînduri
Şi de urît aş vrea să mor, Căci tu departe ai zburat Şi m-ai uitat.
293
CÎNTEC
FUM
Privind mereu spre Miramar1 ! Gîndirea-ţi s-a întors din cale-şi; Veneţiană cu ochi galeşi, Vino cu noi; —hei! lopătar,
întoarce-te spre Miramar.
Sub bolta verde de smochini Capu-ţi pe pieptu-mi să se culce... O!... tu nu ştii cît e de dulce Să fii iubit şi să suspini
La Miramar pe sub smochini I
Blîndele raze din apus
Trimet tîrzia lor privire 1 Cu o cerească învoire J La dragostea ce ne-am adus | în faţa soarelui de-apus. I
i>
î
Departe, pe cîmpuri, sub vechea gîrneaţă, S-ascunde coliba gheboasă de vremuri Şi-n zare văzînd-o îţi vine să tremuri De mila fiinţei ce-ntr-însa îngheaţă.
5 Nu-i nimeni în preajmă. Pustiul se-ntinde Ca cugetul morţii pe-un suflet ce plînge. Gelos, geru-n braţe tot cîmpul îl strînge, Iar viscolul, zarea întreagă-o cuprinde.
Deasupra colibei un fum se iveşte 10       Purţîndu-şi spre ceriuri albastra-i fiinţă; El vrea cătră Domnul să ducă ştiinţă Că omul şi singur şi-n gheţuri trăieşte.
Dar vîntul s-abate sălbatec din drumu-i Şi-neacă tot fumul în fulgi de zăpadă. 15        în loc să se -nalte el cată să cadă, Căci şi omul fum — îi.
294
295
CÎND MĂ GÎNDESG ÎN URMĂ...
Cînd mă gîndesc în urmă, de-abia mi-aduc aminte...
Un veac întreg îmi pare de cînd n-am mai iubit 1
Sătul peste măsură de-aceleaşi jurăminte
Şi înşelat cu-aceleaşi nemernice cuvinte
Aş vrea să am puterea de-a crede c-am murit.
Desigur, lumea asta, simţită în afară
De mii de existenţe ce se hrănesc în ea,
Băndari născuţi pe cîntec din zori şi pînă-n sară,
Desigur, lumea asta nu este-atît de-amară:
Amarul e în mine... şi vina e a mea.
0, duşman fără milă a fericirii mele !
O, Eu! tîrzie rază din soarele-mi apus !
Tu dormitezi în mine, dar colcăieşti de rele,
Şi pari că dormi anume spre-a tot visa la stele,
La ideal, la ceriuri, la tot ce e prea sus !...
10
PE MORMÎNT
Doi pruni, de-un pustnic răsădiţi, Ca doi orfani stau pe mormînt, Cu frunţile către pămînt, Poetici, tineri şi-nfloriţi.
Cînd vîntul primăverii trece, Şi mişcă ramurile lor, C-un freamăt lung, întristător, Cad florile pe huma rece.
Şi-aceste lacrămi ale firei Par plînse de un ochi ceresc, Căci flori, ele se veştejesc, Dar din parfumul lor cel dulce Vîntul ce merge să se culce Prinde tămiia nemurirei.
296
297
ADIO
10
15
Acei ce au iubit vor şti-o...
E peste firea omenească Să ai puterea de-a nu plînge Cînd trenu-ncepe să pornească, Iar ea, plîngînd, mîna ţi-o strînge Şi-ţi zice-ncet: „Adio".
Era o toamnă cam tîrzie. Prin aer raze de-abia calde Se încercau să mai topească Pe ierburi bruma in smaralde, Iar sufletul să-1 dezrobească
De-o grea melancolie.
Şi trenul a plecat cu ea... Eu singur am rămas pe şine, Privind în urma lui pe gînduri; Şi-atîta l-am privit de bine Că numa-n cele patru scînduri
Poate să-1 uit cum se ducea.
298
FANTAZIO DOAMNEI B <
10
IV
Durerea-ntreagă-a lumei în pieptul tău se strînge. Tu plîngi şi ai dreptate: prea mult ai suferit! Dar crezi că plînsul face pe om mai fericit?...
Ascultă: nu mai plînge.
Viaţa noastră trece c-un soi de-ntîrziere Ce pare că vieţii viaţă încă-i cere.
Bătrîni cam de cu vreme, ne trecem singuri drumul,
Din existenţa noastră arzînd pînă şi scrumul,
Şi-atît suntem de silnici, şi-avem atîtea gînduri,
Că nici nu ştim cînd drumul se-ncheie-n patru scînduri.
De-aceea nu mai plînge, căci dac-a fost să fie
Ca tu să fii, —mai bine-i să fii fiinţă vie.
Inchipuie-ţi că soarta te-ar fi făcut o stîncă, O apă, o grădină, o peşteră adîncă, 15   Sau dacă vrei, o rază... Crezi oare c-ai fi fost De groaznica durere de-a fi, la adăpost?
Căci de-ai fi fost o stîncă, pe vîrful unei cline, Te-ai fi-ndrăgit de soare, sau soarele de tine, Şi-ai fi rămas acolo eternitatea toată, 20   Privind aceleaşi lucruri, trăind acelaşi trai, Tot dînd soarelui roată, Cu mizera planetă ce-i poreclită rai.
300
25
Sau de-ai fi iost o apă curată de izvor, Te-ar fi secat căldura şi, iarna, poate, sloii, Şi de-ai fi avut parte să răcoreşti vreun dor, Ar fi venit să beie din unda ta toţi boii.
Sau de-ai fi fost grădină cu-nduioşată umbră, Te-ar fi iubit amanţii, dar... tot perechi, perechi Te-ar fi cîntat toţi barzii cei nobili prin urechi 30 Rimîndu-te cu sumbră.
Sau de-ai fi fost o rază sfioasă, gînditoare, Eu cel de-ntîi pe lume m-aş fi oprit drept soare Şi calda ta făptură de sîn mi-aş fi lipit-o Rostind vorba: „Iubito".
35   Nenorociri destule.
Fiind însă cum eşti: Făptură făurită din doruri omeneşti, Cu ochi adinei şi negri ca două patimi gemeni, Femeie eşti,—şi totuşi femeilor nu semeni.
28
FANTAZIO
VARIAŢII PE O TEMĂ VECHE
10
15
Ce tot te juri pe lună Că suferi pentru mine, că nu mă poţi uita; Te juri ca şi cum luna e-ohamnică a ta...
Eşti tot nebună.
îţi spun fără sfială: Mi-e mult mai dor de codrul în care te-am iubit Căci el e tot acelaşi, sălbatic şi-nverzit...
Şi nu înşală.
în pacea lui adîncă Ţi-am spus de-a mea iubire, jurîndu-mă pe soare, Pe orce-ai vrut: pe tine, pe-un nour, pe o floare...
Ai stat de stînca.
Acuma fă ce-i face Şi lasă luna-n ceruri să-şi caute de drum; Nu mai căta cărbune în scrumul cel mai scrum...
S-a stins. Dă-mi pace.
10
15
20
302
CLARA
Domnişoarei Mas. M.W.
Mai blîndă ca zîmbetul trist Tu stai noaptea-ntreagă afară Ş-aştepţi pe-un biet tînăr artist Să-ţi cînte duios din ghitară... El nu vine, scumpa mea Clară.
Du-ţi dorul, copilo, să-1 culci Căci el a plecat, nu mai vine... Ghitara cu sunete dulci Stă singură, tristă ca tine... El nu vine, nu, nu mai vine.
Căci dac-a plecat spre apus, Apusul e ţara cea plină Cu doruri din lumea de sus, Cu galbene văi de sulfină, Cu ape şi punţi de lumină.
Din care nu vin înapoi
Nici visuri,  nici  suflet,  nici gînduri...
Plecînd, ducem totul cu noi
în luntrea de cîteva scînduri
Pornită spre drumul de-apoi.
Flori albe din cer nourat Dau care de care să cadă
303
28"
25
30
Pe negrul tău păr, resfirat, Cînd tu, dup-un trist sărutat, îngheţi în balconul din stradă.
O, Claro, ascultă-mi cuvîntul Şi du-te, căci el a murit. De-i vrea, cîteodată, mormîntul Te-i duce să-1 vezi troienit Sub flori de salcîm înflorit.
O, SUFLET!.
io
O, suflet, tu, văpaie stinsă, Cenuşă-a unui dor din ceruri, De ce ţi-e umbra-aşa de-ntinsă Şi golul plin de-aşa misteruri? De ce nu ştiu care ţi-e scrisul Şi care-i vrerea ta în toate... Aşa, eu parcă-s o cetate Şi tu că-ntr-însa eşti proscrisul.
O, suflet, spune-mi ce te doare? La ce gîndeşti? ce-ai vrea să fii? în mine stai ca la-nchisoare, Eu sunt prea mic, — tu eşti prea mare, Dar cine esti? de unde vii?
15
Zadarnic mă încerc a-1 face Să-mi spuie-o vorbă... el e mut! în trista mea formă de lut Ca orice suferă, el tace.
305
25 Şi coarda pocneşte, iar valsul se curmă.
Ea pleacă; el, palid, îi calcă pe^ urmă.
Pe geamul trăsurei ea-1 caută. însă
îngheţul îşi lasă perdeaua-i de flori.
Trăsura porneşte. Ea plînge, — şi plînsă 30 Adoarme in zori.
FEBRUARIE
Din coardele-ntinse zbor notele pline, Mişcîndu-ţi simţirea întreagă din tine, ■ Şi valsul prin aer cu visu-ţi s-alungă Voios ca un zîmbet şi blînd ca un dor: Un flutur de seară cătînd să ajungă Pe-un altul în zbor.
Cum paserea pleacă spre ţările calde Ca aripa-n raze de soare să-şi scalde, Aşa ea pornise pe-a valsului urme, Plecată ca spicul pe şubredu-i pai, Luînd o cărare ce-avea să se curme Pe-o gură de rai.
în braţu-i puternic ea mijlocu-şi lasă ) Şi braţul ei însuşi pe umăr l-apasă, Iar rozele toate din părul ei moale Se scutură, prinse de calde fiori, Şi cade în urmă-i, din sîn, de pe poale, O dîră de flori.
E mută durerea ce-n coarde răsună, Şi-i nota aprinsă, e caldă, nebună, Căci sufletul tînăr ce-ntr-însa tresare S-a dus cu privirea întoarsă-napoi, Cerînd încă zile, viaţă, iertare, Iubind ca şi noi.
306
Logofete, podul trece, Dar cu dorul căpătîi; Cine vrea să şi-1 înece Are sîngele mai rece: 25 Se îneacă el întîi.
MARTIE
Apa vine, vine mare; Plouă; ceru-i tot un nor; Crîşma e-n pericol mare Iar vătaful Dinu sare
Ajutor.
Unii spun, cu badea Dinu, Că la crîşma de pe prund E mai dulce decît vinul Crîşmăriţa cea cu sinul Alb, rotund.
