[9] Părăsirea Daciei în prada barbarilor fusese precedată {le o epocă de tranziţie în care această provincie, de şi încă sub stăpânirea Romanilor, suferise în repetite rânduri năvă­ liri pustietoare, Deşi trecerea dela starea liniştită şi înfloritoare a oblăduirei romane la acea chaotică a timpurilor năvălirei nu fusese năprasnică şi cu toate că nu se poate stabili seria istorică care duce dela o stare la cealaltă, totuşi nu e mai puţin adevărat că, cu retragerea legiunilor, începe pentru po­ poraţia daco-romană o epocă cu totul nouă a istoriei ei, carac­ terizată prin mai multe împrejurări însemante, Intâi : Cei mai multi din locuitorii rămasi în Dacia Tra­ iană, speriaţi de violenţele şi grozăviile năvălirilor, caută, ca ca şi Românii de mai târziu, adăpost în contra lor, în munţii şi pădurile de care Dacia era plină. Al doilea: Felul cel nou de viaţă, adus prin strămutarea poporului de la câmpie la munte, schimbă şi condiţiile traiului său, reîntorcându'I îndărăt ele la viaţa agricolă la una ca şi nomadă. Cu toate că Romanii n'au părăsit nici odată cu totul îndeletnicirile vieţei aşezate, totuşi petrecerea lor în munţi împingându'i mai ales la păstorie, ei se purtau necontenit peste toată întinderea lor, veniau în atingere unii cu alţii din puntele cele mai îndepărtate, şi astfel unificând felul lor de a fi, pre­ gătiră acea unitate surprinzătoare a neamului romanesc de la' nordul Dunărei. . Al treilea: In acest răstimp de aproape o mie de ani, poporul Daca-Romanilor intră in atingere cu deosebite neamuri barbare care lăsară urme În graiul şi obiceiurile lui, deterrninară forma lui de organizare şi ajunseră chiar a'i domina mintea prin limbă şi religie. Naţionalitatea română a cărei bază fusese pusă prin contopirea Romanilor cu băştinaşii din Dacia, iesă formată pe deplin tocmai di Il epoca năvăliri lor. Aceasta a desvoltat samburele vechiu într'un. arbore puternic cu ramurile întinse, coroana bogată şi rădăcinile adânci. El răsare însă din această epocă, sălbatec şi neregulat, ca trunchiurile primitive ce cresc în umbra desişurilor. Trebuia curăţit şi îngrijit, desfăcut la rădăcină şi răsuflat în crengariu, spre a da întreaga desvoltare [10] 10 ISTORIA ROMÂNILOR ._-----_._._-�- , puterilor sale latente. Curăţirea întreprinsă de mult, a fost dusă tot mai spre desăvârşire de epoca regenerărei care este aproape de a fi încheiată şi care este menită a face din săl­ batecul fiu al pădurei un arbore civilizat. Perioada năvălirei cuprinde deci una din fazele cele mai în­ semnate ale istoriei noastre, acea În care s'au adaos mai multe elemente noue către naţionalitatea română. Vom vedea că epoca de o mie de ani, petrecută Între părăsirea Daciei şi Înte­ meierea principatelor, nu este o lungă pauză în desvoltarea poporului nostru, nici o epocă asupra căreia nu s'ar şti nimica, ci din contră una din părţile cele mai interesante, cele mai bogate în rezultate ale istoriei sale. E drept că izvoarele curg mai sărace asupra acestui timp; Însă pentru cine ştie să atingă struna istorică, ele dau un răsunet destul de clar al acestor timpuri puţin cercetate. [11] CAPUL III DACIA IN PRIMA PERIOADĂ A NĂVĂLIREI BARBARE. 270-860. 1 GOŢII, HUNII ŞI GEPIZII. 1. NĂVĂLIREA GOŢILOR, HUNILOR ŞI A GEPIZILOR. Goţii după Aureliau. - Am urmărit mai sus istoria nă­ văli rilor gotice până la părăsirea Daciei de împăratul Aurelian :şi am văzut că, în tot acel timp, oardele lor nomade cutreerau întinsu 1 şes oriental al Europei trecând prin Muntenia, pentru a intra pe de o parte în Imperiul Roman de peste Dunăre, pe de alta în Dacia. Este interesant de constatat că nici după -delăsarea Daciei în prada lor, Goţii nu'şi părăsesc aşezările de pe ţărmurile Mărei Negre, unde îi întâlnim fără întrerupere, până ce, spăimântaţi de Huni, trec cu grămada în partea 0- rientală a Impărăţiei Romane. In tot răstimpul de peste 100 de ani ce. se strecoară dela părăsirea Daciei până la venirea Hunilor (270-375), pro­ vincia reîntrase sub stăpânirea neamurilor sarmate care se În­ tindeau mai ales în Muntenia. Astfel pe timpul lui Constantin cel Mare, (325-337), Goţii 'care până atunci par a se fi ţinut, mai în linişte, atacă din :Juoa Imperiul Roman şi provoacă pe Constantin a face o expediţie în potriva lor. El trece Du­ nărea pe un pod de piatră, acela ale cărui rămăşiţe se văd şi astăzi încă la Celeiu, Între gurile Jiului şi ale Oltului 1, Gotii sunt bătuţi de Constantin În ţările Sarmaţiior 2. Se vede deci 1 Mai sus, VoI. I, p. 108 şi 111. Istoria Int âielo r năvăliri gotice, VoI. 1, pag. 211. a Orosius, VII, 28: "Mox Gothorum fortisshnas et coploslsslrnas gentes i Il ipso borbarici soli sinu, hac est il! Sormatarum regione delenit", Corup .. Paulus Diuco nus X] şi Idatius Cbronicon, ad. annum, 332. [12] 12 IST01{[A ROMÂNlLOR că Muntenia purta pe atunci numele de ţara Sarmaţilor. Con­ struirea unui pod de piatră peste Dunăre arată însă învederat, că Constantin cel Mare nu avu se numai scopul ele a speria pe Goţi spre a'i astâmpăra, ci că el vroise a alipi iarăşi mai eu trăinicie părţile nord-dunărene de împărăţia sa, lucru ce era firesc la un monarh care strămutase scaunul Statului său din apus în răsărit, pe malurile Bosforulni. Că aceşti Goţi, învinşi ele Constantin, nu se aflau în foasta Dacie romană, se cunoaşte ele pe istoria lor ulterioară care îi arată tot ca locuitori ai ţărmurilor Mărei Negre, prin Basarabia de; astăzi şi regiunile ce se ţin ele ea. Germani (Goţi) depe Columna antouină. Anume după împărţirea provizorie a Imperiului Roman în acel apus şi acel de răsărit, Valente împăratul răsăritului (364-378) face o expediţie contra Goţilor şi, lucru caracte­ ristic pentru regiunile unde el vroia să'i atace, este că el ier­ nează la Marciancpoli în Moesia, aproape de coastele Mărei Negre. Apoi face şi el un pod, IIlS�1 de plute, peste Dunăre pe la Novioclunum, care oraş este arătat ele Ptolemeu ca (j­ flăndu-se acolo unele Istrul începe a se despărţi în gurile sale, adecă pe la Isaccea ele astăzi, şi bate iW tribul got al Greu- [13] GOŢII, BUNII ŞI GEPIZII --------- 13 ungilor 3. Reiesă deci Într'un chip invederat, că Gotii locuiau tot către Nistru şi părţile orientale, şi că atunci căn Constan­ tin cel Mare îi bătuse în părţile mai occidentale ale Munteniei, nu'i lovise în tara lor, ci în acea a Sarmatilor. Gotii stati în părţile acestea pană cand, speriaţi ei În­ .şişi de cumpliţii şi sălbatecii Huni, o rup de fugă către Du- Coţi de pe Ull manuscris elin Vatican. năre. Atanaric, capul ramurei celei mai apusene a Goţilor, trimisese un corp de oştire pentru a recunoaşte năvala Hu­ nilor ; iar el se aşezase în o vale pe fluviul Nistru. Spăimântat ele raportul elat ele iscoada lui, el se coboară repede către Du", năre şi vroeşte să se intăriască aici, trăganrl un mare şanţ riin malul Siret ului pană în acel al Dunărei 4. Din el va fi , Amm .. Marcell., XXVII, .5. Plolctneus, III, 10, Il. , All11l1. Marcel!., XXXI, 3: ,_ Qua rei in novitate maioresque venturi nvore constr.ct us a superc.liis Gerasi f1uminis ad usque Danubrum Talfa lnrum erraş paerstrrngcns muros altius errigeb:lt". [14] 14 ISTORIA ROMiÎ.t'lLOR rămas probabil valul de pământ, __ .slin 8ere şi astăzi se văd urme în judeţul COvurllî.illlui, şi cal:eponreşte dela satul Tu­ luceşti în coada lacului Brateşului şi merge până la malul Si­ retului, în dreptul satului Cotu-lung 5. Deşi valul acesta care poartă în gura poporul ui din acele părţi tot numele dat în de comun tuturor lucrărilor de asemenea natură aflătoare pe' pământul Daciei, de y�l lui Traian, porneşte din malul Si­ retului şi ajunge în acel ărBYateşlL1i:li, totuşi acest lac nefiind decât o formaţie a Dunărei, arătarea lui Amian se poate re­ feri la el. Este învederat că pe aici un val roman nu ar fi avut nici o ratiune de a fi, mai întâi Întru cât exista valul cel mare, .­ într'adev'ăr apărător al Moesiei inferioare, pe care l-am văzut că trecea prin Basarabia şi Moldova sudică, de la Akerman prin vadul lui Isac pe Prut, peste Siret şi până în Carpaţi. Apoi la ce ar fi slujit Romanilor un val tras Între Brateş şi Siret, care nu ar fi constituit nici o linie de apărare pentru posesiile lor sud-dunărene, singurele al căror scut îl aveau în vedere râdicarea unor astfel de întărituri'? In asa numitul val al lui Traian ce leagă coada Brateşului cu malul SiretuliÎi,' veme înaintea noastră, rămăşiţele acelui ridicat de Atanaric pentru a se opune năvălirei Hunilor 6. Nesigur Însă nici la adăpostul acestei întărituri măestrite, Atanaric caută cu po­ porul său o scăpare în acele naturale ale munţilor - Carpaţi, care se întindeau la o mare îndepărtare spre apus, şi anume el se retrage în aşa numitul Caucalatiâ, nume cu finala ger­ mană [anei. ţară, dat de Goţi muntelui Caucazus unde se re­ 'traseră, şi din combinarea cărora ieşi acel dat de Ammianus. Am. văzut că mai cu osebire partea Carpaţilor spre răsărit de Olt părea a se numi Caucaz,unde se află până astăzi munţii ce amintesc acest de al doilea nume al Carpaţilor 7. Aici Însă ei întâlniră pe Sarmaţi pe cari trebuiră să'i alunge -eu puterea pe care. groaza lor de Huni le-o dăduse cu pri­ .sosintă B. "(',1" 'Se vede că în goana lor către acei munţi, ei au pierdut lângă Buzău, la poalele dealului Istrita, lângă satul Bădenii de jos sau Pietroasa, tezaurul de aur păstrat astăzi în muzeul 5 Vezi Harta României publ.cată de Flemming la Glogau. G Hasdeu, Isi. critică, p. 299, care vrea să Îndrepte pe alţii în pri­ virea aşezărel acestui val, comite însuşi o eroare, spunâud că valul s'ar fi În­ tins între Prut şi Dunăre. Gerasus al lui Ammian nu poate fi decât Siret ul (mai sus VoI. 1, p. 28), şi valul fiind tras între Siret şi Dunăre, nu poate fi decât acel arătat de noi. Vezi şi Odobescu, Notices sur les Antiquites de la Roumnnic Paris, 1868, p. 47. , Mai sus, Voi. 1. p. 225, , Amm. Marcell , XXXI, 4: Ad Caucala ndensem locum altitudine SiI­ varum inaccessum et montium, cum suis ornnibus declmavit," Sarrnatis incit; extrusls". [15] GOŢII BUNII ŞI GEPIZll 15 din Bucureşti şi cunoscut în popor sub numele de cloşca cu puii, şi din care o verigă poartă inscripţia în rune gotice: "guthâni ocwi hailag" adecă: "lui Odin patria sfinţită" 9, Toate ştirile deci privitoare la Goţi constată unul şi acelaş fapt, important din mai multe punte de vedere: stă­ "minţa Goţilor până la sfârşitul petrece rei lor la nordul Du- Dealul Istriţa. nărei, în regiunile răsăritene şi sudice ale Moldovei şi Basa­ rabiei, şi lipsa lor din Dacia, de oare ce nici unul singur din e Iată reproducerea ei în rune : �"r � 'II � (PI H fI" rX Această cetire a inscripţ iel este cea mai probabilă şi a fost propusă, după o sumă de alte încercări făcute ele învăţaţi! străini, de Odobescu în Notices SUf' les antiquites de la Roumaine, p. 17-24. Greutatea stă În terminul Ocwi pe care Odobescu îl traduce prin patrie, bazându-se pe presupunerea că aşa ar fi numit Germanii patria lor, adică Sciţ.ia, pe care şi Iordanes o dă sub un nume apropiat, prin forma lui, de cuvântul inscripţiei. De Gottiorum sioe Getarulll oriqine ac rebus qestis, IV: "Haec igitur pars Go thorum quae apud Filtmer dicitur in terras Oium ernenso amne transposita, optaturn po tita solum", [16] lG izvoarele- Îndestul de numeroase ce pomenesc de el, nu ne arată că, vre o incursie a Goţilor să fi pornit din Dacia 'ro­ mană, iar toate atacurile, atât făcute cât şi suferite de ei, au drept teatru regiunile răsăritene din vecinătatea Mărei Negre. Se vede cleei cum această împrejurare, bine consta- Veriga cu inscripţie (rnăr.m e naturală). tată, trebuie să schimbe cu totul părerile despre-motivul care l-a împins pe Aurelian, să părăsască Dacia. Provincia fu numai cât prădată elin timp în timp de Gaţi, nu ocupată ele ei, nici măcar trecător. Nu a fost deci răpită Dacia de Goţi din mâ­ nile lui Aurelian, ci el având de apărat poziţii mai importante ale imperiului decât reslătita Dacie, o părăsi, grlsand că ocro­ tirea ei COHtl'::( neincet atelor i ncursii ale barbarilor eră prea anevoioasă. [17] GOŢII, HlJNII ŞI GEPJZU Al doilea rezultat al neocupărei Daciei de către Goti, este lipsa aproape deplină de elemente gotice, din limba ro­ mână, S'ar putea găsi ca elemente gotice în româneşte, cuvân­ tul hoţ format din Goi prin aspirarea lui g în Il, şi într'adevăr - când veniau Goţii veniau hoţii, încât această etimologie ne ar păreaprobabilă 10. Al doilea rest gotic ar fi jumătatea a doua a. cuvântului cocostârc, din care partea întâia aminteşte pe la­ tinescul ciconia, iar a doua pe goticul slork, germ. mod . storch, In sfârsit se pare a ne fi rămas de la ei si numele riului .Moldoua, dela' care apoi se trase acel al ţărei, care ar veni dela goticul tnulde+praţ, de unde avem mai multe riuri în 'ţările germane cu numele de Mulde, Moldau. Aşa cel întâi ne întimpină în Saxonia, la un afluent al Elbei ; cel al doilea e riul ce udă capitala Boemiei, Praga, şi care poartă iarăşi numele de Moldau în gura Germanilor, pe când Slavii acelei ţări îl numesc Ultaua. Cum se poate deriva numele unui riu dela un element atât de deosebit de apă, ca praful, provine din aceea că, la lumina soarelui dimineaţa şi sara, suprafaţa apei pare că abură praf. De aceea şi Slavonii au numit un riu al Munteniei Prahova clela prah-e praţ . Apoi chiar Ovid vorbeşte într'un loc de amnis puluerulenius 11. Faţă Însă cu nişte elemente atât de puţine Şi încă şi acestea nesigure, se poate susţinea că gotismele lipsesc aproape cu desăvârşire din limba română. Această lipsă a fost invocată de protivnicii stăruinţei Românilor în Dacia, pentru 11 dovedi tocmai faptul că ei nu se aflau în Dacia, la venirea GoţiJor. Ei pornesc dela premisa de tot Ialşă că Goţii ar fi ocupat Dacia, stând în ea cel puţin 100 de ani (270-375), şi întru cât în naţionalitatea română nu se constată aproape nici o urmă de înriurire gotică, ar urma de aici că Românii nu se aflau în Dacia la venirea acelui popor, fiind strămutaţi peste Dunăre 12. Demonstrarea atât de deplină că Gotii nu au ocupat niciodată Dacia lui Traian în chip statornic şi că ei, până la trecerea lor peste Dunăre, au stat totdeauna în câmpiile ve­ cine cu marea Neagră, taie tocmai rădăcina unei atari argu- 10 Hasdeu, Istoria critică p. 294-296 este de părere că cuvântul hoţ ar veni dela exclamarea ce se tutrebuluţază de obiceiu la prinderea hoţilor de ho ! {IO ! Noi ştim că româneşte acest strigăt are sensul poprirei: ho! stăi, aha! aha t dar nici odată acel al urmărirei, goanei. Observăm însă că şi Hasdeu tot dela. un s trlgăt dat cu prilejul spaimei de Goţi derivă cuvântul de hoţ. 11 Hasdeu, Isi. crit., p. 300, după exemplul lui Cantemir, Ilronicul, p, 264. (Com p. p, 271), au atras cel întâi luarea aminte asupra poziţiei teritoriale ocupate de Goţi şi au explicat din ea lipsa gotismelor în limba romană. 12 Roesler, Romiinisc1te Studien, p, 123, după Sul zer, Geschicbte des tran­ .sulţiin ischen Dukiens, 'Vien, 1781. � A. D. Xe nopol, - Istoria Românilor. VoI. II [18] 18 ISTORIA ROMÂNlI,OR ------------------� mentări. Chiar dacrlGoţii au venit În atingere cu Daco-Ro-­ manii, ea fu totdeauna duşmănească şi trecătoare, ca acea în care intră cel prădat, cu hoţul care îl pradă. Apoi aşa nu se stabilesc înriuririle între popoare, cu sabia în mână şi cu ura în suflet, ci pe calea paşnică a relaţiilor dela om la om s­ pe aceea a legăturilor de interes şi a schimbului de slujbe. Să. nu ne mire deci nici într'un chip lipsa gotismelor în limba Ro­ mânilor. Ar fi extraordinar tocmai, dacă nişte asemenea ele­ mente s'ar afla în ea. Dacă limba daco-română s'ar fi desvoltat la sudul Du­ nărei, tocmai atunci ar trebui să aflăm în ea elemente gotice. Intr'adevăr Goţii, alungaţi de Hunii trec Dunărea în Im­ periul de Răsărit, căpătând învoirea dela împăratul Va­ lente, după nesfârşite făgă­ duinţi de a rămânea liniştiti 13. Ei se aşază câtva timp aici; dar revoltându-se curând du­ pă aceea, bat pe împăratul Valente şi'I omoară la Adrr­ anopole, pradă şi pustiesc un lung şir ele ani peninsula Baleanului, apoi trec în Ita­ lia şi însfârşit în Spania, unele oceanul Atlantic pune un ţel vietei lor rătăcitoare. Parte îns� dintre Goti, elemente mai puţin vagabonde ale nea­ mului lor, răinân aşezaţi în Tuhlaua cea mare redusă la 18 ţările din sudul Dunărei. Aşa ni se spune că în Albania, s'ar fi întâmplat căsătorii Între Goţi si hăstinasi 14 si acelasi lucru se va fi Întâmplat şi în Moesia, ' pretinsa' sălăşluinţă 'a coloniilor strămutate. Apoi limba bulgară de astăzi, desvol­ tată tot în Moesia, prezintă câteva urme netăgăduite de ele­ mente gotice în ea, precum şi limba gotică la rândul ei înfă­ ţişază urme de înriurire slavă. Astfel avem în limba bulgară elementele gotice: ortoqrad grădină, dela gotivcul ourtiqard, derivat din aurts, iarbă; userez, cerce], din goticul aushariqqs, derivat deja (//lSO, ureche; sabota, zi, din goticul sambas, idem; 13 Mai întâi trec Goţii creştini sub Frrtigern şi Alavivus. După' aceea se hotăreşte şi Atanaric capul Goţilor păgâni, care se refugiase în Caucaland , să fac ă şi el ca şi ceilalţi; el trece Dunărea În 395 pe timpul lui Teodosiu. Vezi, Iorda nes, XXVII, Amm. Marcell., 31, 4. " Malchus, Exeerp/a de leqaiionibus, Bonn, p. 258. [19] Col anul din tezaurul de ia Pe troasa. ',r ifr' GOTII HUNII ŞI GE;PIZII bllky, carte, din goticul baka, idem; măzda, marfă, din go­ 'ticul mizda .neiiţ, sârbeşte neljak, rudenie, dela nitbqis, idem. Iar ca bulgarisme în limba gotică cităm; klismo care vine dela slavo-burgarul klik, vuet ; plinsjan, a sări, dela slavicul plia­ sali, idem ; chleb, pâne, dela slavicul hliab.> Nu ar fi oare cu totul extraordinar că limba românească, desvoltată pe acelaşi teritoriu alăturea cu limba bulgară şi în atingere cu Goţii care înfluenţază pe aceasta din urmă, să rămănă substrasă cu totul dela orice înriurire gotică ? Prin urmare, faptele fiind restahilite conform adevărului istoric, lipsa de gotisme în limba română,' este tocmai dovada cea mai bună că Daco-Romanii nu au părăsit nici odată vechea lor patrie, Dacia lui Traian. Intâiul element al nă­ vălirei barbare a pricinuit, de şi în chip indirect, pă­ răsirea Daciei, El nu a ve­ nit Însă în o atingere ro­ ditoare cu poporaţia daco­ romană, si n LI a lăsat deci asupra ei nici o urmă de înriurire. SVl vedem ce s'a pe­ trecut cu Hunii, care ve­ niau pe urmele Goţilor, ca nişte tigrii îusetati de sânge după o ceată de lupi ne milostivi. Hunii. - Poporul Hunilor era de rasă mongolică, în deo­ sebire de Goti care erau Ari. Portretul lor, lăsat de mai multi .scriitori contirnporani, deşi fără îndoială văzut prin prisma fricei şi a groazei şi deci poate cam exagerat, explică îndestul .spaima ce cuprinse pe toate popoarele la venirea lor. Ammia­ .nus Marcellinus reproduce în colorile următoare, care se văd copiate după via natură, portretul fizic, moral şi intelectual .al acestui cumplit neam de oameni: "Hunii Întrec în cruzime 'şi barbarie tot ce şi-ar putea cineva Închipui mai barbarşi mai sălbatic. Corpul lor grămădit, cu membrele superioare foarte t s Scnafurik, Slauische Alierthiuner Leipzig, 1844, 1. p. 429. Goţii de "Care ne-am ocupat, erau cei de apus, Visigo{ii. Cei de răsărit, Ostroqoţii, al căror rege, Herrnnnaric se sinucisese, fiindcă nu putuse să se împotrivească Huni/o!', primiră stăpân 'rea acestora şi rămas eră în patria lor. dincolo de Nistru, Iordanes, c. XLVIII: .,.in cadem patria remanseruut.". Mai târziu se strămută, după Huni, in Pnnon.a. [20] 20 lSTORIA lWMÂNILOR mari şi capul peste măsură gros, le dă o înfăţişare monstru­ oasă. Se nutresc fără a întrehuinţa nici pregătire, nici foc, mâncând rădăcini de plante sălbatice şi carne înmuiată Între coapsele lor şi spatele cailor; nici odată nu rnânuesc plugul; ei nu locuesc nici în case, nici În colibe, căci orice încunjurare unui zid le pare un mormânt, şi ei nu se cred În siguranţă suh un acoperiş. Totdeauna rătăcind, schimhând vecinic locu­ inţele lor, ei sunt deprinşi din copilărie cu toate suferinţele; frigul, foamea şi setea. Turmele lor îi urmează în rătăcirile lor, târând carele în care este închisă familia lor. Acolo torc fe­ meile şi cos hainele bărbaţilor, acolo dau naştere copiilor şi'i cresc până ajung mari. Intrebaţipe aceşti oameni de unde vin, unde au fost zemisliti, unde au fost născuţi, nu vor şti să răspundă. Ei trăesc necontenit pe caii lor cei mici şi uraţi" însă iuţi şi neobosiţi. Călări ca bărbaţii, sau stand pe o parte după chipul femeilor, ei ţin pe ei adunările lor, cumpără şi vând, beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm înclinaţi pe gătul ani­ malelor. Hunii sunt nestatornici, fără credinţă, mişcători după toate vânturile, cu totul răpiţi de furia momentului. Ei stiu tot atât de puţin, ca şi animalele, ce este cuviincios şi necu­ viincios. Limba Jar este Întunecată, încurcată şi plină de meta-­ fore. Cât despre religie ei nu par a avea nici una, sau cel pu ţin nu practică nici un cult; patima lor precumpenitoare este­ acea a aurului". Iordanes siârşeşte prin cuvintele următoare, legenda ce avea curs Între Goţi, asupra originei acestor fiinţi înspăimâu­ tătoare : "Hunii sunt un soiu de oameni născuţi în mlaştini; mici, sfrijiţi, îngrozitori la vedere şi neţinându-se ele neamul omenesc decât prin facultatea vorbirei" J6. Hunii, mulţime nesfârşită de noroade deosebite, arun­ cate de Azia asupra Europei, de către acel neam dintre ele care dădu numele său întregei năvăliri, trebuiră să cuprindă toate regiunile Europei centrale, atât malurile Dunărei, cât şi părţile mai lăuntrice ale continentului. Fiindcă veniau din stepele Rusiei de astăzi către apusul Europei, era firesc lucru; ca lovindu-se ele stavila ne-străbătută, pe care munţii Carpa­ ţilor moldoveneşti ° opunea înnaintărei lor directe, să se des­ facă în două braţe care să înconjure aceşti munţi pe la nord şi pe la sud, precum un şivoiu de apă ce se loveşte de o pie­ dică se împarte în două gârle. Curentul nordic al năvălirei apucă pe deasupra Carpaţilor, şi cu el se va fi dus greul poporului Imnic; se poate însă ca un al doilea trib, acel sudic să se fi indreptat, prin cămpia munteană şi apoi prin pasul Turnului­ Ros, către inima Daciei. Că Hunii s'au asezat mai ales în centrul Europei, în câmpia panonică, este dovpdit nrin imnre- H Amm, Maroel), XXXI 2; .Jordanes, V J II. [21] on'rII, HUN [J ŞJ GEPJZII 21 jurarea că scaunul imperiului lui Atila se găsiă aici precum şi prin apăsarea pe care prezenţa Hunilor o exercită asupra mai multor popoare barbare care năvăliră împinşi de ei asupra Italiei, sub conducerea lui Radagais, şi care popoare, după retragerea legiunilor de la Rin şi din Britania de către Sti­ lico, generalul lui VaJentinian lII, trecură acest fluviu şi inun­ dară GaJia, Spania şi Africa. Deşi Dacia nu pare a fi fost ocupată în chip constant de către barbarii Huni, şi o asemenea ocupare era chiar cu neputinţă unui popor nomad, precum erau Hunii, totuşi este învederat că ei cercetează şi această ţară, precum am spus, poate şi prin poarta Turnului-Roş, desigur însă din eâmpia Panoniei, 'prin văile .uşor de străbătut ale Samesului. si Mure­ şului.' Ei adăugiră că­ tre spaima produsă în locuitorii Daciei, prin incursiile Goţilor, acea reînnoită prin pustii­ rile noilor năvălitori, şi impinseră tot mai mult pe locuitorii ră- Vasul do decagon de la Petroasa. maşi în partea pro- vinciei romane către adăposturile fireşti şi apropiate ale mu [1- ţilar şi pădurilor. Din descrierea unei călătorii, făcute în imperiul Hunilor cu prilejul ambasadei lui Maximianus la Atila, de către-istoricul bizantin Priscus, aflăm mai multe ştiri asupra etectului pe care năvălirea Hunilor îl produse asupra popoarelor, asupra cărora se abătu. Astfel Priscus ne spune că, mergând pe coasta apusană a peninsulei Balcanului, ajunseră la Sardica, oraş pe care'l g�lsiră prefăcut în cenuşă prin năvălirea anterioară a Hunilor. Tot astfel aîlară redus în ruine oraşul Naissus (as­ tăzi. Niş în Serbia), patria lui Constantin cel Mare, unde gă­ siră numai câţiva bolnavi, care nu putuseră fugi, adăpostiţi în o biserică, si care erau căutati de tăranii din vecinătate 17. Această relaţie' arată ce efect producea năvălirea asupra locui­ torilor expuşi. Oraşele care cuprindeau pe bogaţi, erau mai ales tinta furiei barbarilor; ele erau dărămate, date flacărilor şi jO�llitorii lor umpleau lumea, fugind în toate părţile. La Sardica dărămarea era aşa de deplină, că ambasadorii romani nu găsiseră un acoperământ spre a se adăposti, ci trebuiră să întindă corturile în mijlocul ruinelor. 17 Priscu s, ed. 130nd p, 171. [22] 22 IljTOItIA ROMANILOR De aici În nainte până la Dunăre, ambasadorii trecută prin un câmp albit de oseminte omeneşti, rămăşiţele măcelu­ lui îngrozitor căruia fusese expusă poporaţia locului. Ambasada venise dela Naissus În linie dreaptă către Dunăre, probabil prin valea Moravei şi trecuse fluviul pe lângă gura acelui afluent, al său, în Banat pe care'I străhătu prin partea apusană şi şesă a sa. După o întăie audienţă la Atila, ambasadorii fură invitaţi a merge după rege care apucă spre reşedinţa lui, către nordul Pano­ niei. In drumul lui, Priscus ne spune că trecu peste mai multe riuri, din care cele mai mari după Istru ar fi Drecon, Tiqa şi Tiţisas 18. Cel Întâi nu poate fi identificat cu nici unul din rinrile existente; celelalte două redau numele cam schimbate ale Tisiei şi Tibiscului : Tisa şi Timişul. Pe când străbăteau şesul oriental al Banatului, Priscus spune că le aduceau de prin sate ca nutrirnent, în loc de grâu, maloiu şi în loc de vin, mied, numit astfel în limba locuitorilor indigeni 19. Asemenea. :şi servitorii Huni care îi întovărăşau duceau cu sine mălaiu şi o băutură, pe care şi-o pregăteau din orz şi pe care bar­ barii o numeau camus. Mai arată că după ce făcură o călă­ torie lungă, Întinseră spre sară corturile lângă un lac care avea apă bună de băut şi la care locuitorii satului vecin veniau după apă. Aceste sate prin care trecu Priscus erau locuite ele o po­ poraţie alta decât cea hunică pe care el o denumeşte cu nu­ mele de harbară, pe când acea ce locuiă în aceste sate este desemnată ca poporatie indigenă. Aceeaşi deosebire reiesă şi din indicarea lui Priscus că indigenii ar bea mied, pe când bar­ barii ar intrebuinta băutura arătată numită camus. Nu credem 'că această poporaţie indigenă a Banatului apusansă fi fost Daco-Romanii, ci erau poate nişte triburi slave aduse sau împinse înnainte de năvălirea Hunilor, pre­ cum tot aşa vor fi fost şi locuitorii satelor acelor ce îngrijiau de bolnavii din Naissos. Intr'adevăr limitele Daciei nu iesau din regiunea munţilor Banatului; ba îndărătul chiar a liniei pe care călătorea Priscus se Întindeau valurile romane me­ nite a apăra Dacia din partea apusului 20. S'a crezut a se descoperi în Priscus, urme despre ex is­ tenţa unei poporaţiuni de obârşie latină în Imperiul Hunilor. Istoricul bizantin vorbeşte; anume în mai multe locuri de Ausoni şi de limba Ausonilor, părând chiar, în unul din ele, a Iace o deosebire Între aceştia, şi poporul Romanilor. El spune anume despre "SCiţi" că "fiind o adunătură din diferite r ." Priscus, e d, Bonn., p. 183: '0"1; �P'(IY'OY ),qo/,.S'lO, Y.!J.l b Ttru., x!J.t o 1 �'f·(I'l(J.C;" rs Priscus, ed, Bonn., p, 183: «o 1-' .. 30; 2Inxwp'w; Y.a./,OU/,.iYOC;)). Mied se bea pană târziu În ţările române: Un doc, din 1633, dă ca preţ al unui pă­ mânt 130 de unqhi şi 10 poloboace medu. Ghibăn.escu, Ispisoace şi zapise, II, 1, p. 19. ". Vezi harta. [23] Vasul octogon de Ia Petroasa. GOTII IHlNII ŞI GEPIZII 23 popoare, vorbesc cu preferinţă pe lângă limba lor barbară, sau limba Hunilor, sau a Goţilor sau chiar şi aceea a Auso­ nilor, acei" dintre dânşii care vin în atingere cu Romanii. Acest loc a fost pus în legătură eu altul în care Priscus arată că un caraghioz, ZereonMaurusius, intrând în sală la sfârşitul unui banchet dat la curtea lui Atila, ar fi înveselit pe toţi comese­ nii prin o cuvântare rostită în limba ousonică, îrnpestriţată cu cuvinte gotice şi Imnice 21. Ausonii insemnând în latineşte roman oechiu, s'a dedus de aici că Priscus ar înţelege prin limba ausonică, latina poporană 22, vorliită de Daco-Romanii din Dacia traiană. lVIărturisim că o ase­ menea explicare, ne pare cam îndrăzneată. Dacă s'ar primi argumentarea că cu­ vântarea lui Zercon, n'ar fi. provocat răsul tuturor, dacă n'ar fi fost inteleasă, atunci am fi siliţi' să ad­ mitem că majoritatea şe­ filor huni dela masa lui Atila ar fi cunoscut dia­ lectul poporan al ţăranilor din Dacia, lucru ce nu se poate primi cu nici un chip, fiind date relaţiile dintre aceste popoare. Apoi Priscus ne mai spune că, un barbar, ce stătea la masă lângă el, îi adresă cuvântul în limba Ausonilor 23, căruia Priscus ii răspunse, pro­ babil în aceeaşi limbă, pe care el cel puţin o înţelesese, de oarece îl vedem ducând cu vecinul sau o întreagă convorbire. Iată'l deci pe bizantinul Priscus cunoscând şi vorbind limba străbunilor noştri! Nouă ne pare mai firesc lucrul de a admite că Priscus, în mania sa de archaizare, deşi numia pe Romani cu numele lor, desemna graiul Iatinesc, sub numele Învechit de limba Ausonilor, când atunci se explică şi faptul cum Hunii care veniau în atingere cu Romanii, cunoşteau şi limba latină şi cum Zercon Maurusius va fi parodiat o Iatinească pocită, amestecată cu cuvinte hunice şi gotice, pe care comen­ senii lui Atila nu aveau nevoie să o înţeleagă numai decât spre a râde de ea, ha -tocmai râdeau aşa de tare, fiind că nu o înţelegeau. Atunci ni se explică şi convorbirea lui Priscus 21 Pri scus, ed. Bonn., p. 190; .3ul·�).oa�<; iar 1)yte:c; 1tpo<; tYJ orpeTZp&_ �"'p�ăpOJ ,().WOO·{) C'lt.o[)OtY � T'�Y OUYYOJY 'fJ 't.�y rGtS'IllY�' ·w1 't.�y AbaoYtwy OOOl<; &OtWY 1tp0C; Pop.",[OOC; i:tlp.tţ[w>. Despre Zercon spune, p, 206: «tii j"P' AbooAUJY t·�y TWV OlJYyOJY '"",1 d)y 'tWY I'6tSoIllY 1t"'P"'!LtjV 1><; '( ),wn",v». 22 Niebuhr, explică În Indicele lui Priscus, p. 615, linqua ausonica prin. latina rustica. ,. Priscus, ed., Bonn., p. 206. [24] 24 IilTOR!A R01IL\N·ILOR cu harbarul dela masă, purtată În latineşte. Credem deci că Priscus nu poate fii invocat ca mărturie serioasă r"entru pre­ zenţa Românilor în Dacia, pe fimpul Hu nilor 24, ceeace nu În­ seamnă deloc că ei nu s'ar fi aflat în ea. Priscus nu trecuse în călătoria lui, prin locurile unde ei traiau pe acel timp, mun­ ţii Transilvaniei, ci cum am arătat'o, pe dincolo de munţii Banatului şi a valurilor romane, În afară chiar de hotarele DaCiei lui Traian-:-----------� Puţin timp după ambasada lui Maximianus la curtea lui Atila, regele Huuilor se scoală cu mare parte din poporul S{lU şi pleacă către apus; trece în Galia, unde este bătut la Châlons-sur-Marne de către Romanii comandaţi de Aetius, aliaţi cu Francii şi Vizigoţii, străbate cu toate acestea înnainte prin Italia până l::��pe care o cruţă atât din rugă­ mintele papei Leou I, cât şi de o teamă superstitioasă, acea de a nu se atinge de urbea eternă. Atila după aceea se În­ toarce .Ia reşedinţa lui În. Panonia unde moare chiar în ziua când contractase o nouă căsătorie cu frumoasa Ildico, Hilde­ guncla cântecului Nibelungenilor. Asupra cauzei năprasnicei sale morţi, au umblat totdeauna mai multe versiuni: unii spuneau că ar fi fost ucis prin un complot urzit de împăratul roman; altii că. ar fi căzut Tertfă răzbunărei sotiei sale, ai cărei pă­ rinţi fuseseră ucişi de regele barbar, şi a 'treia în sfârşit, aceea 'oficială oare cum, şi crezută în tot Imperiu 1 Hunic, că moarta lui ar fi fost firească, provenită din, un atac de apoplexie. Moartea lui, Atila fu semnul peirei şi a imperiului în­ temeiat de el cu atâta repejune, O luptă sângeroasă izbucni intre numeroşii săi copii cari formau ei înşişi un popor În­ treg; ia!' pe de altă parte popoarele germane, şi mai ales Gepizii şi Ostrogo ţii, ai căror regi se bucuraseră de o mare vază pe timpul lui Atila, fiind desconsideraţi de urmaşii săi, ridicară steagul răscoalei. "Se împărţită domniile şi popoarele şi din­ tr'un corp se făcură mai multe membre, care nu mai suferiau de aceeaşi boală, ci cu capul tăiat se sfâşiau unul pe altul, care nici când nu şi-ar fi aflat perechea, dacă nu s'ar fi ni­ micit mutual prin rănile lor, naţiunile cele mai puternice ale pământului" 25. Intr'o luptă uriaşă dată pe malurile Dravei, Elac, fiul ee! mai mare al lui Atila, pieri şi popoarele germane Învingătoare îşi împărţiră posesiile apusene ale Irnpărăţici c Răposatul Vasi!e Burtă, într'uu articol din Revista pentru istorie, archeoloqie şi [iloloqie, II, 1883. p. 289, şi urm., a susţinut interpretarea 1 ui Priscus, pe care o combatem noi. Deşi lucrarea lui Burlă face un puternic efect la prima ei cetire, Ia o mai liniştttă cugetare, llU te convinge. Aceeaşi teză ca a lui Burtă a fost susţinută de Hasdeu în Românii Bănăţeni în Analele Acad, Rotn., II., Tom., XVIII, 1896. Şi D. Onciul, Oriqine!« Princiootelor române, Il, 146, se pleacă spre o asemenea int.rcpret.are a lui Priscus. e: .Jo rdanes, L. [25] GOŢU, lHJ!I1lJ ŞI GEP1ZlI Hunilor. Gepizii sub Ardaric ocupă pentru câtva timp câmpia Tisei, coborăndu-se de pe la izvoarele Vistulei, unde se aşe­ zaseră atunci când se strămuta seră împreună cu Gotii din ţările scandinave 26, iar Ostrogoţii se aşezară vremelnic în Pa­ nonia apusană dincolo ele Dunăre, până ce o nouă strămu­ tare împinse pe Gepizi peste Dunăre în Moesia, iar pe Ostro­ goţi dincolo de Alpi, în Italia. Hunii parte se contopesc în sinul celorlalte popoare, parte se retrag cu Încetul iar în câm­ pii le Aziei de li nde veniseră, Lăsat'au Hunii urme din trecerea şi stăpânirea lor, în ţările române? Atingerea lor cu Romanii, fiind tot duşmă- Fihulă În Iorrnă de paserc. V,��,e din tezaurul deja Petroasâ. 1 nească, şi poporaţia Daciei fugind înnaintea lor În munţi, cre­ dem că aceste urme trebuie să fie foarte slabe. ln toponimie s'a păstrat �nLlmai cât muntele Hanilor în tinutul Seghişoarei În Transilvania. Resturi în limba Românilor, chiar de vor fi rămas, s'au amestecat cu acele mai noue din limba avară, apoi din cea ungurească, fiicele Iimbei hunice. Din aceasta nu ni s'a păstrat nici un singur cuvânt, afară de câteva nume pro­ prii care se regăsesc până astăzi în intrebuintare la Unguri. .. .Io rrlanes, XVIT; Ptotemeus, IlI. 5. [26] 26 ISTORIA ROMANILOR Gepizii. - Să cercetăm strămutarea Gepizilor, Am arătat că Gepizii, scuturând jugul Hunilor, îsi În­ tinseră stăpânirea în cârnpia Tisei, la apusul munţilor ce des­ part Transilvania de Ungaria propriu zisă de astăzi, (munţii Banatului, acei Mineriferi, ai Ahrudului, Biharului şi ai VIă­ ghiesei). Aceşti Gepizi nu erau decât o ramură a poporului ,gotic, şi vorbiau aceeaşi limbă cu Gotii 27. Jordanes, analistul naţional al primelor popoare germane, ne spune, în repeţite rânduri, că Gepizii ar fi avut în stăpânire Dacia lui Traian, stă­ ruind anume asupra acestei împrejurări 28., în cât din aseme­ nea arătare ar rezulta că ei au putut veni în atingere cu Ro­ manii. Aceasta nu se poate admite fără de control; căci Jo1'­ danes, scriitor preocupat mai ales de mărirea poporului său, decâte ori este vorba de arătarea întinderei stăpânirei lui, va fi dispus la exagerare. In orice caz dominatiea Gepizilor asupra Daciei va fi fost asemănătoare celei a Hunilor, fără să se fi mijlocit o atingere directă a poporului lor cu Daco-Romanii. Apoi Gepizii nici n'au stat mult timp la nordul Dunărei, ci s'au strămutat' în curând, după coborârea lor dela originile Vistulei, dincolo de fluviu, în Dacia Aureliană, păstrând asu- 1)I"a fostelor lor locuinţi numai o suzeranitate nominală. Astfel Procopius care trăeşte pe timpul lui Iustinian, şi a fost secre­ tarul generalului Belizarius, spune anume despre ei, că "ve­ chile lor locuinţe au fost la sudul Istrului; aici Gepizii ocu­ pară Singidunul şi Sirrniul cu regiunile învecinate, atât În dreapta cât şi în stânga Istrului", şi această arătare atât de preciză ,este repetată de scriitorul bizantin în mai multe râu­ duri 29. Menandru spune asemenea că Baian, chaganul Ava­ rilor (care locuia în Panonia), trecând Istru, a întrat în ho­ tarele Gepizilor 30. Sirrnium şi Singidumun fiind aşezate unde astăzi se află oraşele Mitrovitz şi Belgrad în Sârbia, şi Gepizii ocupând 'aceste oraşe şi locurile învecinate dincolo şi dincoace de Dunăre, reesă că la nordul fluviului ei aveau în stăpâ­ nire partea şesă a Banatului, pană în munţii acestuia, în care munţi. trăia şi parte din poporaţia daco-romană. In acel şes " .Io rdane, XVII: "Gepiclae namque sine clubio e x Gothorum pro­ sapia ducunt originem". as Idern, XII: "Daciam dico autrquam, quam nunc Gepiclarum po­ puii possidere no scuntur, quae patria in conspectu Moesiae, trans Danubium co­ rona montium cingitur, ChiOS tantum habens acces sus, unum per Bontas, alte­ rurn per Tapas, Banc Gothicam quarn Daciam appelavere maiores (quae nunc nt diximlls Gepidia dicitul'), tunc ab oriente Roxolani, ab occasu' Tamazites a septentrione Sarillatae et Bastarnae, a mer.iclie amnis Dauubii fluenta termi­ nant". " Procopius, De bello vandalico, I, 2, p. 313; Idem, De bello golhico, III. 33,34. " lVIenander, ed., Bonn., p. 310. [27] GOTIi BUN!] ŞI GEPIZI! 27 al Banatului se şi întâlnesc mai târziu Încă trei sate gepidice după distrugerea Gepizilor de Longobarzi. Generalul Priscus, care face în 601 o expediţie lângă Tisa contra A varilor amin­ teşte de acele sate 31. Este deci înviderat că dacă Gepizii au putut avea un moment sub stăpânirea lor Dacia Traiană, atunci când staţio­ nau Între Tisa şi munţii apuseni ai Transilvaniei, pe timpul lui Jordanes, când Avarii le luaseră locul şi Gipizii trăiau peste Dunăre, nu mai putea fi vorba de o asemene stăpânire. Jordanes avea interes a întinde, cât se putea mai mult, stăpânirea poporului său, şi de aceea bănuim la el o arneste- Discul cu figuri. Fibule dela Petro asa. Care poate intenţionată a Daciei lui Aurelian cu acea Traiană, cum şi acea a Goţilor cu poporul trac al Geţilor, în scop de a urca pe de o parte cât se poate mai mult în timp începutu­ rile poporului Goţilor, precum pe de alta din dorinţa de a lărgi şi în spaţiu marginile ţărilor în care domniau neamurile din tare şi el făcea parte. De altmintrele Jordanes nu pare a'şi da bine samă despre cele ce. înţelege prin Dacia veche (adecă Traiană). El spune într'un loc că Gepizii ar sta lângă Iluviile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grissia; care ar întrece pe toate celelalte riuri 32, iar aiurea arată marginile ţărei Gepizilor, ca 31 Teophylact, VI II, 3. ·32 .Iordanes, XXII; "Gepidae sedent iuxta flu,mina Marisia, Miliare­ et Gilpil et Grissia, qui amnes supradictos excedit ", [28] 28 ISTORrA ROMÂNILOR cuprinse Între riul Tisa, care ar uda-o despre nord şi apus, Dunărea despre sud şi Tausis despre răsărit, ale cărui unde iuţi şi spumoase se reped furioase În Dunăre 33. După carac­ terizarea cursului lui Tausis, credem ca acest riu să fie Oltul. Insemnat Însă pentru poziţia geografică a Gepizilor este faptul că ei ocupă basetiul Crişului, care după cum este cunoscut, izvoreşte de pe laturea exterioară a munţilor ce separă Tran­ silvaniade Ungaria, deci curge în întregimea lui afară din Dada: nu mai puţin de băgat în samă este şi împrejurarea că .Iordanes dă ca graniţă apusană a ţărei Gepizelor riul Tisa, în cât se vede deci că şi el pune, ca regiune ocupată de acest popor, mai mult câmp ia Tisei, pe unde şi pe acolo curge riul Mureşului, decât Dacia lui Traian. Că ei îşi vor fi întins stă­ pânirea, adecă prădăciunile lor, şi prin văile Sameşului şi Mureşului până în Transilvania, cine ar putea-o tăgădui, de oarece în decursul întregei istorii, stăpânii Panoniei au fost si acei ai Transilvaniei? , Astfel deci s'ar putea împăca spusele lui .Iordanes cu celelalte izvoare contimporane, în sensul acela, că Gepizii lo­ cuiau Întâi la nordul Dunărei, în câmpia Tisei, întinzându'şi stăpânirea şi asupra Daciei lui Traian; că însă, puţin timp după coborârea lor în aceste regiuni din părţile Galiţiei, s'au strămutat peste Dunăre În Moesia, unde stătută până ce po­ porul lor fu nimicit de Longobarzi şi de Avari. Că nu au ra­ mas urme germane, nici dela Gepizi În sinul poporului român, trebuie să ne mire tot atât de puţin ca şi lipsa aflărei de elemente gotice, de oarece poporul daco-roman se retrăsese în mare parte, încă dela năvălirea Goţilor şia Hunilor, în munţii şi pădurile Daciei, şi chiar dacă Gepizii ar fi .. dat peste Români, în incursiile lor în Transilvania şi munţii Banatului, această atingere a lor duşmănească cu Românii, nu le-ar fi dat prilejul a lăsa în naţionalitatea română urmele unei vieţe comune. Gepizii deci locuind, cea mai mare parte din timpul cât au trăit la sudul Dunărei, În regiunea Sărbiei şi a Bulgariei, şi tot acolo aşezându-se şi Goţii, din care rămăn Însemnate pâlcuri, chiar şi după ce se duce greul poporului lor, în Italia şi Spania 34, se înţelege dela sine că dacă Românii ar fi pe- 3;' .Iordanes, V, "Nam Tisianus per aquilonem eius corumque discurrlt ; ab Africo vero magnus ipse Danubius ab euro fluvius Tausis secat qui rapl­ dus ac verticosus - in Histri fluenta furens devolvitur". ". Insuşi Iordanes, LI, mărturiseşte că pe timpul lui, 550 d. Hr., Goţil minori, al căror porrtiflce fusese Ultilas, ar locui în Moesia, în regiunea nico­ politană lângă muntele Haemus: "Erallt siquidern et al ii Gothi, qui dicuntur minores, po pulus imrnensus, cum suo pontifice ipso que primate Vulfila qui eis drcltur et literas instituisse hodieque sunt in Moesia, regionem mcolentes Euco­ politanam. Ad pedes enim montis, gens multa, sedit pauper et imbellis, nihij abundans, nisi armento diversi generis pecorum et pascuis silvaque lignol'ul1l; parum habells tritici; ceterarum specierum est terra foecunda". [29] GOŢII, HUNII ŞI GEPIZII 29 trecut în acest timp în Moesia alăturea cu ei, şi dacă Gotii şi Gepizii s'ar fi con topit în naţionalitatea Românilor, aceştia când ar fi venit înnapoi mai Târziu în Dacia, ar fi trebuit numai de cât să aducă cu ei urmele înriurirei germane asupra graiului lor. Lipsa unei asemenea înriuriri, departe de a fi, cum credeau Sulzer şi Roesler, un semn că Românii nu s'ar fi aflat în Dacia pe timpul năvălirei acestor popoare, este tocmai cea mai bună dovadă, că Românii n'au părăsit nicio­ dată Dacia traiană, spre a trăi dincolo de Dunăre 35. 2. DACO-ROMÂNU IN MUNŢI. Dovezi din analogie. - Iacă de pe timpul 1 ui Hadrian, începuseră popoarele barbare ce locuiau în apropierea Daciei, a nelinişti pe locuitorii provinciei romane, venind când sub formă de bande de hoţi, când în trupe mai mari, spre a ataca 'poporaţia daco-romană 36. Cât timp numai Sarmaţii şi Dacii neatârnaţi loviră provincia, locuitorii ei se apărară şi răspin­ seră, cu ajutorul împăraţilor, loviturile lor. De pe la 238 Însă se adaug către incursiile acestora, acele ale Gotilor, mult mai barbari şi sălbateci decât ei. Am văzut cum la început Ro­ manii luptă vitejeşte şi în contra acestor noi năvălitori. Ei revin Însă cu o furie tot mai adausă, distrugând mai multe oraşe din Dacia, Încât pericolul năvălirei lor devine tot mai simţit pentru poporaţia daco-romană. E probabil că de pe a­ tunci începură cetătenii cei mai avuti si mai putin inimosi a părăsi provincia, pentru a căuta adăpostire, nu atât în Mo­ esia, unde Goţii vrăfuiau mai rău chiar decât în Dada, ci în părţile mai lăuntrice ale Imperiului Roman. Cu timpul însă, şi acei pe care dorinţa câştigului îi retinea În Dacia, cu tot pericolul căruia se expuneau, fură nevoiţi să o părăsască, dacă nu voiau să'şi vadă agonisita lor devenind prada barba­ rilor. Astfel se deşertară cu Încetul oraşele Daciei de clasa aouiă a poporaiiei lor. Am văzut într'adevăr, că barbarii aveau drept ţintă în prădăciunule lor, mai cu osebire oraşele, �că�i 33 Hasdeu care a dovedit că nu sunt elemente gotice în limba română susţine prezenţa unui element gepidic In ea; numele propriu al zinei Filma-« zina frigurilor la Bănăţeni, sprijlnlndu'şl părerea pe legăturile ce ar exista între friguri şi frică şi arătănd apoi că terrninul de filma Înseamnă în Evanghelia lui Ulfilas teamă, uimire. Cercetarea lui Hasdeu, Românii Bănăţeni în An. Acad. rom., II, Tom. XVIII, 1896, foarte eru di tă, îţi lasă tntrpărtrea celor mai multe din demon s trărrle acestui învăţat care uue ori însă are scânteeri geniale: că <11' putea să fie şi aşa. ae Vezi VoI. 1 p. 206 [30] 30 1STORIA ROMÂNlI,OR ceea ce'i atrăgea pe ei, era mai ales setea aurului, metal pe care'} ştiau că se ascunde mai curând în lăzile bogaţilor de prin oraşe, decât sub căpătâiul locuitorului dela ţară. Oraşele fiind distruse, date pradă flăcărilor, şi poporaţia lor cea să­ racă era nevoită să le părăsască şi să caute aiure adăpostirea existentei. Ce deveni această poporaţie împreună cu acea care lo­ cuia pe ogoarele Daciei ? Părăsi şi ea oare provincia? Aceasta, era peste putinţă, din pricina slabelor ei mijloace, cu toate că nici ea nu putea rămânea expusă la vălmăşagul năvălirei, care producea În paşnicii locuitori, efectul ee'} face un cârd de lupi intraţi deodată într'o turmă de oi. Şi ei o. rupeau de fugă, când auziau că vin barbarii. Unde se duceau Însă?' In ad�postirile Învecinate ale munţilor şi pădurilor, pentru a putea fi pururea aproape de casa şi de ogorul lor. De îndată ce barbarii dispăreau, se înturnau iar la locuinţele lor pră­ date şi pustiite, uneori, nimicite, plângeau pe ruinele în care se prefăcuse averea cu greu câştigată, se apucau de râdicat din cenuşă dărămăturile; de dres, de adunat împrăştiatele lor avuţii, Câte nu încăpuseră în grăbitele rnâni ale năvăli­ torilor, când deodată iarăşi răsuna alarma, iarăşi veniau bar­ barii, iarăşi fugiau locuitorii prin văgăunele munţilor şi îI1 desişul pădurilor. Avem o dovadă învederată că luci urile intr'adevăr se petreceau astfel. Cetatea Troppaeum Traiani elin Sci ţia Mi-­ noară fusese distrusă de Goţi; dar locuitorii ei împrăştiaţi se strânseseră iar la căminurile lor şi, mai necăjiţi, mai strârn­ toraţi ca înnainte, duceau totuşi mai departe povara vieţei lor oropsită. De asemenea oraşul Histria fusese distrus În 238; totuşi se află mai târziu împoporat. Tot aşa am văzut cum fusese ruinate oraşele Naissus şi Sardica, păstrând totuşi o. rămăşiţă de poporaţie 37. Acelaş lucru ni'} dovedeşte istoria tuturor năvălirilor petrecute în timpuri mai apropiate de noi, şi care toate ne arată cât de mult ţine la sălăşluirea lui omul, aşezat, cât de greu se desparte el de casa ce'l adăposteşte, de ogorul ce'I hrăneşte. Chiar puterile naturale, fenomenele îngrozitoare ale cutremurilor de pământ, în care tot ce poate fi mai sigur şi mai temeinic în această lume, pământul pe care stai, se clatină sub picioare, încă nu sunt în stare să înde­ părteze pentru totdeauna pe om de locul unde a trăit, Lisbona, de şi a fost dărămată eu desăvârşire în 1755, de un cutremur, astăzi se înnalţă iarăşi mândră pe ruinele de altă dată. In America centrală sunt oraşe care au fost răsturnate de câte 37 v. Pârvan, Celalea Troppaeum. In Bulelinul com. mon, istorice, IV, 1911, p. 165. Pentru Histria (1, Părvan citează pe Pick, Miuizen van Dakien und M ă­ sien, p. 147. Pentru Naissos şi Sardica vezi mai sus, p. 21. [31] GOŢII HUNII ŞI GEPIzH 31 cinci ori de puterile elementare, şi cu toate acestea necente­ nit sârguinţa omenirei le ridică iarăşi din dărămăturile lor. Un cutremur întâmplat odata într'un loc, cine răspunde că Bl nu se va repeta? Ce lucru dar împinge pe om a nu se des­ lipi de locul primejdiei? Este credinţa oarbă şi necontenit înnoită, ca nenorocirea suferita de el este cea de pe urmă. Atât de puternică este În omenire, speranţa în vremuri mai hune?! Am spus că istoria tuturor năvălirilor mai noue ne poate dovedi faptul că pe când poporaţia cea bogată fuge în depăr­ tare şi se des ţărea ză, cea săracă caută adăpostire, pe cât se 'poate mai mult, în locurile Învecinate.' Tocmai istoria popo­ rului român care a fost bântuit de năvălirile tătăreşti până la sfârşitul secolului al XVIII, ne dovedeşte acest fapt cu prisosinţă. De câte ori veniau Tătarii, ce făceau Românii? Işi părăsi au ei ţara? De loc, de oarece îi regăsim la fiecare nouă năvălire iarăşi aşezaţi în locuinţele lor. Fugiau pentru un moment, luând cu sine când puteau, avuţia lor principală, frumoasele lor vite, şi se ascundeau la munţi şi la codri; apoi cum se însenina cerul, iarăşi 'se întorceau la căminele lor, dă­ rămate şi pustiite de Tătari, rămânând să o rupă iarăşi de fugă la cea dintăi veste a revenirei lor. Cronicarii noştri sunt plini de aceste ştiri ale fugei poporaţiei ţărilor române, în adăpostirile fireşti, la venirea Tătarilor. Astfel Neculai Mustea spune: "că Tătarii după obiceiul lor au lăsat ciambur în toate părţile în şese zile de au prădat şi robit, şi fiind calea grea şi omeţii mari, nu s'au putui ascunde bieţii oameni şi s'au um­ plut de robi şi de dobitoace; cum erau săniile şi bejăniile, aşa �e aduceau încărcate de mueri şi copii degeraţi şi fete mari, cum erau mai amar, şi am fost faţă de am văzut aceste" 38. Ioan Canta spune că "în domnia a patra a lui Constantin Ma­ vrocordat toată puterea turceasca se suise în capul ţărei la . adecă.::: �Iţtilo� ŞI, d�lpa c� Il prada (�1l1 nou, trec peste el, Sclavl.n� �lJYf'n�!9 pan::: ce a]l�n� la fh��lld EJba, pe hot3l:ele monarhiei . france Austrazice 5. AICI domnia dupa moartea lUI Clotar (561), Sigebert, fiul său, care bate pe năvălitori, conduşi de vestitul Baian, într'o luptă sângeroasă; însa, fiindcă rezultatul luptei nu fusese tocmai hotărîtor pentru nici unul din războinici, ambii duşmani se împacă, şi Sigebert trimite chiar poporului lui Baian hrana şi provizii le de care avea nevoie 6. Pe. când se aflau A varii pe confinile monarhiei france, Longobarzii care se pregătiau a ieşi din Panonia pentru a se stră­ muta în Italia, le trimit o solie rugându'i să le dee ajutor contra Gepizilor, cu care voiau să răfuiască â veche duşmănie, "înnainte de a'şi părăsi sălăşluinţelel lor. Făgăduiau Avarilor ca mulţămită ţara Gcpizilor şi chiar pe a lor proprie, pe care voiau să o delese, precum şi a patra parte din turmele ce le aveau. Avarii pri­ mesc, se unesc cu Longobarzii, bat pe Gepizi şiîi nimicesc aproape cu totul, încât de atunci nu mai avură un rege al lor, ci trăiau în câteva sate păcătoase ducând o viaţă de sclavi sub stăpâ­ nirea Avarilor. Aceştia se aşază în Panonia.. după părăsirea ei de Longobarzi, unde stau până la nimicirea puterei lor de Carol cel Mare, 797. In tot timpul stăpânirei Avarilor în valea Dunărei mijlocii, ei ridicară pretenţii asupra părţei din Moesia ce fusese 3 Menander, Bonn, În Volumul De xipus, Eunapius, Priscus, p. 285. • Menancler, p. 28'L • Idern, p. 3'02. s Gregor. 