VIEŢI PARALELE IN SECOLUL XX Istorie orală si memorie recentă In Tara Bârseî Coperta: Adrian Timar a s p e r a p Publicarea acestui volum şi cercetarea care a stat la baza lui au fost realizate cu sprijinul material şi moral al: ASPERA Romanian Educaţional and Charitable Foundation Boston, MA Fundaţiei ASPERA ProEdu, Braşov Coordonatori: Florentina Ştefan Scârneci Ungurean VIEŢI PARALELE * /%> IN SECOLUL XX istorie orală si memorie recentă In Tara Bârsei Editura PHOENIX 2002 8142»y Acest volum este rezultatul unui parteneriat de cooperare ştiinţifică între Indiana University, Bloomington IN şi Universitatea „Transilvania” Braşov şi a unei cercetări de teren realizate în vara anului 2001, la care au participat: Ioana Manoliu; Jill Massino; Alina Popa; Oana Stoian; Florentina Scârneci, Adriana Şandru; Adina Todor; Ştefan Ungurean. Mihai Bolonyi; Maria Bucur-Deckard; ' Ioana Ceapă-Dobre; Anca Coman; Radu Colţea; Cătălin Frangulea; Astrid Hamberger; Carmen Huluţă Ionuţ Iuria; Semnătura studiilor aparţine: Mihai Bolonyi, Astrid Hamberger, Alina Popa, Oana Stoian şi Ştefan Ungurean pentru: “ Cinci puncte de plecare în studiul socialităţii” Radu Colţea, Anca Coman, Cătălin Frangulea, Ionuţ Iuria, Florentina Scârneci şi Adriana Şandru pentru: “Determinări şi dependenţe instituţionale" Corectura: autorii Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Vieţi paralele în secolul XX : Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei / coord.: Florentina Scârneci Ştefan Ungurean. - Braşov : Phoenix, 2002. p.; cm. Bibliogr. ISBN 973-8416-01-9 I. Scârneci, Florentina (coord.) II. Ungurean, Ştefan (coord.) 94(498 Ţara Bârsei) Vieţi paralele în secolul XX Cuvânt înainte Aş dori să introduc această carte prin câteva remarci asupra oportunităţii apariţiei ei, dar şi prin câteva detalii legate de geneza ei. Cartea s-a născut dintr-o necesitate - foamea de trecut ca o explicaţie pentru prezent - şi ea reprezintă o mobilizare aproape spontană în jurul unei idei a mai multor persoane de diferite vârste şi calificări, trăitori temporari sau permanenţi în Ţara Bârsei în acest început de mileniu. Am avut oare la îndemână suficiente texte pentru cunoaşterea istoriei noastre recente? Răspunsul este negativ. Mai mult chiar, aceste texte nu ne-au satisfăcut, fiind prea seci, nesincere, sau chiar deturnătoare de istorie, şi ca atare n-au ajuns la sufletul nostru, al celor care, într-un nou punct de plecare, au nevoie de siguranţa pe care ţi-o dă o limpede sorginte. în plus, poate mai mult decât în alte părţi, istoria recentă a României a fost deturnată, reconstruită artificial, după un program care urmărea să lase posterităţii urme diferite de amprentele adevărului. De aceea, tot sau aproape tot ce se poate constitui ca izvor scris în ultimele decenii şi care, pe alte meleaguri, ar fi sursă firească de istorie, nu poate fi folosit decât după o decriptare pe care nu oricine ştie să o facă. Pe această cale se mai impune o întrebare: de ce fel de istorie avem nevoie? De cea care consemnează fapte şi cifre într-o înşirare anostă, sau de istoria trăită, istoria care ne explică prin exemple, cine suntem, de ce suntem aşa, care ne învaţă să iubim lumea şi spectacolul ei şi să extragem esenţele şi răspunsurile spontan şi firesc, din aceste „life stories” care nu sunt altceva decât eterna poveste a luptei dintre bine şi rău, leitmotiv al tuturor poveştilor de succes dintre leagăn şi mormânt. Avem nevoie de aceste mărturii? Da, aşa cum avem nevoie de o alimentaţie echilibrată. Oricât de des şi de vehement s-ar condamna de la diferite nivele privirea înapoi şi necesitatea corecţiilor istorice, istoria este singura noastră busolă şi întâia şcoală de simţ moral. Istoria repusă în drepturi este o soluţie a îndelung tânjitei şi nerealizatei solidarităţi sociale, este liantul de care avem nevoie în fiecare proiect de amploare, este coerenţa care aduce credibilitate şi poate singura soluţie pe termen lung care ne stă multora la îndemână. în termenii dezvoltării durabile, este de neconceput continuitatea, tradiţia şi valorizarea lor fără asemenea mărturisiri, fără un anume tip de comunicare peste timp. Nu putem continua şi rezista cu pete albe în trecut sau cu etape depăşite cu discreţia vinovată. Premisele false duc la rezultate false. 5 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Care este impactul prezumat sau evident al unor asemenea texte? în primul rând acela de mărturie, probă în sens juridic, punct de plecare în construcţia unghiului de atac cel mai accesibil şi mai de încredere pentru lumea obişnuită, care este ataşată istoriei trăite cu toată dimensiunea ei subiectivă. La scara personală asta contează şi, atâta timp cât individul rămâne în centrul atenţiei noastre, nici nu greşim foarte mult. După cum dovedesc articolele de analiză sociologică incluse în aceste pagini, şi din acest punct de vedere a fost adunat un material remarcabil şi util. Poate mai important decât atât este faptul că membri ai aceleiaşi comunităţi aflaţi aproape la extremele temporale ale vieţii - intervievaţii, în amurg, intervievatorii într-un efervescent şi veritabil debut profesional - s-au întâlnit şi au comunicat, câştigându-şi reciproc stima şi înţelegerea, ajungând să se “vadă”. Nu ştiu câţi au pătruns în psihologia vârstei a treia şi au remarcat cât de mare este în această perioadă setea de comunicare. Este aproape disperată dorinţa de a transmite concluziile vieţii tale, de a depune o mărturie folositoare cuiva, a trecerii pământene. Pentru cei care simt în acest fel, avem datoria să fim cel puţin nişte buni ascultători. A fost o lună de vară toridă, bogată în surprize pozitive şi negative, normale atunci când te apleci cu atenţie asupra vecinătăţii imediate, o luptă cu propriile limite, dar şi cu limitele interlocutorului, o perioadă de cizelare a abilităţilor de investigator social, dar şi de reconsiderare a opticilor şablonarde, o perioadă cu momente în care s-au dovedit la fel de dificile transcrierea ca şi înregistrarea mărturiilor. Nu aş uita nici întrunirile care au stabilit regulile etice ale demersului nostru adică prioritatea acordată dreptului la propria imagine, autenticitatea şi detaliul semnificativ. Ca atare intervenţiile in text au fost minime şi totdeauna puse în evidenţă. Fără a epuiza tot ce a fost pozitiv în această acţiune, ţin să amintesc faptul că ea a constituit şcoala adaptării la o eficientă muncă de echipă, cu constrângeri şi satisfacţii, o şcoală de cea mai bună calitate pentru cei care mai sunt şi pentru cei care nu mai sunt în starea de graţie a studenţiei. Ideea deschiderii spre istoria orală nu este nouă. Ea se practică în numeroase ţări şi s-a practicat şi la noi avant la lettre (Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sighet, Iaşi). Pentru prima dată însă un demers de acest fel şi la o anumită scară se produce la Braşov şi are ca rezultat apariţia unei cărţi. în vara anului 2001, la iniţiativa fundaţiei ASPERA Romanian Educaţional and Charitable Foundation, fondată de doamna Lidia Gheorghiu Bradley, şi a fundaţiei ASPERA ProEdu Braşov, s-a organizat un seminar de istorie orală sub tutela Universităţii Transilvania şi a Universităţii din Bloomington, Indiana, S.U.A. Scopul acestor fundaţii este în primul rând educativ şi nimic nu este mai educativ la scară socială decât istoria - Historia magistra vitae. Şirul premierelor nu s-a oprit aici pentru că acest moment reprezintă totodată primul contract instituţional al Universităţii Transilvania cu o universitate americană, având ca scop cercetarea ştiinţifică. 6 Vieţi paralele în secolul XX Din partea universităţii americane au participat dr. Maria Bucur-Deckard şi Jill Massino, doctorand, iar din ţară au venit nume de prestigiu în domeniu: Smaranda Vultur (Universitatea de Vest), Carmen Huluţă (Muzeul Ţăranului Român), Stejărel Olaru, colaborator al Institutului Român de Istorie Recentă. Pe durata seminariilor comune a avut loc, sub ochii studenţilor sociologi şi cu contribuţia lor, un schimb fructuos de idei. Apoi, pe tot parcursul lunii iulie 2001 aceşti studenţi coordonaţi de dr. Ştefan Ungurean şi Florentina Scârneci, cadre didactice la catedra de Sociologie-Filosofie, împreună cu o parte din oaspeţi, au lucrat cu entuziasm şi tenacitate la înregistrarea interviurilor şi prelucrarea lor (transcrierea în formă electronică a înregistrărilor şi trecerea lor pe hârtie). Echipa a realizat peste 47 de interviuri, dintre care, o parte, cele cu mai mult relief faptic, emoţional şi o informaţie mai densă, sunt cuprinse în următoarele pagini. Susţinerea materială şi logistică a generosului efort uman a fost realizată de Fundaţiile ASPERA din Braşov şi Boston şi tot ele contribuie acum la apariţia acestei cărţi. Nu ne vom opri aici. La data apariţiei acestor rânduri cea mai mare parte din material a intrat în conştiinţa publică prin site-ul Fundaţiilor ASPERA-http://www.memoria.ro. Este conceput un sistem de evidenţă pe trei nivele şi o bază de date specifică păstrării unui asemenea tip de informaţie (Daniel Gheorghe, Mihai Turcu, Claudiu Grosaru). Avem în vedere şi alte campanii de acest fel, dirijarea elevilor şi studenţilor spre asemenea lecturi, relevarea unei istorii deduse din experienţe personale însumate, deci în primul rând educaţie, singura care pune corect în valoare potenţialul personal. Braşov, aprilie 2002 Mircea IVÂNOIU director de programe, ASPERA ProEdu Braşov Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 8 Vieţi paralele în secolul XX Cinci puncte de plecare în studiul socialităţii Acest studiu a solicitat răspunsul la o serie de întrebări: există o epistemologie a omului vârstnic, are memoria autobiografică vreo logică? Analiza de faţă îşi propune să fie o încercare în această direcţie, orientând discursul nu spre istorie, nici spre antropologie culturală, ci mai degrabă în domeniul epistemologiei şi al axiologiei. în cauză este problema reinterpretării trecutului. Această reinterpretare se produce în contextul creat chiar de operatori, ocazie cu care subiecţii şi-au povestit viaţa şi au examinat-o autocritic. Prin simplul act al intervievării, naratorul a vrut să fie surprins de către interlocutor într-o anumită lumină. Momentul însă a fost şi unul al autoconvingerii, al explicării vieţii, al acordării de sensuri. Istoria, ca fapt obiectiv, are în spate “istorii”, un amestec de informaţie şi interpretare, de experienţă şi trăire. Şi deşi aceste “istorii” nu mai exprimă legi, care sunt dincolo de oameni, - precum în expresia lui Marx, “ei nu ştiu, dar o fac”-, ele sunt active şi semnificative. Cine sunt aceşti oameni şi cum se definesc ei, cam aceasta ar fi întrebarea pe care ne-am pus-o prin studiul de faţă. în încercarea noastră am plecat de la cinci elemente: direcţionare, libertate, relaţii sociale, spaţiu şi timp. 1. Direcţionare. Naratorii ni se înfăţişează ca foarte diferiţi unii de alţii prin impulsurile, gândurile şi interesele lor. O primă întrebare: cum este posibilă construcţia unei lumi comune, în aceste circumstanţe? Ipoteza noastră este că această lume comună (obiectivă) este dată tocmai de sensul, interpretarea pe care naratorii o dau vieţii lor. Astfel, în funcţie de acest sens, din modul în care naratorii au reconstruit realul, ne-am propus să construim tipologii ale comportamentelor. Presupoziţia noastră implicită este că oamenii sunt ceea ce vor să arate că sunt. Există o dimensiune psihologică a discursului şi apelăm aici la noţiunea utilizată de Charlotte Btihler, care susţine că toate persoanele mature se caracterizează prin direcţionare (1). Pe de altă parte, o variabilă esenţială în discurs este comunicarea. Lumea comună (socială şi obiectivă) este produsul comunicării, constituindu-se astfel “lumea vieţii cotidiene”(2). Comunicarea a ce? Asupra acestui aspect vom reveni ulterior. O întrebarea fundamentală pe care ne-am pus-o a fost dacă oamenii dispun de o orientare valorică - o lume subiectivă -, anterioară experienţei relatate? Din analiza interviurilor se conturează patru categorii de răspunsuri, care ar fundamenta patru tipologii de actori: 1. Naratori din a căror poveste a vieţii este vizibilă o orientare valorică (o lume subiectivă) anterioară experienţei, şi cu ajutorul căreia experimentează lumea obiectivă; 2. Această orientare valorică (lumea subiectivă) este vizibilă posterior experienţei (a posteriori) şi ea se încheagă la “finalul” discursului; 3. Naratori care au o filosofie unificatoare a vieţii anterior experimentării, dar pe care nu o pot impune “lumii” în care trăiesc; 4. Naratori în ale căror discursuri nu este vizibilă această filosofie unificatoare a vieţii, nici anterior, dar nici posterior experimentării; 9 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Pentru început ne vom opri asupra naratorului la care orientarea valorică pare să fie anterioară experienţei. La el lumea este pusă între paranteze chiar înainte de a o experimenta ca lume obiectivă, astfel încât printr-o reducţie fenomenologică, ajunge la a se gândi pe sine ca eu pur, cu viaţă proprie şi trăiri proprii pure (3). Cu alte cuvinte, acesta reprezintă punctul de la care pornind, omul îşi construieşte propria sa lume, prin care valorizează şi semnifică, înainte de a experimenta, lumea reală. Astfel, dacă analizăm discursul subiectului V.N., vom remarca orientarea sa axiologică pe două valori fundamentale, muncă şi profesie, definite de timpuriu, din copilărie “deşi copil fiind, mi-am spus în sinea mea că e bine să ştiu o meserie, să fiu stăpân pe viaţa mea, să-mi câştig existenţa”. Valoarea muncii a dobândit-o atunci “se muncea mult, toţi copii munceau, făceau ceva”. Orientarea spre învăţătură este întărită de familie “şi mama şi tata au fost de acord, copii trebuie să înveţe-n primii' rând, după aceea să muncească ”. Subiectul era disperat - “că am ratat cu terminarea şcolii medii, am început să caut o soluţie ”, căci “aveam un program clar, cred că acuma: să termin şcoala, să-nvăţ o meserie, să dau la institut şi să-mi fac un viitor ” Prin orientarea valorică anterioară experienţei, nu spunem că lumea personală este una a priori. în relaţia individ-societate, lume personală-lume socială, acest narator îşi construieşte filosofia unificatoare a vieţii în funcţie de valorile deja existente (în societate), pe care le examinează critic şi le semnifică prin prisma propriei personalităţi, operând apoi o tăietură “axiologică”. Acest lucru care se observă în discursul de mai sus, în care subiectul îşi construieşte orientarea sa valorică într-o permanentă relaţie negociată cu socialul. Aceeaşi logică discursivă se identifică şi în cazul călugăriţei P.F., chiar dacă conţinutul diferit. Valoarea dominantă a orientării axiologice este credinţa, definită încă de la vârsta copilăriei “...la vârsta de 16 ani am plecat la mănăstire şi m-am făcut călugăriţă”. Ne spune că drumul şi l-a ales singură “...mi-o dat Dumnezeu minte la timp şi la vreme de-am plecat cu drumul ăsta. Şi nu regret că nu m-o trimis nimenea, eu singură l-am ales. ”, dar a contat mereu pe o forţă divină. Valorile de om şi de moralitate sunt prezente de timpuriu, acestea fiind moştenite de la părinţi, “...doi oameni muncitori”, care “o crescut nouă copii”, şi-au învăţat-o că mănăstirea “nu-i numa * haina... ”, “acolo tre' să fi om. ” . în aceeaşi ordine de idei este şi discursul subiectului S.C., discurs care se centrează în jurul educaţiei. Această valoare este atât de bine definită, încât toată experienţa vieţii este semnificată şi interpretată în funcţie de educaţie. Etapele vieţii prin care aceasta a trecut sunt povestite în raport cu etapele urmate în învăţământ: “...când am avut şase ani jumate, pe mine la şase ani m-a dat la şcoală, tatăl meu a fost mutat la Regimentul cinci Vânători din Timişoara. Şi aşa am ajuns la Timişoara. Am parcurs şcoala primară acolo, şi în ’42 a început războiul. Şcoala primară am făcut-o în Timişoara şi am urmat liceul de fete, teoretic, Carmen Silva”. întâlnirea dintre ea şi viitorul soţ ne este narată astfel: “mi-am terminat liceul şi am dat la facultate şi am intrat la Agronomie, la Timişoara. ”... “Aşa l-am cunoscut eu pe soţul meu. Şi...elfăcea Politehnica”. Aceşti naratori ne oferă imaginea unor persoane 10 Vieţi paralele în secolul XX dotate cu o sensibilitate acută a tot ceea ce este diferit de orientarea lor valorică, dar în acelaşi timp foarte atenţi la valorile prin care şi-ar putea justifica lumea personală. Astfel ajungem la o variabilă esenţială a discursurilor care este comunicarea. Prin intermediul acesteia se formează tipologii legate de construcţii ale realului. Prin comunicarea cu ceilalţi, naratorii reuşesc, prin interiorizarea valorilor, să-şi construiască propria filosofie unificatoare a vieţii. Aceşti oameni nu regretă, la ei nu regăsim deziluzia iremediabilului. Realizările lor în viaţă au fost accidental legate de perioada în care au trăit, ei ţin să ne asigure că s-ar fi împlinit în orice societate, pe baza valorilor alese. în consecinţă, reiterarea valorilor, precum munca, profesia, credinţa, educaţia, le dau acum şansa să-şi justifice traseul vieţii, traseu care a fost legat foarte puternic de mecanismele de reproducere a sistemului în ansamblul său. Naratorii ţin să ne dezvăluie mai degrabă raţionamentele lor strategice - care universal valabile - le conferă acum o justificare. în acele situaţii, în care reuşita este legată de acceptarea principiilor de funcţionare a societăţii, naratorii evită să ilustreze în discurs tacticile practicate în scopul situării în câmpurile de forţă ale sistemului, lucru vizibil mai ales la subiecţii care, integraţi în fosta societate, se prezintă ca persoane realizate. Informaţia furnizată despre cum au ajuns într-un anumit câmp social este vagă, tocmai pentru a eluda elementul moral, la care îl obligă contextul istoric nou. Cu alte cuvinte, asistăm la un anume paradox: persoane realizate într-un anumit context istoric caută să se plaseze, într-un efort de semnificare şi resemnificare a vieţii proprii, pe o dimensiune transistorică. Din a doua categorie fac parte acei actori care îşi conturează o filosofie unificatoare abia la finalul discursului. Spunem discurs, deoarece există posibilitatea ca ei să fi dobândit această orientare fiind puşi în situaţia de a povesti. De altfel, în relatările lor nu s-au putut identifica elemente care să ne conducă la altă concluzie. Aceşti subiecţi pun mai degrabă trecutul (viaţa trăită) între paranteze, spre deosebire de cei din prima categorie care puneau lumea între paranteze (înainte de a o experimenta). Din acest motiv pot fi numiţi “filosofi debutanţi”(4), adică persoane care acceptă lumea socială, valorile şi regulile societăţii fără un examen critic anterior experimentării, de unde şi absenţa unei filosofii unificatoare a vieţii. Astfel, subiectul M.M. este un om care a suferit din cauza schimbărilor istorice, dar îşi acceptă cu o oarecare seninătate eşecul. Subiectul nu a acceptat să facă compromisuri, deşi avea cunoştiinţă de modul în care câmpul social era structurat. El este “omul care regretă”, pentru că valorile sale nu au primit confirmare. A evitat liniile de forţă ale câmpului social, pentru că, spune el autocritic, a fost un om mai timid “n-am fost destul de combativ; aşa ca să-mi impun punctul de vedere şi asta m-a marginal izat în toată perioada mea de activitate Din această cauză, nici în discurs, nu s-au putut identifica care au fost acele valori fundamentale care l-au ghidat în viaţă. Unui regret tardiv i se asociază o filosofie mai puţin clară şi convingătoare, în ciuda evidentelor calităţi de fin analist a vieţii. Discursul naratoarei H.I., ne prezintă viaţa acesteia caracterizată de o “alergătură” continuă: să aibă grijă de fraţii ei, să facă de mâncare până vine mama ei acasă, să-şi găsească de lucru, să aibă grijă de gospodărie, să întreţină familia pentru că soţul nu-şi 11 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei găsea de lucru, ea avea grijă de tot. Astfel, H.I. şi-a salvat copilul de la moarte când doctorii spuneau că nu mai are nici o scăpare. Ea a avut grijă de el prin propriile metode şi a reuşit să-l vindece. Pentru ea datoria este mai presus de orice. Ea are o misiune în viaţă: aceea de a avea grijă de copiii şi de familia ei. în viaţa ei sacrificiul este omniprezent. Despre ea însăşi ne spune foarte puţine lucruri. La sfârşit îşi conştien- tizează viaţa şi prin ce a trecut “Dar ce să-i faci asta ne-a fost soarta. Aşa ne-a fost scris”. Toată viaţa naratoarei este descrisă în ultimele şale cuvinte, “Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule, Dumnezeule! ”, amestec de uimire, înţelegere, spaimă. în aceeaşi categorie se încadrează şi actorii sociali care s-au identificat total cu valorile sau principiile instituţiei din care au făcut parte, identificare care nu este însoţită de un examen critic, adică de o punere între paranteze. Pentru ei, acele valori sau principii au reprezentat filosofîa unificatoare a vieţii. Subiectul G.H. ne spune că “în structura mea sufletească, eu am rămas legionar ”. Verticalitatea, dar şi o oarecare rigiditate sunt vizibile, căci susţine el “n-am făcut nici unfel de compromis ”. El realizează astfel un transfer de însuşiri, între el şi organizaţia cu care s-a identificat: credinţa, munca, disciplina, sacrificiul de sine în numele Legiunii: “momentele cele mai fericite şi cele mai sublime pe care le-am avut în viaţa mea n-a fost în libertate... ci închis, în adâncul închisorii, în întunericul ei”. Disciplina nu se întâlneşte doar în situaţii extreme. A.T. trăieşte pentru şi prin disciplina armatei, deşi conştientizează că aceasta nu este totul. Pentru supravieţuire este necesară o anume flexibilitate: “eu, vă spun, am fost de mic şi argat, şi cioban, şi văcar, şi-am muncit şi cu ziua... ” A treia categorie este formată din actorii care deşi au dispus de o orientare valorică, nu au reuşit să şi-o impună lumii în care au trăit. între valorile lor şi cele ale câmpului social a existat un conflict continuu. Astfel L.B. exprimă cazul celui pe care schimbarea socială din deceniul cinci îl găseşte în grupul defavorizat, principiile de organizare fiindu-i potrivnice, “eram dintr-o clasă socială care nu era agreată de comunişti”. Atributele personale şi calităţile intelectuale nu-i permit subiectului să dispună de o strategie de maxim succes, şi de aceea jocul său este de supravieţuire. Această diferenţă, între conştiinţa potenţialului şi joc, defineşte comportamentul resentimentar, care în esenţă este evazionist, o repudiere a scopurilor şi mijloacelor instituţionalizate de succes. Raportul actorului cu lumea în care trăieşte este definit de valorile opuse pe care le are, şi care sunt legate de drepturile omului. întreaga naraţiune este o mărturie a încălcării acestor drepturi. Experienţele trăite sunt povestite prin intermediul acestei reguli impuse de sistem. Chiar şi atunci când regimul politic produce modificări precum crearea de şanse egale pentru femei, interlocutorul identifică elemente defavorabile legate de încălcarea în alt plan a drepturilor omului. Lucrurile sunt ireconciliabile şi toate se subsumează acestui principiu, “omul are drepturile lui şi trebuie respectat”. Sau cum o şi spune, “zilele acelea au fost îngrozitoare ”. Nimic nu are preţ, dacă acesta este preţul care trebuie plătit. Viziunea sa asupra lucrurilor este uneori istorică, “la ruşi acest respect de om n-a existat niciodată, omu 9 era absolut o gânganie pe care poţi să o distrugi dacă nu-ţi convine, o calci cupicioru9 şi-ai terminat ”. Alteori schemele sale de înţelegere sunt de natură sociologică, “cel care nu este pregătit 12 Vieţi paralele în secolul XX intelectual, cel care are invidie pe celălalt şi cel care urăşte este foarte uşor de manipulat prin sloganurile lor de egalitate Evident că acest narator are un acut sentiment de neîmplinire umană care este explicat şi asumat prin ancorarea într-o lume a valorilor morale. Dintr-un anume punct de vedere, modul de semnificare, atât a celor realizaţi cât şi a celor care au fost victime în vechiul sistem social, se aseamănă prin raportarea la o perspectivă transistorică. Discursul lui H.H. are aceeaşi logică, dar cu câteva diferenţe de conţinut. Se poate observa din povestire că înainte de a experimenta lumea, subiectul avea în formare o orientare valorică (educaţia, studiul)\ câmpul social îi zdrobeşte însă orice speranţă de a şi-o concretiza “După aceea am fost la Şaguna, iar în perioada... chiar când am dat bacalaureatul, imediat după bacalaureat amfost arestat pe chestii de... acţiune subversivă, articolul 209, crimă de uneltire împotriva ordinei sociale” căci “împreună cu un lot de tineri, cu preocupări artistice, majoritatea colegi la Şaguna am fost deconspiraţi. Ce deconspirare, pentru că de fapt aceasta n-a fost o organizare paramilitară cât mai degrabă a fost o organizaţie culturală, civică, patriotică s-ar putea numi, în sensul că ...mulţi dintre noi având preocupări artistice, nu înţelegeam de ce Eminescu spre exemplu, nu era trecut în cărţile de şcoală, de ce Maiorescu şi Goga lipseau... ” . Este perfect conştient de ceea ce i s-a întâmplat, dând vina pe sistem şi nu pe oameni: “deci, morala: nu atât omul a fost vinovat cât sistemul! Sistemul şi îndoctri- nările acelea şi şedinţele pe care ei le aveau aproape zilnic ”. Dar vede şi ceva bun din toată experienţa lui: “pot să spun însă că din alt punct de vedere mi-a folosit în închisoare, în sensul că m-a adunat de pe drumuri, m-a făcut mult mai înţelept, mult mi-a întărit, mi-a cimentat caracterul şi am învăţat limbi străine acolo. Se învăţau oral”. Deşi are o filosofie unificatoare, interpretarea experienţei tinde spre determinism. Propoziţia fundamentală a discursului este “Cfest la vie parchive toujours viaţa nu este întotdeauna corectă, dar Dumnezeu are grijă - toate se plătesc, “deci eu în această privinţă nu am resentimente faţă de nimeni. ” Discursurile din a patra categorie sunt ale unor persoane care îşi povestesc viaţa, dar în care personajul principal pare altcineva decât naratorul însuşi. Citind interviurile am identificat un mecanism al dedublării, între narator şi actorul care a trăit acele experienţe. Nu punerea între paranteze a lumii, ci a propriei persoane, pare să fie dorinţa lor la momentul întâlnirii. Tocmai de aceea subiectul ne dă impresia că îşi transcende propria viaţă, pentru a salva ceva la care noi nu avem acces şi nici dreptul de a-1 afla. 2. Libertate. Lucrul pe care îl remarci atunci când citeşti interviurile este că pentru unii dintre naratori tema “libertăţii” este secundară. Cu alte cuvinte, libertatea nu există decât ca un produs secundar, indiferent dacă au fost eroi sau au fost victime. Există o anumită “atitudine naturală” faţă de viaţă ca lume a simţului comun, ca lume intersubiectivă experimentată de om. Actorul valorizează, adică el îşi construieşte propria lume (interioară), trăind, simţind şi gândind în funcţie de această lume. Cu alte cuvinte, 13 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei el pune lumea (exterioară) între paranteze. Ce se întâmplă cu actorul când el nu are o lume a lui ? La aceste persoane se poate observa că interpretarea dată propriei vieţi este una deterministă. Acolo unde actorul nu are un “plan de viaţă”, nu are un “ghid” după care să acţioneze, se pune accent pe destin. Apar propoziţii de genul “trebuia să mi se întâmple... ”, “întâmplarea a făcut ca...”, “asta ne-a fost soarta... ”, “aşa ne-a fost scris”. Cei aflaţi în prima categorie, P.F sau V.N sunt proactivi în raport cu situaţia, îşi construiesc strategii ofensive, cautji să-şi controleze câmpul de acţiune, privesc obstacolele ca fireşti, nu se plâng, le consideră simple provocări. Ceilalţi sunt defensivi, atenţi la cerinţe, iar strategiile lor sunt mai degrabă adaptative. Unei perspective fenomenologice de înţelegere a discursului îi adăugăm o alta, cea a interacţionismului simbolic, de tip “Mead”, în viziunea căruia şinele se identifică sub două faţete: “Eu” şi “Mie”. Prin “Mie”, societatea domină individul. Controlul social, operând în termenii criticii de sine, ajută la integrarea individului şi a acţiunilor sale în procese sociale organizate. “Mie” permite individului să se integreze în societate, printr-o minimalizare a costurilor legate de interacţiunile sociale. Exprimă la subiecţii caracterizaţi prin “Mie” un anume conformism, o internalizare a setului organizat de atitudini ale celorlalţi. în schimb, “Eu” este incalculabil, impredictibil, şi exprimă aspectul creativ al sinelui, fiind sursa noutăţii. El reprezintă totodată localizarea celor mai importante valori şi realizarea sinelui ca personalitate definită. La actorii care au un “ghid”, un “plan de viaţă”, naraţiunea lor dă impresia de libertate. Ai impresia că aceşti subietţi experimentează realul social în funcţie de lumea lor, că determinările şi condiţionările sunt stăpânite, dirijate, controlate. Pentru aceşti subiecţi verbul “a face” este mult mai important decât verbul “a fi”. Cei care au un “plan de viaţă” sunt “Eu”, adică persoane creative social, bine definite şi care reuşesc să îi influenţeze pe ceilalţi. Libertatea lor reprezintă o structură comportamentală care face posibilă sustragerea de sub presiunea determinărilor exterioare şi promovarea autonomiei interioare. în această ultimă clasă intră acei naratori care doresc să ne lase imaginea unor oameni care şi-au construit propria lume şi au fost stăpânii destinului lor, cum este cazul lui V.N. El îşi urmăreşte visul de a se face constructor de avioane, întâmplător citeşte în ziar anunţul cu şcolarizarea la Braşov, şi “când s-a înserat, mi-am lucit toporul şi am plecat în plină noapte acasă”. A avut libertate şi autodeterminare, a avut capacitatea să-şi definească singur viaţa, să se lupte pentru propriul interes, să influenţeze vieţile altora - când îşi căuta colegi pentru a face o clasă de seral - ba mai mult, să lupte şi să câştige în lupta sa cu un subsistem, cel alcătuit din structurile de conducere de partid şi de sindicat din uzină, luptă pe care o evaluează ca fiind “cel mai mare succes ” din viaţa sa. Pe scurt, V.N. ne apare ca un om politic, competitiv, care face în permanenţă atribuiri pe factori ce ţin de persoană, şi atunci când îi analizează pe ceilalţi şi atunci când se prezintă pe sine, cum este cazul când l-a căutat pe unui din liderii politici ai anilor 60, ,,el m-aprimit, cu puţină îndrăzneală... cam cu tupeu aşa am intrat, i-am spus păsul ”. Din această cauză, societatea nu este democratică, nici opresivă, este şi trebuie luată ca atare şi luptat. A dat afară un viceprimministru, a fost 14 Vieţi paralele în secolul XX primit de Ceauşescu căruia i-a spus ceea ce gândeşte, V.N. este prototipul omului politic şi tehnocrat, care nu are îndoieli, şi nici probleme morale, ci doar lucruri de făcut. Pentru cei care se definesc prin “Eu” condiţionările sunt mai degrabă obstacole, dovezi ale puterii personale. Astfel, H.H. nu s-a lăsat influenţat de ameninţările şi anchetele Securităţii şi nu a devenit „ turnător”: “deci este inexact faptul că turnătorii de astăzi care au fost deconspiraţi spun că au fost forţaţi. N-au fost forţaţi, numai dacă au vrut ei şi dacă au avut puţină tărie de caracter rezistau şi nu deveneau turnători”. Cei ce aparţin lui “Eu” descoperă în permanenţă un spaţiu al libertăţii. P.F. nu cunoaşte lege mai presus de cea a lui Dumnezeu şi de aceea nimeni nu reuşeşte să o constrângă, să o înspăimânte sau să o oprească din drum. Libertatea ei stă în credinţă şi de aici puterea ei de a se revolta împotriva oricărui încearcă să-i desconsidere valorile, “ne scotea la muncă sărbătoarea, noi nu voiam să ieşim”. Discursul ilustrează conflictul şi tensiunea dintre libertate şi condiţionare, ca un raport uman, între lumi, valori, principii opuse. Punerea între paranteze a lumii celuilalt, a opozantului, a fost făcută prin credinţă, iar faptul că există această schemă la “începutul vieţii”, ca un plan anticipat a ceea cea ar putea continua, îi permite narato- rului nu numai să supravieţuiască, dar să fie şi învingător. Nimic din tot ce se întâmplă nu face parte dintr-un joc al întâmplării. Totul se traduce în voinţă şi dreptate divină, prin credinţă: ”dacă fac fapte bune, ştiu că Dumnezeu îmi plăteşte pentru bune, dacă le fac rele, pentru rele Cu privire la “chestiunea” credinţei se cuvine să remarcăm două aspecte. Primul aspect este dat de faptul că această valoare apare şi la cei care sunt activi, şi la cei care se definesc mai degrabă prin “Mie”, decât prin “Eu”. Pentru aceştia din urmă raportarea la Dumnezeu este un mijloc de a relativiza forţa “ răului”. S. R. deportată în Rusia pentru că era nemţoaică, a învins 5 ani într-un lagăr rusesc cu un cântec: “O cetăţuie tare este bunul nostru Dumnezeu...şi această putere care mi-a dat atuncea, acest cântec am învins aceşti 5 ani” şi apoi continuă: “ asupra mea există o putere care m-ajută să înving orişice ” etc. Pentru primii însă, acelaşi lucru vizează o compensaţie, altfel greu de realizat de către actor în situaţia dată. De aceea, credinţa duce în mod inevitabil la ideea că toate se plătesc în viaţă, dacă nu în timpul ei, în viaţa de apoi, cu siguranţă. Libertăţii actuale îi va urma o determinare în lumea de dincolo. Gh. I. consideră că nu el e cel care trebuie să-i pedepsească pe cei care l-au turnat în închisoare, căci asta este datoria divinităţii, iar datoria lui, ca om este să ierte. Credinţa este cea care l-a ajutat şi pe T. A. să supravieţuiască în timpul prizonieratului; “există o justiţie divină” afirma P. A. “Dacă noi am fost de vină, dacă ei aufost de vină, oamenii sunt subiectivi, dar Dumnezeu are grijă! Şi acolo în faţa Lui nu mai... nu mai umbli cu jumătăţi de măsură”, spune H.H. Longeviva H. I. afirmă: “a primit şi el tot răul înapoi atâta cât mi-a făcut mie adică Dumnezeu a avut grijă; P. F.: “M-atri pus pe rugăciune, n-am blestămat, da ’ am zâs: Doamne! Tu fă dreptate, că numai tu mă poţi scoate de unde am intrat! ”; la M. G. totul ţine de voinţa divină, la fel cum nimic nu e întâmplător, căci totul se aranjează într-o logică divină. 15 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Cel de-al doilea aspect exprimă un element comun, adică pentru toţi cei care apelează la religie, ea este un instrument de reducere a anxietăţii în situaţiile care depăşesc posibilităţi efective de control. Este o “sacralizare a crizelor vieţii umane”, nefiind atât o încercare de explicare a lumii, cât un răspuns la conflictul dintre proiectele umane şi realitate. Aşa cum se arăta mai sus, lumea proprie poate să apară şi la sfârşitul vieţii, şi acesta este cazul "filosofilor debutanţi”, cei care îşi conştientizează lumea lor abia după ce o experimentează, pentru care viaţa trebuie s-o trăieşti ca să ştii cum este viaţa. Ei ajung la o filosofie a vieţii, ca urmare a unei căinţe, şi preluăm aici o idee a lui Noica (5). Dacă pentru cei din prima categorie libertatea se înscrie în termenii lui “ceea ce îmi place”, pentru aceştia din urmă ea se defineşte în raport cu o anume rânduială.Nu este destul să înfaptuieşti, trebuie să înfaptuieşti bine, comentează Noica şi aceasta ar putea fi lecţia pe care o desluşim din analiza interviurilor. Ce ar însemna acest “bine”? Concluzia I. H. este “că dacă faci bine, îţi face şi altul bine” - ideea circularităţii şi a normei reciprocităţii în plan moral. Pentru S. R. viaţa este o luptă în care trebuie să câştigi, “viaţa mea nu e, ca să spun, cu multe flori, dar am învins-o ”. Pentru I. I. ea înseamnă solidaritate, solidaritate socială, adică o lume fără discriminări şi o solidaritate umană, de unde şi sfatul pe care ni-1 dă este ca să fim loiali unii altora. R.O. ajunsă la o vârstă a concluziilor, ştie că “dacă faci bine, primeşti bine, indiferent că-l primeşti azi, mâine, peste un an sau daca nu-l primeşti, îl primesc copiii tăi “. Naratorii la care nu se observă existenţa unui “ghid”, par a fi mai conformişti. La H. I. lumea este văzută prin prisma datoriei, datorie care este deasupra sa şi o conduce Ia ideea sacrificiului, pentru fraţii ei, pentru copiii ei, pentru soţ. în relatare nu povesteşte nimic despre propria persoană, şi senzaţia pe care ţi-o transmite este aceea a faptului că tot timpul a fost controlată de mediu. Nici un semn de negociere, pura necesitate pare a fi reglementat totul, iar sentimentul de fatalitate este omniprezent, “dar ce să-i faci asta ne-afost soarta. Aşa ne-afost scris. Am gustat viaţa asta, războiul, dar ne-am descurcat”. Aceeaşi asumare a realului apare şi la L.B. unde totul este văzut la nivel de sistem, la care nu există nici un fel de incriminare individuală, nici un nume nefiind pomenit, oamenii reprezentând actori într-o piesă, fapt care justifică propriul principiu de viaţă, cel al minimalizării suferinţei. Pentru L.B problema a fost să nu cadă într-o situaţie foarte grea, nu să-şi creeze o situaţie bună. A învăţat să se ascundă, să-şi protejeze lumea interioară, cu preţul sacrificării lui “Eu”. Şi deşi interviul îi dă însă posibilitatea să se descătuşeze, “Eu” rămâne mereu în spatele lui “Mie”. în categoria lui “Mie” întră şi M.N. care se simte controlat de ceilalţi, indiferent dacă este în categoria “ceilalţi” includem tatăl, mama, soţia sau partidul. Ritualismul său, se exprimă prin acceptarea jocului social. Reflexivitatea sa se manifestă sub forma proiectării într-un târziu a unui ideal de viaţă, de genul “ar fi fost bine dacă...” ar fi rupt cu această supunere oarbă la imperative care s-au dovedit contraproductive. Tot în aceeaşi categorie intră şi naratorul S.M. El acceptă supunerea pentru a se salva, îşi suspendă judecata critică în favoarea unei definiţii date de autoritate. în mod obişnuit nu ar face-o, dar în situaţia dată a acceptat logica autorităţii. A adoptat 16 Vieţi paralele în secolul XX astfel un comportament ritualist de genul “capul plecat sabia nu-1 taie”, un comportament de apărare, “am ascultat tatu \ ce-a zis ruşii, pe cuvânlu ’ meu, sincer vă spun, ce-a zis ei, aia am făcut. Pentru unii naratori condiţionările Ia care au fost supuşi sunt încă resimţite cu durere şi acuitatea lor este vizibilă chiar în interviuri. Care sunt factorii care declanşează condiţionările? Interviurile indică printre aceste condiţionări existenţa unei opţiuni politice sau a unei decizii care intră în dezacord total cu sistemul politic intolerant al momentului. Astfel, imposibilitatea de a călători în exterior este surprinsă de R. G. care îşi relatează suferinţa de pe urma acestei interdicţii, separată fiind de o parte din membrii familiei ei, fugiţi în Israel. Imposibilitatea de a acţiona conform principiilor şi credinţelor proprii se manifestă şi în viaţa lui Gh. I., fost legionar care este urmărit pe toată perioada comunistă de către Securitate. După ce este eliberat din închisoare, aproape obligat să devină membru de partid, dar odată ce refuză, viaţa lui ia iarăşi o întorsătură radicală, multe porţi i se închid, întâmpină dificultăţi în găsirea unei slujbe, a unei locuinţe, fiind însă conştient că viaţa lui ar fi mai bună dacă ar fi acceptat să devină membru de partid. La fel P.C., fost membru al mişcării legionare, viaţa lui se schimbă după ce este eliberat din lagăr, i se impune locul de muncă, este urmărit în permanenţă de Securitate. H. H. este si e! urmărit toată viaţa de Securitate, la locul de muncă, la şcoala unde era profesor. Era frecvent ridicat de la şcoală ori de acasă şi anchetat. Nu se mai întâlnea cu prietenii de teamă să nu fie supravegheaţi. I s-a întâmplat să-şi întâlnească unul dintre anchetatori până şi într-o excursie în care era cu soţia lui şi cu alţi prieteni. Există însă şi cazul când aceste condiţionări sunt generate, nu de vreo decizie a individului, ci de simpla sa apartenenţă la o structură etnică. Este cazul lui E. I. a fost obligată să înveţe maghiara şi a ajuns să uite româna aproape de tot etc. Pentru H. I viaţa a însemnat suferinţă: “eu am suferit mult să ştiţi, împreună cu soiul meu amândoi am suferit. El a suferit pentru că era basarabean şi suferea de asia, io am suferit pentru că eram nemţoaică”. Discriminarea etnică promovată ca politica de stat a condiţionat viaţa acestor oameni, care văd lumea dincolo de etnic. Profesia sa de asistentă medicală îi permite să-şi arate adevărata sa faţă, aceea de samaritean. Este recompensată prin faptul că salvează oamenii şi este apreciată de toată lumea. Se vede indispensabilă lumii. Libertatea îi apare ca o relaţie cu eternul uman şi cu ideea de “a tace bine”. Naratorii LI., R. M., F. E. povestesc discriminările la care au fost supuşi doar pentru că erau evrei. L î. a fost: scoasă în anii 40 din liceul unde învăţa, în Piatra Neamţ, şi a fost trimisă în alt oraş. Îşi aduce aminte că legionarii împreună cu conducătorul lor, Zelea Codreanu se strângeau chiar în casa alăturată şi cântau cântece cu caracter discriminatoriu, antisemit: “jos jidanii, moarte jidanilor, jidanii în Palestina". Apoi a întâmpinat greutăţi în realizarea familiei, pentru că nu era voie ca evreii să se căsătorească cu creştinii. într-un final, ea şi cu soţul ei hotărăsc să se căsătorească fără consimţământul familiilor lor. Biserica în care s-au căsătorit a fost 17 Vieţi paralele în secolul XX Comunicarea şi înţelegerea dau sensul comun, iar prin aceste construcţii se formează structura de relaţii sociale de cooperare, competiţie, conflict, loialitate, prietenie. Noţiunea cheie pe care am dorit să o utilizăm a fost aceea de joc, în sensul dat de Crozier (6), ca mecanism concret mulţumită căruia oamenii îşi structurează şi reglează relaţiile de putere şi de cooperare. Pe de altă parte, sistemul favorizează clientelismul. Este demn de reţinut ruptura ce există, în unele situaţii, între nivelul reprezentărilor care sunt definite printr-un anume determinism şi practicile reale definite prin joc. Acest aspect nu are nici o legătură cu succesul sau eşecul persoanei, cu faptul că se consideră victimă sau nu. Iar aşa cum s-a arăta mai sus, unele din strategiile de interrelaţionare sunt adaptative, în timp ce altele sunt proactive. Astfel una din persoanele care a avut de suferit prin schimbarea sistemului recunoaşte că unchiul ei îl cunoştea bine pe Petru Groza, că a făcut un memoriu, şi pe baza faptului că înaintaşii au luptat pentru binele României a reuşit să rămână în casă. Sau că “prin cunoştinţe făceam mai mult, care mai rămăseseră sau care se-nscri- seseră-n partid”. L.B. Recunoaşte că o singură dată s-a luptat cu sistemul, când partenerul de viaţă a fost reţinut de autorităţi pe baza unei informaţii false. Atunci şinele s-a ridicat la nivelul propriilor aşteptări, a fost odată ceea ce ar fi trebuit să fi fost în mod firesc, dacă nu i-ar fi fost teamă.. O citire a discursurilor confirmă o idee care a mai fost exprimată în aceste pagini, anume că în general subiecţii evită să furnizeze informaţii asupra tacticilor folosite în atingerea scopurilor, cu excepţia cazului în care tactica este în acord vizibil cu valorile fundamentale. Aceasta este situaţia naratorului F.B. ale cărui joc este unul al intimidării adversarului, chiar dacă poziţia ocupată în câmpul social este sub controlul puterii. In cele mai grele situaţii subiectul utilizează un joc “ofensiv”, neuzual şi inovator Reuşita lui dă peste cap strategiile adversarului, care se aştepta Ia o poziţie defensivă, fundamentată pe frică şi generată de prezenţa armelor coerciţiei. Modul său de raportare este definit de protest, “...da ’ rea de gură tot am fost, pentru ca sa-mi apăr dreptul şi credinţa, nu pentru altceva", în condiţiile în care regula era să taci. Pentru o persoană care întruchipează prototipul omului politic, cum este cazul subiectului V.N. relaţiile sunt date pentru că nu se poate altfel. Lumea i se prezintă bipolară, cei ce ştiu şi cei ce nu ştiu, competenţii şi incompetenţii, cei ce muncesc şi cei ce trag chiulul, bunii şi răii, “dumnezeu să-i odihnească, c-aufost nişte meseriaşi de înaltă clasă”, ” un asistent, uniiM, un prostănac”, ”un prostănac care era şef de secţie”, “deci a fost o eroare, un prost care n-a ştiut ce-i aia o prăjină”. In aceeaşi categorie intră şi recunoaşterea activităţii soţiei, “ea a dus greul, ea a crescut copiii, ea a educat copiii, io eram robotii' care venea acasă ca Ici hotel”. Emoţia nu este la ea acasă când îşi aminteşte de oameni. Nimic nu ar trăda empatie pentru ei. Cei ce sunt normativi nu sunt empatici. Dar în ciuda acestui fapt, oamenii sunt remarcaţi, evaluaţi. Ar fi greşit să se creadă că naratorul nu-şi recunoaşte greşelile, “doi ani am refuzat să primesc un secretar de partid, dumnezeu să-l odihnească, c-a fost un om tare de treabă şi deştept; după ce l-am primit mi-am dat seama că am greşit ”. Se greşeşte faţă de partenerul de viaţă, faţă de părinţi, faţă de un coleg de muncă. 19 Vieţi paralele în secolul XX a candorii pierdute de noile vremuri precum şi distanţarea faţă de un prezent care uită de valori importante. Pentru M.S. iubirea s-a pierdut într-un joc al întâmplării, “de ăla regret cât oi trăi eu, clapă ăla regret'1. Neavând puterea şi mijloacele de a lupta, s-a lăsat controlată şi cei mai evident exemplu este căsnicia sa, timp de 30 de ani trăind alături de un om care nu La fost mai mult decât un simplu camarad. în ciuda acestui fapt, nu-şi conştientizează eşecul şi, prin urmare, nici regretele nu-şi găsesc locul. S.C. a fost cucerită de soţul ei “...cupianul. Cânta foarte frumos la pian şi când ştia că mă duc în camera mea la culcare, se aşeza ta pian şi cânta”. Lumea familiei şi a copilăriei este regăsită clar. V.N. trăieşte şi în momentul povestirii plecarea tatălui pe front, “ştiu ziua în care a primit ordinul de concentrare, cum am plâns toţi, cum a plecat, cum l-am condus până-n drum, în stradă, mama până la gară”. Sau relaţiile din copilărie, “cât am fost copil... nu am înţeles... am trăit pe o stradă care erau şi nemţi şi unguri şi români şi evrei şi ţigani şi toţi împreună ne jucam şi niciodată n-am auzit cuvântul că ‘tu eşti român sau că tu eşti neamţ sau că tu eşti cutare ”, spune H.I., victimă de mai târziu a discriminărilor etnice. 4. Spaţiu şi timp. Memoria intervievaţilor scoate !a iveală o identitate în mişcare, supusă jocului mereu schimbător dintre istorie şi amintirile subiective. Ceea ce a interesat este cum se reconstruieşte memoria generaţiilor născute în primele decenii ale secolului XX, cum acest proces pune în discuţie problema identităţilor individuale şi de grup; modelele de existenţă (individuală, familială, comunitară), strategiile de adaptare şi practicile de supravieţuire adoptate în concordanţă cu diferitele momente istorice; terenul pe care se negociază sensuri, valori, identităţi, imagini de sine sau ale celorlalţi, raporturi cu ceilalţi. Rememorându-şi viaţa, intervievaţii creează un spaţiu mental în care realul se construieşte împreună cu imaginarul, trecutul este reconstruit pentru a putea vorbi cât mai sugestiv despre durerile, bucuriile, speranţele avute, retrăite prin prisma prezentului. Astfel, prin povestea vieţii se realizează o unitate între discursul memorial, bazat pe reproducerea obiectivă a unor evenimente şi cel identitar, întemeiat pe întâmplări particulare, unice pentru fiecare narator în parte. Interacţiunea aceasta produce realitatea socială şi culturală a subiectului, una mai consistentă decât a trecutului, care aici apare sub forma unui spaţiu virtual Experienţa şi observarea fenomenelor reprezintă moduri proprii, individuale de a cunoaşte realitatea, mergând pe date concrete, vii, aproape singulare. Imaginaţia şi intensitatea emoţională prin care evenimentele relatate sunt filtrate fac ca acestea să capete o culoare specifică. Spaţiul este una dintre multiplele date care condiţionează o civilizaţie, o cultură. Spaţiu!, în concepţia interlocutorilor noştri nu este o constantă inertă care asigură orientarea, ci este o unitate în continuă transformare, care le condiţionează existenţa în mod direct. Pe plan sufletesc şi mintal, spaţiul le cere intervievaţilor să se adapteze, să se integreze în el, adică să realizeze o serie de interacţiuni şi raţionalizări necesare comportării şi orientării lor. în cazul interlocutorilor noştri spaţiul este internalizat, după cum experienţa imediată sau nevoia de explicaţie îl pot influenţa. El apare cel mai adesea ca o intuiţie sau ca o reprezentare. 21 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Intervievaţii percep spaţiul atât la nivel mintal cât şi emoţional. De la intuiţia directă a lumii vizibile trece printr-un proces de fabricaţie care îi amplifică şi-l transformă ca conţinut. Acest fapt duce la apariţia de “locuri bune” şi “locuri rele”, locuri care influenţează pozitiv dezvoltarea individului şi locuri care o împiedică sau au ca efect lezarea conştiinţei sale. în această privinţă există două direcţii de semnificare a spaţiului. Locuri precum lagărele de prizonieri din Rusia (pentru AL T.) sau zonele de deportare din Bărăgan sau Rusia (pentru A.R., R.M., I.H., C.M.) sunt considerate de unii dintre interlocutori drept nerodnice, aducătoare de rău, pline de sensuri negative. Pentru A. R.: “dacă nu era cu Bărăganul aveam alt viitor ”, iar R.O. în închisoare este privată de tot ceea ce era important pentru ea: “nu aveam voie să avem nici cărţi, nu aveam voie să avem nici de-mpletit, nu aveam nici voie ace, n-aveam voie nimica, nimica “. “Locurile bune” (care urmează în mod consecvent unui “loc rău”, Braşovul fiind un loc bun în majoritatea cazurilor), dimpotrivă, sunt rodnice-ajută individul să se dezvolte aducătoare de bine, încărcate cu sensuri pozitive. Un loc plin de energii pozitive, pentru naratori este casa. Nu este vorba de casa părintească, vremelnic părăsită în majoritatea cazurilor, ci despre casa maturităţii, cea dobândită prin propriile forţe. Pentru mulţi dintre intervievaţii noştri ea constituie una dintre cele mai mari realizări a lor. Astfel casa primeşte valenţele unui “martor viu” al muncii şi străduinţei naratorilor (este cazul lui N.L., A.R., H.H., G.R., H.I.). Casa reprezintă nu numai un spaţiu fizic de existenţă, este de asemenea un loc plin de sensuri spirituale, nu numai de întreţinere a vieţii cotidiene, ci şi de promovare a unor valori spirituale tradiţionale. Casa este locul unde se cresc şi se educă copiii, locul de întâlnire cu membrii familiei extinse, dar în acelaşi timp refugiul, locul în care poţi să gândeşti liber într-o perioadă plină de restricţii (de exemplul, pentru Gh. I., P.A., G.R., H.I., H.H. A.R.). într-o lume condiţionată unii naratori se refugiază în singurul spaţiu pe care îl recunosc, cu care se identifică, în care se simt integraţi, fie că e vorba de casa Domnului - în cazul unei călugăriţe, sau casa obişnuită. Cu toate acestea, nu pentru toţi naratorii noştri schema de evaluare a “locurilor bune” şi “locurilor rele” este aceeaşi, apărând cel de-al doilea tip de interpretare a spaţiului. Astfel, pentru persoane precum H. H. sau Gh. I. s-ar putea vorbi de o inversare a valenţelor celor două tipuri de spaţii, dezvoltarea fiind de această dată posibilă şi în “locurile rele”. Aceasta nu se datorează condiţiilor de existenţă din aceste spaţii care la nivelul conştiinţei generale, recunoscute de altfel şi de aceşti intervievaţi, sunt nefaste, ci de semnificaţiile acordate acestor locuri. Astfel, H. H. afirmă: ”mi-afolosit închisoareat în sensul că m-a adunat de pe drumuri, m-a făcut mai înţelept, mult mi-a întărit, mi-a cimentat caracterul şi am învăţat limbi străine acolo. ”; Gh. I. se confesează că: “momentele cele mai fericite şi cele mai sublime pe care le-am avut în viaţa mea n-au fost în libertate... ci în închisoare, în adâncul ei, în întunericul ei”. în acest caz, dacă se ia în considerare perspectiva fenomenologică, se observă că acea punere a lumii în paranteze, despre care vorbeam anterior, nu mai este valabilă. 22 Vieţi paralele în secolul XX Spaţiul apare şi în alte forme, ca un câmp de luptă, o zonă a confruntării valorilor (cazul unei călugăriţei, care în numele credinţei suportă toate ostilităţile autorităţilor; în încercările de “reeducare” şi de schimbare a valorilor). Un fost legionar, Gh.L, nu îşi schimbă în prizonierat orientarea politică, iar R.O., H.H. nu renunţă la valorile şi idealurile lor nici în închisoare. Spaţiul este şi un câmp de luptă al intereselor de putere: V.N., prototip al omului politic şi al tehnocratului, foloseşte spaţiul drept un câmp de manifestare a nevoii sale de control şi de realizare. Astfel, apelând la autoritatea de care se bucura în uzina unde lucra, el reuşeşte să-i aducă în secţie pe activiştii de partid şi de sindicat. Toate trăirile sale importante sunt legate de spaţiul uzinal. Spaţiu! primeşte conotaţiile unei întregi lumi, atunci când e vorba de revederea unor locuri dragi de mult părăsite. Aceste locuri au de obicei legătură cu formarea intervievaţilor ca individualităţi, sunt încărcate cu amintiri: A. R. vizitează locurile natale din Basarabia, iar intensitatea trăirilor provocate de această vizită este de necontrolat: “ ...când am văzut... eu plângeam, sigur, casa părinţilor mei...dacă nu ni se întâmpla ce s-a întâmplat eram ţi noi cu totul altfel“...am văzut locurile natale, şi-aşa te impresionează când te duci acolo... ” Oamenii se simt atraşi de locuri care i-au învăţat care sunt valorile inerente unei existenţe verticale: dragostea, toleranţa, demnitatea. Ar putea fi de asemenea, un fel de “întoarcere la origini”. Un tip de spaţiu des invocat este cel istoric: în toate interviurile se vorbeşte despre locuri publice, despre locuri care au fost şi nu mai sunt. Prezentarea acestor spaţii este utilă povestitorului pentru o mai bună încadrare în atmosfera epocii, sau pur şi simplu e vorba de o rememorare a unor zone importante pentru el, simbolice (de exemplu semnificaţia care o are pentru L. B. dărâmarea statuii lui Lenin din centrul oraşului). Spaţiul social poate fi acceptat ca un dat obiectiv, ordonat, naratorii în acest caz neîntrebându-se de ce lucrurile stau astfel şi nu în alt mod, neîncercând să schimbe ordinea deja existentă în spaţiu. Alţi naratori însă resemnifică spaţiul: V.N. alege Braşovul în vederea finalizării studiilor sale, datorită perspectivelor de dezvoltare oferite de oraş, care corespundeau scopurilor lui; P.F. vine în Braşov în urma unui vis în care îi apar biserica şi curtea bisericii în care slujeşte acum (este vorba de o semnificare trancedentală a spaţiului). Pentru alţii Braşovul acelor vremuri este o parte din sufletul lor, spaţiul internalizân- du-se, devenind un determinant direct, indiscutabil al culturii naratorilor: pentru H.H. Braşovul era “o comunitate şi o înţelegere între oameni care actualmente nici măcar între români nu o mai găseşti S.P.: “aş vrea să vie Braşovul din trecut. Şi viaţa mai veselă, mai altfel... acuma-i viaţă mohorâtă, o viaţă aşa... ”. In acest caz, spaţiul asigură identitatea indivizilor, ei se regăsesc în el. Spaţiul este înţeles dintr-o perspectivă comunitară: spaţiul este cel care asigură unitatea şi continuitatea vieţii. Comunitatea reprezintă o uniune metafizică a corpurilor şi conştiinţelor, care are prin natura sa voinţă şi forţă de viaţă proprii şi care fiinţează într-un spaţiu bine delimitat, propice dezvoltării, aşa cum o înţelege Tonnies. 23 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Ca o constare generală putem spune că deşi în interviurile prezentate subiecţii simbolizează şi încarcă spaţiul de semnificaţii, fie că e vorba de plaiurile natale, fie căe vorba de Braşov, localizarea este totuşi de plan secund, având mai mult rolul de cadru de desfăşurare a acţiunii. Timpul este o altă dimensiune a modului de reprezentare a lumii şi vieţii, care ne condiţionează existenţa. Prezenţa timpului şi efectele sale se resimt pe întregul curs al vieţii omului; timpul dezvoltă şi consumă ceea ce odată a fost generat. Diferit de timpul exterior, convenţional, uniform şi static, intervievaţii noştri au un timp al lor, unul interior, subiectiv, măsurabil în trăiri, experienţe, fără o durată concretă. “Zilele sunt poate egale pentru un ceasornic, dar nu pentru un om” spune Proust în “Cronicile” sale. în determinarea acestui timp memoria joacă un rol preponderent. Este vorba despre un timp psihologic, calitativ, colorat, pus sub semnul unei conştiinţe umane, pe care puterea minţii chiar îl poate opri. Timpul apare astfel ca un rezultat al dezvoltării sufleteşti a intervievaţilor. Este de asemenea un timp circular în care toate lucrurile au timpul lor (chiar dacă subiecţii afirmă acest lucru a posteriori, ca o eventuală justificare a modului în care s-au petrecut evenimentele), dându-i astfel timpului şi un sens reglator. Dintre cele trei faze ale timpului (trecut, prezent, viitor), în cercetarea noastră, trecutul deţine prioritatea, fiind singurul care apare concret şi consistent, cu o existenţă de sine stătătoare. Psihologic, memoria'este cea care fixează trecutul şi prin care astfel se inventează timpul. Memoria este cea care stabileşte relaţia dintre trecut şi prezent, ea nefiind altceva decât cunoaşterea trecutului în prezent. în interviurile noastre trecutul este acela care domină timpul şi face posibilă cunoaşterea. Dar trecutul nu este considerat numai un depozit de date şi evenimente, ci apare drept un fond principal generator a tot ceea ce subiectul este astăzi. Relaţia vie cu trecutul este plină de conştiinţa ireversibilităţii timpului: “nu te mai întâlneşti cu timpul ăsta niciodată ” (P.A.), dar şi de dorinţa retrăirii: “să mai fiu odată” (H.I.). Oboseala trecutului este înlocuită însă, fără regret, de odihnitoarele perioade ale prezentului: “e bine că acuma gândesc altfel decât... aia e adevărat, 20 de ani singură... N-am avut timp nici să gândesc! ” (P.A.). Filosofia umanistă sugerând legătura cu o realitate transcendentală şi exprimând credinţa în alt ciclu al vieţii (“speranţa unificării cu divinitatea” - R.O.), tratează problema timpului ca pe un fenomen necesar, fără de care viaţa nu ar avea sens: “sunt prea obosită de viaţă... sunt sigură că dincolo este mult mai bine, oricum este mult mai bine, cu condiţia să fii conştient că ţi-a trecut timpul şi cu condiţia să fii împăcat” (R.O.). Timpul în acest context pare să fie un fenomen mai puţin precis decât cel a! savanţilor, neputând fi măsurat cu ceasul, ci mai degrabă cu sufletul, timpul neavând un efect de epuizare, ci dimpotrivă unul de revigorare continuă: “eu ştiu că-s de 65 de ani, dar mintea mea e tot copil Eu nu pot să am concepţia ca eu am îmbătrânit . Bătrână sunt, da’ nu ştiu dacă am îmbătrânit”(RF.). 24 Vieţi paralele în secolul XX Se observă de asemenea o încercare de dominare a timpului. Modalităţile folosite sunt variate: credinţa (P.F.); realizările profesionale (pentru persoane puternice, precum V.N.); copiii, nepoţii. Prin aceştia din urmă se încearcă cel mai adesea o recu- perare a vieţii pierdute, o recuperare a lucrurilor pe care ei nu au reuşit să le realizeze, deşi şi le-au dorit (copiii sunt trimişi la studii: A.R.: "dacă eu nu am reuşit, măcar copilul meu să înveţe... ”, idee împărtăşită şi de H.H., Al. T., P.A., R.G.). Atitudinea de control asupra timpului o întâlnim şi la alţi intervievaţi precum V.N., ALT., la care timpul nu este decât un intermediar în atingerea scopurilor. Controlul timpului şi implicarea în spaţiu sunt importante pentru o persoană care se percepe activă, dominatoare, având conştiinţa sinelui în raport cu lumea înconjurătoare. Pentru cel care are conştiinţa nereuşitei, cum este cazul subiectului M.M. spaţiul şi timpul nu prezintă vreo semnificaţie. Sărbătorile reprezintă un punct cheie în derularea timpului naratorilor noştri: pentru ei, sărbătorile (Crăciunul, Paştele, zilele de naştere, maialurile, balurile chiar) sunt un punct luminos al anului, uneori întreg calendarul ţinându-se în funcţie de sărbători. Sărbătorile sunt un timp sacru, adică un timp dedicat lui Dumnezeu, spre deosebire de restul zilelor dedicate omului. în ordinea stabilită a calendarului, ele vin ca o oprire, o încheiere a oricărui tip de activitate. Sărbătorile impun nu numai unele rânduieli legate de cult, ci şi de aitele care ţin de starea fizică şi morală. Sărbătorile nu sunt însă pentru toţi naratorii noştri mereu la fel de pline de mistic şi de ceremonial. Petrecute de obicei în mijlocul familiei, alături de persoanele importante din viaţa lor, sărbătorile sunt un timp a! bucuriei şi al iubirii. Atunci când însă spaţiile de petrecere a lor sunt ostile, sunt “locurile rele” despre care vorbeam anterior, lucrurile stau altfel. Fastul şi ceremonia!itatea dispar, misticul nu mai este la fel de pregnant. Cu toate acestea oamenii nu sunt dispuşi să renunţe la ele, pentru că aceasta ar însemna să renunţe şi la sufletul lor: uNe scotea la muncă sărbătoarea, noi nu vroiam să ieşim, afară de duminici, duminicile nu ne scotea, da * sărbătorile astea legale, deci Sf Ilie, Sf. Petru, Sântă Măria-Mare, toate ăstea ne scotea la muncă. Noi nu munceam. (...) In tirnpu1 ăsta am făcut o grevă, în ziua de Sf Petru şi Pavel în '61 - n-am ieşit, afară la lucru, obligatoriu n-am vrut să ieşim. Şi ce-o crezut, unul dintre toţi - era locotenent politic - că poate să ne contrazâcă, să ne doboare, da ’ noi ne-am ţinut tot, puterea lui Dumnezeu, nu noi. Ne-o scos în curte acolo să ne ducem să muncim grădina. Ne-o dus până la - zâs aşa cum îi spunea înainte - grajd, la animale acolo, ne-o luat, ne-o dat sapele-n primire. Eu, îmi dă sapa ~ eu eram şefă de echipă, şi de cameră şi de echipa maicilor toate care eram...la câmp. Mi-o dat sapa-n mână, eu o ieu şi-o pui deoparte, i-o mai dă la una, o pune ş-aceect lâng-a mea, o mai dă la a treilea, o pune ş-aia lâmg-a mea. ” ( P.F.). Sărbătorile fixează, deosebesc şi leagă părţi ale timpului, dându-i astfel un colorit variat, dar şi un ritm ordonat. în majoritatea interviurilor, în concluzie, timpul şi spaţiul reprezintă cadre care reuşesc să confere istorisirilor o tentă de basm, de poveşti rupte de realitate, 25 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei oricât de reale sunt ele. Dar există şi naraţii în care timpul şi spaţiul sunt relativ ignorate, ele nereprezentând decât determinanţi de ordin fizic. Această tendinţă se regăseşte mai degrabă la subiecţii care au de la început un plan de viaţă, o lume interioară bogată capabilă să ordoneze lucrurile indiferent de timp şi spaţiu. Note şi referinţe bibliografice 1. Allport, Gordon, W. “Structura şi dezvoltarea personalităţii ” Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, p.297; 2. Husserl, Edmund “Meditaţii carteziene ”, Humanitas, 1994; 3. Husserl, Edmund - lucrarea citată; 4. “Prin căinţă făptuitorul se întoarce asupra faptei şi o reface. Lipsa de sens a întregului creează în făptuitor dispoziţia de a relua faptă cu faptă şi de a le reface pe plan ideal, de a se reface pe sine” ( Constantin Noica “Devenirea întru fiinţă", Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 24); 5. Schiitz, Alfred “Collected Papers - The Problem of Social Reality”, Ed. MartnusNijhofF, 1962; 6. Crozier, Michel -Friedberg, Erhard “l'Acteur et le Systerne -Les Contraintes de 1'Act ion Collective ”, Ed-Du Seuil, p. 1977; 26 Vieţi paralele în secolul XX Determinări şi dependinţe instituţionale Pentru a avea o perspectivă de ansamblu asupra vieţii sociale a Braşovului nu trebuie să omitem contextul instituţional, deoarece acesta pătrunde până în cele mai intime spaţii ale individualului. Ne propunem, aşadar, construirea unei imagini a realităţii plecând de la analiza contextului instituţional în care s-au desfăşurat vieţile oamenilor ce ne-au fost subiecţi în intervievări. Vor fi prezentate aspectele instituţionale formale şi informate, aşa cum reies ele din interviurile de istorie orală realizate, precum şi impactul acestora asupra atitudinilor şi acţiunilor oamenilor, asupra vieţii individuale sau comunitare, în general. Dispoziţii ale supravieţuirii Plecând de la datele obţinute prin interviurile de istorie orală, studiul contextului instituţional presupune o analiză de conţinut. Am recurs la analiza tematică a interviurilor. Aceasta “decupează transversal ceea ce, de la un interviu la altul, se referă la aceeaşi temă. Ea ignoră coerenţa singulară a interviului şi caută o coerenţă tematică în întregul corpus de interviuri. [...] Analiza tematică este, prin urmare, coerentă cu elaborarea unor modele explicative ale practicilor sau reprezentărilor, dar nu ale acţiunii”(l). Tema propusă spre analiză se referă la instituţii. Una din accepţiunile sociologice ale instituţiei o defineşte ca ansamblu de legi, reguli şi sancţiuni de impunere a acestora. Funcţia instituţiilor este de a reglementa comportamentele persoanelor şi grupurilor, de a conferi legitimitate unora şi nu altora. Instituţiile sunt exterioare actorilor şi pot fi formale, când rezidă din autoritatea publică sau informale, când rezidă din obiceiuri, cutume. Analiza tematică va urmări o descriere a instituţiilor care s-au evidenţiat în povestirile subiecţilor. Descrierea este diacronică, urmând firul evenimentelor istorice şi evoluţia instituţiilor în funcţie de acestea. în plus se încearcă evidenţierea mijloacelor de adaptare a oamenilor la noile ordini sociale apărute datorită schimbărilor provocate de evenimente în cadrul instituţiilor. înainte de demersul analitic propriu-zis, trebuie făcute câteva precizări. Analiza instituţiilor, plecând de la date culese cu ajutorul unei tehnici mai degrabă calitative, poate genera anumite suspiciuni epistemologice şi metodologice care trebuie tranşate. Aceasta chiar în condiţiile în care au existat elemente de structurare a interviurilor (trebuie precizat, totodată, că structurarea nu s-a realizat în direcţia de analiză a instituţiilor). Astfel, analiza propusă ridică cel puţin două probleme. Una legată de definirea instituţiilor şi alta de scopul analizei: reconstruirea realului. Astfel, presupunerea existenţei instituţiilor ca realităţi obiective, ca structuri exterioare actorilor este caracteristică demersurilor de cercetare cantitative. Datele culese calitativ, prin postularea subiectivităţii umane, a socialului construit şi interpretat prin interacţiunea motivaţiilor, aşteptărilor, simbolurilor individuale şi grupale, aduc la 27 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei lumină instituţiile, adică normele interiorizate de actorii sociali şi raportabile la un set corespondent de valori. Instituţiile se regăsesc în datele culese calitativ ca obligaţii interne care motivează şi direcţionează acţiunile şi conduitele indivizilor. Aşadar ne propunem să analizăm realităţi inexistente în baza de date? A doua problemă este cea legată de felul în care este abordată ordinea socială. Prin demersul analitic propus încercăm să reconstruim realul folosind scheme cauzale, explicative. Practic, studiem rolul instituţiilor în generarea şi menţinerea ordinii sociale. Urmărim felul în care schimbările instituţionale determinate de evenimente istorice impun actorilor sociali probleme adaptaţive. Pe de altă parte, datele culese ne ilustrează ordinea socială ca o realitate construită de actori prin procese cognitive şi culturale specifice. Problemele ridicate prin aceste întrebări au soluţii care ne legitimează analiza, în primul rând, în cercetările calitative nu este negată existenţa structurilor sociale sau simbolice. Demersul comprehensiv ţine şi el seama de structurile colective definite juridic sau organizate în reprezentări în funcţie de care indivizii îşi orientează activitatea. în plus analiza tematică a instituţiilor face apel la o sociologie a practicilor şi reprezentărilor şi nu la una a acţiunii. în al doilea rând, sociologia a ajuns la stadiul în care “cearta” epistemologică şi metodologică prezentată nu mai este ireconciliabilă. Constructivismul a dus opoziţiile cantitativ vs. calitativ, explicativ vs. comprehensiv, structuralism vs. fenomenologic, obiectiv vs. subiectiv într-o direcţie ce le permite coexistenţa. Prin analiza tematică a interviurilor încercăm o ilustrare a acestui curent. Astfel, venim dinspre “structuri” (instituţii formale şi informale) spre “interacţiuni” şi dinspre “interacţiuni” (socializare) spre “structuri”, scopul fiind acelaşi: reconstrucţia realităţii. Cum vom depăşi, însă, în mod concret, contradicţiile enumerate mai sus? Bourdieu a încercat o soluţie pe care o vom adopta şi noi: “trebuie să scăpăm de realismul structurii la care obiectivismul, moment necesar al rupturii de experienţa primă şi al construirii relaţiilor obiective, duce în mod necesar atunci când ipostaziază aceste relaţii tratându-le ca pe realităţi deja constituite în afara istoriei individuale şi a grupului, fără a recădea prin aceasta în subiectivism, total incapabil să dea seamă de necesitatea lumii sociale” (2). Lumea reală sau “practică”, cum spune Bourdieu, este o lume de scopuri deja realizate, de scheme de urmat, de instrumente sau instituţii. Aceasta pentru că “regularităţile inerente unei condiţii arbitrare tind să apară ca fiind necesare, chiar naturale, datorită faptului că ele se află la originea schemelor de percepţie şi de apreciere prin care sunt percepute” (3). Habitusul este un “produs al unei clase determinate de regularităţi obiective”, el generează conduitele posibile în limita regularităţilor şi exclude conduitele incompatibile cu condiţiile obiective. După Bourdieu, habitusul garantează conformitatea practicilor şi constanţa lor în timp într-un mod mai sigur decât o fac regulile formale şi normele explicite. Astfel, “ordinea socială se bazează în principal pe ordinea care domneşte în minţi şi habitus, adică pe care organismul ca şi grupul şi-a însuşit-o, şi care este dinainte în acord cu cerinţele grupului, funcţionează ca materializarea memoriei colective” (4). 28 Vieţi paralele în secolul XX Astfel, habitusul este soluţia dilemelor epistemologice şi metodologice de la care am plecat: “[...] sistemul de dispoziţii este la originea continuităţii şi a regularităţii pe care obiectivismul ie acordă practicilor sociale fără a putea să le explice, ca şi a transformărilor reglate care nu pot da socoteală nici de determinismele extrinseci şi instantanee ale unui sociologism mecanicist, nici de determinarea pur internă, dar şi punctuală, a subiectivismului spontaneist” (5). Bourdieu consideră că vechii concepţii dualiste “care nu vrea să cunoască decât actul de conştiinţă transparent pentru el însuşi sau lucrul determinat în exterioritate” trebuie să i se opună “logica reală a acţiunii care pune faţă în faţă două obiectivări ale istoriei, obiectivarea în corpuri şi obiectivarea în instituţii”. Habitusul “permite locuirea instituţiilor, însuşirea lor în mod practic şi, prin aceasta, menţinerea lor în activitate, în viaţă, în vigoare, smulgerea lor continuă din starea de literă moartă, de limbă moartă, retrăirea sensului care este depus în ele, dar impunându-le reviziile şi transformările care sunt contrapartida şi condiţia reactivării” (6). Astfel, prima contradicţie teoretică semnalată mai sus este aparentă. Deşi instituţiile sunt structuri obiective, produse ale istoriei colective, ele se regăsesc permanent în discursurile subiective. Aceasta pentru că instituţiile sunt de fapt produse ale dispoziţiilor indivizilor şi, în acelaşi timp, dispoziţiile sunt cele care ţin în viaţă instituţiile, le impun transformări şi permit retrăirea permanentă a sensului lor. Soluţionarea celei de-a doua dileme metodologice presupune că, deşi lumea reală este lumea de instrumente şi instituţii, sistemul de dispoziţii este cel care stă la baza continuităţii, a regularităţii practicilor şi a transformărilor lor reglatoare. Practic, punerea în evidenţă a acestor dispoziţii determinabile în discursuri subiective, ne scuteşte de problemele semnalate mai sus şi ne ajută să încercăm atingerea scopului analizei: reconstruirea realului. Trecând la analiza tematică propriu-zisă, vom încerca, pentru început, referirea la câteva instituţii formale. Şcoala este o instituţie cu apariţie frecventă în povestirile subiecţilor. Referirile ia această instituţie sunt fie legate de experienţa directă, fie de experienţa unor rude apropiate: părinţi, fraţi sau copii. Poveştile despre şcoală suferă modificări interesante în funcţie de perioada la care se face referire. Astfel, dacă înainte de al doilea război mondial, în descrierea şcolii predominau problemele legate de mijloace (urmarea şcolii era dependentă de factori materiali, economici), treptat problemele au alunecat spre ideologic (acestea aminteau mai ales de discriminări etnice, religioase, politice), pentru ca, în cele din urmă, problemele să se refere la o nouă instituţie (a meditaţiilor) care a ajuns să secondeze şcoala, subliniindu-i insuficienţa şi ineficienţa în educaţie. Dacă iniţial accesul la şcoală era condiţionat în mod oficial prin discriminări economice, etnice, politice etc., ulterior şcoala a devenit o instituţie deschisă oficial tuturor, însă poziţia şcolii de urmat în ierarhia prestigiului şi valorii acesteia era condiţionată informai de instituţionalizarea unei “mode” (a meditaţiilor), cum îi spunea unul dintre intervievaţi. Astfel, chiar dacă numai sub semnul potenţialităţii, putem spune că şcoala nu a reprezentat de-a lungul perioadei de după primul război mondial o instituţie care să ofere echilibru, stabilitate sau siguranţă individului care apela la ea. Ea a fost doar o 29 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei altă instituţie care presupunea o luptă de supravieţuire în sistem. Şcoala a fost uii instrument de selecţie. Ea a eliminat indivizii “slabi” în funcţie de criterii fără legătură cu capacitatea intelectuală. Şcoala nu a fost instrumentul universal de garantare a integrării corespunzătoare a indivizilor în societate şi al progresului, ea a fost un privilegiu, un instrument de conformare la reguli mărginite situaţional. Aşadar, cele mai multe descrieri ale şcolii sunt poveşti ale supravieţuirii. Astfel, dispoziţia pe care continuăm s-o perpetuăm în legătură cu şcoala este aceea că, criteriul meritocratic este neoperaţional, singurul care funcţionează fiind cel al luptei cu un sistem ce impune reguli - costisitoare în funcţie de conjuncturi. Firesc, mijloacele de supravieţuire în sistemul şcolar oficial au diferit îni funcţie de perioadă şi de particularitatea fiecărui caz. Ele au reprezentat modalităţi de^ câştigare a unor sume care să acopere cheltuielile de studii, cazare, alimente sau, mai târziu, cele legate de meditaţii, modalităţi de camuflare a apartenenţei etnice sau a convingerilor politice personale sau ale membrilor familiei. Soluţiile identificate sau aplicate: declararea identităţii false, renegarea familiei, intrarea în partidul comunist etc. demonstrează costurile intrării în sistem şi marele lux care a fost instituţia fundamentală a educării poporului nostru. O altă instituţie, Biserica, este amintită destul de rar în poveştile oamenilor. Este de remarcat dubla ipostază în care este relevată această instituţie în interviuri, Pe de o parte, este vorba de acea dispoziţie dobândită a credinţei, uşor de intuit “printre rânduri” şi, pe de altă parte, instituţia formală propriu-zisă. în general referirile la Biserică au o situare precisă în timp. Ele amintesc de perioada de prigoană din comunism. Dar, dincolo de aspectele formale, discursul subiecţilor lasă să se întrevadă credinţa sau Dumnezeu, aceste teme nefiind, însă, abordate în mod distinct; sunt teme implicite, de care nu se vorbeşte. Astfel de elemente legate de credinţă sunt prezente chiar în legătură cu actori secundari ai povestirilor: “O să mă judece Dumnezeu! ”, repetă obsesiv, plângând, un ofiţer român care regretă fărădelegile armatei de care se facea răspunzător... Mult mai ştearsă este imaginea regalităţii. Referirea la această instituţie este înregistrată doar în cazurile contactului direct cu regele. Astfel sunt relevate imagini ale copilului sau ale tânărului viitor rege Mihai. Sociologia cantitativă confirmă o imagine a regalităţii care se stinge odată cu amintirile celor pentru care conceptul de rege a fost dublat de persoană. în ceea ce priveşte administraţia locală, poveştile subiecţilor surprind două perioade distincte: înainte de comunism şi după instaurarea acestuia. Imaginea administraţiei locale din prima perioadă cuprinde informaţii legate de pieţe, mijloace de transport, locuri de petrecere a timpului liber etc. Chiar dacă au fost subliniate şi aspectele mai puţin plăcute ale perioadei (de genul distanţei uriaşe de parcurs pe jos zilnic de la locuinţă la locul de muncă şi înapoi), în general, vremea dinainte de comunism este descrisă într-o lumină pozitivă. Cea de-a doua perioadă subliniază demolările, construirea de blocuri, munca “voluntară”, participarea forţată la diverse evenimente (1 Mai, 23 August). 30 Vieţi paralele în secolul XX Interviurile de faţă, demonstrează că indivizii percep ca mai puternică influenţa hotărârilor administraţiei centrale decât cea a hotărârilor locale. Această observaţie aduce informaţii preţioase despre nivelul descentralizării administraţiei româneşti. Astfel, interviurile “vorbesc” despre statutul proprietăţii în funcţie de regimurile politice, despre caracteristicile administraţiei maghiare, apoi comuniste, despre hotărâri istorice în genul naţionalizării, stabilizării sau colectivizării etc. Fiecare precizare legată de o hotărâre a administraţiei centrale este însoţită de câte o poveste tragică din experienţa proprie sau din auzite care completează imaginea influenţei acestor hotărâri asupra oamenilor. în general, sunt amintite acele hotărâri cu impact negativ, care au cerut indivizilor eforturi de supravieţuire. Supravieţuirea subliniază două elemente distincte: unul pasiv, al acceptării unor situaţii dificile ca date şi altul activ, al depăşirii acestor situaţii prin mijloace care exclud şi abandonul şi contestarea, dar şi loialitatea faţă de sistem. Aşadar, vieţile oamenilor, în contextul instituţiilor formale, dobândesc caracteristici de supravieţuire. Dincolo de realitatea sistemului social în care trăiesc şi pe care îl acceptă ca atare, oamenii au construit o realitate paralelă. Astfel, în contextul instituţiilor formale, dar depăşindu-le, s-a desfăşurat o altă realitate, a supravieţuirii, cu regulile şi sancţiunile ei. în această altă realitate, structurile, instituţiile formale dispar şi sunt înlocuite de interacţiuni între entităţi individuale. Indivizii transformă contactul oficial cu instituţiile în contacte particulare cu reprezentanţii acestora. De exemplu, preotul nu are dreptul să oficieze cununii sau botezuri în cadrul instituţional al Bisericii însă, aceste oficii se desfăşoară permanent în afara instituţiei. Principala regulă a acestei noi realităţi este camuflarea. Aici nimic nu este public, totul se desfăşoară în plan privat. Hazardându-ne puţin, am putea găsi în această realitate impusă de necesităţi originea corupţiei, citită ca o dispoziţie formată şi perpetuată din momentul în care instituţia nu a mai fost funcţională (din diverse motive), iar reprezentanţii ei au început să facă “favoruri”. Acest fapt capătă o notă de gravitate în cazul în care afectează instituţiile “dc control”. Chiar în cadrul armatei, instituţie care presupune stricteţe în reglementarea relaţiilor dintre membrii, intervievaţii amintesc de situaţii în care interacţiunile informale predomină în detrimentul celor formale. Un exemplu în acest sens îl constituie cadourile pe care, militarii în termen, le ofereau superiorilor în schimbul obţinerii unor permisii sau al altor “servicii” ce ţineau de cadrul formal al instituţiei. Cu alte cuvinte, nu numai că interacţiunile informale existau, dar scopul acestora era de a-i face pe indivizi să fie scutiţi de aspectele neplăcute ale formalului (posturi cu responsabilităţi mari, satisfacerea stagiului militar în unităţi izolate etc.). O dovadă în plus a existenţei spaţiului informa! este transformarea, cu timpul, a acestor practici în obiceiuri şi cutume. Ele erau transmise de la un ciclu de militari în termen la următorul, asigurându-se astfel continuitatea, dar şi dezvoltarea şi adaptarea lor permanentă Ia orice schimbări ale planului formal. La fel de importantă era şi implicarea politicului în armată. Unităţile militare aveau câte un ofiţer politic, a cărui sarcină era aceea de a aplica doctrinele partidului pe tiparele milităreşti. Politica naţională de prigonire a cultelor religioase se reflecta, 31 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei la nivelul instituţiei armatei prin interzicerea simbolurilor religioase (de exemplu ouăle roşii de Paşte). Comportamentul dur al ofiţerului politic era însă, în cele mai multe unităţi militare, un comportament “de paradă”, menit să fie observat de acei ochi şi acele urechi care îi urmăreau în permanenţă activitatea. Acceptarea parţială a scopurilor instituţiei combinată cu contactul forţat cu armata, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, temporar, au determinat dezvoltarea unor tehnici de supravieţuire. Acestea au constat în cre'area unui spaţiu informai, fapt care nu necesita din partea individului o negare totală şi clară a formalului. Cele două spaţii se intersectau acolo unde scopurile oficiale ale instituţiei erau percepute de fiecare individ în parte ca fiind compatibile cu propriul sistem de valori. S-a amintit puţin mai sus despre supravegherea permanentă a armatei şi, implicit, a cadrelor militare. Această sarcină cădea în atribuţiile unei instituţii de control: Securitatea. Armele principale folosite de aceasta împotriva individului erau bătaia, tortura fizică şi psihică, interogatoriile inopinate etc. în faţa unui astfel de arsenal, supravieţuirea individului consta în retragerea în sine sau, de cele mai multe ori, în mijlocul familiei. Supravegherea permanentă a celor anchetaţi a făcut imposibilă apariţia unui spaţiu camuflat, ascuns, în care indivizii să poată comunica cu cei ce au împărtăşit experienţe similare. De aceea, supravieţuirea în faţa acestei instituţii venea tocmai din acea întoarcerea spre sine şi spre familie, aceasta din urmă devenind purtătoarea unor experienţe similare indirecte (de genul stigmatului). Astfel, familia devenea ţinta discriminărilor prin etichetarea membrilor ei (L.S. ne spune: “a deschis dosarul meu şi a zis ”mă ” zice, ” să-ţi ctrăt ceva ”, ”să-fi arăt ceva ”[...], în dosarul meu, deci ca să ...era aşa o fiţuică şi scris cu creion, nu cu pix şi era prins cu agrafă acolo şi scria: NOTA... doi fraţi condamnaţi politici, tată exclus din partid”). Astfel, dimensiunile mici ale spaţiului informai ce permitea supravieţuirea se datorau strategiei Securităţii de a promova blamarea şi excludere socială a celor anchetaţi şi a familiilor lor. în paralel era folosită o altă unealtă, şi anume, “legendele” care circulau printre indivizi referitoare la cruzimea interogatoriilor din beciurile Securităţii. în aceste condiţii, lupta de rezistenţă dusă în informai de cei ce au făcut obiectul de activitate al Securităţii n-a fost în măsură să provoace schimbări majore în formalul instituţiei. Astfel de schimbări în interiorul Securităţii ar fi fost posibile doar în cazul unui informai mai evident în cadrul instituţiei. Dar având în vedere stricteţea impusă membrilor instituţiei, acest fapt este mai dificil de detectat. Tocmai de aceea nu se poate vorbi de o supravieţuire reală în faţa Securităţii, ci doar de o pseudo- supravieţuire care nu a înlăturat influenţele pe care instituţia le-a avut asupra indivizilor, ci doar Ie-a atenuat. într-un plan formal apropiat de cel al Securităţii se află instituţia închisorii. Este vorba aici doar de acea parte a sistemului ce se ocupa de delicte cu caracter politic şi de siguranţă naţională, nefiind incluse delictele cu caracter penal. Repertoriul metodelor folosite împotriva indivizilor erau considerabil mai dure în cazul închisorii decât în cazul Securităţii. Chiar dacă vorbim despre două perioade distincte din istoria închisorii politice, 32 Vieţi paralele în secolul XX şi anume perioada Ion Antonescu, când majoritatea deţinuţilor erau legionari, şi perioada comunistă, când majoritatea deţinuţilor erau intelectuali, analiza modului de supravieţuire a acestora este în mare parte aceeaşi. Evadarea simbolică se facea în cadrul unui plan paralel cu planul formal al instituţiei. Aici, ceea ce dădea consistenţă internă grupurilor ce apăreau în acest spaţiu paralel erau experienţele comune al indivizilor. Acest spaţiu informai era dominat de reguli care îi guvernau existenţa. De exemplu, era o datorie morală pentru orice deţinut cu memorie bună să memoreze versurile pe care alţi deţinuţi ie compuneau în închisoare. Diferenţa faţă de Securitate este că, dacă familia celui anchetat era un subiect indirect al acţiunilor Securităţii, experienţele comune ce reprezentau liantul spaţiului informa! al închisorii erau nemijlocite. Componenta pasivă a supravieţuirii în închisoare se referă în principal la acceptarea, de către indivizi, a statutului de deţinut politic şi a consecinţelor ce derivau din acest statut. Componenta activă ţinea de contestarea sistemului prin diverse practici specifice mediului penitenciarelor, cum ar fi învăţarea de limbi străine pe cale orală, de la un deţinut la altul, scrierea şi memorarea poeziilor etc. De asemenea, o dovadă a contestării sistemului era considerată chiar capacitatea de a supravieţui în închisoare. Dacă ne referim la viaţa Braşovului analizată din perspectiva instituţiilor, nu putem să nu analizăm instituţii, care, chiar dacă nu au acţionat pe teritoriul geografic al Braşovului, au avut ca protagonişti şi actori braşoveni. Un exemplu sunt lagărele de muncă din Rusia din perioada imediat următoare încheierii războiului. Ca şi în cazul închisorilor politice, metodele de supravieţuire au două dimensiuni. în primul rând, supravieţuirea e văzută ca necesitatea acceptării statutului de deportat şi a consecinţelor ce decurg din acest statut ca o stare de lucruri indepen- dentă de voinţa individului. în al doilea rând, supravieţuirea presupune o dimensiune mai curând evolutivă decât revoluţionară. Supravieţuirea în lagărele de muncă a presupus mai curând adoptarea obiectivelor proprii instituţiei decât negarea lor. Astfel, în loc să adopte o atitudine revoluţionară, cei deportaţi, oameni simpli în marea lor majoritate, cu un nivel mediu de educaţie, au preferat să adopte o atitudine de docilitate. Ca răspuns la acest comportament, instituţia nu a mai pus accentul pe procedurile formale, permiţând astfel apariţia unui spaţiu informai moderat. Acest spaţiu a permis indivizilor să îşi poată satisface nevoile de “libertate” în interiorul lagărelor. O explicaţie a acestui comportament oarecum docil poate fi aceea că prezenţa în lagăr era limitată de timp şi de scopuri, iar eforturile indivizilor nu erau îndreptate în direcţia distrugerii sau modificării instituţiei, ci în direcţia atingerii acelui reper temporar când instituţia urma să dispară de la sine din viaţa individului. Se poate aşadar observa un anumit pattern al supravieţuirii în instituţiile “de control”. Astfel, toate aceste instituţii fac ca supravieţuirea să fie o alunecare spre informai, unde apar grupuri ce pot fi privite ca instituţii în cadrul instituţiilor. în ceea ce priveşte organizaţiile politice, lucrurile sunt puţin diferite. Aderarea indivizilor la Mişcarea Legionară nu a fost forţată de nici un factor exterior individului. Această adeziune are ia bază o discordanţă între sistemul de valori propriu individului 33 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei şi sistemele pe care diferite instituţii, formale sau informale le ofereau sub forma ideologiilor. Această discordanţă dă naştere la frustrări care îl împing pe individ s| caute o ideologie conformă cu sistemul său de valori, iar această ideologie a putut fi; într-o mai mare sau mai mică măsură, ideologia legionară. Este vorba aici de oj alunecare spre formalul reprezentat de o instituţie ca răspuns la stimuiii realităţii.; Organizarea formală a Mişcării Legionare avea ca celulă de bază cuibul legionar cărei nu avea niciodată mai mult de 13 persoane.,Această dimensiune a grupului era înl măsură să creeze, în individ, un sentiment de apartenenţă la grup, în paralel cui existenţa unui spaţiu nu foarte mare de intimitate. Diferenţa faţă de instituţiile “de control” rezidă în faptul că, datorită aderării voluntare a indivizilor la mişcarea legionară, aceştia au acceptat realitatea pe care instituţia le-o oferea, neîncercând să o schimbe, şi deci, să îi permită adaptarea la noi condiţii. Una din cauzele prăbuşirii instituţiei legionare poate fi tocmai incapacitatea ei de adaptare. Lipsa feed-back-ului din partea actorilor a făcut imposibilă supra- vieţuirea instituţiei. Comportamentele de aderare la Mişcarea Legionară identificabile la cei intervievaţi denotă faptul că ideologia legionară nu a suferit nici un fel de schimbări prin suprapunerea pe sistemele individuale de valori. Chiar dacă au intervenit unele schimbări la nivelul ideologiei legionare, ele nu au avut o sursă internă instituţiei, acesta fiind motivul pentru care Mişcarea Legionară, ca instituţie, nu a reuşit să supravieţuiască noilor condiţii ale contextului social, economic şi politic. Tot în sfera organizaţiilor politice, dar pe tipare opuse se află Partidul Comunist Român. Odată ajunsă într-o poziţie de putere, această instituţie a introdus, neoficial, “obligativitatea” înscrierii cetăţenilor în partid. Măsurile, “represive” luate împotriva celor ce refuzau să adere la doctrina partidului, măcar formal, precum şi beneficiile profesionale şi nu numai de care beneficiau cei ce se înscriau în partid reprezentau strategia partidului în ceea ce priveşte înscrierea membrilor. Adeziunea formală la instituţie a celor ce nu îmbrăţişau ideologia comunistă a asigurat, şi în cazul acestei instituţii, apariţia unui spaţiu informai. Informatul era structurat pe grupuri mici ca număr de membrii, iar manifestările informale mai curând subînţelese decât deschise. Acest fapt se datorează unei alte instituţii amintite mai sus, şi anume Securitatea, a cărei misiune era să identifice orice nuclee de opinie ce ar fi putut fi dăunătoare partidului. Chiar şi în aceste condiţii, informalu! asigura supravieţuirea, manifestându-se în cadre cât mai puţin oficiale (petreceri, ieşirile la “iarbă verde”, arene sportive etc.). Unul din modurile prin care indivizii ce au aderat doar formal la instituţie au influenţat mersul acesteia a avut la bază metode oarecum democratice. Promovarea unor membrii merituoşi, din punctul de vedere al celor ce nu au acceptat realitatea instituţiei, a permis influenţarea structurii întregii instituţii. Dovada eficienţei acestei practici, precum şi a celorlalte tehnici de supravieţuire o constituie chiar deceniile în care viaţa României, în toate aspectele sale, a fost dependentă de politica Partidului Comunist Român. 34 Vieţi paralele în secolul XX în concluzie, putem spune că în contextul instituţiilor formale individul a fost nevoit să adopte şi să perpetueze dispoziţii care să-i asigure supravieţuirea. Informalul a fost cel care i-a oferit mereu posibilitatea să treacă peste dificultăţi. “Libertatea ” în spaţii informale Individul deţine diferite roluri în cele două dimensiuni ale vieţii: formal şi informai. în dimensiunea formală, individul îşi asumă roluri, care îi sunt uneori prescrise. Dacă în acest context reuşeşte să-şi atingă şi să-şi depăşească aşteptările personale, în plan informai el va căuta să creeze sau să participe la un mediu (locuri, localuri sau ambianţă) care îi va oferi o satisfacţie asemănătoare în recunoaşterea statutului său social. Există şi situaţii în care individul nu-şi asumă rolurile prescrise. în acest caz, el va căuta să găsească acele medii informale care îi atenuează nemulţumirile din planul formal. Instituţiile pe care le avem în atenţie în această secţiune a studiului sunt o parte din cele informale: loisir, obiceiuri, familia. Acestea sunt manifestările sociale cele mai apropiate de individ, sunt formele de exprimare în care el poate interveni cel mai uşor. Definim termenul de loisir ca activităţi desfăşurate în timpul liber cu scopul de a stabili contacte sociale. Din analiza interviurilor se pot identifica mai mulţi factori (timp istoric, spaţiu geografic, influenţa formalului asupra informalului) care pot constitui criterii pentru clasificarea activităţilor desfăşurate de individ în timpul liber. Acestea pot fi localizate în spaţii precum cele de promenadă (aleea de sub Tâmpa, zona hotelului Aro şi Modarom, actuala zonă a Parcului Central). Erau frecventate de oameni de toate vârstele, dar fiecare zonă avea specificul ei. Zona Parcului Central era în fiecare sâmbătă seara locul de promenadă al servitoarelor, aleea de sub Tâmpa era locul preferat al îndrăgostiţilor şi actuala zonă a hotelului Aro şi Modarom - Vila Kerci „era locul de întâlnire pentru toată lumea”. Dintre localuri sunt amintite mai des: restaurantele, cârciumele, stabilimentele. Frecventarea acestora era condiţionată de veniturile individului sau ale familiei în cauză. Un alt tip de activităţi erau petrecerile. Astfel înaintea anilor ‘50 predominante erau maialurile (sărbători câmpeneşti), balurile. Maialurile erau organizate în momente semnificative pentru comunitate (duminici, sărbători religioase, sărbători oficiale etc.), aveau loc în spaţii bine definite (“Livada Honterus”- actuala zonă ocupată de uzinele Roman, la troiţele Junilor din Şcheii Braşovului). Balurile aveau un caracter mai solemn (evenimentele care le precedau erau mai mult din sfera formalului, de exemplu recrutarea în armată a tinerilor, strângerea strugurilor), fapt care impunea o atmosferă ceva mai formală decât cea a maialurilor. După anii ‘50 apar Casele de Cultură impunându-se noi tipuri de petreceri. Apar seratele dansante organizate pentru diferite categorii sociale (de exemplu muncitori, studenţi). în mediul instituţiilor de învăţământ existau manifestări proprii în ceea ce priveşte timpul liber, iar unul din scopurile declarate era încercarea de diminuare a distanţei fizice (existau licee de băieţi şi licee de fete) între indivizi. Aceste activităţi aveau mai multe funcţii la nivelul societăţii: loc de cunoaştere interpersonală, loc pentru curtat, loc al manifestărilor de rivalitate. 35 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Un alt aspect al instituţiei loisirului sunt concediile care erau petrecute |f| staţiuni în ţară sau în diferite ţări din fostul bloc comunist, organizate de către sindicate® unităţilor în care indivizii îşi desfăşurau activitatea. m O altă instituţie informală pe care am urmărit-o în interviurile înregistratem fost instituţia obiceiurilor. în cadrul acestora sărbătorile oficiale au un punct critic \m desfăşurare şi semnificaţie în jurul anului 1948, an în care regele Mihai părăseşti România şi începe să se impună treptat Partidul Comunist. Pentru anii anteriori Iul 1948 sărbătorile oficiale aveau un caracter solemn, la care participarea era voluntară.! După anul 1948 Partidul Comunist impune alt tip de sărbători oficiale la cărei prezenţa era obligatorie - cel puţin teoretic (de exemplu defilări cu ocazia zilelor de' 23 August şi 1 Mai). Impunerea participării la defilări, care sunt apreciate ca fiind puţin atractive, îl determină pe individ să creeze sărbători paralele celor oficiale, acesta fiind un mecanism de adaptare la sistem (indivizii mergeau la defilări deoarece ulterior se organizau petreceri “cu mici şi bere”). Povestitorii ne pun la dispoziţie mărturii despre sărbătorile religioase. Acolo unde acestea beneficiază de o descriere mai detaliată avem situaţii în care ele sunt momente de “libertate” în cadrul familiei, fără vreun impact din partea propagandei comuniste. Având un caracter tradiţionalist, acest tip de sărbători e însoţit de comportamente ce se diferenţiază în funcţie de tipul de comunitate în care se manifestă : pentru comunităţile de maghiari şi saşi - tradiţia “stropitului”, pentru comunitatea românilor, din Şcheii Braşovului - Junii. Serbările junilor aveau, înainte de scoaterea lor în afara legii (în 1948), un puternic caracter religios, perioada culminantă fiind sărbătorile de Paşte. în acea perioadă junii aveau dublu rol: organizator-participant şi observator. După anii 1970, când grupările de Juni au intrat în legalitate, activităţile lor erau desfăşurate în momente semnificative pentru regimul comunist, în special la data de 1 Mai. Dacă anterior manifestările Junilor aveau un caracter preponderent religios, acum devin forme de susţinere a propagandei comuniste; din organizatori - participanţi şi observatori, Junii devin doar actori pentru publicul braşovean. Alte tipuri de obiceiuri, cum ar fi curtatul, au un puternic caracter ritualizat şi sunt ilustrate din perspectiva tradiţionalistă a relaţiilor de gen. Ritualizarea acestui eveniment este determinată de elemente destul de frecvente în interviuri: are o derulare precisă (cunoaşterea viitorului sau viitoarei partener(e), cunoaşterea reciprocă a familiilor). Cei doi tineri se pot cunoaşte prin intermediul familiei, prietenilor sau în spaţiile de loisir pe care le frecventează. Şi de cele mai multe ori ritualul implică aproximativ aceiaşi participanţi: ea, el, familiile lor. între aceste părţi există o continuă negociere de statut până în momentul căsătoriei. Perspectiva tradiţionalistă a relaţiilor de gen se regăseşte la nivelul tipului de abordare (bărbatul joacă rolul seducătorului), în cazul unor activităţi de realizat împreună (bărbatul este cel care ia decizia), pentru ca, după căsătorie, el să devină “capul” familiei. 