Căci, cînd după băutură, Umblă podul ca să-1 ia, Dinu-i trage lung din gură Şi pe moş podar înjură Ia aşa:
—- Măi podar, fi-ţi-ar de hîncă, Ţine podu că mă-nec! — Unde-i apa mai adîncă Să dau dorului o brîncă Şi să trec?
308
APRILIE
ÎN RUINE
10
15
20
Pe pomii îngheţaţi de ger S-a coborît de sus, din cer, O caldă veste de noroc Şi-au înviat morţii la loc.
Iar ochii ce întîi s-au stins întîii iarăşi s-au aprins, Căci prima rază de la soare Căzu pe sălcii plîngătoare.
Iar cei mai surzi, cei mai tirzii, Salcîmii rîpelor pustii, învioraţi zi după zi, Au prins şi ei a înverzi.
Ş-atunci un crainic călător Trecu, sub formă de fior, Prin flori, prin iarbă şi prin vînt Şi deşteptă tristul pămînt.
în luna asta rămîn reci Numai acei ce dorm pe veci... Haidem cu toţii să-nflorim Albele cruci din ţintirim.
310
Adio, lung adio, şi pentru totdeauna,
O, tu, a cărei lacrămi curgeau aşa de lesne
Şi-a căror jurăminte luau de martor luna
Cînd ne-nveleam în păru-ţi cel lung pînă la glezne
5   Adio, tu, a cărei nelegiuiri senine
Zîmbeau ca-n nopţi de vară un răvărsat de zio; Trup alb, c-un suflet tînăr închipuit de mine, Adio îţi zic astăzi, adio, lung adio!
Şi singur în cetatea eternelor morminte, 10   Mă uit în lungul vremii şi caut un repaos: Prezentul osteneşte, iar viitorul minte: Pe toate le coprinde eternul, lungul haos.
Pe marmora căzută din fruntea unui templu A scris bătrîna vreme un înţelept exemplu,
15   Ştirbind sumeţul vultur de glorii purtător1 Şi îngrădindu-i zborul în pulberea din For2. In For, în însuşi templul a tot ce-a fost să fie, în care toată piatra tresare de mîndrie, în care clarul astru, în orce noapte caldă,
20   Ca-n zodiele lumii privirile îşi scaldă.
Eu, omul mic de astăzi, intrînd pe Calea sacră3 Şi dînd de trei Imperii4 închise ca-ntr-o lacră Şi-atîtea negre vremuri culcate prin ruine,
Sil
Crezutu-m-am eu Însumi o lespedă din tine. 25   O, For, mormînt al lumii, ce dreaptă-nvăţătură E umbra morţii tale pe mica mea statură,' Şi-n tristul meu adio, ce searbădă durere, Gînd măsur îndurarea din lunga ta tăcere!...
Dar iartă unei inimi ce bate în zădar 30   Parfumul ei de lacrămi să-ţi arză pe altar; Ingădui-o să-ţi spuie, ca echo unui prund, Tot chinul ce i-1 sapă torentul ei în fund.
O Venere de Cnido din epoca păgînă Uitase să mărească mormanul de ţarină5, 35   Şi, vie, prefăcută, dar pururi zîmbitoare,
Plutea pe cursul vieţii ca pe un rîu o floare.
Un farmec prins de fire în forme de femeie, Cu aer de vestală şi patimi de Phrinee6, Atîta-i era ochiul de mîndru şi ticnit,
40   Că magii după dînsul ar fi călătorit,
Iar virginii luceferi, de-ar fi putut s-o vadă, S-ar fi lăsat din noapte pe sînul ei să cadă. Re braţele rotunde şi umerii ei plini O primăvară-ntreagă ninsese flori de crini;
45   Plăpînda rotunjire a sînurilor linii
O dase-ntreg Oiympul din zorile luminii; Cu miere de Hymetta7 îi netezise glasul; în curgere de valuri îi mlădiase pasul: Era o armonie cum n-a mai făcut firea.
50   Şi astfel chibzuită de-o lume de artişti, Te-nvăluia-n privirea adîncilor ochi trişti, îţi străbătea în suflet şi-ţi surprindea simţirea.
Trecuse luna plină spre alte emisfere Muind întreaga lume în valuri de-ntuneric; 55   Se-mpodobise cerul c-un borangic feeric; Era senin în aer şi pe pămînt tăcere.
Parfum de portocale venea de prin grădini? Da laurul în floare, şi crinul da în crini, Şi roze scuturate şi crăngi de iasomie
60   Puneau în jurul nostru atîta poezie!... Suna în jgheab de piatră fîntînă cîntătoare, împrăştiind în aer un abur de răcoare Atît de plin de visuri, de forme uşurele, încît, mişcîndu-ţi braţul, te-ai fi atins de ele.
65   Cădea o stea albastră din visul ei de-a fi8; Bătea un ceas departe cadenţa clipei dusă; Melancolia lumii, o da steaua apusă Şi-o da viaţa noastră, croită pe o zi.
în mijlocul acelei naturi încîntătoare
70   Noi stam pierduţi pe gînduri. O floare, că-i o floare, Cînd nimenea n-o smulge, nu moare din senin: Răsare şi apune, trăind traiul din plin. Noi stam pierduţi pe gînduri. Din părul ei cel moale îmi pătrundea departe, ca pînă-n fundul minţii,
75   Mirosul nebuniei şi gustul suferinţii.
Aş fi ucis-o-n braţe — şi-o sărutam pe poale, Pe mîni, pe ochi, pe gură, pe umerile goale, Sperînd să turbur fundul fiinţei sufleteşti.
Nimic! Aceeaşi formă de zînă din poveşti, 80   Cu ochii plini de umbră şi gura zîmbitoare, Enigmă necetită: femeie? piatră? floare?
Şi astfel stînd cu fruntea pe umărul ei cald Cătam şi eu cu gîndul pe marea de smarald O barcă fără rame, cu pînza de iluzii, 85 Mişcîndu-se pe ritmul căzut din lira muzii, Fantasmă zburătoare, pe aripi de poveste: „Departe, mai departe, spre aceea ce nu este".
Spre ceea ce nu este decît sub fruntea mea, Măreaţă desluşire a lumei printr-o stea, 90   Iluzie, tu care, vieţii fără rost,
Poţi fi făgăduinţă, eşti ultim adăpost.
Pe forma ce alături, opacă adormise, Iluzia din mine încet o limpezise
312
313
Şi-o ridicase-n spaţiu, uşoară ca o fee, 95   Punîndu-i sub picioare un drum de curcubee.
Din lumea ei albastră privea cătra pămînt Cu ochiul de păgînă făcut deodată sfînt, Cu fruntea luminată de raza mîngîierii: O nouă Beatrice în calmul lin al serii.
100  Şi prins de năzuinţa ce tremură in dor De-a da înfiripare imaginei iubite, Privii din nou spre dînsa, supus, tremurător...
Dormea neturburată. Atunci, pe nesimţite, Mă desfăcui de dînsa, lăsînd păru-i să cadă 105   Pe braţele ei goale, — şi coborîi în stradă.
Cu vechile palaturi, mergea drumul la vale înmărmurit sub şirul de palide opale Ce timpurile noastre le închinau lui Jan*.
Ca din poveşti trecute, ieşeau în vremea-aceea 110  Sfioase constelaţii: punea Cassiopeea10 Coroana sa de stele pe Forul lui Traian; în mijlocul splendorii şi stăpînind zenitul, Pe stadiul lui Flaviu11 sta Vega12 strălucitul, Cîntînd voios din Lyră şi scăpărînd din focuri 115   Spre gloria eternă a nobilelor jocuri; Arcturus13 şi Altaîr 14 şi care mai de care, Din mii de milioane de poşte depărtare Luptau cu propagarea sclipirei lor prin gol, De dorul de-a-şi aduce o rază-n Capitol; 120   Antares15 se ridică, aprins şi sîngeros,
Un Neron sus pe ceruri, cătînd pe-un Neron jos, Iar Regulus16 se culcă în mările Thyrerie17, Nepăsător la glasul şiretelor sirene.
Sus, bolta înstelată cu alba-i feerie, 125   Jos, temple părăsite, trecut şi poezie; Deasupra, Universul nemuritor aşterne Dovada luminoasă a legii lui eterne, Pe cînd în valea Romei tresaltă din ruine
314
Eterna mărturie a gloriei latine.
130   Atunci, ce vrei tu, simbol, însufleţit pe-o zi, Predestinat de fire a fi şi-a nu mai fi în fuga unei clipe? Durerea ta? Iubirea? Sunt întîmplări de care nu se-ngrijeşte firea.
Atom plutind prin haos, — de s-a-ntîmplat să cază
135   Pe mica ta făptură o călătoare rază, A luminat în tine vibraţii din avîntul Ce-a fost în începuturi, cînd tot era cuvîntul. Cu un nimic de suflet şi-o clipă de viaţă, Tu ai afinitate cu-o stea de dimineaţă18;
140   Nemuritor ca dînsa în clipa ta tu eşti, Nemuritor şi tînăr, de poţi să nu iubeşti.
Iar tu, ce nu ai suflet şi vrei să frîngi în mine
Puterea de a crede în bine şi mai bine,
Rămîi pe piatra rece pe care dormi acum, 145   Sau poartă-ţi frumuseţea pe leagănul de arcuri;
Zîmbeşte, rătăcită, la tot ce-ţi iese-n drum;
înmărmureşte glasul fîntînelor din parcuri;
Aprinde dor de tine în tot ce-i viu şi vede;
Dă lebedei-bărbată suspinul unei Lede19; 150  Fii una sau fii alta, cît poţi şi cum doreşti:
De-acuma, pentru mine, ai fost şi nu mai eşti!
Roma, 1889
SEARA DE TOAMNĂ
FRAGMENT
Ah, ce frumoase-s serile de toamnă! Prin frunze reci doar un fior adie; S-arată-n deal, cu faţa purpurie, A nopţilor fermecătoare doamnă.
Pe cîmpul veşted tainic ea-mprăştie Strălucitoarea-i negură albastră.' O, Doamne sfînt! Ce pană mult măiastră Atîta farmec ar putea descrie !
Stropit cu lacrămi pare-acum boschetul; în umbra lui mă simt prins de tristeţe: Există oare-atîta frumuseţe în fire, — aşa cum o simţi tu, poetul?
Ori sîntem pradă — o! gîndire-amară ! De-a simţurilor noastre amăgire Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neştire?.. Şi totuşi, Doamne, ce frumoasă seară!
Domnului Titu Maiorescu
„O, pasăre, ce tremuri pe-un ram cu promoroacă Cînd ai aripi de ducă spre ţările cu soare, Ce soartă nemiloasă cu soarta ta se joacă? în mine stă de vremuri un suflet la-nchisoare 5   Şi tremură de frigul iernaticei vieţi,
Şi, totuşi, ca şi tine, el ar putea să zboare..."