'I'uron., IV, 23: "Post mortem Chlotarii regis Chuni Gallias adpetunt, contra quos Sigebertus exercit.um dirigit et gesto contra eos bello, vicit et fugavit; sed postea re x eorum amictias cum eodem per legatos meruit". Pau!. Diac., II, 10, spune că lupta s'ar fi întâmplat "juxta Albim fluvium". Asupra proviziilor procura te Avari!or ele Franci, vezi Menancler, p. 303. [47] AVAHlI ŞI SLAVII 47 locuită de Gepizi, mai ales asupra oraşului Sirrniu, (astăzi Mitro­ vitz în Serbia). Din această expunere a migraţiilor A varilor, reiesă că ei, . după ce se aşază vremelnic la gurile Dunărei, pleacă iară spre nord asupra popoarelor slavone ce supuseseră şi ajung până pe malurile fluviului Elba, pe hotarele monarhiei france, şi de aici se cobor în Panonia care devine regiunea centrală a puterei lor. Se vede deci că, până atunci, nu intraseră Avarii în nici o atingere cu Dacia Traiană şi că ei pătrunseră în ea, nu prin răsărit, pe unde se opuneau piedici fireşti aproape nestrăbătute, nici prin sud, prin pasul Turnului-Roş, ci prin partea apusului, pe unde se deschideau către P, nonia văile încăpătoare ale riu­ rilor ce se varsă în Tisa 7. Avarii, fiind un popor nomad şi prădător, care repezia în toate părţile iutile sale oarde, îndată ce îşi aleseră Panonia drept cuibul de unde'şi întindeau prădăciunile lor, se lăţiră şi în văile Transilvaniei, care erau atât de bogate în păşuni mă­ noase pentru turmele lor. Este proabbil că atunci când ei pă­ trunseră în acele văi, nu mai întâlniră În de pe Români locuind aici ca popor, de oarece ei se retrăsăseră în ascunzişurile munţilor înnaintea popoarelor barbare care procedaseră pe A vari în rui­ narea vietei lor civilizate. Efectul deci pe care năvălirea avară îl avu apuspra popo­ raţiei daco-romane fu acela de a o opri să se coboare din În­ ţundăiurile munţilor iarăşi 'către şesul roditor, unde barbarii izvoriau fără Încetare, ca din o neistovită fântână. Apăsarea pe care' o exercitată Avarii asupra poporaţiei daco-romane sămăna cu acea pusă În lucrare de Goţi şi de Huni. Hunii probabil intraseră şi prin Turnul-Ros şi prin văile deschise către apus; Avarii însă numai prin aceste din urmă. Toate aceste popoare care contribuiră la ruinarea vieţei civilizate a Daco­ Romanilor, îi împingeau către treptele superioare ale imensului amfiteatru de munţi ce încunjura Dacia Romană. Slavii. - Totuşi poporaţia grămădită În cobori pe laturile exterioare ale Carpaţilor, aici ii încingea un alt brâu ele barbari care ei nu se putea de oarece De le Tnchideă dr�l- 7 Arned ee Thlerry, 1. c., 1, p. 408, spune 6\ după ce Avar ii furi:'! bătuţi de Sigebert, se Întoarseră iarăşi În locninţile lor la qurile Dunărei, de unde ei atacată prin coastă pe Gepizi În unire cu Longobarzi i care îi loviau în frunte (p, 421), încât s'ar crede că Avarii veniseră contra Gepizilor pe valea Dunărei şi că de aice ar fj trecut În Panonia, Fiind Însă că nu exista o trecere directă din Pano nia În Val achi a, ar urma ca Avarii să fi trecut prin pasul Turnului­ Roş pentru a se lovi cu. Gepizii, că ei deci al' fi pătruns în Dacia pe la Sud. Izvoarele nu învoesc însă o asemenea părere. Asupra rezultatului luptei vezi Paul. Diac., I, 27: "Langobordi victores effecti sunt, tantain Gepidas ira saevientes ut eos ad inlernecionem usque delerunt, usque hoclie Hunnis eorum patriam possldent ibus, duro imperio subiecti gemunt.". [48] 48 ISTORIA ROMÂNILOR mul către câmpie. Asupra acestor barbari care joaca in istoria Românilor şi în formarea naţionalităţei lor un rol mult mai insemnat decât acei studiaţi până acuma, trebue să îndreptăm cercetările noastre. Aceşti barbari erau Slavii care încunjurau, încă din vremuri mult mai vechi decât năvălirea A varilor, cele două laturi nordice ale triunghiului de munti ce încingeau vechea Dacie traiană. ' Slavii care erau număraţi de scriitorii antichităţei între popoarele sarmatice cele mai apusene, purtau în vremile mai vechi numele de Yeneţi, Sclavini şi Anii. Am văzut că aceşti din urmă locuiau pe lângă flu­ viul Nipru. Veneţii, care se numiau şi Sclavini, locuiau către nordul. Galiţiei, pe la originile Vistulei până către Marea Baltică care purta chiar numele de sinul Venedic 8). Numele de Veneţi dat Sclavinilor, se păstrează până astăzi în poporul VenzilQI, din care a mai rămas nu­ mai o Iărămătură negermanizată în Lusaţia de sus şi de jos (ober und nieder-Lausitz), ţară aşezată parte în Saxonia, parte în Prusiaj". Istoricul got Iordanes ne. dă următoa­ rele indicaţii precize despre locul pe care îl ocu­ pau Slavii, nu numai pe timpul său, ci încă de pe vremile regelui ostrogot Hermanaric, mort în 376 în lupta cu Hunii, dată cu ei la nor­ dul Dunărei 10. "Dincolo de Dunăre se aşterne Dacia, încinsă cu o întăritură de munţii înnalţi şi râpoşi, pe partea stângă a căror şi către nord începând dela izvoarele Vistulei, se în Barbar Slav. tinde pe nişte spaţiuri nemăsurate, naţia cea prea numeroasă a Vene' QŢ, ale cărei numiri, de şi sunt deosebite după locuri şi amilii, totuşi se deosebesc mai ales în Sclanini şi Anii. Sclavinii încep dela oraşul No­ vietunensis şi lacul care se chiamă Mursianus până la Nistru şi spre nord până la Vistula, având bălţi şi păduri drept lo­ curi Întărite. Anţii dimpotrivă, cei mai bravi dintre ei, îşi au locuinţele acolo unde Marea Neagră face o îndoitură, între • Ptolerneus, Geogr., III, 5, 19: OMvsa(�t; III, 5, 1: oosys3txO; xo),no;. • Elisee Reclus, Geoqrapliie uniuerselle, III, p. 737. 10 Iordanes scrie cartea lui De Geiarum sive Gothorum origine el rebus qeslis în 551, după Cassioclorus, care scrisese Libri X II de qeslis Goihorum. către inceputul veacului al VI-lea (500--5201). La c. XXIII, el spune: "Post Heru­ lorum caedem idem Hermanaricus i.J1 Venet.os arma commo vrt, qui quamvis armis disperitt, sed numerositate pollentes, primo resistere conabantur". [49] AVARII ŞI SLAVII 49 Nistru şi Nipru care fluvii sunt la o Îndepărtare de mai multe zile de drum unul de altul" 11. Năvălirea Goţilor întâiu, mai mult încă acea a Hunilor, care aduse o spaimă atât de mare în lumea barbarilor ce în­ conjurau Imperiul Roman, aruncă cea mai mare parte din aceste popoare peste corpul lâncezit al acelei împărăţii. Asupra părţei ei apusene se întinseră mai ales popoarele germane, pe când orientul fu acoperit mai cu osebire de acele slavone. Ambele aceste. neamuri de popoare barbare aduseră o adâncă schimbare etnică în poporaţia Imperiului Roman. Pe când Însă în partea apusană a lui, elementul. roman, în sinul căruia se aşez ară popoarele barbare, ajunse. cu timpul să predominască asupra elementului năvălitor, şi săjdee naştere la popoare de �ă-l)omanică, în răsărit mai multe din părţile copleşite, acelea ce -lin oarecare pricină nu înfăţişau decât puţine elemente romanizate sau grecizate, şi nu erau deci în stare de a rezista acestei înnecări, dispărură în sinul Slavonilor care imprimară caracterul lor etnic unei mari părţi din peninsula Balcanului. Astfel elementul roman a fost înnăbuşit în Moesia, de unde mare parte din el fugise către munţii din josul peninsulei; apoi în Panonia şi în Dalmaţia, ale căror locuitori înfăţişază încă astăzi frumosul tip roman, şi păstrează cel puţin în nu­ mele lor de Maurovlahi, o amintire a originei lor romane 12. Din această înnecare ce părea obştească,' se înnălţară cu timpul trei insule latine şi aici în răsăritul Europei, de o putere şi tr�cie neauzită, care izbutiră să rămână neînnă­ buşit de �ll!rl? cu toată furtuna ameninţătoare ce le arun­ case peste dănsele, Elementul slavon, care înghiţise pretutin­ dene aiurea pe acele de baştină ale ţărilor năvălite, fu la rân­ dul său înghiţit de acel roman, cu energia căruia nu putea 11 Iordanes, c. v: "Sclaveni a civitate dicta Novietunense et lacu qui appellatur Mursianus usque ad Danastrum et in boream Viscla tenus commo­ rantur etc". Numele Novietunense este redat în unele ediţii ale lui Iordanes cu terrninul Sclaoino-Rnmunense în' care s'a văzut numele unui sat românesc pe vremile lui Iordanes, o dovadă din cele mai puternice ale stăruinţel Românilor. (Haşdeu în Elym%gicum magnum, III, p. XIII) Din nenorocire această cetire de Se/a vino '/'wHunense nu se poate susţinea. Ea se trage din o interpelare in­ voluntară a unui copist al manuscrsului lui Iordanes. Era scris în original sau în copia mai veche: a ci vitale Nooietunense peste care un ad-notator scrisese spre lămurire: Sclavinorum, adică a cioitate sclaninorum Nooietunense ; numai cât adansul sclavinorum fusese scris deasupra: sclavinorum � a civitate novietunense din care un copist nepriceputa scos: a ci vitale noui el sclaoinarurnunense, Vezi ediţia lui Ior danes de Carol Aug. Closs, Stuttgard, 1866, p. 27, nota. Haşdeu nici nu pomeneşte de această împrejurare. 12 Presbyteri Diocleatis, Regnum Slavorum în Schwandtner, Scriptores, III, p. 478: "Bulgari ceperunt totam provinciam Latinorum, qui ilIo tem­ pore Romani vocabantur, moda vero Marovlachi, hoc est nigri Latini vocantur". A. D. XenopoL - Istoria Românilor. VoI. II. [50] 50 ISTORIA ROMÂNILOH ---- - ----------------------- să lupte. Grâul fusese semănat în acele părţi mai des decât pe rămăşiţa lanului. Aici învinsese el chirul şi mărăcinele care peste tot locul aiurea îl înnăbuşiseră. Unde elementul roman fusese mai slab, el dispăru În sinul năvălirei ; unde el fu mai puternic, luptă şi o Învinse. Şi apoi să se pretindă că, tocmai în Dacia, acest element să fi lipsit cu totul la năvălirea Sia­ vonilor ! 13. \ �'" , , Gotii chiar la Început, mai ales Însă Hunii şi apoi A.:. varii venind spre apusul Europei, aruncară pe popoarele slave cari înconjurau Dacia şi peste adăposturile Daco-Romanilor, munţii Daciei. Deosebirea fu numai că pe când coloniştii urca­ seră treptele munţilor din lăuntrul Daciei spre periferia ei, po­ poarele slave se suiră În munţi prin laturile lor- exterioare. De şi nu ne-au rămas nici o dovadă directă despre această Îm- prejurare, că parte din Slavoni, la ve­ nirea barbarilor de ginte hunică mai ales, ar fi căutat şi ei adăpostire în munti, posedăm totuşi mai multe probe indirecte că aşa a trebuit să se pe­ treacă lucrurile. Astfel este cunoscut din istoria Goţilor, că acest popor, deşi el însuşi barbar, o rupsese de fugă înna­ intea Hunilor. Nu este nici un motiv ele a admite că Slavii să nu fi făcut şi ei în mare parte tot aşa. Pe când însă Goţii cari locuiau mai în spre şes; căutaseră o scăpare lHIHWi vremelnică în munţii cei înnalti şi râpoşi ai Cau- Haina unui Malo-Rus elin calandului şi apoi Îşi asizurară mai bine veacul XI 'k) v;» existenţa, trecând în Imperiul Roman, Slavii cari ajungeau cu aşezările lor până la haz a munţilor Carpaţi, vor fi căutat În ei o adăpostire mai statornică. Astfel se În­ tinseră asupra întregei Dacii neamurile slavone care veniau Însă peste Români nu mai mult ca năuălitori, ci ca [uqari ei Înşişi tnnainiea unei tiăuăliri, căutând nu pradă ci mântuire. Din această aşezare a Slavonilor alăturea cu Românii 'În munţii Daciei, se explică singur elementul destul ele bogat slav re­ prezentat în topografia muntelui, pe care îl vom studia mai la vale. Caracterul cu totul deosebit al năvăli rei slavone care făcea din neamurile ei nişte tovarăşi în nenorocire ai neamului 13 Acele trei insule de popoare romanice sunt: Daco-Romănii, Macedo­ Homânii şi Istro-Românii. *) Să se observe ce bine samănă această haină încreţită la spate În formă de fustă cu îmbrăcămintea Iaztgilor Sarmaţi, (voI. 1, p. 116), un indiciu in ori ce caz caracteristic al slavismului Sannaţilor din Dacia. [51] J , A V ARII ŞI ST,A VII 51 i I I românesc, explică relaţiile mai intime, în care ei intrară cu poporaţia daco-romană. Pe când atingerea acesteia cu cele­ lalte feluri de barbari fusese dusmănească, întâlnindu-se tot­ deauna cu arma în mână, cu Sfavonii este dimpotrivă de o natură mai blândă, ca aceea care uneşte Între ei pe doi osân­ diţi la aceeaşi pedeapsă. De aici se explică întâiu, cum se face de Slavonii urcară munţii, ducându'şi traiul alăturea cu Ro­ mânii, când barbarii îndeobşte fug de munte şi caută numai cât şesul care nu opune stavili atât de grele rătăcirilor lor; al doilea, acea înriurire mult mai pronunţată a Slavonilor asu­ pra vieţei româneşti, deşi exercitată de un singur popor, decât aceea a popoarelor de rasă hunică sau mongolă, care loviră În şepte rânduri Dacia în decursul veacurilor. Scriitorii bizantini, posteriori năvălirei avare, ne arată cu toţii pe Slavoni, şi anume ramura acestora numită Scla­ vini, adecă Slovenii, ca locuind pe deoparte în peninsula bal­ canică, pe de alta ocupând malul nordic al Dunărei, de unde roiau necontenit noue năvăliri în ţările Impărăţiei Bizantine. Triburile slave constituiau, după cum am văzut, o imensă mulţime de norod, încât peste acei ce fugiseră în munţi la apropierea Hunilor şi apoi a Avarilor, mai erau încă o sumă de triburi care fură împinse de năvălirea hunică peste Im­ periul Bizantin. Popoarele, nomade chiar, conţin în sinul lor unele elemente mai blânde, mai doritoare de o viaţă paşnică şi liniştită. Aceste-vec fi rămas aşezate în sinul Românilor, pe când acele (vagabon�)şi prădătoare se vor fi întovărăşit la expediţii de ]arşi piistiere în Imperiul de Răsărit. Potrivit cu cât Slavonii se aşezau în această împărăţie, ca şi în Dacia Traiană, prin însuşi faptul aşezărei lor, ei pier­ deau din barbaria lor primitivă, şi se Întorceau la o viaţă mai orăuduită. Necontenit Însă reimprospătaţi prin oarde noue de barbari neîmblânziţi care pustiau totul cu fier şi cu foc, Slavonii apar în autorii contimporani cu două caractere ce par a se exclude: blăndeţea, moravurile paşnice, alăturea cu cruzimile, prădăciunile şi neomeniile cele mai revoltătoare. Contrastul se explică uşor, dacă raportăm elementele mai do­ moale .Ia acele aşezate, iar cele aprigi oardelor . rătăcitoare. In contra acestora, mai mulţi împăraţi, între cari chiar Slavul Iustinian, ieau măsuri de apărare; aşa între altele, pentru a'i împăca şi a'i deturna dela năvălirile lor peste Dunăre, le o­ feră oraşul Turris ce fusese zidit încă de împăratul Traian, şi care se afla pe malul nordic al Dunărei 14. Acest oraş uu 14 Proco plus , De BeLLo Gotliico, lI, p. 336: «S,� :r(5),�v u.pxa'ay Too?ptv o\Jop.a, in itZ�'t(j.� [-!SY 01tSp 1tO'rCq.LDV "Icepov' Tpa:€a,yo1J 'tou Pop.atwv a.o'tO'Kp&t?POc; SY �oi� 1J.·,w Xp6yot� aodJv 3sqJ.a[J.€voy, 'P"fHJ.0� �s €�[Ixaysy ,,,<. :ra),aWll oi>aa, )·:fJt�ap.Evoy w:J't-fjv 'tWy 'taU't"!1 �ap�u.ptuv,. [52] 52 lSTOR.IA ROMANILOR. este altul decât acel ce există artăzi la gura Oltului, numit Tml1u-Măgurele; căci este de crezut că el să fi fost zidit de Traian, întru cât ştim că cuceritorul Daciei pusese să'i tran­ spoarte provizii le trebuincioase armatei pe riul Olt În sus, şi deci se poate să se fi întemiat la gura lui o staţie romană care apoi să se fi întărit şi prevăzut cu un turn de priveghere, precum erau cele mai multe din oraşele depe malul fluviului, dela care turn oraşul îşi trase numele 15. Solia lui Iustinian prin care oferă oraşul Turris Sclavi­ nilor cade în anul 546. Trei ani după aceasta Sclavinii năvă­ lesc în Iliria în mare număr şi pustiesc În chipul cel mai cum­ plit regiunea de lângă Epidammus (astăzi Durazzo). Generalii din Iliria, de şi dispuneau de 15.000 de oameni, nu Îndrăznesc a înfrunta oardele sclavine 16. In anii următori Sclavinii, de­ venind tot mai îndrăzneţi, intră în Dalmatia, pradă Tesale­ nicul şi pătrund până în Grecia, unde petrec chiar o iarnă În­ treagă 17. In toate aceste prădăciuni ei plecau de pe malul stâng a Istrului, a cărui râpă nordică împreună cu Dacia Traiană, o ocupaseră încă de pe la venirea Hunilor 18. Această indicaţie a locuinţei Sclavinilor în ţările noastre este repeţită de mai multe ori de Procopius. Astfel aiurea el arată că "Hunii (A varii), Sclavinii şi Anţii ar locui nu departe de râpa Dună­ rei, de cea parte a fluviului" 19. Acest "nu departe" este lă­ murit şi mai clar de istoricul Teofilact (640) care povesteşte expediţiile generalului Priscus în contra Sclavinilor. Priscus trece Dunărea, surprinde pe capul Sclavinrlor Ardagast, şi prinde pe mulţi barbari, pe care îi trimite sub paza unuia Ta­ timir (după nume el însuşi un Slav) la Constantinopole. A doua zi un ofiţer al lui Priscus, Alexandru, trece riul Ilivachia, nume grecizat pentru Lalouatschi, şi urmăreşte pe Slavi până în pă­ durile şi mlaştinele, care le slujeau drept ascunzătoare 20. Nu­ mele riului s'a păstrat până astăzi în acel al Ialomiţei care se numeşte chiar în documentele mai vechi slavone ale. Mun- 15 Asupra turnurilor de privighere vezi voI. I, p. 99; asupra urcărer provizlunllor pe apa Oltului, Ibidem, p. 30 şi 113. 1. Proco pius, De bello qothico , II, p. 398. 11 Idem, p. 454. 18 Procopius, De bello golhico, II, p. 336: (qo rap 1thlo�oy 't"6 htpa� '(ou �Icl1:poO lîXS''fJ; all'to� ysp.IJY'tal». 19 Iclem, p. 125: «Obyyo! "al �'fJAa�'�yol xo.l "Av'to.�, ar 01t�p 1to'tap.oy "Iu'tpov ou p.1J.xpu.v 't'�C; hslv'g DX&'�C; 'iap,)v'tat». , 'o Theophilact , Borm., p. 257: '0 as ltoAi:p.apxoc; llplollOC; �ltl xa't().ol>. tot cu prilejul povestirei expediţlei lui Priscus. [53] AVARII ŞI SI,AVII 53 r ---------- �-------------------- teniei Lalouniiza 21, din care apoi limba romană scimbâ nd pe un în m a făcut Ialomiţa 22. Păstrarea acestui nume slavon până astăzi în gura poporului român este însemnătoare. Ea arată mai întâiu că Slavonii ocupau Muntenia cu mult înna­ inte de 591, data expediţiei : de oarece găsim la această dată un nume luat din limba lor alipit de un riu, şi care nume îl primise fără îndoială cu mult timp mai înnainte ; apoi popo­ raţia slavonă care locuia pe malurile riului a trebuit să rămână statornică lângă apele sale, pentru ca mai târziu, fiind 1'0- manizată, să transmită această denumire în gura Românilor. O depe urmă dovadă că Slavonii locuiau Muntenia, şi deci după cele spuse până aici, cu atât mai mult Moldova şi Transilvania, este conţinută în istoricul bizantin Menandru. Sclavinii, pe .unde se întinse puterea Avarilor, se supuseră acestora. Ei îi trimiteau adeseori la pradă în Imperiul Bizantin şi chiar îi îmhiau să se aşeze acolo, pentru ca Avarii, stăpânii lor, să poată pretinde apoi acele locuri drept ale lor. Pe unde însă nu ajungea puterea efectivă a A varilor, Sclavinii erau neatârnaţi. Astfel rămaseră tocmai acei din Valahia, după ce Avarii se retraseră dela gurile Dunărei în Panonia. Menandru ne spune anume că în anul 581, Baian voind să pedepsească pe Sclavinii ce locuiau în Valahia, pentru că aceştia răspun­ seseră cu mare, sumeţie solilor săi, trimişi pentru a lua tri­ butul dela ei, şi fiind el totodată rugat de împăratul Tiberiu Constantin, ca să pedepsească pe Sclavini pentru o incursie a lor în Imperiul Bizantin, Baian trece Dunărea la Singidu­ num (astăzi Belgrad în Sârhia), merge dealungul râpei drepte a fluviului până în faţa Sciţiei, unde'l trece pe malul nordic, pentru a pedepsi pe pretinşii săi supuşi 23. Acest loc din Me­ nandru ne dovedeşte Însă şi o altă împrejurare însemnătoare pentru istoria năvălirilor barbare în ţările române. Ne arată anume că între Panonia şi Valahia nu era în acel timp, din cauza pădurilor aşternute pe munţi, o trecere îndemăna tecă pentru o armată, cu atâta mai puţin pentru un popor. Dealrnintrelea pentru ce ar fi făcut Baian un înconjur aşa de Însemnat şi ar fi îndeplinit de două ori greaua trecere a Dunărei, dacă ar fi putut veni deadreptul din Panonia în Valahia? Prin urmare lipsind pe aici o comunicaţie directă, barbarii niciodată n'au trecut din şesul oriental al Europei în acel al Dunărei mijlocii 21 Document din 1:-387 citat de Haşdeu, Isi. erit.,p. 266: "dori do ustîe Ialovnitzi". Hasdeu arată tot acolo că numele de l alotmiia, Latomiţa nu vine dela culoarea galbenă a apelor sale, ci dela terminul ialov care tnsamnă pustiu, deşert, neroditor, precum a fost până în vremile din urmă câmpia Bă­ răganului. 22 Adăogim şi acest exemplu pentru schimbarea lui v sau b în m con­ statat mai sus, VoI. 1 p. 228 nota 57 la T'imiş din Tibiscum, aa Menander, Bonn, p. 404. ! t I 1 [54] 54 ISTORIA ROMÂNILOR prin colţul apusan al Munteniei, ci sau ei apucau prin pasul Turnului-Ros în Transilvania, sau urmau calea mult mai în­ demânatecă 'pe la nordul Carpaţilor, prin continuarea marelui şes oriental înlăuntrul Europei 24. Cu toate însă că din izvoare nu se poate dovedi locuinţa Slavonilor decât în Muntenia şi deci a fortiori în Moldova, adecă în partea şes ului, termino­ logia geografică slavonă îndestul de bogată până şi în partea muntelui, ne sileşte a admite că Slavonii au trebuit s� se fi aşezat şi aici alăturea cu Românii. Din toa tă această cercetare rezultă cu indestulă sigu­ ranţă, că Sclavinii locuiau la început la nordul şi răsăritul Carpaţilor; că ei fură aruncaţi în aceşti munţi prin laturea lor exterioară sub presiunea barbarilor năvălitori, şi fiind foarte numeroşi, inundară mai întăiu Transilvania, ţările transcar­ patine şi România de astăzi. De aici apoi şi mai ales din Mun­ tenia , unde erau necontenit împrospătaţi prin scurgerea po­ porului lor dela nord către sud, ei începură a năvăli în păr­ ţile ele peste Dunăre, aşezându-se treptat şi în ele. Pe când cei veniţi peste Români în cetatea Carpaţilor erau absorbiti de elementul românesc, acei elin câmpiile moldoveneşti şi mun­ teneşti, rărnăn mai mult timp în firea lor, până ce sunt des­ nationalizati si ei ele cohorârea Românilor elin munti către şes', după 'de�călecarea principatelor 25. ' Numai astfel se explică mai multe fapte pe cât con­ stante, pe atât şi insemnătoare din istoria Românilor. Mai în­ tâiu acela că terminologia ţărilor române dela norelul Dunărei, ,. A mea Teorie a lui Roesler, p. 1.04. Pic, Abstammunq der Rumanen, p. 76. Această' locuinţă a Sclavinilor în Dacia, explică cum se face de Bizan­ tinii, In mania lor de a arhaiz ă numele, îi cheamă adeseori Geli. Aşa Theopllilact, p', 272 : «�oI; n�at�, ('toow '(ap 'toI; B'J.p�&pOtC; (adecă 'toIC; �y.Aa�-1Jvotc;) 'torcpsa­ �'(I'tSpbV oV0l-'o.). '!5 Faţă cu nişte pro be atât ele pozitive că Sclaoinii adecă Slovenii au inundat Dacia şi ţările dela nordul pe cât şi de la sudul Iluvlului, cum poate susţinea Roesler următorul neadevăr, numai spre a'şi întemeia mai bine iubita'i teză? p. 127: "Slavisches konnte die walachische Sprache in sich aufnehmen, wenn das ro măulsche Volk im Norden wie un Si.iden der Donau gewolmt .hat. Abel' es waren doch wesentfich verschiee!ene sluvische Idiome die hinter der Theiss im Norden und im Suden erklangen : nordlich wohnten die Rutenen (Russen), zur grossen nordwest.llchen Slavenfamilie gehortg : im Sliden verbreite­ ten sich die buloarischcll Slaven die mit elen SCl'ben zum slouellischen Sprach­ Aste gehoren. Hat sich clie walachische Sprache also ihl' Scherflein slavisch im nordlichen Lande beigelegt, so wird dieses die unterscheidene!en Ziige des no1'­ dlichen Dialectes tragen, wenn im Siie!en, so wierd es die der slidIichen Sprache zelgen. Nun aber erweist sich das slavische im Romanischen als slowenisch und musste zufolge der ContinuiUit der vVohnsitze libera!] da, wo rutenisch, une! slovenisch sich von einander unterschciden, dem rutenischen folgen". Aceasta este o falsifcare intenţionată a adevărului istoric, desminţită ele toate izvoarele raportate, şi dacă Roesler era convins ele teza ce o susţinea, ce nevoie să recurgă la ase/nenea mijloace pentru a o intemeia? [55] AVARII ŞI SLAVII 55 r I chiar acea a părţilor lor muntoase, adăpostul poporului ro­ mânesc, este amestecată cu numiri slavone. Apoi împrejura­ rea că limba înfăţişază în partea ei lexicală un număr îndestul de Însemnat de elemente slavone, fără îndoială cel mai bogat din toate elementele străine. Ea explică apoi cum de mai multe din aşezămintele poporului românesc au un caracter slavon, şi în sfârşit cum de chiar reîntoarcerea deplină a po­ porului nostru la viaţa aşezată, prin întemeierea de oraşe şi întinderea îndeletnicirilor agricole se face sub înriurirea slavonă. A trebuit deci ca Slavonii să stee alăturea cu Românii, să ducă viaţa împreună cu ei, nu să vină numai în o trecătoare a­ tingere, precum o făcură popoarele germane şi mongole, spre a putea lăsa urme atât de pronunţate în sinul poporului 1'0-: mânesc. Vom studia deocamdată acele elemente ale înriurirei slavone care apar chiar dela început ca aduse de ei în viaţa poporului român, lăsând cercetarea aşezămintelor pentru mai târziu, când va veni rândul expunerei formatiilor politice ză- mislite de el. ' 1. INRIURUIREA SLAVONĂ. Nomenclatma geo!Jl'afică. - Năvălirea Avarilor care nu atinse pe Români în munţii în care ei stăteau închişi, nu avu asupra lor o mare înriurire, cu toate că acest popor locui în părţile Panoniei, deci în preajma Daciei, vreo 250 de ani. Aceasta nu însarnnă însă că, în acest lung răstimp, Românii să nu fi venit niciodată În atingere cu noii barbari huni. Ceea ce însă va fi putut rămânea în limba lor, din atingerea cu A varii, nu se poate controla astăzi, din cauză că nu ne-a ră­ mas absolut nici un document al limbei avarice; apoi această limbă, fiind înrudită cu acea a Ungurilor, a treia ediţie a nă­ vălirei Imnice, cele câteva cuvinte ce ne vor fi rămas de la A vari, se vor fi confundat mai târziu cu acele împrumutate de la Unguri. Cu totul altfel stau lucrurile cu Slavii. Aici înriurirea , înscrisă în munte,imprimată în valurile fugătoare ale apelor Înconjură pe Români mult mai de aproape. Să cercetăm Îna­ inte de toate nomenclatura tărilor locuite astăzi de Homânr, spre a ne putea da sama de' Întinderea şi puterea acestei în­ ri uri. Nu numai şesul Daciei, care încunjură cetatea Carpaţilor şi în care Românii s'au coborît când incetară furiile năvălirilor şi anume atât acel ce se întinde spre răsărit către Marea Neagră, cât şi acel ce se întinde deja baza munţilor apuseni [56] 56 ISTORIA ROMÂNILOR --------------------- --------------------- către Tisa, dar şi munţii până în piscurile lor cele mai înnalte sunt presurate cu numiri slavone. Să lăsăm la o parte pe acele ce ar fi putut proveni în urmă, din elementu slavon al l.imbei româneşti, precum Vaduri, Vădeni, Bălţi, Bălteni, Bălteşti, Cârligătura, Cârligaţi, Cârligi, Cracău, Cracoani, etc., care vin dela cuvintele române de origine slavă: vad, baltă, cârlig, crac, şi să cercetăm numai acele numiri de origine slavonă, care n'au nici un inteles in româneşte, şi care fiind păstrate astăzi în gura Românilor, dovedesc învederat că sunt o moştenire neconştiută lăsată de Slavii care cândva locuiau în Dacia, în limba Românilor ce i-au desnaţionalizat. Vom enumăra mai pe larg apele, ca unele ce străbat o întindere mai mare de loc, şi indică deci aşezări mai însem­ nate de poporaţie, care cuprindeau aproape tot lungul curge­ rei lor; căci altfel, dacă numele slavon ar fi fost dat numai în o mică parte a cursului, atunci el ar fi dispărut cu timpul înna­ intea altor nume, maghiare,' germane sau române, pe care riul le-ar fi purtat în partea sa cea mai însemnată. Pentru ca nu­ mele slavone să fi învins, se cere neapărat ca cea mai mare întindere a cursului riurilor să le fi purtat dela început. Astfel Prutul, al cărui nume este vechiu, are ca afluenţi, pe lângă mai multe riuri de nume române, un număr tot atât de însemnat de cele slavone. Pe stânga primeşte aflu­ enţii cu numiri româneşti sau de acele a căror etimologie nu poate fi stabilită nici în limbile slave, sau sunt formate de Români din cuvinte slavone pătrunse ca cuvinte comune în limba română: Ciuciuru], Vladnicul, Răchitna, Costina Larga, Căl­ dăruşul, Girul Mare, Călmăţuitul, Lăpuşna, Sărata, Tigehciul; cu numiri slavone: Cerniava (cerne-negru), Suhăul (suhoi­ uscat), Şoviţa (şov-cusutură), Gasinca (gasea-şerpe), Velija (velichi-mare), Lopatenca (lopatia-vui), Racovăţul (rac-rac), Carnianca (carnena-piatra), Soloneţul (sol-sare), Dolija (dol­ vale), Brătuleanca (brat-frate) şi Nirnova (nirişte-peşteră). In dreapta Prutul primeşte afluenţi de nume rom: Ceremuşul, Derechluiul, Băşăul, Prutetul (cu subafluentul său Huşul), Elanul cu subaf'luentul pârâul Balotescului, Hurmuzul şi Chi­ nezul; de nume slavon: Trebnicul (trava-iarbă), Bereşniţa (bereja-mal.) Bruşniţa (numele slav al plantei numite pe fran­ ţuzeşte Canneberge), Hliniţa (elin-mesteacăn), Corovia (corova­ vacă), Volovăţul (volovii-hou), Sitna (curgere), Meletinul (me­ liat-n risipi), Bahluiul (bahna-noroiu) şi Moşna(pungă). Dacă regiunea Prutului Înfăţişază un număr atât de Însemnat de numiri slavone, la ce trebue să ne aşteprăm mai spre răsărit, către câmpia Nistrului? De aceea nu vom arăta numirile din stâagn Prutului, ci ne vom îndrepta către munte unde aflarea de numiri slave în terminologia geografică În­ făţişază un mai mare interes, ca unele ce se întâlnesc în do- [57] AVARII ŞI SLAVII 57 I j meniul propriu al rasei româneşti şi pot deci lumina mai bine atingerea intimă a ,acestor două elemente, cel slavon şi cel român, până În ascunzişurile cele mal retrase ale acestuia din urmă. Ca afluenţi ai Siretului, al cărui nume l-am adeverit a fi străvechiu, Încă depe timpul Sciţilor, enumărăm pe stânga lui cu nume slave: Bialca (-alb), Hibiciocul (hleb-pâne), Mi­ hodra şi Mihoderca (mih-sac) ; pe dreapta Siretul primeşte bogaţii afluenţi ai Carpaţilor, de nume rom.: Sireţelul, Se­ ceava, Şomuzul, Caricnul, Zăbrăul, Pârâul Tătarului, Moldova (gotic), Buzău (nume vechiu) şi Trotuşul (unguresc); cu nume slavon: Mihova, Bistriţa (bistrii-repejune), Şuşiţa (suşita-pă­ dure neumblată, suşe-uscăciune), Putna-vas de adăpat) şi Rârn­ nicul (ribnic-heleşteu de peşte). Trecând la subafluenţii Siretului, ei înşii riuri mari, gă­ sim vărsându-se : In Suceava a cărui nume pare a fi vechiu (Sucidava) cu ti. rom. : Suceviţa iar cu n. slav: Sădăul (sad-plantă), Tal­ căuJ (talka-iarbă călcată), Bielca, Brodnia (brod-vad), Putna , Dubnicul (duh-gaură), Solca şi Solonţul (sol-sare). In Moldova, a cărui nume 1 am văzut a fi-de origină germani că gotică, se varsă cu n. rom.: Moldoviţa (care pri-­ meşte Ia rândul ei subafl. de n. tem, : Argelul, Ciumorna, Dn­ goşul şi de n. sl. : Putna), Pârăul rău, Moişa, Neamţul şi Ner.­ gra şi cu n. sl.: Sadova, Dobra (dobre-bun), Homora, Putna, Suha, Voroneţul şi Topologul (topol-plop) Bistriţa de nume slavon (-repede) primeşte afl. de n. rom.: Pârăul Conescului, Cimpoiul, Cârlibaba , Cuejdiul, Cr2- căul, Pârâul Inicului, Pâr. Lelei, Pâr. _ Haitei, Bârnarul, Nea­ gra, Schitul, Tarcăul, Calul şi Iapa, iar de n. sl. : Veleştina (veliki-marcj, Bahna, Dorna (doi-vale) cu subafl. şi de n. rom. : Neagra, de n. sl. Cerna), Bisca, Bistricioara ca subafl. şi de n. rom. : Saca, de n. sl. : Putna, f3r:flteşul şi Nekidul. Troiuşul de nume _ ungur:esc;ţ;"d�nţinutul Secuilor, are ca tributari de n. rom. : Pâr. '�ecşţ1{PârhOaşul (unguresc), Asăul, Galbenul, Uzul şi Oituzul (vechiu, peceneg), Caşinul şi Că­ iuţul; de n. si.: Camenca (kamena-piatră), TăzIăul ?) cu subafI. săi de n. sl. : Cerna, Suşa, Doftianca şi Slănicul. Flltna afI. Siretului de nume slavon primeşte de n. rom: Zabala şi Neruşa 26 de n. sI.: Teşiţn. (tesc-teasc), Milcovul şi Râmnicul. Râmniclll, ultimul afluent al Siretului din Moldova, de nume slavon, este adăpat cu pârăiele de n. rom: Largul, Mo­ ţocul şi Pâr. Baiananului, iar de n. s1. cu Slimnicul (-SIănic). Z. Cu toate că numele e format cu sufixul slavon şa, derivă din româ­ nescul Neagra, Nel'a. [58] 58 ISTORIA RO}IÂNILOH Buzăul, afluentul Siretului din Muntenia al cărui nume este de origine veche, primeşte ca tributari . de n. rom. : Chil­ năul şi Sircul iar ele n. sl.: Crasna (crasnii-frumos), Bisca mare şi mică, Slănicul, Zeletinul (zlot-aur) cu Râşca (recika­ riu) şi Nişcovul. Trecând la riurile ce se varsă în Dunărea din Muntenia. întâlnim întâiu pe Ialomiia, cu nume de origine slavon 27, ai cărui afluenţi sunt, de n. rom. unul singur, Apa, iar ele n. si. : Prahovita (prah-praf 28), cu Cricova şi CricovăţuI (krug-cerc), Prahova cu Doftana, Teleajna (telega-căruţă) şi Pociovaliştea. După Ialomiţa vine C un şir ele bălţi, legate între ele prin pârâul Mostiştea (rnoska-zarnă) de n. si. Tot ele n. si. pare a fi bratul BOJ'cea al Dunărei. Al 'doilea afluent mai mare al fluviului din Muntenia este Arqeşul, al cărui nume este probabil de origină veche 29. Apele sale sunt sporite cu următoarele riuri, de n. rom. : Vâl­ sanul, Argeşelul (cu subafluentul său ele n. rom. Doamna), riul Tărgului, Sora, Chircinăul, Baba, Potopul, Cobra, Ba­ şconul, Moţocul şi Dâmboviţa (format elin slavo-românul Dâmb); iar ele 11. sI. cu: Şuţa, Rostaca, Sabara (cu an. ei de n. l'am. Ciorogârla), Ilf'ovul (în vechime numit Elhovul), Colen­ tina, Neajlovul şi Dâmbovnicul (forma slavonă a Dâmboviţei). Un soiu de canal care leagă balta numită Ezerul Gre­ cilor cu Dunărea poartă numele, după cât se vede autochton, ele Muira. In Olt, afluentul cel mare al Dunărei care iesă elin Tran­ silvania şi al cărui nume este vechiu, afară de multe pârâe mici ce iesă din ţara Secuilor sau din regiunile locuite de Saşii Transilvaniei, şi cari au primit în decursul timpurilor nume ungureşti sau germane, se aruncă următorii afluenţi mai mari: cu n. rom. : Pârâul Lazarului, Negrul (în ungureşte Fe­ kete-Ugy), Terzanul (ung. Tatrang), Mălina sau Mălinii pre­ făcut în ung. în Malom), Bărsa, Măndra, Lunea, Oltul Mic, Săbiul (cu afl. său Siliştea), Lotrul, Luncavăţul, Mamul, 01- teţul (cu afl. săi de n. rom.: Nerea, Geamartele şi Frăţia şi Pesteana; de n. si. Cerna şi Cernişoai a). De n. si. se varsă în Olt: Dreptianca (trepet-tremurare), Otasăul, Covarna, Dof­ tana (-mare, gras), Homorodul, Şinca, Topologul, Tesluiul, Bistriţa, Pişcana şi Bisca. In Vedea se varsă cu n. rom.: Vediţa, Heniele cu Dâ­ noasa şi Teleorrnanul (peceneg) iar cu n. st.: Cotmana (cot= pisica), Burda, Claniţa toate pe stânga ei. In dreapta un singur pârâu, numit iar Vediţa. 27 Asupra existenţei şi a slavonismului acestui nume vezi mai sus p, 52. 28 Asupra legăturii între praf şi apă vezi mai sus, p. 17. 29 Mai sus, VoI. r, p. 28. [59] AVARII ŞI SLAVII 59 După Vedea vine un mic curs de apă ce se varsă în Du­ năre şi care poartă un nume probabil autocton de Călmăţuiul, care primeşte în sine un pîrău cu un nume de acelaşi fel, Urluiui. Ultimul mare afluent al Dunărei din Muntenia, Jiul, al cărui nume este probabil deasemenea vechiu, primeşte în el riuri de ti. rom. pe: .Iirivadia, Gilortul (cu subafluenţii săi de 11. rom. Ciocadia şi Calnicul şi cu acel de 11. sl. Planita (planina-munte), Amaradia cu subafluenţii săi de n. rom.: Plosca, .Ialeşul, Salcia şi Frumoasa), Metrul (al cărui nume e vechiu cu subafluenţii de n. si. : Brebina (brebu-sprinceană), Coşuţa şi Uşniţa) şi Curzul. De "nume slavon sunt următorii afluenţi ai Jiului: Sada, Şuşita, Tismana (ti spinul) cu Bistriţa, Suhodolul, Bilţa, Cepla, Planiţa, Şiţa, Dobrica, Izverna (izvor­ izvor, forma e Însă slavonă), Omorna, Şovarna (şov-cusutură) şi Liama. După un riuşor de ti. rom. Desnăiuiul, ce se varsă în Dunăre, se mai aruncă în ea pe teritoriul Olteniei cele depe urmă riuri ale Munteniei, Topolniţa şi Balzna, ambele de nume slavon. Până aici am cercetat rîurile acele ce vin în afară de ce­ tatea munţilor, scurgăndu-se din poalele lor către Dunăre, la cari riuri întâlnirea de nume slavone ar părea mai explicabilă, Cu toate acestea câteva din ele au obârsia chiar în centrul cetăţei, precum Oltul, Jiul şi câţiva din' afluentii Siretului, cari străbat prin cursul lor superior, cele mai înnalte ramuri ale Carpaţilor, şi am aflat şi la aceste cursuri de apă un număr destul de Însemnat de numiri slavone, şi anume chiar la În­ ceput către obărşia lor, deci în partea muntelui. Să pătrundem acuma mai adânc peste munţi, în Transilvania şi celelalte cari­ toane locuite de Români, spre a vedea dacă se află şi în regi­ unea care a fost în totdeauna sălăşluinţa poporului român, riuri sau părae cu numiri slavone. Tisa cel mai mare afluent al Dunărei, al cărui nume l-am aflata fi vechiu şi care primeşte în sine nenumărate riuri şi pârăe ce se cobor din imensul masiv al Carpaţilor către laturea lui apusană, este formată chiar la originea ei în mun­ ţii Maramureşului, una elin ascunzăturile cele mai retrase ale neamului românesc de pârâul de n. rom. Tisişoara şi de pa­ raiele de n. sl.: Stanislaul, Dorinca şi Lascina. Până la ora­ şul Hust, unde risa iesă din Maramureş, către câmp ia ma­ ghiară şi până unde curge prin un ţinut aproape curat roe mânesc, ea primeşte deadreapta ei afluentii de n. rom.: Ca­ şăul, Şopărca, Apşiţa, Talaborul, Agul mare, iar de nWJ1- slavon: Svidovăţul (svid-corn), Strinececul (mai mulţi afluenţi ai Nistrului cu silaba începătoare siri), Toracul (torac-zale), (care are de sunafl. elen. si. : Lazansca (Lazna-baie), Tonsova, [60] ('o ISTORiA ROMÂNILOR Crăsnioara, Teresulca, Plaisca, Bertianca, Ianovăţul şi Mo­ crenca (Mocrina-umezeală) şi numai unul de 11. rom. Turba­ tul). In Talabor se varsă apoi subafl. de 11. si. Ugulsca (ugol­ cot); iar în Agulmare altul tot de 11. si. Cehoviţa (cehov-capră). Ceilalţi afluenţi de 11. si. din dreapta riului Tisa până la Hust sunt: Bistra, Ciorna, Repninca şi Boliatinca. Afluentii Tisei din stânga îi vom enumără pe tot parcursul ei, cu unii ce curg din masivul Carpaţilor, patria şi sălăşluinţa poporului român, pe când pe acelea ce vin din dreapta ei, le-am ur­ mărit numai până la Hust, de unde Tisa, intrând în cămpia maghiară, numele riurilor din dreapta, care sunt şi puţin în­ semnate, nu .mai înfăţişează pentru scopul nostru nici UD in­ teres. Dintre acelea ce se varsă pe stânga Tisei enumărăm de I? rom.: Tisa albă (cu afluenţii ei de 11. rom. : Bălţatul, Bogdanul, Sţiaul şi de 11. si. Stohovăţul şi Hovârla), Vizăul al cărui nume nu vine dela ung. viz-apă, ci dela oiză un soiu de peşte (cu subafl. săi de IL rom. : Dragoşul, Neagra, Spinul şi de 11. si. : Crasna, Hişcova, Cisla şi Cruhla), Rănişoara, Mara (Nume vechiu cu afl. de 11. 1'0111. : Caşăul, Iza, Izvorul Raiului, Saiul, Pârâul Secuiului, SIătioara, Secătura, de 11. si. Iodul), Valea Mireşului, Sameşul, Crişul, Mureşul (aceste trei din urmă nume vechi), şi Bega. Afluenţii din stânga Tisei de nume slauon sunt: Saplouta şi Tarna (Tarniţa-şeaua de lemn.) Dacă cercetăm afluentii Tisei găsim: Că în Saineş, riu cu nume vechiu, compus din două braţe Sameşul Mare şi Sameşul Mic, se varsă în Sameşul Mare, de 11. rom. : Pârâul Merlului, SameşulRece şi Răcătăul ; iar de 11. sl:: Răşca (risca ti-alerga) Borşa (bors-borşul), Sorca (soroca-ciocănătoarea) şi altă Răşcă. In braţul Sameşului Mic de n, rom. : Leşul, Saiul (cu afl. săi de n. rom.: Budacul, Valea Balaşului şi de 11. si. Galaţul şi Bistriţa), Lunea Cherzului, pâ­ râul Huncului, Negrilescul şi de 11. si. Zagra. In Sarneşul În­ trunit se mai varsă de J1. rom.: Gapoul, Almaşul, Dragul, Agrişul şi Lapoşul iar de 11. sl,: Dobrichi (dobre-bun), Cosna (coşniţă, paner) şi Crasna (-frumoasă). Crişul, iar nume vechiu, se alcătueşte din trei braţe Crişul alb, Crişul Negru şi Crişul Repede. In cel Alb se varsă afluenţii de n, rom.: Grohăşelul, Ponorul, Cicul (cu afluenţii săi de 11. vechiu Bărsava, ca şi afI. Timişul şi Almaşul, iar de J1. si. Milcovul (mrlecom=repede); de 11. si. se varsă: Desna (afl. pe stânga Niprului) şi Bucşaviţa (Bucşe e-bucşa dela roată). In Crişul Negru se varsă afluenţi numai de 11. si. precum: Pitsa, Cozia cu Suhodolul şi Vida cu Revul. Mureşul, nume deasemenea vechiu, în lungul său curs tocmai prin centrul Daciei Traiane, prezintă prin nomenclatura afluenţilor săi un interes deosebit. Mai multe din pârăele cele mici care'I îmbogăţesc cu apele lor, poartă numiri ungureşti [61] AVARlI ŞI SLAVII 61 sau germane, pe lângă acele româneşti paralele ce răsună din gura poporului român. Ne vom ocupa Însă numai de acei tri­ butari mai mari cari au păstrat denumirile lor cele vechi, slavone sau române, chiar şi în gura popoarelor domnitoare ale Transilvaniei. Acei de n. rom.: sunt Gurghiul (cu sub a­ fluenţii săi de n. rom. : Lăpuşna, Tanciul şi Isţirăul, de ti. si. : Tirea şi Gasva). Valea Şomuţului, Sebeşul cu Pârâul Morţei, Secaşul Strugarul, Streiul (cu afl. săi den. rom. : Corbălul, Densuşul şi Puturoasa, de 11. sl. Ohaba), Valea Groşilor, SecuI Valea Şarului, Căpuşul, Ludaşul nume ung.), Sărătura, Suliţa, Arieşul ", Gârbova, Ornpoiul (nume vechiu), Slatina şi Valea Roşie. Tributari de nume slavon, Mureşul primeşte: Miaradul, Putna, Borşova, Racta, Tărnova, (tărn-spin), (cu afb. de n. si. Târnova mică şi Ohaba, de n. rom. : Căpuşa, Viza şi Secoşul), Dobra, Ohaha, Cerna, Gavralovăţul, Ovolva, Topliţa,. Ilva, Ratoşnia, Casova şi Cladi va. Dintre ceilalţi afluenţi ai Dunărei avem întâiu de nume român: Bega care primeşte afluenţi numai pe dreapta lui şi anume, după cât se vede cu numiri ce nu sunt de origine sla­ vonă: Sasa, Lunea mare, Minişul, Subseul, Bengosul şi Matia. Timişul, nume vechiu, adăogat cu afluenţii de n. rom. : Secaşul, Dumbrava, Bârsava (nume vechiu), Pârâul rece, Sla­ tina, Riul lung, Sebeşul şi Nadragul; iar de n. sl. cu: Ru­ cosniţa, Buhinul, Bocaru., Cerna cu Corganul, Poganişul, Tere­ goviţa, Balvaşnita şi Bistra (cu an. ei de n, sl. : Micola, Bistra Morului, Marga, Ruşchita, Lozna şi de 11. rom. Rugul). Se mai Întâlnesc în reţeaua nedescurcată de ape, bălţi şi canaluri cari se Întind pe cursul inferior al Timişului numele româneşte ale apelor Valea Mică şi Birda, precum şi ale sla­ vone; Moraviţa (dela Morava) şi Clopodia. In Cara, nume probabil autochton, se varsă pârăele de 11. rom.: Veşnicul, Lupacul şi Bereagul şi acele de 11. sl. Dog­ nosca (dogon-fugă) şi Gusasca (gus-gâscă). In Cerna (numele vechiu dar slavizat al Tiernei), se varsă de ti. rom.: Mehadia (nume vechiu), Luncavăţul şi CornişuJ, iar de ti. sl,: Craiova, Launa. Bielarca, Ohaba (ohaba-baltă), Verendinul, Sordinul, precum şi două de origine necunoscută: Iocdasica şi Sacrsitica. Dacă cercetăm această enumerare, constatăm că aproape toate rîurile mari poartă numiri vechi, iar cele de a doua mână sunt în o }jună parte de origine slavonă. Nici un curs de apă Însă mai insemnător nu poartă numiri unguresti sau germane. Singurele cari par a face excepţiune sunt: Arieşul al cărui nume chiar în gura Românilor este format din ungu­ resculAranyos. Aceasta Însă se poate explica prin influenţa 3. Numele acestui riu va fi explicat mai jos. [62] 62 ISTORIA ROMÂNILOR dominaţiei maghiare care, traducând ve�hiul nume al Aura­ riului (dela aurul ce'I duce în valurile sale) în ungurescul A­ ranyos, acest nume apoi s'a impus şi Românilor prin Între­ buinţarea lui deasă în gura stăpânilor lor. A doua excepţie numele de Muhlenbach, dat de Germani riului Sebesului este numai aparentă, Întru cât acest nume este întrebuinţat numai de Germani, şi chiar Ungurii îl numesc tot cu numele româ­ nesc. Ungurii şi Germanii au dat unele numiri la pârăe de tot neînsemnate care străbăteau adeseori proprietăţile lor, ceea ce nu era decât prea firesc. Cu totul altfel stau lucrurile cu numirile slavone. Acestea le-am văzut egalănd uneori în număr chiar numirile româneşti, pe lângă că unele din cele româneşti sunt lua te tot din ele­ mentul slavon al Iimbei lor, şi aceasta ori unde vom îndreptă privirile noastre, fie în şes, fie la munte. Intradevăr putem constata că chiar afluentii acei ce vin lângă obărşia rîurilor, obârşie care este mai totdeauna în munte, poartă adeseori numiri slavone. Amintim afluentii Bistritei, Buzăului, Jiului şi ai Tisei, cari se află în partea superioară a cursului lor, în muntii cei mai înnalti ai tărilor române. Din Banat si muntii intermediari Între se'sul Ţisei si Transilvania amintim iar�si afluentii Cernei, Carei, Nerei, 'Timişului şi Crişului, precum şi acei ai Sameşului mare. Dacă am expune şi nenumăratele pârăe de tot mici cari concurg la formarea riurilor mai mari, ne-am convinge Încă şi mai mult, despre adevărul, că nomencla­ tura obştească a tuturor regiunilor în care astăzi locuesc Ho­ mânii este în o bună parte de origine slavonă 31. Această răspândire atât de însemnată a denumirilor sla­ vone în terminologia geografică a 'ţărilDr române se întinde nu numai la riuri, ci şi la munţi şi la numirilor aşezărilor o­ meneşti, cari toate înfăţişază aproape aceeaşi proporţie Între numirile slavone şi acele române, Încât nu mai găsim de lipsă a le enumăra cu aceeasi amănuntime cu care am urmat la arătarea apelor. ' , 31 Enumerăm aici părăele unui singur riu, al Sebeşului, punând cu cursive numele slave : Valea Sl atinei V. Crăpăt.urci, V. Spinului, V. Atsileului, -Pâraul Căr piniş, Valea Balaurului, V. Ursei, V. Caselor, V. Neto dulul, V. kakouci. V. Botei, P. Taiomir, V. Brăd ăţălulut, P. Carului, V. Ncdeia, Pârâul Dobrci , P. Mânzului, Dobra, P. TiHei, P. Merlei, V. Bistra, P. Ciobanului, V. Groapa mare, V. Frumoasa, P. Curzului, P. Serbotei, P. Urlleş, P. Ta tarului. Aceste pe stânga lui, iar pe dreapta: P. între Cerbi, P. Poticului, J". Costnşei, V. Du­ dului, V. Sărbe], P. Prizgorei, ·P. Balilor, P. Go tului, V. Miraşului , V. Suqa qului, P. Groseştilor, V. Mirtinu mare, V. Botei, V. Lomanului, V. Răchita V. Boilor. (Ignaz Lene von Trauenfelcl. Geoqraphisches Lexicon Siebenbilrgcns, Wien, 1839 s. v. Sebeşului-RuLl în VoI. IV, p. 34. Rudolf Bergner, un bun cu­ noscător al Transilvaniei spune în articolul S{tll ZUJ' Topographie uncZ Eilu1Oloaie Siebenbiirgens în revista J)as Ausland, 1892. No. 21-22: "Bistritz ldingt ebenso unverkennhar slavisch wie clie meisten topographischen Zeichen cler ganzen von Romănen bewoJmten Gebiele Siehenhiirgens". [63] A\ARIf ŞI SLAVII 63 Vom aduce aici numai numirile piscurilor ale câtorva lanţuri de munţi, din aceia care se trag prin locurile ce au fost cu deosebire sălăşluinţa poporului român. Aşa în munţii Banatului, întâlnim pe lângă numeroase denumiri de caracter românesc, precum: Culmea Ferei, Culmea Bobului, Cracul roş, Cuca, Vârful Socului, V. Brunişorului, Cucuioara, Cioclo­ vaciul, Galşul, Moşul, .Juvernata, Pregeta, Moldoviţa, Balonul, Teul înnalt, Plestra, Pleşea, Ponorul, Stupariul, şi numiri sla­ vone la piscuri tot atât de înnalte. Aşa: Piatra Nedei (nedeica vacă stearpă), Gesna, Sernenicul, Vârful Nemanului, Coprivul, Omesnicul, Tivla Frasinului, Sviniacea, Domolegtul, Belco­ văţul, Bregletele, Domanul, Habitul, Doclina, Glava, etc. In mu nţii Făgăraşului, cei mai înalţi ai Carpaţilor ro- mâneşti, întâlnim iarăşi alăturea cu nume româneşti, precum Clăbucetul, Surul, Negoiul Buteanul, Văcarea, Păpuşa, Pă­ poul Boldoviştea, Comarnicul, Masgava, Boiţa, Strunga, Tre­ tinul, şi nume învederat slavone, bunăoară: Budislavul, Ha­ coviţanul, Zanoaga, Dobriaşul, şi altele. Deasemenea întâlnim foarte adeseori chiar în munte, cu atâta mai mult în şes, numiri de localităţi de origine slavonă, si anume de acelea ce nu au nici un înteles în limba română şi care deci au fost lăsate de poporul 'slavon ce le-a botezat pentru prima oară, ca moştenire în gura poporului românesc. Aşa cităm din acestea în Maramureş: Dornbrovica, Leordina, Ruşcova, Crasna, Ruşchiava, Novoselica; în Făgăraş şi re­ giunea învecinată : Grădiştea, Ohaba, Rucova, Ghirnboca, Obreşa, Balvaşniţa, Tincova, Teplica, Doboca, Dobra, etc. Apoi numele districtelor Olteniei, Gorjiu şi Doljiu şi câte altele. Această întindere a denumirilor geografice de origine slavă, în ţările române d6vedeşte într'un mod neîndoelnic, că aceste ţări au trebuit într'un timp să fi adăpostit în toată în­ tinderea lor o poporaţie îndestul de numeroasă de acest neam, care a fost absorbită tocmai de elementul românesc, ceea ce reiesă învederat din faptul că astăzi nu se mai întâlneşte po­ poraţie de ginte slavonă în ţările Românilor, şi că numirile lă­ sate de ea se regăsesc cu toatele în gura acestor depe urmă. Istoria care este menită tocmai de a explica prezentul prin trecutul unui popor, ne arată ce a fost acea Întinsă poporaţie de obârşie slavonă care a trăit câtva timp alăturea cu Ro­ mânii pe pământul Daciei, anume popoarele sclaoine cari au inundat Dacia pe timpul ambelor năvăliri hunice 32. 