[1] PREF AŢ Ă LA EDIŢIA III-a Poate părea îndrăzneaţă încercarea de a lua asupra-mi ingrijirea unei noui ediţii a "Istoriei Românilor din Dacia Tra­ iană" a lui Xenopol. Este o muncă de ca/iva ani, de multă răbdare şi de în­ delungată familiaritate cu materialul. Câteva cuvinte despre aceea ce am socotit că trebuie făcut. Autorul încă din 1913 reuăzuse toale volumele, în număr de ® cari duc povestirea trecutului nostru până la 1866, utili­ zând "toale scrierile şi documentele publicate dela 1893 incoace':», Revederea aceasta a fost socotită ca o .Lniţiare ţulqerăioare care inspiră respectul" (N. Iorga) 2. Primele 5 volume, pâtiăla 1600, au apărut sub îngrijirea sa incă din 1913-1914 în editura "C. Sţeieo", Restul n'a mai putut fi continuai, din cauza boalei autorului şi apoi a eveni­ mentelor, aduse de marele răsboiu. Nu va trebui deci să se aştepte dela mine această reve­ dere, adăuqire şi îndreptare a operei lui Xenopol, fiindcă aceasta a fost făcută chiar de către autor. Pentru timpul insă dela 1914 încoace, voi încerca eu a face aceasta punând-o la curent cu toate scrierile apărute în domeniul istoriei noastre, în ultimii 10 ani. Al' fi mai multe feluri de a îndeplini aceasta. Cel mai recomandat ar fi acela ca în josul paginilor să adaug, la fiecare chestiune tratată de Xenopol, părerile noui aduse de cercetătorii din urmă. 1 Prefaţă la ed. II-a, p. 13. • Analele Academiei Române. Seria II, tom. XL (1919-1920), partea administrativă şi desbaterile. p. 47. [2] 2 ISTORIA ROMÂNILOf, iVI' am gândit mult la aceasta, am stat de vorbă cu multi cunoscători. Am luat hciărârea âeţiniiioă numai dupăce tn' am con­ vins, că n' aşi depăşi intru nimic din ceeace autorul al' fi admis să se facă.,� Timpul de 10 ani,1iestul de scurt şi evenimentele tulburi cari l'au caracterizat n'au dat putinţa să apară multe studii serioase încât să se poată admite schimbări însemnate în istoria noastră. De obiceiii fiecare lucrare nouă aduce şi un nou punct de vedere, sau dă o nouă soluţiune chestiunei pe care o tratează. Nu urmează însă neapărat, că ceeace autorul lucrării aduce ca nou să fie aşa şi de bine dovedit încât să se înlocuiască âinir'odaiă, fără discuţie, lucrurile pe cari le ştiam dinnainte. A mă fi apucat, la fiecare fapt tratat de Xenopol, să di­ scut noua părere, de obiceiu, propusă, să oăd dacă aceasta se poate sau nu admite, să propun schimbările pe cari le-aş crede necesare, aceasta ar fi fost o în afara intenţiilor ediiurei şi În aţară aşteptării cititorilor. Dacă aş fi procedat în felul acesta volumele s'ar fi inmultit considerabil şi timpul de apariţie al operei întregi s'ar fi pre­ lungit cu itică multi ani. Se mai ioea, cu felul acesta, încă o greutate foarte serioasă. Discuiând in josul paginei părerea cea nouă propusă, neapărat trebuia să discui şi pe a lui Xenopol şi cu eram liber, în felul acesta, să le socotesc pe amândouă ca neţutulaie, după părerea mea, bazat pe cunoştiinţele şi ţelul de interpretare a faptelor, pe care eu îl socotesc ca mai bun. Chiar dacă felul acesta ar fi fost cel mai bun, n'ar fi fo­ losit decât la câţiva specialişti, nu tuturor cititorilor cărora se adresează opera lui Xenopol. Aceştia vor să cunoască pe Xenopol, nu părerile mele sau ale altora. Aşa a înţeles şi editura. S' ar putea totuşi spune că de vreme ce este o carte de şti­ inţă, acesta era cel mai bun mijloc, căuiându-se în primul rând, stabilirea adevărului, cu ori câte greutâţi. Cine îşi dă seama insă cât sunt de infime posibiliiăiile de a afla adevărul precis în domeniul istoriei, va trece repede peste această întâmpinare. [3] PRECUVÂNTARE 3 Un lucru lioiărâior în această discuţie il aduce insă, cu­ noaşterea aiiiudinei pe care ar fi luai-o chiar .Xenopol, faţă de nouile cercetări. In cei 20 de ani cât au trecut dela aparitia primei sale editii pânăla a II-a "studiile istorice şi mai ales publicarea documentelor, au luat un avânt foarte îmbucurător şi un mare număr de isooare ce nu'mi erau cunoscute când am indrăznil a scrie istoria neamului meu, au ieşit la lumină" 8. Ce atitudine s'a impus autorului faţă de aceste lucruri necunoscute la început? "Am băgat de somă că toată această mare bogăţie nu schimba decât foarte putin liniile fundamentale ale înjghebărei mele şi sluţia numai cât spre a îmbogăţi materialul pe care se întemeia expunerea. Dealtfel, pătrunsesem adevărul prin o intuitie istorică, care suplinia adeseori dovezile pe care mă puteam întemeia, intuitie acum adeverită prin isooarete nou descoperite" 4. Dacă faţă de această "mare bogăţie" de informaţie nouă, Xenopol n'a avut de schimbai decât foarte putin, la ceeace el dăduse la început, cred că cel puţin, în aceeaş situatie s'ar fi aflat şi acuma, când publicaţiile istorice sunt cu mult mai puţine. Valoarea operei lui Xenopol constă în primul rând în "în­ tregul" în care el a ştiut să organizeze faptele expuse şi aceasta o cere el şi o recunosc şi ceilalti. " .. Cei ce se vor ocupa de lucrarea mea să o considere în întregul ei" se spune dela prima ediţie, de către autor, iar d. Iorga re cunoştea că "greşelile de deioil pol fi nebăgate în seamă, fată cu însemnătatea întregului 5. Ţinând seama de aceasta şi de faptul că autorul a crezul că "întregul" pe care îl văzuse la început nu se schimba, am so­ cotit că nu-mi este îngăduit mie, a schimba nimic din cele ce a făcut Xenopol, indiferent de credinţele mele sau ale altora. S' ar socoti şi cu drept, o lipsă de pietate pe care tânăiut o are faţă de băirânul care cânduă i-a îndreptat primii paşi spre drumul pe care acuma el însuşi se încearcă a merge singur. Am credinta că am uitat prea repede pe innainiaşii noştri. Prea s'a trecut în tăcere munca lor, sau nu s'a ţinut samă de bunăvoinţa şi de împrejurările grele în cari ei au lucrat. 8 Pretaţa la ed. II-a p. 13. • Ibid. • Arhiva ... din Iaşi, IV, (1893) p, 553. [4] 4 ISTORIA nOMÂNILOIt Intelegerea trecutului iţi inspiră cel putin respectul dacă nu şi dragostea [aţă de lucrurile pe care el le are. Şi cel care şi-a inclinat munca vieţii sale in Lămurirea acestui trecut este dator, cred, să se deprindă cu acest respecl, in locul dispreţului şi ironiei care se obişnueşie în destul. Deci opera lui Xenopol, va rămânea aşa cum el a lă­ sai-o in ultima sa revedere 6. Eu voi adăuga însă la �/ârşiLul ţiecărui volum, pentru fiecare capitol, o listă a lucrărilor tioui cari tratează aceiaş ma­ terie, dând la cele mai însemnate, poate chiar la toale, rezultatul nou pe care ele îl aduc. Niciodată nu ooiu căuta a discuta lu­ crurile tioui propuse. Caracterul pe care îl are opera lui Xenopol se opune la aceasta, şi publicul mare cetiior , n' ar qăsi nici un interes în acesi e discuţii contradictorii. O altă parte care imi revine mie este şi punerea hărţilor şi a ilustrciiilor la cele 9 volume ultime. O muncă mult mai grea decât cele de până acuma este insă la controlul notelor. Au scăpat, poate la corecturi, o mul­ ţime de note greşite ca pagină sau şi ca volum. A trebuit să revăd foate cărţile la cari trimite Xenopol şi să caut cu multă muncă să găsesc pagina cea bună. Sunt cazuri când munca a fost zadarnică, aşa că au mai rămas note pe cari nu le-am putui îndrepta. Sunt note cari după multe ceasuri de muncă, nu le-am putut găsi. Dacă aş fi persistat în planul pe care îl făcusem la început, nici în zece ani, cartea nu putea să apară. Pentru unele note mi-au lipsit chiar cărţile la cari trimitea Xenopol. Cele mai multe note au fost indreptate şi ca trimitere şi ca text. M ai rămâne de spus de munca la coreciurile tipografice. Eu singur am făcut 3 corecturi pe lângă alte :2 sau 3 ale edi­ turei. Voi observa însă in viitor toate greşelile ce se vor fi stre­ curat. La sfârşitul operei lui Xenopol, cred că in un ali volum al Lă-Iea voi da eu un indice amănunţit al tuturor volume lor, ------- • S'a continuat însă cu numerotarea notelor până la sfârşit, la fie" Care capital, netncepându-se mereu dela 1 1;1 fiecare paragraf. [5] P.RECUVÂNTARm 5 o tablă de materii iarăşi dela toale volumele şi o ertoiă a iuiurot greşelilor ce le voi observa şi le voi îndrepta. Tol acolo se vor da şi noiele corectate în urmă. Pentru uşurinţa cetitorilor am dai hărţile nu în corpul volumului, ci la sfârşit şi pc o pagină dublă, aşa ca harta să fie întotdeauna În afara pcqinelor, spre a o putea oricând uti­ liza. Spre a se vedea de către ceiitori cum a fost judecată valoarea operei lui Xenopol, dau la sfârşitul rânduri lor mele, aprecierile d-Iui N. Iorga şi a lui D. Onciul, cei mai ttuireplăiiţi, din cei cari au scris, a-şi spune cuvântul asupra ei. Aşa am crezut că pol, şi-mi este îngăduit a întreprinde munca pe care editura, cel diniâi regretatul C. Sf'etea , şi autorul, mi-au făcut cinstea să mi-o încredinţeze. "Cartea neamului românesc" cum ţinea Xenopol să o nu­ tniască, cred că nu va avea deloc o altă înfăţişare decât cea voită de autor '. 1925, Aprilie. 1. V1ădescu N. IORGA Suntem dalori a spune innoiniea acelui care a repreziniat atâţia. ani ceea ce avea ştiinţa românească mai activ, mai plin de iniţiativă şi mai amabil în stil, iniâiu, fără indoială, ce-i datoreşte istoria Românilor. Odată, cu oricât eniusiasm la unii, cu oricâtă naivă poesie la alţii, cu oricât de fericită divinaţie la câte unul superior înzestrat, istoria trecutului nostru se desfăcea ca o expunere in­ teresantă sau ca o luminoasă proiecţiune de figuri şi scene. Crescut în cele mai bune tradiţii ale şcoalei economice dela ju­ mătatea veacului al XIX, şi mal presus de toate, minte filo­ sofică deprinsă cu abstracţiile şi cu o nesfârşită iubire faţă de subtilele legături dintre dânsele, A. D. Xenopol a făcut, prin cunoştiinţeie şi aplicările sale de spirit, din istoria Românilor pentru întâia oară un sistem. 1 Nefiind gata, câteva cărţi, privitoare la epoca getică, din istoria noastră, notele dela voI. I� se vor da fu fascicolă separată la voI. III. [6] (j ISTORIA ROMÂNILOR Am urmărit apoi aceiaşi minte pe care anii n'au puiul-o obosi, căutând, tridrăzneaiă, ultimele şi supretnele adeoărnri pri­ uiioare la doctrina şiiiniiţică a disciplinei sale. Cartea care a rezultat din acest studiu a represiniai fâră indoială una din cele mai mari sţorţări ale spiritului românesc aplical la ştiinţă. Nu vom uita niciodată -- şi vom înfăţişa aceasta ca un su­ blim exemplu pentru tineretul care trebuie deprins cu munca sportiică şi idealismul activ - acel moment eroic, epic, aş zice, din viaţa colegului nostru când el, smulqându-se dela speculatiile sale innalie, s'a Întors spre istoria neamului său, nu numai cu acea iubire adâncă ce se ascunde subt glumele lui uşoare şi subt cri­ tica lui surâzăioare, dar cu hotărâre a de a-si asimila imediat rcsuliatul muncii de câteva decenii a unei geiteratii intreqi. Am uiizui uolumele reuăzuie ale marii sale lucrări: ele reprezintă o iniţiere ţulqerăioare, cal'einspiră respectul. Trăsnii, el însuşi a căzut. Niciodată căderea unui inuăiai n'a [osi mai nobilă de­ cât aceasta ... (N. Iorga în An. Ac. Rom. Seria Il, lom. XL, Desbaterile p. 46--47). E o operă de ituielunqciă stăruinţă, o operă ţrumoasă şi pentru multe părţi foarte trainică. Greşelile de detail pol fi nebiiqaie în seamă [aiă cu însem­ nătatea întregului. (N. Iorga, Arhiva ....... din laşi, IV (1893, p. 553). "Ar fi ţost greu a lucra în mai rele condiţii decât d. A. V. Xenopol. Ducă multe inedite s' au adunai de oameni oreânici de toată lauda, mcncqt aţiile, ţără de care luctarea qenerolă e aproape cu nepuiinţă, sunt ţără exemplu de putine ....... sărăcia fabuloasă a bibliotecilor noastre împiedică la fiecare pas pc cercetâior. Aceslea sunt greutăţile cu care d. Xenopol a avut să lupte: ele sâni aiâi de mari, încât pe multi lucrătoti harnici, curajoşi şi patrioţi ele i-ar fi silit să renunţe. D. Xenopol n'a făcut aşa? cu o statornicie mai presus de orice laudă, opera a fost dusă innainte şi mulţumită acestei siaiomicii, cartea lă­ muritoare, de care cei ce lucrează în marginile mai apropiate au neooie necontenit, există astăzi. "Cartea are părţile ei trainice şi acele care-şi vor pierde sau micşora cel puţin folosul. Trăitiicia celor diniâi e datorită talen­ tului istoricului, caracterul prooizot: al celorlalte timpului, în care eistemaiizorea CI fost ţăcută", Cu timpul, pe baza enormului material nepublicat şi nea­ âunai se vor putea scrie pagini mai sigure dar "nu orice carle se anulează de aceea care oine âuţiă dânsa, chiar dacă aceasta are temelia mai lorqă. In afară de fapt este judecata, punerea în lumină şi explicarea lui, însuşiri pe care numai istoricul [7] PRECUVÂNTARE 7 de talent le posedă .• Această preţaccre a amănuntelor îndoelnice, conţuse, contradictorii, în pagină organică, va face ca pagina aceea să trăiască". "Oricât s' ar îmbogăţi materialul, capitolele de istorie inte­ lectuală şi socială din cartea lui Xenopol, sprijinite pe dovezi mai îmbelşugate, aduse de cei ce vor veni pe urmă, îşi vor păstra valoarea, fiindcă ele sunt luminoase şi pătrunzătoare. Deaseme­ nea şi cea mai mare parte a consideratiunilot politice şi rezu­ malul coruliţiutiilor, în care a trăit poporul nostru până astăzi. (N. Iorga în ziarul" Timpul" No. 104 (1893). D. ONCIUL In "Istoria Românilor din Dacia Traiană" "Alexandru Xenopol ne-a dai cea diniâi formă sintetică a istoriei nationale, în expunerea ei cea mai largă până acum, pe temeiul materialu­ lui cunoscui până atunci şi adunat de dânsul din izvoare de iniâia mână". (D. Oncinl, An. Ac. Rom. Seria n, tom. XL, Desboie­ rile, p. 45). [8] I 1· I j .1 , ll.,'t.l [9] PHEC UV ÂNT AHE LA EDITIA 1. Poate păreă indrămeaiă întreprinderea de a scrie, în starea de astăzi a ştiinţei istorice asupra poporului nostru, o istorie a acestuia. Izooarele pentru cunoştinţa trecutului său curg adeseori numai în picături : multe părţi ale istoriei sale sunt încă nişte ghicitori ce aşteaptă o deslegate. Rodul este incă necopt pe arbo­ rele istoriei noastre. S' CII' părea cel culeqerea lui ar li o qreşiiă pripire. Şi cu toate acestea I1U este astfel. Istoria Ulmi timp se clă­ deşie întotdeauna cu materialul adunat până atunci. Dacă ar fi să aşteptăm ca lot materialul istoric al unui popor să ţie descoperit, n' am mai aţuiuţe niciodată să expunem cursul oieţei sale; căci descoperirile se fac neîncetat; cunoştinţele se întind şi se adâncesc, mărind ţără incetare orizonul istoriei. Timpurile din urmă în­ dreaptă necontenit cele ce se aţlă greşite în expunerile de mai nainte şi, potrivit cu propăşirea poporului şi imboqăţirea CWlO­ şiinielor, creşte şi se desooliă şi arborele istoriei sale. Fiecare timp oglindeşte, tn lucrările istorice ce le inţ ăţizează, cunoştinţa de­ atunci a poporului asupra trecutului său. Fiecare timp este deci în drept să aibă istoria lui, începând chiar dela acela al copilă­ riei Ulmi neam, când el nu CI ieşit incă din [aşele poveştilor. Noi credem că chiar până acuma, cu toată pornirea unei grabnice şi pripite propăşiri, precum este întreaga noastră desuet­ iare, isooarele de căpetenie ale istoriei noastre suni cunoscute, sau cel puţin adunate. Viitorul va putea ţără indoială să mo­ deleze cu mai mare preciziurie corpul viu al trecutului nostru, şi să inţăţişeze ochilor poporului o figură mult mai deplină de cum putem s'o în făţişăm noi astăzi. Lineameniele insii obşteşti credem că pai fi puse de pe acuma şi cel viitorul oa puteă numai rotunzi sau polei formele pe care chiar ochiul nostru poate să le tntreuadă. Intemeiat pe această convingere am întreprins greaua înde­ letnicire de a expune bântuiiele destine ale poporului român. Departe de mine, ţalşa modestie de [[ mă preface că po­ negresc însumi propria mea lucrare, spre a atrage laudele altora. [10] IS'l'ORlA IWM,\:NILOR 10 -------- �---- -- -------- ----�--- --- ----- Toiuş se poate ca mai multe izvoare să' mi li scăpat din oetlere, ceeace este prea uşor în istoria noastră, unde trebuie să culcqi şti­ inţele, adeseori ca albina, depe florile ale mai indepărtate. M' am silit însă, pe cât mi-a [ost prin puiintă a li compleei. 1\1' am ferit insă de erudiţia goală, căreia îi place să citeze, numai cât spre a minuna pe cetiiot W cunoştinţele ouionilni. Ciiatiile care le-wll [ăcui erau neapiiraie, pentru a dooedi. spusele mele, ceeace este cu atât mai de nevoe În istoria Românilor, CL/ cât ea trebuie inoi creată în cele mai multe punte. Alti/a pot asiqură că CI trebuit, pentru a o scrie, sii ceiesc mult mai 111llU, darii ceea ce reZI/UrI din citatiile mek. . Se va găsi poate încă Lin ali neajuns lucrărei mele, anume de a nu li egală în stilul ei in toale părţile sale. Aceasta însă era peste putinţă. Când eră vorba de a ţi.xă o dată. sau de a determină succesiunea unor domni, stilul trebuia să iee caracterul unei dis­ cutii ştiinţifice. Aiurea unde sitnţiam pulsul cel mare al naţiei răsunând în inima mea, la priveliştea ţaptelor măreţe, sau la tre­ cutul de durere al poporului român, ţără să fi urui mi se incălzi ă condeiul şi povestirea lua un caracter mai literar. Eu sunt anume de. părere că istoria trebuie să scruteze spre a aţlă adeuărul : dar că acestuia nu'i va sta niciodată râu, când va fi inoălit în o haină [nimoosă. Deaceea cred că, deşi istoria tinde a deveni o ştiinţă, scrierea ei nu trebuie să înceteze a rămânea pe cât se va puteri mai mult şi o lucrare literară, şi în îmbinarea acestor douii caractere, stă tocmai partea cea qrea a formei în istorie. Lucrarea ce o inţăţişez naţiei mele este un sistem întreg care cauiă siîşi dee seamă de succesiunea tuturor impreţurărilor prin care ea a trecut. Acesl sistem insă nu este impus de o concepţie aprioristică a faptelor istorice, ci este rezultatul firesc al inlăniuirei lor. Nu credem că să se poată da samă astfel de complexul tu­ turor impreiurărilor istoriei noastre, decât în modul în care le-am expus noi. Poate să fie de îndreptat în vreo parte, de adaos sau de preţăcui aiurea. In marile lor trăsături=liniile vor fi puse, şi la atâta numai poate năzui timpul în care trăim. Deaceea cer, şi cu drept cuoâni, ca cei ce se oor ociuiă de lucrarea mea, să o considere în întregul ei, şi să nil se oprească la o perioadă oarecare; căci bineînţeles, într' o întreprindere atât de vastă, erit peste putin{â a nu slâbi câteodatâ. Atâta pot spune că am scris aceste şase uolwnuri CIZ o egală . iubire pentru toale timpurile ce se desfâşurau înnainlea mintei mele, atât acele de glorie şi măreţie, pe cât şi acele de dLlrere şi restrişte, şi aş ji fericit dacă această carte a neamului românesc al' fi îmbrăţişcdrI CII. aceea:; dilduJ'ă CII care a fost prodLlsâ. Am împârţit întregul curs al /Jietei poponrlui nostm în paine perioade, care însă nu se potrivesc cu acele ale isloriei generale a popoarelor apusene. Istoria antică, medie, modemâ şi con lim­ porani'i se regăsesc şi la Români, Îns(i Într'un alt înţeles şi oprindu-se [11] PRIWUVÂN'rARE 11 aiurea decât aceleaşi perioade ale istoriei apusene. Impărţirea făcută de mine a [ost următoarea. Istoria veche a poporului român incepe la primele cunoşiinţi ce le avem asupra ţărilor noastre şi la primele neamuri ce le-au locuit, spre a se opri la âescălecarea principatelor în secolul al XI II -lea. Ea cuprinde tot acel complex de împrejurări care contribui la ţăurirea naiionalităiei române. Din această perioadă naţia română ieşi C/l caracterul ei propriu, ca element deosebit în sinul popoarelor tncunţurătoare ale cărora inriurire o suferise. In această primă perioadă se cuprinde deci marele tapi al Iormărei naţionalităţei române. Despre o viaţă politică, o istorie propriu zisă a poporului nostru nu poate fi vorba, cât timp e] stăiii adăpostit în munţii Transiloaniei. De îndată însă ce se cobori la câmp, începând a lega iarăşi. firul oieţei aşezate, se incepe penirti el istoria lui politică. Aceasta însă nu se puiii desoolta peste Carpaţi, unde năoălirea maghiară, supunâtid ele­ meniul românesc, tnnăbuşi încă din ţaşă pe şubredul prunc al Statului român. Partea întâi a istorii române se petrece in centrul Carpoiilor; a doua mai cu deosebire in câtnpiile ce se întind cii/te Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. In această parte de a doua a istoriei poporului nostru, istoria uieţei sale politice, se întâlnesc insă trei răstimpuri caracteristice care consiituesc, în viaţa lui, tot aiâiea perioade deosebite. Ele­ meniul osebiior al acestor perioade nu poate fi insă luai din faptele politice care nu cuprind ceva caracteristic dela secol la secol. Deşi se Întâlnesc domnii străludtoare şi neaiârnaie, totuş atât înainte de ele cât şi după dânsele qăsim ţările inqenuchiaie, desbinate şi sţâşiate prin luple politice. Dacă căutăm Însă la viaţa culturală care tocmai pare a lipsi din ţările române, găsim în curând o deo­ sebire radicalii intre momentele ei, care constitue tot aiâiea perioade deosebite în istoria acestei oieţi. Dela oriqina statelor Munteniei şi M oldooa, ele trăesc sub inriurirea Slavonisrnului, până către iumătaiea veacului al XVII, la domnia lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, când predottuiirea slaoonii este suplaniaiă de acea a Grecismului, care îi ieă locul şi se menţine cu o putere couârşitoare până către începutul se­ colului în care trăim. Atunci reooluţia grecească pune capăt acestei noue tnriuriri străine, şi poporul românesc ajunge în sfârşit după lungi zbuciumări, să intre în matca proprie a desooliărei sale, acea românească. Incepe dela 1821 perioada Românismului, în care trăim astăzi. ilşa dar, istoria Românilor se poate împărţi raţional, după momentele însemnate ale desooliărei sale, în patru perioade. I. Istoria veche, dela origine până la 1290 d. Hr. : Formarea nationalitătei române. , II. I sicria medie, dela descălecare până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, 1290-1633: Epoca Slavonismului. [12] 12 ISTOHlA ll.mIÂNILOR 11 I. Istoria modernă, dela j!lalei Basarab !ii Vasile Lupti până la revoluţia grecească, 1633-1021: Inriurirea grecească. IV. Istoria contimporană dela revoluţia qrecească din lR21 pânâ în zilele noasire : Epoca Românismului. ]\11' am oprit cu expunerea la ţaplul cel mare al un irei prin­ cipalelor, adică la realizarea celei diniâi din dorin lele de reor­ ganizare exprimate de divanurile adlioc. Penirii a pune in toată lumina lui, tabloul reqenerărei noastre, ar fi trebuit să cuprindă in el şi îndeplinirea celuilalt punct din proqramul lor : iniemeiarea ditiasiiei, ba chiar să ating şi încoronarea edificiului nostru po­ litic prin proclamarea regatului; căci deaici abia începe pentru noi. era activă a uieiei noastre politice, pe când, până atunci, aproape intreaga noastră istorie nu este decât reţlexul adeseori neconştiui al istoriei străine. Am crezut insă că nu este bine a intră prea adânc în timpul de ţaţă, care nil poate avea pentru propriile lui [apte privirea cea rece şi nepiiriiniioore ce se cere dela o expunere istorica. Aş ti vrut să mă opresc chiar Înainte de anul 1848, din generatia căruia mai trăesc încă bărbaţi care au influenţă asupra mersului tmpreţură­ rilor. Aceasta itisă nu o puteam tace, căci întreaga istorie a fostelor principate qrauitând către unire, trebuia să ajung şi cu expunerea până la împlinirea menirei lor seculare. ]1,[ ari lapte s' au îndeplinit dela unire încoace, şi când se va I i aşezat pe timpurile noastre pânza Iimpeziioare a trecutului tndepărtai, generaţiile viitoare UOI' priut. cu mârulire la domnia lui Carol I. Dacă am socoti! toiuş cel nu pot să o ating, am [ăcui'o din credinta că dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, aceea CI prezentului trebuie să o scrie viitorul. 1888. A1J'ronUJ.J [13] L jc\ I� D 1 F!' 1 AII. Sunt acum 20 de ani, in 1893 am dat la lumină cea tliniâiu injghebare a istoriei depline a poporului român. In răstimpul cel destul de lung ce a trecut dela acea alcătuire până astăzi, stu­ diile istorice şi mai ales publicarea documentelor, au luat un avânt [oarie îmbucurător şi un mare număr de izvoare ce nu'mi erau cunoscute când am îndrăznit a scrie istoria neamului meu, au ieşit la lumină. Am băgat însă de samă că toată această mare bogăţie IW schimba decât ţoarte puţin liniile fundamentale ale înjghebărei mele şi sluţi« nuami cât spre a imboqăţi materialul pe care se în­ temeia expunerea. Dealtfel, pătrunsesem adevărul prin o intuitie istorică care suplinia adeseori dovezile pe care mă puteam în­ temeia, intuiţie acum adeverită prin izvoarele nou descoperite. Aceasta fel icită constatare m'a indemnat a scoale o a doua ediţie a Istoriei Românilor elin Dacia Traiană pe care o înfăţişez pu­ blicului român, crezând că fac o lucrare folositoare poporului meu. In loc de 6 oolumuri cari şi aşa cum eran, alcătuiau corpuri greu de mânuit, am desfăcut întinderea expunerei in 14 oolumuri, adăoqând şi domnia lui Cuza-Vodă apărute după 1893 şi voind a reduce prea marea întindere a oolumurilor. Am inzestrat apoi lucrarea cu câieua ilustraţii luate pe cât s' a putut după chipurile şi rămăşiţele păstrate in monumenlele vechi. Istoria Românilor cuprinsă în aceste 111 volum uri este o lu­ crare ştiinţifică care nu lipseşte însă de a fi incălzită de focul sfânt al iubirei de ţarâ şi neam decâleori s' a înfăţişat prilejul de a o face. Sănătate si răbdare ceiitorilor iar tinerilor îndemn la cetit, căci însuşirile �ele mari ale unui popor nu se desăvârşesc decât prin studiul desţăşurărei trecutului său. Criticilor mei însă le adue aminte cuoiniele înţeleptului istoric francez Gabriel Monod care spune, că "este soarta acelor cari intreprind cei dintâi de a schiţa o mare perioadă istorică, de a da un mare prilej de critică şi de indreptare celor care după ei vin să adâncească amănunţimeie. Nu este mai puţin adeuărat că ei au pus cele dintâi indrurnări care asigură mersul succesorilor [14] 14 ISTORIA ROMÂNILOR lor şi că au statornicit marile linii ale tabloului pe care altii il vor indeplini şi aduce la desăoârşire" 1. Deosebirile textului de acum de acel din 1893 vor teesi dela sine pentru. acel ce-şi va da osteneala de a le cerceta. Atragem luarea aminte numai asupra schimbărei datei la care pun încetarea pârţei 1: Formarea nationalităţei române şi inceputul păriei a II Perioada Slavcnismului, dalâ pe care nu o mai aşez la 1290, ci în secolul al IX-lea, la începutul vie/ei de Stai a Românilor din Transilvania, care corespunde mai bine cu acel al tnriurirei S {(1f!O ne, de CUlTI corcspundeă descălecarea Munteniei şi Moldooei. De altfel această a II-a ediţie a fost mult sporită şi imboqii­ ţitii cu ţolosirea tuturor scrierilor şi documentelor publicate dela 1893 încoace, Încât �a reprezintă o nouă muncă de 20 de ani peste acea de 20 pusă la tuţoheoorea ediţiei 1. 1 Reoue hisiorique, XLVII, p. 347. [15] INTRODUCERE Istoria unui popor este În mare parte dcl.crmiuală de natura în sinul căreia este aşezat. Dela această lege firească nu s'a putut substrage nici poporul romăn ; ba la, dânsul chiar înriurirea na­ turei s'a arătat cu o putere deosebită. O cercetare a acestei În­ r iuri ri va lumina ca un far întregul întuneric al veacurilor tre­ cute. Deaceea deschidem cu dânsa cartea istorici sale. Din elementele firesti, configuratia si asezarea tărci vor juca rolul cel mai mare Îl; mersullstOl'{ei l�nuj 'popor, deşi acest rol se poate modifica după cum se îndreaptă pasul timpurilor. Natura reprezintă, În formele ei neclintite şi înţepenite, elementul statornic în viata poporului; plăzrnuirile minţci omeneşti pe acel progresiv şi schimbător. Din întreteserea lor mutuală se desface În decursul veacurilor pânza istoriei. Dacă privim la o hartă a Europei, alcătuită pentru el arăta rascle ee o locuiesc, observăm că rasa la ti nă formează în apusul Europei o massă compactă şi aşezată pe un teritoriu ee se ţine dela olaltă, pe o întindere de mai hine de 1.200.000 de kilometri patrati, numărând aproape de 100.000.000 de locuitori, toţi îrnpărtăşind aceeaş religie şi aşezaţi în regiunea fericită' unde cultura omenească a dat cele mai strălucite ale sale roade. De­ parte spre răsărit şi fără nici o atingere directă eli trupul cel mare al Latinilor apuseni, se află aruncat celalalt grup ele Latini orto­ doxi, Românii, înconjuraţi ele toate părţile de neamuri străine în cari niciodată săngele nu poate provoca pentru ei şi o mişcare de simpatie, ei numai interesul îndreaptă cu răcoare calculele sale socotitoarc. Această poziţie a Românilor, răz leţită eu totul de marea Iami lie din care fac parte, este pentru ei din cele, mai dău nătoare. Cu cât se accentuează mai mult politica de rasă, către care gravitează eu o nespusă putere vremurile noastre, cu atâta poporu 1 român este expus la primejdie, căci el este lăsat singur să lupte eu uriaşii ce'I înconjoară. Popoarele latine, chiar când al' vrea să'l ajute, nu o pot face, din pricina îndepărtărei. Mai dăunător însă este faptul că poporul român fiind aşezat în sfera de actiune a altor popoare, acele latine 1118i ei'! nu au interes 1 [16] li; ISTORIA ROMÂNILOR a'I ajuta, şi în secolul nostru cel de Ger şi de foc, simpatia cel mult poate să vină în sprijinul interesului, niciodată însă să'} înlocu­ iască. Primul neajuns al poziţiei noastre geografice este deci că, pe când qinla latină [ormează ca un continent în apusul Europei, noi Latinii răsăriteni suntem ca o insulă pierdută Într' un ocean de neamuri străine. In această parte deci, unele soartă a voit să arunce pe po­ porul român dela nordul Dunărei, el locuieşte astăzi o întinsă regiune de 300.000 de kilometri patrati, aproape cât este supra­ fata Italiei şi mai bine ca jumătate cât acea a Frantiei, cuprinsă Între trei ape curgătoare mari, cari mărginesc între ele o formă triunghiulară. Aceste ape sunt fluviul Dunărea la sud, fluviul Nistru ca lature răsăriteană şi marele afluient al Dunării Tisa, ca lature apusană. In această regiune Românii alcătuiesc mai pretutindeni o poporaţie compactă, trecând unele insule de ale lor şi peste hotarele arătate. In mijlocul acestui triunghiu de ape se ridică un alt triunghiu de munţi, alcătuit din puternicele lanturi ale Carpaţilor răsări­ tcni. Acest al doilea triunghiu întinde laturile sale aproape paralel cu cursul riurilor; stretăindu-le numai în două punte: la nord, prin prelungirea Carpaţilor către centrul Europei, care desparte izvoarele Nistrului de acele ale Tisei, şi la sud, către Dunăre, unde )îngustează patul fluviului la Porţile de Fier, pentru a se prelungi de ceea parte de dânsul, în munţii Golubinski din Serbia. Arătatele prelungiri ale munţilor Carpaţi către apus şi sud, des­ part regiunea plană cuprinsă între munţi şi riuri în două şesuri : acel apusan, al Tisei care,ţinânclu-se într'una cu şesul Dunărei mijlocii, alcătuieşte ceea ce s'ar putea numi Mezopotamia euro­ peană: şi acel răsăritean care se întinde către Marea Neagră, trece Dunărea şi se opreşte tocmai în muntii Balcani. Acest elin urmă şes face un trup cu marele şes răsăritean al Europei. o asemenea aşezare a Carpaţilor În raport cu poporul nostru este cu totul excepţională, şi a avut asupra soartei sale urmările cele mai însemnate. Intradevăr, dacă vom observa cum sunt aşezate popoarele în raport cu munţii, vom găsi, cu toată nesfărşita deosebire ce întâlnim în configuratia geografică a VI­ rilor împrăştiate pe suprafaţa globului, o regulă obştească: că o naţionalitate se întinde de obiceiu în hasinul unui fluviu sau al unei mări, si că este mărginită de către o altă nationalitate prin un munte sau măcar Plin un colnic. Formulată mai scurt, această i'egulă s'ar putea rosti: ,,0 naţionalitate este un basin, iar o graniţă un munte" 1). Pentru a lăsă la oparte Italia, Spania sau Grecia, aşa de hctărit delimitate, vedem d. e. că Francezii 1 Odysse Barot, Lellres sur la philosopbie de l'liisioirc, p. 32. [17] INTRODUCERE se Întind în hasinul Oceanului Atlantic şi că sunt despărţiţi de Spanioli şi Italieni prin Pirenei şi Alpi, de Germani prin Vosgi. Germanii sunt iarăsi închisi de muntii Frantiei si ai Italiei către apus şi sud, la nord de marea Baltică şi a�eea' a Nordului; la răsărit de dealurile ce întovărăsesc cursul Oderului si care îi de­ spart ele Poloni. Chiar acele natii cari s'au întins în 'sinul altora, precum Boemii (cu Moravii) şi Ungurii, Între Germani, încă au ocupat nişte regiuni determinate În chip firesc de munţii sau dea­ lurile înconjurătoare. Aşa Boernii s'au aşezat în basinul supe­ rior al Elbei, mărginit foarte Iămurit de munţii numiţi Pădurea Boemă spre sud, iar dinspre nord cu Erz-Gebirge şi Hiesen-Ge­ birge. Ungurii deasemenea sau aşezat în regiunea Dunării mij­ locii şi a Tisei. înconjuraţi elin toate părţile de munţii Carpaţi, şi anume pe lângă Viena de Carpatii mici, dinspre Slavii nordici si Români de diversele ramuri ale Carpatilor mari, iar către Slavii sudici de munţii Dravei (Waradin şi Sirmiu). Dacă privim na­ ţionalităţile mai mici precum Serhii, Bulgarii, Albanezii, Dauezri, vom găsi pretutindeni nişte ţări bine aşternute, mărginite de munti cari despart neamurile ce le locuiesc, de neamurile vecine. Numai acolo vor lipsi margini hotărîtoare, unde pe o regiune Întinsă munţi nu se Întâlnesc, precum În marele şes oriental al Europei, locuit făr� hotare fireşte aprcciabile de Ruşi, Poloni, Fini şi Tătari. Aşezarea geografică a Românilor face o excepţie dela această regulă. Ei sunt lipsiţi ele margini fireşti, şi muntele care ar trebui să'i despartă de alte naiionaliiăţi, sirătaie Însu.'} poporul lor în mai multe mădulore desbinate, între cari ridică nişte stavile uriaşe, rupe continuitatea ţării lor, împărţind-o în mai multe regiuni ce . nu au Între ele nici un soiu de legătură. Carpaţii au într'adevăr o configuraţie foarte ciudată, precum n'o mai întâlnim la nici un munte ele pe faţa pământului. Desfăcându-se din Alpi prin ra­ mura numită Carpaţii Mici, dela capătul Moraviei, se Întind ca un lanţ către răsăritul Europei, sfârşindu-se în parte a lor cea mai orientală, În un pumn uriaş, în care este prinsă parte din naţia română ce se împrăştie apoi printre degetele sale strânse, în şe­ surile Nistrului şi a Dunărei. Carpaţii nu mărignesc nici o regiune; ba nici măcar nu au rolul obişnuit al munţilor, de a despărţi hasinurile a două fluvii. Deaceea riuri pornite depe ambele lor laturi, cea nordică şi cea sudică, se varsă în acelaş fluviu, Dună­ rea. precum sunt: Siretul, Prutul deoparte, Tisa cu af'luientii săi şi Oltul de altă parte. Carpaţii, ridicând deci uriaşa lor statură în mijlocul naţiei române, o împart mai ales în două trunchiuri deosebite, unul întors cu faţa înspre apus, celalalt spre răsărit, cari ambele se razimă cu spetele lor de zi du 1 cel greu de străbătut, aşezat între rlansele. Puţine numai şi anevoioase sunt răspunderile Între A, D. Xenopol. - Istoria Românilor. VoI. 1- il 2 [18] 18 lWl'01tlA ROMAN ILOI< aceste două părţi .' către Moldova pasurile Tuiqheşului, Ghimeşu­ lui si acel al Oiiuzului ; către Muntenia Predealul, Branul, TlI1'­ nul 'Roşu şi VUIC({IWI: iată aproape singurele punte pe unde îşi pot da mâna Românii ele peste munţi cu acei de dincoace. Pre­ tutinde ni pe aiurea, po noare sa LI prăpăstii nestrăbătute, decât doară de piciorul ager şi neobosit al vănătorului de munte. Carpaţii sunl pricina hotăritoore a desbinări! politice a Ro­ inâniior, Vom vedea că Românii, stâud în cetatea muntilor un timp îndelungat, se revărsată dela o vreme in afară, către' văile şi şesurile dela Marea Neagră. Astfel se născură cele două State, al Munteniei si al Moldovei, pe când dincolo de munti lanturile lăuntrice despărţeau pe Români 'în mai multe ţări 'deosebite: Transilvania, Maramureşul, Crişiana şi Banatul, asemenea can­ toanelor sviţerene sau republici lor celor miei ale Greciei antice. Din această revărsare a Românilor în afară de cetatea Carpaţilor şi anume, prin două desfundături deosebite, una la sud din Făgăraş şi alta Ia nord din Maramureş, se explică cum in câmpia răsăriteană şi sudică, chiar pe o unitate teritorială continuă, se putură înjgheba două State: Muntenia şi Moldova, în loc de unul singur. Şi atât de puternică fusese îndreptarea divergentă, imprimată lor încă dela obârşie, încât ele trebuiră să trăiască despărţite, ba chiar duşmane, mai mult de o jumătate de mie de ani. Abia veacul nostru văzu dispărând stavila ridicată Între. ele şi unirea lor Într'un singur corp. Dar aici era vorba numai de piedici râdicate de oameni, şi de împrejurări cari dădură naştere unor greutăţi politice. Asemenea stavile mai uşor se pot învinge sau cel puţin încunjura. Plăzmuirile naturei însă stau înaintea noastră cu o putere mult mai mare şi mai greu de răpus. De câtă încordare va avea nevoie simtimâutul national la Români pentru ca luându-şi zborul peste culmile carpatine, să prindă într'un singur lanţ viaţa lor ca popor! Tot aşezarea Carpaţilor hotări legăturile în cari Românii intrară cu popoarele ce avură asupra lor o înriurire precum pe­ nitoare. Şesul sudic răsăritean va primi înriurirea popoarelor su­ dice şi răsăritene. Părţile de peste munţi, mai deschise spre apus, vor gravita în sfera popoarelor apusene. Dacă Carpaţii, în loc de a desbiua pe Hornâui în două tri unchiu ri lipsite de apărare, şi-ar fi întins crestele în jurul na­ ţionalităţii lor, ei ar fi fost în orice caz un sprijin al desvoltării lor naţionale, în loc de a'i sta ca o piedică împotrivă 2. 2 Vezi studiul nostru asupra "Aşezăl'ei geografice a Românilor" în Con­ vorbiri literare, XV., 1881, p. :385, reprodus şi În limba franceză în Reoue de Geoqruptii«, a lui Ludovic Drapeyrou 1891. D.N. Iorga, Stadii şi doc., 4, p. II-III. sprijine părerea necxacHt că munţii ar legil mai bine popoarele dcdt llpeJe fă rit vad şi cfunpul fii]';t de hotar. [19] INTRODUCffiRE 19 Vom vedea totuşi cum Carpaţii au fost pe de altă parte adăpostul neamului nostru în timpul vijelios al năvălirilor bar­ bare, cum l-a ocrotit şi măntuit de peire, ha l-a păstrat până la un punt ferit de multe amestecuri, şi cum în aceşti munţi s'a fiert şi închegat marea şi minunata unitate a poporului român s . . Pe munţi se formează norii binefăcători, cari aduc rodirea şi imbelşugarea şi tot pe dănşii ieau naştere grindina şi ploile pră păstioase ce răspândesc pustierea şi sărăcia. Natura ascultă de propriile ei legi, fără a cătă dacă ele priesc sau fac. rău omenirei, şi acest rol nepăsător faţă cu omul, natura îl îndeplineşte atât în via ţa de toate zilele cât şi în lungul curs al istoriei. Şi cu toate acestea poporul român nu poate nabuşi o spe­ ranţă ce încolţeşte în el, de câte ori îşi aruncă ochii spre toate acele părţi unde răsună graiul românesc, anume că din păturile adânci ale unui viitor oricât de îndepărtat, va răsări odată Iru­ mosul arbore al unirei tuturor Homânilor ; că pe cât se întinde graiul lor comun se val' înjgheba şi interesele lor comiuie ; că gra­ niţele Statului vor cădea odată impreună cu acelea ale naiicnoliiăţii lor, Poate că mult timp vor trebui Românii să mai aştepte În­ truparea acestei dragi vedenii; dar oricât ar fi să aşteptăm, mă­ rimea ţelului să ne dee puterea ele a răbda, şi întreaga noastră strădănuire, întreaga noastră muncă să fie îndreptată numai şi numai spre acest scop sfânt şi măreţ. Fericit e poporul ce poate avea în această lume un ideal ele realizat; al nostru este viu în naintea ochilor si noi să nu'I vedem! Orice om c'a şi orice popor trebuie să lupte pentru ceeace el crede că este binele, fără să eate la uşurinţa sau greutatea rea­ lizarei ţinte lor urmările; căci nimeni nu poate şti Încotro viaţa lui va fi împinsă de puterile istorice. Se poate întâmplă ca evo­ luţia sa îndrepte paşii mersului ei în sensul dorinţelor noastre; atunci strădania PUS�l spre a le realiza va aduce mai repede a lor Îndeplinire. Dacă însă evoluţia ar tinde către o Îndreptare protivnica scopurilor noastre, vom izbuti cel puţin a Întârzia poate momentul morţei lor, ceeace încă este încă un câştig-, --�----- -------------� 3 Mai jos capitolul: Daco-Romanii in munti. • Vezi studiul nostru "L' Inco nscient dans I'Histoire" in Seauces el Ira­ uaux de rAcadem!« des sciences morales el politiques, Paris. 1906, reprodus şi româneşte în Analele Academiei române, 1907. [20] [21] CARTEA 1. ISTORIA VECHE FORMAREA NAŢIONALITĂ ŢEl ROMÂNE ai" timpurile cele mai vechi pâllă la năvăllrea Un�urilor 03:tn. de_ Hr. - 900 d. Hr . . � �';�I [22] [23] CAPUL I TIMPURILE ANTE-ROMANE 513 în. de Hr. - 106 d. H.r. S CIT J 1 Ş 1: A () A:f 1 H, Ş 1 1 1� TOPO(.HAFL\ Stl'pLOH Popoarele Seiţiei. r-r- In vremile. cele mai vechi despre cari istoria ne-a lăsat vreo pornenirevţările cari alcătuiesc patria li­ beră sau încă subjugată a Românilor, erau adăpostul mai multor popoare, pe rădăcina cărora acum adânc îngropată, s'au altoit pe rând toate acele elemente din ale cărora introlocare se urzi poporul român. Până în vremile mai noue când s'au desvoll.at studiile pre­ istorice, ştirile asupra acestor vremuri ele mult apuse se culegeau din singurul izvor direct asupra lor, din părintele istoriei, nemuri­ torul Heroelot. 1. Acuma însă arătările lui pot fi îndeplinite şi indreptate prin interpretarea rămăşiţelor lăsate de timpurile preistorice dela Dunărea de jos şi din împrejurimi.s- Cu toate acestea, .§g·ălările lui Herodot, nu rărnân mai puţin de pret, când ne dăm sama de iubirea de adevăr a marelui istoric elin 51de silinţele lui. pe a culege ştirile ee le dă, prin el însuş, pe __ cât îi sta prin putinţă, sau (lin spusele locuitorilor asupra re­ gilmilor pe cari nu le văzuse cu ochii. Unde asemenea mijloce iJe-iilformaţie lipsesc lui Herorlot, el are totdeauna grija ele a cU! arătările lui ca nesigure. Aşa, într'un rând vorbeşte el - Pe cât timp încă popoarele nu sunt constituite în State, limitele între diversele ginţi sunt de obiceiu acele naturale, mări si munti mai cu seamă, si aceasta cu atât mai mult că un strat din poporul scit era nomad.' Odată ee Herodot ne arată că acest popor se întindea în Rusia meridională şi Moldova de astăzi, deasemenea în regiunile dela gurile Dunărei către Marea Neagră,nu avem nici un temeiu a ne opri la vreun punct oarecare depe întinsul şes al Munteniei; toată regiunea plană a acestei ţări cel puţin până la Oltul cel cu malurile râpoase, trebuia să fi fost cutreerată de hoardele Sciţilor cu turmele şi. carele lor. Precum când turnăm apă pe o suprafaţă plană şi lipsită de ridicături, lichidul se întinde în toate îndreptările şi o acopere, astfel şi toi urle de popoare nomade, când le vedem arătate ca ocupând o parte din un şes sau podiş, putem spune eu siguranţă că întreaga regiune a acelui şes sau podiş este ţara lor, în sensul adică că este cutreerată de ele. Din aşezarea Agatirşilor în cetatea Transilvaniei se explică cum de ei singuri se pul ură opune Sciţilor, când aceştia, urmăriţi de Darius, vroiră să'şi răsbune asupra popoarelor încunjurătoare : Melanchlenii, Androfagii, Neurii şi Agatirşii, cari nu voiseră a le da ajutor contra marelui împărat. Melanchlenii, Androfagii şi Neurii suferiră pustiirile Sciţilor; singuri Agartiştii putură să se împotrivească, cum ne spune Herodot 10, şi această împotrivire le fu cu putinţă numai elin pricina munţilor cei apăra+- Mai avem o indicaţie că Agatirşii trebuiau să locuiască departe de Dunăre, în faptul că popoarele din Tracia, depe malul 7 Idern, IV, 100. B Idem, IV, 104. Asupra înţelesul cuvăn t.ului o.�p6�a�o: vezi Hasdeu, IsI. critică, p. 189. El nu ar tsennmă : laşi, moi ci mai curând luxuoşi. e Herodot, IV, 47. 'o Idem, IV, 125. [26] IS'l'ORlA HOMÂNIL()J{ drept al fluviului, aveau despre nişte împrejurări, pe cari le vom vedea că se referă la ţara Agatirşilor, idei foarte confuze. Ele spuneau că: "Dincolo de Istru părnântul e cuprins de albine cari îrnpie­ decă pe oameni de a înnainta în calea .lor ". Vom vedea că Aga­ t.irşii cultivau albinele, şi Tracii, auzind despre ţara aceea--'în­ depărtată unde erau albine, scorniră Închipuirea că ţara dincolo de Dunăre era aşa de plină ele albine, in cât împiedecau pe oameni în drumullor. Tot astfel spuneau Scitii că la marginea tărei lor către nord-răsărit "IlU este cu putinţă a pătrunde mai departe, nici a vedea ceva din cauza nenumăratei mulţime de pene ce prin văzduh", sboară ceeace Herodot el însuşi exlpică prin o veş­ nică şi deasă ninsoare. Precum Sciţii nu pot pătrunde mai sJ)J'e nord din cauza penelor, asa si Tracii diu cauza albinelor, In am­ bele cazuri, aceeaşi trausf'ormare extraordinară a unui fapt real, provenită elin cauza îndepărtărei şi a relaţiilor nesigure şi rare. Despre Sigini cari locuiau in Banat l�ngrl Dunăre, Tracii ştiu să spună fui Herodot relaţii adevărate 11. ; iar despre Agatirşi HU, pentru că erau despărţiţi de ei prin toată lăţimea Munteniei.>- Din- toate cele spuse s'a demonstrat îndestul (:iî Scitia se întindea Înspre partea ei cea mai apusariă, către nord, până la Carpaţii Munteniei şi că dincolo de aceşti munţi, în Transilvania . de astăzi, locuia poporul Agatirşilor 12. , După Agatirşi, HerocJot numeşte, ca al doilea popor mărgi- naş al Soiţilor, pe acel al Neurilor. Despre acesta spune îutâiu că trili:} după obiceiurile scitice, prin urmare că (T�l păstor şi nomad; Ncurii apoi sunt din aeei ai câror Lară a fost devastată de Darius, când acesta urmărea pe Sciiti 13, două semne depe cari putem recunoaşte eă locuiau o regiune mai plană care, fiind mai spre răsărit ele Agatirşi şi la nord ul Sciţiei, llJl pqate fi c��t�tă (�s!i)n 2ar.�E�JV[oldov�!!!ă ţara ele sus �Lpâl�,� .. Ee,)a)s::, voarele-ai1;j;IJ!1..1!1, pe unde spune1-Teî'odof-tă se mărginea Neu­ ri"eră --&1 Scitia --. . După.:Neu�i vene�u Apclro!agi! (�nâncătol'� d� oamt:ni) ş! Melanchlenii (cei eu hama neagra) al earor loeunrţl trebmau sa fie mai în spre norcl-ost, către obârşiile Niprului, Şi mai eătre ră­ sărit încă, se mărginea Sciţia eu deosebite popoare, asupra cărora relatiile lui Herodot sunt din ee în ce mai fabuloase. , Din aceste hotare date de Heroclot ca alcătuind marginile Seiţiei, se vede că o parte din ea, împreunrl eu Îutreaga regiune locuită de Agatirşi, euprindeaţtlrile în cari mai târziu s'a elesvoltat viaţa Românilor. 