Pe gerul plin de aer al clarei dimineţi Te văd cum stai la geamu-ţi, cătînd în lungul vremei Himerica splendoare a timpilor măreţi, 10      Şi plin de-un dor de oameni din vorbele poemei Clădeşti o lume nouă pe-un arc de ideal, Şi umpli c-un luceafăr tot locul gol al stemei
Din poarta lumii tale. — Un templu, pe un deal, Deschis spre nesfîrşite singurătăţi senine, 15   Ca templele normande ce rîd la Monreal1, îţi vede fantazia venită să se-nchine Frumosului, icoană purceasă de la zori Ce-a prins înfiripare în sufletul din tine. în lumea-ţi ideală vin blînzii sunători 20   Sa cînte împrejuru-ţi din harpe nevăzute Eterna simfonie a celor muritori:
Amorul, fericitul. — Sub bolţile tăcute De ramuri de naramze, soseşte încruntat, Soseşte singuratec din vremile trecute
316
317
29 — D. Zamfirescu — Opere, voi. I
25      Poetul cel mai tînăr şi cel mai delicat2,
Pe care Epigonii l-au răsticnit pe cruce i Şi numai tu, şi-n ceruri o stea, l-aţi adorat.
El vine lîngă tine, vrea mîna să-ţi apuce, Dar, prins ca de o vraje, ca urmărit de-un gînd, 30   Te uită, visătorul, şi trece şi se duce... ; Se vede Nicoleanu3 o Victimă cătînd, Bălaie, cu ochi negri, şi albă ca o fee, Pe care i-a furat-o o rază apunînd;
Şi Petrino4 tăcutul, purtat de o idee I 35   De-a-nsufleţi o umbră apusă de demult, > Ce pentru dînsul însă rămas-a tot femeie;
Şi blinda Veronică5, poeta unui cult, Ce Anadiomena pe sînu-i legănase6 Şi-o trimisese-n lume c-un farmec şi mai mult; 40      Şi-n urma lor, pe-o luncă cu ierburi de mătase, \ Poetul Mioriţei1 se primblă-nseninat: Rodica-l întîlnise şi mîna-i sărutase
Că se-mplinise vorba ce el i-a fost urat. Şi alţii, plini de doruri, coprinşi de idealuri, 5 45   Blînzi serafimi ai minţei, cu sufletul curat,
Sosesc din fund de vremuri, se lasă de pe dealuri Şi fîlfîie în juru-ţi, purtînd mănunchi de flori, Ce-ţi scriu cărare albă pe linişte de valuri, Spre alte timpuri bune, cu alte Aurori.
15
20
LA LUNĂ
în limpede miros de tei, Pluteşte luna prin grădină, Purtînd în înţelesul ei Că parcă-i vie şi suspină.
Eu nu pot şti de unde vii Atît de singură în vrere, De pari născută pe pustii Din dor şi din nemîngîiere1;
Şi nu pot şti prin ce te legi De soarta noastră muritoare, De pari că toate le-nţelegi, De toate suferi şi te doare.
Cînd zorile te-alungă, vara, Peste cîmpie le de aur, înveştmîntîndu-te în para Mistuitorului Balaur,
Tu pari icoana străvezie A unui suflet de vestală Ce-ar rătăci prin poezie Şi Auroră Boreală.
818
29*
319
Şi, vis din începutul vieţii, întîrziat acum pe cale, Tu pieri în faptul dimineţii Pe arcul bolţii ideale.
Roma, 1903
LACUL TRASIMEN
Desfăcîndu-şi lacul ceaţa, Doarme leneş dimineaţa, Clipotind uşor din gene, Iar în ape i se joacă 5 Braţele de promoroacă
Ale nimfei Trasimene.1
A iubit-o altădată Cînd erau toate în vrere, Şi iubirea mai curată 10 Şi el biet mai în putere.
Şi cum stă privind pe gînduri Locul sfintelor morminte, Se deşteaptă rînduri, rînduri, Lumea ţinerii-de-minte.
15 Răsărea pe dealuri luna
Mîngîind ca-ntotdeauna Truda naşterilor firei, Cînd ginestra din petale Da miresme ideale,
20 Geniului făptuirei.
Şi din funduri de izvoare A ieşit atunci o zînă Ce-a pornit-o, plutitoare,
321
25
30
35
40
45
50
55
După apa din fîntînă. Apa, clocotind de dorul Lacului umflat de spume, Sărută zînei piciorul, Deşteptîndu-i dor de lume.
Cînd ajunse ea în vale, Lacul, desfăcut de zale, Aburea vedenii calde. Nimfa albă şi rotundă Se rostogoli în undă, Doritoare să se scalde.
Cînd o strînse lacu-n braţe, Bolta ceriului înaltă Se umplu de zbor de raţe, Lebede, nagîţi de baltă, Cucove chiuitoare Ajutînd cu nor de pene Lacului să se însoare Cu zeiţa Trasimene.
Şi cîntară primprejururi Fericirea cea de-a pururi Toată ţara lor etruscă: Silfii2 tineri prin pădure Cu cofiţi de vin de mure Şi prin păr cu lăuruscă;
Toate nimfele mărunte, Zeea Lasa3, gonitoare, Satirii, bărbaţi în frunte, Şi berbeci pe la picioare; Pan cu naiul subţioară, Bachus cu ulcica-n mînă, Chef şi rîsete să moară De păţania de zină.
Dar de-atunci, cîte necazuri
Amărîtele-i talazuri
N-au gustat din rostul vieţii !.
322
60
65
70
75
80
85
90
Moartea lumei lui păgîne, Poate dor de alte zîne, Poate zborul tinereţii...
N-a trăit oare să vadă Punii cum se  ştiu ascunde4? Elefanţi şi cai, grămadă, Inecîndu-i-se-n unde? Legioanele învinse5, Anibal stăpîn pe toate, Totul putred, toate stinse?... Nu se poate, nu se poate !
Nu se poate să se stingă Cine-i învăţat să-nvingă Armii ca nisipul mării; Nu se poate să îngheţe Sîngele ce-n tinereţe Clocotea la glasul ţării.
„Nu se poate !" geme-n unde Mersul furios de valuri, „Nu se poate 1" îi răspunde Echo stîncilor din maluri. „Noi, sădiţi aici de Joe Pentru veacurile toate, Te slujim de bunăvoie Şi noi nu vrem. Nu se poate !"6
îmbunat de vorbe bune, Lacul, palid, se supune Şi-şi adună vînturile, Iar'noi, barzii de departe7, îţi trimitem, Doamne, carte Că-ţi începem cînturile.
Roma, 1905
POEŢII
ELEONORA D' ESTE
10
15
Copilă, pe tine te-nşeală ce-i scris: Vedenii cu aripi de ceară.
Vedenia însă-i făptură de vis, Ce este, şi nu mai e iară.
Să nu-ncerci să afli cum sunt cei ce scriu,
Că ei se arată sub chipul Sub care ajunge oceanul, tîrziu,
Venit să sărute nisipul:
Enigmă pornită din tainicul ţel
De-a fi pretutindeni străinul,
Ce vine ca valul şi fuge ca el,
De nu-i înţelegem suspinul.
Şi cum vine valul, uşor, pe nisip, Şi-ncet îţi coprinde piciorul,
Aşa te coprinde în molcomu-i chip, Te fură în vis scriitorul.
Stăpînă doamnă domnitoare,
Cînd din Ferrara tu suspini, îmi umpli sufletul de farmec
Şi-mi încununi fruntea de spini, Că parcă simt că-mi eşti aproape,
Că mă îmbeţi cu blondu-ţi păr, Şi-ţi rîzi apoi de bietul Tasso,
De versuri si de adevăr.
Tu eşti departe, în afundul 10 A cîtorva sute de ani,
Şi totuşi ai şi azi o curte
De muzicanţi şi curtizani, Te cîntă şi te simt poeţii
Cum simt izvoarele o fee, 15 Că eşti ducesă domnitoare,
Dar mai cu seamă esti femee.
324
325
MAZURCA
[ŞI NOPŢILE...]
(Chopin, 32—2)
Cîntă dimineaţa apa în izvoare,
Frunzele plutesc pe vînt, ! Trece tinereţea, trece călătoare,
Umbră fără de mormînt.
Nu spera s-aducă altceva viaţa,
Orbilor de muritori, Decît ce aduce, vara, dimineaţa:
Picătura de pe flori. ■
Prinde-n zbor momentul, rîde-ţi de ursită,
Trece-ţi tinereţea-n joc;
Nu-i deşertăciune mai nemărginită
Decît zdreanţă de noroc.
' i
Fii străin de toate, frînge-ţi slăbiciunea,
Mai cu seamă de femei; Fii bărbat, dar gustă din înţelepciunea
Oamenilor uşurei.
t
Că ades nebunii ştiu unde-au să meargă
Şi sunt mai cuminţi ca noi, Cînd răstoarnă noima celor ce aleargă
După vremea de apoi.
Şi nopţile, ca zilele de calde, Şi luna rătăcită-n calea ei Se duce, visătoarea, să se scalde în apa sclipitoare de scîntei.
Ca luna e viaţa muritoare:
Răsare şi se urcă şi-a pierit;
Se scaldă în sclipirea ce o doare,
A propriului vis nenfăptuit.
Dar visul ce n-a fost înfăptuire E singur adevărul cel de-apoi, Şi sunt făgăduinţi de fericire In mugurul ce n-a dat încă foi:
Tu nu-ţi închipuieşti că fericirea E numai în speranţa de a fi, Că doară tu pricepi că te-a scris firea Spre-a fi cu-adevărat şi a iubi.
Iubeşte  dar. Femeia-i  pururi nouă, Ca pasărea ce tremură în crîng, Şi e ca mierea florilor pe rouă: Mai dulce cînd petalele se strîng.
326
327
PRIMĂVARA
25
30
35
Străbate soarele în vale, Prin crăngi uscate de copac, Iar purpura făpturii sale Aprinde apele din lac; Se scoală vîntul din poiene, Voios  şi  cald  ca un voinic, Şi suflă vremii pe sub gene, Pămîntului pe sub colnic, Şi prinde iarba să-nverzească Şi mugurii să iasă iară Din moartea lor vremelnicească Spre luminoasa primăvară.
Ah, cucuie, străin de casă,
Dar pămîntean şi iscusit,
Cît farmec dai singurătăţii
Şi sufletului necăjit,
Cînd prinzi a spune din pădure
Cu duioşia ta de glas
Că tu eşti cuc cu pene sure
Şi cu credinţă de pripas !
Se-ntoarnă fetele din cale,
Zîmbesc şi se opresc în loc
Să-ţi prindă cîntecul în faţă,
Ca să le fie cu noroc.
40
45
50
55
60
Eu viu din lumea obosită A celora ce pururi speră, Ce cred în scrisul de ursită Şi-n împlinire de himeră; Din lumea celor ce se-ncîntă De-un basm poetic sau de-o floare Şi cred că limba lor e sfîntă De-au prins o rimă sunătoare; Din lumea celor mulţi la număr Ce cred aievea în ce nu e, In răstignirea bătrîneţii Şi piericiunea ei pe cuie.