3' Hasdeu comite două erori In părerile ce le rosteşte asupra nornencla­ turei geografice, cu privire la elementul slavon reprezlntat în ea. Mai în tâiu el susţine că "nici un popor slavic n'a locuit vreo-dată în Dacia spre apus de Argeş şi mai cu seamă în Oltenia". Nu numai atâta, dar mai adauge că Ol­ tenia şi munţii dela Muscel până la Vrancea au fost pururea verguri de orcie impo porare slavă" (ISI. Crit., p. 268), părere îmbrăţişată şi de d. Radu Rosetti, [64] 64 ISTORIA ROMÂNILOR Că Românii şi nu celelalte naţii ale Transilvaniei au desnaţionalizat pe Slavoni- şi i-au absorbit în sinul lor, se vede de pe aceea, că numirile slavone, date de ei elementelor geo­ grafice, se regăsesc totdeauna în gura Românilor şi nu în acea a Germanilor sau Ungurilor, care numesc adeseori acele ele­ mente cu cuvinte formate din propriile lor limbi 33. . Intru cât Însă Slavii au fost netăgăduit mai vechi lo­ cuitori ai Daciei, decât Ungurii şi Germanii. şi au fost desna­ ţionalizaţi de Români, lăsându-le ca moştenire nomenclatura slavă care se regăseşte în gura Românilor, şi dela ei a fost împrumutată de popoarele străine, este învederat că Românii cari au întrat în o mai strânsă legătură cu Slavii, decât cele- Pământul, Sătenii şi Stăpânii, 1, p. 12. Cum rămâne însă cu numirile slavice ale aflucnţilor Jiului şi cu munţii din regiunea Făgăraşului, pe lângă altele numeroase ce sar în ochi la cea d'intâi inspecţie a unei mape a Muntenlei ? Hasdeu găseşte ce e drept un mod de a explica prezenţa unor asemenea nu­ miri şi fără a aduce neapărat popoare slave prin aceste locuri. EI spune (IsI. crit., p. 275): "în curs de şapte secole de cirilism oficial şi eclesiastic în Româ­ nia, până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, fără să fi [ost nevoie de vre-o intcr­ venire elnoţjraţică din partea Slavilor, ci curat numai pe calea culturală a fost destul timp pentru a aplica această procedură de traducţiune mai peste toată întinderea Daciei". Cu alte cuvinte Hasdeu atribue prezenţa unor termini slavoni în toponimia unor părţi din ţările române, unei slavizări oficiale şi eclesiastice. Mai întâiu dacă ar fi aşa, atunci nu înţelegem pentru ce ne-am opri la unele părţi ale Daciei şi nu am aplica pe întregul ei această ideie. Noi credem că nici este nevoie a arăta cât de greşită este o asemenea explicare a tupo graflel slavice. Cum voim noi ca limba oficială sau ecleslastică să fi dat numele lor Dâmboviţei, Bistrjţel, Ialornlţel, dintre care această din urmă există înainte chiar de ivirea In lume a Creştinlsmului slavon (mai sus. p.) Sunt cunoscute în­ cercările desperate ale Ungurilor de a maghlartză nomenclatura Transilvaniei. Izbutit-au ei a alunga multe nume vechi din gura poporului şi a le înlocui cu de cele maghiare? La noi există Iranţuzismul ca modă cel puţin de 60 de ani. Să ni se arate un singur nume geografic întors pe Iimba ce ne domină gândirea 1 Ce a putut face chiar puternicul curent alJatinlsmulul ce a stăpânit până odinioară mintea românească? Făcut-a el din Tărgo viştea, TârguI Vestei; sau din Bahluiu, riul Bacului? Existenţa nornenclaturei slavone ne dovedeşte, alăturea cu mai multe cuvinte ce nu s'au putut introduce pe calea religioasă, precum bună oară cele obscene.că a trebuit să fie între Slavi şi Români un contact dela popor la popor In care Slavonii au pierit, iar Românii s'au îm­ bogăţit din peirea lor. 33 Aşa găsim că Românii au păstrat numirile următoare date de Slavo n i alăturea cu acele date de Maghiari sau Germani: Humân slavon Belgrad Ocna Bran Cetatea de Baltă Şăbeniţa Gerla Orăştia Pleşa Grădiştea Maghiar Karoli Fejervar Vizalma Torczvar Kukiillovar Gorgeny-Soakna Szamos-Ujvar Szasvaros Uvegsur Varhely German .Karlsbur g Salzburg 'I'orzburg Kokelburg Salzhau Armenierstadt Broos [65] i j A VARII ŞI SLAVII 61:1 lalte popoare conlocuitoare, sunt şi mai vechi locuitori ai ţă­ rilor carpatine decât Ungurii sau Nemţii. Ei sunt Însă mai vechi şi decât Slavii. Sunt matca mărei în care aceştia revăr­ sară imbelşugatele lor valuri; dar precum riurile nu pot preface oceanul, astfel nici Slavonii nu putură schimba firea română. , Era un timp când se priviă ca un păcat în contra na- ţionalităţei române de a se susţinea înrirurirea slavă asupra Românilor, căutând prin toate mijloacele a o încunjura în ex­ punerile istorice. Era poate bună această exagerare în un timp când lumea europeană ne priviă ca Slavi sau Turci sau Greci, numai ca Români nu. Acuma însă când nationalitatea noastră latină este recunoscută de toti, nu mai avem nevoie de ase­ menea meşteşuguri pentru a' o dovedi 34. Terminologia păstorală şi agricolă. - Elementul slav a înriurit nu numai asupra numirei locurilor în cari se mişcau Românii. Aşezarea lor Între dânşii a însoţit totodată o schim­ bare petrecută În forma vieţei lor, anume întărirea îndeletni­ cirilor agricole şi prefacerea poporului românesc din unul mai ales păstoresc În unul cu deosebire agricol. Deaceea Întâlnim în terminologia pastorală a Românilor cuvinte în deobşte latineşt, precum: bou, vacă, viţel, laur (Bu­ haiu e turcesc), berbece, ariete, oaie, miel, cal, iapă, mânz, ar- � 35 �. 1 t - h . t 1 36 t v tnasar , capra, iea, porc, scroa a, caş, c iaq, sau , urma, unt, zăr, păcurar 37, păstor; apoi cuvinte probabil ele origină 34 Nici sJavistul Hasdeu nu a scăpat de această frică (vezi no ta 31 mai sus). Cel dintăiu care a îndrăznit să mărturisască pe faţă înriurlrea adâncă a Slavi/or asupra Românilor, a fost G. Panu în articolul său: Siudii asu pra atârnărci sau ncatârnărei Românilor în deosebite secule In Convorbiri literare, 1872. 35 ;IIIânz dela mansuetus; armăsar dela admlssarius, Cihac, Dictionnaire d'cIUm%gie daca-romane, J, p. 17 şi 157. 3. Chiaq dela coagulum ;slall/ dela stabulum, Idem, 1, p. 53, 263 " Aşa se numeşte ciobanul în Ardeal şi la Macedo-Rornâni, unde cioban este necunoscut. Cioban vine dela turcescul Tsch uban, luat el însuşi dela Perşi şi a fost introdus de Turci la popoarele cucerite de ei (la care întâlnim acelaş nume: in grec. �C'l1tây'fj�; sârb. ciobanin; alb. t.so han), mai ales prin faptul că ei aveau totdeauna nevoie de carne de oaie, măncarea lor favorită şi deci veniau în deasă atingere cu păzitorii de oi. Credem că Inainte de a cădea Muntenia Şi Moldova sub Turci, şi la Românii din aceste părţi exista terminul de pă-. curar, dovadă existenţa unor numiri de localităţi ca Păcurăreşti, sat în judeţul Tutova, unde această denumire nu poate veni deja păcură, care nu se află In acele părţi; ci numai dela păcurar, vechiul nume al ciobanului la Români. Ma­ halaua Păcurari din Iaşi vine chiar dela o fântână ce se afla în părţiîe ei şi care purta din vechi numele de fântâna lui Păcurar (Letopisetcte, 1, p. 232). Credem deci că Hasdeu (Columna lui Traian, ·1874, p. 103) greşeşte când atrr­ bule cuvântului cioban o origine daclcă, când atunci ar fi trebuit să se în­ t.âlnlască tocmai In Transilvania, iar nu să fie şi In Moldova de origine mai nouă, precum o dovedeşte a ici faptul că al fi înlocuit pe păcurar. A. D. XenOl?01. - Istoria Românilor. VoJ. Il. 5 [66] 66 ISTORIA ROMÂNILOR dacă, precum baciu, care se află şi la Albanezi în înţelesul de tovarăş, şi la Sârbi cu aceeaşi însemnare ca şi la Români, pe când lipseşte dela toate celelalte popoare slave. Stână, al­ banez sian gr. mod. attX.v'fJ sârb. stan; la celelalte popoare slave stan Înseamnă lagăr, (castra). U rdă la sârbi urda şi la Cehi urda, transmisă după cât se vede de Români prin mijlocirea . unei poporaţii române care altă dată trăia în Moravia, acuma cu totul slavizată, dar care a rămas păstoare până astăzi 38. Urda nu se află în celelalte limbi slave. Traista la alb. trasa sau traste, la Macedo-Romăni traisiură, nu există nici la Slavi, nici la Unguri. Cu toate că haciu, stână, urdă se află şi în limba maghiară, nu se poate ca Românii să le fi împrumutat dela Unguri, ci prezenţa lor în limba acestora se explică prin o' înriurire românească, de oare ce de altfel, cum s'ar explica aflarea lor în forme identice aproape cu acele româneşti la popoare aşa de îndepărtate în privirea geografică de Unguri, precum Albanezii, Macedo-Românii sau Grecii şi chiar Bul­ garii, cu cari Ungurii nu au fost niciodată într'o atingere ne­ mijlocită? 39. Ori cum ar sta însă lucrul cu elementele da ce ale -păstoriei române, este neîndoelnic că elementele slavone sunt puţin nu­ meroase în această sferă economică a traiului poporului ro- .mânesc, căci întâlnim numai câteva cuvinte de origine sla­ vonă, precum ţap, stog, cireadă, izlaz, care acest depe urină există numai ca cuvânt îndoit, pe lângă altul de origine latină, păşune. Când au venit deci Slavonii asupra Românilor, viaţa păstorească era întemeiată; toate noţiunile privitoare la ea erau botezate cu numiri indigene, încât nu mai fu de lipsă a le alipi câte o denumire străină. Chiar de se întâmplă şi aici vreo întunecare a unui cuvânt vechiu prin unul al noilor nă­ vălitori, aceasta fu un fenomen excepţional, şi din fapte de aceste izolate şi adeseori aşa de capriţioase ale limbei, nu se poate deduce nici o încheiere. Totuşi observăm că de pe atunci cată să se fi intro­ dus cuvântul slavon dobitoc în limba română, care însamnă animal şi vine dela c,uvântul slava-bulgar dobyti-a câştiga, de 8. Jirecek, Enistchuruţ cliristlicber Reicbe im Gebiete des oesterreiohisclieri Kaiserstoates, Wien, 1865, p. 225. 3' De şi derivaţia filologică a mai multor altor cuvinte, pretinse de Hasdeu ca dace, precum dulău, mosoc, turcă nu ne pare la adăpostul unor critici întemeiate, pentru acele raportate in text credem că Hasdeu are chiar filologiceşte dreptate a le pretinde ca dace. (Columna lui Traian, 1874, No. 5, 6, 7, şi 9). Pentru origina dacică, ne pare hotărâtoare împrejurarea că aceste cuvinte nu aparţin nici unui popor cu care Românii au/venit în atingere: nici Romanilor, nici Solavonilor, nici Ungurilor; apoi Iaptul că se întâlnesc aceleaşi forme in limbile macedo-rornână şi albaneză. [67] AVARII ŞI SLAVII 67 unde s'a tras apoi şi cuvântul dobândă adecă avere, de oarece animalele erau pe atunci aproape singura avuţie a Daco-Ro­ manilor 40. Altfel stau lucrurile cu agricultura. Aici influenţa sla­ vonă este puternică. Cel puţin jumătate, dacă nu mai mult, din termenii întrebuinţaţi în agricultură sunt de origine slavă, încât trebuie numai decât admis că Slavonii cari deterrninară în o aşa de mare parte terminologia agricolă la Români, avură un rol însemnat, dacă nu putem zice la întemeierea, cel puţin la Întărirea lucrărei pământului. Că agricultura, îndeletnicirea economică singură în 0:­ noare la Români, n'a fost nici odată părăsită cu totul de Daco-Romani, chiar după retragerea lor în munţi, ne-o dove­ deşte întâiu faptul că o parte din terminologia agricolă în limba română are caracterul latin. Astfel sunt, afară de numele de animale aduse mai sus, şi care se pot raporta şi la viaţa păstorească, următoarele noţiuni cari se referă numai la agri­ cultură arie, agru (pe lângă ogor), ara, semăna, trieră, aratru, jug, furcă, secere, [alee, grău, secară, orz, mălaiu sau meiu, rapiţă, spic, paiu, neghină, mezuină sau mejdină 41 moină 42. Paralel cu aceste cuvinte cari arată o învederată îndeletnicire cu agri­ cultura, ne spune istoricul bizantin Nicetas Choniates, că Îm­ păratul Isac Angel în expediţiile pe cari le făcu în mai multe rânduri în muntele Hemus contra Homânilor revoltaţi, dădu peste girezi de grâu cărora el le de te foc 43, pentru a'şi răzbuna de pustiirile comise de Valachi În împărăţia sa, încât vedem că nici Românii din munţii Hemului şi ai Pindului, pe cari îi vom cunoaşte ca de o natură mult mai puţin aşezată decât aceşti de dincoace de Dunăre, nu părăsiseră cu totul, încă fiind în munţii lor, viaţa statornică a agriculturei. Pe lângă aceasta însă mai posedăm tot din limba română un argument hotărîtor, că Românii nu lepădaseră cu totul cultura pămân­ tului, odată cu retragerea lor în munţi, anume împrejurarea că aprOl�IC toată terminologia vinicolă este de origină latină, ceea ce dovedeşte că cultura viei n'a încetat nici un moment la Românii din Dacia. Aşa avem, afară de cuvântul vin, care nu prea este hotăritor în chestie, din cauză că vinul s'a putut importa, următoarele cuvinte, a căror aflare în limba ro- eu \ceeaş părere a rostit-o după noi d. Iustin Lupus, Aproprierea fon­ durilor rurale, 1910, p. 11. D. Lupus aduce ca analogie: peculium din pecus, H. Tennniui cu care se înseamnă brazda ce desparte două ogoare şi eare vine dela latinescul medium. ca. Pământ lucrat, dela mollis latin, în opoziţie cu iălitiă pământ ne­ Inceput, cuvânt de origine slavă. ". Nice tas Chonla tes, Ed, Bonn, p. 487: «IrOpt IH 'ta� {}·IJP.Oylc.t; �Wy ltc.tprrOIY 1t(�pc.taoo; e , [68] 68 ISTORIA ROMANILOR mână cere numai decât cultura neîntreruptă a viţei în Dacia, de la colonizare până în zilele noastre. Mai întâiu însuşi cu­ vântul vie, pronunţat pe alocurea vinie şi scris astfel în textele vechi, care vine dela latinul uinia ; vită dela vitis, poamă dela poma, strugur dela eli nul tryga, ouă (în texte vechi) dela UDa, must dela tnusium ; (mustul nu putea fi importat, ci trebuia pregătit pe loc.). Deasemenea ne-a mai rămas în terminolo­ gia vinicolă două cuvinte tot vechi, derivate din limba elină : haraq şi aguridă 4!. Să se adaoge către aceste dovezi, scoase din limbă, şi păstrarea colindei cu pluguşorul la anul nou, în care se po­ meneşte numele lui Traian, şi nu se va putea tăgădui, că Ro­ mânii de şi strămutaţi în muntele cel atât de nefavorabil agriculturei, nu părăsiră niciodată această îndeletnicire a vieţei lor civilizate de altă dată. Românii erau doară păstori, nu prin stadiul culturei în care se aflau, ci prin o nenorocită reîn­ toarcere din o viaţă cultă şi înnaltă la această treaptă inferioară de desvoltarea omenească. Fiindcă istoria nu întoarnă nici­ odată pe un popor îndărăt, chiar atunci când îl duce spre po­ vârnişul decăderei, de aceea Românii nu putură să Iese cu totul în părăsire amintirile pururea vii ale traiului roman. Ei se îndeletniciră deci cu cultura pământului până şi în gâ­ turile munţilor, şi unde găsiau numai putinţa de a stoarce din pământ hrana lor de toate zilele, nu lăsau neintrebuinţat un asemenea mijloc. Insă cu toate că poporul daco-roman rămăsese cu aple­ cări agricole, puţine erau locurile din munţi în cari el să poată pune în lucrare o asemenea îndeletnicire. Pe tăpşanele nu prea înnalte, puţin meiu, orz sau secară; în văile cele adânci şi expuse la soare, precum în "alea Vinului, dela hotarul Tran­ silvaniei către Bucovina, grău şi câteva viţe de vie, iată tot rodul agriculturei în această perioadă a vieţei poporuluiro� mânesc. Principala lui îndeletnicire rămase tot păstoria : şi dacă coborârea de mai târziu dela munte la câmpie, întinse şi lăţi dedarea lui la agricultură, parte din poporaţia română, rămasă în munte, urmă înnainte a se ţinea de păstorie, ceea ce face încă până în ziua de astăzi. Cu venirea Slavilor pare a se fi dat un zbor mai mare lucrărei pământului. Această lăţire a agriculturei proveni de­ sigur din cauză că Avarii, după o locuinţă mai îndelungată în Panonia, pierdută din sălbăticia lor primitivă, astfel că Românii şi Slavonii retraşi în munţi, putură să scoată cape- H Hasdeu, (Col. lui Traian; 1874, No. 4 p, 91-92) vrea să găsască şi doi termini daci: gordin şi raoac: Asupra gordinulul se poate discută ; dar r.ivacul vine invlderat dela turcescul ravaq=miere Iiquidă. (Cihac, Dictionnaire, II. 607). [69] AVARII ŞI SLAVII 69 tele afară din vizuinele lor si să se coboare mai către vale, unde se putea mai cu folos lucra pământul. Că întinderea agriculturei la Români, corespunde cu aşezarea Slavonilor în mijlocul lor, ne-o dovedeşte însemnatul contigent slavon de termenii privitori la agricultură, pe cari îi întâlnim în limba română. Astfel enumărărn, pe lângă arairul latinesc, pe mult mai lăţitul plug; apoi părţile acestui instrument precum: cobilă (trainoire dela charue), qrindeiu (axe dela charrue), cormană (oreille), plasă (tailloir) 45. Rariţă sau Roliţă, un soiu de plug fără roate, al cărui nume vine dela un. alt cuvânt slavon în­ semnând plug, rale. Mai însemnăm apoi brazdă, răzor, adecă brazda care desparte două câmpuri, şi care la' Românii din Ardeal se numeşte mezuină sau mejdină, termen latinesc ce vine dela medium, ţălină, slavon alăturea cu moină latin dela mollis, toloacă, mirişte 46, pârloagă, a tmblăii ogor, dela slavicul oqarieii-e« arde împrejur un câmp ce este a se cultiva. ală­ turea cu latinul agru, târnăcop, polog (ble couche et coupe, a se pologi=versfT, des bles), qreblă, Lopată, snop, claie, căpiţă, grapă, coasă 47, şi altele încă. . 'Deşi deci nu se poate susţinea că Românii să fi învăţat agricultura dela popoarele slave 48, totuşi este netăgăduit 'că influenţa acestui popor asupra agriculturei româneşti a fost însemnătoare, şi că această îndeletnicire a început a fi mai căutată de Români, dela aşezarea Slavonilor în mijlocul lor, epocă ce cade Împreună cu o lăsare a lor mai în jos din în­ naltele regiuni ale muntelui. Coborirea Românilor dela munte la câmp. - Coborirea Românilor dela munte la câmpie se făcu foarte Încet şi tinu un timp foarte îndelungat. Pe cât fuga spre adăpostire le fusese grabnică, pe atâta de greu le veniâ să părăsască o viaţă, ce e drept grea şi plină de lipsuri, dar care cel puţin le asigura exis- 45 Cihac, Dictionnaire, II, p. 66, 129. Cihac deduce lnsă Corhană sau Cortnană dela Ung. Korliaruj, pe când el vine inviderat dela slavicul Kormiti a îndrepta, de oarece plugul se îndreaptă prin coarnele sale. Nu Românii care erau agricultor}, la venirea Ungurilor, au Imprumutat acest cuvăntrlela nişte barbari care nu aveau nici o noţiune de agricultură, ci Ungurii l'au împru­ mutat dela Românii uniţi cu Slavonii. Vezi şi FI'. Dame, Terminologie populară română, 1901. sub Voc. 4. Cihac, Dic/., II, p. 596, îl derivă dela ung. mera, mcrat=e păşune . ., Vezi şi Hasdeu, Originile aqriculturei la Români, în Col. lui Traian, 1874, No. 3. p. 49-53. 4' Aşa susţine Hasdeu, l. c., "Ne fiind latină, care să fie originea plu­ găriei române? aproape totalitatea terminologiei agricole a Românilor este curat slavică". Dar arie, agru, aralru, a trieră şi alte cuvinte caracteristice nu dove­ desc ele că agricultura era practicată, fie ori cât de restrâns de către Români, îhnaintea atingerei lor cu Slavii? [70] 70 ISTORIA ROMÂNILOR tenţa, In vale îi aştepta mana şi bogăţia, dar şi primejdia era să bată la uşile lor. Deaceea totdeauna când Românii fură atacaţi, ei căutară o scăpare în sinul ocrotitor al muntelui." Ieşirea în număr mai mare a poporului românesc către şes se făcu pe timpul descălecărei. Atunci elementul românesc, comprimat în Carpaţi prin aşezarea Ungurilor În Transilva­ nia, îşi făcu vânt către locurile deschise, şi roiul său fu aşa de bogat încât umplu în curând acele două grădini ce se în­ tind la poalele Ardealului. Până la descălecare Însă Românii nu îndrăzniră să se întindă departe în afară de cetatea Car­ paţilor. Partea cea mai mică a poporului lor se cobori în văile interne, anume elementele mai îndrăzneţe şi mai doritoare de schimbare a traiului. Majoritatea poporului rămase însă în munte care şi astăzi Încă adăposteşte În încreţiturile sale o bogată poporaţie română. Care fu influenţa acestei vieţi în munţii Daciei asupra poporului românesc? Am arătat mai sus cum năvălirea barbarilor şi retra­ gerea locuitorilor din oraşele. şi satele Daciei în munţi, avu de urmare stângerea neapărată a ori cărei vieţi mai civilizate. şi nimicirea totală a organizărei politice sub care Daco-Romanii trăiseră până atunci. Dacă Însă sistemul ocârmuirei romane dis păru din minţile Românilor În lungul răstimp cât ei stă­ tură adăpostiţi în încreţiturile munţilor, ci Însă păstrată aproape neatinsă în sufletele lor o moştenuire mult mai de preţ: limba, obiceiurile şi moravurile străbune, părţile acele intime şi trai­ nice ale vieţei cari închiagă în un tot popoarele, le dau o fi­ zionomie şi un caracter particular. S'a observat de mult şi cu drept cuvânt că, În -elementul său latin, limba noastră se apropie cel mai mult de graiul Romanilor, în unele mai mult chiar decât limba italiană, cea vorbită pe pământul Însuşi ce fu primordiala patrie a popo­ rului roman. Cu toate elementele străine care impestriţază vocabularul ei şi care dau limbei române un caracter atât de original, gramatica i-a rămas latină, păstrând mai ales în for­ mele conjugărei o asemănare foarte pronunţată cu limba la­ tină, ,din care a ieşit. Nu mai puţin extraordinară este împre­ jurarea .că mai toate pronumele, conjucţiile şi prepoziţiile, adecă tocmai particulele relaţionale ale Iim bei sunt de origine latină. Dintre toate elementele etnice care, prin atingerea lor cu poporul român, au contribuit la făurirea naţionalităţei lui, afară de cel latin care rămâne trunchiul intelectual pe care s'au altoit toate celelalte, numai două, cel trac şi cel slav avură prin contopirea lor cu Daco-Romanii o înriurire con­ stituţională asupra graiului şi deci asupra minţei lui; căci aceste două elemente singure au modificat formele grama� '-:tf' "1 j ) \$l I I I -- [71] 71 AVARII ŞI SLAVII --------------------------- -------------------------- ticale, fonetismul, semasiologia şi formarea cuvintelor prin alipire de sufixe şi prefixe: -mai mult după caracterul trac, mai puţin ceva după cel slav. Toate celelalte elemente nu au avut decât înriuriri lexicale. Ele au imbogăţit tezaurul-cuvin­ telor, fără a ataca însă partea constitutivă şi logică a limbei. De aceea cu drept cuvânt Românii pot revendica astăzi locul lor sub soare în marea familie a gintei latine care "măreţ îndreaptă paşii săi, vărsând lumina în urma ei". La această păstrare atât de credincioasă a timpului gra­ iului strămoşesc, contribui mult retragerea Românilor în adă­ postul munţilor Carpaţi. Elementele străine ce se alipiră de limba română, intrară într'însa după ce se fixaseră şi se hotăriseră formele ei. Deaceea numai cât îi îmbogăţită voca­ bularul, fără a atinge esenţa chiar a limbei, ţesătura, canavaua pe care vorbele se Înşiră, pentru a deveni organul exprimărei cugetărei, Slavii mai avură o înriurire şi de altă natură asupra spiritului Românilor. Este cunoscut că Romanii aveau puţină aplecare 'către poezie, şi mai ales de o poezie poporană nu prea poate fi vorba la ei. Din contra la Români această înflorire estetică a minţei ne culte încă. este de o bogăţie şi de o a­ dâncime de simţiri uimitoare. Aceste însuşiri trebue atribuite altui element constitutiv al fiinţei sale decât celui latin. Despre cel trac nu se ştie alta, decât că Geţii puneau în versuri legile lor, pe când Slavii au şi ei o bogată muză poporană. Este cu atât mai firesc a atribui Slavilor deslăntuirea demonului poetic în sufletul românesc, cu cât muzica poporului român aduce in accentele ei foarte de aproape cu acea a Slavilor şi că între mu­ zică şi poezie este, prin vers şi mai ales prin rimă, o strânsă legătură. Apoi o sumă de legende, de poveşti, de zicători şi de proverbe sunt la Romani de origină slavă, încât din toate aceste se vede ce adâncă înriurire a avut elementul slavon asupra sufletului românesc. Inriurirea slavă Însă pe care am constatat-o în acest capitol, nu s'a mărginit numai aici. Ea s'a reînnoit încă odată sub altă formă, acea bulgărească. pe calea religioasă, pe care o vom studia în capitolele ce urmează, Chiar dacă, după o nouă teorie filologică, fonetica slavă a limbei româneşti ar avea un caracter medio-bulgar, aceasta nu ne-ar îndreptăţi a coborî originea înriurirei slave în de obşte la Români tocmai în veacul al IX-lea, când începe pentru limba bulgară caracterul căruia s'a dat numele de medio-bulgar; aceasta din cauză că limba română stând în decurs de mai multe veacuri sub înriurirea vie a limhei bulgăreşti, Ionetismul ei a trebuit să se prefacă împreună cu acel al acestei limbi, şi formele din urmă bineînţeles că întunecară pe cele mai vechi, aşa că fonetismul limbei române trebuie să înfăţişeze astăzi ultimile întipăriri lăsate de limba bulgară în el, şi de aceea nu va fi decât [72] 72 ISTORIA ROMÂNILOR prea firesc de a întâlni în acest fonetism, forme limbisitce care se găsesc în limba medio-bulgară. Este aceeaşi observaţie pe care am făcut-o şi la unele schimbări fonetice în numele proprii, care nu s'ar putea explica prin o derivare directă a lor din for­ mele daco-romane sau latine în graiul-de astăzi, şi, cer, pentru a fi explicate trecerea lor prin formele slave. Aceasta nu însamnă Însă că acele numiri geografice ni le-au păstrat Slavii şi ni le-au transmis ei dela strămoşii noştri, ci numai atâta că în transfor­ mările fonetice indeplininte în decursul veacurilor, a lucrat asu­ pra lor şi înriurire i slavă modificând unele forme fonetice şi sensul slavismul u i. Rămân dar statornicite două lucruri: întâi, că inriurirea etnică a Slavilor cade împreună cu petrecerea acestui neam de oameni în sinul naţionalităţei române de prin veacul al VI-lea până la deplina lui absorbire de elementul românesc prin veacul al XII-lea; al doilea, că numele geografice rămase din vremuri vechi în gura poporului român i-au fost transmise de străbun ii lui pe pământul Daciei adecă de Daco-Romani, cu toate ea as' tăzi ele nu mai înfăţişează În gura lui, o formă neînriurită 49_ 49 Miklosich, Die slauischc Elemente ini Ru muniscben; lSG!, care re pro-. . duce părerea lui Schafarlk, admite ca punt de plecare al Inriurirei slave asupra graiului român,năvălirea Slavilor în Dacia. Tot aşa face şi Ci hac, Dictionnaire d'.Elymologie âaco-romane, 1879. D. J. Bogdan, in discursul său de primire In Academia Română, lstorioraqraţia română, 1905, admite tot veacurile VI-X adăugând că "fără această înrlurire slavă nu poate fi vorba de poporul ro­ mân". Tot, aşa susţine şi O. Densuşianu, Hist. de la lanque roiunaine; 1901, p. 241. Hasdeu cum am văzut mai sus (p. G3-64) vrea să reducă înriurirea slavă numai la cea bulgară bisericească şi oficială, comp. 1.SI. Crit., J, 1, p. 276, iar slavistul care aduce teoria nouă cu medio-bulgarismul este d. Ilie Bărbulescu , Problema capitală o Slaoisticei la Români, 1906 şi Fonetica alţ abetului cirilic; 1904. [73] ,.. I i �i I Cf\PUL IV CREŞTINISMUL LA ROMÂNI. 700-900 1 BULGARII. 1. NAvALIREA BlJLGARnOR. Slavonizarea Bulgarilor. - Năvălirea acestui popor n'a lovit Dacia deadreptul, ca acea a popoarelor studiate până aici. Inriurirea sa asupra Românilor este de o natură cu totul alta, şi provine din împrejurări particulare. Innainte Însă de a arăta caracterul acestei înriuriri, să cercetăm cine sunt Bul­ garii şi cum au ajuns ei să Între în legătură cu Românii din Dacia Traiană. Bulgarii, popor de rasă finică", ca şi Hunii şi Avarii, se pun în mişcare după cât se vede odată cu Avarii şi par chiar a fi fost împinşi de aceştia asupra Europei, din regiunile de lângă Volga, unde locuiau la început. Astfel ei trec încă În anul 495 şi pustiază pentru întâia oară Tracia şi Iliricul 2, pe când Avarii apar abea în anul 560 în valea Dunărei. De cum se înfruptară cu dulcele prăzi făcute în aceste provincii, ele nu mai putură 1 Unii autori, Ruşi mai ales, susţin că Bulgarii ar f� fost de rasă slavă, Dovada cea mai bună că ei aparţineau rasei finice, reiesă din catalogul pr inci­ pilor lor celor .veclu, scris In limba slavo nă, însă conţinând nume din limba veche a Bulgarilor şi care nu au de loc apropiere cu slavona (vezi Jirecek, Ge­ schichie der Bulqaren, Prag, 1876, p. 127, nota 1). Apoi s'a păstrat de Con­ stantin Porfirogenitul înţelesul unufcuvănt al limbii kazare sarkel=casă albă, cuvânt ce se găseşte" şi astăzi cu acelaş înţeles in limba finică a Tşuuaşilor. Kazaru însă erau de acea şi rasă cu Bulgarii. (vezi Lo uis Leger, Cţţritle el Me­ [hode, Paris, 1869, p. 64 şi 80. " Theo o'ranes, ed. Bonn, L p. 222, Cedrenus, Bonn, I, p. 628. [74] 74 ISTORIA ROMÂNILOR hălădui de răul lor, aşa că împăratul Anastase se vede silit a ridica zidul cel lung între Marea Neagră şi Selibrium pe Propon­ tida, pentru a se apăra de năvălirile lor -. Sub Iustinian ei lovesc în repeţite rânduri Impărăţia Bizantină, şi chiar un număr .de familii se aşază statornic în ea 3. Bulgarii însă intră, probabil odată cu A varii, şi în Pa­ nonia, unde în curând ei ajung atât de influenţi, încât întâmplân­ du-se să moară Chaganul Avarilor, Bulgarii pretind ca noul Chagan să se aleagă din naţia lor. O luptă cumplită se încinge Între Bulgari şi Avari, în care aceşti din urmă rămân învingători, şi 9000 de familii bulgare sunt nevoite să părăsească Panonia 4 Lupta intre Bulgari şi Avari dupe un manuscris slavon din Vatican. (630). Câteva din ele scapă în Italia, şi regele Longobarzilor Grimoald le rânduieşte ca locuri de aşezare oraşele Bovianum şi Aesernia în munţii Abruzilor, unde încă pe timpul lui Paul Diaconul, istoricul regatului longobard, se auziă vorbindu-se limba bulgară 5. Totuşi Bulgarii nu dispărură cu totul din Panonia, a Procopius, de bello go/hico, IV, 19, (Bonn, II, p. 555). • Fredegar, Hisloria Francorum, c. 72, (scrie către 660). • Paulus Dlaco nus, Hist, Lanqobartl., V, 29 (scrie către 787). [75] BULGARII 75 căci în anul 625 se văd Bulgari În armata A varilor care asediază Constantinopolea. Cu toate acestea căderea Bulgarilor şi precumpenirea avară în aceste regiuni nu ţinu mult timp. Puterea Avarilor slăbită prin luptele lăuntrice, scădea necontenit. In 634 ducele Bulgarilor, Cubrat, care recunoşteă până atunci, de şi numai no­ minal, ca şi Slavii din Dacia, supremaţia Chaganului, scutură în totul autoritatea acestuia şi se proclamă neatârnat. Cubrat trimite la Împăratul Heracliu între anii 634 şi 641, pentru a În­ cheia pace cu el şi 'a'I oferi slujbele sale. Impăratul, prea mul­ ţumit de această propunere, trimite lui Cubrat daruri bogate şi titlul de patriciu. Ducele Cubrat muri între anii 660-668 şi lăsă cinci fii după el. Cel mai mare din ei, Baibaias, rămase în ţările părintelui său; al doilea, numit Coiraq, trecu Nistrul şi se aşeză în faţa frăţine-său. Al treilea şi al patrulea dintre fraţi apucară spre Panonia, din care unul se puse sub autoritatea Chaganului Ava­ rilor, iar celălalt trecu mai departe până în Italia, la Ravena, supunându-se acolo regelui longobard. Al cincilea fiu, Asparuch, trece peste fluviile Nipru, Nistru şi pune mâna pe regiunea numită Onglu, la nordul Dunărei în o poziţie tare, apărată din faţă de bălţi şi pe laturi de riuri, ceeace ne indică sudul Basarabiei ac­ tuale 6. Bulgarii de aici se răpăd în 678 şi pradă Tracia, ceea ce împinge pe împăratul Constantin Pogonat să treacă Dunărea spre a'i bate în însuşi ţara lor. Impiedecat însă de a înnaintă din pricina mlăştinilor, şi împăratul fiind nevoit să părăsească expediţia, din cauza unei dureri de picioare de care suferiă, Bulgarii iau această plecare a monarcului drept un semn de teamă, şi atacă ei pe Bizantini, îi resping peste Dunăre, unde trec apoi ei singuri, aşezăndu-se în partea răsăriteană a Bul­ gariei de astăzi, în o poziţie strategică din cele mai bune, apăraţi din faţă prin munţii Balcani, dindărăt prin Dunărea şi despre răsărit de talazurile rnărei. Când Bulgarii puseră stăpânire pe această ţară, o gă­ siră împoporată cu neamuri de rasă slavonă, Sclavinii, cari locuiau aici, împărţiţi în şapte ginţi, pe cari Bulgarii le orânduiră să locuiască părţile ţărei mai dinspre nord şi apus, până la marginile A variei ; iar pe tribul Severanilor îl strămutară dela pasul Beregava spre ţărmurile mărei. Aceşti Sclavi ni pe cari i-arn văzut ocupând şi Dacia în toată întinderea ei şi • Theophanes, I, p. 546: «�Ov Â(Xycmp:v 1(0:( Aayo:o�p:y rc�pao(J,; 1(o:l �Oy "OkjOY 1(o:'tC1J,O:�W\l �O:PSW�€POD; �oii ÂIXYOD�loD rco'to:p.oo;». Numele de Olgos sau Oglos vine deja slavicul vechiu aglă= unghiu. Mai târziu Turcii numlră această regiune Buqiak =tot unghiu. Vezi Jirececk, Gesctiichie der Bulgaren, p. 129. [76] 76 lSTORl,\ ROMÂNILOR cari coborându-se din vechile lor locuinţi dela nordul şi răsăritul Carpaţilor, se apropiaseră de Dunăre încă depe timpul strămu­ tărei Goţilor, trecuseră cu încetul fluviul, . când singuri, când împinşi sau întovărăşiţi de Huni, Avari sau Bulgari, şi ocupaseră aproape întreaga Peninsulă a Balcanului, . . ' Bulgarii" în număr. riu prea însemnat, aşezându-se . între Sclaviniirlela sudul Dunărei, deşi dădură ţărei ocupate de ei numele de Bulgaria, Pe care'lpăstrează până astăzi, îşi pierdură limba, lor Iinică, şi.imprumutară pe acea a Slavonilor, devenind un popor slavon prin gra:iullui, însă cu O fire şi un nume bulgar. Astfel se intâmplară lucrurile şi în Rusia, unde Waregii Scan­ dinavi pierdură naţionalitatea lor germană în sinul triburilor slavone supuse de ei politicşete, dar cari primiră numele de Ruşi. Tot aşa în apusul Europei, Normanii, de nume german, fură desnaţionaliziţaţi de. poporul francez în sinul căruia se aşezată, dând Însă provinciei ocu pate de ei, numele de Normandia. rămas în uz până în zilele noastre. Şi Lombardia primi numele ei de la Longobarzi, care,cu toate acestea" se pierd ură în rasa italiană. Slavonii deci inundată din Dacia atât peninsula Balcanului cât şi câmpiile maghiare, şi curând veni timpul, când limba lor fu vorbită în dialectele cele mai deosebite' din văile Arcadiei până în pasurile Carpaţilor Bucovinei, şi de la malurile lacului Balaton până la Marea de Marmara. Pe atunci ei locuiau şi în Ungaria, Transilvania, Valahia şi la sudul Dunărei, în Moesia, Tracia, Macedonia şi multe alte regiuni devenite de atunci greceşti sau albaneze, Partea nordică a Slavonilor fu absorbită de Maghiari şi Români; acea sudică trăeşte încă şi astăzi sub numele neslav al Bulgarilor 7, apoi sub acel al Sârbilor, Bosnia­ cilor, Muntenegrenilor şi a celorlalte popoare slave din Penin­ sula Balcanului. Faptul că massa aceasta de Slavi fu spartă numai la nordul Dunărei de cele două insule ele popoare: Ungurii şi Românii, dovedeşte într'un chuip învederat precumpenirea etnică a acestor două rase asupra elementului slav. Dacă Slavii nu se pot men­ ţinea neatinşi la nordul fluviului, cum au făcut-o la sud, este că aici au dat sau au fost copleşiţi mai târziu de straturi com­ pacte de Români şi Maghiari cari i-au absorbit păstrând în sinul organismului lor urmele adânci ale atingerei lor cu Slavii. Prin urmare când e vorba de Bulgari, trebue să înţelegem un popor finic, prin sângele şi apucăturile fundamentale ale carac­ terului, dar slavon prin graiu, şi fiindcă ceea ce un popor trans­ mite prin înriurirea din afară este limba, obiceiurile şi aşăzămin- tele, pe când firea lui lăuntrică poate fi împărtăşită numai prin , .Jirecek, Gesch, der BuJg. p. 83. [77] BULGAHlJ 77 j t 1 i �. 1 ... , încrucişare, deaceea înriurirea bulgară şi de Stat asupra Româ­ nilor este o reînoire a înriurirei slavone. Prin aşezarea Bulgarilor în Moesia, Impărătia Bizantină, primise o lovitură din cele mai grele. Barbarii cari până acum veniau din afară în împărăţie pentru a o prăda se introduseră chiar.în sinul ei; numai erau împiedecaţi în năvălirile lor de marele fluviu al Dunărei şi de cetăţile ridicate pe malurile ei, cari opu­ ne au oardelor Ior:o împotrivire adeseori greu de străbătut. Asparucli domneşte pană pela 700, şi Întemeiază trainica stăpânire a Bulgarilor la sudul Dunărei, prin mai multe lupte norocoase cu Bizantinii. Urmaşul său, Terbeliu,(700-720), se amestecă chiar în luptele pentru tron, a pretendenţilor bizantini. 1 n anul 717 Bulgarii dau ajutor Bizantinilor contra asediului Constantinopolei de către Arabi. După doi principi neînsemnaţi vine Cormesiii (753-760), 11e timpul când în Constantinopole bântuia furia iconoclasmului. După mai multe lupte cu izbânda împărţită între Bizantini şi Bulgari, aceştia din urmă bat pe duş­ manii lor cumplit, în îngustimile pasului dela Beregava, şi dacă n'ar fi izbucnit grele turburări, în statul bulgăresc îndată după această luptă; . poate că ar fi fost numărate zilele Impărăţiei Bizantine. După mai mulţi principi, a căror istorie nu poate să ne intereseze, dar între cari întâlnim pe unul Sobin şi altul Pagan cu nume ce par a fi romane, se urcă în anul 802 vestitul Crum pe tronul Bulgarilor. Crum dă un nou avânt luptelor cu Bizantinii şi ieă Sofia din regiunea Strimonului, care până atunci fusese stăpânită de greci. Impăratul Niceforus intrând în Bulgaria, ajunge până la reşedinţa lui Crum, pe care o ieă şi o arde. Regele Bulgarilor lasă să se întâmple aceasta, uneltind o cumplită răzbunare; închide anume toate pasurile Balcanilor şi prinzând întreaga armată bizantină, face în ea un groaznic. măcel, căzând Între victime însuşi împăratul Niceforus. Din titva lui îşi face regele barbar o cupă de băut, din care închina la mesele mari. Crum pentru a răzbuna arderea Capitalei sale, pătrunde, după izbândă, în Tracia şi Macedonia, le pradă şi ic a poporaţia în robie, iar în anul următor, 812, pune mâna pe oraşul Mesembria şi asediază, după o nouă luptă victorioasă cu Bizantinii, chiar oraşul Constau­ tinopole. Incepându-se tratările de pace, Grecii îi întind, la în­ trevederea ce avu loc spre acest scop, o cursă, în care Crum era aproape să-şi piardă viaţa. Infuriat pe Greci, pentru gândul lor trădător, regele bulgar pustiază împrejurimile oraşului. Fra­ tele său ieă Între aceste Adrianopolea, constrânsă prin foame a se preda, face o mulţime nenumărată ele prinşi cari, cu averile şi vitele lor, sunt transplantaţi de Crum în regiunile dela nordul Dunărei, pe cari le vom găsi supuse tot Bulgarilor. Aceşti prinşi izbutesc pe timpul domniei lui Mortagon, urmaşul lui Crum • in anul 836, a scăpa de peste Dunăre, cu ajutorul unor corăbii [78] 78 ISTORIA ROMÂNILOR trimise pe această apă de _:Împăratul Theophil, şi a se întoarce în patria lor, din care împrejurare se confirmă încă odată stă­ pânirea Bulgarilor la nordul Dunărei. Bulgarii se intind la nordul Dunărei. - Acestea sunt Însă singurile arătări conţinute în autorii bizantini, privitoare la stăpânirea Bulgarilor pe malul nordic al Dunărei, asupra ţărilor unde locuiau .Daco-Homânii în unire cu Sclavinii. Cauza Bulgar ucigând un martir creştin *). pentru care Bizantinii nu conţin mai multe ştiinţi asupra Bul­ gariei de dincoace de Istru, este că pe ei, interesându-i numai luptele întreprinse de Bulgari contra împărăţiei lor, pe ele le descriu, cu ele se îndeletnicesc cu amănunţime. Este însă mai *) cu toate că miniatura de. pe un manuscris slavon din veacul al XI-lea vrea să reproducă pe un bulgar păgân ucigând pe un creştin totuşi figura fiind din veacul al XI-lea reproduce un bulgar slavizat şi creştin, cum erau Bulgarii in acel veac. De aceea tipul Bulgarului este mai mult arie de cât_finic. r " I • I I �I I I r I [79] BULGARII 79 presus de ori ce îndoială că Bulgarii, mai ales pe timpul puter­ niculuiCrum, trebuiau să'şi fi întins stăpânirea asupra ţărilor aşezate la nordul Dunărei, întru cât aceste nu erau pe atunci supuse nici unei stăpâniri 8. Intr'adevăr puterea Avarilor fusese nimicită de Carol cel Mare la 797 care elibera se popoarele sela­ vine ce zăceau sub autoritatea lor. Acestea, duşmane de moarte ale Avarilor, văzându'i căzuţi, îi taie şi îi omoară în toate părţile, în cât nenorociţii A vari sunt siliţi a căuta adăpostire la Franci. La nordul Dunărei inferioare nu exista Însă pe atunci nici un alt Stat care să fi putut împiedeca lăţirea Bulgarilor către această parte; căci Francii, de şi bătuseră pe A vad, se opriseră cu Întin­ derea stăpânirei lor, la Dunărea mijlocie, şi nu se coborâseră asupra Daciei, către Dunărea inferioară. Apoi când vedem că Bulgarii îşi întindeau spre sud împărăţia lor cu atâta izbândă, încât puneau în primejdie existenţa Impărăţiei Bizantine, pu­ tem noi sta un moment la îndoilaă că ei să nu fi întins mâna 'spre a pune stăpânire, aproape fără luptă, pe ţările locuite de Români şi Slavoni împreună la nordul Dunărei, cu atât mai mult că aceste ţări, prin minele lor de aur şi de sare, au atras întotdeauna stăpânirile străine. Această întindere a Bulgariei asupra Daciei Traiane explică Însă, într'un chip firesc şi nesilit, introducerea bisericei bulgă­ reşti la poporul român. Nu este deci decât conform cu logica istoriei, după care fie ce faptă omenească îşi are cauza şi ex­ plicarea sa, dacă Întâlnim o Bulgarie 'la nordul Dunărei în scrii­ torii bizantini. Tocmai din această pricină, protivnicii stăruinţei Româ­ nilor în Dacia Traiană Îşi dau toate silinţele putincioase, spre a demonstra că stăpânirea Bulgarilor nu s'a Întins niciodată la nordul Dunărei; căci dacă aceasta n'a avut loc, atunci - aşa încheie ei -, este neapărat ca Românii să fi împrumutat forma slavonă a ritului lor la sudul Dunărei, în Imperiul Bulgăresc 9. Se înţelege deci de câtă importanţă este desbaterea acestui punt În chestia stăruirei Românilor la nordul Dunărei. Partizanii lui Roesler, aduc pe rând, ca nişte armate la bătălie, argumentele lor: întâiu acel cu elementele elineşti ale limbei române; apoi acel dedus din elementul albanez; în al treilea rând lipsa stăru­ intii topografiei vechi; al patrulea, cu elementul slavon al lim­ bei româneşti, care toate le-am văzut că se reduc în fum şi nu pot sta faţă cu o critică pătrunzătoare şi o expunere conştiincioasă a faptelor istorice. Să vedem dacă sunt mai norocoşi cu tăgăduirea • Vom aduce dovezile acestei întinderi mai jos în cap. Bulgaria nord­ dunăreană. • Vezi d. e.: Roesler, p. 205 Hunfalvy, Ansprtiche, p. 33. Intrebarea întinderei stăpânirii bulgăreşti la nordul Dunării va fi tratată cu toate amănun­ ţrmile în capitolul următor: Bulgaria nord-dunăreană. [80] 80 lSTOIUA ROllÂNILOR stăpânirei Bulgariei la nordul Dunărei, care ar nevoi o pe­ trecere a Românilor la sudul fluviului, ca explicare a introducerei ritului bulgar la Românii din Dacia Traiană. Este de obsrevat că istoricul grec atâta ne spune pentru deterrninaera acestei părţi de pământ, ocupată de Bulgari la nordul Dunărei, că era dincolo de Istm. Să cercăm a arăta mai cu deamănuntul dovezile existenţii stăpânirei bulgăreşti la bordul fluviului, precum şi regiunea până unde se Întindea. 2. BULGARIA NORD-DUNĂREANĂ. Dovezile din geografi. - Geograful Ravenat, scriitor. ano­ nim, care alcătuieşte geografia lui pe la sfârşitul veacului al VII­ lea, după strămutarea Bulgarilor în Moesia, arătând regiunile pe cari acest popor le-ar ţinea În stăpânire pe timplu lui, cuprinde în aceste şi ţările Daciei. EI spune: "In Tracia sau Macedonia şi Mysia inferioară locuiesc acum Bulgarii cari au ieşit din sus pomenita Sciţie-Maior; în care Mysie aflăm să fi fost mai multe cetăţi, din cari voim să însemnăm pe câteva precum: (urmează o enumărare a cetăţilor Moesiei propriu zise, a Bulgariei de astăzi). Deasemenea dincolo de Dunăre sunt următoarele cetăţi ale Mysiei inferioare: Porolissos, Certie, Largiana, Optatiana, Macedonica, Napoca, Potaissa, Salinis, Brutia (Brucla tabulei Peutingeriane şi a lui Ptolomeu), Apulon, Sacidaba (Suzidava), Cedonia, Caput Stenarum, Betere (Ponte-vetere), Aluti (POI1S­ Aluti), Homulas. Deasemenea lângă Cedonia se află cetăţile Burticum (fără îndoială trebue să fie Dorticum), Blandiana, Germizira, Petris (?) Aquas, Sarmazege (Sarmizagethusa), Aug­ monia, Augusti (Pons Augusti) 10". Toate aceste cetăţi le-am văzut că aparţineau Daciei celei cucerite de împăratul Traian. Intru cât Geograful Ravenat arată părţile pe unde se aflau aceste cetăţi ca supuse Bulgarilor, el înţelege că Dacia Traionă s'ar aţlă sub ascultarea lor. Numele de Mysia sau Moesia inferioară, dat de Havenatul părţilor dela nordul Dunărei, nu este conform cu graniţele cari, pe timpul Romanilor se dădeau provinciei Moesiei dunărene, şi care se mărgini:'! la sud cu muntele Hemus care o despărţia de Tracia şi la nord CLl Dunărea care o despărţiia de Dacia 11. Moesia se împărţi:'! însă în MoesiaSupetioară şi !D- ,. Ravcnnatis auonymi, Cosmoqraphia el Guidonis Geoqraphica, eel. Pind er et Parthey, Berolini, 1860, p. 185. Asupra acestui Joc, important pentru 110- tărârea existcnţ.ei stăpâuirei Bulgarilor la nordul Dunărei, a atras pentru "in­ tâia oară luarea aminte D. Onciul în Convorbirile literare, XIX, p, 330. Comp. mai sus, vol. I, p. 138 şi unu. 11 Pto lerneus, III, 9, 10. Plinills, H. N., III; 26§ 29. [81] BULGARII --------------------------- 81 [erioară 12, după cursul Dunărei, astfel că Moesia Inferioară vcniă mai către răsărit. Se vede că pe timpul lui Ravenat se ştersese precizia însemnărei acestor despărţiri geografice, de oarece îl vedem arătând ca aflăndu-se în Moesia Inferioară, cetăţi cari sunt însemnate pe harta lui Ptolemeu şi pe Tahula Peutingeriană ca existând în Transilvania.centrul Daciei romane P. Pentru Geograful Ravenat care numără Transilvania la Moesia, provincia Dacia propriu zisă se întindea numai în Banat, unde se afla după el, "nişte ţări foarte întinse cari se numesc Daiia Prima şi Secunda, numită şi Gepiâia, în care acuma locuesc Hunii, zişi şiA vari, în cari patrii ale Dacilor, cetim că s'ar fi aflat în 'vechime mai multe cetăţi, din care însemnăm : Drubetis, Medilas, (ad Mediam), PretOl:ich (Pretorium), Panoniis (ad Pannonios), Gazanam (Gaga), Masclunis, Tibis (Tibiscum), care se uneşte (prin un drum) cu cetatea Agmonia a Moesiei. Dease­ menea din altă parte mai sunt în acele Dacii cetăţile: Tema (rău cetită pentru Tierna), Tiviscum (pus încă odată pe lângă Tibis de mai sus, care este acelaşi oraş), Gubali (Caput Bubali), Zizis (Azizis), Bersovia, Arcidaha, Canonia, Potula, Bacaucis; (aceste trei din urmă nearătate în Tabula Peutingeriană). Prin aceste ţări ale Dacilor trec mai multe fluvii între altele acel ce se chiamă: Tisia, Tibisia, Drica, Marisia, Arine, Gilpid şi Grisia" 14. Se vede uşor că denumirile provinciilor au la Havenatul alt Înţeles decât la autorii rom mi propriu zişi: că el mărgineşte numele de Delia (Dacia) numai la părţile deJa apusul Transil­ vaniei, unde se întâlnesc toate oraşele, nu mai puţin şi rîurile arătate de el ca curgând prin Dacia; iar că Transilvania şi părţile răsăritene, atât la nordul cât şi la sudul Dunărei" el le Înseamnă prin numele de 'J\!Ioesia inferioară. Intru cât el arată Însă că Moesia inferioară ar fi pe timpul său locuită ele Bulgari, este învederat că ei aveau în stăpânire Dacia Traiană, stăpânire care se întinsese Înainte de a trece Bulgarii Dunărea, atunci când Bulgarii se revolta seră contra stăpâni rei avare, sub ducele Cubrat. E probabil că această răscoală avu un efect mai Întins decât acel al emancipărei Bulgarilor de sub ascultarea nominală a A varilor ; că ei se substituiră chiar în dominaţia acestora asupra regiunilor ce se întindeau dela Banat până în Carpaţii orientali, Transilvania actuală, şi asupra căreia singure, din pricini geo­ grafice, Avarii putuseră avea o dominare efectivă. Deaceea şi anonimul Ravenat arată că în Dacia propriu zisă, adică în Banat, ar mai locui, pe timpul său, încă Avarii cari, în curând după aceea, l:l Pto lerneus, II, 2: «"(i &'tw, -il 'Y.'l.'rw lVI!)1frJ.)). 13 Vezi harta din VoI. J. 14 Ravenna tis, Costnoqrnpliia, p. 202. A. D. Xenopol. - Istoria Românilor. VoI. II. il [82] 82 ISTORIA ROMÂNILOR .ură împrăştiaţi de armele lui Carol cel Mare. Imperiul avar a primit deci întâia lui lovitură dinspre răsărit dela Bulgari, şi apoi a fost nimicit de Franci, care'l atacară dinspre apus. Cum vine geograful Ravenat să schimbe astfel harta Da­ ciei vechi, despre care se vede - du pă numirile cetăţilor scoase din izvoare vechi - că avea bună cunoştinţă, şi să pună Ar­ dealul cu Valachia la Mysia inferioară, ţara Bulgarilor? Nu aflăm altă cauză decât că aceste ţări se ţineau pe timpul lui deasemenea de ţara Bulgarilor, numită de el Mysia inferioară. Tot dintr' o aşa pricină şi ţara A varilor dintre Tisa şi Dunăre este numită Dacia, după numele Daciei avare, "Mysia transdunăreonă a geografului Ravenat dela sfârşitul secolului al VII-lea, este deci identică cu Bulgaria transdunăreană dela Începutul seco­ lului IX-lea, a scriitorilor bizantini" 15. Să mai Întărim încă faptul stăpănirei bulgăreşti la nordul Dunărei cu arătarea altui geograf. Geograful Bavarez, care scrie pela sfârşitul veacului al IX-lea, enumără popoarele cari ar locui pe ţărmul septentrional al Dunărei, şi începând dela nord de lângă Dania (Danemarca) înşiră mai multe popoare slavone; apoi după ele, vorbeşte de Boemi, Moravi şi Bulgari, considerând deci şi pe aceştia ca locui­ tori ai râpei nordice a fluviului. Mai adaugă după aceea Geograful Bavarez, că aceste popoare împreună cu Bulgarii se mărginesc cu împărăţia noastră. 16, adică acea a Francilor Carlovingeni, şi ne întrebăm, cum s'ar putea aceasta, dacă Bulgarii s'ar fi măr­ ginit la nord cu Dunărea inferioară, de oarece niciodată Imperiul Franc, nici chiar în timpul celei mai mari întinderi a lui, nu ajunsese până la râpa stângă a Dunărei inferioare, din jos de Porţile de fier. Să se observe în sfârşit, că Geograful Bavarez înşiră pe Bulgari îndată după Moravi. Aceasta nu se putea altfel decât dacă ambele popoare se atingeau prin nordul Transilva­ niei; căci Moravii nu au locuit niciodată până în preajma Dunărei, aşa că fluviul să'i fi despărţit de Bulgari. Deaceea nu este decât conform cu adevărul, când Geograful Bavarez arată pe Bulgari, ca ocupând şi nordul Dunărei. Cronici şi documetne. - Cercetând izvoarele Veacului de Mijloc ne loveşte întâiu o împrejurare, anume aceea că mai multe din cele mai vrednice de credinţă, arată pe Bulgari ca vecinii 10 D. Onciul, 1. C., p. 331. ,. Reprodus in Schafarik, Stauische Alterhiuner, II, p. 673: "Descriptio civitaturn et regionum ad septentrionalem piaqam Danubii . Istisunt ... Behairnare (Boerni) in qua sunt civltates XV, Marharii (Moravii) habent civitates XI, Vul­ garii, regio est immensa et'populus rnultus, habens civltates V ... Isie sunt re giones, que. ţerminant in ţinibus nostris"; Onciul In Conv. tit. p. 332. [83] BULGARII 83 1 v I [ �t b 1 T Impărăţiei Francilor, şi anume, după ce Carol cel Mare cucereşte ţara Avarilor, adică Panonia. Aşa' mai îrrtâiu ne spune Suidas, că Crum supusese pe Avarii ce erau greu împresuraţi de Franci, ştire care nu se poate raporta decât la Avarii din Panonia, asupra cărora deci Crum îşi întinsese stăpânirea. Apoi Ekkhard în Chro­ nichon universale, după ce spune că împăratul Francilor sfă­ rămase pe Avari, 'adaugă că "pe' Bulgari s'au oprit de a'i lovi, fiindcă stângându-se puterea Hunilor (Avarilor), ei _ nu puteau face nici un rău" 17. Sub urmaşii lui Carol cel mare întâlnim necontenite solii de ale Bulgarilor în Imperiul Francilor. Aşa în 824 regele bulgar Mortagon (sau Omortag) trimite o ambasadă la Ludovic cel Bun, spre a regula marginile ambelor împărăţii 18. Ce ar fi avut ei de regulat, dacă i-ar fi despărţit Dunărea? In 832 pe când împăratul Ludovic se afla în Hamburg, veniră la el soli bulgari cu daruri 19. In 867 Ludovic Germanicul care domnia în partea numită Germania a desfăcutului împeriu al lui Carol cel Mare, după un sfat ţinut cu nobilii şi prelaţii săi, hotărăşte să înceapă o predica re a Creştinismului în Bulgaria 20. In 892, după desăvârşita împărţire a Impăraţiei France, găsim pe regele Germaniei, Arnulf de Carinthia, că reînnoeşte contra lui Zventibald ducele Moravilor, vechea prietenie cu Blugarii 21. Reiesă învederat din toate aceste locuri că Impărăţia Bulgariei se învecină cu acea a Francilor. Atingerea lor nu se putea însă face decât pe o linie spre răsărit, şi anume pe la riul Tisa, până unde, după căderea Avarilor, se întindea stăpâni­ rea Francilor. Din această pricină, se şi întâmplă mai multe neînţelegeri între Bulgari şi Imperiul Francilor, ne despărţite de orice relaţii de vecinătate. Analele Fuldense raportează mai multe lupte intâmplate între Bulgari şi Franci 22. Eginhardt, în analele sale, arată că Bulgarii într'un rând ar fi pătruns în Panonia, pustiind totul cu foc şi cu sabie şi, alungând pe duc ii franci, aşezară peste poporul cucerit ocârmuitori bulgari 23. Aceatsa nu s'ar fi putut întâmpla, dacă Bulgarii n'ar fi fost ve­ ciini Panoniei. Că Bulgarii veniau spre răsăritul pomenitei ţări, Il Suidas , 1, p. 1017: «Ott 'too� 'A�rip€<; Ka·ta.Kpri'ttl� tip8'fJv �'f'riv,aa� ot all'tot BOOAjapO( '�pJ''t'fJa$ as Kp1:P. 'toiJ� 'tWY 'A�ripwy dxp.aAw'tOtl� Ekkhard, în Pertz, Monumenta Germaniae bistorica, VIII, pag, 162, rând 45. 18 Herimanni Cronicon, în Pertz, VII, p. 103, r, 5-15. Aceeaşi arătare este repetată de Ekkhard, Pertz, VIII, p. 172, r. 1. şi Annalista Saxo, Idern, VIII, p. 573, r. 39. �9 Annal. Saxo , în Pertz, VIII, p. 574, !'. 19. 2. Annal. Saxo, în Pertz, VIII, p. 579, r. 64. 21 Herimanni Cbronicon, în Pertz, VII, p. 110, r. 33. '2 Ann. Fuld., in Pertz, Mo num., 1, ad annos 818, 822, 824, 825-829, 863. 