11 Iclcm, IV, '1" Hasdeu 1s/. erit., ]J. 189, susţine fără nici un clJvfmt că Agatirşii lo­ cuiau "zona submunteană a Tărci Homflllcşti". I3 }-Ierodot, IV, 105, 125, 4 Idem, IV, 51. [27] 27 . ! I 8CIŢll ŞI AGATlRŞII ---------------------- Hhuile Seiţiei. -- Afară de popoarele Sciţiei, Herodot ne vorbeşte şnre7mfilece curgeau prin ea. Lucru destul de straniu, de) el nu vorbeşte de munţi. Regiunea Sciţiei este pentru el un şes plan, fără vreo râdicătură însemnată. Acest caracter general alţărei se vede că îl stăpâneşte pe Herodot în toate locurile unde vorbeşte de ea; la munţi nici pare a se gândî. După cât se vede el nu a fost informat despre existenţa unor asemenea şi mai ales nu de acea a munţilor apuseni, Carpatii. Dacă ne vom aminti însă că Herodot s'a oprit mai mult la gura Boristenului, de unde si-a cules notitele sale, atunci nu ne vom mira că existenta acestor {nunţi nu i-a' fost împărtăşită. Ea era necunoscută sau foarte puţin cunoscută şi Sciţilor de lângă mare, care se aflau în aşa de însemnată îndepărtarede dânşii. Să ne amintim că Neurii îi de­ spărţeau de aceşti munţi şi că după Neuri era pentru Sciţi slâr­ situl lumii. Cel mult vor fi cunoscut ei muntii cei dela sudul transilvaniei pe unde le 'vor fi ieşit Agatirşii înainte spre întârn­ pinare; dar o atingere mai strânsă cu aceşti munţi nu aveau. Poate că Sciţii depe lângă �unăre să fi ştiut mai multe despre munţii ce le mărgineau ţara spre nord; dar nu dela aceştia se inf'ormase Herodot, şi pentru acele timpurl trebuie să ţinem. seamă de În ceata şi greaua strămutare a ideilor. Mai este ele observat că Scitii au în genere mult mai bună cunostintă despre cele ce se petreceau Ia răsăritul şi la nordul lor, d�cât' despre cele dela apus. Astfel ei înşiră un număr însemnat de pături de popoare locuind spre răsărit şi nord, şi marginile lumei sunt pelltpu ei în-o tracolo foarte îndepărtate, pe când înspre apus ele încep îndată după Neuri şi Agatirşi. Apoi chiar poveştile ce le spun despre ţările nordice au un grad de adevăr. Astfel penele cele multe ce umpleau aerul; apoi povestirea despre oamenii ce dorrniau şase luni, în care vedem un răsunet despre nopţile cele lungi ale polurilor. Cauza acestei mai de aproape cunoştinti cu nor­ dul provine, după cât. credem, din relaţiile comerciale ce le aveau cu acele regiuni, mai ales din comerţul cu blăni. Toate aceste împrejurări pot să explice îndestul cum se face de Carpaţii nu I sunt pomeni-ţi în Herodot 15. r Despre riuri istoricul grec ne vorbeşte dimpotrivă îndestul depe larg. El aminteşte pe lângă altele ce sunt mai cunoscute: Istrul (Dunărea) şi Tirasul (Nistrul), şi pe câţiva afluienţi ai Istrului, 'cari trebuie să ne ocupe mai de aproape, ca unii ce curg prin ·ţările: noastre. Locul cel mai important din istoricul grec privitor la cursu­ rile de apă la Sciţi este următorul: "Sciţia procură Istrului cinci riuri: unul pe care Sciţii îl numesc Porata iar Grecii Piretus, }fi Heroclot, IV, 25. Hasdeu, Isi. crit., p. 206 -- 207 crede că Herodot confundă Carpaţii cu Hemul, Iuându'i drept acelaş şir de munţi. Chiar dacă ar fi aşa, Carpaţii încă n'ar fi fost cunoscuţi în chip lămurit lui Hero do t. j [28] 28 JSTORIA ROMANILOR altul Tiarantos şi Araros şi Naparis şi Ordessos. Cel dintâiu numit dintre aceste riuri e mare şi curgând spre răsărit îşi uneşte apele cu Istru 1, iar al doilea numit Tiarantos mai în partea apusană şi mai mic ; Araros însă şi Naparis şi Ordessos, curgăud printre acestea, se varăs în Dunăre" 16. In Porata al Scitilor sau Piretus al Grecilor recunoastem numele de astăzi al ri'ului ce desparte România de Barar::lbia, Prutul. Consoanele fi, r, t au fost toate păstrate şi numai cât vocalele au suferit o schimbare firească, întunecâlldu-se în 11, elin sunetele mai mult deschise ale unei limbi mai apropiate de originile limbilor arice. Etimologia acestui nume se află în radicala sascrită pâr, zendic pere, greceşte 1tEpo;(J) a trece, de unele indianul pâra-mal, persicul perei-pod, elenicul 1topo.-drum, germanul lurl-pârău. La Constantin Porf'yrogenitul, împăratul Constantinopolei care face către 952 o descriere a administraţiei imperiului bizantin pentru învăţătura fiului. său, se întâlneşte forma contrasă Bpootos; 1,. Tiarantos al lui Herodot nu este altceva decât Siretul. Acest riu mai are, în alte Iântâni istorice, următoarele numiri: în Ptolemeu , apărare. Suprafaţa teritoriului eu to tul şesl:i e îmhel­ şugată în păşuni şi izvoare, iar f'luviilc şi rîurile sunt aşa &v810'1 O'f-lOtY, ana uiJ�ttSy1:c; P..)'l y.ut '-"'lptU �1ttXwptu)). Ap. Hasdeu, Isi. crit., p. 198. 32 Astăzi aplcultura e În plină decădere. Nu erâ tot astfel în veacul al XVIII-lea. Peyssonnel, Sur le commerce de la 1\!ler Noire, 1787, II, p. 185, spune: "La cire est le plus considerable article de commerce de sortie de Walaquie ; elle est de belle qualite et la quantite en est immense". Raicevici, Osserua­ zioni iniorno la Valachia, Moldania, 1788, p. 87 spune de asemenea, "una dclle piu pregevoli e riche produzlo nl delle due provincie SOIlO le a pi perche la eera che danno e senza dubbio la piu bella e ricercata eli tutta l'Euro pa ; la quan­ tita e cousiderable". A. D. Xenopol. - Istoria Românilor. Vol. 1. [34] economice între locuitorii cei mai vechi ai Daciei şi acei de astăzi, precum am găsit mai sus continuitatea cea izbitoare în denumirile geografice, ambele împrejurări cari denotă o statornicie a stra­ tului dela care am mostenit aceste elemente. Agatirşii însă după cât se vede cultivau şi viia şi cunoşteau deci fără îndoială şi cultura pământului. Herodot ne spune anume că Sciţii aveau obiceiul de a bea vin curat şi se spunea în Elada că deaceea înnebunise regele Spartei, Cleomen, fiindcă deprinsese acest obiceiu scitic. Elinii aveau o zicătoare obişnuită, ce se întrebuinţa atunci când se cerea de băut vin curat: "toarnă ca la Sciţi" 33. Sciţii însă nomazi cari trăiau din laptele iepelor şi aveau ca băutură spirtoasă una pregătită din lapte, nu pu­ teau să aibă vinul ca băutură obişnuită, şi Herodot ne spune chiar că vinul se întrebuintă la Sciti numai la ceremonii 34. Deaceea sun­ tem de părere că şi această 'notiţă trebuie raportată la Agatirşi. Tot despre aceştia adaugă Herodot că au femeile în comun si că acest amestec stabilind Între toti indivizii o frătie si o Înru­ dire dela olaltă, ei trăesc în tr o deplină unire, făi-ă gelozii şi fără ură. Aristotel însfârşit ne spune că Agatirşii puneau legile lor în versuri şi le învăţau pe de rost cântându-le 35. Herodot ne mai dă încă ştiri şi asupra altor elemente et­ nice de prin Sciţia, cari după arătările lui nu mai pot să se rapoarte la triburi nomade ci numai la de acelea aşezate. El spune bună oară că "dela Boristene înnainte locuesc Calipizii cari sunt Elino-Sciţi, cu deosebire că ei seamănă grâu şi se nutresc cu el; apoi vine alt popor, Alazonii. Ei mănâncă şi ceapă, usturoiu, linte şi meiu. După Calipizi vin Sciţii plugari cari cultivă grâul, nu pentru hrana lor ci pentru a'I vinde. Sciţii cultivatori ocupă o regiune de adâncime de trei zile către răsărit şi de 11 către nord. După dânşii, dincolo de fluviul Panticapeu, se Întind Seitii nomazi" 36. Herodot' mai spune încă cum Sciţii nomazi, răspinşi din Azia de Masageţi, ar fi trecut în Europa asupra Cimerienilor pe cari i-ar fi supus, luându-i în stăpânire. Legenda spune că după o luptă între două partide, acea a supunerei şi acea a părăsirei ţărei, aceasta din urmă ieşind învingătoare, Masageţii ar fi pă­ răsit ţara lor, lăsând-o pustie în mâinile Sciţilor. Că această depe urmă arătare a lui Herodot trebuie primită numai cu restrângere, se vede depe aceea că el însuş spune, cum, pe timpul lui, mai exi­ stau în Sciţia oraşe cimeriene ca Portmeia şi Cimeria, şi că o 34 ISTORIA ROMANILOR fii • J 'Î aa Hero dot, IV. 3" Idem, IV, 66-70. 35 Aristotel, Problema/a, XIX, 28, ae Idem, IV, 17, 18. [35] SClŢ'Il ŞI AGA'1'IJlŞII 35 parte din ţară mai păstrase numele de Cimeria 37, iar o străm­ toare de lângă Pontul-Euxin purta până târziu numele de Bos- forul Cimeric (strâmtoarea de Perecop între Marea de Azov şi Marea Neagră). 37 Herodot, IV, 11, 12. [36] 36 ISTORIA ROMÂNILOR --- ---------------- Din această arătare a lui Herodot, unită cu aşezarea netă­ găduită a Agatirşilor, se vede că în Sciţia locuiau două feluri de popoare, stăpânitori nomazi şi supuşi aşezaţi cum erau Cimerienii cei cu oraşe, Agatirşii cei cu albine, vii şi mine de aur şi Elino­ Sciţii şi Sciţii cultivatori cari lucrau pământul, Sciţii agricultori şi Elino-Sciţii trebuie să fi fost de aceeaş fire cu Scitii nomazi, de oarece sunt însemnati cu acelas nume.' Asupra Ci�erienilor deşi nu putem da date etnice, totuşi ei par a fi fost de rasă arică, de oare ce în geneza bibliei, Gomer, nume identic cu al Cimerienilor, este arătat ca fiul lui Iafet 38. Cercetările preistorice care au însă neajunsul de a nu pre­ ciza nimic, şi de a lăsa toate faptele descoperite de ele plutind în generalităţi nedefinite, totuş confirmă părerea că trăiau în Sciţia şi popoare aşezate dela cari au rămas staţiuni preistorice cari indică traiul lor legat de localităţi. Intre staţiile cercetate în Europa sud-răsăriteană, cum sunt acelea din România, Serbia, Bulgaria, Tesalia, spre sud, apoi mai spre nord, Basarabia, Galiţia, Rusia apusană şi Ungaria, se constată o înrudire în destul de rostită a tuturor rămăsitelor găsite în ele. ' , Lăsând la oparte uneltele de cremene sau de altă piatră din epoca neolitică, cari unelte nu pot sluji la nici o determinare etnică, de oarece sunt născute din nevoi identice omeneşti şi au deci o formă asemănătoare la toate ppopoarele -- ne vom ocupa .numai de acele rărnăşiţi în care o diferenţiate etnică se poate ivi, anume unde în obiectul folositor intervine şi un element estetic reflex al gândi rei deosebit colorată după naţionalităţi. Astfel sunt obiectele de ceramică, mai ales cea vărgată şi pictată, olăria în privinţa formei vaselor şi sculptura incepătornică a idolilor de lut. Rămăşiţele unor astfel de obiecte găsite în staţiile ţărilor, amintite din regiunea carpato-balcanică au un caracter de ase­ mănare foarte rostit. "Prin ceramica lor pictată ca şi prin formele şi technica vaselor, staţiile dela Petreni Cucuteni, Scipenitz, Horodnica, Priesterhugel, Turda, spre apus până în Moravia, spre sud până la Marea Egee, stau în o definită unitate de cultură'tw. Pe de altă parte este interesant de constatat că idolul egean de­ vine din ce în ce mai sporadic pe măsură ce ne Îndepărtăm de li­ toralul mediteranean, lipsind cu totul în Europa apusană şi nor- 38 Biblia, Genesa, X, 2, 3. 39 Andrieşescu, Coniribuliuni la Dacia înnainte de Romani. Teză de Doctorat, Facultatea de litere din Iaşi, 1912, p. 88-89. [37] sorrn ŞI AGATIRŞII 37 dică pe când în staţiile din regiunea carpato-balcanică el se în­ tâlneste în număr însemnat 40. 'Aceste preţioase inidcări ne dovedesc încă pe lângă aşezarea acestor popoare şi identitatea civilizaţiei lor şi deci, pentru acele timpuri, şi a rasei lor. nasa sciţilor. - Din care rasă făceau parte neamurile scitice ? "'- Vestitul medic elin j:!!pocr& ne-a lăsat o descriere a tipului scitic în cuvintele următoare: "Corpurile lor sunt mari şi greoaie, membrele groase şi flexibile, pântecele atârnător ; au numai păr scurt şi se aseamănă foarte mult unii cu alţii din cauză că sunt graşi şi cărnosi. Femeile nu se pot doesebi de bărbaţi, capul şi'I ţin încovoiat, pieptul lor e turtit, faţa roşie 41. - Deşi prin unele trăsături această descriere i-ar apropia de rasa mongolă, precum scurtimea părului, şi asemănarea între băr­ baţi şi femei, totuşi caracteristica lăsată de Hipocrat nu e îndestul de precisă pentru a determina felul rasei Sciţilor, ca aparţinând celei mongole. Lipseşte mai ales un punt esneţial care fără îndoială ar fi trebuit să loviască pe medicul elin, dacă l-ar fi văzut, anume nasul turtit, ochii şi sprâncene le oblice, lucru de care el nu face nici o amintire. Apio rasa mongolă e de obiceiu slabă şi nu are păntecele atârnat. Fenomenele de această natură pe cari le în­ făţişează rasa chineză, sunt datorite îngrăşărei prin întrebuinţarea opiului. Herodot deosebeşte anume pe Sciţi de un popor ce ar locui către munţii Urali, tocmai prin faptul că acest popor ar avea nasul turtit, dovadă că Sciţii nu-l aveau în această formă 42. Cercetarea resturilor din limba scitică, oricât de puţine ar fi ele:-neva-doveâfTntr'un' chip' învederat căSciţii îndeobşte erau un popor deTasă arică 43.' ��. Herodot rspune că în Sciţia s'ar afla adeseori oameni lo­ viţi de slăbiciune care ar ajunge să semene foarte mult cu femeile 40 Dechelette, Manucl d'orcheoloqie cellique el gallo-romaine, citat de Andrieşescu, 1. c., p. 97. Volumul urieş al def. Neculai Densuşianu, Dacia pre­ istorică, 1912, cu toată exagerata recomandare a Doctorului C. Istrati, con­ line numai o îngrămădire de date tradiţionale, fabule, poveşti, şi poezii popo­ rane, fără nici o bază serioasă istorică: Teoria autorului că Dacii ar fi închegat întâia civilizaţie a omenirei, arată că avem aface cu un product al şovinismulul şi nu eu unul al ştiinţei. . 47 Plinius, I-lisi. nal., VI, 20: "Maeolim Scythae Temarllndam vocant, quo siguificant matrem maris". 4' Boeckh, Corplls inscripiionwn graecarulll, Berolini 1824--G2 IT, COlUp. Tocilescu, Dacia In. de Romani, p. -12G. I 1· tt t 1 1 P IJ [39] N a:�cX�o� dela zid ni eul nauaza, născut. B().t6po:cr1to� de la zendicul Baioat-acpa, care are 10.000 de cai. Io:tcXo1t'Y)� dela zendicul sai-acpa, cel ce are 100 de cai. Bopo:o1'tw)(Ct�OC; dela zendicul vara bun, acpa cal şi kaoau ALl'l'ATEA GE'fILOR ŞI A DACILOR 2. NAŢIONAUTATEA GE1TLOR ŞI A DACILOR. 47 Geţii şi Dacii erau două ramuri ale acelui aş popor, caci Strabo spune cu siguranţă şi din propria lui experienţă că "Geţii şi cu Dacii vorbiau aceeaşi limbă" ; iar Justin arată că "Dacii sunt din sămânţa Geţilor", şi Pliniu adaugă că "acei Geţi cari au început a locui În' Dacia s'au numit şi Daci" 23. Deaceea am şi văzut, în locul �aportat �.?�' ai sus, că �io Cassius cuprin.de. sub nurmrea de Daci pe popwre1e ce locuiau de ambele maluri ale Istrului, arătând apoi că "inai în special ar purta numele de Daci aceia ce locuiesc pe malul nordic al fluviului "fie că să fi fost şi aceştia Geţi sau Traci" 24. In acest loc vedem un deplin amestec între Geţi şi Daci, şi ambele popoare poartă amândouă denumirile date si unuia si celuilalt din ele. Un alt loc tot din Cassius va ade­ veri şi mai mult încă această amestecare a numelor sub cari erau cunoscute aceste popoare. "Ii numesc Daci, spune el, căci aşa se numesc ei înşii şi cu acelaş nume sunt desemnaţi de Romani, desi nu'mi este necunoscut că ei sunt numiti Geti de unii dintre Elini, nebăgând ei de seamă de spun bine sau r�u. Eu Însă ştiu că Geţii locuiesc dincolo de Hemus, lângă Dunăre" 25. Şi cu toate acestea în locul citat mai sus, Dio Cassius numeşte Daci pe lo­ cuitorii depe ambele maluri ale Istrului, astfel că numirile de Geţi şi de Daci sunt pentru el sinonime. Nu mai puţin însemnat este faptul că pretutindeni Geţii şi Dacii sunt arătaţi ca două ramuri ale aceluiaş neam precum de exemplu, în locul lui Strabon, unde arată aşezarea respectivă a acestor două popoare, anume că Geţii ar locui mai spre gurile, iar Dacii către izvoarele Istrului 26. Acest geograf vorbeşte Însă în două locuri despre luptele lui Boerebiste cu Critasir regele Boilor şi cu Tauriştii, şi spune În­ tr'unul, că "Boerebiste ele naţiune get ar fi sfărâmat cu totul pe Boi sub regele lor Cristasir", iar aiurea arată că "Cristasir ar fi fost bătut de Daci, Încât se vede aceeas identificare a acestor două popoare în mintea lui Strabon pe care am constatat-o chiar acuma la Dio Cassius 27. Cu toate că Dacii şi Geţii au putut fi două triburi deosebite, ele erau atât de asemănătoare, încât erau în de comun ameste­ cate unul cu celalalt. " Strabo, V II, 3, § 1:1: «'OP.O'(A :nu� 1J'sl�ly al Li/hol 'totc; J'�'ut<;)). Iustln şi Plinius aduşi de Cantemir, Hronicul citat, p, 70-71- 24 Mai sus p. 46 '5 Dio Cassius , LXVII, 6, OG Mai sus, p, 44, " Strabo, VII, 3, § 11: «BOlPOpio't", cwrjp rEV'']<; ••• ,. Bo,ooc; 'M'� u.pO"lJ'l Yr'f'ci�toz 'too; IlItb, Kpt;(X,o,[p't',- y,al Tr.wpfoy.otl;., Corup, VII, 5, § 2 "Li,;"w; y''>W1tO' ),sp.'n,OUYtZe; BOLOUC; Y.'J.t latlptoy.o�c;", [48] 2. Mai sus, p. 44. es Titlul că rţei lui Iordanes este: "De Getarum sive Ca/harum origine el rebus gestrs". 30 Pertz, Monumenla Germaniae 1, p. 552, Chro n. De qestis Normatino­ rum (secolul al X-lea) : "Nortbmanni procedentes de Scanzia insula, quae NOrUl" wegla dicitur in qua habitant Gothi el Hunni atque Daci" ap. Tocilescu, Dacia inainte de Romani, p. 156, nota 39. 31 Această teorie a găsit însă şi Înainte de Grimm susţnători în Ger­ mania. Aşa, într'o carte foarte rnră : Dos alte und tieue teuische Dacia, dus isi Besclireibuuq des Landes Siebenbiirqen, Niirnberg 1666, (Bibl. Academiei, Co­ lecţia Sturza No. 1680), Sa rmizaget husa este numită Sormiz Golhuza, şi Decebal Ditschwaldl, p. 323). Rasa Geţilor şi a Dacilor. - Asupra acestei întrebări s'au susţinut teoriile cele mai deosebite: Germanii, după exemplul lui Iacob Grirnm, au susţinut că Dacii şi Geţii ar fi de obârşie germană, întemeindu-se pentru a sprijini această teză, întâiu pe părerea greşită că patria originară a Dacilor ar fi fost Germa­ nia 28, apoi pe confuzia cea intenţionată a scriitorului got, J or­ danes, care, în dorinţa de a afla pentru naţia lui un început mai strălucit, consideră pe Geţi ca Goţi, de oarece numele lor se deo­ sebiau prin o singură vocală unul de altul, şi ieâ istoria poporului getic, cum o găseşte expusă în pierduta scriere a lui Dio Cassius, Geiica, drept obârşia şi începătura poporului gotic 29. Ce valoare Însă se poate pune numai pe o simplă asonanţă a două nume? Dacă ar fi să se pună temeiu pe asemenea lucruri, ar trebui să se găsească legături Între Danezi şi Daci, deoarece găsim adeseori, În cronicile veacului de Mijloc, pe poporul din Dania Însemnat cu numele de Daci în loc de Dani sO; deasemenea Între Lechii din Armenia şi Lechii poloni, între r€pf1. acei germani sprijinesc pe acea germană şi în sfârşit acei francezi " Această de pe urmă asemănare a fost făcută de B. Maniu, Studii 'asupra scrierei profesorului Dr. J. Jung 1878, p. 89. Hasdeu susţine că Dacii ar fi fost un popor celto-trac, sprijinind această părere pc etimologia unui singur nume de plantă dac: 7tpO'lt€a06)J'! "Originile păstoriei la Români" în Columna lui Traian, 1874, p. 102. Comp. combaterea lui V. M. Burlă în Cotui. literare, XXII, 1888, p. 992, şi XXIII, 1889. p. 44. 30 Vezi mai pe larg discuţia asupra naţionalităţei Geţilor şi Dacilor în Van den Gheyn : Les populations donubicnnes, etudes d'ethnoqrapliic compcree, Bruxelles 1886, p. 135 şi turn. [52] 52 ISTORIA ROMÂNILOR în genere pe acea celtică. Noi credem că adevărul stă aiurea: că Geto-Dacii nu erau nici slavi, nici Germani, nici Celţi, ci po­ poare de rasă traci că grupă deosebită de popoare arice cari ocu- pară colţul sudic-răsăritean al Europei. . Geto-Daeii sunt Traci. - Mărturisirile unanime ale scrii­ torilor vechi sunt sprijinul cel mai puternic al acestei păreri. Toti mărturisesc într'un glas că Geto-Dacii ar fi Traci. Am văzut pe Herodot cum clasează pe Geţi între popoarele tracice, spunând despre ei că ar fi cei mai nobili şi mai virtuoşi din acea gintă. Menandru în un loc raportat de Stabon spune că : "Toţi Tracii şi mai ales Geţii, noi toţi (căci dintr'înşii mă mândresc că mă trag şi eu) ne abţinem dela căsătorii", în care iarăşi se vede atestarea unui scriitor contimporan că Geţii ar face parte din marele popor al Tracilor. Tucidid numeşte deasemenea Traci pe Dacii din muntele Rodop, şi mai lămurit decât toţi vorbeşte Strabon care, după ce spune că Dacii ar avea o limbă comună cu Geţii, adaugă că şi "aceştia ar vorbi aceeaş limbă cu Tracii" 37._ Faţă apoi cu amestecul adeseori nevoluntar pe care scriitorii cei vechi îl fac între Geţi şi Daci şi între aceste popoare şi Traci, nu ne rămâne decât a admite o deplină identitate de rasă a acestor trei ramuri de popoare. Mai este de observat că toţi scriitorii contimporani cu existenţa lor, le dau drept locuinţă la început, regiunile din sudul Dunărei, patria netăgăduită a întinsei rase tracice. La aceeaş încheiere duce şi etimologia fluviului Dunărea nume absolut particular Românilor în această formă cu r. Acest fluviu purta numele de Istm până în părţile Moesiei unde i se schimba numele de către părnănteni şi se numea Danubiu : pe româneşte Dunăre. In limba strămoşească a Tracilor Dună-re va să zică ducător de nOri-VEipEAOip6po�. Intru cât în limba al­ baneză re înseamnă nori iar dana, dane înseamnă, în toate limbile iudo-europene, a da a duce. Dună-re însamnă tocmai purtător de nori, adecă redă în limba tracă înţelesul de VEip A�POtJ7tOAt�, cPYJcrXOU1tOpt�. In sfârşit sufixul dava, care sfârşeşte cele mai multe din numele oraşelor din Dacia (Doci-, Aci-, San-, Ziri-, Rarni-, Comi-, Corsi-, Clepi-, Patri-, Sargi-, Petro-, Rusi-, Argi-, Buri-, Marco-, Tamasi-, Saci-dava), se regăseşte în Moesia: Succidava, Sagadava, Scandava, Capidava, Netindava, Piroboridava, Utidava; în Dalmaţia Thermi­ dava, în Dardania Quimedava şi chiar pe graniţele Macedoniei, la Mizii din Tracia, strămoşii Bitinilor, în numele oraşului Desu­ dava" �9. Apoi, cum am spus, dacă în nişte rămăşiţi aşa de puţine găsim asemănări atât de puternice, ce ar trebui să fie atunci când limbile Tracilor şi a Geto-Dacilor ne-ar fi mai cu deamă­ nuntul cu noscute? Că toate aceste rămăşiţi de limbă pot găsi analogii şi în alte limbi ari ce, se explică din faptul că în acele timpuri înde­ părtate, apropiate de originile societăţilor, când nici rasele nu se deosebiseră, sub-rase le 'ce s'au caracterizat cu atât mai puternic cu cât au propăşit cursul istoriei, erau încă departe de a înfăţişa acele puncte hotărîte de deosebire ce le despart astăzi. Diferen­ ţele începuseră a se arăta, însă erau departe de a determina cu siguranţă caracterul grupelor. etnice. Părerea că popoarele arice din Europa sud-răsăriteană ar fi de rasă tracică găseşte şi ea un puternic sprijin geografic, de oarece Tracii au fost ultimul popor arie ce s'a desfăcut din trunchiurile aziatice, pentru a veni în Eu- r. Van den Gheyn, Les poţiulaiions danubiennes, p. 14. 15. [54] 54 lSTORIA HOMc\NILOR ropa 40, O concluzie către care suntem împinşi de aşezarea Tra­ oilor În acest continent, în puntele cele mai apropiate de Azia, începând dela strâmtorile Bosforului, oarecum la gura vasului celui mare al Europei umplut de ultimele neamuri izvorite din .adânca Azie ca din o nesecată fântână. ·'0 Asupra acestei chestu : vezi 1. Van den Gheyn, Les populations danu­ .bienncs, p. 187 şi urrn. [55] nI ORG.ANIZAREA. GEŢILOR ŞI A DACILOR, 1. 1. VlA'fA MATERIALA. Agricultori şi păstori. - Geţii şi Dacii cari trăiau pe jumă­ tate nomazi cât timp stătură la sudul Dunărei, trec la viaţa aşl'� zată când se strămută la nordul fluviului. Devenind agricultori ei se organizată într'un Stat, care ieă forma neapărată tuturor Statelor începătoare, absolutismul monarhie. La începutul traiului lor la nordul Dunărei, Geţii avură precumpenirea, şi autorii vechi ne vorbesc de regii lor într'un timp când Dacii nu apar nici măcar cu numele în scrierile lor. Cel dintâiu rege get ce se întâlneşte în câmpia munteană este acel Dromichete, contimporanullui Lizimac (301-281 în. de Hr.), pe când cel mai vechiu rege dac pomenit, Boerehiste, trăeşte mai bine de 300 de ani după Dromichete (pe la 44 d. Hr.). Totuş aceste popoare, Getii şi Dacii, se con topesc mai apoi în unul singur, care iea numele tribului domnilor, acel al Dacilor, încât autorii vechi cari şi mai innainte amestecaseră adeseori pe aceste două naţii, urmează înnainte a lua, în arătările lor, pe una drept cealaltă. Deaceea cu toate că se găsesc ştiinţi deose­ bite asupra Geţilor şi a Dacilor în scrierile vechi, ele nu trebuie luate numai decât ca reierindu-se la poporul arătat, putând fi atribuite fără deosebire şi la celălalt popor îngemănat. . Pentru a înţelege organizarea unui popor, trebuie studiate elementele vieţii saale, căci numai din combinarea acestor elemen te rezultă forma generală a traiului său. Să începem cu temelia existenţei ori cărui popor, starea sa materială sau econimică, pentru a ne urca apoi treptat către manifestările mai superioare ale vieţei omeneşti. 1 Pentru acest capitol, am întrebuinţat, În ceeace priveşte faptele, mai. ales scrierea enciclopedică a lui Gr. Tocilescu, Dacia tnnninte de Romani. [56] 56 ISTORIA ROMÂNILOR Schimbarea traiului Geţilor şi a Dacilor, din nomad în aşezat nu se făcu deodată şi într'un chip năprasnic, ci mai mulţi ani trecură în cari ei zăboviră în o stare mijlcie. Aşa ştim că pe timpul lui Alexandru cel Mare, ei posedau numai oraşe de lemn şi că viaţa lor era aşa de puţin întemeiată încât se pututră uşor retrage la venirea Macedoneanului şi scăpa de el în pustietăţile lăuntrice ale ţărei lor, unde Alexandru nu voi să'i urmărească. Chiar pe timpul lui Lizimac, armata acestuia este nevoită să se dee prinsă, din cauza lipsei de hrană, ceeace rar se întâmplă în o ţară agricolă şi aşezată, dar este îndestul de firesc lucru în una locuită de un popor ale cărui avuţii de căpitenie sunt turmele de animale. Potrivit cu această stare a Geto-Dacilor, în primele timpuri ale aşezărei lor la nordul Dunărei, găsim notiţe la scriitorii con­ timporani cari par a atribui acestui popor un traiu cu desăvârşire nomad. Aşa Columella care trăieşte prin secolul întâiu după Hri­ stos, în tratatul asupra Agriculturei, ne spune că "oarecari naţii necunoscătoare de grâne, trăesc din turme de oi, din care cauză cei mai mulţi din nomazi şi din Geti au fost numiţi măncători de lapte" 2. Cu toate acestea am văzut cum Geţii, încă din primele tim­ puri ale strămută rei lor, în Muntenia, cultivau grâul, şi aceaş cultură se vede mai târziu şi la poporul dac; căci pe columna lui Traian găsim legionari secerând grâu pe ogoarele dace şi un alt tablou ne arată grâne găsite de Romani în un lagăr părăsit de Daci 3 ; iar printre dregătorii cei mai mari ai Statului dac întâl­ nim şi supraveghetori ai agriculturei 4. Deşi grâul se vede că a fost cultivat în Dada, totusi credem că hrana natională a Dacilor era meiul sau mălaiuUPlinius anume ne spune că "popoarele pontice preferă meiul tuturor celorlalte măncări". Sub numele de popoare pontice, el trebuie să fi înţeles cel puţin pe Geţi cari se întindeau până pe malurile mărei, dacă nu şi pe Daci. Naturalistul Aelian din secolul al II-lea d. Hr. după ce arată hrana naţională a mai multor popoare spune că: "Meoţii şi Sarrnatii s'ar hrăni cu meiu"5. Priscus când descrie călătoria lui la Attila, spune că într'un sat locuitorii băştinaşi iar fi adus rneiu în loc de grâu şi mied în loc de vin. Meiul pare a fi fost temelia hranei locuitorilor din ţările române până adânc în timpurile moderne, când popuşoiul (porumbul) veni să înlocuiască această antică cereală. Aşa un rnisionar catolic care vizitează Muntenia 2 Comp. Horatius, Carmitia III, 24. 3 La colonne trajanne, ed. Frohner, Paris, pl. 142-143, 159-160. • Suidas, s. v. Bowt[at,. 5 Aelianus, v artae historiae, III, 39. «lthxpov as Ma'.wtat ltu.! Ia�pop.&�at •. [57] ORGANIZAREA GEŢILOR ŞI A DACILOR ---- bÎ pe la 1670, spune că, "tot acel popor se hrăneşte din pâne de meiu" şi Mihaiu Viteazul este poreclit de Saşi în bătaie de joc: "Malai­ vodă" 6. Pe lângă numele de meiu se află la Români şi acel de mălaiu, care pare a fi rămăşi-ţa formei dace a cuvântului, după un proto­ tip malana, pe când meiu este format din latinescul milium, precum teiu din tilia. Din cuvântul mălaiu s'a format apoi prin duplificare mamalaiu, care a dat naştere numelui mâncărei de astăzi naţionale a Românilor: mămăliga 7. Ca băutură Geto-Daeii cunoşteau vinul, pe care l'am găsit încă de mai înnainte cultivat de Agatirşi în Transilvania 8. Se ştie că patria cea veche a Geto-Dacilor, Tracia, era o regiune vi­ nicolă, cauză pentru care şi era considerată ca locul de naştere a zeului vinului, Dionisos 9. Chiar dacă n'ar fi găsit Geto-Dacii cultura vinului aclimatată în părţile nordice ale Istrului, ar fi introdu-se ei din sud. Imbelşugarea vinului la popoarele tracice explică viţiul lor naţional, beţia. Autorii vechi ne spun chiar despre Geţi că la ei, bărbaţi şi femei beau vinul după moda scitică, neamestecat cu apă, slujindu-se în loc de pahare, de cornuri mari de cerb si de bou, cari se treceau din mână în mână't '? Atheneu şi Platon adaog că au obiceiul de a bea până la deplină îmbătarc ll. Corneliu Nespos asigără că "Tracii au obiceiul de a lupta cu paharul ca cu armele, fiind oameni foarte dedaţi la băutură" 12. Boerebiste, organizatorul Statului Dacilor, pune un frâu acestei patimi necum pătate, ordonând Dacilor, prin organul pro{etului Deceneus, ca să stârpească viile, de care ordin lucru îndestul de extraordinar, Dacii ascultară 13. Din industriile agricole se pare că Dacii nu cunoşteau _morile mecanice, cu apă sau vânt; căci Ovid care a fost în ţara Geţilor, în surgun la Torni, spune despre femeile gete că "în loc de lână ar frânge darurile Cererei" 14, ceeace trebuie raportat la faptul că ele măcinau grâul în ma rişte de mână. Instrumentele lor de arătură nu ne sunt cunoscute; numai secerile de bronz ce 6 Priscus, Excerpta de leqaiionibus, Bonn, p. 183: av't! fHV ai", 1) l+l'XPO�. ayd 3z OLVOI) b p.tao; hnXUlpl(o� lttLAOOP.SVO;». Comp. V. Burla, "D1. Paul Hun­ falvy şi teoria lui Hosler" in Revista pentru istorie, archeoloţjie şi filologie a lui Gr. Tocilescu, Bucureşti, 1883, II, p. 294 şi urm. Hasdeu, Originele agriculturei la Români" în Columna lui Traian, 1874, p. 53. 7 Hasdeu, 1. c. s 8. Mai sus, p. 34. 9 Homer, Lliada VI, 130; Odisea XXIV, 74; Diodorus Siculus, III, 65. 10 Xenofon, Anabasis, VII, 2 § 23; Plutarc, Alcibiade, 23; Plato, De Ieqibus, I, 9. 11 Plato, 1. c., Atheneus, VII. 12 Cornelius Nepos, Alcibiades, VII, 11, § 4. 13 Strabo, VII, 3 § 11. H Ovidius, Ex Panta, III, 8: "Femina pro lana cerealia munera Irangit."; [58] 58 isroar.c ROMÂNILOR s'au găsit în Tranislvania, au o formă apropiată de acea a sece­ rilor de astăzi. Grânele se păstrau în gropi de păne, ca până mai odinioară în tările române 15. In afară de agricultură îşi trăgeau Geto-Dacii hrana lor din creşterea animalelor. Am văzut pe Geţi numiţi mai sus mân­ cători de lapte. Ei posedau înnainte de toate herghelii foarte bo­ gate de cai cari probabil vor fi servit într'un timp mai vechiu ca şi Sciţilor la hrana animală, singura de care dispun poparele nomade. După aşezarea Geto-Dacilor, caii serviau pentru călărie. Boii erau întrebuinţaţi pentru lucrarea câmpului şi cărături, probabil şi carnea lor pentru hrană. Vacile pentru laptele lor, din care ştiau a extrage unj.nl !", prin urmare şi srnântâna şi hrânza. , Oile erau deasemenea îngrijite atât pentru laptele cât mai ales pentru lâna lor, foarte trebuitoare spre învestmântare, în o ţară aşa de friguroasă în timp de iarnă, ca Dacia. Afară de ace­ stea se mai ocupau locuitorii Daciei şi cu străvechea îndeletnicire a creşterei albinelor, din productul cărora ei chiar dobândiau un articol de export. Casele Geţilor şi ale Dacilor, în primele timpuri ale vieţei lor în pământul Daciei, erau de lemn, de oarece am văzut pe Alexandru cel Mare dând în Muntenia peste un oraş al cărui nume nu ni s'a păstrat, construit din asemenea material. De aceste oraşe, sunt amintite în istoria primitivă a Geţilor, încă alte două; unul este oraşul Helis, unde Dromichete aduse pe Lizimac ; celalalt Genucla al regelui get Ziraxis 17. Dacii cari vin mai târziu au şi ci construcţii de lemn făcute din garduri de nuele căptuşite cu lut. Cele mai adeseori ei clădeau zidurile prin lut apăsat Între doi păreţi de scânduri şi apoi ars 18. Cele mai multe din clădirile lor, mai ales cele militare, fiind ridicate de meşteri romani, erau de piatră şi închegate cu puternicul mortar roman cari au lăsat până astăzi urme în mai multe ruine 19. 15 Varro, de re rusiica, 1, 57: "Quidam granaria hanent sub tenis, spe­ lunca, quas vocant G8tpOO� ut in Cappadocia ac Tracia". Plinus, H. N., XVIII, '73. Compară Miron Costin în Letopiseţele publicate de Mihail Cogălniceann, Iaşi 1852, II, p. 11 ed. II, v. Il, p. 10; Pănile scotea de pin gropi"". Un doc, din 1643 vorbeşte de prădarea unei gropi de păne. Ghibănescu, lspisoace şi Zapise, II, 2, p. 40. 16 Atheneus X, zice că Paeoni i de lângă Strlmon se ung cu un fel ele oloiu scos elin Ia pc. Idem IV, spune că un poet Anaxandridos râde despre "oas­ peţii cu părul vulvoiu şi măncători ele unt, (BOD�op0'f'arO() ele la masa regelui Cotis". 17 Dio Cassius, LI, 26. c 18 Cesar Boliac a constatat asemenea păreţi la Nedaţi, pe malurile Vedei. Trompeta Carpaţilor, 1869, No. 739. ,. Victor Hehn, Culturpţlatizeri urui Haustliierc, Berlin, 1874, p. 131-132. Unele lucrări de piatră se văd a fi fost făcute ele meşteri greci, dovadă mo­ llogramele greceşti aflate pe pietrele ruinelor. Vezi Akner, "Bericht iiher einen Theil eler sudllchen Karpathen" în A rhiu ţur siebenburqiclie Landeskunde, J, 1884, p. 18 şi urrn. Asupra cetăţilor rămase de la Daci, vezi T. Antonescu. Co­ "umila lui Traian, 1910, p. 35 şi urrn. [59] ORGANIZAJlEA GEŢ1LOR ŞI A DAUJLOH Geţii şi Dacii duceau, în locuinţele lor, o viaţă destul de simplă. Despre această simplicitate avem o dovadă în descrierea mesei date de Dromichete regelui Lizimac, la care masă se spune că Geţii ar fi mâncat din blide de lemn mâncări ordinare. To tuş din această descriere chiar se poate vedea că obiectele de lux, tacâmuri de aur şi de argint, nu erau necunoscute Geţilor, de oarece ei ospătează pe Macedoneni în de aceste, prefăcăndu-se că le despreţuiesc, pentru a putea da regelui străin o lecţie de morală. Şi la Geto-Daci, ca şi astăzi, va fi fost mobilierul deose­ bit după condiţia de avere a claselor societăţii: simplu şi sărac în . casa ţărănească; bogat şi scump în cele avute. Că luxul nu era străin întregei poporaţii geto-dace, se vede din bogatele prăzi de războiu luate de Traian la cucerirea Daciei. El putu ridica măreţul său for numai cât din prada de mână făcută dela Daci 20. Pe bazo-reliefurile Columnei lui Traian se văd soldaţi romani du când mai multi catâri încărcati cu vase de metal, fără îndoială vase de argint sau aur. Aiurea s� 'vede o căpetenie dacă, oferind lui Traian o tavă plină cu juvaeruri, pentru a'şi răscumpăra viaţa 21. Traian hărăzeşte apoi două vase de argint şi un corn de zimbru împodobit cu pietre scumpe, probabil cornul de băut al lui Decebal, lui Jupiter Casianul, din templul de lângă i Seleucia, în timpul expediţiei sale aziatice 22. Tot pe columna lui Traian se văd sculptate pe piedestal, înnainte de a se începe scenele războiului un număr Însemnat de vase, cari sunt cu si­ guranţă reproducerea unor bucăţi luate dela Daei 23. Deşi se poate ca aceste lucrări de argintărie să fi fost executate în afară de Dacia, sau în această ţară chiar de meşteri străini, s'ar putea totuşi admite, faţă cu arătările lui Pausanias, şi Herodot asupra perfecţi unei artei Iăurăriei lac Sarrrnrţi, Masageţi şi la Sciţi, că nici Geto-Dacii, cari erau un popor eu mult mai civilizat decât celelalte, nu vor fi rămas mai pe jos în arta argintăriei 24. Dacă forma acestor juvaeruri putea fi dată obiectelor găsite în Dacia şi de mână străină, materialul principal din cari erau făcute, aurul, era un product indigen al ţărei. Am văzut încă pe Agatirşi lucrând, din aurul aflat de ei în Transilvania, felurite podoabe. Dacă nu se poate hotări întrebarea de au cunoscut chiar Agatirşii mine le de aur ale ţărei lor, sau dacă ei culege au acest metal preţios din nisipul rîurilor, vom vedea că pentru Daci se dovedeşte într'un chip învederat cunoaşterea şi exploatarea 20 Gellius. Nocies alticae XXIII, 23. Inscripţia Iorului purta: "Ex ma' nubiis". Ioanes Lidus, De tnaqistratibus, II, 28 arată că Traian ar fi luat de la Daci suma, fără îndoială exagerată, de 5 milioane de litre de aur, şi 10 mi- lioane de Iltre de argint. . .. 21 Frohner, tab. 171-172. 22 Suidas, S, v. "aCaD, 11['0'; . .. 23. Frohncr, tab. 7-25. " Pausanias, t, 21, § 5. Herodot, 1, 21(,. [60] 60 lSTORIA ROMÂNILOR minelor. Deasemenea vom vedea că atât Geţii cât şi Dacii se folo­ .siau de bogatele ocne de sare ale Munteniei şi Transilvaniei. Imbrăeămintea, - Imbrăcămintea Geto-Dacilor era după cât se vede identică la ambele popoare. Cel puţin bazo-reliefurile Columnei lui Traian, nu ne dau decât un singur soiu de vest­ mânt, civil la toţi barbarii reprezintaţi pe ele, şi între cari fără îndoială că a trebuit să fie si Geti. Un vers al lui Ovidiu vorbeste într'altele despre "Geţii purtători de pantaloni" 25, şi tocmai pantalonii erau partea caracteristică a vestmântului Dacilor. '\\'Ac�Şti pantalon vi erau �a:gi şi lungi până la. căpută, yn?e �rau le- \ gaţi cu o sfoara. In picioare purtau un SOlU de opmci prinse cu nojiţe; capul la cei nohili era acoperit cu un soiu de căciulă fri­ giană, care nu se vede însă a fi fost făcută din piele de miel, ci din o stofă moale, de oarece înfăţişează creţi şi ieă prea exact forma capului ce acopere. Corpul era îmbrăcat cu o tunică lungă până la genuchi şi încinsă peste brâu, iar pe deasupra era aruncată o manta fără mâneci, prinsă pe umăr cu o agrafă. Atât Getii cât şi Dacii purtaubarbe pline şi după cum se vede nu se tundeau nici se grijeau mai niciodată, pentru care îi şi numeşte Ovidiu negrijiţi, .netunşi şi zburliţi" 26. Părul îl purtau retezat în frunte şi în plete . lungi pe tâmple şi pe ceafă. Femeile aveau două tunici, una lungă până în călcâiu, şi alta deasupra până la genuchi, prinsă într'o agrafă la piept, iar pe cap purtau o legătoare cam slobodă, care le acoperi a părul în totul. Mai ştim că Geţii obişnuiau a se tatuă 27. S'a sustinut de unii scriitori că costumul tăranului român ar reproduce cu exactitate îmbrăcămintea vechilor Daci 28. Asupra acestei asemănări observăm că ea se reproduce aproape numai la portul părului, care se vede într'adevăr a fi şi astăzi, tot acel ce era obişnuit pe atunci, anume tăiat în frunte şi în plete lungi pe spate, pe când Romanii purtau părul tuns scurt. Ţăranul român consideră din contră de cea mai mare nenorocire când îşi vede retezată podoaba capului. Cât despre părul de pe obraz, observăm că Romanii umblau cu totul raşi, musteţi şi barbă, .şi că ţăranul român de astăzi rade numai barba, dar nu se atinge de musteti ale căror tăiere se consideră ca un semn de ruşine. Cât despre elementele îmbrăcămintei lor, este de observat că berneviciul sau iţarul este strâmt şi încreţit pe picior, iar nu larg ca braca Dacilor; acoperirea corpului se face cu cămaşa care, 2. Ovidius, Trislia, IV, 6: "Braccata turba Getarum". Pantalonii se numesc în limba greacă �p(ha� şi in cea latină, bracca. In unele tablouri se văd şi nişte cavaleri îmbrăcaţi în zale. Aceasta însă este o îmbrăcăminte de războiu. 26 Ovidius, Ex Ponto, 1, 2; 1, 5; IV, 2: "hirsuti, intonsi, squalidi". 27 Plinius. I-I. N., VII, 50. 2' Frohner, p. IX: "De nos jours cncore I'ancien costume des Daces .se voit parrni les paysans de la Transylvanie et des princlpautes danubiennes". [61] ORGANIZAREA G"ŢlLOn ŞI A DACILOR �-��- 61 deşi seamănă cu tunica internă a Dacilor, nu are nimic caracte­ ristic; pe deasupra însă ţăranii români poartă bondiţa, cojocul sau sumanul, iar nu mantaua dacă. Căciula nu samănă pe de altă parte Întru nimic cu acel fes fără ciucur al Dacilor. Brăul de cură lat şi împodobit cu alămuri este pe de altă parte străin îmbrăcă­ mintei străbunilor Românilor, precum nu se află la ei cămaşa cu altiţie, nici fotele retinute de un hrâu, părţile cele mai ose­ hitoare ale vestmântului femeilor române. Portul naţional al Românilor nu este nici roman, nici dac. Deşi cuprinde multe elemente slavone, el este, mai ales în ce priveşte toaleta femeiască, o plăzmuire proprie a gustului national, determinate până la un punct de conditiile climatului în sinul căruia a luat nastere. Cu toate c� Ovid pare a tăgădui femeilor dace îndeletnicirea cu ţesutul, alţi autori arată dimpotrivă că ele se dedau la această lucrare. Aşa Hesichiu ne spune că "este o plantă, cânepa, ce are o oarecare asemănare cu inul; femeile Traciei fac dintr'ânsa vestminte" 29. Intru cât vedem pe Columna lui Traian popoarele Daciei imbărcate cu stofe ţesute, putem admite cu siguranţă că aceste ţesături nu erau importate, ci pregătite de femeile lor. Comerţul. - Despre comerţul pe care Dacii îl făceau încă din timpurile ante-rornane, cu deosebitele popoare ale lumei vechi, putem culege indicii îndestul de sigure, din monedele aflate pe pământul Daciei şi cari datează din vremile mai vechi decât cucerirea romană 30. Pe lângă monedele dace bătute într'un chip cu totul gro­ solan din o amestecătură de aur şi de argint, având ca efigie figura unui cal fără urechi, cu 5 bobiţi în loc de coamă şi cu câteva linii informe închipuind pe un călăreţ 31, s'a mai găsit pe părnântul foastei Dacii monede dela poporul Tasienilor din in- I sula Tasos al Archipelagului, nişte tetradrachme cu capul lui Bacus şi Hercul, din cari o samă au fost aflate în Muntenia Mare, lângă Giurgiu şi Bucureşti; apoi multe monede de ale regilor. macedoneni, state re de aur de ale lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, din cari iarăşi s'au găsit lângă Giurgiu vreo 250 de bucăţi, şi mai ales o mare câtime de Lizimahi. De aceştia ne spune Wolf- gang Lazius că s'ar fi găsit deodată 30.000 lângă riul Streiu; • mai 'multe alte mii s'au aflat lângă Muncel, la Grădiştea nouă. 29 Hesichius, s. v. l<.6.yya�t� Hesichiu trăeşte prin secolul al IV-lea d. Hr, ·şi este autorul unui dicţionar important prin culegerea de notiţi din o mulţime de scriitori vechi, acum pierduţi. Comp. Herodot; .lV, 74. 30 Asupra intregei acestei chestii vezi T�cilescu, Dacia înnainte de Ro­ mani, p. 442-509. 31 Asupra cător-va exemplare studiate de d-l Bieltz, vezi Arhiv. filr .sie b. Laruleskunde, XI, 1873, p. 454. [62] 62 'ISTORIA JWMANILOR • Ele poartă inscripţia B a Ci tA € o <; A t Ci f f.l. IX X o <; şi au () greutate obişnuită de 3 galbeni 32. Numeroase sunt şi drachmelc dela Apolonia (Avelona), Dirachium (Durazzo) şi din Iliria (Al­ bania). In sfârşit s'a mai găsit monede de bronz din Corcira, Panormus din Sicilia, Scodra (Scutari), Issa (insulă din Marea Adriatică lângă coasta dalmatină), Hipo nium din Brutium, CiZ1C; din aceste din urmă, 15 la Galati. Comerţul Daciei era deci îndestul de întins, de şi nu trebuie conchis numai decât, dela aflarea unor monede, la relaţiile cu poporul căruia acele monede aparţin, întrucât se putea ca unele monede străine să fi venit în Dacia prin popoarele acelea cu cari Dacii erau în legături de comerţ mai nemijlocite, precum c010- niile grece depe malurile Pontului-Euxin. Acest comert va fi con­ stat din exportul grânelor către oraşele maritime cari le trimiteau, la rândul lor, ma�re spre ţările greceşti, de obiceiu sărace în cereale. Nu mai puţin se exportau şi '@cari încă de pe atunci par a se fi bucurat, mai ales în părţile Moldovei, de reputaţia pe cari o posed până aproape de timpurile noastre. Aşa găsim că Filip al II-lea cumpără 20.000 de iepe din câmpiile dela gurile Dunărei pentru a regeneră rasa din Macedonia 33. Deasemenea ex­ portau, ca şi mai înainte Agatirşii, mierea şi ceara către popoa­ rele de peste Dunăre. Importul trebuia să, fi stătut din arme, stofe mai scumpe 34, apoi bronz şi obiecte de bronz, întrucât unul din elementele alcătuitoare ale acestei metal, cositorul, lipseşte din ţările dunărene. Mai însemnată Însă poate părea împrejurarea că s'au găsit în Dacia multe monede roamne din epoca republicană sau an­ terioare cucerirei romane. Astfel s'a găsit mai multe sute de de­ nari anteriori lui Iuliu Cesar, dintre anii 217-49 În. de Hr., din cari 9 bucăţi consulare din timpul celui al doilea răzhoiu punic, anul 21'l, 38 anteriori anului 154,246 anului 81, 47 anului 50,61 anului 48 şi 12 din anul 38 În. de Hr., toate acestea Ia Apoldul mare. La Cerbel, în cercul Orăştiei, s'au găsit iarăşi 49 de denari, anteriori lui Iuliu Cesar si nenumărati altii, toti din timpurile înnaintea expediţiilor lui Traian. Aceste monede romane nu pot fi considerate ca fiind aduse de Romanii ce colonizară Dacia după prefacerea ei în provinicie, căci ar fi curioasă se fi aflat în Dacia atâtia colectionatori de monede vechi. Este de admis că cele mai vechi din ele vor fi fost aduse tot de neguţitorii elin coloniile greceşti ale Mărci Negre, cari aveau legături corner- 32 Acest tezaur a ajuns in proprietatea călugărului Martrnuzzr, epitropuJ lui Ioan Sigismund, principele minor al Ardealului. La moartea lui nu s'a mai găsit decât 1000 de Lizlmahi. Vezi Hurm., Doc. 1552, II, 4, p. 683, (Comp. p. 686). 33 Iustinus, IX, 2, § 16. Vopiscus, Probus, V III . .. Dio Cassius, LXVIII, 14, spune că Decebal ar fi ascuns vestmlntele sale cele mal preţioase in peşteri. [63] ORGANIZAREA G ..---,._-------_._---- [64] 64 ISTORIA .ROMÂNILOR ciale CU Romanii şi cu Dacii; cele mai noue au putut fi aduse chiar de Romani pe care'i vom vedea intrând în relatii cu Dacii, mai ales pe timpul lui Decebal. ' Starea materială a poporului geto-dac ne arată deci numai începuturi de desvoltare. In o ţară însă bogată precum era Dacia, aceste începuturi chiar trebuiau să pună pe popor în o poziţie materială îndestul de favorabilă, cauză pentru care şi vedem în Dacia stâmpărându-se mai curând decât aiurea viaţa nomadă şi alipindu-se omul de părnântul roditor, precum cu multe veacuri înnainte darnica vale a Nilului oprise pentru prima oară oardele vagabonde ale omenirii, împingându-le către pârghiile civilizaţiei. 2. RELIGIA ŞI MORAVURILE. Religia lui Zamolxis. - Dacă temelia unui Stat este traiul material al poporului său, nu este mai puţin adevărat că formele în care se va închega viaţa lui, vor fi determinate în mare parte prin moravurile sale şi că inteligenţa lui va veni numai să încorporeze tendinţele sale morale în forme anumite, În aşezăminte văzute. Deaceea după ce am studiat viaţa econo­ mică a Geto-Dacilor, trebue să trecem la acea morală, pentru a ajunge apoi la cercetarea aşezărnintelor create de spiritul lor, condiţionat prin asemenea elemente. Intreaga viaţă morală a poporului geto-dac era dominată de formele religiei, împărtăşiind astfel şi ea caracterul general al civilizaţiilor antice. Observăm că deosebirea între rolul religiei în societăţile antice şi acele moderne este că, pe când la cei vechi religia se confunda cu Statul şi cu viaţa socială, fiecare act po­ litic sau civil trebuind să fie îndeplinit sub ocrotirea religiei, la moderni religia este ceva deosebit de Stat şi de viaţa co­ mună, adeseori duşmană acestora. Deaceea la cei vechi nu s'a văzut niciodată religia în luptă cu Statul, un fenomen care în­ soţeşte mai în tot decursul său istoria popoarelor de astăzi. Şi religiile vechi tindeau la dominarea oamenilor; însă aceasta -se făcea tocmai prin mijlocirea Statului, pe când astăzi biserica sepuneîn antagonism cu Statul pentru stăpânirea omenirei. La cei vechi, când decăzu religia, ea atrase numai decât după dânsa decăderea vieţei politice; la cei noi dimpotrivă, Statul şi c.ivi­ lizaţia apărată de el se desvoltară numai atunci, când slăbi şi se desfăcu ideea religioasă. La Geţi şi la Daci găsim întreaga manifestare a vieţei so­ ciale dominată de religie. Trebue deci, în nainte de a intra în cer­ cetarea moravurilor, să ne ocupăm cu acea a credinţelor lor. [65] ORGANIZAREA GEŢILOR ŞI A DACILOR 65 t' I Forma cea mai înnaltă a religiei la Geţi se întemeiase la acest popor încă cu mult timp înnaintea lui Herodot, de oarece el singur observă că_ Zamolxis, urzitorul credinţei de căpetenie a Geţilor, trebuie să fi existat ciîrnult înnainte .de Pitagora, şi adaQfil.Jil. "G��ţiLtrăLati sub aşezămintele create de Zamolxis încă pe timpul expediţiei lui Darius, în 51335• Cil . Religiile s'ar putea împărţi în două clase mari: acele na­ turale, pornite din mintea obştească a poporului şi acele reflexive, pornite din învăţăturile unei personalităţi marcante care devine apoi înzeită degeneraţiile următoare. Astfel în India, pe lângă vechea religie a 'Vedelor, născută din adâncul instinctului omenesc care'l împinse a se închina la tot ce el nu înţelegea întâlnim pe Buda, întemeietorul unei doctrine reflexive şi filosofice. In Persia aflăm pe Zaratrusta şi mai încoace avem la diverse popo;are pe Moise, Hristos şi Mahomed, fără a vorbi de Luter, Calvin şi alţi reformatori de a doua mână a credintelor existente. Religia Geţilor, deşi la începutul ei politeistă ca acea a tuturor Tracilor, s'a schimbat prin învăţăturile lui Zamolxis în o religie rellexivă care vom vedea că poartă în sine caracterul dualistic sl învătăturei lui Ormuzd si Ahriman a rasei- eranice de care Geto-Dacii se apropiau mai mult. Asemenea părăsire a unei religii naturale pentru una reflexivă s'a mai întâmplat în omenire. Amintim numai cât transformarea idolatriei Ara­ bilor în religia curat monoteistă a lui Mahomed şi primirea creştinismului de vechea lume păgână. Zamolxis, propagatorul acestei credinţi, fu adorat mai târ­ ziu el însuşi ca zeu. S'ar părea că Zeul către care Zamolxis în.,..