Şi-atunci te simt, copilă albă, Cum ieşi din fundul tinereţii, Cu haina aninată-n umeri Şi harul în lumina feţii. Mă iau pe urmele cărării, Te caut şi te-aştept să vii Din vraja albă-a depărtării, Din sufletul din poezii, Să iai făptură zîmbitoare Cu păr bălai şi ochii verzi, Să mă îmbeţi de cald din soare Şi-n soare iarăşi să te pierzi.
Că dacă-ai şti ce frig e-n lume Şi cît de singur am rămas; Cum nu mă înţelege nimeni, Nici bietul suflet de pripas, Nici el, care ardea odată Din toată nemurirea lui, Ai plînge să mă vezi pe drumuri Rămas atît de-a nimănui, Şi poate-atuncea te-ai întoarce Să mă înşeli c-o vorbă bună, Cu-o sărutare peste rana De sub sărmana mea cunună,
328
329
Şi mi-ai trimite prin pădure Răvaş din fericita ţară Pe aripa cu pene sure Şi glasul ud de primăvară.
DONA CLARA
Dulce dona Clara, dragă, Vrei să-ţi spun că te iubesc? Ai să rîzi cu gura fragă Şi cu ochiul ştrengăresc,
5 Şi-ai să-mi dai peste ghitară,
Ca să nu mai spun că eşti Cea mai dulce dona Clara Din poveşti.
Dar de-ai vrea să-ţi spun cum sună 10 La Grenada, legea sfîntă,
Am cînta-o împreună... — Cîntă singur, cîntă, cîntă:
.,La Grenada înfloreşte Rodia cu flori de foc: 15 Dragostea precumpăneşte
Tot ce-i tînăr şi ce creşte Fără de noroc.
A sosit o rîndunică La uitatul cuib de lut, 20 Şi-a adus murind de frică
O scrisoare sub tunică De la un necunoscut.
331
25
30
35
40
45
Ce se spune în scrisoare Nu se poate bine şti, Dar necunoscutul moare Implorînd razei de soare Dorul de-a iubi."
Se opreşte şi aşteaptă.
Ea-i întinde mîna dreaptă, Şi priveşte gînditoare Apa pe Guadalquivir, Şirurile de cocoare Şi străinul care moare, —- Umbre fără şir.
Apoi se mlădie-ntreagă Şi îl măsură încet, Căutînd să înţeleagă Ge-i un suflet de poet.
„Dulce dona Clara, dragă, Nu ştiu, — nu mai pot să cînt. Te-a rănit rima cu «fragă» Şi-a căzut orce avînt. Orce-aş face, e-n deşert." Ea, cu ochii în pămînt: — Dă-mi scrisoarea si te iert.
10
15
20
CE-A MAI FOST?
Trecea o umbră peste ochii Copilei care mă privea. Singurătatea de pe mare Lua întins şi depărtare Sub geana ei de catifea. Pantoful, aninat de-abea Sub marginea uşoarei rochii, Părea că-i viu şi se-nfioară De-a mîngîia aşa comoară.
Pe mare fîlfîia departe Un cormoran fără soţie.
Eu îi citeam. O biată carte, Cu rime şi filozofie, Mă ajuta să par cuminte.
— „Citeşti ca din bucoavne sfinte", îmi zise ea.
— „Citesc şi par Un înţelept de cărturar, Fiindcă nu îndrăznesc să fiu Ceea ce sînt: nebun şi viu Şi nu-ndrăznesc să-ţi spun că eşti Atît de dulce cînd zîmbeşti, Şi-atît de nouă şi curată
333
30
30
35
40
50
55
în forma ta ingîndurată".
Şi-atunci, timid, m-am plecat,
Ca un copil neştiutor,
Şi ochii mari i-am sărutat,
iar mijlocul i l-am încins,
Cu tot divinul ei coprins
în braţe de om vinovat.
A fost un fulger trecător.
Ea s-a sculat atît de rece ! N-a zis nimic, şi-a vrut să plece. Atuncea ce s-a petrecut Nu pot să ştiu.
Mi s-a părut Că soarele în asfinţit,
S-a-ntunecat, Clădirea s-a cutremurat, Şi inima mi s-a oprit, Mi s-au umplut ochii de lacrimi Şi n-am mai zis nimic.
A fost Un suflet fără adăpost. Ea s-a oprit.
— „Eu nu-nţeleg Să fii bărbat atît de-ntreg Şi cu voinţă-atît de mică.
Nu sta-n genunchi, că mă jenezi. Şi uite, dacă vrei să crezi Ce vinovat eşti, cînd deştepţi Pe morţi din somnul celor drepţi, Atinge-mi inima şi vezi."
Şi-atuncea, mîna mi-a lipit De sînul stîng, unde bătea Eroică, o turturică, Şi-mi zise trist:
— „De ştii iubi, Pricepe ce-a mai fost în ea".
834
GRENADA
în Grenada, fericita, nimenea nu-i sclavul mod ii: Ochii galeşi pe sub gene, O mantilă pe sprincene
Şi guriţa îmbinată ca un sîmbure în rodii.
5   Haina e mai mult o glumă aninată strîns pe şolduri; Mîna, o minune mare, Sufletul, o întrebare, Inima, o biată rană, cu străpunsături de bolduri.
Dragostea e o poemă ce se cîntă întru sine; 10 Danţul e o frenezie.
Muzica, o bucurie Ce străbate tot cuprinsul Andaluziei1 divine.
Nu mai vreau să fie iarnă şi mizerii omeneşti. Ci eternă primăvară, 15 Rîs şi sunet de chitară,
Spanie pe tot pămîntul şi castele ca-n poveşti.
Iar de-o fi să mor eu însumi, cel ce-s rupt din nemurire, Să mă-ngroape la Grenada, Ca să-mi cînte serenada 20   Singurul popor ce este tînăr în întreaga fire.
335
30*
SEVILLA
în Sevilla e răcoare, Sunt fîntîne cîntătoare, E lumină şi sunt flori, Visuri şi privighetori.
Vîntul poartă boarea lină Din grădină în grădină Şi minunile răsar Din Gicalda-n Alcazar.
Pe la gratii, după baluri,
Fac poeţii madrigaluri
Şi rimează „andaluză"
Cu „madonă" sau cu „muză".
Carol Quintu, legendarul, Şi-a mai îndulcit amarul, Ascunzîndu-şi în Sevilla Pe Oaria de Padilla.
Gondola imperială, Da mărire ideală Ostenitului amor De pe vasul plutitor.
Azi, pe apa sa tăcută, O pereche se sărută Şi aruncă-un trandafir Tristului Guadalquivir.
336
DOftA ESMERALDA LEAL
DIN MANUSCRISE
Şi de-aş putea să-ţi spun, fetica mea, Tot farmecul şi taina dintr-o stea,
Şi de-aş putea să-ţi spun cîtă mîhnire S-ascunde uneori într-o privire,
5 Tu poate-ai îndrăgi tristul acord
Din cîntecul poetului de nord.
Dar tu eşti spaniolă, hotărîtă Să nu fii nici bătrînă, nici urîtă,
Ci pururea să crezi că ce-o mai fi, 10 E rest din obiceiul de-a iubi,
Iar cine cîteodată vrea să moară E sigur că se naşte-a doua oară.
338
SIC TRANSIT
Ca o pasăre ce trece, către ţări mai călduroase, Peste cîmpuri, peste ape, peste văi, peste ninsori, Astfel trec spre o viaţă mult mai dulce, mai frumoasă, Fără dor, fără durere, fără visuri, fără nori.
5   Voi, ce rămîneţi în urmă-mi, scuturind haina vieţii, Norod, nobili, tineri, gîrbovi, încă nu aţi înţeles Că-ntr-a sale buzunare dulcea floare-a dimineţii Fericirea, nu încape. Spuneţi, nu aţi înţeles?
Norod, ţie-n astă lume nu ţi-e dat să aibi nici haină, 10   Necum să aibi buzunare şi în ele fericiri... Pentru tine fericirea e o nepătrunsă taină Scrisă numai pentru-aceia ce au nobile simţiri.
Nobili, voi trudiţi pămîntul zbîrnîind cîte un nume înnegrit de mişelia celor cari l-au purtat 15   Şi muriţi strigînd că nu e om mai fericit pe lume Decît cel născut în zdrenţe şi în zdrenţe îngropat.
Tineri şi bătrîni, voi tindeţi unii către alţii vecinie, Tînărul murind de dorul de a deveni bătrîn, Iar bătrînul, trist şi gîrbov, voind să rămîie sfeşnic 20   Spre a tot purta prin lume focul stinsului său sîn.
341
Deci, destul cu scuturarea hainei făr' de buzunare I înţelegeţi că al sorţii cel mai neschimbat cuvînt Este: Pentru cel cu suflet firea fericire n-are, Pentru cel ce n-are suflet, firea n-are nici pămînt.
[PENTRU RAZELE DIN SOARE...]
Pentru razele din soare, ce vor calde să s-aştearnă Pe un cîmp întins de gheaţă — iarna este un mormînt.
Pentru razele din ochii-ţi, luna-ntreagă e o iarnă Vecinie rece prin simţire, — caldă numai prin cuvînt.
5   Dacă însă sunt pe lume suflete ce port în ele Primăvara — nu sunt raze pentru sufletele-acele.
343
[SUB A LUNEI BLÎNDĂ RAZĂ]
PE ALBUMUL SURORII SALE
Sub a lunei blinda rază Vino să te mai sărut, Şi din ochiul tău pierdut Să laşi lacrima să cază.
Supt a sufletului geană Vino-n tainică poiană Cu flori albe de mohor Şi cu triste flori de dor.
Eu de ani întregi aştept Să-mi prinzi tu la chiotoare, Tu, cu mîna ta, o floare, Ca să mor cu ea pe piept.
Azi, cînd sufletu-mi se scaldă In dulci visuri despre tine, In a trupului ruine Bate inima mai caldă.
Viaţa noastră-ntreagă e ca acest album,
In el ne scriu doi maeştri al vieţii noastre d
Ei scriu urmînd pe pagini a destinatei mersuri Nenorocirea-n lacrămi, şi Fericirea-n versuri.
5   Eu dacă-aş duce mîna vreunuia din doi Desigur numai versuri aş seri pe-aceste foi.
344

345
[SOARELE, CERESCUL SOL]
Soarele, cerescul sol, Sărutîndu-te pe gură Ţi-a făcut o muşcătură Ce te dă de gol.
însă n-a băgat de seamă Nimeni, nici chiar mama ta. Mie însă, spre-a uita, Să-mi dai vamă Dreptul de-a te săruta.
— De-ai fi mai domol, bădica, Da-ţi-aş vamă ce-aş vrea eu, Dar eşti iute ca un zmeu
Şi viclean ca o pisică, Şi mi-i frică.
— Bine fată, pentru soare Ţi-ai făcut guriţa floare
Şi i-ai dat-o...
— Eu?... i-am dat-o?... Şi-a luat-
346
[UN VÎNT DE MIAZĂNOAPTE...]
