BIBL. CENTR. UW.
„M. EMINESCU" IAȘI

RodicaZahg
LIMBAJ ȘI POLITICĂ

RodicaZafici
LIMBAJ ȘI POLITICĂ
427434
B.C.U. IAȘI
editura universității din bucurești®
200?
Referenți științifici: Prof. univ. dr. GabrielaPanăDindelegan
Conf. univ. dr. Andra VASILESCU
Coperta: Cătălin Ștefan Zafiu
© editura universității din bucurești"
Șos. Panduri, 90-92, București — 050663; Teleibn/Fax: 410.23.84
E-mail: editura_unibuc@yahoo.com
Internet: www.editura.unibuc.ro
Tehnoredactare computerizată: Victoria lacob
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
ZAFIU, RODICA
Limbaj și politică / Rodica Zafiu - București: Editura
Universității din București, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-737-307-6
81’276.6:32.01	•
2 O.MA! 7008
Părinților mei

SUMAR
INTRODUCERE ...........................................................................  11
I. LIMBAJUL POLITIC..................................................................... 14
1.	Caracteristici generale ale limbajului politic.................................... 14
1.1.	Limbaj politic și manipulare ................................................. 15
i .2. Nevoia de accesibilitate........................................................... 20
1.3.	Tendința de clișeizare........................................................ 21
1.4.	Caracterul conotativ-afectiv ................................................. 21
1.5.	Preferința pentru eufemism.................................................... 21
1.6.	Retorica politică ..........................................................   22
1.7.	Subtipuri.................................................................... 22,
1.8.	Direcții de cercetare .......................................................  22
2.	Limbajul politic românesc ....................................................;	23
2.1.	Setul istoric ................................................................ 24
2.2.	Cercetarea fenomenului în lingvistica românească ............................. 26
II.	LIMBA DE LExMN..............................................    •................... 29
1.	Denumirea.........................................................................  29
1.1.	Origine, circulație, sens...................................................... 29
1.2.	Variații ....................................................................   30
2.	Caracteristici generale............................................................ 30
2.1.	Limba de lemn și persuasiunea ................................................ 30
2.2.	Raportarea la realitate ...................................................... 31
3.	Limba de lemn românească .......................................................... 32
3.1.	Trăsături morfosintactice și pragmastilistice................................. 33
3.1.1.	Stilul nominal......................................................   33
3.1.2.	Calificativele......................................................   34
3.1.3.	Proliferarea........................................................   34
3.1.4.	Structurile binare.................................................... 35
3.1.5.	Impersonalitatea...................................................... 36
3.1.6.	Eliminarea formelor deictice.......................................... 36
3.1.7.	Modalizarea deontică.................................................   37
3.1.8.	Vagul................................................................   37
3.2.	Trăsături lexicale......................i.................................... 38
3.2.1.	Trăsături generale.................................................... 38
3.2.2.	Tratarea ideologică a lexicului........................................ 38
3.3.	Trăsături retorico-stilistice ............................................... 39
3.4.	Trăsături sociolingvistice și pragmatice..................................... 39
6
4.	Ipostaze ale limbii de lemn........................................................   39
4.1.	Forme lingvistice ale politeții.................................................. 39
4.2.	Salutul: „Să trăiți!”............................................................ 42
4.3.	Tehnicile relatării evazive: „Imnul Păcii”....................................... 43
4.4.	Metafore și metonimii clișeizate ..............................................   44
4.4.1.	Metafore.................................................................. 44
4.4.2.	Metonimia „sudorii”....................................................... 46
4.5.	Lexicul specific  ............................................................... 47
4.5.1.	„Cadru”, „cadre”.......................................................... 47
4.5.2.	„Necesarul”.............................................................   49
4.6.	Limbajul Conducătorului ......................................................... 50
4.7.	O viziune din interior ..........................................................  -
4.8.	Traducere și represiune ......................................................... 53
5.	Limba de lemn și literatura ...........................................................
5.1.	Transpuneri .................................................................     55
5.1.1.	Rima omagială ........................................................     55
4	5.1.2. Imaginarul violent: poetica izbirii...................................... 57
5.1.3.	Metaforizarea modernistă ...............................................   58
5.2.	Concesii: adaosuri ideologice .................................................   63
5.3.	Efecte ale cenzurii: omisiuni, substituții .................................      64
5.3.1.	Cenzura și adaptarea la context.......!.................................   64
5.3.2.	Cenzura și biografia literară........................................      65
5.3.3.	Studii eminesciene: transformări ale textului............................  67
5.3.4.	Cenzura stilistică. Purism și trivialitate................................ 68
5.4.	Decontextualizare și restrângerea mărcilor ideologice............................ 70
5.5.	Stilul aluziv .................... .......................  —................. 7:
5.6.	Stilul parodic ...........................................................        75
5.6.1.	Parodii contemporane ..................................................... 75
5.6.2.	Reconstituiri................................................   •—........ 77
6.	Discursul istoric în variantă didactică .......................................       79
6.1.	Caracteristici ..............................................................     79
■ 6.6.1. Etichete amplificate .......................................................        79
6.1.2.	Absența denumirilor ................................................       80
6.1.3.	Clișee ................................  ..............................    81
6.2.	Dezbateri...................................  ................................... 81
7.	Discursul lingvistic .............................................................
7.1.	Presiuni politice din anii ’50 ...................................      :........ 83
7.2.	Predicții false...........................................................        86
7.3.	învățământul filologic .......................................................... 87
7.4.	Româna și romani ...................  ........;............................ —	89
8.	Ecouri ale limbajului totalitar .................................................     90
8.1.	Urme lexico-semantice......................................................       91
8.1.1.	Resemantizarea unor termeni............................................    91
8.1.2.	Cuvinte marcate: „ tovarăș" ..........................................     93
8.2.	Structuri sintactico-stilistice ...............................................   94
8.2.1.	Dublarea sinonimică ...................................................... 94
8.2.2.	Limbaj omagial .........................................................   96
7
8.3.	Clișee ......................................................................... 97
8.3.1.	Clișeul unicității........................................................ 98
8.3.2.	Clișeele cantității....................................................... 99
8.3.3.	Clișee parodiate......................................................... 101
III.	LIMBAJUL POLITIC ACTUAL..........................................................      102
1.	Cuvinte-emblemă....................................................................   102
1.1.	Caracteristici generale: caracterul emblematic și polarizarea ................. 102
1.1.1.	„Schimbare’ ....................................................          103
1.1.2.	Simbolurile culorilor.................................................... 106
1.2.	Cuvinte pozitive .......................................................      107
1.2.1.	„Credibilitate”........................................................   107
1.2.2.	„Deschidere”, „transparență”...........................................   109
1.2.3.	Charismă ................................................................ 110
'1.3. Cuvinte negative .................................................................... 112
1.3.1.	Câmpul lexical al intenționalității: „deliberat”, „sofisticat” ........ 112
1.3.2.	„Cosmetizare”......................................................     113
1.3.3.	„Nostalgie” ........................................................... 114
1.3.4.	„Controversat”..................................  ..................... 116
1.4.	Actorii politici și ierarhia socială ....................................     117
1.4.1.	„Puterea” ...........................................................   117
1.4.2.	„Persoane”, „personaje”, „personalități”............................... 118
1.4.3.	„Cetățeanul”........................................................... 119
1.4.4.	„Popor” .............................................................   121
1.4.5.	„Nea Gheorghe”......................................................... 122
1.4.6.	„Ștab”.............................................................     123
1.4.7.	„Mai-marii” .........................................................   124
1.4.8.	„Baron”..........................................................       125
1.5.	Stări și fenomene sociale negative (scurt istoric al câmpurilor semantice).	126
1.5.1.	Sărăcia: „sărac”, „defavorizat”, „sărăntoc”, „sărman”, „amărât”, etc...	126
1.5.2.	Biruri, taxe, impozite................................................. 128
1.5.3	Lexicul corupției ..................................................     129
1.6.	Derivate ironice și jocuri de cuvinte ......................................... 132
1.6.1.	„F.S.N. ”.............................................................. 132
1.6.2.	„Zâmbet” .............................................................. 133
1.6.3.	„Emanație”............................................................. 133
1.6.4.	„Cotroceni”............................................................ 134
1.7.	Polemici condensate în formule de desemnare: „evenimentele din decembrie” ....	136
2.	Emfază și ironie: identitatea națională și locală............................... 137
2.1.	„Poporul acesta”............................................................... 137
2.2.	Clișeul patriotic: „plai” și „meleag”...................................... 139
2.3.	Reacții ironice - formule parodice....................................      140
2.3.1.	„Mioritic”...........................................................   141
2.3.2.	„Autohton”............................................................. 143
2.3.3.	„Băștinaș”...........................................................   144
2.3.4.	„Dâmbovițean” ......................................................... 144
2.3.5.	„Regățean” ............................................................ 146
8
2.4.	Geopolitica și evoluțiile semantice .....................................       147
3.	Eufemisme politice ..............................  ;................................. 152
3.1.	„Disponibilizare1', „lichidare", „suprimare".................................   153
3.2.	„Remaniere”  ..............................................................     154
3.3.	„Excludere”...................................................................  155
3.4.	„Lustrație”..............................................................       1®7
3.5.	„Reașezarea prețurilor”..................................................       158
4.	Limbaj și discriminare .............................................................. 159
4.1.	Etnonimele „rom”, „rrom”, „țigan”............................................   159
4.2.	Pseudo-eufemisme ironice ...................................................... 161
4.3.	Discursul discriminării: reportaje............................................. 162
5.	Clișee politice și aeconstrucții ironice  .............................................	164
5.1.	Clișee ale tranziției.......................................................... 164
5.1.1.	„De bine” ............................................................   164
5.1.2.	„De suflet” ............................................................ 166
5.2.	Deconstrucții ironice ......................................................... 167
5.2.1.	„Pod’de flori” ..................;................  ..................   169
6.	Nume și supranume politice.....................................................       170
6.1.	Nume prezidențiale ........................................................     170
6.1.1	Nicolae Ceaușescu ...................................................     171
6.1.2.	Ion Iliescu .....................................................        175
6.1.3.	Emil Constantinescu ..................................................   178
6.1.4.	Traian Băsescu..................................;....................... 178
6.2.	Codul sociolingvistic: prenumele politicienilor ...........................     179
6.3.	Numele unei clădiri: „Casa Poporului”........................................   180
7.	împrumuturi lexicale............................................................ 181
7.1.	Cuvinte românești în presa străina ......................................       181
7.1.1.	„Conducător” .....................................................       182
7.1.2.	„Securitate” ........................................................... 184
7.1.3.	Alte cuvinte românești ..............................................    185
7.1.4.	Traducere și adaptare a clișeelor ...................................... 185
7.2.	Lexic internațional ......................................................      186
7.2.1.	„Summit" și „sommet"...............................    ................. 186
7.2.2.	„Război rece"......................................................      188
7.2.3.	„Corectitudine politică" ..............      ;.......................... 189
8.	Retorică și pragmatică politică ...................................................   190
8.1.	Limbaj colocvial ..............................................       i...........	190
8.1.1.	„Bâlbâială”.............................................................. 191
8.1.2.	Arhaisme ironice ........................................................ 192
8.2.	Limbaj evaluativ și afectiv............................................         192
8.2.1.	Discursul de tranziție..................................................  192
8.2.2.	Retorica afectivă....................................................     194
8.3.	Mărci ale opiniei........................................................       194
8.3.1.	„Indignare”......................................................        194
8.3.2.	„Așa-zis”.........................................................:..	196
8.4.	Figuri...................................................................       197
8.4.1.	Metafore ..............................................................   197
9
8.4.2.	Metonimii............................................................   199
8.4.3.	Personificări.......................................................... 200
8.4.4.	Un exemplu: leul național și ostașii săi............................... 201
8.5.	Repere pragmatice............................................................ 202
8.5.	i. Performative......................................................... 202
^^^Deictice............................................................................ 203
8.6.	Sloganul ................................................................     206
8.6.1.Sintaxă electorală.............................................................. 206
8.6.2.	Prozodia scandărilor.................................................. 208
8.7.	Oralitate parlamentară....................................................... 210
8.7.1.	Oralitate și transcriere ........................................... 210
8.7.2.	Declarații.......................................................... 213
IV. VIOLENȚA LIMBAJULUI POLITIC....................................................... 216
1.	Argument....................................................................... 216
Li. Obiectul........................................................................... 216
1.2.	Ipoteze despre violența în totalitarism si efectele ei posttotalitare...... 217
1.3.	Metodă, material ........................................................... 218
1.4.	Conceptul de violență.....................................................  218
1.5.	Violență și limbaj ........................................................ 218
2.	Reprezentări ale violenței ...................................................... 220
2.1.	Reprezentări tradiționale .................................................... 220
2.2.	Perioada totalitară: reprezentarea oficială a violenței ...................... 224
2^L Discursul teoretic (ideologic)...................................................... 225
(^^2)Discursul politic ............................................................... 228
2.2.3.	Discursul istoric ..................................................   230
2.2.4.	Discursul polițienesc................................................. 232
2.2.5.	Discursul jurnalistic: violența occidentală .......................... 233
2.3.	Contradiscursul: disidența, memoria experienței personale.................. 233
2.4.	Reprezentare și acțiune: „revoluția”....................................... 234
2.4.1.	Ultimele discursuri.................................................... 234	o
2.4.2.	„Scânteia poporului”.................................................. 237
2.4.3.	Apelurile televizate ...............................................   239
2.4.4.	„Teroriștii”.......................................................... 240
2.5.	Reprezentări în conflict................................................... 241
2.5.1.	Violența ca temă discursivă ........................................   241
2.5.2.	Tema „liniștii”....................................................... 242
2.5.3.	Discursul și puterea.................................................. 243
2.5.4.	Mitologizarea violenței ............................................. 244
2.5.5.	Confuzia dintre violența fizică și cea simbolică..................... 245
2.5.6.	Interpretarea sentimentală: dragostea și ura......................... 248
2.5.7.	Argumentul continuității: violența ideologică și violența fizică .... 248
2.5.8.	„Bârlogul lupilor”: imaginea „opoziției violente” în presa guvernamentală 250
3.	Forme ale discursului violent................................................... 251
3.1.	Scurtă istorie: recesiunea insultei politice ............................. 251
3.2.	Violența prin transfer de autoritate...................................... 253
3.2.1.	Transfer de la discursul literar: „blestemul oficial” ............... 253
IOVI ..I IO□INI1 I
io ■
3.2.2.	Transfer dqla discursul religios: instituția citatului.......... 254
3.3.	Manipularea insultei populare......................................... 255
3.3.1.	Discursul injurios despre femei................................. •
3.3.2.	Un hibrid: amenințarea.......................................... 257
3.3.3.	Insulta moraiizantă. în jurul „lichelei”........................ 260
3.4.	Agresiunea simbolică: deformarea numelui.............................. 263
3.5.	Prestigiul pamfletului.................................................    264
3.6.	Vulgaritatea limbajului................................................     266
BIBLIOGRAFIE .......................................................................... 269
SURSE.................................................................................. 277
PERIODICE, SIGLE ȘI ABREVIERI .......................................................     279
INTRODUCERE
Discursul politic (transmis direct sau prin mass-mcdia) e foarte prezent într-o
societate moderna și joacă, incontestabil, prin consecințele sale, un rol important în viața
contemporană. într-o mare măsură, politica este o activitate lingvistică, de comunicare,
manifestată prin dialog și urmărind persuasiunea.
Câtă vreme filologia și lingvistica au fost interesate de texte scrise și mai ales de
literatură, discursului politic i-a lipsit prestigiul care să-l transforme în obiect de studiu
științific. în a doua jumătate a secolului al XX-lea, el și-a găsit totuși locul în cercetările
de lingvistică, stilistică și retorică, fiind inclus între limbajele de specialitate sau studiat în
manifestările sale argumentative. în spațiul românesc, limbajul politicii contemporane a
fost însă un subiect de cercetare ocolit, în primul rând pentru că cenzura regimului
comunist excludea posibilitatea unei descrieri obiective, mevitabil critice. De abia în
ultimii ani au apărut mai multe smdii, consacrate în special limbajului totalitar, așa-
numitei „limbi de lemn”. Comunicarea politică actuală este descrisă mai adesea dintr-o
perspectivă politologică (interesată de relații, conținuturi, ideologie, strategii), mai mult
decât dintr-una lingvistică,
în genere, discursul politic este studiat în legătură cu relațiile de putere și cu
manipularea.fîn descrierea și interpretarea limbajului politic se manifestă însă un mare
pericol: al lipsei de obiectivitate și chiar al refuzului unui efort de obiectivare; foarte
adesea preferințele, atitudinea, orientarea politică a specialistului influențează cercetarea,
împingând-o către o critică excesivă a discursului adversarului și către o toleranță ridicată
față de cel al orientărilor simpatizate^
Cele ce urmează nu reprezintă o descriere sistematică a limbajului politic
românesc, ci o succesiune de fragmente și analize, al căror element comun e urmărirea
legăturii dintre limbaj și politică - nu numai prin existența unui limbaj politic, ci și prin
efectele (de preluare, influențare, ironizare etc.) pe care comunicarea politică le are asupra
altor limbaje. Sunt schițate astfel mai multe teme pe care le considerăm posibile puncte de
pornire pentru cercetări aprofundate: de exemplu, despre efectele politicului asupra
textelor literare (ideologizare, cenzură), sau despre reacția ironică față de clișeele politice,
manifestată în stilul informai al conversației cotidiene sau în publicistică.
O primă parte a volumului este consacrată unei caracterizări generale a limbajului
politic și trecerii în revistă a diferitelor orientări în studierea sa (I. Limbajul politic).
Partea a doua (II. Limba de lemn) se ocupă de faza anterioară a limbajului politic
românesc - limbajul totalitar din deceniile 5-8 ale secolului al XX-lca. Limba de lemn
este descrisă ca o ducere la extrem a unora dintre defectele limbajului politic în genere
(ideologizare, clișeizare, eufemizare); se analizează și rolul ei foarte important (prin
12
fenomene de continuitate și de respingere) în dezvoltarea limbajului politic actual. A treia
secțiune, cea mai amplă, pune accent pe aspectele lexicale ale limbajului politic post-
totalitar (cuvinte-cheie, cuvinte cu semantism modificat, clișeizare etc.), atingând însă și
tema strategiilor retorice și argumentative pe care lexicul le actualizează și le fixează (III
Limbajul politic actual). Ultima secțiune a volumului (IV. Violența limbajului politic)
urmărește unele reprezentări și manifestări ale violenței în discursul politic: problema
violenței ni s-a părut una dintre cele mai importante pentru limbajul politic în genere și
pentru cel românesc în special. La începutul anilor ’90 violența a fost de altfel puternic
tematizată și intens practicată în jocul politic.
Prezentările diferitelor aspecte lingvistice și stilistice ale limbajului politic și ale
influenței politicii asupra altor limbaje sunt susținute de un materia; ilustrativ cules cu
precădere din mass-media.
O parte din acest volum reunește, recombină și dezvoltă texte apărute de-a lungul
anilor, în presa literară sau care sintetizează cercetări specifice1. Se continuă și se
completează astfel volumul Diversitate stilistică în limba română actuală (București,
Editura Universității din București, 2001), în care am amânat cuprinderea limbajului politic
(p. 10), tocmai pentru că cercetarea acestuia ar fi ocupat prea mult loc, dar și în măsura în
care implica, mai mult decât toate celelalte varietăți stilistice ale limbii, discutarea de
conținuturi și raportarea la contextul imediat. De altfel, regruparea textelor inițiale și
rescrierea lor parțială s-a dovedit o operație neașteptat de dificilă: nu pentru că s-ar fi
schimbat valorile și judecățile asupra persoanelor și a evenimentelor (pe acestea încercam
să le menținem cât mai neutre, chiar în stricta lor proximitate), cât pentru că foarte multe
repere contextuale s-au pierdut și ar trebui explicate, minuțios, mai ales cititorilor mai tineri.
Efemeritaiea evenimentelor politice se reflectă și în mobilitatea sensurilor lexicale: multe
dintre accepțiile, cuvintele și sintagmele la modă la începutul anilor ’90 nu mai sunt astăzi
în circulație. Dar tocmai de aceea menționarea lor ni se pare utilă.	;	.
Reproducem în continuare lista textelor pe care le-am inclus, cu modificări, scurtări și
dezvoltări, în acest volum: „Dialogul interior”, în Luceajarul, nr. 1, 1990, p. 4; „Implicații
și negații”, în nr. 2, 1990; „Performative”, în nr. 6, 1990: „Deictice subversive”, în nr. 8,
1990. /„Zodia Gemenilor”, în nr. 10, 1990.; „Retorică”, în nr. 12, 1990.; „Traducere și
clișeu”, în nr. 14, 1990; „Prozodie”, în nr. 15, 1990.; „Invectivă și distanțare”, în nr. 16,
1990; „Binele și Răul”, în nr. 19, 1990; „Cuvinte-emblemă”, în nr. 21, 1990; „Cuvinte”,
în nr. 22, 1990; „Lectură și deformare”, în nr. 24, 1990; „Indignare”, în nr. 28, 1990;
„Credibilitate”, în nr. 29, 1990; „Management” , în nr. 30, 1990; „Clișee”, în nr. 36,
1990; „De bine”, în nr. 37, 1990 ; „Listă deschisă” , în nr. 40, 1990; „Altă listă deschisă”,
în nr. 41, 1990; „Ce s-a întâmplat cu patru cuvinte”, în 47, 1990 ; „Starea de libertate a
cuvântului”, în nr. 1, 1991; „Limbaj și istorie”, în nr. 4, 1991; „Poporul acesta”, în nr. 6,
1991; „Strategii și eșecuri”, în nr. 8, 1991; „Eufemisme”, în nr. 10, 1991 ; „Limbajul de
1 în prima lor formă, o parte dintre textele din acest volum au apărut în revista Luceajarul, între
1990 și 1993, într-o perioadă în care dezvoltarea unei vieți politice și implicit a unui limbaj politic
erau evenimente esențiale și constituiau un spectacol fascinant; alte texte au apărut ulterior (1993 -
2006) în România literară (v. lista prezentată în continuare). Capitolul IV reproduce o parte din
rezultatele contribuției noastre - The Discourse of Violence - la un proiect de cercetare finanțat
între anii 1993-1995 de Central European University: Hybrid mentality as a result of.the
totalitarian discourse.
13
lemn și literatura” (1), în nr. 17, 1991; (II), în nr. 18, 1991; .Amenințarea”, în nr. 19,
1991; „Din fondul principal”, în nr. 25, 1991; „Limbajul și violența”, în nr. 27, 1991;
„Predicții false”, în nr. 28, 1991; „încadrări”, în nr. 30, 1991; „Nevoia și necesarul". în
nr. 32, 1991; „De suflet”, în nr. 36, 1991 ; .Aluzia”, în nr. 46, 1991; „Sintaxă electorală”,
în nr. 4, 1992; „A cotroci”, în nr. 21, 1992; „Din registrul ideilor vulgare”, în nr. 22,
1992; „Limbajul violenței”, în nr. 26, 1992; „Rima omagială”, în nr. 29, 1992;
„Intenționalitate”, înnr. 31, 1992; „Completări”, în nr. 33, 1992; „Numele majorității”, în
nr. 34, 1992; „Schimbări”, în nr. 36, 1992; „Așa-zis”, în nr. 38, 1992; „Culori”, în nr. 43,
1992; „Deschis, transparent”, în nr. 44, 1992; „Să trăiți!”, în nr. 1, 1993; „Dâmbovițear, ’,
înnr. 6, 1993 ; „Adrese”, înnr. 16, 1993; „Limbajul omagial”, înnr. 18, 1993 ; „Lichea’,
în nr. 21, 1993; „Consens”, în nr. 24, 1993; „«Lapte proaspăt aburind». Scheme și
stereotipuri”, în România literară, nr. 46, 1993, „Din lexicul corupției’ (I), în nr. 48,
1993; (II), în nr. 49, 1993; „Istorie, politică, limbaj”, în nr. 51-52, 1993; „Leul național și
ostașii săi”, în nr. 1, 1994; „Evantaie, claviaturi”, în nr. 6, 1994; „A remania”, în nr. 10,
1994; „Nostalgie”, în nr. 11, 1994; „Etnic și etic”, în nr. 36, 1994; „Un pericol”, în nr. 37,
1994; „Spațiu autohton”, în nr. 49-50, 1994; „Omagii și blesteme”, în nr. 1, 1995; „Din
interior”, în nr. 4, 1995; „Transpoziții”, în nr. 16, 1995; „Personificări'. în nr. 17, 1995;
■ „Discursul injurios despre femei” (I—H), în nr. 18 și 19, 1995; „Dumneavoastră”, în nr.
26, 1995; „Jocul formelor de adresare”, în nr. 27, 1995; „Tratamentul numelor de
persoană” (I—II), înnr. 32, 33, 1995; „Mioritic”, în nr. 42, 1995; „Mitologia sudorii”, în
nr. 43, 1995; „Variantele unui text”, în nr. 1, 1996; „Ierarhii”, în nr. 8, 1996; "înăuntru",
în nr. 22, 1996; „Votați... ”, în nr. 23, 1996; „Despre narațiunea magică și evazivă”, în nr.
46, 1996; „Evenimentele din decembrie”, în nr. 51-52, 1996, 24; "Mai-marii". înnr. 12,
1997, 18; „Puterea”, în nr. 15, 1997, 18; „Conotații negative”, în nr. 23, 1997, 18;
„«Summitul» și «sommetul»”, în nr. 26, 1997; „Casa Poporului”, în nr. 30, 1997; „Nume
' de state”, în nr. 32, 1997; „Tovarăș”, în nr. 33, 1997; „Controversat”, în nr. 36, 1997;
„Rrom”, în nr. 4, 1998; „Disponibilizare, lichidare, suprimare”, în nr. 9, 1998; „Clișeul
patriotic”, înnr. 10, 1998; „Balcanism”, în nr. 11, 1998; „Matrapazlâc”, în nr. 22, 1998;
„Conducător”, în nr. 23-24, 1998; „Tot despre «conducător»”, în nr. 25, 1998; „Alte
cuvinte”, în nr. 26, 1998; „Româna și romani", în nr. 27, 1998; „Strategii retorice ale
succesului în vremuri de cenzura’, în nr. 30, 1998; „Familiaritate”, în nr. 31, 1998;
„Traducere”, în nr. 34, 1998; „Panoplie”, în nr. 38, 1998; „Politică și lingvistică”, în nr.
16, 1999; „Citate dușmănoase”, în nr. 17, 1999; „Război rece”, în nr. 28, 1999;
„Anticipatele, compensatele”, în m. 32, 1999; „Istorie”, în nr. 41, 1999; „Bulgarizare’ - în
nr. 42, 1999; „Ca simplu cetățean...”, în nr. 46, 1999; „Pod de flori”, înnr. 5, 2000; „Din
stilistica cenzurii”, în nr. 8, 2000; „Nume prezidențiale”, în nr. 34, 2000: „Paradoxuri ale
limbajului agresiv”, în nr. 48, 2000; ,Autohton”, în nr. 4, 2001; „Regățean”, în nr. 24,
' 2001; „Politic corect”, în nr. 12, 2002; „în popor”, în nr. 15, 2002; „După 50 de ani”, în
nr. 1, 2003; „Sărac, defavorizat, amărât” (1-2), în nr. 51—52, 2003, nr. 1, 2004;
„Parlamentare”, în nr. 16, 2004; „Aprofunzimi”, în nr. 17, 2004; „Biruri, taxe, impozite”,
în nr. 50, 2004; „Persoane, personaje, personalități”, în nr. 16, 2005; „Oralitate
parlamentară”, în nr. 6, 2006; „Charismă”, în nr. 13, 2006.
I.	LIMBAJUL POLITIC
1.	Caracteristici generale ale limbajului politic
■ Termenul „limbaj” presupune o anumită stabilitate a codului lingviștic^JiLafara
contextelor de comunicare specifice. Ă vorbi._despre limbaj politicconsidera
că există în realitatea culturală un asemenea cod constituit și ușor de recunoscut.
/Termenul „discurs”, _în schimb,„desemnează	„de comunicare esențialmente
contextuală: un ansamblu de strategii lingvistice actualizabile în mod tipic într-o situație
anume," cu un scopCda^ se poate nega existența unui discurs politic, în vreme ce
Ibnbajut politic e un concept controversat. în cele ce urmează vom folosi totuși formula
limbaj politic, într-un mod mai puțin riguros, dar util din punct de vedere intuitiv; această
opțiune se poate justifica și prin faptul că, în timp, practicile discursive chiar ajung să
stabilească un cod-	....
(^Limbaj uf politicjiu are, din perspectiva stilisticii funcționale, o individualitate clar
marcatăL^i3entîfică~în bună măsură cu lițnbajul .standard, seamănă foarte mult cu limbajul
jurnalistic —care îl preia, dar îl și influențează —„utilizează un inventar de termeni specifici,
dar nu o terminologie riguroasă1, interferează cu limbajul juridic (mai ales în activitatea
parlamentară) și cu cel administrativ (în guvernare, în administrație). Greu de definit printr-
o listă de trăsături pur lingvistice (lexicale și morfosintactice)Llimbajuî politic, este totuși
ușor de identificat prin raportare la domeniul dc utilizare și la situația de comunicare, care
determină asocierea unui vocabular specific cu o serie de__________________strategii discursiwj
4L jCarăcteristicîîe sale esențiale sunt (miza' persuasiva)' și ^onținufol. ideologic;.)„din acestea
decurg,„cajrăsătun.secundare, recursul la strategiile eufemistice și tendința spre clișeizare.
Situația comunicativă prototipică presupune un iocutor individualizat, dar care nu
vorbește în nume propriu, ci ca reprezentant al unui grup2 și care se adresează unui public
cât mai larg3. între funcțiile limbajului, funcția conatîvă>este cu siguranță decisivă,
1 Deși include „limba politicienilor” între limbajele de specialitate, Sobrero 1993 arată că aceasta e
aproape lipsită de o terminologie precisă, abundând în schimb în ambiguități: „l’insieme delle
scelte linguistiche effettuate dai politici e dai giomalisti quando parlano di politica — sui quotidiani,
in TV, nei comizi - e lingua settoriale solo in senso lato, perche e pressoche priva di un lessico
specialistico, ed e ricca di ambiguitâ, di reticenze, di polisemie” (p. 263).
2 Din această trăsătură derivă, în plan textual, frecvența formelor verbale și pronominale de
persoana I plural în discursul politic.
3 Desigur, comunicarea politică se realizează și în interiorul unui grup specializat, între politicieni,
diplomați, consultanți - situație în care își actualizează în mai mare măsură trăsăturile de limbaj de
specialitate și recurge mai ales la strategii ale dialogului și ale negocierii.
15
limbajul politic urmărind persuadarea interlocutorilor, modificarea opiniilor, a atitudinilor
și chiar a acțiunilor acestorapDiscursul politic) este esența activității politice și poate
influența, mai mult decât alte .tipuri de discurs, realitatea?) Descris adesea, în cheie
predominant negativă, ca discurs al puterii (Sălăvastru 1999)'sau al manipulării, el este
totuși, în aspectele sale fundamental pozitive, și un discurs al negocierii. al creării
acordului și al eficienței.
Limbajul politic este esențial pentru domeniul său: politica se poate descrie în
mare măsură cr o activitate de limbaj, care stabilește acordul și pregătește acțiunea4.
Lexicul politic constituie o terminologie atipică, destul de ambiguă și imprecisă,
în care termenii sunt interpretați prin grilele valorice specifice unor anumite grupări.
Diferența esențială dintre terminologiile propriu-zise ale limbajelor speciale (științifice,
juridic, administrativ) și cea politică stă în faptul că în aceasta din urmă conotațiile
pozitive sau negative ale cuvintelor joacă rolul esențial. Desigur, științele politice
urmăresc, ca orice alte științe, precizia; dar pentru discursul politic prototipic mult mai
importantă este componenta evaluativă (uneori chiar afectivă) a lexicului. In lexicul
politic sunt încorporate adesea mituri populare; cuvintele funcționând ca simple embleme
ale unor atitudini și afilieri.
Limitele incerte predispun limbajul politic la o identificare cu limbajul public, cu
limba comună. Prin difuziune spontană sau prin impunere și constrângere, limbajul politic
poate modifica limbajul public. Devierile totalitare, pericolele reale sau imaginare
identificate de cercetători în limbajul politic nu privesc, desigur, ipostaza acestuia de
timbaj tehnic, folosit între specialiști, ci difuzarea sa în sferele largi ale vieții sociale, pe
care o condiționează și o modifică.
1.1.	Limbaj politic §i manipulare
în analiza discursului politic, se pornește adesea de la relația existentă între
gândire și limbaj și uneori se exagerează rolul pe care conotațiile și implicațiile limbajului
îl au în modelarea gândirii și a realității sociale. Prima întrebare e în ce măsură limbajul
reușește într-adevăr să modifice gândirea (de la forme banale de manipulare până la așa-
numita „spălare a creierelor”); a doua - în ce măsură discursul politic are inerente intenții
negative, de manipulare și înșelare’.
Relația dintre limbajul politic totalitar și limbajul politic în genere răriâne de
definit, prin alegerea între mai multe interpretări posibile: în esență, limbajul totalitar
poate fi văzut ca un antilimbaj, ca formă de patologic a limbii, opusă adevăratului limbaj
politic - sau, dimpotrivă, ca un prototip al limbajului politic, ca expresie reprezentativă a
acestuia (limbajul politic fiind întotdeauna un fel de „limbă de lemn”). Preferăm o ipoteză
4 Cf. Edelman (1985: 10): „So political language is political reality”. Și Bayley 2005 își începe
studiul cu ideea esențialității limbajului pentru politică: „The claim that underlies this paper, that
politics and language are inextricably linked, is perhaps little more than a truism. (...) Politics is
one of those spheres of instituțional life in which language is largely, although not exclusively,
constitutive of its actions. Politics is conducted in and through talk and texts and such talk and
texts enact political action”.
„Those who focus upon specificallj' political langauge are chiefly concemed with its capacity to
reflect ideology, mystify, and distort” (Edelman 1985: 10).
16
moderată, potrivit căreia limbajul totalitar accentuează, în condiții specmle,Jră§ăturile
negative alg oricărui limbaj politic (tendință de clișeizare, intenție de manipulare,
eufemizare confundabilă cu minciuna ,etc.)7 depărtează însă de unele trăsături
esențiale ale limbajului politic normal: nu are nevoie să fie cu adevărat persuasiv, peniiu
că dispune de armele exterioare ale constrângerii.
1.1.1.	Legătura dintre gândire și limbaj - postulată de așa numita ipoteză Sapir -
Whorf6 — presupune, în yersiuneajșajmqderată, că e mai ușor de imaginat ceea ce este
deja cuprins înjexî^că e^maj^ușor de ope
„etichete. lingvistice”, cuvinte și expresii deja existente. Nu se poate însă dovedi o
aserțiune extremă, de tipul: „Nu putem gândi ceea ce nu este lexicalizat . O asemenea
propoziție este contrazisă de practicile umane curente de aproximare a sensurilor prin
traducere și de producere de noi sensuri, în utilizarea creatoare a limbii (mai ales în
literatură). Aproximatorii („un fel de”), perifrazele și mai ales extinderile semantice prin
analogie (folosind metafora ca mecanism conceptual) sunt mijloace de care dispune orice
limbă pentru a reda sensuri pe care nu le lexicalizează în mod curent.
Ideea că limbajul politic - sau, mai exact, modificarea politică a limbajului -
poate schimba profundjnodd~de a_gândi al oamenilor a fost împărtăș.iță_de. propaganda
totalitară a secolului al XX-lea și împinsă până la ultimele ei consecințe în utopia
negativă a lui Orwell. Aceeași idee stă astăzi la baza unor revendicări feministe asupra
limbajului și în genere face parte dintre premisele „corectitudinii politice”.
La Orwell, din ideea că limba modelează gândirea se deduce că restrângerea
expresiilor produce restrângerea lucrurilor gândite, ceea ce poate constitui o armă politică
totalitară. Limba oficială a Oceaniei din romanul 1984 (apărut în 1949), nouvorba
(traducerea românească a termenului format în engleză de Orwell - newspeak) are ca
scop „a face imposibil orice alt mod de gândire” (Orwell 1991: 264), a face de neformulat
ideile „eretice”, subversive. Limba ideologizată creată de un sistem politic totalitar,
descrisă pe larg în anexa romanului lui Orwell („ I’he principles of Newspeak ), e văzută
ca impusă cu timpul, prin presă și dicționare, prin rescrierea operelor diin trecut, pentru a
ajunge să substituie treptat limbajul spontan; totuși — utopie în interiorul utopiei, sau
recunoaștere implicită a faptului că manipularea totală a limbii nu e posibilă — procesul
este prezentat ca departe de a fi realizat:
în 1984, nu exista încă nimeni care să folosească Nouvorba drept unic mijloc de
comunicare, nici în vorbire, nici în scris. Articolele de fond din Times erau redactate în
6 Ipoteza este identificată prin numele lingvistului american Benjamin Lee Whorf (1897—1941) și
cel al profesorului său Edward Sapir (1884—1939); Whorf a dezvoltat ideile lui Sapir privitoare la
modul în care limbajul modelează percepția și gândirea.
7 Așa cum arată și Antohi 1993, „gândirea unui individ nu e prizoniera structurilor lingvistice, iar
limba maternă nu e o temniță (...). Am putea formula în consecință o versiune «slabă» a ipotezei
SapirAVhorf, mai puțin orwelliană: limitările experienței lingvistice și culturale ale unei persoane
îi pot îngreuna acesteia accesul la anumite idei sau chiar aprecierea anumitor realități. în termenii
sistemului politic, putem vorbi deci de manipulare, nu de condiționare în sens strict” (pp. 16-17).
17
Nouvorbă, dar acestlucm era un tour de force pe care numai un specialist îl putea realiza.
Se prevedea că Nouvorbă avea să înlocuiască în totalitate Vechivorba (sau Engleza
Standard, cum se mai numește) până prin jurul anului 20508 (Orwell 1991: 263).
în utopia negativă a lui Orwell, varietatea stilistică și de registni a limbii este
menținută, simplificat, prin existența a trei vocabulare: A - conținând cuvintele vieții
cotidiene, care permit gânduri simple, legate de viața practică, cuvinte reduse numeric și
definite mai strict; B — cuvintele politice; C — terminologiile de specialitate, științifice și
tehnice. Principalele procedee prin care limbajul este modificat sunt: a) inventarea de
cuvinte noi; b) eliminarea cuvintelor nedorite; c) eliminarea sensurilor secundare, a
ambiguităților inerente cuvintelor din limba naturală. Un exemplu e termenul liber, care
nu mai are utilizări politice (periculoase pentru un regim bazat pe constrângere), ci doar
asocieri cotidiene („Câinele este liber de purici”, Orwell 1991: 264). Limbajul este
reconstruit, raționalizat, deci controlabil: cu o gramatică cât mai regulată, cu formații
produse pnrT*prefixare (nerece „cald”, dubluplusrece „foarte frig”9) și mai ales prin
abreviere și compunere din fragmente de cuvânt10: Miniadev (Ministerul Adevărului),
Minipax (Ministerul Păcii), Miniiub (Ministerul Iubirii)". Ultimele exemple ating și
chestiunea esențială a eufemismului politic, văzuț. ca formă eficientă de schimbare a
valorizării lucrurilor și de ascundere a adevărului (Ministerul Adevărului fiind de fapt
Ministerul Propagandei; Ministerul Păcii - Ministerul de Război, Ministerul Iubiri:
ocupându-se de represiune); eufemismul este judecat cu severitate de Orwell și într-un
celebru articol din 1946 - „Politica și limba engleză”.
N. Chomsky reformulează „problema Iui Orwell” în termenii limitării cunoașterii
- cum putem ști atât de puțin deși avem la dispoziție date atât de multe -, ca efect al
propagandei prin intermediul limbajului12. Deplasând centrul de interes de la sistemele
totalitare înspre cele democratice și criticând în mod special limbajul politic american,
Chomsky consideră că ascunderea adevărului poate fi mai eficientă în sistemele în care
doctrina și propaganda corespunzătoare nu sunt evidente și impuse prin violență, ci
presupuse ca un cadru global de discuție, în general acceptat și respectat. Dictatorii, arată
el, „nu reușesc să priceapă utilitatea propagandei de pe poziții critice care încorporează
coordonatele de bază ale doctrinei oficiale și, prin aceasta, marginalizează orice critică
autentică și rațională” (Chomsky 1996: 288). Doctrina de stat ar fi astfel respectată și
8 De altfel, personajele romanului nu comunică între ele în Nouvorbă, nici măcar cele care
contribuie la crearea și impunerea ei, cf. Orwell (1991: 47-51).
9 în versiunea originală engleză: uncold, douhlepluscold (G. Orwell, Nineteen Eighty-Four,
London, Penguin Books, 1990, p. 315)
10 Ideea compuselor prin abreviere provenea la Orwell din limbajele totalitare ale vremii — nazist și
comunist, care — așa cum se amintește de altfel în Appendix, p. 270 — creaseră deja temeni
precum: Gestapo (din germ. Geheime Staatspolizei: „Poliția Secretă a Statului”), Comintem (din
rus. Communisticeskii Internațional „Internaționala Comunistă”) sau Agilprop (din rus. Otdel
Agilității i Propagandi „Departamentul pentru Agitație și Propaganda”).
în versiunea engl.: Minitrue, Minipax, Miniluv (ed. cit., p. 6).
12 Teoriile sale sunt expuse în mai multe volume, de exemplu în Knowledge of Language (1986),
sau în interviurile din Language and Politics, ed. de Carlo P. Otero, Montreal, Black Rose
Books, 1988.
18
impusă publicului nu în ciuda criticilor care i se aduc, ci chiar prin acestea. Principiul nu
cere multe explicații; singura investigație utilă în acest domeniu o constituie descoperirea
și analiza unor exemple. Din exemplele propuse de Chomsky se observă că nucleele care
conservă și vehiculează asumpțiunile de bază ale sistemului sunt câteva cuvinte cărora nu
li se pune în discuție sensul și adecvarea la situația dată, precum pacificare, terorism etc.
în interpretarea chomskyană, ar exista o relativă unitate a „doctrinei de stat', un set de
presupoziții necontestate de nimeni — deși discutabile —, care pur și simplu rămân
neatinse, în ciuda unei aparente critici acerbe de pe poziții partizane sau independente.
1.1.2.	Interpretarea negativă a limbajului politic constă în a-i atribui acestuia
intenții clare de înșelare. Și această poziție este reprezentată în primul rând de Orwell: nu
numai când imaginează construcția deliberată a unui nou limbaj, în romanul 1984, ci,
într-un mod asertiv și polemic, persuasiv prin exagerare, în celebrul său articol din 1946,
„Politica și limba engleză":
Limbajul politic - și asta e valabil, cu variațiile de rigoare, pentru toate partidele politice,
de la conservatori la anarhiști - urmărește să facă astfel încât minciunile să para adevăr și
crima demnă de respect - și să dea o aparență de soliditate lucrurilor care nu sunt decât o
simplă suflare de vânt!j.
Chiar dacă în termeni mai puțin radicali, critica limbajului politic este una severă în
măsura în care folosește conceptele de manipulare și distorsiune. .
Termenul manipulare este problematic, pentru că are o evidentă componentă
evaluativă, depreciativă14. în esență, manipularea este o persuasiune care nu ține cont de
intențiile sau/și de interesele destinatarului, prin care acesta este convins să facă ceea ce nu
dorește sau/și ceea ce nu îi folosește (dar își dorește manipulatorul sau îi folosește acestuia).
Cu această definiție — care nu corespunde decât în parte celor de dicționar — acoperim mai
multe dintre utilizările curente ale termenului. Cele două condiții pe care le-am menționat -
absența acordului și absența folosului — nu sunt nici obligatoriu prezente, nici la fel de
importante. In practică, manipularea e versantul negativ al persuasiunii, e termenul cu care
sunt criticați adversarii. în cazul în care persuasiunea obține rezultate socialmente apreciate
pozitiv, chiar dacă s-a petrecut împotriva voinței destinatarului, folosirea termenului e mai
rară (dar nu imposibilă: „au fost manipulați să se lase de fumat").
Morman Fairclough definește manipularea printr-un fascicul de trăsături: interes,
putere (control asupra altora), intenție conștientă și disimulare: „'Manipularea lingvistică'
este folosirea conștientă a limbajului într-o manieră deviantă pentru a-i controla pe alții"15
(Fairclough 1998: 537); devierea, la rândul său, constă într-o modalitate „de a-și ascunde
strategiile și obiectivele"16 ^ibid.).	.	.
’ „Political language - and with variations this is (rue of all political parties, from Conservatives
to Anarchists - is designed to make lies sound truthful and murder respectable, and to give an
appearance of solidity to pure wind”, Orwell (1986: 335).
14 Guțu Romalo (2005: 282- 287) analizează semantic și etimologic termenul a manipula, cu sublinierea
conotațiilor negative și a frecvenței sale în limbajul publicistic și politic românesc din 1990.
15 ,,'Linguistic manipulation' is the conscious use of language in a devious way to control other”.
16i Maniera deviantă este „a way wich hides one's strategies and objectives”.
19
Pe un asemenea teren mișcător, unde operează subiectivitatea judecăților
evaluative, nu e simplu să i se atribuie unui vorbitor intenția de înșelare, atitudinea cinică
de manipulator: în măsura în care vorbitorul e convins de adevărul și folosul ideologiei
sau al acțiunii sale, manipularea redevine simplă persuasiune. în cartea sa despre
limbajul politicii, Geis 1987 moderează excesele criticii de tip orwellian, considerând că
adesea limbajul politic transmite doar viziuni diferite, percepții diferite ale faptelor: ceea
ce pentru unii este negativ, pentru alții are un sens favorabil, „distorsiunea" fiind adesea o
opinie spontană și sinceră, rezultat al unui ansamblu de mentalități și prejudecăți17.
Evident, diferențele de viziune sau percepțiile subiective nu sunt o scuză pentru
prezentarea deformată de interesele particulare a unor fapte cu existență obiectivă ușor
controlabilă, nesupuse interpretărilor.
O critică acerbă a limbajului politic este produsă de analiza critică a discursului
{criticai discourse analysis - CDA), direcție de cercetare reprezentată de lingviști precum
Norman Fairciough, T. A. van Dijk, Paul Chilton, Ruth Wodak ș. a. Urmărind mărcile
lingvistice ale atitudinii (structuri active sau pasive, modalizatori, evaluative etc.), autorii
identifică plasarea ideologică a unui text, judecând discursul în termeni morali, de
responsabilitate și intenționalitate.	.
n analiza contemporană a limbajului politic, este emfatizată responsabilitatea
locutorului, destinatarul fiind cel mai adesea văzut ca o entitate pasivă, inocentă, ca o
victimă; conform metodei CDA, destinatarul se poate elibera în parte de această condiție
sporindu-și competența discursivă de decodare a textelor și mai ales atenția, vigilența față
de tentativele de manipulare. Lucrul e adevărat până la un punct, dar nu și dacă se ignoră
complicitatea pe care de multe ori o presupun acțiunile de aparentă manipulare.
Ideea „orizontului de așteptare”, aplicată operei literare de estetica receptării, e
valabilă și în cazul discursului politic, a celui publicitar și chiar a simplelor texte de
informație și comentariu din mijloacele de comunicare în masă. Putem considera că, în
dialogul dintre text și cititor/ascultător, rolul activ îi revine celui din urmă, ale cărui
scheme anticipative sunt adesea mai importante pentru „produsul final” decât ceea ce
textul încearcă să articuleze: de cele mai multe ori, receptorul citește/aude ceea ce era
pregătit să afle, vede ceea ce se aștepta dinainte să vadă. Același text politic e înțeles
foarte diferit de destinatari diverși, iar diferențele apar nu într-o presupusă fază ulterioară
și independentă a interpretării și valorizării - ci chiar în momentul lecturii, al înțelegerii.
Se întâmplă ca un cititor să nu perceapă anumite informații - dar și să introducă,
inconștient, altele, inexistente în text; este cert că există persoane care ar putea jura că au
citit, au văzut ceea ce în realitate nu exista în textul sau în imaginile pe care le-au avut în
fața ochilor . O tendință foarte puternică (și foarte periculoasă) este aceea de a simplifica
Autorul merge astfel, de fapt, pe urmele lui Edelman 1985, care afirma: „I^anguage about
politics is a clue to the speaker’s view of reality at the lime, just as an audience’s interpretation of
the same langauge is a clue to what may bc a wholly different reality for them. If there are no
contlicts over meaning, the issue is not political, by definition” (p. 10).
Lingvistica textuala stabilește de obicei o diferență. între coeziunea realizată pe spatii mici, la
nivelul unor sintagme sau enunțuri care se succed - și coerența globalității. Competența’cititorului
mediu se manifestă mai ales în urmărirea primei calități; e ceea ce produce o adevărată pulverizare
20
informația adusă de text. Nucleele, cuvintels-cheie, cu sau fără determinări, se recombină
mental, chiar cu prețul de a neglija semnale clare ale textului, în funcție de reacția
afectivă șl de modelele deja constituite ale unor diverse stări de lucruri. între rezultatele
simplificării, unele sunt surprinzătoare și profund deformante: omiterea informațiilor care
ar fi putut intra în contradicție cu cele deja admise, interpretarea univocă a ambiguităților,
neutralizarea modalizatorilor - astfel încât ceea ce textul prezintă ca ipotetic e echivalat
automat realului -, neperceperea ironiei sau a aluziei și, mai ales, neglijarea conectorilor
argumentativi și a relațiilor legice dintre propoziții. Dacă discursul politic folosește clișee,
mituri și elemente afective în loc de articulații raționale, e pentru că anticipă o lectură
orientată tocmai către aceste mijloace și care conduce dinspre text în afara lui, devenind
punctul de pornire al unor complicate mecanisme de deformare.
1.1.3.	Discursul politic încorporează întotdeauna - ca orice discurs — o anumită
viziune asupra lumii, un ansamblu de credințe, opinii, valori și atitudini. Termenul
ideologie, folosit adesea pentru a denumi acest ansamblu, în condițiile unei conștiințe de
grup19, are unele accepții neutre și altele puternic marcate negativ. în accepția neutră,
ideologia este o componentă normală a discursului politic, în dimensiunea sa istorică și
culturală. în interpretările critice (de exemplu în definirea limbii de lemn, de către Thom
1987, ca vehicul al ideologiei), ideologia apare ca o schemă simplificatoare, ca o
deformare a realității și a gândirii. Preferăm în abordarea de față o interpretare neutră, în
care pericolul nu este reprezentat de ideologia în sine, ci de rolul ei în statul totalitar.
1.2.	Nevoia de accesibilitate
Pentru că se adresează, cel puțin în parte. unui public foarte larg, limbajul politic
tinde să aibă un grad ridicat de accesibilitate: în termeni (evitând o terminologie de strictă
specialitate) și în idei. Se caută, în principiu, un echilibru între precizia științifică sau
juridică și ambiguitatea limbajului curent, a limbii comune, ca și între solemnitate și
familiaritate. în ultimele decenii, limbajul politic de pretutindeni pare să fi evoluat destul
de mult — ca și limbajul presei, de altfel — spre informai, familiaritate (un exemplu la
a informației: nuclee lexicale izolate capătă autononue, trezesc asociații motivate afectiv sau de
sistemul de cunoștințe și opinii al cititorului. Experimentele dovedesc că se rețin dintr-un text (mai
ales când acesta are un grad mai mare de complexitate, dificultăți de vocabular și de structură a
demonstrației) în primul rând nucleele lexicale și mult mal puțin relațiile logice dintre ele. în fata
unor dificultăți, cititorul poate recurge la soluțiile extreme — fie la respingerea totală, fie la efortul
de învățare, de oecodare pas cu pas; cel mai adesea e preferată însă calea de mijloc: înțelegerea
parțiala, fragmentara, completată uneori (pentru că nevoia de coerență e totuși destul de
răspândită) de recompunerea subiectivă a fragmentelor. Se construiește astfel, pornind de la ceea
ce cititorul percepe ca fiind setul de date ale textului, o configurație subiectivă, în care unele
informații, deși recunoscute, „citite superficial, nu se integrează cu adevărat. După un ipotetic
„principiu al suficienței , prima formă relativ coerentă care se obține este considerată
mulțumitoare și nu mai suferă (dacă nu apar presiuni exterioare) niciun fel de schimbări, de
ulterioare remodelări.
^The term Ideology’ refers to systems of ideas, beliefs, practices, and representations which
operate in the interesl of an identifiable social class or cultural group” (Luke 1998: 366).
21
Desideri 1987: 10; mai multe opinii în acest sens sunt citate și comentate în Bcciu 2002:
-8-63), chiar spre o simplificare excesivă, trăsătură a discursului populist.
1.3.	Tendința de clișeizare
Una dintre cele mai criticate trăsături ale limbajului politic este reducerea sa la un
inventar de clișee: cuvinte, formule, metafore înghețate. Clișeizarea este legată de nevoia
de accesibilitate: clișeele sunt o formă de stabilitate, un mijloc de a obține consensul, de a
nu șoca sau provoca destinatarul-tip. în discursul totalitar, clișeizarea este exacerbată în
măsura în care dogma interzice inovațiile individuale, iar captarea interesului
destinatarului (ca etapă a persuadării) nu mai apare ca necesară.
Cuvintele devin simboluri, embleme, etichete permițând recunoașterea imediată a
unei poziții și orientări politice; acuratețea logică, articularea sensurilor trec pe planul al
doilea, esențiale fiind reacțiile la stimuli. Edelman 1999 observă că limbajul politic
ajunge să fie o secvență de stimuli pavlovieni mai curând decât un instrument de
argumentare rațională și de analiză.
Cuvintele, considerate în sine, devenite embleme ale unor situații, introduc în
discurs un set de presupoziții: faptul de a vehicula o terminologic înseamnă acceptarea
unei anumite interpretări a stărilor de lucruri.
1.4.	Caracterul conotativ-afectiv
Interesul persuasiv și accesibilitatea se leagă și de utilizarea cuvintelor cu sensuri
conotative, de recursul la mijloace retorice afective, la componenta de pathos a
discursului. Cuvintele politicii încorporează mituri populare, așa cum a dovedit-o
Edelman 1964 (cf. și Geis 1987): „dușmanul care conspiră”, „conducătorul viteaz”, „uniți
vom câștiga” etc. Miturile politice asociază o explicație simplă cu o componentă
evaluativă. Discursul politic eu largă adresabilitate face apel la valori general umane, cu o
încărcătură afectivă ridicată: viața, familia, religia etc.
//I.5. Preferința pentru eufemism
Folosirea masivă a eufemismului este una dintre cele mai clare și mai criticate
trăsături ale limbajului politic, în măsura în care se consideră că astfel discursul alunecă
destul de ușor în minciună. Eufemismul constă în înlocuirea conștientă de către locutor a
unei expresii lingvistice cu sens sau conotație negativă prin alta,'neutră sau pozitivă,
pentru a se evita producerea unui efect negativ. Ca strategie conversațională — care tinde
să creeze, să fixeze formule noi — eufemismul vizează deopotrivă menajarea
n ei )cutoruhii și autoprotecția locatorului. Diferite tipuri de eufemism pun accente
diferite pe aceste două componente: eufemismul magic ilustrează mai ales nevoia de
autoprotecție (evitându-se rostirea numelor periculoase, demonice: cel-cu-coarne, aghiuță
— nu dracul), eufemismul politeții (dezvoltat și de curentul modem al corectitudinii
politice) urmărește în primul rând menajarea interlocutorului (nevăzător în loc de orb,
afro-american în loc de negru etc.). Eufemismul politic are, pe această scală a
comportamentelor strategice, o poziție ambiguă: chiar dacă se justifică prin dorința de a-i
22
proteja pe ceilalți, e considerat în primul rând o formă de ipocrizie și autoprotecție.
Discursul politicianului eufemizează prezentarea propriilor acțiuni, evitând formulele care
l-ar pune într-o lumină negativă și care, mai ales, ar trezi sentimente de ostilitate în
public, alegători etc. De cele mai multe ori, eufemismele nu sunt false, ci cel mult
incomplete în informația lor explicită, în vreme ce informația implicită este de obicei
reperată de destinatar, fără mari dificultăți. .
1.6.	Retorica politică
Discursul politic poate fi caracterizat din perspectivă retorică, în funcție de
strategiile sale specifice: orientarea spre modificarea opiniilor sau chiar către acțiune,
raportul dintre rațional (logos} și emoțional (pathos), modul de construire a imaginii
locutorului (ethos) și a relației cu destinatarul și/sau adversarul etc. Persoana I plural (noi)
este în mod tipic utilizată strategic, pentru a crea solidarizare (când include destinatarul)
sau pentru a sublinia raportarea polemică (noi/voi). Noi este adesea un element cu referent
imprecis (identitate de grup: general-umană, etnică, socială, profesională, situațională
etc.) și variabil pe parcursul discursului, transformările sale fiind adesea de natură
strategică (noi, oamenii; noi. reprezentanții partidului; noi, parlamentarii etc.). Alegerea
retorică privește preferința pentru o argumentare pro sau contra, de susținere sau
polemică, frecvența anumitor tipuri de argumente, locul atribuit concesiei, elementelor
meta-argumentative etc.
1.7.	Subtipuri
Limbajul politic prototipic este cel al discursurilor publice și al dezbaterilor
parlamentare; discursul campaniilor electorale se apropie de cel publicitar; există
discurs politic publicistic, dar și un limbaj al științelor politice. în studiile consacrate
comunicării politice, discursul politic este clasificat în funcție de rolurile politice ale
protagoniștilor și de situația de comunicare: se vorbește, de exemplu, de comunicarea
prezidențială, guvernamentală, de partid, de comunicarea politică locală,
internațională, electorală (Beciu 2002: 23—47). Diferențele dintre aceste tipuri de
comunicare țin mai ales de inventarul de teme și strategii specifice, farâ a presupune
obligatoriu diferențe de limbaj.
Sunt importante și stilurile personale ale politicienilor: concis sau prolix, rațional
sau emoțional, precis sau vag, simplu sau pretențios, arhaizant sau modem, tensionat sau
monoton etc.
1.8.	Direcții de cercetare	.......
. Principalele direcții de cercetare a limbajului politic sunt analiza de conținut,
combinată cu investigații cantitative asupra lexicului (cuvinte-cheie, termeni frecvenți) și
analiza retorico-pragmatică, a strategiilor discursive (prezența persoanei I, forme de
modalizare, preferința pentru enunțuri vagi, generice, pentru structuri active sau pasive
etc.). în Statele Unite e mai puternică tradiția analizei cantitative, pe urmele lui Lasswell
(Lasswell, Leites et al. 1946); în Europa s-a dezvoltat mai mult analiza discursiv-retorică.
23
ituația, descrisă deja de Desideri (1984: 11—13), nu s-a schimbat foarte mult între timp.
Pe de altă parte, analizele de tip american sunt mai adesea neutre, tehnice, comparative —
în vreme ce analiza europeană în special modelul CDA) are o componentă critică și
eticistă destul de puternică . Adoptarea unei poziții ideologice, chiar militante (creșterea
gradului de conștiință, reducerea inegalității sociale, responsabilitatea elitelor în
reproducerea discursului dominant și dominator) se combină, în acest tip de studii, cu o
analiză discursivă de sursă lingvistică (identificând mijloace de reliefare și emfatizare,
modalizatori și evidențiale, presupoziții și implicații, structuri sintactice: activ/pasiv,
nominalizări, impersonale etc.), care ilustrează punerea în scenă a mesajului, dintr-o
perspectivă anume.
Au fost studiate particularitățile discursului unor personaje politice totalitare
(Mussolini, în Cortelazzo 1977) sau democratice (De Gaule, Kennedy). Multe analize
vizează limbajul președinților (pe urmele lui Hart 1984). .
în ultimii ani, s-au înmulțit analizele metaforelor conceptuale ale limbajului politic.
2. Limbajul politic românesc
De limbajul politic românesc ne vom ocupa în cea mai mare parte din acest
volum, ilustrând trăsăturile sale generale prin câteva cazuri particulare, culese în special
din perioada de după 1989. Limbajul politic românesc cuprinde trăsăturile generale ale
oricărui limbaj politic. Specificul său nu a fost deocamdată studiat îndeajuns, în
perspectivă tipologică și comparativă. Atâtea câte sunt, trăsăturile caracteristice provin
din specificul cultural al limbii (un anume raport între arhaisme și neologisme, termeni
de bază și terminologie de specialitate, între limba literară și limba populară) și din
condițiile istorice ale comunicării (limitare a limbajului în regimul dictatorial, dezvoltare
și diversificare în democrație). Lexicul politic românesc preia din alte limbi multe
cuvinte, sensuri și expresii (în a doua jumătate a secolului al XlX-lea sursele sunt mai
ales modeme, occidentale, mai exact latino-romanice; imediat după al doilea război
mondial, pentru o scurtă perioadă, sursa devine limba rusă; după 1989, influența engleză
este covârșitoare) și dezvoltă altele pe teren propriu.
Retorica discursului politic este și ea în mare măsură transnațională: trăsăturile
speci .ce unei anumite culturi țin de favorizarea sau limitarea uzului elementelor afective, a
mijloacelor emfatice, de preferința pentru o polemică agresivă sau pentru sublinierea
elementelor constructive, de locul diferit ocupat de formulele de politețe și de cele
ceremonioase etc.
Limbajul politic e o categorie esențialmcnte istorică: se poate caracteriza cel mai
bine într-o unitate dată de timp. -
„C ritical theoneă} thus also CDA, are afforded special standing as guides for hunian action.
I hey are aimed at producing «enlightenment and emmancipation». Such theories seek not only to
desenbe arai explain, but also to root out a particular kind of delusion. Even with differing
concepts of ideology, criticai theory seeks to create awareness in agents of their own needes and
mterests” (Wodak 2006). Componenta critică este prezentă totuși și în spațiul american de
exemplu prin abordările lui N. Chomsky.	'
24
2.1.	Scurt istoric
2.1.1.	Limbajul politic românesc, în formele sale modeme, specializate și bine
atestate, este, ca și cel publicistic, o creație a secolului al XlX-lea. E însă justificat să
considerăm că un limbaj politic (al curții, al scrisorilor diplomatice, al discursurilor
solemne) exista și înainte: mult mai apropiat de limba curentă și, din păcate, doar parțial
păstrat în scris, în documente de cancelarie și cronici21. Pentru epocile mai vechi, limbajul
politic nu poate fi clar separat de cel juridic și administrativ (cf. Munteanu 2006).
La începutul secolului al XVIII-lea, Istoria ieroglifică a lui Cantemir realizează o
transpunere livrescă, alegorică și ornată a unui subiect politic: discursurile personajelor
nu pot fi considerate în niciun caz „instantannee realiste”, surprinzând un limbaj politic
propriu-zis, dar ele atestă, într-un mod mediat, existența practicilor retoricii politice, a
unor elemente de fîlosofie moral-politică și a unui vocabular politic minimal:
(...) dzisără: Iată, noi din toată monarhiia noastră ne aliasăm, deci trebuie și din monarhiia
voastră, alegeți pre cine viți socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloată trebele să ne
trăctuim și price mai de folos și mai cu cuviință am afla în știința împăraților și tuturor
gloatelor să dăm, spre acel aședzământ inimile tuturor a pleca să silim (căci voia gloatelor
și a noroadelor proaste iaste ca îmbletul calului neînvățat și desfrânat, carile, din
netocmita și preste simțire slobodzita răpegiune, de multe ori în râpi adânci și de maluri
înalte cu capul în gios dă) (Cantemir 1973: 112).
.	2.1.2. în secolul al XVIII-lea, terminologia politică, administrativă și militară
este impregnată de turcisme și grecisme. La sfârșitul secolului, marele boier lanache
Văcărescu analizează situația politică într-un limbaj care azi ne apare ca hibrid,
prin amestecul de termeni vechi și noi, de împrumuturi din turcă și greacă, dar și
latino-romanice:
Toți creștini' ce n-a chibzuit cele după urmă și care nu era adăpați dă știința politiceștilor
ocârmuiri, socotea că Roșia are să arâdice dân lume, sau cel puțin dân Europa, toată
stăpânirea turcească. (Văcărescu, 2001: 102) Prea puternicul înpărat, luând pecetea dă la
Moldovangiu, după ce au fugit la Babadagî, trimițându-1 muhafâz Ia Cianac-calesî și făcând
vezir pă fiiul Aivaz paș;<:> Halii pașa, care au și făcut domn pă mai sus zisul Manole vodă,
porunci să să facă gătire mare (p. 106). Roșia cu toate că nu avea aleanță atunci cu nemții,
priimi cererea austriană pântru ca să poprească războiu nemților dă asupră-ș, ce să pusese în
regulă după cererea turcilor. Deci să trătălui mai lesne aceasta într-aceste trei gabineturi și
câte trele aceste puteri să înpatroniră în Polonia dă câte un loc (p. 109).
Lectura actuală a unui text dintr-o epocă de tranziție se poate împiedica sau
încânta de expresivitatea involuntară a diferențelor și a contrastelor lingvistice:
neologismele apar alături de pronunțări muntenești („S-au arătat un fenomenu pă ccr”,
p. 53), iar jargonul fanariot (grecisme culte și turcisme politico-administrative) se
combină cu occidentalizarea ezitantă (reprezentată de italienisme și - în mai mică măsură
— de latinisme sau franțuzisme); emblematică pentru această dublă orientare e o formulă
21 Vezi, printre altele, antologia Scrisori de boieri, scrisori de domni, prin care N. lorga ilustrează
„datina politică românească” (lorga 1999: 125). Cf. și Virgil Gândea, Dinu C. Giurescu, Mircea
Malița, Pagini din trecutul diplomației românești. București, Editura Politică, 1966.
25
i „ministeriul devletului (p. 39, turcismul devlet având sensul de „regim, administrație,
guvern ). „Istomicul folosește uneori cuplul sinonimic pentru lămurirea cititorilor: „hain
și traditoriu (p. 29 „ribelione sau zorbalâc” (p. 95). Surprize continue creează și
asocierea dintre cuvinte care nu s-au impus, sau nu au rămas în forma din text; într-un
limbaj care va deveni curând semnul „lumii vechi” întâlnim (interesul lui Trahanache
^aragiale 1959: 110): „enteresurile othomânești” (p. 77) și cuvinte care apar deja, la
sir iul secolului al XVL.-lea (textul e redactat între 1788 și 1794), în forma și cu sensul
de azi (idee, imperial, imperiu, protecție, mediator, preliminarii, audiență etc.).
Stilul ceremonios și diplomatic al epocii este ilustrat de același autor, care își
traduce/parafrazează în română, într-un pasaj memorialistic, alocuțiunea către împăratul
Austriei, cu ocazia fugii către Occident a fiilor domnitorului:
Am răspunsu cu multă smerenie că: „Un prințip plin dă jale și un prințipat plin dă
întristăciune mi-au dat lacrăniile lor în pumni, rugându-mi-să ca să le aduc și să le vărsu la
picioarele sfintei tale măriri și să pociu printr-această vărsare a lacrămelor lor să dășărt dân
comorile cele nedășănate ale milostivirii tale o clemență spre a înveseli acești ochi cu
vederea întoarcerii acestor doi fii ai prințipului Ypsilant în Valahia” (Văcărescu 2001: 133).
Frecvente sunt și situațiile modeme tratate în lexic pe jumătate arhaic: obținerea
unui dublu pașaport („m-am rugat să aibu îndoite pașoporturi”, p. 136), cererea de azil
politic („Asylul să cuvine a-1 dobândi acei ce dosescu dă la un mare rău și peire și
primejdie”), devalorizarea monedei în timp de război („S-au văzut însă pâste puțin după
ce s-au rădicat războiul că și moneda s-au micșorat cu multă pagubă a opștii”, p. 151). în
plus, e interesantă utilizarea termenului europei („Mehmed al cincilea, precum îi zic
europeii”, p. 87; „obicinuescu europeii să arate la aceste o scmplicita și la oamenii acei
ce-i văd întâiu” , p. 129 etc.). Forma cuvântului îl indică drept italienism (din europeo);
contextele de folosire indică o plasare în afară: europeii sunt, totuși, ceilalți.
2.1.3.	în secolul al XlX-lea, acest limbaj politic s-a îmbogățit și s-a modernizat
rapid, sub influență latino-romanică (latină, franceză, italiană), inițial pe filieră grecească
sau rusească (în epoca Regulamentului Organic).
La 1832, discursul oficial al Adunării Obștești era greoi, formal, ceremonios,
împănat de slavonisme și neologisme, calcuri semantice și sintactice:
Prea cinstiți Dumneavoastră boieri simpatrioți,
"'ărcinat fiind a prezidui în această Adunare, alcătuită de iubiți boieri simpatrioți, am
cinste a-i face înpărtășire de tălmăcirea predlojeniei cu No. 4.109, precum și de alăturata
instrucție povățuitoare de chipul alegerei a șeasesprezece boieri spre a fi mădulari a
gheneralnicci Obicinuitei Adunări (anul 1893, AP Tll, 94).
Doar 16 ani despart textul de administrație politică de mai sus de discursul revoluționar,
profetic, retoric, afectiv, al Proclamației de la Islaz (1848):
Fraților români,
lîmpul mântuirii noastre a venit: popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului
mântuirii și își cunoaște dreptul său de suveran. Pace vouă, pentru că vi se vestește libertate vouă!
(Zamfir, Comea 1969,1: 49)
26	.
Contrastul stilistic și retoric dintre cele două tipuri de discurs'este izbitor22.
Limbajul revoluțiilor din secolul al XlX-lea combină lexicul neologic al
occidentalizării romanice cu elemente vechi și populare (lexicul afectiv, termenii relațiilor
de familie) și cuvinte și metafore religioase (cf. Bogza-lrimie 1978. Niculescu 1999: 210-
224, Munteanu 2006: 2108).
Noua retorică politică, discursurile emfatice și incoerente, inaccesibilitatea
lexicului pentru publicul ma.' larg, care insă preia Iară ezitări clișeele popularizate de
jurnalism sunt trăsături ale limbajului politic modem fixate într-o formulă comică de
Caragiale, în teatru și în proză.
Modernizarea și diversificarea limbajului politic românesc, timp de un secol
(perioada care se întinde de la 1848 până la 1948) a dus la apariția unui lexic specializat,
internaționalizai, dar și a unor stiluri oratorice personale (raționaliste, ca la Titu
Maiorescu, afective și emfatice - N. lorga, pragmatice - Armând Călinescu etc.).
Limbajul extremist de dreapta - al Gărzii de fier - prelua multe elemente din limbajul
religios (arhaizant, conservator).
Perioada comunistă — în a doua jumătate a secolului al XX-lea - a impus o
variantă simplificată maniheist, rigidă, clișeizată, de limbaj politic: impus prin forță chiar
în afara domeniului politic propriu-zis, devenit o formă de ascundere sistematică a
realității — așa numita „limbă de lemn”. După 1989, resturi ale limb i de lemn (clișee
lingvistice și automatisme de gândire) au persistat o vreme în politică și în reflexele ei
publicistice, coexistând cu o tot mai puternică amestecare a registrelor, cu o orientare
către sub-standard - colocvial și argotic. în discursul politic posttotalitar s-au amestecat
formulele comuniste cu elemente de limbaj naționalist antebelic, cu libertățile pamfletare
sau colocviale ale limbaj ului jurnalistic, cu numeroase anglicisme tehnice (din domeniul
financiar, din administrație, comunicare, publicitate etc.).
2.2.	Cercetarea fenomenului în lingvistica românească
înainte de 1989. limbajul politic a fost foarte puțin studiat în lingvistica
românească; a fost cercetată mai ales, din punct de vedere istoric, constituirea limbajului
politic modem în secolul al XlX-lea: Bochmann 1977, 1979, Bogza-lrimie 1979,
Niculescu [1980], în (1999: 210-224), direcție continuată și după 1989: Zenker. 1992,
Dimitrescu (2002: 40-65). Au fost astfel discutați termeni care corespund unor concepte
social-politice ale vremii — revoluție, a lumina, frăție, naționalitate, dreptate, popol
(popor)/norod, slobozenie/ libertate etc. Un număr din Analele Universității București -
Limba și literatura română (XXVII, 1978) publica mai multe contribuții la istoria
lexicului politic (Bidu-Vrănceanu 1978, Bogza-lrimie 1978, Coteanu 1978 ș. a.). Unii
22 Munteanu (2006: 2108) subliniază schimbarea radicală de discurs: „Par le discours public des
protagonistes de la Revolution de 1848, par Ies publications ou Ies proclamations revolutionnaires,
par ies documents oficiels du gouvemement revolutionnaire est promue une rhetorique liberale el
naționaliste qui contraste violemment avec le discours politique traditionnel et institutionnel,
identifie par la generation revolutionnaire au conscrvatisme de la societe feodalc qui devait etre
vaincue”. Antohi 1994 consideră că această modificare radicală a discursului politic funcționa și ca
semnal de recunoaștere între actorii politici ai vremii.
27
■lini politici fundamentali -■ legați mai ales de autodefinirea națională — au fost tratați
monografic de Comea 1980 (popor). Arvinte 1983 (român, românesc, România), Lemny
1986 (patrie). Informații despre limbajul politic din secolul al XlX-lea apar și în studiile
despre limbajul presei - în primul rând în Andriescu 1979.	,
Tema limbajului politic contemporan era însă periculoasă și de aceea evitată; o
cercetare obiectivă nu ar fi fost acceptată de cenzură, una laudativă l-ar fi compromis pe
autor în ochii confraților. Dacă analizele rămâneau corecte, nu puteau fi publicate; dacă ar
fi fost supuse falsificării, contrastul cu realitatea ar fi fost atât de mare încât ar fi părut
sarcastic. Chiar cei mai puțin scrupuloși se temeau probabil de un domeniu în care
puterea avea obiceiul să schimbe pe neașteptate regulile și tezele propagandistice,
înlocuindu-le uneori cu contrariul lor.
Irimia 1986 nu a cuprins limbajul politic în inventarul stilurilor funcționale, dar
în descrierea stilului publicistic al vremii a prezentat trăsăturile tipice ale propagandei și
ale limbii de lemn. Folosind metalimbajul tehnic și neutru al semioticii, autorul a reușit
să descrie într-un mod surprinzător de critic discursul politic al vremii. în stilul
publicistic, care asociază două componente, „una informativă și una propagandistică”
(p. '86), „emițătorul transmite informații și aspiră să consolideze diferite convingeri
social-politice și ideologice” (ibld.)-, semnificația variază permanent, ajungându-se la
„reducerea, uneori până la zero, a conținutului informațional” (p. 189); textele abundă
în construcții nominale, adjective calificative cu sens pozitiv, în genere în formule
stereotipe, din cauza cărora „are loc un fenomen de «slăbire» semantic-informațională,
până la desemantizare” (p. 210).
Manoliu Manea a publicat, în 1988 și 1989, în afara țării două studii (reluate în
Manoliu Manea 1993) despre praginasemantica limbajului totalitar românesc (încălcarea
maximelor conversaționale și folosirea timpurilor verbale). De abia după 1989 au apărut
în România articole și studii care să descrie explicit limbajul politic totalitar: D. Papadima
1991, apoi (într-un număr tematic al ARA-Journal, 16—17) Ghiță 1992, Guțu Romalo
1992, L. Papadima 1992, Vultur 1992, Zafiu 1992, la care se adaugă prefața lui S. Antohi
laThom 1993 (Antohi 1993) și mai multe contribuții în volumul Wodak & Kirsch 1995
(Guțu Romalo 1995, L. Papadima 1995, Zafiu 1995), Zamfir (1997: 9-20). Au apărut
apoi studii sistematice, monografii consacrate limbajului totalitar românesc: Teodorescu
1998 (o cercetare bogată, detaliată) și Irimiaș 2003 (care reia, în cadru semiotic,
observații anterioare). Niculescu 1993, 1993 face câteva observații despre limbajul
poliției secrete - Securitatea. Lexicul specific perioadei comuniste (uneori păstrat, alteori
devalorizat ironic) este discutat în mai multe lucrări, de exemplu de Vulpe [1992j/2004 (a
epura), Bidu-Vrănceanu (1993: 80-81) etc.
Roșea 2006 analizează mecanismele propagandei în presă în cursul unui
deceniu (1985-1995), ceea ce îi permite să descrie și limba de lemn, și tranziția către un
limbaj politic democratic. Slama Cazacu 2000 urmărește discursul politic românesc în
trecerea de la limba de lemn la limbajul actual; textul său este unul foarte subiectiv,
polemic, în care etichetarea și indignarea se dispensează adesea de argumentare.
Această atitudine — de^devalorizare și chiar demonizare a politicului — este urmată și de
alte contribuții actuale23.
De exemplu. Gina Necula, „Limbajul politic — discurs repeat sau repetare discursivă?”, în Pană
Dindelegan 2005: 603- 608, reduce limbajul politic la aspectele sale negative, transformându-1
28	.
Limbajul politic postcomunist a fost urmărit de mulți cercetători, în primul rând
în aspectele sale lexicale: cuvinte și sintagme noi, evoluții semantice specifice — Bidu-
Vrănceanu 1993 (a dezamorsa, a escalada, a gestiona, liberal, liberalizare, privat,
privatizare etc.), 2001, 2003, 2004, Guțu Romalo 2005 (.dialog, manipulare), dar și în
strategii mai generale (Avram 1995, Roceric 1995). Am urmării modificările discursului
politic contemporan în mai multe articole dintr-o rubrică lingvistică ținută în presa
culturală (v. Introducere).	’
Discursul naționalist-extremist este investigat de D. Papadima 1995, Mattusch
1998 ș.a. Limbajul violent, recursul la pamflet și insultă a fost urmărit de Cesereanu 2003
în persistența sa în discursul public românesc, din publicistica de la sfârșitul secolului al
XlX-lea până în prezent.
O antologie de analize de texte, urmărind dezvoltarea discursului politic
românesc de la 1848 pană după 1989, este publicată de Papadima. Lindenbauer
Kolar2003.	’
Studiile de comunicare politică (Beciu 2002, Ficeac 2006) nu acordă multă
atenție particularităților limbajului; același lucru se poate spune și despre cercetările
asupra imaginarului politic (Bușe 2002). Metoda „analizei critice a discursului” (ODA)
este aplicată de Preoteasa 2002.
In ultimii ani, analiza discursului politic românesc s-a orientat mai ales spre
aspectele retorice și pragmatice: Sălăvastru 1999, Daisa-Neșu 2005, Ștelanescu 2003 etc.
_ Terenul nu este așadar neexplcatat, dar mai e încă mult loc atât pentru studii de
sinteză, cât și pentru cercetări specifice24.
global într-o caricatură ușor de criticat: „limbajul politicii, care are ca unic scop manipularea prin
cuvinte :n scopuri electorale” (p. 604); „limbajul actual al politicii, o nouă limbă de lemn” (ibid.);
„de fapt excursul politic nu face decât să măsluiascâ tradiția lingvistică” (p. 605), este „un ecran
tumunu de fraze politice” (p. 608). Destinatarii sunt prezentați ca victime sigure ale manipulării.
„ n existe pas encore d’ouvrage de synthese ă caractere monographique sur le langage
politique et admmiștratif roumain dans son ensemble. Sans etre epuise, le materiei documentaire
es XV-XVIIIe siecleș a pourtant ete l’objet de certaines approches analytiques, alors qu’aux
epoqucr plus recentes, il a ete fortpeu etudie par Ies specialistes. Le langage politique proprement
it, le discours politique (et celui de la politologic) reste un domaine â peu preș vierge ouvert aux
recherches ulterieures” (Munteanu 2006: 2111).
II.	LIMBA DE LEMN
1.	Denumirea
Formula „limbă de lemn” (uneori în varianta „limbaj de lemn”) s-a impus în
spațiul cuitura: românesc, după 1989, pentru a desemna limbajul politic al regimului
comunist, instalat în țară după al doilea război mondial și răsturnat violent.
1.1.	Origine, circulație, sens
Sintagma este calchiata/tradusă din franceză, unde langue de bois ajunsese o
etichetă, destul de răspândită printre politologii interesați de spațiul est-european, pentru
limbajul totalitar sovietic și în genere comunist (cf. Seriot 1985). Așa cum arată Fran^oise
Thom, în cartea sa care a avut o mare contribuție la răspândirea formulei, La langue de
bois (1987), în franceză sintagma provine tot dintr-o traducere, răspândită probabil prin
intermediar polonez, a unei formule rusești - dubovyijazyk- „limbă de stejarAîn rusă,
fonnula ironică desemna inițial limbajul rigid al birocrației țariste, trecând apoi asupra
limbajului politic de propagandă al Uniunii Sovietice.
In spațiul anglo-saxon, german, italian etc., corespondentele sintagmei (de
exemplu, engl. wooden language) nu au decât o circulație foarte limitată; pentru
desemnarea limbajului totalitar se preferă alți termeni (în engleză, orwellianul newspeak).
In română, sintagma limbă de lemn nu putea fi în niciun caz folosită - dat fiind
conținutul evident negativ al metaforei pe care o cuprinde („înțepeneală, rigiditate”) - în
texte publicate înainte de 1989; se pare că nu circula prea mult nici pe cale orală. După
1989, sintagma a oferit avantajul de a numi sintetic o realitate lingvistică percepută
negativ.de foarte mulți, criticată în spațiul privat și înainte, dar pentru care lipsise o
etichetă neechivocă. S-a răspândit așadar foarte rapid, atât în stilul curent și jurnalistic,
cât și îh studiile de specialitate.-Acestea optează însă și pentru alte etichete, mai
transparcnt-descriptive: „limbajul totalitar”, „limbajul politic totalitar” (Teodorescu
1998), „discursul politic totalitar” (Irimiaș 2003) etc.,
Deoarece clișeizarea e o trăsătură foarte puternică a limbajului politic în genere,
sintagma care cuprinde (prin metaforă înghețată) o judecată negativă asupra acestui caracter
stereotip poate fi foârte ușor folosită pentru a ironiza orice limbaj politic (cu această valoare
mai generală, formula langue de bois e folosită curent în franceză). Sintagma limbă de lemn
poa e așadar să apară în doua ipostaze principale: a) ca desemnare denotați vă, specializată
pentru limbajul politic al regimurilor totalitare comuniste; b) ca desemnare calificativă,
eyaluativă, conotativă, a limbajelor politice considerate ca excesiv birocratizate, puternic
clișeizate, cu un vocabular sărac și repetitiv etc.
30
1.2.	Variații
O dovadă clară a popularității de care s-a bucurat în româna de după 1989 sintagma
limbă de lemn este numărul mare de parafraze care au apărut la începutul anilor '9Q? limbă
P.F.L. (Observator, 24, 1990), limbă de tablă, limbajul de lemn de trandafir (CLit, 34,
1990), limbaj de lemn putred (RL, 617, 1992), limba-chewing-gutr , limbă de esențe rare
(Agora, 1, 1990), retorica de celuloză (GS, 40, 1990, transpunere lexicală completă),
limbajul de rumeguș (Cotidianul, 44, 1991), limbajele de plastic. (RLit, 26, 1991 )2, limbajul
forestier (EM, 10, 1991), limba de deșeuri (EM. 14, 1991), limba înlemnită (Agora, 1,
1990), limba de lemn în ambalaj de tablă. (Agora, 1, 1990), un limbaj de ghips (OS, 44,
1990), limba de nisip (Luceafărul, 10, 1992), limba de tinichea ctc. E vorba fie de simple
transpuneri echivalente, urmărind să anuleze monotonia clișeului (P.F.L., forestier, înlemnit
trimit destul de direct la lemn), fie de încercări de a modela prin numire o realitate diferită: a
limbajului totalitarist în faza postcentralizată, fărâmițată (metafora rumegușului), a
rigidității Kitsch, găunoase (plastic, deșeuri, ghips) etc. Pe de altă parte, sintagma își poate
pierde termenul prim, substituit de unul particularizant („engleza de lemn" - Expres, 39,
1990) sau, mai des, de unul prin care metafora se extinde de la limbaj la mentalități și
comportament: creiere de lemn (EM, 17, 1991), idei de lemn (ibidj, obrazul de lemn
(Cotidianul, 23, 1991), ochiul de lemn (rubrică în revista 22).
2.	Caracteristici generale
Limba de lemn poate fi considerată ca o accentuare a unor trăsături negative ale
limbajului polit.c în genere — clișeizarea, simplmcarea, eufemizarea etc. —, într-un context
politic special, care suprimă alte discursuri și impune prin forță doar ideologia oficială.
Această situație artificială permite încălcarea unor maxime conversaționale și exacerbarea
defectelor pe care un dialog normal, democratic, le-ar sancționa.’Lipsa de informație
reală, monotonia, chiar făclii evident nu ar putea rezista dacă ar fi contrazise de alte
discursuri sau dacă ar risca să antreneze dezinteresul publicului. în plus, limba de lemn a
regimulu f’iar tinde sa. se extinsă în afara domeniului politic, urmărind să devină'
limba unică a presei, a relațiilor de serviciu, a comunicării curente. Lipsa
contraoiscursurilor și proliferarea extremă diferențiază în mod radical discursul totalitar
de alte limbaje politice.
2.1.	Limba de lemn și persuasiunea	,
. . de lemn are o poziție specială în ceea ce privește scopul persuasiv intrinsec
unui discurs politic normal. In cazul discursului totalitar nici nu se mai poate vorbi de
persuasiune reală, pentru că aceasta presupune prin definiție libertate de alegere, în vreme
ce obligația exclude alegerea. Se folosește totuși sintagma persuasiune coercitivă, pentru
Jmba de ienin s-a transformat în «limba-chewing-gum »” (Contrapunct, 44, 1990).
Sintaxa limbă de plastic („ lingua di plastica”) a fost propusă pentru limbajul politic italienesc
de Castellani Pollidori 1990.
31
persuasiunea însoțită de mijloace de presiune psihologică și/sau fizică. Propaganda politică
(devenită, în versiunea comunistă, birocratică, „muncă de convingere”) este un obiectiv
declarai ai regimurilor totalitare. Scopul persuasiv este însă în practică abandonat de
regimurile comuniste, care se folosesc de avantajele unui stat represiv și se mulțumesc cu
supunerea, îie și mimată. în faza de stabilitate a acestor regimuri, mecanismele propagandei
suni rudimentare, sau funcționează mai ales pentru exterior.
In aceste condiții, -imbajul capătă o funcție suplimentară: de marcă a consimțirii,
a supunerii, a acceptării regimului. Din acest punct de vedere, convingerile nu mai
contează: simplul fapt că un vorbitor preia formulele limbii de lemn constituie o victorie a
puterii politice asupra potențialilor opozanți. Limbajul devine astfel un instrument eficient
al puterii, folosit ca să împiedice manifestarea altor discursuri: omniprezența sa devine un
scop în sine.	’	'
Franșoise Thom face o observație importantă, care poate explica, pe lângă
constrângere, proliferarea limbii de lemn în regimurile comuniste. Ea arată că, pe lângă
numeroasele dezavantaje, discursul totalitar avea și unele aspecte profitabile, o putere de
seducție, chiar pentru cetățenii obișnuiți, care nu făceau parte din nomenclatură: era
avantajos, pentru unii, în măsura în care egaliza, dispensa de responsabilitate și de efortul
de gândire. Limba de lemn, relativ ușor de învățat, ștergea diferențele de inteligență și
cultură, excludea originalitatea, nivelând competențele și cunoștințele și permițând unor
inși puțin pregătiți și puțin inteligenți să vorbească oricând, despre orice, fără riscul de a fi
întrerupți sau contraziși. Astfel, în impunerea de sus în jos a limbii de lemn e de presupus
și un anumit grad de consimțământ social.
Pe de altă parte, limba de lemn din perioadele de stabilitate a sistemului creează o
impresie de moderație, de echilibru, prin banalitatea ei și prin tendința de a reuni
contrarii, de a prinde orice opoziție într-o formulă „dialectică”. Recursul la terminologia
științifică, la un lexic neologic, modem, ca și solemnitatea situațiilor în care se folosește
în mod prototipic îi creează un statut de stil mplp.
2.2.	Raportarea la realitate
Thom 1987 insistă asupra raportului limbii de lemn cu realitatea: în viziunea sa,
limba de lemn apare ca un discurs politic fără funcție referențială, bazat pe izolarea de
real; un limbaj autosuficient, deturnat de la funcția informativă, dezvoltându-și schimb
funcția metalingvistică (de focalizare asupra codului) și producând un discurs în care
problema adevărului nici nu se mai pune. De altfel, limba de lemn este adesea descrisă ca
un limbaj de incantație, cu rol hipnotic. Această caracterizare, care surprinde ceva esențial
din funcționarea limbajului totalitar, nu trebuie totuși absolutizată; e cert că limba de
tjy i se raportează totuși într-un anume fel la realitate și transmite, într-un mod greoi și
incirec*, prin variații minime în formulele prestabilite, informații pentru cei avizați (în
vreme ce cititorului obișnuit îi apare ca o simplă repetiție monotonă). Teza conform
A fost adesea observată contradicția dintre doctrina populară și egalitaristă a comunismului și stilul
savant al limbajului oficial, greu de înțeles de către mulți cetățeni cu mai puțina educație. Propaganda
rezolva într-un anume fel, formal, această contradicție, familiarizând publicul cu un discurs repetat până
la saturație și afirmând importanța educației (programele de alfabetizare, într-o primă etapă a impunerii
regimului, erau strâns legate de nevoia ca propaganda să ajungă la toți, cf. Boia 1999: 81).
32
căreia discursul politic totalitar ar fi fost total lipsit de sens și de funcție de comunicare
este desigur simplificatoare, hiperbolică, știut fiind că cei avizați puteau să decodeze,
dincolo de verbozitate și de excesul clișeelor, anumite semne și să înțeleagă în ce direcție
se îndreptau noile ordine politice. Acest tip de lectură — care permitea să se distingă
nuanțe și implicații, neconfundând o atmosferă „caldă, tovărășească” cu una „de lucru”,
ori „manifestările negative” cu „lipsurile serioase” și cu „abaterile grave” — era unul cu
totul special, bazat pe perceperea de semnale și nu pe analiza logică a enunțurilor. Prin el
se puteau anticipa efecte, dar nu se puteau culege informații cu valoare de adevăr; era, s-
ar putea spune, o formă de lectură mai mult pragmatică decât semantică.
Limbajul oficial al totalitarismului e întrețesut de paradoxuri: deținut de putere -
dar fără putere în sine, ci numai prin violența care îl susține; complicat și artificial - dar
comod, pentru că dezleagă de responsabilități. E un limbaj care duce la extremă și la
caricatură unele trăsături ale discursului politic - eufemizarea, vagul, clișeizarea -, dar se
și depărtează de acesta într-un punct fundamental: deși apare ca discurs al .propagandei,
deci cu orientare ^iar persuasivă, renunță în bună măsură la strategiile retorice, pentru că
autoritățile nu au nevoie să convingă. Funcția conativă a limbajului rămâne dominantă,
dar mijlocul predilect nu este retorica, ci actul de impunere. Proliferând independent’
folosind abstracția, impersonalizarea, superlativul și metafora uzată, limbajul totalitar își e
autosuficient, punând un ecran deopotrivă de gros în fața oricărei forme a realității.
. ipersonalizant, el funcționează prin intimidare; a-1 folosi e o mărturisire de supunere.
Defectele profunde ale limbii de lemn nu trebuie văzute ca rezultat al unui proiect
clar, al unei intenții originare de manipulare. Multe au apărut, pur și simplu, din aplicarea
premiselor ideologice. Caracterul impersonal, de exemplu, pe care îl interpretăm ca o
formă de evitare a responsabilității și a controlului, a putut apărea inițial din simpla
dorință de a apropia limbajul politic de idealul limbajului științific ’.
A^mba de ,emn poate crea obișnuințe de gândire, automatisme care transmit și
mențin schemele ideologice; ea nu a reușit, în practică, să se impună în chip total și să
condiționeze gândirea. In regimurile totalitare apare și fenomenul de diglosie (Wierzbicka
’locutori utilizând, pe iângă limbajul oficial, unul nu numai neoficial, ci chiar
a itit< te litar, bazat pe de^^ierea, ironizarea, reducerea la absurd a clișeelor impuse de
puterea politică.	.
3.	Limba de lemn românească
Ca orice a<t limbaj totalitar, limba de lemn a discursului oficial românesc din
perioada i 945-1989 ~ se caracterizează în primul rând prin condițiile comunicative
specifice (propagandă, coerciție, cenzură, monopol incontestabil, raport viciat cu
realitatea,’, dar și prin particularități formale (semnificative prin exces).
.	. 1 im^a ^emn a varial îh funcție de perioada istorică (de la un limbaj mai violent
și mai influențat de rusă, în faza de impunere a regimului — la unul conservator,
, "R^unurile comuniste au fost dictaturi de teoreticieni, dictatorul comunist considerându-se
siamte de toate un om de știință” (Boia 1999: 80).
Câteva exemple din limba de lemn în româna din Republica Moldova, la Condrea (2001:35-45).
33
ceremonios, euforic, cu accente mistic-naționaliste, în faza de stabilitate), Principala
modificare a discursului publicistic oficial din perioada totalitaristă — sau cel puțin cea
mai evidentă — s-a produs prin diminuarea graduală a domeniului negativității, a
registrului aur, violent, practicând insulta și invectivă! Pe măsură ce regimul se consolida
și practicile violenței erau înlocuite de cele ale forței statale, se impunea și ceea ce Thom
1987 a numit „forma perfectă a limbii de lemn”. Construită pe principiul maximumului
de abstracție și pe presupoziția de optimism, aceasta a renunțat treptat la lexicul marcat de
afectivitate, încărcat de metafore rudimentare și precodificate, cuprinse într-un sistem
simbolic polarizat.
3.1.	Trăsături morfosintactice și pragmasemantice
Niciuna din trăsăturile morfosintactice la care ne vom referi - și care au fost
evocate în repetate rânduri pentru caracterizarea stilului internațional al limbajului
totalitar din secolul XX (langue de bois — newspeak) nu îi aparține în exclusivitate limbii
de lemn; fiecare devine însă o marcă specifică prin prezența masivă și prin asocierea cu
celelalte trăsături.
^-Trăsăturile lingvistice pot fi grupate după categoriile gramaticale (frecvența
substantivelor și a adjectivelor, a construcțiilor progresive sau a formelor verbale de
viitor, preferința pentru persoana a IlI-a și structurile impersonale etc.), dar acest mod de
prezentare maschează în parte funcționalitatea comună a mai multor mijloace. Diversele
mijloace morfosintactice și lexicale se pot grupa din punctul de vedere al efectului, al
funcției lor semantice și pragmatice.
3.1.1.	Stilul nominal. Limbajul administrației politice și al birocrației preferă —
ca și limbajul juridic-administrativ și cel științific - așa-numitul stil nominal (Wells 1960,
Orwell 1945, cf. Zafiu 2001: 12—13), constând în utilizarea unor grupuri nominale lungi,
în acumularea nominalelor și reducerea verbelor la rolul de simplu element de relație.
Multe dintre aceste grupuri nominale conțin substantive de origine verbală, provin din
nominalizări, substituind deci o construcție cu predicat verbal: „ridicarea continuă a
bunăstării materiale și spirituale a întregului popor14 (Ceaușescu 1987: 8)6. Rezultă astfel,
adesea, grupuri în care se concatenează mai multe genitive, fiecare subordonat celui
anterior. Acumularea de nominale se realizează și prin coordonare și apoziționare. Efectul
acestui model sintactic este un stil static, greoi, artificial, tipic scrisului, foarte îndepărtat
de oralitatea spontană.
V erbul-predicat ancorează enunțul, prin mărcile deictice de timp și persoană, în
situația de comunicare (vezi mai jos, 3.1.4.). Verbele cu sens descriptiv-relațional, care
fac doar legătura dintre grupurile nominale sunt a fi, a deveni, a însemna, a avea, a se
afla, a consta, a reprezenta etc. Fraza constă, tipic, în asocierea unor grupuri nominale:
[Dezvoltarea relațiilor economice internaționale, cooperarea în producție, participarea
activă la diviziunea internațională a muncii] reprezintă [un factor hotărâtor pentru
' Pe tot parcursul lucrării, sublinierile în citate (redate prin caractere cursive) ne aparțin;, excepțiile
vor fi indicate explicit.	’	’
34	.
.	i
înfăptuirea programului de dezvoltare a patriei noastre, pentru creșterea continuă a
nivelului de trai material și spiritual al poporanii] (Ceaușescu 1987: 26).
Se realizează astfel un discurs cu un grad foarte ridicat de abstractizare.
3.1.2^	Calificativele. Limba de lemn are o componentă cvaluativă-subiectivă
extrem de puternică, reflectând valorile impuse de ideologie. Frecvența adjectivelor și a
adverbelor calificative intră în contradicție cu trăsăturile de stil științific ale limbii de
lemn (stilul nominal, impersonalitatea).
In grupul nominal apar extrem de multe adjective calificative, cu sens
predominant pozitiv (Tabarcea 1993): important, înalt, larg, neobosit, puternic, vibrant
etc. Sunt fraze în care aproape fiecare substantiv primește un calificativ; adesea
adjectivele sunt coordonate. Adjectivele calificative au în română o mai mare libertate în
ordinea cuvintelor, putându-se plasa înaintea substantivului, cu accentuarea conotației
afective și cu o valoare de marcă stilistică (stil înalt, solemn, literar): amplă dezbatere,
largă manifestare, puternică afirmare, deplin temei, înalt forum etc.
Fraza tipică în limbă dc lemn ilustrează deopotrivă stilul nominal și proliferarea
adjectivelor calificative (sau a celor care tind să treacă de la un sens categorematic la unul
calificativ):
Cu adâncă recunoștință și vie gratitudine pentru contribuția dumneavoastră hotărâtoare
la elaborarea documentelor supuse în aceste zile dezbaterii Congresului, pentru întreaga
activitate neobosită și eroică pe care o desfășurați la cârma destinelor patriei și partidului,
în sprijinul cauzei socialismului și comunismului, al păcii și colaborării internaționale, ne
exprimăm încă o dată adeziunea neclintită față de hotărârea cu privire la realegerea
dumneavoastră de către forumul comunist în funcția supremă de secretar general al
partidului, opțiune politică fundamentală ce constituie garanția fermă că, sub conducerea
dumneavoastră înțeleaptă și clarvăzătoare, patria noastră va înainta ferm pe drumul
edificării orânduirii socialiste și comuniste (Telegrama Comitetului Județean Alba, în Rf
23.11.1989).
Exemplul de sus realizează un contrast total cu tipul de text în care este
încadrat prin titlu; specia telegramei politice era, în comunism, una paradoxală, complet
opusă conciziei definitorii pentru stilul telegrafic.
Adjectivele calificative - corespunzând viziunii utopice, idealizate și euforice a
realității - au adesea sens superlativ sau apar la gradul superlativ: „realizarea celor mai înalte
aspirații' (Ceaușescu 1984: 39). Inventarul de adjective ornante cu sens superlativ este foarte
mare, amplu, deplin, epocal, excepțional, genial, grandios, imens, intens, inestimabil,
magistral, măreț, nețărmurit, prodigios, strălucit, uriaș etc. Unele se asociază stabil unui
substantiv (efort neprecupețit'), altele se pot substitui reciproc - omagiu fierbinte/vibrant,
program măreț/grandios etc. - sau se coordonează: fierbinte și vibrant omagiu.
O utilizare asemănătoare au adverbele calificative, adesea provenite prin
conversiune din adjective.
3.1.3.	Proliferarea. Fraza se extinde prin coordonare, subordonare și
apoziționare, dând impresia că se poate prelungi la infinit. Rapida devalorizare a
35
cuvintelor, produsă prin repetare, antrenează o tendință de extindere a sintagmelor,
prin determinări adesea tautologice („societate multilateral dezvoltată din toate punctele
de vedere11).	•
3.1.4.	Structurile binare, O structură sintactică și retorică specifică limbii de
2?mn este cea binară: coordonarea a două elemente în relație de sinonimie parțială:
prietenie și frăție, progres și civilizație, o lume mai dreaptă și mai bună etc. Structura
amplifică enunțul, reducându-i în același timp din precizie.
Ridicarea pregătirii profesionale și tehnice, a nivelului general de cultură și cunoștințe
științifice al întregii populații va reprezenta un factor calitativ de importanță deosebită în
formarea omului nou — constructor conștient al socialismului și comunismului — în
asigurarea participării active a tuturor cetățenilor patriei noastre la înfăptuirea celei mai
drepte societăți din lume. în afirmarea personalității umane, la împletirea armonioasă a
intereselor personale cu cerințele generale ale societății (Ceaușescu 1984: 36- 37).
In același raport (la al XIH-lea Congres), clișeele care se conformează perfect
acestui model sunt surprinzător de numeroase: „o lume mai dreaptă și mai bună", „noi
culmi de progres și civilizație”, „întregul popor, toți oamenii muncii”, „o seric de
modificări și îmbunătățiri”, „pe baza măsurilor și programelor”, „dezvoltarea și
modernizarea”, „vastă activitate de educare și formare” - în sfârșit, „calea socialismului
și comunismului, a bunăstării și fericirii, a independenței și suveranității” etc.
Tiparul sintactic dual nu este nou' și nu se transformă neapărat într-un defect
stilistic8. în limba de lemn, dublarea e o formă specifică a tendinței mai generale de
proliferare a discursului, din cauza uzurii rapide a cuvintelor Iară acoperire, care trebuie
să fie în permanență întărite de sinonime aproximative. In genere, dublarea este un mijloc
de a întări emoțional și retoric o idee; în niciun caz nu arc rolul de a o face mai clară.
Arabele efecte sunt la fel de profitabile pentru strategia limbii de lemn; precizia nu poate
7 Pot fi evocate mai întâi comentariile lui Maiorescu, din Beția de cuvinte, față de un text bazat pe
o formulă stilistică similară: „novela istorică” a lui Pantazi Ghica. După reproducerea unui citat,
criticul sintetizează, parodic, structura lipsită de concizie și de precizie: „Simțiți, vă rog, toată
gingășia logică a acestei îmbelșugări de cuvinte: mulțimea intră în gloată și în dezordine, ea este
nu numai înspăimântată, ci și speriată ș: exasperată, ea are hainele nu numai rupte, ci și sfâșiate, și
atunci în brațele vistierului Cândescu se reped două — nu numai fete, ci și copile” (Maiorescu,
1978:223). ’
g
Perechile de sinonime au constituit o trăsătură retorică a literaturii române vechi, identificată în
stilul lui D. Cantemir. Tiparul este discutat într-un articol mai vechi al lui Jean Starobinski (tradus în
românește și publicat în antologia Poetică și stilistică, București, Univers, 1972, pp. 549-564),
Yoltairiana pușcă cu două focuri, în care reduplicările sunt interpretate ca exprimând, „rând pe rând
identitatea, diferența, contradicția”; de la vocabulele cuplate la același nivel sintactic textul voltairian
supus analizei ajunge curând la structuri compoziționale complexe, la o dualitate asimetrică a frazelor
și a episoadelor. Aceste structuri contradictorii, și nu pleonasmele unor perechi de termeni, sunt cele
din care stilisticianul extrage datele pentru diagnosticarea unei filosofii. O viziune ironică a lumii e
produsă doar de dezechilibrarea celor „două focuri”: ;,Nu există bine fără râu, nici rău fără bine, și
faptul apare în proporții inegale”. Dualismul poate masca esențe diferite: dacă acesta e stilul
contradicției, viziunea reflectată de un stil al tautologiei nu e greu de dedus.
36
fi de dorit într-un limbaj neinteresat de confruntarea cu realitatea iar acumularea e o
soluție comodă pentru (re)producerea automată a textului autoritar.'în timp ce cuvintele
simple pot trimite la realitate, clișeele dublate au „avantajul” unei anumite opacizări. E un
caz în care doi fac mai puțin decât unul.
Structurile binare cu termeni care sunt în raport de opoziție ilustrează modelul
ideologic totalitar al armoniei contrariilor9.
3.1.5.	Impersonalitatea. Structurile pasive și impersonale sunt dominante în
limba de lemn, corespunzând unei tendințe discursive de a omite agentul și de a evita
angajarea, precizarea responsabilităților. Legat de impersonalitatea stilului științific, acest
model proiectează în politică o viziune deterministă și în care individul/individualul nu
joacă un rol important. Verbele cu sens relațional și impersonal - a însemna, a reprezenta
-, construcțiile pasiv-reflexive (se știe, s-au realizat, s-au obținut, s-au produs) și pasivul
perifrastic (au fost asigurate toate condițiile) permit omiterea agentului din reprezentarea
semantică a frazei (complementul de agent al construcțiilor pasive nu este de obicei
actualizat):
In toate domeniile economiei naționale, cercetarea științifică joacă - se știe - un rol de
maximă importanță, reprezentând în fapt o veritabilă forță de producție, ale cărei
potențialități au fost relevate cu pregnanță în perioada care a trecut de la Congresul al
IX-lea al partidului și care se cer în continuare puse în valoare cu asiduitate, ca o garanție
sigură a progresului multilateral al patriei („Creșterea accentuată a producției de lignit”
în RL, 29.09.1989).
3.1.6.	Eliminarea formelor deictice. Discursul totalitar se păstrează cel mai
adesea în planul pur ideologic, abstract, evitând să se refere la o realitate concretă.
Această trăsătură se reflectă în folosirea timpurilor verbale și a categorie; persoanei
gramaticale.
Folosirea timpurilor verbale în limbajul comunismului românesc a fost descrisă
de Manoliu Manea 1993 [1989], într-un studiu bazat pe statistica formelor verbale dintr-
un număr al ziarumi scânteia (din 1987). Lingvista constată că, între timpurile
indicativului folosite în ziar, formele de prezent au ponderea de 28% (deja destul de
edusă pentru stilul jurnalistic, în principiu ancorat în actualitate); o analiză semantico-
pragmatică arată, mai departe, că majoritatea ocurențelor timpului prezent au valoare
deontică, de necesitate (trebuie), descriptivă și definițională (înseamnă), epistemică
(su Știe), universal științifică, generică, enunțiativă (doresc să subliniez). Prezentul
propriu-zis, deictic, este extrem de rar. Manoliu Manea identifică mai multe modalități
suplimentare de eliminare a prezentului din discurs: prin conținutul semantic orientat spre
viitor (prevedem, așteptăm), prin semiadverbele încă, mai, care devalorizează momentul
actual - și prin dizolvarea într-un continuum cu trecutul și/sau viitorul: am acționat și
acționăm, nu admitem și nu vom admite etc.
Corteiazzo (1977: 186-187) identifică în retorica lui Mussolini structuri binare, dar consideră că
pentru dictatorul fascist erau mai caracteristice structurile de acumulare ternară, care creau ritm și
un efect mai puternic de totalitate (cuprinzând integral realitatea, în varietățile ei).
37
Anormal de des apare, în discursul politic și în cel jurnalistic, viitorul, timp
apropia, . e valorile modale, care scoate enunțurile (profeții, previziuni, îndemnuri,
angajamente) din sfera aserțiunilor cu valoare de adevăr. Proiecția în viitor e tipică pentru
un discurs vag și neangajant.	’	,
persoanele I și a II singular — mijloace deictice fundamentale și indici de
individualizare - sunt nereprezentative pentru discursul politic oficial al totalitarismului.
Chiar un dictator caN. Ceaușescu, în jurul căruia se organizase un foarte dezvoltat cult al
personalității, prefera în discursurile sale ipostaza impersonală și evita persoana I
singular. Ghiță 1993 a analizat aparițiile persoanei I în discursurile „Conducătorului”,
constatând că ele sunt puțin numeroase și asociate de obicei cu paranteze metadiscursive,
verbe de declarație (țin să precizez, așa cum am menționat...'). Persoana 1 plural (tipică
pentru discursul politic în genere) sau persoana a III-a în construcții impersonale (tipică
pentru limba de lemn) sunt mult mai frecvente.
3.1.7.	Modalizarea deontică. Discursul politic totalitar recurge în permanență la
acte de limbaj injonctive - ordin, îndemn - justificate printr-o modalizare deontică, în
care domină în chip absolut operatorul „obligatoriu": trebuie, este necesar sau sunt
folosite, cu aceeași valoare, modurile imperativ și conjunctiv:
Este necesar să fie luate măsuri hotărâte în vederea folosirii raționale, științifice, a materiilor
prime (...). Să asigurăm, în conformitate cu normele stabilite, recuperarea și refblosirea
materialelor (...). Se impun măsuri ferme în vederea organizării corespunzătoare a producției
și a muncii (...). Trebuie ca toate unitățile economico-sociale să-și desfășoare activitatea pe
baza principiilor autogestiunii și autofinanțării (...). Toate acestea impun ca o necesitate
lichidarea cu desăvârșire a lipsurilor (...) (Ceaușescu 1987: 19).
In 10 pagini dintr-un discurs (Ceaușescu 1984: 56-65), forma trebuie apare de 31 de ori
(număr la care se adaugă o apariție negativă: nu trebuie uitat și două ocurențe cu viitorul:
va trebui); sintagma este necesar de 8 ori (+ 1 este necesară, 1 fac necesar), a (se)
impune de 3 ori. Sunt și mai multe folosiri ale conjunctivului cu valoare injonctivă: „vd
facem totul" (p. 60), „să îmbinăm întotdeauna" (p. 61) etc.
3.1.8.	Vagul, folosirea expresiilor vagi, destul de frecventă în limbajul politic și
diplomatic, atinge cote extrem de ridicate în limba de lemn, în care nedefinitele (unii,
anumiți, oarecare) se asociază cu structurile impersonale, cu nominalizările etc. Strategia
vagului nu este provocată de prudență, ci de o evitare a angajării în datele reale, concrete,
ușor de contrazis:
Dispunem de un larg cadru democratic, unic în felul său (Ceaușescu 1984: 41);
Cercetarea științifică trebuie să realizeze noi materiale și noi sortimente superioare de
metale, mase plastice, fibre și alte, produse diverse, materiale electronice noi și altele
(Ceaușescu 1984: 23).
Formulările imprecise pot avea valoare eufemistică:
în cincinalul viitor va trebui accentuată dezvoltarea intensivă a tuturor ramurilor
industriale și asigurat un echilibru mai bun între diferite sectoare, înlăturându-se unele
contradicții apărute la un moment dat (Ceaușescu 1984: 16)
38
Lexemele care exprimă totalitatea ■ pronume, adjective pronominale, adverbe,
substantive (toți, totul, întotdeauna etc.) -- indică obsesia totalitară a unității și a
controlului absolut, reprezentând în practică tot o formă a vagului, a nedeterminării.
3.2.	Trăsături lexicale
3.2.1.	Trăsături generale, entru Thom 1987, principala caracteristică lexicală a
limbii de lemn este caracterul maniheist al vocabularului politic.
Sensurile cuvintelor sunt vagi și adesea reinterpretate voluntar: definiții noi și
reglementări explicite schimbând sensurile create prin uzul firesc al limbii. Explicațiile
tind Șa fie exagerat de lungi și minuțioase, tocmai pentru a controla tendințele uzului
(v. infra, 3.2.2).
Inventarul lexical e foarte redus și conduce la repetiții inevitabile, la monotonie
stilistică. Asocierile sunt în cea mai mare parte previzibile.
3.2.2.	Tratarea ideologică a lexicului. Presiunea ideologiei (devenite obligatorii)
se poate observa cu ușurință în dicționarele epocii comuniste: o serie de definiții reflectau
nu uzu sau norma lingvistică, ci dogma ideologică. Controlul politic avea ca efect
i nediat vizibil ampl: icarca definiției, din spaima de a nu lăsa nespus nimic din ce era
obligatoriu, de a nu scăpa de sub control niciun domeniu.
Un exemplu de prelucrare ideologică îl furnizează chiar termenul politică. în
DEX,- ediția din 1975 (nemodificată până la căderea regimului; completată doar de un
Supliment, in 1988), definiția principală a termenului e lungă, greoaie, stufoasă:
[politică] 1. formă de organizare și de conducere a unei comunități umane, de asigurare a
unei ordini interne etc. în scopul obținerii doirunației unei clase asupra altora, al ajiărării
interesele economice ale clasei economicește dominante și al garantării securității externe;
sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar
între clase, între grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor,
în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unei clase, a unor grupuri sociale, a
puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care
reflectă această orientare, activitate, acțiune (DEX 1975).
Dogma ideologică este prezentă prin ideea dominației de clasă, dar nu e lipsit de interes nici
faptul că prima funcție invocată e cea de „asigurare a unei ordini interne”, opțiune logică
pentru un stat polițienesc. Aceste referiri dispar la reeditarea dicționarului, Ia 7 ani după
căderea regimului, în 1996; se păstrează însă lungimea și detalierea excesivă a textului. E
limpede că autorii reviziei au eliminat secvențele clar politizate, fără a rescrie definiția
într-o cheie mai liberă de constrângerile exhaustivității:
[politică] 1. știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce
cuprinde relațiile, orientările ș: manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri
sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere
etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în
domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare
activitate, acțiune (DEX 1996).
39
E instructiv să comparăm acest gen de definiție cu cele din dicționare străine similare
dicționare generale, într-un singur volum), unde sensul de bază al cuvântului este explicat
într-un mod mult mai simplu și concis:
[polidque] 1. art et pratique du gouvemement des societes humaines. {Petit Robert 1991)
[pciitics] 1. the activities associated with the govemance of a country or area. (Concise
Oxford 1999)
3.3.	Trăsături retorico-stilistice
Metafora clișeizată, banalizată, e figura predilectă a discursului comunist.
Varietatea stilistică e căutată, minimal, doar în substitutele (cvasi)sinonimice.
Tiparele rigide ale unor „cuvântări” trebuiau să atingă obligatoriu și în ordinea
prestabilită câteva teme - pentru a încheia invariabil discursul autorității cu secțiuni
privind organizarea, ideologia și apoi politica externă, sau pentru a respecta, în „luări de
cuvânt”, succesiunea omagiu - adeziune - raport - angajament.
3.4.	Trăsături sociolingvistice și pragmatice
Experiența „dublei gândiri” (conform expresiei orwelliene, doublethink) nu era
una a contraargumentării, ci a discursurilor paralele. Se manifesta astfel pericolul lipsei
de competență conversațională, prin ignorarea dialogismului intrinsec al limbajului, al
pluralității de voci mai mult sau mai puțin distincte pe care le maschează aparenta unitate
a unui enunț. Lipsa informațiilor oficiale favoriza proliferarea zvonurilor.
Oricât ar părea de unitară, limba de lemn a comunismului românesc a cunoscut
mai multe variante, nu numai în timp: în funcție de situație (limbaj birocratic vs. limbaj
liric-omagial), de raporturile de forță dintre interlocutori și chiar de stilurile personale ale
conducătorilor.
4.	Ipostaze ale limbii de lemn
Vom urmări. în continuare, câteva exemple concrete de manifestare a limbii de
lemn în societatea românească; discuția va atinge, uneori, și consecințele lor asupra
discursului postrevoluționar.	-
4.1.	Forme lingvistice ale politeții
4.1.1.	In discursul politic oficial al comunismului românesc, formele
pronominale de politețe erau folosite surprinzător de mult în raport cu brutalitatea
relațiilor de forță dintre interlocutori. Conducătorul se adresa, de pildă, ascultătorilor săi
cu dumneavoastră:
Doresc să încep prin a vă adresa dumneavoastră, tuturor participanților la această mare
adunare populară (...) un salut călduros, revoluționar, împreună cii cele mai bune urări
40
(Cuvântarea tovarășului Nicolae Ceaușescu la marea adunare populară din municipiul
Iași,mRL,\CMA9W).	.
Formula introductivă ceremonioasă a unor discursuri asocia astfel sintagme
uzuale și clișee ideologice („salut călduros, revoluționar”). E drept că de multe ori
discursul șefului statului folosea doar forma clitică vă (ambiguă între valoarea „voi“ și
„dumneavoastră"), reducând la minimum adresarea directă, la persoana a Il-a; și mai
des, recurgea la formulările indirecte, la persoana a IlI-a, tipice pentru impersonalitatea
și decontextualizarea limbii de lemn; interlocutorii erau desemnați prin grupuri
nominale definite:
Urez tuturor participanților la Conferință, comuniștilor, întregului popor, noi și tot mai
mari succese în muncă și viață, multă sănătate și fericire! (...) Aceasta mă determină să
adresez - aflându-ne cu puțin înainte de Anul Nou - întregului partid, întregului nostru
popor, un An Nou cu succese tot mai mari, multă sănătate! La mulți ani! Declar închise
lucrările Conferinței! (Cuvântarea tovarășului Nicolae Ceaușescu la încheierea
■ lucrărilor Conferinței Naționale a Partidului Comunist Român, în RJL, 17.12.1987)
In textele-răspunsuri („telegrame”) sau în textele-ecou (discursurile unor oficiali
situați mai jos pe scara ierarhică), prezența pronumelui de politețe era obligatorie și
emfatizată prin repetiție: „exemplara dumneavoastră activitate”, „sub semnul
generoaselor dumneavoastră teze” etc. Excesele ceremoniale ale acestor texte sunt
semnificative: un act verbal în favoarea interlocutorului (mulțumirea) era prefațat de trei
rormule reverențioase — două formule de politețe propriu-zise și un verb de declarație —,
ca pentru a pune o distanță cât mai mare între supus și conducător: „vă rugăm să ne
îngăduiți să vă exprimăm cele mai calde mulțumiri...”.
Pronumele de politețe părea să creeze o anumită simetrie formală a modalității de
adresare în relațiile ofîcial-ierarhice, în primul rând în cele dintre vârful ierarhiei și restul
oamenilor. Simetria era totuși doar aparentă: o contrazicea de fapt o regulă de uz, pe care
o putem deduce doar dm analiza contextului situațional. Conducătorul folosea forma
dumneavoastră pentru un interlocutor colectiv, întrucât el nu se adresa niciodată în public
unei singure persoane din interiorul propriei țări. Dumneavoastră adresat președintelui
avea însă, evident, valoare de singular. Deș: aparent era vorba de aceeași formă
pronominală de politețe, condițiile de folosire delimitau două situații net diferite: cu
interlocutor unic (singular) și cu interlocutor colectiv (plural). Că regulile implicite erau
respectate, c- de pildă pronumele dumneavoastră adresat conducătorului avea doar
valoare de singular (în vreme ce folosit de acesta avea doar valoare de plural) o dovedesc
artificiile retorice ale discursurilor epocii. Adresarea către două persoane (conducător 4-
soție) impunea repetarea pronumelui de politețe pentru fiecare în parte:
Facem legământ solemn că vom urma cu credință și pilduitor devotament partidul, pe
dumneavoastră, mult stimate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, pe dumneavoastră,
mult stimată tovarășă Elena Ceaușescu (RL, 17.10.1989).
In fond, indiferent de sistemul pronumelor de politețe, adresarea individuală e mai
politicoasă decât cea colectivă. Iar conducătorul unic nu putea fi pus pe același plan cu
alții, nici măcar prin folosirea unei forme plurale de politețe.
41
4.1.2.	Cât de clar reglementate erau formulele de adresare în interiorul sistemului
se poate observa din înșiruirea generoasă a „cuvintelor" în presa epocii comuniste (la fel
de rigidă fiind specializarea socio-pragmatică ierarhică: termenul cuvântare era rezervat
pentru Ceaușescu, în vreme ce alocuțiunile celorlalți erau intitulate cuvânt).
Variațiile în formulele de adresare sunt minime și au o explicație simplă; de
pildă, la lucrările unei Conferințe Naționale a P.C.R. (RL, 17.12.1987):
a)	Muă iubite și stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu, Mult stimată tovarășă Elena
Ceaușescu" (Cuvântul tovarășului Ștefan Alba / formulă identică, la Gheorghe Popescu)
b)	Mult stimate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, Mult stimată tovarășă Elena
Ceaușescu" (Cuvântul tovarășului Iulian Ploștinaru / formulă identică, la Mihail
Curcubătă)
c)	Mult iubite și stimate tovarășe secretar general Nicolae Ceaușescu, Mult stimată
tovarășă Elena Ceaușescu" (Cuvântul tovarășului Miu Dobrescu)
d)	Mult stimate și iubite tovarășe secretar general Nicolae Ceaușescu, Mult stimată
tovarășă Elena Ceaușescu" (Cuvântul tovarășului Vasile Carp)
e)	„Mult stimate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, Secretar general al Partidului
Comunist Român, Președintele Republicii Socialiste România, Comandant suprem
al forțelor armate, Mult stimată tovarășă Elena Ceaușescu" (Cuvântul tovarășului
Vasile Milea)
f)	Mult stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu, Mult iubită și stimată tovarășă Elena
Ceaușescu" (Cuvântul tovarășei Cameluța Beldie)
g)	Mult stimate tovarășe secretar general Nicolae Ceaușescu, Mult stimată și iubită
tovarășă Elena Ceaușescu" (Cuvântul tovarășei Maria Flucsă)	.
încolo de monotonia evidentă, lista de mai sus spune foarte multe despre controlul
riguros al limbajului politic al vremii. Se observă în primul rând o intenție clară de
variație: formulele nu se repetă complet decât foarte puțin, ceea ce presupune a
centralizare - dacă nu a redactări textelor, cel puțin a reviziei lor la publicarea în ziar.
Variația e strict formală - și minimală: libertatea de alegere e ridicol de limitată - la
ordinea iubit/stimat, stimat,'iubit și la prezența sau absența termenilor care desemnează
funcția. Nu e însă întâmplător că reprezentantului armatei (e) îi revine rolul de a epuiza -
ceremonios și disciplinat — lista funcțiilor. La fel de controlată e diferența dintre
ormulele (a)-(e) și (f)- (g); din ea se deduce cu ușurință o regulă de pudoare
revoluționară: termen u iubit nu putea fi folosit între vorbitori de sexe diferite, așa că
bărbații îl folosesc în adresarea către Nicolae Ceaușescu, iar femeile în adresarea către
Elena Ceaușescu. Erorile sunt excluse10.
4.1.3.	Jn document foarte interesant, prin care se poate verifica posibilitatea de
alegere și de interacțiune între diversele strategii ale adresării, îl constituie stenograma
„procesului Ceaușescu . Dialogul în cauză, foarte potrivit pentru studii pragmatice, e
produs de participanți al căror comportament lingvistic se individualizează cu claritate;
Nu e vorba de o coincidență; regularitatea folosirii formulelor de adresare se poate verifica
oricând, cu ajutorul altor pagini de ziar conținând discursuri similare la congrese și conferințe- de
exemplu, în RL, 22.11.1989.	.
42
fiecare din actorii principali adoptă un anume mod de adresare către ceilalți, pe care îl
menține pe parcurs. N. Ceaușescu, de pildă, își continuă maniera obișnuită de adresare din
discursurile oficiale: cu persoana a II-a plural a verbelor și a pronumelor atone, alături de
care se actualizează din când în când pronumele de politețe - dumneavoastră. De la „vă
spun ca simpli cetățeni” până la „aș vrea să vă lămuresc pe dumneavoastră, ca cetățeni” și
la „pentru cunoștința dumneavoastră”, rolul locutiv e constant, menținând distanța
oficială și pluralitatea interlocutorilor. Vorbitorul unic care se adresează unui auditoriu
multiplu își arogă o poziție de autoritate, indiferent de raportul de forțe real. Dacă nu e
cumva c greșeală de transcriere11, o singură replică publică (exclud aparte-urile în
familie) reprezenta o excepție de la norma personală de utilizare a pluralului politeții: e o
replică adresată unuia dintre avocați și cuprinde o interesantă inconsecvență, probabil o
autocorecție: trecerea de la tu la dumneavoastră - „Nu ți-am recunoscut dreptul
dumneavoastră de apărare”.
In schimb, de-a lungul întregului dialog, Elena Ceaușescu folosește doar formele
non-reverențiale ale adresări: cu persoana a II-a singular. Replicile sunt întotdeauna
adresate câte unui singur interlocutor, tratat cu familiaritate: „Se poate să vii să spui așa
ceva?!”, „Nu-ți răspund nimic” (către avocat); „o să te audă colegi: mei ce vorbești”
(către președintele completului de judecată) etc.
Al treilea tip de comportament conversațional stabil aparține președintelui de
tribunal, care utilizează în adresare exclusiv forma dumneata, asociată verbelor și
pronumelor atone la persoana a II-a singular: „te rog să te ridici în picioare, inculpat”, „cu
dumneata nu se poate stabili un dialog civilizat”, „o știm mai bine decât dumneata, care
nu ai respectat-o” etc. Considerat până de curând o formă de politețe intermediară,
cordială, dumneata pare să fi căpătat în ultima vreme funcții conotate negativ, creând
distanță mai ales în situații de dezacord între interlocutori. Modul în care pronumele de
politețe e folosit într-un context de ostilitate nu e accidental.
4.2.	Salutul: „Să trăiți!”
/■ recenzia la un manual franțuzesc de limba română (Gilbert Fabre, Parlons
roumain. Langite et culture, Paris, L Harmattan/Corlet, 1991), Florica Dimitrescu îi
reproșa autorului, printre altele, înregistrarea ca formulă de uz curent a „oribilului salut
prin Să trăiți”'\ Erau mai puțin importante indicațiile de situație false date de autorul
r< cercat (salutul în cauză ar fi fost specializat pentru cazurile când oamenii se întâlnesc,
fără a intra în conversație); lucrul mai grav era că nu fusese sesizată o marcă socială și
stilistică clan percepută de vorbitorii nativi de română. Arătând că formula „presupune o
netă subordonare din partea celui care o rostește” (Dimitrescu 2001: 43), autoarea cronicii
amintea că, în anii trecuți, să trăiți funcționa ca indicator social și politic. Că era chiar
„marcă a apartenenței la securitate” e probabil prea mult spus; acest lucru se întâmpla în
anumite medii, intelectuale, în care formele firești, tradiționale, ale politeții se păstraseră
Folosim textul apărut în 1990 în revista Palatul de justiție, reprodus ulterior în mai multe volume și
pagini web; v., de exemplu, http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/revolution/trial-ro.htm.
Recenzia, apărută în România literară, 11, 1992, este reprodusă, împreună cu o replică, în
Dimitrescu (2001: 42-50).
43
și constituiau un fond de contrast pentru limbajul „nou”; în altele, conformismul social și
influența militară conduseseră la extinderea formulei asupra relațiilor normale de serviciu.
De fapt, caracterul fundamental al acestui salut e cel milităresc, securitatea fiind doar
■	-are ... nsporta — mai mult sau mai puțin discret — relațiile cazone în viața civilă.
Iordan (1948. 277) înregistrează salutul să trăiți ca unul specific limbajului militar, impus
în timpul războiului, in 1916-1918, și intrat apoi, ca ecou, în viața civilă. Specializarea
militară a formulei, e incontestabilă și își impune conotațiile rigide, oficiale, ierarhice -
chiar în utilizările între cgaii. De la Gh. Brăescu până în zilele noastre, numeroase atestări
ilustrează luncționarea formulei Să trăiți in limbajul militar — nu numai ca formulă de
salut (nu doar de subordonare), ci și ca replică mecanică, marcă reiterată a supunerii:
„Tapițerul e aici? - Da, să trăiți, don căpitan!”; „Na-ți-1 îndărăt, mă! - Nu trăiți don
căpitan, lăsați-1 la dumneavoastră!”13; „De ce nu ești atent, soldat Diaconu? Câți ani ai? -
Patruzeci și șase, să trăiți !”u.
Doar diferența gramaticală de număr desparte să trăiți de să trăiești - formulă
populară foarte răspândită, care presupune însă un raport cu totul diferit între
interlocutori. Să trăiești a fost înregistrat de anchetele dialectale ca formulă de mulțumire
sau ca răspuns dat de un om mai în vârstă unui copii - în condițiile în care apare, de
exemplu, și să crești mare! Adresarea cu formula să trăiești este deci condescendentă, în
anumite condiții devenind chiar jignitoare pentru interlocutor (cf. Iordan 1948: 277)15.
Variantele populare și familiare și modurile de întrebuințare ale acestei construcții sunt,
de altfel, inventariate și analizate în Pietreanu 1984. E de observat că formele gramaticale
ale urării-salut (conjunctivul singular și plural, de persoana a Il-a sau a IlI-a) s-au
diferențiat deștul de mult: adresare inițială sau confirmare a supunerii în stilul militar
pentru să trăiți, familiaritate condescendentă, adesea cu sens de mulțumire, pentru să
trăiești, aclamație în cazul lui trăiască (vivat!): fiecare formulă a căpătat câte o sferă
proprie de întrebuințare.