� vătase pe poporul său a se închina se chema Gebeleizis care nume; . apoi, când Zamolxis el însuş fu înzeit, se confundă cu acel al ') I noului zeu 36. Vom vedea mai jos când vom studia înrudirea şi V geneza acestei noue religii, că zeitatea lui Zamolxis (mai târziu însuşi acesta) nu era decât o nouă formă a lui Dionisos sau Bacchus, confundat el însuş cu Zevs sau Jupiter şi cu Phoebus sau Apollo, cu alte cuvinte o formă antropomorfică a soarelui, izvorului vie­ tei în univers. Că Getii adorau într'adevăr soarele, sub numele şi închipuirea lui Geb'eleizis sau Zamolxis, reiesă din următorul obiceiu al lor, amintit de Herodot: "Toţi aceşti Traci (adică Geţii), au obiceiul, când tună sau scapără, a trage cu săgeţi către cer pentru a'l ameninţa" 37 Pe cine voiau ei să sperie prin săgeţile lor? Invederat că pe nourii aceia cari, ca nişte balauri urieşi, înnaintau asupra soarelui, stingând viile sale raze în neagra lor întunecime. Umbra, întunerecul veniă să ascundă lumina; natura toată părea că se întristează când dragul astru dispărea s s Herodot, IV, 96. Aceasta o credea Herodot. Grecii spuneau altfel. ae Herodot, IV, 94. " Idem. A. D. XenopaL - Istoria. Românilor. val. 1. [66] 66 ISTORIA ROMÂNILOR de pe firmament. Omul în pruncia lui, necunoscând neputinţa sa faţă. cu legile naturei, încorda arcul, arunca săgeata şi credea că va alunga pe geniul cel rău ce Învingea pentru un moment pe geniul binelui ce plutia în văzduh. . N otiţele rămase dela -cei vechi ne înlesnesc a întrevedea că Geţii într'adevăr mai aveau şi un al doilea zeu, în care se în­ corpora principiul răului, precum în Zarnolxis era întru pat acel al binelui. Acest al doilea zeu, al cărui nume naţional aetic nu ni s'a păstrat, era tălmăcit de către scriitorii greci şi rOl'nani ca Ares sau Mart, zeul distrugerei, războiului şi al morţei, Astfel ne spune Virgiliu, că "părintele Mart ar păzi ogoarele Geţilor" ; Ovidiu ne vorbeşte despre "Geţii închinătorii lui Mart". Tot deasemenea numesc Martialis şi Statius pe Mart zeu getic 38. Din această pricină chiar umbla la cei vechi o tradiţie, că Mart se născuse în ţara Dacilor, Moesilor şi a Tracilor" 39. Mart însă, în credinţele antice, era considerat tocmai ca zeul cerului turbu­ rat, al Iurtunei, nourilor şi al vijeliei, adică tocmai acei monştri \ împotriva cărora Geţii varuncau săg�ţile 101'40. Că Dacii conSidv.er�u. furtuna ca un semn rau pentru el, se vede de pe aceea ca, 111 lupta dela Tapae contra lui Traian, întervenirea unei ploi vije­ li oase le ieă curajul şi Îi face să piardă mai curând cumpătul fată cu Romanii. , Prin urmare, cu toată încredinţarea lui Herodot că " Geţii nu ar admite ca să existe alti Dumnezei decât al lor" 41, ceeace i-ar arăta oarecum ca monoteişti, noi credem că religia lui Zamolxis nu era de cât o reproducere, în o formă nouă, a cultului lui Zara­ trusta, amestecat cu alte elemente, după cum vom vedea din cele ce urmează. Celelalte zeităţi trace precum Cotis, Bendis, (Diana), Molis, Atartis şi Hermes nu le găsim de loc amintite la Geţi, încât re­ ligia lor se pare că a îmbrăcat, într'un chip mult mai curat, forma dualismului religiei eranice. Zamolxis, după tradiţia culeasă de Herodot la Grecii Pon­ tului-Euxin, ar fi fost "un sclav din Samos şi robul lui Pitagoras, de unde fiind eliberat şi adunăndu'şi mari bogăţii, se Întorsese În ţara sa. In timp ce Tracii, afundaţi în neştiinţă, duceau un traiu mişelesc, Zamolxis Învăţase felul de viaţă al Ionienilor şi deprinsese moravuri mai dulci decât acelea ale patriei sale, fie prin relaţiile ce le avuse cu Grecii, fie prin învăţăturile lui as Vergilius, Aeneida, III, 35: "gradivumqne patrem, geticis qui prae­ sidet arvis". Ovidius, Trisiia, v, 3; Ex Ponto, v, 14: "Martieolis Getis". Mar­ t ialis, VII, 2: "Martis getieo tergore fida magis". Statius, Siluae 1, 2: "Mars getlcus maritus Veneris". Alma Venus thalamo pulsa moda nocte [acebat am­ plexu dura getici resoluta marrtl (52-53) . ae Vegetius., De re militari, I, 28. 4. Preller, Griechisclie Mylholoqie, I. p. 263. H Herodot, IV, 94. [67] OIWANIZAREA GEŢILOR ŞI A DACILOR 67 Pitagoras. Intors în patria lui, el înfiinţă acolo o aşezare în care aduna pe fruntaşii cetăţeni, le da mese şi, în timpul ospăţului, învăţa că acei pe care'i primea la masa lui nu ar fi niciodată să moară, ci ar fi numai strămutaţi într'un loc unde s'ar bucura pentru vecie de toate bunurile dorite. Pe când îi învăţa astfel. puse să i se zidească în taină o cameră subpământeană şi, când ea fu sfârşită, dis păru şi se retrase în acea ascunzătoare unde trăi timp de trei ani. In tot acest răstimp Tracii îl plângeau ca pe un mort; dar în al patrulea an el apăru, întărind astfel el însuşi cele ce învăţase pe compatriotii săi" 42. In această tradiţie transmisă lui Herodot şi pe care el o redă, fără să o creadă, trebuie să deosebim două părţi: una de obârşie getă, acea care se referă la doctrina lui Zamolxis şi la forma în care această învăţătură era împărtăşită; cealaltă da­ torită iscodirei greceşti care nu putea admite ca o învăţătură aşa de înnaltă ca acea a nemurirei să fie ieşit de aiurea decât dela un discipol al teoretician ului metempsicozei. Strabon adaugă la povestirea lui Herodot câteva punte caracteristice, anu.me că Zamolxis, Întors în pa.tria lui, se bU. cura'). de stima celor mai Tnsemnaţi, din cauza preziceriIor ce ştieă să _�qgă djJ),"""starR_�LG.erlJJJJ.ţ; că încredinţase pe rege ca să'I iee pe el de coleg la domnie, ca unul ce cunoştea cele plăcute zeilor, şi deci pe acest Zamolxis.i luăndu'Lla început drept preot al zeului caremai ales era în onoarea la Geţi, după aceea a luat el însuşi numele de zeu. Acest obiceiu, adaogă Strabon, ţine până în vremurile noastre, totdeauna aflându-se cineva care să fie sfetnicul regelui şi să se considere de Geţi ca zeu. Astfel când Boerebiste a luat domnia asupra Geţilor, contra căruia Cesar voi să pornească o expediţie, Deceneu era în onoare" 43. Despre acest Deceneu se spune că, imitând în totul pe Zamolxis, s'ar fi retras şi el în peşterea muntelui Cogaeonum 44. Zamolxis se vede deci că a fost un spirit superior ca toţi întemeietorii de religii; el a speculat asupra instinctului celui mai puternic ce se mişcă în adâncurile fiinţei omeneşti, acel al păstrărei sale îndefinite, căruia îi place să transporte şi dincolo de mormânt farmecul nespus al acestei existenţi. Ştiind pe poporul său incult şi barbar, el întrebuinţă şi mijloace înşel�to�re yentr� •• Herodot, IV, 95 . .. Strabo, VII, 3 § 5 . .. Dicţionarul lui Frunzescu conţine numele unui munte .Cocaionul (p. 124), arătat ca aşezat în judeţul Argeş lângă Olt şi spunând că ar avea o peştere în care se zice că Zamolxis s'ar fi retras. Ar fi foarte însemnat de a se putea con­ stata păstrarea acestei denumiri. Rugând pe D-l Zugrăvescu, învăţător sătesc din comuna Zeblea, plaiul Loviştea, jud. Argeş, a- cerceta dacă există într'a­ devăr un munte cu asemenea numire, d-sa după o minuţioasă cercetare a tu­ tutor munţilor din judeţul Argeşului, care vin spre Oltvnu a putut descoperi nici pe unul cu numele de Cocaionul. Indicaţia lui Frunzescu este deci greşită. [68] 68 ISTORIA ROMÂNILOR a'I face să primească noua învăţătură; astfel erau prezicerile viitorului şi retragerea sa în subteran. Petru a îndruma şi mai uşor triumful învăţăturilor sale, el ieă ajutorul puterei lumeşti şi asociază pe rege la lucrarea de regenerare morală a popo­ rului său. Fără îndoială, că o asemenea religie care făgăduia nemurirea celor ce o îrnpărtăşiau, trebuia să pună oarecari condiţii închi­ nătorilor ei. Aceste condiţii par a se referi mai ales la cumpă­ tarea în măncări şi băuturi, la înfrânarea dela viciul beţiei, pe care l-am cunoscut la Traci ca păcat naţional. Deaceea Zamolxis întruniă pe ucenicii lui la nişte ospeţe, de unde carnea era cu desăvârşire depărtată 45 şi fără îndoială că şi vinul trebuia să fie alungat, întru cât găsim mai târziu pe Deceneus întrebuinţănd, pentru a ajunge la acelaş rezultat, un mijloc şi mai radical, stâr­ pirea viilor. Am văzut că ideea nemurirei era cunoscută şi la Sciţi, căci ea pare a nu fi lipsit niciodată de sub titva omenească. Pe când însă, la celelalte popoare ale vechimei, această idee fusese aproape. întunecată de desvoltarea prea bogată a odraslelor secundare, ca la Greci, şi la Romani, sau mai trăia numai cât înţelenită în nişte obiceiuri oarbe apucate din vechi, la Geti ea deveni centrul în jurul căruia se învârtiau toate concepţiile lor religioase, toată viaţa lor morală. ji De unde venia oare la Geţi şi mai târziu la· Daci o accen­ t are atât de energică a ideei nemurirei? Această idee alcătuia fondul religiei tuturor popoarelor de rasă tracică din care am văzut că Geţii şi Dacii făceau parte întregitoare. La Traci zeul naţional era Sabazius, numele trac al zeului arie universal care la Greci se numiă Dionisos şi la Ro­ mani Bacchus, zeul veseliei, al vinului şi inspiraţiei profetice=. In misteriile sale se reprezentau scenele simbolice ale morţei şi învierei naturei care, repetându-se în fiecare an, conduce dela sine Ia ideea nemurirei. Este cunoscut că, religiile politeiste con­ fundă şi schimbă adeseori înţelesul şi atributele zeilor lor; că fiecare popor, fiecare oraş chiar aveau câte un zeu favorit care covârşia în curând pe toţi ceilalţi în însemnătatea ce o dobăndiă pentru mintea poporului. Astfel găsim Ia Atenieni pe Pallas­ Atene sau Minerva, la Romani pe Mart şi aşa mai departe. In Egipt fiecare nomă adora un zeu deosebit. Tracia, regiunea vi­ nului, adoptase ca zeu naţional pe Dionisos. Pe acesta îl confun­ dau cu zeul cel mai mare, Zevs sau Jupiter, şi cu Phoebus sau 45 Herodot şi Strabo, 1. c . • 6 Marcobius, Salurnalia 1, 18, arată că un autor din secolul 1, 011 de 'Hr, ar spune că Tracil numesc pe Bacchus, Sabazius. Scholiastul lui Aristofan, in Yespis, 9 zice: .�rl.pa,toy a� 'rOY ÂtOYU'O" 01 ep�xe� y.a),o1i't •• [69] 69 ORGANIZAREA GEŢILOR ŞI A DACILOR -------- Apollo, adică soarele 47. Tot după o reminiscenţă eramca i se ridica acestui zeu temple rotunde, cu o singură deschidere în vârf, pe culmile munţilor 48. Herodot ne spune că Satrii un popor din Tracia, au la dânşii un oracol al lui Bacchus pe munţii cei mai înnalţi, unde un neam dintr' ănşii, Besii, sunt profeţii templului şi o preoteasă dă răspunsul oracolului, ca la Delfi, şi nu mai puţin întunecos 49. Cultul lui Sabazius, ca şi al zeului din care el deriva, Dio­ nisos, se făcea, în afară de partea lui publică, şi în nişte misterii dintre cari deveniră celebre ale celui din urmă, prin faptul că dădură naştere teatrului antic, precum misteriile religiei creştine dădură fiinţa celui modern. In aceste misterii se proclamau Între alte principii mai înnalte, ascunse de comunul lumei, şi ideea nemurirei. Astfel Plutarc, în mângâierea îndreptată către soţia lui, la moartea unui copil al lor, spuneâ către dânsa că : "misteriile lui Dionisos i-ar fi învăţat pe amândoi că sufletul se se aseamănă în timpul vieţei cu o pasăre în colivie, este nede­ structibil şi înzestrat cu simţire şi după moarte'tw, Asemenea idei se răspândiră şi afară din acele învăţături secrete, devenind o parte din credinţele obişnuite. Tragedianul Euripid spune că "corpul rămâne în pământ, iar sufletul se duce în cer, fiind mântuit în acea lume nevăzută de relele acestei vieţi". n inscrip­ -ţie, între multe altele, spune, că "pământul ascunde în sinul său acest corp care este acel al lui Platon; dar sufletul său se bucură de viaţa liniştită şi veşnică păstrată pentru cei fericiţi". O alta spune iarăşi că mortul de sub ea n'ar fi locuind în Tartar unde cei mai mulţi erau trimişi, dar în locuinţa cea sfântă a eroilor şi zeilor unde sufletul său participă, în mijlocul astrelor, la feri­ cirea divină 51. Asupra ideilor arătate În cultul lui Sabazius, zeul trac, nu avem nici un text antic; dar se află în catacomba cea mică din Roma, nişte frescuri pe mormăntu! unuia Vicentius care se in­ titulează de preotul zeului Sabazius. Tabloul înfăţişează întâiu oaspăţul celor 7 preoţi ai colegiului zeului, între cari figurează şi Vicentius. Apoi se vede o scenă privitoare la soarta după moarte a Vibiei, desigur soţia lui Vicentius. In ea se reprezintă mai întâiu moartea Vibiei, redată prin o înfăţişare alegorică a răpirei Proserpinei. Pe urmă Vibia, întovărăşită de Alcest, este dusă de Mercur Înaintea tribunalului unde judecă Platon, de �7 Macrobius, Ibidem: "Item in Thracia eundem habere soleni atque Liberutn. accipimus (Liber pater=e Dion ysos), quem illi Sobadiuni nuncupantes magnifica religione celebrant". 4. Macrvbius, Ibidem: "eique dea (Sahadio) iu colle Zilrnisso aedes dicata est specie rotunda cuius medium interpatet tectum", 49 Herodot, VII, 111. .. Pl utarchus, Consolatio ad u xoretn, X. s t Vezi citaţiUc în Alfred MaUl'Y, Histoire des reliqions de la Grece aniique, P.ll'is 1857, 1, p. 583 şi urm. [70] 70 ISTORIA ROMANILOR unde în sfârşit trece, condusă de bunul ei înger, În sala banche­ tului celor trecuţi prin dreapta judecată 52. O inscripţie găsită în Macedonia ne arată şi mai clar că această învăţătură a nemu­ rirei era o credinţă naţională la Traci. Inscripţia spune că : "du­ rerile mele mari nu te răpesc dela moarte, deşi pierderea unui fin îmi 'dă Îndeajuns dreptul de a plânge". Se vede deci că era o in­ scripţie pusă de un părinte, mai curând o mamă, pe morrnântul copilului ei. Mai departe ea urmează: "şi cu toate acestea, rein­ noit În tiinţa ia, tu trăieşti in Câmpiile Elisee. Aşa este decretat de zei să trăiască sub [ormă eternă acela care a binemeritai de lumina divină" 53. Din toate acestea rezultă îndestul că Tracii, având ca zeul lor naţional pe Sabazius, care nu era altul decât Dionisos, şi că acest zeu fiind cel mai în onoare la ei, urma numai decât ca nota caracteristică din cultul acestui zeu, ideea nemurirei, să tie mai cu putere accentuată la Traci, notă care fu apoi ridicată de Geţi la principiul fundamental al religiei lor, în doctrina lui Zamolxis. Această idee Însă era deosebită de metempsicoza lui Platon şi a Egiptenilor, întrucât metempsicoza admitea putinţa curăţirei sufletului prin trecerea sa în corpul mai multor fiinţe, pe când am văzut că învăţătura lui Zamolxis, admitea numai pe aceia în sinul vieţei eterne, care după expresia inscripţiunii de mai sus "binemeritaseră de lumina divină". Din o asemenea idee a nemurirei şi fericirei pe lumea cea­ laltă se explică şi obiceiul raportat de Herodot care se afla la Trausi "că atunci când se năştea un copil, toate rudeniile lui înconju­ rându'l, plângeau asupra relelor pe cari avea să le sufere, din mo­ mentul ce văzuse lumina zilei şi numărau gemând toate mize­ riile omeneşti care' il aşteptau. La moartea Însă a unuia din concetăţenii lor, ei se dădeau dimpotrivă veseliei, îl acoperiau cu pământ, în mijlocul glumelor şi'l fericeau de a se fi sfârşit, fiind mântuit de relele acestei vieţi" 54. Este îndestul de curios că un atare obiceiu se regăseşte astăzi la Românii din Macedonia, căci "la botezul unui prunc. femeile bătrăne plângă, având În vedere nefericirile ce'l aşteaptă în viaţă, după ce se face om" 55. Un asemenea obiceiu este atât ., R. P. Garracci, "Tre sepiIiri con pitture ed inscrtzioni appapartinente alle superstitione del Bacco-Sabazio e del persidico Mithra", Nea poli, 1852, in Tocilescu, Dacia innainte de Romani, p. 313, nota 243. 53 Heuzey, Mission archeoloqique de Macedoine, p. 121, ap. Tocilescu, 1. c., p. 317 . •• Herodot, V, 4. Cornp. versurile traduse de Cicero, din Cresţontes al [ul Euripid, în Ttiscnlanele, 1, 48; "Nam nos decebat coetus celehrates, dornum Lugere; ubi esset aliquis in lucem editus. Humanae vitae varia re putantes mala ; At qui labores morte finisset graves Hunc omul amicos laude et laeti ta exsequi". " Bolintineanu, Călătorii la Românii din Macedonia, Bucureşti, 1863. [71] 71 ORGANIZAREA GI3ŢI�OR ŞI A DACILOR ��������- de caracteristic Încât nu ne Îndoim că el este o rămăşiţă dela Traci, peste care se aşternu mai târziu pătura Românilor din Macedonia. Obiceiul arătat nu se regăseşte la Românii dela nordul Dunărei, ceeace ar fi îndestul de extraordinar, în cazul când Românii de aici ar fi nişte imigranţi veniţi de peste Du=, năre. Ce a devenit oare religia nemurirei la poporul Dacilor? Fără îndoială. că ea a fost primită şi de poporul lor, poate încă depe când trăia Ia sudul Dunăreivîn Rodop; în orice caz Însă după constituirea sa în Stat împreună cu Geţii, în ţările carpa­ tine. Aceasta se vede mai ales depe împrejurarea că găsim con­ tinuându-se la Daci îngemănara autorităţei civile cu cea reli­ gioasă, pe care o aflăm intemieată Ia Geţi de însuşi Zamolxis. Strabon, care confundă chiar în totul pe Geţi cu Daci, ne spune că pe timpul lui Boerebiste era pe lângă el un profet Deceneus'�l După Deceneu urmează un alt profet ([20mozicf1S;)care pare chial7 a fi întrunit În persoana sa şi �rea civ:tlâ5ll;" apoi alăturea cu Decebal întâlnim pe profetul VezinâS::f. Astfel se introduse la poporul geto-dac acea ocârmuire onginală, care îşi găseşte ase­ mănarea tocmai în veacul de Mijloc la sultanii Seldjucizi cari stăteau pe tron alăturea de califii arabi, şi mai bine poate la îm­ păraţii germani, cari conduceau destinele lumei de mână cu papa din Roma. Poate că şi la vechii Geto-Daci, regele îşi împru­ mută puterea dela pontifici, precum "luna împrumută lumina ei dela soare" ; poate că şi la ei ar fi îmbrăcat ocârmuirea acea formă teocratică, pe care Europa o luă pe timpul lui Grigore al VII, dacă fulgerul spadei romane n'ar fi trăsnit, depe tronurile lor, zeu şi rege deodată. Mai reiesă adoptarea religiei lui Zamolxis de către Daci, şi din următoarele cuvinte pe cari împăratul scriitor Iulian Apostatul le pune în gura predecesorului său Traian: "Am i subjugat chiar pe aceşti Geţi (adică pe Daci), cea mai războinică naţie din toate neamurile ce au existat vreodată, nu numai din cauza puterei corpului lor, dar şi din acea a învăţăturilor lui \ Zamolxis care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-au întipărit )1 în inimă că ei nu mor, ci numai cât îşi schimbă locuinţa, şi deaceea merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie" 58. Dacii totuşi par a fi introdus o reformă în cultul lui Zamolxis .. Se spune anume că Deceneu, profetul lui Boerebiste, după ce călătorise în Egipt şi învăţase oarcare semne naturale după care se cunosc cele divine, s'a constituit zeu în scurt timp, precum o. Iordanes, XI: "Decectcllte ve ro Diceneo, 'pene pari veneratioue ha­ buere Comozicum, quia nec impar erat soIertiae. Hic enim el rex iIlis et pon­ tifex ob suam peritiam habebatur". 67 Strabo, VII, ::l, § 5. Dio Cassius, LXVII, 10 . •• I ulianis imperatoris quae supersunt. Ed. Teubner, 1, p. 420. [72] ';2 ISTORIA ROMÂNILOR fusese şi Zamolxis; iar drept semn de supunere cătră dânsul este că după sfatul lui se învoiră a stârpi viile şi a trăi fără vin 59• Se pare în adevăr că cu toată cumpătatea ordonată de Zamolxis ospeţele sale cele modeste degenerau în nişte orgii în chipul Bacanalelor romane şi că atari desfrănări loviau în puterea Sta­ tului dac. Aceste obiceiuri pierzătoare trebuiau înfrânate şi la Daci, precum fuseseră la Greci şi la Romani 60 • Fiind Însă că cumpătarea, recomandată de Zamolxis numai prin predică şi exemplu, fusese uitată de Geţi, apoi organizatorul statului dac, Boerebiste, împreună cu colegul profetul său Deceneu, apucară un mijloc mai energic al stârpirei răului, Înlăturarea cauzei naturale a beţiei, prin nimicirea viilor. Ca şi Geţii, Dacii se închinau lui Mart pe care, după cum am vuzut, îl credeau născut chiar. în ţara lor, încât este probabil că, şi pe timpul Dacilor, religia lor păstrase caracterul dualistic pe care l-am desemnat mai sus. Dacii aveau totuşi şi un cult exterior, un simbolism al ideei nemurirei, reprezentat prin cultul Cabirilor 61 care a lăsat 'urme' destul de numeroase în bazo-reliefurile care'l reproduc. Toate conţin aceeaşi scenă din legenda acelor Iiinţi închipuite. Un frate din cei 3 Cabiri este ucis de ceilalţi doi, dar el învie din moarte cu ajutorul unui zeu. Credinţa în nemurirea sufletului şi a preîn­ noirei lui succesive, ca şi a întregei naturi, a fost şi În acest cult, ca pretutindeni, dogma cea mai înrădăcinată a religii geto­ dace. Această nemurire Însă omul trebuia s'o dobândească prin jertfe; iată partea morală şi înnălţătoare a acestui cult în religia rasei trace. Se mai aminteşte la Daci şi un cult al apelor, păstrat din religia lor anterioară, politeistă, care cult se regăseşte la toate popoarele arice, de la Indieni până la Romani, şi era mai ales în mare onoare la popoarele eranice, căci spune Herodot, că "fluviile şi râurile sunt sfinte la Perşi; nu permit nici să scuipe în ele nici să le necurătească, nici să-şi spele mânile în ele" 62 • . O urmă despre această închinare se vede în obiceiul dac "de a (! nu înt�epriI�de un .răzb?iu în.nain.t� de a �i luat apă Îll gură d�n Istru, III ChIP de Vlll sfant, ŞI a fi Jurat ca nu se vor întoarce III ţară decât după ce vor fi tăiat pe duşmani" 63. Oare să nu fi rămas dela acel obiceiu dacic zicătoarea şi blestemul poporan al Românilor: "bată-te Dunărea", de oarece numai Dunărea apare în. mintea poporului nostru ca Înzestrată cu puterea de a pedepsi, şi nu vre-un alt riu. 59 StrabO, VII, 3 § 11. 6. Pentru greci vezi ce spune Cicero, de Leqibus II, 15. Pentru Ro­ manii Senatusconsultul de Bacchanolibus, 61 T. Antonescu, Cultul Cabirilor În Dacia, 1889. (::'rerodot, I, 138. Vunius Phylargiri us, Comentarius in 'v erqilii Georqica, II, 493. [73] ORGANIZAREA Gf<;ŢILOR ŞI A DACILOR 7.'1 Ca toate regiunile ce pun centrul greutăţei lor în viaţa vii­ toare şi impun condiţii de moralitate pentru câştigarea aceleia, aşa şi religia lui Zamolxis dădu naştere unei clase de oameni ce se abţineau dela mai multe din plăcerile acestei lumi, unei clase de călugări. Aceştia nu mâncau carne şi trăiau în celibat; ei purtau la Geţi şi Traci numele de ICtişti, iar la Daci acel de Polişti 64. Printre aceşti călugări se vede' că circula o idee încă mai severă a doctrinei lui Zamolxis, care o apropie chiar de nir­ vana lui Buda. Pomponius MeJa ne spune anume că : "dispreţul Un altar cabric, morţei la Geţi provine din cauze variate: unii cred că se vo� reîntoarce sufletele celor morţi; alţii că de şi nu se întorc, totuşi nu se stâng, ci trec către locuri mai fericite; alţii în fine că pier, dar că aceasta este mai bine decât a trăi" 65. Despre formele cultului ştim numai atâta că.Geţii trimiteau la fiecare cinci ani câte un sol la Zamolxis pentru a'l informa de nevoile lor. Regele desemna pe acela ce trebuia să fie jerfit: Acesta apucat de mâini şi de picioare, era aruncat în sus, spre a " Strabo, VII, 3, § 3. Flavius Iosephus, Aniiouitates [udaicae, XVIII. â. § 5 . • 5 Pom ponlus Mela, II, 2. [74] 74 lSTOIUA R01\.'Î.NILOR ------------ -��------------------ ------- cădea pe nişte săgeţi pe cari alţii le ţineau În mâni. Dacă muriă îndată din rănile sale, atunci ei credeau că zeul le este favorabil; dacă nu, atunci respingând pe acel ce nu murise, ca om rău, trimiteua pe un altul 66. O religie ca acea îmbrăţişată de poporul Geto-Dacilor tre­ buia să aibă o puternică înrâurre asupra manifestării întregei lor vieţi. Ideea nemurirei, atât de adânc înrădăcinată la ei, tre­ buia să încoarde mult puterile lor în viaţa pământească. Moartea pentru ei nu era decât mântuirea de suferinţele lumei reale şi eliberarea lor către lumea fericirei. Nu se puteau deci teme de ea, ci o doriau şi o binecuvântau când ea sosiă, mai ales pe câmpul de războiu, unde luptau pentru patrie şi libertate. Deaceea şi vedem pe scriitorii antici spunând într'un glas că aceste popoare erau foarte curaj oase şi aproape neînvinse prin dispreţul ce'l arătau pentru viaţă şi apetitul lor ele moatre 67. Deaceea ei singuri din toţi Tracii îndrăznesc a se opune oardelor nenumărate aduse de Darius cu sine în Europa. Tot de aici se explică uşurinţa cu care ei părăsi au viaţa de bunăvoie 68, Aşa regele get Dapix, vă­ zându-se trădat de un Elin şi silit a se preda împreună cu armata sa, se ucide împreună cu toţi tovarăşii săi 69. Tot din această împrejurare se explică mândria cea nespusă a Dacilor. Cine nu se teme de moarte n'are nevoie să sufere înjosirile vieţei. Deaceea Dacii când văd patria lor căzută, Statul lor nimicit, dau foc ei singuri capitalei lor, şi la lumina flacărilor mistuitoare, se îngră­ mădesc pe lângă vasul. cu otravă, Îşi împlântă pumnalele În inimi sau roagă pe prietenii lor să le facă această depe urmă. îndatorire; iar regele lor, după ce a mai Încercat încă odată soarta armelor tot fără noroc, îşi curmă şi el viaţa fizică, a cărei legături morale le desprinsese sabia romană 70. Un popor ce ştie astfel să moară merită respectul posterităţei şi acest respect nu le-a fost tăgăduit nici chiar de duşmanii cari i-au biruit. Părerea lor că moartea ar fi o fericire, îi făcea cruzi pentru " alţii, căci a omorî numai pe un duşman, era după părerile lor a'i iface un bine; trebuia deci să'I chinuiască pentru a'I pedepsi. ! Deaceea ei erau cumpliţi cu duşmanii lor; chiar femeile lor luau "'rolul de călăi pe lângă nenorociţii prinşi de războiu romani. Ele se văd pe tablourile columnei arzând pe aceştia la cap şi la umeri cu nişte făclii. Innaintea zidului unei cetăţi se văd înţepate mai multe capete de soldaţi romani şi rămăşiţele corpului unuia sunt arătate ca aninate de roatele unui car. se Herodot, IV, 94. " Poruponius Mela, 2: "Quidam Thraces feri sunt et ad mortem pa ratissimi Gctae utiquc". Martianus Capella, VI: "Sequitur Thracia, cuius in­ colae barbari habent appelilum maximum mortis" . .. Solinus, X. 1: "Thracibus barbarie inest contcmtus vitae et ex qua­ dam naturas sapientlae disciplina concordant ornnes ad Interltum volutarium" . •• Dio Cassi us, LI, 26. ,. Frohner, La colonne trajannc, tab. 155 -156, 171-178. Vezi mai sus reproducerea bazoreliefului în fruntea volumului. [75] OIlGANIZAREA GEŢILOR ŞI A DACILOR 75 Moravuri. - Tracii şi Geţii admite au poligamia ca formă de convieţuire a sexelor. Menandru în nişte versuri raportate de Strabon, spune: "Tracii toţi şi dlntr'tnşli Geţii mai cu samă, Noi toţi (căci mi-e fală în ei să mă prenumăr), Nu suntem tocmai modele de moralitate; Căci nici unul din noi nu se mai mulţumeşte Nici cu zece femei; mai mulţi duc unsprezece, Alţii douăsprezece şi încă şi mai multe; Iar care nu poate să aibă peste patru Sau cinci, se crede acela că a trecut prin viaţă Fără să fi gustat plăcerile conjugale" ". Solinus ne spune, că "Geţii ar socoti ca lucru de onoare' căsătoria îmmulţită" 72. . Alături cu poligamia se vede că femeile trace, gete şi dace nu prea aveau moravurile aspre, şi cum ar fi putut sta lucrurile altfel, când era la ei obiceiul, raportat mai sus, ca părinţii să'şi vândă fiii şi fiicele la străini şi învoiau fetelor a umbla liber cu orice bărbaţi, păzind numai pe femeile pe cari le cumpărau, sub un control mai de aproape 73. Deaceea găsim într'o inscripţie din Tracia arătat anume, că ar fi dedicată părinţilor legitimi ai celui ce o pusese, ca şi când o asemenea împrejurare ar fi fost o excepţie 74. Tocmai această destrăbălare a relaţiilor dintre sexe unită cu viciul beţiei, explică pe de o parte reacţia firească reprezentată prin clasa Ctiştilor, precum şi nevoia în care se găsi Boerebiste, organizatorul statului dac, de a pune un capăt acestor neorân­ duieli, Strabon ne spune anume că Boerebiste a restatornicit puterile poporului său prin disciplină, cumpătare şi activitate aşa_ că în puţini ani au constituit o vastă împărăţie 75. poetullatiil.! Horatius arată, în una din odele sale, pe femeile Dacilor ca modeluri, pentru a putea biciui pe cele romane 76. El cântă: "Trăesc şi Geţii cei aspri ce cresc a Cererei daruri Pe neimpărţite ogoare; iar munca lor e împărţită Astfel că unii tnlocue pe alţii la finele anului. Acolo muma păzeşte pe nevinovata copilă; Iar neînzestrata femeie bărbatul nu'şi stăpâneşte Nici adulterul cel neted nu turbur'a casei odihnă". Cu toate că Horatius, mai mult în scopul de a ocari mo­ ravurile corupte ale Romanilor timpului său, arată într'o aşa de 71 Strabo, VII, 3, § 4. ,2 Solinus, 1, 3. Acelaş lucru îl spune şi Heraclide Poriticul, XXVII, care fiind din Odesios (Varna), putuse obser\lit mai ales pe Geţi 73 Herodo t, V, 6. ,4 Heuzey, Mission orcneoloqique de Maceâoine, p. 137, ap. Tccilescu, Dacia tnnainie de Romani, p. 365, nota 496. " Straho, VII, 3, § 11. [76] 76 --- ------------�- -- ISTORIA ROMÂNILOR frumoasă lumină traiul casnic al Geţilor (Dacilor), totuş trebuie să admitem că tabloul ce'l făcea el despre virtuţile gospodăreşti ale Dacilor, era măcar până la un punct adevărat; de altfel cine l'ar fi împedecat de a căuta mult mai departe, în ţări cu totul necunoscute, exemplele de moralitate pe cari voia să le pună în fata societătei romane? Pe Columna lui Traian vedem femeile dace, ca bu'ne mame, ducând de mână sau purtând în braţe pe copiii lor 77. De altfel femeile dace şi gete trebuia să se afle în ceea condiţie înjosită în care există întotdeauna sexul cel slab la po­ poarele necivilizate; căci o măsură a civilizaţiei este Între altele. şi respectul pentru sexul femeiesc. Iustinus ne spune că Bastarnii, bătând într'un rând pe Geţi, regele lor Oroles, îi osândi să se culce cu capul în locul picioarelor şi să slujească ei pe femei 78,. dovadă că în starea normală a lucrurilor acestea erau servitoarele bărbaţilor. Asupra organizării sociale atâta numai aflăm, că poporul era împărţit În două clase: nobilii şi oamenii de rând, din cari cei dintâiu purtau capul acoperit cu acel fes fără ciucur, de cari am. ".or�it n;ai. su�. S�riitorii g�eci numeau pe aceştia 1ttAorp6Fot, ce! latini pileaii ; Iar m limba daca se numeau tarabostes 79, In aceşti nobili se deosebeau ranguri mai înalte, probabil neamurile prin­ cipelui şi preoţii cei mari cari purtau un soiu de tiare mai În­ nalte decât fesurile nobiliIor comuni EO. � Oamenii de rând se numeau comali sau capillati şi umblau. cu capul gol. Este cunoscut, din povestirea lui Dio, că Decebal, în întâiul războiu, trimise lui Traian, o solie din oamnei de rând, capilaţi, şi numai când văzu că nu poate Îndupleca pe împăratul roman, se hotărî a'i trimite o alta, compusă din pileaţi. Mărturi­ sirea lui Dio este adeverită de figurile Columnei lui Traian, care reprezintă în un tablou Întâia solie fără fesuri şi apoi, mai sus pe corpul Columnei, pe a doua cu capetele acoperite, Încât această confirmare a spuselor istoricului prin bazo-reliefurile Columnei. pune într'o vie lumină adevărul povestirei lui 81. 76 Horatlus, Carmin.a, III, 24. 77 Frohner, tab. 53-54, 63-64, 118-120. 78 Ius tinus, XXXII, 3, § 16. 79 Iordanes, X: "pr mum Tarabcstes, dei nd e vocitate s Pileatos hos qui intel' eos generosi cxistaban t, e x qui bus eis et reges et sacerdotes ordina­ bantur:'. Dio �ass,ius, _ LXV:rI�, 8: ,tlex26aJ,o; 1t�"vi)��� �€f1t?� t�O� ap�atol>� t�·; 1t''lA0't0PUlV, xcu a� rJ.OtUlY tOl> a.l>toy.patopo<; a,·'l0s�<;. 0082V on Ol>X /;tO(f1Ul� tw'} npootaxfJtvtUlV �Oxs Ol>VeSoOa� fi8.8 . ... oby.h� twV Xr f1 'fjtWY, ,j',a01t2p 1tpOtSpov, u.na. tWV mA0't OpUlV toU, &plOtOl>, 68 9. 80 Compară figurile elin Frohner, tab. 82-83, 101-104 şi 177-178. s Dio Cassius, LXVIII, 9. Comp. Frohncr, tab. 51-52 şi 82-83. [77] ORGANIZAREA GETILOR ŞI A DACILOR 77 Este curios însă că nici în unul din tablourile cari înfă­ ţişează solii le Dacilor către Traian, solii nu sunt arătaţi cântând din harfă, după cum spune Teopomp că obişnuiau Geţii a'şi aduce ambasadele lor 82. Poate că la Daci acest obiceiu nu era cunoscut, sau poate că împrejurările erau prea seriose, pentru a mai introduce şi muzica în desbaterile lor. 3. ORGANIZAH.EA STATULUI. Predomnirea Dacilor. - Insuşiri ale minţei şi caracterului ca acele ce le-am găsit la poporul Geto-Dacilor trebuiau să'i îndrepte activitatea spre războaie şi cuceriri. La început, cât timp nu erau încă organizaţi, ei avură nevoie de toată energia lor, spre a se împotrivi popoarelor barbare ce îi înconjurau la nordul Dunărei. In curând însă Dacii căpătară predominrea asupra întregului neam.-Această precumpenire a elementului dac se ex­ plică prin poziţia mai tare a ţării ocupată de ei,-cetatea Car­ paţilor, înconjurată de munţi aproape din toate părţile.- Şi pe atunci, ca şi în timpurile mai noue, Transilvania era adăpostul firesc al poporaţiilor alungate din câmpii, de către oardele barbare. Stăpânii adăpostului însă deveniră cu timpul stăpânitorii fi­ reşti ai câmpiilor învecinate, şi acest raport întâiu trecător se. schimbă în curând în unul statornic. Astfel ajunseră Dacii, mai mult poate decât prin cucerire, domni şi peste văile carpatine ce se prelungiau către Dunăre, şi aceasta pare a reieşi chiar din Strabo care spune numai atât, că Boerebiste "supuse puterei sale pe ginţele gete cele mai apropiate", fără a adăogi însă că această întindere a stăpânirei Dacilor ,fusese datorită unor iz­ bânzi războinice, -lucru ce el dimpotrivă însamnă anumit despre Boi, sub regele 10F Critasir, pe care Dacii i-ar fi "sfărâmat pre­ cum şi pe aliaţii lor, Tauriştii" �-Boii �rau o poporaţie celtică ce locuise mai înainte în Cisalpina şi, fimd bătută de Romani după al 2-1ea războiu punic 84, în care ei luaseră parte alăturea cu Cartaginezii contra Romanilor, ieşiseră din ţara lor şi venind pe cursul Dunărei în jos până pe la porţile de fier, unde se uniseră cu Tauriştii spre a se război cu Dacii, fuseseră cu totul nimiciţi de Boerebiste, aşa că ţara locuită mai înainte de ei, luă numele de pustia Boilor 85. Boerebiste trece însă şi Dunărea, pustiind Tracia, Macedonia şi Iliria, după cât se vede însă nu cu scopul de a le cuceri, şi mulţămindu-se deocamdată cu întinderea mar­ ginilor imperiului său până la Dunăre. 82 Teo pomp, Fragmente, Ed. Firmtn Didot, p. 419. 83 S trabo, VII, 3, § 11. 84 Livi lIS, XXXVI, 38. s s Plinius, H. N., III, 27. [78] 78 ISTORIA ROMÂNILOR Am văzut mai sus măsurile de îndreptare ale moravurilor luate de Boerebiste pentru a Întări pe poporul dac. Izbănzile militare ale Dacilor, apar ca o urmare a acestor reforme. Mora­ lizarea si întinderea Statului dac trebui să'i dee o vază si o însem­ nătate 'deosebită în ochii popoarelor barbare din vecinătate. Totuşi această unire a triburilor geto-dace în un singur Stat pare a fi fost prea timpurie, de oarece după moartea lui Boere­ biste, aflăm că regatul său se împarte iarăşi în patru părţi 8u. Una din aceste părţi a fost fără îndoială Geţii din câmpia Du­ nărei; alta va fi fost regiunea locuită de Iazigii din Moldova şi munţii răsăriteni ai Transilvaniei; a treia va fi cuprins pe Sar­ maţi, iar a patra reprezinta pe trihul până atunci domnitor al Dacilor. Un pericol Însă mult mai ameninţător se apropia de Dacia dinspre sud, cucerirea romană, şi atunci popoarele ce fuseseră odată introlocate de Daci sub domnia lor, se uniră iarăşi faţă cu primejdia, precum trebuiau să o facă, peste 2000 de ani, stră­ nepoţii acelor popoare, când ameninţarea de a fi înghiţite de monarhiile vecine se întâlni la ei cu redeşteptarea conştiinţei nationale. , Deşi nu se ştie când se întâmplă această reîntoarcere Ia unirea odată încercată, atât este sigur că ea se înfăptui în-­ nainte de domnia lui Decebal, care când veni la tronul părăsit de Duras în favoarea lui, găsi Dacia iarăşi în limitele în care se Întinsese pe timpul lui Boerebiste. Deaceea când Decebal ieă conducerea poporului Dac, nu'I mai vedem ca pe Boerebiste, supunănd triburile vecine pentru a "constitui un mare imperiu" ci, bazat pe puterea unei domnii tari şi Întinse, el atacă îndată provinciile transdunărene, îndrăznind să Înfrunte chiar şi legiunile romane. Decebal introduse în viaţa poporului său o înnoire În­ semnată, anume civili zarea Dacilor prin însuşi acel popor ce se apropia ameninţător de hotarele lor. Prin pacea încheiată Între Decebal şi Domiţian, împăratul se îndatora a da regelui dac, pe cât o însemnată câtime de bani, pe atâta meşteri iscusiţi în deosebite meşteşuguri ale păcei şi ale războiului, nu mai puţin şi mai multe obiecte din mobilierul împărătesc 87. Decebal voia tocmai să procure poporului său luminile şi dibăcia de care avea nevoie, elementele culturale ce îi lipseau. Ce s'ar fi putut naşte, dacă Dacii ar fi trăit şi ar fi fost ci­ vilizaţi prin Romani, cine ar putea-o spune? Ce fel de producte 8G Straho, VII, 3, § n. 87 Dio Cassius, LXVII, 7: «a�X'ya p.�v xal aD'ctxa. xp-fjp.a�a, xa[ a"tjp.�­ OlJPTou<; 1wvto[a<; 't€XY"tj<;, ;(a[ atp"tjv�;(9J<;, xa.llto).aI'_(W{I<;, tii> Ilsxs�&),(P aoi);*. Pllntus (cel tînăr), Panegyricul lui Traian, X[ şi XII. [79] f� f I OlWANTZAREA f1EŢILOR ŞI A TJAOJLOR 7H erau să iasă din agera lor minte? Cu ce poezie, cu ce artă, cu ce filosofie erau să îmL 'iţească ei tezaurul gândirei omeneşti" Dar istoria nu se îndeletniceşte cu ceeace ar fi putut fi; ea stu­ diază numai ceeace a fost şi ceeace a fost a trebuit să fie. Aşa era scris în "cartea oarbelor destine", ca Dacii, popor tânăr şi vânjos, să fie răsturnat şi copleşit de Romani, popor bătrân şi în mare parte istovit. Totuş neamul Dacilor nu pieri în tota­ litatea fiinţei lui; numai coroana arborelui fu retezată; trun­ chiul rămase plin de o hrănitoare sevă, şi pe el, altoindu-se ele­ mentul roman, se puse temelia acelui popor care astăzi poartă, pe un corp şi o energie dacă, predispoziţia spre civilizaţie moşte­ nită dela Romani. Trăsătura cea mai caracteristică a poporului geto-dac era pornirea războinică. Statul său era un Stat militar; ca atare iar nu ca stat cultural a dobândit el o însemnătate istorică, şi ) ceeace a făcut nemuritori pe Daci şi a ridicat pe Decebal în / rândul oamenilor mari a fost crâncenul războiu purtat de el, pentru a'şi apăra ţara şi poporul său, opunând Romanilor o împotrivire atât de cerbicoasă. '-l , . Pregătirea mm�a,ă a Dacilor. - Arm�ta dacă,. aslle! cel f "" puţin cum ea apare m luptele el cu ROmanII, era mat toata pe­ destră. Numai în rari tablouri întâlnim călăreţi, precum în acele unde se vede o trupă de cavalerie dacă, căzută într'un riu a cărui ghiaţă s'a rupt 88. Aceşti călăreţi par a fi fost Geţi care din vechime sunt arătaţi cu toţii drept călăreţi ca şi Sciţii, semă­ nând cu ei până şi în modul de luptă, care ar fi fost de a arunca îndărăt, prefăcăndu-se că fug de inimic, săgeţi înveninate, după obiceiul Sarmaţilor 89. Afară de arc, ei mai aveau ca arme lancea, numită în limba tracă (So(l<:pala, măciuci şi săbii numite crxeXA.(l'YJ 90 şi purtau la brâu ca şi Dacii, încă depe când locuiau în Rodop, un cuţit întors, în forma hangerului albanez 90. Ca arme de împotrivire aveau un mic scut, numit rdp(la cu care se apărau din toate părţile, învârtindu'I repede în jurul lor. Cu toate că cele mai multe din aceste ştiinţese referă la Traci, ele pot fi apli­ cate şi la Geto-Daci, Ovidiu ne descrie astfel pe un luptător get: "Glas selbatic, faţ.ă cruntă, lui Mart imagine vie Cu pletele, cu barba de fer neatinsă, Dreapta lui, nu leneşă, răneşte cu cuţitul, Purtat fie tot bar bar ul, la coastă atârnat" 92. PS Frohner, tab. 54--55. 89 Thucydides, II, 96. Ovidius, Ex Ponlo 1, 2; III, 1; Ep islolae I, 2 Tristia, III, 10. •• Herodot, IV, 94. 9t Thucydi des, IV, 96. Cornp. VII, 27. Ovidius, Tristia, V, 7. .Juvenal o compară cu o secere incovăiată : falx supina. Vezi reprezentarea unor fi­ guri trace în statuele antice care înfăţişază această armă caracteristică a tu­ turor Tracilor. (Frohner, apendice, inscripţia No , VI). [80] 80 ISTORIA ROMÂNILOR Sistemul de luptă al Geţilor, de călare, se potrivia la locuri şese, nu însă la acele muntoase precu "l'a centrul ţării Dacilor, tocmai unde ei fuseseră atacaţi de Romani. Deaceea se vede pe Columna lui Traian predomnind infanteria. Nu poate fi vorba despre o vârstă la care se începea recrutarea, precum nici despre o recrutare propriu zisă. Toţi oamenii valizi îndată ce puteau purta arma, luau parte la luptă. Aşa se vede pe Columna lui Traian un războinic foarte tânăr, care, lovit de moarte, este transportat de alţi doi tovarăşi 93. S'ar părea, după nişte versuri ale lui Horaţiu, că nu tot poporul lua parte deodată la expediţiile mili­ tare, ci că paote din el rămânea la cultura pământului, lucru ce bine înţeles n'ar fi de admis decât pentru expediţiile ordinare, şi nu pentru lupta de moarte ce o duseră în contra poporului roman. Poetul spune anume despre Geti, că .ununca câmpului la ei este împărţită, astfel că unul înlocuieşte pe altul la finele anului" 94. Nu vom discuta nămolul de indreptări ce s'au dat acestui loc. Atâta numai vom observa că el aminteşte prea bine un sis­ tem analog urmat de poporul Suevilor în Galia, cari şi ei lăsau pe cultivatori numai un an la muncă şi apoi îl înlociau cu alţii, ca nu cumva, deprinzându-se cu aşezarea, să schimbe pentru agricultură gustul lor de luptă 95. Deşi nu posedăm asupra organizărei tactice a armatelor dace nici o ştiinţă, totuş depe Columna lui Traian se poate vedea, că poporul de rând, Dacii coma ţi, stătea sub pileati cari tot ei aveau şi onoarea de a fi purtătorii steagului naţional, repre­ zentat prin un balaur zburător. Capul acestuia era de bronz sau de argint şi figura pe acel al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau dinţii şi limba. Corpul balaurului era încovăiat, luând chipul unui şarpe, în mişcare. Unii autori susţin că acest trup al balaurului, era de stofă colorată ce se umfla la suflarea vântului, dând din el un sunet şuerător, încât ar fi semănat cu semnul militar al Sciţilor, descris de Ammianus 96. Alţii, bazăndu­ se pe faptul că un balaur dac, pus într'un car, ar păstra totuş forma încovăiată, sprijin părerea că trebua să fi fost şi corpul lui de metal sau de lemn 97. Pe lângă acest semn în formă de ba- .-._---_._- 92 Ovidiu, 1. c. 93 Frohner, tab. 49. " Hor-a tius, Carmina. III, 24: "Nec cultura placuit (Get's) longior annus. Defunctumque Ia bo ri bus Ae quali recreat sorte vicarius". 95. Caesar, De bello Gnllico, VI, 22. Comp.iră Tocilescu, Dacia în. de Ro­ mani, p. 372. ". Amrnlanus Marcellinus, X VI, 10, 7 "purpureis subternlnibus texti c.rcumdedere dracones, hastarum aureis gemmatisque summitati bus illigati, hiatu vasto pertlabiles et ideo velut ira perciti sibilantes caudarum que volumina reliquentes in ventum". Cornp. Rosler, Romănische Sludieti, p. 55. 9'. Frohner; tab. 81, şi 50-51. Comp. Tocllescu, Dacia În. de Romani, p. 387. [81] ORGANIZAREA GEŢ1LOR' ŞI A D.\CILOR 81 laur, mai era încă unul de stofă, patrat, pus în vârful unei cozi în formă de prapur care se vede mai totdeauna alăturea cu balaurul dac. Se cunoaşte de pe întrebuinţarea acestor semne că armata Dacilor era împărţită în oarecari corpur i, că deci era o armată organizată şi nu numai o grămadă ne deosebită, de luptători. Această armată cunostea însă si oarecari miscări determi­ nate, provocate în mijlocul vuetului bătăliei prin nişte semne date de instrumente de muzică, precum era tuba, un fel de bucium drept, lung şi mare; buciumul propriu zis sau răsfrânt cu cornul îndoit în formă de semicerc, împodobit la deschizătura lui prin un cap de balaur sau de alt animal 98. Armele lor erau următoarele: Acele pentru atac constau elin arme tăietoare şi aruncă­ toare. Cele dintâiu numărau: a) Sabia îndoită la vârf, uneori în forma unei secere, arma naţională a Geto-Dacilor, de care am pomenit mai sus şi care era mostenită dela Persi 99. b)' Spada lungă şi dreaptă, adeseori cu o teacă frumos lucrată în ornamente, care se vede cu deosebire la şefii pileaţi-?". c) Sabia scurtă, dreaptă şi cu două tăiuşuri, în formă de pumn al pe care Dacii par a o fi împrumutat dela Romani care ei înşii o introduseseră dela Spanioli 101. d) Lancea lungă, cu coada de lemn iar vârful de bronz sau de fier 102. Dintre cele aruncătoare aflăm: a) Suliţa, o lance mai scurtă, pentru aruncat (javelot) cu mâna sau balista, o masină de aruncat w", b) Arcul, arma naţională a Sciţilor, şi chiar a Geţilor în timpurile mai vechi, rămâne totdeauna în întrebuinţare la Daci. Săgeţile se purtau în o tolbă atârnată la spate; adeseori tolbele erau frumos săpate 104. • c) Praştia cu care aruncau pietre sau plumbi ascuţiţi la ambele capete 105. Afară de aceste două feluri de arme ofensive, Dadi mai purtau topoare, ciomege şi măciuci 106 • • S Vezi aceste instrumente muzicale în Frohner, tab. 3-25 . • , Frohner, tab. 91-93; Mai toate medaliile antice, care reproduc în alegorie figura Daclei, o reprezintă ţinând în mână cuţitul îndoit. Ekhel, Doc­ irina nummorum velerum, VII, pag. 243. '00 Frohner, tab. 48. 101 Frohner, tab. 49 şi 66-67. '02 Froohner, tab. 97-99. 103 Frolmer, tab. 47-50. 104 Frolmer, tab. 123-1�4. '05 Fronuer, tab. 91-93. 100 Frohner, tab. 4-23, 53,-54. A. D. Xenopol. -Istol'b Românilor. Vol. 1 [82] 82 ISTORIA ROMÂNILOR Armele de apărare ale Dacilor constau din: a) SCl�tul. (1t. [86] 18. LUPTgLE DACILOR CU ROMANII 1. INAINTE DE TRAlc\N. Dacii În desbinare. I'*'\ Să trecem la expunerea seriei istorice care aduse po.poarele din Dacia sub stăpânirea romană'I� După ce poporul roman cuceri Macedonia la anul \t:!� În. de Hr. şi o prefăcu în provincie, el căută să'şi întăriască stăpanirea acestei ţări pe care o biruise după un şir întreg de cele mai crâncene lupte. Pentru a ajunge Ia pacificarea nouei lor agonisite, trebuiau numai decât să liniştească triburile barbare, de acelaşi neam cu Macedonenii cari, după firea lor prădătoare, neliniştiau provincia romană. Ei întreprinseră supunerea popoarelor tracice "cari nu se mulţămiau numai de a năvăli în provinciile mai apropiate, Tesalia şi Dalmaţia, ci veniau până lângă Marea Adriatică," 1. Poporul roman încercă şi el blestemul popoarelor cuceritoare, � de a nu mai găsi răgaz şi odihnă pe lungul câmp al izbânzilor lor. Un războiu atrage pe un altul; cucerirea unui popor cere numai decât supunerea celui ce se află îndărătul lui, şi aşa din cucerire în cucerire se tot lăţeşte împărăţia lui, slăbindu-se în proporţie puterea de coheziune ce ţine la un loc mădularele sale, Energia lui, consumându-se în lupte necurmate, vine un mo­ ment unde legătura internă se sfărâmă, şi corpul cel mare des­ membrat, se desface iarăşi în elementele primordiale din care el se alcătuise. Aceasta a fost şi va fi istoria tuturor popoarelor ce nu s'au mulţămit cu graniţele fireşti ale ţărei şi neamului pe care natura le-au Însemnat desvoltărei lor. -. Macedonia fusese, ca ţară mai civilizată, Întotdeauna ex- (pusă loviturilor popoarelor barbare .. cari, stând la nordul Dunărei, adăposteau mai cu uşurinţă aici prăzile lor. Romanii, pentru a \ apăra stăpânirea lor din peninsula Balcanului, sunt nevoiţi să . întimpine în mai multe rânduri oardele barbare ce se revărsau de peste Istru, ca un potop, peste frumoasele ţări dela sudul Hemului. Astfel îi găsim de mai multe ori în luptă cu Bastarnii, 1 Aenneus Florus, Epilome, III, 5. [87] LlJP'l'�)LE DACILOR CU ROMANlI 87 şi Scordiştii, unul popor german, celalalt celt, care'şi aveau lo­ cuinţele la nordul fluviului 2; nu mai puţin şi cu Tribalii cari, deşi originari din sudul Dunărei (de prin Serbia de astăzi), tre­ cuseră mai toţi, împinşi de nişte popoare ilirice, la Geţi pe malul stâng al Istrului 3. Intr'un rând vedem pe Romani apropiindu-se iarăş de acest fluviu, sub consulul Curio în anul 89 În. de Hr. şi venind în faţa Daciei, în care Însă nu Îndrăznesc să treacă, temându-se de întunecimea pădurilor ei 4. Dintre toate popoarele prădătoare dela nordul Dunărei, nici unul nu era aşa de periculos ca Dacii, mai ales de când ei se organizaseră în un corp puternic sub regele lor Boerebiste. Ei întreprind excursii prădalnice până prin Iliria, Tracia şi chiar în Macedonia 5; Cesar se gândiă a porni împotriva lor, când muri sub cuţitul senatorilor (44 în. de Hr.) 6. Murind Însă Boerebiste, împărăţia lui prea timpuriu În­ chegată din elemente deosebite, nealipite unul de altul prin nici o legătură, se desface în patru părţi, cum am văzut mai sus. Moartea lui Cesar aruncând imperiul Roman iarăşi în groazele războiului civil, Dacii reîncep pustiirea provinciilor ro­ mane. Totuşi găsim pe Daci că astădată caută să dobândească nu n�Tai pr:;t9l:i,�lJl!9Ioase. E2...0.1 litice .. �l1I�ai�te î�că de izb�cnirea luptei mtrelQs.tavlan �l Ant011l.1:l§', Dacii trimit soli la Octavian ofe­ rindu-i ajutoruDăÎ'. Ne1mpacându-se cu el, Dacii se pleacă în partea lui Antonius", pe când Octavian ştie să câştige pe Geţi în folosul lui. Se vorbiă chiar prin Roma de o îndoită încuscrire Între regele Ge­ ţilor Cotiso şi împăratul roman-fiecare din ei având să iee de soţie pe fiica celuilalt, Încât să'şi devină mutual socri şi gineri 8. Nu ştim de erau serioase aceste planuri matrimoniale. Se adevereşte Însă alianţa Dacilor şi a Geţilor cu câte unul in cei doi rivali pentru omnipotenţă, în Roma; o politică de desbinare, care se explică din duşmănia în care trebuia să trăiască triburile Daciei, după despărţirea lor. In zadar căutase Roles sau Otoles, regele unui trib al Geţilor, a face să înţeleagă neamurile poporului său, că ar trebui să se uniască cu toţii contra duşmanului comun; în zadar ilustrase el chiar sfatul său prin un exemplu viu, asmu­ ţând doi câni unul asupra altuia şi dând drumul unui lup înna­ intea lor, în momentul când se mâncau mai tare. Câinii încetară lupta lor şi se luară după lup 9. Deşi morala acestei fabule în 2 Eutropius, IV, 27. 