36 Vieţi paralele în secolul XX V După anii 450, cununia religioasă, ca parte a vieţii religioase, va aduce şi ea comportamente de tip ritualist. în faţa interdicţiei participării la manifestări religioase, Comunitatea creează o metodă eficientă de adaptare: cununia religioasă nu se mai desfăşoară la biserică, ci la domiciliul uneia dintre familiile implicate, renunţându-se uneori chiar ia unele dintre elementele de ceremonial (rochia de mireasă, de exemplu). Şi ilustrările despre familie (o altă instituţie analizată) ascund de cele mai multe ori atitudini tradiţionale, în care rolurile de gen sunt bine delimitate. Astfel sunt menţionate familia părinţilor - cu accente pe evenimente mai importante, tânăra familie -perioada imediat următoare căsătoriei, apariţia copiilor şi creşterea lor până la vârsta de 7, 8 ani - acolo unde cuplul avea copii, apoi, se trece rapid peste perioada se şcolarizare a copiilor, punându-se accentul pe situaţia actuală a acestora. Descrierea familiei părinţilor este influenţată de distanţa afectivă părinte-copil; dacă aceasta este mică, ilustrarea familiei se bucură de relatări detaliate şi pozitive. Dar dacă această distanţă este mare atunci descrierea este sumară şi se referă !a unele aspecte formale ale relaţiilor dintre membrii familiei. Tânăra familie apare de cele mai multe ori în prima locuinţă în care noul cuplu trebuie să îşi creeze noua viaţă socială. Apariţia copiilor şi creşterea lor până la vârsta de 7, 8 ani surprinde familia intervievaţilor în acea perioadă a regimului comunist, caracterizată de raţionalizarea alimentelor, produselor textile, energiei electrice etc. în aceste condiţii, familia trece prin momente critice asupra cărora se insistă în cursul povestirii. Descrierile instituţiilor informale sunt influenţate de etapele vieţii subiecţilor, de comunitate, religie, familie şi, în special, de experienţa directă. Fiecare individ încearcă să-şi păstreze zestrea culturală. Eterogenitatea vieţii private în Braşov este rezultatul contopirii mai multor astfel de moşteniri, care sunt foarte diferite între ele, dar sunt legate de un fond puternic tradiţionalist. Câmpul social instituţional Viaţa Braşovului analizată din perspectiva instituţiilor, nu pare să fie mult diferită de ceea ce am găsi dacă am analiza viaţa celorlalte mari oraşe din România. îşi are particularul său, datorat diversităţii etnice care-1 caracterizează şi de aici particularul datorat multitudinii de experienţe dramatice, acumulate în perioada întregii sale existenţe. Rolul unor instituţii braşovene a fost oarecum diferit de cel al instituţiilor asemănătoare din alte oraşe, deoarece structurile instituţionale din această zonă au avut în plus funcţia de a oferi coerenţă internă vieţii sociale, caracterizată de o diversitate de experienţe. Studiul de faţă este prezentat sub forma unui ghid de lectură, intenţia fiind aceea de a oferi o altă perspectivă asupra desfăşurării evenimentelor istorice. Descrierea contextului instituţional caracteristic perioadei 1918-1989 permite integrarea tuturor aspectelor sociale într- o teorie în care se evidenţiază mai ales legătura între individ şi instituţii ca entităţi sociale. Problemele metodologice cu care ne-am confruntat, încă înainte de a trece la această analiză, ne-au determinat să-i dăm această formă. S-a pus problema dacă tipul de informaţie obţinut prin intermediul istoriei orale, are valoare din punctul de vedere a! unei cercetări sociologice. Dacă memoria celor ce-şi povestesc viaţa reprezintă o sursă de cunoaştere sau dacă putem valida ca şi adevărate 37 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 4 informaţiile primite prin intermediul istoriei orale, sunt deja probleme rezolvate în cadrulî istoriei orale. Ce se întâmplă însă dacă dorim să analizăm o anumită problematici ridicată de discurs? Putem face afirmaţii despre instituţii având ca referenţial povestirile intervievaţilor? Răspunsul pe care îl dăm noi este că se poate reconstitui ut*j câmp social instituţional din povestirile acestora, şi mai ales putem să-l evaluăm, în funcţie de cum se raportează povestitorii la instituţii. Prin urmare a trebuit săi reconstruim acest câmp social instituţional, printi-o descriere a instituţiilor, după care1 să identificăm moduri de raportare, tipuri de experienţe, valorizări de evenimente. i i în încercarea sa de a reda o perspectivă pozitivistă asupra teoriei sociologice, J. Habermas introduce conceptul de câmp social având ca sursă de inspiraţie noţiunea de câmp din ştiinţele exacte. Acest fapt reprezintă o tentativă de a concilia viziunea marxistă, definitorie pentru Şcoala de Sociologie de la Frankfurt, cu viziunea interacţionistă. Astfel avem un sistem ordonat care nu exclude însă abordarea comprehensivă. Conceptul de câmp nu trebuie confundat cu cel de sistem, căci în câmpul social legăturile dintre nucleele câmpului transced planurile acţiunii, iar poziţia unui nucleu dintr-un plan influenţează poziţia aceluiaşi nucleu în alte planuri de acţiune. Habermas are nevoie de conceptul de câmp pentru a putea reprezenta impactul pe care îl are societatea asupra individului, interacţiunea dintre individ şi societate şi modul în care indivizii generează transformări la nivel macrosocial. împăcarea celor două viziuni se face pe fondul fenomenologiei husserliene, mai exact având la bază conceptul de “reconstrucţie mundanologică” (7). Indivizii reprezintă punctele unui câmp. Fiecare punct reprezintă un nucleu care are legături cu alte nuclee. Planul social devine un cumulator de planuri care în funcţie de ceea ce ne interesează, poate reprezenta fie un plan al comunicării, fie unul al puterii etc. Din perspectiva planului comunicării anumite puncte din plan devin noduri comunicaţionale şi pot avea fie funcţie de filtru, fie funcţie de distribuitori, fie funcţie de mediatori (8). Un nod comunicaţional reprezintă o premisă de centru de putere în planul puterii. De-a lungul vieţii, un individ se poate afla pe poziţii diferite în planuri diferite, în momente diferite. Tendinţa este de a deveni centru de putere şi/sau nod comunicaţional. în cadrul proiectului de istorie orală am reuşit să identificăm un număr mare exemple, ce devin argumente ale teoriei, abordarea comprehensivă aplicându-se metodei de cercetare. Replierea nu este neapărat perfectă, în sensul că acţiunile intervievaţilor sunt interpretabile, dar în constituirea sistemului capătă coerenţă, neajunsul metodologic de demonstrare a aplicabilităţii teoriei fiind astfel suprimat. Experienţele, deşi sunt din lumi individuale extrem de diferite, interpretate prin intermediul acestei teorii, devin similare. Este exemplul triadei legionar, maghiar deportat (pentru că facea parte din armata ungară), membrul PCR (dat afară din partid); termenul triadă fiind aici introdus, special, pentru a sublinia legătura dintre cei trei. Apartenenţa la instituţii care, natural sunt în stare de conflict (Garda de Fier şi Armata maghiară, iar apoi Partidul Comunist Român) creează starea de conflict la nivelul 38 Vieţi paralele în secolul XX indivizilor, indivizi care atât înainte de a fi membri acestei instituţii, cât şi după, nu au fost şi nici nu mai sunt pe baricade opuse. Avem intervievaţi (P.C., D.G. şi P.C.) care reprezintă o astfel de sinteză de experienţe. Iniţial indivizii îşi creează o viziune asupra vieţii, “un sistem filozofic”; având în vedere conexiunile dintre ei şi ceilalţi, individul îşi adaptează acest “sistem filozofic” şi îi negociază validitatea. Sistemul său este validat de recunoaşterea acestuia de către alţii. Tendinţa de a deveni centru de putere se traduce astfel în încercarea de a impune “sistemul său filozofic”. Acest construct teoretic se regăseşte şi la nivel macrosocial, situaţie în care, punctele câmpului nu se mai identifică cu indivizii, ci cu orice alte entităţi sociale. In societate, oamenii nu sunt în stare de conflict decât în momentul în care individul este integrat într-o structură instituţională, fie aceasta formală, fie informală, fie de altă natură. Instituţionalizarea spaţiilor publice, la început, iar apoi infiltrarea acestui proces de instituţionalizare în spaţiile private translatează conflictul sau potenţialitatea acestuia din câmpul privat în câmpul social. Oamenii se pot simpatiza sau antipatiza, se pot aprecia sau se pot ignora, pot intra în interacţiune şi altfel decât prin intermediul instituţiilor, iar în acest caz potenţialitatea conflictului scade. Dar în momentul în care indivizii sunt integraţi într-o instituţie, libertatea lor de a evita conflicte este diminuată de apartenenţa la una din instituţii. Cazurile cele mai întâlnite care exemplifică această situaţie sunt cele ale relaţiilor interetnice, în care indivizii nu sunt în stare de conflict, cel mai adesea, decât în momentul în care cel puţin un reprezentant al unei etnii intră în cadrul unei instituţii formale (armată, mişcări extremiste etc.) sau informale (gaşcă, grup de adeziune etc.). L.N. povesteşte în unul dintre interviuri: Nu. Ce... bine că mi-ai adus aminte. Ce vreau să vă spun? Aăă... acum stai de vorbă cu unul care mâine, poimâine, în august împlinesc 69 de ani. Ce vreau să vă spun? Nu ştiu dacă ştiţi că exista... nişte frecuş între... tineretul român şi maghiar, înţelegeţi? V-o spun aşa foarte... După aceea... s-a, s-a organizat şi bătăi. în special ştiţi cum? Erau tramvaiurile astea care, tramvaiul ăsta... Ăăă... ca să se evite individualitatea, românii se urca într-un vagon... -Ăilalţi? - într-un alt vagon. Şi cam în Dârste acolo se începea şi termina acolo. Eu mă feream... dar vă spun şi la Pauţ s-a întâmplat treburile astea, nu... Dumneavoastră ştiţi că nu-i o ruşine n-o spun cu răutate, eu vă spun eu m-am înţeles şi cu taicătu ’ şi cu maicăta (părinţii lui Ionuţ) foarte bine şi cu atâţea ăăă... relaţiile... - Deci, un fel de prietenie? - No, deci nu e, dar dacă aţi deschis treaba asta, asta era am zis eu. Acuma nu se mai întâmplă treburile alea, dar atunci era o perioadă, înţelegi? Era o perioadă când... eu... nu ştiu dacă ţi-a spus cineva că şi după aceea... erau două găşti... căştile albastre şi căştile roşii. Una era a lu ’ Steagu şi alta era la Tractoru.... Şi se bătea, cum a fost bătaia în Noua, nu? Atuncia cu nu ştiu cum, ăăă... de genul ăsta erau, să şti. [...]- Sigur erau frecuşuri între etnii, deci nu. Dar nu era război, erau... se băteaucu... - Se mai dondăneau. -Sau au fost cazuri când... ultimul vagon ăăă... îl decuplau, coborau acolo şi apoi se băteau. ” 39 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Din acest moment avem două categorii de fenomene: - individul aderă la instituţie; - individul este forţat să se integreze în cadrul instituţiei; Aderarea individului la instituţie se referă la aderarea la ideologie şi, deci, la scopurile instituţiei - nu la faptul de a adera fără să fie obligat, iar integrarea forţată nu exclude o decizie raţională şi voluntară din partea individului. Există situaţii în care un individ este obligat să intre în cadrul unei instituţii indirect - forţat de contextul social şi economic, lipsa bonificaţiilor, etc. “Da...nu, nu puteai, dar era şi, a fost şi o perioadă când... la început, când...dacă nu erai aşa bun la meserie sau stăpân pe tine sau urmăreai anumite astea... - “hai că mă fac membru de partid” şi nu ştiu ce... şi se... pătrundeau... da’ p’ormă s-a mai strâns aşa, şurubul, adică totuşi se ţinea cont un pic de calitatea... - Persoanei? Meseriei, calitatea persoanei, mai târziu nebunia cu competenţa partidului, erai obligat să... ” în primul caz, cel în care individul aderă în mod voluntar la o instituţie, avem următoarea situaţie, considerată ca fiind cel mai des întâlnită: scopul şi acţiunile instituţiei la care individul aderă sunt percepute eronat de către individ. Scopul şi acţiunile sunt ofertate sub forma unei ideologii (9). La un anumit nivel de generalitate, în plan ideologic, indivizii percep scopul şi tipurile de acţiune promise de instituţie concordând cu scopuri şi acţiuni proprii. Acest nivel de generalitate este acelaşi în care individul îşi defineşte,5 din punct de vedere filozofic, sensul vieţii, “rostul”. Este nivelul la care individul îşi reconstruieşte mundalul, îşi reconstruieşte lumea în sinea sa. Conform filozofiei husserliene orice reconstrucţie mundanologică are nevoie de validare, de recunoaştere, deci odată ce îşi reprezintă lumea indivizii îşi caută asemănători. în cadrul proiectului de istorie orală aceste două situaţii au fost cel mai bine evidenţiate de relaţia individului cu instituţiile formale - aderarea la Partidul Comunist Român, încadrarea în securitate, adeziunea legionară etc. Dar şi relaţia individ - instituţii informale povestită de intervievaţii ce au participat la proiectul de istorie orală ne aduce exemple în acest sens. Cazul lui C.P. nu este singular şi demonstrează că dincolo de reprezentările cantitative ce ni le oferă sociologia despre societate, o abordare comprehensivă, ce ne aduce informaţii despre mundalul personajelor ce au fost implicate în desfăşurarea evenimentelor, poate modifica percepţia istorică asupra evenimentelor. Termeni încetăţeniţi ca peiorativi, cum ar fi: “comunişti”, “securişti”, “legionari”, se nuanţează şi se împart în cel puţin două categorii: “buni” şi “răi”. Cei “învinovăţiţi” sunt scuzaţi de ambele situaţii (fie că aderă sau sunt forţaţi -- cei care aderă fiind scuzaţi de aprecierea greşită a scopului, iar cei forţaţi de împrejurări şi de context) şi poate ar trebui să facem acum distincţia între instituţii informale şi informatul din instituţiile formale, precum şi între instituţii formale şi formalul instituţiilor informale, căci “căderea” în informai în cadrul unei instituţii formale se confundă cu o aderare la o structură instituţională. Instituţiile, structurile instituţionale, diferite forme instituţionale sunt forme sociale care odată constituite tind să-şi câştige autonomia faţă de scopul iniţial formării 40 Vieţi paralele în secolul XX sale. Scopul prim devine prezervarea existenţei, apoi maximizarea puterii, rezultatul fiind un raport de permanentă negociere cu societatea, sub formă de context global, a acţiunilor ce vor fi desfăşurate, scopul - titlu, scopul iniţial declarat căzând pe plan secund, nuanţându-se în funcţie de desfăşurarea evenimentelor şi de contextul social, economic şi politic, căpătând funcţie de ideologie. Garda de Fier este un bun exemplu al instituţiei care dispare ca urmare a lipsei spaţiului informai şi, deci, a resurselor care să-i permită această negociere. Membrii Gărzii au fost îndoctrinaţi, ceea ce a dus la incapacitatea de reflecţie a acestora asupra acţiunilor de ansamblu ale instituţiei. Indivizii aderă la scopul declarat şi la promisiunile pe care le oferă o astfel de instituţie, deoarece astfel reprezentarea lor despre lume şi viaţă este validată. Oricum ar fi integrat într-o instituţie, individul se poate găsi, din acest moment în una din următoarele două situaţii: - individul acceptă realitatea; - individul refuză realitatea; Acceptarea sau refuzul realităţii se referă la realitatea lumii în care se regăseşte individul, la reprezentarea mundalului oferită de instituţie. Interesant este că, deşi paradoxal, a doua categorie este cea care susţine autonomia instituţiei şi ajută la perpetuarea ei, o susţine involuntar, prin acţiunile sale. Acest refuz sau această acceptare este influenţată mai ales de tipologia valorilor promovate de instituţie, care poate fi nuanţată în diverse moduri, dar care se reduce în esenţă la valori tradiţionale şi valori “moderniste”. Valorile tradiţionale induc într-o mai mare măsură la îndoctrinare, sunt premise ale acceptării realităţii instituţionale, în timp ce valorile “moderniste” devin premise ale unei negocieri ce se poartă la toate nivelele de interacţiune ale instituţiei (instituţie-context global social, instituţie—individ apartenent, instituţie—alte instituţii). De asemenea, ar trebui să specificăm că, acceptarea sau refuzul realităţii se referă ia realitatea instituţională găsită de individ - odată ce s-a încadrat în instituţie. Trebuie să specificăm şi că individul care refuză realitatea - o poate accepta “de faţadă”, acceptul sau refuzul realităţii instituţionale referindu-se la ce se întâmplă în sinea individului. Prima categorie se conformează realităţii găsite şi îşi modifică percepţia despre lume, printr-un proces treptat de adaptare. “Ce credeţi despre ...numirea în ultimii zece ani a unor străzi cu numele Antonescu? Domne, ce să spun, despre...treaba asta cu generalul Antonescu, trebe să-i apreciem totuşi meritele lui, pentru că n-a fost un nimica pentru ţara asta... ăăă... O mu ’ a vrut să facă ceva, n-a reuşit şi pentru că n-a reuşit...drept răsplată...n-a fost scump ...câteva cartuşe, pe care la l-a teminat ...No ...părerea mea... că e o greşală de istorie, de...respectul pe care trebuia, deşi... ăăă... politica în care am dus-o noi... la un moment dat a fost cu noi şi pe urmă ne-a trădat...şi ne-a băgat în baltă, dar în rest... tot respectul. ” A doua categorie caută mijloace de supravieţuire, căzând în informai. Este posibil ca un individ din această categorie să-şi găsească asemănători, apărând astfel noi forme instituţionale, informate, instituţie în instituţie, caz întâlnit mai ales la indivizii care sunt obligaţi să intre în cadrul unei instituţii. 41 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei “Informalii” dintr-o instituţie formală, au tendinţa de a se instituţionaliza, de a îmbrăca uniforme de limbaj, de acţiuni, involuntar caută mijloace de a-şi atrage asemănători. Această categorie reprezintă de fapt feed-back-ul societăţii la acţiunile instituţiei, aceasta la nivelul ridicat de generalitate a conceptelor, la nivel macrosocial dacă doriţi. Proiectul de istorie orală este extrem de încărcat de exemple ale “căderii” în informai - practic dacă am dori să mergem foarte departe - am putea să afirmăm că întreaga istorie instituţională a stat sub semnul “căderii” în informai. Dar modificând sau conlucrând la încălcarea normelor din interiorul instituţiei fără a mai adera la valorile acesteia, indivizii, din această a doua categorie nu fac decât să ajute instituţia să se adapteze la noile cerinţe, ale societăţii, oferindu-i astfel şansa supravieţuirii. Nu mai facem referire la organizarea socială sau la alte elemente de context, însă fie că o societate evoluează, fie că este revoluţionată, se disting, în primul caz mai greu, iar în al doilea mai clar, anumite trepte de dezvoltare, căreia întregul conţinut al spaţiului social, toate elementele trebuie să-i facă faţă. Orice instituţie pentru a supravieţui trebuie să se adapteze la noile cerinţe ce le impune orice nouă treaptă, iar la aceasta concură în primul rând indivizii din a doua categorie. Cazul povestit de L.S.: ofiţerul care în unitate face controale la valize, nu acceptă nici un fel de simboluri religioase, iar acasă la el sărbătoreşte Paştele ca orice,bun creştin, cazul amintit de C.P. care s-a simţit trădat de instituţia în care a intrat (C.P., fost membru PCR, refuză realitatea descoperită în cadrul instituţiei la ale cărei scopuri declarate aderă şi o părăseşte ca urmare a abuzurilor sesizate în interior), cazul lui P.F. de supravieţuire prin intermediul instituţiei (găseşte salvarea în biserică şi se călugăreşte), toate acestea oferă o altă istorie, o istorie în care oamenii trăiesc, în care libertatea lor este pusă la îndoială de contextul social, economic şi politic. Această viziune ne poate oferi şi explicaţii ale supravieţuirii, chiar în condiţii foarte vitrege, a indivizilor şi în situaţia în care instituţia nu reuşeşte să supravieţuiască. Este cazul Gărzii de Fier, care a fost foarte puţin permisivă în ce priveşte modificarea doctrinei şi ai cărei membri fac parte din categoria celor care-şi modifică reprezentarea mundanologică, adaptându-se la realitatea instituţională. Astfel instituţia nu mai are resurse să evolueze. Alteori instituţia poate suferi transformări ce pot fi chiar de natură fundamentală, poate supravieţui trecând la etape ulterioare sub alte forme, cum este cazul Partidului Comunist Român. Oricare ar fi situaţia, cert este că instituţionalizarea spaţiului social public are repercusiuni de genul infiltrării modului instituţionalizat de interacţiune şi în spaţiile private şi că acest fapt nu înlătură potenţialitatea conflictului nici nu o scade, ci doar o redimensionează - astfel că preia responsabilitatea individuală, dar odată cu aceasta şi libertatea individului, care trăieşte adevărate drame ale neputinţei de identificare a responsabilităţilor proprii. 42 Vieţi paralele în secolul XX influenţele instituţiilor in viaţa personală a indivizilor sunt dintre cele mai diverse, putând fi incluse în categorii de termeni ca: salvare, conservare, validare etc. Manifestarea activă a instituţiei ca şi entitate socială nu poate fi perfect localizată în conştiinţa individului, acesta din urmă contopindu-se cu instituţia. Rezultatul îl reprezintă permanentizarea procesului de instituţionalizare cu menţiunea că acest proces nu exclude latura informală, dimpotrivă, o perpetuează, aceasta fiind cea mai importantă resursă a fenomenului. Instituţionalizarea ca proces, este unul ireversibil, preluând unele din cele mai importante funcţii sociale, individul trebuie să-şi găsească un rol, iar acest rol nu şi-l poate defini decât prin intermediul unei instituţii. Interesant este că atunci când s-au raportat la instituţii — intervievaţii, fie că era vorba de a face parte dintr-o instituţie, fie că era vorba de a fi persecutat de o instituţie, s-au raportat punând problema vinei, a responsabilităţii. Dacă atunci când se referă la propria viaţă, intervievaţii se declară învinşi sau învingători, când se referă la instituţii, intervievaţii se declară vinovaţi sau nu, iar aceasta fără a putea identifica exact care este partea lor de vină. Note şi referinţe bibliografice: 1. Singly, F., Blanchet, A., Gotman, A., Kaufmann, J.C.: Anchetaşi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv, 1998, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 182. 2. Bourdieu, Pierre, Simţul practic, 2000, Editura Institutul European, 2000, p. 81; 3. Bourdieu, Pierre - lucrarea citată, p. 83; 4. Bourdieu, Pierre - lucrarea citată, p. 85; 5. Bourdieu, Pierre - lucrarea citată, p. 86; 6. Bourdieu, Pierre - lucrarea citată, p. 90; 7. Husserl, E.: Meditaţii carteziene, 1994, Editura Humanitas, 1994; 8. Biriş, I.: Lafonctionnalite de l’idee de “champ” dans Ies Sciences, http://www.bu.edu/wcp/Papers/Soci/SociBiri.htm 9. Habermas, J.: Cunoaştere şi comunicare, 1983, Editura Politică, Bucureşti, 1983. 43 Vieţi paralele în secolul XX C’est la vie parchive toujours - Mă numesc Homănă Horia, sunt braşovean de !a vârsta de cinci ani, patru ani, ba nu, chiar de !a vârsta de trei ani. M-am născut în Cluj, actualmente am 62 de ani, sunt profesor în Braşov, profesor de limbi străine. Părinţii mei... pe tatăl meu nu l-am cunoscut pentru că a murit în război, mama mea a fost ingineră, nu mai trăieşte. A lucrat în Braşov, ne-am aciuit aici în Braşov din motive fortuite, în sensul că eu fiind născut la Cluj şi cu familia la Cluj... cu cedarea Ardealului, părinţii mei au trebuit să pără-sească Ardealul sau au părăsit Ardealul şi s-au refugiat la Braşov. Şi astfel am devenit şi eu braşovean de la vârsta cred că de doi ani, doi ani jumate, trei ani, ceva în genul acesta, nu mai ţin minte. Am făcut şcoala germană la Biserica Neagră, îi zicea pe atuncea Şcoala 4, liceul l-am făcut la români, la Şaguna, mai apoi am făcut facultatea, după o întrerupere de cinci ani de zile cât am fost închis, facultatea de Limbi Străine de la Iaşi. Am absolvit în ’71 şi de atuncea funcţionez ca profesor aici în judeţul Braşov, după un concurs pe care l-am susţinut prin anii ‘78-?79. Ba nu, cred că mai târziu prin anii 80 a fost prima şi singura dată când s-a dat, s-au dat nişte catedre la limbi străine la concurs. Nu mai ţin minte chiar precis când. Ba da, în anii c80. Da. [răsuflă adânc]. Şcoala mi-am facut-o deci, cum am spus la nemţi, la Biserica Neagră, îi zicea Şcoala 4. După aceea am fost la Şaguna, iar în perioada... chiar când am dat bacalaureatul, imediat după bacalaureat am fost arestat pe chestii de... acţiune subversivă, articolul 209 [tuşeşte], crimă de uneltire împotriva ordinei sociale. Şi am primit în instanţă douăzeci de ani închisoare...aveam pe atuncea nici optişpe ani. împreună cu un lot de tineri, cu preocupări artistice, majoritatea colegi la Şaguna, am fost deconspiraţi. Ce deconspirare, pentru că de fapt aceasta n-a fost o organizare paramilitară, cât mai degrabă a fost o organizaţie culturală, civică, patriotică s-ar putea numi, în sensul că mulţi dintre noi având preocupări artistice nu înţelegeam de ce Eminescu, spre exemplu, nu era trecut in cărţile de şcoală.. .de ce Maiorescu şi Goga lipseau şi pe fundalul acestor discuţii la care s-a adăugat şi această opoziţie... împotriva regimului atuncea comunist şi a ocupaţiei ruseşti. Deci, pe acest fond s-a închegat acest cenaclu care a fost al nostru în teme, apoi într-o organizaţie numită GTR, Garda Tineretului Român. La proces au îneci cai sa ne facă... să ne dea coloritul acesta verzui, cât mai verzui, adică legionar şi pe chestie de titulatură. Dar titulatura n-avea nici în clin nici în mânecă cu organizaţia noastră, care nu era, mă rog, nici totalitară, nici paramilitară. De asemenea am fost foarte stânjeniţi de faptul că acest lucru, acest fapt a apărut în România şi mai apoi am aflat că venise rândul, după ce au fost lichidate elitele militare, elitele politice din vechiul regim, de asemenea ţăranii înstăriţi din perioada după ‘45, venise acum rândul tineretului să fie ... să fie pus ia punct sau timorat. Şi s-au înscenat asemenea procese [râde uşor şi ironic].... Braşovul fiind un oraş oarecum mulţi...multinaţional, nu multinaţional, dar cu etnii diferite, s-a avut grijă cu un an înainte, s-a constituit, adică a fost arestată o organizaţie a ungurilor de la liceul Âprily Lajos actualmente, după aceea 45 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei imediat, o dată cu noi, a fost arestat un alt lot, iarăşi fabricat de către Securitate, a saşilor, aşa numitul lotul Bisericii Negre, care îl aveau în centru pe preotul M., parohul Bisericii Negre. Ne-am întâlnit toţi, mai apoi, în închisoare. [îşi aprinde o ţigară şi fumează]. Cât priveşte perioada aceasta a copilăriei mele, dacă este ceva de specificat este faptul că am copilărit de la doi ani până în prezent în Braşov, am gravitat în cercurile atât a saşilor cît şi a ungurilor, poate mai puţin a ungurilor, mai mult a saşilor, pentru că am făcut şcoala germană şi am şi actualmente, am avut şi atuncea foarte mulţi, am şi actualmente prieteni şi unguri şi saşi. Sunt foarte multe de povestit despre atmosfera aceea de altădată din Braşovul de astăzi, care pe atunci avea în jur de optzeci de mii de locuitori. Mi-aduc aminte cu multă nostalgie... Noi sărbătoream câteodată... pe un an trei Paşti: Paştele evreilor. Ne duceam la prietenii evrei. După aceea făceam Paştele saşilor, după aceea ăştia veneau la noi, la Paştele românilor. Atmosfera pe atuncea era cu totul alta, decât actualmente în Braşov, nu era un oraş industrial neapărat, dar era încă o comunitate şi o înţelegere între oameni care actualmente nici măcar între români n-o găseşti. Eram... e foarte greu de explicat această atmosferă pe care cred că nu o să o mai întâlnesc niciodată. Am făcut şcoala la nemţi, la Biserica Neagră, şcoala generală cum am spus şi pot să spun că şi acum am colegi, prieteni, foştii mei colegi şi alţi prieteni saşi, majoritatea plecaţi, dar care mă caută când vin, ne căutăm unii pe alţii şi...n-am înţeles niciodată ce înseamnă această...xenofobie care actualmente există şi nu ştiu dacă nu este artificial întreţinută. în Braşov, un oraş din acesta eclectic, un oraş deschis unde se vorbea... . Un braşovean îl recunoşti dacă vorbeşte minimum două limbi străine:ori maghiara, ori germana. Nu, nu se punea problema asta, nu exista aşa ceva ...[oftează]. Cât priveşte anii de liceu, acolo lucrurile au decurs bana!... [pufăie din ţigară]. Două zile după ce am dat bacalaureatul am fost arestat, dus la Securitatea din Braşov şi am fost anchetat din iunie 22 sau 21 iunie parcă până în 10 octombrie, când a fost procesul nostru. Anchetatorul nostru era un locotenent major U.... U., după ce a terminat cu procesul nostru, a fost înaintat la gradul de căpitan, o chestie de... mult zel. Pot să spun că în Securitate n-am prea fost bătut, din când în când mai eram constrâns; veneau câte doi trei din-ăştia ca să mă forţeze să spun una alta. Ţipau, urlau, dădeau cu pumnii în masă, mă împingeau, dar nu am fost lovit. Lucrurile s-au schimbat radical după ce am ajuns la Gherla, după ce am fost condamnat, unde... teroarea era în floare. Sunt lucruri care sunt arhiştiute acum, altele din cărţi şi nu ştiu, din mărturii [tuşeşte]... mărturiile de la Sighet spre exemplu. Şi pentru un copil sau un adolescent de 18 ani cât eram eu atunci, cât aveam eu atunci, bineînţeles că n-a fost uşor.Din anumite puncte de vedere a fost chiar foarte greu, din alte puncte de vedere, să zicem, că a fost mult mai uşor faţă de alţi condamnaţi acolo, pentru că aveam de partea noastră tinereţea, noi eram mai rezistenţi, mai maleabili mediului, ne adaptam poate mai bine, am văzut oameni lângă mine, am văzut murind din cauza torturii, din cauza bătăilor, din cauza bolilor. Nu exista practic medicaţie în perioada cât am făcut eu închisoare, cu toate că exista un medic militar pe nume B., care nu ştiu dacă l-am văzut în cei cinci ani de închisoare cât am fost la Gherla, dacă l-am văzut de două ori! O dată 46 Vieţi paralele în secolul XX când m-a controlat pe mine pentru bătaie, trebuia să primesc o bătaie din cauza unei altercaţii care s-a iscat în cameră, întâmplarea a făcut să fiu eu atuncea şef de cameră, eram pe rând şefi de cameră, pentru că şeful de cameră era sacrificat în ziua respectivă. Şi atuncea m-a controlat, m-a întrebat, de fapt nu m-a controlat, m-a întrebat dacă sunt bolnav, dacă sufăr de inimă. Ulterior am aflat de ce, după ce am fost bătut. Ca să menţionez nume pe acolo, le-am menţionat şi altădată şi în alte ocazii, e nevoie să menţionez aşa ceva? Nu. - Cum doriţi! [tuşeşte]. Pot să spun însă că din alt punct de vedere mi-a folosit în închisoare, în sensul că m-a adunat de pe drumuri, m-a făcut mult mai înţelept, mult m-a întărit, mi-a cimentat caracterul şi am învăţat limbi străine acolo. Se învăţau oral. Dacă erai prins, era jale. Tot din cauza asta am luat şi altădată şi cu alte ocazii bătaie. Mi-aduc aminte că, dacă aveai norocul să ai un... matur cunoscător de limbă străină şi care să rişte să te înveţe.. .singura modalitate de a scrie .. .totul se baza pe memorie. Dar, era acolo inventată şi o manieră de a scrie, se scria pe talpa bocancului, primeam bocanci din-ăştia milităreşti, probabil de la trupe dezafectate din timpul războiului, care talpă era din gumă, guma era lucioasă sau dacă nu, o lustruiam noi; pe ea presăram un fel de spumă de săpun, un fel de pastă de săpun de rufe. Primeam cam cât două cuburi de zahăr, săpun, pe o lună şi bineînţeles că sacrificam mai mult pentru aşa ceva. Pe această peliculă foarte... vagă presăram var luat de pe perete şi obţineam o tablă de scris...foarte...foarte faină, foarte practică. A...bineînţeles căcaralii sau gardienii ştiau, cunoşteau asemenea lucruri, trucuri şi când erau la controalele acestea periodice verificau. S-a întâmplat, nu o dată să fim prinşi şi eu sau alţii şi cu asta era jale. Luam bătaie, faceam izolare, nu ni se dădea de mâncare atuncea...perioada aceea şi atuncea perioada de mâncare era groaznică. Eu făcusem înainte de a fi arestat, sport de performanţă, am făcut rugby, am făcut atletism şi pot să spun că după cinci ani de zile am venit acasă.. .eu care aveam 60-70 de kile, am venit cu treişcinci de kilograme. Deci asta explică clar cam [râde] ce regim de masă aveam noi acolo. S-a întâmplat faţă de alţi colegi de-ai mei de lot şi de alţi colegi de celulă să am un necaz în plus în închisoare. Am fost scoşi la muncă în fabrică la Gherla, la mobilă, acolo se facea mobilă pentru export, totul era militarizat şi extrem de sever supravegheat de un...nenorocit de căpitan, mai mult decât sadic, M... Un bărbat foarte frumos, dar extrem de crud. Şi pentru că am plănuit o evadare care de fapt a rămas teorie pură, cu un alt coleg de celulă, un student din Craiova - Mircea Frunză, am fost scoşi, bineînţeles, băgaţi la izolare, bătuţi, aranjaţi şi pentru noi s-a terminat capitolul muncă şi am rămas în cameră, camera evadaţilor, unde am stat patru ani de zile cu cei mai, cele mai faimoase figuri de evadaţi din lagărele ăstea şi închisorile astea comuniste din acea perioadă; evadaţii de la Cavnic, o parte din ei, o parte din ei evadaţii de la Baia Spriei, o parte din evadaţii de la Aiud, cu nişte evadări din acestea, dacă s-ar face nişte filme ar bate toate filmele poliţiste la un loc. Unii dintre ei au şi fost împuşcaţi... capii. Deci eu nu., eu nu cu ăia am stat. Am supravieţuit acolo, numai în Gherla, că colegii mei au plecat la muncă în Deltă, eu am rămas în continuare şi tot de acolo m-am eliberat. M-am eliberat în ’63, deja mă îmbolnăvisem de TBC, asta nu din cauza organismului meu slab.. .alţii ca mine şi-au lăsat pielea acolo. Dar, din cauza subnutriţiei, din cauza stresului 47 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei acela care exista acolo, din cauza frigului a ieşit şi această boală TBC. A fost întâi un TBC parese pulmonar care nu s-a prea găsit [râde7, după aceea TBC intestinal şi cam în această manieră m-am eliberat, bineînţeles cam ca un fel de epavă. M-am eliberat cu un decret de graţiere sau de amnestie nu ştiu, nici acuma nu ştiu.... Graţiere! Graţiere. Iar în acel decret de graţiere era stipulat faptul că respectivii condamnaţi politici beneficiau de drepturi la muncă, de dreptul la şcoală şi aşa mai departe. Complet eronat pentru că a trebuit să lucrez la, cum s-ar spune, sapă. Unde mă duceam să mă angajez, când aflau...eram obligat să le spun trecutul meu, aşa am fost povăţiut la Securitate ca să nu mai am alte necazuri, imediat se spălau pe mâini şi nu vroiau să aibă de-a face cu mine, dar bineînţeles că am ajuns până la urmă pe un şantier, la 506 Instalaţii, unde am lucrat, după aceea am lucrat acolo ca magaziner, adică eram şi magazioner şi gestionar totodată, după aia am lucrat ca manipuiant, deci tot la munca de jos în fabrică, la Steagu Roşu, la 540, la prese şi de acolo bineînţeles că an de an am încercat să dau la facultate, nu mi-au ieşit pasienţele. De, a fost de vină dosarul meu, n-aş putea să spun asta, destul că în ’67 după Dej, deci o dată cu schimbarea lui Dej şi norocul a fost acesta, cu venirea lui Ceauşescu primii ani în care Ceauşescu a încercat să demonstreze că este altfel decât Gheorghiu Dej, am reuşit acea breşă sau această fereastră care s-a deschis numai pentru vreo doi ani sau trei ani, că după aceea s-a închis şi în timpul lui Ceauşescu. Trebuia să vii ca să mai să fii admis la facultate, trebuia să vii cu un fel de, cum spun nemţii, un fel de ausweis sau cum îi zice asta, un fel de acord, accept al Comitetului Judeţean de partid. Atunci însă cum am spus toţi, am intrat la facultate, toţi care am dat, bineînţeles că şi înainte am dat, unii au reuşit să intre nedeclarând ce au fost, dar în primul semestru au fost exmatriculaţi. Din acea perioadă am reuşit să-mi fac şi eu facultatea şi colegii mei, la fel. Dacă aş privi în urmă bineînţeles că n-aş mai vrea să mai trăiesc momentele alea, nici nu aş vrea să le mai doresc altcuiva, altui tânăr, nici nu se compară condiţiile tânărului de atuncea cu condiţiile tinerilor de astăzi. Pot să spun totuşi, cu seninătate, că îmi iert aceşti...călăi cum să le spun, nenorociţi, care mi-au distrus pe jumătate viaţa. Mai apoi m-am însurat, am fost permanent căutat de Securitate şi controlat. Veneau periodic pe la mine, pe acasă, mă chemau la anchetă şi asta probabil din cauză că n-am vrut să fiu turnătorul lor. Adevărul este că turnătorii aveau această, spun de a nu accepta şi nu se insista prea mult, doar să fii tu mai slab de înger şi atuncea să semnezi contracte de... turnător, dar n-au insistat. E drept că umblau cu şantaje, cu ameninţări, că copiii vor fi daţi afară din şcoală, dar, dacă treceai peste ele te lăsau în pace, dacă îşi dădeau seama că eşti hotărât în această atitudine. Deci este inexact faptul că turnătorii de astăzi, care au fost deconspiraţi spun că au fost forţaţi. N-au fost forţaţi, numai dacă au vrut ei şi dacă au avut puţină tărie de caracter rezistau şi nu deveneau turnători. Deci pe chestia asta, e drept că sufereai consecinţe, eu am fost permanent supravegheat, chemat periodic la Securitate, în perioada când a fost necazul ăla cu Goma ăsta, tămbălăul acela cu Paul Goma. Am fost anchetat trei zile, chit că eu nici măcar nu-1 cunoscusem pe Goma, bătut aşa fain fest şi iarăşi e inexact faptul că pe timpul lui Ceauşescu, Securitatea nu-şi făcea de cap. Aaauăleu! Bătea şi atuncea Securitatea, ca la fasole! Deci eu atuncia eram chemat dimineaţa şi eram eliberat numai seara după ce eram bătut, forţat, să scriu 48 Vieţi paralele în secolul XX declaraţii că ăla, că nu ştiu ce, că ce ştiu despre cutare, că ce ştiu despre cutare. De asemenea, veneau pe la mine pe la şcoală. N-am putut bineînţeles din cauza asta să urc normal treptele acestea ierarhice în învăţământ, nu mi se dădeau funcţii de răspundere. Mi-aduc aminte că, fiind odată la o şcoală, 1a şcoala asta nouă, unde am luat cum am spus concursul, singurul în oraş în ‘79-c78, au fost catedrele acelea libere, două catedre libere şi s-a ocupat una. în acea perioadă s-a nimerit la şcoala respectivă un director, un om foarte de caracter de fapt, dar mare activist şi el ştiind trecutul meu a zis că îmi dă el totuşi funcţii de răspundere şi mi-a dat (asta dau numai ca exemplu, ca să se vadă cam ce atmosferă exista în acea perioadă), să fiu din ăsta...şef cu pionerii pe şcoală. Bineînţeles că n-a durat asta vreo jumătate de an şi a apărut D., şeful pionierilor actualmente profesor, nu ştiu pe unde naiba, pe la Steagu Roşu sau nu ştiu pe unde şi cu mare tămbălău şi scandal am fost dat jos. Imediat a trebuit să mi se retragă funcţia asta şi aşa mai departe. Şi de fapt la Securitate când mă mai chemau îmi ziceau: “băi tu să stai blând acolo în banca ta dacă vrei să fii.. .dacă vrei să mai mănânci o pâine”. Cam asta a fost atmosfera în care eu am trăit până în ’89. Veneau, altădată veneau chipurile de la miliţie, dar bineînţeles că erau securişti care pe motiv că cartea...cartea locativă...era neclară se uitau prin cameră, prin casă pe la mine, un fel de percheziţie mascată. Şi...asta, după ce mă însurasem, lui nevastă-mea îi cam intrase morcovul în fund, adică era deja speriată de cam ce se putea întâmpla. La ce pericol potenţial, în ce pericol potenţial eram noi. Trebuie să-l mai numesc şi pe acel tânăr locotenent care m-a mai bătut la Securitate, tot aşa în urma unei anchete, tot o anchetă din asta de rutină sau anchetă de intimidare cum s-ar spune. Se ştie că sunt cu ochii pe noi, că noi, orice am face, suntem supravegheaţi şi că n-o să stăm blând în banca noastră. Şi cum am aflat, aproape că ne era frică să ne întâlnim unii cu alţii...tot pentru acest motiv, ca să nu avem ce să spunem la Securitate, dacă ne cheamă. Că te-ai întâlnit cu ăla, că ce-ai vorbit cu ăla, că ce nu ştiu ce. Cam asta a fost atmosfera în care am trăit... . Şi scoseserăm noi, fiind la Filologie acolo la Iaşi, scoseserăm un fel de... revistă din-aceasta a blocului, o revistă satirică care bineînţeles, revista, a ajuns la Securitate. S-a aflat, şi noi ăştia care eram redactori pe acolo, am fost chemaţi acolo, bătuţi, anchetaţi şi aşa mai departe. Asta era pe timpul lui...tot a lui Ceauşescu. Deci de prin J70...nu nu nu nu ...de prin ’68 odată când eram în anul II m-au aşteptat... Securitatea m-a aşteptat la uşă la examen şi m-a luat pe sus, tot aşa pentru o anchetă la Iaşi. Deci în această tensiune şi o teroare mascată am stat de prin anii ’67 când... şaizeci şi... nu 5 67, din ’63 de când am ieşit din închisoare până în ’ 89. Am fost de fapt un cobai şi actualmente înţeleg teribil, teribil înţeleg soarta cobaiului dintr-un institut de cercetare şi orice era posibil cu noi, orice fel de experiment. Mi-aduc aminte că Ia un moment dat tot, exasperat de atâtea .. convocări la Securitate şi hărţuieli, am ameninţat că mă duc la Comitetul Judeţean de Partid să reclam că sunt că...Securitatea abuzează de mine. Mi-au zis foarte clar: ”da băi, da tu ce crezi că noi de unde primim dispoziţii? Aşa că n-ai decât, du-te dracii şi fa-ţi şi fa tu câte reclamaţii vrei, că tot la noi ajungi”. Deci, era fără scăpare. Era exact soarta unui cobai băgat într-o cuşcă din-asta mai mult sau mai puţin vizibilă şi te puteai aştepta Ia orice: să te calce o maşină, să te calce un 49 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei tramvai, cum s-a întâmplat cu alţi colegi şi pot să spun că din ’90 am respirat şi eu.. .adie® aerul acesta al libertăţii. E...cam atâta. E nevoie de mai mult? Perioada după? §1 Da ar fi ooo... comparaţie ar fi bană între ştia ea... M - A păi pot să spun că cel puţin viaţa mea după ‘90 s-a schimbat oarecunjl radical, în sensul că din nou am avut acces la facultate, am, până în 75 până.când m-au^fj dibuit şi acolo am avut ore la facultate şi urma să devin asistent acolo... la Transilvania.1l în 75 am fost pus pe liber acolo şi din 90 m-au chemat din nou la Catedra de Limbi. Din4 90 pââână...hăt acuma am avut ore, plata cu ora, de fapt pentru că n-am vrut să mă mut| la Universitate, mi se oferea numai postul de asistent, iar eu aveam deja gradul I aicea J dat, eram stabil pe locul meu, dădusem concurs pe locul meu, în fme deci n-am găsit de I cuviinţă să mă duc acolo. însă am avut permanent ore la.. .mi se pare că numai de anul f ăsta nu mi-am mai luat. Deci până acuma în 2000 am avut, am lucrat şi acolo, mai nou * am lucrat şi la universităţi particulare, la... cum îi zice asta Ia .. .Mureşan, nu !a Mureşan * la... Gheorghe Bariţiu vreo doi ani şi după aceea la Drăgan. între timp copiii mei, mi-am făcut zece cruci că s-a schimbat regimul, copiii mei erau oarecum sacrificaţi să se ducă la şcoli din-ăstea profesionale, devenise o dispoziţie ca.. .numai cinci la sută din absolvenţii şcolilor generale să urmeze licee restul să urmeze licee de profil, licee industriale. Şi deci am acuma doi copii, care copii sunt şi ei cu facultăţiile terminate şi pot să spun că, ce am realizat din această.. .această... muncă bugetară din salariul acesta bugetar este faptul că mi-am crescut doi copii şi nici măcar maşină nu am, nici măcar casa care casă, de fapt, era a lui nevastă-mea şi a trebuit să scot chiriaşii din ea, deci nu mi-am putut permite luxuri din acestea, n-am fost în străinătate sau nu mi-am putut permite să mă duc în străinătate din cauza penuriei de bani, că dacă s-a schimbat ceva după 89 a fost această, cum să spun, cel puţin pentru mine personal această...posibilitate de a răsufla şi de a răsufla liber, dar materialiceşte n-am avut facilităţi. Nu am ... nu mă pricep deci, să umblu la chestii comerciale nu...nici n-am, n-am avut aşa ceva, am trăit din salariu crescându-mi copiii şi îmbunătăţindu-mi eventual acest apartament pe care îl am moştenire de la nevastă-mea. Cam asta e realizarea mea şi.. .bineînţeles promoţii de copii care unii mă mai ţin minte, alţii nu mă mai ţin minte, alţii mă ţin foarte minte, şi aşa mai departe. Şi cam asta e toată povestea. - Aş fi vrat să vă întreb un alt lucra. Aţi povestiţi la început despre acea unitate din timpul tinereţii dumneavoastră între tinerii saşi şi maghiari. Cum apreciaţi tabloul ăsta în prezent? - în noul context? Păi nu mai există... nu mai există colectivitatea sau populaţia care exista odată în Braşov. S-a.. .Braşovul a crescut enorm... s-a moldovenizat puternic, s-a oltenizat iarăşi puternic, saşii au plecat pe capete, ungurii şi ei la rândul lor au plecat, cei care au fost... mai de soi. Personal eu regret enorm, enorm, faptul că această atmosferă, această simbioză în care trăiam în acea perioadă neţinînd cont că ăla e ungur, că ăla e sas, că ăla e nu ştiu ce.. .ne înjuram pe ungureşte sau pe româneşte, ne băteam că e român cu ungur sau ungur cu ungur sau român cu român nu exista această... înrolare cum se... oglindeşte la vârf şi care oglindă nu aş putea jura că nu are trecere şi în rândul 50 Vieţi paralele în secolul XX maselor. în sensul că...românii îşi mai înjură...îi înjură pe unguri, că îi înjură pe saşi, saşii care şi ei la rândul lor sau ungurii îi înjură pe ăştialalţi, adică a devenit acum un fel de ... s-au împărţit în tabere, dacă nu tabere din acestea aşa concrete, în tabere de opinii.[tuşeşte]. Acest lucru nu exista. Deloc. Eu personal am fost în casă la saşi mâneam cu ei, ni se dădea ăsta, cum îi zice... pâine şi cu marmeladă şi de la ei am învăţat să mănânc şi eu pâine cu marmeladă, nu eram obişnuit cu dulciuri şi cu mă rog...preparate din fructe, ei veneau în casă la mine, ne-am jucat spre exemplu, am făcut sporturi împreună. Dacă este chiar pe concret să spun, nu mi-e jenă să spun şi am o groază, frizerul meu, până să apară nevastă-mea, a fost un ungur, mă duceam la el foarte normal să mă tund, zidarul meu şi astăzi e ungur deci... eu unul pentru mine, eu nu înţeleg această disociere...Dihonia aceasta. Care bineînţeles că a pornit probabil la vârf, după aceea încetul cu încetul a prins rădăcini şi la bază. Şi actualmente nu aş jura că nu există dihonie şi la nivelul populaţiei. O oarecare dihonie ca atmosferă generală, dar aşa individual nu cred. Mi-aduc aminte când eram mic şi eram la şcoală, am făcut şcoala la nemţi cum am spus, păi mergeam cu bicicleta şi aşa se obişnuia pe atuncea, cei care aveau biciclete erau mai mult saşii şi ne împrumutau şi nouă biciclete şi mergeam cu bicicleta la stropit, fete...aşa în gaşcă, dar şi acum îmi aduc aminte pe...Nicolae Iorga actualmente... pâlcuri de tineri care mergeau pe biciclete la stropit, de Paştele ungurilor sau Paştele saşilor, după aceea bătăile cu ouă roşii şi cu nu ştiu ce, care nu prea exista la saşi, care erau la noi, eram invitaţi la aceste fete săsoaice acasă, dansam acolo, când era Paştele nostru mergeau cu noi la înviere, mâneam împreună la masa de înviere, deci era cu tot era... pot să vă spun numai cam aşa: în şcoala aceea generală de la Biserica Neagră eram, în toată şcoala, dacă eram patru români. Acuma dacă sunt patru saşi. Restu’s români. Deci nu nu se poate face, nu se poate face o comparaţie actualmente, pentru că s-a schimbat, a existat o mutaţie foarte puternică în rândul populaţiei din Braşov. Prăvăliile erau pe atuncea încă particulare, mi-aduc aminte, ne cumpărăm brânză de la un sas, de la Tamian care stătea pe Hirscher care avea prăvălia pe Hirscher şi pentru că fisu era şi el coleg cu noi, la nemţi, ne duceam şi mâneam dulciuri. Nu exista...şi este într-adevăr de plâns eastă atmosferă care a fost perturbată, stricată şi pentru totdeauna pierdută, zic eu. [fumează] De învăţat să merg pe bicicletă am învăţat de la saşi, de învăţat să merg cu schiurile am învăţat împreună cu saşii, am jucat fotbal cu unguri, în echipe cu unguri, cu puşti, ne faceam echipele de.. .nu importa că tu eşti ungur, că tu eşti sas sau că tu eşti român, ăla care ştia... ştiam noi că joacă mai bine, băteam mingea de o rupeam pe Livada Poştei, de nu se vedea. Sau în iarnă, iarna faceam acolo concurs de ski cu sărituri, cu trambulină de acolo de la casele pe care, pe atunci, erau numai săseşti şi locuite de saşi până jos...pe atuncea nu se circula pe acolo pe la Livada Poştei. Bineînţeles că /fumează] timpurile de atuncea, Doamne fer să le mai trăieşti. Se stătea câte patru-cinci ore la coadă la pâine, la liber, pentru că restul era pe cartelă şi nu era de vânzare, altfel decât numai la liber şi nişte cozi din acestea mai ceva ca la un miting. De asemenea la toate produsele acestea de strictă necesitate era... era crunt. 51 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Teribil. Cine a trăit acele timpuri să mai militeze acuma pentru comunism şi poate cîft le vor trăi ei. îmbrăcămintea era tot aşa pe cartelă...Erau bocancii care se vindeau pş§ cartelă. Bocanci, o pereche de bocanci, o pereche de pantaloni, o pereche de... un vestoiiff de şcoală. Eu mi-aduc aminte că la liceu, într-a opta, într-a noua umblam în hainele lulf- unchiu-meu. Aveam nişte pantofi, când fugeam pe scările de la Şaguna, mai săreau dinff picioare, pentru că erau trei-patru numere mai mari. Vşşşttt\\\[interjecţie]. Şi săreaulf aşa ca nişte papuci din ăştia de... de cum îi zice, de turcaleţi. Săreau din picioare afară.l| De asemenea, mi-aduc aminte că, o dată la un cerc de geografie în aula lui Şagunaf! eram...fiind bun la geografie...Ivaşcu m-a strigat din rânduri. Era împreună cu Liceul! de fete, cu Unirea, actualmente Unirea. Ăla e, era LF-ul, noi eram LB-ul. Şi m-a strigat | pentru nu ştiu ce, pe acolo... o schemă Ia tablă. Nu m-am ridicat, adică m-am ridicat în | picioare, dar am zis că mă doare, am motivat că nu pot să mă duc la tablă din cauză că*? mi-era ruşine. Aveam o pereche de pantaloni cu două găuri la buci. Care erau cusute j exact ca în pozele cu homari. Deci cam asta era...ţinuta noastră, am şi nişte poze din ăstea dacă vi le arăt cădeţi jos. - Ne-ar interesa şi nişte poze... - Ca în ...era odată un film...un film unguresc extrem de edificator în această privinţă... nu mai îmi vine în minte numele ...”Undeva în Europa” aşa se numea. Cu copii rufoşi, rupţi, murdari, subnutriţi...aiaiai! Pentru un copil ...nu pot să spun că un copil actualmente este mai fericit că are un computer şi poate să se joace pe el sau noi care ne jucam cu o tinichea din aceasta pe care o băteam...o ţurcă sau o tinichea din asta, îi ziceam că e trotinetă, o băteam la un băţ cu capacul unei unei cutii din ăstea de ghete şi fugeam cu ea de nebuni prin curte. N-aş putea să spun că ăştia de astăzi să fie mai fericiţi ca noi ăia de atunci. E drept că actualmente elevul, copilul care vrea să fie performant nu prea mai are timp. - Şi-n toată lumina asta cum... cum era încercarea tânărului sau a tinerelor de a-şi găsi partenerul de viaţă? Procesul de peţire, de curtare... - Bun, aicea este iarăşi o problemă şi Astrid aicea poate să fie martoră. N-am fost niciodată adeptul acestei maniere de a-ţi găsi partenerii cum se găsesc astăzi. Fete... bălţate şi... îmbrăcate ca nişte paraşute ai putea spune şi care sunt în clasa a opta, în clasa a şaptea, în clasa a noua. Vopsite, zugrăvite şi aşa mai departe. Păi atuncea! O fată era frumoasă prin părul pe care îl avea, prin atitudinea pe care o avea, prin nonşalanţa pe care o avea. E drept că eu n-am prea fost un crai, deci în această privinţă n-aş putea să spun, nu pot să spun însă că nu mi-au plăcut fetele, ba chiar mi-au plăcut fetele frumoase şi atuncea erau fete frumoase, cum sunt şi astăzi fete mult mai frumoase ca atunci. îs mult mai întreţinute, îndopate cu vitamine şi cu nu ştiu ce...atuncea era cam altfel, dar era o sănătate din aceasta care pleznea dacă era sănătate, nu sănătate artificială. Ca sa-ţi găşeşti partenerul de viaţă în acea perioadă era [râde] o modalitate foarte ciudată. Adică ciudată...nu era disco de astăzi, [fumeazăJ. Mi-aduc aminte că eram printr-a noua, pe atunci liceele erau fie de băieţi fie de fete şi nu prea ne cunoşteam, nu prea aveam relaţii cu fetele decât ăştia care erau mai înşurubaţi, care 52 Vieţi paralele în secolul XX igraumai îndrăzneţi, care erau mai înclinaţi către asemenea practici. Am avut asemenea ff^iegi care aveau o experienţă în materie de fete, dar ca să se întâlnească partenerii în acea perioadă existau baluri comune. Li se ziceau ceaiuri. Aiurea că nu se bea nici un ceai acolo. Şi organiza să zicem, cum a fost la mine cazul, clasa a noua a mea, a organizat Am ceai. Era a noua C parcă sau a noua D şi şi-a invitat clasa complementară, de la Unirea. Atuncea ne-am văzut şi noi, nu prea ştiam să dansăm, eu unul nu prea ştiam să dansez făceam sport pe atuncea, puternic şi de performanţă şi...ştiam...mă învăţase o fată...tot aşa .. .cunoscut.. .am cunoscut-o întâmplător, m-a învăţat să dansez tango. Atâta ştiam şi eu. Şi mi-aduc aminte că la acea în reuniune, eram trei prieteni şi hai să încercăm şi noi să dansăm, să vedem. Doi dintre noi doi ştiau, eu nu prea ştiam. Nu, doi nu ştiau. Unu ştia şi...asta este o ilustrare clară cam cum erau relaţiile pe atuncea. Deci, la un moment dat, m-a forţat, m-au forţat prietenii ăştia ai mei, ăştia doi, noi eram, ni se spunea în liceu Cei Trei Muşchetari şi m-au forţat să mă duc să dansez şi eu şi m-au aruncat într-un grup de fete. Fetele stăteau de o parte a sălii, băieţii de cealaltă parte a sălii şi mai mult ne priveam decât să îndrăznim unul către altul şi [râde] ce să fac şi eu pierdut deja, am nimerit una mititică aşa, pe lângă mine şi să dansăm. S-a nimerit să fie nu tango, că bandiţii ăştia colegii ăştia ai mei ştiau că eu totuşi la tango mă descurc, era orchestra liceului Şaguna care şi acuma există, dar atuncea era chiar mai... mai pregnantă, care oficia pe la asemenea în întruniri. Şi...a dat un foxtrot ce să...aia a început să ţopăie în jurul meu, eu... aşa jenă şi ruşine mi-a fost încât, pur şi simplu, am lăsat-o acolo şi am plecat. Şi ca mine au fost nu unul, mulţi, majoritatea. Altădată s-a întâmplat că, într-a zecea fiind, era o clasă tot aşa...ţinea acest ceai, noi ne-am introdus aşa ca intruşii pe uşa din dos acolo şi am aşteptat şi eu iarăşi un tangou, mi s-a părut că e tangou ca până la urmă să-mi dau seama, să aflu ulterior că era boston vals şi iarăşi am făcut aceeaşi figură. Am părăsit locul. [râde]. De! Asta era o manieră. O altă manieră era pentru vulg, pentru natul de rând, pentru tinerii muncitori. Se ţineau întruniri, li se spunea întruniri tovărăşeşti care întruniri tovărăşeşti, aveau loc la fostul teatru din Braşov, cum dracu-i zice...ăsta de pe Hirscher, unde-i lângă Teatrul de Păpuşi...unde este acuma sala de expoziţie...Palatul Culturii. Acolo, în acea sală, se ţineau întruniri din astea tovărăşeşti... Dădeai cinci lei la intrare şi intrai acolo şi acolo dacă erai mai...mai întreprinzător ...agăţai. Dacă nu, te băteai. Şi de fiecare dată către sfârşit ieşea cu scântei, săreau pe fereastră de pe-acolo [râde]. Mai existau, spre exemplu, liceul Şaguna mai ţinea baluri la internat. Internatul acuma este cel al Liceului... Pedagogic. - A, aicea chiar pe chei... - Aicea da. Aici, însă era problemă pentru că veneau trocarii... - Cine erau? -..veneau derbedeii ăştia din Prund şi ieşea mai tot timpul cu probleme. Eu pentru că nu ştiam să dansez şi pentru că făceam rugby eram gorila, bodygard pe la poartă, pe la uşi. Şi bineînţeles că, după aceea, în zilele săptămânii mă ţineau ca la trocarii când ieşeam de la şcoală. Cam astea erau relaţiile. Mai erau...pe atuncea şi braşovenii îşi aduc aminte de celebrele băşti roşii şi băştile albastre. 53 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Era pericol, era pericol să ieşi seara prin cartierele din Tractoru sau Steagu r|&| atuncea.. .era jale... 'Wjm Era exact ca în acel film “Undeva în Europa”. Dacă cine a văzut filmul acdH şi-l aminteşte, poate să-şi facă o imagine ...cam asta e...dacă aveţi altceva de întreti^S dar, iarăşi sunt capitole din acestea, după aceea iară mai vorbim două-trei ore. 3jl - Nil Spuneţi-ne cum era Braşovul în perioada aceea. ||jl - Ah! Cum era Braşovul. în ‘46-c47 ţin «minte şi acuma cartierele mărginaşul Gara, către Steagu erau ruinele pe care le vezi în Beirut acuma. Încetul cu încetul s-^pl construit...eu n-am apucat perioada aceasta a blocurilor, am apucat perioada aceasMS a blocurilor de cărămidă care s-au construit în cartierul Steagu Roşu. După aia a||l dispărut cinci ani de zile şi după cinci ani de zile a fost un şoc pentru mine când ai$f| văzut cartiere aşa răsărite, blocuri şi blocuri, oraşe, adică oraşe, căci nu mai era Braşovul! de altădată...era un oraş intim, era un oraş ...ai putea spune, l-ai putea compara ci|l Sighişoara de astăzi. Cu vile foarte frumoase, vilele de pe Eminescu ...vilele de peifl Eminescu erau vile protipendadă probabil, protipendada veche a Braşovului. Del;! asemenea era pe strada aceasta care este chiar pe lângă, pe sub Tâmpa,cum îi zice|| ...Castelului. Deci pe Castelului unde erau numai saşi, numai saşi erau acolo. De iţi asemenea, saşi erau numai pe Livada Poştei, toate acele vile frumoase erau ale saşilor.Ţ De fapt, cartiere întregi au fost preluate de, bineînţeles de întâi şi întâi de noua ^ nomenclatură şi de securişti. Când ne dădeam cu schiurile pe acolo pe Livada Poştei f erau saşi care ieşeau din poartă de la ei direct. Erau, de asemenea, cartierele acestea 3 selecte, deci pe lângă Castelului. Era Centru care e ca şi astăzi, mai era o arteră care era| iarăşi.. .acel cum îi zice... Cuza Vodă, Cuza Vodă şi deasupra Colonel Buzoianu, iarăşi 1 un cartier extrem de select şi de fain. cn rest, se făcuseră cum v-am spus, blocurile \ acestea noi din Steagu Roşu. în Tractoru era mai nimic, iar atmosfera era cum v-am spus-o cel puţin la nivelul la care am cunoscut-o eu. Copilăria, pot să spun că de copilărit - am copilărit aici în Centru, am stat în Centru, am copilărit pe sub Tâmpa, pe Castelului, cu saşi, cu unguri...Evreii erau, dacă puteţi să vă imaginaţi, masaţi în acea stradelă care face legătura între strada Neagră şi... Hirscher, strada aia mică care mărgineşte Cerbului. Acolo aveam.... Da, şi pe la Sinagogă pe acolo. Acolo aveam după aia nişte prieteni la care mergeam, acolo se mânca bine la ei, se bea bine, aveau sucuri noi habar n-aveam de siropuri, sucuri şi aşa ceva. O evreică care până de curând ne-a căutat pe cei cu care a copilărit acolo, ne-a căutat când venea pe aicea prin România. E posibil să fi fost şi altă atmosferă sau alte, mă rog, medii care să fie altele, dar nu prea cred. Cel puţin pentru nivelul meu de cunoştinţe şi la vârsta mea era aceasta. Am copilărit sub Tâmpa, unde am bătut mingea, unde am învăţat să merg pe bicicletă în jurul Bisericii Negre, deci acesta a fost zona în care am fost eu. Şi pot să spun, bineînţeles, că, dacă e vorba tot aşa să vorbim de relaţiile dintre fete şi băieţi e drept, că pe atuncea, eram mai tineri, dar actualmente văd că tinereţea nu mai are această ...numai are această... calitate, nu prea eram împreună fete şi băieţi. E drept că, după cum v-am spus, am fost sportiv şi am făcut mai mult sport, deci şi pe teren veneau fete şi ne mai încurajau acolo... 54 Vieţi paralele în secolul XX Am cunoscut spre exemplu, iarăşi veni vorba de acest subiect, am cunoscut la ^moment dat o fată, o fată de aicea din Prund, o trocăriţă, frumuşică, o cunoştinţă... de terţă persoană, vreo trei fete de aicia din Prund şi...mi-aduc aminte că era unul ■treprietenii noştrii de tinereţe, de junie din-asta fragedă, aveam...era mai cu dare nână. Şi am făcut un fel de bal la el, cu muzică, el ştia să cânte foarte bine la pian, acuma el este un celebru ...pictor şi atuncea am cunoscut o fată. Şi...la el acasă ... să conduc şi eu fata asta acasă, bineînţeles că lucrurile se petreceau cu multă.... multă /reţinere, nu cam cum e astăzi puhuuu...e ceva aşa de neconceput ce era odată, pentru perioada aia [tuşeşte]. Şi...la distanţă de juma5 de metru şi aşa mai departe şi s-o conduc până aicea, până când am dat de frate-su5 care era trocar aicea şi care era să mă ia-n...la pumni. Nu cunoşteam zona asta, am luat-o aşa orbeşte prin... pe nişte stradele şi am reuşit să scap. Deci cam astea au fost relaţiile între tinerii de atunci. Să ai raporturi sexuale, cum actualmente au fetele din zilele de astăzi, era de neconceput.. .de neconceput! Existau, se ştiau una.. .aia.. .aia.. .care mă rog... le acceptă. Dar la modul general, nu, în nici un caz! Oooo! Alt capitol! Ca să te duci la biserică! Thaaai de mine!!! Dacă erai văzut, dacă erai prins că te duci la biserică erai discutat, erai scos în careu, erai blamat, riscai să fii chiar exmatriculat, asta în perioadele mai tandre, adică mai îndepărtate, prin anii ‘60. Prin anii ‘70-580 ţin minte că trimiteau ăştia ...zurbagii, ca să strice slujbele de înviere, acolo în piaţa 23 August. Fluierau, fumau făceau, hă, hă, hă, bă, ha, hă şi lumea tăcea, le era frică să se bage. Cam aceasta era. Era altă lume, pe care dacă închizi ochii şi o rememorezi, zici că e un coşmar şi acolo s-au dus anii cei mai frumoşi ai noştri. Ihm! Dacă noi am fost de vină, dacă ei au fost de vină, oamenii sunt subiectivi, dar Dumnezeu are grijă! Şi acolo în faţa Lui nu mai... nu mai umbli cu jumătăţi de măsură şi că stai să vezi, stai că nu ştiu cum, că aşa era regula, că aşa era nu ştiu ce.. .Deci eu în această privinţă, nu am resentimente faţă de nimeni. Mi-am întâlnit anchetatorul ăsta, odată când eram la facultate şi aveam orele ăstea... hop şi el acolo şi mă pândea dintr-o maşină. M-am făcut că nu îl văd, nici el nu a zis nimic sau să bage vreo strâmbă şi să mă scoată de acolo. Asta recunosc. După aia i-am arătat o .. .eram odată în excursie sau de vreo două ori sau de mai multe, în excursie cu nevastă-mea şi l-am întâlnit pe acest U., iar mai recent în troleibuz am stat chiar lângă el şi el probabil... acuma era probabil bolnav, era mare solid cât un dulap, iar acum era slab şi pricăjit şi prăpădit...n-am vorbit niciodată cu el, nu l-am agresat, nu i-am zis băi securistule, nu... l-am ignorat! Am întâlnit iarăşi după aceea un nemernic de caraliu din acesta, de gardian de la Codlea...doi chiar! O. şi Ş. Pe Ş. l-am văzut vânzând zarzavat în piaţă. Şi am zis: ”No uite! vezi Doamne Doamne are grijă!55. Iar pe acest O....era pricăjit, prăpădit acum vreo şase, şapte ani, îl prinsese fără bilet în troleibuz şi îl încolţiseră nişte femei, iar el chiţăia ca un şoarece şi ca un şobolan din ăsta. “Sic tranzit, gloria mundi” zise \oxg?L...[râde] Da am mai avut asemenea surprize. Eram la Bariţiu, înainte de o oră şi înainte de anul ăsta universitar şi ne împărţeam studenţii cu cei de la engleză...cu cucoana de la engleză. Şi la un moment dat pe culoar, un student.... cine, nimeni altul decât 55 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei acest locotenent T. care mă bătuse pe mine şi mă tot anchetase, el a pus naşi pământ, eu m-am uitat în altă parte... Dar ăştia de obicei aveau nume conspirative, nu ştiai precis dacă e numele Aşa a venit la mine, la un moment dat un căpitan de la Miliţia din Braşov, îi ziceaR. să verifice nişte...o plângere a nu ştiu cui, că eu vând mobilă de stil şi nu ştiu ci „domne vreau să-ţi văd mobila, să văd ce mobilă aveţi”. Bineînţeles că prete^ Ulterior am aflat că acest R. nu era de fapt de miliţie şi nu-1 chema nici R., ci era. securist. Deci erau asemenea... Apropo de securitate! Interesante sunt nişte amănunte care e bine să fie ştiute^ acestea. Spre exemplu, la Securitate. Ne scotea la anchetă, din când în când ne pun^i nişte ochelari din ăştia de sudor, dar cu tablă. Dimineaţa, la cinci, era trezirea.; scularea, la şapte se ieşea la veceu.Veceul era comun. Dacă cei cinci inşi, patru inşi câţ eram în celulă am reuşit să umplem tineta, hârdăul acela mititel, era o putinică dii acesta, s-o umplem... dacă mai era să ne facem nevoile, ne făceam în căni. în cănile di ceai care pe care după aceea ne duceam le vărsăm, le clăteam şi după aceea primeai în ele ăsta ceaiul de dimineaţă sau cafeaua, care cafea era un fel de nu ştiu ce draci ozamă şi cu bromură, băgată cu bromură că se vedeau filamente aşa albicioase priit ea. După aceea iarăşi se foloseau pentru nevoile personale şi lucrurile mergeau în continuare... % Asta era. Şi după aceea urmauţpercheziţiile care erau inopinate şi erau noaptea.| Nu că ar fi găsit vreo bombă la noi sau vreun pistol sau ce dracu, da’ numai aşa dei timorare şi pentru ca să-ţi strice somnul, intrau şase şapte inşi sau zece inşi şi tu erai! patru inşi sau cinci inşi, în celula asta mică, iar dincolo erau tot atâţia sau poate că nu şi mai mulţi la douăzeci patruzeci de inşi. Şi răvăşeau saltelele şi era un praf! Te^ dezbrăcau la pielea goală, te controlau în fund, în gură, peste tot, pantaloni...ce aveai hainele, să nu ai cumva vreun creion, vreun ac, vreo bucăţică de hârtie sau nu ştiu ce. Nu pentru pistol, nu pentru cuţit sau ce ştiu eu. Şi după aceea, bineînţeles acele înjurături şi cizme, eu şi acuma am nişte urme de cizme de la politicul de la Gherla. Pe picior. Erau...zile fierbinţi [râde]. Şi acuma când te uiţi în urmă nu-ţi vine să crezi că ai trecut prin ele şi că ai supravieţuit. Ei şi mai erau nişte surprize plăcute pe acolo. Erau surprizele când aproape la flecare scară erau poliţai cu ciomege...Şi care că erai sau nu erai, aveau motiv sau nu, te buşeau de...Bine astea sunt amănunte şi amănunte şi care n-au relevanţă prea mare pentru ce căutaţi dumnavoastră. A! A existat acolo, cum să spun, o situaţie din asta când vedeai că aceşti caralii... când se simţeau ei singuri se purtau mai uman. Dar, în momentul în care se vedeau supravegheaţi de caraliul de la etajul inferior sau venea ajutorul lui, odată se transforma! Şi odată începea să te bumbăcească! Deci, morala: nu atât omul a fost vinovat cât sistemul! Sistemul şi îndoctrinările acelea şi şedinţele pe care ei le aveau aproape zilnic. - Spuneţi-ne puţin despre cărţi. Cum făceaţi rost de cărţi? - Aicia sau pe...ăăă acolo? - In perioada aceea şi în perioada lui Ceauşescu. 56 Vieţi paralele în secolul XX |||nh - A! Deci acasă fiind! Păi eu personal am avut nevoie de cărţi de specialitate l||mi că fiind profesor de limbi străine, nu găseam aşa ceva în librării. Şi am găsit o Ipăâlitate şi pot să spun că în decurs de vreo cinşpe ani de zile am reuşit să-mi fac o Igilibtecă cerşind la diferite edituri. “Flamarion”, ”Hachette” şi cei care au fost adică ţşgge'-în mod constant, mi-au trimis câte doua trei cărţi pe an, erau “Gallimard”. îfjpăllimard” care mi-au trimis constant cărţi, câteodată foarte bune, altădată mai |P$n bune, chiar best seller-uri, sau chiar cărţi de specialitate, dicţionare, dar era cu Era cu risc, pentru că ...adică trebuia să-ţi asumi acest risc că ai corespondenţă ţţiţiOccidentul ostil şi burghez şi mă rog... capitalist şi din cauza aceasta am fost anchetat ►t»alte anchete pe chestia aceasta că .. .cui scriu şi ce scriu şi ce primesc şi ce fel de cărţi 'şanţşi nu ştiu ce. Eu personal, deci pentru cărţile mele de specialitate, în proporţie de * ?80 dacă nu ‘90 la sută mi-am făcut rost în felul ăsta: cerşind, în Franţa, prin scrisori. " ini dădeam adresa, îmi spuneam cine sunt, student şi aşa mai departe, altădată mai ; găseam şi în librării, spre exemplu am un Litre, am un Larousse cumpărat din librărie ; jde la Iaşi, dar erau scumpe ca şi acuma, iar banii, nu ştiu dacă am mai spus, în ' perioada cât am fost student, în timpul vacanţei studenţeşti, deci eu n-am fost restanţier niciodată şi tocmai din cauza asta am fost bursier, de la un cap la altul, că altfel, dacă nu aveam bursă eram terminat, şi frate-miu era student şi eu eram student, maică-mea avea numai o pensie de vreo o mie de lei şi îmi făceam bani pentru o pereche de pantofi, pentru o pereche de pantaloni, două şi nişte bani pentru cărţi din acestea, pe care le mai prindeam din când în când sau găsite, până când, până prin anul anii‘80 a fost o deschidere, cândavenit De Gaulle în România cu vizita lui şi când s-au băgat pe piaţă cărţi franţuzeşti. Mai apoi a mai durat puţin şi după aceea au dispărut completamente. Şi de atunci eu mi-am făcut rost în felul acesta de cărţi. Bine exista pe atuncea plăcerea de a citi. Actualmente nu mai există. Astrid poate să-şi aducă aminte că eu insistam ca ei să citească cărţi pentru căacuma au Bibliotecă Franceză, se găsesc cărţi ...insistenţele ăstea ale mele. Mi-am dat ulterior seama că tineretul actualmente nu mai citeşte. - Puţini...puţini sunt cei care citesc... - Cine? - Puţini... - Puţini, probabil... Bun, e drept că alte alte posibilităţi nu aveai atunci. Nici o altă posibilitate nu exista pe atunci. Spre exemplu am stat cu ăsta, cum îl cheamă.... Ion Caraion. Eu am stat în celulă cu Ion Caraion. Ei, fiecare dintre poeţii ăştia, îşi alegeau tineri din ăştia cu memorie bună, îi punea să memoreze poeziile lor şi erau unii domnule, erau biblioteci ambulante de poezie. Am întâlnit unu tânăr, un aviator, era paraşutist nu ştiu cum Dumnezeu a a ajuns şi ăla la, în închisoare, !a politici cred că ştia în jur de vreo treizeci de mii de versuri pe dinafară. A stat cu Crainic, i-a memorat poeziile iui Crainic, a stat cu Gir, i-a memorat poeziile lui Gir, acuma era pe mâna lui Caraion şi Caraion îl îndopa cu poezii. Care poezii au fost în felul acesta recuperate.[tuşeşte]. Nu, dar acele persoane nu erau neapărat preocupate de literatură. Aveau o memorie extraordinar de bună! 57 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Acesta era un soldat, era un sergent sau nu ştiu ce era, paraşutist intrase în lotul paraşutiştilor cu nu ştiu ce necazuri pe le-au avut ei în armată şi ăştia ca să-i pedepsească mai bine şi să nu-i bage la drept comun sau să-i bage la carcera armatei, i-a băgat la politici, unde la politici nu aveai pachet, unde era bătaie la marele fix, unde stricteţea era enormă şi anii de puşcărie pe care ţi-i dădeau erau ăsta astronomici. Da acesta n-avea nici în clin nici în mânecă cu arta, cu versurile... Ei printre noi, printre noi puşcăriaşii politici, nu ‘ eram noi chiar atât de organizaţi. Organizaţi printre puşcăriaşii ăştia politici erau legionarii. Care legionari într-adevăr se sacrificau pentru aşa ceva. Dar nu că ar fi avut vreun avantaj sau că să fi văzut eu că Caraion i-ar fi dat din turtoiul lui sau din porţia lui de mâncare ca să memoreze. Nu. Era o chestie de afinităţi. Da eu am întâlnit acolo şi alte persoane, adică ţărani din aceştia... acolo în închisoare nu erau politicieni şi generali şi...ăia îi întâlneai o dată, unu la 20 sau la 50 sau la 100. Erau oameni simpli. Muncitori, ţărani mai ales cu colectivizarea, şi mi-aduc aminte că am întâlnit un om de o bunătate sufletească şi de o blânzenie, un bătrân de vreo 70 de ani care a fost torturat la Securitate, acuma nu mai avea degete, avea numa nişte cioturi. îi băgaseră degetele în menghini şi i le strivise şi i le lăsase să se... - ...cangreneze? - Cangreneze! Şi avea aşa o seninătate sufletească, cred că nici la un călugăr n-aş fi întâlnit aşa ceva sau n-am întâlnit. Era cu totul altfel să fii, să faci puşcărie la politici şi alta să fii la drept comun. Acolo era totuşi obligatoriu o anumită ţinută... morală. E! C’EST LA VIE PARCHIVE TOUJOURS! cum zice neamţu.[râde]. Respondent: Homănă Horia Realizatori: Hamberger Astrid Frangulea Cătălin Interviul a fost realizat la data de: 10-07-2001 58 Vieţi paralele în secolul XX Şi cum noi românii... - Era... un depou, în Satul Lung... că... cu care să... la volare, la retragere locomotiva, eu cred că nu aveau cărbuni şi locomotivele, mergeau cu lemne. - Cum daţi foc... - Da, da... bloc de lemne tăiate la dimensiuni mai mici şi ca.... Păi inconvenientul care a fost? ... băgând în cazan acolo lângă foc... scotea... jar... coşul ăla de fum... de multe ori... s-a aprins, s-a accidentat, mai departe. Deci, tramvaiul pleca din... Satul Lung şi ajungea... până la Strungu’. Ce vreau să vă spun... la Dârste era un... o gară de... aştep’ nu de aşteptare, cu macaz, acolo venea trenul care venea din Braşov şi care pleca pentru că era o singură linie, înţelegeţi voi? Era o singură linie de tramvai, nu? Şi apoi era... vine aia de..., cum să zic de garare, de aşteptare... veneau tre’ trenul şi tramvaiul din oraş... şi ăsta venea din Săcele, se întâlneau, şi unul pleca în oraş, ăla de aicia şi iar ăsta... - Cum arăta? - Ce să vreau să vă spun... legat tot de... mergea până la Strungu’, nu? la Hidromenica... nu?... ulterior am aflat că... acest tramvai s-ar fi dus până la fabrica de Postav Şerf, asta cum îi zice?... Partizanul, iar după aceea am aflat nu ştiu anii, sigur nu cunosc anii, dar mergea până în Strada Lungă.... Cu asta am... dar o impresie aşa mi-a dat. Cu asta am călătorit am... Erau şi câteva maşini, focârliţile, dar erau restrânse numărul de maşini, autobuze care transportau localnicii de aici în oraş erau puţini mai, adică erau câteva. Şi cu abonamente şi aşa mai departe. Şi atuncia am fost nevoit şi eu şi alţii, şi atâţea oameni care au făcut naveta ajung pe acest tramvai. Nu era cine ştie ce, dar transporta. După aceea la Steagu, vizavi de club acolo mai erau o cum să zic o staţie de aşteptare, adică cei care vin din oraş... şi cei care pleacă în Săcele acolo, înţelegi voi? Adică era pe linie dublu. Era ăsta din oraş plecat, până când îl aştepta pe... deci, nu era linie dublă ca să, fiecare îşi mergea pă, pă linia lui, nu! - Pe o singură linie. - Cum? - Pe o singură linie aţi spus. - O singură linie, dar trebuia făcut acest, cum să zic... staţii, nu? de aşteptare, unde se aştepta unul pe altul. După aceea fiecare îşi pleca în, în direcţia respectivă. - Aşa. - Nu, nu, nu. Una lângă alta erau. - Ahă. - Erau una lângă alta, deci nu... - Aha, da. - Dacă aţi putea să ne spuneţi în ce zonă aţi crescut? Şi să ne spuneţi ceva despre copilăria dumneavoastră. - Deci, era Săcele... - Nu în ce zonă aţi, în ce zonă aţi crescut? 59 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - în ce zonă am crescut eu? :: - Da. \ - Ce vreau să vă spun? Eu m-am născut în Baciu... o parte am copilărit-o în ... : Grădiniţa am făcut-o în... în Noua, în Noua. 'i - în Noua? - Cu părinţii am stat într-o colonie, nu? ...după aceea părinţii au primit un loc de casă de la bunici, au făcut o căsuţă în Turcheş... apolo am copilărit... am copilărit în... Turcheş, după care... - Şi ce puteţi să spuneţi despre copilărie, în general? - Staţi puţin copilăria v-am spus am facut-o în... Turcheş... localul fostului, actualului... gimaziu Rab Istvan, Zajzoni Rab Istvan, erted, ott volt, oda jartam roman iskolaba, az elemit ott vegeztem el, Turkesben (înţelegi, acolo a fost, acolo am urmat şcoala română, elementara, acolo am terminat-o, în Turcheş). - Puteţi să vorbiţi în română. - N-o acolo am terminat-o. E un liceu în Turcheş..., acuma, dar acolo a fost şcoala elementară de limbă de predare română. Acolo am terminat elementara... am intrat în... liceu, la liceu romano-catolic de pe... acuma-i strada... Mureşenilor, fost 7 Noiembrie... ştii unde e biserica aia... catolică? - Da ştiu. - Acolo era un coloar şi intram şcoala e în spate. - Acuma e April Laios? - Cum? - ÂprilLajos... acuma. - Acuma? - Da. - Cum zici tu că no, după care... am terminat liceul şi nu m- am dus mai departe, am făcut profesionala Steagu.... Profesionala cum am făcut-o? Chiar în anul în când am dat... examenul de admitere, s-a... desfinţat LIA. LIA asta a fost un liceu industrial Astra dacă ai auzit de el. Ai auzit? - Da. - Deci, eu am făcut... profesionala în... imediat după ce s-a terminat... liceul industrial.... Asta a fost în... ’46,’ 47 sau... Şi am terminat profesionala trei ani, trei ani se facea atuncia, eram în internat... Ce vreau să vă spun? - De ce stăteaţi în internat? -Cum ? - în internat de ce stăteaţi? Părinţii nu erau din Braşov? - Nu, nu era mai greu de transport... era în era mai bine în internat. Mergeam, veneam o dată pe săptămână acasă, era mai bine. Trei ani! Ce vreu să vă spun? Stadionul Metrom, atunci era stadion da’ nu era înconjurat, deci, nu era construit aşa cum e cu tribună şi aranjat, era nişte... gard foarte mici şi aşa mai departe, deci... Când puteam plecam şi veneam acasă. Deci, am făcut profesionala acolo... în 4 51-‘ 52.. m- am, am făcut, m-am încorporat şi am făcut armata în Craiova.... Acolo am făcut trei ani de 60 Vieţi paralele în secolul XX zile... m-au recrutat la două ani de zile şi am făcut trei ani şi după ce terminarea... Asta era perioada... După aceea la terminarea celor trei ani de zile iar s-a redus armata la, la doi ani de zile. Nu ştiu dacă ai aflat că... se zicea, erau aviaţia şi marina care facea... patru ani sau cinci ani, nu ştiu. Era perioada asta între ‘50 şi ‘55 -‘56.... Asta a fost la vârsta de 28 ani, deci, am terminat armata şi în m-am reangajat în uzină... nu? In ’60 cum atuncia am lucrat tot în, deci, tot în secţie am lucrat, la 4 şi la 40 şi iar în ’60 m-am însurat, am o fată. - Despre părinţii dumneavoastră ce puteţi să-mi spuneţi? - Ce vreau să vă spun... maică-mea a murit într-un accident... la Dârste, ce vreau să spun? ...era şi atuncia... cum să zic eu, două linii care urcă la Predeal, înţelegi? Dar era şi linia de tramvai, care trebuia să aştepte... Şi atuncia maicămea, Dumnezeu să o odihnească cu încă o, o femeie mergea după carne la Dârste. A intrat... urca, nu a coborât un tren... şi nu şi-a dat seama că vine ălaltu de sus... şi a prins pe cele două femei între cele două trenuri, înţelegi şi atuncia a murit, în 10 decembrie 1949. Taicămiu s-a recăsătorit, nu ştiu la un an de zile... nu? A avut o soră vitregă... sora a murit în... ’74 în mai. - Şi cu ce se ocupau? - Taică-miu era lucra la... la Uzina Doi, fost Voina... înţelegi? - Da. ~ Uzina a fost Voina şi el îmi povestea că mergea pe câmp pe jos deci, transportul ăsta în comun nu era, cum să zic? Dezvoltat. Acuma e floare la ureche da’ atunci nu era. Ţi-am spus era tramvaiul... şi nu erau atâtea linii, atâtea autobuze, atâta şi aşa mai departe. Eu în anii... deci când copilărie, când din ’40, de când mi-aduc aminte, până când s-au făcut cartierele astea noi, când a luat o dezvoltare, nu? Deci, după... după ’45 a început să dezvolte treburile astea, înţelegi? După aceea au început, taicămiu îmi povestea că mergea pe jos peste câmp. Taicămiu, maicămea era casnică... are un frate care... stă în Turcheş, o soră care... e măritată cu un cetăţean din Brăila... asta a fost aşa în mare. Deci am profesionala, am elementara, am liceul romano-catolic, patru ani şi profesionala am facut-o şi după aceea în ’52 m-am... înrolat în armată, adică m-a recrutat. Am avut-o în Craiova... la infanterie... aşa şi e în mare. - Cum v-aţi cunoscut soţia? Cum era în perioada aceea? Cum se curtau oamenii? - Ce vreau să vă spun? Cum am cunoscut soţia? ...nu ştiu dacă ai aflat că atunci, se organiza nişte maialuri.,, serbări câmpeneşti.... dar în fiecare duminică... aici în Săceie erau mai multe locuri unde se organiza... maialuri, asta e denumirea... Şi acolo cu colegi, cu prieteni şi aşa mai departe am cunoscut-o. Şi am vorbit timp de doi ani de zile, după care în ’60 m-am căsătorit. - Ce însemnau maialuri? - Ţi-am spus eu ţie că erau acele serbări câmpeneşti...cânta fanfara, înţelegi? Cei care organiza aduceau la dispoziţia celor care... la intrare celor care luau parte la aceste maialuri, aducea mici şi bere. Se dansa până când...pe la vreo 10-11. înţelegi? începea după-masă pe la vreo 4-5, înţelegi, era luminat, înţelegi, dar numa’ cu fanfara, 61 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei înţelegi. Deci era înainte, acuma... s-a... dizolvat fanfara, că erau două fanfare mari: una -- Baciu şi Turcheş şi ailaltă - Cernatu’ Satul Lung. Dar acuma sunt formaţiuni mai mici, înţelegi? Concursuri când, atunci erau 30,40 până în 50 de ani omul. Păcat că n-am fost pregătit să-ţi arăt o poză în care sunt mulţi. Acuma sunt până în, până în 15 dacă sunt 15 lângă... deci cânta acolo la aceste maialuri cânta...fanfara, după aceea, se organiza...erau... două săli mari: era în Baciu unde e biserica, unde e staţia de maşină în Baciu... e staţia de maşini şi biserică. îh staţiile ălea era un... o sală de dans, acolo se organiza baluri, dar toamna, înţelegi? Se organiza balul strugurilor, balul recruţilor, balul... cătălin bal, erau mese cu... pregătite cu băutură şi într-un loc, dar o treabă tot la fel de interesantă... distrează lumea cu... cu fanfara, înţelegi? Asta e....No şi o lună de la petrecerile... asta am întâlnit-o. Am vorbit cu ea timp de doi ani de zile... nu? Cam prin prin’58, c57-’58... Ne-am cunoscut, ţi-am spus tot la fel, cu prietenii, la un asemenea maial, înţelegi? - Aceste se făceau în fiecare an? - în fiecare, fiecare vară se organiza, dar duminică după masă, înţelegi? Duminică după masă se organiza aceste serbări. Nu erau... porturi popular, dar era normal fiecare venea îmbrăcat puţin mai bine, nu? întradevăr... - Dar aţi făcut cununie religioasă? - Da. Ce vreau să vă spun... ne-am cununat la primărie, dar nu erau... pe atuncia tamtamurile astea mari. Cu mirii la primărie îi urma de nu ştiu cum. Deci,... am hotărât să ne căsătorim şi atuncia era datina aicia ca tatăl... băiatului cu, băiatul cu ginerele, venea şi cerea... la părinţii fetei, fata în căsătorie. Asta am facut-o cu ea, am facut-o cu ea, nu? ’60, primele luni ale anului ’60, am făcut cununia... nu cununia... am făcut logodna, după aceea... cununia am facut-o ţi-am spus la primărie, iar nunta am facut-o... la biserica asta din Cernatu, asta de aicia, care aţi urcat aicia, iar nunta am facut-o, era un local stadion, acuma nu mai e nimica acolo, vizavi de Precizia era un, un restaurant stadion şi acolo am organizat... nunta respectivă. Ce vreau să spun că cei care au avut, posibilităţi făceau şi, şi acasă, înţelegi? Dar era cheltuiala mult mai mare decât, acolo te stabileai cu câtva timp înainte meniul, băutura şi tot, tot, tot şi dădeai o arvună şi la terminarea, plăteai cât... se fixa, cum e şi acuma. Se fixează meniul cât costă şi aşa mai departe şi... în ’60 m-am căsătorit... deşi eram secretar de partid şi după aceea preşedinte de partid, n-a vrut să-mi dea locuinţă, înţelegi? că nu aveam copii. Trăiam a doua ca’, am stat a doua casă aici, la socrumiu, la socrumiu. Şi atuncia în ’63 am... cumpărat, era, în locul ăsta era o căsuţă care de lemn, înţelegi? Mai modestă, înţelegi?... am strâns bani, dar ce-am cumpărat şi ce o să vă povestesc acuma, asta era din de înţeles că numai din salariu meu şi al ei. Deci am cumpărat căsuţa aia, în 563... în 570... am făcut o, o cameră vă arăt eu, în spate, înţelegi? Deci acolo era un şopron şi o cameră. în locul ăla am făcut tot şopron şi o cameră... în şapte’, iar ăn ’75, până în ’75 am adunat toate materialele şi iar în ’75 am ridicat casa asta care... La doi ani de zile am... tencurit, tencuit-o din exterior. Deci casa aia veche a fost demolată în... prin aprilie, iar în octombrie ne-am mutat. - Aşa repede aţi făcut-o? 62 Vieţi paralele în secolul XX - Cum ? - Aşa repede aţi făcut-o? Aşa repede aţi ridicat-o? - Da, dar ce vreau să vă, ce vreau să ăăă să reiasă din discuţia asta care o port... N-am nimic cu actualul regim, dar trebuie să înţelegeţi că... atunci se putea, deci din salariul meu am făcut casa, iar din salariu’ lu’ soţia am trăit. Poţi să mă înţelegi? Dar fără... chefuri, fără... prin bar erau, când mă uitam din maşină cum unii beau bere Ia bulevard, la alte şi... Dar cu... înţelegerea bună cu soţia, am reuşit să facem. Gardul l-am făcut ăla din... din faţă, după ce am ieşit la pensie.... Am cumpărat materiale... înainte, m-am uitat eu, cam care ar fi... cum să zic? Sistemul şi forma şi am început. Am luat material... fier beton de, de 6 şi în vreo doi ani de zile am făcut... 1500-2000 de “S”-uri. înţelegi? în uzină, asta e adevăr, am făcut o, un... dispudio, un dispozitiv de îndoit “S”-uri, iar forma şi-am cump’, am cumpărat materialul, şi l-am apucat să-l muncesc să.... Deci, după ce am ieşit la pensie, la pensie, după ce m-a scos, n-am ieşit că n-am putut să ies, dar prin decretul lu’ lui Iliescu din... martie sau din... februarie , 60... am ieşit cu limită de vârstă, deci n-am pierdut nimica, înţelegeţi? Cu limită de vârstă... m-a scos la pensie. Şi Iliescu... deci, femeile între... 50-55 de ani, iar bărbaţiii între 55-60 de ani. Ce să zic... - 29 august... 1932 [anul de naştere al subiectului], în Baciu... - Aşa. - La bunici, nu? Un an mi se pare am făcut... grădiniţa în Baciu, după aceea părinţii s-au mutat în Noua, la o colonie, mi se pare că şi acuma există, nu? Acolo am făcut încă un an de zile... în perioada când, după aceea au făcut o căsuţă... o casă modestă de familie, în Turcheş pe Avram Iancu, pe strada colectivului... elementara am făcut-o în Turcheş, e un liceu acuma Zajzoni Rab Istvân... no. După aceea... am făcut liceul romano-catolic din Braşov... - Asta unde era? - Pe 7 noiembrie... - April Lajos, April Lajos. - Ah! April Lajos, liceul, şcoala 6. - Da. Deci acolo. N-am urmat pe mai departe că... asta era liceu şi facultate de patru ani de zile... şi după aceea.... am făcut profesionala... în perioada asta [nu se înţelege] după profesională, adică profesionala am făcut-o la... uzină la I.A.B.V., nu? şi la profesională ce vreau să desluşesc... în primul an... lucram lucrări numai de lăcătuşerie, adică... pileam, înţelegi? Ne pregătea câte o bucată de material de ăsta aşa de vreo 10 grosime şi trebuia să pilăm toată ziua cu ea. Deci, un an de zile n-am făcut altceva decât am pilit... nu? Am dăltuit, iar şi al doilea an de zile, ne-a pus să facem... un pătrat, un hexagon. Trebuia să descrii de jurul împrejurul hexagonului. Era destul de greu, dar... a trebuit să fac. După aceea... şcoala pofesională... lăsată de liceu’, eu am spus lu’ colegu’ tău,... nişte instrumente foarte precise în care s-a făcut testarea fiecăruia, în ce meserie poate să dovedească. Şi acolo a ocupat ce s-a format a fost... strungar, frezor, lăcătuş, şi eu am picat la turnătorie, era şi clasă de turnătorie. Dar să scap de turnătorie... am făcut... eu am modelarea metalică... practică. Şi atuncia eu pă... pe... 63 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei actul dat absolvirei, nu apar ca turnător, apar ca modelor metalic.... După aceea, asta a fost după aceea... după terminarea profesionalei, la un an de zile m-a, servici, m-a... am fost încorporat... am... făcut armata în, în, în... Craiova... la infanterie... - Doi ani? -Cum? - Doi ani? - Trei ani, i-am spus şi.M-am încorporat la doi ani... şi cum atunci erau, erau nevoie de armată... imediat cum m-au încorporat, a ridicat la trei ani, toate armele în afară de marina şi aviaţia care erau patru ani. Eram, mi-a duc aminte, eram în... armată... după primul an şi erau recruţi puşi de oamenii ăştia de organ de... comandanţii ăştia zice: “vrem armata la trei ani şi concediu...”, nu: “vrem armata la cinci ani şi concediu la trei ani de zile”. în sfârşit... în ‘55 -’56, am făcut între ‘52 -’55... da. în ’55 m-am eliberat şi m-am rangajat... la Steagu, nu? Vreau să spun că... n-am găsit loc la modelărie şi atuncia când am terminat şcoala... m-a angajat la... atelierul de scule a Forjei... a secţiei forje.... După aceea la terminarea armatei s-a format o sculărie 435... 495 da.... După care... în ’60 m-am căsătorit cu soţia, i-am spus lu’ dânsu în ce condiţii, iar acele... în altă parte, se zicea serbări câmpeneşti, aicia, aicia erau maialuri. - Maialuri? - Maialuri erau. - Aşa se numeau serbările câmpeneşti? - Da, da. în fiecare după masă erau, la două, de două ori pe... da. Erau grădini şi acolo se organiza. Cânta fanfara, se pregătea mici şi bere şi aşa mai departe, lumea se distra destul de bine. Iar pe timp, pe timp de... iarnă am spus erau două sau trei— săli în care se organiza baluri.... Puţin, acuma discotecile sau nu ştiu cum fel de..., atuncia erau, săli de alea mari încăpea... o sută, două sute de oameni. - I-aţi spus de vreo, de trei baluri... - Da. Aţi spus de balul strugurilor... - Balul strugurilor, balul recruţilor... - In ce perioadă se ţinea balul strugurilor? - Tot în perioada când, se culegea strugurii. Ştiţi care era?... se trăgeau în fală sârme şi pe sârme se... agăţa ciorchine. Dar erau puşi... cum să zic? ...din organizatori băieţi dacă prindea... că furau lumea, că asta era cum să zic? ...aspectul frumos, hazliu sau aşa de, de distracţie... şi erau destul de late să meargă, nu ştiu cum să sară aşa mai departe, una două... îl prindea şi plătea. - Trebuia să plătească? - Da sigur. - Şi practic se sărbătorea recolta, faptul că s-au strâns strugurii? - Da, da, da. Pe ungureşte e o denumire... denumiţi aceşti oameni băieţi cred că şi eu în perioada asta mai faceam parte, ce să zic. Aşa e o expresie ungurească... erau băieţi din cei care organiza, care avea grijă de treaba asta. Luau cutia... lăzi de struguri se împacheta şi aşa mai departe şi după aceea era un asta Sari, Sarota Catani... se organiza baluri, nu? Tot cu fanfară, tot în sălile astea. Erau o sală aia, v-am 64 Vieţi paralele în secolul XX spus în Baciu era... era aicia, mai încoace, de miliţie acuma e un, o fabrică de băuturi alcoolice... Szaba, după aceea a fost 6 martie sala 6 martie... asta. - Şi ba ’balul recruţilor ce se făcea? Despre ce era vorba? - Păi ştiţi ce, cine venea? Cei care anual pleca militari... înţelegi? - Şi cum se organiza? Ce se întâmpla? - Păi da’ asta era denumirea balul recruţilor. Şi organizau numai recruţii, înţelegi? în recruţii care, în anul acela... de exemplu... eu m-am încorporat în ’52, no în ’52 atuncia în septembrie anul trecut s-a organizat un bal, asta era denumirea, înţelegi?.,. Balul recruţilor şi aşa era denumirea, da’ tot cu fanfară, tot cu... erau care... se îngrijeau de băutură de şi aşa mai departe şi treburile astea. Şi lumea dansa. - Vă aduceţi cumva de vreo întâmplare hazlie, la un bal? - Nu prea. După aceea ceilalţi îi interesa să fauna era aşa în formă de... dreptunghi. Şi atuncia ‘prejurul sălii, aşa, pe margine la geamuri era pus mese cu scaune, mese de ălea mari, nu? cu bănci că nu erau, nu putea. Şi care se servea acolo cu ce vrea ei, cu băutură, berea sau vin şi aşa mai departe. - Da * acuma se mai ţin balurile acestea? - Nu v-am spus... sălile astea s-au desfinţat, acolo, aicia v-am spus eu ce s-a făcut, s-a făcut o, instituţie sau societate comercială care, care fabrică băuturi alcolice, aicia, iar a... Nu prea aţi fost în Săcele, nu? - Nu. - Păcat. Acolo vizavi... sala asta era denumire 6 Martie, mai era Umerianu, mai sus. - Nenea Nagy, referitor la relaţiile etnice, sărbătorile astea, sărbătoarea strugurilor şi sărbătoarea recruţilor se făceau separat, deci, făceau maghiarii separat? - Nu, nu. - Se făceau împreună? - Nu. Ce... bine că mi- ai adus aminte. Ce vreau să vă spun? ...acum stai de vorbă cu unul care mâine, poimâine, în august împlinesc 69 de ani. Ce vreau să vă spun? Nu ştiu dacă ştiţi că exista... nişte frecuş între... tineretul român şi maghiar, înţelegeţi? V-o, spun aşa foarte... După aceea... s-a, s-a organizat şi bătăi. în special ştiţi cum? Erau tramvaiurile astea care, tramvaiul ăsta... ca să se evite individualitatea, românii se urca într-un vagon... - Ăilalţi? - într-un alt vagon. Şi cam în Dârste, acolo se începea şi termina acolo. Eu mă feream... dar vă spun şi la Pauţ s-a întâmplat treburile astea, nu... Dumneavoastră ştiţi că nu-i o ruşine n-o spun cu răutate, eu vă spun eu m-am înţeles şi cu taicătu’ şi cu maicăta foarte bine şi cu atâtea... relaţiile... - Deci, un fel de prietenie? - No, deci nu e, dar dacă aţi deschis treaba asta, asta era am zis eu. Acuma nu se mai întâmplă treburile alea, dar atunci era o perioadă, înţelegi? Era o perioadă când... eu... nu ştiu dacă ţi-a spus cineva că şi după aceea... erau două găşti... căştile 65 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei albastre şi căştile roşii. Una era a Iu’ Steagu şi alta era la Tractoru.... Şi se bătea, fost bătaia în Noua, nu? Atuncia cu nu ştiu cum,... de genul ăsta erau să ştii. - Ăhă. - Şi frecuşul? - Cum? - Frecuş ce însemna? - Sigur erau frecuşuri între etnii, deci nu. Dar nu era război, erau... se băteau i• cu... - Se mai dondăneau. - Sau au fost cazuri când... ultimul vagon... îl decuplau, coborau acolo şi apoi se băteau. Urca un capăt al vagonului celălaltu. Stai.... deci am tăcu’... am prins. Ce vreau să spun vouă. Am prins al doilea război... nu? Am prins perioada lu’ Ceauşescu, şi acum perioada asta după ’90, asta democraţie. Deci, atunci eram copil, până în ’45, născut în ’32 până în ’45 vreo 13 ani, nu? -13 ani. - 13-14 ani, no, da’ am prins... era din astea.... Dar asta era, şti când? Când făceam liceul, înţelegi? Atuncia era perioada. Deci până în ’45... că după aceea... a început poliţia să organizeze mai bine, nu era jandarmi şi nu ştiu cum, erau puţini. Acuma nu se mai întâmplă, pentru că intervine cu... dar atuncia nu era, şi atuncia nu putea.... Şi la, la Balot se băteau înţelegi? Şi acolo... în sfârşit. Erau câţiva care erau... abonaţi la treburile astea, înţelegi? Dar acuma nu se pune, că acuma e, e... cum să zic? 0,o între ei asta o relaţie corectă, eu o apreciez. în’75 v-am spus am făcut casa asta, în ’77 am... tencuit-o, gazul mi la băgat prin ‘92 -’93, da? - In perioada copilăriei... era şi războiul, nu existau probleme pe atuncia cu liceul cu... ? - Ce probleme erau... şcoala de pe aia unde am făcut liceul... fiind... denumirea asta de liceu romano-catolic... cursurile se ţineau... e pe Zizin capela aia catolică dacă ştiţi? -Da. - Acolo am făcut noi... vreo două, câteva clase. Am impresia... clasa era mai mici... Doi să... clasa a întâia, a doua sau a treia acolo, ştiu că un an de zile acolo am făcut. Deci capela aia a fost transformată în, în... sală de clasă, nu? Şi acolo facem noi cursurile.... Deci asta a fost în timpul celui de al doilea război mondial.... Ce vreau să vă spun? ...am simţit o, sub ce formă că eram copil, atunci când a venit... era prima zi de paşti de români şi a venit primele avioane englezeşti, au bombardat... uzina... asta a noastră, Braşovul da... - Era de avioane atuncia. - Cum? - Era de avioane atuncia? - Nu, nu, nu. Aia, Tractorul era de avioane. Asta era... - Da ' englezii au bombardat? Am înţeles că nemţi? -Cum? 66 Vieţi paralele în secolul XX - Englezii au bombardat- o? - Atunci era coaliţia asta... engleji... americani... contra nemţilor. Şi cum noi românii, ştiţi foarte bine că eram aliaţi cu... împotriva, cu nemţii, atunci categoric era. -Da' eu ştiam că în '44 a fost primul mare bombardament asupra Braşovului l-au avut nemţii. Eu aşa ştiam. Nu englezii au fost, aşa-i? -Nemţii veniseră cu nu ştiu căt timp înainte... erau cum să zic? După cum mi-aduc aminte... ne-au ocupat aşa fără, fără vărsare de sânge, fără nimica, adică francezi, organele astea cu Antonescu, ştii că eu nu mă bag la treburi de astea mai... şi atuncia întradevăr... s-a făcut, a apărut bombardamente, da’ a ţinut câteva luni de zile bine, nu?... Au atins... uzina Otintu, după aceea mi-aduc aminte că era o fabrică de cremă de ghete... şi mai e Opasta... aia acuma a atins-o, se vedea de aicia flăcări şi aşa mai departe... - Dar aicia în, în Săcele nu, eraţi mai feriţi, nu? - Eram mai feriţi, dar unde a... a pornit bombe? Pe câmp. Deci, nu a fost... da, nu am fost, n-am fost atinşi. - Ăhă. - Ei încercau, după părerea mea, întreprinderile astea mari. - Dar v-aţi adăpostit în timpul bombardamentelor? - Acolo pe Avram Iancu, în Turcheş am... făcut o groapă aşa. După aceea am retras pe dealurile aicia, pe dealurile astea... şi noi am fost... - Tatăl dumneavoastră a participat a fost cumva, a participat cumva în război? - Nu, nu, nu. - Şi aveţi cumva rude care sau prieteni care ar fi, au participat în război sau au fost deportaţi? ' - Nu. - Nu cunoaşteţi pe nimeni? - Nu.... Auziţi, auzi. Eram copil şi... dacă şti că îi deporta pe... în special pe saşi... aia a fost, aia a fost deportaţi, nu? Dar... nu mi-aduc aminte ca să fi avut... - Dar nu atuncia, acuma? Sau după război nu cunoaşteţi, n-aţi cunoscut pe nimeni, să fi fost deportat sau... să fi participat în război? - Stai puţin, după venirea lu’ Ceauşescu la putere nu se punea problema, ca să, vorbeşti dinainte lu’, înaintea lu’. - Da înainte. -... ’45. - Nu, nu. după y45, deci după ce s-a terminat războiul? - Nu, nu ştiu... - Dumneavoastră aveţi copii? - Cum? - Aveţi cumva copii? - Am fata. Am o fată, e căsătorit... am nepoţica care a venit şi ne-a deranjat [la un moment dat în timp ce realizam interviul a intrat nepoţica în cameră]. Nu, dar nu, deci...nu cunosc, n-am cunoştinţe...că să fi avut...pe cineva întradevăr care a fost... 67 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei -ft • i Ce vreau să vă spun... stai că bine că mi-am adus aminte. Socrul meu a fost deportat . în... Rusia... în al doilea război mondial. - în Siberia sau... ? | - Nu ştiu în ce localitate. Acolo a fost cinci ani de zile, înţelegi? după revenirea în ţară la 11 luni de zile, lucra la turnătoria de oţel al lu’ Steagu. După 11 luni de zile într-un accident... a murit... înţelegi? Şi deci a fost deportat socru’ meu Benedect Victor l-a chemat, nu? A fost deportat în U.RS. S. Nu ştiu unde, cum... că n-am, n-am prins. Deci, asta a fost... el a murit în ’49, în'aprilie. Deci, eu m-am căsătorit în ’60, deci de tânăr, la 11 ani de zile, nu? - Da, da. - La 11 ani deci, nu puteam de scoate treburile astea care ziceai.... Părinţii mei nu au fost. Tata n-a fost, am impresia că taicămiu a fost mobilizat la locul de muncă, înţelegi? în perioada celui de al doilea război. Din ce cauză vă spun că fiind născut în 1908 atuncia era, făcuse armata înainte şi... atunci se mobiliza, dar la locul de muncă, înţelegi? Nu erau duşi pe front. Asta a fost singurul caz care l-am prins, am auzit acu’, după ce m-am căsătorit, de starea asta. - Cum s-a schimbat perioada dumneavoastră în perioada lu ’ Ceauşescu? Aţi simţit că s-a schimbat în vreun fel? Aţi avut greutăţi sau...? Dacă aţi putea să îmi povestiţi ceva despre perioada asta? - Ce vreau să vă spun ... să nu se pară, dar nu vreau să am repercursiuni dacă vorbesc despre nişte treburi. - Nu, nu, nu-i nici o problemă? - Ce vreau să vă spun?... Eu consider că... ţi-am spus casa asta am cumpărat-o în perioada lui, lui Ceauşescu, deci în ’60 m-am căsătorit, în ’63 am cumpărat o căsuţă modestă din lemn, nu? în ’60, în ’70 am făcut, ţi-arăt eu afară... camera şi şopronu’ nu? Iar după, aceea iară, asta numai din salariul meu şi a lu’ soţia să şti, înţelegi? Deci să reiasă clar, dacă la urmă o să zic ceva o să zici, indiferent nu mă... după aceea. Iar în ’75, până în ’75 am adunat toate materialele, iar în ’75 am ridicat casa. La doi ani de zile am... tencuit-o în interior şi... - ... Ceauşescu n-am nimica... indiferent cine crede, dar... e negru pe alb că el, a avut el nişte treburi, cultul personalităţii sau alte treburi care ia... a zis că el a făcut, dar practic hai să o luăm aşa... văzut cu ochii noştrii ce s-a făcut în perioada aia... ce s-a făcut după ’90, nu? Cum, în ce condiţii... poate mai puţin ştiut, dar întradevăr s-a construit. - Pe vremea lu ’ Ceauşescu sau după? - După perioada lu’ Ceauşescu a dat oraşe întregi, cartiere întregi s-a făcut, nu? în Turkinkemberg, partea aia... a lu’ Steagu, asta de la.... şoseaua Calea Bucureşti... până la vechea uzină aia s-a făcut după, după, după... clădirea veche există, sunt hale vechi care există... alea ti’ tipizate... în uzină. Ai umblat, n-ai fost niciodată? - Nu, doar prea puţin. - No. Există.... ceea ce a despărţit... uzina, pe acolo trecea tramvaiul, înţelegi, în faţa uzinei şi aşa mai departe, iar după acea a desfinţat tramvaiul şi a făcut partea, acolo unde e trolebuzul, unde întorc trolebuzele 3 şi aşa mai departe... 68 Vieţi paralele în secolul XX - A da, da ştiu. - Partea aia a fost făcută după... după cum să zic... şi eu zic aşa că undeva omul ăsta a făcut... a făcut mult pentru oamenii mai săraci, înţeiegi? ... Foarte mulţi au primit şi eram preşedinte de [nu se înţelege un cuvânt] se dădea... se repartiza locuinţe la cei care aveau nevoie şi atuncia li s-a dat domne gratuit, no. Dar acuma cum e? Nu. - Aţi fost cumva membru de partid? - Cum? - Aţi fost membru de partid? - Am fost de ce să, nu... Am fost secretar, am fost secretar de, am fost, am făcut parte, am fost secretar de U.T.C. pe... în, în pluton, după aceea am făcut parte, am făcut... membru în membru biroul U.T.C.-ist pe unitate, după aceea, aici am fost şi secretar de U.T.C. pe secţie, la filieră, secţie, după aceea secretar de partid şi după aceea sindicat. După aceea, organele astea judeţene... de sindicat şi aşa mai departe, am făcut parte. Adică nu ştiu dacă şti că în perioada lu’Ceauşescu se punea problema ca... şi naţionalităţi trebuia acolo înăuntru, dar avea un procent care, în care mulţi maghiari, ăştia trebuie să facă parte din organele aceste: judeţen, municipal, toate treburile astea, înţelegi? După aceea... fiind preşedinte sindicat într-o secţie şi membru în comitetul fundat pe întreprindere, am fost ales o perioadă, nu ştiu câţi ani de zile, trei sau patru ani de zile, membrul consiliului municipal al sindicatelor pe Braşov.... Da’ tot din cauza că... eram de naţionalitate maghiară şi aveam activitate zic eu, dar am muncit pentru că mi-a plăcut, dar... aşa a fost situaţia. - Nu se purtau altcumva cu dumneavoastră... - După aceea drept dovadă că am muncit atâta am fost... trei zile trimes tot de către Comitetul Judeţean U.T.C. pe Braşov la... ziua marinei, în Constanţa, după aceea am fost într-o excursie în Ungaria... cred că vreo 12 zile, înţelegi? Cu grup de... 30 de tineri din Braşov, din judeţul Braşov.... Deci nu îmi e... ruşine să zic, că am fost membru de partid. Dar auzi, eu am muncit şi n-am fost... plătit de partid, înţelegi? Să reiasă toată treaba asta. Că am, am fost în toate organele astea, dar eu am muncit, la locul de muncă, sculer matriţian am fost, o să-ţi arăt şi ăla, cartea de muncă, dar... asta a fost. Eu zic că undeva Ceauşescu a făcut mult pentru oamenii săraci. Cartiere întregi care sunt prin Braşov, în toata ţara şi în Bucureşti. Palatul ăla... parlamentul, oare de cine a fost făcui? Că !-au finisat ăştia. Ăla unde se ţine şedinţele parlamentului, sediul parlamentului. A fost început de el... cum să zic, ca destinaţie Casa Poporului, nu?... Deci nu sunt nişte treburi care nu sunt adevărate, sunt adevărate, nu? - Şi cum... - Acuma cred că... trebuie să mă crezi că sunt foarte sincer cu voi, că eu după poarta pe care am facut-o [poarta de la curtea casei7, n-am mai reuşit să fac nimica, înţelegi? Asta a fost ’92 sau ’91-’92. Tot din cauza că întradevăr atunci era un fel de ciment... 50 de lei şi plus 5 lei transportul, acum un sac de ciment a ajuns la o sută de mii. De câte ori s-a scumpit, s-a scumpit aia, toată, eu spun să mă scuze oricine, dar... faţă de mine nu, care am trăit perioada asta, înţelegi? ...nu pot să mă corn’, să mă combată, că avut el treburile astea, a avut domnule asta era. Dar... a făcut, a făcut pentru popor, a 69 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei făcut pentru oameni. Că era acolo o perioada când... şi pe urmă Ie demolează, poarta aia de aia n-am făcut-o... Am, a zis că de la şosea în jos ne demolează... locuinţele alea şi face... redă agriculturii. Partea asta de sus a zis că fac, face blocuri şi ne mută pe toţi acolo. Şi atuncia... n-am, am tot dus, tărăngănat cu, că am avut o poartă de lemn, de scânduri şi alea ce ne trebuie, nu? Aşa cum, cum... aşa cum am cumpărat casa, dar nici decum. După aceea în ’91, în ’90, m-am apucat am cumpărat material, nu? Şi acuma am făcut. - Aţi spus că aţi fost în excursie în Ungaria? - Da. - Cum aţi ajuns? Cu, prin partid aţi ajuns, sau...? - Nu... Ştiţi cum a fost excursia asta? Se organizează Comitetul Judeţean U.T.C., nu? ... Valoarea excursiei 1400 de lei s-a plătit prin, ni s-a, ni s-a acordat... prime şi... în valoarea aia bani lichiji şi atuncia a fost vărsat în cadrul organizării excursiei, înţelegi? Da’ şti cât a fost asta? în 1958, în ’56 a fost... - Revoluţia. - Revoluţia aia, iar în ’58 am fost. Deci, nu e, n-am plecat pe cont propriu, n-am, n-am paşaport, atunci a fost, a fost un grup din judeţul Braşov, nu? Mai mulţi eram din Braşov... activ’, cei care au avut activitate şi atuncia ne-a dus. - Eraţi obligat să participaţi la activităţi politice, la serviciu? - Păi, dacă în calitatea pe care am avut^o eu... da. Ţi-am spus că eram membru a comitetului de partid, după aceea când am... m-a ales preşedinte de sindicat pe secţie... eram nevoit. Dar să reiasă clar ca eu nu am fost plătit nici de sind’ nici de partid. - Da, da am înţeles. - Cum atâţia mii şi sute şi milioane de oameni care... A fost, asta a fost perioada. Şi încă o treabă. Eu n-am devenit membru de partid aicia, în armată. - Cum în armată? - în armată, atunci am fost primit în partid. - Dumneavoastră v-aţi dus sau au venit ei? - Au venit ei, cum să nu. Deci nu, nu adică... aşa cum zic formal a fost cerere de înscriere în partid, dar practic asta... au făcut-o ei. Deci nu aici am fost făcut membru de partid aici în viaţa civila, în armată. - Da, am înţeles. - Cum s-a schimbat aspectul Braşov'... perioada.... Cum e Braşovul acuma faţă de Braşovul care a fost înainte? Cum îl vedeţi dumneavoastră? - Ce vreau să vă spun? ...întradevăr că s-au făcut cartiere, a modernizat, nu? în schimb nu s-a terminat... Centrul Civic, nu? Cred că eşti de acord cu mine, da? - Da, da, da. - Deşi a început atuncia, nu? întradevăr nu cred, atunci... până în ’45, nu s-a pus problema... dezvoltării,dar... Braşovul, care creau să spun că şi acuma... Vatra Comercială, care există, a fost şi există şi acuma, nu? Strada Republicii... pe ungureşte fost Kapu Utca, după aceea 7 noiembrie... nu? Ce vreau să spun unde am mai fost magazine. Pe Karl Marx, nu şi asta, dar... adevărata Vatră Comercială, a fost acolo. A 70 Vieţi paralele în secolul XX fost întreprinderea asta dacă ştii Rognoc Astra, Petrom, Farola, Timpuri Noi, Temelia, nu? După aceea denumirile vechi Strungul era Şil, asta a fost, ai auzit? Nu. - Nu, n-am auzit? - Asta a fost denumirea Hidromecanicii, Strungul a preluat-o, după aceea s-a transformat ăn Hidromecanica. Fabrica de Postav Partizanu a fost Şerbul asta a fost... fabrica de bere de aicia... Ţeliu a fost. Asta a fost proprietar patron sau nu ştiu cum să zic, nu? Deci actuala fabrică... de bere... zi, Ciucaş a fost patron Ţel, înţelegi? Asta a fost... patron care au făcut. Dar vreau să spun că întradevăr, aspectul s-a schimbat, nu? S-a schimbat aspectul cum să zic? ...