4.3.	Tehnicile relatării evazive: „Imnul Păcii"
Discursurile perioadei totalitare surprind mai ales prin modul în care mânuiesc
tehnicile impreciziei, prin strategia cu care evită orice informație concretă și angajantă.
extul politic punea în mișcare strategii lingvistice complicate pentru a evita informația —
potențial subversivă, prin simplul fapt de a oferi o certitudine și de a permite
independența gândirii. în 1981, N. Ceaușescu citea, într-unul dintre discursurile sale, o
Gh. Brăescu, Opere alese, București, Editura pentru literatură, 1962, 1, pp. 335, 161.
loanPopa, Robi pe Uranus, București, Humanitas, 1992, p. 14.
\ texte mai vechi se întâlnește o formulă complexă, posibil trunchi comun al sensurilor modeme.
La N. Filimon, în Ciocoii vechi și noi {Opere, II, ed. M. Anghelescu, București, Minerva, 1978),
salutul-urare, folosit la întâlnire și la despărțire (în acest caz, și cu fiincție de mulțumire, de expresie a
recunoștinței) e completat de circumstanțial: ,£ă trăiți întru mulți și fericiți ani!” (p. 16); „Să trăiești,
r;oe cucoane, întru mulți ani!’’ (p. 34). La Filimon, diferența de direcție a salutului pe scara
socială se face simțită nu atât prin alegerea între singular și plural, cât mai ales prin folosirea formulei
m variaiftă integrală vs. eliptică. Cele două replici deja citate aparțineau unui potențial slujitor și
unuia deja în funcție, fiind complete și protocolare; postelnicul Tuzluc, în schimb, se adresează, de
sus in jos, cu formula redusă „Să trăiești, copilul meu!” (p. 43).
44
poezie naivă, destinata să înlocuiască textul clasic al unui vechi cântec patriotic (Hora
Unirii) și să devină un fel de imn, inclus ulterior în manualele școlare. Ținând cont doar
de datele publice ale faptului, situația e curioasă: paternitatea textului plutește într-o
ambiguitate totală și intenționată; nu se știe bine dacă nu e cumva sugerat ca autor însuși
cel care îl prezintă, în pitoreasca ipostază de președinte-poet-textier, nici dacă textul
trebuie crezut o operă anonimă - expresie a entuziasmului popular, a modestiei unui
creator sau a unei instanțe autoritare suprapersonaie, asemeni celei care produce legile.
Iar modul în care se instituie această ambiguitate se poate vedea foarte bine în relatările
despre performanța prezidențială, în care impresionează efortul disperat al autorilor
(anonimi) de a nu lămuri situația încurcată. într-un text, se arată că vorbitorul
dând glas, cu mijloacele întraripate ale poeziei, unui vibrant Imn al Păcii, ne-a reamintit
tuturor că, alături de forțele progresiste de pretutindeni, «noi suntem Puterea Mare» (...).
Reluarea imediată a acestui imn al rațiunii pe melodia atât de cunoscută a Horei Unirii a
fost încă o dovadă că între cuvintele Președintelui Nicolae Ceaușescu și gândurile și
sentimentele oamenilor muncii din patria noastră este o perfectă identitate (Steaua 12
1981,1).
■ Observăm în primul rând alegerea locuțiunii a da glas, care evită prezența unuia
din verbele cu sens mai precis - a citi sau a recita-, la fel, „cuvintele Președintelui” pot fi
cele ce îi aparțin total sau doar cele pe care le-a rostit, citând. Referirile la paternitatea
textului sunt substituite prin caracterizări metaforice care folosesc genitivul: „imn al
păcii , „imn al rațiunii ’. în plus, „reluarea imediată” nu are un agent clar numit: se
sugerează doar că ar fi vorba de mulțimea de ascultători ai discursului (cu „gândurile și
sentimentele oamenilor muncii”); evident, scena, luată în serios, ar ține de domeniul
fantasticului (un text citit de orator e repetat și pus spontan pe muzică de asistență).
Un alt fragment apelează și mai mult la efecte de magie:
Cine ar fi cerut ceva mai uman, mai clar și mai concis? în vaste manifestații populare, la
care au participat milioane de cetățeni ai României, s-au închegat versurile. «Hai să ne
.nim topoare/ r uptă, cu mic, cu mare, / Să trăim liberi sub soare/ f ără arme nucleare!”.
Apoi, Președintele Nicolae Ceaușescu a revenit la treburile zilnice (Steaua, 1, 1982, 2).
_ Versurile, așadar, se încheagă în spațiile publice (nu mai e clar nici măcar cine le
„dă glas”); chiar adunarea și-a pierdut individualitatea, dizolvată într-un plural mai
sugestiv, „vaste manifestații populare”. Textul apare pur și simplu, într-un moment de
grație și de magie colectivă.
4.4.	Metafore și metonimii clișeizate
; 4... Metafore. în ipoteza că din metaforele „înghețate” — banalizate prin uz
îndelungat și devenite transparente - s-ar schița un model semnificativ pentru un limbaj și
o Tonalitate într-un moment anume al existenței acestora, trebuie analizat nu numai
inventarul de metafore-clișeu al unor tipuri de discurs public (nonliterar) al perioadei
comuniste, ci și raportul dintre schemele de limbaj și mentale reflectate de aceste diverse
tipuri discursive. Intre discursul public oficial și comentariul liric sau panegiricul care îi
45
apăreau ca răspuns (entități specifice momentului istoric și solidar manifestate) a existat o
clară deosebire r e inventar de figuri și imagini; s-ar putea totuși dovedi că a existat și o
regulă de derivare a unui tip din celălalt. Modele total diferite s-au dezvoltat paralel în
sfera limbajului familiar sau popular, sustras tutelei oficiale, în aceea a discursului
științific autentic etc.; în ceea ce privește literatura, liniile de forță ale modelului mental
nu mai pot fi determinate — decât pentru partea ei lipsită de valoare, compusă din texte
minore și epigonice - de metaforele înghețate.
In discursul politic al ultimei perioade a dictaturii, metaforele-clișeu erau puține
și șocante prin contrastul realizat cu fundalul extrem de abstract, de o maximă
desemantizare și, mai ales, inapt, prin vag și impersonalizare, să evoce un referent. în
șirul monoton de eforturi, activități, soluționări, probleme, obiective, perspective,
necesități, cerințe etc., apariția unui termen concret nu putea trece neobservată. Termenul
metaforic era însă folosit tot pentru sensul său abstract și apărea, astfel, chiar în
combinații de metafore din domenii diverse; cum acestea nu își pierduseră cu totul
capacitatea de a evoca și sensul lor propriu, efectul combinărilor era adesea absurd. O
ilustrare a acestei situații apare într-un text emis în 1982 („Raport...”):
înfruntând valurile uriașe provocate de uragane și cutremure, trebuie să navigam cu mare
atenție pentru a asigura înaintarea patriei noastre spre piscurile înalte ale societății comuniste.
Imaginea navigării spre piscuri asociază alegoria foarte utilizată a corăbiei {cârmaciul ei
fiind des invocat în panegirice) cu aceea a modelului optimist al progresului ca
ascensiune. Rezultatul asocierii e o imagine imposibilă, involuntar comică și
contraproductivă (a navigației către stânci)16.
Seria extrem de banală a metaforelor drumului, căii - „drumul pe care îl avem de
parcurs”, „vom urca și vom străbate noi căi nebătătorite, necunoscute” (1984), „nu am
mers și nu mergem pe o șosea asfaltată” (1987) - asociată obligatoriu cu urcușul, cu
direcția ascendentă - de unde și varianta treptelor (reflectând și teoria „etapelor de
dezvoltare”) trebuie pusă în legătură cu echivalentul său „ficțional”, din odele partinice -
în care forma admisă de deplasare e, aproape exclusiv, zborul.
Articolul de ziar — comentariu, reportaj — a preluat atât câmpurile semantice ale
alegoriei sau metaforelor, cât și mecanismul absurd al asocierii lor contradictorii. Un
eporter admiră „piscul ecluzei de la Agigea — autentic catarg al cutezanței românești”
(RL, 15.07.1989), altul consideră că un congres a fost „borna de hotar care avea să
propulseze poporul român” (RL, 23.08.1989). Modelul static și cel dinamic sunt
suprapuse .ară niciun scrupul, producând imagini mai mult comice decât suprarealiste.
Un al doilea câmp metaforic al discursului politic oficial — în afara celui al
„deplasării , al „înaintării” (pe apă, pe uscat ori în aer) — este acela al „adăpării”:
Sursa de inspirație sâ fie izvorul viu al muncii, al vieții poporului nostru, nu ulcioarele,
chiar aurite, care pot deforma realitățile. (Ceaușescu 1984: 63).
ipoziția izvor / ulcior, imaginea „ulcioarelor aurite” (cu conotația populară
contrazisă imediat) și mai ales ideea unui ulcior (prezență puternică a sensului propriu,
mai ales că metafora este una in absentia) care deformează realitatea - sunt aspecte ale
‘5 Pentru o discuție asupra metaforelor contradictorii și divergente, v. Zafiu (2001: 52 -54).
46
evidentei inadecvări a folosirii metaforei și surse ale efectului insolit de comic.
Metaforelor globale și constitutive — serie în care s-ar integra, pe lângă cele de mai sus,
construcția sau înflorirea — a căror apariție e însă lipsită de sprijinul oricărui alt termen cu
sens concret, ceea ce le anulează valoarea figurală, actualizând un singur sens, pe cel
abstract (a se vedea, de exemplu, „programe de înflorire”), li se adaugă cele omanre și
valorizante, având ca trăsături semantice „bogăția” și strălucirea”: tezaur, de aur, luminos
etc. Oricum, scenariile potențiale ale acestor modele alegorice au agent unic: nu mai e
prezentă confruntarea - desemnată prin metafore din seria luptei cu un adversar, ci, cel
mult, „combaterea hotărâtă” a unor factori minori și abstracți (idei, atitudini, tendințe):
potențialul opozant e ignorat și anulat total.
4.4.2.	Metonimia „ sudorii”. Sudoare, cuvânt vechi, moștenit din latină, face
parte dintr-o serie sinonimică în care diferențierea stilistică este astăzi destul de clară:
transpirație (neologism preluat din franceză) a devenit termenul de uz curent; nădușeală
(de origine slavă) e perceput ca popular; sudoare e nu numai ușor învechit și popular, dar
și asociat cu un sens figurat stabil, produs prin metonimie, prin numirea efectului pentru a
desemna cauza: „efort, trudă, muncă”.
Evoluția acestui sens clișeizat se poate urmări în citatele oferite pentru sudoare în
DLR, partea a 5-a din tomul X, Litera S (șpongiar — swing), 1994. Metonimia sudorii are
cel mâi solid punct de sprijin și de prestigiu cultural în textul biblic, în traducerile
Genezei-, „întru sudoarea feații tale vei mânca pâinea ta” (cuvintele lui Dumnezeu către
Adam, în Biblia lui Șerban Cantacuzino, 1688). în secolul al XlX-lea sunt frecvente (la
Kogălniceanu, Negruzzi, Ghica) sintagmele „sudoarea țăranului”, „sudoarea săracului”.
La Caragiale clișeul e deja ridiculizat, prin folosirea de către Ipingescu, asiduu cititor și
interpret de stil jurnalistic patetic: ,, /ezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni
din sudoarea bunioară a unuia ca mine și ca dumneata, care suntem din popor” (Caragiale
1959: 27). In poeziile antume ale Iui Eminescu, cuvântul apare o singură dată, dar într-un
text .barte cunoscut (mai ales în ultimele decenii, pe cale didactică), în monologul
proletarului din împărat și proletar. „milioane (...) supte din sudoarea prostitului popor”.
Nu mai puțin popularizată, poezia lui Goga, Plugarii, oferă imaginea alegorică a țăranilor
„urziți din lacrimi și sudoare”. După 1944 începe să se vorbească tot mai mult despre
„sudoarea și sângele muncitorilor Se observă, într-o rapidă trecere în revistă a citatelor,
tendința de a asocia sudoarea altor metonimii „lichide” - lacrimi și sânge. Expresia cu
sudoarea frunții (în mai multe variante în textele vechi, în care e mai frecventă formula
cu sudoarea feței) a permis, probabil, o suplimentară înnobilare a termenului, asociat
zonelor simbolic superioare ale corpului.
. ..vântul a beneficiat așadar de toate condițiile pentru a deveni emblematic
pentru mitologia muncii, dezvoltată în forme supradimensionate în perioada comunistă.
Jurnalistica din acei ani era plină de valorizări ale sudorii, pentru care citatele cele mai
pitorești nu le mai găsim în dicționar* . Mitologia sudorii poate fi ilustrată printr-un
Unele apar și ulterior, de pildă în căutata antiteză între sudoare și asudătură (un derivat de la a
asuda pentru care DA, în 1913, nota: „adesea cu o nuanță de sens peiorativă”): „umflându-i
buzunarele cu bani câștigați jară sudoare, câștigați numai prin asudături, stând la «rândurile»
publicate în paginile Mesagerului" (RL, 987, 1993).
. 47
fragment antologic, în care retorismul involuntar comic urmărește circuitul simbolic al
sudorii în natura; în text — un reportaj din 1989 — se manifestă tendința hiperbolică a
limbajului pcetic-gazetăresc din perioada limbii de lemn, dar și riscul (valabil oricând) dc
a manipula sensurile îgurate într-o totală uitare a celor proprii și fără a presimți asocierile
eventual neplăcute produse de acestea:
sudoarea a continuat să curgă — deopotrivă din brațele stoarse de efort, din mintea pusă la
luciu. Sudoarea aceasta a urcat în recolte, a împins tractoare și combine — a revenit în
oameni, făcându-i mai înalți, mai statuari, ma: siguri pe ei și pe destinul lor. Sudoarea
aceasta i-a urcat pe piedestale de eroi (RL, 30.08.1989, 2).
Clișeele limbajul politic și jurnalistic sunt multe și diferite; provenind din citate,
perifraze sau figuri de stil tocite, aparținând la fel de bine retoricii stilului înalt și oralității
colocviale, ele apar aproape întotdeauna pentru a înviora un stil monoton, dar alunecă
rapid într-o repetitivitate și mai iritantă decât cea inițială. E interesant dc observat în ce
zone conceptuale se acumulează clișeele; multe sunt utilizate pentru a exprima idei și
raportur foarte generale, nespecifice: mult/puțin; ansamblu/detaliu; situație, relație;
creștere, scădere, importanță etc. Clișeele limbajului sunt un simplu reflex al viziunilor
schematice, înghețate, asupra lumii. Dincolo dc sintagmele fixe și uzate și chiar de
tiparele rudimentare dc construcție a textului se află, bine ascunse, reprezentări stereotipe
ale spațiului, timpului și societății.
4.5.	Lexicul specific
4.5.1.	Cadru, cadre. în DA, în volumul cuprinzând litera C, tipărit în 1940,
substantivul cadru apărea ca simplă variantă, sub cuvântul-titlu cadră. Lucrul pare astăzi
surprinzător: cel puțin în ultimii 60 dc ani, cadru a căpătat o polisemie bogată și o
frecvență considerabilă, raportul dintre el și cadră inversându-se pur și simplu. Destul de
rapida „ascensiune” a variantei în cauză și a altor câtorva cuvinte înrudite prin origine (în
limba sursă sau prin derivare pe teren românesc) delimitează un ansamblu lexical marcat
în mod evident de rigiditatea limbajului activistic. Din acest ansamblu, a fost remarcată
mai des locuțiunea prepozițională în cadrul, a cărei răspândire parc de nestăvilit, probabil
și din cauza tendinței mai generale de a substitui prepozițiile simple, cu grad ridicat dc
abstracție și polisemantism, prin locuțiuni cu sens mai restrâns și mai explicit. Formulă
identificată de Valeria Guțu Romalo drept clișeu1 în cadrul substituie prepozițiile în, la-
„în cadrul spectacolului s-au prezentat...”; „sunt inginer în cadrul întreprinderii...” —,
într-un stil greoi și artificial19. Al. Graur a scris de mai multe ori împotriva acestui clișeu,
criticând — cu argumentul etimologiei {cadru = pătrat) — anumite asocieri lexicale:
„trebuie evitată expresia în cadrul ciclului, având în vedere că ciclul e rotund” (Graur
1982: 27; cf. și Graur 1976: 76).
18 Guțu Romalo (1972: 244; ed. 2000: 208).
„Soția lui S.R.S., agent în cadrul aceluiași ziar” (SC, 22, 1992); „în cadrul suflului înnoitor”
{Astru, 1, 1986).
48
Oricum, sunt interesante chiar evoluțiile semantice ale substantivului cadru. în
DA, pluralul cadre aparținea în primul rând limbajului militar, desemnând „corpul de
ofițeri și subofițeri al unei armate, cei ce au un grad în armată; (prin extensie) statul
major, fruntașii sau conducătorii unui partid”. în 1975, DEX (care indică o dublă
etimologie a cuvântului, din franceză și rusă) definește același plural într-un mod
egalizator, potrivit căruia cadrele nu ar mai fi decât în armată caracterizate prin funcția
de conducere: „efectiv de bază al oamenilor muncii dintr-o întreprindere sau dintr-o
instituție, dintr-un sindicat sau dintr-o organizație (de partid); elementele de conducere
și de comandă ale subunităților și unităților militare; (prin generalizare) întregul efectiv
al unei întreprinderi sau al unei instituții”. Utilizarea singularului la acest sens al
cuvântului e considerată rară, fiind totuși înregistrată: „persoană din efectivul unei
întreprinderi sau instituții, dintr-o organizație etc.”. Sensul respectiv reprezintă mai
curând o creație artificială a limbajului administrativ decât o evoluție firească prin
generalizare semantică: e identificabil mai ales în structurile cu determinariți - „cadrele
didactice ale școlii”, „cadrele medicale ale spitalului...” - și indică poate o anume
preferință pentru analogiile militare, extinse dincolo de limitele firești. în franceză,
pluralul cuvântului cadre are un sens prin care se desemnează o categorie socială
particularizată prin „funcții de direcție sau de control într-o întreprindere sau o
administrație” (Lexis, 1977); MDE cuprinde o definiție asemănătoare în aparență,
diferită prin sistemul de coordonate reale, prin raportarea la alt sistem social: „persoane
care ocupă funcții de conducere, militanți politici, de stat etc. Definițiile dicționarelor
pot fi raportate la limbajul oficial al fostului partid comunist român, în care pluralul
cadre avea o semnificație precisă și inconfundabilă; fără a fi fost definită, ea se putea
deduce din context, din frecvența sintagmelor de tipul: „repartizarea judicioasă a
cadrelor . „principiul rotației cadrelor”, „cadre de partid”, „pregătirea cadrelor (în școli
de partid) etc. Sensul era curent în discursul oficial:
De asemenea, trebuie să acționăm în toate domeniile pentru o mai bună organizare a activității,
a repartizării cadrelor, a activului, a forței de muncă, pentru creșterea răspunderii, a ordinii
muncitorești și a disciplinei {Cuvântarea tovarășului Nicolae Ceaușescu la încheierea
. . lucrărilor Conferinței Naționale a Partidului Comunist Român, în RL, 17.12.1987, p. 3).
Dincolo de corespondențele parțiale cu alte limbi sau de legătura cu semnificații mai
vechi, sensul impede de ‘activist’ („un cadru de nădejde”) e suficient pentru a explica
aura de conotații negative care a contribuit la compromiterea cuvântului.
Și mai clar stau lucrurile cu alt sens, tot al pluralului cadre-, cel definit de abia în
Suplimentul la DEX (DEA-S), apărut în 1988, ca „subdiviziune în administrația internă a
unei instituții, întreprinderi etc. care se ocupă cu angajarea personalului, cu evidența lui
etc., serviciu personal (definiția se păstrează în DEX 1996). Precizarea care însoțea
definiția de mai sus — „astăzi rar” — era cu siguranță una de natură conjuncturală, nu
lingvistică, tratamentul era aplicat termenilor prohibiți, înlocuiți, în baza unei decizii
piujce. de alții — de obicei de sintagme mai greoaie și fără șansa de a se impune în
comunicarea normală: așa cum salariații trebuiau să dispară în favoarea oamenilor
muncii și salariul să fie înlocuit de retribuția bănească, și cadrele deveniseră la un
49
mpment dat serviciul personal. Viabilitatea cuvântului era demonstrată, oricum, de
prezența derivatului cadrist, înregistrat de DEX-S cu aceeași (evident falsă) mențiune
(semna i.nd utopia modificării limbii prin decrete) — și cu o definire destul de neutră:
„funcționar în serviciul de cadre al unei instituții sau întreprinderi”. Sensul depreciativ
(legat de dosarele politice și de securitate), mai evident la adjectivul corespunzător
(..obiceiuri cadrist^') a 'ost mai bine reprezentat în limbă ia începutul anilor 90,
dispărând apoi parțial din uzul curent (precizarea „astăzi rar”, din DEX 1996, e acum
justificată). I! mai întâlnim totuși, aproape sinonim cu securist, ca adjectiv:
„raționamentul este de tip cadrist și (...) ține de o gândire totalitară, în care de faptele
strămoșilor trebuie să răspundă, în solidar, toți descendenții, până la a nu știu câta spiță”
(22, 41, 2002); sau ca substantiv: „am aflat că liderilor acestui partid le este dor de
vechiul cadrist O. C.” (camera Deputaților, ședința din 20.06. 2006, cdep.ro).
De fapt, până și sensurile mai abstracte ale cuvântului cadru au fost încărcate de
conotații totalitariste, determinările „adecvat”, „organizat”, „organizatoric” („un fertil
cadru organizatoric”) atribuindu-i-se aproape automat în desemnarea „mediului”, a
„ambianței” - ca fiind cu necesitate cele impuse de tiparul ideologic. Până și verbul a
încadra și participiul său încadrat par să poarte, prin sensurile 'a angaja', respectiv
'angajat', marca limbajului oficial-pretențios. Frecvența lor mai scăzută, în momentul de
față, are cauze extralingvistice; încadrat, de exemplu, devenise în anii '80 un termen
aproape obligatoriu în cererile și ofertele de închirieri din anunțurile de mică publicitate;
garanția onorabilității și a stabilității sociale - „tânăr încadrat doresc garsonieră”; „ofer
locuință la o încadrată” - a fost în genere înlocuită de condiții mai consistente („plata în
valută”; nici anunțurile matrimoniale nu invocă situația de încadrat, preferând să indice o
„situație materială bună”). în fine, verbul a cadra, deși atestat de mai multă vreme,
trimite, cel puțin în varianta folosirii sale absolute (fără complement prepozițional) la un
registru hibrid, semi-oficial, semi-familiar, specific perioadei comuniste: „Nu se poate să
faceți asta. Nu cadrează...”.
4.5.2.	Necesarul i orma de singular, substantivizată și însoțită de determinări
introduse prin prepoziția „de”, a adjectivului necesar era foarte folosită în perioada
comunistă, în interviuri, reportaje; rapoarte economice: „necesarul de piese de schimb”,
„necesarul de materie primă” etc.
In DLR, tomul VII, litera N (1971), substantivul neutru necesar este consemnat
și glosat ca desemnând „ceea ce este trebuincios într-un anumit scop; cantitate
trebuitoare din ceva’. în șirul citatelor care urmează, între cele mai vechi și cele de
după al doilea război diferența este evidentă. Toate utilizările mai vechi au în vedere
sensul general, abstract, uneori filozofic, al necesarului — în serie cu utilul, suficientul,
contingentul etc. Cu acest sens, cuvântul nu are, în mod evident, nevoie de determinări;
îl regăsim ca atare în franceză, la sursă principală a neologismului românesc. „îi
lipsește necesarii’ (Șăineanu), „a-i lipsi necesarul” (Candrea) - enunțuri ilustrând
definiții particularizante („ceea ce e indispensabil pentru trai”, „lucru de neapărată
trebuință pentru a-și susține traiul ) par influențate de franceză (în care substantivul
respectiv e mai frecvent și mai divers întrebuințat: „faire le neccssaire”, „ne dire que le
50
necessaire”...)20. în citatele reproduse de DLR după manuale și reviste din anii 1958—
1962, apar, în schimb, invariabil, combinații de tipul „necesarul total de îngrășăminte”,
„necesarul de semințe ’ — prin care cea de-a doua parte a definiției mai sus citate,
cuprinzând noțiunea de cantitate, e perfect justificată. Prin sens, construcție și utilizare,
termenul dovedește o specializare, aparținând ca atare limbii de lemn a economiei
socialiste și devenind un tic al limbajului jurnalistic. Faptul că dicționarele bilingve
româno-rusești (de exemplu cele din 1953 și 1980) găsesc cu ușurință un echivalent
sintagmei necesarul de semințe confirmă ceea ce era de bănuit: calcul lingvistic. în
presa perioadei comuniste se întâlnea la tot pasul acest necesar: „întreaga populație a
comunei își asigură necesarul de produse lactate”; „necesarul de zarzavaturi (...) este
asigurat”; „să asigurăm întregul necesar de produse alimentare”. Necesarul este (sau
nu) asigurat, satisfăcut, acoperit. Frecvența necesarului în ultimii ani ai comunismului
românesc pare să indice și condițiile de subzistență ale unui regim politic în care
asigurarea minimului necesar era principala obsesie.
■ Soarta cuvântului, după 1989, depindea mai mult de posibilitatea sau
imposibilitatea de a fi înlocuit — sau, dimpotrivă, de a i se lărgi întrebuințarea. Exista, în
multe cazuri, o construcție echivalentă, simplă și firească: ori de câte ori ideea nu era
aceea de cantitate precisă, calculabilă și imuabilă („necesarul de” e trasat de un plan!), era
foarte simplu să se folosească determinantul adjectival: în loc de „publicăm necesarul de
acte” (RL, 28.06.1991), s-ar fi putut spune, la fel dc ușor, „publicăm actele necesare".
După 1989, termenul a persistat o vreme, m sfera limbajului economic și administrativ,
fiind folosit, fără determinări, ca un sinonim (considerat probabil mai „elegant” sau mai
neutru) pentru nevoi, cele necesare sau necesități: „Vor ajunge să satisfacă necesarul
populației”; „nivelul necesarului real al populației” - se spunea, în iulie 1990, la TV. în
ciuda asocierii sale cu rigiditatea oficială21 a limbii de lemn, sensul precis și avantajul
economiei de expresie puteau face ca termenul să persiste și chiar să-și extindă utilizarea.
In realitate, conotațiile stilistice l-au împins treptat în umbră: după aproape două decenii
de la. <- derea regimului comunist, formula necesarul de... apare mai ales în sfaturile
practice p ivind curele de slăbire și în genere îngrijirile medicale („Cerealele asigură
necesarul zilnic de fibre ai organismului”, eva.ro; „află dacă greutatea ta este normală și
care e necesarul tău de calorii pe zi”, medicalinfo.ro).	.
4.6.	Limbajul Conducătorului
Situațiile în care se poate stabiii cu precizie paternitatea unei formule lingvistice
impuse în uz sunt destul de rare. Adesea atribuirile ulterioare sunt legende fără acoperire;
20 Trebuie amintită prezența, în dicționarele mai vechi sau istorice, a unui alt sens al substantivului
necesar, preluat desigur din franceză și azi ieșit din uz: cel de „cutie, trusă cu obiecte trebuincioase
la cusut, la bredat, la facerea toaletei în călătorie” (Candrea); „cutie, trusă care cuprinde obiectele
■ oare pentru executarea anumitor activități (DLR): necesarul de voiaj, necesarul de toaletă,
un necesar de piele etc. In DEX, acest sens a dispărut cu totul.
Rigiditate pe care nu o are, bineînțeles, deloc, femininul argotic o necesară, care poate apărea cu
mai multe sensuri (unele accidentale, particulare), de exemplu 'țigară': Ai, bă, o necesară? -
. arpați fără... ’ (Oana Chelaru, Cu floarea soarelui la butonieră, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1980, p. 47).
51
oricând putem descoperi că formula pe care o credeam a unui personaj celebru circula de
fapt mai dinainte, el nefacând altceva decât să c aducă în atenția unui public mai larg.
Sunt totuși șanse mari ca sintagma prin abstract să-i fi aparținut lui Nicolae Ceaușescu.
înainte de 1989j ea circula cu eticheta ironic-subversivă a originii prezidențiale: Desigur,
nu era nici pe departe cea mai frapantă dintre particularitățile lingvistice din discursul
fostului conducător comunist. Alte forme atrăgeau mai mult atenția, motiv pentru care
erau lolosite în bancuri și în parodii orale, atunci când era nevoie să se imite felul de a
vorbi al dictatorului, într-un mod lesne de recunoscut. în discursurile Iui Ceaușescu,
însoțite de gesturi divergente, defazate, pe fundalul unei rostiri destul de împiedicate și cu
o pronunție particulară a lui r, cu pauze imprevizibile, apăreau formele emblematice:
tutulor, tomnai, muncipiu, pretini etc. (cf. Funeriu 1998: 32). Pentru unii români aceste
forme erau proprietatea exclusivă a Conducătorului, semne ale incapacității sale de
articulare corectă; mulți au fost surprinși când le-au întâlnit și în alte contexte, în limba
veche sau populară, pentru că li se păreau purtătoare a unei mărci unice, individuale. De
fapt, liderul comunist cu origini rurale și școlarizare superficială vorbea pur și simplu o
română marcată popular-incult, puternic contaminată dc particularități regionale,
muntenești (cu sincope: revolționar, cu închiderea lui e final la i: actili, locurili, alocațili,
cu dificultatea de a rosti diftongi - ianuare - și unele grupuri consonantice: ezecutiv).
Formula prin abstract are o situație puțin diferită: aparține filonului semicult,
fiind o alunecare formală, o deraiere lexicală, un lapsus generalizat, prin care abstract
substituie pur și simplu termenul absurd din sintagma consacrată prin absurd', ar mai
putea fi explicată și ca o contaminare între formulele prin absurd și în abstract.
Nu e ușor să găsim atestări scrise ale sintagmei: ea lipsea din textele atent
redactate de autorii reali ai discursurilor și își făcea apariția mai ales în comentariile
libere, în digresiunile mai personale pe care secretarul general al P.C.R. le făcea în
marginea textului. Astăzi formula este folosită ironic, cu explicită trimitere la creatorul
sau propagatorul ei. loan Groșan, mai ales, o pomenește adesea: „Am convingerea că
dacă «prin abstract», vorba tovarășului Ceaușescu, băieții de la «Academia Cațavencu»
ar fi toți brusc loviți de amnezie în ziua de luni, când se face revista, ea ar putea liniștit să
apară, în același număr de pagini, numai cu bule ale demnitarilor adunate din săptămâna
precedentă” (în Ziua, 11.01.1999); „Și chiar dacă — «prin abstract», vorba nemuritoare a
Ceaușescului - ești prins, cine te cercetează?” (ibid., 18.06.1999); „Mai important mi se
pare să semnalez că dacă <^prin abstract» (vorba lui Ceaușescu, care ura cuvântul
«absurd») toți acești mahări județeni ar dispărea peste noapte ca dinozaurii, PSD-ul cu
siguranță s-ar prăbuși, rămânând sărac și cinstit, adică format, la vârf, din dl Ion lliescu și
dna Nina’ (ibid., 20.04.2005); „Dacă, «prin abstract”, cum îi plăcea tovarășului
Ceaușescu să zică, prietenul meu din Vișeu de Sus, Lucian Perta, ajunge președintele
țării...” (JK 19 25.01.2007) etc.	'
formula prin absurd are o justificare și o istorie culturală: poate fi un calc după
expresia franceză par l''absurde sau o izolare în interiorul limbii române, pornind în orice
caz de la formulări specifice din logică și argumentație: reducerea la absurd (reducția ad
absurdum), raționamentul prin absurd etc. în limbajul curent, sintagma prin absurd
prefațează, mai ales în condiționale sau însoțind verbe de presupunere, o ipoteză
ncplauzibikî, aleasă doar pentru demonstrație. Desigur că e un mijloc retoric, ceea ce un
vorbitor califică drept absurd nefiind în mod obiectiv la fel de imposibil pentru toată
52
lumea. „Dacă, prin absurd, informația conform căreia vânătoarea ar fi avut ioc în țarc
este falsă, atunci înseamnă că Țiriac a organizat evenimentul pe terenul destinat fondului
de vânătoare” {Gardianul, 16.01.2007); „Să presupunem, prin absurd, că domnul
Diaconescu are dreptate și că în acest moment situația este gravă” (Ș.M., Ședința Camerei
Deputaților dm 23.05.2006). Adesea prin absurd e pur și simplu un echivalent pretențios
al formulei de relativizare „să zicem”. în schimb, sensul expresiei prin abstract nu este
deloc clar: ce poate însemna „abstractizarea” într-un raționament sau într-o demonstrație?
Probabil că vorbitorii se gândesc la ipoteze, generalizări, pentru care însă termenul
abstract este imprecis și impropriu. Intemetul ne permite să constatăm că formula nu este
folosită exclusiv ironic și cu trimitere la Ceaușescu. Unii par să și-o fi însușit cu toată
seriozitatea: „Dacă prin abstract am avea suma necesară, pentru unificare ea nu trebuie
considerată mare” (cotidianul.ro); „hai să fim serioși, cât de tare poate să te rănească un
■ copil de 5 ani, orice ar face el, și dacă prin abstract ar face-o, cât de conștient ar fi de ce a
făcut?” (ronada.com).
4.7.	O viziune din interior
Pentru a înțelege raporturile dintre vorbitori, stabilite prin intermediul limbajului,
un document foarte util îl constituie informațiile din interior: nu prea știm, altminteri, cum
percepeau relația lor cu „limba de lemn” (co)autorii textelor oficiale; în ce măsură erau
conștienți de reacția celorlalți (preponderent receptori); nici la care din funcțiile —
persuasivă sau opresivă — ale limbajului propagandistic și ceremonial se raportau cu
precădere. Unele mărturii, memorii, justificări ale foștilor demnitari, apărute ulterior, pot
oferi câteva date de interes istoric și psihologic. Un asemenea volum, al lui Dumitru
opescu, Ani fost și cioplitor de himere (Popescu 1994) cuprinde puține referiri la
limbajul perioadei pe care o evocă. E marcat, în schimb, de stilul inconfundabil al
discursurilor și rapoartelor oficiale, chiar când dezvoltă idei banale și generale cu conținut
neutru, ori experiențe personale non-politice. Platitudinea tautologică, limbajul prețios,
vag și impersonal conservă tiparele cunoscute: „Există o întreagă cultură despre destin,
dispunem de o istoriografie amplă cu această temă” (p. 4); se regăsesc și ticul modalizării.
și structurile duale complementare, conducând spre hiperbola globalizantă: „Pot spune că
valorile culturale occidentale au determinat mari transformări în intelectul' și în
sensibilitatea mea” (p. 106); „acumulasem un întreg univers de idei” (p. 140). Chiar
observațiile asupra proliferării discursive vide de conținut sunt făcute în același limbaj;
deși e vorba de opinii critice personale, autorul le relatează prin intermediul formelor
verbale impersonale: în articolele sale „se punea la stâlpul infamiei cultul fanatic pentru
vorbe ; „această pălăvrăgeală (...) nu se transpunea în fapte, rămânea în sfera sterilă a
logosului nederivat din viață” (p. 138).
.'erspectiva e însă și mai surprinzătoare când descoperim că discursurile care ne
apar aproape ca niște incantații, înghețate în clișee de gândire și limbaj, sunt considerate
dinamice și palpitante: redactarea unui raport pentru un congres e o frământare de idei:
..am început să completăm, să dezvoltăm, să precizăm ideile, să introducem idei noi”; „în
final, l-am luat în mâna ca pe o bijuterie" 'p. 112) ; „raportul lui Ceaușescu cred că poate
fi comparat cu un capitol dintr-un roman captivant” (p. 122); un ziarist al Scânteii „detona
niște bombe de-ți tăia respirația” (p. 138). Volumul cuprinde și comentarii asupra stilului
53
prezidențial; la început, Ceaușescu e confuz: „gândirea lui m:-a dat mult de furcă până
când am reușit să o pătrund, pentru că era încâlcită și, mai ales, exprimată primitiv și
rigid” (p. 74); „nu făcea niciun efort de elevare, de interpretare, de nuanțare” (p. 75).
roblema pare a fi fost că spunea prea mult, nu prea puțin, stilizatorul fiind nevoit să-i
reducă unele „excrescențe ale stilului personal” (p. 154). Conținând atâtea observații de
stil - se vorbește la un moment dar de „stilistica activistului” (p. 62) -, tabloul n-ar fi
complet fără invocarea sentimentului și a emoțiilor artistice. într-fl perioadă în care
„oamenii se puteau înfrupta din cultură”, „vibrau de emoție estetică” (p. 104), retorica
omării și mitul stilului frumos — „literar” - pare să fi oferit iluzia ieșirii din uniformitate.
In interior se stabilea și o ierarhie a omagiilor, o competiție a metaforelor; autorul
consideră că propria sa cuvântare laudativă de la un congres: „nu s-a deosebit de
cuvintele celorlalți decât, poate, printr-o oarecare plasticitate metaforică”, prin „alegerea
verbului cu un impact mai puternic, mai percutant” (p. 158). Discursul din interior despre
„limba de lemn” presupune, cum se vede, destul de multe disocieri și ierarhii. îi lipsește
însă cu desăvârșire percepția alterității: imaginea celorlalți despre limbaj - și imaginea
limbajului Celuilalt.
■ 4.8. Traducere și represiune
Cazurile în care proprietatea limbajului devine o chestiune vitală nu se întâlnesc
chiar la orice pas. E rar ca o confuzie semantică să producă rupturi, condamnări, războaie.
De aceea, istoriile care se apropie măcar de asemenea cazuri-limită, chiar fără a le ilustra
întru totul, ne fascinează. între documentele pe care le cuprinde volumul Doinei; Jela,
Această dragoste care ne leagă — Reconstituirea unui asasina?2, cel puțin unele ni se par
a merita să fie rediscutate aici, pentru imaginea extrem de puternică pe care o oferă, prin
intermediul unor fapte de limbaj, asupra perioadei istorice și a structurilor ei polițienești.
E vorba dc traducerile „de uz intern”, efectuate de serviciile de securitate, ale scrisorilor
interceptate în 1955 din corespondența - redactată în franceză - dintre Ecatcrina
Bălăcioiu și fiica ei, Monica Lovinescu.
Un capitol al volumului reproduce, cu minime comentarii, pagini extrase din
dosar: majoritatea traducerilor sunt extrem de proaste și, dacă am face abstracție de
contextul în care apar, ar deveni un material didactic negativ destul de amuzant, ilustrând
greșelile elementare pe care le pot face începătorii în înțelegerea unei limbi străine.
Teribilă e însă tocmai relația cu contextul: traducerile, ridicole în sine, sunt un act oficial,
pe care alți funcționari ai poliției secrete fac sublinieri, pe baza cărora suspectează coduri,
imaginează comploturi - și în funcție de care e condusă ancheta. Suntem astfel în fața
unui caz în care o eroare de traducere creează situații și personaje care pot deveni cap de
acuzare și de condamnare. într-o lume normală, eroarea de traducere poate fi
preîntâmpinată prin competență sau corectată prin diferite mecanisme de control și reglaj.
. urnea pe care o refac aceste scrisori, o eroare de traducere poate conduce foarte simplu
la închisoare și la moarte. Aberația situației e agravată de contrastul dintre competența
„suspectei” și cea a urmăritorilor: probabil că traducătorii n-ar fi obținut notă de trecere la
orele profesoarei de franceză; în momentul respectiv, decisivă e însă varianta
' București, Humanitas, 1998.
54
traducătorului prost, iar prea marea fluență și dezinvoltură în utilizarea limbii străine
devine un dezavantaj.	.
Evident, nu se poate reduce mecanismul proceselor comuniste la incompetentele
lingvistice: doar că și acestea, cum se vede, și-au avut rolul lor într-c înscenare în care
sentința era, oricum, obligatorie. S-ar putea ivi și bănuiala unor traduceri intenționat
neglijente și apte să trezească suspiciuni, după cum s-ar putea presupune și că superiorii
cereau chiar o traducere „cuvânt , cu cuvânt”, în locul uneia libere și firești. în cazul
textelor din volumul citat, astfel de ipoteze ni se par puțin probabile: stângăciile și
ignoranța lor sunt greu de simulat. Credem totuși că, în ciuda unei semnături comune,
traducerile au avut mai mulți colaboratori, cu grade diferite de cunoaștere a limbii. Deși
în dosar nu apar originalele, în multe cazuri tipul de eroare se poate reconstitui cu
ușurință: o face de câteva ori chiar Doina Jela, observând cum în fragmentul „ai mers să
ții locul lui Chris ocupat la calul său” (p. 102) — e probabilă confuzia între chevet
(căpătâi) și cheval (cal). Mai grav e cazul altui enunț comentat de autcare: „Voi doi veți fi
acoperiți” (p. 116), în care e vorba de un simplu tacâm (fr. couvert), pus la masă în lipsa
celor dragi. Propoziția e subliniată de superiori, cărora le sună desigur suspect, pentru că
în limbajul securistic acoperirea are semnificații foarte clare.
în anele dintre traduceri, aflate la nivelul cel mai de jos al competenței
lingvistice, fiecare frază e defectuoasă, din pricini elementare: sunt traduse constant
pronumele personale în cazurile în. care româna folosește subiectul inclus; sunt calchiate
adjectivele posesive (corespunzând în română unor dative posesive); e urmată fidel topica
din originale: „aveam de făcut menajul meu”; „restul voi vă închipuiți” (p. 102); „voi
încerca să cad despăgubită pe ale mele patru labe” (p. 103); „eu vă voi vorbi puțin de LY”
(p. 110); ^Bătrânul meu, tu ești un mojic” (fr. mon vieux). Evident, nu lipsesc gafele
lexicale: „veți avea o resimțire" (p. 103) (probabil ressentiment) sau „M-am gândit la
cuier, m-am îmbrăcat într-o învârtitură de mână’'' — unde s-a produs, poate, o confuzie
între penser și passer și unde, în orice caz, expresia en un tour de main „foarte repede” a
fost tradusă cuvânt cu cuvânt.
C ultimă și tristă ironie a sorții e comentariul celor care „prelucrează” textele,
depășiți de limbajul lor Și dovedind-o prin chinurile traducerii: „aceste scrisori au un
conținut banal iar din stilul în care sunt redactate nu poți înțelege deloc despre ce e
vorba" (p. 101).
5.	Limba de lemn și literatura
Despre raportul stabilit între literatură și ideologie în România deceniilor 4-8 din
secolul al XX-lea s-au scris în ultimii ani mai multe articole, studii, volume23. Dincolo de
istoria textelor, de temele impuse sau interzise, scrisul dintr-o perioadă totalitară, fie că se
supune, fie că se opune presiunii ideologice, capătă trăsături stilistice speciale. Formele în
' Vezi, printre altele, antologia de poezie de propagandă publicată de E. Negriei (PRP) și volumele
aeeluiaș: autor despre literatura epocii (Negriei 2003, 2006); articolele Monicăi Lovinescu și ale lui
Virgil Ierunca; reconstituirile documentare ale Anei Sclejan, Ute Gabanyi 2001, unele studii din
volumele colective Boia 1998, Cemat, Manolescu, Mitchievici, Stanomir 2004, 2005 etc.
55
care ideologia/limba de :emn influențează stilul literar pot fi plasate pe o scară a
supunerii/opunerii, a acordului/dezacordului, cu mai multe trepte intermediare. Literatura
de propagandă, textele construite în scop politic ilustrează fenomene de simplă transpunere
a unor coduri, relații, semnificații din limbajul politic în cel al ficțiunii sau al poeziei. Pe
tieapta următoare s-ar plasa actele de concesie', intruziuni punctuale ale mesajului ideologic,
care nu par să atinga firul esențial al textului. O influență consimțită sau doar suferită de
nevoie e cenzura, omisiunea', care nu se poate decât rareori recunoaște în text, dacă nu
există dovezi exterioare — manuscrise, versiuni anterioare etc. Există totuși omisiuni
evidente, față de principiul relevanței sau față de norma textuală, care își semnalează
existența și sursa. Alte influențe sunt de fapt forme de reacție: care implică ideologia
oficială doar pentru a se distanța de ea, pentru a exprima o poziție diferită și chiar opusă; în
perioada comunistă putea juca acest rol aluzia, era extrem de rară și riscantă parodierea și
nu avea aproape nicio șansă să fie publicată 'negarea totală, distopia.
5.1.	Transpuneri
■	Schemele ideologice și clișeele limbajului politic intră ca atare în textul literar, la
nivel lexical (prin cuvinte-chcie, sintagme) sau semantico-textual (prin constante
semantice, izotopii textuale, opoziții etc.). Literatura de propagandă îndeplinește astfel un
rol mai mult persuasiv decât estetic (în ciuda artificiilor, a figurilor ornante). Vom discuta
doar câteva exemple de ideologizare a poeziei românești din perioada comunistă.
5.1.1.	Rima omagială. Poezia omagială a deceniilor comuniste a cultivat, printre
altele, și procedeul includerii în rimă a numelor date spre glorificare. Neșansa
versificatorilor specializați în asemenea produse a fost ca nici unul din principalele nume
supuse acestui tratament — Lenin, Stalin, Dej, Ceaușescu - să nu-și găsească prea ușor
rime între cuvintele comune ale limbii române. (Asocierea sonoră cu un alt nume propriu
de persoană era, desigur, de neconceput, sugerând o echivalare inadmisibilă în codul de
omagiere a unor inși prin definiție unici). Dificultățile nu i-au făcut însă pe autori să
dezarmeze;. i-a susținut probabil ideea că poziția în rimă a unui cuvânt este una
privilegiată, de panere în valoare; poate și convingerea că performanța devenea cu atât
mai lăudabilă cu cât lucrul era mai greu de realizat ’4.
Una din soluțiile descoperite foarte devreme pentru a valorifica numele proprii în
cauză a fost asonanța (permisă, de altfel, de modelul folcloric al versificației din epocă).
In epoca de glorie a unor versificatori ca A. Toma, N. Tăutu, Mihu Dragomir, Victor
Tulbure etc., Lenin a fost pus să rimeze imperfect cu pluralele milenii, vremii, sumedenii'.
„Nestinsă rază de la Lenin / Tu, din durerea-ncătușării / întunecoaselor milenii"
(Partidului, Beniuc 1973: 124); „Șieu le cânt, firește, ca un poet al vremii / Dar mai
presus de toate aș vrea să cânt pe Lenin" (Lenin, Beniuc: 1973: 153); „Muncitorești, ochi
umezi, sumedenii, / priveau spre zborul brațului lui Lenin" (Al. Jebeleanu, Glasul lui
| Cu decenii în urmă, în celebrul său articol despre Eminescu, Titu Maiorescu elogiase, cu
insistență, tocmai rimele rare obținute cu ajutorul numelor proprii „introduse în modul cel mai
firesc în versurile sale” (Maiorescu 1984: 104).	,
56
Lenin, PRP, 12). O altă cale de integrare în sistemul prozodic a fost utilizarea în rimă a
prenumelui: Ilici, cu accent pe silaba a doua, își găsea mai ușor un corespondent sonor: „a
ridicat la noi, aici / Hidrocentrala lui Ilici" (N. Tăutu, Lucrare scrisă: Lenin, PRP, 15). în
cazul lui Stalin, versificația proletcultistă românească a ezitat între calea asonantei și cea
a accentuării pe ultima silabă. în prima variantă, Stalin putea rima aproximativ cu
substantive comune sau proprii precum medalii, Uralii, anii, dușmanii etc. („Și tu
vorbeai; pe piept aveai medalii / Cu chipul și cuvintele lui Stalin", PNRPR, 437; „Au
numele ți-e cunoscut? / Pe unde ți-ai trăit tu anii? / Poate la Moscova-ai văzut, / Sau chiar
ai și vorbit cu Stalin?", Mihu Dragomir, Monumentul ostașului sovietic, PRP 73, PNRPR,
205 etc.). In cel de-al doilea, Stalin intra într-o serie foarte bogată de rime perfecte, din
care se puteau cu ușurință selecta cele cu semantism și simbolism pozitiv: plin, măslin,
destin, vin etc.: „Și scrie fără grijă,| că-i călimărul plin / Și-ăst scris îl înțelege tovarășul
Stalin?' (PNRPR, Jebeleanu, Altfel de cântec, 279); „Pe fiece tanc: Marx! Lenin! Stalin\ /
înflorea, înflorea un ram de măslin" (V. Tulbure, Armata Roșie, PRP, 78); „Lozinci din
Marx și Lenin și Stalin / Se împlinesc cu forță de destin" (PNRPR, 419) etc. Se constată
că termenii cuprinși în rimă sunt supuși și unei selecții semantice: rimele chin, venin,
asasin sunt foarte puțin probabile; sunt previzibile, în schimb, asocierile cu Kremlin
(„căci le-ndrumă din Cremlin ! geniul marelui Stalin", PNRPR, 323) și, în consens cu
interpretarea ideologică (dar în contrasens cu datele istoriei), cu blajin („Lângă poartă
cine îi răsare? / Vechi prieten cu surâs blajin... / - Cui zâmbești, tovarășe Stalin?",
D. Deșliu, Ce gândea Maria Tomii când lucra în schimbul de onoare, PRP, 164; PNRPR,
171). Numele era mult mai ușor de integrat la forma dc vocativ: „Drag tovarășe Staline, /
mult aș vrea să-ți vină bine!” (S. Movilă, îți trimit un cojocel, PRP, 33). în completarea
inventarului de epocă, ar mai trebui notată o inovație, bazată pe folosirea unei forme
populare și pe cea a patronimului real al lui Stalin: rima zilii - Djugașvilv. „Cu mâinile
între genunchi, iar ochii / Privind în gol sfârșitul dulce-al zilii / Așa stătea cândva trudit,
aicea, / Un simplu om, cizmarul Djugașvili" (M. Banuș, Aici s-a născut Stalin, PRP, 18).
Există limite ale inventivității prozodice: n-am întâlnit rime pentru Marx și
Engels'. probabil că finaluriie fonice inexistente în cuvintele românești au descurajat aici
chiar și procedeul asonanței.
Nu a fost ușor de integrat prozodic nici numele lui Gheorghiu-Dej: „Dar iată-n
ața librăriei / Un roi de oameni, un vârtej... / Și-o carte nouă în vitrină, / Semnată:
Gh. Gheorghiu-Def' (E. Frunză, Cearta, PRP, 180). Și în acest caz, s-a utilizat din plin
asonanța, în texte evocând ritmul și tonalitatea populară (și, desigur, chiar dacă fără voie,
infantilismul): „Unde-' el, Gheorghiu-Dej / Cu tovarășii-i viteji" (PNRPR, 303);
„Scoală-te, mânie, crești / Că-1 închiseră pe Dej” (PNRPR. 303). S-a admis și
modificarea foarte puțin naturală a pronunțării numelui de familie: „Șadc-nchis sub
bolțile bătrâne / cel mai drag al țării noastre fiu, / Șade-nchis — dar nencetat rămâne l
Printre noi, tovarășul Gheorghiu" (PNRPR, 10); „Și la focul viu / Vorbeau de Gheorghiu"
(M. Beniuc, Fiul patriei, PNRPR, 330, PRP, 46).
In ciuda schimbări-’ numelor, textele omagiale manifestă o incontestabilă
-ontinuitate de procedee. Perioada de elogiere a lui Ceaușescu a fost caracterizată printr-o
stranie asociere cu un mimetism modernist pur decorativ. Pe lângă versul liber, intens
metaforizat și simbolic, s-a păstrat totuși și linia versificației tradiționale— și, bineînțeles,
tradiția „punerii în rimă”. Nici în acest caz autorilor nu le-a fost foarte ușor. Oricât de
57
comună în onomastica romanească, terminația -eseu nu este de găsit, ca . atare, în
limbajul literar scris, în afara numelor proprii. Autorii de poezie ocazională au făcut
eforturi impresionante de integrare prozodică, urmând căile deja cunoscute sau
inventând altele noi. Au preferat, de pildă, să se refere la obiectul elogiului lor prin
supranume omologate în uzul ceremonios al vremii, scrise cu majusculă: Bărbat, Fiu,
Conducător, Președinte, cuvinte cu finaluri fonetice perfect acceptabile, foarte
obișnuite în română. Au apărut astfel frecvent rime ca „Partidului soldat" - „viteaz
Bărbat” (C. Clisu, Trăim un timp eroic!, RLit, 52, 1986); „visul cel mai viu” - „cel mai
destoinic Fiu” (D. Rotaru, Sub steaua comunistă, RLit, 1984), popor - Conducător,
onorul - dorul - condorul - Conducătorul („Și între toate-i El, Conducătorul, / suflet
de grâu în lamuri de idee / când patria își leagănă condorul / printr-ale faptei dense
curcubeie”, I. Socol, în steaua viitoare, RLit, 34, 1983) etc. Pastișa folclorizantă a
inovat timid, cu o vocală lungind, lăutărește, formele verbale: slăvescu / dăruiescu -
Ceaușescu. S-a utilizat, desigur, și prenumele, delictul de familiaritate fiind evitat fie
prin includerea acestuia în seria admisă a numelor de domnitori („Mircea, Ștefan,
Nicolae”), fie prin simpla inversare a poziției față de numele de familie („Ceaușescu
Nicolae”)-, în ambele cazuri, cuvântul preferat pentru rimă era văpaie („Din a inimii
văpaie...”). Cea mai simplă (și involuntar comică) soluție a constituit-o însă asocierea
cu un substantiv al cărui articol hotărât -l nu mai era pronunțat și, uneori, nici măcar
scris (funcția fiindu-i preluată, ca în oralitatea curentă, de vocala finală -u). Indicele
colocvial contrasta destul de ciudat, în asemenea cazuri, cu solemnitatea odei. Și în
acest caz a existat un cuvânt preferat: firescul. Cel puțin așa stau lucrurile în exemplele
pe care le avem la îndemână: „Și-a adus Congresul XIII ctitorii cu tot firescul f...//Și
s-a spus acestei epoci - Nicolae Ceaușescu” (Vasile Bardan, Imn la devenirea țării,
RLit, 50, 1987); „își are și-nțelesul, își are și firescu / privind în noi și-n tot ce ne-
nconjoară, i inelul de logodnă ce-ncinge-această țară / să-i spunem, Vârsta țării:
Ceaușescu” (Virgil Teodorescu, Vârsta țării: Ceaușescu, RLit, 29, 1984); ^Când
drumul bun al țării ne e lege / Și noi trăim în el cu tot firescul / Al nostru este dreptul
de-a alege: / Trăiască Nicolae Ceaușescid (Adrian Păunescu).
5.1.2.	Imaginarul violent: poetica izbirii în lexicul versificațiilor proletcultiste
din anii '50, verbele desemnând acțiuni violente sunt utilizate intens: e vorba fie de o
lovire propriu-zisă — a lovi, a izbi, a despica, a zdrobi, a reteza, a răpune, a mușca, a
smulge -, fie de o agresiune sonoră — a sudul, a ocări, a lătra, a chiui, a zbiera etc. Dintre
aceste verbe, a izbi este emblematic pentru reprezentarea violenței, apărând și într-o „artă
poetică’ celebră in epocă: „Când voi izbi odată eu cu barda / Această stâncă are să se
crape / Și va țâșni din ea șuvoi de ape! / Băieți, aceasta este arta!” (M. Bcniuc, în PNRPR,
48). Verbul - cu semantism esențialmente activ, dinamic și cu caracter momentan - are
toarte adesea, între complinirile sale circumstanțiale, un instrumental. Barda din
exemplul citat ar putea intra într-un interesant inventar al uneltelor reprezentate în poezia
epocii; în afara celor simbolice, emblematice — seceră sau ciocan —, pare a fi existat o
om relua tema violenței in partea a IlI-a a acestei cărți, pp. 216-267. Imaginile violente din
literatura de propagandă ni s-au părut însă mai legate de subiectul tratat în acest capitol. Retorica
agresivității în poezia română proletcultistă este descrisă de Negriei (2006: 122- 145)
58
preferință marcată pentru târnăcop: „Adânc, târnăcopul! înfigă-se bine...” (Maria Banuș,
Dărâmăm, în PRP, 236): „Vânjos Bogănici târnăcopul ridică...” (A. Toma, Silvester
Andrei salvează abatajul, PRP, 189). Oricum, contextele de apariție a verbului a izbi
dezvăluie o diferențiere neașteptată. Acțiunea are autori din ambele stere ale dihotomiei
care structurează întregul discurs, din ambele tabere: a „eroilor pozitivi” și a „dușmanului
de clasă”. Regimul verbului nu este însă același în fiecare din cele două cazuri: eroul,
cum s-a văzut, izbește cu o unealtă (cea care l-a creat pe om); violența îi este deci înscrisă
într-un program civilizator. în schimb, personajul negativ (comisar, călău) lovește, într-o
manifestare de pură bestialitate, direct - de preferință cu piciorul (mâna sau pumnul fiind
parțial înnobilate de mitologia muncii și de cea a revoluției). Pe de altă parte, verbul a izbi
reclamă, mai mult chiar decât un instrumental, un obiect asupra căruia se acționează;
gramatical, acesta poate fi un complement direct (a izbi ceva) sau prepozițional (a izbi în
ceva sau de ceva). Acțiunilor dușmănoase li se precizează cât mai multe asemenea
determinări („Comisarul... izbește / cu piciorul într-un teanc”, PNRPR, 98; „țeasta i-au
izbit de vatră”, PNRPR, 447); celor eroice — mult mai puține. Izbirea negativă este un act
de agresiune, cea pozitivă — unul de vitalitate: diferențele de perspectivă se obțin prin
selecția detaliilor descriptive. în paradigma eroică, verbul a izbi e prins într-un proces de
simbolizare, manifestat și prin evitarea precizărilor directe; el va tinde să desemneze
astfel o acțiune pură, ideală, al cărei obiect contează mai puțin: importantă e desfășurarea
de energie, manifestarea de forță. Desigur că obiectul sau locul acțiunii sunt de multe ori
deductibile din context; rămâne totuși semnificativ faptul că ele nu apar puse în legătură
directă cu verbul. In unele cazuri, instrumentul devine subiect gramatical al verbului
folosit absolut: „Deci, acum, ciocan pneumatic, izbește / și sapă mereu, voinicește...”
(PNRPR, 7). Aproape orice vers e construit conform schemei prestabilite de relații
actanțiale. Se întâmplă, de pildă, ca verbul a izbi să aibă drept subiect o personificare a
naturii; cum statutul ideologic al naturii la acea dată era de (temporar) dușman, până la
„îmblânzirea finală omul jind prins în luptă, in încleștare cu forțele ei, apele vor intra
(până să fie utilizate de hidrocentrală) în regimul sintactic rezervat taberei inamice:
„apele-n trombe urcate / izbiră în maluri cu aspre mânii” (PNRPR. 229).
• endința involuntară a poeziei epocii de a aluneca în contrasens comic se
' eS’â într-un text monologic care atribuie muncitorului gânduri despre munca sa —
evident, brută: „Când sap în frontal, mă gândesc / Gă-n munți undeva bunăoară / E-a
patriei noastre comoară / Și sap! Și tot sap s-o găsesc!” (PNRPR, 7). Modelul violent al
muncii transmite involuntar, prin supralicitare, tocmai efectul distructiv al unui efort
haotic și contraprc c uctiv: ,Jzbesc printre stâncile aspre / Să sfurm prețiosul tezaur” (p. 7).
Ceea ce pot te părea o simplă inabilitate lexicală e de fapt consecința unui set de
constrângeri discursive motivate ideologic, asociind în mod obligatoriu munca și violenta.
n	Metaforizarea modernistă*. Poezia oficială de propagandă s-a constituit,
în intimele decenii ale puterii comuniste din România, într-un corpus de imnuri și omagii
cu funcție ceremoniala, care ilustrează una dintre ipostazele cele mai tipice ale discursului
pub’-z într-o dictatură, intre discursul politic oficial al totalitarismului comunist,
manifestat în documentele de stat și în mass-media - „limba de lemn” -- și discursul
26 Acest subcapitol reprezintă în parte traducerea cu unele modificări a articolului Zafiu 1995.
59
poeziei de propagandă se stabilește o relație specifică: discursul poetic nu aparține formal
puterii politice, ci se prezintă ca produs de un poet-tribun sau de un poet popular, aproape
anonim, voce intermediară care simulează dialogul într-un spațiu în care Partidul-Stat are
monopolul exprimării. . orpusul „omagiilor’ versificate (care ar putea fi considerat fie un
aceident istoric, fie, mai credibil, ca ilustrând o veche tradiție a poeziei de curte) produce
o formă monologică profund hibridă, caracterizată de destructurarea discursului: cu cât
constrângerile contextuale și textuale sunt mai puternice, cu atât confuzia și anomia se
instalează mai adânc în discurs.	.
Poezia oficială (instituție care avea în epocă o existență paralelă celei a instituției
literare propriu-zise27) avea semnificații mai complexe decât i se atribuiau de obicei: ea
ducea la extrem câteva trăsături fundamentale ale limbii de lemn, derivate din raportul
acesteia cu realul; înlocuia monotonia discursului oficial prin excese stilistice care revelă
adesea obsesiile ascunse, miturile profunde ale regimului politic.
Așa cum limba de lemn nu se definește doar prin trăsăturile ei lingvistico-
stilistice, ci printr-un anume raport cu realitatea și cu puterea, literatura omagiilor nu
se distinge neapărat prin trăsături stilistico-retorice, care sunt comune cu cele ale
poeziei veritabile, rămânând încă un fenomen aparte prin utilizarea sa și prin funcția
pe care i-o atribuie sistemul.
Analizând un corpus de texte apărute între 1980 și 1989 în presa românească, se
constată că trăsăturile lingvistice ale discursului oficial (abstracție, impersonalitate,
proliferare a clișeelor) și structurile sale mentale (totalizarc, reunire a contrariilor,
maniheism, cf. Thom 1987) s-au asociat perfect cu modelul metaforic, cu aluzia și
nedeterminarea unei poezii de incantație: varianta vulgarizată și instrumentalizată a
poeziei moderniste a mediat între contradicțiile discursului ideologic, mascându-i lipsa de
logică. Autoreferențialitatea - pe care discursul politic oficial o practica tară să b
recunoască - e o temă frecventă într-o poezie care se declară altminteri legată de realitate.
Pe de altă parte, convergența dintre modelul poetic și cel ideologic are funcția de a
confisca și de a devaloriza un discurs paralel care, tară să se opună deschis puterii,
constituise o formă de rezistență pasivă: curentul estetizant al literaturii și al criticii
românești, care valoriza limbajul poetic și metafora-, formele exterioare ale acestui limbaj
sunt reproduse mimetic de poezia de propagandă. E interesant și faptul că discursul
„imnic” a manipulat un arhaism rural și naționalist pe care discursul politic oficial evita
să îl folosească deschis: poezia a avut astfel și funcția de a explicita ceea ce rămânea în
presupozițiile și implicațiile limbii de lemn. Textele versificate au făcut apel la strategii
discursive ale căror consecințe au devenit vizibile în polifonia post-totalitară: confuzia
vocilor, confiscarea discursului și, mai ales, retorica naționalistă au supraviețuit limbii de
lemn oficiale (Bourmeyster 1989, Thom 1993).
Situația comunicativă a poeziei de propagandă a variat în România din anii ’50
până în 1989: de la monopolul expresiei în cadrai instituției literare, rolul său s-a redus,
Ireptât, la unul decorativ, formal, reglat de un protocol foarte strict: locuri fixe (pagina I a
„în primii ani de după 1965, esteticul se autonomizează radical, iar poezia partinică sau
patriotică <<pe linie» începe să se retragă în antologiile didactice cu caracter tematico-
propagandistic și in culegerile omagiale” (P. Cemăt, „Lirismul în slujba revoluției”, în Cernat,
Manolescu, Mitchievici, Stanornir 2005: 229).	’
60
revistelor literare) și momente precise (sărbători, aniversări, de altfel foarte frecvente); se
mai regăsea în manuale (mai ales pe primele pagini) și în volume cu destinație precisă
(Omagii)-, în plus, era difuzată, aproape zilnic, prin posturile de radio și televiziune. în
mod excepțional, apărea chiar în discursul Puterii, în „cuvântările” președintelui, ornate
uneori cu fragmente versificate sau cu creații cu statut ambiguu (vezi supra, 4.3.). Se
adăugau la toate acestea numeroase concursuri și cenacluri literare și antologiile care îi
stimulau pe tineri să scrie în genul panegiric.
Pe de o parte, fenomenul era marginal și - din punctul de vedere al efectului
propagandistic - lipsit de impact eficient asupra publicului, care nu asculta și nu comenta
aceste texte. De altfel, dacă la începutul regimului comunist autorii acestui tip de texte
aveau o oarecare notorietate, în anii 1970-1980 ei erau aproape necunoscuți,
neprofesioniști. în orice caz, scriitorii mai cunoscuți nici nu-și mai reproduceau poeziile
de propagandă în volumele publicate ulterior, lăsându-le să se piardă prin reviste. O
strategie a efemerului și a compromisului alterna uneori versuri de elogii pentru puterea
politică în paginile de ziar - rezervând pentru volume „poezia veritabilă”. Existau,
desigur, și destui poeți talentați care nu făceau concesii zonei de producție oficială, pe
care de altfel critica literară o ignora total, plasând-o în mod clar în afara literaturii.
Regulile jocului erau totuși prea subtile și nu eliminau total riscul confuziei, mai ales
pentru cititorul obișnuit, care nu frecventa neapărat judecățile criticii estetice (în schimb
era ținta unor forme mai reușite de propagandă, de pildă prin unele texte ale muzicii folk).
voezia oficială de propagandă a trecut, de altfel, prin importante schimbări
discursive: genul militant, mobilizator și polemic al primelor decenii ale puterii
comuniste (cuprins în antologii de epocă, precum PNRPR, sau ulterioare - PRP - și
descris de Negriei 2006) a fost treptat substituit de genul panegiric, de ceremonial; în
locul limbajului popular, foarte accesibil, al narațiunilor folclorizante dominante în anii
50, a apărut un stil înalt, solemn, de un manierism metafonzant adesea ermetic.
Schimbările corespundeau trecerii la o epocă de stabilitate politică, de cult al
personalității și ideologie național-comunistă în varianta românească. Funcția principală a
poeziei de propagandă a -bst de reconfirmare a puterii autoritare, mimând, din rațiuni de
ceremonial, susținerea populară.
Ipostaza cea mai simplă a poeziei oficiale era reprezentată de subordonarea
totală față de limba de lemn. în mod fidel și subaltern, discursul poetic nu făcea altceva
.iecât să traducă în metafore și simboluri un mesaj deja codat, pre-interpretat. Clișeele
erau transpuse în alte clișee, destul de transparente: diferența între discursul politic oficial
și vers:.' icația propagandistică era minimală și locală, identificându-se la nivelul
structurilor microtextuale. Discursul concentra tezele ideologice cu mijloacele invenției
lexicale. .h compusul ad-hoc orașele-satele („Cei care urcă orașele-satele în iarnă”, Imnul
științei, RLit, 2. 1982, 3), transpare o lozincă aparținând unei foarte dogmatice „teorii a
contradicțiilor neantagoniste”: ștergerea diferențelor dintre sat și oraș („vom realiza o
apropiere tot. mai mare a condițiilor de muncă și via^ de la sate și cele de la orașe”,
Ceaușescu 1984: 38). Regula complementarității acționează fără greș, noțiunile apărând,
după iegea limbajului de lemn, în perechi. Limba de lemn a poeziei este însă mai concisă
și mai radical utopică.	.
Traducerea figurală a sloganurilor produce adesea metafore absurde, susceptibile
ne o decodare analitică, potrivite pentru o lectură fragmentară. O sintagmă neobișnuită,
61
precum „zborul de belșug'’ (RLit, 9, 1989, 3) nu vizează decât aparent o lectură globală
de tip metaforic; de fapt, fiecare din termenii care o compun trimite la corespondentul său
din sloganul banal „progres și prosperitate („capacitatea partidului nostru de a conduce
destinele patriei [...] din victorie în victorie, pe calea progresului și prosperității”,
Ceaușescu 1984: 90). Discursul se construiește prin strategia rudimentară a substituției.
Adesea, nu mai e vorba de o traducere cuvânt cu cuvânt, ci de o alegorie mai
elaborată, care devine absurdă și comică pentru că acumulează detalii, din grija de a nu
contraveni cumva tezelor oficiale. Pot apărea astfel contradicții între logica sloganurilor și
cea a figurilor retorice: muncitorii sunt plasați, simbolic, sub „arcul științei”, pe sub care
ar trebui, pur și simplu, să treacă. Primejdia de a evoca muncitori care trec în loc să
muncească este evitată printr-un recurs la redundanță; se obține astfel imaginea burlescă a
muncitorilor care trec muncind-, „sub arcul științei muncind / trec zilnic milioane / de
fraterni, de uniți și comuniști muncitori” (Imnul științei, loc. cit.). Adjectivul relațional
(comuniști} e antepus substantivului, mijloc de a-i forța interpretarea, de a-1 transforma în
calificativ. Contradicția e uneori anulată de o formulă narativă: clișeele asociate ale
„muncii fizice” și „muncii intelectuale” (a munci și a gândi} se armonizează (ca și
trecutul și prezentul) în versuri involuntar umoristice: „strămoșii meditară în mii de ani pc
plug” (ibid.}.
Poezia oficială dispunea de o permisivitate crescută, pe care o folosea pentru a-și
depăși rolul de simplă traducătoare a sloganurilor, încercând să le și recupereze. Modelul
discursiv metaforic și incoerent (ipostază vulgarizată a poeziei modeme) media între
contradicțiile interne ale ideologiei. Unitatea și chiar coincidența contrariilor era
mecanismul cel mai eficient pentru a face ca discursul poetic să depășească discursul pur
politic, fără a-i schimba direcția. Pentru Thom 1987, una dintre strategiile specifice și
profunde ale limbii de lemn este utilizarea perechilor magice de cuvinte, care ilustrează
schema dialectică și declanșează un circuit închis, paralizând gândirea. Când fiecare
noțiune se confundă cu contrariul ei, în absența opozițiilor logice și a raționamentelor
disociative, gândirea este blocată. Epuizându-și domeniul, perechile complementare (care
se bucură de un soi de prestigiu magic și contribuie la cultul oficial) participă în același
timp la tendința foarte puternică a discursului ideologic spre globalism. Caracterul
monolitic al discursului totalitar nu se definește prin criterii interioare, ci doar prin
statutul exterior de discurs unic, impus prin forță; e un monolitism contextual, formal,
care nu derivă dintr-o coerență interioară. Discursul ideologic există sub forma unor
„insule semantico-pragmatice”, configurații produse de strategii locale, între care de cele
mai multe ori nu se stabilește o comunicare.	.
O poetică a ornamentului asimila astfel inovațiile limbajului contemporan doar
pentru a-și revizui inventarul de „imagini”- măști. Se pot lua câteva repere ale acestei
evoluții: de la stilul ostentativ accesibil și folclorizant al anilor ’50 — „Bogatu-i ca
ciritelu —/ Numai cu țepi tot pe elu, / Ciritelu e lăsatu / Să fie scos și-aruncatu”, trecând
prin cel neutru, persistent, cu minime variații, în întreaga epocă (cadru social tipic fiindu-i
manualele școlare sau primele pagini ale ziarelor care impuneau linia oficială) — „Eroului
să-i mulțumim fierbinte/ Și să-i urmăm exemplul ne-nfricat” (text nesemnat, din iulie
1989) — până la limbajul cu destul de curioase pretenții de modernizare și de literaturi ta te,
de sincronizare cu linia paralelă și autonomă a poeziei contemporane (limbajul poeziilor
62
care erau publicate, de obicei, în paginile de sacrificiu ale revistelor literare și în volumele
omagiale): „sub elitrele-ți luminate ocrotitor / o și mai ageră stare”; „păsări de lumină /
multiplicate în oglinzi de pace”; „acest interior de cuvinte”; „ningeri siderale”, „femeie-
gând”, „contemplări de suflet” etc. Simplă poezie proastă, s-ar putea spune, închizând
definitiv subiectul. Numai că, în primul rând, chiar analiza versurilor slabe e un domeniu
de cercetare .migălos și antipatic, dar util; în al doilea rând, efectul acestei combinații de
„sarcină de serviciu” în limbaj de lemn cu pretenții artistice și limbaj metaforic nu e de
neglijat; chiar dacă aproape necitite, aceste versificări au influențat modul de receptare a
limbajului poetic și probabil, prin reacție, chiar scrisul autentic.
Portretul robot al textelor omagiale înregistrează o varietate stilistică destul de
redusă: din punct de vedere lexical, ele cuprind mai ales cuvintele vocabularului de bază,
devenite metafore și simboluri dintre cele mai uzate: floare, inimă, lumină, soare, aur,
cetate, drum, vis, zbor etc. - obligatoriu euforice și/sau ascensionale. Un strat mai firav,
dar persistent e constituit din termeni inițial populari sau arhaizanți. deveniți embleme ale
temei patriotice: plai, glie, chezășie, brazdă, vatră - cărora li se adăugau, mai ales în
ultimii ani ai regimului, crug, lamură, mirozne, izvorniță etc. („curate cruguri aprinse sub
gene”; „un Om de lamură mereu fierbinte”...). Neologismele mai șocante erau și ele
destul de puține: germinație, entropie, avatar, reverberații, extaz; un câmp semantic bine
delimitat îl formau cele referitoare la cosmos: galaxie, orbită, constelație, sideral.
Anexarea unor cuvinte aparținând limbajului filosofic (Ființă, devenire, esență,
identitate) sau chiar religios (sfânt, nimb, Cuvânt) asigura nivelul stilistic „înalt” al
textelor; mai scăpau totuși, câteodată, semnale mai autentice, cuvinte și sintagme ale
limbajului politico-administrativ oficial: demers (rimând cu „vers”: „Să-ți arate destinul
spre întregul demers...” — „ Sunt genii care vorbesc lumii dintr-un singur vers”), amplu
(„întreaga țară deschisă amplu către primăvară”). în perspectiva („în perspectiva celui
mai mândru viitor”). Salvatoare estetic pare a fi fost considerată tema creației; ironia
sorții face ca. poezia pură, auioreferențială și cea cu obiect precis desemnat, „trasat” și
situat în afară să elogieze în egală măsură cuvântul: în cazul celei din unnă s-ar putea
ghici o conștiință vinovată, recunoscând că încearcă prin limbaj o ocultare a realului, o
incantație obținută prin tautologie? Trucul mai vechi al „sonorității” (cuvintele elogiate
pentru felul cum „sună”, pentru impactul lor afectiv, introduc, pe o cale indirectă dar bine
știută de toată lumea, tema, teza: „Ce limpede răsună cuvântul simplu Pace / în scrisorica
simplă	care-a
.. mis-o el... ) se dezvoltă <ntr-o mitologie a cuvintelor cu efecte monumentale: „Elena
Ceaușescu în centrul verbelor / conjugate plural și imens / dând rază științei”.
Cuvintele-emblemă, în combinare aleatorie, în delir asociativ, trimiteau automat nu
numai la noțiunea simbolizată transparent, ci la schemele prestabilite, la grila de
interpretări deja date:	_
Dacă un text e dedicat „științei”, va fi obligatoriu ca în el să apară nu numai
explicitarca adevăratei teme (respectiv persoana care întruchipează știința!), dar și
erm^nfo complementari, presărați în diverse structuri metaforice, nuclee nestructurate și
. schimnabile: „cântec de piatră și fier”, „vârsta noastră din betoane” (legătura științei
cu producția), „amfiteatre de gând' (legătura științei cu învățământul) ș.a.m.d. Că
„evoluția acestui limbaj însemna doar o operație de substituire elementară o dovedesc
63
pasajele enamcrative-tip: versurile „trăind în pământuri arate, în cărbune, /în lanuri epice
și furnale transpun parțial tradiționala suită de „câmpuri, mine, fabrici, uzine, sonde,
furnale , modificând-o prin redundanță, sinecdocă și epitet — îndrăzneț ca asociere
(motivată pesemne de alt clișeu, al „epopeii naționale”), dar ornant și perfect ridicol.
Oricât de situate în afara circuitului intelectual real ar fi fost asemenea texte
(necitite — și totuși, adesea, auzite, bănuite, retransmise filtrat), e sigur că ele au avut un •
anumit rol cel puțin prin reacție, în conturarea unora din tendințele limbajului poetic
contemporan: au stimulat dorința de evitare a metaforelor sau a lexicului solemn, a
cuvintelor clișeizate legate de această formă de degradare propagandistică.
5.2.	Concesii: adaosuri ideologice
In cărțile publicate în deceniile 5-8 ale secolului al XX-lea, se poate urmări
perspectiva pe care limbajul o încorporează - și în primul rând chiar măsura în care textul
își asumă sau nu presupozițiile oficiale. Tipul de scriitură destinat unei lecturi
fragmentare și punctuale, recunoașterii aluziilor politice, a fost, cum se știe, o formulă de
succes, chiar dacă se baza de obicei pe un discurs conformist în presupoziții, adoptând o
perspectivă narativă deliberat incoerentă. Mult mai subversivă pare a fi formula opusă -
de ignorare sau negare a respectivelor presupoziții -, chiar dacă se manifesta în genere în
subiecte minore, ale banalului cotidian.
La nivelul stilului, exemple ale celor două strategii ar putea fi găsite în două cărți
înrudite, ale aceluiași scriitor: Cel mai iubit dintre pământeni și Intrusul lui Marin Preda.
Prima este evident mult mai bogată în idei și reprezentări, a avut succes la public și, în
ciuda controverselor critice, și-a câștigat ecou și respectabilitate literară. Cealaltă pare un
tipic text minor, care a fost în genere ignorat sau minimalizat. Or, dincolo de inventarul
faptelor și al aluziilor fragmentare, de interesantele dezbateri dc morală și istorie, de
relatările de abuzuri și de abuzul de referințe culturale, Cel mai iubit... ilustrează o
ambiguă asimilare a schemelor cenzurii - scuzare, restrângere, contextualizare -, fără a
pune definitiv în discuție discursul oficial al epocii. Intrusul, mult mai simplu din punct
de vedere narativ și mai marcat de context în planul superficial al limbajului (personajele
se adresează cu „tovarășe”, se evocă un mediu muncitoresc), cuprinde o respingere totală,
etică, mizantropică, sarcastică, a „lumii noi”. Ambele romane utilizează strategic
convenția narațiunii la persoana I, manipulează filtrul narativ al personajului-narator și al
altor personaje, care sunt puse să enunțe diverse idei.
In (el mai iubit..., apare frecvent mecanismul prudent al concesiei:
negocierea obiecției, admiterea unor trăsături pozitive pentru a putea introduce o
negație - „Stalin nu e încă bătrân, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înțeles că
Ardealul e al nostru, dar...” (Preda 1997, I: 83); „Bun, Stalin e un tip uriaș, se
putea vorbi și despre el’ (p. 262); „Nici vorbă, Marx a fost un mare om” (p. 92;
„strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarășa Aha ețetera, nu-mi plăcuseră
deloc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin și a altora, ci pentru că”... (p. 198).
Enunțarea e scuzată prin explicații și garanții de inocență: după un discurs
mai îndrăzneț al personajului, apare precizarea care să-l disculpe: „Se vedea că nici
ei nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacționarismul
64
maurrasian din cartea...” (p. 93)28. Se dovedește astfel acceptarea de către literatură a
unui principiu nemărturisit a! limbajului politic al vremii: importantă e enunțarea, nu
asumarea. Cuvintele sunt periculoase sau avantajoase prin prezența lor, sinceritatea
sau verosimilitatea actului rostirii fiind neesențială. Personajelor li se atribuie
anticipări profetice „corecte” ale istoriei - ca în monologul .relatat al l ui Gheorghiu-
Dej, care se referă și la canalul Dunăre-Marea Neagră: „Dar cândva tot va trebui
făcut... când ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar de zece ori
mai ieftin...” (p. 188). Grav e ca discursul oficial nu este introdus numai în replicile
exterioare ale personajului narator, ci apare chiar în monologul său interior - fără
ca vreun semnal textual să indice în acel punct o stare de alterare a conștiinței.
Clișeele discursului naționalist apar chiar așa, în gânduri intime, cu o stângace
justificare finală:
Aici era leagănul românismului, aici înflorise statul dac și dacii, strămoșii noștri, care
puseseră de-atâtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci și romani, ne trăgeam, și
faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin
istoric. Nu știu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitația lui
Cubleș mi se transmisese? (Preda 1997,1: 207).
In Intrusul, în schimb, e mult mai clar marcată opoziția unui eu narativ față de o
alteritate desemnată prin ei („să-mi pierd situația pentru ceva care la urma urmei știau ei
mai bine de ce îl înființase, adică pentru acest U.T.M.?”, Preda 1974: 77) sau, în final,
prin voi: „nu puteți avea iertarea mea”; „singura voastră șansă c că nu sunteți eterni și că
alții ma: buni, poate, vă vor lua locul. Nu sperați că vă vor menaja!” (p. 298).
5.3.	Efecte ale cenzurii: omisiuni, substituții
Ar trebui să se înmulțească analizele punctuale ale modului în care au operat,
timp de decenii, cenzura oficială și autocenzura personală: de la manuscrise la textul
tipărit (cu eventuale documente și mărturi' ale redacției sau editurii), de la o ediție la alta
- cu modificările de interes specifice fiecărei perioade. Din punct de vedere strict
lingvistic, interesează mai ales conotațiile unor cuvinte, gradul de subversivitate care le
era atribuit și care poate deci explica anumite evoluții semantice. Merită studiat, în plus,
modul în care sensul textual se reface, diferit, după transformări aparent minore,
iemnnicația globală a unui text e profund modificată de dispariția sau substituirea unor
cuvinte și secvențe izolate.
5.3.1.	Cenzura și adaptarea Ia context Dacă studiul variantelor unui text literar
are deja o tradiție, în diverse modele de analiză (filologică, psihanalitică, structuralistă),
investigarea sociolingvistică a modificărilor produse de cenzură sau, în general, de
presiunea ideologică nu pare să se fi dezvoltat prea mult; la noi, materialul e cât se poate
de bogat și instructiv. Autorii înșiși ar putea furniza cercetării mărturii foarte interesante.
Cele câteva observații de mai jos pornesc însă de la o simplă comparare de ediții; în lipsa
Tiparele formulării amintesc de strategiile textuale ale supunerii la cenzură relevate de N. Mecu
în analiza versiunilor Bietului loanide („Cazul Bietul loanide", în România literară, nr. 1, 2002).
65
unor mărturii — din care să rezulte raportul între schimbările impuse din afară și cele
operate, cu anticipare, de autor — se pot descrie pur și simplu unele substituții, eliminări
sau adăugiri. Acestea au relevanță lingvistică și stilistică în măsura în care oferă un
inventar de cuvinte-cheie, caracterizând atmosfera unei epoci — și în măsura în care repun
în discuție raportul dintre contextele minimale și globalitatea textului.
Două variante ale romanului întunecare al lui Cezar Petrescu — „ediția definitivă”
din 1943 șt ediția refăcută din 1953 — cuprind un număr apreciabil de diferențe minimale,
care reușesc să schimbe fundamental tonul cărții1. Ne oprim doar la cazurile în care
substituțiile se pot lega de lexic, de conotațiile determinate istoric ale unor cuvinte;
simplele emisiuni ale unor cuvinte-tabu (nume geografice ca Bucovina sau Bălți, de
exemplu) ori introducerea de pasaje moralizatoare sunt situații mai simple și mai
previzibile, ieșind oricum din sfera unei analize a limbajului. Mai interesante sunt însă
alte substituții: în fragmentul „întrevăzând acea himerică umanitate purificată în care și el
va fi un om ideal, nou” (1943, p. 160), singura schimbare care se produce c înlocuirea
adjectivului „purificată" prin sintagma „călită prin văpăi" (1953, p. 123); „omul nou” e
în schimb perfect asimilabil de ambele contexte. Sensul e, în fond, același: conotațiile
politice ale termenilor sunt însă suficiente pentru a evoca două momente și două
ideologii. în alt punct al textului, o digresiune istorico-filozofică e modificată
înlocuindu-se doar cuvântul milă - prin pace, O performanță de alt tip realizează
episoadele în care se schimbă, cu un minim efort lexical, nu doar conotațiile culturale, ci
chiar referința, sensul și orientarea propagandistică a pasajului: „Am văzut soldații mei
dând târcoale în jurul popotelor rusești, cum pândesc câinii când se taie o vită... I-am
oprit și i-am pedepsit la început! Am răcnit și i-am înjurat! Pe urmă n-am avut ce face; m-
am prefăcut că nu văd. îi strigau rușii: na, rumânski\ și le aruncau un os, o bucată de
pâne...” (p. 222). în ediția din 1953 „popotele rusești”, „rușii” și „rumânski” sunt
înlocuite, respectiv, prin „curțile boierești”, „bucătarii” și „golanilor” (p. 170).
Exemplele de mai sus constituie forme de modificare punctuală; în alt fel
funcționează ceea ce am putea numi rectificarea discursivă: textul unui paragraf rămâne
neschimbat, dar i se adaugă un comentariu conținând „interpretarea justă”; viziunea
limitată a personajului e astfel confruntată cu adevărurile ideologiei omnisciente.
Formulele care introduc asemenea amplificări sunt construite pe un tipar comun de
autovalidare: „Prea puțini își dădeau seama că.,."-, „Uita că...”.
Analiza exemplelor contrastante din textele de mai sus poate continua cu cel
puțin încă un set de variante: edițiile din anii optzeci revin în parte la formulările din
1943; acceptările, interdicțiile și zonele de compromis, în care revenirea e parțială, sunt
relevante pentru normele cenzurii dintr-un alt moment al istoriei.
5.3.2.	enzura și biografia literară. în analiza cenzurii e normal ca accentul să
fie pus pe contextul istoric și politic; nu ni se pare însă inutilă o abordare de orientare
preponderent lingvistică și stilistică a fenomenului: integrabilă studiului mai larg al
Despre „convertirea’ romancierului de succes Cezar Petrescu la regimul comunist scrie
Stanomir 2004: „Ceea ce deconcertează, la o primă vedere, este amploarea unui proces de rescriere
a operei interbelice, rescriere ce se realizează prin scoaterea edițiilor definitive, acompaniate de
prefețe ale tinerilor critici orientați ideologic” (p. 95).
66
reflexelor ideologiei în discurs. Practica „croșetării” - a omisiunilor indicate prin
paranteze și puncte de suspensie30 - poate fi urmărită chiar sub aspect sintactic: al
structurii segmentelor eliminate și al refaceri: unor coerențe. Analiza semantică ar putea
viza listele de termeni interziși, pentru ă stabili în ce măsură respingerea era dictată de
sensul propriu-zis sau de conotațiile lor de diverse tipuri. Din punct de vedere
pragmatico-stilistic, merită studiate mai ales substituția eufemistică, expresiile
impreciziei. Analiza se poate extinde la discursul istoriei literare și al îngrijirilor de ediții.
Multe ediții (pentru publicul larg sau cu destinație didactică) sunt de fapt inutilizabile, din
cauza omisiunilor și a impreciziei afirmațiilor pe care le cuprind.
Un exemplu dintre atâtea, care ni se pare absolut reprezentativ pentru strategia de
a ascunde sub parafraze retorice, sub metaforism și citate, o serie de omisiuni esențiale
provine dintr-un volum din scrierile lui Alecu Russo31. în secțiunea de prezentare
biografică a autorului, locul nașterii este eludat prin evocare poetică: „1819-17 martie -.
S-a născut Alecu Russo într-un «sat frumos rășchirat între grădini și copaci pe o vale a
codrilor Bâcului” (Amintiri)”. Tehnica citatului și aparenta precizie filologică a indicării
sursei sunt menite să mascheze insolitul situației. Trebuie să recunoaștem că e destul de
neobișnuit ca locul nașterii să lipsească dintr-o biografie: asocierea dintre dată și loc e atât
de puternică (în istoria literară ca și în formularele birocratice), încât absența se cere cel
puțin marcată, justificată, explicată. Chiar insuficiența datelor despre autor, incertitudinea
asupra locului nașteri: n-ar fi rațiuni suficiente pentru o absență totală a indicațiilor. în
cazul dat, absența se datora de fapt uneia dintre cele mai răspândite manifestări ale
cenzurii din deceniile trecute: interdicției de a menționa toponime din Basarabia.
Merită enumerate și comparate soluțiile imaginate în diverse istorii literare și în
dicționare dinainte de 1989; putem încerca astfel să surprindem raportul subtil de forțe. în
care intrau deopotrivă momentul politic al apariției și gradul lor de seriozitate științifică.
De obicei locul nașteri: e pur și simplu omis, iară comentarii (ca în SR, p. 401, sau în
DLR-ȘRC, p. 343; în ambele dicționare este prezent în schimb locul morții: lași); uneori
e indicat („Strășeni - Lăpușna”, DI.R-1900) fără a se atrage atenția asupra sa și fără o
plasare geografică mai largă. Doar mergând pe firul informațiilor din istorii literare și
adunând mai multe date se înțeleg strategiile de selecție: în DC-LR se precizează: „se
naște la Prodăneștii Vechi (azi în U.R.S.S.)” (p. 85); „Două sate își dispută cinstea de a fi
adăpostit copilăria scriitorului: Prodăneștii și Strășenii din preajma Chișinăului; cel de-al
doilea, aflat chiar pe Bâc, pare să fie cel adevărat” (ILitR, TT, p. 489); se observă că, în
contra tendințelor firești de ierarhizare a informației, în textul de la care am pornit nu
Chișinăul era ales ca reper, ci destul de puțin celebrul Bâc.	.
Textul biografic din care am citat mai conține de altfel o ilustrare la fel de
interesantă a strategiilor de omisiune: evitând informația despre starea socială a familiei
scriitorului, este evocată copilăria acestuia, exclusiv prin clișeele legăturii cu natura și cu
poporul: „Copilărind printre «țărănașii» cu care singur spune că se juca în «cireșul
sălbatic”, a cunoscut de aproape și a îndrăgit de timpuriu viața simplă și sănătoasă,
Termenii a croșeta și croșetare - creați în jargonul editorilor și al literaților, înainte de 1989, de
la croșetă „paranteză dreaptă” și folosiți cu intenție ironic-subversivă - nu apar în DEX cu acest
sens; croșetare a fost însă înregistrat cu modificarea sa semantică în DCR2.
31 Alecu Russo, Piatra Teiului, ed. Geo Șerban, București, EPL, 1967.
67
obiceiurile poporului'’ (ihid^. E drept, o lectură foarte atentă și subtilă ar fi trebuit să
recupereze aici, din presupoziții, informația absentă; în SR se spune, totuși, că autorul era
„coborâtor dintr-o veche familie boierească” (p. 401); iar în DLR-1900 se vorbește de „un
neam vechi de boieri” (p. 759), în vreme ce în DLR-SRC el este „fiu dc boiernaș” (p. 343).
5.3.3.	Studii eminesciene: transformări ale textului. O excelentă analiză a
Ioanei Bot urmărește modificările spectaculoase suferite de pojh^tuî'poetului (capitolul
„Masca lui Eminescu”), din Viața lui Eminescu a lui Călinescu întfe versiunea din 1938 și
cea din 1964: „român verde” devine „român”, „naționalismul” e înlocuit de „patriotism”,
enunțul „Eminescu a fost un mistic naționalist” este reformulal „Eminescu a fost un
patriot înflăcărat”, „aspirațiile” sunt substituite de „năzuințe”, se adaugă precizări
ideologice de tipul „viziunea unui viitor mai drept” etc. (Bot 2001: 95-98).
Mai puțin evidente, dar semnificative sunt și modificările operate la reeditările
capitolulu: final, Armonia eminesciană, al cărții din 1930 a lui Tudor Vianu, Poezia lui
Eminescu. Există o deosebire esențială între cele două cazuri: biografia lui Eminescu
apare modificată în timpul vieții autorului ei, deci cu acordul acestuia, în vreme ce
reproducerile totale sau parțiale ale monografici scrise de Tudor Vianu sunt ulterioare
morții acestuia. Schimbările sunt mai mici, constau în genere din omisiuni, dar au în final
efectul de a atenua și chiar de a ascunde total ideea fundamentală și originalitatea
textului; plasarea armoniei inexplicabile, a fascinației poetice, în sfera psihologică a
regresiunii în irațional"’2.
Un prim tip - previzibil - de transformări privește substituțiile unor cuvinte
compromise de cadrele conceptuale ale anilor ’30 (rasă, sânge): rasă e înlocuit în ediția
din 1974 cu popor (o „conștiință a latinității rasei” devine, de două ori, „conștiință a
latinității poporului"). Sensul general al modificărilor vizează atenuarea și eliminarea
referirilor la pesimism, reacționarism, anti-civilizație, iraționalism. Uneori dispar,
indirect, doar elementele care întăresc ideea: prin formularea „poezia pășește pe
drumurile sale cele mai proprii" se implică ideea că sentimentul pesimist este
caracteristic poeziei, lucru inadmisibil în noua ideologie, de aceea „cele mai proprii” e
înlocuit cu neutrul „mai noi”. în alt loc dispare pur și simplu adverbul „pururi” (referitor
la îndreptarea inspirației poetului spre trecutul istoric și anistoric). Secvența în care se
precizează că Eminescu avea o viziune a vieții „în care progresul nu mai poate ocupa
niciun loc” dispare în ambele reeditări. O frază ca „Atitudinea spirituală a lui Eminescu
orientată intr-un sens opus civilizației va reflecta și ceea ce precedă și se opune rațiunii,
originea lucrurilor și coincidența contrariilor” pierde în ediția din 1974 orice element
periculos, devenind (fără croșete, puncte de suspensie sau alte indicații): „Atitudinea
spirituală a lui Eminescu va reflecta ceea ce precedă rațiunea, originea lucrurilor și
Nu am avut în vedere toate reeditările integrale, fragmentare sau în antologii, ci doar trei
versiuni: reperul furnizat de reproducerea fidelă a primei ediții (1930) în Tudor Vianu, Opere, II,
ed. Matei Călinescu, Gelu lonescu, Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1972, pp. 438-
446, textul dintr-o ediție din 1974, în colecția „Eminesciana” (Tudor Vianu, Mihai Eminescu,. ed.
Virgil Cuțitaru, Iași, Editura Junimea, 1974, pp. 102-110), în care apar multe diferențe
nesemnalate - și acela, puternic „croșetat”, dintr-o antologie din 1985: Gh. Ciompec (ed.), Mihai
Eminescu, II - Structurile opere, București, Editura Eminescu, 1985, pp. 58 64.
68
coincidența contrariilor”; la reeditarea din 1985 textul recuperează câte ceva, și mai ales
sunt indicate modificările:- „Atitudinea spirituală a lui Eminescu [...] va reflecta și ceea ce
precedă și se opune rațiunii, originea lucrurilor și coincidența contrariilor”. Din începutul
de frază „Abia cu Eminescu și datorită atitudinii sale anticivilizatorii ”, în 1974 dispare
toată partea subliniată; în 1985 e omis adjectivul — inacceptabil pentru un poet național
model: „Abia cu Eminescu și datorită atitudinii sale [...]”. Sunt omise cu totul secvențele
„pentru ca ultima dintre legăturile cu care civilizația ne ține strânși să fie desfăcută” și „de
legăturile rațiunii și civilizației”.
Cel mai ușor dispar adjectivele incomode sau orice element dintr-o
enumerație; evident, din seriile „a erotismului, a naturalismului, a reacționarismului
său” și „sentimentul naturii, reacționarismul, erotismul și muzica”, elementul
subliniat va fi anulat. în vreme ce reacționarismul e un cuvânt lipsit de echivoc,
reacțiunea suferă o remterpretare lexicală: dacă în ediția din 1974 cuvântul dispare cu
totul, uneori cu întregul fragment în care e plasat, textul din 1985 oferă un perfect
exemplu al excesului de subtilitate spre care împinge cenzura. Soluția e găsită într-un
artificiu de scriere (deconstructivistă!): reacțiunea negativă devine o pozitivă
(constructivă, dialectică) re-acțiune.	.
In versiunea din 1974, după atâtea modificări, una rămâne misterioasă și aproape
subversivă: în textul din 1930 răul eminescian „era” o criză de creștere; .în cel modem,
probabil din simplă neatenție, apare în schimb prezentul (desigur, interpretabil ca prezent
gnomic-descriptiv): „«răul eminescian» e mai degrabă o criză de creștere”.
Compararea edițiilor întărește senzația că, într-o vreme a unei culturi paralele
fundamental orale (bancuri, mărturii familiare, istorii alternative), însuși textul scris
apărea (indiferent de voința autorului său) ca incert, fluid și permanent modificabil.
5.3.4.	Cenzura stilistică. Purism și trivialitate. în genere regimurile autoritare
încearcă să impună purismul lingvistic. Fără a dezvolta o politică lingvistică articulată
(precum, de exemplu, regimul fascist, cf. Klein 1986), regimul comunist din România a
favorizat unificarea și impunerea limbii literare, descurajând orice tendință centrifugă și
diferențiatoare: regională, argotică, individuală. Valorizarea determinată ideologic a
„limbii populare”, a „oralității” îi atribuia acesteia caracterele unei ficțiuni utopice,
substitut festiv al unei realități subversive.
Acuzațiile de trivialitate a limbajului formulate cu ocazia unui „proces literar”
sunt caracteristice pentru purismul ultimei perioade a totalitarismului românesc. Un
roman apărut în 1985 — Ion Anghel Mănăstire, Noaptea nu se împușcă — a făcut în
momentul respectiv obiectul unor condamnări publice în adunări populare ad-hoc.
Acuzațiile se bazau pe câteva teze fundamentale: a) tabu-ul lingvistic; b) separația strictă
a registrelor, clar ierarhizate; c) identificarea dintre formă și fond. Asocierea lor conducea
la recunoașterea implicita a caracterului subversiv al limbajului frust. Intervențiile din
care cităm sunt un text compozit, cu emițători multipli, deformat de atâtea ori încât și-a
pierdut caracterul individual: câțiva săteni, convocați la o ședință de „dezbatere a cărții”
(pe care nu o citiseră) și-au interpretat rolul de acuzatori citind sau parafrazând textele
gata redactate care li s-au înmânat chiar în ziua respectivă de către autorități; mai mult,
înregistrarea apăruta la vremea respectivă în presă (varianta B) diferă considerabil de
desfășurarea reală a discuțiilor, consemnată în secret (varianta A): în forma publicată,
69
intervențiile sunt încă mai elaborate și clișeizate33. Autoritatea intervine deci de dcuă ori:
mai întâi pentru a-i face pe oameni să recite un text „corect” și relativ credibil, apoi
pentru a modifica rezultatul imperfect al propriul text, nedemn de forma scrisă, de largă
circulație. Dacă forma originală a textului - bilețelul cu indicații -s-a pierdut, rămân de
comparat forma orală și cea transcrisă — suplimentar idealizată; două fragmente pot da o
idee despre tipul de modificare practicat:
V.A., țăran cooperator: a) [varianta A] „Nu mi-a mai plăcut că autorul îi zice la femeie,
muiere. De ce să-i spună muiere, eu dacă i-aș spune așa la femeie, nu mi-ar mai da de
mâncare o săptămână (Anghel Mănăstire 1990: 162).
b) [varianta B] „în agricultură muncesc și multe femei. Vorbind despre ele, autorul nu le
spune decât „babe” și „muieri” și povestesc tot felul de scene urâte, cu mare lipsă de
respect față de mamele, soțiile, fiicele noastre! în satul nostru multe femei conduc echipe
și brigăzi, ferme cerealiere și ferme zootehnice, fac parte din conducerea cooperativei
agricole de producție, din cea a primăriei, avem femei profesoare, inginere, educatoare
care își îndeplinesc cu răspundere sarcinile încredințate. De ce să le spunem în toată
cartea numai „muieri”? (Anghel Mănăstire 1990: 157)
Tabu-ul lingvistic e exprimat în termeni estetici și sociali: autorul e acuzat că
folosește „expresii vulgare”, „expresii dezgustătoare”, „cuvinte urâte”, „limbaj
degradant”, „limbaj de indivizi neevoluați":
întotdeauna am considerat o carte o operă educativă, dar aceasta nu este decât o înșiruire
de expresii vulgare, triviale (...). Mi-e jenă să reproduc aici măcar un pasaj din această
carte nefmisată, plină de vulgarități. (M.S., învățător pensionar, var. B) (Anghel
Mănăstire 1990: 153).
Sunt multe înjurături. Marin Preda înjura în puncte, puncte, nu ca în această carte.
(M.D., țăran cooperator, var. A.) (Anghel Mănăstire 1990: 161).
Registrele sunt net separate în funcție de situația de comunicare: „expresiile
triviale” se pot folosi, dar nu oriunde; mai exact, nu în situații publice „oficiale”:
Și eu am folosit expresii mate în viață. Dar nu în fața elevilor. (M.S., varianta B) (Anghel
Mănăstire 1990: 154).
într-un loc e vorba de niște vânători pe malul unei gârle dunărene care-și zic tot felul de
zvonuri și de bancuri rușinoase. Dar astea s-or fi spunând acolo, pe baltă, nu într-o carte
care trebuie să ajungă la mine. (M.D.. țăran, varianta B) (Anghel Mănăstire 1990: 155).
Literatura e, se înțelege, o asemenea situație oficială, educativă.
Poate cel mai interesant aspect al procesului, caracteristic pentru sistemul
cenzurii din perioada în cauză, constă în presupunerea unei solidarități a formei și a
fondului, prin ideea că expresiile vulgare corespund unei atitudini contestatarc, unei
viziuni negative asupra lumii. Autorul e acuzat că defăimează, batjocorește, jignește, „ia
Un grupaj de documente ale cazului (intervențiile reale, articolele din presă, mărturii) a fost
publicat în 1990, în anexa ediției a 11-a a romanului (Anghel Mănăstire 1990), din care cităm în
continuare. .
70
totul în derâdere” — „într-un stil de-a dreptul huliganic”; că deformează, denaturează
realitatea
„Dezbaterea” înscenată are și o consecință practică: retragerea cărții din librării
și biblioteci..
5.4.	Decontextualizare și restrângerea mărcilor ideologice
Literatura de consum în genere și mai ales cărțile de mare succes la public au fost
prea puțin studiate la noi; atât cercetările de sociologie a lecturii, cât și cele stilistice și
retorice ar avea de câștigat dacă s-ar analiza, dincolo de universaliile unor strategii
populare, cazurile mai spectaculoase ori, pentru deceniile trecute, tensiunile,
compromisurile și complicitățile cu cenzura totalitară. Unul dintre fenomenele autohtone
absolut remarcabile e ciclul dresării, al prozatorului Constantin Chiriță: un hestseller al
anilor 60-70, din categoria „literatură pentru tineret”34, cu numeroase reeditări, căruia ar
fi foarte interesant să i se reconstituie istoria receptării și proporțiile tirajelor. Intre
modificările apărute de la o ediție la alta, una ușor de atribuit cenzurii politice din anii 70
privește chiar titlurile: în perioada de deschidere de la sfârșitul anilor ’60, a fost posibil ca
două dintre romanele ciclului să se numească, senzaționalist, Teroarea neagră și
Teroarea albă. La reeditarea din 1972, titlurile respective sunt substituite prin edulcorat-
poeticele Cavalerii florii de cireș și Aripi de zăpadă.
Succesul incontestabil al seriei de romane s-a bazat în mare parte pe construirea
unei utopii: ea propunea un tip de proză de actualitate, din care lipsea orice aluzie la
realitatea politică a vremii, cadrul vieții cotidiene fiind de fapt într-o continuitate directă,
naturală și discretă cu perioada interbelică35. Primul volum al ciclului (în ediția din 1968)
începe cu fraza „De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din tumul școlii
supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale” (Chiriță 1968a: 7), pentru a
continua cu inventarierea unor elemente simbolice, mostre de farmec discret al lucrurilor
vechi (orologiul, muzeul), al bătrânilor (paznicul școlii), al tradiției (liceale).
■ Abstragerea progresivă din real e ușor de urmărit în compararea variantelor de
text impuse de cenzură sau de autocenzură. Strategiile absenței - anularea referirilor la
realitate, la contextul politic - și dezvoltarea unei mitologii a tradiției pot fi identificate
chiar la nivelul strict lingvistic, deși limbajul nu este, desigur, decât un indiciu retoric al
unor procese mai complexe. Am ales câteva observații pe care le permite compararea a
două ediții din volumul al doilea al ciclului (Castelulfetei în alb): din 1961 și din 196836.
Perioada e dintre cele mai interesante și modificările în text spun ceva despre „închidere”
și „deschidere” în politică și în cultură. Unul dintre personajele principale e numit de
34 Cf. Ștefan Borbely, „Cireșarii”, în Pop 2000, 1, pp. 208--209: „Cireșarii reprezintă, poate,
primul best-seller românesc postbelic, și, cu certitudine, cel mai bun ciclu romanesc despre
adolescenți care s-a scris vreodată în România” (p. 298).
' De aceea ni se pare destul de nedreaptă caracterizarea sa ca roman „realist-socialist”, în DCRR,
pp. 552, 567.
Constantin Chiriță, Castelul fetei în alb. A doua aventură a Cireșarilor, ed. a II-a, București,
Editura Tineretului, 1961 și Cireșarii, 2. Castelul fetei în alb, București, Editura Tineretului, 1968
(prima ediție apăruse în 1958; alte reeditări: în 1972, 1976, 1985 ctc.).
71
altfel Tică în 1961 și Tic în 1968 - ceea ce, dincolo de subiectivitate și eufonie, poate
simboliza trecerea de la un mediu popular autohton, cu hipocoristice tradiționale, la unul
mai neutru și „cosmopolit”.
O scenă a romanului îl prezintă pe erou în pericolul de a primi o pedeapsă școlară
pentru indisciplină. In 1968, strategia la care recurge tânărul e de a se prezenta la
cancelarie în „hainele de sărbătoare”; puțin credibilă în raport cu regulile reale ale vremii,
scena se lămurește prin confruntarea cu ediția anterioară, în care era vorba de „uniforma
de pionier” (îmbrăcată de personaj „întotdeauna când comitea vreo șotie de răsunet și
trebuia să apară în fața vreunui personaj însemnat”, Chiriță 1961: 60). Descrierea nu lasă
niciun dubiu asupra substituției și asupra modelului „burghez” pe care textul îl plasează
tară efort într-o lume aparent contemporană: „bluza albă, cravata roșie, pantalonii scurți”
(1961: 60) devin: „cămașa albă ca zăpada, cravata maron cu dungi negre, hainele călcate
cu migală, pantofii lustruiți ca oglinda, un vârf timid și alb de batistă în buzunarul de
deasupra inimii” (Chiriță 1968b: 60). în fond, varianta uniformei era fundamental
ambiguă: simbolurile politice ale realului apăreau, dar folosirea lor strategică nu era cea
ideologic acceptabilă, permițând să se vadă funcția lor de mijloc de presiune, de șantaj
reciproc și chiar de negociere (acceptare, respingere, manipulare). Riscul e evitat, în
1961, de o paranteză în care intervine limba de lemn iar vocea naratorială adoptă o
atitudine „justă": „(E adevărat că atunci când îmbrăca uniforma de pionier și purtarea lui
Tică era la nivelul cerut)” (p. 60).
Și mai semnificativ e nivelul limbajului în reprezentarea dialogului, în selecția
formulelor de desemnare și de adresare oficiale sau a celor „normale”. în 1961, în
dialogul unei scene între directorul școlii, un suplinitor și un elev apar formele „un
pionier” și „tovarășe profesor”: la observația „știi... nu e frumos... un pionier...”, elevul
răspunde cu „Tovarășe profesor” (Chiriță 1961: 61). în 1968, dialogul e ușor diferit: „-
Știi că nu c frumos ca un elev care... care nu e un elev rău...”; răspunsul conține, în locul
formulei de adresare oficială, o simplă formulă de politețe: „Nu vă supărați” (Chiriță
1968b: 62).	’	’
De fapt, pe parcursul întregului ciclu, în varianta din 1968, cuvinte-semnal
precum pionier sau tovarăș sunt sistematic evitate. Succesul real al cărții la cel puțin o
generație de cititori e legat și de această performanță a omisiunii, strategie retorică cel
puțin la fel de eficientă ca aluzia.
5.5.	Stilul aluziv
Despre soarta stilului aluziv și în general despre schimbările de scriitură implicate
de dispariția cenzurii s-a vorbit foarte curând după schimbarea contextului social din
decembrie 1989; în discuție au fost aduse doar nuanțări, întrebări și neliniști, pentru că de
legitimitatea unor mutații, de impunerea unui stil mai direct, mai puțin criptic și parabolic
nu se îndoia, probabil, nimeni”
3 7 Stilul aluziv nu și-a pierdut cu totul sensul, schinibându-și, poate, doar funcționalitatea; dacă
valoarea de mod de comunicare subterană cu inițiatii capabili să-1 descifreze (pe baza
presupozițiilor comune și a competenței de lectură) își pierde din importanța, rolul său persuasiv e,
în schimb, în creștere, asociat cu scepticismul, relativitatea, autoironia.
72
■ Puțini termeni comuni retoricilor mai vechi și conversației cotidiene celei mai
uzuale sunt atât de greu de definit că aluzia. Conform dicționarelor curente, aluzia ar fi un
cuvânt, o expresie sau o frază prin care se face referire la o idee, situație sau persoană fără
a c exprima direct, tară a o numi. Insă caracterul indirect e comun atâtor figuri de limbaj
— de la eufemism până la simbol și alegorie - încât nu poate căpăta valoare distinctivă.
Mai elocvente au fost, în tratatele de retorică, în enciclopedii și dicționare speciale,
clasificările șl exemplele - moduri de a aproxima obiectul prin descrierea și prezentarea
unor prototipuri. Astfel s-au enumerat (în funcție de aproximativele domenii de referință
ale ideii subînțelese) aluzi: istorice, mitologice, religioase, folclorice, literare, erotice și
obscene, politice, personale etc. Minuțioasă, arbitrară și inutilă, detalierea claselor ar
putea continua: ea nu spune, oricum, nimic despre modul cum funcționează aluzia. O altă
aproximare a obiectulu’ ar încerca-o analogiile parțiale din limbajul comun: aluzia ar intra
în sfera subînțelesului, a insinuării, a vorbirii ocolite, învăluite, a „limbajului coțcăresc”
(studiat, la Creangă, de G. I. Tohăneanu), ori, mai nou și mai familiar, a celui cu
„șopârle”. Dicționarul academic (DA) înregistra, în 1913, sub cuvântul-titlu aluzie,
echivalente precum „aruncătură din vorbă”, „vorbă aruncată”, „bătaie a vorbei” și,
evident, expresia populară „a bate șaua, ca să priceapă iapa”. Am putea recurge, în fine, și
la etimologie, reamintind faptul, nu lipsit de interes, că aluzia e înrudită, prin etimonul ei
latinesc, cu ludicul: alludere însemnând, inițial, „a se juca, a se hâijoni”, „a glumi”.
Pentru cercetările pragmatice mai noi, aluzia e un caz privilegiat de studiu al
comunicării, pentru că se bazează, în cea mai mare măsură, pe un „contract”, pe o
complicitate conversațională între vorbitori - și pentru că aduce doar o confirmare a
lucrurilor deja știute, o restabilire a legăturii și o împrospătare a memoriei. în literatura și
în spectacolele ultimelor decenii, temele și ideile interzise erau evocate aluziv doar în
temeiul unei bune cunoașteri comune.
rasătura definitorie a aluziei e totuși alta — și anume ruperea de context; ea
pretinde o lectură disociativă divergentă, o izolare de text în texte, o izolare de semnale
marginale, de mențiuni neesențiale care își câștigă autonomia. Figură se bazează pe o
abatere de la modul normal al înțelegerii, care presupune interpretarea fiecărei informații
în contextul ei de apariție, în legătură cu ceea ce s-a spus deja și cu ceea ce se va spune în
continuare. Sunt aici premisele unor forme patologice ale lecturii abuzive și incoerente;
există un pericol al perpetuării acestui comportament lingvistic (la autor și la cititor),
dincolo de necesitățile exterioare sau de limitele interioare ale unui tip de text38.
38 Nu totdeauna aluzia prevede toate treptele unei posibile implicări a interlocutorului, a cititorului;
ea poate rămâne la un prim nivel, al satisfacției intelectuale, în sens larg culturale, de a fi
identificat o sursă. în Pseudokynegetikos, scriind despre „coliba unchiașului mărunt, căruia-i duce
acum dorul Bărăganul întreg, Odobescu își adnotează fraza (aluzia e întotdeauna condiționată
istoric), precizând: „Aluziune la cârciuma unchiașului poreclit Dor-Mărunt”. Aluzia se reduce aici
(revenire la alludere'.) la un joc de cuvinte. Aceeași gratuitate e vizibilă într-un enunț precum
„Rectorul e mut ca o lebădă mâncată de țigani” (Acum 29, 1991). Un clișeu („mut ca o lebădă”),
evocând intertextual o poezie a lui Blaga (Autoportret, în voi. Nebănuitele trepte, 1943: „Lucian
Blaga e mut ca o lebădă"), e concurat de inventarul foarte actual de zvonuri sau știri de senzație:
printre acestea, cuvântul lebădă evocă, mai mult decât orice posibile contexte culturale (mitologice
sau literare), o spectaculoasă întâmplare care s-ar fi petrecut într-un parc vienez (unde niște țigani
români ar fi mâncat lebede). Plăcerea jocului stă în exacerbarea sentimentului de actualitate, iar
■	73
Aluzie. încetează a fi simplă aluzie atunci când lectura paralelă își creează mai
multe puncte de sprijin și o coerență proprie: când textul devine simbolic și parabolic. în
perioada comunistă, ideile sau cuvintele evocând, de exemplu, „întunericul” sau „coada”,
„mersul nostru înainte” sau „nebunia lui vodă” puteau rămâne simple semnale izolate sau
se puteau organiza într-un pian secund, coerent, al lecturii.
Un scurt text al Ilenei Mălăncioiu (După o lungă așteptare, în volumul Călătorie
spre mine însămi, 1987) ilustrează foarte bine asocierea aluziei cu alegoria:- aluziile
dirijează mterpretarea alegorică, în vreme ce alegoria conferă aluziilor profunzime și
coerență. In timpul unei călătorii cu tramvaiul (narate din punctul de vedere al unui eu
care se identifică adesea cu un noi indistinct dar solidar), pe stradă apare un cortegiu
mortuar. Faptul că acesta trezește sentimente aproape euforice, provocând o nostalgie
dramatică a trecutului, transmite un mesaj de puternică depresie și depreciere a
prezentului și a viitorului:
Alămurile fanfarei străluceau în soare și sunetele ei armonice dădeau mersului nostru
comun un fel de liniște ciudată și un fel de umanitate pe care ne temeam c-am pierdut-o.
Ce zi frumoasă, m-am gândit fără să vreau, și deodată mi s-a părut că eram în Bucureștii
de altădată și că oamenii erau veseli și mergeau cu trăsura la șosea să se bată cu flori
(Mălăncioiu 1987: 92-93).
Textul poate fi citit și ca o formă de autoironie acută, de umor negru, în care dricul devine
emblemă a bucuriei și a salvării. Aluziile punctuale la obsesiile și atitudinile de opoziție
față de sistem, chiar la speranța unei revolte (sentimente de solidaritate, „lungă așteptare",
„steagul acela după care mergeam", „convoiul să crească încet") sau la sloganurile
oficiale („mersul nostru înainte") se organizează și într-o alegorie, în care speranța apare
ca absurdă, pentru că e, de la început, moartă:
Și-mi părea rău că nu citisem ce scrie pe cruce și că nu știam cum îl cheamă și că
steagul acela după care mergeam era un steag ca toate steagurile bisericești.
Aș fi vrut să mergem așa până la capătul drumului și convoiul să crească încet,
încet, dar deodată caii de dric au cotit într-o altă direcție și noi am mers înainte pe linia
noastră, dar tot așa încet ca după mort. Și-am început din nou să ne pierdem răbdarea și
să spunem pe rând tot ce ne trece prin cap despre mersul tramvaielor și despre mersul
nostru înainte (Mălăncioiu 1987: 93).
Mult mai adesea, aluzia presupune, totuși, un plus de implicare: complicității
intelectuale (știm despre ce e vorba) i se adaugă una afectivă (o atitudine comună față de
sursa referirii). Folosirea aluziei (citat, parafrază, reproducere a conținutului unui fapt) nu
presupune o formă de protecție - ci sublinierea acordului: nu se dau indicații mai precise
pentru că nu mai e nevoie de ele. Ca „formă de protest”, aluzia e una cu totul modestă; ca
manifestare a dispoziției iudice, e un mecanism indispensabil umorului cu priză la
cotidian. Spre deosebire de aluziile-semnale, marcând doar „strângerea rândurilor”, cele
complicitatea autor-citrtor se bazează pe pasiunea jurnalistică a urmăririi faptului divers. în afara
acestor implicații, e limpede că nu se dezvoltă niciun alt sens ascuns și subversiv, niciun discurs
paralel - didactic sau polemic • despre emigrație, minorități etnice sau despre orice altceva.
74
ludice sunt, de multe ori, suficient de complexe pentru a miza pe mai multe strategi: și a
contrapune tendinței divergente o logică interioară. ’
Cele ce urmează sunt doar câteva sugestii, produs al unei lecturi parțiale,
incomplete, a două pagini alese arbitrar: cele cu care se deschid două volume de proză
scurtă din anii ‘80: închiderea ediției, de Bedros Horasangian (1984) și Caravana
cinematografică de loan Groșan (1985). Diferențele de scriitură dintre cele două texte
sunt foarte mari, cele mai importante fiind produse de perspectiva naratcrială, de
preferința pentru elipsă și prepoziții nominale și pentru metatext (la Horasangian),
respectiv pentru structurile dialogului în convenție realistă (la Groșan).
Ceea ce la lectura primei pagini din volumul lui Horasangian nu izbește, dar se
constată la analiza pe text și acționează subteran, este frecvența extremă a negațiilor, în
toate formele posibile: de la cea care însoțește verbul („n-a avut timp”, „nu stă bine”, „n-a
fost ușor”, „nu mai are...”, „negăsind”) la derivatele substantivale și adjectivale cu prefixe
negative („neputință”, „nemișcat’, „incapabil”), la pronume și adjective negative
(„nimic”, „niciun alt loc”), la prepoziții cu sens privativ („fără...”). Diversitatea de forme
evită impunerea violentă a unei obsesii - pe care o strecoară însă în subtext:
Era un vagon nou, fără compartimente. La început a străbătut tot trenul dar negăsind
niciun alt loc liber a trebuit să se mulțumească și să accepte unicul disponibil.
. Lângă ușă, într-un vagon aglomerat, într-un tren aglomerat, într-o zi de sărbătoare.
Liberă.
Douăzeci și patru a opta.
S-a resemnat și a pus sacoșa cu pere în portbagajul de deasupra lui alături de alte valize,
pungi, cutii.
{J’ai besoin d’etre aime, Horasangian 1984: 7)
Stilul aluziv se manifestă prin refuzul unui limbaj oficial, substituit în mod tacit
de unul neutru, nemarcat, non-emfatic; litota e destul de greu perceptibilă în cazul unui
cuvânt atât de obișnuit ca august: „zi de sărbătoare. Liberă. Douăzeci și patru a opta"^.
Foarte interesantă e și zona semantică a adjectivului, mai ales prin jocul între valorile sale
obiective și cele apreciative: nou și liber pot fi citite într-un registru neutru („vagon nou”,
„loc liber”, „zi [...] liberă”), dar e perceptibil modul de a declanșa o a doua lectură, de a
introduce strategia aluziv-ironică. Prima propoziție a textului confirmă o presupoziție
indusă de contextul social și existentă - fie că cititorul este sau nu conștient de ea - în
sensul apreciativ al Iui nou: degradarea („Era un vagon nou, iară compartimente”). Liber
- subliniat prin izolare - primește de la început conotații ironice.
Nu se poate afirma că textul este doar o rețea de subtexte construite în jurul
unei obsesii unice; sunt totuși mecanisme subtile care explică puterea de a exprima o
opoziție a acestui gen de proză.	.
' Tot o primă pagină - din volumul lui loan Groșan, de data aceasta — aduce un alt
set compact de negații. Repetarea adverbelor negative („nu mai mult”, „n-avem spațiu”,
„n-am văzut niciodată”, n-ați venit”, „n-am împușcat”, „n-au mai făcut nimic”, „nu, nu,
[...], eu nu mă ocup de... , „nu e ușor” (O dimineață minunată pentru proza scurtă,
',s 23 August era, în perioada comunistă, ziua națională a României (sărbătorind „eliberarea de sub
jugul fascist și imperialist”, v. infra, 6.1.1.).
75
Groșan 1985: 7) e doar o parte din structura mai complexă a unui topos al gestului ratat,
al renunțării. Manifestarea lingvistică a motivului e vizibilă în plan lexical - „căută o
clipă cuvântul, dar renunță și-1 înlocui cu o pocnitură din degete”, în microstructuri
narative - „Marț, care se răsucise pe capră să-i spună ceva, se întoarse respectuos în
poziția dinainte”; „ziceau [...] că fac nu știu ce reportaj și n-au mai făcut nimic”; în
utilizarea imperfectului cu valoare de condițional perfect: „Vă puteam duce la iepuri,
da’...”; „Păcat că n-ați venit [...] Aveați ce vedea...” (p. 7). In completarea seriei de
eșecuri (deja uriașă pentru o singură pagină, amplificată în continuare) apar verbele sem-
nificând crearea de construcții mentale paralele realului (de la a pricepe și a crede la a-și
închipui, a-și aminti, a încerca să vadă). Se observă și polarizarea adjectivelor, exclusiv
pozitive în planul dialogului („mai spectaculos”, „foarte frumos”, „marc”) și marcat
disforice în secvențele descriptive care reprezintă, prin contrast, realul („drumul prin
pădure era moale, caii înaintau într-un trap mărunt, înăbușit”).
Finalul textului accentuează scenariul frustrării: după apariția și dispariția unui
cerb („«Trageți!» zise tânărul redactor către director. «Poftim?» «Trageți! De ce nu
trageți?» «Nu pot.» «Cum nu puteți?» «N-am permis de cerb!», p. 10), vânătoarea e
deturnată spre ținte mult mai puțin eroice („«La ciori, zise Marț. Știe tov director un loc
pe câmp»”, p. 11).
Ceea ce leagă cele două fragmente analizate, în ciuda deosebirilor evidente, este
modul în care, sub aparența înregistrării unui cotidian neutru și minor, se produce
raportarea prin limbaj la un complex de structuri mentale. S-ar putea ca diferențele să
conteze mai mult decât asemănările, dar o poetică a negației și a aluziei așteaptă încă să
fie scrisă.
'	4
5.6.	Stilul parodic
5.6.1.	Parodii contemporane. O tradiție a folosirii parodice a limbajului de
lemn românesc a existat, și nu numai accidental, în construirea unor personaje de
contrast; au fost cărți scrise integral într-o variantă parodică, uneori ambiguă, â jargonului
epocii și în care focalizarea asupra limbajului era imediat perceptibilă, conducând către
ficțiunea sau realitatea „omului nou” și a mutațiilor de mentalitate. E de văzut în ce
măsură își păstrează actualitatea și interesul textele scrise prin raportare la ticurile și
structurile unui limbaj între timp dispărut și - prin intermediul acestuia - la cadrele de
mentalitate și de viață cotidiană ale epocii.
Presupunem că rezistența lor e mai mare, în orice caz, decât cea a textelor
hibride („curajoase” cu ajutorul concesiilor făcute ideologiei oficiale), ce! puțin pentru
că nu acumulează segmente raportabile la sisteme diferite de referință, alternând pagini
pentru satisfacția cititorului cu altele pentru liniștirea autorităților: aici ambiguitatea,
dacă există, implică integralitatea textului, fiind factor de coerență. Iar aparența de
superficialitate, de păstrare la nivelul unor ticuri lingvistice pur și simplu pitorești sau
ridicole e contrazisă de obicei de implicarea unui nivel mai profund; mai mult decât în
alte tipuri de proză, este cuprins aici echivocul unei realități psihologice și sociologice
în care explicațiile adoptării limbajului de lemn pot fi parvenitismul, frica sau simplul
automatism. In concluziile cărții sale despre limba de lemn, Franșoise Thom găsea că
întrebările esențiale legate de obiectul cercetării, produs al ideologiei și cumul de
76
determinări negative, sunt cele care privesc capacitatea sa de impunere, corupția pe care
acest ncn-limbaj o exercită din punct de vedere moral și intelectual: moral, prin
promisiunea puterii, intelectual - prin facilitate, comoditatea renunțării la o gândire
proprie (Thom 2005: 227-228). Cărțile în care limba de lemn apare ca unică modalitate
de expresie, comună personajelor și autorului, fără distanțări evidente, au, dincolo de
efectul comic de suprafață, calitatea de a pune astfel de întrebăr: grave asupra unei
determinări sau opțiuni existențiale. Folosirea limbajului de lemn nu de către autorități,
ci de către individ, asumarea lui în situații mai puțin oficiale nu reprezintă, evident,
doar ilustrări datate ale unor inadecvări stilistice.
Parodia limbii de lemn vorbite a variat pe scara dintre umanizare, umor discret și
artificialitate și sarcasm. Mai curând în prima categorie se plasau, de pildă, interviurile lui
Al. Monciu-Sudinski40: „Păi, ca să fiu sincer, noi topitorii de bitum, bitumul îl topim”
(Monciu-Sudinski 1974: 42); „Astăzi, când agricultura se face cu ajutorul organelor
superioare, țăranul are vreme să citească, să se dezvolte, să urmărească ziarele” (p. 27);
„Astăzi nu mai vezi țărani cu aspect neplăcut, în ițari, în opinci, cu cojoace...” (p. 28);
„Trebuie și inteligență... Nu că ar fi obligatoriu, dar dacă ești cinstit și inteligent și
ordonat și respectuos, nu se poate să nu-ți meargă bine. Iar inteligența îți ajută mai mult
ca să fii respectuos” (pp. 26-27); „Prostul nu deosebește un om de-un organ/” (p. 27).
Parodia de extremă artificialitate e reprezentată, în schimb, de cărți precum Podul
aerian, al lui Marian Popa (Popa 1981); e interesant că într-un astfel de caz limbajul, ca
realitate primă, determină întreaga construcție a textului, narațiunea însăși fiind doar
ducerea la ultimele consecințe a unor axiome lingvistice. Obligativitatea enunțului
optimist și tautologic, tiparul confirmării se impun din prima pagină: „Era o zi foarte
frumoasă, ca toate celelalte” (Popa 1981: 7); „trenul pomi în direcția propusă cu viteza
necesară" (ibid.). Ultima propoziție este emblematică pentru un limbaj autoreferențial și
pentru narațiunea care acumulează, cu obstinație exasperantă, ilustrări ale conformării la
model; parabola măreței edificări „în aer” și impresia generală de vid sunt rezultatul unei
construcții pur teoretice, în care ficționaFtatea e doar un termen de contrast, o ipoteză în
demonstrația prin reducere la absurd. Textul ilustrează clișeele lingvistice și de gândire
ale ideologici care acumulează erori de logică, din obligația de a exclude orice
negati vitale: „Podul aerian se împlinea din fiecare contrariu, din fiecare contrariu pozitiv,
încă mai pozitiv decât contrariul lui” (Popa 1981: 81).
Dialogul integral constructiv este descris în același limbaj plat și vag, cu aceeași
aparentă seriozitate, ca din partea unui spectator care nu îi sesizează vidul intelectual:
„Unii se gândeau la întreg și tăceau, alții căutau să reconstituie și să evidențieze o parte a
operei, și fiecare intervenea pentru a-1 aproba pe celălalt, pentru a evidenția la rându-i un
alt aspect” (p. 84).
Nu e vorba în exemplele anterioare, se.observă ușor, de o manieră stilistică unică;
doar de „exploatarea intensivă” a aceleiași realități lingvistice. De aceea nici nu trebuie
căutate similitudini perfecte între cele de mai sus și cel de-al treilea exemplu, ulterior lor;
cele două seriale (Epopeea spațială 2084 și Planeta mediocrilor) publicate de loan
40 Ambiguitatea plasării lor în contextul epocii și contradicțiile în receptare sunt amplu și subtil
discutate de Ion Manolescu, în capitolul „Pe urmele lui Monciu-Sudinski” (Cemat, Manolescu,
Mitchievici, Stanomir 2005: 453-490).