23 Einhardi, Annates ad. a. 827, în Pertz, Monumenta, 1, p. 216: "Bul­ gari expulsis eorum ducibus, bulgaricos super eos rectores constituerunt", ef. Idem, p. 359. [84] 84 ISTORIA R0!11ANILOR reiesă 'dintr'un loc al analelor Fulde nse, în care Bulgarii sunt arătaii ca venind asupra Fraticilor din spre răsărit, în ajutorul Slavilor Moravi 24; ceeaece indică şi mai precis o vecinătate ră­ săriteană a Bulgarilor cu Panonia, Aceeaşi mărginire către răsărit a Bulgarilor cu Panonia este arătată şi de Constantin Porfiroge­ nitul, împăratul scriitor elin Constanitnopole. către 952. El spune' asupra aşezărei Ungurilor, că s'ar mărgini "despre ră­ sărit-cu Bulgariide care îi despartefluviul Istru numit şi Danubiu, de către nord cu Pacinaţii,de către apus cu Francii, de către sud cu Hrovaţii". Şi într'adevăr dacă cercetăm cursul Dunării găsim că ea merge dela sud spre nord între Mila novici şi Orşova, Iorrnând pe această distanţă o graniţă răsăriteană a Ungariei dinspre Bulgaria. Portfirogenitul nu putea indica cursul Dunărei mai superioară ca margine despărţitoare răsăriteană, de oarece pe timpul lui, Ungurii ocupaseră cel puţin ţările dela Tisa şi Transilvania apusană, şi el însuşi îi arătă ca locuind în regiunea rîurilor Timisului, Mureşului, Crisului şi a Tisei 25. ' Stăpânirea Bulgarilor asupra Transilvaniei reiesă şi din un alt loc al Analelor Fuldense, unde la anul 892 se spune că: "Arnulf regele Germanilor ar fi trimis o solie către Vladimir regele Bulgarilor, rugându'l a nu mai vinde sare Moravilor, cu care ar avea războiu 26, Deunde putea să exporte Bulgaria sare către Impărăţia Moravilor ? De peste Dunăre, din peninsula balcanică fără În­ doială că nu, pentru cuvântul cel foarte firesc că în această parte de loc nu se află ocne de sare, afară de acele cu totul neîn­ semnate ale Bosniei şi care sunt nu de mult descoperite. Şi astăzi Bulgaria, Sârbia şi celelalte ţări transdunărene importează sare din România. Cum era dar eu putinţă ca Bulgarii să expor­ teze sare şi anume aşa departe, în Moravia, dacă nu ar fi posedat în apropierea ei chiar, bogatele mine ele sare ale Transilvaniei? La sare de mare, fabricată pe ţărmurile Mărei Negre, nici că se poate gândi, întru cât un material aşa de greu ca sarea n'ar fi suportat un transport atât de îndepărtat; apoi dacă era vorba de sare ele mare, Moravii cari pe atunci, sub domnia lui Svia- 24 A.IlIl, Fuid., ad , 3UI1, 863, Pertz , I, p. 34: "Intcrea rex co llecto exer­ e ltu s pecie quldem quasi Rastizen Maharensium Sclavorum ducem, elim auxilio Bulqarorum ab orictue uc nienii utn'", 2,; Const. Po rphyr. De admin. imp., Ed. Bonn, III, p. 17·1: «ot B, r:otrpanOt. 7tp!'<; 01: 't0 p.sa·fjl�­ �plYOY ot XpwB".'tOt,. el'. D, Onciul, Orif)inele Principalelor române, p, 130. "'Pertz, L p. 408: ,,(Arnulfus) missos eliam suos inele ael Bulgaros et rege eorl1m Laoelallll1r ael renovanelam pristinam pacem cum muneribl1s mense Septembri tnmsmisil el ne col�l71plio salis inde NlaraPallis dare/Il!' eX{Josc'i". [85] BULGARII 85 1 topluc, posed au şi Panonia până la ţărmurile Mărei Adiratice, n'aveau decât să o extragă din această mare, mult mai bogată În .sare (4%).- decât ,Marea Neagră (1 Yz %). , Este sigur apoi că salinele Transilvaniei au fost totdeauna .exploatate, din epoca romană până în zilele noastre, şi că tot­ deauna au alimentat Panonia cea săracă în acest mineral, Pe .timpul Romanilor am Întâlnit în Dacia mine de sare ale cărora producte erau coborîte de companiile plutaşilor pe, Mureş către Panonia. Acelaş lucru este, dovedit că .se petrecea pe Ia anul 1006 pe vremile lui Ahtum, şeful unui Stat bulgăresc din Tran­ silvania, care păstrase domnia sub suzeranitatea Ungurilor 27. Anume în viaţa Sf. Gerhardt se spune despre acest principe, că el îşi însuşia pe nedrept stăpânirea asupra sărurilor reqeşti ce coborau Mureşul, aşezând vămi şi păzitori în schelele acelui fluviu până la Tisa, şi supunându-le pe toate la dări 28; Este învederat că această coborîre a sărei pe Mureş se urma încă cu mult timp înnaintea lui Ahtum, de vreme ce el uzurpa un drept regesc care fiinţa din vechi. Iată deci că se apropie data când aflăm lucrate salinile Transilvaniei, de anul 892, în care se pune de Analele Fuldense, solia amintită CU cererea ca Bulgarii să nu mai vândă sare Moravilor, şi deci este invederat că această rugăminte nu putea avea în vedere alte saline decât. acele din Transilvania, cari nefind în stăpânirea Bulgarilor, ei puteau opri exportul productului lor. Cronicile poporului unguresc nu lipsesc apoi de a arăta existenţa mai multor ducate bulgare în Dacia, pe vremile năvă­ lirei maghiare. Aşa afară de Anonimus Notar care aminteşte ducatele lui Glad, Gelu şi Menumorui, găsim o asemnea pomenire în Thurocz, unul din izvoarele cele mai vrednice de credinţă asupra istoriei Ungurilor. El spune Ia domnia lui Ştefan cel Sfânt, regele Ungurilor, despre luptele acestuia cu Keati duce le Bulgarilor, următoarele: "După acea a pornit armata sa împo­ triva lui Kean ducele Bulgarilor şi al Slavilor, care ginte ocupă nişte locuri întărite prin natură, pe care duce l'a bătut şi ucis numai după grele osteneli şi sudori războinice, şi a luat de la el nestimată mulţime de comori, mai ales aur şi pietre scumpe. Ştefan aşază acolo pe un moş al său cu numele Zoltan, care după aceea moşteni acele părţi transilvane, şi cari de aceea se numeşte în limba vulgară Erdely Zoltan" 29. Acest Kean " Despre Ahtum mai multe, mai jos, capitolul Ungurii. Adaoge mai sus voI. 1, p. 187. , zs Kato na, Historia critica, unde se reproduce Viaţa s], Gerhardl, 1, p. 134; "Et usurpabat (Achtum) sibi potestatern super sales regios descendentes in Morosio, constituens in portibus eiusdem f'lumlnis usque ad Tisiam tributa­ dos et custodes, conclusitque omnia sub tributo". s e Thurocz, II, 30. p. 39 Mai multe asupra lui Kean, mai jos la cap. Ungurii. [86] 86 ISTORIA ROMANILOR este deci invederat un duce bulgar de dincoace de Dunăre, caci ţara lui este arătată ca aşezată în munţi, pentru care este descrisă ca Întărită de natură; apoi se spune anume că ea făcea parte din ţara numită mai apoi Erdely, adecă Ardealul; prin urmare era aşezată în Transilvania. Mai sus am întâlnitasemenea prin­ cipatul bulgar al lui, Ahtum. Intocmirea acestor principate la nordul fluviului până la un punt neatârnate de Imperiul Bul­ găresc de la sudul Dunărei, îşi găseşte explicarea în decăderea puterei bulgăreşti după moartea ţarului Simion (927). Urmaşul său Petru este un principe slab, sub care Bizantinii care până atunci tremura seră înnaintea Bulgarilor, încep iarăşi a'i domina, şi în anul 971 împăratul Ioan Zimisces cucereşte chiar Bulgaria dunăreană, supunând-o împărăţiei de Răsărit 30. Curând apoi trebuia ca întreaga Impărăţie Bulgărească să cadă strivită sub loviturile puternicului braţ al lui Vasile Bulgaroctonul (1018). Decăderea puterei centrale a Bulgarilor emancipează din ce în ce statele mici româneşti ce se organizaseră la nordul Dunărei sub suzeranitatea Bulgarilor şi cari state cad apoi sub acea a Ungurilor. Un astfel de Stat este şi acel al lui Kean. Thurocz, spune că din averile cele multe luate dela Kean, Sf. Ştefan Înzestrează mai multe biserici şi mai ales pe acea din Alba. Fără îndoială că amintirea acestui războiu se va fi păstrat de preoţi, ca unii ce erau datori să pomeniască în bi­ serică atât pe gloriosul donator cât şi strălucitele sale fapte. Prin aceasta însă spusele lui Thurocz capătă o puternică întărire. Această stăpânire a Bulgarilor la nordul Dunărei avu mult timp drept urmare că în Veacul de Mijloc ţările Daciei purtau numele de Bulgaria. Astfel Vieţele Sf. Ştefan spun că pe timpul acelui rege, 60 de familii peceneghe veniră cu toată averea lor, din părţile Bulgariei, în Panonia 31. Peceneghii însă au locuit numai în Muntenia, nici odată în chip statornic în Bulgaria propriu zisă de dincolo de Dunăre. Bulgaria aici în­ samnă deci Valachia. In o scrisoare din 1237, a lui Bela al IV -lea către papa Grigoriu al IX-lea, regele maghiar îi spune că "de cât­ va timp ar fi crescut foarte mult poporaţia în ţara Seoerinului ce vine către părţile Bulgariei" 32, şi această ţară a Severinului ne 30 .Iirecek, Gesch. der Bulg., p. 171. 31 Sancti Stepliani reţţis legenda minor, c. 8, în EndJicher. Mon. Ar pa­ diana, p. 160: "sexaginta viri Byssenorum quorum superius mentionem ha­ buimus, cum universu apparatu suo, de partibus Bulţjariae egressiut terminos Pannoniorum apprehendaverunt". Cf. Hartuicii episcopi Vila saticli Stephani, c. 17, în Eridlicher, p. 181. Că Bessii nu înseamnă cumva poporul omonim din Tracia, (m. sus, VoI. 1 p. 132) ci Peceneqhii, vezi Legenda maior c. 14, Endlicher, p. 150 şi Hartutctus, c. 15, p. 179. Peceneghii deveniră Bessi prin următoarele scurtări : Peceneghi, Plcenati, Piceni, Bisseni, Bessi. 32 Pray, Annales, I. 218: "terram Zemram, circa partes Bulgarlae", Intr'o diplomă elin 1239: "circa partes Bulgariae, in terra quae Zemram no­ minatur" (Fejer, IV, 1, p. 114). [87] BULGARII 87 este bine cunoscută din o diplomă a aceluiaşi rege din 1247, că se întindea până la fluviul Olt 33, şi nu era deci decât Oltenia actuală care era arătată ca ţinându-se de Bulgaria adecă de Muntenia actuală. Pe de altă parte cronicarul persianFazel UllahRaschid spune că în anul 1240 "principii Mongolilor trecură munţii Galiţiei, pentru a intra în ţara Bulgarilor şi a Ungurilor; Orda care mergea spre dreapta, după ce a trecut ţara aceasta îi iesă înainte Bazarambam cu o armată, dar e bătut. Cadan şi Buri au mers asupra Saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek din ţara Saşilor trecu peste munţi, intrând la Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice" 34. Este învederat că sub numele de ţara Bulgarilor şi a Ungurilor, Raschid înţelege Transilvania, căci el o arată ca fiind aşezată îndată după munţii Galiţiei şi înnainte de a ajunge la Saşi şi la munţii sudici, peste cari trecând au dat de Valahii pe cari îi vom afla în acel timp locuind în partea nordică a Munteniei. Această arătare a lui Raschid corespunde pe deplin cu faptele, întru cât am văzut mai sus că în Transilvania erau mai multe ducate bulgare cari fură supuse pe timpul lui Sf. �tefan, şi deci se putea ca numele de ţara Bulgarilor să fi rămas în amintirea locuitorilor până pe la 1240, de când datau documentele pe baza cărora scrieâ cronicarul persan. Şi că într'adevăr amintirea stăpănirei bulgăreşti se pă­ strase până pe acel timp, ne-o dovedeşte alt document din 1231, în care se spune că "moşia Boia megieşită cu moşia Sâmbăta şi care astăzi se află în însăşi ţara Valahilor, fiind stăpânită din timpuri mai vechi decât amintirea omenească de către mai marii, bunii şi străbunii lui Trul fiul lui Cioru, fusese clipită către pămânlul Făgăraşului încă din vremile pe când ţara Vala .. hilor era ţară bulqărească" 35. Această amintire care întrecea în 33 Fejer, IV, 1, p. 448: "damus et conferimus illi et per eum dictae do­ mui totam terram de Zeurino cum alpibus ad eam pertinentibus, .... pariter cum kenezatibus Ioannis et Farcasii usqne ad f1uvium Oltae", Mai mult asupra a­ cestei diplome, mai jos: capitolul Muntenia şi Moldooa Înainte de descălecare • .. Citat de Hasdeu, Isi., Crii., p. 68. Mai jos (Cap. IV, No. III) vom analiza mai pe larg acest text interesant din mai multe punte de vedere, şi vom constata exactitatea acestui izvor atât de îndepărtat şi corespondenţa lui din punt în punt cu cronicile indigene maghiare. 3. Teutsch und Firnhaber. Urkundenbuch zur Gescliichie Siebenbiirqens, No. XLIX: "quod terram Boie terre Zumbuthel conterminam et nunc in terra Blacorum existentem, qualiter eadem terra a tempore humanam memoriam transeunte, per maiores, avos atavosque ipsius Trulh fiIIi Choru possessa et a temporibus iam quibus ipsa terra Blachorum terra Bulqarorutn exiitisse [erlur ad ipsam furam Fugros lenla ţuerit": Hasdeu, Isi. Critică, p. 11, inţelege acest loc astfel: "numai de când se zice că au venit Bulgarii în această ţară a Românilor". Traducerea este cu totul arbitrară şi schimbă radical înţelesul locului. Exsto, exslare vra să zică a li. a li [ost şi deci înţelesul nu poate fi altul decât acel din text. Tot ca noi înţelege locul şi D. Onciul, Originile Principatelor, p. 413 [88] 88 ISTORIA ROMÂNILOR 1231 memoria oamenilor, se referia fără îndoială Ia vremile din­ naintea anului 1018, data nimicirei întâiului Imperiu Bulgăresc, când tot pe atunci cucerirea maghiară pusese un capăt ducatelor neatârnate bulgăreşti dela nordul Duănrei; prin urmare la o stare de lucruri ce apusese acum de mult. Şi pentru Moldova găsim atestată această denumire de Bulgaria. Anume o listă ru sască de oraşe adăogată la Voskresenskaia Litopisă numeşte Hotinul pe Nistru oraş bulgăresc şi românesc (bulgarskyii volo­ skyi goradokă) 36. Denumirea nepropie de Bulgari dată' Românilor dela nordul Dunărei ţine până adânc în timpurile Veacului de Mijloc. O mapă catalană din 1375 dă României Dunărene numele corput de Burqaria, păstrând acel corect de Bulgaria, pentru regiunea dela sudul fluviului 37. Intr'un document dela Mateiu Corvin găsim chiar pe Valahii din Braşov şi din ţara Bârsei desemnaţi ca Bulgari 38. In sfârşit până în ziua de astăzi Maghiarii numesc Bolgarszek, adică scaunul Bulgarilor, o parte din oraşul Braşov, în care locuesc tocmai Românii şi nu se întâlneşte nici o urmă de popor bulgăresc. Conform cu toate aceste împrejurări, am aflat pe un scriitor' bizantin spunând că Crum regele Bulgarilor transportă pe mai mulţi prinşi dela luarea Adrianopolei în Bulgaria de dincolo de Istm, ceeace pentru unul ce scria în Constantinopole însemna pe partea stângă a fluviului, undeva în ţările româe. Aceşti prinşi Greci izbutiră a scăpa de aici sub domnia lui Mor­ tagon, urmaşul lui Crum, cum am arătat mai sus, ceea ce dove­ deşte că şi pe timpul acestuia Bulgarii stăpâniau regiunile de la nordul Dunărei 39. , Dacă nu ne înşelăm, întinderea stăpânirei bulgăreşti şi la nordul Dunărei este pusă prin toate aceste dovezi mai presus de orice îndoială, şi arătarea existenţei unei Bulgarii la nodul Dunărei în scriitorii bizantini se justifică pe deplin. Fiind ţările locuite de Români supuse stăpânirei bulgăreşti, intr-oducerea 36 Citat de D. Onciul, Ibidem, p. 156. 37 Nolices el Exţraits des manuscrits publies par l' Institui roţtal de France, XIV, 2 (1841), p. 1 şi 77. Comp. Hasdeu, IsI. c-u; p. 12. Acest nume de Burgarla nu se rapoartă la data hărţii 1375, când ţările romane purtau acuma numele de Valahia şi Moldavia, ci este o reminiscenţă mai veche. 3, "Bulgari in civitate nostra Brasso viensi et terra Barcza commorantes ternporlbus divorum regum Hungariae prasdecessorum ilOstrorum' de ovibus eorum nunquam aliquos : proventus quinquagesunales sotvcrlnt". (Document publicat de Hasdeu în Col. lui Traian, 1874, p, 127) .. Fiind vorba ele păstori de oi se indică invederat. Români. 3. Di Leone Bardae filiusincert.us scrrptor, p. 345, ed. Bonn: s\� Boo!.­ l&'p[",> hsHI'sv 'tou "Ia'tpotl 1torap.oli». Un scriitor bizantin mai nou Nlcepho r Gregoras, p, 391, (Bonn) vorbeşte prin opoziţie de «Batll."(apla €y�O; vlnpotl». Pentru cele Întâmpla te sub Mortagon, vezi Leo Grammaticus (Bonn), p. 231 şi G. Mo nachns. (Bonn) II, 184. [89] 89 , ) , , � I I liturghiei bulgăreşti în biserica Românilor din Dacia şi a Iim bei bulgăreşti în Statele şi în relatiile lor oficiale nu va mai părea neexplicabilă. Tot aşa primiră şi Statele-germane ale Apusului, izvodite pe ruinele Imperiului Roman, limba latină în biserica şi oficiile lor, cu toate că aici introducerea acestei limbi străine fu datorită mai mult unei inriuriri culturale şi religioase decât uneia politice. Nu este deci de nevoie a alerga la: ipoteza unui traiu îndelu 11- gat al poporului român în sinul naţiunei bulgăreşti dincolo de Dunăre, pentru a explica aflarea bisericei slave la el sub forma ei bulgară, precum nu este de trebuinţă această ipoteză spre a explica elementele slavone ale limbei româneşti, de oarece am văzut că popoarele slave ce inundară Dacia şi se amestecară aici cu Românii erau de obârsie sclauină, adică slovenă, ca si acele ce ocupară peninsula Balcanului, încât este firesc lucr�l ca elementul slavon al limbei româneşti să înfăţişeze caracterele dialectului sudic vorbit de popoarele slavone şi nu acel al raselor nordice cari nu veniră cu Romanii decât în relaţii de vecinătate, dar nu se contopiră în massa poporaţiei lor w. Tot aşa am văzut că nu este neapărat a recurge la ipoteza unei alcătuiri sub-dună­ rene a naţionalităţei române spre a explica la ea aflarea de ele­ ment elin şi albanez În graiul ei, sau Încă şi aceea a Creştinismului de după Constantin cel Mare cu terminologia religioasă a acelui timp precum. cuvântul biserică; ci toate aceste inriuriri i-au fost aduse pe calea culturală care se putea transmite şi la distanţă, deja acele elemente către nordul Dunărei, de unde Daco-Romanii nu se strămutaseră niciodată 41. ,. Existenţa unei Bulgarii la nordul Dunărei este combătută cu cea mal mare înverşunare de protivincti stărulnţefBomănilor in Dacia Traiană. Modul cum ei combat această chestie arată însă că ei urmăresc, in lucrările lor, altă ţintă decât stabilirea adevărului istoric. Aşa bună oară Roesler, de şi cunoaşte Analele Fuldense şi le citează in mai multe locuri, spune că: "nirgcnds bcgegnet auch nur cine Erwăhnung das die Bulgaren iistliche Nachbarn Pannoniens ge­ wesen" (Rom. stuâ., p. 20�'l). ceeace am văzut că tocmai acele anale. raportează ad litteram. la anul 863 (mai sus. p. 82), loc ce n'a putut scăpa din vedere lui Hoesler, dar pe care'I tace cu scop. Cu prilejul sărei vândute de Bulgari Mo­ ravilor, Huntalvy emite părerea cea absurdă că să fi fost această sare de cea marină culeasă pe ţărmurile mărei Negre (Anspriiche, p. 81). Nici· unul nici" altul nu pomenesc nimic despre ducatul lui Kean din Transilvania, . care fără Indo.ială că a trebuit să le fie cunoscut, Intru cât se află în izvoarele. studiate şi citate de ei. 41 Vezi mai sus, vo.l I, p. 129, 132. Pentru biserică vezi num. urmă­ tor, II, 2. [90] III CREŞTINISMUL LA ROMÂNI. 1. CREŞTINISMUL PRIMITIV AL DACO-ROMANILOR. Terminologia creştină-latină. - Creştinismul îşi întinse va­ lurile sale din centrele cele mari unde se întărise, pentru Europa mai ales Roma şi Constantinopole, tot mai departe în spre ho­ tarele Imperiului Roman. In răsărit, noua religie se Iăţiîntâiu în !liria, Dalmatia, Panonia, Noric şi după aceea cuprinse Moesia Superioară şi Inferioară precum şi Sciţia Minor; ba se constată în chip neîndoelnic că religia lui Hristos trecuse şi la nordul Dunărei, în câmpiile Munteniei ocupate de Vizigoţi, unde epi­ scopul lor, Ulfilas, le propoveduiă, noua învăţătură, traducând şi biblia în limba gotică, iar episcopul Sava fusese înnecat de Atanaric în riul Buzău 1. Creştinismul s'a apropiat deci tot mai strâns de poporaţia daco-romană din Dacia. Cu toate acestea nu există aproape nici o dovadă scrisă contimporană despre împăr­ tăşirea Daco-Romanilor la religia lui Hristos, şi ar fi cu neputinţă de susţinut istriceşte că Creştinismul s'a înfiltrat în sufletul Românilor încă din epoca romană a istoriei lor, dacă nu am po­ seda o dovadă mult mai puternică decât orice mărturisire isto­ rică : termenii religioşi de obârşie latină ai Creştinismului român, cari sunt cele mai încheietoare resturi contimpurane, păstrate până astăzi în graiul însuşi al poporului român. Cele câteva texte ce se pot cita în favoarea existenţei Creştinismului în Dacia Tra­ iană sunt nesigure. Aşa sunt spusele lui Tertulian care, în un avânt exaltat asupra întinderei celei mari ce luase Creştinismul, aduce şi pe Daci între popoarele ce s'ar închina lui, fără însă să se poată preciza de care Daci este vorba: din Dacia Traiană sau din cea Aureliană. Deasemenea rostirea episcopului Pau linus 1 Ulfila a predicat 7 ani la nordul Dunărei, până când prigonirile Go­ ţtlor Creştini din partea regelui Atanaric l-au făcut a trece fluviul în Moesia. V. Pârvan Contribuiţii epiqraţice la istoria' Creştinistnului âaco-roman, 1911, p. 149. Despre Sava Ibidem, p. 156, Vezi VoI. l, p. 229. [91] CREŞTINISMUL LA ROMÂNI 91 � W o M AVRELIA maRiNA VIX . ANN . XVII· AVR MARINIANVS FIL EIVS VIX· ANNO . I M . IIII AVR· BABVS VET· PATER . P � I v din Nola în poemul său asupra misionarului Nicetas, când spune că acesta a predicat la Goţi şi la ambii Daci; de oarece prin ambii Daci se pot înţelege şi aici aceia din cele două Dacii Aureliane : Ripensis şi Mediteranea 2. S'a mai aflat şi o inscripţie a căreia dată poate fi fixată pe la 235 şi este originară din Napoca. In ea se vede unul Aurelius Babus veteran punând, ca tată, o piatră funerară fiicei sau poate femeei sale Aurelia Marina, de 17 ani, şi copilului ei, de un an, Aurelius Marinianus, Cu toate că inscripţia începe cu formula păgână D. M. (Diis Manibus), se sfârşeşte cu monogra­ mul creştin care conţine formula iarăşi creştină: să'ţi fie ţărâna uşoară (sit tibi terra levis. S. T. T. L.) 3. Să trecem Însă la dovada cea mare a existentei Cresti­ nismului la Daco-R�manii din Dacia lui Traian. Graiul romanesc cuprin­ de in sine un număr îndestul de însemnat de cuvinte de ori­ gină latină cari reproduc as­ tăzi noţiuni privitoare la reli­ gia creştină. Pentru ca un cu­ vânt să primească şi să păs­ treze o Însemnare oarecare, se cere neapărat ca înţelesul ce l-a luat, să fi căzut odată cu formarea lui; cu alte vorbe, odată cu turnarea formei, limba amodelat în ea şi cuprin­ sul cuvântului, Se poate ca un cuvânt să primiască În decursul timpului şi alte înţelesuri; aceste vor fi Însă totdeauna derivate sau secundare. Inţelesul principal, fundamental, al cuvântului a trebuit să fie dat, odată cu ţâşnirea lui din graiul omenesc, Întru cât cuvântul nu este decât întruparea materială a ideei sau noţiunei. Intradevăr, cum ne-am putea închipui ca limba română să fi luat mai târziu elemente latineşti, pentru a le aplica la noţiuni privitoare la religia creştină? Mai întâiu ar fi natural 2 Tert.ulllanus, Adnersus Iudaeos p. 75, "lam Get.ulorum varietates et Maurorum multi fines et Hispanorum omnes termini et Galliarum diversae na­ tiones et Britanorum inaccessa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarrna­ torum el Dacorum et Gerrnanorum et Scyt har um et abditarum multarum gen­ tium in quibus omnibus locis Christi nornen qui iam venit, regnat". Asupra lui Nicetas şi Paulinus din No la , vezi Pârvan, 1. c. p. 158 şi urrn. cu toate a­ mănunţirnile asupra lui, Uterque Dacus". 3 Reprodusă de V. Pâr-van, 1. c., p. 76 :cu un foarte bogat şi bun co­ mental'. O. Densuşianu Hisioire de la langue roumaine, p. 13, este însă de părere că: "Nous ne trouvons pas la moindre aJlusion au culte chr etten dans les in- scripttons de la Dacie". . [92] 92 ISTORTA ROMÂNILOR ca, dacă aceste noţiuni au fost cu toatele împrumutate dela po­ poare străine, să le găsim însemnate cu cuvinte luate din lim­ bile acelor popoare, precum am văzut mai sus că uneltele şi noţiunile de plugărie împrumutate de Români dela Slavoni, au venit în viaţa română, împreună cu cuvintele luate din limba acestora. A se presupune însă că Românii, de şi ar fi primit noţiunile lor creştine dela popoare mai târzii, totuşi s'ar fi în­ tors la elementul latin al limbei lor pentru a le numi, este cu neputinţă, Întru cât acest element se contopise în limba română după formarea ei, şi deci n'ar mai fi avut de unde să'I reîmprospă­ teze. Prin urmare cuvintele creştine de origine latină ale Iimbei româneşti sunt neexplicabile, dacă nu admitem că ele au luat naştere în minti ce erau toi odată şi creştine şi romane. Să cer­ cetăm aceste cuvinte: Mai întâiu acel de Dumnezeu. Romanii de şi primiseră în locul politeismului lor, monoteismul evreo-creştin, totuşi a numit pe singura fiinţă supremă a Creştinismului, cu terminul aplicat la supremul zeu al păgânilor, Jupiter, Deorum Dominus, de unde a făcut, de oare ce era unul singur, pe Dominus Deus ; itai. Domeneddio, span. Dondio, vechiu ţr. Domdieu, şi Dam­ dieu, rom. Dumnezeu. Forma contrasă a lui Dominus în Domnus se vede din analogia numelui împărătesei Iulia Domtia şi din mai multe inscripţii 4. Sâni, de origină latină; din sancius, prin lepădarea lui c Înainte de t, alăturea cu slavonul sfânt dela sţeii, care a fost naralizat tot prin înriurirea lui sânt. Termenul latinesc se vede a fi mai vechiu, fiindcă se întâlneşte în combinaţiile mai tocite ale limbei, pentru însemnarea unor sărbători: Sâmedru (sântul Dimitrie), Sântămăria (sânta Maria), Sânchetru (sântul Petru), Sânzieni (sântul Ioan), Sânvăsiiu (sântul Vasile); Sân­ Nicoară, Sân-Toader, Sânt-Ilie. Din aceste se vede însă că ter­ menul sfânt a înlocuit pe sâni, pe unde acesta nu era unit cu alte cuvinte într'un singur trup, rărnânând neatins în cele din urmă. Deaceea el se află în scriptele cele mai vechi ale limbei române; alternând cu cuvântul slavon, pe când din cele mai nouă a a fost cu totul delăturat si nu se mai reaflă de cât în formele literare noue 5.' . Inger, dela Angelus, care cuvânt prezintă toate formele cele mai vechi de schimbare din limba latină în cea română, cu a înainte de n prefăcut în â, g rostit ca dj, şi 1 între două vocale prefăcut în r, ceeace dovedeşte că acest cuvânt a trecut în limba română, în epoca cea întâi a formărei sale. Alăturea cu el avem forma grecească Anghel, ca nume de bărbat, Anghelina • V. Pârvan, 1. C., p. 101. şi urrn. (p. 104). • Ioan a lui G. Sbiera, Codicele »oroneţan, Cernăuţi, 1885, vocabular s. v. sfânt. f 1 I I r [93] 93 ca nume de femeie şi Archanqhel, care aceste de pe urmă sunt intrate în limba română după fixarea formelor sale, atunci când ea nu mai avea puterea primitivă de schimbare a sunetelor, care o deosebeşte în timpurile vechi. Imprumutarea vorbelor de pe urmă s'a făcut din limba grecească, dovadă păstrarea lui y r A'l'YSA) prin sunetul gh. Crestin, cu e radical, care vine dela latinul Chrestianus si nu dela grecescul XptO'tt(Xvo�. Forma Chrestianus era o stricar:e latină poporană a cuvântului grecesc, căci ne spune Lactantius, că "forma acestui nume propriu vine dela greşala neştiutorilor, cari schimhând litera, obişnuiesc a zice Crest" 6. Tot aşa do­ jeneşte Tertulian pe poporenii săi, spunându-le că "rău pronunţă numele de Chrestianus, aşa că nici măcar numele nu ştiu cum îi este într'adevăr" 7. Forma creştin vine deci dela latina poporană care era vorbită şi în Dacia, încât avem aici o dovadă din cele mai clare despre existenţa cuvântului, deci şi a noţiunei în gura poporului daco-roman. Mai amintim că forma întreagă latinească, netocită cum e în cuvântul comun creştin, s'a păstrat în numele propriu al unui munte din Transilvania: Muntele Cresti anilor 8: Alăturea cu cuvântul creştin, avem acel de păqân, care vine dela latinescul paqanus -om de ţară; căci Creştinismul răspândindu-se în oraşe, după proclamarea acestei doctrini drept religie a Statului roman, sili pe Romanii ce nu voiau să o pri­ mească, să caute adăpostirea idolatriei lor prin sate, de unde apoi cuvântul Care însamnă pe omul de ţară, paganlls deveni sinonim cu închinător de idoli 9. Deaceea găsim buna oară o lege a lui Valentinian I din 368 care numeşte cultul vechiu: religio poganorum 10. Inţelesul acestui cuvânt 'de necredincios, se vede în toate limbele romanice. Aşa ţrances payen, ital. paganq, port. pagăo, span. pagano, prov. pagan, pagan, paian, român păgân. Prin urmare în româneşte n'a putut veni dela slavonul pogan 11. Dela acesta avem cuvântul pogan în senzul de scârbos, desgustător, iar nu păgân, care este, ea şi în celelalte limbi, su­ rori, o rămăşiţă curat latină. Terrninul biserică vine dela latinul basilica, prin schimbări fonetice regulate ale limbei române. El nu vine dela grecescul 6 Lactantius, De uera sapientia el rcliqione, Lipsiae, VII: "Sed e xpo­ nenda huius no minis ratio est pro pter ignoratiam errorcrn, qui cum immutata Jittera Chrestum solent dicere", 7 Tertullianus, Apoloqeiicus III: "Secl et cum perperam aut Chrestianas pronuntiatur a vo bis (nani nec norntnis certa est notitia apuci vas)". Vezi şi Suelonius in Clauclio XXV: Chrestiano, Chrestiani.-Aceste citate le-am Îm­ prumutat clin stucliul lui G. Chiţu, Cuvinte creştine În limba română în Columna lui Traian pe 1882, p. 452 şi 607, pe care l-am urmat în toate cuvintele acele ce conţine şi articolul lui, adăo gănd şi altele omise cle dânsul. . • Vezi VoI. I, p. 225. a Du Cange, Glossarium. s, v. Paganus. " Caci. Theodosianus XVI, II, 18. [94] 94 ISTORIA ROMÂNILOR ocxatAtx� dela care se trage Însă cuvântul latin din care derivă cel românesc, încât biserică del:ivă,. nu direct din limba greacă, ci indirect prin mijlocirea celei latine, precum francezul eqlise provine, nu din grecescul ExxA'f)aiet. ci din latinescul ecclesia, care bine înţeles se trage şi aici din cuvântul grecesc. Basilicile la Romani se numiau însă nişte localuri cari slujiau pentru a împărţi dreptatea în numele împăratului. Când Creştinismul deveni religie de Stat în Imperiul Roman, şi se învoi deci li­ bertatea cultului lui, Creştinii neputăndu-se hotărî să se închine Dumnezeului lor în templele cari adăpostiseră pe zeii şi sacri­ ficiile păgăne, transformată în localuri de închinare basilicile romane, ale căror nume rămase apoi alipit de templele creşti­ neşti. Isidor Hispalensis (sfârşitul veacului al VI-lea), stabileşte astfel originea acestui cuvânt: "Basilice senumiau mai întâiu locuinţele regilor, de unde îşi au ele numele. Acuma însă deaceea se numeşte basilică templul dumnezeesc, pentrucă acolo regelui tuturor, lui Dumnezeu, se oferă închinarea şi jertfele" 12. Este curios că dintre popoarele romanice, afară de toate grupele de Români (macedo-rom. băsearică şi isir. baseriche) numai Rumanşii din valea Engadinului îl mai posedă sub forma baseilqia. Precum acest cuvânt n'a putut veni Grisonilor din limba grecească, cu care aceştia niciodată n'au venit în atingere, astfel nu se trage el nici în româneşte din acea limbă, de oarece în cuvintele luate din greceşte, limba română păstrează pretutindeni pe u iniţial grecesc: văpsea dela oa1ttw, var var dela 6ap�(XPQ�, Vasilicale, Vasile dela BXjtAtX�, Bxat).€Q�. . O parte din biserică, anume acea care se întinde între altar şi public se numeşte iâmplă, derivat din vechiul templum şi anume dela pluralul templa, şi arătând, ca şi cuvântul Dumnezeu, cum Romanii transportaseră în Creştinism noţiunile şi cuvintele pă­ gânismului. Altar care există în toate limbile romanice, derivă dease­ menea din latinul altar. Sub înrâurirea slavonă, Românii au dat naştere unei a doua forme a acestui cuvânt, oltar, în care a latin a fost prefăcut în o . Cruce dela latinul crux. Mormânt dela monumenium prin rotacizarea lui n, adică prefacerea lui în r, ca în fereastră din fenestra. Botez, care vine dela latinul baptiso şi nu dela grecescul OCX1tt€;w, pentru temeiurile arătate la cuvântul biserică. Un cuvânt care, deşi astăzi nu are un înţeles religios, este este dedus totuşi din un termin religios, e acel de martur, derivat 11 Cum susţine Cihac, Dictionnaire, II, p. 237. 12 Isidorus Hispalensis, Colleciio canonum ecclesiae hispalensis, Lib, XV cap. IV, 11: "Basilicae prius vocabantur regum habitacula, unde et nornen habent. Nunc auten ideo divina templa Basiticae nominantur quia ibi regi omnium, Deo, cultus et sacrificia offeruntur." [95] CREŞTINISMUL LA ROMÂNI 95 din elinul (.L�ptOpo<;; căci acei cari atestau credinţa creştină, şi ca o urmare erau chinuiţi, erau numiţi (.LcXptupot 13. Acest cuvânt, trebuie să existe în limba română dinaintea lui Constantin cel mare, când încetară martirii creştini, şi de aici se explică şi pentru ce el nu mai are astăzi în româneşte înţelesul de martir, care a fost înlocuit mai târziu prin cuvântul slav de mucenic, introdus prin literatura bisericească slavonă, iar cuvântul martur a rămas numai cu întelesul de temoin. , Taina cea mai înnaltă şi cea mai veche a bisericei creştine, cuminecarea sau impărtăşenia, este reprodusă în româneşte prin două cuvinte, ambele de origine latină: Dacă însă cuvântul impăriăşenie putea fi format şi mai târziu din cuvântul latin de parte, încât prezenţa lui nu poate hotărî nimic asupra vechimei la Români a noţiunei la care se rapoartă, nu este tot astfel cu celalt termin de cuminecare, cumuinecătură care se trage din latinescul comunice-are şi nu din slavonul comercati; căruia îi lipseşte silaba caracteristică ni, pe care nu înţelegem cum ar fi introdus-o limba română, întocmai după tipul latin, dacă această limbă ar fi luat cuvântul din graiul slavon. Dimpo­ trivă, Slavonii I-au împrumutat dela Romani, poate chiar dela Români, lepădând sila ba ni şi scurtând cuvântul. Lege în înţelesul de religie (acest depe urmă este un neolo­ gism, necunoscut limbei noastre popoarne) care se coboară dela latinul lex-leqis, şi fiindcă ideea de lege dispăru curând după năvălire, la Românii cei ce pierduseră toate noţiunile vieţei de Stat, apoi acest cuvânt de lege s'ar fi pierdut şi el, dacă n'ar fi fost, încă din timpul Romanilor, alipit de noţiunea de religie, pe care Românii păstrând-o, ţinură cu ea şi cuvântul de lege. Legea scrisă numită Sânia scriptură dela latinescul Sanda scriptura, identic în mai multe limbi romanice. Păcat, termin religios care înseamnă tocmai călcarea legei, derivă dela latinescul peccatum, şi este întrebuinţat în atâtea locuţiuni precum: a'şi trage păcatul, a paşte păcatul pe cineva, păcat de el, păcat! încât fără îndoială este de origine veche în limba română. Păreasime, adică cele 40 zile de post înnaintea Paştilor, numite şi în biserica latină quadragesima, şi care conform fonolo­ giei limbei române a schimbat pe q în p, ca în patru din quaiiuor, poiurniche din cotumix. Preut din latinul presbyier, împrumutat el însuşi din gre­ cescul 1tpecr�'Jtspo�. Această derivaţie din latineşte se adevereşte, dacă asemănăm celelalte dialecte române, şi limbile romanice: mac-rom. preftu, isir, prevtu, francez pretre, milanez prevet, neapolit. prevete, sicil. previti, sp. prebitero, catalan, probere, ptoo, preveire, albanez prilt 14. 13 Du Cange, Glossiatum. ad seriptores tnediae el inţitnae latiniaiis s. V. «p.ap�Dpot dicti qui fidem christianam ejurare [ussi omnia veritatis dicendae ac testificandae causa propetiebantur". 14 Ci hac, Dict., 1, p. 216. [96] 96 ISTORIA ROMA�ILOR Latin este şi al doilea cuvânt care însamuă pe servitorul bisericesc: popa dela latinul popa, sacerdote Însărcinat cu tă­ ierea jertfelor. Fiindcă el "mânca adeseaori din cărnurile tăiete, apoi ca adjectiv are în latineşte înţelesul de bine hrănit din căr­ nuri. Deaici se explică epitetul de popauenier din Persius 15, care corespunde aşa de bine cu romanescul pântece de popă. Sărbătoare care vine dela epitetul latin conservator dat la o mulţime, de zei romani şi în special la cei amintiţi în Dacia, ca Aesculap şi Hygieea, dii conservaiores ; deus Azizus bonus puer conservator, Hercules conservator, în sensul de zei apărători. Din conservator s'a scurtat în seruator, dies seroaioria, din care a ieşit sărbătoare 16. Paşti, cuvânt întrebuinţat numai la plural. Originea lui este evreească dela pascha şi se reaflă in greceşte 7tekcrX" şi în latineşte pascha. Dovadă însă că cuvântul românesc se trage din latineşte, ca şi francezul Pâques, stă în faptul că în ambele limbi cuvântul se află la plural. Latinii numiau de obiceiu această sărbătoare: Pascharum dies (Symmachus), pe când în greceşte el este neutru şi în numărul singurit, "to 7tekoX"; deasemenea şi în limbile slavice este pretutindeni la singular. Secriu, dela latinescul scrinium, de unde vine şi -scrin, Este învederat că cuvântul maghiar sekreny este împrumutat dela Români, şi nu Românii l-au luat dela Maghiari. Deasemenea şi cu cuvântul cimitir, ţimiiir, de unde prin metateză s'au făcut ţiniirim, care vine de la latinescul coemete­ rium. Cuvântul maghiar cinlirim care nu'şi găseşte etimologia sa în limbile turanice, este învederat împrumutat el dela un popor romanic, adecă dela Românii, cu cari Ungurii veniră mai întâiu în atingere, şi nu în mod invers 17. Drac, principiul răului, care vine dela draco latinesc, ală­ turea cu diavol, care vine dela elenicul O:&�::IAO�, de oarece au păstrat în româneşte pe u, pe când în celelalte limbi Romanice cari I-au moştenit din latină, întâlnim pe b, pe care şi Românii l-au păstrat În cuvintele care'I posedau în limba latină, precum biserică, botez. Astfel în [r, diable, sp. diabolo, pori. diabo, prov. diabolo, numai în italieneşte după o dispoziţie specială a acestei limbi de a schimba pe b în v: diavolo. Câşleqi, dela casewn liqare. Carnete gi dela Carnem ligare. Frupt dela [tucius. Duminecă, care provine din latinescul Dies dominicus sau dominica, întrebuinţat chiar de primii părinţi ai bisericei creştine, precum de Tertulian. Deasemenea şi toate celelalte nume ale zilelor săptămănei, de şi de origine păgână: Luni = " Persius, Satir, VI, 72. " Inscripţiile doveditoare In. V. Pâr van, 1. c., p. 123 şi urm, 17 Cum susţine Cihac, Dict. II p. 535. l [97] CREŞ'l'INISMUL LA ROMÂNI 97 ziua Lunei, Marţi=a lui Mart, Mercuri=a lui Mercur, Joi e a J oe, Vineri-ea Vinerei, Sâmbătă dela evreescul Sabbath, sunt toate acestea introduse şi la Români tot prin canalul re­ ligiei creştine romane, pentru care ele se şi află cu numiri identice la celelalte popoare romanice, pe când la Germani şi Slavoni ele se deosebesc. Rusaliile : Penticosta dela latinul Rosalia prin intermediul unei forme greceşti ·PoucrcXAto:. Comâtulare dela commendare care chiar în Veacul de Mijloc căpătă înţelesul de pomană prin rugăciuni făcute în amintirea fă postaţilor 18. Crăciun care pare a fi şi el de obârşie latină dela creatio sau calatio (calationem) 19. Tot privitori la biserică sau la acţiuni săvârşite sub aco- perământul ei sunt şi termenii: Ruga, rugăciune dela rogare, rogatio. Inchina, închinare dela Înclina-are. Insură dela utxorore. Mărita dela mariius. Nuntă dela nuptutn, Căsătorie dela casa 20 Celelalte Iuriurb-i : slavonă şi grecească. - Toate noţiunile deci principale ale religiei creştine se află reproduse prin cuvinte latinesti. Cele ce s'au adaos în urmă de biserica slavonă sau de cea grecească, nu au importanţa acestor d'intâi.Astfel dela Sla­ voni ne-au rămas numele trepte! superioare bisericeşti, olădica : câţiva termini pentru însemnarea diferitelor părţi ale slujbei dumnezeeşti şi a obiectelor întrebuinţate în biserică, de o origină mai târzie, precum cristelniiă, clopot, sirană, lămăie; titlul dat fecioarei Maria de precistă ; câteva numiri particulare pentru unele stări bisericeşti: starei, schivnic, mucenic; mai multe or­ namente şi haine bisericeşti: nebedertiiţă, iiaracliţă, poicap şi câteva alte cuvinte, precum: moaşte, spovedanie, capişte (templu păgân în deosebire de biserică), sobor, prohod, propooăduire, pristăvire, blaqoslooenie, poqrebonie, pravoslavnic şi bogdaproste 21. 18 L. Şăineanu, Semasiologia limbei române şi Reuisla J!. Istorie Arhcol. F ilaI. VI, p. 257. 19Densuşianu, Histoire de la lanque roumaine, p. 262; V. Pâr-van, 1. C., p. 108; Papahagi în Conv. lit., XXXVII, 1903, p. 670. 2. V. Tornaschek, Zur Kurule der Haemuslialbinsel, p. 52; G. Chiţu, Cu­ vinte creştine in limba română în Columna lui Traian, 1882, şi 1883. 21 Acestea sunt aproape toale cuvintele introduse în timp de 800 de ani a predominirei bisericei slavone la Români. Influenta slavonă asupra Iimbei şi a terminologiei creştine a fost deci foarte mică. D�aceea nu înţelegem cum a putut susţine Mikloslsch (Altstaoonisclie Formenlehre, 1874, p. XXV) şi după el Jirecek (Geseh. der Bulq., p, 225) că terminologia creştină a Românilor şi ntrebuinţarea până mai târziu a limbii slavone ca limbă bisericească, invo- eşte încheierea că Românii s'ar fi creştinizat destul de târziu. A. D. Xenopol. - Istoria Românilor. VoI. II. [98] 98 JSTORJA' ROMÂNILOR Inriurirea grecească nouă, sub care, după cum vom vedea, biserica română căzu de timpuriu, adause un mai bogat număr de cuvinte în limba română, aproape toate Însă de o Însemnătate secundară, încât întâietatea rămâne tot elementului latin, ca � elementul prcdomnitor al religiei creştine la Români. Greceşti sunt: aqhiasmă, necunoscut În Transilvania unde se numeşte apă sfinţită, şi Evanghelie; apoi o numeroasă serie de demnitari bisericeşti, necunoscuţi în timpurile mai vechi: patriarh, mitropolit, episcop (biserica mai veche română nu cu­ noaşte această deosebire; pentru ambii nu are decât terminul de vlădică, pentru care, şi la introducerea noului termin, se da titlul de mitropolit şi episcopilor inferiori lor în ierarhie), egu­ men, arhimandrit, exath, ierarh, iereu, ierodiacon, proesios, pro­ ioiereu, protopop, protosinqhel, eclisiath, calihei, arhondar, psali, anaqnosi, călugăr, sahasiru, schimă, (rnonacală). Câteva obiecte referitoare la ornamentica sau slujba bisericească precum: aer, patra/il', comănac, mitră, metanie, caiapiteazmă (care în vechime se numia iâmplâ), amvon, colină, disc, mir adică undelemnul sfânt, de unde mirotiosiţele. ln sfârşit câţiva termini cu deosebite înţelesuri, precum: mânăsiire, meioc, apostol, arhanghel, hiroio­ nisire, liianie, octoih, panahidă, panaqhie, pascalie, pentecostar, proschiniiar, polileu, triod, satană şi dimon 22. Baza fundamentală a religiei creştine la Români este deci îmbrăcată în cuvinte latineşti. De unde rezultă într'un chip învederat, că Românii au primit această religiune încă din perioada romană a existenţei lor. Stăpânirea Imperiului Bizantin la nordul Dunărei. - Afla­ rea în limba Daco-Rornânilor a unor cuvinte latin o-creştine a căutat să fie întrebuinţată tot ca argument pentru sprijinirea teoriei părăsirei Daciei de coloniştii romani, pe timpul lui Au­ relian, şi de dovadă că limba română ce se vorbeşte astăzi la nordul Dunărei, s'a format, la început, la sudul acestui fluviu. Spriji­ nitorii acestei păreri raţionează anume astfel asupra faptului: Dacia Traiană a încetat de a mai face parte din Imperiul Roman la anul 270, înnainte ca Constantin cel Mare să fi înnălţat religia creştină la rangul de religie a statului roman. Intru cât unele din cuvintele creştineşti de origine latină nu s'au putut in­ troduce în limba română decât învederat după Constantin cel Mare, şi pe acest timp Dacia Traiană nu se mai ţineă de Im­ periul Roman, este Învederat că trebue ca poporaţia de mai târziu a acestei regiuni să fi locuit şi după Constantin cel Mare în limi- 22 Aceştia sunt aproape toţi termenii creştineşti de origine grecească în limba română. Deşi numeroşi au în dco bşte puţină importanţă pentru ideile religioase. Religia creştină ar fi putut există la Români şi dacâ ar fi lipsit mai tOJ.L [99] CREŞ1'I�ISllHjL LA ROMÂNI 99 tele Imperiului Roman, pentru a putea primi în limba ei asemenea cuvinte. Cel mai caracteristic din ele este cuvântul biserică. Am văzut anume că acest cuvânt fu aplicat de Creştinii romani, la localurile ce slujiau mai înainte pentru darea dreptăţii, şi cari fură prefăcute de închinătorii lui Hristos în case de rugă­ ciune. Când se putu face aceasta'? Nu rămâne nici o îndoială, că numai după ce religia creştină deveni cea oficială a Im­ periului Roman, şi nu înnainte, când era persecutată, prin urmare după anul 313, data edictului dela Milan prin care se recunoaşte religiei creştine caracterul de religie a Statului Roman. Cum e cu putinţă, se Întreabă protivnicii stăruinţei Românilor în Dacia Traiană, ca Daco-Romanii cari nu mai făceau parte din imperiu dela 270, să aibă în limba lor un asemenea cuvânt, "afară decât dacă vroim să punem în danţ cele mai extravagante combinatii" 23,"? Acest argument, atât de puternic în aparenţă, cade înna­ intea unei singure întârnpinări foarte fireşti. Deşi Românii din Dacia Traiană nu mai făceau parte din Imperiul Roman, pe timpul când cuvântul biserică a putut intra în limba lor, ei puteau primi înrâuriri de peste Dunăre, şi mai ales propaganda creştină putea pătrunde la dânşii, cu totul neatârnat de împrejurarea dacă mai erau sau nu sub stăpânirea împărăţiei; căci o înrâurire culturală nu are numai decât trebuinţă de cadrul Statului spre a se pune în lucrare. Preoţii şi misionarii creştini din provinciile creştine ale Impărăţiei de Răsărit au putut trece Dunărea şi pătrunde la Daco-Romanii din Dacia, cu toatecă ei nu mai fă­ ceau parte din Statul roman. Ne mirăm cum de protivnicii stă­ ruinţei Românilor nu şi-au dat seamă de acest fapt atât ele ele­ mentar, că pentru a suferi înrâurirea unui element, nu este nea­ părat a fi supus lui. Intreaga istorie a lumei adevereşte această împrejurare. Pentru a ne mărgini numai în cadrul istoriei Ro­ mânilor, amintim inrâurirea grecească introdusă la noi încă în­ nainte ele a fi supuşi politiceşte acestui element, şi acea fran­ ceză care nu ne-a atins decât ca idee, fără atingere de Stat. 23 Acest argument nou a fost adus de 'I'ornaschek, după neexplicabila lui Intoarcere la teoria lui Roesler, ci care la început era unul din protivnicii ei cei mai ro sti ţi. Vezi Zur tuailacbischen Fraqe în Zeiischriţt [ur oesterreichisclie Gumnasien, 1876, p. 812 şi Zur Kundc der Haemus-Halbinsei, Wien, 1882, p. 51 : "wenn mann nicht einen Hexentanz der abenleuerJichsten Combinationen aufftihren wiJl". Asupra trecerii lui Tornaschek din tabăra protivnicilor în acea a sprijinitorilor tcoriei roslcriane, vezi a mea Teorie a lui Roesler, p. 15 şi în ediţia franceză Les Rrnunains au Moyen-A.ge, une enigme tiistori que, Paris, 1885, p. 10. Asupra modului cum combat protivnicii stăruinţa Românilor şi proce­ dează In apărarea ideilor lor, băg:lm de samă că ei nu ieau deloc în considera­ ţie argumentele aduse contra sprljlnlrtlor lor, ci le repetă dela început, ca şi când nimeni nu ar fi răspuns la ele .. Aşa face bună oară Doctorul Emil Fischer în cartea sa Die Herkuriţi der Rumiinen 1904 care aduce, ca şi când ar.fi ceva nou, argumentul tras din cuvântul biserică. [100] 100 18TORIA ROMÂNILOR Sunt Însă oarecari fapte din cari se poate deduce cu si­ guranţă că ţările dela nordul Dunărei n'au fost cu totul sub­ strase chiar de la autoritatea Imperiului Roman, cel puţin în răstimpuri, şi deci de la o înrâurire chiar oficială a bisericei creş­ tine de peste Dunăre. Constantin cel Mare pe care l'am aflat unind, ambele maluri ale Dunărei cu un pod de piatră 24, nu construise în zadar o aşa de trainică legătură între împărăţia lui şi ţările dela nordul fluviului. Istoricii timpului chiar mărturisesc că Con­ stantin ar fi întreprins această expediţie pentru a "venera vir­ tutea crucei" 25. Ca o urmare a propagandei creştine făcute din iniţiativa lui pe malul stâng al fluviului, o mare parte din Goţi se întoarseră la religia creştină, încât în conciliul dela Nikeea, 325, găsim figurând şi un episcop al Gotiei Teoţil, căruia urmează vestitul Ulfilas 350, traducătorul bibliei gotice. Sfinţii Saua şi Nichita apar apoi puţin după aceea ca martiri creştini la Goţi, din care am văzut că cel întâiu este ucis prin înnecare în râul Buzăului, după anul 355 26, Este foarte firesc de admis că pro­ paganda creştină a lui Constantin cel Mare se va fi Întins şi asupra fostei Dacii Romane. O a doua întreprindere făcută de un împărat constanti­ nopolitan pentru a creştin a nordul Dunărei, este acea a lui Iustinian care, într'o novelă a lui, adresată lui CasteIian, arhi­ episcopul Primei Iustiniane, locului său de naştere, aşezat la Tauresium, lângă Procoplye de astăzi în Sârbia sud-estică 27, îi spune "că astăzi având cu ajutorul lui Dumnezeu astfel întinse marginile împărăţiei, încât ambele maluri ale Dunărei sunt ocupate cu cetăţile noastre, şi atât Viminaciul cât şi Recidua şi Literata (Lederata) cari (aceste două din urmă) sunt dincolo de Dunăre, sunt iarăşi venite în stăpânirea noastră, am socotit de cuviinţă a strămuta prefectura care era în Panonia, în însăşi patria noastră, Prima Iustiniana, fiindcă Dacia Mediteranea (în care se află Prima Iustiniana) nu este îndepărtată de Pa­ nonia secundă". Este evident că Iustinian pune această stră­ mutare a prefecturei în Prima Iustiniana, în legătură cu lăţirea stăpânirei sale peste Dunăre, care va fi fost întrebuinţată, mai ales spre întinderea credinţei, căreia îi era un aşa de fierbinte închinător. De aceea tot el ridică la rangul de mitropolit pe epi- 24 Asupra podului lui Const. cel Mare, vezi vol. I, 13. 108-109. 2& Theophanes, Bonn, I, p. 40: «To6�q) �0 i{�€t (318) Kwv(lw.vtt>o� 6 'lS·(a.� y.a.�a. r€pP.a.vOJv lW! �(J.pp.C/.�0v xa! r6�8·wv Cl�p'Z�€Oa(J.� vlx'fjv o{jpato "pa�wav a�6. �"ij� �o6 �tp.loo Cl�(J.()poli a'fjv6.p.