şi aicia trotuarele vreau să spun, să scot în relief şi în Săcele. Trotuarele sunt pavate, nu? Dacă ai văzut? Aicia în Săcele, s-a introdus gazul metan, s-a făcut puţină industrie, Precizia... şi aşa mai departe. Deci vrea să lase că într-adevăr în anii aia s-a făcut. S-a făcut şi acuma cu, după ’90, nu? Când s- a introdus gazul metan, totuşi e, da? Curat... - Vă este dor de locuri care nu mai există? - Cum? - Vă este dor de locuri care nu mai există? - Blocuri sau... - Locuri. Locuri cum a fost... nu ştiu ce să... cum a fost, cum a fost înainte. Vă e dor de cum era înainte? De locuri, cartiere care nu mai există, vă e dor de ele? - Singura treabă care... a dispărut tradiţia asta care a fost aici în Săcele. V-am spus cu maialurile astea, cu balurile. Nu eram numai tineri, erau şi oameni în vârstă. Mai ascultam muzică, mai dansai, mai nu ştiu cum. E acu totu’ e... Şi încă o treabă care vreau să o... m-am gândit la treaba asta. In perioada asta... asta e părerea mea cel puţin... nu că am fost organ de conducere. Era mi-aduc aminte într-un an, era - 28 de grade şi am venit cu un secretar de era [nu se înţelege] implicat, am venit şi am ţinut şedinţă cu cei de la, cu tineretul de la, no. Ce vreau să reiasă aicia că... atunci se ocupau organele astea mult mai bine cu educarea tineretului. Nu ştiu dacă ştii sau poate ai aflat sau vei afla, n-au fost atâtea violuri, atâtea furturi. Toate treburile astea, nu au fost atâtea. Acuma sunt exagerate. Păi da, eu iau ziarul “Ziua”, îmi place ziarul ăla. Păi da’ extraordinar de multe sunt domnule. - Şi cum, ce făceau acolo pentru educarea tinereretului? Se... Se făceau anumite cursuri sau... ? - Erau şi şedinţe de... cum să zic? Şi în armată... educaţia politică... nu? Organele de aicia au fost, au urmat, şi eu am urmat un curs de economie politică, da’ în sfârşit treburi de astea.... Dar ce vreau să spun? ...în şi în şcoală şi în licee şi în profesională... profesorii, educatorii ăştia... se ocupa de noi şi ne spunea să nu facem prostii sau să nu furăm, să nu... Treburile astea. Eu zic că undeva... erau mai multe locuri de muncă, vreau să reiasă treaba asta. Nu ştiam ce-i şomaj, ce-i... lipsa locurilor de muncă, nu erau atuncia. Ce vreau să spun să ştii. Nu mergea problema camioanelor... s-a băgat s-a făcut... remorci, n-a mers remorcile... sau camioanele sau făcut şasiuri pentru combine de recoltat păioase. Deci... a schimbat, nu? A schimbat, deci,... nu se punea problema lipsa locurillor de muncă, acuma... termini facultate, termini aia, n-ai 71 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei loc de muncă, nu? Deci, nu se punea problema atunci... Cum terminam, am terminat profesionala gata m-a şi angajat şi lucram.... Ştii bine că să se formeze un meseriaş trebuie să aibă 20-30 de ani de zile. - Ce fel de activităţi făceaţi în perioada asta a lu ’ Ceauş eseu? Merge aţi în vacanţe, mergeaţi... şi unde anume dacă mergeaţi în perioada asta? - în profesională am fost... - Nu... nu... nu în perioada Ceuşescu... lu * Ceauşescu? - Da. Adică... - Aţi făcut vacanţe.... Sâmbăta, duminica sau în concediu ce făceaţi, în perioada aceea? -Nu. - Nu era ceva anume? - Nu. - Aţi vizitat cumva monumente istorice, cel puţin de aici din Braşov? Şi dacă ţineţi minte vreunul... unul în mod special care v-aplăcut sau v-a marcat? - Ce vreau să vă spun? Nefiind departe... Săcele de Braşov categoric cunoşteam... locurile astea istorice. Alea zi... cum să zic? ... zi tu ăla, care a fost împrejmuit Braşovul ălea de sub Tâmpa. - Nu mi-aduc aminte acuma. -Pietrele lui Solomon, după aceea aia cu junii, mă duceam, duceam cum să nu ... ce vreau să vă spun încă? Astea au fost. - Se organiza cumva ceva de 15 martie? -Nu. - în general nu, nu se organiza? -... deci ce vreau să vă spun? Nu se punea problema atuncia. - Dar nu, în general? - Nu... nu... nu... ce vreau să vă spun? Astea cu 15 martie a devenit puţin mai actuală... după ’90... După ce înfiinţarea atâtor partide, nu? Nu era... Cred că îţi dai seama că... cum era lozinca aia? ...partidul comunist era, unicul partid de guvernământ, nu? Deci nu permitea mai multe... formaţiuni, nu? Ca să participe la alegeri... la alegeri, de ceva alegeri, la Marea Adunare Naţională, nu era, era singur. Deci nu era. Acuma când... cum să zic? parlament pluralist ia parte atâtea şi atâtea... Mi-a plăcut, ce vreau să spun? şi acuma mă uit foarte des la ştirile, da... şi să urmăresc activităţi sportive, asta.... Cum pot mă uit la... Acuma când mi-a întrerupt... mi-a întrerupt şi pe stradă cablul. Cu Eurosport văd extraordinar de... îmi place domne. N-am... în tinereţe n-am participat la un sport de performanţă sau la un sport de ăsta, dar mi-a plăcut domnule. Ce să zic... - Am văzut că aveţi cărţi... Ce fel de cărţi preferaţi în general? Sau... - Era... o perioadă când în uzină... se facea standuri de cărţi... înţelegi? Venea în secţie şi expunea cărţi. Puteai să cumperi, dar în rate, înţelegi? - Atuncia în perioada... - Da, în perioada lu’ Ceauşescu. Uite! [s-a ridicat pentru a-mi arăta câteva 72 Vieţi paralele în secolul XX din cărţi], îs două din alea... plus cărţi tehnice. Uite “Cartea sănătăţii” , “Medicina în familie”. - Şi erau, se dădeau acolo, atuncia în...? - După aceea asta... erau... - Aveţi cumva vreo carte preferată din ce citiţi? - N-am. Da ştiţi ce mi-a plăcut... mi-a plăcut uite asta “Magazinul istoric”. Nu era scump şi era... Că apare plianta aia a Iu’ Ceauşescu, apare, dar sunt treburi foarte interesante. “ Lumea” iară mi-a plăcut să... să citesc, revista aia de politică externă, “Lumea“ aia mi-a plăcut. Mai am şi în sufragerie, adică în sufrageria Iu’ ficămea... - Dintre autori, dintre scriitori, în general aveţi vreunul preferat? - Păi n-am, ce vreau să vă spun? N- am... nu mi-a plăcut romanele ăstea, înţelegi? Romane ca să zic, dar... - Dar nu neapărat preferat. Ce v-a plăcut mai mult din ce aţi citit? - Adică ce gen de cărţi mi-a plăcut? - Da, ce gen de cărţi ce... ce preferaţi? - Poeziile lui Eminescu le-am citit, nu? în limba maghiară... - A lu’ JakaiMor? - Cum? - A lu’ Jakai Mor? - Numai puţin te rog nu te superi, da? [s-a dus să îmi arate o carte de-a lui Petofi Sandor], - Cât am putut să citec eu. De Sadoveanu mi-a plăcut... după aceea... Arghezi am mai citit aşa... - Şi în realitate vreun om... -Cum? - în... în realitate aţi cunoscut cumva vreun om... o personalitate, vreo personalitate? - Ce vream să spun? ... Toată perioada care ţi- am povestit-o... de la până în ’45, între ’45... şi ’90 şi între ’90 încoace fiecare... parte asta din ani trecut au personalităţi domnule. Atunci no. Dar ce vreau să spun... în ... în timpul lu’... lu’ Ceauşescu, eu urmăresc şi acuma la televizor pe ăsta, pe Silviu Brucan, nu? Ştii că era, a fost ambasador într-o... a lucrat în America, no. După aceea... mai puţin în perioada asta acuma după ’90, să spun de ce. Asta e părerea mea. Poate greşesc, dar... o mare parte dintre oameni, care s-au ridicat acuma, s-au ridicat...[mi-a arătat bani]. - Da. - E cunoscut faptul că... acele vile şi nu ştiu cum, nu-s făcute pentru mine, nu. Eu am avut posibilitatea care ţi-am spus, poate ţi-arăt şi sufrageria, asta e pe banii tâmplăriaţi. Ştii unde am facut-o? în Odorheiul Secuiesc. A fost mai ieftin acolo. Uşa aia, asta de intrare, tot acolo pentru că aicia... Am mai făcut şi aicia, dar... Prin nişte rude,” hai să facem”, am făcut acolo. Şi ne-a costat mai ieftin întradevăr, înţelegi? No. Deci... acuma nu prea, dar eu vă spun oamenii ăştia, eu îi condamn pentru că... n-au făcut altceva, asta-i părerea mea, poate greşesc, n-au făcut altceva decât au... au scumpit 73 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei tot... au vândut tot... asta a fost. Nu dar e normal ca să fie diferenţă cum a... nu ştiu dacă aţi auzit la televizor. Adică un cetăţean, câţiva ani, nu ştiu, unul sau mai mulţi din Bucureşti, a avut un salariu de zece milioane, a ieşit la pensie... să-i dea 22 de milioane?! pensie. Deci a avut un salariu de cât a lucrat, nu ştiu ce, n-a zis numele şi funcţia. Deci zece milioane a avut şi i s-a dat pensie de 22 de milioane, e diferenţă. încă o treabă. Diferenţa asta între... cei care au ieşit la... la, ne-a scos... din ’90 şi cei care au ieşit după mărirea de salariu din ’97, ’96 e diferenţă mare. Adică dublu ... şi eu am vechimea pe care o au ei... Faptul că au avut salariu mai mare sau poate că a avut... numai asta a fost baza. Indiferent poate să mă condamne, să mă combată, dar cert este că... s-a luat după... salariu, după câştigul. Atuncia noi am avut, eu am avut salariu tarifar de 3.660 de lei m-a scos cu 2.974 de lei, nu? Şi aşa... puţin s-a ridicat. E! [exclamaţie] da’ acuma ăia care ies cu dou milioane, trei, cu patru milioane, colegi care ies cu pensia aşa mare... Nu trebuia să facă diferenţa asta sau trebuia să facă altceva. Acuma ne-a dat şase la sută. păi nu trebuia să-i dea ălălalt, trebuia să ne dea nouă ca să ne apropiem, nu în totalitate, dar nu cred că sunt foarte mulţi pensii, mai mulţi pensionari decât productivi, dar... ei au organizat treaba asta, nu? Eu puteam să mai lucrez încă doi ani jumate până împlineam. Sau până în şaizeci şi, până când împlineam 62 de ani, dar au zis că... gata, de la întâi mai nu mai avem ce căuta în uzină. - Aţi spus că aveţi o fată. Când era mică, cine avea mai mult grijă de ea? - Deci, soacră-mea a avut grijă, nu? După aceea, soţia făcea două schimburi, nu? Şi... şi ea a făcut... Deci, eu... nu? la Precizia... şi acuma lucrează acolo. A avut concediu de naştere doi ani de zile, nu? După doi ani de zile s-a reangajat şi acolo lucrează. Acu de nepot avem, are grijă mai mult soţia, nu? Şi asta e. - Dar rămân la treaba asta indiferent dacă văd că e diferenţă mare între... pensie unora care ne-a scos atuncia şi înainte hai să zicem, că nu zic că ’90. Şi înainte, şi cei care ies acuma. E extraordinar. Tot mâncarea trebuie să o mănânc... Mult mai puţină carne. Că n-am trebuie să trag, nu? După aceea... i-am spus lu’ colegu’, când am făcut casa un sfert de ciment valora, era 50 de lei plus 50 sacul, dusul. Acuma că s-a urcat la o sută de mii... nu reuşesc să-mi... să-mi cumpăr, să schimb ţiglele. Sunt multe... multe... multe. Poate cineva dintre voi sau alţii crede că eu mă plâng. Nu mă plâng, dar dacă s-a această ocazie să-mi ia interviu, să-mi dau părerea faţă de treburile astea. în perioada lu’ Ceauşescu s-a făcut extraordinar de mult pentru oameni. Atâţia colegi care au venit din Buzău, din... Moldova, din toate părţile. Mai era o treabă, care mi-am adus aminte. A făcut-o el, atuncia, Ceauşescu... dezvoltarea planică propor- ţională a judeţelor. Adică, să nu fie diferenţe mari între judeţe, cu economie dezvoltată, înţelegi? şi atuncia a dezvoltat... toate judeţele să se apropie, şi atunci a făcut, a creat locuri de muncă, a... a venit oameni din toate părţile, şi aşa mai departe. Dar e liber, eu nu zic că nu, liber să vie. - Dacă ar fi să vă gândiţi la viaţa dumneavoastră în ansamblu ce aţi schimba? -Cum? - La viaţa dumneavoastră în ansamblu, de mic copil până acuma aţi schimba ceva? Dacă aţi putea, aţi avea posibilitatea? 74 Vieţi paralele în secolul XX - Dacă aş schimba ceva? - Din viaţa dumneavoastră da? - Presupunând că aţi avea posibilitatea? -Da. - Cum? -Presupunând că aţi avea posibilitatea ceva, în viaţa dumneavoastră, dacă s-ar întoarce roata, ştiţi vorba cântecului? - Ce vreau să spun? Ca să pot să schimb trebuie să ai... - Presupunând că şi aveţi... - Auziţi ce vreau să vă spun? Nu mă gândeam, mă gândesc la ceva, dar m-am îmbolnăvit, mi-a găsit o boală fibrilaţie la inimă. Eu trebuie să... iau medicamente în fiecare lună în valoare de 250 de mii lei. Am fost internat de două ori la Spitalul Judeţean. Cum s-a... s-a manifestat, asta fapt divers. Durere de cap, ameţeli... şi oboseală... înţelegi? Anul trecut în august, anul ăsta în martie... scump, medicamentele scumpe, dacă vrei să trăieşti, trebuie să-ţi... îmi permit eu cu pensia pe care o am să cumpăr atâtea kilograme de carne, la ăla care are să zicem cinci milioane de lei, nu? Acuma fiecare aveţi părinţi, nu? Şi... unii poate au situaţie mai bună, alteia au situaţia mai slabă, nu? Dar în ultima instanţă banii determină tot. Sau cum era înainte... situaţia materială e determinat de... de ăsta. Ai aicia poţi să gândeşti [nu se înţelege] dacă n-ai de unde. - Ce credeţi despre noile nume de străzi care s-au introdus acuma? - Nu-i rău. Adică s-a dat denumiri unor oameni... scriitori, istorici... Chiar astăzi am prins ceva foarte interesant...Strada...Armatei Roşii din Braşov. Ştiţi unde e? - Da Mihail Weiss, actualmente. - Na acuma o perioadă a facut-o strada... - Mihail Weiss? - Nu... nu. A fost Armata Roşie a facut-o armata şi acuma Mihail Weiss. Să, nu... zicea unul dintre locatari “îmi trebuie foarte mult timp, ca să schimb toate actele de pe strada aia care a fost, pe strada asta Mihail Weiss”. -Deci, din punctul lor de vedere mai dificil, dar practic ar trebui restaurat... cultul ăsta, dar nu cultul personalităţii, dar restaurat faptul de ai aduce înapoi, de ai reapreciape oameni... - Asta de când stau eu aici, de 40 de ani tot strada Anin a fost. Aia e Carpaţilor... - Dar s-au numit altfel înainte? - Cum? - S-au numit altfel înainte? - Nu... nu. De când ştiu cel puţin... După aceea. Ştii care... s-a schimbat? Ce vreau să spun unde s-a schimbat? Unde au fost denumiri de astea: 1 Mai. De exemplu strada aia care urcă de acolo de la... - Unde sărbătoreau... - ... 1 Mai acu e Gheorghe Darie sau... Sau Bulevardul Braşovului. Ce caută aicia în Săcele Bulevardul... putea să dea altul, nu? - Da... da... da. 75 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Asta e şi aşa... n-am. Auziţi treburile astea mai prea puţin m-a deranjat. V-am spus mă deranjează treburile astea... - Ce credeţi despre numirea din ultimii zece ani a unor străzi cu numele Antonescu? Sunt unele străzi care se numesc Antonescu? - Ce vreau să vă spun vouă? Asta a fost perioada... şi el a trebuit să decidă, nu? Antonescu. El nu de pomană a fost pus acolo, nu? Mareşal, l-a făcut mareşal, nu? Eu nu... Auziţi. Păi pe Antonescu nu-1... nu-1 condamn deloc, să ştii. Vă mai spun o dată treaba, indiferent că nu-i în... în [nu se înţelege]. Şi astăzi am citit în ziar... cu partidul ăsta ţărănist. De ce atunci când a fost Iuliu Maniu, Coposu şi ulterior a fost Diacon... N-am nimica, nu sunt din nici o formaţiune politică. Zic aşa că e horţăiala între... între putere. Dar de ce treaba asta domnule? Dacă aia au luptat, au făcut închişi... Dar şi cu Antonescu. El a fost condamnat pentru că a fost perioada asta. Atunci, şi aşa mai departe. Putea să întoarcă armele? Nu era... Daţi-vă seama că, dacă se opunea... Antonescu, nu era vărsare de sânge în ţară aicia. Câte ţări? Franţa n-a fost cotropită de... nemţi, nu? Sau Polonia, nu? [nu se înţelege]. Alt caz. La Bulgari. Fostul rege, prim ministru domnule! [exclamaţie]. Şi aicia acuma se i-a consideraţia să intre regele. E bun domnule, pentru că e român. Dar ţării, absolut deloc nu... dar să vie. De ce nu? Adică la nişte treburi de astea, nu deloc domnule. Da’ de ce nu, domnule? El dacă, el aicia s-a născut, aicia fost asta a fost regimul. Dumneavoastră ştiţi foarte bine sau voi ştiţi că comuniştii ce... că n-a încăput în ei: biserica şi asta... regii. Deci nu putea... Auziţi. însăşi doctrina asta a partidelor comuniste nu se împacă cu... cu religia şi cu... cu regii, nu? Este? - Da. - Vrei să spui o ţară sau vreţi să spuneţi o ţară de asta în care a fost şi partidul comunist la putere şi regele. Nu... nu se împacă domnule. Vedeţi că în oraş vorbesc. Oare cum mă satisface când văd... Şi aici s-a făcut o biserică în cartieul Steagu şi mai încolo încă una.... nu vă spun... religia şi... nu că am citit-o, o citesc, am biblie şi nu ştiu cum. Mă mai duc la biserică, când am timp la biserică, dar nu... nu s-a făcut, nu face rău nimănui Domnul. Crezi ce vrei, nu? Educaţia care ai primit-o sau o primeşti, crezi ce vrei, dar... Şi acolo alea 10 porunci spune nu omorî, nu aia, nu fura... E ceva rău în asta? Nu e... nu e. Dar pe mine mă deranjează asta domnule. Degeaba zic ei. Că înainte n-a fost atâţia oameni bogaţi, 11-au alergat după ciolan atâţia cât sunt acuma. Dacă stai., ca... senator sau avocat, parlamentar, posesiune te-ai îmbogăţit. Toată viaţa nu trebuie să munceşti. O altă treabă. Eu cu familia în perioada asta în timpul Iu’ Ceauşescu am fost de vreo trei ori cu fetiţa la mare, mi-am permis. Odată am fost la... la Tuşnad. Acuma unde să-ţi permiţi cu... patru sute de mii care se dă pe noapte la un hotel, nu? Cu cât e... Poate unii îşi permit, dar... Şi atuncia... V-am spus nu mă plâng, să nu luaţi în considerare că mă plâng, dar asta e situaţia, vă spun. Nu mă plâng de nimica. Concluzia. -Aşa. - încă o treabă. Auziţi. încă o treabă. Am citit, m-a pus... Am văzut în ziar că se face o... cunoaştere a bibliei prin corespondenţă, cu o biserică baptistă din... din... din asta... Nu Predial mai încolo. - Sinaia, Azuga? 76 Vieţi paralele în secolul XX - Nu Sinaia. Mai încolo. Buşteni. Şi am purtat corespondenţă şi până la urmă... când am terminat-o... a venit un... un... Nu preot era. Cum i-a zis? Englez. Un... în sfârşit. - Pastor? - Pastor englez, nu? A stat el aici pastorul, eu am stat acolo [indică locurile de la masa la care stăteam şi noi] şi translator, nu cu... A venit cu o maşină. Nu, cum să nu. Mi-a pus câteva întrebări destul, de vreo oră aşa totul interior. Am făcut o rugăciune, înţelegi? Deci, n-a fost un lucru rău care l-a făcut cu mine. - Da... da. - Nu m-a obligat că dacă fac... asta să treci la religia aia. Tot am zis că o să merg ... N-am avut timp şi nu m-am dus. [mi se înţelege]. Lângă staţia aia de maşini, aşa mi-am dat seama că există tot acolo o biserică baptistă. Şi câte sunt de astea? - La noi acolo pe Sitei. - Pe Sitei acolo. Sunt... sunt. Aşa cum a luat fiinţă atâtea partide, a fost şi dintre de ăstea, nu? - în concluzie aţi schimba ceva? - Cum? - Aţi... aţi schimba ceva... - După mine? - Da. - Aş schimba... Auziţi n-am... n-am... n-am putere. La 69 de ani n-am putere. Dar ce aş propune eu să se schimbe? Să nu fie diferenţa aia aşa mare între... nivelul ăsta de trai între unii şi alţii. Adică, unii foarte bogaţi, miliardari sau cu 3-4 sute de mii pensia de agricultor sau pensie. Auzi gazul trebuie să-l plăteşti, lumina trebuie să plăteşti, apa trebuie să o plăteşti... cum să zic? Gunoiul trebuie să-l plăteşti, şi câte şi câte... Nu-mi permit. Am o soră în Brăila, i-am spus lu’ colegii5 ... tot zice că n-am fost de ani de zile. Nici ei n-au fost. Acuma îs pensionari şi ei şi nu-şi permit... - Da... da. - După aceea am prins ulterior că linia aia care duce Bucureşti-Constanţa sau Ploieşti... Galaţi e plin de ăştia care te jefuieşte şi nu ştiu cum mai departe. Ţi-e frică să şi ieşi. Nu numa acolo şi aicia. Circulă de ăştia cu... fusta lungă şi dacă bate la poartă şi dacă deschizi te mai jărmăneşte. Noroc cu câinele ăsta care l-am, avem. Am un câine dobărman, de ăla negru... Auzim ceva îi dăm drumul şi... ne mai apără de... Respondent: Nagy Ludovic, Intervievatori: Bolonyi Mihai Iuria Ionuţ Realizat în data de 13- 07- 2001 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 78 Vieţi paralele în secolul XX “E o greşeală de istorie” - Povestiţi-mi puţin despre copilăria dumneavoastră, când Vroţi născut ... - M-am născut în comuna Pecica, judeţul Arad şi, copilăria până la 14 ani.. .După aceea am plecat la o şcoală profesională de 4 ani pe care am terminat-o şi după terminarea şcolii...am venit la Braşov. M-am stabilit aicea cu serviciul la calea ferată, depoul CFR Braşov...Pe urmă, în continuare, am făcut armata la Timişoara şi după armată, în continuare, tot la CFR până în 1941. în ’41, din cauza evenimentelor politice, a trebuit să renunţ la serviciu de la calea ferată, am dat probă la fabrica de avioane, aicea la Braşov. Şi acolo am continuat serviciul, şi, după ce... M-am căsătorit pe urmă în 1939 şi din căsătorie am realizat, am avut un băiat, a făcut liceul aici în Braşov, la Unirea, în continuare facultatea, tot la Braşov, la Universitatea de Automobile şi Tractoare. Da, a fost inginer şi a terminat facultatea cu bine, actual.. .acuma e stabilit în Canada; şi în continuare...despre Braşov, ce să vă spun. E un oraş frumos, pe timpuri, populaţia era foarte mică faţă de ce este acuma. Când am venit eu la Braşov, erau circa 40.000 de locuitori. Securitatea populaţiei nu era nevoie, pentru că poporul era disciplinat, locuitorii respectau legile şi, în continuare...poliţia era 20 de poliţai în tot oraşul. - 20 de poliţai? - [râde] da, da, 20 şi puteţi să verificaţi, că mi-amintesc că am avut o rudă care era poliţai, propriu-zis era poliţai, era cizmarul poliţiştilor, repara încălţăminte şi astea... Iar în rest, cu viaţa familiară, din serviciul pe care-1 prestam şi din venitul pe care.. .ăsta ne permiteam să mergem în fiecare sâmbătă la un restaurant, la un dans, la o petrecere, la o masă cu 2-3 familii. - Despre restaurantele din Braşov, de exemplu... - Poftim? - Povestiţi-ne un pic despre restaurantele din Braşov. - A! Restaurantele din Braşov, ce să vă spun, să...vă spun despre alea mici. Pe stradă, acuma nici nu mai ştiu cum ...îi spune, 15 Noiembrie sau cum îi spune...era un restaurant la Pisica Neagră, la Pisica Albă. în fiecare cârciumă...d-astea mici era câte un ceteraş cu...dans, cu muzică populară sau...de pahar, iar...restaurantele unde mergeam cu familia, era la Gambrinus, la Ursu, la Mielu Alb, la Palermo, la .... - Gambrinus, unde era? - Poftim? - Gambrinus, unde era? - Pe Republicii. - Pe Republicii? - Da, pe Republicii. Şi Cheia de Aur era, a fost un depozit de cărţi acolo, o librărie mare. -A, da, da ,da, ştiu. - Cârciumele ăstea mici unde mergeau oamenii mai săraci, sigur că.. .îşi permiteau 79 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei şi ei un pahar de vin sau de rachiu, iar.. .restaurante .. .aşa mari era Coroana, era...avea şi aşa un mic hotel.. .şi acolo mergea lumea mai cu bani. Da, în rest... iar din frumuseţea ■ oraşului ce era? De exemplu, să vă spun despre aleea de sub Tâmpa, de la terenul de sport, de acolo, de la Olimpia. - S...toată aleea care înconjoară Tâmpa până la restaurantul fost Tâmpa, în Valea Răcădăului. -La Iepure? - Da, erau bănci la 15-20-30 de metri, oamenii se-ndrăgostea...se plimbau sau se odihneau, iar tinerii se îndrăgosteau...şi...asta era... în fiecare dimineaţă aleea era măturată de oamenii de servici a Primăriei, iar acuma, ce să... Da. Bine, am să spun şi despre aia, da’ acum vorbim despre aleea de sub Tâmpa, care cum v-am spus era curăţată în fiecare dimineaţă, era omul primăriei care avea grijă de asta şi era frumos şi...promenada îndrăgostiţilor era peste tot ...şi pe urmă ...despre ce să vă mai spun...despre ...în oraş, în oraş, Piaţa Sfatului cum îi spunea atunci, erau precupeţele care veneau cu...adică aveau o masă, pătrată aşa şi aveau fripturi, mici, un pahar de vin, un pahar de rachiu şi cui îi permitea buzunarul, care nu se uita, uita, cum e şi-n timpurile de acum, unii mănâncă, beau şi chefuiesc şi alţii... - Şi primăria unde era? - Poftim? - Primăria unde era, prin ’38, ’39 ? - Primăria? Păi tot acolo e... - Unde e şi acuma? -Da. - Şi prefectura? - Şi prefectura e...actuala prefectură? - Prefectura, unde era atunci prefectura, era atunci prefectură? - Ba da, era atunci prefectură, da’ nu-mi amintesc unde era atunci, în actualul local al prefecturii era tribunalul ... iar în spatele tribunalului, cum e... era atuncia...acuma în spatele prefecturii... s-a făcut cantina...asta partidului, cantina partidului. în curtea închisorii. - A fost închisoare acolo? - Da. Iar în spate, unde ulterior s-a făcut cămin studenţesc, că înainte de a ajunge studenţii, acolo am mai făcut noi oamenii, care am mai făcut politică, naţionaliştii şi...era curtea închisorii unde ne mai scotea câte 10 minute pe, zi... - Aţi...aţifost închis? - Da, da, da - Cum s-a întâmplat? - Poftim? - Cum s-a întâmplat? - Cum să se întâmple? Am participat la rebeliune, în 1941, aşa, şi am fost condamnat la .. .patru luni închisoare, pentru tulburarea liniştii şi două luni pentru port ilegal de armă... 80 Vieţi paralele în secolul XX -Aha, 6 luni, 6 luni... - E, în continuare, în consecinţele ăstea, urmările ăstea, în ’44 am fost în lagăr. - Unde, unde? - La Caracal. No şi... acolo am stat 9 luni...şi pe urmă ne-a eliberat şi...n-am mai putut merge în serviciul care-1 făceam înainte, pentru că Securitatea mi-a impus unde să mă duc, adică... - Loc de muncă forţat? - Da, da, am...la Steagu Roşu, dar în timpul războiului am lucrat la fabrica de avioane...la I.A.R., în timpul războiului şi... - Âtuncia la rebeliune, practic cum a fost ?Povestiţi-mi cum a fost... - Cum să fie? Acţiunea Mişcării Legionare, atuncia cu .. .cum se spune... lovitura de stat au ocupat telefoanele, au ocupa Prefectura, au ocupat Primăria şi.. .în continuare o fost de scurtă durată, cu cedarea Ardealului...a luat Antonescu comanda ţării, a scos Mişcarea Legionară din atribuţiile...să conducă statul şi a luat Antonescu şi pe urmă în continuare, a urmat războiul şi...în timpul războiului...Eu n-am făcut războiul, dar am fost mobilizat la fabrica de avioane şi am muncit ca meseriaş, lucram tot pentru război, dar pe urmă ne-a descompus şi fabrica de avioane ne-a împărţit la Caransebeş, la Herculane, la Câmpulung, la Piteşti şi aşa mai departe pe secţii şi...asta...iar în continuare ce să vă mai spun...despre... - Despre cedarea Ardealului ce vă aduceţi aminte? - Ce să-mi aduc aminte, mi-aduc aminte că, era, când s-a cedat Ardealul, încă funcţiona Mişcarea Legionară şi refugiaţii care veneau din Ardeai erau primiţi cu ajutoare, cu mâncare, îmbrăcăminte, cu locuinţă şi... - Da ’ pe unde veneau, treceau munţii, coborau în jos? - Cine? - Refugiaţii. - Da veneau cu trenu’, pe jos, cu opincile, desculţi... - Braşovul nu s-a cedat? -Nu, nu. - Şi la Braşov au venit refugiaţi? - Da, sigur, chiar uite şi-n casa asta stătea... Au fost mulţi refugiaţi. Chiar din echipele de ajutor am făcut Mişcarea Legionară, era în casa lui Ioniţă...actualmentul Parchet ...unde-i Parchetul ăsta acum ...Parchetul civil... Iar despre viaţa de închisoare ce să vă spun? Ă...să nu ajungă nimeni că nu e plăcut, era regim foarte sever, la închisoare, de multe ori...cel puţin la închisoarea din ’41, aia nu, nu prea a fost aşa de grea ca-n ’49, deja era stăpânită de Securitate...care te bătea, te băteau la tălpi, te băteau la...altul cânta cu acordeonul să nu se audă şi acuma Liceul Şaguna, în spate acolo era în casa lui...în vila lui P..., nu ştiu dacă ştiţi dumneavoastră e vis-â-vis de, de ...ce-i acolo acuma ? A fost spitalul... e neuro’... da’ şi acuma e spital. - Nu ştiu că nu mai am treabă cu ei şi nici ei cu mine, consider că s-a terminat şi... [râde] - Şi-au făcut-o singuri... 81 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Ei asta este. Evoluţia politică, nu numai la noi, în lume, cine e stăpân, îi stăpân şi cine-i slugă trebuie să execute. - Şi torţionarii ăştia îşi pierd câteodată umanitatea. - Poftim? - îşi pierd câteodată... umanitatea. - Da absolut şi aicia-i nenorocirea pentru că...viaţa în majoritate e cea săracă. Pe timpuri Braşovul, îmi amintesc că erau numiţi oameni bogaţi 10 persoane între care o fost aşa...să amintesc aşa: Telman...uite că nu-mi amintesc acum...Telman erau opt saşi, şi doi români, era unu Albu, care avea pe Calea Bucureştiului şi unu’ Puiu care chiar a fost fratele soacrei mele. - Şi de exemplu, domnul Puiu...ce...de ce era unul dintre cei mai bogaţi, avea maşini, sau case..? - Să vă spun. Avea o prăvălie.. .şi era considerat printre cei bogaţi pentru că avea de la ac, până la maşini, care maşini nu prea erau în timpul ăla în Braşov, era maşinile care le aducea Ford şi Fiat, maşini de epocă cum se spune şi care erau... ăsta, cum avea şi regele Mihai. Regele Mihai avea o maşină d-asta fără.. .coperiş deasupra şi era mare amator...îi plăcea să vină la fabrica de avioane...vara, în special, la trei, patru săptămâni, la o lună şi îi plăcea să...avea şi el în zona secţiei unde lucram...avea şi el o porţiune unde îşi lua şi el... - Lucra şi el? - Da. Era tânăr, avea douăzeci şi douăzeci şi unu de ani şi... - Şi lucra şi el cu dumneavoastră? - Are 80 de ani şi el, e bătrân şi el, nu mai e şi el .. .a trecut la a treia acuma, nu? Şi să revenim la Puiu, că m-aţi întrebat de ce era considerat bogat şi sora era săracă, pentru că el avea prăvălia asta mare...pe strada...Vlad Ţepeş îi spune, nu?...şi avea de la ac, până la... tot. Şi alimente şi...de toate. Şi pe urmă avea...proprietate...Da, patru pe care le închiria şi unde e Steagu Roşu acuma, avea 14 hectare de pământ pe care pe timpul.. .de naţionalizare, bine că i-a naţionalizat şi.. .case şi pământul. Pe el l-a deportat la Sighişoara şi întâmplarea a făcut că aveam un frate care a fost brigadier silvic, la Sighişoara şi cu mare greutate, ca să nu fie implicat în...ajutorul ăsta de chiaburi dă...bogaţi, nu ştiu ce...tot aşa prin cunoştinţe, a făcut rost de o cameră, unde a stat acolo, până când...a apărut legea aia că le-a dat drumul să vie înapoi, dar...a venit înapoi în Braşov, da5 nu i-a dat voie să-şi ocupe casa, iar pe strada Operetei, dacă ştiţi...chiar în gard acolo cu ...teatru’ ş-acolo a avut o vilă şi acolo în spate i-a dat voie de şi-a făcut o cameră şi bucătărie, pe care tot el cu mâna lui şi-a facut-o şi în final...aşa ...şi-a terminat şi el viaţa şi...asta a fost. - Cât a avut, de era unul dintre primii opt oameni... cei mai bogaţi... ? - Poftim? - Era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Braşov... - Primii zece...da...aşa era considerat. Oameni bogaţi era...Coroana...care proprietar era Bimell, aşa se numea Bîmell şi.. .în lagăr la Caracal, aceşti mari proprietari de Coroana de restaurante, de Coroana în fiecare dimineaţă cînd era deşteptarea, Ia 82 Vieţi paralele în secolul XX ora 6, dintr-un raft şi-a făcut un suport de vioară, pe care a pus o bucată de placaj, care a găsit-o unu’ acolo şi-n fine...avea fotografia soţiei şi-n fiecare dimineaţă îi cânta la soţie şi...şi trăgea singuri că, noi care eram meseriaşi, n-aveam ce să...plângem! [exclamaţie] Ne-am procurat, nu toţi, am fost aicia de la Braşov, era de la Râşnov unu’ şi eu ne-am făcut pe un scăunel acolo...o măsuţă şi lucram din traforaj şi din oase şi din...monede de argint...unelte de argilă, le băteam [bate în masă] cu ciocanul şi făceam o cruciuliţă, un medalion o...aşa în...timpul trecea mai uşor, că oamenii care ...directorul Bănci Naţionale de exemplu, sau au fost generalii, ăia sigur că plângea că aveau de ce să plângă, că aveau avere, aveau.. .da’ noi care aveam ciocanul şi pila şi., n-aveam de ce să plângem că şi acolo ne ocupam cu...şi timpul trecea destul de uşor. Despre mâncare ce să vă spun.. .de multe ori varza, ardeii şi aşa mai departe.. .le aducea şi... spălatul se făcea de multe ori cu furtunul şi de acolo intra la cazan, dar de multe ori nu prea puteai să mănânci din cauza ardeilor care erau prea iuţi şi.. .era mâncarea foarte... - Vă aduceţi cumva aminte cum îl chema pe directorul Băncii Naţionale? - Nu-mi amintesc numele, dar... era chiar directorul Băncii Naţionale şi...am avut şi...pe urmă a fost şi inspectorul ...ăsta...de aicia de la Braşov...cum îi spune? Acuma îi spune Regionala Căilor Ferate, atuncia...sau atuncia îi spunea Regionala...a fost şi ăla închis şi a murit acolo, săracul... a avut un furungşi n-a spus omu’ şi i l-a tăiat şi el avea diabet, i s-a infectat şi a şi murit acolo în lagăr şi l-a înmormântat chiar... că cimitiru’...era acolo. Dimineaţa când ...sunt şi care ...era insomnii, aşa cum e vecinul meu , care nu dorm... bocitoarele dimineaţa la 3 veneau, începeau să... boceau în cimitir şi te sculau, eu n-aveam probleme, cum dorm acuma dormeam şi atuncia. - Şi veneau femeile şi boceau ? -Nu... - Cine erau bocitoarele? - Ele... Dumneata n-ai auzit de expresia asta? - Ba da, ştiu ce sunt bocitoarele, dar cine erau? Erau... - E... Erau femei plătite .Dacă aveai mamă sau tată sau bunici sau pe cine vroiai să-l bocească nu te duceai personal să-l boceşti acolo, nu? Plătea la o femeie care...plângea, îi ducea o cană de apă, îi punea pe mormânt...asta era... - Şi-n nouă luni cât aţi stat la Caracal, nouă luni aţi stat, nu? -Da. - In nouă luni cam câţi...cum era...câţi colegi eraţi într-o cameră? - Păi nu erau camere, erau.. .erau...bărăci.. .foste militare, ale germanilor. Ei au făcut bărăci, erau...o...o băracă avea cam 40 de metri şi în ele erau paturi etajate...şi sus şi jos şi într-o.. .în lagăre era cam 6.000 de persoane, de deţinuţi 6.000. Lagărul ăsta, de la Caracal, nu era un lagăr aşa...greu. Nu aveai voie să te viziteze nimeni, ori să primeşti pachete, nu aveai tu să ştii că nu primeşti, da’ familia ştia că poate să-ţi trimită în fiecare lună, dar...n-am primit niciodată nimica, mi-a trimis, da’ ...n-am primit niciodată ...adică ei oficial, adică exteriorul ştia că poţi să primeşti, dar tu acolo nu primeai. în schimb, la închisoare, aicia la Braşov, aveai voie să primeşti un pachet de cinci kilograme, pe care îl primeai într-adevăr şi ca să fie mai uşor la cântar, soţiile 83 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei deţinuţilor, majoritatea se învăţau una de la alta, şi pâinea o prăjea ca să fie mai uşoară, mai multă...Nu ştiu, dumneavoastră aţi văzut căminul studenţesc? -De unde...? - La închisoare, sau n-ai apucat?... Acolo, închisoarea era...pe...fapta de gravitate, adică...dacă erai condamnat mai mult, erai în celule...de patru, de şase, sau dacă era... unul mai grav, ăla avea celulă.. .specială, iar restul eram în camere mai mari de patruzeci de persoane...d-astea care erau condamnaţi până= la un an, că am avut acolo, vecinul meu îl ştia... pe a lui M., pe V... voi sunteţi tineri, el a fost la Televiziunea Română, după ce-a ieşit din închisoare, pentru că ... Se ocupa de emisiunea cu pionierii, da’ a murit şi el săracu’ şi...era aicia vecin cu noi... - Puteţi să ne povestiţi puţin despre război, cam când a început, dacă a fost Braşovul bombardat, ce zone au fost bombardate? - Da, sigur. în timpul războiului Braşovul o fost bombardat şi...ca obiectiv principal era fabricile: Astra şi fabrica de avioane, dar...din eroare de plasament a bombelor, zona noastră, a Tâmpii, începând de la Universal cum îi spune acuma, zona asta a fost bombardată inclusiv prima...e prima vale a Tâmpii a fost bombardată împreună cu...La fântâniţă, cum îi spune... a fost bombardat Braşovul şi sigur că oamenii au suferit. Mergeam, când suna alarma, mergeam pe alee până când.......cu alimente... unii şi-au făcut acolo cabane de lemne şi.. .dormeau acolo. Pe urmă. a fost şi zona asta de către Tractoru’... şi-acolo a fost bombardat, mult.... - Şi atunci, atunci, practic multe clădiri s-au pierdut atuncia, nu? - Nu, nu...nu prea multe, au suferit unele, dar nu aşa...n-a fost aşa grav cum a fost la Ploieşti sau... la Câmpina, sau... - Dar au folosit asta ca pretext, bombardarea clădirilor, l-au folosit ca pretext, cei care au venit după '45 la putere l-aufolosit ca pretext pentru ca să demoleze clădirile? - Nu, nu...Cum suntem noi zona asta ca...unde stă şi G. şi noi...până aicia în vârf.. .deja, primăvara eram în program să ne dărâme. Şi el a terminat-o în decembrie, nu? cu revoluţia...în primăvară, dacă nu murea...nu mai eram... - Aţi spus că a fost bombardată şi fabrica de avioane, ce vă amintiţi despre... cât a fost distrus din ea...? - Ce să-mi amintesc.. .că e o amintire destul de tristă pentru că ne-a descompus, cum am amintit mai înainte. După bombardament nu mai puteam să...stăm în fabrică acolo pentru că...bombarda încontinuu şi atuncia ....a format patru puncte ale ţării, a împărţit uzina...urmând ca acolo...să se facă iarăşi alte secţii şi...cum eram eu de exemplu la Herculane, noi nu aveam.. .n-aveam nimic, nici măcar unde să ne adăpostim utilajele şi... cu, cu ajutorul primăriei şi cu ajutorul lu’ ăsta...de la Pecinişca, dacă ştiţi unde e intrarea în Herculane? E o comună mică, care e compusă numa’ dintr-o stradă, îi câteva, poata o sută de familii, poate mai multe, nu ştiu, şi acolo era o fabrică de var şi acolo ne-am băgat.. .şi noi utilajele, şi ne-a dus în zona Băilor Herculane, de la Herculane la vreun kilometru, în pădure, unde ne-a pus de-am tăiat copacii, brazii, ce-a fost acolo urmând să facă secţia de...în care lucram...şi ...timpul a trecut...şi războiul a început să-şi facă finalul şi ăsta şi...nu s-a mai investit...aşa sume de bani...decât salariile şi 84 Vieţi paralele în secolul XX atât în timpul ăsta... în timpul ăsta.. .în timpul ăsta cât eram acolo la Herculane directorii care erau...G. V., care era directorul general al fabricii, împreună cu fratele lui, G. I., un inginer ă...F. şi cu un băiat...era aşa ca dumneavoastră...n-avea decît 21 sau 22 de ani. era mecanic de bord.. .ne-a adunat acolo în Caransebeş la aeroport şi ne-a spus că ei vin special la Braşov, să ne aducă deplasarea, că ... Salariile le dădea la familii, aici, iar nouă ne dădea deplasarea, care era echivalentul...zece mii de lei era atunci, care acuma e poate zece milioane... nu ştiu să..., dar ce puteai să faci cu banii ăştia... Salariul deşi nu era zece mii de lei, dar, era cam dublu plus patruzeci la sută îi dădea la familie, plus ce ne dădea nouă la.. .ăsta şi.. .din povestea asta care v-am spus, că vine să ne-aducă deplasarea, banii deja erau la Caransebeş, dar ei să-şi motiveze plecarea ne-a spus că vin la Braşov şi-au urcat, îmi amintesc, în avionul 212 Savoia şi...pilotat de...inginerul ăsta F.... Asta a fost dimineaţa, pe la ora unşpe’, seara la radio...la ştiri, la ora optsprezece, la ora nouăşpe’ a anunţat că...guvernul român să delege doi piloţi din România,să vină să ia avionu’ că ei nu se mai în...reîntorc...O anunţat din Turcia la ora 12 să trimită doi aviatori să.. .nu ştiu, dacă-mi amintesc bine, era doi băieţi de la Făgăraş amândoi erau din comuna Voila...unu O., ă...şi unu R şi s-au dus şi...încă în dimineaţa zilei următoare au plecat şi...a adus avionul înapoi. - Dar asta în ce an era practic, în patruzeci şi... ? - Atuncia în ’44. - Dar turcii nu erau aliaţi cu nemţii? - Cum? Ei...cât ştiu din...cele ce s-a publicat, din cunoştinţele lor...au stat un timp...puţin în Germania şi de acolo au plecat în Statele Unite la o fabrică de avioane şi d-acolo... Am înţeles c-a lucrat cu succes G. ăsta V., pentru că era om foarte capabil şi ...apus la punct... - în ’44 se simţea prezenţa comuniştilor... - Unde? - în România. - Bine, prezenţa comuniştilor era...încă din...după primul război mondial, pentru că aveau celule...a luat minţi, ca orice organizaţie, parcă... extrem istă cum îi spune...cum a luat fiinţă şi Mişcarea Legionară...prin muncă...aşa şi ei...aveau încă din primul război mondial...a luat şi ei fiinţă, în *21, nu? Cănd faceam serviciul, la calea ferată...majoritatea erau de partea comuniştilor, erau...aveau...cămine, unde se adunau şi.. .treaba lor, asta a fost.. .fiecare cu treaba lor, cu... -Şi despre comunişti ce se auzea în perioada aia, erau acuzaţi de ceva... Deci despre comunişti ce se auzea în perioada aceea? - Despre relaţia asta cu comuniştii n-am ce să vă spun, pentru că nu m-a interesat...eu v-am spus, am fost de altă părere şi...nu cu...Am avut colegi care la rândul lor, au suferit, chiar aicia la... închisoare, a fost de la Uzinele Reşiţa şi au fost 4, 5 persoane, nu ştiu numărul lor exact şi printre ei, aşa ca oameni...ne-am împrietenit şi...ei discutau despre ideea lor, noi despre a noastră şi...asta era. - Dar... - Pentru noi era mai uşor, ei nu primeau pachete fiind îndepărtate, sau...şi erau 85 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei destul de persecutaţi ca şi...asta era. Şi stânga şi dreapta era de aceeaşi... - în ’41 asta. -Da. - Şi în ’49 când aţi fost la Caracal aţi fost, aţi întâlnit vreun deţinut care să fi fost comunist? - Adică să se fi transformat din... - Da ori să se fi transformat, ori să ...atuncia în perioada aceea ori să... să fi fost comunist convins şi totuşi să fi fost închis? - Păi bineînţeles că erau şi ei, dar... ei nu erau la Caracal... ei erau, nu ştiu dacă... Păi da, în ’49 nu dar... - Nu da-n ’49 totuşi nu erau? - Nu ştiu dacă s-a întîmplat...parcă nu-mi aduc aminte ...Am fost condamnat în ’41, cum v-am spus, da’ am fost condamnat şi-n ’49, am avut o condamnare. - Aia pentru ce-a fost condamnarea? - Tot în legătură.. .da, adică.. .am fost eliberat din închisoare, am fost eliberat în vară şi am continuat să contribui pentru familiile celor condamnaţi la ani grei de închisoare...dând salariu, contribuiam după posibilităţi pentru asta... sigur fiind mirosiţi de treaba asta, atuncia iară m-a arestat, bineînţeles că nu numai pe mine, am fost cu sutele, am fost cu miile, au fost chiar zece mii de oameni români condamnaţi.. .şi alţii au fost...a fost doctorul M., care...condamnat...vse numeşte o policlinică, sau nu-i policlinică, e un sediu unde..., medical care contribuie la ajutorul oamenilor săraci, adică...asistenţă medicală gratuită mai nou...el a fost internat la 17 ani în închisoare şi...nu ştiu ce cunoştinţe din Germania îl ajută...cu bani şi cu ăsta şi la Săcele a făcut un cămin de bătrâni, dar numai de şase persoane, pentru că ăstea sunt posibilităţile...deci omu’ aşa din punct de vedere umanitar, să spunem o expresie că nu se astâmpără, dar dorinţa de a face bine...a făcut căminu’ ăla...cu munca lui, deşi-i doctor. - Acuma, nu ? - Da acuma. Tocmai că au trecut timpuri... - Şi el a fost condamnat împreună cu dumneavoastră? - Cu mine nu,...eheiii...ăştia cu anii grei...erau cu greii, ăia micii erau cu micii. - A deci el a fost condamnat mai mult. - 17 ani, a fost cu...dacă ai auzit de S., a murit, băiatul lui...e reporter, nu?...la Gazeta...Expres, la Transilvania Expres, fiul domnului S. Aşa ştiu, că băiatul lui e...redactor, la Gazeta de Transilvania, nu sunt sigur, da’...El a murit acuma, tot aşa şi el a fost condamnat... el a fost preşedintele Asociaţiilor Deţinuţilor Politici. - Domnu* M... - Eu am şi acte de la tribunal de la...Nici astăzi n-am înţeles...am fost condamnat în Braşov, am executat pedeapsa în Braşov şi totuşi, actul de deţinut politic îl am de la Tribunalul...Teritorial Cluj. E o treabă care, nu ştiu...ori ăştia sunt subalterni, ori... Mă rog...asta e treaba administrativă a tribunalelelor militare, că noi n-am fost condamnaţi de tribunale civile, noi am fost condamnaţi de armată ... 86 Vieţi paralele în secolul XX - Pentru că era război şi...? - Nu. Aşa erau con...deţinuţii politici, erau condamnaţi de tribunalele militare. - Vă aduceţi... - Era viaţa veselă din tinereţe, sigur că era frumoasă.. .chiar dacă am venit la 19 ani în Braşov şi salariile erau frumoase, dintr-un salar de 4.200 de lei care-i aveam, asta era de 4.200 pentru că era din servici de stat, adică de la calea ferată. - Şi la privaţi se câştiga mai bine? - D... la avioane câştigam aproape 7.000. - ...şi la privaţi? - Da la avioane când am fost, eram deja căsătorit. Dar când am venit, cînd vă spun de la salariile de la C.F.R., erau frumoase şi din banii ăştia, un costum de haine, de cea mai bună calitate, confecţionate la furnizorul curţii regale...pentru că era un magazin care purta denumirea de Furnizorul Curţii Regale, deci pentru un costum de haine...îi...pe 7 Noiembrie, era un ...era un magazin, poate l-aţi apucat, parcă un magazin mare de stofe era şi acuma tot un magazin e, parcă am trecut pe acolo...Deci dintr-un salariu de 4.200 puteam să-mi fac un costum de haine, de cea mai bună calitate, la croitorie de renume, regală şi masa, dormitul, spălatul, pantalonii şi pantofii curăţaţi 1.350 de lei...restul pe gagici, pe...biliard, pe popiei, pe... - Da, era masă de biliard în Braşov? - Da, sigur.. .asta era.. .Nu era tehnica asta avansată, era mai primitivă. Popicele nu se ridicau automat, era un om de serviciu acolo... - Unde era sală de popice? - Păi.. .aproape pe la toate restaorantele era... - Da... ? - Da. Popicării de beton era mai puţine, majoritatea era de pământ. Şi acolo era efort mare de la popicari ca să beie un rachiu de la adversari, sau un pahar de vin...nu era chiar aşa de comod, trebuia să depui efort la...treaba asta. - Mese de biliard, tot aşa erau, prin fiecare restaurant? - Nu. Acuma sincer să spun cum sunt, dar, cu multe bile, cu multe asta...Erau cinci popice. La biliard, erau tre...cinci popice, tot popice erau, era, aşa micuţe [arată], cu diametru de 12-16 milimetri, cu figuri cu figuri făcute la strung, şi erau trei bile. Două albe şi una roşie şi din alea se facea suma totală, unul alb căzut de bilă albă era o valoare, altul dacă dădeai cu roşu scădeai din ce ai câştigat...şi dacă îl dărâmai pe ăla din mijloc se considera o sută, de exemplu şi dacă alealalte câte zece. - Mesele erau mici, nu? - Nu erau aşa mici, avea doi metri pe un metru şi... tacurile alea, cum le spunea, băţul ăla de ăsta...tac...avea...aşa din talpă, ceea ce nu se mai face acum a, talpă de bou, acuma se face numa’ de cauciuc...cu cretă acolo mâzgălea şi dădea omu’ şi...veneaomu’ şi...un pahar de vin...puteai să-ţi permiţi multe lucruri şi...un meseriaş şi...inginerii nu erau departe cu salariile, de cel mai bun meseriaş...dacă aveai 33 de lei pe oră, la avioane, un inginer era pe la 55, 52 de lei pe oră ...un inginer câştiga în jur de zece mii de lei, unşpe’ nouă...era şi cum era... asta... Fabrica de avioane era 87 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei împărţită în două secţii: una aviaţie şi una motoare, aia de motoare era condusă de, domnu G. ştie, inginerul M., mare inventator de...facea buteliile pentru armată, pentru trotil, chiar aicia, în fabrica Steagu Roşu, unde am lucrat în secţie, era făcută o groapă de opt pe opt metri, tot aşa adâncă de vreo opt metri, ş-acolo se făcea probă la butelii, la patru sute de atmosfere. Asta era făcută din beton în eventualitatea că...din eventualitatea că se întâmplă un accident de...dar nu se putea întâmpla pentru că...fiecare foaie care se trăgea la...ăsta...la butelie, erau numai doi sudori autorizaţi aicia, la Braşov, la Steagu Roşu, care sudau tablele ăstea la butelie...erau trimise la Bucureşti şi fotografiate, fiecare sudură era fotografiată, să nu aibă pori sau ceva...nu era permis, deci era un lucru de mare fineţe şi de mare precizie... - Şi cam ce preţuri... - Poftim? - Cam ce preţuri erau pe vremea aceea, cam cât costa o pâine... ? Ne-aţi spus ieri... - A...Ba da, cum să nu ştiu domne5...[râde] ...de...să vă spun aşa, din salariul care v-am amintit, un porc de o sută de kilograme costa cam opt sute de lei, opt sute, nouă sute; un kilogram de carne de bună calitate era în jur de 16 lei...Vai de mine! [exclamaţie]... v-am amintit, în Piaţa Sfatului, erau femei cu...dinăstea şi cu cârnaţi, cu cârtaboşi, cu jumări, cu...mămăliguţă, cu brânză, cu... -Asta în perioada interbelică, când eraţi tânăr...era raiul pe Pământ, cred că... - La servici nu mergeam cu maşină, că nici nu ieşea... nici nu era maşină, erau trei maşini Skoda, autobuze, pe care nu le-aţi apucat, erau destul de moderne atunci, dar acuma cred că...ar fii de epocă ... trecut... Ălea făceau gara. - Cum merge aţi... - Poftim? - Cum mergeaţi la uzină? - Pe jos. Care veneau din Schei la Astra, veneau pe jos, noi care eram de la avioane de aicia pe stradă, eram patru pe stradă, aicia vecini...era aicia V., S. şi...mergeam pe jos...Nu era treaba asta...Şi pe urmă, duminica, destindere, aşa frumos...era ...pe unde e... în spatele uzinei, era o livadă aşa îi spunea Honterius...în spatele uzinei Steagu Roşu, era o proprietate şi acolo în fiecare duminică era maiam. De fapt, maiam se făcea şi aicia în Răcădău da... Da, da, aicia...era la Honterius în fiecare duminică fanfară şi muzică... în actualul parc a fost.. .teren de fotbal. Nu era cu tribună, nu era cu ăsta...era nişte...ăsta...ca la vite...nişte bare de lemn...Aşa...şi înconjura ăla şi stăteai acolo şi te uitai, dacă te interesa, dădeai din palme...sau ... Şi foarte departe cu... 70 de ani în urmă .. .foarte departe a fost.. .dumneavoastră alte.. .deci, noi.. .noi la şcoala primară aveam tăbliţe cum i spuneam.. .cu grife,. .dinastea care zgâria acolo.. .venea învăţătorul de matematică, ne dădea adunare, înmulţire, ce ne dădea acolo...terminai, cu o cârpă ştergeai, venea şi-ţi punea pe urmă la română şi...acuma totu-i pe calculator...mâncarea dumneavoastră-i foarte departe faţă de ce-am trăit noi, foarte departe...totul este chimic. Morcovul, fasolea, pătrunjelul, totul să crească, să fie mult, să fie mult. Ţăranul când venea, cu o bucăţică de brânză era 88 Vieţi paralele în secolul XX învelită nu în nailon.. .în frunze de brusture sau în viţă.. .ăsta era pachetul de brânză sau de unt... Voi, mâncaţi mult mai bine, mai modern, mai... - Vă amintiţi când aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră? - Da...îmi amintesc. - Cum a fost, cum aţi cunoscut-o pe... - I a adus o nepoţică, că nepoţica asta are ea doi copiii acuma, adică strănepoţii mei.. .cum am cunoscut-o? Cunoştinţe au fost multe, dar pân’ la urmă a fost aleasa cum s-ar spune. Locuiam în o gazdă la o soră a lui, a ei, ele au fost patru fete, ea a fost cea mai mică şi...avea şaptişpe’ ani când m-am căsătorit cu ea. Şi eu ceva mai bine, la douăşcinci’. Făcusem armata şi...şi aşa am cunoscut-o pe soţie şi...aşa a.m cunoscut-o pe soţie... m-am căsătorit cu ea...n-am dus-o eu la cununie nici cu maşine mici, nici cu Mercedes, nici cu....Cu birjă cu doi cai ...aşa eraatuncia. - Cununia religioasă... - Poftim? - Cununia religioasă aţi făcut-o? - Bineînţeles! [exclamaţie]... Şi nunta am facut-o, chiar aicia în casa asta şi n-a durat prea mult...patru zile o fost la rând. - Cică n-a durat mult. Astăzi se face o zi. - Păi da alţii facea o săptămână - O săptămână? - Aşa era că...nu se mai termina nici mâncarea şi nici băutura...şi la servici de exemplu, cînd aveam anii dumneavoastră, când am terminat şcoala, cu prietenii, de multe ori ne apuca dimineaţa. De-abia apucam să fugim acasă să ne luăm mâncarea şi să fugim la servici, dar nu ştiu de unde era odihna aia? Că la servici la calea ferată era literă de evanghelie, adică trenul trebuia să plece la ora respectivă nu? Şi nu era amânat, pentru că noi mergeam la restaurant, nu, iar mecanicii nu li se punea fiola, cum ii se pune acuma, nu li se punea pulsul, nu, mecanicii şi fochiştii îşi vedeau de treaba lor...dacă venea de la restaurant ştia să pună mâna pe regulator, ştia să pună mâna pe frână, ştia să...adică era permanent om lucid. Nu era...acum, vedeţi cum e omul...ce am văzut în cele cinci săptămâni, cât am fost în spital...Nu-mi explic! [exclamaţie]. Domne, eu cât am fost, n-am avut accident de muncă, dar nici colegii mei n-au avut. Un accident dacă era cine ştie cum...o dată pe an...Acum zeci de oameni se perindă...toţi cu mâini tăiate de drujbă, de abric, de circular, de ăsta...Ba mai mult, a...a fost unu’, care era acolo la al treilea pat de mine, a găurit ceva, da’ cum a găurit că a găurit şi mîna. Da să-ţi faci cruce, să te gîndeşti: da’ unde e capul la om? Unde e mintea? Unde... nu sunt bani? Nu e pâine? Ce mănâncă copii, ce Ie cumpără de încălţăminte, de? Deci în 2001 ...Ce va fi peste cinci, şase ani, nu, nu ştiu cum va merge treaba. - Cum a fost prima întâlnire cu... când aţi cunoscut-o... - Păi dacă a venit acolo la soră-sa, cum să fie? Uite, e soră-mea...nu ştiu ce acolo, gata! [exclamaţie]. Treci lagagicăreală...şi... - Şi cum o curtaţi? 89 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Poftim? - Şi cum o curtaţi, cum încercaţi să o impresionaţi, cum încercaţi să o cuceriţi? - A...n-a fost greu...n-a fost greu...Da. Pentru fetele ăstea care-s curtau un băiat, nu-şi permiteau obrăznicia să o tăvălească acasă la ea, să o ducă la el şi s-o bage-n probe...nu nu erau treaburile astea, care sunt acuma la modă...exerciţiu de probă o lună două, nici atunci nu corespunde, vine alta...mai...nici atunci nu corespunde. Nu, fetele astea erau respectate care erau curtate de.băieţi, cu seriozitate ...iar pentru uzul ăsta sexual erau...v-am spus...erau ...stabilimente, erau cabarete... era altă treabă, mergeai, dădeai ăsta, te servea şi plecai, dar totu’ era sub control. Acu’, dacă Braşovu’ avea, cum v-am amintit eu, îmi amintesc eu şapte sau opt localuri dinăstea... acuma sunt mii în Braşov, la multe apartamente e acelaşi lucru, adică e: “bă’ eu sunt schimbu unu, ia cheia, fa treaba şi dimineaţa să laşi în locul tău...cutare sau mi-o dai sau cutare...eu asta am spus, educaţia sexuală...ăăă....părerea mea, la optzecişiopt de ani e că e foarte departe de civilizaţia trecutului. Cu şaptezeci sau optzeci de ani în urmă nu se întâmpla aşa ceva să zică: “Mă dă-mi şi mie cheia că am şi eu o gagică şi...stau noaptea asta cu ea şi...nu. Te duceai plăteai, erai servit... - Cât costa? - Ei v-am spus. De la opt lei, zece lei ăstea de cartier, mărginaşe de la cârciumă care avea acolo trei metri pătraţi acolo un pat şi o masă unde puneai o sticlă de vin dacă vroiai să te întăreşti...şi...dar astea cu localurile cum v-am spus la Cheia De Aur care era cel mai scump... acolo era înjur de 60 de lei pentru o şedinţă, pe urmă era localurile aşa în descreştere sau cum v-am spus de la început, astea de cartier, mărginaşe sau din case dinastea particulare care n-aveai siguranţa şi.. .şi sculamentul era frecvent. A.. .asta separat...de exemplu fotbal: am jucat şi eu fotbal, uitaţi sunt aiciaîn fotografie, aiciaîn margine [arată o fotografie], cum era fotbalul echipelor de întreprindere? Care juca fotbal mergea duminica la fotbal şi terenurile ăstea de...de la marginea comunelor şi jucam acolo. Cînd se termina meciul, nu luam nici mărci, nici dolari...la marginea terenului proprietar.. .proprietarii de reclamă de băutură.. .era un ciubăr, ştiţi ce-i ciubăr? - Nu. - Nu? Auăleu, da’ ce învăţaţi în viaţă? Dacă nu ştiţi nici atâta.. .Un vas de lemn, ciubăr. - Aa da, da. - Tata dumitale sigur ştie. No şi proprietarul ăsta de cârciumă şi...drept primă, cum v-am spus, nu dădea nici dolari, nici d-ăstea, el la echipa lui favorită şi care frecventa lui, fotbaliştii ăştia de maidan, cârciuma, scotea un ciubăr dinăsta de cincizeci de litri sau şaizeci de litri de vin la marginea terenului. Când se termina meciul, erau vreo zece, sau douăsprezece.. .ăsta.. .cutii de tablă.. .căni, legate c-o sfoară acolo şi fiecare pe măsura care putea să ducă, o cană, două, trei, care era mai ţapăn ducea şi patru şi beia...asta e fotografie, în teiul care este acum în parcul eroilor din revoluţie.. .asta [arată o pozăj. Sunt cu un coleg de-al meu...de şcoală şi de cameră...până când ne-am căsătorit şi ne-am despărţit. El era de la Strehaia din judeţul Mehedinţi, aşa de loc, da’ am făcut şcoala împreună şi... Şi asta tot, tot în acelaşi parc [arată altă poză]. Aici asta nu se mai 90 Vieţi paralele în secolul XX vede [arată altă poză], Aicia... voi n-aţi apucat.. .tot un coleg de cameră, O. ...-1 chema, era de la Hunedoara, am fost colegi de cameră şi...ă...în timpul...el facea parte din partidul comunist şi eu eram opusu’ lui, dar eram prieteni şi stăteam în aceeaşi cameră. Când a venit comuniştii, el era strungar la avioane, eu eram ajutor, el a ajuns director în uzină. Da. Era băiat foarte priceput, era foarte...ăsta, dar din strungar el a ajuns directorul uzinei. - Aicia eram la Baraolt. [arată o poză]. - La Baraolt e făcută fotografia? - Da. Că după ce i-am bătut pe ăştia, ne-a bătut şi ei pe noi, până când am ajuns la tren, ne-a fugărit prin cimitir. - Erau maghiari, nu? - Erau şi maghiari şi români. - Aicea sunteţi dumneavoastră? - Da. E eram prea tânăr să mă mai recunoaşteţi... -Şi... la cât timp după ce aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră v-aţi căsătorit? - Păi la foarte scurt timp. La nici un an. Foarte repede şi din căsătorie... Eu şi cu sora ei şi cu bărbatul ei, cu cumnată-meu, deci lucram împreună şi aşa am ajuns la...am ajuns la el, că stăteam la o altă familie şi acolo avea proprietăreasa o nepoată şi proprietăreasa ţinea foarte mult să mă căsătoresc cu ea şi dacă n...n-am vrut...păi...aşa. Şi am comandat o birjă şi i-am zi:”La ora cutare să fii aici.”. Mi-am adunat bagajele, i-am plătit la proprietăreasă pentru cinşpe zile şi mâncarea şi dormitul şi m-am mutat la sora ei acolo d-acolo...Pe urmă am avut băiatul ăsta şi... - în ce an s-a născut? - în ’44. în 26, ziua de naştere a lui Ceauşescu. - Pe 26 ianuarie? - Da 26 ianuarie şi aicia a fost născut, în casa asta...Da, îl luam în subţioară şi fugeam aicia sub alee şi fugeam, da’ nu ştiai de unde vine bombardamentul. Asta a fost amintirea tinereţii şi acuma la bătrâneţe s-au adunat. în ’97 am fost la copii acolo şi şi v-am spus, era greu acolo, ei erau la servici, acasă la televizor, îmi plăcea foarte mult să gătesc şi mai găteam de mâncare şi...dar nu mi-a plăcut. Duminica ne întâlneam cu românii la biserică şi acolo...şi după slujbă aveau o sală de mese şi dacă era pomană, un pahar de vin, colivă şi un colac aşa ca românii, dacă era nuntă, un pahar de vin pentru memoria nunţii, dacă era botez, pentru botez, a fost Crăciunul de Crăciun şi aşa mai departe ...cel... la televizor nu înţelegeai că totul era în limba engleză şi filmele americane şi canadiene şi...de orice astea, ce era, era fotbal, italian, ăsta era numa’, italienii şi în restul timpului îl petreceam în istoria primului război mondial, din care nu ştiam mare lucru decăt ce-am învăţat la şcoală puţin, dar era din al doilea război, mi-am imprimat mult în memorie, din ce-am văzut...că era chiar aşa cum ruşii, veneau, eram la Caransebeş şi veneau ruşii şi ţinta lor: Berlin, erau săracii nebărbieriţi, plini de vodcă, ele femeile ăstea, cum erau... Aveam un coleg şi el era de la Câmpina, da5 era un băiat aşa...plin de...inventiv, plin de glumă, de...multe ori şi prostie şi când venea ruşii cu carul cu boi, cu carul cu boi megeau la Berlin! [exclamaţie] 91 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei [eu şi Ionuţ râdem]. Nu vă râdeţi că aşa era: cu carul cu boi mergeau Ia Berlin. Şi cum stăteam noi acolo...primii care veneau erau...cum se spune?...cercetaşi. Ăla venea un singur ofiţer. Avea cinşpe sau zece, n-am numărat niciodată, nişte beţe de brad, de laţi de brad aşa subţiri, aşa ca deştiu’ de groşi şi arse...şi cu alea imprima pe şosea traseul. Şi vinea pe urmă după cercetaş venea o altă echipă aşa cum îl conduceau pe Ceauşescu motociclişti şi ăsta...aşa veneau o echipă de ofiţeri ruşi, care conducea coloana de căruţe şi mai era şi câte un camion sau ăsta şi orientarea o făceau după ...incripţiile cercetaşilor. Şi ăsta, erau unii beţi sau ăsta şi strigau: “Berlin, Berlin”, că “Berlin, Berlin, unde e?” şi ăsta făcea că “Numa’ acolo după stradă.” [râde]. Da, da asta era ţinta lor, da, să ajungă la Berlin. Şi ăsta că imediat, acolo după stradă... - E Berlinul... - Şi omul se ducea cu caru’ cu boi şi...noi râdeam şi... făceam şi noi băşcălie de ei. - A propos de al doilea război mondial, vă aduceţi aminte cam care a fost reacţia românilor când s-au întors armele în 23 august? - Ă...vorbim de primul război mondial, nu? - Nu, de al doilea. - A! [exclamaţie]. Ăăă...eram chiar aicia la Braşov şi aicia, pe dealul Melcilor era o antiaeriană... Da, iar ofiţer care conducea grupul de ...ăsta era un nepot de-al meu, M., el a fost director la... la Uzinele Rulmentul...a fost ofiţer, de carieră. Acuma are şi el 76 de ani, e mai...aşa de tânăr şi... - Nepot de-al dumneavoastră? - Nepotul după soţie. Şi.. .n-a fost în Braşov armată, nu.. .s-a confruntat cu.. .ruşii, a avut cale liberă, au plecat mai mult prin zona asta a Harghitei...au trecut...pe urmă...prin zona astalaltă, de-au trecut Ardealul şi... - Oamenii erau de acord cu întorcerea armelor? - E, oamenii...Oamenii nu hotărau, omu’ de rând nu hotărăşte niciodată, să ştiţi, nici atunci, nici acum. Da s-a trecut aşa, fără... Ruşii când n-avea de mâncare, pe drum unde se ducea, era vaca la păscut, îi tăiau gâtu’, o punea acolo, o mâncau, plecau mai departe, sau cum a fost cu vinurile de la Ambrozie, aţi auzit dumneavoastră de .. .viticultură? La Mediaş, ă.. .am avut noi cea mai renumită...cele mai renumite vinuri de pe Târnave şi doctorul ăsta A., el era proprietarul viei d-acolo, eu n-am văzut, dar s-a au...se spunea că ruşii au reuşit de-au intrat în cramă. Au împuşcat butoaiele, au băut până n-au mai ştiut de ei...vinu’ mult, s-au şi-necat în vin...aşa că a fost... - In Braşov au staţionat trupe ruseşti, sau în zona Braşovului? -Ce? - Deci când au venit în România şi trebuiau să plece mai departe, în Braşov au stat? -Da. Uite şi la cumnatul meu...la nepotul ăsta de care v-am spus, avea casă aicia jos şi acolo în cantonament, a stat aproape o lună de zile Ia cumnata mea un ofiţer, un căpitan rus şi cu soţia şi copilu’ nostru era mic şi mergea la mătuşa 92 Vieţi paralele în secolul XX şi...soţia şi soacra le...tot era frică, că-1 plăcea mult pe copil şi le era frică să nu-I fure [râde] şi să-l ducă cu ei. Da. Au stat aicia chiar la cumnatul meu, au stat în gazdă. Ăla a fost.. .cum să spun eu?... S-a văzut că-s oameni civilizaţi, se purtau foarte frumos şi...nu, nu ne-am putut plânge de ei că...au, au bruscat sau...au fost foarte civilizaţi ...poate o fi fost oameni cu şcoală, poate... - Apropos de trupe, n-aveau soldaţii ruşi mania ceasurilor? -De? ~ Ceasuri de mână... - A! [exclamaţie] [râde] Noi n-am apucat, am auzit asta, asta şi Tănase a spus:”Davai ceas, davai pistol nu? Marele artist al nostru, nu? Poate aţi auzit din alte părţi nu numa’ de la mine, că artistul ăsta Tănase, cam de acolo i s-a tras boala, de la prezentarea asta, dumneata ai auzit, nu? Da, da şi...Bine vedeai şi filmele ăstea...nu, nu-! acuz pe Nicolaescu, care e un om foarte capabil, un istoric mare...în capul lui e cea mai multă istorie, poate...îl cu filmele şi cu ăstea, dar...mă rog, cât am văzut eu la ...ăsta...nu în toate are dreptate, mai sunt şi exagerări...ce ştiu eu ce...cum a gândit sau cum a văzut sau cum a simţit sau...poate c-a fost şi întâmplarea, eu n-am, nu pot să spun că ăştia...No şi... tatăl meu a fost în război...până a ajunge în război a fost în America şi a lucrat la uzinele din oraşul...Detroit la o secţie a uzinelor Ford, ca muncitor necalificat, la o turnătorie învârtea nisipul şi materialul necesar meseriaşilor...şi în 1914, după un an când m-a născut pe mine a şi plecat, în America, iar după un an a venit acasă, a adus ceva bani, a cumpărat vacă, boi nu ştiu ce şi pe urmă, s-a dus din nou în America, împreună cu un frate a lu’ mama mea, care era farmacist de meserie şi ăla s-a, s-a stabilit în Ohaio. - în Ohaio, da...Cleaveland ? - Da şi...unchiul meu a rămas acolo şi tata a venit a doua oară din America în 1916... în 1916... deşi a vrut să plece înapoi, da’ nu mai putea să plece înapoi că l-a prins războiul şi l-a concentrat în război...şi a plecat în război cu fratele ă!’mai mare şi după câteva luni ăla mic, 17 ani mai mic ca al doilea frate a plecat în război şl el. întâmplarea a făcut că i-a prins prizonieri, nu erau în aceaşi unitate, nu ştiau umf de altu’ şi i-a luat prizonieri, i-a dus în Italia...şi după un timp de atunci când s-a terminat războiul le-a dat drumul să vină acasă şi...întâmplarea a făcut...în lagăr, în Italia s-a întâlnit fratele cu tata. No şi au venit împreună acasă. Asta a fost amintirea din război cu tata şi cu doi fraţi, iar fratele al treilea, ăsta a făcut războiul ... aicia la ruşi, a fost şofer de meserie şi a fost şofer la generalul I., comandantul Corpului 7 Armată, care aparţinea de Braşov, no’ şi şi s-a terminat cu războiul şi pe urnă după o perioadă, nu ştiu, nu-mi amintesc de cât timp... ăăă... i-a dat concediu şi după concediu n-a mai fost şofer la generalul îliescu, s-a schimbat ce ştiu eu compania şi... poziţia frontului şi a fost şofer pe ambulanţă, de ăsta sanitar şi acolo a terminat. Pe urmă colonelul care conducea ambulanţa, nu-mi amintesc numele lui, dar a fost considerat după război criminal de război şi a fost judecat la Bucureşti... şi...condamnat nu ştiu cât timp, ca după vreo 6 ani colonelul nu l-a uitat şi s-a întors 93 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei la noi în comună... şi era toamna, pe culesul porumbului şi fratele, cumnata, vecinii care se ajutau acolo la cules, la desfăcut de porumb, nu ştiu dacă ştiţi cum se desface porumb. - A...se depănuşează... - Şi omul deja purta ochelari şi... a dat “Bună ziua”, în curte acolo “bună ziua”, ăştia la grămada de porumb şi ăsta :”ce mai faceţi, nu ştiu ce“ şi omul a încercat să se întroducă să vadă dacă-1 recunoaşte şi nu l-a recunoscut. - Probabil că l-a afectat închisoarea. - Colonelul zice “Bine mă da chiar nu mă cunoşti” şi-a dat ochelarii jos...pe urmă l-a recunoscut s-au pupat, a rămas şi omu’ acolo o noapte, au cinat împreună, a doua zi a plecat şi... - Da ’ cum era atunci, aşa se făcea, practic se adunau toate rudele împreună şi făceau toată treaba împreună? -Da! - Se făcea clacă. - Da, cum fac şi canadienii, infirmierii, cînd ară vine şi sora şi fratele şi cumnatul şi naşul şi toţi, fiecare cu tractorul lui şi îi dă drumul lui şi într-o zi a făcut 100 de hectare, se rezolvă. La noi cu căruţe cu cai cum era, da’ acuma e mecanizat totul, e mecanizat. Pâine bună... Aicia pe strada noastră nu era piatră, era aşa ca un părău, strada Dobrog...era Carmen Silva. - Carmen Silva se numea? - Carmen Silva se numea strada înainte, Dobrogeanu Gherea de-acuma, de când cu comuniştii. - Da ce personalitate era Carmen Silva? -Şi veneau de la Săcele... producători aşa zişi de pâine cu cartofi, cu căruţa cu cai şi căruţa era plină de pâine, femeile ieşeau în stradă care vroiau să cumpere pâine, că strigau “pâine, pâine”, mergea acolo...care era mai pretenţioasă zicea “Nu mi-o da pe aia, că aia e mai turtită, sau dă-mi pe asta că e mai coaptă, sau dă-mi pe asta că e mai frumoasă, era pâinea bătută...”. Asta era viaţa noastră, a trecutului. - Aia era pâine bună. - Da şi, dacă aţi apucat la o familie la ţară.. .dumneavoastră cunoaşteţi mai bine şi istorie şi geografie, comuna asta Pecica e o comună foarte bogată, pe timpul Austro-Ungariei, nu numa’ că era şcoli primare, da era şi liceu. Avea vreo şaptişpe mii de locuitori... comună mare, lângăNădlac. - ...lângă Nădlac... - Lângă frontieră, chiar de la Nădlac pân’ la noi sunt 23 de kilometrii, din comună, comună, da la frontieră cu Ungaria noi avem punct de la Pecica la numai şase kilometrii, avem punct chiar foarte aproape. Da’ asta a fost treaba trecutului. Acum mergeţi înainte cu internet, cu calculator... v-am spus scriam şi stergeam, scriam şi iar ştergeam... La şcoala profesională e o amintire foarte plăcută...Şcoala profesională era patru ani. După patru ani îţi alegeai meseria care vroiai: electrician, sudor, ferar, lăcătuş, şi aşa 94 Vieţi paralele în secolul XX mai departe...Şi la internat, în educaţia pe care trebuie s-o ai faţă de populaţe, faţă de părinţi, de cunoscuţi...o făcea un student teolog, adică la teologie... -... un fel de educaţie civică... -.. .aşa.. .se făcea popă şi ăla ne făcea educaţia. Iar cât priveşte căminul, stăteam la cămin, în fiecare sâmbătă aveam voie să mergem la părinţi acasă, care vroia să se ducă, care nu, rămânea...la internat. Ce să vă spun...mâncare foarte, foarte bună. Dacă dumineca nu plecai acasă şi vroiai să rămâi, ne dădea câte o bucată de clişă...slănină, aşa şi iarna, ca să fie slănina mai bună, în depoul de locomotive, în casa locomotivelor, care era închisă cu porţi mari, erau cuptoare foarte mari de fontă şi acolo ne puneam slănina în frigăruie şi cu pâinea şi untura care ieşea din aşa o turnam pe pâine şi... Da’ numa duminica era treaba asta, duminica seara. Dimineaţa şi la amiazi continuam cu mâncare obişnuită. Mâncarea era, ce să vă spun...mâncare ardelenească, tot mereu cu rântaşuri, fripturile ăstea ardeleneşti, cu cârnaţul, cu boia şi cu piper şi cu...de calitate care se facea... - Cum, cum se făcea ăsta, ştiţi, aveţi vreo reţetă? - Da cum? Aicia...şi aicia la mine-n curte...tăiam porci, am avut vaci... - Spuneţi-ne o reţetă de cârnaţi cu adevărat deosebită... -Păi cârnaţul cel bănăţean, îl găsiţi în alimentară, de Timişoara, era... ş-apăi...pune în el multă boia, pune piper, pune sare, are şi folie de măcinat carnea, adică sita de făcut cârnaţi nu e asta obişnuită de, trei sau patru milimetri gaura la maşină, de zece, eu pot să vă arat, am toate tipurile de site, zece milimetrii. - Aha, mai mare? - Pentru că cârnaţul, în timpul trecut, ţăranul nu-l facea cu maşina, îl facea cu satâru’ punea pe butuc carnea şi...cum ieşea din bardă...o măcina şi o băga în maţe... - Şi iese mai bună aşa dacă este mai mare? - Păi şi sarmalele, dacă faci sarmalele, cu cât faci carnea să se simtă, să simtă gura bucata de carne, nu să...pasta aia...de... - Deci ăsta e secretul, să fie carnea cât mai mare ca să fie cârnaţul cât mai bun... - Da! [exclamaţie]. - Şi să fie cât condimenta... - Da, da... spuneţi-le asta la tineri... că la vârsta mea nu ne mai trebe’ aşa ceva. Poate şi eu am mâncat prea multă carne, că aicia aveam .. .şi şase porci, uite vecinul ştie şi două vaci Simental şi...ce să spun, şura era plină. Acuma bate vântul. Era treabă frumoasă...şi viaţă frumoasă...Şi acuma e frumoasă şi foarte frumoasă şi...pentru unii, dar unii săracii...studentul de acuma, nu ştiu cum o duce el la cămin ...şi cred că nu e uşor... - Dar să ştiţi că ne-o facem frumoasă... - Poftim? - Ştiu că poate nu e chiar foarte frumoasă. Dar noi ne străduim să ne-o facem frumoasă. - Bine, să v-ajute Dumnezeu să faceţi, să ajungeţi ceva în viaţă, eu m-am luptat 95 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei şi eu cu băiatul meu, am zis să nu mai dea şi el cu pila şi cu ciocanul şi m-a ascultat, n-am avut probleme, eu n-am plătit o oră de meditaţii, cât a făcut şcoala primară şi cât a făcut liceul, cât a făcut facultatea, a jucat şi fotbal, a jucat la Steagu Roşu, a jucat în cupa U.E.F.A internaţional, cu Italia, cu... - Da? A fost printre cei care au jucat actual, Cupa U.E.F.A. atunci? - în şaizeci şi... - Ce v-a spus, ce v-a povestit? - îmi pare rău că n-am pozele că i le-am dat lui.. ce să povestească? Mă duceam eu şi-i vedeam... - Aţi fost dumneavoastră? - Aţi fost la meciurile acelea? - Da cum...cum să nu? - Şi care era atmosfera? Cum era... ? - Asta când a fost? în ’62?...nu ştiu atuncia a terminat liceul, sau era deja-n facultate? Nu, nu-mi aduc aminte exact...Cum să fie? Era frumos şi fiecare tată era mândru de ficiorul lui că joacă fotbal la...pe urmă a jucat la tineret la Steagu Roşu, la echipa a doua, pe urmă a jucat la Tractoru, în Divizia B...Proca era la ei, Ploieşteanul...da’ ce te-ai tras acolo [vorbeşte cu G]... - Dar se făceau meditaţii, se făceau în perioada aia meditaţii? - Da cum să nu? - Cam care era preţul la meditaţii? - Păi nu ştiu, în lei, sau cu lapte, sau cu brânză, sm...[râde]. - Şi unde a făcut fiul dumneavoastră şcoala primară? - La Unirea. Acolo a făcut...Ştiţi unde-i Unirea, nu? - Păi da şi eu am făcut la Unirea. - Da? No. Acolo-n spate era şi şcoală primară, în spate unde e o librărie acuma, sau nu ştiu ce e...No, acolo a făcut şcoala primară, acolo a făcut liceul şi facultatea a făcut...la...asta...în Braşov la secţia de automobile şi tractoare, atuncia era cuplate... universitatea, secţia.. .acuma am înţeles că tractoarele sunt separate şi auto... - Da şi automobilele rutiere sunt separate. -Da. - Şi se plătea facultatea? - Da...cum? - Se plătea facultatea? -Nu. Nu. Nu. - A...erau cuplate... - Nu cu plată, cuplate. - Şi-n ce an a început liceid? - în ’62 a terminat, cu patru ani...în ’58? - în ’58. -Pe urmă facultatea... în... în continuare, nu, nu a,...cum să spun eu?...N-a întrerupt. îi era tare frică că nu reuşeşte, deşi tot mereu era, în liceu era...locul trei, 96 Vieţi paralele în secolul XX patru, că pe locul întâi era o fată, C. şi.. .acuma ea e profesoară universitară.. .stai ca să mă duc la telefon, că e o rudă...a fost căsătorită cu...fratele unei nepoate de-a...mele. Ea e profesoară...cred că şi-acuma e-n universitate. Tată-so o fost director la Râşnov...staţi că mă duc la telefon...să vă spun numele profesoarei ăsteia [merge la telefon]. De liceu, o chema G., M. G. Acum după al doilea soţ o cheamă D., e profesoară la Universitate, da’ nu ştiu la ce secţie, uite c-am uitat să întreb şi bărbatu-so e tot...asistent universitar sau? D... Aţi auzit numele ăsta? - Da, da, mi se pare cunoscut. - Da? Ei, fata asta, în toată perioada liceului a fost prima, era pe primul Ioc, d-asta am zis că n-am avut probleme cu meditaţii că şi el era tot aşa pe trei, patru, şi fetele astea era primele. - Totdeauna fetele au învăţat mai bine... - Da. - Şi noi avem o colegă, A. C., avem o colegă, A. C. ia zece pe linie întotdeauna, nu reuşim nicicum s-o întrecem. - Da’ nici nu vă străduiţi. - Da... mai mergem la o bere...încercăm s-o stricăm, s-o stricăm pe ea dacă nu reuşim noi... - Da’ bani de unde?...De la tata - De la tata, de la mama... ~ Mai dă tata să nu ştie mama... - Mai dă mama să nu ştie tata... - ...şi uite aşa... - Eu ştiţi ce vreau să vă întreb? Unde era internatul?...Al dumneavoastră...unde aţi făcut şcoala profesională... - Eu am facut-o la Arad, - A, la Arad aţi făcut şcoala profesională... - Să revenim la...eu am făcut la internat şi v-am spus cum era cu clişa...cu .. .duminica.. .eu nu mergeam acasă.. .comuna mea era la 21 de kilometrii de Arad şi nu plăteam trenul, că era C.F.R. şi...ne mai ducea şi mecanicii pe locomotivă, că era locomotivă cu aburi şi...când ajungeam acasă eram coşari...că fumul ăla intraşi... - Şi tot referitor la profesională, la anii aceia, cum vă pelreceaţi timpul liber, pe unde mergeaţi? -Timpul liber obligatoriu era aşa:... patru ore era la ....şcoală, dimineaţa şi patru ore era obligatoriu după masa, de la două în continuare, iar restul, vara, pe maidan, cu mingea, cu asta... Aşa petreceam timpul liber şi meditaţie, era de două ori pe săptămână, obligatoriu, religie, iară de două ori pe săptămână obligatoriu să te spovedească popa, să spună d-ai ăluia şi era treabă fru...în timpul şcolii eram salariaţi, adică stătu’ ne plătea. în primul an ne-a dat 300 de lei, în al doilea patru în al treilea aşa...da’ nu-ţi dădea banii niciodată, banii în mână. îţi cumpăra pantofi, pijama, cămaşă, indispensabile, haine, haine, aveam de culoarea chiar de stofa militară, kaki numa că era ... - ...postav... 97 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei •5! - Nu ştiu dacă găsesc poza să v-o arăt, când eram elev şi...şi şapca de elev, ^ era...tot kaki şi aşa albastru [arată] iar aicia în faţă era Mihai întâi...era... - regele. ; -...regele, da. Era o plăcere să faci treaba asta, şcoala asta care ...am făcut-o şi când am terminat şcoala, fiecare a primit, că banii erau la...la C.E.C. economiile, dacă n-ai vrut ciorapi şase perechi, ai luat numai două, dacă n-ai vrut să-ţi dea cămaşă, n-ai luat, dac-ai vrut două cămăşi ai luat două, sau cţim ai vrut. Şi fiecare a avut economiile lui. Eu, de exemplu am avut 19000 de lei din care jumătate i-am lăsat la părinţi şi jumătate am venit la Braşov...şi nu primeam prima lună, ăsta ...am plătit locuinţa, masa şi...toate astea...restu’...mai cu aşa...mai cu gagicile, mai cu.. .popicele, mai cu.. .mai ca tineretu5, nu ca tineretul dumneavoastră, cum duce viaţa acuma, mai altfel am dus viaţa, altfel am trăit, altfel puteam să ne permitem... viaţa în distracţie.. .Nu era problemă să te duci să bei o regală de bere, care era doi iei sau un ţap care era trei lei, sau care era o sticlă de bere care era cinci lei, sau o cizmă care era şapte lei şi aşa mai departe...îţi permitea buzunarul din ceea ce aveai şi din ceea ce câştigai, dacă vrei întrerupem puţin că mă duc să caut eu... - Ă...Aş dori acuma puţin să vă întreb puţin câte ceva despre familia dumneavoastră, despre cum v-aţi descurcat cu creşterea copilului? - Cum cu creşterea copilului? - Da. - Cum vă descurcaţi cu banii? - E să vă spun? Când copilu’ era mic, ca copii, la un moment dat s-a jucat şi a făcut o pneumonie şi.. .doctorul ne-a recomandat, deşi aveam vaci, aveam două vaci cu lapte şi porci cum v-am spus, aveam în fiecare an, era mâncare suficientă, dar doctorul i-a recomandat lapte de capră. Şi cum pă liziera asta a aleei de sub Tâmpa, era ciurdă de capre a diferiţilor cetăţeni, vecini, mai îndepărtaţi, mai apropiaţi, am cumpărat şi eu o capră şi.. .doi ani de zile am ţinut capra aia, cu care se şi juca, o făcea motocicletă c-avea coarne capra [râde], se mai suia pe capră, ca copii, că era mic şi.. .pe urmă, după ce s-a refăcut, cu ăsta...n-a mai avut probleme. Dovadă că a jucat fotbal şi la juniori şi la tineret şi-n Cupa U.E.F.A. şi la Tractoru şi la I.C.I.M., în Divizia B, şi s-a refăcut şi n-a mai avut probleme dinastea de sănătate până acuma. Sunt mulţumit, are cincizeci şi şase de ani şi e bine. Are şi el doi copii, sunt mari; fata a făcut liceul...ăsta...Sanitar, aicia la Braşov, doi ani şi pe urmă în continuare şi-a continuat.. .colegiul [accentuează] în Canada şi...după ce-a terminat liceul acolo, în Canada, a trebuit să dea un examen de capacitate, da’ altfel îi spune acolo, nu ştiu să vă spun eu dumneavoastră cum e denumirea, din care a fost patru sute de întrebări şi din care a făcut vreo treisuteşaizeci şi nu ştiu căte de întrebări şi... i-a dat diplomă de asistentă lângă medic... Şi... are salariu bun...nu ştiu câţi dolari are, douăzeci şi ceva de dolari pe oră, şi acuma are şi el...că bărbatul e căpitan de marină şi...inginer electronist, dar nu profesie...nu merge la marină, e inginer la o întreprindere acolo în Canada şi câştigă şi el foarte bine şi... - A... deci, pe lângă băiat mai aveţi o fată? -Povestea cu fata nu e a mea. Fata asta...după cum v-am spus, nepotul meu a 98 Vieţi paralele în secolul XX murit.. .în.. .ăăă... .accident vascular. Erau trei copii. Tata lor a murit, cu care v-am spus c-am lucrat împreună şi aşa am ajuns de-am stat şi la ei şi...tata lor a murit. Şi fata avea un an şi jumătate, când a murit tată-so şi fiind trei copii şi mamă-sa fiind văduvă şi n-avea posibilitate să-i întreţină.. .atuncia am zis că să... pe fata asta să ne-o dea nouă în îngrijire şi să o creştem noi. No. Bun şi făcut. A venit aicia şi am crescut-o şi...s-a făcut mare, a făcut şi ea liceul...şi...am vrut s-o dau la facultate. Dar mai tare a fost dragostea de....dragoste decât de facultate. Şi, la un moment dat, avea şaptişpe ani, a făcut şi atletism şi a cunoscut un profesor de ăsta... i-a făcut curte, era de la Târnăveni, băiatu’, băiat fain aşa, să...ăsta...da’ a fost alt gagic, de-icia care era toată ziua cu ea şi...gata. Şi a vrut să se căsătorească. Şi...soţia mea şi...mătuşa ei mai mare, ăsta, n-au vrut...au zis, ce...la şaptişpe ani să se căsătorească, nu? Şi ea a ameninţat că dacă nu-i dă voie să se căsătorească ...ea se sinucide...Şi io...când veneam de la servici, ele plângeau: soacra, soţia, erau necăjite, dacă fata se...probleme că ea vrea şi...pe urmă, într-o zi totuşi mi-a spus. Şi dacă mi-a spus: “Măi Viorica, hai să stăm puţin de vorbă numa’ amândoi” şi zic: “Care-i treaba cu...căsătoria ta, cum, ce vrei tu? Eu mă lupt cu tine să faci facultate şi tu.. .te lupţi să te măriţi.”, ea zice:” Unchiu’, dacă nu mă lăsaţi să mă mărit, eu mă sinucid.”, “Păi renunţă la asta şi te căsătoreşti, copilă. Te căsătoreşti şi.. .dacă tu renunţi la şcoală.. .te căsătoreşti.” Şi.. .într-adevăr, s-a căsătorit.. .cu-n băiat, era tehnician la Steagu Roşu, la laborator, băiat drăguţ, da’...cu şpriţu-i trăgea tare şi...da. S-a căsătorit şi i-am dat o cameră unde am bucătăria acum şi...la ...chiar la un an îmi spune că ea i-a făcut bagajul... şi... să-i spun io...” Să-i spui lui Titi să plece.”, i-am spus: ”Măi fată, eu nu pot să-i spun aşa ceva. Eu nu l-am adus aicia, tu l-ai adus. Spune-i tu şi să plece şi să plece, dacă vrei să plece.”. Si i-a spus şi băiatul a fost cuminte, şi-a luat bagajul şi-a plecat. Şi pe urmă, dac-a plecat io...el...mă stima şi mă aprecia aşa şi venea pe la mine...ş-acuma a mai fost p-aicia pe la mine, deşi el s-a recăsătorit cu o ingineră de la Sighişoara, e şi el pensionar şi.. .Pe urmă, ea s-a recăsătorit cu un inginer care era inginer la I.C.I.M. şi pe urmă a ajuns director general, în locu’ iu’ M. ş-acuma e şi el în pensie şi...relaţia mea cu ei nu mai e pentru că...Când a plecat băiatu’ ă...mi-a dat telefon din Austria că...el nu mai vine...în România, deşi a plecat cu paşaport legal, cu maşina lui, cu nevasta lui...că el nu mai vine-n România. Şi mi-a spus: “ Tăticule, nu te supăra, că...luăm şi copii.”. Şi eu i-am închis receptorul c-am fost nervos, am fost supărat şi după trei zile dă iară telefon şi răspunde fata.. .Şi a vorbit cu fata şi i-a explicat care-i situaţia, cum e şi ea spune că.. .fata vine şi spune că: “Bunicu, nu te supăra, că uite am vorbit cu mama şi cu tata...şi...ne ia şi pe noi şi...”. Io...fata avea şaişpe ani...şi la şaişpe ani ştiţi cum e treaba şi-am zis domne’ da’ ce se poate întâmpla cu fata asta? Da ce mă fac eu?, că eu nu puteam s-o urmăresc, deşi era fată cuminte şi m-asculta, a fost foarte cuminte, nu pot să zic...şi, în sfârşit a plecat pân’laurmă. A venit cerere de acolo, din Austria şi m-am dus la poliţie şi ploua, m-am dus la ora două şi ploua domne, am stat la rând, că nu eram numa’ eu, cu emigrarea. Şi-am venit supărat... - Era pe timpul lu ’ Ceauşescu, nu? - Am venit...Da, pe timpul lu’ Ceauşescu...Am venit acasă supărat, ud, nu ştiu 99 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei ce şi zic: ”Ioana dragă eu nu mă mai duc! [exclamaţie]...cum...Iasă stai aicia, stai aicia cu mine”, “Nu bunicu”, zice, “Dă-mi cererea aia şi.. .ăsta...”, îi zic: “Trebuie să te duci la şcoală”, zice: “Nu-i nimic, mă duc la şcoală şi-o rog pe dirigintă să mă lase să mă duc“. I-am dat cererea şi...într-adevăr s-a dus fata la poliţie şi era un căpitan acolo, o femeie. Şi i-a dat formularele, mic şi mare, le-a complectat şi vine acasă şi...zice:”Bunicu, eu renunţ la cetăţenia română.”, zic: “JVIăi, da’ cum să renunţi Ia cetăţenie?”, zice: “Eu renunţ, numa’ să-mi dea drumul”...”Complectează-ţi cum vrei, dacă nu vrei să m-asculţi?”. Când s-a dus la poliţie la doamna aia...foarte, foarte cumsecade femeie, i-a spus: “Măi fetiţo, nu e bine c-ai scris aicia că renunţi la cetăţenia română”, zice: “Nu renunţi la cetăţenia română. Oriunde te duci în lume, ai cetăţenia ta de origine” şi a rupt formularele şi i-a dat altele. Şi le-a complectat...şi după ce le-a complectat, s-a dus din nou cu ele acolo şi i-a zis: “Bine, te duci acasă şi aştepţi rezultatul”...şi după vreo trei luni, m-am pomenit cu...cu aia, cu cererea ei, că s-a realizat, să meargă la poliţie, să-şi facă.. .formele de plecare. Ă.. .şi-a făcut formele de plecare şi...ne-am străduit să meargă s-ajungă să prindă începerea anului şcolar în Austria. Şi...fata asta care am crescut-o aicia, o măgăriţă...să-şi realizeze ea tot ce vrea, revin la treaba asta, tot ce-a avut de valoare băiatu’ şi ăsta, a luat ea. Şi ...bine, a luat ea tot, numai să...văd copii lângă părinţi, ce să fac eu bătrân şi pensionar...în ’92,..şi pe urmă le-a dat drumu’la copiii, şi...Nepotu’care a vorbit acuma la telefon a vrut să-i ducă el copii, ă...până Ia Curtici, ea' n-a vrut să-l lase, că se duce ea. Şi s-a dus ea cu copii că el nu poate să intre el în curte şi...motive de-ale ei aşa ...no şi...Revin la treaba asta. No şi...înainte de a pleca, în Austria ei, îmi scrie scrisoare şi zice: “Tăticule, să vii, cu o cunoştinţă, cu-n şofer, să-ţi dau maşina, să o duci în România, s-o valorifici...”, zice: “Că aici primesc numa’trei mii, trei mii cinci sute de dolari pe ea, da’ atuncia dolarul era...nu ştiu...o mie de lei, sau cât era... - Da, aşa, vreo treizeci şi ceva... - Da. Şi i-am răspuns înapoi că eu nu vreau maşina lui, şi mie nu-mi trebuie banii după maşină şi...şi de la el...şi mie-mi ajunge ce am, să nu-şi creeze, dar i-am spus ei. Şi ea nu mi-a zis, dar a facut-o. Şi-a făcut cererea, c-atuncia...se dădea drumu’ şi s-a urcat în maşina lor şi-au plecat în Austria, cu bărbatu’ cu fata şi a plecat. Când şi-a umplut maşinile, cu ce i-a dat...că el a câştigat foarte bine, în Austria a câştigat foarte, foarte bine, şi ea, asistentă medicală, câştiga şi ea...şi-a făcut, nu ştiu, când a plecat în America, a avut douăzeci şi ceva de mii de dolari, a avut bani mulţi. Şi ea se duce acolo şi... i-a dat maşina, i-a dat o grămadă de lucruri şi mi-a adus şi mie un kilogram de cafea [râde] din ce i-a dat să-mi aducă şi la o nepoţică care-i acum în Germania, i-a trimis o pereche de cizme de piele. Şi restul, a făcut ce-a vrut ea cu...Să fie sănătoasă, are şi ea acuma 64 de ani...ă...şi e în pensie, pensie de boală, să fie sănătoasă, are şi ea două nepoţele.. .asta e viaţa...Şi aşa am dus eu cu treaba. - Cum a fost în perioada Dej, deci cum era viaţa în perioada lui Dej? - Cum să fie? Eu personal nu pot să spun c-am suferit. N-am suferit, v-am spus, am avut gospodărie, soţia muncea acasă, eu munceam la uzină, aşa că...Da’pentru unii, sigur c-a fost foarte greu, că atunci a fost cu deportări, cu ghiaburii, cu ...oamenii 100 Vieţi paralele în secolul XX îi urca în vagoane, ţăranii mai ales, d-acoio din zona noastră Arad, Timişoara...îi urca în vagoane şi-i ducea în Bărăgan în mijlocul câmpului. Omul n-avea nimic. Doar traista şi.. .ce era pe el.... A făcut o .. .cămăruţă, pe ormă şi-a făcut o casă şi... ţăranul bănăţean ... ardealean, cum e de origine... eee ... harnic şi ăsta ... şi-a făcut acolo ăsta...şi după ce s-a terminat perioada asta unii s-au mai întors, majoritatea, adică s-au întors la casele lor ... da’ a fost şi care a rămas că s-au în... înstărit acolo în Bărăgan şi ... au rămas acolo ... Asta-i viaţa .... Oamenii ...unde se acomodează acolo trăieşte [exclamaţie] nu [interogaţie] ...Şi dumneavoastră când ...s-aripile tari ... şi ăsta aţi văzut puiul de vrabie când îşi ia ... sau de porumbel primul zbor... că numa a făcut câteva ori din aripi şi a căzut jos... - Ştiţi noi ne cam... ~ Şi vine mamă-sa şi-l încurajează .. .Hai sus [exclamaţie] aşa şi dumneavoastră - Nouă ne cam taie ăştia penele ca să nu zburăm. - ...cănd o să terminaţi nu ştiţi...nu ştiţi unde o să ajungeţi ce-o să fa...nu ştii, viaţa nu ştii niciodată ce-ţi rezervă, că dacă ar ştii omul dinainte ce e, atuncia s-ar întâmpla lucruri neplăcute, da’ ormT nu ştie şi aşteaptă cum aştept şi eu.. .să se termine odată, nu? Aşa. Dumneavoastră acuma creşteţi şi.. .ce facem, cum să facem să fie bine, cum să ne realizăm studiile, cum să terminăm facultatea, cum să ne căsătorim, cum să avem copii, s-avem familie, cum să respectăm...asta-i cea mai important în viaţă: dacă-ţi respecţi familia că eu sunt... vecinul meu ştie, soţia, uite acuma în august, în 9 august împlineşte douăzeci de ani de când a murit. D-atunci... singur mă gospodăresc, mă spăl, mă curăţ, dar... nu ştiu până când...Că ...nu mă-ndur nici să plec şi...eu ştiu cum ar fii mai bine? Ei zice că...'Tăticule, normal şi bine e să trăieşti cu noi, noi suntem familia ta.” Dacă nu sunt hotărât, asta este... - Despre perioada Ceauşescu, ce vă mai amintiţi? - A...In nici un caz decât amintiri triste...Nu ştiu cât a fost el de...capabil, aşa, dara fost ajutat, a avut în jurul lui pă M., om politic, om bine pregătit şi...sigur că l-a ajutat şi...pe urmă restul care i-a avut acolo pe lângă el, l-a ajutat să facă lucruri bone, da' ea l-a învăţat să facă ce-a vrut ea ş-atuncia...sigur că lucrurile nu prea a ieşit aşa bine. Nu ştiu dacă dumneavoastră, în facultate, se mai face istorie? - Nu. - Nu se mai învaţă, aşa-i, dar în liceu, sigur c-aţi apucat istoria de glorie a lui, nu? în liceu, nu? - Nu, nu până intr-a patra am prins, perioada lui Ceauş eseu. - Eu am prins până intr-a şasea. - Da? Bine, da’ atuncia erau numa’ laude şi glorie, nu? - Luam bătaie că nu învăţam poeziile cu Ceauşescu. - Nici ei n-au prins nişte treburi aşa mai triste, mai...Domnii’ P. câţi ani are? - Tata? - Patruzeci şi... - Patruzeci şi opt. - Da. Când l-am cunoscut era...aicia la vecinu’, era o familie tânără. 101 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Când a venit dom’ Petrică cât...? - Nu, e-n '90, nu e, nu e ceauşel - Ce ’90? - A...fratele meu mai mic. - A! [exclamaţie]...Da, da. Şi...nici ei n-a apucat, prea ... lucruri grele, părinţii dumneavoastră, că sunt tineri, dar oamenii care au trecut de 60 de ani, au avut parte de toate. Cred că n-aţi fost nici pionieri, nu? - Am fost, am fost, până într-a patra am prins. -Da? - Comandant de grupă, am fost. -Da... - Locţiitor de comandant de detaşament. - No şi ştiţi cum era şi viaţa de pionier, obligatorie cravata şi...cravata roşie şi...afost...şi ruşii şi... - Despre momentul '68 când Ceauşescu s-a luat la harţă cu ruşii pentru Cehoslovacia, vă mai amintiţi? - Ă...îmi amintesc că...chiar plăcut gestul lui atunci cu...cehoslovacii că a luat o poziţie...a luat.,.Da. Ă... poate singura lui faptă...omenească...eram la servici, în atelierul unde lucram...ă aveam radio şi ascultam discursul lui şi...a fost o...zic eu, nu ştiu...că...nu prea mai m-am băgat în politică, că.m-am săturat de când cu...politica din care am făcut parte a fost...unele gesturi a unor tineri care nu trebuia să facă. dar...nu pot să judec faptele lor şi faptele care i-a pus în situaţia să facă treaba, nu? Gestul că l-a împuşcat pe Magheru, pe lorga şi pe...ăştia, nu ştiu dacă trebuia să facă treaba asta, sau... - Atuncia, practic, ce-aţi făcut? V-aţi...după ce a fost au fost împuşcaţi lorga, după ce-a fost împuşcat, aţi renunţat... -Nu, n-am.. .cum să spun? N-am încurajat gestul, dar nici n-am renunţat la faptele de ajutor, pentru că...indiferent cine e şi-l vezi la pământ, nu-i mai da un picior, nu? - Da, da. - Aşa zic eu. Nu-i mai da un picior că...l-a luat şi dacă poţi să-l ajuţi, îl ajuţi şi dacă nu îl laşi în plata Domnului şi-ţi vezi de treabă, aşa judec eu. Eu aicia pe stradă sunt de şaizeci şi nouă de ani. Eu n-am avut ceartă cu nici un vecin, cu nimeni aici. Şi G. ştie, am un vecin aicia şi el a făcut parte din Mişcarea Legionară, dar s-a dat pe...fie din obligaţie, fie constrângere, s-a dat pe treapta informaţiilor. Şi...sectoristul care venea...nu ştiu dacă...era în partea de imobil de-icia [arată ], separat, cum eram controlat de sectorist. Şi de cele mai multe ori nu venea aici venea dincolo. Şi orice.. .dacă venea cineva la mine, indiferent cine venea la mine, se uita,. .a dat plasa la o parte se uita şi...ci...cine a venit? Şi...îşi nota... - Şi venea şi vă făcea percheziţie în casă? - Nu, nu făcea percheziţie. Ei dădeau informaţii. Am văzut o persoană necunos- cută, bărbat sau femeie, că asta-i interesa pe ei venea...Nu, nu venea ...ăăă...ăsta, venea aicia şi...pe urmă ei filau. Cine e persoana care a venit, de ce a venit, ce relaţii 102 Vieţi paralele în secolul XX are cu el, ce fac, dacă nu-i complot, când vine cutare...sau când a ars focu’ la Steagu Roşu ...ă.,.au venit doi securişti, soţia avea o cutie unde-i usturoiu în cutie şi-aveam nisip c-am renovat casa şi ea stătea acolo şi croşeta şi eu cu doi colegi... lucram ia şură, că... era tot aşa şura, da’ s-au putrezit lemnele. ..[intră un vecin] “.. .încă n-am terminat, îţi spun oi”...şi eram eu pe şură cu doi colegi, amândoi săracii au murit şi a venit ăla şi întreabă pe soţie că sunt acasă, “Da”, zice “ uite că lucrează acolo”, zice “Care e?”, i-a explicat...a venit şi...s-a prezentat: “Locotenent...” nu ştiu F. parcă s-a prezentat...şi...zice: “Putem să stăm puţin de vorbă “, zic:” Da.”, zic:”Poftiţi”, zice: “Nu, nu aici “, cum aţi zis şi dumneavoastră că s-aude maşinile. Şi ne-am dus în cameră... şi avea la spate...cum îi spune? - Microfon? - Da microfon, da, împachetat foarte frumos şi cu fundă de asta, ce se leagă la cadouri, nu? - Da, o panglică. - ...şi...la mijloc o floare. Şi...zice: “Uite”, a început să-mi pună întrebări. Da-n timpul cât a început să vorbească, am observat că a pus mâna pe carte, da nu era carte. Şi mi-a făcut înregistrarea, n-am avut eu nici o treabă cu asta, cu Steagu Roşu şi cu focu’ de la Steagu Roşu şi eram deja în pensie şi...n-aveam treabă. în fme, ei erau obligaţi...ă...la diferite persoane să le ia interviu şi să tragă concluzia...nu? Da, faceau raportul. Aşa s-a petrecut treaba, că.. .s-a terminat, dar.. .trebuia să mă prezint în fiecare lună de două ori, în puncte numite de ei, aproape niciodată în acelaşi punct, adică...îmi amintesc, pe Republicii, odată, m-a dus într-o curte, ş-acolo era pus semnul Gărzii de Fier vopsită verde şi ăsta şi...a intrat el înainte şi io după el şi zice: “ Stai aicia la masă”, stau la masă şi în timpul...da’ unu ca să te...agite, să te sperie, nu ştiu ce, era în pat acoperit cu plapumă şi se mişca din în când şi-mi trăgea atenţia, aşa. Pe urmă, altădată acolo pe...nu-i Bălcescu, nu ştiu, e la finalul lui Bălcescu...ce asigurare, nu ştiu ce asigurări era acolo...şi acolo la etaj, pe unde era scris firmă...service cadre. Altădată pe Calea Bucureştiului, şi în diferite puncte, adică nu te ducea...nu mă ducea la Securitate. Mă ducea în diferite puncte de ei numite şi...acolo îţi lua interviul. Cunoşti pe cutare, cunoşti pe cutare, cunoşti pe cutare...dar...indiferent de cine mă întreba şi cunoşteam şi ştiam că activează şi că ăsta, că ăsta, niciodată n-am spus nu, totdeauna am spus da, îl cunosc, da...că ce relaţii ai cu el, “N-am nici o relaţie, dar îl cunosc”. Asta era. - Şi...personalităţi aţi cunoscut, aţi cunoscut personalităţi importante din viaţa publică? - Adică cum? - Ne-aţi spus că Daţi cunoscut în lagăr pe... şeful Băncii Naţionale. -Ă../ - Nu vă mai aduceţi aminte cum îl cheamă, dar...alte personalităţi aşa mai importante aţi cunoscut? Pe Ioniţă, pe... - V-am spus, am cunoscut pe Bimell, proprietarul restaurantului Coroana şi-al hotelului, l-am cunoscut pe fiul* fabricii de textile Şerg, am cunoscut şi pe Hanas, l-am cunoscut, era contabilul şef al fabricii şi... de la... 103 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Regele Mihai mi-aţi pomenit de el că venea la bancul de lucru acolo, lângă dumneavoastră, aţi apucat vreodată să staţi de vorbă cu el? - Nu. - ...era inabordabil? - Nu, deşi eram aici, până în uşă, aici [arată], zece cinşpe metri, cu el stătea şeful, cum îi spune acuma, de atelier, da’ atuncia-i spunea contramaistru. Şi cu ăla stătea şi cu...maistru, am maistru care m-a vizitat, are nouăzeci şi trei de ani, a făcut şi el parte din Mişcarea Legionară şi... - Cum se numeşte? - Vă aduceţi aminte cum se numeşte? - Pe cine? - Pe maistru. - Cum să nu? Că şi-acuma când am intrat la spital chiar în ziua aia săracu’ mi-a dat telefon. Vecinul l-a văzut a venit a...că nu poate umbla nici el, are nouăzeci şi trei, acuma nouăşpatru de ani, îl aduce un nepot la mine cu maşina şi nu se dă jos din maşină să vină-n curte...în casă, că...se mişcă greu, cu bastonul şi îi pune centura şi mă duc eu şi stau pe bancă cu el de vorbă şi...amintirile noastre de serviciu, de ăsta, că...după 1947, el şi-a deschis un atelier pe Calea Bucureştiului şi singur nu făcea faţă la ce avea şi m-a rugat pe mine să vin după program să, să...ăsta...Şi veneam şi lucram cu el acolo şi...pe timpul ăla nu era fabrică, adică în’47 nu se lucra pentru Fiat şi pentru Ford, piese de schimb cum sunt acuma-n magazine, că poţi să-ţi cumperi orice marcă din magazine, atunci nu era. Dar maşinile ăstea, au suferit pe parcursul vieţii lor, că nu erau decât vreo cinci şase-n Braşov, pe urmă erau în Ploieşti şi...şi cel mai mult chiuloasa, prindea fisuri la scaun, la cutare şi...le ducea şi le sudau electric şi nu mai putea să se facă scaunul că ... - Scaunul e din alt material şi... - ...se căleau. Şi...stând de vorbă aşa cu el şi era om foarte priceput şi ...ăsta, zic către el Domnul Hudrescu, hai să facem noi nu mic...cuptor şi să facem sudură autogenă şi atuncia...vom reuşi să realizăm treaba asta” şi el spune: “Mă, crezi că...hai să...”. Am făcut un cuptor ca o sobă...şi ...dimineaţa, el mergea şi punea cărbune d-ăsta de lemn, man...d-ăsta şi...la ora patru când ajungeam eu la el, deja chiuloasa era roşie ca vişina, numa bună...şi, da. Punem un şorţ...ăsta, izolatoriu, şi m-apucam şi-l sudam, nu dura mult...da’, ferească Dumnezeu, câte ape curgea pe tine, din căldură aia d-acolo, plus de la aparatul autogen...sudam fisurile ăstea, una sau două, câte erau şi...plătea oamenii foarte bine...le duceau şi la freza imediat, făceau scaunul şi...făcea o treabă. Şi aşa am lucrat cu el împreună, ca pe urmă...El avea un cumnat evreu. Era inginer, da’ poate primul inginer chimist din România. - Cum se numea? - II chema M., dar numele lui adevărat era M. Era evreu şi era om foarte, foarte priceput. Şi aicia lângă fabrică, de ciment avea o fabricuţă de produse chimice... bicromat de potasiu, nu ştiu dacă dumneavoastră aţi auzit sau aţi citit...bicromatul ăsta de potasiu se folosea la tăbăcitul pieilor şi a talpelor. Şi omul ăsta avea de lucru şi n-avea 104 Vieţi paralele în secolul XX meseriaşi. Şi maistru ăsta al meu, fiind cumnat cu el, m-a prezentat, zice:”Uite că-ţi aduc eu un meseriaş care să-ţi lucreze.”. Şi din treaba asta am lucrat o lună, am lucrat două, omului i-a plăcut, era mulţumit de ce făceam eu şi...zice la un moment dat:”Mă...”, zice:”... hai nu vii la mine să te angajez, să...”, “ Păi...” zic eu, “...domnu’ inginer nu vă supăraţi, adică cum, eu să vin de la fabrica de avioane la...nimica ăsta aicia?”, zice :” Băi, aicia nu e nimica, aicia sunt bani, sunt cocoşei, e aur. Tu nu ştii ce-i aia.”, zic: “Da, nu, nu pot domnu’ inginer ce...eu am salariul maxim la avioane, eu am treiştrei de lei pe oră.”, Şi ce dacă ai tu treizeci şi trei de lei pe oră?” zice: “Eu îţi dau o sută.” Şi...vine şi vecina... - Sărumâna, doamna G...[a intrat soţia vecinului] - E aicia [îi răspunde vecinei, care a întrebat de soţul ei] ...ş\ zice...şi zice: “Mă uite eu îţi dau o sută”...Staţi că mai aduce G [îispune vecinei]...zice: Eu îţi dau o sută.” Şi aşa m-am supărat m-am dus şi am adunat furtunele, am scos carbitul din generator şi...nu m-am mai dus la lucru...după masa. Şi a trecut o zi, o trecut două, o trecut trei...şi avea de sudat nişte vase de plumb, care erau introduse plumbu’ în...vas de stejar...şi...zic...îi trebuia, îl ardea la unghii...şi zice: “Mă uite eu îţi dau o sută, da’ numa’ să vii.”. Eu m-am supărat şi am plecat şi-i spune Ia maistru, zice: “Măi Mitică mă, ce-i cu P... ăsta, nu mai vine la lucru după masa?”, zice: “Da nu ştiu, că nu mi-a spus nimica, da’...”...şi, la uzină vine şi mă-ntreabă: “Ai mai fost laM...?”, şi atuncia pur şi simplu am şi-njurat şi i-am spus: “Eu nici nu mă mai duc la omu’ ăsta niciodată”, “De ce?”, zic: “Uite aşa spus şi...mie-mi dă o sută de Iei pe oră, numa’ să mă duc la el.”, îmi spune: “Ce te-ai supărat pe asta?”, dar zic: “Da cum? Adică încă de două ori salariul? De unde?”, şi vine şi-i spune, îi spune, pe urmă el îmi spune, zice: “Mă, spune-i să vină până la mine să stau de vorbă cu el.”, şi...M-am dus la el şi îmi spune: “Mă într-adevăr, îţi dau, numa’ să vii.”. Şi m-a tentat, aveam doi copii, aveam soacra, un singur salariat, sigur, nu era uşor şi m-a tentat treaba asta. Şi...da’ cum să plec, că I.A.R.-ul era militarizat, cum să plec de acolo, că nu puteai să pleci că era mobilizat pentru...şi tot cu maistru’ ăsta al meu, contramaistru care era tot o rudă...era comandantul uzinei maiorul Istrate...zice...maistrul ăsta zice: ” Dom’ P... fa-ţi o cerere” şi zice: “o dăm la domnul B... să vedem cum se aranjează”. Şi i-am dat., am făcut cerere...asta o fost în ’47 şi...am făcut cererea şi...nu ştiu cum s-a aranjat, că mi-a aprobat. Şi pe urmă...dacă mi-a aprobat, într-adevăr am venit aicia la el şi am lucrat la ei şi...într-adevăr, mă plătea cu o sută de lei pe oră. Da ora nu era tipul Ceauşescu opt ore, era opt ore reglementar, mă duceam dimineaţa, la amiazi veneam mâneam şi iar mă duceam. - Şi cu varianta Ceauşescu, cum era? Opt ore... - Da. - Opt ore-n plus? - Cum? - Şi cu varianta Ceauşescu, cum era opt ore-n plus? - Nu cu...dacă nu te duceai la lucru te duceau cu miliţianul.[râde]. Adică nu vrei să... atuncia-i ducea cu miliţianul. Şi... am început din nou activitatea la el...aveam 105 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei cincizeci şi doi de oameni, cincizeci şi trei aveam, dar...nici unul nu era calificat. Erau oameni...pentru că minereul ăsta pleca de la zero. Aducea minereu’, cel mai mult aducea din Turcia, da’ aducea de la Băile Herculane, acolo a găsit el sursă, da’ era procentul mic, de...de produs. Şi dacă mi-a dat oamenii ăştia, da-mi trebuia un ajutor...că, nu nu mă descurcam, 52 de oameni cum îi spune acuma...Am un cunoscut care vine aicia pe la mine, e maistru şi îmi spune că el are la schimbul doi, cinci oameni. Păi ce-i asta cinci oameni... Când eram soldat în armată aveam cinci oameni în... - în pluton. - De instruit. Ce maistru e ăsta, într-o uzină ca Steagu Roşu, cu cinci oameni pe... pe schimb? Şi... am luat oamenii ăia, da’ aveam un prieten care lucra tot cu mine la LA R., da era mai tânăr, terminase ucenicia şi...lucram cu el la suporţii de avioane I.A.R. 80; 81; 47, ăsta era avion de bombardamente, 47 şi...lucram cu el...şi i-arn zis: ”Bă Victore, hai cu mine...ăsta...şi uite, te plăteşte aşa, ca şi pe mine, îţi dă bani mai mulţi.” Şi l-a tentat, deşi n-avea copii, da...banu’ ştii cum e: unde-i mai mult, acolo şi omu’ merge, mai...mai bucuros. Şi...aşa am ajuns, am lucrat la el, pân’ la naţionalizare. - Şi cum s-a întâmplat atunci cu naţionalizarea? - Vă spun acuma ce s-a întâmplat. La naţionalizare...cum eram...Da să termin cu...ăsta....Dacă noaptea se strica un agregat, oamenii care i-a adus de la ţară nu ştia decât: butonul verde, de pornire şi ăla roşu de ...oprire, sau dacă lua foc sau ceva era avarie şi apăsa pe ciupercă. - A...şi a adus de la ţară, de la ţară a adus oamenii? - Numa dacă.. .era lucru numa’ de minereu, era lucru numa’ de lopată. . E prea cald? [mă întreabă]... -Nu, - Mergem înăuntru...şi...Faci plaje...