.	77
Groșan, înainte de 1989, în revista „Știință și tehnică”41, Contrastul dintre convențiile
lexicale și narative S.F. (limbaj modem, neologistic; elemente de surpriză; senzaționalul)
și planul de referință al actualității (registrul neaoș; detaliul familiar; extrema banalitate)
sunt, desigur, sursă primă de umor (evidentă chiar din înșiruirea denumirilor personajelor
și locurilor: roboții Dromiket 4 și Stejeran 1 de la baza cosmică Drăgăncști Vlașca, nava
spațială „Bourul”, stația pilot de creștere a porcinelor „Andromeda Roșie” etc., ca și din
repetarea schemei întâlnirilor lipsite de consecințe). Contradicțiile imediate dintre limbaj
și realitate, dintre limbaj și indivizi sunt mai greu observabile; oricum, dincolo de ele se
constituie, până la urmă, o convergență superioară, căci limbajul de lemn (în aparență
intermitent, folosit fără ostentație, tocmai pentru că e profund asimilat și „umanizat”) dă,
prin monotonia, impersonalitatea și vidul său semantic, regula de constituire a întregii
lumi reprezentate: apatie, tembelism, supunere, normalitate a derizoriului generalizat.
5.6.2.	Reconstituiri. Refacerea parodică a limbajului politic comunist după
căderea sistemului nu mai beneficiază de tensiunea psihologică și de atenția la aluzii care
caracterizau lectura participativă din timpul regimului opresiv.
în Cutia ele ghete a lui Titus Popovici43, obsesia limbii de lemn este evidentă,
fenomenul fiind prezentat caricatural, după căderea regimului comunist, de un autor care
publicase până atunci cărți perfect integrate sistemului. Chiar fără motivele contextuale
de rezervă etică, sunt destul de neinspirate opțiunile stilistice ale acestui roman în care
esențială e luarea în stăpânire a individului de către limbajul comun — mod de a evoca o
stare de generalizată opresiune —, dar în care se ajunge foarte ușor la exces și sarcasm
retroactiv. Tehnica stilistică a cărții e supralicitarea automatismului: clișeele
binecunoscute se succed, în continuă generare, cu repetiții magice, incantatorii, într-un
discurs autoreferențial în care asociațiile mentale, obligatorii, funcționează mecanic:
culegeau ecouri vibrante din întreaga lume despre eforturile neobosite ale celui mai
iubit fiu al poporului, Erou între eroii neamului, ctitor de geniu, arhitectul țării
contemporane, depuse în favoarea instaurării unei lumi mai bune și mai drepte pe
planeta noastră, a înfăptuirii dezarmării, în primul rând nucleară, a neamestecului în
treburile interne și avantajului reciproc, independența Namibiei și recunoașterea OEP
ca singurul reprezentant legitim al poporului frate palestinian (Popovici 1990: 6).
Rezultatul unui asemenea dicteu este crearea unei distanțe, a repulsiei absolute, exprimate
prin sarcasm și încrâncenare, sugerând însă în același timp complicitatea - fie și doar prin
ascultare. Dacă sentimentul de exasperare e produs cu ușurință, analiza raporturilor dintre
individ și limbaj e mai curând contradictorie: mult prea adesea se poate identifica un
punct de ruptură, din care începe delirul verbal, devierea de la normalitate, astfel încât
presiunea discursului oficial asupra celui spontan e mai mult cantitativă. Exorcizarea prin
ostentație și prin acumulare pare a fi o raportare destul de superficială la limbaj. E, în
’ Apărate în volum în 1991. Anul din titlul „epopeii spațiale” (2084) se află desigur într-o relație
intertextualâ cu romanul lui Orwell, 1984.
' Popvici 1990 pare a fi fost prima încercare de după 1989 de satiră politică retrospectivă, care să
ironizeze clișeele limbii de lemn.
I
78
fond, paradoxal că detașarea, privirea „de sus” și „din afară” a fost modalitatea scrisului
din timpul opresiunii reale a acestui limbaj, în vreme ce încrâncenarea, crisparea, situarea
înverșunată „în interior” se manifestă după. Ambele sunt rezultatul unor strategii (de
înșelare a cenzurii, în timpul regimului totalitar; de captare a interesului, mai târziu) dar
și, firește, al unor opțiuni estetice; în orice caz, a medita atemporal și adesea cu umor în
interiorul unui fenomen și a polemiza pasionat cu evocarea lui sunt elementele unei
situații inversate: normal ar fi fost ca revolta să însoțească fenomenul, iar distanțarea în
timp să intercaleze filtrele unei înțelegeri mai neimplicate. In romanul de care vorbim -
unul dintr-o serie de încercări de a explica „după” starea de a fi „în” acționează foarte
puternic focalizarea asupra limbajului; artificialitatea e conștient asumată, dar nu rămâne
mai puțin riscantă. Ideea ar fi că nimeni nu se poate sustrage până la capăt limbajului de
lemn, care asimilează chiar gândurile opozante - dovadă scrisoarea personajului principal
către regina Angliei — „Much estecmed and beloved Majesty, Queen of England! first of
all, I whish to transmit Ycu a warrn salutation...” ; „to the elevation of Great Britain to
new summits of Progress & Civilisation” (pp. 53-54) - sau un pasaj tipic pentru
mecanismul glisării; .
Singurul lucru care trebuia făcut era să-i taie vena jugulară cu lama, în timpul unei vizite
de lucru la întreprinderea de unde-și ridica el, Ion Popescu, retribuția lunară aducându-și
aportul la făurirea unei lumi mai bune și mai drepte pe planeta noastră, în tripla lui
calitate de proprietar — producător - beneficiar (p. 73).
Indiferent de faptul că această structură textuală e interpretată ca manifestând un
automatism vid - zgomotul irațional al clișeelor -, un automatism transformator, care
modifică insidios personajul, sau o distanță (auto)ironică - efectul e același, concordant
cu sensul schemei narative: de rămânere în-promiscuitate, de înfrângere.
. In planul auctorial se petrece un fenomen similar prin asumarea ticului aluziei și
al perifrazei: „țara în care se petrece acțiunea noastră”, „țara în apărarea căreia sărise El
de pe balconul clădirii masive”, „Marca Putere Transoceanică” (pp. 52-53).
E destul de evidentă voința autorului de a realiza o antologie, un repertoriu (de
tipuri de texte, limbaje și situații de comunicare: de la varianta cuvântării oficiale la aceea
a reportajului conformist sau a notelor de originalitate, la „programul letric” sau la
„desfășurătorul” une: ședințe; sunt inventariate comentariul critic pretențios, textul
științific, versificația ocazională și cea încifrată, conversația cotidiană, de tramvai („Zi,
s-audă și ceilalți călători cum insulți dumneata organele noastre, care te apără și pe
dumneata, deși nu meriți, căci prin acțiunile ce le desfășori, zi de zi, dumneata subminezi
efortul întregului popor fără deosebire de naționalitate!” p. 28); cea „tovărășească”, de
serviciu, cu „organele”; cea intimă, familială („Ce vei scanda astăzi? Cel puțin ți-au dat
un text bun ?”, p. 118). Nu toate dialogurile sunt la fel de șaijate - unele însă, precum
cele de mai sus, sună destul de fals. Mai interesantă e punerea în dependență a situațiilor
narative de textele care manifestă ciudata calitate de a rămâne străine și în același timp de
a influența existența: ideea de a avea un copil îi vine unei familii citind un fragment de
articol din ziar („Pentru sănătatea mamelor, a copiilor veghează 1507 medici de
obstretică-gmecologie...”, p. 9), iar din ziarul în care e învelit cadavrul copilului tatăl
citește mașinal: „Schimb.de mesaje între... în lumina indicațiilor...” (p. 22).
79
Intenția teoretică și documentară rămâne, totuși, prea evidentă, cu efecte negative
asupra valorii textului. Unei astfel de încercări de reconstituire prin limbaj a trecutului
apropiat i se pot aduce două obiecții esențiale: supraabundența în scop demonstrativ și
exasperarea retrospectivă.
6.	Discursul istoric în variantă didactică
6.1.	Caracteristici
Analiza tipului de text istoric care a circulat cel mai mult în anii totalitarismului,
în diverse forme — în manualul școlar, în discursul politic, în articolul de ziar etc. - ar
trebui să aibă în vedere cel puțin trei niveluri: a) ce a comunicat textul respectiv, într-o
anume ierarhie de informații; b) care anume dintre acestea au avut șansa să ajungă la
conștiința cititorului mediu; c) ce deformări și ce simplificări previzibile s-au putut
produce pornind de la aceste date. A cunoaște sursa și amploarea deformărilor e un punct
de plecare pentru eventuala lor corectare: altfel, simpla oferire a unei alte istorii poate să
se izbească de un zid al nereccptivității43.
Ca și în cazul altor variante ale limbii de lemn, nu minciuna directă era regula, în
manualele de istorie, ci omisiunea. Textul istoric își supralicita autoritatea științifică
transformându-se într-un șir de enunțuri impersonale despre abstracții maxime, despre
evenimente ncinterpretate și scoase din context, desemnate prin peri fraze prudente. O
istorie prea puțin narativă nu oferea faptelor nicio altă coerență în afara etichetelor
globale („luptă pentru independență”, „idealul unității” etc.), cuprinse în modelul
evoluției inevitabile: a diverselor forțe, idealuri, clase.
6.1.1.	Etichete amplificate. Textul istoric didactic și de popularizare al ultimelor
decenii a vehiculat denumiri, etichetări ale diferitelor fenomene și evenimente, care au
variat nu spontan, în funcție de o eventuală multiplicare a ipotezelor și interpretărilor, ci
în mod dogmatic, strict dirijat. Se știe că formulele s-au succedat de obicei într-o gradație
ascendentă: „răscoala condusă de Tudor Vladimirescu” (Almaș, Fotescu 196844) a devenit
în câțiva ani „mișcarea revoluționară de la 1821” (Dragne, lonescu, lordănescu 1971),
transformându-se ulterior în „revoluția de la 1821”. Variantele de interpretare și numire
apăruseră și în cercetarea anterioară regimului comunist, dar în teorii care coexistau și
polemizau; dogma a exclus orice deviere de la formula indicată pentru un anumit
moment. Dincolo de contingențele politice care au determinat comica amplificare în timp
a denumirii evenimentului și dincolo de posibilele ei justificări științifice, se recunoaște
aici o tendință generală a limbajului totalitar, de permanentă supralicitare și amplificare a
sintagmelor (v. supra, 3.1.3).
43 Observațiile din aceste pagini privesc situația de la începutul anilor ’90, când încă nu începuseră
să fie puse în circulație manualele alternative. între timp, discursul istoric didactic s-a diversificat
și ar merita o analiză detaliată adusă la zi.
44 Datele din paranteze nu reprezintă, bineînțeles, reperele modificărilor, ale căror documente exacte
nu ne stau la Îndemână, ci simple atestări ale formulei - indicând, cu aproximație, o perioadă. .
80
Un exemplu similar este oferit de ceea ce în 1968 se mai numea încă „insurecția
armată din 23 August 1944” (Alinaș, Fotescu 1968) și care a evoluat, prin asocierea
obligatorie a unor adjective, la „insurecția armată antifascistă” (Dragne, lonescu,
lordănescu 1971); termenul „insurecție” a dispărut apoi definitiv, evenimentul istoric
metamorfozându-se spectaculos în „revoluție”: mai întâi în „revoluția de eliberare socială
și națională” (1980), apoi (ultima variantă pusă în circulație, se pare), în „revoluția de
eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă” (construcție sintactică în
care modelul dublării este evident și ale cărei dimensiuni depășesc cu mult limitele
normale ale unei formule uzuale, susceptibile de frecvente repetări).
6.1.2.	Absența denumirilor. Interesantă e, pe de altă parte, absența etichetărilor
unor fapte istorice care astfel, deși nu sunt cu totul trecute sub tăcere, devin nereperabile.
Omisiunea totală nu este decât una dintre tehnicile expunerii istorice partizane; mai
subtilă e strategia de menționare în context irelevant. Un eveniment este enunțat, fără însă
a-1 face identificabil printr-o formulă; mai ales într-un text de manual, el are astfel toate
șansele de a trece neobservat, de a nu fi reținut ca informație utilă. Prezentările
evenimentelor din secolul trecut sunt instructive în această privință - tocmai pentru că
distorsionarea informației e aici ma: puțin evidentă decât în căzu: celei a „mișcării
muncitorești”, în genere a istoriei secolului 20, sufocată de deformări și interpretări
partinice, de omisiuni și inexactități. Atâta vreme cât apariția unei sintagme ca „ocupație
rusă” era exclusă, o seric de informații izolate rămâneau doar mărci ale codului aluziv,
funcționând numai pentru lectorii avizați. în manuale se spunea că timp de 6 ani,
Moldova și Țara Românească „nu au avut domni”; „administrația rusă a însărcinat pe
marii boieri să...”; apoi anumite categorii „s-au ridicat la luptă împotriva regimului
regulamentar”; „s-au declarat împotriva dominației străine și a abuzurilor regimului
regulamentar” etc. Pe aceeași pagină, vorbindu-se de cauzele revoluției de la 1848, se
pomeneau, pe de o parte - „reg'mul regulamentar”, rămas fără determinări mai precise, ca
un concept vag de natură pur socială și politică - și, pe de altă parte, pentru Transilvania,
de „absolutismul austriac" și de „nobilimea maghiară”. Pentru prima cauză de
nemulțumiri nu se indica identitatea etnică a responsabilității, pentru celelalte aceasta era
emfatizată, în spirit naționalist.
Formulări ca „teama de o intervenție străină”, „baionetele străine” nu conțin
inexactități, ci doar o ambiguitate: rezolvată probabil de cei mai mulți prin găsirea unui
dușman prototipic.
într-un manual pentru clasa a XU-a (Pascu 1975), Petru Rareș era „ridicat în
domnie de forțele patriotice”, apoi silit să părăsească țara din cauza „boierimii trădătoare”;
între timp, el luptase „asigurând autoritatea domniei”. Capitolul corespunzător dintr-un mai
vechi manual aparținându-i lui N. lorga, reeditat după 1990 {Istoria românilor pentru
poporul românesc, București, Minerva, 1993), oferă un puternic termen de contrast: prin
perspectiva apropiat umană, interesată de detaliul pitoresc (Petru „era fiul din flori al lui
Ștefan cel Mare cu soția unu: târgoveț din Hârlău” - informație inimaginabilă în manualul
din 1975) și tradițional moralizatoare („se văzu singur cu șiretenia, care nu poate ajuta
totdeauna”). Textul e perfect lizibil, arc accesibilitate și coerență narativă, în mare parte și
81
grație perspectivei ficționale, perfectului simplu și viziunii „din interior”, perspectivei
personajului istoric („i se .păru chiar”, „se hotărî” etc.).
6.1.3.	Clișee. Unul dintre elementele esențiale ale discursului politic transformat
în discurs istoric sunt clișeele prin care se fixează o mitologie patriotică (lupta continuă,
neagresiunea, unitatea) și, în genere, viziunea schematică și deterministă care transpare în
cuvintele și expresiile cele mai obișnuite. Odată fixate etapele și orânduirile și, în fiecare
dintre ele, clasele, toate evenimentele și personalitățile „fac parte din....”, „se încadrează
în...”. „Dublul caracter” (de obicei „social și național”) încearcă să mascheze
schematismul atribuit faptelor, în vreme ce desfășurarea în timp urmează regula simplă a
acumulări: („au sporit nemulțumirile”, „asuprirea creștea necontenit...”). Previzibilitatea
și certitudinile sunt asociate firesc cu tonul de solemnitate mohorâtă a expunerii; prin
ariditatea lor, explicațiile sociale au putut, laolaltă, să elimine din lectura istoriei orice
curiozitate. Excluzându-i pe cei care făceau poate exerciții deductive sesizând omisiunile
și încercând să asocieze informațiile dispersate în planul secund, e de presupus că elevul-
tip, cititorul mediu cerut și produs de un asemenea text, devenea un receptor pasiv,
plictisit, lipsit de curiozitate.
într-un manual pentru clasa a Xl-a de la începutul anilor ’90 - Istoria românilor
(Manea, Pascu, Tcodorescu 1995) - se observă pătrunderea în textul istoric a jargonului
politic contemporan. Acesta distonează în contexte istorice, pentru că e perceput de
cititori ca un inventar de clișee jurnalistice modeme, de complicate formule diplomatic-
evazive: Petru Rarcș, care a preluat o moștenire grea, „va da tuturor acestor solicitări
răspunsul pe care împrejurările și mijloacele de care a dispus i le-au îngăduit” (Manea,
Pascu, Teodorescu 1995: 266). încercarea de a actualiza, de a apropia istoria de
preocupările și evenimentele contemporane poate fi totuși utilă. Un Petru Rareș
interpretat prin grila oferită de limbajul politic modem e mai interesant decât o
convențională figură de legendă. Iar utilizarea cuvântului politică și a familiei sale
lexicale în contextul „istoriei mari”, sacralizate, e o șansă de a-i reduce acestuia din
conotațiile negative, încă puternice în limbajul cotidian.
6.2.	Dezbateri
Discuțiile publice despre manualele alternative de istorie - purtate la sfârșitul
anilor ’90, pe un ton incredibil de violent, pasional, apocaliptic - dezvăluie lucruri
surprinzătoare. După dispariția limbii de lemn și a ideologiei centralizate, după explozia
atâtor limbaje și discursuri diferite, variate, adesea nonconvenționale și nonconformiste,
cel puțin o zonă nu s-a clintit, pentru surprinzător de mulți cititori. Sensibilitatea aparte
cu care s-a reacționat la discursul istoric (care pare a fi considerat, ca și stagiul militar,
un fenomen opresiv dar necesar), a fost împinsă dincolo de limitele normalului. Istoria
părea să rămână un spațiu al majusculelor și al clișeelor, al dogmelor de nediscutat. De
fapt, discursul istoric idealizat și regretat - cel impus de manuale în timpul mai multor
decenii de cenzură și presiune ideologică - cuprindea două elemente importante, reunite
sau alternative: vagul abstract și emfaza sentimentală', ambele asigurau solemnitatea
Istoriei. Schimbările de paradigmă ale științei istorice au rămas deocamdată fără efect
82
la nivelul percepției publice. Orice modalizare și relativizare și mai ales .orice referire
la viața cotidiană au fost respinse cu oroare din spațiul sacru. Desigur, cel mai
mult supăra conținutul, punerea în discuție a ierarhiilor, disponibilitatea de a adopta
mai multe perspective, acceptarea priviri: din afară. Se respingea chiar tonul relaxat
al normal ității.
O reacție caracteristică - deplângerea „modelelor”, a „efigiilor” desacralizate -, o
reprezintă un titlu tipic de știre de senzație — „împăratul Traian era tuns cu breton” - pus
(în Cotidianul, 6.10.1999), deasupra unui citat din noul manual de istorie incriminat:
„împăratul este reprezentat în ținută de gală, întruchipând imaginea Romei imperiale la
apogeul puterii ei. Echilibrul trăsăturilor, tunsoarea specific romană, cu breton, împreună
cu figura hotărâtă dau o impresie de calm maiestuos”. Contrastul între ironia titlului și
normalitatea citatului este evident. în vreme ce citatul dovedește doar intenția de a forma
la elevi o atitudine larg culturală, obișnuința de a privi și de a interpreta imagini din
epocile trecute (lucru curent, și nu de puțină vreme, în manualele străine similare),
atitudinea jurnalului dovedește indignarea în fața blasfemiei de a folosi cuvântul breton
atunci când se vorbește despre un părinte fondator al națiunii.
Pentru a vedea cum s-a creat reacția de respingere față de un termen și o descriere
normală, putem reparcurge în grabă un „traseu formativ”. în manualele de istorie din
deceniile trecute, imaginea clasică a statuii lui Traian era mereu prezentă, dar nu și
descrisă. Iar personajul istoric era tratat în două mari direcții: fie în cheie idealizată și
sentimentală, fie pe ton critic și ideologizant. Intr-un manualul de clasa a IV-â, domina
primul tip de abordare:
Unul dintre cei mai de scama împărați romani a fost Traian. El a trăit cam în aceeași
vreme cu Decebal. Era un om înalt, frumos, înțelept și priceput în conducerea războaielor
(Alniaș, Fotescu 1968).
In manualul de clasa a Vlll-a din 1971, Decebal e descris pe larg, fiind tratat ca
un adevărat personaj istoric. Traian e doar declanșatorul și conducătorul războaielor:
Cauzele care l-au îndemnat pe împăratul Traian (08-117) sâ hotărască cucerirea Daciei au
fost multe. Imperiul roman trecea printr-o grea criză financiară, așa încât luarea în
stăpânire a minelor de aur și a tezaurului dac apărea ca mijlocul cel mai sigur de a pune
capăt crizei. Nevoia de sclavi și, mai ales, nevoia de a înlătura primejdia pe care statul dac
o reprezenta pentru imperiu. (Dragne, lonescu, lordănescu 1971)
La nivelul implicațiilor, Traian reprezintă în acest text clișeul exploatatorului și
al pericolului extern (cu o aluzie la cercurile financiare internaționale). Situația e
schematică: un occident invidios dar și temător stă față în față cu un popor invidiat,
pașnic, dar periculos.
In clasa a XH-a (Pascu 1975), tonul devenea perfect neutru -• „noul împărat,
Traian (98-117) se hotărăște să-l atace și să-l supună pe Decebal” -, evitând mitizarea
convențională sau tratarea în cheie ideologică negativă, dar și eliminând total interesul
pentru figura istorică.	\
83
7.	Discursul lingvistic
In lingvistică, controlul de durată al politicului nu a împiedicat total cercetarea
științifică autentică, dar a limitat sau a orientat direcțiile acesteia în cel puțin unele zone
de investigație. După o scurtă perioadă de intensă politizare, de introducere a modelului
sovietic, de condamnare vehementă a tradițiilor științifice de tip occidental, ideologia a
acționat mai subtil: favorizând mai întâi discursul de stânga (subliniind, de pildă,
importanța limbii populare în formarea limbii literare și a literaturii române), apoi, tot
mai mult, argumentarea naționalistă (de exemplu, furnizarea de dovezi lingvistice ale
continuități', românilor pe același teritoriu). După o emfatizare a influenței slave în
limbă, s-a revenit masiv la prețuirea latinității și chiar a substratului dac. Constante au
rămas preferințele totaiitariste (deopotrivă de stânga și de dreapta): favorizarea unității
(ideea unificării limbii și a dispariției dialectelor) și a conformismului social
(manifestat în limbă prin respingerea variantelor substandard urbane, mai ales a
argoului și a termenilor considerați vulgari, printr-o obsesie a corectitudinii și a
cultivării limbii). Contradicțiile doctrinare ale unei ideologii de stânga instalate la
putere s-au manifestat și în politica lingvistică: limba populară era idealizată și prețuită
în teorie, dar condamnată și reprimată în practică.
7.1.	Presiuni politice din anii ’50
Presiunile politice la care a fost supusă în deceniile trecute, în special în anii ’50,
cercetarea lingvistică sunt mai puțin cunoscute decât episoadele similare din istoria
recentă a literaturii; ele s-au putut reconstitui doar fragmentar, din anecdotele în circulație
orală sau, pentru cei direct interesați, din consultarea revistelor epocii. Volumul Institutul
de Lingvistică „lorgu Iordan" din București. 50 de ani de existență (1949-1999),
coordonat de Mioara Avram, Marius Sala și Ioana Vintilă-Rădulescu (Avram, Sala,
Vintilă-Rădulescu 1999), care prezintă multe informații foarte utile despre istoria
instituției sărbătorite, despre membrii și colaboratorii ei, despre lucrările publicate în
decursul anilor și ecourile lor, cuprinde și o prețioasă contribuție documentară pe tema
raportului dintre politica totalitară și lingvistică. Citatele, grupate în „Scurtă
cronologie...”, pp. 50-65, de Jana Balacciu-Matei, și mai ales în secțiunea „Documentar.
Memorialul rușinii...”, pp. 66-97, de Mioara Avram sunt extrem de grăitoare; vom
încerca în continuare doar să selectăm câte ceva din materialul respectiv, interpretabil azi
ca mostră umor involuntar și destul de negru’
Multe dintre textele articolelor de critică, direcție și demascare, exprimând
„revoltă”, „durere” sau „indignare” față de ingratitudinea lingviștilor care au „înșelat
așteptările maselor populare” (p. 76), care „au înșelat nădejdile puse în știința și în
devotamentul lor” (p. 85), anunțau sau confirmau represiuni, epurări, suprimări dc reviste
și interziceri ale apariției unor cărți (tipărirea în forma propusă a Dicționarului limbii
4 Nu vom indica de fiecare dată sursele documentelor, ci doar pagina reproducerii lor în volumul
citat: în ansamblu, este vorba de texte apărute în perioada 1949-1952 în periodicele politice Lupta
de clasă și Scânteia sau în cele de specialitate: Cum vorbim, Studii și cercetări lingvistice etc.
84	.
române ar fi fost „o crimă față de popor”, p. 88). Orientările erau cele generale în
„îndrumarea” științifică a epocii: impunerea modelului sovietic (lingvistica „cea mai
avansată din lume”, p. 67) și renunțarea la contactul științific cu lumea occidentală, în
primul rând la publicarea articolelor în limbi străine, sau la citarea unor autori precum
„Camap, părintele idealismului semantic, expresie tipică a «culturii» inumane și putrede a
oligarhiei financiare din America” (p. 67).	.
Fără a constitui o surpriză, e întotdeauna frapantă în asemenea selecții de
documente de epocă brusca modificare semantică a termenului științific, care își pierduse
atributele constituite de tradiție pentru a deveni simplu indiciu al respectării dogmei în
vigoare la un moment dat. Lingviștii cei mai importanți, autoritățile științifice în domeniu
- în primul rând marii absenți (din motive politice) - Sextil Pușcariu, L-A. Candrea,
Sever Pop —, apoi Al. Rosetti, I. Iordan, Al. Graur, în fine elevii lor — suni acuzați de
cosmopolitism, paseism, idealism, obiectivism, formalism, reacționarism, împăciuitorism,
imperialism, fascism; scrierile lor au caracter retrograd, antipopular, antinațional,
antiștiințific, șovin, necombativ, neprincipial, nemarxist-, tot ceea ce îi privește și nu e
vădit negativ trebuie precedat de semnalul distanței demascatoare: „așa-ziși lingviști
istorici ai limbii” (p. 75); „un dicționar așa-zis «academic»" (p. 76), „așa-zișii lor elevi”
(p. 77). Adevărata știință e în schimb „combativă”, „intervine activ”, „ia atitudine”.
Foarte periculos pare a fi fost studiul limbii vechi - ocupație oricum retrogradă,
contrazicând izbânda noului -, care în plus lasă să se strecoare, odată cu citatele (de pildă,
cele din literatura veche religioasă), nenumărate pericole ideologice: „în loc ca
Dicționarul să palpite de curentul vieții noi, ne dă miros de tămâie, izmă și fum de
cădelniță” (p. 74); „în citatele Dicționarului abundă sfinții, babele și dracii” (p. 78).
Experiența sovietică e invocată și în acest caz: „desigur că au și ei un Varlaam al lor, dar
nu dau ghes cu el când alte probleme bat la poarta vieții” (p. 75). La Universitate,1 Al.
Rosetti „nu a învățat nimic din criticile care i s-au adus. El a continuat să acorde o atentie
cu totul exagerată studiului limbii române vechi” (p. 89). Confuzia fatală dintre lucrarea
de popularizare și cercetarea științifică transpare chiar în observațiile și obiecțiile de
detaliu: „Numai un om cu pregătire specială putea să se orienteze în mulțimea de
prescurtări, trimiteri, care împânzesc Dicționarul” (p. 75).	’
' în domeniul limbii se manifestă deja cu putere pudibonderia regimului, care va
împiedica în mod constant dezvoltarea unor cercetări asupra limbii vorbite, populare
reale, sunt condamna t e acele ,,preocupări minore și uneori chiar nedemne ca spre
exemplu, sinonimica «femeii venale» sau a «copilului din fiori»" (p. 75); „viata intimă a
curtezanelor interesa poate conducerea veche a institutului, oameni crescuți în cultura
capitalisto-moșierească. Noi trebuie să ne lepădăm de o astfel de cultură”’(p. 78). Un
referat asupra revistei Cum vorbim critică „analizarea a nenumărate cuvinte triviale",
precum chilipirgiu, chiulangiu, pilangiu etc.
Discursul cu aspectul cel mai aberant e provocat de „analiza” politică la care sunt
supuse în anii 1949-1952 citatele din dicționarele academice, precum și sumarele
revistelor de specialitate. Lectura cenzurii politice se dovedește, încă din acei ani, extrem
de inventivă, descoperind în texte mult mai multe posibilități subversive decât și-ar fi
imaginat autorii lor. Citatele de dicționar - a căror selecție strict științifică depindea de
adecvarea la definiție, de capacitatea de a ilustra sensuri contextuale, ca și de aceea de a
reprezenta distribuția istorică și geografică a unui cuvânt -, sunt supuse unei examinări
85
cantitative, dar și unei lecturi decontextualizate, în care fiecare citat poate conține un
mesaj subversiv; în fine, unei re-contextualizări, în care din succesiunea lor se
construiește un nou text. Cum am văzut deja, cenzura politică era iritată de abundența
citatelor vechi, mai ales a celor din texte religioase sau — în sfera oralității folclorice - a
celor reflectând tradiții populare, credințe și superstiții. Noul criteriu al distribuției
cantitative era reprezentarea politică, astfel încât se condamna, previzibil, citarea din
scriitori „reacționari’' precum Maiorescu sau Arghezi și neglijarea unor „progresiști” ca
I.C. Frimu și I. Păun-Pincio. Utilizarea ca material lingvistic a textelor „corecte politic”
ale vremii a fost totuși o eroare a începuturilor; curând se va ajunge la concluzia că e mult
mai prudent , ca textele oficiale să nu formeze în niciun fel obiectul vreunei analize
lingvistice, căci rezultatele ar fi riscat oricum să devină subversive. în 1952, cuiva îi putea
totuși trece prin minte să propună ca obiect de studiu și ca material ilustrativ limbajul lui
Gheorghiu-Dej: „noi știm că limba folosită de conducătorul iubit al partidului nostru este
o limbă bogată, o limbă variată, o limbă frumoasă și simplă, de o deosebită claritate,
care-și trage seva din limba vorbită de popor” (p. 83); în anii '80, ar fi fost inimaginabil să
se inițieze o cercetare oficială despre limbajul lui Ceaușescu.
Ca discurs independent, citatul e judecat strict pentru conținutul său, care poate fi
din extrem de multe puncte de vedere dejaimător, dușmănos, subversiv. în demascările
vremii, conținutul „necorespunzător” e considerat în mod automat produsul unei intenții
și condamnarea dicționarelor nu diferă prea mult de retorica proceselor pentru sabotaj; e
identificată astfel, „sub masca nevinovăției înregistratorilor pasivi de cuvinte - cea mai
nerușinată contrabandă de idei șovine și cosmopolite” (p. 80):
Dicționarul abundă în cuvinte și sensuri ieșite din uz, în citate date intenționat cu scopul
de a calomnia lupta pentru socialism a oamenilor muncii, la care s-au adăugat, pentru
ochii lumii, doar câteva citate din clasicii marxism-leninismului sau ale conducătorilor
Partidului Muncitoresc Român (p. 78).
Instructive sunt ilustrările concrete: una dintre ele permite analogii cu excesele anumitor
militantisme feministe de mai târziu:
în țara noastră sunt astăzi nenumărate fruntașe în producție, nenumărate stahanoviste.
Femeile, la rând cu bărbații, construiesc socialismul. Și lorgu Iordan nu găsește alt citat
mai potrivit decât acesta că «cine crede la muiere, bage-i-se dracu-n piele» (p. 82).
Culmea umorului involuntar și eliptic ni se pare însă atinsă în constatarea: „La cuvântul
cretin am suprimat la corectură o trimitere care era direct o provocare” (p. 78).
Un referat „strict confidențial” din 1952, reprodus în același volum (pp. 95-97),
oferă interpretări și mai interesante, vizând succesiunea de exemple, de citate și chiar de
articole cuprinse în revistele de specialitate. Și în acest caz, textele se pot dispensa de
comentarii; mai ales că distanța asocierilor și a presupozițiilor le face să alunece repede în
absurd. Din comentariile indignate înțelegem că sunt subversive și dușmănoase în primul
rând asocierile termenilor din sfera politică (deja sacralizată) cu anumite cuvinte banale și
vulgare; faptele se agravează dacă între noțiunile aflate în contact într-o listă, se pot
stabilii analogii sau dacă ele se pot combina în vreo ipotetică frază ori narațiune. O
alăturare nepermisă apare în exemplele de prescurtări dintr-un proiect de ortografie: PCR,
86
UTM, ICAS (serie în care ultima instituție „se ocupă cu strângerea gunoaielor”). La fel de
periculoasă apare înșirarea „codri, mândri, miniștri, ciocli, simpli, noștri”. O impietate
impardonabilă constă în a face ca unui text de Stalin să-i urmeze articolul cu titlul
„Obraznic” „(chipurile despre originea acestui cuvânt)”. în fine, în revista Studii și
cercetări lingvistice, „găsim unul după altul (despărțite doar de un articol) trei studii: unul
despre noțiunea «copil nelegitim», altul despre cuvântul latinesc «venalis» (corupt), al
treilea despre termenul slugărnicie”. Concluzia e inechivocă și abruptă: „considerăm că
nu poate exista îndoială cu privire la intenția contrarevoluționară a redactorilor
volumului” (p. 97).
।	7.2. Predicai false
Pura ficțiune ideologică presupunea că, dacă un cuvânt evocă un fenomen negat
de dogmă, el trebuie să dispară, deci chiar va dispărea. Sensurile cuvintelor izolate erau
interzise sau încurajate, în funcție de aplicarea grilei interpretative preexistente; din
fericire, actele de „demascare” și delațiune îndreptate împotriva cuvintelor și sensurilor
n-au provocat dramele corespondentelor lor destinate direct indivizilor și nici n-au produs
în limbă altceva decât o accentuare a diferențelor dintre limbajul oficial și cel curent. în
revista Cum vorbim (care cuprindea și articole întru totul stimabile, observații lingvistice
perfect valabile, dar și nenumărate pagini de rezumare și elogiere a descoperirilor
inestimabile ale lingvisticii sovietice) apărea, în anul 1951, constatarea că soldat e un
cuvânt legat de soldă și care de aceea „pierde din conținut în favoarea cuvântului ostaș”.
pierdere meritată, căci
soldatul, anexă prețioasă a statului burghez, educat în spiritul vătămător al
naționalismului, a tras în frații săi muncitori și țărani, a luat parte la războiul imperialist
contra Uniunii sovietice (CV, 1, 1951).
Cuvintele nu sunt nici măcar embleme ale unor comportamente și atitudini, ci sunt
confundate cu realitatea însăși, în varianta ei schematică impusă de ideologie. Opoziția
este explicitată în continuare:
Astăzi, în timp ce ostașii Armatei R.P.R., urmând exemplul glorioșilor ostași sovietici, se
instruiesc temeinic pentru a impune pacea, soldații francezi sunt trimiși să înăbușe
mișcarea de eliberare națională din colonii, (ihid.).
Autorul, un colaborator avizat probabil în probleme militare, nu lingvistice — sergent
D. Gh. - afirmă cu toată certitudinea că „adjectivul soldățesc a dispărut din vorbirea
ostașilor, locul său fiind luat de adjectivul ostășesc”', cuvântului soldat i se prevede, în
concluzie, o dispariție totală (GV, 1, 1951). Oricât de ridicol ar fi acest text, nu ne putem
împiedica să-1 „traducem , observând că la nivelul ierarhiei stilistice diferența dintre cei doi
termeni invocați este reală, s-a păstrat perfect, soldat fiind cel solid ancorat în comunicarea
curentă far ostaș păstrând artificialitatea reînvierii sale și specializarea pentru stilul oficial
In același domeniu intervenea și un alt sergent, al cărui articol se încheia cu
concluzia fermă:
87
Este bine deci să îndepărtăm din vorbirea noastră expresia nejustă, putredă și aparținând
regimurilor apuse: liberat sau scăpat din armată, înlocuind-o cu expresia justă,
corespunzătoare: lăsat la vatră (CV, 2, 1951).
Un mare interes păreau să arate cititorii revistei pentru explicarea unor expresii ca
pleava societății sau putred de bogat-, în cca din urmă, cineva vedea „o dovadă că
oamenii prea bogați lăsau bunurile materiale să putrezească, fiindcă voiau să le
speculeze”; cum însă această situație ar fi fost posibilă doar „în timpul capitalismului”, iar
expresia părea mai veche, explicația era pusă la îndoială. Disputele se poarta fie de pe
pozițiile strict mecaniciste (ale lui N.I. Marr), fie de pe cele mai puțin rigide (oferite cu
generozitate de Stalin), în urma cărora cercetătorii își fac mea culpa-.
Am crezut, anume, că deoarece limba este legată de societate, toate schimbările din limbă
trebuie explicate direct și imediat prin schimbările suferite de societate. Astfel, dacă într-o
anumită fază a unei limbi se omite sau se adaugă o prepoziție într-o anumită construcție,
dacă se schimbă terminația unui verb sau dacă o vocală se diftonghează. noi am căutat și
am silit și pe alții să caute o cauză nemijlocită a fenomenului în faptele economice sau
politice din aceeași vreme (CV, 2, 1951).
în toate cazurile de mai sus, singura relație luată în considerare este cea între semn și
obiect. Viziunea „sociologizantă” nu face, în realitate, apel la utilizatorii semnelor, care
rămân simple instrumente, ipoteze teoretice; legile acționează pe deasupra lor, cuvintele
apărând sau dispărând, primind sau pierzând sensuri în urma unicei lor relații, directe sau
etimologice, cu obiectele. Se discută astfel, cu seriozitate, dacă „un cuvânt cum e
coloniale «produse alimentare din colonii» va dispărea după ce toate popoarele din
colonii se vor elibera”; redacția înclină sa creadă că termenul nu va dispărea, că el va
căpăta doar „un conținut relativ nou” (CV, 1, 1951).
Citatele de mai sus sunt mai ales umoristice; ele au însă și rolul de a reaminti sau
de a arăta celor ce nu au cunoscut stilul epocii că formulele „context social”, „evoluție
istorică”, atât de des invocate, acopereau mai degrabă (ca și în cazul intensei „politizări”,
de fapt suprimare a vieții politice) opusul lor, un simptom al acestei stări fiind și tendința
de a prefera judecăților previziunile.
■ 7.3. învățământul filologic
Textele politizate dm revistele lingvistice din anii ’50 (articole de atitudine,
direcție, îndrumare; cronici ale unor dezbateri) resping hotărât spiritul critic, dubiul
științific, relativismul normal al cercetării; cerând de pildă ca în Facultatea de filologie -
pentru liniștea studenților - să nu se mai prezinte teorii diferite, să nu mai existe o
diversitate derutantă de opinii:
este într-adevăr inadmisibil ca în Facultate să se predea studenților mai multe definiții
asupra noțiunii de limbă literară, fiecare profesor având teoria lui personală, una mai
neștiințificâ decât cealaltă. (...). Definițiile neștiințifice pe care le-au dat unii dintre
profesorii noștri limbii literare derutau pe studenți în munca lor de însușire a limbi; (SCL,
III, 1952, p. 190).
88
Se înțelege cum, de la asemenea principii și de la o viziune foarte particulară a noțiunilor
de „știință” și „științific”, se poate ajunge la formulări incredibile, în care interpretarea
faptelor istorice e substituită de decizia autoritară. E prezentat de pildă rezultatul unor
întâlniri în care s-au dezbătut unele chestiuni istorice, „ajungându-se la următoarele
hotărâri (...) obligatorii pentru Facultatea de filologie din București, Institutul de
lingvistică din București, IPB și SSIF”; una dintre hotărâri apare la punctul 3: „Limba
română literară a apărut în secolul al XVI-lea pe baza graiului din regiunea Târgoviște—
Brașov” (Cronică, în SCL, VII, 1—2, 1956, p. 105). La drept vorbind, conținutul
afirmației (exprimat cu maximă prudență) era rațional și justificabil științific: se reafirma
teza că la baza limbii literare stau traducerile de texte bisericești din secolul al XVI-lea,
tipăriturile lui Coresi, care au folosit mai ales graiul muntenesc (evident, nici sfera
religioasă, nici identitatea regională nu puteau fi formulate explicit). Latura de onestitate
profesională a conținutului apare însă incredibil și comic deformată prin modul de a face
dintr-o ipoteză inteipretativă o decizie oficială și obligatorie.
Prin anii ’50, un periculos inamic ideologic pare să fi fost, în facultățile de litere,
istoria limbii: materie pe care demagogia populistă o acuza de tehnicism, caracter
necombativ, rupere de realitățile concrete ale vieții noi (poate și pentru că era obiectul
unui examen greu, deci elitist!). La București, istoria limbii era predată de profesorul
Al. Rosetti: „Abia în acest an școlar, în urma unor aspre critici aduse catedrei de către
Organizația de Partid și UTM din Facultate, tov. Rosetti s-a hotărât să se apropie de
stadiul actual al limbii noastre” (CV, 7 -8, 1951, p. 51).
Ne-am putea imagina că - în opoziția dintre vechi și nou, dintre diacronia
culpabilă și sincronia victorioasă - direcția de studiu a limbii contemporane ar fi fost
fericit reprezentată de lorgu Iordan, autor al unor cărți importante în domeniu, în special
al celei intitulate Limba română actuală - o gramatică a „greșelilor” (prima ediție 1943-.
a doua - 1948). Că nicio asemenea carte a trecutului nu mai corespundea noilor'exigente
politico-iingvistice se poate vedea dintr-un text destul de curios, o auto-recenzie semnată
de însuși Iordan, ca tipic act de autocritică. Descrierea obiectivă a unei stări a limbii nu
putea conveni unei ideologii voluntariste, dirijiste, în care conta efortul normativ
(îndreptat în direcția justă). Astfel că autorul se autoînvinovățește, recunoscându-se
vinovat de delictele de obiectivitate și neapetență pentru dirijism:
în majoritatea cazurilor, n-am luat poziție, crezând, ba și afirmând, că limba trebuie lăsată
să accepte toate inovațiile, chiar împotriva sistemului ei, și că vorbitorii sau specialiștii
n-au a interveni sub nicio formă. în special, modul de tratare a problemei neologismelor
suferă enorm din cauza acestui liberalism, care este un fel de împăciuitorism condamnabil
(SCL, I, 2, 1950).	.
Reconstrucția epocii pornind de la textele publicate e desigur parțială și cei
care au trăit acele vremuri pot fi nemulțumiți de rezultat. Dar textele scrise rămân și -
dacă nu vor apărea suficiente noi mărturii - vom fi siliți, și în acest domeniu, să
facem disperate eforturi de reconstrucție arheologică a unor hemuri care sunt de fapt
foarte apropiate.
89
7.4.	Româna și romani
Una dintre limitările politice impuse lingvisticii, mai mult sau mai puțin explicit, -
în deceniile comunismului românesc, a privit studierea limbii țigănești. Existența unei
cenzuri a fost atestată fără echivoc de Vladimir Drimba, când, în 1992, și-a publicat (în
SCL. XLIII, nr. 2 și 3) articolul împrumuturi românești din limba țigănească; textul, care
urma să apară în 1966, fusese scos din sumar, în corectură, din motive de
„inoportunitate”46. Tema mfluenței limbii țigănești asupra românei fusese deja tratată,
înainte de război, de Alexandru Graur, într-un studiu fundamental - publicat în Bulletin
linguistique (Graur 1934) și completat cu unele observații noi în anii următori (1935—
1940). Cercetarea asupra subiectului devenit între timp tabu a fost continuată în afara
României, de Alphonse Juilland (mai ales prin studiul apărut în 1952 în Cahiers Sextil
Pușcarhi}. De curând (în 1995, în volumul Romani in contact, editat de Yaron Matras), a
revenit asupra sa Corinna Leschber, într-un articol despre elementele lexicale din limba
romani intrate în româna colocvială; textul nu aduce însă mari noutăți. După 1990,
contribuțiile românești principale îi aparțin lui Gheorghe Sarâu, ale cărui preocupări sunt
preponderent normative: autorul publică un Mic dicționar rom-român (1992), un manual
(elaborat în același an) pentru clasele speciale de învățători romi, articole de trecere în
revistă a cercetărilor anterioare sau de prezentare a situației actuale a standardizării limbii
romani Un indiciu al modificării de atitudine și de interes îl oferă și Bibliografia
românească de lingvistică (autori: Ion Dănăilă și Eleonora Popa); în aparițiile ei anuale
din revista Limba română, bibliografia includea rarele referiri la subiect în subdiviziunea
Limbi indo-iraniene, pentru ca în 1994, odată cu multiplicarea titlurilor înregistrate, să
propună o subsecțiune Limba țigănească; în 1995, aceasta devine Limba romani.
Rămâne destul de ciudată existența unui alt gol: nu a fost practic studiată de
lingviștii români masiva influență românească asupra unei părți a dialectelor țigănești. O
excepție - exemplu de studiu lingvistic modem, în care se manifesta deja interesul pentru
problemele contactului lingvistic - o constituie articolul lui Andrei Avram, Cercetări
lingvistice la o familie de țigani, apărut în Fonetică și dialectologie, II, 1960. Din păcate,
ceea ce iniția autorul nu a devenit o direcție dc studiu productivă. Se poate observa în
acest caz un impas tipic pentru perioada anterioară: național-comunismul românesc
încuraja studiile care să dovedească prioritatea culturală românească sau influența
românei asupra altei limbi, dar nu ar fi acceptat să recunoască un caz în care influența era
cu adevărat consistentă - pentru că nu ar fi văzut niciun titlu de glorie în contactul cu o
minoritate „inavuabilă”. De fapt, astăzi, pentru a restabili echilibrul, trebuie adoptată o
privire din exterior.	.
în cercetările de specialitate, e o tradiție recunoscută (chiar dacă uneori criticată
pentru excesul de simplificare) împărțirea dialectelor țigănești în vlahe și non-vlahe.. Cele
vlahe - importante prin numărul mare de vorbitori, prin răspândire, într-o anumită măsură
și prin publicații - sunt descrise ca având trăsături conservatoare specifice, trăsături
balcanice (care nu prea sunt luate în considerare de cercetările de lingvistică balcanică) și
ca fiind marcate de o puternică influență românească: în fonetică, dar mai ales în lexic
(prin multe cuvinte împrumutate, prin calcuri și sufixe). Au fost preluate din română chiar
Studiul este republicat în Drimba (2001: 187-262).
90
și instrumente gramaticale, întâlnite și la vorbitori care, reprezentând a doua generație
stabilită în altă țară, nu mai cunosc româna: atunci, ci, încă, mai etc. Chiar numele unuia
din cele mai des citate dialecte c de origine română, ușor de recunoscut dincolo de
diferențele de grafie: Kalderasa, Kelderash. E limpede că în acest domeniu specialistul în
română ar putea aduce contribuții utile - mai ales prin studii sociolingvistice, asupra unui
material autentic de limbă vorbită47.
8.	Ecouri ale limbajului totalitar
După 1989, discursul public românesc s-a schimbat radical: dispariția cenzurii a
permis afirmarea mai multor voci, a limbajului spontan, autentic, în care se manifestau nu
numai idei, puncte de vedere diferite, ci și registre stilistice variate. Discursul politic s-a
normalizat, a redevenit persuasiv și polemic; au reapărut dialogul politic, dar și violența
de limbaj și manipularea. în viața publică și-a făcut din nou apariția retorica: cu
complexitatea dramatizării discursului, dar și cu incoerențe și efecte ieftine, cu recursul
facil la afectivitate. O formă folclorică vie a devenit cea a lozincilor scandate: creații noi
și adaptări la momentele concrete. Dincolo de limbaj s-a aliat adesea o' mitologie
populară, activată mai ales prin zvonuri.
Schimbarea profundă a regulilor jocului nu putea însă determina pierderea
instantanee a obișnuințelor de gândire și limbaj, a clișeelor și a ticurilor stilistice.
Discursul anilor '90 este deopotrivă nou și vechi: în momentul producerii sale, atrăgea
atenția mai ales noutatea. Astăzi se observă mai bine continuitatea sa - cel puțin a unora
dintre formele sale - cu discursul în „limbă de lemn“. Evitarea lexicului prea evident
marcat de apartenența la limbajul comunist nu a însemnat întotdeauna și o schimbare a
sintaxei și a tiparelor de gândire reflectate de ea.
Dialogul însuși a rămas adesea o formă superficială, o alternare de monologuri.
Foarte puține au fost dialogurile reale și spectaculoase, între opinii net diferite, de pe
poziții de confruntare; situația a fost în marc măsură produsă de lipsa unei educatii a
dialogului și a argumentării. (Or, pentru a putea purta un dialog exterior, e neapărată
nevoie de preexistența unui dialogul interior; e limpede că acela care nu își
„dramatizează” gândirea, anticipând obiecțiile unui posibil interlocutor, contrazicându-se
singur pentru a se verifica, nu se poate adapta unei supleți democratice.)
O noutate țâță de perioada totalitară a constituit-o în orice caz personalizarea
discursului, individualizarea oratorului. Abuzul de structuri impersonale în limba de lemn a
făcut să crească enorm popularitatea modelului în care este asumată o poziție clară. în care
vorbitorul spune eu, își descrie evoluții și procese interioare, oferind, de fapt, fiecărui
interlocutor din masa auditoare modelul individualizării. Discursul autoritar se plasa într-un
E cu atât mai interesant faptul că, depășită fiind faza primelor înregistrări și a preocupărilor
exclusiv etimologice, unele studii actuale folosesc limba romani pentru cercetări dintre cele mai
modeme; lingvistul Yaron Matras, de pildă, care a urmărit funcționarea narativă a evidentialelor în
dialectele țigănești vlahe, a publicat, în reviste prestigioase, studii despre opozițiile deictice sau
despre modificatorii propoziționali în limba romani (dc exemplu:. „Deixis and deictic oppositions
in discourse: evidence from Romani”, Journal of Pragmatics. 29 -4, 1998, pp. 393- 428.
91
sistem toarte general de coordonate și mărci temporale, în care momentele, nediferențiate,
se topeau lingvistic într-un prezent și un viitor uniform. Cu atât mai puternic a fost, prin
contrast, roiul narati vizării în discursul persuasiv veritabil. O narativizare aparent
accidentală, intervenind în exordiu, în exemple și digresiuni; esențială totuși, prin
dimensiunea pe care o reintroduce: timpul subiectiv, corelat cu persoana 1 singular.
Pentru discursul tranziției amestecul, caracterul hibrid erau firești; ca și
ambivalența efectului lor. Conservarea unor trăsături din discursul comunist trezea iritare,
dar producea (cel puțin unor ascultători) și liniștea obișnuinței, confortul lucrurilor
familiare; noutățile îi atrăgeau pe unii, îi speriau pe alții. Ca orice limbaj politic, și cel al
tranziției a adăugat clișeelor mai vechi propriile sale clișeele: predominant tehnice
(consens, implementare, destabilizare} sau afective (eroi, martiri, sânge, jertfă, oameni
de bine, pod de flori etc.).
8.1.	Qrme lexico-semantice
QAAf Resemantizarea unor termeni. Se poate urmări prezența (ca identitate
doar formală sau/și semantică) sau absența unor cuvinte-cheie din limbajul politic totalitar
și post-totalitar. Dintre termenii esențiali foarte frecvenți după 1989, unii erau
surprinzător de bine reprezentați și în discursul dictatorial comunist și în parafrazările și
comentariile care îl multiplicauZDincolo de pura statistică sau de diferențierile de sens, pe
care le poate analiza cel mai bine un politolog, e semnificativă sintaxa termenilor,
combinațiile în care aceștia sunt cuprinși.
X Cuvântul democrație, de exemplu, apărea în perioada comunistă cu o foarte mare
frecvență și cu o aplicare total improprie la realitate; în ciuda acestui fapt, el nu a putut fi
devalorizat, degradat semantic - dovadă faptul că nu a fost evitat nici de oponențit, nici de
succesorii regimului: desigur, pentru că reprezintă o noțiune fundamentală, indispensabilă;
e mai ușor să i se restituie cuvântului un sens mai puțin antinomic celui curent și e imposibil
ca el să fie eliminat din limbă^La foarte naturala transformare a contribuit și un fapt
sintactic: în textele vechii puteri, cuvântul nu apărea aproape niciodată singur, într-o relație
cu verbul, deci tară determinanți sau fără să constituie el însuși determinantul altui nominal/
Operația de recuperare a sensului s-a putut astfel suprapune cu aceea de regăsire a identității
cuvântului ca unitate lexicală autonomă:'4n limba dc lemn a rapoartelor și a cuvântărilor nu
era niciodată vorba de democrație pur și simplu - ci de democrația „cea mai largă”, de „un
puternic sistem al democrației” și mai ales, în ultima formulă canonică, repetată obsesiv, de
„democrație muncitorească-revoluționară”. A fost astfel mai ușor să se opună acestor
specificări și ambiguități democrația în forma ei simplă și generală. Cu atât mai mult este
explicabil modul în care în anii ’90 opoziția a sancționat încercarea puterii de a restrânge și
a specifica sensul termenului general prin încadrarea într-o clasă incertă: formula
„democrație originală” (lansată de președintele Ion Iliescu) a trebuit să fie abandonată în
fața reacțiilor polemice și parodice48.
48 Formula s-a păstrat, cel puțin în memoria politicienilor; o regăsim evocată, cu încărcătură
ironică, în limbajul politic actual: „De la «democrația originală» a domnului Președinte Iliescu, din
anii ’90, pe care PSD se străduie, și astăzi, din greu, să o aplice, ani ajuns la o economie
nefuncțională de piață” (A.C., intervenție în Camera Deputaților. 25.11.2003, www.cdep.ro).
92
Prezența în actualitate a termenului e susținuta, desigur, de aparițiile frecvente ale
adjectivului democratic, pe care îl primeau și înainte ca atribut mai multe categorii de
fenomene; erau democratice-, cadrul („un cadru nou, democratic, unic în felul său”,
sistemul („avem un sistem larg democratic”), organismele, „marele forum” (congresul
partidului comunist), dezvoltarea, activitatea etc. în toate aceste cazuri desemantizarea,
calitatea de simplu epitet ornam i-au păstrat cuvântului disponibilități pentru folosirile
ulterioare - și ele, mai mult sau mai puțin riguroase.
Și mai interesant e cazul cuvintelor revoluție și revoluționar; frecvența extrem de
mare a substantivului revoluție în textele dictatoriale era strict legată de câteva — puține —
sintagme fixe: „revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”
(denumire amplificată ridicol, etapă cu etapă, a actului din august 1944, cf. supra, 6.1.1.),
„noua revoluție tehnico-științifică”, „noua revoluție agrară”. Față de ele, revoluție pur și
simplu a putut să apară, efectiv, ca un alt cuvânt - și să fie folosit ca atare pentru
evenimentele din decembrie 1989. Adjectivul revoluționar, în schimb, este un cuvânt evitat;
poate tocmai pentru că aria lui de aplicare, în corpusul discursurilor anterioare, era uriașă:
pe cât de limitată era combinatoria lui revoluție, pe atât de largă cea a lui revoluționar,
aplicat unor, fenomene foarte variate: spirit dar și salut („un salut călduros, revoluționar”).
concepție, luptă, perspectivă, înțelegere, transformare etc. Substantivat și definit,
paradoxal, prin calitatea de „a manifesta un înalt spirit de disciplină”, folosit în asocieri cu
sens contrar celui curent („revoluționarul de profesie”), cuvântul se devalorizase mai sigur
decât democratic, într-o direcție nu a desemantizării, ci a comicului. De aceea, folosirea lui
e astăzi redusă, evitată - cu excepția specializării semantice „participant la revoluția din
1989“ {Revoluționarii au privilegii noi”, ZF, 1.07. 2004).
Spre deosebire de cuvintele de mai sus, libertate și liber erau cu mult mai greu de
pus, printr-o deviere până la contrariu a sensului lor, în slujba dictaturii. Cele câteva
formule care le conțineau erau și ele structuri fixe, de obicei duale: „omul va fi liber și
stăpân pe destinele sale”, cu „dreptul de a fi stăpân și liber în (ara Iui”, „viață demnă și
liberă; „independența și libertatea fiecărui popor”, „deplina libertate și egalitate între toți
cetățenii patriei” etc.; cum se vede, termenii erau nivelați prin asocierea automată cu altii,
libertatea enunțându-se mai des în raport cu un viitor utopic, în sfera stării de
independența statala sau, oricum, la nivelul masei și nu al individului. Pe un asemenea
fundal, scandarea cuvântului libertate pe străzi, în decembrie 1989, a fost probabil
momentul cel mai pur de ruptură cu trecutul. Limbajul politic de la începutul anilor '90
era divizat în folosirea termenului: cel al opoziției îl invoca mai des, cel oficial îl evita
destul de consecvent, contrapunându-i termeni din sfera noțiunilor de ordine, stabilitate.
. Cazul extrem îl constituie însă un alt termen fundamental, pe care textele
dictaturii îl emiteau cu desăvârșire: adevăr. Tabu-ul lingvistic a fost cel mai eficient în
privința acestui cuvânt, fiind adesea evitat până și adjectivul corespunzător, adevărat, în
locul căruia, în cele mai inofensive situații, apăreau sinonime (parțiale) ca real, just ș.a.
Dacă, din toate cele de mai sus, tocmai acest cuvânt a fost simțit ca reprezentând
maximum de „subversivitate”, este poate pentru că, față de caracterul mai general
filosofic, global al celorlalte concepte, el își putea găsi imediat și o aplicare concretă, la
fiecare caz în parte; era periculos și pentru că putea, pune în discuție întregul mecanism de
construire a unei ficțiuni politice prin limbaj.
93
Modelul limbii de lemn reușea să „recupereze" ușor cuvintele democrație și
revoluție, ceva mai puțin libertatea, aproape deloc adevărul.
8.1.2.	(: Cuvinte marcate: „tovarăș". Termenul oferă probabil cea mai clară
ilustrare a situației cuvintelor puternic marcate de folosirea lor politică în timpul
regimului comunist. Impus în mod oficial ca termen de adresare în perioada totalitară,
folosit pentru discriminări și disocieri, recunoscut ca indice al atitudinii politice, el a fost
la începutul lui 1990 un mijloc de clarificare a raporturilor ideologice, devenind în scurt
timp o marcă de distanțare critică, în desemnarea „nostalgicilor”49. în momentul de față
termenul nu mai este un instrument polemic de actualitate; doar izolat mai e folosit, cu
referire la vechi reprezentanți ai comunismului: „întoarcerea bătrânului tovarăș” (22,
776, 2005);, fostul tovarăș I.I., actual domn” (Ședința Camerei Deputaților, 11 octombrie
2005); „Nu voi da, astăzi, decât un singur nume, O.C., pe care mă abțin să-l numesc
tovarăș sau domn" (ibid. 9.03.2004); ceva mai des apare pe forumuri din internet, cu sens
peiorativ, cu valoare de insultă politică.
Cuvântul nu a revenit total la semnificația neutră pe care o avea înainte de
manipularea sa politică. Tendința de a-1 evita din cauza conotațiilor politice intră totuși în
conflict cu dificultatea de a găsi, în anumite cazuri, tui sinonim potrivit.
? Tovarăș e destul de vechi și de răspândit; apare, de altfel, în texte bine cunoscute:
în varianta Mănăstirii Argeșului publicată de Alecsandri („Negru-vodă trece/ Cu tovarăși
zece”), la Creangă, Eminescu, Caragiale („tovaroși de drum”, ca să nu mai vorbim de
celebrul „tovarăș la parte”), la Goga, Blaga etc.*'Cvasi-sinonimelc indicate în DLR -
camarad, coleg, companion, confrate, însoțitor, partener - nu se potrivesc în orice
situație, cuvântul fiind greu de substituit mai ales în sintagme precum tovarăș de drum
sau tovarăș de joacă. Dacă există neologisme impuse pentru unele situații mai stabile -
tovarăș de arme — camarad; tovarăș la parte — asociat —, pentru altele, ca tovarăș de
drum, substituția e îndoielnică (însoțitor presupune o relație specială, iar companion e un
termen rar și prețios); este chiar imposibilă, în cazul lui tovarăș de joacă.
Din păcate, dicționarele noastre nu ne ajută prea mult în a determina valoarea
specifică a cuvântului: pentru sensul lui principal, DEX (1996) preia integral definiția
hibridă din ediția anterioară (1975), în care se amestecau semnificația tradițională și cea
ideologizantă: tovarăș = „persoană considerată în raport cu alta, de care este legată prin
viața sau prin activitatea dusă în comun sau prin lupta pentru aceeași cauză”. De altfel, în
tot articolul, care mai cuprinde sintagma „tovarăș de viață”, valoarea de termen de
adresare, sensul „asociat”, precum și un sens a cărui tratare izolată pare cam ciudată -
„epitet dat unei ființe, de obicei animal, care însoțește pe cineva (în mod constant); ființă
credincioasă cuiva” -, singurele schimbări de la o ediție la alta sunt substituirea „oamenii
muncii” - „comuniști” și adăugarea sensului specializat pentru forma feminină,
caracteristic perioadei comuniste: „(fam., ieșit din uz) Educatoare, învățătoare sau
dirigintă în școala generală”.
■' Istoria politică a termenului tovarăș (legea publicată în Scânteia, 1.11.1977; alternanța
situațională cu cetățean și domn, utilizările ironice de dupâ: 1989 etc.) este descrisă în Roceric
1995. Cf. și Funeriu’(1998: 21-29).
94
De fapt, cuvântul pare a-și fi păstrat un loc propriu, cu un sens indispensabil, în
desemnarea relațiilor între persoane aflate într-un grup neomologat social. E ceea ce se
poate deduce, de exemplu, din textul unui reportaj despre copiii străzii. Autorul
reportajului recurge la artificiul de a pune în scenă doar replicile interlocutorului său, din
care se deduc și întrebările. La un moment.dat, personajul spune: „facem rost de bani, eu
mai cerșesc, mă mai despart de ei, de tovarășii mei. Cum nu știți ce înseamnă tovarăș?
Ceva bun, un prieten” (RL, 683, 1992). Deși ziaristul nu se lansează în comentarii,
prefăcuta lui curiozitate și insistența asupra termenului tovarăș sugerează o atitudine
afectivă (de surpriză, amuzament sau indignare). Or, surpriza nu se justifică, pentru că în
cazul dat era greu de găsit un termen mai potrivit decât tovarăș: nu e de imaginat că
membrii unui asemenea grup s-ar putea desemna între ei drept colegi, camarazi, confrați,
parteneri, sunt prea neofîcializați pentru asemenea etichete, dar prea organizați și
ierarhizați pentru a folosi termeni precum prieteni sau amicbDe altfel, textele muzicii „de
cartier” utilizează constant termenul tovarăș, în registru familiar-argotic: „Toți tovarășii
mei au inimi de ciorditori” (B.U.G. Mafia - „Sânge latin”).
Revenind la uzul actual, observăm că tendința de a evita cuvântul tovarăș e încă
puternică, lăsându-se ghicită în spatele unor alegeri lexicale mai neobișnuite. Așa par să
stea lucrurile când se anunță că „ Jaia Doily are acum un prieten. Este vorba de un vițel
din rasa Holstein” (Libertatea, 2165, 1997); „a avea un tovarăș” se poate referi, prin
extensie, la asemănări (ambele animale sunt donate); prietenia implică însă o relație5 mult
mai directă, imposibilă - cel puțin din cauza distanței - în cazul dat (clonele au fost
produse în locuri diferite). într-un alt citat, un bărbat pleacă la plimbare cu mașina, având
drept „companioană de drum, o tânără studentă” (EZ, 1439, 1997).
' Dacă până la urmă tovarăș va reveni în uz, pentru unele dintre sensurile sale
tradiționale - sau dacă asemenea echivalente parțiale, care azi ne apar improprii sau
pretențioase, se vor impune treptat, înlocuindu-1 definitv — e, bineînțeles, un lucru pe care
nimeni nu poate să-l prevadă.
8.2.	Structuri sintactico-stilistice
_	.1. Dublarea sinonimică. într-un editorial programatic (și nesemnat, apărut
într-o publicație în 1990) se manifestă cu o intensitate neobișnuită tendința stilistică —
inocentă în sine, supărătoare prin insistență - de a dubla totul. Ca semn de manierism
reduplicarea insistentă ar putea trezi bănuiala că este vorba de c parodie - deși sunt
suficiente indicii că textul se vrea serios și persuasiv. Perechile de termeni asociați
cuprind sinonime mai mult sau mai puțin parțiale, dar și noțiuni complementare. Așadar,
ar fi vorba despre „dreptul și datoria de a ne întoarce la sensul și temeiul original al
cuvintelor , de „un mod de a fi și de a dăinui", de „accesul real și viabil Ia gestionarea și
soluționarea... , de „deziderate ale patriei și oamenilor săi". Exemplele pot părea alese
cu rea voință. rupte de context; e preferabil să le lăsăm în acumularea succesiunii lor
autentice: „Munca (...) poate și trebuie să redevină, prin noi și pentru noi, temelia fericirii
fiecăruia și a tuturor ’. „Munca (...) va fi o onoare și o virtute de căpătâi pentru fiecare fiu
demn și liber al patriei . Omul nu mai este „un simplu și inert memorator și declamator
de date și citate". E dorită „o democrație exigentă și dreaptă în a-și recunoaște și a și
cultiva cum se cuvine valorile reale și durabile", „Munca și instrucția (...) au vitală.
95
imperioasă nevoie să fie canalizate și fructificate într-un cadru apt să le recunoască și să
le instituie deplin și definitiv”. (Textul cuprinde și stranii referiri la „trioda esențială și
vitală” —„muncă — dreptate — educație” — pe care nu le poate explica decât o probabilă — și
repetată — greșeală de tipar).
Reduplicarea cvasi-tautologică este o marcă a stilului totalitar (vezi supra, 3.1.4),
Dincolo de ideile pe care textul le enunță, dublarea insistentă e, așadar, mai inult decât un
tipar stilistic. Cuvintele sunt (într-o anumită măsură) schimbate, structurile (sintactice) au
rămas aceleași.
Un alt articol, cu titlu rebarbativ - Marcant conținut metodologico-aplicativ
apărut într-un săptămânal efemer (Opus, 25, 1990, 4) - ilustrează foarte bine modul în
care, în 1990, teme noi erau tratate într-un stil foarte apropiat de cel al trecutului recent,
deci într-o limbă de lemn doar ușor actualizată. Conținutul textului putea fi corect: nu
rămâne mai puțin fascinantă impresia imediată că singurul corp străin din el este cuvântul
management'. înlocuindu-1 cu orice altceva (de exemplu cu „creșterea productivității
muncii pe baza organizării mai bune a producției și a muncii”, sau cu „perfecționarea
întregului sistem de conducere democratică a vieții economice” - citate tipice limbii de
lemn, articolul ar redeveni un exponent tară fisură al stilului economico-politic din
perioada comunistă (un anume progres s-a făcut, totuși, prin înlocuirea atâtor cuvinte cu
unul singur).
Modelul care stă la baza textului și îi determină structura logică și sintactică are
câteva trăsături bine fixate de o practică lingvistică exersată timp de decenii: de exemplu,
tema progresului constant, care se manifestă prin leit-motivul „tot mai” (proces „tot mai
complex și viguros”, „element tot mai important”, „dobândirea unui tot mai amplu carac-
ter”) și prin permanenta raportare la axa temporală („în faza de început”, „treptat”, „în
faza maturității”, „în condițiile intensificării...”). Astfel, abordarea istorică însăși pierde
prin supunerea față de o schemă abstractă, aplicabilă mecanic. Lexicul specific acestei
viziuni e extrem de unitar și de bine reprezentat in text: a deveni, dobândire, proliferare,
creștere, intensificare, salt.
Caracterul dual al determinărilor cvasi-sinonimice se observă și aici: oroarea de
unic se manifestă lingvistic prin perechi de genul: „evoluții cantitative și calitative", „un
mare număr de metode și metodologii”, „parametri constructivi și funcționali”,
„înțelegerea și însușirea”, „complex și riguros”, „dublul caracter al conducerii de știință
și artă” sau prin compuse: „metodologico-aplicativ”, „economico-social”, „descriptiv-
enunțiativ”. Frecvent este și tiparul „X... precum și Y” (cu varianta „X... ca și Y”),
folosit în construcții mai complexe. Adjectivul antepus aparține aceluiași stil; nu
întâmplător, el e întotdeauna un intensificator și un apreciativ: ,pronunțata sa abordare”,
„ample, tendințe descriptiviste”, „marcant caracter intuitiv”, „tot mai amplu caracter
metodologico-aplicativ”, „expresie (...) a marilor progrese”, „un mare număr de...', „o
largă proliferare”, „oputernică amprentă”, „accelerate evoluții”. Schematismul sintactic
și clișeul lexical îngreunează considerabil accesul la ideile textului — tocmai pentru că
orice cititor le asimilează zgomotului de fond, lipsit de sens, al discursului de tip totalitar,
față de care s-au creat de mult mecanisme de apărare.
Textul conține, firește, și mărcile abuzului de generalități (frecvența infinitivului
lung), ale caracterului impersonal și pasiv al enunțului; în inventarul de termeni și
formule prin care ne apropiem de reconstituirea integrală a articolului intră și
96
binecunoscutele: „o contribuție esențială", „prioritar”, „pe bază de”, „intensificarea
eforturilor”, „cu bune rezultate”, „creșterea calității” ori clișeul metatextual „în final
considerăm necesar să subliniem că...”.
8.2.2.	Limbaj omagial. Unul dintre cele mai bizare tipuri de texte care se puteau
întâlni în presa românească de la începutul anilor ’90 este, fără îndoială, cel al scrisorilor
omagiale adresate de cititori directorului sau redactorului-șef al unei publicații. Termenul
omagial este, de altfel, prea slab pentru a indica natura ditirambică a respectivelor texte,
tonul de exces laudativ, marcata implicare afectivă; el ne e de folos mai mult prin
conotațiile dobândite în deceniile anterioare, ca urmare a întrebuințării cuvintelor din
familia sa - omagiu, a omagia - în cultul personalității.
De altminteri, chiar limbajul encomiastic în cauză, care a fost intens folosit
într-o mulțime de texte - de la „omagiile” în proză și versuri la telegramele adresate
familiei prezidențiale - așteaptă încă să fie cercetat în detaliu. Ar merita observate -
dincolo de cele câteva formule preluate ironic de limbajul curent - de genul „mult
stimate și iubite” sau „cel mai iubit fiu” - diferențele stilistice dintre elogiul standard,
exprimat în formule oficiale obligatorii - și cel creator, inventiv, cu licențe poetice
admise autorilor de curte în încercarea lor de a umaniza, de a individualiza și în același
timp de a supralicita lauda. O analiză mai amănunțită ar avea de observat legăturile
elogiului excesiv cu o tradiție istorică mai îndepărtată - a „închinării”, a cuvântării de
preamărire sau proslăvire - dar și cu una mai apropiată, manifestată în continuitatea
formulelor standard de glorificare proprii limbajului de lemn comunist. în multe cazuri
numele omagiatului, câteva detalii concrete și eventual o formulă de desemnare tipică
(„învățătorul”, „tătuca”, „ctitorul”) reprezentau singurele diferențe între textele din
diverse perioade; e cert că structurile unui text ca:
oamenii muncii (...) își îndreaptă gândurile, cu nemărginită dragoste și recunoștință, spre
acest titan al gândiri' și practicii revoluționare, făuritorul (...), genial învățător și
conducător al (...) {Scânteia, aprilie 1955)
dedicat în cazul de față lui Lenin, au putut fi utilizate pentru omagierea diverșilor
conducători comuniști.
Textele omagiale contemporane sunt minate de un ridicol absolut: în primul rând,
pentru că sunt publicate chiar de cel căruia îi sunt adresate - și care este el însuși
producător de texte; autenticitatea nu le este, de altfel, certă, ele oscilând între
reproducerea unor tipare retorice specifice omagiatului (ceea ce s-ar putea explica fie
printr-o sinceră emulație a adoratorului cu adoratul, fie printr-o contrafacere) și evidente
stângăcii (ceea ce le-ar atesta veridicitatea sau ar fi un mijloc subtil de o mima).
asemenea text uzează, desigur, de hiperbolă, de superlative: în descrierea
ziaristului - „sunteți mare”, „oamenif (...) vă admiră mintea strălucită, personalitatea
fenomenală, forța fantastică”, „sunteți un om extraordinar de sensibil” {Vremea,
23.04.1993, pagina de scrisori „Vremea cititorilor”), „titanicul șef-redactor” (RM
1.03.1991, rubrica „Au cuvântul cititorii”) - sau a publicației, care este „o operă colosală,
nemăsurată, nedrămuilă” [Vremea), „o armă de neînvins”, „cea mai mare și mai bună
revistă a acestei țări”, „geniul ei (al revistei, n.n.) - căci se poate vorbi într-adevăr fără
97
exagerare de geniu, constă în puterea de înțelegere..” (RM, 12.06.1992. „Noi mesaje...”).
Hiperbola e asociată firesc cu mitologizarea: una dintre dilemele de subtext ale elogiilor
stă în indecizia între caracterul uman și cel divin al redactorului-șef. Și elogiile aduse nu
prea demult lui Ceaușescu mizau frecvent pe surpriza de a descoperi, dincolo de efigia
divină a stăpânului, înrudiri cu natura umana: „marele Erou (...) nutrit din omenească
suferință”. Pentru autorii scrisorilor publicate acum, publicistul adulat „e doar un om, în
care insă scânteia divină va pâlpâi în continuare”; „dumneavoastră sunteți mai mult decât
un simplu om” (Vremea). Asemenea formule par încă prudente dacă le confruntăm cu
proiecția mitologică obținută prin intermediul metaforelor: elogiatul e chiar purtătorul de
fulgere: „ziarul este ca un trăsnet ce lovește ticăloșia și ca un fulger ce luminează
adevărul” (Vremea)-, „mă rog ca Dumnezeu să vă țină în carul său de biruință” (RM).
Cum se poate deja observa, discursul ditirambic e înțesat de metafore-clișeu: o
scrisoare, din care am mai citat, e construită pe imaginea arderii, a combustiei interioare,
producătoare de lumină: „sunteți mare, ardeți ca o torță vie, imensă pentru luminarea
acestui neam”; „ziarul acesta a fost (...) o flacără aprinsă în conștiința acestui popor”; „cel
ce duce flacăra a obosit”; acumularea de flăcări, fulgere și scântei divine sfârșește într-o
imagine pândită grotesc de riscul lecturii literale: „Fie binecuvântat Adrian, bard minunat
aprins și arzând” (Vremea).
Caracterul suprauman al elogiatului e subliniat prin autouinilirea semnatarului;
în structurile profunde ale textului se dezvăluie un model al lumii stratificat, ierarhizat,
împărțit între „cei mulți” și „aleșii” care le pot deveni eroi, salvatori, profeți sau
divinități: semnatarul scrie în numele unui „popor obijduit, umilit, răbdător și
înspăimântat”; „noi cei mulți”, „săraci și necăjiți și plânși”, cei „umiliți care capul își
pleacă cu resemnare” (Vremea)-, autor cu identitate reală sau simplă proiecție a
publicistului, cititorul se arată obsedat de prestigiul Autorului, de mitul poetului profet:
„eu, un anonim...” (RM); „noi, pălmașii, care ne pricepem numai la ciocan, nicovală,
menghină, sccură și sapă ce vom mai face, că nu ne pricepem la cuvinte, la ziare,
reviste, nu știm să meșteșugim cuvintele” (Vremea). In acest caz fericit, diferența se
convertește în dragoste: delirul elogiului e justificat indirect prin atitudinea marcat
subiectivă: se declară, ambivalent, iubire și admirație, prima emfatizată și dovedită
chiar prin familiaritatea adresării: „Dragul și neprețuitul nostru” (către ziarist, Vremea)-,
„eu, un anonim, dar unul care te citește și te dorește cu pasiune”, „ești dorită și citită”
(către revistă, RM); lectura e caracterizată de iubire, dragoste, plăcere, nesaț etc.
(„oamenii iubesc acest ziar, vă iubesc sufletul”; „acest cotidian iubit cu fervoare”).
Asemenea obsesie amoroasă poate explica și alunecarea în exclamații lirice, al căror
ridicol trezește bănuiala (nejustificată) că ne-am afla în fața unei parodii:
Frați români, ar fi vremea să veghem mai cu osârdie căci altfel vom pieri. Adrian e în
primejdie, neamul este în primejdie, Țara e în primejdie. (Vremea)
8.3.	Clișee
Multe clișee au păstrat, la începutul anilor ’90, schemele ideologice ale limbii de
lemn. în reportaje, de pildă, personajul principal sau martorul-cheie proveneau neapărat
fie „dintr-un colț de țară”, fie „din inima” țării. Spațiul fiind presupus omogen,
„marginalitatea” sau „centralismul” unei localizări erau echivalente: ambele sugerau
98
caracterul reprezentativ al personajului. Două stereotipuri — „pe tot cuprinsul țării'’ și „în
centrul preocupărilor” - converg invariabil. Un început tipic demonstrează atât rolul de
autentificare, de validare, al personajului invocat in prologul textului, cât și valoarea
referirii spațiale: „«Pământul țării și al țăranilor pe mâna bișnițarilor»... Așa își încheie
gândurile pline de obidă un țăran dintr-un sat din inima Bărăganului” {Românul, 24,
1990). Figurile de stil din enunțul inițial (antiteză, elipsă, parigmenon), artificiul de
construcție (sfârșitul unui text absent coincide cu începutul celui prezent) și localizarea
semnificativă reprezintă un cumul de procedee în intenție persuasive, creatoare de
veridicitate - în fapt, producătoare de ficțiune.
1 mpul este, în aceeași viziune stereotipă, o succesiune de momente unice
(„hotărâtoare”, „istorice” - înainte, „dramatice” - curând după 1989), care tind către
eternitate. Vecia este perspectiva hiperbolică a oricărui mărunt eveniment cotidian: dacă
discursul dictatorial era, din această cauză optimist - de pildă referindu-se la canal: „peste
secole și milenii, această nouă magistrală va rămâne permanent (...) o nouă cale, care va
dăinui cât timp va dăinui planeta noastră”, moștenitorii viziunii grandioase au ocazia să
tragă mai ales concluzii pesimiste: „au înjosit pentru vecie...”; „când și unde s-au mai
petrecut în lume asemenea rușini fără seamăn (...)?” {Adevărul, 211, 1990).
în privința viziunii asupra vieții sociale, lucrurile sunt mult mai complicate.
Există și aici un mod simplificator de a opune o entitate - „întreaga suflare românească” -
alteia: „întregii lumi” („teama că ne vom face de râsul întregii lumi”, Adevărul, 229.
1990). Opozițiile interioare sunt însă puternice și numeroase: ele se stabilesc între „noi,
cei mulți” și diversele minorități. într-un fragment de articol autorul constată că „se
rânduiește aproape matematic ca formaliștii democrației să ruineze metodic truda celor
care nu mai prididesc să lucreze pământul și să bată fierul” {Adevărul, 180, 1990).
Dincolo de1 toposul intenționalității (acțiunile dușmănoase sunt „metodice”, apar
„matematic” pentru că urmează un plan ascuns), se observă că această muncă prototipică
este definită în termenii care corespund imagistic și simbolic emblemei comuniste: secerii
și ciocanului.
Interesante sunt și raporturile de cauzalitate: activitățile pozitive sunt firești,
determinate de natura însăși a indivizilor; cele negative sunt rodul unei pervertiri, indicate
de determinări ca „vânduți”, „plătiți”, „în slujba...”. E semnificativă și încărcătura
negativă pe care, într-o mentalitate tradiționalistă, reflectată de altfel de locuțiuni, expresii
și sensuri secundare fixate în limbă, o au utilizările verbelor a vinde și a cumpăra.
8.3.1.	..‘rșeul unicității. Ca și globalitatea, unicitatea lucrurilor e specifică
viziunilor schematice și e, cel mai adesea, criteriu de evaluare hiperbolică, exaltată
absurd. Se poate vorbi, astfel, de „ființa noastră de neam, de naționalitate distinctă și
inconfundabilă. Irepetabilă în veacul veacurilor!” {Țara noastră, 1, 1990). Un clișeu
lingvistic adesea remarcat, simptom al acestei tendințe, e adjectivul „nepereche” Cariera
lui merită să fie urmărită pas cu pas, dar sunt destul de elocvente și extremele, punctul de
pornire: Eminescu („poetul nepereche”) și unul dintre punctele de sosire: securitatea;
veleitățile literare ale limbajului schematizat ating o culme când evocă „specialiști
nepereche ai contraspionajului” (RM, 7, 1990). în discursurile parlamentare, clișeul este
folosit cu insistență în evocarea anuală a poetului național - „Doar poetul-nepereche, cu
efigia lui de bronz, cea a eternității, vedea că «Lumina stelei ce-a apus / Ne urmărește
99
mcg»“ 'Ședința Camerei Deputaților, 15.06.1998); „Declarația mea politică de astăzi este
- intitulată: «115 ani de la trecerea în eternitate a poetului nepereche^' (22.06.2004) - dar
și în alte contexte, chiar negative: „Este vorba de criza sistemului sanitar, care sistem a
ajuns într-o fundătură nepereche în istoria post-decembristă a României” (17.05. 2005).
8.3.2.	Clișeele cantității. Pentru a reuni ideile de cantitate mare și de varietate,
se recurge adesea la câteva clișee de sursă metaforică: scuzabile în măsura în care acoperă
un gol (evitând perifraze mai complicate), dar iritante prin abuz și prin prețiozitate. Cele
mai multe au fost, de altfel, intens vehiculate de limba de lemn oficială a deceniilor
trecute: i-au aparținut acesteia nu doar întâmplător - ci, mai profund, prin caracterul lor
ornant metaforic, euforic și convențional. Fără a vehicula explicit o ideologie, metaforele-
clișeu din câmpul bogăției și al diversității se plasau în plină utopie, în contrast evident cu
realitatea. Totuși, calitatea lor de termeni „de fundal” sau de detaliu, în limbajul
publicistic mai ales, le face să fie mai persistente decât clișeele pur politice. în orice caz,
chiar dacă n-ar fi avut nicip utilizare propagandistică, termenii în cauză ar fi fost
compromiși de combinațiile în care au apărut: cu determinanți improprii, cu superlative
absurde — care reînviau sensul propriu al cuvântului metaforizant. în limbajul publicistic -
și în alte forme de comunicare influențate de el - au circulat (și, în parte, circulă încă)
clișeele evantai, gamă, paletă, claviatură — cu sensul de „mulțime variată (de obiecte
concrete sau abstracte)”, mai ales în tiparul sintactic cu determinant prepozițional: „o
(largă) paletă de...”; alte clișee atenuează ideea de varietate, sugerând mai mult reunirea:
buchet, mănunchi — sau valorizarea: constelație', în fine, semnificația simplă de „mulțime”
e înnobilată prin poeticul noian.
Seria de metafore nu s-a abstractizat decât parțial: departe de a fi devenit simple
formule neutre de indicare a cantității, cele mai multe dintre ele și-au păstrat artificialitatea,
aerul de căutare inutilă a unui efect „estetic”, ornant, în contrast cu contextul.
în cazul lui evantai, sursa destul de certă a metaforei e franceza: Lexis (1977)
înregistrează cu intrare separată cuvântul eventuil cu sensul principal de „ansamblu de
lucruri din aceeași categorie, oferind diversitate, posibilitate de alegere”; în franceză
apare, de altfel, și sintagma „large eventail”, căreia îi corespund în română evantai larg,
larg evantai. Trebuie totuși remarcat că în franceză sensul figurat pare mai specific
stilului comercial și publicitar. Chiar daca DEX nu a înregistrat sensul figurat al
cuvântului românesc evantai, exemplele se găsesc cu ușurință: „largul evantai de
posibilități” (RL, 480, 1991), „un bogat evantai de comunicări” (Cotidianul, 104, 1992)
etc.; în ultimul citat, proprietatea determinantului bogat e discutabilă. Gama (cu sensul
figurat tot de origine franceză) este chiar mai abstractizată: „artiștii... și-au dat mâna...,
oferind numeroșilor invitați o gamă variată" (de nuduri, n.n.; JN, 197, 1994).
Citatele de dinainte de 1990 sunt mult mai pitorești prin supralicitare și
inadecvare, arătând o preferință pentru paletă („amplă paletă de manifestări”) și pentru
claviatură („o imensă claviatură problematică - pe cât de largă, complexă și diversă, pe
atât de concret palpabilă și unanim profitabilă” (RL, 1.09.1989). Și constelație era
frecvent („strălucitoare constelație a faptelor", RL, 23.08.1989), ca și mănunchi și
buchet: de exemplu, în relatarea „despre un mănunchi de fapte" (RL, 23.08.1989). Și
după 1989, termenul e folosit, într-un stil solemn și ornat, în cerința ca anumiți specialiști
în informații „să fie salarizați conform importanței pe care o deține activitatea lor în
i 6 C.U "M. EMINESCU" IAȘI
100
buchetul de valori naționale" (SC, 22, 1992). Poeticul noian e adesea ironic, notă
stilistică semnalată de contrastul cu obiectele a căror cantitate o indică: „tot acest noian
de procese" (Adevărul, 7.12.2002); „noian de autorizații" (EZ, 18.12.2003), „noianul
parlamentarilor de care nu a auzit nimeni” (Cotidianul, 7.12.2006).
Adesea clișeele cantității se asociază, ca într-o intervenție parlamentară în care, la
mică distanță, apar avalanșă, paletă și noian: „pericolul avalanșelor proiectelor dc lege”,
„toată paleta de probleme din administrația publică”, „tot noianul de probleme care se
ridică în momentul de față” (Ședința Camerei Dcputaților din 30.05.2005, cdep.ro).
construită de obicei cu un genitiv, panoplia desemnează un ansamblu în care se
plasează ceva. Ca și alte cuvinte din aceeași serie, panoplia e un clișeu internațional,
despre care e greu de spus dacă a fost preluat dintr-o limbă într-alta sau s-a dezvoltat
independent; în franceză, de pildă, de unde cuvântul a fost împrumutat în română,
dicționarele înregistrează uzul figurat al termenului: „une panoplie d'arguments” (Le Petit
Rohert, 1991). Din sensul inițial („colecție de arme aranjate pe un panou; panou pe care
sunt aranjate aceste arme” - DEX) se păstrează de obicei, în folosirea clișeizată, foarte
puțin: ideea de mulțime. Pentru ca alegerea termenului să se justifice cu adevărat, ar
trebui totuși ca în contextul respectiv să fie prezente anumite conotații specifice: legate de
arme, de noblețe, de intenția expunerii.
Citatele din DLR, tomul VIII, litera P, 1 (1972) ilustrează' doar folosirea
metaforică specifică, adaptată la context: ca metaforă vizuală, destul de inovatoare
(„panoplia scânteietoare a Dunărei”, la G. Galaction), sau ca metaforă conceptuală,
perfect motivată prin referirea la arme („umorul reia unele din armele panopliei lui
Anghel”, la T. Vianu). în contextele publicistice contemporane, panoplia apare însă mai
ales în ipostaza ei complet banalizată. E, de altfel, un clișeu care a trecut netulburat, în
continuitate stilistică, de la limba de lemn a jurnalisticii de dinainte de 1989 la variantele
publicistice actuale. într-un text mai vechi se afirma, de pildă, că nu au fost căutate
sugestii de modernizare „înpanoplia altor orânduiri” (RL, 15.07.1989). Ceva mai târziu,
se scria că „în panoplia diversiunilor, tactica dublajului e vecină cu cea a
contrademonstrațiilor” (RL, 919, 1993). Apariția cuvântului este de obicei indiciul
folosirii unui stil caracterizat de prețiozitate, încărcat, cu riscul de a deveni confuz:
„panoplia neregulilor nu reprezintă o simplă bagatelă” (TL, 484, 1991). Emfaza se
manifestă, într-un caz, chiar în planul sonor - printr-o aliterație probabil întâmplătoare,
dar semnificativă: „o amplă panoplie ispitește ochiul până la derută” (Strict secret. 53,’
1991; e vorba de sondajele de opinie). Sunt exemple în care e aproape sigură pierderea
sensului inițial, al colecției de arme, dacă nu și a ideii de expunere: „un nume în panoplia
martirilor" (RL, 658, 1992). Oricum, citatele atestă persistența clișeului, chiar dacă
uneori în preluarea sa pot fi bănuite și intenții ironice: „doctorui M.O. (...) devenise un
personaj pitoresc în panoplia managerilor de unități sanitare” (RL, 2154. 1997);
„argumente, date, cifre, ipoteze, toate scoase din panoplia gândirii și acțiunii sale
ministeriale" (RL, 2361, 1997); „Organizația PSD sector 1, păstorită de primarul Vasile
Gherasim, și-a îmbogățit astfel panoplia cu celebrități” (Adevărul, 3.04.2003);
„sacrificarea câtorva piese importante din panoplia partidului" (Ziua, 6.03.2004): „cât
despre trecutul sau, rămâne ca istoricii să decidă unde îl așază în panoplia conducătorilor
acestei țări” (EZ, 9.12.2003).
101
8.3.3.	Clișee parodiate. într-o istorie a „limbii de lemn” ar trebui să intre și faza
târzie, parodică, în care structurile lingvistice automatizate folosesc ca material un lexic
nou, posttotalitar. Ironia procedeului nu mai vizează, de altfel, limbajul birocratic, ci
mentalitatea persistentă în spatele modificărilor de suprafață. Exercițiul parodic constă în
a substitui câteva cuvinte, într-un context saturat de clișee încă recognoscibile: „filme de
educație patriotică, în spiritul tranziției spre economia de piață” (OS, 1, 1991): „ora de
învățământ democratic' (Cațavencu, 46, 1991); „în întâmpinarea Zilei Dictaturii”', „ei
sunt cei care au parafat tratatul, prin somnul lor vibrant patriotic” {Cațavencu, 19,
1991/Uneori, clișeele limbii de lemn intră în combinații contradictorii, absurde, care le
anulează în chip comic semnificația inițială:„grupuri vaste de cetățeni iară tihnă de pe tot
cuprinsul țării” (CI, 27, 1991)51, Cele mai reușite sunt cazurile în care doar tiparul
sintactic evocă vechiul limbaj; de exemplu, prin antepunerea adjectivului și prin
preferința pentru structuri binare, într-o formulă protocolară: „Cu naționalistă bucurie și
vioaie sentimente antirevizioniste am aflat că...” (OS, 1, 1991).
Simpla substituție nu e tocmai ingenioasă; nimic mai la îndemână, de pildă, decât
o înlocuire de tipul: „eroi ai muncii capitaliste” (Libertatea, 1222, 1993), sau „revoluția
capitalistă din decembrie” (RL 918, 1993)52. Surpriza e mult mai mare când termenii nu
sunt pur și simplu opuși sau echivalenți, ci intră în rețele semantice și sintactice diferite.
A vorbi de pildă de un „manager cu doctrina” (AC, 19, 1993) - asociere imposibilă
sintactic - înseamnă a activa deopotrivă structura „responsabil cu...” și conotațiile
occidental-modeme ale neologismului manager.
Uneori evocarea clișeului pare gratuită - simplă asociație sonoră, cale mai
simplă și mai comodă de a evita căutarea cuvântului potrivit; alunecarea în clișeu
marchează în acest caz doar o atitudine depreciativă, de deriziune: „în cadrul unei
ceremonii multilateral televizate, japonezii inaugurau cea mai proeminentă investiție...”
(EM, 3, 1995). între subiectul tratat și sfera de conotații a sintagmei evocate („...unei
societăți multilateral dezvoltate”), legătura este minimă; atitudinea ironică nu-și
identifică un obiect precis (ar putea fi totuși o aluzie la obsesia grandorii, indiferent
dacă apare în regimuri și societăți diferite), ea ilustrând mai ales presiunea
intertextualității asupra discursului cotidian.
50 Sintagmele specifice discursului oficial din perioada comunistă la care trimit fragmentele citate
sunt: „în spiritul concepției revoluționare”, „ora de învățământ politic”, „în întâmpinarea Zilei
Republicii”, ...„activitatea lor”.
51 în limba de lemn: „oameni ai muncii... de pe tot cuprinsul țârii”.
' C'lișeele originare sunt: „eroi ai muncii comuniste”, respectiv „revoluția socialistă din
Octombrie”.	.
III. LIMBAJUL POLITIC ACTUAL
1.	Cuvinte-emblemă
1.1.	Caracteristici generale: caracterul emblematic și polarizarea
O parte dintre termenii vehiculați după căderea regimului totalitar ilustrau foarte
bine caracterul emblematic al lexicului politic: funcționau ca semnale de recunoaștere,
indiferent de sensul lor mai curând vag și în parte încărcat de conotații afective.
Unii termeni puși în circulație în situații de criză - teroriști, baricadă1 etc. -
încorporau presupoziții acceptate ca atare de (aproape) toată lumea și cărora nu li se
analiza adecvarea sau inadecvarea la situație. O serie de cuvinte erau proprietate
comună, chiar dacă frecvența de utilizare era considerabil diferită de la un grup la altul:
comunism, privatizare, libertate, dialog. Egal folosit era, pe cât se pare, termenul
democrație-, la revoluție se înregistrau unele ezitări. De fapt, tocmai cuvintele comune
puteau ascunde cele mai mari diferențe, multe dintre ele fiind concepte complexe, al
căror sens era departe de a fi clarificat; ceea ce părea o bază de „consens” era în
realitate sursă de divergențe.
Alte cuvinte și-au limitat însă sfera de circulație, polarizându-se: cele specifice
discursului guvernamental nu mai puteau apărea în cel al opoziției și cele ale opoziției în
discursul puterii decât într-o utilizare indirectă - aluzivă sau ironică. Cuvintele celeilalte
părți erau utilizate ca simple citate. într-o astfel de situație se găseau, în 1990, pe de o parte,
consens, emanație, destabilizare, neautorizat, liniște (cuvinte ale puterii); pe de alta
nomenclatură, dezinformare ș.a. (cuvinte ale opoziției). Discursul politic comunica prin
semnale: în primele luări de cuvânt de după revoluție, la televiziune, vorbitorii condamnau
fie ultimii 25 de ani din istoria României, fie ultimii 45. Alegerea cifrei era semnificativă,
pentru că evoca fie conducerea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989), fie regimul comunist în
întregime (1945-1989); discursurile erau așadar percepute fie ca apărări ale comunismului,
fața de care regimul Ceaușescu ar fi fost o aberație (semnificația cifrei 25), fie ca radicale
condamnări ale sistemului (45). O dispută asemănătoare a avut loc în iunie 1990, când,
după aducerea unor grupuri mari de mineri care să pună capăt demonstrației
antiguvernamentale din Piața Universității, datele evocate erau fie 13, fie 13-15 iunie. Cei
care (de pe poziții de putere) vorbeau de „violențele din 13 iunie“, referindu-se la turbulențe
1 într-un articol din Cuvântul (nr. 19, 1990), Traian Ungureanu trecea în revistă câțiva termeni
care, la sfârșitul anului 1989 și începutul lui 1990, s-au impus, au fost acceptați fără o punere în
discuție a semnificației lor exacte.
103
ale mam restanților, justificau implicit venirea minerilor (văzută ca simplă „restabilire a
liniștii44). Discursul opoziției insista asupra întregii perioade, invocând și zilele în care au
avut loc atacurile violente ale minerilor (14—15 iunie).
In aceeași perioadă foarte agitată și polarizată, au fost folosite (tot în discursul
guvernanților de atunci) termeni politici care nu aveau relevanță conceptuală pentru
situația dată, ci funcționau doar conotativ, afectiv, ca acuzații și hiperbole ale pericolului:
fascist, legionar, rebeliune legionară etc.
1.1.1.	„Schimbare". Sloganurile electorale sunt structurate în jurul unor cuvinte
emblematice, rezumative. Simple semnale declanșatoare de comportamente stereotipe -
indignare, adeziune, entuziasm etc. aceste cuvinte funcționează adesea mai eficient
decât discursurile articulate, argumentate, nuanțate. Comunicarea politică are loc prin
simple semnale de recunoaștere, prin mărcile afective pe care acestea le transmit.
De la o oarecare distanță, se observă interesante concordanțe între succesiunea
cuvintelcr-emblemă și cea a stărilor de lucruri. în 1990, alegerile generale erau
dominate de sloganuri care utilizau direct cuvântul liniște (cel mai celebru, parodiat
ulterior, fiind „Un președinte pentru liniștea noastră”), astfel încât orice referire la
această noțiune devenise marcată și decodabilă univoc (situație care a persistat și s-a
verificat, în legătura cu o anume „Ligă pentru liniștea țării, dreptate și adevăr”). La
alegerile locale din 1992, opoziția a mizat tot pe un cuvânt emblematic, apărut obsesiv
în afișe și discursuri: schimbarea.
Se observă imediat că, la distanță, cele două cuvinte își răspund mai mult prin
asocieri și conotații, decât prin sensul lor strict, nefiind antonime propriu-zise; pe de altă
parte, în fiecare din cele două campanii electorale care le-au lansat ele nu au avut câte o
contrapondere valabilă, concentrată în câte un singur alt cuvânt esențial. Opoziția rezista
liniștii prin opțiuni diverse, mai ales prin „refuzul democrației originale și al
neocomunismului”: guvernanții vremii au contrapus schimbării apelul de a împiedica
„restituiri”, Judecăți” etc.; de fiecare dată, termenului pozitiv concentrat într-un cuvânt i
s-au opus mai ales negații, mult mai puțin convingătoare.
Tactica preluării limbajului adversarului politic, valabilă în alte cazuri, nu a fost
de prea mare folos celor care au aplicat-o în 1992: la schimbarea din sloganurile opoziției
(„Votând Cheia votați schimbarea”) s-a răspuns prin schimbările Puterii (al cărei candidat
la primăria Bucureștiului era desemnat drept „Un primar al schimbărilor”) - ceea ce nu a
făcut decât să sublinieze semnificațiile diferite pe care le poate avea un plural față de
singular; din analiza textului politic global rezultă că „schimbările” reprezintă mai puțin
decât „schimbarea”.
Adecvarea la o anumită orientare publică, compatibilitatea cu simbolurile grafice,
cu semnele electorale corespunzătoare {schimbarea fiind asociată cu deschiderea, cu un
act voluntar; liniștea - cu o stare vegetală) fac din cele două cuvinte foarte bune ilustrări
ale forței rezumative, sistematizatoare a sloganului..
Dacă semnificația lor mai adâncă e destul de transparentă, definindu-se prin
opoziția dintre tendința de înnoire și cea conservatoare, mult mai complex și mai discret
La cuvântul .fasciste", Lexis 1977 notează, într-o paranteză explicativă: „termen încărcat de o
conotație peiorativă, utilizat în politică adesea ca injurie”.
104
este raportul lor cu discursul politic care le susține sau le neagă. Unele dintre luările de
poziție ale foștilor candidați la primăriile de sector ale Capitalei (publicate în 20 februarie
1992 de ziarul Tineretul liber, p. 2), oferă un material de studiu extrem de interesant în
această privință. Discursurile opoziției nu fac decât să susțină și să gloseze. sloganul
esențial: cuvântul schimbare apare în aproape toate intervențiile (,.prima schimbare
adevărată”, „o schimbare radicală”, „votați pentru schimbare”, „o schimbare civilizată”,
„va schimba lucrurile în bine” etc.). Emblema schimbării are avantajul generalității și al
raționalității, al caracterului neutru, obiectiv, neafectiv: nu e etichetată festivist
(„ameliorare”, „ridicare ’, „înaintare” etc.). Discursurile candidaților din partidul de
guvernământ nu au vreun leitmotiv similar; au, în schimb, o întreagă paradigmă negativă
a situațiilor de evitat, de respins; acestea ar fi: revizuirea, refacerea, restituirea,
redobândirea, restaurația, transformarea, evacuarea, judecata, întoarcerea ș.a.m.d.
(obiectul respectivelor acțiuni fiind ușor de ghicit: e vorba de revizuirea Constituției, de
refacerea moșiilor, de restituirea fabricilor etc.). în afara acestei serii, care interpretează
insidios ideea de schimbare (tratând-o exclusiv ca revenire la o stare anterioară, deci
negându-i orice valoare evolutivă), se înregistrează doar sporadice referiri la propriul
slogan anterior, în genere abandonat („un trai liniștit”), încercări de a prelua sloganul
advers („eu am încercat în anul care a trecut să schimb ce s-a putut”) sau de a-1
contrabalansa prin formula (fragilă) a marilor avantaje ale continuității: în sfârșit, prin
tradiționala negare a ideii de politică („moft politic”, „lăsând la o parte patimile politice”,
„nu contează până la urmă culoarea, atașamentul politic”).
Funcționalitatea cuvintelor-cheie din sloganuri e incontestabilă; nu se poate însă
nicicum preciza dacă reușita li se datorează (măcar în parte) - sau dacă ele au fost, găsite
tocmai pentru că reușita este, la momentul dat, asigurată de alte condiții (opiniile comune,
provocate de o situație politică specifică). Confuzia discursurilor care s-au opus, în
campania din 1992, sloganului schimbării, n-ar fi, în această din urmă ipoteză, decât una
din formele unui stil general ambiguu, indecis. în orice caz, o istorie a „textului” vieții
publice contemporane prin sloganuri nu e chiar atât de absurdă și de superficială pe cât ar
putea să pară.
Schimbare e un cuvânt esențial, bine găsit de opoziție, în 1992, cu ocazia alegerilor
locale, folosit cu succes în sloganuri și discursuri electorale - pentru că exprimă o idee
simplă, clară și inconfundabilă — și care concentrează nu atât un program, cât un act
definitoriu pentru scopul oricărei opoziții: de a înlocui echipa aflată la putere. Potrivit cu
momentul și raportul de forțe (toată lumea înțelegând în momentul respectiv față de ce și
față de cine se propune schimbarea), corespunzând unei mentalități democratice (alternarea
partidelor de guvernământ), cuvântul rezuma o mai lungă și mai profundă polemică asupra
evoluției sociale și politice (opunându-se nu numai stagnării, dar și restaurației sau
modificărilor superficiale, decorative, ale sistemului). Calitățile cuvântului au produs, încă
de la alegerile locale din februarie 1992, încercări de anexare a sa de către forțele politice
aflate la putere. Viața palpitantă a cuvântului-cheie a continuat la alegerile generale din
toamna lui 1992, aducând cel puțin două noi exemple de conflict. Sloganul electoral al
candidatului la președinție al F.S.N. (președintele în funcție) era „Schimbare fără ură și fără
răzbunare", iar în discursurile și mesajele sale apărea foarte des sintagma „schimbarea în
bine'. Cele două formule, foarte diferite, au în comun apariția unor determinări
suplimentare față de cuvântul-emblemă al principalului lor adversar. Sloganul lansat de
105
F.S.N. păstră sensul esențial al cuvântului schimbare, dar, identificând o specie, arunca o
umbla.de suspiciune asupra genului, sugerând că schimbarea propusă de „ceilalți” are
dezavantajele încrâncenării: mesajul sloganului e implicit polemic. „Schimbarea în bine”
este o formulă care aplică o strategie și mai insidioasă: determinantul „în bine” modifică
sensul politic și electoral al schimbării, reducând-o la o simplă transformare (graduală):
sintagma „schimbare în bine” e sinonimă cu îmbunătățire, ameliorare etc. Chiar dacă
intenția (mărturisită public) e de a sugera delimitarea de o ipotetică „schimbare în râu”
(atribuită opoziției), ceea ce se obține este mai curând anularea sensului prim - de
„înlocuire” — al schimbării. Se aplică astfel un tipar și un mecanism cu tradiție: în limbajul
totalitar românesc, termenii democrație, revoluție, liber etc. nu lipseau; dimpotrivă, erau
destul de mult vehiculați, dar cu determinări sau în general în contexte care le neutralizau
sensul politic firesc: „democrația cea mai largă”, „democrația muncitoresc-revoluționară”,
„noua revoluție agrară”, „liber și stăpân în țara sa” etc. (vezi partea a Ii-a, 8.1.1.). Sintagma
postrevoluționară „democrație originală” a ilustrat un tratament similar, prompt sancționat
de observatorii fenomenului politic.
Afișul din 1992 al candidatului la președinție din partea opoziției - a Convenției
Democratice — a renunțat, de altfel, la cuvântul schimbare (confiscat între timp și modificat de
adversari), preferând speranța („Să reclădim împreună speranța”) sloganul avea un caracter
metaforic, favoriza planul psihic (trăsături care pot fi avantaje sau dezavantaje), sugera
moderația (avantaj cert) și trimitea la sensul cel mai general al cuvântului-embJemă.
în treacăt fie zis, sloganurile electorale pot fi comparate și clasificate și din punct
de vedere prozodic, multe dintre ele adoptând o formulă ritmică regulată (vezi infra, 8.6.2.);
e și cazul celor două sloganuri prezidențiale deja menționate, cu ritm binar („Schimbare
fără ură și fără răzbunare” e un vers iambic perfect, cu cezură la mijloc și paralelism
sintactic) sau ternar: „Să reclădim împreună speranța” cuprinde o mică deviere (prima
silabă neaccentuată) care îl face interpretabil ca dactil sau anapest; în afara unei încadrări
prozodice se plasează „Un om cinstit pentru România”. Din analiza comparativă a celor trei
sloganuri de mai sus rezultă și alte diferențe (de exemplu, referirea la o linie politică sau la
un ins anume) și se pot stabili principalele direcții polemice ale fiecărui grup-emițător.
Prezența în alte sloganuri a cuvântului stabilitate ne atrage atenția supra rapidității cu care
unii termeni la modă intră în desuetudine. Din aceeași familie, a destabiliza, destabilizare,
destabilizator etc. deveniseră la un moment dat, în 1990, clișee evidente și, curând, chiar
semnale ale ironici. Pierzându-și prin uzură puterea de incriminare (dezvoltată mai mult
contextual, pe baza unui sens destul de vag - și ridiculizată de aplicarea în legătură cu cele
mai neînsemnate gesturi și fapte) a destabiliza și derivatele sale au rămas să acționeze doar
în subtext: politicienii care promit în 1992 stabilitate sugerează pericolul „destabilizării”,
evitând totuși să-l numească direct; în plus, fără a fi un antonim perfect, stabilitatea e
termenul (mult mai slab) opus de limbajul politic schimbării. Există și cazuri amuzante de
contrast între sensul general, emblematic, atribuit unui astfel de termen la un moment dat -
■ și utilizarea sa contextuală, particularizantă. Sloganul „Votând candidații PSDI vă asigurați
stabilitatea'." își lămurește sensul prin textul care îl precedă: el se adresează chiriașilor -
„cei mulți” -, contextul atribuindu-i cuvântului stabilitate un sens foarte precis și limitat.
Raportul între sensul general al unui termen și sensurile sale contextuale nu e deloc de
neglijat în propaganda electorală, în care tehnica persuasivă încearcă să adapteze o idee
generală la categorii de interese foarte diferite.
106
1.1.2.	Simbolurile culorilor. în vocabularul politic apar uneori nume de culori
prin care sunt simbolizate, tradițional, programe și orientări. în dicționarele românești
curente din perioada comunistă, sensul secund, de „apartenență politică”, al cuvântului
culoare era precedat, prudent, de paranteza explicativă „în trecut” (cf. DLRM 1958, DEX
1975); în MDE 1978, sensul considerat pe nedrept ca fiind învechit dispărea cu totul.
Restrângerea la trecut nu e, firește, o constatare lingvistică, ci o intruziune politică:
obsesia partidului unic se asocia probabil cu interdicția de a mai magma pluralitatea, de a
vorbi, chiar ipotetic, de mai multe culori. Sensul nu a dispărut niciodată din limbă;
firescul cu care astăzi se vorbește de curcubeu politic ori de cameleonism îi confirmă
persistența. In fond, partidul comunist își exhiba simbolistica roșului cu orice ocazie
(drapel, carnet, inscripții etc.); e însă interesant de observat că nu și-o asuma explicit ca
denumire. In cazul cuvântului roșu, dicționarele înregistrau sensul adjectival „inspirat,
pătruns de idei revoluționare; creat de o mișcare revoluționară” (DLRM, DEX 1975) și pe
cel substantival, de „adept al unor idei progresiste sau revoluționare, luptător pentru cauza
unei revoluții” (ibid.); definițiile, evident pozitive, apreciative, nu cuprindeau în niciun
caz formularea (curentă în dicționare străine contemporane de același tip - Lexis, Robert,
Random Ilouse etc.) „comunist; de extremă stângă”. Omisiunea a echivalat cu o indicație
pragmatică: nu era acceptată în uz desemnarea ca roșii a comuniștilor. Dicționarele de
după 1989 suplinesc golul și elimină eufemismele: în DEX 1996, adjectivul roșu are
sensul, figurat „comunist”, iar pentru substantivul corespunzător prima definiție este
„adept al comunismului”. O comparație cu dicționarele românești mai vechi scoate în
evidență încă o subtilă deviere a sensului: un roșu - definit de Lazăr Șăincanu (în DU)
sau de LA. Candrea (în CADE) ca „membru al partidului liberal” devine în DLRM și
DEX „poreclă dată de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din România
din a doua jumătate a secolului XIX”. Poate fi vorba de o simplă precizare și nuanțare
istorică; dar e mai curând de presupus că asocierea, în același articol de dicționar, a
„adevăraților revoluționari” nu se putea face cu oricine: cel mult cu o „aripă”. în NDU,
substantivul roșu este înregistrat cu sensul învechit de „adept al ideilor progresiste,
revoluționare; (spec.) poreclă dată de adversari membrilor (radicali) ai partidului liberal”,
dar și cu valoarea de „denumire dată bolșevicilor”.
In publicistica lui Eminescu, roșu revine extrem de des, ca substantiv sau
adjectiv (partidul roșu, teoriile roșii etc.); unui „roșu” îi e totdeauna opus
„conservatorul” (nu un „alb”), ceea ce atestă faptul că desemnarea prin culoare nu e în
genere acceptată cu plăcere.
în publicistica politică de după 1989, adjectivul roșu era destul de obișnuit: fie în
judecăți retrospective (în care era evocat „carnetul roșu”), fie în descrieri de actualitate:
„campania... în mediul rural sau în orașele «roșii»“; „barzii roșii"; „Pe afară-i vopsit gardul.
■’ roșu" (Expres, 36,1992); identificarea prin culoare pare rezervată atitudinii depreciative.
Și mai interesantă e cariera politică a cuvântului verde. Prin metonimia
„cămășilor verzi , el a ajuns să desemneze curent în română fenomenul și ideologia
legionară. Obsesia simbolisticii culorii a acționat aici și mai puternic, în primul rând prin
cenzură. Dicționarele n-au înregistrat sensul tabu: circulau însă în perioada comunistă
recomandări propagandistice orale de evitare a culorii - de pildă pentru literele diverselor
lozinci. Asocierea puternică și irațională a produs, în iunie 1990, celebra afirmație a
107
președintelui Iliescu despre „drapelul verde” pe care l-ar fi arborat manifestanții ostili
puterii" Culcarea este atribuită, metonimic, și altor însemne (ele însele simbolice) —
vorbindu-se, de pildă, de „diagonala verde” de care e suspectată o mișcare (Expres, 36,
1992). In aceste condiții, era puțin probabil să fie acceptat prea ușor în română sensul
curent atribuit în alte limbi substantivului echivalent cu verde', „ecologist”. Acesta poate
funcționa doar indirect, în aluzie umoristică, de exemplu în formularea „unul cu cămașă
de ecologist” (AC, 4, 1991). Termenul verde e folosit în continuare mai ales pentru
ecologiștii din alte țări, cu determinări care îl dezambiguizează („Verzii Europeni vor sa-
și consolideze poziția în Est”, Gardianul, 21.03.2007), foarte rar pentru români (“Verzii
români intră în scena”, As, 732, 2006).
Stabilitatea sensului e dovedită și de extinderea sa, pentru a denumi în genere
extrema dreaptă. Se poate vorbi, deci de „un guvern extremist ieșit din acest amestec
roșu-verde" (22, ediție specială, 6.10.1992) — enunț în care e clar că referirea nu se mai
face la legionarism pur și simplu. La întărirea sensului general de extremism contribuie,
desigur, expresiile populare de tipul „român verde”, în care se identifică clișee ale
discursului naționalist (vigoarea, energia). Paralel cu toate aceste evoluții, și în chip cu
totul aberant, verdelui i se mai atribuie o semnificație negativă. Un titlu ca „Postamentul
domnului E.C. e vopsit în roșu, alb și verde” (SC, 53, 1992) trimite nu la simbolistica
politică a culorilor, ci la un drapel. Semnificația se precizează în textul care dezvoltă
demonizarea verdelui prin obsesia „pericolului maghiar”: cei incriminați își manifestă
legăturile cu „revizionismul de la Budapesta, de la care au împrumutat culoarea verde cu
care au vopsit statuia din afiș” (ibid.}. Verdele ar fi deci și culoarea revizionismului. Din
fericire, asemenea aluzii codificate la drapele nu au cum să se impună; rămân ca simple
■ ciudățenii ale unui altminteri foarte actual „limbaj al culorilor”.
Simbolurile culorilor funcționează în continuare în politica internațională - „la
ora locală 3,55 dimineața au apărut rezultatele oficiale: coaliția roșu-verde câștigase!”
(Adevărul, 24.09.2002) - cu diferențe locale - „Asaltul brun-roșu (sau, dacă se vrea,
pentru adaptare națională, verde-roșu)", 22, 29.12.2006. în ultimii ani s-a impus și
portocaliul, pentru alianța care a învins în lupta electorală (în Ucraina, dai' și în România)
partidele continuatoare ale vechiului regim. Ca adjectiv, dar mai ales în forma
substantivată de plural, termenul coloristic apare cu valoare ironică, depreciativă, m ai
ales în limbajul adversarilor politici: „Disprețul și indiferența puterii portocalii'’, „venirea
la putere a guvernării portocalii" (T.C., intervenție în Camera Deputaților, 11.04.2006;
portocaliii mănâncă și visează doar fripturi și nu au dureri de cap pentru că se joacă cu
sănătatea și nervii românilor” (A.V., în aceeași ședință).
1.2.	Cuvinte pozitive
1.2.1.	„Credibilitate'. între cuvintele la modă (o modă datorată totuși nu
capriciilor gustului public și dorinței de variație, ci apariției unor situații extralingvistice
noi și persistente), adjectivul credibil merită o atenție specială. Nu atât din pricina formei:
‘Jurnalul de luptă al Ministerului Apărării Naționale consemnează în perioada 13-15 iunie faptul
că președintele Ion Iliescu a dat ordinul reprimării persoanelor aflate pe străzile din jurul
Ministerului de Interne, sub motiv că «pe sediul Poliției Capitalei s-a ridicat drapelul verde
legionar, deci mișcarea este o rebeliune legionară»”, (VÂua. 14.06.2005).
108
adjectivele în -bil, fie împrumutate (ca în cazul celui de față), fie formate în română, după
modelul împrumuturilor, sunt extrem de numeroase (stimabil, apreciabil, discutabil,
profitabil, adaptabil, imaginabil, măsurabil, transmisibil, locuibil etc.). Purtător al unei
semnificații clare ( „care poate fi...”), sufixul -bil se adaugă aproape oricărui verb
(neologic, dar și din fondul vechi), formând spontan derivate transparente; chiar iară a
avea atestări și explicații, admitem cu ușurință și cuvinte ca: reconstituibil, consemnabil,
receptabil, raportabil, perpetuabil... - prin care se manifestă tendința de economie a
limbajului, tendința de a prefera cuvântul singur unei perifraze. înregistrat în DEX,
adjectivai' credibil a fost folosit mai ales pentru a califica obiecte abstracte supuse
judecății de adevăr: idei, afirmații, explicații care „pot fi crezute”. în utilizările mai noi, e
frecventă apariția unui sens secund, existent de altfel în corespondentele din alte limbi
(engleză, franceză) ale cuvântului: acela de „demn de încredere”. Adjectivul apare astfel
ca determinant al unor substantive desemnând diverse tipuri de instituții și funcții: putere,
guvern, administrație etc. în toate sensurile sale, cuvântul rămâne (și) un apreciativ,
interesant prin rațiunile mai adânci ale judecății de valoare pe care o implică. Credibil
apare, în terminologia specifică comentariului social-politic contemporan, pe fondul
vechii inflații de termeni apreciativi {remarcabil, strălucit, indestructibil, epocal,
puternic, complex.fi, fiind, astfel, semnul unei bine venite prudențe, al scepticismului
înțelept care nu reclamă decât un minimum necesar.
Cum legătura dintre a crede și încredere nu este deloc ruptă și cele două sensuri
ale cuvântului credibil se întrepătrund, frecvența folosirii apreciativului ar părea să indice
o tendință generală spre suspiciune; de fapt, e cel puțin la fel de normal să o considerăm
un rezultat al ierarhizării reale a valorilor, între care adevărul pare să ocupe un loc
important. Oricum, față de adevărat, definit, în .sensul său de bază, prin concordanta cu
realul, credibil e relativizat, excluzându-se pretenția unei apriorice cunoașteri generale.
Rolul cuvântului în limba actuală e probat, ca de obicei, de pătrunderea șa,
glumeață, în sintagme și formule uzuale, în care substituie temenii consacrați („a îmbina
utilul cu credibilul”, Ghilotina, 6, 1990) - și, desigur, de prezența și ponderea derivatelor
sale: credibilitate (poate mai frecvent chiar decât adjectivul de bază), dar și a credibiliza
(CLit, 5, ; 990); incredibil are o situație specială, dc asimetrie cu antonimul său: până nu
de mult mai puternic în limbă decât credibil, el și-a dezvoltat sensuri și posibilități de
combinare interzise formei neprefixate. Adjectivali incredibil poate sta pe lângă
denumirea unei calități, referindu-se de fapt nu la gradul de adevăr, ci la simpla ei
prezență: putem vorbi de o „incredibilă seriozitate”, nu însă și de o „seriozitate credibilă”,
doar pentru că prima sintagmă contrage enunțul „seriozitate despre care e de necrezut că
ar exista în cazul. ; sensul mai nou și mai răspândit acum al lui credibil nu-și găsește, în
schimb, o contrapondere în vreun sens al lui incredibil.	■	’
Pe măsură ce se răspândesc tot mai mult, termenii sunt folosiți tot mai puțin
riguros: nu e foarte clar ce ar însemna o dorită ^Europă credibilă”, de care se vorbește în
revista Facla (1, 1990) și cum ar fi, spre deosebire de ea, cea actuală.
în orice caz, credibilitatea, recunoscută sau nu guvernanților, e admisă drept
criteriu de evaluare de către toate taberele și tendințele (e drept, ceva mai mult de cele
antiguvernamentale), presa vehiculând noțiunea extrem de des: de la ,jurământul
prezidențial, lipsit de suport și credibilitate” {Contrast, 17, 1990) - până la „obiectivitate,
curaj, profesionalitate și, pe baza acestor atribute, deplină credibilitate” {Facla, 1, 1990).
109
Termenul credibilitate s-a menținut în limbajul politic de după 1990, ajungând ușor cuvânt-
cheie în sloganuri - „Libertate, unitate, credibilitate” (Rost, 34, 2005) și în analiza politică:
Am să spun doar o cifră: 15%. Aceasta este, conform ultimelor sondaje de opinie, nivelul
de credibilitate în România a instituției fundamentale a democrației - Parlamentul,
Numai 15% dintre cetățenii acestei țări mai au încredere în Parlament, care a ajuns printre
ultimele în ierarhia credibilității instituțiilor din România. (I.M., Ședința Senatului din
6.03.2006, cdep.ro)
Adoptarea credibilității drept criteriu al aprecierii politice are, în afara tonului
moderat (fiind vorba de ceva care poate, nu trebuie negreșit să fie crezut, care poate
inspira încredere fără a obliga la supunere intelectuală), avantajul de a păstra în atenția
publică problemele comunicării, informației, adevărului. N-am renunța însă cu totul la
ușoara confuzie dintre sensurile lui credibil: dacă DEX îi dă ca sinonim pe verosimil,
dacă DSR adaugă pe acceptabil, admisibil, plauzibil', dacă, pe de altă parte, ne amintim
de lumea imaginară pe care o creează propaganda comunistă nu în prelungirea, ci cu totul
în afara realității și dacă privim în jur la scenariile și explicațiile contradictorii care ne
proiectează într-o multitudine de alte lumi imaginare, ajungem și la ideea de ficțiune; la
ideea că o putere politică ar fi cel mult verosimilă.
1.2.2.	,,Deschidere”, „transparență”. O afirmație a primului-ministru din 19924
- „Voi fi deschis, voi fi transparent” - oferă o instructivă ilustrare a modului în care
evoluează clișeele contemporane. Fiecare din cele două propoziții ale enunțului cuprinde
câte un adjectiv folosit prin abuz într-o construcție cu subiect personal. Ambele propoziții
pot da naștere la amuzante - neintenționate - ambiguități. Deschis - foarte frecvent, în
epocă, mai cu seamă în discursul prezidențial e mai acceptabil, pentru că există deja un
sens al cuvântului specializat pentru domeniul uman; în schimb, transparent are toate
datele inadecvării. Utilizarea celor două adjective a fost extinsă prin analogie cu regimul
de folosire a substantivelor corespunzătoare: deschidere și transparență. Acestea trimit la
concepte curente ale limbajului politic și pot fi atribuite, în modul cel mai firesc, unor
instituții; nu însă și unor persoane. Deschiderea (către dialog) și transparența pot
caracteriza funcționarea unor instituții publice: ca disponibilitate pentru contacte diverse
și ca permeabilitate fața de mijloacele de informare. A acționat, probabil, aici, analogia:
dacă democrația caracterizează un democrat, dacă sinceritatea sau consecvența aparțin
unui ins sincer, consecvent - atunci și cel dispus să practice deschiderea și transparența va
fi numit deschis și transparent. Există, oricum, un precedent - în care analogia a operat
mai probabil sub presiunea unor modele străine: formula „Voi fi scurt” (scurtimea
discursului e atribuită oratorului), care nu e câtuși de puțin ferită de ambiguitate și
„răstălmăcire”. Transferul calității de la situație la agent, la „purtător”, este în aceste
cazuri inacceptabil: pentru că adjectivele își actualizează, ca atribute ale unor persoane,
cu totul alte sensuri decât cele corespunzătoare substantivelor în discuție. Omul deschis e,
într-un sens figurat consacrat, cel „franc, sincer” (DEX); omul transparent nu poate fi
decât, într-un sens propriu - urmuzian — cel prin care poți vedea (așa cum cel scurt e,
4 N. Văcăroiu, prim-ministru din 20 noiembrie 1992 până în 11 decembrie 1996.
110
normal, unul „mic de statură, scund”). Așa stau lucrurile deocamdată; e drept că noile
sensuri s-ar putea impune cu timpul, dar e limpede că sensurile vechi trezesc asociații mai
puternice (în ciuda intenției unor vorbitori). Restricțiile de combinare sunt un fenomen
normal în limbă: se poate vorbi de „atitudine deschisă” și „politică transparentă”, nu însă
(în același sens) și de un „politician deschis și transparent”.
Cele două concepte în discuție - deschidere și transparență — fac parte din
limbajul politic modernizat, folosit insistent pentru a marca delimitarea, diferențierea, față
de vechiul limbaj de lemn românesc. Globalismul viziunii pe care acesta s-a întemeiat
excludea cu desăvârșire ambele noțiuni: formula participării și cea a unanimității anulau
posibilitatea deschideri; și a transparenței. Avantajul noutății s-a transformat însă în
banalitatea de clișeu, dovedită și de extinderea folosirii lor în contexte improprii. Tot la
începutul anilor '90, gazetarii au făcut mare haz de formula „cu fruntea deschisă” (rostită
într-o întâlnire electorală de președintele Ion Iliescu) - dându-i interpretări dintre cele mai
concrete. La originea neinspiratei asocieri va fi stat, probabil, o contragere din construcții
echivalabile din punct de vedere afectiv: „cu fruntea senină”, „cu inima deschisă” - dar ’și
tendința de a atribui adjectivului deschis un sens autonom nou și o valoare de emblemă.
Sensurile figurate ale adjectivului deschis, pus în legătură cu umanul, se pot baza pe
semnificația gestului concret - „a primi cu brațele deschise” (cu entuziasm, generozitate),
„a avea ochii deschiși” (a fi atent, lucid) - sau pe o relație metaforică mai abstractă:
cineva e „deschis la minte” sau „la cap” când se dovedește dispus să primească idei noi,
să lase informațiile să circule - sau are „suflet deschis, inimă deschisă” - când invită la
relații sincere, directe. Ultimul sens e cel extins asupra întregii persoane: „fire deschisă”,
„om deschis”. Frecventa utilizare a lui deschis mizează de fapt pe ambiguitatea dintre
acest sens puternic valorizat afectiv și cel specializat politic, purtător și el al unei conotații
pozitive, mai slabe totuși. Ultimul sens apare în mod normal în construcții cu prepoziții
sau cu dativul, pentru că presupune o relație: receptivitate, interes pentru ceva, fată de
ceva: „deschis către dialog”, „deschis înnoirii” etc. Deschidere și deschis primesc
determinări care le precizează sensul; în lipsa acestora, devin noțiuni vagi - statut
favorabil „clișcizării”. Din discursuri politice mai recente, reținem atât construcții de tipul
„deschidere pe plan internațional”, „se înscrie în cadrul deschiderii noastre politice”,
„soluție deschisă unor perfecționări”, „rămânem deschiși spre toată lumea” - cât și
utilizări absolute: „noi rămânem deschiși”, „am rămas deschiși” etc. Sinceritatea și
receptivitatea sunt desigur asociabile, într-un model ideal al comunicării, dar nu se
suprapun: „a fi deschis” se păstrează în ambiguitate sau chiar cade în absurd.
1.2.3.	„Charismă' Cuvintele charisma și charismatic sunt achiziții ale
limbajului politic și publicistic românesc de după 1989. La noi - ca și în alte limbi -, cele
două cuvinte la modă și-au lărgitsensul atât de mult încât adesea nu mai exprimă decât o
vagă idee de succes și apreciereTjutilizarea intensă și extinderea abuzivă a sensului le-au
făcut să apară în contextele cele mai banale cu putință, adesea alături de termeni
colocviali, populari și chiar argotici. E interesantă scria de atribute prin care este
caracterizat, într-un articol, un anume rol politic: „Portret de euro-observator: lipicios,
carismatic, umblat, bun lobby-ist și... să nu se zgâiască!” (RL, 23.05.2005). De fapt*,
temenii provin chiar din declarațiile (citate în articol) ale unor politicieni, prin care de
altfel se conturează idealul național al băiatului deștept și descurcăreț: „Trebuie să fie
111
genul care se lipește, un tip care se învârte cu ușurința” {ibid.} - O serie similară de
atribute poate fi găsită și în presa din Republica Moldova: „E adevărat — este carismatic,
bancagiu, jmecher-jmecher, băiat de băiat" {Jurnal de Chișinău, 24.03.2006). în
utilizările curente, cuvântul apare ca sinonim (parțial) pentru simpatic', „revoluționarul cel
mai carismatic sau simpatic" (cafeneaua.com) sau popular, „wolf e mai carismatic, mai
«popular»1''' (metalfan.ro). Evident, inflația semantică favorizează și folosirile ironice ale
cuvintelor: „Emil, liderul charismatic al Balcanilor” (AC, 21, 2000).
Charismatic e un cuvânt internațional, folosit în momentul de față mai ales în
politică, afaceri și în îndreptarele populare de retorică practică; piața e invadată de texte
traduse, în care optimismul mesajului e ușor de recunoscut: „Fii un lider carismatic. 7
pași 1” (idieta.ro). La originea seriei - charismatic (în engleză), charismatique (franceză),
carismatico (italiană) etc. - stă termenul latinesc târziu charisma, cu semnificație inițială
pur religioasă, care prelua cuvântul grecesc charisma („har, dar, grație divină"), înrudit cu
românescul har (din gr. chăris, cu același sens, intrat în română și prin intermediar
slavon). De la darul dumnezeiesc s-a ajuns — prin teorii sociologice despre personalitățile
cu mare putere de persuasiune - la simplul dai al atragerii atenției și simpatiei. Pe de altă
parte, charismă și charismatic au rămas - în multe limbi - și termeni religioși, având
chiar sensuri specializate (referitoare la delimitări doctrinale).