€W�, xa! �OO�O()<:: €p'fjp.wCla� €(� �ClX&t'fjV aOto,)� ll. Theopbylact. Bonn, p. 99. di:\ str!gătlll prin cuvântul pz'Copva. [104] 104 ISTORIA ROMANILOR sulei Balcanului, elementul domnitor era atât de puternic, încât mai mulţi împăraţi ce se suie pe tronul Romei.erau originari din aceste provincii. Aşa Maximianus, Gratianus şi Flavius erau din Panonia, Claudius II, Probus, Ca rus, Diocletianus din Iliria, Aurelianus, Galerius, Valerianus din Moesia, Flavius Valerius din Dardania, Maximinus Trax din Tracia. Această repetată urcare pe tron a unor împăraţi din regiunile ilirice a avut de urmare predomnirea lor în Imperiul Roman. Legiunile făceau şi desfăceau pe Impăraţi şi Iliricul înlocui pe Italia în condu­ cerea Statului roman. Romanizarea mai deplină a provinciilor răsăritene explică de o parte rolul cel mare jucat de ele în viaţa împărăţiei, pe cât pe de alta parte acest rol mai Însemnat făcea să Înainteze mai repede romanizarea. Nu numai deci Dacia Traiană, ci şi ţările cari se întindeau la sudul ei, pe lângă Marea Adriatică şi, în lat, din Dunăre până în inima Balcanilor, alcătuiau o pânză deasă de element roman care cuprindea în parte tocmai acele ţări, în care răsună astăzi dialectele limbei româneşti: acel daco-român, acel macedo-român şi acel istro-romăn 34, încât astfel regăsim în această continuitate teritorială a elementului roman, în părţile unde se vorbeşte astăzi limba română, ori­ gina comună a acelor trei dialecte. Dacă ele samănă mai mult Între ele, de cum samănă toate tr;ei, cu limbile surori latine din apusul Europei, această potrivire a lor mai intimă provine din împrejurarea, că elementul roman oriental a stat mai mult timp în legătură într'un singur tot, de cum a păstrat el atingerea cu elementul roman occidental. Pe când Occidentul a fost des­ părţit de Orient depe la 406, (epoca adevărată a dispariţiei Im­ periului Roman de apus, când Galia, Spania şi Africa intră în stăpânirea barbarilor, iar Italia este copleşită şi inundată de ei), sfărâmarea unităţei Latinilor orientali se face mai târziu, cu aproape 300 ani, dela năvălirea bulgară înnainte, 678. Am văzut că, în tot acest răstimp, Românii din munţii Carpaţi au stat, în mare parte şi prin păstorit, în legătură cu elementul roman dela sudul Dunărei din Moesia şi de mai jos, primind dela el nu numai înrâurirea creştină, dar încă şi Iăurind împre­ ună cu el acele forme, în multe puncte atât de asemănătoare, ale graiului comun celor trei grupe ale Latinilor orientali : Ro­ mânii din Dacia Traiană, acei din Macedonia şi acei din Istria. Eîeetul năvălirilor asupra Romanilor din peninsula Balea­ nului, - Să cercetăm deci ce înrâurire au avut asupra elemen­ tului roman, astfel precum l-am constatat că exista în penin­ sula balcanică, năvălirile barbare. "' E�Lc cunoscut că acest din urmă este vorbit astăzi numai de o mică insulă de Homâni din peninsula Istria. Această insulă, nu ştim prin ce minune a scăpat de a fi slavizată. precum a fost poporaţia romană a Dalmaţiei. [105] CREŞTINISMUL LA ROMÂNI 105 Năvălirile barbarilor dela Dunărea inferioară se înde­ plinesc în condiţii deosebite, după popoarele ce se cobor aici din părţile dela răsăritul Europei. Incă dela primele strămutări ale Goţilor, mai mult încă la venirea Hunilor şi mai ales la acea a A varilor, popoarele slave pe de o parte urcaseră, precum am văzut munţii în Dacia, unde se amestecată cu Românii cei re­ fugiaţi în ei; pe de alta trecuseră fluviul şi se aşezaseră în pro­ vinciile Imperiului de Răsărit, alăturea cu elementul roman. Cu toate că si Slavii erau barbari si se vor fi dedat fără îndoială la scene de sâlnicie, ei nu par totuşi a fi inspirat acea îngrozi re fără samăn ce cuprindea pe toate popoarele, atât romane cât şi barbare, la venirea oardelor de neam mongol, precum erau Bunii, Avarii şi Bulgarii. Elementul roman din Moesia nu pare a fi părăsit deodată şi în rnassă provincia la venirea barbarilor. El stărui încă aici cât putu, până ce mai ales sălbatecii Bulgari îl speriară şi'l alungară în munţii dela sud. Se înţelege că mai mult elementul roman fugi înnaintea barbarilor; cel slavon, barbar şi el, găsi mijlocul de a hălădui sub călcăiul noilor veniţi. Astfel am arătat mai sus că Goţii, când se coboriră la 375 peste Dunăre unde se şi aşezară vremelnic, dădură aici peste Slavoni cărora le În­ tipăriră oarecare urme de gotisme în limba lor, primind şi dela ei în schimb elemente slavice. Deasemenea când Hunii devas­ tară Moesia şi anume regiunea Naisului, se aflau în apropierea acestui oraş nişte sate cari, după toate probabilităţile, erau locuite de o poporaţie slavă. Nu mai puţin când Bulgarii se aşezară în Moesia Orientală, ei o găsiră atât de plină de Sla­ voni, Încât îşi pierdută în curând naţionalitatea în sinul ele­ mentului în cari ei se aşezaseră 35. Slavii deci se coboriseră în peninsula Balcanului încă de prin veacul al IV-lea, şi cu toate acestea în decursul acestuia şi a celui următor, mai întâlnim elementul roman încă puternic şi numeros în oraşele Dunărei. Aşa în decursul veacului al IV-lea aflăm pe mai mulţi episcopi în acele oraşe, precum pe Auxentius în Durostorum, Palla­ dius în Ratiaria (Arzer-Palanka, lângă Vidin), şi Ursatius în Singidunum (Belgrad) cari scriau şi predicau în latineşte 36. Episcopii oraşelor Moesiei nici nu ştiau măcar greceşte, de oarece la un sinod ţinut în Moesia Inferioară, pe timpul împă­ ratului Leon cel Mare (457-474) şi la care luară parte urmă­ torii episcopi: Marcian din Abinta (?), Petru din Nove lângă Columbaci, în Serbia), Marcel din Nicopoli, Marcian din Appia (?) şi Manofil din Durostorum, aceştia necunoscând decât limba latină şi nu pe cea greacă, se slujiau în relaţiile lor cu Constau- as Mai sus, p. 1.8 şi mai jos cap. Bulgarii. 3B Vezi citatele .n lung, Die rom. Land schaţten des rom. Heiclis, p. 374. [106] 106 ISTORIA ROMÂNILOR tinopolea de un translator 37. Aşa dar Romanii nu părăsiseră oraşele Dunărene în urma năvălirei sclavine. Fa-ţă însă cu acea bulgară ei nu mai putură rţineă piept, ei se retraseră din toată Moesia, precum şi din oraşele înşirate pe malul Dunărei (cu toate că aceste cetăţi Întărite putuseră opune năvălirei o împotrivire mult mai mare decât oraşele des­ chise ale Daciei lui Traian), şi o rupseră de fugă Încotro putură ; cei bogaţi mai în depărtare, cei săraci în munţii ce se învecinau cu ţara lor, şi anume cea mai mare parte spre sud, către mu nţii Balcanului, Pindului, ai Tesaliei şi Epirului, ajungând unii din ei până in muntele Athos, ba chiar în Elada şi până în Creta şi Peloponez. Parte din ei Însă vor fi trecut Dunărea, Începând dela Turnu-Severinului în jos, şi vor fi căutat scăpare în şinu­ rile Carpaţilor, alăturea cu fraţii lor din Dacia Traiană, înce­ pând din părţile Olteniei cari totdeauna au adăpostit o nume­ roasă poporaţie romană. Despre fuga elementului roman din Moesia către sud avem mai multe arătări conţinute În deosebite izvoare, toa te Însă concordante. Astfel Novela a Xl-a a Împăratului J usti­ nian arată că pe timpul lui Atila, prefectul din cetatea Firmus (Sirmiu) din Iliric fugi în Tesalonic din pricina devastărei Ili­ ricului de Huni 38, şi fără îndoială că dacă prefectul fugise, tot aşa făcuseră şi o sumă de locuitori. Viaţa Sfântului Dimitrie, scrisă pe la începutul veacului al IX-lea, arată cum o mulţime de oameni fug din Panonia şi Moesia,ţări numite de autorul acestei vieţi, Dacia şi Dar­ dania, înnaintea năvălirei bulgare, căutând adăpostire tot în Tesalonic 39. Apoi viaţa celor 15 martiri din Tiberiopole, care datează. din aceeaşi epocă, spune, că Bulgarii aşezându-se în dreapta Dunărei, aduseră o strămuta re a poporaţiei din spre miază noapte în spre miazăzi; iar alţii fură împinşi din sud către =. Le Quien în Oriens chrisiianum, XI, p. 1217. 38. Nov. XI: "Quum enim in ant.iquis tempor ibus Flrmi (adică a Sir­ mlului) praefectura fuerit constltuta, ibique omnc Iuer it Ilirici îa st.lglum tam in civllibus quam in episco pallbus causis : postea - aut.em attilanis temporibus eiusdem locis deoasiatis, Apcnnius praeţectus praetoric de Termit ana ci uital e in Thcssalonicam proţ u qus neneraţ'", 39. Migne, Pairoloqia, CllrSIlS cotnplerlu s, seri es !Jraeca, T. llG, col. 1338: ,,, Quod o mnes circa illam clvitates ac provincial' habitatoribus vacuae cssent crtectae, haec autern (adică Tesalo nicul) sola ut dlctum est, superesset, o mnesqu e a Dunubii s parlib1ls Paunoniaque et Dacia el Dardania reliquisque eL provinciis cl urbibus, transfugas reciperet atque in sinu suo foverel". Mai jos despre lo­ cuitorii Naisului şi Sardicei adaugă: "allii autem ex cis qui in Naissos et Sar­ dica crant, veluti illorull1 l11uros oppugnandi artis experientml11 naeti cum la­ mentis dixerunt unde fugienles vobiscul11 (adică cu locuitorii Tesalonicului) ul pereamus huc veniml1s". [107] CREŞT1NISMUL LA ROMÂNI 107 nord 40. Tot aICI se cuvine şi un loc conţinut într'un manus­ cript din muntele Athos şi anume din notiţele istorice ale mâ­ năstirei Costamunitu, care spune că "pe timpul împăraţilor iconomahi (726 - 780), popoarele de pe lângă locurile dunărene, având un timp de anarhie, pentrucă împăratul Romanilor avea luptă pentru sfintele icoane cu necredincioşii, atunci aşa nu­ miţii Richini (un trib slav) şi mai ales Vlac/wrichinii şi Sagu­ daţii, ieşind din Bulgaira şi coborându-se încetul cu încetul către deosebite locuri, au venit şi în Macedonia, şi la sfârşit au ajuns în Sfântul Munte cu toate femeile şi copil lor, nefiind nimeni cari să'i împiedece sau să'i războiască". Această notiţă, impor­ tantă prin aceea că arată coborîrea poporaţiei romanice ală­ turea cu de acea slavă de la nordul peninsulei, şi anume din Moesia cea ocupată de Bulgari, către sud, trebuie îndreptată în privinţa datei, care este coborîtă prea jos, şi trebue pusă pe timpul chiar al intră rei Bulgarilor în Moesia, dinnaintea cărora fug nu numai Romanii, dar chiar şi popoarele slavone. Sagudaţii anume se întâlnesc în Macedonia încă din anul 675 şi în 678 se pomeneşte tot acolo un rigă al Richinilor 41. O a patra mărturie tot atât de hotărîtoare este aceea continută în "strategiile" despotului bizantin Keuanmenos, din a doua jumătate a veacului al XI-lea. Acest strategist bizantin dă, în scrierea lui, pe lângă mai multe principii privitoare la arta militară si oarecari notite istorice, între cari acele ce ne interesează SU�lt cuprinse în' capitolele 173 -188, unde vor­ beşte şi de Valachii Imperiului Bizantin, pe cari îi ocărăşte şi îi defaimă 'CllomăYe ură, de oarece păţise după cât se vede multe dela ei, pe când trăia în mijlocul lor. EI are chiar un ca­ pitol special întitulat "despre necredinţa Vlahilor" (18G) în care se află tocmai importanta notiţă pe care voim s'o analizăm aici: "Niciodată neamul Vlachilor n'a păzit credinţa către ni­ meni, nici măcar către cei mai vechi împăraţi romani. Bătuţi de împăratul Traian şi eu totul striviţi, ei fură supuşi, şi re­ gelui lor Decebalus tăindu-se capul, îl puseră în ţapă în mij­ locul cetăţei Romanilor. Aceşti Vlahi sunt însă aşa numiţii Daci şi Bessi. Ei locuiau mai intâiu lângă [luuiile Dunărei şi Saoei unde locuiesc acum Sârbii, 'În locuri tari şi greu de străbătut. Ră­ zămaii pe ele, ei f ăiăriau iubire şi devotament către împăraţii cei mai vechi, şi ieşind din ţările lor, pustiiau provinciile romane: deci supărându-se Romanii pe ei, ii bătură; iar ei ieşind din 40 ThcophylaeLi Bulgariae Arhieplsco pi Hisloria marturii XV marlyrum. Mignc, 0.0, cit., T, 126 col. 189. 41 Tomaschek, Zur Kutule der Haemlls-Halbinsel,Wien, 1882, p, 43 unde scalm reprodus şi locul din manuscriptul muntelui Athos, după Uspenski, Voslok Christi anski.i, Kiev, 1877, Istori]a Al/wna, III, p, :H1. [108] 108 ISTORIA ROMÂNILOR locurile lor s'au împrăştiat în toi Epirul şi 1\1 acedonia, cel mai mulţi din ei aşezâtulu-se în Elada" 42. Să cercăm a pătrunde adevăratul înţeles al încurcă turei ce o spune aici strategul bizantin. Mai întâiu el are în vedere Vlachii 43 ce îl înconjurau şi cari locuiau pe timpul lui în Ma­ cedonia, Epir şi Elada, şi, după ştiinţele sale, culese după cum se vede atât din istoria veche (Dio Cassius), cât şi din tradiţia vie încă pe timpul lui, el caută să'şidee samă despre originea lor. Un lucru este constant: că el le atribue o patrie lângă Du­ năre, de unde s'ar fi coborît către locurile ce le ţineau pe timpul său. Aceste două păreri ale lui Kekavmenos reiesă într'un mod neîndoelnic. Incurcătura Începe numai acolo unde Kekavmenos părăseşte tărâmul faptelor constatate de el sau relatate lui, şi caută să găsescă o cauză acestei emigrări a Valahilor dela nord către sud, şi unde el amestecă ştirile culese şi aici dintr'o tradiţie ce poate nu mai era aşa de lămurită, cu cetirile sale despre războaiele lui Traian în Dacia. El cunoscuse din Dio luptele marelui împărat cu cerbicosul rege al Dacilor şi ştia 'că lupta se sîârşise în defavorul acestuia. De aici până la ideea de a atribui acestei lupte năvălirea Vlahilor, alungaţi din ţara lor, nu era decât un pas, pe care Kekavmenos îl făcu, respin­ gând tradiţia ce'i va fi spus poate adevărata cauză a emigra­ ţiilor Valahilor, sau îndeplinind-o în cazul când ea ar fi tăcut În privinţa explicărei istorice a faptului năvălirei. Din ames­ tecul însă a tradiţiei care fără îndoială arătase lui Kekavmenos de unde venise poporul Vlahilor, anume din Bulgaria şi Sârbia actuală, cu studiile sale istorice, se născu confuzia dată de el, că Dacii ar fi locuit cândva în Sârbia de astăzi şi că din acele locuri, fiind alungaţi de Traian se coborîră către ţările gre­ ceşti. Tot din această confuzie vine şi amestecul ce'l face Ke­ kavmenos între Daci şi Vlahi. El nu ştie nimica despre colo­ nizarea Daciei, nici despre deosebirea ce ar trebui făcută între Dacii vechi şi Vlahii noi, popor de viţă romanică. Ba el ştiind probabil că Vlahii din ţările încunjurătoare fuseseră mai înainte numiţi Bessi, popor trac ce se romanizase, mai adaugă pe lângă amestecul de Daci cu Vlahi, şi acel al lor cu Bessi, încât scrie astfel enigmatica lui frază: Vlahii sunt Darii şi Besii . •• Vassilijewski, Sowietyraskazy un zantiiskaqo bojarina Xl uiieka, St. Petersburg, 1881, p. 106--107. «OO�O� (at B),axo�) lap slo�y ot ),qoP.SYDt p.w� b 'AXp�8wv» . .. Letoposiiele . iărei Moldovei publicate de M. Kogălniceanu, Iaşi, 1852, 1, p. 102. Notiţa conţinută in indreptarea legii, Târgovişte, 1652, p. 403 : "Aceasta se scrie în pravila lui Mateiu Vlastar! CiJ şi Moldo-Vlahia a fost su­ pusă Ohridenilor" ar fi foarte însemnată, de oarece Mateiu Vlastar! a comentat dreptul canonic pe la 1335. Cercetănd însă tntregi.I comcntar al lui Vlastari, n'am găsit nicăîri o asemenea indicaţie. [122] 122 1S1'O RIA R'HIÂNILOR speciali, până după căderea Imperiului întâiu Bulgar şi trecerea ţărilor române sub altă stăpânire, când atunci apar şi episcopi români la nordul Dunărei; 3) că din aceste legături vechi ale Românilor cu patriarhia bulgară, al cărei depe urmă scaun fu Ohrida, se explică supunerea ierarhică a bisericelor române, constituite mai târziu, sub această patriarhie 65. lnriurirea bisericei bulgăreşti asupra minţei şi desvoltărei poporului român, care ţ:inu aproape opt veacuri fu din cele mai dăunătoare. Devenind, prin o urmare fatală, şi limba Statului 'şi aproape singura scrisă şi cetită, limba bulgară împiedeca cultivarea graiului naţional pentru acest răstimp atât de În­ delungat. Atare predomnire a Bulgarismului la Români nu se poate asemăna cu acea a limbei latine în biserica şi Statele apusene; căci aici, deşi o limbă străină slujiă la început pentru transmiterea gândirilor, această limbă, străină conţinea cheia unei comori întregi de idei Înalte, de forme rnăestre, de Învă­ ţături preţioase, cari pătrunseră în curând, tocmai prin acest canal, mintile mulţimei, şi destelinindu-le, le făcură destoinice pentru civilizare şi pentru spornica rodire de mai târziu a graiului na­ ţional, Limba latină fu o şcoală pentru limbile poporane. La noi slavismul, tâmpit, orb şi lipsit de orice idee, apăsa ca un munte asupra cugetului poporului roman, fără să-i aducă nici un folos, îngroşind tot mereu Întunerecul care'i cuprinsese min­ ţile, în loc de a'I împrăştia. Limba slavonă înnăbuşi gândirea românească. Deaceea pe când în apusul Europei, întrebuinţarea limbei latine aduse şi efecte pozitive şi rodnice asupra cugetărei ome­ neşti, la Români predorninarea slavismului distruse numai cât, fără a creea nimic. Inrâurirea ei pozitivă, urmele lăsate. de ea în conştiinţa românească sunt aproape nule. Cuvintele slavone introduse prin biserică, sunt acele ce s'au prins mai slab de graiul poporului român, deci acele ce s'au deslipit mai uşor ÎI]" timpurile mai noue. Ele nu pătrunseră în organismul viu al limbei, nu se întrupară în ea, nici nu făcură cu ea o parte În­ tregitoare. Suprapuse adeseori cuvintelor romanice, ele au fost aruncate departe de graiul poporului, îndată ce struna română atinsă de degetul regenerărei, zbârnâi puternicul său sunet. Cu totul alta este înrâurirea directă slavonă, stabilită prin con­ tactul de la popor la popor. Aici cuvintele împrumutate de la Slavi rărnaseră contopite în limbă, astfel că astăzi ele sunt cu neputinţă de alungat din ea, fără a o sărăci, fără a rupe din ar­ borele ei multe frunze grase, multe flori mirositoare. Aici ve­ dem din potrivă o înrâurire firească, primită de bună voie şi plăcere, de limba şi simţul poporului. Dincolo una măestrită os Altă ipoteză asupra felului introducerei slavo nismulul la Români a fost susţinută de Hasdeu, Limba slauică la Români In Traian, .1869, p. 168, Ghe­ nadie Enăceanu, Crestinismul În Dacia, 1875, p. 110. D. 1. Bogadn, Cotui, lit., XX lIl, p. 295 se abţine deja orice părere. [123] CREŞTINISMUL LA ROMÂNI 123 1 I I şi silită, suferită de graiul şi de mintea Românilor timp de veacuri întregi, dar pe care, la un timp d > t, o scutură şi o respinse. In lucrarea de regenerare a naţionalităţei noastre pe care cu un mare avânt a întreprins'o timpul în care trăim, şi care are drept prima ei ţintă curăţirea limbei, să băgăm de samă a nu ne atinge de cuvintele chiar străine ce au devenit un trup şi un sânge cu noi; să luăm aminte ca tăind uscăturile, să nu atingem ramuri verzi ce vor putea produce frunze şi flori. Nu­ mai pedanţii cred că o limbă se poate fabrica; poporul adevărat, natura vie nu'i ascultă. Şi să nu ne temem că prin cuvintele slave ce le cuprinde limba noastră, am deveni Slavi, tot atât de puţin pe cât Fran­ cezii devin Germani prin elementul german al limbei lor, sau Spaniolii Arabi, prin acel arab. Limbile se caracterizează, nu după tezaurul lor de cuvinte, ci după ţesătura intimă a gândi­ rilor, şi aceasta e romană; căci în toată Întinderea ei, grama­ tica limbei noastre este latină. Inchegarea naţionalităţci române. - Am ajuns la capătul istoriei începuturilor neamului românesc şi la pragul intemeierei vieţei sale politice. In lungul răstimp de 1400 de a ni (500 în. de Hr.-900 după Hr.) studiat până aici am desfăşurat un şir de fapte Însemnate care a contribuit la formarea naţionaliăţei române. Trei sunt factorii mai de sarnă ce au contribuit la crea­ rea acestei nouei individualităţi istorice: trunchiul arie şi anume tracic al popoarelor ce au locuit în Dacia înnainte de cucerirea romană, compus din rămăşiţele Agatirşilor şi ale Sciţilor aşezaţi, absorbiti de Geţi şi ' de Daci. Pe acest substrat mai mult fiziologic al naţionalităţei române se altoi puternicul şi absorhitorul vlăstar al rasei latine care prefăcu cu totul coroana arborelui implântat pe el, păs­ trând numai din sălbatecul tru nchiu pe care fusese răsădit, energia fără samăn şi al vieţei trainice. Peste această îmbinare astfel alcătuită din Traci şi Latini, se adăugiră în vremile năvălirei, înrâuririle aduse de popoarele barbare asupra naţionalităţei române. Am văzut însă că din toate popoarele năvălitoare, Slavonii fură aproape singurii ce puseră în lucrare o mai statornică înrâurire asupra vieţei popo­ rului român. Germanii nu avură aproape nici o atingere li­ niştită, urmată de vreun efect oarecare asupra caracterului său; tot aşa şi cu numeroasele neamuri de obârşie mongolă cari izbutiră, chiar în Transilvania, unde veniră în o atingere îndelungată cu poporul românesc, a introduce numai în limba lui câteva cuvinte din graiul lor. Pe cât însă de slabe şi neîn­ semnate fură îurâuririle lăsate de celelalte neamuri, pe atât de puternică fu acea a rasei slavone, care fu pusă în lucrare pe calea atingerei etnice, apoi pe aceea a religiei şi culturei, care ţinu mai mult de 700 de ani, un timp uriaş! Cât de puternic însă a trebuit să fie stratul roman, înterpus Între fundamentul [124] 124 lSTORIA ROMÂNILOR trac şi suprapunerea slavonă, spre a predomni pe ambele aceste două elemente, şi a da în rezumat naştere unei poporaţii de caracter romanic. Deaceea ca rezultat al frământărei îndeplinite în timp de veacuri pe părnântul mânos al Daciei Traiane, avem un popor de rasă latină 66, care ca atare se afirmă la viaţă, ca atare vrea să trăiască şi să păstreze neatinsă comoara sufletului său. Din momentul ce acel element nobil şi generos pătrunse în consti­ tuirea fiinţei sale, el se crezu ca pe deplin alcătuit. Se supuse înriuririlor ce mai veniră peste el, neputându-le înlătura; însă se apără cât putu de a lor copleşire, şi îşi aduse totdeauna a­ minte, chiar în timpurile acele de mai grea răstrişte, despre inalta origine din care se trăgea. Ca melcul îşi retrase trupul în scoica ce'i slujia de adăpost, munţii Carpaţi, şi când îl scoase iar la lumină, spre a se "îndrepta către Dunăre, şi-a bea apă turbure", cum spune un cântec copilăresc, el se afirmă ca o odraslă a poporului roman. Aceasta fu ideea mântuitoare ce'l apără pe el în tot timpul furtunosului său traiu. Mai întâiu, sub formă de instinct care'l împiedecă, într' o măsură însemnată, de a'şi urii fiinţa cu popoare de aIt neam; mai târziu, sub forma de idee conştientă, totdeauna originea lui romană îi sluji de scut şi de apărare. Şi În timpurile mai noue, când fu dat a renaşte la viaţă şi la propăşire, tot din această idee sorbi el puterile ce'i erau de lipsă spre a înflori. Astfel din lunga perioadă al cărui studiu l'am încheiat, poporul român ieşi alcătuit din elementele sale fundamentale, îrnpreunate aşa fel, încât acel roman să rămănă ca predom­ nitor, şi acest proces de fierbere şi contopire a părţilor sale al­ cătuitoare se îndeplini în cetatea Carpaţilor. Am sfârşit cu expunerea constituirei naţionalităţei ro­ mâneşti, pe care am văzut-o învingând în cumplita luptă pentru viaţă, asupra tuturor elementelor cu care venise în ciocnire. Acuma ne trage rândul să cercetăm a doua fază a acestei des­ bateri a poporului român din noianul timpurilor, din care'I vom vedea la sfârşit, după nespuse zbuciumări, ieşind iarăşi învingător. Dacă ar fi fost menit să piară, de mult ar fi dispărut el de pe suprafaţa pământului. Tocmai însă greutatea cu care şi el a ajuns să ocupe locul său la soare pe acest îngust pământ, unde neamurile neîncăpătoare se zdrobesc şi se înghit, ne in­ suflă puternica credinţă, întemeiată pe prelungirea seriilor, că soarta îi păstrează încă un viitor îndelungat. 66 ln ce înţeles trebuie luată rasa latină, anume ca rasă intelectuală, vezi studiul nostru Poliiique de races publicat în Cronaca delia ciuitia cleno­ laiino Roma 190:3. [125] '1 I I I CARTEA II. ISTORIA MEDIE EPOCA SLAVONISMULUI de la năvăllrea Un�urilor pâQl la jumltatea veacului al XVI-a, 900-1650. [126] [127] In această a doua carte a istoriei poporului român vom desfăşura soarta lui dela năvălirea poporului unguresc asupra Daciei, năvălire care cade împreună cu primele Încercări de viaţă de Stat şi cu predomnirea culturei slavone asupra Ro­ mânilor, până la surparea acestei forme de cultură care se în­ tinsese din biserică asupra întregei vieti culturale scrisă a Ro­ mânilor, surpare adusă de către Grecism dincoace de Carpaţi şi ele Apuseni dincolo de ei. Această epocă este destul de întinsă, cuprinzând aproape opt veacuri din viaţa poporului român. Ea conţine mai mult mişcări politice şi sociale decât de acele petrecute în minte. In ea se va dcsbate poporul român din noianul veacurilor care'] innăbuşiseră până atunci şi se va sili, după ce ieşise ca o for­ maţie etnică deosebită din frărnântările lui începătornice, să llljghebe o viată de Stat. Bine întelcs că o asemenea încercare nu' se putea înfăptui fără lupte duse mai întâiu pentru măn­ ţinerea neatârnărei, apoi după pierderea ei, pentru a ei redo­ bândire. Dar sfortările Românilor fură zadarnice si ei căzură tot mai adânc sub puterile vecine. Poporul român' ajunse deci în Transilvania la peirea lui politică desăvărşită, prin supu­ nerea sub Unguri, iar Ia sfârşitul epocei Slavonismului, în Sta­ tele înjghebate de el în poalele Carpaţilor, în o situaţie asemă­ i.ătoare, sub puterea turcească. Ca desvoltare intelectuală vom vedea cum, pe lângă o trecere a predomnirei intelectuale către altă cugetare tot străină neamului, cea grecească, se iveşte şi licărirea cea d'intâiu a cugetărei nationale care îndrumează mersul suitor al desvoltărei �poporului 'român. [128] [129] CAPUL DACIA IN PERIOADA A II-a A NAVALIREI BARBARE. INCEPUTUL STATELOR ROMÂNEŞTI 900-1290. I UNGURII 1. STAREA TARILOR DE PESTE MUNTI LA VENIREA UNGURILORD Românii sub voevozii bulgari. - Dela stingerea puterei A varilor prin Carol cel Mare (797) până la venirea U ngur ilor în Panonia şi de aici în Transilvania (898-1037), nu se vede nici un popor barbar să fi năvălit în Dacia Traiană. Mai mult Încă, A varii începură a pierde din putere încă cu . mult timp înnainte de surparea Statului lor, anume dela emanciparea de sub ei a Bulgarilor (678). Din acel timp deci şi până la venirea Ungurilor, mai bine de 200 de ani, duseseră Românii şi Slavonii din Dacia Traiană un traiu mai liniştit, dacă îl asemănăm cu furtunoasa stare de mai îunaint.e. Aceste popoare adăpostite până atunci în văgăunile munţilor, începură a scoate capul la lumină, coborându-se cu Încetul pe coastele şi prin văile 101',. unde puteau duce G viaţă mai uşoară. Incepură a se întemiea sate şi oraşe române şi slavone în poalele Carpaţilor. Existenţa mai veche a acestor sate şi oraşe decât aşezarea oardelor ma­ ghiare În Transilvania şi a oaspeţilor germani se poate cunoaşte şi astăzi, depe faptul că numele lor se văd a fi de origină româ­ nească sau slavonă, maghiarizate sau germanizate în urmă 1. 1 Cităm câteva din nenumărat a lor mulţime: Homiin stavon llu!lh1ar German Cărplniş Kerpenyes Daia Dalya A. D. XenopoJ. - Istoria Românilor. vol, II. 9 [130] 130 ISTORIA ROMÂ�ILOR Românii şi cu Slavonii lăsându-se înspre şes, se dădură mai cu stăruinţă vieţei agricole şi redeveniră, cel puţin acei ce se coborâseră, cu totul aşezaţi, şi deci trebuiră numai decât să înjghebe din nou începăturile unei vieţi de Stat. Această organizare a vietei politice a Româno-Slavonilor se făcu însă sub înriurirea Bulgarilor care se substituiseră Ava­ rilor în stăpânirea asupra ţărilor dela nordul Dunărei. Cu mult încă înnainte de' organizarea principatelor Va­ lahiei şi Moldovei, încă de pe când Românii nu părăsiseră Tran­ silvania sau se coborau numai cu teamă pe coastele exterioare ale munţilor, întâlnim la ei unele aşezăminte cari sunt înve­ derat de origină bulgărească, de oarece termenii cari le însarnnă sunt derivaţi din această limbă. Astfel găsim organizarea pri­ melor State române, întocmită sub nişte şefi numiţi ooeoozi. Cuvântul vine dela vechiul dialect slav, vorbit de Slavonii pe­ ninsulei Balcanului, voda = conducător, uoiaooâa = conducător de războiu, dela voi = războiu, Tot cu un cuvânt de origine slavo-bulgară este însemnată şi clasa nobililor la Români : boierii, care cuvânt vine dela vechiul slavon boljar ,,"" nobil. Ca­ racteristic este terminul de boioiin întrebuinţat destul de des de izvoarele noastre vechi f şi care corespunde vechiului slav 001- jarin. Aceste două aşezăminte : voevodul adică conducătorul şi nobilii, clasă ce se desface de la sine şi după un proces de ale­ gere social cunoscut, din sinul unui popor, trebuiau să existe chiar înnainte de înjghebarea societăţilor organizate, întru cât ele sunt chiar condiţia ori cărei organizări. Fiind ele însemnate r I ] t f e 1 l I Rece Recse Rătsch 1'" Topârcea Toporcza Tschapertsch r Galiş Galysi Galisch Săcel (Săticel) Szecsel Telişca Telisca Telischen � Valea Valya Wallendorf Măndra Mundra Sărata Serata Buia Bolya Bel! VIădeni Vladeny Vladein Reşinar Resinar Reschinar Porcesti Porcsesd Portsheschti Câmpul lui Neagu Campolnyak Porumbac Poru mbak Bornbach Găunoasa Knynoszn Vulcan Volkany Wolkendorf Rucăr Rukur Rukendorf Adrian Adoriau Buzeu Bodza Bo dsa u Vezi Trauenfeld, Geograpilisches Lexicon SielJenbilrgells,Wien, 1839. Bieltz Handbucti der Latuleskurule Siebenbiirqens, Herrnannstadt, 1827. • Vezi o sumă de documente dela Co nst. Brancovanu în Condica 10.10- le/iei depe timpul lui, needită la archiva Statului în Bucureşti. [131] UNGURII 131 cu termini de ongme bulgară, dovedesc încă-odată adânca ve­ chime a acestei înriuriri la Românii din Dacia. Tot la acest timp primitiv, al întocmirei vieţei de Stat, am raportat noi aşezământul knezului şi terminul slav de bir întrebuinţat la Români pentru a însemna darea pe cap a poporului de rând, ceeace în latineste se numiă tribuium. Această dare este si ea un element neapărat în constituirea unei societăţi, oricât de rudimentară, şi deci trebuie să fie contimporană Ia Români cu boierii, knezul şi voevodul. Asupra vechimii aşezământului voevodului la Românii şi la Slavii din Transilvania, ne poate îndruma aflarea lui chiar la Unguri, despre care Constantin Porfirogenitul spune că la venirea lor în Panonia si chiar înnainte, erau sub conducerea unor voevozi 3. Fără îndoială că Ungurii nu putuseră aduce cu sine din stepele aziatice, acest aşezământ bulgăresc, a cărui origine este de căutat la sudul Dunărei, şi că atribuirea lui Un­ gurilor de către împăratul scriitor, încă înnainte de a se opri acest popor în Panonia şi Transilvania, unde putuse întâlni rudimente de State sub voevozi, trebue pusă pe socoteala unui .anacronism comis de Porfirogenitul care, pe când scria la 952, aft= se pe Unguri organizaţi sub voevozi. Existenţa unor voevozi 'la Unguri, îndată după arătarea lor în valea Dunărei .şi munţii Carpaţi, este o dovadă învederată că popoarele su­ puse tde ei aici, Slavonii şi Românii, erau organizate la venirea Ungurilor sub acest fel de conducători. �'d cercetăm cari erau voevodatele ce se aflau în Iiintă înţări!e de peste munţi din stânga Tisei, la venirea Ungurilor. Cronica cea mai veche ungurească, scrisă de Anonimus Belae regis Notar, enumără trei: al lui Menumorui, dintre So­ meş şi Mureş, prin Crişiana şi nordul Transilvaniei, al lui Glad, prin Banatul Temişoarei şi al lui Gelu, în Transilvania. Alte izvoare posterioare mai adaugă un al patrulea principat, acel al 1 ni Keati, în sudul Transilvaniei. Să cercetăm dacă existenta ')(esto1' state se adevereşte pentru timpul când părţile locuite (le Români au fost supuse de Unguri. Cel dintâiu din aceste principate, este arătat ele Anoni­ mus ca stăpânit de un duce Menumorui, Acest ducat era aşezat la nordul Banatului, dela munţii Bihorului în sus, (du x Biho- a Const. Prophyrogenitut. De administrando imperio, c. 38 (Ed. Bonn III, p. 168): ,,"OTI TO TWV Toapxwv �&VOC; 1I).'1]010v dic; Xo.Co.p[o.c; 'to 7to.).ot�Y T'�V Xo.TO[X'1]0IV t7totsIw dC; 'to Y T07tOV 'tIn S7tovOP.o.C6P.8YOV ASfoe�[o. &7tO 't'�C; 'tol> 7tPWTOO foosfo6C;oo aOTo» �7tWVOp'[C(;t", TOV 7tPWTOY rlOTWV �b8�r\aOV». (Helandia Jntâiul lor voevocl, al Turcilor. Aşa numesc Bizantinii pe Unguri). [132] 132 ISTORIA ROMÂNILOR riensis) prin regiunea Crişului, a Tisei şi a Someşului, căci Ano­ nimus vorbeşte de un castel Bihor al duceluişi arată aceste riuri ca curgând prin ţara sa 4; cuprindea deci regiunea numită astăzi Crişiana, unde Ungurii dau chiar peste oraşul românesc Satul-Mare 5. Acest ducat era vasal Imperiului Bulgar de peste .Dunăre. Anonimus notar arată greşit că ducatul ar fi fost supus Imperiului Bizantin 6 care, pe atunci, tremura el însuşi înnaintea puterei bulgare, condusă de împăratul Simion şi nu avea cum să stăpâniască regiuni dincoace de Dunăre, sărind peste Impă­ răţia Bulgărească. Reiesă deci cu evidenţă că Anonimus ames­ tecă aici Impărăţia Grecească cu cea Bulgărească căreia în­ tr'adevăr era supus ducatul lui Menumorut. Deaceea şi croni­ carul spune că, atunci când Menumorut fu somat de Arpad a'i ceda teritoriul Statului său, el îi răspunse "cu o inimă bulgă­ rească", că nu se va supune 7. Celelalte izvoare mai vechi ale istoriei maghiare confundă pe acest duce Menumorut cu Svia­ topluc ducele Moraviei care şi el fu bătut de Unguri la cucerirea Panoniei de către ei. Astfel Keza, Thurocz pe cât şi Cronica Biuiensă fac din Sviatopluc un fiu. al lui Morut 8, spunând că ar domni asupra Bulgarilor şi Moesienilor (adică Bulgarilor din Moesia de peste Dunăre), de unde se vede cu siguranţă că cronicarul unguresc amestecă pe ducele Moraviei cu un principe bulgar din Transilvania, care era supus Moesienilor, iar nu domnia peste ei. Poporaţia stăpânită de acest duce vasal al Imperiului Bulgăresc, era în parte de origine română, precum se vede a­ ceasta din păstrarea vechilor nume ale riurilor Crişul şi Someşul 4 Anonimus Belae rcgis notar, c. 20, 22, 51 (în Hisioriae Hurujariae, [onles domestici, voI. II). In c. 11 p. 12 determină astfel marginile ducatului : "Terram que est intel' Thisciam et sllvam igîo n que jacet ad Erdeueleu, a fluvio Morus usque ad fluvium Zomus". ;'" Existenţa Satului-Mare se dovedeşte cel puţin de pe timpul Sfântului Ştefan, a cărui soţie, Gisela, adusese colonii bavareze in acel loc. Fejer, III, 2, p. 211-212, anno 1230: "Anclreas ... nostrls hosprtlbus teutonicls de Zalhtnar Nemethy, iuxta fluvium Zamos residentibus, qui se dicebant in fide dominae regi­ nae Keyslae ad Hungariam convenise". Cf'. Katona Historia critica, I, p. 131. • Anonimus, c. 60 "per gratiam domini mei imperatoris constantinopo­ litani". La c. 28 Anonimus spune conform cu aceasta, că Menumorut se pregătiă a fugi In Grecia. 7 Anonimus, c. 11: "Quod Menumorut, qui duci Arpad prlus per le­ gatos bulqarico cortle, superbe mandato, terram cum pugillo se daturum ne­ gabat". şi D. Onciul, Origine le Pr. rom., p. 133 admite amestecul Imperiului Bulgarilor cu acel al Grecilor. 8 Simon Keza, ed. Endlicher, l\lonumenla Arptuiiana, Sangalli, 1849, p. 101: "sun'exit tandem Zuaiapluţţ ţilius Morot, princeps quidem în Polonia, qui Bracto subjugando Bulgaris Moesianisque imperabat, incipiens similiter i.n Pa­ nouia post Hunnorum exterminium domiuari". Cf. Thurocz, 1, C., 24 p. 29 "Voluere tamen nonnulIi quod Hungari in secunda eorum introitu, non Zwa­ Ihepalu!] s�d Maro/hum palrem illius, în Paul10nia invenissent dominantem". ChrOl1. Budense, ed. Podhradzky, Buclac, 1838, p. 32; "Quidam princeps Swe­ libo.l,�g Maro/hi /ilillS în Polonia, cepitqne uihilomil1us et in Pannonia do mi­ nan . Morol pe ungureşte .�Moray. [133] UNGURII 133 .şi din aflarea oraşului denumit cu numele romănesc de Satu­ Mare. E probabil că dela acel ducat se va fi ţinut şi partea mai muntoasă a Maramureşului care, după ce. Ungurii cuceriră re­ giunea lui mai plană, rămase ca un adăpost pentru Români, sub voevozi naţionali pe cari îi vom vedea, că se aflau, ab an­ tiquo, în această regiune dela nordul Transilvaniei. Al doilea principat amintit de Anonimus, este acel al lui Glad care se întindea în Banalul Temişoarei, dela riul Mureşului până la Orşova, ultima cucerire pe care Ungurii o fac în ţara lui Glad, adecă până la puntea lui Traian, pe care şi Porfiro­ genitul o arată ca aflându-se la capătultărei cucerite de Unguri 9. Când Ungurii intreprind cucerirea ducatului lui Glad, ei supun întâi partea cuprinsă între Mureş şi Timiş, ceeace arată că duca­ tul lui Glad se întindea din jos de Mureş, precum acel al lui Menumorut se lăţia la nordul acestui riu. Că şi acest ducat era sub suzeranitatea Bulgarilor, se vede întâiu de pe aceea că ducele Glad este dat ca originar din Vidin; apoi din spusele lui Ano­ nimus că Ungurii, după ce au trecut riul Timiş, au pătruns în hotarele Bulgarilor; în sfârşit din aceea că armata lui Glad K consta din Cumani, Români şi Bulgari. Românii erau poporaţia 'băştinaşă a Banatului, centrul fostei Dacii; Bulgarii erau .stăpânii acestui ducat, al cărui şef însuşi era Bulgar; iar Cu­ manii sunt introduşi de Notar în locul Peccneghilor, de vreme ce apariţia Cumanilor în valea Dunării este posterioară cu 200 de ani cucerirei maghiare.' Că ducatul lui Glad era sub suzera­ nitate bulgărească, se mai cunoaşte şi de pe aceea că un urmaş mai îndepărtat al lui, numit Y1htUih. care trăeşte pe timpul lui Sfântul Ştefan, pe când Bulgaria dunăreană căzuse în puterea Grecilor sub împăratul Zimisces, recunoaşte supremaţia aces­ tora, după cum recunoştea pr��esorul său autoritatea Impe­ periului Bulgăresc. Despre Ahtum ne spune viaţa' Sfântului Gerhardt, că deşi fusese botezat după ritul grecesc în Vidin, totuşi păstra, probabil după vechiul obiceiu bulgăresc, poli­ gamia, având şapte femei. El construeşte în oraşul Mureşului (TârguI Mureşului de astăzi) o mănăstire în onoarea Sfântului 9 Anonimus, c. 11 p. 12: "Ten'am veru que est a ţluoio Morus usque ad -castrum Urscia, preocupavisset quidam dux nomine Glad, de Bundyn castro .egressus". c. 44 p. 37-38 : "Glad ducem qui dominium habebat a fluvio Morus usque ad caslrllm Horam, ex cuius etiam progenie longo tempore descendit Ohtum, quem Sunad interfeeit. .. ibi per duas hebdomadas permanserunt, donec -omnes habitatores illius patriae a Morisio us que ad [luuium Tetnes sihi subju­ .gaverunt. .. et cum vellent transire amnem Temes, venit obviam eis Glad, ... -dux Illius patrie cum magno exercltu equitum et petidum, adiuiorio Cutnano­ .rurn el Butqarouni al que Btacoruni ... et in eodem bello mortul sunt duo duces 'Cumanortlm el ires kenezy Bulgarorllm ..•• Adepta victoria, hine egressi venerunl .. verSllS /ines Bulgarorllm .... dux vero Glad fuga lapslis castrum Kevee ingressus ',�st ;... hine euntes castrum Ursn"a ceperunt" .. [134] 134 ISTORIA ROMÂNILOR Ioan Botezătorul în care aşează călugări greci. El se emanicipaso cu totul de domnia maghiară, uzurpând dreptul de a taxa să­ rile regeşti care se coborau din Transilvania pe riul Mureş. Te­ ritoriul stăpânit de Ahtum se aşterneâ întocmai pe acolo, pe, unde am văzut mai sus că se întindea stăpânirea lui Glad, ba chiar începând ceva mai de sus de Mureş, dela-Cl�iş, până la Vidin şi Severin. Şi acest ducat însă, deşi stăpânit de o dinastie bulgărească, după numele duci lor săi: Glad, Ahtum, era locuit în mare parte de o poporaţie românească, ceeace se, vede de pe păstrarea vechilor numiri ale riurilor Crişul, Mure­ şul a Turnu-Severinului, apoi de pe Vlachii cari formau, arma­ tele ducelui Glad. Tot Români trebuia să fie şi numeroşii păs­ tori cari păşteau, după arătarea cronicarului, în munţii acestei .i ţări, nenumăratele lor turme. Cu toate că Ahtum recunoştea supremaţia grecească şi fusese botezat după ritul grecesc, el I era fără îndoială Bulgar, mai întâiu după nume, apoi prin �' . bOl:?yea lui, din clucele Glad, cum arată Anonimus 10,. ' '-'o --> 'F-'':''=:Artr:eilea principat arătat de Anonimus ca aparţinând anumit Românilor era acel al lui Gelu care este arătat ca În­ tinzându-se în ţara de dincolo de păduri, adecă în Transilvania" unde s'ar afla riuri din năsipul cărora s'ar culege aur. Totuşi acest ducat pare a se fi Întins mai ales În părţile nordice ale ţărei, căci în cele de la sud era, după cum vom vedea, alt ducat" pe care îl aflăm mai târziu încă neatârnat, după ce acel al lui Gelu căzuse sub Unguri. De aceea vedem aşezată capitala sau castelul ducatului lui Gelu lângă riul Someşul t-. Ducatul, acesta este arătat de Anonimus ca locuit de Români si Slavoni cari ar fi oamenii cei mai slabi de pe tot pământul, 'căci n'ar avea alte arme decât arcuri şi săgeţi, iar ducele lor Gelu nu ar fi om 10 Vila S. Gerliardl in Endlicher, Monumcnia Arpaâiana, c, 10 p. 214: "erat quidam prtnceps in urbe Morisena nomine Ahtum ... qui secundurn ritum Grecorum in civitate Budin fuerat baptizatus .. , Habebat autern septem u xorcs, pro eo quod in rcligicne christtana perfcctus non Iuerat. Regi autern Stephano , honorem minime impendcbat , confideus in, multitudine militum et no hilmm. suorum Erant ei el pecora inf'inita , quc omuia habebant pastores suos de-. putatos et usurpabat sibi potestatem super salcs regios descendentcs in i\-10- rosio, constituens in portilms eiusdem fluminis usque ad Tlciam tributartos et custodes, conclusitque ornuia suo tributo .. Accepit autern potestatem a Grecis et construxit in praedicta urbe Morisena monasterium in honore beati Ioanuis. Baptiste, constituens in eodem abbatem cum monachis grecis ... Serviehat uam­ que eidem viro terra a f1uvio Keres usque ad parles Transilvanas et usque in Budiu et Zeren". Comp. A,nonz'mus, c. 44 p. 37. "Glac/, a cuius progenie Ohlum, c/escendit". Ic/em; ibid. "Glad dur.em ex, Cllius etiam progenie, longo post tem-o pore, descenderat Ohlum quem Sunad iuterfecit". Vezi �i c. 11 p. 12. "Glad ex cuius progenie Ohtum fuit natus". 11 Anouimus, c. 27 p. 24 : Qui (Gclou) cum fugeret properans aci castrum stlllm iuxta f1uvium ZOlllllS positul11, mi!ites Tlllllllllm audaci cursu persequ-­ cules, ducem GelOU11l .iuxta fluvium Copus (Copsa) interfecel'\lllt". Comp. c. 24. p. 23: "dum coepisset au dire ab incolis bonitalcl11 lelTae ulita sill'C/lIC/e uhh. Geloll quiclal1l BlaC1Is dominium tenebat". [135] UNGUltlI 135 de samă; nu ar avea pe lângă sine buni ostaşi şi nu va îndrăzni a : se opune Ungurilor, cu atât mai mult că ar fi suferit în re­ peţite rânduri pustiiri dela Cumani şi Pacinaţi 12. Lăsând la o parte apreţuirea lui Anonimus asupra valoarei poporului ro­ mânesc, în care părtinirea ungurească se vede chiar de pe des­ considerarea armelor române cari erau cu toate acestea iden­ tice cu ale Ungurilor, să socotim ce poate fi adevărat din ra­ portul lui Anonimus asupra ducatului românesc din Transilvania. . Dovezile documentate ale aîlărei Românilor peste munţi. ­ Pentru aflarea Românilor în Transilvania şi în deobşte în ţările de peste munţi vorbesc însă, afară de locurile aduse până aici din Anonimus notar, şi care îî pomenesc deadreptul, Încă şi alte împrejurări cari întăresc arătările lui, şi pe care voim să le adu­ cem, fiindcă de către protivnicii stăruinţei Românilor în Dacia Traiană, nu voeşte a se pune o valoare deosebită pe mărturi­ sirile notarului lui Bela. Anonimus spune anume că Panonia ar fi fost locuită la venirea Ungurilor de Slavi, Bulgari, Vlahi şi păstorii Romanilor; căci după moartea regelui Atila, Românii numiau ţara Pano­ niei păşune, fiindcă turmele lor păşteau acolo 13. Aceeaşi ca­ lificare a Panoniei de păşunele Romanilor se întâlneşte în un memoriu vechiu, redactat de părintele Ricardo în 1237. In această scriere se spune: "S'au găsit în Faptele Ungurilor creş­ titii că ar fi altă Ungarie Mare de unde au ieşit cei şapte duci cu popoarele lor, spre a'şi căuta un loc de aşezare, întru cât nu mai puteau încăpea de mulţimea locuitorilor, cari duci au venit în ţara ce astăzi se numeşte Ungaria, iar pe atunci se nu­ mia păşunele Romanilor, pe care şi-a aleseră spre a o locui, după ce au supus popoarele ce trăiau atunci în ea" 14. " Ano nimus, c. 25 p. 23-24: "quod terra illa irrigaretur optimis flu­ viis ... et quod in arenis eorum colligerent aurum ... et habitatores illius terrae viliores homines essent totius mundi, quia essent Blasii et Sclavi, quia alia arma non haberent nisi arcum et sagrttas et dux eorum Gclcoii minus csset, tenax et non haberet circa se bonos milites et auderent stare contra audaciam Hun­ garorum, quia a Cumanis et Picenatis multas iniurlas patercntur". Cu toate că numele ducilor bulgari şi acel al ducelui român pot fi închipuite, cum ob­ servă şi el. Oneiul în Oriqinele 1'1". rom., p. 126, tradiţia existenţei acestor te­ ritorit dependente de Imperiul Bulgar rămâne în picioare. 13 Anonimns, c. 9 p. 10: "Quam terram habltarent Sclavi, Bulgari et Blachi , ac pastorcs Romanorum, quia post mortem Athilae regis terram Pari­ noniae Romani dicebant pascua esse, eo quocl greges eorum in terra Panno­ niae pascebantur". 14 De ţacto Uruţariae Mtuţnae in Encllicher Mon, Arpad., p. 248: "In­ ventum fuit in geslis Ungarorum Christianorum, quoe! esset alia Ungaria Maior de qua VII duce s cum po pulis suis egressi fuerant, ut habitancli quererent sibi Iocum, eo quod terra ipsorum multiludinem inhabitantium sustinere non po sset., qui.. .. tandem venerunt in terrarn que nunc Ungaria dicitur, lune vero diccball11" pascua Romanorum, quam inhabitandam prae tenis celris elegerunt, subiecti, sibi popu!is CJui tune habilabant ibidem". Heprodus şi în Fejer IV, 1, p. 50., ·anno 1236. [136] 136 ISTORIA ROMÂNILOR Să se observe că şi Anonimus vorbeşte de cronici anterioare consultate de el, şi aminteşte Analele Cronice, cari nu par a fi fost altele decât Gesia Hungarorum Chrisiianorum pomenite de memoriul lui Ricardo, şi dela care Anonimus se vede a fi împru­ mutat titlul cronicei scrise de el, şi numită tot Gesia Hungarorum. El spune apoi, ca si acea cronică menţionată de Ricardo, eă pricina pentru care Ungurii părăsiseră patria lor primor­ dială fusese prea marea sporire a poporaţiei 15, şi în sfârşit amin­ teşte şi despre vechea numire a Panoniei ca păşune a Romanilor, explicănd mai lămurit oarecum această denumire prin arătarea că proveniă dela Romanii cari'şi păşunau turmele În aceste părţi. Arhidiaconul Thomas care scrie către 1266 o Istorie a pontificilor din Salona şi Spalatro, zice şi el, că: "Ungurii ve­ niră În Panonia şi, după ce uciseră locuitorii acelei regiuni, iar pe parte din ei îi reduseră in sclavie, s'au aşezat în acel câmp. Această regiune, adaugă el, se zice că din vechime a fost pli­ şunele Romanilor" 16. Cine erau aceşti Romani şi ce Însemnau păşunele Roma­ nilor? Despre Romanii propriu zişi nu mai putea fi vorba, ai căror imperiu dispăruse de mult. Tot atât de puţin pot fi înţe­ Ieşi Grecii din Bizanţ care se numiau POP.IXtOl Întru cât la venirea Ungurilor 898, epoca tocmai cea mare de Înflorire a Imperiului Bulgar sub ţarul Simion, nici nu puteau fi pomeniţi Bizantinii pe malul nordic al Dunărei, şi apoi ce aveau să caute păşunile Grecilor din Bizanţ, prin aceste părţi, ei cari nici nu aveau turme? Aceşti pasiores Romanorum nu erau decât Românii, cari se coborau uneori din munţii lor şi păşunau numeroasele lor turme în pustia Avarilor, regiune aproape nelocuită dintre Tisa şi Dunăre, Mesopotamia maghiară. Deaceea se şi numi a această parte de loc pasCLla Romanorum, . Că lucrul este astfel ne-o dovedesc arătările mai multor cronici ungureşti, în care se spune că "sub Atila ieşiră cetăţenii romani elin oraşele Panoniei", retrăgându-se ei În Apulia iar Valahii, cari fuseseră păstorii şi colonii lor, rămaseră de buna lor voie în Panonia" 17; acei Valahi adecă Românii cari în- 15 Anonimus, c. 1: "tamen multiludinem populorum inihi generatorum non alere suffioiebat". Vezi şi nota precedentă. ,. Historia Saionitanim poniiţicum. ai que Spatatensiurn. Schwandtners Scriptores rerutti hunqoricarutn, Vindo bo nae, 1746: "lnterfectis namque incoli regionis iIlias, aliisque in servitudinem redactis, posuerunt se in planit.ie illa. Haec regio dicitur ant iquit.us f'uisse poscua Romanorum", 17 ChT'OIl Dubnicen:e, ed. Floriauus III, 17 şi Chron, El/dense, ea. Pod­ hradsky, p. 24: "Blackis qui ipsorum (Romanorum) fuere pastores et colo ni remanentibus spont.e în Pnnonia". Aceleaşi cuvinte sunt conţinute şi în alte cronici unguresti ca Chron . Posonieme, Vezi locurile In variantele lor reproduse de D. Onciul, Traditia istorică În chestiunea. originilor române în .1.11. Acad. rom., II, Tom. XXIX, 1907. Vezi şi I. Gherghel Cronicile unquresii despre Ro­ mâni în Revista Tina imea română, 1, 1898, p. 28 şi urm. Ambii susţin o ori­ glnă mal veche comună a acestor texte. [137] U:--GLiHII 137 tr'adevăr, după retragerea părţei bogate a poporaţiei orăşeneşti, rămăseseră în ţările ocupate de barbari şi se dedaseră la păstorie. Keza ne spune apoi că Secuii ar fi o rămăşiţă a Hunilor, cari avu seră împreună cu Valahii soarta de a fi aşezaţi în hotarele munţilor unde, amestecaţi cu Valahii, începură 8 întrebuinţa literele acestora 18. Arătările tuturor acestor izvoare ungureşti sunt întărite prin spusele concordante ale cronicarului rus N esior, care scriea către anul 1100. El spune că "în anul 898 Ungurii trecură pe la Kiev pe lângă marele munte ce şi astăzi se numeşte muntele Ungurilor. Ajunşi la malurile Niprului, ei aşezară acolo corturile lor, căci ei erau nomazi precum sunt şi astăzi Polovţii. Ei veniau de la răsărit şi trecură nişte munţi înnalţi cari s' au numit munţii ungureşti, şi se opucoră la luptă cu Valahii şi Slavii cari lo­ cuiau aceste ţări; căci mai întăi se aşezaseră Slavii aici; pe urmă veniră Valahii cari supuseră pe Slavi apoi Ungurii alungând pe Valachi şi cucerind această ţară, se aşezată aici lângă Sla­ voni, după ce îi supuseră. De aici vine numele ţărei de Ungaria">. Aceşti Valachi şi Slavi ai lui Nestor, corespund întocmai cu Blasii el Sclavi ai lui Anonimus, Încât este învederat că ambele arătări se referă la acelaşi fapt: supune: ea Românilor din Transilvania de Unguri. Partizanii teoriei imigrărei poporului român din dreapta Dunărei, cari răsping mărturisirea lui Anonimus ca a unui scriitor ce nu ar merita nici cea mai mică credinţă, neputând precede tot astfel şi cu călugărul Nestor, iar pe de altă parte mărturi­ sirea formală a acestuia punândui în o mare încurcătură, caută să înlăture greul, interpretând pe Valachii lui Nestor ca Franci ai Imperiului Carolingilor 20. O atare interpretare este cu ne­ putinţă din mai multe motive: 18 Keza, 1. c., p, 70 : "Zaculi Hunnor-um sunt residui C[ui... eum Blackis in montibus ronl'inii sortem habueru nt , Unde Bla kis co mmixt.i litteris eorurn uti perhibentur. Cf'. şi locurile paralele din alte cronici ungnreşti repro duse de Onciul şi Gherghel l. c. l' Chroni que tlite de Nesior par Louis Lcger, 1884, p. 19. 20 Ro csler, Românisclie Studien, p. 80. Asupra valoarei lui Ano nuuus ca izvor Istorlc vezi: Pic, Der nationale Kampţ gegcn das unqarisctie Staatsrecht, Leipzig, 1882, I, "Anonimus Belae regis notarius". şi a mea Teorie a lui Roesler p. 96 (Les Roumains au J1olJcn-âge p. 74) şi D. Onciul Oriqinele Pr, rom. p. 124. Asupra timpului când a trăit acest cronicar şi pc care adversarii co ntinultăţel se silesc a 'l cobori cât se poate mai Încoace, sub Bela al IV-lea 1235-1270 pentru a slăbi astfel mărturisirile sale asupra timpului cucerirei maghiare (Roesler p. 183), aducem un document care a fost omis aUt din stu­ diul d-Iui Pic cât şi din al nostru. şi din care se vede că cronicarul anonim a trăit sub Bela al III-lea 1173--1196: "Litterae Be1ae II 1 wnditioncm pra­ edii Zeles a domino 1"roa pro palatino Farkasio factam. ac Pallii regis anlea Ilotarii, tune episcopi transi1vaniensis chyrographo testimonique (signatum) confirl11antis". Din colecţia comite1ui Ioseph KemellY In Transilvania IV, 1871, p. 29. Dar ce nevoie au protivnicii st:lruin\ei a cohori data ullei cronici care nll meritil nici o crezare? [138] 138 ISTORIA ROMÂNILOR Mai întâi, de şi Carol cel Mare purta titlul de Împărat roman, poporul pe care el îl stăpâniă se numia Franci, şi im­ periul lui era cunoscut, nu atât sub titlul său oficial eclesiastic de Imperiul Roman cât sub acel real de Imperiu al Francilor şi este cunoscut că Slavii au dat numele de Valachi numai po­ poarelor de ginte latină, niciodată celor de ginte germană, pre­ cum erau Francii 21. Apoi pe timpul venirei Ungurilor în Panonia nu mai ră­ măsese decât doară amintirea cucerirei lui Carol şi stăpânirea Impărăţiei France în ea. Moravii sub Sviatopluc pe care'I răs­ toarnă tocmai Ungurii la venirea lor, suhstrăseseră Panonia de mult de sub dominarea Francilor cari fuseseră stăpâniti, după Carol cel Mare, de nişte principi slabi şi ne destoinici 22. Apoi este de observat că, pe timpul cucerirei maghiare, nici chiar titlul de Imperiu Roman nu mai exista, Încât măcar pe numele acesta zadarnic să se poată baza explicaţia Valahilor­ ca Franci. Acel înfiinţat de Carol cel Mare, Încetase de a mai fi cu Carol cel Gross, 887, şi nu fusese încă reînfiinţat în legătură cu Germania, prin Oton cel Mare, 962. El fusese înlocuit în partea sa răsăriteană prin regatul Germaniei care pe atunci exista, în fruntea sa cu Arnulf de Carintia. Unde se poate găsi în o asemenea stare de lucruri, fie şi cel mai slab motiv care să fi făcut pe Nestor a pomeni, nici măcar pe Francii lui Carol, ci pe Germanii lui Arnulf, cu numele de Valahi? In sfârşit este de observat,. că Nestor spune în locul ra­ portat mai sus, că Valachii au venit de s'au aşezat între Slavoni, şi el revine de două ori în alte locuri asupra acestei chestii, încât pare a fi fost bine informat în această privire 23. Prin urmare nu înţelege a vorbi numai despre întinderea unei stăpân iri a Vlahilor în aceste părţi, ci de aşezarea acestora ca popor în sinul Slavonilor dela Dunăre. Aceasta însă nu s'a întâmplat pe timpul lui Carol cel Mare. El Întocmise în Panonia, " Martin Crorner, De oriqitu: el rebus qestis Polonorurn, c. XII: "Polo-. norum 'atql1e Slavorurn Iingua non modo hi po puli verum et ia m omnes qui sunt Italiei qeneris Vlassi el Vlossi dicuniur, quod ipsurn eliam argumenta est ItaJicam hanc gen tem esse". 