3 Appianus, Illiricum, 3. • Florus Epitome, III, 5: "Curio Dacia tenus venit; sed tenebras s3.1- tUUn1 cxpavit". 5 Strabo, VII, 3 5 11: dj<3'fj at "al 'P"'p.atm<; " După ce Romanii înnăbuşe această răscoală ameninţătoare, ei ieau măsura prea înţeleaptă de a declara în mod oficial Moesia drept provincie romană, a căreia întâiu propretor se găseşte amintit în anul 15 d. Hr.19• Fiindcă Dacii începuseră a ataca Moesia, Tiberiu, fiul vitreg al lui August, loveşte şi birueşte tribul dac al Apulilor 20. Malurile Dunărei sunt Întărite prin o mulţime de castele şi se aşează în ele puternice garnizoane. Părţilor sudice ale peninsulei, adică Traciei proprii, îi lasă Romanii Încă pentru câtva timp o autonomie amăgitoare sub principii indigeni cari, fiind însă în deplină atărnare de Romani, aceştia trăgeau folosul că stăpâniau ţara fără a ţinea în ea o armată 21. Răscoala Odri­ silor, innăbuşită prin consulul Sabinus în anul ..:ML d. Hr., aduce prefacerea şi a Traciei în provfiicle romană 22.,_ P..e'-:cimjwLnltLmilQl:_illli. <-tLQQwnieilui AE.g��_ tIirgiţe pe Lentulus contra U.eciIOl:L Florus istoricul spune asupra acestei expechfIl-că "Dacii ar locui munţii şi că de câte ori Dunarea îşi uneşte malurile prin ger, ei obişnuiesc a incurge şi a pustii veci­ nătăiţle fluviului. Lui Caesar August i s'a părut că această gintă este greu de răpus. Trimiţând deci pe Lentulus, i-a respins pe râpa cealaltă; de ceastalaltă parte a făcut întărituri, aşa că dacă Dacii nu au fost chiar învinşi, cel puţin au fost îndepărţaţi. Această întărire este începutul limesului dunărean de care po­ meneşte Sextus Rufus 23. Până lU!mpJ.IU!!Ly�şP?sial] _(69-:--79), Dacii urmează în­ nainte a nelinişti provinciile romane aşezate pe malul drept al Dunării, ceea ce împinge pe acest împărat a repeta operaţia executată cu câţiva ani mai înainte, de AeIius Catus. Anume propretorul Moesiei, M. Plautius, mai strămută încă vreo sută de mii de Geţi depe malul stâng al Dunărei pe acel drept. O in­ scripţie a timpului său ne spune că "legatul propretorului Moe­ siei a transportat aici mai mult de o sută de mii dintre transda­ nubieni, spre a plăti dările, cu femeile, copiii, principii şi regii 10 Appianus, III, 30. Tacitus, Antutles, I, 80. 2. Consola/ia ad Lioiam de poetul Peda Alblnovauus : "Danuvius que ripa et Dacius orbe rernoto Appulus (huic hosti perbreve Pontus iter)" citat de D-na Virginia Vaschide, Couquete de la Dacie, 1903, p. 2. 2f Dio Cassius, LIV, 20, Tacitus, Ann., II, 67, 7' Tacitus, AnTl. III. 39; IV, 46. 23 Florus, Epitome, IV, 12. Sextus Rufus, De Victoriis, adus de D-na Vaschide, în lucrarea citată. [91] UJPTillLill DACILOR CU ROMANII 91 lor, a înnăbuşit revolta Sarmaţilor orientali, a pus în libertate pe fiii regilor Bastarnilor şi a Roxolanilor precum şi pe fratele celui al Dacilor şi a .luat ostatici dela ei. Pentrn toate acestea, a fost onorat cu ornamentele triumfului de către Vespasianus" 24, Din această inscripţie culegem mai multe ştiri imporfânte : Intâiu că Romanii voiau să îndesească poporaţia Moetr'i ", deşer­ tată necontenit prin emigrarea Geţilor către parte liberă a poporului lor, la nordul Dunărei, din care cauză insc lipţia măr­ turiseşte că transferarea poporaţiei gete la sudul �unărei se făcuse spre a o pune să plătească dări. Al doilea că şi � nordul Dunărei, ca şi la sudul ei, Geţii erau împărţiţi în o mulţime de triburi, cu regii lor deosebiţi, şi numărul acestora trebue S{i fie fost îndestul de mare, de oarece se găsesc mai mulţi regi în o sută de mii de oameni. In sfârşit din faptul că Plautius eliberează pe fratele regelui dac din mânile Geţilor, se vede că desbinarea acestor două popoare, întâmplată după moartea lui Boerebiste, ţinea încă cea ce se vede şi din mulţimea triburilor în cari Geţii, probabil şi Dacii, erau împărţiţi. Dacii uniti. - Până acuma Dacii îndrăzniseră a Înfrunta în repeţite rând�ri pajurile romane, uneori chiar nu fără izbândă. Impărţiţi însă şi desbinaţi în mai multe triburi, ei nu puteau să'şi manifesteze toată puterea de care erau plini. Le lipsia apoi omul care să ştie a trage din puterile lor tot folosul putincios; lipsia artistul care să scoată din darabul de marmură, greoiu şi inform, minunata statuie. Pe tim12ul lui Domitian se suise pe tronul Dacilor, un om de o puternic"ă fire:-Decebfll, 'ceâârleIlt:-i-se de bună­ voie domnia de către predecesorul său Duras, precum lui Traian i-o trecuse Nerva. Cu măestrie îl zugrăveşte Dio Cassius în puţine trăsături: "Priceput în cunoştinţa războiului şi dibaciu în mâ­ nuirea lui, înţelegând când trebuia să lovească şi când să se re­ tragă, meşter în aşternerea curselor şi iute la faptă, ştiutor atât a se folosi de izbândă cât şi a îndrepta înfrângerea suferită. el deveni pentru mult timp un protivnic periculos poporului roman" 25. Decebal se convinse în curând că pentru a se putea măsura cu stăpănii lumei, avea nevoie mai ales de două lucruri: întâiu să pună pe poporul său prin cultură, în stare de a lupta cu cultura romană; apoi să uniască cât se poate mai multe din popoarele barbare în contra ameninţătoarei stăpâniri romane. Pentru a îndeplini condiţia dintâiu, el începe a atrage meşteri şi dezertori '4 Orelli, Colectie itiscriptionum Iatinarum seîeclarum amplissima, 1838, No. 750. 05 Dio Cassius, LXVII, 6. [92] l,;TORlA ROMAK)LOR romani în statul său 26; pentru a realiza cerinţa a doua, el se pune în legături cu Sarmaţii, Bastarnii, Roxolanii, până şi cu indepăr­ tatii Parţi, cu regele cărora Pacorus el intră în tratări de alianţă 27. p�poarele acele ce nu se puteau hotări a se înduşrnăni cu Romanii, precum Quazii şi Marcomanii, îi înduplecă cel puţin a păzi neu­ tralitatea 28. Pe când la Daci se arăta un om de asemenea vârtute, pe tronul Imperiului Roman lâncezia un despot slab şi desfrânat, nerăbdător la muncă, cu inima fricoasă, iubind a se preumblă mai mult prin oraşe decât a sta în lagăre, a fi purtat în lectică decât a se urca pe cal, a'şi purta războaiele prin generali, iar el a zăbovi în trândăvie. Imperiul Roman era mare, dar regele său mic; acela al Dacilor restrâns însă condus de un geniu. Se compensau deci poziţiile ambilor luptători; ba chiar cumpăna se pleca în favoarea barbarului. Decebal, dURă ce îşi prerăteşte puterile sale, atacă cu bărJ;}].,tie-p,kONil10ia,Mo,e_şia în anu � 8tra::-rlrJ:egafunulrrOffiilian, 7JPPius Sabinus, eşte bătutşTuci�'bacll p'tlsfi'iâzatââ1a pi'ovi'ncia -şi-crcll}Jămâlmulfe C'âStel'e'şicctăţi 29. Dorniţian atunci formează planul de a se pune el însuşi în frnntea armatei. Ajuns însă în Moesia el se căi de găndul ce'l avuse şi trimite împotriva Dacilor pe prefectul pretoriului, Comelius Fuscus,. iar el aşteaptă în­ tr'un oraş mai retras rezultatul ciocnirei. FUSCliS, general renumit, deşi cam stricat prin luxul timpului 30, crezându-se neînvins în capul frumoasei sale armate, trece Dunărea în Dacia; este însă cumplit bătut, ucis" mare parte din armata lui prinsă-rezul­ tatul cel mai folositor al luptei pentru Decebal -şi mai multe semne militare cad în mâinile Dacilor. "Fuscus este îngropat în o pădure din Dacia 31j Domiţian o rupse de fugă îndată, la prima veste a nenorocirei, şi Moesia rămânând fără apărare, este cumplit devastată de Daci.(Tettius IullaiiiiSJlm alt general roman, aleargă în ajutorul provinciei şi Decebal, slabit prin însuşi victoriile sale, este nevoit să se retragă peste Dunăre. Iulianus, după ce in­ troduce o aspră disciplină în trupele sale, trece el acuma fluviul 26 Dio Cassius, LX VIII, 9, în condiţiile păcei încheiete intre Traian şi Decebal, la sfârşitul întâiului războiu dacic, spune că Decebal să nu mai întrebuinţeze nici un militar din limitele imperiului roman, căci el ar fi obiş­ nuit a'şi procura pe mulţi dintre cei mai buni, câştigândn'i prin deosebite mij­ loace: 'f!."fJTS o�pu.1:lwql n,A �y. di� �Wy • Pop.atwy c.px'iJ<; xpYjo&al �O�; rap 1rAS[O�OtJc; �oiJ(; 'r€ c.p[o�ooc; h€t8,y c.ya1tsl8wy 1tPOJs1to�sho». 27 MartiaIis, Egigr., IV, 26. 28 Dio Cassius, LXVII, 7. � Suetouius, Domitianus, 6. 3. Tacitus, Ann., III, 4 şi 12. .Juvenalis, Sat., IV, 112. 31 Martlalls, Epigr., VI, 76. O inscripţie din Perinthus, (G. t. L, III, 7397), In Tracia arată pe un centurion M. Iulius Avitus ca având primită o mulţămită pentru că luptase contra Dacilor. Notiţă luată din D-na Vaschide, La con quâte de la Dacie. p. 28. [93] LUPT��1.E DACILOR CU ROMANII 93 în ţara Dacilor şi bate pe Decebal la "Dw.c�ucigându'i un mare număr de oameni. Vezinas profetul de pe acel timp al Dacilor, pentru a scăpa de prinsoare, se preface mort şi fuge noaptea de pe câmpul de bătaie. Se zice că Decebal, pentru a împiedeca pe Romani de a înnaintă către Sarmisagetuza, ar fi tăiat o pădure la înnăltimea unui stat de om si ar fi îmbrăcat trunchiurile cu haine şi' arme, astfel că închipuiau ca o mare armată care ar fi înşălat pe Romani 32. Domitian însă voind să pedepsească pe Quazi şi pe Marco­ mani, pentrucă nu ar fi voit să'i dee ajutor contra Dacilor, către care ei însă se obligaseră a păzi neutralitatea, este bătut cumplit de aceste popoare şi nu se poate folosi de izbânda repurtată asu­ pra Dacilor. El trimite deci soli acestora, propunându-le pacea. Decebal, deşi fusese învins, cunoscând Însă poziţia Romanilor, le impune nişte condiţii cu totul defavorabile lor şi folositoare pentru el. Cea mai însemnată era aceea despre care am amintit şi mai sus, că Romanii să procure Dacilor instructori şi ingineri militari precum şi tot felul de meşteri, prefăcând astfel în o obli­ gaţie din partea Romanilor sistemul pus şi până atunci în lucrare de el, de a civiliză pe barfiarul său popor prin cultura romană. Mai dobândeşte regele Dacilor şi un tribut anual, care'şi ascundea ruşinoasa lui fiinţă sub titlul de prezent. Domiţian, făcând totuşi pe marele şi pe învingătorul, încoronează pe Diegis fratele lui Decebal - căci acesta nu vroise să vie în persoană - cu o diademă, dându'i puterea de a domni asupra Dacilor şi lăsând acestora munţii lor din înnalta sa milostivire 33. El trimite la Roma nişte soli ai lui Decebal, cu o scrisoare foarte umilită din partea acestuia, care însă fusese plăzmuită de împăratul Ro­ man, serbează un triumf îndoit asupra Quazilor şi a Dacilor, iar pentru Sarmaţi depune o cunună de laur în templul lui' Jupiter Capitolinus. . Cât de grabnic fusese norocul Dacilor la suiş, mai iute şi prăpăstios fu el la coboriş; căci pe când Decebal credea că şi-a ajuns ţinta, de a dobândi un răgaz, în răstimpul căruia să poată a se pregăti pentru lupta hotărîtoare, se suie tocmai pe tronul Romei marele împărat Traian, care trebuia să răzbune, în modul cel mai cumplit, cumplita ruşine adusă împărăţiei lumei. a e Dio Cassius, 67, 10. Vom determina mai jos unde se află localitatea I'apae, unde Traian repurtă şi el o victorie contra Dacilor. Dio Cassius arată această luptă dela Tapae ca întâmplată după încheierea păcel, ceeace nu are nici un înţeles. Fără îndoială că această încurcătură in textul istoricului grec trebue pusă pe socoteala epitomatoruluî său Xiphilinus. Istoricul roman Sue­ tonius, Dom. 6, restabileşte cum se cuvine •. timpul când s'a întâmplat lupta. 33 Mart ial, Epiqr., VI, 10. Asupra încheierei acestei păei, vezi în ge­ nere Dio Cassius, LXVII, 7. [94] 94 -------- ISTORIA ROMANILOR 2. JN'fAIA EXPEDIŢIE A LUI TUAIAN Intâiul an al luptei. - Motivul ce împinse pe Traian la acest războiu n'a fost dorinţa lui de a face cuceriri noue, cu toate că el, ca adevărat Roman, deşi originar din Spania, nu va fi dispreţuit izbânzile militare. El a vrut însă să scape imperiul de înjositorul tribut pe care'l plătiâ Dacilor, precum şi să Înlăture pericolul ce creştea pe fiece zi contra siguranţei Romanilor, prin sporirea puterei şi a semeţiei Dacilor 34. Nu este de admis că Traian să fi întreprins în prima sa expediţie un războiu de cucerire contra Dacilor, Întrucât îl vedem incuviinţănd pacea lui Decebal, -îndată ce acesta primeşte con­ diţiile sales.iar el se întoarce Ia Roma mulţumit cu izbânda sa, şi fără a fi adaos nici un nou teritoriul Imperiului Roman. Traian, om înţelept, trebuia să fi recunoscut că marginile împărăţiei sale erau şi aşa prea întinse şi că era cu totul neînţelept de a cerca să le mai lărgiască. -Apoi fluviul Dunărea era în răsărit, ca şi Rinul în apus, o apă lată şi adâncă, a căreia trecere era uşor de împiedecat, încât era nepoIitic a o depăşi şi a îrnplăntă paju­ rile romane în sinul lumei barbare. Căutase doar Romanii in zadar de a înrădăcină puterea lor de ceea parte a Rinului, şi era de temut să nu se întâmple tot astfel şi Ia o cercare de a trece Dunărea.- 'D:.aian a�i!....!:kJiill:tp.tJiJ!U,jnJgţ�ia lui expediţie, numai injosirea trufiei lui Decebal si rânduirea riir�'S1i[nege:ageneTală care aommfje a1UJ1!.:i in""JRlJl�ă-polrErca-:1inpeiTul Roman ca sm�toate popoarele ca supuse. Ştim că În a doua expediţie, scopul lui Traian se schimbă cu totul; că el plecă, din Roma chiar, cu planul bine hotărît . de a reduce Dacia în provincie romană. Dar această hotărîre nu mai era productul recei cugetări.r-Se amestecase în ea elemen­ tul pasional care poate predomni şi asupra celor mai puternice inteligenţe. Traian acuma ardea de dorinţa de a pedepsi pe Daci şi pe regele lor pentru necredinţa cu care ei se purtaseră, pentru călcarea păcei jurate, şi deaceea îl şi auzeau adeseori jurându-se : "aşa cum vreau eu să reduc Dacia în provincie ro­ mană" 35. Marea inimă a lui Traian învinsese marea lui minte şi neprecugetat, ascultând numai de o pornire pătimaşă, plecă el la cucerirea Daciei. Depăşirea Imperiului Roman peste linia sa firească de apărare era fără îndoială o greşeală politică, şi Traian comise această greşeală. Dovada cea mai învederată că era astfel, este faptul că abia trecuse un secol şi jumătate dela cucerirea Daciei, şi Romanii fură nevoiţi să o părăsesacă iarăşi în prada ,. Dio Cassius, LXVIII, 6. 35 Ammianus Marcellinus, XXIV, 8. [95] LUPTgLE DACILOR CU ROMANI! 95 barbarilor, după ce tocmai Dacia fusese nada cea mai atrăgă­ toare care adusese pe barbari către centrul împărăţiei. Zemislit din o greşeală politică, poporul român trebue să plătească şi astăzi cu cele mai crunte jertfe, existenţa lui, aruncat aici în părţile răsăritului, departe de trunchiul cel mare al rasei latine şi înornjurat de elemente străine.tDar vitalitatea lui cea extra­ ordinară îi dădu puterea de a învinge toate greutăţile, şi ceeace aproape două mii de ani de încălcări şi suferinţi nu a putut di­ struge, fără îndoială că nu este menit a pieri în acei ele lumină şi de civilizaţie în care trăim. Zemislit din o greşeală, poporul roman a îndreptat-o prin puternica sa natură, şi ceeace era pentru Romani o poticnire, va deveni pentru orientul Europei un izvor de ordine şi de propăşire. r-- Innainte de a pleca din Roma, Traian puse să se taie un Drum în stâncile ce lungesc malul drept al Dunărei, dela Porţile de Fier în sus până la o îndepărtare de vreo sută de chilometri, cât ţinea malul prăpăstios al Dunărei. Acest drum, nu prea lat, mai mult un soiu de cărare, era menit a înlesni tragerea de pe mal a şăicilor şi batelurilor cu provizii pe care Traian era să le transporte pe Dunăre în sus, din Moesia către tărâmul operaţiilor. Romanii anume, după cucerirea Moesiei ş.L.iLP ... lmQIlll:i • ...,QJ:g�!1l-: �as�ră două flotile pe fluviu, ��s pannonicaJisassis"f!1?csisa2; flotile care aveau de scop mal ales paza trecerei Dunare]; dar fără îndoială că alăturea cu aceste flotile de războiu, trebuiau să se afle şi vase de transport. Deaceea şi vedem pe Colmuna lui Traian aducându-se provizii de grâu şi butoaie cu lichide: vin, oloiu, etc., cu şăicile, până la locul pe unde Romanii fac podul pentru a trece în Dacia 36. �. In tot cursul său, dela Columbaci în Serbia până la 01'­ şova, Dunărea curge în un pat foarte îngust, restrâns între doi păreţi de stânci verticale care iesă deadreptul din apă, pentru a se înălţa uneori până la 800 de metri. Partea cea mai îngustă, strâm­ toarea dela Cazane, pare a înghiţi cu totul între două stânci uriaşe, uriaşul fluviu, care'şi restrânge aici lăţimea numai la 150 de metri, din 1000-1500 lărgimea lui obişnuită, coborându-se adâncimea lui la mai bine de 50 de metri 37. Aici în locul cel mai impunător, unde Dunărea biruieşte munţii, se ceteşte încă, pe malul sârbesc, inscripţia pusă de Traian în anul 100 d. Hr. în care spune că .."desfundând stâncile au deschis o cale" 38. '" Frohner, iab., 20-30. " Elis('e Reclus, Nounelle gegraphie uni.terselle, Paris 1878, III, p. 316. 38 Corpus Inscriplionum Latinarum, III, 1, No. 1G99: IMP. CAESAR DrVI NERVAE F. NERVA TRAJANUS AUG. GERM. PONTIFEX MAXIMUS 'TRIB. POT. II II, PATER PATRIAE COS. III MONT ... A ... BU. SUP ... AT ... E ... restituită partea din urmă astfel: montihus excisis amnibus superatis viam f'ectt Comp. Arncth, Die Traian's Lnschri]t in der Năhe des Eisernen Thores "Wien, 1850. [96] 96 ISTORIA ROMÂNILOR Traian pune să transporte atât din Moesia, cu ajutorul drumului arătat, singurul care făcea cu putinţă urcarea în­ dărăt a şivoiului Dunărei, cât şi din Panonia, câtimi mari de provizii la Viminaciu� din care face baza operaţiilor sale, mai ales că 1rl'Si'îsU1Şi. în josul acestui oraş întărit se ridicau o sumă de turnuri de privighere, construite de mai în nainte încă pentru paza graniţei 39. Traian întrebuintă Ia această expediţie legiunile cari sta­ ţionau în Moesia şi Panonia şi cari erau deprinse în luptele cu Dacii, cunoscând modul lor de a se bate. Nu se poate determina cu precizie numărul armatei care însoţia pe Traian. Ea trebue însă să se fi urcat Ia vre-o 60.000 de oameni, împreună cu trupele ajutătoare, cavaleri a germană şi mauretană .0. Generalii cei mai cu vază de lângă Traian erau: Licinius Sura prietenul său şi Stânca şi inscripţia lui Traian acela care'i ajutase mult la adoptarea lui de către Nerva, prin urmare la împărăţie, apoi Claudius Livianus,şeful cohortelor pretoriane şi Lucius Quietus coman dantul cavalerie] mauretane ; în sfârşit unul Laberius Maximus care fu mai târziu consul la Roma. .,,--"1 Traian plecă la Dunăre în primăvara anului QQU d. Hr. Intr'adevăr panegiricul' lui Pliniu cel tânăr, cetit în senat, în timpul celui al treilea consulat al lui Traian, în luna lui Septem­ vrie 100, face numai alunecări la proiectele formate de împăratul contra Dacilor, fără a arăta prin nimic că războiul ar fi şi În­ ceput. Pliniu spune: "Dacă Însă vreun rege barbar. în nebunia ,. Fr ohuer, tab. 26-31. 4. Conrad Mannert, Res Traiani aei Danubium " qestae, Norimbergae, 1797, p. 20. Franke, Zur Geschichle Traians unei seiner Zeitgenossen Quedlim­ burg, 1840, p. 100. Aschbach, Die Steinerne Donaubriicke Traians, p. 3, admite cifra de 80.000, iar Frdhncr, p. XI, nota, acea de 100.000. n Plinius, Panegyr., XVI. [97] LUPTElLE DACILOR CU HOMANIJ 97 lui, ar merge atât de departe Încât să'şi atragă mânia şi răzbu­ narea ta, într'adevăr! acela chiar dacă ar fi apărat prin inter­ punerea unei mări sau prin fluvii colosale sau prin munţi pră­ păstioşi, s'ar vedea atât de curând plecat sub curajul tău de erou, încât ar crede că munţii s'au cufundat, fluviile au secat, marea a fost înghiţită şi că însuşi pămătul, nu flotele noastre s'au apropiat de el. Par'că văd în mintea mea triumful tău, îngreuiat, nu prin prada luată din provincii nici prin banii storşi dela aliaţi, ci prin armatele duşmane şi prin lanţurile regilor prinşi" 41. Este Învederat că Pliniu ţinteşte prin cuvintele sale pe Decebal care refuzase închinarea şi supunerea către Traian. La începutul anului 101 Traian se afla încă la Roma unde lua consulatul pentru a 4-a oară. Din actele fraţilor Arvali se vede că împăratul plecase înnaintea lui 25 Martie 101, de oarece în acea zi se fac rugăciuni pentru sănătoasa reîntoarcere a lui Traian 42. Ce cale a urmat Traian pentru a pătrunde în Dacia? Fără îndoială că a trebuit să urmeze una cunoscută şi bătută care ducea din timpuri vechi dela Dunăre către centrul Daciei şi anume către capitală Aceste căi se află însemnate pe un soiu de plan de distanţe rămas de pe timpul împăratului Septimius Severus şi care poartă numele de Tabula Peuiinqerionă după numele învăţatului german Peutinger care a descoperit-o. Nu era Traian să apuce peste munţi şi codri, prin o ţară necunoscută, aşa ca să adauge la greutăţile războiului şi acelea ale drumului. Este deci mai mult decât sigur că Traian a trebuit să urmeze una din acele trei căi cari duceau din Moesia peste Dunăre în Dacia, căile pe care se purta comerţul între aceste două ţări, pe unde se înşirau oraşele Daciei şi cari deci tre­ buiau să ducă în modul cel mai direct şi mai uşor către centrul Daciei, capitala ei. Tabula Peutingeriană, făcută pe timpul împăratului Se­ verus (193-211 d. Hr.), pe când Dacia se afla sub stăpânirea romană, arată tot cele trei drumuri vechi, cari conduceau de peste Dunăre în Dacia şi aceste trei drumuri sunt arătate ca tre­ când fluviul, cel mai apus an la Viminacium în faţa oraşului dac Lederata, al doilea la Saliatis în faţa staţiunii Tierna şi al trei­ lea, cel mai dinspre răsărit, la Egeta în faţa oraşului dac Dru­ betis. Calea întâia, acea dela Viminacium, este arătată ca trecând prin Lederata 43, Arcidava, Centum-Putea, Bersovia, ., Bulletitio de Il' Lnslii. arclieoi., p. 118, citat de C. de la Berge, Essai. sur le reqne de Traian, Paris, 1877, p. 39. ea Tubula Peuliiuţerianii aşază greşit Lederata pe malul drept al Du­ nărei. Nouela a XI-a a tmpâratuiui Justini ati vorbeşte de oraşele: "Hccidua el Literala quae trans Danubiuni sunt". Â. D. x enopot. � Istoria Românilor. Val. L [98] 98 ISTOIllA RO)IÂNILOR [99] LUPTELE DACILOR CU' ROMANII 99 Azizis, Caput-Bubali şi sfârşindu-se la Tibiscum. Viminacium fiind aşezat la o egală îndepărtare de Panonia şi de Moesia, şi fiind cetate întărită, trebuia din mai multe puncte de vedere să fi fost aleasă de Traian ca loc de trecere în Dacia: mai întâiu pentru uşurinţa concentrărei trupelor şi a adunărei proviziilor, apoi fiindcă ea îi oferiă o puternică bază de operaţie care i-ar fi lipsit ain rea ; în sfârşit pentrucă era punctul cel mai apropiat de Italia pe unde se putea ataca Dacia. Dovada însă cea mai invederată că Traian a trebuit în prima sa expediţie, să intre pe această cale în Dacia, stă în aceea că, după cum vom vedea, el trece prin staţiile Tabulei Peutingeriane : Bersovia şi Azizis, ceeace nu putea face decât mergând pe calea dela Lederata spre Tibiscum, singura unde se întâlnesc aceste oraşe şi încă imediat unul după altul. In a doua sa expediţie, el trecând Dunărea pe podul de piatră dela Turnu-Severinului, ale cărui rămăşiţi se văd şi astăzi în Dunăre, el nu avea ce căuta pe la Bersovia şi Azizis care � vom vedea că erau în Banat, Încât astfel vom dovedi credem pe deplin că, în prima lui expediţie, Traian a trecut Dunărea la Viminacium şi a intrat în Dacia pe calea cea mai apusană însemnată pe Tabula Peu.iin�ană, �L1LYlmi"ru:u:iQm) .. astăzi saţul rCostolaţ;:în Serbia, Traian puse să se arunce un poâUe dubase, pentru a căruia întocmire el se folosi de o insulă ce se afla în mijlocul fluviului 44. şi care există şi astăzi sub numele de Ostrova. După ce Traian consultă voinţa zeilor şi face jertfele tremrrroafe, el trece podul în fruntea oştirei sale, şi piciorul său este cel dintâiu al întregei armate care atinge pământul duşman. Tabloul Columnei ce reprezintă această trecere a Dunărei, arată pe zeul fluviului sub chipul unui bătrân ce stă în o pe­ şteră, cu capul încins cu ierburi de baltă. Deşi geniilor rîurilor nu le place îndecomun a fi înfrânate în libertatea lor prin lu­ crări omeneşti, bătrânul Danubiu se arată totuş binevoitor Romanilor şi sprijine cu puternica lui mână podul pe care calcă legionarii lui Traian. Chipul zeului este poate cea mai frumoasă figură a întregei spirale depe Columnă 45. Cum calcă părnântul Daciei, Traian adună în jurul său pe comandanţii cei mai de frunte şi ţine un sfat de războiu în care hotărăşte, după poziţia locurilor, modul înnaintărei, şi apucă calea care conducea către Tibiscum în linie dreaptă. Puţin timp după aceasta, el primeşte o solie îndestul de extraordinară. Un popor din Dacia, anume Burii, trimit lui Traian un burete colosal pe care era scris, în limba latină, un sfat binevoitor, anume că Traian să nu strice pacea şi să se întoarcă în ţara lui. In dosul acestui sfat se ascundea o ameninţare. Cât de mare era 44 Frohner, tab. 31-33 . .. Frohner, tab. 31-33. [100] 100 ISTORIA ROMANILOR Însă frica locuitorilor Daciei de numele lui Traian, se vede depe aceea că solul Burilor pierde cunoştinţa când ajunge în faţa lui Traian şi cade depe calul fără şea, pe care el venise în lagărul roman 46. "Ştiau doară aceste popoare, cum spune Dio Cassius C3 mai înnainte ele nu invinsese pe poporul roman, ci numai pe Domiţian; că acuma aveau de purtat războiu cu poporul roman şi cu împăratul Traian care se deosebia prin dreptatea, tăria şi curăţenia moravurilor sale" 47. -- r-< <-------------. -----------------:-�-<-----------Il I i I j L < < < _ Trecerea Dunărei. Zeul susţine podul. Traian era un general foarte prevăzător. -Precum el îşi alesese o puternică bază a operaţiilor sale şi un loc uşor de apro­ vizionat, aşa el nu face un pas înnaintea lui în teritoriul Daciei, fără a acoperi dinapoi ele sale cu lucrări de întărire. Aceste au un caracter de trăinicie de tot pronunţat, lucrate din piatră cioplită, unele din ele chiar cu ornamentări 48. Dacii se retrăseseră înnăuntrul ţărei, părăsind după cât se vede cetăţile lor depe lângă Dunăre, precum Lederata, Ar- " Fro hncr, tab. 36. S'a discutat mult întrebarea dacă acest tablou al Columnei reprezintă pe solul Burilor şi dacă ceeace el ţine In măni este un burete .. Ammianus Marcelinus, XVII, 12, spune că tot astfel căzu şi un prin­ cipe Sarmat înnaintea lui Constantin cel Mare. <7 Dio Casslus, LXVIII, G. a s Frohner, tab. 35-37. [101] .. LUPTELE DACILOR CU ROMANII 101 cidava, Centum-Putea. Ei î11Să căutau să cunoască mişcările şi direcţia pe care o lua armata romană, prin spioni, din care Romanii prind într'o zi pe unul, şi îl aduc de păr, cu mâinile legate Ia spate, înnaintea împăratului 49. Traian ajunge la Bersovia, ·--------------�------------I I I I I '-----. . . J trece după aceea la Aixis, sau Azizis cum este însemnată pe Ta­ bula Peutingeriană. Deaici el se îndreaptă către valea Timeşului din care trecând pe urmă în acea a Bistrei, trebuia să ajungă pe " Froh ncr, tab. 42. [102] 102 ISTORIA ROMANILOR o cale bătută deadreptul sub zidurile Sarmizagetuzei. La Tapae, în acelaş loc unde şi generalul Julian al lui Domiţian bătuse pe Daci, întâlneşte pentru întâia oară Traian pe protivnicii săi. Dacii, cari se retrăseseră din câmpie, şi căutaseră aici un adăpost şi o poziţie strategică minunată, apăraţi fiind în frunte de cursul Timişului, iar cu spatele răzămaţi pe munţii păduroşi ce se întind la nordul acestui riu si cari munti îi fereau de a fi încun­ juraţi. Lupta ce se dădu aici fu foart� sângeroasă. Se spunea mai târziu între soldati, că ne mai ajungând pânza pentru le·­ gatul rănilor, Traian îşi dădu rufele lui pentru a procura cârpele trebuincioase 50. Dacii fură învinsi si din cauza unei furtuni ce izbuncni în timpul luptei, înt�ucât ei cari considerau zeul furtunii ca duşmanul lor, crezuseră că şi cerul venise în ajutorul Romanilor. Să căutăm acum a determina, după localităţile de astăzi, drumul urmat de Traian până aici. In un fragment al unui gramatic latin, Priscianus, se găseşte o frază, singura ce a mai rămas, din pierdutele comentarii ale lui Traian asupra războa­ ielor dacice: "deaici am plecat la Bersovia apoi la Aixis" 51. Traian, plecând dela Lederata în sus pe drumul ce duce de aici la Tibiscum, trecu prin staţiile identic denumite şi puse în aceeaşi ordine de Tabula Peutingeriană: Bersovia şi Azizis. Astăzi pentru a merge dela Costolaţ către nord, trebuie să trecem peste riul Bărsava, afluent al Timişului. Acest riu păstrează precum se vede numele vechiului oraş dac ce era aşezat pe ma­ lurile sale 52• Oraşul dispărând s'a păstrat numai numele riului, fiind cunoscut că multe oraşe poartă numele riului lângă care au fost întemeiate. Dela Bersovia Traian trecu la Aixis sauAzizis, cum îi zice Tabiula lui Peutinger şi care nume pare că a fost pă­ strat în Iiirişul de astăzi aşezat după riul Bărsava. Apucând spre răsărit către Tibiscum şi Sarmizagetuza, Traian întâlneşte înnainte de a ajunge la Tibiscum, pe duşman la Tapae sau Tăpia dela nordul Lugoşului, aşezată la baza munţi­ lor şi deasupra Timişului, încât înfăţişa foloasele strategice pentru o poziţie de apărare; pe care le-am însemnat mai sus, şi pe care Dacii o aleseseră ca punctul unde să aştepte pentru prima oară ciocnirea armatelor roamne. Dela Tapae înnainte, urmând valea Timişului până la confluenţa Bistrei şi apoi valea mărginită ---,-- - ---- 50 Dio Cassius, LXVIII, 8. Frohner, tab. 47-50. i Reposatul T. An­ tonescu, în lucrarea sa postumă Columna lui Traian. publicată după'rnoartea lui de soţia şi colaboratoarea lui Eugenia susţine că Traian ar mai fi mai atăcat pe Daci şi pe calea Taliatis-Tsierna prin valea Cernei, ipoteză încă prin nimic adeverită, (1. c. p. 246). ' 51 Priscianus, VI, 13. "Inde Berzobim, deinde Aixin processimus". 52 Din punctul de vedere al limbei schimbarea vechiului o din Bet­ sovia în a, Bărsaoa, este foarte firească, după cum se poate vedea din ana­ logiile coraslra dela latinul coloslra şi afară din ad [oras. D. Onciul, "Critica Jucrărei mele Teoria lui Rosler", în Convorbiri literare, XIX, p. 184. [103] J.UP'fELE DACILOR CU ROMANJl 103 �e munţi de ambele părţi ale Bistrei, se ajunge în linie dreaptă până la satul Grădiştea sau Varheley, unde se află ruinile vechei capitale a statului dac. Deaceea atât Dio Cassius cât şi Columna lui Traian arată, pe la sfârşitul expediţiei, pe Traian luptând contra Dacilor în munti 53. • Analiza drumului urmat de Impăratul până la intrarea lui în munţi Daciei, ne-au dat putinţa a identifiică trei nume vechi sa Dio Cassius, LXVIII, 9. Frohner, tab. 74, 83-85, 95-96. [104] lO,t ISTORIA IWMÂNILOn Bersovia, Azizis şi Tapae cu corespondentele lor moderne, Băr­ sava, Ijirişul şi Tapa sau Tăpia 54. In drumul său prin valea Bistrei, Romanii mai ieau o ce­ tate, probabil Tibiscum, şi legionarii îi dau foc, pe când locui­ torii ei fug în pădurea din apropiere 55. Decebal, văzând că armata romană se îndreptă către capitala sa, trimite lui Traian o ambasadă compusă din trei ambasadori călări pe caii fără şele urmaţi de o numeroasă întovărăşire, însă toţi dintre comati, clasa de jos a poporului 56. Cu toate rugămintele ambasadorilor, Traian stăruieşte în condiţiile sale pentru încheerea păcei, cu atât mai mult că se simţise atins prin necu viinta Dacului de a-i trimite în ambasadă nişte oameni de rând. Solia fiind respinsă, Traian înaintează mai departe şi dă peste .un sat în care rămăsese însă numai bătrânii, femeile şi copiii 57, poporatia validă fiind luată în oastea care apărâ ţara. Aceasta ne arată într'un chip limpede că Dacii nu'şi părăsiseră satele lor nici chiar la apropierea ar­ matelor romane şi deci învederează cat de neîntemeiată este părerea acelora ce susţin că Dacia a fost cu totul deşertată de poporatia ei, du pă cucerirea romană. Se vede că Romanii innaintaseră foarte încet până aici, pe la jumătatea văei Bistrei, de oarece îi apucă iarna, şi ca­ valeria dacă, voind să treacă peste un riu îngheţat pentru a ataca pe Romani, ghiaţa se rupe şi ea cade în apă 58• Capul Dacilor, deşi desperat de nenorocirea întâmplată, ordonă totuş restului trupei atacul Romanilor cari erau apăraţi de un lagăr întărit. Barbarii lovesc în oameni cu săgeţi, în ziduri cu un berbece, dar după cât se pare cu puţină izbândă 59. Al doilea an al luptei. - Traian opreşte aici campania din anuVf01)şi, lăsând, în toate lagările şi întăriturile construite, garnizoa'inr1ndestulătoare, se întoarce în un oraş din ·Panonia,. pentru a petrece iarna. In primăvara anului@ el pleacă de aici cu armata lui pe şăici 60, şi coboară Dunărea până la locul unde trecuse în anul dinnainte. Impăratul dând exemplul muncei şi al activitătei, iea singur vâsla în mâini şi despică cu ea valurile Dunărei, adeverincl astfel spusele lui Plinius, din panegiric, că "atunci când Traian se află pe mare, nu se mulţumeşte numai cât a privi semnaturile şi mişcările, ci se aşează singur la cârmă " Asupra accstul de pe urmă nume Tapa, observăm că elin puntul de vedere fonetic el trebuia să ră mână neschimbat, după analogiile barba �i. capra rămase aceleaşi în limba română, A doua formă lă pia cote iarăşi o schim. bare normală . . ," Frohner, tab. 50-51. 5U Frnhner, tab. 51-52. 57 Frohner, tab. 53-54. 58 Frolmcr, tab. 5'1-55. 59 Frohncr, tab. 55--56. 60 Frchuer, tab .. �7-58. [105] LUPTELE DACILOR CU ROMANII 105 şi asemenea celor mai zdraveni tovară si , el taie valurile, stă­ pâneşte vânturile revoltate şi urcă cu 'puterea vâslei cele mai repezi şivoaie 61. El ajunge în curând la locul unde poposisc în campania întâia, găsind neatinse toate posturile pe cari le lăsase în ţara duşmană. Prima întâlnire cu Dacii fu acea a unei trupe de cavalerie de Daci sau mai curând de Sarmaţi, îmbrăcaţi în zale, pe cari Romanii îi bat şi'i ieau pe fugă 62. Auxiliarii ger­ mani ai lui Traian dau în acest timp peste un corp mai mare de Daci cu cari au o luptă crâncenă dar victoroiasă. Conducătorul Dacilor, văzând şi această bătălie pierdută, se sinucide. Această pierdere aduce supunerea unui trib al Dacilor care vine să Iacă inchinare lui Traian cu nobilii lor în frunte si cu o mare multime de femei şi de copii, cerându-i îndurarea. Traian care ave:') interes de a provoca cât mai multe de aceste delecţii, pentru a slăbi pe duşman, primeşte şi tratează, ,pe cei ce se supuneau, cu bună voiută 63. Cu cât 'Traian se apropia de capitala Dacilor, cu atât piedicele naturale şi măestrite se înmulţiau şi împotrivirea Dacilor devenia mai cerbicoasă; cu atâta lupta lua un caracter mai înverşunat, atât din partea atacului cât şi al apărărei. Pă­ duri neumblate în care legiunile romane sunt nevoite să'şi deschidă un drum cu toporul; ponoare, torente şi şanţuri adânci pe cari sunt siliţi să le umple 64; întărituri ridicate mai la fie ce pas şi apărute cu o stăruinţă nemaipomenită, îngreuiau înaintarea Romanilor. Atacurile Dacilor asupra poziţiilor romane devin tot mai dese; sângele curge în şiroaie şi mai fiecare pas în nainte al Romanilor este Însemnat prin moartea unui legionar; iar din partea Dacilor jertfirea vieţei se face cu o dărnicie pe care putea s'o explice numai nestrămutata lor credinţă că ar fi nemu­ ritori. Traian mai ieă o cetate ce o întâlneste în cale, ultimul avanpost înnainea capitalei, pe când generalul său Maximus prinde pe o soră a regelui şi regăseşte, în cetatea unde pune mâna pe ea, toate semnele militare luate de Daci în lupta cu Fuscus 65. Aceste depe urmă pierderi înduplecă pe Decebal a trimite împăratului roman o nouă ambasadă, de astă dată de perso­ naje de rang înnalt, pileaţi, cari cum ajung înnaintea lui Traian se pun îngenuchi, întinzând către el mâinile în semn de despe­ rare şi implorând îndurarea lui 66. Deşi umilite în formă, în fond însă cererile Dacilor nu se potriveau de loc cu intenţiile lui Traian, şi războiul urmează mai departe. Cavaleria maure- Gl Frohner, tab, 58-59. Comp. Plinius, Pancqur., c. LXXXI. " Frohnor, tab. 59-62. 63 Frohner, lab, 63--G4, " Frtihner, tab. 83---88, 89-91. "' Dio Cassius, LXVIII, 9. 1>3 Fr ohner, tab. 82-93. [106] 106 ISTORIA ROMANILOR tană sub Lucius Quietus atacă pe Daci şi'i pune pe fugă, scă­ pând �i în fun.d�l pădurilor 67. �ici închizâu? dr:m�ul p�in ar­ bori răsturnaţi III cale, Romanii sunt neVOIţI sa .. lee padurea cu asalt, ca o cetate 68. Când Romanii ieşiră din pădure se desfăcu .... iînnaintea lor întinsa cetate a Dacilor, bine aşezată şi minunat întărită. In loc însă de a se închide în cetate şi de a suporta un asediu, Dacii Decebal la picioarele lui Traian. Încearcă o depe urmă dată soarta armelor. Se încinge o luptă desperată în care fiece Dac îşi vinde scump viaţa; dar în sfârşit, între vitejii egale trebuia să hotărască precumpănirea ştiinţei romane 69. Dacii sunt din nou bătuţi şi capitala lor trebuind să cadă numai decât în' mâinile invingătorului, Decebal se hotă­ răşte a primi, fără nici o condiţie, pacea dictată de Traian. El vine în persoană înnaintea împăratului, însoţit de doi mari dem­ nitari ai curţii sale, şi cade în genuchi la picioarele Romanului. 67 Frohner, tab. 85-88 . • s Frohner, tab. 91-92. " Frohner, tab. 87-89. [107] LUPTE[,E DACILOR CU ROMANII 107 Dindărătul lor o mulţime nenumărată de popor se târâie în ge­ nuchi implorând iertarea învingătorului 70. Pacea impusă de Traian şi primită de Decebal stipula ca "regele dac să înnapoieze toate armele, maşinele şi meşterii primiţi dela Romani, să predee dezertorii, să dărâme toate ce­ tăţile să părăsească toate cuceririle făcute în afară de propria lui ţară, să recunoască de prieteni şi duşmani pe prietenii şi duşmanii poporului roman şi să nu mai primiască nici un ro­ man civil sau militar în slujiba sa" 71. Traian, crezând că Dacii făgăduiesc în bună credinţă mentinerea conditiilor la cari se îndatoriseră fată cu Romanii, ajungându'şi prin aceasta ţinta ce'şi propusese când plecase din Roma, ieă cu dânsul câţiva soli daci cari să meargă la Roma spre a confirma innaintea senatului juruirile pe cari le făcuseră lui, lasă o garnizoană în Sarmizagetuza, şi se întoarse în ca­ pitală, unde serbează asupra Dacilor un meritat triumf, luând supranumele de "Dadcul" 72. 3. A DOUA EXPI�DITm A LUI TRAIAN. Podul de peste Dunăre, - Decebal numai cât se prefăcuse că se supune Romanilor, văzându-sc strâns prea de aproape, "Nu că doară el ar fi avut în gând a se ţinea de cele încheiate, ci numai pentru a scăpa din pierzania în care se afla", făţărise o primire atât de necondiţionată a îndatoririlor impuse lui de Traian. De abia însă împăratul ajunsese în Roma şi îi veni ştirea că "Decebal face multe contra legăturei păcei, că primeşte iarăşi dezertorii, reintăreşte cetăţile, cercetează prin soli naţiile vecine, pedepseşte pe acelea ce nu primiau a fi în partea lui, luând bună oară Iazigizilor o parte din pământ" 73, şi altele multe. Acestea auzindu-le Traian,' face de îndată să se de­ creteze, din partea senatului, Decebal ca duşman al poporului roman şi se hotărăşte a pleca numai decât iarăşi în persoană în contra regelui dac. In această de a doua expediţie Traian nu mai îndreptă atacul principal în contra lui Decebal, pe unde'l lovise întâia oară, cu toate că s'ar părea că un asemenea atac ar fi trebuit 70 Fr ohuer, tab. 101-104. 71 Dio Cassius, LXVIII, 9. " Dio Cassius, LXVIII, 10. 73 Dio Cassius, LXVIII, 9, 10. [108] 108 ISTORIA ROMÂNILOTt să'i vină mai uşor, de oarece ţara îi era pc acolo cunoscută. Ne întrebăm care a putut fi motivul ce l-a Împins pe Traian a schimba de astă dată baza operaţiilor sale? Dar pentru a pute:'! răspunde la această întrebare, trebuie întâiu să căutăm a deter­ mina locul pe unde Traian a atacat pe Daci În decursul celui de al doilea al său războiu împotriva lor. Amintim dela Început observaţia făcută şi mai sus, că Tra­ ian nu putea pătrunde în Dacia, decât pe drumurile bătute şi umbla te ale acelor timpuri. Prin urmare, dacă el şi-a schimbat calea ele atac, a trebuit s'o strămute pc una din celelalte două pe cari Tahula Peutingeriană le arată ca du când din Moesia În Dacia. Am văzut însă că afară ele calea pe la Viminacium, mai era una pe la Taliatis, în faţa staţiei Tierna şi alta pe ia Egeta-Drubetis. Pe una din aceste două a trebuit Traian să'şi aleagă noul său drum. El nu putea să se hotărască pentru Taliatis­ Tierna, care ducea pe la Ad-Mediam (Mediia =Mehadia de astăzi) prin valea Cernei către Sarmisagetuza ; căci deşi drumul era cel mai scurt către capitala Daciei, pedeoparte Îngustimea văei, restrânsă între' doi pereţi de stânci uriaşe cari uneori par a se atinge, o făcea cu totul greu de străbătut pentru o armată şi foarte uşor de apărat; pe de altă parte Însă ea nu corespundea scopurilor politice ale lui Traian. Ii rămăneă deci calea cea mai răsăriteană, Egeta-Drubetis, pe unde Traian puse să se constru­ iască vestitul pod de piatră peste Dunăre, de către arhitectul elin Apollodorus din Damasc. S'a discutat mult asupra locului aşezării acestui pod, şi mai mulţi scriitori au pretins că podul lui Traian nu ar fi fost aşternut la Turnu-Severinului, cu toale rămăşiţele de pilastri ce se văd şi astăzi în apă, când Dunărea este mică; că pe aici ar fi trecut podul, tot de piatră, al lui Constantin cel Mare 74, iar că acel al lui Traian s'ar fi aflat mult mai în jos pe cursul Dunărei, la Celeiu lângă Corabia, la o îndepărtare aproape egală de gurile Jiului şi ale OItului unde de asemenea se văd rămăşiti de stâlpi de piatră în matca Dunărei 75. Pentru această părere s'au adus mai ales două argumente: întâiu că dimensiile podului, astfel precum sunt arătate de Dio Cassius, nu s'ar potrivi pentru lă­ ţimea îndestul de mică a Dunărei la Turnu-Severinului : apoi 74 Vezi descrierea explorărtlor făcute la Celeiu de Gr. Tocilcscu, pri­ vitoare la rămăşiţele podului de aici, în Monumentele epi qraţ ice şi seu/plu­ rale, I, 1902, p. 239 şi urrn. " Asupra podului lui Constantin cel Mare. "ezi Cedrcnus, Bonn, 1. p. 517 şi Aurelius Victor. De vita el moribus impcratoruni c. XLI: "Hie (Con­ stantln us) pontem in Danubio construxrt". Comp. Orosius VII, 28 şi Paulus Diaconus, XI. [109] LUPTI41 Dintre scriitorii vechi numai Procopius (sec. al VI-lea) se rosteşte mai lămurit asupra locului ocpuat de podul lui Traian. El spune că "nu departe de Zanes este un castel al cărui nume este Pontes" ; arată apoi că acest nume de Pontes îi vine deacolo că Traian împăratul ar fi făcut un pod aici peste Dunăre prin arhitectul Apollodorus din Damasc. Că acest castel Zanes vine lângă Turnu-Severinului se vede depe aceea că Procopius, ur­ mând cu enumerarea cetăţilor dunărene, arată ca cea dintâiu după Pontes oraşul ad Aquas şi după aceasta castelul Dortico, cari sunt arătate şi de Tabula Peutingeriană ca urmând îndată după Egeta. Zanes nu 'poate fi dar decât un alt nume pentru Egeta. Găsim următoarea paralelă Între Procopius şi Tabula Peutingeriană : Proeopins Lederata Zernes Zanes Ponies Ad aquas Dorticum Tab.Pent. Lederata Tierna Egeta Ad aquas Dortico Procopius pune evident puntea lui Traian mai m sus de Aquas, deci cu neputinţă în spre gura Oltului 79. Conform cu; aceasta, arată şi Constantin Porfirogenitul (sec. al X-lea) că.' "în ţara Ungurilor ar fi mai multe lucruri vechi şi înnainte de toate podul lui Traian (adică ruinile lui), la extremitatea Ungariei. Belgradul este la trei zile îndepărtare \ ve Enge!, în Commenlatio de expediiiotubus Traian! ad Danubium. el ori­ gine Valachorum, Vindobonae, 1796, p. 206, arată că itinerarul lui Antonin ar însemna puntea lui Traian între Egeta şi Aquae. Engel reproduce anume după ediţia lui Wessellng următorul loc din itinerar: Cuppls, 1\1. P. Novas. Talia Egeta Aquis. Dortico XXIII XXIII XXII XXI) XVI J X Intel' Egetam et Aquas Pons Traiani In editia critică a itinerarului lui Antonin a lui Parthey şi Pinder, Berolini 1848, p. 103, se văd însemnate staţi unele arătate de Engel, fără acea notiţă asupra punţri lui Traian. Bănuim că Engel va fi luat o adnotare a lui Wesseling drept textul itinerarului. 7. Procopius, De aediţiciis, IV, 6. Vezi harta expediţiilor lui Traian la Inceputul cap. preceden!:. [111] LUP'1'ELFJ DACILOR CU ROMANII 111 de această punte" 80. Indicaţia scriitorului elin, deşi e cam ge­ nerală, este totuşi îndestulătoare pentru a arăta aşezarea podului, din cauză că Porfirogenitul arată locul acestui pod ca la extre­ mitatea Turciei adică a Ungariei, ţară care nu s'a întins niciodată până la gurile Oltului şi mai ales nu pe timpul împăratului scriitor, când Valahia era în stăpânirea Peceneghilor. Dacă toate argumentele aduse până aici ne dispun numai cât a primi mai curând aşezarea podului lui Traian la Turnu­ Severinului, apoi dovada învederată, că rămăşiţele de pilastri ce se află aici în Dunăre, aparţineau podului lui Traian şi nu acelui al lui Constantin, care acesta se află la Celeiu, ne-a dat-o studierea însăşi a acestor rămăşiţi, făcută în ziua de 15 Ianuarie 1858, când se întâmplă o scădere cu totul excepţională a apelor Dunărei. "Un inginer militar din Ruşava şi un conductor de clădiri al companiei vapoarelor din Turnu-Severinului făcură Ruinele podului. în acea zi măsurători şi explora ţii minuţioase. Ei constatară în albia fluviului 16 stâlpi de zidărie pe cari cercetându'I, îi gă­ siră construiţi ca şi capetele podului depe maluri, cu pietroaie şi eu mocirlă de ciment roman şi căptuşiţi cu cărămidă mare pătrată; erau îndepărtaţi între ei astfel de-a latul riului, încât locul unde lipsiau dintr'înşii patru, spre a face 20 în total, era acoperit de o insulă, care pe semne potmolise pe acele patru. In interiorul zidăriei se aflară nu numai găuri regulat dispuse, în cari fuseseră aşezate bârne încrucişate, dar încă se aflară şi câteva crâmpeie de lemn de stejar. Cărămizile cari acoperiau siâlpii purtau mărcile a trei diferite cohorte auxiliare din a XII I-a legiune Gemină, cari negreşit au fost Întrebuinţate la lucrarea 80 Const. Porphyrog. Deadm. imperii, c. XI. [112] 112 ISTORIA ROMANILOR podului" 81. Este învederat că aflarea unor cărămizi cu marca Jegiunii XIII-a Gemină hotărăşte definitv că această punte trebuie să fie a lui Traian, căci este cunoscut că această legiune a luat partea cea mai activă la cucerirea Daciei şi a rămas aici ca garnizoană până la părăsirea provinciei de către ocărmuirea romană. Să înlăturăm însă şi o ultimă întimpinare care se aduce tocmai din construirea acestui pod. Am văzut anume că, în partea superioară a stâlpilor, s'a găsit găuri cari slujiau după cât se vede, la prinderea structurei superioare a podului, care era de lemn, şi că s'au găsit în ele chiar resturi de crâmpee de stejar. Se pretinde că asemenea rămăşiţi nu s'ar potrivi cu descrierea podului de către Dio care ar spune că şi partea superioară a po­ dului era tot de piatră. Scriitorul elin însă, în descrierea îndestul de scurtă a podului, spune numai atâta asupra acestui punct: "Stâlpii stau Între ei la o depărtare de 170 de picioare şi sunt legati prin bolti" 82, fără să adauge dacă boltile erau de lemn sau 'de zidărie.' Ele puteau fi însă eşi de lemn,' şi este natural că şi lemnul să fi fost aşezat în formă de boltă, pentru o deschidere atât de mare, unde nu ar fi putut să reziste nişte grinzi orizon­ tale. Calea lui Traian în a doua expeditie. - Traian putu clădi podul fără a fi neliniştit de Daci, căci el ocupase ele mai înnainte malul nordic al Dunărei. EI trecând Dunărea la Turnu-Severi­ nului, a doua întrebare care se pune dela sine este: pe unde a apucat către Sarmizagetuza : deadreptul prin nasul Vulcanului sau prin acel al Turnului Roş? Dacă Traian ar fi vrut să lovească numai Sarrnisegetuza, atunci n'ar fi avut decât să apuce pe la Lederata, prin valea Timişului, şi a Bistrei, pe unde ajunsese odată până sub zidurile ei. Dar pentru a nimici puterea Dacilor şi a'i supune stăpânirei romane nu era îndeajuns a se lua ca­ pitala. Trebuia să atace pe Daci În chiar cetatea lor firească, să le taie putinţa retragerii către munţii Transilvaniei; deci trebuiau atacaţi ei În această ţară chiar. Iată clar că planul stra­ tegic al lui Traian trebuia să fie atacul Dacilor prin Transilvania şi . prin urmare trecerea Romanilor prin pasul Turnului Roş. Această incheiere apriori că găseşte mai multe argumente în alte împrejurări. Mai întâiu dela Drubetis calea care eluce in interiorul Daciei la ultimul său oraş în spre nord, Porolissum, trecea prin 81 A. 1. Odo bescu, Istoria arclzeologiei,l, Antici/alea, Renaşterea, Bucu­ reşti, 1877, p. 362, după monografia profesorului Aschbach, Ueber Trajan's. stcinertie Donoubrucke, Wien, 1858. D-na Vaschidi în Con quete de la Dacie, p 6, arată că s'a mai aflat cărămizi Coh. 11 Hisp., Coli. I, CÎv. Roman, Coli. 1[1 Briin., cohorte ce au luat parte la cecerirea Daciei. " , e a �i� Cass,ius. LX;I�I, 13: «l�al, a.y�a.l i��op:fJ'l.oy�a ,(Oi ha�ov alt' Y../J'·(j)�wv 1tQI)(J.