Există mai multe variante de scriere a celor două cuvinte care, ca multe alte
neologisme, pun probleme de adaptare. Carismatic. și carismă sunt probabil formele cele
mai integrate și cele mai potrivite pentm sensurile modeme, dcsacralizate și banalizate,
ale cuvintelor; harismă și harismatic sunt adaptări la fel de bune, dar care obscurizează
legătura cu termenul modem internațional și în schimb pun în evidență înrudirea
etimologică cu harul, evocând sfera religioasă. Charismă și charismatic au dezavantajul
de a introduce o secvență anormală (și de aceea ambiguă) pentru ortografia românească:
potrivit regulilor normale, h ar trebui să se pronunțe ca atare (în respectivul context
fonetic, s-ar produce un fel de c puternic aspirat). Noul DOOM2 (2005) a decis în
favoarea ortografiei cu ch- inițial (și indicația: „ch pronunțat c”), conformându-se astfel
tendinței actuale de a respecta scrierea etimologică a împrumuturilor recente. Ortografia
folosită e una mixtă, de adaptare parțială a neologismului, păstrându-i-se doar în prima
secvență raportul original dintre scriere și pronunție. Cred că în acest caz ar fi fost
posibilă și preferabilă adaptarea în formele carismă și carismatic, pentru că formele sunt
deja foarte răspândite („în locul personalismului carismatic - la Weber, carisma este
întotdeauna personalizata”, revista22.ro).
în domeniul religios, există o anume preferință confesională, previzibilă, pentru
adoptarea ortografiei cu c în texte catolice — „«există două aspecte esențiale în Biserică:
cel carismatic și cel instituțional (...) Aspectul carismatic ne unește», a spus Nicklas”
(catholica.ro) - și a celei cu h în texte ortodoxe - „marele mărturisitor harismatic al
credinței... Prea Cuvioșia sa a avut și are iscusința de a se așeza mereu harismatic'în
punctul...” (punctecardinale.ro); „harismaticii - termenul desemnează pe acei «oameni
duhovnicești» încărcați cu Hanii Sfântului Duh în urma rugăciunilor intense sau
practicilor spirituale” (elixir.ro); preferința pentru tradiția grecească sau pentru cea
latinească e similară celei din ortografierile concurente Hristos / Cristos.
112
■ In româna actuală, scrierea cu h- inițial nu este însă restrânsă Ia uzul religios:
unui negociator i se cere „să fie harismatic”5.
Oricum, dincolo de oscilațiile scrierii, cele două cuvinte provoacă adesea efecte
involuntar comice, prin inadecvare la context. Exemplele sunt nenumărate și foarte
diverse: de la carisma atribuită de haine - „Bărbatul ce poartă hainele create de către
Springfield este natural, plin de viață și carismatic" (plazaromania.ro) — la cea a atracției
erotice - „Florin e un băiat carismatic, dă bine la fete...” (forum.softpedia.com) și a
anunțurilor sentimentale: „caut domn tandru, romantic și sensibil, suflet carismatic și
curat care știe ce e adevărata dragoste sună-mă la...” (anunturiuenet.ro). Extinderea
semnificației în domeniul politic poate duce la ideea că „Ceaușescu era și un lider
carismatic" (blogspot.com); extinderea la orice domeniu apare în sfatul agramat (în care
charisma banalizată își pierde până și calitatea de trăsătură stabilă): ,,Fi[i] carismatic de
câte ori poți” (primplan.ro).
1.3.	Cuvinte negative
1.3.1.	Câmpul lexical a! intenționalității: „deliberat”, „sofisticat”. Folosirea în
discursul politic a temei complotului (mondial, american, iudeo-masonic, financiar etc.) -
foarte prezentă în campania electorală din 1992 - a fost în genere observată și analizată ca
un fenomen local, de un primitivism dezarmant dar. din păcate, (încă) eficient. Fenomenul
pare totuși să fie mult mai răspândit și mai profund: Geis 1987 descrie eficacitatea politică a
limbajului obișnuit, care nu atrage atenția supra sa - și prin care sunt vehiculate câteva
mituri fundamentale și cu mare forță de influență. Primul dintre aceste mituri (inspirate de
cercetările politologului Edelman) este chiar cel al „dușmanului care conspiră” (vezi supra.
partea I, 1.4.); mai interesantă decât simpla sa existență în discursurile politice americane
este diversitatea mijloacelor lingvistice caie îl susțin. Dușmanul e desigur agresiv, deci în
descrierea Iui vor apărea ca dominante verbele de acțiune la diateza activă - pasivul fiind
rezervat instanței pozitive, desemnate prin noi. Un indice lexical al acestei teme este, pentru
Geis, adverbul deliberat (engl. deliberately), definit de dicționare în mod neutru, dar
încărcat mai întotdeauna în uz de conotații negative. Deliberately apare mai ale în contexte
presupunând intenții rele; fenomenul nu e, de altfel, specific unei anumite limbi, situația în
română a adverbului și a adjectivului deliberat fiind similară: „regimul Voronin încearcă
deliberat să compromită R. Moldova în fața Europei și a întregii lumi democratice, se
menționează într-o declarație a președintelui Alianței «Moldova Noastră», .Serafim
Urechian" (27.03.2007, politicom.moldova.org); „Răspândirea secretelor militare - un act
deliberat de compromitere a României” (Gândul, 22.02.2006). Știrile traduse atestă
răspândirea internațională a acestei valori semantice: „Un fost director de știri de la CNN
susține că trupele SUA din Irak «ucid deliberat jurnaliști» pentru a le închide gura” (JN,
31.05. 2005); „cei șase au fost arestați, în februarie 1999, de autoritățile libiene sub acuzația
că «au infectat în mod deliberat cu SIDA peste 400 de copii libieni»” (20.12.2006
intemational.9am.ro).
5 P. Anghel, Instituții europene și tehnici de negociere în procesul integrării, București, Editura
Universității din București, 2003 (http://V-ww.unibuc.ro/eBooks/StiintePOL.litm).
113
aceasta se poate aduce în discuție întregul câmp lexical al intenționalității. Lui
deliberat putem să-i adăugăm cuvinte precum intenționat, regizat, pregătit; calcul,
scenariu, instrument, instruire etc. — și îmbinări libere: abil regizat, pregătit din timp; cu
atât mai mult, termeni la care componenta negativă e stabilă, cuprinsă în structura lor
semantică - de exemplu complot — sau explicitată prin determinări: mecanism diabolic.
lampul semantic al intenționalității pare orientat spre negativitate; se poate presupune
existența unui principiu conform căruia ceea ce e complicat, pregătit — e nociv. Desigur
că nu e vorba de ? nega existența numeroaselor exemple de intenții bune și pregătiri utile.
Doar că, într-un foarte răspândit tip dc discurs politic, acestea nu sunt aduse în discuție. E
o chestiune de focalizare în vorbire, nu în sistemul limbii. Dovada e că anumite îmbinări
ne sunt astăzi perceptibile ca veritabile clișee persuasive: s-a vorbit foarte mult, mai ales
în 1990, de „tentative pregătite din timp”, de „persoane instruite din timp’'’, de o
„dexteritate îndelung exersată” etc. - formulele temporale fiind utilizate incriminator. La
baza acestor utilizări se află opoziția spontan/pregătit, care e puternic valorizată: ce e
spontan e bun, ce e pregătit e rău. Ca urmare, grupurile își construiesc discursul vorbind
cât mai puțin de propriile pregătiri — deși acestea sunt absolut normale. Metaforele
lexicalizate a țese și mai ales a urzi fixează aceeași componentă negativă a sensului unei
acțiuni non-spontane. Adjectivul și adverbul spontan ne este și el bine cunoscut - din
multiple apariții în care era folosit ca să caracterizeze mitinguri și alte manifestări
publice. O formulă — din aceeași sferă - amuzantă prin tautologie a fost „un scenariu
dinainte stabilit”.
Mitul care atribuie răului tenacitate pune de fapt în mișcare opoziția
natural/artificial. Binele -• simplu, natural, spontan - este amenințat de răul planurilor, al
pregătirilor și al complicațiilor. Ce e prea complicat e periculos; și în acest caz, dovada ne
e furnizată de un clișeu relativ recent: adjectivul sofisticat. Adversarii politici dispun
obligatoriu de arme, aparate, tehnici sofisticate (punctul culminant al ridicolului fiind
„presa sofisticată” cu care se anunța că erau tipăriți banii falși ai opoziției în iunie 1990).
Valoarea negativă a adjectivului sofisticat este explicabilă prin etimologie (în franceză,
verbul sophistiquer avea inițial sensul „a înșela prin sofisme”), dar se atenuează de obicei
în sensul său tehnic (cu aplicare la sisteme, aparate, mecanisme, programe). E clar că
intervine aici o teză ncmărturisită, dar care colorează afectiv limbajul: tehnicile prea
complicate nu pot urmări decât să facă rău.
1.3.2.	„Cosmetizare”. Verbul a cosmetiza (care nu apare în DEX, dar a fost
înregistrat de DCR?) e, împreună cu familia sa lexicală, una din inovațiile limbajului
publicistic și politic de după 1989. Nu e imposibil să fi existat mai de mult ca termen
tehnic sau sa aibă echivalente și în alte limbi, în același registru stilistic privit cu prudență
de dicționare (în franceză acestea înregistrează doar un verb cosmetiquer, cu sens
specializat; mai probabilă ca sursă ar fi engleza, cu verbul cosmeticize6, care nu pare
totuși să aibă, în limbajul politic, răspândirea din română); oricum, în presa românească
inovația a avut mare succes, a devenit un cuvânt la modă cu sensul figurat de „a crea o
imagine favorabilă”; „a înfrumuseța superficial, fără a opera schimbări serioase; a
6 Definit ca “to make (something unpleasant or ugly) superficially attractive” (Meniam-Wcbster
Online), verbul pare a fi o creație jurnalistică destul de recentă.
114
masca”, cu conotațiile negative dezvoltate de presupunerea că schimbarea imaginii nu
înseamnă și schimbarea esenței unei realități. Verbul - care face parte din categoria foarte
bogată a derivatelor neologice în -iza - a apărut ca o obsesie a limbajului politic din presa
de opoziție, în discursul critic care acuza caracterul formal al reformelor. Ulterior,
cuvântul și derivatele sale au intrat atât de mult în bagajul lexical publicistic, încât au fost
preluate și de discursul pro-guvemamental: „Cosmetizarea, că se apropie alegerile!”; „o
campanie mai amplă de cosmetizare a imaginii actualilor edili” (VR, 587, 1995).
Figura semantică - prin care realizează o variantă a ei măștii — nu e deloc
neobișnuită; se pare totuși că ea a început prin a fi legată de formula „comunism cu față
umană”: modificarea estetică a feței fiind interpretată ca o „cosmetizare”. (De fapt, verbul
a cosmetiza s-a folosit în paralel cu sinonimul său parțial a farda.)
Verbul a cosmetiza - „schimbări guvernamentale, menite să «cosmetizeze»
executivul” (RL, 1388, 1994) - a impus și participiul cu valoare adjectivală cosmetizat -
„mafia «cosmetizată» clădește o «democrație originală»'1 (Cotidianul, 14, 1992):
„scopul... a fost acela de a încerca să obțină, în perspectivă, o imagine mai cosmetizată a
parlamentarilor” (Ziua, 151, 1994), ca și substantivul (infinitiv lung) cosmetizare -
„cosmetizarea imaginii” (RL, 1431, 1994); în plus, a transferat sensul său asupra
adjectivului cosmetic: „retușări cosmetice nesemnificative” (RL, 889, 1993). Familia
lexicală în discuție cuprinde și o variantă derivativă a verbului, o inovație destul de
greoaie, care nu s-a impus: cosmeticizare - „propaganda oficialităților pentru
cosmeticizarea imaginii României în străinătate” (Cotidianul, 29, 1992). E interesant că
termenii „cosmetizării” au devenit foarte repede abstracți, pierzându-și aproape total
puterea de a evoca semnificația inițială; o mai reînvie, uneori, jocul de cuvinte --
„Loțiunea de cenzură va cosmetiza guvernul?” (EM, 11, 1993) - dar de obicei aptitudinea
lor combinatorie este aproape nelimitată: sunt folosiți pentru a caracteriza persoane
„«cosmetizatul» comunist, acum social-dcmocrat” (Cotidianul, 1TL, 1995), instituții - se
discută despre cosmetizarea de iarnă a guvernului” (RL, 1388, 1994); . această
perspectivă de pură cosmetizare a cabinetului Văcăroiu” (Libertatea, 1331, 1994), state -
„cosmetizarea URSS în CSI” (EM, 48, 1994), fenomene sociale - „Cosmetizarea
corupției” (RL, 1909, 1996).
recvența rimiliei lexicale a scăzut in anii următori, poate pe măsură ce operația
de cosmetizare - nu neapărat conotată negativ - era mai evocată în publicitate, acțiuni
edilitare etc. Desigur, termenii continuă să apară și în presa de analiză politică -
„Cosmetizarea și apoi, într-o oarecare măsură, modernizarea PSD au atras mulți tineri”
(Ziua, 13.07.2004) - și chiar în Parlament: „Puterea nu se poate lepăda de cea mai grea
poate din moștenirile sale - obișnuința de a cosmetiza realitatea, de a minți în beneficiul
imaginii Guvernului” (Ș.P., Ședința Camerei Deputaților din 21.06.2002).
„Nostalgie". Limbajul politic de după 1989 (mai ales în varianta sa
jurnalistică) a produs o destul de pitorească modificare în conotațiile cuvintelor nostalgie
și nostalgic. S-a putut vedea, din nou, cu câtă rapiditate se desfășoară un proces tipic de
„contagiune semantică”: un cuvânt „absoarbe” sensul sintagmelor în care apare la un
moment dat cu mare frecvență. în contexte asemănătoare, au apărut mai întâi sintagme
care explicitau obiectul nostalgiei: „nostalgicii comunismului” (RL, 664, 1992).
„nostalgici ai dictaturi!" (RL, 1164, 1994), „nostalgia după Ceaușescu” (RL, 1171, 1994),
115
„nostalgii față de trecut” (993, 1993; formulă tautologică, în care însă trecut e folosit cu o
semnificație limitată — de „trecut apropiat” — extrasă din contextele utilizării sale
repetate). Nostalgie și nostalgic apar tot mai des cu complinirea subînțeleasă,
comportându-se în contextul comentariului de actualitate ca niște termeni tehnici, prin
care se desemnează constant o atitudine politică și cei care o manifestă. Succesul
publicistic al celor două cuvinte se explică, desigur, prin avantajele conciziei — ele
desemnând o realitate nouă cu un minim efort —, dar și prin nota ironică, eventual
eufemistică, pe care o aduc. Folosirea intensă a cuvintelor în cauză produce însă,
inevitabil, o „normalizare” care slăbește legăturile cu conotațiile obișnuite ale nostalgiei.
Termenul curent este parțial echivalent cu „tristețe vagă”, „melancolie”, „dor” - alături de
care formează o sferă semantică și conotativă asociată ideilor de contemplare, pasivitate -
și unui stereotip cultural al „poeticului”. (în Dicționarul de epitete - DE, nostalgia apare
- printre altele - ca adâncă, afectuoasă, blândă, bolnavă, dulce, dureroasă, imensă,
profundă, sfântă, străveche, tainică, tristă, vagă etc.). Sugestia etimologică îndepărtată
(care o apropie prin elementul de compunere final de nevralgie) și contextele tipice (în
care e de obicei o suferință, ca și tânjirea ori lingoarea') atribuie nostalgiei conotații
predominant pozitive - măcar prin caracterul ei inofensiv.
■ Nostalgia din uzul jurnalistic nu descrie însă atât o stare psihică, cât mai ales o
orientare politică cu grade diferite de implicare în acțiunea practică (de la „regret” până la
„restaurație”) - așa încât conotații dinamice, agresive și negative se suprapun celor vechi,
contrazicându-le. Fără compliniri explicative, adjectivul nostalgic apare substantivizat
mai ales în sensul relativ recent (și poate efemer) de „persoană care regretă dispariția
comunismului (și care dorește reinstaurarea lui)”; sensul fundamental, de dicționar, al
adjectivului - „plin de nostalgie” (DEX) nu putea favoriza substantivările. Nostalgie și
nostalgic apar, așadar, cu determinantul subînțeles, în contexte destul de neutre -
[anumite aniversări] „nasc și astăzi nostalgii’' (RL, 1034, 1993); „la mormântul lui
Nicolae Ceaușescu s-au perindat ceva nostalgici care au aprins lumânări și au depus flori
(RL, 1164, 1994); „Ceaușescu era plâns... de către nostalgici izolați" (RL, 1171, 1994);
în alte cazuri, însă, contextul e clar afectiv (amenințător, negativ), nostalgiei fiindu-i
atribuite trăsături de intenționalitate și chiar de agresiune care intră în contrast puternic cu
cele visător-contemplative ale prototipului: „nostalgia naște monștri" (RL ,1034, 1993);
„atitudine nostalgică” (RL, 1034, 1993), soluții nostalgice („soluțiile lor sunt nostalgice,
redresarea din mizerie fiind programată printr-o anume reîntoarcere la metodele de
gestiune, comunistă”, As, 42, 1992); caracteristică pentru schimbarea de sens este, mai
ales, sintagma „nostalgicii încrâncenați ” (RL, 1062, 1993).
Prezent și în discursul politic propriu-zis - ,Nostalgicii regimului comunist nu
sunt nici de dreapta, nici de stânga, ei sunt de răsărit” (A.L., Ședință comună a Senatului
și a Camerei Deputaților, 9.06.1997, cdep.ro), substantivul s-a menținut, continuând să
apară, în context politic, cu sau tară determinări: „ca în fiecare an, pe 26 ianuarie,
nostalgicii «vremurilor glorioase» au aprins lumânări la mormântul celui care a condus
România comunistă vreme de 24 de ani” (CN, 27.01.2005);,Nostalgicii au îndurat frigul
ca să-l comemoreze pe Ceaușescu” {Gardianul, 27.01.2005); „Nostalgicii sunt
predominant persoane în vârstă, cu nivel redus de educație, pensionari CAP, localizați în
satele din Muntenia” (osf.ro).
116
Fără a fî neapărat internațional, sensul politic al corespondentelor cuvântului
nostalgic se întâlnește în mai multe limbi și discursuri politice, cu evidente diferențe de
frecvență și mai ales cu determinări explicative (de pildă, în franceză - „vous. Ies
nostalgiques du communisme” argoul.blog.lemonde.fr, 27.02.2006; în italiană: ,.i
nostalgici del comunismo”, Camere della sera, 16.01.2006)7.
1.3.3.	„Controversat". Normele sociale ale comunicării determină o mereu
reînnoită producere de eufemisme. Or, după cum se știe, eufemismul se încarcă treptat cu
conotațiile negative ale termenului pe care l-a substituit, astfel încât nevoia de atenuare
determină schimbări de sens, printre altele transformând cuvinte inițial neutre în cuvinte
cu sens depreciativ. Și din această cauză limita între obiectiv și subiectiv, între descriptiv
și apreciativ e, în limbajul natural, greu de trasat. Controversat este un adjectiv care poate
fi descris în manieră aparent obiectivă, așa cum o face Dicționarul explicativ (DEX) în
definiția sa: „care formează obiectul unei controverse; în controversă, în privința căruia
există o controversă”. Dar dacă în planul strict logic controversa nu implică o judecată
negativă, în cel al comunicării curente lucrurile stau altfel. Evident că orice subiect poate
fi discutat în contradictoriu, fără ca aceasta să implice că el ar avea cu adevărat mari
defecte; dacă însă un vorbitor decide să identifice subiectul respectiv tocmai prin
controversele pe care le trezește, e pentru a atrage atenția asupra laturilor negative.
Controversat a devenit astfel mai curând un termen evaluativ decât unul pur descriptiv:
de fapt, e unul dintre cuvintele purtătoare de implicații, care au avantajul strategic de a nu
condamna explicit, mizând pe subînțeles. Complexitatea sa semantică nu e un fenomen
nou; cu mult înaintea DEX-ului, dicționarul academic al lui Pușcariu (DA, Litera C,
1940), atent la nuanțe, completa definiția termenului prin sinonime lămuritoare: „(lucru)
asupra căruia părerile sunt împărțite, contestabil, discutabil, nesigur.”
L pendularea între descrierea obiectivă a situației și sugerarea unei judecăți
asupra ei, adjectivul controversat poate primi atât precizări limitative, cât și întăriri:
„Arhivele Statului, instituție atât de controversată în mass-media” (Cotidianul, 180,
1994). Valoarea calificativă e semnalată și de antepunerea adjectivului; chiar dacă a
devenit o manieră stilistică, poziția adjectivului înainte de substantiv are în română o
interpretare suplimentar afectivă: „controversata și tergiversata temă a corupției” (RL.
966, 1993); „exponentul controversatei răbdări românești” (RL, 2233, 1997).
Specifică limbajului actual este însă mai ales folosirea frecventă a adjectivului
pentru a caracteriza persoane, „o echipa guvernamentală din care nu lipsesc personaje
controversate" (Zig-zag, 44, 1992); „controversatul G. F.” (Libertatea, 1331, 1994); „l-a
remarcat pe controversatul senator” (RL, 1470, 1995).	”
. Folosirea adjectivului controversat tinde să devină un adevărat clișeu; extinderea
semantică îi este de pildă subliniată prin punerea între ghilimele, într-un context în care
funcția sa e clar eufemistică: despre niște cântăreți se spune că „nu mai este nevoie ca ei
să-și prezinte piesele mai «controversate» numai în locuri destinate adulților”; în același
' în engleză șe folosește mai mult sintagma communist nostalgia (‘nostalgia comunismului’), de
exemplu: Joakim Ekmah, “Communist nostalgia and the consolidation of democracy in Central
and Lastem Europe”, în .Journal of Communist Studies and Transition Politics, XXI 3 200^
pp. 354-374.	’ ’	’
117
timp, trilul articolului, mai direct, vorbește de „texte deochiate?' (EZ, ediția de prânz. 632,
1994). Intr-un alt caz, recunoaștem sintagma-clișeu personalitate controversată, preluată
din automatism sau, poate, cu o intenție ironică destul de discutabilă: „Gurile rele
pretindeau că s-ar afla la metresa sa, o personalitate controversată a orașului" (RL, 2245,
1997); dm contextul narativ rezultă că e vorba de o prostituată, arestată în urmă unei razii
și apoi eliberată. Evident, citatul în cauză e simptomatic și pentru folosirea actuală foarte
liberă a termenilor persoană, personaj, personalitate (v. Infra, 1.4.2.),
1.4.	Actorii politici si ierarhia socială
Terminologia vieții publice românești se construiește, acum, în absența vreunei
teorii dominante, care să fi fost impusă prin forță ori prin presiunea modei intelectuale.
Există, desigur, cuvinte și sintagme impuse de terminologii oficiale - juridică, politică,
diplomatică - pe care mass-media le poate prelua cu seriozitate, răspândindu-le în
limbajul comun, dar le poate și simplifica ori parodia. Există și tradiții regăsite după ani
de întrerupere. Cea mai interesantă e categoria unor „noțiuni vagi”, pentru care
concurează, în limbajul de toate zilele, mai multe formule aproximativ echivalente;
folosirea lor alternativă, ezitantă ori consecventă e un fenomen viu al limbii române
contemporane.
Termenii prin care vorbitorii desemnează relațiile de putere și treptele ierarhice
dintr-o societate sunt schimbători și, tocmai de aceea, semnificativi. Istoria noastră mai
recentă furnizează câteva exemple de concurență sau de substituire a formulelor cu care
sunt numite pozițiile politice și sociale.
1.4.1.	Puterea”. începând de prin 1990, termenul putere s-a impus, prin
metonimie, în limbajul politic și publicistic românesc, pentru a desemna global conducerea
politică, persoanele și instituțiile care dețin la un moment dat capacitatea de decizie („sunt
la putere”, „au luat puterea”, „au ajuns la putere"). Termenul a fost criticat uneori, de
analiștii politici sau chiar de anumiți politicieni, pentru lipsa lui de nuanțe, considerându-se
că tinde să prezinte global și simplificator o realitate complexă, în care „puterile” sunt de
fapt divizate între mai multe instituții modeme. Riscul unui asemenea cuvânt, scris adesea
cu majusculă și trimițând la un referent unic, individualizat, ar fi acela de mitologizare a
acțiunii politice, de instituire a unei entități ncanalizabile și omnipotente, incompatibile cu o
viziune democratică a schimbărilor, a compromisurilor și a alianțelor.
în discursul jurnalistic românesc, cuvântul Putere (scris adesea cu inițială majusculă)
a corespuns, în genere, termenilor care în alte limbi desemnează guvernul sau guvernanții. E
de presupus că a fost preferat acestora cuvântul putere pentru avantajul de a include într-o
singură denumire forțele politice - guvern, președinte, majoritate parlamentară -, în condițiile
în care acestea erau evident solidare, destul de stabile și bine delimitate de restul spectrului
politic. Exemplele de la începutul anilor ’90 sunt numeroase: „vârfurile scumpei noastre
Puteri" (RL, 689, 1992); „noi căutam... să facem distincția între Putere și poporul român”
(RL, 845, 1993); „Convenția somează puterea" (RL, 846, 1993); „Puterea e vinovată de
dezastrul actual prin ceea ce face, opoziția e vinovată prin ceea ce nu face” (RL, 861, 1993);
„Puterea nu va pune capăt luptei cu BNS...” (RL, 1076,1993) etc.
118
E interesant să observăm evoluția sensului specializat al cuvântului putere după
schimbarea politică din 1996, care a adus la conducere alte partide. Ne-am fi putut aștepta
ca presa care a susținut până în toamna lui 1996 opoziția politică, impunând de fapt în
discurs cuplul Putere/Opoziție, să evite, în denumirea noului guvern, cuvântul Putere -
pentru că acesta ar fi căpătat conotații negative. Or, se poate observa că termenul a fost
folosit fără ezitări, dar în general cu determinând care îi dezambiguizau, în sintagme ca
„noua putere”, „actuala putere” - în contrast cu „fosta putere”, „puterea apusă”: „Rămâne
de văzut cum va trata această problemă noua putere de la București” (RL, 2027, 1996);
„o atitudine de supușenie față de noua putere politică” (RL, 2029, 1996); „reprezentanții
noii puteri (RL, 2056, 1996); „oamenii fostei puteri” (RL, 2027, 1996); „cei trei fruntași
ai puterii apuse” (RL, 2026, 1996); „polemica dintre actuala și fosta Putere” (RL, 2028,
1996); „au contractat credite peste o sută de personalități politice, atât din vechea cât și
din noua putere” (EZ, 1450, 1997). Cuvântul apărea și singur, dezambiguizat de context:
„produce un colaps Puterii” (RL, 1097, 1993); citatul „Puterea este mult prea puternică
pentru a scăpa controlul” (ibid.) poate fi (dacă repetiția e involuntară) o "dovadă, a
automatizării uzului termenului, sau (dacă e intenționată) un joc de cuvinte cam facil,
între titlul „Opoziția și Puterea” (Cotidianul, 180, 1994) și „Opoziția... și Puterea” (RL,
2029, 1996, 2), diferența este dată doar de punctele de suspensie, marcând surpriza
inversării de roluri. Exemplele de mai sus par a dovedi caracterul funcțional al cuvântului,
impus pentru avantajele sale de concizie lingvistică, în ciuda defectelor „ideologice”.
1.4.2.	„Persoane", „personaje", „personalități". înrudirea etimologică dintre
cuvintele persoană, personaj și personalitate este cât sc poate de evidentă. La originea lor
stă latinescul persona „mască, personaj jucat de un actor”; cuvântul a fost moștenit sau
preluat pe cale cultă în limbile romanice, a fost împrumutat și de alte limbi (engleză,
germană), a căpătat sensul principal de „ființă umană, văzută ca individualitate”, a produs
în timp numeroase derivate, compuse, sintagme care s-au influențat reciproc și ale căror
sensuri specializate au trecut adesea dintr-o limbă în alta. în DEX, care indică doar sursa
directă, doar legătura imediată, persoană este explicat ca provenind prin etimologie
multiplă din termenul latin preluat pe cale cultă, din germană (Persan) și franceză
(personnej, în Dicționarul Academiei (DLR), apare ca sursă și italiana (personaj Tot în
personaj este prezentat ca un produs al fr. personnage, it. personaggio (sursa
italienească fiind necesară mai ales pentru a explica varianta învechită personagiu), iar
personalitate e raportat la ^.personnalite și germ. Personalităt. Natura surselor imediate
— germană și franceză, latină și italiană - reflectă o anume istorie culturală, indicând
influențele modeme asupra limbajului literar românesc, în special modelele lexicului
filozofic sau artistic. Persoană este atestat la sfârșitul secolului al XVII-lea, la Dosoftei:
„o față, adică o persona” (în Molitvenic de-nțăles, Iași, 1681), așa cum o arată Dicționarul
împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (DÎLR-LRV 1992), de la care
preia datarea și Dictionnaire des emprunts latins dans Ies langues romanes (DELLR
2004)8. E un context caracteristic pentru situarea termenului în limba veche (în care
echivalentele.sale erau față și obraz).
8 E reȘretabil câ Micul dicționar academic (MDA, voi. III, 2003) nu a folosit toate sursele
disponibile, oferind pentru cuvântul persoană o atestare cu un secol mai târzie: 1768.
.	119
Ca de obicei, ne interesează mai ales uzul actual al cuvintelor și conotațiile pe
care dicționarele nu le-au fixat încă. Persoană e un termen generic, sinonim cu „om” (ca
în giuma tautologică „nu se vede om cu persoană”), folosit în registru înalt, formal (chiar
de specialitate, în anumite sintagme cu sensuri precise: persoană fizica). Corespondentele
sale, în limbi în care echivalentul lui om nu are valoarea de termen generic (așa cum o are
în română, unde se poate referi și la femei: „Dana e un om bun”), sunt preferate de
expresiile ^corectitudinii politice”. în română, e normal să fie folosit doar când nu
interesează diferența de sex; atunci când aceasta apare, odată cu intenția de a desemna fie
femei, fie bărbați, conservarea stilului oficial atrage aplicarea unor determinând care sună
greoi și artificial: persoană feminină, persoană masculină. Frecvent în formule oficiale
eufemistice — persoane cu handicap, persoane cu nevoi speciale -- cuvântul persoană
apare în traduceri uneori stângace din engleză: „pentru persoanele vârstei a HI-a se
organizează anual... târgul internațional «Senior»“ (ZT, 3, 1997). Oricum, cuvântul are un
sens fundamental nemarcat de evaluarea pozitivă ori negativă.
Personalitate, în schimb, are un sens clar pozitiv, atunci când desemnează
persoane reprezentative, importante, „celebrități”. Singura observație care se poate face
asupra uzului actual privește o oarecare inflație a aprecierii, extinderea desemnării la
orice domeniu (sport, divertisment etc.) și la orice situație. Sensul apreciativ poate fi
explicit negat prin determinanți („personalitate controversată").
Pentru cuvântul personaj, DEX și DLR indică (urmând probabil modelul
evoluției semantice a etimonului francez) un prim sens orientat pozitiv: „persoană care
deține o funcție importantă în viața politică, socială, culturală; personalitate”; de fapt,
sensul următor, pur descriptiv - de individ reprezentat într-o operă artistică - este cel mai
puternic și mai frecvent azi. Pentru prima semnificație, uzul actual pare a fi întărit destul
de mult conotațiile negative, depreciative, produse de o insistentă folosire ironică: un
personaj este de obicei pitoresc, dar adesea controversat, dubios, chiar ridicol: „au
reapărut în atenția opiniei publice două personaje pitorești" (EZ, 1748, 1998); „generalul
F., personaj mai mult decât controversat" (RL, 2775, 1999); „Personaj extrem de
controversat, V a cedat recent funcția (...); s-a înconjurat de foști securiști și personaje
care au făcut parte din PCR” (EZ, 15.04.2005); „Personaj de periferie” (titlu, EZ, 18.04.
2005). Cum s-ar explică această tendință de evoluție semantică? In primul rând, mulți
dintre termenii generici tind să devină mărci ale distanței ironice: procesul a fost observat
în legătură cu ins, individ, dar e cel mai bine ilustrat în română de deprecierea grecismului
ipochimen, la origine un perfect sinonim al lui persoană. Se adaugă probabil, în cazul
cuvântului personaj, și influența sensului său principal din limba actuală, inducând ideea
de inautenticitate și de ficțiune. Un personaj este în mod fundamental o invenție dintr-un
roman, un film, o piesă de teatru; transferat pe scena publică (altă metaforă uzuală), evocă
peripeții, spectacol, dar și lipsă de consistență, de realitate.
1.4.3.	„Cetățean". Diversitatea de conotații a substantivului cetățean c mascată
uneori de definiția neutră din dicționare; în DEX, dt‘ exemplu, apare doar sensul „locuitor
al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față
de acel stat”, însoțit de o explicație discutabilă, cel puțin incompletă, pentru valoarea
substantivului la vocativ: „termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei
persoane al, cărei nume nu-1 cunoaștem”. Cuvântul e unul dintre cele care au acumulat,
120
prin evoluția semantică îndelungată (bogat ilustrată în dicționarul academic al lui Sextil
Pușcariu, DA), mai multe valori, dintre care cele mai importante corespund unui uz strict
juridic, unuia politic și unuia al limbii curente, al conversației cotidiene. Se mai poate
adăuga la această listă și un uz religios: cuvântul era folosit în textele coresiene cu sensul
de „locuitor”, în sintagma „ai cerului cetățeani” (ap. DA); de altfel, și în prezent apar în
textele bisericești formule de tipul „cetățean al cerul ui/raiului”. Uzul juridic specializat,
selectat de definiția din DEX, este de obicei restrâns de determinări contextuale: „cetățean
german”. E interesantă folosirea lui cetățean în practica juridică, în special ca termen de
adresare care exclude formulele de politețe: din unele situații de comunicare de acest tip
(de exemplu, din procese) poate proveni o anumită devalorizare a cuvântului.
Uzul politic al substantivului e, până la un punct, pozitiv, continuând ideile
egalitariste ale revoluției franceze; sensul modem e de altfel calchiat chiar după franceză
și apare cu conotații politice în scrierile secolului trecut: „Onorabile domn, permite-mi
pentru ca să-ți prezint pe cetățeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar și căpitan în
gvarda civică” (Caragiale 1959: 73, O noapte furtunoasă'). Cetățean are și o istorie
politică mai recentă: ar merita să fie urmărită folosirea lui în perioada comunistă,
semnificativă inclusiv prin faptul că servea la a evita deopotrivă termenii marcați domn și
tovarăș (cf. Roceric 1995: 249): apoi uzul curent, global, din aceeași perioadă - „în vaste
manifestații populare, la care au participat milioane de cetățeni ai României” (Steaua, 1,
1982); în fine, folosirea lui de către Ceaușescu însuși, de la formulele de adresare din
discursurile pubiice - „Stimați cetățeni” - până la sintagma repetată obsesiv la judecarea
sa din decembrie 1989 - „ca simplu cetățean”. în limbajul presei de azi, „simplul
cetățean” este în genere opus celor ce dețin puterea, în texte dominate de o compătimire
vag depreciativă, subliniată de determinările contextuale: „un simbol... al disprețului
foștilor puternici ai zilei față de cetățeanul de rând' (RL, 2028, 1996); „asistă nepăsător
la o controversă pe spatele amărâtului de cetățean ” (EZ, 1051, 1995).
Din toate aceste surse, mai cu seamă din conotațiile create de uzul curent pentru
un „ins nedeterminat” și un „ins supus legii”, s-a constituit tendința de a-1 folosi pe
cetățean m contexte negative și de a-i asocia o valoare depreciativa. Același proces s-a
produs de altfel și cu ins și individ, desemnarea generică fiind în unele cazuri ofensatoare
pentru persoana umană. Determinat sau nu, „cetățeanul” nu e privit cu simpatie: „Un
individ dubios bagă spaima în fochistele din cartierul Colentina (...). Cetățeanul se
furișează noaptea și dă buzna peste fochiste” (Libertatea, 2199, 1997); „Pe cetățeanul
X.Y. îl lasă rece scrierile lui Eminescu.” (Dilema, 269, 1998).	’
. O nuanță ironic-depreciativă pot căpăta și femininele cetățeană și în special
cetățeancă (ultimul e derivat cu sufixul -că, simțit azi ca popular și învechit)9: „victimele
luate în coame de cetățeancă respectabilă” (piticipecreier.blogspot.com). Oricum,
conotațiile peiorative ale cuvintelor, mai ales în măsura în care nu sunt deductibile din
sensul de baza, ar trebui studiate și indicate în dicționare: în cazul dat, s-ar evita astfel
mai ales riscul de a fi luată în serios explicația formelor de adresare cetățene! cetăteanco!
9 Oscilația formelor feminine poate fi ilustrată de secvența următoare, în care apar, tară conotații
negative, mai întâi un derivat al substantivului cetățeancă, apoi forma cetățeană: „Focșănenii o
cinstesc pe marea lor concetățeanca"-, „o stradă a orașului să poarte numele cetătenei sale de
onoare”, RL 2692, 1999).
121
-pe care e greu de acceptat că le-am putea folosi pur și simplu pentru o persoană „al
cărei nume nu-1 cunoaștem”.
In discursul politic actual, sintagma Stimați cetățeni este folosită cu oarecare
rezervă, probabil din cauza conotațiilor sale mai curând oficiale. Președintele Traian
Băsescu, de exemplu, a dubiat-o în primul moment printr-o sintagmă mai afectuoasă -
„Stimați cetățeni, dragi compatrioți” (Discurs la ceremonia de depunere a jurământului
în fața Camerelor Reunite ale Parlamentului României, 21.12.2004, presidency.ro) —,
renunțând de cele mai multe ori la ea pentru: Dragi români (Discurs la recepția oferită cu
prilejul Zilei Naționale a României, 30.11.2005. ibid?) și Dragi compatrioți (Discurs
prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România, Parlamentul României, 18.12.2006, ibid.).
1.4.4.	,, Popor". Nu e tocmai banală frecvența cu care termenul popor circulă și
astăzi, în discursul public românesc, cu sensurile și conotațiile sale destul de diferite și de
ambigue. Emfaza națională (pentru care vezi mai jos, 2.1.), clișeul politic și eticheta
etnografică sau sociologică, în formele lor uneori incredibil de luate în serios, coexistă cu
echivalentele parodice. într-o bună parte a jurnalisticii de azi răsună încă ecoul
discursului pașoptist („Popolul român voiește o patrie tare..”); simultan, un registru
distinct, mai rece și birocratic, pare să continue o fază anume a limbajului politic populist
- cea a regimului comunist („lupta poporului”; „cu poporul și pentru popor”; „cel mai
iubit fiu al poporului”). Persistă, în fine, uzul sociologic și etnografic, oscilând între
afectiv-apreciativ și vag peiorativ, de pe la sfârșitul secolului al XlX-lea: al viziunii
poporaniste, sămănătoriste („scene din popor”), sau al adversarilor ei. în linii mari,
uzurile actuale corespund accepțiilor popor — „neam”, „națiune”; „clasele de jos”;
„țărănime” — adesea oscilând imperceptibil între ele.
Neutră în intenție, invocarea poporului pentru desemnarea limbajului popular-
familiar, prin formula „cum se spune în popor", are un ciudat aer desuet: m ea pare a
supraviețui ceva din frazeologia poporanistă. Expresia se poate referi la obiceiuri și
tradiții, dar și strict la limbaj; însă fără o riguroasă apreciere a „popularului”, cuprinzând
proverbe, locuțiuni tradiționale, dar și formule familiare mai modeme: „n-au ce pune pe
masă, cum se spune în popor, n-au după ce bea apă” (Dimineața, 87, 1998); „Când țara
arde, baba se piaptănă, se spune în popor și parlamentarii români nu dezmint
înțelepciunea milenară” (Cotidianul, arhiva on-line, 2000); „BANCOREX s-a dovedit a fi
o vacă bună de muls, cum se spune în popor" (RL, T17G, 1999, 7); „pașii amintiți —
pozitivi în esența lor - se dovedesc a fi, cum se spune în popor, ofrecție la un picior de
lemn" (CN. 3090, 2001).	„
Clișeele politice sunt reluate parodic („greu încercatul popor român” -
cotidianul.ro), deși circulă mai departe și în forme serioase, în discursul indignat și
agramat (scrisoare de la un cititor:„Vă rog frumos să-mi scrieți de ce I. și V. a vândut
FLOTA și poporul nu ia nicio acțiune împotriva lor?” — EZ, 352, 1993) sau în cel patetic:
„Ziar dedicat poporului român" (subtitlu al Jurnalului Național la începutul anilor ’90).
Folosirea ironică e de obicei semnalată de contrastul cu situația sau cu contextul
lingvistic, ori de recurența clișeelor. în orice caz, există îmbinări destul de specializate
pentru uzul ironic; una dintre acestea este tot poporul', „de teama tâlhăriilor ce pot avea
loc când tot poporul stă cu ochii în soare" (Cotidianul, 2428, 1999); „în apărarea
122
țărișoarei noastre invadate de inamic, urma să sară tot poporul apt și eât- de cât instruit”
(AC, 1996); mai ales când se suprapune peste o replică ambiguă, parafrazată: „Din ciclul
«Să dăm Constituție la tot poporul»^ (AC, 20, 1999); „MTV pare că s-a cam plictisit să
dea doar clipuri la tot poporul” (pcmagazine.ro). Nu e niciun dubiu asupra intenției
umoristice a formulei a da bine la popor — combinare a termenului politic-patetic cu o
construcție verbală familiar-argotică: „să-i scrie majestăți. sale să se delimiteze și
excelența sa, că dă bine la popor” (AC, 49, 1997); „dădea mai bine la popor că
Președintele rade și el la unșpe dimineața, ca tot omu', o votculiță” (AC, 32, 1997, 8);
„dehl, «dă bine la popor” sarmaua din furculița demnitarului” (Cotidianul, ianuarie
2002); „Dă bine la popor să vorbești de refacerea României Mari?” (VL, arhivă 2001).
Ironiile nu împiedică însă repetarea insistentă a referirilor la popor în discursul
politic, mai ales în perioadele de criză.
1.4.5.	„Nea Gheorghe". Folosirea unui nume propriu foarte răspândit pentru a
desemna metonimic cetățeanul-tip, reprezentantul generic al unei etnii sau al unei
categorii sociale, e un fenomen cultural universal; Graur 1965 ilustrează fenomenul,
printre altele, prin numele pe care le consideră simbolice pentru rus, german, român: Ivan,
Fritz, Popescu. într-un studiu din 1928 (Divagazioni semantiche rumene'), C. Tagliavini
aduna o bogată serie de nume românești folosite pentru a desemna „omul simplu”, „omul
prost”; lista începe, nu întâmplător, cu Gheorghe (exemplul cel mai clar al sensului e o
zicală culeasă de Pamfile într-o cercetare din 1908: „Nu fii Gheorghe” - „nu fii prost”).
Și Graur, în volumul deja citat (Nume de persoane, 1965), amintește o sintagmă glumeață
din vremea copilăriei sale - „model nea Gheorghe” = „obiect grosolan, nefasonat”
(p. 157). Ca și Ion („să vorbească și nea Ion, că și el e om”) sau Vasile, alte nume
selectate în timp de vorbitori pentru un uz glumeț și depreciativ, Gheorghe aparține seriei
onomastice tradiționale, fiind unul dintre cele mai populare nume calendaristice, în
special în mediile țărănești. E probabil ca Gheorghe să fi asumai semnificațiile cele mai
„rustice” (suferind și o devalorizare previzibilă) pentru că e, între celelalte amintite,
singurul care a fost dublat cu succes de o formă percepută de mulți ca elegantă, cultă,
citadină - George. S-a format astfel cuplul Gheorghe (asociat mediului rural) / George
(„înnobilat”), în vreme ce Ion a rămas o alegere pentru toate registrele, iar Vasile sau Ilie
au fost simțite ca predominant populare. Evident, modele lingvistice sau opțiunile
personale pot răsturna oricând situațiile descrise, modificând în plan social sau individual
conotațiile culturale ale numelor.
în limba actuală, numele cu valoare generică și vag depreciativă - derivată
tocmai din ideea de „anonim, ins mediu” - circulă în vorbirea familiară, de unde pătrund
adesea în comentariul politic și jurnalistic. Le întâlnim mai ales precedate de nea - indice
suplimentar al mediului de familiaritate populară. Discursul accesibil - populist,
simplificator, reductiv - recurge frecvent la ipoteze despre „nea Gheorghe”. La o
încercare de cercetare în internet, în ianuarie 2001, motorul de căutare Google a furnizat
nu mai puțin de 47 rezultate pentru „nea Gheorghe”10. E drept, multe dintre ele trimit la
personajele tipice din foarte numeroasele arhive de bancuri românești. Restul provin din
10 Peste șase ani - date fiind și progresele sistemului de căutare, și înmulțirea textelor stocate în
internet - numărul atestărilor secvenței “nea Gheorghe” a fost de 9.460.
123
editoriale și cronici politice. E interesant de văzut care sunt contextele tipice ale aparițiilor
numelui. Desigur, omul simplu e pus în opoziție cu politicienii: „Politicienii se controlează
reciproc, ba chiar se pot șantaja, iar nea Gheorghe are dreptul numai la opera Securității, nu
și la autorul ei” (EZ, 17.10.1997). Adesea este actualizată mai ales conotația mediului
țărănesc: „Cifra avansată de MAA este cu totul absurdă ținând cont de faptul că este
imposibil de aflat cât grâu deține «Nea Gheorghe» în hambar” {Cotidianul, săpt. 10-
16.01.2000); „sfârșitul lui nea Gheorghe din parlament și revenirea la coada vacii și la furat
din grădina LAS” (listă de discuții, 25.07.2000); „Primarul țăranului oltean este aceia care
șade seara cu orișicine la un rachiu mic pe prispă, ori la crâșmă, care mănâncă fasole din
aceeași strachină cu nea Gheorghe de pe uliță" (Adevărul, 5.06. 2000). Personajul e „omul
de pe stradă” („încerc să mi-1 imaginez pe nea Gheorghe cu sacoșa bălăngănindu-se pe
lângă coapsa dreaptă, mergând pe trotuar în timp ce mintea lui lucrează ca un calculator”,
EZ, 2278, 1999), obligatoriu victimă — „Nea Gheorghe, cel tară slujbă sau cu leafa de
mizerie”, „nea Gheorghe, cel lovit în cap cu măciuca reformei” (EZ, 30.01.1998) -, deși nu
lipsit de tentații ilicite („i-ar place lui nea Gheorghe să-și vândă întâi roșiile stricate ca să le
țină pe alea bune pentru el și familia lui”, RL, 27.09.2000 — Forum; „nea Gheorghe
butonează ir.temetul și este hrănii sistematic cu ‘silicoane’ și perversiuni, apoi se uită la
Veta lui...”, Agora Online, 27.10.2000). Uneori, numele e însoțit de o localizare generică,
tipică sau pur și simplu pitorească: „nea Gheorghe din fundul țării" (Cronica, 03.08.2000),
„nea Gheorghe din PângărațC (EZ, 16.12.1999), „contrabanda n-a fost opera lui nea
Gheorghe din Cluj sau din Galați” (EZ, 25,07.2000). Trăsătura sa caracteristică e naivitatea
(„pactizările oneroase, alianțele contra naturii îl induc în eroare pe nea Gheorghe”, RLit,
15.12.1998), semn uneori de cinste, alteori de prostie sau ignoranță. într-o viziune
hiperbolică a insignifianței, e vorba de „acel nea Gheorghe dincolo de care nu mai e nimic
pe scara socială decât biata și curata biologie” (EZ, 30.01.1998). întrebuințat în adresări
amicale - „Nea Gheorghe, te-ai ars!... Și mata, nea Gheorghe, trebuie să dovedești că ai
mașină bună, că ai materie primă și resurse...” (EZ, 11.11.1999) - , cu sensul cxplicitat-
„nea Gheorghe (personaj generic pentru atât de invocatul român naiv)” (EZ, 30.01.1998) -
, numele e atât de frecvent azi încât ajunge să-și elimine concurenții, chiar înlocuindu-i în
expresii precum cea pe care am citat-o la început: „sa vorbească și nea Gheorghe, că și el e
om” (AC, 14.09.1999).
1.4.6.	„Ștab". în ultimele decenii ale regimului comunist, un cuvânt foarte
răspândit în vorbirea curentă pentru a desemna pe deținătorul de putere și de avantaje era
pal). Dicționarele au înregistrat sensul mai nou al substantivului, care apărea în DEX
(1975), cu indicația „familiar”, ca „persoană de vază pe plan social; șef, conducător”; iar
în MDE (1978) - ca „(familiar) șef’. Conotațiile negative ale termenului nu erau în
genere marcate în dicționare; în DLR (Dicționarul limbii române, Litera Ș, 1978) se
simțea totuși o oarecare tensiune între paranteza explicativă - „(familiar, adesea ironic) -
și definiția neutră, limitativă - „persoană care face parte din conducerea unei instituții, a
unei organizații etc.”. Citatele oferite de dicționar pentru a ilustra acest sens sunt din anii
'50; li se pot adăuga unele mai recente: „o să se bage pahii în fața noastră iar noi o să ne
uităm ca proștii” (Anghel Mănăstire 1990, 37); „ruda săracă a unei familii cu colonei și
ștabi civili” (Tănase 1990, 170); „ștabii de la Uniune” (Goma 1991, 7) etc.
124
Cuvântul existase mai înainte în română ca termen militar; e de origine germană,
dar a fost preluat, se pare, prin filieră rusă, în vremea războaielor ruso-turce și mai ales a
Regulamentului Organic, cu sensurile de „stat major” -- și în sintagme ca ștab major,
ștabul oștirii, marele ștab domnesc etc. - și de „ofițer de stat major”, „ofițer superior”
(ștab ofițer). Indiferent de fazele exacte ale evoluției sale semantice (integral internă sau
suferind poate și o influență externă?), cuvântul se potrivea, prin originea sa militară, unei
ierarhii totalitare. Sinonimia cu „șef’ a fost desigur doar parțială; ștab nu poate să apară
în contextele în care celălalt cuvânt funcționează ca termen de relație („șeful tău"), ci a
fost folosit pentru a desemna mai curând „categoria de șef’. Răspândirea cuvântului în
registrul colocvial e dovedită și de existența unor derivate, neînregistrate de dicționarele
generale: ștăbuleț, ștăbime și chiar, mai rar, ștăbaraie (ultimul, formație cu sufix colectiv
și peiorativ, în Cuvântul, 14, 1990).
Or, c interesant că după 1989 cuvântul a suferit o dublă înlocuire: ca termen de
istorie recentă și ca termen al conversației cotidiene. Pentru a desemna retroactiv pozițiile
superioare din ierarhia regimului comunist au fost preferați termeni cznomenclaturist și
nomenclatură, iar pentru noile ierarhii s-au impus treptat alte formule de desemnare.
Astfel, ștab a căzut în desuetudine, fiind evitat atât în referirile la trecut, cât și în discursul
despre situația prezentă. Probabil că nomenclatură, preluat din analizele occidentale
asupra fenomenului comunist, a fost simțit ca aducând o anume distanțare - cu efect de
teoretizare sau de acuzare - în vreme ce ștab căpătase, chiar prin uzul său ironic, o
conotație de „participare”, de acceptare.
După 1989, termenul și derivatele sale mai apar aproape numai în evocări ale
trecutului: „prin iscusința lor naturală, cultivată în familie, copiii de ștabi dobândeau iute
poziția de supraveghetori în clasă” (22, 730, 2004); „cei doi foști ștabi comuniști au fost
luați de la noi și duși în unitatea de la Deveselu” (Ziua, 3864, 2007); „imaginea obscenă a
îmbogățiților tranziției, provenif din fosta.nomenclatură, ștabi și fii de ștabi” (Contrafort,
3^4,2004); „Ceaușescu rezervase stăbimii un bulevard întreg” (Gândul, 19.12.2005)
Cât privește noile formule, ele sunt, din fericire, mai multe, reflectând atât o
incipientă multiplicare a ierarhiilor, cât și variațiile de perspectivă sau de registru al
vorbirii: mai marii, guvernanții, Puterea, puternicii, potentații, cei de sus, persoanele
înalte, zeii (formule desemnând, mai ales în stilul jurnalistic, pe deținătorii de putere
politică); îmbogățiții, privatizații, magnații, noii capitaliști (deținătorii de putere
economică); lumea bună, elita (deținătorii de autoritate socială) etc.
1.4.7.	„Msi-marii". Una dintre modalitățile vechi de desemnare a treptelor
ierarhice și a rolurilor sociale, care revin cu insistență în publicistica noastră, este
substantivul mai-marele, provenit dintr-un adjectiv la grad comparativ. Mai-marele are o
stabilitate remarcabilă: apare, mai întâi, chiar în primul text românesc care ni s-a păstrat, în
scrisoarea lui Neacșu - „spui domnietale ca mai marele miu de ce am înțeles și eu” (DÎRS-
XVI, p. 95). Dicționarul Academiei (DLR) furnizează din abundență citate din literatura
română veche, în care termenul are sensul de „superior ierarhic” sau de „conducător”: „mai
marele soborului” (1639), „mai marii Bugcagului” (Neculce), „mai marele orașului” (1776)
etc.; totuși pe măsură ce se apropie de perioada modernă, exemplele se răresc. Li s-ar putea
adăuga, acum, foarte multe din limbajul jurnalistic recent, în care cuvântul apare, de obicei
la plural (uneori scris cu cratimă, așa cum recomandă DEX și DOOM, ambele ediții), în
125
formule consacrate: „mai marii noștri” (RL, 702,1992), „mai marii țării” (RL, 1082, 1993).
Adjectivul substantivat e cuprins chiar în asocieri contrastante, combinându-se cu nume de
instituții modeme: ,.mai marilor SNCFR le-a venit măreața idee...” (EM, 40, 1994); „mai
marii Băncii Naționale” (RL, 2018, 1996); „mai-marii Romtelecom Brașov” (RL. 2020,
1996); „mai marii PDSR-ului” (RL, 2082, 1997).	’
O dezvoltare analogică glumeață dovedește transparența semantică a formulei:
„mai marii și mai mijlocii nației s-au gândit că n-ar fi rău...” (RL, 679,1992). în nesfârșitele
variații ale mai-marilor se vădește poate, mea o dată, ambiguitatea fundamentală a ironiei,
formula, care s-a răspândit probabil din necesitatea de a lua distanță față de ierarhii,
continuă de fapt să vehiculeze imaginea unei stratificări foarte tradiționale.
Sintagma mai marii zilei subliniază, ca și actuala putere, efemeritatea ierarhiei,
marcată de conotații negative: „mai marii zilei” (RL, 250, 1990; 1314, 1994; „bariera
psihologică a criticării mai-marilor zilei”, RL, 2029, 1996). Formula, în opoziție cu
oopor, apare chiar în dezbaterile parlamentare: „va fi foarte greu de explicat de către mai
marii zilei, dar și mai greu de înțeles de către popor" (Ședința Camerei Deputaților din
15.12.1998, cdep.ro); „în paralel cu delectarea «poporului», mai marii zilei își declamau
nemulțumirile fată de dușmanii personali. — în realitate adversarii politici” (Ședința
Camerei Deputaților din 2.05.2006), „chiolhane, în care mai marii actualei puteri tac
dovada unor sume pe care nu știu cum și când le vor putea justifica” (Ședința Camerei
Deputaților din 23.09.2003).	.	.
1.4.8.	Baroni în limbajul politic și publicistic actual, folosirea termenului baron
cu un sens'figurat-clișeizat e un fenomen impus cu mare rapiditate. în DEX 1996 nu
există nicio indicație a unui asemenea sens {baron este doar „mare senior”, „titlu de
noblețe”). în publicistica de la începutul anilor 2000 se găsesc însă zeci de atestări, dintre
care unele reiau replici ale politicienilor zilei: „Baroni, baroni, dar să-i știm și noi L,M,
7' 2002)- „în orice ziar, în orice jurnal de știri, actualitatea românească pare dominata de
baroni (pcreport.ro); „pe baroni vicepreședintele amintit îi împarte m bum și •.!, după
natura activităților la care s-au dedat” {Ziua, 7.01.2003); „La ce s-a referit președinte e
executiv al PSD atunci când a spus: «Nu mai vrem așa-ziși lideri, nu vom mai permite
altora să fie baroni localii (romanialibera.com). Sensul metaforic mai general al
termenului - „persoană importantă din punct de vedere politic și economic” - e puternic
marcat de conotatii negative și ironice: bogăția baronilor e suspectă, puterea lor e bănuită
de abuz și corupție. Contextul explicitează diverse presupoziții și oferă echivalențe
negative- în tiirn ce șeful statului îi critică pe «noii parveniți», Năstase le ia apararea*
susținând că aceștia nu sunt «baroni locali», ci «oameni independenți sub aspect
materiali (cotidianul.ro, 26.08-01.09. 2002); „bănuielile cele mai des întâlnite atunci
când se aduc în discuție nume de «baroni” sunt în legătură directă cu fenomenul
corupției” (ziuadevest.ro, arhiva, 2.02.2003); tonalitatea discursului vanaza de la
insinuare la pamflet: „«Baronii locali», niște escroci și în același timp niște satrapi in
județele lor. au defilat recent prin fața conducerii P.S.D., iar concluzia a fost
«nepriceperea» lor de a-și imacula imaginea” (aliantacivica.ro).	.	.
Apariția termenului ilustrează un fenomen de internaționalizare a limbajului
politic și publicistic. Cu aproximativ aceeași formă și mai ales cu un sens metaforic
clișeizat asemănător, cuvântul există în mai multe limbi modeme de circulație, fl găsim in
126
engleză (de unde e probabil să fi fost preluat în română), folosit pentru a desemna un
„magnat al industriei sau al comerțului” (sens modem, indicat de Oxford 1989 ca fiind de
origine americană); generalizat și familiar apare și sensul „persoană care dispune de
influență și putere (în orice domeniu)”. Există și în franceză („om puternic sau
important”), în italiană (înregistrat de prin 196’9), unde este asociat cu ideea de putere,
dominație și abuz (în finanțe, medicină, Universitate) etc.
In limbajul publicistic românesc, baron substituie termeni mai puțin eleganți -
ștab, grangur, barosan -, păstrând conotația lor ireverențioasă și marcând o atitudine
suspicioasă. In presă apar deja tipologii ale baronilor: cei locali și cei de la centru („a
fost întrebat cine sunt baronii de la centru la care a făcut referire”, EZ, 26.06.2003),
baroni roșii - „veți regăsi elita foștilor «baroni roșii» ai culturii” (LM, 7, 2002) etc. Un
articol recent despre „Baronul local” (EZ, ediția de Vest, 6.03.2003) se bazează pe
interviuri cu oameni politici din diverse zone, propunând în glumă o clasificare
geografică: Baronul de Timiș, Baronul de Arad, de Hunedoara etc. Răspunsurile
reproduse întăresc lectura negativă a termenului (se vorbește de corupție, nepotism,
totală dependență de ierarhic; cineva „caracterizează «baronul local» ca pe un om gras
și fără cuvânt”). Termenul se potrivește unor jocuri de cuvinte - „ar trebui să arate ca
baronul Miinchausen”, „nu există baroni în județul Mureș. Aici nici nu este uzitat acest
termen. La noi se folosește grof»"', „Grofii locali ai puterii nu ies în evidență”. Se pare
că pentru unii termenul nu s-a instalat suficient în limbă, răspunsurile dovedind o
ignoranță reală sau simulată: „Termenul de Baron este anacronic, nu știu ce înțelege
presa prin acest apelativ, dar cred că baronii aparțin unor timpuri trecute”; „Nu vreau să
mă pronunț, e ceva neclar, nedefinit și venit din istorie”.	.
Dată fiind pasiunea neologică a ziariștilor, nu e foarte surprinzătoare nici
extinderea sensului politic în întreaga familie lexicală a cuvântului: la baronet („Ar mai fi
libere câteva locuri de baroneți”', „un baronet care aspiră din greu la titlul de baron
local”, ibid.) și baronesă („nu știe dacă există «baronesc», însă «ar da o culoare plăcută
scenei politice»”) și mai ales producând creații noi, ad-hoc: baronaș - „Ehee, dacă au
lăsat totul la mintea unui baronaș local, așa le trebuie” (Ziua, 4.02. 2003) — și baroniadă:
. fiaroniada Cozmâncă”; „Președintele executiv al PSD, Octav Cozmâncă, are de gând să
declanșeze o a doua «baroniad㻓 (EZ, 26.06. 2003).
1.5.	Stări și fenomene sociale negative (scurt istoric al câmpurilor
semantice)
In discursul politic, selecția termenilor din anumite câmpuri semantice față de
care destinatarul larg manifestă o sensibilitate crescută - sărăcia, impozitele, corupția -
se bazează pe judecăți evaluative și activează conotații afective.
1.5.1.	Sărăcia: „sărac" „defavorizat", „sărăntoc", „sărman", „amărât” etc.
Limbajul jurnalistic, cel politic, dar și registrul colocvial nu pot să evite o temă permanentă
și resimțită ca foarte acută, reflectată de câmpul lexical al noțiunilor de sărăcie / bogăție.
Baza ideologică a preferinței pentru anumiți termeni poate fi diferită și nu întotdeauna
explicită; posibilele reprezentări de subtext sunt multiple: săracul-destinat sărăciei,
săracul-vinovat, săracul-victimă; bogatul-norocos, bogatul-merituos sau cel criminal.
127
O interesantă analiză din punct de vedere istoric a acestui câmp lexical realizează
Ligia Livadă-Cadeschi 2001. Autoarea compară evoluțiile semantice și utilizările vechi -
în documente, legi etc. — ale unor termeni ca sirac, siromah, mișel, calic - ajungând până
la craii de Curtea-Veche; în finalul capitolului, sunt prezentate cu prudență câteva
concluzii interesante:	.
Săracul, că e vorba de cei de pe stradă sau de cel căzut în lipsuri materiale, originar
fiind dintr-un strat social avut sau chiar bogat, e o prezență în general discretă în țările
române (...). în general, termenii folosiți nu sunt peiorativi (...). Conotațiile negative ale
limbajului despre săraci apar la începutul secolului al XlX-lea (...). Plecând de Ia
vocabular, putem presupune că. în spațiul românesc și în perioada de timp abordată
aici, săracul e o prezență ștearsă poate, dar nu lipsită de locul și rolul său în lume
(atașate simbolisticii creștine soterice a gestului miluirii), cu alte cuvinte, el nu e un
marginal sau mai rău, un exclus.
(Livadă-Cadeschi 2001: 94-95).
în lumea românească de azi, diversității normale de idei și atitudini i se adaugă
presiunea modelelor concurente, uneori contradictorii, din tradiția discursului creștin,
socialist sau capitalist. Săracul e demn de compătimire, de admirație („sărac și cinstit”) și,
în orice caz, majoritar. Riscă totuși să apară ca un învins sau (cu un anglicism familiar tot
mai frecvent) ca un loser, care nu a fost în stare să se descurce-, o anume filozofie practică
destul de populară în spațiu! românesc îl condamnă la deriziune. Discursul poate pendula
comic între cele două seturi de evaluări; pentru un politician, e util să se prezinte ca
solidar cu cei săraci, dar e riscant să fie crez.ut sărac:
Unii șefi din mass-media au petrecut sărbătorile de Paști în țări însorite. în proporție de
97%, cred, noi, senatorii, am stat aici, cu familiile noastre, cu copiii noștri, cu nepoții
noștri. Nu că n-am fi avut bani, dar prea era sfidător, pe sărăcia asta lucie, să mergem, de
nebuni, prin insulele Mediteranei! (C.V.T., Ședința Senatului din 19.05.2003).
Sărac este termenul de bază, fundamental neutru, în sensul că desemnează o
realitate desigur neplăcută, dar care nu e supusă unei deprecieri afective: se vorbește
astfel de un „cartier al săracilor" (EZ, 3551, 2003), în care „săracii orașului nu prea vor
să se mute” (EZ, 3551, 2003), sărăcia rămânând un reper de descriere obiectivă a situației
economice: „va funcționa, așa cum a hotărât guvernul, Comisia Anti-Sărăcie și
promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS)” (MB, 351, 2002). Cuvintele bogat și sărac
sunt puse pe același plan al argumentării: „cred că și tinerele femei bogate din această țară
vor avea plăcerea de a împărți cu cele sărace, care sunt majoritare" (M.M., discurs în
Camera Deputaților, 30.09.2003). Mai puțin neutre sunt cuvintele sărac și sărăcie când
apar însoțite de determinări expresive, intensive: sărac lipit (pământului) - „Stoica se dă
sărac lipit pământului" (EZ, 2667. 2001); „Sunt săraci lipiți, dar nu le lipsesc banii de
băutură” (EZ, 3546, 2003) - , sărăcie lucie - „sărăcia lucie în care se zbate a devenit o
povară tot mai apăsătoare, de care nu va scăpa decât în mormânt” (G.Z., discurs în Senat,
29.09.2003). Oricum, sărac are și sensul stabil dc marcă afectivă a compătimirii (săracul
X - „bietul”), comun de altfel echivalentelor sale lexicale în mai multe limbi.
Marcarea afectiv-evaluativă e intrinsecă sinonimelor parțiale sărăntoc (negativ,
peiorativ) și sărman (pozitiv, de participare afectivă). Aparținând registrului popular, cele
128
două cuvinte nu sunt foarte frecvente în discursul public de azi; sărăntoc e folosit cu o
anume distanță ironică („bronzul fiind specific sărăntocilor și țăranilor” (EZ, 3375,
2003), mai rar ca termen de ofensă voită; sărman e desuet și populist („Bucureștenii
sărmani își vor primi banii pentru căldură cu două luni întârziere”, cotidianul.ro/1999).
Mai actuale par a fi alte două căi de desemnare a săracilor: prin eufemizare birocratică
{defavorizați vs. privitegiați) și prin minimalizare familiar-afectivă (amărâți). Ca orice
eufemism, defavorizat ajunge cu timpul să intre în aproape toate sintagmele termenului
substituit:. „s-a triplat ajutorul acordat familiilor defavorizate pentru energia termică”
(I.M., discurs în Camera Deputaților, 30.09.2003); „iată că se creează resurse bugetare
pentru a veni și în sprijinul celor mulți și defavorizat? (ibid.).
Pe cât de nemarcat este defavorizat, pe atât exploatează tocmai zona afectivă
termenul amărâți, care pare să se bucure de o mare popularitate, apărând frecvent în presă
- „amărât se pot gospodări și își vor face cele necesare” (EZ, 3551, 2003); „să fac
cantine sociale în tot orașul, unde să dau de mâncare amărâților" (EZ, 3551, 2003) - și
chiar în dezbaterile parlamentare: „oamenii ăștia amărâți, în două bâte, sau cu
căruciorul” (D.B, 10.02.2003, discurs în Camera Deputaților); „atunci nu s-a gândit la
mame? Se gândește acum la cele care au milioane, zeci de milioane salariu. De ce nu s-a
gândit la cele amărâte care nu au nimic...?” (M.A., 30.09.2003., ibid.).
Din păcate, prin folosirea familiarului amărât, compătimirea se asociază cu
deprecierea mai mult decât ar fi de așteptat într-un discurs politic sobru.
1.5.2.	Biruri, taxe, impozite. Vechea terminologie românească a impozitării e
pitorească, impresionantă prin cantitate și diversitate. Aspectul ei caracteristic este dat de
acumularea unor desemnări specifice pentru fiecare tip de taxă. Nu lipsesc desigur
sintagmele - asocieri ma: puțin stabile de termeni (birul oștii, bind lefilor, birul untului;
darea pentru stupi; dijma din brânză etc.) - , dar foarte numeroase sunt seriile întregi de
derivate. Cea mai reprezentativă serie e construită cu sufixul supinului verbelor de
conjugarea a IV-a (-ii), frecvent atașat sufixului de agent -ar, producând deci varianta
-ărit: albinărit, beșlegărit, căminărit, cășărit, cepărit, cerărit, ciblărit, ciohodărit,
cârciumărit, concerit, cornărit, cotărit, fumărit, găletărit, gărdurărit, ghindărit, grosărit,
ierbărit, măjărit, morărit, oierit, părpărit, pogonărit, poștărit, prisăcărit, săpunărit,
sărărit, stânit, stupărit, tutunărit, țigănărit, văcărit, vădrărit etc. Mai puțin numeroase
sunt derivatele în -(ăr)ie (cășărie, măjărie) sau în -(ăr)ici (vinăricî). O descriere istorică
precisă și detaliată a fenomenului se poate găsi în dicționarul de Instituții feudale din
țările române (Sachelarie, Stoicescu 1988), care cuprinde toți termenii mai sus citați.
Desemnărilor de impozite li se adaugă serii de denumiri pentru slujbașii care le adunau
(birari, ciblari, găletari, mierari etc.), pentru tipurile de impozitați (birnic, lude), pentru
diversele scutiri de impozite (ridicătură, scădere), expresii precum a da bir cu fugitii
ș.a.m.d. Câmpul semantic al impozitării reflectă suprapunerea mai multor straturi
etimologice, cicluri istorice, influențe politice. în termenii de bază, miturile istorice se
echilibrează: darea c o formație internă, dintr-un cuvânt de bază moștenit din latină,
dajdia e de origine slavă, iar birul a fost explicat prin maghiară (în DA, cf. DEX), prin
slavă sau prin turcă (DER). în terminologia veche, de mult ieșită din uz, sunt și alte
împrumuturi - din slavă (deseatină), din grecește (mortasipie) etc. Modernizarea aduce
neologisme, prin franceză (taxă) și prin refaceri culte după latină (impozit). în lexicul
129
vechi atrag atenția sensurile legate de situații foarte particulare (cuniță desemnează,
printre altele, impozitul suplimentar plătit de fata care se căsătorește în alt sat) și chiar
evoluțiile peiorative: mâncătura — „contribuție suplimentară pentru hrana slujbașilor” -
pare a se asocia treptat cu ideea negativă de agresare a impozitatului.
. Fenomenul impozitelor e prezent din plin și în cronici; la Neculce,' cel puțin,
informațiile esențiale despre noii domni privesc aproape întotdeauna nivelul și structura
taxelor (în prefețele din perioada comunistă obsesia fiscală era uneori scuzată prin
deplângerea orizontului îngust, „de clasă”, al cronicamlui-mare boier!). De la Neculce
aflăm că Mihai-vodă „au scos văcărit, de i-au rămas blăstăm păn-acmu” (cap XXI), că
Grigori-vodă „au rădicat țigănăritu! și morăritul și prisăcăritul și cârcimăritur (cap.
XXII), iar Costandin-vodă „di toamnă au scos văcărit și vădrărit tot odată, și di iama
civertur: și hârtii, iar di primăvarăpogonărit și coniți” (cap. XXIII).
Asupra imaginației actuale, termenii ieșiți din uz acționează trezind asociații
concrete și chiar comice: merită redescoperite cuvinte ca gărdurărit (taxe legate de
viticultură, sancționând lipsa gardurilor sau alte nereguli), ghindărit (taxă pentru dreptul
de a-și hrăni porcii cu ghindă din pădure), ierbărit (pentru pășunarea vitelor), grosărit
(taxă pentru cei aflați „la gros”, adică la închisoare), săpunărit (asupra producției de
săpun). Denumirile nu sunt totdeauna transparente, și nu presupun neapărat relații de
același tip: tutunaritul era taxa pe producția de tutun, dar fumăritul reprezenta impozitul
pe casă (casa în care se făcea foc). E cert că ultima denumire stârnește cel mai mult
imaginația și provoacă interpretări destul de libere, pentru că pare a sugera o culme a
absurdului fiscal: taxa pe fum, pe imaterial și insesizabil. Gonotațiile și etimologia
populară contribuie la păstrarea în circulație a termenului, pomenit încă în discuțiile
actuale, mai ales în ironizarea excesului de taxe: „Tu încă n-ai înțeles că ăștia ar pune
impozit și pe fumărit, aer și soare?” (computergames.ro), „mai justifică ăștia multe taxe
pe fumărit prin aderarea la UE ?” (daciaclub.ro). Uneori termenul e remotivat, fiind
folosit cu referire directă la fumul produs de mașini: „Hai că asta e bună... o să ia taxă și
pe fumărit (pe țeava de eșapament)’ (daciaclub.ro).
Și tiparul derivativ tipic este folosit, parodic, pentru imaginarea unor noi forme
de impozitare, ca în următoarele propuneri, care încep cu „taxa de cutremur” - „să-i
spunem, popular, «cutremuritul»“, continuând cu „laxa de ploaie, popular, «ploieritub ”;
„taxa de inundație, popular, «apăritul»“, până la „taxa de noapte - «promiscuitul»”
(AC, 37, 1999). '
1.5.3.	Lexicul corupției. Cititorul textelor vechi românești rămâne impresionat
de bogăția unui câmp lexical mereu actual: cel al mituirii. Unii termeni, precum
substantivele măzdă. sau ru^fet, au ieșit între timp din uz. Mâzdă e atestat încă din primele
traduceri românești, în psaltirile rotacizante - și chiar, ca termen de încadrare juridică, în
vechile pravile. Cir. Ureche ÎL folosește frecvent; când povestește, de pildă, despre
conflictele bisericești ivite în urma conciliului de la Florența, arată că prelaților ortodocși
care se conformaseră hotărârilor occidentale episcopul de Efes „le da vină că au luat
mâzdă” (Ureche 1955: 73). Ru^fet e la modă ceva mai târziu: curent în secolul al XlX-lea,
cuvântul poate fi întâlnit la Alecsandri („Cât rușfetul se ivește/ Pe loc cinstea se topește”)
sau la N. Filimon („Am zis că isprăvniciile se dau cu rușfet, ai înțeles ori ba?”), ap. DLR.
Mită rămâne mai stabil: prezent, ca și măzdă, în texte dintre cele mai vechi (de exemplu
130
în Codicele Voronețean și în tipăriturile lui Coresi), și-a păstrat până azi neschimbate
sensul și forma (pierzând doar un sens secundar, de „camătă”, pe care îl avea de altfel și
măzdă), precum și valoarea neutră, chiar juridică. Peșcheș și plocon s-au îndepărtat
parțial de semnificația generală - „dar” — sau oficială — „dar omagial” - plasându-se
astăzi, în registrul famiiiar-ironic, în. vecinătatea lui mită. Dicționarele noastre
înregistrează și derivate ieșite din uz ale cuvintelor de bază de mai sus: a mâzdi,
mâzdelnic, rușfetar, rușfetărie, mituială, mit amic etc.; numărul lor e o dovadă
suplimentară a importanței domeniului pe care îl reprezintă. Domeniu oricum nuanțat de
necesitatea de a desemna situații destul de variate: între seriile de termeni legați prin ideea
de „supliment de plată” există diferențe în funcție de poziția socială relativă a
participanților la act, în funcție de posibilitatea ca „mituitorul” să ofere bani sau obiecte,
înainte sau după îndeplinirea unei cereri, pentru un serviciu legal sau ilegal etc. Bacșișul,
de pildă, era în limba veche exclusiv darul (în bani) oferit inferiorilor, de obicei la ocazii
festive; obiceiul, lipsit de conotații negative, devenea criteriu chiar în judecarea
domnitorului - ca la Neculce, pentru care Ilieș-vodă „era și darnic, bacșișuri da mari, că
era om bun”. Peșcheșul sau ploconul, în schimb, desemnau darul pentru superiori sau cel
puțin egali. Oricum, toți termenii în discuție presupun un cadru oficial: funcții, slujbe, un
sistem preexistent, parazitat de instituția „darului”. Discursul comunist ataca, nu
întâmplător, de preferință bacșișul care, în ciuda definiției foarte largi din DEX („sumă de
bani dată, peste plata cuvenită, pentru un serviciu personal, pentru a câștiga bunăvoința
sau protecția cuiva”), și-a păstrat limitarea la destinatari mărunți (e puțin probabilă
formularea „bacșișul dat ministrului X”). E amuzant că din toată seria de termeni ai
corupției, DLRC (I, 1955) politizează, printr-o paranteză explicativă, doar substantivul
ciubuc: „familiar, caracteristic pentru societatea burgheză”. -
In cazul substantivului mită, e instructivă o comparație între definiția dată de
I.-A. Candrea, în Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” (CADE, 1926-
1931) și cea din DEX (1975): la Candrea mită înseamnă „bani, daruri ce se dau cuiva (în
special unui slujbaș al statului, unui judecător etc.) spre a-1 câștiga de partea sa, spre a-1
îndupleca să facă un lucru neonest, nedrept, împotriva legii sau cugetului său”; în DEX
(1975) este vorba de o „sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu
scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să-și îndeplinească mai
cu râvnă aceste obligații''". Principalele inovații sunt, cum se vede, „mita ca
promisiune”, dispariția referirilor explicite la funcții publice, dispariția referirilor la
norma morală (substimită de „obligațiile de serviciu”) - dar mai ales ideea mitei oferite
pentru un serviciu perfect legal - executat „mai cu râvnă”. Diferențele dintre cele două
definiții se pot explica și printr-o „rafinare a analizei” în dicționarul mai nou, dar
corespund cu siguranță și unei schimbări de mentalitate și de comportament.
Structura etimologică a inventarului de termeni din domeniul corupției e
dominată de turcisme — bacșiș, rușfet, peșcheș, ciubuc -, suprapuse unui strat mai vechi
slav: mâzdă, mită, plocon. Elementul latin nu e însă cu totul absent: verbul a unge e adus
în acest câmp lexical prin metaforă; în expresia a unge osia, el apare, surprinzător, în
ț J	z"
, In DEX 1996, apare doar o schimbare stilistică: „cu râvnă” e înlocuit de adverbul „conștiincios”.
131
Letopisețul lui Miron Costin: text nu foarte abundent în expresii populare și familiare —
ceea ce ar sugera că formula era în epocă de uz curent: „Ce, ședzându acolea la pașea
Catargiul, așteptând sosirea lui Ion Vodă, au simțit lucrurile într-alt chip, că-1 agiunsesă
pre pașea iară alte porunci împărătești pren silihtariul și-i unsesă osiia și pașii Matei
vodă” (Costin 1958: 115).	'
Termenii mai recenți, de circulație familiară (inițial chiar argotică) sunt
controversați din punctul de vedere al etimologiei: pentru ciubuc rămâne neclară legătura
dintre sensul nou („bacșiș”), absent din dicționarele de la începutul secolului, și cele vechi
(„pipă cu țeavă lungă”; „dungă”; „ornament arhitectural”; „acadea”); I. Iordan presupunea
o evoluție din ultimul sens, printr-o metaforă analogă cu aceea din expresia „a avea un
ciolan de ros” (Iordan 1975: 339). Pentru șperț, Al. Graur a propus etimonul german
Sperrzeug „mănuchi de șperacle”, legătura semantică fiind asigurată de metafora
„deschiderii de uși” prin mituire. în vremea din urmă circulă, pe lângă eufemismul
tradițional dar, unul mai „distins” în intenție - atenție; ca o confirmare a unei corupții
bine organizate există și dreptul („dă și la poliție, că știe să vină să-și ia «dreptul»**, în
VP, 1991); lista se poate completa cu expresiile familiare de genul a mișca din urechi, a
deschide ușa cu piciorul etc. O cât de superficială trecere în revistă a câmpului lexical al
mitei îi atestă acestuia deopotrivă vechimea și vitalitatea.
E interesant de văzut care este situația actuală, în ce direcție se modifică raportul
de frecvență și trăsăturile semantice ale cuvintelor din respectivul câmp lexical. Termenul
preferat în momentul de față - cel puțin în stilul colocvial - este șpagă. Mita a rămas un
termen de specialitate (tehnic, juridic) destul de inexpresiv. Bacșiș s-a specializat pentru
sumele mici, oferite după prestarea unui serviciu, în raporturi de inegalitate a pozițiilor,
de la superior la inferior; nu este deci decât marginal legat de corupție (ambiguitățile
actuale provin și din faptul că regimul totalitar tindea să identifice - prin formula
„câștigurilor ilicite” - mituirea și bacșișul): „Angajații hotelurilor și restaurantelor de lux
nu recunosc că primesc bacșiș. în Brașov ciubucul este un subiect considerat încă tabu”
(brasov.monitorul.ro /arhiva/ 7.10.1999). Oricum, există contexte noi, modeme în care
termenul e prezent într-un contrast stilistic voit: „Se acceptă bacșiș la livrare?”; „Trimite
bacșiș virtual” (www.megamarkct.ro). Ciubucul (care are în parte aceeași sferă
semantică), termen încă destul de popular în urmă cu mai bine de un deceniu, se folosește
tot mai puțin, fiind simțit ca învechit - și a rămas definitiv asociat unei limite cantitative,
în găsim totuși uneori în concurență cu șpaga - „vameșul care ia șpagă pentru un
transport de țigări - să zicem că ia cam 1000 de dolari” (privirea.ro/ arhiva/ oct. 2001) -
„Super-eroul’, dând ciubuc vameșilor, la Sculeni” (monitorul.ro/ bomba /arhiva/ sept.
2001). Ciubuc desemnează azi și câștigul obținut prin munca „la negru”: „grăbindu-se să
termine mai repede lucrarea, că aveau de făcut un ciubuc gras după program
(monitorul.ro/bomba/arhiva/febr. 2001).
Șperț este tratat pe larg în DEX, cu o definiție lungă și detaliată, fiind însoțit de
derivatele șperțar, șperfui, șperțuială. Nu pare însă a fi rezistat: atestările lui actuale sunt
puține, produse mai mult pentru variație sinonimică: „într-o țară infestată de corupție, e
posibil ca, dintre acei funcționari, unii să ceară șpagă. Să-ți găsească nod în papură ca să
le iasă și lor un șperț” (admaker.ro/articole).
Șpagă are o etimologie incertă; s-au propus mai multe etimoane și explicații ale
evoluției sale semantice: ar reprezenta o schimbare de sens a cuvântului popular șpagă
I	.	■	■	’	'
132	.
(variantă a lui spangă), de sursă rusă, cu sensul „spadă”, „baionetă”12, sau ar proveni
(mai credibil) de la o formă rusească sau ucraineană (§pag) cu sensul „buzunar” (DLR).
Cuvântul nu apărea cu sensul actual la Candrea (CADE 1926—1931). în DEX, este definit
minimal, prin simplu lanț de sinonime: „bacșiș, mită, șperț”. După 1989 a devenit
termenul preferat al desemnării corupției, folosit adesea în enunțuri generice: „contează și
pilele dar și șpaga merge bine”; „șpaga rezolvă tot” (ejobs.ro); „spaga este cuvântul
cheie care rezolvă toate problemele în România” (sictir.org). Termenul nu are restricții
cantitative, folosindu-se atât pentru sumele mici cât și pentru cele foarte mari -
„Locotenent de poliție - judecat pentru șpaga de peste 13.500 de dolari”
(abuzuri.hypermart) - și pentru diverse tipuri de interacțiuni sociale: „Să ne' plătim
oficial, cu chitanță, șpaga la doctor, șpaga de bac sau de licență, șpaga de angajare,
șpaga de loc de veci, etc., cu TVA cu tot” (ziuadevest.ro/ arhiva, 16.01.2002).
Ca orice termen la modă, șpagă își dezvoltă și o familie lexicală, încă
neînregistrată în principalele dicționare: formată deocamdată din numele de agent șpăgar
(- primitorul de șpagă): „Primăria Capitalei a fost ocupată numai de șpăgari" (EZ, 2318,
2000), folosit și adjectival „patru ani de pușcărie pentru judecătorul șpăgar”
(brasov.monitorul.ro/ arhiva/12.06.2001) -, din diminutivul șpăguță („Nicio șpăgulă,
nimic, niciun verzișor? Păi e posibil să avem asemenea pretenții?” - domino.kappa.ro) și
verbul a șpăgui: mai rar, pentru că se folosesc mai mult locuțiunile (a da/a lua șpagă),
dar pe care îl găsim totuși în texte, de exemplu la participiu — „Ultimul buticar taxat,
amendat și șpăguit” (arhiva CN).
1.6.	Derivate ironice și jocuri de cuvinte '
La începutul anilor ’90, discursul politic puternic polarizat a exploatat în scopuri
polemice și ironice procedeele de formare a cuvintelor.
1.6.1.	x,FS.N". în discursul opoziției, puține cuvinte au avut un câmp derivativ
mai bogat decât sigla desemnând partidul aflat la putere la începutul anilor ’90: F.S.N.
(= Frontul Salvării Naționale). „O anumită parte a presei”, cu deosebire inventivă, a
folosit mai ales procedeul derivării în scopuri ironice. Lista noastră, fatalmente
incompletă, cuprinde termeni ca: fesenism, fesenist, antifesenist, feseniot, fesenie, feseneu,
fesenar, fesenariot, fesenități, fesejurnal, a feseni, a feseniza, Fesenuș Feagu, Feseneea
campestris, fesenstroika. Formații efemere, desigur, ca orice reflex lingvistic al unei
realități politice limitate în timp - dar care ilustrează, cel puțin, o disponibilitate constantă
a limbii spre derivare și joc de cuvinte.
Se impun câteva observații: terminația -u, adăugată formei rezultate din simpla
pronunțare a siglei (fesene) intensifică, prin caracterul său popular, de adaptare prea
rapidă la tendințele curente ale limbii (care evită finala în e accentuat) — nota peiorativă a
cuvântului; adjectivul și substantivul fesenist(ă) aveau un sens restrâns (membru sau
adept al partidului în cauză), și unul lărgit, caracterizând o anume categorie sau
mentalitate, indiferent de apartenența la partidul F.S.N. sau de votul în favoarea acestuia;
12 Pentru sursa din urmă, tot I. Iordan presupunea o altă istorie destul de complicată, a mărfurilor
verificate la vamă prin înțepare cu baioneta (lordanl975: 338).
133
același sens larg era atribuit, în genere, și de substantivul fesenism (se putea vorbi, astfel,
de ,feseniștii de la Pnom Pehn” — Flacăra, 39, 1990 — sau de un ,fesenism contagios”).
Sensul peiorativ mai puternic al sufixului de agent -ar este exploatat în fesenar
(substantiv și adjectiv: „mașina de vot fesenară”, Viitorul, 112, 1990; „fandacsiile
fesenarului sucevean”, ibid., 178, 1991). Fesenia („apriga fesenie ploieșteană” -
Contrapunct, 40, 1990) denumește (ca „lăptărie”, „cizmărie” etc.) o „firmă”, deci
organizația (iocală) a partidului, văzută ca o prăvălie; în timp ce feseniot („presa
feseniotă” - Contrast, 30, 1990) și fesenariot (Contrapunct, 40, 1990) utilizează
rezonanțele fanariote ale unei terminații grecești puțin productive în română. Cuvintele-
valiză și latinismele inventate marchează neechivoc apartenența ori aservirea la un partid
(sau, eventual, la o mentalitate); mai interesantă este existența în paralel a două verbe: a
feseniza („au fesenizat cu înverșunare”, Dreptatea, 205, 1990) și a feseni („Să le
mulțumim, să-\fesenim” - Dreptatea, 314, 1991) — primul având un sens mai stabil și
mai previzibil (în genul „a acționa pe linia, cu ideologia sau tactica partidului FSN”),
celălalt fiind o formație întâmplătoare (asociată probabil sonor cu a firitisi), tranzitivă, cu
sens mai imprecis și miză pe sugestie. .
1.6.2.	„ Zâmbet”. între alte cuvinte-emblemă, unul ale cărui derivate (în acest
caz preexistente apariției sale în discursul politic) erau frecvent folosite cu aluzie directă
■ sau indirectă la persoana președintelui Ion Iliescu sau la masca de facil optimism a
multora dintre instituțiile puterii - a fost zâmbet. Un element exterior ridicat la valoarea
de simptom își diversifica și își lărgea (în cazul derivatelor curente) contextele de apariție:
„prietenii cu.ochii oblici ai zâmbitorului” (CI, 10, 1991), zâmbărețul nostru” (Timpul,
31, 1990, 8), „scenariile zâmbitoare” (RL, 307, 1991) - ajungând inevitabil și la formații
neatestate de dicționarele curente: zâmbicios („entitate gregară și zâmbicioasă”,
Cațavencu, 23, 1991), zâmbilici (Cațavencu, 11, 1991) - sau la modificări de regim
gramatical - verbul intranzitiv a zâmbi, de pildă, căpătând un participiu cu sens pasiv:
„imaginile selectate, prezentate și zâmbite seara de Comelius Roșiianu” (EM, 23, 1991).
în sfera aceleiași noțiuni variația era produsă și de echivalente în limbi străine - „traseul
prezidențial al lui Smiley” (Cațavencu, 46, 1991) — sau de parafrazarea — dublu aluzivă —
a unei locuțiuni: „ne putem face liniștit de surâsul Europei” (Accent, 8, 1991).
1.6.3.	„Emanație”. Calitatea polisemantismului a dezvoltat-o, în cel mai înalt
grad, la începutul anilor ’90 un al treilea termen a cărui carieră politică stă sub semnul
ironiei: emanația. împrumuturile emanație și a emana și participiul adjectivizat ori
substantivizat al verbului, emanat, stabilesc relațiile cele mai diverse cu regenții și
determinanții lori Preluat din clișeul inițial al Puterii — „Suntem emanația revoluției” -,
substantivul conota, în toate aparițiile sale, implicarea guvernamentală: „emanații ale
Puterii” (Contrapunct, 44, 1990), „emanații ale unei gestiuni economice defectuoase”
(RL, 405, 1991), „nudele emanații ale comerțului socialist (...), numite magazine de stat
(degeaba)” (Timpul, 30, 1990) - gradul de concretețe al „produsului” sporind distanța
metaforică și, implicit, ironia: „o emanație de nivelul gazetei Azi” (EM, 11, 1990). Mai
inventive erau cazurile în care termenul se folosea ca sinonim pentru cuvinte foarte
depărtate de sensul sau inițial — tratat ca și când ar fi fost cu adevărat un termen serios al
134
limbajului politic (organizatoric!) - „sediul emanației ieșene F.S.N.” (OS, 1,1 1991) - sau
ca un cuvânt de bază al lexicului general, substitut în expresii și locuțiuni: „nu mai au
picătură de emanație în sânge” (RL, 228, 1990). De emanat, putea emana orice: texte
comunicate, acțiuni, formațiuni - astfel încât verbul a ajuns să fie folosit absolut:
„implementează, emanează, surâd” (22, 13, 1991). Dacă emanații și mai ales Emanatul
au căpătat un referent precis (de exemplu în lozinca „Jos Emanatul?’), adjectivul s-a
depărtat cel mai mult de sensul inițial și de valoarea de participiu în utilizările glumețe cu
sens vag și cu grad de comparație: „tot ce are mai emanat țara”, „fiecare mai emanat
decât celălalt” (RL, 228, 1990).
Foarte puține din sensurile și valorile conotative analizate (1.6.1.-1.6.3.) s-au mai
păstrat, după 15 ani. Zâmbetul e probabil o trăsătură prea generală pentru a rămâne definitiv
asociată cu un personaj politic. Chiar termenul zâmbilici e folosit, în jargonul intcmetului,
ca echivalent familiar pentru smiley (desenele zâmbitoare care se pot introduce în mesaje,
pentru a suplini absența mimicii din comunicarea orală): „vroiam să bag un zâmbilici..."-,
„te strâduiești să bagi zâmbilicii atunci când trebuie” (forum.fanaticgamer.ro) etc. Nici
emanarea nu mai este foarte prezentă în limbajul politie13. S-a păstrat, surprinzător, fesenist,
în ciuda trecerii unui număr destul de mare de ani de la schimbarea denumirii partidului și a
siglei; mai puțin în limbajul politic și jurnalistic: „fostul fesenist Cazimir lonescu revine în
prim-pianul vieții politice după o absență de aproape șase ani” (EZ, 10.03.2006) - și mai
mult în comentariile cititorilor - „securist și fesenist sunt două lozinci scoase din disperare
de la naftalină” (forum Cotidianul, 17.10.2006).
1.6.4.	„Cotroceni”. Limbajul politic utilizează adesea metonimia prin care
numele unei instituții sau persoane oficiale e substituit de cel al locului în care aceasta își
are reședința, de „adresa” sa; procedeul este internațional (Quai d'Orsay, Downing Street
10)', în presa românească, sunt folosite curent denumirile Palatul Cotroceni și Palatul
Victoria pentru a desemna președinția, respectiv guvernul. Un pas mai departe e făcut
prin renunțarea la „palat”; mai puțin protocolar, într-un stil publicistic mai alert, apare
doar toponimul Cotroceni-. „Articolele sale caustice au făcut-o indezirabilă pentru
Cotroceni" (EM, 19, 1992). Când transferul de sens e dus până la capăt, e însoțit de unele
mărci formale (de pildă, articularea); fenomenul a fost vizibil mai întâi în textele umo-
ristice: „inițiative ale Cotroceniului" (AC, 8, 1991), dar ulterior s-a răspândit:
„Cotroceniul nu-1 vrea pe Cioroianu la Externe” (ZI, 20.02.2007).
La începutul amlor ’90, când polemicile jurnalistice îl vizau adesea pe președintele
de atunci, Ion Iliescu, desemnat frecvent prin formule aluzive și ironice, frecvența
toponimului Cotroceni a fost extrem de ridicată, având drept consecință și producerea unui
13 Totuși, Bidu Vrânceanu (2003:292), urmărind exact evoluția în timp a acestor sensuri
contextuale, constată păstrarea lor parțială: „Afirmam că odată cu estomparea motivării extra-
lingvistice sensul politic determinat al lui EMANA («produs al revoluției din 1989», însoțit în
general de valori depreciative) poate dispărea. El este însă înregistrat și în prezent cu același sens
(eventual mai puțin depreciativ): «în posteomunism, elitele politice EMANATE” 22, nr. 657,
2002; «elementele, antireformiste EMANATE din fosta nomenclatură» id. Se remarcă extinderea
acestui sens și dincolo de presă sau texte social-politice în alte texte specializate (lingvistică):
«această carte este o „EMANAȚIE” a Revoluției din 1989», Tatiana Slama Cazacu 2000: 7”.
135
număr , destul de mare de derivate — aproape toate formații glumețe: cotrocenian,
cotrocenist, cotrocenesc, cotrocenizare, cotrocenat, cotrocean, cotroc. N-am observat însă,
deși derivarea regresivă a acționat și ea, să se fi „redescoperit” verbul a cotroci.
Verbul a cotroci este înregistrat de Dicționarul academic al limbii române (și de
alte câteva dicționare anterioare), cu două sensuri: „1. a căuta cu de-amănuntul, a scotoci,
a cotrobăi, a scormoni”; 2. „a adăposti” (DA). Cuvântul apare cu etimologia incertă (se
fac trimiteri la posibile surse din maghiară) și cu o variantă a cotroși - „a bulduși, a
scociorî, a cotrobăi”; „a astruca, a înveli etc.”. Există, în plus, cotroc, o variantă, a
substantivului cotlon „ungher, ascunziș”, „atestat cu sensul de „culcuș, adăpost”.
Indiferent de calea reală de formare a toponimului Cotroceni, legătura lui cu această
familie de cuvinte pare foarte evidentă. în Istoria Bucureștilor a lui N. lorga există un
pasaj care astăzi nu poate decât să ne amuze, prin inevitabile asociații de idei: „La
Cotroceni, al cărui nume chiar înseamnă un loc unde se «cotrocește» cineva, sau, cum se
zice în Banat, se cotârșește, era marea pădure în care (...) Șerban Cantacuzino (...) a
izbutit să găsească un adăpost” (lorga 1939).
Verbul a (se) cotroci, oricum popular, pare să fi dispărut cu totul din lexicul
vorbitorilor actuali; altminteri, cu sensurile sale (în special „a se adăposti”, care își poate
pierde neutralitatea în sinonime parțiale, marcate stilistic, precum a (se) aciua, a (se)
pripăși, a (se) oploși etc. și ou sonoritatea expresivă - neeufonică -, ar fi fost cu siguranță
actualizat în jocurile de cuvinte prin care se manifestă umorul politic românesc.
Adjectivele care trimit la sfera prezidențială sunt cotrocenian, cotrocenesc
(„budoarul cotrocenesc”, AC, 8, 1992), dar mai ales cotrocean, obținut direct din numele
propriu prin conversiune (procedeu la modă în limbajul publicistic actual, vezi „reforma
stolojană", din numele propriu Stolojan)-. „consilierul cotrocean”, „poetul cotrocean”
(AC, 8, 1992); formele; circulă, trec dincolo de paginile revistei în care au apărut prima
dată (adjectivul în cauză apare, în construcția „devotatei cronicare cotrocene”, și în EM,
ÎO, 1992). Variantele derivării spontane sunt uneori înșirate, puse la dispoziția cititorului:
„o fi rămas, Iară măcar să-și fi dat scama, pur și simplu cotroceman/cotrocenist/cotroc”
(Luceafărul, 4, 1992).	;
După aproape 15 ani, formele sunt în evident regres; dintre ele supraviețuiesc mai
ales cotrocean și cotrocenist. Primul apare, de exemplu, în titlul „Epistola lui Patriciu
către cotrocean și victorian” (Curentul, 18.11.2005), ale cărui referiri prin jocuri lexicale
sunt decodate în texțul articolului: „Scrisoarea pe care șeful companiei Rompetrol, Dinu.
Patriciu, a adresat-o președintelui Traian Băsescu și premierului Călin Popescu
Tăriceanu”. Președintele este desemnat prin termenul cotrocean, iar primul ministru prin
victorian (de la Palatul Victoria). Cotrocenist e folosit, în anii 2005-2007, pentru a-i
desemna ironic pe partizanii președintelui.
Dacă sensul adjectivelor e foarte ușor de dedus din legătura lor cu numele propriu
care le-a stat la bază, alte derivate sunt mai mult aluzive, cu sens mai larg și mai puțin
precis; cotrocenizare, de pildă - „deziluzionat de «cotrocenizarea» Revoluției” (TL, 621,
1992) - își precizează sensul doar în context (unde ar însemna, în linii mari, „acaparare,
confiscare de către președinte - și de persoane din anturajul său”); izolat, ar putea fi
interpretat și ca „mutare la Cotroceni”, „transformare după modelul Cotroceniului” etc. Și
substantivul cotrocenat este explicabil doar în contextul în care a apărut, într-o serie
construită în parte pe criterii formale; poate de aceea ambiguitatea cuvântului nici nu e
136
complet eliminată, mai multe asociații stabilindu-se în jurai ideii de „putere cu sediul la
Cotroceni”; „Toți vieți regate, toți vreți cotrocenate, toți vreți anticipate ...” (RL, 42, 1991).
Toponimul Cotroceni apare, în fine, în construcții perifrastice - „amenință
Republica de la Cotroceni" {Cotidianul, 76, 1992) -, mai ales în cele care îl desemnează,
ironic, pe președinte - parodiind formulele solemne, hiperbolice ale limbii de lemn: în
primii ani în care era președinte, Ion Iliescu a fost numit, printre altele și în chip cu totul
glumeț-efemer, „Titanul de la Cotroceni” și „Leul din Cotroceni”14 (AC, 6, 1991).
1.7.	Polemici condensate în formule de desemnare: „evenimentele din
decembrie”
Diversitatea desemnărilor unui fapt istoric e de obicei conștientizată de vorbitori,
fiind resimțită ca un simptom al diferențelor de atitudine politică. într-o alegere
lingvistică se manifestă o opțiune ideologică. E interesant că aproape fiecare expresie
folosită pentru a denumi evenimentele din decembrie 1989 a putut fi interpretată ca
reflectând puncte de vedere distincte, chiar diametral opuse, și a fost deopotrivă
incriminată ori adoptată, din motive diferite, de adversarii politici. Formulele care
conțineau termenul-cheie revoluție, mai frecvente în imediata apropiere a evenimentelor,
la sfârșitul anului 1989 și Ia începutul Iui 1990, s-au păstrat apoi pe de o parte în discursul
oficial, mai ales în momentele de celebrare, pe de alta în texte polemice. în care autorii își
motivau de obicei alegerea lexicală („atunci după revoluție - căci, totuși, și revoluție a
fost”, RI.it, 244, 1990). Succesul cel mai mare l-a înregistrat, până la urmă, termenul
evenimente, folosit singur sau în sintagme lămuritoare. Alegerea prudentă nu a fost
totdeauna interpretată ca neutră, în ea percepându-se o negație implicită, sceptică, a
termenului revoluție. De aceea, opozanților care au vorbit despre evenimente li s-a putut
reproșa (de către cei aflați mai mulți ani la. putere) fie discursul suspicios, presupunerea
unei lovituri de stat, fie discursul minimalizator, refuzul de a recunoaște radicalitatea
schimbării. O nuanță ironică s-a manifestat în folosirea cu majusculă a cuvântului — „până
la Evenimente" (AC, 45, 1992); parodia directă a asociat scrierea cu inițiale majuscule cu
lexicul devalorizant: „Evenimentele Nasoale din Decembrie” (AC, 21, 1992).
Un mod de a evita disputa revoluție vs. evenimente a fost mutarea centrului de
greutate pe determinant, deci preferința pentru cuvântul decembrie, prezent în ambele
tipuri de sintagme - „revoluția din decembrie” și „evenimentele din decembrie”.
Maxima prudență s-a întâlnit aici cu maxima inventivitate, sintagma al cărei punct
stabil a devenit precizarea temporală „din decembrie” suferind substituții expresive,
mai ales în notă cinică și sarcastică. Au existat și formule patetice lansate cu toată
seriozitatea, precum cuplul antitetic de hiperbole meteorologice: „dogoarea din
decembrie” {Adevărul, 82, 1990) și „vifornița din decembrie” {Națiunea, 50, 1994).
Cele mai multe dintre formulele ironice apărute între timp și dezvoltate prin sinonimie
și analogie conțin ideea de mulțime și de agitație, într-un registru predominant familiar:
„vânzoleala din decembrie” {Cuvântul, 34, 1992), „învălmășeala din decembrie” (AC,
45, 1992), „tiribomba din decembrie” (AC, 27, 1992), „aglomerația din decembrie”
(RL, 1089, 1993), „zăpăceala din decembrie” (RL, 1868, 1996), „vâjăiala din
14 Ultimul se bazează și pe o ambiguitate de referent: la Cotroceni există statuia Leul...
137
decembrie” (RL, 1854, 1996). Formulele lui Mircea Dmescu — din Pamjlete vesele și
triste, 1996 sunt cele mai imprevizibile, pentru că elementele din tiparul dat se
modifică permanent în funcție de context; apar astfel „micul potop din Decembrie” (p.
47), „marele dopaj din decembrie” (p. 59), „digestia din decembrie” (p. 94) etc. Foarte
des, referirea la revoluție și precizarea temporală actualizează unul dintre clișeele
politice comuniste: denumirea „Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”: „Marca
Revoluție Socialistă din... Decembrie” (Phoenix, 37, 1990), „«marea aglomerație» din
decembrie” (RL, 1025, 1993), „Mărețul Paricid din Decembrie” (AC, 45, 1992) „marea
înghesuială din decembrie” (Dinescu 1996: 84).
In Ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 20 decembrie 2005, de
comemorare a evenimentelor din decembrie 1989, vorbitorii s-au referit la Revoluție și la
„mișcarea revoluționară românească din decembrie 1989, pornită dintr-o revoltă
transformată într-o revoluție” (R. Theodorescu, cdep.ro) — sau au evitat o alegere, vorbind
de „ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989”; „revoluție, lovitură de stat, loviluție” (Crin
Antonescu, ibid.).
Varietatea formulelor de desemnare ilustrează nu numai incertitudinea politică și
istorică, dar și inventivitatea, umorul crud, ironia anti-festivistă și chiar (pentru că
formulele cele mai demitizatoare sunt folosite de autori care nu pot fi bănuiți de
„nostalgii” politice) tensiunea autoironică.
2.	Emfază și ironie: identitatea națională și locală
2.1.	„Poporul acesta’’
Registrul predilect al presei naționaliste și ultranaționaliste este injuria vulgară;
e totuși instructiv să ne oprim și asupra domeniului (incontestabil mai restrâns) al
personajelor și noțiunilor pe care ea le propune ca pozitive. Acolo unde ar trebui să
apară - să se lase, măcar, întrevăzute - valorile în numele cărora se incriminează și se
amenință, lucrurile sunt de o dezolantă simplicitate. De la repetiția pură la mctatbrele-
clișee și la mărcile emfazei, ceea ce contează e doar funcția incantatorie și dominanta
afectivă a limbajului.
în Dicționarul grotesc publicat în 1869 în Convorbiri literare, Alecsandri înșira
sintagme al căror mecanism, cel puțin, ne apare și azi ca extrem de familiar:
Statul român - Monitorul român - Ziarul «Românul» - Pasagiul român - Strada română
- Teatrul român - Ateneul român - Academia română - Camera română - Senatul român
- Otelul român - Cafeneaua română - Croitor român - Crâșmar român - Cașcaval român
(...) etc., etc., tot român, toți români și încă și în veci români! în prezența acestui nume de
român, care a ajuns a fi o mască pusă și pe instituții, și pe dughene etc., cu o profusie
ridiculă, fie cine este în drept a se întreba daca nu cumva românii se tem să fie confundați
cu chinezii în țara lor? (Alecsandri 1974: 332-333)
Obsesia pe care o trădează și în prezent fenomenul15 merită să fie luată în scamă.
15 Căi unele comice racordări la ideea „deschiderii”: pe ușa unei săli dintr-o universitate particulară -
„Universitatea europeană X” - stătea scris, la începutul anilor ’90, .Amfiteatrul România internațională".
138
Cine ar avea disponibilitatea analitică de a elimina din articolele României Mari
toate pasajele violent injurioase (despre al căror limbaj incredibil s-a scris destul și se scrie
acum mai puțin doar dintr-un firesc sentiment de saturație și respingere), pentru a încerca să
descopere izotopia valorilor propuse, ar putea descoperi lucruri nu mai puțin tipice: de
exemplu, frecvența extremă a nominalelor „românii”, „poporul român”, „populația
României”16, cărora le sunt atribuite, după o schemă repetată aproape iară excepție, roluri
pasive, de obiecte ale unor acțiuni violente. „Poporul român” e „înjurat”, „împroșcat cu
noroi și venin”, „terorizat”, instigat, denigrat, omorât („ungurii n-au avut altă treabă decât să
omoare români în mod bestial”) etc.; principiul se aplică și unor entități mai abstracte:
„specificul național românesc (...) a fost spurcat în permanență”. Efectul unei asemenea
aglomerări de acțiuni suportate e justificarea ipoteticei reacții, anunțate amenințător în final
de articol: „când vor veni mulțimile de români de pe Văile Mureșului, și Arieșului, și
Oltului, și Prutului ca să facă ordine...”; „Nu vă jucați cu răbdarea românilor, eu v-am mai
spus-o!”. Personajului colectiv îi sunt atribuite din oficiu unitatea, unanimitatea de păreri,
numărul mare: „Sunt unul din milioanele de români ai acestui scump și brav popor...”, „noi,
cca 20 milioane de români...”, „o țară întreagă”; e ceea ce permite banala personificare
transpusă mai ales în metafore corporale: „trupul poporului român” sau (cu o hiperbolă
hilară prin asocierea adjectivului infinit cu substantivul «feriv^ dintr-un verb cel mult
repetititv, nu durativ) „infinită pălmuire a obrazului poporului român”. Determinările
substantivului „popor” (pentru ale cănf accepții sociale v. mai sus, 1.4.4.) sau ale
echivalenților lui sunt folosite iară nicio reticență, în asocieri previzibile: scump, brav,
sfânt, minunat - „poporul sfânt al acestei țări”; „acești minunați români”; „minunate fapte
ale unor curajoși români de-ai noștri” etc.
Absolut specifică acestui stil este folosirea emfatică a demonstrativului cu
valoare deictică: „poporul acesta”' ; structura evocă o situație de comunicare de tip
retoric, în care oratorul arată, simbolic, către o entitate monolitică și controlabilă, pe care
o strânge într-o formulă și într-un unic gest. Formula presupune și o detașare (e un act
lingvistic total diferit de acela, la fel de frecvent, al includerii și omogenizării unei
mulțimi printr-o persoană I plural ambiguă: noi), o falsă plasare a vorbitorului în afara
(deasupra) implicării sale personale.
Dintr-un inventar care părea devalorizat de vreun secol, procedeele stilistice cele
mai naive - și care ar fi putut părea apte doar de o utilizare ironică - își dovedesc
eficacitatea; de pildă, singularul generic și adresarea retorică: „Să moară românul de
foame (...)?; „Privește, române, și adu-ți aminte...”. Hiperbola aparține aceluiași cod și
funcționează într-o manieră degradată, mecanică: „ura voastră față de tot ce este
românesc”. Regula multor determinări sau enunțuri o constituie informația superfluă, cu
simplu efect emoțional, de insistență (subliniat și de diversitatea mijloacelor grafice -
J6 Toate exemplele din această secțiune (2.1.) provin din România Mare, 34, 1991.
17 Și în discursuri politice din alte momente și cu alte orientări ideologice, termenul popor e adesea
marcat emfatic de determinări („acest popor”, „popor român"): „este necesară mobilizarea
energiilor puternice, curate și autentice de care dispune acest popor” (UFD, „Apel către români”,
- 000); „sărăcit, mințit, batjocorit și sfidat de o liotă de pseudopoliticieni cu aere de primadonă,
acest popor...” (AE, 380, 1999); „actuala coaliție nu a reușit decât să batjocorească sistematic
această țară și acest popor” (AE, 417, 2000)”; „este nevoie ca opoziția să convingă acest popor
amărât de necesitatea alternativei” (RL, 1270, 1994).
139
majuscule, caractere diferite): „însuși numele țării - ROMÂNIA”; „țăranul român
Mihăilă Cofariu’; „AICI ESTE ROMÂNIA”. De cele mai multe ori se implică și o
opoziție cu un termen neexplicitat, dar deductibil din context: „De ce tulburi liniștea
căminelor ROMÂNEȘTI (...)?”. într-un asemenea registru schematizat e firesc ca
împotriva oricui și pentru orice să existe un singur tip de acuzație, variind doar lexical:
„trădare de țară”/”de patrie”, „vânzare de neam”/”de țară” (cu varianta, pentru scriitori,
„vânzare de țară și de cultură românească”), „trafic de țară”. E clar că în acest tip de texte
românul, nația, neamul, poporul etc. sunt concepte bazate nu pe o judecată de existență,
ci pe una valorică (și globală); calitatea e contestabilă și se poate vorbi de „așa-ziși
români”; în același timp, criteriile judecății lipsesc cu desăvârșire. Se explică astfel
circularitatea și vidul de conținut al fenomenului: sunt „români” doar cei ce aderă la
grupul care îi numește astfel — sau, până la probe contrarii, cei care nu contestă acest
grup. Exemplele anterioare fac vizibilă schema din pricina căreia stilul „nobil” al
publicațiilor de acest gen poate părea chiar mai îngrijorător decât cel „vulgar”.
2.2.	Clișeul patriotic: „plai"și „meleag"
Mai multe cuvinte populare au fost transformate în ornamente literare și s-au
banalizat în discursul didactic și publicistic - mai ales în cel de orientare național-
propagandistică. Neaoșismele — considerate cuvinte „poetice”, „pitorești” — au devenit
clișee ale limbii de lemn în varianta ei lirică. Două dintre ele - plai și meleag - au fost
folosite, mai ales la plural, pentru a desemna spații geografice largi - și neapărat
românești. Istoria celor două cuvinte e semnificativă și nu perfect simetrică. Plai
ilustrează preluarea și clișeizarea unei tradiții literare. Cuvântul popular are sensuri
geografice destul de precise: „coastă de munte, versant’: „zonă de platou montan jolosită
ca pășune”; „drum în regiune muntoasă”; e bine cunoscut și sensul de „veche
subîmpărțire administrativă a ținuturilor de munte” (de unde și sintagmele „vătaf de plai”,
„căpitan de plai”). Nuanțele semantice ale cuvântului popular plai, atestările. sale,
informațiile pe care le oferă despre civilizația tradițională românească sunt minuțios
descrise în cartea profesorului Grigore Brâncuș, Istoria cuvintelor (1991: o- -8). Numai
că pe cât de interesant e uzul popular al cuvântului, pe atât de vagă și banală devine în
timp folosirea sa cultă - pentru a desemna orice întindere de pământ. Probabil că soarta
termenului plai a fost decisiv influențată de prezența în primul vers al Mioriței, varianta
Alecsandri: a devenit astfel, odată cu textul care îl cuprindea, o emblemă națională.
Cuvântul apare la Alecsandri („dulce plai”), la Coșbuc („plaiul alb al țării”), la Goga
(„țărâna plaiurilor noastre”); nu e tipic pentru Eminescu, care îl folosește fie, sub
influența înaintașilor, în poeziile de tinerețe, fie în combinații lipsite de conotația locală
(„Vede luna ce plutește peste plaiul Eschișer”). Poezia proletcultistă, reportajul liric și
optimist din perioada comunistă își găsesc curând în plai un cuvânt comod: sintagme de
genul „plai românesc”, „plai de baladă” proliferează.în anii 50-'80. DLR (Tomul VIII,
1977) înregistrează câteva contexte tipice, cum ar fi enunțul: „Pe plaiurile întinerite ale
patriei, satul socialist își scrie impetuos noua istorie ” (din Lupta de clasă, 1962).
Evoluția cuvântului meleag pare mai puțin mediată de tradiția literară. Termenul
popular, cu sensul „întindere de pământ în vecinătate; împrejurime; ținut” e folosit pentru
■ culoare locală de Vlahuță, Hogaș, Sadoveanu (citați în DLR); pe cât se poate afirma tară
MO
o verificare serioasă, nu e caracteristic pentru poezia clasică și sămănătoristă. Destinul lui
este decis tot de presa și literatura proletcultistă, aflate în căutare de neaoșisme: „Satul s-a
instalat pe meleaguri noi și a început o viață nouă”; „a dispărut de pe meleagurile noastre
flagelul șomajului” (Scânteia, 1952. 1953, ap. DLR).
Repetiția obsesivă a plaiurilor și a meleagurilor s-a produs în contexte stereotipe
— verbul care li se asocia cel mai des fiind probabil a poposi - sau în încercări de inovații
producând combinații imposibile („acest meleag de lume”, în RL, 23.08.1989).
Cele două cuvinte continuă să apară în limbajul politic și jurnalistic de după
1989, dar sunt în evidentă scădere, condiționată și de restrângerea contextelor liric-
festiviste; se observă și o anume marcare ironică — de pildă, în combinație cu determinări
non-autohtone - „pentru prima dată pe plaiurile lui Platon și Sacrale” (EZ, ediția de
prânz, 308, 1993); „un laureat al premiului Nobel, trăitor pe meleaguri învățate cu altă
orânduire” (RL, 770, 1992); artificialitatea unor asemenea asocieri (la limita dintre
seriozitate și parodie) nu produce un efect stilistic tocmai reușit. Ironia e prezentă și în
jocul de cuvinte din titlul revistei Plai cu boi (asociind titlul din engleză - Play-boy - cu
cadrul bucolic evocat de temenii românești).
In limbajul politic actual, termenii plai și meleag reprezintă clișee asociate
preferențial discursului naționalist: „Vreau o Țară normală, o țară a tuturor celor care
locuim pe aceste mirifice plaiuri și se numește România!” (Ședința Camerei Dcputaților,
7.09.2004); „continuitatea noastră pe aceste plaiuri” (ibid., 5.09.2006); „Buziașul s-a
impus, pe plan regional și național, prin podgoriile sale, o îndeletnicire care, de asemenea,
dăinuie de secole pe aceste meleaguri'' (Ședința Senatului din 11.04.2005). Nu
întâmplător, clișeul include și demonstrativul cu uz deictic (aceste plaiuri, aceste
meleaguri), ca mijloc suplimentar de emfază. Intr-un discurs, formula aceste meleaguri se
repetă în aproape fiecare enunț:
Vin de pe aceste meleaguri, după ce Ia sfârșitul săptămânii trecute i-am întâlnit în
comunele și orașele județului pe fiii acestor meleaguri atât de des frământate de istorie.
Ei ne-au reamintit de eroii noștri naționali care s-au născut pe aceste meleaguri. L-au
numit pe luliu Maniu ca pe un sfânt care, jertfindu-se pentru popor, lăsa în urmă speranța
unor harnici administratori ai intereselor naționale. Cei care credeau după Revoluția din
decembrie 1989 că spiritul lui luliu Maniu renaște, au rămas muți în fața politicii duse de
actuala coaliție guvernamentală, care promovează în decizii guvernamentale interese
contrare spiritului românesc, intereselor conviețuirii în pace și liniște pe aceste meleaguri
transilvane. (Ședința Camerei Deputaților, 30.09.1997)
2.3.	Reacții ironice - formule parodice
Retorica politică națională e atât de puternică, încât - cel puțin pentru unii
vorbitori - s-ar părea că anumite sintagme nu mai pot fi folosite decât în mod ironic.
De exemplu, familia lexicală a lui român (românesc, românește) apare adesea în
sintagme neașteptate și își actualizează conotații ironice (mai ales prin termeni ca
românaș, româncuță, românache etc., sau prin grafia caragialiană ori aluzivă rromân).
Tendința demitizantă și autoironică se manifestă și în folosirea automatică a
determinanților din seria patrie, nație, neam, popor pe lângă nominale care contrazic
presupoziția de orgoliu național: „în braconierii patriei a intrat frica” (RL, 2094. 1997);
„printre șutii patriei” (RL, 2073, 1997); „Se pare însă că asta funcționează, altfel cum ar
141
ieși mereu în cărți «cineastul nației»?" {Gândul, 29.12.2006); „Ion și Ilie Moromete,
intelectualii nație:' {Deșteptarea, 5.07.2006), „bărbații nației sunt încântați” {22, 839,
2006); strategii neamului" (SF, 29.08.2005).
O mare cantitate de perifraze ironice a fost dezvoltată în ultimii ani pentru a-i
desemna, în limbajul jurnalistic, pe parlamentari. Aceștia sunt numiți aleșii nației (RL,
443, 1991) și mai ales aleșii neamului („mărirea salariilor aleșilor neamului", EM, 25,
1993; „regretul general al jurnaliștilor, aflați acum la o distanță foarte mare de aleșii
neamului", RL, 2029, 1996; „aleșii neamului, încinși de febra evenimentelor politice, în
ciuda gerului hibernal, au «uitat» să-și publice averile”, Ziua, 1.02.2006; „aleșii neamului
își duc patrupezii la noul hotel pentru câini și pisici”, As, 452, 2001). Frecvente sunt și
echivalentele aleșii poporului („Virusul «Bombonel” îi intoxică pe aleșii poporului", EZ,
739, 1994; „aleșii poporului suveran", EM, 48, 1994), aleșii noștri („momentul în care
«aleșii noștri» ne vor vorbi”, RL, 2030, 1996) - sau chiar, cu emfaza suplimentară a
antepunerii adjectivului posesiv, ai noștri aleși („i-a muștruluit zdravăn pe ai noștri
aleși", EM, 48, 1992). Ca și în alte cazuri, perifrază ironică națională se poate extinde și
asupra unor realități externe - „delegația română a avut ocazia să vadă în direct modul în
care «aleșii poporului american» susțin interesul public (RL, 2152, 1997); chiar în
asemenea cazuri, ironia vizează însă, aluziv, tot obsesiile naționale. Efectul comic se
poate accentua și prin contaminarea cu alte clișee: prin analogie cu masele de alegători.
se vorbește despre masele de aleși: „a dat mai întâi cuvântul liderilor grupurilor
parlamentare ca să lămurească masele de aleși" (EM, 25, 1993). în fine, o ultimă direcție
de amplificare a variației nu mai privește atât retorica patriotică, cât stilul oficial
ceremonios, în care epitetul-cheie, prezent în formula completă și elaborată, este distins:
„alte ipostaze mai puțin «de lucru» ale distinșilor aleși ai țării" (RL, 2160, 1997).
Atitudinea respectuoasă presupusă de tonnula-tip intră în contrast cu tonul general al
enunțurilor - „o zi blestemată pentru distinșii noștri aleși" (EM, 25, 1993) -, iar epitetul
se poate chiar substantiviza: „distinșii nu erau în posesia «materialelor» (EM, 9, 1993);
„și au urmat alți distinși la cuvânt” (EM, 11, 1993).
E semnificativ faptul că asemenea formule devin mărci ironice chiar tară a se fi
uzat printr-o îndelungată folosire serioasă; ele nu se decodează atât printr-o istorie
personală, cât prin raportare la un tip de discurs ușor recognoscibil, din ale cărui
fragmente se recompun oricând mostre plauzibile de solemnitate pompoasă și
demagogică. în esență, procedeul constituie o bună terapie contra inflației de vorbe mari;
pe de altă parte, în el se vădește și riscul generalizării stilului autohton „bășcălios”, care
face uneori ca tocmai tonul simplu și neutru să fie foarte greu de găsit.
2.3.1.	„Mioritic™. Nevoia de a evita emfaza națională a produs - în limbajul
jurnalistic și în cel familiar — o întreagă serie de substitute sinonimice, marcate stilistic,
pentru adjectivul „românesc”: ironicele dâmbovițean sau mioritic, alături de neutrul
autohton sau peiorativul băștinaș. Ca și dâmbovițean, mioritic are rolul de a califica
ironic un tip de mentalitate și de comportament național.
18 O analiză critică a utilizării calificativului mioritic în limbajul presei acuale întreprinde
Dumistrăcel (2006: 145-147).
142
Adjectivul mioritic nu a fost înregistrat, până de curând, în dicționarele noastre
generale. Nu-1 cuprind nici dicționarul academic (DLR, tomul VI, litera M, 1965-1968),
nici DEX, 1975. Doar suplimentul acestuia din urmă (DEX-S), apărut în 1988, tratează
cuvântul într-un articol destul de consistent, reluat în DEX 1996: prin trimitere la balada
populară („care amintește de «Miorița»”) și la celebra sintagmă a lui Blaga - spațiul
mioritic („univers spiritual specific românesc...”). Cuvântul se răspândise în faza
naționalistă a comunismului românesc, prin școală sau prin exegezele literare, devenind
un veritabil clișeu - mai ales în sintagma „plaiuri mioritice”. Clișeul nu a dispărut încă
din discursul patriotic - care elogiază „românii, oameni iubitori de spații mioritice”
(Adevărul, 211, 1990); a devenit însă tot mai puternică reacția ironică față de el. în
prezent, cuvântului mioritic e folosit tot mai des cu sensul de „românesc”, extinderea
semantică și contextuală fiind marcată de ironie, de distanțare critică.
Ironia e graduală; în unele cazuri ea rezultă doar din folosirea clișeului - spațiu
sau plai mioritic - în contexte noi, din contrastul între aura lui patriotic-euforică și faptul
banal ori tonul critic al relatării: „bere sau vin (presupunând, prin absurd, că aceste
băuturi mai există în spațiul mioritic')” (Opus, 35, 1990); „o completează fericit, pentru
spațiul mioritic, pe Hannah Arendt” (EM, 9, 1993); „cum trăim astăzi pe plaiurile
mioritice” (id.); „trei scnsei japonezi au descins pe plaiurile mioritice” (EZ, ediția de
prânz, 505, 1994).	.	: ;	’
■ Când adjectivul este plasat în alte contexte, sensul este mediat de trimiterea la
„Miorița” și de aluziile la interpretările baladei în termeni de specific național:
trăsăturile puse în evidență de context sunt, de obicei, pasivitatea - „Ministerul
Mediului a avut, în aceste cazuri, o reacție mioritică, dovedindu-se mai degrabă un
grup de reflecție” (RL, 666, 1992) -, statutul de victimă, eșecul - „nu e vorba de un
vechi și binecunoscut destin «mioritic»" (RL, 997, 1993). „Specificul” este uneori
explicitat - „sindromul mioritic al pizmei dintre frați e bine să rămână doar în paginile
literaturii” (RL, 916, 1993) -, alteori păstrat în ambiguitate, deschis mai multor
interpretări: „politica mioritică” (Contrapunct, 10, 1992).
Mioritic este unul dintre termenii jurnalistici ironici care pătrund și în discursul
parlamentar; de exemplu, într-o declarație cu titlul „România mioritică”, în care
adjectivul e folosit cu sensul de „specific național”, explicat în context:
în lumina ultimelor evenimente de pe scena politică românească, am tot mâi mult
impresia că deși ne îndreptăm spre Uniunea Europeană nu am renunțat nici acum, în 2006
la spiritul mioritic. Mitul românesc prin excelență, cel al Mioriței, în care ciobanul își lasă
existența la voința destinului tară a protesta sau doar se vaită fără a propune soluții sau
realiza nimic, se potrivește de minune cu situația politică actuală a României. (Gh. D.,
Ședința Camerei Deputaților din 16.05.2006)
■ Termenul s-a dovedit foarte stabil, circulând din ce în ce mai mult ca simplu
substitut ironic pentru românesc, „oul turcesc contra celui mioritic” (EM, 12, 1994);
„senatorul G.D., acest haiduc mioritic” (EM, 25, 1993); „bizonul mioritic” (AC, 12,
1992, 3); „cuprins de un mioritic frison patriotic” (AC, 5, 1992). Frecvența sa nu a fost
diminuată de trecerea timpului, fiind cel puțin la fel de mare după mai bine de un deceniu
de la prima modă: „conflictul între capitalistul-străin-rapace și angajatul-mioritic-frustrat”
(EZ, 5.12.2006); „Săptămâna viitoare, începe, pe TVR 1, «La urgență», un fel de
143
«Spitalul de urgență» mioritic" (EZ, 23.09.2006), „Bursa românească este și poate
rămâne mioritică" (CM, 22.06.2006).
Cuvântul poate fi întâlnit și substantivizat, prin articulare, mai ales la plural:
„înainte de ’89 mioriticii dădeau coate să intre în PCR de dragul unor avantaje meschine”
(GSud, forum, 24.12.2006); „Noi, mioriticii" (Adevărul, 5.12.2006). Mioriticii devin un
substitut pentru români, cuvântul fiind folosit pentru variație sinonimică: „Românii au
rămas cu ochii parțial în soare” (titlu) — (începutul textului) „Mioriticii au avut parte de o
eclipsă ploioasă, dar liniștită, în comparație cu restul lumii” (Cotidianul, 29.03.2006).
2.3.2.	,,Autohton”. Prezența adjectivului autohton în publicațiile românești
actuale ar putea să mire pe un cititor din afară; ba chiar să-1 îngrijoreze, în măsura în care
sensul cuvântului ar părea să implice obsesii etnice și etniciste. Definiția din DEX a
adjectivului - „care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește (și în prezent),
care este originar de aici; băștinaș, aborigen” - ar părea să confirme bănuiala: cuvântul ar
evoca cel puțin vechile dispute despre etnogeneză, continuitate, dacă nu discursul
naționalist interbelic. Autohton e de altfel ipostaza românească a unui cuvânt
internațional: fr. autochtone, engl. autochthonous, germ, autochthon, sp. autoctono, it.
autoctono etc. în limbile citate, definițiile de dicționar sunt perfect echivalente, atribuind
cuvântului un sens destul de precis, aproape tehnic; în plus, e izolată uneori o folosire a sa
în științele naturii - în geologie, despre roci, sau în botanică, despre specii vegetale. Uzul
I - în măsura în care poate fi verificat, superficial, cu ajutorul citatelor din internet -, pare
să respecte proprietatea sensului inițial. E semnificativ că pentru fr. autochtone atestările
cele mai numeroase provin din Canada, unde e folosit intens în legătură cu populațiile
indigene, unde a pătruns chiar în legislație și apare ca determinant pentru cercetare,
viziune asupra lumii, problematică, chestiune, dezvoltare, întreprindere, comerț, cultură
etc. în română, sinonimele sensului de dicționar al cuvântului sunt nativ, indigen,
aborigen, băștinaș (primele trei sunt neologisme internaționale, ultimul e un cuvânt mai
vechi, derivat din baștină, v. infra, 2.3.3.); li se pot adăuga, prin sensuri secundare și cu
unele restricții de uz, neaoș și pământean.