22 A. Thicrry, Histo ire d' Attito ci de scs successeurs, II, p. 215. Pa-o lacky, Geschichle Boehmens, Prag. 1844, 1, p. 140. 23 Nesior eel., Leger, c. III, p. 4: "Valachii venind peste Slavii dela Dunăre şi Iăcân du-le silnicie, aceşti Slavi se duseră să se aşeze pe Vistula şi luară numele de Lechi". La c. XIX, p. 19 cronicarul rus spune iarăşi că ,.,Un­ gurii trecând peste Carpaţi, se apucară la luptă cu Vlachii şi Slavii cari locuiau. în aceste ţări"; căci mai întălu Slavii se aşezaseră aici; apoi veniră Valachii care su puserii pe Sla»i", L. c. VIII, p. 8, el adauge: "Atunci veniră Ungurii. Albi şi moşteniră ţara Slavonilor, duţiă ce alunqoseră pe Valachi cari o apeau> de mai innainte", Miklosisch bănueşte că partea subliniată din locul al 3-lea să fi fost iutercalat ă, neaflându-se decât în două manuscripte. De aceea a şi fost orntsă de el în ediţia cronicarului rus publicată la Viena în 1860. Chiar­ în acest caz, încă rărnân celelalte două locuri autentice. [139] UNGURII JE9 'cucerită dela Avari, câteva comitate ocărmuite de Franci, şi ,adusese chiar câteva colonii pentru a impopora locurile p us­ Uite prin războiu ; aceste colonii Însă erau "de obârşie germană, ridicate din Bavaria, sau slaoone, aduse din Carintia. Numărul celor aşezaţi aici devine însemnat, şi astfel se dădu naştere în jurul Vienei şi a muntelui Comagene unui simbure de poporaţie -teuionică" 24. Singura interpretare raţională a spuselor lui Nestor, 'este de a raporta cuvintele lui la cucerirea romană, pe timpul lui Traian, şi la efectul ce această cucerire trebui să'l aibă asu­ .pra popoarelor sarrnatice, pe cari N estor le arată ca Slavi, cari locuiau în Dacia alăturea cu Dacii 25. Prin urmare Valachii lui Nestor, nu pot fi alţii decât poporul român din Dacia. Că Nestor nu înţelegea prin Valahi nici pe Franci, nici pe Romani nici pe Spanioli, nici pe Veneţieni (Italieni nu erau pe atunci), se vede depe enumerarea popoarelor Europei, făcută de el în ca­ pitolul al II-lea al scrierei sale. El spune aici: "de rasă jafetică :sunt: Waregii, Suedezii, Norrnanii, Goţii, Ruşii, Englezii, Spa­ niolii (Galitzani), Valahi, (Volochi) Romanii (Râmleni, româneşte vechiu : Râmleni), Germanii (Nemtzi), Korliazii (nu se ştie ce po­ por însamnă), Vene!ianii (Veneditzki), Fraticii (Friagovi)". Nes­ tor, cunoscând celelalte popoare ce s'ar fi putut numi Valahi şi numindu-le cu nume speciale, terminul de Volochi rămâne .numai pentru Români, pe cari mai ales Slavonii i-au Însemnat cu acest nume, de oarece cu dânşii au venit ei mai cu deosebire 'în atingere, pe când de celelalte popoare romanice erau despăr­ ţiţi prin rasa germană. Cât despre rândul în care sunt enumă­ rate aceste popoare şi unele Valah ii sunt înşiraţi după Spanioli, din care ar putea să se deducă că ar însemna pe Italieni, ob­ servăm că Nestor nu urmează în expunerea lui nici aşezarea geografică, nici asemănarea naţională; aşa el sare dela Ruşi 'la Englezi pentru a trece dela aceştia la Spanioli peste Franci, pe cari nu'i aduce decât la sfârşit, după ce a pomenit pe Va­ lahi, Romani, Nemţi şi Veneţieni. N ecunoscând el aşezarea po­ poarelor după cum era în realitate, el arată numai numele lor care lovise urechile sale. Italienii nici- nu existau ca popor pe i 24 T'hlerry, Hisi. âAttito, II, p. 194. • 25 Deaceea Dlugosz, istoric polon din veacul al XV-lea, reproduce, nu ştim din ce izvoare, părerea lui Nestor asupra strămutărei Slavilor dela Dunăre, ntrlbulnd-o insii anume cucerirei romane, Historica polonica 1, p. 1122: "Ste­ phano Moldaviae Wo ivo da apud Walaho s mortuo, quorum maiores et abori­ gines de Italia regno pulsi (genus et natio Volscorurn esse fnisse creduntur), -vetertbus dorninis et co lo nis Ruthenis, primum subdole deinde abundente in dies multitudine. per violentiam expu lsis, illam occupaverunt; in Rutheno­ rumque rltus et mores, ({UO f'acilior proveniret ocupatio, a proprio degene­ rantes transmigrarunt". Această Interpretare a locurilor lui Nestor este susţiuută şi de Bielovski, Le aiopis Nesiora in Monumenta Poloniae historica, Liow, 1864 1, p. 839, Vezi şi Simion Mangiuca in Ranuinisclie Reuue, Pe sth , III. 1887. J). 178. [140] 140 ISTORIA ROMÂNiLOR vremile lui Nestor şi poporaţiile de căpitenie ale Italiei în acest timp erau tocmai Veneţienii şi Romanii pe cari Nestor îi cunoaşte şi îi numeşte cu numiri deosebite. In deobşte cunoştinţele geo­ grafice ale lui Nestor sunt din cele mai confuze, precum nici nu puteau să fie altfel la un călugăr rus din veacul al XI-lea. Pentru a da un exemplu despre ştiinţa lui geografică, amintim că în­ tr'un loc el dă ca margine a Varegilor adecă a Scandinavilor spre apus, ţara Englezilor, iar spre sud pe aceea a Valahilor 26. Apoi dacă Valah ii lui Nestor ar fi Italienii, iată Scandinavia mărginindu-se cu Italia. Dar nu se potriveşte această arătare nici cu Românii? Este adevărat. Deaceea nici nu trebue cerut dela călugărul rus altceva decât numiri, nu aşezări geografice, şi am văzut că numele de Valahi nu se poate referi decât la Români. Alt izvor contimporan cu N estor este şi poema germană a Nibelunqenilor care, între oaspeţii veniţi la nunta lui Etzel (Atila) cu Krimhilda enumără pe lângă Ruşi, Greci, şi Pece­ neghi şi pe Vlahii cu duce le 101' Ramunc 27. Forma dată numelui de Ramunc ne lasă să întrevedem în ei chiar pronunţarea na­ zalizată a numelui Român, de oarece toate dicţionarele ger­ mane actuale indică pronunţarea cuvintelor nazalizate franceze prin ung, ong : Melun : sprich Melung ; chatain : sprich chataing. Germanii adaugă un g la sfârşitul unui cuvânt nazalizat, de unde urmează că Ramuc este cuvântul Român. Se vede în această poemă o amintire veche a Românilor, de oare ce este strămu­ tată tocmai pe timpul lui Atila. Părţile cele mai vechi ale poe­ mei fiind din veacul al XI-lea, povestea despre Ramunc trebue raportată tot la timpul lui Nestor. Concordanta între izvoarele ungureşti, cronicarul rus şi poema germană, trei izvoare atât de deosebite, dovedeşte într'un chip neîndoelnic aflarea Românilor în Transilvania la venirea Ungurilor, ceea ce nu este decât conform cu faptul că coloniştii romani n'au părăsit niciodată cucerirea lui Traian. Odată dovedită existenţa Românilor în Ardeal, nu avem nici un motiva ne îndoi că ei nu vor fi fost constituiti într'un stat vasal Bulgarilor, şi anume sub principele 'Gelu arătat de Anonimus, precum erau vasale tot Bulgarilor celelalte ducate constatate ca în fiinţă în ţările de peste munţi la venirea Un- gurilor. . Această constituire a unor State sub conducerea bulgă­ rească era firească, întru cât s'a dovedit într'un chip neîndoelnic întinderea stăpânirei întâi ului Imperiu Bulgăresc la nordul DUM ee Nestot , ed. Leger, p. 2 . •• Der Nibbelunqen noi, ed. Bartsch, p, 222: "Der Herzog Ramunc uzer V1achenlant-Mit sieben hundert mannen kam el' fur sie gerannt". Adecă: Du­ tele Ramunc din ţara Vlahilor cu şapte sute de oameni venise şl el grabnic. , I I ."t j [141] UNGURII 141 nărei, Stăpânirea bulgărească pe stânga fluviului era întâiu dinastică, întru cât casele domnitoare din deosebitele ducate erau bulgare. Dar şi cultura câtă era, biserica şi limba scrisă erau deasemenea bulgare. Poporaţia alcătuitoare a statelor era Însă românească, Întru cât Slavii vechi conlocuitori cu Ro­ mânii şi eu Ungurii dispăruseră în sinul acestora în Transil­ vania pedeoparte, în Ungaria pe alta=. Românii sunt însă adeveriţi şi documental aproape dela prima apariţie a documentelor unguresti din Transilvania. Astfel găsim Întâiu mai multe nume de caracter învederat românesc, cu toată învestrnăntarea lor ungurească, în mai multe docu­ mente din veacul al XII-lea. Aşa numele Creţu 1135, Mykula (Micul) şi vila Myroslov (mirislău) 1219, udvornicii regali Cuzma (Cozma),· Bessu, Bud, Bendu 1221, Mic, Barbatus (Bărbat) 1239; "încola" Nugul, apoi "servi", Micou şi Lazou, Buhtea (Buftea) şi Ciobanul Tychu 1246, muntele Vecu. şi numele de persoană Budul 1252 şi aşa mai departe 29. Apoi un document din 1227 reproduce conţinutul unui altuia mai vechiu, dat de regele Coloman, 1095 -114, unor Români din ţinutul Crasnei, prin care regele confirmă stăpânirea asupra pământurilor lor, şi le încuviinţează mai multe libertăţi. Cu toate că numele a­ cestor Români sunt reproduse cu totul schimonosit de docu­ mentul maghiar, totuşi recunoaştem în ele mai multe nume cari nu puteau fi purtate decât de Români precum: Voinea, Dinu, Vulcan şi Micul=". Un alt document din 1763 arată că s'a produs în justiţie un document din 1445 în care se confirmă în persoana urmaşilor Petru, Mândru, Nan, Costea, Sandrin, Nico­ lai de Pop şi Nicolai din Vizău, donaţia făcută de regele SI. Ştefan străbunilor lor, Negrilă şi Radomir din Comitatul Vizăului 31. In sfârşit mai cităm încă un document din 1437, pe care'l vom analiza mai pe larg la expunerea relaţiilor lui Mihai Viteazul cu Românii Ardealului, în care ţăranii români şi unguri revol­ taţi cer să li se înnapoiască libertăţile pe cari le aveau conce­ date de regele Sf. Ştefan 32. Toate aceste documente dovedesc 2. Vezi şi Onciul, Oriqinele Pr, rom., p. 17. Z. Vezi citatele în N. Iorga, Geschischle des rumănisehen Volkes, I, p. 213. 3. Doc. din 1227, Teutsch und Firnhaber, Urkundenbucli 1, p. 41: An- dreas rex... quod homines de genere (lipsă) ad nostram accedens praesentiam nobis privilegium Colomani reqis tulerunt... qui talis est: Colomanus (lipsă) principesfuit in Kraszon civitate Mesta, cui rex donabat civitatem Kraszon et i (lipsă) non suscepit, sed et ipse petivit ut non daret decimas, terra sua fuit planitles bubalorum et mera planities. Scecos sua silva Nepocor, vestem ferens et ipse ilepos· Nerdino portat (lipsă) dextram apothecam portat non decimas det, non in exercltum vadat, non cum villa de bitum persolvet Nerdl­ nus.· Nomina vero supradictorum hominum sunt hec : Tota filius Nerdini Vone Dine filius Ioan, Stephan, Volcan, Poch , Bungi, Vich, Mic, quorum petttiones satisîacere volentes etc.". Documentul este. aproape netnţeliglbll fiind foarte stricat. [142] 142 ISTORIA ROMÂNILOR Însă că Ungurii au aflat pe Români ca locuitori ai ţărilor trans­ carpatine la venirea lor în ele. Alt document care raportează existenţa Românilor la 1210 este acel al Regelui Bela al IV-lea din 1250 care aminteşte despre ajutorul dat de tatăl lui Bela al IV-lea, regele Andreiu al II-lea, lui Borilă Asan împăratul Româno-Bulgarilor căruia îi dă numele său adevărat românesc de Burul, contra răsculaţilor din Vidin, ajutor pus sub comanda lui Ioachim care'şi întovărăşise pe Saşi, pe Români, Secui şi Peceneghi. Expediţia se întâmplă la anul 1210 şi urcă deci la această dată existenţa Românilor în Transilvania 33. Dueatele lui Kean şi Salanus. - Al patrulea ducat, şi acesta tol vasal al Bulgarilor, este arătat ca existând încă nea­ târnat pe timpul lui Ştefan 1 cel Sfânt care îl supune autori­ tăţei Statului maghiar. Acesta este ducatul lui Kean, ducele Bulgarilor şi al Slavilor, care ar ocupa o regiune întărită de na­ tură în care Sfântul Ştefan pune pe un unchiu al său numit Zoltan ca duce în locul lui Kean 34. Regiunea în care se întindea acest ducat trebue căutată în sudul si răsăritul Transilvaniei, căci mai întâiu această parte poate f{ privită ca cea mai întă- 31 Documentul e conţinut în manuscriptul bibliotecii muzeului din Pcsta, No. 274 Intitulat Simonchich Noctiuni Mormatioruui oiqili ae, la p. 19. Repro­ ducem locul extras din el de Hasdeu în Istoria critică a Românilor, p. 123, nota 17: "Hujus Urcund fiiii Nagrile et Radomer dic.untur esse progenitores familliae Tomay-aga, nobiles Valachi in Bo rsa. In cuius pro bam auiehnlicam adducunus ţsroiocolurcut comitatus Marmaros extractum qui sic est: Familliae Tomayaga successores producunt anno 1733 coram legitimario Comitatus foro Nobilitatis recognitione Kcnderes de Malomvitze Comitis Comitatus ejusdern, ele anno 1445, in qua Petrus, Mandra, Han, Koszta, Sandrinus, Nlco laus Pap et Nicola de Viso speciticatur, quod ipsorum pritnis paretuibus Neqrile el Radomer uocaiis coliaiio aâhuc a SI. Sle phano fac/a sit, pro fidelibus servitiis in Kenezatu de Vizo", Documentul vorbeşte anume de nobil! valachi şi apoi numele de Mândru, Cosica, formă română, prescurtată din Co nstanj in, Sanâriti prescurtare din Alexandru, cu sufixul românesc in, Negri/il diminutiv din negru cu sufixul rom, iiă, întăresc această indicare. Şincai, II, p. 26, cunoaşte şi el acest document din colecţia lui Cornides. Reproducerea documentului de două colecţii deose­ bite, a lui Simonchich şi a lui Cornides, întăresc autenticitatea lui. a' Fejer, X, p. 893 "universitatis regnicolarum Hungarorum et Vala­ chorum, pro reacqirendis reobtinenclis pristinis libertatilms, per sanctos reges cunctis huius regni Hungarol'Ull1 incolis datis et concessis... quod lilleras Sallcli Slephalli regis aut succesorUll1 ejusdem, in quibus libertates et statuta habe­ ban tur, ab imperiali majestate possent impetrare, censum annalem solvere, l11unera dare et servita exhibere hoc modo teneautur". Mai jos, VoI. V, illihai Viteazul si Românii ArdealtzluÎ. 33 'Revista ungurească Szagadok 1912, Aprilie 15, p. 292. Document aflat de d. Karacsony In Archiva din Budapesta: "Associatis sibis Saxol1ibus, Olachis, Siculis, BisenÎs, in subsidiul1l transmisit". Notiţa mi-a fost comuni­ cată de d. prof. 1. Ursu. Alte documente vezi mai jos în acest volum, la ca­ pitolul Siarea Români/oI' sub Unguri. 3' Numele l(ean redat ele unele cronici prin ](an (Chron PosoJlict,se, p. (5) este turanicul ClIan şef, Principe. Vezi Onciul Originelc Pl'. rom., p. 128 şi 130. [143] UNGURII 143 rită de natură; apoi mijlocul şi nordul Transilvaniei erau ocu­ pate de ducatul românesc, încât nu rămâne alt loc pentru du­ catul lui Kean decât sudul acestei ţări. S'ar putea admite că el să se fi întins în Muntenia, fiind apărat astfel prin puternicul lanţ al Carpaţilor, dacă Tliutocz nu ar fi adăogit că "Zoltan a moştenit acele părţi transilvane, de unde apoi se trage nu­ mele obişnuit al ţărei de Erdely Zoltan", adecă Ardealul. Tra­ diţia acestei lupte a lui Sfântul Ştefan cu ducele Kean este cu atât mai de crezut, cu cât fusese păstrată de preoţii dela bi­ serica Sfintei Fecioare din Alba Iulia, căreia Ştefan îi dăruise cele mai multe din preţioasele tezaure dohândite dela Kean, şi ai cărei preoţi erau deci ţinuţi să pomeniască pe rege şi să amin­ tească faptele lui. Şi acest ducat era bulgăresc prin domnia stăpânitorului lui şi nu prin poporaţie, de oarece tocmai în regiunea pe unde se întindea el - sudul Transilvaniei - se întâlnesc cele mai vechi urme documentale despre Români în .Ţara Bârsei, pe unde se găseşte teritoriul numit Terra Va­ lachorum 35. Un al cincelea ducat pomenit de izvoarele ungureşti, şi mai ales de Anonimus ca aflându-se în Panonia, pe timpul ve­ nirei Ungurilor, este acel al lui Salanus, a cărui existenţă este însă supusă îndoielei. El Însă nu interesează deadreptul istoria Românilor, Întru cât se afla în afară de regiunea locuită de ei 36. Mai încheetor poate decât existenţa acestor ducate bul­ gare cu poporaţie română din Transilvania, la venirea Ungu­ rilor, pentru aflarea Românilor în aceste regiuni, vorbeşte îm­ prejurarea aflărei unei poporaţii româneşti în Moravia. Această poporaţie este astăzi cu totul slavizată, dar ea a păstrat nu­ mele ei poporan de Vlahi; capitala regiunei se numeşte Valah­ Mezerici şi mai multe cuvinte româneşti împestriţează graiul ei slav. Toate acestea dovedesc o origine romanică a acestor Slavi din Moravia, "Cum, se întreabă Hasdeu, oare acei Ro­ mani ar fi putut ei să nimeriască în Moravia, dacă nu i-ar fi împins într'acolo din Panonia năvă1irea Ungurilor?" 37. 35 Thurocz, II, c. XXX p. 39: "Post ha ee autcm movit exercitum super Keari ducem Bulqaroruni el Slaoorum, qu e . gentes loca naturali situ mu­ nit issima in habitant ... Et loc avit ibi unnm proavurn suum nomine Zoltan, qui postea hercditavit illas part es Transsilvanas et oide vulgarit.er dlci solet Er­ de Iii Zoltan ... Ex hac itaqne gaza multiplici, secunrlum Rex Stephanus plu­ rimum locupletatus. Albensem Basilcam quarn ipse fundaverat aureis altaribus ditavit". Comp. Phron, Budense, p. 66, şi Simon Keza, p� 108: "post ha ee cum Kcan Bulqarorum duce el Sclaooruni prae liatus est, quo devicto de ipsius thesauro beat.i Virginis ecclesla m de Alba ditare non omisit". 36 Vezi argumentele cari vi n în favoarea existenţel ace stu l ducat la Onciul, Critica Tioriei lui Roesler, în Convorbiri literare, XIX, 1885, p. 263. 37 Strai .�i substrat în EtIJmologieum 1\:la!Jllurn III, p. XXIX. Comp. T. Burada Romanii din J10ravia în Archiva din Iaşi VI. Hasdeu însă atriblle tot năvălirei maghiare strămutarea Daco-Fomânilor în Macedonia şi Istria, ipoteză cu totul neîndreptă!.iti'\. Câteva documente din 1648 pomenesc despre Valahi din Moravia, Htll'muzaki, Doc., VIII, p. 509. [144] 144 ISTOPlA ROMÂNILOR Cercetarea stă rei Transilvaniei la venirea Ungurilor arată că Românii în această ţară se aflau constituiţi în mici state, sub nişte voevozi vasali Impărăţiei Bulgare, ceeace corespunde Întocmai cu rezultatele dobândite în capitolele anterioare. Am văzut anume că Românii nu se desţăraseră nici odată din Dacia; că peste ei au venit Slavonii cari trăiau încă la venirea Ungu­ rilor, alăturea cu ei, în ţările transcarpatine, nefiind încă de­ săvârşit procesul de absorbire din partea elementului românesc care'i înghiţi mai târziu cu totul, şi că ambele aceste popoare începură, dela decăderea stăpânirei avare în Panonia, şi înlo­ cuirea ei cu acea bulgară asupra Daciei, a se coborî dela munte la câmpie, apucându-se de o viaţă aşezată şi de lucrarea pă­ mântului, ceeace trebuia SEt aibă de neapărată urmare înche-. garea vieţei de Stat. Constituirea efectivă a Românilor şi Sla­ vilor în nişte State sub suzeranitatea bulgărească, s'a adeverit şi din studiul izvoarelor ungureşti. Astfel am dobândit, din combinarea tuturor fântânelor istorice cercetate, un tot armonie precum trebuie în totdeauna să fie adevărul. 2. NĂ V ĂUREA MA G!:BARĂ Calea năvălirei maghiare. - Peste aceste ţări transcar­ patine în care începuseră a se înjgheba nişte rudimente de viaţă organizată, vine puţin timp după ivirea zorilor ei cucerirea maghiară. Ungurii sunt un popor de rasă mongolă, din ramura Iinică a acestui trunchiu, de care se ţin Finii propriu zisi 05- tia cii şi W ogulii, şi deci înrudiţi cu ramura turcă a aceieiaşi rase 38. După ce Ungurii se desfac de trunchiul finic din care se trag, ei locuiesc câtva timp în Rusia de astăzi, prin guvernă­ mântulOrenburg, în regiunea numită pe atunci Ungaria Mare 39. Abatele Regino din Prum, trăitor în veacul al X-lea, care vă­ zuse el însuşi pe Unguri în iricursiile lor în Germania.' ne descrie astfel pe aceasta a treia ediţie a popoarelor hunice: "Ungurii rătăcesc în pustietăţile Panoniilor şi ale Avarilor şi îşi caută hrana zilnică din vânat şi pescuit. Ei luptă mai ales cu săgeţi pe cari ştiu să le arunce cu o mare dibăcie, din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a se lupta în o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi: adeseori se prefac a fugi, pentru a înşălă pe duşman . as Hunfalvy, Etnoqrapliie Utuţarns, Budapest, 1877, p. 146, Comp. Elisee Reclus, Nouuelie qeoqraphie uninerselle, Paris, III, p. 332 şi p. 675. 39 Voyage de Rubru quis, c. 23, apud Gebhardi, Geschichie des Reiclies Utujarn, Pesth, 1802, p. 320. (Leipzig, 1778-1782, I--IV). [145] Ei nu ţin insă mult timp la luptă; de altfel ar fi neînvinşi, dacă 'stăruinţa lor în bătălie ar fi deopotrivă cu furia primei .lor cioc­ niri. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne -crudă şi cu sânge. Inima duşmanilor morţi o taie în bucăţi şi o înghit în chip de doctorie. Ei nu ştiu ce este mila şi cu atât mai puţin cunosc simţiminte motivate prin frica de Dumnezeu esau datoria către rudenii 40. La această descriere trebue adaose cuvintele lui Ricardo din Cronica raportată mai sus că: "Ungurii trăiesc ca fiarele -sălbatece, necultivând pământul, mâncând carne de cal, de lup şi de alte animale de acest fel şi bând lapte şi sânge de cal". Nu mai puţin spusele episcopului de Freising că : "Ungurii sunt -oameni urâti, cu ochii scufundati, mărunti la statură, barbari .şi sălbateci' în năravuri, şi în Ji'mbă; un' fel de monştri ome­ neşti" 41. Acest cumplit neam de oameni cari ajungeau pe străhunii lor, Hunii, în sălbătecie, strărnutându-se din Ungaria Mare, se opresc pentru câtva timp, pe la 830, în regiunea numită Ale­ IIlZIl, între Nipru şi Carpaţii moldoveneşti, unde aleg de rege al lor pe Arpatl, şeful întâei lor dinastii. Ei se pun în legături cu împăratul bizantin Leo, contra' lui Simion împăratul Bul­ garilor, pradă şi devastează cumplit ţara acestuia. După aceea ducăndu-se partea validă a Ungurilor în o expediţie către Ger­ mania, Bulgarii se aliază cu un alt ' neam de barbari mongoli, Peceneqliii, şi pustiesc cumplit locuinţele Ungurilor' din Ate­ luzu. Parte din cei rămaşi acasă caută atunci un adăpost în munţii dela graniţa Moldovei, în colţul sudic răsărrtean al Car­ paţilor. Din aceşti Unguri, refugiaţi aici, se trage poporul Se­ cuilor, neam deosebit de Unguri, care impoporează prin ex­ cepţie munţii, pe când dealtrnintrelea această rasă a ocupat pretutindeni locurile plane. I Pentru această origine a Secuilor vorbesc mai multe Îm­ prejurări : Aceea tocmai că ci sunt singurii Unguri cari locuiesc în munte, fapt explicabil numai pentru un popor fugit înnaintea unei năvăliri, si nu la unul năvălitor. Imprejurarea că Secuii vorbesc tot limba maghiară, deşi ceva mai arhaizată decât Ungurii proprii. Aceasta se explică dacă luăm în consideraţie că Secuii s despărţită de Maghiari cu vreo 60 de ani înnainte de aşezarea acestora în Panonia, şi •• Chrotiicon. Reqinonis ad, a. 889 in Pertz; Monumenta Germaniae liis- iori ca. 41 Locuri citate ele canonicuJ Bunea în Discursul său. postum de recepţie la Acad. roui., p. 4. A. D. Xenopol. - Istoria Homânilor. VoI. II. 10 [146] 146 II>TORIA ROMÂNILOR că O ramură de popor ce se desparte din massa lui, şi se des­ voltă mai departe, rămâne totdeauna în limbă cu particula­ rităti mai arhaice 42. , Ungurii întorcându-se din expediţia lor, şi găsind locu­ inţele lor din Ateluzu pustiite, adună rămăşiţele poporului lor; şi trecând pe lângă Kiev, pleacă către apusul Europei. Fiindcă fosta lor ţară, Ateluzu, fusese ocupată de către Peceneghi, apoi ei- trehuiră să apuce către Panonia, pe la nordul Carpaţilor. Ei cunoşteau această ţară din prădăciunile lor anterioare şi tot­ deauna o vizitaseră, apucân-d drumul prin Galiţia, ceeace fă­ cură si acuma. Că aceasta fu calea urmată de ei, se adevereste apoi şi din izvoarele maghiare, cari concordă spre puternica lor întărire, cu spusele cronicarului rus Nestor 43. Prin urmare Ungurii nu trecută prin Valahia şi pasul Turnului-Roş sau Porţile-de-Fier, pentru a pătrunde în Pa­ nonia, şi nu ocup ară deci întâi Transilvania 44, ci după cum am arătat, cuceriră centrul Daciei Traiane, câtva timp după aşezarea lor în Panonia, unde intrară pe la nord. Este de luat aminte apoi, că Ungurii nu prea repurtară izbânzi strălucite în primul lor atac în contra popoarelor ţărilor dela Dunăre şi mai ales ale celor carpatine. Astfel în contra ducatului lui Menumorut, ei fac două expediţii, din cari în cea dintâiu cuceresc numai pustietatea Nyr, aşezată la nordul du­ catului. Menumorut se retrage în muntele Igfon, şi se împo­ triveşte încă cu destulă putere, pentru a sili pe Unguri să în­ cheie cu el un tratat, prin care ducele bulgar este lăsai în principatul' său, cu îndatorirea de a da pe fata lui în căsătorie fiului lui Arpad. La moartea lui Menumorut, ne rămânând nici un moşte­ nitor de sex bărbătesc, prin aceasta se întâmplă de trecu du­ catul Ia fiica lui şi deci la soţul ei, Zulta 45. 4' Hunf'alvy , presupune că Secuii fură aşezaţi anume în acea parte a Transilvaniei, spre apărarea ţărei. (Et.huo graphie Ungarn's, p. 201). Simon Kezas. (Ed, Endlicher, p. 70) spune că Secuii ar fi rămăşiţ i ale Hunilor: "isti Zatul Hunnorum sunt residul". Identitatea aproape deplină a Iim bei maghiare ci aceea a Secui lor, exclude această ipoteză, căci limba Hunilor, mai veche cu 500 de ani, treJmiit să difcrească mai mult ele limba actuală a Ungurilor, ele cum se deosebeşte limba Secuilor. Vezi şi L Puşcari u, Alţ abetul Secui/ar în .An. Acad. rom., II. Tom. XXVIJ. isla lui Gr. TociiesC/l, V, p, 166; Theiner, Mall, Hun, hislo-­ rica, L p, 691, 1345; Hurm., Dac., 1, p. 304, 1263, (publicat a doua oară sub­ data 136:1. Ibid., 1, 2, p, 7fi); 1, p. SOS (1324), I, 2, p. 166 (1;\70), 1,2, p. 761 şi 764. Adaugă şi Bogdan, Oriqinele Vocpo!lallliui la Români in Au . .1 cad .. rOI11., lI, tom. XX IV, H102, p. 19H şi urm, [161] ----�------�---�---�---- UNGeRII 161 bărbaţi nobili, voinici, iubiţi ai regelui şi altele; unii din ei sunt comandanţi ai unor corpuri de armată, alţii judecători la curtea regească 93. Mai însemnată este poziţia voevozilor români, când ei se află arătaţi drept comiţi ai Secuilor, adecă având auto­ ritate, nu asupra propriului lor popor, ci asupra unei părţi din naţia stăpânitoare. Aşa voevozii români Balk şi Drag sunt pomeniţi în această însuşire 94. Atribuţiile voevozilor erau, după cum reiese chiar din cele spuse până aici, mai cu samă militare; ei conduceau tru­ pele râdicate în teritoriile lor, şi altele chiar, la caz de trebuinţă. Despre puterea lor şi poziţia lor până la un punt neatărnată, ne dau dovadă desele lor răscoale contra autorităţei supreme a Ungariei, şi anume nu numai acele ale voevozilor celor mari, precum era voevodul Transilvaniei 95, dar şi ale celor mai mici, capii ţinuturilor româneşti. Aşa face voevodul Lithuon din Muntenia 96, iar din ţările Carpaţilor putem cita mai multe cazuri: In 1404 se revoltă voevodul Balk contra regelui Sigis­ mund. Acest voevod împreună cu mai mulţi nobili români din Maramureş pustiiră ţara şi ocupară mai multe cetăţi 97. Exemple mai mari sunt revoltele lui Radu Negru din Făgăraş şi a lui Bogdan din Maramureş, cari părăsesc Transilvania şi merg să înterneieze Muntenia şi Moldova. Vom vedea mai jos cum aceste răscoale sunt imitate de knezi, subalternii voevozilor. Regii unguri pentru a'şi asigura supunerea acestor feţe turburătoare, se Întreceau a mulţămi pe cei credincioşi, cu În­ tinse dăruiri de pământ, întocmai precum făceau şi regii Apu­ sului cu seniorii Ieodali din Statele lor. In afară de cazurile u a Fejer, VIII, 1, p. 147, 1303: "Nobili viro et honestu Nicolao vaivo­ dae Iilio maqniţici Mauriţii, cotnites de Ugocsa ei Marmarusio", Iâem, IX, 3, p. 469, 13G5 "Ludovicus strenuo viro Bale filio Saas Moldavo vatvodae inarma­ rusiensi". Idem, X, 1, p. fi81, 1390: "fidelis noster Dragh comes de Marrnaros sua et Valk vayvodae srmlliter cotnites dictr comltatus", Idem, X, 2, p. 63, 1392. "Ma,l]lli/icis Balk et Dragh vaivo dls cotnitibus Marrnarus et Ugocha", Hurm., Doc., 1, 2, p. 72, 1363: "dilectum Olachum comitem ... filium Muşat de Almas in districtu Castri Deva". Ibidem, p. 166, 1370: "Radu] vayuoda comes de Kuuesd", Ibidem, p. 231 1376: "Comes Iaco bus Dragul de Scepus, iuâex curiae serenlssimi et magnifici do mini Ludovici... regis Hung". Ibid., p. 333, 1390: "cum ipsis Oalachis et Stephano voevoda eorum in regis exercitu", Ibid., p. 313, 1388: "fidli anle no stre [uveni maqisier Iohanni Olacho " (nu e vorba de Ioan Corvin care nu putea fi tânăr in 1388 ci de un alt Io hannes Olahus). Acest Ioan Romanul este arătat de alt document din acelaşi an ca "magister Agazonum" (corp de armată regească). I, 2, p. 312 (comp. p. 299) . .. Ibidem. 1, l". p. 299, 1387: "magnificorum virorum BaJk et Drag vayvodae inter eeteros honorţs comi/um Sicu/ol'um". Ibidem, p. 314,1388: "BaJk et Drag voyvodas comUes SicuIQrllm". .. lIai sus, p. preced . .. Mai jos. ,11unlenia şi Moldova Înnainie de descă/ecare. " l\lihaly, Diplome, p. 127. Intr'un rând un nobil român nearătat. mei (:a knez, nici ca voevod, se. opune la executarea unei sentinţe. Ibidem, p. 77, 1384; allul p. ;)29, 1444. A. D. Xenopo1. - Istoria Românilor. Vol. II. 11 [162] 162 ISTORIA ROMÂNILOR aduse mai sus, la expunerea situaţiei noblimei române, mai adăogim încă un caz însemnat: mulţămitele hărăzite lui Balk fiul lui Sas, pentru slujbele făcute de el în Moldova, în com­ baterea trădătoriului Bogdan şi anume întinsele proprietăţi date lui în Maramureş 98. Voevozii erau autorităţi naţionale ale Românilor, şi când se întâmpla ca ei să fie înlocuiţi cu dregători regeşti, se iveau proteste şi arătau nemulţămiri. Aşa se întâmplă lucrul cu popo­ raţia din Bereg în Maramureş. Impunindu-i-se un comite regesc în locul voevodului, în contra libertăţilor ei, regele ascultă de tânguirile oamenilor şi le dă voie să'şi aleagă voevodul după plac 99. Voevozii aveau şi căderi judecătoreşti. Aşa vedem. pe regele Andrei al" II-lea sustrăgând în 1221 coloniile săseşti de sub jurisdicţia voevodului. Nobilii şi knezii erau deasemenea scoşi de sub autoritatea lor şi puşi sub acea a comiţilor, dela· cari aveau dreptul a apela la rege, cum arată un doc. din 1441. Alt document din 1370 concede Românilor, ca în procesele pentru moşii să'i judece comitele lor, sau în cele mai mici voe­ vodul '?". Voevozii apoi mai adunau toate dările şi îndatorau pe locuitori a îndeplini celelalte slujbe ale lor faţă de rege şi de comite 101. Aceştia singuri apoi pe lângă marele voevod al Transilvaniei, ca Iocoţiitori regeşti, puteau ţinea şi congregaţiile generale când nu le preşedeă însuşi monarhul. In unele documente, am văzut arătându-se alăturea cu voevozii şi altă autoritate unezii ; ba avem un caz, cel mai vechiu, În care aceeaşi faţă este arătată în acelaş timp ca knez şi ca voevod 102; altă dată găsim un knezat dat unui voevod. Reiesă din această împrej urare o asemănare Între aşezământul voe- 98 Mai jos, vot. II 1, cap. Descălecarea Moldouei, Nu putem împărtăşi pă­ rerea d-lui r. Bogdan (1. c, mai sus, p. nota) că: "voevozii români ar fi jucat un rol cu totul neînsemnat În viaţa Statului maghiar". Inalta lor si­ tuaţie, atribuţiile lor în conducerea afacerilor şi răscoalele lor dovedesc con­ trariu. s s Mihaly , l. C., p. 55, 1364: "Quod communitas Wolacorum nostrorum de Beregh no his supplicarunt quia ipsi per officiales comitis de Beregh quos loca voyvode contra liberatatern eorum ... ut consu etus, diversas iniur ias paei­ untul', ideo voyvodam Wolacorum qui pro lpsis .. honestus el utilis videret.ur, de communi voluntate eis preficere arlmi t teremus, ... annuimus eisdem Wo lacys nostris ut voyvodam quem communitas wolacorum ha bere voluerit Iiberam eli­ gendi... habeant facultatern". 100 Teutsch et Firnhaber, p. 9, 1211; Maniu, Diseriatie, p. 542, 1441; Mihaly, p. 63, 1370. 101 Mihaly, l. C., p. 55: "qui (voevoda) omnes causas intel' ipsos (Doc. din 1370 restrânge, competenta spunând "in alys causis minoribus" afară de causae possessionum) exortas [udicare, ... omnes proventus nostros et universa 'iura ex parte dictorum Wolacorum ... idem voyvocla •.. a ministrare debet.", 1.2 Documentul din 1247 mai jos Cap. Muntenia şi Moldooa innainte de descălecare : excepta terra Ketiezatus Lythuon uoevodae. Adaoge un doc. din 1383 cit. de Bogdan (1. c.). t I [163] UNGUlUJ 163 vodului şi acel al knezului. Atâta numai că acest din urmă este de sigur inferior voevodului. S'ar părea că knezul care îşi în- " tindea autoritatea asupra mai multor sate lua numele de voe­ 'lod; alte ori Însă Întâlnim câte doi voevozi pentru acelaş sat, caz În care aceşti voevozi nu sunt decât nişte knezi purtând un titlu superior poziţiei lor 103. Knezii. - Să trecem acuma în vedere şi acest aşeză­ mânt 'al knezilor. Knezatul, cu tot numele lui bulgăresc, era. un aşezămănt românesc ca şi voevodatul; de aceea se şi întâlneşte el numai la Români. In un doc. din 1451 găsim pe Huniade dăruind mo­ şiile rutene Kuşniţa şi Kereczke nobililor Ambrosiu şi Mihail de Dolha după chipul knezaielor româneşti 104. Knezul nu era decât vechiul jude român, singura autoritate rămasă în orga­ nizaţia poporului român, după prăbuşirea stărei lui politice în noianul năvălirei barbare, după cum voevodul nu era decât vechiul duce. De aceea şi termenul de jude se menţine, ba În­ locueşte mai târziu din nou pe acel al knezului 105. Knezii sunt inferiori nu numai voevozii OI', dar şi simplilor nobili, de cari ei sunt pururea deosebiţi În documente. Puteau însă, ca şi orice om de rând, să fie înnălţaţi la rangul de nobili, ceeace se făcea prin dăruirea proprietăţei unei moşii, când a­ tunci erau numiţi nobiles Kenezii 106. In starea lor ordinară erau 103 Documentele în Bogdan (1. c.) p, 198 şi 199. 104 Mlhaly, Diplome, p, 362: "possesiones ... ruthenicales, .. Kussicza et Ke­ r eczke vocatas ... more el ad ins/ar Keneziorum oalachialium ... damus". Despre cei 3 Knezi bulgari din oştirea lui Antum ducele bulgar din Bnat vezi mai sus, p. 133, nota 9. D. Bogdan în scrierea citată, p, 204, spune asupra originei voevozilor: "Ca şi chinezatul, voevodatul este una din aceste vechi instituţii slave cari împrumutate de timpuriu de Români, au primit la ei o desvoltare cu totul particulară, naţională, rezultată din împrejurări osebite ale vleţei lor politice". D-sa constati! că acest aşezărnânt al voevodul tii, de şi de origină slavă, nu se întâlneşte la nici un popor slav. Ibidem, LOD Bogdan (1. c.), p. 199. ,OG Fejer, IX, 3, p. 553, 1366: "Si vero communis Olachus aliquern no­ hilern hominem in puhlico maleficii inculpaus non possit totaliter suarn pro­ bare actionern, tune probationern ipsam f'aciat prout potest, videlicet per 110- biles aut per Kenezios, aut per communes hotnines seu Olachus", Manru, p. 541; "universorum nobilititrt et Kineziorum nec non aliorum Vaiachorum", Fejer, XI, p, 504, 1435: ,,1103 una cum juratis et universitate nobitium ac Kettezio­ rum ipsius dlstricus Hazak", Kemeny, p. 300, 1363: "coram nobis et regni nobilibus de comitatn Hunyad ac universis Kcneziis et senioribus Olaclialibus distrlctus Hatzag", etc. No biles Kenezii: vezi bunăoară Hurrn., Doc., J, 2. p. 331, 1390: "Petrus fllius Dees, nobills Kenezii de Tellleshel". Comp. Mihaly, Diplome, p. 7, nota 1. Inferioritatea Ienezilor faţă cu voevozii se vede hunăoară din faptul că, atunci când voevodul Iuga din Maramureş este însărcinat a in­ trodUCe în moşiile sale de care fusesee deposedat de Bogdan răsvrătitoruJ, în­ temeietorul statului mOldovan, pe Gyula fiul lui Dragoş, Iuga convoca se pe toţi Ienezii Maramureşului să fie faţă la restituire. Doc. din 13"19. Mai jos, VoI. III, cap. Dcscă/ecarea iVioldovei. [164] 16.ţ ISTORIA ROMÂNILOR nişte pristavi ai satelor şi, în deosebire de nobili, plătiau tributul alăturea cu tăranii. Si knezii erau însă uneori scutiti de oarecari dări prin o 'favoare' specială, bunăoară de auincuaqesima 107. Knezii erau îndatoraţi la slujba militară mai ales pentru apărarea graniţelor, şi nobleţa era dată acelora dintre ei cari se deosebiau prin izbânzi vitejeşti. Sunt mai multe urme păs­ trate prin documente despre valoarea războinică a knezilor români cari erau şi ei tot atât de aprigi luptători contra străi­ nilor, pe cât şi de neascultători faţă cu autorităţile sub cari stăteau, sămănând în ambele privinţi cu superiorii lor, voevozii. Aşa un document din 1260 conferă dreptul de nobilitate unor knezi din Sirmium, Români după nume: Creţu, Cupisa şi Racu, pentru ajutorul dat lui Bela al IV-lea în apărarea lui de puhoiul tătăresc. Un alt document din 1326 arată pe Carol Robert dă­ ruind knezului Stanislau fiul lui Stau, moşia Strâmtura (Sur­ duky) pentru slujbele făcute regelui. Un al treilea document din 1358 dăruieşte lui Socol knezul două moşii pentru vitejia lui în luptă. Un al 4-1ea laudă pe un knez pentru bărbăţia lui în luptele purtate pentru eliberarea reginei Maria. Un al 5-lea, dat de Sigismund, mulţămeşte knezului Dionisie fiul lui Cerca pentru strălucitele lui merite în expediţia din Bosnia. Un al 6-lea din 1420 al aceluiaş rege recunoaşte marele slujbe ale knezului Bogdan fiul lui Neculai fiul lui Măgoiu, în lupta de la Severin contra Turcilor 108. In sfârsit un al 7-lea din 1481 întăreşte lui "Teodor knezul stăpânirea' pe moşia Torok, pentru credincioasele lui slujbe şi anume pentru că Ioan Corvin, fiind zdro­ bit de Turci în câmpul Mierlei şi căzând de pe cal în focul luptei, knezul Teodor i-a dat calul lui şi l-a scăpat astfel de a fi prins" 109. Am văzut mai sus rolul cel însemnat jucat de knezi în apă­ rarea vadurilor Dunărei şi la paza hotarului din spre Moldova 110. Cât despre spiritul răsvrătitor al knezilor el este iarăşi adeverit de mai multe documente. Unul din 1358 arată pe knezul 107 Kcmcny, l, c , p. :10,1, 1387: "In Iesto bcati Georgii quinquagesimam castellani praescripti castri Mihald per tune eonstitutam solvere teneantur, prout de aliis liberis vi llis ipsoru m kenezialibus solnerc sunt consueti". I dem, p, 310, 1482: "Fidelibus nostris dicatoribus et exactoribus quarumlibet taxarum, cen­ suum et contributionum expositum est uo strae majestati in personis univer­ sorum Keneziorum. nostrorum in pertinenliis castri Hunyad oomrnorantlum gravi cum querela .. , qualitcr ipsi antiqua libertatis eorum praerogativa requi­ rente, a solulione quarumhbet taxarum excmti tuerlnt.". 108 Hurm., oo«, 1, p. 291, anno 1260: ,,[(recz, Kupissa ctRaak"; M­ haly, Diplome, p. 6, 1326; Hurm., Dac., 1, 2, p. 53, 1358. Pentru celelalte vezi textele până la 1420 citate de N. Densuşanu, Reuoiuiia lui Horia, p. 48, nota 1. Pentru cel din 1420; Hurrn. Doe., -, 1, 2, p. 511. 109 Hurm., Doc., II. 2, p. 270, 110 Vezi p, 210 şi mai jos, p. 178 Adaogă doc. din 1447: Hurm. 1, 2 p. 731 darul făcut knezului Dan din Clnciş ; 1435. lmezilor Dan, Surca şi Gortosan din Săcele; 1406 lui Dionisie Ciuca din Mihăllnţl. (Hurm. Doc., 1, 2, 445). Adaugă 1, 2, p. 535, 1426; p. 541,1 427 şi p. 683, 1442. [165] UNGURII 165 Basarab din Caraşul Mare şi pe alt knez tot Basarab din Ca­ raşul Mic atăcând şi dând foc casei knezului Secol (Zokul) care pierdu în acel pojar actul de dăruire al regelui pentru moşia Valea Secaşului (Sekaspataka), Un knez Ladislau Lehăcescu din districtul Mehadiei fuge în 1376 depe moşia Balaşniţa, în 'Valahia, la duşmanul regelui maghiar, Vladislav Basarab, pentru -care regele îi confiscă knezatuI şi'I dă lui Raicu. Alti trei kneji -valahi: Costea, Stanciul şi popa Voleul, nemulţămiţi cu dom- nia ungurească, fug în Moldova, după ce pustiesc knezatele IIor, pentru care sunt osândiţi a pierde aceste knezate, pe cari voevodul Transilvaniei le trece lui Mihail Basarab în 1435 111, '; 'Keneziatus ipsorulll, titulo ex concessione eiusilem episcopi et .capituli temporaliter tentas et possessa aliis pro lubitu vendere et in filios heredes(jlle suos .. _ transÎllndere, ceteros subditos Olachos novis, inauditis (jue ,exactioniblls vexa re ac damnificare ... semet ah 6,. 1440: "cum cunctis eiusdem villls tenutis kneziatibus". ]27 Hurrn., Doc., 1, 2, p. 12Q, 1366: "unusquisque Kenezus per nostras. lit teras regales in suo Kenezatu roboratus pro una vero nobili acceptetur , com­ munis autem Kenezius pro oillico [idei unius ţertonis cornputetur et cornmunes. hornines seu Olahi rectpiantur pro hommlbus fidei medii fertones in appro battcne­ .:prenotata" . [169] UKGURII 169 Un documentat citat mai sus care conţine plângeriie unui episcop contra uzurpărilor knezilor, arată între aceste uzurpări "şi încercările knezilor de a transmite foloasele teritoriale ali­ pite de knezat copiilor şi moştenitorilor; regele însă adaogă că se obişnueşte asemenea transmitere de moştenire a knezatu­ lui, numai în posesiile regeşti 128. Şi se înţelege de unde provine această favorizare specială incuviinţată knezilor regeşti. Era o compensare pentru greutăţile mai mari alipite de aceste kne- .zate, prin îndatorirea slujbelor şi dărilor la castele; apoi era �totodată pentru rege un mijloc de asigurare a. perpetuităţei acestor slujbe 129. Knezii erau adeseori însărcinaţi cu impoporarea unor locuri pustii. Aşa regele Carol Robert dărueşte knezului Crăciun v{nobilitându'l) moşia Bilka, pentrucă fiii lui aduseseră oameni pe moşiile nelocuite până atunci: Lepeca şi Hernicea, cari moşii să asculte de acum înainte de ei ca de knezii şi stăpânii lor 130. .Alt document conţine scutirea knezilor din Haţeg: Stanciul, Berivoi, Dragomir şi Vlad, de toate dările şi slujbele kneza­ telor lor, pentrucă impoporaseră satul Poiana lui Achim (Vas­ kapuk) 131. Impărţirea knezilor în cele două clase: ordinari şi nobili, explică stângerea acestui aşezămănt primitiv politic al poporului .român, Cei pe cari însuşiri sufleteşti superioare sau alte forme .ale întâmplărei, ca norocul sau împrejurări fericite, îi înălţaseră .în rândurile nobililor, dispărură împreună cu ei, fie . .în cobo­ .rirea către Muntenia şi Moldova, fie în sinul naţiei ungureşti; -cei mici Însă cari rămaseră în mijlocul iobagilor pe cari îi ocâr- muiseră, împărtăşiră vitriga lor soartă, stângându-se prin să­ răcirea şi decăderea materială, morală şi intelectuală a poporului, cum se stânge o candelă săcătuită de untdelemn. I2S Document din Hurmuzachi, citat mai sus: "Alios (Kenezos) in aliis -dlsric tibus olachalibus tanquam pertinenciis castrorum nostrorum regalium iri .prehabitls eorum Keneziatibus relinquere el in ţ ilios [iliorum confirmare COH­ sueuimus" . 129 Sunt foarte numeroase documentele prin care regii conferă knezate .. ereditare: Kemeny, Maqasin, II, p. 306, 1361 (Hurmuzachi, Doc., I, 2, p. 68): _"Kneziatum medietatis eulusdern possessio nis olachalis Ozon vocatae in ... Mara­ marosiensi quem Kneziatum prius Stan dictus Fejir Olachus conservare dig­ noscebatur.... filiis Locolloi eorumque filiis et posteritatibus unlversls, sub -eisde m ... utilitatibus quihus ... Stan eundem conservasse donavimus". Alte do- -cumente vezi în Hurmuzachi, Doc., I, 2, p. 167, 1370 (knezul Sturza), p. 196, 1372 (knezul Neacşu) ; p. 300, 1387 (knezul Petru fiul lui Deşu) : "ut etiam inantea ad ipsam serviclam ea magis animentur"; p. 354, 1394 (knezul "Do� bre Olahus filium Iwan de Lesnek"); p. 428, 1404 (knezii Kendereş, Barbu -şi Costea), p. 436, 1404 (knczul Bogdan de Muthnuk), p. 461, 1408 (knezul Gheorghe), etc., etc., 130 Mihaly, Diplome, p. 30, 1350: "tanqllam Knezios et senlores vestros -in medium vestri acceptando... tanquam aJiis Kineziis predecessoribus ipsorum înţelege însă că judecarea proceselor eră. treaba cea mai obişnuită a acestor adunări cari uneori sunt arătate ca chemate anume pentru împărţirea dreptăţei. Găsim bunăoară congregaţia generală convocată în 1291 în Februarie 22, îndeletnicindu-se şi cu chestii monetare, de ocârmuire, orân­ duirea dărilor, şi cu cercetarea unui proces 140. Documentul care a preocupat cel mai mult luarea aminte a istoricilor şi în jurul căruia s'au încins desbaterile cele mar pătimaşe Între partizanii acelor ce susţineau că poporul român se bucurase de drepturi în trecut, şi protivnicii, Saşi şi Unguri, cari sprijiniau părerea că ei fuseseră în totdeauna o turmă de robi furişaţi odată cu Ţiganii în Transilvania 141, este acel pri- la. Duliscovits, 1. C., II, p. 21, 1493; "si aliquem Keneziorurn sive Va-­ lachorurn mori contigeret, antiqua eorum lege et co nsuetudine vitulum ... exi­ gatis". '" Pesty, 1. C., III. p. 138, 1500: "iure volachiae coram nobis pro bare potuerunt. Idem, p. 145, 1500: "certos probos no biles vires iuxta riturn vola--­ chiae eligant". 137 Doc. Făgăraşului În Col. lui Traian, 1882, p. 10, 1556: Tribus ter-­ minis ab consuetudine observatis (era vorba de o judecată între Români). Comp. __ Mfhaly, Diplome, p. 34, 1345 : "ab justitia consueta more Valachorum exiber e" ,,_ 138 Col. Kemeny reprodus de Transilvania, V, 1872, p. 42: "olachaly j us­ titiae complementum preberi postulassent". 199 Hurm., Doc., II, 2, p. 19, 20, 22: ,.sub eisdem condicionibus ... qui­ bus ... in districtihus Valachorurn ... donari consueverunt'"; 1478, Ibidem, p. 248._ 14. Teutsch und Firnhaber, p. 139. 14i Aşa susţine Hunfalvy. [173] llNGURII 173 vitor la o altă congregaţie ţinută la Alba-Iulia în acelaş an 1291. In acel act se spune anume că ea fusese convocată, compusă fiind din toţi nobilii, Saşii, Secu ii şi Valahii din părţile Tran­ silvaniei, pentru a se reforma starea acestora, şi că în această congregaţie se sculase magistrul Ugrinus, reclarnând două moşii ale sale: Făgăraşul şi Sâmbăta ce'i fuseseră luate fără drept. După o cercetare făcută de regele Andrei cu acei nobili, Saşi, Secui şi Valahi, moşiile au fost restituite magistrului Ugrinus 142. Documentul de care ne ocupăm spune lămurit două lucruri: 1) că congregaţia fusese chemată nu numai pentru cercetarea procesului magistrului Ugrinus care numai se folosise de dânsa spre a "se scula în mijlocul ei" şi a' şi reclama moşiile; 2) că se convocase la ea nu numai cele trei naţii privilegiate ale Tran­ silvaniei ci şi a patra naţie, aceea a Românilor care fu degra­ dată mai târziu la rangul de popor supus, tolerat şi mănţinut în ţară numai spre folosul celorlalte. Şi reprezentanţii poporului Românilor nu sunt chemaţi în această congregaţie numai de formă ci ca elemente active ale adunărei, de oarece ieau parte la hotărârea procesului lui Ugrinus. Documentul însă spune că au fost convocaţi pe lângă celelalte naţii: Saşii, Secuii şi Valahii, nu Ungurii, ci nohilii. Am văzut Însă că în clasa no­ hililor Transilvaniei erau şi mulţi Români, aşa că poporul ro­ mânesc era reprezentat în congregaţie prin două din elemen­ tele sale: nobiIii .lui şi Olahiide rând. 1; :. Se credea de apărătorii situatiei mai înfloritoare a Ro­ mânilor, că acest document era singurul act pe care se putea sprijini împărtăşirea Românilor la ocârmuirea Transilvaniei ca naţie, deci cu drepturi egale acelor ale naţiilor declarate mai târziu de singure stăpâne ale acestei ţări. De atunci Însă: i până astăzi S'[I mai dat la lumina un număr de alte acte de acelaşi fel cari dovedesc, C8. Românii şi mai ales clasele lor mai supe­ rioare, precum nohilii şi knezii, erau adeseori convocaţi, fie numai ei, fie iarăşi în unire cu reprezentanţii celorlalte na ii, în adunările obşteşti ale Transilvaniei. Voim să reproducem arătările acestor documente cari sunt cel mai mare sprijin în dovedirea situaţiei juridice a poporului 411 .., Teutsch und Ftrnhaber p. [(,7, 12\:11: Martie 11: "No Andreas­ quo d cum universis no bilibus, Saxo ni bus, Syculis el Olachis in par tibus Tran­ silva nis apuci Al ham Jule pro rcţ ormot ione st atus eoru ndem congregacionem cum ilsdem feclssemus, de consilio omniurn preJatorum et harorium regni nostri, eo tempore nobis asistentium, magister Ugrinus suas possessiones Fl1!JTOS et Zllm­ batheuţ vocatas, iu xta fluvium Ollh existentes, asserens a se indebite alienatas, surgendo in ipsa congregactone nostru sibi per nos reddi et restitui postulasset .. Tandem nos de Iacto dictarum possesslonum magis clarHlcari volentes, utrum ipsius magistri Ugrini Iuer int , nec ne, ah eisdem no bili hus, Saxonibus, Syculis et Olachis diligel1ter inquiri [ecin1Us si dicte possessiooes ad ipsul11 magistrum UgriuullJ dil10scantur juste et legitime pertinere, elc.'; [174] ISTORIA ROMĂNILOR _. __ .-�._�_-_.