-; &1t�XO():}(Z�, CUf�Ot oovqn-:.o8op.'(jYHlt», [113] LliPTELE DAC!I,OR cu ROMAr.n ----_.,-- -_.----,--- ,- 113 următoarele puncte după Tabula Peutingeriană : Amutria, Pelen­ dova, Castranova, RomuJa, Acidava, Rusidava, Poris-Aluti, Bu­ ridava, Castra-Traiana, AruteJa, Pretorium, Pons-vetus, Ste­ narum, Cedonie, Decidava, Apulum, (astăzi Karlsburg sau Alba Iulia) şi deacolea înainte prin Napoca la Porolissum (astăzi Mojgrad). Mai multe din aceste nume sunt romane precum: Castra-nova, Romula, Pons-Aluti, Castra-Traiana, Pretorium, Pons-Vetus ; prin urmare arată că fusese călcată de Romani calea pe care se înşirau. S'ar putea întimpinâ că ele au putut fi date locurilor după cucerirea Daciei de Romani, de oarece ele se află în Tabula Peutingeriană, care este posterioară cucerirei romane. Unul din ele însă, Castra-Traiana, trebuie numai decât să'şi aibă originea din timpul cucerirei însăşi, de oarece vedem în el numele lui Traian, fie că acest nume să'i fi fost dat de În­ săşi legiunile cuceritorului Daciei ce poposiseră acolo, fie că să fi fost aplicat acelui loc în timpuri mai târzii, ca o amintire a trecerei lui Traian. Strabo apoi ne spune că Romanii ar fi tran­ sportat pe riul Maris (pe care l-am văzut a fi Oltul), toate cele de trebuintă războiului" 83. Ce înlesnire ar fi avut Traian de a tran­ sporta pc Olt materialul şi proviziile de războiu, dacă armata lui ar fi trecut prin pasul Vulcanului? Din potrivă, dacă urma calea pela Turnul-Roşu, atunci fără îndoială că cursul Oltului putea să-i slujească la asemenea lucru. Inainte însă de a merge mai departe, trebuie să arătăm că drumul ce merge dela Drubetis la Apulum şi Porolissum trecea într'adevăr prin pasul Turnului Roşu. Câteva identificări ale numelor vechi cu acelea ce se află astăzi în ţările române \'01' înlesni asemenea dovadă .. Intâia statiune arătată de Tabula Peutingeriană după Druhetis este Amuiria, care nu este decât forma romanizată a numelui dac (ad) Muiria (m) care a rămas până astăzi alipit de riul Moiru ce curge prin acea parte de ţară 84. Aşa dar calea dela Dubretis către Apulum apuca întâiu peste Metru, deci spre răsătit şi nu direct spre nord către Sarmizegetuza. După Pe len­ dova şi Castra-Nova ce nu pot fi identificate, Tabula Peutinge­ riauă indică staţia Romula aşezată unde vine astăzi Recica. După alte două staţii intermediare, întâlnim Pons-Aluli, adică puntea Oltului, prin urmare o staţie ce trebuia să fie lângă acest riu, şi unde se află un pod, pentru care Romanii o şi numiră astfel. Acest nume nu însamnă că Traian ar fi trecut aici Oltul 83 Strabo, VII, 2, § 13. Comp. mai sus, p. " Mutria după regulile limbei româneşti poate fără nici o greutate fi redusă la Metru. Pentru schimbare lui u In o aducem analogiile noră dela nurus, popor dela populus ; iar pentru perderea lui i Inainte de u avem cu­ mătru dela commairium, Dumitru dela Demelrius, Vezi Onciul In Conu. lii., XIX,p 183. A. D. Xenopol. - Istoria Românilor. Vol. 1. [114] 114 lSTORIA ROMÂNILOR pe un pod, ci numai că se afla de mai înnainte în acest loc o trecătoare făcută de Daci. Intradevăr este cunoscut că malul OItului din stânga este înnalt şi râpos, pe când acel din dreapta este o vale largă de câteva sute de metri, mărginită de o terasă mai înnaltă, care oferea o cale foarte îndemânatecă pentru o armată. Traian deci, cum a ajuns la Pons-Aluti, a apucat spre nord pe malul drept al Oltului către pasul Turnului-Roş, pe calea indicată de Tabula Peutingeriană. Punctul unde Traian a atins Oltul trebue să se fi aflat puţin mai jos de Râmnic, căci deacolo vedem că mai sunt două staţii până la Arutela, care era aşezată pe riul Loiru de astăzi ce'şi trage numele dela Arutela. Am văzut că Traian mergea pe partea dreaptă a Oltului şi tocmai pe această parte se varsă în el riul Lotru 85. Mai obervăm că pe când dela Drubetis până la Pons Aluti, distanţă îndestul de mare, sunt cinci staţii deja acest din urmă până la Arutela, distanţă mică, sunt numai două, şi tot pentru identificarea Lotrului cu Arutela mai vorbeşte şi împrejurarea că el se află aproape la două treimi de drum între Turnu-Severi­ nu lui şi Alba Iulia, precum şi Arutela Tabulei Peutingeriane se afla la aceeaş îndepărtare proporţională Între Drubetis şi A pulum 86. Din discuţia de până aici s'a dovedit două împrejurări, anume, că drumul ce conducea dela Drubetis înnăuntrul Daciei, trecea pe la Turnul Roşu şi că aceasta a fost calea apucată de Traian în a doua lui expediţie 87. mii de pa�; 94 15 9 19 12 24 15 Dela Arntela la Praetorium " Praetorium la Pons-vetus " Pons-vetus la Stenarum " Stenarum la Cedonie " Cedonia la Acidava " Acidava la Apulum Total dela Aruleta la Apulum (Lotru la Alba Iulia) 85 Arulela este format ca şi Amutria din (ad) Ruiela (m). Prin o me­ tateză foarte obişnuită in limba română, avem din Rutela, Lutera, de unde apoi prin schimbarea lui u în o, eliminarea lui e şi prefacerea genului din feminin în masculin avem forma Lotru. Schimbarea lui u în o am dovedit'o în nota precedentă. Eliminarea lui e şi metateza sunt fenomene obişnuite în limba română. Cât despre schim­ barea genului cităm; tilia e telu. 88. Tabula Peuiituieriană arată anume următoarele distanţe între di­ versele staţi unii ale acestei căi. mii de paşi Dela Drubetis la Arnutria 36 " Amutria la Pelendova 35 " Pelendova la Castra-nova 20 " Castra-nova la Romula :30 " Romula la Acidava 13 ',' Acidava la Rusidava 24 Rusidavala Pons-Aluti 14 " Pons-Aluti la Buridava 13 " Buridava la Castra-Traiana 12 " Castra-Traiana Ia Arutela 9 Total Intre Drubetis şi Arutela (Turnu-Severinului şi Lotru) 206 87 C. dela Berge, Essai sur le reqne de Trajan, p. 51, spune in privi­ rea acestei de a doua expediţii a lui Traian; "Nous sommes completernent depourvus de renseignements geographlques sur la deuxiărne guerre". Dacă nu ne înşelăm, cercetarea noastră împlineşte această lipsă. [115] LuprELE DACILOR CU ROMANI[ 115 Motivul ce l'a împins pe Traian a ataca pe Daci din această parte a fost întâiu scopul său de a le tăia linia de retragere către interiorul ţărei; apoi Dacii, aşteptăndu-se fără îndoială a fi loviţi tot din partea de mai înnainte, grămădi seră într'acolo toate întăriturile lor, încât Traian era sigur a găsi drumul prin Transilvania aproape liber către capitală. După cât se pare, Traian pentru a răschiră pe Daci, îi atacă prin un corp expediţionar şi prin Sciţia minor (Dobrogea de astăzi). Numai aşa se explică ridicarea marelui monument dela Adamclisi, Troppaeum Traiani, precum şi cetatea Nico­ poli din Moesia ca amintiri ale victoriei lui contra Dacilor, monu­ ment si cetate a căror ridicare nu ar avea înteles dacă Traian ar fi atacat pe Daci numai pe la Drobetis 8s.'Tot deaici se ex­ plică cum de oraşul Tomis, Constanţa de astăzi, bate monete 'şi medalii în cinstea lui Traian, apoi şi pentru ce, afară de Nicopoli, .şi alte oraşe din Moesia amintesc pe cuceritor sau pe cei ce'i stă­ teau aproape, ca Plotinopoli (dela Plotina soţia lui Traian); apoi repetatele denumiri de VIpia date mai multor oraşe, ca Vipia Nicopolis ad Istrum, Ulpia Sardica, Ulpia Traiana Ratiaria 'si artele încă 89. , Traian pleacă în anul 104 de a doua oară contra Dacilor. Anul întâiu Însă îl petrece în Moesia, privighind sfârşirea con­ struirei podului care nu se putea efectua înainte de a se ocupa mai întâiu, cu armata, râpa nordică a fluviului, căci altfel Dacii s'ar fi opus la alipirea lui de malul ţărei lor. Traian se coboară din Pononia cu vase pe Dunăre până la Egeta, unde ajungând, toată poporaţia acestui oraş roman îi iesă înnainte şi-l primeşte cu dragoste 90. Pe şăicele ce adusese armata romană până aici, trece o parte din ea la Drubetis, pentru a ocupa acest oraş duşman şi a îndepărta oştirile da ce 91. Mai multe triburi gete şi iazige se supun lui Traian. Acele gete ce am văzut că locuiau în Va­ lahia, sunt îmbrăcate ca şi Dacii; iar Iazigii poartă nişte haine până la talie strânse pe corp şi terminate prin o fustă lungă până în pământ şi creată, încât de departe au aparenţa unor femei 92. Iazigii cari fuseseră pedepsiţi de Decebal cu luarea unei părţi din pământul lor, ca unii ce refuza seră a se alia cu .8 Amin. Marcelinus, XXXI, 5, 16: "Nicopolis quam indicium victo­ riae contra Dacos Traianus condidit". 'I'ocilescu, Fouilles et Recherches arheo­ loqi ques, Paris 1900, p. 74: "Que voulait faire le grand monument triornphal d' Adam- Klissi sur le territoire de la Dobroudja s'il est vrai ,comme on l'a tou­ jours soutenu que la guerre contre les Daces ne s'ctait port ee que sur rive gauche du Danube ?" .9 At. 1. Dimitriu, Inceputul Creştinărei Românilor, 1906, p. 55, Comp. Tocilescu, Fouil/es et Recherches, p. 22. '0 Frohner, tab. 108-112. La p. 17. 91 Frohner, tab. 117-118 . s a Frohner, tab. 118-120. Aceasta este singurul costum civil deosebit de acel în care se înfăţişază de obiceiu barbarii pe Columna lui Traian. [116] l1fl ISTORIA ROl,[ÂNILOU Dacii 03, fură cei dint.âiu ce se închinară lui Traian. Romauii ieau după aceea un lagăr Întărit al Dacilor, construit după principiile artei romane si construiesc ei insisi mai multe Întări­ turi pentru a apăra C8pl{1 podului din spre Dacia 94. In anul 105 terrninându-se construcţia podului, Traian după ce săvărşeşte sacrificiile obişnuite, trece pe el cu restul armatei sale în Dacia 05. După aceasta Romanii trec un riu pe un pod de lemn 96" probabil Jiul, căci Motrul şi celelalte cursuri, de apă Între Turnu­ Severinului şi Olt, pot fi trecute prin vad. In drumul lor, ei primesc închinarea mai multor triburi gete, ceeace se adevereşte Sarma ţii pe col. lui Traian. nu numai din repeţitele tablouri ale Columnei Traiane, cari înfăţişea ză supuneri de popoare din Dacia, dar încă şi din Dio Cassius, care ·spune că "Decebal parte din pricină că cei mai mulţi Daci trecuseră la Traian, parte din alte împrejurăiri voia să trateze de pace" 97. După ce trec riul pe podul amintit, soldaţii romani dau peste un lan de grău pe care'l seceră pentru " Mai sus, p. ,,1 Frohner, tab. 12-1-128. "' Frohner, tab. 128-129, " Frohner, tab. 131-133. , .. :' Di� ���si,us, LXVI,I!,. 11: .«;5t�. �wv �a'l.w·1 o�X;wv p.SOtOT"'f'-�YWV rrp;'� 1" P(J.�u.yo·), i'.CC c.� U.)�/J/. 't�YO:, 21s'rJ�'� CI..�iJ'.; o �Si'.zP"lJ\o,:;; '��P'�'I"'1�»' [117] LllI'TELE DACILOR CU ROMANII 117 a'şi face provizii 98. Aceasta ne arată că armata înnainta către capitala Daciei pe la mijlocul lui Iunie 105. Ajungând legiunile înnaintea unui orr Ş dac întărit, parte dintre apărători erau de părere a se supune, parte a se împotrivi. Se naşte de aici o ceartă destul de vie în sînul garnizoanei, care aruncă şi mai curând oraşul în mânile Romanilor 99. Oraşul luat se vede a se fi aflat în partea muntoasă aţărei, de oarece vedem tabloul Columnei lui Traian înfătişându-I ca aşezat pe o înnălţime. Sîărşitul războiului. - Dacii, văzăndu-se elin nou serios ameninţaţi, recurg la mijloace. necinstite pentru a scăpa de peire. Incă depe când Traian era în Moesia, ocupat cu construirea podului, Decebal trimisese niste dezertori Însărcina ti a ucide pe împăratul care era ele obic�iu uşor de apropiat; acuma însă, ocupat cu ale războiului, dădea intrare ori cui o cerea, încât prea lesne s'ar fi putut îndeplini scopul lui Decebal, dacă întâm­ plarea n'ar fi adus descoperirea planului dela unul din conjuraţi , care, supus apoi torturei, arată şi pe ceilalţi. După ce Traian trece pe pământul Daciei, Decebal închipuieşte o altă şiretenie. Inşală anume pe un comandant roman foarte iubit de Traian, Longinus, preîăcându-se că ar voi ai vorbi de pace, şi după ce pune mâna pe el, amenintându'I cu tot felul de chinuri, îi: cere să destăinuiască planurile lui Traian. Romanul însă ră­ mâne mut la toate întrebările. Decebal atunci se gândeşte a se folosi într'un alt chip de prinderea lui Longinus. Trimite lui Traian răspuns că, dacă nu se va retrage din Dacia, înnapoindu 'i toată ţara până la Dunăre şi dându-i şi o despăgubire de războiu , va ucide pe Longinus în cele mai cumplite cazne. Traian era pus într'adevăr într'o grea cumpănă prin viclenia Dacului. Era în luptă inima lui cu datoria lui de domn şi împărat. De o cam­ dată, pentru a scăpa pe Longinus de o moarte îngrozitoare, el răspunde lui Decebal într'un chip îngăimat, încât Decebal nu ştieă la ce să se hotărască. Intracestea Însă Longinus trimite o scrisoare lui Traian, în care'l îmbie să strângă cu putere pe Decebal şi să'i răzbune moartea, căci în momentul ce va primi, scrisoarea, el nu va mai fi între vii, şi ieă otravă chiar în noaptea când trimisese curierul către domnul său, nelăsând în mânile lui Decebal decât un cadavru care nu-i mai putea sluji la nimic 100. Aşa ştieau Romanii, chiar în timpul decadenţei lor, să'şi îndepliniască datoria! Dar şi Decebal chiar când năimia ucigaşi sau trăda credinţa datorită vorhitorului de pace, ce făcea el alta decât tot împli­ nirea datoriei? O datorie poate încă mai sfântă decât aceea 98 Frohner, tab, 142-143. a Frolmer, tab. 143-144. 100 Dia Cassius, LXVIII, 11-12 [118] 118 lSTOHIA ROMÂNILOR de a lupta pentru glorie şi izbândă, lupta pentru neatărnare. In sufletul său barbar nu ştiea să facă deosebire între mijloacele permise şi cele nepermise; toate îi păreau bune, de îndată ce era vorba de mântuirea patriei sale. El avuse prilejul a se con­ vinge că sălbateca vitejie a poporului său nu se putea măsura cu ştiinţa romană; căuta să'i indepliniască lipsurile cu ce'i ieşiă la îndemână, şi dacă vreodată fu de primit principiul că scopul îndreptăţeşte mijloacele, apoi fără îndoială că a fost atunci. Dacii arătaseră că ştiau să moară, şi dacă este ceva de admirat în acest popor, este lupta sa până în ultimul moment; nelepădarea armelor .din mâni, cât timp mai păstrase, nu vreo umbră de spe­ ranţă în un rezultat fericit, dar cel puţin putinţa de a le vedea roşind de sângele duşmanilor. După nespuse greutăţi, Romanii ajunseră înaintea Sar­ mizagetuzei din partea răsăriteană, precum cu trei ani mai înainte se apropiaseră de ea prin cea apusană. Scopul lui Traian nu mai era acuma de a scăpa pe poporul roman de un tratat înjositor, ci de a răpune Statul şi poporul Dacilor. De aceea când Decebal speriat de def'ecţiunea tot mai deasă a triburilor dace, oferă pacea lui Traian, acesta îi răspunde ca să se predee el şi armata sa în deplina lui voie 101. Supunere necondiţionată sau moarte, iată alegerea pe care Traian o punea Dacilor. Deşi unele triburi plecară grumajii lor sub jugul roman, partea cea mai deosebită a poporului, acea care-I aruncase în această cum­ pănă, alese fără preget cea depe urmă alternativă. Asaltul în­ tâiu dat de Romani nu izbuteşte, mai ales din cauza bolova­ nilor celor enormi aruncaţi de Daci în capetele încunjurători­ lor 102. Romanii atunci abat o pădure şi construiesc un agger, adică o contra-întăritură, din care să poată mai uşor şi mai la adăpost lupta cu Dacii 103. Al doilea asalt aduce oraşul în mânile duşmanului şi pe când Romanii sfărâmau zidurile şi porţile, Dacii dădeau foc propriei lor cetăţi 104, iar şefii lor, adu­ nându-se în jurul unui mare vas cu otravă, se grămădesc pe întrecutele a se adăpa cu băutura mântuitoare de chinuri 105. Moartea trebuia să le fie grabnică, dacă nu voiau să împodo­ biască triumful învingătorului. Capitala căzuse, nu însă şi poporul Dacilor. Decebal cu oştirea rămasă se retrăsese încă de mai înnainte spre nord, în munţii cari erau tăria ţărei sale. Traian însă nu lasă Dacilor nici timpul de a se gândi; . lovitură urmează după lovitură cu repeziciunea fulgerului. Indată după luarea cetăţei, el pleacă 101 Dio Cassius, LXVIII, 11-12. 102 Frohner, tab. 143-151. rc e Frohner, tab. 151-152. an Frohner, tab. 154-155 . • " Frohner, tab. 155-156. [119] LUPTELE DACII,OR CU, ROMANII 119 [120] 120 ISTORIA ROMÂNILOR in contr8 lui Decebal şi'1 atacă În lagărul său întărit, luând şi pe acesta, după o crâncenă luptă. Decebal atunci văzând pier­ dută orice speranţă de mântuire, se hotărăşte a urma patria lui în mormânt şi, blestemând o depe urmă dată pe pricinuitorii peirei sale, îşi împlâută pumnalul în inimă. Capul său tăiat este adus lui Traian 106. Sefii Dacilor care mai supravietui seră tuturor nenorocirilor de până atunci, parte se sinucid, parte se supun invingătorului, aducăndu'i, pe largi tave de argint, preţul răscumpărărei vieţei lor, scumpe juvaeruri 107. Dacia cade zdro­ bită Ia picioarele lui Traian, Ia 106 el. Hr. 106 Pe o medalie găsită la Deva În comi latul Uniedoarei se vede pe Decebal aruncăndu-se pe spada lui şi dedesupt legenda occupala Dacia. Ma­ .qazin fur sieb. Latuieskunde I, 1843, p. 130. Vezi frumosul bazorclief de pe Columnă infăţişând sinuciderea .. lui Decebal, În fruntea acestui volum. 107 Frohner, lab -r- -l'Tt:::::.f72, 177-178. Ioanes Lidus, De magistratibus,II, ne da ştirea de sigur exagerată că Traian ar fi luat din Dacia 5 milioane libre .<1<: aui' şi 10 milioane de argint. [121] f CA PUL II. DACIA SUB ROMANI. (106-270 d. Hr.). 1 COLONIZA.RJ3JA DACIEI 1. ELEMENTELE STRĂINE Serbările din Roma. -- Statul dac pierise şi pe ruinele lui era să se înnalte unul roman. Dacă însă elementul nou ce venia să se altoiască' pe vechea stirpe tracică din poalele munţilor Carpaţi, era superior acesteia în cultură şi inteligenţă, în ca­ racter nu putea să o întreacă, încât rădăcina poporului român e prinsă în păturile istorice prin două viţe tot atât de energice, de trainice şi de pline .��3!!:ţ\lte. Să nu ne fie deci silă, dacă şi sângele Dacilor se va găsi amestecat în naţionalitatea noastră ; căci dacă Dacii nu au ajuns şi ei un popor mare şi însemnat, aceasta fu datorit numai oarbei fatalităţi, care îi aduse în 10-· vire cu Romanii care erau mai puternici decât ei 1. Cât de mult însă socotiau Romanii pe Daci, se vede din marele preţ pe care ei îl puneau pe răpunerea lor. Izbânda contra Dacilor fu privită ca un mare şi însemnat evenement. Dela Cartaginezi, nici un popor nu pusese în o aşa de primejdioasă cumpănă puternicul Imperiu Roman; căci, cum exclamă Pli­ nius în o scrisoare către Caninius : "care materie este oare aşa 1 Este cunoscut că istoriografia noastră mai veche combate ideea unui amestec al Dacilor cu Romanii şi pretinde că poporul român ar fi de obârşie­ curat romană. Astfel susţin: Petru Maior, Istoria penlru Începutul Românilor, .. ed. din Buda-Pesta, 1813, p. 5; Şincai, Chronica Românilor, Iaşi, 1853, p. 7;. Laurian, Istoria Românilor, etc. Această părere mai numără încă şi astăzi ade­ renţi; însă numărul lor scade cu cât înaintează studiile istorice. [122] 122 lSTORIA RO�IÂNILOR de proaspătă, de bogată, de mare, în sfârşit aşa de poetică şi, cu toate că, în lucrurile cele mai adevărate, aşa de fabuloasă 1 Vei arăta cum fluvii au fost vărsate asupra pământului, cum punţi noue au fost aruncate peste riuri, cum vărfurile abrupte ale munţilor au fost încununate cu lagăre de soldaţi, cum ca­ pitala a fost răzbită, şi cum răzbită fu şi viaţa unui rege ce nu ştia să piardă nădejdea. Numai o greutate, dar aceea prea mare, vei întâmpina; anume că cu toată puterea minţei tale, această măreaţă epopee să nu treacă peste marginele ei" 2. Serbările date în Roma pentru a celebra înturnarea triumfală a împăra­ tului fură din cele mai strălucite: ,,0 suţJt_qQ.!lăZ;gci ,şi trei de zile, ne spune Dio Cassius, ţinură jocurile publice şi peste un:,. sJrrezece mii de fiare pieriră în luptele date, în cari apăruraşi zece mii 'aegladiatori 3." Istoricul Romei uită însă să ne spună si câti din acesti nenorociti îsi lăsară oasele în amfiteatrele ro­ mane; uită, sau mai curând: ca om cu cugetul mai înnalt, îi e ruşine să o mărturisască. Traian primeşte felicitări dela toate popoarele barbare cari se cutremura seră de cumplita învăţă­ tură dată Dacilor. ° solie între altele îi veni tocmai din îndepăr­ lalele Indii. El ridică în Moesia un oraş pe care îl numi Nico­ poli, în amintirea victoriei repurtate, şi ordonă să se bată o mulţime de medalii cari se refereau atât la faptul general al cucerirei Daciei, cât şi la oarecari întâmplări mai însemnate ale războiului. Ca un monument nepieritor care, străbătând veacurile, să ducă până la urmaşii cei mai îndepărtaţi răsunetulfaptelor sale, Traian făcu să se înnalţe, în forul său din Roma, vestita Columnă ce poartă numele lui şi pe care orândui să se sape, în un şir de tablouri, înfăşurând Columna ca o cord ea de jos în sus, cele mai însemnate scene din luptele sale cu Dacii. Un alt monument, mai din gros lucrat şi împodobit cu sculpturi inferioare în execuţie celor de pe Columnă, fu ridicat de Traian în Sciţia Minor, înf1oritoarea aşezare romană ce avusese a se lăuda mult de sprijinul dat ei de Traian contra barbarilor daci, cari neliniştiau foarte mult aşezările romane. Ruinele lui s'au regăsit la Adam Clissi în Dobrogea. El fusese ridicat când 'Traian îmbrăcase pentru a 13 oară puterea trihunicie, deci în anul 111 după Hristos. Monumentul neproducea pe împărat şi scene din războiul roman o-dac asemănătoare acelor de pe Columna lui Traian. Monumentul fusese înnălţat în oraşul Troppaeum Traiani ai căruia locuitori mai închină o piatră întemeietorului Daciei în anul 1154). 2 Plinius (cel tânăr), Epislolae, VIII, 4. (adaos la cele 9 cărţi) Scris. XIV . d. Mueller 1903, Epist. către Traian. In scrisoare, Plinius felicită pe Traian .pentru izbânda dobândită. 3 Dio Cassius, LXVIII, 15. 4 Gr. Tocilescu, Das Monument; uon Adam 'Clissi, 1896; Fouilles el Re­ .cherches archeoloqi ques, 1900. T. Antonescn, Columna lui Traian, 1910. i [123] COLO:-llZA1Ul:A nAC\lCI 123 Dacia fusese cucerită de Traian cu scopul anumit de n. fi prefăcută în provincie romană. Văzând necredinţa lui De­ cebal, această idee luase în mintea lui Traian un caracter de fixitate care se vedea în jurământul lui obişnuit: "aşa cum vreau eu să reduc Dacia în provincie romană". Insă nu aşa fu-o Columna lui Traian. sese gândul său primordial, ci zădărit de viclenia regelui Da­ cilor, luase Traian o asemenea hotărîre. Fiind însă că această ţară era aşezată peste hotarele fireşti ale împărăţiei romane, deaceea trebuiau luate pentru asigurarea stăpânirei ei măsuri [124] 124 lSTOIHA llOMÂNILOR excepţionale, spre a face din ea o stavilă în contra barbarilor, un lagăr roman în ţară duşmană. Iată pentru ce ne spune ;Eutropiu, că "Traian aduse, pentru a impoporâ această pro­ -vincie, de un încunjur de un milion de paşi, din tot imperiul ?,roman, nesf'ârşite mulţimi de oameni, spre a cultiva ogoarele [125] COLON1ZAREA DAClICI 125 şi oraşele ei" 5. Despre nici o altă provincie nu se raportează / r .: I 'Eutropius, Hadrianns, c. VIII: VI "Traianus, ad frequcntandam hanc decies centena millia passurn in circuitu habentcm provinclarn, cx tot.o orbe romano infinitas copias horninurn transtulerat, acl agros el urbe colendas". Eutropius dă drept motiv al acestei măsuri, stârpirea sexului masculin din Dacia: " Cum Dacia cliutnrno bello Decebal! uiris csset exh ausl a ", despre care mai jos. [126] 6 Capitolinus, Anioninus, XI : Hispaniis exhaustis, italie a allectione, contra Traianis praecepta, verecunde consulult". Elementul elin. - � întâiu �!��_Ju!_num�r _.�§>ţ�ll de însemnat de colonişti. dm .. AZIa Mlnoara .. după cum se poate C()11,§latăaceast1i'-d}l}1Mimune1f!lpreju��ri, şi ăinÎme întâiu din num·ele··-lbr=deâl�lginl'i.JlLi!1}L c_e.!1i s�a§ p.ăslrat ţqJ!i§<5rir>lii. Astfel --enurnaram: Isidora Domo Asiae, o tanararemeie de 18 ani moartă şi îngropată în Apulum de soţul ei Primus Aurelius ; Aelia Pergamia adică din Pergam, care închină împreună cu Iulia Bassa un altar zinei Venerei; Aelius Syrus adică din Siria, arătat ca augustal al municipiului Apulum; Quintus 1 anuarius Agathangelus, care pune o piatră morrnântală pe groapa tatălui său Quinius Ianuarius Zozimus; Lizinia Callityche, care pune o inscripţie pe mormântul soţului ei Titus Lizinius şi tot astfel face şi Iulia Alrodisia. pe acel al bărbatului ei Caius Longinus Maximus. Ambele aceste din urmă nume de femei sunt învederat elineşti, fie că soţii lor să fi fost Elini botezaţi însă cu nume romane, fie că ei, Romani, să fi luat în căsătorie femei de neam elin. O legătură inversă întâlnim În Severus Eucharistus care are de soţie o femeie de nume roman Aula Candida. Aiurea întâlnim JS'rORIA IWM1Î.NILOR 12G un asemenea fapt. Pe aiurea Romanii se mulţămiau a trimite câteva colonii, şi lăsau a tot puternicei înriuriri romane sarcina de a romaniza ţara cucerită. Pentru Dacia se procedă altfel: se aduse deodată un mare număr de colonişti cari să înlocuiască partea, după cum se vede destul de însemnată, a poporaţiei Daciei căzute în războiu : dar totodată să imprime cu grăbire caracterul roman acestei noue agonisite, pentru a putea astfel să slujască la scopul propus. După cât se pare Traian nu aduse coloniile sale din ţara de baştină a poporului roman, Italia; căci centrul împărăţiei ajunsese În mare lipsă tocmai de element roman, Încât lucru Îndestul de extraordinar, poate nicăieri nu erau aşa de puţini adevăraţi Romani ca În capitala Însăşi a Împărăţiei. Capite­ linus, unul din alcătuitorii istoriei imperiale, care trăeşte pe vremile lui Diocleţian şi Constantin cel Mare, spune despre Antonin, că '"fiind Spaniile cu totul deşertate de oameni, ar fi îngrijit de ele cu bunăvoinţă, prin o colonizare din Italia, contra preceplelor lui Traian" 6, de unde se vede că Traian îşi pusese ca maximă, în afaceri de colonizare, a nu scoate element roman din Italia. Să cercetăm acuma după inscripţiile aflate pe pământul Daciei, din care regiuni veniră în această ţară coloniştii romani, şi pe urmă să vedem ce caracter dobândiră aceste elemente, În aparenţă străine de firea romană, cari veniau să ocupe siliştele Daciei. [127] pe un libert Eutyclms care dedică o piatră lui Mithras pentru su fletul patronilor săi. Tot aşa ridică M. Antonius Onesas şi M. Aurelius Theodoios 7 câte o piatră în onoarea unui zeu Glycon a. cărui închinare era originară din oraşul Abonoteichos din Paflagonia. Ca preoţi a mai multor zei greceşti întâlnim iarăşi Elini : pe Caius Spedius Hermias, preotul lui Esculap din Per­ gam şi pe Addebar Semei şi Okeanos Socraiis, preoţii lui Ju­ piter din DoJiche. In Tabulele ce rate găsim un copil Apolausius de naţie elin, cumpărat ca sclav de unul Dasius Breucus şi o fată Theoâoia, originară din Creta 8). Acelaş lucru este dovedit şi prin mai multe nume de zei de origine elină adoraţi În Dacia, ai căror Închinători şi preoţi, după cum am văzut din exemplele aduse, aveau nume greceşti. Astfel afară de acel Glycon, zeu originar din Paflagonia, şi de J upiter opiimus maximus Dolichemzs deus Commagenorum de obârşie din Doliche oraş din provincia Comagena în Siria nordică lângă Eufrat, pe cari i-am amintit şi mai sus, mai în­ tâlnim pe Jupiter optimus maximus Heliopoliianus, adorat în Helipolis, oraş din Azia Minoară, provincia Coelesiria, nu de­ parte de izvoarele Orontului; apoi pe Jupiter opiimus ttuiximus 'I'aoianus din Tavia, oraş al Galatiei pe malul oriental al flu­ viului Halis ; în sfârşit mai întâlnim pe Jupiter optimus ttiaxi­ .mus Piusenus, originar din Prusa cetate din Bitinia, care nu trebue amestecat cu Jupiter Erisenus, de fel din Eriza, oraş din Caria, adorat şi el în Dacia 9. Culturile zeului persian Mithras şi al zeilor egipteni Isis "şi Serapis se regăsesc şi în Dacia precum şi în toată întinde­ rea imperiului roman. In Dacia însă aceste zeităţi poartă nişte epitete eline şi închinătorii ei se văd a fi mai cu deosebire EIini, încât şi reaflarea culturilor orientale sub această formă În Dacia, întăreşte prezenţa elementului elinesc. Astfel Isis poartă adaosul de M irionima, având un colegiu de închinători, iar Mithras sau soarele acel de &Vet'ltfjto�. Inscripţiile cari se referă la acest din urmă, sunt apoi scrise în totul sau în parte COLONIZAREA DACIEI 127 1'. I I , Vezi inscripţiile în Cor-pus Inscriplionum Liiitiarum, III, No , 1222 Domotsiae; 1366 Pergamia; 976 Syrus; 1504 Agathangelus şi Zozlmus ; 1535 Callltyche ; 1536 Afrodisia, 1529 Evcharistus; 1417-a Herrnias ; 1301 Semei si Socratis ; 1022 Theodotus. ,� 8 Tabula cerată : No. VII, C. 1. L., III 941: "Dasius Breucus emit man­ clpioque accepit puerum Apalaustum natione grecum". No. XXV, p. 959: ,.mulierem nornine Theodotam natione creticam". In tabulele cerate descope­ rite la Abrud, printre 100 de nume de oameni se află vr'o 12 cu nume greceşti, G. Popa, Tabu/ele cerate, p. 149. Intre ele găsim pe unul Socrates Socratio -cari este acelaşi ca Soeratio Socrationis. Altul Iulius Macedo putea fi Roman din Macedonia. Numărul numelor greceşti se reduce deci la 10 din 100. a C. 1. L., III} 1, No. 1301 a, b, 1302 Dolichenus; 1353, 1354 Heliopoli­ tanus, 860, 1088, Tavianus, 859 Erusenus. Akner und Mtiller, Riimisclic In­ .schriţteti in Dacien, No. 728, Prusenus. [128] 128 ISTORIA nOllANILOR în limba elină 10. Intr'un loc întâlnim o piatră închinată lui Sol Hietobulos, eo:p[�O'JAO� al inscripţiilor elin Palmira 11. O altă numire a zeului soarelui este aceea de Azizus,. căruia i se mai zicea şi puet bonus pliosporus, sau aducător de lumină. Numele ele Azizus este însă arătat de scriitorii anti­ chităţei ea zeul popular din Emesa, cetate din Siria Apamene=. Adeseori închinătorii unuia din acesti zei îi ridicau tem­ ple şi îngrijiau de slujba lui prin preoţi, precum am văzut pe acei ai lui Esculap din Pergam şi ai lui Jupiter din Doliche .. Pentru susţinerea unui asemenea cult, se organizaseră colegii cari contribuiau în mod voluntar la spijinirea religiei lor. Afară ele colegiul Isielei Mirionime pomenit mai sus, mai amintim colegiul Galaţilor (Galatae consistentes), care întreţineau tem­ plul lui Jupiter Tavianul, originar din Galatia 13 şi colegiul Asianilor, elin care inscripţia ce'l aminteşte reproduce numele a 42 de membri, 26 de bărbaţi şi 16 de femei 14. Mai adăogăm şi colegiul Utricularilor Adrastei, oraş din Asia ele lângă Cy­ zicus 15. Pe lângă acestea, mai observăm că în Dacia staţionară În Lot timpul stăpănirei romane, mai multe cohorte de trupe ajutătoare din Comagena, precum şi din alte localităţi ale Siriei; astfel din Iturea lângă Palestina şi din Palmira 16. Mai amin­ tim şi prezenţa în Dacia a unor neguţitori eIini, cum se poate vedea din o inscripţie pusă, de doi nequţiiori din Siria, lui Jupiter Dolichenus 17. Toate aceste împrejurări ne arată că între coloniştii ro­ mani aduşi de Traian în Dacia, era şi un contigent de ele­ ment elin, care deşi romanizat În parte, totuşi se vede a fi păstrat, cel puţin în generaţia sosită În Dacia, conştiinţa na- ---------- --- 10 C. 1. L., III, 1, No. 882 ,;Isieli Myrlonlmae C. luI. Martialis pata et L. Livius Victorinus quaestor collegii Isidis d, el."; No. 1107: "Soli invicto, [Il.�U> CMY,·�Ţ(i.I S()X'�Y a'l2U··�Y.2Y" No. 1436: "Soli invicto, Mithrae ani­ ceto, Hermodio v. s."; Akner, No. 362: «IntU> (j.'12�Y.·�'tU> Epfl:�� ro pj" Wll C''12&·�Y.2». Pentru Serapis vezi un altar în Tocilescu Monumente epiqraţice, 1, 1\.)02, p. 4G. Pentru Mithras. studiul lui Studnizki În Arli. eplqr, Milleilunqen allS Oesicrreich, VII, 1883. Wien. 11 C. 1. L., III, 1. No. 1108. Comp. Corpus Inscriptioruun qraccaru m, Ed. Boeckh, No. 4483, '1502. re C. 1. L., III, 1, No. 875, 1131-1138, Că Azizus era adorat în Emesa "ezi Iulianus, Ot alioties, IV, p. 150 13 C. 1. L., III, 1, No. 860. Co m p. alt collegium Calatarum, ]\0. 139-L 11 C. 1. L., III, 1, No. 870. " C. 1. L., III, 1, No. 944. Vom vedea mai jos ce erau utricularii. 16 C. 1. L., III, 1, No. 955, 1343, 1347, 1371--74, 1379 Cohortae COI11- magenorum : 1382 Co h. Ituraeorum : 837, 907 Numeri Palrnurenorum. 17 Goos, "Archeologisclle Analelcten" in Arlziv. fiiI' sieb, Latideskunde, Neue Folge XII, p. 169: "I(ovi) O(ptimo) M(aximo) D(oliclJeno) Aureliu A­ exander el Flaviu Suri, negotiatore ex voto l(ibenter) p(osuerunt)". [129] ('OLONIZAREA DACIEI 129 ţionalităţei sale; aceasta cu atât mai mult cu cât este cunoscut că în deohşte poporul roman n'a izbutit niciodată a romaniza, în ţara lui chiar, pe deplin elementul elinesc ce era mai cult decât dânsul. Dacă vedem că în Dacia elementul elinesc s'a pierdut cu totul în sinul acelui roman, aceasta a provenit din faptul că, strămutat în Dacia, atare element fusese zmult din pământul său, rupt de pe baza sa naţională, transferat din o încunjurime elinească în una romană, ceeace explică des­ naţionalizarea lui. Că unii din coloniştii Aziei Mincare păstra­ seră la venirea lor în Dacia conştiinţa naţionalităţii lor, se vede din aceea că se găsesc mai multe inscripţii redactate În limba elină 18. Dacă însă coloniştii iubiau să scrie această limbă, ei tre­ buiau să o şi vorbească şi astfel se introduseră În limba po­ porului din Dacia mai multe cuvinte elineşti vechi, cari au rămas nănă astăzi în limba română si cari nu trebue confun­ date Cl{ acele derivate din limba grecească modernă, introduse în timpurile mai nauc, dela constituirea statelor române încoace. Astfel de cuvinte de origine elină în limba română sunt: Drum dela op6fJ.o,", care nu poate fi împrumutat din gre­ ceasca nouă, pentrucă atunci ar fi trebuit să păstreze pe o, aşa precum această vocală 9. rămas neschimbată în toate cuvin­ tele luate din limba greacă mai nouă, ca omofor de la 0fJ.61lopo� econom dela ol>tov6Jlo� amvon dela &Jl�wv anisori dela f}"W30V şi aşa mai departe. Schimbarea lui o şi u s'a făcut încă din vremuri foarte vechi, în epoca de formaţie a limbei române. Martur dela fJ.&ptU� sau fJ.!XptUPO� care redă pe v grecesc prin sunetul u, şi care cuvânt nu poate deci veni dela mo­ dernul Jl6:p'tupo�, deşi are acelaş înţeles; căci dacă cuvântul românesc ar fi împrumutat dela neogrecescul martiros (v se ceteşte astăzi ca i, pe când în vechime avea un sunet mai apropiat de u) ar trebui să fi păstrat pe i, precum în pirostie . dela 'it'Jpwcrt{cx, sirmă (sau sârmă) dela croP[t!l., tipar dela tOltO� \. etc. Redarea lui v vechiu prin u este obişnuită în limba la­ tină: pus (puroiu) dela 'itOWV, puga (bucă) dela ltJY'Y), sub în greceşte oltb, cu spiritul aspru; super dela (msp, Imna (spin) dela AOfJ.'Y) şi altele multe. Papură dela elenicul lt<UPO�, pentru acelaş cuvânt. Tufă dela elenicul 'totpo� (fum) ce nu se află în greceasca modernă. Nu trebuie confundat acest cuvânt care Înseamnă nimic, echifalentcu fum (d. e. în locuţiunea tufă în pungă), cu tufă dela latinescul tuffa : tufă de ierburi, 'tufăriş de arbori. 18 Akner, No. 79, 192, 362, SeU, 608, 666, 699, 850, 875, 877, 918. Adauge HirschfeJd, Epiqraphisclie Naclzlese zutn Cotpus Lnscri ptionum latina­ rum, Wien, 1871, No. 25, 26, 27. A. D. XenopoJ. - Istoria Românilor. Vol. L [130] 130 ISTORIA ROMANILOR Strugur dela elinescul 'tpuya, prin aceeaşi prefacere a lui u în u şi adăogirea unui s premergător ca şi în sturz, numele unei păsări, dela turdus. Teacă dela elenicul {}�xYJ cu acelaş înţeles, şi nu dela identicul grecesc, din cauză că, dacă ar fi împrumutat dela această din urmă limbă, ar fi reprodus sunetul YJ prin i şi nu prin diftongarea lui în ea, ceeace dovedeşte o origine foarte veche. Din greceasca modernă avem bunăoară: mitropolit dela f1YJ'tP01tOA{'tYJ�, shimă dela crXYj(J.a, splină dela crrrJ,�va, cămilă dela xa(J.�A�, etc. Case dela elenicul X&crxw, identic şi în greceasca mo­ dernă. Că vorba românesc este luată din limba veche si nu din cea nouă grecească, se vede de pe aceea că ea redă' con­ soana aspirată X, care la acei vechi se pronunţa XX, . prin sunetul k românesc, pe când la cuvintele împrumutate din greceasca modernă totdeauna X iniţial este reprodus prin Il românesc, precum în har dela XlXpo�, hău (cât îi hăul) dela X&o., hiritisesc dela Xatp€'t!Cw, hirotonie dela XE�po'tovew, şi al­ tele mai multe. Aceste câteva exemple, de prezenţa sigură. a cuvintelor eline vechi în limba română, să fie îndeajuns pentru a dovedi înriurirea pe care o lăsară vechii colonişti din Azia Minoară asupra poporaţiei ce se formă din nou' în Dacia, după ocupa­ rea ei de Romani. Faptul însă că am constatat prezenţa în Dacia de ele­ mente eline, încă vii şi nedeplin romanizate, explică la rândul său îndeajuns existenţa unor cuvinte elineşti în limba de astăzi a Românilor, şi nu este de nevoie, pentru a se afla cheia care să deslege această aparentă ghicitoare, să strămutăm poporul român tocmai peste Dunăre, ba încă peste Balcani, prin preaj­ ma naţionalităţei eline, spre a 'I pune acolo să împrumute cele câteva elemente elinesti din graiul său actual. Elinii veniti la noi în timpul coloni�ărei au adus acele elemente în limba noastră, şi nu noi ne-am coborît către Grecia spre a ni le în­ suşi. De îndată ce se constată prezenţa de elemente eline în constituirea chiar a naţionalităţei noastre, nu ne mai pot mi­ nuna de loc aflarea câtorva termeni din limba lor în graiul nostru de astăzi. Păstrat-au doar şi Francezii în limba lor câteva cuvinte eline, deşi în întreaga întinsă Galie era numai o singură colonie grecească, Massalia, astăzi Marseille, Aşa migraine dela ��Hxpav{a, golfe dela x6A1tc� şi alte câteva. Elementele iliriee, - A doua regiune care a trimis co­ lonişti în Dacia era acea locuită de popoarele traco-ilirice cari ocu pau pedeoparte Tracia şi Macedonia, pe de alta coasta [131] COLONIZAREA DACIEI 131 Mărci Adriatice, intinzându-se până în Panonia, anume acele ţări cari poartă azi numele de Albania, Muntenegru şi Dal­ maţia. Din această de pe urmă ţară care se numia Lot astfel Ş.Î În vechime, Traian aduse lucrători iscusiţi în exploatarea minelor, "căci ne spune Florus despre Dalmaţi că, după ce fu­ seseră . pedepsiţi de mai multe ori pentru prădăciunile lor, "ii dădu Augustus pe mânile lui Vibius ca să'i înfrâneze cu totul. Vibius sili pe această naţie sălbatică a săpa pământul şi a topi aurul din vinele sale, ceeace ea făcea şi fără acesta, dela sine, fiind foarte zgârcită" 19. Astfel la Alhurnum Maior care astăzi se llumeştLÂbrud, pe ungureşte Abrudbanya, unde erau vestitele mine de aur ale Daciei, se afla o colonie în­ treagă de Dalmaţi cari erau întrebuinţaţi la exploatarea lor. Aceştia erau mai cu osebire din tribul Piruştilor, pe cari au­ torii cei vechi îi recunosc cu toţii a fi o poporaţie ilirică 20; __ deaceea găsim Albumul Maior numit într'o ta bulă cerută, Virus Pirustarum 21. Intr'o altă tabulă cerată, găsită ea şi cea de mai sus în ruinele dela Verespetak, lângă Abrud, vinde unul Dasius Verzonis, Pirusta ex Kavieretio, o copilă de 6 ani nu­ mită Passima 22 pentru 265 de denari, unuia Maximus Batonis. S'a găsit în Dacia mai multe inscripţii cari amintesc personaje de obârşie din Aequum, oraş dalmatin şi anume pe T. Cel­ senius Constante, pe Aurelius Bassinus, pe Aurelius Decora­ tus şi pe alt Aurelius al cărui nume de familie nu se poate ceti, ca decurion din acelaş oraş. In tabulele cerate găsite la Abrud se află printre 100 de nume de oameni vreo 45 de caracter tracic, din cari vre o 20 îşi găsesc analogia în Dalrnaţia= Altă inscripţie pomeneşte despre unul "T. Aure1ius Afer Del­ mata, chemat cel întâiu din Splonum" 24. In Alba Iulia în re Florus, IV, 12: "Augustus perdornandos Tiberio mandat qui ef lerum genus Iodere terras coegit aurumque venis l'epmgal'e; quod alioquin gens om­ nium cupidissima studiosa diligentia anquirit", 20 Livius, XLV, 26 : "Senatum po pulumque romanum IIIyrios esse liberos [ubcre.,; Non solum liberos sed etiam immunes fore Issenses, et Taulantios, Dassaretiorum Pirustas, Rhizonitas ... " Comp. Ptolemeus, II, 17, 8 .. Strabo, J, 1. " Tabulae ceratae, No. VIII, C. 1. L., III, 2, p. 945: "Andueia Batonis emit mancipioque accepit dornus partem dimidiam, que est Alburno maiori Y ieo Pirustarum", 22 Idem No. VI, p. 937: "Maximus Batonis puellam nomine Passimam emi t mancipioque accepit de Dasio Verzonis Pirusta ex Kavierretio". 23 C. 1. L., III, 1, No. 1223, 1262, 1323: "DEs M(anibus) P. Celsenio Constanti decurioni coloniae delmatiae Chl ndia Aeqno, item coloniae daci­ eae". No. 1108: Deo soli Hierobulo Aurelius Bassinus, col. Aquensis sacerdos numinnm v. s. 1. m No. 1596: 1. O. M. Pro salute S. et S. M. Aurelius De­ coratus dec. col. Aequi flamen aedilis et M. Aur ... decurio col. Aequi v. s. 1. 111. Asupra cQlol1iei Aequum, vezi Ptolemeus, II, 16, 11. Itin. Antonini, No. 269. Tab. Peutin- geriană. Adaugă Popa, Tablele cerate, p. 150 şi urm. 24 C. 1. L., III, 1, No. 1322: "D. M. T. Aur. Afer Delmata, princeps adsignatus ex SpIOllO". [132] 132 . ISTORIA ROMÂN1LOR. sfârşit s'a mai găsit o inscripţie care conţine dedicarea unui templu, ridicat din pământ de către un colegiu al Prosmoni­ lor, originari din oraşul dalmatin Prosmona. Tot dalmat este si numele satului Kavieretium din o tabulă cerată, nume ce se reaflă în Dalmatia 25. Ne mai rămâne de amintit şi numărul destul de în­ semnat de ale, cohorte şi corpuri de armată originare din păr­ ţile Traciei şi ale Iliricului, spre a. termina cu arătarea acestui Însemnat element care a intrat şi el în plăzmuirea naţiona­ lităţei noastre. Aşa întâlnim în Dacia corpuri ajutătoare de Traci săgetători, de Traci cetăţeni romani, de Dalmaţi, de Iliri şi de Bessi, acest din urmă recunoscut ca unul din cele mai puternice triburi ale popoarelor tracice 26. Prezenta de colonisti dalmatini si ilirici între acei adusi sau veniţi î� Dacia poate explica afla�ea unor elemente alba­ neze în limba română. Este de observat Însă că înriurirea Iimhei albaneze asupra celei române a fost mult mai adâncă de cum bună oară a fost acea a limbii eline care s'a mărginit la introducerea în organizmul limbei române a câtorva cu­ vinte de caracter elin. Albanizmele limbei române se constată nu numai 111 partea lexicală ci şi în acea gramaticală a graiului. In pri­ virea cuvintelor de origină albaneză aflătoare În limba română ele pot fi datorite sau înriurirei mai noue albaneză reprezentată de Albanezii venit.i în tările române în decursul istoriei lor mo­ derne, mai ales prin gardele de Arnăuţi ale Principilor, sau înriurirei vechi, adusă de coloniştii ilirieni cari luară parte la colonizarea Daciei. Este greu de despărţit astăzi aceste două izvoare din cari au putut curge cuvintele albaneze în graiul românesc. Cuvintele cele mai caracteristice de origine albaneză sunt: abur (avul), brad (hreth), broască (breske), buză (bouze), căciulă (kesoulje), cioară (sorre), codru (kodre), copac (kopah), peţhmâ (ghimp), grumaz (gourmaz), năpârcă (neperke), sat (Isat), şopârlă (sapi), urmă (gjourme), vatră (vatre), văpaie (vampa) 27. " Hirschteld, Ep. Nachle�e, No. 28: "Famillaricum a solo Prosmoni eli: suo fecerunt per Aur. Statium et Ulp. Paulum quaestores". Asupra ora­ şului Prosmona, vezi Appianus, Illijricnm, XII, 26-27. Cf. Popa, Tablele ce­ r.ale fh Tronsiluania, p. 140. ee Privilegia militum in C 1. L., III, 2. No. XL, Thracum Sagittario­ rum : XXV Thracum civium romanorum ; XXXIII Flavia Bessorum; C. 1. L., III, 1, No. 1197 numeri I11yricorum; 1577 Coh. III Delmatarurn. 27 Cihac, Diciionnaire d'Etţjmoloqie duce-romane; Blemenis slaves, 1879, p. 714 şi urrn., mai dă alte cuvinte ale căror origină albaneză nu este însă si­ gură. Vezi Ovid Densuşianu, Histoire de la laruţue roumaine, 1901, p. 29, 295, Hasdeu admite mult mai multe cuvinte albaneze pe care le consideră ca dace. Vezi enumerarea lor în Densuşianu, 1. C., p. 35. [133] OOLONIZARElA DACIEl! 133 '-'--�7�-- --- --- ----cc'�_�� __ �_ -- _":-.�' ;":'�-"�"""" �_u_�_.� _ (1/ Mai Însemnată mult decât această îuriurire albaneză Iexicală=este 'aceea constituţională de' aceeaşi obârşi.e. Forme , gramaticale şi sintactice de fel albanez În limba română se Întâlnesc mai multe şi de mare Însemnătate. Aşa bună oară 1 identitatea genitivului cu dativul, formarea pluralului sub- \ stantivelor neutre (sau mai bine zis masculine la singular şi 1\ feminine la plural) în uri; formarea numeralilor dela 11-19 prin adăugirea propoziţii spre, adăogirea lui a la pronumele 'I demonstrative, formarea viitorului cu auxiliarul voi, postpu- nerea articolului şi alte câteva 28. Mai sunt apoi schimbări iden­ tice de înţeles ale unor cuvinte împrumutate din latină de ',limba albaneză pe cât şi. de. cea română 29._, '�Dacă"'explical'eă' împrumutărei cuvintelor nu ar cere alt­ ceva decât v�i;î.taJfa sau atingerea culturală a acelor două 'popoare, înriurirea constituţională nu se mai poate face numai pe calea împrumutului dela vecini.· Pentru a explica în riuri­ rile constituţionale ale limbei trebue numai decât admisă o convieţuire a popoarelor ce le îufăţişază.i-Pentru a înţelege în­ riurirea albaneză asupra formelor gramaticale româneşti, tre­ bue închipuit o contopire a celor două rase, un amestec intim al vieţei de copilărie a indivizilor, când copilul născut din pă­ rinţi care aparţin ambelor rase deprinde formele fără alegere dela ambii lui născători. lnriurirea aceasta constituţională albaneză s'ar putea explica şi din amestecul coloniştilor ilirici cu Daco-Romanii; dar pentru aceasta ar trebui ca ei să fi fost îndestul de numeroşi pentru a închega din multe imitaţii schim­ harea formelor gramaticale româneşti. Din nenorocire nu avem nici cea mai mică idee despre statistica colonizărei. Dacă ne-am Iua chiar după resturile păstrate În inscripţii, atunci fără în­ doială că mai Întinsă decât cea ilirică şi dalmată pare a fi fost cea elinească, Cu toate acestea înriurirea acestei din urmă colonizări nu a lăsat în limba română decât mult mai puţine cuvinte eline, iar asupra formelor gramaticale nu a lăsat riici cea mai mică urmă. Prin urmare, pentru a ne da samă despre înriurirea albaneză destul de bogată în cuvinte şi atât de adâncă în forme, trebuie să recurgem la altă concepţie, anume la fap­ tul că substratul geto-dac, din firea lui tot albanez şi care s'a constatat a fi rămas destul de gros sub pătura romană, a determinat el acele modificări în sensul albanismelor ce se întâlnesc în graiul românesc 30. 28 Enumerarea lor In Densuşlanu, 1. c., p. 35. 2' Idem, p. 297-299. 