în realitate, sensul cu care apare azi autohton în majoritatea citatelor românești e
unul modificat, extins; neînregistrat deocamdată de dicționare, poate și pentru că
translația semantică a fost foarte lină, aproape imperceptibilă. Autohton se folosește ca
simplu sinonim contextual pentru național, românesc, o extindere explicabilă cel puțin in
parte prin dorința de a evita prezența sau măcar repetarea termenilor citați. Multe apariții
ale adjectivului în presa românească de azi sunt în sintagma capital autohton (în opoziție
cu capital străin): „stimularea creării și dezvoltării capitalului autohton prin consolidarea
marelui capital viabil și susținerea producătorilor mici și mijlocii” (programul unui partid
politic, în campania electorală din 2000); „Capitalul autohton trebuie să devină o
prioritate națională (PF, 3, 1998); în contexte asemănătoare, apar sintagmele investitori
autohtoni, producător autohton etc. Termenul e folosit adesea și în rubricile sportive:
„Organismele ce conduc arbitrajul autohton au suferit schimbări majore” (Cotidianul,
1.03.2000); „după o etapă «mai curată, mai uscată, mai sigură», aranjamentele murdăresc
din nou campionatul autohton" (Cotidianul, 20.03.2000); „întrebat despre posibili
jucători autohtoni pe care să-i recomande Boavistei, al cărei reprezentant pentru estul
Europei este, Timofte a evitat să nominalizeze pe cineva” (EZ,. 11.1.2001); „o figură
144
aparte a fotbalului autohton, unul dintre puținii care și-au folosit capul” (EZ, 12.4.1998).
Alte citate vorbesc de „presa autohtonă" (AnaLize, 3, 1998); „Un Bill Clinton autohton?"
(MC, 12.01.1999); „Telenovela cu iz autohton" (Titnpolis, 589, 1999); „un Don Quijoteși
un Sancho Panza autohtoni" și „peisajul autohton" (LV, 10, 2000) etc. în unele exemple
e clară folosirea cuvântului doar pentru a evita repetiția adjectivului românesc.
„diplomația românească face lobby pentru cinematografia autohtonă" (mediauno.ro).
Unele asocieri cu noțiuni la modă și cu neologismele corespunzătoare, mai ales în
muzică, sunt dovezi clare ale extinderii de uz: „interprcții de hip hop autohton"
(cinemagia.ro); „nou val de rock autohton ” (fanclub.ro); „unul dintre numele cele mai
controversate din show-biz-ul autohton" (catmusic.ro). în unele contexte, tonul general e
ironic: „Porcul european - un gentilom față de godacul autohton" (Gândul, 6.12.2006); în
altele, este foarte serios, termenul fiind perceput ca neutru19.
De fapt foarte puține citate corespund sensului primar al cuvântului. în afara celor
strict științifice, am întâlnit două cazuri semnificative: unul cuprinde contexte în care
interpretarea oscilează între sensul strict (și cu conotații politice) și cel larg, vag, uzual, de
simplu substitut: e vorba de presa basarabeană, unde apare și „spiritul național autohton”,
sau opoziția cu „politica de rusificare”, colonizare”. Al doilea e cel al textelor legionare
din internet, unde se manifestă chiar uzul etnicist și xenofob al adjectivului: „primatul
spiritului autohton, baza autenticității noastre naționale” (prodigy.net), „sufletul autohton
deschis, voios, optimist, echilibrat” (ibidf, cuvintele-cheie sunt în aceste cazuri suflet,
spirit și mai ales element-, „un serios obstacol în ascensiunea socială și profesională a
elementului autohton" (ibid.)-, ultimul exemplu poate fi comparat cu unui din arhiva
internet a revistei România Mare (consultată în 2001): „ca ungurii din Transilvania să
șantajeze și să obstrucționeze fără rușine elementul autohton românesc de acolo...”.
Uzul xenofob și cel lărgit (care ar trebui înregistrat și în dicționare) sunt total
diferite; cel de al doilea intră într-o serie folosită tocmai pentru a evita emfaza națională.
2.3.3.	„Băștinaș”. Termenul băștinaș - definit în DEX 1996 într-un mod
surprinzător de popular-idiomatic: „(Persoană) care se află din moși-strămoși pe pământul
pe care locuiește; autohton, indigen, aborigen” - e folosit, ca și autohton, dar în mai mică
măsură, ca substitut pentru „românesc”. Derivat din baștină (cuvânt mai vechi și popular,
de origine slavă), băștinaș s-a specializat într-o anumită măsură, ca substantiv, pentru
sensul „membru al unei populații aborigene”, în contexte exotice. Caracterul popular și
conotația exotică explică deopotrivă marcarea sa puternică; adjectivul e, în sensul lărgit,
clar ironic și peiorativ: „te umple râsul când printre videoclipurile de prima mână mai
intră câte o melodie ASIA sau mai știu eu ce hit băștinaș" (EZ, 25.06.2002); „lumea
rafinată a divertismentului băștinaș" (EZ, 24.01.2006).
2.3.4.	„Dâmbovițean" Derivatul dâmbovițean este înregistrat în DEX 1996 ca
substantiv și ca adjectiv: „persoană născută și crescută în județul Dâmbovița; (locuitor)
„Nomialitatea” sensului explică și greșelile de traducere; în versiunile traduse ale unor texte
românești, se strecoară formule în care echivalentele lui autohton creează interpretări aberante:
„Our beneficiaries are autochthonous or foreigners” (leximprod.ro); „the autochthonous politics
and economics” (roportal.com/ncws) etc.
145
din județul Dâmbovița’ e definiția-tip pentru întreaga categorie20. Or, e evident că în
„democrația noastră dâmbovițeană” (EZ, 10, 1992), dâmbovițean nu are nimic de-a face
cu județul pomenit. Adjectivul dâmbovițean, -ă tinde a lî folosit, mai ales în limbajul
publicistic, cu sensul general de „românesc”, cu intenție ironică și de obicei în opoziție cu
„modem, occidental, internațional”. La acest sens s-a ajuns probabil printr-un lanț de
metonimii -• care îl fac, de altfel, imposibil de reconstituit în afara contextului;
dâmbovițean înseamnă „ca (de) pe Dâmbovița”, prin râu identificându-se desigur,
metonimic, Capitala; la rândul ei, Capitala substituie, în calitatea sa de centru de decizie -
în politică, afaceri etc. — întreaga țară. Mai transparente sunt construcțiile în care apare
chiar toponimul: „strategia de promovare SAMSUNG în varianta de pe Dâmbovița duce
la sute de milioane lipsă...” {Libertatea, 918, 1993). Citatul ilustrează și evidenta
deriziune inerentă utilizării construcției: identificarea unor mentalități, comportamente,
situații prin raportare la Dâmbovița c marcată de judecățile curente asupra râului (mic,
murdar), dar poate și de conotațiile numelui în -ița (slav, popular). Sonoritățile neaoșe ale
toponimului intră în opoziție cu neologismele modeme din context. Construcția bazată pe
contrast e de observat și în alte exemple: „Cum dau ei unei simple afaceri dâmbovițene
aerul măreț al unei conspirații internaționale!” (EZ, 10, 1992), Utilizarea adjectivului cu
acest sens nu ține de stilul particular al unui autor sau al unui ziar; exemplele s-au
înmulțit în timp: „a acționat, în acest caz, Bucureștiul în manieră europeană, ori
Bruxellesul la modul dâmbovițean'!" {Realitatea, 29.10. 2006); „Circ dâmbovițean în
Legislativul european”; „Delegația exotică a europarlamentarilor români și-a început, ieri,
20 DEX-S, publicat în 1988, include mai multe derivate de la toponime, selectate după gradul de
importanță și după frecvența lor în uz. E vorba, desigur, de cuvinte „transparente pentru vorbitorii
nativi ai limbii române: arădean, brăilean, brașovean etc. DEX 1975 fusese mult mai restrictiv cu
respectiva categorie de termeni, admițând în lista sa de cuvinte doar derivatele de la numele de
provincii: bănățean, bucovinean etc.; nu fuseseră cuprinse, de aceea, nici măcar bucureștean și
bucur eșteancă. în principiile sale mai permisive de includere, DEX-S a fost precedat de DOOM
1982. în asemenea cazuri, opțiunile diferite ale dicționarelor sunt absolut firești: pe de o parte,
derivatele de la toponime sunt cuvinte ale limbii române, în circulație, fixate ca atare ca adjective
și ca substantive comune — deci pot intra în inventarul tratat. Pe de altă parte, li se poate justifica și
omiterea, în măsura în care sensul lor lingvistic („de origine din...”, „locuitor al... ) e atribuit doar
de sufix, informația propriu-zisă fiind strict geografică, tratabilă enciclopedic. Limita între
cuvintele admise și cele respinse de dicționare e pentru această categorie destul de arbitrară:
bucureștean și ciorogârlean, de exemplu, apar în puncte diferite pe o scară a frecvenței în uzul
comun; pe cât de firesc pare sătmărean, pe atât de neobișnuit e popesc-leordean („același spațiu
popesc-leordean”, în AC, 8; 1992). în spațiul dintre extreme există o zonă pentru care decizia e
greu de luat. Ca și în cazul derivatelor de la nume proprii, și aici poate interveni accidentul istoric,
făcând ca la un moment dat un nume de localitate mică să devină mai cunoscut decât altele;
frecvența derivatelor sale e și ea un fenomen pasager: un exemplu îl poate oferi scorniceștean
(„părintele scomiceștean al națiunii”, AC, 19, 1992). Criteriul de alegere folosit de dicționare este
deci unul preponderent extralingvistic; DEX-S, de pildă, înregistrează derivate în uz de. la numele
de municipii și județe: alexăndrinean, băimărean (de la numele capitalei de județ), argeșean,
bihorean (de la numele județului), băcăuan, brașovean (de la numele comune reședinței și
județului). Uzul nu tine însă cont doar de importanța geografică și politică; tradiția și, poate,
eufonia pun sub semnul îndoielii circulația unor cuvinte ca alexăndrinean sau existența unora
precum ipoteticul zălăuan (neexistent nici în DEX-S).
146
prima zi de lucru în Legislativul european de la Strasbourg cu un recital dâmbovițean”
(Gândul, 16.01.2007).
In formula „dubăsarele dâmbovițene” (Adevărul, 610, 1992), referința geografică,
mai obscură, e dublă și aparent contradictorie: se face trimitere la localitatea Dubasari,
evocată în presa momentului pentru demonstrațiile femeilor militante transnistrene de la
începutul anilor ’90 - și la spațiul dâmbovițean"’ în sensul larg („bucureșlean“,
„românesc"). Sensul adjectivului dâmbovițean s-a dezvoltat probabil și în temeiul
preexistenței unor conotații negative pentru levantin, balcanic (balcanism), oriental
(orientalism)-, nu e vorba de deprecierea unei zone, ci a unui tip de mentalitate și de
comportament. Spre deosebire de ceilalți xermcni, care generalizează, dâmbovițean se
bazează pe o particularizare care îi întărește, de altfel, valoarea peiorativă. Cuvântul poate
sau nu să își consolideze sensul suplimentar; în avantajul lui sunt pitorescul conotațiilor și
discreția deriziunii (sau autoderiziunii); dezavantajul principal îl constituie sensul prim,
propriu, care poate bloca înțelegerea metonimiilor; redevenind „din județul Dâmbovița”,
dâmbovițean își pierde tot interesul.	.
2.3.5.	Regățean". înțelegerea terminologiei curente a plasării geografice și
geo-politice presupune în genere familiaritarea cu un anume cadru cultural: conotațiile
termenilor reflectă o întreagă istorie, cu tensiunile și conflictele ei, cu* stereotipiile ei
pozitive sau negative. Un termen din această categoric - care rămâne greii de înțeles de
către cine e constrâns să se limiteze la materialul lexicografic în uz - e regățean.
Cuvântul apare în toate dicționarele românești importante, cu definiții care dau indicii
prețioase asupra sensului său, dar lasă și foarte multe lucruri neexprimate. în DEX (1975,
1996), cuvintele regățean, regățeană și regățeancă sunt înregistrate ca substantive, cu
definiția „denumire dată, după primul război mondial, locuitorilor Vechiului regat”.
Formularea poate duce pe o pistă falsă, în măsura în care sensul pare a fi unul pur istoric;
echivocul e însă parțial înlăturat de explicația sintagmei Vechiul regat: „nume dat după
primul război mondial (până la mstituirea republicii) teritoriului României de dinaintea
acestui război”. Se recuperează astfel o informație importantă - sensul cuvintelor
respective nu e istoric, ci geografic - dar se introduce (sub presiunea ideologică) o
precizare falsă: de fapt, regatul și mai ales regățenii au continuat să fie numiți astfel - nu
în discursul oficial, ci în vorbirea curentă - și „după instituirea republicii”. în DLR
(Tomul IX, Litera R, 1975), definiția regățeanului e aproape identică cu aceea deja citată,
dar este descrisă, în plus, acoperirea geografică a sintagmei Vechiul regat: „nume dat
Olteniei, Munteniei și Moldovei după primul război mondial”. Dicționarul furnizează mai
multe citate lămuritoare și cuprinde și familia lexicală a termenului; din ea fac parte
adjectivul regățenesc, adverbul regățenește și chiar un verb - a regățeniza (folosit de
Cezar Petrescu). în DLRM (1958), cuvântul regățean era definit în mod destul de exact -
„locuitor din provinciile care constituiau România înainte de războiul din 1916-1918” -,
dar prudența politică se manifesta într-o paranteză de avertisment: „ieșit din uz”.
De fapt, în definirea cuvântului regățean erau activate simultan câteva tabu-uri
ale epoc’i; formularea putea comporta mai multe riscuri: mai întâi, de a vorbi de teritoriile
României Mari și implicit de dobândirea/pierderea Basarabiei; apoi, de a aminti de regat
și regalitate-, în fine, de a recunoaște că existau diferențieri și conflicte regionale - pe care
ideologia unității naționale perfecte și armonioase le nega. Trebuie spus că discursul
147
lexicografic s-a. descurcat în mod absolut onorabil printre atâtea zone minate de cenzura
totalitara. In edițiile actuale ar trebui totuși adăugat ceea ce rămăsese nerostit (și este
esențial pentru înțelegere): că termenul a fost și a rămas în uz, cu sens nu istoric, ci
geografic-cultural, și cu conotații pozitive sau negative; în fine, că acestea s-au dezvoltat
. din perspectiva unor stereotipuri polemice, bazate în primul rând pe opoziția dintre
ardeleni și regățeni21. Acest fapt e deja limpede în citatele din DLR, în care e vorba
despre un ardelean care constată „sprinteneala mobilă a «regățenilor»"; despre regățeanul
care „vorbea cu «puștiule» și cu «b㻓; despre regățeanul confruntat cu „oamenii mari ai
Ardealului”, despre diverse „discuții între regățeni și ardeleni”; într-un exemplu e
sugerată și întrebuințarea depreciativă a termenului - „nu-1 putuse suferi niciodată pe
G.T., un «regățean»".
Utilizările actuale ale cuvântului se bazează pe aceeași opoziție clară: „simplul fapt
că te declari regățean deranjează pe ardeleni" (arhiva on-line Adevărul)-, „prezența în primele
două posturi din partid a unui ardelean și a unui regățean" (arhiva on-line Cotidianul)-,
„despre deosebirile dintre ardeleni și regățeni se discută doar prin bancuri” (arhiva.gds);
„altcineva i-a învinuit pe „regățeni ”, și mai ales pe bucureșteni. că nu simt pulsul real din
Ardeal” (arhiva on-line Monitorul) etc. Cuvântul e folosit și ca adjectiv („expresii neaoșe
luate din folclorul contemporan regățean" (CR 4, 1997). O analiză mai atentă a uzului actual
ar putea stabili în ce măsură polemicile interregionale au identificat regățeanul (din cauza
Capitalei) în primul rând cu munteanul și mai ales cu bucureșteanul (deși un mic dicționar
român-englez disponibil în internet oferă în mod straniu pentru regățean traducerea
„Moldavian”!). O ciudățenie este și pătrunderea termenului - citat probabil din comoditate
sau pentru culoare locală - în unele texte istorice pe teme interetnice redactate în engleză: „the
Regatean majority” (friends-partners.org), „Regatean ethnicity” (ndu.edu), „the Regatean
elite” (hungarian-history.hu), „most Regateans" (iss-eu.org) etc.
2.4.	Geopolitica și evoluțiile semantice
Verbele formate de la nume dc state sau zone geopolitice - a (se) albaniza, a (se)
bulgariza, a. (se) libaniza, a (se) europeniza, a (se) americaniza etc. — precum și
derivatele lor pot căpăta sensuri contextuale particulare, în genere negative. Sensul
primar, de dicționar, al verbelor formate de la un nume etnic sau de stat poate fi cei de „a
impune o limbă, o cultură; a asimila” (în construcția tranzitivă) - sau - din perspectiva
celuilalt - a adopta limba, cultura, obiceiurile unei alte etnii sau grupări umane (în
construcția intranzitivă, retlexivă și eventivă); de exemplu, a germaniza - „a face să
adopte sau a adopta limba, obiceiurile etc. germane”, DEX; a americaniza — „a da sau a
căpăta specific american”, NDU. în legătură cu diferite evenimente politice, apar uneori
și sensuri efemere, metaforice, lansate dc stilul jurnalistic și frecvente la un moment dat
în discursul politic, prin care situații și evoluții politice sau economice dintr-o anumită
zonă devin prototipice și pot descrie prin analogie alte stări dc lucruri. Sensul analogic e
interesant pentru analiza limbajului politic modem, pentru că este legat de contingent, de
actualitatea imediată sau de o imagine clișeizatâ (de obicei negativă) asupra unei națiuni.
21 în fine, ar merita investigate modificările semantice și instrumentalizările politice care fac
uneori sâ se reflecte în cuvântul regățean și o altă perspectivă motivata istonc: cea a basarabenilor.
148
Tiparul este prezent în mai multe limbi, pioducând în limbajul politic și
jurnalistic termeni internaționali, asemănători ca formă, dar adesea diferiți semantic (în
măsura în care diferite sunt perspectivele asupra evenimentelor și a națiunilor).
Semnificațiile acestor derivate etnico-politice sunt efemere, durând adesea doar
atâta vreme cât situația la care fac aluzie rămâne în atenția publică. Dicționarele generale
le înregistrează de aceea, în mod firesc, cu mare prudență; după o vreme însă, în lipsa
explicațiilor, identificarea analogiilor devine tot mai anevoioasă.	.
In română, principalele cuvinte de acest tip sunt verbele formate cu sufixul
neologic -iza — a (se) albaiiiza, a (se) bulgariza, a (se) libaniza etc. - și derivatele lor
nominale formate cu sufixul -re; tiparul derivativ se regăsește, cu schimbările de rigoare,
și în alte limbi. Semantic, aceste formații evocă o anume evoluție politică.
Verbul a (se) libaniza (care pare să provină în română din fr. libaniser) are
corespondente în mai multe limbi, pentru că persistența pentru mai mulți ani a războiului
civil din Liban a creat un punct de referință pentru analogii: de aceea, s-a vorbit și de „o
«libanizare» a Iugoslaviei” (22, 32, 1991), a României — „a îngădui amatorilor de
inginerie geo-politică libanizarea României pe motiv ca nu ar putea gestiona diversitatea
etno-culturală” (Ziua, 23.03.2004) - și mai ales a Irakului: „un război al cărui sfârșit nu
văd cura ar putea avea loc, mai ales acum, după libanizarea Irakului” (ZI, 16.02.2005).
Verbul a libaniza (absent din DEX) e înregistrat în DCR2, cu mai multe citate și cu câteva
semnalări din partea lingviștilor.
Foarte folosit în politica internațională, cuvântul are în engleză forma
lebanonization (se întâlnește, rar, și libanizalion), în franceză libanisation, în germană
Libanoniesierung. în italiană, verbul libanizzare este explicat etimologic - „de la Liban,
teatru de conflicte lungi și distructive” - și primește o definiție lungă și detaliată, cu un
sens principal „a transforma un oraș, un teritoriu sau un întreg stat într-un câmp de luptă,
în care se înfruntă opozanți interni și adversari internaționali”- , cu o extensie semantică -
„a face instabil un echilibru social sau o situație politică, prin manifestarea facțiunilor
opuse’ - și cu un uz figurat - „a provoca o situație de diviziune, în special ideologică,
într-un sector în sine omogen: a vrea să libanizezi școala” (traducere din Zingarelli
1995). Absența din dicționarele uzuale a termenului - în diferite limbi în care un
echivalent al său circulă de fapt (așa cum o demonstrează textele, mai ales cele din
internet) - se poate explica prin decizia lexicografilor de a evita înregistrarea unor
termeni contextuali și efemeri, dar și printr-o selecție politică și etică (determinată de
„corectitudinea politică”), ghidată de dorința de a evita răspândirea unor termeni jignitori
pentru anumite țări și etnii. Practica lexicografică de menajare a susceptibilităților etnice
nu ne permite întotdeauna să regăsim în dicționar anumite sensuri peiorative. Evident,
apariția și păstrarea în limbajul internațional a unui asemenea derivat etnic e un semn că o
situație (de obicei negativă) persistă.
Un model global - deși nu tocmai clar definit (trăsăturile politice evocate sunt,
foarte probabil, contrastele economice și instabilitatea politică) - pare să îl constituie și
America de Sud, fapt dovedit de producerea verbului a sud-americaniza (în franceză sud-
americaniser, dar mai ales sud-americanisation)', desigur insuficient fixat și necuprins în
dicționare: „politicienii noștri îi vor sud-americaniza pe bune” (AC, 37, 1999); „drumul
spre sudamericanizare - n-o spun de azi, de ieri - e larg deschis și România îl parcurge la
trap” (Curentul, 16.11.2006).
149
In limbajul politic românesc de după 1989 s-au folosit destul de frecvent verbele
a (se) albaniza și a (se) bulgar iza, al căror sens se bazează pe analogi ' cu situațiile din
țările mai apropiate în spațiu. .
Verbul a (se) albaniza nu este foarte transparent, astfel încât apare de obicei
însoțit de explicații. De altfel, sensul analogici cu situația din Albania a variat în timp
(rămânând predominant negativ); e atestat ulterior un sens din perioada comunistă (în
care regimul din Albania apărea ca reper negativ, formă maximă a dictaturii): „într-un
univers în care mizeria materială și morală era aproape totală, în care izolarea României
începuse (se vorbea tot mai des despre „albanizarea” ei)” (Liiceanu 1991, în loc de
prefață). Ulterior, albanizarea a apărut mai ales ca prototip al anarhiei și al accentuării
sărăciei: „«albanizarea», respectiv anarhia politică (...), nu avea cum să se producă în
România” (RL, 2559, 1998); „Beckenbauer se teme de albanizarea fotbalului german”
(urmează motivațiile: „ruinarea fotbalului german, care s-ar putea prăbuși la nivelul
celui din Albania”; „dacă nu vom fi atenți ne vom trezi curând la nivelul Albaniei” etc.,
RL, 2582, 1998). Citatele de mai sus demonstrează atât efemeritatea sensurilor
(calmarea și uitarea situației de criză din Albania duce la obscurizarea textului), cât și
diversitatea lor contextuală.
în ziarele românești de la sfârșitul anilor ’90, cel mai frecvent cuvânt din
categoria „derivatelor geopolitice” pare să fi fost a (se) bulgariza: verb în care se reflecta
o situație de criză economică efemeră, petrecută în Bulgaria în plină perioadă de tranziție:
„dacă România nu va sfârși, cumva, prin a se «bulgariza»'” (RL, 2083, 1997); „nu există
• riscul să ne bulgarizăm, consideră Sorin Pantiș..., cu toate că acest fenomen nu este în
detrimentul economiei” (RL, 2555, 1998); „dacă Guvernul cedează în fața sindicatelor,
economia «se bulgarizează»" (RL, 2560, 1998). La fel de frecvent era nominalul
bulgarizare: „nevoia de a evita «bulgarizarea» României” (l)imineața, 68, 1997;;
„instabilitate, inflație galopantă, «.bulgarizarea» economiei și a nivelului de trai" (EZ,
1412, 1997, 3); „criza economică va provoca «bulgarizarea” României” (EZ, 1706,
1998); „în fotbal, ca și-n economie, pe biata Românie o paște pericolul bulgarizării” (AC,
37, 1998); „am reușit să evităm «bulgarizarea ” - termen deja perimat, pentru că... vecinii
noștri de la sud au depășit cu bine criza” (RL 2559, 1998). Termenul a fost de altfel
înregistrat în DCR2, cu definiția „aducerea unei țari către distrugerea totală, precum, în
1996-97, Bulgaria”. Cuvântul a ieșit din uz în perioada care a urmat, fiind evocat doar cu
explicațiile de rigoare: „Cu niște ani în urmă (...) vorbeam la toate colțurile de stradă și pe
toate posturile TV de bulgarizarea României. (...) Bulgarizarea s-a metamorfozat din
insultă în compliment și din risc în elan utopic” (R. Paraschivescu, în GS, 24.10.2005).
Termenul a se balcaniza este cu siguranță unul dintre cele deja stabilizate, în mai
multe limbi. Sensurile sale mai multe trebuie discutate în legătură cu întreaga sa familie
lexicală. Aceasta oferă un foarte instructiv exemplu.de „intraductibilitate” culturală,
demonstrând că aceiași termeni pot avea definiții complet diferite în interiorul și în afara
unui spațiu dat. Există o ruptură destul de profundă între semnificația morală sau estetică
pe care termenul balcanism a căpătat-o în româna — și conceptul politic impus în limbajul
politic și jumalistic occidental.
în cazul Balcanilor, cel puțin unele semnificații negative sunt prezente în
dicționare cu autoritate din mai multe limbi europene. E suficient să comparăm câteva
exemple. în franceză (Grand Robert, 1985), sunt înregistrate, pe lângă balkanique,
150
cuvintele balkanisation — cu sensul de „atomizare”, „divizare a undi zone în mic: unități
naționale” - și balkaniser — „a (se) fragmenta”, „a (se) divide”. Interesante sunt mai ales
citatele ilustrative, care dovedesc mai bine decât orice extinderea semantică și larga
răspândire a termenilor: în ele se vorbește de balcanizarea Africii, sau de balcanizarea
sistemului spitalicesc francez. In engleză (Oxford 1989), sunt înregistrate Balkanic,
Balkanism, Balkanoid, Balkanize, Balkanization. în definirea verbului to Balkanize nu
apare numai ideea de divizare, ci și aceea de ostilitate reciprocă a frânturilor obținute; și
aici, unul din exemple vorbește de balcanizarea Africii. Ceva în plus aduc dicționarele
italienești. Zingarelli 1995 cuprinde cuvintele balcanico, balcanizzare, balcanizzazione-,
primul are, pe lângă sensul pur geografic, și extinderea semantică „haotic, violent”, în
vreme ce verbul balcanizzare desemnează, ca și corespondentele sale din franceză și
engleză, divizarea într-o pluralitate de stătulețe, dar și „aducerea unui stat în condiții de
dezordine internă și externă”. Conceptul politic de balcanizare a fost lansat în discursul
internațional la începutul secolului XX, cu prilejul războaielor balcanice, și uzul său a fost
reînnoit la sfârșitul aceluiași secol, odată cu războiul din fosta Iugoslavie. în Wikipedia,
versiunea engleză, termenului Balkanization i se atribuie și alte extinderi semantice,
asupra unor procese cu trăsătura comună de „fărâmițare, dezintegrare” (petrecute, de
exemplu, pe internet).
Dicționarele românești înregistrează mai mulți termeni - dar care sunt, în mare
măsură, diferiți de cei deja citați: în DEX, alături de balcanic, pentru care este indicată
doar semnificația pur denotativă, geografică, apar balcanism - numai cu înțelesul de
„cuvânt sau construcție sintactică specifică unor limbi balcanice” -, termenii științifici
balcanist, balcanolog, balcanistică, balcanologie - precum și sportivul balcaniadă.
Definițiile din DEX nu cuprind alte sensuri - totuși bine cunoscute și bogat atestate în
literatură și în critica literară - ale cuvintelor balcanic și balcanism. Că omisiunea este
efectul unei cenzuri politice se poate deduce din faptul că mai vechiul dicționar academic
al lui Scxtil Pușcariu (DA) cuprindea și o definiție cuitural-morală, pentru sensul
secundar al adjectivului balcanic-, „prin extensie (cu referire la starea de cultură mai
înapoiată a popoarelor din Balcani) - înapoiat, primitiv, necivilizat”.
Dincolo de limitele și opțiunile dicționarelor, nu e nicio îndoială că în româna
actuală există sensuri peiorative ale cuvintelor din familia lui balcanic: dezvoltate din
interior, reflectând o viziune (auto)critică asupra tendințelor de comportament
considerate ca orientale și non-modeme: evocând mai ales nonșalanța, lenea,
amoralitatea, afacerismul etc.: „dar nu-vedeți... toți care vin în Ro se balcanizează, devin
superficiali, leneși, afcmeiați, oameni de viață” (blogsport.ro). A se balcaniza și
balcanizare au în română o ambivalență semantică: pot fi folosiți ca termeni politici
internaționali, echivalenți cu engl. bdlkanize/balkanization, fr. balkaniser/balkanisation,
germ. balkanisieren/Balkanisierung, it. balcanizzare/balcanizzazione etc., deci cu sensul
de ‘fragmentare conflictuală', dar și cu sensuri specifice. Sensurile occidentale au
explicații istorice, sunt dezvoltate prin aluzie la diverse conflicte, trecute și prezente, din
zonă: „«Vom avea parte de o balcanizare mediului virtual, iar viitorul va aduce o
segregare a Intemetului», a declarat Nitin Desai, șeful Forumului” (cotidianul.ro);
„scenariul pesimist - în care vom asista la o balcanizare a rețelelor educaționale
europene” (eleaming.credis.ro). Sensurile românești plasează conceptele în sfera
levantinismului și a orientalismului, evocând mai ales nonșalanța, lenea, amoralitatea,
151
afacerismul: „descurcăroșeme balcanică” (Contrapunct, 31, 1992); „Un ochi în cărțile
adverse face cât două impase, susțin cei cărora le place să practice astfel de metode
«balcanice» (EM, 36, 1992); „Strasbourg — temenele ale balcanismului nostru” (EM, 5,
1991); „politicienii români nu iau în serios cerințele europene și cred că le pot fenta în stil
balcanic" (22, 15-21.02.2006). Prin extensie geografică, balcanic a primit în sistemul
nostru de orientare spațial-culturală trăsăturile prototipice — negative și pozitive - ale
Orientului:
înțeles deformat tnonomaniacal de occidentali, când ca „butoi cu pulbere „și „creuzet
de minorități ireconciliabile”, ca hazna continentală, când ca sinteză de contrarii, în
culorile exotismului cvasiasiatic, spațiul balcanic este și la noi perceput cel puțin dual:
negativ, ca însumare de fatalități ale deriziunii (sictirul, maidanul, bazarul, mahalaua,
musacaua, lenea levantină și hoția de iarmaroc), sau pozitiv, în cheia Bizanțului
Paleologilor, a purpurei imperiale, însumare de utopie, grandomanie și finețuri
diplomaticești (LAI, 25, 2002).
Semnificația mitului literar al balcanismului (discutat de Tudor Vianu, de G.
Călinescu, mult dezvoltat în ultimele decenii, și care a îmbogățit familia lexicală cu
balcanici, balcanizanți, cu Balkaneus al lui Gh. Magheru etc.) cuprinde trăsături
predominant pozitive: pitorescul, diversitatea, amestecul, materialitatea limbajului,
■ umorul, „nastratinismul”.
în accepțiile negative, între nepăsarea balcanică (din interpretarea românească a
termenului) și violența și ostilitatea balcanică (caracteristicile zonei văzute din exterior)
rămâne însă o diferență semni ficați vă.	.
Când în limbajul jurnalistic și politic sunt preluate formule străine, se pot produce
ambiguități, confuzii între sensul internațional și cel specific; se folosește destul de des, în
ultimul timp, o sintagmă care în spațiul românesc poate trezi unele nedumeriri: „mai, ce
vrea să zică asta cu balcanizurea Irakului! că încep să atn nervi (doc.hotncws.ro).
Nu întâmplător, balcanizurea este foarte des pusă în opoziție cu europenizarea
sau cu occidentalizarea: „de multe ori nu are loc o occidentalizare a serviciilor oferite
în service, ci o situație inversă: se balcanizează serviciile (forum.softpedia.com,
2006); „am citit undeva, nu rețin unde, o chestie foarte interesantă: nu se
«europenizează» Balcanii, ci se «balcanizează Europa (xf.ro.forum; „în România
zilelor noastre se manifestă dezvoltarea la nivelul întregit societăți a două tendințe
contradictorii: europenizarea și balcanizarea” (adevărulonline.ro/forum). De fapt, și a
(se) europeniza. / europenizare este un termen internațional, cu echivalente verbale sau
nominale - fr. europeaniser (TLFI), engl. Europeanize, Europeanization (Merriam-
Webster), germ. Europăisierung ete. în afara utilizării -- politic specializate și în genere
„corecte politic” - a acestor termeni, ar fi interesant de văzut gradul în care ei au
pătruns în vocabularul colocvial-cult. în română exemplele de folosire colocvială sunt
numeroase - „porcușorii ăia de proprietari s-au șmecherit și europenizat deodată'
(softpedia.com); „de europenizat, eu europenizez pe prieteni și pe clienți”
(hanuancutei.com) - ajungându-se chiar la apelativul „europenizațule!” (pe un forum al
revistei Gazeta sporturilor).
152
3.	Eufemisme politice
In eufemism, semantica tradițională a recunoscut de mult un mecanism al
evoluției sensurilor: cuvântul folosit în mod frecvent în locul altuia, pentru a atenua
impactul unei idei dezagreabile, stabilește o relație constantă cu noul referent, preluând
deci, treptat, un sens negativ. Ceea ce, în planul evoluției, apare ca o tendință de
„degradare”, de transformare peiorativă. Enumerarea cauzelor sociolingvistice ale
eufemismului - superstiția, tabuul, respectarea unor norme de bună-cuviință, delicatețea -
sugerează o gradație a obligativității sale. Lexicul multor limbi oferă suficiente exemple
de sinonime eufemistice pentru drac sau moarte („necuratul”, „ducă-se pe pustii”;
„stingere”, „încetare din viață” etc.). în limbajul contemporan, procedeul continuă să
funcționeze, deși „delicatețea”, grija de a evita exprimarea prea dură, prea directă a unei
judecăți nu e, probabil, cea mai frecventă dintre sursele sale. Construcțiile în care negarea
unui termen e preferată antonimului său cu existență lexicală recunoscută -
„noninteligența” sau, mai frecvent, „lipsa de inteligență” - reprezintă un eufemism în
măsura în care sinonimele lor - „prostie”, „neghiobie”, „stupiditate”, „imbecilitate”,
„dobitocie”, „nerozie”, „ignoranță”, „nepricepere” etc. - sunt fie parțiale, fie situate în
afara sau în marginea limbajului literar, fie (sau: și) încărcate de conolații afective. O
structură retorică tipică prezintă o ipoteză căreia i se propune o variantă minimală
atenuată: „o atitudine dacă nu neliniștitoare, atunci cel puțin nedelicată”. (Valoarea
argumentativă a eufemismului stă, în astfel de cazuri, fie într-o prezentare mai favorabilă
a obiectului, fie, mai adesea, în instituirea unui anumit rol pentru vorbitor: acesta se
construiește pe sine ca un personaj prudent în judecăți, moderat și echidistant. E o
atitudine care generează o întreagă tipologie discursivă, o formă derivată fiind cea a
excesivei modalizări. Atenuarea se poate obține prin cumul de modalizări de incertitudine
- „cred că e posibil să se fi întâmplat așa...” unele admisibile, altele intrând cu
certitudine în sfera pleonasmului („posibilitatea unei eventuale greve generale...”).^
Eufemismul argumentativ mizează pe o cunoaștere doar parțială a referentului.
Termenul sau sfera semantică evitată diferă de la caz la caz. In 1990, un ziar prezenta
câteva date din biografia viitorului președinte, Ion Iliescu; cuvântul „comunist” era ocolit
cu mare grijă și substituit prin forme cât mai neutre (amestecul de stil indirect și direct e o
stângăcie suplimentară a textului): „este cunoscut ca un nonconfonnist. Provine dintr-o
familie de vechi revoluționari. «Tatăl meu a fost ceferist, activ militant politic și sindical
din România (...). Am intrat în mișcare fără rezerve, însuflețit de idealurile care au
cuprins mari mase ale tineretului»” (Dimineața, 25, 1990).
De obicei, eufemismul e urmărit la nivelul cuvântului, neglijându-se situațiile
de acest tip, în care se realizează textual, prin mijloace diverse, o tendință eufemistică,
în cazul eufemismului lexicalizat, valoarea argumentativă se transformă destul de
repede într-una convențională, astfel încât termenul substituit e recunoscut de
destinatari, dar se evită pronunțarea lui și deci actualizarea unor conotații negative (e
raportul dintre „nevăzători” și „orbi”).
Foarte adesea eufemismul este folosit de la început fără nicio ambiguitate, pentru
desemnarea unei categorii ușor de recunoscut; în asemenea cazuri, el se asociază cu
aluzia și ironia. Cuvântul evitat nu e cu adevărat respins; dimpotrivă, e cu atât mai
puternic rechemat în conștiință, cu cât recunoaștem intenția ironică a substituției. într-un
153
exemplu binecunoscut, ca „băieți” pentru „securiști”, e greu de detectat cât anume din
substituție s-a bazat pe teama reală de a rosti un cuvânt prohibit — și cât pe o detașare de
dramatismul situației, interpretate glumeț. Ironia e, cum s-a observat, un mecanism
întemeiat pe „citarea” aproximativă a vorbelor unui personaj real sau imaginar, deci pe
actul estetic de a construi o ficțiune; în cazul de față, a personajului ultra-riaiv, patern
afectuos. Cuvântul apare fie cu determinări care îl dezambiguizează - „băieții de pe Calea
Victoriei”, „băieții în post” -, fie marcat prin intonație (și prin ghilimele, în scris):
„nicăieri «băieții» nu au fost mai vinovați ca la noi” (TL, 253, 1990). în această arie de
fenomene se plasează și pseudo-eufemismul ironic bazat pe tratarea ca element
dezagreabil a numelui unei etnii (vezi infra, 4.2.).
Eufemismul utilizează diferite mecanisme lingvistice: de la simpla omisiune a
determinanților și a precizărilor, prin folosirea unor termeni generici („Caut fete 18 -24
ani pentru plecări urgente Cipru”, Libertatea, 1921, 1996), până la folosirea cuvintelor cu
sens contrar (pozitiv), în sintagme în care determinantul neagă, ocolit, ceea ce pare să
afirme regentul său. Una dintre cele mai spectaculoase formule economice din acest punct
de vedere este creșterea negativă (“Căderea se cheamă «creștere negativă»", T. Octavian,
în RL, 1089, 1993).
3.1.	„Disponibilizare”, „lichidare", „suprimare"
O seamă de eufemisme birocratice apar, inevitabil, în jurul unui moment de
maximă tensiune a vieții profesionale — pierderea postului. Nu e greu de observat că în
limba română actuală cuvmtele șomaj și șomer sunt de multe ori evitate, din cauza
modului prea direct în care desemnează situația celui rămas fără lucni. Pentru actul de
îndepărtare dintr-un serviciu, a concedia este, la fel, periculos de explicit. Sinonimul său,
franțuzismul a licenția, deși înregistrat ca atare de DEX, are o circulație foarte limitată,
din cauza posibilei confuzii cu a se licenția („a absolvi o facultate, cu diplomă de
licență”) - verb neluat în seamă de dicționare, dar presupus de participiul curent licențiat
(„care a obținut diplomă de licență”). Limbajul familiar, care numește de obicei faptele
neplăcute într-un mod mult mai direct, având chiar tendința de a le accentua laturile
negative, dispune de locuțiunile a da afară și - cu o nuanță argotică suplimentară - a
pune pe liber (expresie absentă din DEX). Dicționarul de sinonime (DSR, 1982) le
adaugă și un verb familiar - pitoresc, dar de fapt mai puțin specializat - a mătrăși.
Lexicografia românească trebuie să se adapteze din mers câmpului semantic al șomajului.
Dacă au schimbat definițiile cuvintelor de bază (a se vedea, de pildă, șomer, pentru care
noua ediție a Dicționarului explicativ — DEX 1996 — a renunțat ia „condițiile economice
din țările capitaliste” și la situația „de a nu avea niciun mijloc de existență”), dicționarele
nu s-au arătat la fel de prompte în a introduce inovațiile. In DEX 1996 nu apare, de pildă,
verbul cel mai des folosit în momentul de față pentru situația în discuție: a disponibiliza
(cu participiul adjectival disponibilizat și cu substantivul nume de acțiune
disponibilizare). Există, e drept, expresia în disponibilitate — „scos (temporar) dintr-o
slujbă (putând fi rechemat la nevoie)”. E de presupus că în multe dintre folosirile sale
actuale disponibilizarea nu privește doar înlăturarea temporară, cu posibilă rechemare:
„niciun salariat n-a fost disponibilizat'’ (TVR1, telejurnal, 28.07.1991); ,^e vor
disponibiliza 600 de salariați” (RL, 1100, 1993); „personalul care turnează să fie
154	•	'
disponibilizat" (RL. 1236, 1994) etc. Folosirea cuvântului între ghilimele demonstrează
conștiința unei extinderi semantice: „La Samric nu s-au făcut încă «disponibilizării
(Tinerama, 51, 1991); „criteriile care au stat la baza fiecărui om «disponibilizati
(Libertatea, 2175, 1997). Sensul curent e atestat și de alternarea cu formule mai lipsite de
ambiguitate: în vreme ce titlul unui articol este „La Zahărul SA, 300 de muncitori
disponibilizațr, în text se folosește termenul concediați (RL, 1459, 1995); „minerii care
vor să treacă în șomaj” (din titlu) devine (în text) „care vor să fie disponibilizați” (RL,
2251, 1997); „trebuie dați afară încă 664 de angajati”, deci „disponibilizările continuă”
(Libertatea, 2175, 1997).	’
Evident, și alte cuvinte sau expresii din sfera concedierii pot prelua funcția de a
desemna evenimentele neplăcute: uneori, cu o involuntară accentuare a durității formulei.
Degradarea e oricum în natura eufemismelor: aplicat aceleiași situații, substitutul se
încarcă rapid de conotațiile cuvântului substituit. Câteodată, însă, cuvântul are chiar de la
început un sens literal foarte explicit, chiar mai „violent” decât al celui pe care îl
înlocuiește (fiind, astfel, mai curând un disfemism). Fenomenul poate apărea atunci când
rezultatul unui proces se extinde de la instituție la persoane; restructurarea industriei sau a
fabricilor produce, astfel, restructurați', „numele... angajaților... care vorji restructurați”
(Libertatea, 2175, 1997)22. Un deputat afirmă că „secretarii de stat care vor fi
restructurați nu vor rămâne în stradă și vor primi locuri «călduțe» în cadrul Guvernului”;
„fiți siguri că nu o să vedem ca la americani, când un oficial restructurat își pune lucrurile
în niște cutii și părăsește biroul fără zgomot” (CR, 12.8.2006); „atunci când avantajul
companiei dispare, «nepoata» este subit restructurată” (forum.softpedia.com,
23.02.2006). In exprimarea familiară, adjectivul e chiar substantivat: „și el a fost pe lista
de restructurați la vremea respectivă” (ibid.).
Lichidarea unor întreprinderi nu pare să fi produs, deocamdată, decât elipsa
lexicalizată („colacul de salvare al lichidatelor” - RL, 2251, 1997); în măsura în care s-ar
vorbi și de lichidați, am regăsi saltul comic pe care l-a surprins la începutul secolului
Caragiale. Trecând de la textul oficial (în care apare deja punerea în disponibilitate) la
uzul colocvial, suprimarea postului se extinde asupra persoanei: „Prin noul buget 1900—
1901, suprimându-se, pe motive de economie, postul de controlor în care funcționați, vi
se aduce la cunoștință că rămâneți în disponibilitate până la alte dispozițiuni” (1 aprilie)',
„Nu cumva te-a suprimat și pe dumneata?” (Diplomație)', „mai ales că a fost o nenorocire
acu, cu ocazia bugetului, care ani devenit suprimat pe întâi aprilie” (Art. 214) - totul
culminând cu celebrele imprecații ale cocoanei Tarsița: „l-a suplimatără..., suplima-le-ar
Dumnezeu luminițile ochișorilor din cap...” (ibid.).
3.2.	„Remaniere”
Evoluția vieții politice românești după 1989 a provocat o intensă utilizare a
verbului a remania și a substantivului remaniere. Se știe că, de multe ori, unui neologism
22 Vulpe (2004: 260-262) discută folosirea eufemistică, în perioada comunistă, a termenilor a
epura, a comprima și a restructura, cu tipica extindere de sens asupra persoanelor: „copiii celor
epurați și comprimați au fost restructurați" (p. 262).
355
tehnic (politic, în cazul de față) i se lărgește sensul și i se modifică restricțiile de
■ combinare prin intrarea în circuitul vorbirii comune; obișnuința cu un cuvânt des auzit dar
înțeles cu aproximație produce abuzuri de care vorbitorii nu sunt conștienți. Două
exemple par să semnaleze tendința vorbitorilor de azi de a folosi verbul a remania într-un
sens care nu îi e propriu; primul este dintr-un articol de comentariu politic,' în care se
vorbește de „fostul ministru al justiției, remaniat duminică” (JN, 232, 1994); cel de-al
doilea e legenda unui desen umoristic: „te remaniez cu Vasile, colegul tău de partid” (din
același ziar, p. 6). Doar celui din urmă citat i s-ar putea presupune o intenție (ironică,
parodică) în folosirea abuzivă a verbului; e mai probabil vorba de o simplă utilizare,
percepută ca intrata în vorbirea curentă; primul citat e, oricum, un enunț cât se poate de
serios. Transformarea suferită de sensul verbului a remania în exemplele de mai sus este
rezultatul unui fenomen tipic de extindere a atributelor sau a acțiunilor care privesc un
întreg, un sistem — la fiecare din membrii acestuia, luați în parte. Operație imposibilă
logic, desigur: remanierea unui ansamblu e o modificare parțială a structurii sale ca
întreg; dacă guvernul se remaniază prin înlocuirea unor membri, nu înseamnă că membri
înșiși sunt remaniați. De fapt, extinderea sensului se produce printr-o superficială
; echivalare a termenului a remania cu a înlocui sau a schimba, încălcându-se restricția de
combinare fundamentală, confoim căreia obiectul direct al verbului remania trebuie să fie
un substantiv cu sensul „întreg cu părți componente”.
Folosirea verbului a remania în locul fireștilor „a înlocui” sau „a schimba din
funcție” persistă și se extinde: „Care ministru al cabinetului Tăriceanu ar trebui remaniat
primul?” (SF, 99, 2007). într-un interviu, atât ziaristul cât și ministrul par să-l folosească
fără ezitări:
—	Dacă veți fi remaniat, vi se va trage de la ministrul Vlădescu, atâta timp cât aveți
proiectele, dar nu aveți banii.
—	Da, sunt blocat financiar. Nu-i corect.
-	Și dacă veți fi remaniati
-	Foarte bine. Dacă asta este soluția, foarte bine. Nu mă interesează din cauza cui voi fi
remaniat {Cotidianul, 17.04.2006).
Saltul metonimic s-a produs și în alte cazuri; în urma naționalizării caselor au
apărut naționalizata („Naționalizați și chiriași”, RL, 31.10.1998), iar indexările salariilor
i-au transformat pe salariați în indexați („doi indexați de vârsta a treia , RL, 949, 1993).
3.3.	„Excludere’"
Lexicul politic românesc nu se rezumă la formulele oficiale, administrative,
internaționale. între paginile de politică ale ziarelor și dezbaterile politicienilor nu e,
adesea,' o mare diferență: clișeele, expresiile familiare și argotice, violențele
pamfletare circulă ușor dintr-un mediu și dintr-un tip de discurs în celălalt.
Metaforele clișeizate, eufemismele și hiperbolele prin intermediu' cărora este
prezentat un anume act sau moment politic sunt mijloace persuasive, dar și indicatori
ai unor valori și atitudini de profunzime.
în 2006, au avut loc mai multe excluderi din unele partide importante, sau din
funcțiile de conducere ale acestora; termenii folosiți de cei implicați în acțiune și de
156
comentatorii din presă au fost de o destul de mare varietate. Poate că actul evocă încă,
pentru unii cititori, tema emfatizată sau sugerată eufemistic de romanele obsedantului
deceniu" ’ Excluderea poate fi indicată metonimic prin formula „pierderea carnetului”
(„fapt ce i-a adus pierderea carnetului de membru al PSD Goij”, Adevărul, 19.06.2004)
sau e subliniată și agravată de echivalarea cu „eliminarea din partid” (EZ, 21.08.2006).
Formulele colocviale folosite curent pentru a o desemna nu au nimic specific; sunt la fel
des întrebuințate pentru concedieri profesionale sau pentru alte tipuri de ruperi ale
relațiilor: expresia a da afară: „să separăm grâul de neghină, să-i dăm afară pe toți” (EZ.
4.09.2006); „N. aruncă mănușa: «Dacă G. și R. vor să mă dea afară, să o spună»4',
9.11.2006; „după ce v-o dat și pe voi afară, ați început a face un alt partid” (azi.md).
Excluderea și mai ales pierderea pozițiilor de conducere sunt desemnate și de o
metaforă feroviară clișeizată: „Filmul tragerii pe linie moartă a acestuia” (EZ,
13.02.2006); „tras pe linie moartă, încearcă să creeze un pol critic” (Gândul,
20.10.2006). Și mai familiară e metafora provenind din jargonul jocului de cărți:
„lansează ideea că, de fapt, se urmărește scoaterea lui din cărți” (EZ, 13.02.2006).
Expresiile a fi în cărți și a scoate din cărți acoperă, complementar, șansele cuiva de a
conta în calculele politice, de a fi cuprins într-o combinație politică promițătoare („Acum
D.S. e în cărți pentru un mandat de parlamentar european”, pitesteanul.ro; „H. nu e în
cărți”-, „El a negat informațiile conform cărora H ar fi inclus pe lista candidaților la
portofoliul Ministerului Integrării Europene”, ZF, 27.11.2003) și, respectiv, ieșirea sa din
jocul politic. Formula a scoate din cărți este folosită, de altfel, și în sport și în alte tipuri
de jocuri („Bookmakerii ne-a»scos din cărți pentru sferturile de finală”, ZF, 20.06.2000;
„Ady, dacă aveai 2 meciuri câștigate, altfel stătea treaba, dar ai numai unul. Ești scos din
cărți definitiv”, linkmania.ro; „într-o optime incendiară, echipa noastră a scos din cărți o
favorită clară, echipa universității McGill Montreal”, law.ubbcluj.ro).
Evident, atitudinea subiectivă față de faptele în discuție conduce la preferința fie
pentru eufemisme (a îndepărta: „trei deputați din parlament au fost îndepărtați din
partid’"), fie pentru disfemisme, hiperbole, exagerări dramatice; excluderea e o execuție
prin decapitare, împușcare etc.: „nimeni nu era pregătit luni să ducă la. bun sfârșit o
execuție colectivă”, „câteva execuții de răsunet ”, „cei vinovați de nesupunere în politică
sau afaceri sunt puși cu gâtul pe butuc pentru ca epidemia să nu se întindă”, „școaterea
din rânduri și punerea la zid a câtorva lideri locali” (Ziua, 6.03.2004). Metaforizarea
alunecă în ridicol atunci când aduce în contact, pentru a descrie viața politică obișnuită,
sfere semantice și câmpuri conotative prea diferite, de exemplu sportul și religia: „Ce
urmărește A.N. răstignind mai mulți jucători de calibru din PSD local?” (Ziua, ibid.}.
Valorizată pozitiv, excluderea e „operație chirurgicală” sau „curățenie de primăvară”.
23 în Statutul Partidului Comunist Român, excluderea era caracterizată în termeni extrem de
dramatici: „Excluderea din partid este suprema sancțiune de partid. Ea se aplică numai în cazurile
când un membru de partid săvârșește încălcări grave ale programului partidului, ale liniei sale
politice generale, ale legilor țării, lovește în unitatea partidului, trădează interesele poporului,
pactizează cu dușmanii construcției socialismului, este nesincer și înșeală partidul, divulgă
secretul de partid și de stat, în cazurile când comportarea sa vădește descompunere morală sau
când săvârșește alte fapte care contravin prevederilor statutului” (Munca de partid, XXVII, 12,
1984, p. 6). Enumerarea este destul de derutantă, în măsura în care amestecă etichetări grave
(trădează, descompunere) cu formulări vagi și birocratice (contravin prevederilor)-, încheindu-se
cu cele din urmă, se realizează un ânticlimax.
157
In fine, pentru acțiunile politice de excludere sau de numire într-o -uncție se
recurge, ironic, și la terminologia istorică a relațiilor feudale: în primul rând la verbul a
mazili („în ședința conducerii c-rganizației, de săptămâna trecută, au fast maziliți doi
dintre apropiații lui DTP” (EZ, 13.02.2006), turcism transmis prin cărțile de istorie, dar și
păstrat în limbajul familiar curent („Rapid i-a «mazilit» pe gălățeni”, compact.info) și
aplicat chiar știrilor externe, într-un proces de adaptare și balcanizare lingvistică
(„Directorul Paris Match, mazilit de patron”, Gândul, 29.06.2006).
Acțiunile de numire în funcție sunt - în același registru arhaizant-ironic -- a unge
(„ Leonard Crban a fost uns comisar la Lisabona”, Realitatea, 30.10.2006) sau a înscăuna
(„nou-înscăunatul”, Gândul, 20.10.2006). Dincolo de pitorescul desemnărilor, se întrevăd
din citatele de mai sus mai multe ipostaze ale vieții politice: violentă și emoțională
(execuția), aleatorie și arbitrară (scoaterea din cărți), ierarhică și arhaică (mazilirea).
3.4.	„Lustrație”
Cuvintele politice la modă, repetate intens în dezbaterile publice, ajung foarte
repede să-și lărgească sensul și să producă derivate. In primele luni ale anului 2006,
familia lexicală a substantivului lustrație și-a impus prezența în'limba română, într-o
manieră care va lăsa probabil urme. în DEX cuvântul nici măcar nu apare; îl găsim
totuși înregistrat de noul DOOM2, care l-a preluat din uzul curent și din câteva
dicționare de neologisme, unde are sensul de „ritual, ceremonie de purificare din
antichitatea latină”. La originea echivalentelor culte de azi - fr. lustration, engl.
lustration, it. lustrazione, sp. lustration etc. - stă termenul latin lustratio. După 1989,
lustrație (ca și echivalentele sale din alte limbi) a devenit un termen politic, legat de
diferitele legi prin care se limita accesul D putere al celor vinovați de abuzuri, și
represiuni în perioada regimului comunist. In română a intrat mai de mult un alt
latinism cult, legat etimologic de lustrație-. lustru (din lustrum - rit dc purificare
practicat în Roma antică, odată la 5 ani, cu ocazia recensământului; prin extindere,
lustru a ajuns să însemne, în stilul solemn, „perioadă de 5 ani”)24.
în presă și în mesajele de pe internet, atestările lui lustrație și ale familiei sale
lexicale sunt numeroase. De la substantiv s-a refăcut ușor verbul a lustra (prin derivare
regresivă convergentă cu împrumutul cult, rezultatul corespunzând verbului latinesc
lustrare). De la verb, s-a format în contextul dezbaterilor politice derivatul lustrabil, cu
sufixul -bil: adjectivul adesea substantivizat adaugă sensului tehnic o notă ironică, pentru a
caracteriza pe insul pasibil de lustrare (acțiunea defavorabilă celui vizat este văzută și ca o
aptitudine personală, în măsura în care evocă termeni ca prezidențiabil, ministeriabil etc.):
„nu va rămâne în funcție dacă va fi găsit lustrabiF (Cotidianul, 11.04.2006); „cei
«lustrabili» nu se încumetă să spună ceva” (ibid.) „și conservatorii au lustrahilii lor" (EZ,
10.04.2006); „lustrabilul Ion lliescu avea la vremea respectivă,. în rândul majorității
populației, un statut semi-divin” (blog.hotnews.ro). Ghilimelele semnalează uneori doar
noutatea termenului, alteori distanța ironică. Accidental, s-a creat și un derivat anormal în
24 E o problemă de etimologie latină dacă acest lustrum este identic, înrudit sau doar omonim cu
termenul din care provin fr. lustre, it. lustra, preluate în epoca modernă și de românescul lustru
„strălucire, aspect lucios”; de la acesta din urmă s-au format derivate cu aspect popular, bine
instalate în limbă: verbul a lustrui, substantivele lustruială și lustragiu.
158
-bil, nu de la verb, ci de la substantivul lustrație: „dacă numărăm «h^rațiabilii», din viața
politică și economică românească, găsim duium, bre” (forum Adevărul, 19.04.2006).
Verbul a lustra a fost folosit inițial mai ales în construcții pasive - „ar putea fi
lustrați, dacă legea este votată de Parlament” (Cotidianul, 11.04.2006); „cine și cum să
fie lustrat” (ibid. 12.04.2006). Mai spectaculoase sunt însă utilizările active - „Ca să .
lustrezi pe cineva, e nevoie de aviz”; „Vom lustra bine?” (ibid., aluzie la sloganul
electoral al președintelui) - și chiar reflexive: „o voce anonimă de pe Internet ne invi tă să
ne lustrăm"', „înainte de a ne lustra, să vedem dacă avem de ce” (Evenimentul,
13.04.2006). Evident, folosirile actuale ale verbului corespund unei schimbări semantice:
lustrarea ca act global de purificare se concretizează, proiectâridu-se asupra fiecărui
individ; prin particularizare, lustrat înseamnă astfel „eliminat din viața politică, prin legea
lustrației”. In uzul actual, a lustra tinde să se confunde cu familiarele a lucra („a dăuna
prin intrigi”) și chiar a luxa, asemănătoare ca formă și sens: „senatorii îl «lustrează» pe
Traian Băsescu” (Realitatea, 30.03.2006); „alianța se lustrează sin aură” (Cotidianul,
3.04.2006).	’	•
Verbul este deja folosit și în contexte alegorice - „Legea lustrației va tăia poate
capetele balaurului, dar corpul acestuia va găsi resurse pentru a genera alte capete, care
nu vor putea fi lustrate” (EZ, 15.04.2006) - și mai ales absurd-glumețe: „La sindrofia cu
pricina doar babele din Someșeni au rămas lustrate și cu buzele umflate” (BZA,
21.04.2006). în limbajul familiar, sensul verbelor este adesea instabil și atribuit mai mult
de context. De exemplu, a lustra (cu toată încărcătura sa de tensiune politică) intră ușor
într-un tipar de imprecație - „Lustra-mi-aș picioarele!” (Evenimentul, 12.04.2006);
„Băsescu, lustra-te-amC (Incognito, forum Gândul, 31.03.2006). Antifrastic este uzul de
urare: „«l'e-am sunat să-ți lustrez La mulți ani!», ar fi cel mai recent banc care circulă
prin parlament” (Adevărul, 10.04.2006).
Jocul de cuvinte, figura etimologică sau paronimică constituie o tentație atât
pentru jurnaliști - „In loc de lustrație, lustruială” (titlu, în EZ, 9.10 2004) - cât și pentru
cititorii care trimit comentarii: la întrebarea „Vom lustra bine?” se răspunde: „Nu d-le,
vom lustrui bine, că suntem specialiști în așa ceva” (forum Cotidianul, 12.04.2006).
Majoritatea citatelor de mai sus sunt foarte recente; e de așteptat ca jocul să continue,
printr-o profundă și caragialescă integrare a lustrației în limbajul familiar: „Ce-aș mai
pune eu lustrația pe matale!” (forum Gândul, 29.03.2006).
3.5.	„Reașezarea prețurilor”
In situația creșterii prețurilor și a scăderii puterii de cumpărare, orice regim politic
tinde să recurgă la eufemisme care să atenueze din efectul psihologic neplăcut al
fenomenelor în cauză asupra populației; de fapt, mai ales să diminueze propria
responsabilitate și să-i protejeze pe guvernanți de reacțiile de nemulțumire ale celor
afectați de scumpiri. Eufemismele creșterii prețurilor au fost înregistrate și în limba de
lemn a perioadei comuniste:
Intr-un raport al C.P.Ex. despre majorarea prețurilor în domeniul agroalimentar se va
spiine despre „reașezarea”, „corelarea”, „actualizarea”, „îmbunătățirea” prețurilor și,
foarte rar, când nu se poate altfel, despre majorare (MO 'X0, pp. 204- 205)
159
; In perioada inflației galopante și a devalorizării masive a monedei naționale,
după 1989, experiența creșterii prețurilor și a discursului eufemistic despre ele a
fost una comună :
Când i se vorbește frumos, românul mediu acceptă reașezarea prețului la carburanți,
îmbunătățirea prețurilor la alimente, recalcularea prețurilor la îmbrăcăminte și corelarea
chiriilor cu impozitul pe salariul ameliorat. Ce nu acceptă, în niciun caz, e scumpirea
bruscă a biletelor la tramvai (AC, 43, 1995).	.
Intre termenii care au preluat atunci rolul de eufemisme s-au mai numărat
reajustarea („perspectiva noii reajustări a prețurilor”, TL, 732, 1992) și mai ales
liberalizarea, la care modificarea semantică, prin confuzie cu termenul scumpire (de la
liberalizarea prețurilor la „liberalizarea” produselor) a fost un adevărat abuz lingvistic
(„am «liberalizat» hârtia cam de șapte-opt ori!", Zig-zag, 74, 1991).
4.	Limbaj șt discriminare
Excesele obsesiei lingvistice a „corectitudinii politice” ne amuză, desigur, - mai
ales când încercarea de a elimina din limbaj orice atitudine de discriminare a unei
minorități - nu numai pe cele clar ofensatoare - creează un jargon artificial, constrângător
și imprecis. în fond, nu e sigur că odată cu cuvintele sunt alungate și prejudecățile - sau
că nu se nasc, prin exagerare, prejudecăți noi. Oricât de naivă și/sau încrâncenată ni s-ar
părea respectiva direcție de purificare a limbajului, bunele ei intenții inițiale ne pot atrage
atenția asupra excesului contrar - de pildă, asupra totalei lipse de griji pentru limbajul
ofensator pe care o manifestă discursul public românesc, cel puțin în unele domenii. Nu e
vorba doar de segmentul presei specializate în limbaj injurios, de tip România Mare-, mai
îngrijorător e firescul cu care un discurs discriminatoriu, ofensator, sau cel puțin
nepăsător față de sensibilitățile etnice e vehiculat, aproape fără a provoca reacții, în presa
care reprezintă buna „normalitate”. Răul cel mai profund nu stă în cuvinte (se pot spune
lucruri foarte grave folosind un lexic absolut neutru); modul curent de desemnare a
membrilor unui grup etnic e totuși un simptom al atitudinii față de aceștia.
4.1.	Etnonimele „rom”, „rrom”, „țigan”25	'
Cuvântul rom apare adesea într-o grafie nespecifică sistemului fonetic și
ortografic al limbii române, dar care s-a răspândit foarte mult, mai ales prin presă: rrom.
Termenul rom nu este foarte nou în limba română: Drimba (2001: 240-242) îi trece în
revistă atestările, amintind de existența interbelică a „Uniunii generale a Romilor din
România” (înființată în 1934) și a revistei sale, Glasul romilor. Rom, folosit oficial pentru
a evita conotațiile peiorative ale cuvântului țigan, înseamnă în limba țigănească „om”,
„bărbat”, de aici și „țigan”. Termenul prin care se auto-desemnează etnia țigănească a fost
preluat și de alte limbi: în engleză există Romany, dar și Rom (invariabil sau cu pluralul
Mai multe detalii despre denumirile rromilor în limba română, în Chelaru-Murăruș 2006.
160
Roma)-, în italiană, dicționarele înregistrează substantivul rom ca invariabil, dar se
folosește (în presă, de exemplu) și pluralul roma. Multe dialecte țigănești, printre care și
cele vorbite la noi, au un r cu o pronunție specială („r cerebral”), pentru care s-a apelat în
forma scrisă, într-o grafie standardizată a limbii romani, la litera dublă 6.
Forma rrom modifică grafie cuvântul adaptat morfologic românei, deci are
pluralul rromi-, nu presupune o pronunție diferită de rom. Exemplele de folosire a acestei
grafii abundă, atât în presă, cât și în documente oficiale: „Gardienii publici au împușcat
trei rrom?' (RL, 1880, 1996); „Rromii trebuie alfabetizați” (RL, 2012, 1996); „o sută de
rromi au tăiat 15.000 de salcâmi” (RL, 2157, 1997); „Rromii vor să-și înființeze un birou
de presa” (RL, 2294, 1997); „Burse de studiu pentru studenții rromi de la facultățile de
drept”; „Centrul European pentru Drepturile Rromilor" (RL, 2164, 1997); „Inspectorul
rron?/pentru rromi are următoarele atribuțiuni” (www.edu.ro) etc. Rrom e rareori folosit
constant; în majoritatea textelor citate, alternează cu țigani („alfabetizarea țiganilor”;
„țigani fericiți”; „studenții țigani” etc. își găsește astfel aplicare obsesia evitării repetiției
prin întrebuințarea de sinonime. Faptul se verifică chiar în cuprinsul unei singure
propoziții: „Serviciul Secret al Rromilor îi spionează doar pe țigani" (RL, 2243, 1997).
Folosirea formei rrom poate fi interpretată ca efect al unui scrupul lăudabil, ca o
manifestare a dorinței de a păstra, chiar prin grafie, forma cea mai autentică prin care se
autoidentifică o etnie. Din păcate, citatele contrazic deseori o asemenea interpretare. Forma
este adesea utilizată în contexte ironice - „țigani, deveniți între timp rromi’' (GR, 9, 1996) și
chiar cu un ton de deriziune puternic ofensatoare: „plaiurile mănoase ale Olteniței, unde
producția de rromi la hectar este foarte ridicată” (RL, 2092, 1997) - sau stă la baza unor
derivate glumețe precum rromiadă („Bucureștiul e amenințat cu «rromiada», RL, 1886,
1996). E de presupus că unul dintre motivele răspândirii formei rrom este dorința de a crea
distanță, de a plasa etnia țigănească într-un spațiu exotic, simbolizat de grafia atipică: un
mod de a evita contactul și identificarea. A scrie rrom pare a fi și o strategie folosită de unii
pentru a îndepărta cât ma; mult fantasma confuziei cu român.
Desigur că nu toate aparițiile formei rrom pot fi explicate la fel; la început, a
putut fi vorba și de atracția pe care jurnaliștii o resimt față de neologisme, cuvinte exotice,
surprize de tot felul. De la un punct încolo, însăși mulțimea utilizărilor anterioare creează
un model, preluat în mod automat. De altfel, DOOM2 a recomandat forma rom, acceptând
însă, ca variantă literară, și grafia rrom.
In orice caz, distanța rom - român este rapid recuperată, prin contaminare
ironică: „economia rromânească” (AC, 7, 1997).
26 Au existat și continuă să existe oscilații și ezitări în folosirea grafiei rom/prom, chiar din
perspectiva internă a normatorilor limbii romani. în Limha romani (țigănească}, manual pentru
clasele speciale de învățători romi ale școlilor normale (București, FDP, 1992), al cărui autor e
Gheorghe Sarău, rom (cuvânt românesc, cu pluralul romi), folosit în explicații și traduceri,
coexista cu rrom (cuvânt țigănesc, cu pluralul rroma), folosit în exemple și în textele originare. în
Curs de limba rromani, al aceluiași autor (Cluj-Napoca, Dacia, 2000), a fost generalizată grafia
rrom, -i, rromanil Gh. Sarău a publicat în 1992 un Mic dicționar rom-român (București,
Kriterion), iar în 2003 un Dicționar român-rrom (București, Vanemonde).
161
4.2.	Pseudo-eufemisme ironice
Termenul curent de desemnare din română - țigan - are într-adevăr conotații
negative (DEX: „epitet dat unei persoane cu apucături rele”), întărite mai ales de evoluția
semantică a unor cuvinte din familia sa lexicală (țigănie, a se țigăni)', ele nu împiedică totuși
folosirea sa cu sens neutru, ca pură desemnare obiectivă - așa cum nici conotațiile negative
ale lui turc, de exemplu, nu intervin în uzul obișnuit al cuvântului (DEX: „a fi turc” = „a fi
foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic”). In cazul etnonimelor, de
altfel, se face adesea confuzie între ceea ce e asociat cuvântului - deci poate fi îndepărtat
odată cu acesta - și ceea ce e asociat conceptului - și nu dispare prin substituție.
Ca pentru a dovedi că prejudiciile și discriminarea nu sunt decât în mică măsură
un fapt lingvistic, țigan poate fi găsit destul de des în enunțuri absolut neutre sau în
lucrări obiective, științifice; într-un volum de cercetări sociologice care folosește
constant termenul rom, titlul, probabil și din rațiuni comerciale, este Țiganii - intre
ignorare și îngrijorare (București, Alternative, 1993); chiar în titulatura partidelor
minorității țigănești se regăsesc atât rom cât și țigan23. în schimb, rom poate fi folosit în
contexte clar discriminatorii, ca în anunțul de mică publicitate „personal pază exclus
romi" (RL, 2018, 1996).
Dincolo de aceste două cuvinte, între care jocul e posibil în limite normale, există
o zonă a sinonimelor depreciative, injurioase, din limbajul popular - baragladină,
balaoacheș, faraon, cioară etc. - evitate în general - și una a „pseudo-eufemismelor
ironice”. Limbajul multor ziare, altfel serioase și preocupate de chestiuni etice, uzează
surprinzător de frecvent și fără rezerve de substituiri ale etnonimului bazate pe o trăsătură
fizică (respectiv culoarea pielii): tuciuriu, brunet, hrunețiu, ciocolatiu, bronzat etc.; unele
dintre acestea implică și o aluzie la discursul rasial din alte spații culturale: colorat, de
culoare, metis, creol', „puzderia de tuciurii" (RL, 1238, 1994); „negustorii tuciurii" (RL,
1237, 1994), „intermediarii bruneți" (RL, 968, 1993), „bruneți autohtoni” (Adevărul, 183,
1990), „un tânăr brunețiu" (Tinerama, 47, 1991), „vânzător ciocolatiu" (F.M, 32, 1992),
„211 de culoare", „248 creoli" (Adevărul, 334, 1991), „românii «mai colorații (RL,
1100, 1993), „au năvălit zece colorați" (EZ, e.p., 500, 1994); „alți «oameni de culoare»
cu topoare și cuțite la îndemână”, „disponibilitatea nativă a creolilor către un domeniu
infracțional sau altul” (Adevărul, 334, 1991) etc.
în vreme ce unele publicații manifestă scrupule etice -• față de manifestarea unei
atitudini jignitoare, de apreciere globală și prin criterii strict anatomice -, altele continuă
să folosească pseudo-eufemismele, ca adjective sau substantive: „artistul, însoțit de șapte
tovarăși colorați și de nădejde” (Libertatea, 3647, 2002); „un burtos tuciuriu, ce soarbe
leneș dintr-o bere” (Libertatea, 3953, 2003); „sunt însă prea mulți alții, cam bruneți, care,
tară să te întrebe, îți aruncă niște zoaie pe mașină” (Libertatea, 5079, 2006); „Vânzătorii
volanți sunt nevoiți să scoată zilnic câteva zeci de mii de lei, pentru ca «hruneții» din
zonă să-i lase să-și facă treaba” (Libertatea, 3801, 2002). Termenii ajung - din fericire rar
- chiar în Parlament: „domnul președinte Ion Iliescu a primit în audiență unele persoane
tuciurii de rang înalt, care îi sunt, probabil, mai apropiate decât românii” (Ședința
Camerei Deputaților din 17 septembrie 1996, cdep.ro).
...-------------------------- .
27 Și Luminița Mihai Cioabă a publicat în 2001 un Ghid de conversație român-țigănesc
(București, Teora).
162
Cuvintele de mai sus substituie nu veritabile peiorative - față de care ar fi putut
apărea ca eufemisme propriu-zise - ci termenii neutri existenți; tocmai prin ele se
manifestă o atitudine subiectivă - global ironică, depreciativă, mizând pe complicitatea
cititorului și vizând o subliniere a referirii la identitatea etnică.
Procedeul este în primul rând un simptom periculos de naționalism, unul dintre
multele care proliferează în prezent; în al doiiea rând e o dezolant de facilă sursă de umor.
Intenția vorbitorilor e, în astfel de cazuri, să se integreze tipului de eufemism glumeț,
ironic, al cărui referent e identificat fără prea multă dificultate: cu exact atâta dificultate
cât să producă, precum în jocurile de cuvinte de tot felul, satisfacția unei „rezolvări de
problemă”. O satisfacție ludică dublată și depășită, în situația de față, de una mult mai
puțin inocentă. Dacă a fost imediat observat și sancționat stupidul „eschimoși” pentru
„evrei” al României Mari, nu același lucru se întâmplă cu „eufemismele” folosite foarte
frecvent pentru a-i desemna pe țigan:’. Procedeul e inacceptabil, cel puțin pentru că
implică, prin însuși faptul substituției, ideea de un primitivism evident că numele unei
naționalități e un termen dezagreabil, eventual o sursă de umor.
4.3.	Discursul discriminării: reportaje
Eufemismele ironice sunt doar simptomul cel mai evident al subiectivității
agresive, discriminatoare, moral inacceptabile - foarte răspândită în mass-media
românească, mai ales la începutul anilor ’90, în modul de prezentare a țiganilor. în anii
următori, luări de poziție și monitorizări ale presei au eliminat unele dintre excese,
păstrându-se în genere forme mai puțin marcate, aluzii mai puțin agresive.
Deprecierea globală a etniei rrome se manifestă în preferința gazetarilor pentru
substantive colective cu conotații peiorative. Acestea sugerează fie o organizare interlopă
- bandă, gașcă - fie, mai grav, o primitivitate amenințătoare - hoardă: „o hoardă de
țigani care năvălise în curte și în biserică după pomeni” (RL, 7.03.1994); „Unsprezece
ciobănești și douăzeci și trei de agenți de la firma «Bart Guard» s-au războit cu hoarda de
țigani care a atacat livezile de piersici și caise” {Ziua, 1834, 2000). Atitudinea defa-
vorabilă a reporterilor pare să nu aibă de ales decât între formula supralicitării - ca număr
(prin substantive colective precum puzderie - „puzderia de tuciurii”, în RL, 1938, 1994),
sau ca forță -- și cea a subevaluării - care recurge la colective de sursă non-umană de tipul
ciurdă'. „într-un magazin din centrul orașului Rm. Vâlcea dă năvală o ciurdă de femei cu
fuste lungi și multe” (RL, 986, 1993). Cum se poate vedea și din exemplele de mai sus,
verbele asociate substantivelor colective sunt marcate de trăsătura agresivității, chiar
atunci când nu este povestit un incident violent: țiganii năvălesc, dau năvală, spulberă
{„spulberă coada făcută la mezeluri”, ibid.) iau cu asalt („Romi agresivi. Primăria luată
cu asalt” - titlu în RL, 965, 1993). Și verbele poartă uneori mărci peiorative care
orientează imaginea unui grup spre non-uman, ca în cazul lui a colcăi (RL, 968, 1993).
Obsesia numărului mare - comunicată cititorului prin selecția lexicală a
substantivelor și a verbelor - ia uneori forme incredibil de explicite. Sub titlul „Din 1977
numărul țiganilor a crescut de 3,5 ori” (RL, 1056, 1993) apărea, de pildă, o fotografie cu
șase tinere țigănci, aliniate lângă un zid; comentariul care însoțea imaginea le trata
numeric, categorial și gratuit ironic (prin contrastul între termenul de reverență și
conținut): „Doar prima domnișoară din stânga s-a născut înainte dc 1977. Restul,
163
după...”. Orice constatare a numărului prea mare al unei populații minoritare e potențial
agresivă prin implicațiile sale, prin faptul că sugerează „remedii”; dacă diferite fenomene
sociale ca delincvența, inferioritatea culturală etc. au soluții normale - deci despre ele se
poate discuta foarte firesc —, problema înmulțirii unei etnii, odată formulată, implică logic
eutanasia sau genocidul. De altfel, un gazetar nu ezita să pună în titlu (citându-1 Iară nicio
marcă de distanțare pe un polițist) un enunț de incitare la conflictul inter-etnic și mai
directă: „Ceaușescu n-a reușit să scape de țigani. Noi, nici atât” (RL, 1238, 1994).
O strategie de subtext suplimentară constă în transformarea diferenței etnice
într-una religioasă: țiganii sunt puși în opoziție,.într-un reportaj din care am citat deja mai
sus, cu creștinii: „în curtea unei biserici, țiganii, aproape tot atâția cât și creștinii, acostau
cu impertinență oamenii, cerșindu-le bani, mâncare și băutură” (RL, 7.03.1994).
Derapajul categoriilor e aici explicit; în alte cazuri intervine prin sugestie: după o
învălmășeală produsă de un grup de țigani în autobuz, „pasagerii își pipăie cucuiele și
buzunarele goale. Pe lângă portmonee au disparat ceasuri de mână, cercei, brățări, broșe
și niște lănțișoare, cu cruciulițe cu tot" (RL, 986, 1993). Adaosul final privind cruciulițele
nu are nicio motivare logică (dacă cruciulițele erau pe lănțișoare, ar fi fost destul de greu
să fie lăsate deopanc de hoți) - funcționând în plan pur simbolic.
în Limba de lemn, Franșoise Thom analizează câteva exemple de „tratare prealabilă
a realității”, în reportaje alegorice care ascund categoriile de bază, structurile adânci ale
gândirii schematice sub un limbaj natural aproape ireproșabil. La un rezultat asemănător
poate ajunge și discursul care, fără a mai fi supus dogmei totalitare, se conformează opiniei
comune, stereotipurilor publice celor mai comode (garanție de consens și de succes).
Reportajele despre conflictele locale în care au fost implicați țigani sunt adevărate repertorii
de strategii de manipulare mai mult sau mai puțin rudimentare. Găsim în ele clișee pur
narative: coincidența semnificativă, în care detaliul vine în atingere, ca din întâmplare, cu
evenimentul-cheie: „Ne întâlnim cu groparul satului. De-abia terminase de săpat groapa lui
C.” (e vorba de un român omorât de țigani)28. C oincidențele ating treapta alegorizării naive,
didacticiste: cârciuma, casa arsă și biserica sunt plasate în apropiere una de alta - deci „în
acest-spațiu coexistă locul crimei, locul răzbunării și locul iertării!”. Relațiile și atributele
obligatorii reconstruiesc stereotipul românului (țăranului) pașnic și ospitalier: „în cursul
nopții..., pe raza comunei nu a avut loc niciun incident”; ofițerul de poliție declară -într-un
limbaj marcat de oralitate cordială: „Să vezi domnule ce înseamnă ospitalitatea, oamenii au
adus soldaților lapte proaspăt aburind...”. Mecanismul retoric selectează, de altfel,
desemnările care corespund schemelor prestabilite: din rațiunile legitimitate, se preferă
prezentarea celor care păzesc satul ca soldați - nu ca polițiști. întâlnirile regizate aduc în
scenă, în fine, și un țigan, pozitiv - excepție necesară demonstrației, asimilată prin epitet
stereotipului „țăran autentic”: „țiganul șugubăț”. Strategia fundamentală e de a muta
comentariul în replicile personajelor. Vocea reporterului își permite doar sugestii; un
discurs agresiv al unui țăran român e comentat eliptic: „Nu pare om rău și totuși...”.
Ezitarea nu e în acest caz decât un mijloc de captare: opinia dubitativă devine cu atât mai
credibilă cu cât pare să evite o judecată pripită și partizană; lectura sugerată e mai puțin de
tipul „nu pare un om rău, și totuși e” - și mai probabil de tipul „nu e un om rău, și totuși a
fost adus în situația de a părea așa”.
28 Articol din 1993.
164
Clare sunt și identificările; prin limbaj: țăranii români vorbesc, pentru
autenticitate, moderat dialectal (și legal academic): „No, sunteți ziariști...”. Limbajul
țiganilor apare ca agresiv (e comparat, de altfel, cu „cadența unei mitraliere”) și, desigur,
vulgar, incoerent, alunecând în detalii ridicole („Și, fire-ai a dracu, de-abia făcusem
telemeaua!”) sau autodemascatoare - subliniate de contrastul evident cu situația: „îmi.
stau copiii sub cerul liber... și uite! (arătându-ne un teanc voluminos de bancnote) nu am
de unde să le iau de mâncare!”. Absurdul gestului de a arăta banii în acest moment al
lamentației trebuie să treacă neobservat, pentru că detaliul are doar funcția de a activa
stereotipul țiganului bogat. Văduvei românului ucis i se atribuie, în schimb, un patetism
artificial de cea mai proastă calitate: „Copile, privește-ți tatăl, dă-i și lui din strugurele
tău, dă-i pentru ultima dată!”.
Exemplele citate constituie totuși o parte a discursului public actual, în care se
prezintă nu drept exerciții de subliteratură, ci în ipostaza ofertei de informație.
5.	Clișee politice și deconstrucții ironice
5.1.	Clișee ale tranziției
■ 5.1.1. „De bine". La începutul aniior ’90, sintagma „oameni de bine” a fost
intens folosită de unele grupări politice (în genere de cele aflate atunci la putere), fiind
considerată un clișeu dezagreabil de altele, care s-au pronunțat explicit împotriva sa ori au
ironizat-o. Istoria formulei (sintagmă sau compus), mai ales aceea, accelerată, de imediat
după 1989, este interesantă și simptomatică pentru fenomenul general de evoluție a
sensurilor și conotațiilor. Dicționarele românești de pe la începutul secolului înregistrează
sintagma ca pe o formație nouă, calc după franțuzescul „homme de bien”; Tiktin (1903) o
echivalează cu germanul „Biedermann”, iar DA (1913) o definește ca referindu-se la
omul „care practică binele, care face milostenii”; explicația este transmisă, cu mici
modificări, până la dicționarele mai recente: „persoană care practică binele, care vrea
binele” (DLRC, 1955); „om care face fapte bune, care se preocupă de mulțumirea
celorlalți” (DLRM. 1958); deși aparent diferită, explicația din DEX (1975) - „om care
acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său” -
rămâne în esență în aceeași linie: a centrării asupra unui sens creștin, altruist și activ al
substantivului bine (ca și „om gata oricând să ajute pe alții”, în Canarache, Breban, 1974).
Practica preluării de definiții de la un dicționar la altul nu explică, singură, această
constantă referire la milostenie, generozitate, la acțiunea socială în general: cu atât mai mult
cu cât sursa franceză a sintagmei este glosată de obicei prin invocarea altor criterii:
probitate, virtute (Littre 1957), caritate - dar și onestitate, integritate (Petit Robert, 1991);
virtute, ideal, valoare morală (Lexis 1977). E o diferență clară între criteriul valorii
intrinseci și acela al valorii deduse din faptele exterioare, din folosul lor pentru ceilalți.
Dicționarele românești care ilustrează sensul sintagmei prin citate recurg la un singur
exemplu, dintr-o poezie a lui Alecsandri. din 1842, Maiorului lancu Bran\ „Om de bine, de
credință, ce Moldova ți-ai iubit / Și-ntr-acest veac plin de rele fapta bună ai slăvit”. Acest
microcontext literar ar putea fi izvorul definirii prin „fapta bună”; se mai poate să fie vorba
de o simplă întâmplare, sau chiar de o anumită concepție practică despre bine.
165
Oricum, utilizarea mai recentă a sintagmei, în vremea când ea nu devenise încă
clișeu, se baza în special pe o funcție de determinare, emblematică: nu atât atribuind o
calitate, eventual în opoziție Cu alta sau cu absența ei, ci identificând, marcând
apartenența Ia un grup. Mulțimea „oamenilor de bine” era determinată mai curând
extcnsional — prin enumerarea membrilor ei — decât intensional, adică prin precizarea unei
(unor) anumite calități. Altfel spus, etichetarea cuiva ca „om de bine” nu putea fi cu
ușurință tradusă printr-un număr de calități, dar reprezenta includerea aceluia într-o
categorie, alături de alții, cunoscuți: un fel de „e om de încredere”, „e de-ai noștri”. La
baza acestei funcții distinctive și emblematice — posibilă într-o societate care și-a păstrat
subversiv o ierarhie de valori independentă de cele oficiale - stătea tocmai neutralitatea
formulei. Comparând determinarea de bine cu altele, aplicate tot substantivului om - de
bună credință, de nădejde, de omenie (ultima, compromisă de formula propagandistică,
lansată în timpul regimului Ceaușescu, „comunist de omenie”) ș.a. - se observă că tocmai
„de bine” nu orientează aprecierea către o anumită trăsătură clară, sau către o reacție-tip.
De bine nu oferă nicio informație specifică; sintagma e suficient de generală ca să se
transforme într-o simplă marcă distinctivă29.
în această generalitate au stat și valoarea, și neșansa formulei pândite de pericole
care au compromis-o până la urmă. Utilă la un moment dat pentru a identifica tot ceea ce
era greu de cuprins într-o definiție, ea a rămas în ultima vreme și iară definiție, și fără
valoare distinctivă - sau, cei mult, cu una antiffastică opusă celei inițiale: referirea la unul
„de-ai lor”. Folosirea „neoficială”, „clandestină”, a formulei, caracteristică limbajului
familiar, a răbufnit în public după decembrie 1989; de bine avea avantajul de a delimita,
fără multe explicații, o categorie umană (în principiu, cea care folosea și înainte sintagma,
în opoziție cu cele oficiale de gen „tovarăș de nădejde”) de alta, compromisă. Prin
repetarea în situații în care nu se încerca o caracterizare mai clară, o judecare a
vinovățiilor, și în care criteriile și pozițiile se amestecau tot mai mult, într-o confuzie
sporită, s-a produs foarte rapid demonetizarea, compromiterea emblemei, preluate imediat
tocmai de cei pe care ea, înainte, i-ar fi exclus. La începutul anilor '90, sintagma în cauză
a devenit o marcă de conformism: în rapida mișcare a ideilor și cuvintelor contemporane,
ea a fost intens folosită în valurile succesive de „mesaje de indignare ale oamenilor de
bine”, într-o periferie a situațiilor de comunicare (în zona discursului neprofesionist
dominat de clișee), dar era deja evitată, substituită sau parodiată „la centru”, în presa de
diverse orientări (mai mult substituită în cea guvernamentală, mai mult parodiată și
ironizată în cea independentă și de opoziție). Din păcate, marele avantaj (inițial 1) al
formulei rapid degenerate - lipsa unui antonim, deci a unor implicații clare în definirea și
acuzarea celorlalți - nu-1 avea nici unul din posibilii săi înlocuitori: omul „de bună
credință” se opune celui „de rea credință”, apelul la omul „cinstit” îl ridică pe acesta
împotriva unor indubitabili hoți, tâlhari etc. De la folosirea „naivă”, în ianuarie 1990 -
„oamenii de bine și cu credință în Dumnezeu aprindeau lumânări” (pe când, deja, „câțiva
cetățeni...” complotau!) (Adevărul, 30, 1990) - s-a ajuns la respingerea sintagmei ca
element străin, care nu mai poate apărea, într-o utilizare „sinceră”, directă, în propriul
29 în genul în care acționa tradițional și „bun” din „om bun”: de pildă, ca răspuns la întrebarea
„Cine e?”, pusa necunoscutului care bate la ușă. „Om bun” ■■■ adică posibilmembru al comunității
din care cineva face parte...	.
166
discurs: „oameni «de bine» sau numai oameni obișnuit!.,.”; „«oamenii de bine» au
aplaudat, în văzui lumii, teroarea neagră” {Viitorul, 116, 1990); „s-au găsit totuși niște
oameni de bine care i-au ajutat să scrie” pe membrii C.P.Ex. {22, 36, 1990). S-au mai
practicat aluzia și construirea unui antonim ad hoc: „guvernul vede în opoziție numai
«oameni de rău» - ca să parafrazăm o etichetă cunoscută (și deja compromisă)” (RL,
231, 1990); parodierea: „în numele redacției de bine...” {Blitz,!, 1990), diverse încercări
de substituire: „cetățenii de bună credință” {Viitorul, 119, 1990); „atrag atenția oamenilor
cinstiți”; „consternarea cetățenilor pașnici” {Adevărul, 233, 1990).
Până la urmă, formula oameni de bine a rămas ambivalența: e folosită în
continuare, în paralel, atât cu sens pozitiv („un grup de oameni de bine au pus bazele
Fundației Internaționale OMENIA”, omenia.ro), cât și cu valoare ironică, moștenire încă
vie a polarizării politice din anii ’90 („aproape toți turnătorii au fost oameni de bine,
angajați în lupta cu terorismul”, intervenție pe forumul ziarului Gândul, 23.08.2006).
5.1.2.	„De suflet”. Clișeul contemporan de suflet nu e consemnat în dicționare.
Cuvântul care îi este nucleu l-ar putea face să pară mai de mult instalat și mai bine
ancorat în limbă; între sintagmele mai vechi nu se găsesc însă decât unele cu sensuri total
diferite de al său: a lua de suflet („a înfia”), (copil) de suflet („înfiat”), în care prepoziția
de are probabil valoarea „pentru”. în aparițiile sale actuale, construcția „de suflet” (a cărei
stabilitate ne permite să o considerăm locuțiune adjectivală) are un sens destul de
imprecis - perfect coerent, de altfel, cu stilul jurnalismului liric și metaforic care o
vehiculează. Sunt cel puțin două combinații-tip ale locuțiunii la modă: cu substantivul
denumind fie persoane („om de suflet”), fie diverse manifestări, activități și produse
culturale („această întâlnire de suflet”, „un reportaj de suflet” etc. — exemple oferite
frecvent de emisiunea „Actualități” a Televiziunii Române, în anii ’9O)30.
Nu poate fi vorba de același sens în cele două cazuri; cel mult, de același
entuziasm al acordării de valori superlative. Omul „de suflet” este „nobil, generos, bun”;
structura determinării poate fi influențată de o întreagă serie în care intra în primul rând
sintagmele de caracter, de inimă ș.a. Băiat de inimă „bun, săritor, milos” este atestat de
dicționarul lui Tiktin și de cel al Academiei (DA) cu un citat din Convorbiri literare: „îl
roagă pe lorgu, ca prieten și băiat de inimă, să nu-1 lase”. Comparații se pot face și cu
registrul popular - „om de omenie” -, și cu cel familiar-argotic: „tip de gașcă, de
comitet”. Sigur că, în toate aceste ultime cazuri, prepoziția „de” nu mai introduce un
sinonim aproximativ al lui suflet, ci un nume de calitate sau un substantiv colectiv; sensul
construcțiilor, oricum asemănătoare, e însă tot unul calificativ. Că asocierea cu registrul
familiar nu e absurdă și gratuită o dovedește existența adjectivului sufletist „generos,
dezinteresat, curajos”, comentat de Guțu Romalo (1972: 193-194) și atestat de citate
recente („un om sufletist, dintr-o bucată”; „băieți de treabă, sufletiști”, „de-aia nu te las,
femeie, că ești mare sufletistă”, S. Preda 1985: 25, 69, 161; „era un coleg a-ntâia și un
30 Clișeul e încă destul de mult folosit: „la această întâlnire de suflet au participat...” - comunicat
al Academiei Române, din noiembrie 2006 (acad.ro); „Ziua de astăzi începe la sediul ArCub, la
ora 11,00, cu o întâlnire de suflet” {Azi, 6-7.05.2006); „A urmat apoi o întâlnire de suflet
ocazionată de împlinirea a 40 de ani de la înființarea Ansamblului folcloric «Mureșul»” (Adevărul
21.08.2006).	’
167
mare sufletist” — S. Preda 1988: 80). Un sens mai vechi pare să fi fost cel de „(om)
pasionat”, substantivul construindu-se cu un determinant în genitiv: la Neagu Rădulescu
(Un balon rădea în poartă, 1970) apare formularea „toți sufletiștii balonului” (p. 134).
Sensul mai nou e perfect echivalent cu cel din construcția „de suflet”31.
Aplicat la non-persoane, clișeul „de suflet” capătă un sens și mai vag: destinația e
motivată de o încărcătură afectivă, sentimentală. Paralelismul cu locuțiunea de inimă
funcționează și aici, doar că în situația aceasta de inimă e chiar mai rar și mai neobișnuit
(vezi, totuși, „cuvinte de inimă”, TVR, 27.03.1991); singura asociere posibilă cu ceva deja
existent este cu expresia „de inimă albastră” — care ne duce, curios, către aceeași sferă
familiar-vulgară a lui sufletist, suflețel sau sufletuUtilizarea clișeului de suflet e însă plină
de ambiții și pretenții de elevație. Uneori, formula e amplificată, cu variații: „(manifestare)
de suflet și (aleasă) simțire (românească)”, „de suflet și conștiință” etc. Nu e de mirare că
exemple dintre cele mai emfatice (pentru ambele utilizări ale locuțiunii, ca determinant
pentru persoane sau non-persoane, dar cu un sens difuz; și nediferențiat) se pot găsi în
discursul naționalist de tip România Mare: „Apel către românii de suflet de pretutindeni”;
„imnul de suflet al românilor’” (RM, 45, 1991); ca semn deja distinctiv, formula apare în
replicile ironice la acest gen de discurs (vorbindu-se, de pildă, de „partizanii cei mai de
suflet ai partidului România Mare - în Foaierul român, 14,1991).
în limbajul politic tradițional, clișeele persistă:
Pentru noi, domnule președinte, acest discurs extrem de calm, ieșit poate din canoanele
unui mesaj strict politic, dar un mesaj de inimă adresat unor colegi este mai important
decât orice alt discurs. (Stenograma lucrărilor Consiliului lărgit al Organizației PSD a
Municipiului București, 8.07.2003, homews.ro).	.
T.B a trecut și la ponegrirea celei mai sărmane dintre comorile de sujlet ale acestui popor
modest: liniștea” (Discursul deputatului S.A., partidulconservator.ro, 19.04.2007).
O altă posibilă asociere - care nu implică niciun fel de filiație, dar atrage atenția
asupra unui spațiu al conotațiilor — s-ar putea face cu utilizarea specială a sintagmelor de
inimă și, mai rar, de suflet, în limbajul prostituției - unde apar, în opoziție cu restul,
„amantul de inimă” („amant de coeur”) și „problemele de inimă” („Amica ei, Sonia, cu
care nu o dată s-a păruit pentru o chestiune «de inimă», își făcuse reputația unei abile
pungășoaice”, Brunea-Fox, în Memoria reportajului, 1985, p. 132).
Jocul combinațiilor și al substituției poate însă conduce și către un nu prea
îndepărtat model al sintagmei de suflet", vom găsi oricând, răsfoind colecțiile de ziare,
un citat despre vreo întreprindcre-instituție-ctitorie care să fi fost „o autentică citadelă
de sentiment, conștiință și faptă (comunistă)”. De suflet se dezvăluie, astfel, și ca un
substitut nou și curat pentru clișee mult prea compromise; locul său nu e totuși prea
comod, cât timp preia și tonul pompos și sensul vag al predecesoarelor sale. Mai
mult: formula la modă insistă. într-un mod indecent, asupra laturii sentimentale a
lucrurilor; contextul ei ideal de aplicare e romanța. Reporterul care vorbește de o
manifestare „de suflet” nu e foarte departe de spiritul unei alte expresii, familiar-
argotice: „a lua la sentiment”.
31 Predilecția limbajului familiar-argotic pentru substantivul sujlet e dovedită și de utilizarea
acestuia ca negație: „Ai găsit ceva? - Sufletu’!”.
168
5.2.	Deconstrucții ironice
Caracterul „formularistic” al limbajului se manifestă în producerea de noi
sintagme, prin imitarea și modificarea celor deja existente. în limbajul contemporan,
rapiditatea maximă în reutilizarea formulelor, a îmbinărilor mai mult ori mai puțin stabile
se observă în argou și în stilul publicistic (Zafiu 2001: 62; cf. Groza 1999, Dumistrăcel
2006). Argoul permite nenumărate substituiri în expresiile sale; unele dintre înlocuiri
produc așa-numila „derivare metaforică” {a băga la ghiozdan/ladă/jgheab etc.-, a lua în
balon/birjă/avion etc.). Sintagmele reluate, imitate și parodiate de jurnaliști sunt adesea
acelea pe care discursul politic sau cel al publicității le transformă la un moment dat în
sloganuri, în clișee, în formule la modă.
Dintre formulele politico-publicistice care s-au bucurat de succes în ultimul
deceniu, producând multe variații și adaptări ironice, putem aminti: o anumită parte a
presei, oameni de bine, salam cu soia, revoluție de catifea, aleșii poporului, evenimentele
din decembrie etc.
Temele unora dintre variațiuni - „deconstrucția” clișeului și parodierea lui prin
noi variante de recombinări - au fost oferite, la începutul anilor ’90, de discursul puterii,
mai ales al președintelui Ion Iliescu: e vorba fie de formule care au șocat prin conținut și
presupoziții („democrație originală” sau „despot luminat”), fie de enunțuri încărcate de
implicații politice („de tip legionar”), fie de clișee propriu-zise, care au atras atenția doar
prin repetare („o anumită parte a presei”). In cazurile de mai sus, se pare că ecourile
parodice au avut un rol benefic, împiedicând, cel puțin în parte, proliferarea automată a
formulelor. Efectul de „deconstrucție” este produs de acumularea unor transformări în
urma cărora niciun element nu se dovedește imuabil, nesuprimabii.
Din formula aluzivă „o anumită parte a presei” (folosită eufemistic, de președinte,
pentru a nu desemna direct presa care îi era ostilă) s-au obținut, în modul cel mai simplu,
numeroase variante bazate pe individualizarea unui grup: „o anumită parte a cozii,
manifestând rea credință...” {Expres, 13, 1991); „AdolfHitler tună și fulgeră împotriva unei
anumite părți a Europei” {Ceaușescul, 9, 1991); o anumită atrage automat complementul și
opusul său: se vorbește astfel de „ziariști acreditați de cealaltă parte a presei” {Cațavencu,
29, 1991). S-ar părea că o parte e elementul stabil al formulei: punctul de la care, chiar când
e cuprins într-o cu totul altă expresie, pornește automat reconstituirea clișeului („M.-am
hotărât și eu să zâmbesc. Cam într-o parte. Intr-o anumită parte a presei” — Cațavencu, 19);
poate totuși să dispară și parte - ca în exemplul de mai jos, a cărui construcție ar părea
absurdă în lipsa raportării la sursa parodiei și la referenții foarte preciși ai turnurilor
confuze: „numeroși anumiți reprezentanți ai breslei, precum și puțini dintre ceilalți” (CI,
20, 1991). Performanța exprimării imposibile ar putea fi tocmai aceea de a duce la absurd
inițiala evitare a preciziei din formula prezidenpala.
Surprinzător, la peste 15 ani de la lansare, formula este încă folosită, ca emblemă
a iritării puterii politice față de publiciștii care o critică: „George W. Bush, furios pe «o
anumită parte a presei»” {Cotidianul, 28.06.2006); „Nu-mi trecea, totuși, prin minte că,
doi ani mai târziu, mă voi trezi din nou încadrată într-o «anumită parte a presei», ca pe
vremea lui Ion Hiescu” {Ziua, 21.02.2007). Se pare că sintagma nu mai poate fi folosită
parțial și aluziv, pentru că nu ar mai fi recunoscută, dar rezistă în forma completă.
. Alte surse de variații sunt cele câteva sintagme tipice momentului istoric al
schimbării regimurilor politice din Estul Europei - foarte productive prin natura lor
169
metaforică — comunism cu față umană, revoluție de catifea, limbă de lemn (v. supra,
partea a Ii-a, 1.2.) — sau prin deschiderea către calambur - economie de paiață (RL, 1104,
1993). Se pot înregistra faze diferite ale descompunerii sintagmei — până la extreme în
care s-a mai păstrat doar câte un cuvânt-stimul și a crescut rolul lămuritor al contextului;
am întâlnit așadar și „poliția cu față umană” (Opus, 34, 1990), „patricienii cu față
umană” (Dreptatea, 192, 1990) - dar și „executivul nostru fesenist cu față liberală”
(Phoenix, 32,1990).
In alte cazuri, sintagma nu e polifuncțională, unul dintre termenii săi fiind
obligatoriu pentru recunoaștere, deci neomisibil: sintagma revoluție de catifea își pierde
definitiv identitatea pierzând determinantul „de catifea”; variațiile sunt deci limitate
într-una din direcții, producând „restaurația de catifea” (EM, 17, 1990), „opoziția noastră
de catifea” (OS, 40, 1990) ș.a.m.d.; același lucru se întâmplă și cu economia de piață, din
care poate deriva, de exemplu, o Justiție de piață” (OS, 42, 1990).	.
între alte multe exemple de productivitate combinatorie, mai e cel puțin unul care
trebuie menționat: deși de aparență neutră, inocentă, sintagma purtător de cuvânt s-a
dovedit extrem de stimulatoare pentru imaginație, modificările, de la cele mărunte
(pluralul în loc de singular: purtător de cuvinte) până la cele mai spectaculoase (purtător
de riposte, purtător de serei, colonelul purtător - exemple din Cațavencu, 22 și 24,
1991), resemantizând și remotivând compusul. Dezvoltată într-un microscenariu narativ,
imaginea e emblematică: „nu și-a făcut decât datoria: a purtat cuvintele, până le-a obosit”.
5.2.1.	Pod de flori. Un clișeu supus transformărilor este și podul de flori31-.
metafora cuprinsă în această formulă era direct legată, la început, de festivitățile care
tindeau să reapropie politic România și Republica Moldova33. Caracterul festivist și
ineficient al aruncării de flori în apele Prutului a fost însă simțit ca aflându-se în evident
contrast cu nerezolvarea adevăratelor probleme, a gravelor crize politice și economice:
s-a creat astfel, de la început, un context depreciativ pentru reutilizarea expresiei.
Formula podul de flori (de peste Prut) a căpătat un caracter emblematic, desemnând în
mod succint demagogia politică din raporturile dintre cele două state: „dacă firmele din
România, dacă acel capital românesc n-o să se trezească în timp util, riscăm să
rămânem numai cu podul de flori”', „repet, dacă nu vom acționa rapid, vom rămâne cu
podul de flori” (Știrea, 5.01.1998); „moldovenii (...) nu mai tresar și nu mai lăcrimează
când stau pe malul Prutului așteptând să treacă peste podul de flori” (ibid.,24S)3.V)()X).
Distanța ironică este și mai evidentă în construcțiile analogice care păstrează podul, dar
îi atribuie materiale de construcție diferite, în funcție de tema zilei: „60 de părinți și
studenți au luat cu asalt Ministerul Educației, supărați că / S-a prăbușit podul cu loaze
de peste Prut” (EZ, 1947, 1998); „După poduri de flori, loaze sau mercur, premierul
Vasile toarnă pilonii altei ghidușii: / Podul cu wați de peste Prut” (EZ, 1951, 1998).
Efectul comic al exemplelor se bazează pe surpriza asocierii contrastante; imaginea pur
caricaturală a unui „pod de loaze” este accentuată de caracterul depreciativ și familiar al
32 Clișeul politico-j ornai ist ic și deconstrucțiile sale ironice sunt discutate și de Dumistrăcel (2006:
238 -240).
33 I,a data de 6.05.1990, cu ocazia primei deschideri a frontierelor dintre România și actuala
Republica Moldova, pe Pnit au fost aruncate ghirlande de flori.
170
termenului loază', parodia clișeului subminând astfel euforia unionistă. Folosirea
sintagmelor determină de obicei o extindere metonimică a figurii: evocarea metaforică
a unui pod aduce cu sine idei conexe („s-a prăbușit”, „toarnă pilonii”). Sintagma inițială
poate fi chiar păstrată integral și actualizată printr-un determinant: „nu vedem bine
podul de flori al limbii române, azvârlit spre răsărit” (EZ, 2246, 1999). Relația cu -
posibilul clișeu-sursă e ma: îndepărtată și mai puțin controlabilă în aluziile „la frații
noștri sârbi” - „pe podul de contrabandă de peste Dunăre" (AC, 24.11.1998). în acest
caz se schimbă contextul politic (al relațiilor dintre România și Moldova) și deci
referirile geografice corespunzătoare, iar determinantul substantivului pod e un abstract.
Tiparul sintactic e totuși păstrat, iar apariția în context a unui alt clișeu asociat podului
de flori ■ - „frații” - confirmă legătura cu sursa.
Exemplele de mai sus ilustrează procesul de generalizare și de abstractizare în
uzul unei sintagme. Acest proces nu este însă, de obicei, ferm și unidirecțional; întrucât
clișeele politice și jurnalistice sunt pândite de riscul efemerității, textele care le conțin
capătă cu timpul puncte obscure. E de bănuit că și unele dintre citatele care parodiază
formula podului de flori vor fi ceva mai greu de înțeles, după o vreme. Deocamdată, ele
rezistă destul de bine: „Podul de flori peste Prut, luat din nou de apele istoriei" (ZF,
11.02.2000); „S-a rupt «podul de flori»: nu mai e loc de prietenii între București și
Chișinău” (Gardianul, 3.02.2007); „Podul de Flori s-a ofilit repede și, încet-încet, a fost
uitat” (JN, 4.12.2007).
6.	Nume și supranume politice
6.1.	Nume prezidențiale
în dinamica lingvistică a ultimului deceniu se reflectă și unele dintre
principalele tendințe ale vieții publice românești; în anumite câmpuri semantice și
lexicale se poate astfel urmări evoluția de la frenezia și agitația primilor ani, către o
relativă normalizare politică. Formulele de desemnare ale lui Ceaușescu, la începutul
anilor ’90, constituiau un veritabil indicator al pozițiilor politice, al atitudinilor publice
dominante. Primul președinte de după decembrie 1989, Ion Iliescu, poate și sub
presiunea raportări: la predecesorului său, într-o perioadă de mare polarizare politică, a
primit în presă și în afara ei un număr extrem de mare de supranume. Președintele
Constantinescu (în exercițiu în perioada 1996-2000) n-a mai provocat, în schimb, o
asemenea euforie denominativă. Cred că merită să fie comparate cele câteva liste -
desigur, departe de a fi exhaustive - ale desemnărilor prezidențiale culese din presa
românească de după decembrie 198934.
34 Rezultatele pot fi comparate cu cele din Bonnafous 1985, articol în care sunt studiate numeroase
modalități de desemnare a lui Franțois Mitterand în presa franceză. Autoarea stabilește patru mari
tipuri de desemnare - nerespectuoasă, reverențială, directă și polemică -, observând că acestea
depind mai mult de relația pe care fiecare publicație o are cu viața politică în genere decât de
orientarea ei ideologică. Nu credem că o asemenea concluzie ar fi valabilă și pentru presa
românească, cel puțin nu pentru perioada avută în vedere (în care simpatiile și adversitățile politice
determinau în primul rând formula de desemnare sau supranumele atribuit politicianului).
171
6.1.1.	Nicolae Ceaușescu. în căzui special al lui Ceaușescu, dictatorul
permanent invocat în spațiul public și în cel privat, inventarul trebuie să țină cont de data
sfârșitului regimului său și, pemru perioada anterioară, de desemnările orale din
comunicarea ne- (și contra-) oficială. în anii care au urmat dispariției sale, s-a petrecut o
trecere de la revanșă, exorcizare, defulare - la obiectivizare și distanță ironică; folosirea
diferitelor „nume'’ reflectă chiar și diferențe de informație (noile generații nu mai percep
acum aluzii care erau foarte evidente în 1990). Variațiile de desemnare a fostului șef de
stat comunist devenit pentru mai mult de două decenii (1965-1989) obsesie națională
sunt un indicator foarte fin al schimbărilor în mentalități și stări de spirit; în același timp,
ele ilustrează funcțiile limbajului în perioade istorice diferite. Proliferarea seriei
denominative a fost determinată, înainte și după căderea personajului, de mai mulți
factori socio-lingvistici, în primul rând de frecvența cu care se impunea referirea, deloc
neutră, la dictator, prezent în viața cotidiană nu numai prin propagandă, prin exacerbarea
cultului personalității, ci mai ales prin efectele politicii sale.
Până în 1989, în vreme ce discursul oficial impunea o formă canonică, de
menționare a numelui (reprodus integral, cu prenumele obligatoriu, neabreviat — Nicolae
Ceaușescu), oralitatea familiară multiplica formele de desemnare, marcate de o puternică
încărcătură afectivă negativă; se manifesta astfel reluzul conformismului, evitându-se
numele real, resimțit ca formă de acceptare, de nedorită integrare în convențiile oficiale.
După decembrie 1989, s-a produs o adevărată explozie de formule, ca semn al libertății
de expresie, dar și pentru că numele standard continua să fie evitat: de data aceasta,
folosirea sa ar fi putut părea un semn de „normalizare”, atestarea unei deculpabilizari.
Variația desemnărilor a fost desigur o formă de exorcizare și un câmp de acțiune al
inventivității spontane.
De la numele „secrete”, exorcizante sau, dimpotrivă, afectuos-diminutivale -
care circulau aproape exclusiv oral, în limbajul familiar din ultimii ani ai
totalitarismului — se trecuse, în practica scrisului eliberat, la clișee retorice, emfatice
(„odiosul dictator”, „tiranul”), la perifraze incriminatoare ilustrând un stil adesea destul
de naiv. Marca diversitate a formulelor de desemnare a fost un indice al foarte
explicabilei implicări afective; era o manieră de evitare a numirii directe. Recapitularea
mijloacelor de apărare lingvistică față de presiunea limbajului oficial și a mijloacelor de
eliberare din tensiunea psihică ne oferă imaginea ușor dezamăgitoare a relativității
umorului. Numele depreciativ-diminutivale, cele bazate pe cate o trăsătură fizică
(„piticul”, „pelticul”) ori pe statutul social și profesional (,,cizmarul“) își pierd, în afara
funcției de a sfida pericolul polițienesc sau de a învinge tabuuri interiorizate, orice
prezumtiv umor. Mai rezistente par să se dovedească formulele parodice, care le
preluau ironic pe cele omagiale ale vremii.
în primele luni ale anului 1990, au apărut alte denumiri, care le-au înlocuit în
mare parte pe primele, tinzând rapid către statutul de nume propriu, către condițiile
formale (articulare enclitică, inițială majusculă), semantice și pragmatice ale acestei
categorii: folosirea lor se bazează pe recunoașterea tară echivoc și, în principiu, indiferent
de context, a persoanei unice pe care o desemnează. în realitate, nu toți termenii se află în
aceasta. situație: în cazul unora, clarificarea e mai mult contextuală și eficacitatea
recunoașterii e doar mimată; în mod evident, scopul lor nu este cel al utilizării banale a
unui nume propriu - identificarea rapidă -, ci unul cu precumpănire creator, de
descoperire în limbaj a unui nou punct de vedere asupra faptelor pândite de clișeu.
172
Denumirile mai mult sau mai puțin convenționalizate sunt marcate și de caracteristicile
momentului și de tipul de text în care apar. Primele sintagme utilizate în decembrie 1989
nu aveau, în mod evident, doar rolul de desemnare, de identificare — și nici nu se limitau
la exprimarea unei atitudini; descriptive, calificative, într-un fel chiar didactice, ele
sufereau de o emfază pe care ulterior o va corecta ironia altor vorbitori.
Formula onomastică propriu-zisă nu a mai apărut în integralitatea canonică a
limbajului oficial de pe vremuri; dimpotrivă, s-a fixat în scrierea cu inițială minusculă
(ceaușescu)25, practicată destul de mult în cursul anului 1990, ca act de tip magic și de
eliberare psihică devenit rapid constrângere a conformismului social.
Alegerile din 1992 au readus în discuția presei numele lui N. Ceaușescu. S-a
văzut atunci clar că obsesia numelui a scăzut cu timpul foarte mult, vorbitorii
permițându-și să folosească desemnări directe ale personajului și ale perioadei. Câteva
titluri din 1992 valorifică această posibilitate: „Victoria lui Ceaușescu” (pe prima
pagină a Tineramei, 97, 1992}; „Ne întoarcem la Ceaușescu?” (editorial din EM, 40,
1992) ș.a. Numele e folosit întreg atunci când trimite explicit la persoană, la actele sale
individuale („Așa a vorbit, la un moment dat, și Nicolae Ceaușescu”, EZ, 91, 1992) - și
e redus la patronim atunci când (cazul cel mai frecvent) desemnează o perioadă și o
linie politică. Nu e nimic neobișnuit într-o asemenea procedură; doar că ea vine după o
perioadă de reticențe de limbaj și apare, în ciuda gravității situației exterioare, ca un
semn de vindecare interioară: asumarea ca atare a unei realități politice grave e, în sine,
un pas înainte. E un indiciu că mai vechile suspiciuni (mai ales teama că folosirea
numelui lui Ceaușescu ar urmări o deturnare a vinovăției de la sistem la o singură
persoană, de la toată durata regimului comunist la ultimii săi ani)36 au dispărut. într-o
analiză politică serioasă, numele Ceaușescu desemnează și un personaj accidental, dar
și un anume tip, foarte actual, de pericol: național-comunismul. Numele propriu apare
și ca determinant apozitiv pe lângă câteva substantive: „regimul Ceaușescu”, „dictatura
Ceaușescu”, „epoca Ceaușescu”; culmea e că ultima sintagmă, folosită după 1989
spontan, cu sens general, era foarte frecventă în cultul personalității, în discursul
omagial al ultimei perioade de regim comunist, care încerca să o impună cu sens
valorizant (și cu accent pe primul ei element: Epoca).
Poreclele și perifrazele n-au dispărut cu totul; cu timpul, ele s-au retras, firesc, în
publicațiile specializate în umor, unde se poate recunoaște o zonă semantică și un tip de
strategii lingvistice care le fac pe unele demne de tot interesul. Pentru ca actul umoristic
de numire să fie reușit, e important să se atingă un strat cât mai adânc de semnificație; în
acest sens, ridiculizarea unui limbaj dominant e superioară ridiculizării defectelor fizice.
Este esențială și actualitatea obiectului parodiat: a scrie acum, sarcastic, despre lucruri
dispărute e cu siguranță un gest ratat. Variantele de desemnare ironică a lui Ceaușescu
nu-1 mai pot privi exclusiv pe acesta, ci implică prezența figurii lui în societatea și în
mentalitatea românească dintr-un moment anume. Desemnările cele mai reușite au
parcurs o cale ușor de urmărit, printr-o tot mai marcată distanțare ironică.
35 Vezi Avram 1990.
36 Vezi supra, 1.1.: referirile emblematice la 25 sau la 45 de ani, invocarea lui Ceaușescu sau a
comunismului semnalau poziționarea politică a vorbitorului, de partea sa contra continuatorilor
fostei clase politice.
173
In vremea în care folosirea supranumelor „conducătorului14 putea avea și o funcție
de autoprotecție, cu trăsături de limbaj secret, și în care ireverențiozitatea implica un risc,
limbajul oral și familiar recurgea adesea, în anecdote și referiri curente, la deictice
(subliniate și de intonație) — ăsta, el - și la forme de deriziune: Nea Nicu, Nicu,
diminutive a căror valoare hipocoristică era o evidentă antifrază, vizând evocarea
caricaturală a unui mediu social și cultural modest. Alte categorii, cu circulație mai mult
sau mai puțin restrânsă (existau supranume curente în câte un grup de prieteni sau în câte
o familie, uneori nedecodabile din primul moment de către cineva din exterior) erau mai
inventive: (Nea) Puiu, Ceașcă (poreclă depreciativă bazată pe asemănarea fonică)
Bibicul, (Nea) Titi, Titi Văpaie — „Au dispărut încă de pe vremea lui Ceașcă'" (Timpul, 8,
1991); „în situații din acestea îl facem de obicei vinovat pe Ceașcă" (Timpul, 15, 1991);
„A rămas totul aproape ca pe vremea lui Ceașcă" (OS, 6, 1992, 6); „M-a făcut să-i par
antipatic Bibicului" (AC, 10, 1991); „pe vremea Bibicului" (Cuvântul, 34, 1992). Existau
și termeni care permiteau o destul de corectă identificare a poziției vorbitorilor: „din
interior”, naratorii de anecdote benigne sau persoanele mai prudent-conformiste foloseau
cu precădere formele Șefu ’, Tovarășu ’ - e drept, adoptate și de alții, dar cu o intonație
pronunțat (auto?) ironică31.
Mai interesanți sunt termenii simpli, identificând persoana prin trăsături
descriptive generale sau cu valoare de simptom: Paranoicul, Pelticul, Piticul etc.
(„proslăvirea paranoică a paranoicului", Expres, 37, 1990). Unele „nume” circulau și
înainte: timpul operează selecții și le elimină din un pe cele care devin nerelevante în
noul context (Cizmarul, de exemplu, poreclă care avea valoarea de a încălca o
interdicție și de a sublinia un contrast cu prestigiul funcției prezidențiale, dar care
devine nesemnificativă după 1989).
Imediat după 22 decembrie 1989, au apărut în presa formulele puternic marcate
evaluativ și afectiv: odiosul tiran, odiosul dictator, ele proveneau dintr-un discurs
emoțional foarte încărcat retoric, în care alternau cu construcțiile descriptive ample:
„dictatorul peltic și arogant, patron terorist și mafiot al culturii” (EM, 10, 1990). Succes
redus a avut și tiranul', ecourile codului retoric romantic, încă surprinzător de puternice,
nu au reușit să se impună definitiv; discursul public a regăsit așadar, fără să știe, stilul lui
Bolliac (cu „tiranul turbat d-a sa mânie”), dar numai pentru puțin timp. încrâncenările
romantico-retorice din anii ’90 produceau un sarcasm destul de forțat: „pentru satană și
regimul ei” (Dreptatea, 192, 1990). Mult mai rare erau în 1990 exemplele de ironie
diminutivală — „pe vremea lui bădița Nicolae" (Viitorul, 112-113, 1990).
-Formele de desemnare cele mai frecvente și mai interesante au fost în 1990
Dictatorul - termen de judecată obiectivă, folosit în mod consuni în textele „serioase” -,
37 Nefixate în scris în acea perioadă (decât, accidental, în corespondență privata sau jurnale
intime), desemnările subversive sunt atestate indirect, ulterior, de diferite culegeri de bancuri
politice. De exemplu, în Mircea Popescu, Bancuri, anecdote, expresii hazlii, București, Editura
Vestala, 1996, apare numele Ceaușescu (p. 11. 12, 13 etc.), dar și, în Addenda (aparținând altui
culegător): nea Nicu (p. 139, p. 147 etc.) și șefu' (p. 151). Cf. și Dana Maria Niculescu Grasso,
Bancurile politice, București, Editura Fundației Culturale Române, 1999.
174 .
Odiosul și Răposatul — varianta mai lejeră, respectiv mai accentuată, cu sau Iară ghilimele
și majuscule, a ironiei.
Succesul Odiosului în presă („pe vremea Odiosului”, Orizont, 31, 1990, Phoenix,
37, 1990; „A făcut-o și odiosul”, Timișoara, 82, 1990, „odiosul a căzut”, Dreptatea, 195,
1990; v. și. 22, 36, 1990, 37, 1990 etc.) a fost dat de natura sa emblematică pentru
momentul respectiv: păstrând în subsidiar o judecata altminteri tară echivoc asupra
trecutului, așează în prim plan ironia și autoironia față de clișeul nou; fără a uita trecutul,
dovedește sensibilitate la automatismele și glisările prezentului; în plus, face simțite
exorcizarea prin umor, ridicarea deasupra propriilor obsesii. Substantivizarea ironică a
adjectivului va fi redusă în glumă, prin anii 1992—1993, la hipocoristicul O di (Ody).
Cu conotațiile sale blând-creștinești răposatul juca pe o ambiguitate aflată, pe
muchie de cuțit, fiind probabil de aceea mai puțin frecvent în prima etapă (vezi, totuși,
„pe vremea răposatului”, Timișoara, 106, 1990; „condițiile mizere lăsate de răposat",
Phoenix, 37, 1990; „național-comunismul «răposatului»", OS 41, 1990, etc.). Ironia nu
mai vizează aici un clișeu lingvistic, ci un conținut: este simulată polemic tocmai
ștergerea oricăror atribute incriminatorii - pe fondul unei tendințe de nivelare.
Răposatul (la care s-a adăugat și defunctul, cf. Contrapunct, 40, 1990) restrânge
conținutul semantic propriu-zis la ideea morții, cu o conotație afectivă (de regret,
compasiune) care este o ironie la adresa unor nostalgii post-totalitare. Cei doi termeni
păstrează încă premisa obsesiei naționale - existența unui „mort principal”, obiect de
preocupare pentru toată lumea. Un pas mai departe l-a făcut răspândirea etichetei
împușcatul', esențialul formulei e că recurge la un detaliu contextual, exterior - modul cum
personajului i-a fost provocată moartea negându-i implicit respectivului orice consistență
interioară. Participiul substantivat împușcatul a fost folosit singur - „pe vremea
împușcatului” (AC, 8, 1991), „Ziua lu’ împușcatul (AC, 8, 1991) -, cu determinări aluzive
- „Primul împușcat” (AC, 37, 1992) - și într-o serie cu determinări circumstanțiale:
„Abuziv împușcatul” (AC 11, 1992); „ce mai fac prietenii împușcatului cu Zile” (AC, 36,
1992); „fost consilier în probleme valutare al grabnic împușcatului” (AC, 37, 1992) ș.a.m.d.
Desemnarea ironică împușcatul a rezistat destul de mult: „împușcatul, «speriat de pagube»,
a dat dispoziție...” (RL, 1896, 1996). Actualitatea determinărilor stă fie în parodierea liniei
proceaușiste din presa extremistă, fie în asumarea unei distanțe, a neimplicării afective.
„Derivarea” cvasi-sinonimică a produs și alte desemnări. împușcatul fiind la rândul său
substituit de un participiu substantivat și mai concret - Ciuruitul - „ca pe timpul
multilateral ciuruitului” (RL, 1372, 1994); „pe vremea Ciuruitului” {Luceafărul, 14, 2000),
ori de mai generalele doborâtul, accidentatul, mătrășitul: „turneele Doborâtului' (AC, 32,
1992); „exemplul «accidentatului» de la Târgoviște” {Cotidianul, 57, 1992); „povestea
începe pe timpul mătrășitului” {Zig-zag, 32, 1992).	.
Denumiri parodice, preluând discursul adulator din timpul vieții, au fost
Cârmaciul - („Păcat că nu e și Cârmaciul', RL 241, 1990); „Din cauza Cârmaciului”
(EZ 2472, 2000), „cârmaciul sublim” (RL 257, 1990), ,JAarele Cârmaci" {Expres, 37,
1990) — Dibaciul, Genialuî, li se pot adăuga cele venite pe filieră străină, prin traducere:
Danubiul gândirii, Geniul Carpaților (cu varianta „geniu intracarpatin”, Timpul, 36-37,
1990) -, formule care nu au circulat cu adevărat în cultul personalității de la noi, dar au
fost selectate de presa străină, mai ales franțuzească (vezi infra, 7.1.4.).
Au apărut cu timpul și clișee noi, ironic favorabile - Regretatul, Binefăcătorul,
Martiru’ Neamului - sau combinații (comice, uneori .chiar oximoronice) între vechiul
175
clișeu omagial și eticheta nouă: Cel Mai împușcat Fiu al neamului (1992), multilateral
ciuruitul (1994), sau între două clișee noi: Regretatul odios (1991), Odiosul împușcat
(1993), Odiosul Răposat (1992).
Spre sfârșitul deceniului, se revine în genere la evocarea neutră, prin nume, dar
rămân în uz câteva din formele citate - „împușcatul, «speriat de pagube», a dat
dispoziție...” (RL., 1896, 1996) — „pe vremea Ciuruitului'’ (Luceafărul 14, 2000), „din
cauza Cârmaciului” (EZ, 2472, 2000); „așa se făcea pe vremea lui Ceașcă" (EZ, 2486,
2000) - și nu lipsesc cu totul nici inovațiile: „marea boală a lui nea Nicu mondialu™ (AC,
7, 1997); „Nicușor-Dictatorul Minune” (AC, 1. 2000). Comentariul politic rațional și
parodia converg în vindecarea obsesiilor.
6.1.2.	Ion Hiescu. Varietatea formulelor prin care a fost desemnat noul
președinte Ion Iliescu nu era prea mare în 1990; cele mai multe desemnări aparțineau
comentariului politic, cu diferențe graduale între stilul oficial și cel al familiarității
depreciative. în timp, supranumele s-au înmulțit și s-au constituit câteva tipare dominante
de producere: prin aluzia la discursurile și sloganurile sale electorale (cuvinte
emblematice devenite supranume), prin parafraze la clișeele omagiale ale limbajului de
lemn, prin sintagme impersonalizate, jocuri de cuvinte etc.
O listă, inevitabil incompletă, cu formulele - unele mai frecvente, altele cu o
singură atestare — prin care a fost desemnat Ion Iliescu în timpul mandatului său e totuși
grăitoare pentru evocarea fenomenului onomastic. Multe dintre formule sunt deja uitate,
devenind chiar de neînțeles, pentru că se bazau pe aluzii la o întâmplare a momentului:
(Nea) Nelu, Neluțu, Nea Jean, Ilici, Regele Ilinoic, Ilius Caesar, Despotul luminat,
Luminosul, Valorosul, Emanatul, Marele Emanat, hmanel, Emanache, Emanaey, Ion
Tliescu-Consens, Ion Iliescu-Liniște, Domnul Consens, Liniștea noastră, Eliot Ness-
Iliescu, Trandafirul prezidențial, Ion de Oltenița, Omul din Oltenița, Ghinion Iliescu,
Zâmbărețul, Zâmbilici, Zâmbilică, Președintele Ales, Cel Ales, Alesul, Alesul Majoiitar,
Alesul Națiunii,. Alesul Zâmbitor, Realesul, Urmașul ciuruitului, Urmașul reales,
Locatarul de la Cotroceni, Titanul de la Cotroceni, Farul de la Cotroceni, Unghie-n gât,
Ăsta De-Acum, Actualul, încă președintele, Destabilizatul, despotul luminat, despotul
înțelept; Cetățeanul I.L, succesorul Regretaților, ultimul președinte viu, ultimul „tătic",
salvatorul Ion, Președintele-Peniru-Liniștea-Noastră, Președintele tuturor românilor,
Președintele tuturor româncelor, instituția noastră pt eddențiala, oficialitatea romană m
I, emanația nr. 1 a Revoluției, Omul Numărul Unu al Democrației Originale etc. Mai
mult sau mai puțin reușite, spontane sau cam artificiale, numeroasele variante dovedesc,
în orice caz, multă inventivitate și au în genere calitatea de a se păstra în planul intelectual
al polemicii politice, fără a recurge la multe dintre tiparele vulgare ale poreclei.
Formulele de desemnare cel mai frecvent folosite erau totuși acelea aparținând
registrului serios al comentariului politic, având grade variabile de deferența; de la structura
apozitivă redundantă a stilului oficial - „președintele României, domnul Ion Iliescu”. -
trecând prin „domnul președinte”, „președintele”, „domnul Iliescu” etc. - până la utilizarea
numelui de funcție neînsoțit dc picio complinire. Cu excepția extremelor, variantele nu
176
conduc automat către identificarea atitudinii vorbitorului, chiar formulele foarte protocolare
fiind adesea, contextual, încărcate de ironie sau măcar de marcată distanțare. Indicii mai
clare ale atitudinii de partizanat sau contestatare sunt, în primul caz, majusculele („însuși
Președintele țării”, în Azi, 166, 1990), în celălalt folosirea numelui precedat de „tovarășul”,
„tov.,” - sau, într-o formulare mai complexă, „tovarășul (pe vremea aceea) Ion Hiescu”
(Cațavencu, 7, 1990). Un determinant cu rol de insistență, utilizat ca argument de autoritate
mult prea transparent și minat de inutilitatea sa informativă - ales?*- s-a transformat rapid
în clișeu, fiind folosit în anii ’90 - bineînțeles, ironic - din ce în ce mai mult de către
opozanți: „pe urmele președintelui ales al României (CI, 2, 1990). Tonul unei (simulate)
detașări științifice caracterizează sintagmele impersonalizante, care se referă la ins prin
intermediul funcției - „instituția prezidențială” (RL, 251, 1990), „oficialitatea română nr. 1”
(Cațavencu, 19, 1990), „capul statului” (Opus, 34, 1990) — sau insistă asupra relativității, a
limitării în timp a deținerii acesteia: „actualul președinte” (Adevărul, 233, 1990),
„cetățeanul Ion Iliescu, actualmente președintele Republicii” (Dreptatea, 195, 1990).