Un vînt de miazănoapte cu paşi de zmeu măsoară Deserturile negre din graniţa cerească Şi cînd şi cînd din ceruri pe codri se coboară Huind... parcă oceanul ar curge pe o moară, 5   Ce-ar măcina sub pietre durerea omenească. Scrîşnesc stejarii falnici, plecîndu-se pe laturi. Zbor crăngile uscate şi se înfig pe haturi, Puzderie de frunze din rovine adînci Se spulberă şi umple spărturile din stînci. 10   Mor puii smulşi din cuiburi, iar păsărele mume, Luate de vîrtejuri sunt răzleţite-n lume. Şi-atîta groază vine din ceruri pe pămînt Că tot pămîntul pare un profanat mormînt.
Pe-o rîpă-ntunecoasă, adîncă, fără fund, 15   Pe care pîrîiaşul mereu o tot mănîncă,
Şi din adîncă ce e o face mai adîncă,
Se pierde o cărare bătăturită-n prund.
Pornită de la rîpă ce pururea s-afundă,
Ea merge de s-ascunde în gîtul unei peşteri 20   Ce pare că-i cioplită de mii şi mii de meşteri
Anume ca s-o-nghită.
în peşteră e pace, mister şi întuneric.
Rar, cînd şi cînd, prin unghiuri reflexuri trădătoare,
Căzînd pe stalactite de-a pururi plîngătoare
347
35
30
25
Destăinuiesc viaţa acestui Ioc feeric. Videnii îmbrăcate în ţesături de raze; Acorduri înecate în prelungiri de fraze Pe care le rosteşte tăcerea vorbitoare Şi zgomotele surde ce-n humă nasc şi mor, Şi miele de fire fantastice, uşoare, Ce greerii le mişcă din unghiurile lor; Şi-apoi sfioase umbre de-nchipuiri nebune Ce ochiul, cînd nu vede, în minte ni le pune, Şi toată nesfîrşita viaţă dintr-un vis Ca într-un cap ce doarme aici parcă s-a-nchis.
[CA DOI PLOPI...]
Ca doi plopi strînşi deasupra aceluiaşi izvor Trăit-am c-un tovarăş prin care astăzi mor, Un eu al firei mele, un suflet într-un altul, Cu care-am fost prin timpuri şi-am cunoscut înaltul.
5 In mine, ca-n orcare făptură omenească, Natura despărţise de mult şi cu încetul Doi oameni: unul omul şi celălalt poetul. Pusese într-o formă şi foc ceresc şi iască.
Şi dacă-ţi scriu acuma, e ca să-ţi dau [de] ştire 10   Că tu murind, poetul în mine a murit, Şi singur ca un suflet lipsit de amintire
M-am stins, m-am isprăvit.
Zăpadă şi urîtul, doi dascăli făr' de glas Venit-au să aducă odăjdiele popii 15   Şi chiar parcă de-acuma presimt răceala gropii. Mi-e frig... vă las.
31
349
— D. Zamfirescu — Opere, voi. I
DECHEMBRIE
FANTAZIO
Pierzîndu-mă în lumea din vremile de-acum, Ca bolnavul ce cată spre soarele ce-apune, Mi-ntorc ochii spre tine, chip alb din vremuri bune, Şi te-ntîlnesc şi-acuma ca-n cea din urmă oară, 5  Cînd m-aşteptai duioasă sub plopul de la drum, Cu ochii blînzi şi umezi ca două nopţi de vară.
Tu, stinsă-n întunerec şi moartă pe vecie, Mai e un colţ in lume in care eşti tot vie, Şi dacă tu nu suferi şi nu mă mai iubeşti, io  Eu pururea stau noaptea deştept pînă ce vine O umbră-nsufleţită ce seamănă cu tine, Şi-atunci adorm, căci dînsa eşti tu, o da, tu eşti 1
De ce te-ai dus şi unde? şi cînd ai să revii Din pîcla cea greoaie a tristei vecinicii? 15  Şi oare reveni-vei aşa precum te-ai dus, Cu dulcea-nduioşare a razei de apus? Sau ochii tăi acuma, deprinşi în cer cu îngeri, Zîmbi-vor fără suflet la ale mele plîngeri.
Rochiţa ta de catifea
Ascunde-aşa de multe, Că dacă însăţi ai vedea Ce bine-ţi şade fără ea I-ai zice să m-asculte.
Cînd, goală, capul ţi-1 închini Şi-ţi strîngi în braţe sînul, Ai umerii atît de plini Că-ţi vine lor să te închini Ca Vinerii, păgînul.
Artistul care te-a cioplit Cînd te-a visat pe tine
De dorul tău a-nnebunit
Şi,-aşa, nebun, cînd te-a sfîrşit Atît erai de bine,
Că Dumnezeu a-ngălbenit.
350
31
351
[BINE-AI VENIT FECIOARĂ...]
MOARTEA
10
15
Bine-ai venit fecioară, cu paşii mari şi falnici, Cap tînăr de femeie pe umeri de statuie. Atît îţi stă de bine cu ochii lungi şi jalnici, Cu sîngele ce-n faţă sălbatec ţi se suie Că Crist murind el însuşi ar fi sărit din cuie.
încremenire vie a gîndurilor mele, Domniţă cu ochi negri şi zîmbet de copilă Văd chipu-ţi de lumină cum tremură prin stele Şi doru-ţi cum porneşte pe-o rază de la ele Şi-n sufletu-mi coboară din sufletul tău milă.
De eşti tu pedepsită de-a pururea să tremuri Pe-aceeaşi nencepută şi nesfîrşită vale, Coboară-te şi ia-mă spre-acele negre vremuri Cu cîteva din stele, prietenele tale, Căci singur intre oameni eu voi muri de jale.
352
O, moarte, copilo cu ochiul fantastic, Arată-te. Totul de ducă mi-am strîns. Va plînge iubita în felul ei plastic... Dar cine n-a plîns?
5 N-am nici o nădejde şi nici o căinţă;
Pornit din nimica, mă-ntorc în nimic, Să cînte amicii un imn la ştiinţă... Dar cine-i amic?
Aduceţi o ploscă cu vin de Barolo1 10 Şi daţi-mi ghitara să-mi uit de necaz;
Voi rîde, şi-a rîde chiar moartea de colo. Dar ce e de haz?
„Urît şi durere" zicea Leopardi... Durere de o parte, de alta mister, 15 Pe-un rug de ananghii viaţa te arde,
Şi pieri în eter.
Eterul şi dînsul se pierde-n contururi A căror iluzii se-ntoarnă în noi Tu singură, moarte, eşti legea de-a pururi 20 Şi legea de-apoi.
Roma, 1889
353
[DE VOI MURI...]
io
15
De voi muri de lipsa ta Să nu mai cînţi precum cîntai Cînd luna nopţilor de mai Din cer ne binecuvînta. Căci cînd cu degete pe clape Vei căuta somnul uitării, Veni-va vînt de peste ape Şi-a şterge sunetul cîntării.
De voi trăi şi te-oi uita Atunci să cînţi, precum cîntai, Cînd luna nopţilor de mai Din cer ne binecuvînta. Căci poate vîntul de la munte Va prinde sunetul cîntărei Şi fîlfîind pe a mea frunte Va şterge negura uitărei.
io
Atena, 92, sept.
[MAGDĂ, MAGDALINĂ...]
Magdă, Magdalină lină, Nu te du-n ţară străină Că te-i pierde-n ceea lume, Ca o piatră Aruncată Pe-a talazurilor spume.
Albă, albă Magdalină, Tu eşti singură de vină Că in lungul depărtărei Plîngi de mine, Eu de tine, Şi-amîndoi de dorul ţărei.
354
7
355
Şi, o biată frunză, tu îţi rîzi de-un om, Mai cu seamă unde Se mai şi ascunde 25 Patima de-a pune stihurile-n tom.
LA O FRUNZĂ
Frunză scuturată
Şi înstrăinată De pe Vîrful crăngei, din bătrînul tei,
Cîţi creştini pe lume 5 Lacomi de renume,
N-au pus pentru tine mîna pe condei!
Tu prefaci orcare
Netedă cărare Cu căzute frunze într-un ţintirim, 10 Şi în tot băietul
Tu deştepţi poetul Ce dormea în pielea sa de anonim.
Un potop de versuri Scrise fără ştersuri, 15 Fără remuşcare, drame, tragodii,
Ode, acrostihuri, Stihuri, stihuri, stihuri... O varietate rară de prostii.
Tu-1 îndemni la toate, 20 Poate sau nu poate,
356
I
i
[CE-I MAI DULCE...]
Ce-i mai dulce şi mai dulce Decît sînul cald de mamă. Vine puiul să se culce Sub năframă.
Ea, cu mîna ei i-aşterne Şi-1 vrăjeşte la noroc, Presărîndu-i pe sub perne Busuioc.
Atena, 92, sept.
GLYCERIA
10
15
20
în faptul fragedelor zori De pe Hymetta1 se coboară Glyceria c-un braţ de flori, C-un braţ de flori la subsioara, Ochi mari albaştri ce avea Şi-atît de minunate gene Că nuda Anadiomene Le-ar fi luat drept o perdea.
Pe sub Acropole se scurg
La umbra înfocatei zile
Şi merg spre vecinicul amurg
Eroii de la Thermopyle.
La fiecare luptător
Ea dă un ram de balsamină,
Pe care dînşii o anină
De vîrful săbielor lor.
Dar întinzînd braţul spre ei Se rupse peplul de pe umăr Şi-atunci din sîn doi porumbei, Atîta numai, doi la număr, Umplură ochii fermecaţi De-o aşa de dulce nebunie încît în loc de bătălie I-ar fi luat perşii legaţi.
858
359
Atunci pentarhul Achelau
Văzînd primejdia în fată,
Găsi că porumbeii au
Pe guşa albă cîte-o pată.
Dar ea, Glyceria, zîmbea
Şi-i zise lui: „Tu ştii prea bine
Că pe Hymetta sunt albine:
De m-au muşcat, nu-i vina mea.
Bruxelles, aprilie 1893
UMBRĂ ŞI UITARE
Şi-ntinde umbra negura-i eternă, Şi-ntr-însa piere forma trecătoare; Poetu-şi pleacă tîmplele pe pernă, Dar forma de sub tîmpla lui nu moare.
Uitare, tu, coboară-te din haos Şi fă, ca umbra, forma să-nceteze... Adoarme ! Iată-i mintea în repaos. Dar nu: căci mintea-i are s-o viseze.
Zadarnic gîndu-ţi spre neant se suie, 10 Zadarnic speri în mîne şi alt mîne;
O, noule Macbeth ! uitare nu e Decît sub stratul umedei tărîne.
361
QUARTA RIMA
10
15
20
O, toamnă, blinda mea suroră,
Cu ochii mari şi plini de gînduri,
Din care lume vii spre mine,
Din care stinsă, auroră?
Gîndirea mea, de printre rînduri,
Şi-ntinde aripa spre tine...
Oh, stai, opreşte-te o oră.
Şi-n fund de codri, pe cărare, Sub umbra bolţilor de ramuri, Vorbeşte-mi, cheamă-mă pe nume, Şi dă-mi frăţeasca sărutare Ce a legat din neam de neamuri Pe cei dezmoşteniţi de lume De trista ta înfăţişare.