�_----------------- român, situaţie ce făcea din el un element politic al ţărei, şi care numai cât mai târziu, prin silnicii şi nedreptăţi, a fost pre­ făcut în adevăr în o turmă de robi. Innainte de a reproduce documentele constătătoare ale ţinerei şi altor congregaţii obşteşti cu popoarele Transilvaniei, cuprinzând şi pe Români, decât acel din 1291, să trecem în revistă împărtăşirea Românilor la congregaţiile ţinutaieceti erau în principiu tot atât de Însemnate ca şi cele generale, de oarece şi ele ţinteau la activitatea cea mai de samă, poate chiar şi a adunărilor generale, anume împărţirea dreptăţei. . Ma/ întâiu cităm. un document din 1357, care vorbeşte de congregaţiaţinută la Turda cu nobilii, Saşii, Secuii şi alţi oameni 143. Rostirea, deşi nehotărîtă, se referă evident la Valahi. U Il document din 1317 conţine arătarea unei congregaţii spe­ cialeţinută de magistrul Dansa comite de Bihor şi Zobolc, cu nobilii şi oamenii comuni din zisele comitate, în scopul împăr­ tir ei dreptătei 144. Intre nohili erau fără îndoială si Românii din Maramureş şi tot de acelaşi neam erau şi oame�ii de rând chemaţi de comite. Un alt document din anul 1363 raportează judecata făcută înnaintea "voevodului Transilvaniei Petru şi înnaintea nobililor regatului din comitatul Hinedoarei şi În­ naintea tuturor knezilor şi nobililor români din ţinutul Haţe­ gului", dovedind astfel că la aceste judecăţi luau parte nu numai nobilii dar şi knezii, adecă clasa cea mijlocie între nobilii şi tă­ ranii.români. Un alt document din 1370 conţine iarăşi judecata unor' iobagi învinuiţi de crime şi cari sunt osândiţi la pierderea pămân ului lor într'o congregaţie ţinută de palatinul Ladislau "dux Opulye", în comitatul de Caras, cu nobilii şi alţi oameni de orice stare şi condiţie din acel comitat. Carasul este Însă un ţinut românesc; prin urmare luau parte la congregaţie nobili şi alţi oameni din poporul român. In 1391 Neculai Banul Se­ verinului convoacă pe nobilii şi pe knezii districtelor româ­ neşti Seheş, Lugoş, Carari şi Comiat ca să judece procesul dintre knezul român Bogdan de Mutnuk cu orăşenii din Caransebeş, pentru o parte din pământ de lângă Timiş. Această congre­ gaţie era intermediară între cele ţinutale şi cele generale, de oarece se întrunesc elemente judecătoreşti din 4 din cele 7 scaune ale Baifatului. Ţinuturile Banatului Iiind absolut româneşti, 14' Hurm., Doc., 1, 2, p. 45, 1357: "ab omnibus Nobilibus Siculis et Saxonibus, aiiisque liominibus, in tribus congregationibus Thordae celebratis". '44 Fejer, VIII, 2, p. 98, 1317: "Magister Dansa cornes ... in congrega­ cione nostra speciali quam coram venerabili patre domino Emmericho ... et coram nobtlibus et communis hotninibus comitatuum praedictorum ... causa [usticla fa­ cienda, celebravimus". Comunes homines nu erau decât Românii numiţi tot­ deauna Olachi, Walachi în documentele ungureşti, În unul din ele chiar Olachi Romani (Hurrn., Doc., 1, 2, p. 97, 1345) ceeace nu poate insemna altceva de­ rât numele lor naţional de Român. [175] UNGURI1 175 urmează că nobilii şi knezii convocaţi de Ban erau Români, ceeace se vede şi din faptul că erau convocaţi în ea knezi, in­ stituţie absolut românească 145. Altă congregaţie ţinutală se a­ dună în 1410 în ţinutul Beiuşului, compusă de astă dată numai din knezi români, ca să judece procesul dintre Bogdan şi Me­ rideu deoparte, Moga şi Şerban de alta 145. Tot o congregaţie mai mare a Banatului prezidată de castelanul din Orşova, şi compusă din knezii şi nobili români din cele 4 districte, judecă procesul oraşului Caransabeş cu no­ hilii şi knezii din comuna Mutnuk pentru nişte pământuri şi păduri de lângă apa Mutnuk 147. Altă congregaţie a nobililor, a knezilor şi juraţilor districtului Haţeg ţinută de Ladislau Ciac, voevodul Transilvaniei, judecă procesul de trădare a celor trei knezi: Costea, Standul şi popa Volcul cari îşi pustiiseră kne­ zatele şi fugiseră În Moldova, csândindu'i la pierderea acelor knezate, pe cari voevodul le dărueşte lui Mihail şi Ioan Basarab (alţi Români din comuna RiuşoruJ, ca mulţumită pentru sluj­ bele făcute contra Turcilor şi mai ales pentru moartea cu vi­ tejie a tatălui lor în acele lupte 148. In anul 1439 găsim o altă congregaţieţinută decomiţii timişeni cu universitatea nohi­ lilor 'şiaknezilor români din ţinutul Sebeşului, care re abili­ tează pe Românul nobil Lado de Bizere de învinuirea de tră­ dare ce i se adusese. Părerea este întărită cu peceţile nobiIilor tot Români: Ioan de Mutnuk, Ioan de Macicaş şi Ioan de Bizere149• , După ce am găsit pe Români luând parte la congrega- ţiile tinutale, unele din ele înglobând chiar mai multe ţinuturi, să trecem acuma la cele câteva documente cari pomenesc con­ gregaţii generale în felul aceleia din 1291 care nu este deci sin­ gura în care s'ar pomeni Români Între elementele ei alcătuitoare, Două din aceste documente se raportă la Banat, pome­ nind de astădată de niştecongregaţii generale ale acestui ducat, ţinute cu nohiliibărbati judecători şi cu toţi vecinii şi. conlocui- '" HurJ11., Doc., 1, 2, p. 164, 1370 şi p. 340, 1391. Ibidem, 1, 2, p. 73 1363: "coram nobis et regni nobilibus decomitatu Hunyad ac universis Keneziis el. senioribus olochalibus districtus Haczak cornpar endi assignassem us". 146 • Ibidem, 1, 2, p. ·469, 1410: universi Kenezii et jurati depertinenciis eiusdern Belenes (Beiuş). 141 Ibidem, p. 508, 1419: "Nos Sigismundus de Losonch etc. castrorum Orsva Myhald, Sebes et Sydowar castellanus una cum Nobilibus et Kenezys, Sebes, Lugos, Karan et Komyath, causas cunctorum coram nobis litiganciuin". 148 Ibidem, 1, 2, p. 592, 1435: "Nos Ladislaus de Chac vayvoda Tran­ sylvaniae... una cum [uratls et universitatae no bilium ac Keneziorum ipsf us dlstrtct.us Hatzak", Comp. mai sus asupra acestor kneji răsculaţi p. 165. 149 Ibidem, p. 646, 1439: "Comitis Themesiensis universitas nobilium et Keneziorum distrtctus Sebes in modum proclamatae congregagionis". Asupra lui Bizere vezi mai sus, p. 157, nota 82. [176] 176 18 romA RO:MÂN'ILOll torii celor 7 scaune valahe adunaţi în congregaţie generală 150. In 1428 Sigismund regele Ungariei şi împărat al Germaniei ţine în Myhald o congregaţie generală a Transilvaniei convo­ când în ea nobilii si knezii districtului Mvhald în care "scu­ lându-se în mijlocul' ei" (aceiaşi rostire ca şi în actul din 1291) Ştefan fiul lui Radoslav, Raiu şi Dobrea, knezi din Keralmezy, cer dreptate contra lui Deşu şi Ladislav fii lui Petru şi alţii, pentru moşiile Zablaniţa şi Zalyn. După ce ascultă pricina, re­ gele spune că "noi, luând sfat dela acei juraţi, asesori şi nobili nu mai puţin şi de la knezi" am dat acele moşii lui Deşu şi La­ dislav fiii lui Petru 151. Deşi congregaţia pare a fi ţinută numai cu nobilii şi knezii ţinutulni Myhald, ea este numită generală fiind prezidată de regele însuşi, şi acesta este puntul însemnat, fiindcă autoritatea supremă a Statului lucra împreună cu no­ hilii şi knezii români la restabirea dreptăţei. Alt document; care indică şi el participarea Românilor la o congregaţie ge­ nerală deşi nu'i numeşte pe faţă este acel din 1356 dat de An­ drei voivodul Transilvaniei care convoacă dieta la Turda, spu­ nând că în acea congregaţie obştească vor lua parte, pe lângă universitatea nobililor, şi oameni din orice treaptă şi stare a părţilor Transilvaniei. Intre nobiIi erau fără îndoială o majo­ ritate de nobiIi români, iar ceilalţi oameni de orice stare şi treaptă ce puteau ei fi alta decât poate şi Saşi, şi Secui, dar de sigur Români? Congregaţia judecase un proces între mână stirea Clu­ jului şi un nobil, probabil ungur, Marton, fiul lui Ioan de Ka­ lyan 152. In afară de aceste Întruniri ale nobililor români pentru a pune la cale afacerile ţărei, în care întruniri ei îndeplini au de obiceiu şi rolul de judecători, mai Întâlnim pe nobilii români delegaţi de voevodul Transilvaniei ca judecători rânduiţi anume pentru cercetarea unei pricini. Aşa Ioan Zapolia însărcinează pe nobilii români Radul de Barbatviza (riul Barhat.) Stanciul de Magzsed (Standul din Măţ.eşti), Dionisie din Pestyn (din 1'0 Pesty, 1. C., p. 61, 1451: "Iohannes de Hunyad nobilibus vlrls [udi­ cib'.B nobiliuin septetn sedium mlachaiium, universls vlclnis et commetaneis prae­ scrlp ti castri ceterisque no hlllbus comprovincialibus praescrlptorum seplem sedium oaiazhicaliuni in eandem sedem nostrarn judiciarium ,per modum prociamte con­ (Jre(Jalionis qeneralis", Idern, p. 63, 1452: "ad o ppldurn Seves vocatum, sedem scillicet j udtciarlam priuclp alern sepieni sediiun nobitium. oalachicalium, more pro­ clama te cnrţreţţuiioni.s generalis". 151 Hurrn., DJC., I, 2, p. 553, 1428: "N()s Sigismundus ... re x memoriae co mmandamus quod in congregaclone nostra generali universitatis nobiliutn, Ke­ neziortutuţue ac alierius sialus, dislrictus nostri Mţjtialâ, vocati. in oppido nostro si­ mititel' Myluld... per nas celebrata, Stephanus ... de aliorum medio personaliter ex:urgendo... Igitur nos eOl'undem jllratorum, assesorum el nolJilium nec non Keneziorum assumplo consilia". 152 Ibidem, I, 2, p. 43, 1356: "Nos Andreas vayvoda transylvanus et comes de Zonllk ... in nostra congregalione generali universitati nobil/um el cuiusvis slalus el condicionis Iwminibus parlis Transilvanae ... Thorda celebrate. [177] UNGURfI 177 Peşteni), Petru din Riul Alb şi Ladislau din Ruzor (Vlad din Riuşor) ca judecători pentru împărţirea moşiilor între Romanul Candrea (Străbunul familiei unguresti Kendefy) fiul popei Vlad din Siret şi fraţii lui 153. Tot aşa stă lucrul cu numirea din 1464 a judecătorului din Orăştia, Matei, fiul judecătorului Vladislav, "ales cu învoirea Întregei comunităţi adecă a Saşilor, Ungu­ rilor şi Valahilor 154. Organizarea militară a P01)01'ului român. - Românii pe cari îi găsim mai târziu cu totul îndepărtaţi dela portul armelor, sub pedeapsă chiar a pierderei mânei drepte, în caz de nesu­ punere la această oprire, numărau în vremile cele dintâiu ale stăpânirei maghiare, o clasă bogată de militari, nu numai în straturile lor mai superioare: nobilimea, voevozii şi knezii, dar chiar şi în cele de jos, în massa cea mare a ţăranilor. Despre rolul militar al nobilimei, voivozilor si knezilor, ne-am inde­ letnicit mai sus. Ne trage acum rândui a expune şi pe acel al clasei ţărăneşti. Ţăranii în părţile de peste munţi alcătuiau, ca şi acei din principate, două feluri de sate: ele acele libere (răzeşii şi moş­ nenii ele dincoace) şi ele acele supuse nobililor, mânăstirilor sau knezilor înnobilaţi. Cei liberi trăiau mai mult pe domeniile re­ geşti, mai ales pe lângă castelele şi cetăţile numeroase ale ţărilor' de peste munţi, cari aveau pe lângă tăria lor firească nevoie şi de unele lucrări omeneşti, pentru a se putea apăra de necon­ tenitele năvăliri ce cădeau asupra lor. Erau însă şi sate de ţă­ rani liberi pe lângă proprietăţile nobililor şi ale mânăstirilor. Ţăranii supuşi purtau numele ele villici iar cei slobozi acel de iobbagiones, iobagiones castri sau casirorum. Incă din 1260 se pomenesc mulţi Valahi în oştirea dusă de Bela al IV-lea contra regelui Boemiei Ottocar 155. Un docu­ ment din 1275 arată pe mai mulţi iobagi din Făgăraş, ţară de margine şi expusă la lovituri, râelicaţi la rangul de nobili pentru slujbele purtate de ei în războiu. Un altul elin 1287 înnalţă pe iobagul Dionisie de lângă castelul Ung la nobleţă, pentru vi­ tejia lui în lupta cu Cumanii. Un al treilea elin 1301 ordonă Încetarea apăsărei ţăranilor români din Oelorheiul secuiesc şi scoaterea lor de sub jurisdicţia knezului lor, pentru a putea 153. Hurm., Dac, II, 3, p. 268. "'. Hurrn., Doc., XV, 1, p. 60: "Mathaeum ... voluntate, cum totius sedis scilicet Saxonum Hungarorum el Walachorum decrevimus eligendo nostr urn in judicem". '''. Fejer, IV, 3, p. 21, 1260: "innumeram multitudinem l nhumanor um horn.num Curnanorum Hungarorum et di versor um Sclavorum, Si c ulorum quo­ -que el Yalactnrnm, Bezzenlnorum et Ismaclitorum gessimus". A. D. Xenopol. - Istoria Românilor. VoI. lI. 12 [178] 178 IS'rORIA ROMÂNTLOn mai bine îndeplini îndatoririle JOI' militare la castelul regesc din Odorheiu 156. Iobagionii 'nu erau ţinuţi a îndeplini alte slujbe decât acele militare. Registrul de Varad dintre anii 1201 şi 1235 con:" ţine notiţa că "Petru iobagionul castelului Borsod voia să oblige pe Castrenzii acelei cetăţi a păzi închisorile, la care ei răspuu­ seră că nu ar fi îndatoraţi decât a merge la răzhoiu, iar nu la prestarea unei astfel de slujbe" 157. Iobagioni ai castrelor sunt amintiţi foarte des în documentele timpului care pomenesc despre îndatoririle militare ale Românilor 158. Aşa un docu­ ment din 1383, actul de împăcare .al Românilor cu Saşii, înda­ toreşte pe cei dintâiu a "păzi munţii dela Tălmaciu până la Săcenii", Alte documente coboară acest rol al Românilor mult mai adânc in timpurile mai noue. Aşa unul din 1427 aminteşte îndatoririle Românilor din ţinuturile româneşti' de. 'lângă cas­ telul Deva, la slujbele 'manuale trebuitoare pentru păstrarea. lui, precum râdicarea de întărituri, săparea de şanţuri, tăerea lemnelor, după vechiul şi lăudabilul obiceiu.Alt document ra­ portat mai sus vorbeşte .de îndatoririle Românilor din Banat întru apărarea vadurilor Dunărei contra deselor năvăliri ale Turcilor 159. In 1456 găsim pe Episcopul Matei al Transilvaniei că dă voevodului Românilor din satul Gărbăul o mosie a mă­ năstirei, cu condiţie ca voevodul să meargă în oaste; Episco­ pului în expediţiile ce ar face. Se înţelege că voevodul comandă: oştirea românească ridicată din acel sat 160. Alt document din 1462 vorbeste de datoriile knezilor si oamenilor de rând din satul Bereg de a' face paza către hotarul 'Moldovei precum şi cercetări Înăuntrul acelei ţări. Un al 5-Jea document din 1452 invită pe Români a face slujbele la castelul Huniade după cum a urmat şi până atunci. Există din 1554-1556 o listă a comunelor ro­ măneşti care îndeplineau această slujbă militară, arătănd un număr de 51 de, sate cu 1642 de iobagioni militari. Un alt do­ cument, din 1551 vorbeşte de iobagii din comitatul Bihorului CaJ'Î nu 'ar putea veni la râdicarea cetăţei Solnocului din cauză că abia întorşi din răzhoiu nu se odihniseră, şi apoi fiindcă tre- 15' Hurm. Doc., Il p. '327, 1265: "Iobdgionu.m el corulili onarii de Faga " rasch in' cetum et numerum 'liberu1l1 servientium euiobiliuni re ani nostri acce: pl 111 li s":: Ibidem;p.;,,430, J28.7 :c "de :iobba,glo.natu e ximernus et -nobilitaveri111us in medio baronum nostrorum". 1\1:;\i vezi şi p. 553, 130l. 157 Endlicher. Monumenta arp adi ana, p. 642, art. 40, "ad belligerandum, non ad carceres custodiendum". 1.>8 Ibidem" art. 102 p. 664 ,.Castrenses de Zathmar"; art. 144: ,.uni­ versos castrenses de Bihor" (Satu mare şi Bihorul sunt româneşti), rs s Mai sus p. 157, nota 79. Comp. Hur111., Doc, 1, 2, p.281, 1383; ,. ... Valachi custo diam servandam in omnibus Alpis". Vezi şi Kemeny, Moqasin, rr, p. 315, 1427. ." lio Keme ny reprodus de Transilvania, VI, 1873, p. 115, 1450 :.,Nostri Nicolais Wayvoda Walachorum nostrorum 'de Olah Gorbo. [179] UNGURII 179 buiau să îngrijască de lucrurile de nevoie pentru hrana lor, a soţii lor şi copiilor lor 161. In sfârşit un act cu mult mai nou, din ·1664, ordonă din partea Anei Bornemisa ca Românii Sandru, Candrea, Stanciul şi Stoica să facă slujbele datorite la castelul Făgăraşului 162. Tot la această prelungire a existenţei iobagie­ natulu i rnilitar până în timpurile mai dincoace, duce un, docu­ ment din 1535 care enumără pregătirile războinice pe care erau datori să le aibă aceşti oşteni, anume cei cu 6-8 boi, un arc şi 32 de săgeţi, cei mai săraci o lance şi o secure, iar cei mij­ locii şi un scut. Altă dispoziţie din 1552 edictă ca iobagii cari vor avea moşii (erau deci printre ei proprietari de pământ) să aibă câte o puşcă, un scut, o sabie şi un arc cu 32 de săgeţi 163. Potrivit cu acest rol militar, iobagul se bucura de o si­ tuaţie încunjurată de cinste. Un document din 1362 osândeşte pe un iobag care [ignise libertăţile Bisenilor la pierderea tu­ turor avuţiilor, "aşa că nici el, nici urmaşii lui să nu se mai poată bucura de onoarea iobaqionaiului" 164. Acest document ne arată totdeodată că pozitia de iobag era legată de stăpâ­ nirea de pământ, de .oarece osânditul pierde iaceastă onoare odată cu pământul lui: Găsim apoi pe un trimis al regelui către ţările dinafară, desemnat ca iobag 165. Câtă deosebire de ceeace ajunge a fi termenul de iobag în timpurile mai noue, un ter­ men de dispreţ .şi de ocară aplicat unui popor întreg căzut îrl cea mai degrădătoare robie! , Condiţia de samă a iobagilor în vremile vechi îi făceau foarte îndrăzneţi. Ei cutezau să ocupe pământuri de ale nobi­ lilor, de unde trebuiau să fie izgoniţi cu puterea 1�6. " " Indatoririle militare ale iobagilor erau mai grele la în­ ceput pe domeniile regeşti, decât pe acele ale nobililor. Deaceea iobagii şi cu knezii lor se încercau .să scuture aceste îndatoriri, refuzând uneori slujbele impuse, ba alte dăţi chiar răsculân­ du-se şi părăsind ţara. Mulţi iobagi se strămutau pe proprietăţile nobililor, adăugând clasa iobagilor de aici. Regii din hatârCătr� I 161 Hurrn. Doc., Il, 3, p. 251. 162 Fejer, X, 6, p. 796, 1462: "Kemeny, l. c., p. 311, 1482. N. Densu­ şanu, Monumentele Făgăraşului in Colllmna lui Traian, 1882, p. 219, 1664. ". Observăm că intre iobagi erau şi Unguri, cu toate că .iobagionatul, knezatul şi voivodat:ul erau instituiţii mai' ales româneşti. Hurm., Doc., I, 2. p, 226" 1375: "iob,\giones Ungar! videlicet et Walachi", 1552. J,bid,em,II, 5: p. 17. -. . , . ' , ,'_, ,_ . ...:. ,.4 Fejer, III, 1, p. 285, 1362: ,,,ita quod ne, ipse, nec aliquis, succe-' sorum honoreni iobaqionum - possit adlplsci". , ',' : , ' ,,' . \. .,' -, 160 Teutsch und Firnhaber, p. 28, 1223: "si,rex vero in proprta persona lvertt, si vero exira regnum iobbaqionem ' tniserit,' ' 1615 Hurrn., Doc., I, p. 335, ·1267. I [180] 180 ISTORfA ROMANILOR nobili nu prea opuneau mari stavile la asemenea strămutări 167. Regii chiar desfiintau iobagionatul, lot în folosul nobi1ilor, do­ vadă o diplomă a lui Matei Corvin care sileşte pe trei knezi din satul Lupşa să se lepede de kuezat, regele dând după aceea satul numit, oraşului Off'enbanya 168. Această încercare a iobagilor de a'şi îmbunătăţi starea dădu cu desăvârşire greş, căci proprietarii cei mari căutau să reducă pe iobagii depe moşiile lor la starea de viI1ici adecă de ţărani supuşi, întrebuinţând adeseori mijloace piezişe pentru a'şi ajunge scopul, cum o dovedeşte tocmai documentul citat prin care un număr mare de iobagi sunt despoia-ţi de proprie­ tăţile lor prin osândire pentru crima de furt, prădăciuni şi fal­ şi ficare de monede. Ceeace ne face a crede că aceste imputări nu pot fi adevărate este tocmai numărul prea mare de învi­ nuiţi care este de 55. Aceşti iobagi sunt arătaţi ca stând pe do­ meniile castrelor sau în sate libere regeşti, sau pe moşiile nohi­ lilor 169, Încât documentul adevereşte aflarea de iobagi pe toate aceste feluri de proprietăţi. Dela o vreme şi iobagii nobiJilor cercau să se substragă, prin strămutarea lor pe alte proprietăţi, de sub aspra purtare a stăpânilor lor faţă cu dânşii. Se stabilise obiceiul că, pentru a se putea strămuta, iobagii să plătiască o despăgubire către domnul moşiei, despăgubire numită ieraqiu. Se vede însă că această regulă nu era respectată de stăpânii moşiilor, de oarece regii sunt nevoiţi în repetite rânduri, să ordone nobililor as­ cultarea de acest obicei. l70 Iobagii Ia rândul lor fugeau ade­ seori fără a plăti teragiul şi erau rea duşi cu puterea în sate, cum se face bunăoară cu iobagul Dragul fiul lui Dunca care fugise '" Un document din 1370 (Ibidem. 1, 2, p_ 164) enumără pe mulţi iobagi daţi In judecata pentru crime şi osândiţi la pierderea pământurtlor. Acest docu­ ment arată pe unii din iobagii regcşti strămutaţi pc moşiile particulare de pe pertinenţiile castrelor, Alt doc, din 1405 (Ibidem, I, 2, p. 441) arată pe mai mulţi iobagi ai castelului regesc şi care erau fugiţi de pe moşia lui Ştefan fiu) lui Petru din Remetea: "Pipo de Ozora castellanis Crassofoiensibus... quos­ dam iobbagiones ... de lpsis possessionibus regalibus ad possessiones.. . magistri Stephani clandestine ... se treansferentes". Pipo ordonă ca aceşti iobagi "nulla­ tenus abducere cel abduci facere debeant, nisi tales qui propria voluntate ha bita licentia iterum ad possessionem regales reverti veJlent". "8 Kerneny reprod. de Transilvania, VII, 1874, p. 8, 1487: "utraque possessiones Lwpsa ... quae SOlU111 modo Keneziatu ho nore Nicolao, Stephano et Mathiae de Lwpsa pertinebant eo iure quo ad ipsos pertinere dlnoscitur, relicto et dimtsso, pro civibus , incolis el laboratoribus civitatis Off'en-Banya perpetuo possiderrtes" . 16' L. C., "Un document de împărţală a unor moşii (Hurm., Doc., 1, 2, p. 317-321, 1389) enum eră o mare mulţime de iobagi aşezaţi pe ele. r-e Hurm., Doc., 1, p. 639 : .. , "suo terragio persoluto ad possessionem­ alii nobili vei alias quo placuerit cum omllibus suis rebus se transferre valeat". Alt ordin identic. Ibidem, p. 576, 1317; altul Ibidem, I, 2, p. 245, 1377; altui al regelui Sigismund, Ibidem I, 2, p. 470, 1410_ [181] UNGUUIl 181 depe moşia lui Ştefan fiul lui Petru din Remetea 171. Adeseori se văd iobagi sequestrati şi urmăriţi eu puterea de nobilii 'ce aveau drepturi asupra lor. Aşa în 1376 găsim pe un iobag din Secaş al familiei Kun din Golonia sequestrat şi strămuatt cu puterea de knezul Neacşu în comuna Cuieştii 172. Iobagii pier-. duseră, prin acest sistem de plată de teragiu, şi alipirea lor de moşia pe care se aflau, şi libertatea, după ce pierduseră pămân-. turile ceeace îi coborâse, din rândul de adevăraţi iobagi adică" de oameni liberi, la acel de villici adică de şerbi, mai păstrând ei, ca prin ironie, în condiţia lor injosită , tot vechiul şi onora-. bilul lor nume de iobaai, Aceşti iobagi de felul nou sunt supuşi tot la mai multe­ indatoriri către proprietarii moşiilor, aşa că poziţia lor se în­ greuiază necontenit. Dela un timp, nu se ştie de când, îi vedem. supuşi la darea de dijmă din productele lucrate de ei. Aşa un do-. cument din 1394 regulează neînţelegerile dintre nobili şi epis-. copul de Alba-Iulia dela dreptul asupra dijmelor iobăgeşti. Asupra scopului urmărit de naţiile stăpâne ale Ardea-­ lului faţă cu ţăranii români, ne dă o foarte preţioasă desluşire un document din 1398, în care nohilii cerând regelui să le con-. ceadă lor dijmele Românilor de lângă Alba-Iulia, regele răs-. punde că întrucât capitolul mânăstirei din Alba-Iulia este în-. datorat a da un corp de oştire, el trebuie să'şi scoată cheltuiala prin stoarcerea Românilor 173. In sfârşit mai dobândită nobilii şi dreptul de judecată asu-. pra iobagilor lor, prin care căderea acestora sub stăpânii mo-. şiilor deveni desăvârşită. Mai găsim apoi că Saşii căutau ea oarecari sate din scau-­ nele lor să fie scutite de taxele iobagiale ale iobagii lor ce stă­ teau pe moşiile nobililor. Adeseori moşiile iobagilor erau ză-. logite de proprietari pentru datoriile proprietăţei. In 1482 gă­ sim 23 de moşii iobagiale zălogite pentru asigurarea plăţei zes­ trei unei femei. In 1568 aflăm cum sotia lui Stefan Albul ză-. Jogeşte lui Gaspar din Ostiro moşia iobagului Petru Bârsan din satul Var (Mizfalu) pentru 25 de Iiorini. In alt rând o altă moşie iobagială este zălogită în 1571. Mai găsim satul Feleacul: dat oraşului Cluj în 1493174• '71 Ibidem, I, 2, p. 411, 1400: "Dragulfyadunka". Iată cum se schlmo-. nosesc numele româneşti! Mai mult iobagi regeşti vezi în Documentele Hurmu, zachi, I, 2, p 629·632 din 1427 şi p. 737 din 1447. Când un iobag se strămuta pe. locurile Saşilor, ei nu erau îndatora ti a'} da inapoi, Ibidem, I, 2, p. 740, 1447 e , 112 Ibidem l. c. p. 277, 1376. 173 Ibidem, 1, 2, p. 400, 1398: si Capitulum autcm ... surnmas pecunlarum­ ratione exercitu solvere et propter illas expediendas, eorum Valachos exactionari­ habent". Alt document din 1389 (biâem, I, 2, p. 317) supune pe iobagi la da-o rea celei a noua parte a pro ductelor lui in natură sau în bani. ,7( 1482, Hurrn., Dac., II, 2, p. 274; 1568, Ibidem, II, 5, p. 655; 1571,. Ibidem, p. 657; 1493, Ibidem, II, 2, p. 336. [182] 182 ISTORIA ROMÂNILOR ca: toate faptele sociale căderea iobagilor sub nobili se făcu treptat şi cu încetul. Tot aşa şi cu stângerea îndatoririlor lor militare. Pe când parte din iobagi păstrau încă poziţia lor onorabilă dar greu de dus pe lângă castelele regeşţi, mulţi din tovarăsii lor de clasă cădeau tot mai adânc în atârna rea dom­ niilor teritoriale. Incă din anul 1293 un document vorbeste de Valahii ce se aflau în stăpânirea nobililor 175 şi dacă poate fi vorba aici de vill ici , se poate ca şi iobagi să fi fost amestecaţi între ei. Cu toate aceste, tocmai pe atunci găsim mândrul răs­ puns al castrenzilor dela Borsod că ei sunt ţinuţi numai a face slujbele militare, iar nu a păzi închisorile 176. Se poate prea bine " ca ambele aceste stări, cea onorabilă si cea decăzută, să fi coe­ xistat mal, mult timp, de oarece seriile 'istorice se desvoltăade-: seori paralel, până când una înghite pe cealaltă, cea bună pe cea slabă, când evoluţia e suitoare; cea bicisnică :pe ceaputer­ nică când ea este coborâtoare. " \ _ - Iobagioniiiromâni _ apucaseră încă 'dela început' pe. eIiila prăpăstioasă a stărei lor sociale. Ei cădeau' alături cu knezii sub care stătuseră În vremile libertăţei lor. Pe atuncea a fi iobag era o onoare şi a fi, knez o putere. Knezul se amesteca uneori cu voevodul. Mai târziu knezul se tot apropie de iobag, ceeace nu însemna înnălţarea acestui din urmă, ci aplecarea celui dintâi. Un document, acel care conţine osândirea numărului celui mare de iobagi la pierderea proprietăţilor lor, enurnără printre şi ei pe trei knezi iobagi regaLi : Hrănoiu din Zuhor, La­ dislau fiul lui Bratu din Soma si Valentin fiul lui Neculai din' Borşa 177. Aceşti kuezi iobagi regali nu erau 'decât . foştii, .knezl. căzuţi .la rândul de iobagi, fugiţi (iepe domeniile regeştipeacele ale nohililor şiînvinuiţi aici de furt şi de; falşificare -de 'monedă;' pentru ca prin despoierea de pământul lor să se coboare la: ul-: tima treaptă a straturilor socialevacea a, villicilor. . Seriile lstol'ice 'ale, decăderei poporului român de peste mimţL-Chiar din întâile veacuri ale supunerei ţărilor române de peste munţi sub stăpânirea Ungurilor, încoltiseră seriile de fapte cari vor aduce poporul lor de baştină la sapa de lemn în privirea materială şi la ruinarea întregei sale vieţi nationale;' Numai cât voinţa lui se ascuţi tot mai mult, când sufletul lui _".; J'" .. ,,::, ;'0' .. ' . , . ar s Ibidem, 1, p. 322, 1293 :'"universos Valachos in possessionibus nobilium". : pu Cum 'aln văzut mai su� p, 178 nota 157._ . . ,1" >,,,, \ '17 Ibidem, 1,2, p. 165, 1370: "Hranoya Keuczlurniobbaglonen regalem .. ,. Etidislalini filium Brata Keneirim iobbaglonemregalem, ... Valentinum filius Nicolai Kenezum iobbagionem regalem. Alt Knez iobag este amintit în un, document : din' 148fi din colecţia Kemeny, Revista TransillJania,"VU, 18'74; p. 7; 1486: "quomodo superiori anno quidam NicolausKenez iobagi/ia, suus· de" possessione ; se Marton, non habita Iicentia neque iusto terragio depasita contra regni con­ suetudinem ad I\:ecset se transtullisset". [183] UNGURU 183 simţi din nou îmboldirea spre renaştere din cenuşa morţilor. Deşi aceste serii sunt numai îndegetate prin fapte răs­ leţe şi neînchegate în legături neîntrerupte, ele pot fi prinse de minte şi să ne arăte cari au fost pârtiile pe cari s'au îndru­ mat coborârea spre ciuntirea vieţei neamului românesc care, la Început, fusese numai supus de Unguri politiceşte, iar nu nimicit ca fiinţă socială şi nici periclitat ca alcătuire etnică. Seria cea mare care domină toate celelalte, este fără în­ doială supunerea Românilor sub Unguri - mai apoi şi sub Saşi şi Secui - supunere care trebuia, după împingerea firească a instinctelor egoiste, tot atât de puternice în popoare ca şi în indivizi să tindă la aşerbirea cât mai deplină a poporului supus de către acele domnitoare. Slăbirea nobilimei române adusă întâiu prin desţărarea unei părţi a ei dincolo de munţi, în viitoarele principate, apoi prin trecerea restului ei la religia catolică şi la naţionalitatea maghiară până la stingerea ei desăvârşită depe părnântul ţă­ rilor trans-carpatine, aduse cea mai grea ştirbire vieţei româ­ neşti. Prin această descăpăţânare a poporului român, i s'a răpit puterea lui cea mai de samă de împotrivire şi s'a făcut ca partea cea mai însemnată a avuţiei lui teritoriale, marile moşii ale clasei sale nobiliare, să treacă în mâna cuceritorilor. Odată cu nobleţa română se desfiinţară şi organele cele 'mai de samă ale puterei militare a poporului băştinaş, începând cu voevozii, cari fiind nobili fură înghiţiţi odată cu: clasa din care făceau parte. Aceşti capi militari încetând de a mai fi Români, nu mai constituiau pentru regii maghiari un element care, dacă le stă­ tuse În ajutor în multe împrejurări, în altele foarte grave pu­ seseră în cumpănă autoritatea şi puterea Statului unguresc. Pentru a putea însă pătrunde pe deplin alunecarea spre prăpăstie a Românilor pe calea veacurilor, trebue cercetate şi, celelalte serii paralele ale căderei lor. ' ' Autoritatea supusă a voivozilor, knezii.: pristavii satelor, cari le .închegau în unităţi polirice şi dădeau rriasselor poporului român Însemnătatea numărului organizat, dispărută şi ei, traşi În două părţi: cei superiori înnobilaţi prin trecerea lor în rândul nobililor a căror desnaţionalizare o împărtăşiră : cei ordinari căzând Împreună cu satele pe cari le ocârmuiau în stăpânirea nobililor. Knezii cari, la început, erau mai mari decât iobagii de sub ei, dela o vreme se coborâră în rândurile lor, atunci când nobilii Îşi Întinseră tot mai mult puterea asupra satelor depe moşiile lor, aşa că autoritatea capilor comunali, adecă a knezilor, fu înlocuită cu acea a stăpânilor moşiilor. Knezul al cărui nume începe întâiu a se alipi de acel de iobag dând naştere vitregei îm­ preunări de knez-iobag căzu la sfârşit în rânduf acelora pe cari înnainte îi ocârmuia, devenind la rândul său un simplu iobag care nsă uneori păstra, în înjosita lui stare, titlul ce'I mândrise odată. [184] 184 1 S1'ORIA ROMÂNILOR Iobagionii ei înşişi, adică partea cea mai de samă a ţă­ ranilor români, căzură intâiu din starea lor cea bună economică în sărăcie, din pricina grelelor îndatoriri cărora erau supuşi. Ei fugiau, depe teritoriile castrelor, pe moşiile nobililor unde îi aştepta însă o soartă şi mai rea. Prin deosebite manopere, nobilii despoiară de pământul lor şi pe acei dintre iobagi ce mai păstraseră; apoi prin buna plecare a regilor către dânşii, nobilii înlănţuiră tot mai mult viaţa iobagului, prin dări, ju­ risdicţie şi mai târziu prin munci făcute pe moşia stăpânului, 'Încât astfel se reduse si această clasă de tărani liberi - vechi militari - la rândul de villici adică de sei'bi. Ei fură îndato­ raţi a plăti o dare grea pentru a se putea.' strămuta aiurea. :No­ bilii abuzând de puterea lor, le refuzau ieşirea, chiar când ofe­ riau să plătească teraqiul. Iobagii ce fugiau depe moşie erau .readuşi cu puterea la locurile lor, aşa că şerbirea începu a se introduce în starea ţăranului de peste munţi, - şerbire care poartă mai târziu numele de iobăgie, numele de cinste al ţăra­ nului militar din vechime. Knezii se coborîseră între iobagi; iobagii se prefăcuseră iîn şerbi şi peste tot se Întinse giulgiul cel negru al sclaviei care tindea să înghită şi ceea ce rămăsese din poporul român, după 'ce floarea lui, nobilimea şi cu voivozii, fusese culeasă de aprigul :grădinar ce��cultiva ţara Ardealului 178. Toate drepturile netăgăduite ale naţiei româneşti, păstrate 'după cucerirea maghiară, dispar mai târziu, şi poporul român 'este redus într'o adevărată robie. O asemenea stare de lucruri 'însă ne îndreptăţeşte a trage următoarele încheieri : 1. Că cucerirea maghiară nu a fost dela început aşa de -covârşitoare încât să poată nimici drepturile popoarelor supuse -de ea; iar păstrarea unor asemenea drepturi întăreşte şi mai .mult arătările lui Anonimuscă ducatele supuse de Unguri ar ,fi reţinut în mare parte autonomia lor. 2. Că năvălire a maghiară în ţările de peste munţi este 'cu totul deosebită de aceea a celorlalte popoare barbare; că :urmările ei îngrijitoare pentru poporaţiile cucerite, se arătară tocmai târziu, când timpul aduse la lumină rezultatele cu atât mai periculoase ale nouei stăpâniri, cu cât ele se întemeiară 'cu încetul, înrădăcinându-se. 3. Că poporul românesc este peste putinţă un popor imigrat 'în ţara Maghiarilor, de oarece atunci nu am înţelege cum el să se -bucure dela începui de aiâtea drepturi, pe cari le pierde În urină. 178 Minunate teme de monografii ar fi stabilirea mai amărunţită a 'acestor serii, bunăoară: a) aceea a desnaţlonalizărel şi stingerei nobilimei române 'de peste Carpaţi; b) înfloirca apoi slăbirea şi dispariţia voevozilor; c) decăderea �knezatelor şi pierderea lor în rândul Io bagllor ; d) stângerea rolului militar al "poporului român de peste munţi. [185] UNGURII 185 Firea lucrurilor ar cere dimpotrivă ca un popor imigrat, când se aşază într'o ţară, să fie la început asuprit, şi să nu ajungă decât cu timpul a'şi îmbunătăţi starea, dobândind în urmă chiar şi oarecari drepturi. Astfel este cunoscut că Ţiganii fură reduşi în robie în toate ţările pe unde ei se întinseră. Evreii fură în tol timpul Veacului de Mijloc în o stare din cele mai rele •. şi a trebuit să vină veacul nostru de lumină şi de civilizaţie, pentru ca şi ei să'şi îmbunătăţească starea care, în unele State" ajunse chiar covârşitoare. Poziţia privilegiată a coloniilor germane din Transilvania este uşor de înţeles. Aceste colonii se aşezară în ţară ca corpuri constituite, cărora dinnainte trebui să li se asigure oare cari drepturi, pentru a le atrage în acele părţi. Ele nu veniră dela sine, încât să le fi fost regilor de a scăpa de dânsele, ci fură che-. mate. Nu se prezintă în aşa chip, de către partizanii reimigrărei Românilor, intrarea lor în Transilvania. Românii sunt arătaţi ca un popor de păstori, ce s'ar fi furişat cu încetul în Transil­ vania, în chipul Ţiganilor. In acest caz cum să se explice drep-. turile, de cari îi aflăm bucurându-se faţă cu naţia Maghiarilor; dela cea dintâiu a lor arătare în Transilvania? Dimpotrivă, dacă admitem că Românii au fost supuşi de Unguri, explicarea stricărei condiţiei lor devine din cele mai fireşti. Un popor supus poate păstra, în primele timpuri, câteva din drepturile sale, pe cari lăcomia stăpânilor săi le ră-· peşte în urmă. Uneori chiar cuceritorii a� interes, a nu face să se simtă, dela început chiar, toată greutatea. jugului pe care îl atârnă ţărei cucerite, în scopul de a'l face mai uşor de primit. Mai târziu, când elementul domnitor a prins rădăcini În ţară, el aruncă masca şi devine pe fiece zi mai nesăţios, mai lacom. Faptul deci că Românii s'au bucurat la început, în ţările de peste munţi, de drepturi însemnate pe cari le pierd mai târziu" este unul din argumentele cele mai puternice ale stăruinţei lor' în Dacia Traiană 179 • . m COU1P, Pic, Die A,bslammuJ1g der Riunănen, care a atras Int âiul lua-, rea aminte asupra acestei împrejurări) [186] JI PECENEGHII, CUMANII ŞI TATARII. 1. PECENEGHH ŞI CUl\'IANU: Peceneghii sau Pacinaţii sunt iarăşi un popor de rasă mongolă, care după ce aliindu-se cu Bulgarii atacă pe Unguri în Ateluzu, îi fac să părăsască aeeastă regiune, unde se tntoc­ mescei în. locul Ungurilor şi selăţesc apoi în spre sud, peste cârnpia .dintre Nistru şi Dunăre. Constantin Porfirogenitul des­ crie într'un chip foarte lămurit migraţiile Peceneghilor. El spune .despre ei că "râdicând armele contraCazarilor, au fost învinşi şi siliţi a'şi părăsi ţara şi a se trage În regiunea locuită de Turci (Unguri). Făcându-se o luptă între Turci şi Peceneghi, numiţi pe atunci Cancar, armata Turcilor a fost învinsă şi s'a despărţit în două părţi: una din ele a apucat către orient, spre Persia; cealaltă îndreptându-se către occident, spre locul nu­ mit Ateluzu, s'au aşezat aici. După câţiva ani Pacinaţii, năvă­ lind peste Turci, i-au fugărit împreună cu principele lor Arpad, Turcii bătuţi, fugind şi căutăndu'şi locuri de aşezare, veniră la marea Moravie, alungară pe locuitorii de aici şi se aşezară în locul lor, care ţară o ţin ei până în zilele de astăzi" 1. (952) Porfirogenitul sfătueşte apoi pe fiul său, pentru care el scrie cartea lui, ca să trăiască în pace cu Peceneghii care ocupaseră Muntenia pe timpul lui; căci altfel ei ar putea periclita stă­ pânirea Bizanţului asupra Chersonezului : apoi ei fiind puter­ nici, ar fi în stare să împiedece incursiile Ungurilor şi ale Ru­ şilor în Impărăţia Bizantină 2. Peceneghii erau împărţiţi în opt triburi, din care patru locuiau, pe timpul împăratului scriitor, dincolo de Nipru, iar patru dincoace de acest fluviu, dintre care tribul Giazicopoti era cel mai apropiat de Bulgaria; prin urmare locuia prin cârn- 1 Const. Porphyro g., De adm. itnperi i, c. 38'. Ibidem, c. 1, 2. [187] PECEKEGHIl, CUMANII ŞI TĂTARII 187 pia munteană, iar alt trib Gyula era cel mai apropiat de Turcia sau Ungaria; ocupa deci banatul Olteniei 3. Depe atunci se constată că exista în ţara Pacinaţilor, dinspre marea Neagră, . Cela te a ALbă, pe care Porfirogenitul o numeşte Asproti fiindcă, zice el, ar fi fost zidită din stâncă albie. Nu este de admis că această cetate să fi fost ridicată de Peceneghi, cari erau un popor nomad,' ci după numele ei, era fără îndoială o veche colonie greceasc9; numită în vechime' Tyra, şi -dela care s'a păstrat o piatră ce. conţine o inscripţie, redactată parte în limba latină, parte în cea grecească 4. Neamul Peceneghilor este astfel descris de alt autor bi­ zantin Cedrenus : "Ginta Pacinaţilor este scitică, din acei Sciţi ce se numesc regeşti, este mare şi numeroasă şi nici o altă se­ minţie scitică nu este în stare a i-se împotrivi. Se împarte în 13 triburi, care în deohşte poartă numele de Pacinaţi ; locuesc dincolo de Istru, în locurile plane, dela fluviul Boristene (Ni­ stru) până la Panonia, rătăcind neaşezaţi şi locuind de a pu­ rurea în corturi" 5. Deşi Cedrenus spune că Peceneghii ar fi Sciţi, ba chiar încă regeşti, aceasta nu provine decât din obi­ ceiul' scriitorilor bizantini, de a arhaiză numele popoarelor. Am văzut mai sus că Sciţii erau nişte popoare de rasă arică 6, pe când Peceneghii sunt învederat Mongoli. Astfel Ana Corn­ nena ne spune că Pa cina ţii şi Cumanii vorbiau aceeaşi limbă, şi din un vocabular de cuvinte cumanice din 1303, păstrat până astăzi, se vede că limba Cumanilor sămăna foarte apropiat cu limba turcească. Turcii Însă sunt o ramură de Mongoli, În­ rudiţi cu Finii şi cu Ungurii 7. Limita dată locuinţei Peceneghilor din spre apus, anume Panonia, trebue înteleasă în Oltenia, la Portile de Fier, căci ei nu ocupaseră Transilvania, în care trec numai atunci, pentru căaută adăpostire, când este nimicit poporul lor de către Bi­ antzini. Depe la 970 Pacinaţii încep incursiile lor în Impărăţia Bizantină, mai întâi în unire cu Ruşii şi apoi singuri. In acest 3 ibidem, c, 38 (ed. Bonn, p. 166): «d {)'sfLo:�rtaţ,lX01tOV 1tk'fjod"'�l dJ BOOAI"P[�i, �O Bs iHfLa �oli "u�U> rOAa 1tf.yjOlU, n 'r"g Toop"[cp. . 4 Vezi reproducerea ei în Haşdeu, Arliira istorică, I, 1, p. 41. Inscripţia e din anul 201 d. Hr. Şi geograful arab Al-Edrisi (1099-1154) pomeneşte Ce­ tatea Albă sun numele de Armoncastros. • Cedrenus, ed. Bonn. II, p. 581-.582. • Mai sus VoL I, p. 37. , Anna Comnena, VIII, 5, (Bonn, I, p .. 404): «�y"o&a� (Pecencghil), �ol� KOfLuvot<; ofLo'( AJ"'t:OO�D. Klaproth, Y ocabulaire latin, persan,t coman de la bibtiotheque de Pctrarcha, în. Memoires relaiiţs d l' Asie, Paris, nI" p". 113- 256. Vezi o comparaţie între limba comană , acea turcă şi acea maghiară în Roesler, Romănische Stuâien, p. 352-356. 1 '1 [188] 188 JS'l'ORIA ROMÂNILOR timp un duce al Peceneghilor, Keqenes, se răscoală contra Cha- ganului celui mare, Tirachus, este bătut de acesta şi fuge într' o insulă a Dunărei, de unde trece în Impărătia Bizantină şi bote­ zându-se, ajută împăratului Zimisces contra lui Tirachus. Acesta, .supărat pentru adăpostul oferit de Bizantini lui Kegenes, trece Dună.r�a cu 80.000 de oameni, Însă e bătut, prins şi primeşte -Creştinismul. Pe la 1013 ne spune Ana Comenna că "Tselgu ducele mi­ -Iiţiei scitice, trecând strâmtorile munţilor, cari stau deasupra Dunărei, cu o armată amestecată din deosebite neamuri, de aproape 80.000 de oameni, parte de Sarrnaţi şi de Sciţi, parte �şi de Daci (Unguri), căci şi din această ginte nu puţini erau sub conducerea lui Solomon, atacă cetatea Chariopolis" 8. Din "această indica re, s'ar părea că Pacinatii ar fi iesit din Transil­ vania, de oarece armata aliată este arătată ca 'trecând strâm­ torile munţilor care veniau deasupra Dunărei, adecă vreunul ,din pasurile Carpaţilor. Noi credem însă că scriitoarea bizan­ tină va fi raportat la întreaga armată, trecerea pasurilor Car­ paţilor, pe care numai Ungurii trebuiau să o facă, pentru a ieşi din ţara lor către Dunăre şi a se uni cu corpul Mongolilor, "cu atâta mai mult că însăşi Ana Comnena arată că numărul Ungurilor, sub generalul lor Solomon, era însemnat. In ace­ laşi. an, acelaşi scriitor pomeneşte şi pe Cumani cari deacolo ,innainte sunt necontenit amintiţi. Peceneghii însă puţin după .aceea dispar din ţările dela Dunăre, între 1083-1096, fiind zdrobiţi de Isaac Anghelul într'o luptă la Lebune, asupra re­ .zultatului căreia, fatal pentru Peceneghi, raportează tot Ana -Cornnena, că o ginte nu de zeci de mii de oameni, ci întrecând 'orice număr, a fost stărpită până la nimicire, cu femei şi copiii" 9. După această luptă nenorocită, mare parte din Pacinaţii rămaşi în viaţă, acei prinşi, intră în armata bizantină. Câteva pâlcuri, care mai rămăseseră la nordul Dunărei, se retrag în 'Transilvania, de unde sunt desemnaţi sub numele de Bessi, nume redus din acel al Pacinaţilor prin următoarele scurtări : Picenati, Piceni, Bisseni, Bessi 10. De la Pacinaţi, aceste deo­ sebite numiri fură aplicate şi la Cumani, şi deaceea întâlnim în 1222 acea pădure a Bissenilor în Transilvania, care apar­ ţinea acestora în comun cu Românii, şi a căreia întrebuinţare c-'"-- _ , Arma Cornnena, VII, 1, (ed. Bonn, I, p. 330): 'E&poo as z1t:'f'ay�y,a� IltsA{hoy b TesAI0/) 'ta oltsp1tslfJ-sYo. 'too .ila;yoo�sw; 't�fJ-It'tJ»' • Anna Comnena, VIII, 4, 5. p. 396-407. 10 Kato na, Hisioria critica regum Hutujariae, I, O. 281; "eamdem a Patzinacrtis, dictis etiam Piclnacis et Plcenis", p. 279: "Bessos item et Bissenos -a nostris non rara pro Cumanis el Patzinacitis accipi". Nu trebue amestecaţi Bessii-Peceneghii cu poporaţia de acelaş nume din muntele Hemus, popor de >rasă traclcă, [189] PECEI'E'GHU, lUMA�ll ŞI 'l'Ăl'.tIRII 189 regele Andrei o concede Saşilor din Săhiu 11. Incă mai dinnainte Peceneghii văzându'şi poziţia compromisă faţă cu Bizantinii şi poate neputând suferi innălţarea Cumanilor în fruntea nea­ mului lor, Începuseră a se ruga de regii Ungariei ca să fie pri­ miţi în Statul lor. Astfel pe la 1021 ne spune Cluuiuuicius, au­ torul unei vieţi a Sfântului Ştefan, că 60 de familii peceneghe veniră cu toate avuţiile lor din părţile Bulgariei (Muntenia) către Panonia, rugându-se de regele Ungariei a fi primite să se aşeze aici 12. Dela poporul Peceneghilor au rămas în ţările române câteva numiri geografice, precum un pichet de Dunăre, Pe ce­ neaga lângă satul Tuţeni, în judeţul Teleorman, el însuşi cu nume peceneg, încât întâlnirea acestor două nume lăsate de Peceneghi în geografia Munteniei este caracteristică. Tot astfel sunt numite două pâraie cari curg din Dobrogea şi se va varsă în:='Dunăre: Nou- şi Star-Peceneaqa 13. Cumanii. - Dela 1057 înnainte se iveşte pe lângă poporul Peceneghilor la nordul DlilîRrei�i acel al Cumanilor care pare a fi fost un trib peceneg��enit,\ flupă înfrângerile rcpeţite su­ ferite de dânsii dela Biz�cl;ini-··s' iee conducerea neamului. Ei ajung cu timpul la predomnire, impunând numele lor Între­ gului popor. Cumanii vorbiau aceeaşi limbă cu Peceneghii 14. Bizantinii amestecă ambele popoare în numele arhaic de Sciţi. Cumanii joacă un rol însemnat în revolta Valaho-Bulgarilor contra împăratului de Constantinopol, Isaac Anghelul, precum 'şi În tot timpul cât au ţinut luptele noului Stat cu împăraţii latini din acel oraş. Cumanii erau şi ei nomazi ca şi Peceneghii. Ei nu cultivau pământul, ci cumpărau grânele ce le trebuiau din Chersonezul Tauric. Ei se lăţiră deci, ca toate popoarele nomade ce înnecară şesul oriental al Europei, până la bazele munţilor Carpaţi, cuprinzând toată Moldova şi Ţara Munte­ nească până dincolo chiar de Olt. Pe la 1239 o armată franceză vine în ajutorul lui Baudouin de Courtenay, împăratul latin al Constantinopolei, cel atacat de Grecii din Azia, sub condu­ cerea împăratului Bataţe din Niceea. Pentru a ajunge la Con- il Mai sus, Document din 122·1 : "silva Blacorum et. Bissenorum" Comp. Biographus Ladislai în Katona, II, p. 549: "Unde Cunos seu Cumanos cum Bissenis seu Picenls aut Patzinacitis in unam gentuem coaluisse iam alias -ostendlmus" . 12 Chartuicii episcopi Vila S. Stepliani reqis, c. XVII, in Endlicher, Monu­ menta arpdiana, Sangali, 1849, p. 181 : "Sexaginta viri Bessorum ... cum universo .apparatu suo... de partlbus Bulqariae.s, termlnis Pannoniorum appropinqua­ verant", Despre însemnareaMunteniei cu numele de Bulgaria vezi mai sus, pag, 88. 13 Frunzescu, Dicţionar geografic Bucureşti, 1872, s. v. CL harta Româ­ niei publicată de Flemming la Glogau. Este indiferent dacă Teleorman pare :II fi fost lăsat de Cumani, întru cât Peceneghii şi Cumanii vorbeau aceeaşi limbă H Anna Comnena, VIII, 5 (Bonn, I, p. 4,O-!). Mai sus, nota 7. [190] 190 ISTORIA ROMÂNILOR stantinopole, capii expediţieise pun în bune relaţii cu' Cumanii din Muntenia şi cu împăratul Ion Asan al Valacho-Bulgarilor. Cronicarul Alberic, de origine din Belgia, care Însă fusese că­ lugăr la o mănăstire din Ungaria şi primise aici mai multe iIi­ formaţii de la martorii oculari ai evenimentelor, ne spline că doi căpitani ai armatei franceze, de sigur pentru a dobândi 'a­ jutor dela Cumani, în lupta lor contra Grecilor, se încuscriră cu regii Cumanilor. Aşa Guillaume fiul lui Geoffroy de Mery, conetahilul Romaniei şi Baudouin de Haynaut luară de soţii pe câte o fată a unui cap cuman, Soronius; iar vestitul Nariot de Toucy care era înrudit chiar cu regele, Franţei Ludovic cel Sfânt, luă în, căsătorie -pe fiica craiului Ionas, celui mai mare rege al Cumanilor. Tot acest 'cronicar ne mai spune căcele d-ouă fete ale lui Soronius fuseseră botezate, în Constantinopole, fără î-ndoială după ritul catolic ce predornniâ pe atunci în acest oraş, şi că soţia lui Nariot de Toucy, după moartea-bărbatului ei, se făcu călugăriţă 15. Se, vede deci că poporul Cumanilor tre­ buia să fi părăsit mult din barbaria lui' primitivă; că unii din Cumani îşi trimiteau chiar fetele la Constantinopole, unde ele se creştinizau, şi că această religie le devenise atât de iubită, încât fiica unui regecllm{ţn se căIăugăreşte, atunci când o a­ junge nenorocirea. Se ştie 'apoi cum Cumanii începuseră a îm­ brăţişa Creştinismul şi la nordul Dunărei. Astfel arhiepiscopul Robert din Strigoniu înfiinţase pentru ei anume episcopatul Cumanilor, schimbând în el vechea episcopie a Milcovului din sudul Moldovei. f. >: Căsătoria celor trei capi francezi cu fete cumane avu însă loc în Constantipopole, de oarece Alberic ne spune despre cele două fete ale lui Soronius că erau creştinizate în acel oraş, şi despre a treia ne dă iarăşi indicaţia că era creştină. De mai înnainte Însă se făcuse şi alianţa formală între Cumani şi Fran­ cezi, prin săvârşirea a două deprinderi cumanice. Capii arma­ telor aliate se prinseră fraţi de cruce, ceeace se îndeplini prin operaţia următoare: atât Cumanii cât şi Francezii se împun­ seră la braţ şi culeseră sângele într'o mare cupă de argint, peste care apoi turnară vin şi apă, bând după aceea cu toţii din amestec 16 Pentru a întări şi mai trainic legăturile între ei, Cumanii scoa­ seră un câine între armata lor si acea franceză si'] tăiară cu săbiile în bucăţi, spunând că aşâ să fie tăiat acei ce va trădă credinţa aliatului său 17. 15 Alberici mo nachi trium fontium, Chrotiicon, nunc primum editnm a G. G. Leibnitio, Lipsiae, 1698-1700 in 4, II, p. 578, ap. Haşdeu, Originile Cra­ ionei în Olleneştcie, Craiova, 1884, p. 60. CL Gibbon, Geschichle der Abtiahme inul des Falis des r ătnischen Reiches, aus dem englischen uebersetzt, Wien , 1791, XII, p. 339 şi urm. 16 Obiceiul Irăţiei de cruce s'a păstrat la Români. Vezi Alexandri, Poe­ sti populare ale Româtiior, p. 13; Haşdeu, Olteneştele, p. 79-91. El era cunoscut încă vechilor Sciţl. Vezi Herndot, IV, 70. [191] r I I ! PECENEGHU, CUMANII ŞI 'l'ĂTARII E probabil că, deşi această alianţă se pecetlui în. Constau­ tinopole prin căsătoriile amintite, ea fusese legată în valea Du­ nărei, unde Cumanii îşi aveau sălăşluinţa. Că acest popor lo­ cuia În Muntenia şi Moldova, se dovedeşte întâiu, din arătările Dominicanului Aseliu care spune în 1246: "Cumanii se întin­ deau până la Dunăre şi ocupau şi regiunile Rusiei inferioare până la fluviul Volga 18, ceea ce se vede, afară de textele au­ torilor bizantini, care vor fi raportate mai jos la istoria Im­ periului Valaho-Bulgar şi din numeroasele denumiri geogafice rămase de la Cumani în gura poporului român. Astfel se află în Moldova si Muntenia vreo 33 de numiri cari amintesc nu­ mele Cumanilor, şi este cunoscut din documentul dela 1247 şi din bula papală din 1234 că Muntenia şi Moldova purtau nu­ mele de Cumania 19. Afară de aceste denumiri cari amintesc deadreptul numele Cumanilor, mai există în Muntenia mare şi alte nume geografice cari amintesc pe Cumani. Aşa în o ho­ tarnică din 1608 a unor ocini din satul Berileşti (jud. Brăila) găsim arătat ca margine a lor, drumul lui Conci ac. Acest nume este cumanic purtat de un trib cuman aşa numit după un cap al lui -amintit de cronica de Kiev 1169-70: "Sălbal.ecii Cu­ mani Konciac şi neamul lor" 20. Al doilea termin -geografic de obârşie cumană este Teleottnanul, numele unui riu şi a distric­ tului prin care curge. Etimologia acestui cuvânt se află numai în limba cumanică. El însamnă pădure nebună, adică deasă, nestrăbătută, dela două cuvinte cumanice .. le li = nebun şi orman = pădure. Cinnamus ne spune că pe la 1152 Sciţii, adică Cumanii, irump În Imperiul Bizantin. Impăratul înnaintând însă asupra lor, ei trec înnapoi Dunărea, unde Bizantinii îi ur­ măresc, şi înnaintând dincoace de fluvu peste un loc întins, ajunseră până la un munte ce se numia Tenu-orman, şi care era către hotarele Galiţiei 21. Deşi numele dat de Cinnamus se referă la o pădure dela hotarele Galiţiei, şi nu la regiunea ce poartă astăzi numele de Teleorman, totuşi s'a putut ca el să fie dat de Cumani şi la o pădure din judeţul cu această numire. Aceste două numiri lăsate de un popor dispărut, în regiunea şesă a Munteniei (jud. Brăila şi Teleorman) dovedesc Însă a- 17 Joinville, Memoires ou histolre el chronique de SI. Louis, ed. Fr. Mi­ chel, Paris, 1859, p. 150-152. re Fejer, IV, r, p. 425. " Doc. din 1247: "a fluvio Olth et alpibus ultrasilvanis totam Cutna­ niam". BuIla din 1234: "In Cumanomm episcopatu". Vezi mai jos, Capitolul Muntenia şi Moldova innainie de âescălecare, Cf', Dictionarul lui Frunzescu. 20 Haşdeu, Cuvinle din Bătrâni, I, p. 171. . " Cinnarnus, Bonn, p. 94: «�al hel opo� 'rivao �Opflo0v,. 1)),&ov, ·Oit.p aTX0i) 'tOiv Taop0JY.oih�'iJ� optWY aV€XSl»- Klaproth, 1 c. p. 240. Numele nu este turcesc, desi samănă, Cumanii fiind de acelasi.meam. cu Turcii, căci in această limbă ar trebui să fie Deli-Ormon. cu â, precum se· găsesc la localităţlle ocu­ pate ele Turci mai multe asemenea numiri. � [192] 19J lSTOIlIA ROMÂNILOR flarea de poporaţie aşezată de sigur de obârşie slavă care a trans­ mis Românilor numele rămas de la Cumani. In Oltenia, unde trebuie să se fi stabilit legăturile între Francezi şi Cumani, avem. dovada aflărei acestui popor În două localităţi, una pe Olt numită astăzi Cumanii, iar în izvoarele mai vechi Vadul Cumanilor 22, cari arată deci că pe aici au trecut ei pentru a intra în Muntenia Mică, şi alt punct numit iarăşi Cutnanii tocmai în partea opusă, pe Dunăre, în faţa Vidinului, pe unde Cumanii au ieşit când s'au dus să se uniască cu Fran­ cezii, spre a cobori către Constantinopole. Ajutorul dat însă Fran cezilor în 1239 fu fatal Cumanilor; Tocmai pe când se luptau alăturea cu aliaţii lor contra Grecilor, încotro ei trimiseseră partea cea mai de valoare a naţiei Ior; ţările ce le ocupau la nordul Dunărei sunt atacate de cumplita năvălire .tătară. Slăbiţi şi nepregătiţi cum eran, sunt cumplit bătuţi de Tătari, şi parte din ei fug peste Dunăre spre fraţii lor ce apucaseră într'acolo; parte însă se adăpostesc ca şi Pe­ ceneghii în Transilvania. Bela al IV-lea ne putând face altfel, se hotărăşte a primi pe Cumani în Ungaria. Asupra acestei Îm-· prejurări ne spune Rogerius: "Kuthen regele Kurnanilor tri­ mise soli anumiţi la regele Bela, spunând că el de mulţi ani s'ar bate cu Tătarii şi obţinuse de două ori victoria asupra lcr. A treia oară însă, pe când era nepregătit, ei deodată năvăliră în ţara lui, şi el neputându'şi aduna armata, trebui să dee dos. înnaintea blăstămaţilor de Tătari, şi astfel aceştia pustiită mare parte din ţara lui. Dacă regele ar vrea a'l primi şi a'l ţinea în libertate, el cu ai săi ar fi gata a i-se supune, a intra cu toate avuţiilesale în Ungaria şi a primi credinta catolică" 23. Că po­ porul Cumanilor rămăsese nomad pănă la aşezarea lui În Un� garia, ne-o arată acelaş Rogerius când spune, că "intrând re­ gele Cumanilor cu nobilii şi rusticii săi în Ungaria, având ei o nesfârşită mulţime de cai, începură a mânca şi a dăuna păşunele., Iâneţele, viile şi livezile Ungurilor, pe lângă purtarea brutală a acestui popor barbar" 24. Din această cauză credem noi că nu au putut Cumanii să ridice vreun oraş în ţările române, cu atât mai puţin Cra­ iova, al cărei nume este slavon şi nu cel puţin cuman. Craiova este forma românească a slavicului Kralieoa saiu Kralioua, formă ce se regăseşte ea însăşi în izvoarele vechi 25, şi nu înseamnă '" Hriso vul lui Dan Voevod din 1385 în Olieneştele lui Haşdeu, p. 54-55,. 