Sursa cea mai puternică de substitute ale numelui sau de supranume se
dovedește a fi propriul limbaj al omului politic: așa apar aluzii la anumite discursuri -
„schimbarea celui care a fost un «geniu carpatin» cu un «despot luminat»” (Timpul, 36-
37, 1990) - sau largi perifraze inspirate din sloganurile electorale: „președintele nostru,
«ales dintre noi, pentru noi»“ (Dreptatea, 212, 1990), „chipul celui pe care Ploieștiul l-a
votat pentru liniștea noastră”, (Contrapunct. 40, 1990). Oricum, atributele care evocă
un limbaj sunt în mod evident de natură intelectuală și superioare acelora produse direct
de o relație cu realitatea.
Formulele cele mai marcate polemic sunt cele care sugerează identificarea cu
tiparul Ceaușescu, reintegrând clișee ale epocii anterioare: „cel mai iubit fiu (87%, nu? al
poporului” (RL, 246, 1990), „minerii au venit la București la apelul mult-iubitului lor
președinte" (Cațavencu, 19, 1990), „la 20 Mai națiunea română a fost aleasă în
unanimitate de Conducători (Phoenix, 37, 1990, 3).
O categorie aparte de nume apare în ficțiuni parodice și se bazează pe jocul de
cuvinte, pe modificări fonetice: Regele Ilinoic, Ilius Caesar (Cațavencu, 18, 1990). Jocul
este tot unul intelectual, fie că realitatea e proiectată asupra ficțiunilor, modificându-le, ca
în exemplele de mai sus, fie că mișcarea se produce în sens contrar și literatura modelează
realul, producând Personajul principal (OS, 41, 1990).
Cu statutul cel mai apropiat de al numelui propriu sunt folosite adjective sau
participii scrise cu inițială majusculă și realizând, ca figură de stil, aluzia; mai mult decât
oricare altele, ele intră în relație cu denumirile ironice conferite lui Ceaușescu: „pe
vremea Odiosului” atrage după sine continuarea analogic-ironică: „și-n timpul
Luminosului" (Phoenix, 37, 1990). Singurul termen cu adevărat impus în comunicarea
curentă, așadar decodabil și în afara lămuririlor contextului, este, probabil, Emanatul'.
frecvent în lozinci, inscripții și în genere în oralitatea glumeață, cu variante hiperbolizante
în scris - „Marele Emanat” (Viitorul, 112-113, 1990). Cuvântul face parte din aceeași
3S Pentru a sublinia constrastul cu perioada anterioară și pentru a dobândi legitimitate, termenul
ales a fost folosit insistent în referirile la sine ale președintelui, după alegerile din 20 mai 1990.
177
serie a denumirilor ironice atribuite persoanei politice cu aluzie la propriul său discurs:
mediere care îi conferă o anume notă de distanțare și de umor absurd; unor posibile
violențe de limbaj, atacuri directe, aluzii la trecut li se substituie ironia din neologismul
netransparent pentru un necunoscător al nuanțelor limbajului politic românesc. Un alt tip
denominativ productiv e constituit de adăugarea unui supranume la numele real: Ion
Iliescu Consens (GVest, 38, 1990), Ion Iliescu-Liniște (OS, 39, 1990). Nu mai e nevoie să
. insistăm asupra a ceea ce leagă aceste formule de cele deja prezentate; caracterul oarecum
artificial al supranumelor indică aceeași zonă a comicului livresc. Mai puțin reușite (mai
puțin sudate), alte îmbinări apar și dispar, legate de un anume context: „Eliot Ness-
Iliescu”, „Eiescu-mineral”, „Trandafirul prezidențial” (Cațavencu, 1990), „Falstaff-
Iliescu” (Contrast, 1990) ș.a.m.d.
în anii următori, supranumele cel mai răspândit a rămas Emanatul, care a devenit
chiar sursă a unor formații spontane efemere: derivatul hipocoristic Emanache
(Contrapunct, 2, 1992), sau contaminarea aluzivă Emanaev (Timpul, 17, 1991), apărută în
timpul puciului moscovit din august 1991.
Numele real e folosit prin omisiune parțială, de pildă prin reducerea la prenume:
„buimăcitoarele rezultate ale vizitei lui Ion în Emiratul Kuweitului (AC, 30, 1992);
familiaritatea desemnării prin prenume poate fi negată ironic de transformarea acestuia,
prin amplificare, într-un titlu nobiliar parodic: Ion de Oltenița (Cațavencu, 23, 1991).
Conotația balcanică a toponimului este exploatată comic, altă dată, prin crearea sintagmei
omul din Oltenița (AC, 31, 1992); parafrazarea titlurilor de filme este, de altfel, un
procedeu curent al limbajului familiar. în alt loc (Contrapunct, 24, 1992), apare formula
Omul din Rio - explicabilă strict contextual (prin aluzia la o recentă călătorie) și ilustrând
categoria variațiilor libere, lipsite de pretenția de a se fixa în uz. Un tipar facil — ■ ar
tocmai de aceea răspândit și în conversația curentă — este cel al hipocoristicele) fbrfhăte
de la prenume, cu un plus de familiaritate depreciativă: Nelu (AC, 8, 1991) și, cu o marcă
suplimentară a atmosferei de periferie, nea Nelu („nea Nelu e trist, jignit de intelectuali ,
AC, 4, 1991) și chiar Neluțu (AC, 5, 1992, 3). în aceeași serie poate să intre și
transformarea nea Jean (Cotidianul, 58, 1992), o aluzie mai mult la atmosfera de mahala
decât la spațiul francofon. Ilici, în schimb (AC, 31, 1992), formă căreia Scurtimea și
apropierea formală de numele real îi favorizează întrebuințarea, trimite prin valoarea sa
conotativă la spațiul rusesc și la istoria comunistă.
Un joc de cuvinte motivat în text stă la baza formulei Ghinion Iliescu, prezentă
în mai multe numere ale aceleiași reviste („< hinlON Iliescu lovește din nou , AC, 30,
1992; cf. AC, 2, 1991 etc.). Mai puțin inspirate, efemerele Nelu Pericol (AC, 31, 1992;
probabil variantă la desemnarea anterioară) și Ion Degețel (Cațavencu, 17, 1991;
explicabilă prin stricta referire la un gest contextual) combină prenumele cu o poreclă.
Porecle folosite singure, fără suportul unei părți din numele real, sunt mai ales cele care
trimit la un tic de comportament: Zâmbilici („Zâmbilici nici nu sună așa rău, în fond! ,
Cațavencu, 30, 1990) sau Zâmbilică (Ceaușescul, 15, 1991). Nota comună aproape
tuturor celor de mai sus e minimalizarea și evocarea unor trăsături de comportament și
atmosferă socială. Temele politice transpar mai ales în denumirile construite prin
perifrază și în care inventivitatea este mai măre. Aluziile consacrate la sloganurile
178
electorale din 1990 nu s-au pierdut, dimpotrivă, s-au fixat, cerând tot mai puține
explicitări {președintele Soare, AC, 6, 1991; domnul Consens, AC, 27, 1992) și
îndeplinind tot mai mult funcția unor adevărate nume: „Liniștea noastră și băieții din
spatele lui au avut stil” {Cotidianul, 35, 1991)39. Formula obsedantă a discursului
post-electoral a trecut chiar printr-un proces de scurtare, ca urmare a desei repetări:
Președintele Ales - Cel Ales - Alesul', ajunse la acest punct, denumirile încep să crească la
loc, prin noi determinări: Alesul Majoritar (AC, 21, 1992), Alesul zâmbitor (AC, 32, 1992).
Perifrazele descriptive ironice care se bazează pe judecăți politice permit o
permanentă variație, cu condiția de a păstra câteva indicii clare, care să permită, în
asociere cu informația contextuală, recunoașterea personajului. Foarte mult exploatat a
fost, de pildă, tiparul hiperbolic al elogiilor ceaușiste: cel mai iubit fiu al poporului, cel
mai, mult iubitul, Primul Spectator al țării {Cațavencu, 12, 1991), Bărbatu’ Țării
{Fraierul român, 14, 1991). Denumirea reședinței (vezi 1.6.4., 8.4.1.) e cuprinsă în
formule precum Titanul de la Cotroceni {Cațavencu, 29, 1991), Leul de la Cotroceni
(AC, 4, 1991), bravul cotrocean (AC 8, 1992), cotrocenianul președinte (AC 21, 1992),
pontiful din Cotroceni {Contrapunct, 24, 1992) etc.
In ani; următori, una dintre cele mai frecvente desemnări ironice ale fostului
președinte va fi porecla Bunicuța, provenind se pare din cercul colegilor de partid și
având meritul de a produce un contrast ironic între trăsăturile evocate prototipic (duioșie,
caracter inofensiv, feminitate) și profilul politicianului abil.
6.1.3.	Emil Constantinescu. Seria denominativă pentru președintele Emil
Constantinescu (1996-2000) a fost destul de redusă. Chiar în presa de scandal care îi era
net defavorabilă, de-abia dacă găsim desemnarea prin prenume - „Ce face Emil pentru a
nu mai fi persecutat de securiști” (AP, 20, 2000) sau o poreclă animalieră, rudimentară și
agresivă, folosită mai întâi de adversari în campania electorală: „In timpul vizitei pe care
Țapul a întreprins-o...” (RM, 527, 2000).
De altfel, folosirea prenumelui fără numele de familie e tendința cea mai răspândită
în stilul neconvențional al presei de toate orientările: „Zid în jurul lui Emir (EZ, 2269, 1999);
„harnicul și popularul nostru Emil” (AC, 32, 1997); „Emil, liderul charismatic al Balcanilor”
(AC, 21, 2000); ea produce și o simetrie internațională: „ambasadorul Iui Emil la BUF (AC,
37, 1998). Se mai adaugă hipocoristicele de la prenume: „Mitică, supraintitulat președintele
reformist al românilor” (AC, 37, 1998); „Salut, Miluță, sunt eu, Bill” (AC, 12, 1999) - și lista
e aproape încheiată. Puținătatea invenției onomastice poate fi considerată un semn de
normalizare. In fond, jocurile lingvistice nu sunt decât un substitut al luărilor de poziție, al
acțiunilor și al atitudinilor propriu-zis politice.
6.1.4.	Traian Băsescu. In cazul lui Traian Băsescu (devenit președinte în 2004), e
răspândită în presă, alături de desemnarea standard prin numele de familie, și aceea prin
prenume: Traian. Formații glumețe sunt de găsit mai curând în limbajul colocvial - de pildă,
39 Sloganurile evocate sunt: „lliescu apare - soarele răsare!” (de la mitingurile electorale din 1990)
și „Un președinte pentru liniștea noastră” (slogan oficial, înscris pe diferite materiale publicitare).
Consensul era un termen cheie în discursul lui Ion lliescu din perioada respectivă.
179
pe drumuri din internet — și mai rar în comentariile jurnalistice. E vorba de trunchierea
numelui de familie — Băse („Patriciu îl suspendă pe Băse”, comentarii pe forumul EZ,
31.03.2007); „«Băse e cool» stătea scris pe banner-ul agitat frenetic de un tânăr îmbujorat”,
EZ, 11.01.2005) - de la care se formează un diminutiv („Băselu este din ce în ce mai singur",
comentariu, teodorescu.blog, cotidianul.ro, 29.3.2007). Poate fi diminutivat și prenumele -
„cei doi demnitari s-au duelat în declarații tăioase, Trăienel fluturându-i lui Călin și
perspectiva suspendării” (SF, 2.03.2007), „îl atacă pe Trăienică”, forum Adevărul,
24.03.2007). O metonimie folosită ca atare sau transformată în poreclă e Marinarul-.
„excelența sa «Marinarul» câștiga alegerile”, pntcd.ro, 2.04.2007; „în treme ce politicienii de
hârtie creponată se pierd în detalii, Popeye Marinarul punctează în plin” (EZ 7.01.2005).
6.2.	Codul sociolingvistic: prenumele politicienilor
Normele sociolingvistice de folosire a numelor de persoană - însoțite sau nu de
un termen de politețe, cu numele singur, cu prenumele abreviat sau întreg - permit
numeroase variante de adaptare la situația de comunicare, la raportul dintre vorbitori și la
contextul lingvistic propriu-zis. în presa românească de la sfârșitul anilor ’90, un proiect
de lege despre care s-a scris foarte mult a fost numit, frecvent, Legea lui Ticu sau chiar
Legea Ticu (de exemplu, în RL, 2501, 2502, 1998 etc.) - după numele inițiatorului său,
senatorul Constantin-Ticu Dumitrescu. Folosită pe jumătate în glumă (în stilul familiar și
minimalizator al presei), pe jumătate în serios (din nevoia de dezambiguizare și de
economie a expresiei), formula s-a impus. Nu e prima dată când un nume de familie mai
banal (în mod tipic, un nume în -eseu) e abandonat în favoarea prenumelui mai rar, cu
putere distinctivă mai mare. Rolul individualizator îl poate juca, așa cum se vede, chiar un
hipocoristic, care are avantajul evident al scurtimii.
Totul depinde, însă, de codul sociolingvistic, de normele politeții, care permit sau
nu asemenea variații de desemnare. în română, normele par să fie destul de permisive, ceea
ce are ma; multe explicații. Ca și adresarea cu persoana a 11-a singular (tutuirea), recursul la
prenume în situații publice poate lî legat de modele recente sau de unele foarte vechi: poate
corespunde unui’ stil modem cu conotații „americănești” sau poate continua un tipar de
desemnare și de adresare vechi și popular: sistemul tradițional cel mai răspândit se baza pe
identificarea individului în primul rând prin numele de botez, la nevoie și prin indicarea
ascendenței sau a rudeniei prin alte nume de botez și prin porecle (Ion al lui Vasile
Cocoșatu). Numele de familie e, în marc măsură, o realitate a sistemului oficial, legată de
școală, armată, administrație. De altfel, în ciuda recomandărilor din manualele de „bune
maniere”, asocierea unui prenume cu un termen de politețe („domnu’ Nae". „doamna
Mihaela”) nu e deloc rară în comunicarea orală, iar identificarea doar prin numele de
familie, fără termen de politețe, e simțită uneori ca ofensatoare, deseori ca artificială.
Probabilitatea diverselor combinații pare să indice faptul că de multe ori prenumele
continuă să funcționeze ca adevăratul nume, individualizator.
în presă, evocarea nonșalantă a lumii politice contemporane preia din oralitatea
colocvială modelul desemnării prin prenume sau prin hipocoristicul acestuia'”. Dincolo
40 Există și un alt domeniu în care recursul la prenume e destul de specific, varianta orală (în
special didactică) a criticii și a istoriei literare românești admite desemnarea unor scriitori prin
180
de menționarea postumă în scris a lui nea Nicu, actualitatea a produs până acum două
ipostaze prezidențiale, a căror diferență de tratament e determinată probabil, măcar în
parte, de frecvența diferită a prenumelor. Chiar în absența unor probe statistice, pare
evident că Ion sau Nelu (pentru Ion Iliescu) au fost mai puțin folosite, între 1990 și 1996,
2000 și 2004, decât Emil și Milică (pentru Emil Constantinescu) din 1996 până în 2000 (a
se vedea colecția „Academiei Cațavencu”). La al treilea președinte (Traian Băsescu),
numele și prenumele fiind suficient de bine individualizate, s-au folosit în egală măsură,
totuși cu o preferință pentru numele de familie (eventual .în abrevierea familiară Băse).
Fenomenul s-a înregistrat și cu alți politicieni: o vreme a fost în centrul atenției Virgil
(politicianul Virgil Măgureanu, șef al serviciilor secrete); referirile la Vădim (Comeliu
Vădim Tudor) rămân constante.
6.3.	Numele unei clădiri: „Casa Poporului”
Frecvența cu care se schimbă denumirile de localități, străzi, clădiri importante
etc. creează serii de echivalențe onomastice, diferențiate de uz și în care numele populare
se dovedesc mult mai stabile decât cele oficiale. Existând o posibilitate de alegere, se
poate urmări, în perspectivă pragmatică, de ce și când se folosește un nume sau altul. Un
caz tipic îl constituie, cu numele ei schimbătoare, Casa Poporului. Dacă efemerul nume
Palatul Republicii mai întârzie pe câte o carte poștală, diferențierea clară s-a stabilit deja
între denumirea oficială actuală - Palatul Parlamentului — și cea curentă, colocvială:
Casa Poporului. Palatul Parlamentului apare în documente oficiale, în ghiduri, în
prospecte turistice (cu abundente clișee de elogiere a dimensiunilor și cu imagini prea
puțin estetice care aspiră sa devină embleme ale orașului): „Palatul Parlamentului, al
doilea în lume ca mărime după Pentagonul american” (pliant turistic București - în seria
Tezaurul României)', „Bucureștiul văzut de aproape: Palatul Parlamentului”; „pretându-se
la o amplă excursie, Palatul Parlamentului îi mai oferă vizitatorului un remarcabil hol de
intrare...” (Profite Tarom, 3, 1996) etc.
Cealaltă denumire — Casa Poporului - nu presupune, evident, o luare în serios a
conținutului ideologie al formulei, ci doar preluarea unei etichete care, tocmai prin stilul
ei demagogic și totalitar, se potrivește stilului clădirii: e mai „adevărată” nu literal, ci prin
conotațiile sale. Larga răspândire a formulei („așa arată Casa Poporului din satelit”,
roportal.ro, 15.09.2006; „Săptămâna asta s-a dat liber să vizităm Casa Poporului",
Cotidianul, 5.01.2007) nu dovedește doar inerția uzului onomastic, ci și preferința pentru
expresivitate (în cazul dat, o expresivitate involuntară). Denumirea mizează pe o retorică
populistă, filtrată de o ulterioară distanțare ironică. Stilul jurnalistic, probabil și din
refuzul limbajului oficial-birocratic, o prefera în mod clar, chiar în știrile serioase, în anii
’90: „mutarea deputaților la «Casa poporului»'1 (RL, 2030, 1996). „Vineri, la Casa
Poporului / Noua Cameră a Deputaților se întrunește în prima ședință a legislaturii” (RL,
prenume: Camil, Hortensia, Nichita, Matei(u). în ultimul caz, explicația stă în nevoia de a distinge
între membrii aceleiași familii (Mateiu/fon Luca); în celelalte, însă, decisivă e originalitatea prenu-
melui în raport cu numele (la care contribuie probabil, pentru Hortensia, preferința pentru
identificarea unei femei prin numele de botez și evitarea unui nume de familie prea lung).
181
2026, 1996). După mutarea întregului Parlament41 în clădire, denumirea oficială s-a
impus tot mai mult în limbajul politic și jurnalistic: „femeile de serviciu de la Palatul
Parlamentului vor da examen cu mătura” (EZ, 14.06.2001); „Serviciul de Protecție și
Pază (SPP) se mută din Palatul Parlamentului” (EZ, 23.11.2006) etc.
Denumirea Casa Poporului e supusă deseori unor modificări intenționate, în
registru ironic: cea mai frecventă este elipsa, care poate reprezenta un simplu mijloc de a
evita repetiția, dar și un refuz al formulei ridicole, sau chiar o tentativă de a accentua
contrastul dintre nume și realitate (Casa e de fapt un obiect care contrazice imaginea
prototipică a unei case): „a declara «Casa» un monument «faraonic» este o insultă, dar nu
la adresa ei, ci la cea a piramidelor” („Casa fără cer”, în Comea 1995: 163); „«Casa»
seamănă cu un gigantic stăvilar înzorzonat, și nu cu un monument” (ibid.). Mai simplu,
contrastul poate fi subliniat prin adăugarea unui sufix augmentativ: „Căsoi al Poporului”
(AC, 19, 1993) sau prin alăturarea unui termen popular expresiv - „măgăoaia Casa
Poporului” (RL 2175, 1997). O schimbare substanțială se produce prin substituirea unuia
dintre termenii componenți: „Vedetă în casa împușcatului" (EM, 16, 1994).
~ Merită să fie amintite, în fine, câteva dintre metaforele și metonimiile jurnalistice
care, deși nu se fixează într-o poreclă stabilă, dovedesc prin numărul lor provocarea
lingvistică lansată de obiectul în cauză imaginarului colectiv: „edificiu-strigoi”;
„construcție-strigoi” (RL, 1250, 1994); „megaedificiul faraonic”; „fastuoasa caracatiță”
(RL 2030, 1996); „colosalele gunoaie arhitectonice” (RL, 1116, 1993); „acest monstru”;
„un delir al lui Ceaușescu” (RL, 2030, 1996); „necazul ăsta uriaș” (Dilema, 190, 1996).
Perspectiva jurnalismului străin preferă adesea o altă formulă, care poate trezi
mai multe asocieri istorice și politice cititorului din afara României: Palatul lui
Ceaușescu (“An art gallery in Ceauș escu's Palace”, 77te Art Newspaper, 153, 2004;
„Photos du Palais de Ceauș eseu, photoway.com; „le musee d’art contemporani de
Bucarest s’installe, sans precaution aucune, dans le palais de ( eausescu, paris-art.com;
„il Palazzo di Ceaușescu. ingombrante ereditâ”, cafebabel.com, 27.02.2007).
7.	împrumuturi lexicale
7.1.	Cuvinte românești în presa străină
în prezent, tendința de a prelua cuvinte străine se manifestă în stilul jurnalistic de
pretutindeni; între cuvintele (temporar) împrumutate, foarte numeroase sunt cele care
aparțin unor limbi de circulație internațională, mai ales englezei, dar se pot întotdeauna
găsi și câteva din limbile unor țări care intră la un moment dat — prin evenimente
importante sau senzaționale - în atenția gazetarilor și a publicului din restul lumii. Faptul
de a furniza, pe lângă informații și fotografii, unele cuvinte „locale” corespunde în
jurnalism dorinței de pitoresc, dar și (conform idealului documentării) celei de a oferi
garanții de autenticitate, mostre de realitate specifică. Cele mai multe dintre cuvintele
străine de acest gen pe care le vehiculează ziarele sunt efemere: apar într-un reportaj și nu
mai sunt reluate niciodată. Se întâmplă să fie culese de lingviști, în listele și dicționarele
41 Camera Deputaților s-a instalat în clădire în 1994. iar Senatul în2004.
182
de cuvinte noi. dar acest lucru nu le asigură în mod automat circulația sau longevitatea.
Când o anumită situație se menține mult timp în atenția publică, sau când devine
emblematică pentru alte situații asemănătoare (ceea ce presupune o mulțime de factori
imprevizibili), un cuvânt se poate fixa - dacă nu în limba curentă, măcar în jargonul
jurnalistic; dacă nu pentru totdeauna, cel puțin pentru o perioadă ceva mai lungă.
Termenii „exotici” cuprind mai multe categorii: unii (cei legați de vestimentație, mâncare,
dansuri) se specializează etnologic, revenind la nevoie pentru a caracteriza o zonă sau o
țară; evident, dacă fenomenele desemnate devin mode internaționale, cuvintele circulă
odată cu ele. Alți termeni - mai ales cei de natură politică — își pot generaliza mai ușor
sensul, ajungând să desemneze, prin analogie, fenomene din afara spațiului etnic și
lingvistic de origine.
în cazul românei, „exportul” lexical modem e reprezentat, în prima categoric, fie
de noțiuni etnografico-turistice (țuică, mămăliguță, horă) fie de denumiri indispensabile
și purtătoare de informație locală (leu). Din categoria politică, cel mai mare succes l-au
avut două cuvinte românești - conducător și securitate des citate de presa
internațională, mai ales în decembrie 1989 și în perioada imediat următoare, prezente
totuși și înainte de acest moment, mai ales în scrierile dc politologic și istorie. Cele două
cuvinte pot semnala deopotrivă specificitatea și generalitatea, atât desemnând un anume
dictator și o anume poliție secretă comunistă, cât și caracterizând tipologic fenomene
precum cele reprezentate emblematic de cazul românesc.
De exemplu, răsfoind presa franceză din decembrie 1989-ianuarie 1990, când
evenimentele din România ocupau primele pagini ale ziarelor, se putea observa (trecând
peste transcrierile destul de neglijente ale numelor de persoane și localități), că lexicul
francez se îmbogățise (temporar) cu cele două neologisme de origine română, mult
folosite - Conducător și Securitate. Integrarea în enunț a celor două cuvinte
(intraductibile în măsura în care presupun o rețea de relații și instituții sociale specifice)
era totală, nerecurgându-se la semne și sublinieri care să le marcheze caracterul de
termeni străini: „La Securitate a ignore la croix rouge” (Le Parisien, 25.12.1989, p 2);
„Ies elements de la Securitate” (Le Figaro, 25.12, 1989, p. 1), „Ies faiseusses d’anges du
Conducător” (Le Monde, 24.01.1990, p. 9), „La familie du Conducător” (Le Quotidien de
Paris, supplement, 5.01.1990, p. 2) etc.
. Și în presa italienească termenii conducător și securitate au fost mult folosiți. Ca
urmare, ei sunt reproduși, cu citate ilustrative, în unele dintre numeroasele dicționare de
cuvinte recente ale limbii italiene.	.
7.1.1.	„ ConducătorDiversele utilizări din presa franceză ale cuvântului
„conducător” se depărtau într-o anumită măsură de uzul românesc al termenului: pe de o
parte pentru că în discursul politic românesc acesta era doar unul dintre multe alte
variante denominative, pe de alta pentru ca în folosirea sa era aproape obligatorie
prezența unor deferminanți - de la „iubit conducător” la construcțiile cu genitive:
„conducător al partidului și al țări:...” etc. (v. infra). Izolarea și specializarea conferă
cuvântului o anumită forță de șoc; e ceea ce se poate întâmpla la trecerea într-o altă limbă
și în alt sistem socio-cultural. O astfel de transpunere implică o anume deformare, dar are
și avantajul unei schimbări de perspectivă.
183
In dicționarul lui Ottavio Lurati, 3000 parole nuove (1990), cuvântul conducător -
în forma conducător, fără semnul diacritic al literei ă — apare în presa italienească, însoțit de
precizarea că „era titlul rezervat tiranului român Nicolae Ceaușescu, condamnat la moarte
în 25.12.1989” - și ilustrat de patru citate, din articole politice apărute în perioada 1987-
1989. Intr-un alt dicționar, destinat să înregistreze cuvinte de la începutul deceniului nostru
- Bencini, Citemesi (1992), conducător e explicat tot ca provenind „de la titlul dictatorului
român Ceaușescu”; cele trei citate reproduse, din anii 1990-1992, aparțin însă unor
comentarii sportive, în special fotbalistice, în care roiul dictatorial nu mai e unul politic.
Numărul de atestări, lărgirea sensului și grafia (iară diacritice) îi conferă cuvântului o
anumită stabilitate, sprijinită de transparență. Ca și, poate, de tradiție: e interesant că în
italiană cuvântul nu e atât de nou, fiind deja atestat încă din anii ’40.
Situația din italiană e într-adevăr specială, termenul fiind înregistrat ca un
„cuvânt recent” în două momente: mai. întâi în anii ’40, apoi din nou în ultimele decenii
ale secolului nostru. în prima fază, conducător intră în vocabularul jumalistico-politic ca
termen specializat pentru a numi funcția de șef al statului îndeplinită de mareșalul
Antonescu. în această folosire politică a cuvântului a fost identificat un calc după
titulatura italiană a lui Mussolini - duce. în marele dicționar etimologic italian al lui Carlo
Battisti și Giovanni Alessio (voi. II, 1975), unde apare conducător, se face chiar trimitere
la calcuri analoge din spaniolă, sârbocroată și, evident, la germanul Fiihrer. Utilizarea
। cuvântului e atestată deja într-un apendice al lui Bruno Migliorini la Dizionario Moderna
(1942) de Alfredo Panzini; informația se păstrează la editarea ulterioară a apendicelui, ca
volum separat (Parole nuove, 1963). Primele apariții jurnalistice sunt favorizate probabil
de interesul manifestat în epocă pentru influența externă a titulaturii fasciste. în plus, cum
arată și loan Guția, într-un studiu despre cuvintele românești intrate în italiană (Guția
1969), cuvântul ’a putut atrage atenția prin sonoritate (caracterul său latino-romanic îi
face, de altfel, destul de transparentă semnificația).	-
A doua oară, cum am văzut, conducător e înregistrat ca „termen rezervat” sau ca
„titlu” pentru Ceaușescu. Consemnând sensul de „dictator” și etimologia cuvântului, Zolli
(1991) se întreabă dacă termenul, difuzat mai ales prin cronicile cotidiene din decembrie
1989, nu e, poate, destinat uitării!
De fapt, raportul dintre prima și a doua folosire politică a termenului conducător
e instructiv și merită să fie studiat în primul rând pe teren românesc. Conducător era
într-adevăr un titlu oficial al mareșalului Antonescu - „Conducător al statului român și
președintele Consiliului de Miniștri” - care a fost citat mai des sau mai rar de textele și
manualele de istorie publicate în perioada comunistă. Acestea au ales să folosească sau nu
cuvântul, probabil și în funcție de tendințele momentului, de preferințele pentru anumite
formule de desemnare a lui Ceaușescu, de respingerea sau favorizarea identificării
acestuia cu Antonescu. Formula de desemnare a unui personaj istoric sau politic - de
pildă atribuirea uneia dintre etichetele dictatorul, Antonescu, generalul Antonescu,
Mareșalul, Conducătorul etc. - e un fapt de selecție semnificativ, indice al unei preferințe
ideologice. Termenul conducător apărea uneori doar pus între ghilimele: „trecerea întregii
puteri în mâinile «conducătorului» Antonescu”; „«Conducătorul» formase un guvern..T1;
42 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până
astăzi, ed. a II-a, București, Albatros, 1975, p. 777.
184	.
în cazul lui Ceaușescu, conducător nu reprezenta o denumire oficială, dar era una
într-adevăr frecventă și caracteristică. E interesantă, de altfel, specializarea vocilor în corul
discursului ideologic din vremea respectivă. în aceleași numere de ziare și reviste, exista un
prim nivel, informațiv-oficial. al comunicatului, în care nu apărea termenul „conducător":
„Tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele
Republicii Socialiste România”; exista apoi nivelul oficial-personalizat, în care conducător
primea determinări precise: „Ilustrul conducător al partidului și statului, ctitorul strălucit al
României socialiste, marele Erou al națiunii române” (scrisoare a Comitetului Politic
Executiv al C.C. al P.C.R., ianuarie 1987). în textul jurnalistic propriu-zis, cuvântul se
elibera de legăturile prea precise, căpătând autonomia clișeelor de tipul arhitect, cârmaci,
ctitor, erou etc.: „Omagiindu-și conducătorul, poporul se serbează pe sine”. Ultimul pas e
făcut de poezie: „împlinind ce-' drept și de-omenie / Vrere-n consonanță cu poporul/ E
Partidul nostru, iar făclie / Vie, luminând, / CONDUCĂTORUL!”.
Se regăsește aici o interesantă caracteristică a discursului politic al vremii:
trăsăturile dictatoriale cele mai profunde ale regimului nu sunt înregistrate deschis de
textele strict oficiale, ci sunt reflectate mai ales de textele omagiale, pseudoliterare.
prezentate ca expresie liberă a „opiniei publice”. (In registrul conversației familiare curente
apariția termenului era cu totul improbabilă). Astfel încât, pentru a reveni la difuzarea
internațională a termenului, explicația dicționarelor străine, conform cărora Conducător era
titlul lui Ceaușescu, e adevărată în esență, chiar dacă nu este exactă în literă.
Atestărilor anterioare’’ li se poate adăuga una mai recentă, în care termenul e
folosit în sens politic larg, pentru dictatorii estici (chiar din perioada post-comunistă).
Autorul articolului relatează conflictele dintre conducerile autoritare din Bielorusia,
Croația și Serbia - și fundațiile Soros, arătând că diferiții „conducători” estici se tem de
George Soros („I vâri conducător dclI'Est lo temono’"’’4). Termenul, subliniat în text,
apare într-un context în care nu c vorba deloc de România, ceea ce îi dovedește relativa
stabilitate semantică.
7.1.2.	„Securitate”. Termenul securitate, mult folosit în presa franceză în
articolele despre România din 1989, a fost reprodus ca atare, pentru că eventuala sa
traducere (Securite) ar fi creat confuzii cu numele unor instituții de asistență publică
onorabile. Cuvântul4' a fost la un moment dat foarte prezent și în presa italienească, astfel
încât atestările sale au ajuns.până la urmă în dicționare: Lurati 1990, termenul Securitate
(„polizia segreta del Conducător rumeno Nicolae Ceausescu”) e ilustrat cu nu mai puțin de
cinci citate, toate culese din jurnale apărute în decembrie 1989. în Bencini, Citemesi 1992
este înregistrat chiar un derivat, adaptat morfologic: securista (substantiv masculin și
feminin). Termenul, cu definiția de „membru al poliției politice («Securitate») din România
43	Conducător e înregistrat, cu o explicație succintă dar corectă, și în Wikipedia, versiunea engleză,
2006: ”It was first used by Marshal Ion Antonescu as he assumed dictatorial powers in 1940 (...)
The title was revived by Communist President of România Nicolae Ceaușescu starting in the
j970s” (http://en.wikipedia.org).
44	CorrierEconomia, supliment la Corriere della Sera, 20.10.1997,3.
45	Înregistrat și în Wikipedia, versiunea engleză, 2006.
185
lui Ceaușescu”, e ilustrai de o atestare jurnalistică din 1990. Spre deosebire de conducător,
securitate nu pare totuși să manifeste vTeo tendință de emblematizare, de lărgire a sensului;
probabil și pentru că instituția desemnată nu a apărut ca având un caracter foarte specific, în
raport cu echivalentele ei din celelalte țări ale blocului comunist.
7.1.3.	Alte cuvinte românești. Trebuie amintită, chiar dacă e destul de
accidentală, și înregistrarea cuvântului rumeno, cu o semnificație politico-economieă
specială, lărgită: în dicționarul Bencini, Citemesi 1992, cuvântul apare într-un citat
jurnalistic (și publicitar) din 1991, unde funcționa ca determinant glumeț și devalorizator
pentru preț. De altfel, și în publicitatea autohtonă, un preț românesc, e înțeles ca unul
„mic”, „modest”, „accesibil”. Conotațiile lui rumeno nu sunt deci cele mai rele cu putință;
pentru a ajunge la această concluzie, e suficient să-1 comparam cu bulgaro. S-a întâmplat
ca, dintre mai mulți termeni etnici potențial concurenți, tocmai acesta din urmă să fi
căpătat în italiană un sens politic depreciativ. Explicat în același dicționar ca simbol
pentru închiderea și dogmatismul perioadei comuniste, adjectivul bulgaro e folosit în
limbajul politic și jurnalistic mai ales ca determinant pentru un rezultat de vot, pentru un
procent în alegeri care reflectă o (suspectă) majoritate zdrobitoare.
Amuzantă e și prezența într-un alt dicționar — Quarantotto 1987 — a două nume de
medicamente românești care au cunoscut un scurt succes internațional: aslavital și
gerovital. Cele două cuvinte, ilustrate cu citate din 1969 și 1973, par să fi dispărut fără
urmă în anii următori și nu mai sunt cuprinse în alte dicționare de cuvinte noi.
Cuvintele care apar citate în presă pentru a da culoare locală articolelor despre
România și care nu au cum să-și extindă sensul și circulația, intrând cu adevărat în altă
limbă, sunt totuși interesante cel puțin ca fapt de selecție. De obicei, cuvintele „exotice
sunt alese pentru puterea lor evocativă, mai ales dacă îmbină sonoritatea cu o anumită
transparență. Multe articole politice serioase, bazate pe informații și concepte generale,
nici nu recurg, de altfel, la asemenea ornamente lexicale. Articolele în care se manifestă
intenția de a oferi o imagine a vieții cotidiene includ însă, de exemplu, cu explicațiile de
rigoare, cuvântul aurolaci (II Sole — 24 Ore, 17.11.1996, 3), sau (înu-o grafie cam
ciudată) pe bisnitzâr (La Repubblica, 22.III.1991, 17). Ultimul termen apare și altă dată,
cu sensul limitat de „afacerist străin”, pus între ghilimele, dar adaptat grafic și
morfologic: cu singularul bisniezaro și pluralul bisnizzari (II Venerdi di Repubblica,
octombrie 1993). Folosirea lui se bazează pe așteptarea ca cititorul să recunoască relația
lingvistică cu businessman: mecanismul deformării Cinetice ar putea astfel transmite
chiar într-o altă limbă o parte din conotațiile ironice pe care cuvântul le arc in română.
7.1.4.	Traducere și adaptare a clișeelor. Foarte interesante erau, în presa
franceză din 1989, formulele atribuite spațiului politic românesc, prezentate ca traduceri și
puse între ghilimele. Două clișee au apărut insistent în paginile mai multor ziare: „le
Danube de la pensee” (Le Quotidien de Paris, supplement, 5.01.1990, p. 4, 9, Le Canard
enchaine, 27.12.1989, p. 3, 5, 9) și „le genie des Carpates” (Le Canard enchaîne, nr. cit., p.
3, Le Quotidien de Paris, 25.12.1989, p. 3). Cele două formule erau deja destul de familiare
cititorului francez, astfel încât puteau deveni material de parafrazări și jocuri de cuvinte.
„Dracula des Carpates” (Le Parisien, nr. cit., p. 4), „vampire des Carpates” (ibid. p. 2),
186
„Danube de la myopie” (Le Canard enchaîne, nr. cit., p. 1), „genie des carpettes (id., p. 3,
Le Quotidien de Paris, suppl., 5.01.1990, p. 2) etc. Trebuie precizat că nici „Geniul
Carpaților”, nici „Dunărea gândirii” nu erau formule familiare pentru cititorul român:
percutante, pitorești, având valoarea certă de a ilustra metaforismul bombastic al unui
anume limbaj, ele nu apăreau, totuși, ca specifice limbii de lemn românești. E de ajuns să le
comparăm cu „cel mai iubit fiu”, „erou între eroi” - sintagme cărora frecvența le valida
caracterul reprezentativ. Dincolo de caracterul accidental și inactual al exemplului luat în
discuție - denumirile encomiastice ale „Conducătorului” -, e interesantă problema mai
generală a existenței și a evoluției unui clișeu lingvistic în interiorul și în afara unei culturi
date. Formulele intens repetate de presa franceză sunt cele care, preluate probabil
accidental, „au prins” într-un anume sistem lingvistic și cultural. Repetarea lor ar sugera că
ele sunt etichetele tipice și în sistemul din care provin, ceea ce nu este totdeauna adevărat.
Dezvoltarea autonomă a statutului de clișeu urmează evoluții diferite în limba în care și în
cea din care se traduce, sub presiunea interconexiunilor din fiecare sistem. N-am observat,
de pildă, ca presa străină să fi preluat ca atare clișeul, de după 1989, al „odiosului tiran”.
Ar trebui explicat de ce tocmai cele două sintagme citate au avut succes în
versiunea lor franceză - și de ce în română ele nu au fost clișee nici înainte, nici (în
utilizare ironică) după dispariția lui Nicolae Ceaușescu. Impunerea lor s-ar putea sa fi fost
favorizată de caracterul spectaculos absurd, tipie pentru metaforele limbajului totalitar,
dar și de utila localizare geografică (Dunăre, Carpați), contribuind la condensarea
informației într-o formulă economică. Pentru cititori: români, nespecificitatea era
conferită de inadecvarea la modelul tipic; formulele metaforizante, frecvente în lirica
omagială erau puternic concurate, în mijloacele de comunicare și de propagandă, de
acelea, mai abstracte dar nu mai puțin rizibile, ale unei acumulări disproporționate de
determinări: „eminent militant comunist și patriot înflăcărat, ilustru gânditor revoluționar,
luptător ferm pentru realizarea țelurilor supreme ale clasei muncitoare, genial făuritor al
noului destin al țării (...), personalitate de excepție a lumii contemporane”. Cel puțin din
cauza lungimii, o astfel de macro-formulă (perfect autentică) nu a putut funcționa în
integralitatea ei ca un clișeu; iar orice decupaj, orice segmentare însemna o pierdere
considerabilă de relevanță. Probabil că de aceea au fost preferate în transpuneri formulele
scurte și șocante, chiar dacă aveau un aer pronunțat Acționai. După cum tot legile ficțiunii
populare și ale stereotipurilor au proiectat în scenariul Dracula replicile „traduse” din
filmul evenimentelor reale, presa franceză vorbind despre cel pe care românii l-ar fi numit
în șoaptă „Draculescu” (Le Parisien, nr. cit., p. 3) sau reproducând strigătele care ar fi
anunțat căderea dictaturii: „Dracula est mort!” (Le Parisien, nr. cit., p. 4, Le canard en-
chaîne, nr. cit. p. 1). Nici unul dintre enunțuri nu avea cum să apară în realitate - având îh’
vedere că românii nu îl numeau pe Ceaușescu Dracula (ci nea Nicu, Ceașcă, Pingelică
etc.) E o dovadă în plus că traducerea se conformează mai mult orizontului de așteptare și
cadrului cultural din limba-țintă, decât detaliilor „textului” autentic.
7.2.	Lexic internațional
7.2.1.	„Summit" și „sommet". Summit e unul dintre englezismele recent intrate
în română, în limbajul politic. Neînregistrat încă de DEX (1996), dar deja foarte frecvent,
cuvântul circulă cu sensul specializat - prin metaforă și elipsă - de 'întâlnire sau reuniune
187
la cel mai -nalt nivel (la vârf)'. Așa cum observa Stoichițoiu-Ichim 1996, termenul are,
față de expresiile echivalente, avantajul scurtimii și al circulației internaționale (cf.,
pentru extinderile sale semantice, Stoichițoiu-Ichim 2006a: 134—135).
Din păcate, summit pune anumite probleme de adaptare, scrierea lui fiind atipică
pentru română (prin existența consoanei duble) și, mai ales, diferită de pronunțare. Având
aceste caracteristici, cuvântul e deocamdată simțit ca un element străin - și totuși
neconformitatea lui cu normele ortografice românești nu e marcată în texte; sublinierile
din exemplele de mai jos ne aparțin în exclusivitate: „Este posibil ca, la începutul anului
1977, să aibă loc un summit al NATO” (EZ, ediția de prânz, 1000, 1995); „summit arab”
(RL, 2174, 1997). In plus, termenul pare perfect integrat flexiunii românești prin alipirea
articolului hotărât, fenomen transpus în scris cu anumite variații (curente și pentru alte
neologisme): uneori atașarea articolului e marcată prin cratimă, de cele mai multe ori însă
nu, ceea ce accentuează impresia de asimilare46. Alături de modul de scriere de primul tip
- „înaintea summit-ului UE” (RL. 2175, 1997) - găsim foarte des ilustrații ale celui de al
doilea: summitul Organizației pentru Securitate și Cooperare” (RL, 1430, 1994);
„Summitul de la Essen” (RL, 1432, 1994); „Summitul NATO dc la Madrid”; „în preajma
summitului de la Madrid” (RL, 2174, 1997); summitul de la Denver” (RL, 2174, 1997)
etc. Forma hibridă. în care se manifestă o contradicție între neadaptarea grafică și fonetică
și adaptarea morfologică, e totuși riscantă, în măsura în care îi încurajează pe cei care nu
cunosc dinainte cuvântul să-l pronunțe „așa cum se scrie”.
Situația devine și mai supărătoare când apare, în aceleași condiții, și echivalentul
francez al cuvântului, sommet: „sommetul, prevăzut a avea loc la Paris (...) în vederea
semnării acordului NATO - Rusia” (RL, 2172, 1997). De fapt, între cele două cuvinte e o
legătură strânsă: engl. summit provine din franceza veche, dar sensul său politic s-a
dezvoltat în engleză, reîntorcându-se în franceză prin calc semantic, în construcția au
sommet Ta vârf și în sensul special al lui sommet 'întâlnire la vârf. E evident ca româna
nu are nevoie de două cuvinte cu sens identic, cu forma asemănătoare și cu probleme de
adaptare comparabile. Și termenul francez cuprinde diferențe iată de ortografia
românească (consoana dublă) și o neconcordanță între scriere și pronunțare (consoana
finală); e drept că ele sunt mai ușor de depășit, datorită analogiei cu alte cuvinte deja
adaptate (sonnet — sonet ar putea fi un exemplu foarte asemănător). Dintr-o perspectivă
pur teoretică, cuvântul francez ar fi fost deci mai ușor de adaptat în română decât cel
englez. Problema nu se pune însă în acești termeni: în preluarea cuvintelor contează
contextul social și cultural, uzul - și nu calculele teoretice. Prin frecvență și circulație
internațională, summit e destinat să rămână în limbă, de aceea apariția lui sommet nu are
niciun rost. în exemplul citat, de altfel, prezența franțuzismului nu credem că se explică
nici măcar printr-o subtilă dorință de culoare locală (dacă are loc la Paris, e sommetX), ci
pur și simplu prin comoditatea și nonșalanța traducătorului.
în cazul lui summit, se verifică și o tendință generală a neologismelor la modă:
cea a extinderii semantice în română. Cum termenul s-a specializat pentru sensul
metaforic principal al lui vârf, e folosit în genere pentru „cel mai înalt nivel”, respectiv
pentru întâlnirea unor șefi de state, de guverne. E drept că într-o ierarhie vârfurile pot fi
46 Potrivit noilor recomandări, din DOOM2, articolul și desinențele de plural ale cuvântului summit
trebuie scrise fără cratimă, pentru că finala sa nu pune probleme de pronunțare.
188
văzute și relativ, ceea ce ar explica o exprimare de tipul ,^ummit-ul administrației locale
țărăniste” (RL, 2175, 1997).
După o perioadă în care summit aproape se generalizase, sommet a revenit în
presă, în 2006, cu ocazia organizării la București a reuniunii la nivel înalt a țărilor
francofone, eveniment desemnat, constant, ca Sommet-ul Francofotiiei: „România face, în
această săptămână, ultimele pregătiri pentru Sommet-u\ Francofoniei” (EZ, 19.09.2006):
„Sonumt-ul francofoniei îi lasă pe bucureșteni și fără locuri de parcare’’ {Gândul,
20.09.2006). în acest caz e vorba, desigur, de căutarea unei concordanțe între eveniment
și preferințele de limbaj ale pailicipanților. A vorbi de un summit al personalităților care
apără franceza de concurența englezei ar fi părut o ironie.
7.2.2.	„Război rece". Sintagma război rece e în română, evident, un calc. In
limbajul politic internațional, sintagmele echivalente care i-au servit drept model (cold
war, guerrefroide etc.) au fost mult folosite pentru a descrie starea de tensiune apărută
după cel de-al doilea război mondial între blocul occidental și cel comunist. Dicționarele
noastre consemnează sintagma, la început cu o definiție clar orientată ideologic: în
Dicționarul limbii române (DLR, tomulIX, litera R, 1975), explicația (s.v. rece) este
„stare de încordare, de tensiune în relațiile internaționale, provocată de politica de pe
poziții de forță, dusă de cercurile imperialiste agresive”. în DEX (1996), finalul definiției
e diferit, preferându-se generalizarea: „stare de încordare, de tensiune în relațiile
internaționale, provocată de politica de ostilitate a unor state față de altele, care nu ia
totuși forma unui conflict armat” (s.v. război). Interesant e că această definiție neutră
apărea deja în prima ediție a Dicționarului explicativ, în 1975, deci în același timp cu cea
anterior citată. (în articolul război există totuși alte câteva diferențe între edițiile
DEX-ului: în 1996 dispar total alte două sintagme, de clară origine ideologică: război
drept și război nedrept; de fapt, acestea nu consemnau, în ediția din 1975, uzul lingvistic,
ci doar clișeele dogmei oficiale). Care a fost gradul de folosire al sintagmei război rece în
diferite momente, în legătură cu schimbările internaționale, cu cele ale liniei politice
interne și ale propagandei oficiale, s-ar putea stabili doar printr-un studiu foarte serios
asupra limbajului politic românesc - în documente oficiale, în presă, în uzul curent.
Oricum, s-ar părea că în perioada regimului Ceaușescu sintagma era deja folosită destul
de rar. în culegerile de cuvântări și interviuri, ea apare mai ales în convorbirile cu ziariști
străini - ca răspuns la întrebările foarte directe ale acestora; în anii ’70, e prezentată ca o
sintagmă depășită, de pus între ghilimele. Se vorbește, de exemplu, de „o politică nouă,
pentru a se pune capăt vechii politici denumite «războiul rece»“ (Ceaușescu 1974: 370).
In răspunsuri, sintagma pare special evitată, fiind substituită eufemistic prin „perioada de
încordare”; oricum, i se contrapune lista clișeelor pozitive ale momentului: „schimbări
fundamentale”, „politică nouă, de destindere și colaborare în viața internațională”,
„renunțare la forță și amenințarea cu forța”, „pace și colaborare”, „lichidarea focarelor de
încordare din lume”, „procesul de statornicire a unui climat de înțelegere și colaborare
între popoare” etc.
O apariție destul de ciudată a „războiului rece” se înregistrează în inscripțiile de
pe crucile din cimitirul de la Săpânța: în cel puțin trei cazuri, sintagma este folosită cu
referire la primul război mondial: ,jn anu patrusprezece / S-a-nceput un război rece /
Acolo am fost chemat / și gre boal-am căpătat”: ,Jn anu patrusprezece / S-a-nceput un
189
război rece /Trupu meu este-ngropat / în Galiție subt on brad”; „în anu patrusprezece /
S-a-nceput un război rece / Eu de-acasă am plecat / Și trei copii am lăsat”. Cum
respectivele cruci au fi fost făcute ulterior, de obicei pentru pomenirea unor rude, a unor
soldați morți și îngropați prin alte locuri, e foarte probabil ca utilizarea sintagmei să fie un
caz de „etimologie populară”, de resemantizare și remotivare a unei metafore politice din
anii ’50-’60, în interiorul unui alt cod metaforic. Adjectivul rece are intr-adevăr, în
textele populare, ca și în multe texte literare culte, semnificații negative, legate mai ales
de moarte: în DLR, găsim des în citate (s.v. rece) asocieri de tipul: „moartea rece” (la
Budai Deleanu și Alecsandri), „fiori reci”, „reci fiori de moarte” etc. Cu avantajul de a
asigura o rimă, asocierea anilor de război cu rece devine în inscripțiile funerare citate un
clișeu stabil. Evident, această explicație ar trebui verificată, măcar prin confruntare cu alte
texte populare, mai ales cu jurnale orale, cântece de cătănie, bocete. într-o interesantă
culegere de „Cântece populare-scrisori din timpul războiului din 1916-1918”47 - nu apare
nicio referire la vreun „război rece”; totuși, în scrisoarea unui prizonier ardelean în Rusia
se întâlnesc în rimă anii de război și adjectivul rece: „Am plecat în paisprezece i ș-au
trecut și cincisprezece / și trece și șeaisprezece / și-s tot cu inima rece" (p. 573). Textul
ar putea fi un argument indirect pentru întâlnirea ulterioară dintre un motiv folcloric
și un clișeu politic.
7.2.3.	„Corectitudine politică". O sintagmă din engleza americană care a intrat
rapid în circulația internațională este politically correct: impusă în Statele Unite pe la
sfârșitul anilor '80 și deja înregistrată de dicționare la începutul anilor ’90 (Random
House 1991, The Oxford Companion to the English Language 1992 etc.). Sensul ei
specific se referă la o orientare ideologică preocupată de a nu leza, prin conotațiile
depreciative fixate în limbaj, susceptibilitățile unor grupuri minoritare. Limbile romanice
au preluat-o și au calchiat-o, în egală măsură: în publicistica franceză circulă atât
sintagma ca atare, cât și traducerea ei - „politiquement correct”; dicționarele italienești
actuale (Zingarelli 1999; DISC - Sabatini-Coletti 1997; De Mauro 2000) înregistrează
separat sintagma engleză, indicându-i ca dată de intrare în limbă anul 1991, și traducerea
ei: „politicamente corretto”. în franceză și în italiană s-au impus și formule nominalizate
de denumire a fenomenului - „le politiquement correct”/„il politicamente corretto”. In
română, sintagma circulă ea determinant adjectival sau adverbial invariabil: „discursul
politically correct"-, „acesta este noul termen politically correct pentru zona Balcanilor”
(divers.ro/arhiva), „interminabilele dumneavoastră platitudini politically correct’’
(bojariu.tripod.com); „nu îndrăznesc să spună asta public, nu e politically correct" (FRL);
„s-o las mai lizibilă sau s-o scriu politically correct" (lug.ro/mlist) etc.; de asemenea,
poate apărea și cu valoare nominală: „conceptul de politically correct” (hbo.ro), „sfera
extinsă a americanului politically correct” (orizontliterar.ro). Destul de frecvent este însă
întrebuințat chiar corespondentul nominal al sintagmei: political corectness („este însă
interpretată ca political corectness și atașament la tabu” - hojariu.tripod.com), care pare a
fi adaptat, după criterii formale, ca substantiv neutru: „trimiterea pe care am face-o
dinspre un political corectness al receptării” -arhitextdesign.ro). în paralel, se folosesc și
47 Alcătuita de Mihai Costăchescu, publicată de G. Ivănescu și V. Șerban în seria Folclor din
Moldova, 1, București, Editura pentru Literatură, 1969.
190
traducerile: politic corect („dovada de netăgăduit că gândești «politic corect»" -
catedrala-domaromania) sau - chiar mai frecvent, cu o topică mai firească și mai puțin
ambiguă în română - corect politic („până aici, argumentul „corect politic” se susține” -
cotidianul.ro); în fine, corectitudine politică („toată tragedia — sau poate vodevilul? - se
joacă între faimoasa „corectitudine politică” și nu mai puțin faimosul „e interzis să
interzici” - orizontliterar.ro). Gradul de asimilare al îmbinării e și mai puternic în cazurile
în care adverbul politic primește un sufix adverbial specific, caracteristic cuvintelor vechi,
devenind politicește. Citatele în care sintagma apare în această formă indică o
indiscutabilă intenție ironică: „Nu spun de unde, pentru că n-ar fi „politicește corect”;
„despre chestia asta nu-i niciodată «politicește corect» să vorbim” (FRL, 16.03.2002).
Productivitatea formulei se vădește și în apariția unor corespondente negative: politic
incorect, incorectitudine politică, anti-politic corect („într-un ton destul de anti-politic-
corect" - algoritma.ro/dilema) ba chiar și politicește incorect: „mulți dintre noi bănuim
însă dedesubturile acelei afaceri sângeroase despre care devine din ce în ce mai politicește
incorect să întrebăm” (FRL, 11.03.2002). Toate aceste variații sunt permise de traducere;
sintagmele păstrate în forma engleză au desigur mult mai puțină disponibilitate
contextuală, chiar dacă uneori sunt tratate de vorbitori cu destulă dezinvoltură (ca o
unitate morfologică): „nu împărtășesc (...) conceptul de relativism pentru adevăr, politicul
correctness-id care desființează morala” (FRL, 11.03.2002). Penlnr a discuta semantica și
pragmatica folosirilor actuale, citatele cele mai la îndemână sunt tot cele jurnalistice
și/sau din internet. Nu totdeauna îmbinările au sensul care ne interesează: politic corect
poate însemna ,just, adecvat din punct de vedere al logici; politice”: „este un lucru moral
și politic corect ca alianța NATO să continue spre extindere” (JN, arhiva/ian2001); „felul
politic corect în care premierul a știut să-și asume vina” (24ore.mures.ro). Semnificația
fundamentală — cea legată de un uz eufemistic al limbii - s-a extins la alte atitudini
excesiv puritane, voluntariste și protecționiste, șt în genere a căpătat un uz ironic și
depreciativ, pe care dicționarele englezești îl înregistrează și care se regăsește și în cele
mai multe dintre citatele românești. Sensurile sunt de obicei lărgite: de exemplu prin
aplicarea la trecutul apropiat și la discursul său politic: „Discurs internaționalist,
neobolșevic deci «politic corect» ” (curierulconscrvator.com); „Era atunci o vreme în care
politic corect era să se vorbească despre proletarii daci asupriți pe nedrept de imperialiștii
romani” (negura.go); „în final, se configurau nivelele, evident dialectice, ale procesului
«politic corect» al creației” (interval.tripod.com). Edițiile viitoare ale dicționarelor
românești generale nu au cum ignora această productivitate lexicală și sfera ci de sensuri.
8.	Retorică și pragmatică politică
8.1.	Limbaj colocvial
Limbajul politic actual - nu numai cel românesc - manifestă o tendință puternică
de amestec al registrelor, de recurs la elemente familiare, care să faciliteze (prin
accesibilitate și valori afective) comunicarea cu un public cât mai larg, in cazul limbii
române, în limbajul politic, exact ca și în cel jurnalistic, registrul familiar a fost favorizat și
de diferența maximă pe care o marca față de solemnitatea oficială a limbii de lemn din
deceniile regimului comunist. Utilizarea limbajului familiar riscă adesea să ducă la
191
exagerări cantitative sau la intruziunea mai riscantă a elementelor argotice. Una dintre căile
prin care elementele familiar-argotice pătrund în limbajul politic este cea a comentariului
sportiv: metafora cognitivă mai generală a competiției modelează deopotrivă câmpul
imaginar al politicii și pe cel al sportului: între cele două domenii se poate de aceea produce
un transfer metaforic (Zafiu 2001: 127): "în jocul disputelor politice care au loc, ne cam
punem tălpi unii altora!” (citat din I. Iliescu, în RL, 862, 1993).
Elementele familiar-argotice se găsesc în abundență deopotrivă atât în limbajul
oamenilor politici (“acești politicieni își trag la gioale în văzul lumii”, A.V., intervenție
în Camera Deputaților, 11.04.2006) cât și în acela al comentatorilor (“A început datul la
gioale în guvernul Năstase”, EZ, 3540, 2003).
8.1.1.	„Bâlbâială". Verbul a (se) bâlhâi și derivatul său bâlbâială au avut
surprinzător de multe apariții în limbajul publicistic și politic; extinderea semantică pe
care se bazează frecventa lor utilizare nu e trecută în dicționare și e probabil sâ fi apărut
mai întâi în vorbirea familiară. în DA, la începutul secolului, a bâlbâi c definit ca „a
produce sunete nearticulate sau a articula sunetele nedeslușit (...)”; în mod curios, nici în
explicații, nici în citate nu apare ideea de „poticneală”, de repetare a aceleiași silabe -
după cum nu apare nici forma reflexivă a se bâlbâi - azi foarte răspândită. Verbul e
prezentat doar în construcția intranzitivă („la vârsta lui, abia bâlbâie”) și în cea tranzitivă
(„bâlbâie cuvinte neînțelese”). Definiția din DEX e mai bogată în trăsături descriptive,
care prezintă acțiunea de a (se) bâlbâi ca pronunție neclară, dar și ca repetare a sunetelor
sau a cuvintelor, ca împiedicare în rostirea lor și chiar ca bolboroseală tară sens.
Extinderea semantică de la pronunție la alte tipuri de comportament nu e tocmai
obișnuită; în acest caz, ea s-a produs în special prin trăsăturile de „ezitare și de „ratare
pe care le presupune în unele cazuri faptul de a se bâlbâi.
Bâlbâială a devenit un termen de critică politică, desemnând mai ales confuzia,
nesiguranța, indecizia în acțiune; uneori, sensul său e întărit de cuprinderea într-o serie
lexicală de cvasi-sinonime: „contrazicerile, bâlbâielile și bâjbâielile prin care se
periclitează și se condamnă ireversibil soarta turismului nostru (RL, 481, 1991). ..presa
română analizează puterea română, arătându-i defectele, neputințele și bâlbâielile (TL,
128, 1993); chiar fără acest sprijin contextual, termenul e lipsit de ambiguitate:
„bâlbâială'legislativă” (RL, 997, 1993); „bâlbâială de la capitolul propriii primari e
limpede” (EZ, 631, 1994); „SIF-urile, clătinate de bâlbâială politică” (SF, 19.07.2005);
„președintele UDMR, Marko Bela, a criticat, ieri, «bâlbâială legislativă» din Parlament și
din coaliție” (ZF, 21.04.2006). Citatele provin, cum se vede, din surse și ani diferiți, ceea
ce atestă considerabila răspândire și persistență a „conceptului politic” al bâlbâielii.
Caracterul abstract al derivatului în -eală reduce totuși din distanța semantică între sensul
prim și cel figurat al bâlbâielii. Verbul rămâne mai șocant în asocierile sale cu
complemente improprii sensului inițial: „General Mr N. N. s-a bâlbâit, din nou, în
comenzi” (titlu, în EZ, 285, 1993); „tratatul Ribbentrop - Molotov (este) nul de drept și
de fapt. Aici nu sunt multe lucruri de bâlbâit' (RL, 780, 1992); „Călin Popescu Tăriceanu
a declarat, duminică, în cadrul Congresului PN1CD, că România se bâlbâie în plan
politic” (Mediafax, 21.01.2007).
Exemplul „Puțin mai târziu, tot el bâlbâie o ocazie cât roata carului” (TL, 81,
1994). aparține unui comentariu sportiv - sugerând o posibilă cale de apariție și
192
răspândire a inovației: din limbajul familiar în cel sportiv, apoi în cel politic; evident, e
o ipoteză care are nevoie de verificare. Succesul extinderii semantice a lui a (se) bălbăi
și al familiei sale lexicale se explică, oricum, prin surpriza unui salt metaforic j ustificat
(de la dificultatea de pronunțare la dificultatea de acțiune e o distanță, dar prima situație
oferă un model destul de sugestiv pentru cea de a doua), ca și prin expresivitatea fonică
și prin nuanța stilistică familiară a termenilor. Limbajul familiar, de altfel, nu se mai
mulțumește cu bâlbâială, preferându-i tot mai des echivalentul obținut, prin derivare
regresivă, de la verb: bâlbă („m-am săturat de agramatismele, hălhele și inepțiile
reporterului”, EM, 29, 1991).
8.1.2.	Arhaisme ironice. în limbajul politic, categoria neutră a cuvintelor de
bază din limba comună e puternic concurată, pe de o parte, dc numeroasele neologisme
mai mult sau mai puțin tehnice, pe de alta - de un număr limitat de termeni învechiți
și/sau populari, care s-au constituit în timp într-un strat retoric, ca ornamente
caracteristice „stilului înalt”. în jargonul birocratic al regimului comunist, termeni din
ultima categorie erau, de exemplu, a făuri, a ctitori, a înfăptui, glie, făgaș, meleaguri,
neabătut. Limbajul politic actual îi evită, din cauza uzurii lor evidente, dar nu ezită să
recurgă, în scop persuasiv, pentru a corecta excesele neologistice, la termeni populari sau
învechiți: „dreptul la o viață cumsecade”', „mai binele oamenilor și al țării”; „poftele de
preamărire și înavuțire ale unor nărăviți” (dintr-un discurs reprodus în RL, 2020, 1996).
In același timp, publicistica politică vehiculează un număr destul de mare de arhaisme cu
conotații predominant ironice, cum ar fi - în domeniul administrației și al conducerii -
diriguitor („diriguitorii turismului”, Adevărul, 195, 1992; „diriguitorii macroeconomiei
și finanțelor României”, RL, 809, 1992) sau oblăduire, cuvânt căruia i se exploatează
ambiguitatea semantică, oscilația între sensul de 'conducere' și cel de 'protecție' („fraude
fiscale sub oblăduirea legilor prost gândite”, Adevărul, 340, 1991; „administrația publică
locală, aflată sub oblăduirea dlui...”, RL, 897, 1993; „această stațiune se degradează
continuu și sub «oblăduirea» Direcției Sanitare a județului Iași”, RL, 2030, 1996). Din
același registru învechit, care a căpătat conotații ironice în limbajul familiar, fac parte a
mazili („Everac, mazilit”, RL, 1150, 1994), mazil sau mazâl („lideri mazăli”, RL, 770,
1992), simbriei. („simbriașii guvernamentali”, RL, 1244, 1994) etc.
8.2.	Limbaj evaluativ și afectiv
8.2.1.	Discursul de tranziție. La începutul anilor '90, discursul politic și - chiar
în mai mare măsură - articolele pe teme politice din presă erau dominate de pathos, de o
persuasiune bazată explicit pe sentimente, mai mult decât pe raționamente. Strategiile
comunicării în masă în genere și ale propagandei în special utilizau un model puternic
marcat afectiv, caracterizat în primul rând prin polarizarea semantică. Termenii cu sens
apreciativ - adjectivele mai ales, dar și substantivele care nominalizează calitatea ori
denumesc sentimente și stări implicit valorizate - erau extrem de frecvenți, grupându-se
cu ușurință în două categorii clar marcate: pozitiv și negativ. Fenomenul polarizării c
ilustrat de un număr foarte mare de texte; am ales, la întâmplare, un articol destul de scurt
(până în 500 de cuvinte), în care se încearcă o sumară analiză a rezultatelor alegerilor din
20 mai 1990 („De ce atât de drastic”, Adevărul, 127, 1990, p. 1); textul este tipic prin
193
apropierea de modelul semiotic al basmului: axele lui semantice și figurative sunt, nu
întâmplător, opoziția bun/rău și personificarea.
Marcarea afectivă a lexicului unui text e determinată de mecanismele denotației
și conotației, de sfera sensurilor proprii sau derivate prin care se manifestă o atitudine, o
judecată asupra lumii. In articolul citat, adjectivele cu sens apreciativ au ponderea cea mai
mare; dacă scoatem din discuție 2-3 cuvinte mai neutre (simplu, îndelungat, contrar),
celelalte se grupează în modul cei mai semnificativ: a) nefericit, respingător, încrâncenat,
agresiv, sordid, tulbure, înveninat, belicos, murdar, jignitor; b) solar, curat, frumos,
deschis, doritor; c) sătul, oripilat, d) fragil, imatur, e) puternic, zdrobitor; f-g) incomod /
confortabil. Pentru orice cititor familiarizat cu presa din perioada respectivă sau dotat cu
puțină perspicacitate, „agenții” în jurul cărora se grupează, direct sau indirect, adjectivele
de mai sus sunt ușor de identificat; ei sugerează, de altfel, un potențial scenariu narativ:
Partidele (istorice) (a), Poporul (b, c), Puterea înainte și după legitimare (d, e), Victoria
(f, g). E destul de firesc ca sfera negativității să fie cel mai bine reprezentată: bogăția și
varietatea ei sunt exploatate cu precădere de funcția expresivă a limbajului. Doar în
ultimele categorii, cele constituite din numai câțiva termeni (c- g), accentul se mută de pe
latura afectivă a evaluării pe criteriile acesteia, pe definirea în raport cu ceva („sătul
de...”, „incomod pentru...”), într-o posibilă logică a evenimentelor.
între substantive, numai unele se adaugă prin sens sferei adjectivale a judecății
apreciative-afective; ca termeni ai principalei opoziții, apar: a) nedumerire, indignare,
ură, acreală, arțag; b) speranță, încredere, iubire, cinste, senin (substantivul). Verbul e
în textul dat, dar și de obicei, din motive mal generale care țin de structura lui semantică,
■ destul de neutru, de nesemnificativ.
Personificarea convențională servește limbajului afectiv în măsura în care acesta,
pentru a-și spori energia, schematizează, suprimă nuanțele intermediare. Grupări
ideologice sau noțiuni abstracte sunt umanizate tocmai pentru a fi supuse unor criterii de
judecată afectivă și participativă; evenimentele sunt tratate integral în cheie non-rațională,
într-o logică minoră a pasiunilor: dragoste, ură, ambiție, speranță etc. As el, se poate
spune că partidele „au rămas sufocate de nedumerire și indignare . „Tânăra noastră
democrație”, „Strada”, „Puterea ’ sunt personaje ale spectacolului alegoric, din scenariu
nu poate să lipsească seria sinonimică (scrisă, c drept, ără majuscule). I oporul, Romanul,
Națiunea („i-ați arătat națiunii...”; „românul îi ocolește pe încrâncenați ); în sfârșit, se
propun mai multe scenarii marginale, în care strada apare ca „berbece lovind în porțile
puterii”. ,,agora electorală' ca ,,bazar al conștiințelor ctc. Limbajul hfectiv Ș; cum se
vede, și unul al certitudinilor. Dubiul intelectual, aproximarea și prudența judecății
raționale sunt înlocuite de siguranța absolută a afirmației și a negației („Nu, domnilor, nu
asta a fost”). în tot textul, apare un singur „pesemne”, și acesta ironic; strategiile de
atenuare lipsesc cu desăvârșire, prezentându-se ca o descriere de stare obiecție-1 un
discurs care nu e decât o interpretare, o sumă de ipoteze. Evident, nu pol lipsi
superlativele („cel mai nefericit și mai respingător”), adresarea directă și alți indici ai
subiectivității în acțiune. Cel mai interesant rămâne, oricum, planul semantic, din a cărui
serie de apreciative se pot reconstitui sisteme conceptuale și mentalități (în primul rând
ideea că partidele politice sunt un pericol). Strategiile retorice ale textului vizează crearea
unei diferențe maxime între partide și Putere (cu care Poporul stabilește o legătură
directă și indisociabilă, de natură afectivă; cei care au câștigat alegerile nu sunt în niciun
caz descriși ca simplu partid politic, în rând cu celelalte).
194
Limbajul opozițiilor nete și al alegoriilor e foarte asemănător cu cel limbii de
lemn din perioada imediat postbelică (a discursului violent — v. infra, partea a IV-a -
și al luptei cu „dușmanii poporului”), diferențiindu-se astfel de stilul abstract și
impersonal din ultimele două decenii comuniste. Față de acesta din urmă, aduce mai
mult pitoresc - dar e în esență mai rudimentar, reducându-se Ia transpunerea afectivă
a unor scheme foarte simple.
8.2.2.	Retorica afectivă. Discursul naționalist include în mod prototipic o
componentă afectivă. Stilul politic care a câștigat cea mai mare audiență în spațiul
românesc prin afectivitate și agresivitate - cel al lui Comeliu Vădim Tudor, președintele
partidului România Mare - oferă un inventar extrem de bogat de strategii ale pathosului:
orientate nu numai către trezirea emoțiilor naționale, ci — mai ales — către activarea unor
sentimente general-umane (din sfera relațiilor de familie, a compasiunii, a religiosului
etc.). Regăsim în textele sale polaritatea lexicului afectiv, mai ales în caracterizarea
mămicilor politici și cu un apel insistent la metafore clișeizate: „cea mai murdară
campanie”, (partide și publicații) odioase, „afiș mârșav (...) în care se minte, cu
nerușinare"', coșmar, hăitași, gangsteri, săgeți otrăvite, „au pus mâna pe ciomege și
lanțuri", „vor cădea în mocirlă" (dintr-un discurs în campania electorală, transmis pe
postul Radio România în 20 noiembrie 2000!'). Tabăra proprie este în schimb victimizată,
prezentată într-o ipostază care poate trezi compasiunea, dar favorizează mai ales
identificarea afectivă a alegătorilor cu partidul respectiv: „noi, amărâții", „Ce eram noi
săraci, dar vedeți bine ce suntem acum, fiindcă nu mai avem niciun material de
, propagandă”. Sloganul din final - „Atunci votați în fruntea Țării o mână de fier și o inimă
de aur!" - asociază cu abilitate metafore care trimit la mituri și afecte opuse, pentru a crea
o imagine a totalității ideale, care reunește contrariile (conducătorul dur/conducătorul
blând; justițiarul/umanitarui). E remarcabil rolul care i se atribuie în acest mixaj
sentimentalismului (ca mijloc de captare, justificare și chiar legitimare); tonul general al
discursului (exclamativ, adesea familiar, dramatizat prin interogații și emfatizat prin
repetiții: „Când și unde am spus eu așa ceva? Niciodată și nicăieri!”, „martor îmi e bunul
Dumnezeu” „Am spus-o ș‘ o repet” etc.) mizează, la fel de mult ca lexical, pe latura
afectivă a receptării.
8.3.	Mărci ale opiniei
8.3.1.	„Indignare”. Când prezentatorul unei emisiuni de televiziune afirmă - așa
eum s-a întâmplat în iunie 1990 - că mii de cetățeni au întâmpinat „cu indignare și
revoltă” o manifestație pentru eliberarea unor arestați, manifestație la care s-au scandai
„și lozinci antiguvernamentale”, comentariul nu e neutru, pur informativ, ci implicat și
părtinitor. La prima vedere, părtinirea ar fi doar o impresie: s-ar putea spune că prin
cuvintele „indignare” și „revoltă” sunt descrise, pur și simplu, stările de spirit,
sentimentele unor indivizi. Ele ar sta, într-o serie sinonimică foarte bogată, alături de
supărare, nemulțumire, insatisfacție, neplăcere, iritare, enervare, ostilitate, adversitate
48 Textul a fost preluat de pe paginile de internet ale revistei România Mare (www.romare.ro), în 2000.
195
ș.a.; le-am putea adăuga, lărgind seria cu alte registre ale limbii, variind gradele de
intensitate și nuanțele stării-obiect, pe parapon scârbă, necaz, burzuluiala, îmbufnare,
obidă, amărăciune, cătrănire, năduf, pornire, dușmănie, vrăjmășie. Doar analiza
semantică și stilistică a fiecărui termen în parte ar putea arăta de unde provin riscurile
unei substituții pentru care s-ar mai fi putut combina, la întâmplare, alți termeni: cetățenii
au întâmpinat manifestația „cu enervare și ostilitate”, sau „cu năduf și cătrănire”.
Formularea de la care am pornit nu e chiar întâmplătoare. Ea reapărea, în aceeași
perioadă, într-un comunicat al agenției Rompres (reprodus de Adevărul din 31 iulie 1990,
p. 3): „mii de ieșeni (...) au reacționat cu indignare și revoltă la lozincile scandate de
demonstranți”. DEX definește indignarea ca „revoltă sufletească amestecată cu
amărăciune, mânie și dispreț, provocată de o faptă nedemnă, nedreaptă sau rușinoasă”-,
în același dicționar, revolta este un „sentiment de mânie provocat de o nedreptate sau de
o acțiune nedemnă”. Dincolo de starea propriu-zisă, identificabilă după semnele ei
exterioare, e prezentă, și într-o definiție și în cealaltă, o informație suplimentară, despre
cauzele respectivei stări: cauze trecute printr-un filtru valoric și prezentate ca un dat,
sentimentul fiind justificat ca reacție la un fapt negativ. Aici pare să fie cheia problemei,
pentru că altminteri, mergând pe firul denumirilor stării sufletești, nu aflăm mare lucru:
amărăciune trimite la mâhnire și tristețe, mâhnire li întristare, îndurerare, amărăciune,
supărare, tristețe din nou la mâhnire și amărăciune, mânie la furie și tot așa. până la
epuizarea circularității dicționarului.
Trăsătura distinctivă a cuvântului indignare (a cărui poziție e perfect lămuritoare și
pentru revoltă) stă nu atât în denumirea unei anume stări psihice, cât în relația cu cauza
acesteia. O definiție poate totuși fi mai mult sau mai puțin bună; cea din DEX nu e
inatacabilă. E ușor de presupus că o alternativă ar constitui-o relativizarea judecății; este
ceea ce fac, de pildă, multe dicționare: Random Ilouse 1968, definind cuvântul indignation
ca „nemulțumire puternică față de ceva considerat nedemn, injust sau josnic”, sau Concise
Oxford 1999, vorbind despre „nemulțumire provocată de ceea ce este perceput ca
nedrept"49. Desigur că indignarea e o reacție la un fapt pe care un individ îl consideră
negativ, și pe care un alt individ îl poate aprecia în mod diferit; judecata celui indignat poate
fi dreaptă sau nedreaptă, corectă sau incorectă, așa că adaosul - „considerat”, „perceput ca“
-pare pe deplin justificat. Numai că, într-un fel, definiția din DEX are mai multă dreptate.
Nu în sensul că fapta care provoacă nemulțumirea ar fi în mod obiectiv și indubitabil
„nedemnă, nedreaptă sau rușinoasă”. Dimpotrivă: fapta poate fi, dintr-o altă perspectivă,
absolut lăudabilă. Important e că locutorul care folosește cuvântul indignat admite același
set de valori cu cel care se ailă în starea afectivă respectivă. Faptele sunt considerate
negative nu numai de un individ despre care se vorbește, dar și de cel care vorbește, și care,
în caz contrar, ar fi folosit alt termen decât indignare.
Situația e comparabilă cu aceea a unor verbe de declarație care exprimă atitudini,
care implică luări de poziție. De exemplu, față de a afirma, cu care împarte ideea de
„enunțare”, verbul a pretinde implică un anumit raport (de opoziție) între opinia agentului
său și cea a locutorului: a pretinde nu înseamnă, cum se arată în DEX, doar „a susține, a
afirma cu tărie”, ci și a afirma ceva considerat fals de cel care relatează (e motivul pentru
care nu se obișnuiește să se spună „Eu pretind că...”, așa cum nu ne putem închipui un
49 în Concise Oxford Dictionary, 1999: “annoyance provoked by what is perceived as unfair treatment”.
196
prezentator TV obedient rostind enunțul Primul ministru a pretins că...”). In lipsa
reperelor absolute, indignarea este totdeauna justificată - pentru vorbitorul care folosește
termenul și care îi presupune în referent o cauză negativă. Un individ poate spune despre
sine oricând că e indignat, calificându-și astfel ca perfect justificată propria reacție
psihică; un locutor diferit o va numi indignare doar dacă îi împărtășește setul de valori
(situația e deci inversă față de a pretinde)-, altfel, va vorbi de nemulțumire (termen
ambivalent, deci neutru; a spune că „X e nemulțumit de spectacol” nu implică faptul că
spectacolul ar fi în sine bun sau rău) sau, în cazul unei deosebiri manifeste de punct de
vedere, de isterizare, dușmănie etc.
In exemplul de la care am pornit s-ar fi putut spune, de exemplu, în mod neutru,
că o serie de cetățeni au avut „o atitudine defavorabilă” față de manifestația celorlalți. A
numi această atitudine indignare e, sub aparențele unei obiective prezentări de stare, o
descriere participativă; enunțul „Y e indignat” se citește ca „eu spun că Y e indignat -
pentru că eu consider că supărarea lui e justificată”.
8.3.2.	,,Așa-zis". între mijloacele retorice destul de comode prin care se indică
neechivoc atitudinea vorbitorului față de discursul altora se numără și câteva cuvinte
specializate semantico-pragmatic. Citarea adversarului și respingerea poziției sale se por
face simultan, simplu, cu ajutorul câtorva adjective, adverbe, expresii ori elemente de
compunere. Chiar obișnuita negație include o funcție polemică, presupunând un dialog cu
o posibilă afirmație: cuvintele și construcțiile care indică dezacordul cu o anumită „stare
de limbaj” aduc în plus o raportare explicită la vorbele celuilalt. Cică, pasămite, vorbă să
fie etc. pot acționa asupra unor segmente mai lungi de enunț; așa-zis, așa-numit,
autodeclarat, autointitulat, fals, pretins etc. determină de obicei un cuvânt (substantiv sau
adjectiv) și au în genere o poziție fixă (precedându-1); pseudo- nu are nici măcar
autonomie lexicală.
Modificatorii (modalizatorii) din această categorie nu sunt perfect echivalenți: e
posibilă o analiză comparativă a compatibilităților gramaticale și mai ales a sensurilor și a
valorii lor pragmatice. Compusele așa-zis și așa-numit au, în principiu, o direcție
polemică mai generală: ele se pot opune unei păreri răspândite, unui vag „se zice că...”;
de obicei, totuși, sfera aluzivă se restrânge și adresa e deductibilă din text. Adjectivele
autodeclarat și autointitulat au o direcție mult mai precisă, trimițând exact la o persoană
sau la o instituție indicată explicit de context („autointitulatul poet...”, „autodeclarata
republică...”). Pretins e ambivalent, însemnând fie „care se pretinde” („pretins om
politic”), fie „despre care se pretinde (că e real)” („pretinsă corectitudine”); Fals (și,
într-un grad încă mai mare, aparent) deplasează accentul de pe relația dintre vorbitor și
cuvânt pe cea dintre cuvânt și realitate. Există o deosebire interesantă între mărcile de
tipul pseudo- și cele de tipul așa-zis: elementul de compunere (prefixoidul sau, după alți
autori, prefixulpseudo- „fals”) se atașează termenilor a căror semnificație e acceptată și
valorizată de cel care vorbește; nu e negată decât aplicarea lor la o realitate dată:
pseudocultură, pseudodemocrație etc. Așa-zis are și sensul lui pseudo-, dar se aplică, în
plus, unor combinații noi de cuvinte, unor sintagme cărora li se neagă orice fel de
adecvare, pe care vorbitorul le consideră lipsite de acoperire, de valoare: „așa-zisul
comunism cu față umană”. De fapt, cuvintele și expresiile din această clasă nu indică doar
dezacordul cu cineva; ele prezintă ca o certitudine absolută opinia vorbitorului. A vorbi,
197
de exemplu, despre o „așa-zisă independență” e echivalent cu a afirma că independența
nu există (în general sau în condițiile date). Aici se găsește sursa abuzurilor care fac din
modalizarea de tipul așa-zis un rezervor de clișee iritante. Afirmarea polemică a
propriului adevăr se face tară nicio argumentare, fără justificări și Iară drept de apel, pur
și simplu prin folosirea unui mijloc lingvistic care îl pune pe locutor în poziția de a judeca
alte opinii. Ca și ghilimelele ironiei, modalizarea prin așa-zis se transformă într-un mijloc
rudimentar de respingere; e o atribuire de autoritate și o dispensare de argumente.
Reduse la rolul de simple mijloace de incriminare, expresiile care semnifică
„falsul” apar în combinații lipsite de logică. Cineva care scrie, de pildă, despre „doi
candidați pseudo-elitiști” (Europa, 95, 1992) produce o stângace acumulare de acuzații
care tind să se anuleze reciproc. Elitist e un termen folosit mai adesea pentru conotațiile
sale negative: favorizarea unei elite, asociată cu un anume dispreț pentru vulg, e în genere
(nu contează dacă justificat sau nu) rău privită de discursul democratic; a-1 desemna pe un
politician ca elitist e mai probabil o critică. Nu e clar însă ce ar reprezenta un pseudo-
elitist; s-ar putea crede că e vorba de un populist bine mascat. Intenția autorului trebuie să
fi fost cu totul alta: fie că i s-a părut prea slabă acuzația de elitism, adăugându-i,
depreciativ (și absurd) prefixoidul pseudo-, fie că. necunoscând suficient sensul lui elitist,
l-a echivalat cu „de elită”; în orice caz, efectul e contrar intenției.
Mânia adjectivului așa-zis (bine reprezentat în limbajul de lemn - în care unele
din ultimele sale apariții au fost referirile lui N. Ceaușescu la „așa-zisul socialism de
piață”) trădează o mentalitate superstițioasă sau doar simplist propagandistică - potrivit
căreia cineva nu poate cita (Iară un necesar semn de exorcizare) cuvintele adversarului;
altfel, s-ar lăsa influențat sau și-ar deruta discipolii.
Un efect puternic de umor involuntar e produs prin extrapolarea mărcii așa-zis la
lucruri care nu pot fi puse sub semnul îndoielii, de exemplu a noțiunilor ținând strict de
geografie50. Tradiția discursului automatizat, producător de nonsensuri, e atestată într-un
pasaj din Intrusul lui Marin Preda: „«Tovarăși, eu mă ridic aici în numele sindicatului și
demasc pe ațâțătorii la un nou război și printre noi pe cei care mai tânjesc după așa-zisul
occident...» «Cum, o întrerupse atunci doamna Sorana strigând, va să zică nici măcar
• acest merit geografic nu-1 mai are occidentul, a devenit așa-zisbr 1
Efectele absurde ale clișeului sunt subliniate prin acumulare parodică, în presa
umoristică: „așa-zisul primar din așa-zisa Săpânța” (Cațavencu, 27, 1990).
8.4.	Figuri
8.4.1.	Metafore. Există, în discursul politic actual, mai multe categorii de
metafore, diferite în funcție de gradul lor de clișeizare, de specificitate politică, în
funcție de registrul stilistic căruia îi aparțin. Cele mai interesante sunt, desigur, cele prin
care se poate identifica un sistem conceptual, ideologic, o anume viziune asupra
realității politice.
50 O ilustrare recentă a aceluiași absurd (bazat pe confuzia dintre semnificațiile politice și cele
geografice ale unor cuvinte) o oferă relatarea despre cineva care ar fi afirmat că „toate țările din
fostul Est au probleme” (Cuvântul, 12, 1992). Acest din urmă caz, în care nici nu mai apare clișeul
„falsului”, e interesant și ca ilustrare a reticențelor și a eufemismelor limbajului politic.
51 Preda 1974: 57.	.	’	.
198
E, de pildă, semnificativă ideologic asocierea libertății cu metafore ale bolii
(“ne-am aflat adesea în fața unor intoxicații cu libertate care au îmbolnăvit nu puțini
români” (P 2006)52. în schimb, o metaforă precum cea a drumului {„drumul parcurs din
după-amiaza tumultuoasă a lui 22 decembrie”, P 2006) e relativ indiferentă ideologic,
asociindu-se la fel de ușor cu mai multe perspective politice, cu diverse idei și ierarhii de
valori. Metafora, la fel de răspândită, a construcției are totuși afinități Ideologice, apărând
în mod prototipic într-un discurs conservator și constructiv, al stabilității și al ordinii („s-a
ridicat mai apoi, cu multe greutăți, dar și cu multe satisfacții, edificiul României post-
decembriste", P 2005), în niciun caz într-unul anarhist. în aceiași câmp ideologic se
plasează metaforele militare; sunt chiar metafore care asociază construcția și paradigma
militară („această citadelă a democrației”, 2005).
Unele metafore aparțin limbajului politic internațional („casa comună a tuturor
popoarelor continentului", P 2006; „Nu am avut șansa unei revoluții de catifea", ibid.).
Metaforele ornante pot intra în contradicție logică între ele („purtând germenii unei
viitoare construcții", P 2005).
în afara metaforelor conceptuale, prezente în orice tip de discurs, limbajul politic
românesc alunecă uneori în acumulări metaforice, pur afective, urmând modele poetice,
destul de distonante în contextul dat:
în fiecare iarnă fulgii imaculați care se aștern peste mormintele acestor fii ai neamului se
transformă pe obrajii noștri în lacrimi de pioasă aducere-aminte, recunoștință și
reculegere (P 2006); Orizonturi noi și parcă cerul își deschise bolțile albastre, vă cântăm
pe voi, eroi care ați șters lacrima florilor în rouă, voi ați dat istoriei alt mers, voi care ați
deschis o eră nouă, de iubire (ibid.).
Modelele și convențiile literare sunt diferite - clasice sau moderniste, actualizate
într-un limbaj solemn, sentimental sau familiar. In unele discursuri lanțul metaforic
devine alegorie:
Hai să-mi fac un tramvai de vis, mi-aș fi zis, cu care să cutreier măcar așa, pe ascuns,
rutele apocaliptice și însângerate ale unui decembrie nebun. (...) Cineva și-a dorit, oare, să
demonteze șinele tramvaiului numit, pe scurt dorință ?! Să deraieze dorința de adevăr ?!
(...) Ne deranjează, ba chiar trebuie să ne deranjeze, simplul fapt că, la un moment dat, au
demontat șinele tramvaiului nostru, zis dorință. Ne suflă în ceafa, iar noi mai ezităm să
punem cap la cap tot ce ne apasă pe suflet, pe umerii noștri, aclimatizați cu schimbările de
macaz (P 2005).
Excesul retoric produce devieri față de normalitatea discursului politic
contemporan; în spațiul cultural românesc, asemenea exerciții stilistice confirmă totuși
prestigiul literaturii.
Se pare că oratoria românească, nu întru lotul birocratizată, păstrează o mai veche
aplecare spre stilul ornat, chiar spre metaforismul liric. Și cu alte ocazii intervențiile în
32 Discurs în Parlamentul României, cu ocazia sesiunii comune din 20 decembrie 2006, de
comemorare a Revoluției din decembrie 1989. Exemplele pe care le dăm în continuare provin din
mai multe intervenții din această ședință (notate: P 2006) sau din ședința comună similară, din 20
decembrie 2005 (P 2005). Cf. www.cdep.ro.
199
Parlament devin producții lirice: „Și să nu se mai întâmple un astfel de incident în care
noi, iată, să tocăm timpul și să împiedicăm alte legi să cadă precum fulgii de zăpadă"
(CD, 10.02.2003). Se pot găsi, de altfel, exemple și mai poetice: „Așteptările sunt mari,
un freamăt pare că se ridică spre cer, asemenea fuioarelor de ceată dintre brazii udati de
ploaie' (CD, 30.09.2003).
8.4.2.	Metonimii. Textelor redactate în limbaj de lemn le lipsea, cum am văzut,
ancorarea în timpul și în spațiul real (cf. supra, partea a Il-a, 3.1.6.). Prezentul verbelor
era adesea unul atemporal, sau anulat de contextul care îl prelungea în trecut ori în
viitor; deicticele acum și aici generalizau în' loc să specifice, însemnând cel mai adesea
„în epoca...” și „în România”.
între numeroasele absențe și nedeterminări, unele atrăgeau mai puțin atenția: de
pildă, faptul că precizările spațiale lipseau cu desăvârșire în sfera puterii; știrile despre
plenare, ședințe, primiri etc. nu cuprindeau indicații asupra locurilor în care acestea se
desfășurau: „sub președinția..., a avut loc vineri, 18 iunie, ședința Comitetului...”;
„tovarășul... a primit vineri pe...”. Indiferent care vor fi fost cauzele inițiale ale omisiunii
la un moment dat generalizate — prudență aberantă, bănuiala inutilității sau grija de a evita
o concretețe considerată jignitoare -, efectul era perfect coerent cu întregul sistem:
puterea apărea caracterizată printr-o misterioasă ubicuitate - ca o entitate cu centrul
pretutindeni și nicăieri. învăluită în mister sacru, păstrându-se cât mai mult în planul
abstracției, ea era localizabilă doar în mișcare, în cursul nesfârșitelor „vizite de lucru”,
descrise cu minuțiozitate. Rizibilul clișeu hiperbolic „țara - cabinetul de lucru al
președintelui” contribuia la consolidarea acestui mit artificial, în care indicarea unui
„cabinet” real era exclusă.
Am amintit aceste lucruri doar pentru că prin raportare la ele poate fi mai bine
înțeleasă tendința de normalizare a limbajului publicistic și politic - care fixează puterea
în spațiu. Apariția mai multor adrese a contribuit probabil, insesizabil, la a obișnui opinia
comună cu ideea de separație a puterilor și cu concretețea lor lipsită de mister și supusă
schimbărilor.
Asocierea frecventă a numelui instituției cu o formă scurtă a adresei sale a permis
variații stilistice - specifice stilului publicistic, care se separă tot mai mult de presiunea
stilului administrativ și a formulelor lui imuabile. A apărut astfel metonimia - curentă în
limbajul presei de pretutindeni, în discursul politic și diplomatic - prin care numele
instituției sau al persoanei oficiale e chiar substituit de adresa acestora, de indicarea
sediului lor. Procedeul s-a impus foarte repede, răspândit prin ziare, radio și televiziune.
Cu o oscilație normală în română pentru toponimele cu formă de plural (lașul / Iașii.
Bucureșliul / Bucureștii), formele Cotroceniul și Cotrocenii apar mai ales într-un ton
lipsit de solemnitate și chiar cu unele conotații devalorizante; în orice caz, cu o tratare
lejeră, neprotocolară, a instituției prezidențiale: „avem aprobarea Cotrocenilor” (TL, 732,
1992), „servește interesele Cotrocenilor” (Cotidianul, 258, 1992), „Cotrocenii dau
publicității structura noului sțaff prezidențial” (Libertatea, 918, 1993), v. supra, 1.6.4..
Transferul de nume are de fapt, în asemenea cazuri, două trepte: de la loc la instituție, de
la instituție la persoană: numele de loc apar astfel în construcție cu predicate care exprimă
acțiuni umane. Sunt foarte frecvente în limbajul presei și referirile la Piața Victoriei sau,
mai ales, Palatul Victoria (sediul Guvernului): „poziția exprimată de executivul din Piața
B C.U "M
200
Victoriei” (Adevărul, 612, 1993); „după masă sosind de la Palatul Victoria” (ibid.)', „ieri,
la Palatul Victoria” (EZ, 241, 1993). Unele sedii s-au schimbat în timp: Camera
Deputaților se afla, la începutul anilor ’90, în Dealul Mitropoliei („Parlamentarii vor
reveni în Dealul Mitropoliei marți”. EZ, 240, 1993; „Miron Cosma urcă iar în Dealul
Mitropoliei”, Adevărul, 612,- 1992; „Meandre în Dealul Mitropoliei”, ibid., 641, 1992);
iar Senatul, în Sala Omnia („va avea loc o întâlnire... la Sala Omnia”, Adevărul, 612,
1993); ulterior, pentru ambele instituții politice reperul este Palatul Parlamentului (v.
supra, 6.3.). Apar chiar și identificări ale unor partide prin adresele sediilor: Bd.
Ferdinand (Partidul Național Țărănesc), Aleea Modrogan (Partidul Democrat). Mai rar,
locurile presupus cunoscute de mulți cititori aparțin altor sfere decât celor politice, ca în
cazul numelui de stradă Udriște, folosit pentru a desemna sediul poliției rutiere
bucureștene (marcat însă, inabil, de ziarist - prin punere între ghilimele: „în cadrul unei
conferințe de presă, organizată ia «Udriște»“ - în Libertatea, 636, 1992).
Procedeul e în orice caz larg aplicat și numelor de orașe, de obicei capitale — în
calitatea lor de centre de decizie: „hotărârile Londrei”, „răspunsul Parisului”, „orgoliul
imperial al Moscovei” etc. Figura, altfel banalizată, mai atrage atenția doar când verbul este
extrem de concret ori aparține altui registru decât cel standard: „Bucureștiul a bâiguit-o, ca
de obicei” (RL, 202, 1992); la fel, când apariția unui pronume individualizează și
personalizează și mai mult metonimia: „El, Bucureștiul oficial, ar face totul...” (ibidfi In
exemplul imediat anterior se observă și grija de a dezambiguiza enunțul, distingând sensul
„centru de putere” de cel (tot metonimic) de „populație dintr-o localitate”.
Uneori, figura e răsturnată cu intenție: se revine la ideea de clădire, de adresă,
funcția preschimbându-se într-o simplă „locuire” și posesorul ei devenind un „locatar”:
„dl Nicolae Văcăroiu, actualul chiriaș al Palatului Victoria” (EM, 12, 1993). Formulele
chiriașul de la Cotroceni sau locatarul de la Cotroceni au devenit clișee ale discursurilor
politice ale adversarilor președintelui: „Ne obișnuisem de mult cu poantele răsuflate ale
locatarului de la Cotroceni”-, „se dorește subordonarea, în totalitate, pe față, de către
chiriașul de la Cotroceni, a Serviciului de Informații Externe” (D.B.A., Camera
Deputaților, 4.10.2006); „abandonând orice alte planuri pentru a-1 salva pe chiriașul de la
Cotroceni” (ES, 10.02.2007); „șocat, chiriașul de la Cotroceni lasă mai puțin strânse
hățurile justiției” (Dâmbovița, 17.02.2007); „locatarul de la Cotroceni va folosi tribuna
Camerelor reunite pentru a cenzura guvernul” (22, 768, 2004).
Metonimiile „sediului” sunt riscante atunci când recurg la adrese nu foarte
cunoscute de public, combinate cu nonșalanță în enunțuri care devin absurde la o lectură
literală. Dacă intervine și elipsa, e foarte posibil ca textul să rămână pentru mulți obscur:
„Fostul purtător de cuvânt părea definitiv fixat în Aleea Alexandru. Iată-1 însă acum în
Deal” (Libertatea, 918, 1993).
8.4.3.	Personificări. Figura dc stil extrem de cunoscută prin care unei entități i se
atribuie trăsături umane poate fi rezultatul unui proces metaforic sau al unuia metonimic.
„Apele plâng” e un enunț care poate fi interpretat mai mult sau mai puțin „personificator”,
în funcție de semnificația metaforică atribuită verbului: asocierea permite o întreagă scară
de nuanțe de lecturi, dc la cea fabulatorie (apele = nimfe, femei) la cele propriu-zis
metaforice (în care plâng capătă alt sens decât cel propriu). Pe de altă parte, un enunț de
tipul „țara suferă” produce un efect de personificare - însoțit totuși dc ecoul lecturii
201
metonimice: „țara” = locuitorii țării. Textele poetice modeme au profitat adesea tocmai de
gradele de ambiguitate permise de personificare, în domeniul retoricii curente — politice,
publicistice —, personificarea joacă un rol mult mai simplu și mai lipsit de nuanțe; un rol
clișeizat - dar nu lipsit de interes.
Limbajul politic tinde să personifice abstracții, grupuri, fenomene sociale: Istoria,
țara; guvernul, partidele politice, instituțiile de tot felul (justiția, procuratura), inflația etc.
Personificarea căreia i se atribuie afectivitate e mai marcată decât cea rezultată doar din
transferul unor acțiuni de tip uman: exemplele par destul de artificiale, retorice: „întâmplări
de care istoria este scârbita’ (Adevărul, 180, 1990); „istoria ne aleargă brutal de la spate”
(Dreptatea, 192, 1990); „criza barjelor sârbești urcând sfidătoare Dunărea” (RL, 867,
1993) - și chiar „la orizont zâmbește inflația” (Cotidianul, 244, 1994).
Recunoaștem uneori intenția autorilor de a construi figura într-o formă marcat
retorică, nelăsând loc niciunei ambiguități; un mod sigur de a o face este folosirea ironică a
codului politeții: „Cine are umor în toată chestiunea, este Dl Guvern” (Viitorul, 124, 1990);
„Legile economice nu au binevoit să țină seama de niciun fel de decizii administrative”
(EM, 1, 1993). Mijloace mai discrete ale personificări: sunt simplele semne morfologice
deviante față de normă - de pildă folosirea acuzativului obiect direct cu pe’. ,pe stat îl vom
despăgubi” (RL, 783, 1992), sau a genitivului cu articolul hotărât lui antepus: „vorba lui
motto de sus” (AC, 4, 1991). Poate funcționa ca semna! al personificării chiar dublarea
subiectului prin pronume personal: „El, Bucureș țiul oficial, ar face totul...” (RL, 702, 1992).
Un mijloc mai puternic de marcare stilistică îl reprezintă expresiile fainiliar-populare care
cer subiect uman; „Justiția trage cu ochiul” (RL, 1270, 1994); „Procuratura nu se baga”
(EZ, 10,1992); „Romconfortul taie și spânzură” (RL, 931, 1993).
Recursul la personificări e în primul rând un semn al retorismului din discursul
public; fenomenul poate totuși servi și la a detecta unele dintre mitologiile modeme active
la un moment dat. Pentru a personifica Istoria sau Inflația trebuie ca imaginarul public să
fie pregătit să le accepte ca atare.
8.4.4.	Un exemplu: leul național și ostașii săi. Absența dialogului, recesiunea
structurilor argumentative și incoerența adesea contradictorie a discursului puterii par a
sta în relație, în totalitarismul comunist, cu reducerea pieții comerciale: negocierea e un
model al dialogului și un generator al așa-numitei „politeți pozitive”. Demonizarea
banilor produce situații contradictorii în multe sisteme culturale, dar în societățile
posteomuniste ruptura între realitate și mit, sau între mituri diferite apare mai puternică
decât oriunde. în discursul public, de pildă, valorizarea „economiei de piață” coexistă cu
devalorizarea relațiilor de vânzare-cumpărare (și cu o subteran asociată respingere a
dialogului). Un fenomen probabil simptomatic pentru o societate în tranziție -
„fenomenul Caritas”, din 1993 - generează un discurs simptomatic, de travestire retorică:
interpretând circuitul bănesc în termenii unor scheme metaforice, alegorice - fascinante
prin inadecvare. Broșura lui Dan Zamfirescu și Dumitru Cema, Fenomenul Caritas sau
mântuirea românilor prin ei înșiși (București, Roza Vânturilor, 1993), oferă o acumulare
incredibilă de clișee ale retoricii ultranaționaliste și de presupoziții ale gândirii totalitare.
Banii se cuvin disprețuiri - și atunci un circuit exclusiv bănesc e tratat ca luptă națională,
exemplu de solidaritate, fapt de creație; banul e salvat de dezonoare prin calitatea sa de
emblemă națională. Discursul de justificare abundă în clișee militare: „război împotriva
202
poporului român”, „cruciade” (p. 15), „eroii autentici”, „sabia lancului” (p. 17), „diabolic
plan de dezarmare a românilor”, „cucerirea tuturor pozițiilor cheie”, „genocid
antiromânesc” (p. 19), „bătălia pentru sau împotriva dreptului la existență al poporului
român” (p. 24), „cu asemenea arme se atacă”, „ploaia de lovituri”, „campanie
demențială” (p. 28) etc. Punctul maxim al acestei transpuneri mitologizante, prin care
legătura cu realitatea devine tot mai greu de făcut, e atins în finalul apologiei: „Caritasul
va intra în istorie, cu toți cei ce i-au fost oșteni" (sublinierea aparține textului).
Organizatori ai Jocului de întrajutorare”, funcționari, participanți - toți sunt
înregimentați, nediferențiat, în metafora emfatică.
Intr-o temă în care ne-am fi așteptat ca banii să fie priviți ca instrument necesar,
ca parte a unui mecanism financiar etc. - se vorbește, paradoxal, de „războiul cel mai
crunt al veacului - cel cu banul” (p. 17). Demonismul banului e totuși contrazis parțial de
existența personajului pozitiv - leul - în luptă cu cel definitiv incriminat - dolarul (deși,
de fapt, „dolarul strângea de gât nu leul, ci... NEAMUL ROMÂNESC”, p. 22). Pasajele
alegorice, lipsite de sens financiar, ating grotescul: leul național - îngenuncheat, umilit,
„transformat la București într-o biată mâță jigărită” - e „asemeni acelor mârțoage din
basme, care mâncând jăratic devin cai înaripați”; totuși „nu este decât sărmana mâță,
scoasă din traistă de toți amărâții veniți pe malurile Someșului să o facă la loc în trei luni,
în șase luni, mai mult decât leu - aproape elefant!” (pp. 19-20).
■ Strategiile textului sunt diverse, împinse, cum se vede, până la incoerență; ar
merita urmărite și altele, precum transformarea formulei tehnice „schemă piramidală” în
imagine simbolică a piramidei - construcție, operă de creație - ori limbajul binecunoscut
al cultului personalității. într-un asemenea text (rudimentar, dar simptomatic) banul nu
apare aproape deloc ca mijloc de vânzare-cumpărare; funcția care i se atribuie e doar de
unificare și de reprezentare.
8.5.	Repere pragmatice
în analiza discursului politic, e important de disociat între explicit și implicit,
între o afirmație și presupozițiile și implicațiile ei conversaționale. Limbajul politic
dezvoltă strategii specifice ale expresiei indirecte, mizând extrem de mult pe aluzie și
eufemism. In cele ce urmează nu vom exploata însă această direcție de nvestigație,
sugerând doar importanța unor repere pragmatice fundamentale: actul de limbaj și
ancorarea deictică.	.
8.5.1.	Performative. Ani' ’90 au fost interesanți chiar din punctul de vedere al
teoriei actelor de limbaj, pentru că au oferit exemplul unui context special, în care s-a
manifestat o anume fragilitate a structurilor.
O serioasă dispută dusă în jurul perfoimativelor privește recunoașterea lor ca o
categorie aparte, înzestrată cu forță acțională - sau tratamentul unificator care vede în ele,
ca în alte tipuri de enunțuri, reprezentarea unor gesturi și stări mentale. în orice caz, o
dublă condiționare, socială și pur lingvistică, e singura garanție de reușită, de existență
reală a actelor de limbaj, bară un cadru instituționalizat, ele sunt pură ficțiune; vorbitorul
trebuie să fie învestit cu autoritatea necesară luării în considerare a declarației sale; pe de
203
altă parte, e necesară utilizarea unor enunțuri performative tipice, neechivoce, a unor
forme lingvistice convenționalizate.
Se pot urmări, în viața publică românească din 1990, multe eșecuri și reușite în
domeniul actelor de limbaj. Lipsa de eficiență și de îndreptățire a unora era provocată de
nerespectarea solidarității celor două condiții de mai sus {socială și lingvistică); deruta
multor ascultători/cititori provenea din tendința (neconștientizată) de a considera suficient
doar unul dintre factori, astfel încât erau luate în serios orice forme de declarații tară
cadru legal, care nu angajau nimic — sau orice afirmații făcute într-un cadru instituțional,
dar care nu aveau „forma lingvistică” a unor declarative53.
Un enunț formulat foarte curând după 21 decembrie 1989, de reținut pentru
interesanta (și ambigua) sa structură pragmatică, dovedită de unele reacții la momentul
respectiv, este cel prin care se afirma că partidul comunist „este, practic, dizolvat”.
Insatisfacția pe care o trezise unora formula este explicabilă prin raportarea la modelul unui
performativ, deci la cele două condiții amintite mai sus: cea a cadrului instituțional în care
declarația este eficientă, produce realmente o modificare a unei stări de lucruri - și cea a
formei declarative. Funcția modalizatorului „practic” nu e deloc de neglijat aici -- pentru că el
atribuie enunțului acel aer de neconformitate cu un performativ. Cei care așteptau un act de
autoritate care să dizolve, prin forța limbajului, o realitate politică, au privit cu suspiciune
adverbul „practic”. Lucru firesc, pentru că el atrăgea enunțul din sferaperformativului în cea a
consiatativului, din prezența lui „a spune = a face” către valoarea mai comună a lui „a spune
că s-a tăcut”. Tentația perfbrmativelor e provocată, poate, de o iluzie: aceea că, acționând în
planul limbajului, ele sunt sub controlul imediat al logicii, al gândirii - al martorului. Enunțul
de mai sus este exemplar pentru condiția fragilă a actului de limbaj, în care inserția, aparent
nesemnificativă, a unui cuvânt anulează o posibilă valoare perfonnativă54.
La începutul anilor ’90 se constata o adevărată „cerere” de acte de limbaj, de
performative, născută probabil dintr-o dorință firească de ordine și claritate. Descrierile
stărilor de lucruri sunt infinit variabile, pentru că depind de mulțimea punctelor de
vedere; performativul angajează și dă cel puțin impresia unei rezolvări univoce.
8.5.2.	Deictice. Cuvintele care au rolul de a ancora un enunț în situația de
comunicare și a căror semnificație variază în funcție de context5' - ajung uneori, într-o
53 Așa-numitele acte indirecte (de exemplu producerea unui enunț de tipul „E cam frig aici”,
aparent constatativ, funcționând de fapt ca o cerere de a se închide fereastra), fac parte, evident,
dintr-o altă categorie, de unde și neobligativitatea de a fi înțelese și acceptate în sensul lor
performativ. V. lonescu-Ruxăndoiu (2003: 28-30).
54 în privința adverbului cu pricina, trebuie amintit că, paradoxal, între două enunțuri ca „A greșit”
și „Desigur că a greșit”, primul este, în principiu, mai convingător, pentru că nu pune problama
validării afirmației. Introducerea modalizatorului „desigur” corespunde unei intrări în domeniul
argumentării, al atitudinii subiective (mascate), presupune recunoașterea faptului că enunțul în
cauză poate fi pus la îndoială.
55 Sunt cunoscute sub numele de deictice elementele lingvistice care ancorează un enunț în situația
sa de comunicare, indicând acele circumstanțe (timp, spațiu) și persoane care o caracterizează.
Demonstrativele - acesta, acela o serie de adverbe - aici, acolo, acum pronumele personale
- eu, tu articolele - sunt câteva din cele mai evidente și mai frecvente deictice. Trebuie
precizată însă o condiție esențială: cuvintele respective pot fi considerate deictice doar când trimit
204
comunitate de vorbitori, pentru un anumit timp, să capete semnificații relativ stabile.
Pronumele ăsta sau ăla pot trimite, pentru anumiți vorbitori, la un referent precis, pe care,
din diferite rațiuni strategice, nu vor să-l numească. Folosirea constantă a unui pronume
sau adverb în locul numelui firesc al „obiectului’’ sau al circumstanței poate avea multiple
cauze: dorința vorbitorilor de a nu fi înțeleși de alții din afara grupului, în condițiile unor
interdicții amenințătoare, intenția de a sublinia o anumită izolare, un eventual spirit de
castă, de a realiza valori expresive (prin ironie, de exemplu) etc.
Sunt situații tipice în care grupuri foarte mar au un adversar comun; uzul impune
adesea o formă ca ăștia pentru guvernanți (ca în bancul din perioada comunistă. în care doi
inși amărâți și plictisiți privesc prin geamul unei cârciumi - și unul dintre ei exclamă: „ăștia
iar plouă!”. în perioada comunistă, a existat o diferență esențială între tipul de proză de succes
la public, cu „dezvăluiri” spectaculoase (despre „obsedantul deceniu”) și cu poziții așa-zis
critice — și celălalt tip, aparent desprins de contextul politic, ocupându-se nu de teoria puterii
ci de cotidianul mărunt. în prima categorie de texte discuția se purta din interior, erorile și
reparațiile fiind asumate de un noi unificator și nedefinit. în ciuda aparențelor, veritabila
opoziție o constituiau celelalte texte (neutre și nesemnificative pentru un ochi superficial),
tocmai prin prezența difuză, rar actualizată dar perceptibilă, a unei instanțe definitiv opuse
lumii descrise: ei, ăia. Pomenindu-i în treacăt, în câte o replică, sau sugerându-le numai
prezența, autorii din această categorie defineau mult mai exact, discret aluziv și evident
subversiv, o stare de spirit și o situație (v. supra. partea a U-a, 5.2.). Sistemul textual al
deicticelor poate dezvălui multe despre tipurile de viziune ale lumilor prozei.
După 1989, în diversitatea și învălmășeala mișcărilor divergente, era greu de
obținut o asemenea specializare a deicticelor, altfel decât în interiorul unor grupări încă
reduse de vorbitori. Dimpotrivă, abundau precizările, fiindcă ei însemna pentru fiecare
altceva; disocierile erau obligatorii tocmai pentru că entitățile sociale nu erau bine definite,
se suprapuneau, interferau; de cele mai multe ori era nevoie ca și persoana I plural să fie
precizată și circumscrisă. în faza respectivă, se favoriza utilizarea unor descrieri exacte (cel
care...), dar și a tehnicilor indirecte destul de transparente, presupunând o complicitate încă
nesigură cu interlocutorul: nume abstracte (Puterea, Opoziția), construcții impersonale (se
încearcă,..), pronume nehotărâte (unii..., alții..., cineva...).
Un fenomen de fixare a valorilor se poate petrece cu adverbe ca aici, acolo,
afară, înăuntru - care înseamnă de fiecare dată altceva, în funcție de spațiul în care se
află vorbitorul, dar se pot specializa pentru a indica anumite spații tipice, la care se referă
curent mai multe persoane. jAfară, de exemplu, desemnează în mod curent exteriorul
la o situație, nu și la un text - altfel ambele posibilități fiind la fel de bine reprezentate în
comunicare. Nu este același lucru a spune „El e vinovat” arătând către cineva’— sau referindu-te la
cineva deja pomenit in propoziția anterioară. în enunțul „Aici am ajuns”, adverbul poate indica un
loc — dar și o secvență din discursul însuși. Alte nume și alte interpretări primesc aceste utilizări
îndreptate spre enunț. Considerate un fel de „gesturi verbale”, care trimit către o realitate prezentă,
deicticele au un loc aparte în teoria semnificării, pentru că se pot defini prin funcția lor generală de
indice, dar au o infinitate de referenți, în raport cu variația situațiilor de comunicare. Acum.
pronunțat de mai multe ori în cursul aceleiași conversații, va trimite la momente obiectiv diferite;
tu se traduce de fiecare dată altfel, în funcție de identitatea interlocutorului. V. lonescu-Ruxăndoiu
1999:84-106.	’
205
casei, dar destul de des și exteriorul țării, străinătatea: „Vreau s-o șterg afară” {Expres,
49, 1990); „eșecul politicilor reformiste impuse din afară” (JN. 197, 1994). Evoluția- o
extindere de tip metaforic, în care spațiul familiar este asimilat unei incinte — nu este,
bineînțeles, specifică limbii române. Utilizarea adverbului cu acest sens, foarte puternică
în perioada închiderii comuniste56, și-a atenuat ulterior componenta subversivă și a fost
explicitată (în afara țării) sau dublată de alte formulări (în străinătate), păstrându-se ca
atare mai ales cu o notă ironică și în limbajul familiar: „întâlnirea dintre cele două
categorii de români, cei de «afară» și cei «dinăuntru» are loc, de obicei, de sărbători sau
de alegeri” (EZ, 16.12.2004); „suntem generația plecată pe afară” (3.12.2004,
alexbrie.net/myblog); „Muncim afară ca să strângem bani” (ibid.).
Mai ciudată ne apare azi semnificația atestată de un dialog din Caragiale, în care
afară pare să însemne „în exteriorul Capitalei”: Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata
n-ai văzut rapița? - N-am văzut-o, că n-am fostpe-afară" (Situațiunea). Asemenea valori
ale adverbelor pot ușor suscita comentarii sociologice, riscante totuși în măsura în care nu
ne mai e accesibil contextul care le-a produs.
Surprinzător și generator de asemenea comentarii a fost mai ales uzul mai vechi
al adverbului înăuntru, comentat de ardeleanul Ion Codm Drăgușanu, foarte atent la
particularitățile de vorbire din Țara Românească, observate pe la 1838:
Curios se esprimă și românii transalpini sau munteni (...). Cine și-ar putea imagina că toată
lumea zice: «S-a dus vodă înântru». Așa arată această espresiune, că România au fost dedată
de a depinde de undeva și că a depins cândva de Austria, precum și spresiunea noastră, când
ieșim de acasă și zicem simplu! mă duc în țară, adecă în România. Deoparte nu e fără miez
acestă spresiune, căci cu tot dreptul Europa cultivată se poate numi «întrul» și țările barbare
«afară» (...). Destul în București cine a fost «înântru», apoi câștigă vază și se arată cu
degetul, ca cum ar fi de altă specie (Codru Drăgușanu 1956: 64).
Dicționarul academic al lui Sextil Pușcariu izolează acest sens, ilustrându-1 cu citate
din lenăchiță Văcărescu, lacob Negruzzi, N. Gane ș.a. și oferind o explicație asemănătoare cu
cea a lui Drăgușanu: „țara proprie fiind considerată în afară de lumea civilizată, înăuntru a
ajuns într-o vreme să însemneze în streinătate-, spec. în centrul Europei” (DA).
Sensul a fost politizat după război; un articol din 1949, dintr-o revistă de
popularizare lingvistică (Cum vorbim), deplângea „întrebuințarea surprinzătoare”, creată
de „clasele dominante”, și se încheia cu angajamente mobilizatoare:
pentru oamenii culturii ca și pentru întregul popor muncitor înăuntru nu se va mai referi
t de aici înainte decât la republica noastră populară, pe care o iubim fierbinte și pentru a
cărei propășire ne consacram toate eforturile.
Putem constata astăzi adevărul protiind și umorul involuntar al lozincilor care
anunțau amenințător o închidere cât se poate de reală; oricum, ridicolul citatului ne
oprește să recădem în actualizări cu sens schimbat, și să considerăm sensul adverbului
înăuntru ca pe o veche atestare a integrării noastre europene.
56 Neț (2005: 135-136) consideră acest sens tipic pentru situația și mentalitatea celor atlați într-o
închisoare.
206
8.6.	Sloganul
între caracteristicile formulelor scurte, clare, adesea ritmate, oferite atenției și
memoriei publice în campaniile electorale, stă și aceea de a cuprinde un cuvânt
emblematic, semn, distinctiv și, în cazul ideal, rezumativ, al unei orientări (vezi supra,
1.1.). Chiar după încheierea și analiza unor alegeri, e greu de spus cât din succesul unei
formațiuni a depins de sloganurile lansate, de calitățile persuasiunii ei verbale și cât - de
alți factori, non-lingvistici.	.
8.6.1.	Sintaxă electorală. Autorii afișelor electorale, specialiștii campaniilor,
creatorii de sloganuri trebuie să fi observat deja o dificultate lingvistică, măruntă în
aparență, dar care poate căpăta importanță când împiedică găsirea formei „perfecte” a
adresării către alegător. Mesajele campaniei cuprind foarte adesea verbul a vota. Acesta
are în română mai multe variante de construcție sintactică, iară diferențe notabile din
punctul de vedere al sensului. DEX - care omite constant să semnaleze construcțiile
prepoziționale specifice - înregistrează verbul doar indicând ipostaza sa intranzitivă, cu
sensul „a-și exprima prin vot părerea asupra unei candidaturi, a unei hotărâri, a unei
propuneri etc.” și pe cea tranzitivă - „a alege pe cineva prin vot, a da cuiva votul. In
realitate, sensul de alegere, de opțiune în favoarea cuiva este exprimat în română în cel
puțin trei moduri, în construcțiile: a vota cu..., pentru... sau pe cineva. Doar ultima, cea cu
complement direct, e înregistrată de dicționar - prin indicarea tranzitivității. Fără a mai
urmări istoria (nu foarte spectaculoasă) a trecerii verbului din franceză în română și
dintr-un dicționar în altul - să observăm doar că există și un alt subsens indicat adesea
pentru construcția tranzitivă - când aceasta are ca obiect nu o persoană, ci o lege (sau o
decizie) care e votată - adică adoptată.
Existența construcțiilor paralele ar trebui să stimuleze inventivitatea de limbaj în
compunerea de texte publicitare și de sloganuri politice; în acest caz, alegerea se
dovedește totuși destul de limitată, soluțiile bune - adică perfect adaptate uzului - fiind
prea puține. Una din cauze se situează pe axa temporală. E fatal ca în preajma unor
alegeri să se evoce replica celebră a personajului lui Caragiale: devenită emblemă printr-o
rupere dc context (care ar merita discutată pentru că este parțial o urmare a intențiilor
auctoriale, manifestate prin repetarea insistentă, parțial o deformare), ea perpetuează
automat o construcție căreia astăzi uzul nu-i e favorabil. Reluând formula „eu pentru cine
votez?”, nu mai observăm că în prezent e mai puțin probabil să spunem „eu votez pentru
Popescu” - decât „eu îl votez pe Popescu”. Influența structurii gramaticale asupra
rolurilor semantice e foarte subtilă - în cazul de față producându-se o parțială
suprapunere și o oscilație între două raporturi: agent - beneficiar și agent - pacient.
Construcția cu complement direct, de altfel, nu apare deloc în O scrisoare pierdută a lui
Caragiale - și lucrul ar putea să mire Tot ce putem descoperi acolo e valoarea intranzitivă
(„Dacă votează, merge la pușcărie onorabilul”) și construcțiile prepoziționale - cu
prepozițiile cu („o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiți”; „adică cum să voteze cu
noi?“) și pentru („pentru cine votăm noi?”; „noi votăm pentru candidatul...”). O dovadă
clară a nefolosirii construcției tranzitive cu pe o aduce, într-una din replicile sale, chiar
Cetățeanul turmentat, care trece foarte rapid de la a alege pe... la a vota pentru...-. „Eu pe
cine aleg? Pentru cine...? (face semnul votării)”. S-ar părea că există și o anumită
207
specializare a prepozițiilor cu și pentru — prima dintre ele combinându-se în majoritatea
cazurilor cu un substantiv colectiv sau plural.
Doar o investigare serioasă a textelor din epocă ar putea arăta dacă utilizarea
tranzitivă este cu adevărat mai recentă sau a fost doar mai puțin frecventă în trecut. Textul
lui Caragiale ar părea să susțină prima interpretare. Oricum, prin anii ’40, Constantin
Argetoianu își amintea că primii lui alegători (de la începutul secolului) îi șopteau la
ureche (tranzitiv): „Vă votez pe dv. și pe dl Ploaia!" (Argetoianu 1991: 76). însă desigur
că forma strict gramaticală a enunțului rememorat poate s-o reproducă sau nu cu
exactitate pe cea reală; ea nu constituie o atestare.
Mai interesantă decât schimbarea în timp a construcțiilor este variația dependentă
de gradul de individualizare a „obiectului”. Aici nu se întâmplă nimic neobișnuit, nimic
propriu verbului a vota. Se manifestă specializarea, generală în română, a construcției cu
pe a obiectului direct pentru persoane individualizate; vom avea deci, normal, „a vota o
lege, o platformă” (non-persoană), a vota candidații unui partid” (persoane, dar
neindividualizate) - în fine, „a-1 vota pe Popescu”. Nimic nefiresc: doar că restricții
stilistice neașteptate limitează intrarea ultimei construcții în limbajul propagandei. Textul
„Votați-1 pe Popescu 1” părea la începutul anilor ‘90 puțin prea familiar, sau prea direct,
pentru un afiș electoral. Formularea nu ar fi încălcat, nicio restricție lingvistică, deci uzul
ar fi putut oricând să depășească bariera existentă și să impună un nou model. De la
limbajul afișelor privitorul aștepta o adresare directă, la persoana a 11-a (Votafil), dar și un
anume grad de impersonalizare; o simplă obișnuință, vizibilă și în cazul reclamelor, unde
lucrurile au evoluat mai rapid, sub influența multor modele străine.
Evident că probleme sintactico-stilistice pune doar introducerea numelui unui
candidat pentru un post unic (primar, președinte), pentru că pluralul „Votați candidații...
este foarte normai, chiar banalizat. în campania din 1990 s-a folosit însă — pe afișe — și
formula „Votați Câmpeanu”, cu evidentă deviere de la regulile sintactice ale limbii
române și cu efect de artificialitate. Formula nu a produs un tipar valabil; au existat totuși
imitații: „Votați George Pădure”; „Votați Jean-Claude van Damme”... Pentru a evita
dezavantajul artificialității, dar și pe cel al familiarității, multe afișe au folosit elipsa
(Votați!) sau o sintaxă mixtă, verbală și vizuală, în care „obiectul” era introdus prin
fotografie și reluat prin limbaj (mai ales cu îndemnul Nu-l votați!). Oricum, cele mai
multe texte de început au preferat să renunțe la avantajele mobilizatoare ale verbului, să
indice un nume și eventual un set de calități și avantaje, mizând în continuare pe
implicitul situației de comunicare și pe impersonalizare.
Și la alegerile din 1992, se putea observa ezitarea de a folosi în sloganurile
electorale construcția sintactică de uz curent „a-1 vota pe X”; pe cât de frecvente erau
textele în care a vota avea drept complement un nume la plural sau cu sens colectiv -
„Votați candidații...”, „Votați Partidul...” -, pe atât de clară era absența îndemnului
„Votați-1 pe...”.
Campania electorală din 1996 a confirmat tendința în discuție: sloganurile, mult
mai diversificate și mai inventive, reflectând în mod limpede evoluția internă a limbajului
publicitar românesc - ale cărui structuri și procedee au fost preluate masiv de limbajul
politic - au ocolit în continuare relația directă a verbului a vota cu o persoană unică,
individualizată prin nume. Mijloacele de evitare a dificultății au fost în orice caz mai
subtile. Strategia principală era de a transfera referirea la actul esențial al votului în planul
208
subînțelesului, în presupoziții sau implicații. Discursul evită îndemnul direct; verbul e de
cele mai multe ori omis. Destinatarul îl reconstituie fie din structura fragmentară a
propoziției, fie chiar din contextul situațional. Uneori codul lingvistic se combină cu cel
non-lingvistic, complementul verbului fiind înlocuit de o imagine: fotografia candidatului
sau semnul electoral al partidului. într-un slogan, verbul este folosit ca intranzitiv, cu un
complement-surpriză, care nu mai indică persoana de ales, ci efectul votului: „Votează
pentru tine”. în alt caz, a vota e coordonat cu un verb a căru; construcție tranzitivă este
mai puternică; combinația de două sloganuri „Votezi și câștigi / Un primar care te
ascultă” poate fi citită ca o singură frază. Persoana nu este însă individualizată prin nume,
ci cel mult prin calitățile sale (ca în exemplul de mai sus), sau prin apartenența sa politică:
„Votați Candidatul...”. Dificultatea apare doar când ar trebui folosit numele propriu, ceea
ce ar impune prezența mărcii pe și dublarea prin cliticul pronominal; structură perfect
validată de limba literară, dar pe care de multe ori codul scris o evită, atribuind-o implicit
registrului oral-familiar. Renunțarea Ia mărcile gramaticale ale complementului direct
nume de persoană nu e o soluție.
In plus, apariția numelui propriu pune în anumite contexte problema prezenței
sau a absenței termenilor de politețe; ceea ce nu se întâmplă când numele apare ca o
explicație (într-o listă, sub o fotografie etc.), ci doar atunci când reprezintă și substituie
persoana. Formulele de politețe pun însă probleme foarte complicate într-un text
publicitar, al cărui emițător rămâne prin convenție ambiguu (poate fi candidatul însuși,
partidul său, un prezentator-specialist etc.). Cum nu sună prea bine nici „Votați-1 pe
Popescu” (exprimare cam familiară), nici „Votați-1 pe domnul Popescu” (formulare
iritantă și de-a dreptul hilară, dacă ne imaginăm textul ca produs sau avizat chiar de
candidat), sunt căutate construcții cu conotații stilistice mai puțin riscante.
Până la urmă, după mai multe rânduri de alegeri și după extinderea voiului în
multe alte situații (ierarhii de site-uri, melodii, nominalizări în competiția „Mari români”),
construcția firească sintactic nu pare să mai șocheze: „purta în piept o insignă cu «Votați-1
pe Orban»“ (Gardianul, 15.01.2007).
8.6.2.	Prozodia scandărilor. Se pare că simțul prozodiei nu e natural și egal
răspândit; probabil că nici suficient educat. Obiceiul de a neglija, în transcrierile de
versuri, semnele de ortografie care, indicând eliziuni și afereze, reglează măsura și ritmul,
ar putea ilustra o simplă indiferență față de scris. Mai clară e însă indiferența față de
auditiv, vizibilă la numeroși recitatori - pentru care integritatea cuvintelor apare ca o
datorie de onoare, în schimb lungirea sau scurtarea cu o silabă-două (și cu perturbări de
ritm) a unui vers dintr-un oarecare text, cu metrică altfel riguroasă, pare un amănunt
neglijabil; dierezele și sinerezele impuse de supunerea la schema ritmică, la ritmul
dominant, sunt rareori observate, cuvintele fiind citite sau recitate conform pronunțării
standard. Ar fi atunci vorba, mai curând, de o dezavantajare a oralității, sub presiunea
scrisului, de pierderea unor valori ale culturii orale, fenomenul subsumându-se unei teme
culturale suficient dezbătute, de nu puțină vreme.
Scandările din piețe și. de pe străzi (frecvente în cursul anului 1990) au fost o
bună școală de prozodie. E sigur că auzul de grup corectează posibilele ezitări individuale
— așa încât mulțimile care contestă instituții și persoane respectă natural, prozodia. Se pot
face, asupra materialului oral foarte bogat, din păcate neînregistrat sistematic, din 1990,
209
câteva observații de natură prozodică: în afara numelor, a cuvintelor emblemă a scurtelor
enunțuri de aderare sau negare (a căror structură ritmică nu este indiferentă, ilustrând și ea
principial jakobsonian al funcției poetice a limbajului), dominant e distihul cu versuri
egale, în ritm binar. Lozincile nu folosesc ritmul ternar (dactil, amfibrah sau anapest);
troheul poeziei populare rămâne cel mai puternic, aproape neconcurat. Măsurile variază
între 5 și 8 versuri: de la „18-22 / Cine-a tras în noi T' (5), la „Nu plecăm acasă, / Morțf
nu ne lasă”, „Nu vă fie frică, / Comunismul pică” (6), „Activiștii de partid / Ne-au adus la
genocid” (7) și (cu rimă interioară și posibilitatea segmentării la cezură): „Țineți minte
cinci cuvinte:/ E la fel ea înainte” (8)57. Iambul apare doar accidental și, independent de
conținut, e mai puțin scandat, rămânând prezent mai ales în lozincile scrise: „Apel din
timișoara, / Trezește, Doamne, țara”. Capacitatea inventivă a textelor e desigur foarte
diferită; tind să se formeze tipare cu mereu mai multe variante, la un moment dat
previzibile; în același timp, apar formule noi, adesea cu jocuri de cuvinte, rime și
asonanțe rare (reflexivul pus în relație cu o sigla - „scoală-te”/„P.C.R.” („Ceaușescu,
scoală-te / Să vezi noul P.C.R.“) -, amestecuri de coduri, folosirea în rimă a numelor
proprii - „Bush’7„ruși” („Cine-a stat cinci ani la ruși / Nu poate gândi ca Bush”) etc.