O, surioară, surioară, Ajută-mă să las pămîntul Spre orizontul plin de soare, întinde-ţi aripa şi zboară Şi du-mă, cum ar duce vîntul Ecoul unui glas ce moare, Spre amintiri de-odinioară.
[STROFE STINGHERE]
Suflet vagabond, ce cauţi prin pustiul întuneric? Ce durere te goneşte către umbra altor vremuri? Totul seamănă cu totul: mersul timpului e sferic Şi in picla-i friguroasă nu se cade tu să tremuri.
Ce cauţi tu în lumea asta Alcătuită fără rost? Iubirea ta îngroap-o, casta; Ca dînsa cîte n-au mai fost.
362
363
[PE CIMPIA...] [PLĂPÎNDĂ FLOARE DE SULFINĂ]
Pe cîmpia (cuvînt lipsă) s-a uscat o biată floare, în al cărei suflet tînăr tot parfumul s-a închis. Lîngă dînsa, la tulpină, vremea noastră călătoare
A înmormîntat un vis.
5   Dulce vrajă din adîncul sufletului meu cuminte, Cum să mă despart de tine, vreau să fug de vraja ta Şi să prind întruchiparea poeziei mele sfinte înecată în durerea de-a iubi şi-a nu uita.
Vreau să uit cît eşti de dulce, patimă stăpînitoare, 10   Şi să fug de stăruinţa ce-n privirea ta o porţi,
Să te-ngrop la o tulpină, fără (cuvînt lipsă) şi fără soare, Dacă nu mi-ar fi că-nvie inimele celor morţi.
10
15
20
Plăpîndă floare de sulfină,
Amorul nostru a murit. Se pleacă salcia-n grădină Şi apa din izvor suspină Că floarea n-a trăit.
S-a prins cîndva către apus
în zbor de două rîndunele, Băteau din aripi tot mai sus, Cu mîngîierea de-a fi dus Iubirea lor pînă la stele.
Şi se-nălţau atît de mult
în setea lor de ideal, încît şi azi parcă ascult Vibrările acestui cult (Cuvînt lipsă) de nereal.
Dar a murit bietul amor, Că prea era nepămîntesc. Şi-atît de mult îmi este dor De rîndunelele în zbor, Că parcă tot le mai iubesc.
364
32
365
[DE NE-AM IUBIT...]
De ne-am iubit cu dor de frate şi de soră, Eu amăgit, şi tu, iubito, nereală, E că erai cea mai splendidă auroră, Cea mai tîrzie auroră boreală.
Şi semănai atît de mult cu o lumină Ce tremurînd mă cheamă pururi către soare, încît m-ai înşelat fără să aibi vreo vină, Şi de te-ai dus, e pentru că eşti călătoare.
10
15
DE S-AR PUTEA
Dac-aş putea să-ţi spun, deschis Minunile din ochii tăi, Ai crede că priveşti un vis Visat de omul cel dintăi Culcat în pajişte de flori, La umbra unui trandafir, Sub veghe de privighetori Şi adiere de zefir.
Dac-aş putea să-ţi spun curat Că te iubesc şi-s fericit, Că sufletu-mi s-a luminat Şi iarăşi am întinerit, Atît de bine ţi-aş vorbi Şi-atît de cald te-aş săruta, încît ai crede că-a iubi E poate şi-n puterea ta.
368
32"
367
NU MAI PRICEP
MORMINTE
Am fost atîta vreme singur Din cel mai depărtat trecut, încît, cînd ai venit acuma,
Nu te-am recunoscut.
Şi totuşi, te aştept de-atuncea, Te cuget şi te simt că vii, Ca inspirarea fericită
Şi rima unei poezii.
Dar te doream cu ochi albaştri, Cu păr bălai şi suflet viu Şi cînd te văd cu ochii negri Şi părul castaniu,
Nu mai pricep ce judecată E-n bietul suflet omenesc Şi după care lege nouă
Mă iau si te iubesc.
în cîmpul fără adăpost Mormintele clipesc la stele. De unde vin şi cine-au fost Sărmanii care dorm în ele?
5 Drumeţule, ce pari grăbit,
l Opreşte-te şi ia aminte
I Că nu e nimene scutit
I De soarta celor din morminte.
368
369
[DE LA BRAŞOV LA FELDIOARA]
[O, PATRIE!...]
De la Braşov la Feldioara Feciorul stă şi stă fecioara Ieşiţi întru întîmpinare Cu flori, cu pîine şi cu sare.
Şi pedestraşi şi călăreţi Privesc cu ochii lor isteţi Un general cu doi băieţi Ce merg în fruntea oştilor Pe drumul drept al foştilor Stăpîni pe-acest aşezămînt, Din strămoşescul lor pămînt.
— „Copiilor, aţi priceput Ce-a fost pe-aicea în trecut?"
— Au fost strămoşii noştri mari, Izvodul de legionari
Ce-au biruit şi-au semănat
Putere de la împărat,
De s-a dospit în sfînta glie
O viitoare Românie
Cu graniţele (cuvinte lipsă)
Din Val în Valul lui Traian.1
10
15
20
O, Patrie ! Acum te ştiu, Te înţeleg şi te iubesc, Tu ai suflare de om viu Şi port şi cuget românesc.
Tu nu mai eşti o vorbă-n vlnt, Căci tu eşti gindul tutulor, Cum este fulgerul In nor Şi Înţelesul în cuvînt.
In pieptul tău inima bate Zvicnindu-ţi sîngele in vine Iar inimele noastre toate Răspund bătăilor din tine.
Clnd îţi avînţi acum feciorii Peste prăpăstii şi corhane, Din fundul anilor de glorii Ies umbrele daco-romane.
Şi fruntea lor se luminează, Şi-şi iau bătrlnii iar avîntul Văzînd o naţie vitează Ce-şi cere înapoi pămîntul.
870
871
O, Patrie ! Te port în mine Izbucnitoare de putere, Cum poartă sufletul în sine Speranţa de reînnoire.
TRADUCERI
LEOPARDI
SEARA ZILEI DE SĂRBĂTOARE
Dulce şi limpede e noaptea şi fără vînt Şi liniştită se odihneşte luna peste acoperişuri Şi prin grădini şi de departe arată ochiului Munţii senini. O, draga mea, 5   Tăcerea a coprins drumurile, şi prin balcoane Rar se iveşte lumina lămpei de noapte; Tu dormi: te-a cuprins uşorul somn In pacea odăilor tale; şi nu te atinge Nici o grijă; şi nu ştii, nici nu gîndeşti
10   Ce rană1 mi-ai deschis în mijlocul pieptului.
Tu dormi; eu ies să mă închin înaintea acestui cer, Ce apare atît de blînd, şi înaintea atotputernicei naturi Care m-a deprins cu durerea. Ţie îţi neg speranţa, îmi zise — chiar speranţa! şi să nu strălucească
15   Ochii tăi de nimic alta decît de plîns. Această zi fu mare: acum odihneşte-te Pe umbra petrecerilor; poate-ţi vei aminti în somn la cîţi azi ai plăcut, şi cîţi Ţi-au plăcut ţie; eu nu, nu sper
20   Să apar în minte-ţi. Mă întreb numai Cît am încă de trăit şi cad la pămînt, Şi strig şi mă înspăimînt. O, groaznice zile In aşa de tînără vîrstă! Vai, şi nu departe în cale aud cîntecul singuratic
25  Al muncitorului care se întoarce noaptea tîrziu, După petreceri, la sărmana-i locuinţă;
375
Şi crud mi se strînge inima,
G-îndindu-mă că totul în lume trece
Şi aproape nu lasă urmă. Iată, s-a dus 30   Ziua de sărbătoare şi sărbătorii urmează
Ziua obicinuită, şi timpul ia cu sine
Orice întîmplare omenească. Unde mai e acum răsunetul
Anticelor popoare? unde e strigătul
Străluciţilor noştri străbuni, şi marele imperiu 35   Al măreţei Rome şi armele şi zgomotul
Ce umplu lumea şi oceanul?
Totul e pace şi tăcere şi totul se odihneşte
In lume, şi mai mult de dînşii nu se vorbeşte.
în copilăria mea, cînd se aştepta 40   Cu nerăbdare ziua de sărbătoare, ori mai pe urmă
După ce trecuse, eu, îndurerat veghind,
îmi lăsam capul pe perne; şi noaptea tîrziu
Un cîntec ce se auzea pe drumuri
îndepărtîndu-se şi murind încetul cu încetul 45   Ca şi acum îmi strîngea inima.
CĂTRĂ LUNĂ
O, fermecătoare lună, eu îmi aduc aminte Că acum un an veneam pe dealul acesta Plin de nelinişte să te privesc îndelung: Iar tu atîrnai atunci deasupra pădurii, 5   Precum atîrni ş-acuma, scăldînd-o în lumină. Dar chipul tău limpede apărea ochilor mei înnorat şi tremurător de plînsul Ce-mi izvora sub gene, de chinuită ce Era viaţa mea: şi e încă ş-acuma nu se schimbă,
10   O, dulcea mea lună! Şi cu toate astea îmi place Să-mi aduc aminte, şi să socotesc vîrsta Durerii mele. Oh, cît este de dulce în vremea tinereţei, cînd e încă lung Drumul speranţei şi scurt al memoriei,
15   A-ţi aminti despre trecutele lucruri,
Cu toate că sunt triste şi că durerea e vie.
CĂTRĂ SINE ÎNSUŞI
10
15
De-acum te vei odihni pentru totdeauna, Ostenita mea inimă. Pieri şi cea din urmă înşelăciune, Pe care o credeam eternă ! Pieri! Simt prea bine, în noi de dulci iluzii
Nu numai speranţa, dar şi dorinţa s-a stins.
Odihneşte-te pentru totdeauna. Destul
Ai palpitat. Nimic pe lume nu merită
Să te mişte şi nici e demn de suspine
Pămîntul. Viaţa nu-i decît urît şi amărăciune,
Alta nimic; şi noroi e lumea.
De-acum te linişteşte. Deznădăjduieşte
Pentru cea din urmă oară. Firii noastre de la soartă
Nu-i este dat decît a muri. De-acum dispreţueşte-te
Pe tine, natura, urîta putere,
Care, ascunsă, spre obştească pagubă domneşte,
Si infinita vanitate a totului.
INFINITUL
10
De-a pururi dragă îmi fu singurateca colină
Şi gardul acesta, ce din atîtea părţi
Răpeşte ochiului priveliştea ultimului orizont, —
Dar stînd şi privind, îmi răsar în minte
Nesfîrşite spaţiuri dincolo de cel văzut, şi tăceri
Supraomeneşti, şi liniştea cea mai adîncă;
Puţin încă şi s-ar înspăimînta inima.
Şi cum aud vîntul sunînd printre pomi,
Eu aseamăn în ruine nemărginite acea tăcere
Cu glasul acesta: şi-mi amintesc vecinicia,
Şi vremile duse şi pe cea vie de astăzi,
Şi zgomotul ei. Astfel în această
Imensitate se îneacă gîndirea mea;
Şi-a mă îneca în această mare mi-e dulce.