şi...era lucru numa’ de lopată, nu era maserie. Adică agregatele trebuia să... - Muncitorii s-au mutat, practic, sau locuiau în Braşov după ce i-a adus sau erau de la ţară din apropiere? - Nu, erau de prin Ardeal, de pe la Zalău. - Şi-au venit, s-au mutat la Braşov practic. - S-au stabilit aici, unii s-au căsătorit aici şi-au format familii, uite aveam chiar aicia vecini, care s-au căsătorit aici şi ăia pe urmă, cu treaba asta de se-întâmpla un agregat că se oprea şi nu...că de multe ori se oprea pentru că omu’ nu era atent. De exemplu, minereul era, după ce trecea pin cuptor, era faza asta că-I băga-n cuptor, îl usca aşa la temperatură de două mii şi ceva de grade, pe urmă din cuptor mergea...mergea în moară şi din moară era introdus în malaxor şi malaxorul de multe ori se bloca din cauză că prea îl solicita, adică...era nevoie de o eşalonare aşa, să fie încărcat după ce face câteva ture ca paleţii ăia, să nu-i blocheze faina asta de ăsta şi de acolo în continuare.. .cu tehnologie de la ăsta la fierbere, lichidu, care se scotea din minereu ăsta, să fierbea în alte vase, la temperatură şi era fiert, şi de acolo era introdus în nişte bazine, cum am început să vă spun, de plumb care la...prima dată nu le avea 106 Vieţi paralele în secolul XX şi facea în nişte băi d-astea metalice, se depunea nişte benzi de plumb şi minereu ăsta se făcea...cristal, n-aţi apucat dumneavoastră, bomboane dă...candelă sau le spunea, - Candria - Da, de candria, pe sfoară. Aşa se depunea şi erau de o culoare extraordinară de frumoase, cu varietăţi: albastre, roşii, roz... - Bomboanele? - Nu, produsul final. No şi...pe urmă, îi trebuia bazinele de care am spus. Şi zice: “Măi...”, zice: “...la avioane aveţi sudori, specialişti din ăştia care lucrează cu...argint, că...avioanele, toate sudurile se făceau cu argint industrial... - Da, acuma-n argon, acnma-n argon se fac. - Nu ştiu, îi spune, argint, argint industrial, aşa ştiu eu. - Da, da, - Şi ce mai zice, să mai aduc un sudor să-mi sudeze cazanele ăstea. I-am spus eu, dacă vreţi vi le sudez eu. “Păi...” zice: “Tu eşti nebun. Şi aia, şi aia, şi aia...hai mă să-ncercăm să vedem cum merge”. Păi zic ă...nu mai merge cu...oxigen...cu carbit şi cu ăsta.. .fac adaptare la gaz metan, adică brenerul, nu-1 mai adaptam la ăsta, îl adaptam la gaz metan... - Brenerul? - Pistolul de sudat. Ăsta nu era....cum să...ăsta la atmosfere, aşa...n-avea presiune mare şi...am început şi...ăsta, şi...sudam la ălea...şi pe urmă le-am introdus că alea erau vase de doi metri pătraţi şi...un metru avea înălţime...şi...făceam treaba asta şi...omul a fost mulţumit. Şi odată îi spun să mă învoiască să mă duc pân’ la obor să-mi cumpăr doi purcei. Zice: “Bine, du-te că stau eu aicia “ şi...că el nu prea stătea, mai mult stătea la Galaţi şi la Bucureşti...Numa’ spunea tehnologia, adică cum îţi spune medicul ia o aspirină, ia cutare...aşa spunea el; bagi atâta sodă caustică...atâta granulat, atâta cutare...minereu şi cutare. Atâta spunea. Deci lucram după reţeta lui. El spunea, şi...pe urmă am făcut treaba asta...Pe urmă când m-o învoit zice: “Mă dacă te duci Ia piaţă, stai numa’ puţin...”. Era la el în birou, am stat, numa vine cu cinci mii de lei. Erau bancnote albastre, nu ca acuma, erau bancnote albastre şi avea aşa cu o fundă la capăt. Erau foarte frumoase . Şi zic către el: “Da ce-i cu banii ăştia?”, zice: “Păi ai zis că te duci la piaţă, la obor.”, Zic “Da’ eu am bani”, zice: “Ia mă acolo că..,” şi eu zic: “Nu iau, nu-mi trebuie să fiu dator.”, “Mă...cât trăieşti tu-n viaţă, să nu te doară capul când eşti dator. Să-l doară pe ăla care ţi-a dat...pe ăla...” [râde]. Lasă-1 să se gândească, mai dă ăla banii sau nu-i mai dă [râde]. - Simpatic domnii ’ M. -Şi nu m-a lăsat până n-am luat banii. Am luat banii şi când a venit salariul, să-i dau o parte din bani. Zice:” Lasă, lasă, lasă.”, zic: “Nu...că dau atâta, că...ăsta şi luna viitoare”, “Nu, nu, nu, lasă, lasă “. Jidanul niciodată n-a spus...că...să-i dau, adică m-a ţinut tot timpul dator. Nu mi-a luat banii nici în ziua de astăzi, că nu mai trăieşte, nici eu nu mai trăiesc mult, da’ niciodată nu mi-a luat banii înapoi. La un moment mi-a spus:” Lasă bă, că ăsta să fie un supliment la salar”. - Un bonus. 107 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Dar niciodată n-a spus că ăsta...deci, era un om. Şi...acum să vedem la naţionalizare. A venit naţionalizarea...era o fabrică de oxigen, nici tata dumitale nu cred că ştie, aici la spitalul judeţean...Fabrica aia de oxigen, a luat fiinţă de un inginer, uite că nu-i reţin numele, a pornit fabrica de oxigen cu un motor de motocicletă. Sigur, cu opzeci de ani în urmă, nouăzeci de ani în urmă...nă...Şi ... a venit pe urmă naţionalizarea. Când a venit naţionalizarea eram acolo...şi...vine un angajat, de la fabrica de oxigen, care nu era calificat, era pur şi simplu un ţăran, de la ţară, muncitor la fabrica de oxigen. Şi...l-a numit director, că era mare comunist. Dar ă...înainte de a fii director el acolo, vine şi întreabă că: “Cine e maistru aicia?”... şi aicia era un secretar de bază sau cum dracu’ îi spune...parcă aşa-i spune...Aşa. Era un ungur de la Săcele...Şi ...preşedinte de sindicat la muncitori, era un bătrân, unu’ P., fost miner...şi...prima dată, ăsta care avea decretul de director, s-a prezentat la ei, cine-i ăla, cine-i ăla, cum e ăla şi cutare şi cutare şi oamenii m-a prezentat frumos: un bandit care a fost legionar, uite ăsta ne e maistru. - Aşa v-au etichetat, aşa v-au prezentat? - Da, aşa m-a prezentat la comunist. -Aha. -Da. - Dar a fost în glumă? - Nu... aşa dicta conştiinţa lor de comunişti, că erau comun işti... Şi bătrânu’ ăla a trecut prin multă filieră de...comunişti, no. Şi...cum m-a prezentat, vine la mine, zice” Dumneata eşti tovarăşul Popescu?”, “Da. “, zice: “Dumneata eşti şeful aicia, peste muncitori?”, “Da. “, “Da patronu-i acasă?”, “Da.Vreţi să vorbiţi cu el?”, zice: “Nu, nu. Te duci tu şi-i spui tu să fie atent, la radio la ora douăşpe, atunci va fi dat un comunicat important.”...şi m-am dus la el şi i-am spus:” Domnu’inginer, uite, a venit un cetăţean de la partid, şi spune că la ora douăsprezece şi dumneata şi eu s-ascultăm radio” , în fine, dar el zice: “Ce fel de comunicat?”, “Nu ştiu, dracu’ ştie, nu ştiu, nu ştiu” . nici nu ştiam. Şi.. .în fine, a venit ora douăşpe şi.. .înainte de douăşpe,:” Atenţiune, atenţiune: urmează un comunicat important pentru ţară” , după câteva minute, iară, iară şi iară şi în fine: anunţă acum şi ăsta mă cheamă acum şi zice: “Tu te duci acum...amu! Era ardelean. Te duci amu şi-i spui lu’patronu’că de la ora asta io-s ...mi-s director. Io mi-s director.”...şi zic către el: “Da’ du-te dumneata.” , zice: “Nu, tu trebuie să asculţi ce zic eu. Tu te duci! [exclamaţie. .Mă duc la ăsta.. .cum să-i spun, eram în relaţii aşa bune cu el şi el cu mine, io-1 slujeam bine, el mă plătea bine...”Domnu’ inginer”, zic: “Uite, şi...m-a obligat să vin să vă spun că de la ora asta el îi director aici “...ăsta parcă...şi i-am spus treaba asta şi a început să plângă. I-a dat lacrimile...ăsta, zice: “Da’, ce ne faceri] noi?”, Zic: “Nu ştiu care sunt urmările, dar... vom vedea.“. Şi pe urmă după ce-am venit şi i-am spus aşa verbal îmi scoate un decret ministerial şi scrie acolo:” Prin prezenta...prin prezentul decret, legea număru’ cutare, întreprinderea Plasticon, va fi condusă de...tovarăşul director ă...nou numit şi trebuie să vă supuneţi dispoziţiilorlegale.”. Şi arn dus şi hîrtia aia la patron şi i-am arătat: “Uite...ce scrie aici” 108 Vieţi paralele în secolul XX - Spuneaţi că... In fine...s-a prezentat cu hârtia, cu decretul lege şi...ăăă...se numea L. G. - Directorul? - Da directorul, nu patronul, [râde]...[intră soţia vecinului G.] Poftiţi... Da uite că băieţii...încep să-i plictisesc. - Ba nu, nu... - Deşi m-aţi găsit foarte prost...i-aţi dat drumul? -Da. -... şi în continuare...i-aţi dat drumu’?...Şi în continuare la patron, i-a spus că e liber, şi trebuie să... elibereze locuinţa şi... - Avea locuinţa lângă fabrică? - Da....şi biroul şi toate...Şi...omu’ a trebut să se supună. în continuare a venit de la Bucureşti doi ingineri chimişti...inventarul. Şi...deşi patronul avea contabil autorizat, dar...ăia tot pe mine m-a pus să fac inventarul, cu ei. Stocul de minereuri, stocu’ de sodă caustică, de calcinată, de toate ăstea. Pe urmă partea mecanică: motoare...de rezervă, centrifugi...tot inventarul întreprinderii...şi sigur c-a fost răspundere mare că a trebuit să semnez, n-a semnat patronul, nici contabilii’. M-a pus pe mine să semnez. Prima dată n-am vrut să semnez...şi mi-a zis: “Tovarăşe, eşti împotriva noastră sau eşti cu noi?”, “Eu nu sunt împotriva dumneavoastră, şi nici nu sunt cu dumneavoastră că....eu nu sunt membru de partid.”, “Da, da, noi ştim asta, nu trebuie să ne mai spui tu. Am aflat noi că nu eşti membru de partid, “...şi, da’ zice: “Aicia trebuie să pui numele.”, zic: “Semnaţi dumneavoastră, prima dată, ce am declarat acolo pe ăsta, pe urmă semnez.”. Şi a făcut oamenii, că erau doi tineri ingineraşi, cred că n-aveau doi sau trei ani în meserie ...nici nu prea aveau cunoştinţe aşa generale de profesia lor, de ingineri chimişti. Eu am învăţat de la ăsta, nişte treburi cu care eram în contact zilnic, cu expresii de cutare, de cutare. Şi pe urmă, am semnat şi...s-a terminat....şi, pe urmă, după naţionalizare... la toţi muncitorii ne-a plătit salariile conform legii şi fiecare unde şi-a găsit de lucru. Eu...am fost...după ce m-a eliberat de acolo...a venit, aşa cum v-am amintit înainte, în ’49 iar am fost arestat şi condamnat...la ...nouă luni închisoare, pentru dat bani la familii, familiile care erau ia închisoare şi...după ce m-am eliberat din închisoare, Securitatea mă întreabă, că...unde mă duc cu serviciul? Vă duceţi înapoi la C.F.R.? Da’ astea erau nişte întrebări aşa ca să...vadă ei orientarea. Sau vă duceţi la avioane, sau...acuma toate întreprinderile sunt, au fost naţionalizate...şi zic: “Eu m-aş duce înapoi, la avioane, dar acuma nu mai e nici avioane.” [râde] era tractoare. Zice: “Nu. Dumneata te duci la Steagu Roşu “ Am zis că...”Mă duc la Steagu Roşu. “Mă duc, că trebuia să...existenţa. Şi când am ajuns la Steagu Roşu la cadre...m-am dus cu bilet de la Securitate, îmi spune şi zice: “ Unde vrei să mergi? La ce secţie vrei să mergi? “, iar o întrebare aşa pe care...şi zic...:” M-aş duce la întreţinere, la inginerul C.”, Zice: “ Da-1 cunoaşteţi?”, zic: “îi vecin şi...doamna a fost dirigintă la copilu’ meu în liceu, doamna C.” Trăieşte ş-acuma, e femeie bătrînă şi ea, de optzeci şi ceva de ani, el a murit, are şi el doi copii şi amândoi sunt ingineri...Şi...zice: “Nu, nu , dumneata te 109 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei duci la secţia de maşini unelte.”.. .Nu aş fi vrut acolo, zice:” Nu, dacă ai lucrat la avioane” zice: “Nu eşti meseriaş de întreţinere. Eşti meseriaş de fabricaţie.” - Da, da ’ aţi lucrat şi la C.F.R.. - “Să faci maşini pentru maşini.”...N-aveam ce să aleg, că nici n-aveai ce să alegi, asta era o dispoziţie, nu era...Şi m-am dus acolo Ia secţia de maşini unelte, era...un ungur şef de atelier, şi...m-am prezentat la el şi ăla...zice:” Bine, măi”, zice: ”Te duci la maistrul P.”. Mă duc la ăla, m-am prezentat şi.,.zice...nu era el comunist, dar tot cu tovarăşi trebuia să vorbească, zice: “Uite, vă dau o...vă dau o probă de lucru, sunteţi de acord?”, îi zic: “Eu din aia am venit aicia ca să mă supun la ce...la ce trebe să fac.”, zice: “Uite ai o cutie de viteză, de la o maşină oritontală, M.U.3”. Cutia era pe masă, desenul era pe masă, cutia era goală...toate piesele componente, toate reperele era lângă cutie şi...am stat câteva ore, m-am uitat la desen, de unde să pornesc, cum dracu să pornesc, dacă n-ai mai făcut?...Şi, am început, să pun piese pe rulment, roate dinţate şi schimbătorul de ăsta şi am făcut lucrarea aia şi...zice: ”Bine, rămâi la mine...în atelier. “ . Şi-am rămas la el în atelier şi-am lucrat şi pe urmă, a venit armistiţiul. Şi trebuia să lucrăm pentru ruşi. Şi lucram... - Cum, cum, cum. Trebuia să lucraţi? - Adică luai din ţară, trebuia să le plătim ruşilor despăgubiri...Şi lor trebuia să le facem ce cereau ei. Şi cel mai mult ne-a cerut nişte sape de forat, la petrolifere. Şi lucram la alea şi...da...lucru suplimentar şi de multe ori dormeam acolo pe bancă două, trei ore, şi iar începeam, trebuia zor. - Astea sunt cele opt ore Ceauşescu. - Poftim? - Aşa sunt...ăstea sunt cele opt ore Ceauşescu. - Da...Şi...dacă veneau ruşii şi întâmplarea facea că...era abatere plus, minus două sutimi, dar dacă din grămada de sape şi ce era, era una care nu se încadra în parametrii...era depăşit o sutime, că mai mult nu era, rusu nu zicea nici bună ziua...numa’...politrucul spunea că...că venim peste două săptămâni, ofiţerul nu...nu vorbea nimic. Şi pe urmă ia-le din grămadă pe toate Ia rând...şi care-i aia? Şi nu zice nimica, trebuia s-o cauţi. în fine, se găsea şi iară lucru de la început şi iară...şi aşa s-a întâmplat cu treaba cu ăsta...la uzinele Steagu Roşu...unde am lucrat douăzeci şi trei de ani şi mă răsplăteşte cu o pensie foarte frumoasă d-un milioncincisute de mii. - Asta-i pensia dumneavoastră? - Asta-i pensia mea...Acuma mi-a mai dat opt sute de mii...Eram la spital şi G. mi-a adus talonul că mi-a mai dat încă opt sute de mii...în raport cu inflaţia. Ce poţi să cumperi de opt sute de mii, nu? - Dacă aţi putea să schimbaţi ceva în viaţa dumneavoastră, ce aţi schimba? - Adică cum, personal eu? - Da' dumneavoastră, ştiţi vorba cântecului: “Mai întoarce doamne roata”, dacă... - în viaţa mea personală? - Da, în viaţa dumneavoastră, să schimbaţi ceva... 110 Vieţi paralele în secolul XX - în viaţa mea personală, n-aş mai schimba nimica. Aş fi...mulţumit să-nchei. - De ce? - Cum să spun? Nu mai îmi trebe nimic...Asta nu e viaţă...pentru care părinţii, fraţii, surorile, neamurile au luptat pentru România Mare, nu? [îi tremură vocea]. De exemplu socrul meu era invalid de război, fără mână, fără mâna stângă. Pentru ce a făcut omul ăsta ...nu? [îi tremură vocea]. A făcut pentru copii lui, pentru nepoţii lui, pentru strănepoţii lui, pentru generaţia care venea din urmă. Adică să trăiască mai bine, s-o ducă mai bine, Asta...asta este. Bătrânilor nu le mai trebe nimica, zic eu personal. Mie nu-mi trebe nimica absolut, sunt sătul de toate. îmi duc viaţa aşa cum pot. N-am ce face. - Ce credeţi despre...numirea în ultimii zece ani a unor străzi cu numele Antonescu? - Domne, ce să spun, despre...treaba asta cu generalul Antonescu, trebe să-i apreciem totuşi meritele lui, pentru că n-a fost un nimica pentru ţara asta... Omu’ a vrut să facă ceva, n-a reuşit şi pentru că n-a reuşit...drept răsplată...n-a fost scump...câteva cartuşe, pe care l-a teminat...No...părerea mea....că e o greşală de istorie, de...respectul pe care trebuia, deşi...ăăă...politica în care am dus-o noi...la un momentdat a fost cu noi şi pe urmă ne-a trădat...şi ne-a băgat în baltă, dar în rest...tot respectul. Să încheiem să nu vă mai reţin... -Nu...nu e...dacă mai aveţi ceva chiar vă rog frumos, dacă aveţi ceva ce vreţi să ne spuneţi, vă rog s-o faceţi. -... câte n-ar fi...vai de mine...câte nu s-adună în optzeci şi opt de ani...şi din tinereţe, şi din bătrâneţe şi din toate treburile ăstea, cum e fizicul că...acuma începi tot mai slab, oasele mai slabe...şi cu alimentaţia asta, nu pot să spun că duc dorul de nimic, mă respect, că m-ajută şi copii...nu...nu, nu pot să spun că...nu vreau să-i deranjez prea mult, dar totdeauna sunt atenţi, îmi trimite şi... îmi asigură încă o pensie cel puţin şi...viaţa scurtă care mi-a mai rămas. Respondent: P. C. Intervievatori: Radu Colţea Ionuţ Iuria înregistrat în 15-07-2001 111 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 112 Vieţi paralele în secolul XX “Bărbăţie şi credinţă” - Când v-ciţi născut şi unde? Vorbiţi-mi despre părinţii dvs., despre copilăria dvs, despre tinereţea dvs... -No bine. M-am născut în comuna Druga judeţul Satu Mare...anul 1919, 7 noiembrie. Părinţii mei au fost ţărani, plugari făcând parte din categoria nu a chiaburilor, nici a mijlocaşilor, ci a păturii mai de jos, un hectar jumătate de teren agricol avea tata...Am fost 4 fraţi, 3 băieţi şi o fată în familia noastră. Sigur că ş-atuncea pentru cei care nu aveau mijloacele de trai necesare familiei corespunzătoare tata era obligat pe lângă pământul ăla puţin care-1 avea dânsul, el cultiva diferite cereale, mai lua în arendă de !a cei mai înstăriţi un hectar, două care muncea în parte cum era pe timpurile alea, 2 părţi la cei mai înstăriţi şi o parte a lu’ tata ca să avem cele necesare traiului de toate zilele. Eu de la vârsta de 7 ani am urmat cursurile primare, 7 clase în aceeaşi comună unde m-am născut. După terminarea celor 7 clase în anul 1933 tata m-a dat să-nvăţ o meserie acasă nu era din ce să trăim. M-am dus la Satu Mare la 12 Km de comuna noastră, oraşul Satu Mare printr-o cunoştinţă din comună de la noi care lucra la fabrica de făcut vagoane în Satu Mare şi am intrat ucenic acolo, 3 ani de zile.. .N-am avut posibilitate ca să iau o gazdă că n-avea tata de unde să plătească, deşi erau foarte ieftine pe timpurile alea, se găseau în oraş camere sau te lua în chirie, masă cu dormit la preţuri foarte scăzute, dar nu erau bani. Ş-atuncea tata şi cu cetăţeanul ăla de la noi din comună a vorbit cu directorul şcolii de ucenici din Satu Mare şi m-o primit în cămin cu dormit, cu masă cu tot. Eu aveam un salar de 2 lei pe oră pe timpurile acelea, 2 lei pe oră, erau bani mari ca ucenic. Banii ăştia care-i primeam de la uzină de-acolo îi lua direcţiunea şcolii, plus tata mai plătea o sută de lei pe lună pentru ceea ce-mi dădeau ei dormit, mâncare, spălat, mă rog toate... Deci tata săracii’ mai trebuia să plătească 100 de lei şi-o sută de lei ca şi cum ar fi astăzi un milion...cam aşa. în sfârşit au trecut 3 ani de zile şi am ieşit calfa cum îi spunea, sigur că după ce am ieşit şi eu calfa, cu salariul ăsta mi-am luat o gazdă în oraş, în Satu Mare la o rudă de-a noastră, nu mai ţin minte 80 de lei sau cât plăteam pe lună dormitul, mâncare îmi aduceam de-acasă, îmi punea mama smântână, slănina, carne...chestii din-astea şi-i ajutam pe părinţi şi pe fraţii mei. După., .asta a fost în 1936, după 2 ani de zile, datorită evenimentelor care erau pe pian internaţional si cum uzina noastră era în Satu Mare...era...cum aveam relaţiile oarecum asemănătoare cum sunt încă şi astăzi, uzina aia era o uzină mare, frumoasă, 5.000 de muncitori lucrau acolo, a fost dispersată o parte în Bucureşti, o parte la Reşiţa, laminorul din Bucureşti îi sătmărean, de la Satu Mare îi... eu am fost repartizat să mă duc ia Reşiţa. Eu când am auzit de Reşiţa, în mintea mea cum eram atuncea, măăăăăi Reşiţa aia îi ca un sat, ca o comună...uzină? Ce să caut eu acolo? Nu mă duc...şi nu m-am dus, nu m-am prezentat, am renunţat, fără să spun la nimeni, nu m-am prezentat, într-una din zile mă-ntâlnesc cu un inginer, pe care l-am avut profesor la şcoala de ucenici, c-aveam cursuri după masa 3 zile pe săptămână aveam cursuri cu avocaţi, ingineri, profesori care ne predau diferite materii...Mă-ntâlnesc cu inginerul ăsta pe 113 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei stradă şi spun: D-le inginer cunoaşteţi problema, nu? Zice: “Da. Eu sunt repartizat la Braşov.” Când am auzit de Braşov...am să vin şi eu, zic acolo...aveam aci-n Braşov deja maistru Ciobanii Dumitru care sta pe-aci pe strada astalaltă, cu consignaţia, cu... stomatologia. - Weiss, ba nu Diaconu Coresi! - ...d-nul Ciobanu Dumitru a fost maistru în atelieru’ nostru mecanic la Satu Mare şi l-am găsit maistru în atelierul secţiei 030 la uzinele Astra, aşa-i spunea pe-atunci. - în ce an aţi venit? - în 1938. Când m-a văzut, na eram... nici 18 ani n-aveam mă prinde-aşa după umăr şi-mi zice: “Bravo, îmi pare bine c-ai venit aicea”. No zice “te duci la direcţiune”, mi-a arătat clădirea aia unde să mă duc, şi pe urma m-am prezentat la directorul general al uzinelor. Era un inginer, unu’ Gherea. Şi zice “Mă băieţaşule, tu de unde vii?”. Zic, de la Satu Mare d-le director. Zice: “Biletul de tren îl ai tu?”. Zic, da. N-am ştiut pentru ce-1 cere. Pune mâna pe telefon, apasă un buton, şi vine un domn îa el. Zice “Te duci la caserie cu dumnealui să-i deconteze biletul ăsta. Imediat să-i deie banii la băiat.” No zice “şi după ce-ţi iei bănuţii te duci la d-nul Ciobanu îndărăt să-ţi deie de lucru şi să-ţi stabilească salariul”, că pe timpul ăla aşa era, nu se stabilea salariul de cutare şi cutare. Salariul se stabilea de maistru şi şeful de echipă din secţia respectivă unde lucrai. Ăia-ţi făceau salariul. Se dădea o mică probă de lucru şi pă baza acelei probe de lucru şi ţinând cont şi de experienţa pe care o avea omul îi stabilea salariul. Am făcut tot ce mi-o dat în ziua respectivă şi după masă d-nul Ciobanu şi cu un şef de echipă care... mi-a spus : “D-le Gheorghiţă eşti mulţumit cu 12 lei pe oră?”. Vai d-le Ciobanu, d-le, cum să nu fiu mulţumit. Mi-a dat 12 lei pe oră. Aicea aveam un consătean de-al meu care lucra ca instalator în uzină şi până mi-am găsit şi eu gazde nu ştiu ce, am apelat la proprietarii lui şi am stat cu el, am dormit în acelaşi pat cu el vreo 2 săptămâni şi pe-urmă m-am despărţit, mi-am găsit un alt coleg şi am închiriat când am ştiut ce salar am, am închiriat pe strada Vasile Alecsandri, Răcădăul unde e un oraş întreg astăzi, atunci era un câmp deschis acolo, făceam premilităria acolo, făceam preinstrucţia, nu era nici o casă nimic, ultima casă mi-am găsit la proprietar, mi-am găsit o cameră mobilată cu intrare separată, nu amândoi, deci dormit camere separate, 3 mese pe zi şi spălat, plăteam 1.500 de lei ...şi eu câştigam 5.000-6.000 de lei, mai făceam şi eu. No în sfârşit, din primul salariu care l-am luat la uzinele Astra le-am trimis la tata şi la mama 3000 de lei...şi tata săracu’ Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească [se-nlăcrimează] şi-a cumpărat o pereche de boi ca să-şi lucreze pământul. Deci am câştigat foarte bine aci, viaţa era ieftină aci. Aşa viaţă cum a fost în Braşovul ăsta în ’38, ’39, ’40 n-am întâlnit-o nicăiri în viaţa mea, da’ nici... de-atuncea pe unde-am umblat, n-am mai văzut aşa...magazinele bine aprovizionate, toată lumea mulţumită, toată lumea zâmbea pe stradă, pentru că erau bani, nu se gândea nimenea la prostii, la furturi, la.. .cum îi ziua de astăzi.. .toată lumea avea traiul asigurat şi-avea unde să-şi pună capul, viaţa bună şi...toate... Acum să discutăm oleacă şi partea burlăciei nu? Ca oraş mare?! E vorba 114 Vieţi paralele în secolul XX doamna profesoară şi domnişoară, despre viaţa de burlac. Eram tineri, nu? Departe de noi gândul că dac-am cunoscut o fată...o invitam la o cofetărie să luăm o prăjitură sau să mergem la un film la cinematograf, bineînţeles întotdeauna cu acordul părinţilor, nu ca acuma. După distracţia respectivă o conduceam acasă, o dădeam la părinţi [tuşeşte]. Aci în oraşul Braşov, pă timpul ăla în ’38 erau cel puţin 7 stabilimente cu fete frumoase, patronate de diferiţi patroni, cu doctori la dispoziţie, aşa că în acea perioadă de timp tineretul văduv, care erau văduvi sau divorţaţi nu era o problemă, problema sexuală cum este în ziua de astăzi. Se ducea fiecare şi-şi rezolva în 2 timpi şi 3 mişcări problema. Fetele curate cu doctor !a dispoziţie şi ieftin. 10 lei şi 5 lei cele mai trecute, fete erau 5 lei, cele mai frumoase mai drăguţe, tinere erau 10 lei. Deci cu salariul îmi rezolvam şi o problemă sexuală şi beam şi-o sticlă cu bere. Ori eu vă spun sincer doamna profesoară, că de când a apărut democraţia noastră, că şi atunci o fost democraţie sub regele, no fost debandada şi haosul care există în ziua de azi. Am rămas trăznit că un tânăr să se dedea la probleme de acte sexuale la o bătrână de 70- 80 de ani, cum am citit mai acum câteva zile în ziar, am rămas uimit de treaba asta. Sau ce se-ntâmplă acuma, sper totuşi c-o să se-ndrepte lucrurile astea, că la infinit nu poate să meargă. Şi după mine rău au făcut că mare e oraşul, problema asta trebuia să...cum au cei mari, cei cu bani mulţi au Ia dispoziţie barurile astea unde se duc fete frumoase, plătesc bani grei au, da’ gloata de jos poporul de jos şi ăla are nevoie de treburi de-astea nu numai ăia care conduc cu zeci de milioane de lei în buzunar. Deci în problema vieţii în anii ăia ’38, ’39, ‘40 a fost viaţa de aur a României, nu numa-n Braşov, în toate oraşele din ţară. Păi gândiţi-vă dumneavoastră că eu am plătit cameră mobilată în 1938, 1.500 de lei pe masă, 3 mese pe zi şi spălat. Vă daţi seama ce...Un ou era 25 de bani şi 50 de bani, o pâine era 2 lei, cea mai renumită pâine din toată ţara aicea se mânca în Braşov, o pâine cam de mărimea aia care e acuma cu 6.000. Da’ cu cartof făcută, o bunătate când mâneai o pâine din aia, nu-ţi mai trebuia nimic. A fost viaţa foarte frumoasă. A venit anu’ 1940. în toamna lu’ ’40, datorită evenimentelor externe care au fost, o parte din trupul ţării noastre a fost...ne-a luat...jumătate din Ardeal...Musolini cu Hitler, nemţii cu italienii. Asta o fost în 1940 în toamnă. Am manifestat noi pe-aicea ieşeam în Piaţa Sfatului or fost manifestaţii mari la Cluj, Braşov, Timişoara în toate părţile în care o fost ordin să se deie s-a dat. Acuma ce să fac io părinţii şi fraţii mei îs la Satu Mare, ăla era ocupat.,. Aveam o fată pe care o curtam de la mine din comună, din şcoala primară, când era ne-am simpatizat unul pe altul foarte mult şi eu i-am promis că o voi lua în căsătorie. Şi dacă era viaţa normală, nu se întâmplau evenimentele astea, eu mă căsătoream sau mă logodeam cel puţin cu ea şi pormă plecam militar. Am stat foarte mult pe gânduri. Ce să fac, să mă duc acolo? Ştiu puţin ungureşte o să mă ieie şi-o să mă ducă ăia în armata lor, eu nu ştiu limba lor, cine ştie ce se-ntâmplă cu mine. Şi-am hotărât să nu plec, să rămân aici în ţara mea. Le-am scris o scrisoare la părinţi. Dragii mei părinţi şi fraţi, eu datorită acestor evenimente care s-au abătut asupra noastră, eu nu mai plec îndărăt. Mâine, poimâine, îmi vine timpul să plec în armată, plec în armată, în armata română. Sunt român şi rămân aici. Şi au fost mulţi 115 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei sătmăreni aicea, au lucrat la Astra, o parte dintre ei au plecat, în special cei care erau de etnie maghiară, au plecat, noi care-om fost români am rămas, şi domnu’ Ciobanu o rămas era căsătorit de la Satu Mare.. .a rămas aici, am rămas aici. în ’41 am primit ordin de încorporare. Cercul meu de recrutare de la Satu Mare era refujiat la Lugoj. Şi a venit ordin de recrutare de-acolo de la Lugoj, să mă prezint la cercu’ de recrutare acolo. Şi-n ’41, în februarie m-am prezentat la cercii’ de... acolo era un maior de serviciu, când am ajuns. Domnule maior mă numesc cutare m-am prezentat pe baza acestui ordin la dumneavoastră. Eu eram cred că ultimul, toţi erau încorporaţi, eu m-am dus...datorită faptului că eram sătmărean de-acolo, am avut motive bine întemeiate că nu m-am prezentat la data fixă. Nici n-aveau ce să-mi facă şi nici nu mi-au făcut nimic, maiorul a fost foarte drăguţ şi zic: domnule maior am avut nişte probleme de rezolvat cu părinţii, cu o drăguţă de-a mea, o fată i-am scris că datorită acestor evenimente eu m-am hotărât să rămân în România, dacă ea vrea să vină încoace ce să fac, unde să o las, ce să facă aicea, şi i-am spus: dragă Valerica, drumurile noastre s-au despărţit. Dumnezeu să-ţi dea viaţă, fericire în viaţă, dacă-ţi găseşti un băiat bun căsătoreşte-te că cine ştie ce va fi cu mine, că eu uite mă-ncorporez, ce va fi cum va fi nu avem de unde să ştim. Şi mo repartizat maiorul ăla, o vrut să mă deie la Regimentul 2 care-i de luptă Târgovişte, cu meseria mea, eu eram mecanic - strungar cunoşteam, dacă nu întregime, dar îmi dădeam seama de anumite piese, componentele tancului, nu ştiu mai ce. Şi mă gândeam io...mă io ardelean mă duc ce ştiu io pân’ Târgovişte, p-acolo eu n-am fost niciodată, zic ceva mai aproape p-aici prin Ardeal n-avem ceva locuri pă undeva? Caută el într-un registru mare-acolo, zice : “la Sibiu”. Domnule maior aicea vreau eu, e aproape de Braşov...ce-i o sută şi ceva de kilometri. Foarte bine da’ ce regiment? Regimentul 90 infanterie. Forte bine domnu’. No, şi mai era încă un coleg de-al meu, tot de la Satu Mare, ăla a fost repartizat la aviaţie, tot la Sibiu, la aviaţie. Şi zice: “Staţi pe-aici, mergeţi prin oraş veniţi îndărăt, să vedeţi oraşul Lugoj” şi zice “diseară vă dau un soldat care vă duce la unităţile respective şi vă predă acolo”. Zis si făcut, ne-am dus prin oraş cu cetăţeanul celălalt, am venit la masă am mâncat, ni-o dat hrană pentru 2 zile s-avem la noi, nişte brânză, salam...şi la gară. Am venit toată noaptea, spre dimineaţă am ajuns la...tren de persoane bineînţeles... însoţitorul care ne-a dus ne-a predat la unitate acolo...dimineaţa i-am văzut pe ceilalţi camarazi ai mei cum mergeau Ia câmpul de instrucţie, a venit domn’ sergent m-a luat în primire şi m-a dus la un plutonier şi m-a băgat într-un depozit să mă echipeze în haine militare. M-am dezechipat de ce-am avut eu, le-am făcut pachet, le-am legat am scris un bon pă ele acolo, numele şi m-am echipat. Când o venit la ora 12.00, când o venit de la câmpul de instrucţie plutonierul ăla de la depozit, m-a predat la comandantul de companie, domnul căpitan Nemeş, aşa-1 chema comandantul companiei de pionieri al regimentului 90 infanterie... Şi de-a doua zi am intrat şi eu cu ceilalţi la câmpu’ de instrucţie, am făcut februar, martie, april, mai...în mai deja se zvonea ce se întâmpla pe plan extern şi căpitanul, sigur că el acasă avea radio...avea...asculta post; şi la câmpul de instrucţie ne spunea: “Băieţi să fiţi pregătiţi sufleteşte că ne-aşteaptă zile grele”, toţi eram curioşi zice: “să ştiţi că vom merge în război mâine, poimâine” şi-aşa o şi fost 21 iunie 1941, dimineaţa 116 Vieţi paralele în secolul XX când a venit căpitanul la noi ni-o spus: “băieţi ce v-am spus s-a adeverit, să fim pregătiţi sufleteşte, trupeşte că mâine, poimâine plecăm şi noi”. Şi-aşa o şi fost. După 2-3 zile echiparea, pregătirea pentru plecare pe front. Ne-a dus la gară, vagoane, ne-a îmbarcat, direcţia Tighina. La Tighina când am ajuns în Basarabia, acolo am stat două zile şi două nopţi, pe urmă ne-om construit un pod peste Nistru din bărci şi-am trecut tot regimentul, cu tot armamentul care-1 aveam asupra noastră...Tiraspol, direcţia Tiraspol. Acolo ne socoteam pe pământ străin. Şi de-acolo păjos pân-aproape de Odessa.. .nu mai ţiu minte câţi kilometrii am făcut pe jos, de-ajuns că într-o noapte am ajuns cam pe la orele 22.00-23.00, şi-am intrat pe poziţii de luptă cam la 12-13 kilometri de Odessa, într-o comună Balnic, aşa-i spunea, comuna Balnic [tuşeşte]... S-a dezlănţuit în prima noapte un atac al sovieticilor cu proiectile de artilerie asupra noastră, că nu ştiam unde să ne băgăm, să ne ascundem. S-a luminat dă ziuă, a-ncetat şi rusii n-au mai tras, noi ne-am organizat pe-acolo, am mai mâncat ce-am avut as.. .ca-n prima noapte de front, de război [tuşeşte]r Am stat acolo pe poziţii uite-aşa...cât să fi fost distanţa între ruşi şi ai noştri 200 de metri...şi după vo săptămână şi ceva de zile a început artileria noastră să bombardeze asupra lor cu nemiluita a tras, ne-am speriat şi noi, şi-au fugit ruşii din calea noastră, şi-atuncea ne-am dus şi-am ocupat Odessa. Am ocupat Odessa, sigur că acolo erau mai multe divizii de armate, făceam parte din divizia 18 regimentul 90 şi o parte din armata română a rămas ca trupă de ocupaţie acolo, noi după...dimineaţa am intrat în oraş, în Odessa şi cam pe la 10.00 am primit ordin de încolonare şi plecare mai departe, către Crimeea şi aşa am ajuns doamna profesoară de-acolo din...de-aicea din ţară, de-aici Tighina, Tiraspol, Odessa şi p-ormă-am străbătut toată.. .o parte din Ucraina, am ajuns în Crimeea... până aproape de Sevastopol.. .Crimeea este o provincie, un ţinut muntos cum ar veni aicea Valea Prahovei...munţi, dealuri, foarte frumoasă regiune, nemaipomenit de frumoasă şi-acolo-am intrat iarăşi în luptă regimentul nostru dimpreună cu vânătorii de munte, de-aci din Braşov, să cucerim o...exact un munte cum îi Tâmpa asta a noastră. Noi eram jos la poalele muntelui, ruşii erau sus şi-aveau posturi de mitraliere şi-aruncătoare de flăcări şi-ai noştri când mergeau, înaintau să cucerească vârful...âia cu mitralierele-n ei îi secera sau îi ardea cu aruncătoarele de flăcări. S-au organizat şi-ai noştri şi după 2 zile şi 2 nopţi eu aşa am zis: Doamne, gata, nu ştiu cum am scăpat din iadul ăsta! A treia zi eram toţi murdari pe faţă...vai de capu’ nostru, nemâncaţi, l-am făcut prizonieri pe ruşii care erau la posturile alea şi-atunci o căzut şi SevastopoUd... Jncoionarea şi plecarea mai departe. Şi-am ajuns doamnă, la Rostov, pe Don. De la Rostov încă vo opt sute şi ceva de kilometri până în Stepa Calmucilor, am ajuns aproape de Stalingrad de Stepa Calmucilor, acolo...şi-acolo în toamna lu’ 1942 eram într-o comună, comuna Zaza aşa-i spunea, da’ ce comună, că numa’ pereţi de case erau, totu’ era distrus, lupte mari or fost acolo.. .şi într-o dimineaţă mă vede căpitanii’ şi zice : “Măi Maxim, tu eşti aproape de Sibiu, din Braşov”. Zic, da. “Vrei să mergi în concediu?”. Vai domnule căpitan mă mai întrebaţi ? Da cum să nu? “Du-te şi predă-ţi arma repede şi vino la mine.. .te duci ia caporalul cutare să-ţi deie hrana rece pe cât vrei tu să-ţi iei, predai pătura, mă rog ce-i mai de preţ, le predai acolo şi vino la mine să-ţi dau formele să pleci”. Vai ce noroc pe mine-o fost doamnă! Ce noroc pe mine-o fost 117 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei ăsta. Am venit, am făcut operaţiunile astea, am venit la el, mi-o dat un plic şi m-o rugat frumos ”Eşti aproape de Braşov, te repezi până la Sibiu, te duci până la nevastă-mea şi-mi aduci...” ceva mănuşi de piele să-i trimită, ceva pulovere mai groase. Zice: “Nu te stânjenesc, n-ai greutate mare?!” Domnule căpitan, aveţi toată încrederea că mă duc după cum am şi fost. Io dacă vă spun să ştiţi că cuvântul meu îi sfânt. Şi-am plecat de-acolo până la o gară vreo 8 sau 10 kilometrii peste câmp. Eram 2 inşi din tot regimentul. Şi-am plecat la o gară. Acolo am văzut c-a sosit un tren cu tancuri germane, tancuri din alea mari şi noi am mers, no eram tineri şi eram plini de vlagă, aşa că nu era obositor. Şi ne-am urcat şi noi în trenul ăla când o venit înapoi, în direcţia Rostov, 800 de kilometri şi am înţeles că cei 800 de kilometri de-acolo din gara aia şi până-n Rostov i-am făcut vo două zile şi două nopţi cu trenu’ ăsta de marfa...[tuşeşte]. în prima noapte după ce-am plecat noi, ruşii au dat atacul ăla grozav asupra armatelor române şi nemţeşti şi ne-a-ncercuit pă toţi...căpitanu’ meu săracu’ cu toată compania şi tot regimentul or căzut prizionieri la ruşi în noaptea aia. Eu eram pă tren, în drum spre Rostov. Aşa noroc am avut. Da’ eu n-am ştiut treaba asta, ce so-ntâmplat acolo. Numa’ pă urmă am aflat. Şi după două zile şi două nopţi am ajuns în Rostov. Obosit, nedormit... m-am dat jos de-acolo ca trenu’ ăla pân’ acolo o mers, m-am dat jos şi în spatele gării m-am dus la nişte cetăţeni, cetăţence-acolo, i-am văzut pân gară, am luat mâncare, brânză la mine, ciocolată, ţigări şi-ntâlnesc o femeie, vorbeam foarte bine ruseşte c-am învăţat acolo, acuma am uitat. - Vorbesc cu-o femeie că unde locuieşti? - Zice: “Aicea aproape de gară”. - Zic, n-ai fi bună să mă primeşti o noapte să dorm şi eu? - Zice: ‘Sunt eu cu mama şi un copil”. Zice “Da’ ai ceva de mâncare?”. - Cum să nu, vă dau. - Zice: “Haide”. M-am dus la ei acolo-acasă, o duceau foarte greu, n-aveau ce mânca, nemţii nu le dădeau, eu le-am dat din pâinea mea care-am avut-o, brânza, slănina acolo o mâncat o făcut nişte ceai îndulcit...nu ştiu cu ce 1-a-ndulcit acolo [râde], şi-am dormit o noapte-acolo foarte bine la ea. Bărbatul ei era ofiţer sovietic, era şi ăla pă front, nu ştia de el că pe unde trăieşte, dacă trăieşte... Marusha, Marusha aşa o chema pă ea. Şi ea-mi spune mie Jora, Gheorghe zice: “Las că mă duc eu la gară să mă interesez când ai tren înspre România”, că erau permisionarele alea germane care veneau în ţară la noi până-n Bucureşti...dă pă front de-acolo. Şi s-a dus femeia săraca şi s-a interesat în gară şi-a fugit înapoi acasă, asta era dimineaţa pă la 10.00. „Jora să fii pregătit că la ora două ai tren, la ora două ai tren direct Bucureşti...”. Pe la doişpe şi ceva am plecat de la ea spre gară şi-o venit şi femeia cu mine să mă conducă...A văzut că sunt un om cumsecade, n-am căutat să-mi bat joc de ele, le-am dat şi lu’ mă-sa şi la copii şi ei pâine, ţigări le-am lăsat acolo. Aşa de plin era trenu’, deja era în gară că de-acolo s-a format, de nemţi şi de români de la toate unităţile care veneau în ţară în concediu, no zic acuma cum mă urc? Şi-am găsit nişte camarazi de-ai mei, în dreptul unui geam. No zic, faceţi-mi şi mie loc cumva. Chiar dacă stau pe poliţa aia unde se pun bagajele, 118 Vieţi paralele în secolul XX numa’ să mă urc în tren. S-a aplecat femeia aia săraca şi-a pus mâini le-aşa m-am urcat pe spatele ei, şi am sărit pe geam şi-acolo pă poliţele alea aşa şi-am mers până la Tighina vo...vo trei zile şi trei nopţi de-acolo am venit cu trenu’... vă daţi seama... - Şi mâncaţi? Aveaţi mâncare sau... - Eeee mâncare mai puţină, da’ aveai nevoie să te duci la toaletă să...nu puteai.. .pă geam pe-acolo fiecare îşi făcea.. .no în sfârşit. Am ajuns în Tighina. în Tighina patrula noastră românească şi cele nemţeşti aveau ordin. Toţi acei care vin dă pă front, fie că vin în concediu în ţară să se reţină în Tighina şi direcţia îndărăt pă front. No zic, asta-i bună acum. Ne-o luat o patrulă, pă mulţi şi ne-a dus la o cetate acolo-n Tighina. Şi-aveam, aveam nişte mahoarcă de-aia de fumat în buzunare, într-un buzunar cam o juma’ de buzunar. Aveam un preţ in pe care l-am cunoscut aşa pe drum, unu’ Diaconu Grigore din Oltenia...bă Diacone, croitor de meserie, ce facem măi? Pân-aicea ni-o fost. Dacă ne-om duce-ndărăt cine ştie pe unde ne-or putrezi oasele...Măi zice: “Uite care-i situaţia. Ne-om duce pân-acolo la Cetate. Când om ajunge la poartă ne facem că ni s-a desfăcut şiretu’ la bocanc şi ne-aşezăm jos să ne aranjăm încălţămintea. Şi când or pleca ăştia, ceilalţi, noi cu santinela, îi dăm mahoarca, îi dăm mahoarca şi-i spunem să nu se uite la noi.” Şi-am venit înapoi la gară amândoi. Şi ne-am dus la un chioşc dăla unde era acaru’ dă serviciu din Tighina spre Chişinău [tuşeşte]. Şi-am stat la ăla acolo, ştia româneşte era român de-al nostru ceferiştii’...I-am povestit care-i situaţia. ”Staţi liniştiţi aicea...la două noaptea spre dimineaţă aveţi tren cu direcţia Chişinău” adică direcţia Bucureşti, dar trece prin Chişinău. Da cum ne urcăm? “Las că v-aranjez eu!” Da’ cum? Zice: ”când vine trenu’ io-i fac semn la mecanicii’ să-ncetinească.. .şi-atuncea voi vă urcaţi în vagon”. Şi zice “Dimineaţă sânteţi în Chişinău. Acolo iarăşi s-aveţî grijă să vă ascundeţi pân vagoane că vin patrulele nemţeşti şi româneşti...caută soldaţi şi îi trimite înapoi pă front”. - Da de ce îi trimitea înapoi? - Ca să se refacă unităţi, să refacă unităţi, regimente ca să-i înarmeze şi să ţină piept...că ruşii veneau şi pă nemţi şi pă români, şi pă italieni, pă unguri pă toţi...puhoi întreg venea... Aşa o şi făcut, ceferistu’ om de bună credinţă, Dumnezeu să-i dea sănătate dacă mai trăieşte. Când o venit trenu’, în gară n-am avut curaj să mergem, c-acolo erau iarăşi patrule, a făcut semn, a lăsat încet aşa, am sărit în vagoane, şi era plin cu femei cu.. .veneau la piaţă la Chişinău cu diferite bunuri, brânză, cu smântână, cu fructe, cu.. .şi io cu Grigore ne-am băgat acolo supt o bancă jos, pă supt poalele femeilor [râde], ca să ne acopere, dacă vine vo patrulă să nu ne găsească pe-acolo. Am ajuns în Chişinău iarăşi n-a stat trenu’ opt minute.. .după opt minute, direcţia Reni,. .când o trecut de Reni o fost la noi în ţară. în sfârşit am ajuns în Ploieşti, n-am ce să caut eu în Bucureşti, eu mă duc în ţară, mă duc la Braşov. Grigore al meu săracu’, Diaconu s-a dus la Bucureşti că era oltean şi de-acolo, spre Roşiori. Ş-apăi de-atuncea, nu ne-am mai văzut unul cu altul. în sfârşit eu am ajuns în Ploieşti, în Ploieşti m-am dat jos, m-am dus la restaurantul gării, la un restaurant în spatele gării din Ploieşti [tuşeşte], m-am dus la patron...domnule patron, eu mă numesc cutare, uite sunt braşovean vin tocmai aproape de Stalingrad de-acolo din Stepa Calmucilor...am scăpat de când sunt plecat din tară. 119 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei N-am mâncare, n-am bani, n-am nimic uite-aşa cum mă vezi. “Vai dragă, vino-ncoace du-te-acolo, la masa aia într-un colţ şi stai acolo ca-ţi vine mâncarea imediat”. Mi-a adus ospătaru’ o farfurie bună de ciorbă, mi-a adus o tocăniţă bună cu cartofi cu carne, mi-a adus o jumătate de vin, o apă minerală...a venit patronii’ mi-a dat nu mai ţiu minte cât, da’ mi-o dat, mi-o dat bănişori frumoşi. Zice: “Ţine-i să fii sănătos, să scapi să ne dea Dumnezeu sănătate să scap şi io...” ...Am stat acolo la restaurant, am fumat sătul bine,‘bani în buzunar aveam, şi s-a apropiat ora, m-a făcut atent patronu’ “fii atent că peste un sfert de oră trenu’ e aici.” Un tren personal care trecea pân Braşov. E personal. Cât fac? Fac vo trei ore zic, mă gândeam io şi cam aşa o şi fost. Trei ore-am făcut. Pă la unşpe seara am fost în Braşov. M-am dat jos, m-am ferit de patrulă, m-am dus pe strada Traian unde am locuit eu în gazdă, m-o primit foarte frumos aia, acolo am dormit, am stat doamnă aci în Braşov... două săptămâni. M-am dus la uzină la Astra, am vorbit cu domnu’ Ciobanu, maistru meu sătmăreanu’ m-a angajat...m-a angajat în mod provizoriu, m-a angajat în uzină. Am lucrat încă două săptămâni, mi-am făcut rost de bani frumoşi şi cu asta mi-am băgat în buzunar banii şi într-o seară m-am urcat pă tren pă la doişpe, c-a s-ajung dimineaţă în Sibiu şi m-am dus la soţia căpitanului meu. - I-ctţi promis. - Promisiunea, promisiune i-am promis omului... io nu ştiam ce s-a-ntâmplat cu el...O găsesc pă femeie acasă, i-am spus doamnă uite sunt subalternul domnului căpitan. Adică io aveam gradu’...cel mai mare grad din armată, soldat fruntaş...soldat fruntaş...i-am dat plicu’, a citit tot, am văzut că-i dau lacrimile...plânge...mi-am dat seama...[tuşeşte]. Zice “Vă rog frumos luaţi loc, faceţi-vă comod” a adus o sticlă, m-a servit cu un rachiu bun, o cafea. Zice: “Cam peste o oră, o oră şi ceva, dacă vreţi să mergeţi pân oraş, p-ormă veniţi la masă, şi eu fac pacheţelul şi vi-1 dau”. Că io i-am spus: doamna căpitan, io de-aicea merg la o mătuş-a mea sora lu’ mama mea era refugiată la Radna... soţu’ ei era impegat de mişcare şi locuiau chiar în gară, la etaj acolo aveau 3 camere o bucătărie, unchiu’ era impegat de mişcare acolo...[tuşeşte] şi am venit înapoi din oraş, m-a servit cu masa, mi-a dat pacheţelul mi-am luat la revedere şi-am plecat şi mi-a mulţumit foarte frumos. Revin puţin asupra faptului că în luptele acelea pe care le-am dat pentru cucerirea muntelui acela în... aproape de Sevastopol, în Crimeea, eu şi încă cu unul m-am evidenţiat datorită curajului pe care l-am avut, am zis mă mor, mor ce pierd n-are cine să plângă după...mama mai are trei copii acolo...dacă mo... şi-am reuşit de-am luat o patrulă de sovietici prizonieri, o patrulă compusă din vreo 7 sau opt ruşi, eu şi încă cu unul i-am dezarmat pă toţi, i-am predat la comandamentul diviziei noastre. Şi pentru faptul că am avut curajul ăsta cu ăla, ne-a decorat cu “Bărbăţie si credinţă”, o decoraţie mare, după care în ziua de astăzi eu primesc nişte bănuţi din partea statului român...[tuşeşte]. No, şi am ajuns la mătuşa-mea în...şi-am stat pân-aproape de Crăciun. Da de fapt ce, până după Crăciun. Am stat acolo la mă...Acolo unchiu-mio avea radio, ascultam la radio şi deja am aflat că ce s-o-ntâmplat cu trupele româneşti, trupele 120 Vieţi paralele în secolul XX nemţeşti le-a-ncercuit şi se dau lupte crâncene, şi trupele române cu nemţeşti care-au fost încercuite o paite-au căzut prizonieri, o parte-or reuşit să străpungă frontu’ şi să plece fiecare pe cont propriu în direcţii necunoscute... Aaaaai, aai.. .a trecut şi Crăciunul se-apropia Anul Nou...’43, ce mă fac eu? Dacă nu mă prezint înapoi, oriunde mă legitimează vede pe bază când am plecat şi mă ia [tuşeşte], mă judecă imediat, mă dă dezertor...ce conta unu’? Pac şi la revedere...I-am spus iu’ mătuşa, săraca mătuşa...sora iu’ mama mea, Dumnezeu s-o ierte...mătuşa Rebreanu Florica aşa o chema după bărbatu-su...are văru-miu îi inginer, a fost director la Steagu’ aci... - Are vreo legătură cu Rebreanu, cu scriitorul? - Poftiţi? - Zic e vreun fel de rudă cu Rebreanu, cu scriitoru ’? - Da. Uite-1 acolo e [mi-arată o poză de pe perete] ăsta mai gras. Uite ăsta a fost soţu’ lu’ mătuşa-mea, frate cu Liviu Rebreanu, cu romancieru’...Da mulţi au murit. Şi...mi-a făcut mătuşa un pachet mare, cârnaţi, c-acolo aveau porci, tăia porci, costiţă friptă, şuncă de toate, mi-a făcut un geamantan baban. Şi-am plecat înapoi pe front. Şi ra-am dus doamna profesoară, şi-am ajuns în Rostov, în gara Rostov la femeia de la care-am plecat, care m-a condus la gară...când am plecat în ţară eu de-aco!o de la ele...aia când m-o văzut s-o bucurat că eram...şi-am stat acolo la femeia aia vreo săptămână şi ceva...mâncare-am avut cu toţi, le-am dat să mănânce, băutură nu ştiu câte sticle de rachiu mi-o pus mătuşa. Acolo la Radna era mult rachiu şi rusoaicelor le plăcea să beie vai de mine...şi aia se ruga lui Dumnezeu să nu mai plec de-acolo...şi i-am spus Marusha nu se poate, tre să plec, plec iară-napoi în ţară de unde-am venit cei puţin acuma, am un motiv acolo am căutat, ne-am căutat unitatea, divizia nimeni nu ştia că pe unde e, în ce direcţie să mă îndru...că în diferite gări aşa erau comandamente militare şi mă duceam acolo era ofiţerul de servici: domnule căpitan, unde se găseşte regimentul 90? „Apăi Dumnezeu ştie”. Păi dacă Dumnezeu ştie unde să mă duc eu, în ce direcţie. Am venit până-n Rosîov zic, nu?! Puneţi-mi aici o stampilă c-am fost. în Rostov în data de cutare şi mă duc înapoi în ţară dac-oi reuşi s-ajung. Şi-am reuşit doamnă iarăşi, şi iar am trecut prin multe peripeţii, până am ajuns Ploieşti, iară la Tighina acolo, iară am întâmpinat greutăţi. Dar având experienţa am ştiut cum să procedez şi-am ajuns în Ploieşti...iarăşi am ajuns în Braşov. In Braşov aveam o pretină bună, era vânzătoare de ţigări...produse tabacice din-astea în gară, şi pretina aia, Dumnezeu să-i dea sănătate dacă mai trăieşte, m-a ţinut o săptămână de zile ia ea pe strada Avram îancu pe la numărul 169 stătea...avea o cămăruţă acolo. Şi m-a ţinut cu mâncare, m-a ţinut cu de toate, o fost o pretină, o adevărată pretină... [tuşeşte]. Şi dup-o săptămână de zile, tot mi-era frică să umblu militar prin oraş, patrulele circulau, legitimaţie, m-am furişat şi m-am dus la gară, i-am spus fetei şi-am plecat la gară şi m-am dus ia Sibiu, m-am prezentat la PS-u aşa-i spunea... subunitatea unităţii mele. Am ajuns într-o dimineaţă acolo m-a întâmpinat un locotenent colonel care era comandantul zis regimentului 90 pă timpul ăla. I-am povestit, m-a-ntrebat că cum, i-am explicat...zice “măi, te văd un băiat dezgheţat. Ce scris ai tu? Ia scrie-aici. Da un scris frumos”. Zice “te dau la furier la biroul mobilizării acolo la...unitate”. Domne 121 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei mă descurc, ştiu şi la maşina de scris să...mă pricep, nu bine da’, zic dacă mă daţi acolo zic în 2-3 zile învăţ foarte bine. Şi m-a dat acolo. Şi-ntruna din zile scriu eu p-acolo ce mi-o dat, îmi dădea ofiţerii ăia care erau pe-acolo, plutonieri... dau peste un ordin al Marelui Stat Major al Armatei Române prin care făcea cunoscut tuturor comandanţilor de unităţi că toţi aceia care au scăpat din încercuirea de pe frontul din Stepa Calmucilor respectiv Stalingrad şi sunt contingentul 1941, să fie lăsaţi la vatră. Şi iau ordinul şi-l bag în buzunar. După masă mă prezint la domnul colonei la...domne’ zic părinţii mei sunt.. .zic în Ardealul ocupat, la Satu Mare. Io n-am pe nimeni aci. Io din proprie iniţiativă am rămas, eu nu m-am dus la părinţii mei. Io am zis că sunt român şi vreau să slujesc armata română. Am slujit cu devotament şi cu credinţă armata română, ştiţi până unde-am fost, v-am povestit. Ei mi-a ajutat Dumnezeu de-am scăpat din toate nenoro- cirile care s-au abătut asupra noastră [tuşeşte], vă rog frumos conform ordinului ăsta daţi-mi şi mie document să fiu lăsat la vatră să mă duc la Sibiu, să mă duc să-mi ocup o funcţie ca să pot să trăiesc. Dom’le aşa o fost de cumsecade omul ăsta.. .o chemat p-un locotenent.. ,”ii daţi livret... livret militar complectat cu toate ce trebuie în ei, îl aduceţi la mine la semnat. Te dezechipezi tinere şi-i predai lu’ domnu’ locotenent pachetul cu haine.” Vai! Mă gândeam no io acuma ce mă fac? Io haine civile n-am. Hainele mele civile cine ştie cine le-o îmbrăca? După ce-am ieşit de-acolo n-am zis nimic că n-am haine şi...la colonel. Când am ieşit cu locotenentu’, zic domn locotenent: Sunt de ia Braşov... vă dau cuvântu’ meu io haine civile nu am. Io când am plecat aicea am lăsat... Mai găseşte cineva hainele mele? Cine ştie cin’ le poartă sau Ie-a purtat? Lăsaţi-mă să plec echipat până-n Braşov. Vă dau cuvântu’ meu de cinste şi de onoare de om că în cel mult o săptămână dumneavoastră veţi primi pe adresa unităţii pachetul, coletul cu tot ce-i pe mine...Stă el se gândeşte: “Mă dacă-mi faci figura să ştii că te-mpuşc. Te duc legat din post în post.. .”.Vai domnule locotenent nu mă cunoaşteţi.. .am să vă dovedesc şi coletul care va sosi peste-o săptămână va dovedi că am avut cuvânt. Hai s-o fac şi p-asta. Mi-a dat forme şi-am venit. Doamnă, am venit în Braşov. Iară m-am dus la pretina mea. La cine să mă duc? Că gazda la care am stat io a plecat de-aicea nu ştiu.. .în ce parte. N-am găsit, m-am dus la pretina mea iară. Şi iar am stat la ea câteva zile acolo. M-am dus la Astra a doua zi cum am sosit. Era un comandant al uzinei cu grad de colonel. Şi spun: domnule colonel, am lucrat aicea atâţia ani de zile, trei ani de zile, vin de pe front. Mă angajaţi, mă mobilizaţi pe loc? Să lucrez la tunuri, să facem tunuri... pentru front... antiaeriene. Zice: “Nu pot dragă că eşti continjent prea tânăr”. Poaaaaaaa.. .ce mă fac? Viu supărat iară în gară... la fata.. .îmi dă bani să-ini iau ceva de mâncare, vin înapoi ăia mănâncă acolo.. .şi venind la ea la chioşc, pe un stâlp de susţinere în sala de aşteptare fosta gară veche a Braşovului nu gara asta, fosta gară veche, nu ştiţi, tot acolo pe.. .ba nu, nu, nu [tuşeşte]. Cam la vreo... cum vii de la gară acuma, camunde-i...cum să vă spun eu...ce magazin? Cum vii de la gară şi o ia cotul ăla de la gară cam la un kilometru şi ceva spre liceul Meşotă, cam unde-i cotul ăla acolo era gara veche a Braşovului... Aşa... şi văd în sala de aşteptare un afiş. Zice: “Depoul de locomotive CFR Braşov caută spre angajare cu mobilizare imediată, pe loc, conform ordinului marelui stat major număra’, al armatei 122 Vieţi paralele în secolul XX române...următoarele categorii de meseriaşi: strungari, lăcătuşi, cazangii...nu ştiu încă ce mai era...Când am văzut io asta mă duc la fetiţa mea şi de bucurie îi sar...şi o sărut toată. No acuma dragă să-rni spui unde-s birourile, unde-i depoul de locomotive aicea că eu nu ştiu [râde]. Zice: “stai şi mănâncă liniştit că te duc eu acolo”. Am mâncat şi-o venit fata cu mine până-n capătul gării. No zice “Uite-aicea-i clădirea asta. Aicea-i direcţiunea, şi uite depoul peste liniile astea uite-acolo”...Mă duc la directoru’, la ingineru’ Popa era pă timpurile alea. Bat la uşă.. .bună ziua domnule inginer. Domnule inginer, mă numesc cutare sunt de profesie cutare, viu de pe front, am livret militar de eliberare contingent ’41 [tuşeşte], “Cum de te-a lăsat?” Zic nu ştiu, printr-o minune cerească...am livretu’ şi-am văzut că depou’ de locomotive caută spre angajare şi ordinul era semnat chiar de...afişu’ ăla era semnat de el. Domne nici una nici două, nu mă-ntreaba altceva nimic. Pune mana pă telefon şi-l cheamă pă maistru...de la atelier, să vină să mădeie-n primire, să mă ducă la lucru... vine maistru’ zice: “domnu’ maistru Nicolae, îl luaţi pă domnu’, pă tânărul Maxim care uite s-a eliberat de pe...vine de pe front acuma...avem nevoie de meseriaşi“. Zice: “Da”. Daţi-i o probă de lucru, stabilim salariul şi să fie băiatul.. .c-a suferit destul. Mă vedeţi că cum sunt, nici astea nu sunt ale mele că ale mele nu le mai găsesc. Le-am împrumutat. Lăsaţi-mă până mâine dimineaţă...găsesc eu o salopetă ceva la cineva să o iau pă mine să viu echipat pentru servici. Zice: “Bine dragă. Mâine dimineaţă la şapte să vii“. La şapte am fost acolo, mi-a dat o probă de lucru, m-am împrietenit cu unu’ mai în vârstă, zic mă nea Costică zic fac o cinste bună, sunt tânăr şi io...zic viu de pe front doi ani de zile acolo i-am petrecut.. .nu mai am experienţa, până mă acomodez şi eu cu...m-ajuţi aicea. Zice: “Vai de mine cum să nu?” în două ore-am făcut proba de lucru şi m-am dus la maistru, a venit cu mine la inginer...”domnu’ Maxim, astaeraîn’43,în toamna lui ’43, domnu’ Maxim 12 lei pă oră vă convine? şi 800 de lei primă în fiecare lună”. Când am auzit eu că-i iară aşa, erau bani frumoşi, 12 lei pă oră 800 de lei. Gata m-am aranjat. îl cheamă p-un funcţionar de la cadre, de la biroul de personal şi-i spune: “tânărul Maxim începând de momentul de faţă este angajatu’ nostru în funcţie de strungar, îi faci toate formele de mobilizare pă loc, orice ordin vine conform ordinului marelui stat...matale ştii, le trimiţi înapoi”. Doamna profesoară, am început lucru’, deja mă acomodasem p-acolo bine, începusem să-i cunosc pe-acolo pătoţi. Ştiţi cum veneau ordinele de chemare, tot din două-n două zile veneau ordinele alea fulger cu cinci stele ca să mă prezint la unitatea militară. Ăştia le trimiteau fain frumos la marele stat major mobilizat pe loc. Şi-aşa am...m-o apreciat, mi-o dat salar bun, mi-am refac,t sănătatea, m-am refăcut şi din punct de vedere moral şi material, [tuşeşte] mi-am luat o gazdă bună şi io, mi-am cumpărat haine...800 de lei îi luam în fiecare lună; ploua, ningea ăştia-i luam peste salar. Ore puteam să facem cu nemiluita, dacă se putea de la 1 ianuarie şi până la 31 decembrie acolo să stai să lucrezi, ca-ţi plătea cu 50% şi cu 100%...da’...trebuia şi odihnă, nu se poate. Deci am fost foarte mulţumit şi datorită acestui fapt eu de la depoul de locomotive nu am plecat nicăierea până la ieşirea la pensie. 37 de ani acolo am lucrat. Or avut grijă de mine şi eu acolo am...deşi câştigam mai puţin ca la Uzine...da’ nu m-am dus 123 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei de-acolo nicăieri. Acolo m-am acomodat, aveam permisie de călătorie gratuit şi familia mea şi eu...şi am rămas acolo. Şi-n ziua de astăzi mă duc lunar să-mi plătesc acolo cotizaţia la...c-am înfiinţat noi mai demult acolo o casă de ajutor reciproc în caz de deces...şi-acuma când mi-a murit soţia mi-a dat 3.200.000 de lei de-acolo...na. - Când v-aţi căsătorit? Sau ajungem acuma... - Poftim? - Când v-aţi căsătorit? - M-am căsătorit în.. .am mai fost o dată căsătorit. Imediat după ce-am venit din armată, da’ nu cu pretina aia. M-am căsătorit uite cu mama la fetiţa aia [îmi arată o poză] care-i căsătorită acolo. Am trăit 12 ani de zile cu mamă-sa, am stat în gazdă la ele. La mamă-sa i-a murit soţu’. Io n-am ştiut. Era o femeie foarte drăguţă şi tânără şi...şi m-am îndrăgostit. Şi i-am promis c-o iau în căsătorie şi ...zis şi făcut. “Am fetiţa.” Zic nu-i nimic, las c-o creştem noi şi pe fetiţă. Am crescut-o, am dat-o la şcoală, a făcut liceul i-am dat servici aici, la direcţia regională a serviciului de cadre...i-am făcut cunoştinţă cu ofiţeru’ ăla, era locotenent major atuncea, terminase liceul militar băiatu’ şi-astăzi e general colonel în Bucureşti. Domnul Mocanu Mircea inginer de-al meu... strada Terena nr. 16 în Bucureşti...are o vilă acolo...No. - Ş-apoi? - Şi mă iubesc toţi. S-a căsătorit, Lia c-aşa o chema.. .fetiţa.. .are şi ea două fete, una-i căsătorită-n Cluj cu colonelul doctor Horjts şi-i doctoriţă. Alta-i tot în Bucureşti, e contabilă şefa.. .şi-acuma şi el îi pensionar. Ea a fost casnică, ea după ce s-a căsătorit, n-a mai lucrat nicăieri...are el pensie bună. Şi datorită faptului că nepoatele după ea, nepoata de la Cluj căsătorită cu doctorul Horje, care-a fost şeful secţiei Oftamologie la Spitalul Militar în Cluj, c-acuma din anul ăsta a ieşit şi el la pensie, el a fost aici la mine-n casă şi m-o văzut cum stau cu ochii şi m-a internat imediat la el, mi-a făcut el, mi-a făcut imediat operaţie... - Şi apoi cu soţia... - Poftim? - Cu prima soţie ce s-a întâmplat? - Aşa, asta o fost prima soţie. Cu a doua soţie uite-o aici... [mi-arată o poză cu fiul său din cea de-a doua căsătorie] ...asta-i băiatu’ meu cu-a doua soţie, asta-i noru-mea, nepoţica. Fiu-miuîi inginer, cum să spun io...analist programator... lucrează în Finlanda, la o firmă mare. A lucrat la Târgu Mureş şi-a plecat în Finlanda, are contract pă trei ani de zile. Noru-mea la ora actuală îi tot ingineră, tot aşa analistă, pă la Primărie sau la Prefectură în Târgu Mureş. Are casă, proprietate acolo-n Târgu Mureş. La ora actuală îi la fiu-mio în Finlanda cu nepoţica, acuma duminecă vin acasă, ieri am primit telefon de la ea...Şi eu stau de unul singur aici. îmi spune să mă duc la ei. Nu mă duc că nu cunosc pe nemeni în Târgu’ în afară de voi, da’ io aici când ies pe stradă afară cunosc, toată lumea mă cunoaşte. Când oi pleca acolo lângă mamă-ta, atuncea mă duceţi acolo şi la re vedere... faceţi ce...Păi cum să fac...am citit în ziare că acuma cu legea asta nouă de asigurări sociale o să fie ceva asistente ca să nu-i mai ducă pe bătrâni pân cămine, pân nu ştiu, că se-ntâmplă lucruri...mai bine costă stătu’. De exemplu, pă 124 Vieţi paralele în secolul XX stătu’ nostru, dacă m-ar duce pă mine într-un cămin, mai mult îl costă întreţinerea mea acolo, decât ca să plătească o asistentă, o fată cu salaru, care să mă îngrijească la domiciliu. - Vorbiţi-mi puţin de perioada comunistă, de la Dej încoace. - Da imediat. Stai că n-am terminat cu.. .cu căpitanu’ meu. Deci am venit, m-am angajat la depou’ de locomotive CFR...în ’45, c-acuma eram vechi, muncitor acolo...aşa ’43 toamna. ’44 în ziua de Paşti a fost primu’ bombardament asupra Braşovului lansat de către americani şi engleji, când o bombardat Braşovul. Eu eram la biserică, biserica aia de la parc...pe Nicolae lorga acolo şi când am ieşit afară din biserică...arunc ochii şi văd un grup de avioane deja deasupra lu’ Warthe...aoleu zic uite mă, am scăpat de pe front şi-acuma o să murim aici...şi-am fugit în spatele bisericii pă dealu ăla acolo, în spate la Eminescu, la o vilă şi m-am băgat şi eu acolo într-un beci cu mai mulţi [tuşeşte], da’ deja lansau bombele. Unde-i Modaromu’ atunci o facut-o praf, acolo au căzut bombele, pă aici pân gară, pe-aici pă sub Tâmpa...am scăpat de-acolo şi m-am dus acasă la mama acestei fetiţe. Era duminica de Paşti, o făcut mâncare bună, am mâncat...a doua zi m-am prezentat la servici şi depou’ de locomotive l-o bombardat atuncea prima dată şi deja a doua zi o parte din depou ne-am refuji...s-o refujiat în Predeal o parte ia Apaţa şi-o parte la Valea Homorod...în trei direcţii. Şi a început...am dus maşini, am dus unelte, am dus multe lucruri şi făceam reparaţii, că trenurile trebuiau să circule zi şi noapte...veneau sovieticii, trebuiau transportaţi nemţi şi io am fost la Apaţa şi am luat-o pe mama fetiţei acesteia şi pe fetiţă şi-am mers acolo, am găsit o locuinţă şi-am stat acolo...ea făcea mâncare, am dus-o foarte bine acolo, nu erau bombardamente [tuşeşte]. După ce* am venit, am venit îndărăt, în 1945 într-o duminică eram în parc înainte de masă.. .în parc.. .dar am uitat să vă spun că a doua oară când am ajuns pân’ la Rostov io pachetul ăla care mi l-a dat soţia căpitanului eu nu l-am, eu am avut grijă de el, l-am adus şi-acasă aici...la pretina mea şi la mătuşa-mea, mă rog am avut grijă de pachetir ăla să nu-1 pierd ...ca ochii din cap, că asta era o dovadă, o cum să spun io.. .domne’ uite să nu zici că n-am fost. - De onoare... -Da. Io am fost lasoţiadumita!e...că poate-odată şi-odată mă voi întâlni ce ştiu io. In ’45 sau ’46 el o căzut prizonier în noaptea aia când am plecat io de-acolo ş-o fost în divizia Tudor Vladimirescu care s-o format acolo, Ana Pauker care a format acolo...în lagăr. Şi căpitanul meu îl găsesc în parc cu-o doamnă, aice-n parc po bancă cu-o doamnă. Mă uit eu bine la el: mă ăsta-i, el îi, căpitanul Nemeş, era în grad de locotenent colonel... Şi trec dă se uită şi el la mine: mă iertaţi că vă-ntrerup...două vorbe cu domnu colonel., domnu’ colonel Nemeş dumneavoastră sunteti? Zice: aVai Maxime!” şi se scoală... mă prinde de gât şi mă sărută pe-amândoi obraji. “Vai ce coincidenţă, ce plăcere să te-ntalnesc în Braşov!”. Păi doar aţi ştiut că eu sunt braşovean, nu? Zic acolo-am făcut serviciu’, chiar că-i mare plăcere domnule colonel [tuşeşte7. Pachetul lui îl aveam acasă la femeia asta...zic, vă rog să mă iertaţi doamnă, îl întreb pe domnul colonel, domn’colonel ce program aveţi cu doamna? Zice: “Nu, 125 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei nu. Am de discutat ce-avem de discutat şi ne despărţim.” Atuncea io mă retrag, vă las mă duc pe bancă, stau acolo c-aveam un ziar, mă mai uit pe ziar şi v-aştept. Zice: “Bine domn’ Maxim”. N-a durat 10 minute, s-a despărţit de doamna aceea, cine-a fost nu m-a interesat.. .zic domnule căpitan.. .asta.. .domnule colonel vai.. .ce întâlnire! Nici dac-ar fi fost programată de noi nu s-ar fi înfăptuit în condiţiile astea. Eu vă invit până la mine acasă să servim masa şi să vă înmânez pachetul de la soţia dumneavoastră. Da nu l-am mai întrebat că...mai e cu doamna aia de la Sibiu...sau...l-am dus la mine-acasă, l-am prezentat la soţia: dragă un tacâm în plus se mai găseşte, nu? Şi băutur-am avut...am servit câte-un rachiu bun, l-a servit soţia cu supă bună de carne, friptură, sarmale, vin aveam şi-a stat până seara la şapte la mine. - V-a povestit cum a fost cu lagăru ? - Da. Mi-a povestit cum or căzut.. .Da.. .zice “tu erai pă tren erai.. .tu n-ai ajuns la Rostov neeee.. .erai pă tren şi noi am căzut.. .prin surprindere ne-au luat ruşii, ne-au încercuit şi n-am mai putut face...n-am putut face o mişcare şi ne-a dus în lagăre, am suferit mult şi io şi...şi am intrat în divizia Tudor Vladimirescu şi uite-aşa am venit în ţară”. în sfârşit. I-am dat pachetul, ca dovadă domnule colonel c-am fost la dumneavoastră.. .că v-am promis.. .”asta-i o dovadă incontestabilă mă Maxim” zice “nici nu m-aşteptam”. Prin câte-am trecut şi io cu pachetul ăsta nu î-am lăsat, nu l-am lăsat,. .că zic cu asta trebuie să fac dovada că într-adevăr cuvântu’ meu a fost cuvânt. Şi...da. La şapte ne-am despărţit, el era la Sinaia atunci, acolo avea unitatea militară, la Tudor Vladimirescu şi de-atuncea de când ne-am despărţit nu ne-am mai văzut. O plecat pe front aicea în AredeaL.apăi mai trăieşte, nu mai tră..., da’ era pâinea lui Dumnezeu omu’.. .Alexandru Nemeş.. .de-atuncea nu l-am mai văzut. Da’ Dumnezeu aşa o potrivit şi de această dată să mă-ntâlnesc cu el în parcul... - Titulescu - Braşov.. .să-l onorez şi eu cu-o masă la mine, să-i dau pachetul de la nevastă- sa...după peripeţiile prin care am trecut. Acuma unde să revin, să revin, cu serviciu’ v-am spus, la calea ferată ...muncitorii...toţi ne-am înscris în sindicat. Era Partidul Comunist...două partide: Partidul Social Democrat a lu’ Titel Petrescu şi Partidul Comunist, dar după mult timp... s-au iscat nişte probleme, divergenţe de idei politice, eu nu le vedeam aşa cum le văd astăzi. Trebuia să ne înscriem toţi în partid, în sindicat prima dată ne-am înscris.. .aşa a fost.. .erau nucleele astea pă fabrici, pă secţii trebuia să te înscrii că altfel te dădea afară, rămăneai fără pâine. Ne-am înscris în sindicat...pe urmă am activat pe linie sindicală acolo...pe urm-o trebuit să ne-nscriem în partid, ne-am înscris în partid... şi-am fost înscris în Partidul Comunist până în anul 1955...în anul 19... 53, dar eu deja căsătorisem fata în C51 ...cu ofiţerul. Aici eu aveam apartamentul ăsta până-n capăt, 2 camere, bucătărie...şi pă fată cu ofiţeru’ i-am lăsat în camera aialaltă şi în bucătărie, eu stăteam aici.. .asta nu era modificată, pe urma-am modificat-o, era o singură cameră, şi eu aveam trecere prin camera aialaltă la bucătărie, toaleta şi-aşa mai departe...deci foloseam în comun. El datorită faptului...era un băiat foarte priceput. 126 Vieţi paralele în secolul XX Când o plecat de-aicea de la Braşov...era tânăr şi era comandantul şcolii de ofiţeri de-aicea, antiaeriana şi nu ştiu după cât timp l-a mutat şeful garnizoanei Reşiţa...şo plecat la Reşiţa. După plecarea lui, în anul 1955, a murit mamă-sa, suferea cu inima şi-a făcut un stop cardiac din ăla şi gata a venit la înmormântare, în sfârşit am înmormântat-o. între timp, după ce-au plecat ei la Reşiţa, aveam un pretin foarte bun, tot comunist, un basarabean...sunteţi basarabeancă? - Nu moldoveancă din Moldova, Moldova noastră. - Moldoveancă?! Din ce parte a Moldovei? - Bacău...Bacău. - Bacău. Şi ăsta-i tot moldovean. - Au umplut moldovenii Braşovul... -Da, da [tuşeşte]. Şi cumnatu-miu de la Cluj care e soţia lui, soţia lui e sora din Dorohoi a fost în Securitate, la fanfara Securităţii, plutonier major acuma-i pensio- nat...asta în Ministerul Apărării Naţionale şi...Dolhasca, ştiţi pe la Dolhasca? - Da. - Comuna Boroaia. De-acolo-i el, din comuna Boroaia, tatăl lui şi cu mamă-sa erau profesori acolo la şcoală...în Boroaia. Are-o soră, Sapauţă, în Bacău ingineră e... construcţii, sora lui locuieşte în Bacău, oraş mare...[tuşeşte].. .şi după ce-o plecat el la Reşiţa, cu fiica mea vitregă, aveam un pretin foarte bun din Basarabia, strungar de meserie. Era căsătorit şi nu avea locuinţă, eu de-acuma eram preşedintele sindicatului pe depoul de locomotive CFR, ăla era secretarul de partid.. .n-avea locuinţă, stătea foarte prost într-o cămăruţă, n-avea copii...şi zic bă Vasile zic, până-ţi găseşti tu o locuinţă, soţia mea e pe ducă, pe moarte, am acolo spaţiu.. .binenţeles că no să stau aşa, o să mă recăsătoresc, da’ pân-atuncea uite, eu te las ca pretin să vii să stai acolo la mine, foloseşti şi bucătăria, toaleta bineînţeles...tot ce avem acolo ne-mpăcăm noi ca pretini. Şi l-am adus doamnă, I-am adus pă dracu-n casă. După vreo 2 ani şi ceva m-a dat afară din partid, el ca secretar de partid mi-a făcut nişte note informative de la, de la municipiu de-aici, că am făcut parte din organizaţii fasciste, c-am fost pă front şi-am luptat împotriva bolşevismului şi c-am omorât bolşevicii chestii de-astea...şi m-o exclus, da’ nu m-o putut exclude că organizaţia nu a fost de-acord cu tot ce avea în material acolo, deci nu a adoptat ca să fiu exclus da’ io le-am dat carnetu’.. .eram nervos şi.. .am scos carnetu’ roşu şi i fam dat.. .şi ce-o făcut, ce n-o făcut, fără ştirea mea o semnat în fals, mi-o luat camera şi bucătăria şi m-am pomenit, după ce m-o exclus din partid, m-am pomenit numa’ într-o cameră...mi li-o luat, m-o semnat în fals...pă unde mă duceam nu mai aveam cuvânt că eram membru de partid...mă cunoşteau toţi da’ ziceau c-am fost fascist.. .adică ce fascist.. .într-un pupitru din ăsta la bufet în bucătărie, uite că eram cu mama fetiţei ăleia, aveam o fotografie la un 10 mai când eram în şcoală, în căminu’ de ucenici la şcoala profesională acolo în Satu Mare, de 10 mai cum era pă timpul ăla îi ducea pă copii îmbrăcaţi în uniforma de.. .nu străjer... - Cercetaş. - Cercetaş...Asta era o organizaţie frumoasă, politică, acolo lucruri frumoase facea cu noi... Şi ăsta m-o zis pă la partid c-am făcut parte din organizaţiile fasciste da’ 127 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei pă front o fost şi el da’ zice că eu am omorât, el nu...în sfârşit asta o fost aşa. Până la urmă mi-o dat carnetu’ înapoi. Eu n-am vrut să iau carnetu’ de partid aici la...am spus că cine mi l-a luat să mi-1 aducă înapoi şi-acolo în organizaţie, eu eram stăpân pă mâinile mele, pe meserie, nu mi-era frică că mă dă afară din...ce era...ce...nu plătesc cotizaţie şi-am terminat povestea. Aşa vedeam lucrurile [tuşeşte]. Şi o venit şi mi-o dat carnetu’-napoi, o făcut şedinţ-acolo şi mi-o dat carnetu’-napoi...Şi pă urmă iară, tot s-o ţinut de mine, tot s-o ţinut de mine, i-o fost frică că-1 dau afară de-aici... i-am spus: mă nenorocitule, vrei să fii tu comunist, mă? Fii tu comunist. Uite-ţi dau carnetu’. Fă ce vrei cu el. Am scăpat de cotizaţie, director n-o să mă facă, nici inginer, dacă nu m-o făcut până-acuma. Fii tu ce-ai vrea. ..şi... Am rămas aicea, am făcut cerere la ICRAL, mi-o aprobat şi mi-am făcut zidu’ ăsta, am pus piesele mele c-aşa mi-o aprobat că n-au materiale, mi-o dat materiale...că n-au meseriaş şi-am făcut eu aici despărţitura asta, şi mai mult chiar, dacă mi-ar da cineva ceva, nu mai îmi trebuie la ora actuală am suficient. Am cameră, bucătărie, baie mai mult nu-mi trebuie... Şi de comunism am scăpat aşa că le-am dat carnetu’ din nou înapoi nu m-am mai dus după carnet, n-am mai făcut nici un demers...nu m-o lăsat în pace şi m-am inervat. Şi o venit ăsta...’89 şi s-o terminat cu comunismu’. însă ce vreau să vă spun. Nouă la cei mici ni se recomanda să facem cutare, să facem cutare, să facem curent, economie de curent, econoţnie de gaz, să facem noi economie de...şi-n-câteva rânduri unde-i Prefectura acuma, acolo era Judeţeană departe şi eu m-am dus p-acolo pe la birouri, ziua-n amiaza mare, becurile alea mari ardeau în birouri...o căldură...că sobele alea mari de teracotă de nu puteai să ţii un deget şi mie-mi spuneau să fac economie...am aci un vecin care era mare ştab acolo...Ia Judeţeană...domnu’ C... - Da. E la «Apa» acuma. - Poftim? - E director la Regia Apa acuma. - Nu, nu, nu. Nu ăla care-i dir.. .poate-i ceva rudă cu... Ăsta-i pensionar acuma, era zeci de ani acolo-a făcut serviciu’. Era preşedintele colegiului pă tot judeţu’, de partid...era om mare. Şi-acuma-i spun: no ce-am făcut? Ce-ai câştigat domnu’ Comănici? Ne recomandaţi nouă ălora mici să facem cutare, cutare şi dumnea- voastr-acolo...noi n-aveam ce mânca şi dumneavoastră, bufetul dumneavoastră era aprovizionat din cale-afară cu de toate şi pentru cine? Pentru activişti. Pentru dumneavoastră, nu pentru mine...eu le spun. Se supără, nu se supără, asta a fost. - Ne-aţi spus când am venit prima oară că l-aţi cunoscut, l-aţi văzut pe regele Mihai, c-aţi dat mâna cu regele Mihai... - Nu. Nu. L-am văzut pe Regele Mihai şi-aci în Braşov, de multe ori l-am văzut şi la Satu Mare, când a venit era tânăr, băiat frumos.. .da’ aşa personal n-am... - Când aţi primit decoraţia aceia, atuncea după război... - Poftiţi? - Zic, ne-aţi spus că aţi primit atunci o decoraţie, după război... 128 Vieţi paralele în secolul XX - După război....Armata română a fost de mare valoare. Şi pe baza asta am primit decoraţia. Şi când s-a înfiinţat Asociaţia Veteranilor de Război, eu mi-am adus aminte de vorbele comandantului şi mi~a spus că... ne-a propus pentru decorare... şi-atuncea am făcut un act la unitatea militară de la Piteşti, care are toate arhivele statului, a militarilor care am fost pă front şi-acolo m-a găsit şi-am fost decorat cu “Bărbăţie şi credinţă” conform...Antonescu, regele Mihai care or semnat acolo...şi pe baza actului care l-am primit de-acolo, de la unitatea militară m-am dus cu el aici, m-a trecut, m-o luat în evidenţă şi avansat în grad la grad de sergent major. Aşa că...nu mai sunt fruntaş [tuşeşte]. Sunt sergent major... şi dup-aia am primit asta, crucea asta... dată de Guvernul care-o fost după ’92 încoace.. .era tot Iliescu preşedinte.. .No şi după asta se dă 250 000 de lei în fiecare lună. Mi-e bună şi asta... - Despre Antonescu ce spuneau oamenii? Că unii acuma spun că a fost bine, alţii că a fost rău, ce se vorbea atuncea? - Nu. Antonescu, după mine, a fost un om minunat. Minunat om a fost. A venit pă front ne vizita, ne-mbărbăta...eu nu pot să înţeleg, că eu am avut familii de evrei, după ce m-am eliberat de pe front, am fost la.. .aicea pe strada asta am avut 2 familii de evrei, cu care eram în foarte bune relaţii...în foarte bune relaţii. Era domnu’ Friedman cu familia avea o soţie, un băiat şi-o fată. El era croitor de meserie. îi mai duceam şi eu anumite la reparaţie sau haine de servici...da’ ei pă front nu i-o dus, Antonescu. Io pus mă rog c~o avut semnu5 ăla că sunt evrei, şi o făcut ceva curăţenie p-aci pân oraş, măturat o oră, două şi restul erau acasă, munceau şi-şi vedeau de treburile lor.. .Ăstălalt, care stătea dincoace unde-i a doua sinagogă, nu mai ţiu minte cum îl cheama, avea o fiică şi a făcut şcoala, liceu aicea, fata, tot aşa lucrau pe-aicea pân Braşov, Ia munci din astea, nu forţate...să facă ceva pentru comunitate...Pă fiica lu’ ăştia în ’45...i-am dat servici ia depoul de locomotive, la serviciul de cadre, eram preşedinte de...în ’53...în ‘53 [tuşeşte] eram preşedintele sindicatului... şi o venit la mine şi m-a rugat dacă pot s-o ajut pa fată să aibă ceva serviciu, stau prost cu... mai erau şi ei bătrâni... şi i-am spus dragă, pregăteşte-te te bag în servici, şi-am băgat-o în servici, funcţionară la serviciul personal, la noi acolo, şi-a făcut vreo 2 ani de zile servici acolo, i-am dat o pâine foarte bună, evreica...Io n-am fost un antisemit d-ăsta...pentru mine om, om să fie. Şi fata o corespuns din toate punctele de vedere o avut o comportare frumoasă, p-ormă s-a căsătorit, şi-a plecat direcţia Israel, bărbatu-su o dus-o în Israel, de- atuncea n-am mai văzut-o...Şi ăştialalţi o plecat în Israel. Da’ Antonescu, domne de- aşa natură a fost situaţia atuncea a României că io zic că oricine ar fi fost în locul lui nu putea să facă ce-a făcut omul ăsta. Doamna profesoară, vă rog să mă credeţi dumneavoastră, veneau românaşii noştri din Ardeal refujiaţi nu cu sutele, cu miile. Trebuia să-i plaseze, să le deie servici la toţi...io nu ştiu prin ce împrejurări îl condamnă lumea, unii c-ar fi criminal de război sau...şi cum !~ajudecat, în halu’ăla l-a împuşcat, nu merita. Cum nu merita nici Ceauşescu să fie împuşcat. Ea da, da’ Ceauşescu nu merita să moară. Ceauşescu nu merita. Ceauşescu o fost un băiat foarte fain... ginerele ăsta ai meu a fost în Comitetul Central, a lucrat cu Ceauşescu... - Şi cum era? 129 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Zice mă, “aşa un om minunat”, da’ ea zice, “e o viperă”. - Dar dumneavoastră cam va descurcaţi în perioada lui Ceauşescu? Cum era viaţa pentru dumneavoastră? - A fost o perioadă pă timpul lu’ Gheorghiu Dej foarte bine, foarte bine. Parcă era o perioadă din ’38, ’39. Viaţa foarte bun-o fost pă timpul lu’ Gheorghiu, Gheorghiu Dej dar pă urmă s-or stricat toate treburile. O perioadă pă timpul lu’ Gheorghiu Dej o fost nemaipomenit. Magazinele bine alimen...restaurantele; viaţa bună... numa’ atâta că nu erau stabilimente, da’ erau destule ş-atuncea [râde]. Pe fete pe toate le-o luat studente şi le-o dus la centre de reeducare la Prejmer, să le reeduce şi p-orrnă le plasa pân diferite fabrici, ţesătorii... - Ce se făcea la 23 august, erau parăzi ce se întâmpla? - La 23 august obligatoriu trebuia să mergem la manifestaţie...obligatoriu. Pregătiri în vederea acestor evenimente, fiecare la locul lor de muncă acolo... cum eu 2 ani de zile am fost preşedintele sindicatului în mod deosebit trebuia să mă ocup de treburile astea...la manifestaţie, cu drapele, cu lozinci, cu pancarde...aveam oamenii acolo, care se ocupau numa’ cu treburile astea, de scris lozinci, de pregătit steaguri. Maşinile organizate s-aducă steagurile în locul cutare de la locu’ cutare îndărăt şi vă daţi seama era multă...pentru ca să fie...însă nu eram remuneraţi, totul mergea pe bază de voluntariat [râde], - Dar de 1 decembrie? - Singura...odată în viaţa mea doamna profesoară...eram la depoul CFR-ului. A venit de la televiziune din Bucureşti, la depou a venit la ingineru’ şef...că le trebuie un om priceput, însoţiţi bineînţeles de câţiva oameni în gara Râşnov să.. .turna un film acolo ca să le instaleze acolo o coloană din aia pentru alimentarea cu apă a unei locomotive cum era pe timpuri... Ingineru’ şef mă cheamă pă mine. “Domn’ Maxim uite a fost un domn de la televiziune şi are nevoie să instaleze o coloană de apă în gara Râşnov...nu contează în cât timp, adică nu că trageţi de timp, cât mai repede să fie făcută, şi cu probe bineînţeles, vă dăm o locomotivă acolo ca să faceţi proba de alimentare să funcţioneze”. Şi zice: “vă plăteşte bani frumoşi.” Gatadomnu’ şef, zic e-nafară de servici asta. Zice: “Da”...L-o chemat pă cetăţeanul ăla de la televiziune şi i-am spus: Maxim însoţit de cutare, cutare 4 mai eram...am luat camionu’ după ora de servici, am încărcat tot ce trebe’ de la depou, am transportat acolo. A doua zi după masă ne-am dus şi-am montat, ne-o dat locomotiva...[tuşeşte]. O venit ăla de la televiziune acolo, o văzut cum funcţionează, cum vine apa ş-alimentează, s-alimenteze locomotiva. Zice: “Domn’ Maxim mâine după masă la trei, zice, între trei şi cinci...”, zic aşa da, că noi avem servici pân la trei jumate. “Veniţi la Aro-n hol cu oamenii ăştia care-au lucrat cu dumneavoastr-acolo veniţi în hol la Aro.” Da ce să căutam noi acolo? “Vă remunerăm.” Atâta rni-a spus...Le-am spus la băieţi: băi, vă spălaţi, la trei jumate ne urcăm în cursă, de-acolo luăm maşina şi mergem la.. .Ne-am dus la Aro.. .ei era acolo ne aştepta la o masă...Zice “Domn’Maxim vino şi semnează aici.” Când am văzut doamnă nu-mi venea să iau banii. Vo cinci mii şi opt sute de lei...păi ăsta era salar pă... salariul directorului, directorul meu avea cinci mii de lei, cinci mii opt 130 Vieţi paralele în secolul XX sute şi ăialalţi câte patru mii de lei fiecare...Zic domnu’ şef nu vă supăraţi da5 n-o să păţim ceva pentru treburile astea? E prea mult după...”Nu e mult vedeţi-vă de treabă, nu e mult.” Zice: “Acuma după ce vă dau banii zice [tuşeşte] mergem şi noi într-un local. Mergem în local şi vă dau câte-o vodcă, câte-un sendviş bun acolo, o gustare bună şi câte-un pahar cu vin”. E singura dată-n viaţa mea când am luat bani de la...când am văzut atunci ce bine plăteşte ăştia, televiziunea. Şi-a doua oară, aice un inginer de-al meu acuma nu de mult, vo trei patru ani de zile, un inginer de-aicea de la...din curte de la mine, nu ştiu unde l-a chemat şi i-o luat un interviu vo jumătate de oră. Şi p-ormă o venit acasă de la televiziune cu nişte bani foarte frumoşi pentr-o jumătate de oră. No. De la televiziune [râde]. înseamnă că au bani, no. Am speranţe mari în Năstase ăsta că va face treabă bună. Mi se pare că cu desfiinţarea locurilor de muncă...oamenii în şomaj...toate treburile astea nasc o serie întreagă de lipsuri în populaţie, lipsuri care conduc în cele din urmă la violuri, spargeri de locuinţe, furturi.. .lucruri neplăcute. Dacă un tânăr de 24 de ani, cum am citit în ziar, se duce la mătuşa unui deputat, din Camera Deputaţilor nu-i mai reţiu numele, 88 de ani, virgină la 88 de ani, n-a fost căsătorită niciodată, şi tânărul o fură, o siluieşte şi o violează, o dezvirginează la 88...şi nepotu’ ei mare deputat în Camera Deputaţilor. Apăi eu rămân îngrozit doamna profesoară de ce se poate întâmpla. - Vroiam să vă întreb dacă vă mai aduceţi aminte... - Sau uite cum e acuma mai zilele trecute de ziua poliţiei, aicea în Piaţa Sfatului, s-a înfiinţat un chioşc acolo şi era de servici un poliţist de dimineaţa până seara şi dădea nişte... - Formulare. - Pliante de-astea sau cum le spune...foarte bune, foarte instructive pentru populaţie. Ne recomanda ce trebuie să facem să ne păzim de hoţi, de spargerea locuinţelor Am aici acasă, le-am dat la toţi locatarii [tuşeşte]. Numerele de telefon urgent la poliţie şi cu măsurile care trebuie să le luăm noi. M-am dus la aia: doamna locotenent, era o femeie ofiţer, asta trebuia de-acu zece ani de zile să faceţi. Că aicea, zic vine toată populaţia în sprijinul dumneavoastră... - Eu vroiam să vă întreb dacă vă mai aduceţi aminte cum a fost cu manifestaţiile din 1987 de la... muncit or ii... pe 15 noiembrie când au ieşit în stradă şi-au făcut... - Ce spune? - Manifestaţiile de la 15 noiembrie ’87, muncitorii de la Uzina Roman. -A da. ’87? - Da. - Stegarii când or ieşit? Alea io prea puţin ştiu că io eram pensionar şi eram...prea puţin ieşeam pe stradă. însă...a fost un lucru bun şi just după mine...că cum v-am spus...unii erau prea îmbuibaţi de bine şi de bunuri şi alţii săracii...ca în ziua de astăzi. Cum v-am spus io. Mie-mi spunea să fac economie la gaz şi la astea şi tremuram de frig aici, că-mi dădeau o anumită cotă şi când mă duceam acolo la birou nu puteam pune mâna pă...şi focurile ardeau ziua-n amiaza mare. Şi-acuma îi spun Iu’ domnu: domnu’ C. aşa aţi înţeles dumnneavoastră? Păi unele clase 131 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei muncitoare...îi spuneaţi la clasa muncitoare nouă zic, să facem economie şi dumneavoastră...Dac-ar fi fost om Ceauşescu, după ce-a plătit datoriile către statele străine săfi dat drumu’ săfie-o viaţă aşa, nu mai bună de cum o fost pătimpu Iu5...cum o fost în ’37, ’38, ’39, ’40 cum o fost pă timpu’ Iu’ Gheorghiu Dej şi gata...era foarte bine [tuşeşte]. Da’ plătim datoriile şi p-ormă tot mai rău, tot mai rău, tot mai rău. Şi- abia acuma îşi dau seama şi conducătorii din ziua de astăzi că Ceauşescu a făcut mare greşeală că a plătit datoria statului, c-a plătit toată datoria la Occident.. .că pe urmă n-a mai avut încredere ăia în.. .da aşa cu datoria neplătită, mai ciupeam ceva de la ei. Apăi să sperăm c-o să fie mai bine domnişoara Ceapă... să dea Dumnezeu pentru dumneavoastră tineretu’ să trăiţi... uite eu de când mă ştiu doamna profesoară.. .în 1933 când am plecat de-acasă la meserie eu n-am ştiut ce-i aia şomer, decât perioada asta cu războiul cu alea...Da’ cât am făcut serviciul...eu am ştiut servici, servici, servici.Nu s-a pus problema asupra mea niciodată că să mă-nlăture de-acolo cineva. Doamne fereşte. Deci mă culcam liniştit că ştiam c-a doua zi mă duc, şi mă duceam cu inima deschisă, cu zâmbetul pe buze la servici. Era o dragoste, o prietenie aşa plăcută o plăcere să mergi acolo să faci treabă. Şi-acuma când mă duc acolo, la depoul de locomotive, îmi creşte inima când mă duc şi văd plopii ăia pe care i-am pus noi de mici şi-acuma sunt înalţi, frumoşi acolo [tuşeşte]...atelierele alea au mers mai departe frumos aşa... Respondent: Maxim Gheorgke Intervievator: Ceapă-Dobre Ioana înregistrat la data de: 11.07.2001 132 Vieţi paralele în secolul XX Tinereţea învinge - începeţi cu ce doriţi dvs. - Cu începutul vieţii mele sau cu ce? - Da. - M-am născut la Mănăstirea Dealului, judeţul Dâmboviţa. Tatăl meu era acolo ofiţer la şcoala militară şi l-a avut chiar pe regele Mihai, care era elev acolo. La Mănăstirea Dealului n-am stat decât vreo cinci ani, şi tatăl meu fiind ofiţer, a fost mutat la regimentul trei din Dorobanţi din Câmpulung Muscel. El de-acolo şi era şi erau părinţii...şi părinţii lui erau... el...tatăl lui era din Câmpulung Muscel unde stăteau şi părinţii şi ceilalţi fraţi. însă când am avut şase ani jumate, pe mine la şase ani m-a dat la şcoală, tatăl meu a fost mutat la Regimentul Cinci Vânători din Timişoara. Şi aşa am ajuns la Timişoara. Am parcurs şcoala primară acolo, şi în ’42 a început războiul. Şcoala primară am facut-o în Timişoara şi am urmat liceul de fete, teoretic, Carmen Silva. Tatăl meu a plecat pe front, ofiţer, maior, şi în ’42, în februarie ’42 a murit dincolo de Odessa, la Vaslovska. Am rămas numai cu mama, sunt singura fată, şi din ce în ce au început greutăţile. La început mama a avut o pensie mai onorabilă, dar pe măsură ce au trecut anii banul s-a devalorizat foarte mult.Şi din ce în ce banul s-a devalorizat, încât pensia Iu’ mama care era pe atuncea trei milioane, ajunsese că exact puteai să-ţi iei o găină. La şcoală, după ce a murit tata, întâi am fost...eram scutită de toate taxele. Şi urmam şi la şcoala de muzică la pian, şi luam şi ore de limba germană. însă cu timpul a trebuit să renunţ Ia toate. Tata n-a mai fost erou, cum a murit pe front şi în clasă era făcut, colţul eroilor şi, mă rog, cu fotografie şi cu tot, pentru că frontul pe urmă s-a , mutat în partea cealaltă n-a mai fost erou. Şi atunci au început toate necazurile care au decurs. Când s-a terminat războiul şi când s-au retras armatele şi au luat-o spre Ungaria, ia Timişoara au fost foarte multe bombardamente. Erau lupte de stradă, bombardamente, ani stat zile întregi ascunse în pivniţe [...], şi au început bombardamentele, se dădeau foarte multe lupte în Timişoara, la... când se retrăgea armata.. .germană când se retrăgea, bineînţeles, şi am stat zile întregi în pivniţe, şi mitraliau oraşul, şi toate magazinele închise, piaţa nu exista, încât am dus-o şi foame, şi groază, şi de toate. în sfârşit, totul a trecut, şi pe urmă a mai fost o parte neplăcută din viaţa mea, că eu am locuit cu mama în... se numea Stabsgebaude, o clădire militară unde erau toate soţiile de militari. Şi pentru că tata a murit, pe urmă noi nu am mai avut dreptul să mai locuim acolo. Şi atuncea a trebuit să părăsim şi locuinţa. întâmplarea a făcut că am găsit în altă parte, într-o vilă aşa să zic, unde stătea un plutonier care era în activitate şi l-am rugat să vină el în locul nostru şi să stăm noi acolo, la această familie unde era o locuinţă foarte mare, de vreo cinci camere, şi eu am.,, cu mama, am putut să ocupăm două camere şi dependinţele comune, cum era, toată lumea stătea pe atunci în comun că nu existau locuinţe. Mi-am terminat liceul şi am dat la facultate şi am intrat Ia Agronomie, la Timişoara. în timpul ăsta, în această casă, proprietara, fosta proprietară a închiriat o cameră la studenţi. Aşa l-am cunoscut eu pe soţul meu. Şi...el făcea Politehnica. Şi ne-am logodit şi ne-am căsătorit în anul 1950. 133 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei -Acolo? - Acolo, în Timişoara. însă el era în ultimul an şi tatăl lui s-a îmbolnăvit foarte tare şi nu l-a mai putut ţine la facultate. Şi părinţii lui erau atunci îa Satu Mare, socru-meu fiind inspector la căile ferate. Şi atuncea a trebuit să ies eu din ... .am renunţat la facultate, am intrat în servici - aparţinea de Sfatul Popular, un cămin de zi de copii, unde mergeam şi faceam...copiii veneau acolo dimineaţa, luau micul dejun, îşi făceau lecţiile, mâncau de prânz şi plecau la scoală. Iar cei care...era şi o grupa invers: veneau, mâncau micul dejun, plecau la şcoală, veneau, luau masa, îşi făceau lecţiile cu supraveghetoare până pe la patru-cinci. Deci eu asta făceam cu copiii - lecţiile. Şi am lucrat acolo...nu ştiu, aproape un an, până când soţul meu a terminat facultatea şi a fost repartizat la Braşov, la Steagu Roşu, ca să-şi.. .el a terminat Mine şi Metalurgie, şi a cerut să-şi dea diploma din Metalurgie. Şi atuncea a venit la Braşov, să-şi facă proiectul de diplomă la Steagu Roşu. La Steagu Roşu, în timp ce era la Steagu Roşu, a aranjat cu uzina Tractorul să-l angajeze. A venit, şi-a dat diploma şi s-a angajat la Tractorul. însă pentru că el a terminat Mine şi Metalurgie, i-a trebuit, deşi materia nu s-a schimbat, între timp facultatea s-a transformat şi a rămas... au plecat minele la Petroşani şi materia a terminat-o aceeaşi, el a cerut să-şi facă proiectul din metalurgie şi să se angajeze la Tractorul, dar a trebuit consimţământul Ministerului. Şi asta a durat exact şapte luni de zile. Şi şapte luni de zile eu am stat la Timişoara cu mama mea iar el a venit şi s-a angajat aicea şi lucra în ture la Tractorul, la oţelărie şi dormea la un bloc de nefamiHşti. Aşa că totul a fost greu, începutul căsniciei noastre, şi... Şi pe urmă mi-a telefonat că se căsătoreşte un văr de-al meu şi ne cedează o cameră, şi atuncea am venit aicea, exact când am venit, a primit şi el salariul pe şapte luni de zile, am apucat să stau la toate cozile, până ne-a venit mobila din Timişoara şi toate lucrurile, să stau la toate cozile, ca să mă aprovizionez şi să cumpăr stofe şi tot, pentru că pe-atuncea totul se dădea pe cartelă, şi numa’bine c-a venit stabilizarea. Noroc că nu m-a prins cu bani. Exact la stabilizare vara mea a avut nunta. Şi, într-adevăr, am stat pe Brâncoveanu, într-o cameră prin care ne treceau foştii proprietari, şi traversam o curte ca să ajung la bucătărie, dar eram foarte fericiţi că suntem împreună. Tinereţea învinge. Aşa... Şi, el lucra în ture la început, la oţelărie, şi pe urmă a trecut la turnătoria de fontă din Tractorul. Eu nu aveam servici, şi am rămas însărcinată, şi în anul 1953 am născut băiatul. La început mi-a fost foarte greu, neavând condiţii sub nici o formă, şi toată ziua alergam la bucătărie, lăsam băiatul în cameră, singur...era foarte, foarte greu, eram patru familii la bucătărie. Am reuşit, când băiatul avea vreo cinci ani, şase ani, să mă mut în altă locuinţă pe Bulevardul Lenin se numea atunci, unde eram foarte fericită că aveam o cameră, nu mai îmi trecea nimeni prin cameră de data asta. O cameră de 37 metri pătraţi, şi eram patru familii la bucătărie cu cinci băieţi de aceeaşi vârstă. - Şi acuma cum se numeşte strada? - Aaa, e b-dul ăsta, Lenin, nu ştii care e? Unde e şi biserica Sf, Gheorghe, asta, de la Teatru înspre ... - luliu Maniu.... - Iuliu Maniu. Depinde...Stai, nu, nu, nu cred, luliu Maniu e cea din spate. Că-s 134 Vieţi paralele în secolul XX două: se desfac de la Strungu două străzi, da? Unu e Iuliu Maniu şi alta...ce bulevard e acuma... nu ştiu cum ii spune la bulevardul ăla... - O să vedem. [15 Noiembrie] - Prin faţa Teatrului, deci. Fiindcă se desparte aşa: unu prin ...De la Strungu se despart două, da? Pe care vin maşinile, nu care se duc încolo, că e sens unic. - Acolo pe la Patria, [cinematograf/ - Exact, la Patria. Când băiatul...am dus viaţa în comun, noroc că eram toţi tineri, nu ne certam, copiii se băteau între ei, dar noi nu ne-am coborât la mintea lor, dar când băiatul a intrat la şcoală, a făcut primul an de primară acolo, şi pe urmă, când a fost în clasa a doua, am primit primul meu apartament, soţul a primit din partea uzinei prima noastră locuinţă singuri. A fost cea mai fericită parte din viaţă. Locuinţa era de două camere, mi se părea un vis să am eu bucătăria mea, să nu mai îmi intre nimeni, să închid casa, să nu mă mai deranjeze nimeni, să fim noi trei, cu familia. A fost, un an jumate cât am stat acolo, într-adevar de vis. Am intrat în servici. Şi, pentru că am intrat în servici, atunci a trebuit să o iau pe mama care locuia pe Dobrogeanu Gherea la o mătuşă de-a ei, mătuşa a murit, atunci am dat locuinţa lu’ mama şi locuinţa asta tot uzinei Tractorul şi am primit un apartament de trei camere în cartierul Tractorul. Şi, am luat-o pe mama, că am intrat eu în servici la Tractorul. Unde am lucrat 25 de ani la metalurgul şef, ca proiectant. Soţul meu a fost pe urmă şeful turnătoriei din Tractorul, şi pe urmă a părăsit Tractorul şi s-a mutat la Uzina 2, unde a fost şeful turnătoriei. însă în anul 1...după 20 de ani de căsătorie, ne-am despărţit. El... eu am rămas cu mama şi cu băiatul în această locuinţă, băiatul avea atuncea 17 ani, şi el s-a recăsătorit imediat şi a mai trăit 8 ani şi-a murit. Băiatul, ce să spun, a terminat liceul, a intrat la facultate, a făcut facultate aicea, la Politehnică, la ora actuală... a lucrat Ia CCSIT care s-a desfiinţat, institutul ăsta de cercetare care este între Tractorul şi Rulmentul, şi-atuncea şi-a deschis o firmă, are două fete, una termină acuma facultatea, îşi dă licenţa chiar, iar cealaltă e pe clasa a şaptea. Nora mea este în învăţământ. Ei stau la Tractorul, în cartier, iar eu locuiesc aici.Cam asta, în mare, este viaţa mea. Aşa, ce vreţi să mai ştiţi? Viaţa de liceu cum a fost, sau cum era pe atunci mentalitatea? - Da, dvs. aţi venit în Braşov în ce an? - în 1951. în ’50 m-am căsătorit, în ’51. - Dacă puteţi să ne povestiţi cum era atuncea Braşovul şi cum s-a schimbat de-atuncea. Noimi... - Ca aspect? - Şi ca aspect, şi societatea... - Ce să vă spun. Atunci când am venit, toată lumea era îmbrăcată la fel. - Adică? - Pentru că toate lucrurile, noi, toată lumea avea cartelă. Cartelă pentru îmbrăcăminte, cartelă pentru alimente. - Şi cum era? - Aşa. De exemplu: pâinea, te duceai în fiecare zi cu cartela şi-ţi tăia un bon din cartelă. 135 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Asta ştiu, că mă duceam şi eu. Asta am prins şi eu. Dar cu hainele cum era? - Aşa. Carnea la fel, se dădea o dată pe săptămână, aveai dreptuL Depinde de muncă. De exemplu, soţul meu pentru că lucra în turnătorie sau în oţelărie avea cartelă tip B, şi atunci avea porţie mai mare. Copiii la fel. Eu aveam cea mai mica porţie, fiindcă nu lucram. La îmbrăcăminte aveai puncte: dacă îţi cumpărai o pereche de ghete, nu mai puteai să-ţi iei şi sandale. O încălţăminte pe an. Aveai materiale la metraj. Atâta metraj. Dacă ţi-ai cumpărat de atâta metraj, ai terminat punctele. Adică ţi-ai făcut o rochie... Toată lumea era îmbrăcată în stambă, care era imprimată pe-o parte şi pe-o parte nu era imprimată. Batistele la fel: pe-o parte erau imprimate, cumpărai batiste aşa la metru, le tăiai, le tiveai, dar erau imprimate numai pe-o parte, pe cealaltă nu. Prosoapele, la fel. Toate se dădeau la metraj, dar îţi mâneai punctele. Trebuia să ţi le... să ţi le calculezi. Vrei cearceafuri, vrei prosoape, vrei batiste, vrei rochie... de exemplu, când m-am logodit, am stat o noapte întreagă Ia coadă, ca să-mi iau material...o caşă era, aşa. Eram foarte mândră. O stofa, ca să-mi fac o rochie să mă logodesc. Acesta este aspectul, cam acesta a fost aspectul vieţii noastre sau greutatea. Dar toată lumea, de exemplu când am venit în Braşov şi eram un grup aşa de tineri, toţi lucrau la Tractorul, tractorişti. Toţi ingineri, soţi, soţii. Şi toată lumea ne-amdusşi ne-am cumpărat lodene. Ori erau gri, ori erau bej. Erau aşa, ca nişte pardesie, raglane, cu păr era stofa, aşa, cu puţin păr. Şi eram aşa de mândri! Ceva nemaipomenit că ne-am cumpărat, şi fericiţi, că ne-am cumpărat aceste lodene. Toată lumea avea. Eram toţi cazon. Aşa... îţi spun: nu ne făceam probleme. Toţi eram la fel. Nu exista asta, diferenţa. Toţi o duceam la fel. Asta era. Dar am fost obişnuită cu asta, pentru că în liceu am dus-o foarte greu. Adică nu numai din punct de vedere material. îţi dai seama că noi nu am avut, nu aveam voie... dar, nu ne dădea în clasă. Noi nu am avut voie o bijuterie să purtăm . Aşa ceva nu exista. N-am avut voie să... aveam ... eram toate aşa de... de sărace şi aşa de îmbrăcate că nu vedeai o diferenţă între fete, deşi erau fete care totuşi, cândva, au avut o situaţie foarte bună. De exemplu eu am fost colegă cu L.H, care tatăl ei a fost... cum îi zice... advocat în Timişoara. Şi avea acţiuni la multe fabrici. Când m-am dus Ia ea în casă, eram uimită ce mobilă sculptată, ce... cum îi spune, covoare groase, aşa că te afundai înăuntru, mama lor avea dormitorul separat şi erau trei fete şi nu comunica cu ele decât cu telefonul. Si, cum îi spune... una din fete s-a căsătorit - cea mare - cu I., fostul aghiotant al regelui. Ea era studentă pe atuncea la Bucureşti şi când a plecat regele a plecat şi ea cu I. şi s-a căsătorit în Elveţia şi pe urmă au stat în America şi- acuma e în America, dar erau din familii dintr-astea, erau câteva familii foarte bogate, însă diferenţa la şcoală la noi nu exista. Nu se vedea pe îmbrăcăminte sau pe ceva. Când am dat bacalaureatul, Lia ne-a dat o rochie şi cu aceea toată clasa ne-am fotografiat. Toată clasa. - Aceeaşi rochie? - Cu aceeaşi rochie, vă arăt poza, doar că ea are guler mai mare. Dar în colo, toate eram la fel. Cu aceeaşi rochie ne-am fotografiat. Când am terminat liceul, sau viaţa din liceu... Era o severitate extraordinară. De exemplu, noi nu aveam voie să trecem pe Corso. Timişoara are între teatru şi Catedrala două...este aşa un şir parc la 136 Vieţi paralele în secolul XX mijloc, cu fântână arteziană, şi era Corso, şi noi îi ziceam partea ailaltă Sorogat. Toată lumea mergea pe Corso, erau doamnele foarte elegante, cu blănuri, cu... şi erau restaurantele astea mari Leuds şi Palace. Şi erau mese afară. Dar noi, ca eleve, eu n-am trecut niciodată pe partea aceea. Că n-aveam voie, ne elimina. Noi numa’ pe Sorogat puteam să trecem. Sau dacă mergeam la film, la vreun film, numai cu acordul şcolii, şi pedagogele dacă ne prindea cumva că intram la alt film sau la care ne era interzis, ne lua numărul, că fiecare avea matricolă cu număr, liceul şi numărul. Fiecare aveam un număr. - Bine, asta era uniforma de şcoala. Dar când... - Pe orice, pe orice... adică purtam... în vacanţă, bineînţeles, atuncea mai puteai să mergi. Dar în timpul şcolii, la vreun film... - Tot timpul? - La vreun film, nu există să mergem decât cu acordarea şcolii. Adică vedeam numai dintr-astea: Stan şi Bran, Shirley Temple, cam astea le vedeam. Nu ne dădea voie să mergem la alte filme. Sau să ne vadă cu vreun băiat, fer iţea sfântuL - Aşa, nu vă întâlneaţi cu băieţii de la liceele de băieţi? - Nu, nu, eu nu mi-am cunoscut colegii. Adică, am locuit în această clădire în Stabsgebaude, unde eram vreo cincizeci de copii. E, acolo ne jucam noi, în clădirea asta era pe 4 străzi, aşa, asta militară, aicea în interior pentru că locuiam numai familii de ofiţeri, în interior îţi spun, erau cam cincizeci de copii, că ne-a înumărat odat portarul. Şi aicea erau băieţi şi fete. Erau colege care... şi-acuma mi-a plecat o fostă colegă care adică ea e mai mare ca mine, dar care ne-am jucat de la 11 ani împreună... am stat în clădirea asta. Tatăl ei era doctor militar. Şi aicea se mai înfiripau aşa nişte, puţine... cum îi zice... simpatii. Dar prea puţin. Pentru că exact când ne-am mărit, la început ne jucam numai Hoţii şi gardiştii, Scunsa - prinsa, chestii dintr-astea. Când ne-am mărit, atuncea am plecat din clădire, că n-arn mai avut voie. Când eram pe a şaptea, a opta de liceu, că eu aşa am făcut, 4 clase primare, şi pe urmă am dat examen, am intrat în... am dai: examen la liceu, şi am intrat în clasa întâi de liceu. Şi când am ajuns într-a patra de liceu, am dat capacitatea şi am intrat în cursul superior: a cincea de liceu. A cincea, a şasea, a şaptea şi a opta. Aşa am terminat, Deci 12 ani de şcoală, şi în felul ăsta s-a terminat. Bacalaureatul, am fost ultima serie care am dat cu public, şi care am dat la toate materiile. - Toate materiile? - Absolut. - Intr-o singură zi? - Am dat scrisul şi oralul separat, dar la... era comisie străină, şi te-a trecut prin toată materia. Abdică la toate obiectele care ai făcut. Am fost ultima clasă care am dat latina, şi am fost ultima... sistemul ăsta că am dat cu public şi am dat la toate materiile. Că pe-ormă a venit această modificare a învăţământului. S-a introdus în ultimul an rusa, şi aia am facut-o şi la facultate un an, dar nu m-am prea ales cu nimic din ea, şi cam asta e ce pot să spun. insă era aşa o severitate. De exemplu: nu mi-am cunoscut nici un coleg. Noi eram Carmen Silva pe aceeaşi stradă, şi era Loga, liceul de băieţi. N-aveam 137 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei voie niciodată, când ne ducea la diferite manifestări cum era 7 noiembrie, 23 august, ne duceam cu rândul, cu pedagogele lângă noi. N-aveam voie să-ntoarcem capul, că-n spate era Loga, să ne uităm la băieţi, încât am terminat liceul, n-am cunoscut nici un coleg, şi când am terminat liceul, băieţii au venit la noi să ne cânte Gaudeamus şi directoarea nu le-a dat voie să intre în liceu. îar când ne-am reîntâlnit după 20 de ani, de-atuncea în fiecare la 5 ani noi ne întâlnim, prima dată când ne-am întâlnit după 20 de ani, au venit şi ne-au cântat Gaudeamus şi ne-au adus câte o floare şi i-au spus directoarei: “Asta pentru că atunci când am terminat nu ne-aţi dat voie să le cântăm fetelor un Gaudeamus şi să intrăm în liceu”. Banchet n-am avut voie să facem. Şi-atuncea, am adunat la mine în casă, pentru că era acest apartament mare în care stăteam cu mama, comun, cu toţi ceilalţi, şi am adunat câteva colege şi am făcut noi o mică masă aşa, modestă, fiecare a adus ce-a putut, şi am petrecut între noi. Ăsta a fost banchetu’ care l-am avut noi când am terminat în ‘49. - Şi pe soţul dvs aţi spus că l-aţi cunoscut la... - Acolo, în locuinţa în care stăteam, el era student şi stătea în gazdă la această doamnă. Că ea avea... rămăsese şi ea singură cu un copil, şi atuncea a închiriat o cameră din 2 câte avea ea, eu două deţineam cu mama, ea două, dar erau camere mari de tot, o locuinţă mare şi un hol imens, o terasă imensă, şi ea atuncea, una din camere, le-a închiriat la studenţi ca să poată să aibă din ce trăi. Şi-atuncea, închiriind la studenţi, a venit acest... student, [râde] Şi aşa ne-am cunoscut. Da. - Şi la câta vreme v-aţi căsătorit după ce v-aţi cunoscut? - Eu eram atuncea într-a opta de liceu. -Asta înseamnă... - Eu am terminat în 49, deci prin 47-48 atuncea ne-am cunoscut, da, cam atunci, cam prin 47-48 ne-am cunoscut, şi în 50 ne-am căsătorit. - Şi aţi făcut cununie religioasă? - Da, bineînţeles. Da, în casă. In casă, că n-am avut bani ca să mergem la biserică, să avem cum îi spune, maşini şi aşa ceva. - Aha, deci acasă, a venit... - A venit preotu’ acasă, că mi-a dat un doctor dispensă că nu ştiu ce am şi-n felul ăsta a putut să vină preotul acasă şi să facă slujba. M-am dus doar la fotograf, noi doi ne-am dus la fotograf înainte de slujbă şi pe urmă slujba a fost în casă cu numa’ rude. Adică a venit bunică-mea, nişte unchi de la Câmpulung, el, mama lui, tata lui şi încă nişte verişori, şi au fost şi studenţi, colegi de la facultate. Şi din partea mea şi din partea lui. Orchestra a fost din partea studenţilor. Şi aşa că asta am petrecut în această... pentru că erau camerele mari, am deschis glasvand, am putut să facem o masă, şi asta a fost nunta noastră, pentru că nu ne-am putut permite mai mult. - Şi cununia religioasă a fost efectiv cum e şi acum. - Absolut, doar că s-a făcut acasă. Tot aşa. Am avut naşi, am fost îmbrăcată mireasă, şi asta a fost. Şi o masă în care îţi spun, a fost foarte mult tineret, erau studenţi. - Şi cum v-a cucerit soţul dvs. ? - El cum m-a cucerit? Cu pianul. Cânta foarte frumos la pian. Şi-avea pian în 138 Vieţi paralele în secolul XX camera lui, unde stătea în gazdă, pe-acolo pe la Timişoara, cam toată lumea avea pian...