23 Rogerius, Carmen miserabile, c. 2, (în Mon, Arpad) p. 257. "' Idem, c. 3, p. 258. Vezi şi o scrisoare a papel Grigorie al IX-lea cătră ArU. de Strigoniu din 1229 în Fejer, III, 2, p. 153: "Curo autem gens. praedicta (Cumanorum) vaga el insiabilis, hactenus nusquam certas habuerunt mansiones" . 2. Aşa Banul Barbu Basarab din H94 este numit ţupană barbulă kra-. leusţci. Venehn, Vlacho-bQlgarskaia gramatCl,p.134, ap. Hasdeu, Olteneştele, p. 35 ;. [193] PECENEGHII, CUMANII ŞI TĂTARII 193 altceva decât a craiului, formată precum Bucova .din buc = fag, Sadooa din sad = plântă, Rogova din rog = corn etc. De unde se poate scoate oare fondarea ei de către craiul Ionas al Cumanilor socrul lui Nariot de Toucy ? 26 Tot cu atâta drep­ tate susţineau Fotino şi Tunusli că Craiova fusese întemeiată de ţarul Ioniţă al Valacho-Bulgarilor ; ba cu ceva mai mult temei întru cât acesta era împăratul unui popor aşezat ce pu­ tea deci să întemeieze oraşe. Chiar acele localităţi cari poartă numele Peceneghilor sau ale Cumanilor au fost numite de Ro­ mâni sau de Slavonii cei romanizaţi mai târziu după numele acestor popoare arătând deci coexistenţa lor pe pământul Daciei, nu însă că acele locuri ar fi fost Întemeiate de nişte po­ poare ce erau nomade. Mai amintim în sfârsit că un trib din Peceneghi sau Cumani se numeau Uzi 27,' şi că dela dânşii au rămas în gura Românilor numirile rîurilor Uzul şi Oituzul, dela care apoi a şi luat numele şi Pasul Oituzului. 2. TĂTARII NăvăIirea în Ungaria. - T'ătorii sunt ce] depe urmă neam de barbari ce încheie pentru Europa răsăriteană lunga periodă a năvălirilor, Ei locuiau la început regiunea acea din Asia cu­ noscută sub numele de 1'\!I onqolia, aşezată deasupra Chinei pro­ prii, între Tibet, China şi Siberia. Este un podiş înnalt, mărginit din toate părţile de munţi râpoşi şi repezi pe dinafară, apleca ţi în lăuntru şi pierzându-se pe nesimţite în întinsul deşert Gobi; 26 Această părere este susţinută de Hasdeu cu multă erudiţie în Origi­ nile Craiouei, apărute mai înt âiu în Columna lui Traian din 1876, p. 289 şi urrn., apoi repro duse în Olieneştele, Craiova, 1884, p. 27 şi urm, Toate cele spuse de Haşdeu despre Craiul Ionas sunt adevărate; dar în ce legătură stă "acest mare rege al Cumanilor" cu oraşul Craiova, iată ceea ce nu reiesă din scrierea lui Haşdeu, şi de sigur că acesta era punctul interesant în Originile Craiooei, D-sa singur combate pe Fotino şi Tunusli care deduc acest cuvânt dela Craiul Loan, arătând părerea admisă şi în text că Craiova conţine în sine cuvântul Craiu nici când însă cuvântul Ioan, Haşdeu care respinge pe Loniţă al lui Fotino ca întemeietor al Craiovei, îi substitue pe Ionas al Cumanilor, Pe ce temeiu oare? Nu credem că pe baza vocalei a: Craia Ionas= Craiova. Scrierea lui Haşdeu este foarte instructivă, ca tot ce a eşit din pana lui; asupra originilor Craiovei nu ne dă însă nici o ştiinţă. 27 Cedrenus, II, p. 582: «O� xul Tw).).axt� Sltl,Jvwa XUT>. Amintirea Uzilor se face de Cedrenus la lupta dintre Bizantini cu Kegenes şi, Tirachus, aşa dar pe Ia 970, pe timpul când Peceneghii erau în fruntea oardelor mongole. Peceneghii şi Cumanii fiind unul şi acelaş popor, este indiferent de care din aceste două triburi se ţineau Uzii. Un duce cuman din Ungaria după 1241 poartă numele de Uzug. Theiner, Mon, Hunq. sacre, 1, p. 34D: "Uzug et Tulon principales Cumanorum" se obligă la mai multe îndatoriri către biserica catolică. A. D. XenopoJ. - Istoria Românilor. VoI. II. 18 [194] 194 ISTORIA ROMÂNILOR I o ţară de păşuni lipsită mai cu totul de păduri, a cărei bogăţie de căpetenie sunt animalele. Oamenii ce locuiesc acea întinsă regiune, când se Întâlnesc, nu se Întreabă cum le merge sănă­ tatea lor, şi cum stau vitele ce le au. O asemenea regiune era menită de natură chiar a Împinge poporaţia ei la viaţa nomadă, şi astfel a rămas ea din vremile cele mai vechi până În zilele noastre. Rasa oamenilor ce locueşte această parte a globului este galbenă, înrudită cu chinezii pe de o parte, pe de alta cu Finii şi Turcii care o mărginesc. Limba lor e aglutinată şi civilizaţia lor prea rudimentară. Mongolii, deşi n'au propriu vorbind o istorie, au deter­ minat prin năvălirile lor o bună parte din istoria popoarelor civilizate, asemenea cataclismelor pământului, care şi ele au avut, prin provocarea strămută rei neamurilor, urmări istorice din cele mai Însemnate. Pe la 1206 ajunge mai mare peste Tătari Genqis Khan care îi împinge În afară de regiunea locuită de ei, nu către cu­ cerirea, ci către despoierea lumei 28. EI pradă şi supune China şi Azia apusană, şi Îşi Întemeiază apoi reşedinţa vastului său imperiu care era menţinut În un soiu de unitate prin frica de prădăciuni, În Karakorum, oraş aşezat în centrul Mongoliei. Gengis Khan moare lăsând poporul său îndulcit cu noua lui viaţă care avea de principiu traiul pe socoteala şi din munca altora. Fiul său, Batu Khan, întreprinde o expediţie asupra Europei, imensa Azie fiind aproape cutrierată toată şi prădată În timpul tatălui său. El pătrunde prin ştirbitura Uralilor din spre Marea Caspică, pustiază Rusia, oraşele Vladimir, Mos­ cova, Kiev, înneacă apoi Polonia, şi dă foc Cracoviei. De aici Tătarii se împart În două grupe, din care unul se îndreaptă mai către nord, mergând asupra Sileziei şi. a Germaniei, ieau Breslau şi bat la Lignitz pe Germani, însă cu pierderi aşa de mari, că nu voesc să urmeze mai departe rătăcirile lor, ci se întorc iarăşi În Azia. Cealaltă ramură, sub conducerea Însuşi a lui Batu Khan, se repede asupra Ungariei. Tătarii sunt descrişi astfel de un martor contimpuran şi chiar ocular: "Infăţişarea Tătarilor e Îngrozitoare, cu mă­ dularele scurte şi trunchiurile mari, faţa lată şi pielea albă (?), obrajii lipsiţi de peri şi nările adânci, ochii mici şi Îndepărtaţi unul de altul; despreţuesc hrana cu păne, se nutresc din căr­ nuri atât proaspete, cât şi putrede, iar drept băutură ames­ tecă lapte Închegat cu sânge de cal. Nici cea mai repede apă nu poate să'i oprească, trecând-o în not călări pe caii lor. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei" 29. Nicefor Greqoras, 28 Arhidiaconns Thoruas, Hisioria saloniiarutn poniiţicutn, c. XXXVIIJ în Schwandtner, Scriplores rerum hunqaricarum, voI. III: "non pro regnandi cupiditate, sed pro praedonum aviditate" . ae Ibidem. t j l [195] PECENEGHIJ, CUMANII ŞI TĂTARII 195 care trăeşte deasemenea pe timpul lor, spune despre ei, că "de­ aceea ar fi neînvinşi, fiindcă nu ar mânca grău şi nu ar bea vin". Vestea despre venirea lor asupra Europei se lăţi În ea cu mult timp înnainte, precum se vesteşte furtuna prin tunetul cel surd şi prin fulgerii scăpărători ce luminează orizontul. Când ei sosiră, sălbateci şi neînduraţi, lumea plecă capul, căci îi aş­ tepta ca pe o boală molipsitoare, sau ca pe un nor cumplit de lăcuste, care însă nu înghiţi a numai semănăturiIe ci şi pe semă­ nători. Se zice că înnainte de a pătrunde în negrile păduri ce acopereau Transilvania, ei ar fi consultat oracolii, spre a şti dacă să le treacă sau ba 30. Dar ce erau să facă? Din Rusia mân­ ca seră tot, şi trebuiau numai decât să meargă mai departe. Regele Ungariei, Bela al IV-lea, trimise îndată un corp de oaste care să întăriască intrările Carpaţilor în Transilvania, şi mai ales pasul din Bucovina cunoscut pe atunci sub numele de Poarta Rusiei 31, către cari Tătarii îşi îndreptau oardele lor. Armata ungurească răsturnă în calea Tătarilor păduri întregi de brazi seculari; dar Tătarii trimiseră înnainte 40.000 de pur­ tători de securi, cari să spargă drumul, şi unde nu vor putea izbuti cu tăierea, să deschidă cu focul 32. Munţii fumegau, brazii trăsneau şi se risipiau în cenuşă, fiarele speriate părăsiau pă­ durile, şi prin această prăpastie a naturei se vestia prăpastia omenească ce era să se năpustiască asuptra Ungariei. Pe când căpeteniile armatei ungare ţineau un sfat de războiu, deodată vine un alergător să le spună că Tătarii au intrat şi că sunt aproape (12 Martie 1241) 33. O panică nespusă cuprinde oştirea care o rupe de fugă şi nu se opreşte decât la Pesta , 30 Ro gerius, Miserabile Carmen, Cap. XX p. 267. 31 Această trecătoare trebue căutată peste munţn Bucovinei, pe unde şi mai târziu, pe timpul năvălirilor lor în Transilvania, Tatarii apucau, prin văile Putnei, Bistriţei şi a Dornei. (Vezi Lelopsiiele ţărei Moldovei, II, p. 393 şi o inscripţie pusă de Mihai Racoviţă, care va fi raportată la locul cuvenit, în VoI. al IX-lea al acestei scrieri). Locuitorii acelor părţi arată şi astăzi drumul Tata­ rilor. Izvoarele timpului spun că trecătoarea s'ar afla "intel' Rusciam et Cuma­ niam" şi că Tătarli leşlră la Bistriţa (Ro gerius, c. 20 p. 267). Arh. Thornas, c. XVI, spune că regele Ungariei ar fi venit spre a întâmpina năvălirea "ad montes qui sunt inter Rutheniam ei Ungariarn et usque ad confinia Polonorum". Un alt document, contimporan năvălirei, arată că Tătarii ar fi intrat pe la Rodna, adecă tot pe la Bistriţa: "anno incarnations domini MCCXLI ipsa die resu­ rectio nis dorninlce Tartari per alpes et silvas irrumpentes Rodanatri quoddam oppidum Ungariae intraverunt". (Pertz, Man. Germ. historica, Scriptorum, T. XXIV, p. 65). Cf. Hurm., Dac., I, p, 188. 32 Arh. Thomas, c. XXXVII: "Habebant 40.000 securigeros qui prael­ bant exercltum, silvas caedentes, vlas stcrnantes et omnia offendicuJa ab ingres­ sibus removentes. Quam ob rem indagines quas rex parari fecerat tam facile transcenderunt ac si non ex ingentium abietum et quercul11 fuissent extructae cangerie, sed ex laevibus essent stapulis praeparatae; ita b..revi spatio contritae sunt et combustae ut nullum foret obstaculum trascendendi". Comp. c. XIV.· 33 Rogerius, c; 16, p. 265: "duodecimo die intr an te Marcio". eL docu­ mentul din Pertz citat in nota de mai sus. [196] 1\!6 ISTORIA ROMÂNTLOR Ungurii pierzănd capul, cum se întâmplă totdeauna în marile nenorociri, învinovăţesc pe Cumanii, cei primiţi de cu­ rând în Ungaria, că ei ar fi chemat pe Tătari, şi ucid pe regele lor Kuien. Această faptă nesocotită adăugă pe lângă groză­ viile năvălirei, o răscoală a Cumanilor cari atunci într'adevăr se unesc cu Tătarii şi, după ce pustiiesc mai multe oraşe, trec în Bulgaria. Batu Khan apucă cu grosul oardelor sale către Pesta, dând în calea lui. toate oraşele prin cari trecea, pradă flacărilor, şi necrutănd nici o viată omenească. Ungurii iesiră din Pesta sub regele Bela, pentru' a întimpina pe Tătari la riul Soiul, şi se adăpostesc într'un lagăr Întărit. Acesta însă e luat de duş­ mani, Ungurii sunt bătuţi şi măcelăriţi, iar Bela însuşi scapă numai cu mare greutate şi fuge 311. Tătarii însă nu se apucă în­ dată de prădat, ci urmăresc sfărărnăturile armatei maghiare, ucigând tot ce le cădea în mâni. Ştieau ei doară că, pentru a prăda în toată libertatea, aveau nevoie de linişte. După ce pun . stăpânire pe capitala Ungariei, găsind pecetea regească, ei plăs­ muesc nişte cărţi în numele regelui, pe cari le trimit în toate părţile, îndemnând prin ele pe popor să nu se teamă, căci de şi a pierdut lupta, totuşi se pregăteşte a lovi din nou pe Tătari; aceasta, spre a retineă pe oameni de la fugă, a'i găsi şi prăda. Astfel întrunind ei şiretenia cu violenta, păreau că voiesc să pună un capăt existenţei întregului popor, asupra căruia se năpustiseră. Năvălirea in Transilvania. - Pe când Batu înnainta către Pesta , alte oarde sub capi mai mici cutreierau Transilvania în toate părţile. Astfel regele Cadan, îndată ce trecu Poarta Rusiei, mergând prin păduri timp de trei zile, veni la bogata aşezare germană Rodna, unde erau însemnate mine de argint. Poporul i-se opuse întâi, şi Tătarii se prefăcută a fugi, după care, poporaţia crezând că a îndepărtat pericolul, se puse pe băut, "după cum o cerea furia Teutonilor". Când însă petre­ ceau mai bine, Tătarii se Întorc în cetate, şi fac în popor un măcel îngrozitor. După ce pustiesc Rodna şi Bistriţa, se co­ boară prin valea Oltului către Braşov, bătând pe Saşii de aici în trei întâlniri, şi trimit pe un căpitan al Jor Buqeu, care tre­ când peste munţii Braşovului, intră în Valahia, unde bate pe Românii ce'i ieşiseră în nainte, spre a se opune. " Keza în Endlicher, Moti. Arpad., p. 119: "Bela in Soio ... a Mongolis devincitur anno do mini MCCXLI, ubi ·fere tota regni milicia est delata, ipse Bela coram els ad mare fugiente". Tliurocz; II, c. LXXIV p. 78 dă acelaşi an pentru luptă. Greşeşte deci Rogerius, c. II, care o pune după 1242. p. 78 Mai compară şi Arhid. Thornas, c. XXXVII, şi Rogerius, c. 20, p. 267. [197] PECENEGHII, CUl\IANII ŞI TĂTARI! 197' I r Alt roiu de Tătari, sub Orda, apucă prin centrul Transil­ vaniei, şi se coboară până la ţara Făgăraşului, peste munţii căreia trec în Oltenia, unde sunt întâmpinaţi de banul Basarab care şi el este bătut. O a patra grupă se coboară prin laturea exterioară a Car­ pa ţilor, prin Moldova, sub Bochetor. Acesta, trecând Siretul pe la gurile lui, intră în episcopatul Cumanilor care, precum vom vedea, se întindea prin ţinuturile Putnei şi a Râmnicului de astăzi, şi unde locuia o poporaţie compactă de Români, a căreia prezenţă atrăsese pe năvălitori către această parte. Ei distruseră episcopatul şi imprăştiară pe locuitorii lui creştini 35. Ungaria deci şi mai ales Transilvania suferi o năvălire din cele mai pustiitoare. Martorii oculari ai cumplitelor scene intămplate atunci, ni le descriu în chiar frumuseţi de stil prin barbara Iatinitate ungurească a Veacului de Mijloc. Intălnim În scrierile lor locuri ca aceste: "Cădeau oamenii goniţi de Tă­ tari în dreapta şi În stânga, ca frunzele la vântul de iarnă; ca­ davrele nenorociţilor acoperiau drumurile; curgea sângele în şiroaie groase ca nişte riuri, cari mânji au pământul nefericitei patrii 36. Atâta era de deasă aruncarea săgeţilor, Încât mai că acoperi au cu umbră pe acei ce luptau, şi săgeţile sburau prin văzduh .. �� lăcustele SRU omidele, lipite unele de altele 37, Era o privilişte îngrozitoare de a vedea în timpul nopţei o câtirne atât de mare de cadavre omeneşti, cari zăceau Împrăştiate ca lemnele sau ca pietrele; dar această grozăvie deveni o scăpare pentru vremile de mai târziu. Mai mulţi oameni, neîndrăznind să fugă în timpul zilei, se tăvăliau În singele celor morţi, şi as­ cunzându-se Între cadavre, găsiau astfel cei vii lângă cei morţi, scăpare şi apărare 38. Pe câmpii şi pe drumuri zăceau corpurile multor morţi, unele cu capetele tăiete, altele sfăşiate în bucăţi, multe din ele arse în casele sau bisericele unde căutaseră adă­ postire. Această nenorocire, această pedeapsă şi grozăvie ţinea cale de două zile, şi tot pământul era acoperit cu sânge. Şi ză­ ceau corpurile pe faţa pământului ca turmele la păscut, sau precum stau răspândite în cariere Iărâmăturile de piatră" 39. 3' Drumurile apucate de Tatari, sunt arătate de călugărul Hogerius, care concordă de minune cu expunerea unui istoric persian Fazel-Ullah-Raschid. Vom reveni asupra acestor texte încă odată In capitolul următor, unde vom deter­ mina regiunlle locuite de Români, in nainte de descălecare, în Muntenia şi Mol­ dova. Numele capilor tătari sunt întărite de călugărul Plano-Carpini trimis spre a cerceta pe Tătari in 1246. Hurm., Doe., I, p. 231: "Fiiii Thaday sunt Burin el Chadan, Bu thi , Cathan, Tyban, Buzele, Vo du tuerunt in Hungarla". ae Arh. Thornas, c. XXXVII. . 37 Rogerius, c. 28, p. 274. 38 Arh. T'homas. c. XXXVII. as Despre modul cum selbaticii tratau femeile "spune o scrisoare a lui Iuo din Carnunt cătră arhle p. din Bordeaux din din 1242 in Fejer, IV, I, p. 239 "Mllliere5 autem vetulas et dif'ormes antropophagis qui vulgo reputantur, in escarn quasl pro diario dabant; nee f01'I1105is vecebantur, sed eas cJamanles et ei ulantes in multitudinem co ituum sutrocabant", [198] 198 lSTORIA ROMÂNILOR Şi aşa mai departe file întregi pline de aceste tablouri, unul mai înfiorător decât altul, şi care departe de a exageră spăi­ mântătoarea realitate, erau în neputinţă a o reproduce. Timpurile Goţilor, Hunilor şi A varilor se reîntorseseră. Po­ poraţia trebuia să'şi caute scăparea în fugă, cei bogaţi cât pu­ teau mai departe; cei săraci adecă greul poporaţiei, în munţi şi păduri 40. Astfel Rogerius spune în mai multe rânduri că oamenii se ascunseseră în păduri 41, de unge Tătarii voiau să'i scoată prin înşelăciune, pentru a 'i putea prăda şi robi. Câ11d el scapă din prinsoarea în care căzuse la Tătari, şi fuge prin păduri până la Alba Iulia, dă în drumul său peste o grămadă mare de oameni, refugiaţi în vârful unui munte râpos şi înnalt 42. La început Tătarii păreau că au scopul a înfiinţa în Tran­ silvania o trainică stăpânire. Aşa unul din ducii lor, Cadan, dă în anul 1242 un edict, pe care'] datează din Zuyo, "anul domniei noastre al II-lea", şi în care ordonă ca Secuii şi Va-o lachii să primiască precum făcuseră şi Saşii (Flandri) banii lor, în preţul celor necesare, ca şi banii bizantini 43. Tătarii văzând că numai cu prada nu se putea întemeia domnia lor, începu­ seră a lua măsuri de organizare. Firea lor prădalnică însă, ne­ putând îngădui aşezarea lor pe loc şi o viaţă liniştită, după ce pustiirea Ungariei nu le mai îndămănează traiul în ea, se hotărăsc să o părăsască, după trei ani de neîncetată jăfuire 44. După ieşirea lor, o foamete cumplită pune vârful mizeriilor suferite. . / Năvălirea Tătarilor, cu toate că a fost de o violenţă neau­ ziză, nu avu urmări trainice pentru ţările de peste munţi. Re­ trăgăndu-se ei, Ungaria şi cu regiunile anexe îşi reveniră în fire; oamenii se întoarseră la locuinţele lor, se apucară de re­ zidit acolo pe unde barbarii dărâma seră, de cultivat iarăşi ogoa­ rele, de reîntocmit aşezările lor cele distruse de năvălire, şi în curând sub spornica lucrare a poporului, se reîntregi iarăşi fi- s o Mai sus am văzut o femee bogată, pe mama tmp. Maximian fugind din Dacia înnaintea Carpilor (mai sus, I,p. 221). Acuma găsim pe o doamnă iarăşi bogată, fiica lui Iwalun, soţia lui Andrei, din neamul, Ekly, fugind înnain­ lea Tătarilor. Hurm., Doc., I, p. 218. l).'fJOIV' i�ipw{l·.y o�ppa�wp.u 81tU,OfJ-S'IOY lîno �s OIYXYOY '>lut S·� '>lat BAaxWY 1toby OfJ-IAOV. 07. �W'l �� )huAla.� tl1tO(1\O( 1t6).ut stvUt ),i,oy�ut> . .. Cinnamus, p. 12, 119, 131, 217, 222, 239 etc. " Cinnamus, p. 115: <')l(J.�U. rCl"fJ&"fJ'>l9jC;>, [218] 218 ISTORIA ROMANILOR ratul Grecilor, sporiseră numărul armatei expediotionare, ba chiar o constituiau aproape în totalitatea ei, punându-se numai sub conducerea unui general experimentat. Această interpretare a locului lui Cinnamus nu este o simplă ipoteză, căci alt scriitor bizantin, contimporan cu Cin­ namus, ne dă o indicaţie, că Valahii ce locuiau prin acel timp în Moldova, erau într'adevăr prietenii şi aliaţii împăratului Manoil Cornnen. Anume iată ce povesteşte Nicelas Choniaies despre o împrejurare întâmplată în 1167, şase ani după expe­ pediţia lui Batatze. Unchiul împăratului Manoil, sebastocratorul Andronic Comnen, fiind închis pentrucă uneltise o răscoală contra nepotului său, ajunse a scăpa din închisoare şi, trecând Dunărea, voia să fugă către ducatul Galiţiei ; el înaintase până la hotarele acestei ţări şi se credea ajuns în un loc de scăpare, când fn apucat de către nişte Valahi cari prinseseră limbă despre fuga lui, şi îl înnapoiară împăratului 45). Slujba, făcută de Valahii lui Choniates, împăratului Manoil, arată că ei căutaseră să'l îndatoriască şi că erau deci în bune relaţii cu curtea bizantină. Aceşti Valahi însă trebuiau să locuiască tot pe acolo, pe unde şi Cinnamus spune că se aflau acei ce luară parte la expediţia lui Batatze, anume prin judeţul Ba­ că ului. Nicetas spune anume că aceşti Valahi s'ar afla pe la hotarele Galiţiei, unde ei prinseseră pe Andronic. Sub numele de rO:A['t�o: nu se poate înţelege oraşul Galaţi, fiindcă am văzut mai sus că astfel se numia (Tauro-Sciţia, adică Galiţia propriu zisă 46); apoi Nicetas vorbeşte de hotarele acestui loc care deci nu putea fi un oraş, ci o ţară. Galiţia însă sub pu­ ternicii ei principi din acele vremuri: Omomislu şi Daniil cari zmulseseră Lublinul dela Polonia şi stăpâniau de fapt Kievul, trebue să se fi întins şi în Moldova pe atunci nestă­ pănită de nimeni, până mai jos de principatul Bârladului pe care documentul bănuit de falş din 1134 îl pune tocmai sub a ei suzeranitate 47). Hoatrele deci ale Galiţiei, din spre Bărlad, trebuiau să fie ceva mai sus de capitala principatului lui Ivancu, aproxi­ mativ prin judeţele Vasluiului, Romanului şi a Bacăului, şi fiindcă poporaţia română s'a dovedit în deobşte ca locuind 45 Nicetas Choniates, Ed. Bonn, p. 171 : c&U-' 3�s �oli a�tp.a;ysty a.lt"xsy 'Ay3poyo<.o<; ili, �a'fl 't&, xs'pae; 'tWY 3Wll<.u.&' ·�P.wy j),iuoou,v, �u.<.),o,�WY ><.o,l Boo),jo,pwv». vezi desbaterea înţelesului în Sbiera, Coniributiuni, p. 352, , Cedrenus, Bonn, II, p. 435. • Cedrenus, II, p. 457: �l'.[p.�:;' ),,0noo>. A. D, Xenopol. - Istorla Românilor, VoI. Il. 15 [226] 226 ISTORIA ltOMÂNILOR Tot Cedrenus mai adaugă aiurea că în o altă luptă, petrecută în anul 1016 între împăratul Vasile, şi Ioan fiul lui Aron, în aceleaşi regiuni, "iscoadele lui Ioan, aflând că însuşi împăratul ar veni asupra lor, alergară înspâimântate către oştirile lui Ioan, uestrigând altceva decât "vgiţi vine împă­ ratul", şi toţi o rupseră de fugă odată cu Ioan. Cuvântul uqiii, (fugiţi) redat de scriitorul bizantin prin ���Sr'ti, cuvânt fără existenţă în greceşte, aparţine limbei macedo-rornâne, şi arată deci că armata lui Ioan era compusă, ca şi acea de mai sus a lui Martinus şi Comentiolus, din oameni ai acestui popor, pe cari îi întâlnim tot în regiunile muntoase ale Macedoniei luptând acuma în contra Bizantinilor, precun altădată slu­ jiseră sub ei 9. In 1019, după supunerea desăvârşită a Bulgarilor, îm­ păratul Vasile al II-lea organizază biserica acestei naţii, lă­ sându'i forma naţională, însă numind un arhiepiscop grec la scaunul Ohridei. Prin hrisovul dat cu acel prilej, împăratul dispune ca Valahii din întreaga Bulqarie să fie supuşi autori­ tăţei acestui arhiepiscop 10. Din această vorbă nehotărîtă de Valahii întregei Bulgarii, s'au încercat a se deduce, că Valahii locuiau în Moesia, până la Dunăre; aceasta însă nu este deloc îndreptăţit, întru cât hrisovul putea, chiar vorbind de Valahii Întregei Bulgarii, să nu se rapoarte decât la partea locuită de ei. Pe timpul împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118) ne spune fiica lui Ana Comnena, vestita povestitoare a acestei împărăţii, că un Valah cu .numele de Pudilus arătase împă­ ratului Ce stătea la Anchialos, cum Cumanii ar fi fost călăuziţi de Valahi peste trecătorile munţilor Balcani 11, ceeace dove- • Cedrenus, II, j). 4GG: <1'OU1:O POVt2; ol 't05 }wo:woo ay.01tot fJ.sta 'P6�otl It(lo<; tO 't05 !wavvoo c;tpatoltsSov 8PXOV't'�; Y.a.� ,bi,la<; Y.a.( 'ta.PU'X·(I; 't06to 8v�ltl''ijaav p.''lssv lJ.no �owv'ts<; d p:�: «�€Celts, b T'aicrap>, Limba macedo­ română elidează adeseori pe u dintre două consoane: buratic devine in această limbă broaiec, mulare (catăr) mlare, muliare mliare, muşat mşat, etc. 'De asemenea fugim devine jgim şi vgim pronunţat »zim şi fugiţi uziti formă redată, prin �eCeln al lui Cedrenus. Caragiani, Studii istorice asupra Românilor din peninsula Balcanului, p. 234, D-l Aro n Densuşauu greşele când crede că cuvântul lui Cedrenus ar însemna vedeti, IsI. Litnbei şi litera/mei, p. 48 BsCsits �n greceşte nu are nici un înţeles. 1. Vezi hrisovul împăratului Vasile din 1019 conţinut în acel al imp . .Mihail Paleologul din 1272 în Golubinsky, Ocerk isl, prauosl, Moscoa, 1871, p. 263: . 11 Anna Conmena, Bonn, J, p. 273-274 llooalAO; este redarea grecea· scă a numelui mac.-rom. Păduliu (vezi Caragiani, Sludii isforice asupra Ro­ mânilol' din peninsula Ba/canului, Bucureşti, 1888, p. :-)51). Celalt text din Ana Comnena, 1, p. 395, în care spune că armata lui Alexios se compunea din Bulgari şi din nomazi, numiţi Valahi în limba poporului, nu hotărăşte nimic asupra locuinţelor Românilor de dincolo de Dunărea. Locul din r.innamus, Bonn, p. 260. l'am văzut că se rapoartă la Romi\nii de la nordul Dunărei. Mai sus, p. 217 [227] IMPERIUL VALAHO-BULGAR 227 cleşte că Valahii erau în aceşti munţi acasă la ei, de oarece făcea li pe călăuzii, Către anul 1170 călătorul evreu Veniamin din Tudela pomeneşte despre Valahii din Tesalia în descrierea călătoriei sale către Palestina. El spune despre dânşii : "Dincolo de riul Sperchios se începe Valahia, ai cărei locuitori aşezaţi pe munţi şi diau numele de Valahi. In iuţeală ei sunt asemenea căprioa­ relor. Depe munţi ei se coboară În Grecia pentru pradă şi hoţii. Nimeni nu cutează a'i Înfrunta în războiu şi nici un rege nu i-a putut birui" 12. Cantacuzen vorbeşte de nişte Va­ lahi cari ar locui în muntele Rodop 13. Tot deasemenea ne arată scrisoarea lui Remic, administratorul Imperiului Latin din Constantinopol, către papa Inocentius al III-lea, în care îi povesteşte prinderea împăratului Balduin de către Ioniţă, că Valahii ar locui în munţi, dincolo de Adrianopole 14. Im­ păratul Vasile al II-lea mai aminteşte încă odată pe Valahi atunci când dărueşte pe acei din Elada strategului Niculiţă prin un hrisov din 980 15. Toate amintirile de până aici despre poporul Valahilor îl arată ca locuitor al muntelui, parte din ele numindu'l chiar nomad, precum sunt de obiceiu locuitorii munţilor, cari se în­ deletnicesc cu păstoria. Este îndestul de curioz că descrierea rahinului Veniamin corespunde din punt în punt cu acea pe care o face Nicetas Choniates, alt martor ocular despre carac­ terul şi obiceiurile acestui popor: "Impăratul găsi cetăţuile i sşatele lor Întărite prin noue metereze, iar apărătorii lor acăţaţi pe înălţimi după chipul cerbilor, săriau ca şi caprele peste prăpăstii şi nu primiau nici o luptă făţişă 16. Tot aşa �i de­ scrie strategul bizantin Kekavmenos pe la 1110 când spune că "aşa e obiceiul lor, ca familiile şi turmele Valahilor să pe­ treacă din luna Aprilie până În Septemvrie pe munţii cei mai înnalţi şi În locurile celei mai reci" 17. Autorii Veacului de Mijloc pomenesc Însă, În felul lui Veniarnin, şi despre regiuni întregi cari purtau numele de Va­ lahia în sudul Balcanilor, şi toate aceste regiuni se Întind În părţile muntoase ale peninsulei. ra Reprodus fragmentul în Hasdeu, Arb. isi., II, p. 25. aa Cantacuzenus, Bonn, I, p. 146 (zyc.( al: HOV &rtO �oi) Aa.'\tl\Oi) ·(hoo�}. ,. Theiner, Monuinenta Slav. merid.; I, p. 40: "contra caput rebellio- nis , Andronopolim vtdelicct, que civitas est Grecie munltissima et montibu s tantuni inierposit is Blachorum aţţinis populi s"; " «'l'-l] apX'Î]v �wv BX6.XUlV s}.)..6.ao<;» Un anonim contimpuran cu Kekavmenos, citat de G. Murnu în art. său: Când şi unde se ivesc Românii in/rîia dală în istorie în Con». IiI., 39, 19.05, p. 103. Comp. Ibidem, p. 598. Ar­ ticolul a fost reprodus şi în un volum: Românii din Pitul, 1913. 16 Nicetas Choniates, Bonn, p. 561. 17 Kekavmenos, eel. Wassillewsky, p. 68. Murnu, Kekaomenos şi Ro .. m/inii În veacul al XI-lea în COlJl'. lit., XXXIX, 1905, p. 591. [228] 228 ISTORIA RO�IÂNILOR Aşa Nicetas Choniates aminteşte despre Valahia mare, care se întindea în Tesalia 18, denumire cunoscută şi lui Ville­ hardouin, cronicarul Imperiului Latin din Constantinopole, sub numele de Blaquie sau Blachie le grant 19. Tot la dânsa se rapoartă şi arătarea lui Cantacuzen (1341-1355), care vor­ beşte despre o regiune întinsă din Impărăţia Bizantină nu­ mită Blachia, plină de castele întărite, şi asupra căreia împă­ ratul scriitor ar fi numit pe fratele său Ioan Anghelul prefect, purtând el însuşi pe lângă titlul de împărat al răsăritului şi acela de rege al Blachiei 20. Chalcocondilas în sfârşit, de şi nu mai numeşte regiunea Blachia, aminteşte despre Românii ce locuiau pe timpul lui în Tesalia şi Pind, apoi în Laconia pe lângă muntele Taigetul şi Tenarul= . . In afară de Valahia Mare din Tesalia, se mai întâlnesc încă următoarele regiuni purtând acest nume: Valahia Mică22 Îll Etolia şi Acarnania, ambele ţări de o muntoasă sălbătăcie şi Valahia Superioară între Ianina şi Tricala 23. S'a crezut Însă a se afla Valahi în Sârbia. Anume mai multe documente vechi vorbesc de familii valahe, dăruite de către regii sârhi unor mânăstiri. S'a cercat a se scoate din ele aflarea de Valahi dincoace de Balcani. Asa Stefan Nemania (1158"-1199) dă mânăstirei Chilandarului din 'muntele Athos 170 de familii valahe din Radovo şi Giurgevo sudostvo. Ştefan Uroş 1 adaugă către această danie alte 30 de familii valahe de lângă riul Drin; Ştefan Uroş al II-lea dărueşte mai mult de 800 de Valahi din regiunea Skopiei, Aproape tot aşa de mare donaţie de 320 familii, se face de Ştefan Duşan mănâstirei se Archanghel, dela Bistriţa 24. Toate aceste familii de Valahi erau aşezate în regiunea Kosovo în Albania nordică şi pe platoul S kopi ei din Sârbia sudică, Învecinat cu Kosovo. Toţi aceşti Valahi sunt apoi ară­ taţi mai ales ca păstori, cu toate că se ocupau şi cu agri­ cultura, cum dovedeşte îndatorirea pusă lor de Milutin de a , ,. N. Choniates, p. 841: . 21 Chalcocondilas, Bonn, p. 35. " Phrantzes, Bonn, p. 414: �'�<; }t(y.p·�<; 1;3)""x[u.<;> ca Schol, Thucyd, II, p. 102: (ul lui Duşan în Arh, iSI., III, jl. 85. t I [229] IMPERIUL 'VALAHO-BULGAR 229 da mânăstirei din Banska şi câte un "cal de' grâu şi unul de vin" (transporturile se făceau pe cai). 25. Esde deci inve­ derat vorba de o poporaţie de munte care putea să înnainteze în migraţiile ei din' Balcani şi Pind până În munţii Sârbiei', fără ca din aceasta să se poată deduce o locuinţă a ei În cârn­ pia Moesiei. Rezultate pentru stăruinţa Românilor în Dacia. - Din toate aceste arătări rezultă cu siguranţă, că Românii dela sudul Dunărei, pe timpul când se'. De asemenea in alocuţia lui Nicetas Choniates cătră impăratul Isaac Anghelul, istoricul spune: că "Asan s'a tncumătat, ca şi diavolul căzut, -să'şi aşeze tronul său pe munţii cei înnalţi dela nord" (adică Hemul). C. Erbiceanu, Două acte oficiale ale imp. Isaac Anghelul tn An. Acad. rorn., II, Tom. XXIV, reprodus din Mscra[oNtJl.-1JBia).w�'ÎJJl.Yj �a.�a" 1, p. 73' j 1 [234] 234 ISTORIA ROM.ÂNILOR Izbânzile Valahilor păreau că vor suferi o Întrerupere . prin moartea capului lor celui mai energic şi inteligent, Asan. Anume o rudenie a lui, Ivancu, care trăia în nelegiuire cu cum­ nata lui Asan, fiind mustrat şi ameninţat cu moartea de acesta, apucă el înnaintea pericolului, punând capăt zilelor lui Asan. Acest omor însă pare a fi avut un motiv politic, ascuns prin acel expus, căci Ivancu după moartea lui Asan, vrea cu partida lui să răpiască la el puterea. Se pare că Ivancn fusese împins la acest omor prin inteţirile sebastocratorului Isac, rudenia împăratului Alexios, care fusese prins de Valahi într'o luptă anterioară. Sebastocratorul făgăduise chiar orno­ râtorului pe fiica lui în căsătorie. Ivancu pune cu partida lui mâna pe Târnova, cel mai Însemnat oraş din Hernus, unde el organizază o împotrivire în contra lui Petru, fratele lui Asan, eare luase moştenirea celui ucis. Petru, ajutat însă de' fratele săul cel mai tânăr, loniţă, constrânge pe răsvrătitorul Ivancu în cetatea Târnova, unde el chiamă pe Greci in aju­ tor, dovada cea mai bună despre înţelegerea lui cu dânşii. Ar­ mata bizantină refuză a merge contra Valahilor, şi Ivancu este nevoit să iasă din Târnova şi să fugă la Constantinopole, unde caută a stârni pe Greci contra Valahilor. El este foarte bine primit de Bizantini, se căsătoreşte cu Ana văduva sebasto­ cratorului Isac care murise în prinsoarea la Valahi, şi ară­ tându-se în mai multe lupte cu aceştia ca un conducător pri­ ceput, împăratul pune în el toată speranţa luptei contra răscu­ latilor. , Tocmai atunci se întâmplă că şi Petru să piară jertfa cuţitului unui alt ucigaş, tot din gintea sa 34. Urmează în locul său al treilea frate, Ioniţă, care pune pe o trainică temelie Impărăţia Valahe-Bulgară, (1197). Cum vine la domnie, însărcinează pe un alt Valah, Hrisos, să apere cetăţuia Strumniţa în contra atacurilor Grecilor, cetăţuie aşe­ zată pe vârful unui munte, şi ale cărei case se vedeau de jos. ca nişte cuiburi, iar locuitorii lor păreau păsări acăţate pe înălţimi. Tot Hrisos aduce curând iar în stăpânirea Valahilor cetăţuia Prosacon, un loc din cele mai bine întărite de natură, aşezat pe o stâncă înnaltă şi masivă, pe vârful căreia con­ ducea o singură potecă ce mergea pe marginea unor prăpăstii înfricoşate, în fundul căreia riul Axios (Vardarul) rostogoliă spumegoasele lui valuri 35, Această cetate este încă întărită de Hrisos, cu ajutorul unui arhitect şi mecanic grec smornit; din lagărul bizantin, şi împăratul atacănd-o fără pregătirile trebuincioase, este bătut cumplit şi se retrage la Constantino­ pole. Altă nenorocire însă trebuia să loviască în Imperiul Bi- " Choniates, p. 621. a s Choniates,p.644 (Strnmnitza) şi p. 665 (Prosaeon). [235] IMPERIUL VALAHO-BULGAR 235 zantin. Ivancu, acel Valah renegat, care după ce ucisese pe Asan, îşi căutase scăpare la Greci, şi ajunsese acolo la acele mai mari onoruri, nu se ştie din ce pricină, poate câştigat prin făgăduinţele lui Ioniţă, fuge din Constantinopole şi vine la Ro­ mâno-Bulgari, spre a le ajuta în lupta contra foştilor. să prieteni. Ivancu, organizând o armată după sistemul bizantin, «levine pentru Greci cel mai periculos duşman. Alexios tri­ mite în contra lui pe Manoil Kamitzes, care izbuteşte să iee -cu asalt cetăţuia pe lângă locul numit Krilzimo 36. Ivancu însă chiamă în ajutorul său pe alt căpitan român, Ivan, din muntele Zaqora în Hemus 37, şi înşelând pe Kamytzes prin nişte turme, ipe cari le trimite în calea lui spre a'l face să se iee după ele :şi să le prindă, având nevoie de provizii, bate pe generalul grec de'I stânge şi'l iea chiar prins. Grecii izbutesc totuşi mai târ­ .ziua scăpa prin trădare de acest nou duşman ucigând pe Ivancu şi trimiţând pe fratele său Miio în surgun 38. In anul 1199 Nicetas Choniates raportaeză că, Sciţii (Cumanii) cu o ceată de Valahi trecând Istrul au năvălit în Grecia. Valahii de cari e vorba aici locuiau la nordul Dunărei, sălăşluinţa Cumanilor 39. Impăratul Alexios, pentru a scăpa de prădăciunile acestor barbari, trimite după ajutor la prin­ cipele Galiţiei, Roman, care atacând locuinţele Cumanilor, ii sileşte să părăsască expediţia întreprinsă şi să se întoarcă a'şi apăra propria lor ţară. Puţin după aceea, începând în­ curcăturile cu Latinii din cruciata a IV-a, Bizantinii lasă de­ plină libertate Imperiului Valaho-Bu.gar de a se constitui în­ tr'un chip regulat. Relaţiile Imperiului Valaho-Bulgar eu papa. - Papa Ino­ cenţiu al III-lea, aflând despre izbânzile noului Stat din pe­ ninsula Balcanului, merge înnaintea dorinţelor lui Ioniţă, tri­ miţându-i în anul 1199 pe protopopul grec din Brudisimu, Do­ minik, om cunoscător al limbei latine şi greceşti, care'i duse pe lângă solie şi o scrisoare în care Între altele papa spunea Jui Ioniţă că "auzind că străbunii lui s'ar trage din viţa Ro­ manilor şi că a. moştenit dela ei atât generozitatea sângelui cât şi curata evlavie ce o are către scaunul apostolic ca un drept ereditar, şi-ar fi propus încă de mult a '1 cerceta şi prin scrisori şi prin nun cii. Mai adaugă papa că'i va trimite în curând soli mai însemnaţi, îndată ce va cunoaşte scopurile lui" 40. s s Chonlates, p. 678: «!1) lta&' 6lt6�aa�y opou; SY 'tOIt'+' Y'P''tC'I'.ip /..qop.€vq) toop . .qaa'to b AH�to<;> (1'.�t't'(p.w =crâşlllă). 31 Choniates, p. 679: <'1:ip lfpxovn 't'ij; Zajop&'<;; 'IwâvvrJ». 3S Choniates, p. 687: '1'.ai 'tDV &ae/..'fov a.u'to0 ('tau 'I�âvltatl) Mteov 'f0jaoo . . 't({J."fj. 39 Choniates, p. 66:3: « :E1'.u6a( p.€'tO< fI.aipa; B/..,xX Wy 'tov YIa'tpoy aw.6âv't8; "tot; epGt1l.t1'.Ot; lto/"(crp.GtlJty •• •• Theiner, Monumenta Slavorum merid., 1, p. 11: "audito quod de ;\lobili urbis Romae prosapia progenitores lui originem traxerint". I I I I! � II ;: ! : I.II�. It jj [236] 236 ISTORIA ROMÂNILOR Ioniţă primeşte pe delegatul papei cu cea mai mare bună voinţă, şi răspunde îndată prin presbiterul Vlasie din Brandizuber arătându 'i, că el "Ioniţă, împăratul Valahilor şi al Bulgarilor, preţueşte scrisoarea papei mai scump decât tot, aurul şi decât veri ce piatra preţioasă; că a mulţumit mult prea puternicului Dumnezeu pentrucă i-a cercetat pe ei servii săi cei nevrednici după bunătatea sa cea nepreţuită şi a văzut umilirea lor şi le-au adus aminte de sângele şi de pa­ tria din care se trag" 41. După aceste Ioniţă iutrând În materie, răspunde papei că se roagă să'l primiască în sinul bisericei romane şi· să'i dee coroană şi cinste ca unui fiu iubit, după cum ar afla din cărtile vechi că ar fi fost încoronati tot de Sfântul Scaun mai mulţi împăraţi, predecesori de ai' săi. Papa trimite lui Ioniţă, după ce primeşte această veste îmbucărătoare, un răspuns prin capelanul Ioan pecare'l adre­ sează: lui Caloioan domnul Valahilor şi al Bulgarilor; repe­ tează în el cele spuse în misia dintâiu, anume că ştiindu'l că se trage din nobila stirpe a Romanilor, se aşteaptă a'l vedea primind credinţa cea a tot mântuitoare. Papa îi spune că a cercetat registrele sale, spre a se încredinţa dacă într'adevăr se coronase regi în Bulgaria de către Scaunul Apostolic, şi găsise Între altele că pe timpul papei Adrian, regele Bulgarilor, Mihail,eeruse ca să i se trimită dela Roma un cardinal ca re să, aleagă pe arhiepiscopul bulgar, iar după ce Adrian trimi­ sese acolo un subdiaoon şi doi episcopi, Bulgarii, corupţi prin darurile şi făgăduinţele Grecilor, goni seră pe Romani şi pri­ miseră presbiteri greci. "Deşi memoria unei uşurinţi aşa de mari, urmează papa mai departe, ne-a îndemnat să fim cu mai mare băgare de samă, şi să nu trimitem la faţa ta pe nici unul din fraţii noştri cardinali, cu toate aceste am hotărît să tri­ metem la tine pe iubitul fiu Ioan Capelanul care este În­ sărcinat să ducă arhiepiscopului bulgar un paliu şi să. ordi­ neze episcopii ce ar fi de nevoie". Mai era însărcinat să cerce­ teze despre coroana cea dată de biserica romană străbunilor lui ·Ioniţă, atât în cărţile cele vechi cât şi în alte documente" pentru ca papa să poată lucra in cunoştinţă de cauză, Papa sfârşeşte scrisoarea sa prin cuvintele urmatoare: "Rugăm aşa dar pe nobilitatea ta, ca să primeşti pe legatul nostru ca pe însuşi persoana ,noastră şi să'] tratezi cu cinste, primind, şi tu însuţi sfaturile lui ee le mântuitoare şi îngrijind ea să se primiască şi să se ţie de către tot neamul Valahilor şi al Bul­ garilor, căci. se cuvine ţie atât spre gloria timpurară cât şi spre mântuirea veşnică, ca precum eşti cu sângele Roman aşa H Ibidem., p. 15: "Et reduxit 110S au rnemorlam sanguinis et patriae nostrae a qua descendimus". [237] IMPERIUL VALAHO-BULGAU 237 să fii şi cu urmarea, şi că poporul ţărei tale care se zice că se trage dela Romani să urmeze institutele bisericei romane" 42. Ioan Capelanul orândueşte un arhiepiscop în Târnooa şi doi episcopi în Belesbolna şi Prestlaua care cu toţii primesc pe papă de capul bisericei, şi Ioniţă recunoaşte aceste orân­ duiri prin un hrisov din anul 1204, în care spune ca ".plăcân­ du'i lui Dumnezeu a'l face împărat al întregei Bulgarii şi Va­ lahii, a cercetat vechile scrisori şi documente din care a vazut că predecesorii săi Simion, Petru şi Samuel primiseră coroana de la papa; că şi el a cerut aceeaşi favoare dela lnocenţiu al III-lea, consimţind a primi în totul religia catolica şi hotă­ rând să O ţină precum au ţinut-o şi predecesorii săi, împăraţii Bulgariei şi ai Valahiei, Iăgăduind aceasta cu o nestrămutată tărie şi dând delegatului papei, ca dovadă a întoarcerei sale, hrisovul său întărit cu pecetea de aur" 43. Acest hrisov, însoţit cu câteva preţioase daruri, îl trimite papei prin Ioan Capelanul intovărăşit de călugărul Vlasie. Papa, primind actul formal al supunerei bisericei româ­ ne-bulgare sub autoritatea lui, se grăbeşte a răspunde la do­ rinţa. lui Ioniţă, trimiţindu'i în acelaşi an în ca pe cardinalul Leon de Santa-Ctoce care sa ducă împăratului Valahilor şi Bul­ garilor diaderna regală, să'I ungă şi să'I. încoroneze de împărat. Prin diploma papală trimisă lui Ioniţă cu acest prilej, papa îi învoeşte şi baterea monedei care să'i poarte chipul; numeşte pe arhiepiscopul din Târnova primat peste toată împărăţia lui, şi dispune să'i fie supuşi lui Mitropoliţii atât din provinciile Bulgariei cât şi ale Valahiei 44. . Ioniţă este coronat de rege şi împărat al Bulgarilor şi Valahilor în Noembrie 1204. Relatiile lui Ioniţă eu Imperiul latin din Constantinopole.v­ In timp ce aceste tratări însemnate ocupau tot timpul lui Ioniţă, în Constantinopole se petreceau mari schimbări. Impărăţia bizantină era răsturnată şi în locul ei, feodalismul croia o .nouă ocârmuire pe malurile calde ale Bosf'orului (12 Aprilie 1·204). Ioniţă, ştiindu-se ridicat de papă în rândul . principilor catolici, cari acum îşi întemeiau domnia în Constantinopole, " Theiner, 1. C., p. 16: "ut sieut genere, sic sis etiam Imitatlone Ro- /inanus et populus terrae tuae, qui de sanguine Bomanorum se asserit descen-. disse, ecclesiae Romanae instltuta sequatur". Că poporul Român In deobşte păstrase amintirea orrglnel sale romane, se vede şi din Cinnamus, Bonn, p. 260, care raportează că s'ar zice despre Valahi, inviderat de tradiţia păstrată (le ei, că ar fi coborttorl vechi din Italia: «BAaxWY 01 �WY €ţ 'IHXA[a.� lf1tot1tOt 1lClA(,(\ �lyw Ai'(ona.t>. . " Theiner, 1. r., p. 27-28. H Theiner, 1. C., p. 25: "Calojohani illustri Bulgarorum et Blacorum egi ... et in terra tua primatus optimant dignitatem eique Metropolitani tam n Bulqariae quam Blaciae provinciis constituti subjaceant". [238] 238 ISTORlA ROMÂNILOR se grăbeşete a le trimite o solie in care îi Ielicitează pentru izbânda repurtată şi se oferă ca ajutor în contra Grecilor. EI primeşte îndărăt răspunsul cel pe cât de necuviincios pe atâta şi de nepolitic, că s'ar cuveni ca dânsul să nu se poarte ca un rege cu egalii săi, ci ca un rob ce este el să arate tot res­ pectul către moştenitorii stăpânilor săi. La din contra, La­ tinii vor lua armele în contra lui şi'I vor face să plătească scump îndrăzneala şi obrăzuicia lui". Adânc [icnit prin această descon­ siderare nemeritată, Ioniţă se hotărăşte să'şi răzbune. El se pune în înţelegere cu Grecii cei răsturnaţi de Latini, şi pro­ voacă mai multe răscoale ale lor în. Didişmotichon, Adriano­ pole, Vizia, Tzutulus şi Arcadiopole. Latinii, după ce înneacă în sânge revolta celorlalte cetăţi, atacă Adrianopole care cere ajutor de la Ioniţă. Acesta pleacă îndată în contra LatiniIor, le zmulge într'un asalt sângeros oraşul Filipopole şi trece după aceea la despresurarea Adrianopolei 45. El era ajutat de 14.000 de Cumani cari slujiau în armata lui ca mercenari. Aceştia după ce atacă armata împresurătoare, se prefac a fugi şi atrag pe Latini în grosul armatei lui Ioniţă, unde Valahii şi Cuma­ nii fac din ei un măcel îngrozitor. Impăratul Balduin de Flan­ dra cade el însuşi prins în mânile lui Ioniţă în 15 Aprilie 1205, este dus în Târnova, unde încărcat cu lanţuri este aruncat în inehisoare 46. După Victorie, Ioniţă trimite pe Cumani să pustiieze provincilie supuse Impărătiei Latine, cari fuseseră cu câtva timp mai înnainte aspru pedepsite de aceştia pentru Încer­ carea lor de răscoală, încât bieţii Greci, loviţi de Latini şi de Români, nu ştieau unde să mai găsască scăpare. Oraşul Adrianopole care i se opune cu izbândă, nu poate să'l iee 47. Ioniţă se aruncă atunci asupra oraşului Serres, bate pe Latinii ce alergară în ajutorul cetăţei, pătrunde în ea, dă foc oraşului, iea cetăţuia şi prinde garnizoana latină ce o păziă. Dupa a­ ceastă izbândă, Ioniţă atacă Tesalonicul, capitala ducatului lui Bonifacius de Montferrat care izbuteşte Însă să respingă pe Valahi. Ioniţă cade atunci asupra celorlalte oraşe ale duca­ tului lui Montferrat, Berrlioe, Filipopole, Aros, Rhaedesios, Perinilius, Arcadiopoie, care simt toate prădate şi ruinate în chipul cel mai îngrozitor. i{ăspinşi din toate părţile, Latinii mai stăpâniau numai Adrianopole şi Constantinopole, nefiind în siguranţă nici în dosul puternicilor lor întărituri, Toată " Ephraemius Mouachus, isioria ţţ bizantina in versibus, Bonn, p. 298- 299. " Afară de Chouiates care povesteşte această lUPUl la p. 808--814 mai "ezi Nicephorus Gregoras, 1, p. 13-16. Comp. şi scrisoarea fratelui împăratului Balduin, Henric, din 1205, cătră papa Inocenţiu III, în care îi povesteşte prin­ derea fratelui său în Theiner, l\101W/1l. Slav. mcridiotialium, 1, p. 40 . ., G. Acropolita, Bonn, p. 95. [239] nlPERIUL VALAHO-BULGAR 239 Trada era prefăcută într'o pustietate înfricoşată, În care mai că nu se mai întâlniau Iiinţi vii, afară de fiarele pădurilor cari luaseră iarăşi stăpânire pe această ţară, din care omenirea aproape dispăruse. Ioniţă avea de gând să despoporeze cu totul Tracia, transportănd poporaţia cea care rămâneă în viaţă, în regiunile Moesiei pe lângă Dunăre. Papa încearcă în zadar a împăca pe Ioniţă cu Latinii. căutând să'I sperie într'un rând cu ameninţarea unui atac com­ binat al Latinilor cu Ungurii, spre a'l face mai cu samă să elibereze pe împăratul Balduin, Aceste stăruinţi ameninţătoare ale lui Inocentiu al III-lea nu fac decât să răciască cu totul râvna împăratului române-bulgar către scaunul latin din Ro­ ma, şi în 1205 găsim scrisoarea papei către Ioniţă, în care se tânguie de putina onoare cu care acesta primise pe un sol al papei 48. Impăratul Homâno-Bulgarilcr era un cap politic. Nu era el doară să se iee după simţiminte individuale, în afa­ cerile Statului său. Latinii înspăimântaţi de scopurile lui 10- niţă, se împacă cu Grecii şi, cu ajutorul lor, împăratul .Henric, izbuteşte a răspinge de astădată pe Ioniţă dinnaintea Adria­ nopolei, urmărindu'l apoi până la Anchialos, şi luând o mul­ ţime de pradă de la Bulgari şi Valahi, se întoarce nesupărat la Constantinopole. Ioniţă, pentru a răzbuna pierderea suferită, asediază din nou Tesalonicul, când o mână ucigaşă îi răpeşte şi lui viaţa, ca şi fraţilor săi. Astfel se stingea în floarea vârstei şi a pu­ terei în 1207, acest cumplit product al unui popor voinic. Neo­ bosit, energic şi viteaz, uni a cu însuşirile unui mare căpitan. cruzimea cea mai rafinată şi instinctul distrugerei, pe care se părea că i'I comunicaseră aliaţii săi Cumanii, cu fata regelui că­ rora el chiar se însoţise. După moartea lui Ioniţă, care nu lăsă copii, tronul Ro­ mâna-Bulgarilor trebuia să vină în mâinile lui Ioan, fiul lui Asan celui mort la 1196. Acesta fiind însă copil, un uzurpător Borilă, fiul surorei lui Ioniţă, pune mâna pe coroană, căsă­ torindu-se, spre a'şi creeă mai multe drepturi la tronul răpit, cu însuşi mătuşa lui, fata regelui Cum anilor, văduva lui 10- niţă 49. Ioan Asan scapă cu ajutorul Învăţătorului său la Cu­ mani, dincoace de Dunăre. Ajungând el vrâstnic, cere ajutor dela Ruşi, în ţara cărora trăise ascuns câtva timp, vine în Bul­ garia, bate pc Borilă şi'l asediază apoi în cetatea Târnova pe 48 Scrisorile lui Inocenţlu din 1205 şi 1207.!n Theiner, I. c., 1, p. 42-44 . .. Ephracmius Monachus, p. 316: Wl€A, [243] IMPERIUL V ALAHO-BULGAR 2!3 loviturile Turcilor (1389), ea piere ea Stat Bulgăresc curat, fără nici o amintire măcar a elementului românesc ce altă dată îl înnălţase la glorie şi la mărire. Ce deveniseră Românii din această împărăţie? . Roesler ne răspunde, că au trecut Dunărea la nordul ei, unde nu'i întâlnim până atunci, şi unde dimpotrivă încep a se arăta, Îndată ce ei dispar ele pe scena peninsulei; că din această pricină, dela începutul veacului al XIII-lea întâlnim pe Va­ lahi tot mai numeroşi la nordul Dunărei, până ce umplu mai întâiu Muntenia, apoi şi ţările Învecinate, pe când din M oesia, fostul scaun al împărăţiei lor, ei au dispărut aproape cu totul 59. Această amestecare a Moesiei cu părţile sud-balcanice 1.lU este făcută fără scop. Intr'adevăr dacă Roesler ar pune greul împărăţiei acolo am văzut că era într'adevăr, în părţile sud­ balcanice, unde se află şi astăzi un puternic element românesc, atunci nu ar avea de unde să facă a se fi scurs poporaţia ro­ mână către părţile Daciei Traiane. Strămutând Însă arbitrar 'în Moesia centrul şi puterea Impărăţiei Româno-Bulgare şi admiţând că Românii ar fi fost cândva foarte numeroşi în Moesia, unele astăzi ei nu mai există, poate să introducă explicarea dispariţiei lor, prin trecerea Dunărei. . Dibăcia este într'adevăr meşteşugită. Dar în istorie nu poate fi vorba de idei sau interpretări iscusite sau ingenioase ]J�ecum e în ştiinţele dreptului, ci numai şi numai de stabilirea adevărului, care nu poate fi decât unnl singur. Am văzut însă. mai sus, dovedit într'un chip Învederat, că elementul roman, <; 1tpba 'tWY BOOA,UPWY tfpxoY'tu ' Aa&y>, Istoria lui Eţihrucmius Monachus, de şi scrisă după 1254, până la care an ajunge, pomeneşte pe Valahi intocmai ca şi Cho­ niates. Ea nu este însă decât o punere în versuri a cronicei lui Choniates. Vezi bunăoară editia din Bonn, p. 237, vers. 5763-64. ((ttiv X�ptv Myo�v €�1:upu.I;&iy 1tO� �-&V?� r 1 AtfJ.oV Ol1<; 1<(J,�o. �ov Al/tOV �O ;po<; �rzp�upoo<;, ot Muc:ot 1tp6T�PO'1 J)'IOl-'-a;0Y�0, yoyl a€ BAaxat ·l.l1<)..;P1 •• Acropolita, Bonn, p. 46: -WdOPC1P.f: 01 >.al �"ij<; fl-tŢak�<; BAC1Xta<; &).}.&. "rzi 't06 'E)'�riyoo 1 xp"ijfJ.'-' 1