80 In timpmile din urmă ale vieţei lui, Hasdeu susţinea că Albanezii nu sunt decât Costoboci, Carpi şi Bessi strămutaţi la sudul Dunărei de îm-' păraţu romani. In loc ca Dacii să fi fost Albanezi, se răstoarnă lucrul că Al­ banezii ar fi fost Daci. Cine sunl Albanezii În An. Acad. rom., II, tom. XXII, 1901. Mai vezi şi Ath. M, Marienescu, Stavii, Macedo-Romănii şi Albanezii în An. Acad. Rom., II, tom. XXVI, 1904. i \ [134] JSTORIA ROMÂNILOR Alte elemente. - Intre locuitorii Daciei mai găsim şi elementele celtice. Astfel întâlnim mai multe cohorte din Galia, Britania şi Hispania 31, ţări ale căror poporaţie pe acel timp era încă în mare parte celtică. In afară de cohorte aflăm două zeităţi de aceeaş origine: Zeul Vilrimenus şi o zeiţă Neha­ Iennia. Tol zeu galic trebuie să fi fost şi Jupiter Bussumarus, după forma cuvântului, In sfârşit mai aflăm un Trevir ori­ ginar din oraşul Augusta Trevirorum, în Belgia, cu numele gallic de Ibliomarus, ca decurion, deci în poziţie însemnată si care arată totodată că era cetătan în Dacia 32. , Cu toate că cercetarea Iimbei româneşti nu a ajuns Încă a determina dacă se află elemente celtice în limba română şi cad sunt acelea, căci încercările făcute până acuma În această direcţie sunt cu totul lipsite de caracter ştiinţific, totuşi chiar dacă cercetările ulterioare ar descoperi cuvinte de obăr-. şie celtică în limba română, o asemenea împrejurare n'ar avea nimic extraordinar, şi nu ar trebui, pentru a le explica, să transportămpoporul românesc pe marginele Galiei, de unde el şi le-ar fi cules, ci prezenţa de Celţi În Dacia după colo­ nizare, ar da 6 explicare Îndestulătoare a acestei împrejurări. Cercetarea inscripţiilor ne arată spusele lui Eutropius, că Traian ar fi adus colonisti în Dacia din toată întinderea împărăţiei romane, ca adevărate, întrucât putem regăsi în ea elemente aduse din Azia Minoară, din Iliric şi din Galia , trei regiuni atât de deosebite şi de îndepărtate din acea împărăţie. Aceste elemente au putut lăsa, în sinul nouei poporaţii în­ chegate pe părnântul Daciei după cucerirea romană, urme în graiul ce se făuri pe noul pământ roman. Vom cerceta mai jos altă împrejurare, anume dacă aceasta grămadă de colonişti. trimişi aici din toate părţile împărăţiei, conţinea nişte elemente cu totul disparate, neunite Între ele prin nici o legătură, şi dacă mai ales le-au lipsit chiagul acela care face din adunături de oameni popoare şi din grămezi de indivizi societăţi. 2. POPORAŢIA BĂŞTINAŞĂ Argumente generale pentru stăruinţa Ilaeilor sub Romani. Istoriografia noastră. mai veche se sileşte a dovedi din răs­ puteri stăngerea desăvârşită a naţiei da ce, în urma crânce­ nului războiu şi a emigrărei Dacilor, după ce Romanii luară 31 Privilegia militum, No. XXXIII Gallorum, Hispanorum ; XXV Gallo­ rum maeedoniea; XL Gallorum dacica, C. 1. L., III, 1, No. 1342 Hispanorum Cnmpagonum; 821, 1633 Britannorum. 32 C. 1. L. III, No. 1214: "D. M. T. Fabio Illiomarn domo August. Trcver quo ndam decurio canabarum vlxit annis LX". [135] COLONIZAREJA DACIEl 135 ţara lor în stăpânire. Această părere sprijinită la început de istoricii români, în interesul păstrărei curăţeniei sângelui roman Din care ne tragem, a fost adoptată şi de scriitorii străini, însă cu o ţintă în totul deosebită. Susţin şi ei asemenea teorie, însă cu scopul de a putea mai uşor îndepărta pe coloniştii romani din Dacia, la retragerea lui Aurelian, "ca unii ce Romanii nu prinseseră în Dacia uişte rădăcini atât de puternice, nealto­ indu-se elementul lor pe temelia unei poporaţii supuse" 33. Mai întâiu constatăm un fapt netăgăduit, anume că Ge­ -ţii şi Dacii, când fură atacaţi de Romani, părăsi sera acum de câtva timp viaţa nestatornică. l-am aflat încă de pe timpul lui Alexandru cel Mare cultivând grâuI. Pe timpul luptelor lor cu Romanii găsim la ei agricultura îndestul de desvoltată, de oarece se află nişte dregători însărcinaţi cu inspectarea ei. Apoi întâlnim în Dacia o sumă însemnată de oraşe şi de sate cari exclud ideea unui popor nomad. Este însă o lege ce reiesă chiar din firea lucrurilor, că un popor aşezat nu fuge niciodată în totalitatea lui înnaintea unei năvăliri. Fug numai popoarele nomade cari îşi duc viaţa în cortul mişcător şi trăesc Din mâncarea curat animală; niciodată însă acele aşezate, care'şi trag hrana din pământul cultivat de ele şi de care, deslipitei sunt expuse mai curând peirei decât sub ameninţarea săbie, duşmane, Deaceea, de când există omenirea, nu s'a văzut stră­ mutarea în massă a unui popor aşezat. Este adevărat, Columna lui Traian arată, în tabloul ei final, mai mulţi Daci încărcân­ du'şi o averile în care, ceeace reprezintă fără Îndoială o scenă De emigrare 34. Aceştia vor fi fost dintre cei bogaţi ai naţiei lor cari, putând trăi ori unde, nu aveau nevoie să sufere apăsarea romană. A se deduce deaici o emigrare a întregului popor este o încheiere prea îndrăzneaţă. Se pretinde însă că Romanii ar fi ucis pe toţi Dacii aceia ce nu emigrară din ţară. Dar după ce se supuseră, fiind învinşi, pentru ce ar mai fi ucis Ro­ manii pe aceia ce le recunoşteau supremaţia? Lăsând la o parte omenia, care împiedecă de a lovi pe acel ce se roagă, constatăm că o asemenea purtare ar fi fost contrară politicei urmate de Romani în toate ţările, politică ce le-au îndrumat domi­ na ţia lumei, anume de a fi aspri cu împotrivitorii şi blânzi cu aceia ce se supuneau lor, prin care ei hotărau adeseori chiar ------- 33 Ro esler, Ronuinischc Studien, Leipzig, 1871, p. 75: "In Dacien wurde , wenn wir richtig urtheilen, auf mehr di.innbesiedeltem Boclen, rings umgeben, von einer- itbelwollenrlen Bevolkerung, ein. reines Coloniallanâ qeschaţţen, in de m clas Rtmiert.hum nicht so tiefe Wurzeln trieb, wo es nicht auf der breiten sicheren Grundlage eines auch geistig erroberten Volksthum ruhte. Daher die Leichtigkeit mit der es spăter wieder entfernt wurde und verschwinden konnte olme einmal so viel Spuren zu hinterlassen als selbst in Britanien oder in No­ ricum, wo el' wie ein Firniss ist abgeripl'''ll worden". 34 Fr6hner, tab. ultim. [136] 136 ISTORIA ROMÂNILOR pe protivnici a prefera prietenia, duşmăniei lor. Apoi era oare în interesul Romanilor a stârpi cu totul poporaţia dacă? Care este valoarea unei cuceriri? Părnântul şi siliştele goale, sau poporaţia ce se mişcă pe ele? Am văzut mai sus pe generalii romani, năvălind în Dacia şi transplantând deacolo sute de mii de oameni în Moesia, spre a spori numărul birnicilor lor, şi în Dacia voim ca Romanii să fi alergat ca fiarele însetate de sânge după locuitorii Daciei care veni au în genuchi cu fe-­ mei şi copii, plângând şi cerând îndurarea învingătorilor ? Poporul roman era fără îndoială crud; dar cruzimea lui era războinică si avea totdeauna un scop si o tintă; nu era setea aceea nesăţioasă de sânge a unor tribm:i africane de astăzi cari ucid numai pentru plăcerea de a ucide. Se aduce însă în sprijinul acestei păreri, a stângerei ele­ mentului dac, cuvintele lui Eutropius, care spune într'un loc raportat mai sus, că Traian aduse nenumăraţi colonişti în Dacia pentru a îrnpoporă ogoarele şi oraşele, "căci Dacia ar fi fost secată de bărbaţi prin lungul războiu al lui Decebal" 35, şi în acelaş sens opune împăratul scriitor Julianus în gura lui Tra­ ian cuvintele: "Eu însă văzând republica lâncezândă şi apă­ sată atât prin tirania din lăuntru cât şi prin ofensa primită dela Geţi, singur am îndrăznit a ataca pe mărginaşii Istrului şi am răsturnat şi nimicit cu totul qiniea aceea a Geţilor. Iar o lucrare atât de mare am isprăvit-o în timp de apr9ape cinci ani" 36. Războiul fiind foarte crâncen şi îndelungat, purtat apoi din partea Dacilor cu o nespusă îndărătnicie, se înţelege că poporatia validă a celor ce luptară până la sfârşit a trebuit să fie rărită, încât scriitorii puteau, exagerând puţin lucrul, să vorbească de nimicirea totală a acestei poporaţii. Eutropius ne spune însă el singur că Dacia a fost secată de poporaţia ei bărbătească. Si într'adevăr care cuceritor a nimicit vreodată elementul femeiesc şi copiii din un popor supus? Chiar însă dacă poporaţia validă bărbătească din Dacia, ar fi dispărut cu totul, ceeace este peste putinţă de gândit, încă rămânând o mulţime de femei şi de copii, aceştia putură reconstitui în cu- 35 Eutropius, Hadr., c. VIII: "Dacia enirn diuturno bello Decebali viril> esset exhausta". Mai sus p. 125. Unii cctese Însă uiribus, adecă secată de puteri. 36 Iuliani imperaioris quae supersuni. Ed. Taulmcr, p. 66: "Ego sane quasi torpentem rempubllcam et dissipatam, tum domestica tyrannide qua nullo tempore o pressa fuerat, tum Getarum contumelia suspiciens, solus Istri accolas aggredi sum ausus et Gelarum quidem genlem penitus everii el delevi. Et hoc quidem tantum opus annis fere quinque confici". Observăm şi aice cum împăratul Iulian numeşte pe Daci, Geţi. Vezi mai sus p. Obedeanu, Grecii în Tam Românească, p. 636, crede că cuvintele: "Getarum gentem penitus delevi" sunt luate din comentariile lui Traian. Aceste comentarii din nenorocire s'au pierdut, a rămas din ele o singură frază citată mai sus, p. 102 nota 51. [137] COLONIZAREA DACILOR 137 \P' I rând un element de baştină îndestul de puternic care va fi putut sluji de rădăcină celui roman. Atâta poate fi adevărat că partea cea înnaltă a naţiei dace propriu zise care se opusese cucerirei cu) cea mai straşnică înverşunare, după ce se supuse în aparenţă Romanilor, pre­ feră a se expatria şi părăsi provincia. Că această emigrare a trebuit să se facă după încetarea războiului, se vede din ta­ bloul Columnei care arată încărcarea averilor emigranţilor ca făcându-se În deplină linişte. Desemnurile Columniei lui Traian, totdeauna aşa de exacte, ar fi reprodus desigur buimă­ ceala unei fugi pripite, în cazul când ar fi fost vorba de o ase­ menea. Erau însă oare În Dacia numai Daci propriu zişi? Am văzut mai înnainte că mai erau Geti, Sarmaţi şi un trib par­ ticular al acestora, Iazigii, Se constată însă într'un chip În­ vederat că Iazigii erau duşmanii Dacilor în timpul războiului al doilea, de oarece fuseseră pedepsiţi de aceştia cu luarea unei părţi din pământul lor, pentru neparticiparea la războiul îm­ potriva Romanilor. Pe aceşti Iazigi i-am văzut, pe Columna lui Traian, venind să facă închinarea lor împăratului, de În­ dată ce acesta trece podul în Dacia. Şi aceştia să fi fost duşma­ nii Romanilor? Şi pe ei să 'i fi stărpit Romanii până la cel Este probabil că Ptolemeu alcătuindu-şi geografia după un autor mai vechiu, Marin din Tir, va fi împrumutat· de la el numele acestor 15 triburi, cari nu vor mai fi existat în întregimea lor pe timpul lui în Dacia. Majoritatea lor însă a trebuit să existe, fără de care nu ne putem închipui, cum de Ptolemeu putea să treacă în geografia lui, menită a fi cetită de contimporanii săi, ca existente, tribunle unui. popor acum şters de pe faţa pământului. Apoi unele din aceste triburi vom vedea că sunt pomenite şi de inscripţii. Topografia Daciei rămânând aproape neschimbată sub dominaţia romană, păstrându'şi vechiul său caracter dacic, această împrejurare dovedeşte într'un chip învederat că a trebuit să rămână o pcporaţieîndestul de deasă În Dacia, pen­ tru a putea păstra aceste denumiri şi a le impune Romanilor cu toată tendinţa acestora de a rornaniză geografia ţărei, ceeace se vede elin schimbarea numelui unora din oraşele Daciei. Dacă până aici am adus mai multe argumente din care să se deducă aflarea poporului dac în vechea sa patrie sub stă­ pânirea romană, studiul inscripţiilor ne va dovedi, pe lângă câteva mărturisiri culese din autori, într'un chip Învederat, existenţa Dacilor sub oblăduirea imperiului roman, în vechea lor ţară. Astfel ne spune Dio Cassius că Sabinianus legatul împăratului Comod (180 -192), după ce bătu pe Dacii ce se retrăseseră în munţii înconjurători provinciei, strămută în Dacia 12,000 de familii elin această naţie 42. 42 Dia Cassius, LXX II, 3. [140] 140 ISTORIA ROMÂNILOH Aşa dar pe ]â�1gă Dvacii (Geţi S��l Jazigi) ce rămaseră îl� Dacia ca unii ce ţinuseră cu Romanii lI1 lupta lor contra lui Decebal, mai vedem că poporaţia lor este sporită prin stră­ mutări silite făcute de Romani, fără îndoială în acelaş scop în care am văzut mai sus pe Aelius Catus şi pe Marcus Plau­ tius transplantând poporaţii getice din stânga Dunărei În Moe­ sia, anume pentru a spori numărul birnicilor. Apoi, dacă Ro­ manii ar fi avut de ţintă nimicirea totală a naţiei dace, nu ar fi fost o adevărată nebunie de a aduce în tara lor tocmai din acei oameni, pe cari voiau să'i stârpiască de pe faţa pă­ mântului? Nu trebuie să ne mire împrejurarea că poate unele din numele de oameni sau de triburi pot avea asemănare cu nume tracice, de oarece am văzut că Dacii erau Traci. Faptul Însă că aceşti Traci trăesc şi mor în Dacia ne arată În chip învederat că avem a face cu Daci. Inscripţiile. - In monumentele comemorative sau fune­ rare găsite În deosebite localităţi din Dacia se află săpate o mulţime de nume de bărbaţi şi de femei cari nu sunt nici latine, nici greceşti, cari aduc cu numele ilirice şi pe cari tre­ buie să le privim ca purtate de Daci trăitori şi morţi în Dacia sub stăpânirea romană. Iată cele mai însemnate din aceste inscripţii: 1) "Aia lui Nando, a trăit 80 de ani, Anârada lui Bituoa, a trăit 80 de ani. Bricena, a trăit 40 de ani, Iusla, a trăit 30 de ani, Bedar 12. După moartea ei Herculan libertul au pus (această piatră) patronei sale drept recunoştinţă" 43. Numele conţinute în această inscripţie ne arată înve­ derat pe membrii unei familii da ce care adoptase însă mora­ vurile romane, ceeace reiesă întăiu din punerea însuşi a pietrei, obiceiu roman, apoi din împrejurarea că o vedem posedând liberţi, ceeace o arată totodată că dispunea de mijloace. 2) "Zeilor Manl : Lui Aeliu ATUlena, Aullu Macrin Eţiidianul zis şi Epidiu; augustal al coJoniei şi Macrina Marcia fiica pus eră (această ptatră)">'. Andena fiind un nume dac, urmează că acel ce'l purta îşi măritase fata care poartă numele roman de Macrina Marcia, 43 C. I. L., III, 1, No. 917: .. Aia Nandonis vixit annis LXXX. Andrada Bituvantis vixit annis LXXX. Bricena vixit annis XL. Iusta vixit annis XXX. Bedarus, XII. Post obitum ei Herculanus libertus patronae benemerenti. " C. 1. L., III, 1, No. 1488: "D. M. Aelio Andennae Aelius Macrinus Epidianus qui et Epiclius augustalis coloniae Macrina fiIia posuerunt". [141] COLONIZARFJA DACl'EI 141 după un personaj care din numele ce'l poartă, Macrin Epidianul sau Epidiu, pare a' fi un dac romanizat. 3) "Părinţii Uicudiii a lui Bedar şi Suia lui Epicad, au pus (această piatră) prea iubitei lor fiice, ce a fost ucisă de tâlhari, însă răzbunată" ". Numele fetei lipseşte, partea superioară a pietrei fiind ruptă. Părinţii ce'i pun inscripţia poartă însă Învederat nume de caracter dac. 4) "T. M. au pus (această piatră) spre recunoştinţă Dorniţiei lui Clon, care au trăit 30 de ani" ". Domiţia, nume roman; a lui Clonus, nume dac. 5) "Zeilor Mani : Aelius Diaies, au lrăi t 90 de ani, şi i-au pus (această piatră) Aureliu Dituqeniu, fiul şi moştenitorul părintelui prea iubit spre re­ CUl10Ş tinţă" 47. Atât fiul cât şi tatăl cu nume romane, iar familii dace. 6) "Zeilor Mani : Maoida fiica lui Epicaâ, care a trăit 45 de ani, soţul iubitei sale soţii pune (această piatră). Aice odihneşte" '8. Numele şi pronumele sunt caracteristic dace. 7) "Zeilor Mani : Aureliu Fahiu, purtătorul steagului aripei Siliane, a trăit 28 de ani şi 11 luni, Aurelian Rebur, veteranul şi Fabia puseră (această piatră) fiului prea iubit, dar şi lor" O •• . Amestecarea caracteristică între nume latineşti şi dace, înde­ getează o contopire a acestor doue elemente. Astfel fiul mort poartă numele roman de Aureliu Fabiu şi era purtătorul stea­ gului unei ale; pe mamă o cheamă tot Fabia, iar tatăl, care se numeşte şi el cu numele roman de Aureliu, mai poartă şi cognumele de Reburus, formă învederată neoromană şi care urmează să fie de origine dacă. 8) "Soia lui Mucatru, veteran din aripa Iro ntonlană, au Implinit [urnitafă­ cută lui Apolon" 50• 45 C. 1. L., III, 1. No. 1585: "lnterfecta a latronihus el vindicata U-. cudius Baedari el Sutta Epicadi parentes pientissimae filiae t.itulum posu­ crunt". J6 C. 1. L., III, 1, No. 12G7: "Domitiae Cloni qui vixi t annis XXX, T. M. benemerentt posuit." . ., C. 1. L., III, 1, No. 835: "D. M. Aelius Diaues vixit annos LXXXX el posuit Aurelius Ditugenius filius et haeres putri carissimo benemerenti". 48 Goos, In Arhio. ţur sieb. Laruleskutuie, 1874, p. 129: "D. M. Mavida Epicadi filia fixit a nnis XXXXV. Maritus conjugi piae posuit. Hic sita est". 4' C. 1. L., III, No. 847,: "D. R. Aure lius Fabius signifer alae sili­ anae vixit armo s XXVIII menses XI. Aure lius Rehurus vetcranus et Fabia filio pientissimo posuerunt, sed et sibi". 'o C. 1 L., III, 1, No. 787: "Apolini sacrum SoIa Mucalri veteranus alae ProntOl1iallae votum solvit". [142] ISTORIA ROMÂNILOR Inscriptie însemnată prin aceea, că arată pe un Dac în­ tors la religi� romană, de oarece dedică o piatră lui Apolon. 9) "Zeilor Mani: T. Aellu Ariort quattuorvir anal al municipiului Drobeţilor ucis de t âlhari au trăit ani 57. Digna prea iubitului ei soţ PubI. Aeliu Valente fiul şi Udar nepotul spre recuucştlnţă i-au pus (această pia- tră") 51, Vedem aici un dac în fruntea unui murncrpiu. Femeia lui poartă un nume roman. Tot aşa şi cei doi fii ai săi, iar ne­ potul său nume dac; dovadă învederată de contopirea Dacilor cu poporul roman şi de Iatinizarea lor. Tot deasemenea credem a vedea nume dace în următoarele, culese din inscripţii: Dada Driqiza, DiLlS, Pupa, Siccia, Sisiata, Esbercus şi alte câteva 52: Unele nume terminate în porus," ca Mucapor, Nalopor, Mucaior, se regăsesc şi la numele din Tracia; deasemenea Rescu Turme Soie, Diza cari se reaflă la nume bessice precum Rescu şi Dizus 53. Cea mai caracteristică inscripţie este însă aceea pusă pe mormântul unei regine dace moartă in Dacia pe timpul stăpâ­ nirei romane. 10) "Zeilor Mani: Ziaei fiicei lui Ti ati Dacie solia lui Pieporus regele Cislobo­ eilor Natoporus şi Drilgisa bunicei lor prea iubite bine mcritatei pu­ seră" 54. Am văzut cum Geto-Dacii sunt arătaţi de Ptolerneu ca aflându-se În Dacia sub stăpânirea romană. Din această inscrip­ ţie se poate vedea că Dacii păstra seră chiar oarecare autonomie, de vreme ce'i vedem trăind sub regii lor în Dacia romană. Dacă însă inscripţiile raportate până acuma nu conţin decât nume pe cari forma lor ne împinge a le atribui popora­ ţi ei de baştină, posedăm altele în care se spune lămurit că individul pomenit aparţinea acestei poporaţii. 51. C. 1. L., III, 1, No. 1559: D. M. Aelio Arior to III! vira annua li mu­ nicipii D'(ro bct arum) , interfecto a latronibus vixit annis LVII. Digna conjugi pientissimo et P. Aelius Valens filius et P. et Udarus nepos b. m. posuerunt ". 52. C. 1. L., VII, No. 323: (OreIli, No. 510); C. 1. L., III, 1, No. 804. 917, 986, 1236, 1243 şi 1525. Numele de Esbercus se află în o inscripţie aflată la Wiesbaden, Toci/eseu Monumente epiqraţice, I, p. 303. ". C. 1 L., III, 1, No. 799, 852; Orelli, No. 510; C. 1. L., III, 1, No. 870, Compară Tomaschek, Ueber Brumatia und Rosalia în S iiuuujsberictde der Kaisert. Akadetnie, LX, p. 381. ". Adusă din C. 1. L., VI. No. 1801, de V. Pârvan, Contribuţii epiqra­ ţice la Istoria Crestinismului daca-roman, 1911, p. 95, nota ,129: D. IVI. Zia] Tiati fii (iae) Dacae, uxori Piepori regis Coissto noceusis, !\atopofuS et DriL gisia aviae cariss (imae) h. IIl. posuer (uut). [143] COLONJZARBA DACIEI 143 11) Iuliu Sccundinnl veteran rechemat îu slujbă (evocatus) al cohortei III a salariorilor care a trăit ani 85, de natie dac, Arlicia Sabina soţia lui şi luI. Cos/as fiul şi moştenitorul spre recunoştinţă" 55. Iulius Secundinus este deci arătat anumit ca de natie dac şi cu toate acestea poartă un nume cu totul roman, o do­ vadă de complecta romanizare a Dacilor ce rămăseseră sub domnia romană. Câţi Daci se pot ascunde sub nume romane, la care nu mai e însemnată, ca în inscrip-ţia arătată, originea individului, de oarece el poate o şi uitase şi trecea drept Roman neaoş! Femeia lui Secundinus poartă numele de Atticia, care este dac, iar cognumele de Sabina, învederat roman, Încât aici nu mai rămâne nici o îndoială că avem atace cu Daci 1'0- manizaţi. Tot acelaşi lucru dovedeşte şi următorul fragment de inscripţie în care Însă numele Dacului este stâlcit, dar după finală este desigur roman. 12) "Iuliu Pi...linul;cethţan dac" '"o In altă regiune aţăriJor dunărene, în Sciiia Minor, lo­ cuită şi ea de popoare de neam dac sau bess, deci de neam trac, găsim iarăşi dovezi de existenţa unei poporaţii băştinaşe sub stăpânirea romană şi supuse înriurirei ei. Aşa o inscripţie aminteşte pe cetăţenii romani şi bessi aşezaţi în satul Ulmetum: Romani deci locuind alăturea cu poporaţia tracă a Bessilor. Altă inscripţie vorbeşte despre hotarele dintre moşia lui Siam­ ţnulus şi satul Buridauensilor (Buridensii lui Ptolemeu), ambele denumiri de caracter absolut dac 57• o altă inscriptie contine iarăşi mai multe nume Învederat dace sau trace : it[ucapo� şi soţia lui Sedida, N eti .... iis care soţi au copii de nume romane ca Longinus, Martia şi Valerius. Se mai află, prin inscripţii, amintite mai multe sate cu nume dace ca Amlaidina, Turre­ muca, Asbolodina. O inscripţie prea însemnată este aceea care pomeneşte cetatea Ausdec .... (nume până pe jumătate dispă­ rut) care este arătată ca punând într'un rând un hotar în con­ tra Dacilor prin un actor al cetătei, dregăror existent numai în Canabae şi care pe atunci. era reprezentat tocmai de un Dac, Vexal'us. Hotarul a fost tras de M. Salvius P .... ror din ordinul lui Helvius Pertinax (general şi mai târziu împărat roman) împreună cu Antoniu Tribunul cohortei a II-a. Adaogă e s Orelli, No , 6844: "Iulius Secundinus evocatorum coh. III, Sala­ riorum qui vixit annis LXXXV, nuiione dacus, AUicia Sabina conjux et Jul. Costas filius et heres h. m. fecerunt". 56 C. 1. L., VII, No, 94'1: "Iu1ius Pi.i.t.inus, ci oes dacus"; 57 Buridava este arătată de Tab. Peutirujerionă ca cetate din Daci". Mai sus, p. 138. [144] lH ISTORIA HOll:lANILOH inscripţia că Dacii au fost Invitaţi să iasă din locul stâlpit. O altă inscripţie funerară din oraşul Troppaeum Traiani po­ meneşte de un Dac Comozoi care ar fi fost ucis de Costoboci, şi ei un trib dac trăitor în Dacia pe timpul lui Ptolerneu care îi numeşte Cistohoci 58. Tatăl acestui Comozoi poartă şi el numele dac de Daizus, iar fii lui acele romane de Justin si Valens. Altă inscripţie aminteşte pe tatăl şi pe mama cu numele dace de Mucapot şi Eţtipia, iar copii cu acele romane de Sa­ binus, Aurelius, Valerius şi Sabinianus, aceşti doi din urmă arătaţi ca trăind şi punând piatra arnintitoare pe mormântul consângenilor lor. O altă inscripţie conţine numele Crescens Riqozi, Helpis Liherta, Cornelius VitaIis din care Rigozi fiind în genetiv Însemna pe tatăl şi acesta fără îndoială dac. Tot aşa sunt şi următoarele nume culese tot din inscripţiile Do­ brogiei : Iulius Dizzace din Troesmis, femeile Zudeculp şi Clau­ dia Dusia, Aurelius Dalmus şi Aurelia Uthis soţia lui din satul dac Amlaidina amintit mai sus; apoi Apolonius Dadae şi Ti ... Claudius Mucasin din Torni. Din tribul Bessilor, arătat ca locuind în Scitia Minor, mai sunt păstrate câteva nume per­ sonale ca Clagino, Derziqeno, Eplacenlo, Zina şi Eptaperi. Se mai află şi gladiatorul kX(ptO� care spune despre el însuşi că era Dac, Ao:x�crt� cu toate că i se săpase inscripţia În greceşte=. Şi despre aceste neamuri trace, dace, gete sau besse se poate susţine contopirea lor cu Romanii prin căsătorii sau înriuriri rornanizatoare, cum reiesă lucrul în chip Învederat din amestecul de nume trace cu cele romane în aceeaşi fa­ milie, încât si cercetarea Scitiei Mincare conduce la acelasi rezultat ca şi 'aceea a rămăşiţilor din Dacia propriu zisă, anume la adeverirea aflărei multor elemente dace sub stăpânirea ro­ mană, cari elemente se pierdură apoi fără să mai lase alte urme despre existenţa lor decât substratul caracterului, elemen­ tul mai mult fiziologic al rasei, de oarece floarea psihologică fusese retezată de pe trunchiul ce o purtase, de sabia romană. Armata. - Existenţa Dacilor sub stăpânirea romană se mai dovedeşte încă şi din aflarea unor cohorte de Daci atât în Dacia cât şi în alte părţi ale imperiului. Astfel aflăm în Bri­ tania Cohorta Aelia Docorum. Mai multe inscripţii au păstrat numele unor ostaşi din această cohortă, care se arată învederat ca Daci. Astfel sunt Decibalus, Dada şi Acadunus, acest din urmă arătat anume ca originar din Ulpia 1 raiana 60 capitala Daciei. 58 Mai sus, p. 139 . • 9 Toate inscripţiile citate, aduse de V. Pârvan în scrierea lui Cetatea Troppaeum, 1912, p. 5-48. 6. C. 1. L., VII, No. 323: (C, Titio) ... a "Acadllno U1p(ia) Trai(ana), em (erito) al(ae) Petr(ianae), Martlus f(ilius) p(onendum) c(uravit). Asupra numelor Decibaltls şi Dada, vezi No. 858 şi 866. [145] �I-V: li i COLON1ZAREA DAC IEI 145 Apoi tribunul cohortei Claudius Menander, poaEe �i el un Dac eu nume roman, pe o piatră pusă de el, sapa ŞI un cuţit încovoiat, arma naţională a Dacilor 61. Mai aflăm o ala 1 Dacorum care se vede că staţiona în Noricum, unde s'a des­ coperit o inscripţie la Einod, care pomeneşte numele ei 62. Se mai găseşte o cohortă 11 Augusta Dacorum veterana milliaria equitaia în Panonia la Dalya, în vechime Teuto­ burgium, şi o altă cohortă III Dacorum amintită pe o piatră aflată în Macedonia, şi care cohortă este dală ca luând parte la o expediţie în Mezopotamia 63. Deasemenea se mai află o inscripţie care aminteşte de­ spre un prefect al militarilor Dacorum Iassiorum 64, dedicată lui Antoninus Pius şi găsită în Sarmizagetuza; o alta care po­ meneşte o cohorta 1 Daccrum vigillum şi o a treia care poartă pe ea o oexillaiio Dacorum porihica. Mai amintim şi milites Dascisciani eari se regăsesc în mai multe izvoare şi erau răspânditi în toată Întinderea Irn­ periului Roman, precum şi cohorta Getulilor din Iudea 65. Prezenţa unor trupe atât de numeroase de Daci în Im­ părăţia Romană cere numaidecât acea a unui număr însemnat de Daci, În provincia de unde ele să se fi putut recruta. Dacii însă se întâlnesc nu numai ca soldaţi, ci şi ca ofi­ ţeri superiori, comandanţi în armatele romane, bine înţeles în acest caz pe deplin romanizati şi numai cât acreori pă- 81 C. I. L., VII, No. 838. 62 C. I. L., III, 2, No. 504,1: "Praef. equitum alac I Dacorum tribunus mililum legionis II adjutrix". O altă inscrlpţie reprodusă de Motnmseti în nota la No. 1153 (C. L. III, 1) aminteşte pe unul Julius Erucianus Crispus praef. alae I Ulpiae Dacornm. Era aceeaşi Ala I Dacorum cu Aala I Ulpia Da­ corum, sau 2 corpuri deosebite? '3 C. I. L., III, 2, şi III, 1, No. 600. 6·' Akner und Muller, No. 157: "Ex voto tricenali magno et invicto imperatori Caesari Tito Aelio Hadriano Anlonino Pio Augusto, pontifici maxima, tribunicia potestale XVI, consuli III, patri patriae prosalute et fe­ licitate pontificis maxirni et Anniae Faustinae Augustae conjugi, Caius Clo­ dius, sextum praeţ . miiitium Dacorum Lassioruni hanc statuam inauratam nu­ minibus majesta tique corum (posuit)". (După cetirea lui Akner şi Miiller). Rân­ dul subliniat este dat de inscripţia astfel: "C. CLOD. VI. PRAEF. M. DA­ CORUM. IASSIORUM". Cetindu-se pe M. din inscripţie: municipium s'a văzut alee vechiul nume al Iaşilor, Noi credem împreună cu Akner şi Miiller că un prefect al unui municipiu este ceva cu totul neobişnuit şi că cetirea milituni Dacorum. Iassiorum este mult mai probabilă. Dacă Iaşii ar fi existat de pe timpul Romanilor, ba chiar ca municipiu, ar trebui numai decât sit se reafle în el urme ale vieţei romane, pe când �ste cunoscut că nu s'a găsit în el nici o singură inscripţie romană, M.ililes Daci Iasii nu erau decât Dacii Iazygi care se aflau în Dacia sub stăpânirea romană. Mai notăm şi împrejurarea că pretinsul prefect al municipiului Iaşi trăeşte tocmai în Sarmizagetuza. Iaşul însă sau Iaşii şi-ar putea trage numele dela Iazigi. 65 Trebellius Pollio, în Claiulio, XVII; Flavius Vopiscus, în Aureliano XXXVIII; Orelli, 5889, 6049, 6688; Notiiia diqnitaium. imp, rom. Ed. Bo­ cking p. 21, 23, 88, 96. Asupra Getulilor, vezi C. I. L., III, 2, Privilegia XIV. A. D. Xenopol. - Istoria Româ.n ilor, vol, 1. 10 [146] 14G ISTORfA ROMÂNILOR -�---- -------- strându-şi amintirea originei lor. Astfel aflăm despre Reqolianus, unul din cei mai buni generali romani ai timpului său, că era de "natie dac şi după cât se spune coborâtor din Decebal"?". Chemat de împăratul Valerian la o comandă superioară, el căpătă sub Gallienus guvernarea Iliricului şi astâmpără o revoltă 8 acestei provincii. Un uzurpator, Ingenuus, răscu­ lându-se împotriva lui Gallienus, este bătut în Moesia şi Gal­ lienus pedepseşte cu nespusă cruzime pe partizanii răscoalei. Moesii speriaţi proclamă atunci pe Regalinus de împărat (263, el. Hr.) dară este ucis curând după aceea, temându-se provin­ cialii ele o şi mai cumplită răzbunare a lui Gallienus. Toate aceste împrejurări adeveresc existenţa poporatiei dace sub stăpânirea romană, şi deci nu se mai poate susţinea că natia Dacilor ar fi fost cu desăvărsire nimicită de Romani, cu prilejul cucerirei ţărei lor. ' 3. EI�EMENTUI, ROMAN Intinderea elementului roman. - Prin cucerirea Daciei , supunerea poporului băştinaş şi aducerea ele colonii din diver­ sele părţi ale Impărăţiei Rornane, se adunaseră în noua pro­ vincie romană elemente deosebite prin ohârşia şi felul lor de a fi. Ele fură supuse însă aice unei înriuriri covărşitoare care, ca o grea piatră de moară, sfărămă toate grânele deosebite aruncate în coşul ei, şi scoase din a lor măcinare Ull popor nou şi unitar ce purta pe fruntea lui tot pecetea romană. Ne rămâne de studiat mijloacele puse în lucrare de Romani pentru a romanizâ Dacia, ţintă pe care chiar Traian trebuise s'o aibă în vedere, dacă vroia ca a lui cucerire să devină pentru Irn­ părăţia Romană un scut şi o apărare, iar nu numai o nadă mai mult spre a atrage pe barbari. Deşi Traian aduse colonii din provincii şi nu din centrul imperiului, el căută în totdeauna ca să trimită în Dacia ele­ mente romanizate, printre care numai se strecurară şi de acele în care romanizarea nu prinsese încă depline rădăcicni. Mai multe din oraşele ce contribuiră prin poporaţia lor la colonizarea Daciei erau colonii romane sau orase mult cerce­ tate de Romani. Se ştie însă dt dreptul de colonie nu putea fi acordat decât acelui oraş străin în care se adaosese atât ele mult poporatia romană, încât să dobăndiască o fizionomie curat latină. Emesa acel oraş din Siria Apamene care trimisese în Dacia cultul lui Azizis sau Puer bonus phosporus era nu ce Trehell ius Pollio, Tri qinia Tţjrani, JX: "Erat gentis "daciae", Dece­ baii ipsius, ut Ieit ur, affinis". Comp. Auretius Victor, Caes. XXXII. [147] COLONIZAREA DACIEI 147 numai colonie romană, dar încă din cele mai favorizate, dă­ ruită cu dreptul italie care scutiă pe locuitorii ei de dări şi le -dădea putinţa de a întrebuinţa formele stricte ale dreptu­ lui roman la regularea daraverilor lor 67. Tot asemene colonie cu drept italie era şi Heliopolis din Coelesiria, de unde se adusese în Dacia cultul lui Jupiter Heliopolitanus 68. Aceste -ora şe greceşti ale Aziei Mincare conţineau o poporaţie ro­ mană aşa de numeroasă, ij1cât mulţi din oamenii cei mari ai Romanilor văzuseră lumina zilei în zidurile lor. Asa ve­ stitul iurist Ulpianus era originar din colonia romană din Fe­ nicia, Tirul 69. Orasul Tavia sau Tooium, de unde veni în D�>, eia cultul lui Jupiter Tavianus, era vestit ca mare centru co­ mercial 70 care deci trebuia să fi fost foarte cercetat de Romani ei căutând să tragă mai ales foloase economicedin stăpânirea lumei. Tot colonie romană era Augusta Treoerotum, patria lui Ibliomarus 71, si aceiasi însusire o avea si Aequum din Dal- matia 72. ' " , , Nu era pentru prima oară când Romanii căutau să ro­ manizeze o provincie nouă, cu elemente romanizate din altele mai vechi. Acesta fusese în deobste sistemul intrebuintat de -dânşii, pentru a întroduce mreja gândirilor romane în capetele tuturor supuşilor lor. Elementul latin sporiă prin însuş faptul Sntlnderei sale, şi popoarele latinizate de Romani slujiau la rândul lor pentru a latiniza pe altele. Astfel numai se putit lăţi spiritul reprezentat la început prin mâna de oameni di Il Latium şi Roma, şi din un simbure mic se putu desvoltă acel arbore urieş care umbria cu ramurile sale câte trele părţile lumei cunoscute pe atunci. Dar, dacă Traian nu vroi să mai slăhiască încă elementul roman din Italia, trimiţindu'l el în Dacia, putu el impedeca pe locuitorii centrului impărăţiei şi a capitalei a se duce de bună voia lor în ţara, către al cărei pământ îi atrăgea, cu o putere neînvinsă, farmecul aurului, ascuns În măruntaele acestei fericite regiuni? Putea Traian să împiedice colonizarea voluntară a provinciei cu elemente din Italia chiar, după cum ------�-- 67 Diqesiae, L. 15, § 4: "Sed et Emesenae civitati Phoenices impera­ 'tor noster ius coloniae dedit, iurisque Italiei earn Iecit.", (Ulpianus). 68 Ibidem, § 2: "Est Heliopolitana quae a divo Severo per belli civilis -ocasionern ltalicae coloniae rempublicam accepit.". De şi aceste doue oraşe dobândesc dreptul de colonie după Traian, totuşi ele trebuiau, încă de pe timpul lui, să conţiuă în ele o numeroasă poporaţie romană care să le fi ro­ manizat până într' atâta, încât pe timpul lui Severus să ajungă a dobândi dreptul de colonie. 69 Idem, pr, "Sciendum est, esse quasdam colonias iuris italiei, ut est "in Svtia sp!endidissima Tyriorum colonia, unde milii origo est". (Ul pianus). 70 Strabo, I, 1. r t Orelli No. 71. r e Mai sus, p. 131, nota 23. [148] 148 ISTORIA ROMÂNILOR el oprise aducerea de acolo a coloniilor sale? Este învedera t că nu si că bogăţia minelor de aur ale Transilvaniei va fi atras, 'În' părnântul Daciei, un număr foarte însemnat de Ro­ mani în înţelesul adevărat al cuvântului, adică de oameni de viţă curat latină. Că Romanii erau atraşi pretutindeni de exploatarea au­ rului ne-o spune întăiu Cicero, când arată că rninele de aur din Macedonia fură luate în arendă de capitaliştii romani. Strabon şi Plinius adaogă că Selaşii din Piemont fiind supuşi, o parte din tărârnurile lor aurifere le fură răpite şi că îndată o societate romană se alcătui pentru exploatarea minelor; iar Titu Liviu adauge, încă mai încheietor, că la început se închiseseră minele de aur din Macedonia, pentru ca să nu nă­ văliască la ele bogătaşii italieni 73. Cercetarea inscripţiilor ne dovedeşte în chip învederat, împrejurarea că imensa majoritate a locuitorilor provinciei Daciei erau Romani sau elemente pe deplin romanizate, iar că străinii, acei ce mai păstraseră încă în fiinţa lor caracterul eterogen, alcătuiau numai o mică frântură din poporaţia Da­ ciei; o excepţie În mijlocul regulei obşteşti. Mai toate inscrip­ ţiile sunt scrise în limba latină şi conţin nume patronimice latine; ele consacră amintiri zeităţilor romane, sau reproduc organizarea statului sau cea municipală a Romanilor 74. Numai 14 inscripţii din mai bine de 1400 aflate până acum în Dacia, sunt scrise în limba grecească, şi nu ştim de se vor găsi 100 în cari să fie amintite elemente ştăine. In onoarea lui Jupiter găsim dedicate mai bine de 60 de pietre, -în a Junonei 16, a Minervei 14, a lui Mart 12; în a lui Esculap 30, a Higieei 26 şi aşa mai departe. Pe când numele patronimice de origină elină, tracă sau celtică se în­ tâlnesc mai mult ca nişte curiozităţi, unde şi unde câte unul, acele romane ne întimpină la fiece pas. Aşa numele Aelius revine de vreo 100 de ori, acela de Aurelius de vreo 150, acela de Iulius de vreo 50 de ori; tot aşa cu acela de Valerius şi cu numirile femeieşti de Iulia, Plautia, Valeria , etc. Acelaşi rezultat reiesă în mic din cercetările celor 14 inscripţii de­ scoperite la cetatea Ulmetum. Numele conţinute în ele dau o precumpenire vădită elementului roman. Pe lângă numeroa- 73 Cicero Brullus, 22, Strabo, V, 1, 12, Plinius, l-I. N. XXXIV, 1; Titus Livius, XLV, 18 şi 29. 74 Akner, unul din învăţa ţil acei ce au studiat mai adânc starea Da­ cici romane spune: "Dnd dass die Colonistcn meist kernromischeri Ursprunqs ucwesen, bewelsen dic unzăhligen Lapidarinsehriften. welche beinache durch­ gangig in cler echt rornischen Sprache, im classischen Lateinstyl sowohl an gebaudcn und Altaren, als auch auf Votivtafeln uncl Grabmonurncnl.en ver­ f'asst worclen sind". (Die Cotonicn urui milittirischeti Standlaqcr der Romer in Daeien, Wien, 1857, p 11). [149] COLONIZAREA DAC1EI 149 sele nume patronimice romane găsim pomeniţi Bessi consis­ tenies oico Ulmeio cu cele două nume din o inscripţie elină : .Iu­ stin şi Attas Poossei şi alte două din una latină: Ithazis Dada şi Ziftia. Elementul elin este reprezentat mai ales prin femei: Theagina soţia lui Iuliu Sergis, Ulpia N icandra soţia lui 1.. Victorinus, Theodoia soţia lui Aemilius Postumini ; apoi prin bărbaţii: Val. NiZus, Appas cu soţia lui Domna şi fiul lor Alexandru 75. Intr'un cuvânt întregul tablou ce reiesă din inscripţii este acel al unei vieţi romane, atinsă pe ici pe colea de ele­ mente străine. Acestea, deşi aveau în unele cazuri oarecare însemnătate, nu au ajuns niciodată a face din locuitorii Daciei o adunătură de elemente disparate, nepredominate de nimic, care să lupte şi să se sfărâme unul pe altul cu o egală putere. Toate se subordonau înriurirei predomnitoare a spiritului, vieţei şi culturei romane, reprezentată în Dacia prin o nenumă­ rată mulţime de Romani alergaţi în ea, spre îmbogăţire, din toate părţile Imperiului Roman, şi cu deosebire din Roma şi Italia. De aceea ne mirăm cum de s'au găsit învăţaţi cari, pen­ tru a dovedi existenţa Romanilor adevăraţi şi anume a celor originari din Italia, au căutat arătări anumite în inscripţii, găsind bunăoară o asemănare între numele oraşului Apulum din Dacia şi districtul Apulia din Italia, între muntele Albur­ nus din acelaşi district şi numele oraşului Alburnus Maior în Dacia 76. Am putea adăogi noi la asemenea argumente slabe, altele mai puternice: bunăoară dispoziţia luată pe patul de moarte a libertului lui August, procuratorul minelor din Dacia, M. Ulpius din gintea Hermia, de a fi transportate oasele lui la Roma, fără îndoială fiindcă dori a să odihnească acolo unde se născuse 77. Dar unde este nevoia de a dovedi că ziua este lumină, sau noaptea întunerec? Elementul roman, faţă cu cel străin, este aşa de puternic reprezentat în Dacia, încât acest din urmă se pierde în celalalt, ca neghina cea rară în grâul cu­ răţit. Cercetătorii au rămas oarecum loviţi de numărul mare de inscripţii conţinând nume sau zeităţi greceşti; aceasta din cauză că numai acestea le-au sărit în ochi. In realitate ele nu 75 V. Pârvan, Cetatea Ulmelum, p. 95-96. 7' Goos, Unlersuchungen uber die Lnnetoerhăllnisse des trajanischen Da­ ciens, in Arhiv jur siebenbisrqische Ldtuleskutule, 1874, p. 109. 77 C. L., III, 1, 1312: "D. M. M. Ulpio Aug. Lib, Hermiae proc. rium, cujus reliquiae ex indulgentia Augusti nostri Romam latae sunt, Salo­ nina Palestria et Diogenus libertus bene merenti fecerunt. Vixit annis LV". [150] 1;)0 ISTORTA ROMANILOR ---------- -----�-�----- ---� reprezintă nici 5 % din numărul total al inscripţiilor aflate în Dacia 78. Sub înriurirea covărşitoare a elementului roman, atât de puternic reprezintat în Dacia, chiar şi acei străini cari, la sosirea lor în ţară, nu vor fi fost pe deplin romanizati, precum Elinii aceia ce puneau inscripţii elineşti pe pietrele votive con- --­ sacrate de ei zeilor lor, se vor fi asimilat cu timpul tot mai mult cu poporaţia domnitoare. Dar dacă chiar ei vor fi păstrat până la moartea lor ceva din firea lor străină, precum în accentul sau în moravurile lor, încă generaţia următoare trebuia numai decât să se prefa-că în romană, întrucât tocmai elementele et­ nice deosebite aduse în Dacia, fiind rupte din pământul lor, trebuiau să lepede cu timpul particularităţile lor osehitoare. Apoi această grămadă de oameni deosebiţi, veniţi din Galia, Panonia, Iliria, Dalmaţia, Azia Minoarăşi Italia, trebuiau să aibă o limbă comună pentru a se putea înţelege între ei, şi care alta putea fi această limbă, decât acea oficială a Impe­ riului Roman, limba dregătorilor şi a militarilor? Chiar deci dacă unele elemente aduse de Traian în Dacia, nu vor fi fost dela început pe deplin romanizate, ele trebuiră prin puterea 'lucrurilor să se romanizeze în cel mai scurt timp. Actiunea desnationalizătoare a armatei, - Fată cu un 'element 'roman atât de puternic, era firesc lucru ca toate acele străine să idispară şi să se piardă în sinul său, şi tot el a în­ ghiţit şi elementul cel bogat de baştină al Daco-Geţilor ce ră­ măseseră în ţară după cucerire, după cum am constatat-o mai 'sus. Dacă însă partea civilă a poporaţiei era UIl agent atât -de puternic ele rornanizare, cu mult mai mare lucrare avu în .acest sens elementul militar. Cohortele, alele şi nurnerii, trei soiuri de corpuri ajută­ toare, erau compuse din străini, strămutaţi Înadins din ţara lor în alte părţi ale imperiului, pentru a determina desnaţio­ naIizarea lor; de aceea găsim de ohiceiu cohorte de o naţiona­ litate oarecare cantonate în alte ţări, adeseori foarte îndepăr­ tate. Astfel pe când găsim cohorte de Britani în Dacia, în­ tâlnim cohorte ele Daci În' Britania. Aceste cohorte ajutătoare -de străini erau elemente încă neromanizate din armatele ro- 78 Fustel de Coulanges adâncul cunoscător al Imperiului Roman în timpul împăraţilor spune în Historie des insiilutiotis poliliques de l'oncientie France, I, p. 358. "Ce mal (la diminution de la population agricole) augmenta surt.out lorsque Trajan sut jete de grande colonies d'agriculteurs sur la rive ,ga uche du Danube, peuplant la Dacie au depeus de I' Italie el de la Gaule". Nu am spus ntci odată că Traian ar fi adus colonii mai de seamă din po­ poarele orientale, cum înţelege greşit spusele mele ci. Obedeanu, Grecii în Tara Românească, p. G12. [151] COLON1ZAREA DACIET 151 mane, pe care Romanii le zmulgeau dela ele elin ţară, tocmai pentru a grăbi denaţionalizarea lor. Legiunile din contra nu puteau fi alcătuite decât din elemente pe deplin latinizate, La început ele fuseseră alese (legio=legere) numai din Romani din Roma, către care se adauseră apoi popoarele italice, şi nu­ mai cât mai târziu elemente provinciale, însă totdeauna ce­ tăţeni romani 79. Ele stăteau de obiceiu într'un singur loc, nefiind schimbate decât foarte rar din o ţară în alta. Astfel se Întâlnesc legiuni, care în timp de seculi întregi, generaţii peste generaţii, staţionară în una şi aceeaşi provincie, precum bu nă oară legiunea a XIII-a Gemină care stătu în Dacia dela cuce­ rirea ei de Romani până la părăsire (106-270). Slujba solda­ tului fiind de 20 - 25 de ani 80, individul întrat tânăr în legiune, ieşia bătrân din ea, cu atât mai mult că tinereţa lui trebuia să .se mistue repede, în o muncă atât de încordată ca acea a ostaşului roman. Viaţa legionarului fiind aşa de statornică. el îndată ce era cantonat în provincie, se grăbiă să se însoare cu o femeie din localitate, cu care procrea copii, se încunjura cu o familie adeseori numeroasă, întocmindu'şi o gospodărie potrivită cu nevoile sale. Copii erau crescuţi în lagăr, ceeace făcea ca ei să deprindă limba taţilor lor, mai curând decât acea a mumelor, precum se întâmplă de obiceiu. Aşa ni se ra­ portează faptul că, în timpul războiului cu Spania, trupele romane dădură naştere, cu femei localnice, la un mare număr de copii cari fură crescuţi în lagăr şi din care republica formă colonia romană Carteia, după cererea părinţilor lor 81. Din cele 250 de inscripţii culese în Africa, şi cari arată locul naşte­ rii unor legionari, se găseşte de 81 de ori însemnarea castris, în locul aceluia al unui oraş natal, ceeace ar Însemna că mai mult de � din efectivul legiunilor romane era născut şi crescut în lagăr 82. Deaici se explică pentru ce legionarii, când i eşia u din armată, după o viaţă întreagă de slujbă militară, sub nu­ mele de veterani, li se împărtiau pămănturi de regulă în pro- 79 ,v. Harster, Die Nationeii des Riimerrisches in dcti Hcereri aer Kaiscr; Speier, 1873, p. 28: "namentlich waren es aber dic Legionen die ausnahmslos. a us t omischeri Biirqen zusammenqesetsi urui einem nicht u nbetrcichllichen Kern. il alischcr Krieqer enthallerul , dos eiqenttmmticlie r omische Geprage nocli bi s in: spate Zeii betuarten", '0 Mommsen. in C. 1 L., III, p. 903, lung, Roma u nd Rcttuuui in den. Donaulmulcrn, Innsbruck, 1877, p. 45. 81 . Mornmsen, Romische Geschichie, Berlin, 1865, II, p. 4. D. Ovid. Densuşianu, Hisioire de la lanque routnaine, p, 51, crede greşit că "quelques. soldats ayant pris en mariage de femmes romaines, Ionclaient des familles mixte". o u les enfants qui leur naissaient apprennaie nt Iorccment la langue de leul' mere". Două neexactităţi: întăi că nu solda ţii st.răini luau femei romane, ci legionarii (veterani) romanii luau femei dace; apoi în Dacia copii inY5ţ8\.L Iimba taţilor In loc de acea il mamelor Jor. e a ,V. Harster, J. C., p. 26. [152] 152 ISTORIA ROMANILOR ---- .---------_._-- ------ vincia unde slujiseră şi tot aşa se urma cu ostaşii din trupele ajutătoare 83. Ni s'au păstrat mai multe diplome militare (cu numele lor tecnic : iobulae honestae missionisş găsite în deosebitele pro­ vincii ale Imperiului Roman, precum şi în Dacia. Prin ele se eliberează din slujba militară ostaşii ce au slujit cu vrednicie şi credinţă timp de 25 de ani şi mai bine; se dă cetăţenia ace­ lora ce nu o aveau (din trupele ajutătoare); se încuviintează conuhiul acelor dintre cetăţeni ce luaseră în căsătorie femei peregrine şi se recunoaşte copiilor născuţi din asemenea În­ soţiri dreptul de cetăţenie, ca şi cum ar fi fost născuţi din doi cetăţeni 84. 83 Idern, 1. C., p. 50: "weshalb die verabschiedeten Veteranen auch ge­ wolmlich in dem Laude in welchern sie Iăngere Zeit in Quartier gelegen hatten, sich hăuslich niederliessen". Intre inscripţiile dacice sunt vr'o 36 care po­ menesc veterani aşezaţi în Dacia, din care unii din ale şi cohorte, alţii din legiuni. Una din Inscrlpţ.ille găsite la Troesmis ne arată pe un veteran eo­ man din leg. V, -rnaced. C. Publicius Niger căpătând dreptul de conubiu cu Publicia Cyrilla originară din Biţthiniu, prin urmare Greacă. Tocilescu în Re­ v/sia lui, II, 1883, p. 252. 