şi, bineînţeles cânta foarte frumos la pian, el cânta muzică dintr-asta uşoară foarte mult, eu cântam clasică, că eu am urmat la şcoala asta de muzică şi cântam clasică. Şi când ştia că mă duc în camera mea la culcare, se aşeza la pian şi cânta. Şi odată m-a invitat la un film, odată la un teatru, odată la operă. Cam pe atuncea cam asta era: adică te cerea la părinţi şi te duceai la un film, la un teatru, la o operă, şi odată, ca să fim şi noi odată singuri pentru că în casa aia erau atâţia şi nu puteam să stăm nici 5 minute de vorbă, m-a invitat la fotbal, care eu habar n-am de fotbal, nici el. Dar, ca să fim singuri pe un teren undeva să stăm de vorbă, [râde] Nici astăzi nu cunosc prea bine fotbalul şi regulile, dar atuncea nici atât. Dar nici nu m-a interesat. Dar noi, ca să putem să avem motiv să plecăm de-acasă. Şi aşa a început, şi pe urmă a venit tot timpul mama lui şi la urmă m-a cerut în căsătorie, adică practic nu. A venit... socru-meu era cam bolnăvicios. Şi atuncea era inspector la căile ferate şi era tot timpul pe teren şi nu putea, de exemplu, de Crăciun să... de asta să plece, tocmai atuncea să-şi ia un concediu. Şi-a venit soacră-mea şi a rugat-o pe mama să aibă încredere şi să mă lase la Satu Mare, ca să mă cunoască socru-meu. - Şi v-a lăsat? - Şi m-a lăsat. Şi atunci am stat eu o noapte întreagă şi mi-am luat material de o rochie, dar de fapt eu n-am ştiut că mă logodesc. Da’ n-aveam cu ce să mă-mbrac. Şi mi-am făcut o rochie care n-am s-o uit niciodată, mi-a plăcut teribil. - Aveţi o poză să ne-o arătaţi? - Cu aceea nu. Dar era aparte. Era în clini, îţi spun, era un verde foarte frumos, aicea, mă rog, aşa avea, şi în spate se încheia cu o fundă, şi cu mânecă lungă, dar era în clini şi un clin avea aşa pliuri dintr-astea, şi unu’ nu. Un clin aşa, unu’ nu. Era foarte... - Şi era lungă? -Nu - Nu se purta atunci? - Nu se purta. Până la genunchi. Şi m-am dus la Satu Mare, l-am cunoscut pe socru-meu, a fost totul foarte bine, şi când de Revelion a făcut masă soacră-mea, ne-a pus verighetele în deget. La care eu i-am trimes lu’ mama o telegramă că m-am logodit. Şi mama, când m-am întors acasă, a zis că dă şi ea o masă Şi-atuncea toţi studenţii care erau acolo şi toţi s-au precipitat, şi ne-a aranjat o masă şi unu’ foarte haios ne-a scris pe uşa la intrare “futur mire” şi “futur mireasă” [râde] în „futuru mariaj” şi totul era cu „futur”. Şi am râs şi a fost foarte plăcut, şi aşa a fost toată povestea. Şi pe urmă am fixat nunta şi ne-am căsătorit. Deci eu de Revelion m-am logodit şi în octombrie am avut nunta. Şi aşa că aşa au trecut anii. [râde] - Bun. Să ne mai povestiţi de perioada asta Dej-Ceauşescu. - Cu Ceauşescu, ce să spun. Am dus-o destul de greu. Adică in sensul că şi aicea era totul şi ştiţi prea bine aveam de exemplu aici prietene de la uzina care... de obicei lunea la mine după masa ne strângeam toate aici. Şi toate lucrau, tricotau, fiecare... ne învăţam una pe alta, tricotam, se râdea, se glumea, dacă fiecare aducea câte ceva, bine, dacă nu, nu. Era perioada când se stingea lumina. Hai să jucăm rummy. Ştiu că 139 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei am atârnat o lampa de petrol de lampa asta. [râde] Pentru că, când era lumea mai dragă, nu aveam lumină. Sau rămâneai în lift. - Era program? - Nu, ne stingea. Fără să ne-anunţe. Pentru că se facea economie. Puteai rămâne de-atâtea ori în lift, puteai... ţi-era groază, ori n-aveam apă caldă, ori n-aveam apă... Bine, cu apa aicea am dus-o greu că a fost o criză foarte mare şi luam de pe strada Toamnei când m-am mutat eu aicea. Cu mâncarea era totul raţionalizat, încât până am avut la urmă 5 ouă. încât când odată la o înviere m-am întâlnit cu verişoara mea, a zis dragă, ştiţi ce, veniţi la mine să ciocnim un ou, dar veniţi cu ouăle voastre, [râde] Că nu avem ouă. Cinci ouă de persoană pe lună. - Pe lună? - Pe lună. Ce să faci o prăjitură sau ceva. Aveam o colegă, foarte drăguţă, care avea 2 copii: o fată şi un băiat. Amândoi învăţau băiatul să dea la facultate, fata să dea... mă rog, fata era şi ea în liceu, şi spunea, tot timpul era înnebunită. Zice, când aud uşa de la frigider, simt aşa că mi se face rău. Că ei stau ce stau ce învaţă, şi se duc la frigider şi când eu ştiu că nu mai am de mâncare acolo nimica şi că totul e cu porţia şi că n-am ce să le dau, eu simt că mie mi se taie aşa picioarele şi simt că mi se face rău, când îi aud că se duc iar la frigider. Fac alergie când aud uşa de la frigider. Asta era situaţia. - Şi toată lumea? - E, ştii, care cum se descurca. - In ce sens? - Ca şi pe atunci, mulţi se descurcau pe din dosul magazinelor. Pe din dosul alimentarelor, pe bază de cunoştinţă, pe bază de relaţii, şi aşa. Unii mureau proşti, şi alţii se descurcau foarte bine. Că întotdeauna, de când e lumea şi pământul au fost unii care au dus-o bine şi alţii care au dus-o mai puţin bine. Dar noi, care eram în uzină, lucram 8 ore şi tocmai atuncea se facea, se proiecta Fiatul. Din Italia, tractorul Fiat. Şi stăteam, ne obliga să stăm 32 de ore peste program pe lună, deci pontam fişa. Eu nu mai ajungem acasă să mănânc cu băiatul, Atuncea el mânca, dar i-am spus, ori îţi iau eu cartelă la uzină şi mănânci cu mine, ori vezi ce faci, că el era atuncea student. Şi atuncea eu nu mai aveam timp să ajung acasă, deci tot timpul mâneam la uzină, la cantină. Doar aveam timp să ies din uzină, intram în cantină, mă întorceam şi stăteam până seara la 7. Duminica, sâmbăta bineînţeles că se lucra normal. Duminica de obicei ne scotea la munci. La munci ori în parcul Tractorul, toate aleile alea-s făcute de noi şi tot parcul Tractorul, ori avea uzina parcele de pământ şi ne scotea... de exemplu, astăzi tot metalurgul şi ne ducea afară pe câmp. Şi eu nu mă puteam... niciodată nu mi-a plăcut să lucrez la pământ şi nici n-am putut să m-aplec, şi atuncea majoritatea ne prindeam de genunchi nişte burete şi mergeam în genunchi toată tarlaua aia cât vedeai cu ochii, că aveai pe rânduri norma, să plivim morcovi. Sau, de exemplu, dădea zăpada şi atuncea ne chema la sfeclă, că erau maldărele aşa de sfeclă adunate şi noi le decapitam. Şi ne făcuseră nişte cuţite aşa mari în uzină, cu care tăiam la sfeclă. Sau de exemplu în urma tractoarelor, care ridicau cartofii, 140 Vieţi paralele în secolul XX noi mergeam şi îi băgăm în saci şi bărbaţii cărau sacii la remorci ca să !e ducă. - Şi asta duminica? - De multe ori ne-a scos duminica. De foarte multe ori. Ne scotea şi duminica la lucru. Aşa că s-a muncit aşa pe rupte. Stăteam deci de dimineaţa de la 7 intram în uzină, ieşeam seara la 7. Că 32 de ore în plus peste program cu fişa pontată trebuia să faci. Ne plătea aceşti bani, dar cu mult sacrificiu. Când ai şi copii acasă, când ai şi familie, e mult prea mult. - Şi timp liber, concediile, cum le petreceaţi? - Concediile, cât am fost cu soţul, le-am petrecut foarte frumos. Pentru că în... când am născut eu în 53 ne-am luat o motocicletă. O motocicletă NSU mică, dar pe atuncea nu exista să ai maşină, nu exista să-ţi iei o motocicletă nouă. Nici nu existau. Deci, una veche. Soţul meu a ţinut-o, a demontat-o, că a zis că nu se urcă pe ea până când nu cunoaşte motorul bine, şi, ca atare, l-a demontat, a demontat motocicleta şi a stat cu ea pe birou o iarnă întreagă. Pe urmă primăvara a montat piesă cu piesă şi şi-a luat carnetul de conducere. Am început să facem mici excursii cu motocicleta. Eram aşa de fericiţi! Ni se părea că avem... - Şi-l aveaţi şi pe fiul dvs. ? Adică, eraţi toţi trei? - Păi atuncea de-abea l-am născut. în 53. Asta e cu NSU. Şi am început: ba să mergem.. .cea mai grozavă ieşire a fost când ne-am dus la Poiana Narciselor. A fost aşa, ceva...Duminica ne permiteam ca să mergem undeva. Eram un grup de veri şi toţi aveau motociclete şi mergeam toţi împreună. Pe urmă arn luat un Iju, mai mare. Şi pe urmă a avut şi ataş. Ni s-a părut că avem cea mai grozavă maşină. în ataş totdeauna puneam băiatul. Şi eu în spatele lui. Pot să spun că excursiile cele mai frumoase le-am făcut cu motocicleta. De exemplu, am luat pe rând să facem, să vedem ţara. Şi am mers în nordul Moldovei, am făcut toate mănăstirile, tot, atunci se betona Moldova. Şi am ajuns în Bucovina. Bucovina este superbă, e grădina ţării. Nici nu pot să ţi-o descriu. Este ceva superb. Munţii de acolo. Şi casele. Şi satele, toate porţile alea sculptate, şi numa’ flori, este un vis. Şi cu adevărat am simţit această plăcere ca să fiu în mijlocul naturii pe motocicletă. în mijlocul, în pădurile alea. Când am refăcut drumul cu maşina, şi cu băiatul, şi cu noră-mea, n-am mai simţit plăcerea aia de a fi în mijlocul naturii. In maşina ai comoditate, ai ...e cu totul altfel. Dar cu motocicleta, cu adevărat simţi că eşti în mijlocul naturii. Când ajungeam, aveam şi părul lung, şi atunci nu se purta cască, nu nimica, şi eram...nu mai băgăm peria şi pieptenul în cap, în aşa hal eram. Prăfuiţi, de multe ori ne prindea ploaia, dar eram tineri, nu conta. După aceea arn avut prima maşină. A luat prima maşină, pe urmă am schimbat a doua, şi pe urmă a treia cu el. Am început să facem.., să ieşim din ţară. După ce am cunoscut ţara, am făcut Delta, arn făcut peste tot am mers, ne făceam întotdeauna în concediu un itinerar, ce vedem, din ţară. După ce am terminat, am început să plecăm în străinătate. Şi primul drum a fost în Yugoslavia. Cu maşina cu soţul meu, băiatul a rămas în ţară, că n-aveam voie să-l luăm şi pe el. Nu-ţi dădea voie să părăseşti ţara. Şi-am făcut toată Coasta Dalmaţiei. A fost foarte frumos, a fost foarte interesant, am văzut în primul rând toată Coasta Dalmaţiei. Este însă au porţiunea asta de nu vezi 141 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei decât piatră, stânci, şoseaua şi marea. Şi marea este aşa de albastră că zici că stânca aia e aici, pui mâna. Da’ e la o adâncime foarte mare. Am parcurs de-abia spre Split am început să vedem.. .am văzut Dubrovnikul care a fost acuma cu povestea cu bombardat şi tot. Este într-adevăr foarte interesant acest port vechi. Am ajuns la Split. Acolo am început să vedem cu adevărat verdeaţă. Erau multe plantaţii de smochine, care a fost pentru prima dată în viaţă când am văzut smochina smochină. Până atuncea ca copil o vedeam presată. Şi aşa rotundă şi presată. Dar atuncea am văzut în copac cum este smochina, roşcove. Uite, interesant, că copil am mâncat roşcove. Aicea, de data asta n-a mai apărut. N-am văzut...toate fructele le văd, da’ roşcove nu. Da’ în schimb, în Yugoslavia chiar odată am luat masa...adică masa...noi totdeauna mâneam numa’ din ce aveam conserve în maşină, dormeam în maşină, că n-aveain, bani nu ni s-a dat, că nu puteai să schimbi ceva sau să... doar ce mai ...da’ nici acolo...nici n-am vândut. Nici nu ştiu. Am avut aşa de puţini bani şi ăia îi ţineam pentru benzină, şi dacă se întâmplă ceva la maşină. Şi am ajuns la Postojna. Am văzut Postojna, o peşteră extraordinar de mare, mi se pare, dacă nu-i cea mai mare din Europa, în care se merge cu trenul. înăuntru când ajungi se dă concerte în aşa imensitate este în...când am ajuns cu trenul acolo. Şi pe urmă am început să...da’ n-am văzut nici cât unghia de la degetul mic din ea. Aşa de mare este. Şi-am mers Ia Bletz şi pe urmă am mers prima dată pe o autostradă Ljubljana-Zagreb-Belgrad. A fost foarte interesant, a fost...M-a surprins unele lucruri: diferenţa între ei şi noi. Ei aveau un nivel foarte înaintat. [...] Diferenţa între ei...ei atuncea trăiau foarte bine pe vremea lui Tito. Ei aveau un nivel foarte ridicat de trai. în primul rând, că tot a doua casă plecau în Italia sau în Germania să lucreze. Plecau, cu fanfară îi duceau la gară. îi conducea toata familia, că mergeau pe un timp de, ca să lucreze în străinătate, să aducă valută în ţară. în a! doilea rând, am...ce-am observat la ei diferenţa între noi şi ei: la noi străinii...orice plăteau străinii mai puţin. Orice vizitau sau hoteluri sau orice, ei plăteau mai puţin. în schimb noi, românii, plăteam dublu sau triplu decât ei. Pe când acolo era invers: de exemplu, ne-am dus la Postojna şi, de persoană, ne-a costat, costa 5 dinari pentru ei să viziteze. Noi am plătit 15 dinari de persoană. De trei ori mai mult. [...] Era aşa de.. .seriozitatea era foarte mare. Adică nu vedeai un tânăr sărutându-se pe stradă sau...mă rog, apropiaţi, aşa...era o seriozitate din punctul ăsta de vedere extraordinară. Şi ajungem noi la Bratislava şi, stăteam şi nici nu ştiu la ce ne uitam, şi, la un moment dat, îl văd pe fiu-meu că rămâne cu gura căscată, şi uite aşa înconjura doi tineri care se pupau pe stradă. Că până atuncea nu văzuse aşa ceva .[râde] Şi pe urmă am fost la Karlovy Vary. Acolo, am ajuns ia Karlovy Vary, ne-am dus la un camping, ca totdeauna seara eram preocupaţi unde dormim, să găsim un camping. Ne-am dus, am găsit un camping. Ei, până ne-am găsit noi campingu’, au venit după noi doi străini cu o maşină trăznet. Doi sau patru. Patru, cred că erau, aşa, patru. Până eu, până bărbatu-meu să scoată, să înceapă cu fiu-su să bată ţăruşi, să facă cortul, odată văd că phu, phu, phu phu a ...dă c-o pompă de-aia şi se face un cort de-ăla de-am rămas cu gura căscată. Până eu să fac iampa de petrol, să fac o mâncare acolo te miri ce, mirosea nişte fripturi la ei de-ţi venea rău. Erau aşa de utilaţi şi aşa de înaintaţi faţă de 142 Vieţi paralele în secolul XX noi, că, vorba ceea, eu am rămas tot cu gura căscată după ei, după ce am văzut. Noi până să ne ducem să luăm o apă, până să ne învârtim, ei erau şi mâncaţi, şi distraţi şi... Ei, şi pe urmă am mers pentru prima dată pe autostrada Ljubljana-Zagreb- Belgrad, care nu mi s-a părut cine ştie ce, doar că aveau din loc în loc telefoane şi nişte service-uri, cum ar fi în ziua de astăzi, dacă ai nevoie de ceva. Dar prea aşa grozav, n-aş putea să spun că am rămas impresionată, decât că eu mă simţeam grozav că merg pe autostradă. Ei, am ajuns ...am trecut graniţa, şi asta a fost. Şi pe urmă îţi spun, ne-am dus în Ungaria şi Cehoslovacia. Pe urmă am fost altă dată în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi cu băiatul. Pe urmă am plecat eu singură în Germania. Pe atuncea era numa-n Democrată, dar organizat cu O.J.T. era. Şi am plecat cu o colegă de serviciu, o fată tânără foarte drăguţă. Am plecat cu ea şi am vizitat Berlinul, Leipzigul, Dresda, ce m-a interesat. Când faci excursii de-astea organizate, este foarte bine că te duce la toate muzeele. Pe mine asta mă interesa. Noi când mergeam de capu’nostru, muzee n-am prea văzut. Mergeam, făceam traseul, şi ce vedeam în drum aşa...dar ca să cunoaştem un oraş şi ca să ştii că aicea e muzeul, aicea ce este...pe când, când ai ghid, e cu totul altceva. - Da, dar asta în străinătate. Dar în ţară, vizitaţi monumente istorice? - Da, tot ce s- a putut. în traseul nostru aveam cărţi în care spunea: la kilometrul cutare se află monumentul cutare. Şi toată istoria monumentului. Şi atuncea eu citeam în maşină, ne opream vizitam, şi lucrul ce mi-a plăcut extraordinar de mult - să călătoresc şi să vizitez tot ce-am putut. Nu mi-a scăpat nimic. Nu mi-a scăpat nimic, adică am vrut să ştiu despre fiecare monument, despre fiecare mănăstire, să vizităm aşa din plin, mai ales în ţară. Şi în ţară aveam cărţi şi puteam să ne ghidăm. în străinătate - nu. - Aici, cel puţin din Braşov m-ar interesa...ţineţi minte vreun monument istoric care nu mai este acum? - Nu, nu ştiu, nu ştiu. Afară de statuia lui Stalin. Aia da. Că era acolo la tribunal unde în faţa...era acolo tribunalul unde-i acuma Sfatul Popular. Nu, unde-i Prefectura era tribunalul. Şi era Stalin cu mâna întinsă aşa. Că noi tot ziceam că...mă rog, mai râdea lumea că era un ceas parcă acolo. Nu ştiu cum a fost cu ceasu’ăla că l-a luat sau că întindea mâna spre ceas. în tot cazul, era aşa cu mâna întinsă şi, într-o noapte, pe urmă, după ce s-a terminat cu ruşii, într-o noapte a dispărut această statuie a lui Stalin. Şi Tâmpa a fost tăiat, au fost tăiaţi copacii încât când o priveai primăvara sau când înverzea, vedeai clar cum scrie Stalin. Aşa a fost tăiaţi copacii, încât toată Tâmpa, toată Tâmpa se vedea Stalin foarte bine. Aşa au fost tăiaţi copacii. Rămăseseră Stalin. Aşa s-a numit şi oraşul. Asta da. Singurul monument care pot să spun că l-am văzut şi a dispărut. Şi ce a mai fost: în faţa lui Aro nu era aşa. Când eu am venit în Braşov, erau...se numeau maşinile limburi. Nu erau troleibuze, erau...aşa nişte maşini care se numeau rirnburi. La început se trecea pe Republicii cu limburile astea. Mergeau în jos pe Republicii. Pe urmă nu s-a mai trecut şi acolo era promenada. Ne plimbam în sus şi în jos, asta era plimbarea. Seara mergeam în sus şi în jos pe Republicii. în faţa lui Aro nu era aşa. Era pământul unde e acuma...înainte de 143 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei parcul ăla...între parc şi Aro era pământul ridicat aşa la o înălţime cu pomi şi cu bănci şi era la o înălţime mare ridicat pământul, ştii? Şi acolo noi ziceam că joia şi duminica se plimbau servitoarele şi soldaţii, ştii? Da5 în tot cazul se plimba lumea pe acolo, era cu totul altfel. Pe urmă au adus la nivelul şoselei şi au făcut acest bulevard mare pe care circulă maşinile, şi trotuarul ăsta lat până la parc. Dar, înainte, era cu totul altfel. Şi la Casa Armatei era altfel. Şi acolo era...nu mai îmi aduc eu aminte bine. Şi ce mai avea Braşovul, am apucat, trenul. Care venea până Ja Strungu. Aici era capătul, la Strungu, şi mergea până la Săcele. Până la capătul Iu5 Săcele. Trenul ăsta l-am apucat. Şi chiar am fost odată cu el, când m-am dus să dau nişte lână ia scărmănat. Şi cam astea au fost modificările... - Mergea prin oraş? - Nu, la Strungu. înainte trecea până la Aro, am auzit. Dar eu l-am apucat numa’ de la Strungu. Acolo era capătul. - La Strungu, asta era... - Aicea, intersecţia asta la Hidromecanica. Da, acolo era capătul şi de acolo mergea până la capătul la Săcele, cele 7 sate. Acolo, el mergea, acest tren. Altceva, aşa, alte modificări, n-aş putea... - Modificări din vremea lui Ceauş eseu... - Nu, adică blocurile astea care s-au făcut, cartierele muncitoreşti care s-au făcut. De exemplu şi la Tractorul există numa’ nişte blocuri vechi care sunt şi acuma, blocurile vechi ale Tractorului. Dar pe urmă s-au făcut celelalte şi s-a făcut întreg cartierul. La Steagul, la fel. Şi acuma există aceste blocuri care sunt de câte două etaje şi au acoperiş cu pod, adică au podu’ pod şi pivniţa pivniţă. Astea au fost blocurile de la începutul fabricilor, probabil. Vechile blocuri ale fabricii. Pe urmă s-a făcut tot ce e acuma la Steagu Roşu. Pe vremea lui Ceauşescu s-a clădit ce s-a clădit. Altceva, alte modificări...bine, a luat alt aspect, cu totul altul era atunci când am fost, pentru că nu erau aşa multe blocuri. - Şi, tot în perioada Ceauşescu, ce puteţi să ne spuneţi dacă s-au schimbat relaţiile între bărbaţi şi femei. S-au schimbat într-un fel... au evoluat? - Asta n-aş putea să spun. Adică ştii cum - lumea.. .tot timpul am fost preocupaţi de atâtea probleme care le aveam şi de-aşa de multe lipsuri că puteai să ai bănică nu găseai nimic, că aşa era. Ne bucuram de orice lucru, dacă, vai, vedeam un lucru... când au adus în uzină sau mai a venit cineva din străinătate şi a văzut un fâş de-ăsta că nu i se şifonează, că... ni se părea aşa, nişte lucruri grozave, sau când au apărut ştrampii, sau când au apărut... toată lumea eram... ce să spun, puteai să ai bani şi nu găseai. Sau trăiam cam toţi la acelaşi nivel. Noi, cel puţin în grupul meu, unde acuma am şi lucrat în biroul ăsta de proiectări, eram toate preocupate, toate aveam copii, aveam probleme, ne cunoşteam viaţa una la alta, eram aşa, ca într-o familie. Şi aşa am continuat şi mai departe cu vecinii sau asta, adică n-am trăit aşa, ca să văd diferenţe mari sau poate că n-am fost eu în înalta societate ca să-mi dau seama. Atunci nu ştiu care era înalta societate. - Dar relaţiile dintre bărbaţi şi femei. De exemplu, mi-aţi povestit cum vă curtau băieţii în liceu. Acuma, cum era în vremea lui Ceauşescu? 144 Vieţi paralele în secolul XX - Adică, începuse să fie mai multă libertate. Pentru că eu n-am mai avut probleme cu aşa ceva. Adică, am văzut aşa, la...Nu se punea problema ca fiu-meu, de exemplu, dacă a cunoscut...sau era la şcoală şi cu colegele. De multe ori era petrecere la mine în casă şi veneau fete, băieţi...nu se punea problema. Ştii, adică aşa, ca să zic că era o stricteţe din asta rigidă cum am avut-o când eu am fost elevă. Era mult mai lejer. Adică, până la o limită, un bun simţ...un respect faţă de cei în vârstă. Dar niciodată n-am interzis lui fiu-meu...din contră, când venea de Ia şcoală sau de la facultate era plină casa cu prieteni. Lui totdeauna i-a plăcut să fie casa plină de prieteni, de colegi să-i vină, să vorbim, să râdem.. .nu, nu s-a pus problema. Şi aşa, şi acuma a rămas: uite, fosta colegă cutare sau de exemplu, el unde s-a mutat la Tractorul are acolo o mulţime de foşti colegi de şcoală şi de facultate care sunt acolo împreună cu toţii. Se văd mereu, stau blocurile unul lângă altul şi-aşa...aşa că...au fost aşa, prietenii frumoase. Şi respect cred că... - Ce vreau să vă mai întreb, tot din perioada asta, Ceanşescu: ce sărbătoreaţi? - A...ce sărbătoream...ce sărbătoream? A...ziua naţională, era 23 august, care ne scotea cu forţa la absolut, se facea prezenţa la uzină şi plecam cu rândul din uzină până în centru şi defilam în faţa lu’ Aro, acolo erau toate tribunele. De 23 august, de 1 mai, astea erau nelipsite, care nu aveam voie să lipsim sub nici o formă, se facea prezenţa. Şi n-aveam voie să lipsim. Plecam, ne încolona pe secţii, pe...din uzină, plecam încolonaţi şi mergeam şi defilam. Străbăteam oraşul, şi fiecare uzină venea din partea lor şi ne întâlneam şi eram unul după altul defilam şi treceam prin faţa tribunelor. Astea două n-aveam voie să lipsim. Restul, nu...alte sărbători...Paştele, Crăciunul erau în familie, foarte...aşa, câte o zi-două... - 8 Martie? - De ziua femeii, da, asta da. Se mai organizau.. .unele organizau pe la restaurante, pe la...nu mi-am permis, n-am fost niciodată la nici un restaurant, nu, nu ne-a...noi în birou nu ne-am ocupat de aşa ceva ca să organizăm aşa ceva că...n-aveam bani. - Din uzină se organizau... - Din uzină se organizau. Bineînţeles. Dar, nu, totdeauna se organizau din uzină şi plecau şi...mereu, la o masa, la ceva, dar nu, n-am avut niciodată bani pentru aşa ceva şi nici nu m-am dus. Nu m-am dus. - Să mai revenim puţin la perioada în care dvs. aţi fost căsătorită şi când era fiul dvs. mic. Cum împărţeaţi rolurile cu soţul dvs.. Cine se ocupa de copil? - Soţu! meu era...avea pe atuncea în uzină nu se stătea 8 ore, să fie clar. Mai ales un şef de sector. Pleca dimineaţa, că-i vedeam seara la 8, că-1 vedeam la 10, că-1 vedeam de exemplu când erau alegeri de partid, de chestii dintr-astea, stătea şi toată noaptea se stătea. Niciodată nu ştiam când vine...soţul meu. Aşa că şi când venea, venea de multe ori foarte obosit. Ce era, era. Venea foarte obosit, în primul rând că era murdar, era de fumul ăla din turnătorie, din oţelărie, cum eram în comun, aveam baie în comun, de exemplu pe Lenin unde am stat trebuia să trecem pe la alţii prin cameră, ca să facem baie, că era o singură baie. Ori numa’ o dată pe săptămână aveam acces la această baie. Restul, cu ligheanele în cameră. Aşa că, eu fiind acasă, bineînţeles că nu era să-i cer soţului meu să mai aibă grijă de copil, când venea aşa de obosit. 145 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Nu vă mai ajuta mama dvs. care a stat cu dvs. ? ::|| - Nu, cât am stat acasă nu m-a ajutat nici mama, nici nimeni. După aceea a li rămas în grija lu’ mama gătitul, eu eram cu spălatu’, căicatu’, şi pentru că stăteam şi în jf uzină foarte mult. V-am spus că lucram foarte mult în uzină. Până seara. De la 7 1! dimineaţa, până la 7 seara. Aşa că, cum îi spune, nu...nu...iar pe bărbat eu şi l-am | respectat, adică în sensul că odată ce lucra aşa de mult, nu era să vină acasă ...şi nu i le avea el cu gospodăria, adică să-i placă să facă târguieli, sau să se bage în bucătărie. ^ Nu. Sub nici o formă. - Dar pentru copil primeaţi ajutor din partea statului? Ceva, nu se dădeau alocaţii sau ceva? - Nu, absolut deloc. Eu, cel puţin n-am primit niciodată. Nu ştiu ceilalţi dacă or fi avut considerat că au salariu mai mic.. .adică, eu, în primul rând, când m-am despăţit, am avut pensia alimentară fixată de tribunal pentru fiu-meu. Şi cu asta gata. Dar alocaţii şi aşa ceva, sprijin din partea statului, n-am beneficiat de un leu. N-am beneficiat de aşa ceva. Nimic în plus faţă de ce am câştigat noi. - Şi cum consideraţi perioada în care copilul dvs, fiul dvs, a fost la şcoală, comparând-o cu cea în care aţi fost dumneavoastră. Cum vi se pare, a fost mai uşor, mai greu pentru fiul dvs? - Ca ce, ca învăţătură, ca trai sau ca ce? - în general. - Eu nu pot să compar. în primul rând că eu am avut altă viaţă. Era atuncea război, era după război, era o altă...complet altă viaţă, complet altă viaţă şi alt stil. Pe când aicea, dacă părinţii câştigau bine sau ceva, sigur că le oferea şi copiilor tot ce se putea. - Se făceau meditaţii atunci? - Nu, eu l-am meditat pe fiu-meu doar înainte de a intra la facultate. - Atât? - Atât l-am meditat. în tot cursul liceului el n-a luat nici o ora de meditaţie, doar cât...înainte să intre la facultate. Atât. Restul nu. - Cum era cu meditaţiile pe vremea aceea? - Eu, de exemplu, când eu am făcut şcoala, nimeni eu n-am auzit să ia meditaţii. Eu n-am auzit nimeni să fie pregătit. Ce-am...ce ştiam: că fetele astea bogate cunoşteau limbile din familie. Fie că aveau “freulein” din astea, fie că ştiau părinţii, mai ales cum am trăit în Timişoara, majoritatea ştia germana, franceza, atunci se vorbea foarte mult franceza. Atunci engleza nimeni n-o ştia. Franceza era. Şi-n şcoală, dintr-antâi de liceu am făcut franceză până-ntr-a 8-a. Am făcut italiană şi latină. Aşa că astea au fost limbile care le-am făcut în şcoală. Pe atunci engleză, nu. Meditaţii, n-am auzit în viaţa mea la noi la şcoală să ne ajute părinţii sau să ia vreuna meditaţii. Nici nu s-a pomenit aşa ceva. Cât te-a dus capul şi puterile, cu asta te-ai ales şi cu asta ai venit în faţa profesorilor. în primul rând că părinţii noştri, deja nu aveau atâta şcoală să ne ajute. De exemplu şi mama, nu ştiu precis, cred că mai mult de 6 clase nu a avut, pentru că-n primul rând, mama ei a murit când a avut 11 ani şi a rămas 146 Vieţi paralele în secolul XX * u încă 2 fraţi să-i crească. Deci mama a trebuit să renunţe Ia şcoală. Aşa că cum era să %i-ajute pe mine mama la şcoală. Mama n-a fost în şcoală decât o dată, chemată de o ^profesoară...de dirigintă că sunt foarte slabă, pe mine m-a dat la 6 ani, că sunt foarte slabă şi ar fi bine să mă retragă. E drept că eu făceam un efort faţă de celelalte colege. Aveam colege şi cu 2 ani mai mari ca mine. Asta e o dată. în al doilea rând, îţi spun, cunoşteau limbile din casă, iar în al treilea rând, eu tocmai atunci am avut apendicita. Era să fac peritonită şi din cauza asta eram epuizată şi slabă şi tot. Şi a zis să mă retragă că sunt aşa cum sunt. Dar n-am vrut şi am mers mai departe, bineînţeles. Şi cum îi spune, ca să mă ajute cineva sau să ne ajute cineva la lecţii, nu s-a pomenit. Adică nimeni nu ...eu n-am auzit pe vreo colegă că mi-a ajutat mama sau mi-a ajutat tata sau că are meditaţii. Cât am făcut liceul - nu. Moda asta nu era pe atunci. - A apărut mai târziu? - A apărut mai târziu, profesoarele erau foarte severe, absolut. îţi spun, era o severitate în şcoală, aşa... dacă luai un şapte erai... erai, erai cineva. Dacă luai 8 erai cea mai bună. La noi 10 şi aşa ceva nu s-a prea pomenit. învăţai, învăţai. - Nu ne-a ti povestit nimic despre cedarea Ardealului... - Păi da, eram la Timişoara. Eram Ia Timişoara şi atunci au venit foarte mulţi din Ardeal, au venit la Timişoara. Că aşa am avut şi în Stabsgebaude cu mine chiar o fată P.B., care venise din Cluj şi care...cum îi spune...tatăl ei era magistrat şi era deci militar magistrat şi era o familie Tutu şi Puia Barbu. Doua: Puia a fost colegă cu mine, Tutu mai mare cu 4 ani. Şi am stat chiar uşă în uşă. Şi pe urmă când s-a cedat Ardealul, ei au plecat la Cluj. Şi pe urmă tatăl ei a fost arestat că a fost magistrat, şi a avut foarte mult de suferit, chiar m-am reîntâlnit cu ea după aia şi ani de zile am trecut odată prin Cluj şi i-am dat telefon, era doctoriţă Ia spitalul de oncologie şi a avut ghinion - fratele ei, tot doctor, să facă o ...ieşise doctor, şi să facă o apendicită şi a murit stupid, a făcut o peritonită şi a murit stupid, şi mi-a povestit viaţa ei, că tocmai la... a fost închis tatăl ei pe chestia asta, a părăsit-o logodnicul, şi aşa mai departe. Asta ceea ce pot să spun aşa de...Eu am trăit în Banat, şi în Banat ce să spun, acolo nu se simte aşa de mult deosebirea asta între...că eşti ungur, că eşti şvab, că acolo şvabi sunt, nu saşi, că eşti şvab, că eşti sârb, îs şcoli de toate neamurile, familii amestecate de tot felul, şi acuma eu mă duc în fiecare an la Timişoara. Dar nu...nu este această diferenţă mare sau această mâncătorime care este în Ardeal. Aicea, în partea asta este mult mai accentuată. în Timişoara...Timişoara este un oraş mai cosmopolit, mai elevat, mai...adică mai occidental mai bine zis. Aşa că...nu, şi eram şi mică, aşa că nu mi-am dat seama de multe lucruri. N-aş putea să spun de perioada asta cu cedatul Ardealului, că auzeam că ce s-au făcut, că au fost orori, că au fost maltrataţi, că românii...că au fost aşa...Asta auzeam ca copil. Dar nici n-am cunoscut, nici n-am văzut, nici nimic. Trăind în Banat, nu... n-am trăit în Ardeal. Atunci, în perioada aceea. Cam atâta. Bun, am vorbit destul. Respondent: S. C. Intevievator: Anca Coman înregistrat la data de: 7.07.2001 147 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 148 Vieţi paralele în secolul XX Mi-au zis că am trădat partidul... - Sunt născut, nu departe de Braşov, tot... înainte se chema Făgăraş da, era un judeţ, va să zică după al doilea război,...după perioada când au venit comuniştii la putere, au mai redus din regiuni din spaţii din judeţe din mă rog .. .altă sistem altă formă de organizare, mai ales administrativă, într-o comună din judeţul Făgăraş, acum fostul judeţ Făgăraş face parte din judeţul Braşov, o comună numită Grind. 1922,13 iulie, respectiv de trei zile am schimbat, pentru mine, prefixul, de la 7, la 8. Propriu-zis dacă luăm anual asta numai din ... din 2002, dar,...mă rog [râde], propriu-zis...eu numai am venit, părinţii mei sunt, au fost, sunt, au fost ţărani, au fost agricultori, s-au ocupat cu agricultura, s-au ocupat cu creşterea vitelor şi pe vremea aia erau şi mulţi copii, în ziua de astăzi văd că flecare încearcă...nu ştiu...cam puţini, respectiv maică-mea ...au fost 10 la părinţi: 9 fete şi un băiat.... taică-miu au fost vreo 4 sau 6, nici nu mai ţin minte, vreo 6 băieţi, deci erau destul de mulţi, io n-am avut decât doi [râde], aşa... şi am plecat de mic, după şcoala primară ...noi am fost vreo...8, dar am rămas numa’4, din care mai trăim trei,.. .doi băieţi şi două fete, respectiv am avut un frate cel mai mare ...a murit de câţiva ani... de ani buni, era mai mare ca mine cu vreo 15 ani, şi mai trăieşte acum o soră care o am...e mai mare ca mine cu vreo 5 ani şi o soră mai mică decât mine cu vreo 3 ani,...cea mai mare a plecat... pe vremea aia înainte, vorbim ...perioada interbelică...cu toate că de fapt ... ardelenii şi în special fagărăşenii au emigrat pot să zic, plecau foarte mult, din sat de la mine cel puţin jumătate au plecat în America... şi taică-miu a fost în America...dar pe vremea aia omul sau ţăranul sau... deşi aveau pământ... io spun destul... aveau pământ mult... la noi aveau... dar e slab productiv .. .că dacă... nu duce, nu gunoieşte pământul din 2 în 2 ani sau chiar din trei în trei ani, nu se face mai nimic, e foarte slab productiv, pe vremea aia obţinea cam 1200- 1500, dacă scoteau 1000 -...2000, mai ceva în plus de 2000, asta era foarte mult... grâu, kilograme la hectar sau o tonă jumătate, două, poate două tone la hectar, pe când acum se scot trei, patru [tare], şase...mă rog şi zone mai fertile. Şi... se duceau în America, mergeau şi veneau acasă şi... tineri fiind, ştiţi când începi viaţa, o începi mai... nu toţi părinţi au să te doteze, mai ales când sunt opt şi... erau mulţi domnule, deşi părinţii lui maică-mea au fost pe vremea lor, Ia o mie opt sute şi ceva... bunică-mea a trăit... eu pe bunici nu i-am cunoscut, decât singura bunică, mama lu’ mama...când... prin ”34, când am, ”36 când am plecat de acasă, ea încă trăia şi... a fost... pe vremea... bogaţi zis în sat, bogaţi da. De ce? Că avea bunică-miu, a crescut probabil multe vite... că şi taică-miu a crescut întotdeauna... aici în Ardeal... fiecare gospodărie avea şură mare, cu grajd şi el de asemeni... era plin de vite întotdeauna. Cel puţin 10 sau 12 capete, asta.. .oamenii... cum să zic.. .gospodarii şi... se duceau în America, aduceau ceva bănuţi, veneau acasă şi cumpărau pământ, făceau o şură, îşi făcea ceea ce-i trebuia în gospodărie... şi unii şi câte o casă, care nu avea... când venea înapoi cu bănuţii, facea casă, ceea ce... treaba asta s-a perpetuat, cu plecarea până inclusiv între cele două războaie. Taică-miu n-a stat decât vreo 3 sau 4 ani, a fost în război ...a venit 149 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei din război, în nouă sute... în primul război mondial, a fost rănit ...undeva în spate la plămân, aşa ceva că a fost veteran de război şi... A fost...aşa...în război a fost înrolat sau înregimentat, sau cum să zic, în armata maghiară... armata maghiară, când a început... Prin ’914, a început în zona...e o zonă între, Ucraina, Polonia, România, ...cum dracu’ se cheamă... Galiţia... în Galiţia, acolo a fost fron...primele tranşee, primele fronturi, primele bătălii, iar ...din camarazii lui tata care erau ardeleni.. .acolo au venit în contact cu ruşii, cu românii şi italienii chiar, c-au ajuns şi prin*Italia şi bineînţeles Aastro- Ungaria, că ei au fost înrolaţi în armata austro-ungară, dar când au venit acolo în contact cu armata română, au dezertat, au dezertat şi au venit armata română.. .de unde mă rog pă urmă a fost în Moldova, nu mai ţiu minte exact cam pă unde, prin ce localităţi.. .dar ştiţi, luptele se cunosc, marile lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.. .aşa şi acolo a fost şi rănit...fiind... rănit fiind, p’ormă a stat nu ştiu cât timp spre sfârşit în spital şi p’ormă a fost, s-a terminat războiul în nouă sute optsprezece şi a venit acasă, acasă venind n-a rămas prea mult, a vândut vitele cu... pe care ie-a mai scăpat maică-mea, c-a rămas singură cu copiii care-i avea încă înainte de a pleca ei în război... şi atunci plăteau, era tributul care-1 plătea, ţăranul întotdeauna a fost cel care a plătit... aşa... şi a vândut... avea încă o pereche de boi buni, nu ştiu câţi bani trebuia pentru, plătit, pentru drumul, pentru transport până în America, a trăit în America, a stat vreo trei sau, zic trei ani cred, că eu m-am născut în ”22.. .Şi atunci sigur că a venit prin ”21. Nu? [râde]. Că e... - Trebuia să fie acolo. -Păi sigur... aşa a venit şi... a făcut că... a făcut şură nouă... avea... iosag se spune în Ardeal la gospodărie. Iosag, iosag, la gospodărie, spune: ”iosagu’ de la părinţi”... care-i de la părinţii lui propriu-zis, că el a rămas în, în, în iosag, că... ceilalţi fraţi ai lui, a mai avut încă vreo doi, trei, deci au fost patru flăcăi... aşa să nu uit, ca să spun, să zic şi anumite... că în sat fiecare familie, fiecare gospodar are trei... să zic, trei denumiri să zic, adică: un nume, o poreclă şi o batjocură,... ţăranul, în sat, are şi el.. .modul lui de a gândi şi modul de a, de a... porecli şi un mod de a se distra într-un fel... la nivelul, la posibilităţile, la...şi se spune aşa ...de exemplu nouă, deci mă cheamă Chichernea, ăsta e numele, Alghirăului... Alghirăului, “ghirău”,vine de la “biro”, biro în limba maghiară înseamnă primar. - Aha, al primarului. - Primar, conducător, aşa ceva... şi ne batjocoreşte... că fiecare familie are .. .aşa.. .şi zis Alutăiţăl. Alutăiţăl. De ce?... Pentru că pe vremea aia aşa cum sunt io, nu, toţi eram consideraţi înalţi... ziceau ” lungi şi subţiri” [râde]... Asta e... Da... şi... aşa... a venit deci şi a făcut gospodăria şi a completat, aşa, şi a mai avut încă... deci înaintea mea au fost... un, doi, trei, aproape, nu ştiu, patru copii, din care au trăit doi... unul a murit chiar în perioada când... vreo doi au murit de mici... şi în perioada când... el ăsta... trebuia să plece în armată...să fie înrolat în armată ...e... a răcit, a făcut baie... atunci era... acuma văd că vin ploile, fac nişte ravagii extraordinare... şi atunci ploua... da’ era primăverile... primăverile se topeau zăpezile, veneau puhoaiele de apă, creşteau văile, că prin sat chiar trece o vale... o, un pârău... aşa, care creştea, umplea... 150 Vieţi paralele în secolul XX pârâul ăsta prin sat, chiar în fundul grădinii noastre are o adâncime de vreo 4 metri... Că sunt... da, sunt... văile şi câmpiile care s-au format pe... ăsta, sunt aluviuni aduse de pe dealuri şi când se umflau, se depunea mâlul şi a tot crescut şi... apa şi-a făcut loc şi a săpat până a ajuns la un strat de... mai dur, de... piatră, fie... că e chiar în po.. .mai e o vale largă... paralelă cu asta, a noastră, la o distanţă de vreo... 2 kilometri... da, sunt vreo 2 kilometri care... taică-miu încă pe vremea lui îmi spunea, zice ”uite bă, aici îi spune Valea Slâti..., Slătini. Slatină... da... zice” uite asta”, îmi spunea şi cine şi când... nu mai ţin minte... chestia asta, zice” noi am...valea asta venea de sus din pădure şi de pe versanţii dealurilor... venea şi umplea... şi atunci noi i-am făcut puţin Ioc, i-am fa... i-am dat un... traseu, am făcut un traseu, i-am dat un curs ca să... şi... de atunci nu erau prea mulţi ani... a săpat apa... a săpat, a spălat până a ajuns la un strat de pietriş, un strat mai dur pe care... nu s-a mai...adâncit...da’ acolo la... unde a rămas nivelul când eram eu copil...din loc în loc erau nişte... erau şi buşteni...buşteni de stejar, carbonizaţi...aşa...care... noi ne duceam şi, mă rog, faceam baie...câmpia propriu-zis era... creşteau... iarbă... se faceau ”şurumi” p’acolo şi... aveau fiecare... aşa... aşa, el, când... atunci într-o primăvară când venea vara, de fapt şi eu am făcut treaba asta... şi mă mir că...învăţasem să înot, am învăţat mai bine poate, şi n-am nimerit poate o... prea rece apa, că de multe ori când ploua, erau ploi abundente... şi ne duceam pe luncă, erau anumite bălţi, erau calde... calde... şi ploile chiar erau mai calde, acuma sunt mai...e adevărat, când ploua mai se întâmpla să mai vie şi... îi spunea... venea cu... gheaţă... cu... cum îi zice acuma, grindină, da [râde].. .că uit... aşa grindină, dar la noi îi spunea: ”ţânţărică” [râde]... la noi îi spunea ţânţărică la gheaţa asta, dar nu era aşa de abundentă ca acum...când venea o ploaie foarte puternică şi... aşa...cum dracu’ îi spune mă... sunt denumiri din astea local... local... locale sau localnice, cum vreţi... aşa regionalisme, mai bine zis, astea sunt mai pe înţelesul... aşa... că văd că acuma sunt extrem de dure să... să zic... extrem de... chiar ajung la ravagii extraordinare... nu erau aşa periculoase cum sunt acum... acum... mai ales anul ăsta ...am trecut... da şi chiar... bine în Bucureşti a fost... dar a plouat puternic... a fost o... aşa... şi canalele au fost de vină că n-au preluat... sau... sau că s-au înfundat ori n-au avut... capacitatea... diametrul corespunzător să preia... n-au fost dimensionate... că anumite instalaţii, indiferent de ce sunt, de... apă, gaze, canalizare... se prevăd nişte ...siguranţe... - Parametrii - Sunt.,, nişte... depinde, nişte parametrii de siguranţă, în caz de - să poată să preia, eh, mă rog, în fine... şi atunci el a făcut baie în apă, deşi era... apele erau destul de tulburi, a răcit... s-a îmbolnăvit... şi a murit, a murit chiar în perioada oh, [scoate afară o pisică care s-a suit pe geam], în perioada în care trebuia să se ducă... să nu vină în casă [se referă la pisică], eu am pisoi, am pisici, dar eu să... să nu vină în casă, nu-mi plac purecii [râde]... am şi un căţel, mi-a adus nepoata asta a mea, şi un căţel... A, da, prinde, pe mine mă prinde de pantaloni, îmi încearcă rezistenţa materialului, prima oară... aşa...bun... şi a murit... aşa cum... şi am mai rămas, v-am spus, patru, în care... regula aici în Ardeal, regula aici în Ardeal este că ... în iosag, aşa cum am spus, 151 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei sau în gospodărie, sau... zisa: "îngrijire” a părinţilor, a bătrânilor... nu, să rămână unul din copii, asta regulă era ca cel mai mare din copii, rămâne, el rămâne în gospodărie, el moşteneşte casa ...[intră iar pisica]...stai [râde] ...[o scoate afară pe uşă]. Da, şi aşa, şi... el a rămas, a rămas... a fost... acuma... altă regulă... va să zică în prima generaţie a Iu’tata, mai la începutul,în tinereţea lor, era: plecarea în America...[apare altă pisică, neagră] a venit alta... aşa... generaţiile următoare, vorbind - interbelică, adică între cele două războaie, plecau copiii de lângă părinţi, în special în Bucureşti... obişnuite munci din astea, că nu prea aveam în perioada aia, nu era industrie, nu era... comersanţi nu eram, calificări nu erau, nu ştiu, simpli ţărani se duceau, fetele se duceau servitoare, băieţii, băieţii mai intrau lacăte un...bine, în fine, aşa... că... nici produsele pe atunci, deşi aşa cum am spus, pământ era, dar neproductiv, se muncea foarte mult, că eu mă mir şi-n ziua de azi, mă gândesc la... taică-miu... de unde a avut atâta forţă, atâta putere...să cosească, în speciai, că cea mai grea muncă... [râde] dintre... a ţăranului, e coasă, cositul, cred... d-voastră... nu ştiu dacă aţi crescut sau aţi avut un contact măcar cu... la ţară... da, da... e bine [râde], că atunci se muncea foarte serios... se începea cu sapa, p’ormă intervenea coasa, la fân, la seceră, la tot, şi toate astea se făceau manual, munca, individul, bărbatul cu coasa, femeia cu furca, şi-n felul acesta adunau şi pentru ei, pentru familie şi pentru... cele necesare, precum şi pentru vite. Da... şurile care le fac... sunteţi cumva de pe aici, de pân’ Ardeal? Aşa, în Regat, nu sunt gospodăriile care sunt în Ardeal... în sate, cel puţin înainte, nu erau şuri... aşa... ţăranul... aveau.. .căsuţă destul de modestă, că îmi aduc aminte, prima dată când am venit la... Proiectare, aici la... am lucrat la Proiectare la Gaz Metan, avea un institut şi am umblat în toată ţara...mi-aduc aminte când am avut nişte lucrări pe la Bacău, Bacăul era încă... destul de... modeste case... puţine erau... cum erau pe vremea aia, mai veche... cei mai... mai înstăriţi, că cei care erau mai înstăriţi şi moşierii propriu-zis, făceau... aveau... făceau câte o casă la oraş în care trăiau propriu-zis, iar la ţară... la ţară .. era câte un conac, câte... aşa ceva mai ...dar el trăia propriu-zis la oraş... şi au rămas, acuma în perioada după război, destul de... destul de... rudimentari... şi se-nvechiseră deja... care cu timpul au cam dispărut şi s-au construit noi şi mai ales perioada comunistă... mă rog, să nu intrăm în politică sau alte chestii carz...[râde]. în ”40...am... că şi eu am plecat de acasă... eu eram oarecum...mi-a plăcut să fiu... eram prieten cu cartea, mi-a plăcut să citesc şi... aş fi vrut să merg... după şcoala primară, şapte clase au fost.. .aşa era atunci.. .după şcoala primară eu aş fi vrut să plec la... am vrut să mă fac aviator [râde]. în special, era atunci la Mediaş, era... o unitate... aviatică, o unitate militară şi... şi şcoala... şcoala, pare-mi-se... se facea şi zbor şi şi ofiţeri cred, erau şi ... în special maiştri mecanici. Că... a fost... nu ştiu cum se mai cheamă acuma... se reparau avioane, mai pe urmă... eh, taică-miu a încercat să-mi explice, adică nu mă putea da la... întreţine la... că atunci se plătea... şi mi-a zis, zice “mă, eu sunt de acord cu tine... te duci, să te duci, la o şcoală, indiferent ce fel, ce-ţi place sau ce... se poate, dar... pentru ca să te ţin pe tine îa şcoală trebuie să vând pământ, dacă eu vând pământu’, la ceilalţi eu ce le dau, noi care rămânem aici cu ce trăim, tu faci cum crezi” şi atunci am plecat pe cont propriu, am avut un văr care, m-a 152 Vieţi paralele în secolul XX băgat în... am fost ucenic ia un cârciumar [râde], în Bucureşti, da, că acolo, aia era, Bucureşti ţinta şi Bucureşti era... aşa...la care n-am stat prea mult..., 14 ani aveam... păi am terminat şcoala primară... după şcoala primară, parcă acum e “maturitatea” că examenul de sfârşit, de terminare a şcolii primare nu s-a ţinut ca de obicei, până la finiş, până la cei şapte ani, atunci se ţinea în sat, iar ultimul examen, acest zis “de maturitate” cum e acum... ne-a dus într-o comună vecină unde erau... veniseră din mai multe, era... cum era zona aceea, era Grindul, Pârâul, Veneţia de Jos, Veneţia de Sus, Comana, Comana de Sus, în... Veneţia de Jos s-a ţinut, s-a făcut, s-au dat examenul ăsta la care, mă rog, mi-am luat ...aşa... şi am terminat şcoala, am plecat de acasă, imediat, am avut un văr în Bucureşti, care... aşa... şi m-am, m-a băgat la un negustor, cârciumar... !a care se muncea mult, se câştiga puţin şi se învăţa meseria de... aşa, n-am stat prea mult, nu, nu mi-a, până la urmă nu mi-a convenit, nu mi-a plăcut, am mers în altă parte, la un bloc... am fost băiat la lift... e o meserie... Un bloc de locuinţe...Da, da, era această, această meserie de liftier, în care, care nu era grea şi era mai,,, destul, mai bine plătită, că pe mine asta mă interesa atunci, cel puţin, că... numai... dar nici aici n-am stat prea mult... am zis “ asta nu-i meserie de viitor, asta-i meserie de moment şi când voi fi mai mare ce voi face” şi atunci am intrat la “Cartea Românească”, Cartea Românească era atunci o întreprindere mare în ţară, avea şi filiale, chiar şi aici în Braşov a avut o filială Cartea Românească. Editura, avea...[oftcază],.. era un bloc mare, şapte etaje, pe Bulevardul Regina Elisabeta, nu ştiu dacă cunoaşteţi ceva din Bucureşti...Capşa, aveţi idee că pe unde a fost... Cercul Militar, ăla cel puţin e mai reprezentativ, mai cunoscut, în tot cazul e intersecţie, intersecţia între Calea Victoriei şi Bulevardul Regina Elisabeta. Fost... stai, cum i-a zis în timpul comuniştilor... nu mai ţin minte. Tot ca băiat la lift m-am dus... întâi am fost la Ciclop... Ciclopul există şi în ziua de azi, dar era încă, era o clădire cu, pare mi- se 6 etaje, din care 4 erau... garaj şi reparaţii auto, e şi acum, 2 etaje superioare era locuinţe, liftul, acum lifturile sunt automate, atunci erau manevrate manual, adică, cel puţin conduse, era... cu manetă, era o manetă, o manevrai..., şi te ducea la etajul care vroiai şi... aşa, asta era... în care n-am stat prea mult nici acolo, am zis “domne, meseria asta nu-i o meserie de viitor” şi atunci am rulat, am mers la conducerea asta şi m-a... am fost...cum se cheamă... [râde]... funcţionar comercial. La una din secţii, am fost repartizat ia una din secţii ca vânzător şi... la care se facea şi ceva şcoală, ca... ucenic fiind, era o şcoală profesională şi pe care am ... am terminat-o, dar n-am stat, asta a fost din ”37 până-n ”40, deci trăiau, perioada de ucenicie acolo mi-a fost... întreprinderea, întreprinderea suporta toate cheltuielile, absolut, şi eu ca... angajat totuşi, pentru că făceau şi... erau... erau... în, să zicem în producţie [râde]... da?... eram plătit, aveam oarecare salar din care mă întreţineam, lângă... această întreprindere sau această instituţie, lângă Universitate, era chiar lângă Universitate... Universitatea cred că ştiţi unde e? Eh, aici e Universitatea, aici sunt statuile lui...Mihai Vitezu’ şi... mai sunt acolo vreo trei - patru, în partea cealaltă e Banca Comercială şi aşa, iar în partea astalaltă e Academiei, strada, asta-i Bulevardul Regina Elisabeta [desenează o hartă cu degetul pe masă] şi aici era un grup între Calea Victoriei şi Academiei, era un 153 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei grup de blocuri cu... fiecare cu... un anumit profil... nu?... având 7 etaje: parterul, era librărie... etajul unu era sport, articole de sport, /.../, ceasornicărie şi nu ştiu dacă mai era ceva cam ăstea erau la primul etaj... la etajul doi erau menaj, articole de menaj şi birourile şefului, conducerii acestei instituţii sau întreprinderi, sau întreprindere comercială, aşa... Ia etajul trei era radio, biciclete, motociclete...şi,., ceva tot de... în general asta, atunci nu erau televizoare [râde] numai radio, aşa.,, asta era etajul trei. La şapte erau maşini de scris şi, ultimul etaj şi terasă... această clădire a dispărut complet... [râde]...da... da cum?... în timpul războiului atunci când nemţii au atacat Bucureştiul, inclusiv cu aviaţie, a bombardat Bucureştiul, una din bombe, a intrat pe gaura liftului...Vă închipuiţi?... Bomba asta a intrat pe gaura liftului, fără nici o rezistenţă, de nici un fel, a făcut explozie [bate cu pumnul în masă] jos la bază şi a luat clădirea de la bază şi a dărâmat-o complet, tot ce a fost în ea, şi în felul ăsta Cartea Românească ...a dispărut complet, c-a venit comunismul, n-a mai re... sau s-a reclădit ulterior, s-a făcut o altă clădire nouă, aici... dar cu alt profil, nu mai ştiu ce, că eu deja plecasem, deci numai... - Aţi plecat, aţi venit în Braşov: - Şi am venit în Braşov, în ”40. De ce şi cum, când, când, de ce şi cum... tata... că-n ”40 a fost cedarea Ardealului. Tata a intrat în panică, şi atunci în perioada aia, în familie era multă.,, solidaritate, să zic, mai mult, nu mai vorbesc de foarte mult respect, eu lu’ tata nu i-am zis niciodată cum îmi zic mie copiii “bă” sau pe nume sau aşa cum vorbesc copiii în ziua de azi, eu nu'ştiu [râde], eu în afară de “dumneata”, asta era la mine... şi lu’ tata şi lu’ mama, nu “dumneavoastră”, “dumneata”, aşa, inclusiv fratele mai mare, era mai mare ca mine cu 15 ani, îi spuneam “nene” deşi “nene” era un, să zic un apelativ, sau aşa, o spui la oricine... - Altcineva. - Da, din afara familiei, din... cunoscuţi, necunoscuţi... Mi-a scris, mi-a scris, mi-a scris să vin imediat acasă, că nu ştie ce se va întâmpla şi nu vrea să rămân printre străini. Da, da, eram în Bucureşti, da eram în Bucureşti şi deci el... adică, înţelesul să nu rămân prin străini, adică străini era... Nu, nu neapărat...aşa... în afara familiei, şi fără,.. aşa... şi am venit acasă, acasă n-am stat prea mult, am stat destul de puţin, câteva săptămâni dacă am rămas şi am venit la Braşov, că... la Braşov, la”Steagu’ Roşu”, atunci era Astra, se făcuse o şcoală, de a învăţa o meserie... şi eu am venit şi am intrat... m-am dus la ei, am... şi am... învăţat meseria de... frezor mecanic, în timpul războiului, Astra făcea tunuri, [tuşeşte]... ea iniţia! fusese proiectată şi... a fost construită pentru fabricarea de vagoane, Astra era, nu ştiu dacă era... o legătură între Astra... Arad, şi s-a făcut o filială la Braşov, aici în centrul ţării... şi p’ormă s-a reprofilat, s-a transformat complet. - Spuneţi-mi un pic, tatăl d-voastră şi cu familia au rămas... - în sat. Da, da, da, numai puţin, ca pe urmă... acest... ungurii vroiau, fără discuţie, să ia tot Ardealul, ceea ce ai noştri au reuşit într-o măsură... Ca... fără, numa’. . zona Covasna, Harghita, Târnavele... mai sus Ciuju’ şi, mă rog, Huedinul şi partea aia de nord a Ardealului, a fost... a fost... cedată, partea sudică, mai sudică a Ardealului 154 Vieţi paralele în secolul XX nu, adică judeţele: Braşov, Făgăraş... Sibiu, Arad... şi cam, cam, cam zona asta a rămas... la... nu s-a cedat la... mă rog, Manoilescu era ministru... atunci el a făcut parte din comisia care... la cedare... - A negociat. - Dictatul... de negociere... Dictatul de la Viena, că ungurii au profitat întotdeauna, au profitat de conjunctura politică, că altfel... nu pot... că dacă, consider că dacă situaţia era inversă... privitor la suprafaţă... la populaţie, Ungaria şi populaţia sunt cam jumătate din cât suntem noi...deşi... cred, cred că sunt... cred că sunt mai ambiţioşi... profitori, profitori că... şi... e un termen... un termen... altfel zis... în care noi nu suntem... nu facem parte... adică, n-am... luat din jurul nostru, de la ţările din jurul nostru, niciodată n- am profitat şi n-am luat ceva, nici Basarabia, Basarabia nu e a ruşilor. Basarabia este a noastră, Bucovina este a noastră, Ardealul... Fără discuţie, că doar Dacia unde a fost. în Ardeal, nu?...Dar ei... aşa... ei au profitat întotdeauna şi au luat şi ne-au ...partea proastă a fost că... conducerile care au fost pe vremea aia la început, au fost de aşa fel că ei au putut să... La Braşov, da, la Astra, din ‘40 până-n, din ‘40 până-n patruzeci şi... în ‘44 m-am calificat, atunci mi-am luat carnetul, c-am carnetul, am carnetul de, de calificare, e mai frumos ca diploma... că... mai târziu am, m-am dus totuşi, am ajuns Ia facultate... că după război, cel puţin ceea ce a fost bun, comuniştii au făcut şi lucruri bune... mă rog... fiecare regim are... părţile lui şi bune şi rele, convenabile sau mai puţin convenabile poporului, sau popoarelor pe care le conduc, aşa... Ardelenii, ardelenii din nord au venit, şi pentru că la Braşov, Braşovul era mai industrializat decât orice alt oraş, chiar al ţării, că aşa.. .era Galaţiul, Constanţa... şi pe Dunăre mai.. .Turnu Severîn, Corabia sau ştiu şi eu încă alte orăşele mai mici cu ...nişte şantiere navale, navale da, care nu necesitau forţă de muncă prea multă, şi erau... Era avioane, era Astra, era Metromul... Că... [râde], mi-aduc aminte... o scrisoare atunci, foarte mult /.../, scrisese nu ştiu cine, cuiva şi n-a ştiut adresa, şi a scris: “Fabrica de metroame” [râde]. Asta, ce făceau?... Metromul, Metromul era... neferoase... făcea tuburi de gloanţe de tun... asta vorbind de obuze... că Astra... Făcea tunurile şi obuzele propriu-zis. Şi Metromul făcea... Cartuşul, aşa... Asta era, mă rog... programul... era practic zilnic... în... la locul de muncă să spunem... în atelier... erau repartizaţi toţi elevii, toţi... la câte un... meseriaş... erau,., lucrau în perioada aia foarte mulţi meseriaşi aduşi de pe la Reşiţa, Hunedoara, Arad... că industria noastră la început n-a avut... mână de lucru... românii preferau... şi asta a fost... eram eminamente agricolă [râde]...\x\ timpul războiului ne-am industrializat, atunci s-au construit fabrici, în ”36, ”38, ”40... cu... financiar... cu nemţii... nemţii au susţinut, au întreţinut, au... pentru că erau interesaţi, nu numai de Valea Prahovei, pentru... petrol,..ci şi...pentru că...înzestrarea armatei propriu-zis... şi... era... în cadrul Uzinei Astra, un liceu, liceul cel mai bun din perioada respectivă, îi spunea L.I.A. L.I.A. - Liceul Industrial Astra, avea profesori foarte buni, elevi foarte buni, meseriaşi foarte buni, că de aicea... când... s-a terminat războiul şi au venit comuniştii la putere, din Astra... chiar din colegii mei şi pe mine, au vrut să mă scoată din... din asta... din producţie... ca nişte... dar eu am zis că sunt prea tânăr ca să iau... Să mă numească... ştiu eu ce...în, prin... odată, chiar 155 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei mă chemase la un moment dat, pe mine şi pe un coleg de-al meu, să ne facă primari, nu ştiu unde. [râde]. - Eraţi membru de partid? - Nu...Nu, nu, nu eram... îţi spun cu... şi... ca... cu partidul cum e [îlpufneşte râsul]... vrea să ne facă membri de par... să ne facă primari, era nevoie acuma de clasa muncitoare... nu?... în toate locurile de conducere, administrative şi aşa mai departe, bun... - Ştiu că a fost rebeliunea asia în 7. -Da, în ‘40... deci... aşa... în ‘41 când a fost rebeliunea, am lucrat... lucra...am lucra... erau... în... într-o perioadă anume se redusese partea teoretică şi s-a amplificat partea de producţie... Că eram obligaţi să lucrăm 12 ore... 12 ore lucram şi ... în două schimburi [mai apare un pisic]... uite că a venit şi ăsta al treilea [râde]..A-o fi /...7...driganele, că la bivoliţă, la noi îi spune “drigană”, la bivoliţă [râde]... Şi... vaci avea tata..., vaca, vacile, driganele, vitele... porcii, oile, caprele, că avea şi de astea avea, astea mergeau la câmp... era, în Ardea! îi spune “ciurdă”... ştiţi ce... [râde] mergeau la ciurdă... şi pentru boi era... era... ciurdă... dar la boi - îi spunea “boar”. Boar... erau paznici... la mine-n sat, la mine-n sat nu e, nu e, mi-aduceţi aminte să reiau firul unde am rămas, că eu , eu le mai uit şi le... cam amestec, aşa... nu-i altceva, da’ uit. Acuma... încă am... am... un prieten... el a murit, nevastă-sa mai trăieşte, fică-sa-i doctoriţă... şi mă mai duc din când în când la ele... ea e mai mare cu vreo doi ani ca mine, da’ uită şi mai şi... că stau de vorbă cum stau cu d-voastră... şi mă întrebă, aşa, într-o perioadă de circa un ceas, un ceas jumate, cât stau la ei, aşa... chiar ieri am fost la ei şi m-a întrebat de trei ori acelaşi lucru... Şi e destul de...da’ n-ai.., ce să facem... că-mi-nchipui, zic “b-ăi”...”mama focului ajung şi eu ca femeia asta?”... Aşa... eram... deci aveam circa20 de ani, 18-19 ani, în‘40 aveam deci 18 ani, 19 ani în ‘41... - Aveaţi prieteni care erau legionari? - Nu... Eram un grup, în timpul războiului să-l iau, că n... eram un grup de tineri care ne strângeam, ne adunam... nu aveam... atâta timp... nu ştiu, ca tinerii din ziua de azi. Păi şi... şi munceam, nu, nu ne făceam, lucram două schimburi, că chiar mi-aduc aminte de multe ori.. .deci două schimburi a câte 12 ore... mă gândesc de multe ori mai ales vara... lucram noaptea... de exemplu, ziua eram în perioada în care eram liber, n-aveam nici şcoală nici nimic... mă duceam laNoua, la Ştrand, dormeam, dormeam pe pătură la Ştrand, mă trezeam, mai făceam câte o baie, şi-n felul ăsta mă odihneam cumva... Păi era... gândiţi-vă, în ‘40 încă mai era tramvaiul, tramvaiul care mergea, da... dar venea până la Schill atunci, acum Hidromecanica... Săcele... deci... aşa... că tramvaiul ăsta venea cândva... mai înainte... eu nu l-am prins, nu mai era când am venit în ‘40... venea pânăaici la Sfat.. .în centrul Braşovului... până în centrul Braşovului venea tramvaiul ăla până la Schill, până la Hidromecanica... acolo venea şi se întorcea înapoi. Da, a fost fratele, fratele ăsta eare~i mai mare... a fost în război în Răsărit... şi p’ormă când s-a... întors chestia asta, [armele] s-a dus în Apus, şi tata şi el... mama a făcut foarte puţină şcoală, cred că vreo două ciase dacă a fi făcut... pe atunci copiii... la 156 Vieţi paralele în secolul XX treabă, la muncă, că şi eu aveam 10 ani şi tata mi-a pus sapa în mână... am avut 13-14 ani, mi-a pus coasa-n mână... Da, sigur că da, sigur... că p-ormă, ori de câte ori aveam liber, fie concediu, sau chiar medical sau... erau anumite perioade când se întâmpla să avem câte-un gol de lucru...atuncea veneam acasă, în special toamna...acuma mai crescusem puţin, eram mai mărişor... mă duceam în pădure.. .mult, tare mult mi-a plăcut în pădure...şi cu, cu boii...încărcăm caru’... eram flăcău... la ţară... Da...şi veneam acasă...”băăă mi-omori boii”...”da’, cum, de ce?”, păi zice, “tu pui toată pădurea în car? De ce-ncarci caru’ aşa?”...”păi” zic “da' ce vrei să mă râdă fetele”, [râde]. Aşa, aşa... iegionari... a fost în patruzeci... şi unu... locuiam împreună cu un văr al meu... el era legionar... Nu, nu... era din partea Iu’ tata... sora, una din surorile Iu’ tata, a fost măritată cu...cu un oarecare...Stejăroiu îl chema...deşi... Stejăroiu...deşi maică-mea e tot dintr-o familie Stejăroiu... Da’ nu erau, nu erau rude... că sunt în sat, sunt anumite nume...Urdea, Chichernea, Stejăroiu, Coman...Modorcea...şi mai multe.. .care probabil provin din aceeaşi familie... Din aceeaşi... care p-ormă s-au...A fost legionarii, a fost mare... ştiam că e scandal, tărăboi, se trage cu puşca... da’ în oraş, în centru, aici... pe la...prefectură, telefoane, primărie...aşa cum se...obişnuieşte la anumite...forţări, preluări de putere... Să nu le zic revoluţii.. .că, n-a fost o revoluţie ca lumea [râde]... aşa...eu am... n-am fost angrenat în nici un fel şi nici văru’meu...el nu mi-a spus, nu, nu mi-a zis că e legionar şi nici n-a-ncercat [exclamaţie] măcar să mă convertească... începusem să zic... avea... eram ... făceam parte dintr-un grup, de tineri care ne *' adunam... în special Duminica, după-masă... eu aveam un patefon, nişte plăci, atunci era tangou, vals, rumbă... şi chestii d-ăstea... care azi, tineretul de azi nu Ie mai ştie, aproape că nu le mai ştie... sau nu se mai...în tot cazul nu se... nu se mai...nu se mai folosesc ... nu se mai... cântă... Şi nu se mai... nu se cântă, nu se mai ascultă... o muzică care... ăsta-i mersu’... lucrurilor, treburilor, a... în toate domeniile de fapt e o schimbare... Şi ulterior, ulterior, mai târziu... mă mai întâlneam cu câte unul din prietenii cu care eram atunci în grup... şi-mi spunea de cutare, cutare... e... erau luaţi... munci... duşi la Bucureşti... chestii, zic: ”uite mă al dracului”. Nu toţi, la gazda în care locuiam că am schimbat destul de multe gazde... am locuit cu... în perioada asta cât a fost rebeliunea, îţi spun cu vărul meu ăsta, el locuia la un cetăţean, că, atunci... acuma unde sunt... în cartierul Steagu’, unde sunt acuma blocurile alea toate, erau case, străzile din Soarelui... uit strada pe care am stat ...mi-aduc eu aminte [râde], aşa... erau cetăţenii, erau agricultori... Agricultori, aveau cai, aveau vite, dar în special cai de muncă şi aveau pământ aici... în zona... înspre... Uzina Doi?... Şi de la, de la Astra era linia ferată... acuma nu mai e, a desfiinţat-o complet şi uzina s-a întins, s-a dezvoltat şi a luat, a intrat aproape până... de unde a fost... uzinele Astra au ajuns aproape-n şosea... sunt aproape-n şosea, puţin... spaţiu a mai rămas liber, (râde) Eh, ăştia aveau pământ şi lucrau pământul, semănau, erau holde de grâu, porumb, cartofi, de toate. Modul nostru de viaţă atunci era cam aşa: pe Strada Lungă era o... o aşa zisă şcoală de dans... era o cetăţeancă, o chema “Hamrodi”. Asta se... era unguroaică, Hamrodi... asta te puteai înscrie să înveţi să dansezi, în care se învăţa şi... bunele sau frumoasele sau cum vrei să zici: maniere... puţină educaţie... da?... că eram ... în 157 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei_________________________________________ majoritate... eram copii de la ţară... veniţi Ia oraş, şi la ţară e o... cu toate că... Cu toate că.. .îţi spun... moralitatea era mult mai... ridicată... la sat decât la oraş, la oraş erau şi atunci, că se vorbea că, şi mie când, după... când m-am însurat, deşi eram băiat de ţară... socru-miu îmi spunea: “golanu’ ăla Era un... da, de ce...că şi ăsta a fost o figură...că ăsta avea...cu soacră-mia a avut doi copii: un băiat şi o fată, fata am luat-o io, era drăguţă, frumoasă chiar, bună gospodină, harnică, restul numai.../"râde] c-avem şi părţi bune şi părţi mai puţin bune... aşa, dai; mă rog,.. - Când v-ctţi căsătorit? - In ‘47. Aşa, începusem să vă zic, acasă... cu vitele, cu ciurda şi cu boarul şi cu... tata când nu aveam, erau zile ploioase, zile când... avea altceva de lucru... pe mine mă trimetea cu boii, cu boii în pădure... stăteam... a fost un an.. .nu mai ţiu minte care... patruzeci şi... cinci.. .cam la treizeci şi trei, treizeci şi doi, eram în vacanţă... şi a fost un an ploios... a plouat tot anul, nişte ploi mărunte.. .pe la ţară-i spunea, ploaie de asta, mocănească [râde]... aşa, şi io stăteam cu boii în pădure... cu săptămânile... veneam, eram, ne adunam câţiva... băieţi... şi din timp în timp câte unu’ venea acasă, se ducea la toţi, toate familiile care eram în pădure şi ne aducea mâncare... mâncarea... ştii cum sezice-n Ardeal: “cel mai bun peşte-i porcu’ “[râde] ...pităşi slană... aduceau pâine...o bucată de slană bună...brânză şi... cam asta era mâncarea... obişnuită...aşa...noi, acum, la oraş, aici, mergeam la această aşa zisă: “Şcoala de Dans”... în fiecare Duminică după-masă, erau ore de să-i spunem de distracţie, asta era distracţia noastră... că, uneori, nu veneam întotdeauna la această sală de dans... că eram un grup din cartier care ne adunam la noi sau la unu’ dintre... care eram acolo, că eu aveam patefonul şi plăci şi... muzica, mai dansam şi...la gazda la care stăteam, avea un băiat de vârsta mea, avea o fată mai mică cu un an, doi trei, cam... nu ştiu, şi fiecare [...] mai avea câte un prieten... şi în felul ăsta ne adunam şi ne-am cunoscut... şi noi...că mergeam şi-n excursii, de multe ori când nu trebuia să lucrăm prea mult în, în fabrică, deci sâmbăta, sâmbăta lucram schimbul unu... după-masă... pregăteam rucsacu’, plecam pe Bunloc, pe Piatra Mare, pân Poiană. La Bunloc... şi la Piatra Mare şi la Babarunca şi mai ştiu eu... pe aici. Prin apropiere, da... nu prea departe. - Vărul d-voctstră a fost arestat după rebeliune? - Nu. Nu, nu, n-a avut nici un fel de... că am impresia că... după câte-mi amintesc io... n-a lipsit... în perioada aia au fost câteva zile în care s-a... S-a tras de o parte şi de alta, şi nu ştiu ce... p’ormă Antonescu a pus, a pus...A pus capăt. - Oamenii aveau încredere în Antonescu? - Da, [răspicat] da. Şi acum, şi acum, cel puţin cei de vârsta mea... mai apropiaţi, mai tineri, mai vârstnici au un deosebit respect pentru Antonescu... mulţi, mulţi, foarte mulţi spun “noi n-am avut un conducător mai bun ca Antonescu“, “Antonescu a fost cel mai bun conducător al Ţării Româneşti...”, a fost o dictatură... pe care eu n-am simţit-o în nici un fel. Nu, nu , categoric, ... chiar şi... uzinele, când... au fost perioade când uzinele au fost militarizate... Păi, era normal... şi eu am fost... singura chestie care... am fost considerat...cumva... că atunci dacă nu te suplineai unor chestii, unor... aşa... erai bolşevic [râde] şi... nu ştiu ce nu mi-a convenit, nu mai ţiu 158 Vieţi paralele în secolul XX minte...ceva nu mi-a convenit, şi... a venit meşterul şi am refuzat... să lucrez, am refuzat să execut, să execut ceea ce mi-a cerut şi atunci m-a făcut bolşevic şi am, am lucrat cu santinela lângă mine... Da, da, tot am ... “dacă nu vrei să faci, atuncea o să... dacă nu vrei să te, să te închidem, lucrezi, uite... ăsta stă cu puşca lângă tine, cu arma lângă tine şi... îţi faci norma şi te priveşte...” şi am... asta a fost singura chestie în timpul... da’ fără ca să am alte... probleme... că, după război au venit mulţi soldaţi ruşi, prizonieri, au adus foarte mulţi prizonieri la uzinele Astra... Erau prizonieri de război, da’ erau, erau destul de liberi, adică în cadrul... Ruşi... Ruşi, ruşi, ruşi. Prizonieri de război se fac pe front... nu?... s-au adus din... ştiu eu unde, în ţară, s-au repartizat... că au fost cazuri când s-au repartizat dintre prizonieri ăştia de război şi în sate, în comune, la oameni mai înstăriţi, un fel de slugi...şi nu erau prea multe probleme cum sunt în ziua de azi. Azi stai şi te miri... uite şi acuma e un caz: de ce un militar, un băiat în termen dezertează... facea pază... că era într-o unitate de asta, de pază la... Piteşti... nu ştiu cum dracu’ se cheamă... o ştiu, fabrica... era o ... de... a dezertat din post... era în post cu pistol mitralieră şi cu cartuşe de război, adică cartuşe... glonţ, şi a dezertat, nu ştie nimeni de ce, şi încă nu l-au prins... e o prostie, o prostie mare... făcută de el, pentru că... cum poţi să-ţi închipui... dezertezi şi un’ te duci... ce faci... un’ te duci... că trebuie să te gândeşti întotdeauna când faci o treabă şi... de ce o faci şi unde ajungi... Păi, el acuma în loc... mai avea nu ştiu câte luni şi scăpa de armată... dacă-1^ prinde acuma-1 condamnă ca dezertor şi-i dă 7 ani... păi în loc de 6 luni sau câte, câte luni mai avea pân’ la eliberare, ia câţiva ani de puşcărie... asta-i ...nu ştiu cum judecă, nu... zău... - Aţi făcut armata? - Da. - Când? - în timpul războiului, adică... în patru...eu sunt contingent, atunci... cam aşa era... ”44, în ”44 trebuia să plec... militar... dar m-au luat în ”43.. .La Deva, a fost un Regiment de... ar fi... cum ar fi... de grăniceri, azi cum ar fi de securitate, cam aşa ceva... nici aici n-am stat prea mult, am făcut perioada de instrucţie, timp în care... perioada din [nu se înţelege] câţiva luni... trei, patru luni am fost furier la companie. Corespondenţa. Primeşte, trimite, duce şi chestii de ăstea. Se... aşa se cheamă furier la companie am fost.... Şi ... am primit ... un aviz de mobilizare pe loc. Era o uzină. în uzină m-a... m-a rechemat... ca zis... zis specialist... mă rog munca pe care o prestam [râde] aşa. Şi m-a rechemat şi am venit înapoi. E şi anul următor, ăsta pentru un an zic. Deci, anul ’43 până la sfârşit şi în 4 44 m-au chemat din nou. Dar înainte de a primi... chemarea m-am îmbolnăvit. Am făcut febră tifoidă. Febra tifoidă... Tifosul exastematic ştiţi ce e. Ştiţi ce e şi [nu se înţelege] cum s-ar spune, adică păduchele [râde] că-n timpul războiului era destulă mizerie. Şi ştiu eu de unde, cum, în ce fel? Nu? M-am trezit cu această treabă. Am stat internat în spital aici la Mârzescu. Mârzescu, ştiţi care? Da?... Aşa bun. Am stat vreo şase săptămâni. Se spune... că din boala asta... ai două alternative: ori mori... rămâi tâmpit. Şi după cum vedeţi eu n-am murit [râde] aşa.... 159 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - în ’44 atunci a fost şi primul mare bombardament, nu? - Englezii. Englezii... englezii ne bombardau, că chiar... era ... nu ştiu dacă la primul bombardament, unul din bombardamente a fost în prima zi de paşti.... Şi eu chiar plecasem... plecasem de aici că mă duceam mereu acasă la părinţi. Mai aduceam şi de mâncare, aici uscam la mama rufele. Mai pe părinţi aşa îi mai ajutam şi eu cu ceea ce puteam şi cum puteam. Şi din Şercaia până la mine în sat ar fi un drum să spunem de un... un... câmp... Un câmp care îi spune Dumbrava. Cândva a fost acolo pădurea de la Vad. O ştiţi, o cunoaşteţi? Să vă duceţi până la aia cu narcisele... Aşa... aşa în pădurea de stejar a fost şi aici în perioada asta, în locul respectiv. Că taică-miu îmi spunea... Avea înainte de a construi şura care e şi acuma, o ţin minte, şi atunci era şură din bârne de stejar... cam de vreo 8-10 centimetri... grosime şi lăţime cam până la un metru. ... Că el de aia... era mai mică. Aia pe urmă a demolat-o, a desfiinţat-o şi a construit-o aia că a avut banii aduşi din America... Şi mergeam aşa pe Dumbravă şi am văzut... avioanele. Şi erau multe. Eram cu unul din verii ăştia ai mei, cu un văr al meu. Zice “Uite bă, uite bă ce dea avioane [exclamaţie]” Mă uit, ce drac’ o fi? Ce s-o fi întâmplat? Unde-or fi mergând? După aia mi-arn închipuit, când am vorbit, ce are putea să fie. Pe urmă mi-am dat seama... Când am văzut: “mă ce bine că am plecat şi am ajuns... zice.” Chiar în... în atunci în perioada respectivă a bombardat, a fost avioanele. Englezii care au venit... şi au bombardat Braşovul.... Timp, după care... că unul din bombardamente a atins în spital. M-am îmbolnăvit de tifos exantematic.... şase săptămâni n-aveam voie să mănânc ceva mai consistent... sub nici o formă. Lapte, ceai, cafea, lichide din ăstea. Cu asta am trăit şi cu injecţie... şi cu injecţie, că lângă mine era un băiat de prin Noua era... de aceeaşi boală cu mine şi mamă-sa ia adus, ţiu minte ia adus nişte pilaf... şi un pui, găină, mă rog ceva pasăre. A mâncat şi a murit. [...]. Bombardamentele au fost în general... asupra gării. Gara a fost ţintită. N-a fost distrusă prea tare... că nu era o precizie chiar aşa de mare... Că chiar odată... ţin minte eram cu o, mă plimbam cu o fată. Eh, aveam şi eu o prietenă, pe sub Tâmpa. Acolo era promenadă şi acolo se făceau plimbări în perioada aia. Nişte, erau nişte alei... nişte alei. Era păroase, umbroase mai ştiu eu, şi acolo mă plimbam. Ţi-au venit chiar mai încoace puţin de unde... Era până şi un restaurant acolo, nu ştiu. A fost şi acuma în timpul, mai încoace... mai încoace spre Schei. N-am prea fost... n-am prea fost... cum să zic? Aşa un client al restaurantelor. Nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Eu mă duc Ia restaurant cât, până m-am căsătorit, unul din motivele căsniciei a fost... mă săturasem zic eu de cantină. Şi am zis domnule, am căutat o fată... să ştie să gătească... să fie bună gospodină şi mă rog cele mai necesare... - Unde aţi cunoscut-o? - La... la şcoala asta de dans. Şi culmea, culmea-i alta, o să cădeţi jos dacă vă spun. Era unguroaică [râde] şi eu am fost foarte... Pe vremea aia se purta foarte mult patriotismul. Şi începusem şi de terminat în sat, ciudat! [exclamaţie]. Singurii unguri care erau la mine în sat au fost paznicii ăştia. La bivolii, la boii, la oi nu, că la oi era, veneau de la, de aici de la Bran. Şi... era paznici veniţi din ungurime. Chiar era unul... Stoica. Că mi-aduc aminte odată i-am zis: “Domne, dar Stoica sunt, e nume de 160 Vieţi paralele în secolul XX românesc?” Zice: “Da’ şi eu sunt român. Şi nu sunt român, dar ne-au maghiarizat” Că dar chiar în zonele care sunt acum, chiar prin Harghita şi Covasna, comunele alea no fost... comune înfiinţate de unguri... de unguri, au fost comune româneşti, decât probabil că erau... mai puţini locuitori în perioada respectivă şi... ieşiau maghiarizaţi. Că da şi asta vroiam să vă... să vă spun, să revin asupra... şcolii care a învăţat taică-miu şi frati-miu. Taică-miu a făcut şcoală maghiară... Mi-aduc aminte şcoala veche, pe şcoală scria “iscula” [şcoală]. Că mă laşi să spun? Iscula, că şi noi ăştia mici, când eram atunci încă, lăsaţi, nu spuneam că ne ducem la şcoală, ne duce la iscoală [râde]. încă o perioadă, acum au renovat-o, aia a dispărut, şi în şcoala... alta nouă şi alături o sală, cămin cultural... Ah, da. Da bine asta, perioada asta e da alta. ... aici la... Ia aşa zisa şcoală de dans, şi se mai făceau şi baluri pe vremea aia. Se făceau baluri aici în oraş. Unde e acuma... Muzeul de Artă, dacă e acolo. Lângă telefoane. Acolo la etaj era o sală... destul de mare... frumoasă, cu arhitectură aşa. ... şi acolo se făceau baluri, aproape în fiecare... Sâmbăta seara, se mergea la bal. Fetele veneau cu mămica. Nu rămâneau singure cum e acuma... Şi sunt luate la mişto de băieţi, că vine cu... Maidan. Da’ mă rog. Pe urmă, prin comunele din jur, pe aici la Râşnov, la Tărlungeni, la Sârnpetru. Aşa de multe ori, de foarte multe ori ne duceam... aveam câţiva prieteni. Şi ziceam: “azi ce facem, unde mergem? Păi mergem la Râşnov, la Cristian, la ştiu eu unde...” Erau şi unele fete... de prin comunele respective, nu mai ştiu acuma... Era una în mod special... aşa de prin Tărlungeni parcă era... şi... ne duceam în satele respective chiar... vorbeam cu o fată şi eram un grup care ne-am dus la... la [nu se înţelege/, la Zărneşti... în Zărneşti ne-am dus. Era parcă acolo lângă munţi era un spital... o formaţie de asta medicală, atât era un spital. Că fata asta... pe vremea aia era o chestie acolo, regele şi regina balului. Şi singura dată când s-a întâmplat în anul respectiv, era o fată, o fată era asistenta mea, soră atunci. încă nu e, nu se înfiinţase o funcţia sau postul de asistentă medicală [râde]. Era soră medicală şi ... se, se cumpărau nişte cărţi poştale... şi cine întrunea cele mai multe cărţi poştale era declarat regele balului. Eh, am fost şi eu în... în postura asta, în.... datorită unei surori medicale. I-o fi plăcut de mine, dar nu mi-a, nu mi-a făcut decât, nu mi-a făcut prea mult bine, că... prietena cu care... m-am dus s-a cam supărat [râde]. Şi în fine. Aşa. Eh, la această şcoală de dans unde mergeam am cunoscut pe viitoarea mea soţie. în ’40-’41... ne-am întâlnit mereu... în ’41—’42, cam prin ’42 mamă-sa... şi-a luat copii, pe ea şi fratele a rămas singură. Tatăsu’, s-au despărţit. Tată-su a fost la o unitate militară germană, era un foarte bun, era maistru mecanic. Un foarte, foarte bun meseriaş, dar el era ceh din naţie.... Şi a luat copii şi a trecut dincolo, s-a dus dincolo, S-adus la, la Cluj... în această perioadă de cedare a Ardealului. Că ei se temeau... se temeau, că atunci se manifestau foarte puternic românii, şi mai ales ’40-’41 până au căzut legionarii, pe unguri... şi pe stradă dacă îi auzea vorbind ungureşte, îi lua la rost. Da. Erau foarte... Naţionalismul, deşi noi nu suntem prea un popor ... prea na’... Adică cu naţionalismul ăsta e o treabă, e o chestie care se înţelege şi se interpretează ... mai dur decât e necesar. Că ungurii sunt mai... şovini, ireventişti şi naţionalişti nu cât suntem noi aia sunt... Da. Mă rog. A luat şi a plecat în teritoriul cedat... în Cluj. 161 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei A stat în Cluj până când s-a... terminat războiul. Şi a venit înapoi. S-au întors înapoi în ’44... ’44_’45. Am cunoscut-o.... şi au venit sănătoasă... - Cum a fost când v-aţi reîntâlnit în '45? - [râde] N-a fost să zic aşa, n-a fost aşa prea romantică toată chestia asta, cu scrisorele, cu... [râde]. S-a întors înapoi, ne-am reîntâlnit... întâmplător... întâmplător. Eh, tot că era... Şi, şi mai era un restaurant... Ghever Bever Ferai. Unde e acum partidul democrat... La Mielul Alb lângă ei era un restaurant... şi, şi acolo se mai... Că noi ia... ne mai duceam şi la restaurant câteodată. în câte o sâmbătă seara în special. Sâmbătă seara că a doua zi era duminică şi te puteai odihni. Şi aşa o duminica după masă atât. Şi acolo ... şi mai era un restaurant, mai era o clădire izolată a’ pe vremea aia... Nu mai ştiu cum se cheamă colţ Toamnei, 7 noiembrie, ă nu 7 noiembrie, 15 noiembrie, Calea Bucureştilor. Şi drept înainte e... Zizin. Partea, colţul ăsta aicia înspre... Muntenia... o fost, e şi acuma fabrica de uleiuri şi combustibil... Rafinăria, aşa. Era Rafinăria... Era o clădire cu unul sau două etaje, în care jos la parter era un restaurant şi acolo mergeam. Luam câte o ladă de bere, vin. Stăteam la masă, luam câte o friptură, evident. Ne convenea oricât. Acuma nu îmi mai convine... Ia preţurile care sunt acolo? Nu, nu. Acuma de unul singur dacă te duci să mănânci undeva, o sută de mii de lei..., asta pe puţin. Mă rog. Am reîntâlnit-o, şi am vorbit cu ea... şi până la urmă ne-am mai... ne duceam... Ne întâlneam mereu pe Răcădău...şi pe Răcădău, şi Honterus, şi Stejărişu... Şi unde dracu’? Erau aşa zisele maialuri, şi la Noua, ia Noua... erau maialuri care nu se mai, nu mai sunt acum... nu sunt. Ieşea românaşuL. tineretul cu prietena... Dar eram atunci.., un fel, era un fel de prietenie aşa Iară absolut nici o obligaţie, fără nici o... Nu eram prieteni complet detaşaţi... Ori acuma prietenia egală, nu ştiu n-aş vrea să zic prea un, un cuvânt dur aşa, dar în tot cazul... să-i zic logodnă, perioada de logodnă. Că atuncia când, când te-ai logodit cu fata devin, intervin adică nişte obligaţii... morale mai mult sau poate, nu? Până la... căsnicie. Că treaba asta a durat până în ’47. în ’47... Eram aici în Braşov, că eu pe urmă după război şi după... Am terminat cătănia, nu mai m-am dus la soacră-mea. ... încă nu se terminase războiul... şi din unitatea noastră, din regimentul nostru este... fost regiment “Patru Grăniceri”. Noi îi spuneam “Patru Arpacaşi”... păi la prânz arpacaş [râde], în fiecare zi... seara arpacaş, dimineaţa... [râde]... Aşa... S-au înfiinţat, s-au înfiinţat liceele serale. A fost liceul seral numărul înfiinţat... la liceul “Doctorul Meşotă”... Meşota nue unde e acum... Ăsta a fost construit nu demult în timpul lui Ion... Aşa. A fost în Braşov fost două licee, cum să zic? De elită: Şaguna şi Meşotă. Şaguna e şi acum unde e, Meşotă e unde e... de la telefoane dincoace... clădirea aia vopsită din nou acum... Unde e facultatea de Silvicultutră. Acolo. Aia a fost clădirea liceului “Doctor I. Meşota”... Păi aia s-a construit,., acolo clădirea nouă şi s-a mutat, liceul “Doctor Meşotă, acum îi spune, acolo, acolo, acolo e liceul “Meşotă”. Şi ăsta de aici s-a, aici s-a desfiinţat. Am avut aici... profesori... care erau sperietoarea Braşovului.... Am avut profesoara de fizică şi chimie... pă Mediană... doamna Mediană.... La matematici... am avut pe domnişoara Dicu. Că pe urmă s-a... căsătorit cu un profesor... cu V... între timp m-am căsătorit şi am avut probleme... în căsnicie.... Da. Şi că s-a înfiinţat s-a, am mers 162 Vieţi paralele în secolul XX la seral, am terminat liceul şi am plecat în ’50 la facultate era... deja se înfinţase Institutul de Mecanică Braşov. Şi a fost, a fost, ăsta a fost unde e acum... a făcut secţie a facultăţii, da’ tot mecanică şi nu ştiu mai ştiu ce. Că sunt, s-a... Da, clădirea aia. Că ulterior, ulterior s-a mai construit ... prima, prima clădire a fost aia care e paralel cu, cu “Unirea” şi s-a mai construit la capul ei încă o clădire, până la unde e C. F. R.-ul are acolo. Aşa, acolo a fost. Aşa. Şi pe urmă am dat examenele şi am reuşit şi pe urmă m-am dus la oraş. - în timp ce mergeaţi la facultate şi lucraţi? - Nu. La facultate... - Şi din ce trăiaţi? - ... bursă. - Şi era suficientă pentru 2 persoane? - Da, da. Aveam pentru că... în Steagu fiind am fost scos pentru [nu se înţelege] ...şi aşa... în ’46. din ’46 până în ’50. Şi în timpul Iu’ cum se cheamă? [Dej?] Da. Aşa am fost scos din producţie...politic. De ce nu era [nu se înţelege/? Ah, ba da. Eram. Acuma eram... eram. Atunci tineretul care era mai... Nu se înscria prea multă lume în partidul comunist. De comunişti în special ardelenii... ardelenii nu prea, n-au prea suferit, mai ales ţăranii. N-au fost adepţi ai comunismului. Eu am fost înscris la Titel Petrscu. PD.S.R.-ul. Partidul social’, mai bine zis P.S.D.R.-ul. Partidul Social Democrat... Român. Asta a fost. Atuncia erau partide puternice. Erau liberalii, brătienii şi ţărăniştii Maniu. Maniu, ardelenii, cel puţin, îl consideră unul din cei mai buni politicieni ai ţării noastre. Cel puţin pentru, pentru ardeleni a fost... să zic, nu mai vorbesc de Bărnuţiu, de Bariţiu, de toţi ceilalţi. ... el a fost un mare luptător... pentru drepturile ardelenilor.... Şi apărător al acestor... drepturilor românilor din Ardeal. Că eu după mine, cel puţin consider că... [nu se înţelege] limba... portul, tradiţiile... acestui... popor român... s-au menţinut, au fost subjugaţi de o mie de ani, o mie, nu o sută, o mie. Deşi între, în timpul istoriei au mai fost corvineştii care au mai şi au mai fost şi altele, dar atuncia... - Practic eu ce am înţeles de pe de şi din, alte persoane că că nu oricine era chemat totuşi să, să fie făcut membru de partid. Adică trebuia să fi şi... bun muncitor, să fie şi bun meseriaş... -Da, da. Da, eu am fost... Eu am ajuns în ’44, m-am înscris într-adevăr la Titel Petrescu. în ’46 am fost... făcut comunist. Aveam un prieten... - Cum v-au racolat? - îţi spun. Aveam un prieten... care... nu ştiu dacă era direct în partid, da direct în partid...nu prin, trecând prin U. T. C.[Uniunea Tineretului Comunist]. Nu, e tânăr artist. U. T. M. a fost prima, U. T. M. - ul [Uniunea Tineretului Muncitoresc] şi ulterior s-a transformat în U. T. C. [Uniunea Tineretului Comunist].... Asta mi-a găsit adeziunea... sau mai bine zis... Probabil o fi găsit-o sau nu, atunci de fapt s-a desfiinţat P.S.D.R.-ul, s-a desfinţat şi toţi care au fost înscrişi în acest partid... o fi fost şi unii care-au mai acţionat mai departe. Au trecut în mod automat... la comunişti. - Prin propria lor voinţă sau practic au fost...? 163 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Nu, nu. Nici o cum să zic? Nu... A fost. P.S.D.R.-ul membrii vărsaţi adică vărsat comuniştilor, s-a format partidul unic. Respectivul prieten fost şi a semnat-o el, eu n-am semnat-o. - Cu numele dumneavoastră? - Probabil. Că nu se putea altfel, [râde], că nu se poate... Da’ asta nu spun, n- am mai spus-o la nimeni [râde]. Da, şi în felul ăsta am devenit membru de partid. Şi... pe urmă am fost... am fost şef de serviciu de cadre... din zk.. Ia Steagu Roşu. Da. Ce vrei mai mult?... în ’46 noiembrie au fost alegerile în care comunişti au fost declaraţi...învingători. Dar, o chestie... o chestie care s-a spus, se spune aşa, asta aşa. Că Gheorghiu Dej la întrebat atunci pe Stalin ce să facă. Că... alegerile atunci au fost câştigate de Maniu, de ţărănişti.... 87 cam aşa ceva a fost procentul. Foarte ridicat. Cu voturile pentru partidul ţărănist şi nici decum... Şi atunci Gheorghiu Dej a întrebat pe Stalin ce să facă. I-a spus aşa: ”domnule în situaţii de ăstea, aici... nu contează cine cu cine votează... contează cine numără voturile”. Bun. Şi în felul ăsta... [râde]. Au avut grijă... Nici cu colectivizarea nici... Cu naţionalizarea mai puţin, că noi ăştia care eram... mai de rând aşa....n-am avut ce, nu n-aveam ce... N-aveam nici moşii, nici ăăă... nu eram bancheri, n-aveam bani în bancă, n-aveam şi nu ne-a afectat prea mult. Şi nici nu... aşa. Altfel era o chestie politică pe care noi tinerii, copii fiind, eu o spun sincer... n- aveam nici înclin, nici în mânecă cu treaba asta, că nu... Din punct de vedere financiar... Doamne iartă-ne. [râde]. Da s-a naţionalizat băncile, s-au naţionalizat... şi mă rog moşiile şi averile şi toate celălalte rând pe rând şi pe urmă colectivizarea... Naţionalizarea a fost şi terminată... în ‘4... după plecarea regelui, ’48. Da. La 11 iunie, cam aşa ceva... a fost naţionalizarea. Colectivizarea s-a început... de la mai devreme am, a fost mai greoaie, ţăranul n-a vrut să... S-a făcut... colectivizarea destui de forţat. Iertaţi-mă gluma asta poate nepotrivită sau aşa. Taică-miu a suportat-o bine... pentru că în ’46 a murit, [râde], deşi, deşi nu ştiu de unde, cum. Avea şi ţăranul flerul lui şi... era anumite lucruri, ne-au spus nişte chestii care eu mă tot mir, de unde până unde el mi-a spus că se termină războiul şi câştigă ruşii... câştigă ruşii. [Şi nimeni nu putea să creadă aşa ceva?]. Nu. De unde dracu’ în perioada aia, în timpul războiului... când nemţii era la Stalingrad, la Moscova, porţile Moscovei, nu? Zis... Da’ nu-şi punea încă, încă nu-şi punea problema colectivizării. A rămas fratemiu. Frate-miu... el n-a avut încotro... a fost încadrat... înscris ăăă... Da’ nu cu pământul complet, tot. Cu pământ mult mai puţin decât avea... sau chiar cu... Că taică-miu pe urmă a făcut foaia de zestre... repartizată la fiecare. Cel puţin fetele... aşa era obiceiul. Când se mărita o fată la noi, i se dădea pământ... o pereche de boi, o trigană sau o vacă şi inclusiv se făceau... îmbrăcămintea, pentru că era, era mica producţie de aşa, şi ăăă... ţăranul îşi făcea totul în casă. El muncea pentru hrană, deci grâu, pâine, făină. Doar zahărul îl cumpăra. Că la mine în sat nici sarea, sarea n-o cumpăra... că aveam una din văile respective, una pe valea pe care e aşezat satul. Păi... apă dulce să-i spunem apă... iar valea cealaltă, care-i la vreo 2 kilometri de asta, îi spunem valea Slătini, Slatini... e că era până la o anumită, un anumit loc... e apă dulce, apa curată, iar de acolo în jos e sărată. Pentru că acolo sunt... erau 2 izvoare de apă sărată... şi una pe o parte a văii şi cealaltă pe cealaltă 164 Vieţi paralele în secolul XX parte. Păi hotarul nostru era cu al perşanilor. La ţară noi spunem cherşinarii, adică pierşinarii. Ei aveau o, un puţ, o fântână cu apă sărată de unde luau apă sărată şi apa sărată se folosea foarte mult în casă, la toate. Şi la pâine şi la ciorbă şi la orice... la puţul nostru era dincoace de vale, dar mult mai sărată, mult mai concentrată. Şi inclusiv la vite... la vite că... Pregătea mâncare, fie de nutreţuri din ăstea ierboase ăăă... şi uneori că, când nu avea fân, nu ajungea fânul, mai facea amestecătură... cu paie, paie de ovăz. Că paiele de ovăz erau mai bune şi mai apreciate de... [râde].,, de vite decât paiele de grâu.... Paiele de grâu... şi de secară se foloseau în special... în pat, străjac... Salteaua din pat era cu paie de secară mai moi, mai lungi, mai... asta era. Nu acuma îi... se fac din ăstea... Cu ce s-a înscris frate-miu, cu ce s-a înscris frate-miu. Că interesant o chestie care, asta puţin m-a şocat, da’ nu m-am mai, n-am mai că acuma mie ce mai îmi trebuie 2 metri, [râde], atât. Păi da ce să... Că şi satul meu... e oarecum să zic pe cale de dispariţie... în, cred că în 50-100 de ani... întâi se transformă într-un sat de ţigani... acuma. N-am avut înainte... dar se transformă acuma. Că din sat cel puţin... din generaţia mea, noi am fost cel mai mare contingent, băieţi-fete... Atunci după război, mă rog. între care în momentul de faţă sunt foarte, au mai rămas foarte puţini. Vreo trei, patru au mai rămas din, de vârsta mea şi care au rămas acasă în sat. Dar foarte multe gospodării... cetăţenii care nu au avut copii... şi casele sunt mai veche, mai vechi, îs cam pe cale de dispariţie. Din tineri, din tineri au plecat aproape toţi şi chiar din, din leatul meu. în leatul meu, noi., eu... am venit aici la Braşov, mai sun încă vreo 2-3 toţi sunt aici în Braşov, dar am făcut numa’... meseriaşi, şi încă din sat alţii au mai venit ulterior tot aşa s-au... pe la bazele ăstea de, de auto şi au deven’, au învăţat şoferia, mă rog. Şi-au făcut... femeia, soţia adică a stat acasă a muncit la, la gospodărie, la colectivă. Eu o mai ajutam perioada când venea şi mai avea timp şi depinde cum era schimbul şi cum era aşa... Iar dintre colegi care e unul, unul a fost directorul şcolii din Şercaia... că chiar... era atunci... era, se înfinţase liceul de la, de la Şercaia şi trebuia veselă. Şi în perioada aia se tot împărţea pă... repartiţie. Şi eu eram la Mediaş. Că după ce am terminat facultatea am fost repartizat... la Mediaş. Şi am fost inginer şef la uzina ăăă... de vase emailate, email roşu... Da, da. Atunci m-am dus cu tot familia. Dar aşa am fost inginer şef la uzină şi de la, de aici am plecat, m-au scos de la uzină, de la fabrica de email roşu şi m-a mutat ca director la o, era uzina mecanică a gazului metan. M-a mutat acolo ca director. Bun. în timpul când eram la emailul roşu a venit că prietenul ăsta, consăteanul care era director la, la... Şi zice: “Bă Petrică, poţi să-mi faci rost de nişte vase, îmi trebuie nişte vase. Uite am un internat acolo şi ăsta”. Da... Zic: “Da, da ştiu, ştiu. N-am repartiţie” No bun e în regulă [nu se înţelege]. “Fă lista cu ce îţi trebuie, dă-mi-o mie şi... Ai camion?” “ Am.” Bun. “Hai...” Am pus... i-am dat avizul, s-au dus, a încărcat vasele necesare, le-a luat... - Aşa, şi în '64 v-aţi întors. Cum v-aţi hotărât să vă întoarceţi? - Cum? Ah... da. Cu tam-tam. - In '65 a câştigat Ceauşescn, nu? - Da. Atunci a preluat el puterea, că Gheorghiu Dej a murit. Maurer a fost cel care l-a susţinut... cel mai... serios să zic aşa pe Ceauşescu. Că Maurer oricum el nu 165 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei putea fi... secretar al partidului că oricum era puţin ăăă... era puţin burghez [râde]. Păi da Maurer n-a fost... comunist în ilegalitate. El, Maurer a fost un foarte bun jurist, a fost cel care a apărat partidul în multe... partidul... membrii. Gheorghiu Dej cei care erau cu... aveau probleme. Ceauşescu a fost cel care i-a dus apă lu’ Gheorghiu Dej în puşcărie [râde]. Bun de gură, avea memorie bună, probabil... în ceea ce mă priveşte...viaţa mea s-a schimbat complet de la venirea comuniştilor. Deşi v-am spus că adeziunea mea n-a fost semnată de mine. Dar eu fost un, un, un de felul meu, un om foarte disciplinat... Mi-a plăcut mult disciplina, ordinea şi respectul. Eu am respectat şi legile ţării, că asta până la urmă, asta m-a supărat. De aicia deja... din cauza asta am plecat din Mediaş. Că am spus, am plecat cu tam-tam. Şi... şi acolo... şi eu... într-un fel am fost serios domnule, mie mi-a plăcut să muncesc, mi-a plăcut să... activitatea mea, tot ce ăsta. Că chiar când am plecat, nu vroiau să-mi dea drumul... Şi directorul general, că era atunci direcţia generală a gazului metan, era la Mediaş. Şi m-am dus la directorul, la directorul general şi i-am spus: “Tovarăşul director... vă rog foarte mult să-mi aprobaţi cererea. “ Deşi a fost o plenară...cu câteva zile înainte a fost o plenară...în care la fiecare, în fiecare dată în plenară eram... amintit... eram numit... realiză cu probleme, făceam parte din comisia economică a municipiului oră’ orăşenească, că atunci încă nu era municipiu... a Mediaşului. Cu alte cuvinte să zic apreciat, nu lăudat, că laudiile mie nu mi-a plăcut niciodată.... Nu sub nici o formă... nu-mi place, nici eu nu laud prea nu ştiu cum pe ştiu eu cine şi nici eu să nu fiu lăudat, că n-am nişte merite... ce merite. Şi mă trezesc la plenara respectivă acuma... Spălat numărul 1. Dar foarte dur şi foarte grav.... C-am minţit partidul... şi că în perioada aia, ca să ţi se spună că ai minţit partidul aiai mare lucru, e foarte grav. Şi mai ştiu ce chestii de felul ăsta. Vă spun, vă spun. Vă spun. Am minţit partidul şi n- am respectat nu ştiu ce ăsta aşa şi nu ştiu ce. Bun. Şi atunci am sculat şi am spus: “Aici în plenară... sunt toate cadrele de conducere: sindicale, economice, directori, ăăă... secretar de partid şi toţi, toate aşa. Şi vă rog... să în modul cel mai serios, cinstit să spuneţi cu ce am greşit? Şi atunci mă închin. Dar dacă nu...” I-am spus lu’ tovarăşu’ prim secretar, după aceea mi- am expus... ideea, părerea mea şi ceea ce eu vă spun imediat “de azi încolo... 2 săptămâni sunt şi eu un om al muncii, ăăă... beneficiez şi eu codul muncii. Şi eu sunt un angajat ca oricare altul. Eu nu sunt proprietarul fabricii, nu sunt ştiu eu contra şi voi acum. Da, da de azi în 2 săptămâni eu asta spun, dacă vreţi un preaviz. Ca să nu spuneţi că nu v-am spus din timp. Nu voi mai intra în această fabrică.” De ce? era sfârşit de săptămână, sfârşit din lună, sfârşit de trimestru. La fapta care am... minţit partidul. Adică cum? Era sâmbătă... era sâmbăta şi hai să includem şi duminica cu toate că nu mai avea, nu mai juca nici un rol, nu mai avea nici un de ăsta. Era sâmbăta... executam nişte lucrări... pentru întreprinderile gazului metan... reparaţii de motoare, de instalaţii de... baterii specifice.... Unele care erau supuse... probei... sub presiune... Asta era garanţia că... instalaţia e bună, e bine executată, e aşa mai departe. Aşa. Am făcut, am avut o instalaţie care trebuit... dată, făcea parte din planul perioadei. Era sâmbăta... această instalaţie a fost dată, a fost pusă sub presiune, trebuie să steie sub presiune... 24 de ore minim. După care beneficiarul vine le ia... şi în regulă. Bun. A venit 166 Vieţi paralele în secolul XX beneficiarul, eu am pus sub presiune. în primele ăstea nu s-a întâmplat nimic. El a văzut- o, e bun, e în regulă. A verificat-o, aşa. Ca să pot să bag factura în bancă, să pot să-mi i-au bănuţii, să pot să plătesc muncitorii. Ca valoare... ca valoare era circa... 2-3 la sută din planul lunii respective. Şi circa 10 la sută din trimestru. Trimestrial se dădeau nişte bănuţi, se dădeau nişte prime. Şi ţi-am şi spus, eu trebuia, am fost această instalaţie... era inclusă în plan. Am executat-o. Am pus-o sub presiune. Asta depăşeşte puţin, zi, termenul final de lună şi trimestru. Ce era să fac? Trebuia atunci în cazul că nu o dădeam... beneficiarului, o scoteam din plan. Asta însemna că realizarea planului nu era îndeplinită. La 2... 2-3 la sută pe luna respectivă era planul meu îndeplinit. Nu îndeplineam nici condiţiile de premiere... Zic: “hai, prima mea numai, nu mai contează, da’ personalul, personalul T. A. - adică tehnico- administrativ, care beneficia de această primă a muncit...” Şi atunci nu pot să lipsesc pe aceşti oameni, de aceşti bani. Nu, n-au vrut să accepte sub nici o formă şi atunci am apelat la... Toată lumea a fost de acord cu mine... a fost de acord cu mine. Că trebuia... ce s-a întâmplat?... A doua zi duminică aveam organizată o echipă de intervenţie în caz că, ştiu eu că... la gaz metan se întâmplă mereu câte ceva. Şi la sonde şi la conducte şi la instalaţii că sunt tot felul de... aşa. Şi puteam să intervin. Şi mă trezesc cu un telefon: “Tovarăşu’ [nu se înţelge] veniţi repede la uzină... că instalaţia plânge.” [Că scăpa gaz.] Asta ce însemna? Proba... punerea sub presiune a instalaţilor metalice, tot felul: ţevărie, de recipienţi, de ştiu eu tot alte, se pune sub presiune cu apă. Pentru că... gazul... e compresibil... e compresibil. Şi ăsta nu ştii când... se, se poate întâmpla, face explozie şi omoară şi oamenii. Şi atunci asta se face cu apa. Că apa... pe unde e o fisură, o te miri ce, o sudură necon’, nepotrivită, o suflură de la turnare sau din producţia de oţel care se foloseşte la ţeava respectivă şi ştiu eu ce alte chestii se mai poate întâmpla. Şi atunci... “plânge”, curge, nişte lăcrămioare [râde]. Cum e? Vine iese afară. Şi m-am dus, am chemat imediat oamenii, am demontat, şi nu era vina mea. Adică a uzinei mele. Toată ţevăria, toată sudura care era... în special se lucra cu foarte, foarte multă sudură. Şi cum... mă rog, îmbinări în multe flanşe, multă şurubăraie, multă chestii... şi robineţi. De vină era un robinet. Un robinet, un robinet care nu era fabricaţia mea. Ăăă... robinetul era fabricaţie... Bacău. Bacău fabrica aceşti robineţi şi adus de la Bacău, cu certificat, de calitate, cu tot... pusă instalaţie şi... Şi atunci am spus: “Tovarăşu’ dacă aşa gândiţi dumneavoastră că eu sunt pentru dumneavoastră un duşman... da, da, şi că am minţit partidul” zic” eu n-am minţit pe nimeni şi nu sunt duşmanul nimănui.” - Şi aţi fost sancţionat, suspendat din partid? - Nu. Mi-a zis că mă suspendă, că mă, mă exclude din partid, că face... Zic: “ No, dumneavoastră din punctul dumneavoastră de vedere, luaţi măsurile care trebuie [nu se înţelege]... eu n-am.” M-am dus la directorul general: “Domnu’ tovarăş... îmi daţi aprobare, domnu’?” Zice: “Nu, eu nu-ţi dau. Că înţelegi.” îmi spune mie. Zice: “înţelegi de ce?” Zic: “Ceva, ceva înţeleg eu, dar mă rog.” Zice: “Dar”... Zic: “Dar ce pot să fac?” Zic: “Mă duc, nu-mi daţi dumneavoastră, îmi dă ministru.” Zice: “Nu-i nimic.” Zic: “Vă rog daţi telefon, nea Mitică” că aşa îi spuneam ministrul industriei gaz metan şi petrol era atunci, noi îi spuneam nea Mitică, era Dumitru şi nu mai ştiu 167 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei cum îl chema. Noi îi spuneram nea Mitică. M-am dus la nea Mitică... “Cei mă?”;Jfl Zic: “Vreau să [Nu se înţelege].” “Ce vorbeşti bă. Du-te şi vezi-ţi de treabă.” “Staţiji staţi, staţi puţin, nu mă luaţi, ştiu eu că dumneavoastră ştiţi şi doar de aia sunteţi pusl aici ca să, aşa.” Zic: “Eu am fost la uzina la care dumneata faci [nu se înţelege/, am t văzut că ieşti un bun gospodar mă, un bun organizator, un...” “Oho - zic - nu gata, gata, I gata cu bun.” “întoarceţi-vă.” Zic: “Primul secretar mi-a spus numai rele, cealaltă parte.” I [râde]. Zice: “Nu-i nimic, nu-i nimic. Du-te înapoi şi vezi-ţi de treabă mai văd şi eu, mă mai gândesc ce se întâmplă. Şi care eu am fost şi am văzut că nu ai făcut treabă acolo şi nu ştiu ce şi eşti un om serios.” Zice: “Directorul general n-o să-ţi spună şi că noi avem şi de cadre, de cadre de... în cadrul, în sfârşit. De aia nu-ţi dăm drumul.” Păi zic: “Bine.” Că eu m-am dus... pe urmă m-am dus cu vreo trei scrisori de transfer cu care n-au fost de acord. Până la urmă s-au gândit şi... Directorul general i-a spus: “Tovarăşul ministru’ daţi drumul, că el e hotărât oricum.” Că i-am şi spus: “Nu-mi daţi drumul, am plecat salut.” De ce nu mă împăcăm şi cu legile de atunci? Deşi legile... era proiectul de lege... care era ăăă... făcut cunoscut de întreaga... masă, muncitori în special. Şi eu îţi puteam spune cuvântul în [nu se înţelege] adunările generale de partid, aşa cum joacele care erau atunci şi... mă rog se mai putea modifica pe ici pe colo, se mai putea., aşa. Că proiectul de lege era într-un fel sau chiar legea ca atare era, după ce era discutată, văzută şi aprobată de întreaga masă mâncă, ăăă pardon nu mâncat un muncitor [râde]... Veneau instrucţiuni de aplicarea legii... care... era complet nepotrivită cu ceea ce ne-am lăudat înainte că facem. , - Deci comuniştii nu mai erau comunişti... începeau să... - Ba da, erau comunişti, dar erau şi oameni... adică omul în orice situaţie e, cinstea, omenia, cinstea şi toate celelalte bune intenţii, nu erau tocmai respectate. - Rămâneau la nivelul de intenţii. - Absolut, absolut.... Tocmai de asta am vrut să vă zic... şti cum... eu sunt un om aşa... eu zic aşa: “eu n-am fost prea credincios nici lui D-zeu, nici lu’ nevastă-mea şi nici comuniştilor” [râde]... De ce?... eu am fost un om corect, cinstit în limitele împrejurărilor... nu zic că... cineva... vă rog să mă iertaţi, întodeauna persoanele de faţă se exclud, cuvântul ăsta de cinste că, chiar în perioada comunistă, cuvântul de “cinste” era cam ocolit, da, da, că chiar eu, lucrând şi fiind ca, mai ales ca şef de cadre, veneam în contact... şi folosind acest cuvânt:”cinste” mi s-a solicitat să cam... să-l cam ocolesc, cuvântul, dacă pot să-l folosesc mai puţin... că cinstea asta... n-are picioare... cum să spun [râde]... picioare lungi...