376
377
CĂTRĂ SILVIA
Silvio, îţi mai aduci tu aminte
De-acel timp al vieţei tale muritoare
Cînd frumuseţa strălucea
In ochii tăi rizători şi fugarnici, 5  Şi tu, mulţumită şi gînditoare, ţărmurile
Tinereţei treceai?
Răsunau liniştitele
Odăi şi drumurile dimprejur
De lungul tău cîntec, 10  Atunci cînd pornită pe lucru
Şedeai, părînd mulţumită
De nehotărîtul viitor ce aveai în minte.
Era în luna parfumatului mai: şi tu obicinuiai
Astfel a-ţi petrece ziua. 15 Eu lăsînd adesea
Plăcutele studii şi ostenitele cărţi
Cu cari se trecea timpul meu de-atunci
Şi cea mai bună parte din mine,
Din balcoanele caselor părinteşti 20  Ascultam sunetul glasului tău
Şi mişcarea harnicei mîni,
Ce, ţesînd, alerga pe pînză.
Admiram cerul senin,
Drumurile aurite de soare şi gradinele, 25   Ş-apoi marea de departe, ş-apoi munţii.
Graiul omenesc nu poate spune
Ce simţeam eu atunci,
Ce gîndiri suave,
Ce speranţe, ce deplină Înţelegere, o, draga mea Silvie ! 30  Cum reapărea atunci
Viaţa omenească şi soarta!
Cînd îmi amintesc de-atîta speranţă pierdută,
O durere mă coprinde
Crudă şi nemîngliată 35  Şi sufăr din nou de nenorocirea mea.
O, natură, o, natură,
De ce nu dai mai tîrziu
Aceea ce atunci făgăduieştî? de ce aşa de mult îţi înşăli copiii?
40 Mai-nainte ca iarna, iarba să usuce,
De necunoscută boală doborîtă,
Tu mureai, prea dulcea mea. Şi nu vedeai
Floarea anilor tăi;
Nu-ţi încălzea sufletul 45   Dulcele laude ale părului tău negru,
Or ale privirilor înamorate şi tăcute;
Şi nici vorbeau cu tine sărbătoarea
Soaţele tale de amor.
Peste puţin pierea 50  Şi dulcea mea speranţă; vieţei mele
Soarta de asemeni negă
Tinereţea. Ah I şi cum te-ai dus,
Cum te-ai dus,
Tovarăşă scumpă a primei mele vîrste, 55   De-a pururi plînsa mea speranţă!
Aceasta este lumea? acestea sunt
Farmecele, amorul, faptele, întîmplările
Despre cari atîta vorbeam împreună?
Aceasta este soarta neamurilor omeneşti? 60   Cînd apăru adevărul,
Tu, sărmană, căzuşi; şi cu mîna întinsă
Arătai de departe moartea rece
Şi un mormînt deschis.
CÎNTECUL DE NOAPTE AL UNUI PĂSTOR RĂTĂCITOR DIN ASIA
10
Ce faci tu, lună, în cer? spune-mi, ce faci,
Tăcută lună?
Răsai seara şi te tot duci,
Contemplînd pustiurile; apoi te ascunzi.
Nu eşti încă sătulă
De-a bate vecinicele drumuri?
încă nu ţi s-a urit, încă mai doreşti
A privi îndelung aceste văi?
Se aseamănă cu viaţa ta
Viaţa păstorului.
Se scoală dimineaţa in zori,
îşi mişcă turma spre cimp, şi vede
378
879
15
20
25
30
35
40
45
50
Turme, fîntlni şi ierburi;
Apoi, ostenit, se odihneşte înspre seară;
Alta nimic nu aşteaptă.
Spune-mi, lună: la ce foloseşte
Păstorului viaţa sa,
Şi viaţa ta, ţie? spune-mi: spre ce tinde Scurta mea rătăcire pămîntească, Cursul tău nemuritor?
Sărman bătrîn, alb, neputincios, Pe jumătate gol şi discuit, Cu grea sarcină în spinare,
Pe munţi şi pe văi, Prin pietre ascuţite şi nisip gros şi mărăcini, Pe vînt, pe furtună şi cînd arde Namiezul şi cînd apoi îngheaţă, Aleargă, aleargă, gîfîie, Trece pîraie şi bălţi, Cade, se ridică şi din ce în ce grăbeşte Fără odihnă or întremare, Sfîşiat, plin de sînge, pînă ce ajunge Acolo unde calea Şi chinul acesta ţinteşte: Prăpastia spăimîntătoare, nemărginită, în care căzînd, uită totul. Lună fecioară, astfel E viaţa muritoare.
Omul se naşte în munci Şi naşterea e primejdie de moarte. Cunoaşte durerea şi chinul înainte de orce; şi de la-nceput chiar
Mama şi tatăl Prind a-1 mîngîia că s-a născut. Şi cu cît creşte,
Şi unul şi altul îl ajută, şi astfel tot mereu
Cu fapte şi cu vorbe
Caută să-i facă inimă,
Şi să-1 mîngîie de umana soartă:
Altă slujbă mai plăcută
Nu se face copiilor de cătră părinţi.
Da' de ce să dai la lumină,
De ce să sprijini în viaţă
Pe cine apoi trebuie mîngîia de aceasta. 55   Dacă viaţa e nenorocire,
De ce noi s-o-ndurăm?
Neprihănită lună, astfel
Este soarta muritoare,
Dar tu muritoare nu eşti, 60   Şi poate de vorba mea puţin îţi pasă.
Şi totuşi tu, singurateco, de-a pururi călătoareo,
Ce atît de gînditoare eşti, tu poate înţelegi
Acest trai pămîntesc,
Chinul şi suspinul nostru ce să fie; 65   Ca să fie acest „a muri", această din urmă
Ofilire a feţei*,
Şi a pieri de pe pămînt, şi a lipsi
Orcărei vechi şi scumpe deprinderi,
Şi tu, desigur, înţelegi ascunsul 70   Pentru ce al lucrărilor şi vezi folosul
Dimineţei, al sărei,
A tăcutei, nesfîrşitei treceri a vremii.
Tu ştii, tu, desigur, cărui dulce amor
Surîde primăvara, 75   Cui foloseşte arşiţa şi ce aduce
Iarna cu gheţurile sale.
Mii de lucruri ştii tu, mii descoperi,
Din cîte sunt ascunse bietului păstor,
Adesea cînd îndelung te privesc 80   Stînd aşa de mută în cîmpul pustiu,
Ale cărui depărtate margini se-mbucă în orizont,
Sau cînd mă urmăreşti treptat, treptat,
Cum eu călătoresc cu turma;
Şi cînd admir cum stelele ard în cer, 85   îmi zic în mine glndind:
De ce atîtea făclii?
Ce face nesfîrşitul aer şi acel adînc
Senin nemărginit? ce însemnează
Această singurătate imensă? şi eu ce sunt? 90   Astfel judec în mine: şi despre locaşul
Prea întins şi măreţ,
* Incomparabila frumuseţe a lui „questo supremo scolorar del sem-biante" nu se poate traduce (D.Z.).
380
381
33 — D. Zamfirescu — Opere, voi. I
95
100
105
110
115
120
125
130
Şi despre nenumărata familie
Ş-apoi despre atîta muncă, atît a mişcare
A orcărui ceresc sau pămîntesc lucru,
Ce se-nvîrteşte fără odihnă
Spre a se întoarce vecinie de unde a plecat.
Nici o menire, nici un scop
Eu nu pot ghici. Dar tu, desigur,
Tînără nemuritoare, cunoşti totul.
Eu numai atît cunosc şi simt
Că din vecinica alergătură,
Din şubreda mea făptur„ă
Vreun bine sau mulţumire
Vor fi avînd poate alţii; pentru mine viaţa.
O, turmă ce te odihneşti, ferice de tine Că mizeria ta tu nu ţi-o cunoşti: Cît aş vrea să fiu în locu-ţi! Nu numai fiindcă de durere Aproape liberă trăieşti; Că orce necaz, orce daună, Orce spaimă numaidecît uiţi;
Dar, mai mult, fiindcă ţie nu ţi se urăşte niciodată.
Cînd odihneşti la umbră, pe iarbă,
Tu eşti liniştită şi mulţumită
Şi mare parte a anului
O petreci fără urît, astfel.
Şi eu stau pe iarbă la umbră,
Dar supărarea îmi încurcă
Mintea; şi parcă un pinten mă-mpunge,
Aşa că, şezînd, sunt mai departe ca oreînd
De a găsi pace şi odihnă.
Şi totuşi nimic nu doresc
Şi pîn-aci n-am de ce mă plînge.
De ce şi cît te poţi tu bucura
Nu pot spune; dar norocită eşti.
Eu şi de bucurat mă bucur puţin,
Draga mea turmă, dar nu numai de asta mă tînguiesc.
Dacă tu ai putea să vorbeşti eu aş întreba:
Spune-mi: pentru ce
Stînd tihnit la odihnă,
Mulţumit e orice dobitoc;
Pe cînd pe mine, cînd mă odihnesc, m-apucă urîtul?
Poate dacă aş avea aripi Să pot zbura pe nouri
135   Şi să pot număra stelele una cîte una,
Sau ca tunetul să rătăcesc din pisc în pisc, Aş fi mai fericit, dulcea mea turmă, Mai fericit aş fi, candidă lună, Sau poate rătăceşte departe de adevăr,
140   Privind soarta altuia, gîndirea mea: Poate că sub orice formă sau în orice Stare ar fi, în staul sau în leagăn, E funestă, cui vine în lume, ziua naşterii.
LUNA APUNE
Precum în singurateca noapte
Peste cîmpuri argintii şi peste ape,
Acolo unde adie vîntul
Şi umbrele depărtate 5   Iau mii de forme neînţelese
Şi de obiecte înşelătoare
Printre pîraie liniştite
Şi ramuri şi garduri şi coline şi vile;
Ajunsă la marginea cerului, 10   Dincolo de Apenini sau de Alpi,
Sau în adîncul sîn al Mărei Tirrene,
Se coboară luna şi se ofileşte totul;
Pier umbrele şi întunericul învăluie
Valea şi muntele, 15   Oarbă noaptea rămîne,
Şi cîntînd cu dulce viers,
Căruţaşul salută
Ultima licărire a fugacei lumini;
Astfel se risipeşte şi astfel lasă 20   Viaţa muritoare, tinereţea.
In fuga se duc umbrele şi imaginile
Dulcelor înşelăciuni; şi de-abia mai vin
Depărtate speranţe
Pe cari se reazemă natura muritoare. 25   Părăsită, întunecoasă
Rămîne viaţa. Străbătînd-o cu privirea,
382
33*
383
Zadarnic nedumeritul călător,
Cu cît mai mult înaintează,
Caută scopul drumului; 30   Şi vede că lăcaşul oamenilor îi este străin,
Şi străin e el însuşi în lume. Prea fericită şi uşoară
Soarta noastră mizerabilă
Păru în cer — dacă tinereţea, 35   In care totuşi orce bine e rodul a mii de osteneli,
Ar dura tot cursul vieţei,
Prea dulce-ar fi menirea
Fiecărui animal la moarte,
Dacă în mijlocul căii 40   Nu i s-ar fi dat bătrîneţea,
Mai grea chiar decît teribila moarte.