Formule mai complexe tind să se constituie chiar în domeniul pur al ritmului, făcând să
alterneze, intr-un micro-text, versuri de structuri ritmice și de dimensiuni diferite,
marcând ruperea enunțului în dialog sau metatext. Cauza poate fi plierea pe o melodie (ca
în celebrul „Ole, ole, ole, ole / Frontul ăsta ce mai e? / - P.C.RJ”) sau pe un tipar textual
simplificat la maximum: „Decret-lege: / Frontul se alege”. Spondeul din primul vers al
ultimului exemplu („Decret-lege”) rupe, cu intenție, monotonia distihurilor perfecte,
ruptură accentuată de formula metrică de 4 cu 6 silabe. Tot o structură în crescendo,
energică, integral în ritm iambic, utilizând și repetiția, apare în „Păcat, / păcat, / de
sângele vărsat”; în exact același tipar prozodic favorizând dramatismul expresiei a intrat
și o altă lozincă, dezavantajată (în plan poetic) de o cam lipsită de logică suită a verbelor:
„Murim, /Luptăm / Frontul apărăm...”.	.
Presiunea ritmului funcționează perfect asupra celor din stradă, din păcate nu și
asupra martorilor care transcriu scandările. Ar fi absurd să se creadă că în exemplele
care urmează ritmul e perturbat de atitudinea de adeziune, de apartenența lozincilor la
categoria non-polemică. Acest simplu fapt poate cel mult scădea din efectul de surpriză
al unor micro-texte (contestația fiind, cum se știe, mai inventivă și mai variată decât
elogiul); în niciun caz nu ar determina scandări imposibile ritmic. Inaderența la
prozodie trebuie să fi fost doar a gazetarului (din Dimineața, 57, 1990), care își putea
închipui o mulțime scandând „minute în șir” distihul „lliescu, nu uita, lașiul este
capitala ta 1” (se va fi strigat, desigur, „...lașiu-i...”, dar unii consideră că în forma
scrisă măsura și ritmul pot fi sacrificate) sau (exemplu în care o formă efectiv
„scandabilă” e foarte greu de refăcut): „lliescu, nu uita, botoșenenii sunt de partea ta”.
Dacă eventualele studii viitoare asupra acestei forme de manifestare orală a comunicării
se vor face după materialele înregistrate în scris (în presă), ar fi păcat să se ajungă la
concluzia falsă a existenței unor scandări aritmice.
5 Citatele din secțiunea 8.6.2. se bazează pe înregistrarea directă a unor situații de comunicare
orală (inclusiv a celor prezentate în reportaje audio-vizuale, la radio și televiziune).
210
8.7.	Oralitate parlamentară
8.7.1.	Oralitate și transcriere. Pentru cercetarea discursului parlamentar, există
din fericire, de mai multă vreme, alături de o serie specială a Monitorului oficial, și un
site internet (www.cdep.ro), care pune la dispoziția oricărui ciiitor/navigator
stenogramele ședințelor58.
E clar că aceste stenograme nu corespund perfect interesului strict lingvistic: cei
care transcriu dezbaterile parlamentare normalizează în mod automat unele trăsături ale
oralității (suprimând anumite ezitări, bâlbâieli, chiar greșelile prea evidente) și nu e
exclus să introducă, uneori, propriile deprinderi lingvistice: lucruri care, desigur, nu
schimbă sensul, dar nici nu permit prea multe generalizări asupra limbajului; e ceea ce
deosebește astfel de texte de transcrierile lingvistice, în care accentul cade tocmai pe
fidelitatea înregistrării formei, a expresiei. Acestea fiind zise - cu toate precauțiile de
rigoare -, putem afirma că stenogramele parlamentare nu sunt deloc neinteresante pentru
lingvist. Desigur, - ele conțin o mare cantitate de texte previzibile și repetitive: limbaj
juridic, administrativ, formule fixe, secvențe automatizate („Cine este pentru? împotrivă?
Abțineri? Unanimitate”). Cuprind însă și lucruri mai puțin banale, pe care Ie găsim mai
rar reunite: structuri retorice și argumentative, conflicte verbale menținute (cu eforturi
vizibile) în limitele limbajului cult - și mai ales tensiuni între registrul standard, cel înalt
- ceremonios și spontaneitatea oralității de tip popular-colocvial, care iese la suprafață din
când în când, în dispute.
Unul dintre lucrurile cele mai frapante ale acestor texte este excesul de politețe.
Actele de limbaj cele mai puțin agresive, - declarative, invitații etc. - sunt însoțite de
formule insistente, repetitive, ceremonioase: „Vă rog să-mi permiteți să declar deschise
lucrările ședinței noastre de astăzi” (Senat, 29.09.2003); „dați-mi voie să vă invit să luați
loc pentru a începe ședința noastră de astăzi” (CD, 14.04.2004). Intervenții normale,
prevăzute de rutina desfășurării ședințelor, au un preambul „reparatoriu”: „V-aș ruga
să-mi permiteți să exprim un punct de vedere din partea Grupului parlamentar...” (CD
10.02.2003); ,Jngăduiți-mi să îmi exprim punctul de vedere, în numele celor 6 inițiatori”
(CD, 14.04.2004). O cerere de amânare pare a prelua stilul greoi al solicitărilor
administrative (incluzând chiar abateri sintactice, precum subordonarea prin ca să): „aș
vrea să aveți amabilitatea ca să țineți cont de solicitarea unor senatori (...) V-aș ruga să
fiți de acord fi să aveți această amabilitate s-o amânați” (CD, 14.04.2004). Accente mai
subiective, chiar patetice, apar în apelurile la tăcere, însoțite chiar de promisiuni: „Vă rog!
Stimați colegi, vă rog frumos!”; „Doamna senator, vă dau cuvântul... Vă rog eu foarte
mult. Vă ascultăm, domnule senator” (Senat, 29.09.2003). în finalul intervențiilor,
invariabil, are loc schimbul de formule: „Vă mulțumesc” / „Și eu, vă mulțumesc”.
In texte domină stilul administrativ-birocratic, ilustrat de formule fixe („pe cale
de consecință”, CD, 14.04.2004), de grupurile nominale proliferante („acceptarea
amendamentelor la apendicele anexei la Protocolul...”, ibid.), de frecvența mai mare a
infinitivului („acest proiect de lege urmează a fi dezbătut”, ibid.-, un „Consiliu... propus a
se înființa”, ibid.’, „reasigurările în România, care se propun a fi adoptate”, ibid.), de
58 Sunt stocate on-line stenogramele ședințelor Camerei deputaților începând din 1996 și ale
Senatului începând din 2002.
211
construcții prepoziționale atipice („cad din incidența acestei propuneri”, CD 10.02.2003),
de o anume preferință pentru ce relativ („mandatul ce ne-a fost încredințat”, 30.09.2003),
de folosirea unor variante literare ușor învechite, marcând un registru solemn: de
exemplu, alături de obiecții apare destul de des și forma obiecțiuni: „este o obiecțiune de
principiu, pe care o s-o manifestați doar prin vot” (CD 10.02.2003); „Dacă aveți
obiecțiuni? Nu sunt” (CD, 14.04.2004). în genere, selecția lexicală tinde către excesul de
prețiozitate: „astfel de poziționări adversative nu fac decât să împiedice și mai mult
dialogul politic” (Senat, 29.09.2003); o marcă de „limbaj ales” e și preferința pentru a
cunoaște în contexte în care limbajul curent folosește veibul a ști: „Se cunoaște faptul că,
în județul Suceava, în luna martie 2002...” (ibid.)-, „Se cunoaște că, în prezent, cuantumul
pensiei...” (CD 10.02.2003).
Prețiozitățile constituie un fond de contrast pentru pitorescul abaterilor, pentru
trăsăturile de oralitate familiară care apar în discursuri: „nu știu ce e ăsta!? Am discutat
când s-a înființat și am pierdut. Ăsta-i votul” (CD 10.02.2003). Oralitatea e vizibilă mai
ales în sintaxă, manifestându-se prin incidențe și juxtapuneri: „Am să fiu foarte scurt cu
motivele, ele sunt foarte multe” (CD, 14.04.2004); „Și, alături de aceste venituri
provenind din câteva surse, dacă aș mai sta, aș mai găsi vreo câteva” (CD 10.02.2003). în
enumerarea argumentelor apar conectorii colocviali: „Doi la mână... Trei la mână...”
(ibid.); sunt folosite persoana a Il-a singular generică și construcțiile populare de
intensificare: „Televiziunea publică se află în mâna Guvernului și te sancționează de nu te
vezi” (Senat, 28.08. 2003). Pasajul de mai jos cuprinde mai mulți indici siguri de
autenticitate orală: conectori populari, demonstrativul ăștia, înlocuirea dativului prin
construcția prepozițională cu la, expresii familiare:
Păi, doamnă președinte, oamenii ăștia amărâți, în două bâte, sau cu căruciorul, la ăștia
numai de transportul pe CFR nu le arde! Ăștia nu se duc toată ziua, bună ziua, bat de-a
latul, țara numai și numai ca să folosească mijloacele de transport pe CFR (CD
10.02.2003).
Discursurile parlamentare oferă, în ipostaza lor de sursă documentară pentru
româna vorbită, și exemple de formulări cu adevărat stângace, neglijente, involuntar
comice. Pe fundalul monoton al stilului juridico-politic, plin de formule prestabilite, apar
unele izbucniri pitorești de spontaneitate orală, care însă riscă să producă și unele
improprietăți și anacoluturi. Acestea sunt totuși, ca procent, în limitele normali tații;
suspect ar fi să lipsească. Cele mai evidente sunt confuziile produse de contaminări între
cuvinte sau construcții. Uneori e greu de spus dacă acestea sunt simple lapsusuri, glisări
accidentale,; sau confuzii mai înrădăcinate. Doar verificarea apariției lor în alte texte și
contexte poate da indicații în acest sens. Contaminările se produc adesea în interiorul unei
familii lexicale, ca în cazul suprapunerii dintre profunzime și aprofundat (a aprofunda,
aprofundare), creații și împrumuturi culte din familia adjectivului profund: „și distinșii
colegi să poată citi acest raport, zic eu, în tihna necesară cunoașterii lui în aprofunzime"
(CD, 10.02.2003)59. O altă confuzie conduce la suprapunerea dintre adjectivele
59 O rapidă verificare în Internet - în 2005 — confirmă existența și chiar răspândirea confuziei:
putem găsi cel puțin 8 citate care o ilustrează, prin sintagma in aprofunzime; ele provin nu numai
din pagini personale sau mesaje de pe forumuri („dacă analizăm lucrurile și ne gândim în
212
imemorabil și imemorial-. împrumuturi din franceză care stau alături în paginile
DEX-ului, având și semnificații foarte asemănătoare, („care este foarte îndepărtat în
timp”; „care este dintr~o epocă foarte îndepărtată; străvechi”). Folosirea cu intenție
ironică a adjectivului nu scuză forma sa hibridă, nici neclaritatea întregii construcții:
„vom reuși să-i convingem și pe cei care sunt șefi astăzi în Biroul permanent. în COZ sau
nu știu unde, dar care n-au fost niciodată prezenți aici din timpuri imemoriabile, în 1992,
că trebuie să învețe ei întâi regulamentul” (CD, 10.02.2003)60. Mult mai frecvente - dar și
mai puțin grave - sunt contaminările între diverse construcții și îmbinări sintactice și
frazeologice: din vrute și nevrute și știute și neștiute pare să se fi născut o asociere ceva
mai neclară: „Stimați domni cu ușurința meseriei de a spune știute și nevrute” (CD,
30.09.2003). Există și aproximări semantice care nu se datorează confuzie" cu alți
termeni, ci doar folosirii metaforice și chiar improprii a unor cuvinte: preluând sensul
contextului, acestea par a-și pierde pentru unii vorbitori sensul specific. Metafora
clișeizată iz e des folosită cu semnificațiile abstracte „nuanță”, „urmă”, „impresie” etc.,
adesea în exprimări retorice, în eufemisme și litote. Un stil oratoric excesiv de colorat
preia termenul, folosindu-1 cu o curioasă indeterminare semantică; în context, acesta pare
a fi devenit sinonimul lui spirit-. „Aceste producții, stimați frânări politici, au fost posibile
doar de către unul cu mult iz de aventură, încăpățânat și cu multă dragoste față de țară și
pământurile ei” (CD, 30.09.2003).
Există și posibilitatea de a urmări înregistrări video ale ședințelor din ultimii ani
și de a le confrunta cu textul stenogramelor. In felul acesta pot fi mulțumiți și istoricii și
politologii - care au la dispoziție un material imediat verificabil - și lingviștii (mai ales
cei care se ocupă de analiza discursului și a conversației): aceștia pot utiliza un bogat
corpus de limbă română vorbită în public, în mod mai mult sau mai puțin spontan. în fața
acestei abundențe de informații, devine posibilă o operație foarte interesantă: de
confruntare a transcrierii oficiale cu textul real, oral, pronunțat ca atare. Așa cum era de
prevăzut, între coloana sonoră și textul scris apar unele diferențe, rezultate dintr-o
procedură de stilizare și corectare în esență perfect justificată: nu e cazul ca bâlbâielile,
repetițiile inutile, pronunțiile greșite (îndreptate imediat) să fie păstrate într-o transcriere
care interesează prin conținut, nu prin litera sa. Transcrierea extrem de fidelă, de tip
lingvistic, a înregistrărilor ar face multe texte ilizibile. Iar pe altele le-ar transforma în
mostre comice, discreditându-le definitiv autorii. Oricum, confruntarea dintre cele două
versiuni ne permite să observăm cum acționează — cu discreție - corectura gramaticală și
stilistică, transformând pozitiv discursurile. Evident, orice om are în exprimarea orală
ezitări, lapsusuri și incoerențe pe care și le ține sub control în scris. în textele în discuție
nu e însă vorba doar de asemenea accidente inevitabile.
aprofunzime " - ziaruldeiasi.ro forum), ci chiar din texte informative de tip oficial: „Un Institut
pentru Studii Avansate (ASI) este o activitate de învățământ de înalt nivel, unde un subiect bine
definit este prezentat sistematic, este tratat în aprofunzime de lectori de nivel internațional”
(info.uoradea.ro).	-
Și în acest caz. intemetul confirmă recurența erorii: nu mai puțin de 35 de citate conțin sintagmele
timpuri imemoriabile, vremuri imemoriabile-, li se adaugă și alte îmbinări asemănătoare {„trecutul
imemoriabil al românilor-arieni”, dacianoua.go.ro). De altfel, din cauza apropierii de sens și de
formă, o confuzie similară apare și în franceză, între cuvintele-sursă immemorable și immemorial.
213
Am cules, din înregistrările ședințelor din 20 și 21 decembrie 2005, câteva exemple
de transformări: la transcriere dispare adesea ticul deci, repetat de mai multe ori în același
enunț; conjuncția compusă ca să, din subordonările marcate excesiv (și caragialesc) —
„riscăm ca să nu mai poată...” este redusă benefic la să; la legarea numeralelor de
substantive („231 prezenți”) este introdusă, potrivit normei, prepoziția de; se elimină
acordul formelor verbale ale lui a trebui {„trebuiesc aleși aici oameni serioși”); se
corectează tacit acordul articolului genitival al/ale etc. Redactorii merită toate laudele
pentru suprimarea inutilului „ca și” și pentru felul în care reușesc să găsească soluții mai
inteligente de evitare a cacofoniei. Astfel, textul oral „Practic, are toate condițiile de a-și
desfășura activitatea ca și comună L..); nu există niciun fel de probleme pentru ca ei să
funcționeze ca și.comună” devine: „Practic, are toate condițiile de a-și desfășura activitatea
unei comune (....); nu există niciun fel de probleme pentru ca ei să funcționeze ca o
comună". Bâlbâielile sunt, evident, înlăturate: ascultarea textelor înregistrate poate însă da
sugestii profesorilor de fonetică și dicție, atrăgând atenția asupra unor cuvinte în care
împiedicările sunt dramatice: în secvențele în discuție, asemenea cuvinte sunt investițional
(invisti... investi..^ și (previ... prive... ) privilegiat. Uneori e corectată - prin modificările
fonetice și gramaticale - adaptarea la registrul stilistic: „aia care o avem” devine „aceea pe
care o avem”; tonul general poate rămâne totuși colocvial, chiar dacă reproșul „Stimate
coleg, ne iei timpu', domne !” devine „Stimate coleg, ne iei din timp, domnule!". Controlul
dublei versiuni ne permite și afirmații ceva mai sigure despre pronunțarea lui -l final în
româna standard. Textele parlamentare sugerează o proporție cam de 80% de nepronunțare
{avizii', sprijinu', județu'); de fapt, s-ar părea că -l nu este pronunțat, chiar în discursuri
solemne, decât dacă apare urmat de o pauză, mai ales în final de enunț: Inițiatorul?. Cea
mai drastică suprimare o suferă alunecările, fie și aluzive sau eufemistice, în insultă:
secvența „era să-i zic..., să folosesc un alt cuvânt” dispare cu totul din textul transcris. Se
remarcă o anume inconsecvență a variantei scrise în folosirea formulei de adresare către o
femeie - „doamnă președinte”/„doamnă președintă”-, transcrierea preferă prima variantă, în
vreme ce vorbitorii o utilizează aproape exclusiv pe a doua.
Stilizările nu pot, desigur, să reformuleze o frază prost construită, sau să suprime
o contaminare ori o improprietate lexicală; rămân astfel și în scris exprimări de tipul
„astfel se îndreaptă o reparație morală locuitorilor comunei”; „Am auzit acum câțiva
colegi punând dubii vizavi de acest proiect legislativ”, „să facă această bună-voință”, „îl
și vom susține” etc. Frecvent păstrate sunt mai ales construcțiile prepoziționale deviante:
„atente de modul”, „ne aflăm cu o situație”, mai ales cele produse de tendința de
extindere a uzului prepoziției pei „trecem direct pe raportul comisiei’ .'
Cea mai frapantă rămâne familiaritatea expresiei și a perspectivei - „chiar
pentru cel mai prost om”; „să zicem că apelăm la vecinul care are mai multe scule și ne
rezolvă, vecinul fiind SRI-ul,”; „suntem complet paraleli cu subiectul” etc.; și în aceste
cazuri înregistrările sunt utile, pentru că ne oferă mostre dc pronunție și intonație
ironic-colocvială.
8.7.2.	Declarații. Speciile discursului politic cuprind adesea contraste
surprinzătoare între denumire și conținut (un exemplu caracteristic de inadecvate îl
constituia, în perioada comunismului, telegrama, gen care nu avea nicio legătură cu
așa-numitul „stil telegrafic”, cf. supra, partea a II-a, 3.1.2.).
214
Exemplul actual cel mai surprinzător de nepotrivire între formă și conținut pare a fi
cel al unor declarații parlamentare. Specia declarației presupune explicitatea unei poziții, a
unei opinii, într-o formă clară, non-ambiguă, oficială. în Parlamentul României, probabil
sub influența jurnalismului politic de opinie, se citesc unele declarații incredibile: pamflete
compuse într-un limbaj cât mai pitoresc, -văzând efecte de umor facil; discursuri subiective,
afective, vulgare, confuze. Autorii lor se raportează în mod evident la modelele literare și
jurnalistice, punând de pildă mare preț pe titlu, pe actul creator al intitulării: „Mă văd
obligat să-mi intitulez declarația mea politică «Bercenizarea Parlamentuiui»“, (V.C.N.,
20.11.2005, CD - www.cdep.ro); „Declarația mea politică de astăzi poartă titlul
«Comandantul»*1 (D.B., 26.04.2006). Titlul trebuie să șocheze, prin mijloacele jurnalistice
cunoscute: să cuprindă jocuri de cuvinte, creații lexicale, elemente argotice: „Declarația
politică de astăzi poartă numele «Guguvi»** (D.B., 14.11.2006); „Pădurile Bucovinei - o
avuție jefuită «ca-n codru»1* (A.O., 26.04.2006)”. Trecând în revistă titlurile declarațiilor
dintr-o zi de dezbateri politice (CD. 26.04.2006), avem impresia că răsfoim presa cotidiană,
de la cea predominant informativă („Uniunea Artiștilor Plastici din Cluj a rămas tară
sediu”, M.G.), la cea implicată afectiv, sentimental, patetic: „Patimile românilor” (C.S.),
„România sub blestemul apelor - neputința autorităților, dar și dezinteresul local sporesc
haosul creat de natură” (I.D.P.). Titlurile banal politice sunt în inferioritate numerică, așa că
sună reconfortant („România în pragul aderării la Uniunea Europeană”, B.L.C.), chiar când
păstrează stângăciile și clișeele limbii de lemn („Atenție sporită în vederea finalizării
pozitive a aderării României la Uniunea Europeană”, M.I.R.). E interesant de urmărit și
inventarul de titluri ale unui singur parlamentar (D. Bentu), pentru a observa preferințele
sale stilistice; judecând după literaritatea titlurilor, textele par gândite pentru o iminentă
publicare în volum: „Brandul”, „Comisarul”, „Audi”, „Restaurantul”, „Cometa”,
„Metafora”, „Blasfemia”, „Maija”, „Narco", „Surpriza”, „Bastonul”, „Meniul”,
„Recunoașterea”, „înțelegerea”, „Acvariul”, „Neprietenul”, „Nașul”, „Febra”, „Peisajul”,
„Lacul”, „Blitz”, „Samuraii”, Supărare”, „Jocul”, „Maratonul”, „Bicicleta, „Țeapa”,
„Dicționarul”, „Oglinda” etc.
Una dintre declarațiile de acest gen e o caricatură extremă a stilului pitoresc-
vulgar, în care fiecare cuvânt trebuie substituit printr-un joc de cuvinte, o aluzie, un
sinonim ironic, o metaforă clișeizată. Textul începe abrupt-narativ:
Rămas tară ciolan din pomana națională a «Alianței portocalii», Radu mamii Raadule s-a
plâns la Înalta Poartă de la Cotroceni că el, care a dat dovada sacrificiului personal pentru
victoria președintelui, a fost scos din cărți la negocierile dregătorilor care au avut loc la
tabăra patrulaterului negru. (V. C. Nicula, în CD, 20.09.2005)
Se alunecă în aluzii vulgare („ocupat prin scorburile pupezelor din teii de la
Cotroceni”), pe care politicianul vrea probabil să le compenseze stilistic prin aluzii
culturale; acestea produc devieri necontrolate de la o temă oricum extrem de neclară
(„Așa a fost pusă în scenă celebra piesă «Scaunele», inspirată din teatrul absurdului al lui
Eugen lonesco, după ce pupila autorului, mandatara testamentară a tatălui său, din ură
față de România, a făcut toate demersurile în presă și în justiție ca această creație
monumentală să nu-și găsească locul pe scena Teatrului Național”). Pasaje întregi sunt
simple acumulări de insulte:
215
Am văzut la lucru toată echipa PD-ului, ușor de recunoscut după rotunjimea capului,
fruntea îngustă, bombată, maxilarul proeminent, buzele cărnoase, pofticioase, nările
dilatate amușinând a pradă, ochii triunghiulari, gât de lup imobil, ceafa bulgărească,
masivă, statura bondoacă, picioarele scurte, groase, comportament agresiv, gata să sară la
beregată, tenul puternic vascularizat și congestionat din cauza sângelui care, contrar
legilor gravitației, circulă de jos în sus (ibid.)
în care contrastul cu un limbaj politic normal și cu genul parlamentar al declarației atinge
nivelul maxim. Prezența în parlament a acestui discurs manierist pare să indice faptul că
stilul pamfletului metaforizant se bucură în continuare de prestigiu local.
In măsura în care vor fi studiate, în perspectivă comparativă, strategiile discursive
ș: valorile implicite din discursurile rostite în diferite parlamente ale Europei, se va
constata probabil că societatea românească prețuiește în continuare expresivitatea
artistică, literatura, ficțiunea, pitorescul limbajului; din păcate aceste preferințe conduc la
alcătuirea unor texte foarte discutabile din punct de vedere estetic, moral și intelectual, de
un desăvârșit prost gust, și că reușesc de prea multe ori să se substituie unor activități
politice mai banale și mai serioase, de rutină și sobrietate.
IV. VIOLENȚA LIMBAJULOI POLITIC
1.	Argument
1.1.	Obiectul
In pluralitatea discursurilor din societatea românească posttotalitară, tema
violenței a apărut cu o frecvență deosebit de mare; reprezentări diferite și concurente ale
violenței verbale au constituit un punct important al controverselor politice și culturale
din primele luni de după schimbarea de regim (ea însăși violentă - în momentele revoltei,
represiunii, în obscura implicare a „teroriștilor”, în procesul cuplului Ceaușescu). Imagini
diferite ale violenței, rareori explicitate, au întreținut confuzii între actul discursiv și actul
fizic, între violența actului de limbaj și cea a consecințelor sale.	■
încercăm în cele ce urmează să înțelegem cum s-au constituit reprezentările
difer te, în continuarea sau în replică la imaginea/iraaginile violenței active în perioada
totalitară; ce relații s-au stabilit între diversele moduri de a percepe și a construi discursiv
violența. Reproșurile pe care și le-au adus reciproc grupurile în conflict după decembrie
1989, vizând fiecare violența adversarului, au fost desigur un instrument politic, dar nu
neapărat și un act conștient de manipulare: ele au putut proveni din operații diferite de
percepție și construcție a realității.
1.2.	Ipoteze despre violența în totalitarism și efectele ei post-totalitare
Ceea ce s-a întâmplat după 1989 poate fi înțeles mai bine în relație cu poziția
violențe' - în act și în verbalizare - în totalitarismul comunist românesc: acesta a
înregistrat un proces de recesiune a violenței aparente, de menținere a ei doar în sfera
privată, predominant orală, în afara discursului oficial și scris - și, paradoxal, în sfera
culturală (mai ales a literaturii). Odată cu stabilizarea sistemului și cu interiorizarea
agresiunii (marcată, de exemplu, de trecerea de la sistemul cenzuri? la cel al „auto-
cenzurii”, de fapt al instituirii unei responsabilități difuze încă mai constrângătoare decât
precedenta), violența verbalizată a trecut în zone marginale a căror relație cu centrul
rămâne încă de lămurit.
Una dintre ipotezele pe care le formulăm aici este că în totalitarism discursul
transgresiv — actul de limbaj violent, de tip injurie, interzis în sfera publică - a fost perceput
de majoritatea locutorilor obișnuiți (fără acces la cuvântul public) ca o subversiune sau ca o
umanizare a sistemului: subversiune când era emis din afara aparatului de putere,
umanizare când era emis de reprezentanții sau funcționarii ideologiei dominante.
217
Intr-o carte de memorii a unuia din principalii responsabili ideologi ai regimului comunist
din România — Popescu 1994 — este prezentat într-o izbucnire de violență verbală
blasfematorie însuși liderul suprem; comentariul vizează cu toată seriozitatea omogenizarea
discursivă a societății: „L-am auzit blestemând socialismul. în fața unor fapte grave, a unor
deformări și abuzuri, a exclamat: «Să fie al dracului de socialism», ceea ce dovedește că
avea conștiința laturii vicioase a sistemului, și că îl opresa și pe el...” (p. 39).
Transgresiunea prin limbaj violent a realizat, ca și transgresiunea prin umor, un
act de complicitate - prin participare la sfera comunicării non-oficiale - și, prin aceasta,
un aliaj specific de opoziție și compromis. După 1989, sprijinitorii noii puteri politice
(care, în România, a avut aspectul specific al continuității de persoane - nu de denumire
sau de ideologie declarată — cu aparatul fostului regim) au putut recurge în lupta politică
la discursul violent injurios, fără ca prin aceasta să trezească o reacție negativă în
majoritatea opiniei publice: presupunem că valorile comunitare ale acestui limbaj au
funcționat mai puternic decât o eventuală reprezentare a violenței nocive. A fost perceput
în schimb ca violent discursul opoziției: discurs de contestație, disociativ și de excludere,
în general fără recurs la un limbaj labuizat. Discursul excluderii a fost simțit ca mai
apropiat de fostul discurs al puterii — deci ca uzurpator și periculos.
Discursul injurios are ca obiect corpul fizic, individul-, discursul contestatar -
corpul social, funcția. Pentru un segment al populației (cuprinzând mai ales opoziția
intelectuală), primul a corespuns modelului violenței inacceptabile; pentni foarte mulți,
obișnuiți de situația totalitară să vadă în atacul asupra funcției un preambul al agresiunii
fizice, numai cel de-al doilea tip de discurs a constituit violența reală. Experiența
ultimelor decenii a avut un rol esențial în crearea unui model al violenței discursive bazat
pe enunțuri de excludere.
în campania electorală a F.S.N., partid de guvernământ în anii 1990-1996, au
fost, de mai multe ori, denunțate ca atacuri la persoană din partea opoziției cererile ca
diverse persoane să demisioneze. Persoana era identificată în mod neechivoc cu funcția
sa; cererea de demisie sau sloganurile de tip „Jos X” erau interpretate ca simbolice
condamnări la moarte. Experiența - fundamentală pentru momentul respectiv - a
procesului Ceaușescu e posibil să fi consolidat acest model.
E necesară o precizare: dincolo de ambiguitățile introduse în relația violență-
discurs de regimul totalitar și de perioada care i-a urmat, există o ambiguitate fundamentală
a discursului violent însuși: imprecația e, în anumite cazuri, un mijloc de descărcare, în
altele de sporire a tensiunii și a șanselor violenței fizice; reprezentarea violenței creează
respingere, dar o și poate favoriza, producând obișnuință (cf. Eibl-Eibesfeldt 1995: 141-
148). Interpretările psihologice și sociologice ale ambivalenței discursului violent rămân
deschise — și vor fi atinse doar când analiza unui discurs concret o impune.
1.3.	Metodă, material
în cele ce urmează, încercăm să urmărim relația dintre violență și limbaj, în
totalitarismul și posttotalitarismul. românesc, și nu fenomenul infinit mai complex al
violenței în sine1. Discuția se va baza doar pe o analiză a discursului public - cu
1 Pentru o abordare de sinteză a fenomenului violenței, din perspectivă sociologică, antropologică
și politica, vezi Wieviorka 2005.
218
precădere politic și jurnalistic - prin câteva studii de caz semnificative, ca repere ale unei
istorii discursive. Acestea rămân însă fragile fără suportul unei investigații sociologice.
Analiza își impune și limite istorice: e sigur că stereotipurile violenței în perioada
dată își au rădăcini mai adânci, în tradiția culturală autohtonă: dar stabilirea lor depășește
cu mult ambițiile aceste: cercetări. Pentru trecutul recent, se poate urmări felul în care
regimul comunist și-a constituit propria istorie a asumării violenței în interpretarea
ideologiei marxiste, și în care a inclus, de la un moment dat, un discurs naționalist care
produsese accente violente în perioada antebelică. Un studiu foarte util asupra violenței în
spațiul mental și cultural românesc este cel al Ruxandrei Cesereanu (2003), care oferă un
material extrem de bogat și interpretări inedite.
1.4.	Conceptul de violență
In general, în cele ce urmează violența nu va fi un concept teoretic prefabricat -
psihologic, sociologic, filosofic sau juridic - ci doar un produs discursiv: ceea ce locutorii
înșiși identifică, etichetează ca violent într-un moment istoric și cultural dat. E totuși util
să amintim criteriile uzuale de aplicare a conceptului de violență: agresivitate, intensitate,
imprevizibilitate (Arendt 1972) și câteva din trăsăturile care diferențiază tipuri de
violență. Sunt de luat în discuție relațiile de putere dintre protagoniști, natura acestora din
urmă (Agentul e un individ sau un sistem, Pacientul e uman sau non-uman etc.), natura
acțiunii (reală sau simbolică, afectând Pacientul din punct de vedere fizic, psihologic sau
moral), contextul (violența ca act inițial sau ca răspuns). In uzul curent, sensul termenului
violență e foarte larg, acoperind diverse situații, de la lipsa de stăpânire și control asupra
propriului comportament până la stăpânirea și controlul asupra acțiunilor celuilalt. Pentru
Thom 1987, de pildă, „limba de lemn" e agresivă chiar după ce renunță la brutalitatea
insultei, pentru că impune minciuna și contradicția.	■
Relația dintre violență și putere - două concepte adesea confundate sau parțial
suprapuse - este pentru Arendt 1972 una de opoziție: violența este substitutul non-legitim
al unei puteri în slăbire; violența e un instrument pe termen scurt, care poate distruge, dar
nu poate crea puterea; în fine, dominația totalitară, afirmă autoarea; e fondată pe violență.
1.5.	Violență și limbaj
Dacă din discuția asupra violenței excludem actul fizic și limbajele non-verbale
(imagine, sunet), rămân două ipostaze fundamentale ale relației dintre violență și limba
naturală: a) violența manifestată în actele de vorbire specifice - și b) violența
reprezentată în discurs.
Există: l) o serie de acte de limbaj agresive în sine - prin efectul lor perlocuționar
- și 2) o serie de acte de limbaj agresive prin consecințele lor extralingvistice, prin apel la
un alt tip de violență. Din prima categorie fac parte insulta și imprecația (înjurătura sau
blestemul), cu efect magic, psihologic sau social (de „dezonorare”). Huston 1980 le
adaugă limbajul trivial, obscen - ca formă de transgresiune lingvistică orientată spre
referent și asociată adesea insultei sau imprecației. Cealaltă categorie ar include actele de
tip demascare sau incitare; amenințarea ocupă o poziție intermediară, pentru că poate
viza fie un efect perlocuționar (frica), fie unul de acțiune non-verbalâ. în fine, violența e
reprezentată în discurs prin denumire, dej mire sau prin narațiune.
219
Descrierea celor două ipostaze ale violenței are ca principal obiect, pentru prima
- regulile de acțiune, pentru a doua — modelele de reprezentare. Se poate urmări, de pildă,
când și cum apare imprecația în universul discursiv totalitar, cine o folosește și în ce
relații de putere, care îi sunt efectele imediate; cum e legitimat pamfletul ca specie literară
- ceea ce îl absolvă de unele din constrângerile sociale contemporane; în ce măsură
transgresiunea prin argou e resimțită ca un pericol ș.a.m.d. Modelele de reprezentare a
violenței sunt supuse și ele unor proceduri de selecție, control și redistribuție. Pentru
trecutul totalitar sunt relevante, de pildă, verbalizarea experienței personale (pe căi orale,
non-ofîciale), discursul istoric, literar, jurnalistic. în perioada posttotalitară asemenea
modele pătrunse în imaginarul public au acționat vizibil în interpretarea noilor realități:
memoria impuneri: brutale a comunismului (procese, arestări, deportări, execuții,
„reeducare”) a creat unora teama de . o repetare a istoriei cu schimbare de roluri;
stereotipul istoric al violenței străinilor asupra unui popor mereu pașnic a intervenit în
percepția relațiilor cu exteriorul, stereotipul rebeliunii legionare a fost invocat pentru
interpretarea mișcărilor de stradă din iunie 1990, revoluția franceză a fost percepută ca
paradigmă a revoluției, pentru toată perioada din decembrie 1990 până în ianuarie 1991.
Discursul literar din perioada comunistă a contribuit la impunerea unui model al
violenței-asupra-funcției în defavoarea unuia al violenței-asupra-corpului și la o teorie a
puterii în dauna unei teorii a agresiunii. Multe din romanele de succes din ultimele
decenii ale regimului comunist au construit modelul de violență al perioadei de instaurare
a acestuia ca pe unul de demascări, destituiri, excluderi din partidul comunist (și nu de
arestări, torturi, muncă silnică până la exterminare - teme, evident, tabu). Discursul
jurnalistic al perioadei totalitare a dezvoltat temele „violenței occidentale” — drogați,
teroriști -, neverbalizând temele autohtone - bătăi, violuri, crime la beție; apariția masivă
a acestora din urmă în presa de senzație de după 1989 a putut să producă simultan o rețetă
jurnalistică de succes și o teamă generală în fața proliferării violenței.
Ar mai trebui precizat că dacă în sine violența nu e un concept neapărat negativ,
reprezentarea ei discursivă după 1989 a fost, într-un consens perfect, marcată de
trăsăturile răului și transformată în act de acuzație la adresa adversarului. Și în acest
punct, explicațiile trebuie căutate m istoria discursivă imediat anterioară (nu într-un
îndoielnic spirit al nației sau al veacului). Refuzul consecvent al violenței este
identificabil atât în lozinca frecvent repetată în timpul manifestațiilor din decembrie 1989
- „Fără violență!” -, cât și în discursurile ținute ca răspuns de Ceaușescu -
Câteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări și incidente,
' trecând la atacarea unor instituții de stat, distrugând și jefuind o serie de clădiri, de
magazine, de clădiri publice (...). Aceste grupuri au continuat și și-au intensificat
activitatea de distrugere, de atacare a instituțiilor și magazinelor, inclusiv a unor unități
militare (20.12.1989; text reprodus în RL. 21.12.1989, p. 1).
- sau de susținătorii săi ulteriori, de pildă de un ofițer al securității:
[Studenții] au remarcat violența și grosolănia incitatorilor ce nu semăna deloc cu o
atitudine revoluționară demnă de urmat. Un asemenea grup violent s-a îndreptat spre
sediul Comitetului județean de partid. Agresorii au spart geamurile cu pietre și chiar au
încercat să pătrundă în interior... (Teodorescu 1992: 62).
220
Umorul involuntar al sintagmei „atitudine revoluționară demnă de urmat” poate fi
pus alături de o mai veche formulare a lui N. Ceaușescu, care definise într-un discurs
revoluționarul', „a fi revoluționar înseamnă a avea un înalt spirit de disciplină”; oricum,
semnalează faptul că termenul revoluționar, frecvent folosit în perioada anterioară, a atut
de suferit un rapid proces de resemantizare. Interesantă este, în citatele de mai sus, și
insistența asupra agresivității îndreptate împotriva clădirilor: o reprezentare a violenței
care pare să se ia în sencs ca terifiantă.
Dacă totuși accentele de groază de mai sus sunt explicabile pe fundalul unei
imobilități totale, în care orice act de agresiune atacă în mod simbolic întreaga ordine a
sistemului, poate că surprinde mai mult un text din 1994. In timp ce evenimentele din
1989 sunt denumite oficial revoluție, raportul Serviciului Român de Informații asupra lor,
document oficial din vara lui 1994, scuză și motivează violența, câtă a fost, a
manifestanților din decembrie 1989, prin faptul că aceștia ar fi fost drogați. E semnificativ
că la cinci ani de la un moment omologat ca revoluție minima violență a participanților
(împotriva obiectelor, a simbolurilor) e translată asupra unei cauze chimice și asupra
străinilor (sursa drogurilor)2. Faptul e un argument în plus în a vedea în violență o miză
serioasă în controversele acestei perioade. Discursul puterii - discurs de stabilitate și
autoconfîrmare - caută constant să prezinte violența ca anormalitate.
2.	Reprezentări ale violenței
Felul în care se vorbește despre violență, felul în care agresiunile sunt povestite
ține de un model cultural cu rădăcini adânci în mentalitatea unei societăți. Perioada
totalitară a grefat pe reprezentările tradiționale propriile sale contradicții: mai întâi, o
teorie a violenței, dar și un complex de legitimare care împiedica aplicarea ei deschisă;
apei, o instituționalizare care percepe în violență un posibil atentat la propria sa
stabilitate. Soluția adoptată - atenuarea și eliminarea treptată a violenței din discurs - nu a
făcut decât să acumuleze tensiuni și inconsecvențe. Momentul 1989 a produs desfășurarea
în discurs și în act a acestui complex de atitudini ținute sub tăcere în perioada comunistă.
Nereglate discursiv atâta timp, ele au izbucnit în incoerență și confuzie, într-o societate
care nu-și conștientiza incoerențele, nu își accepta fragmentarismul, ci îl punea sub
protecția unei false unități.
2.1.	Reprezentări tradiționale
Cazul totalitarismului și al post-totalitarismului românesc e interesant pentru o
analiză a violenței în discurs; nu putem însă face abstracție de faptul că limbajul totalitar a
2 Chiar și în decembrie 2006, în alocuțiunile ținute în Parlament, „consacrate împlinirii a 17 ani de
la revoluția din decembrie 1989”, dramatizarea excesivă a spargerii vitrinelor se păstrează. Chiar
dacă.e vorba de o scuză explicită, vocabularul ales {vandalism, a se deda) atribuie faptelor un sens
clar negativ: „Trec peste actele de vandalism la care s-au dedat o parte dintre manifestanți,
spunând despre ele doar că dintotdeauna ele au însoțit revoltele ce au drept scop dobândirea unor
drepturi” (G.D., 20.12.2006, www.cdep.ro).
221
acționat într-un spațiu cultural în care problema violenței era pusă, destul de acut, în
termeni etnici. Nu pentru că socotim violența o problemă de „specific național”, ci pentru
că teza specificului a fost puternic implicată în reprezentările violenței, amintim aici:
a) stereotipul „non-violenței etnice” — clișeul „popor răbdător” -, reprezentare curentă,
asumată cultural ca percepție a propriei identități - și două contra-imagini propuse de
vocile critice pentru a interpreta „violența specifică” prin: b) agresivitatea conformistă,
c) individualismul asociat cu agresivitatea naturală.
a)	Discursurile despre violență s-au grefat pe o preinterpretare etnicistă a
conceptului, care avea o poziție-cheie în stereotipul de autoidentificare națională.
Conform acestui stereotip, vehiculat intens în ultimele decenii, dar având antecedente mai
îndepărtate, „specificul național” - exaltat sau deplâns - era reprezentat individual de
insul răbdător, supus, resemnat. („Miorița”, baladă culeasă în secolul trecut, a fost
consacrată ca „mit național” al pasivității). Același comportament s-ar fi manifestat în
istorie, de către colectivitatea etnică, ca „somnolență”, absență. Forma vulgarizată a
acestei ipostaze, difuzată prin manuale școlare, texte festive, literatură consta în
autoreprezentarea ca popor care a purtat în istoria sa exclusiv lupte de apărare.
Discursul comunist a contestat, mai ales la începuturile instaurării sale, varianta
non-violenței individuale, neconvenabilă pentru o ideologie a „luptei de clasă”; a sfârșit
însă prin a o accepta tacit tot mai mult. Un manual de literatură foarte cunoscut (folosit
pentru examenele de admitere în licee), valabil din 1975 până în 1994, relua un text
clasic, de la începutul secolului, despre specificul național:
„O lacrimă-i tremură-n glas, și graiul lui e un suspin”, zice Michclet, vorbind de poporul
român. în adevăr, suferințele acestea au pus o blândeță divină pe figura țăranului nostru.
Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociți, și limba lui e dulce și plină de mângâieri.
(Al.Vlahuță, Țara. Poporul; în D, Săvulescu, Limba română, manual de clasa a VllI-a).
în același timp, regimul Ceaușescu a dezvoltat intens varianta istorică a non-
agresiunii, folosită ca argument politic, ca legitimare pentru politica sa externă.
Discursul anticomunist și-a asumat tema „poporului răbdător”, ca explicație în
cheie sceptică pentru lipsa de reacție națională; in foi mă metaforică și ironică, această
interpretare circula prin butada „mămăliga nu explodează . O poezie interzisă imediat
după apariția sa accidentală într-o revistă literară începea cu versul „cu cred că suntem un
popor vegetal...” (A. Blandiana, Eu cred).
Clișeul a circulat mult în presă, după 1989, în perioada pre și post-electorală, mai
ales în varianta flatantă, pozitivă: „un popor blând, blajin, tolerant și cumpătat, care nu
iubește duritățile și extremismele” (Azi, 29.05.1990).
Principala valoare argumentativă a stereotipului „popor non-violent” e fie de a
nega violența evidentă, fie de a interpreta violența imposibil de negat ca mister, ca
anormalitate, corp străin etc.
b)	Violența fizică, mai ales dacă (așa cum arată Mungiu 1995) emană de la
autorități mai mult sau mai puțin patemaliste, e acceptată cu destul de multă ușurință. Un
dramaturg, fost pentru o perioadă directorul televiziunii naționale, își expune într-un
volum idealul de societate:
222
Polițiștii noștri să zâmbească, dar să bată; Vodă (sau Președintele) să fie bonom, savant,
dar să tragă în țeapă, pentru ca străzile noastre să fie cele mai sigure din lume. Să nu se
falsifice vinurile. Să nu se falsifice nimic, lucruri sau oameni. Dar să se ecariseze
stârpiturile. Și să se crucifice criminalii. (Everac 1992: 137)
Figura extrem de sângeroasă a domnitorului Vlad Țepeș — pentru care se duc
aprinse polemici cu străinii, acuzați de a-1 identifica cu ficționalul Dracula - e prezentată
în manualele de istorie, în perioada comunistă, exclusiv ca model pozitiv de autoritarism
statal3: tonul relatării e puternic contaminat de limbajul politic, birocratic și tehnic:
personajul „pedepsește cu asprime”, „energic”, folosind un „sistem”; „ia măsuri”,
„măsurile de îndreptare”:
Folosind sistemul tragerii în țeapă, care i-a adus și porecla de „Țepeș”, el ucise pe boierii
care încercau să se opună măsurilor de îndreptare, îngrădi privilegiile marilor boieri și
pedepsi cu asprime orice abuz. Luă măsuri pentru stârpirea tâlharilor, protejă pe
negustori: munteni, care aduceau venituri țării, și pedepsi energic pe negustorii sași care
nu-i ascultau porunca, trăgând în țeapă vreo 40, ceea ce îi atrase ura lor (Florea, Matei,
Aurel 1971: 56).
Că interpretarea nu e doar un efect al tezei „luptei de clasă”, ci un simptom al
simpatiei pentru agresivitatea autorității o dovedește persistența (ba chiar amplificarea)
aprecierii în manuale de după 1989, într-un limbaj schimbat doar în măsura în care preia
noile clișee politice:
O altă dimensiune a autorității domnești, cea care a impresionat puternic pe
contemporani, este excesiva severitate cu care Țepeș a pedepsit încălcarea legii —
nedreptatea, lipsa de cinste și hoția. Indiferent de categoria socială din care făceau parte
răuiacătorii, pedeapsa era aceeași: tragerea în țeapă: „nici unul dintre aceștia nu rămânea
viu”. Istoria cupei de aur abandonată lângă o fântână, într-un loc pustiu, pe care nimeni
nu a îndrăznit să și-o însușească, este pilduitoare pentru modul în care, în timpul scurtei
domnii, Vlad a înțeles să facă respectate marile valori ale vieții sociale: cinstea și
demnitatea. Un model și un prilej de reflecție pentru toate timpurile care au urmat!
(Manea, Pascu, Teodorescu 1995: 248).
Judecata negativă presupusă de adjectivul excesiv („excesiva severitate”) este
compensată din plin de termenii pozitivi utilizați în elogierea implicită a domnitorului:
„istoria... pilduitoare”, „marile valori”, „un model”.
Mungiu 1995 susține ideea „personalității autoritare a omului de masă”, a
înclinării sale către „agresivitatea conformistă” - „în ochii acestui tip de populație
adevărata crimă este doar atacul la adresa autorității” (p. 192) -, aducând ca argumente în
sprijinul acesteia reacția populară față de conflictele din 1990, cererile de reintroducere a
pedepsei cu moartea etc.
Mult mai puțin populară a fost, întotdeauna, constatarea agresivității
individualiste ca ținând de specificul național: rapida alunecare a dialogului în înjurătură
și bătaie. Regimul totalitar a cenzurat complet aprecierile critice de acest gen; textul din
3 Pentru detalii privind constituirea mitului istoric al lui Vlad Țepeș, a se vedea Boia (1987: 237 -239).
223
care citez în continuare (un articol din volumul Din registrul ideilor gingașe al lui Paul
Zarifopol, Ciomagul candid) a putut să fie republicat în volum doar după 1989, fiind
exclus din reeditările anterioare, deși nu cuprindea nicio referire și nicio aluzie la
comunism:
Există în stilul nostru național și cotidian un element de o sonoritate simptomatică: este
emfaza cu care invocăm, în ocazii nu totdeauna grave și nici măcar solemne, autoritatea
propriei noastre persoane. Mie, îndrăznești...?! - pe mine, vreai să...?! - Am să-i arăt
Eu...! - cu Mine nu se...! (...) Pentru a sublinia distanța, i se opune lui Eu, Mie, pe Mine -
un mă umilitor, încununat adesea cu o salvă de formule, furios colorate, asupra originii și
altor iremediabile inferiorități ale celui pe care-1 zdrobim sub autoritatea noastră
elementar cotropitoare. Și izbucnirea elocventă se sfârșește - tot în stil autocratic, - cu
clasica făgăduință de palme, picioare, rupere de urechi, și alte sancțiuni pipăite de grad și
mai înfricoșat. (...) în realitate, îndârjirea emfatică este un semn izbitor în toate clasele
noastre: el învederează un individualism anarhic, inevitabil într-o lume prea puțin
deprinsă cu viața legală. (Zarifopol 19.., în 1992,23 -24).
A fost totuși subiect de speculații specificul înjurăturii autohtone, deseori elogiată
pentru pitoresc și inventivitate; interpretarea estetică și metafizică a imprecației a eludat
mai întotdeauna judecata morală4.
Și în receptarea literaturii formele violenței rămân în afara modelului de lectură
dominant. Caragiale, creatorul unei fascinante lumi de limbaj, ilustrează și versantul
agresivității, mult mai puțin luat în seamă: lectura clasicului în această cheie s-a dovedit
posibilă într-un eseu critic repede interzis de cenzură, pentru aluziile la statul totalitar,
lorgulescu 1988 a urmărit coexistența dintre ,,marea trăncăneală (titlul suprimat al cărții)
și „ghiontuială": agresivitatea și pornirile elementare dintr-o „lume pusă instinctiv pe
harță..., gata să dea". E, de altfel, simptomatic faptul că scriitori pentru care violența a
fost o temă narativă — de subtext. dar puternică — C aragiale, mai târziu Marin Preda — au
avut o receptare critică orientată spre categoriile de limbaj și inteligență. Când tema
violenței s-a situat în prim plan și nu a mai putut li ignorată (la romancierul debreanu, de
pildă), receptarea ei a fost în cheie predominant mitologică.
Pentru a înțelege ce se întâmplă la Caragiale (și, mai târziu, în lumea care e și nu
e a lui), trebuie urmărită chiar punerea în text a agresivității: strategiile lingvistice de
prezentare a violenței pot explica, până la urmă, nu numai lecturile și interpretările
diferite ale unor texte, ci și perpetuarea unor anume modele de „lectură” a realului.
La Caragiale descrierea lovirii c în genere exactă, științifică și neeufemistică; cu
obiectivitatea înregistrării unui fapt banal, se indică de obicei momentul pregătitor, acțiunea
(cu gradul respectiv de intensitate), instrumentul, locul atins: „bețivul aplică o lovitură
puternică cu bastonul peste capul directorului nostru; din norocire, însă, bastonul fu
împiedicat de pălărie și nu atinse decât ușor sfârcul urechii...” (relatare gazetărească în
Groaznica sinucidere din strada Fidelității)-, efectul e precizat mai rar - „se repezi și-l lovi
în obraz cu pumnul, umplându-1 de sânge” (ibid.), pentru că el reprezintă un semn,
prelungind bătaia în spațiul în care trebuie să i se atribuie semnificație și să i se aplice o
4 Cf. Mihai Zamfir, „Geografia imprecației”, în Dilema, 63, 1994, p. 7.
224
judecată (etică, după codul onoarei etc.). De obicei, bătaia rămâne o simplă agitație, mișcare
pură, neadusă decât pentru un moment în planul conștiinței. Minimalizarea violenței e
obținută alteori chiar prin exagerarea comentariilor. Când nu trece neobservată, bătaia e
prezentată de diversele voci ale personajelor într-un ridicol stil hiperbolic - „voit ucidi di
două ori”; „victima arest torturată ca inchiziță”; „omorât torturi” etc. (Telegrame). Reacția
cititorului la exagerare e, automat, ridiculizarea palmelor, a ghionturilor și a picioarelor
„spate gios”, care capătă, prin contrast, un caracter benign. In fine. ur. alt procedeu de
punere în umbră, de împingere în planul secund a agresivității este chiar intercalarea
loviturilor cu replicile verbale. Punerile în scenă foarte diferite, viziunile polemice asupra
textelor dramatice ale lui Caragiale (în registru clasicizant ori grotesc) sunt nu doar mode de
lectură, ci efecte ale acestei strategii textuale: în narațiune violențele sunt prezente, dar sunt
cu intenție minimalizate de limbaj. Enunțurile preced și urmează imediat actul de agresiune
pe care cititorul aproape că nu-1 mai bagă în scamă. Mache izbucnește furtunos, își
clamează cu furie descoperirea - „Acu știu cine e amicul” - și dă, în treacăt, într-o
paranteză de regie, „două palme strașnice”. Reacția lui Lache e tot verbală și
intelectualizată: gestul a devenit argument într-o demonstrație, pretext pentru concluzii
caracterioiogice generale - „Uite, vezi! ăsta e cusurul lui - e măgar!... și violent!... și n-are
manieră!” (Amici). Edgar Bostandaki primește tot „două palme vajnice” — la care reacția e
de placidă perplexitate, neapărat exprimată verbal: „Nu mai înțăleg nimică, pi onoarea me!
Zice Edgar și iese și el” (High-life).	-
Senzația stranie este că violența devine un limbaj ca oricare altul, al cărui singur
dezavantaj e dificultatea de decodare. Impulsivitatea și agresivitatea sunt înglobate într-un
scenariu cognitiv, sunt confiscate de discurs. Reacția lui Crăcănel e monumentală:
violența îndreptată asupra sa nu-1 pune în nicio dilemă morală, nu-1 subordonează unui
cod etic: singurul lucru important pentru el e să se lămurească, să i se ofere o explicație,
un model al cauzalității: „Eu, când îmi trage cineva palme... eu turbez!... cu dinții îl apuc,
nu-1 las nici mort până nu-mi spune pentru ce? pentru ce mi le-a tras? să știu și eu: pentru
ce?” (D’ale carnavalului).
în nici una din cele trei ipostaze de mai sus, violența nu e asumată; eliminată
prin iluzie (specificul național blând), prin proiecție (violența legitimă a autorității) sau
prin minimalizare (violența individuală benignă), ea nu ajunge - cu rare excepții,
precum reflecțiile critice ale lui Zarifopol, din care am citat - să fie înțeleasă și
explicitată. Discursul totalitar preia formele tradiționale de ignorare a violenței și le
adaugă propriile contradicții.
2.2.	Perioada totalitară: reprezentarea oficială a violenței
Oprindu-ne mai mult asupra feței vizibile a perioadei totalitare, putem urmări la
nivelul limbajului reprezentările violenței în discursul oficial și în cel literar. Primul
domină spațiul spațiul comunicării publice, cel de al doilea îl parafrazează sau i se opune
discret. Mult timp, vocile alternative nu se aud: murmurul privat nu lasă urme vizibile, se
volatilizează; discursul disident e firav și târziu.
In perioada totalitară, reprezentarea violenței a evoluat de la o fază de prezență
intensă la una de cvasi-absență, prin reducere treptată la eufemism și prin impunerea unei
225
viziuni euforice asupra realității. în faza instaurării regimului, reprezentarea violenței e
greu de disociat de limbajul violent: violența e povestită într-un limbaj încărcat de
afectivitate și orientat spre perlocuționar, spre instigarea la acțiune; treptat, limbajul se
obiectivizează, capătă caracter abstract și neutru. în lexic, reprezentarea violenței se
asociază metaforelor militare — clișeizate - sau termenilor de desemnare directă a
agresivității (reinterpretați ideologic). în sintaxă, preferința limbii de lemn pentru pasiv,
impersonal și nominalizări reprezintă și o formă de eliminare a violenței, în mod normal
descriptibilă prin forme active, personalizate, printr-un grad înalt de „tranzitivitate” a
discursului. Mijloacele lingvistice creează o aparență inofensivă violenței de stat, iar
celelalte forme posibile de violență (individuală, anarhică, de contestație) sunt pur și
simplu omise, neverbalizate.
Discursul oficial folosește canale multiple; am considerat mai interesante pentru
analiză metadiscursul ideologic (care definește violența, lupta etc.), discursul politic
propriu-zis, discursul istoric (puternic ideologizat, aproape indisociabil de cel politic,
individualizat doar prin pondere tematică) și discursul poliției politice - instituția cea mai
direct implicată în aplicarea violenței de stat. Evident, între domeniile alese interferențele
sunt mai mari decât deosebirile, astfel încât tratarea lor separată are mai mult un rol
practic, de simplificare a analizei.
2.2.1.	Discursul teoretic (ideologic). Chiar dacă într-un regim precum cel din
România accesul la „clasici”, la textele doctrinare ale marxismului a fost practic întrerupt
de cultul personalității conducătorului național, o parte importantă din elaborarea și
interpretarea conceptului de violență c rezultatul direct al unei ideologii și al unei istorii
reale în care aceasta juca un rol fundamental. în Manifestul partidului comunist, ca și apoi
la Lenin, violența e teoretizată ca un instrument cât se poate de util. „Un cuvânt revine
fără încetare în Statul și revoluția: violență. (...) [Leninj insistă mai ales asupra
organizării violenței” (Boia 1999: 65). Chiar dacă violența este mascată de „legi
științifice”, în aliajul specific de determinism și voluntarism al doctrinei, chiar dacă e
considerată moment, etapă, ea rămâne în inventarul de concepte oricând reactualizabile,
latentă în lexicul „luptei” și al „transformări: .
Terminologia tradițională intrinsec violentă a doctrinei cuprinde cuvinte și
sintagme ca: luptă, luptă de clasă, dușman de clasă, revoluție, dictatura proletariatului,
lagăr, vigilentă, combativitate etc. în timp, se renunță explicit la unele (dictatul a
proletariatului, lagăr), tară comentarii la altele (dușman de clasă), iar cele mai multe își
modifică sensul prin apariția în noi contexte stabile. Predilecția pentru terminologia
militară în lexicul comunist și în cel nazist a fost de mult constatată și legată de viziunea
maniheistă a respectivelor ideologii (Thom 2005: 48).
Conținutul noțiunilor și poziția lor în sistem se transformă treptat prin atenuare
și omisiune.
Capitolul despre Lupta de clasă dintr-un Curs de socialism științific (București,
editura Politică, 1979) nu cuprinde nicio ocurență a termenilor violență, violent-și în genere
abstractizează cât mai mult metafora „luptei” (care e „lege obiectivă”, „forță motrice
principală”). Categoriile tratate, „lupta” sau chiar „bătălia” („Bătăliile de clasă care au loc în
diferite țări capitaliste” - p. 148, citat din Programul P.C.R., 1975) pierd caracterul războinic
pe care termenii îl presupun în uzul comun, fiind aplicate exclusiv grevelor, demonstrațiilor,
226
marșurilor de protest (ibid., p. 145). Capitolul despre revoluția socialistă e și mai
interesant: aceasta „are un profund caracter constructiv, creator” (p. 220); e caracterizată
de „lupta îndelungată, organizată și disciplinară” și opusă terorismului, violenței
individuale (=,provocări neofasciste", p. 240). Cea mai semnificativă e relatarea despre
„revoluția democrat-populară în România”; textul cuprinde o creație lexicală ad-hoc,
nepașnic — eufemism prin care termenul periculos e evitat:
P.C.R. a reușit să asigure desfășurarea procesului revoluționar în direcția limitării
folosirii violenței (p. 290);
Militând consecvent pentru desfășurarea pașnică a luptei revoluționare în condițiile create
după victoria insurecției armate, P.C.R. a avut în atenție și posibilitatea alternativei
nepașnice (p. 291).
Revoluția constructivă, lupta disciplinată sunt formule prin care reprezentarea violenței e
eliminată chiar din conceptele cele mai apte să o conțină.
Tratamentul lexicografic al termenilor-cheie în principalele dicționare explicative
și enciclopedice confirmă surprinzătoarea golire de violență a teimenului revoluție: în
vreme ce dicționarele occidentale contemporane și echivalente includ în definirea
revoluției referiri explicite la violență („a forcible overthrow” - Random House;
„violento, profondo rivolgimento” - Zingarelli; „renversement brusque et violent” -
Lexis), Dicționarul explicativ al limbii române (DEX 1975) vorbește doar de „etapă a
dezvoltării” și de „schimbare calitativă radicală":
revoluție (...) 1. Etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde,
orientate de la inferior Ia superior. 2. Schimbare calitativă radicală a societății bazate pe
clase antagoniste, prin care se realizează trecerea de la o formație social-economică
inferioară la alta superioară5.
Definiția extrem de lungă și complicată din Micul dicționar enciclopedic (MDE, 1978) nu
folosește nici măcar o dată nici termenii parțial tabuizați.
De altfel, termenul revoluție apărea extrem de frecvent și în discursurile lui
N. Ceaușescu; prezența sa era însă limitată la câteva contexte fixe, care îi anulau de fapt
sensul curent, potențiala evocare a violenței. Existau pe de o parte desemnările istorice:
actul din august 1944 - insurecție militară, întoarcerea armelor împotriva germanilor -
devenind, prin amplificare graduală a formulei, „revoluția de eliberare socială și
națională, antifascistă și antiimperialistă”. Pe de altă parte, termenul intra în puncte de
program politic, ca „noua revoluție tchnico-științifică”, „noua revoluție agrară”.
Adjectivul revoluționar s-a desemantizat și mai mult, devenind aproape un epitet ornant,
aplicat celor mai variate nominale (v. supra, partea a Il-a, 8.1.1.): spirit revoluționar,
concepție revoluționară, perspectivă revoluționară. înțelegere revoluționară,
transformare revoluționară etc.; dictatorul adresa ascultătorilor săi „un salut călduros,
5 Ediția DEX 1996, de după căderea regimului comunist - de altfel, printr-un lanț de evenimente
denumit curent Revoluție rescrie această definiție, în termeni mult mai intuitiv adecvați:
„1. Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie imul
sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2. Schimbare bruscă și de obicei violentă a stiucturilor
sociale, economice și politice ale unui regim dat”.
227
revoluționar” (RL, 17.10.1989). Chiar înainte de „revoluțiile de catifea”, auditoriul
național era pregătit să accepte un concept larg de revoluție, nu neapărat violentă.
Violența însăși e definită ideologic prin eludarea specificului ei agresiv, prin
reducere eufemistică la scopul politic; strategia este ilustrată perfect de prima glosare
dintr-un dicționar de psihologie (Popescu-Neveanu 1978):
VIOLENȚA, modalitate de acțiune socială menită să rezolve radical probleme ale
orânduirii sociale; mobilizare și aplicare a forței revoluționare a maselor. în psihologie,
conduită agresivă acută cu finalitate distructivă, punitivă sau transformativă.
Surprinde de la început scindarea definiției în două părți, dintre care doar ultimei îi este
precizat domeniul. într-un dicționar de psihologie, doar al doilea sens este etichetat ca
psihologic, în vreme ce primul se prezintă ca atare, cu autoritatea și prioritatea absolută a
dogmei ideologice. Legarea de agresivitate se produce doar pentru sensul psihologic; în
primul sens, violența e doar modalitate de acțiune, mobilizare și aplicare. Purificarea de
atributele primejdioase permite o valorizare pozitivă a termenului;, deși lipsesc
evaluativele propriu-zise, e limpede că acestuia i se acordă un sens mai curând pozitiv,
marcat de prezența câtorva cuvinte și sintagme-cheie: mobilizare, mase, forță
revoluționară, a rezolva probleme. Chiar și definiția desemnată ca speci..c psihologică
pare dependentă de ideologic prin ideea de finalitate (...) punitivă sau transformativă.
Contraponderea pe care o constituie termenii agresiv și distructiv face totuși ca între
prima și a doua parte a definiției să se instaleze o ruptură, chiar o opoziție.
Raportarea la violență, urmărită aici prin câteva cazuri și microcontexte exclusiv
din spațiul autohton — și pe care ar putea-o clarifica doar o analiză ideologică și istorică
riguroasă, extinsă asupra întregului sistem comunist — reprezintă una din contraU. cțiile
comod asimilate de dogma dialectică: violența nu poate fi nici cu totul negată, pentru că e
prea mult implicată în antecedentele istorice și teoretice ale regimului, dar nu poate fi nici
asumată, in măsura în care delegitimează sau amenința stabilitatea sistemului. Tocmai
pentru că a apelat prea mult la violență și tocmai pentru că se teme de aplicarea ei contra
sa, regimul preferă să o elimine din discurs. Soluția lingvistică c, cum am xăzut,
inconsecventă și fragilă.
în același timp, studiul științific al agresivității este cenzurat, ca orice discuție
serioasă despre subiect. Un autor preocupat de etologie notează în jurnalul său diferite
obstacole politice pe care le întâlnește - cenzurarea unor emisiuni, opoziția redactorilor
de carte în edituri etc.:
Mai tare m-a îngrijorat faptul câ o emisiune radiofonică ce urina să fie transmisă a doua zi
' (Etologia și științele omului), pe care o realizasem împreună cu C.R., a fost imediat serios
amputată, eliminându-se toată partea referitoare la agresivitate, ceea ce arată că ea rămâne
la noi un subiect tabu. (Zamfirescu 1994: 55,21 februarie 1981).
Tăcerea asupra agresivității și a violenței s-a repercutat, în perioada imediat post-
totalitară, în perceperea lor ca noutăți amenințătoare, poate și în perpetuarea modelului
unei „revoluții pașnice” chiar în contradicție cu datele realității.
228
2.2.2.	Discursul politic. în discursul politic e cuprinsă doar o „narătivizare”
a desemnărilor și a definițiilor ideologice; în el se regăsește deci tendința de anulare
sau cel puțin de atenuare a imaginilor violenței — fie că e vorba de cea proprie, fie de
cea a adversarilor. „Semnele violenței” se ghicesc doar, tară a se constitui într-o
imagine coerentă.
In ultima sa fază, „limba de lemn” mai lăsa să transpară duritatea politicii
totalitare prin câteva verbe a căror trăsătură principală era caracterul absolut, radical al
acțiunii: a eradica („eradicarea oricărui semn de formalism”, Scânteia, 6.12.1987); a
curma („să curme orice manifestare de indisciplină și dezordine”, ibid.)\ a lichida (pentru
totdeauna), a zdrobi; a combate („să combată formalismul și birocrația”, ibid.) etc.
Obiectele directe ale acestor verbe erau însă întotdeauna nume abstracte. Oricum, în
ultimele decenii ieșiseră din uz verbele preponderent tehnice: a demasca, a epura - și
unele metafore desuete, compromise probabil de ecourile prea concrete ale. sensului lor
primar, ca a biciui, a înfiera.
Dacă cele de mai sus aparțin seriei de acțiun' asumate de locutor (de multe ori
prin verbe conjugate la persoana I plural), o altă categorie cuprinde acțiunile violente
atribuite adversarilor. Reactualizate parțial spre sfârșitul deceniului al optulea, verbele
violenței dușmanului au un caracter mult mai concret și mai exact:
Știm și din trecut, și cunoaștem din viața de astăzi că cercurile, reacționare imperialiste nu
se opresc în fața unor noțiuni abstracte, umane, că, în interesele lor, ucid, omoară,
organizează diversiune, destabilizarea în diferite țări socialiste. (N. Ceaușescu,
[Cuvântare], în RLit. 23.08.1989, p. 3).
Paragraful citat se referă la un dușman nu tocmai precizat; acțiunea acestuia e descrisă
prin cumul pleonastic de sinonime perfecte — „ucid, omoară” — verbe prin care se
manifestă tentația de a folosi direct, izbitor, argumentul violenței adversarului. Tendința e
însă corectată printr-o gradație ascendentă, în care limbajul redevine abstract și birocratic,
iar gravitatea maximă o atinge afectarea corpului social: destabilizarea6.
E sigur că violența era percepută în discursul politic și dincolo de inventarul ei
lexical consacrat de limba comună; exprimările eufemistice convenționalizate și asociate
practicilor violente ale statului totalitar sunt suficient de transparente. Ca strategie
generală a limbajului politic, eufemismul atenuează impactul unei idei neplăcute, dar nu o
face inaccesibilă receptorului. Mai mult decât în alte limbaje politice, în cel comunist
funcția eufemistică o preiau termenii tehnici și științifici. Pasajul despre desființarea unui
mare număr de sate permite o comparație între (a) desemnările din discursul oficial
(sistematizare, reducere, comasare - și mai ales, tehnicism impropriu, dezafectare) și (b)
cele ale discursului disident din aceeași perioadă (dărâmare, distrugere)'.
a.	Apare necesar să reducem câteva sute de comune prin comasarea lor. De asemenea,
este necesar să reducem aproape la jumătate numărul satelor, stabilind pe cele care
6 Tot astfel, în Statutul Partidului Comunist Român, o posibilă amenințare la unitatea organizației
este tratată în termeni extrem de duri: „Orice activitate fracționistă constituie o crimă împotriva
partidului” (Munca de partid, XXVII, 12, 1984, p. 3).
229
urmează să rămână, mărimea lor (...), urmând ca, într-o anumită perioadă, să realizăm
dezafectarea celorlalte sate. (Ceaușescu 1988: 21-21)
b.	Opriți dărâmarea și distrugerea satelor.. J (Comea 1991: 83, scrisoare din 1988).
Principala marcă a agresivității statale o constituie - așa cum se poate observa și
din citatul anterior — frecvența modalizării deontice, implicând impunerea prin forță a
politici' oficiale. Recurența formelor de tipul „trebuie” este extrem de ridicată; aproape
fiecare frază e prefațată de un modalizator de obligativitate, mascat de multe ori în
modalizator de necesitate logică:
Este necesar să se realizeze opere literare de toate genurile care să reflecte pe larg marile
realizări ale poporului român (...) Creația literar-artistică trebuie să se desfășoare
permanent sub conducerea politică a partidului (...) La baza întregii activități politico-
educative trebuie să stea programul ideologic al partidului (...) Se impune să intensificăm
activitatea ideologică de cercetare (Ceaușescu 1984: 63-65).
Excluzând din discuție pagina introductivă, un capitol de discurs politic
(„Activitatea politico-ideologică de ridicare a conștiinței socialiste și formare a omului
nou”, în Ceaușescu 1984: 56-71) repetă la fiecare pas argumentativ moralizatorii:
trebuie, este necesar, se impune - cu minime variații gramaticale (cf. partea a II-a, 3.1.7.).
Din primele 50 de fraze, doar 13 nu cuprind nici unul dintre cei trei modalizatori. Dintre
excepții, o bună parte sunt doar aparente, pentru că rolul modalizator e preluat de viitom
verbuiui - „un accent deosebit se va pune pe...” sau de conjunctivul cu sens imperativ:
„să facem totul pentru..?’; doar câteva enunțuri sunt pur explicative. în fragmentul
respectiv, a trebui apare de 27 de ori, e necesar de 10 ori, se impune o dată. Statistica
probează caracterul puternic impozitiv, demonstrația de forță a discursului politic; având
însă în vedere pe de o parte — la emițător — tonul scientist neutru, non-afectiv, pe de alta —
la receptor — înclinația pentru autoritarism deja înregistrată de observatori, e puțin
probabil ca asemenea forme să fi intrat în constituirea unei reprezentări a violenței. Ele
explică totuși modul în care o politică a forței își comunica mesajul în mod eficient,
sustrăgându-se interpretării în termeni agresivi. Discursul despre „zdrobirea dușmanului
de clasă” s-a transformat în discursul obligativității, al operatorului trebuie.
Trecerea în planul secund a violenței e caracterizată prin prezența unor mărci
sintactice. în pasajele al căror conținut e proiectarea unei acțiuni împotriva dușmanilor,
reprezentarea este total lipsită de dinamism:
Va trebui să fie intensificată activitatea multilaterală de ridicare a conștiinței socialiste,
revoluționare a tuturor oamenilor muncii, de combatere hotărâtă a diferitelor manifestări
și mentalități obscurantiste, înapoiate despre lume și viață (C eaușescu 1984: 59).
Construcția pasivă - să fie identificată ca și impersonalele - trebuie - și în
măsură încă mai mare transformarea verbului în nominal — combatere — scot din scenă
agentul acțiunii. în același timp, obiectul acțiunii rămâne abstract - manifestări și
mentalități - și vag: diferite. Punerea în discurs atenuează agresivitatea chiar în actele de
amenințare, de avertizare.
Limbajul ultimei perioade a regimului a inovat mai ales în direcția exclusiv
pozitivă, cu accente sentimentale. Textul naiv versificat, parafrază îndepărtată a unui
230
cântec patriotic din secolul trecut, pe care președintele îl citește iară a și-1 atribui dar și
fără a preveni faptul de a-i fi atribuită paternitatea versurilor (v. supra, partea a Il-a, 4.3.)
va fi reprodus la începutul manualelor școlare cu o precizare doctă care îl legitimează ca
discurs politic: „Din cuvântarea tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU la grandioasa
adunare populară de la 5 decembrie 1981, consacrată dezarmării și păcii”. In poezie,
problemele mondiale sunt versificate în strofe de factură populară, într-o imagine a
armoniei universale: „Iarba rea din holde piară./ Din lume ura dispară,/ Toți cei cu inimă
bună - /Est și Vest — mână în mână”. Violența rămâne totuși undeva, latentă: chiar strofa
citată cuprinde metafora „iarba rea”, iar finalul textului regăsește limbajul tradițional,
îndemnând la lupta pentru pace, una din sintagmele oximoronice care au caracterizat
discursul politic comunist.
Oscilația între tendința de a atenua și aceea de a conserva la nivel discursiv
urmele violenței creează impresia hibridă de reprezentare a unei agresivități abstracte.
2.2.3.	Discursul istoric. Discursul istoric a devenit, în național-comunismul
românesc de la începutul deceniului 8, principalul instrument ideologic al unui discurs
politic tot mai dezinteresat de argumentația filosofică (Zamfirescu 1984: 106, Georgescu
1991: 66, 131). Prototipul redus al discursului istoric era de găsit, în perioada totalitară, în
pasajele inițiale ale discursurilor politice, în care se rezuma evoluția anterioară a națiunii
și a partidului comunist național. în ultimele decenii, aceste rezumate istorice accentuau
schema transformării organice, reducând la minimum referirile la luptă și propunând o
viziune cât mai puțin activă a istoriei. In 1984, de exemplu, ultimii 40 de ani sunt trecuți
în revistă prin verbele: a parcurge, a înfăptui, a crește, a se afirma, a se transforma și
prin abstractele verbale dezvoltare, ridicare, făurire etc. (N. Ceaușescu, Raportul C.C. al
P.C.R.., 19.11.1994, pp. 5-7). Principala acțiune istorică a partidului e organizarea. Când
totuși se invocă lupta, ea este în primul rând una națională, împotriva străinilor:
...în procesul luptei de apărare a intereselor naționale... au desfășurat lupte aprige, au
înfrânt și lichidat forțele militare ale Germaniei hitleriste... (N. Ceaușescu, Cuvântare...,
în RL, 23.08.1989) ’
De la începuturile ei, istoria națională era văzută ca o continuă organizare în vederea
unității și a construcției socialismului.
Discursul istoric didactic și de popularizare (v. și supra, partea a Il-a, 6.) opera într-
o primă fază cu dublul stereotip: luptă națională (obligatoriu defensivă) - luptă socială.
Interpretarea termenilor și raportul dintre ei se modifică pe parcurs, modelul istoric
național-comunist recurgând tot mai puțin la o „luptă socială” clișeizată, golită de conținut.
Principalele operații și strategii argumentative subtextuale legate de violență ale acestui
discurs istoric par a fi: a) atribuirea violenței exclusiv străinilor; b) obnubilarea violenței ca
revoltă; c) legitimarea violenței autoritare de stat. Prima strategie poate fi urmărită în
special în modul de prezentare a războaielor, cea de-a doua în tratarea răscoalelor țărănești,
ultima-în mitizarea figurilor de domnitori cu care conducătorul se identifica.
Dintre războaie, prezentate ca o „luptă eroică împotriva cotropitorilor”, sunt
interesant de analizat câteva în care, în special în epoca modernă, armata națională luptă
pe teritorii străine: războaiele balcanice, intrarea în Budapesta, al doilea război mondial.
Ideea că statul român ar ataca sau ar invada lipsind cu desăvârșire, cea mai simplă soluție
231
e omisiunea. In manualele școlare, primele două momente sunt absente. Doar în manuale
pentru clasele superioare se consacrau câteva rânduri războaielor balcanice, rolul
României fiind prezentat în termeni cât mai lipsiți de conotația de agresivitate:
Armata română a trecut Dunărea, fără a desfășura operațiuni militare propriu-zise;
acțiunea însăși nu era necesară. (...) Prin pacea de la București (...) regiunea din sudul
Dobrogei, cunoscută sub numele de Cadrilater, intra în componența statului român.
(Pascu 1975).
în prezentarea celui de-al doilea război mondial, omisiunea e dublată de
decomextualizare: informații reale sunt destructurate prin lipsa elementelor de legătură
sau prin schimbările neanunțate de perspectivă. O formulă tipică e, de pildă, „Germania
nazistă și aliații ei”, prin care ofensiva este descrisă fără a fi nevoie să se specifice, între
aliați, armata română. Entitatea națională e de altfel plasată într-un rol absolut pasiv:
România e silită, împinsă, târâtă, aruncată în război:
Războiul dus de Germania hitleristâ împotriva Uniunii Sovietice pricinuia României,
împinsă fără voia ei în acest război, multe distrugeri și mari pierderi de vieți omenești.
Țara noastră, bombardată zilnic de aviație, prădată de hitleriști, devenită câmp de luptă,
ajunsese pe marginea prăpastiei (Pascu 1975: 234).
Dincolo de strategii contextuale (în fragmentul de mai sus imaginea dezastrului rămâne
foarte vagă, nerezultând de nicăieri, de pilda, de cine era bombardată țara), tonul
prezentării întărește stereotipul deja foarte puternic al victimei.
Pentru „lupta socială” semnificative sunt, desigur, prezentările canonice ale
răscoalelor țărănești. Se poate urmări evoluția descrierii lor într-un curriculum școlar, în
care diferențele de complexitate didactică sunt dublate de unele schimbai ile strategice ale
dogmei ideologice. Am ales exemplul momentului 1784, prezentat într-o scrie de
manuale. în 1968 (manual pentru clasa a IV-a, Almaș, Fotescu 1968. 146 7), imaginea e
destul de dinamică și de crudă: țăranii dau foc palatelor, zdrobesc cetele armate ale
nobililor-, aceștia din urmă se manifestă prin schingiuirea capilor revoltei („nobilii... le-au
strivit trupurile cu roata”). în 1971 (manual de clasa a HT-a, Drăgnie, lonescu,
lordănescu 1971: 102), detaliile se multiplică: țăranii atacă curțile, dau foc, împart
bunurile, ucid pe nobili-, de partea cealaltă, „răzbunarea nobililor a fost cumplită: un mare
număr de țărani au fost spânzurați, trași în țeapă, arși pe rug sau frânți cu toata .
Acțiunile sunt deopotrivă de concrete și violente, totuși cele ale nobililor au în plus
elementul cu impact emoțional al torturii. Textul adresat elevilor mai mari renunță însă lă
a-i mai prezenta pe nobili ca agent direct al acțiunii, prelerând pasivul și nominalizarea,
în 1975 (clasa a Xll-a, Pascu 1975: 155-6), acțiunile țăranilor sunt descrise într-o
terminologie militară destul de abstractă și în construcții pasive: „sunt ocupate...
târgurile”, „este atacată... cetatea”; oricum, principalul agent al narațiunii nu sunt ei, ci
entitatea răscoală, care se întinde, se reaprinde, cuprinde. Acțiunile nobililor rămân
concrete și violente, dar sunt prezentate tot în forma pasivă: „sute de țărani sunt
condamnați la moarte”, „Horea și Cloșca sunt frânți cu roata”. Textele sunt foarte
asemănătoare, bazându-se pe diferența între o violență îndreptată preponderent contra
instituțiilor și a simbolurilor acestora (violența răsculaților) - și una corporală, evocând
232
suferința fizică, îndreptată contra indivizilor (represiunea). Singura diferență stă în
treptata atenuare și abstractizare a violenței răsculaților: ea corespunde, în fond, tendinței
de a abstractiza „lupta de clasă” și de a construi o istorie în care naratorul se identifică
întotdeauna cu non-violenții. Dincolo de prezentarea partizană (violența e doar a
adversarului) - se tinde la eliminarea ideii de „violență necesară”. Adevărata surpriză e
însă furnizată de momentul următor: un manual universitar de sinteză care oferă — unor
cititori mai puțin numeroși, unei elite selecționate - ultima variantă Ideologică asupra
istoriei naționale. în 1980 (Georgescu 1980: 33, 48), aceeași răscoală a devenit o luptă
între români și marile imperii: „răscoala a fost un adevărat război civil al românilor”, care
„refuzau să intre în jocul marilor puteri”; transformarea viziunii e semnalată de ordinea
schimbată a epitetelor — „națională și socială”. Până la urmă, tradiționalele răscoale nu se
mai deosebesc de alte „lupte contra străinilor": „necontenite războaie, lupte dure, ale
țărănimii române șerbită de nobilimea maghiară și înșelată de autoritățile habsburgice.”
Violența este evocată generic, într-o răscoală - „marcată de cumplite acte sângeroase”;
„martirii din Apuseni schingiuiți, uciși, trași pe roată” nu mai evocă o luptă, o
confruntare, ci o crucificare fatală, al cărei principal mesaj emoțional e resentimentul față
de Jocul marilor puteri”. Dușmanul pierde din claritate, dar câștigă în forță obscură.
Identificarea cu violența statală poate fi ilustrată de prezentarea, deja invocată, a
unei figuri istorice precum Țepeș (vezi supra, 2.1.).
2.2.4.	Discursul polițienesc. In forma sa oficială, discursul poliției secrete
(Securitatea) e cel.puțin la fel de dependent de ideologie ca tipurile discursive amintite
până acum; în plus, e interesant în măsura în care aparține instituției responsabile în cea
ma> mare măsură de violența fizică, concretă.
Documentele publicate după 1989 confirmă din interior contrastul între
acțiunea violentă și discursul birocratic care a caracterizat de fapt întreg totalitarismul
comunist. Documentele secrete păstrează caracterul tehnic și clișeizat al limbajului
politic al epocii, oferind o imagine destul de clară a violenței instrumentalizate,
tehnicizate - și, în fond, banalizate.
In agenda unui agent, sunt însemnări din anul 1973, de la ședințele unui
departament al securității, rezumând discursurile și discuțiile participanților:
Tov. Podcanu. Rezultatele obținute determină aprecieri pozitive. Planul de muncă
îndeplinit, sunt asigurate măsuri pentru îndeplinire integrală. A crescut ofensivitatea
muticii, având în față sarcinile comandantului] suprem s-au reușit penetrări în obiective.
(Strict secret, 72, 1991, p. 2).
Se observă că, în afara sintagmelor de specialitate, cu aspect mai mult eufemistic decât
conspirativ, discursul în „limbă de lemn” e cel comun contextului „ședință” din
perioada respectivă. Amuzantă chiar e viziunea birocratică a acțiunilor agresive,
vizibilă în contrastele lexicale: ofensivitate se asociază cu muncă, penetrările sunt
rezultatul unor sarcini etc.
Acțiunile proprii instituției sunt încă din anii 50 puse sub semnul prevenirii-,
eufemismul e totuși dezambiguizat contextual, asociat cu a lichida, a anihila, a neutraliza,
când se vorbește de „a preveni și lichida acțiunile dușmanului” {Raport din 1952, reprodus
233
în 22, 12.07.1995); în anii 70-80 „activitatea de prevenire” presupune „destrămări de
anturaje” (raport reprodus în Strict secret, 40, 1991), „anihilarea unor acțiuni în fază
incipientă”, „neutralizarea intențiilor unor elemente suspecte” {Strict secret, 41, 1991).
Activitatea discursivă nu e neglijabilă: de la „munca cu rețeaua informativă”, „valorificarea
informațiilor” la audiere, avertizare, atenționare, „informări ale organelor”, „contactarea
... în scop de temperare și influență" (anul 1983, Strict secret, 63, 1991). Mai interesantă e
imaginea dușmanului care acționează: prin „comentarii nefavorabile” (1984,’5zrâr secret,
67, 1991) și prin „manifestări de denigrare”, „manifestări ostile” (40, 1991) - de exemplu
„difuzarea unor fițuici ori degradarea de tablouri, drapele și lozinci”. Unele texte se ocupă
în mod special de manifestările ostile ale artiștilor. Aceștia „se pretează la îngroșarea
negativului”, „nu realizează un echilibru între partea constructivă și cea critică” - în
ansamblu, se fac vinovați de „accentuarea și generalizarea aspectelor negative’ {ibid.).
Obiectul „agresiunii” e unul abstract: e „denigrată” situația („manifestări de denigrare a
situației socio-politice și economice”), se „aduce o ofensă convingerilor”, se „înjură
regimul”, se „compromite politica culturală a PCR”, „comentariile ostile” sunt „de natură a
afecta politica partidului și statului nostru”.
Agenții sunt în 1950 „dușmani”, „elemente dușmănoase”, „bande teroriste”,
„grupuri subversive”; în anii 80 — „elemente ostile”, „elemente suspecte .
în ciuda eufemismelor și a tehnicismelor sale, limbajul poliției secrete e mult mai
direct și mai transparent decât cel politic, lăsând să se vadă mai clar care sunt valorile
impuse de sistem și ce fel de violență i se atribuie adversarului. Unele dime aceste
interpretări, pe care discursul polițienesc nu face decât să le expliciteze, vor acționa și
după 1989: incriminarea criticii, a „negativismului”, opuse construcției, incriminarea
denigrării instituțiilor și simbolurilor ei.
2.2.5.	Discursul jurnalistic: violența occidentală. în cea mai mare parte,
discursul jurnalistic din perioada comunistă vehiculează texte politice, contribuția sa
proprie la reprezentarea violenței apărand doar în știri și în reportaje. Despre violența
internă (crime, bătăi, violuri), știrile sunt limitate la maximum: puținele care apar sunt,
centralizate (în revista ministerului de interne, Pentru puuie, extrem de Căutată de
publicul doritor de o formă, oricât de atenuată, de senzațional) și prelucrate eufemistic:
prin evitarea detaliilor concrete, prin prinderea intr-o solidă armătură moralizatoare.
Violența externă e singura bine reprezentată: pagina externă a ziarelor acumulează
informații negative: e drept, într-un stil declarativ arid, fără a oferi cititorilor compensația
spectaculosului: droguri, recrudescența pericolului nazist, delincvența juvem ă etc.
2.3.	Contradiscursul: disidența, memoria experienței personale
Discursul disident nu a avut forța și canalele prin care să se impună ca discurs
public: el este martorul unei diferențe, dar nu produce o paradigmă de receptare. Memoria
experienței personale e mai puternică, dar aparține sferei private a limbajului.
Documente scrise ale memoriei personale au apărut după 1989: amintiri,
jurnale. Confesiunea orală a unei țărănoi, Elisabera Rizea, înregistrată în 1992, poate da,
prin autencticitatea ei afectivă, o idee despre varianta orală, clandestină, în care s-a
perpetuat discursul anticomunist. Textul începe foarte direct cu o acuzație de crimă;
234
regimul e perceput în forma cea mai simplă de violență concretă și personalizată:
uciderea unei rude:
Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei și Dumnezeu
așa să mă ajute dacă mint... Mi-a omorât unchiul ăsta. Uite-1! Mi 1-a-mpușcat când a venit
comuniștii. Văr primar cu tata, părinții frați. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a
împușcat. (Nicolau, Nițu 1993: 17)
Un discurs disident articulat și de mai lungă durată i-a aparținut, din 1982,
profesoarei Doina Comea. în prima sa scrisoare adresată către „Radio Europa Liberă”,
atitudinea e cât se poate de neechivocă, situația fiind descrisă în termeni duri, ca rezultat
al unor agresiuni - dar se remarcă tendința de a omite agentul acestuia, de a nu numi
adversarul. Autoarea vorbește de „greutățile care s-au abătut asupra noastră”, de
„devalorizarea culturală și spirituală a societății noastre, în urma impunerii unei ideologi:
reducționiste, sterilizante”. „O elită (...) a fost de la început brutal suprimată”. Impunere,
invazie, a suprima, crimă, secătuire, pervertire, a discredita etc. constituie tară îndoială
tabloul unei agresiuni; pasivul și impersonalul scot totuși, și aici, agresorul în afara
scenei. Cauzele pot fi o anumită prudență (în primul text public de opoziție) exersată în
vorbirea aluzivă, o simplă obișnuință a discursului științific cu abstracția și cu stilul
nominal - sau chiar o formă de negare a adversarului - care nici nu merită să fie pomenit.
E vorba, în fond, de „Scrisoare către cei ce n-au încetat să gândească” - text adresat deci
adversarilor regimului, nu oficialilor sau susținătorilor acestora.
Mai târziu, discursul radicalizat își sporește impactul numind și agentul, ca într-
un text adresat direct „președintelui consiliului de stat” (în 1988): „sunteți răspunzător de
dărâmarea unor biserici”, „le distrugeți”. Violența pe care o evocă e de data aceasta
concretă, „corporal izată”.
2,4.	Reprezentare și acțiune: „revoluția"
în decembrie 1989, stereotipurile violenței au avut ocazia să intre în relație cu o
realitate tipic violentă, cu evenimente intense și imprevizibile. Discursul oficial a fost
afectat de presiunea realului, dar și reprezentările standardizate au influențat percepția și
chiar constituirea realității sociale.	.
2.4.1.	Ultimele discursuri. Regimul nu sfârșește doar cu lupte de stradă, ci și
prin două discursuri plasate în continuitatea automatismelor totalitare, dar și în plin
eveniment; sfârșitul regimului e perceput de foarte mulți.(în 21 decembrie 1989) prin
intermediul unui discurs întrerupt (de zgomote, strigăte și huiduieli).
Discursul televizat al lui Ceaușescu din preziua căderii sale -- 20.12. 1989 - conține
în același timp o reprezentare-tip - modelul acțiunii violente contra sistemului, în
interpretare oficială— și un complex de acte de limbaj agresive: ripostă, condamnare,
acuzare, etichetare etc. (RL, 21.12.1989).
Textul prezidențial în discuție are în primul rând o construcție semnificativă,
șocantă pentru public, în măsura în care deviază de la structura canonică, respectată
monoton de toate discursurile anterioare, indiferent de situație și obiect: salut, paragraf
235
istoric, politică internă, politică externă. Textul începe abrupt cu o narațiune - la
perfectul compus, cu indicații temporale, - marcând o referențialitate care dispăruse de
mult din discursul politic. Discursurile ultimilor ani excelau prin abstracțiune, netrimițând
la real decât prin intermediul planurilor sau al statisticilor. In același timp, narațiunea are
și funcția de a prezenta faptele ca încheiate (chiar dacă în realitate erau în curs de
desfășurare), de a le stăpâni prin transformarea lor în trecut. Ce li se cerea cetățenilor în
final era doar să „acționeze” în așa fel încât „să nu se mai producă asemenea situații”.
Există de la început o desemnare globală a celor petrecute: evenimente . Agenții
sunt câteva grupuri de elemente huliganice; bande teroriste8 — puse în opoziție cu
populația din Timișoara. Dacă grupurile sunt exclusiv active, agresive - „populației” i
se atribuie doar rolul de martor (care „cunoaște și a văzut”), tară a mai ti invocată în
narațiune decât, ulterior, în apelul general către cetățeni, de „a tace totul pentru liniștea și
ordinea orașului lor”. Rolul ei dominant este cel pasiv. Contra-agentul e pur instituțional:
pe de o parte organele politice, de partid, consiliul popular, conducerile întreprinderilor,
organele de ordine (care, toate, „depun insistențe'’) - pe de alta unitățile militare
(„obligate să se apere"). Acțiunea grupurilor e descrisă în termeni în general abstracți -
„au organizat o serie de manifestări și incidente”, „și-au intensificat activitatea — dar
narațiunea cuprinde și unele date concrete: „trecând la atacarea unor instituții de stat,
distrugând și jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice”. In mod
semnificativ, „grupurile” sunt prezentate ca lipsite de discurs propriu: nu apare nicio
referire la ceea ce ar striga, ar cere, ar spune. Și alte absențe sunt interesante, nu apare
ideea de manifestație, nici cea de ocupare’, clădirile-simbol sunt pur și simplu distinse.
Acțiunea („activitatea”) e deci cuprinsă în verbele a ataca, a distruge, a jefui.
Obiectul acțiunii e non-uman, semnificând direct sau metonimic structura instituțională.
instituții de stat, instituții de stat și de partid, clădiri, clădiri publice, magazine, unități
militare. Treptat, obiectul agresiunii e abstractizat și generalizat: ordinea și bunurile
întregului oraș, ordinea în întreaga țară. Irecerea la vi .ima sintagmă e nemotivată, dar
presupune un raționament implicit conform căruia orice atac în interiorul sistemului e
unul asupra întregului. Gravitatea acțiunii e argumentată prin focalizare asupra spațiului
real și simbolic oficial: atacarea autorității — și a „construcției . O singură referire la
violențe asupra persoanelor e oricum subordonată violenței asupra instituțiile
[Unitățile armatei noastre] nu au răspuns, chiar atunci când soldații și ofițerii au fost
loviți, ci numai atunci când situația a ajuns de așa natură încât au fost atacați de bandele
teroriste și au fost puse în pericol instituțiile fundamentale, ordinea din județ.
E prezentat apoi scopul acțiunii: „aceste grupuri aveau scopul de a provoca
dezordine și distrugerea instituțiilor și bunurilor generale ale orașului și de a da semnalul
unor asemenea acțiuni și în alte centre . Se adaugă treptat și alte scopuri, destabilizare,
' Ca o ironie a istoriei, acesta va fî termenul fixat ulterior, din motive diferite, pentru desemnarea
prudentă a faptelor care au condus la căderea regimului. V. supra, partea a IlI-a, 1.7.
8 Și termenul terorist, introdus de discursul lui Ceaușescu. va juca un rol important după 19S9,
folosit cu alt referent și iară ca între cele două situații și discursuri să se perceapă vreo legătură. De
fapt, revenirea termenilor evenimente, terorist sau fascist ilustrează mai ales limitele imaginantlui
și ale limbajului politic din junii anului 1989, utilizat de politicieni formați în contextul comunist.
236	.
dezmembrare teritorială, distrugerea independenței și suveranității patriei. Grupurile sau
acțiunile lor sunt etichetate ca fiind de tip fascist, cu caracter net fascist, provocator, cit
caracter terorist, antinaționale, teroriste. în spatele agenților imediați e identificat
Agentul obscur, caracterizat prin cumul de epitete și, neapărat, străin: cercurile
reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste, revizioniste, revanșarde - și serviciile de
spionaj din diferite țări străine. Faptele sunt evaluate ca evenimente grave, împrejurări
grave, situație deosebit de gravă. Ascultătorilor li se cere un anumit tip de reacție,
exprimată într-o scrie de termeni variați dar care rămân generalizatori: unitate, a
acționa, a acționa împotriva, a respinge, a da o ripostă hotărâtă, a sprijini armata, a da
dovadă de înalt spirit patriotic și revoluționar, a demasca, a face totul. îndemnurile sunt
disproporționat de dese în raport cu caracterul complet vag al acțiunii cerute.
Se recurge de fapt la o strategie îndelung exersată, conform idei: că amenințarea
funcționează mai eficient atunci când e neprecizată. Conotațiile de putere și implicit
amenințarea sunt transmise prin repetarea termenului răbdare: „au dat dovadă de multă,
foarte multă răbdare”; „au dat dovadă de maximă răbdare și îngăduință”.
Strategia principală constă în a pune în prim plan tema patriotică, în a transforma
totul într-o „luptă națională”, justificată de discursurile anterioare; tema „socialismului” îi
e doar anexată, ca o consecință obligatorie. De altfel, sintagma „construcția socialistă”
alunecă în text spre o reinterpretare legitimizantă: nu mai e atât o metaforă a instaurării și
dezvoltării unui regim („construcția socialismului”), cât o metonimie a valorilor pozitive
(„construcție în condiții socialiste”), care sunt opuse distrugerii. Poporul e „constructor
pașnic”. Opoziția se stabilește între distrugere, dezmembrare — și construcție, integritate,
unitate, liniște, ordine, muncă etc.
Discursuri-ecou. Ziarele din ziua următoare cuprind relatări de la adunări
populare - înscenări care furnizează răspunsul cerut de discursul prezidențial.
Discursurile reproduse în rezumat sunt o continuă parafrazare a textului-sursă, prin
simple recombinări de termeni. In mod evident, vorbitorii nu trebuie să pară că au acces
la o altă sursă de informații decât la discursul oficial care le-a oferit interpretarea faptelor.
Se vorbește deci de evenimentele grave, evenimente, acțiuni, manifestări, acte ale unor
grupuri și elemente (RL, 21.12.1989)/ Atributele acțiunilor sunt cele deja date:
antinaționale, teroriste, huliganice, de tip fascist. Reproducerea unui conținut prefabricat
e prefațată de pcrformativele care, exprimă de fapt „acțiunea” cerută: o declarație oficială
de aprobare a conducătorului („și-au exprimat deplina adeziune”) și dezaprobare a
„evenimentelor” (condamnă, combat, înfierează), marcată afectiv (indignare,
dezaprobare). Ciclul ar trebui să se încheie, dovedind că singura acțiune cerută a fost de
fapt una de limbaj, care să legiiimeze represiunea.
Discursul întrerupt din 21 decembrie 1989 apare în ziarele din ziua următoare
(RL, 22.12.1989) într-o formă încă mai neobișnuită: ca înșiruire de promisiuni. Dacă
textul din 20 decembrie era o excepție pentru că recunoștea existența violenței, noul
discurs revine într-un fel la normal - pentru că o ignoră, așa cum ignoră chiar
întreruperea, nemarcată în vreun fel în forma tipărită. E însă un discurs intr-adevăr
destructurat, care începe prin a invoca strânsa unitate, promite cu date exacte creșterea
salariilor și a pensiilor, revine ca într-o paranteză la actualitatea presantă („în ce privește
237
evenimentele de la Timișoara, am vorbit despre ele aseară”), evocă momentul 1968 într-o
comparație forțată a situațiilor, citează dintr-un vechi cântec patriotic prohibit - care se va
transforma într-un imn al revoluției, și va deveni apoi noul imn național9 - și sfârșește cu
îndemnuri directe la luptă și organizare - în fața unui dușman neprecizat: „organizați în
toate întreprinderile, peste tot, grupe de ordine, grupe de apărare a socialismului".
Mesajul acestor discursuri e în primul rând acela al ieșirii din încremenire: ceva se
întâmplă. Și totuși, în ciuda rupturii care va unna. modul în care prezintă violența se va
continua, în forme discrete, în interpretările ulterioare: în primul rând prin metaforele
„construcției” și „liniștii” și prin dramatizarea violenței asupra instituțiilor. Marea
schimbare va fi descoperirea unei forme de violență încă mai amenințătoare, exact cea pe
care ultimele discursuri dictatoriale o trec cu totul sub tăcere: a vorbirii, a discursului opus.
Momentul în care, în sfârșit, ceva se întâmplă, e trăit în planul realității, de o
minoritate, ca acțiune violentă; discursul care construiește social acest moment, și care
constituie de fapt singura experiență a majorității, reduce la minimum caracterul violent și
activ al faptelor: transformând prezentul în trecut, deja încheiat — și impersonalizându-i
actorii. Momentul violent a fost deja: un miracol s-a întâmplat; agenți sunt cel mult
„revoluția” sau „poporul”. Apelul principal e la liniște. Nici nu e foarte important dacă
tendința de anulare a acțiunii sau a violenței este indusă strategic sau dacă ea decurge
direct și natural din habitudinile mentale ale participanților.
Foarte repede însă, discursul se schimbă, construind un model terifiant al
violenței celorlalți, din afară; al violenței unei minorități agresive, față de care majoritatea
poate avea o victorie confortabilă. Sentimentul unei revolte violente împotriva autorității
aproape că nu are când să fie interiorizat: s-a trecut pe nesimțite la o reacție cerută de
autoritate contra unor obscuri teroriști. Reacția violentă nu trebuie să se fixeze într-un
discurs autonom. Singurul discurs legitim e cel al liniștii și al apărării.
2.4.2.	„Scânteia poporului". Primele ziare românești din și imediat de după 22
decembrie 1989 șocau în momentul lecturi’ lor inițiale prin noutatea (re)folosirii unor
desemnări precum dictatură, revoluție (tară determinări care să le mai modifice sensul),
prin referirile la libertate, adevăr etc. în acel moment erau mai puțin vizibile elementele
de continuitate: stilul nominal, clișeele limbii de lemn, obsesia omagială („glorie patriei
libere”, „recunoștință- fierbinte armatei române”), automatismul sloganului mobilizator
(„muncă tară preget pentru țara liberă”). Normale în momentul respectiv, la o distanță
minimă față de discursul anterior (cazul extrem reprezentându-1 două ediții - de
dimineață și de seară — ale aceluiași ziar), textele ofereau clișeelor șansa unei adecvări,
oricât de parțiale, la realitate sau măcar la sentimentul public; ceea ce, desigur, nu mai
aveau de mult. „Scânteia”, cotidianul oficial al partidului comunist, apărut în dimineața
zilei de 22 decembrie în formula sa obișnuită, reapare în cursul aceleiași zile, seara, ca
„Scânteia poporului”, pentru a deveni peste câteva zile „Adevărul". Schimbările de
9 Citarea din Deșteaptă-te, române e o altă coincidență surprinzătoare, care poate arăta că, în fond,
dictatorul știa ce își doresc de fapt supușii săi - și că aceștia reacționau previzibil.
238	.
titulaturi sunt rapide și lejere. în ediția specială din seara de 22 decembrie, dominanta
sintactică a enunțurilor vine în prelungirea discursului anterior, pentru a prezenta acțiunea
indirect, prin rezultat - sau ca proiecție (prin folosirea timpului viitor sau a imperativului),
în orice caz, aproape ca și când ar fi lipsită de autori. Există cel mult evenimente și procese:
întâmplări, fatale sau nu, gândite în afara intenționalității. Titlurile și textele reliefate grafic
pun în prim plan stări de fapt: „patrie liberă”, „poporul e liber”, „victoria e a poporului”,
„armata e cu noi” etc. Avantajul unui asemenea discurs e că produce certitudini (lucrurile
sunt, iar limbajul este cel cunoscut): solemnitatea capătă motivare și adecvare. Interpretarea
își păstrează oricum ambivalența: e vorba de un discurs naiv, care nu spune ceea ce (încă)
nu știe - sau, poate, de unul savant - care nu spune ceea ce oricum nu se va ști. Primul titlu
al paginii I - „Dictatura a căzut, poporul e liber” e de tot interesul: dincolo de noutatea de a
începe cu un perfect compus desemnând Iară echivoc evenimentul, faptul că ceva s-a
întâmplat (în contrast cu stilul nominal, static, al titlurilor din presa comunistă), se remarcă,
în plan secund, semnificația selecției semantice și gramaticale a verbului a cădea', cauza sau
agenții rămân în afara imaginii, verbul intranzitiv evită punerea în relație a unui autor al
acțiunii și a unui obiect. Același fenomen se observă în aproape toate titlurile și sublinierile
primei pagini: de la „Revoluția populară a învins” (verb folosit absolut, subiect exprimat
printr-o abstracțiune) la „Mânia și-a făcut datoria, dreptatea a fost cucerită cu sânge, acum
este rândul rațiunii, calmului, înțelepciunii!” (subiecte abstracte și alegorice ale unor acțiuni
intranzitive sau pasivizate). Pagina de ziar nu cuprinde enunțuri despre indivizi izolați
(lucru atipic pentru jurnalism în genere, congruent însă cu practicile „limbii de lemn"):
personajele evocate sunt fie abstracțiuni personificate — adevărul, mânia, dreptatea etc., fie
entități colective - poporul, armata. Un caz de ambiguitate îl constituie dictatura
(„dictatura a căzut”), aparent un abstract - de fapt un eufemism echivalabil în context cu un
ins sau cu un grup: Ceaușescu - familia sa - „clica”. Reacția fața de numele fostului
conducător comunist e încă într-o primă fază, se reduce la omisiune - de tip magic sau
strategic: numele Ceaușescu nu apare nici măcar o dată în tot cuprinsul ziarului. Faza
următoare, de durată, se va caracteriza prin transformări ale numelu- și în genere ale
formulei de desemnare: prin scriere cu inițială minusculă (v. supra, partea a Ul-a, 6.1.1.),
prin combinații de epitete depreciative, prin perifraze acuzatoare. De fapt, dacă din prima
pagină excludem reproducerea unei poezii - cea care va deveni imnul național - cu autorul
menționat (Andrei Mureșanu, poet din secolul al XlX-lea), regula non-individualizării și a
evitării numelor proprii cunoaște o singură excepție. Un singur nume propriu - al lui Ion
Hiescu, viitorul președinte - este introdus în cuprinsul unuia din articole („Recunoștință
fierbinte armatei române”) - în cel mai mediat mod cu putință. Mecanismul textual al
complicatei aduceri în scenă merită ceva mai multă atenție. Strategia actelor indirecte e
vizibilă în fraza-chcie:
La ora când scriam aceste rânduri, am consemnat.-- prin intermediul radioului - apelul
fierbinte al unei voci autorizate. .
Perspectiva introdusă e cea a martorului tipic -o persoană I ambivalență, interpretabila ca
un singular prin normal itatea situației auctoriale (/eu/ „scriam”), sau ca un plural, prin
presiunea contextului (în restul articolului apărând formele explicite ale unu: punct de
239
vedere plural: „ne dusese la cataclism”, „copiii noștri”, „cu toții am avut atunci înălțătorul
sentiment...”, „suntem cu adevărat liberi”). Intre cele două tendințe - de autentificare și
identificare emoțională, pe de o parte (eu, scriam), de ștergere a individualității și sugerare a
marilor mecanisme istorice, pe de alta -- se creează o tensiune pe care nu o rezolvă decât
formal reluarea articolului, în numărul de a doua zi a ziarului, sub semnăturile a doi autori.
E interesant și verbul care își proiectează impropriu acțiunea momentană pe fundalul
durativ al lui a scrie („la ora când scriam..., am consemnat”); cum a consemna presupune
notarea în scris, relația sa cu a scrie e cam ciudată; de fapt, verbul e folosit în calitate de
clișeu reportericesc, pentru a pune în prim plan calitatea de martor care înregistrează o
informație obiectivă și memorabilă, un fapt care s-ar impune prin forța autenticității sale.
Fraza citată trece prin mai multe filtre — referiri la aproape toate componentele actului de
comunicare: receptor („am consemnat”), canal (radioul), mesaj („apelul fierbinte’), voce
(substitut metonimic al emițătorului) — pentru a ajunge la informația esențială, la
dezvăluirea identității: „Vocea lui Ion Iliescu asigura întreaga națiune că armata se află
alături de popor”. Formula schematizată de descriere a „vocii” este și ea semnificativă,
asociind caracterizarea emotivă cu cea oficială a mesajului: „apelul fierbinte al unei voci
autorizate”. Legitimarea textuală a personajului esențial în strategia comunicării se obține
prin conservarea aproape inobservabilă a protocolului (un singur nume contemporan are
dreptul să apară în prima pagină a ziarului), dar și prin adjectivul ambiguu și nemotivat
autorizat - fără alte determinări care să indice explicit sursa autorității.
2.4.3.	Apelurile televizate. înregistrarea primelor apariții la - televiziune, în
după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 (Tatulici 1990), oferă o imagine interesantă a
amestecului de opinii confuze, apeluri contradictorii, între care, chiar dacă nu se poate
distinge spontanul de dirijat, se impun câteva leit-motive surprinzătoare:
a)	tema religioasă: „acea suflare divină a lui Dumnezeu” (I. Caramitru), „să ne
uităm către Dumnezeu” (M. Dinescu); ea susține interpretarea revoluției ca miracol,
b)	tema patriotică: „purtătoarea geniului românesc peste timp” (I. Caramitru),
„eroicul popor român” (M. Dinescu). E surprinzător cum o mișcare antidictatorială,
îndreptată evident împotriva fostului lider comunist și potențial împotriva comunismului,
adoptă un limbaj de legitimare patriotic, care reia clișeele celui contestat. Vorbitorii
pomenesc, ca și Ceaușescu în discursul pronunțat cu o zi în urmă, de apărarea țăi ii, un
subiect care nu era în niciun caz principalul scop al acțiunii directe din acele momente. Intre
acțiune și discurs — purtător al reprezentărilor standard — se cască o prăpastie. „Craiov a e tot
cu noi. în aceeași condiție pentru apărarea patriei... și a poporului și libertatea lui... (p. 24),
„vorbesc din partea unui comitet de redactare a proclamației de eliberare... a tării noastre
(id.); „sunt tineri, sunt puternici și știu să-și apere țara” (p. 25) etc.;
c)	tema liniștii: se fac, din primul moment, apeluri la liniște; se anunță o victorie,
un sfârșit și nu un început al luptelor: „Rugăm să vă păstrați calmul și înțelepciunea. A
curs destul sânge. Trebuie să avem răbdare ” (M. Dinescu); discursul capătă chiar accente
contradictorii, ca atunci când cere o ieșire în stradă în liniște: „Fiți calmi! leșiți pe stradă
în liniște... ascultați în liniște totul...” (id.). Toți vorbitorii cer, de mai multe ori. liniște,
calm, înțelepciune, răbdare: „Nu vă grăbiți! ; „Nu intrați în panică! . în fond,
îndemnurile sunt la non-acțiune și provin în parte din teama de necunoscut, de
imprevizibil: „Nu răspundeți la provocări! . Liniște e un cuvânt repetat obsesiv, printre
240
altele și pentru că în studio discursurile se suprapun până la confuzie; textul înregistrării
furnizează astfel și momente de comedie pură: „O voce: — Vreau să cânt ceva. Se poate?
Alta: - Nu, bă, n-ai voie.... liniște deplină!”. Când ideea de liniște e pusă în legătură chiar
cu acțiunea viitoare, apare o surprinzătoare folosire a pasivului, care trădează tot o
inconștientă neasumare a rolului de agent: „Trebuie neapărat să fim liniștiți... pentru ca
energia și puterea noastră să fie folosită...” (I. Caramitru). Programul expus spontan în
aceste momente de cei care vor constitui ulterior opoziția e, ca o ironie involuntară, exact
cel care îi va face să piardă partida.
Discursul liniștii, al non-violenței, nu e în fond unul autonom, ci se constituie
polemic, ca reacție; mulți vorbitori se raportează la discursurile anterioare ale
președintelui, acceptându-i presupozițiile și negându-i doar caracterizările explicite:
„Nu devastați nimic” (M. Dinescu); „să le dovedim că nu suntem huligani, să le
dovedim că suntem mai culți” (o vorbitoare); „să dovedim că nu suntem fasciști, așa
cum ne-a numit el” (p. 32).
2.4.4.	„Teroriștii”. Foarte curând reprezentarea situației revine în matca violenței
legitime, de apărare. Schimbarea de regim a avut în România și particularitatea apariției
unei figuri fantomatice, neidentificate oficial până astăzi, care a preluat asupra sa violența
anarhică, în timpul în care violența legitimă revenea, din nou, armatei, deci statului:
„teroriștii”. Sloganul repetat intens la sfârșitul lui decembrie 1989 - „Armata e cu noi” - îi
oferă de fapt omului obișnuit, devenit „revoluționar”, rolul de a sprijini forțele autorității.
Figura „teroristului” - oponent înarmat al schimbării de regim - se constituie din câteva
trăsături prototipice. Dușmanul e în același timp întruchipare și prelungire a figuri:
dictatorului - „«Killerii» lui Ceaușescu, acești bandiți formați după chipul și asemănarea
dictaturii, seceră în continuare, din vizuini de fiară, vieți omenești” (SP, 24.12.1989), poate
străin (zvonurile despre arabi sau asiatici reactivează tema patriotică), probabil securist.
Faptul că personaje misterioase preiau trăsăturile dușmanului, pentru a dispărea apoi fără
urmă, nu e străin de percepția ulterioară a violenței.
Reprezentând continuitatea metonimică cu fostul regim, teroriștii oferă o imagine
a violenței paroxistice: „hiena bezmetică și brutală, în zvârcolirile-: ultime ucide,
murdărește, terorizează” (TL, 25.12.1989). Interpretarea standard invocă patologicul,
anormalitatea, absurditatea: ei urăsc, „acționează pe cont propriu” (TL, 25.12.1989), sunt
drogați, fanatizați. Sunt, în plus, prezentați ca marginali: „elemente declasate și
iresponsabile” (Comunicat al Consiliului FSN din 25.12.89) și nu ca o amenințare
serioasă la adresa ordinii; pot doar provoca frica: „și-au trimis limbile de foc ale agonici
lor iremediabile” (SP, 23.12.89).
Termenul terorist s-a impus treptat; transmisiunea TV care i-a făcut cunoscuți pe
teroriști alterna, la început, mai multe desemnări; crainicii ezitau, aproximând:
„2000... de tero... antiteroriști... brigada antiteroristă... ajutați-ne... ieșiți populația...
ajutați-ne... 2000 de teroriști... armata, ajutați-ne, să ne apere armata, să ne apere
cineva” (Tatulici 1990: 65); „elementele criminale” (p. 74), „bandiți” (p. 78),
„dușmani” (p. 82), „teroriștii” (p. 97), „huligani” (p. 98), „trupele de securitate” (p.
100), „securiști” (p. 100); „Da, nu sunt trupe de securitate, dupâ cum s-a făcut acum
precizarea, sunt comandouri, dar, vă rog să-mi scuzați limbajul neacademic, dracu știe
241
cum se numeau și dracu să-i ia!” (p. 100), „securiști din ăștia fanatici” (p. 102),
„fanaticii aceștia de securiști” (p. 104), „grupurile acestea teroriste organizate” (p. 106),
„trupe de securitate... sau acești teroriști” (p. 107).
„Teroriștilor” li se lansează chiar apeluri, cu formule de adresare patetice: „Elemente
criminale! Este ultima voastră șansă, coborâți!” (p. 121) Comunicatele oficiale și ziarele vor
impune treptat desemnarea, care în 25 decembrie nu era încă fixată: „elemente declasate și
iresponsabile rămase fidele tiranului au încercat să continue practica teroristă a vechiului
regim” (Comunicat al Consiliului FSN din 25.12.89). Peste puțină vr^me, „teroriștii” vor
deveni însă, chiar în comunicate oficiale, „așa numiții teroriști” (Manolescu 1991).
Figură pur instinctuală sau mașinărie de luptă, fără discurs propriu, inconsistentă
chiar în modul de desemnare, „teroristul” absoarbe violența și o transformă într-o
narațiune.
2.5.	Reprezentări în conflict
2.5.1.	Violența ca temă discursivă. O reprezentare a violenței la începutul lui
1990. în spațiul discursului public, tema violenței apare, în perioada imediat următoare
căderii regimului comunist, cu o frecvență remarcabilă. Cuvântul violență e un indice ai
acestei prezențe obsesive: el circulă intens în perioada respectivă în presă (în relatări,
comentarii, articole de direcție), în discursul politic și electoral, în sloganurile scandate la
demonstrații.	_	. /
în cursul anului 1990, titluri care conțin cuvântul-temă apar frecvent în paginile
tuturor publicațiilor importante (adesea în pagina I):
Fără violență'. (M. Bunea, Adevărul, 17.01.1990, 1); Fără violență'. (A. Buzura, RI.it,
18.01.90, 1); Fără violență (I. Manea, Dreptatea, 21.02.1990, 1); Sindromul violenței
(C. Sorescu, TL, 20.02.90, 1); Minciună, dezinformare, manipulare, violență (1). Semenescu,
Dreptatea, 22.04.1990, 1); Violența și iubirea de oameni, {Dimineața, 26.04.1990, 1);
Harta violentei (M. Boiangiu, Adevărul, 13.05.90, 1); Violența se plânge de violență
(grupaj, Adevărul. 15.05.1990, 1); Alegeți: democrație sau democrația violenței
(F. Ciobănescu, Adevărul, 18.05.1990); Violență și vandalism (D. Novăceanu, Adevărul,
13 06 1990 1)- Violentă și victime (S. Roșea Stănescu, RL, 14.06.1990, 1); Autoritățile
preferă violența (F.G. Mărculescu, RL, 14.06.1990, 1); Fără violență {L Marcovici, RL,
20.06.1990, 1); Violență și pistoale „Makarov" (Al. Gavrilcscu, Adevărul, 28.06.1990,1);
în fata violenței (G. Grigurcu, Dreptatea, 29.06.1990, 1); Prețul violenței (M. Bărbulescu,
Adevărul, 4.12.1990, 5); Violența particulară și de stat (A. Mungiu, 22, 25, 1990, 4);
, Note despre violență (B. Ghiu, 22, 49, 1990.4) etc.
Publicațiile enumerate mai sus ilustrează cele mai diverse orientări - presă
guvernamentală și de opoziție, ziare independente sau de partid; cele mai multe titluri de
primă pagină despre violență se pot găsi în Adevărul (continuatorul vechii Scânteia,
organul Partidului Comunist Român). Toate articolele enumerate se referă la violență în
context strict politic. Două reviste de cultură dedică, în anii următori, numere tematice
violenței: 22, nr. 23, 1991 și Dilema, nr. 20, 1993; articolele publicate în acestea pot servi
în aceiași timp drept referințe critice și drept material documentar - în măsura în care
ilustrează și ele reprezentări ale violenței curente în epoca de care ne ocupăm.
242
O parte din articolele citate mai sus se referă explicit la violența de limbaj; multe
altele își indică obiectul special chiar din titlu: Violența onomatopeice (S. Andon, Adevărul,
4.12, 90, 1); Violența verbală (D. Ispas, Strada, 5, 1990, 3). Frecvența termenului e
semnificativă mai ales în raport cu cvasi-absența sa din discursul public anterior.
Interpretările diferite au o serie de trăsături comune: în primul rând constituirea
într-un discurs confuz, generalizam, pseudoteoretic, aluziv, în care de la obiectul concret
se alunecă rapid la simboluri, structuri, mentalități. Acest tip de limbaj contrasta în mare
măsură cu ultima „limbă de lemn”, dar îi moștenea câteva obișnuințe: impersonalitatea,
dezarticularea, simbologia, bovarismul literar.
2.5.2.	Tema „liniștii”. Rolul important pe care l-au avut în evoluția politică
reprezentările violenței e dovedit, indirect, de eficiența unui alt cuvânt-cheie: liniște. In
română, cuvântul liniște e polisemantic, cuprinzând sensul de „non-agitație, calm”, dar și
pe acela de „tăcere” (mai ales folosit interjecțional — liniște!, sau în sintagmele a face
liniște, a păstra liniștea etc.). Decontextualizat, cuvântul generează ambiguitate și e ușor
manipulabil: prin el, refuzul tulburărilor se poate -Identifica cu refuzul exprimării, cu
intoleranța față de multiplicarea contra-discursuriior. Apelurile la liniște au constituit în
1990 o temă electorală eficientă; cuvântul s-a fixat în principalul slogan al grupării
conservatoare care a câștigat primele alegeri: „Un președinte pentru liniștea noastră" -
devenind un cuvânt emblemă și funcționând ca marcă de identificare (v. supra, partea a
Ill-a, 1.1.1.). Simpla sa prezență într-o titulatură - de exemplu „Liga pentru liniștea țării,
dreptate și adevăr” - sau chiar într-o replică — „Am votat pentru liniște” - permitea
recunoașterea orientării politice a emitenților; gruparea adversă îl evita sistematic.
Dincolo de ambiguitate și de polarizare, cuvântul-cheie e semnificativ și pentru că se
definește prin negație: ca absență a tulburării, a zgomotului sau a vorbirii.
Numărul ziarului Adevărul din ziua primelor alegeri - 20 mai 1990 - atestă
interpretarea liniștii ca absență a discursurilor: prima sa pagină e albă (cuprinsă într-un
chenar bleu, culoarea partidului de guvernământ), cuprinzând doar un apel: Avem nevoie
de liniște, oameni buni! Mesajul - care atestă o bună tehnică publicitară (contrast,
surpriză, cuvinte cheie) uzează și de strategia de captare a unui emițător bivalent: egal
destinatarului, alături de care se include în pluralul persoanei I („avem nevoie”), - și
exterior lui, discret pedagogic prin formula de adresare populist-tradițională („oameni
buni”). Prin punerea în scenă grafică, termenul liniște apare mai ales ca negație a
violenței informaționale, implică o interpretare agresivă a pluralității discursurilor. Pe de
altă parte, prins în lupta politică, ziarul cu pagini albe își neagă propria esență.
O primă diferențiere în reprezentările violenței o constituie astfel violența
opusă liniștii -- față de violența care nu intră în opoziție cu nicio valoare explicită.
Dacă tabăra guvernantă a avut un termen-cheie opus violenței, în cea opozantă acesta e
mai greu de găsit. Faptul poate fi interpretat pozitiv (ca o flexibilitate intelectuală
superioară) sau negativ (ca un handicap în persuasiunea politică). De o parte, a existat
propunerea de a se alege între violență și liniște - cu o clară personalizare: liniștea
suntem noi, violența — ceilalți. De cealaltă parte, nu s-a perceput decât o respingere
simplă. Asimetria pare să ateste că violența a fost un concept politie manipulabil mai
ales în favoarea uneia din tabere. Este evident că reprezentarea bazată pe contrast c mai
puternică decât cea izolată.
243
Termenul asociat constant liniștii e munca, aflată în opoziție cu vorbirea, cu
discursul public. Pentru că discursul înseamnă putere - legitimă sau amenințătoare
soluția celor care nu se identifică cu aceasta e mitologia muncii, produs discursiv al
totalitarismului (vezi Mungiu 1995: 45). Ca și liniște, muncă funcționează ca termen-
cheie, cuvânt-emblemă, neanalizabil, cu o mare putere combinatorie: „avem de apărat
liniștea muncii noastre” (SP, 23.12.89); „privilegiul de a fi rămas în viață trebuie să-l
plătim cu muncă pătimașă, nu cu răbufniri animalice” (Adevărul, 14.01.90); „Revoluția
înseamnă, acum, muncă” (Adevărul, 9.01.1990).
2.5.3.	Discursul și puterea. Se pare că, imediat după decembrie 1989, pentru
mulți discursul public se identifica cu puterea politică: faptul de a pronunța opinii într-o
situație privilegiată (la o tribună, la televiziune, în presă) atrăgea bănuiala că ^orbitorul
dispune într-o măsură mai marc de putere decât ceilalți. Prin analogie, sub presiunea
obișnuinței cu o situație de monopol al discursului politic, oratorul era suspectat de a
deține nu doar instrumentul retoric al persuasiunii, ci o putere ocultă prealabilă, dovedită
prin faptul de a vorbi. în ultimele decenii identificarea dintre putere și discurs, și mai ales
ideea că discursul e o consecință a puterii și nu invers, se consolidase: în afara discursului
politic al conducătorului nu existau decât discursurile asupra cărora acesta transfera
autoritate: fie discursuri-ecou, fie discursuri encomiastice avându-1 ca obiect. In
decembrie 1989, discursul pronunțat la televiziune reprezintă un act esențial în
legitimarea viitorului președinte. Ulterior, atacurile împotriva opoziției sunt concentrate
asupra dreptului ei de a vorbi: neliniștitor in măsura în care apare ca o dovadă a puterii ei
oculte. Scrisorile de amenințare (vezi...) recurg des la imperativul „taci! și ia
identificarea adversarului, prin actul de a vorbi, cu Ceaușescu.
Identificarea discursului politic cu puterea e dovedită și de obsesia lingvistică
legată de persoana dictatorului. în condițiile în care acesta nu era câtuși de puțin, în
România, un orator de talent, obținând, dimpotrivă, contraperformanțe (pe lângă
monotonie — abateri de la norma literară, pronunție incultă etc., vezi supra, partea a ll-a,
4.6.), fixația publică este explicabilă prin suprasaturate: până în decembrie 1989, mass-
media, o multitudine de inscripții și afișe, citate reproduse în alte texte umpleau spațiul
public cu discursul conducătorului. Un reflex al acestei obsesii apare în procesul
Ceaușescu, în care referirile la limbaj sunt surprinzător de numeroase, alunecând chiar în
derizoriu, prin amestecul criteriilor: lui Nicolae Ceaușescu ii este reproșată pionunția
incultă — „în toate «muncipiile», cum le pronunțai dumneata —, Elenei ( eaușescu,
incapacitatea de a vorbi liber în public: „Dânsa e vorbăreață, dar am văzut-o de multe ori
că numai citea”.	..................
în orice caz, întreruperea discursului apare ca semn al căderii. Chiar sfârșitul
regimului este explicit identificat cu sfârșitul discursului dictatorial:
Imbălmâjeala agramată a dictatorului, care siluia în chip dramatic și bunul simț și
frumoasa noastră limbă română a încetat și o dată cu ea s-a încheiat o epocă întunecată
din istoria noastră (RL, 26.12.89).
E interesant că reproșul pe care noul lider, la prima sa apariție publică la
televiziune (în 22 decembrie 1989) îl aduce celui vechi nu invocă minciuna, ci „vorbirea
244
neautorizată", vorbirea în numele...', „avea nerușinarea să vorbească în numele
poporului!” (Tatulici 1990: 42). Acuzația revine de mai multe ori în timpul procesului
Ceaușescu: „a vorbit în numele poporului” (spune președintele completului de judecată);
„genocidul pe care l-a făcut acest inculpat și această inculpată ucigând poporul, și
arogându-și dreptul de a vorbi în numele poporului”.
în fond, chiar refuzul fostului lider de a vorbi în fața unui tribunal pe care nu îl
recunoaște - „nu răspund la nicio întrebare decât în fața Mari: Adunări Naționale” - vine
să confirme identitatea limbaj-putere: cine nu mai are puterea nu mai vorbește.
Legitimitatea discursului va fi o problemă după 1989: opoziția irită în măsura în
care pare să-și asume o autoritate locutivă:
aparent, nu amenință pe nimeni, însă predică din amvon schimbarea guvernului, a
miniștrilor, se substituie statului {Adevărul, 8.05.90).
Monopolul discursiv totalitar a creat iluzia puterii discursului, de aceea o
mare parte din violența percepută la începutul perioadei post-totalitare va fi pusă pe
seama limbajului.
Figura mitologizată a dușmanului e totuși dublă: stăpân pe discurs și refuzând
discursul, acesta e prezentat ca fiind capabil să manipuleze prin limbaj, dar și redus la
interjecție, la strigătul nearticulat.
2.5.4.	Mitologizarea violenței
Sistemul conceptual care stă la baza reprezentărilor noastre e ilustrabil prin
metaforele clișeizate ale vieții cotidiene (I.akoff, Johnson 1980). în cele ce urmează nu va fi
vorba de stereotipuri ale limbii comune, ci doar de cele ale unui subcod cultural (al
jurnalismului politic), care a reflectat și a influențat puternic percepția publică a violenței. în
perioada de după 1989, violența în spațiul public a fost o abstracție tratată ca entitate
autonomă: „fenomenul violenței” a căpătat realitate discursivă, în vreme ce persoanele sau
situațiile violente treceau in planul secund. Iluzia discursivă a unei entități autonome
(produse prin metonimie) poate rămâne o simplă convenție, dar poate și modifica percepția
realității. Lingvistic, procedeul constă în atribuirea unui rol sintactico-semantic de pacient
sau de agent unor termeni ca violență, agresivitate - în contrast cu construcțiile normale în
care aceștia caracterizează modalitatea, instrumentul unei acțiuni. Pasul următor e
personificarea sau mitologizarea entității deja izolate de către discursul teoretic; în această
ipostază, ea nu mai poate fi o simplă convenție, cu semnificație redresabilă la lectură.
Autonomizarea violenței e dovedită, în anumite contexte, de punerea ei în
opoziție cu indivizi' umani; când agresivitatea este prezentată ca independentă de aceștia,
ba chiar ca opusă totalității oamenilor, natura ei nu poate fi decât supraumană, obscur-
malefică, mitologică:
Lumea este hărțuită, derutată, amăgită, istovită. Există o agresiune continuă și perfidă la
adresa bunei credințe a tuturor (RL, 31.08.90);
O intuim, o vedem, o simțim, o suportăm, într-o continuă agresare a ființei {Adevărul,
4.12. 1990, 5).
Exemplele precedente - din două cotidiene cu orientări politice opuse -- ilustrează
retorica unanimității, care împinge folosirea pronumelui toți până la absurd și
245
contradictoriu, ori adoptă în scop de captare persoana I plural și generalitatea unui
nominal tară specificări: „ființa”. Ambele uzează, de procedeul acumulării, sugerând
iconic creșterea agresiunii.