şi apropo, că am venit la chestia asta, eu aşa aş judeca, că aveam un salar bun... aveam un salariu bun... şi când am plecat la facultate mi s-a dat... ziceţi vă rog, că io.. .bursă, da, vă rog să mă iertaţi. Bursa, bursa... a fost egală cu salariu, şi-n felul ăsta eu am rezistat şi am putut să-mi întreţin şi familia, mă căsătorisem între timp, adică eram deja căsătorit şi aveam deja şi un copil, aşa... da... salariul mediu pe vremea aia era înjur de 8, 7-8 cam aşa ceva. - 7-8 mii de lei salariul mediu? - Da, eu am avut 14 mii salariul, 14 sau 15, aşa vreo 15 mii, pentru că a fost o... iar mă împiedic... asta cu banii... până-n ‘Al a fost o inflaţie destul de serioasă, că 168 Vieţi paralele în secolul XX ptunci încă în ţară, mi-aduc aminte, eram în concediu şi mi s-a adus o primă... de la pzină, aveam un coleg, un prieten, un c oleg de muncă, mi-a adus trei milioane. Atunci iiusese... inflaţia, atunci era încă inflaţie, şi atunci nu era că...s-a lădar întâi până-n... g‘48... când dracu’ a fost prima?... că p’ormă în ‘52 s-a făcut din nou. Nu stabilizare că l^i acuma vor să facă treaba asta şi văd că nu se mai face... inflaţia tot creşte, tot merge, dar până când, până unde, de ce nu se face o stabilizare.. ,şi nu... nu stabilizare... Domne schimbarea, schimbarea s-a făcut în toată ţara, în perioada comunistă, mă-njură cineva, nu ştiu, da’.. .Dacă s-a construit ceva în ţara asta... a fost în perioada comunistă, toate oraşele.., s-au transformat complet, că spusesem într-un timp - vorba de Bacău, la Bacău erau nişte case, nişte hardughii, nişte case vechi,dărăpănate şi nişte... coşmelii pur şi simplu, când m-am dus, c-am avut nişte lucrări pe acolo, prin zona aia şi conductele care au trecut Carpaţii, s-au dus pentru alimentarea Combinatului de la Galaţi şi Bucureşti... plus Iaşi, plus Romanul, plus...Zona aia, Oneşti, aşa... Da, aşa, da... când au început lucrările era aşa... am zis: ”ce oraş e ăsta mă, ăsta e oraş, îi mai dai şi nume de oraş”... era cât se poate... mie nu mi-a plăcut deloc, absolut, Bacăul... Braşovul mai avea construcţii, că aici în Ardeal se construia mai sănătos, mai serios, cărămidă [accentuat], piatră. E adevărat, erau şi materiale corespunzătoare pentru treba asta, că şi-n sate, casele sunt din piatră, cărămidă, pe când în Regat - Regatul fiind Oltenia, Muntenia, Moldova, ăsta a fost Regatul, asta a fost România, că ţăranul nostru p’acasă spunea...Deşi, eu m-am oprit şi mi-au plăcut întodeauna oamenii deosebiţi, dar nu ştiu ...de la... ce nivel... nu, nici n-am căutat, a... ba da, în perioada, în perioada comunistă - da, că a dus conductele de gaz metan la Combinatul, ăsta, Petrochimic, conductele, instalaţiile, sunt aşa zise instalaţii de reglare, măsurare, odorizare, încălzire, dacă e cazul, că sunt şi cazuri de felul ăsta că... în general gazele vin cu presiune mare, că cu presiune mare poţi să transporţi la distanţă mai mare, la distanţe mai mari, dar gazul, orice gaz, şi mai ales gazul metan de la... plecând de la o presiune mai ridicată, prin... se întâmplă un fenomen, se răceşte, răcirea este aşa de puternică de multe ori, că se produce gheaţă şi se optu... Şi se produce opturarea. [Ţevii, canalului] Da, şi atuncea trebuiesc încălzite. Acolo numai pe... deşi Lenuţa, ea z... [Elena Ceauşescu?] Da, ea era... cum să zic... - Tartorul, conducătorul? - Mă rog, aşa, ziceţi cum vreţi, ea era, aşa, să zic iniţiatoarea acestui Combinat. Ea era şefa acolo... era până... era directoarea Institutului de Proiectare... Iprochim?... aşa ceva era atunci, că eu lucram şi cu ei, cu toate Institutele de Proiectare, de prin Bucureşti, că mai ales, ăştia care erau proiectantul general, erau Iprochimul, ea era directoare aici, cunoşteam nişte ingineri cu care lucram şi ăia mă întrebau: “mă, da’ cu şefa asta cum vă împăcaţi?” - eu: “foarte bine, noi facem lucrările şi ea le semnează”, gata [râde]... că era mare savantă cu... nu ştiu... polimeri, cu nu ştiu ce chestii, cu macromoieculare, cu... mă rog.. .N-am apreciat-o niciodată. Da’ atunci în perioada asta am cunoscut tot felul de... că veneau din cadrul Ministerului, din cadrul Inspectoratului, din cadrul altor Institute, nu mai ţin minte exact acuma, până şi.. .era un... un ministru... Baicu. Da, în cadrul Ministerului ăsta, Petrolului şi Gazelor şi cu unu care mie mi s-a 169 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei părut, nu ştiu... cine era, că mie mi s-a părut... ăsta cum dracii’ se mai menţine în cadrul acestui minister... că era un , fie că era fiu-su, da’ numele... îmi pare rău că nu... cum să le zic... sincope [râde]. e un nume apropiat de un fost ambasador al nostru la Moscova... mă rog. N-aş putea... adică... n-am râvnit niciodată la preamărire, unde am fost numit, unde... ceea ce mi s-a [părut], am executat cu multă conştiinciozitate, asta spun eu... ceea ce n-am ştiut, n-am cunoscut sau n-am priceput, am învăţat... şi cred că, chiar când m-a numit director la Uzina, asta, Mecanică a Gazului Metan, aveam un prieten... un fost coleg de facultate...”băi, da9 cum, cum s-au gândit ăştia să mă numească... că eu habar nu am de gaz metan”, zice: ”cum bă, cum?...păi tu ai lucrat în Steagu’ Roşu”, “Da”, “Ai făcut sape”, “Sape”. Găurile, să zic... găurile, sondele...sunt săpate cu aşa zise sape, şi astea erau nişte sape... conice, aşa [C.I. desenează o sapă]... aşa - pe care eu lucram la ele, şi faceau nişte chestii, nişte canale, nişte treburi pe care se sudau diamante...Pentru că...Când se sapă, se întâlnesc tot felul de straturi... mai mult sau mai puţin dure, şi sunt gropi... unele mai mari, altele mai mici... Şi atunci ”păi tu n-ai lucrat la sape”, “da, da” zic “da’ ce are asta cu... “, “ei” zice “are, uite vezi tot ai făcut ceva pentru gaz metan”, “no, bine, hai să fie” [râde] şi p’ormă am învăţat, am cumpărat, pe vremea aia puteai cumpăra o carte, nu era aşa scumpă ca acum... că... să... mă iertaţi, mie mi-au plăcut cărţile şi să citesc, nu mai am acum asta, da... acum numai... de când am ieşit Ia pensie, dacă am cumpărat două-trei cărţi, şi asta e aproape 20 de ani... păi de... am ieşit la pensie în 682 şi la anu’ sunt 20 de ani, şi io nu mai pot să mai cumpăr o carte, nu mai sunt la curent deloc cu noile orientări, cu noile titluri. - Dar înainte ce se citea? - Tot, că inclusiv, când... Gheorghiu Dej încă... sistemul comunist impusese ...inclusiv o literatură... curentul ăsta... - Proletcultist? -Nu, nu, nu...era în literatură... social realist... realismul socialist...P’ormă cu venirea lu’ Ceauşescu la putere... a fost o perioadă când s-a eliberat puţin... s-a dat mai multă libertate la a scrie... şi atunci ai putut să citeşti... orice carte./*...] Stai să termin puţin cu... construcţia asta a ţării... şi cu ceea ce... industria, noi până la al doilea război mondial, şi în timpul şi până aici s-au făcut ceva fabrici de armament, ba [...]... am avut nişte ateliere, cum a fost Malaxa, a fost Astra Arad, reparaţii şi fabricaţii de vagoane, a fost Hunedoara, a fost Reşiţa, care a făcut... bune ...cele mai bune locomotive... asta locomotive vechi cu abur, că asta a fost... au fabricat până, aşa... şi mă rog.. .câteva aşa care le poţi număra pe degete, dar după... deşi se consideră o mare greşeală cu industrializarea şi în special dezvoltarea industriei grele... deşi industria grea, acuma... eu nu ştiu da’ ăştia vând tot, că io am impresia că se vând , se vând anumite întrprinderi, le cumpără cineva, zice că investeşte, ăla ce fel de investire, de investiţii sunt astea, când... şomajul creşte, salariile nu se plătesc, din contra se reduc şi se dau afară... salariaţii, nu zic muncitorii, salariaţii, că acolo, sunt şi ingineri... şi în ţara, oraşele Bacău, Craiova, Braşovul [accentuat]... Buzău, 170 Vieţi paralele în secolul XX Brăila, Constanţa [dă cu mâna peste o carte, gesticulând]... ho stai acolo... nu?... toate s-au transformat, Bucureştiul, e adevărat... toate s-au transformat, toate s-au construit, s-a construit enorm, că la un moment dat se punea problema, cum ne putem permite... un fel de megalomanie sau... cam aşa ceva. /"... / De ce... partenerul de viaţă care-1 vei avea... eu l-am considerat întodeauna jumătatea mea, adică egal în drepturi, şi a soţiei şi a bărbatului, eu n-am făcut distincţie, n-am făcut distincţie că bărbatul sunt eu [bate cu pumnul în masă] şi cu pumnul, baţi cu pumnul în masă şi soţia să facă, să joace cum cânţi tu, nu, eu nu am considerat-o întodeauna egalul meu... ungurii sunt mai rrr... hai să nu zic mai răi, dar sunt mai ambiţioşi, acuma depinde persoanele respective din ce familie, din ce mediu, din ce... provin... eu acasă la părinţi, n-am văzut niciodată, chiar dacă am avut... că discuţii sunt, nu există familie să n-aibă discuţii, asta nu se poate, că viaţa te obligă, dar... aceste discuţii pot fi... cum întrebuinţăm acuma, când tratăm ceva... negociem [râde]... la părinţi eu am învăţat să respect oamenii, în primul rând respectul ...că-i mai mare, că-i mai mic, că-i mai învăţat, că-i mai...cum e: “respectă oamenii!”, că chiar mi-aduc aminte când am plecat de acasă maică-mia nu mi-a zis altceva decât: “bă, să respecţi fetele” [exclamaţie]... nu ştiu, nu ştiu, poate... o fi păţit în viaţa ei, poate... nu ştiu... probabil... dar la mine nu trebuie, a fost... foarte multă înţelegere... şieum-am bazat, şi încă mă bazez foarte mult şi pretind la oameni... înţelegere, că în orice situaţie... există... un motiv, nu numai de ceartă... există... alte şi atâtea motive de înţelegere şi acolo unde... fiecare înţelege treaba asta, nu se poate să nu se ajungă la un rezultat bun, şi să nu ... unde... nu se poate ajunge ... la o depăşire a momentelor critice... că viaţa-ţi pune-n faţă foarte multe... foarte multe piedici, pe care ... depinde fiecare cum le înţelege şi cum vrea să le ia...ăăă... soţia nu a fost aşa... aşa foarte geloasă, aşa foarte geloasă, io n-am fost, nu m-am considerat vreun Don Juan, vreun ... nu zic că, n-am fost uşă de biserică, nu, doamne fereşte, nu, nu, nu că, dacă mai scap câte ceva, ştergeţi d-voastră... da 1 ...[râde]... şi mă iertaţi, eu, poate chestiile astea sunt nepotrivite, dar eu zic... un bărbat care spune că nu şi-a înşelat... ori minte...da?... ori e impotent [exclamaţie] [râde/... cum... să mă iertaţi... Ea era geloasă din... motive... din cauza motivului... din [pufneşte] din cauza care am avut foarte mult... foarte multe neplăceri, foarte multe... Şi din cauza asta, şi ea înţelegea lucrurile altfel decât înţelegeam eu... e adevărat că fiecare, ea... nici... n-a fost.. .n-avea pregătire aşa... şi tot i-a fost teamă că eu învăţ... şi... ea, nu, punctul ăsta de vedere a gospodăriei... că mie asta mi-a trebuit, eu n-am căutat altceva... o bună gospodină... şi a fost bunică... aici nu... nu mergea treba... la înţelegere, asupra anumitor chestii... că ea n-a vrut să mă duc la şcoală, sub nici un motiv, şi din cauza asta a suferit şi copiii... [oftează] poate că şi eu am greşit...[ofteazăi] că uneori zici că greşeşti, dacă vrei să fii mai autoritar şi dacă autoritatea încerci să ţi-o impui cu pumnul [bate cu pumnul în masă]... nici nu mi-a plăcut, n-am acţionat... îţi spun în familia mea n-a existat aşa ceva... existau divergenţe că, uneori mai auzeam câte... aşa discuţii, dar numai aşa, fără prea mult zgomot, copiii deşi n-au făcut decât liceul, n-au mers mai departe, nu s-a putut... să nu zic atât cât n-a vrut, dar atât cât ... nu 171 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei m-a ajutat... şi nu i~a ajutat, că niciodată eu... să zic...n-am avut aşa un... salariu şi n-am câştigat aşa de mulţi bani ca să pot să-mi permit în afară de cele necesare şi... io nu mi-am permis ca familia mea să ducă lipsă de ceva... adică să fie lipsită bine zis de ceva... mi-a plăcut întotdeauna să am în casă ce-mi trebuie, să nu... la mâncare şi atunci pe vremea aia [râde] cine cumpăra maşină zicea că mănâncă numai iaurt [râde]... asta era mâncarea de bază [râde]... 172 Respondent: Chichernea Petru Intervievator: Adriana Şandru Realizat la data de: 16.07.2001 Vieţi paralele în secolul XX Toată viata am fost militar - Eu nu sunt născut în Braşov, acum nu contează asta. - Nu contează unde v-aţi născut, toată povestea dumneavoastră contează! - M-am născut în douăzeci şi cinci decembrie, o mie nouă sute unsprezece, în comuna ValeaNucarilor, judeţul Tulcea. Părinţii sunt decedaţi, au fost oameni săraci... săraci. Eu, vă spun, am fost, de mic, şi argat, şi cioban, şi văcar, şi-am muncit şi cu ziua... în Tuicea s-a înfiinţat o şcoală de Arte şi Meserii, în o mie nouă sute douăzeci şi şapte... pentru prima dată, venită de la Craiova. Şi m-am înscris şi io. Am intrat al doilea, dar să vă spun, cu media şase. Şi ăla care a intrat primul a avut şase douăşcinci. Aşa note se dădeau. Primul an, am fost premiant, cu media şapte douăşunu. Ţin minte, mda. Al doilea şi al treilea an am fost cu media şase şi ceva, am fost al treilea, al patrulea. în o mie nouă sute treizeci, din cauza... crizei economice, şi pe atunci se cerea să duci tot de acasă, părinţii, fiind săraci, n-a avut ce să-mi dea, şi n-am mai putut urma. Era de cinci ani, eu am făcut numai trei. No, şi-am luat din nou drumul aşa zis, al argăţiei. în o mie nouă sute treizeci şi trei am fost plecat militar, când m-a recrutat, m-a şi încorporat, pentru că - pardon -...eram slugă. Şi nu m-am putut duce, că nu era, se făcea recrutarea, şi după o lună, două, trei încorporarea. Când m-a recrutat, m-a şi încorporat la regimentul nouă, Călăraşi, Constanţa. - Şi cum v-au, cum v-au recrutai\ de unde v-au luat? - ... nu... ne venea să, să te prezinţi. - A, deci ca acum, venea scrisoarea acasă să te prezinţi? - Venea scrisoare, că să se prezinte, da, sigur, să te prezinţi. [exclamaţie]. Nu, nu te duceai tu. Să te... M-am prezentat, şi m-a şi încorporat, şi m-a dat la regimentul nouă Călăraşi. La regimentul nouă Călăraşi cele trei clase de arte şi meserii, totuşi m-a ajutat. M-a ajutat, că pe timpu’ ăla erau foarte mulţi care nu, nu ştiau carte. -Da. - Soldaţi, care nu, nu ştiau carte... Şi-am intrat, am nimerit la un căpitan grec, Ion Papastratos, Dumnezeu să-l ierte... - Ion cum? - Ion Papas - era grec - Papastratos. Papastratos, da. Şi am intrat... în şcoala de caporali aşa zis, că ne făceau caporali, da’ ca de la caporal la sergent ... făceai o şcoală şi dădeai examene. - Mai întâi aţi intrat ca simplu soldat? - Cum? - La început, aţi, v-aţi dus acolo ca simplu soldat? - Ca simplu soldat, sigur că da. [exclamaţie]. Simplu soldat, făceai instrucţie, şi din ăştia mai buni, ne făcea caporali, şi pă urmă ăştia îi băga într-o şcoală de trei luni de zile, acolo în regiment, făcea instrucţie cu ei, şi pentru gradul de sergent. La gradul de sergent, întâmplarea a fost, când s-a dat examen, a venit un general. Da’ generalu’ n-a venit pentru... noi. Da’ colonelu’când i-a dat raportu’, i-a spus că e 173 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei sunt sergenţii la examen. Şi, acolo la examen a pus o problemă cu, era aşa zisa arma ze-be îi spunea. - Şi ce era arma asta? - E o armă care arunca un proiectil peste clădiri. Peste clădiri. Şi la întrebarea asta care mi-a pus-o, am răspuns cel mai bine. Nu m-a felicitat pe mine, şi întreabă, întreabă cine este comandantu’ elevului. îmi spunea elev. Ăla s-a prezentat cum se prezenta atuncea: te felicit căpitane, [exclamaţie]” N-a treput... şi s-a terminat. După o jumătat’ de oră, a adunat escadronul şi mi-a făcut cadou un ceas. Sincer vă spun nu ştiam, nu, mă uitam la el: mă, da’ ce-s cu limbile ăstea, acele ăstea, că nu, nu cunoşteam, în fine, era un, un ... d-ăsta care avea liceu’ ăsta, le spunea teterişti, făceau numa, aşa le spunea teterişti. - De la ce? -... din cauză, care aveau liceul complet, sau aveau o, aştia care aveau o facultate, făceau numa vreo şase luni armată. Aşa: erau două categorii: erau d-ăştia cu şcoli profesionale, care eh. Şi în fine, mi-a arătat ăla...A trecut şi m-a trimis la şcoala de subofiţeri de cavaleri la Sibiu. - Asta în ce an s-a întâmplat? - în o mie nouă sute treizeci şi patru, treizeci şi cinci am făcut eu... - Aşa mult aţi stat în armată? - Da. - Din cât, în ce an aţi început armata? - Păi da militar toată viaţa am fost, toată viaţa am fost. - Deci aţi rămas în armată... - în armată am rămas. - Câţi, câţi ani se făceau în mod normal armata? - Cât, cât... Păi armată se făcea un an şi opt luni. Ei îi spunea doi ani. Dacă te lua primăvara, şi al doilea an toamna te dădea înapoi. - Şi după ăştia doi ani dumneavoastră aţi rămas mai departe? - ...după doi ani m-am dus la şcoala de subofiţeri de cavalerie Sibiu. Acolo am făcut şcoala de, şi m-a dat înapoi la nouă Călăraşi. Tot la nouă Călăraşi m-am dus, şi m-am dus la, tot la escadronul de unde am plecat, la ace, acelaşi căpitan. Acolo, pe timpu’ ăla soldaţii lucrau la câmp, la moşieri. Şi era un moşier Garpofal. Şi după ce-a lucrat acolea, nu le dădea mâncare, nu ştiu ce. ... deşi căpitanii’ era fiu de general, Ion Papastratos, care-am spus, avea chiar şi o moşie, era foarte legat de... fiii de ţărani. ...domnişoară, cred că ştia şi câte găini au. Zilnic stătea cu un soldat, doi de vorbă, şi-l întreba cum o duce, cum face, cum drege, cum e-acasă. Da. Şi asta. M-am dus la ea. Acolo-s... Pentru cai se aduna paie. - Fân. - Lucernă şi d-ăstea. Şi-am fost io de rând să mă duc. Eh. [exclamaţieJ. Călare pe un cal, cu furgoane, c-aşa le spunea la cele mai mari căruţe, şi m-am dus după fân. Acolo când m-am dus, Garpofal, a mers cu mine la şirele de paie, şi mi-a arătat: “iei d-aici.” Acolo când am băgat furca în paie, acolo, toate erau mucegăite. Da. Am venit, 174 Vieţi paralele în secolul XX nu era, era vreo opt kilometri, am venit, am lăsat furgoanele acolo, am venit cu... călare... mă rog, asta. Şi acolo am dat de, venise la noi, e în istorie generalu’, a fost pă urmă Cornea. A condus el în război şi l-a declarat criminal de război. Şi i-am dat raport, da’în momentu’ ăla vine şi Garpofal. Ăla, moşieru’. Şi-a intrat. Şi Cornea îi spune: zice “dom’le, păi da’ uite, ce...” “Păi da’ nu dom’le, că subofiţeru’, că eram subofiţer, subofiţeru’ e-acolo.” “Cum subofiţerii’ e-acolo?” “Uite-1.” Eram în sala de aşteptare. “Subofiţerii’ este aici.” Vine unu’, iese, c-a apărut şi căpitanu’. Zice “ce-i cu tine? ”Eu zic: “uitaţi-vă ce s-a întâmplat”. Ăla a-nceput să-njure, şi în momentu’ăla când a ieşit Garpofal pă ..., ăsta a-nceput să-l bată cu cravaşa. Căpitanu’ pe Garpofal. Ei l-a judecat pă urmă consiliu’ de onoare cum era atunci, a rămas bun în grad şi l-a mutat la Cislău. - Pe căpitan? - Pe căpitan. - Şi cu moşieru ’ ce s-a întâmplat? - E moşieru’, păi moşieru’ l-a dat în judecată pe, pe Moşieru’ venea acolo ca la el acasă. De-acolo nu ştiu ce s-a ivit aşa, probabil vreun alt post totuşi considerat apreciat, că la centru’ de instrucţie al cavaleriei Sibiu, acolo erau aşa zişii ofiţeri, subofiţeri, mai ales ofiţerii erau numa fii de ăst. Şi am fost chemat la centru’ de cavalerie. La centru’ cavalerie erau acolo escadroane d-ăstea de specialităţi: de telefonie, de telegrafie, erau tanchete, erau şi escadroane de luptă, nu ştiu ce, care le împărţea. Eh, a venit războiu’, am fost dat la divizia întâi cavalerie din... divizia întâi cavalerie. Am plecat pă front. - Unde? - La ruşi. Am plecat pă front chiar în ziua când s-a declarat războiu’. Am plecat de-acolo. Deja războiu’ a-nceput. Noi când am ajuns, deja frontu’ trecuse Nistru’. Şi-am început, divizia întâia cavalerie a intrat în luptă, până la Odessa am dat şapte atacuri, da. Şi-n octombrie, uite, în paisprezece sau în douăzeci, nu ştiu, a căzut Odessa. - Şi-aţi fost acolo la luptă? - ... la luptă. Şi ne-a dus într-un orăşel, un orăşel, era aproape... Berezovka îi spunea, unde lua pe evrei şi-i ducea, că acolo era şi un lagăr de tranzit, şi de-acolo din lagăru’ de tranzit îi ducea mai departe. Şi am stat o perioadă acolo. După aceea, a venit, eram pentru a apăra coasta, să nu debarce ruşii în spatele frontului. Şi de-acolo ne-a luat şi ne-a dus. Ne-a dus pe front. - Unde? - în continuare, că frontu’, frontu’ înainta. - înainta în Rusia? - Nu, păi la ruşi, că frontu’. La ruşi. [exclamaţie]. Ne-a băgat în Caucaz. Da’ ne-a dus, nu ne-a dus până la, la linia de luptă, şi-am primit ordin, şi ne-a dus înapoi, şi ne-a dus la Don. - în partea cealaltă... - în partea cealaltă. La Don. Era divizia întâia cavalerie, a fost chiar în flancu’ stâng al armatei germane, armata ... a şasea, condusă de generalu’ Paulus, şi noi eram 175 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei chiar în flancu’ stâng. Iar în flancu’ drept era divizia a douăzecea infanterie. Şi de la noi eraarmarta ro... în nouăsprezece noiembrie dimineaţa, ruşii ne-a atacat. Ne-a atacat... - Ştiaţi, aţi aflat din-nainte de atac, sau a fost neprevăzut? - ... se vedea că nu ştia, că e, e imposibil, că dacă s-ar ştii... este imposibil. Dar totuşi se vedea că ceva ceva va fi. Că-ncepuse aviaţia, nu ştiu ce. Norocu’ nostru care-a fost domnişoară? A fost norocu’ că în ziua când ne-a atacat a fost ceaţă. Ruşii n-a putut folosi şi aviaţia. Dar a folosit, îmi pare parcă rău să spun, să fiu al naibii dacă am văzut tanc, la noi. [exclamaţie]. Ori ei, numai zona unde eram eu ne-a atacat cu douăzeci de tancuri. Şi plus că, în, în câteva ore n-am mai... tunurile noastre erau trase de cai. Caii erau duşi în spate pentru iernat. Sigur, credeam că acolo vom ierna. Ş-au rămas tunuri toate, s-a tras ce s-a tras cu tunurile, dacă n-ai avut cu ce să le iei, a rămas şi tunuri la ruşi şi ne-a încercuit. Divizia întâia cavalerie şi a douăzecea infanterie am rămas încercuiţi. Am rămas încercuiţi. încercuirea s-a produs că ei au atacat şi de la sud de Stalingrad, şi de la nord de Stalingrad. Prima dată la nord de Stalingrad, şi a doua zi la sud de. în douăzeci şi doi noiembrie s-a produs joncţiunea, aşa se numeşte, s-a întâlnit armatele. - Da. - Şi noi eram încercuiţi. - Şi cu dumneavoastră ce s-a întâmplat? - Şi-am luptat în încercuire până în ziua de doi februarie... patruştrei. - Şi cum aţi rezistat atâta? - Dacă, dacă vă spun, toată perioada asta pe câmp. [exclamaţie]. La adăposturi era zăpadă. Nu, m-am. Absolut pe câmp. Zăpadă. - Şi unde locuiaţi? - Unde să locuiesc. [întrebare]. Pe câmp. [exclamaţie]. - Şi dormeaţi pe câmp? - Acolo, [exclamaţie]. - Şi cu ce vă hrăneaţi? - Păi am, am devenit... canibali. Dacă vă spun câtă carne de om am mâncat. [exclamaţie]. Am devenit canibali, [exclamaţie cu urme de regret]. Când ne-a luat ruşii, şi-atuncea încă ne-a mai ţinut pe nişte veroage, aşa se numesc, erau între două pante, cum să zic, se numesc veroage acolo... Acolo ne mai dădea ei nişte biscuiţi, ... - V-au dus, au făcut un fel de lagăr? - Păi da trei ani am stat în lagăr. Că de-acolo. Păi asta vreau să vă spun: şi ne-a ţinut acolo pentru că trenurile, calea ferată era stricată, am stat pe veroagă acolo am asta până în cincisprezece, şaisprezece martie. în şaisprezece martie ne-a dus, ne-a îmbarcat, şi-am trecut pe la Saradoc, acolo mai era portu’ care... şi ne-a dus în Asia centrală, în Uzbekistan. Acolo am stat trei ani prizonier. în patruzeci şi şase, în ianuarie, am venit în ţară. - Cum a fost în lagăr? Povestiţi-mi puţin cum era viaţa dumneavoastră acolo! - Să vă spun sincer, nu săreai gardu’. însă era, de exemplu, lagăru’ era încercuit cu două rânduri de garduri de sârmă. Da’ bine, sârmă pusă aşa, este imposibil. între 176 Vieţi paralele Yn secolul XX garduri era ... pământu’ arat, greblat, şi şi-o pisică dacă trecea o vedea. Şi era santinelă, între două santinele avea câine. Câine pe sârmă. Era, nu, nu n-aveai cum să fugi. Dacă unu’ singur a fugit, un italian, că în lagăru’ ăla erau români, italieni şi nemţi. Ei, un singur italian a fugit, da’ nu din lagăr, de la câmp. Când ne ducea la câmp. Da l-a prins şi l-a... L-a găsit cu câini într-o, într-un tub din ăsta de... pod, sau nu ştiu ce voiau să facă ei, că el vroia să fugă la, la Nistru. - Şi ce i-au făcut? - L-au judecat, şi l-au condamnat. - Şi cum vă înţelegeaţi acolo cu nemţii, cu italienii? - Păi, ai doamnă, păi şi ruşii se uitau la noi, jumătate româneşte şi nemţeşte, erau babilonieni, [exclamaţie-râde]. Dormitoarele le aveam separate. - A, românii cu românii... - Pentru că românii aveau două... că ce se întâmplase: acolo und’ ne-a dus,... und’ ne-a dus ultima dată, că puţin aşa. Când ne-a dus acolo, ne-a dus în Uzbekistan, ne-a dus la o gară, şi în vagonu’ ăsta intrai, te dezbrăcai complet, gol, în vagonu’ ăstălalt intrai şi făceai baie, şi în celălalt îţi aducea haine dezinfectate, că era plin de păduchi. Când stăteai cu faţa în sus în vagon aveai părerea că e o ploaie d-aia mocănească. - A, aşa curgea apa? - Ce apă? Păduchi, [exclamaţie]. - Aoleo! - Păduchi, ce apă. [exclamaţie]. Şi în vagonu’ celălalt ne ducea, ... de. Şi am avut translatoare, o farmacistă evreică, da’ tare de treabă. Era la vreo 40 de ani, avea, o femeie de treabă. Şi ne-a oprit acolo pă români ca să ducem haine, că veneau mereu. Am cărat morţi, [exclamaţie]. Făcea o groapă cât camera asta, că ajungea trenu’ acolo, când îi dădea jos, jumătate erau vii, jumătate morţi. Şi în groapa aia, îi astupa... Acolo, ce se întâmplă? Rusu’ facea cantină. Noi duceam haine la dezinfectat, triam acolo, le duceam la ăia care veneau de făceau baie. Dar la o distanţă aşa, să zic cât în blocu’ ăla, era o pompă de apă, şi-acolo erau ozbegi, sărăcie, [exclamaţie]. Şi ozbegii ăia acolo, na... - Ozbegi? - Ozbegi, ozbegi. - Ce sunt ăia? - ... musulmani. Păi uzbekistani. Şi-acolo, ce se întâmplă? Acolo, la pompa de apă, santinela rusă îşi lua simbria, cum să z\c. [râde]. Iar noi, iată, şi ne duceam cu găleata. Cu găleata, şi ozbegu’ spunea că-i trebuie o haină, că-i trebuie o cămaşă, că-i trebuie. Că nu era o evidenţă. Nu era o evidenţă. Şi trecea. Măi, rusu’ mai spunea, da’ câtă apă beţi, şi d-astea. Da’ de unde, el ştia că nu, că nu, nu ducea. Ducea şi un borcănel cu smântână, iaurt ceva, că aveau acolo nişte oi aşa mari, cu coada aşa lată. Avea o oaie două, era sărăcie. Ce ? Ei da’, pân’ la urmă când, aşa. Şi c-ajunge aşa, eu eram cu un soldat acuma de servici. Şi ăla îmi spune: zice dom’le, zice un rus, ne dă o gamelă de ţuică, da’zice să-i dăm o pereche de cizme. Era cizme multe. Şi io, dacă eram de la cavalerie, imediat: da’ ce număr a spus? 177 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Zice patruşdoi. Zic mă duc să mă uit. Da’ oi n-am vă... n-am văzut gamela, nu ştiam că-i, că de-aşa-i dăduse ţuica. Şî zice,... zice dă-i. “Păi măi, ăştia-s buni? Unde-i rusu’? ”Rusu’ era dincolo de vagoane. Pe sub vagon i-am aruncat cizmele. Şi noi cu ţuica aia, santinela zice: ”hareţi botai?” ”Fierbinte-i apa?” Fierbinte pe naiba, că-i ţuică mă gândeam. Şi ne-a îmbătat, [râde]. Ne-am îmbătat, şi ne-am dus şi ne-am culcat, şi aia, au venit dezbrăcaţi în vagon, şi n-avea cine să le ducă haine. Pân’ la urmă, ofiţeru’, probabil că i-era o frică domnişoară.Nu, nu şe băgau. Ofiţeru’, ce s-a întâmplat? El, zice, eu mă fac că nu văd, aranjează tu cu ăla care cu cizmele. Ofiţeru’ şi-a dat seama că ... suntem beţi. I-a sculat pe alţii. Ne-a dus de-acol’, ne-a dus, ... dacă ne-am înbolnăvit de tifos, [exclamaţie]. Bolnavi de tifos ne-a dus într-un lagăr prima dată, unde erau bordeie, şi saltele, saltele suprapuse numa’ de bumbac. Acolo, patria bumbacului. Stăteau şirurile de bumbac cum stau blocurile la Steagu Roşu. N-aveau cu ce, bumbac era. [exclamaţie]. Ce se întâmplă? Acolo, tot, am ologit. [exclamaţie]. Ologi, [exclamaţie]. Mergeam pe brânci. Ieşeam dimineaţa la soare... - Da ’ nu vă acordau îngijiri medicale deloc? - Nu prea, nu că nu... vă povestesc eu, eu cum s-a, cum am scăpat. Şi ieşeam ăla la... la un moment dat, cum mă uitam aşa, am văzut că vin două camioane. Şi din camioane săreau numa’ tineri. Da’ ce, erau studenţi. Studenţi de medicină. Şi i-a împărţit toţi. Şi a venit şi la mine unu’. Român, da. “Voce e, păduchi ai?” “Nu ştiu.” M-a căutat el, nu ştiu, o fi găsit, n-o fi găsit, oricât, m-a curăţit. Zice, mi-arată el soarele, că mâine vine iar aicea, şi-o să-ţi aduc nişte medicamente. Eh, am văzut io soarele, s-a dus. La un moment dat văd că strigă, unu’ C., C. Zic: da. Ei, mi-a dat trei pastile. Sincer să fiu mici, ca lintea. Aşa mici, şi mi-a spus el cum să le iau. După vreo două zile, văd că mă simt mai bine, că noaptea făceau de servici, şi îi auzeai cum erau bordeiele alea,îi auzeai cum veneau: “compotu’, compotu’.” [exclamaţie]. Ne dădea mult compot. Era compot făcut din fructe d-ăstea uscate, şi pă urmă le punea la fiert, ceva zahăr. “Compotu’, compotu’.” [exclamaţie]. Ei, unii mai veneau ei, ăla care, şi lua gamele şi punea compot. Dacă ieşea cineva din bordei bine, dacă... ei, am început să ies. La un moment dat, când îi auzeam că face, scoteam toate gamelele. Scoteam toate gamelele afară, ăia puneau compot în ele, şi pă urmă băgau, unii beau, unii ba. Atunci m-am refăcut. - Şi au scăpat mulţi, sau ... - Eh, ah... după ce ne-au băgat acolo în lagăr, nu, nu. Unu’ singur a murit, şi unu’ a fost împuşcat, că nu a respectat. Că era exact ca la fotbal. Dacă portaru’, aţi văzut, prinde mingea dincolo de linia albă, îi dă cartonaşu’ roşu’. El da’, şi ne... Comandantu’ ne făcea atenţi: “să nu depăşiţi linia albă că vă împuşcă.” Şi-ăla a tras. Şi l-a împuşcat. Şi unu a murit, păi de ce a murit? Păi italienii ăştia cu broaştele lor. [exclamaţie]. A mâncat a broască din aia... otrăvitoare. Şi ruşii, dacă el spune de la început, nu de întâmplare... da’ el n-a mai spus. Dar bine. A trecut o perioadă. Aşa, după ce m-am refăcut un pic, aşa... domnişoară, niciodată n-am vorbit cu comandantul lagărului, [exclamaţie]. M-am dus că era bucătăria mai aproape acolo. 178 Vieţi paralele în secolul XX Acolo mai dădeai lemne, nu ştiu ce, şi mâncare rămânea, că dacă era asta, şi mai ne dădea să mănânc. Dacă io mă duceam şi la zece metri şi stăteam culcat pe iarbă acolo, nu era nimica, că el umbla aşa, călare. N-avea interes la nimeni, [exclamaţie]. Ce-ţi trebuie Constantine? Zic da, am rămas încremenit... “Ce cauţi aici?” Am tăcut. M-a lăsat pe mine şi le-a luat pe rusoaice, care erau bucătărese. “Ce caută aici când îi bolnav de tifos?” Ăsta era motivul: ce caută acolo, că el îi bolnav de tifos, de exantematic... Aoleo, [exclamaţie]. Aşa de rău mi-a părut, că acuma dacă mă mai duceam să, mă alunga, [exclamaţie]. M-a alungat de-acolo, m-am dus, am stat... A mai trecut... mi-aduc aminte că era în treisprezece mai. Eu am văzut, două camioane, au intrat goale. Adună lagăru’, şi începe, prima dată, că Constantin-i numele meu de familie, Constantin, şi în fine, vreo treizeci-patruzeci de inşi: “pe voi vă ducem într-un sanatoriu, c-aţi fost bolnavi de tifos, pentru refacere.” Eu sincer să fiu, mă întrebam: de ce mă duci acuma dom’le? De-aşa mă simţeam bine. De ce nu m-ai dus când eram bolnav? Mă duci acuma? Trăiam aşa cu impresia că ne duce, ne împuşcă. Că alte soluţii nu. Ce? Uite şi ne aduce chiar la gara de unde venisem. Acolo ne-a îmbarcat, am mers vreo ... o zi şi-o noapte, că-s distanţe mari. E mare Rusia asta fi-r-ar naibii, [exclamaţie]. Şi-acolo când am ajuns, ne-a dat jos noaptea, din vagoanele ăstea de animale, cum să zic... ne-a urcat iară în nişte maşini, am ajuns în oraş, era un oraş cu multă verdeaţă, aşa cu copaci mici, şi case. Pe un zid am văzut un rusnac santinelă, acolo la poartă, am intrat în curte, cred că era locuinţa la vreun moşier. Era aşa case, aşa cu camere mai multe. - Oraşul cum se numea? - Ne-a băgat în camere. Sincer să vă spun, atuncea parcă ne-am liniştit. Ne-au dezbrăcat goi goluţi, să fi văzut rusoaicele, sanitarele alea cum ne freca pe spate, bărbieriţi peste tot, absolut peste tot. [exclamaţie]. Şî sub subţiori. Peste tot. [exclamaţie]. Ne-a bărbierit, ne-a băgat acolo, ne-a băgat într-o cameră iară, fără paturi, tot saltele suprapuse. ...au nişte cearceafuri din ăstea, cum să spun, ...apretate aşa, că să dea naiba cearceafurile ălea, tot îl trăgeai când într-o parte, când în alta. Eh, a început şi după aia, unu’ că mi-e foame. “Vă dăm, vă dăm şi mâncare.” Am stat acolo şase săptămâni. - Şi oraşul cum se numea? - ..., cred că Cocant. Cocant, ... oraşu’ Cocant. Şi, după şase săptămâni, în fiecare zi venea medicul şi facea aşa... Îî, la, ne duce să ne bărbierească. Aveam acolo frizer, păi ce să facem, zic las’ că noi ne uităm pe geam, că vedeam pe doctor când pleacă. Venea doctoru’, era un doctor bătrân, da’ de treabă. Asta... când îl vedeam că pleacă, zic venim mâine şi ne... Bun, trece şase săptămâni, dar cu mine mai era unu’ din judeţu’ Tulcea, dintr-un sat Teliţa, bulgar, ştia bine ruseşte. Şi îi spune la doctor că el rămâne singur, şi dacă s-ar putea să mai mă amâie, şi nu ştiu ce. Că să vă spun că parcă peste tot am avut un organism aşa ... orice medicament şi-a făcut efectu’. Ca şi-acum, la anii ăştia. Păi da, şi rusoaica mă cheamă şi: “nu Constantin, nu mai te duce în lagăru’ de unde ai venit, te duce într-un lagăr bun.-” Şi adevăru’ e că aşa a fost. Eh, că n-am zis, că dacă toată viaţa am fost militar disciplinat, nu ştiu. Ne-a dus într-un lagăr, în lagăru’ ăla care ne-a dus era un lagăr de... pentru copiii, ăştia cum îs pe la noi 179 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei vagabonzi din ăştia probabil. Era da, avea şi un bazin de înot, avea o uzină aşa de i apa... - Un fel de şcoală de corecţie? . if|l| - Da, un fel de şcoală de corecţie îi spunea de fapt. Ei acolo dacă ne-a d§|pp ne-a băgat aşa zis carantină, unde am statdouăşuna de zile. După aceea am începui la muncă. La muncă, şi-a înfiinţat o brigadă de spălat rufe, în care m-am înscris şi eiiil Şi-aveam, spălam rufe, era norma, dacă erau cearceafuri 25 de cearceafuri era normâff Dacă erau cămăşi, tot 25, dacă erau feţe de perne 50. ... atâta era norma. Şi ţin minteţîj şi norma de săpun: era 33 de grame, nu 30, nu 35, 33 de grame de săpun la kilogramul îl de rufe. Şi mi se pare, parcă patru cămăşi intra la unu’. Dar ce făceam? frecam noi la ; soare, nu ştiu ce, mai, mai făceam şi un pic de comerţ cu astea. Şi la un moment dat,... ruşii nu, era baia şi spălătoria era separată de lagăr. La vreo două sute de metri. Nu ştiu ce-o făcut-o acolo. Şi, trei spăla..., probabil rusoaicele care erau fugite, şi rromi din ăştia, nu aveau condiţii. Mai ales, nu puteau să vină acolo unde erau toţi numai; prizonieri, no. Şi-a venit comandantul lagărului, unu’ care spală bine, să spele. Din patru băi care era acolo, un evreu, zice Constantin... îmi spune el: “uite Constantin, tu nu te superi că speli batiste, să mă iertaţi, sutiene, chiloţi, nu ştiu ce, numa’ asta spunea.” E pe naiba, [exclamaţie]. Că venea cu totul, [exclamaţie]. Venea una cu toate. Când venea, venea şi cu pardesiul, şi pe pardesiu cam o sută de grame de vodcă. [râde]. Da’ cred că şefu’ băii ştia. Şi imediat, nu ţi-o lăsa. în faţa ei trebuia, că sticla o lua înapoi. în faţa ei. Dacă-i spuneam hai las-o, nu, nu, nu, nu, ea nu ţi-o lăsa. în faţa ei. [exclamaţie]. - Şi trebuia să o beţi acolo pe loc? - Cum? - S-o beţi acolo trebuia? - Aaa, absolut, în faţa ei. [exclamaţie]. - Luam ţuica aia, şi pă urmă când mă duceam la spălat, era o, cum să spun, o... vamă lungă, şi eram la rând, sigur că da. Aia, şi dacă eram la mijloc, ăia din stânga, din dreapta, de multe ori: “măi tu, tu ai zile când eşti nebun.” [exclamaţie]. Că începea să sară apa în toate părţile după ţuica aia băut[râde]. “Tu ai zile când eşti nebun.” ... La un moment dat a venit un ordin să... se organizeze pe batalioane, pe companii,... nemţii care erau vreo trei mii şi ceva, italieni, tot, noi eram o sută cinci zeci şi patru de români care mai rămăsesem din divizia unu cavalerie, care am fost încercuiţi. A venit comandant, ofiţeri nu erau. Ofiţerii i-a dus în altă parte. Eram numa’ subofiţeri şi soldaţi. A pus un subofiţer comandant, şi nu i-a plăcut comandantului cum, cum merge. Şi-a venit la mine, la acolo, aşa: “mă Constantin, te descurci, în sarcină?” Zic da. “De ce nu ai luat comanda companiei?” Da’ zic, nu mi-aţi spus nimic. Că ei numeau, nu ne numeam noi. Zice: “nu-mi place, [exclamaţie], 0 iei tu.” Ţinea foarte mult la români. “Să iei comanda companiei. [exclamaţie/” Bine. Am luat comanda companiei, a venit, m-a instalat, erau [nu înţeleg cuvântul] ... Stăteam prizonieri. Ce puteam face? Hai să căutăm de treabă, şi bine. Eh, acolo cum era? Că se organiza treaba, nu mai mă scotea la câmp, la muncă. Da’ în 180 Vieţi paralele în secolul XX Bfchimb seara acolo, vegheam să meargă în cutare loc, în altif... Bine. Treaba mergea BBmn mergea. La un moment dat comandanţii’ lagărului se duce naiba şi face un contract ffeu un colhoz, la vreo cincizeci de kilometri, colhoz mare, că acolo-s foarte mulţi duzi, ||||i-avea crescătorie de viermi de mătase. Şî nu putea, adică nici n-avea maşini, le trebuia Keosaşi. Şi face cu ăla contract, mi se pare a luat şi alimente, nu ştiu ce, că el vrea să ® ducă acolo trei sute de cosaşi. Că se gândea, din şapte mii de prizonieri, ce, n-o să |f găsească trei sute de cosaşi?... Şi ne cheamă. Mă cheamă pe mine, cheamă pe neamţ, Ş îl cheamă şi pe italian. Da. eu, de-aşaîl cunoşteam. Zic: tovarăşu’ căpitan, căpitan era. ** De vreo 70-80, sunt sigur, li cunoşteam câtva. Da’ neamţu’ cu italianu’ se uitau unu’ la * altu’: ce-o fi aia coasă? Că dacă ei erau, eh. Ăla, “ vă duceţi, şi mâne dimineaţă la orele !T opt sunteţi prezenţi.” Când m-am dus, le-am spus, ăia a început: “şi eu ştiu să cosesc, şi io ştiu să cosesc.” Io m-am dus cu o sută zece. Neamţu’ şi italianu’, când am mers acolo, era unu’, da’ cred că tot vreun neamţ fugit de prin România pe-acolo pe la ei. Unu’ singur. Domnişoară, vă spun, aveţi cuvântul meu, s-a ridicat, să îngălbenise, domnule. [exclamaţie]. Ce faci dom’le? Că era în timp de război încă, era război, [exclamaţie]. Nu se terminase. Ne dă ăla în judecată dom’le. [exclamaţie]. Aveţi cuvântu’ meu aşa se mişca el, da, da, da. Mda, am muncit, ce-o să-i zic io... Apoi am plecat. Am plecat. N-a trecut nici o jumătate de oră, şi mă cheamă: “no Constantin, zice, ai trecut misiunea. Te pregăteşti, zice, îi duc de le fac cort acolo.” - Să locuiască acolo? - Da, la colhoz, acolo. Le-a făcut cort acolo. Ştiţi c-a făcut faţă? - Da? - Ăia 110 ... a făcut faţă pentru trei sute. [exclamaţie]. Când a terminat, a venit, i-a dus pe ia magazia de echipament, tot echipament de-ăsta de... da’ să aleagă ei de toate. - Şi numa ’ români au fost toţi 110? - Absolut, păi da’ ăia cu unu’ a’ lui. [exclamaţie]. Nu. Numa’ românii. Şi au făcut faţă. Era aşa satisfăcut, a fost. [exclamaţie]. Şi, acuma ce... Ia sala de mese, avea sală de mese, mâneam cam 1800. Da’ se intra pas alergător. Acolo mergea pe bandă, şi pâinea, şi mâncarea. Da’ n-aveai voie. Bucata asta de pâine care mergea aşa trebuia să meargă... la loc. ... fiecare la rând. [exclamaţie]. La ei dimineaţa se mănâncă cum mâncăm noi la douăsprezece. Dimineaţa la ei e mâncarea. La douăsprezece o mâncarea uşoară şi seara ne mai dădea câte un compot, ceai cu un pic de unt cu pâine, aşa cum era. era cântării’. Românii nu se ducea. Da’ neamţu’ se ducea acolo la cântar să vadă dacă-i 200 de grame de pâine. Eh, bine. Da’ ce să spun, românir-i cum românii’. Păi da, pâinea pân’ ajungea la ăla el i-o lua şi-o mânca. Cu ce avea, gol, nu ştiu ce. Neamţu’, în schimb, el luaceaiu’, pâinea... untu’ ăla sau gemu’ ăla care îl întindea pă pâine, şi când pleca, ieşea afară, când ieşea din sala de mese, când ieşea, românii i-o lua din mână, şi din trei muşcături îi mânca pâinea. Şi a doua zi sau chiar atunci, ieşea la raport, la comandant, că românii au luat pâinea, nu ştiu ce. Mă chema comandanţii’: “no Constantin te bag ia carceră, te bag la”, da’ nu ma băga. Mereu m-a ameninţat, da’ 181 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei eu fără să mă tulbur, nu mi-a dat prin cap că, după o zi, după, da’ trecuse vreo zece zile, când toată ziua doar că: “te bag la carceră, te bag la” ... Ce naiba mă. [exclamaţie]. Dacă ei îs nişte fraieri, începea să înjure, că datorită lor suntem noi, că... Ce puteai să le faci? Ce dracu’, mă zic, mă, da’ daţi-o dracu’ că uite mă, iară m-a chemat, iară [exclamaţie]... într-o zi, zic tovarăşe căpitan, da’ de ce nu mănâncă în sala de mese, nu ştiu. Păi da’ se uită la mine: “cum nu mănâncă în sala de mese?” “Păi da asta nu se întâmplă în sala de mese.” “Cum mă?” “Păi staiuafară. [exclamaţie/” A rămas... “Păi de ce nu mi-ai spus până acuma?” ... Am tăcut din gură. Ce era să mai spun. [exclamaţie]. N-a trecut 10 minute şi a adunat lagăru’. Aveţi cuvântu’ meu de onoare, nu ştiu dacă a spus 10 cuvinte. “Vă plângeţi că nu vă ajunge mâncarea, nu ştiu ce, da’ de ce nu mâncaţi în sala de mese? [exclamaţie]. De acum în colo dacă nu mâncaţi în sala de mese, la mine n-aveţi ce căuta la raport, [exclamaţie]. Că v-a luat românii pâinea...” Da’ de unde, că o băgau prin sân, o ascundea şi... A trecut şi chestia asta. [exclamaţie]. La bucătărie, la brutărie, la magazia de alimente, erau ruşi. Şi probabil că datorită războiului, ca să iad-ăia mai tineri, şi ăştia să se ducă şi ăştia să facă treabă pe-acolo, să fie înlocuiţi cu prizonieri. Ne cheamă iară comandantul lagărului pe toţi trei, şi spune, prima dată la mine: “no Constantin, să-mi numeşti 10 români la bucătărie, 4 la brutărie, 4 la magazia de alimente, vreo 8 la magazia de echipament.” Ajunge la neamţu: 2 la bucătărie, la brutărie nici unu’, la magazia de alimente nici unu’. La italian la fel. “Aveţi ceva de spus. [întrebare/” Io, ce să, nu am zis nimica. Da’ nemţii nemulţumiţi, şi italienii, se ridică: “tovarăşii’căpitan, românii sunt 150 şi noi suntem 3.000, ei 10 1a bucătărie, şi noi 2 şi nu ştiu ce.” Domnişoară, parcă-1 văd cum s-a ridicat, de la masă cum era, şi a început să nu ştiu cum... [râde]. Când e vorba la inundaţie, românii, la coasă românii, la lemne românii, ia pe, pe, peste tot românii. La bucătărie nemţii. Aşa cum am spus io. [exclamaţie]” Şi bine, le-a rămas aşa. Aveam drept de control, adică drept de control în ce sens: aveau pretenţie să fie curaţi, da’ eu care v-am spus c-am fost la spălătorie, ştiam. Mă, voi faceţi economie aicea, că, trimiteţi că de două ori pe săptămână vă spală ăia. Că ăia la baie mâncau, aşa se chema, mâncare la găleată. Cu găleata le ducea, nu veneau la sala de mese. Le ducea mâncarea acolo şi mâncau. Da’ pui mâncare mai multă acolo, şi ăia vă spală, că fac ei economie de săpun, şi... Şî a rămas. Când ne-a anunţat să venim în ţară... - După cât timp? - După trei ani, da. [exclamaţie]. Trei ani fără două zile, am făcut trei ani de prizonierat. Atuncea se întâmplase în ţară ceva cu Râdescu, o răscoală ceva, o amestecătură. Am ajuns, am ajuns întâi la Saratov. La Saratov a venit evreica cu noi, şi cu un rus, delegat. La Saratov, îi spune la, îi zice la şefa staţiei şi-i spune că trenu’, va pleca la ora patru, cu prizonieri. Când am ajuns era ora zece. Da’ la gară la Saratov, cum e şi la noi aicea, e imediat e piaţa. Ăla era din zona aia, delegatu’. Hai Constantin, mergem până aicea în piaţă... Că acuma nu, nu mai era. Nu eram cu santinele. Veneam acasă. - Eraţi liber? 182 Vieţi paralele în secolul XX - Da, acolo, când m-am uitat în piaţă, o masă d-asta improvizată, nişte sticle de vin, carne pe acolo, nişte rusnaci mâncau, beau acolo nu ştiu ce. Când l-a văzut pe ăsta, dă-i îmbrăţişări, [exclamaţie]. Nu, n-au ţinut cont: “nu, mănânci aicea. [exclamaţie]. Nu, hai la mine acasă că nevasta face părjituri.” Da5 cred că facea pentru o cofetărie ceva, c-avea multe. Ne-am dus acolo şi la prăjituri. Când ne-am dus în gară, ce s-a întâmplat, o depoziţie, trenu’ cu prizonieri plecase... Ai, când am văzut, ce fac dom’le? Ce să fac eu în Rusia acolo, [exclamaţie]. Mă trimite, era un maior, da5 maioru’ era... şi io, acolo soldaţi mulţi în sala de aşteptare, soldaţi mulţi, cu ordin de lăsare la vatră. Mă duc las el, mă prezint, ooo: “pleacă, pleacă ce-aici, nu-ţi deschid, dom’le. [exclamaţie/” Mă duc la şefa staţiei. Şefa staţiei, când m-a văzut, i-am spus uite aşa, aşa, era şi .... La maior n-a mers, da’ la şefa staţiei a mers ... rusu’. îmi spune zice, bine, ia un tren personal care vine, da’ mă face atent rusoaica, şefa staţiei, că era femeie. Zice vedeţi că trenu’ care te duci acuma cu el, c-a vorbit cu conductorii’, uite ce s-a întâmplat, ăla a fost de treabă. Bine, zice depăşeşte trenu’ de prizonieri. Şi la gara unde o să te dai jos, să aştepţi că o să vină. La gara când m-am dus la ei, m-a prezentat direct la comandanţii’ militar al gării, şefa staţiei, că ăsta conductorii’, m-a dat jos, a vorbit cu şefa staţiei, uite e aşa, aia ştia că sunt, şi m-am dus acolo. Comandanţii’ ăla, el era într-o cameră, să mă iertaţi, şi vreo 3-4 rusoaice acolo cu el, tinere tot. îi spune la una dintre ele: apoi trenu’ vine târziu, ia-1 mă şi du-1 la tine acas’ acolo şi... M-a luat o rusoaică, m-a dus, nu, era aproape ce, 30-40 de metri. Acolo jos pe-o saltea, m-a lăsat, ea s-a dus înapoi la ofiţeru’ ăla care erau toate acolo. S-a făcut dimineaţa, ce Dumnezeu, mă duc acolo, la comandanţii’ gării, da’ când m-am dus acolo, s-a schimbat, nu mai era, era unu’ mai în etate. Păi ce-i cu dumneata? Păi, că-i cutare. A-nceput ăla să-l înjure pe ăla, că ăla se ţine, să mă iertaţi, numa’ de femei, numa’ de asta, el în loc să... Păi ce, trenu’ a venit şi a plecat, [exclamaţie]. Ai, când am au... ce să fac. [exclamaţie]. Ia uite măi, zic ghinion, zic. [exclamaţie]. M-a dus ăla, a mers ofiţeru’cu mine la şefa staţiei. Şefa staţiei a-nceput să râdă. Păi da e, era, păi da... Ce sunt, ce sunt eu vinovat, [exclamaţie]. Acolo am văzut unu’ invalid, noroc că nu l-a lăsat rusoaicele, că era cu... Cred că venea şi-mi dădea cu cârjele alea, da’ nu l-a lăsat. Era nişte rusoaice, ma văzut bine cum el vroia să vină, şi... A venit un tren, m-am urcat, şi mi-a spus iară vezi că ai să depăşeşti trenu’, şi să te dai în gară. Ee, când m-am dat jos în cealaltă gară, orice sirenă auzeam, orice tren, m-am urcat şi nu m-am mai dat jos până la Iaşi. La Iaşi ne-am... jos o doamnă, zicea, zice cred că vă duce înapoi, că uite ce s-a întâmplat în ţară cu Rădescu. - Cu cine? - Rădescu, Rădescu, a fost numit prim ministru şi a fost o revoltă cu înpuşcături, cu... A, ce. Ne-a luat şi ne-a dus, eu cred că la facultate, acolo la Iaşi. Ne-a băgat într-o cameră... domnişoară, atâtea înjurături, de la soldaţi câte am mâncat acolo, nici să nu... Ce, ce, te ţineai că eşti deştept, că... apoi să vii în ţară mă, să ne ducă înapoi, [exclamaţie]. Pfu, fi-r-ar al naibii să fie. [exclamaţie]. Ce să fac dom’le? După vreo trei zile, a venit, cei din Moldova le-a dat drumu’, iar noi care eram dobrogeni şi de prin toate estea, ne-a dus la Vaslui şi ne-a băgat în lagăr.... într-un lagăr, 183 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei unde liberi eram. ...noaptea stătem în lagăr. Dimineaţa, dimineaţa, ne duceam în gară. [râde]. Şi-acolo în gară, toată lumea ne dădea mâncare, băutură. - A, deci în lagăr nu vă dădeau nimic? - E, păi da, da’ ce mai era nevoie, când eram sătui de aicea? Seara ne duceam beţi în la, la lagăr. A venit perioada, şi gata să ne dea drumu’. De la Vaslui... Aşa da’ de la Iaşi când am plecat până la Vaslui, unu Dranga, că-1 ţin minte... un băiat tânăr, frumos, s-a întâlnit cu un agent de teren, care era din comună. El era căsătorit într-o comună, da’ era din alta. Aşa, Dranga, zice hai mă Tudor, că mergem la mine, că uite, ăla e... “Nu măi, trăieşte nevastă-ta, socru-tău, are oi, cu boii lor pe-acolo.” Bine. Când am plecat, acum vă spun, îi spun: “nu pot măi. [exclamaţie].” Nu merg măi, păi da’ unde, uite aicea, nu. [exclamaţie]... Pe cine văd în gară, pe Dranga. Amărât... ce-i măi Dranga? Că trenu’ oprise. “Ce să fie, nevastă-mea s-a căsătorit, s-a recăsătorit adică... c-aveam părerea că pleca înapoi pă undeva, de pă unde era, aoleo, zic. [exclamaţie]. Ne-am dus, am ajuns la Bârlad. La Bârlad ne-a dus unu’, că nevastă-sa facea nişte covrigi,, nu ştiu, şi până vine trenu’. Ne-am urcat Bârlad până la Galaţi în tren. Da’ acolo în tren, un c.f.r-ist cu nevastă-sa, aveau un sac cu faină, o damigeană cu vin, o damigeană cu ulei, şi noi, d-apoi mai aveam încă, încă un prizonier. Io eram luat, ca să ajutăm, io am luat damigeana cu ulei, ăla damigeana cu...da’ când am ajuns, că era lume, când am ajuns în gară, ne-am rătăcit, [exclamaţie]. La un moment aud cum se certau. Bărbatu’ ... cu nevasta. V-am spus: ălălant, care io i-am cunoscut vocea, că de trei ani de zile, zice dom’le, da cum îl cunosc^eu, e un om de treabă, dom’le, nu cred io, dom’le. Io, când i-am auzit, am început să strig: mă, D... Dră, D., mă D., măi D..., măi D., păi nu ştiu. Da, păi nişte vagoane, până am ajuns acolo, ne-am urcat în tren, acuma de la Galaţi la Brăila în alt tren. c.f.r.-istu’, care era c.f.r.-ist, ştia. Am ajuns pe la ora 9 în Brăila, zice tren aveţi la 5 dimineaţa, mergeţi ia mine, nu era departe. Ne- am dus la el, a pus pe nevastă-sa, noaptea atuncea, a tăiat şi o găină, ... am băut toată damigeana de vin, atunci dimineaţa ne-a dus la gară, şi am ajuns la Făurei. Am ajuns la Făurei, acolo, nu e, că nu era tren tot aşa, vagon acolo, zice şi ăsta merge la Feteşti. Soţia era din ... Ialomiţa, din comuna Făcăleni. - V-aţi căsătorit înainte de război? - Cum? - Dumneavoastră, v-aţi căsătorit înainte de război? - înainte, da, în ’37 era. Şi, ne urcăm acolo, una tânără, aşa cum, ca dumneavoastră, ..., cunoştea pe acolo, o întreb eu de nevastă, am ajuns la Feteşti. La Feteşi, ne-am dat jos, ne-am aşezat acolo, tot umblam să caut să dau un telefon, să văd, poate, la ... Făcăieni acolo. Da’ domnişoara, ..., nu mai daţi dom’le că vine tata, şi eu cunosc pe tata cum merge. Că de unde stă satu’ lor mai era vreo 7 kilometri până la... Sigur că tata vă duce. Bine. Da’ apare unu’ de-acolo din Făcăieni, un comerciant din ăsta. Da ce faci măi, aa, aseară am fost cu socru-tu, nu ştiu ce, îmi dă nişte bani, încât, ia uite dacă ai bani aicea, şi mă pune naiba şi mă duc la bufet acolo, că era bufet în gară. Acolo, stând acolo la bufet, am mai băut, nu ştiu ce, mă, când m-am dus, fata nu mai era. [exclamaţie]. 184 Vieţi paralele în secolul XX Da’ un cetăţean a spus, zice v-a căutat, da’ ... a plecat. Şi după aia, ăla, zice dumneavoastră sunteţi din Făcăieni. Zic da. zic, la urmă, uite sunt căsătorit în Făcăieni. Da’ ştii că ... soţia, ... s-a recăsătorit. ... Eu am încremenit. Zic măi, dacă tipu’ ăsta zic... că nu era acolo, cum îmi dă şi bani, îmi spune c-a băut cu socru-miu... El nu ştie că nu sunt... Şi cunoscând şi păţania lu’ ăla care cum c-am spus cu boii şi cu... ce să fac, dom’le? Vine ăia repede, era o, pe timpu’ ăla ..., soldaţii care se ducea de căutau alimente prin comune, zice hai că am găsit o căruţă, ne duce până în Sterni, care era un sat... Da’ pe drum, mergând aşa, îi povestesc eu lui păţania lu’ ăla. Da’ eu repede, zic uite ce mi-a spus ... Acuma m-a luat, că de ce nu mi-ai spus mie acolo, când am venit, iute măi ce spune ăsta. [exclamaţie]. Cum măi, da’ ce, io, nu ştiu... El se duce la telefon, acolo în Sterni, îl auzeam cum vorbeşte la telefon. Zice, spune, măi Lenuţo, Lenuţa o chema pe... zii lui' nenea G. D. să vină cu sania prin sate, că era zăpadă, prin sate, nu ştiu ce, că-i vine ginere-su din prizonierat. Da’ aşa vorbea la telefon aşa, şi ăştia îmi spune, ăştia nu mi-a mai spus de soţie, da’ ştii că socru’-tu a murit. [râde]. Da. Când iese afară, zic, măi, da’ unde mă duci tu. [exclamaţie]. Ăla mi-a spus asta, uite ăştia îmi spun... S-a luat la ceartă cu ăia. într-adevăr, socru-miu era fierar, şi murise un fierar de-acolo din sat, da’ nu era vorba de el. Merg io, şi intrăm la un cetăţean acolo, ăsta avea 2, 2 ucenici... şi spui măi ce, Ia copii şi, voi îl cunoaşteţi pe nenea G. D.? Da. Ei, şi când îl vedeţi cu sania venind, să-l opriţi, că uite ginere-su... Da’ în momentu’ ăla, trece un om. Un bogătan de acolo din comună, avea o , un ... ginere preot. II opreşte copiii, trece nenea Costică Rădvan, că aşa îi spunea, trece nenea Costică Rădvan. Ăla când a venit, mi-a dat şi o şubă pe mine, vine, ne urcăm... îi spune !a ăla care era cu mine, zice cine e măi... ăla se sprijinea de mine şi de unu’, şi ei pe talpa asta ne pun picioarele. Ei, da’ n-am mers nici 200 de metri şi zice uite vine socru-tău, zice cu sania. Ei, ne-am dat jos, îmbrăţişări, de-acolo cu socru-miu, vreo 2 sate, dă-i prin satele alea acolo cu băuturi, nu ştiu ce, am trecut pe, pe lângă casă, şi m-a dus, m-a dus la bufet. [râde]. Acasă, lume multă, că lumea credea, că tot satu’ aoleo, să mă mai întrebe de unu’, de altu’. Nevastă-mea zice, mamă, cred că de minţit, a minţit. Am ajuns pe la ora 3 noaptea acasă. Acasă, cum era eu din prizonierat, da, îi spun eu lu’ soacră-mea, soacră-mea, o femeie de treabă, fără multă carte, da’ inteligentă, aşa, zice mai mamă mă, a înnebunit, zice dacă l-ai vedea cum vorbeşte, e nebun, [râde]. K, nu, soacră-mea săraca, zice, a băut şi el un pahar... Bun, aicea, tata, când arn venit, am venit înapoi, la Sibiu, de unde plecasem. La Sibiu, de-aşa eram trecut în cadru’disponibili. Se făcuseră o reducere de armată, şi tot ăşti, când rn-am fost dat nici, arn fost dat dispărut în poziţie de dispărut în bătălia de la Stalingrad. Nu, nu indica că e mort, că e rănit, dispărut în bătălia de la Stalingrad. Măi ce să fac, acolo sărăcie, [exclamaţie]. Sărăcie, era şi anu’ ’47, a fost un an sărac, sărac. Şi-a, auzit că se dă examen pentru intrare în M.A.I., miliţie şi siguranţă, încă era siguranţă... îmi spune unu’, mă eu te sfătuiesc, dă pentru siguranţă, că la poliţie... într-adevăr, că... de poliţie nu eram bun, vă spun, nu. Am fost, trebuia să fii un om mai dur, acolo cu toţi golanii ăştia... nu vedeţi ce... Şi-am dat la siguranţă. Se dădea examen pentru agent şi comisar ajutor. M-am gândit mă, nu mă înfig eu la 185 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei__________________________________ijs comisar ajutor, că cine ştie ce... N-am ştiut ce... Da’ ce lucrare ne-a dat, ne-a daţi bogăţiile Deltei. Eu sunt din Deltă. Cine a ştiut... într-adevăr, am făcut o lucrare, că anii văzut 9. Nota 9... Bun, la oral, când ne-a băgat la oral, m-am aşteptat. La oral, era un 1 fel de autobiografie, da’ mereu mă, mă, mă... Noi, care am fost la ruşi, eram? consideraţi într-un fel, că uite am luptat contra ruşilor.... Dacă am fost cumva legionar, : dacă... păi cum legionar, că în armată nu era vorba de politică, [exclamaţie]. A, nu, dacă făceai politică, te dădea afară. N-am fost, am fost numai militar, eu cutare, cutare, cutare... Probabil m-a văzut ei aşa cam demoralizat, zice să aştepţi rezultatu’. Asta a fost în decembrie 947. Şi-n ’48 în martie de-abia, a trecut vreo 2 luni, am fost chemat, şi încadrat în siguranţă ca agent. - In perioada asta ce aţi făcut, din decembrie până în martie? - Numai unde am lucrat, câte... - în Sibiu? - în Sibiu. Nu, nu. N-am plecat de acolo. Când am intrat în siguranţă, ini-a dat domnişoară, aşa zis cadru disponibil din militari. Informaţii de starea de spirit, de nu ştiu ce. Ori eu, dacă ieşeam în oraş, în 10 minute aflam multe, că toţi mă cunoşteau. Toţi mă cunoşteau. Măi, mă duceam, veneam,... poate mă laud, da’ sunt dotat cu un scris frumos să spun aşa, şi ordonat. Făceam inventarul şi comandantu’ era foarte mulţumit. In septembrie, tot ’48 însă s-a militarizat. Şi m-a făcut plutonier major, la Cluj. Da’ odată cu ăia a început cu autobiografii şi verificări. Şi m-a chemat comandantu’, ţinea foarte mult la mine. Trăieşte şi acuma, îl, îl dă mereu în Memorialu’ Durerii, că a fost [nu înţeleg trei-patru cuvinte]. Şi spune, măi Tudor, zice, uite, o să vă ceară acuma autobiografii, şi nu ştiu. Arăţi tot adevăru’, da’ să nu te lauzi c-ai fost decorat sau c-ai făcut bravuri. - In război. - în război. Lucru’ ăsta l-am şi făcut. Am făcut autobiografie, şi-am arătat c-am fost cu divizia cutare, c-am căzut prizonier, am venit în... Da’acolo trebuia să ... erau şi să numeşti ca să-ţi dea referinţe. Ei, am numit şi io la referinţe oameni care... da’ unu’ din ei, care nici nu, n-a fost în război, da’ îl cunoşteam că l-am avut soldat, subaltern. A dat o referinţă că, şi nici nu fusesem în Constanţa: că a fost în Constanţa, şi s-a dus la mătuşă-sa, da’ nu, nu mă dusesem. Şi a fost pe front, a fost decorat, nu ştiu ce. Bun. Mă trezesc chemat la birou acolo: era locţiitor politic unu’ Vasilescu, da’ totuşi de treabă, şefu’ personalului şi comandantu’, care fusese, nu ştia că am fost. El îmi spunea Tudor: măi Tudor, da’tu, uite, vezi autobiografia, ai spus că nu ai fost decorat, da’uite o că referinţă... N-am fost dom’le, n-am fost. Mă aşteptam la Vasilescu ăla, da’ în faţa mea a rupt-o. A rupt aia, şi zice caută-ţi altu’, şi chiar mă învaţă: spune-i cum să dea referinţă. Caută-ţi altu’, şi în acelaşi timp, îţi spun eu, îl trimeţi la comisariat, şi-acolo, că lucrasem o perioadă când am venit, până când m-a trecut în cadru’ de teren, vreo 2-3 săptămâni. Acolo era un, un maior, Mure, Moisescu. Aflase că am intrat în securitate, a fost aşa, m-a primit mamă, mamă. Şi îi povestesc. Ia ăla foaia matricolă, a luat foaia matricolă şi-acolo, a zis uite, scrie, mi-a luat toate datele, la data de cutare a fost încorporat, la data de cutare, cutare, şi când a ajuns la decoraţii asta a depăşit-o, şi 186 Vieţi paralele în secolul XX F~ ! n-a mai scris-o. De-abia acuma, acum vreo 2 luni, până la urmă am lăsat toate la o parte ^şi am arătat, şi mi-a dat drepturile acuma, că acuma nu se mai ţine cont. - De veteran de război. - Da, da. Şi am rămas în securitate, până când am ieşit la pensie, că am ieşit în ’68 la pensie, de acolo am ieşit la pensie. - în timpu’ războiului, înainte să fiţi lauţi prizonieri, cum era viaţa în armată ...? - Faţă de acuma,... domnişoară, vă spun sincer,..., de multe ori mă gândesc: eu nu-mi aduc aminte, nu-mi aduc aminte să fi dezertat vreun soldat. Dacă rămânea câte vreo unu’ care îi învoia şi care întârzia câte o zi, două. Şi-acuma când aud că pleacă cu armament, şi nu numa’ atâta. Se mai şi bătea. în perioada aia când am fost eu la... înainte de război în armată, se cam bătea. Şi iartă-mă că spun, şi ţin minte că băteam cam, subofiţerii, cu sergenţii, întotdeauna, ofiţerii, el, el ieşea basma curată. Din ce punct de vedere? Că n-aveam capu’ de acuma, să spun aşa, păi da, că el ce spunea, venea şi spunea: uite, soldatu’ îşi bate joc de tine, că n-are cizmele făcute, uite că nu e cutare. Şi tu, când pleca ofiţeru’, căutai să te răzbuni pe soldat. Că sunt aşa, să vă spun sincer, câteodată, parcă că am mai greşit şi eu. Câteodată îmi vine parcă aşa, acuma, acuma la anii ăştia să mă pedepsesc eu pe mine, când , că e om şi el dom’le. [exclamaţie]. Ce, da’cum vă spun, dom’le, cu toate ălea, da’ în război, domnişoară, da’ în război, un an şi opt luni numa’ pe front, şi trei ani de zile în... un an şi opt... nu am avut nici un dezertor, dom’le. [exclamaţie]. Şi-acuma, pleacă cu armament cu tot. Eu nu ştiu ce: nu-i bate, acuma, unde, păi ce ai curaju’ acuma să dai, ai curaj u’ să-l înjuri, ai curaj u’ să-l jigneşti, [exclamaţie]. Nu, păi da’, şi-i bine aşa, da’ de ce, nu, nu înţeleg, [exclamaţie]. Cum dom’le, pleci dom’le, pleci cu armament cu tot, din post. [exclamaţie] A, că dacă ai fugit din cazarmă, fugi, da’ din post, păi, ce, ce, câte nu se pot întâmpla, [exclamaţie] Cum a fost la ăia trei de la centrala atomică, de la Cernobâl, păi toţi trei pleacă, păi se putea întâmpla o catastrofa, [exclamaţie]. în ce priveşte acuma, să revin aicea, iarăşi cu noi, practic nu am fost pregătiţi pentru a duce un război. Atât, nu am fost. Şi să vă spun şi-un lucru: eu n-am că a fost Antonescu, că-i criminal de război, mă rog, criminal de război să fie. El a venit la putere în septembrie ’40, când deja Ardealu’ era cedat, Basarabia era cedată, Cadrilateru’, cu cele două judeţe, erau cedate. Şi n-ar fi fost nimic. în 27 noiembrie a fost asasinat Iorga, Magheru, mulţi. ... ofiţerii în special, poate eu mai puţin în perioada aia, acuma mă pretind un om mai deştept, ofiţerii, pentru ofiţeri a fost o lovitură. Ei vedeau în Iorga un dumnezeu. în Iorga şi Titulescu, ofiţerii cel puţin, cred că toţi, da’ ăştia de cavalerie cel puţin, vedeau un dumnezeu, dom’le. [exclamaţie]. Când, când a, Titulescu a ajuns preşedintele Ligii Naţiunilor Unite, sau nu ştiu cum de mai numea liga aia de la, din Elveţia atunci, parcă îi vedeai că aveau alt mers dom’le. [exclamaţie]. Şi erau mândri aşa. Ei da’ Iorga în special. Că Iorga, nu ştiu dacă o fi adevărat, că nici n-am mai întrebat, că Iorga se spune că a contribuit foarte mult la istoria Turciei. Ei,... asasinarea lui Iorga, aşa. Bun. Asta în noiembrie. în ianuarie deci, că n-a trecut decât decembrie, în 21 ianuarie: rebeliunea legionară. Aia, aia a fost exact cum a fost acuma în ’89. Că până când nu, n-a intervenit armata, nu i-a putut potoli. Şi-atunci a fost cu împuşcături, cu omoruri, cu nu ştiu ce. Vorbesc în 28, în 187 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 22 iunie, în acelaşi an, porneşte războiu’. Păi cu ce dom’le. [exclamaţie]. O armată care zăpăcită de atâtea frecuşuri. Şi pe urmă armament dom’le. [exclamaţie]. Păi dacă vă spun, eu nu am văzut un tanc la divizia întâia cavalerie, un tanc, în spate să, că ruşii veneau cu 20 de tancuri... Păi ce, ce poţi să faci? Abia artileria călăreaţă care văd că tot apare, un istoric tot îl numeşte pe Maltopol. Maltopol a fost comandantu’ regimentului de artilerie. Aşa, o artilelie din aia uşoară, care a rămas la ruşi imediat, că dacă n-am avut cai dub nici o curea. Nu a fost uşor. [exclamaţie]. Nu am avut armament, nu echipament. - Şi în, în timpu ’ războiului, cât aţi fost în lagăr, comunicaţi cu familia, cu soţia dumneavoastră? -Nu, nu. - Deloc? - Deloc, deloc. - Timp de trei ani, nici o scrisoare? - Numai, numai ştiţi când. [întrebare]. în... cred că în noiembrie, în noiembrie ’45, Petre Groza, care, mă rog, devenise prim ministru, s-a dus la ruşi. Şi-atuncea, probabil, ce s-a discutat acolo, când, nu numai ne-a dat voie să scriem, ... duminica, că o perioadă, 12 zile lucram, a 13-a eram liberi pentru curăţenie. Că ce se întâmpla, în lagăr, unde eram, veneau rusoaice sanitare. Dacă găseau un păduche, tot lagăru’, să fi văzut, cu saltele, cu totu’ la dezinfecţie. [exclamaţie]. Şi îi spuneam comandantului lagărului, dom’le, da’ lasă-ne, pentru un păduche. Nu, Constantin, că cu păduchii voştri, noi am pierdut medici de valoare zice. Au murit medici de valoare, de tifos probabil. Am pierdut medici, medici de valoare. Şi ne indica opt kilometri, şi ne duceam şi noi prin sate, pe acolo, era, se faceau hore şi pe acolo, cum se faceau şi pe la noi. Şi acuma mă iertaţi, că poate [râde], erau ruşi din ăştia care, rusoiace, şi alea, cu păr, la dans, şi venea câte unu’: zice vino încoace, cu aia nu faci nimica. Ţi le arăta care sunt [râde]... uite aia e bine, ţi le arăta. Nu-s... Ce se întâmplă, ei sunt influenţabili. Dacă îi iei individual, foarte bine te înţelegi cu ei. Dar dacă e un grup de 5-6-7 şi unu’ o face pe leu’, aşa, asta, toţi, toţi trec la asta... De altfel, ca să vă mai povestesc, [exclamaţie]. - Soţia dumneavoastră cum aţi cunoscut-o? -... soţia am cunoscut-o în Constanţa. în Constanţa eram subofiţer şi... mâneam la un ... restaurant. Şi-acolo venise la o mătuşă. Şi aşa am cunoscut-o, că eu sunt dobrogean, ea e ialomiţeancă. Am avut o soţie... e aia de acolo, [arată spre o poză de pe perete]. Şi de treabă, şi... rar, rar. Da aia nici nu m-am recăsătorit. Am o fiică aicea, stă pe Operetei. Şi nu m-am recăsătorit tocmai datorită ei, că am ajuns Ia nişte ani, şi, mă rog, nu. ... în ziua de azi, când te recăsătoreşti, prima dată începe să te întrebe dacă ai bani, dacă, pe cine mai ai, pe cutare, şi dacă mai ai, să ajutăm şi pe unii, s-ajutăm şi pe... . Şi, am amânat aşa, nu. Am avut o, cum spun, o candidată să zic aşa, da’ cum vă spun, când am văzut condiţiile, că să se mute fiusu’ la mine, şi eu să mă mut acolo, nu, nu, nu. Şi anii au trecut. - Şi aţi curtat-o pe soţia dumneavoastră? - Am curtat-o. - Cum aţi curtat-o? 188 Vieţi paralele în secolul XX - Păi, păi când ne întâlneam acolo, după aceea în scrisori. în scrisori. - Şi după cât timp v-aţi căsătorit? - Păi după vreo. aproape doi ani. Aproape doi ani ne-am ... curtat aşa. Mă, mă duceam, când luam concediu, mă duceam la ţară, acolo la ei. - Şi până, în rest locuiaţi în Sibiu sau în Constanţa? -Nu, când eram în Constanţa am cunoscut-o. Şi-acolo m-am căsătorit. Când m-am dus la Sibiu, de m-am mutat la Sibiu, deja eram căsătorit. Acolo am fost împreună. - Şi aţi făcut cununie şi religioasă şi la ofiţer? - Absolut, absolut. - Şi nuntă mare? - Nu, se faceau nunţi mari. - Şi cum a fost nunta dumneavoastră? - Am facut-o la un restaurant, acolo în Făcăieni, la socru am făcut-o. Că v-am spus, la mine la părinţi, v-am spus la început, părinţii erau foarte săraci, şi mă gândeam că nu. Ei, socru-miu a fost mai înstărit, că el a fost fierar, şî ca fierarii, când era să... şi acolo la Făcăieni am făcut nunta, de-acolo, pă urmă cu banii de la nuntă ne-am dus şi-am cumpărat mobilă din Feteşti, şi ne-am dus la Constanţa. Şi pă urmă, mobila, apoi am luat-o cu noi, când la Sibiu. Că de la Sibiu, am fost pă urmă pe graniţă, Ia Arad. Că era tensiunea aia între, între români şi maghiari. Era, că o fost şi atuncea frecuşuri din ăstea. - Şi în Braşov în ce an aţi venit? - în Braşov am venit în ‘53. - In ’53. Cum aţi venit în Braşov? - Păi am venit în Braşov, că s-a desfiinţat, Sibiu5 a rămas raion, şi s-a format regiune la Braşov. Şi m-a luat, am venit la Braşov. - Şi cum vi s-ci părut Braşovul? -... Păi, faţă de Sibiu, parcă Sibiu5 era mai liniştit un pic, aşa se vedea. Dar Braşovu5, mai ales vechi, că Braşovu5, când am venit io, se întindea până aici pân5 la ... cum sc spune, Hidromecanica. Că gara, gara ştiţi unde era. [întrebare]. Gara era unde sunt clădirile ăstea mari, de care, bănci. Acolo era gara, şî nu era. Treci peste calea ferată ca să te duci le tren să te urci. Pă urmă s-a făcut gara mare, gara mare. Da5 important era că Braşovu5, din ce cauză era important,... îi dădea importanţă mare: era şi un oraş comercial, una, şi-al doilea, toate trenurile trec prin Braşov, şi interne şi internaţionale. Că e-eventual, pe la Timişoara numa5 un tren care ar merge în Iugoslavia, restif toate trenurile , ... au drumu5 ăsta. Una. [exclamaţie]. Al doilea, nu ştiu dacă Bucureşti, trenuri care se formează din Braşov, de merg la Sibiu, că te duci la Sibiu, şi spune, zice păi am tren, da5 trenu-i format din Braşov. Şi-un tren din Braşov care merge la Bucureşti, şi-un tren din Braşov care pleacă de la Iaşi. Da. Braşovu5 are trenuri care se formează de aicea, nu sunt numai trenurile care trec. Noi avem trenuri spre Bucureşti, spre Iaşi, trenuri care pleacă de-aicea. Să nu mai vorbim de ăsta, de lăturalnice, Sfântu5 Gheorghe, Zărneşti, nu ştiu. Sibiu, Făgăraş. Da. Şi e un lucru... altfel merge chiar comerţu5, că un om care face comerţ se duce, prin... Şi gara, care, când a fost făcută gara asta, păi e a doua gară. Prima gară a fost făcută la Constanţa, da5 e mult mai 189 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei mică decât... şi pă urmă s-a făcut nou... că mergeai peste calea ferată, nu trebuia să fie... şi erau nişte barăci. Nişte barăci erau unde te duceai acolo, nu era o clădire. [exclamaţie]. Şi lângă gară, dincoace, chiar imediat la Hidromecanica alăturea era un rând de case, şi pă urmă era piaţă. - Ce era? - Piaţă, piaţă, [exclamaţie]. Iar acolo, de exemplu, unde e prefectura acuma, ei lângă, prefectura, unde e prefectura, a fost tribunal. Şj-alăturea acolo unde e cantina aia, sau ce este a partidului, acolo era închisoare. - închisoare? - Da, era o clădire închisoare, după ce i-a mutat clădirea aia de închisoare, de a mutat la Codlea, acolo era cămin studenţesc. Acuma văd că a dărâmat-o. Iar hala aia de acolo, era [nu înţeleg cuvântul]. Iar unde sunt clădirile alea lângă piaţă, acolo era cartierul ţiganilor. - Lângă ce piaţă? - La Universal. La Universal, nu sunt nişte, blocuri. [întrebare]. - Ba da. - Acolo în faţă. [întrebare]. Ei acolo, acolo era cartieru’ ţiganilor. Acolo era cu ţigani, aveau case acolo, unii peste alţii, i -a luat şi-a făcut.Şi unde e spitalu’ militar, că spitalu’ militar, unde e, a fost cazarmă militară, făcută de nemţi. Unde e spitalu’ militar, acolo a fost cazarmă. Da. Aşa, după aceea, tot în perioada asta, sala de sport. Tot în perioada asta e făcută. Bineînţeles că"oricine ar fi fost le-ar fi făcut. E un lucru care, sincer e... măi, parcă e greu... comuniştii, n-a făcut, a distrus oameni. Comuniştii, într-adevăr, a distrus oameni de valoare, dacă o luăm aşa. Oameni de valoare. Da’ şi ăştia acuma, nu omoară oameni, da’ strică ce-a făcut, [exclamaţie]. Lasă, dom’le, dacă a făcut bun. [exclamaţie]. Hai, dom’le lasă să, să fie bun, dom’le. [exclamaţie]. Unii au distrus oamenii, alţii distrug ce s-a făcut, [exclamaţie]. Da, uite şi asta... şi nu ştiu dacă e cazul să spun, e lucru’ ăsta: uitaţi-vă chiar în Parlament, [exclamaţie]. Aicea nu e, nu s-ajute. Fiecare zice de ce nu sunt eu, eu trebuia să fiu preşedinte, ăla el trebuia... păi lasă-1 dom’le, dacă ... l-ai ales pe ăsta, hai donvle să facem treabă dacă facem. [exclamaţie]. Toţi vrem să fim preşedinţi, [exclamaţie]. Toţi vrem să fim prim-miniştri. [exclamaţie]. Nu. Eu, dacă aş fi, să fac... că noi românii toţi suntem economişti. [exclamaţie]. Păi să vezi, dacă aş fi eu ce aş face. (exclamaţie) Dacă aş fi eu, ce aş face. [exclamaţie]. Toţi suntem economişti, [exclamaţie]. - Şi în Braşov aţi venit singur, sau cu familia? - Cu familia. - Cu familia. - Da, cu famila. - Soţia numai sau şi fiica dumneavoastră? - Şi fiica, şi fiica.... cu fiică-mea am avut un pic de necaz acum vreo doi-trei ani. Şi, nici, şi-acuma, dacă stai de vorbă, dacă staţi 10 minute de vorbă, nu ... proastă nu-i, de ce să zic, însă de la menopauză, a rămas... ceva în neregulă. Mai ales în perioada aia, am avut mult de lucru. Pleca, pleca, se-ascundea. Acuma văd că şi-a revenit. E căsătorită, 190 Vieţi paralele în secolul XX practic e recăsătorită, c-a fost căsătorită cu un militar, s-a recăsătorit cu un maghiar, da’ e om de treabă, om... - Cât de mare era când a venit, când v-aţi mutat în Braşov? - ... Fiică-mea? -Fiica. Păi e născută în’47, adică... A, avea vreo cinci ani. Da. Cinci-şase ani. - Da. - Şi a făcut şcoala aici? - Aicea, da. - Unde aţi locuit când aţi venit în Braşov? -... am locuit, nu ştiu, ştiţi unde e Serviciu’ Român de Informaţii, sus? - Nu. - Nu ştiţi. Acolo, pă drum pe stânga, unde a fost securitatea înainte. Nu ştiu, nu. Acolo am locuit. După aceea am locuit... aicea... la Patria. - în blocuri acolo? - în, în bloc acolo am avut apartament... Da’, aşa e omu’ bun. Fiică-mea şi-a cumpărat apartament acolo pe Operetei, nu prea erau bani. Zic eu că pentru mine şi o garsonieră e de ajuns, şi am vâdut de le-am dat bani, de-a completat, şi o am pe nepoată-mea, studentă la teatru. Trebuie să vină, că a treminat acuma, merge anu’ trei. Cu nepoată-mea n-am probleme. - Cum v-aţi descurcat cu creşterea copilului, cine s-a ocupat mai mult de fiica dumneavoastră? - Eu. De, de fiică-mea? - Da. - Păi da’ fiică-mea, când a murit soţia era mare. Da’ nepoată-mea eu am crescut-o. - Şi ... soţia dumneavoastră a lucrat? - Da, a lucrat la Sfat, la, la starea civilă. Da. - Şi cum, cum v-aţi descurcat în acea perioadă? - Acuma? - Nu, în acea periodă cum vă descurcaţi în viaţa de zi cu zi? -... ne descurcam acuma să fiu sincer, aşa că dacă am intrat în securitate, mai ales o perioadă, când, când ne-a militarizat, aşa-zis am avut salarii, aş putea spune mari, bune... un director de fabrică avea vreo şase mii, că era cu miile, cum să vă spun, şi io aveam vreo paisprezece. Da, a fost o perioadă. Şî şi ulterior, nu a fost cum.se crede că securitatea era plătită... era o diferanţă mică, ca să zic aşa. La gradu’ meu, eu am ieşit la pensie ca maior, iar acuma m-a făcut, da’ mi-a dat grade din ăstea onorifice, ca veteran de război. Dar la pensie am ieşit ca maior. Ei, hai să zic, faţă de un maior de la ministeru’ apărării, să zic aşa, hai că dacă aveam o sută, o sută cinci zeci de lei, că cum era atunci în lei, atât era diferenţă, [exclamaţie]. Nu cum vorbesc unii că ăia la securitate li se dădea bani gârlă, [exclamaţie]. Nu e adevărat. Era diferenţa asta mică. - Şi cu ce vă ocupaţi dumneavoastră? -... unde la ... - La serviciu. 191 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Păi, muncă de securitate, ce să facem. - Nu ştiu, explicaţi-mi, nu ştiu despre ce este vorba. - Păi, ce să vă spun, cum era, făceai muncă de-asta, mai ales în fabrici să nu se facă sabotaj... - Adică? - Păi, erau din ăştia care sabotau, un al doilea, se urmărea să nu să facă fraude... să nu se formeze organizaţii din ăstea subversive... de, asta era. - Era grea munca? - Destul de grea. Să ştiţi că, că în securitate, nu te laudă niciodată. Câte ai face, zice că nu ai făcut nimic. - Cam câte ore pe zi lucraţi? - Păi a fost perioade când era nu cu ora. Mai ales la început, atunci, că veneau avioane, dădeau drumu’ la manifeste, în perioada 449-’50. După aceea a fost cu bande din ăstea care... banda Iu’ Gavrilă care văd că acuma e mare revoluţionar. - Ce bandă era aia, ce făcea? - Păi, ce făceau, căutau, făceau, au făcut şi crime... ei pleacă după Licsandru în ’48, legionarii... ăsta, Antonescu îi cedase cumva, da’ ei în ’48 au trecut din nou, la reorganizare. Au trecut din nou la reorganizare... şi atuncea s-a trecut la arestări. Şi Gavrilă a fugit, c-a fugit... a nenorocit şi o mulţime de tineret. Pentru că, după ce a fost, numai el a scăpat, că restu’ au fost condamnaţi la moarte, care au fost... - Şi mergeaţi prin multe locuri, sau numai prin, în Braşov aţi... ? - Da’ de ce... erau mulţi, prin munţi mergeam să-i caut, păi ce să fac, în Braşov, ce să fac. [exclamaţie] - Aaa, şi... - Pe acolo mergeai, prin munţi, prin astea mai... - Şi oamenii din Braşov cum, cum vi s-au părui prima oară când aţi venit în Braşov; cum vi s-au părut oamenii? - Erau, asta am să spun, erau foarte liniştiţi pe stradă, să-i fi văzut cum vorbeau. Am avut soţia domnişoară, să vă spun sincer, că ... în trei luni de zile învăţase limba maghiară, deşi maghiarii spuneau că nu vorbesc ei, cum o vorbeşte a mea. Şi, când mergeam pe stradă, de multe ori îmi spunea, măi uite ce frumos vorbesc, nu ştiu ce... Treptat, treptat, când a început să vină din toate părţile, amestecătura asta, fiecare cu... câte ceva şi rău, nu numa’ bun. Că uite, văd în felu’ ăsta, chiar şi în cartieru’ unde locuiesc: sunt şi oameni buni, da’ sunt şi... da. - Şi cam în ce an au început să vină în Braşov din alte localităţi? - Cam de prin... c52-’53 aşa au început să vină mereu, când au început ... să dezvolte Steagu’ Roşu, Tractoru’... pă urmăTohanu’... Că ce se întâmplă,... Braşovu’ e şi un oraş industrial. Aproape în fiecare sat e câte ceva. E Tohan, e Zărneşti, la Zărneşti e cu hârtia, la Tohan era fabrică de armament, era Uzina 2,... Steagu’ Roşu, Hidromecanica, Metromu’, Tractoru’... Dumneavoastră ştiţi, prin c58-’59, când se dădeau statisticile ăstea de... Braşovu’ dădea la, la bugetu’ de stat, dădea 17%, cel mai mult după Bucureşti, Braşovu’ dădea la bugetu’ de stat cel mai mult. După Braşov, dădea Târgu Mureş, cu gazu’ metan. Gazu’ metan de-acolo... 192 Vieţi paralele în secolul XX - Şi cartierele s-au construit aşa, tot treptat? - Da, aşa tot treptat. Că prima dată, construcţiile care s-au făcut, de exemplu, cinematografii’ Patria, acolo a fost un loc viran. Acolo a fost un loc viran, şi-a făcut clădire. Dincoace, cum e faţă în faţă cu tribunalu’, ... clădirea aia, tot acolo, iarăşi a fost un loc viran. întâi nu a demolat. Acolo unde e centru’, acolo unde sunt făcute blocuri, sunt făcute pe locuri virane, nu au fost case demolate şi... Ulterior s-au demolat. Dar s-a demolat case care oamenii au venit, le-au dat loc de casă şi-au făcut case, cum sunt şi-aicea, uite pe lângă bloc. Ăstea sunt case făcute ... de oameni veniţi. Au venit, au lucrat şi le-a dat uite, loc de casă. Ei, au prins acuma, nu i-a mai demolat, că ... vedeţi domneavoastră, demolarea s-a făcut pe străzile principale, au luat casele care la stradă, ca să... că restu’ care mai e în spate au mai rămas. - Şi cum suportau oamenii când vedeau că li se dărâmă casele? - ... vă daţi seama acuma, mai ales când a fost cu colectivizarea. - Da. ~ Când a fost colectivizarea, atuncea, omu’ greu se desparte de, de pământ, de vite. ... vedeţi dumneavoastră, când era colectivizarea, nu era problemă numai de casă, era problemă şi de vite, şi de căruţă, şi de... omu-i legat de ele. Da. - Şi dumneavoastră aţi suportat consecinţe? - Nu. N-am fost aşa... nu sunt lucrurile chiar aşa cum le arată. Că, ..., hai să-i luăm chiar pe ziarişti: eu sunt de-acord dom’le, adică, tu te-ai transformat, da’ eu mă pot transforma. Tu care te-ai născut pe timpu’ comuniştilor, ai purtat cravată roşie, ai învăţat facultatea sub comu... toate le-ai făcut sub comunişti, şi-acuma o faci pe leu’ că tu, uuu, eşti grozav, iar ăsta, tu ai fost membru de par... Păi da eu am fost membru de partid, da’ tu n-ai fost. [întrebare-exclamaţie]. Tu te-ai născut, eu cel puţin am educaţie veche, da’ tu primit educaţie dă, dă, comunistă dacă o luăm aşa. [exclamaţie]. Şi o face acuma pe, pe chiar penebunu’,că nimeni nu-ţi spune gata, să, să... fii de-acord, da’ nici aşa, să blamezi cum balmează ei, că nu se poate, [exclamaţie]. - Cum, cum era viaţa în timpu ’ comunismului? - Io sincer să vă spun, singurii’ lucru care greşesc e, a fost libertatea asta, stricteţea de, de a te exprima. Ei, te, te eschivai să te exprimi, ... asta ... era ghinionu’ cel mai mare, că restu’... Vă spun. Dacă aveai puteai să te plimbi, şi la mare, şi oriunde. Hai să zic că cu plecările astea, mai ales cum eram, pentru noi erau oarecum mai....... reduse să le zicem. Da’ cine avea bani... - Plecări în ţară, în litoral sau plecări în străinătate ? - Nu, nu, da’ în ţară nu te oprea nimeni dom’le, puteai să te duci unde vrei, că... nu era o problemă în ţară. [exclamaţie]. Nu. - Şi cu alimentele, se găseau greu sau... ? - Dacă, hai să zic că se găseau mai greu, da’ la un preţ fix. Uite, să vă dau un exemplu: ani de zile, ani de zile, ştiai că din martie până în octombrie un ou e un leu optzeci, din octombrie până în martie e doi lei douăzeci, când, mă rog, găinile se ouă mai puţin. Iar, sau kilowaţii’, kilowaţii’ era şaizeci şi cinci de bani ani şi ani de zile. Iar acuma ... nu ştii când s-a scumpit, [exclamaţie]. No, când o fost şi chestii care... da. S-a făcut şi lucruri ... rele, să zic, da’ s-a făcut şi lucruri bune. 193 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Şi, şi viata dumneavoastră în perioada Ceauşescu s-a schimbat? -... în, în bine? - Da, dacă în bine sau în rău, cum s-a schimbat? - Acuma să vă spun sincer, poate anii, da’ ... sincer să că zic ... eram, mai mult aveam atunci decât acum... mai mult ca acum... Pentru că aveam, aveam la trei mii şi două sute lei pensia. Dar plăteam şaizeci de lei întreţinerea. Şî plăteam, vă spun, şaişcinci de bani kilowatu’. Cu ăia şaişcinci, dacă consumai o sută de kilowaţi... da. Şi când, mă rog dacă sunt singur, mai pun la an loc, acolo am şi încerc să fac o comparaţie pentru, pentru ceea ce puteam cumpăra atunci, acum mi-ar trebui cam şapte, şapte milioane. Ce puteam face cu trei mii... da, Că de exemplu, trebuiau, mai înainte de asta. Şi-acolo vom ajunge şi-acuma. Pentru că ţăranu’ cu două hectare de pământ, un ţăran nu pune nici sfeclă, şi nu pune nici floarea soarelui, ăia îşi pune porumb şi grâu, ca să aibă ce să mănânce el, şi să dea la animale. Sigur că da, înainte,... hainele erau cam scumpe. De exemplu, înainte de război, ştiţi cât era kiiogramu’ de carne? Şase lei. Şi io aveam, aveam ca subofiţer, că am ţinerea asta de minte, 2.366 de lei aveam. Şi, cum vă spun, era şase lei. Te duceai... să cumperi. Da’ ce era scump, era scump ca şi acum, era scumpă chiria. Că uite, dacă stăteai într-o cameră, era şase- şapte sute de lei. Cum e acuma, că acuma, nu vedeţi, acuma numa’ cu dolarii se omoară. Da. Şi dolari, şi dolari, [exclamaţie]. E, e o diferenţă. Când eram, cum v-am povestit de Constantin Nidedan, căpitanu’. Ăla în fiecare sâmbătă, în fiecare, era, era-un om avut, să zic aşa avea, îmi dădea o sută de lei. Şi-mi spune: uite, te duci şi tu, îi plăcea să te duci la un restaurant, să asculţi o muzică, să te duci la un film, să, ce să... După ce m-am căsătorit, nu-mi mai dădea, domnule, şi-mi dădea un bon. îmi dădea un bon, şi cu bonu’ăsta el se ducea la restaurante din astea de lux: uite cu ăsta te duci... era unu’ Bâtlan. Măi, te duci la Bâtlan, te duci la cutare, la cutare, îi dai bonu’ ăsta, şi... Şi, într-adevăr, că mă duceam. Mă duceam cu soţia, da’ dacă cheltuiam douăş’ de lei era mult. [exclamaţie]. Pentru că ce, cum vă spun, o friptură şi, şi-o baterie, că era baterie cu gheaţă, cu vin una alta, nu costa hai să zic, două zeci - trei zeci de lei. Restu’, mă duceam în fiecare zi acolo, ba pentru o ţuică... Şi ce-mi spune el într-o zi? Ştii de ce-ţi dau bon şi nu-ţidau bani? Nu ştiu domnu’ căpitan. Mă, dacă-ţi dau bani, te duci acasă, şi începe nevastă-ta: mă da’ n-avem furculiţă, n-avem lingură, n-avem farfurie, ia mai lasă... [râde-exclamaţie]. Da’ cu bonu’, zice, te duci şi tu cu soţia s-asculţi o muzică, [exclamaţie]. Era, era foarte, foarte de treabă. Dacă să zic aşa din nenorocirea în care eram, că aşa cum v-am spus mai înainte, că, na, că io, sincer să fiu, io nu m-am bucurat, io nu am avut pantofi în picioare decât când am băgat cizmele la nouă Călăraşi. împrumutan de la un văr câteodată o haină de ieşeam. N-am ştiut să dansez, n-am ştiut să mă distrez, decât... - S-a schimbat în bine sau în rău, odată cu venirea lui Ceauşescu? - Dej era mai... cred că dacă el ar fi continuat ar fi fost mai bine. ... felu’ cum începuse el era mai bun. - Adică, explicaţi-mi. 194 Vieţi paralele în secolul XX - Adevăru’ este că el, când era el, le-a dat drumu’ la deţinuţi. când a fost el, a scos armata rusă de aici. Tot cu politica din ţară, mă rog el, fără să facă mare tărămboi, că cutare, cutare stă sub... aşa. Sub el a plecat armata rusă. ... sub el le-a dat drumu’ la deţinuţi, ... şi sub el a început... totul, sub el a început... să dea bani pentru copii.... - Şi în perioada lui Ceauşescu s-au continuat toate astea? - ... a continuat, dar era prea dur... în ce sens: el era un fel de, cum să spun, ce spunea el, să zic, aşa era. Nu admitea... Vă dau aşa un lucru, care iarăşi îl ştiu, că da: de exemplu, noi transportam foarte multe tractoare în Iran. Tractoare. Şi-atuncea, şi-a luat el obligaţia că le face o fabrică de tractoare la iranieni. Şi a chemat toţi specialiştii, şi le-a spus, uite că în cinci ani... N-a avut nici unu’curaj să spună da stai domnule, da, da de ce în cinci ani, da’ ce facem cu marfa noastră? Ce facem cu... După ce a plecat el, unu’ s-a ridicat: da’ bine dom’le, cum să facem în cinci ani, când noi acolo se exploatează multe tractoare. Şi pă urmă a făcut ce a făcut acolo, ei, s-a dus Verdeţ, care era, mă rog, mai cu curaj la el, şi i-a spus, şi zice, acuma a mai amânat atunci. - Da ’ Verdeţ cine era? - Ăsta a fost şi prim ministru, da’ văd că a decedat acuma. Era un comunist, era din, din muncitori, da’ mi se pare că a fost el ceva subinginer, sau inginer sau... Tot căzu’, de vedea, un om aşa dintr-o bucată, nu... eh, da, ca dovadă este că chiar acuma cu revoluţia asta care a fost, a fost lăsat în pace. - Şi în Braşov s-a construit mult, s-a schimbat mult după venirea lu ’ Ceauşescu? - S-a construit, vai. ..., de la Hidromecanica, păi era câmp. [exclamaţie]. - De la Hiromecanica spre Steagu? - Spre Steagu era totu’ un câmp. De la, de la Steagu în, în Schei te duceai pe jos. [exclamaţie]. Era o maşină, un autobuz, care mergea pe strada principală, pe strada Republicii, de la gară până în Schei. S-a construit, mult. Nu, nu se construieşte nici într-o sută de ani ce a construit ăla. Acuma, ce se întâmplă: toţi banii intrau parcă într-un sac. Nu era fiecare cu sacu’ lui. Şi pă urmă, când se repartiza, fondu’ spunea: ăstea să le faci, se facea. [exclamaţie]. Da’ acuma, iartă-mă, acuma când aud că eu nu mă bag: cum dom’le, dai salariu, opreşti omului..., mă rog impozite, îi opreşti asigurările sociale, nu le verşi Ia, la buget... E, sunt nişte chestii. Şi pă urmă,... fură miliarde şi tot, tot îs liberi mereu. Nu se poate. E într-adevăr, că după un război sau după o revoluţie întodeauna se creează un haos, asta e ştiută, ca să spun aşa, da’ prea, prea se lungeşte haosu’ ăsta. Prea se lungeşte. - Şi ce au construit în special, blocuri sau şi alte hoteluri, restaurante, magazine...? -...şi magazine pentru blocuri, că doar, să vă spun, Braşovu n-a avut teatru. Teatru’ ei l-au construit. Sala de sport, n-au avut, s-a construit. Gara, mă rog, tot s-a construit. Iar hotelu’ ăla de lângă Aro, ăla e construit, acolo a fost o biserică. Şi biserica a mutat-o lângă Şaguna, dacă ştiţi unde. - Da, da. - E acolo o clădire care e... Da’ luaţi Poiana. Păi da’ ce, în Poiană erau câteva 195 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei vile, şi acuma ce-i. [exclamaţie]. S-a construit. Păi da’ nu, ştiţi dumneavoastră unde a fost teren u’ de fotbal? La Poarta Schei, acolo, e şcoala număru’ doi, şi era acolo. Stadioanele ăstea, şi Tineretu’, şi Municipal, tot ei. Nu, nu a construit, s-a construit mult. - Şi credeţi că s-a schimbat în bine... Braşovul? - Ba da... categoric... nu se pune problema...nu. E, că vă spun că ... dumneavoastră, noi vedem acuma cum îi cu privatizarea, însă e privatizarea cu oameni puţini. Şi aicea e, e o chestie, ştii, că îţi impune să produci atâta cât îţi impunem noi. E, ştiţi cum e domnişoară? E, Stalin îţi arăta degetu’, şi ăştilalţi îţi arată pumnu’. Fiecare spune să faci cum spun eu. Da’ eşti tare mică, trebuie să ştii să duci coliva. - Şi la serviciu cum vă înfelegeaţi cu colegii dumneavoastră? - Dacă v-aş spune, să vedeţi, uite ăştia în Parlament duc zânzanie. Zânzania asta e... uite, vă spun, a fost o perioadă când... am fost la securitate, nu era în conducere, să zic aşa şef, decât eu eram român. Restu’ erau unguri, evrei, da’ ne împăcăm aşa de bine. [exclamaţie]. Dacă-i premia pe ei, mă premia şi pe mine,... dacă se făcea undeva să zicem o petrecere, n-a fost vreodată să nu, Tudor să nu vină, sau... Nu s-a făcut nici o diferenţă. - Şi cu ce vă premiau, cu ce ocazii vă premiau? - Păi se dădeau premii, nu premii mari, bani, bani se dădeau, aşa de două, chiar de trei ori pe an. - Dar cu ce ocazie? - De sărbători, de Crăciun, chiar şi de Paşte, că nu era strict, cum se spune că... hai, se lucra o groază, sau cum se spunea că nu ai voie să-ţi botezi copilu’. Minciuni, minciuni, [exclamaţie]. Ce, n-am auzit aşa ceva. Ţi-a născut nevasta, şi nu cumva să aud că ţi-ai botezat copilu’, ăstea sunt aiureli, [exclamaţie]. Să spui că... da. îi laşi. - Şi în, în concedii ce făceaţi? Unde mergeaţi când aveaţi concediu? - Păi unde doreai, unde doreai, la mare, la soare... - Dumneavoastră unde mergeaţi de obicei? - Ei, o perioadă când am fost mai tânăr, mergeam, la Constanţa la mare. - Şi după ce aţi venit în Braşov, unde mergeaţi? - Mai ales de când am venit, la ţară. Acuma că am avut o soră care mi-a murit, acum trei ani acuma s-a împlinit de când a murit, şi mă duceam la ţară, şi, de două ori pe zi la pescuit. Mi-a plăcut pescuitu’... am prins atâta peşte... da. - In perioada comunistă ce alte, ce activităţi făceaţi cu familia dumneavoastră? - Activităţi aşa, nu, noi nu, nu aveam... - Mergeaţi la spectacole, mergeaţi la teatru... - A, da, bine, cum să nu, da’ sigur. - Cam cât de des mergeaţi? - Depindea şi, cum să vă spun, de piesă, dacă te duceai la teatru, dacă era aşa... - In excursii aşa, cu soţia şi cu fiica... -Am făcut excursii, da, excursii am făcut. Am făcut chiar şi pe la, aşa pe la 196 Vieţi paralele în secolul XX uzine,la Hunedoara,... am făcut şi pe la Jilava, aici, să vedem, am făcut. La Giurgiu, acolo, la Dunăre, mergeam, da... - Şi de 23 August ce făceaţi, ce se făcea în perioada comunistă? - Păi, de 23 August, ăsta, noi de exemplu eram pe teren, să nu se întâmple, asta era munca noastră. - Se organizau parăzi? - Da’ cum să nu. Sigur. - Şi ce se făcea, ce făceau oamenii, ce făceau oamenii de 23 August? - Păi ce făceau? Petreceri. Era aicea pe Livada Poştei, şi pe toate părţile unde erau locuri libere, petreceau... - Şi de 1 Decembrie? - De 1 decembrie? Nu... - Se sărbătorea în vreun mod special ? - Nu, nu, nu, nu. - Şi sărbătorile în familie, zilele de naştrere, Crăciunul, Paştele... ? - Asta da, asta la făceam. - Cum le făceaţi? - Făceam, făceam zilele de naştere, da’ nu le mai facem acuma, ca pensionari. Da, cum să nu, petreceam, ne invitam unii, alţii... Acuma, ca pensionari,... face, care e ziua lui, avem acolo întâlnire, ducem şi noi 3-4 sticle de vin, mai, uite aşa, ne cinstim acolo. - Dar la serviciu care era relaţia dintre şef şi subaltern? - Bună, da, pentru că erau, de exemplu munci din ăstea la care nu aveai nevoie să te duci din orice la şef, nu, aicea, te duceai... erau relaţii bune. - Aţi fost membru de partid? - Da, păi, da nu, nici nu se putea altfel la securitate. Nu a existat în securitate ca să nu fii membru de partid. - Şi cum aţi intrat în partid? - Păi în partid am intrat încă înainte de... când am venit din prizonierat, atuncea m-am înscris. Când am intrat în securitate, deja eram membru de partid. Eram membru de partid. - Şi ce făceaţi în calitate de membru de partid? - Mă duceam la şedinţe care erau, erau cum să spun, lecţii din ăstea cum să spun de învăţământ. Era învăţământ... care să zicem aşa la două săptămâni... - Ce învăţaţi? - Păi, ce, decât politică din asta, adică ce s-a realizat, ce se face... - Şi la şedinţe ce se discuta? - Păi aceleaşi probleme... dacă era ... o şedinţă ... să zicem ... politică, era unu’ care ţinea o lecţie, s-o numim aşa... şi un jurism, făceau discuţii... asta era. - Şi se luau, aţi luat vreodată cuvântul la şedinţe? - E, he-he, cam era obligatoriu, ştiţi... - Da? - Că nu asta, da’... trebuia să mai iei din când în când, să spui ceva. [exclamaţie]... 197 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Aha, şi despre ce vorbeaţi dumneavoastră? - Depinde de lecţia care se ţinea, de ce era... - Şi acum, în ultima perioadă, ... după revoluţie, cum vi se pare că s-a schimbat Braşovu ’? - ... Păi, ce să vă spun că s-a schimbat... Prea multe nu s-a schimbat. N-aş putea spune că... mai ales la... că aicea e vorba de oameni, de viaţa lor. E viaţa mult mai grea, mai grea. ... Eu văd cum e aicea, cum sunt, sunt oameni care vin să-ţi ceară să-i dai o bucată de pâine, să-i dai... - Îmbunătăţiri au fost, îmbunătăţiri sunt? - Sunt pentru, pentru... - Pentru dumneavoastră aţi simţit ceva că s-a schimbat? - Pentru mine... pentru...acuma să vă spun că pentru mine, că sunt singur, că sunt singur, deocamdată ... fiică-mea are situaţie, nu apelează cu nimic,... nepoată-mea, iară deocamdată nu apelează cu nimic, şi la pensia care o am mă descurc, mă descurc. Că de-aia spun, mai, că dacă sunt bătrâni mai puţini, mai dau şi la alţii, care vă că sunt săraci. De exemplu, aicea deasupra, este o doamnă lăsată cu bărba-su şi are trei fete. Şi până acuma i-am dat. Nici servici n-avea, întreţinerea e de-atâta timp n-a plătit-o, chiar... cred că azi, nici nu mai ţin minte, cred că azi de dimineaţă am văzut-o aicea Ia geam: vine încoace, la geam. I-am dat şi nişte cartofi, şi roşii, şi castravaţi, şi... ceapă, ce să fac. [exclamaţie]. Mai ajut şi eu... - Şi înainte, în perioada comunistă Existau oameni aşa în Braşov? Erau mulţi săraci? - Erau şi săraci, ce de să spunem că nu erau. Erau, din ăştia mai ales cu copii mulţi, mai erau şi din ăştia la care nu le plăcea să muncească, da.erau un bucluc. Că te luau la întrebări, mai ales la ţară, la ţară s-ascundeau, că venea după ei să-i trimeată la treabă. - Şi statul cum îi ajuta pe cei săraci? - Prea mult nu. ... nu aş putea spune, că nu, nu cunosc, nu cunosc... a, adică ce le dădea? Să zicem noi, colectivii5, că ştiam că unu5 e mai la necaz: hai dom’le, să-l ajutăm. Adică colectivele aşa, dar stătu5 nu. - Aţi primit, n-aţi primit ajutor de la stat în creşterea copilului? - Cum? - Ceva de gen alocaţie, sau reduceri pentru transport, nu erau? - Nu, păi alocaţia pentru copii, care a început să o dea. Dar vă spun, nu se punea problema: măi uite ăla ce facem cu el, adică stătu5 vreau să spun, mai mult colectivele ajuta. Colectivele puneau mână de îa mână şi mai ajutau... dar... stătu5 nu. Stătu5 acuma, da5 ajută şi pe unii care n-ar trebui ajutaţi. Că prea mulţi revoluţionari care mei nu, nici n-a ieşit din casă. Şî nu numai handicapaţi. Păi acuma... n-am cerut părerea nimănui. Eu înţeleg handicapat, handicapatu-i din naştere domnule, [exclamaţie]. Nu, dau când era copil, adică în viaţă n-a făcut nimic, n-a, că n-a putut. Ăla e handicapat. [exclamaţie]. Da5 ăla care e, beţivanii5 care cade de pe stradă şi-şi rupe picioru5. Şi după două săptămâni se duce că e handicapat, că ... uite i-a tăiat picioru5. [exclamaţie]. 198 Vieţi paralele în secolul XX Păi i-a tăiat picioru’ că... ce, nu, da’ am văzut acuma că trece la verificare aşa a handicapaţilor. Ei, handicapaţii, fiecare săracii, orbi d-ăia, sau... ăladom’le e handicapat. [exclamaţie]. Sau ăla care e din naştere de nu te poţi înţelege cu el, nu, nimic. Cunosc chiar şi la mine în sat. Ăla e handicapat, nu handicapaţii ăştia, [exclamaţie]. Ăla era beat, s-a urcat pe o casă, acolo, nu ştiu ce, a căzut şi şi-a rupt picioru’, şi e handicapat, [exclamaţie]. - Să ne întoarcem puţin la fiica dumneavoastră, ... vă, ce vă amintiţi din copilăria ei? - De fiică-mea? - De fiică, da. - ... Păi, mi-a adus ea ce... nepoată-mea mi-a adus bucurii. Mi-a adus bucurii, adică că şi la liceu când a intrat era bine, şi-a intrat al cincilea chiar, a terminat bine, văd că şi aicea la teatru iară-i bine apreciată. Fiică-mea mai puţin, întâi că a avut o, cum să spun, prima căsătorie nereuşită. S-a căsătorit cu un marinar, şi marinarii ăştia, nu poţi să spui toţi, dar a nimerit unu’ă din ăla care... nu, nu prea i-a plăcut cum să spun, să muncească, şi i-a plăcut mai mult să petreacă. - Şi cum a fost şcoala pentru ea? Mai uşoară sau mai grea decât pentru dumneavoastră? - Şcoala? - Şcoala, pentru fiica dumneavoastră, a fost mai grea decât şcoala pe care aţi făcut-o dumneavoastră sau mai uşoară? - Ba eu cred că mai uşoară. Cred că mai uşoară a fost. Uite domnişoară, că eu, vorba aia, vara trebuia să muncesc pentru ca să pot să ... urma mai departe. Pentru că ăsta a fost, poate dacă nu era criza economică în ’30, terminam cele cinci clase de arte şi meserii, care... Nu le-am terminat, că părinţii nu... n-a, n-a putut. Nici eu n-am putut face faţă, pentru că nu era cum e acuma. Acolo cereau şi ulei, şi cartofi, şi fasole... câte, câte, câte. [exclamaţie]. - Dar în timpul serviciului nu aţi făcut nici un fel de specializări? - Nu, nu. - Cursuri de calificare sau... - Se faceau, bine se făceau, reciclări, aşa cum se numeşte, da’ tot în munca care o are. Pentru că... în munca asta de informaţie trebuie să ţii cont şi de ţările celelalte, că şi ăia îşi perfecţionează şi trebiue să, taman cum spunem noi. Că ăştia din Parlament spune că aşa fac americanii, aşa se face şi în lume. [râde]. - Şi a făcut... câtă şcoală a făcut fiica dumneavoastră? - Păi a făcut liceu’, liceu’ a făcut. - Şi după aceea s-a angajat? -Da. - Şi ... există în Braşov locuri, adică au existat locuri care acum nu mai sunt, de care dumneavoastră vă este dor? - Locuri care au fost şi nu mai sunt... - Da. 199 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Nu, nu. Nu, nu, din contră s-au... Aşa, că de dor, ţi-e dor, de exemplu, de cum era aicea la Noua, şi te duceai, cum să spun, cu animale... - Unde e ştrandu ? Ştrandu ’? Unde e ştrandn ? - Da-astea unde e urşi, cum naiba îi spune, cu urşi şi cu... [exclamaţie]. - Răcădăn? - Bine, la Răcădău, să, da’ nu, da’ vă spun, uite mă, că am un lapsus acuma. [exclamaţie]. Unde sunt animale... - Grădina Zoologică? - Exact, grădina zoologică, [exclamaţie]. Acolo. Vă spun, că mi-e dor de-acolo. Că acolo era şă ştrandu’, era... dar în tot căzu’, încă s-a mai îmbunătăţit. - Există vreo personalitate, vreo persoană care aţi întâlnit-o şi care v-a marcat viaţa? -... aşa în bine sau... - Şi în bine şi în rău, sau, sau acum... - E, să ştiţi, poate şi chestia asta. ... toţi şefii care i-am avut m-am înpăcat bine cu ei. Şi am ieşit la pensie în ’68. Şi acum doi ani, n-am ştiut, am fost sărbătorit, după 30 de ani de pensie aproape, pe care îi aveam. Am fost sărbătorit, chemat acolo, colegi, a ţinut aşa, aşa un protocol, şi acuma în 25 decembrie împlinesc 90. [râde], - Mulţi înainte! - Da, mulţumesc, săru’ mâna. [exclamaţie]. Şi cam de-acuma ... văd că se face sondaje. Da, da. - Şi dacă ar fi să vă gândiţi la viaţa dumneavoastră în ansamblu, ce aţi schimba în ea? - Dacă,... ce aş... - Schimba, da, ce aţi schimba la, în viaţa dumneavoastră? ... - Păi ce să mai schimb acum, la anii ăştia, [exclamaţie]. - Există vreun lucru pe care îl regretaţi foarte mult? «... N-am, n-am aşa ca să zic ... regret, regretu’ ăsta a fost că s-a întâmplat cu soţia cam rapid... cu cancer la ficat... - în ce an a murit? - în ’69. în ’69 ... am văzut că nu se scoală dimineaţa, şi m-am dus la ea, zice mă simt prost. Am dus-o la spital, când a dat s-o opereze, m-a chemat: are cancer. Şi în 14 zile s-a dus. Am înmormântat-o la Bucureşti. Avea acolo un loc. Am două cumnate. Aşa mai, mai aparte, aşa putea chiar la alde cumnată-mea, că uite, au trecut aţâţi ani... . Mai e un în viaţă. Când, în şapte zeci şi... pardon, în’80, în’85, am fost operat de prostată. S-a întâmplat la Bucureşti şi m-a operat de urgenţă. Acolo, şi-acolo, când să mă opereze, doctoru’ a făcut acolo un tratament: nu-mi daţi domnule doctor drumu’ de-aicea neoperat, [exclamaţie] El s-a uitat la mine, cum să te operez... Păi da, plec, nu m-am, soţia mi-a murit de 20 de ani, nu, n-am pe nimeni. Şi m-a operat până la urmă. M-a operat, da’ alde cumnată-mea era, da, veneau la mine, şi într-o zi el a venit, am auzit c-a murit, a trecut pe acolo, şi s-a-ntors înapoi. Zice, ai spus că ţi-a murit soţia, zice cine este dânsa. Păi zic cumnata, zic cumnatele mele... Şi-a trecut, a plecat. După ce a plecat, întotdeauna era cu asistenta. 200 Vieţi paralele în secolul XX După ce-a plecat ăla, a venit asistenta la mine: ştiţi domnu’Tudor de ce v-a întrebat, c-a spus c-aşa ceva mai rar. Şi lui i-a murit soţia, şi zice c-a doua zi toate surorile au venit după avere. - Şi cum v-aţi descurcat după moartea soţiei? - ... Fac de toate, numai prăjituri nu, şi alea le-aş face. [exclamaţie] Fac, fac de mâncare, spăl rufe, că v-am spus am spălat rufe la viaţa mea... Absolut toate, toate le fac... Mă descurc din punctu’ ăsta de vedere... -... există în Braşov străzi ... numite, cu nume legate de evenimente sau personalităţi din al doilea război mondial? - ... din al doilea război, să mă gândesc... nu... nu există. Nu s**a dat nici o stradă, că alea care erau Karl Marx... - Dar erau, erau înainte, în timpul comunismului? -Nu... - N-au fost? - N-au fost pentru că... de exemplu aia Armata Roşie, îi spune Weiss, şi Weiss ăsta a fost un din ăsta care e cu piese, cu... iar dincoace, Karl Marx e Iuliu Maniu... da’ bine asta sunt oameni politici. Dar nu, nu... - Şi, şi ce credeţi erspre noile nume date străzilor după 989? - Păi... e mai bine, ca să zic aşa, că nu... ce pot să... de îndată ce să s-a schimbat, cum a fost Lenin, îi spune 15 Noiembrie... Karl Marx îi spune Iuliu Maniu... Constantin Cuza a rămas. Bine, aia a rămas, Constantin Cuza ar trebui în fiecare oraş să aibe cinci străzi. Ăla, ăla a fost un adevărat comandant şi nu ştiu dacă mă credeţi, eu am apucat ocaua lu’ Cuza. Am apucat ocaua lu’ Cuza, care bunica mea o ţinea, şi... Ocaua lu’ Cuza era de un kilogaram şi două sute şi ceva de grame. - Cum arăta? - Era tot un cântar, tot un cântar, dar... când cântăreai cu el şi treceai la kilogram, aia avea un kilogram două sute. Cuza, Cuza a fost un adevărat, da’ n-a rezistat... Doamnă, indiferent ce s-ar spune, în faţa burgheziei nu rezişti... îmi pare rău să o spun, dar aşa este. Burghezia, e-atât de lacomă, ştiţi, şi neiertătoare. Uitaţi-vă şi acuma, ei, se îmbogăţesc oamenii... Dă-o la naiba, chiar aşa... Te gândeşti că cu 2-3 zile înainte de revoluţie te plângeai că n-ai ce mânca, şi după trei zile to ai devenit miliardar, milionar... - In perioada comunismului exista burghezia asta? - Nu... poate decât... ce era... nu şi atuncea. Dar era, cum să vă spun... o iau aşa de la un frate de-al meu. Aveam un frate care el era portar la colectiv. Şi-acolo erau cereale. Ei venea noaptea, şi dădea şi la porc, şi la păsări, nu ştiu ce, dimineaţa toate animalele erau sătule, iar dacă venea la un controi nu găsea nimic... nu găsea. Nu putea să zică: mă, uite, ăsta fură. [exclamaţie]. Acasă nu-i găsea. Exact aşa era şi acuma, exact acuma. [exclamaţie]. Erau să zicem activişti de partid care erau mai ales pe teren, dar se mulţumeau la o petrecere. Dar să facă avere, nu, n-avea cum, că nu, nu putea. Ca dovadă este: ... secretam’ cu ţiţei care, care a accidentat copiii ăia, nu l-a iertat, [exclamaţie]. Nu l-a iertat, imediat i-a scos din... Şi-ncă pe câţi. [exclamaţie]. Nu-i ierta, era neiertători, [exclamaţie]. 201 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Şi dumneavoastră ce făceaţi la serviciu \ arestaţi oameni sau, aveaţi grijă să se respecte aplicarea regulamentelor, a legilor? - Acuma, să vă spun un lucru: că arestări s-a făcut la început. Şi dacă la-nceput, la-nceput, până în ’49 comuniştii s-a folosit de siguranţa veche. - Adică? - Păi, comuniştii au venit în ’46 la putere. - Da. - Da’ nu i-a alungat pe poliţiştii vechi. S-a folosit de ei. Şi s-a folosit de ei că cunoşteau multe. -Da. - Cunoşteau, s-au folosit, şi numa în ’49, într-adevăr, că în ’49 când a început să-i scoată, s-a procedat, să zic aşa, urât. Că a-nceput pe unii să-i aresteze, şi aşa... Dar noi, de la ei am învăţat muncă... da, de la ei. Şi hai să zic că la început, în iureşu’ ăla, că, crezând că... mai aşa. Da’ nu-i cum se spune, că bătea, că... Na, nu e chiar aşa. Eu mi-aduc aminte, comandanţii’, întotdeauna spunea: mă, aveţi de grijă cum vorbiţi cu oamenii, aveţi de grijă cum vorbiţi cu oamenii, [exclamaţie]. Şi nu pot spune că îi chemau aşa. Că să fii chemat să zic la securitate, păi trebuia să ai probe acolo. [exclamaţie]. Comandantu’ nu-ţi dădea voie: cheamă-1 mă. [exclamaţie], Păi ce, pentru ce chemi omu\ [exclamaţie]. Sau dacă te afla că ai chemat un om iară aprobare, păi te dădea afară din securitate, [exclamaţie]. Da’ noi n-avem ce face, înghiţim acuma, [exclamaţie]. Aia, aia cu Memorabilu’ ei, Hossu,... doamna aia de pe la televiziune,... poate să ia unu’ de pe stradă: mă spune că ai fost Ia securitate, şi te-a bătut. Că securiştii eu i-am pus la punct, nu mai zic nimic, [exclamaţie]. Şi-l ia pe ăla şi zice aaa... şi el nici nu ştie unde e securitatea, [exclamaţie]. - Unde e, unde era securitate în Braşov? - Unde e Serviciu Român de Informaţii. - Pe ce stradă? - ... troleibuzu’ unu’ vă duceţi cu el vreodată? înainte de... Piaţa Unirii, o ştiţi? - Da. - Păi e o clădire pe dreapta. - A, da! - Unde e... ei, aia e. Acolo e securitatea. - Şi în Braşov aţi participat la arestări? - ... Nu, păi pentru arestări era o echipă, nu oricine. - Şi dumneavoastră ce făceaţi? - Nu, n-am. Eu eram cu altă muncă, cu altă muncă... Nu, e... Ceea ce se spune, mai sunt şi minciuni, da’ ce să le faci. [exclamaţie]. 