Iscodire demnă
De minţi nemuritoare, cel mai rău
Din toate relele, găsiră zeii 45   Bătrîneţea, în care dorinţa
Rămîne întreagă, speranţa stinsă,
Seci izvoarele plăcerei, nevoile
De-a pururi crescînd şi mulţumirea niciodată. O, voi, plaiuri şi ţărmuri, 50   O dată căzută splendoarea ce în apus
Arginta vălul nopţii,
Nu veţi rămînea mult timp încă
Orfane: de ceelaltă parte
In curînd veţi vedea cerul 55   Albindu-se din nou şi răsărind zorile.
In urma lor va veni soarele
Şi strălucind jur împrejur
Cu putemicele-i flăcări,
Va acoperi străveziele cîmpuri 60   Cu valuri de lumină.
Dar viaţa muritoare, după ce frumoasa
Tinereţe s-a dus, nu se mai colorează
Niciodată cu altă lumină, nici cu altă auroră.
Văduvă rămîne pînă la sfîrşit; şi nopţii, 65   Ce întunecă vremile duse,
Sfîrşit zeii puseră mormîntul.
PRELUDIU
Urăsc uzata poezie: ea îşi dă
Cu înlesnire moile şolduri vulgului
Şi fără bătăi de inimă, sub obişnuitele sărutări,
Se întinde şi doarme.
5   Mie daţi-mi strofa vioaie, ce saltă
Sub aplauze şi cu ritmic picior în coruri: Oprind de-o aripă în zbor, ea se-ntoarce Şi luptă să scape.
Astfel, sub îmbrăţişările unui silvan înamorat 10   Se luptă o bacantă pe ninsul Edone1: Mai fermecătoare, slnurile pline Saltă apăsate,
Şi se amestecă sărutări şi strigăte pe aprinsa Gură: rîde marmoreea frunte 15   La soare: displetit în lungi unde, părul Tremură în vînt.
FANTAZIA
Tu vorbeşti; şi, ademenit molcomul glas De zefirul dulce, se lasă sufletul Graiului tău pe undele legănătoare, Şi spre necunoscute ţărmuri pluteşte.
385
5  Pluteşte în caldul apus de soare, Ce rîde albastrelor singurătăţi: între cer şi mare albe pasări zboară, Insule verzi trec,
Şi pe primejdioase virfuri strălucesc templele 10   De candidă marmoră în roşiatecul apus, Chiparoşii ţărmului sună din ramuri, Şi mirţii parfum răspîndesc.
Râtăctşte departe parfumul pe adieri de mare, Şi se amestecă cu molcomul cîntec al pescarilor, 15   Pe cînd o corabie în faţa portului fîlfîie Strîngîndu-şi roşele pînze.
Văd copile coborînd de pe Acropoli în lung şir; şi au albe, frumoase pepluri, Cununi poartă pe cap, în mîini ramuri de laur, 20   întind braţele şi cîntă1...
înf igînd suliţa în pămîntul strămoşesc, Sare pe ţărm un om splendid în arme; Să fie oare Alceu2 întorcîndu-se din bătălii La fecioarele lesbiene?
LA IZVOARELE CLITUMNO
„Huic albi, Clitumne, greges et maxima taurus Victima, saepe tuo perfusi flumine sacro, Romanos ad templa deum duxere triumphos".*1
(Virg.   G., II, 146)
De sus de la munte, ai cărui frasini negri Se leagănă murmurînd în vînt şi răspîndesc Departe prin aer miros sănătos de păduratec Jaleş  şi de cimbru,
* „Aici, Clitumne, stropite în rîul tău sacru, turmele albe şi taurul, suprema jertfă, au purtat adesea la templele zeilor trofeele romane" (lat.) Virgiliu, Georgice, II, 146.
886
5   Se coboară în umedul amurg, o, Clitumno, Către tine turmele: în unda ta Flăcăul umbru nevolnica oaie îşi scaldă, pe cînd
Către dînsul, de la sînul mamei arsă de soare, io  Ce desculţă stă lîngă casă şi cîntă, Un copil se întoarce şi cu obrazul Plin surîde.
Gînditor tatăl, cu piei de capră Acoperit pînă la brîu, ca faunii antici, 15  Stăpîneşte carul văpsit şi puterea Frumoşilor junei,
A frumoşilor junei cu pieptul voinic, Mîndri pe cap cu coarne lunate, Blînzi la privire, albi, cum îi erau dragi 20   Dulcelui Virgiliu.
Iar pe Apenini norii posomoriţi
Fumegă: mare, austeră, verde,
De pe munţi ce în cercuri treptat se coboară,
Umbria priveşte2.
25   Salve, Umbrie verde, şi tu divinitate a limpedei Flntîni Clitumno ! îmi simt în inimă Antica patrie, şi pe fruntea aprinsă fîlfîindu-mi Zeii italici.
Cine pripăşi umbrele plîngătoarei sălcii3 30   Pe ţărmurile sacre? Te răpească vîntul Apeninului, o arbor molatec, iubitor De umile temple4!
Aci să lupte cu iarna, murmurînd tainice poveşti, Stejarul verde purtător de primăvară, 35   Al cărui trunchi cu veselă tinereţe Iedera îl îmbracă:
387
Aici să steie deşi, împrejurul izvorului, Chiparoşii, sentinele gigantice; Iar tu, la umbră, tu să cînţi dureroase 40   Cînturi, o, Clitumno.
O, tu, martur a trei imperii5, spune-ne Cum tăcutul umbru, crîncen în lupte, A trebuit să se supuie hastatului velit, Şi puternica Etrurie să crească;
45   Spune cum apoi, peste oraşele unite6,:
Trecînd"muntele Cimin7, cu grabnici paşi Se coborî Gradivo8, împlîntînd semnele Mîndre ale Romei.
Dar tu9, deopotrivă la toţi trebuitor, 50   Zeu italic, tu, impăcai pe învingători cu învinşi, Şi, cînd tună punica furoare10 De la Trasimen11,
Prin peşterile tale răsună un strigăt, Pe care cornul răsucit îl buciumă din munţi: 55   „O, tu12, cel ce paşti boii lîngă Mevania13 întunecoasă,
Tu, cel ce ari corhanele de pe malul Stîng al Narului14 şi tu care dobori Pădurile verzi de pe Spoleto15, or în războinica 60   Todi16 petreci,
Lasă boul gras în stuf, lasă Juncul roşcat în mijlocul brazdei, lasă Despicătoarea în stejarul povîrnit, lasă Nevasta la altar,
65   Şi aleargă, aleargă, aleargă ! cu securea
Aleargă şi cu săgeata, cu măciuca şi cu lancea: Aleargă ! căci ameninţă crudul Annibal Penaţii italici."
Ei 1 şi cum rîse strălucitorul soare 70   Prin aceste gîturi de munţi, cînd îi văzu urlînd şi dărîmînd în fuga înaltul Spoleto,
Pe maurii cruzi şi caii numidici, într-o amestecătură obscenă, şi deasupra lor 75   O ploaie de fier, valuri de untdelemn aprins, Şi cîntecele victoriei17!
Acum totul tace. în limpedea fîntînă Privesc vîna subţire cum se urcă: Tremură, şi cu o uşoară gîlgîire descrie £0   Oglinda apei.
Rîde în fund o mică pădure întinzîndu-şi imobilă ramurele: jaspul Pare că în legănătoare smoruri se amestecă Cu ametista,
85   De safir par florile; şi au Reflexurile rigidului diamant, Şi strălucesc reci, şi cheamă către tăcerile Verdelui fund.
Pe poalele munţilor şi la a stejarilor 90   Umbră cu rîuri, o, Italie, e izvorul poezielor tale18. Trăiră nimfele, trăiră: şi un ceresc Aşternut este acesta.
95
Răsăreau subţiratece în udele veşminte Albastrele naiade şi în liniştea serei Chemau cu glas mare pe oacheşele surori De la munte,
Şi învîrteau la jocuri sub luna Răsăritoare, vesele cîntînd în cor Nemuritorului Janus cum îl birui 100   Amorul Camesenei19.
388
389
El din ceruri, dînsa fată voinică de pe acele Locuri: avură drept pat Apeninul fumegător: Acoperiră norii măreţul lor amor, şi se născu Gintea italică20.
105  Acum totul tace, o, văduve Clitumno,
Totul: din nenumăratele tale temple, unul singur Iţi mai rămîne şi pe acela, zeu făgăduit, Tu nu-1 locuieşti21.
Şi stropiţi de riul tău sacru, 110  Taurii, mîndre victime, nu mai duc
Trofee romane la strămoşeştele temple: Roma Nu mai triumfă l
Nu mai triumfă, de cînd un galileu Cu părul roşu22 se urcă în Capitol, 115   Ii aruncă în braţe o cruce, şi-i zise — Poart-o, şi servă23.
Fugiră nimfele să plingă, ascunse Prin rîuri, şi prin grote materne, Şi, tlnguindu-se, se împrăştiară ca 120  Norii la munţi.
Cînd o ciudată mulţime, printre albele Temple prădate şi sfărîmatele colonade, Înainta domoală, în saci negri îmbrăcata, Mormăitoare24,
125
130
Şi peste cimpurile răsunătoare de munca Omului şi colinele martore de mărirea trecută, Se făcu pustiu, iar pustiul se chemă împărăţia lui Dumnezeu.
Ridicară lumea de la sfintele pluguri, o răpiră Bătrinilor părinţi nerăbdători, tinerelor neveste, Pe orunde divinul soare binecuvînta, Ei blestemau:
135
Blestemau bunurile vieţei Şi ale amorului şi bîiguiau groaznice Legături de durere cu Dumnezeu Pe rîpi şi prin peşteri:
Coborîră beţi de chinuri
în oraşe, şi în fricoase danturi
Cerură în' genunchi crucifixului, ei, necredincioşii, 140  Să fie despreţuiţi.
Salve, o, suflet omenesc ce senin stai Pe malurile Ilisului25, întreg şi drept pe încîntătoarele Ţărmuri ale Tibrului! negrele zile trecură, Redeşteaptă-te şi domneşte56.
145   Iar tu, milostivă mamă de junei neîntrecuţi în răsturnarea brazdei şi căratul maldărului, Şi de mînji sălbateci rînchezători în război, Italie mamă,
Mamă de holde, şi de vii şi, de legi eterne, 150  Şi de frumoase arte ce îndulcesc viaţa, Salve! eu cîntecele anticei glorii Ţie reînnoiesc87.
Aplaudă versul munţii şi pădurile şi apele Umbriei verde: în faţa noastră, fumînd 155   Şi îmbiind la noi industrii în naştere, Fluieră aburul.

890
i