O marcă lingvistică a tendinței de autonomizare e chiar folosirea singularului: se
vorbește, strategic, de violența adversarului, în vreme ce în tabăra către care se îndreaptă
simpatia locutorului pot să apară cel mult violențe; între cele două ocurențe e opoziția
dintre un fenomen profund, de esență - și accidente superficiale:
Cine ar putea acuza, în chip credibil, violențele unor grupuri anarhice (...), atâta timp cât
patronează o violență organizată, la proporții și cu semnificații indiscutabil mai ample?
(Dreptatea, 92, 1990).
Oricum, violența nu este niciodată asumată de locutor, nu e atribuită persoanei I - ale
cărei roluri sunt doar de victimă sau de spectator.
Prin metaforizare, imaginea unei forțe — monstru, stihie - se substituie analizei și
informației concrete:
Violența s-a lăsat din nou, după o pauză incredibil de scurtă, peste capitala României. O
violență oarbă, ieșită din străfundurile istoriei și din străfundurile pământului (în fața
violenței, în Dreptatea, 29.06.90);
Din această junglă a presei a izbucnit valul de violență abătut în cursul zilei de 13 iunie
peste București (Adevărul, 14.6.1990);
O violență deșănțată prezidează abil tirania electorală (Adevărul, 8.4.1990).
Sistemul conceptual revelat de metafore transpune violența în rândul fenomenelor
naturale, primare:
Violența (...) licărește amenințător ea un joc în așteptarea curentului de aer care să
stârnească vâlvătaia... (Adevărul, 4.12.1990, 5).
Ea reprezintă răul absolut, anormalitatea - tapt ce revine la a o metaforiza,
alternativ, ca boală:	.
se întreține ca o afecțiune, auto imună...; tot ceea ce organismul uman și social respinge
ca nefiresc... (Adevărul, 4.12.1990); sindromul violenței... s-a acutizat neîncetat
(TL, 20.2.1990).
E prezentă și mitologia animaliera, prin metafora șarpelui: „șarpele violenței”
(Adevărul. 14.06.90); „s-a scurs ca un șarpe vandalismul” (Adevărul, 13.06.1990).
Ultimul act se desfășoară odată ce violența e transformată în obiect, scoasă în
afara eului, autonomizată, demonizată -- și se poate milita pentru lupta împotriva ei, cu cât
obiectul e mai obscur-ficțional, cu atât îndemnurile sunt mai decise:
De aceea, singura soluție constă într-o ridicare imediată, continuă și necruțătoare
împotriva violenței. (Adevărul, 4.12. 1990).
2.5.5.	Confuzia intre violența simbolică și cea fizică, fenomenul global,
mitologic, acoperă de fapt o diversitate de fapte și situații între care nu se mai fac
246
diferențieri. Hibridul violenței e tratat de cei mai mulți ca o unitate, în care agresarea
fizică și cea simbolică sunt suprapuse, identificate. Principalele mijloace discursive prin
care se instituie confuzia sunt enumerarea și metaforizarea.
a)	Enumerarea. în lungi inventare de ilustrări ale violenței, apar pe același plan
programe politice, revendicări sindicale, manifestații și ucideri, subsumate toate unui
singur concept:
De la forme benigne, de la acel „radicalism”, preluat până și în titulatura unor partide, de
la acel spirit vindicativ situat milimetric la limita normalului, până la agresarea în formele
cele mai grave, până la suprimarea fizică a unor oameni. Începută cu violența verbală și
cea psihologică a maselor pe 12 și 28 ianuarie, continuată cu devastările de sedii și
molestările de persoane de pe 18-19 februarie, cu suprimările de vieți omenești din acel
martie însângerat al Ardealului, cu ocuparea străzii în aprilie și mai, cu ridicarea ci la rang
de politică antistatală și statală în iunie, cu ancorarea ei ulterioară în tărâmul revendicativ
al politicului, socialului, economicului (Adevărul, 4.12.1990).
în fond, grila de condamnare a oricărei manifestări suspecte de violență - pentru care o
formulare tranșantă sau un slogan contestatar sunt la fel de grave ca o ucidere - continuă
practica ultimei faze a regimului anterior, de cenzurare a oricăror referiri la agresivitate.
b)	Metaforizarea. Actul verbal e reprezentat ca eficace, ca periculos — printr-o
serie de metafore care îl materializează, îl transformă în agresivitate fizică; procedeul este
asociat de obicei prețiozității, elaborării de tip „literar” a enunțului:
... prinderea.între unghiile verbului... (Adevărul, 18.04.90);
... băgându-i cu violență în gură pumnul verbelor dv.... (Adevărul, 3.04.90);
... întrebări care sună ca o palmă pe obraz (Adevărul, 24.02.90).
Vorbirea fiind corporalizată, imaginile întrețin suprapunerea între actul discursiv și cel
fizic și augmentează sensibilitatea față de un comportament verbal oricum asociat cu
forța și cu tulburarea. Metaforele violenței simbolice asigură translația discursivă rapidă
de la „înjurătură” la „asasinat”:
Comunismul nu mai este înjurat, inuman și abuziv, trăgaciul revolverului fiind activat
acum doar pentru nomenclatură (Adevărul, 22.04.1990).
Contestația e interpretată ca execuție, asasinat:
ne convine sau nu, există o generație care s-a sacrificat, reconstruind România postbelică.
Tocmai ea este pusă astăzi la zid. (Adevărul, 8.04.90).
„Atacul la persoană” („de ce campania electorală se caracterizează nu prin dezbatere de
idei și programe, ci prin atacuri, tot mai periculoase, la persoană?”, Adevărul, 24.04.90) -
a fost o sintagmă-cheie prin care tabăra conservatoare (continuatoare a vechiului regim) a
desemnat și a respins, Iară analiză, orice invocare a responsabilității individuale, orice
punere în discuție a potrivirii insului cu funcția. Obișnuința cu impersonalitatea
discursului comunist ca discurs oficial prin excelență a sprijinit preferința pentru
discursul general, eventual aluziv, și a produs mefiență față de „atacul la persoană”.
247
Atât ambivalența noțiunii de liniște, cât și asocierea discursului cu o putere ocultă
au creat reprezentarea puternic amenințătoare a actului discursiv. Violența prin limbaj a
fost deci percepută ca un pericol redutabil și ei în primul rând i s-au atribuit trăsăturile
violenței fizice, corporale. Interpretat ca zgomot (stridență, dezordine, caracter
non-uman), discursul adversarului realizează două acte principale de violență simbolică:
„poluarea” și „profanarea”:
zvâcnesc gălăgios cu toba electorală împotriva climatului social (Adevărul, 10.05.1990);
maculare a unui loc nepartizan (Adevărul, 4.12.1990);
Cine a mai îndrăznit vreodată să confiște accesul la o troiță, să behăie în momentele de
reculegere, să batjocorească flori și lumânări? (Adevărul, 23.09.1990).
Și alte forme de violență simbolică sunt tratate în cheie dramatică, în scenarii care
le identifică cu violența corporală maximă. în general discursul politic românesc din anii
’90 a fost unul excesiv de simbolic; un reportaj descria, de exemplu, într-un schematism
extrem, lupta dintre simboluri electorale sau dintre gesturile prezentate ca emblematice:
întregul miting a fost o permanentă confruntare -- mută - între un covor de trandafiri fi o
viitură de brațe ridicate cu pumnul strâns (Adevărul, 18.05.1990).
Imaginea feerică și pacifică a covorului de trandafiri (cu trandafirul — simbol electoral al
F.S.N.) este opusă violenței potențiale a brațelor ridicate și a pumnilor strânși (simbol al
protestatarilor, al opoziției față de puterea stabilă).
Relatarea unei agresiuni împotriva afișelor electorale adverse (peste care se lipesc
fluturași) evocă insistent corporalitatea, reprezentând simbolic și cu sugestii terifiante un
act fizic de distrugere a persoanei:
Lipeau peste tot pe unde se poate: pe ochi, pe piept, pe gură, pe frunte. Nu mai
reproducem frazele care însoțeau acțiunea lor exaltată (Adevărul, 15.05.1990).
Ziaristul devine actor al unui scenariu în care „moartea unui aparat de fotografiat e
relatată melodramatic: sunt prezentate
trei fotografii, ultimele care au fost făcute cu un aparat care nu va mai funcționa: a fost
făcut zob de un demonstrant dezlănțuit (...). Fotoreporterul nostru Dragoș Cristescu a
sosit la redacție cu singurul film salvat și l-a developat printre lacrimi (Adevărul,
13.06.1990). ’
Un caz special de transpoziție îl constituie sensul extins al verbului a înjura;
acesta a fost folosit pentru a desemna nu doar actul de limbaj specific, de adiesare a unei
..urări inverse”, ci orice formă de contestație. In baza ideii de adversitate, sunt astfel
nivelate diferențele dintre un enunț raționalizat și o imprecație vulgară. Acestei folosiri a
verbului, deja prezente în discursul polițienesc din perioada comunistă (vezi supra,
„înjură regimul”) îi este caracteristică combinarea cu un obiect direct abstract, față de
care actul propriu-zis al înjurării e greu de imaginat. Se vorbește astfel despre actul de a
înjura comunismul (Adevărul, 22.04.1990), lipsa de libertate sau patria. Și agenții
acțiunii sunt atipici (partidele, televiziunea etc.):
248
nu numai oamenii știu să înjure, ci și partidele;
înjurând în gând și cu voce tare lipsa de libertate și democrație; .
Televiziunea româna... ea însăși poate înjura. Nu un individ sau o persoană sau un lider,
ci o țară întreagă, un popor întreg, un sentiment sfânt, precum cel patriotic, și chiar ideile
sacre de libertate și democrație;
trecând de la eliberarea patriei la înjurarea ei (Adevărul, 17.05.1990).
Ultimul exemplu, de un retorism exacerbat, se referă la simplul fapt că televiziunea a
transmis imagini de la un miting antiguvernamental.
2.5.6.	Interpretarea sentimentală: dragostea și ura. Tendința dominantă la
începutul anilor ’90, indiferent de grupări și poziții politice, era de a interpreta
adversitățile momentului în cheie psihologică și sentimentală: conflictele nu erau
considerate efectul unor interese diferite, ci al unor atitudini iraționale. Ca și violența, ura
era o entitate autonomizată, uneori personificată, care constituia în 1990 tema multor
texte publicistice:
Democrația urii (E. Munteanu, RL, 15.09.1990), Ura (V. Știrbu, Dreptatea, 11.10.1990),
Liga împotriva urii (C. Antim, RL, 31.08.1990). Urâți-vă cu măsură, domnilor
(T. Mesaroș, Adevărul, 1990), De la „ura" la ură (C. Sorescu, TL, 24.02.1990), Să
învingem ura! (G. Năstase, TL, 274.1990) etc.
Limbajul emoțional era de altfel tipic perioadei totalitare și de cult al
personalității, în care, în lipsa dezbaterilor teoretice și ideologice, adeziunea se identifica
cu iubirea, iar respingerea cu ura. Exemplele sunt extrem de numeroase. „Cel mai iubit
fiu” era, de pildă, o sintagmă fixă de desemnare a președintelui Ceaușescu; acesta era de
altfel prezentat ca oferind poporului său o reciprocă iubire-. „Eroul Patriei, Nicolae
Ceaușescu,ilubitorul’’ (G. Corobea, RLit, 5, 1989). Iubirea era și caracteristica atribuită
soției președintelui, Elena Ceaușescu, cărei i se dedicau ode similare: „Vii din istorie
încărcată de dragoste...”. Evident, cazurilor individualizate li se adăuga o ubicuă dragoste
de țară și o destul de des invocată iubire de partid.	..
După 1989, lupta politică e prezentată în primul rând ca manifestare a afectelor:
Dintre toate sentimentele omenești - între care speranța, încrederea, iubirea -
dumneavoastră l-ați afișat - și ați defilat cu el în fața națiunii — pe cel mai nefericit și mai
respingător: ura. (...) Dv., domnilor, i-ați arătat națiunii chipuri îmbătrânite în ură și
acreală, încruntate și puse pe un încrâncenat arțag (Adevărul, 27.05.1990);
Au fost revărsate torente de venin, de calomnii, de ură, de insinuări, de răutate (Azi,
29.05.1990).
2.5.7.	Argumentul continuității: violența ideologică și violența fizică. Violența
adversarului este frecvent descrisă prin identificare cu modelul violenței comuniste:
violența agresorului, ca act inițial de manifestare a forței. Fiecare grupare are însă un
fascicul predilect de trăsături agresive care ar caracteriza „violența comunistă”: pentru
unii, constitutiv este dogmatismul (ură, intoleranță), deci ideologia, care agresează realul
249
în genere și corpul social în special; pentru ceilalți, esențială e brulalizarea corpului
(agresiunea fizică directă) și a adevărului (minciuna)10.
a)	Violența dogmei. Tabăra conservatoare aplică de fapt un model de mult
acceptat în interiorul partidului comunist, de evocare a „exceselor staliniste”, aplicat
acum în primul rând regimului Ceaușescu, și care pare să presupună că esența
agresivității totalitare a fost dogmatismul, radicalismul politic. Noutatea' e că ideile
anticomuniste sunt considerate o imagine în oglindă și o continuare a acestui dogmatism,
fiind deci percepute ca amenințătoare:
nu alte dogme vor lua locul dogmelor răsturnate de revoluția din decembrie (Azi,
29.05.1990);
Ceaușescu și clica lui ne-au dus pe fundul prăpastiei, intransigenții vor să arunce pământ
peste noi? (Dimineața, 22.02.1990)
Miilți termeni din aceeași serie evoca dogmatismul: vehemență, fanatism,
intransigență, intoleranță, combativitate, fermitate (Adevărul, 5.09.1990), radicalism
(Adevărul,’4.12.1990). Demonstrațiile sunt asimilate dictaturii: „totalitarismul stradal”,
„dominația străzii”, „dictatura stradală” (Adevărul, 23.09.1990), „nomenclatura stradală”
(10.05.1990). Modelul agresiv prin excelență devine în aceste condiții violența
disociativă.	...
E perceput ca violent discursul radical, caracterizat prin „intransigența
inchizitorială”, „aburul puritanismului excesiv ; autorii lui sînt numiți „intransigenți
exacerbați” (lăimineața, 22.02.1990). Confuzia (desigur, nevalorizată explicit) apare
ca o stare naturală, față de care orice disociere riscă să tie identificată cu ^topța
comunistă (cu modelele ei maniheiste). Se manifestă de fapt o ostilitate profundă nu
doar față de ideolouie, dar și față de idei, consecvență, claritate. î ermenul pozitiv e
naturalitatea tolerantă a afectului. Incarnarea lui stilistică e fraza ntortochea<ă,
aluzivă, metaforică, abundând în formulări vagi și insinuante — „unii , „o anumită
parte”, „de tot felul”, „pretins”, „așa-zis”. Autorii par să aibă ca axiomă ideea că doar
numirea e agresivă, nu și aluzia.
Maniera stilistică a aluziei și a. peri frazei se opune însă doar convențional unui
discurs disociativ și direct și este confuză doar pentru neinițiații codului. De pildă, fraza.
Pumnul de fier extremist, care „apără” prin violențe de tot felul pretinsa justiție socială
încarnează experiențe triste, consumate de istorie încă de o jumătate de veac în urmă
(Adevărul. 8.04.1990).
poate beneficia de o traducere destul de exactă: „pumnul de fier extremist reprezintă
opoziția anticomunistă; „pretinsa justiție socială este „procesul comunismului , doar
10 Desigur, există și numeroase interpretări analitice care consideră manifestările violente mai
curând ca rezultatul unui proces de decompresie, arătând că agresivitatea publică reprimată (și
amplificată) în perioada totalitară a explodat în momentul eliberării, ori că agresivitatea
concentrată, rămasă Iară obiect prin dispariția dictatorului, s-a extins asupra altor ținte,
agresivitatea e în acest caz a „victimei”.
250
ultima perifrază e într-adevăr ambiguă, „experiențele triste, consumate de istorie încă de o
jumătate de veac în urmă” putând evoca atât instaurarea comunismului cât și fascismul.
Imaginea violenței ideologice se prelungește în cea a violenței didactice (de
îndoctrinare):
suntem transformați în școlari docili, cu o existență atent supravegheată de clica tiranică
(Adevărul, 8.04.90)
și mai ales în cea juridică, prin interpretarea unei sintagme intens folosite de opoziție:
„procesul comunismului”. Termenul proces pare să fi fost considerat de multă lume o
amenințare, justiția fiind văzută, în continuarea unei experiențe de patru decenii de regim
comunist, ca o amenințare cu violența de stat. „Procesul Ceaușescu” n-a tăcut decât să
întărească această percepție, și să stabilizeze legătura metonimică între proces și asasinat
politic. Interpretarea metaforică pe care au dat-o intelectualii din opoziție ideii de proces
al comunismului („proces moral”, „restituire a istoriei”) a concurat fără succes
interpretarea metonimică populară -- proces al comuniștilor; ceea ce nu și-a putut face loc
a fost o interpretare concret juridică a termenului-cheic.
b)	Violența fizică. Reprezentarea opusă, care continuă discursul disident și al
memoriei personale, folosește ca principal argument al continuității cu regimul comunist
agresarea fizică: brutalitatea, forța - instrumente ale autorității statale:
Se comportă asemenea fasciștilor și comuniștilor. Bat și schingiuiesc, devastează, distrag,
batjocoresc ființa omenească.	-
O identificare de același tip se face prin acuzația de minciună.
în esență, foștii activiști comuniști folosesc retoric modelul instaurării
comunismului, iar opoziția anticomunistă - modelul comunismului de stat, din faza sa
perfect consolidată; primii operează metaforic (suprapunând două momente istorice),
ceilalți - metonimic (stabilind continuitatea de persoane și metode).
2.5.8.	„Bârlogullupilor": Imaginea „opoziției violente”în presa guvernamentală
Trăsăturile prototipice ale contestației violente în percepția și în discursul presei pro-
guvemamentale sunt foarte evidente în textele din 1990; textul pe care l-am ales a apărut
într-un moment foarte tensionat, după primele alegeri din România posteomunistă (mai
1990) și după momentul confruntărilor violente din 13-15 iunie 1990. Se intitulează Din
bârlogul lupilor. G.D.S. un grup de acțiune socială și a apărut în cotidianul de partid Azi,
nr. 64, din 28.06.1990. Articolul relatează, din perspectiva unui martor „strecurat” ilicit în
sală, o întâlnire a unor grupuri de opoziție din sfera culturală afectate de ceea ce s-a numit
„mineriada” din iunie.	.
Imaginea contestației ca agresiune este susținută în text prin acumulare -
enumerarea detaliată a participanților, reproducerea fragmentelor din intervenții - și prin
focalizarea asupra trăsăturilor intenționale („țel precis”), conspirative („din umbră”) - și,
mai ales, de organizare - „organizație (de tip legiune? de tip lojă masonică? de tip
mafiot?) bine structurată”, „viclenia și precizia organizatorilor”, „forțe bine strunite”,
„atentă pregătire” etc. Evident, mitul „dușmanului care conspiră” recurge în mod clasic și
251
universal la proiecția unei superiorități amenințătoare prin competența în organizare.
Soluția e cea mai probabilă în cazul grupurilor minoritare (aici, opoziția), care nu pot fi
demonizate credibil prin număr și forță intrinsecă. E tipic ca acuzația de organizare să fie
adusă exact de instanțele care dispun de fapt de organizarea mai bună, în structuri statale,
în situația descrisă aici, confuzia este amplificată: nu numai că sunt hipertrofiate
elementele de organizare incipientă a adversarului, omițându-se orice referire la propria
organizare („martorul” vorbește din perspectiva unei mulțimi anonime constituite natural,
spontan); organizarea e suplimentar negativizată prin aluzii de limbaj la modelul
organizării comuniste: „sală de ședințe”, „prezidiu”, „plan de măsur , „s-a trasat
sarcină”, „propaganda... întărită în rândurile muncitorilor, prin muncă de la om la om”
etc. Anul 1990 a fost de altfel o perioadă în care continuități inevitabile de limbaj au fost
folosite pentru discreditarea acțiunii politice („partid” — ca amintind de „partidul
comunist”, „activist”, „propagandă” etc. - tratate ca evocând aceeași sferă devalorizată).
Opoziția în curs de organizare e totuși prezentată ca un pericol și prin număr
(numărul participanților la întâlnire devenind în plan strict simbolic o amenințare —
„public numeros”, „aer irespirabil”) și prin plasarea în postură agentivă: „grup de
acțiune”; textul e susținut subteran de o opoziție masculin/feminin - care a fost de altfel și
explicit politizată în perioada electorala imediat anterioară. I extul e semnat de o femeie
care își asumă trăsăturile prototipice de afectivitate, slăbiciune, pasivitate, dar și
retractilitate, nevoie de ocrotire:
Am părăsit acel adevărat bârlog de lupi înfiorată de teamă: teamă pentru democrația
noastră fragilă, teamă pentru viața celui pe care poporul l-a ales să-i fie conducător, teamă
pentru liniștea noastră cea de toate zilele.
Feminizarea politică presupune identificarea gramaticală cu „democrația noastră fragilă .
Persoanele din opoziție menționate în articol sunt în schimb bărbați (15 apar chiar
identificați prin nume), cu o singură excepție — nesemnificativă, întrucât i se atribuie,
ironic, doar rolul de însoțitor („Mihai Șora, secondat de grațioasa doamnă Ana Șincai”).
Potențialului pericol reprezentat de grupul descris i se precizează, în fraza despre
teamă pe care am citat-o mai sus, potențialele victime. Acestea sunt, în ordine,
„democrația fragilă” (valoare consensuală), „viața celui pe care poporul l-a ales” (valoare
invocată doar de una din tabere, absentă din discursul celeilalte, cel puțin din
manifestările sale oficiale - șt „liniștea” (marcat obiect de controverse politice, cu
interpretări contradictorii în cele două partide).
3.	Forme ale discursului violent
■ 3.1. Scurtă istorie: recesiunea insultei politice
în primii ani de după Al Doilea Război Mondial, limbajul noii puteri politice —
„limba de lemn”, în faza sa incipientă - utilizează intens agresivitatea. Registrul
injuriilor cuprinde un inventar de termeni destui de restrâns, organizat în serii
paradigmatice. în Scânteia din ianuarie 1945, numele indică pur și simplu o atitudine
ostilă față de „dușmanul poporului”, desemnat ca agresiv-- în registru uman - criminal,
252
ucigaș, călău - sau animal: fiară, hienă, hidră, rechin; unele denumiri evocă puterea -
zbir, satrap -/altele furtul - bandit, tâlhar anormalitatea — monstru-, devalorizarea -
măscărici - sau asociații morbide sugerând mai ales apartenența la un trecut sortit
dispariției: cioclu, strigoi. Uneori, injuria cuprinde o informație mai precisă asupra
motivului de acuzare: victima e clasată în câteva categorii fundamentale: sabotor,
dușman, slugă (sau lacheu, servitor - evident, al imperialismului). Deoarece oponentul
nu e în genere tratat ca individualitate, ci ca element al unui grup, al unei categorii,
câmpul negativității se folosește frecvent de colective: bandă și (termen specific epocii)
clică; în registru metaforic injurios - putregai, infecție, otravă, venin. Agresivitatea e
amplificată prin acumulare, prin combinarea numelor cu adjective din aceleași serii:
bestial, criminal, periculos, terorist, tâlhăresc, banditesc, nelegiuit; veninos,
calomnios, putred, decăzut, bătrân, murdar, hidos, cretin; neomenesc, sinistru,
diabolic. Adjectivele au uneori mai multă relevanță politică: reacționar, fascist,
legionar, șovin, imperialist etc. Asociațiile libere au caracterul artificial și emfatic pe
care Thom (1987: 76) îl atestă și în formule similare din rusă: „sinistra figură
reacționară”, „sinistrul cioclu”, „canalia bătrână”, „măscăriciul bestial”, „bătrânul și
hidosul călău” etc. Violența injuriei se aliază, de altfel, în majoritatea cazurilor, cu o
violență extralingvistică ale cărei efecte acționează în planul real: formulele citate mai
sus funcționează deja ca mijloc de a anunța condamnări. Textele care le folosesc
realizează acte de vorbire tipice și uniforme: delațiunea și demascarea-, formulele lor
finale - de exemplu „Poporul român nu mai poate tolera această batjocură și cere
imediata arestare a lui...” - nu sunt simple atacuri retorice; informațiile ulterioare le
confirmă efectul perlocuționar.
în anii următori, violența pare să scadă în paginile Scânteii-, de fapt, limbajul
agresiv se retrage din primele pagini - din ce în ce mai aseptizate — către ultimele. Un
sondaj sumar, repetat pentru numerele din ianuarie 1955, oferă rezultate interesante.
Inamicii desemnați acum ca „gangsteri fasciști”, „mercenari”, „provocatori”, „nemernici
lipsiți de scrupule”, „trădători de țară”, „trădători de profesie”, „trădători și mercenari
odioși”, „huligani”, „elemente fascisto-legionare”, „haite de criminali”, „slugoi
imperialiști” etc. nu mai apar decât din pagina a doua - și sunt în exclusivitate românii
refugiați în străinătate. Pe ultima pagină - singura consacrată informațiilor externe -
occidentalii înșiși sunt desemnați, potrivit grilei interpretative a războiului rece, ca
„maniacii atomiști”, „bezmeticii adepți ai distrugerii” etc. Zece ani mai târziu, în ianuarie
1965, paginile aceluiași cotidian păreau deja lipsite de orice element negativ. Violența era
totuși prezentă, disimulată în structurile semiotice profunde ale discursului jurnalistic -
de exemplu, în selecția tematică a informațiilor externe - cu precădere catastrofice
(războaie, șomaj, falimente, incendr etc.). Modelul care avea să dureze, cu minime
variații, încă 25 de ani, era deja prezent: violența de limbaj dispăruse din discursul oficial
- care putea admite cel mult un limbaj pentru a reprezenta, pentru a descrie violența.
Calea pe care violența s-a retras din discursul public nu e însă lipsită de urmări: ea a
dispărut către exterior (reactualizările târzii din revistele culturale se legau tot de
polemicile cu diaspora românească) - astfel încât renunțarea bruscă la izolaționism, în
decembrie 1989, găsea în mentalitatea publică o așteptare inconștientă - ca violența să
apară, fatalmente, ca o invazie din afară.
253
3.2.	Violența prin transfer de autoritate
3.2.1.	Transfer de la discursul literar: „blestemul oficial". Un document
interesant pentru stilul omagial, pentru potențialul agresiv al „limbii de lemn” și în genere
pentru tabloul cultural al ultimilor ani ai totalitarismului comunist românesc a fost, în
1989, „Mesajul tovarășului Nicolae Ceaușescu (...) cu prilejul Simpozionului omagial
«Mihai Eminescu»“!'. Textul pare astăzi în primul rând o colecție dezordonată de clișee -
didactice („marele poet”, „poetul național”, „genialele versuri") și politice („trepte tot mai
înalte de civilizație și progres”, „foița și superioritatea orânduirii socialiste”, „să facem
totul pentru a asigura înfăptuirea neabătută a programului partidului” etc.). Interesul său
discursiv e însă mai profund: observăm că textul încearcă, în primul rând, o anexare
mitică: modelul „poetului național” convine prin unicitate, stabilizând modelul liderului
unic; în plus, formula mesajului omagial creează imaginea unui dialog între cele două
unicități admise. Liderul se identifică sau cel puțin comunică cu mitul literar oficial. Se
caută, în al doilea rând, o anexare ideologică: prin simpla aderare la o judecată de valoare
asupra căreia exista consens - și, desigur, prin tradiționale interpretări sociologizante. Cea
mai surprinzătoare pare însă tentativa de anexare discursivă: discursul conducătorului
adoptă formula impersonală și omagială obișnuită „mesajelor” care îi erau adresate lui cu
cele mai diverse ocazii: „aducem un fierbinte omagiu...”. Mai mult: discursul liderului se
vădește a fi aluziv — așa cum trebuiau să fie, sub amenințarea cenzurii, celelalte discursuri
ale vremii — și chiar transgresiv; citând din Doina, el încălca accidenta! interdicții pe care,
în fond, le gira.
Pe un fundal euforic, de acumulare a mărcilor pozitive („opera luminoasă”,
„izvorul veșnic viu”, „paginile cele mai glorioase ), apar în text doua semnale ale
agresivității; unul e mai banal: o referire la dogma „luptei de clasă , prin citarea unui
fragment ultracunoscut și mult folosit m perioada proletcultistă — „Zdrobiți orânduiala
cea crudă și nedreaptă...” (M. Eminescu, împărat și proletar) — confruntat cu
„transpunerea sa în viață”: „poporul, - zdrobind orânduirea cea crudă și nedreaptă,
lichidând pentru totdeauna exploatarea și asuprirea — își făurește, în strânsă unitate, sub
conducerea partidului nostru, propriul său viitor, socialist și comunist . Al doilea,
subordonat ideologiei naționaliste, oferea surpriza unui citat dintr-o poezie a lui
•	~	*~12
Emmescu interzisă m epoca :
Neîndurătoare, dar profund îndreptățite, izvorâte din cel mai curat patriotism, răsună
versurile sale din „Doina”: „Cine-a îndrăgit străinii / Nlanca-i-ar inima câinii / Manca-i-ar
casa pustia / Și neamul nemernicia!
între cele două ipostaze ale agresivității există câteva deosebiri semnificative:
enunțurile actualizate prin citare sunt acte de limbaj diferite: un îndemn — violent prin
consecințe, și un blestem — intrinsec violent, dacă nu prin magie, măcar prin afect: v itate.
11	Textul este comentat și în Slamâ Cazacu (2000: 101--112).
12	Poezia Doina era omisă din edițiile de poezii ale lui Eminescu publicate în timpul regimului
comunist; motivul principal era prezentarea Rusiei în ipostaza de ocupant („Din Hotin și pân la
Mare / Vin Muscalii de-a călare”), în genere atitudinea xenofobă, deci textul era perceput ca un
simbol al cenzurii impuse din exterior.
254
Obiectul îndemnului e o abstracțiune („orânduiala”), cel al blestemului e personalizat. 1.
fine, doar îndemnul capătă un epilog, o rezolvare, o închidere - blestemul fiind evident
reactualizat. Tratarea celor două teme codifica, de fapt, un mesaj caracteristic
momentului: episodul luptei de clasă invoca o demonstrație de forță („zdrobind...,
lichidând pentru totdeauna”) - argument aluziv în polemica implicită cu reformele
gorbacioviste; episodul naționalist cuprindea o violență în act. Cu încărcătura sa popular-
primitivă destul de șocantă pe fundalul limbajului birocratic, citatul literar actualizat
încălca regulile limbii de lemn din faza ei „perfectă” — și transgresa chiar coduri de
politețe și diplomatice: blestemul care invoca străinii era cuprins într-un mesaj adresat
unui simpozion cu participare internațională.
Momentul era unul de regresie către forme primitive - și ne poate apărea, azi, ca
un semn al sfârșitului care se apropia. Oricum, el oferă și un exemplu de manipulare a
mitului literar - a cărui instituționalizare părea să permită orice.
3.2.2.	Transfer de la discursul religios: instituția citatului. Fostul organ al
partidului comunist din România, Scânteia, devenit din 22 decembrie 1989. pentru
câteva zile, Scânteia poporului, apoi Adevărul, a apărut în 1990 cu o casetă, în colțul
din dreapta sus al primei pagini, în care era inserat zilnic, cu câteva întreruperi, câte un
citat biblic. Funcționând la un prim nivel de lectură ca o emblemă a rupturii discursive
(domeniul religios fusese tabu în existența anterioară a gazetei), citatul în cauză
ilustrează de fapt un interesant amestec de continuitate și noutate prin implicarea unei
autorități în disputele prezentului. Politizate prin selecție și context, citatele biblice ale
Adevărului cuprindeau cuvinte-cheie evocând temele predilecte ale ziarului și ale
grupării (conservatoare, pro-guvemamentale) pe care o reprezenta acesta. Continuitatea
cu discursul anterior (cu jurnalismul oficial al puterii totalitare) se manifesta chiar în
folosirea autorității citatului: citatul din „clasicii marxism-leninismului” la început,
citatul exclusiv din N. Ceaușescu în ultimele decenii, era un punct obligatoriu al plasării
ziarelor, cărților, articolelor în spațiul oficial, un gest de ceremonie și de validare.
Citatele funcționau prin actualizarea unui sens contextual dintr-o judecată generală. Nu
altceva se întâmplă cu noile citate biblice, selectate aproape exclusiv printr-0 grilă a
polarizării: buni/răi, drepți/nelegiuiți, delimitând valorile propuse de cele respinse;
categoria din urmă - a negativității, a avertismentelor, mustrărilor - e de departe cea
mai numeroasă. Noutatea adusă e nu numai de domeniu, ci și de limbaj: stilul arhaic
religios permite incriminări altfel sancționabile de idealul măsurii: „vrăjmașul” e
„nelegiuit” și „nebun”. Duritatea desemnării e legitimată dc obicei printr-o tradiție:
literară în unele cazuri, religioasă în cel de față.
Citatele disociative pot fi traduse în limbajul politic-jumalistic al editorialelor
din vecinătate: „Prin binecuvântarea oamenilor drepți cetatea merge înainte, iar prin
gura celor nelegiuiți ajunge ruină (Pilde 11, 11)” {Adevărul, 6.05.1990) - corespunde
opoziției curente în discursul momentului - între „oameni de bine” și „destabilizatori”;
în plus, acțiunea negativă e atribuită, în mod caracteristic, manifestărilor de limbaj
(„prin gura...”). Tema vorbirii distrugătoare e dintre cele mai prezente, ea legându-se de
acuzațiile de violență verbală pe care gruparea politică pe care ziarul o susține le aduce
în mod curent:
255
Este câte unul care tace și se află înțelept, și este câte unul care se face urât pentru vorba
cea multă” (înțelepciunea lui Isus Sirah, 20, 4; în Adevărul, 14.03.1990)
Până când. Dumnezeule, Te va ocărî vrăjmașul, până când va huli potrivnicul numele tău,
până în sfârșit? (Psalmi, 73, 11; în Adevărul, 23.03.1990)
Se mai pot recunoaște aluzii la alte teme curente: intelectualul îndepărtat de mase și
amestecat în politică:	,
Au rătăcit în cugetele lor și s-a întunecat inima lor cea neînțelegătoare și spunând că sunt
înțelepți au ajuns nebuni (Romani 1, 21-22; în Adevărul, 27.08.1990);
imaginea României în lume:
Purtați-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe niște făcători de
rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu...
(1 Petru 2, 12; în Adevărul, 26.07.1990);
lipsa consensului național („neînțelegerile dintre voi”, Adevărul, 8.04.1990), cererile de a
se iniția un „proces al comunismului” („deci să nu ne mai judecăm unii pe alții ,
Adevărul, 13.03.1990), ura („pe fratele său îl urăște”, Adevărul, 25.02.1990) etc.
Contraponderea pozitivă a negativităților enumerate corespunde perfect valorilor utilizate
ca sloganuri electorale: liniște, muncă, dragoste (ultima, ca replică la ura reproșată
adversarilor):
Și să râvniți ca să trăiți în liniște, să faceți fiecare cele ale sale și să lucrați cu mân, e
voastre precum v-am dat poruncă (I Tesaloniceni 4, 11; înAdevărul, 29.03.1990).
‘ ) Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de
la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind (II Tesaloniceni, 10—11, în
Adevărul, 3.04.1990).
(...) Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I, Corinteni, 13; în Adevărul. 4.04.1990).
în fine, programul acestui serial polemic mascat e schițat de un citat repetat de mai multe
ori (de exemplu, chiar în 1991):
Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu te asarneni și tu cu el (Pilde 26, 4; în
Adevărul, 5.04.1990).
Citatul ilustrează perfect programul de moderație care a captat mare parte din
public: afirmând rezerva, excluzând violența, dar de fapt bazându-se pe completa
alungare a celuilalt în anormalitate: tratament aplicat grupurilor minoritare de către o
majoritate stabilă.
3.3.	Manipularea insultei populare
3.3.1.	Discursul injurios despre femei. Violența și vulgaritatea practicate de
publicații de tipul „România Mare” (cf. Cesereanu 2003: 104-118) sunt mai șocante în
injuriile adresate femeilor (sub semnături sau pseudonime masculine): prin încălcarea
256
unor convenții sociale și a unor norme morale - într-o măsură neobișnuită chiar în tradiția
pamfletului autohton - și prin frecvență. E vizibilă o selecție și o orientare particulară a
insultei: preferința pentru a răni anumite sensibilități e dovedită de recurența unor teme și
a unor cuvinte-cheie în prezentarea femeilor.
în exemplele de mai jos (din anii 1990-1994), am abreviat sau am înlocuit
numele - pe care articolele în cauză nu le omit niciodată, identificând cât se poate de clar
persoanele la care se referă.
Discursul violent recurge sistematic la degradarea atributelor fizice; atacă
adversarul în corporalitatea sa. în prezentarea femeilor, prima trăsătură invocată,
sistematic, e urâțenia', cuvântul-cheie, introdus cu brutalitate, se asociază numelui,
sugerând o desemnare perifrastică stabilă: X, „ființa de o urâțenie ovină”, Y - „blondă și
urâtă ca un portar de hochey care a luat un puc drept în față”, „rățușca cea urâtă”, Z; „D.
cea urâtă”; exprimarea prin litotă e o excepție, un accident: A — „nu frumoasă de felul ei”.
Se poate observa chiar din exemplele de mai sus modul în care deprecierea fizică se
asociază sugestiei animaliere: formă elementară și generală a injuriei directe. O rapidă
investigație statistică furnizează câteva nume de animale invocate suplimentar în
descrierea femeilor: mârțoagă („iată ce-a nechezat mârțoaga”), fox-sârmos, măgăriță,
pupăză („două pupeze de la ziarul...”); în plus, ca termeni de comparație, „buldog”,
„puicuță jumulită”, „rață leșească”, „oaia Sisifica”. în fond, toate elementele listei sunt
banale - injuiii curente, lexicalizate, cu mici variații singurul fapt neobișnuit fiind
includerea lor repetaiă în structura sintactică a frazei scrise.
Tema urâțeniei se particularizează în detaliul corporal: „capul tău smochinit”,
„tărtăcuța aia tunsă”, „urechile alea de parașută”, „fălcile ei putrede și căzute”, „ochii ăia
mititei și apropiați” etc. Violența discursului se concentrează asupra feței, a expresiei, dar
mai ales a vocii: reamintind că personajele feminine sunt percepute în primul rând ca
purtătoare ale unui discurs opozant: „vocea aia de oală cu fluierici”, „gura aia tabagică”,
„gura ei de pițigaie”, „cele mai agresive guri”, „cu graseiajul ei de om complexat”.
Obsesia principală rămâne cea a vorbirii, față de care descrierea feței și eticheta urâțeniei
sunt simple glisări. Modelul reductiv substituie receptarea discursului advers prin formele
exterioare, fiziologice ale vorbirii; batjocura asupra gurii și a vocii dispensează de la a se
confrunta cu ideile celuilalt.
' Insulta nu este, evident, un simplu fapt lexical: discursul injurios se realizează
prin acte de limbaj agresive, suprimă distanțele prin adresare directă sau prin
obiectualizarea persoanei atacate. Registrul vulgar modifică numele proprii (v. infraf prin
intermediul unor sufixe cu valoare peiorativă (-oaică) și prin desinența de vocativ:
Georgeasco, Mungioaico; în adresare se recurge adesea la prenume, chiar diminutival -
sau pur și simplu la termenul-insultă: „Ce vorbești, matracuco?”. Termenii generici sunt
fie marcați de o conotație peiorativă stabilă, fie „pciorativizați” prin utilizare, prin
irelevanța în context: muiere, femeiușcă, jătucă, femeie („ce-ai, femeie, cu noi?”),
făptură, ființă. Cuvintele injurioase folosite la plural vizează un efect suplimentar de
devalorizare prin sugestia mulțimii și a nediferențierii: „cațaveici”, „putoriști”,
„nespălate”, „șleahta de golănci” etc.	.
Referirea la o persoană sau la trăsăturile ei se face adesea prin intermediul unui
demonstrativ (adjectiv sau pronume): această, asta, aia; procedeul, curent în vorbire,
257
„obiectuahzează” persoana, o pune la dispoziția discursului într-un mod în general asociat
cu disprețul: „această scrântită”, „năroada asta”, „făptura asta”, „zăpăcita aia de...”.
Alături de urâțenie, bătrânețea e trăsătura invocată cel mai des pentru a lovi, a
ofensa; de obicei - asociată unor sugestii erotice grotești: „o mare și bătrână speranță”,
„fata asta bătrână, cu fălcile ei putrede și căzute”, „nu mai e domnișoară de 74 de ani",
„nurii cam scofâlciți”, „o găleată de hormoni pe două picioare” etc. De altfel, tema erotică
se dezvoltă invariabil în scenarii sordide, de nereprodus. Vulgaritatea injuriei curente se
regăsește și în masculinizarea explicită a portretelor: „muiere la andropauză”, „câte o
mustăcioară șic, â la Clark Gabie, aparținând tovarășelor...” etc. Modelui tradițional prin
care textul caută să acționeze asupra cititorilor săi este evident bazat pe fiziologie.
Referirile la capacitățile intelectuale ale persoanelor în cauză sunt surprinzător de firave -
puține și oarecum ironic-îngăduitoare: „aceleași tâmpenii ale ei „e săracă rău cu duhul ,
„prostuță ca o șindrilă”, „destul de lipsită de inteligență”. Nu e însă vorba, neapărat, de o
„prejudecată discriminatorie”, conform căreia inteligența nici nu ar ti de așteptat la femei,
ci mai curând de trivialitatea unei perspective mai generale, de o retorică a instinctelor și
a afectivității, în care problema inteligenței nu prea se pune.	_
Impactul agresiv al textelor din care am citat e atenuat prin descompunere și
comentare; de fapt, acumularea e procedeul lor fundamental. ( eea ce se observă chiar în
planul limbajului (pentru că tot restul e psihologie și sociologie) nu poate avea ca
justificare și scuză estetica pamfletului: procedeele acestor texte se bazează pe tnu.ii
rezistență a cititorului, pe locul comun și pe repertoriul curent al oralității vulgare.
3.3.2.	Un hibrid: amenință rea. Actul de amenințare e varianta negată, cu
condiții inversate, a promisiunii: promisiune a unei acțiuni pe care destinatarul nu o
dorește, sfat sau avertizare care nu urmăresc interesul acestuia . Reductibilă la actele
descrise, amenințarea are totuși condiții locutive și efecte proprii, care ar trebui să-i
impună prezentarea separată. Trebuie tăcută, oricum, o minimă disociere, diferențiind
amenințarea categorică (de tipul „Os-o pățești”) - rară în viața socială normală - de cea
condiționată (având forma „dacă..., atunci o s-o pățești j. l Itima poate - tu un efect
perlocuționar real, reușind să-1 influențeze pe ascultător în orientarea acțiunii sale
viitoare: cea dintâi se rezumă la un efect psihologic (vizând, poate, și unul magic),
paradoxal, deși îndreptată către Celălalt, amenințarea îl implică mai mult pe locutor,
singurul care acționează și anunță acțiunea; interlocutorului său, fixat în postura de
victimă, nu i se mai cere să facă nimic (sau i se cere doar să se abțină de la acțiune).
în 1990, scrisorile anonime de amenințare — adresate mai ales ziariștilor
independenți, personalităților din opoziția politică - erau oarte frecvente (v. Mungiu
1995). Un eșantion de asemenea texte a fost publicat în 1991 de săptămânalul Acum,
le-am folosit pe acestea (din nrHM și 16 1991, pp. 4-5, respectiv p. 7) ca material
documentar pentru câteva, observații — Iară a ține cont de interpretările divergente
asupra fenomenului: s-a sugerat uneori că nu toate erau autentice, expresie spontană a
unei necesități de comunicare agresivă, ci că ar ti fost dirijate sau chiar emise de
13 Pentru o descriere mai amănunțită a amenințării ca act de limbaj conflictual, vezi Zafiu 2006. O
detaliată analiză tematică și stilistică a scrisorilor de amenințare se găsește în Cesereanu 2003.
258
servicii ale poliției secrete. Ipoteza, destul de marcată de psihoza foarte răspândită a
conspirației și a controlului perfect, se baza pe asemănarea de ton și stil între diversele
texte. Asemănarea e însă explicabilă nu doar psihologic și sociologic (autorii scrisorilor
de amenințare anonime aparținând cu mare probabilitate acelorași tipuri de indivizi
frustrați), ci și prin preluarea clișeelor publicistice de propagandă din aceleași surse
deloc oculte: presa extremistă.
O primă condiție obligatorie a acestor texte pare a fi agramatismul, dus cu mult
dincolo de limitele greșelilor pe care le inventariază articolele de cultivare a limbii: cel
mai mult șochează caracterul aleatoriu și chiar absența punctuației, abandonate probabil
în urma neputinței de a transcrie o oralitate dominată de exclamații, interogații, vocative,
imperative, cu un contur intonațional pronunțat și schimbător. Agresivitatea pare
indisociabilă de incoerență, rezultatul fiind un text care își neagă la toate nivelurile
funcția de comunicare. E, oricum, o anti-scrisoare, pentru că minimul protocol al acestui
gen e redus la o inițială formulă de adresare (uneori chiar aceasta lipsește) și la
„semnătura” colectivă, generică sau indescifrabilă. In rest, totul rămâne neierarhizat: un
fragment de discurs oral isterizat care poate începe și sfârși oriunde. Opoziția noi/voi,
includerea autorului într-un confortabil plural - nedefinit dar hiperbolizat -, alternanța
necontroiată a formelor de adresare {tu, dumneata și persoana a Il-a plural a verbului apar
uneori în aceeași frază) țin de suprapunerea unor modele retorice, dar și de lipsa de
control asupra propriului discurs.
De fapt, toate aceste texte se află în dublul regim al amenințării și al injuriei și
raportul dintre cele două tendințe e ușor de urmărit; domină clar cea de-a doua: aproape
fiecare enunț la persoana a Il-a începe sau sfârșește cu un vocativ din care se dezvoltă
formula injurioasă:
Nu-ți este rușine mă banditule (...) Nu te trezești mă scrumbie afumată la adevăr... (nr. 14,
5). Fără politică nu puteți nici de înviere, fiare turbate! (nr. 16, 7) etc.
Chiar caracterul neverosimil - vag sau hiperbolic — al amenințărilor propriu-zise (ca și
faptul extratextual că au rămas în genere tară urmări) dovedește că în scrisorile în cauză
esențială e violența injuriei:
o să dați voi socoteală (...); va fi rău de voi; Cât despre rege... îi arătăm noi... eu! personal
î-1 voi ucide! voi veni în capitală, „înarmat”, și-i voi trage un glonte exact în „cap”;
Poporul vă va înjunghiea și vă va strivi ca pe niște muște; veți fi arși pe rug.
Fiecare apariție a unui nume de oponent e prilej de paranteză, de alipire a
epitetelor obligatorii. Atitudinea mentală pe care o reflectă enunțurile - de obicei
nemodalizate, frecvent formulate ca interogații retorice - e aceea de certitudine absolută.
Adversarul este redus la fiziologic prin tiparele clasice ale injuriei: ca și în presa
extremistă cu care se află în consonanță, autorii invocă registrul animalier (porci, câini,
cățea, măgari, fiare turbate, gorilă, ^oarec, scrumbie afumată, vită încălțată),
slăbiciunile fizice, mai ales bătrânețea {cadavru ambulant, sclerozați, fosilă, mult nu aveți
de trăit), nebunia {descentrată mintal), sexualitatea (hermafrodită), lipsa purității etnice
(căzătură străină). Registrul tradițional se combină cu câteva insulte politice (legionari,
259
dictator, terorist). Și absențele sunt semnificative:, intelectul nu formează ținta atacurilor
injurioase, iar singura morală invocată — foarte des, de altfel — este cea „a muncii'
(paraziți, puturoși). Poziția socială atribuită adversarilor e de marginali (gunoaie sociale,
golani, pușcăriași): insulta egalizează prin corporalitate.
Scrisorile de amenințare reflectă, într-o formă simplificată, identificarea
discursului cu puterea ocultă: ca și în presa extremistă, adversarului i se impută exclusiv
faptul de a vorbi și i se cere tăcerea; agresiunile promise vizează în primul rând gura.
Paradoxala identificare a opozanților noului regim (în fond, disidenții celui anterior) cu
Ceaușescu se face prin intermediul unui limbaj perceput ca agresiv: pentru că e în numele
poporului (reproș pe care l-am întâlnit și în desfășurarea procesului Ceaușescu, și care
revine obsesiv în scrisori) - adică, probabil (lucrul rămâne neexpl ic itat), pentru că
acaparează spațiul public:
Taci putoare blestemată și nu mai lătra ca grivei la lună, în numele poporului Român,
bestie, taci (...) Tea autorizat poporul să vorbești în numele nostru? (...). Vezi să nu ajungi
pe urmele lui pingelică ceaușescu, că tot așa a lătrat și el ca tine. Vorbești în numele tău
pentru că tu ești nimeni nu vorbi în numele nostru. (...) (26.12.1990; în Acum 1991, 7).
C ... în gura voastră și a bozgorilor împuțiți și nenorociți (scrisoare nedatată, ibid.). Strigai
ca o isterică (ibid); ...au zberat ca măgarii; ...ați urlat în piață...; pângărești cu vorbele tale
spurcate, tot ce a realizat românul în țara asta.
Lexicul, rudimentar, asociază strident clișee de natură diferită: injuria trivială,
singura în care se recunoaște o relativă varietate (nu și inventivitate: repertoriul comun e
în acest domeniu foarte bogat) alternează cu cuvintele-emblemă învățate ca atare și
folosite ca argumente neanalizabile ale reacțiilor afective: destabilizare, referendum,
lovitură de stat etc.	_	. _	. „
Discursul injurios al scrisorilor adoptă o formulă hibridă, combinând fragmente
de discurs politic oficial - comunist și post-comunisț - cu limbajul subteran al insultei și
al imprecației ultra-vulgare. Autorii par să profite simultan de un discurs oficial care îi
contaminează cu autoritate - și de unul propriu, comunitar, care le conferă puterea
tradițională a înjurăturii asupra celuilalt: două surse de violență simbolică sunt asociate
pentru maximum de efect:
Noi întreg efectivul de oameni ai muncii de peste tot din fabrici și ogoare vă atragem
atentia în mod deosebit.
Noi am ales cei aproximativ 12-14 milioane de oameni la 20 mai sistemul și guvernul.
Fivar mama voastră a dracului.
Să vă ardă focul și să aveți parte numai de blesteme...
înjurătura și blestemul fac de altfel parte dintr-un discurs adesea incredibil de instabil, cu
salturi tematice, de umoare și de limbaj. O scrisoare adresată televiziunii începe
apocaliptic:
Vă scoatem noi monarhia din cap. Anul acesta, vor pluti cadavrele în București, în sînge!
Până la cer va lî sângele. Femeilor legionare le vor fî scoase ovarele pe viu!
pentru a trece, spre sfârșit, la observații asupra programului:
260
Drăguță perechea aia ce a prezentat emis. Tinerețe din 3 martie, înaintea meciului de
fotbal elveția -ROMÂNIA 2-1.
Intoleranța e aliată cu inconsecvența; lipsa de criterii, de norme e vizibilă nu doar în plan
moral, dar și în cel discursiv: în folosirea limbajului și în destructurarea textului.
Până la urmă, actul de amenințare categorică se dovedește a fi bazat pe o serie
de falsuri: el presupune o poziție de forță a emițătorulu: față de destinatar (relație
inexistentă în fapt); apoi, are forma unui enunț asertiv cu verbul la viitor, implicând
deci situația nereală de certitudine asupra desfășurării ulterioare a faptelor; o condiție
prealabilă nesatisfăcută (care îl deosebește de ordin, în ciuda faptului că ambele
presupun plasarea pe poziții de autoritate) este ca vorbitorul să știe că lucrurile se vor
întâmpla exact așa cum anunță el (în tipul de amenințare comparabil cu avertizarea - „o
să mori”) - sau că este capabil să le îndeplinească (în tipul comparabil cu promisiunea -
„o să te omorâm”). Așa numita regulă de sinceritate nu e nici ea respectată, sinceră
fiind doar dorința, nu și afirmarea ca sigură a realizării concrete a amenințării. Actul de
limbaj se dovedește, de la un capăt la altul, o impostură sau o deturnare a limbajului:
pentru că anunță un act fizic de agresiune, dar realizează în fapt agresiunea -
psihologică - prin el însuși. în acest sens, e un simplu pretext și o anexă a injuriei.
Aceasta din urmă respectă toate condițiile unui act de limbaj direct, inclusiv pe cea de
sinceritate, funcționând ca expresie a unei stări a locutorului față de destinatar.
Amenințarea nu se lasă totuși redusă la injurie: ea poate obține un efect în cazul
paralizării celuilalt prin frică; sugerează, precum ordinul, o poziție de superioritate;
păstrează, ca și imprecația, ecouri magice. Scrisorile de amenințare din care am citat
ilustrează și ruptura dintre o cultură a subtilităților literare și un fond al interjecțiilor -
lipsit de educația practică a cuvântului public.
3.3.3.	Insulta moralizantă. In jurul „lichelei”. Un text rostit de filosoful Gabriel
Liiceanu la televiziune, în 30 decembrie 1989, a devenit paradigmatic pentru ceea ce în
discursurile adverse a fost identificat ca violență a contestației. Textul - intitulat Apel
către lichele (Liiceanu 1992: 5-6) și apărut pe un fundal de apeluri și mesaje provocate,
de schimbarea de regim - era construit pe un paradox: desemnarea injurioasă se asocia cu
invitația la un schimb verbal cooperant („apel”); termenul lichea aparținea astfel simultan
injuriei (prin sens și uz curent) și desemnării (prin contextul de folosire). Termenul
depreciativ era însă motivat prin acțiuni - lichele sunt cei care au făcut răul în totalitarism
și se grăbesc acum să-1 condamne, fără a da semne că își recunosc vinovăția - și anulat tot
prin acțiuni:
Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința
noastră.	-
Textul are câteva date care i-au permis interpretarea în termenii unui model al violenței:
folosirea unui cuvânt injurios - actul de agresivitate de a da alt nume decât cel dorit dc
interlocutor și chiar cel de retragere a respectivului nume; disocierea pe care o presupune
identificarea unei categorii de lichele - subliniată de o discuție asupra cantității:
261
Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o
asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa
oroarea vreme de 40 de ani.
Identificați prin numele-insultă, incluși într-o categorie și apreciați numeric în raport cu
restul populației — cei vizați aveau de ce să se simtă agresați. Cu atât mai mult cu cât
textul e construit pe o opoziție noi/voi și întrebuințează modul direct, nonreverențios de
adresare (româna dispune la persoana a IT-a plural de distincția între voi și dumneavoastră,
forme între care diferența e dată de nonreverență/reverență. Pe de altă parte, textul nu are
o adresare definită, nu vizează persoane anume, ci stabilește o categorie morală; adresarea
directă este o consecință retorică a non-personalizării. Mai mult, etichetarea nu reprezintă
o sentință Iară apel, remediul fiind văzut mai ales în interior: „Lăsați să se întrevadă o
urmă de sfială in privirea voastră. Fiți o vreme stingheri”.
Textul conține o capcană comunicativă, pentru că își construiește imaginea
lichelei în același timp cu folosirea în adresare cu funcție de insultă a termenului:
discursului nu i se poate răspunde decât prin identificare cu imaginea respectivă, ceea ce
nu este de așteptat tocmai din partea lichelei, așa cum e ea descrisă în text.
Reacțiile la acest Apel au fost, ca urmare, indirecte; dar mult întinse în timp, ceea
ce îi confirma importanța14. Un articol din 1993 - „Manipularea culpabilizării”13 - oferă o
detaliată mostră de receptare a Apelului din partea taberei vizate — și în același timp de
constituire a imaginii proprii asupra violenței.
în categoria discursurilor evocate generalizator - dar trimițând prin câteva
semnale mai ales la textul lui Liiceanu -- e percepută ca agresiune mai ales asumarea
autorității enunțiative:
Au apărut în rol de persoane morale, cu dreptul de a rosti adevăruri și chiar judecăți
asupra stărilor de lucruri
— dar și prin violența intrinsecă a „limbajului strident . Mai ales acest din urmă fapt stă la
baza unei analogii între perioada de după decembrie 1989 și anii instaurării comunismului
în România:
Limbajul strident aducea aminte de cel al „Scânteii” din anii ’50, unde se vorbea frecvent
despre „clică” și „lichele”, limbaj in care „purismul etic comunist opera prin etichete
biciuitoare.
Analogia percepută în limbaj (într-o manieră afectivă globală, nu exactă, pentru că
termenii alăturați nu aparțin istoric ambelor discursuri: clică era intr-adevâ? tipic pentru
anii ’50, dar nu a fost reluat în anii ’90; lichea, în schimb, nu făcea parte din inventarul
depreciativelor din perioada comunistă) e dusă mai departe prin asimilarea actului de
etichetare, a motivației lui etice, și chiar a contextului politic. Aici derapajul e evident.
1	* Chiar în 2007, într-un atac la adresa lui G. Liiceanu — I. Spânu, „Liicheanu , în Ziua, 27.02.2007
-, tema Apelului pare la felde actuală ca în 1989: „Gabriel Liiceanu nu este nici pe departe asa de
pur cum vrea să pară în repetatele sale Apeluri naționale „( a filosof, cum se pretinde, (iabriel
Liiceanu ar trebui să fugă ca dracul de tămâie de cuvântul lichea' etc.
15	M. Ungheanu, „Manipularea culpabilizării”, in Vremea, 12.1.1993, 1.
262
discursurile unei părți a intelectualilor români din momentul 1990, care puteau avea un
rol doar în formarea opiniei, sunt puse pe același plan cu discursurile emise în anii 50 de
același centru de putere care lua deciziile și organiza procesele:
La fel de asemănătoare cu precedentele din epoca Scânteii erau și atitudinile
inchizitoriale, posturile de acuzatori publici. Ele au avut un mare rol în decembrie și
au avut și o prelungire imediată în acțiunile procuraturii care a declanșat o serie de
procese „exemplare”.
A lega cauzal texte de genul celui al lui Liiceanu, rezumat înainte, de „procesele
exemplare” din decembrie 1989 (procesul Ceaușescu, procesul membrilor Comitetului
politic executiv al partidului comunist, procesul unor șefi ai securității implicați în
represiunile de la Timișoara) e o operație mai curând mitică decât argumentabilă
politic și discursiv.
Textul atinge punctul sensibil al constituirii imaginii violenței în perioada de
după 1989 prin apelul la unul din modelele culturale deja cunoscute: instaurarea
comunismului. Analogia a operat foarte puternic în perioada postdecembristă — în
varianta inversării de roluri: foștii comuniști riscă să pățească ceea ce comunismul însuși
a produs adversarilor săi - persecuție, interdicție de manifestare, arestări, execuții. Cum
regimul comunist din România a cunoscut însă mai multe faze - în primul rând pe cea
prosovietică și pe cea naționalistă - analogia se complică, iar în articolul lui Ungheanu
avem surpriza să întâlnim o variantă paradoxală - cu rolurile păstrate. Mai exact: teroarea
ar urma să fie instaurată de aceleași grupuri de „dogmatici” pro-străini împotriva
„patrioților”. Ambivalența fundamentală a puterii politice din România lui Ceaușescu,
descrisă excelent de Verdery 1994, continuă să se manifeste producând confuzii. Plecând
de la presupunerea că adevăratele forțe în luptă nu au fost și nu sunt comunismul și
anticomunismul, ci „apărarea valorilor naționale” și distrugerea lor (prosovietică sau
prooccidentală), violența contestației din 1989 ar fi produsul unui scenariu („cu caracter
premeditat”), în care „disidența română a avut rolul de a mima revoluția, de a-i crea
climatul de idei și gesturi care să justifice tratamentele «revoluționare»”. Scenariul ar fi
vizat „culpabilizarea unui întreg popor” - în încercarea de a salva vârfurile politice ale
anilor '50 ” (sublinierea autorului). Demonstrația e destul de greu de urmărit, dar punctul
ei final e clar: cei care cer o judecată morală nu sunt numai asemănători staliniștilor
ocupanți -- sunt, în fond, identici cu ei:
[Poporul român| în anii '50 era acuzat ca popor antidemocratic, reacționar, din decembrie
încoace ca popor ceaușist și antidemocratic! S-a schimbat doar un epitet.
Un articol mai vechi punea de altfel problema în termeni mai simpli: culpabili-
zarea națiunii nu face decât s-o pună în situație de inferioritate în fața pericolului maghiar.
Construcția modelului de violență și-a căpătat o parte din avantaje, așadar, din
asocierea temei naționale: operația de disociere, de acuzare (a unor persoane sau a unor
tendințe și mentalități) e percepută ca agresivă nu numai ca act în sine în raport cu
victimele ei, ci ca un atac împotriva „ființei unice a Națiunii”; contestația e violentă
pentru că încearcă să fragmenteze un monolitism care era de mult timp construit nu
numai ca regim politic totalitar, ci - mai ales - ca unitate etnică.
263
3.4.	Agresiunea simbolică: deformarea numelui
în discursul publicistic și politic românesc, numele propriu e tratat cu destul de
multă dezinvoltură. Integritatea numelui de persoană poate fi încălcată în mai multe
feluri, cu intenții și efecte diferite; unele modificări - deformare grafică, fonetică ori
morfologică - pot fi considerate forme de agresiune simbolică10. Actul cel mai vizibil de
agresare simbolică a numelui a fost, în presa românească de imediat după 22 decembrie
1989, scrierea fără majusculă inițială a numelui fostului conducător (Avram 1990). Grafia
ceaușescu s-a răspândit rapid, cu unele fantezii suplimentare - de pildă ceAușescu, în care
plasarea aberantă a majusculei semnaliza caracterul intenționat al deformării. Devierea
grafică a apărut ca reacție la fetișizarea numelui în perioada anterioară: cel puțin in ultimii
ani, numele președintelui nu putea fi modificat nici măcar prin despărțirea în silabe sau
conform uzanțelor de abreviere a prenumelui: „N. Ceaușescu” era o formă exclusă nu
numai din orice act oficial, dar și din orice text publicat. Numele singur - Ceaușescu -
putea apărea doar în sloganuri, în poezia encomiastică, sau in sintagme care îi confirmau
caracterul simbolic-generic, de tipul „Epoca Ceaușescu . Presa epocii multiplica tehnic.Ic
de reliefare: numele era scris integrai cu majuscule, cu aldine, la fiecare apariție în text.
Față de acest tratament sacralizant și ritualizat, deformarea ulterioară devine explicabilă;
ea nu e însă mai puțin o reacție în aceeași cheie, preferând analizei raționale
comportamentul simbolic.
Deformarea numelui a fost un procedeu practicat ulterior de câteva reviste
extremiste, în special de România Mare'1. Principalele modalități de acțiune asupra
numelor adversarilor politici au constat în:
a) deformare de tip calambur. Transformarea fonetică apropie numele propriu de
unul comun, motivându-1; numele de persoană e astfel atras în sfera poreclei, a asociației
devalorizante. Calambururile de acest gen au funcție insultătoare (numele e transformat m
termen injurios): Aristide Gunoiu, Marko Belea, ridiculizantă (termenul folosit e de obicei
numele unui obiect domestic, conotând banalitatea și derizoriul): Ardei Peleș, Lighean
Vartachelian, Ana de Bulion-Sarma, Victor Eduard Cucui. Diana Lupește etc.; uneon
deprecierea se obține prin sugestii sonore indecente ■ Andrei Pippi, Gelu Voicanci, alteon
cuvântul funcționează aluziv, trimițând la o acuzație adusă anterior personajului: Ardei
Peleș, Andrei Pleșcarii etc. Facile și plasate la nivelul intelectual al injuriei, acestea
■ constituie probabil forma cea mai agresivă a transformării numelui,
b) înstrăinare”. O serie de transformări au scopul de a face ca numele să pară cat
mai străin’nespecific onomasticii românești, pentru a transmite conotația „alogen": de
obicei e evocată originea evreiască sau maghiară, dar apar și sugestii mai puțin specifice.
Numelui folosit în mod curent de o persoană i se adaugă sau i se substituie un nume anterior
ori neales de aceasta pentru a o reprezenta public; procedeul se prezintă ca o dezvăluire a
unui secret rușinos, incriminator: Radu Feldman Alexandru, Doina Juhasz (- Doina
16 Un studiu amănunțit asupra fenomenului a realizat Daniela Poinpieru, în teza de licență Aspecte
ale agresării numeiui de persoană. Efecte comice in presa scrisă actuală. Universitatea din
București, 2004..	;	.
17 Exemplele folosite în continuare provin din mai multe numere ale revistei „România Mare , din
perioada 1990-1991.
264
Comea), Petrică Neulander (= Petre Roman). Cel mai des numele sunt modificate prin
grafii fanteziste: Cornel Nisztoreszku (= Nistorescu), Octavian Palier (= Paler), Doyna
Kornea-Yuhasz (= Doina Comea), Gelu Voicahn (= Voican) Voiculescu etc.
O strategie publicistică neîndreptală direct către devalorizarea unei persoane prin
manipularea numelui ei, dar care îi poate aduce acesteia prejudicii, mizează pe un
senzațional de impostură, bazat pe identitatea de nume între celebrități și persoane
necunoscute public: „Buzura, din nou după gratii” (RL, 1220, 1994).
Modificări de alt tip se produc în sfera convențiilor sociale, gradul de agresiune
simbolică fiind proporțional cu încălcarea normelor lingvistice ale politeții. Poate varia
protocolul de introducere a numelui: cu sau fără titluri și formule de politețe (domnul
ministru..., domnul...'). Pe scara de la distanța oficială (de maxim respect sau
indiferență) până la familiaritatea cordială sau depreciativă se înregistrează, în ordine
descrescătoare, desemnarea prin prenume și nume (în ordine normală sau inversată),
numai prin nume, numai prin prenume, ori chiar prin abrevieri hipocoristice. Trebuie
observată ambivalența unora din procedeele de mai sus - care au și o față pozitivă; în
cazul celebrităților incontestabile, desemnarea prin nume (fără prenume și formulă de
politețe) e normală; poate că valoarea ironică e produsă uneori tocmai din contrastul
între mărcile celebrității și judecata severă asupra persoanelor în cauză, evidentă în
context. Ordinea nume-prenume - Munteanu Marian, Nistorescu Cornel, Popovici
Vasile -, caracteristică situațiilor birocratice - administrație, școală, armată - e adoptată
ca un mod de punere în inferioritate a celor menționați, cărora li se neagă celebritatea
prin înregimentare și înseriere.
Desemnarea prin diminutiv - Petrică, Victor aș, Geluță Voican, Stelică Tănase,
Săndica Vișan, Tanța Robu, Brenciulică etc. (ibid.) - implică o atitudine depreciativă, de
familiaritate ironică, de superioritate. Facilitatea procedeului este evidentă. Mai rare - și
mai curând glumețe decât devalorizante - sunt trunchierile: Stolo, Văcă.
O acțiune indirectă asupra numelui propriu c și folosirea sa ca bază de derivare, de
la care se formează cuvinte noi: iliescianism, vadimic, funarologie. O inovație mult mai
îndrăzneață e transformarea prin antonomază a numelu: propriu în substantiv comun, cu o
implicită devalorizare a persoanei: dumitrasci, verdeți etc. Acestea sunt, oricum, forme mai
„abstracte”, raționalizate, în care numele e folosit ca purtător al unei semnificații (deduse
din comportamentul public al unui ins), și nu doar ca magic substitut al persoanei.
Modificările operate asupra numelor proprii în presa contemporană sunt, după
cum se vede, destul de răspândite și de variate; și mai variate sunt valorile lor
contextuale: un diminutiv, de pildă, oscilează imperceptibil între simpatie și
desconsiderare. 'lotuși, chiar în cazurile mai puțin grave, care nu urmăresc insultarea
explicită a adversarului sau actualizarea prejudecăților etnice, acționarea asupra
numelui are un caracter primitiv și rudimentar.
3.5.	Prestigiul pamfletului
Pamfletul are, la noi, ca specie literară, o tradiție serioasă și cel puțin o justificare
estetică în modelul stilistic arghezian. Existența acestui model, preluat însă mai ales în
datele sale de suprafață, este vizibilă în presa momentului actual. Ceea ce surprinde într-o
serie de texte este virulența lexicală, utilizarea foarte pcnnisivă, în condamnarea
265
adversarilor politici, a unor cuvinte și sintagme ale stilului familiar și chiar vulgar. Stilul
de pamflet, mai răspândit decât pamfletul însuși (pentru că apare în tipuri de texte
diferite), este în plin avânt; ar fi de văzut cum se poate justifica eșecul în plan mai adânc
(etic și estetic) al acestui stil (eficient, totuși, pentru unele categorii de cititori). Este
vorba, în unele cazuri, de o adoptare total lipsită de originalitate a lexicului marcat
arghezian: „a apărut din smârcuri subterane miasma spurcată a unui chip boțit", „gându-i
gângav și molfăit”, „păduchii lirici” etc. Asocierea stridentă de concret și abstract în
imagini violente - „prinderea între unghiile verbului", „băgându-i cu violență în gură
pumnul verbelor” - ilustrează prezența unei conștiințe estetice minimale, intenția de a
utiliza persuasiv funcția poetică a limbajului, conform unor modele verificate. E greu de
găsit grila a cărei aplicare la nivel lingvistic să conducă spre o judecată axiologică,
discernând valorile estetice ale pamfletului arghezian de încercările și pastișele
contemporane. Sunt, totuși, identificabile câteva opoziții: între indignare, participare
afectivă - și distanțare; între ironia elementară - și cea dublată de autoironie. O analiză de
text poate oricând dovedi că pamfletul arghezian este construit în cea mai mare parte pe
distanțare și cu participarea autoironiei. S-ar părea că in absența acestei detașări și a
transformării obiectului vizat în obiect estetic, în spectacol exterior, valoarea poetică a
unui text e mai scăzută. Indignarea participativă și distanțarea ironică creează contexte
fundamental diferite acelorași cuvinte și sintagme - care ajung, astfel, fie simple insulte,
fie dovezi de inventivitate stilistică. Indignarea unor texte de azi se plasează adesea la un
nivel stilistic profund discutabil, adoptând un ton violent și insultător: se vorbește, astfel,
despre o „chermeză de cocină”, despre „scursorile mahalalelor" care „își sparg bojocii
s.a.m.d.- abuzul de cuvinte și expresii populare și familiare aluneca intr-o deplina
vulgaritate a tonului: „ar începe a mișmăși”, „scoase de la naftalina ’ „patnoți ce își
folosesc căpătâna”, „ne dau sămânță de cucuruz să fudulim agricultura etc. Tonalitatea
suburbană e pregnantă în formele oralității, ale dialogului cu cititorul (sau cu oponent in .
„Mai stati, nene, și pe acasă”...	. .
©espre gradele diferite de complexitate ale ironiei textuale ar fi multe de spus, e
limpede că există un nivel minimal, elementar, la care ironia funcționează transparent,
prin simpla schimbare de semn a conținutului unui enunț, pnn valorile depreciative ale
diminutivelor („studențașii”, „mândruțe”, „bani negru, pentru zihșoare albe ) etc.
Formele superioare ale ironiei implică, într-un grad mai mare, prezența autoironiei,
construirea cât mâi veridică a personajului „naiv” (autor al enunțului ironic), ambiguitatea
mai mult sau mai puțin marcată.
Pamfletul arghezian recurge, de cele mai multe ori, la un locutor distanțat-
ironic, care își modalizează injuriile , metodic, cu prefăcută prudența și suficienta
pedanterie, punând bazele unei lecturi în cheie poetică, estetizanta. Introducerea
termenului brutal este de obicei atent pregătită și realizata prmtr-o figura: „Nu
mâ-ndoiesc de frumusețea ombilicului dumneavoastră, dar îmi păreți pretențios; și, cum
se mai zice, cam râios...” (Scrisoare deschisă domnului A. C. Cu-a, Arghczi 1979: 22).
Contrastul dintre structura teoretizantă, abstractă, a enunțului și termenul bruta pe care
ajunge să-l includă e sursă de umor într-o măsură care anulează angajarea afectiva a
invectivei: „Este domnul Em. Bucuța un om onest, fața de care aș putea sa-mi retractez
expresia bănuielii, sau este și domnia-sa o javră sinistră?” (Belferii cu unu șz patru
picioare). Postura dubitativă în care apare autorul enunțurilor este, desigur, un element
266
al mecanismului ironic; dar, mai mult decât atât, e ceea ce Transformă pamfletul
arghezian în obiect estetic, creând un pesonaj-locutor, într-un spațiu, astfel instituit, al
ficțiunii. Distanțarea nu e un simplu truc, un mecanism care să accentueze, evetual,
ironia; dimpotrivă, ea e reală, ține de o atitudine intelectuală și se reflectă în nivelul
stilistic al textului; e lecția pe care ar trebui probabil s-o învețe politicienii și publiciștii
îndârjiți în tonul răfuielii personale cu adversarul.
3.6.	Vulgaritatea limbajului
Confuzia între stilul familiar, chiar argotizant și vulgaritatea limbajului se
perpetuează, intenționat sau nu. Sunt două realități care se suprapun doar parțial - în măsura
în care formele familiare și populare marcate afectiv, în primul rând depreciativele și
injuriile, sunt caracteristice pentru limbajul vulgar - iar adresarea directă, la persoana a
doua singular, poate deveni o formă de familiaritate ofensatoare, de depreciere a
interlocutorului. Altminteri, limbajul familiar, folosit în contextul potrivit, în care nu
produce disonanțe, stridente, contribuie, prin umor și detașare, la a regăsi firescul expresiei.
Nu un anumit lexic e în sine vulgar sau trivial (deși există, desigur, câteva cuvinte
evitate de dicționarele curente): hotărâtoare sunt, în fond, intenția cu care termenii sunt
folosiți în mod curent și codul valoric implicit pe care această intenție se bazează.
Unul din domeniile tipice pentru vulgaritate - și pe care l-am văzut activat
îngrijorător de des în anii de după 1989 -- este cel al deprecierii defectelor fizice și a
bătrâneții. Cuvinte ca boșorog. fosilă, intens prezente în campania electorală din 1990,
nu doar în discursul străzii, ci și în cel al ziarelor, au continuat să fie vehiculate, în același
fel de publicații specializate definitiv în vulgaritate, ca România Mare-.
Doi mormoloci bătrâni, scăpați din Acvariul cel mare de la Muzeul Antipa, sporesc
cortegiul de fosile i.J N-au dinți în gură, le plouă-n gingii, răspândesc un miros de
naftalină, /.../ până duc o lingură la gură se transformă dumicatul în colivă (RM, 86,
1992,2).
Cuvintele sunt marcate de caracterul reductiv al sensurilor lor depreciative. A
considera bătrânețea doar ca ruină fizică, a considera degradarea și defectele fizice doar
sub aspectul inutilității sociale și al ofensei estetice, deci ca subiect de batjocură
publică, a încălca interdicții de comportament social (prin aluziile batjocoritoare la
proximitatea morții) sunt manifestări fundamental agresive. Nu registrul stilistic e sursa
vulgarității, ci reducția și agresivitatea. Termeni familiari ca a o șterge, a ji pe fază,
termeni argotici - parai, șmen, panele - sunt folosiți în publicistica actuală pentru
pitorescul lor, tară a constitui o sursă de vulgaritate. Vechea Săptămână miza (o fac
uneori și continuatoarele ei) pe confuzia între aprecierile de stil și cele de
comportament: folosind un limbaj vulgar și agresiv în esență, prin codul de valori
implicit și prin funcțiile discursului (delațiune, insultă), - dar incriminând texte literare
contemporane pentru nonconformismul lor lexical.
Codul valoric al vulgarității este esențialmente reductiv: lucrul e vizibil
deopotrivă în domeniul defectelor fizice și în cel al intimității - care e redusă la funcții
fiziologice, al diferenței etnice - redusă la prototipul dușmanului, ori al politicii - redusă
267
la digestie. în acest din urmă caz, e de observat că reducția a fost acceptată (în perioadele
de mai intense frământări politice din ultima vreme) de multe discursuri publice, chiar de
publicații care fac altminteri puține concesii prostului gust. A folosi sintagme ca „lupta
pentru ciolan”, „ciolanul puterii” etc. înseamnă, dintr-o dată, a adopta judecata
simplificatoare, perspectiva mentalități comune, a accepta echivalările metaforice
standard: comportamentul social ca o competiție cu scop strict nutritiv și umanitatea ca
animalitate. Explicabile ca reacție afectivă de nemulțumire față de comportamentul politic
actual, formulele ciolanului - tentante prin facilitate și populism - sunt inadmisibile, în
fond, într-un discurs public care se respectă. E esențial pentru un comentator să nu
idealizeze (alunecând în clișee demagogice), dar și să nu vulgarizeze. kxemp.u
ciolanului e și un argument pentru a risipi prejudecata lexicală: cuvântul în sine e lesimțit
doar ca popular, trăsătura vulgarității aparținând sensului său figurat doar din cauza
tipului de echivalare, a (pre)judecăților pe care aceasta se întemeiază.
Vulgaritatea este, de altfel, reductibilă la clișee: așa se face că eșuează adesea în
injuria animalieră cea mai plată (cf. Cesereanu 2003): discursul agresiv nu ostenește
să-și numească adversarii gloabă, maimuță, maimuțoi, șoarece, mâițoagă. „maimuța
aia... care e coana mă-ta”; „Iată ce-a nechezat mârțoaga” (RM, 101, 1992). Limbajul e
marcat de atitudinea agresivă față de celălalt: de la negarea numelui - „schimbă-ți, bre,
numele...” (ibid.) — la deformarea lui, mai ales prin grafii sau terminații străine (ceea ce
presupune a considera originea etnică diferită ca un fapt negativ), la înlocuirea prin
porecle bazate pe defecte fizice („Cap de Cauciuc”, „Ardei Umplut”) sau pe asociații
sonore scatologice, la descrierea fizică în registru grotesc și animalier.	J
Mecanisme surprinzător de rudimentare caracterizează și vulgaritatea „pozitiva ,
a afecțiunii: funcționând complementar, pentru a echilibra agresivitatea injuriei reducția
sentimentală precede (cel puțin în revista la care am făcut dese refenn) declararea
patriotismului absolut și, mai nou, a grijii pentru pun de animale puișori de căței ,
„aceste păpuși nevinovate” - „inimioarele astea mici’ (RM, 86 și 101, 1992).

BIBLIOGRAFIE
Anderson Jr., Richard D., 2001: „Metaphors of dictatorship and democracy: change in the Russian
political lexicon and the transfomation of Russian politics”, în Slavic Review, 60, 2,
pp.312-335.
Andriescu, Alexandru, 1979: Limba presei românești in secolul al XlX-lea, Iași, Junimea.
Angenot, Marc, 1982: La parole pamphletaire. Contribution ă la typologie des discours modemes.
Paris, Payot.
Antohi, Sorin, 1994: Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română. București, Litera
(cap.: „Cuvintele și lumea. Constituirea limbajului social-politic modem în cultura
română”, pp. 136-174).	....... .
Antohi, Sorin, 1997: Exercițiul distanței, București, Nemira (cap.: „Limbă, discurs, societate:
proba limbii de lemn”, pp. 137—157).
Arendt, Hanna, 1972: Du mensonge ă la violence. Essais de politique contemporaine, Paris,
Calmann-Levi.	....	......	„ ,
Arvinte, Vasile, 1983: Român, românesc, România, București, Editura Științifică și Enciclopedica.
Avram, Mioara. 1990: „Reacții ortografice”, în RL, XXXIX, 3, pp. 186 -190.	_	_
Avram, Mioara, 1995: „Limba română și cultura politică”, în Limbă și literatură, XL, 1995, 2,
pp. 99-106.	.
< Avram, Mioara, 1999: „Comentarii lingvistice despre politică și problemele conexe , in Limba
română, XLVIII, 3-4, pp. 181-1 9 1.
Battisti, Carlo, Giovanni Alessio, 1975: Dizionario etimologica italiano, I-V, Firenze Barbera.
Bayley. Paul, 2005: „Analysing language and politics”. în mediAzioni, Rivista Online ai studi
interdisciplinari su lingue e culture, 1,2005
(http: //www.mediazionionline.com'articolvbaj leș .hun).
ABeciu Camelia, 2002: Comunicare politică, București, Cornumcare.ro.
Bencini. Andrea, Eugenia Citemesi, 1992: Parole degli anni novanta, Firenze, Le Monmer.
Benveniste, Emile, 2000: Probleme de lingvistică generală, I, II, trad. rom., București. Umversitas
(ed. orig.: 1966, 1974; cap. „Eufemisme vechi și modeme”, I, pp. 291 -297).
Bidu-Vrănceanu. Angela, 1978: „Observații privind metodele de cercetare a lexicului social-
politic”. în Bidu-Vrănceanu, Angela, 1993: Lectura dicționarelor, București, Metropol.
șt Bidu-Vrănceanu, Angela, 2000: .^Lexicul social-politic, precizări semantice și contextuale", în
Revista română de comunicare și relații publice, 2-3, pp. ' 7 -95.
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), 2001: Lexic științific interdisciplinar, București, Editura
Universității din București.	„ _ .
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2003: „Dinamica sensurilor cuvintelor românești din 1990 până in
2002”, în Pană Dindelegan 2003, pp. 291-298.
* Bidu-Vrănceanu. Angela, 2004: „Tradiție și inovație în lexicul politic. Există terminologie
politică?”, în Pană Dindelegan 2004, pp. 255-263.
270
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2005: „Structură și funcționare a lexicului specializat - termeni politici”,
în Pană Dindelegan 2005, pp. 283-290.
Bochmann, Klaus (ed.), 1977: Beitrăge zur Geschichte des politisch-sozialen Wortschatzes des
rumănischen Sprache, Leipzig,
Bochmann, Klaus, 1979 : Der politisch-soziale IVortschatz des Rumănischen von 1821 bis 1850,
Berlin, Akademieverlag.
Bochmann, Klaus (ed.), Soziolinguistische Aspekte der rumănischen Sprache, Leipzig,
Enzyklopădie, 1980.
Bogza-Irimie, Rcdica, 1977: „Aspecte sociolingvistice în selectarea unor morfeme derivative ale
lexicului politic”, în. Limba română, XXVI, 1977, 3, pp. 265-268.
Bogza-Irimie, Rodica, 1978: „Emițâtor-receptor în texte politice din timpul revoluției de la 1848”,
în AUB-LLR, XXVII, 1978, pp. 13-17.
Bogza-Irimie. Rodica, 1979: Termeni politico-sociali în primele periodice românești, București,
Tipografia Universității din București.
Boia, Lucian, 1997: Istorie și mit în conștiința românească, București, Humanitas.
Boia, Lucian (coord.), 1998: Miturile comunismului românesc, București, Nemira.
Boia, Lucian, 1999 [1993], Mitologia științifică a comunismului, trad. rom., București, Humanitas
(ed. orig.: Caen, Paradigme, 1993).	-
Bonnafous, Simone, 1985: „De «M. Franțois Mitterand» â «Tonton» ou Ies variations
significatives d’une designation”, în Cahiers de lexicologie, 46, nr. 1, pp. 3-25.
Bot, Ioana. 2001: „Istoria și anatomia unui mit cultural”, în Ioana Bot (coord.), Mihai Eminescu -
Poet național: Istoria și anatomia unui mit cultural, Cluj-Napoca, Dacia, 2001, pp. 9-107.
Bourmeyster, Alexandre, 1989: „Perestroîka et nouvelles formes d’ecriture du discours
sovietique”, în Mots, 21, pp. 32-49.
Brâncuș, Grigore, 1991 (2004): Istoria cuvintelor, București, Coresi (ed. a Il-a: București, Editura
Fundației România de Mâine. 2004).
Bușe, Ionel (coord.), 2002: Imaginarul politic, Craiova, Editura Universitaria (seria Symbolon).
Carageani, Gh., 1991-1992: „L’intelettuale e la rivoluzione”, în România Orientale, 4-5, pp. 75-87.
Gastellani Pollidori, Omella, 1990: „La lingua di plastica”, în Studi linguistici italiani, XVI, 1, pp.
3- 53 (I), 2. pp. 247-268 (II).
j- Cedroni, Lorella, Tommaso Dell'Era, 2000: II linguaggio politico, Roma, Carocci.
Cemat, Paul, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, loan Stanomir, 2004, 2005: Explorări în
comunismul românesc, I—II, Iași, Polirom.
Cesereanu, Ruxandra, 2003: Imaginarul violentai românilor, București, Humanitas.
Chelaru-Murăruș, Oana, 2006: „Limbă și prejudecată etnică: denumiri ale rromilor în limba
română”, în Pană Dindelegan 2006, pp. 253-264.
Chilton, Paul, 1988: Orwellian language and the media, London, Pluto Press.
Chilton, Paul Aj 1998a: „Newspeak”, în Mey 1998, pp. 649 -651.
Chilton, Paul A., 1998b: „Nukespeak”, în Mey 1998, pp. 654-655.
+ Chilton, Paul A., 1998c: „Politics and language”, în Mey 1988, pp. 688-695.
Chomsky, Noam, 1996: Cunoașterea limbii, trad. rom., București, Editura Științifică (capitolul
„însemnări pe marginea problemei lui Orwell”, pp. 283-293).
Condrea, Irina, 2001: Norma literară și uzul local, Chișinău, „Tipografia Centrală".
Comea, Paul, 1980: Regula jocului, București, Eminescu (cap.: „Cuvântul «popor» în epoca
■ pașoptistă: sinonimii, polisemii și conotații. între semantica istorică și semiotica
mentalului colectiv”, pp. 208-243).
Cortelazzo, M.A. 1977: „La formazione della retorica mussoliniana tra ii 1901 e il 1914”, în
Goldin 1977, pp. 177-188.
271
Coșeriu, Eugen, 1996: „Limbaj și politică”, în Revista de lingvistică și știință literară, 5, pp. 10-29.
Coteanu, Ion, 1978: „Un model analitic al limbajului social-politic”, în AlIB-LLR, XXVII, 1978,
pp. 27—28.
Courdesses, Lucile, 1971: „Blum et Thorez en mai 1936. Analyses d’enonces”, in Langue
franqaise, 9, pp. 22-33,
Cruceru, Monica, 2004: „Politețea în discursul politic”, în pană Dindelegan 2004, pp. 389-395.
Daisa-Neșu, Nicoleta, 2005: Textul politic. Limite și deschideri semiotice, Cluj-Napoca, Casa
Cărții de Știință.
Dardano, Maurizio, 1986: II linguaggio dei giornali italiani, Roma-Bari, I.aterza.
£ Desideri, Paola, 1984: Teoria e prassi del discorso politico: strategie persuasive e percorsi
comunicativi, Roma, Bulzoni.	,
Desideri, Paola, 1987: II potere della parola. II linguaggio politico di Bettino Craxi, Venezia, Marsilio.
Desideri, Paola, Marcarino, Aurelia, 1980: Testualitâ . e tipologia del discorso politico.
Bibliografia, Roma, Bulzoni.
Dimitrescu, Florica, 2001: Din dragoste de carte, Cluj-Napoca, Clusium.
■ Dimitrescu, Florica, 2002: Drumul neîntrerupt al limbii române, Cluj-Napoca, Clusiurn (cap.
„Considerații asupra limbii române de la 1848. Lexicul social-politic în «Pruncul
român»”, pp. 40-65).
Drimba, Vladimir, 2001: Cercetări etimologice, București, Univers Enciclopedic.
f Dumistrăcel, Stelian, 2006: Limbajul publicistic. Iași, Institutul European.
Edelman, Murray, 1985: „Political language and politica! realiy”, în PS: Poțitical Science &
Politics, 18, 1, pp. 10-19.	.
Edelman, Murray, 1999 [1964]: Politica și utilizarea simbolurilor, trad. rom., Iași, Polirom (ed.
orig.: The Symbolic Uses of Politics, 1964).	.
Eibl-Eibesfeldt, Irenăus, 1995 [1984]: Agresivitatea umană, trad. rom., București, Editura 1 rei (ed.
orig.: 1984).	.	. k r i
Enright, D.î. (ed.), 1985: Fair of Speech. The Uses of Euphemism, Oxford, New York, Oxford
University Press.
Enzi, Aldo, 1971: II lessico della violenza nella Germania nazista, Bologna, Patron.
Emst, Gerhard, Martin-Dietrich GleBgen, Christian Schmitt, Wolfgang Schweickard (eds. , 2003.
2006: Romanische Sprachgeschichte / Histoire linguistique de la Romania, Berhn/Nev,
York, Walter de Gruyter, I, 2003; II, 2006.
Fairclough. Norman, 1998: „Manipulation”, în Mey 1998, pp. 537-538.
^Fairclough, Norman 2001: Language and Power, ed. a II-a, Harlow, Pearson Education.
<Ficeac, Bogdan. 2006: Tehnici de manipulare, ed. a Vi-a, București, Editura C.H. Beck.
Finale, Carlo, 1980:7/ linguaggio deU’«Unitâ» 1969-1979, Milano, Spirali Ediziom .	_
Forăscu. Narcisa, 1978: „Aspecte ale aplicării metodelor semanticii modeme la studiul lexicului
social-politic din secolul al XlX-lea”. în AUB-LLR, XXVII, 1978, pp. 19-25.
Forăscu, Narcisa, 2007: „Limba de lemn ieri și astazi”, în Studii lingvistice. Omagiu profesoarei
Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare. București, Editura Universității din București,
in curs de apariție
Fowler, Roger. 199F Language in the News. Discourse and Ideology in the Press, Londondxew
York, Routledge.
Funeriu, 1., 1998: Eseuri lingvistice antitotalitare, Timișoara, Editura Manneasa.
Galii de' Paratesi, Nora, 1964: Semantica dell'eufemismo, Torino, Giappichelh.
* Geis, Michael L., 1987: The Language of Politics, New York, Springer-Verlag.
Georgescu, Vlad, 1991: Politică și istorie, București, Humanitas.
Ghiță, Andreea, 1992: „Reading Ceaușescu's speeches: Aspects of the First person singular torms
in the totalitarian discourse”, în ARA -Journal, 16 1 , pp. 2 20 226.
272
i
Goldin, D. (ed.), 1977: Retorica e politica. Atti del II convegno italo-tedesco, Bressanone, 1974,
Padova, Liviana Editrice.
Graur, Alexandru. 1965: Nume de persoane, București, Editura Științifică.
Graur, Alexandru. 1976: „Capcanele" limbii române. București, Editura Științifică și Enciclopedică.
Graur, Alexandru, 1982: Dicționar al greșelilor de limbă. București, Editura Academiei.
Groza, Liviu, 1999: „Discursul politic și sloganul publicitar - surse ale frazeologiei românești
actuale”, în. Limbă și literatură, XLIV, nr. 3-4, p. 14-17.
Guția, loan, 1969: „Contatti dell'italiano col romeno”, în II Vetro, XIII, nr. 1-2, pp. 273 -280.
Guțu Romalo. Valeria, 1972 (2000): Corectitudine și greșeală. (Limba română de azi), București,
Editura Științifică, 1972 (ed. a Il-a, București, Humanilas Educațional, 2000).
Guțu Romalo, Valeria, 1992: „Le statut fonctionnel de la «langue de bois»”, în ARA-Journal, 16-
17, pp. 190-199.
Guțu Romalo, Valeria, 2005: Aspecte ale evoluției limbii române, București, Humamias Educațional.
Hart, Roderick P., 1984: Verbal Style and the Presidency. A Computer-Based Analysis, New York,
Academic Press.
Huston. Nancy, 1980: Dire & interdire. Elements de jurologie, Paris, Payot.
Ilie, Cornelia, 2003: „Histrionic and agonistic features of parliainentary discourse”, Studies in
■ Communication Sciences, 3(1), pp. 25-53.
Ilie, Cornelia, 2003: „Discourse and metadiscourse in parliamentary debates”, în Journal of
Language and Politics, 1(2), pp. 269 291.
Ilie, Cornelia, 2006: „Parliamentary Discourses”, în Keith Brown (ed.), Encyclopedia of Language
and Linguistics, ed. a Il-a, voi. 9, Oxford, Elsevier, p. 188-197.
ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1999: Conversația. Structuri și strategii, ed. a Il-a, București, AII.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2003: Limbaj și comunicare, București, AII.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana (ed.), 2006: Cooperation and conflict in ingroup and intergroup
communication, București, Editura Universității din București.
Iordan, lorgu, 1948 [1943]: Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor" ed. a Il-a,
București (ed. I: 1943).
Iordan, lorgu, 1975 [1944]: Stilistica limbii române, București, Editura Științifică.
lorgulescu, Mircea, 1988: Eseu despre lumea lui Caragiale. București, Cartea Românească.
Irimia, Dumitru, 1986: Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura
Științifică și Enciclopedică.
Irimiaș, George, 2003: Structuri textuale ale discursului politic totalitar. Studiu din perspectiva
semioticii textului, Cluj-Napoca, Clusium, 2003.
Irimiaș, George, 2006: „Surse ale coeziunii textuale în discursul politic”, în Pană Dindelegan
2006, pp. 439-
Klein, Gabriella, 1986: La politica linguistica del fascismo, Bologna, 11 Mulino.
Lakoff, George, Marc Johnson, 1980: Metaphors we live by, Chicago, University of Chicago Press.
Lasswell, Harold D., Nathan Leites et al., 1949: Language of Politics: Studies in Quantitative
Semantics, New York, George W. Stewart.	.
Lemny, Ștefan, 1986: Originea și cristalizarea ideii de patrie în cultura română, București, Minerva.
Livadă-Cadeschi, Ligia, 2001: De la milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din Țara
Românească și Moldova în secolul al XVIlI-lea, București, Nemira.
Luke, A., 1998: „Ideology”, în Mey 1998, pp. 366-369.
Lurati, Ottavio, 1990: 3000 parole nuove, Bologna, Zanichelli.
Maldidier, Denise, 1971: „Lecture des discours de De Gaule parsix quotidens parisiens: 13 mai
1958”, în Langue franșaise, 9, pp. 34-46.
Mattusch, Michele, „Fiktionale Strategien beim Aufbruch der rumănischen Presse. Die
Zeitung România Mare als extremes Beispiel”, în Krista Zach (ed.), Rumânien im
I
273
Brennpunkt. Sprache und Politik, Identităt und Ideologie im IVandel, Munehen,
SOKW-Verlag, pp. 13-32.
Măda Grigoraș, Stanca, 2003: „Puterea limbajului între teorie, metodă și politică”, în Pană
Dindelegan 2003, pp. 519-530.
Metzeltin, Michael, 2002: România: Stat, Națiune, Limbă, București. Univers Enciclopedic.
Mey, J.L. (ed.), 1998: Concise Encyclopedia ofPragmatics, Oxford, Elsevier.
Migliorini, Bruno, 1942: Appendice al „Dizionario moderna”, înAî Panzini, Dizionario moderna.
Milano, Hoepli, 1942.
Migliorini, Bruno, 1963: Parole nuove, Milano, Hoepli, 1963.
Mungiu, Alina, 1995: Românii după '89. Istoria unei neînțelegeri, București, Humanitas.
Munteanu, Comei, 1999: Pamfletul ca discurs literar, București, Minerea.
Munteanu, Eugen, 2006: „Histoire des langages politique, juridique et administratif dans la
Romania. roumain”, în Emst. GleBgen, Schmitt, Schweickard 2006, pp. 2103-2112.
Muthu, Mircea, 2002: Balcanismul literar românesc, l-III, Cluj-Napoca, Dacia.
Necula, Gina, 2006: „Modalități de discreditare a limbii de lemn în discursul literar”. în Pană
Dindelegan 2006, pp. 471-480.
Negriei, Eugen, 2003: Literatura română sub comunism. Proza. București, Editura Fundației PRO.
Negriei, Eugen, 2006: Literatura română sub comunism. Poezia, 1, ed. a Il-a, București, Editura
Fundației PRO.	_
Neț, Mariana. 2005: Lingvistică generală, semiotică, mentalități. O perspectivă defdosofie a
limbajului, Iași, Institutul European.
Niculescu, Alexandru, 1993: „Cum vorbește (și gândește) securitatea”, m România literară, nr. 10, p. 3.
Niculescu, Alexandru, 1995: „Limbajele multiple ale Securității”, în România literară, nr. 41. p. 3..
Nieulescu, Alexandru. 1999 [1980]: Individualitatea limbii române între limbile romanice, 3. Noi
contribuții, Cluj-Napoca, Clusium (cap. „Revoluție, lexic, cultură. Concepte ale acțiunilor
insurecționale românești în secolele XVIII și XIX”, articol din 1980, pp. 210-224).
Niculescu, Alexandru. 2003: Individualitatea limbii române între limbile romanice, 4. Elemente de
istorie culturală, Cluj-Napoca, Clusium.
Niculescu-Gorpin, Anabella-Gloria, 2003: “Modalități de persuadare și efectul perlocuțtonar in
discursul politic”, în Pană Dindelegan 2003, pp. 495—517.
Orwell, George, 1991 [1949]: O mie nouă sute optzeci și patru, trad. rom., București, Univers
(cap. „Appendix: Principiile Nouvorbei”, pp. 263 -275).	_
Orwell George 1986 [1945]: „Politics and the English language”, în Seyler, Boltz 1986, pp. 324-335.
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), 2003: Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, II,
București, Editura Universității din București.
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), 2004: Tradiție și inovație în studiul limbii române, București,
Editura Universității din București.
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), 2005: Limba română - structură și funcționare, București,
Editura Universității din București.
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), 2006: Limba română - aspecte sincronice și diacronice,
București, Editura Universității din București.
Papadima, Daniela, 1991, 1992: „Limba de lemn", în Limba și literatura română, nr. 4, 1991;
nr. 2, 1992.	-
Papadima, Liviu, 1992: „Homo duplex et le langage”, în ARA-Journal, 16-17, pp. 200 204.
Papadima, Liviu, Lindenbauer, Petrea, Kolar Othmar (eds.), Der politische Diskurs in Rumănien,
București, Humanitas Educațional, 2003.	.	_
Pietreanu, Marica, 1984: Salutul în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedica.
274
Pineira, Carmen, Maurice Toumier, 1989: „De quel bois se chauffe-t-on? Origines et contextes de
l’expression langue de bois”, în. Mots, 21, pp. 5-19.
Preoteasa, Isabela, 2002: „Intellectuals and the public sphere in post-communist Romania: a
discourse analytical perspective”, în Discourse & Society, 13. pp. 269-292.
Quarantotto, Claudio, 1987: Dizionario del nuovo italiano. Roma, Newton Compton.
Reboul, Olivier, 1977: Lo slogan, trad. it., Roma, Armando (ed. orig.: Le Slogan, Bruxelles,
Editions Complexe, 1975).
Roceric, Alexandra, 1995: „Politeness and politics: Romanian domn vs tovarăș”, în C. Lupu,
L. Renzi (eds.), Studi rumeni e romanzi. Omaggio a Florica Dimitrescu e Al. Nicidescu,
Padova, Unipress, 1995, pp. 246-258.
Roșea. Luminița, 2006: Mecanisme ale propagandei în discursul de informare. Presa românască
în perioada 1985-1995, Iași, Polirom. .
Sachelarie, Ovid, Nicolae Stoicescu (coord.), 1988: Instituții feudale din țările române. Dicționar,
București, Editura Academiei.
Sauer, Christoph, 1988: „Newspaper style and Nazi propaganda. The 'Weekly Mirror' in the
, German Newspaper in the Netherlands”, în van Peer, W. (ed.), The Taming of the Text.
Explorations in Language, Literature and Cultura, London/New York, Routledge.
Sălăvastru, Constantin, 1999: Discursul puterii, Iași, Institutul European.
Schlesinger, Ph., Lumley, B. 1985: „Two debates on political Violence and mass Media: The
Organisation of Intellectual Fields in Britain and Italy”, în van Dijk 1985, p. 324-349.
Seche, Mircea, 1978: „Aspecte ale lexicului politic în lexicografia românească de la jumătatea
secolului alXIX-lea”, în AUB-LLR, XXVII, 1978, pp. 29-36.
Seriot, Patrick, 1985: Analyse du discourspolitique sovietique, Paris. Institut d'Etudes Slaves.
Seriot, Patrick, 1986a: „La langue de bois et son double (line analyse des analyses du discours
politique sovietique)”, în Langages et societe, 35, p. 7 -32.
Seriot, Patrick, 1986b: „Langue et langue de bois en Pologne”, în Mots, 13, pp. 181-189.
Seriot, Patrick, 1989: „Langue de bois, langue de l'autre et langue de soi. La quete du parler vrai en
. Europe socialiste dans Ies annees 1980”, în Mots, 21, pp. 50-66.
Seyler, Dorothy U., Carol J. Boltz (eds.), 1986: Language Power, New York, Random House.
Slama-Cazacu, Tatiana, 2000: Stratageme comunicaționale și manipularea, lași, Polirom.
Sobrero, Albeito A., 1993: „La lingua dei politici”, în Alberto A. Sobrcro (ed.), Introduzione
all’italiano contemporaneo. La variazione egli usi, Roma-Bari, Laterza. 1993, pp. 263 -267.
Stanomir, loan, 2004: „Scriitorul Cezar Petrescu nu mai este singur...”, în Cemat, Manolescu,
Mitchievici, Stanomir 2004, p. 95-119.
Stoichițoiu-Ichim. Adriana, 1996: „Observații privind influența engleză în limbajul publicistic
actual”, în Limbă și literatură, 2, pp. 37-46 și 3-4, pp. 25-34.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2003: „Influența engleză în terminologia politică a românei actuale”,
în Pană Dindelegan 2003, pp. 299 -322: reprodus în Stoichițoiu-Ichim 2006a. pp. 117-151.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2004a (2006a): „Observații privind semantismul termenului lider în
româna actuală”, în AUB-LLR, LII, pp 129-135; reprodus în Stoichițoiu-Ichim 2006a,
pp. 152-161.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2004b (2006b): „Strategii lexico-semantice în discursul politic actual”,
în Pană Dindelegan 2004, pp. 325-337: reprodus în Stoichițoiu-Ichim 2006b. pp. 357-372.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2006a: Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, București.
Editura Universității din București.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2006b: Creativitate lexicală în româna actuală. București, Editura
Universității din București.
Ștefănescu, Loara, 2003: Discursul politic contemporan: parametri lingvistici și retorica
argumentației, teză de doctorat, Universitatea din București.
275
Șteianescu, Loara, 2004: „Pseudodezbaterea politică televizată: argumentare, retorică, manipulare’’,
în Pană Dindelegan 2004, pp. 515—522.
Șteianescu, Loara. 2005: „Sloganul politic și performanța persuasivă”, în Pană Dindelegan 2005,
pp. 689-694.
Șteianescu, Loara, 2006: „Discursul public și seviciile secrete”, în Pană Dindelegan 2006,
pp.539-547.
Tabarcea, Cezar, 1993: „Ars omandi cum adjectivis”, în Dilema, 1, nr. 13, 1993, p. 10.
Tagliavini, C., 1928: „Divagazioni semantiche roniene (Dai nome proprio al nome comune)”, în
Archivum Romanicum, 12, 1—2.
Teodorescu, Cristiana, 2000: Patologia limbajului comunist totalitar, Craiova, Scrisul Românesc.
Thom, Franțoise, 2005 [1987], Limba de lemn, trad. rom., București, Humanitas, 2005 (ed. I:
1993; ed. originală: La langue de bois, Paris, Juillard, 1987).
Todorova, Maria, 2000: Balcanii și balcanismul, trad. rom., București, Humanitas.
Tomescu, Speranza, 2006: „Terorism, terorist, atac terorist între lexicul specializat și lexicul
comun”, în Pană Dindelegan 2006, pp. 337—346.
Trifon, Nicolas, 1989: „La destalinisation dans la lexicographie roumaine”, în Mots, 21, pp. 102-108.
Ute Gabanyi, Anneli, 2001: Literatura și politica în România după 1945. București, Editura
Fundației Culturale Române.
Van Cuilenburg, J. L, O. Scholten, G. W. Noomen, 2000: Știința comunicării, trad. rom., ed. a
Il-a, București, Humanitas.	.
vanDijk, T. A. (ed.), 1985: Handbook of Discourse Analysis, I-IV, London, Academie PtfSs. „
van Dijk, T. A., 1997: „Political discourse and racism. Describing others in Western parliaments ,
în S. H. Riggins (ed.), The Language and Politics of Exclusion. Others in Discourse,
Thousand Oaks, CA, Sage, 1997, pp. 31-64.	. .	„
van Dijk T A 2000- „Ideologies, racism, discourse: Debates on immigration and ethmc issues ,
în Jessika ier Wal & Maykel Verkuyten (eds.), Comparative perspectivei on racism,
Aldershot, Ashgate, 2000, pp. 91-116.	.	.	. .
van Dijk T. A., 2000: „On the analysis of parliamentary debates on inumgration , m M. Reistgl,
R. Wodak (eds.), The semiotici of racism. Approaches to criticai discourse analysis,
Vienna, Passagen Verlag, 2000, pp. 85-103.
van Diik T A 2000- The Reality of Racism. On analyzing parliamentary debates on
'	' immigration”, în Guido Zurstiege (ed.), Festschrift. Fiir die Wirkliehkeit (= Festsclirifi for
Siegfried Schmidt), Wiesbaden, Westdeutscher Verlag, 2000 pp. 211-226.
van Dijk, I’. A., 2001: „Discourse, ideology and context”, în Folia Linguistica, XXX/1 2, 2001,
pp. 11—40.	I - - >81	. _ ,
Verdery, Katherine, 1994: Compromis și rezistență. Cultura romana sub CeaușeșM trad. rom.,
București, Humanitas.	.	_ ..	„ _ n .
Vintilâ Răduiescu, Ioana, 2004: „Limba română din perspectiva integrării europene . in Pana
Dindelegan 2004, pp. 37-50.
Vulpe Magdalena, 1992 (2004), „Fișe pentru un dicționar al limbajului de lemn: a epura, a
comorima, a restructura". în Limba română, XLI, 1992, nr. 1-2, pp. 105-107 (reprodus
în Opera lingvistică, I, Cluj-Napoca. Clusium, 2004, pp. 260 -262).
Wells, Rulon, 1970: „Nominal and Verbal Style”, în D. C. Freeman (ed.), Lmguistics and hterary
style, New York, Kolt, Rinehart and Winston, 1970, pp. 297-306.
Whorf, Benjamin Lee, 1956: Language, thought, and reality, cd. J. B. Carroll, Cambridge,
Massachusetts, The M.I.T. Press.	.	. .
Wierzbicka, Anna. 1990: „Antitotalitarian language in Poland: some mechanisms ol hnguistic selt-
defense”, în Language in Society, 19, pp. 1-59. ,	-
Wieviorka, Michel, 2005: La violence, Paris, Hachette I.itteratures.
216
Windisch, Uli, 1986: LeK.-O. verbal. La communication conflictuelle, Lausanne, LAge d'ilomme.
Wodak, Ruth, 2006: „Criticai linguistics and criticai discourse analysis”, în Jan-Ola Ostman, Jet
Verschueren (eds.), Handbook of Pragmatics, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins,
2006, http://www.ling.lancs.ac.uk/staff7wodak/papers/06hbprag.pdf
Wodak. Ruth, Kirsch, F. P. (eds.), 1995; Totalitare Sprache - Langue de bois - Language of
Dictatorship, Wien, Passagen Verlag.
Zafiu, Rodica, 1992: „La variante roumaine de la langue de bois - esquisse diachronique”, în
Journal of the American Rotnanian Academy of Arts and Sciences (ARA — Journal), 16—
17, pp. 210-219.
Zafiu. Rodica, 1995: „Langue de bois et poesie”, în W'odak, Kirsch (eds.) 1995. pp. 137—148.
Zafiu, Rodica, 2001: Diversitate stilistică în româna actuală. București, Editura Universității din
București.
Zafiu, Rodica, 2006: „Une possible typologie des actes de langage agressifs”, în lonescu-
Ruxăndoiu 2006, pp. 183- 195.
Zamfir, Mihai, 1997: Discursul anilor ‘90, București, Editura Fundației Culturale Române.
Zenker, Birgit, 1992: „Textsorten im Bereich der Politik und tjpische explizit performative
Formeln”, în G. Ernst, P. Stein, B. Weber (eds.), Beitrăge zur rumănischen Sprache im
19. Jahrhundert, Tubingen, Max Niemeyer Verlag, 1992, pp. 163 -172.
Zerilli, Filippo M., 2004: “Jucând (cu) mita. Imagini etnografice ale corupției în România”, în
Cristina Papa, Giovanni Pizza, Filippo M. Zerilli (eds.), Cercetarea antropologică în
România. Perspective istorice ți etnografice, Cluj-Napoca, Clusium, pp. 269-300.
Zolli, Paolo, 1991: Le parole straniere, ed. a Il-a, Bologna. Zanichelli.
SURSE
Alecsandri, Vasile, 1974: Opere., IV, Proză, ed. G. Rădulescu-Dulgheru, București, Minerva.
Almaș. D., Fotescu, E., 1968: Istoria patriei. Manual pentru clasa a 4-a, București, Editura
Didactică și Pedagogică.
Anghel Mănăstire, Ion, 1990 [1985]: Noaptea nu se împușcă, ed. a Il-a, cuprinzând și Procesul de
la Gârbovi (ed. I: 1985).
Argetoianu, Constantin, 1991: Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, voi. II,
ed. S. Neagoe, București, Humanitas.
Arghezi, Tudor, 1979: Pamflete, ed. Mariana lonescu, București, Minerva.
Avram, Mioara, Sala, Marius, Vintilă-Rădulescu, Ioana (coord.), 1999: Institutul de Lingvistică
„lorgu Iordan" din București. 50 de ani de existență (1949-1999), București, Editura
Univers Enciclopedic.
Beniuc, Mihai, 1973: Poezii, București, Albatros.
Cantemir, Dimitrie, 1973: Opere complete, IV, Istoria ieroglifică, ed. Virgil Cândea, București,
Editura Academiei.	.
Caragiale, I. L., 1959-1962: Opere, I—III, ediție de Al. Rosetti, Ș. Cioculescu, L. Calin, București,
’ ESPLA(EPL).	.............. ,
Ceaușescu, Nicolae, 1974: România pe drumul construirii societății socialiste multilateral
dezvoltate, voi. 10, București, Editura Politică, 1983.	_
Ceaușescu, Nicolae, 1984: Raport la cel de-al XlII-lea Congres al Partidului Comunist Roman,
București, Editura Politică.	.	-
Ceaușescu, Nicolae, 1987: Raport la Conferința Națională a Partidului Comunist Roman, 14-16
decembrie 1987, București, Editura Politică.	.....
Ceaușescu Nicolae, 1988: Expunere cu privire la unele probleme ale conducerii activități.
' economico-sociale, ale muncii ideologice, și politico-educative, precum și ale situației
internaționale, București, Editura Politică. ij	.	.	.	, .
Chirită, Constantin, 1968a: Cireșarii, 1, Teroarea neagră. București, Editura Tinerel ului
Chirită,, Constantin, 1968b: Cireșarii, 2. Castelul fetei în alb, București, Editura Tineretului,
Chirită, Constantin, 1961: Castelul fetei în alb. A doua aventură a Cireșardor. ed. a Il-a,
București, Editura Tineretului
Codru Drăgușanu, Ion, 1956 [1865]: Peregrinul transilvan, ed. Romul Munteanu, București,
ESPLA(ed. orig.: 1865).	.
Comea, Andrei, 1995: Mașina de fabricat fantasme, București, C lavis.
Comea, Doina, 1991: Scrisori deschise și alte texte, București, I iumanitas.
Costin. Miron, 1958: Opere, ed-PiP. Panaitescu, București, ESPLA.
Cristoiu, Ion, 1991: Punct și de la capăt. București, Elf.	_
Dinescu, Mircea, 1996: Pamflete vesele și triste (1990-1996), București, Editura Seara.
Dragne, F„ lonescu, M., lordănescu. A. 1971: Istoria României. Manual pentru clasa a Vlll-a.
București, Editura didactică și pedagogică.
278
Everac, Paul, 1992: Reacționarul, București, Editura Românul.
Georgescu, T., 1980: Prelegeri. Istoria patriei și a Partidului Comunist Român, București. 1UB.
Goma, Paul, 1991: Bomfacia, București, Omega.
Groșan, loan, 1985: Caravana cinematografică, București, Cartea Românească.
Groșan. loan, 1991: «Planeta mediocrilor» precedată de «Epopeea spațială 2084», București, Cassandra.
Horasangian, Bedros, 1984: închiderea ediției, București, Cartea Românească.
lorga, Nicolae, 1939: Istoria Bucureștilor, București, Imprimeria Națională.
lorga, Nicolae, 1993: Istoria românilor pentru poporul românesc, ed. G. Penelea Filitti. București,
Minerea.
Jela, Doina, 1998: Această dragoste care ne leagă — Reconstituirea unui asasinai, București, Humanitas.
Liiceanu, Gabriel, 1991: Jurnalul de la Păltiniș, ed. revăzută și adăugită, București. Humanitas.
Liiceanu, Gabriel, 1992: Apel către lichele, București, Humanitas.
Maiorescu, Titu, 1978, 1984: Opere, I—II, ed. G. Răulescu-Duigheru. D. Filimon-Stoieescu,
București, Minerva.
Manea, Mihai, Adrian Pascu. Bogdan Teodorescu, 1995: Istoria românilor din cele mai vechi
timpuri până la revoluția din 1821, Manual pentru clasa a Xl-a, București, Editura
didactică și pedagogică.
Manolescu, Nicolae, 1991: Dreptul la normalitate: discursul politic și realitatea, București, Litera.
Mălăncioiu, Ileana, 1987: Călătorie spre mine însămi, București, Canea Românească.
Monciu-Sudinski, Alexandru, 1974: Biografii comune, București, Cartea Românească.
Neculce, Ion. 1959: Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, ed. I. Iordan. București, ESPLA.
Nicoiau, I., Nițu, Th. 1993: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi,
București, Humanitas.
Novăceanu, D., 1990: Reporter în piața ghilotinei. București, Adevărul.
Pascu, Ștefan (coord.), 1975: Istoria României. Manual pentru anul IV licee de cultură generală și
de specialitate, București, Editura didactică și pedagogică.
Petrescu, Cezar [1927], 1943, 1953: întunecare (ed. I: 1927-1928); ediție definitivă, București,
Cugetarea Georgescu-Delafras, 1943; București. ESPLA, 1953.
Popa, Marian, 1981: Podul aerian, București, Albatros.
Popescu, Dumitru, 1994: Am fost și cioplitor de himere. Un fost lider comunist se destăinuie.
Convorbire realizată de loan Tecșa, ziarist, București, Expres.
Popovici, Titus, 1990: Cutia de ghete, Ploiești, Editura Elit-Comentator.
Popper, L 1990: Pe ring cu Eugen Barbu, București, Editura Victor Frunză.
Preda, Marin, 1974: Intrusul, București, Minerva.	.
Preda, Marin, 1997: Cel mai iubit dintre pământeni. I—III, București, Editura Marin Preda.
Preda, Sorin, 1985: Parțial color, București, Cartea Românească.
Preda, Sorin, 1988: Plus-minus o zi. București, Editura Militară.
Tatulici, Mihai (coord.), 1990: Revoluția română în direct. București, TVR.
Tănase, Stelian, 1990: Corpuri de iluminat, București. Cartea Românească.
Teodorescu, Filip, 1992, Un risc asumat. Timișoara, decembrie 1989, București, Viitorul românesc.
Ureche, Grigore, 1955: Letopisețul Țării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, București, ESPLA.
Văcărescu, lanache, 2001: Istoria othomanicească, ed. G. Ștrempel, București, Biblioteca
Bucureștilor.
Zamfir, Mihai, Paul Comca (coord.), 1969: Gândirea românească în epoca pașoptistă (1830-
1860), I, București, Editura pentru Literatură.
Zamfirescu, Dan, Dumitru Cema, 1993: Fenomenul Caritas sau mântuirea românilor prin ei
înșiși, București, Roza Vânturilor.
Zamfirescu, V. Dem., 1994: în căutarea sinelui, București, Cartea Românească.
Zarifopol, Paul, 1992: Marxism amuzant: eseuri cenzurate, ed. AL Săndulescu, București, Albatros.
PERIODICE, SIGLE ȘI ABREVIERI1
AC
Accent
Adevărul
AE
Agora
Agora online
AnaLize
AP
AP III
As
Astra
Azi
AUB-LLR
Blitz
BZA
CADE
Canarache, Breban
Cațavencu
CD
Ceaușescul
CI
Academia Cațavencu, săptămânal
Accent, săptămânal
Adevărul, cotidian
Adevărul economic, supliment al ziarului Adevănd
Agora, revistă alternativă de cultură
Agora ON line, revistă on-line (www.aol.ro)
AnaLize, revista de studii feministe
Atac la persoană, săptămânal
Analele parlamentare ale României, tomul III, partea II,
Obicinuita obșteasca Adunare a Moldaviei, Legislatura I,
Sesiunea I, 1832-1833, București, Imprimeria Statului, 1893.
Formula As, săptămânal
Astra, revistă lunară
Azi, cotidian
Analele Universității București -Limba și literatura română
Blitz, săptămânal
Bună ziua, Ardeal, cotidian
L-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicționarul enciclopedic ilustrat,
București, „Cartea Românească”, 1926-1931.
Ana Canarache, Vasile Breban, Mic dicționar al limbii române,
București, Editura Științifică, 1974
Cațavencu, săptămânal (din 1991 devine Academia Cațavencu)
Camera Deputaților; texte de pe site-ul www.cdep.ro
Ceaușescul, săptămânal
Cațavencu Internațional, săptămânal
1 Citarea în text a exemplelor nu este, din păcate, perfect unitară: adunate pe parcursul a 17 ani,
citatele sunt indicate unori cu numărul publicației, alteori cu data de apariție; cele preluate din
arhivele de pe internet ale publicațiilor sunt de obicei citate cu data, uneori doar cu indicația
arhivă on-line”. Pentru citatele adunate direct din pagini de pe internet, fără corespondent tipărit
(forumuri bloguri etc.), am redus adresa la un element de bază, ușor de recunoscut, indicând acolo
unde era posibil și data; o reproducere integrală a adreselor web ar fi incarnat textul (unele fund
lungi și greoaie) și s-ar fi dovedit adesea inutilă (multe dintre paginile citate fiind efemere,
eliminate după o vreme și deci imposibil de recuperat pe baza adresei inițiale). Pentru o minima
unificare, am renunțat la indicarea paginii..
280
Concise Oxford	The Concise Oxford Dictionary, ed. a X-a, Oxford, Oxford University Press, 1999
Contrafort Contrapunct Contrast CLit Cotidianul CM Cronica CN	• CR Curentul Cuvântul CV DA	Contrafort, revistă a tinerilor scriitori din Republica Moldova, lunar Contrapunct, săptămânal Contrast, săptămânal Convorbiri literare, revistă lunară Cotidianul, cotidian Comunicatii mobile, revistă lunară Cronica, săptămânal Curierul național, cotidian Curierul românesc, cotidian Curentul, cotidian Cuvântul, săptămânal Cum vorbim, revistă pentru studiul și explicarea limba Dicționarul limbii române, tomurile I și II (literele A-C, D-de, F-J, V-lojniță), București, Librăriile Socec & Comp, și C. Sfetea; Universul, 1907-1949
Dâmbovița DC-LR ’	Dâmbovița, cotidian I. C. Chițimia, Al. Dirna (coord.), Dicționar cronologic literatur română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.
DCR2	Florica Dimitrescu, Dicționar de cuvinte recente, ed. a doua, București, Editura Logos, 1997
DCRR	Ion Istrate ș.a., Dicționarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, București, Editura Academiei Române, 2004
DE	Marin Bucă (coord.), Dicționar de epitete al limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985
De Mauro, Tullio DELLR	Dizionario della lingua italiana, Torino, Paravia, 2000 Sanda Reinheimer Rîpeanu (coord.), Dictionnuire des emprunts latins dans Ies langues romanes, București, Editura Academiei Române, 2004
DER	Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române, trad. rom., București, Saeculum I. O., 2001
Deșteptarea	Deșteptarea, cotidian
DEX (1975, 1996) * Dicționarul explicativ al limbii române (coord.: Ion Coteanu,
DEX-S	Luiza Seche, Mircea Seche), București, Editura Academiei, 1975; (coord.: Ion Coteanu, I.ucreția Mareș), București, Univers Enciclopedic, 1996. Supliment la Dicționarul explicativ al limbii române (coord.: Ion Coteanu, Ion Dănăilă, Nicoleta Tiugan), București, Editura Academiei, 1988.
Când sigla nu e urmată de an, ne referim la textul rămas neschimbat în cele două ediții ale
dicționarului.
281
Dilema Dimineața DISC ’	Dilema, săptămânal Dimineața, cotidian Francesco Sabatini, Vittorio Coletti, Dizionario italiano, Firenze, Giunti, 1997
DÎLR-LRV	Gh. Chivu, E. Buză, A. Roman Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421- 1760), București, Editura Științifică, 1992
DIRS XVI	Documente și însemnări românești din secolul al X -lea, text stabilit și indice de Gh. Chivu, M. Georgescu, M. loniță, Al. Mareș, Al. Roman-Moraru. introducere de Al. Mareș, București, Editura Academiei, 1979.
DLR	Dicționarul limbii române, serie nouă, tomurile VI—XIV (literele M—Z), București, Editura Academiei, 1965—2005.
DLR-1900	Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979.
DLRC	Dicționarul limbii române literare contemporane, I-IV, București, Editura Academiei, 1955-1957.
DLRM	Dicționarul limbii române moderne (coord.: D. Macrea), • București, Editura Academiei, 1958.
DLR-SRC	Dim. Păcurariu (coord.), Dicționar de literatură română. Scritori, reviste, curente, București, Univers, 1979.
DOOM	Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura Academiei, 1982.
DOOM2	' Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a Il-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
Dreptatea DSL	Dreptatea, cotidian	~ Bidu-Vrănceanu, A., C. Călărașu, L. lonescu Ruxăndoiu, M. Mancaș, G. Pană Dindelegan, 20()2: Dicționar de științe ale limbii (DSL), ediția a doua, București, Editura Nemira.
DSR	Luiza Seche, Mircea Seche, Dicționarul de sinonime al limbii române, București, Editura Academiei, 1982.
DU	Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, ed. a VUI-a, Craiova, Scrisul Românesc, 1930.
EM ES Evenimentul Expres EZ Facla Flacăra FRL Fraierul român Gardianul	Expres Magazin, săptămânal Ediție specială, cotidian Evenimentul, cotidian Expres, săptămânal Evenimentul zilei, cotidian Facla, săptămânal Flacăra, revistă lunară Forum on-line al revistei România liberă Fraierul român, săptămânal Gardianul, cotidian
282
Gândul Ghilotina Grand Robert	Gândul, cotidian Ghilotina, săptămânal Le Grand Robert de la langue franqaise, I-IX, II-eme ed., Paris, Le Robert, 1985.
GS GSud GVest ILitRII	Gazeta sporturilor, cotidian Gazeta de Sud, cotidian Gazeta de Vest, cotidian Istoria literaturii române, II, De la Școala Ardeleană la Junimea, București, Editura Academiei, 1968.
Jurnal de Chișinău JN IV LAI Lexis Libertatea Littre 1957	Jurnal de Chișinău, bisăptămânal (www.jumal.rnd) Jurnalul National, cotidian Jurnalul de Vineri, săptămânal Litere, Arte &Idei, supliment cultural al ziarului Cotidianul Lexis. Larousse de la langue frangaise, Paris, Larousse, 1977 Libertatea, cotidian E. Littre, Dictionnaire de la langue frangaise, Paris, Gallimard - Hachette, 1957
LM LV MB MC MDA	Lumea Magazin, revistă lunară Lumi virtuale, revistă online (www.lumivirtuale.ro) Monitorul de București, cotidian Monitorul de Cluj, cotidian Micul dicționar academic, I-IV, București, Editura Academiei Române, 2001-2003
MDE	Micul dicționar enciclopedic, ed. a II-a, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978
MO '80	Ș. Anghelescu ș.a. (Muzeul Țăranului Român), LXXX. Mărturii orale. Anii '80 și bucureștenii, București, Paideia, 2003
Munca de partid Națiunea NDU	Munca de partid, revistă lunară a C.C. al P.C.R. Națiunea, săptămânal loan Oprea, Carmen Gabriela-Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, ed. a Il-a, - București, Litera Internațional, 2006.
Opus OS Oxford 1989	Opus, săptămânal Opinia studențească, săptămânal The Oxford English Dicționar}’, II ed., Oxford, Clarendon Press, 1989
Petit Robert 1991	Le Petit Robert, 1. Dictionnaire alphahetique et analogique de la languefrangaise. Paris, Le Robert, 1991
PF Phoenix PNRPR Pop, Ion (coord.)	Piața financiară, revistă lunară Phoenix, săptămânal Poezia nouă în R.P.R, București, ESPLA, 1952 Dicționar analitic de opere literare românești, I-IV, ed. a II-a, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2000-2003
Popescu-N eveanu	P. Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, București, Albatros, 1978
283
PRP
Random House
Realitatea
RL
RLit
RM
Rost
SC
Scânteia
SCL
SF
SP :
SR
Steaua
Strada
Strict secret
Știrea
Tiktin
Timpolis
Timpul
Tinerama
TL
TLFI
Viitorul
VL
VR
VP
Vremea
Wikipedia
7A<
7A
Zig-zag
Zingarelli
Ziua
ZT
22
Negriei, Eugen (ed.), Poezia unei religii politice. Patru decenii
de agitație și propagandă, București, Editura Pro, 1995
The Random House Dictionary of the English Language, New
York, Random House, 1968
Realitatea românească, cotidian
România liberă, cotidian
România literară, săptămânal
România Mare, săptămânal
Rost, revistă lunară
Spionaj-Contraspionaj, săptămânal
Scânteia, cotidian (în 22 dec. 1989 devine Scânteia poporului)
Studii și cercetări lingvistice
Săptămâna financiară, săptămânal
Scânteia poporului, cotidian (vezi Scânteia)
M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu (coord.), Scriitori români.
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.
Steaua, revistă lunară
Strada, săptămânal
Strict secret, săptămânal
Știrea, bisăptămânal
H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, I—III, Bukarest,
Staatsdruckerei, 1903-1924.
Timpolis, bisăptămânal
Timpul, săptămânal
Tinerama, săptămânal
Tineretul liber, cotidian
Tresor de la langue^angaise informatise
(http ://atilf.atilf. fr/tl f.htm)
Viitorul P.N.L., cotidian
Viața liberă, cotidian
Vocea României, cotidian
Vești proaste, săptămânal
Vremea, săptămânal
Wikipedia, enciclopedie on-line
(http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page)
Ziarul Financiar, cotidian
Ziarul de Iași, cotidian
Zig-zag Magazin, săptămânal
Nicola Zingarelli, II nuovo Zingarelli. Vocabolario della lingua
italiana, a cura di Miro Dogliotti, Luigi Rosiello, XII ed.,
Bologna, Zanichelli, 1995.
Ziua, cotidian
Ziua turistică, supliment al ziarului Ziua
22, revistă săptămânală
284
Sigle politice
C.P.Ex. F.S.N./FSN P.C.R./PCR P.D./PD P.N.L./PNL P.N.Ț./PNȚ P.S.D./PSD U.T.M.	Comitetul Politic Executiv (al P.C.R.) Frontul Salvării Naționale Partidul Comunist Român Partidul Democrat Partidul Național Liberal Partidul Național Țărănesc Partidul Social-Democrat Uniunea Tineretului Comunist
Tiparul s-a executat sub c-da nr. 1785/2007, la
Tipografia Editurii Universității din București


Discursul politic este esența activității politice și
poate influența, mai mult decât alte tipuri de discurs,
realitatea. Descris adesea. în cheie predominant
negativă, ca discurs al puterii sau al manipulării, el
este totuși, în aspectele sale fundamental pozitive, și
un discurs al negocierii, al creării acordului și al
eficienței.
Volumul urmărește o serie de aspecte lexicale
(schimbări semantice, ambiguizare, polarizare) și
unele utilizări discursive (ironie, eufemism, marcarea
atitudinii subiective) ale limbajului politic românesc din
ultimii 50 de ani. Capitolul final este consacrat violenței
ca temă discursivă și ca trăsătură a discursului politic și
publicistic.
9789737 373076
editura universității din bucurești'9
L