202 Respondent: Al. T. Intrevievator: Stoian Oana Interviul a fost realizat la data de: 19. 07. 2001 Vieţi paralele în secolul XX Analfabeţii să treacă-n partea stângă - Păi, începutu-i greu... M-am născut în 1933, 17...de fapt 19 mai în buletin, în comuna Asău, judeţu’ Bacău, comună mare şi frumoasă de pe Valea Trotuşului. în Braşov am ajuns în 1948, după ce-am terminat gimnaziu’ în Comăneşti. Un gimnaziu bun, cu o programă analitică complectă, unde-am învăţat mult şî multe. La Braşov ăăă... m-am înscris la Şcoala medie, pe vremea aia aşa-i zicea, de la fabrica de tractoare, uzina de tractoare cum îi spunem astăzi. Am dat examen, am reuşit, avantaju’ era că paralel cu şcoala învăţam şi-o meserie... De fapt şi pentru acest motiv am venit la Braşov, vremurile fiind tulburi, grele, nu ştiai ce urmează, şi, deşi copil fiind, mi-am spus în sinea mea că e bine să ştiu întâi o meserie, să fiu stăpân pe viaţa mea, să-mi câştig existenţa, şi-n paralel voi vedea ce voi face [exclamaţie]. Ceea ce s-a şi-ntâmplat. Am învăţat meserie, meseria de strungar. Aicea pot să fac o paranteză, mi-a fost ruşine să spun acasă că m-am...mă calific în meseria de strungar, pentru că la Asău strungar era cel care dădea oile la strungă [râde]. Da’ nici frezor n-am vrut să le spun că pot să fiu, pentru că la noi nu ştiau ce-i ăla frezor, credeau că eşti frizer [exclamaţie]. Aş fi vrut să fiu ajusteur [accentuează ironic7, ceea ce nu s-a-ntâmplat, pentru că am avut aptitudini reale... agilitate de meseriaş pe maşini în mişcare, deci abilitate de a stăpâni procesul tehnologic şi prin persoana... personalitatea mea. Părinţii mei au rămas în sat, pentru că eram şapte copii, tata era miner, peste 27 de ani a lucrat în mină. în perioada când era accidentat în mină a lucrat la pădure, unde am lucrat şi eu o perioadă. Practic, până la 15 ani am crescut în zona Asău-Comăneşti, pe Valea Trotuşului. Copilăria mea a fost ca a tuturor copiilor din vremea aceea, destul de grea. Grea sub raport material, în rest nu-mi amintesc să fi avut probleme. Deşi eram copii mulţi în familie, familia era o familie unită, ne-nţelegeam bine, se muncea foarte mult [accentuează7, toţi copiii munceau, făceau ceva. Părinţii noştri au înţeles foarte bine ce-nseamnă şcoala şi ne-au ajutat să mergem la şcoală, să urmăm şcolile... Şi mama şi tata au fost de acord, copiii trebuie să-nveţe-n primu’ rând, dup-aceea să... Când veneam de la şcoală, întâi îmi făceam temele, dup-aceea mă duceam şi ajutam...., la tăiat lemne sau alte treburi din gospodărie. Fiind născut în perioada interbelică, am amintiri din acea perioadă, amintirile unui copil, dar le am foarte bine întemeiate. Pentru că tata a fost şi el concentrat pe front, chiar în linia-ntâia, fiind infanterist, a luptat pân-aproape de Odessa, la Dalnik...Ştiu ziua când a primit ordinii’ de concentrare, cum am plâns toţi, cum a plecat, cum l-am condus până-n drum, în stradă, mama până la gară... Ţin minte când s-a-ntors rănit, a stat câteva luni, s-a dus din nou, a fost din nou trimis pe front... Când a-nceput războiul, fiind aproape, fiind în Moldova, fiind aproape de Prut, din satu’ nostru se auzeau tunurile, de pe dealurile din jur se auzeau tunurile şi se vedea pălăiaia focului. - Chiar se vedea aşa de departe ? - Da,da [exclamaţie]. Eram pe Stejeriş, la bureţi, şi auzeam tunurile perfect...[Tăcere prelungită]. 203 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Şi nu vă era frică, adică nu vă gândeaţi că se-apropie... - Ne-a fost frică, tata a fost rănit de trei ori. Şi rude de-ale noastre au fost concentrate...[tăcereprelungită]. N-am avut probleme în perioada cedării Ardealului, pentru că nu eram aici. Dar ţin minte că la singurul radio care era în zonă, când s-a transmis această extraordinar de tristă veste pentru români, am plâns toţi ca după ce-aveam mai drag. Ăsta-i purul adevăr [accentuează, foarte serios şi trist]. Când s-a terminat războiu’, eram refugiaţi pe valea Asăului, o vale care duce de la Comăneşti în direcţia Ceahlăului, pentru cine ştie, către satu’ Ardeluţa. Familia era deci refugiată, casa din comună am părăsit-o, pentru că se retrăgeau... întâi s-au retras nemţii, dup-aceea s-a retras armata română, pe urm-au venit ruşii. - Puteţi să-mi povestiţi asta cu mai multe amănunte ? - Nemţii ne-au prins... eram departe de casă, undeva unde împreună cu sora mea mai mare, Maria, eram trimişi să facem fân. Şi-am venit acasă, la Asău, în contra fluxului retragerii frontului nemţilor, într-un vacarm de nedescris, cu oameni, atelaje, căruţe, maşini, avioane mitraliind prin porumb... Foarte interesant, nici un neamţ nu s-a legat de noi, mai mult, un şvab...un sa...un neamţ din Banat ne-a sfătuit să nu ne depărtăm de drum, pentru că porumbiştile, curţile oamenilor sunt mitraliate pentru ca coloana în retragere să nu fie atacată. A fost o zi de coşmar, am văzut ce n-am văzut dup-aceea în toate filmele pe care le-am văzut dup-aceea despre război, n-au putut să egaleze ce-am văzut în acea zi: oameni răniţi, mitraliaţi, morţi, case arzând, un sat întreg, Preluci se cheamă, ardea în flăcări... maşini, tancuri... - Câţi ani aveaţi atunci ? - Păi în 1944 aveam exact 11 ani împliniţi. Dar aşa de puternic m-au impresionat acele momente încât n-o să pot uita aşa ceva. [Tăcere]. Când am ajuns în sat, nemţii deja erau plecaţi, veniseră ruşii care, scăpaţi de sub control, s-au dedat la jafuri, la violuri [subliniază cuvintele cu lovituri în braţul fotoliului], la tot ce poate aduce războiul mai rău. E drept c-am fost şi martorul când un ofiţer rus a ordonat împuşcarea unui soldat care participase la un jaf şi siluise o femeie. în Gura Chinetului, sus pe deal, în grădina unuia Ungureanu, am văzut cum l-a pus să sape groapa, noi eram în pădure după gard, a săpat groapa, l-a aşezat cu faţa, cu faţa [subliniază] către groapă şi l-au împuşcat. După aceea trei soldaţi l-au acoperit cu pământ, au bătătorit, au pus brazde [n.n. bucăţi de pământ cu iarbă] la loc şi-au plecat. - Şi n-au lăsat nici un semn. - Nimic [exclamaţie]. Tatăl meu, pentru c-a făcut armata în Cernăuţi, ştia şi ruseşte, şi nemţeşte, în perioada cât au fost nemţii s-a-nţeles bine cu nemţii, că vorbea nemţeşte, cât timp a fost pe front, când au venit ruşii a fost perivocic, traducător la ruşi, pentru că ştia ruseşte... Era şi să fie omorât, pentru că... în tunelul de la Goioasa, unde se baricadaseră câteva companii de nemţi...Şi s-a dat un atac combinat, ruşi- români, de i-au scos din tunel. Tata a participat la acest asalt al tunelului, la acest atac pentru a-i scoate pe nemţi din tunel... Bineînţeles, era acolo în calitate de traducător, dar a participat şi la acea luptă. - Era o diferenţă între nemţi şi ruşi, ca şi comportament ? 204 Vieţi paralele în secolul XX - ...mare diferenţă, Nemţii, deşi au fost încartiruiţi în foarte multe case din sat, casele-au fost luate cu forţa, şi la noi, în hanu’ lui bunicu’, Eftimie Necşoiu, au fost cazaţi nemţi, dar erau civilizaţi, chiar foarte curtenitori cu sătenii. Dar, ce-am văzut eu, copil fiind: ofiţerii lor erau extrem de severi cu soldaţii. O disciplină incredibilă. Lucru care nu-I puteam... nu pentru că-s ruşi şi nu nemţi, nu l-am văzut la ruşi [exclamaţie]. în primele săptămâni, în primele luni, ruşii şi-au făcut de cap. După care au intrat în normal şi ruşii, adică nu s-au mai..nici jafuri, nici furturi. Intrau în curte, îţi mitraliau porcu’, găinile, era o problemă, tinerele erau luate, femei... Spuneam mai înainte c-am urmat cursurile gimnaziului unic din ComăneştL.şi tre’ să recunosc, cu sau fără modestie, c-am învăţat foarte uşor la şcoală, şi profesorii mei voiau să mă fac ziarist, probabil că eram bun de gură... Io visam să mă fac constructor de avioane, am aflat eu, c-aveam un consătean la Braşov, la fabrica de avioane, şi visam să construiesc şi eu avioane, deşi io aveam impresia că avioanele ies aşa din pământ, undeva se bagă materiale - aşa şi ies avioane... înainte de-a pleca la Braşov, am lucrat cu tata la construirea unui drum forestier pentru că [nu se înţeleg câteva cuvinte]. Era o organizaţie, se chema ORM - Organizaţia pentru Reconstrucţia Moldovei - unde-am lucrat cu fratele meu Traian şi cu tata mai multe luni de zile în vara lui ’48, pentru că în Moldova, pentru cine nu-şi aminteşte, în ’ 47, după seceta din ’47, a fost o foamete cumplită. Şi această organizaţie de reconstrucţie-a Moldovei acorda celor care lucrau în rândurile ei în primul rând porumb. De exemplu ne dădeau câte 7 kg de grăunţe de porumb pe săptămână, de persoană. Cu 21 de kg de grăunţe pe săptămână hrăneam toată familia. De aceea am lucrat acolo. Munca era extrem de grea pentru noi, pentru că era vorba de doborât copaci pentru aceste poduri, adusu’ lor la iocu’ de montaj, prelucrarea lor, fasonarea lor şi montatu’. într-una din zile, după terminarea lucrului, după ce-am mâncat, seara, am găsit o bucăţică de ziar, şi pentru că nu mai citisem de mult un ziar l-am citit, era ziarul Universul pe ultima pagină scria că la Braşov sunt şcoli cu profile de şcoală medie - deci care-ţi dau dreptu’ să dai în învăţământu’ superior - la uzinele Astra, actualmente Uzina de autocamioane, la uzinele Schill, Şerg, Voina, IAR şi altele. Când am văzut IAR, când am văzut ce condiţii avantajoase oferă această şcoală, respectiv haine gratuit, costume, paltoane, încălţări [subliniază cuvintele cu bătăi în braţul'fotoliului], până şi cămăşi, tot ce-aveai nevoie, cu condiţia ca după terminarea şcolii să lucrezi cinci ani în Uzina de tractoare, i-am arătat lui tata această bucăţică...bucată de ziar. Aici, pentru că eram săraci pe vremea aia, n-a fost de acord cu mine şi n-a fost de acord să plec Sa Braşov. Când s-a înserat, mi-am luat toporu’ şi-am plecat în plină noapte acasă. Am ajuns undeva pe la ora unşpe şi jumătate noaptea, mama a împrumutat cinci sute de lei de la un vecin, sn-am îmbrăcat cu ce-am avut io mai bun pe-acolo, mi-a pus într-o traistă de cânepă cinci pogăci - pogacea este un fel de turtă coaptă, din mămăligă tăvălită prin faină de gâu şi coaptă pă plită... Am ajuns la Braşov a doua zi dimineaţa, cu trenu’, m-am prezentat... de îa gară am trecut prin câmpu’ dintre gară şi uzină, în care erau sute de... de gropi de bombe, uzina de avioane a fost straşnic bombardată. .. 205 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Cine, americanii ? - întâi de ruşi, apoi de americani. Am ajuns la şcoală, m-am înscris, printre ultimii, pentru că era ultima zi de înscriere, după care m-am prezentat la vizita... primu’ examen, vizita medicală. Cum eram nedormit, obosit, nemâncat, am fost respins la vizita medicală. Dar un profesor inimos, care pur şi simplu mi-a smuls dosaru’ din mână şi-a văzut ce note mari aveam de la gimnaziu, m-a dus, m-a-ncuiat într-o sală de clasă, m-a lăsat să dorm câteva ceasuri, după care m-a pus şă mă spăl bine cu apă multă pe faţă şi pe cap, m-am prezentat iar la vizita medicală, şi bineînţeles c-am fost corespunzător la acest examen [exclamaţie]. Iar examenele propriu-zise au fost uşoare, nu rni-au pus nici un fel de probleme. M-am încadrat repede în colectivu’ foarte mare al şcolii, aproape nouă sute de elevi [accentuează], erau patru ani...Şcoala se făcea...era şcoală de patru ani... - Şi câţi din ei erau interni ? - Şi toţi erau interni [exclamaţie]. Toţi [accentuează] mâncau la cantină, toţi [accentuează] erau îmbrăcaţi... E drept că dormeam în nişte dormitoare mari, câte 80 de paturi în dormitor, suprapuse, dar am rezistat, pentru că era o disciplină extraordinară.. Nu puteai intra în dormitor decât în cămaşă de noapte, dată tot de şcoală, şi dacă-ndrăzneai să vii nespălat pe urechi, pe mâini, pe picioare, căpătai câteva... nuiele bune. Sau nu mâneai. - Era un regim cazon, ca la armată. - Ca la... După mine-a fost foarte bine [exclamaţie]. Erau copii din toate [subliniază] colţurile ţării, toată golănimea ca să zic-aşa din ţar-a fost adunat-acoio... în schimb io, având clar ce-aveam de făcut, mi-am văzut de treburile mele, m-am apucat de-nvăţat, încă din primu’ an am fost şefu’ clasei, am fost primu’ pe clasă...în aşa fel încât în anul trei am fost numit la anul întâi pedagog [exclamaţie]. Plătit. Câştigam un ban... - Cât era ? - Aveam camera mea separată, puteam să-nvăţ mai uşor, după ce aduceam copiii de la masă şi de la meditaţie şi-i culcam, io m-apucam de-nvăţat. A fost o perioadă foarte frumoasă, foarte utilă, foarte fertilă pentru mine, c-am putut să citesc mult. Şcoala avea o bibliotecă bine dotată la vremea aia cu ce se găsea... Dar am găsit clasicii ruşi aproape-n totalitate, acolo am dat de Turgheniev, de Cehov, de revoluţionarii ruşi, erau pe vremea aia... - Dar ai noştri ? - Şi-ai noştri, începuse s-apară Sadoveanu... bine, ce să publica la acea dată, Eminescu, am descoperit poeţii noştri, Coşbuc, am citit tot ce se putea citi. Timp aveam, condiţii aveam. Partea proastă a fost că într-un timp a fost Sovromu’...organizat Sovromu’... - Ce-i aia Sovrom ? - Sovrom era o societate, vezi Doamne, mixtă româno-sovietică, dar ei dictau producţia, ei vindeau producţia, ei luau deci profitul acestei activităţi. Şi-n anu’ 1950 lucrurile-au mers foarte prost... S-a ajuns la ideea de sabotaj, au fost arestaţi câteva 206 Vieţi paralele în secolul XX zeci de ingineri, directori, toată conducerea, şi pentru că nu vedeau redresarea uzinei decât prin mărirea numărului de oameni, au desfiinţat şcoala profesională...ăăă...adică şcoala medie, au declarat-o şcoală profesională, au folosit argumentul că la ei ucenic înseamnă elev, ne-a declarat şi pe noi elevi-ucenici, şi, fără să ne lase să terminăm nici măcar anul trei, în 16 aprilie 1951 ne-au transferat pe toţi în producţia uzinei de tractoare. - Deci aţi intrat direct în producţie fără să terminaţi şcoala ? - Direct, fără să terminăm şcoala. Lucru pentru mine foarte trist, pentru că eu venisem pentru nişte lucruri clare : să-nvăţ o meserie, să-mi termin Şcoala medie şi să dau la facultate [pauză]. Ce-au făcut totuşi bun partea română din această societate Sovrom-Tractor, că ne-au dat voie să dăm examen la nivelul aptitudinilor personale. Aşa s-a făcut că eu am dat examen şi-am luat categoria 6 direct, la vremea-aia fiind numai şapte categorii. Deci penultima categorie. Ceea ce mi-a permis ca odată intrat în uzină - io mi-am văzut serios şi de meserie - să câştig foarte bine [accentuează]. Dacă un meseriaş vechi câştiga, să zicem, înainte de stabilizarea din ’52 douăzeci, douăzeci şi una de mii, eu câştigam paisprezece-cinsprezece mii. Pentru un puşti de 17 ani era mult [i]. Rău e că nu aveai ce face cu banii. Nu găseai mâncare. Umblam... totif era pe cartelă. Umblam prin Braşov ca nişte... câini flămânzi şi unde găseam mâncare, bani aveam, cumpăram fără să ne uităm cât costă. Nu prea găseai [exclamaţie]. - Şi de stat, unde stăteaţi ? - Stăteam... Asta a fost partea iară proastă, că fiind toate făcute în pripă, n-au fost pregătite căminele, şi în iarna Iu’ ’51 spre ’52 am stat într-un cămin... care înainte de război fusese bordel. A fost transformat, dar i-a prins iarna şi n-au putu s-aducă gazu’ metan, şi-am dormit....ş-am dormit în iarna lui ’51 spre’52în acel cămin fără foc. Ne-nveleam cu salteaua. Am luat saltele-n plus, o saltea dedesubt, o saltea deasupra, îmbrăcaţi cu paltoanele... serios [exclamaţie]... îmbrăcaţi, cu căciula-n cap, şi-aşa am dormit... Erau ani grei, dar nu ne prea păsa [exclamaţie]. De exemplu, eu aveam pâine pe cartelă. în drum spre uzină îmi luam porţia de pâine, pân’ la uzin-o mâneam toată, goală. - Ce-nsemna porţia de pâine ? - Porţia de pâine era cam 200 de grame de pâine. - De persoană, pe zi. - Pe cartelă, da. La terminarea serviciului mâneam la cantină. Bună mâncarea la cantină pe vremea aia [exclamaţie]. Era bună. A fost o perioadă şi proastă, mai târziu, prin ’ 53, da-n perioad-aceea era mâncarea bună. Şi era ieftină, era un leu cinzeci. Iar eu câştigam foarte mult. Nu era o problemă. Disperat că am ratat ideea cu terminarea Şcolii medii, am început să caut o soluţie. Umblând prin Braşov, întrebând în stânga şi-n dreapta, am aflat unde-i secţia de învăţământ, m-am dus acolo la un domn, un tovarăş cam la vo5 şaizeci de ani - sau aşa mi s-a părut mie - i-am dat bună-ziua, i-am spus cine sunt, ce vreau, ce-am păţit, i-am spus cum s-a desfiinţat şcoala, ştia, l-am întrebat dacă nu se poate face ceva pentru tinerii care, ca mine, caută disperaţi o soluţie. Şi-atunci mi-a spus că dacă sunt în stare să aduc cel puţin 25 de cereri, se poate-nfiinţa o clasă de liceu seral. Mi-a dat treizeci de 207 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei coli de hârtie, stilou aveam io, şi-am început să caut prin Braşov oameni, copii, tineri care să vrea să urmeze liceul la seral. - Prin tot Braşovul, nu numai la uzină ? - Tot Braşovul, tot Braşovul [exclamaţie]. Pe stradă... Şi-am reuşit să strâng treizăci de cereri [subliniază], treizăci de cereri [exclamaţie]. Pe doi dintre ei i-am găsit bătând piatra sub traversele de la CFR. Viitoru’ profesor de matematică şi fizică Şoitu, l-am găsit bătând piatră sub traversă la CFR. O parte din aceştia s-au retras, ş-am complectat. Vo’ cinci-şase s-au retras, pentru că trebuiau să vină la şcoală-n fiecare zi, trebuiau să-nveţe, au crezut că vin acolo şi li se dă o diplomă, nu treb’e să-nveţe [exclamaţie]. Practic, am mai făcut trei ani de şcoală medie...ăăă de liceu seral, aproape fără să-nvăţ prea multe-n plus, pentru că programa analitică din gimnaziul de la Comăneşti şi programa analitică a Şcolii medii de la uzina de tractoare...de la fabrica de tractoare era...cuprindea tot ce era necesar pentru a putea da examen la facultate, la Institut [exclamaţie]. Dar asta era situaţia. Norocu’a fost că liceu’, în acea perioadă, a fost de zece clase, şi n-am făcut patru, am făcut numa’ trei ani. Dimineaţa lucram, după-masă mă duceam la şcoală. Au fost şi perioade când nu mai puteam lucra numai schimbu-ntâi, pentru că-n schimbu’-ntâi trebuiau să lucreze oamenii-n vârstă, care aveau probabil randament mai mult, mai mare, aveau şi relaţii, şi pe noi ne băgau în schimbu’ doi. Schimbu’ doi nu puteam lucra, pentru că trebuia să venim la şcoală. Ş-atuncea veneam schimbu’ trei. De la şcoală ne duceam, mâneam undeva, dacă găseam, veneam la uzină şi lucram schimbu’ trei. Mai ales că în schimbu’ trei, dând câte ceva la maiştri, aveam voie să lucrăm pe nişte maşini mai bune, că alfel ne băgau pe nişte vechituri, pă nişte gioarse, care numa’ producţie nu puteai face pă ele... - Şi ce producea atunci Tractorul ? - Făcea tractoare, tractoare IAR... o concepţie...un fel de... hibrid de tractor de la mai multe... o concepţie românească, o copie de tractor, care pentru-nceput a fost bun... Dup-aceea s-a produs un tractor pe şenilă, KD35 şi KDP35, după documentaţie rusească... care au ajuns să lucreze şi-n agricultură, şi-n exploatări forestiere, şi-n diverse activităţi de construcţii. întorcându-mă la problema şcolii, au trecut foarte repede trei ani, sau aşa mi se pare mie-acuma... dar mă pândea din urmă-ncorporarea, în anul patru. De frică, ca să nu ajung la armată, m-am înscris la Academia Militară din Bucureşti. Am făcut un dosar, i-am depus acolo. - Dar de ce era aşa o sperietoare armata ? - [Vehement] Pentru că-mi strica tot viitoru’ [exclamaţie]. Nu era o sperietoare, da’ aveam un program mai clar, cred, ca acuma : să termin şcoala, să-nvăţ o meserie, să dau la institut şi să-mi fac un viitor [exclamaţie]. Pentru mine era clar ce-aveam de făcut, fără abateri. Da’ am făcut două dosare de fapt, unu’ l-am înaintat pe Ministeru’ Construcţiilor de Maşini pentru Institutul Politehnic Braşov, pentru siguranţă, şi altu’ la Academia Militară, unde visam să devin, aşa cum am spus, constructor de avioane, sau, în cel mai rău caz, constructor de vapoare...M-am dus la Academie, am avut 25 de lei la mine, între timp se făcuse stabilizarea... 208 Vieţi paralele în secolul XX - Era mult 25 de lei ? - Era şi nu era...că am cheltuit în perioada când eram acolo 15 lei şi cu 10 lei am venit acasă ... aveam trei examene. Şi-am apucat să dorm... Pentru c-am fost cazaţi într-o cazarmă prin Drumu’ Taberii [cartier în Bucureşti/, pe nişte paturi fără cearşafuri, fără nimic, pe nişte saltele, mâneam la cantina . soldaţilor acolo, la...fosta popot-a ofiţerilor, că numai erau ofiţeri... Ce ni să dădea, o fasole fiartă c-o fasole şi-un pic de sare, şi seara la fel. Rău a fost că după ce-am dat examen la matematic, cele trei discipline, aritmetică, geometrie şi trigonometrie, şi la fizic-am dat, ne-au scos din unitatea militară, pentru c-a venit nu ştiu ce trupă adusă de nu ştiu unde şi nu mai aveam locuri în cazarmă. Bani de masă nu mai aveam, unde să dorm nu mai aveam, m-am dus şi mi-am scos dosarifi [exclamaţie]. Acolo, când m-am dus, m-am întâlnit c-un colonel - care mai târziu a devenit general - îl chema Butoi. Măi copile, măăăi, ai note maari aveam trei de zece şi un nouă, [subliniază] trei de zece şi un nouă - stai, mă, că eşti copii de miner, de muncitor, ai făcut o şcoală profesională, vino, mă, -ncoace, eşti bun de ofiţer, îţi merge mintea, de ce nu vrei ? Zic, daţi-mi mâncare şi-un’să dorm, orice mâncare... Nu pot [exclamaţie]. Nu puteţi, am plecat acasă. Bani de tren n-am avut, i-am dat lu’ naşu’ ăia zece lei ş-am venit la Braşov. La Braşov mi-am perfectat dosaru’ la Institutu’ Politehnic din Braşov. între timp am primit ordinu’ de-ncor- porare...M-am prezentat Ia Comisariat, i-am rugat să mai m-amâne, m-au amânat, da’ exact a doua zi după-nceputu’ examenului la Institut am primit din nou ordin de încorporare. Ca să mă stimulez şi să-m’ meargă mintea, am pus ordinu’ de-ncorporare pe masă. La care...după care un asistent care supraveghea examenele s-a repezit crezând că-i fiţuică de copiat. Şi i-am spus, domnule, nuu, ăsta-i stimulentu’ [exclamaţie]. îl ţin acolo. Intr-adevăr, s-a uitat, nu era nimic scris pă el decât ordinu’ de-ncorporare. Mi !-a lăsat pe masă. [Râde]. Am dat examen la matematică, la fizică, la română, şi-n douăzeci şi... unu august am dat ultimu’ examen, la rusă, în 22 m-am dus cu tot calabalâcu’ acasă la Asău, în 23 dimineaţa eram la Braşov, m-am prezentat la Comisariat unde, spre surpriza mea, am fost trimis la Reşiţa la o...un şantier de construcţii. în ziua de 24 am fost la unitatea militară de construcţii... Acolo iar a fost un episod interesant, că seara, când s-a făcut apelu’, după ce ne-au tuns, am trecut la baie, ne-am tuns, ne-am îmbrăcat în haina militară, nişte haine de constructor albastre.. - bleumarin... - Păi cefei de armată era aia ? -Armată mixtă, îţi povestesc imediat. Seara, când s-a zis analfabeţii să treacă n partea stângă, în locu-aceia c-o clasă, cu două clase. Cu trei clase, cu patru clase... ce mi-a venit mie - pentru că nu voiam să rămân în armată, voiam să mă-ntorc la facultate, că dădusem examen, eram sigur c-am reuşit.... Mai ales că la matematică făcusem trei bilete, că profesoru’ care m-a examinat nu şi-a dat seama că m-a ascultat şi mi-a dat un bilet, al doilea bilet, şi io am tras şi p-al treilea. Zâc, da’ câte bilete să trag? Cum câte?! Pă; ăsta-i al treilea. Când să uită, da’, domnule, zâce, uite, îţi pun... ai cinci. Cinci era nota maximă pe vremea aia. Du-te, domnule, că-m’ pierzi timpu’, zice. Păi da5 dumneavoastră mi-aţi dat să mai iau bilete [exclamaţie]. Zâce, bă, ai 209 Istorie orală şi memorie recentă în Tara Bârsei cinci, zâce, ai reuşit. Ştiam c-am reuşit !a matematică, la fizică la fel, făcusem foarte bine, la româna n-am avut probleme, la rusă nu ştiu ce-am făcut da’ nu conta... _ Rusa era obligatorie în vremea aia în toate facultăţile ? _ Da. Da da da. Şi făcusem şi-n liceu rusă, liceu’ seral.Şi ce mi-a venit mie să spun c-am cinci clase [exclamaţie]. De fapt făcusem cinci clase, la Asău, pentru că io am început şcoala primară în ’40, de şapte ani, şi gimnaziu l-am început numa’-n ’45, deci făcusem cinci clase. Şi m-am dus la cei cu cinci clase. Numa’ bine c-a doua zi dimineaţa eram pe malul Bârzavei, lângă Reşiţa, la o termocentrală, într-o groapă de 15 metri, dădeam balast, cu nişte cizme până sus, dădeam balast la... Şi-am lucrat la construcţii, la cofraje, la săpat, la turnat betoane.... Cea mai grea o fost vibratoarele ălea, erau nişte vibratoare imense, îţi vibrau şi creierii la a şaptea generaţie în urmă [exclamaţie]. - Aţi zis că-mi explicaţi ce fel de armată era asta, că eu n-am înţeles. - Era o armată mixtă. Aveam şi arme, făceam şi instrucţie. Pentru că eram certaţi cu Tito, cu sârbii, şi pentru că eram în zona de conflict cu Tito, făceam şi instrucţie şi lucram şă Ia construcţii. Da’ instrucţie făceam numa’ o zi pe săptămână, restu’ lucram. - Mai mult constructori decât soldaţi. - Intre timp n-am stat locului - mai mult constructori decât soldaţi - n-am stat locului, n-am... au aflat ăştia c-am dat la facultate şi-n 2 octombrie m-au făcut caporal, direct. Şi, pentru că eram un băiat cuminte, ascultător, mi-am văzut de treabă, am muncit, mi-au dat o permisie. Şi-am fugit la Bucureşti. întâmplător acolo am dat exact de generalii’ Bodnăraş, care era ministrul Forţelor Armate pe vremea aia. - Emil Bodnăraş ?! - Emil Bodnăraş. I-am spus....Am ajuns la el, m-a primit, cu puţină îndrăzneală... cam cu tupeu aşa am intrat, m-am dus, i-am spus păsu’, a zâmbit, m-a ascultat, şi zice, măi copile, ai dreptate, zice, vreau să te ajut, uite, io plec acuma la CIMCO la nişte manevre, nu te supăra pe mine că nu pot să mai stau - l-aştepta maşina jos, am văzut şi eu - m-a dat pe mâna unui locotenent colonel, unu’ Nicolaescu, am înregistrat cererea şi mi-a spus, du-te la unitate c-o să-ţi trimit răspuns. Am plecat înapoi la Reşiţa, mi-am văzut de treabă.... Pentru că eram printre puţinii oameni cu liceu, m-au... scos din producţie şi m-au numit un fel de educator politic, da’ de fapt detaşamentu’- avea peste 80 de analfabeţi... Şi ţineam cu-aceşti analfabeţi cursuri de alfabetizare. - Analfabeţi înseamnă că nu ştiau să scrie şi să citească... - Nu ştiau să scrie şi să citească. Dintre ei vreo douăzeci aproape nu vroiau să-nveţe, nu vroiau să-nveţe să scrie şi să citească pentru că sectele din care făceau parte le interzicea acest lucru. - Ce secte, de exemplu ? - Cred că erau penticostali, ceva-n genu’ ăsta, sau de ziua a şaptea, nu ştiu cum se cheamă... La 7 noiembrie, pentru că, de! eram un copil cu studii, m-au făcut sergent. Am participat întâmplător la instrucţiile care să ţineau cu toţi comandanţii, eram deja comandant de companie, cu toţi comandanţii de mari unităţi şi de...aşa, până la 210 Vieţi paralele în secolul XX comandantu’ de companie. Venindu-mi rându’-ntr-o zi la comandă, deci toată armata aia de colonei, maiori, căpitani, ce erau, în ziua aia io i-am comandat, şi pentru că coloneiu’care era mai mare peste toată şleahta asta a remarcat că am aptitudini de comandant, m-a remarcat şi m-a trimis la Şcoala de ofiţeri la Lugoj. Bine-nţeles că io n- am vrut [exclamaţie]. A fost şi rău, şi bine, chiar foarte bine. In iarnă deci mă găseam la Lugoj, la Şcoala de ofiţeri, unde mai mult dormeam decât ascultam lecţiile pentru că erau lecţii care se ţineau pentru oameni cu patru clase care aveau să să facă ofiţeri pentru construcţii. între timp se-mbunătăţiseră relaţiile cu sârbii, cu Tito, am fost dezcazarmaţi, adică n-am mai fost soldaţi înarmaţi, numa’ constructori. Dar acolo ia Lugoj, într-o zi, un căpitan...tâmpit, care nu era mulţumit cum cântam la marş, ne-a ordonat să trecem Timişu’ pă gheaţă, pă-n sloiurile de gheaţă, peste apă, în pas de marş. - Ce cântaţi ? - Pfuuu....Cântece revoluţionare de pă vremea aia. Unu’ era de exemplu [cântă]: „Şi ţăraaaanii sînt cu noi, un,doi” Da’ nu ştiam ce-nseamnă „un, doi”. - Şi ce-nsemna ? - Adică în...unu’ din versuri era „ şi ţăranii sînt cu noi” după care comandanţii’ zicea: un, doi...să ţii pasu’ [exclamaţie]. După ce-am ieşit din Timişu’ ăla-ngheţat şi nu ştiu ce am ajuns.,.îîî...undeva, ni s-a dat câte-un ceai fierbinte, şi pentru că noi eram plătiţi ca muncitori acolo - slab, da’ aveam ceva bani, pentru ţigări, pentru o cămaşă, pentru un film, pentru ceva, aveam bani - fumam pe vremea aia, şi fumam...apăruseră Snagov. Şi căpitanu’ care comanda compania-n care eram eu veneam după ceai, după cafea, că beam dimineaţa... cafea [exclamaţie], era zaţ, cum să zic io, cicoare de fapt, era un substitut de cafea, erzass, cum zic nemţii.Sergent, ai o ţigară bună ? Poftiţi, tovar’şu căpitan [exclamaţie] Şi...îîî...după ce fumează ţigara asta, îi plăcea grozav, îl mai servesc c-o ţigară...Bă, pe tine cum te cheamă ? îi spun cum mă cheamă. De unde eşti, bă ? Din cutare loc, da’ viu de la Braşov. La Braşov ? zice, am făcut doi ani de Academie Comercială...Şi-a-nceput să-mi povestească de tinereţea lui. Păi, zic, acolo sunt şi io, la Institutu’ ăsta, numa’ c-acuma-i de mecanică. Zici că te cheamă Necşoiu ? Bă, io numele ăsta l-am văzut zilele-astea undeva pe-o hârtie [exclamaţie]. Mâine-ţ’ spui. A doua zi dimineaţă după ce-am......zice, fii atent, zice, tu ai fost lăsat la vatră. Din ordinu’ lu’ Bodnăraş personal. Ai fost acolo ? Am fost. Ai avut curaj ? Am avut. Fii atent că dosaru’ tău este clasat, tre’ să-l ducă la birou’ de ordine secrete. Idiotu’ ăsta de colonel care ne comandă-era un semianalfabet-zice, a aflat că eşti cu liceu’şi vrea să te facă ofiţer, vezi ce faci [exclamaţie], M-am dus la colonel, i-am raportat cine sunt, am scos - n-aveam nici un fel de răspuns de la Marele Stat Major, aveam numa’ un bonuleţ cu număru’ de înregistrare de la Marele Stat Major - şi m-am luat de el. Cum vă permiteţi, tovarăşu’ colonel, să... nu executaţi ordinele ministrului Apărării Naţionale? Ce ordine, băăă, sergent? Ieşi afară [exclamaţie]. Să ies afară? Dumneata nu poţi să mă dai afară. Sunt civil. Sunt civil din data de cutare. De unde ştii? Mă priveşte. De la Marele Stat Major. Poftiţi, am răspunsu’ [exclamaţie]. I-arăt că am... Un sfert de pagină de caiet, atât era de mare, da’el n-o ştiut că-i împăturit, nu-i împăturit... Am răspunsu’. Şi l-am băgat repede-napoi. Nu-i adevărat [exclamaţie]. 211 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Dosaru-i la DVS, plutonieru5 major Knabe - că era un sas - l-a dus zilele trecute şi l-a depus în...la casări, şi-i casat. Cum vă permiteţi ? Kriabeee! urlă la ăla, ăl cheamă, adă dosaru5 lu5 Necşoiu [exclamaţie]. Să uită-n el, ia dosaru5, l-aruncă... l-am zis câteva de Ia obraz. Lasă că am plecat spre Braşov imediat, da5 n-aveam haine [exclamaţie]. Am împrumutat de la colegi - cămăşi aveam la mine, ş-un pulovăr - o pereche de pantaloni, o pereche de pantofi, ciorapi aveam, o hăinuţă... Da5 am avut proasta inspiraţie să mă- ntorc la Braşov prin Bucureşti. - De ce proastă ? - O să-ţi spun. Aşa am vrut io să trec prin Bucureşti. Ş-aşteptând în Gara de nord în clasa a treia, cum era atunci, a venit o razie de poliţie şi m-o arestat. - De ce ? - C-arătam ca un vagabond [exclamaţie]. Aveam un cufăr, a lu5 bunicu-tău, din lemn, un cufăr maro cu care-o făcut războiu5, mi-1 dăduse mie... Ca să ştii [exclamaţie]. A venit o patrulă şi m-a ridicat. Şi m-a dus la miliţia de-acolo. De unde eşti? Ahaa, buletinu5. N-am buletin, îi la Braşov. N-ai buletin? N-am. I-am arătat ordinu5 de deplasare, i-am povestit că mă duc la facultate la Braşov, că...Ceee facultate, mă, tu ai moacă de student? nu vezi ce golan eşti? Şi-o-nceput să-mi ia cureaua, şireturile, şi să mă-nchidă. în timp ce să-ntâmpla operaţia asta a venit un căpitan, cam... băut un pic, şi râzând, aşa, ce să-ntâmpl-aicea? Uite-am mai prins un vagabond, zice că-i student, zice că-i cutare, zice că-i cutare...Să uită ăla la mine, zice, băi, băi, băi, ia, ia stai un pic. Băi băieţaş, de unde vii? Viu de la Reşiţa...de la Lugoj, am făcut armata la Reşiţa la construcţii, am fost lăsat la vatră. înainte de-a fi încorporat în armată am dat examen la Institutu5 Politehnic din Braşov, am reuşit, şi acuma mă-ntorc la facultate. Dacă-mi spui cine-i locţiitoru5 politic la con...la gruparea de la Reşiţa, îţ5 dau drumu5. Căpitanii5 Roşea. Telefonu5 cutare. îi dă telefon lui căpitanu5 Roşea, da, băi, zice, a fost... a fost un băiat foarte bun. L-am avut aicea, zice, a ţinut lecţii cu analfabeţii ăştia din unitate. Băăi, băi, uită-te bă la ochii omului, băi, are ăsta ochi de vagabond ? zice. Băi copile, du-te, succes [exclamaţie]. Şi-am plecat la Braşov. Când am ajuns la decanat la Braşov, secretara, ce-i cu dumneavoastră-aicea ? Ştiţi, io sunt student la dumneavoastră.... Dumneavoastră studentu5 nostru? Aţi fost la cursuri? N-am fost. îi spun de unde viu, ce s-a-ntâmplat, zice, nu cred c-aveţi nici un succes, zice, tovarăşu’decan nu vă poate primi. între timp, decanu5 iese-afară. Ce-i cu tine? Şi-i povestesc. De unde vii? Şi-i povestesc de unde viu, ce-am păţit... Bun, fa o cerere. îţi dau până-n 20 martie să-ţi dai toate examenele. Erau examene la: matematică, era... integrale separat examen, derivate separat examen. Era examen la fizică, era examen la chimie... - Dar de cât timp începuseră cursurile ? - Păi începuseră normal, din septembrie, şi io eram în ianuarie [exclamaţie/, 14 ianuarie. - Păi de ce-a durat atâta ? - Păi io am făcut armată-n timpu5 ăsta, la construcţii [exclamaţie]. Da5 n-am reuşit, la...m-a prins ianuarie la Lugoj. Fusesem...de-ntâi ianuarie am fost acasă Ia Asău, mi-am lasat hainele, de-aia am rămas fără haine... 212 Vieţi paralele în secolul XX - Dar armata atunci n-avca un timp limitat, cât...făceai armata aşa, nelimitat, până când te lăsa la vatră ? - Depindea, de exemplu la Marină făceai trei ani, Frate-miu Traian a făcut trei ani la Marină. Io trebuia să fac un an şi jumătate. - Şi cât aţi făcut de fapt ? - Ş-am făcut.. .deci dinnn.. .august până-n ianuarie. Da-n timpii’ ăsta m-am luptat să scap [exclamaţie]. Şi ăsta...a fost într-o zi...bine dispus în ziua aia, s-a distrat pă seama mea, zice, -ţi dau până-n 20 martie, să-ţi iei examenele. N-am fost o oră la curs. Mi-a aprobat, am aflat că fiind reuşit cu bursă, aveam 1800 de lei, enorm, am căutat repede o asistentă la matematică, ş-am găsit, ş-am luat meditaţii.. .Meditaţii [exclamaţie] îi spuneam, doamnă, dumneata nu tre’ să-mi spui cum [subliniază] să-nvăţ, că io-nvăţ singur [exclamaţie]. N-am luat prea multe ore. Mă duceam, îi spuneam ce progrese-am făcut, cum am învăţat, ce-am învăţat, unde mă-ncurc şi de ce mă-ncurc, îmi spunea cum să rezolvă genu’ de integrale sau derivate care era, am scris un caiet de cinci sute de derivate - să cerea la examen, n-aveai voie la examen...Am învăţat singur la fizică. Trebuia să dau şi la geometrie descriptivă, am învăţat singur, şi la geometrie descriptivă. Am învăţat şi... desen nu era căzu’, că făcusem desen , aşa. M-am prezentat imediat, tară nici un fel de pregătire la examenu’ de desen şi l-am luat cu bine. Am prins curaj şi m-am dus şi la descriptivă. Da’ la descriptivă am picaaat. Şi n-aş fi picat - am dat în marele-amfiteatru examen, într-o seară, pe la vreo nouă jumate-zece, în aprilie - după ce mi-am desfăşurat subiectele, cele trei subiecte, a venit un asistent, unu’ M., un prostănac, s-a uitat peste subiecte şi zice, aicea nu-i bine. [exclamaţie] Unul din cele mai grele subiecte dân geometria descriptivă era...dreapta de cea mai mare pantă, mi-aduc aminte şi-acuma. Şi-mi spune cum se face altfel. Şi pă dosu’ foii am făcut varianta lui. M-am dus la tablă, am prezentat primu’ subiect, al doilea subiect, pe ăsta l-am lăsat al treilea, deşi era al doilea. Şi-a văzut profesoru’ că ezit. Şi i-am spus: acest subiect l-am făcut eu, acest subiect mi-a spus domnu’...nu ştiu cum îl cheamă, iovarăşu’. .Deci nu sunteţi sigur ? Nu. îmi place că eşti sincer . Nu pot să vă dau examenu’. Dar peste-o săptămînă vii la mine-acasă, pe strada Nicolae lorga număru’ cutare. M-am dus peste-o săptămînă, mi-o lăsat toate cărţile pe masă, caiete, tot ce-avea el acolo, nu m-am atins de niciuna, am tras ca la examen bilet, era acasă, am făcut subiectele, a venit, mi le-a corectat, m-o-ntrebat ce nu ştiu din materia lui, i-am spus, la trigonometrie, cutare capitol, nu ştiu care... Bun, am înţeles. A-nceput profesoru’ să-mi explice cu entuziasm lecţia respectivă şi mi-a dat şi el “bine”. Dădusem examenele, le-am dat până-n 20 martie pe toate, le-am luat, nu mai ştiu, cu suficient, cu bine, nu conta. Şi din...dup-acest examen am fost luat la curs. Cel mai greu a fost la chimie pentru că asistentu’ de chimie mă-ncuia-n laborator, trebuia să fac 32 de lucrări de chimie [exclamaţie], cu referatu’. Aşa era programa analitică. Eu aveam totuşi o bursă de 150 de Iei. Faptu’ că mi-am făcut dosaru’ prin Ministerul Construcţiilor de Maşini mi-a dai dreptu’ la această bursă. Nu bursa aia mare de opt sute nu ştiu cât, nouă sute... Şi din bursa aia cumpăram ce puteam. Mă duceam la supliment la cantină, la sfârşitu’mesei bucătarii’ mai punea o găleată de apă probabil în ciorbă şi ne dădea la 213 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei toţi ciorbă, pâine era, nu era o problemă. Şi când nu puteam face treaba asta, cumpăram nişte cartofi, îi puneam într-o oală, aveam o oală de v’o două kilograme, cartofi prăjiţi, dac-aveam un ou, la urmă, când erau prăjiţi cartofii, puneam oif peste... Am mâncat la cartofi, pentru şăpte generaţii [exclamaţie]. -Cam care era atmosfera în Braşov în perioada aia, din ’SOpână-n şaizeci şi ceva, hai să zicem ’65 ? -...A fost o perioadă destul de grea. Nuu.... Pentru că astăzi toţi spun c-a fost greu. A fost foarte greu [accentuează/, nu greu [exclamaţie/. In sensif căă... De exemplu în perioada lui ’53, în perioada Festivalului, a fost ambiţia aia prostească de-a ţâne festivalul la Bucureşti, al tineretului, şi-alimentele s-au adunat toate-n zonă, la Bucureşti, nu găseai mâncare [subliniază fiecare cuvânt]. Spuneam că umblam pân’ Braşov cu banii-n buzunar, era un salam dă şasă lei, nu-1 mâncau nici câinii. - Da ’ ce era Festivalul Tineretului ? - Erau nişte festivaluri de-ăstea, în ţările comuniste, festivaluri ca... cum ar fi un fel de olimpiade. Pentru că noi nu aveam acces dincolo, în Occident, îe ţâneau aci. O vinit ţările şi... tineret din ţările occidentale şi dân’ Africa şi din America şi... Aşa. Vezi Doamne, s-arăte că regimu’ a făcut progrese, a ţinut în ’53 Festivaluf Da' noi eram muritori dă foame [exclamaţie], Totu’ era pe cartelă, totu’ : batiste, ciorapi, bască, cămaşă, tot, tot, tot, tot, plovăr, tot, tot, totu’ era pă cartelă. Aicea pot să povestesc ceva foarte interesant, foarte interesant [accentuează]. Ceva ieşit din comun. înainte de stabilizarea din... ’52 a venit tata la mine. L-am condus la gară, gara veche. Când m-am întors de la gară, m-am oprit la un...un mic birt unde vindeau băuturi, gustări şi ţigări. Şi mi-am cumpărat un pachet de Mărăşeşti. [Tăcere]. Când să plec, un bătrân, îmbrăcat în nişte haine, de parcă le văd şi-acuma, erau aşa de purtate că devenise din negre verzui, albastre-verzui. Cu joben. Şi cu ghetre, ghetreie sunt nişte...e-un acoperământ al.. .al pantofilor. Ghetre.. .fuseseră albe, da’ nu mai erau albe. Zice, tinere, dacă îmi dai o bere, îf vând un pont. Mă uit la el, domnule, sfântu’ Tera nu-i chiar prost [exclamaţie]. Stau io, mă uit la el, zâmbea frumos [admirativ]. Un tip înalt, slăbuţ, puţin adus de spate, aşa, c-o... nu ştiam io pă vremea aia că asta e, c-o figură de lord [exclamaţie]. Mi s-a făcut milă . Ş-am zis, nene, daţi-mi o bere. I-am dat o bere omului, am luat şi io o bere, că nu vroiam să beau o bere, ne-am retras la o masă rotundă-ntr-un colţ, am scos pachetu’ de Mărăşeşti, l-am servit, am fumat, beam din bere. Zicee, să nu crezi că sunt un şarlatan, bani ai ? Dom’le, ţ-am spus că nu sunt prost, chiar dacă am, nu-i am la mine. Aaa, bani mulţi ? Mmm, am, nu pot să vă spun. Fii atent aici: pentru că ţi-ai făcut bine şi mi-ai dat o bere, mi-era aşa dă sete şi n-aveam bani să-m’ cumpăr o bere, te duci acasă, faci rost de cartele, te duci în oraş şi cheltuieşti toţi banii. Toţi, ai înţeles? Toţi [exclamaţie]. Ba nu, să laşi cinci mii, să nu le cheltuieşti. Banii, ăia, io câştigam paişpe-cinşpe mii. Am băut berea, am plecat, eaa, un şarlatan, îşi bate joc dă mine [exclamaţie]. Când ajung la căminu’ unde stăteam, ăla care’a fost bordei, fostu’ bordel “Lâna de aur” din Braşov. - “Lâna de aur “? Ce nume ! - Da. Aşa i-au zis, aşa am auzit şi io de la alţii. Era un cămin de tineret, strada 214 Vieţi paralele în secolul XX să chema Silagy. Da’ dacă bătrânu’ are dreptate ? Ş-am început să cutremur ăăă.. .să cutreier camerele, băăi, care vinzi cartela ? Şi-am cumpărat nu mai ştiu câte cartele, de la vreo cinci-şase indivizi. M-am dus în oraş...şi am cheltuit toţi banii. Mi-am luat un pardesiu, un costum de haine, un pulovăr, câteva cămăşi, batiste, ciorapi, o pereche de pantofi care m-au strâns să-mi iasă ochii, că n-am găsit alţii, am cheltuit toţi banii. Ş-am venit acasă şi le-am băgat într-o valiză sub pat. Mi-am văzut dă treabă. A doua zi m-am dus la...uzină, după-masă m-am dus la şcoală, şi când m-am întors...a treia zi, au început să vină cei de ia care-am cumpărat cartelă la mine, să mă bată, să mă-njure, că i-am fraierit, să le dau înapoi cartelele şi...Da’ ce s-a-ntâmplai ? Cum, nu ştii?! Ce să ştiu, măi? Ce mă, faci...mă, nu ştiu ce, pă nebunu’? Nu fac, mă, ce s-a-ntâmplat ? Mă deşteptule, a fost stabilizare, băi, ai rămas cu banii sau i-ai cheltuit, ce-ai făcut cu ei? Ce stabilizare? Ş-atunci am aflat că s-a schimbat...pentru o mie dă lei s-a dat...s-au schimbat trei mii de lei şi s-au dat...un leu patruzeci, pare-se, pă sută. Un leu patruzeci pă sută [exclamaţie]. Deci 14 lei pă mie. M-am dus şi mi-am schimbat trei mii şi eu, c-aveai voie nu ştiu câte zile, două zile, trei zile nu’ş cât a fost, am rămas cu două mii necheltuite, da’ mi-am făcut rost atunci de haine de-am avut toată facultatea [exclamaţie]. - De unde-o fi ştiut ? - M-am dus [accentuat] imediat pe-acolo, am întrebat pe tipu’ care conducea birtu’ ăla, domnule, un domn aşa cu joben ? că-1 avea în cap. Da, zice, a mai fost acu’ două zile pe-aci. Nu ştiţi de unde-i, ce-i cu el ? Nu ştia nimeni nimic, dispărut a fost [exclamaţie]. A fost ceva fantastic [exclamaţie]. - Adevăru-i că-i ciudat de tot. - Foarte ciudat. Dar interesant că l-am ascultat pân’ la urmă. Am avut îndoieli, dup-aceea, da’ dacă omu’ a avut totuşi dreptate ? Să continuăm povestea. M-am întors la facultate, în anu’ doi am mai avut probleme cu examenele, dar am luat dup-aceea bursă, m-am încadrat în fluxu’ de învăţământ normal, am revenit şi eu la linia de plutire. Bursa era... acoperea cheltuielile ... cantina şi plata căminului, şi-m’ mai rămâneau treizeci de lei. Cu treizeci dă lei îţi puteai cumpăra o pereche de ciorapi, o lamă, o pastă de dinţi.. .ăăă.. .mărunţişurile- acestea. Lasă că de multe ori renunţam la chestii le- astea şi cu douăzeci de lei mergeam la restaurantu’ „Coroana”, douăzeci dă golani sau treizeci, luam o jumătate dă saiă de-aia, şi din 20 dă lei ni să servea o friptură ca lumea, cu garnitură multă, că ştia că suntem flămânzi, de toate, cartofi, fasole, ce era, mazăre, punea acolo, salată, pâine, o bere...aşa. Ştia, domnule... tovarăşii’ chelnăr, nu-mai 20 dă lei, nu...Ştia, ştiu, băieţi... - Asta-n ce an era? - Era în anu’ o mie nouă sute...deci în ’54 era...’56. ’56. ’56, ’57, io am terminat în ’59. Mi-a plăcut ca student, ba chiar anu’ patru şi cinci aş mai vrea să fiu student de nu ştiu câte ori. Munceam mult, dar aveam...Deci în facultate mi-a plăcut, ba aş vrea să fiu anu’ patru şi cinci încăăă.. .Munceam foarte mult, da’ eram foarte bine organizaţi. Lucram în cămin, am locuit întâi unde-i acuma...unde-a fost puşcăria Braşovului, în centru-acolo, unde-i Palatu’ Prefecturii, doi în cameră, dup-aceea am 215 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei locuit într-un cămin nou pe strada... văd că Memorandului îi spune, patruzeci în 11 cameră, am stat şi paisprezece inşi în cameră, undeva sub Tâmpa, unde mi-am cunoscut ? nevasta. A fost uşor, într-un fel deja-mi plăcea, erau materii de specialitate şi le-nvăţam ! cu plăcere. Mai mult, a fost perioada în care-am putut câştiga un ban făcând proiectele ; de an şi proiectele deee... absolvire, deci deee...de examemi’ de stat pentru cei de la seral. Veneau fel de fel de granguri, mari la Partid, care voiau să fac-o facultate, şi le facem proiectele. Şii...se plătea foarte bine. De exemplu un proiect de ... an, să zicem la “teoria aşchierii”, sau la ,“ştanţe” sau la /'dispozitive”, luam cam o mie de lei, foarte mult [exclamaţie]. - Dar şi aveau. - Şi aveau de unde. Lucram... de sâmbătă după-masă până luni dimineaţa terminam un proiect, patru inşi. îl dădeam legat, şi cu prezentarea făcută. Deci aveam... nişte surse de bani. Pentru că am terminat examenul de stat cu zece, am fost în comisia de repartizare pă Institut... .Am fost rugat, şi am greşit aicea, de către un căpitan trimis de Ministeru’ Apărării săăă... devin specialist în domeniu’ armamentului din zonă, Fabrica de la Tohan, de la Uzina doi, de la Metrom...dar eu , pentru că vroiam să fiu...să mă-ntorc în uzina de unde-am plecat, fidel uzinei care m-a ajutat, tra la la, la la laaa, am zis, nu, tovarăşii’, io mă duc în uzină. Am greşit, pentru că era nemaipomenit de bine, acolo primeam haine, primeam gradu’ de căpitan sau maior, primeam alimente, ordinu’ 50 să chema, erau nişte avantaje fantastice. Da’, tânăr fiind, neavând pe nimeni să spună, mă copile, fa aşa că-i bine sau nu fa aşa că-i rău, m-am întors în uzină. Nu mi-a părut rău. în uzină m-am apucat de treabă foarte serios. în vremea aceea, poate ţi-am povestit data trecută că înainte de a veni la uzină m-au trimis la mare două săptămâni, la Mamaia, luasem zece la examenu de stat, m-am întors, şi când m-am întors am dat de-un prostănac care era şef de secţie, era şi mare pă la Partid, m-a trimis să mă tund şi să nu mai viu cu cămaşă cu butoane [exclamaţie]. Aşa era pă vremea aia, butoni. El a zis butoane, şi a zis că: ţi-ai făcut păru’ cu drotu’. Lasă că mi-a dat cinci lei să mă tund, nu m-am tuns c-am băut o bere... - Da' de ce, butonii erau semn de burghezie ? - Erau semn de burghezie, în prostia lor, da [exclamaţie]. Aşa. Problema-i cu intratu-n partid. în Şcoala Profesională am...ăăă...toţi, în masă-am fost înscrişi în...în UTM [Uniunea Tineretului Muncitoresc], dup-aceea-n UTC [Uniunea Tineretului Comunist/, fără probleme. Cu partidu-a fost mai greu. Pentru c-am fost luat în armată Ia Construcţii, ceva nu era-n regulă cu dosaru’ meu. -Ce ? - Păi da’ la Construcţii se duceau numa’ cei care-aveau pământ [exclamaţie]. Şi-am aflat muult mai târziu că-n adeverinţa de avere care-am adus-o de la.. .de-acasă... Noi am avut nu ştiu câte prăjini. De pământ. Şi prostu’ de-aicea n-a ştiut ce-i aia o prăjină şi-a zis că sunt hectare. Şi erau peste zece prăjini. Şi pentru că tata a avut atâtea /'hectare” de pământ, a fost.. .probabil mijlocaş. Fiind mijlocaş, a trebuit să fac armata la Construcţii., nu ştiam de ce mă duc la Construcţii. Pe urmă s-a zis că tata a făcut politică legionară şi s-a dovedit că n-o făcut. Că de ce-a fost tata pă frontu’ de est şi 216 Vieţi paralele în secolul XX te- n-a fost şi pă vest. Păi pă vest n-o mai fost c-o fost rănit [exclamaţie], tare. N-a fost tata legionar, a fost mama. Mama, cu şapte copii mici acasă, a făcut politică [exclamaţie/, femeie cu două clase...N-a făcut. A rămas problema pământului. Deci o fost o eroare, un prost care n-a ştiut ce-i aia prăjină de pământ, care-nseamnă mai nimic... Şi, când am venit, n-am vrut să intru-n partid. Da’ am avut noroc, ca să zic aşa-n ghilimele, cu un... inginer bătrân, unu’ Lupaşcu, Dumnezeu să-l odihnească, evreu, care mi-a zâs, măă copile, am văzut că... te descurci, căă eşti băiat muncitor, harnic, m-am interesat dă tine, ce-ai făcut, ştiu despre tine tot, intră, mă-n partid [exclamaţie]. Nea Lupaşcule, nu intru. Intră, mă, nu fi prost, nu vedeţi, mă, că toţi tâmpiţii sunt în faţă, mă, zice, tu ai nouă sute cinzăci dă lei salariu, dacă intri, băăă, îţi dublează ăştia salariu’ [exclamaţie]. Păi cum ? Te face mai mare, zice, te pune ceva [exclamaţie]. Şi-ntr-adevăr, în 4 iulie am intrat în... m-a primit în partid, cu chiu cu vai, că să dăduse liber şi la intelectuali, că devenisem intelectual [autoironie], eram inginer, şi-n toamnă m-au numit şef dă atelier... - Păi mai înainte intelectualii nu... Care~a fost ordinea intrării în partid ? - Păi numa’ muncitorii, funcţionarii simpli, da, că ăştia erau devotaţi. Intelectualii deja erau...suspecţi, puteau avea idei, puteau gândi, puteau să cârtească, puteau să.. .observau ceva. Şii.. .în toamnă, în octombrie mi să pare, m-au numit mecanic şef în forjă, deci m-au făcut şef dă atelier din inginer stagiar, şi de la nouă sute patrujşapte sau cinzeci şi trei dă iei mi-au făcut o mie opt sute cinzeci de lei. - Chiar dublu. - Chiar dublu. Acolo am muncit trei ani de zile, mi-a mers... Am muncit enorm, mi-a mers foarte...Lasă că din 52 de duminici eu patruzeci le-aveam lucrate. întâi ianuarie, Paşte, Crăciun [nu se înţelege/, eram în uzină. Mi-a intrat în cap să fac doctoratu’, am început să mă pregătesc pentru doctorat... pă chestia asta am părăsit după trei ani munca asta şi m-am dus să lucrez în proiectare. Am dat un examen ş-am lucrat în proiectare de agregate. Mi-am început pregătirea pentru doctorat şi când să mă prezint să dau examenele, începusem să repet.. .franceză făcusem în gimnaziu şi-n liceu, începusem să-nvăţ şi engleză, se cereau două limbi - rusă ştiam ceva - m-au promovat şi m-au numit şeful secţiei Sculărie. Cu salariu dublu decât aveam ca proiectant. Am preluat secţia de sculărie, care era o secţie în...foarte importantă pă vremea aia pentru uzină . Economia românească era un fel de economie autarhică , îşi făcea totu’ ce avea nevoie, şi uzina era pe acelaşi calapod. Toată sdv-istica specială, şi chiar unele scule tipizate, deci standardizate, se produceau în uzină. Era o secţie mare de vreo...o mie şi o sută de oameni, cu probleme deosebite, pentru căăă,... tractoarele trebuiau modernizate, şi s-a modernizat tractorul de 65 de cai, chiar se cheamă U65-10. Cumpărase uzina o licenţă după... de !a Fiat - Italia pentru tractoarele...familia de tractoare de la 45 Ia 65...64 de cai, trebuia făcută pregătirea de fabricaţie, aşa se cheamă. Deci ce-nseamnă pregătirea de fabricaţie? execuţia la toată sdv-istica - scule, dispozitive, ştanţe, matriţe, pentru a fi introduse în fabricaţia de serie aceste tractoare. O sarcină deosebită. Pentru că lucrasem, fusesem...făcusem ucenicia în Sculărie, lucrasem ca strungar în Sculărie, fusesem o perioadă chiar tehnolog în Sculărie, s-au gândit că sunt cel mai nimerit, cunoşteam oamenii mai vechi, că-s cel mai nimerit acolo. Aicea merită să vă spun un episod foarte interesant şi caracteristic acelei perioade. Deci am venit în Sculărie pe la 217 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei jumătatea lui aprilie. La întâi mai să facea ordine şi curăţenie extraordinară. Toată secţia să curăţa, maşini, totu’, menghini, tot,tot, tot, tot. - Asta-n ce an era? - în o mie nouă sute şii...şaizeci şi patru. ’64, în aprilie. Era...[tuşeşte]. Deci am venit înainte de-ntâi mai. Era-n juru’ lu-ntâi mai, eu obişnuiam - începusem să intru-n probleme - să văd cum câştigă oamenii şi mă ocupam direct de salarizarea lor, vedeam fiecare ştat de plată-n parte. în timp ce mă «uitam pă salarii, vine unu’ din adjuncţi, aveam trei adjuncţi tehnici, unu’ fost coleg de facultate şi doi mai bătrâni, un sas, unu’ Hermann..,Adolf, şi un alt meseriaş extraordinar de pă vremea avioanelor, unu’ Batista Constantin, să-i odihnească Dumnezeu, c-au fost nişte meseriaşi de-naltă qXqsSl [exclamaţie], şi de lacare-am învăţat enorm. Clasa muncitoare vroia să plece- acasă, pă la vreo...ora zece, fără să cureţe secţia. Urlau toţi pe scări, mi-era frică că... cad scările cu ei. Inconştient, mă duc la ei, ce vreţi, băi fraţilor ? Vrem acasă. Naa, n-aţi curăţat secţia, nu vă dau drumu’acasă. înapoi la maşini, vă curăţaţi maşinile, secţia lună, viu, vă controlez şi vă dau drumu’acasă. Nu, rămâneţi aici până curăţaţi secţia ca lumea. Da’ de unde, după un ceas au venit înapoi. Io am bănuit că să va-ntâmpla aşa ceva, nu ştiam. Făcusem rost de petrol, de cârpe, de mături, de tot ce trebuia pentru curăţenie. Văzând că n-am cum să mă-nţăleg cu gloata, urlau ca la grevă, le-am dat drumu-acasă. Da’ au rămas, şefii de echipă, maiştrii, şefii de ateliere, inginerii, toată conducerea a rămas acolo. No, fraţilor, haideţi să vedem secţia. Da’ de unde, era murdară, necurăţată...Până seara, io mi-am Văzut de treabă-n birou, i-am pus şi-au curăţat şefii de ateliere, maiştrii, şefii de echipă, inginerii, subinginerii, ce-am avut, au curăţat secţia lună. După aia ne-am dus undeva la un mic restaurant ş-am petrecut evenimentu’. - Se sărbătorea rău de întâi mai. - Se sărbătorea... ca lumea, ca lumea. Nu, da’ noi am facut-o-nainte, în seara aia. A doua zi ne-am dus la defilare ... sau a treia zi, nu ştiu cum a fost. Şi după defilare iar ne-am dus, sub Tâmpa , şi cu friptane, şi cu mici, şi cu bere, şi era o sărbătoare... ca lumea. Semnificativ perioadei e altceva. Era comitetu’ de partid, care-avea cinsprezece membri. Erau... organizaţiile de bază, încă patru organizaţii de bază, cu birouri de partid, organizaţii interioare le zicea, încă cu câte cinci membri. Şi comitet de sindicat cu încă cinşpe membri. Lucrurile mergeau foarte greu. N-aveam oameni, nu găseam oameni calificaţi...erau multe probleme de natura aceasta. Da’ într-o zi aflu că de fapt aceşti domni tovarăşi, care erau tot de partid cinsprezece, cinsprezece cu sindicatu’ şi alţi douăzeci în cele patru organizaţii interioare nu lucrează. Cum s-a-ntâmplat? Sub birou’ secretarei era o sonerie imensă, ca un fel de sirenă, într-o zi o aud urlând. Sare secretara de la birou, să fugă sus. Unde’ te duci, doamna Dragoş? Aşa o chema. Mă duc sus la Partid. Ce partid, care partid? Păi de sus, zice, nu-i comitetu’ de partid? Nu ştiam. Staţi aicea, mă duc io. Când mă duc acolo, stau întâi la uşă: măi, dacă intru ca un om umil, m-au terminat. M-apuc, trântesc uşa de perete, intru, cei cu voi aici? Cum ce-i cu noi aici, e Comitetu’ de partid, comitetu’sindical, de ordine interioară.,, Cinzeci de oameni [subliniază apăsatj, şi erau la nişte mese, cu cafeluţe, cu nişte ţipe 218 Vieţi paralele în secolul XX care erau în.. .angajate ca transportoare sau pregătitoare, cu rochii... apăruseră rochiile minîjup, cu rochii minijup, serveau cafele şi-mprăştiau ţigări la tovarăşi. Acolo erau unii din colegii mei, chiar secretarii’ de partid pe uzină era un fost coleg de clasă de la şcoala de la Tractoru’. Nu dau nume. Cum ce-i cu noi? Da, ce-i cu voi la ora zece ziua aicea? La maşini [exclamaţieJ. Care maşini?! Cum care maşini? Nu ştiam, n-avusesem ocazia să aflu treaba asta. Toovarăşu’, ia loc, tovarăşii’, noi te punem în discuţie. Pă mine? Tu, mă?! Da da. Ţi-aminteşti când mă-ntreba tovarăşu’ profesor Mareş, Virgilius [ridică tonul] - eram şefu’ clasei - ce facem cu prostănacu’ ăsta? To’arşu’ profesor, daţi-i 5, că tot muncitor ajunge. Băă, da’ dacă n-ajunge muncitor, ce facem? Om vedea atunci. Ţi-aminteşti, Martin? Mă scuzi, am zis că nu dau nume, da’ aşa-1 chema. Şi-acuma tu să mă pui pă mine-n discuţie? Păi io te-am trecut clasa, măi [exclamaţie]. Ii spuneam lu’ Mareş să-ţi dea 5 [exclamaţie]. Ceilalţi o rămas muţi. Băi, gagiilor, lăsaţi gluma la o parte. La maşini, că vă ia mama dracului [exclamaţie]. Băi, dacă nu mergeţi la maşini, nu vă dau [subliniază fiecare cuvânt] nici un leu primă [exclamaţie]. Că era sistem premial. Tu, băă ? Hărmălaie, chestii. Io am plecat, am trîntit uşa ş-am plecat. După vreo nu ştiu câte minute mă sună secretarii’ de partid pă uzină, unu’...tot îi mai bine să nu-i dau numele. Să vii la Comitetu’ de partid [exclamaţie]. De ce să viu? E la mine Comitetu’ de partid, Comitetu’ sindical, Birourile interioare... Ţâne-i acolo, c-am aflat: n-au nici unu’ maşini, nici nu lucrează la nici un banc, la nici o maşină, ţine-i acolo că io tot n-am nevoie de ei, nu produc nimic [exclamaţie]. Ba, am aflat că toate excursiile pă Dunăre le-au luat ei - pentru că tovarăşii aveau economii dă scule pentru că nu lucrau -, erau [nu se înţeleg două cuvinte7, şi dacă nu le spui să vină să pună mâna pă lucru, n-au ce mai căuta [exclamaţie]. îi dau afară pe toţi [exclamaţie]. Tovaarăşu’, dumneata eşti un om terminat [exclamaţie]. Om vedea. Dvs. m-aţi trimis să fac treabă. Sculăria este la oara actuală punctul cel mai fierbinte al uzinei, da? Da. Păi, lăsaţi-mă să-m’ fac treaba. Ştiu ce-am de făcut, da’ tre’ să pun oamenii la treabă. După-masă a ţinut o şedinţă de partid. Şi-au vorbit tovarăşii, până seara pe la ora nouă. Câte-n lună şi-n stele [exclamaţie]. I-am lăsat, i-am lăsat, lângă mine era adjunctu’, fostu’ coleg. Zice, băi, io te las cu nebunii ăştia şi plec. Staai lângă mine [exclamaţie]. Stai să vezi ce urmează. M-am sculat ş-am zis: băi, dumneata mi-ai fost muncitor, dumneata m-ai învăţat meserie, dumneata mi-ai fost maistru, dumneata nu ştiu care, m-ai învăţat aia, aia, aia. Ce s-a-ntâmplat cu voi în timpu’ ăsta, mă? Bă, fraţilor, pentru voi... v-au luat co...ideile ăstea noi capu’, mintea? Credeţi că să poate trăi fără muncă ? Credeţi că să poate trăi fără ca voi să produceţi ceva? Nu ştiu, le-am spus multe chestii, printre care le-am spus că sunt hoţi, c-au furat banii oamenilor, c-a doua zi chem şefu’ Biroului Financiar, CFI se chema pe-atunci, Control Financiar Intern, unu’...nu mai ştiu cum îl chema...Buruiană-1 chema, îl chem pă Buruiană şi vă pliveşte Buruiană pă toţi [exclamaţie]. Puşcăria vă mănâncă. Uite, tu ai luat 4500 de-aici, n-ai lucrat nimic, tu ai luat 3800 - între timp m-am documentat - tu ai luat pe lun-atât, tu ai luat atât ai fost în patru excursii pă Dunăre, ai fost pă toate excursiile pân’ ţară, la Putna... - unde să duceau pă vremea aia, să faceau excursii. Am fost şi eu la vro’ două, da’ numa’atât. Da’nu pătrundeai niciodată [exclamaţie]. Şi să vină legea să facă 219 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei dreptate [bate cu palma în braţulfotoliului]. Mă cheamă ăştia din Comitetu’ dă partid, dom’le, chiar ai de gând să vină Buruiană ăsta? Da’ cum să nu-1 chem? îi furt, în toată legea [exclamaţie]. Dom’le, dacă de luni - asta era pă la jumatea săptămânii - oamenii ăştia să-ntorc la locu’ dă muncă, la meseria lor, nu s-a-ntâmplat nimic, trag cu buretele. Luluca, am reuşit să-i pun la muncă [exclamaţie]. Pă toţi [exclamaţie]. - S-au speriat înseamnă. - Cinzeci [exclamaţie]. Nuuu... A fost cel mai mare succes. Deşi eu, ca meserie, n-aveam probleme. Mai aveam de-nvăţat foarte multe, da’ pentru c-am lucrat acolo, ştiam majoritatea problemelor cum se rezolvă. Atâta de bucuroşi au fost oamenii [exclamaţie]. Dacă i-aş fi spus unui muncitor să stea-ntr-un picior pă strung, stătea [exclamaţie], că-i spune Necşoiu. C-a reuşit să pună pă putori le astea la muncă. Nu, nu găsesc alt cuvânt, ăsta-i cuvântu’: putori, leneşi. - Da, toţi erau aşa, cred. - A fost primul meu mare succes în munca de şef de secţie. M-au ascultat oamenii dup-aceea...am dus-o din punctu’ ăsta de vedere foarte bine. M-ascuItau, io i-ascultam pă ei, un conducător tre’ să ştie s-asculte... Şi a fost rău că după şasă ani m-am îmbolnăvit. Eram în uzină de dimineaţa, de la ora şase jumătate până seara la zece jumate, unşpe...Io copiii nu-i vedeam decât duminică după-masă. Dimineaţa când plecam dormeau, sara când veneam dormeau. Şi duminica eram la uzină până la amiază, pân’ la trei. Ani în şir io nu ştiam altceva decât uzină [accentuează cuvintele] [exclamaţie]. E drept că n-am cerut salariu, şi mi-au dat, n-am cerut casă, şi mi-au dat. La-nceput mi-a dat la acces, adică cu alţii, la apartament. După care-am primit o garsonieră. S-a născut primul copil, mi-au dat două camere. Repet, io n-am făcut niciodată cerere. S-a născut al doilea copil, m-au chemat ş-au zis, nu vreţi trei camere? Bine-nţeles c-am vrut trei camere. Eram, zic eu, pentru vremurile-acelea, bine plătit. Ca să-ţi dau o...ca să-ţi faci o idee, ca şef de secţie în Sculărie ajunsesem în ultima perioadă să am peste 4000 dă lei. - Da, era mult. - în mână, pe lună. - Salariu mediu era cam 1500, nu ? - Salariul mediu a tot crescut de la an la an, era cam peste 2000, pentru că era o uzină mare, cu oameni calificaţi mulţi, 2300, ceva în genu’ ăsta. Dar: primeam primă trimestrială, de producţie, primeam primă de export, făceam export, primeam pe urmă din fondu’ special unu la sută, primeam premieri din fier vechi, din... tot ce să putea era... S-a-ntâmplat, de exemplu, într-o primăvară, că lucrând...că-ţi reţinea, pe trei trimestre treizeci la sută-ţi reţinea, să iau deci pe trei trimestre cei treizeci la sută, deci 90 la sută din salar, să iau prima pă trimestru patru, să iau prima de export, să iau prima de producţie, să iau unu la sută, c-am luat într-un martie aproape 30.000 dă lei! Ceea ce mi-a permis să-mi cumpăr maşină [exclamaţie]. Cumpărasem mobilă, i-adevărat, prima mobilă am luat-o în rate, cât am stat la casă, nu ia garsonieră, la acces, să-mi cumpăr tot ce-am avut nevoie-n casă şi să-rni cumpăr o Skodă, 48 000 dă lei. Fără efort [exclamaţie]. Şi soţia lucra, ea a dus greul. Ăsta-i adevărul, că ea a dus greul 220 Vieţi paralele în secolul XX [exclamaţie]. Ea a crescut copiii, ea a educat copiii, io eram robotu’ care veneam acasă ca la hotel - Da \ dar ăsta nu era un ritm obişnuit de muncă, adică nu cred că majoritatea munceau aşa. - Majoritatea conducătorilor de producţie [subliniază].. .de secţie de producţie şi cei care eram implicaţi în procesul acesta de producţie aveam acest ritm. Nu singuru’ [exclamaţie], nu să zici că eu am fost buricu’ pământului... -Nu nu nu! Mă gândeam în comparaţie cu restul Dar oricum, Braşovul fiind în majoritate industrial... - Să lucra enorm [subliniază]. Mecanismu’ deja începuse să fie pus la punct. Vorbeam înainte de...de...de partea politică. S-a ajuns în faza când toţi foştii semianalfabeţi au fost îndepărtaţi din muncile politice, au rămas de sămânţă câte unu- doi pe ici, pe colo, da’ nu-n faţă [exclamaţie]. Pe uzină nu mai rezista decât un om cu pregătire superioară, economist, inginer. în secţii erau, în cel mai rău caz, erau maiştri. Rareori muncitori, da’ şi ăia cu şcoală profesională sau cu liceu’ terminat... Pentru că nu mai puteau înţelege problemele noi ale uzinei cei care până nu de mult conduseseră secţiile, ca secretar de partid sau de sindicat. Ba chiar a fost aşa o... io am pornit... am dat semnalu’ primu’: ca şef de secţie la Sculărie am refuzat de exemplu să mi să numească secretar de partid un ţigan, unu’ Jianu, Dumnezău să-l odihnească, c-a fost un om tare de treabă, şi deştept. Doi ani am refuzat să-l primesc. După ce l-am primit, mi-arn dat seama c-am greşit. Omu’ era citit, făcuse o şcoală de meserii, făcuse liceu’, era lector la Şcoala de partid, era un lector înnăscut, un om înţelept, de la care am învăţat foarte multe. Au ajuns în faţă deja oamenii pregătiţi. Cu Ştefan Gheorghiu, da’ erau obligaţi să citească ceva, să audieze un curs, să urmărească... Apăruseră CPCA, era un institut de postuniversitari dacă vrei, unde să-nvăţau lucruri deja de dincolo, deja începuseră să... să pătrundă-n economia românească... în industria românească ideile de dincolo. Masiv, Ei, nu mai puteau face faţă toţi foştii analfabeţi la asemenea... Şi din punctu’ ăsta de vedere lucrurile s-au schimbat radical. Au ajuns în faţă oameni cu o pregătire, poate nu ia nivelu’, ştiu io, care ar fi trebuit, dar deja aveau o şcoală de maiştri, un institut, un Ştefan Gheorghiu, aveau ceva [exclamaţie]. învăţaseră ceva, erau obligaţi să citească ceva. Evoluţia mea a fost destul de interesantă în uzină. După ce am fost şefii’ secţiei am spus c-am intrat în proiectare, m-am îmbolnăvit, în 1969, din exces... stresu’ era nemaipomenit, în decembrie a murit tata şi-n ianuarie m-am îmbolnăvit eu. Am stat la Fundeni vreo... şapte săptămâni în pat, un blocaj de pancreas. Provocat de accidentu’ care ţi l-am povestit, cu fetiţele. Venea fata de la copii, o săsoaică, iară ceva ca-n filme, aici pe drum, fa grădiniţă, grădiniţa i-aicea, undeva-n cot [tuşeşte], a lovit-o un captator de !a troleibuz şi-a murit pe loc. Cu copiii de mână [exclamaţie]. Un prost mi-a spus, vino, că ţi-a omorât troleibuzu’ copiii, io am venit în fugă... şi-am făcut un blocaj de pancreas. După care-am stat la Organizarea muncii vreun an de zile... şi de-acolo m-au trimis directorii’ fabricii de tractoare din Tabriz, Iran, unde-am stat din ’71 până-n ’73. Când m-am întors am lucrat ca inginer tehnolog, şi eu am vrut treaba asta, că-mi lipsea din pregătirea mea aşa ceva, după care-am devenit şef de 221 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei proiect. Şef de proiect este cea mai înaltă culme pe care am atins-o eu ca inginer, acolo mi-am făcut meseria, a fost apogeul meseriilor. Tehnologii, proiectări de secţii...de linii, de secţii, de fabrici, am reproiectat, sub ordinea mea, bine-nţeies, cu tehnologii, toată uzina de tractoare [exclamaţie]. La un nivel de 100.000 de tractoare şi vreo sută şaizeci şi cinci de mii de motoare... Dup-aceea am fost promovat şeful Serviciului tehnic pă Centrala de tractoare...şi de-acolo am fost numit director general. în 197...’81 a avut ăăă...loc un conflict economic între noi şi Iran. Ca urmare a războiului dintre Iran şi Irak a fost închisă ruta pe care duceam noi tractoare-n Iran prin Rusia, ş-a trebuit să le transportăm cu vapoarele...pe Marea Neagră. Compania turcească-a transportat, şi pentru c-a fost mitraliat ăăă...vaporu’, au aruncat ăştia vapoarele undeva pe-o plajă, şi tractoarele-au fost mitraliate, unele-au luat foc, altele ăăă...au fost avariate, şi-un ziarist zelos a făcut o poză, aceste tractoare de pă plaja aia unde-au fost aruncate, şi i-a prezentat-o şahului. Şahu’ i-a trimis-o lui Ceauşescu, Ceauşescu a ordonat o anchetă, au vinit la uzina de tractoare să-l aresteze pă directorii’ general de-atunci. să-i schimbe pă toţi, să-i dea afară... Povestea-i mai lungă, cu ajutoru’ meu n-a fost schimbat directorii’ general [al Centralei/, dar am ajuns eu director general al uzinei... [Tuşeşte]. După ce am preluat uzina de tractoare ca director general, viaţa mea s-a complicat puţin, în sensu’că nu mai aveam timp pentru familie nici cât aveam înainte, eram 13-14 ore în uzină. Se muncea enorm, aveam de lucru, exportam în circa şaptezeci de ţări tractoare, realizam pe zi peste şase sute de ... Tractoare, cât era nevoie. Era o uzină mare, peste 25.000 de angajaţi, au fost şi 27X)00 la un moment dat, dar n-am...fost director general decât vreo trei ani. [Tăcere mai lungă]. Spuneam înainte că director general al Centralei a rămas cel care-a fost şi-nainte de evenimentele din Iran, numai că a avut un accident de maşină, a murit, şi-am fost promovat director general de Centrală. Aici treburile-au fost ceva şi mai complicate decât ia uzină, pretenţiile guvernanţilor de-atunci erau din ce în ce mai mari...Deşi eram în funcţii mari, ne tratau ca pe nişte slugi cu trese, cu galoane. N-am putut suportaa... mai ales obrăznicia unui vice-prim-ministru, un ţigan, Nicolae Constantin, nu pentru că era ţigan, ci pentru că se purta mai rău ca un ţigan, deşi era şi ţigan din naştere. L-am dat afară din birou, după care m-au schimbat. [Tăcere mai lungă]. Aş vrea să vă povestesc câte ceva despre Ceauşescu. în momentul în care am fost numit director general la centrală...lucrurile nu mergeau prea bine în economia românească, începuse să scârţâie...şi...cam două săptămâni de zile m-au tot convins să preiau această muncă. N-am vrut. Disperaţi că nu găsesc om pentru această funcţie grea, era mare şi grea, au aranjat în aşa fel încât să fiu chemat la Ceauşescu. Şi-n ziua de 8 februarie 1984 am fost invitat, la o anumită oră, la ora unu, ora 13, în cabinetu’ lu’ Ceauşescu. Vreau să reţineţi că am fost primit imediat, a ieşit în întâmpinarea mea, m-a îmbrăţişat, m-a întrebat cum mă cheamă, câţi ani am, m-a rugat să iau loc, se purta destui de politicos, destul de cuviincios. Nu m-a tutuit niciodată. Nu ştiu ce-am avut în acea zi, un curaj nebun... că după ce m-a invitat să iau loc şi mi-a pus unele întrebări despre activitatea uzinei, a Centralei, a economiei în general, am început să-i spun lucruri pe care cred că nimeni nu i le-a spus pân-atunci... I-am povestit ce se-ntâmplă-n economie, care-i 222 Vieţi paralele în secolul XX situaţia aprovizionării, care-i situaţia exportului, a asigurării importului de complectat e, deci anumite componente de import pentru tractoarele care le exportam în alte ţări şi trebuia să le completăm cu componente la cererea clientului respectiv... I-am povestit absolut tot ce se-ntâmplă. La un moment dat s-a-nfuriat, s-a-nroşit, s-a ridicat în picioare, când se-nfuria se bâlbâia rău de tot. Nu-i venea să creadă. Am vrut să plec de vreo trei ori, m-am ridicat în picioare, m-a rugat să mai rămân şi să-i mai povestesc. Şi-atunci i-am spus...că este-nconjurat de oameni care nu vor să cunoas...s-ajungă realitatea la urechile lui.. .ştia la ce mă refer, a dat din cap că da, ridicat mâinile-n sus, s-a uitat cătră tavanu5 încăperii şi mă-ntreba ce-i de făcut. Şi-atunci i-am spus, nu cred că sunt io cel care să vă dea sfaturi, da’ io aş lua nişte măsuri mult mai hotărâte în primu’ rând cu cei dinjurif meu. Dupăcare-am schimbat subiectu5...Şi...când am ieşit afară m-aştepta un ofiţer, pentru că s-adunaseră în birou5 vice-prim-ministrului.. .prim-vice-prim-ministrului Oprea tot guvernu5 şi tăt C.C.-u5 [Comitetul Central al Partidului]. Şi m-au chemat acolo să-mă-ntrebe ce-am putut să discut eu cu şefu5 statului peste 40 de minute, când ei sunt primiţi două, trei, cinci minute? Bine-nţeles că nu le-am spus [exclamaţie]. Nu eram prost. ..[râde]. Le-am îndrugat nişte aiureli, după care m-au lăsat să plec. Concluzia mea a fost în acea zi asupra acestui om care a condus atâţia ani destinele ţării că dincolo de ideile lui politice, de fanatismu5 lui politic mai bine-zis, era un român adevărat, îşi iubea foarte mult ţara şi neamu’-acesta şi cu toate bâlbâielile lui, şi în viaţa politică, şi în viaţa economică, el a vrut binele ţării. Nu vreau nici să-l...preamăresc, nu vreau nici să-i scad din merite. Ce-i al lui i-al lui. Ce-a făcut rău, a făcut rău, ce-a făcut bine, a făcut bine. Să se reţină că-n perioada lui, începând din anii 563, când a preluat el conducerea, până în .. .deceniul opt, lucrurile au mers bine, progresiv bine. Bine, nu era un bine ca-n America, nu era un bine ca-ntr-o ţară capitalistă dezvoltată...Da5 faţă de ceea ce a preluat de la Gheorghiu-Dej, de fapt din perioada dominaţiei sovietice, noi, cei care am trăit zi de zi în această ţară şi-am muncit în această ţară în comunism începusem să fim relativ mulţumiţi. în sensu5 că eu...aveam serviciu bun, plătit relativ bine, am putut să-mi cumpăr o maşină, am primit casă aşa cum v-am mai spus, copiii erau la şcoală, n-au fost greutăţi în probleme de alimentare, erau pline alimentarele cu tot ce se putea în România la data aia. N-am făcut foame, nu erau lipsuri, să fie clar acest lucru [exclamaţie]. Era o crimă să nu ai serviciu, pe cel care n-avea serviciu îl pedepsea legea, îl obliga să muncească, îl obliga să aibă din ce trăi...oamenii puteau spera...mai ales tineretu5 putea spera să primească o locuinţă. Uzina de tractoare a dat în perioada cât am fost eu întronat, cât am fost director general, peste 2300 de apartamente. De fapt greşit spus apartamente, am rezolvat peste 2300 de cazuri. Pentru că-i mutam, de la o cameră la două, de la două !a trei, de la trei la patru, de la nimic la o garsonieră sau la acces, da-i dădeam un acoperiş [exclamaţie]. După nişte criterii pe care le-am stabilit împreună cu factorii de răspundere din uzină de-atunci, sindicat, partid, le-am pus pe un calculator aceste criterii şi afla angajatu5 că el primeşte locuinţă în luna martie anu' cutare. Şi era mare scandal dacă-n martie n-o primea şi-o primea-n mai [exclamaţie]. Da5 o primea totuşi. De aici puteţi să trageţi o concluzie. Bine-nţeles că lucrurile după c84—’85 au început să...să deterioreze, nu numai în economia românească, ci şi-n 223 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei economia mondială. Ceauşescu le-a-ntors spatele la ruşi la un moment dat, dar nici americanii nu l-au luat în braţe, deci ruşii nu ne ajutau iar americanii ne lăsau să ne descurcăm singuri. Lucru’ nu prea frumos din partea lor, pentru că noi am fost singura ţară care n-am fost prea obedienţi faţă de ruşi, am luat atitudine şi în intervenţia în Cehoslovacia, şi-n general am avut o poziţie demnă în faţa celorlalte popoare ale lumii. Atât despre Ceauşescu. Despre familie, soţia mi-am cunoscut-o la un dans organizat la Casa de dans pentru studenţi, i-am făcut curte vreo doi aiai, când am terminat facultatea, la un an după ce-am terminat facultatea, m-am căsătorit. Avem doi copii, două fete, mari, una mi-a dăruit şi un nepot, şi el îi mare, are 11 ani... Copiii au dus o viaţă mulţumitoare, peste satisfăcător, aveam amândoi servici, eram bine plătiţi, sau relativ bine plătiţi mai bine spus, în sensu’ că n-am făcut risipă, da’ nici lipsuri n-am dus. Am avut ce-mbrăca, în fiecare vară copiii mergeau într-o tabără, eu reuşeam să iau câte-o săptămână sau zece zile de concediu, fugeam la mare, le luam în continuare cu noi la mare...Copiii au învăţat uşor şi bine, la şcoală n-au avut nici un fel de problemă. Ei, emoţii am avut ca orice părinţi, pentru că fiind una după alta la şcoală, a urmat toată suita de examene, până la facultate, aproape-n fiecare an aveam emoţii. Pregătirea pentru facultate nu ne-a costat prea mult, fetele n-au luat meditaţii decât puţină la fizică, puţine ore la fizică, mai multe la chimie. în rest au învăţat singure. Au reuşit la medicină la Cluj din primu’ pas... şut, ca să zic aşa, ba chiar a doua fată a fost prima reuşită în acel an. Anii au trecut, copiii au crescut, astăzi sunt medici, căsătorite tot cu medici, numai c-am rămas singuri, eu cu soţia, fata mare fiind în Canada, în Toronto, fata mică fiind în Austria. Şi-au găsit acolo servici, sânt mulţumite, sânt cetăţeni...prima cetăţeancă canadiană, a doua cetăţean...cetăţeancă austriacă, ne vizitează... Pe cea mică am vizitat-o, probabil o s-o vizităm şi pe cea mare. - V-aş ruga să-mi povestiţi ceva despre ce s-a-ntâmplat în '87, ce-a fost cu mişcările muncitorilor de-atunci din Braşov; care-i adevărul ? - Pe fondul nemulţumirilor generale care-ncepuseră să se manifeste în mai toate oraşele ţării, ca urmare a.. .reducerii activităţii economice în întreaga economie naţională, a faptului că nu mai eram ajutaţi nici din Est, nici din Vest, şi pieţele noastre de desfacere au început să se-mpuţineze, să se-ngusteze...au început să nu mai circule banii. Şi la Uzina de autocamioane evenimentul s-a datorat unui individ care pur şi simplu a uitat că trebuie să asigure banii de salarii la oameni. Şi le-a zis că nu le... nu-i nici o nenorocire dacă nu le dau banii sâmbătă şi-o să-i dea luni. Bani aveau în bancă, aveau şi dreptu’ să-i ia, producţie aveau.. .Nu le-au plătit salariile sâmbătă, duminică au venit... la lucru, dar.. .pentru că se trăia din avans în lichidare, din lichidare-n avans, au început să întrebe de ce n-au primit salariile. întâmplarea a făcut că fostu’ primar de-atunci, unu’ Calancea, un prostănac, s-a dus în faţa oamenilor de la o secţie unde erau oameni mai calificaţi, o secţie de la Sculărie, atelierul de matriţerie, deci oameni mai pregătiţi, nu erau oameni de fabricaţie de serie, cu calificare mai redusă, ci oameni cu şcoală, cu pregătire superioară... Ei, şi obraznici cum erau şi îngâmfaţi cum erau, s-au adresat acestor oameni cu cuvinte... urâte. La care una din femei, care-avea acasă trei copii şi prob!eme-n familie, care-avea umbrela-n mână, s-a apucat şi i-a tras câteva umbrele 224 Vieţi paralele în secolul XX acestui grăsan care i-a insultat. Spiritele s-au aprins, cei care erau în conducere s-au retras în birouri, muncitorii au spart geamurile la birouri, povestea s-a întins, au venit şi de-acasă alţi muncitori, s-au adunat în faţa uzinei, au făcut rost de steaguri şi-au plecat în marş spre centrul oraşului Braşov. între timp miliţia de-atunci a aflat, s-au creat cordoane de miliţie, li s-a fixat un traseu în centru' oraşului să circule, dar tot aşa, un activist...care n-avea prea multă minte, a vrut să le schimbe traseu’, ceea ce a-nfuriat mulţimea, au intrat la Primăria Braşovului, acolo era un miliţian, miliţianu’ avea nişte sacoşe cu cârnaţi, cu salam, cu muşchi file, cu câte toate, brânzeturi, făcute rost el ştie cum, alimente care nu prea se mai găseau pe piaţă... Asta i-a-nfuriat şi mai mult. Şi furia oarbă a acestei... grămezi de oameni, că nu poţi să zici...că nu mai erau oameni, erau o masă furioasă, turbată, au spart calculatoarele de la parteru’.. .din toate birourile de la parteru’ Primăriei, s-au mutat cu alaiu’ - la care s-au adunat şi alţi oameni de pe stradă şi de la alte uzine - au ajuns la Judeţeană de partid, unde-i astăzi Prefectura, unu’ mai curajos s-a urcat pe clădire, a smuls tabloul lu’ Ceauşescu, l-a aruncat jos... Asta a creat o isterie generală. Că de fapt ....Oamenii ajunseseră la limita răbdării, da’ aici trebe’ să spunem că în general în grămadă, în mulţime, în gloată să-ntâmplă un fenomen, curaj u’ acesta sau cum vrei să-l numeşti s-amplifică, trece de la om la om, s-amplifică şi devine o... un şuvoi greu de stăpânit [exclamaţie]. Cineva spunea odată că grămada de oameni, gloata, e c-o mie de capete, da’ fără cap. Rău au făcut c-au distrus ce au găsit în cale tot. Secretam’ de la.. .pe vremea aia, un fricos, unu’ Preoteasa, s-a ascuns, nu l-au găsit, şi bine, că probabil că-I linşau. După care-au început să manifeste pă străzi, ăştia au adus armata, au adus miliţia, au început să-i aresteze şi-au urmat luni şi chiar ani de prigoană. Pă capii lor i-au arestat ăăă ...i-au judecat, i-au condamnat, pe conducătorii... principal ii conducători de la Uzina de autocamioane i-au detaşat în judeţe...pe la graniţele ţării, deci departe de casă...A fost un...o adevărată prigoană. Foarte mulţi, printre care şi eu, am... spus clar către prietenii de-atunci care-i aveam - azi îs politicieni, nu mai sunt prieteni - că-i începutu’ sfârşitului. Bine-nţăles că au contestat şi m-am...m-au contrazis. Şi astăzi au uitat complet c-atunci spuneau: gloată fără cap, dorn’le, uite ce face gloata, dom’le, uite ce sunt în stare [exclamaţie]. Şi astăzi sunt mari politicieni. Atât. Respondent: Necşoiu Virgil Realizator : Carmen Huluţă Interviul a fost realizat la data des 16 iulie 2001 225 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 226 Vieţi paralele în secolul XX Pentru ce atâta răutate asupra noastră? - Eu mă numesc P. F., din comuna Matca, judeţul Galaţi, născută în ’35, la 10 mai. Am fost nouă copii la părinţi, dintre care doi o murit de mici şi-am rămas şapte mari, cu greutate multă, cu război, cu sărăcie, foamete, stabilizări de bani...eram mulţi şi stăteau părinţii şi plângeau că n-avea ce să ne dea de mâncare. Ţin minte că mama făcea mămăliguţa şi când făcea noi spuneam “Hai, mamă, la masă”, zâce “Eu am mâncat”, da’ ea mânca lacrimi. Şi noi la fel pe lângă dânsa, nu puteam să nu plângem, când o vedeam că nu mânca nici ea. Pân’ la vârsta de 11 ani, la 11 ani ne-am făcut mai...m-am făcut eu - adica, sunt cea mai mică din familie - m-am făcut eu mai mare, la vârsta de 16 ani am plecat la mănăstire şi m-am făcut călugăriţă. Am stat trei ani în mănăstire, după trei ani de mănăstire o venit prigoana cu comuniştii, cu Gheorghiu-Dej şi ne-o scos din mănăstire afară. Am ieşit afară, ne-o dus obligatoriu acasă...am ieşit afară, am venit, am stat acasă trei ani de zile. între ăştia trei ani de zile, eram de trei ori pe săptămână chemaţi la Miliţie - cum era atuncea - ne duceam de trei ori pe săptămână. Când o crezut ei că s-o săturat de noi, ne urmărea ca să nu plecăm de-acasăsă facem propagandă de credinţă pe undeva. Urmăriţi, lângă casă erau agenţi secreţi, în vecini. După trei ani de zile, în data de 29 septembrie, eu mi-am făcut casă, afară de părinţi, alăturea părinţilor. Şi ce-o zâs mintea mea, aşa cum eram eu în felul meu de una singură, am zâs: “Eu când oi fi să dorm prima noapte-n casă, o să fac o noapte albă să-i mulţumesc lui Dumnezeu că sunt singură şi-am deschis uşa mea şi deschid poarta mea. Da’Dumnezeu, ştiind neputinţa omului - că zâce acolo într-un loc în Scriptură, zâce “Sufletul este sârguincios, iar trupul neputincios” - nu...nu m-o lăsat Dumnezeu ca să stau în casă să fac noapte albă, m-o chemat la Poliţie, zâs Miliţie. Şi...şi pe mine şi altă maică. Ne-o ţinut până dimineaţa la patru şi jumătate în cercetări, în şuturi, că să ne dezbrăcăm de haină, purtam haina lungă şi de-asta-i închedica atuncea pe dânşii, da’acuşa câte fete sunt cu haină lungă nu-i mai închedică pe nimeni. Şi...dimineaţa la patru şi jumătate, mama toată noaptea o venit de trei ori la mine, la patru şi jumătate vine iar din nou, atuncea eram cu lumina aprinsă şi...mă strigă la geam, zâce: “Tu, ce faci, ai venit?”, zâc “Da”. Ce...lămurire, zâc “Ne-o făcut acte pentru judecată” “Când?” “Nu ştiu, când va veni citaţia”. Am plecat la treabă, la muncă, nu ne-o...nu mi-o păsat, nu mă interesa. Cam 20 octombrie în ’59, ne-am dus la Tecuci cu bagaj cu tot şi nu ne-am mai întors acasă până după doi ani. Am făcut cinci luni de zile puşcărie în Tecuci şi-am făcut un an şi trei luni în Huşi; pentru că am muncit, ne-o scos la muncă şi-am căpătat condiţionalu’ ăla, ni l-o pus la socoteală ca drept făcut restul. Am stat doi ani de zile fără două luni în puşcărie, acolo amar, chin, nu ca acum. Era destul de greu, da’ n-aveam ce să facem. Ne scotea la muncă sărbătoarea, noi nu vroiam să ieşim, afară de duminici, duminicile nu ne scotea, da’ sărbătorile astea legale, deci Sf. Ilie, Sf. Petru, Sântă Măria-Mare, toate ăstea ne scotea la muncă. Noi nu munceam. Vine într-una din zile comandantul şi spune, 227 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei zâce: “Obligatoriu să ieşiţi la câmp, pentru că dacă vine cineva în control şi vă găseşte 33 de persoane-n casă, eu nu mă pot descurca - una o doare capul, alta burta, alta picioru’, da’ pe toate ce le doare?!”. Ş-apoi atuncea am plecat la câmp şi stăteam acolo grămadă toate, povesteam din Vieţile Sfinţilor, din Scriptură, din Biblie, din toate astea, fiecare câte ceva. Stătea sergenta majoră lângă noi, stăteau şi sergenţii care mai aveau timp, nu mâneam în ziua ceea nimic, că zăceam că dacă nu munceşte omul, să nu mănânce, aşa spune Scriptura. în timpu’ ăsta am faciţt o grevă, în ziua de Sf. Petru şi Pavel, în ’61 - n-am ieşit afară la lucru, obligatoriu n-am vrut să ieşim. Şi ce-o crezut unul dintre toţi - era locotenent politic - că poate să ne contrazică, să ne doboare, da’ noi ne-am ţinut tot, puterea lui Dumnezeu, nu noi. Ne-o scos în curte acolo să ne ducem să muncim grădina. Ne-o dus până la - zâs aşa cum îi spunea înainte - grajd, la animale acolo, ne-o luat, ne-o dat sapele-n primire. Eu, îmi dă sapa - eu eram şefa de echipă, şi de cameră şi de echipa maicilor toate care eram... la câmp. Mi-o dat sapa-n mână, eu o ieu şi-o pui deoparte, i-o mai dă la una, o pune ş-aceea lâng-a mea, o mai dă la a treilea, o pune ş-aia lâng-a mea. Am tăcut din gură şi zâce: “Fuga-marş în poartă”. Când am ajuns în poartă, înapoi, maioru’ ăla politic îmi spune, zâce: “Da’ dumneata de ce nu fugi?”. Eu, cum eram ‘naltă şi subţire, zveltă, zâc: “Nu fug, pentru că eu merg şi ele fuge. Dacă eu aş fugi, atuncea o să spuneţi că eu vreau să evadez, da’ aşa eu stau în pas cu ele”. Maica Domnului mi-o luminat mintea, că nu...nu le ştiam. Multă carte n-am învăţat, pentru c-a venit războiul, o venit foametea, o venit toate necazurile pe capul părinţilor şi nu ne-o dat la carte mâi departe să-nvăţăm mult. Şi-atuncea ne-o băgat în poartă, ne-o băgat într-o cămeruţă mică acolo, zâce locotenentul politic, zâce: “Adă, îi spune la un sergent major, zâce, adă cătuşele şi lanţurile”, zâc “Aduceţi-le”. Nu, din fericire, nici atât măcar n-am luat...da’ rea de gură tot am fost, pentru ca să-mi apăr dreptul şi credinţa, nu pentru altceva. Şi-o pus la două cătuşele, noi ăstealalte toate, eram treizeci şi una, toate strigam şi băteam din palme: “Toate vrem câtuşi şi lanţuri, toate vrem câtuşi şi lanţuri!”. Rămăseseră ăla care punea cătuşele la mână, era negru, se făcuseră omu’ cela, nu mai ştia, tremura tot şi nu mai ştia, când auzea un zgomot de-atâtea guri. Bun...Plecăm în curte, să ne ducă la izolare, ne-a dus acolo, erau nişte paturi suprapuse aşa. Când am intrat acolo, eu.. .ca pisicuţa fuga-fuga, m-am suit în al patrulea rând de paturi. Acolo era un geam aşa, nu-ncăpea, cum ar fi un tablou de-ăla aşa, cu gratii multe, multe, doar să ai un pic de aer să nu mori. Auzim la uşă: pac! pac! pac! - când intră maiorul politic. Da’ pân’am intrat la izolare, el strigă din poartă de-aicea, zâce: “Cele cu cătuşele să meargă la mijloc, să nu le vadă tâlharii”, adică deţinuţii de la bucătărie. Dar eu am auzit şi zâc: “Ce se-aude-acolo, voce, nu ştiu că n-am înţeles ce s-o spus” şi-mi spune fetele, maicile. “Din contra, zâc, mergeţi la margină, ca să vă vadă lumea ce se petrece în socialista Românie”, era atuncea Socialistă Republică. Bun. Când am ajuns la...în cameră, cum vă spun, în timpu’ ăsta intră el. Eu eram căţărată sus acolo. Da’ zâce: “Popescu, da’ cu dumneata ce-i acolo?”, da’ eu zâc “Domnu’ colonel.. .nu, domnii’ maior, zâc, vă rog foarte frumos, eu m-am suit să văd câtă avere mi-o lăsat tata-n urmă”. Părinţii era morţi. Ei când o auzit aşa, s-o enervat şi-o apucat-o pe una de piept aşa şi-o scos-o afară, ce i-o făcut, 228 Vieţi paralele în secolul XX a strâns-o de gât, ce i-o făcut, nu ştiu, c-o venit înapoi, era albă toată. Zâc: “Ce-ai făcut, tu?” “Nu ştiu, ştiu că mi-o dat o palmă, da’ mai mult de-atâta...”, da’ într-o fractură de secundă, n-o durat. Zâc “Nu-i nimica, las’că ies eu la raport”. Ş-apăi am făcut un tămbălău, o venit de pe Ia Iaşi cei mai mari ai puşcăriilor, ne-o luat interviu, le-am spus ce se întâmplă, zâc “Mă, dac-am venit aicea, haina ne-aţi furat-o, de pedepsit ne pedepsiţi, noi n-am făcut nici un rău, n-am bătut pe nimenea, n-am pus foc la nimenea, pentru ce atâta răutate asupra noastră?” Da’, zâce “Dumneavoastră sunteţi care nu ieşiţi la muncă”, zâc “Da’ uitaţi-vă, acuma suntem încolonate pentru muncă”, “Da’ nu, zâce, nu ieşiţi şi sărbătoarea”, zâc “Nu m-aţi întrebat aşa, sărbătoarea desigur că nu ies, pentru că dacă eu am venit aicea, îmi calc şi credinţa, mi-am călcat şi voinţa, mi-am călcat şi buna dispoziţie, libertatea, pentru ce, pentru o haină pe care ne-aţi furat-o dumneavoastră? S-ar veni ca eu să vă dau în judecată, nu dumneavoastră pe mine”. O stat ăla aşa şi s-o uitat la mine, zâce “Ce-o fost părinţii dumitale?”, zâc, “Părinţii mei o fost doi oameni muncitori, o crescut nouă copii, o dus tata plugul cu patru boi, cu două brazde şi mama o ştiut să ţină casa. Asta o fost părinţii mei”. “Nu-i adevărat, după cum vorbeşti dumitale, nu, nu se poate!” “Căutaţi la dosar şi vedeţi câtă carte am” şi am închis. Am ieşit din puşcărie în ’62...nu, în ’61, 1 august. O venit până atuncea în puşcărie, o venit un procoror o zâs că-i, era...şi ne-o luat la întrebare. Când o auzit că eu am fost călugăriţă: “Aaa, păi, zâce, dumneavoastră vreţi aşa şi-aşa...”, o zâs el mai multe urât acolo. Eu când...zâc “Aţi terminat, domnu’ avocat?”, zâce “Da”, “îmi permiteţi şi mia să raportez ceva?”, zâce “Da”. Ş-apăi m-am luat şi l-am spălat aşa... cum Dumnezeu mi-o dat în minte, că eu n-aveam de unde să le ştiu. Atuncea toţi ăştia pe lângă dânsu’ care erau, plutonieri, sergenţi, ce erau, tremurau toţi. Zâce unu’, zâce “Popescu, nu ţi-e frică că-ţi face un raport şi-ţi taie pachetu’?”, zâc “Pentru august să-mi taie”, că ştiam că la 1 august plec, zâc “să-l taie pe august”. Asta era în iulie...iunie, “să-l taie pe august”. Ăsta stă aşa şi se uită la mine, zâce “Da’ ai curajul, mă!” “Da’ de ce să n-am curajul, domne, dacă mă batjocoreşte pe mine fără să fiu vinovată, pentru ce, ce...s-o mai recomandat încă să spună că e om de 45 de ani, cu tâmpla albă, păcat, zâc, eu nu vorbeam în faţa unui copil aceia ce-o vorbit el în faţa mea”.. Bine... am venit acasă, în ’62 am trecut la colectiv. La colectiv muncă şi-ncolo, şi-nco!o, şi-ncclo. După asta am muncit zece ani de zile Ia colectiv, sufeream cu spatele, hernie de disc, şi-n timpul ăsta am rămas aşa, cum m-am aplecat Ia o buruiană s-o ridic de la butucul de vie şi-aşa am rămas, nu m-am mai putut sălta. Am venit acasă cu mare chin. Am intrat în spital în 15 iunie ’70 şi-am ieşit în 11 august, trei luni de zile. După o săptămână ce-am intrat în spital mi-o făcut o injecţie greşită, la coloană infiltraţie şi m-o paralizat şi-am stat o lună de zile blană...unde-o vrut să mă ducă cu salvarea, cu targa, cu pătura, cu ce m-o cărat, eu n-am avut posibilitate să merg pe picioare. După o săptămână de-asta m-o trimes la Galaţi la neurologie, acolo mi-au făcut tratament 18 zile, toate analizele, toate minunile, mi-o făcut radiografie la coloană şi-o zâs că trebuie să mă duc la Iaşi la operaţie. M-am dus 229 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei la Iaşi la operaţie, m-a operat o doctoriţă, ţinea locul profesorului, Stănciulescu Aurora, când m-o băgat pe masa de operaţie, mi-o spus, zâce “Fată, a mea eşti!”, zâc “Doamna doctor, ce vreţi dumneavoastră”. într-adevăr că mi-a reuşit operaţia, am muncit de-atuncea şi muncesc şi-acuma, mulţumesc lui Dumnezeu şi de multe ori zâc “Aş pleca de-aicea, da5 nu mă-ndur de biserică, că numai Maica Domnului mi-o dat picioarele şi pentru ea să merg şi pentru ea s-alerg, ca să fac curat, să fac să fie frumos, să fie aşezat şi să fie toate puse la punct”. După asta am stat cinci ani de zile în pensie ia colectiv cu 61 de lei, aşa erau banii atunci. După ce am terminat pensia, mai căpătăm eu poate un an-doi, da’ am zâs că nu vreau să mănânc banu’ nemuncit, las’ să mă duc să muncesc. Am plecat în Timişoara în ’74, 1 noiembrie, la Mitropolia care se vede acuma, că dacă sunteţi din partea aceea, poate aţi trecut pe-acolo prin Timişoara. Este Catedrala Mare, care se vede, se numeşte acuma Catedrala Revoluţiei, c-acolo s-o făcut, împrejurul ei. Şi-am fost acolo, am stat patru ani şi patru luni. Ei, ca mai multe la un loc, o intrat cel rău şi-o făcut dezbinare. Şi-am spus: decât să stau să sufăr, las’ să plec acasă. Am venit acasă în Moldova înapoi, după şapte luni de zile m-am dus la Băi la Felix. Acolo, la Oradea m-am dus la nişte maici, la maici m-am întâlnit cu părintele Coman, pe care l-aţi văzut în biserică. Maica de-acolo îmi spune, zâce “Maică, uite, părintele e fratele lu’ Preasfinţitul şi, zâce, are nevoie de un om la biserică”. “Maică, nu mă mai angajez pentru nimic în lume”, eram hotărâtă. Da’ părintele, aşa cum e dumnealui, nu...nu suferă să vadă un om plângând, un om disperat, nu...nu poate suporta lucrul ăsta. Şi zâce “Maică, vino la noi, că la noi îs oamenii buni. Şi să vezi cât de bine o să fie şi se face Sfânta Liturghie în fiecare zi”. Pe mine Sfânta Liturghie m-o legat, că la mănăstire la noi asta o aveam: slujba, rugăciunea, ascultarea, munca, era pentru noi lucru de valoare. Şi-am venit aicea, am văzut cum e terenul, dar până când am venit aicea, eu m-am dus în Timişoara, că era hramul Sfântului Ioan Botezătorul, Tăierea Capului la 29 august. Şi ducându-mă în Timişoara, până să mă duc la mănăstire a doua zi, m-am întors acolo, m-am dus la biserică şi m-am întors la maică şi-am dormit la dânsa-n noaptea ceea. Da’ cum am dormit la dânsa, pe la două noaptea - eu am vorbit cu ea ce-am vorbit acolo seara, că uite ce, am găsit un părinte, aşa..., ea zâce “Bine”. Când am ajuns seara la ea ne-am culcat; pe la două şi ceva mă trezesc într-un vis eu, da’ noi cât am stat patru ani la Timişoara, eu, ne găseam la biserică, ea, aveam noi o vorbă între noi, că zâc “Hai să mai vorbim şi noi”, că zâc “La noi în sat era un bătrân şi c-o bătrână şi dormeau şi noaptea bătrâna se trezea şi spunea: măi Constantine, scoală-te să mai vorbim şi noi de alţii, că şi alţii vorbeşte de noi”. Eu când m-am trezit în visul ăla, zâc, ca să nu uit până dimineaţa, zâc “Tu, scoală-te să-ţi spui ceva”, zâce “Da’ eu de-aghia am adormit”. “Eh, zâc, da’ nu ştii ce-i vorba noastră, de când eram noi în Timişoara când vorbeam? Zâc, uite ce-am visat, uite-aşa, aşa, aşa..., am visat toată curtea asta, tot gangul acesta [curtea de la intrarea în Catedrala din Piaţa Sfatului/, în vis mi l-o arătat Maica Domnului, că eu tre’ să fiu la biserica asta. Am intrat pe gang, am ieşit într-o curticică şi-am intrat în biserică”. Şi ea spune, zâce “Tu, dacă Maica Domnului ţi-o arătat şi de hramul cu Maica Domnului, zâce, Maica 230 Vieţi paralele în secolul XX Domnului te doreşte să te duci acolo, zâce, du-te.” Mi-o dat şi ea curaj, ne-am dus acasă la mama; mama...nu prea o vrut, o zâs “Maică, mamă, pe mine mă laşi aicea singură”, “Las’ că, zâc, îs băieţii împrejurul matale, nu eşti singură. Zâc, ştii ce, matale când vezi că vine ziua de 14 sau 16 - nu ştiu când lua pensia după urma Iu’ frate-miu cel mort în război, zâc, te uiţi la ceas şi mă-ntrebi cât îi ceasul şi cât...ce zi suntem azi. Zâc, da’eu când oi ajunge bătrână şi n-oi mai putea munci, unde mă uit şi pe cine-ntreb în ce zi suntem azi?”. S-o-ndulcit mama când o auzit vorba asta, da’ mama, stând aşa acolo-acasă, zâce “Ştii ce, tu fată, tu pleci, da’ eu îţi spui una şi bună: să iei morţii cu tine, că eu nu mai pot face nimic. Tu, unde te-ai duce, ai de făcut pentru morţi pomenile, să faci pomeni, să faci...te interesează”. Hmm, dacă mi-o zâs mama aşa, aşa am făcut. Am grijă când se-mplineşte anu’, când se-mplineşte ziua lu’ tata, ziua lu’ mama, a lu’ frate-miu, fac ce pot. Ş-am aicea 21 de ani, împlinesc în întâi octombrie, de când am venit în Braşov. Numa’ în biserica asta şi n-am cunoscut oraşul, sunt atâtea biserici în oraş, o fost nouă pân’ la Revoluţie şi de la Revoluţie s-o mai sfinţit încă doişpe locuri de biserică, da’ eu nu ştiu unde-s, că nu am timp să plec. Dimineaţa sunt la Sfânta Liturghie pân’ la 11, de la 11 umblu-n casă, fac te-miri-ce, mă-mbrac, la unu intru-n biserică şi ies la 4 din biserică-napoi. Acuşa m-aţi găsit prin curte întâmplător, că eram în casă. Şi asta o fost situaţia vieţii mele, acuma s-o refăcut mănăstirea noastră, da’ eu n- am putut să plec, n-aveam vechimea de pensie şi-am zâs cum să plec, că toate maicile sunt bătrâne şi-are pensie şi are... fiecare o intrat de la început în servici, dar dacă eu am intrat târziu în servici, n-am avut de unde vechime. Acuma mi-a făcut, primesc pensie de la deţinuţi politici, primesc trenuri gratuite, drumuri, călătorii, 6 călătorii, dar nu ştiu dacă mă duc acasă s-ajung la mănăstire înapoi, că nu mai este ce-o fost odată, s-o schimbat cu mult, mult, mult. Şi cum îs eu obişnuită de una singură aicea şi să le fac pe toate, să le văd că-s făcute, nu cred că rezist. - Cum era o zi obişnuită acolo în mănăstire? - Dimineaţa la 4 şi jumate ne sculam, la 5 începeam slujba, pân’ ia 7 şi jumătate. La 7 şi jumătate ieşeam, ne duceam la masă; era la atelier la covoare olteneşti, era la pictură, era la flori artificiale, era la ţesut cu spata macaturi din ăstea, fiecare avea ascultare. Eu, definitiv, în viaţa mea la mănăstire cât am stat, până când s-o ridicat comitetul, până în...’55, că-n ’56 în 14... în 14 februarie ne-o ridicat pe noi iarna şi-n ’55,în29 martie o picat prima dată comitetul, stareţa şi preotul şi tot. Şi, în timpu’ ăsta, când i-o ridicat pe ei, noi am rămas ca nişte pui fără nici o... rost, nu mai era cloşca care să ne-adăpostească. Munceam cât munceam, sara ne luam, cum amurgea, luam sacoşa şi... am dormit în ... în biserică, din luna martie până-n luna lu’noiembrie, când o dat frigul; atuncea n-am mai putut să mai dormim, ne-am băgat în camere. Şi-n luna februarie o venit şi ne-o ridicat. Şi era aşa ascultarea mea la mănăstire: lucram la construcţie; aveam ascultarea să fac pereţii cu şăpci bătute şi din urma mea veneau fetele celelalte care erau echipa şi băga boaţele de pământ acolo, pământ cu paie amestecat şi tencuia frumos şi-urma noastră altă echipă îl şpiţuia ca să putem intra.. .până am venit, în martie ne-am dus 231 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei acolo în ’55...în ’53, in-am dus înainte de Buna Vestire cu două zile, în 23 ar fi fost...Şi i-am spus lu’ mama, zâc “Mamă, matale mă laşi să mă duc la mănăstire?” “Păi, zâce, du-te, da’ cu cin’ te duci?”, zâc “ Suntem mai multe fete”, da’ mama îmi spune, zâce “Tu vii de Buna Vestire acasă?”, zâc “Cred că rămân acolo” Da’ eu eram cu planul că rămân de tot, da’ n-am spus. Mama s-o dus şi mi-o pus o scrumbie, c- avea cumpărată, şi-o fript-o în cuptor, aşa, în rolă, nu ştiu...în cenuşă, nu ştiu cum o fript-o mama, ştiu că aşa le frigea ea, şi eu m-am dus şi mi-am pus schimburile. Şi le-am scris o hârt... o scrisoare aşa mică în ziua de Buna Vestire prin tata unei maici şi le-am spus, zâc “Eu nu mă mai întorc acasă”. Şi nu m-am mai întors până în ’56, când am venit obligatoriu adusă de ei. Când am venit noi în sat era o...puzderie, cum acuşa le face de-i adună pe poliţai, când îi câte-o mare manifestaţie, aşa era atuncea la noi. Şi când ne-am dat jos atuncea la Primărie, nu ştiai unde să te uiţi, că era un singur miliţian şi-atunci era nenumăraţi, o crezut că se răscoală poporul. N-o vrut să ne ducă până-n sat, o vrut să ne lese-n Tecuci, zâc “Da’, domn’e, lăsaţi-ne-n Tecuci, că doar de-acolo ştim unde-i”. Şi le-o fost frică, că noi ne-ntoarcem înapoi şi facem manifestaţie pe...pe tren, pe drum, pe gară. Şi ne-o pus într-o maşină şi ne-o dus acasă. Care era ascultare la oi, care era la animale de-astealalte mici, păsări, curci, gângănii, care era la porci, care era...peste tot era, nu trebuia să-ţi spună altul: du-te-n cutare loc şi mâine-n cutare loc. Când credea c-aceia acolo şi-o făcut stagiul, venea altele noi, le băga pe alealalte, pe ăstealalte* le băga dincoace la lucru manual în atelier. Eu am lucrat în atelier, după ce-o ridicat pe măicuţa, am lucrat pân’ la şase luni de zile la covoare de-astea olteneşti, cu furculiţa, dacă aţi văzut pe undeva cum se lucrează aşa cu...deştele. în unele părţi sunt iţişoare, trage de ele, da’ noi la deşte lucrăm. Şi maicile care erau acolo ca responzabile a covoarelor m-o dat la o maică şi-o zâs, zâce, ele treceau încolo-ncolo, da’cu ochii erau pe mine, ca să vadă cum, că unele ciupea aşa deştele... hirul din partea cealaltă, era hire aşa: în partea asta şi-partea asta, da’ eu le faceam aşa de prima dată. “Măi, zâce, lăsaţi-o, că asta...asta, zâce, a prins de prima dată cum trebe să facă, zâce, lăsaţi-o”. Şi-am lucrat şase luni de zile, ş-apăi când am venit acasă, după... şi după operaţie, am lucrat şi cât am stat până când m-o luat la puşcărie, am lucrat la covoare olteneşti. Da’ ce era - o nimica toată, stăteai acolo ghemuit toată ziua şi era 25 de lei metru’ pătrat, într-adevăr că erau mari banii, nu poţi să zâci, da’ oricum... Şi...am mai fost...mult am stat lângă tata după ce-am venit eu din mănăstire, tata o murit...eu am venit în februarie şi tata o murit în 4 mai. Era bolnav, într-adevăr, şi mereu zâcea: “Tată, eu mor, da’ mor cu două of-uri în sufletul meu”. Mai aveam o soră care nu era căsătorită şi de mine, se gândea că nu mai pot eu ajunge odată înapoi la mănăstire. Am fost în’92...în’93, am fost acuma anu’ trecut, am fost în 29 octombrie şi-am văzut iar din nou ce s-o făcut acolo, s-o lucrat mult, s-o făcut, ca peste tot. - Ce făceaţi de sărbători, cum le petreceaţi în mănăstire? De Crăciun, de Paşte... - La sărbătorile mari? Făceam cozonac la sărbători, ouă roşii, la sărbătorile 232 Vieţi paralele în secolul XX Crăciunului mergeam cu colinda, se facea dintre maici aşa ca...ca buna dispoziţie, ştii...ursuleţi, capre...da! Copilării, copilării. Adică noi, noi pot să... eu potsăzâccă ş-acuma, vorbeam într-o zi cu cineva, zâc “Eu ştiu că-s de 65 de ani, dar mintea mea e tot copil”. Eu nu pot să am concepţia că eu am îmbătrânit. Bătrână sunt, da’ nu ştiu dacă am îmbătrânit. [Râde] Şi ne duceam, faceam surprize măicuţei, stareţii, ne duceam cu toatele acolo la chilie, cu anumite jocuri din astea-aşa, păi se bucura şi ea când vedea toată copilăria noastră, da’ câteodată faceam în sala de mese: strângeam toate mesele la o parte şi ne-adunam cu toatele acolo şi se ducea una şi spunea: “Măicuţă, vino la sala de mese, că nu ştiu ce s-o-ntâmplat acolo şi nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum”. Da’ noi o aveam pe aia pitită pe undeva, ca să facă jocurile şi faceam piese cu învierea, cu asta...cu Naşterea lui lisus. Aveam o maică, de-aici din Braşov era, ştia şapte limbi şi era născută aşa...paralizată aşa, aşa era născută, nu că o paralizat din ştiinţă. Apoi era număru’ unu pentru toate scenele astea, toate piesele astea, ştia că trebuie să le aşeze cum trebuie să le aşeze şi găsea copiii, între noi adica, între toate fetele ăstea, noi, găsea într-aşa fel manifestaţia asta, de se potrivea ce facea dumneaei. Şi ne bucuram şi-acolo, nu pot să zâc, că nu...nu eram aşa brut...aşa ca să zâci că, uite, te mustrează, te asta...dacă-ţi vedeai de treabă şi erai cuminte, ca oriunde poţi trăi. Păi, dacă eşti rău, desigur că cineva răspunde de tine şi trebui să îţi facă ceva ca să te linişteşti, nu? Uite, aşa o fost o viaţă.. .nu ştiu, eu zâc pentru mine c-o fost bună, pentru că văd în lumea asta azi câte sunt şi câte răutăţi sunt, zâc: mi-o dat Dumnezeu minte la timp şi la vreme de-am plecat cu drumul ăsta. Şi nu regret, cănu m-o trimis nimenea, eu singură l-am ales. Când am spus în primăvara anului ’53, până a nu pleca, eram cu tata - fie iertat - şi faceam, cum ar fi la animale, rămâne ogrânjiile ălea aşa, de la ciocan, de ia astea...