84 C. 1. L., III, 2, Privilegia militum, No. XL: "Imperatol' Caesar Titus Aelius Hadrianus Antoninus Augustus Plus equitibus et peditibus qui mili­ taverunt in alis III quae appellantur I Hispanorum Campagonum ... et cohor­ tibus X. I Vindilicorum... I Flavia Commagenorum ... I Ubiorum, I Thracum Sagiltariorum ... et 1 Gallorum Daciea ... et I Augusta et in peditibus singula­ ribus Brltanlcis el sunt in Dacia sub Slatio Prisco, XXV. pluribusve stipen­ diis emeritis, dimissis honesta missione, quorum nomina subscrrpta sunt, ci­ vita tem romanam qui eorum non haberent dedit et cormubium cum uxorlbus quas tune habuissent cum est civltas eis data aut cum is quas postea d uxis­ sent, dumtaxat singulis" (din anul 157). Dintre numele ostaşilor dimişi prin această diplomă, însemnăm : Gela, Chrisitnus, Iassus, Felicius, Slaiianus şi Priscus, - No. XXV:" Imp. Caesar, Nerva, Traianus, Augllstus, Dacicus, e­ Clllitibus et peditibus qui militaverunt in alis duabus et cohortes decem quae appellantul' I Augusta Itureorum et I Aug. !tur. sagittariorum et I Britanica civillm romanorum et 1 Hispanorum pia fidelis et. I Thracum civ. rom. et I !tureor. et I Flavia, Ulpia Hisp. civ. rom. et II Gallorum !VIacedonica et III campestris civ. rom. et III Rhaetorum civ. rom. et pedites singularii Britanicii el sunl in Dacia sub Tel'enlio Scauriano, quinis et vicenis pluri­ busve stipendiis emeritis, dimissis honesta missione, quorum nomina subscripta sunt, ipsis liberis posterisque eorum civitatem dedit et conllubium eumuxoe­ riblls CIuas tunc babuissent cum est civitas eis data, aut si qlli caelibes es­ scnt, cum iis quas postea dllxissent, dumtaxat singllli singlllas". (Scipion Salvidiano Orfito et!VI. Peducaeo Priscino consulibus=anul 116). - No. XXXIII "Imp. Caesar Traianus Hadrianlls Aug. equitibus et peditibus qui miJitave­ J'lInt in ala et vexillatione Illyricorum et cohortibus quae appellantur 1 Hi­ spanorum et I Hisp. veterana et Il Flavia Nllmidarum et II Flavia Besso­ nun et III Gallorm el sunl in Dacia infel'iore sub Plaulio Caesiano et. Iu­ ventio Celso et Q. Iulio Bello consulibus= 129. !VIai compară No. XLIV (din Italia): "Ut etiamsi peregrini iurius ferninas in matrimonio suo iunxerint pro­ indre liber os tollant ac si ex duabas civibus Romanis natos". O altă tabulă honestae missionis descoperiUt în Dobrogea incuviinţază şi ea, "iis connubii duntaxat Cllm singulis et primis uxoribus peregrin inris femi'nas in matil'­ manio suo illllxerint", Bulelinul M�on. istorice II, (1909), p. 114 şi 117. [153] COLONIZAREA DAC1ET 153 Interesantă este în această privire mai ales o inscripţia găsită la Igliţa în care un veteran al legiunei a V-a Macedo­ ni că numit T. Valerius, născut în castre, se reintoarce în pa­ tria lui din două mari expediţii, una în răsărit, alta în Ger­ mania, şi se căsătoreşte cu Maria Basilissa mama colegiului Dendroforilor 85. Dacia fiind o provincie mărginaşă, şi încă cea mai ex­ pusă din tot Imperiul Roman, se înţelege că numărul acestor veterani liberaţi şi aşezaţi aici va fi fost cu deosebire însemnat. De la cuvântul veleranus s'a format românescul bătrân, şi să se observe că răzeşii numesc şi astăzi părţile neîmpărţite ale proprietăţilor lor cu numele de bătrân. In asemenea denumire caracteristică, noi vedem o amintire a asignaţiei de pământuri făcută veteranilor romani, odată cu dimisia lor din armată. Dar chiar înţelesul comun al cuvântului bătrân-mare de ani, încă ne arată că "între elementele constitutive ale colo­ niilor romane, numărul veteranilor trebue să fi fost predomni­ tor, pentru ca soldatul veteran să devie pentru locuitorul dela Dunăre tipul omului bătrân în genere; cu alte cuvinte ca o expresie curat soldăţească şi să generalizeze în viaţa socială a Romanilor din întreaga Dacie" (Şăineanu). Traian întrebuinţă în expediţiile sale contra Dacilor 7 legiuni: I Italica, I Minervia, a IV-a Flavia, a XIII-a Gemina, a VII-a Claudia, I Adiutrix şi a V-a Macedonica. Asupra împăr­ tăşirei acestor două de pe urmă la cucerirea Daciei domneşte oarecare îndoială. Totuşi credem că o cărămidă legionară ce se află la muzeul din Bucureşti cu inscripţiunea : Leg. XIII Ge. I adi. Adică Legio XII 1 Gemina 1 Adjutrix trebuie să ri­ dice orice îndoială asupra participărei acesteia din urmă. Cât despre legiunea a V-a Macedonică, aflarea ei în Dacia este do­ vedită prin mai multe inscripţii 86; prin urmare este de admis că şi ea se va fi împărtăşit la războiu şi nu va fi venit numai în urmă pentru a staţiona ca garuizoană în provincie, cu atâta mai mult că inscripţia ne spune că ea a ajutat la înteme­ ierea (rezidirea) coloniei dacice Sarmizagetuza, sub conducerea " Descoperită de Tocilescu. Vezi Monument. epiqraţic găsit la Iqiila Pe pag. 3 se află textul restituit al inscripţiei unde cetim: "reve'l'SUS ad Lares suos et Marcia Basilissa matri dendr (ophorum) enupta", Asupra mamei co­ legiilor vezi mai jos Cap. Coleqiile, E curios cum 'I'ocilescu care comentează de două ori inscripţia (In lucrarea citată şi în Ifevista p. istorie, II, p. 258),. nu se ocupă de această parte interesantă a inscrlpţlei, ci numai de alte chestii, precum decariera generalilor sub care T. Valerius făcuse expediţiile. Este de­ fectul arheologilor de a pierde din vedere interesul istoric. 86 C. I .. L., III, 1, No. 826, 854, 879, 899, 904, 909, 935, 1094, 1443, 1566, 1584, 1603, 1670. Comp. Goos in Arlziv, p. 161. Dlerauer, Bei/rage ZU! einer kritischen Geschicliie Traians, Leipzig, 1868, p. 79, nota. [154] 154. ISTORIA RO�[ÂNlI.OH lui M. Scaurianus, cel dintăiu propretor al Daciei pe timpul lui Traian (anul 110 d. Hr.) 87. Din aceste 7 legiuni rărnăseră la început 3 în Dacia, pen­ tru paza provinciei: a XIII-a gemină, a V-a Macedonică şi I Adjutrix, Pe când cele din urmă schimbară în unele rân­ duri garnizoana lor din Dacia, spre a se duce în Sciţia sau Panonia superioară, întorcându-se în Dacia la vreme de ne­ voie, a XIII-a Gemină rămase neclintit în această provincie cat timp stătu sub stăpânirea romană. Reşedinţa ei de căpi­ tenie era în Apulum. Aici eră pretoriul ei sau cuartirul gene­ ral, arsenalul şi templul ei 88. Legiunea V-a Macedonică, după ce fusese retrasă din Dacia, fu innapoiată aici când Goţii începură a ameninţă pro­ vincia, pe timpul împăratului Septimus Severus şi îşi aşeză lagărul la Potaissa (Turda) unde se află încă astăzi ruinele con­ strucţiei acestui lagăr şi unde s'au găsit mai toate pietrele ra­ vortate mai sus, care pomenesc această legiune. Lucrarea combinată a elementului civil si a celui militar roman, asupra tuturor elementelor străine de firea romană, trebui să aibă numai decât de efect grabnica lor desnaţiona­ lizare şi primirea cât mai curând a obiceiurilor, moravurilor şi Iimbei poporului domnitor. Intinderea provinciei romane. - Rămâne de lămurit Încă un punct însemnat, anume până unde se întinse romani zarea popoarelor Daciei? Inainte de a răspunde la această Întrebare, să căutăm a determina marginile provinciei romane. Traian, păşind peste hotarele fireşti ale Imperiului Ro­ man care aici ÎIl răsărit erau însemnate prin puternicul curs al Dunărei, trebuia să caute a da nouei sale întemeieri, pute­ rea de a se împotrivi contra Iumei barbare ce roiâ din toate părţile împrejurul ei. El alese din întinsa regiune care se nu­ rnia Dacia numai o parte în care el înfiinţă provincia romană, încât astfel Dacii, deşi bătuţi desăvârşit, totuşi păstrară În stăpânire o bună parte din ţara lor. Traian Însă le luă re­ giunea cea mai tare, cetatea munţilor, Transilvania şi Banatul, cu o prelungire către Dunăre prin Muntenia Mică, adică Ol­ tenia, spre ,a creea în ea noua provincie. Şesurile Moldovei şi a Munteniei Mari le lăsă Dacilor, pe care aceştia le avuseră în stăpânire încă înnainte de a veni peste ei cucerirea romană, " C. 1. L., III, 1, No. 1'B3... Ciesari clivi Nervae Traiani Augusti -condita colon ia Dacica per legionen V. Macedonica Scaurianus legatus pro pretore. Asupra textului acestei inscripţii există oarecare controversă. Vezi .Mo nnnsen în comentariile la textul inscrlpţlel, " C. 1. L., III, 1, No. 1019, praetorlum : 1121, 1138, armarnentarium, oustos armorum. [155] OOI,ONJZAREA DA OJll,I 155 --- -- -- ---------- -------- ---_.--" ---_.--------- întinzând asupra lor numai un protectorat, unit cu plată de tribut. Harta lui Ptolemeu arată şi ea cele mai multe din ora­ şele Daciei aşezate în partea cuprinsă mai târziu de Romani şi numai puţine din ele sunt puse dincolo de aceste limite. Asa în Valachia spre răsărit de Olt se află oraşele dace Sornum, Tiastun şi N etindava aşezate în mijlocul tribului Piefigilor, si în Moldova până la Siret oraşele Carsidava şi Peirodava, in dreapta acestui riu, în partea lui superioară (cam pe unde vine oraşul Piatra de astăzi); mai în spre munţi Ulidava şi mai jos Paloda şi Zurobara. Chiar Dacii deci nu aveau centrul puterei lor în afară de cetatea munţilor transilvani, de oarece din cele 36 de cetăti arătate de Ptolemeu ca existente în Da­ cia, 28 sunt asezate Jn tările de dincolo de munti si numai s: în acele de dincoace, P� când însă Dacia Dacilor se întindea şi în afară de cetatea munţilor, Dacia romană rămase numai îndărătul lor, pricină pentru care nu se găsesc ruine romane prin Muntenia Mare sau Moldova. Acele ce s'au găsit lângă Galaţi precum şi inscripţia aflată acolo şi de care vorbeşte Cantemir, inscripţie dedicată lui Traian, arată numai atâta că Romanii cari ocupaseră încă dinnainte Sciţia Minoară (Do-­ brogea de astăzi), trecuseră Dunărea pentru a întemeia şi pe malul ei stâng nişte cetăţi, spre apărare în contra barbarilor; precum au tras tot spre apărarea Dobrogei, acele valuri În­ tinse de pământ întărite cu lagăre de solQaţi prin Basarabia actuală şi Moldova sudică. Că aceste yaluri� cunoscute şi as­ tăzi sub numele de�LJ)'(Jig.Jl"ntrerau menite a apăra: Dacia, ci Dobrogea, se vede de pe îndreptarea lor transversală faţă cu riurile ce se varsă în Dunăre din Moldova şi Basarabia, şi nu longitudinală, precum ar fi cerut-o apărarea Daciei 89. Vom vedea mai jos, la capitolul asupra construcţiilor romane din Dacia, că şoselele romane din Dacia se întindeau spre răsărit numai până la castelele şi cetăţile ce apărau intră­ rile pasurilor Carpa-ţilor moldoveneşti în Transilvania. Prin urmare nu poate fi exactă arătarea lui Ptolcmeu că Dacia romană s'ar fi întins spre răsărit până la riul Hierasus (Siret), de oarece ar fi fost absurd ca Romanii să fi depăşit hotarul firesc al munţilor moldoveneşti, pentru a'şi întinde stăpânirea pe o şuviţă îngustă de pământ aşezată dincolo de acei munţi" în lumea harbară. Spre sud Dacia se mărginea cu Dunărea până la gura Oltului. Deacolo acest riu forma hotarul ei ră­ săritean, întărit cu castelele Litnesului Alulanus, adecă a şi­ rului de cetăţui romane apărătoare a malului stâng, răpos, al OItului, iar de la pasul Turnului Roş, înnainte se hotăriă la 89 Vezi textul Cantemir, Descripiio Moldaviae, Bucureşti, 1872, p. 23" Vezi şi V. Pârvan, Salsooia, p. 30. [156] 156 ISTORIA ROMÂNILOR sud cu Carpaţii munteni, lăsând Muntenia Mare în afară de provincia romană. Prin urmare nu se poate tăgădui că centrul Daciei ro­ mane a fost dincolo de Carpaţi şi de riul Olt; că aici deci s'a exercitat înriurirea romană în toată puterea ei. Deaceea ne şi spune Eutropiu că întinderea Daciei în încunjurul ei era de un milion de paşi 90, ceeace făcând aproape 1480 de kilometri, nu convine deloc întinderei Daciei, dacă considerăm această ţară ca cuprinsă Între Tisa, Nistru şi Dunăre, de oarece cursul Tisei singur, în linie dreaptă şi fără încolăcirile riului, se urcă aproape la 1000 de kilometri. Apoi este de observat că toate trele căile însemnate de Tabula Peutingeriană, ca stră­ bătând Dacia, trec prin Banat, Oltenia şi Transilvania şi că nici una nu se aşterne prin Valachia Mare sau Moldova. Din această cercetare reiesă că Dacii păstrară mai de­ parte în a lor stăpânire Moldova şi Muntenia, de vreme ce Ro­ manii nu întinseseră în aceste părţi, greu de apărat, limitele provinciei lor, ci le mărginită la cetatea întărită de munţi a Transilvaniei cu anexele ei," Banatul şi Oltenia. Cu toate acestea Dacii din Muntenia şi Moldova (Geţii) n'au fost cu totul substrasi dela înriurirea romană. Am arătat a,nume pe und� = .întincÎea �H·i---Ţ-r�i-an--PTin Bas.arabi� Şl Moldova sudică ŞI, cel putin ll1 aceasta parte, trebuiau sa existe trupe romane care, prin aşezarea constantă a lagărilor lor, erau un aşa de puternic element de romanizare. Apoi nu ne pare admisibil ca dealungul Dunărei, unde se inşirau atâtea oraşe însemnate pe malul drept al fluviului, să nu se fi aflat staţii romane şi pe acel stâng, pe teritoriul Munteniei. Chiar deci dacă nu se vor fi aflat colonii romane în regiunile Mun­ teniei Mari şi a Moldovei inferioare, cel puţin staţii militare sunt dovedite că au existat pe aici, nu numai cât din aflarea valului sus citat, ci încă din acea a mai multor cărămizi le­ gionare găsite pe lângă Bucureşti şi Giurgiu, în localităţi aşe­ zate de altfel în afară de limitele admise ale Daciei Traiane. Astfel Ia.Pietroşani în Muntenia mare, între Giurgiu şi Bucureşti, s'a găsit o cărămidă legionară cu marca Legio 1 ltalica 91 ; alta amintită mai sus, cu inscripţia Legio XII 1 Gemina Adiu­ lrix a fost aflată tot lângă Bucureşti, şi deaceea noi credem că monedele romane, găsite aşa de des în câmpia rnoldove- 9. Eutropius in Hadriano, VIII,2. Ea provincia decces eentena miJlia passuum in clrcuitu tenuit. Comp. Sextus Rufus in Breoiario, 91 Nu putem primi mărginile - Daciei romane cum le hotăreşte Gr. To-: cilescu după Ptolerneu in Monumente epiqraţice şi sculpiuralc, p. 101. Este eu' atât mai straniu să vedem pe Tocilescu susţinând eă teritoriul Daciei ro-' mane se întindea şi asupra Moldovei până la Siret şi asupra Ţărei Româneşti (Ibidem, p. 102), cu cât el este acela care, prin priceputele sale săpături, a descoperit existenţa Limesului Aluianus. [157] COLON/ZAREA DACIEI 157 ---------------� --------------------- nească, provin, nu dela barbarii cari prădau pe Romani, ci dela însuşi aceştia cari se purtau mai ales ca militari şi prin aceste regiuni. Apoi Dacii, chiar acei din părţile rămase necu­ prinse în provincia creeată de Romani în ţara lor, erau supuşi Romanilor ca tributari, după cum ne-o dovedeşte o preţioasă inscripţie, pentru părţile dela nor�ul. Tra�si!v�niei,. dea�upr� riului Sameşului, rămase şi ele afara din stăpânirea imperiului. Această inscripţie sună .astfel : "Zinci Nemesis reginei. Valerius Valentinus beneficiar consular militar , II, p. 104: "Les traces certaines du gaulois dans le nouvel idiome (le Iranca îs) etaicnt reduites it peu de chose" idem în ed. IX 1886 - Paris, Perrin & Co, [182] III. �VIATA DACO-ROMANILOR 1. INDELETNICIRILE ECONOMICE. Inlocuirea stăpânirei dace cu acea romana în: ţara lui Decebal aduse după sine o schimbare totală, nu numai în alca­ tuirea etnică a poporaţiei ţărei, dar şi în condiţiile traiului sau care lua în totul fizionomia romană. Determinată însa prin natura ţărei, prin izvoarele ei de bogăţie particulare şi prin caracterul colonizărei ei, cultura ce înflori în acest colt înde­ părtat al Impărăţiei Romane, dădu naştere unor fo;me de viaţă, până la un punt deosebite de acele din restul Imperiu­ lui Roman, cari din aceasta pricină merită a face obiectul unui studiu deosebit. Vom începe prin a cerceta condiţiile vieţei materiale, temelia tuturor celorlalte forme ale ei. J\lIinele de aur. - Indeletnicirea de căpetenie a Daciei romane nu fu decât o continuare a acelei la care se dădea mai cu deosebire şi poporaţia dacă, pe timpul vieţei sale neatârnate, anume exploatarea minelor, îndeletnicire deprinsă de însuşi Dacii dela cei mai vechi locuitori ai cetăţei carpatine, luxoşii Agatirşi. De îndată ce Romanii puseră piciorul în Dacia, ei întreprinseră lucrarea minelor, şi mai ales a celor de aur, şi am văzut că tocmai acestea erau nada cea atrăgătoare care aducea atât de numeroşi Romani din toate părţile imperiului, şi mai cu osebire din Italia şi Roma, pentru a împoporă Dacia. Că însuşi Statul roman trebuia se se îngrijească de acestă folo­ sitoare exploatere este uşor de înţeles; deaceea şi găsim chiar pe Traian că aduce lucrători din Dalmatia iscusiţi în extra­ gerea aurului 1. Ba această atrage re a lucrătorilor dalmatini . fu incunjurată de favoruri deosebite, precum primirea lor în 1 Mai sus, p. 131. [183] VIAŢA DACO-ROMANILOR 183 . decurionatul capitalei şi altele de acestea. Astfel întâlnim pe Celseniu Constante, fost decurion în oraşul Aequum, pus în aceeaş însuşire în Sarmizagetuza 2, şi desigur că alăturea cu el vor fi fost şi alţii, al căror nume s'au pierdut. Că inscrip­ ţia aminteşte pe acest Dalmat trebuie să fie din vremile lui Traian, se vede depe aceea că acest personagiu, mort la vârsta de 30 de ani ca decurion în Sarmizagetuza, şi arătat ca fiind mai în nainte decurion în Aequum, trebuie să fi fost numit în această însuşire în capitala Daciei, imediat după sosirea lui aici, sau mai bine zis, a fost transferat din decurionatul Ae­ quului în acel al Sarmizagetuzei. Decurionii însă se luau de obiceiu, dintre cetăţenii vechi ai oraşului şi, pentru a explica asemenea excepţie, trebuie să raportăm numirea acestui străin la decurionatul Sarmizagetuzei la timpul întăiei colonizări, atunci când se înjghebară şi primele autorităţi ale oraşelor, din coloniştii nou veniţi în Dacia. Tot la un asemenea timp apropiat de întemeierea provinciei, ne duce şi titlul simplu de colotiia dacica dat Sarmizagetuzei în această inscripţie, care titlu în cele posterioare este mult mai pompos şi mai lung, pur­ tând numele roman de Vipia Traiana Augusta alipit pe lângă acel vechiu de daciea Sattnizaqetuza, precum şi adeseori epi­ tetul de metropolis 3. Intr'un Stat despotic ca al Dacilor, nu rămâne nici o îndoială că minele de aur trebuiau să fi fost proprietatea regelui, şi acelaşi principiu era consfinţit şi în Statul, nu mai puţin absolut ,al Romanilor. Cucerirea Daciei a trebuit deci să dee minele ţărei în stăpânirea Statului, adecă a împăratluui roman. Deaceea şi găsim în Dacia un procurator special al împăratului, pentru minele de aur, numit procuraiot ourariarum, şi care era în tot deauna un libert al lui August 4. Procuratorii erau deci originari din Roma, trimişi în Dacia ca oameni de în­ credere ai lmpăratului, pentru care am şi găsit pe unul din ei, dispunând cu limbă de moarte, ca rămăşiţele sale să fie stră­ mutate la Roma 5. Acest îngrijitor al minelor de aur nu trebuie confundat cu ceilalţi trei procuratori ai subprovinciilor Apu­ lensis, Porolissensis şi Malvensis, care supravegheau strânge­ rea contribuţiilor. El avea sub dânsul' mai mulţi subprocuratori, îngrijitori ai deosebitelor mine de aur ale Daciei, care nu erau toate în aceeaşi localitate. Ei purtau titlul de subprocuraiotes 2 C. 1. L., ll I, 1, No. 1:")23: "Celscnio Constanti decurloni coloniae dalmatiae claudia Aequo item decurloni coloniac dacicae vixit annos XX:\.". 3 Akner, No. 48: Colonia Ulpia Traiaua Augusta Dacica Sarmtzage­ thusa. Mai vezi 1'\0. 162: Colonia Ulpia 'I'raia na Augusta Dacica Sarmizage­ thusa metropolis, şi altele multe. '\ C. 1. L., III, 1, No. 1311, 1312 şi 1313: Libertus Augusti procurator­ . aurariarum. Akner , No , 578, procuacstoris, procuratorts uurariorum. 5 Mai sus p, 160, nota 9. [184] 184 TSTORIA ROMÂNILOR --------_._._---�-�-�--�----------._�-----.-.-----_._--- aurarium 6. Dintre dregătorii inferiori ai cancelariei acestor procuratori, mai aflăm un tabularius aurariotum dacicorum 7, precum şi mai mulţi adjutores tabulationun 8. Cu toate că se constată că minele cele mai mari şi mai productive erau în stăpânirea împăratului roman, mai aflăm altele în stăpânirea privată. Ni s'a păstrat anume în tabulele cerate vreo trei contracte de închiriere a unor gropi de aur, pe care acei ce le dau le numesc ale lor.. Unul din aceste cont tracte, scris de Flaoius Securulinus din partea proprietarului Tabula cerată exterioară. Memmius Asclepi care nu ştia carte, constată că el închiriază o groapă lui Aurelius Adjuior, pe termen de 6 luni, din ziua încheierei actului, 20 Maiu 164 d. Hr., până la Idele lui No­ ernbrie, adică 13 a celei luni, pentru preţul de 70 de denari, cu condiţie ca, în cazul când proprietarul ar vrea să revoace 1 C. 1. L., III, 1, No. 1069; .Jempluni oetustate co/lapsum a solo res- tituit" . • z C. 1. L., III, 1, No. 116'1. 33 Ahner, No. 55: "domun a ţunâamentis iusserunt tabricart" . .. C. 1. I.., III, 1, No. 1482; Akner, No. 202 . .. Ephemeris epigraphica, IV, No. 191, "Tib. CI. Ianuarius Augustalis coloniae, patronus decuriae 1, picturam dorticum el accubitum ; item CI. Verus filius eius proporlicum ci culituuti et ţrontolern ex suo fecerunt". Că decuria I era a colegiului fabrilor, vezi observaţiile editorilorEfemeridelor, 1. c. De alee se adeveresc cele spuse mai sus (p. 190), că fiecare decurle avea întoc­ mirile unui colegiu, cu atât mai mult că decuria se arată ca având şi pa­ tronul ei deosebit. [201] VIATA DACO-ROMANILOR 201 Colegiul fabricanţilor 'de lână care aprovizionau cu hai­ nele trebuitoare lagărul cel mare din Apulum, râdică de ase­ menea o casă de întrunire a colegiului cu un fronton din banii săi, sub aspiciile lui Lucius Pomponius Liberalis, legatul Da­ ciei, în onoarea lui Pertinax şi Marc-Aurel împăraţilor şi Ce­ sarului Septimius Geta 56. Dintre alte zidiri, de care ne pomenesc inscripţiile dacice, mai amintim sala de gardă cu portice şi cu o sală de primire făcută de familia lui Marcu Aureliu ComatuI, la comandamen­ tul militar din Apulum 57; înnălţarea mai multor statui şi co­ Iumne în onoarea împăraţilor, precum columna ridicată de veteranii legiunei a XIII-a Gemină împăratului Comod în a­ nul 151 58, şi altele. S'a putut observa că cele mai multe construcţii sunt făcute din mijloace private şi însemnarea din banii săi (ex sua pecunia, de suo, ex suo) revine mai în fiecare inscripţie care 'Conţine amintirea unei construcţii. Se ştie că la Romani era o onoare de a cheltui în interesul public, şi cetăţenii îşi câştigau un nume şi titluri spre a fi aleşi în deosebitele magistraturi, tocmai prin intrecerea lor de a se jertfi pentru binele obştiei. Acelaş spirit care însufleţiă întreaga societate romană se vede strămutat şi în centrul Carpaţilor; iar dărnicia cu care cetă­ ţenii daco-romani cei mai avuţi veniau în ajutorul obştiilor :în sinul cărora trăiau, arată pe de o parte deplina infiltrare a caracterului şi a felului de viaţă roman în Dacia, pe cât pe de alta adevereşte starea de prosperitate în care se afla această provincie sub oblăduirea romană, cu toate pericolele la care vom vedea că era expusă, prosperitatece'şi găseşte cheea ex­ plicărei în o singură împrejurare, aceea că Dacia era Califor­ nia lumei vechi. 3. VIAŢi\ MORALĂ ŞI INTELECTUAI.Ă Urme de poezie. - In Dacia viaţa morală şi intelectuală a locuitorilor ei cată să fi fost o copie în destul de credin­ cioasă a acelei din capitala Imperiului Roman. Nu vom re­ produce în genere Însă trăsăturile vieţei romane, pentru a În- 1elege pe aceea din Dada, ci ne vom sluji şi aice, pe cât va 56 C. 1. L., III, 1, No. 1174: "colegium centonariorum secholatn cum aetotna precunia sua Iecit, dedicante L. Pomp. Liberale cos. Dac. III". 51 C. 1. L., III, 1, No. 1096: "cryptam cum porlicibus el appariiorio ct e xcdra pecunia sua fecernnt libentes". Altă inscripţie care aminteşte repara­ rea unui pod de cătră Aulus Crispus, prefectul legiunei a XIII-a pentru po­ porul din Ser gidava (Akner, No. 175) este, Ialşă, Vezi Mommsen în C. l. L. III, p. 11. sa C. 1. L., III, 1. No 117·1. (?) [202] o a treia inscripţie e alcătuită, iarăşi de însuşi acela ce era SEt fie acoperit de ea, în cuvintele următoare: "Singurul ei soţ (fusese deci uniuira, adecă numai odată măritată, un mare merit în acel timp de destrăbălare a moravurilor) care a iubit'o atât de mult, a pus acea piatră In semn de pictate şi ca amintire a iubirei sale" '0. Intr'o a doua inscripţie se întrebuinţează ca epitaf o formă ce se întâlneşte şi aiurea. Moarta, care este Marcelina. femeia unuia Aelius, vorbeşte ea însăşi şi spune că : I 1 ISTORIA ROM.A..NJLOR 202 "Copila de cinci ani aice ce s'ascunde Din Emiliu născută şi din mama Plotia Numită după ambii Plotia Emilia. Răpită fu de moarte diu pragul chiar al vieţii" o'. fi prin putinţă, cu ştirile rămase din viaţa însuşi de provincie a Daco-Romanilor, care tocmai în acest punt sunt din neno­ rocire din cele mai sărace. Incepând cu cunoştinţele Daco--Romanilor, constatăm mai întâi un grad în destul de mare de cultură, întru cât cu­ noştinţa scrierei şi a cetirei era aşa de răspândită. Intr'adevăr numeroasele inscripţii găsite în toate unghiurile Daciei romane dovedesc că ştiinţa de carte era obişnuită la poporul din Da­ cia, cel puţin la poporaţia superioară, căci am găsit mai sus pe proprietarii particulari ai minelor de aur, neştiutori de carte, în unanimitatea tuturor celor amintiţi de inscripţii. Suntem deci îndreptăţiţi a admite că literatura nu va fi fost cu totul străină Daco-Romanilor, mai ales după ce va fi trecut prima furie a aurului, şi locuitorii Daciei vor fi intrat în o viaţă mai normală şi mai liniştită. Că nu era cu totul neîngrijit cul­ tul muzelor pe lângă acel al lui Mamon, se vede din mai multe inscripţii scrise în versuri, sau cel puţin în o formă care nu mai este curat epigrafică, ci îmbracă un caracter literar. Aceste inscripţii se găsesc pe unele morminte care înghiţiau în recele lor sin o pierdere cu deosebire dureroasă, şi pentru exprima­ rea căreia limba lua accentul, mai deadreptul în legătură cu inima, al poeziei. Astfel întâlnim în o inscripţie din Apulum, pusă pe mormântul unei copiliţe de 5 ani, următoarelecuvinte. îmbrăcate în versuri latine, de şi nu prea corecte; 09 C. 1. L., III, 1, No. 1228: Diis Manibm. Quinque hic annorum ac­ tatis conditur infans. Aernilius Hermes hanc generavit; matris ele nomine dixit Plotiam, patris praenomen Aemiliam, Vixit, rapuit quam mors in liminc vitae". '0 C. 1. L., 1,No. 1537: D. M. Hic pletatis honos, haec sunt pia dona mariti cui multum dilecta fui ego Marcellina pro merita cerni s quc mihi solus coniux Aelius eliam post obitum memor amoris elicat". [203] VIAŢA DACO-ROMANILOR "Lui Publio Aelio Ulpiu veteran dintre decurioni. Lung îmi plăcu prin muncă sfinţirea acestei odihne Ca să primească membrele mele cele-obosite Prin onoruri şi sarcini purtate în grele vremuri. Insuşi Ulpiu 'ngriji epitaful, mor mântul făcut'au Ca adăpost mădularelor sale, supus fiind soartei" ". 203 o a patra inscripţie, redactată tot în versuri, este pusă de unul Bassus la întăriturile oraşului dac Germisara. In ea se vorbeşte însă şi de un geniu al apelor, de o nimfă podoabă a pădurilor, încât înţelesul ei ar fi cam confuz, dacă nu ar fi explicat prin starea de astăzi a locaIităţei unde a fost găsită. Iată acea inscripţie: .,Piatra din munte de marmură scoasă ţi-am dedicat'o Nimfo, regină a undelor, slava pădurei Care tu Bessus ai consacrat'o prin ruga 'ţi ferbinte Pentru întăriturile Germisarei" 62). Această piatră a fost găsită la satul Ghelmariu, Între Orăştia şi Alba-Iulia, pe cursul Mureşului. De ceea parte a riu­ lui se văd în dreptul satului şi astăzi încă ruine de băi romane. Piatra a fost deci dedicată apei care alimentă băile şi întări­ turilor cetătei dace. Numele de astăzi al localitătii Ghelmariu este învederat . derivat din Getmisara prin schimbarea consoa­ nelor liquide r în l, şi lepădarea sila bei mijlocii. Aceste câteva rămăşiţi literare păstrate pe filele pietrelor mormântale sunt foarte preţioase. Ele ne arată că cultura li­ terară nu era cu totul străină de pământul Daciei romane, şi că atunci când cugetarea se incordâ sub îmboldirea unui sim­ ţimânt adânc, se găsiau şi în Dacia accente mai pasionate pentru a'i da rostire. Gt C. 1. L., 1 II, 1, No. 1552 : "Publio Aelio Ulpio veterano ex decurionls. Hanc sedem longo placuit sacrare labori Hanc requiem fessos tandem qua conderet artus Ulpius emeritis longaevi muneris annis Ipse sua curam titulo dedit, ipse sepulchri Arhiter, hospitium memhris fatoque paravit" . ., C. 1. L., III, 1, No. 1395: Hanc tibi marmoreo caesam de monte dicavi Regina undarum, nympha, decus nemorum Voto damnasti perfecta quam prece Bassus Moenitae pro pter moenia Germisarae" Asupra derivărei numelui Ghelmarin din Garmisara ne-au atras luarea aminte colegul nostru, regretatul Aron Densuşanu. [204] 204 ISTORIA ROMÂNILOR Alte indeletniciri culturale ce se vor fi săvârsit în Dacia nu putem şti, în lipsă totală de ori ce soiu de' impărtăşiri. Atâta se mai poate adăogi că ştiinţa, sau mai bine zis arta medicinei era practicată şi în Dacia, ca şi în rămăşiţa Impe­ riului Roman. S'a găsit pecetea unui medic de ochi, care con­ ţine următoarea reclamă. Pe fiecare din cele patru feţe ale pe­ cetei se văd anunţate: a) Medicament de întrebuinţat după criza curgerei ochilor a lui Titns Attius Divixtus. b) Vin parfumat pentru criza boalei ochilor a lni Titus Att.ius Di­ vixtus. c) Colir pentru cicatricele vechi a lui Tilus Attius Di vixtus. d) Medicament pentru tăerea curgerei chiar de la început a lui Tit as, Attius Divixtus 63. Această pecete a fost găsită la Apulum şi ne arată nu numai că arta medicală era cultivată în Dacia, dar că era şi specializată după diferitele boli. Se găsesc în inscripţii şi oare care urme de existenţa unor şcoli în Dacia, ceeace s'ar putea admite chiar fără nici o dovadă, dată fiind starea de cultură a Romanilor şi răspăn­ direa cetitului şi a scrisului în Dacia, dovedite prin întrebuin­ ţarea atât de largă a inscripţiilor. S'a regăsit o cărămidă cu literile A, B, C, D, E, F, G, R, 1 ... M, N,O, P, Q, R, seri­ jilată de sigur de un şcolar care se încearcă de tânăr să repro­ ducă literile. Pe altă inscripţie un necunoscut scrie "că a avut prilejul a scrie" 64. Asupra petreceri lor Daco-Romanilor, am văzut Întăi ospeţele pe care le făceau la colegii 65. S'a găsit apoi o inscrip­ ţie pusă pe mormântul unui copil de 12 ani, numit Regulus, care "m:emenea lui Iacint şi lui Narcis ar fi cântat şi jucat înnaintea senatului şi a poporului roman precum şi înnaintea împăratului Comod, spre marea mulţumire a tuturor" 66. A­ ceste isprăvi ale lui Regulus fuseseră săvârşite în Roma. El era Însă originar din Dacia, unde a şi fost Înmormântat şi de sigur va fi desfătat pe concetăţenii lui înnainte ca reputatia " C. 1. L., III, 1, No. 1636: ,.Titi AUi Divixti diazmyrnes post impetum lippitudinis. TiU AUi Divixti nardinum ad impetum lipptudinis. Titi AUi Divixti diamisus ad vetera olcatrices. Titi Atti Divixti dialibanum ad impetum ex ovo". 64 Cea d'intâi găsită la Grădiştea; a doua la Moigrad. Cât despre că­ rămida de la Recica care ar aminti pe Omer, cu toată bunavoinţă nu putem regăsi jumătatea exametrului cum vrea TociJescu. Fouilles el Recherches, p. 97, 102-103. 65 Mai sus, p. 176. 66 Akner et Muller, No , 462: "Saltavit, cantavit, jocis omnes delectavit ". [205] VIAŢA DACO·ROMANILOR 205 lui să'} fi dus în cetatea eternă. Aceşti dătători de spectacole 'Vor fi colindat fără îndoială toate orasele Daciei pentru des­ fătarea locuitorilor şi 'câştigul lor, mai' ales în Sarmizagetuza, Apulum, Porolissum şi În celelalte oraşe unde se afla amfi­ teatre ca şi în Tomi din Sciţia. O altă inscripţie ne arată pe unul Alatus, care ar fi murit în luptă cu un taur. Alte texte ne arată pe cetăţeni oferind poporului lupte de gladiatori sau măceluri de fiare, chiar sărbători care ţineau câte 6 zile. S'a găsit la Constanta (Tomi) stilul funerar al gladiatorului Skir­ tos Dacul, libertul lui Parmon. Skirtos este reprezentat înarmat cu o sabie, un pumnal şi o furcă cu trei dinţi 67. Despre viaţa religioasă păgână, ea rezultă în destul de bogată din relaţiile aduse. Cea creştină, va fi tratată mai târziu. " Toate aceste inscrippi. în Tocilescu, Fouiitcs el Recherchcs, p. 22-1-227. [206] IV. ISTORIA DACIEI SUB ROMANI 1. DE LA TRAIAN LA AURELIAN. Barbarii vechi. - Cât timp trăi întemeietorul Daciei crea­ ţiunea lui fu respectată de popoarele încunjurătoare. Teama de numele lui Traian era cel mai bun scut al provinciei Da­ ci ei. De îndată însă ce Traian închise ochii (11 August 117), Iazigii Metanaşti din Banatul apusan, uniţi cu Roxolanii din stânga Oltului, atacată Dacia şi provinciile dela sudul Dunărei, mai ales Moesia. Hadrian, urmaşul lui Traian, verii în grabă din răsărit unde se afla, spre a apăra Dacia; împăcă pe Roxolani, înda­ torindu-se a le plăti iar câte o sumă de bani pe an; dar schim­ bând pe regele ce'l aveau, Rasparaganus, cu un altul, Iazigii Metanaşti sunt bătuţi şi răspinşi de un legat al lui Hadrian. Cu acest prilej Hadrian viziteaza Dacia, trece prin Sar­ mizagetuza, care îi râdică o piatră comemorativă, reconstru­ eşte municipiul Drobetis, începe întocmirea Limesului alutan şi râdică valul către Banatul apusan contra Iazigilor Meta­ nasti- . , Autorii vechi spun că Adrian ar fi avut gândul să pă­ răsască şi Dacia, precum făcuse cu celelalte cuceriri ale lui Tra­ ian de peste Eufrat, spre a retrage astfel marginile Imperiului Roman la nişte. graniţi mai uşoare de apărat. Se spune chiar că el ar fi vroit să iee această măsură din gelozie către gloria lui Traian; dar ar fi fost oprit de generalii săi care îi spuseră, că ar fi păcat să se Iese atâţia Romani În prada barbarilor. 1 Dovezile în Tocilescu, Mon, epigr. şi sculpt., 1, p. 106. ComentaruJ lui \Veber, Untersucluuiqen zur Gescliichle des Kaisers Hadrianus, 1907, p. 72, la textele din Vila H adriani, V, 2 şi VI, 10. "Sarmatae hcllum inferebant", şi "audito tumultu Sarmatorum et Hoxolanorum, Moesiam petit" cf'. şi p. 15:3 asupra lui Drohetis şi a Limesului. [207] ISTORIA DACIEI SUB ROMANI 207 Cassius adauge că împăratul puse să strice şi podul de piatră, cel construit de Traian 2. Nu credem că se pot răspinge cu totul aceste mărturisiri, şi trebue cercetat până unde ele pot fi adevărate. Este netă­ găduit că Hadrian a restrâns şi întărit marginele Imperiului Roman. Astfel el părăsi adăugirile făcute peste Eufrat de către predecesorul său, şi anume Armenia, Mesopotania şi Asiria, în care provincii nu se strămutase nici un singur Roman, şi care puteau fi pierdute la cea dintâi ciocnire cu popoarele În­ cunjurătoare, Paralel cu această politică înţeleaptă, îl vedem luând măsurile cele mai energice, pentru a Întări marginele imperiului contra loviturilor popoarelor barbare care începu­ seră a se mişca în afară de sfera imperiului. Astfel el ordonă râdicarea zidului de apărare la nordul Britaniei celei adause imperiului de Vespasian, spre a o apăra dinspre Caledonia, lăcaşul prădalnicilor Picţi şi Scoţi; drege apoi şi reîntăreşte, în părţile slăbite, celalt zid început de Romani, încă de pe timpul lui Tiberius, Între Dunăre şi Rin, pentru apărarea de năvălirile germane, şi care fusese sfârşit de Traian, pe când era generalul lui Domiţian în Germania. La Dunărea inferioară Imperiul Roman era apărat numai prin muntoasa Dacie, până către gurile fluviului ce o incingeă. In spre revărsarea lui în mare însă, se întindea legătura cârn­ piei dunărene cu şesul oriental al Europei. Romanii trebuiră să iee şi aici măsurile de apărare cu care ei acoperiau grani­ ţele slabe ale împărăţiei lor. După cât se pare ei începură a face Întărituri în aceste părţi, încă dela cucerirea Moesiei care de­ veni o Însemnată posesie romană, mai Întâi prin valoarea ei comercială, ca devărsătoare a mai tuturor regiunilor nordice către Imperiul Roman; apoi prin acea strategică, ca una din ştirbiturile de căpetenie ale graniţelor fireşti ale împărăţiei, pe unde puteau pătrunde barbarii către lăuntrul ei. De aceea se şi ieau, nu se ştie când, măsuri de întărire foarte serioase ale gurilor Dunărei. Legiunea a V-a Macedonică care luase parte la expediţiile dacice este strămutată în Scythia minor (Dobrogia de astăzi), după răpunerea lui Decebal şi aşezată în Troesmis (Igliţa), unde s'a desgropat întregul lagăr întărit al acestei legiuni, presurat cu nenumărate inscripţii. Garni­ zoana din Troesmis îşi găsise un punt de sprijin în oraşul Tyras, veche colonie a Miletului dela gurile Nistrului (lângă , Dio Cassius, LXVIII, 13; Eutropius, VIII: "qui (Hadrianus) gloriae invidens Traiani, statim provincias tres reliquit quas Traianus addiderat et de Assyrla, Mesopotamia et Armenia revocavit exercitus. Iedm de Dacia fa­ cere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Homani barbaris traderen­ tur". Asupra locului: "gloriam invidens Traiani" vezi şi Tocilescu , 1. C., pag. 103. [208] 208 ISTORIA ROMÂNILOR Akerrnanul sau Cetatea Albă de astăzi). Romanii nesocotind de îndestulătoare linia de apărare formată de Dunăre, care îngheţând iarna, aşterneă un pod peste valurile ei, săpaseră un sant la nordul acestui fluviu în Basarabia inferioară, ale cărui urme se văd încă astăzi, pornind dela Vadul lui Isac pe Prut şi mergând pe deasupra lacului Ialpug, prin coada lacului Catlabug şi apoi spre nord-est prin cozile lacurilor Kitaia şi Sasik, probabil până la oraşul Akerman. Acest val roman, menit a închide calea barbarilor pe la gurile Dunărei, se întindea însă şi în Moldova sudică, plecând aice dela Prut, în dreptul Va­ dului lui Isac, şi mergând spre Tecuci, Nicoreşti, Ploscuzeni pe Siretiu, ajunge până în munţii Transilvaniei. Fără această continuare a valului roman dincoace de Prut, până în Carpaţi, acel din Basarabia n'ar fi avut nici un scop, Întru cât barbarii I'ar fi putut înconjura, trecând prin Moldova 3. Când se va fi râdicat şi acest val nu se ştie. Probabil însă că şi Hadrian , pe care l'am văzut Îngrijind cu atâta stăruinţă de întărirea graniţelor imperiului, el care apoi slujise în legiunea a V-a Ma­ cedonică în Troesmis, ca tribun pe timpul lui Domiţian, luase parte la aceste lucrări 4. Medaliile şi inscripţiile săpate de lo­ cuitorii din Torni în onoarea lui Hadrian cu prilejul venirei sale în Moesia 5, dovedesc că el a fost chiar pe la gurile fluviului, pe unde Roxolanii şi Sarmaţii ataca seră provincia şi deci, după răspingerea acestora, el va fi luat măsuri de întărire şi pentru această parte mai expusă a Imperiului Roman. Este de crezut că un împărat cumpătat şi îngrijitor de soarta imperiului cum era Hadrian care se retrăsese În Azia până la linia Eufratului, văzând atacurile barbarilor Îndrep­ tate la Dunărea de jos, va fi spus, în un moment de răsgâudire că are să părăsască şi Dacia spre a se retrage şi În Europa la linia Dunărei. Prietenii săi, Îngrijiţi pentru soarta coloniştilor care erau să rămănă părăsiţi în prada barbarilor, se siliră să'! Întoarcă dela acest gând, ceeace le fu cu atât mai uşor, cu cât însuşi Hadrian nu'l însoţise de o hotărâre, şi această scenă, poate mai mult teatrală decât reală, petrecută între Hadrian şi generalii săi, îşi găsi un răsunet în încunj urimea sa, care fu transmis posterităţei de către Eutropiu, scriitor din veacul al IV-le d. Hr. Dio Cassius însă ne aduce un fapt, din care ar rezulta că Hadrian ar fi pus gândul lui chiar în lucrare, distrugând podul de piatră râdicat de Traian. Dacă este să a Existenţa acestui val în Moldova a fost descoperită de C. Schu­ hard în anul 1885. Vezi o dare de seamă a excursiunei sale publicată in W c­ serzeitunq din 17 Mai 1885, No. 13,800. Vezi harta valurilor şi şoselelor ro- 111311e. 4 Spartianus, Hadr., II. s C. 1. L., III, 1, No. 765: "Hadriano, ordo po pulusque Tomitarorum", (g{lsită la Constanta). [209] TSTORIA DACIE! SUB ROMANI 209 If dăm crezare spuselor lui Dio, atunci soarta Daciei ar fi fost cu totul alta de la Hadrian înainte, deslipită de Imperiul Ro­ man prin surparea monumentalei lucrări a lui Apolodor, şi aruncată încă de pe atunci În sfera popoarelor barbare. Cum s'ar putea însă explica în această ipoteză, legăturile atât de strânse mănţinute Între Dacia şi Imperiul Roman, atât sub Hadrian cât si sub urmaşii săi, legături ce vor apărea în rân­ durile următoare? Apoi, dacă Hadrian a ascultat de rugă­ minţile prietenilor săi şi nu a părăsit Dacia, cum să se explice atunci dărâmarea podului? Nu mai rămâne nici o îndoială că Hadrian ar fi trebuit Întâi să hotărască părăsirea Daciei şi apoi, după ce va fi retras pe podul ce o lega de Imperiul Ro­ man, ostirile sale si cetătenii ce ar fi vrut să o părăsască, să fi dat brdinul stri�ărei l�i. Dărâmarea acestuia trebuia să fie actul, nu cel dintăi, ci acel de pe urmă al părăsirei provinciei transdunărene. In loc de aceasta ce ne spune Eutropiu ? că Hadrian avusese numai intenţia de a părăsi Dacia, dar că fusese Întors dela acest gând de către prietenii săi; prin ur­ mare că nici nu apucase a 'I pune în lucrare. Cu toate aceste contimporanul lui Hadrian, vrednicul de credinţă Dio Cassius, spune anumit că acest împărat a dărâmat podul şi, cu toate că am constatat o imposibilitate logică şi de fapt, ca Hadriau să fi îndeplinit asemenea lucru, trebue să căutăm a explica, în această ipoteză, cuvintele isto­ ricului Romei. Impăcarea nu va fi grea, dacă amintim că scrie­ rile lui Cassius, astfel cum le avem noi astăzi, nu ne vin toate de a dreptul dela el, ci mai multe părţi, între altele anume viaţa lui Hadrian, ne-au fost păstrate numai în nişte extracte, făcute tocmai În veacul al VIII-le de către un călugăr Xiphilinus. Modul de extragere al epitomatorilor vechi este Însă cunoscut; ei arnestecau adeseori părerile lor printre rândurile scriitorilor pe care'i decopiau, încât este de admis că Xiphilinus va fi adăugit, din propriile sale ştiinţi, gresita versiune a stricărei podului de către Hadrian, care pod pe timpul lui Xiphilinus era într'adevăr dărămat, dar care dărâma re, după logica lu­ crurilor, nu s'a putut săvârşi decât de adevăratul părăsitor al Daciei şi destrugător al lucrărei lui Traian, împăratul Au­ relian 6. De altfel dacă însusi Dio Cassius ar fi notat acea des­ finţare, cum ar fi oare eu' putinţă ca Eutropius care a cules fără Îndoială din Cassius cele mai multe din ştiinţele sale pri­ vitoare la aceste lucruri, să spună despre intenţia lui Hadrian, de a părăsi cucerirea lui Traian, şi să nu Însemne nimic despre semnul 'Văzut al acestei intenţii, stricarea podului? Dacă Însă 6 Co mp. Duruy, Histoire romain : Paris, 1870, IV, p. 331, nota, Du­ ruy însă merge prea departe, când pune în îndoială chiar Intenţia atribuită lui Haclrian de a părăsi Dacia, A. D. Xenopol. - Istoria Românilor. VoI. r· 14 [210] 210 ISTORIA ROMÂNILOR ----�--��-- � această versiune s'a adaos la textul istoricului grec, de Xiphi­ linus, posterior cu atâtea veacuri lui Eutropius, atunci înţe­ legem cum de Eutropius nu o pomeneşte. Astfel ni se pare pe deplin lămurită chestia scopului lui Hadrian de a părăsi Dacia, şi redusă la adevăratele ei pro­ por-ţii, o gândire rostită într'un moment de turburare, neurmată însă de nici o punere în lucrare. De aceea şi vedem că Hadrian, departe de a nu se mai îngriji de provincia transdunăreană a imperiului, ridică în ea mai multe construcţii 7, şi tot de aice se vede că Hadrian în loc de a fi considerat de contimpuranii săi ca un micşurător al cucerirei lui Traian, este privit din con­ tra de întăritorul ei, fiind titluit pe medaliile timpului său de "restitutor Daciae", iar coloniştii ei înşişi se Iericesc de îngri­ jirea împăratului pentru ei, numind provincia pe aceleaşi me­ dalii "Dacia felix". Pe ele se vede provincia Dacia, simboli­ zată în chipul unei femei, şezând pe o stâncă, şi ţinănd într'o mână o sabie încovoiată, arma naţională a Dacilor, iar în cea­ laltă nişte struguri, dovadă pe de o parte că în Dacia se urma cu cultura vinului, existentă încă de pe - timpurile dinnaintea Geto-Dacilor, de pe ale Agatirşilor : pe de altă însă că pro­ vincia lui Traian era privită şi pe timpul lui Hadrian ca o stavilă puternică care reţineă prin munţii ei şivoiul năvălirei. Anionius Pius (138-161), ne spun istoricii vechi, că a avut de răspins atacuri de ale Germanilor, Iudeilor şi Dacilor. Mai însemnată însă este şirea că acest împărat avu de înnă­ buşit chiar în Dacia o răscoală a provincialilor, ceeace ne pu­ tându-se referi la poporaţia romană, trebue numai decât a­ tribuit celei de origine dacă, şi anume, precum am văzut mai sus, la Dacii din afară de provincia romană supuşi acesteia ca tributari, poate chiar la Dacii din provincia anexată, care până atunci nu se romanizaseră încă 8. Despre îngrijirea de care Dacia se bucura sub domnia acestui împărat, celui mai bun din lungul şir al autocraţilor romani, ne dă o dovadă inscripţia adusă mai sus, care amin­ teşte nişte lucrări de folos făcute de Antonin în Dacia 9. Războiul cu Marcomanii, întâmplat pe timpul lui More­ Aurel (161-180) exercită o însemnată înriurire asupra stărei 7 Mai sus, p. 196, nota 36 am adus inscrlpţia care constată că Hadria n rădicase un apăduct în Sarmisagetuza. 8 Capitolinus, V: Germanos et Dacos et multas gentes atque Iuda eos contudil per praesicles et legatos". Lampridius. Anton. XIII: "Vieti Daci Pari­ noniaeque cornpositae, in Brita nia, in Germania et in Dacia Imperium eius recusanii bus proninciatibus, quae omnia ista per duces sedata sunt" _ Comp. mai sus, p. 9 Mai sus, p. 195, nota 34 unde am adus iuscrip ţia care arată pe Împăratul Antonin reparânel amfiteatrul elin Porolissum. [211] ISTORIA DACIEI SUR ROMANI 211 provinciei lui Traian, Acest popor german se puse în fruntea unei ligi anti-romane în care luptau alăturea cu popoare ger­ mane şi de cele sarmate, mai ales Iazigii care ameninţau Dacia, Impăratul cu armata lui era la Vindobona şi se răzămă la dreapta lui pe Dacia a cărei trupe erau comandate de Clau­ dius Fronto, numit guvernator de odată şi al Daciei şi al Mo­ esiei superioare, spre a avea mai multe legiuni la dispoziţia lui. Sarmizagetuza ce era mai ales ameninţată de barbari, este mântuită de pericol prin apărarea lui Fronto, şi cetatea recu­ noscătoare îi pune spre amintire o piatră care s'a păstrat, în­ chinată prea vestitului general 10, O altă inscripţie mulţămeşte împăratului Marc-Aurel pentru scăparea ţărei din ituloiiul pe­ ricol ce o ameninta, Probabil că odată cu răscoala Marcomani­ lor, vor fi încercat şi Dacii din afara provinciei romane un atac asupra capitalei 11, Ca o urmare a acestui războiu, pen­ tru Dacia, aflăm aşezarea mai multor fugari şi prinşi barbari în cuprinsul ei 12, Urmaşul lui Marc-Aurel, Comod (180-192) susţine o luptă cu Sarmaţii şi este numit "Sarmaticus", Pe timpul lui, legatul său din Dacia, Sabinianus, având o luptă cu Dacii dela marginea provinciei, îi bate şi strămută 12000 de familii dintre ei, în lăuntrul Daciei 13, Sepiimiu Sever (192-211) este unul din împăraţii acei ce au o mai de aproape îngrijire de Dacia, El aduce aice legiu­ nea a V-a Macedonică, spre a întări garnizoana ei; aşază a­ ceastă legiune în Potaisa, unde ridică spre folosul ei un edi­ ficiu, probabil nişte băi; preface acest oraş, care trebui, îndată ce devenia centrul militar, să dobândiască şi un contigent însemnat de element civil roman, la rangul de colonie, şi în­ temeiază la Turnu-Severinului castrele nouă Severiane 14, Da­ cia recunoscătoare, pentru interesul ce'i purtâ Împăratul, îi dedică mai multe inscripţii 15, Gotii. - Până acuma însă se pornenise numai de vechii duşmani' ai provinciei romane, care fuseseră deposedaţi de 10 C. I. L., III, 1, No. 1.4.57: "el. Froilt.orri legato Augusti propraetore Lrium Daciarum et Moesiae superioris, colonie Ulpia Traiana Augusta dacica Sarmizagethusa, patrono, ţoriissimo duci, amplissimo praesidi"; 11 Ephem epigr. IV, No. 188,: "Imp. Caes. Marco Aurelio Anlonino colonia Ulpia Traiana Augusta dacica, ancipiii pcriculo, oirtuti bus restituia". Anceps periculum poate însă însemna şi pericul mare. Vezi şi teza de licenţă a d-lul Ioan Bogdan, Istoria coloniei Sarmizaqeiusa, Iaşi, 1885, p. 32. ra Dia Cassius, LXXI, 11, 12.. . ta Idem, LXXII, 3. Inscripţia din Akner No. 726, de pe timpul lui Commodus: "quamquam furiis Daciae nuIla spcs pacis ac salutis rclmquttur" este falsă. " Introducerea lui Mornmsen la Potaissa, C. I. L., III, 1, p. 172. 15 C. I. L., III, 1, p. 1439 şi 14li2. [212] 212 JSTORIA ROlvlĂNILOR teritoriul lor prin cucerirea romană, Sarmatii acei ce nu pri­ miseră stăpânirea romană, când de odată pe timpul lui Ca­ racala (211-217) se vesteşte despre un nou soiu de barbari care, necunoscut până atunci, trebuia să inspire o groază şi mai pronunţată bântuiţilor locuitori ai Daciei. Era vorba de Goii ce se cobori seră în acel timp de pe ţărmurile Mărei Baltice pe acele ale Mărci Negre şi care înaintau ameninţători asupra Impe­ riului Roman. Se spune chiar că împăratul Caracala i-ar fi În­ tirnpinat pe malurile Dunărei, respingându'i în nainte de a fi pus piciorul lor pe pământul roman 16. Urmaşul său Alexandru Sever răspinge o năvălire gotică a căreia obiectiv pare a fi fost Dacia 17. După ce Maximian Thrax (235-238) întimpină un atac al Dacilor şi Sarmaţilor, pentru care şi dobândeşte titlul de "Dacicus şi Sarmaticus" 18, încep sub Gordian (238-244) Goţii a pătrunde chiar în Dacia. In anul 244 împăratul îi baie şi îi alungă din provincie 19. Locuitorii recunoscători închină mai multe pietre cu inscripţii acestui împărat. Se vede că Sar­ mizagetuza se bucura mai des de protecţia împăratului, fiind ridicată după cât se vede de el la rangul de metropolă a ora­ şelor dace 20. Sub Filip Arabul (244-249) Goţii combină ata­ cul lor asupra Daciei cu un altul asupra Moesiei, trecând Du­ nărea cam pe la Giurgiu, şi ata când cetatea Marcianopolis (astăzi Preslav nu departe de Vama), pe care o silesc să se răscumpere cu o mare sumă de bani 21. Este învederat că a­ tacul Goţilor asupra Daciei s'a făcut din câmpia munteană, care stă în legătură cu şesul oriental al Europei, cutreerat de poporul got ce era pe atunci în stare nomadă, deci prin pasul Turnului-Roş, pe unde chiar îi îmbiâ frumoasa şosea aşternută de Romani, însă pentru alte scopuri decât spre a servi Go­ ţilor de îndreptător peste cetatea de munţi ce încunjură Dacia. Reţinuţi puţini prin luptele lor cu Gepizii, Goţii după ce răpun pe aceştia, înneacă din nou Moesia. Respinşi întâi de împăratul Decius (249-251) la Nicopolis lângă riul Iantra=, ei sfarmă curând după aceea armata lui şi pradă oraşul Fili­ poli din sudul Hemului, după care se revarsă peste întreaga Macedonie şi pătrund spre sud până la Termopile, unde o le Spart.ianus, În Caricala, X.l 17 Petrus Pa tricius, ed. Bonn, p. 124. 18 Herodian, VII. 2. 19 Capitolinus. Max et Balb., XVI: Petus Patricius, ed, Bonn, p. 12,1. ao C. I. L., III, 1, No. 14;.32 şi 1454, No. 1456, elin 238. dă pentru pri- ma oară capitalei Daciei acest titlu de "metropolis" reprodus apoi şi în No. 1175 elin 239 şi în altele. Comp. Bogdan, Istoria colon iei Sormi uujetuza, p. 39. e i Iordanes, XVI. 22 Această cetate este alta decât Nicopoli de lâng,i Dunărea. Vezi Pto­ lemeus, III, 11: N t "ooro).t<; 1t€pl �ilY A tf1ov. [213] ISTORIA DACIE! SUB ROMANI 213 împotrivire energică ajutată de pozitia locului, îi sileşte să se retragă iarăşi către Moesia , Aicea le' iese împotrivă împăratul Decius. Goţii, 'dezorganizaţi prin prădăciunile lor, ofer pacea. Impăratul le pune condiţii care împing pe Goţi la o luptă desperată, în care întreaga armată romană este nimicită şi împăratul el însuşi se înneacă într'o mlaştină (251) 23. Se vede că izbânda dela început a lui Decius scăpase Dacia de peri­ colul devastărei, de oarece ÎII o inscripţie acest împărat este numit reiniemeeior al Daciei, de către noua colonie din Apulum. Colonia fusese înfiinţată încă pe timpul lui Commodus (180- 192) ; prin urmare nu mai era nouă, acuma vr'o 60 de ani după aceea. Se vede deci că colonia nouă vroia să zică din nou în­ tocmită, după devastarea Goţilor 24. Gotii întinzându'şi stăpânirea pe coastele Mărei Negre şi punând mâna pe Bosîorul Cimeric, încep expediţiile lor mari­ time contra părţilor răsăritene ale Impărăţiei Romane. In anul 253 ei pleacă pe ornare câtime de luntri, străbat Marea Neagră cu cea mai mare îndrăzneală, pe nişte vase atât de nesi­ gure, şi apar de odată înnaintea cetăţei Pitius pe care o ieau după două atacuri, pun mâna apoi pe Trapezunt, de unde duc cu ei în marea de Azov o bună flotă, în 258. In anul următor ei întreprind o expediţie contra Bosîorului tracic, cuceresc Calcedonia, Nicornedia , Niceea, Brusa şi alte cetăţi. In o a treia expediţie făcută îndată după aceea, ei pleacă cu 500 de corăbi, coboară la Cizic pe care îl darămă ; merg de aice pe mare către Atena, debarcând la Pireu şi de acolo pus­ tiază, în jos Peloponezul,în sus până la Tesalia şi Epir. O parte elin ei se întorc pe uscat, încărcaţi de prăzi, prin Moe­ sia înapoi, şi cu această ocazie fac o razzia şi prin Dacia 25. Aceste se întâmpla se pe timpul împăratului Gallus (252 -- 25-1) şi Valerianus (254-260). Pe timpul lui Gallienus (260-268) se urmăresc aceler şi atacuri îndreptate pe mare, în contra provinciilor aşezate În jurul Pontului Euxin, şi pe uscat în contra Daciei şi a Moe­ siei, Scriitorii romani arată chiar că aceste vesnice incursii siliseră pe Romani Încă de pe atunci să părăsească apărarea Daciei, ele oare ce aveau nevoie de toate puterile lor pentru a se opune barbarilor în Moesia, Macedonia, Grecia şi până '" lordanes, XVIII; A 111111. Marccll., XXXI, 5 şi 13; 7:0<;.i111US, 1, 13; Aurelius Victor, XXIX. ,.j C. 1. L., III, 1, Ne. 1176: "Ill1p. Caes. Cai o Messio Quinto Traiano Decio pio Jelici Aug. p. 111. trib. pot. II, cos II, p. p. reslilutori Daciarutn, colonia nova Apulensis solvlt". Că Apulu m era colonie cam de pe vremile lui Comrno dus, vezi mai sus, p. 224. Vezi şi mai multe medaJii cu inscripţia "Da­ cica felix" (EckheJ Doctrina llUmmOrUlTl, Wien 1792-1797, VI, p. 344) care toate se referă la victoria JuiDecius asupra Goţilor de lângă Iantra. z s Zonaras, ed. I30 1111 , p. 628. [214] 214 ISTORIA. ROMÂNILOR în Azia. De aceea mai mulţi scriitori vechi mărturisesc că Da­ cia a fost pierdută pe timpul împăratului Gallienus 26. Cu toate aceste ni s'a păstrat o inscripţie pusă de Sarmizagetuza în chip oficial lui Licinius Corneiius Valerianus, fiul împăratului Gal­ lienus şi care deci trebue să dateze din domnia acestuia, Între anii 260-268, probabil în anii dintăi ai domniei lui, când încă provincia spera o apărare, de care în curând tocmai Gal­ lienus a lipsit'o, Iăsând'o aproape fără scut în mânile barba­ rilor 27. Năvălirile Goţilor devin însă pe fie ce an mai dese şi mai pustietoare. In anul Întâi al domniei lui Claudius (268) ei întreprind iarăşi o expediţie maritimă; după aceea atacă în zadar Tomis şi Marcianopolis, se coboară către sud şi ajung până În Creta şi Cipru. Se pare că această lovitură pe mare era combinată, ca de obiceiu, cu una pe uscat, care însă le ieşi rău de tot, căci o imensă armată a lor este nimicită de Îm­ păratul Claudius lângă Naissus. Romanii încântaţi de această neaşteptată izbândă, fac şi ei ca şi vechii Elini, exagerând la nesfârşite numărul hoardelor gotice răpuse de ei. Vorbesc bună oară de 320,000 de morţi! 28. Totuşi se pare că Goţii nu uitară aşa de curând măcelul cumplit suferit de ei aicea. Ei mai în­ cetară cu năvălirile contra Imperiului Roman, şi de aceea cu atâta mi mult trebue să mire părăsirea Daciei de către Îm­ păratul Aurelian, cu cât el nu fu silit la aceasta prin un atac nemijlocit al Goţilor. Retraqerea stăpânirei romane. - Din această expunere a luptelor Romanilor cu Goţii până la părăsirea Daciei, rezultă mai multe Însemnate fapte. Mai întâi aceea că Goţii aveau, ca obiectiv principal al atacurilor lor, provinciile romane dela sudul Dunărei pe care le inundau mai ales cu expediţiile lor maritime; că în tot timpul acestor lupte, Goţii nu au părăsit lăcaşurile lor dela ţărmurile Mărei Negre, şi că nici o singură dată nu se aminteşte o expeditie a lor ca pornită din Dacia, de unde urmează că dacă ei au prădat aclese ori Dacia, nu s'au " Eutro pius in Gallieno, IX: "Dacia, quae, a Traiano ultra Danubium f'ucrat adjuncta, amissa est. Graecia, Macedonia, Po ntus, Asia vastatae per Golhos. Panonia a Sarmatis undique populata". Sextus Rufus in Breoairio "su b Gallieno imperatore (Dacia) amissa est". Orosius, Gal., VI, 21: Graecia, Macedonia, Po ntus, Asia Gothorum innundatione delentur; nam Dacia trans Danubium in perpetuum a ufertur " . Aurelius Victus, De Caes. XXXIII (Licinius Gallieuus) : "amissa trans Istrum provincia quam Traianus quaesivisset". 27 Ephem. Epiqraph., IV, No. 190: .,P. Licinia Cornelio Valeriano no­ bi lissimo Caesari, filia imperataris Caesaris P. Licinii Egnati Gallieni Pii Fe licis invicti Augusti colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizagethuza, metropolis, publice". Nu înţelegem, faţă cu această inscripţle, cum de Morn­ iusen spune, că inscripţia cea de pe urmă din Dacia datează din 255. Histoire roniaine, trad. franc. Paris, 1877, IX, p. 308. e a Trebell. Po llio, Claudius, VIII-XII; Zosimus, 1, 43-45. [215] lSTORIA DAOIEI SUB ROMANI 215 aşezai nici odată in ea; în sfârşit că pricina părăsirei acestei provincii de energicul şi curagiosul Aurelian, nu a fost ocuparea Daciei de Goti, (care rămân şi după aceea şi până la năvăli­ rea Hunilor (375) locuind tot pe lângă tărmurile Mărei Negre), ci mai mult din aceea, că neputând apăra provinciile mai lăun­ trice ale imperiului de atacurile necontenit reîmprospătate ale Goţilor, şi având nevoie de armată şi pentru luptele sale din Azia cu Zenobia regina Palmirei, Aurelian retrase restul trupelor elin Dacia, sanctionând oficial o stare de lucruri existentă, după cum am V�ZLlt, încă dinnaintea lui. . Părăsirea Daciei nu este deci o faptă hotărâtoare făcută de Aurelian. Ea nu are înţelesul acela că, până la acest îm­ părat, Romanii ar fi făcut toate silinţele lor pentru păstrarea cucerirei lui Traian; dar văzând că împotrivirea lor faţă cu Goţii care ar fi atacat tot mai înverşunat provincia romană, nu ieşiau la nici un capăt, Aurelian dădu ordin legiunilor să o părăsească în voia întâmplă rei. Lucrurile se petrecură cu totul altfel. Dacia fusese În­ tr'adevăr prădată de Goţi în repetiţie rânduri; căci ei nu lipsiau când treceau în peninsula Balcanului, de a trimite oardele 101' prin pasul Turnului-Roş, să cerceteze şi Dacia. Ce costau pe provincialii din Dacia aceste vizite, ne dovedesc pietrele închi­ nate împăraţilor care izbutiseră a mântui, măcar pentru un moment, provincia de asemenea musafiri. Atacurile îndrep­ tate contra Daciei nu erau însă nimic faţă cu acele ce loviau în Imperiul Roman. Aice era greul şi pericolul, căci se apropia de inimă. Pentru a scăpa viaţa imperiului, Aurelian se hotări să facă tăetura mădularului mai pu-ţin neapărat existenţei În­ tregului, şi astfel jertfi el Dacia în prada barbarilor. Intrun cuvânt dacă Dacia a fost părăsită, aceasta s'a făcut, nu din pricina că a fost răpită de barbari din mănile Romanilor, ci pentru a scăpa restul imperiului răsăritean de pustieri ne mai pomenite; ca o nadă aruncată în gura unei haite de lupi hămisiţi, care să mai întârzie goana lor omorâ­ toare după sania Încărcată de călători. Şi Dacia nu a fost singura provincie pe care Romanii o jertfiră crezând că vor putea mântui restul. Tot astfel se petre­ cură lucrurile ceva mai târziu şi cu Galia şi Britania, atunci când Stilico, generalul lui Valentinian al III-lea, retrase le­ giunile din acele provincii, spre a apăra Italia, ameninţată de oardele lui Radagais, în anul 406 d. Hr. Şi aceste ţări fură lă­ sale atunci, Întocmai ca şi Dacia şi din aceeaşi pricină, în prada barbarilor. Cu prilejul acestei părăsiri a cucerirei lui Traian, se naşte una din cele mai�xaim�întrebări ale istoriei poporului roman, anume aceea: dacă poporaţia daca-romană a rămas în Dacia [216] 216 T8TORTA ROiHÂNILOR după părăsirea ei de Romani, S({U dacă s'a retras' împreună cu leqiunile dincolo de Dunăre, deşeriându-se Dacia traiană de poporaiia ei romană. Observăm că pentru Galia şi Britania, desi În aceste din urmă tări elementul roman nu avusese o putere deosebită, nimărui' nu i-a trecut prin minte să aducă la lumină asemenea părere. Pentru Dacia însă interesul politic al raselor el ominante astăzi în ţara de baştină a Românilor de dincolo de Carpaţi, iscod în curând această teorie, spre a da Aurella n. Galien. Impăraţii părăsitori ai Daciei. o bază oare care cum juridică apăsă rei ne mai pomenite, in care vechea poporatie a ţărei fu redusă de către veneticii străini. 2. PĂRĂSIREA DACIEI Flavius Vopiscus. - Singurul izvor al părerei rătăcite, că locuitorii Daciei ar fi părăsit provincia împreună cu legiu­ Il i le, este Flauius VOpiSCLlS, unul din scriitorii istoriei auguste, care scrie pe la începutul veacului al IV-lea d. Hr., vr'o 25 de ani după moartea lui Aurelian, şi ale cărui spuse şi chiar cuvinte sunt reproduse de alţi doi istorici posteriori : Euiropius care scrie un breoiarum hisioriae romanae, Între Constantin cel Mare şi Iulian (323 -370) şi Sextus Ruţus ele la care ne-au rămas un alt breoiarum qestarum populi romani, alcătuit cam pe timpul împăratului Valente (364--378). Asemănarea tex­ tuală chiar a frazelor acestor trei istorici ne arată că cei din urmă au copiat cu mai multă sau mai puţină exactitate pe all­ ternergătorul lor, Vopiscus, şi că cleei n'au cules ştiinţa lor [217] ISTORIA DACIEI SUB ROMANI 217 despre părăsirea Daciei, din alte izvoare, ci numai din acel arătat, de unde urmează că critica spuselor acestuia va face de prisos o cercetare a repetărilor celorlalţi. Iată ce relatiuni dă acest scriitor, aproape contimpuran cu Aurelian, şi pe care deci l'am putea crede bine informat, asupra părăsirei Daciei: ,,(Aurelian) văzând Iliricul devastat şi Moesia pierdută, au părăsit provincia Întemeiată de Traian dincolo de Dunăre, rădicând din ea armata şi pe provinciali, desperănd a o mai putea menţineă, şi popoarele luate de acolo le-a aşezat în Moesia, pe care o numi Dacia sa şi care acuma desparte cele două Moesii". Eutropius repetă aceleaşi cuvinte, modificând puţin numai alcătuirea frazei şi adăogând dela el. în fomră de explicaţie mai lămurită a vorbelor modelului său, că: "a lual pe Romani din oraşele şi ogoarele Daciei"; ia r Rufus scurtând textul lui Vopiscus, se ţine mai strâns de el 29. Că spusele lui Flavius Vopiscus nu trebue luate după litera lor, ne o· dovedesc Întâi relaţii identice cu ale sale, ra­ portate asupra Raeţiei de către Eugip care spune în viaţa Sfân­ tului Severin, că potrivit cu prezicerile sfântului, toţi locui­ torii ţărei fură strămutaţi în Imperiul Roman, ceeace se do­ vedeşte în chip manifest a fi un neadevăr 30. In deobşte toţi scriitorii istoriei auguste, din care face parte şi Vopiscus, sunt spirite lipsite de ori ce critică, trăind în un timp a căruia tradiţie se Îndeletniceşte "mai cu seamă de ocârmuire, une ori şi de poporul domnitor, şi numai cât întâmplător de popoarele dominate" 31. Vopiscus apoi mărtu­ riseşte el însuşi ce motiv l'a împins a scrie viaţa împăratului Aurelian, anume stăruinţele unei rudenii a aceluia, Iunius Ti­ berianus care se tânguiă către el, că ar fi păcat ca viaţa unui principe atât de Însemnat să rămână necunoscută. Il sfătueşte chiar că " dacă ar vrea să o scrie, nu ar avea nevoie să spună tot adevărul, căci ar avea tovarăşi în minciună pe nişte autori Z9 Vopiscus in Aureliano, XXXIX: "Quum vastatum llIyricum ac Moe­ si am deperditam videret, provinciam .trans Danubium, Daciam a Traiano COI1- stitutam, sublalo exerciiu el prouincialibus reliquit, desperans eam posse retineri, abduclosque ex ea populos in Moesiam collocaoit, appe/avi/que suam Daciam quae nunc duas Moesias dividit".-Eutropius, Breviarium, IX, 15: "Provinciam Da­ ciam quam Traianus ultra Danubium fecerat, intermisit, vastato omni Illlrfco et Moesia, desperans eam posse retineri, abductosque Romanos ex urbibus et agris Daciae, in Media Moesia collocaoit, appelavitque eam Daciam, quae nune du as Moesias dividil"-S. Rufus, Breuiarium, VIII: "Dacia Gallieno imperatore amissa est et per AureJiamum translatis exinde Romanis, duae Daciae in re­ gionibus Moesiae ac Dardaniae factae sunt".-Celelate izvoare vechi nu sunt decât reproducerea acestora. Vezi enumerarea 101' în Roesler, Romănische Studicn, p. 67. 30 I. lung, Die Anţ ănqe der Romănen in Zeitschriţi fiir oesterreichisctie Gym­ nasien, 1876, p. 92. 31 Mommsen, Die Scluoeitz in r ămischer Zeii, p. 8. [218] 218 ISTORIA ROJIIÂNILOR a căror elocvenţă istorică este admirată" 32. Se vede deci cu câtă rezervă trebue luate spusele lui Vopiscus. Şi într'adevăr dacă cercetăm puţin logica intimă a V01'­ belor sale, dăm de odată peste o contrazicere, ce nu'şi găseşte nici o explicare. El începe anume prin a spune că Moesia fiind pustiită şi pierdută, Aurelian se hotărăşte a părăsi Dacia, încât pare a atribui părăsirea provinciei transdunărene, nu atât atacului Goţilor îndreptat asupra ei, cât nevoiei de a apăra provin­ ciile mai lăuntrice ale imperiului. Că Moesia trebuia să fi fost cumplit devastată prin repeţitele năvăliri ale Goţilor, se poate deduce din istoria prădăciunilor lor, şi deci Vopiscus merită crezare asupra acestui punct. Dacă însă Moesia era aşa de devastată şi expusă pustierilor, cum atunci de Vopiscus face din ea un adăpost pentru coloniştii retraşi din Dacia? Vo­ piscus spune chiar dintr'o singură aruncătură a gândirei că "Moesia fiind pustiită şi pierdută, Aurelian strămută popoarele luate din Dacia, în ea". S'a interpretat aceste vorbe atât de contrazicătoare ale lui Vopiscus în sensul că Moesia, fiind de­ vastată de mai înainte prin Goţi, ar fi fost lipsită de popora­ tie si că ar fi avut mare nevoie de un adaos de locuitori. bar 'oare Moesia fusese numai cât, sau era devastată de Goţi, chiar pe timpul lui Aurelian şi urmă înainte a fi expusă lo­ viturilor lor şi după moartea acestui împărat? Am cercetat mai sus năvălirile Goţilor.până la 27033• Vom vedea că şi după acel an, până la râdicarea lor din Dacia, provinciile transdună­ rene au fost totdeauna obiectivul de căpetenie aî năvălirilor lor. Numai în Moesia deci nu ar fi putut Aurelian să adă­ postiască pe coloniştii din DacIa, şi Vopiscns care trăia chiar pe timpul acelor prădări şi pustieri trebuia să o ştie mai bine decât ori cine. El a ascuns deci adevărul, după preceptele in­ spirate lui de acela ce poate l'a plătit ca să scrie istoria lui Aurelian: "de a nu înconjura mineiuna în povestirea lui". Din fericire pentru Români, Vopiscus ne arată şi izvoa­ rele după care el a alcătuit epopeea domniei lui Aurelian. El pune în gura lui Tiberianus următoarele: "Şi totuşi dacă sunt bine informat, avem scrise ef'emeridele (jurnalul) acelui bărbat (Aurelian) şi războaele sale redactate în chip istoric, pe care vreau să le primeşti şi să le pui în ordine, care atoate aceste le vei studia cu deosebita ta sârguinţă din cărţile Iinieetscrise pe pânză) în care el însuşi (Aurelian) ordona să se scrie toaie ziinicele lui lapte. Voi îngriji doară ca să ţi se dea din biblio- 32 Vopiscus in Aureiiano, II, "Habiturus mendaciorum commites quos historicae eloquentiae mlramur auctor es". " Mai sus p. 211. \ I f [219] ISTORIA DACIEl SUB ROMANI 2Hl teca ulpiană şi acele cărţi lintee" 3-1. Exista deci jurnalul tu­ -turor operaţiilor războinice ale lui Aurelian, pe care el însuşi ordonase a le scrie, sub controlul, ba adeseori sub dictandul său. Acest jurnal este pus la indernăna lui Vopiscus şi din­ tr'însul scoate el toate ştirile sale privitoare la Dacia. Aşa dar Vopiscus a urmat ca izvor asupra părăsirei Daciei jurnalul oficial al împăratului Aurelian. Iată deci ee istoric şi ce izvor hotărăsc o atât de Însemnată întrebare 1 Să ne punem acuma în poziţia împăratului Aurelian, când a trebuit să facă însemnatul pas indărătîn istoria romană, ea care până atunci nu cunoscuse alt strigăt decât acel de înna­ inte, şi să vedem dacă el putea arăta, aşa ele a dreptul şi fără o îndulcire amara necesitate a pierderei unei provincii. Imperiu 1 Roman simţia slăbire a sa, dar nu vroia să o mărturisască, El se silia a făţări închipuirea unei puteri ce acuma dispăruse. Iată pentru ce el ascundea pierderile sale sub nişte arătări glorioase, şi mai mulţi împăraţi care întor­ seseră spatele înnaintea duşmanilor, triumfau la Roma. No­ tiiia Diqnitaium conţine numele a mai multor dregători, ale căror provincii căzuseră de mult timp în prada barbarilor. Mai multe oraşe care. erau numai cât dărâmături figurau încă in registrele provinciilor 35. Ruşinea de a mărturisi slăbiciunea care ieşia la lumină din toate părţile putredei lor organizaţii, cuprinsese pe Romani. Ei, altă dată stăpânii lumei, dictatorii popoarelor, să se vadă acuma bătuţi şi. respinşi de către nişte neamuri pe care până acuma nici nu le băgase în sarnă ? Era greu, foarte greu de a mărturisi asemenea păcate, şi cu atât mai greu trebuia să vină aceasta împăratului însuşi ce le dă­ duse pe faţă prin părăsirea Daciei. Pentru a slăbi deci efec­ tul zdrobitor, pe care trebuia să'I aibă în Roma şi în imperiu vestea acestei părăsiri, cel dintăi pas hotăritor de retragerea ,., Vopiscus în Aureliano, 1: "Et tarnen si bene novi, eplietneridasi llius viri scriptas habemus, etiam bella cbaractere istorica digesta quae velim accipias et per ordinem scribas. Quae ommia ex libris linteis in quibus ipse quolidiana sua scribere praeceperat, pro tua sedulitate condisces. Curabo enim ut tibi ex Ulpiana bibliotheca et libri lintei proterantur ". Boesler, 1. c. p. 68, care are interes a arăta pe Vopiscus ca un istoric vredinc de credinţă, spune despre el, că ar fi "ein sehr besonnener, sorgtătiger aut grundllche Priifung der Thatsachem bedachter Geschlchtschreiber, dem reiches Material zu gebote stand". Cum falşifică ideile preconcepute chiar pe mintea cea mai critică, precum fără îndoială era Riisler 1 preconcepute. chiar pe mintea cea mai critică, precum fără îndoială era Rosler 1 Inţelepciunea lui Vopiseus constă in acea de a nu se teme să spună şi minciuni iar bogatul material istoric de care dispunea consta in decopiarea jurnalului Irn­ păratului Aurelian liNe mirăm însă cum de şi Gaston Paris, in crtica cărţei lui lung, in Romania, VII, 1878, p. 611, este de aceeaş părere.-Asupra acelor două texet care pot să ne dee măsura credinţei de tncuvlinţat lui Vopiscus, au atras pentru prima oară luarea aminte Petru Maior, Istoria pentru inceputul Româ ni/ar în Dacia, c. II!, § 6. 35 1. Iung, Die romanischen Landscliaţten des riimischett Reicbes, p. 403. [220] 220 Is'.rORrA ROllL'.NILOR innaintea barbarilor, împăratul trebui să'şi dea aerul că a luat cel puţin grija de locuitorii romani ai Daciei, aşa că aceştia să nu rărnănă părăsiţi în lumea barbarilor; că a întocmit în Moesia altă Dacie, ba încă două în loc de una, încât astfel nici numele vechei provincii n 'ar fi pierdut, ca şi când acest nume ar fi putut înlocui teritoriul părăsit. Dar, totul fiind calculat pe ipocrisie, şi această îndreptăţire mergea tot aşa de hine, ca şi acea cu retragerea coloniştilor dela {ară şi din oraşe. Fără îndoială că Aurelian va fi Înscenat chiar o închipuire de retragere a coloniştilor din Dacia in Moesia, aducând pe câţiva din ei din provincia părăsită în noua lui creaţiune, şi astfel nu va fi lipsit de a arunca pulbere În ochii contimpu­ ranilor, precum a făcut'o şi vor face-o în totdeauna guvernele ce an de ascuns fapte greu de mărturisit. Este întrebarea nu­ mai cât, dacă comedia jucată de Aurelian şi apoi stilizată după el de istoricul său, poate fi considerată ca o mărturisire de o însemnătate reală în istoria colonistilor din Dacia traiana '1 Noi credem că nu, şi vom do';ecli-o pentru ee, în tot lun­ gul paginilor ce se îndeletnicesc cu năvălirile barbare. Ce credeau Romani! despre părăsirea Daciei. - Mai Întâi sti cercetăm ce credeau însuşi Romanii despre urmările pără­ sirei Daciei ele către împărăţie. Am văzut că acelaşi Eutropiu care arată pe Aurelian retrăgi'md elin Dacia pe coloniştii din oraşe şi ele la ţară, ne spune că încă împăratul Hadrian avusese gânelul a părăsi Dacia, clar că fusese întors prin rugămintele prietenilor săi care îi puseră în vedere că, prin o asemenea măsură, s'ar jertfi o multime de Romani in prada barbarilor 36. Aşa elar Romanii ei singuri nu credeau că părăsirea provinciei de către administratia romană va avea de urmare desertarea ei de colonişti. Apoi dacă o asemenea idee era adev{I{'ată pe timpul lui Hadrian, pentru ce oare şi-ar fi pierdut ea valoarea pe acel al lui Aurelian ? Teama deci pe care prietenii lui Ha-· drian o exprima seră către acesta, că retrăgând garnizoana din Dacia, erau să rărnână o mulţime de Romani în prada barbarilor, deveni o realitate sub domnia lui Aurelian. Legiu­ nile fură retrase, şi marea mulţime a cetăţenilor daco-rornani rămase expusă la prădăciu nile barbare. Este de luat aminte că în aceste spuse ale lui Eutropius, avem însuşi părerea Ro­ manilor contimpurani asupra urmărilor pe care trebuia să le aibă părăsirea Daciei, adecă a singurilor judecători compe­ tenţi în asemenea materie, şi că ne pare foarte straniu de a 36 Eo utropius, in Il adriano, VIII, reprodus ai sus, p, 207. Observăm asupra spiritului de critică al lui Eutropius, că el nu vede contrazicerea în care se pune prin aceste două ştiri ce se exlcud una pc alta. [221] ISTORIA DACJE! SUR ROMANI 221 pretindeastăzi, să ştim noi mai bine decât Romanii, cele ce a trebuit să se petreacă cu prilejul retragerei legiunilor din Dacia .. Romanii aveau temeiuri foarte puternice pentru a crede că cu toată retragerea garnizoanei, poporaţia ţărei va stărui a rămânea alipită de patria ei. Intr'adevăr, am văzut mai sus că Dada fusese lovită de Goţi cu mult Înainte de 270, că fu­ sese chiar ca pierdută pe timpul lui Galien 37, Încât Aurelian nu Iăcu altă ceva decât să dee o consfinţire oficială unui fapt îndeplinit. Cu toate aceste am găsit încă poporaţie daco-ro­ mană dedicând inscripţii împăraţilor în 260, cu 10 ani mai înainte de părăsirea ei oficială; dovadă deci că cu toată nă­ vălirea Goţilor, Romanii nu părăsiseră Dacia, şi ceeace s'a petrecut Înainte de 270, se va fi urmat şi mai Încolo. Nu rămâne nici o îndoială că acei dintre cetăţeni care putură părăsi Dacia, o făcură, şi Încă cu mult timp în nainte de Aurelian, de îndată ce atacurile popoarelor barbare nu mai învoiră o petrecere liniştită în provincia din Carpaţi. �i aceşti cetăţeni, care puteau să se retragă. din provincia bân­ tuită, nu vor fi aşteptat un ordin al ocârmuirei, pentru a'şi pune persoanele şi averile la dăpost. Astfel ni s'a păstrat o ştire despre o persoană din Dacia, care fuge de aice dinna­ intea unei năvăliri a poporului sarmatic al Carpilor. Această ştire se referă la muma împăratului Maximian (ce ajunge la tronul roman în 285 în vârstă de peste 30 ani), care scăpă peste Dunăre, pe când purta încă în sinul ei pe viitorul împărat 38, adică pc la 250. E vorba deci de o persoană bogată, şi ca dănsa vor fi făcut multe altele de aceeasi stare. să fi fost ele de obârşie dacă sau romană, de oare ce contopirea acestor două naţionalităţi în una singură, cu caracter latin, stinsese până atunci ori ce soiu de deosebire. Nu ne pare Întemeiat a sustinea că cetătenii de obârsie romană. ne fiind asa de strâns alipiţi de noua 'provineie, s'ar fi depărtat mai uşor de ea, şi că ar fi rămas acelea numai Dacii romanizati, care ca băsti­ naşi vechi ai acestei ţări, deprinşi cu nevoile, a� fi vrut mai bine să sufere neajunsurile pe. pământul strămoşesc decât să caute liniştea desţărăndu-se 39. Intr'adevăr, ce rol joacă simţimântul national asupra maselor când, pericolul se apropie? Conser­ varea individuală vorbeşte atunci mai tare decât patriotismul care poate să răpună egoismul numai în naturile alese ce tot­ deauna au alcătuit în omenire o neînsemnată minoritate. Nouă ni se pare că nu naţionalitatea locuitorilor Daciei a hotărît 37 Mai sus p. 213. 38 Lactanlius, De mortibus persecutorum, IX. Alt exemplu la năvălirea t ătarilor. Mai jos vol. II, capitolul Tătarii, " L lung, Romei utul Romanen in elen Don.tulăndern, 1877, p, 107. Comp. şi Lcon Homo, Essai sur la reline de l' Etnpereur Aurelieti, 1904, Indicele sub numele: Dacia. [222] 222 lSTORIA ROMÂNILOR care din ei au emigrat şi care au rămas pe loc, ci starea lor de auuţie. Cei bogaţi s'au dus, căci au putut să se ducă; nu aveau nevoie să sufere pericolele, nici măcar neplăcerile nă­ vălirei, Şi astăzi fac tot astfel, când războiul se apropie de ţară, asediul sau epidemia de cetăţile lor. Cei săraci însă au trebuit să rămână, pentru cuvântul cel foarte simplu, dar nu mai puţin temeinic, că nu puteau să fugă, lipsindu-le mijloacele de a se strămuta si de a trăi În străini. Această deosebire se vede şi astăzi atât de des, Încât n'avem nevoie să mai stă­ ruim asupra ei. Bogaţii locuind însă, după obiceiul roman, mai ales prin oraşe, înţelegem uşor cum aceste trebuiră să se despoporeze mai curând. Violenta năvălirei pe care o vom vedea având în Dacia o asprime deosebită, necunoscută restului Impărăţiei Romane, contribui şi mai mult la repedea desgolire a oraşelor Daciei care căzură în ruină, îngropând sub dărămăturile lor şi numele ce le purtaseră, astfel că astăzi se găsesc În Dacia foarte puţine rămăşiţe 'de nume daco-romane, alipite de lo­ calităţile existente. Aceasta ne conduce la studiul toponimeii ţărilor care constituiau căndvă Dacia cea veche. 3. TOI:) O N 1 l\f 1 il Numele de localităţi. - In expunerea de pana aice, am avut prilejul de mai multe ori a adeveri vechimea unora din numele actuale de aşezări omeneşti. Astfel Medita dela Ad­ Mediam; Turnu-Seoerinului dela numele împăratului Seoerus ; Tapia sau Tapa sat lângă Lugoş în Banat, dela vechea Ta­ pae, unde Traian învinse pentru prima oară pe Daci; Glielma­ riu dela Germisara 40. Către aceste mai adăugim următoarele: Pata, sat lângă Cluj, care nu este decât vechea Paiauissa sau uicus Pata, aşezat pe Tabula Peutingeriană lângă Napoca, care se ridică pe locul Clujului de astăzi. 'I'ârchiiu, un sat dintre Deşiu şi Bistriţa, la nordul Transilvaniei, transformare romă­ nească a lui Tarpeia latin, satul fiind aşezat la baza unei stânci verticale uriaşe de 400 de metri înălţime, şi care primise la lo­ cuitorii din Roma strămutaţi în Dacia acest nume, în ase­ mănarea stâncei Tarpeia din Roma 41. --_._--- eu .Mai sus, p. 119, nota 48, p. 161, 104 şi p. 203. n Numele Pala trebuia să rămână neschimbat ca şi Tapa. Vezi mai sus, p. 104. Tărchiiu este o prefacere după toate regulele din Tarpeia latinesc, Ungurii au schimbat numele în Tiirpenu, iar Grmanii Transilvaniei în Treppen, Vezi Lenk Ignaz von Trauenfeld, Siebenbtirqens geographisches Lexicon, Wien, IV, p. 279. [223] r I ISTORIA DACIEI SUB ROMANI ------_._--------- 223 Dacă trecem munţii în Oltenia gasim aice mai multe numiri, de origină veche, alipite de unele localităţi. Astfel Ca­ racal oraş de lângă Olt, care'şi trage numele dela acel atât de caracteristic prin sunetul lui, al împăratului Caracalla 42; Pentru derivarea acestui nume dela acel al împăratului roman, mai vorbeşte şi altă împrejurare. Lângă Caracal se află ruinele unei vechi cetăţi, pe care poporul o numeşte astăzi Aniina, nume ce aduce aminte de Anlonina, încât se vede că ambele nume ale împăratului An­ tonius Caracalla au fost împărţite pe aceste două creaţiuni ale sale. La Antina s'au găsit urme de întărituri romane, două morminte romane, şi tot aice se întâlniau cele două ramuri de sosele romane care veni au, unul dela Celeiu, celălalt dela Islaz, încât învederat că în acest loc a trebuit să fie o staţie romană 43. In sfârşit mai adăugim o a treia concordanţă ca- 42 Din punctul de vedere fonetic, chiar dacă aplicăm acestui nume propriu, regulele de schimbări de sunete dela cuvintele comune, ceea ce ac1ese ori nu are loc, însă derivarea lui Coracăl, dela Cardcalla este pe deplin regulată. Accentul s'a păstrat pe aceeaş silabă. Vocala a, cea mai stăruitoare, a rămas neatinsă, ca şi în Pata şi Tapa, şi numai în ultima silabă s'a întunecat în ă din pri­ cina pierderei ultimei silabe latine. 43 Regula fonetică a schimbărei lui a înainte de Il în â nu se aplică în numele proprii, de oarece �oate numele păstrare dela Romani în care se întâlneşte pe a înnainte de n au păstrat sunetul an şi nu l'au prefăcut în ân, precum s'au îmtâmplat lucrul în cuvintele comune. Aşa avem şi astăzi numele de An/an, {dela care tocmai derivă Antonina şi Antina), care a rămas neschimbat, de­ şi se constată inviderat că este de origtnă Iatină, întru cât era un nume oblci­ nuit la coloniştii romani din Dacia, (vezi de exemplu G. 1. L., III, 1., No. 147'l. Anionius, Victor miles leg. VI, victricls, aflată la Grădlştea : No. 1594, An/an/LIs Nicanoris, găsită la Recica lângă Caracăl ; No. 1004, L. Antonius Appolinaris vet eranus leg. 1 adj., găsită la Alba Iulia). De asemenea eu Alexandru, în forma lui poporană Lisandru, însă nici odată Lisâruiru, rămas de asemine dela Romani (G. 1. L., nt, 1, N. 1137. Afrodisius Alexander, găsită în Alba Iulia; No. 1190, Septimius Alexander, idem; No. 1294, Aurelius Alexander, găsită la Zalutna). De asemenea s'a păstrat sunetul a-an în Traian sau Traian rămas dela înte­ meietorul Daciel; Andrian nume propriu dela Hadrianus; Andrian Paharnicul În un Hrisov din 1748, Oct. 10, Uricarul VIII, p. 1 ; altele tot eu Andrian, 1584, Ibidem, X, p. 229; 1635, Ibidem XIV, p. 57; 1786, Ibidem, p. 120. Cu toate aceste numele lunei Decemvrie este Indrea dela Andreiu sfânt ce cade în această lună; numai puţin acel de vulcan, păstrat ca nume propriu la muntele, pasul şi satul Vulcan şi fără înţeles în Ilmbngiul comun. Mai caratceristic este încă următorul nume propriu în care s'a păstrat sunetul a-an, anume muntele Gres­ tianilor din Transilvania, de şi în limbagiul comun, latinescul clirestianus a dat crestiân şi prin contragere creştin. Aice se poate constata cu evidenţă că numele proprii nu se supun în totul regulelor obicinuite ale schlmbărel sunetelor in cu­ vintele comune. Român dela Romanus, putea trece drept cuvânt comun: de aceea preface pe a În ti, vezi mai sus p. 199, nota 48.- Hasdeu Etymologicum magmzm Itocunnice, Bucureşti, 1888, II, s. v. derivă numele Atitina tot dela un nume vechlu, însă nu dela impăratul Antoninus Caracalla ci dela vechea cetate dacă Archilll1a (Arcina) redată de Plolomeu, etimologie ce se poate bănui Întru cât, dadl e adevărat că Bănăţenii schimbă pe I în c/z, nu se constată nicflieri şi ca şi inver,ul srl aibă loc. [224] 224 ISTORIA ROMÂNILOR racterisitică , Nu numai numele capitalei, dar şi acel al În­ tregului judeţ este roman, anume Romanaţi, care nu vine dela Româ-n ati , cum credea istoriografia noastră mai veche, ci dela vechiul nume al satului numit astăzi Reciea si care se chema la Romani Romula sau Romuna, de unde Romonaţi ea În vechile documente sau Romanaţi astăzi; prin adăogi­ rea sufixului latin afis alipit pe lângă nume 44. Mai adăogim tot În acest judeţ, cel mai bogat În păstrarea de vechi denu­ miri, acea a oraşului TUTnu(-Măgurele), care este vechiul oraş Turris, amintit de Procopius tocmai prin această regiune 45. In Transilvania întâlnim nume de sate: Sarmaşul, Sărmăşelul, Sartnaşaqul, care derivă Învederat din Sarrnis. Dacă însă urmele numelor vechi de orase rămase în Dacia sunt atât de sărace, aceasta se explică când luăm în privire, că viaţa orăşenească dispăru din Dacia din cauza violenţei năvăJirei, pe când ea fu scăpată în provinciile romane ale Eu­ ropei apusene. De aceea pe când viaţa culturală în Galia , Spania sau Italia urmează înainte a se desvoltă, chiar în tim­ pul dominaţiei barbare, în Dacia ea încetează de o dată cu retragerea legiunilor, când atuncea se va fi retras şi restul ce­ tăţenilor bogaţi de prin oraşe, care mai inimoşi, nu vroise să'şi părăsască sălăşluinţele lor, cât timp mai licărise măcar o umbră de speranţă În mântuirea ţărei lor. Am văzut că ultima inscripţie pusă de Romani În Dacia este din anul 260 şi după aceea încetează ori ce manifestare culturală a poporu­ lui daco-roman, ceeace nu însemnează că poporaţia acestei ţări s'ar fi strămutat dincolo de Dunărea, ci numai atâta că. acei rămaşi nu ştieau scrie, sau chiar dacă ar fi ştiut, aveau altă ceva de făcut, În mijlocul neorânduelilor unei stări chao­ tice, decât de a îngriji de mormintele străbune. Nu este deci de loc lucru afară din cale de a vedea pe Atila îndreptându-se la Romani pentru a 'şi dobândi miniştrii sau ajutoarele de guvern ale împărăţiei sale, şi că nu'l vedem luându'i din po­ poraţia romană care se afla în imperiul său 46. Ar fi fost greu regelui Hunilor a'şi găsi miniştrii de care avea nevoie, Ia ţă­ ranii din Dacia, din care am văzut mai sus, cu prilejul stu­ diului tahlelor cerate, că dearândul nu ştieau carte 47. Dacă însă, odată cu oraşele, au dispărut aproape toată terminologia geografică. daco-romană a locuinţelor omeneşti, afară, în natură, la câmp şi la munte, au rămas îndestule urme ale vieţei Daco-Romanilor prin aceste părţi, nişte urme •• La Recica s'a găsit o inscripţie din timpul lui Filip Arabul din care se vede că loaclitatea se numea Rornula, An. acad. rom., II, tom. VIII, p. 16. '5 Procopius, De bello qothico, III. 14 . • 6 Hunfalvy, Die Rumăncti und ihre Anspruche, Pest. 1885, p. 20 . • 7 Mai sns, p. 186. [225] ISTORIA DACIEI SUB ROMANI 225 care nu se pot explică, dacă vom admite dispariţia din Dacia a poporatiei acesteia şi vom Înlocui-o cu elemente străine. l\hmti si rjuri. - Nume de munti ne a fost păstrate pu­ ţine în sc'riitorii timpurilor vechi, dei antichitatea nu iubiă munţii şi îi înconjura pe cât îi stătea în putinţă. Helveţia, ţara frumuseţelor naturei pentru noi modernii, era privită cu groapă de către Romani. Acele denumiri Însă ce ne au rămas amintite prin cărţile vechi, se regăsesc toate în gura poporului român de astăzi. Astfel numele generic al Carpaţilor, amintit de Ptolemeu 48, deşi nu s'a păstrat la Români pentru a Însemna întregul lanţ ce străbate ţările lor, a rămas alipit de mai multe piscuri, precum muntele Carpaiin în judeţul Muscel şi altul cu asemenea nume în acel al Gorjului 49. Această aplicare a nu­ melui generic al lanţului, cum se afla Ia cei vechi, la nişte piscuri singuratice, de către poporul român, dovedeşte o con­ tinuitate învederată a locuinţei sale în sinul lor; căci este peste putinţă de a explica altfel păstrarea acestui nume în gura po­ porului român, şi încă cu vechiul sufix românesc in, dacă nu admitem că originea lui să cadă În acel timp, când numele de Carpaţi trăia în gura popoarelor din Dacia. Aceiaşi împre­ jurare ne-o dovedeşte păstrarea unui alt nume pe care cei vechi îl dădeau Carpaţilor, anume acel de Caucazus mons, nume ce se regăseşte în Caucaland al lui Ammianus Marcel­ linus în care se refugiară Goţii loviţi în cârnpia munteană, pre­ cum şi în Ptolemeu, în tribul dac al Caucoensilor, nu mai puţin în numele muntelui Coqaeonum, în a cărei peşteră se retrăsese Zamolxis. Aceste numiri răsună şi astăzi în acel de Cocan, munte din judeţul Muscel, aşezat pe lângă Olt, pe acolo tocmai pe unde un legionar din legiunea 1 Minervia, trecând pe timpul expediţiei lui Traian, consacră mai târziu o inscripţie ma­ troanelor Aufane, un fel de zine casnice, în amintirea acestei a sale treceri "pe la fluviul Ajuta, lângă muntele Caucazus" 50. Mai amintim si muntele Crestianilornume deosebit în forma lui de aceea' a cuvântului limbagiului comun creştin, şi care derivă de a dreptul şi aproape fără schimbare din cu­ vântul latin chrestianus care însemna pe creştin încât numele latinesc de mons chrestianorum s'a prefăcut în româneşte în munteleCrestianilor. Tot aşa şi numele de Vulcan, dat atât 1" pasului pe unde intră Jiul din Transilvania în Muntenia cât . şi unui munte din apropiere pe care se văd urmele unui era­ tel'; nu mai puţin poartă acest nume şi un sat din Transil- " Ptolemeus, III, 8: f(a.p",h'fj� iSpo� . •• Frunzescu s. v. s o Akner, Anhatiq, 1\0. 17: "Matrollis Aufanlbus Caius Iulius Mansnetus miles Iegionis 1 Minerviae piae fidelis voturn solvit Iihens mertto fu .. e .. ad Atututn flumen secus monlen Cauca:": Vezi mai sus, p. 67 şi 138. "Caucalandell­ sem locum" în Amm, Marcell, XXXI, 4. A. D. XenopoI. - Istoria Românilor Val. J. 15 [226] 226 ISTORIA ROMÂ:-1ILOR vania, la gura pasului către acea ţară. Numele este învederat \ \ rămas dela Romani care însemnară cu el un munte cu apa- . renţă vulcanică, pe când, azi el a rămas ca nume propriu, fără înţeles, în gura poporului român. Tot astfel este şi cu dealul Marmura din Transilvania, care a păstrat până astăzi numele lui, dela piatra ce se extrăgea din el. Dacă însă numele de munţi rămase dela cei vechi în ter­ minologia geografică a Ţărilor Române sunt în număr restrâns, din potrivă acele ce se referă la riuri sunt îndestul de nume­ roase. In deobste toate numele riurilor mai mari sunt rămăsiti din nomeclatm:a veche a ţărilor româneşti, anume nu atât diil acea romană, cât mai ales din acea împrumutată de însuşi Romanii dela predecesorii lor pe acest pământ: Sciţii, Geţii şi Dacii. Această continuitate a denumirilor dovedeşte de odată două lucruri: stăruinţa Dacilor sub stăpânirea romană şi acea neîntreruptă a Românilor în Dacia, dela colonizarea lui Traian până în zilele noastre. Fiind însă că în lungul răstimp, cât a trecut dela Ro­ mani până astăzi, s'a întâmplat în numirile rămase transfor­ mări fonetice, de aceea pentru identificarea numelor moderne cu acele vechi, nu ne mai putem mărgini numai la reproduce­ rea numirilor identice, precum am făcut'o spre a constata păs­ trarea numirilor da ce în gura Romanilor, ci va trebui să in­ trăm în o cercetare a acestor denumiri, spre a dovedi că numele de astăzi sunt într'adevăr, în gura poporului român, rămăşiţi străvechi. Cel dintâi nume de riu ce se constată a fi rămas de la cei vechi este acel al Dunărei, în forma pe care o are la Ro­ mâni cu sunetul r, care este cu neputinţă de dedus din nu­ mele latin sau elin al fluviului: Donubius, �IXVOU�W�, care nu contine nici această literă, nici vre-o alta din care ea să fi putut să derive, Numele românesc Dună-re îşi găseşte etimo­ logia în două cuvinte albaneze, dane sau dene, care înseamnă a purtă şi re=J1our, Încât Dunăre ar fi vrut să zică în limba traci că, din care gintă se trag şi Albanezii de astăzi, purtător de nouri. Tocmai astfel însă este raportată însemnarea, pe care numele acestui fluviu îl avea la Traci, de către Samo­ nicus, scriitor roman posterior cu un veac lui Traian, care spune că în limba naţională a Tracilor Danubiu ar însemna purtător de ticuri 51. Această însemnare a numelui Dunărei se vede şi de pe transcripţia înţelesului său în forma latină a 61 1. Lydus, De mag is 11'. rom" III, 32; «1l'J.')06�LOY al: YO Y;,!,Sf.OrpOPOY hSLVOL ')tO.),OOOL 'lta�p[w<;». Această fericită derivare a numelui Dunărei a fost făcută de Hasdeu, Isi. eril., p. 293. [227] iSTORIA DACIEI SUB ROMANI 227 numelui Donubius, care conţine cel puţin cuvântul naur= nubes. Numele grecesc dlXvo6�to<; este o reproducere a celui latin, ne având în greceşte nici un înţeles, pe când numele flu­ viului la Elini era "Io"'Cpoc;. Cuvântul Dunăre nu poate fi însă -de origine albaneză, de oare ce Albanezii n'au locuit nici odată pe malurile ei. El trebue deci să fie de origine dacă, adecă tracică, trăgându-se din limba unui popor de aceiaşi rasă cu Albanezii de astăzi. Dacă deci numele de Danubius sau Istru nu ar putea proba nimic în privirea stăruinţei Românilor în Dacia traiană, de oare ce cursul fluviului ce'l poartă este atât de lung, încât feluritele popoare ce locuesc pe malurile sale ar fi putut să'l transmită posterităţei, nu este tot astfel cu numele său dacic de Dunăre, care a putut fi păstrat numai de strănepoţii acelui popor ce i'l dăduse pentru prima oară. Intr'adevăr dacă Românii ar fi plecat din Dacia sub Aurelian ' şi s'ar fi dus tocmai peste Balcani, nu l'ar fi uitat ei în timpul de aproape 1000 de ani, cât au stat îndepărtaţi de fluviu, şi l'ar fi putut ei readuce în Dacia şi da din nou apei, după un răstimp atât de îndelungat? Dintre afluenţii Dunărei mai amintim Întâi Prutul şi SiretiuZ a căror identificare cu numirile vechi s'a făcut mai sus, apoi Mureşul numit în vechime McXpt<;, Marisia şi Mariscus, cu care nume încă pe vremea Sciţilor se Însemna şi Oltul, ba chiar şi partea superioară a cursului Tisei. Tot ve chiu este şi numele afluentului acestui din urmă, riuşorul Mara, şi din combinarea celor două nume Mara şi Mureş se explică numele de Maramureş 52. Cerna, numele riului de pe graniţele Banatului şi a Tran­ silvaniei, provenit din slavizarea numelui vechiu al Tiernei numită şi Zerna, Tsierna şi Dierna 53. Bârsava, numele unui afluent al Timişului, pe care în vremile vechi era aşezat oraşul dac Bersovia sau Bersobis care dispărând, a lăsat numele său alipit de riul lângă care se ri­ dica 54. Metrul, afluent al Jiului pe partea lui dreaptă, curgând la puţină îndepărtare de Turnu-Severinului, care şi-a păstrat numele dela vechiul riu dac Mutria, lângă care se afla staţia Ad Mutriam sau Amutria 55. Lotrul, afluent pe dreapta Oltului, îndată după întrarea lui'[ în Muntenia, nume păstrat dela cel vechiu, dac, Lutera sau- Rutela, lângă care se afla staţia Ad-Rutelam sau Arutela", 62 Mai sus, p. 30. 63 Mai sus, p. 49. 64 Mai sus, p. 102. e s Mai sus, p. 113. 06 Mai sus, p. 114. [228] 228 ISTORIA R01L\NILOR Afară de aceste nume vechi cercetate în paginile prece­ dente mai putem constata păstrarea numelor vechi la urmă­ toarele riuri: Timişul, dela Tibicus cu accentul pe silaba ultimă, ceeace se întâmpla în de comun, când cuvântul originar a fost scur­ tat; căci accentul nu se strămută, ci se păstrează pe silaba accentuată veche care devine ultima, prin lepădarea celor ce vin după dânsa. Este de observat că limba maghiară, care ri­ dică în tot dea una accentul mai sus, l'a strămutat din Timis pe silaba întâi Titneş, care singură împrejurare ar fi o dovadă îndestulătoare că acest nume a fost păstrat dela Daco-Romani prin mijlocirea poporului român şi nu prin aceea a poporulul maghiar. Este şi stranie pretenţia că Ungurii să'I fi luat ei din gura Daco-Romanilor şi apoi să'l fi transmis Românilor, când este cunoscut că Ungurii vin în Dacia tocmai prin Vea­ cul al X-le, şi cine a putut oare să păstreze acest cuvânt timp de 7 veacuri, dela retragerea lui Aurelian până la venirea Un­ gurilor, pentru a'l transmite lor, dacă poporul ele baştină al Transilvaniei, urmaşii direcţi ai vechilor Daco ... Romani, ar fi părăsit ţara la 270 57 ? Tisa dela Tisa, Tislanus. Numele însă al acestui riu se confundă une ori la cei vechi cu Tibisia, Tibiscum 58. Crişul dela Grisia sau Grissia 59, afluentul 'intermediar al Tisei între Sameş şi Mureş. Sameşul dela Samus, numele rîului păstrat de o inscripţie, raportată mai sus, în care unul Valerius, Valentinus soldat din legiunea XIII-a gemină, edil din colonia Napoca, spune 57 In privirea Jonetlcă observăm că nepretacerea lui I în J înainte de i, este normală, de oarece i nu este accentuat, precum spre exemplu şi în păr­ ticea din pariicella. Comp. Onciul, Critica teoriei lui Răsler în Conv. lit. XIX, p. 184). Cât despre schimbarea lui b În m (Tibiscus-Timiş), aceste sunete labiale par a se fi confundat în limba tracică, de oarece întâlnim astăzi la Albanezi cu­ vântul ma cat, mucat derivat din peccalum latin . •• Iordanes, V. Tisianus, XXXIV, Tisia; Amm. Marcel., XVII, 13, Parthis­ cusus; Geogr. Ravennatis, Tibisia; Gruter, Inscriptiones, No. 448, 4; Tibissus.­ Se pretinde încă a se întâmpina o greutate fonetică, anume i fiind accentuat, se susţine că t înainte de el trebuia, În cazul când i ar fi fost lung. să se prefacă In ţ ; iar în cazul când ar fi fost scurt t ar fi rămas neschimbat, însă i s'ar fi pre­ făcut în e sau s'ar fi dif'tongat în ea. In cazul deci când i ar fi, lung, Tisia ar fi tre­ buit să dea în româneşte Ţisă, iar când ar fi scurt T'csă sau Teasă. Această regulă fonetică este încă neexactă: Cuvintele latine în li păstrate în româneşte nu au urmat un singur mod în preîacerea lor din limba mumă în a noastră. Astfellibi cu i scurt, au dat contra regulei, după care nu ar fi trebuit să se sibiJeze, tie, pe când timeo tot cu i scurt dat tem şi tilia, leiu. Tituţo cu i lung, caer ar fi trebuit după acea regulă să dea ling, a produs mai multe compuse toate cu t, ating, intinq ; iar tiiio cu i scurl nu a dat nici pe e nici pe i, ci a schimbat pe i în ă: tăciune. Când constatăm o asemenea neregulă în prefacerea unui sunet, nu ne este permis a susţine neschimbarea lui I în Tisia- Tisa, de şi este urmat de i lung şi accentuat, după analogia lui ating. intlng ? •• Iordanes, XXII, Fonetic in totul regular. [229] ISTORIA DACIEI SUB ROMANI 229 că a înscris la recensiment regiunea Somului împreună cu aceea de peste val 60. Acest Samus dat de inscripţie unei regiuni numită astfel dela riul ce o străbătea, îl credem noi prototi­ pul dac, din care s'au derivat numele Someşului de astăzi, numit line ori şi Sotneş. Analogia formaţi unei lui Mureş din Maris explică pe acea a lui Someş din Samus, analogia fiind în limbă unul din mijloacele cele mai obişnuite de formaţie a cuvintelor. Oliui numit Alutus sau Aluta în Ptolemeu şi alte izvoare vechi, s'a prefăcut în gura Românilor în Olt prin prefacerea lui a în 0, ca în oltar din altar, Iotru din lairo, porumb din pa­ lumbus, Troian din Traianus. Cât despre elisiunea lui u dintre 1 şi t observăm că ea se întâmplase încă pe timpul Romani­ lor, de oare ce o inscripţie numeşte acest riu cu diminutivul contras Altinus 61. Buzeul care se regăseşte În viaţa Sf. Sava martirul sub forma MOl)cr