şi !e aruncam tot timpii’ acolo afară şi când s-o teminat zăpada, hai să facem şură. Am făcut şură, tata era sus pe şură şi eu zâc “Tată, mă laşi să mă duc la mănăstire?”, da’ tata-mi zâce “Da’ cu cine vă duceţi?”, “Păi, zâc, suntem mai multe fete”, “Da’ merge vreun bărbat cu voi?”, zâc “Nu, da’ noi ne ducem cu trenul, nu ne ducem..că noi o luam pe jos, de la vârsta de 11 ani am intrat în Oastea Domnului, se numeşte Oastea Domnului, tot creştini, da’ nu le place filmurile, balurile, beţia, teatrurile, lucrurile ăstea afară de credinţă, nu le place. Şi plecam Ia 12 noaptea din vârful dealului şi la 12 ziua eram în Mănăstirea Vladimireşti, 75 de kilometri, cu picioarele goale pe de-a dreptul, prin bolovani, prin ciulini, vai, prin ce era - nu conta, nu. ..zăceam că Maica Domnului şi Sfântul înger adună floricelele din urma noastră, în fiecare urmă creşte-o floricică şi-o adună şi-o pune la cunună... Asta era concepţia noastră şi azi tot aşa am rămas, dacă fac fapte bune ştiu că Dumnezeu îmi plăteşte pentru bune, dacă le fac rele, pentru rele. Ş-atunci tata îmi răspunde, zâce “Dacă nu merge nimenea cu voi, cum vă duceţi?”, da’ eu îi spun de jos “Tată, zâc, da’ matale ce-nţelegi că mă duc eu Ia mănăstire?” şi tata rămâne-aşa, zâce “Păi vă duceţi cum v-aţi mai dus voi”, zâc “Nu, eu mă duc la mănăstire ca să rămân acolo”. Şi-atunci, el stă aşa cu mâinile-n şolduri sus pe şură şi-mi spune, zâce “Da’ tu ştii ce se numeşte mănăstirea?”, zâc “Da, c-am fost de-atâtea ori, am văzut”. “Da’ nu-i numa’ haina, tată, 233 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei zâce, acolo tre’ să fii om”. Ş-atuncea stă aşa şi-mi spune, zâce “Fii atentă, că nu este un măr pe care să-l muşti şi să-l arunci'. Acolo este un lucru greu, să nu mă blastemi pe mine, că eu nu-ţi spui să te duci”, zâc “Eu mă voi blestema singură, da5 n-am de ce, că eu mi-am ales drumul ăsta”. Ş-atuncea tata îmi spune: “Fii atentă, că pe vremea războiului o fost două fete de la noi de-acolo din sat şi le-o băgat la surori, prin spital când o venit răniţii şi s-o căsătorit şi, zâce, să nu mă faci de ruşine, cum o făcut a Iu’ Vasile Cerchez, da’ eu îi spui lui “Da’ dumneata Vasile Cerchez te numeşti, nu te numeşti Haralambie Popescu?” Zâce “Eu ştiu cine mă numesc, da’ să vedem cine-ai şti tu că eu sunt”. Ş-apăi mie mi-o rămas în minte, şi-n memorie, şi-n suflet cuvântul lui tata; nu l-am făcut de ruşine, nu l-am făcut de râs, nu m-o arătat nimenea cu deştu’. fata avea o vorbă şi-mi zâcea: “Tată, decât să te-arate cu degetu’ că eşti prost, mai degrabă să spună: fereşte-te c-acela-i rău”. Asta o am. Acuma-n ’94, am avut căsuţa mică, cum v-am spus, când am plecat în servici, am dat la o nepoată loc să facă acolo, să aibă grijă de mama, prea mult n-o avut.. .şi-n ’90 am zâs “Măi, să-i fac parte cât trăiesc eu, i-am dat porţia care-am vorbit şi mi-am făcut casă în faţa casei celeia...şi-am făcut o casă mare de toată frumuseţea. Am 15 metri lungime pe 4 lăţime, am trei camere, am magazie, am pivniţă, am de toate, nu...mă duc acasă - nu mă-ntreabă nimenea, de ce oare nu s-o sculat şi oare de ce mai stă, nu, e casa mea. Acolo ştiu că trag fără doar şi poate. Şi mai mult de-aicea-ncolo... - Cum era şcoala de maici? - La noi nu s-o-nvăţat ca la catolici, la catolici s-o-nvăţat şcoală, da’ la noi nu s-o-nvăţat şcoală. La noi şcoala era asta: ascultarea, să nu răspunzi înapoi că “nu mă duc” sau “nu vreau să fac lucrul ăsta”, nu, o fost o şcoală monahală la catolici şi-n ultimul an, când chiar pe noi ne-o desfiinţat, atuncea o venit ca să începem şi noi şcoala monahală. Păi, nu ştiu ce-au făcut, două luni de zile, trei luni de zile, nu ştiu care-o făcut, că n-am intrat toate, ne-o selecţionat: care are şapte clase, care are patru clase, care are aşa...şi n-am intrat toate, eu n-am intrat în şcoala aia...nu, nu vă pot spune, că n-am ce să spun de-acolo. Şcoala era rugăciunea, ascultarea şi lucrul. Te duceai la lucru, nu-ţi spunea nimeni nimic, faceai ascultare: la ce te-o pus, acolo erai şi la rugăciune să nu lipseşti la Sfânta Liturghie - asta era şcoala cea mai mare. Lipseai de la biserică, numa’ vedeai pe cineva: “Ce faci, soro? Unde eşti, maică, vino-ncoace, hai la biserică!”, da’ n-aveam ocazia să vină cineva după mine, că mă duceam de multe ori, cum am făcut locuinţa aşa care-am facut-o de-am muncit noi, s-o făcut electrica într-însa, s-o făcut moara, s-o făcut şase chilii şi eram tocmai în margină într-o chilie, lângă pădure. Apoi, de-acolo pân’ la biserică faceam cinci minute şi-mi luam cartea şi stăteam în biserică cât vroiam eu, veneam la doişpe, la unu, la cât vroiam, veneam acasă şi mă culcam. Când o fost de ne-o ridicat atuncea, eu am rămas într-un hol mic aşa şi-am citit Acatistul lui Sf. Nicolae şi-am auzit pe-afară ceva zgomot şi lumină pe desupra, o fost o vreme şi-un soare frumos cum ar fi azi şi deseară o-ngheţat şi pârâia gheaţa sub picioarele Securităţii, că Securitatea ne-o ridicat. Şi eu zâc la o soră care dormeam, că 234 Vieţi paralele în secolul XX eram şase în camera ceea, era trei paturi şi două surori de trup, două una şi una şi eu din nou cu alta, tot aşa străine. Şi când o venit Securitatea, atuncea eu am auzit şi mă duc repede şi-o scol, zac “Soră Maricică, scoală-te, că afară nu-i bine” şi ea îmi spune, zâce “De ce nu-i bine?”, zac “Ascultă ce-ţi spui eu, că nu-i bine, uite, lanterne se vede încolo- ncoace şi unul o deschis de două ori uşa şi eu întreb cine-i şi nu răspunde nimic”. Ş-atuncea când s-o sculat şi ea o văzut că ne-o înconjurat, ne-o cărat la Tichileşti, aşa-i spune, Ia mănăs...la Galaţi, ne-o cărat cu maşina: soldatul şi maica, mi-o pus o maşină de maici cu trei soldaţi la spatele meu, aşa am fost de periculoasă socotită. Punea soldatul şi maica - care-o fost motivul, n-am ştiut; pe urmă s-o descoperit, adica s-o descoperit...prin vorbite aşa, că noi am avut ascunşi bandă de hoţi, da’ de unde, că noi n-am avut. Cele maici care-o fost înaintea noastră, primele maici adică, care-o ridicat biserica, că maicile o făcut biserica cu samarul, ne povestea - fie iertate, am patru moarte-n sat - ne povestea că lucra la ciorap aicea şi cu samaru’ cu cărămida urca pe schelă, ca să ducă la zidar să facă biserica. Şi-o fort un bordei de ia-nceput, dar eu nu l-am apucat şi păcat, toată lumea regretă că l-o acoperit, l-o stricat. Când s-o dus primele maici, s-o dus şi mânca c-o lingură douăzeci şi una, până venea înapoi lingura, îţi trecea foamea, nu mai erai om. Nu, o fost pentru mine... eu mi-am ales aşa, am zâs, am ales o viaţă bună, curată, liniştită şi de-asta am şi căutat loc de muncă la biserică, că fără biserică nu putem face nimic, nu ştiu dumneavoastră în ce fel, ce religie ţineţi, ortodocşi sunteţi? -Da. - Că în Timişoara veneau mulţi sârbi şi stăteam de vorbă cu dânşii, când eram atuncea acolo la servici, dar acuma, aicea nu-i mai ştiu care şi cum îs când vin, le spui ce poţi să le spui, mai mult de ce nu ştiu n-am ce să spun. - Când a izbucnit războiul eraţi mică, eraţi un copil... - Când o izbucnit războiul eu eram de cinci ani. Când o plecat frate-miu la război, era căsătorit, i-o rămas o fetiţă...şi-o ţinut mama aşa felinarul la gard, până când nu s-o mai văzut; că el cât o fost acasă într-o permisie două zile, tot aşeza şi-şi ştergea hainele celea şi le facea, îi plăcea, şi mama zâce “Măi, Dumitrache, mamă - Dumitru îl chema - măi, Dumitrache, zâce, tare nu-mi place mia deloc hainele iestea”, da’ el zâce “Da’ de ce, mamă?”, “Măi, mamă, măi...”. Şi l-o prins...şi-o murit...la ruşi. Tot timpul era - uite-1 acolo-i, fotografia ceia din urmă care-s doi, în spate-i el - când o intrat în lagăr, numa’ atâta zâcea“Unde-i fata mea şi unde-i nevasta mea? Mama mea unde-o rămas cu felinarul la gard?”. Azi aşa, mâine-aşa, s-o-mbolnăvit de plămâni şi of, of, of şi ne-o adus fotografiile, ne-o adus verighetele colegii lui. Şi ca niciodată mama zâcea “Mamă, niciodată-n viaţa mea, că-s bătrână, n-am avut şi n-am păţit ce-am făcut acolo”. în anu’ când o murit frate-miu, l-o dus în ajunul de Bobotează pe câmp şi-o pus două tălgi de pământ pe dânsul. La Bobotează de un’să faci groapă şi să-l bagi în groapă? Mama, ne-am sculat cu toţii, avea făcută mâncare - în Ajunul Bobotezei e post negru - şi-aveam făcută mâncare dinainte c-o zi. Şi mama ne-a sculat, ne-am suit în pat, cum eram noi mici, o pus şi-un şerveţel colo, ne-o pus mâncarea, carne cu varză, 235 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei zâce “Hai, puneţi şi mâncaţi, că de-acolea ne-apucăm de treabă” o spus la cei mai mari. Se uită pe geam, vede o bătrână care vine de la biserică, prin zăpadă...Deschide geamul: “Măi, mătuşă Catrină, da’ de unde vii matale, zâce, la timpul ăsta?”, zâce “Vai de mine, vai, mamă, da’ tu nu ştii că azi îi Ajunul Bobotezei?” Mama, când o auzit, zâce “ Ăsta-i un semn”. Şi semn o fost, că-n timpul când noi stăteam la masă, oamenii o scos pe frate-miu şi l-o dus şi l-o îngropat cu două tălgi de pământ pe el. Ne-o povestit băieţii care-o venit şi-o scăpat, ne-o povestit cum s-o dus primăvara Ia lucru, şi-o găsit toate lungurile astea, oasele rămase, ştiau unde l-o lăsat, pe ce teren. Aşa o fost să fie. - Puteţi să mai spuneţi ceva de colectivizare? Cum a fost, cum.., - La colectiv? - Deci, cum s-a luat pământul, care-a fost... - Pe mine m-o trecut la colectiv obligatoriu, c-am avut o fotografie de-a lu’ măicuţa stareţa mea din mănăstire, îmbrăcată aşa ca maică, cum îs eu acolo. Şi-o zâs că mi-o luat poza ceea şi-o plecat la Primărie cu ea şi m-o chemat acolo şi-o zâs că dacă eu am ţinut poza asta-n casă, eu-s obligată să mă trec la colectiv şi de ce-o ţin aşa îmbrăcată. Zâc “Dezbrăcaţi-o şi daţi-mi-o dumneavoastră - păi că n-am avut ce să-i spui altfel [râde] - ce dacă un om îi îmbrăcat, cum să-l las eu cu pielea, după ce-i îmbrăcat şi scos în poză”. [Râde] Oameni...Mama când o venit acasă, zâce, zâc “Uite, mamă ce-o spus”. Ne-am ascuns, ne-am băgat...nu, am suferit greu aşa, cum să-ţi spun, vreo trei luni de zile. S-o trecut tot satul, n-am putut ca să nu ne trecem. Pământu’ l-o luat fără nici o bătaie de cap, o băgat tractoarele şi-o arat pe unde...le-o stricat drumuri, le-o stricat toate...nu, o scos copacii, n-ai mai ştiut... hat, şanţ, că uite-aicea-i perimetru’ meu, dincoace-i semnul tău, nimic, harababura. Şi-a intrat toţi oamenii de nimica din sat în colectiv, de s-o făcut oameni. Şi când am intrat şi noi s-o schimbat colectivul, n-o mai fost acelaşi. în colectiv am petrecut şi-acolo un obstacol mare. Eu aveam casa mea, frate-miu casa lui, dar între mine şi frate-miu n-aveam gard. Ne-o dat un an, doi, trei, în al patrulea an n-o vrut să ne mai deie pământu’ ăla...cum era loc de folosinţă, aşa-i spunea, n-o vrut să ne mai deie, că n-am gard între mine şi frate-miu. Şi-am spus “Domnule, eu am număr la poartă, plătesc la Primărie toate dările, ce aveţi dumneavoastră cu gardu’ ăsta, care nu se poate...nu poate merge pe o cărare dreaptă fără să se-nchedice de-un gard, spuneţi-mi şi mia, care-i acela?” Cine era: brigadieru’- fie iertat, că-i mort - şi cu injineru’, primarul mai puţin. Un chinuit, nu mai ţin minte în ce an o fost, da’ nu mai ţin minte, cred c-o fost în ’65, cam aşa. Din 2 martie şi până-n 8 noiembrie. M-am dus drumuri nesfârşite, nu erau maşini, nu era autobuze cum îs acuma, mă duceam pe jos 11 kilometri la Tecuci la audienţă. Ăia de-acolo zâcea: “Da, doamnă, du-te acolo să-ţi măsoare, să-ţi facă, să dreagă...ai dreptul”. O trecut caleaşca pe la mine prin poartă ca să vadă dacă-i adevărat că am gard ori nu am. Motivul ne.. .ne.. .neîntemeiat. Şi brigadieru’ avea un hectar de vie, avea hectar jumate de nu ştiu ce, avea un hectar şi ceva de porumb. Eu le ştiam toate. “Măi nea Tache, ascul-tă-mă, bre, şi pe mine!”, “Nu eu, inginerul”, mă duceam la injiner: “Nu eu, Pricop”, da! M-am 236 Vieţi paralele în secolul XX pus pe rugăciune, n-am blestămat, da’ am zâs “Doamne [îşi face semnul crucii/, tu fa dreptate, că numa’ tu mă mai poţi scoate, de unde-am intrat”. Şi-am pus mâna pe Psaltire. Psaltirea-i cea mai mare rugăciune, cea mai mare carte a dorinţei omului şi-a-mplinirii faptelor. S-o... s-o-mplinit după cum Dumnezeu o văzut c-o făcut. Nu m-am bucurat şi nu mă bucur nici în ziua de azi. Onuf ăsta, brigadierii’, era din sat, injineru’ era străin. Brigadieru’ se jura - avea un copii c-un picior mai scurt, avea una care nu putea vorbi...aşa-ia stricat, toţi copiii erau cu câte-un semn, numa’ unu 1-avea bun şi-o-nvăţat şcoală de veterinari - se jura ca un ticălos: “Să-mi ieie Dumnezeu ce-am mai drag”; acela era cel mai drag, că era întreg şi era normal şi era învăţat şi era de toate. Eu n-am.. .n-am slăbit Psaltirea din citit şi zăceam: “Doamne [îşi face semnul crucii7, fa dreptate! ’, nu zăceam altceva. Dumnezeu mi-i martor, că nu m-o-nvăţat mama să blastăm, zăcea: “Mamă, şi-n Psaltire scrie, zâce, plăteşte, Doamne, la fiecare după fapta lui”. Şi-n timpu’ ăsta, în sara asta o fost Revelionul şi mâine seară copilu’ o plecat la Tecuci, da’ tot o fugă, s-o-ntâlnit lumea cu el din sat, care-o fost în Tecuci, tot o fugă o ţinut-o până-n Gara de Nord - că-s două gări în Tecuci - şi-acolo la Gara de Nord o făcut o hârtiuţă şi-o lăsat-o lângă el şi s-o pus cu gâtu’ la tren. Ca pedeapsă de la Dumnezeu, că Dumnezeu, îmi spunea tata “nu bate cu băţu, tată, dă rar, da’ dă bine. Nu face rău azi, zâce, că-i uitat Dumnezeu. El nu uită niciodată, c-o scris cum scrie băiatu’ cela acolo”. Şi l-o...o primit răspuns că băietu’ era la morgă adus şi cu biletu’-n buzunar şi...nu mai ţin minte ce-o scris în bilet, îs ani mulţi de-atunci. Şi l-o pedepsit Dumnezeu de l-o ţinut opt zile în casă mort. Veniseră o zăpadă, mergeai pe acoperiş, aşa era, la acoperişu’ casei, te dădeai în valul mării, acu’ te coborai, acu’ te duceai. Eu atuncea m-am dus la Bucureşti, tot c-o maică, c-am făcut nişte icoane la biserica din sat, la atelierul de schitul maicilor le-arn argintat şi-am îmbrăcat în argint. Şi ne-am dus şi ne-o prins vremea ceea rea pe drum. “Ei, măi, acuma ce să facem?” Aveam noi unde sta, da’ cât să stai în Bucureşti? Am stat două zile, am plecat.. .trenurile venea cu întârziere, în fine...în Tecuci ne-am coborât...Am dus icoana noi cum am dus-o până la un verişor a meu, o lăsăm acolo, zâc “Nene, noi ne ducem în margină încolo, dacă putem ajunge pân’ la mijlocu’ oraşului, ajungem, dacă nu, zâc, ne-ntoarcem înapoi. Mai găsim pe cineva şi dacă ne spune că putem cu picioru’ merge...” şi era cărare de picior, potecă aşa... Şi-o spus oamenii, zâce “Maică, cu picioru’ mergeţi, da’ ca să vă duceţi pe maşină cu ceva nu, nu circulă nimic”. Bun. Când ne ducem, am plecat a treia zi...a doua zi, nu, a treia zi am plecat după Anu’ Nou şi când am venit înapoi era opt zile. Şi cum am mers aşa, pe nămeţi mari, zâce, zâc eu “Măi, ce-i atâta lume - lumea venea de-ncolo de la răsărit încoace şi noi plecam de la apus încolo - zâc ce-i atâta lume de vine lumea ceea de~acolo?” Iese o doamnă la stradă, la poartă. Zâc “Tanti Ica, da’ ce-i atâta lume de vine-ncoace?”, da’ ea zâce “Eh, da’ dumneata de unde eşti, de unde vii?!”, “Eh, zâc, eu-s plecată de mult de-acasă, am vreo săptămână aproape, şase zile am”. Zâce “Maică, băietu’ lu’ Tache, măi, s-o dus şi s-o pus cu gâtu’ la tren şi nu-1 poate îngropa, că i-ote zăpada asta, n-o putut să-şi facă cumpărături, n-o putut să se ducă să facă groapă, n-o...” Câtă palmă o dat Dumnezeu 237 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei de mare!.. .când îţi baţi de cineva joc, fără să fie vinovat. Am zâs, o venit femeia la mine şi-o zâs “Maică, mergi să-i faci coliva pentru Mircea”. “Merg”. M-am dus şi la priveghi, m-am dus şi la făcut coliva, m-am dus şi Ia înmormântare, când o plecat cu mortu’, că era aproape de noi acolo. Şi m-o pedepsit atuncea, că nu mi-o dat locu’ ăia de folosinţă anu’ ăla şi al doilea an mi l-o dat. Ce făceam...nica toată cu el. Mama era bătrână, i-am mai dat şi lu’ mama de-acolo ce-i mai dădeam, chiar că nu...aproape ca să zâci că trăieşti. Cum am zâs eu când m-am dus de-am făcut actele de pensie pentru boală, o zâs că n-am dreptul; şi-acolo m-am dus, o fost un om de-a lui Dumnezeu şi-am făcut împreună cu el nişte hârtii. Ce ieşea din presă, din Bucureşti, eram şi eu într-un colţ acolo. Nu era nici o hârtie lipsită să nu fiu şi eu scrisă. Mă chemau la Galaţi: “Ce-ai făcut, măi, unde...”, zâc “Domn’e, nu mă mai chemaţi, că eu n-am bani de cheltuit pe drum, eu vă spun, în toată...tot ce este în presă vă veţi vedea colectivul din satul Matca, că nu daţi dreptul la om care-o muncit aicea”. Pân’ la urmă o luat dosaru’ meu şi 1-ojudecat la Bucureşti şi mi-o dat pensie pe cinci ani de zile, în fine, mă duceam la comisie. Şi-atuncea ei s-o gândit că io poate o să renunţ. Pământu’, cum spune, despre ce, cum o luat pământu’, l-o luat aşa, fără să-ntrebe pe nimenea. Te-ntreba cât pământ ai, un hectar, două, trei, scria o foaie-acolo, c-atâta pământ. Da’ acuma, când s-o dat pământu’ după Revoluţie, n-o mai recunoscut foile celea, c-ai avut atâta pământ şi nu ştiu ce. Dac-aşa o fost cu tot anu’ cela. Am uitat să vă spun că în ’86...în ’85 eram aicea şi mintea mea aşa, ca de om neînvăţat, “Măi, zâc, eu vreau s-ajung la Ierusalim, da’ cum s-ajung, de unu’ singur cum s-ajung?” Am plecat, am vorbit cu părintele, mi-o dat o adeverinţă, m-am dus pe la Bucureşti, am venit înapoi, am făcut forme, am făcut tot dosaru’. Vine securistu’ la mine, în bătaie de joc: “Unde-i domn’Popescu?” - că eu acolo prevăzusem tot: c-am fost în mănăstire, c-am fost în puşcărie, tot, tot, tot, tot - vine securistu’ şi zâce “Unde-i domn’Popescu, dumneavoastră..nu, zâce “Doamnă, nu vă supăraţi, pe domn’ Popescu pot să-l găsesc?” Zâc “Doamna Popescu da, da’ domn Popescu nici într-un fel”. El aşa serios la mine...zâc “Da’ dumneavoastră cine sunteţi?”, dacă, zâc o iei tu aşa, te iau şi eu aşa. Zâce “Cine sunt sunt, da’, zâce, vreau să ştiu dacă-I pot găsi”. Zâc “Nu-1 găsiţi, domnule”. O mai venit, tot aşa în bătaie de joc că: “Unde-i, doamnă, l-aţi făcut sfânt?”, “îi sfânt, s-o dus acolo la Dumnezeu înain’ de vreme”. Stă şi se uită la mine...se duce la părintele. Părintele - tot părintele Coman era - şi-i spune, zâce “Domnule, eu vă cunosc, dumneavoastră nu ştiu dacă mă cunoaşteţi aşa pe mine, da’ eu vă cunosc, zâce, fiinţa asta, de când o am aicea de cinci ani de zile, păi când a pune de gând să facă ceva, se dă oricum ar hi şi-ajunge şi face lucrul acela, zâce, eu vă spui să n-o închedecaţi, zâce, lăsaţi-o în drumu’ei să se ducă”. Ăăă!...ei s-o dus şi m-o descusut şi m-o coşcodocit şi s-o dus pe la sat, pe la asta...o trimes pe la Galaţi, că cine mi-i mama, cine-o fost tata, cine...Bun. Le-am trimis o hârt...o scrisoare, o carte poştală, ca numai să-mi deie, adresa pusă, numa’ să-mi dea răspunsul: mă pot duce ori nu mă pot duce. Vine-napoi răspunsul şi ştampilă mare, aşa, de Braşov şi susîntr-o mărgioară scris: Galaţi. Da’ l-am ţinut vreo trei zi... el ştia c-o trimis-o, da’ eu 238 Vieţi paralele în secolul XX zăceam, că n-am primit, vreo trei săptămâni l-am ţinut aşa în nervi, zâc “Ia să vedem, ce-ai să faci tu, n-ai să...n-ai să deschizi gura?” Da5 n-o deschis-o, nimic. După trei săptămâni zâc, zâce “Maică, chiar n-o venit nimica?”, zâc “N-o venit, domnule”, când îi spui, zâc “Să ştiţi c-o venit”. “Ai!...el colo. Şi cum îi?”, zâc “îi negativ”. “Maică! Ad-o s-o văd şi eu”. Când mă duc cu ea-n biserică acolo şi mă duc în biserică, zâc “Poftiţi, ştampila Braşovului”. “Ai! maică, nu te supăra, nu te supăra, maică, da’ uite-aicea scrie Galaţi.” “Las’ că mă duc la Galaţi, domnule, mă duc la Galaţi, mă duc liniştită, o să vedeţi, dacă nu viu cu răspuns de la Galaţi.” Mă scol într-o dimineaţă, asta nu mai ştiu.. .în ’86 era, în iunie, ştiu c-am fost - nu mai ţiu minte data - am fost în excursie pe Deltă, pe partea Brăilei pe-acolo, cu tot corul şi-am fost pe la mama pe-acasă, era moartă şi i-am făcut parastasul de cinci ani de zile, cu tot corul, cu pomană şi masă şi.. .în fine. Când o văzut ăştia de la cor toată treaba şi tot ce-am făcut acolo masă, zâce “Maică, nu mai uităm sarmalele celea numa’ cât măslina pentru nimica-n lume, o zi sta...cum îi zâce - o viaţă-ntreagă, zâce, nu uităm ceea ce-am văzut”. Zâc “Oţi uita, n-oţi uita, zâc, eu asta...asta se face la noi”. Cum era la casa lu’ frate-miu, c-acolo era toată ceremonia făcută, mă sui pe colţul prispei, zâc “Acuma mergem şi la casa lu’ moş Ion Roată”. Da’ ei o stat aşa, adică cum moş Ion Roată tocmai prin partea Moldovei şi ce spune maica că să ne ducă la moş Ion Roată. I-am dus la casa mea mititică, o intrat toţi, s-o uitat, erau numai icoane şi s-o-nvârtit...în faţa casei era beciul şi-o deschis unul oblonul la beci, uşile, şi-o văzut butoiul cuvin. Zâce “Maică, îl punem şi-l ducem la Braşov”, zâc “Lasă-I aici...cine-l scoate, eu vreau să ştiu - era un butoi de şaizeci de deca - cine-1 scoate-afară, scoateţi-1 şi puneţi-1 în urma maşinii şi merge de-a dura”. Da’ aicea acasă se lucra toate treburile, veniseră plăcinta, că nu am timp şi n-am vreme şi n-am loc şi nu mă pot duce la Ierusalim, ştii...eu aveam o inimă-reaaa...pământ, îmi tot venea să plâng, am şi plâns pe maşină, da’ ghidu’ vine şi-mi zâce “Maică, de ce eşti supărată?” Zâc “Acuma n-am timp să vă răspund, duceţi-vă de lângă mine să nu zâc ceva rău, că dacă...mă ţineţi minte, zâc, duceţi-vă”. S-o dus, zâce “Maica-i supărată”, zâc “Prima dată am fost supărată, pentru că... ’, eu le-am spus “Părinte, a noştri de-acasă îs ca şi dumneavoastră, când o spus o oră fixă, fixă”, da’ şoferu’ şi-o făcut oleacă de bătaie de joc, o rămas nu ştiu ne unde gură-căscată, ca să nu...să n-ajungă la fix. Ăştia stăteau toţi la cimitir şi noi am ajuns cu două ore mai târziu după ora care-am spus, în fine... Şi cum spun, mă duc la Galaţi...La Galaţi când mă duc, ies...m-am dus la o umbră - era un soare şi era o secetă - mă duc la o umbră, văd un băiet, da’ întâmplător şi Dumnezeu nu te lasă niciodată. Când am lăsat...m-am dus acolo, m-am dus la poliţie întâi, poliţia o zâs că nu, că tre’...da’ numa’atâta, atâta avea uşa deschisă şi zâce “Doamnă, nu mai merge nimenea la Locurile Sfinte”. Zâc “Dumneavoastră poate nu vreţi să mergeţi, da’ eu vreau să merg, că numa’ ieri o venit o doamnă de-acoloşise poate merge”. Şi-am plecat. Zâce “Nu la noi, la Securitate”. M-am dus la Securitate, când am ajuns la Securitate era un portar acolo, tot ofiţer de securitate, da’ era civil. “Bună dimineaţa”, “Bună dimineaţa”, era înjur de şapte şi jumătate, cam aşa. Zâc “Domn’e, uite ce dorinţă am eu: vreau să intru în audienţă la generalul... 239 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei dumneavoastră, care-1 aveţi aicea-n judeţ”. “Pentru ce, doamnă?” Zâc “Uitaţi-vă, am primit o hâr... o scrisoare de la Galaţi că nu-mi dă voie să plec la Locurile Sfinte”. Se uită el aşa, zâce “Nu, de la noi în nici un caz nu-i primită scrisoarea asta, doamnă, asta-i primită din Braşov”. Zâc “Eu văd ştampila Braşov, da’ uitaţi-vă ce scrie aicea”, întâmplător Dumnezeu o trimis secretara jos, de la etaj, unde jos la poartă nu ştiu pe cine căuta, “Da5, zâce, doamna secretară, zâce, staţi un pic să v-arăt ceva, zâce, uite, doamna-i din Braşov, vrea neapărat să intre-n audienţă...” Zâce “Doamnă, azi n-avem audienţe, că nu-i generalul aicea şi n-avem la cine vă da în audienţă, nu-i ţine nimenea locul”. “Da5, zâc, scrisoarea asta o recunoaşteţi?”, zâce “Doamnă, de la noi nu-i”. Se duce, o ia şi pleacă cu ea sus. Zâc “Doamne!”, da5 eu nu stăteam din rugăciune în gându5 meu, numai Maica Domnului era pe limbă şi nu stăteam din rugăciune, ceream: “Doamne, descoperă tu şi fa dreptate, să vedem care cum îi”. Bine... Vin de-acolo de la umbră, cum stăteam eu acolo, am văzut că iese, trecea un ofiţer, un băiet de-ăsta aşa tânăr era, îmbrăcat civil, cu scrisoarea mea în mână. Eu când am văzut că trece cu scrisoarea, el o intrat în sala de aşteptare. Vin de la umbră şi-l opresc, când intră...când iese afară. Zâc “Bună ziua, nu vă supăraţi, dumneavoastră aveţi o scrisoare şi cred că-i a mea”, zâce “Popescu vă numiţi?” Zâc “Da”. Zâce “Hai cu mine”. Mă duc cu dânsul, mă duc într-un birou acolo cu geamurile deschise, n-avea telefon acolo; mă-ntreabă unde-o fost mama, cine-o fost mama, cum o chema, pe tata, pe mama, în fine.. .toate descus.. .Zâce “Doamnă, rămâneţi aicea” şi-am plecat.. .o plecat în alt birou, cu geamurile deschise şi-acolo, eu aicea geamurile deschise, auzeam mai bine, nu ca acuşa, c-acuşa aud oleacă mai şâc şi...pune mâna pe telefon, sună, sună: “Braşovul?55. “Da”, zâce “Domn’e, dumneavoastră sunteţi zdraveni - parcă-1 aud la telefon - zâce - ce-o fi răspuns ăla, n-am auzit - zâce, ce-aţi trimes femeia asta care vrea să se ducă la Locurile Sfinte la noi, că-i de şase ani în Braşov, zâce, dumneavoastră răspundeţi de ea, nu noi”. Aaa... zâc tac din gură, m-am făcut că n-am auzit nimic. Vine băiatu5 ăla, îmi dă scrisoarea, zâce “Doamnă, te duci la Braşov acasă”. Zâc “Domnule, eu vreau să mă duc, da5 uite n-am...acuma caut să ajung sub ce formă, pentru mine să ajung la lucru”. Am plecat de-acolo, am venit acasă, am ajuns noaptea aicea..., am dormit ce-am dormit pân5 la ziuă, da5 ca somn n-o fost acela. Dimineaţa m-apuc, intru în biserică, după ce se termină slujba, m-apuc şi fac o ciorbă. învăţată la ce să fac - o spus să mă duc să mă interesez de adresa Securităţii, să pui o scrisoare, să-mi trimeată răspunsul tot aşa şi zâce “După aia să intraţi în audienţă la generalul Securităţii”. O scriu în iunie, o trecut jumate le lu5 iulie... nimic, da5 eu când am venit acasă de-acolo, m-am dus şi-am pus o lumânare la vii, 40 de zile. Şi-am zâs “Doamne, pentru-acel care-o zâs nu, fa tu dreptate”. Ăsta era cuvântul. Dimineaţa când deschideam biserica şi luam o lumânare să aprind afară, lumânarea aceea era. Bine. Azi aşa, mâine-aşa, am ajuns pân5 la 27 de lumânări. Când am ajuns la 27 de lumânări, viu din biserică şi găsesc, aşa cum îi geamul acela deschis, la uşa de-afară, un plic în casă aruncat. Mi-am pus ochelarii la ochi, mă uit aşa la el, o ştampilă mare, zâc “Măi...55 Aşteptam, aşteptam şi nu se rezolva nimic. Iau plicul şi mă duc în biserică-tot părintele ăsta era de 240 Vieţi paralele în secolul XX servicii, că l-aţi întâlnit - mă duc în biserică şi zâc “Părinte, ia uitaţi-vă dumneavoastră, c-aveţi ochelarii, că zâc nu...cum am văzut ştampila asta mare nici nu m-am mai dus să-mi iau ochelarii, ia vedeţi ce-i”. Părintele desface, cu ochelarii-n ochi, zâce “Maică, ai dreptul să te duci la Ierusalim”. “Hai, părinte, nu mă lăsaţi în pace.” “Da, maică.” Da5 ciorna ceea care-am facut-o eu, declaraţia, cererea către Securitate i-am dat-o Iu5 părintele şi-o verifîcat-o. Zâce “Măi, cine-o facut-o?”, zâc “Eu, părinte, am facut-o, nu vedeţi că-i scrisul meu...” “Hai dă-te-ncolo!” Zâc “Eu am facut-o cu mâna mea, ascultaîi-mă, ce mi-o dat Dumnezeu în cap şi mi-o pus în minte”. Bun. Părintele zâce “Maică, te duci la Ierusalim”. M-am dus şi-am plătit în trei săptămâni tot, adica ce plătit, că n-am avut datorii pe la stat, n-am avut nimica, da’ mi-am scos toate drepturile. O trecut Sântă-Măria, 15 la noi, august, hramul bisericii şi din 19 august am fost în Ierusalim, în ’96 în 19 august. Am prins ceremonia toată a Maicii Domnului de hram, că ei-s cu două săptămâni mai târziu ca noi, ţin pe vechi, şi-am prins toată ceremonia. A doua zi, la ora nouă şi jumătate am fost în Ierusalim, în căminul românesc, a doua zi m-am dus pentru prima dată la mormântul Maicii Domnului, c-o zâs nişte români că merg la mormântul Maicii Domnului. Zâc “Şi eu merg”. Primul drum către mormântul Maicii Domnului o fost, după aceea am venit înapoi şi-am intrat pe poarta lui Sfântul Ştefan şi ne-am dus la Sfântul Mormânt şi la...asta...la grota unde-o stat Mântuitorul legat în butuci, la Golgota, la Biserica învierii, biserica sus pe Muntele Ierihon unde s-o-nălţat Mântuitorul şi-o lăsat talpa...asta...dreaptă în piatră, nu-i ciment, în piatră, în munte de piatră o rămas imprimată talpa Mântuitorului. Am vizitat toate locurile unde-o făcut Mântuitorul minuni, n-am putut intra la biserica în care-o cântat cocoşul şi s-o lepădat Petru de trei ori şi n-am putut intra în Grădina iui Iuda, unde-o cumpărat pământul cu banii care l-o vândut pe Mântuitor. Ăstea două locuri nu le-am putut intra. Da’ am intrat la izvoru’, unde l-o trimes Mântuitorii’ pe orb, de-o zâs “Mergi la Sion şi te spală”, am intrat când am ajuns la...la izvoru’ Vitezda...acolo unde erau mulţi, .multă lume bolnavă şi numa’ unu care intra prima după ce tulbura apa îngerul se făcea sănătos... - Povestiţi-ne, vă rog, cum era ritualul de înmormântare la sat. - Dacă este un tânăr se pune muzică, se pune călăreţi, se pune maşini, se pune motociclete, prosoape la toate lucrurile ăstea aşa Masa, casă.. .ca la o nuntă, trei-patru rânduri de persoane, câte ai, la preoţi la înmormântare la sat tot aşa se dă prosop, se face slujba în biserică, depinde cum îi mortu’, în ce zonă. Ca înmormântare este foarte multă cheltuială în părţile noastre, aicea la Braşov îi mai puţină cheltuială, că nu-i.. .nu-i atâta, adică nu se face obiceiurile, care se face la ţară, ştiţi...Eu când am fost de-o murit mama, m-am dus cu părintele ca s-o vedem, de-aşa-mi trimiseseră telefon că mama e bolnavă, da’ mama o fost cu picioarele bolnavă de când o ştiu eu, copil mic eram. Şi când ne-am dus noi, am plecat la trei şi douăzeci de-aicea şi-am ajuns acolo la şase douăzeci, trei ore am făcut pe drum, da’ o mânat părintele aşa, numai nouăzeci la oră o ţinut, o fost şi vremea... cum să-ţi spui eu, dinspre ziuă şi nu era aglomerată şoseaua şi când am ajuns am intrat în casă, adică când am ajuns la 241 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei colţii’ străzii, frate-miu iese să se ducă să cheme sanitarul, ca să-i facă formolul ăla, ca să nu... că era cald şi să nu cumva să... Şi zâce frate-miu “La ce-ai mai venit?” Şi eu atuncea am început a plânge şi zâc “Cum adică, nici la înmormântare nu mă primiţi?”, “Da’ de ce n-ai venit până acuma?”, că cică o juma’ de oră, numa’ atâta o vorbit, tot aşa număra: c-atâta mai este şi eu nu viu. Şi-atuncea părintele, când am intrat înăuntru cu maşina, am descărcat ce-am avut în maşină, îi spune lu’...întreabă pe fratele cel mai mare că...cum va fi înmormântarea* şi când. Şi fratele o zâs, zâce “Părinte, o murit ieri dimineaţă, azi o ţinem, mâine tre’ s-o-ngropăm, că nu se poate ţinea, că-i...n-o fost zăcută, aşa din picioare o picat deodată”. Şi-atuncea părintele o zâs aşa “Maică, dacă băieţii spune că o-ngroapă mâine, hotărăşte-te: mergi înapoi cu mine sau eu mă hodinesc o oră, două şi plec înapoi”. Şi tot fratele cel mare zâce “Nu, părinte, merge înapoi c-acolo are treabă, îi de una singură, aicea noi suntem toţi şi rezolvăm treburile”. Şi-am făcut cum o zâs frate-miu. Şi-am plecat cu mortu’ de-acasă, la tot colţul - nu c-o fost mama - la tot colţul, la toată poarta era lume cu lumânări, cu ghivece cu flori, cu flori rupte din grădină, părintele o rămas atâta de impresionat şi-atâta de emoţionat, c-o zâs, c-o vorbit în biserică părintele paroh de-acolo.. .hmm, o plâns, n-o plâns lumea, da’ când o vorbit părintele Coman, atâta o plâns lumea, că nu se-auzea în biserică, numa’ suspinări. Şi zâce “îmi pare rău că n-am cunoscut-o în viaţă, dar, zâce, după cât văd, cred că maica cu mama seamănă”. Mama era aşa o femeie - şi eu, dacă nu cunosc pe nimenea, dacă-1 întâlnesc, imediat întreb “De unde eşti, cum eşti, ce faci, de unde-ai venit, ce... - mama era foarte primitoare, noi am învăţat de Ia părinţi să primim străinii, să dăm pomană la săraci, să facem fapte bune. Tata, mama, nu ne-o-nvăţat să furăm, să plecăm, să ne certăm, niciodată, la şapte copii să-i creşti pân’ la vârsta maturităţii şi să fie toţi oameni în societate şi să nu vină o femeie sau un bărbat să zâcă “Uite ce-o făcut băietu’ dumneata”, n-o fost uşor. O fost nişte oameni - nu c-o fost părinţii mei - da’ neamu’ nostru-s un fel de oameni liniştiţi, nu s-o băgat în politică, nu s-o băgat în scandaluri, nu s-o băgat.. .şi-o văzut de treabă, de sufletul lui şi de mântuirea lui şi de casa care-o are. Şi când o venit părintele acasă, am venit în seara aceea înapoi, când o venit părintele acasă, doar atâta o fost de-o intrat pe uşa bucătăriei şi zâce lu’ nevastă-sa, lu’ doamna, Eugenia o cheamă, da’ îi zice Jeni: “Jeni, ce-am văzut eu ieri la Matca n-am văzut o viaţă-ntreagă de preot care-am preoţit”. Şi-atuncea doamna zâce “Cum, mă?” Zâce “Tu, o fost trei rânduri de mese, am plecat cu mortu’ din capătu’ satului ăstuia şi...” - aşa se plimbă la noi, la două biserici şi-ajunge la a treilea biserică unde se face înmormântarea, slujba înmormântării şi cimitirul e lângă biserica asta. - Se face ceva deosebit pe drum? - Aaa...se face popasuri, la noi se face, da’ în altă parte nu se face, da’ la noi se face popasurile iestea, cum ar fi douăzeci şi patru de vămi sau douăsprezece vămi, le-mpărţeşte: ori 24 ori 12, depinde de drumul care-1 are şi cum îl are. Şi face preotul o eftenie, o evanghelie, şi după aceea când pleacă mortul se aruncă cu bani, se-mpărţeşte...are pregătit şerveţele, şervete adică, şervete cu lumânare şi cu ban legat la ea şi-acolo, când se citeşte Evanghelia se pune-o punte - aşa-i spune - un şervet 242 Vieţi paralele în secolul XX de-ăla sub căruţă, sub maşină, ce este, şi îl dă de pomană la oarecare femeie, cum o plănuit ei de-acasă cum o plecat, dar vă spun... la noi îi foarte multă cheltuială la o înmormântare. Trebui să ai - eu în ’81 am cheltuit, cum erau miile atuncea, nouă mii şi şapte sute de lei. Erau banii atunci cum îs acuşa miliardele. - Şi la groapă se făcea ceva? - La groapă se dă o găină peste groapă, se dă o căldare cu apă după ce bagă mortu’-n mormânt şi merge o doamnă, una pusă din familie ori din străini şi stropeşte împrejurul mormântului, a gropii şi are o cană legată şi cu apă acolo şi o dă de pomană, tot aşa, la cineva cine-i propus de-acasă, ori îi rudă, ori îi străin, se duce şi i-o dă de pomană. Se face...se pune covor tot aşa, când iese mortu’ din casă, se pune... se face-o casă, acuma, înainte se facea din rogojină, da’ acuma se face din pături. Pune patru deregi, beţe de-ăstea aşa mai subţiri, haraci, cum îi spunem noi, şi le pune-aşa şi leagă la capete, jos pune o pătură, acuma se pune plapumă, o plapumă, o pernă, cearceaf, tot ce trebuieşte omului de dormit. Şi ca să nu te bată vântul, aceea se numeşte ca o casă, pătura făcută şi acoperită deasupra frumos, acuma cică se pune şi icoane, n-am mai fost acuşa mai...mai proaspăt, n-am mai fost să mai văd şi eu o înmormântare cum se face. Şi se dă de pomană, se pune de la casă până la poartă metraje, ori coverturi de-aiestea, ori carpete, ori pânzeturi, metri... metri aşa de-o fustă, de-o rochiţă, depinde ce-are omul şi cum are. Şi pe-acelea toate le dă de pomană. - De ce se aruncă găina peste groapă? - Ce se-aruncă? - Găina... - Nu, n-o aruncă, o dă peste groapă, o dă de pomană vie. - Are vreo semnificaţie? - Zâce că ar fi semnificaţia cu învierea, ceva legătură, da’ uite că nici eu n-am întrebat pe părintele aşa de-a mărunţelu’ să văd şi eu care-i treaba, că părintele-aicea degeaba-1 întreb, dac-aicea nu se dă... nu ştie, numai pe părintele de-acolo tre’ să-l întreb care-i semnificaţia şi ce are.. .nu ştiu să vă spui aicea. Aicea.. .am rămas total...[RâdeJ Respondent: P.F Realizatori: Popa Alina Colţea Radu Interviul a fost realizat la data de: 10-07-2001 Notă: în acest interviu numele persoanelor sunt fictive 243 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 244 Vieţi paralele în secolul XX Unde-l duce pe fratele meu, acolo vreau să mă duc şi eu - Să vorbim la început despre copilăria dumneavoastră, unde v-aţi născut., cum aţi copilărit? - La Bistriţa Năsăud, în comuna lat. Tata a părăsit-o pe mama cu patru copii în ‘41, în ‘60 a decedat. Şi am fost foarte săraci, foarte foarte săraci, ce să spun. în ‘45, în 11 ianuarie m-a ridicat pe mine, Barth Sofia, atuncea, numele de familie, şi Barth Mihai, fratele meu, cmc..,[suspină] a decedat în Germania, trebuia să facă a doua operaţie la inimă şi a decedat în spital la Leipzig,... şi, din Rusia m-a dus în ‘47, m-a dus în Germania, la Altenburg, şi în ‘49 eu am venit acasă şi am fost o lună de zile în Oradea în lagăr, în carantină, nu cumva să avem ceva boală sau ceva, şi atuncea am venit acasă şi...am, m-am angajat, am stat vreo două săptămâni acasă şi după aia m-am angajat la Partizanul Roşu, la Şerc, care a fost Şerc...şi acolo am lucrat până în ‘79, până când am intrat în pensie. - Câţi ani aveaţi când aţi plecat, când aţi fost deportată? -Ăăă...apăi m-am născut în ’24, 17 ani, 18 ani... - Tânără. Şi fratele dumneavoastră atunci? - Şi Mişi, Dumnezeu să ierte, ăla-i acolo cu nevastă-sa în Germania [ne arată o fotografie pe un perete7, ăla a avut cu doi ani mai mic, a avut 16. Da. - Dar ce, ce vă amintiţi de copilăria înainte de deportare. Cum era? Erau diferenţieri între copiii români, copiii nemţi? - Nu, n-am avut probleme, n-am avut problemă... că noi am venit aicea în Braşov în ‘35 am venit aicea, da’ noi n-am avut problemă din aia că eşti săsoaică sau că eşti româncă sau din aia, că eu aşa ceva probleme nu am avut, ce să mint, n-am avut problemă din ăstea. - Şi când aţi venit în Braşov, a venit toată familia? - Adică, da. Tata a fost deja aicea c-a lucrat la Şil, care a fost... îi Strungu’ sau nu ştiu cum îi zice acuma... - Da, da, nu ştiu nici eu,nici eu nu sunt din Braşov şi de asta... - Şi el a lucrat acolo, a venit prin cincizeci şi ceva a venit tata încoace de-a lucrat la Şil şi noi am venit în ‘35, am venit aicea toată familia... - Şi v-aţi reunit? - Şi-am stat, da... şi-am stat în chirie, sigur că da, că era greu că nu prea te primea cu patru copii, nu prea te primea, şi mai ales... - Unde ari stat atunci? - Ăăă...era atuncea cum era casele aicea unde-i Strungu’ acuma, era strada..., era o stradă Dârste... strada o chema acolo şi-acolo am stat subsol, unde era destul de greu că nu prea vroia să ne primească, da’, doar nu puteam să stăm pe stradă, nu? Şi atuncea era, vorba aia, şi chiria nu era...era greu. - Şi mama dumneavostră lucra când aţi venit în Braşov sau... ? - [Tuşeşte]... Nu, nu,nu, numa’ tata lucra, numa’ tata lucra, numa tata lucra, da’ 245 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei după aia, după un timp, s-a angajat mama, Dumnezeu să ierte [suspină], tot la Şerc, şi-a lucrat şi ea tot acolo..tot la Şerc a lucrat şi ea... - Şi vă amintiţi cum a fost atunci când v-au luat, când v-au deportat? -Da’ cum să nu... în 11 ianuarie, mama era la sei'V\o,'\... [plângând] em schimbul unu şi a închis poarta şi nu i-a dat drumu’ să vină acasă, [suspină] şi a venit fratele meu, Dumnezeu să ierte, a lucrat la From unde-i acuma fabrică de pâine, era o moară, îi zicea From, şi el a lucrat acolo şi eu eram servitoare, de ce să mint că atunci încă nu m-am angajat, şi vine săracu, Dumnezeu să ierte, repede “Sofi, Sofi, repede, repede, uite-te că vecinii aştia sunt ... militari români şi ruşi cu arma, aşa, şi vine şi ne ridică”. Da’ eu zice “Da cum Mişi că mama-i la servici şi noi ce facem?” Spun că eram săraci, aveam o cămăruţă, acolo să dormi tu patru inşi, nu? Şi... zice eu, “Ce facem, ne-ascundem, ce facem?” Da’ zic, “Mişi, eu ce pot să zic că mama nu-i acasă, ce facem, ce luăm cu noi?” N-am, n-am luat nici, sigur să-ţi spun, era greu că n-aveam nici ce să luăm cu noi... ce-i adevărat e-adevărat. Şi a venit căruţa şi m-a luat pe mine şi pe frati-miu, pe Mişi şi-a rămas soră-mea Greti cu Simi aicea şi plângea. Că ne-a dus cu căruţa pe Bisericii, unde opera acuma era o grădiniţă, no acolo, şi când a venit mama acasă de Ia servici, zice că “Unde-i Sofi şi Mişi?” Le-a deportat, adică Ie-a ridicat. A venit acolo la grădiniţă, nu i-a dat voie să stea cu noi de vorbă, [suspină], după aia, noapte, a venit tot c-o căruţăşi ne-a dus jos la flotila, unde-i flotila acuma, unde-i ultima staţie de tramvai, la cazarma aia, şi ne-a făcut un control medical să vadă dacă nu suntem bolnavi sau ceva, şi de-acolo, tot în noaptea aia, ne-a băgat la triaj, în vagoane de animale, din ăla, pe prici, ştiţi ce-i prici... - Da, da, da... - Şi... da’ nu era nici paie, nu era nimica, numa’ scândură, dacă am avut noi vo pătură sau ceva, aia am pus, sau din haine... şi ne-a băgat cu bărbaţi, cu fete, cu oameni mai bătrâni, cu toate claie grămadă acolo, nu... nu conta că eşti fată sau eşti băiet. [tuşeşte]. Cam am o tuse uscată. Şi... şi când vroiam acuma, mi-e ruşine să vă spun, da’ era în rundu’ vagonului, în mijloc era o... aşa o sobiţă făcută aşa, ca o dubă sau nu ştiu cum să-i spun, şi într-un colţ în vagon era făcută aşa o gaură... şi aşa, din scândură, două scânduri aşa, dacă Doamne fereşte, te-apuca ceva, să faci pe-acolo. Şi, a doua zi... a venit mama [plângând] cu fratele meu şi cu soru-mea cu sacu’ şi ne-a dus de mâncare că n-aveam nimica, şi tot striga “Sofi, Sofi, Sofi” că era transport un întreg, multe vagoane, şi din ălea cu geamu’ din ăla micuţ, ca Ia animale... şi tot striga, Dumnezeu s-o ierte, “Sofi, Sofi, Mişi, Mişi”, şi cumva am auzit-o [exclamaţie], şi m-am rugat să-mi dea voie să mă urc şi eu pe... sus pe prici, că noi eram jos şi deasupra noastră era alt, alt prici, şi de-abia mi-a dat voie, şi atuncea era militam’ acolo Ia uşă, şi m-am rugat de militar “ Vă rog frumos să lăsaţi pe mama să-mi dea ceva de mâncare că n-am nimica” şi apoi atâtica a deschis [arată cu mâinile], atâtica a deschis, atâtica a deschis de-a putut să ne... tot trăgeam de sac şi tot..., şi după aia, în... a doua zi ne-a dus, ne-a dus.. .c-a zis aşa că ne duce în Siberia da’ ne-a dus în Dombas, în Dombas şi acolo ne-a băgat într-un lagăr, da’când am ajuns acolo era o zăpadă înaltă înaltă înaltă, şi ne-a tras de mâini aşa ca să putem ieşi din zăpadă, să mergem mai 246 Vieţi paralele în secolul XX departe, şi când am ajuns în lagăr... era tot prici din ăla, cu scânduri din ăia groase, plin, plin cu gheaţă, plin plin cu gheaţă. No ce facem? Era o sobă făcut din cărămidă, aia era spartă, ţăndări făcut... no ce facem că pături aveam numa din aia slăbuţă, no Mişi ce facem? Săracii fratele meu, am stat aşa ca, ca cum să spun unul lângă altul... - Lipiţi unul de altul. - Da... şi apoi ne-a dus de-acolo, la..., din Dombas ne-a dus în alt lagăr, ...într-un lagăr mai mare, şi de-acolo ne-a împărţit, şi pe mine m-a pus la o tâmplărie, să lucrez acolo la tâmplărie şi pe frati-mio l-a oprit în lagăr, şi când am văzut că vine un ..., nu autobuz, o maşină, o maşină de ... [tuşeşte] o maşină şi fratele meu era deasupra maşinii cu mai mulţi, cu mai mulţi.. .el săracu striga, striga şi eu am fugit, eu am fugit ce m-arn urcat, in-am urcat la el pe aut... pe maşina aia, şi tot cârpele, acuma ce-am avut şi noi a rămas tot acolo în lagăru’ ăla unde ne-a dus a doua oară, şi ne-a dus la mina 28, la Vinerufca, şi-acolo când am ajuns a făcut comandantul român de la Bucureşti, Andrei l-a chemat, şi comandantul rusesc a făcut apel, aşa cum face în armată, şi o persoană în plus [exclamaţie]. No, care-i aia, care-i aia? Am ieşit afară şi m-a-ntrebat comandantul român prima dată, că de ce-am făcut asta, şi i-am zis că, unde-1 duce pe fratele meu, acolo vreau să mă duc şi eu, şi dacă moare el, vreau să mor şi eu, şi-apăi l-a băgat, aşa a fost... şi-apăi a făcut ăsta, apel, şi a doua zi, a doua zi deja i-a băgat în mină. Şi era aşa o gaură, ca jumătate masa asta, şi era scările aşa, aşa şi aşa mergea [arată direcţiile scărilor7, şi după aia, în lavă, aşa mergea, o bucată multă, multă, că eram Ia treişpea lavă, treişpea, aşa se zicea...şi când am ajuns acolo, zic “Mişi, noi aicea murim, aicea nu mai ieşim”, că era şi gazul ăla, ştiţi... era şi gazu’ ăla.. - Da, e... - Şi când am văzut că pe mine unde mă bagă era aşa o gaură, era aşa o gaură şi aici era maşina aia care taie cărbunu şi zicea pe ruseşte “caceai” , care taie cărbunu, şi-aicea era rusu’, şi-aicea altu’ şi dădea c-o lopată acolo, şi pe mine... şi fratele meu era la cai, era caii orbi care trăgea vagoanele, vagonetele ca să le... şi acolo jos era aşa făcut cu tablă sau ce era aia să-nvârtea şi sus era aşa sârmă, nu sârmă, nu ştiu cum, cablu din ăla gros care trăgea sus vagonetele, aşa, acolo a lucrat frate-mio; io am lucrat în gaura aia mică, când se înfunda caceaiu’ ăla, ţeava aia, trebuia să dau drumu ca să meargă jos în vagonetă, ştiţi, şi..., da am lucrat acolo cât am lucrat, după aia... am fost..., am ascultat totu’ ce-a zis ruşii, pe cuvântu’ meu sincer vă spun, ce-a zis ei, aia am făcut, nu ne-am pus contra sau că aia nu vreau să fac sau nu ştiu ce, nu ... - Dar nu v-au persecutat că aţi venit cu fratele dumneavoastră, ştiu eu, aşa, mai dur? - Nu, nu, nu, nu,... am avut încă să spun aşa, şi cu mâncare, că după un timp lung, am fost ca un fel de fruntaşi, ca un fel de fruntaşi, ne-a dat, ăsta, adică cu mâncare era greu, cu mâncare era greu, dacă aveai bani, mâneai, dacă nu, îţi dădea ei apă chioară cu castraveţi din ălea acrii, da, sau dacă nu îţi dădea varză acră, tot în apă, dacă n-avea bani, da’ după un timp, atuncea după ce s-a constatat de persoane care nu răspundea şi facea toţi ce zicea ei, s-a făcut aşa ca un fel de, cum să spun, de un grup de onoare, aşa, un fel, nu ştiu cum să îi spun... 247 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Da, da, fruntaşi... - Aşa fruntaşi, şi apoi mie mi-a dat un material gri de rochie şi lu’ frate-miu i-a dat, i-a dat nişte cizme de cauciuc din ăla, nu chiar aşa, că altfel aveam opinci din ălea, ştiţi, din ălea lungi aşa şi legat cu sfoară pe-aicea şi nu ştiu ce, şi... după aia a mers, da după aia a-nceput să ne dea bani, bani, ne-a dat [tuşeşte], stai, ce fel de bani era acolo? ... Ruble... - Ruble... - Ruble, era ruble, ne-a dat ruble şi ne-a dat şi mâncare mai bună, a-nceput să ne dea caşa... - Deci începuse de-acum să se... - Da, caşa, adică altceva n-ai avut ce aştep... caşa, ăla galben era cel mai bun mâncare să zicem ş-apăi odată pe săptămână lucram 6 zile, şi-a! şaptelea eram liber, nu că-i dumincă, că-i sâmbătă, lucrai şase zile, al şaptelea erai liber, şi-apăi ne duceam la tancioc şi ne cumpăram de mâncare, pâinică, pâinica era tare rea, tare rea, ne dădea pâine, era aşa de lungă, aşa pătrat şi aia o-mpărţea atâtica de mare, o tăia aşa şi-atâtica ne dădea, dar sincer să vă spun, scuzaţi-mă... - Nici o problemă. - [Tuşeşte]... da’ sincer să vă spun, era mai mult sare, era bulgăr din ăla, sare, din ăla gros era, şi aia cântărea mult, aia...no. Şi ăsta, după aia, am stat acolo până prin ‘47, da... şi vinea, o fi aflat, şi vine în l^avă acolo şi zice “Sonio, Sonio,... [în limba rusăfr face către mine, “Sofi, Sofi, că plecaţi repede acasă”, da eu zic “nu cred, nu cred” da ea zice “ba da “, “[în limba rusă]” făcea, şi-apăi aşa a fost, a treia zi, a treia zi a venit comisia aia de doctor şi... cine a avut, acuma sunt sincer şi vă spun, cine a avut de împins, a dat, cine nu.. .a rămas - Şi aţi plecat. - Mişi, frate-mio, Dumnezeu să ierte, a avut un ceas, l-a dat lu’ doctoriţa, şi nici eu nu ştiu ce-am avut şi i-am dat lu’ doctoriţa şi ne-a scris pe tabelul ăla ca... - Că plecaţi acasă. - Da, mergem acasă, da de unde că ne-a dus în Germania... şi acolo în Germania am stat o lună de zile, adică la Frankfurt under Oder ne-a dus acolo, era îmbrăcaţi... plini de păduchi, şi sus şi jos, scuzaţi-mă că mă exprim de toate... - Nici o problemă, staţi liniştită..., cu atât mai bine. - Şi când am ajuns la Frankfurt under Oder, vinea lumea în geam şi zicea “no, ăştia sunt saşi, care le-a adus din România”, eram cheli, ştiţi ce era [exclamaţie] cheli, cheli, cheli eram, aşa ne-a tuns , şi-aveam nişte galoşi din ălea aşa lungi, izmene din ălea albe şi legat cu sfoară pe-aicea, plângea, plângea lume ca altceva; şi de-acolo ne-a dus la Frankfurt under Oder tot într-un lagăr, de ne-a curăţat de păduchi... şi pe frati-mio, Dumnezeu să ierte, l-a ţinut acolo în spitalul rusesc, findcă era plin de apă, şi eu l-am strigat “Mişi, Mişi, în Rusia am fost împreună şi aicea ne despărţim?”, da’ nu mi-a răspuns, nu mi-a răspuns, şi-atuncea de-acolo ne-a dus într-un ... la Frankf... la Blaunifochland, acolo am fost iarăşi o lună în spital, c-am fost, cum să spun, [în limba germană], cum să spun eu, foarte slabă, foarte foarte slabă, şi-acolo am stat o 248 Vieţi paralele în secolul XX lună de zile în spital şi mai vinea nemţi şi ne mai aduce... era de mâncare şi-acolo, da’ cum era după război... - Da, sărăcie mare... -Şi apăi ne-a mai adus de mâncare şi a auzit că sunt din România, care a fost în Rusia şi ne-a mai adus şi îmbrăcăminte şi cum a putut no, săracii, şi ei... şi-apăi de-acolo m-a...ne-a, m-a mutat iarăşi în... la Frankfurt under Oder la Fltiha, o lună de zile acolo... să vadă cumva, că acolo era medici şi comisie, ca să vadă,... ăsta... mai ale pe mine m-a băgat şi-ntr-o cameră, că de ce n-a venit fratele meu cu mine, da’ eu când am zis că fratele meu îi bolnav, l-a oprit la Frankfurt under Oder şi a băgat la spital, nu ştiu prin ce aparate, nu ştiu ce, a vorbit cu el dacă e adevărat, dacă nu cumva mint, şi apoi s-a constatat şi acolo ne-am despărţit. După aia am fost acolo o lună cum v-am spus, şi acolo ne-a arătat când pleca ştabii seara [în şoaptă] ne-a arătat cum i-a ars pe jidani, în cameră din aia... - Da, da... - Plină cu fire acolo...şi după o lună de zile... atuncea... da’ prin Crucea Roşie, acolo era şi o Cruce Roşie, şi prin Crucea Roşie am scris Iu’ mama, aicea-n ţară “mamă, să ştii că trăim ...că sunt cu Mişi, n-am vrut să-i fac inimă rea, că suntem în Germania amândoi, şi om vedea, ne trimete acasă sau nu ne trimete acasă, vom vedea”. No bine, asta mers, după aia de-acolo din Fltiha, s-a dat adrese, ştiţi unde are nevoie de fată de casă sau... - Pentru servici. - Da, pentru, pentru servici. Şi-apăi, eu am fost la un... prima dată am fost într-o comună de-am dormit la hotel prin burgenmeister, primar, da, şi acolo am avut o cameră la un hotel, şi ziua mâneam la un... un... o familie şi... da...şi dimineaţă şi seara mâneam la familia aia, da’ ziua aveam grijă de vaci, nu-i ruşine... de ce? - Nu, de ce? - Şi aveam grijă de vaci şi acolo bani nu mi-a dat da am avut mâncarea asigurată, nu? Şi am dormit la hotel, no, şi de-acolo atuncea, acolo în comună avea advocatu ăsta o familie şi venea acolo din alt oraş, din Blaunifochland, nu ştiu cum îi zice pe româneşte, şi ăia a zis aşa că “ mă aicea-n comună este o... o fată care a fost în Rusia, şi-i acolo la hotel şi dacă n-aveţi voi nevoie de fată de casă?”. “ Şi zic “Da unde e?” Ş-apăi a venit acolo şi a vorbit cu doamna aia de la hotel şi zice “Ia, că-i aicea da’ vine numa’ seara acasă”. No, şi-a stat acolo la familia aia, la cunoştinţa lor până când am venit io cu vacile. No, când am venit cu vacile, a venit acolo la familia aia, m-a văzut, zice “ia....”, nu ştiu cum, zice că “sunt singură?”, “nu, zic, am un frate, da ne-a despărţit”, zice “da’ cum?”, i-am zis, zice “nu-i nimica, lasă că vii la noi, că noi stăm în... aproape în pădure, avem o vila, i-adevărat o vilă, şi avem o bucătăreasă şi un om de... care a avut grijă de grădină “, a fost mare, şi io eram ca fată de casă, şi m-a luat acolo, m-a luat acolo şi ...când m-am dus acolo iar i-am scris lu’ mama: “Mami, să ştii, dacă cumva scrie Mişi”, că pe noi ne-a despărţit în Germania ... - Şi n-aţi mai ştiut nimic de el cât a fost în acel spital? -Nimic, nimic, nimic n-am ştiut de el, da’ prima scrisoare am scris-o prin 249 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Crucea Roşie Iu’ mama, atuncea încă nu ştiam de frate-mio, am ştiut că-i acolo-n spital da’ n-am ştiut că a ieşit sau n-a ieşit, şi i-am scris lu mama şi zic “mami, dacă cumva primeşti o scrisoare de la Mişi, cu adresa unde-i acuma, uite că ne-am depărţit în alt oraş, da n-am zis că de spital” şi zice “te rog frumos să-mi scrii” . Şi mi-a trimis mama, Dumnezeu s-o ierte adresa,... - Da' prima scrisoare o primise, când aţi trimis prin Crucea Roşie? - Da, da, da a primit-o şi mi-a scris aşa “no că itiă bucur că sunteţi împreună şi că sunteţi în Germania, da... cred că veniţi acasă sau nu”. Şi dacă era după... aşa cum îi cel puţin un sfert, un sfert aşa, poate nu vineam, da’ o mamă am avut, nu? Dacă tata a lăsat-o cu patru copii, vă daţi seama nu..? Şi soră-mea şi frate-mio era micuţe, şi ea lucra, ce salar avea atuncea? Să plăteşti şi chirie, să şi mănânci, şi lumină, şi tot. No, şi, când a primit a doua scrisoare, îi scriu lu’ fratele meu, şi în timpul ălace-am scris eu lu’fratele meu, în timpul ăla îmi făceam dinţii, că advccatu’ăla avea două fete, trei fete, una era zăpăcită d-aia a dus-o undeva, că nici n-am văzut-o, şi avea birou, avea vreo cinşpe personal... - Angajaţi. - Angajaţi, şi când m-a dus acolo, am scris iară lu’ mama, adică asta am spus-o, ne-a trimis adresa, i-am scris lu’ fratele meu, şi într-o zi, în timpul ce mi-am făcut dinţii, într-o zi sună cineva la uşă, şi acolo, dacă primeşti pe cineva, trebuie să fii în rochie neagră, şorţ alb, mănuşi alb, şi aicea, la cap, tot alb aşa, frumos alb...şi mă duc acolo şi la uşă, şi deschid uşe şi zic pe nemţeşte pe cine căutaţi, zic “ caut pe o fată care e din România, şi o caut” Da’ el era bine îmbrăcat, cu haine de piele, pălărie, aia, s-a revenit frumos, şi zic eu “ da’ dumneata cine eşti”, “Eu sunt Barth Mihai”.. .Da’ eu zic “Mişi, tu eşti [exclamaţie]”. Zice “Da. Sofi, tu eşti? /exclamaţie7” “Ia “. No, ne-am îmbrăţişat, am plâns, şi doamna, soţia lu’advocatu’zice “Sofi, cine e ?” Zic “Mein bruter”, adică a venit fratele meu. No, ea repede a coborât jos, zice no, să mergem,... să-l duc jos, că bucătăria acolo era subsol, era cu etaj, mare. Şi a venit acolo jos şi s-a făcut baie, s-a spălat, a mâncat şi doamna s-a dus sus şi am început să discutăm. Şi zice frate-meu, Dumnezeu să ierte, “Sofi, zice, mie nu-mi place aicea”. A stat trei zile la mine. Şi zice, “Sofi, mie nu-mi place aicea”, că aveam o cameră sus în pod, aşa era... - Acolo stăteau angajaţii? -Nu, nu angajaţii. Acolo aveam eu cameră în pod, ultima da, şi bucătăreasa, şi unde a dormit frate-mio era o cameră goală unde a dormit făta aia care era bolnavă mintală.. .şi a văzut el că nu e... că duminică nu dădea voie să mă duc nicăieri, ăsta, cu ea [tuşeşte7, cu ea la biserică şi acasă. Şi în timpu’, în timpu’ ce mă duceam de am făcut un tratament pentru ... [limba germană/, cum se spune, că eram prea slăbită şi am făcut un tratament, şi-am cunoscut acolo pe o domnişoară, şi zice ea către mine unde stau, nu ştiu cum, am zis şi aia a venit Ia mine şi acuma eu mă gândeam hai acuma dacă am fost atâta timp închisă acolo, no, mă gândeam hai cel puţin sâmbătă să-mi dea şi mie voie să mă duc şi eu la plimbare, ceva, nu tot să mă ţină tot acolo închisă...şi nu mi-a dat voie, şi-apăi fata aia zice, “Ştii ceva Sofi, zice 250 Vieţi paralele în secolul XX dacă nu-ţi dă voie, tu spui că te duci la medic da’ nu puteam să mint, [tuşeşte] acolo aveai o fişă şi acolo scria tot ce ai şi cum eşti şi la ce oră ai fost şi la ce oră ai plecat şi nu puteam să mint, şi-apăi doamna a aflat, şi i-am zis uitaţi, dacă ... vă rog foarte mult, dacă nu-mi daţi cel puţin sâmbătă sau duminică, hai că duminică mă duc la biserică, da’ să mă plimb şi eu sau sâmbătă [tuşeşte] după masă că acolo se facea dans, şi mie, eu sunt nebună după muzică, că ce mai, şi la tinereţe, şi acuma... - Foarte bine... - De aia ascult eu ştirile de la doi la trei, de aia v-am spus să veniţi pe !a trei, şi spune şi ştirile, chiar astăzi a spus şi de deportaţi, şi, şi muzică, aia veche, no, bine, şi zice fratele meu “no, Sofi, mie nu-mi place aicea. Da’ tu nu spui nimic.” Şi s-a terminat trei zile, Dumnezeu să ierte, a plecat înapoi, că el lucra tot la o mină în Germania, da’ sus, ştiţi cu vagonetele ălea micuţe... -Da, la suprafaţă... - La suprafaţă, aşa, şi,... avea cameră acolo , tot el de unul singur şi zice... zic către doamna şi către advocatu’, zic “îmi daţi voie mie odată, cel puţin trei zile să mă duc la frate-meu să văd cum stă şi cum?”. Şi mi-a dat voie, nu pot să zic nimica, mi-a dat voie. M-am dus, şi eu dormeam la o familie care era tot la acolo...avea aşa ca un fel de bloc, eu acolo am dornicii, în cameră. Şi apoi, zice către mine “no, tu ştii ce faci? Tu odată, dacă vezi că nu-ţi permite să te duci nicăieri...” - nu trebuia să fac da’am facut-o. Am plecat. Ei s-a culcat noapte, şi eu frumos tip-tirip prin scări jos, şi-am plecat. Da asta am greşit să vă spun că eu în timpul asta ce-am fost la advocat, în fiecare lună venea de la - limba germană - cum să vă spun eu, să vadă că ce mi-a dat, şi dacă mi-a dat bani, că trebuia să-mi dea 50 de mărci pe lună, aşa era scris în contractul ăla, şi dacă mă ajuta cu îmbrăcăminte, cu încălţăminte, cum se poartă cu mine, tot tot. Şi de îmbrăcăminte nu mi-a dat, da am primit de la ... - Siguranţă, un fel de Siguranţă... - Da, da...un fel de Siguranţă, şi când a venit la mine, mi-a deschis dulapul, s-a uitat la pat, ce fe! de pat am... - Ca să controleze... - Ce fel de pat am... şi zice că de ce m-a băgat la mine sus chiar în pod că era sub acoperiş, şi acolo era uşiţă de aia şi acolo era podul era toate vechituri puse acolo... da’ era şi bucătăreasa, ce să spun. Şi apoi am plecat la fratele meu, noaptea am fugit şi am plecat la fratele meu...şi când m-am dus acolo, el era logodit cu o asistentă medicală, fratele meu, şi când m-am dus acolo, am dormit la aia vreo trei săptămâni,... şi el se avea bine cu, ăăă, cu Braţele de Muncă. Pe el a vrut..., pe el a vru să-l bage la birou la Braţele de Muncă, acuma nu mi-e ruşine să vă spun că noi n-am avut posibilitate, eu am mai învăţat şapte clase, da’ fratele meu n-a avut posibilitate decât patru şi nu putea să scrie, scria litere germane şi litere română. Şi pe baza aia, a lucrat la mină, no, şi prin Braţele de Muncă mi-am găsit un servici la Altenburg, la o patroană, care avea [tuşeşte] să zicem restaurant, da’ atuncea nu era restaurant din ăla cu băutură... - Ca un fel de han... 251 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Decât aşa cu cafele, venea pensionari, mai mult pensionari că era un pic... era tot în oraş da’ mai afară, mai aşa...afară, şi venea colo la cafele, juca cărţi, remi, şah, ce era. Şi pe mine m-a pus acolo. După masă, de... înainte de masă , ne duceam în câmp că era încă o fată, erau încă doi băieţi că era mare şi avea şi două femei care stătea acolo mai afară din oraş, care lucra în câmp. Şi-apăi cum îmi place mie mai mult în câmp ca acasă, zic lu’ doamna, Iu’ patroana “eu mai bine mă duc afară pe câmp”. Şi m-am dus acolo, înainte de masă am lucrat acolo,, la prânz am venit frumos, am mâncat, am făcut băică sau duş, m-am îmbrăcat frumos şi am fost la bufet acolo, am servit cafele sau suc sau aşa ceva. Că, după aia, să vă spun şi asta, ne duceam sâmbătă seara Ia bal, şi am cunoscut.... - Un băiat. - Da. Da. Acuma, ce să mint. Şi ăla era tot flushling, tot aşa, da’ era mai demult acolo, şi el era inginer la o mină, da’ afară de oraş. Şi când a auzit că sunt flushling, nu ştiu ce, de unde, nu ştiu cum, no, s-o fi amorezat el, şi seara, seara acolo, am vorbit cu el vreo trei, patru luni, da’ a fost băiat cumsecade. Ne duceam noi la bal cu toţi de acolo, cu fata ailaltă, cu băieţii, şi noapte, a venit timpul de treierat. Şi acolo se treieră noapte. Şi pe mine... da, şi patroana avea un nepot, şi zice “nu, el vrea cu Sofi”, şi unu’... o fata aia şi unul era jos acolo unde curge grâul în sac, şi pe mine m-a pus sus acolo, unde-i gaura aia unde bagi ... aşa . Şi dimineaţă se luminase, şi vine poştaş şi zice “Bart Sofia”, şi eu eram sus, zic “Ia”, da’ nepotul lu’ doamna zice “ Varum?”, “Pentru ce? “. Zice c-a căpătat actele de România şi din Berlin, era un plic mare. “No, să vină jos”. Eu, de emoţie, bine că nu s-a întâmplat, Doamne fereşte, era să cad în gaura aia, ştii, unde bagă... paie, aşa. No, ăsta nepotu’ m-a prins repede, am venit jos, el după mine şi zice “ Pentru ce?”, “Varum?”. Zice “ A căpătat actele de la Berlin, că dacă vrea să meargă acasă”, da’ eu una, două am întrebat “Da’ Barth Michael a căpătat?” Zice “ Da, că Barth Michael nu vrea să meargă acasă că-i logodit şi nu vrea să plece”. O fi avut situaţie bună . Şi zic, “eu mă duc acasă”. După trei zile trebuia să mă prezint la Berlin, la comisie, şi inginera’ ăsta zice “tu Sofi, că viu eu cu tine, poate poa să facem aşa ca să viu eu în locul lu’ Mişi”, adică să vină el cu mine în ţară, da. Când am ajuns acolo, m-am dus la comisie, “Barth Sofia?”, “Ia”, “Barth Michael?”, “Nu”, “De ce?”. I-am zis şi el zice “Da’ eu nu pot să mă duc în locul lui Barth Michael?”, şi am avut poze şi de la frate-meu, zice “Nu se poate fiindcă nu..., nu-i asemănătoare numele”. Ştiţi, dacă era ceva cu “Ba...” sau aşa ceva, poate să faci, da’ zice că nu se poate. Na, după aia am făcut actele, tot, no, atuncea să mă prezint la gară. Şi, zice el că şi el vine. A venit şi el până la gară, şi când a sosit trenu’, până când să vină trenu’ ne-am băgat... eram mai multe, nu eram numa’ eu în Altenburg, eram mai multe da’ ne-am întâlnit acolo, ne-am dus la restaurant, am mâncat, am mai băut, am mai distrat până când a venit trenu’. Na, a venit trenu’, aufwiedersen, [râde uşor], la revedere. El a mai scris săracu, da’ odată ce-am fost acasă la mama, nu? - Dar, ce voiam să vă întreb, aici cât aţi fost în oraş cu fratele dumneavoastră, a mai venit Siguranţa să verifice dacă...? 252 Vieţi paralele în secolul XX - Staţi numai să vă spun. După aia, când am ajuns aicea în ţară, ne-a dus în Oradea, în lagărul ăla turcesc, acolo am stat o lună de zile, acolo în lagăr, şi de acolo, tot aşa eram comandantă de cameră, că eram mai multe în cameră şi pentru împărţire mâncare şi alimente. Şi... de-acolo, am scris, “Manii, să ştii că suntem în ţară, da5 numaeu singură căMişi o să vină mai târziu.”. Şi..., după aia, eh, aşa-i tineretu’, ce să-i faci, când m-am dus cu cearceaf... [tuşeşte7, cu cearceaful după alimente, după pâine, salam sau ce ne-a dat, era doi ofiţeri acolo, şi comandantele ălea, la alte camere, tot se ducea, tot se ducea, pe mine nimic. Şi zic odată Iu’ ofiţeru’ ăla, “Domnii’ căpitan - c-avea patru stele atuncea - domnu’ căpitan, da’ cu mine ce-i?” “Aşa vreau eu, să stai ultima”. Mă gândeam doar n-am făcut nimica sau din partea lu’ frate-miu sau ceva, Doamne fereşte, ‘ce “Stai ultima” [imperativ]. Uite aşa facea “Da’ ce, ţi-i frică de haină militară?” Era şi ajutoarea mea. Zic “Nu”. “Sau ţi-i frică că nu te duci acasă?”. “Da”, ‘ce “Las’ că te duci acasă” Na, am stat a trecut o lună de zile. Da, şi când să-mi dea mie alimentele, tot, zice “Hai lângă mine”, şi cum stătea el aşa pe scaun, m-am dus acolo că mi-era frică, oricum. Şi văd că ia o bucată mare de ciocolată, împachetată bine şi mi-o bagă aici [arată spre piept]. Şi zice către mine, zice, “Atât am vrut.”, face “Atât am vrut.”. Da’ sincer să vă spun, am avut o mâncare şi supliment, n-avea treabă. Bine. El, ce-o fi făcut, ce n-a făcut, eu nu ştiu, că într-o sâmbătă a venit părinţii lui cu maşina mică, o fi zis el ceva, probabil a zis că altfel nu pot să-mi închipui, a venit părinţii lui şi m-a scos din lagăr pe mine şi pe ajutoarea mea, că şi aia a vorbit cu ălalalt ofiţer, că şi ăla era tot ofiţer, şi zice, “Na, unde sunt?”. “Păi stai mamă că trebuie să fac ieşirea, să n-aibă problemă cu ăialalţi, că de ce chiar Barth Sofia şi pă ăialaţi nimic?” Şi-apăi ne-a dus la părinţi, ne-a făcut cunoştinţă, foarte cumsecade, foarte pus la punct cu toate că eram săracă, da’ acuma zice mama Iui, zice “ Domnişoară Sofica, n-ai vrea să te căsătoreşti, n-ai vrea să rămâi aicea?”. Am început să plâng. Şi zic “Nu, nu vă supăraţi, că eu am fost în Rusia, am suferit mult, de-acolo m-a dus în Germania, iarăşi, am pierdut pe fratele meu, l-am găsit, el acuma e logodit şi eu am venit acasă pentru mama.” Zice “Păi da, te-nţeleg. că pentru mama, dar odată ce eşti căsătorit şi Oradea - Braşov” - Dar câţi ani aveaţi atunci când v-aţi întors în Oradea? - 19. [tuşeşte] 19. Dar eram, vorba aia, păr din ăla lung, cum avea nemţoiacele. Şi după aia ne-a dus la un restaurant, la un restaurant fain. Până dimineaţă am chefuit. Asta a fost în luna cât am fost acolo. După aia, el a mai scris, el a mai scris, uite că vine şi vorbeşte cu mama şi nu ştiu ce, da’ sincer să vă spun cum era el căpitan şi eu fată săracă, mi-era ruşine. Mi-era, pe cuvântul meu mi-era ruşine. Mama ce-avea: salariul mic, copii mici, soru-mea şi fratele meu, aveam noi pe... pe Crucii, dincoace de pod unde-i fabrica Carpatex, e un pod şi dincoace de pod, a treia casă stăteam noi, casă veche, da’ aveam două camere, bucătărie şi..., da. Şi mi-era ruşine, că n-aveam nici lucruri aşa, nici mobilă nu ştiu. Uitaţi, ăsta-i dulapul care l-am cumpărat cu 23000 de lei, şi se vindea mobilă în rate vis-a vis de reduta unde-i acuma, unde-i Cerbu’, pe sus unde-a fost teatrul sau ce-i acolo, vis-â-vis. Aşa, acolo era un depozit cu mobilă, şi de-acolo ne-am cumpărat mobila asta: 253 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei dulapul, era un pat dublu, mai e dulapul şi încă o noptieră, am putut să zic şi eu că suntem oameni, că altceva n-am avut ce aştepta. Şi asta a fost cu... - Dar cum a fost când v-aţi întâlnit cu mama dumneavoastră? - Io, asta să vă spun. Când am venit acasă, am venit cu... până în gară, da’ n-am scris că “mamă, pe data de, data de viu”. - Ştia că sunteţi doar în ţară. - Atâta, c-a ştiut că sunt în ţară. Şi când viu..., ştimei era trăsurile de la gara mare. Am luat o trăsură şi am venit acasă şi eu mă gândeam “Aoleu, ăsta-mi cere bani şi eu nu am”. No, am intrat acolo în curte, şi am bătut la usă... întuneric. Am bătut la vecini la uşă, era soru-mea acolo. Şi zic...zice...da’ mă-ntreabă “Pe cine căutaţi?”. Zic “pe mama, pe Barth Sofia”. Zice “Da, că aicea stă, da-i la servici. Da’ dumneata, cine sunteţi?”. Era soru-mea şi vecina. Şi zic încă o dată “O caut pe mama”. Soru-mea de-acolo "ce “Sofi, tu eşti?”. Zic “Da”. Vă daţi seama, nu? Şi după aia, era cam pe la vreo 9. Pe la 11 şi ceva ajungea mama acasă. Şi intru ‘năuntru acolo, sigur sărace, ce să zic, şi a venit şi vecina, a venit toţi din curte, m-a-ntrebat ce şi cum, că Mişi unde e, de ce n-a venit. I-am zis că de ce nu. Şi înainte, pe la vreo 11 fără un sfert, zice Greti, soru-mea, zice “Sofi, ştii tu ceva, hai că eu ascund valiza şi tu bagă-te în pat”, şi m-am băgat în pat, şi când a venit mama, zice “Sofi n-a venit?”, zice “Nu mamă, n-a venit Sofi, da’ nu te du în camera aia mare, că aşa de milă mi-a fost de-o femeie săraca şi a venit şi m-a rugat ca să-i dau voie să doarmă aicea”. Da mama de colo zice no, “Tu Greti, tu mă minţi”. “Nu te mint da’ nu te du "năuntru. Hai că dormim în bucătărie” Mama nu. Vă daţi seama. Când a venit mama "nuntru, eu mi-am pus pătura pe cap, şi a luat pătura. N-aş vrea să mai am clipele ălea, aşa am plâns. Şi după aia cumva, tata, tata a plecat din Braşov, s-a dus în comun... în Bistriţa Năsăud, în comuna lat, şi a stat la naşu-meu, şi a auzit şi el, na, că oi fi venit. Şi într-o zi, după câteva săptămâni, a venit şi el pe stradă, zice , ca zăbătura a lăsat-o pe mama, şi a strigat pe stradă zice “A venit fată-mea, a venit fată-mea, fată-mea”, că el zicea că sunt fata lui, că ăialalţi... Şi când a venit la poartă zice, zice lu’mama un cuvânt urât, şi zic eu “No hai înăuntru tată să vorbim şi noi, de ce ai plecat, nu ştiu ce”, şi a venit înăuntru şi cerea numa’ băutură, numa’ băutură şi zice că “Mişi unde e?” şi i-am zis, şi zic “no hai acuma, că uite c-am venit, şi împăcaţi-vă, nu ştiu ce”, şi zice că el numai, că acolo în comună e la naşu-meu, da’ naşu-meu, şi ăla, asta i-a plăcut, şi apoi, m-am angajat şi eu după un timp, tot prin mama, la Partizanul Roşu, după aia de la Partizanul Roşu am mutat la filatură la Drapelul, jos lângă Timpuri Noi, şi acolo am lucrat până în "79 de-am intrat în pensie, în "79 am intrat în pensie. Şi, la Partizanul Roşu, mi-e ruşine să vă spun, eram în comitet de partid pe fabrică, cu doamna Făltăiş. Şi-apăi când era vorbă de ceva...când mă duceam la servici, lucram în trei schimburi, zicea inginerul Voineac, zicea ""Doamna Sofi, nu-i dai drumu’ la maşină, sus?”. Apăi ne duceam la şedinţă, la nu ştiu ce, aveam duşmani destui, da’ parcă ce, noi eram de vină? Şi apăi şi când aveam şi maiştri buni şi mă-nţelegea, şi când se dădea ceva, cum se dădea primele trimestriale sau prime nu ştiu ce, stalinistă fruntaşă, tot mereu venea şefu’ şi zicea “Sofica, sus”. Mă duceam la birou, îmi dădea, şi la două, trei zile, afla toată filatura, toată întreprinderea afla, sigur că da, ce, că nu ştiu ce, asta a fost. 254 Vieţi paralele în secolul XX - Şi cum...? Aici în Braşov v-aţi căsătorit? - Da. Da, aicea, da’ cum să vă spun, că eu când am venit, cum v-am spus că mi-a plăcut muzica şi nu ştiu ce, zice soru-mea, avea nişte colege şi zice soru-mea, “hai tu, facem şi noi o plimbare prin oraş”. Am făcut o plimbare prin oraş, şi unde, pe 7 Noiembrie, da’ unde era cinematograful popular, acolo-n fundul curţii, era cantina C.F.R. unde acuma cofetărie mare. No, şi acolo se făcea bal, bal, şi soru-mea cum n-a ştiut să danseze, zice prietenele ei, zice “hai tu Sofi, dacă tu vrei, hai că mergem”. Ne-am dus la bal, a venit soru-mea săraca de vreo două ori “Hai acasă tu Sofi, cum să mă duc eu acasă, nu ştiu ce”. Zic “Tu Greti, nu te supăra da’ hai şi tu înuntru”. “Nu că mie mi-e ruşine dacă vine cineva să mă ia la dans că nu ştiu”. Bine. Am stat noi acolo lângă perete. Prima dată intră trei ofiţeri, şi era două prietene a lu’ soră-mea şi eram eu. Eram îmbrăcate şi cu părul ăla lung, fain, şi până când să intre ofiţerii ăştia, a venit altul şi m-a luat la dans. Şi zice da’ unde am fost eu că nu m-a văzut? Zic “Am fost în străinătate”. Aşa am zis, c-am fost în străinătate. Na, a intrat ofiţerii ăia, s-a terminat dansul, a intrat ofiţerii ăia, şi zice o prietenă a lu’soră-mea ‘ce “Tu Sofi, fii atentă uite cum te fixează ăla”. Zic “Ce ştiu eu că se uită la mine, poate se uită chiar şi la voi, nu. Suntem trei“ - Da, eraţi împreună... -Şi adevărat, era unul, până când să vină ălălalt să mă ia la dans, vine unul, face reverenţă mare, şi după aia zice, “Domnişoară, dacă nu vă supăraţi, zice, aicea nu-i pentru noi. Nu preferaţi să mergem la Casa Armatei?”. Aoleu, când am auzit de Casa Armatei, n-am fost niciodată, prietenele mele, ălea a lu’ soră-mea n-a căpătat nici unul prieteni de acolo de dans, am zis “Doamne fereşte, cine ştie unde mă duce ăsta?”. Ofiţer, eu, fată săracă, ce ştiu eu, nu ştiu. Adevărat. Ne-am dus la Casa Armatei, acolo se facea bal jos, şi ne ducem acolo, colegii lui toţi cu nevestele, cu gagici, cu muzică faină, de aia militară, faină, ne-am dus acolo, ne-am recomandat, nu ştiu ce, prietenii zice “Mă, unde ai găsit-o mă pe domnişoara asta că până acuma n-am văzut-o şi umblăm şi noi pe Ia baluri, peste tot, da’ n-am găsit-o mă. Ce, tu unde ai găsit-o”. “E, aia-i treaba mea”. M-am dus acolo la masă, cu lichior, cu mâncare, a-nceput muzica, am dansat, no, după aia, zice, “îmi permiteţi”, când s-a terminat, aşa, că se facea balul de seara până dimineaţa, şi zice “îmi permiteţi să vă conduc acasă”. Mă gândeam, vai de mine, oricum, aveam deja mobila asta, zic da, da’ uite asta, asta, că el era aicea jos la Securitate din ăsta care, cum să spun, vă spun, la secret, când spărgea un militar ceva, la verificări din alea cu aparate, nu ştiu ce, şi zic “Da”. M-a condus până la poartă, prima dată, după aia..., da aia am vorbit cu el vreo trei luni, da’ nu mi-a zis nici de căsătorie, nici de nimic. S-a dus..., a venit la noi la Partizanul, s-a băgat la biroul personal, să întrebe de situaţia mea, ce comportări am, cum mă port la fabrică sau ce ştiu eu ce a fost secret, nu, şi după ce a plecat el, mă cheamă la biroul personal, şi zic “Domnişoară Barth, dumneata ai cunoscut un ofiţer aşa, zic, I.O.?”. Zic “Da, de ce?”. Zice “Numa’ atât am vrut să ştim, da’ nu mi-a zis că a fost el acolo. No a venit el..., da, a venit el acolo la noi, a vorbit cu mama, mama a-nceput să plângă, zice nu, zice că acuma a venit acasă şi atâta timp n-am avut-o / 255 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei lângă ea, şi să mai stea un pic că noi suntem săraci, şi nu ştiu ce şi zice “Da eu ce copil sunt? Eu tot copil sărac sun că altfel n-aş fi fost la armată. Eu am mamă da’ tată n-am.” Adică a murit taică-său. Asta iar a mers un timp. După aia zice el “Tu ştii Sofi, zice noi vorbim, noi vorbim, eu sunt bărbat”, mă-nţelegeţi, nu. Zic, dacă tu vrei, să facem analizele. I-am făcut analizele, am trimis, că atuncea era aşa, că ofiţer să ia fată săracă, şi a făcut analizele, le-a trimis la Bucureşti, şi de la Bucureşti a venit înapoi că n-am voie să mă căsătoresc în cadrul..., care-i în cadrul armatei, fiindcă am neamuri. A rămas fratele meu în Germania, când a fugit saşii de aicea, mătuşă-mea cu amândouă nepoatele în Austria, n-am avut voie, gata a fost. S-a terminat. Şi a făcut el o prostie, a cunoscut pe alta, i-a făcut lu’ aia un copil, i-a dat afară de la armată, a plecat..., înainte ce să plece de-aicea a zis aşa, dacă mă mărit cu altu’ în afară de el, îmi rupe o mână şi un picior. Că el acuma l-a dat afară de la armată, dar s-a luat de prostii, cum v-am spus că a cunoscut pe una cu un copil şi gata a fost. De ăla regret cât oi trăi io’, după ăla regret, că a fost un băiat cuminte, serios, dar asta a fost situaţia. - Şi a plecat din Braşov? - A plecat, a plecat, a plecat de aicea, da. A plecat. Aşa mi-a zis, că, dacă mă mărit cu altu’, îmi rupe o mână şi un picior. Şi atuncea am învăţat că, dacă el a făcut asta, eu n-am avut voie, am învăţat... în timpul serviciului, lucram în trei schimburi, da lucram în trei schimburi, şi odată m-a chemat la... la... sus la partid, şi zice “Dumneata eşti Barth Sofia?”, zic da, zice vrei aşa şi aşa, şi atuncea m-a băgat în partid, am fost în comitetul de partid pe fabrică. Şi am şi ordinul muncii, clasa a doua de la... de la Ceauşescu. Da, de la Ceauşescu. E acolo jos. - Şi cum v-aţi cunoscut soţul până la urmă? - Da, şi pe soţu’, cum am învăţat eu croitoria, n-am avut maşină de cusut, şi el a stat pe Nicolae Bălcescu când a scăpat de la armată, că el era mai tânăr ca mine cu 10 ani, da’... după băutură, cum îl vedeţi acuma, vă arăt pozele, arată mai bătrân. Şi...el cum a scăpat de la armată, m-a văzut acolo, că mai mă duceam, mai trăgeam la maşină câte ceva. Şi m-a văzut acolo, şi aia, cunoştinţa aia lucra la noi la războaie şi eu jos la filatură. Şi vine ea la mine şi zice “Tu Sofi - zice - uite-te, labăiatu’ ăla i-a plăcut de tine, nu ştiu ce”, zic “ştii ceva, n-am avut noroc de cine mi-a plăcut, eu nu mai îmi trebuie”. Astăzi aşa, mâine aşa, el se angajase la “Tractorul”, la turnătorie... - Dar asta era la mult timp după ce a plecat, după ce..., după ofiţerul... ? - Da, da, da, da, mult timp, mult timp, vreo trei luni, vreo trei luni. Şi... tot aşa până a luat salaru’, a venit la poartă, şi eram schimbu’unu, şi era şi Nuşi, Dumnezeu să ierte, şi ea a decedat, zice “hai tu Sofi să mergem în oraş”. Ne-am dus în oraş toţi trei, ne-am băgat pe strada Lungă, la Gambrinus, - Ştiu unde e... -Da? - Păi pe acolo pe Lungă chiar stau eu... - No, şi ne-am băgat acolo, am mâncat, am vorbit, nu ştiu ce, da mie nu... nu mai mi-era cum, să zicem prima, ştiţi, să zicem acuma aşa, şi, după aia am vorbit cu el aşa, ne-ntâlneam, nu ştiu ce, da’ nu mi-a fost pe placul meu, mie mi-a plăcut bărbatul 256 Vieţi paralele în secolul XX mai înalt şi mai... bruneţel aşa, şi... după aia odată, a luat el salam’ şi vine iar la poartă şi zice “na, hai iară să mergem în oraş” zice, ne-am dus în oraş şi mi-a luat o geantă din aia verde, aşa, pentru servici... şi o trimete a patra zi pe Nuşi, şi zice “tu Sofi - zice - ştii ce-a zis Poli?”, zic “ce?”, “a zis aşa - zice - că să venim, să vin eu cu bărbatu-meu la voi, să te cerem de la mama-ta - zice - că el îi copil aruncat de la părinţi şi el vrea să aibă un viitor”. Da’ eu zic “mă, lăsaţi-mă-n pace, că nu vreau, nu vreau şi nu vreau”. Atâta m-a sâcâit la cap până când m zis da. Că ăla om de-a fost plecat mi-a scris vreo câteva scrisori, că dacă află că ceva, nu ştiu ce şi..., da’ adresa de unde., unde e el, aia nu mi-a scris, numa-n scrisori mi-a scris I.O., şi gata. Şi m-am cununat, da până când să...m-am dus pe Bisericii [o stradă din Braşov] în sus, m-am întors de vreo trei ori chiar în faţa bisericii, “mamă s-o faci? s-o fac?, să n-o fac?, s-o fac?, hai c-o fac, fie ce-o fi”. Şi aşa dragele mele, am trăit cu el treizeci de ani. Şi dacă mă asculta, trăia şi astăzi, da’ era băutură şi anturajul. El, cum a lucrat la “Tractoru”’ la turnătorie, avea silicoză, şi cum noi aparţinem de Forumul German la doctoriţa, m-am dus...m-am dus la doctoriţă, că el tot zicea că oboseşte, era şi pescar după... a intrat în pensie. Şi vine odată acasă şi zice “tu Sofi - zice - că eu aşa obosesc”, şi zic “no hai să mergem la doamna doctor B., la noi la Forum”, şi îl trimete, dă trimitere şi mergem, şi m-am dus cu el la policlinica cu plată şi i-a făcut toate analizele şi zice domnu’ doctor, zice “domnu’ Magyari dacă vrei să te păstrezi, te rog frumos, - zice -, nu mai bea alcohol... nu mai bea alcool, poţi să bei o bere, două pe săptămână, da’ halbă, da’ alcohol nu”. Poate nu mă credeţi, da’ n-am avut cu cine vorbi. S-a purtat foarte urât cu mine. Când vinea de-acolo, că aicea, dincolo de intersecţie, era o berărie... toţi, toţi gunoiul se aduna acolo. Când venea acasă, ziceam “mă Poli, tu aşa urât puţi, cu toate că nu fumezi, da’ aşa urât puţi a ţigan, mi-e şi ruşine să vină cineva, să pună hainele...”, “eeh, ...”, a zis un cuvânt urât, zic “bine, lasă”. No, după aia, după ce şi-a făcut analizele, a zis doctoru’ aia, în... în... două zile nu-i ajungea o juma’ de kilogram de vodcă, afară ce bea aicea, acolo. El dimineaţă se scula,... a avut şi bine că el facea cumpărături şi facea mâncare. Avea şi... - Rolul lui... - Da, da.. .da’ de băutură nu se lăsa, zic “mă Poli dragă - zic - tu o să regreţi, nu m-asculţi, tu crezi că io-ţi vrea răul da nu-i adevărat”. Până când... a-nceput să scuipe sânge. Repede...m-am dus de mi-a dat doamna doctor, nu, l-am internat la ... la Spitalul judeţean, l-aţinut acolo vreo trei săptămâni... şi... i-a luat analize şi le-a trimis la Târgu Mureş, da, aşa. Şi io tot mereu întrebam pe doamna doctor, pe directoarea de la... de-acolo de unde aparţine, care era... cu interne, zic “da’ vă rog frumos să-mi spuneţi ce are soţii’”. N-a vrut să-mi spună, da’ banii le-a luat şi cafeaua. Na, într-o zi,... în fiecare zi mă duceam la el, [tuşeşte7, şi, când să mă duc Ia el, înainte de aia îmi dă un coleg, care-a avut patu’ lângă el telefon, zice “doamna Magyari, te rog frumos să nu mai vii aicea la... în camera asta că pe Poli l-a luat din camera asta, l-a mutat în altă cameră.”. No acum, oare pentru ce? M-am dus în baie de m-am spălat c-am plâns, orice femeie... nu? Am plâns, când să viu, alt telefon. Zice “doamna Magyari, domnu’ Pavel, domnu’ Pavel nu mai e aicea, I-a dus la spital...mai sus, n-a zis că unde sunt ăia 257 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei cu cancer, mai sus unde-i maternitatea. Da’ mai sus de unde-i maternitatea sunt şi ăia cu boală... de jos, infecţii... -Da* doamna... -Mă duc acolo, Magyari Pavel?, nu e. Păi da, dac-avea ceva, doar eram şi io, nu? Mă gândeam, hai mă să-ncerc acolo sus cu ăştia cu cancer. Când mă duc acolo [exclamaţie], bărbatu-mio singur în cameră, ghesuit acolo aşa, zic “Poli, da’ ce e cu tine?”, zice “Uite unde-am ajuns, aşa că io am cancer?”,‘ce da’ţi-a zis cineva că ai cancer? Nu ţi-a zis nimeni.”, “ei lasă - zice - că aicea numa’ pe ăia le-aduce”. Şi zic io către el, zic “no lasă că vorbesc eu cu doamna doctor, nu ştiu ce”, şi-am vorbit cu doamna doctor, zice “doamna Magyari - ‘ce - că are cancer la... la plămâni”, cum a avut şi silicoză. Da zic “da’ de fumat n-a fumat peste zece ani”, da’ zice “fumat n-a fumat, da’ a băut alcohol”. Zic “ce să vă mint, adevărat...adevărat”. Şi asta, acolo-a-nceput... sus la spital să scuipe sânge. M-am dus de vreo două trei ori la el, într-o dimineaţă era încă întuneric, îmi dă telefon “doamna Magyari, să vii repede sus că domnu’ Magyari era să moară. Nu căpăta nici aer”. Unde să mă duc io, de o femeie singură noapte sus? Cum se-ntâmplă atâta prostii, nu m-am dus. Când mă duc dragele mele dimineaţă, pe la şase jumate, şapte, era încă aşa, zice “da acuma vii [pe ton ridicat7, - zice - ce, tu vrei ca să mor?”. Zic “mă Poli dragă, da de ce vorbeşti tu aşa? Tu-ţi dai seama, cum poate să vină o femeie noaptea aicea? Dacă vrei şi-mi zici tu, eu vorbesc cu doamna doctor şi-mi face un bilet şi dorm aicea, mă duc acasă şi mănânc, şi-am să-ţi mai aduc ce vrei, iaurt sau ce mai vrei”, că-i luam tot iaurt din ăla mare, şi “eu pot să dorm şi aicea”. Şi doamna doctor zice “nu-i nevoie - zice - când... când... când vreţi să plecaţi, veniţi la mine”. A f... l-a ţinut trei patru zile-acolo, l-a dat afară, a stat două trei zile aicea, iară dau telefon, “doamna doctor, nu pot să-l ţin că...” - Se simţea rău... - Na, şi-aveam asistentă medicală la blocu’ ăla unde stă S., şi... am vorbit cu ea, dacă cumva are nevoie de ceva noapte, dacă are plăcere, că orice caz, acuma nu mai conta banii, şi săraca venea noapte că trebuie să-i dea injecţii din şase în şase ore, din şase-n şase ore. Şi venea aicea şi facea injecţii, şi aia costa destul, da’ sănătate tot n-a avut. Şi a fost internat în spital, am actele acolo, toate analizele, toate toate, să nu vă mint, io cred că de vreo şapte, opt ori o fost internat. Da, şi l-am înscris şi la Casa de Speranţă, tot prin forumu’ nostru, că io n-am ştiut, şi mi-a zis doamna doctor, zice “da’ domnu’ Magyari nu-i înscris la Casa de Speranţă?”. Zic “apăi io n-am ştiut”. Şi aia-i cum îi poarta Schei, vii un pic jos, pe-acoio-i, şi mă duc acolo şi spun care-i situaţia, c-acolo se vindecă... e fermă din străinătate, se vindecă numa’ canceru’. Şi mi-a dat foaia aia complectată, şi mă duc sus la noi, la Forum, doamna doctor a pus ştampila, zice “no, acum l-ai trecut şi acolo”. De-acum, în fiecare zi vinea, sau într-o zi vinea doamna doctor, într-o zi vinea asistenta. Da’ în fiecare zi vinea cineva. Şi-l întreba “domnu’ Magyari, da n-ai dureri?”, zice “n-am durere, n-am durere”, da’ el nu se poate fiindcă ăştia... ăştia... au durere. Da’ el săracu ‘ce “aşa doamna doctor că eu am cancer?”, “Ei, ce vorbeşti dumneata, ai cancer [puţin ironic, 258 Vieţi paralele în secolul XX dar şi răstit]” că n-au voie să spuie ‘ce “cum ai dumneata cancer?”. Atuncea, când scuipă sângele ăla gros, aşa, şi cât un pahar din ăla, ‘ce “da5 aia nu e?”, zice aia “nu, poate o venă sau ceva”, no, iar l-am internat sus, asta a mers, pe cuvântu5 meu, vreo câteva luni. Ultima dată, când mi l-a dat acasă, mi-a zis doamna doctor C., zice “doamna Magyari, - ‘ce - nu mai am ce-i face, ţi-1 dau acasă, o săptămână, şi dacă îi dă Dumnezeu drăguţu5 încă zile, sau, nu pot să vă spun nimica, poate-1 mai ţin, da,? nu...”. No, am... mi l-a dat acasă, m-am dus, am dat telefon c-aveam numărul de telefon la Casa de Speranţă, am dat telefon şi zic “no, să ştiţi că domnu5 Magyiari i-acasă şi dacă aveţi plăcere să veniţi”, că el tot mereu zicea că nu face nimeni nimica, nu ştiu ce, şi a vinit doamna doctor, aicea şi... stătea colo pe pat, şi... îl lua aşa de mână şi ‘ce “ doamna doctor de ce nu sunt sincer, de ce nu-mi spuneţi şi mie că eu am cancer?”, zice “da5 nu ai cancer, nu ai cancer, asta nu-i cancer”, şi când am ieşit afară, am condus-o tot mere, zice “doamna Magyari, eşti pregătită?”, zice “cât pot, am”. Haine avea, ceva am avut, atuncea nu era aşa scump ca acuma, şi dragele mele, a mai durat, după ce-a fost doamna doctor de la Casa de Speranţă, a mai durat trei zile, ş-asta cum a fost... că noi dormeam în camera mică. Dimineaţă când mă scol, asta era pe 17...iunie 599, dimineaţă zice el către mine “e ora opt Sofi, nu te...”. Da, asta nu v-am spus, a adus de la Judeţean, asta trebuia să vă spun, l-a adus de la Judeţean pe Varte, acolo, şi i-a pişcat din plămâni, de-a trimis analiza aia la... la... Târgu Mureş, aşa, şi de-atuncea, omu5 meu n-a putut să mai vorbească, n-a putut să mai vorbească, şi atuncea dimineaţă când, zice către mine “ Sofi, ....[doamna îşi mişcă buzele ca şi cum ar vorbi, însă fără voce]” zice, zic “mă scol”. M-am sculat, zic “Poli, fii om, tu nu mănânci?”, zic “nu, nu mi-i , nu mi-i foame, nnu, nnnuu, nu mi-i foame”, da5 eu am văzut că ochii era schimbaţi, ochii era schimbaţi, [tuşeşte], vine afară după ce-am mâncat, vine-afară, deschidea frigiderul, se uita în congelator, se uita peste tot, se ducea pe balcon, se uita peste tot, se ducea în baie, se uita peste tot, pe-aici aşa, zic “Poli dragă, da5 ce-i cu tine?55, ‘ce “nu mă simt bine deloc, eu pot să mor, nimeni nu-i lângă mine”, zic “da eu?”, zice “şi finii [în şoaptă]” facea, aşa facea “şi finii şi soru-mea”, no, zic “hai de mănâncă ceva”, “nu-mi trebe”. A luat dragele mele un pumn [exclamaţie] de pastile , da zic “un pic, un lingu.. linguriţă sau o lingură de iaurt” că tot mereu aveam, “nu-mi trebuie”, s-a dus dincolo, s-a culcat, el a... trebuia să vină naşu-ncoace de laservici, şi înainte de a-i... înainte de trei zice, vine la mine şi zice “tu ştii ce am poftă?”, zic “ce? Spune-mi”, zice “un ou moale, prăjit, moale”, încă aicea i-am pus masa [în camera în care a avut loc interviul], şi i-am făcut ou moale, a mâncat, a mâncat bine, a mâncat, şi vine naşu5, şi zice către el, tot un coleg de la el de la ţară, şi zice “nu te supăra că nu pot să stau cu tine de vorbă, că tare rău mă simt”. El s-adus dincolo, s-a culcat, şi-apăi noi am discutat aici că trebuia să vină şi naşa, da5 ea n-a venit că lucra la şcoală, ş-apăi el s-a dus acasă. No, s-a odihnit un pic, iar s-a sculat, iar se uita, zice “mi-e tare rău Sofi, tare rău”, mă lua de gât şi zice “eu mă duc, eu mă duc, tu ce-o să faci, ce-o să faci, o să vii tu repede după mine” facea [aproape plângând]. Da zic “Poli dragă, nu vorbi prostii - zice - tu cui mă laşi?”. Zice “eu mă duc, mă duc”. S-a dus dincolo şi s-a culcat, după masă a vinit, după 259 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei ce-a plecat naşu\ a venit soru-mea, a venit finii, fina şi cu finu’ şi el era dincolo, zice “naşule, ce faci?”, “rău, rău de tot, rău”, zice “da nu pot să stau cu voi că mă duc dincolo”, că stătea aicea pe canapea. S-a dus dincolo, şi era linişte, şi zice soru-mea, zice “eu mă duc să văd ce face Poli”. Fina zice “nu te du doamna Greti, lasă-1 că poate se odihneşte”. Am mai stat, am mai vorbit, da zic“e prea linişte, eu mă duc să văd”. Când m-am dus, era mort [plângând]. Era cu gura căscată şi cu ochii deschişi, şi eu mă duc la el şi “Poli dragă scoală, uite,...uite că-i«Greti aicişa, a venit şi Honi şi Denci, şi sunt ei aicea, hai scoală-te”. Nimic. Zic “hai te rog frumos, nu vă prosti, hai scoală-te”. Nimic. Când colo, el era mort. Da când să ne ducem înăuntru Ia el să vedem, aşa facea... [face gesturi cu mâinile]. El probabil o simţit, şi eu am ieşit afară şi în timpul ăla... a decedat. - Da', ce voiam să vă mai întreb... aţi... dumneavoastră războiul l-aţi prins aici sau eraţi deja în Rusia, în lagăr? Al doilea război mondial. - Apăi...ăăă, pe noi ne-a dus în 11 ianuarie ’45. - Deci aţi prins aici? - Da, da... - Ce vă amintiţi, cum era atunci cu...? Aţi avut prieteni care au făcut războiul, care au fost pe front? - Adică,.. .eu n-am avut prieteni, că tata a făcut armata la... în Ungaria la... din ăştea ... cum spun... din ăia cu pene... cum îi zice... nu ştiu cum îi zice... e cu pene...aşa...nu ştiu cum îi zice pe româneşte./, a fost la unguri... şi avea aicişa alb [pe partea stângă a pieptului]... şi costum verde... şi aşa, pălăria aia sau ... şi c-o pană. Aşa ca în Ungaria c-acolo a făcut el armata. Da aşa, n-am avut pe nimeni aşa care să fi fost în război. N-am avut cunoştinţe din ăia. - Apoi a venit, faza cu Antonescu, cu întoarcerea frontului. - Păi eu atuncea n-am fost în Rusia? - Da. - Am fost în Rusia. Ştiu că a venit rusoaică zice “Sonia, Sonia ... [foloseşte limba rusăf\ facea, că s-a terminat războiul şi mergem repede, repede acasă. Ştii, şi eu am zis către ea “... [foloseşte limba rusăf\ că nu-i adevărat, că nu mergem noi repede acasă. Ş-apăi când s-a terminat, că era ziua de aia de... de onoare, cum să spun, se facea pe lună o zi de onoare care face... care scoate mai mult cărbuni. Ştiţi. - Da, da.. - Aşa zice. Şi eram noi ăia, vala număru’ treişpe. Şi apăi ne-a aşteptat muzica, şi directorul şi-a luat rămas bun de la noi, şi ne-a mai dat 100 de ruble, 100 de ruble şi ne-a dus atuncea cu transportu’ la... da’ a murit mult pe tren, foarte mulţi, dacă le vedeai cum lua, cum le trăgea din vagoane şi le ... lângă linie acolo le lăsa, lângă linie îi lăsa. Da’, să vă spun sincer, mai mult a murit bărbaţi... ca femeile, findcă ţigară nu, lua frunză din aia ce cădea de la pom, ştiţi, şi făcea aşa cu ziare sau cu ce găsea ei, nu ştiu ce, şi băutură iară nu, şi ăia care lucra sus, sus când vinea cărbunu, cu vagoanele ălea mari, ăia cu spatele trebuia să le-ntoarcă, să cadă jos. Ş-apăi a căzut şi ei jos. Mai mult bărbaţi a murit ca femeile. 260 Vieţi paralele în secolul XX - Cum a fost perioada comunismului, ca viaţă, aşa, cum aţi trăit? Ştiu eu, aţi avut greutăţi mari? - Apăi eu ce să spun, prea mult greutăţi n-am avut, prea mult greutăţi n-am avut, fiindcă, dac-ai muncit, ai avut. Dacă ai muncit, ai avut. Da’ eu am fost şi servitoare, de ce să mint, că nu-i ruşine muncă-n ziua de astăzi, nu-i ruşine, şi mama a lucrat la fabrică la Şerc, ţinut pe ăştia doi mici, pe frati-mio şi pe ăia, fratele meu a lucrat la... la From, acolo jos unde-i fabrică de pâine acuma, şi eu după aia, la Telman, da’ am fost şi servitoare, mie nu mi-e ruşine să spun. - Aţi avut copii cu...? - Nu, nu...Acuma, n-ar trebui să vă spun da’, în Rusia cât am fost, n-am fost bolnav. Nu ştiu ce ne-a pus în mâncare şi n-am fost bolnav, vă pricepeţi la ce vă spun, nu? - Da, da, da... - Şi-atuncea când ne-a dus din Rusia în Germania, eu am spus că aveam multe crampe, şi, na... şi-apăi am spus şi m-a dus la doctor, şi mi-a făcut cu şase injecţii...şi apoi mi-a venit normal, în fiecare lună, mi-a venit normal. - Cum era Braşovul acum, chiar înainte de... deci după război, când v-aţi întors, ca oraş? - Adică în orice caz, să spun, cred că era mai curat... era mai curat. Eu sincer să vă spun, şi eu am fost tânără, da’ acuma avem, unde-i zona asta verde aicea, şi băncile ăia doi acolo, până seara târziu. Şi noi am fost tineri... da’ dacă te-ai dus undeva, şi-ai făcut cunoştinţă cu cineva, te-a întrebat “îmi permiteţi?”, “îmi permiteţi?”, sau acuma hai că suntem numa’ toate trei, dacă a vrut să te sărute, “îmi permiteţi să vă sărut?”, dacă ai zis da, bine, dacă nu, nu. Da’acu, în troleibuz, pe stradă...păi avem noi aicea la 11 unu’, care-i divorţat de nevast-sa, dar sunt... sunt ei albi da’ sunt neam de ţigan. Ce face copilu’ ăla dragelor mele, nenorocire... până seara târziu... mai sunt fete aci, mai sunt copii aci, cum scoţi tu şi faci piş şi... să... aşa ceva. Eh...eeh...Da uitaţi că ne-a ajutat Dumnezeu drăguţu şi ... am muncit de ne-am... asta ce vedeţi aicea apartamentu’ ăsta a costat 54 de mii.. .în şaptezeci şi... în ’72 ne-am mutat, da. - Cu 7 ani înainte... încă lucraţi atunci, nu eraţi ieşită la pensie? - în ’79 am ieşit la pensie. Şi-am avut noroc, şi asta, că el a avut accident, soţul... a avut accident c-am avut o motocicletă. Şi eu în ’82spre... în’81-’82 m-am dus în Germania la frate-miu, că de revelion era ziua lui de naştere. Şi m-am dus ac... la... la el şi când să mă întorc, atuncea am stat numai o lună, când să mă întorc acasă, am văzut-o numa’ pe mama-n gară, şi zic “Da Poli unde e?”. “Păi dacă tu ai plecat în Germania, a plecat şi Poli, şi-a scos concediul şi a plecat acasă”. Când... în seara aia când am venit, eram obosită moartă, m-am culcat...şi vine, pe la 12, pe la 12 noaptea vine o vecină din curte, zice “doamna Barth”, adică a strigat dupe mama, zice mama “da”, zice “să ştiţi că a fost o asistentă medicală de la spitalul Ilie Pintilie - unde-i maternitatea acuma-că Poli e accidentat”. Eu cum am ajuns în seara aia, eram obosită, şi vine mama la mine şi-mi zice“Sofi, Sofi”, “aaah”, zice 261 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei “scoală-te, auzi că Poli e-n spital”. Repede m-am sculat, zic “cum, ce e?”, zi “uite că a fost vecina asta şi a zis aşa că a fost asistentă medicală, că Poli e-n spital”. Şi no, mă gândeam că cine ştie ce... că el a fost foarte atent cu motocicleta, a fost şi la Lacu Roşu, peste tot... la Bicaz... peste tot... Doamne fereşte, n-am avut nimica, şi m-am întors pe parte ailaltă. Da mama săraca plângea, da zice “hai tu Sofi îmbracă-te şi hai să mergem”, atunci puteai să mergi că nu era aşa periculos, ca acuma de n-ai curaj să ieşi pe stradă. Ne-am dus. Şi când ne-am dus, deja doctor F., care a fost la spitalul militar, că ăsta care a călcat pe el era militar, ofiţer militar. Şi, a vrut, cân’l-a dus la “Ilie Pintilie”, a vrut să-i taie piciorul, şi ăştia de la Spitalul Militar, când au auzit că-i... a fost în cadrul armatei când... ceva care l-a călcat, zice “nu, că io-1 iau pe răspundere meu”, [tuşeşte]. Ş-apăi doctoru’ F. l-a luat pe răspundere lui şi l-a dus la Ilie Pintilie, şi era în noaptea de servici, şi m-aşteptat, “zi, dumneata eşti Magyari Sofia?”, zic “da. Dânsa - zic - îi mama.”, zice “ai venit astăzi”, zic “da”, zice “na, hai dacă vrei să-l vezi pe soţu’ ” . Când m-am dus şi-am văzut, că trebuia să-l opereze, da’ n-a avut şurub din ăia şi placă din aia... - Proteză, da... - Da...[tuşeşte] să primească de la Bucureşti şurub din ălea, aşa, nu ştiu cum, şi mi-a arătata domnu doctor, zice “doamna Magyari, trebuia să-l operez, da’ nu pot să-l operez că am numa’ patru şuruburi, şi-mi trebuie vreo zece, până când... am dat eu telefon, cred că astăzi, sau mâine, cel târziu, vine şuruburile”. Şi era sus şi nu era normal...când m-am dus înuntru, “no, bine c-ai venit odată”, da zic “ce-ai păţit?” Se uita urât la mine, aşa, nu ştiu cum, şi ... era pansat, cu picioarele sus, greutate la picior. Acuma nu puteam să plâng, că era mai mulţi acolo, era mai mulţi acolo, şi apăi am stat acolo până când s-a luminat, am vorbit cu doctoru’, m-a luat la el Ia birou şi aşa şi aşa şi... ar costa atât, şi-ar face atât, şi doar atâta... atunci nu era milioanele ca acuma, dacă nu dai... Ş-apăi am avut norocul cu socru-meu, Dumnezeu să le ierte pe toţi, a avut cazan de ţuică în comună, la Dealu, unde-i ţuica aia bună. Ş-apăi, am dat telefon în comună, şi ăia s-a dus şi a anunţat, ş-apăi, ne-a adus ţuică. A adus ţuică, câte 3 kile, câte 5 kile... trist... dacă aveam bani, dădeam, dacă nu, luam cafea... c-atuncea aşa mergea, de l-a operat, şi avea schija, de aicea până aicea [ne arată], 8 şuruburi, [tuşeşte], 8 şuruburi, la rotulă avea sârmă, şi cum puneai mâna aşa, sim... simţeai sârma aia, simţeai sârma. Şi... după aia, a stat în pat cât a stat că l-a băgat în ghips de-aicea pân-aicea [ne arată], şi eu lucram în trei schimburi, am avut noroc cu mama, că era pensie, de mai putea să-i dea de mâncare şi să aibă grijă de el, c-aicea, în spate, la fund, era aşa fel de nu putea să facă nici treabă mare, şi acuma am luat, doamne iartă-mă, bonfaieru’ şi-am tăiat aşa, ştii, pe-aicea [ne arată] că nu putea. Şi apoi a-nceput să mănânce, ş-apăi am făcut aşa cu burghiul, aşa, nişte găurele, de-am turnat spirt sanitar, ca să nu-1 mănânce, să nu face vermuşi. - Aţi avut necazuri în vremea comunismului pentru că era fratele dumneavoastră în Germania? V-au persecutat sau...? - Mama mi-a zis, mama mi-a zis că eu nu eram aicea, da’ mama mi-a zis că le scotea de la servici şi le punea să repare drumurile, pe Mihai Viteazu, unde-a fost 262 Vieţi paralele în secolul XX ăăă, cimentu’ ăla aşa în pătrăţele pus, mi-a arătat ea săraca, Dumnezeu să ierte..., zice “no, uite Sofi, aicea am lucrat noi”. Le ducea aşa la şantier, după servici, când era schimbu’l şi la schimbu’ 2, cu soru-mea, că fratele meu a lucrat acolo-n curte, unde-am stat noi, era un ţăran, adică cu cai, şi ajuta Iu’ ăla, aşa mic cum a fost, da’ pentru mâncare. Şi, ş-apăi mama, când le scotea de la servici, le ducea acolo de lucra la şa... , pe drumuri, aşa mi-a zis, pe drumuri lucra. Şi mâncare, mânca de zice că de la fabrică se ducea la cazan, la cazan că n-avea, n-avea posibilitatea, se ducea la cazan, era înscris acolo şi frate-meu, şi soru-mea, şi ne-am înscris la cazan. - Vă amintiţi de vreun... ştiu eu... monumente legate de primul război sau al doilea război mondial? - Da’ să spun, când a fost nemţii aicea, era spitalu’ Ilie Pintilie, era acolo nemţi, da, vis-a-vis unde-i acuma studenţi... - Da, e un corp de universitate da* nu mai ştiu exact care e... -No, acolo iar era nemţi, şi... ăşta... am lucrat, am lucrat şi-acolo, ca femeie că spălam acolo, eram... da’ mai multe, eram vreo cinci femei care făceam curăţenie, şi spălam cimentul ăla în sălile... şi... când aducea bolnavii, când aducea bolnavii acolo la spital, eu am lucrat şi acolo, am lucrat şi acolo. Şi apoi acolo, a vrut să [tuşeşte], să învăţ ca un fel de soră, ştiţi... -Asistentă, da... - Aşa ceva, şi tata a zis aşa, “că - ‘ce - nu, nu, că nu se poate, io nu pot să văd sânge”. Ş-apăi acolo, Dumnezeu să mă ierte, când făcea operaţii şi tăia mâinile sau picioarele, eram două fete şi vreo doi militari germani, şi le dădea... le împacheta şi le duceam sub Tâmpa, acolo, şi acolo le-ngropam, acolo sub Tâmpa unde-i ăsta, e atâtica făcut acolo. De multe ori când trec pe acolo, tot mereu îmi vine să plâng. E un mormânt cu germani acolo. Chiar astăzi a zis aşa, că părintele K., care... îi acuma şi la Biserică Neagră, un singur părinte mai avem, e... nu ştiu ce vor să facă, că s-a constatat de o familie din Germania că fiul lor ar fi înmormântat aicea sau cum am înţeles eu acuma la ştirile ăştea. - Vă amintiţi cumva perioada aceea când a venit Dej la... la conducerea ţării? Cum... ? Ce schimbări au fost atunci? - Nu, nu-mi amintesc, nu pot să-mi amintesc. Da’ asta când a fost... nici nu ştiu dac-am fost aici, că eu din’41 ...da, din’45,’45, din 11 ianuarie am fost plecată şi m-am întors în ’49. Eu de-atuncea nu ştiu nimica cum a fost aici. - înseamnă că chiar aţi fost... Nu ştiaţi nimic despre ţară, despre România cât aţi fost, fie în Rusia, fie în Germania. - Nimica nu ştiam. Numa’ ce am avut... ce-am suferit în Rusia, ce în Germania, da de acia nu ştiu nimica, numa’ ce mi-a zis mama, că după servici le făcea drumurile. - Nu mai ştiu exact în ce an. Aţi prins cumva colectivizarea aici în România, sau naţionalizarea? Nu. Când toate fabricile au intrat în ... - Da, păi da sigur c-am fost aici. Da, sigur că eram aici. - Şi cum, cum a reacţionat lumea atunci, cum a..., trecerea aceea de la...? - De la patron la stat. Păi eu ce să spun, noi am muncit, noi eram prea mici. 263 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei Noi atuncea ne dădea când era patronul, ne dădea în fiecare sâmbătă salariul. în fiecare sâmbătă, lucram de dimineaţă până la 12, de la 12 la 1 aveam masa, de la 1 până la 5 lucram. Sâmbătă lucram de la... de dimineaţă de la 7 până la 12 sâmbătă. Duminică nu lucram, da’ după ce... da’ după ce a luat... să zic... - Statul... - Da, am lucrat şi duminicile, şi nu ştiu ce, duminică, de la schimbu’ 3, cum eram şi în comitetul de partid pe fabrică, ieşeam... ieşeam dia... duminică de la schimbu’ 3, dumincă după-masă trebuia să mă duc la schimbu’ 2. Dacă nu mă duceam, apăi “chiar dumneata, ce exemplu dai?”, şi mă lua la răspundere, eram cu doamna F., care era preşedinta. - Şi nu se putea protesta... - Nu la noi, noi eram mai mult femei, şi maiştrii şi şefii ăia erau bărbaţi, da’restu’, la darace, ... la... la filatură, la războaie, era mai mult femei. - Şi nu ştiţi, în celelalte fabrici, cum era “Tractorul”, au fost conflicte din acestea? Se lucra şi sâmbătă, şi duminica, imediat când a luat statul... - Păi a lucrat, sigur c-a lucrat, de copil mic a lucrat la “Tractorul”, de copil mic a lucrat frate-mio la “Tractorul” şi acuma-i pensionar... acuma-i pensionar, nevastă-sa n-a fost capabilă să lucreze. Şi lucrează şi acuma, unde-i nevoie, unde-i nevoie, la construcţie, la gaz, aşa, unde... că cu pensia aia, să ştii că... . Eu sincer să vă spun, eu am noroc cu pensia asta pe care o am, cu banii de deportaţi, că altfel... altfel aş fi avut un milion vreo două sute sau, cel mult, acuma cât ne-a dat, dacă aş fi avut un milion trei sute. No, din aia să, plăteşti tot... sincer vă spun, pe onoarea mea, că io cu aia am noroc , de am..., de am două milioane şi o sută, cu aia ce-am fost deportată, că altfel nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Iarna plăteam câte 540.000-560.000 întreţinerea, no, după aia am noroc că eu nu plătesc nici televizoru’, nici... nici telefonul, numa’ce vorbesc, şi cablul la televizor, cablu ăla da, ăla plătesc, da’ altfel nu, pe călătorit, pe tramvai, pe troleibuz, în ţa... în ţară vreau să spun, pe tren, clasa a I-a, pot şi să vă arăt, da, da, clasa a I-a, în toată ţara pot să călătoresc. Da’ cu aia am noroc, da’ restu’, nu ştiu, nu ştiu, cu aia da... - Cum era în vremea lui Ceauşescu, erauparăzi de 23 August, de... - Atuncea defilam. Defilam. Nu ştiu dacă era şi de 1 Mai, da’ de 23 August ştiu. - Cu fabrica, nu? - Cu fabrica, cu fabrica, n-aveam probleme, de ce să spun, ce să vorbesc ce nu-i adevărat, eu n-aveam probleme. Sau să fiu... hai că colegele ştii cum e, că sune multe femei, “da’ aia de ce ia şi io nu iau, că şi io muncesc, nu ştiu ce”. Da’ când erai la şedinţă şi trebuia să spui că ăla e aşa, că ăla e aşa, că ăla e aşa, că şefii cum se poartă, nu ştiu ce. - Dar nu v-au făcut probleme la partid că era fratele dumneavoastră în Germania? - Nu, nu, nu, apă şi fratele meu era-n partid acolo. - Nu..., de... - De Mişi în Germania. Nu, nu, nu, frate-meu ăsta şi soră-mea de-aicea nu erau 264 Vieţi paralele în secolul XX în partid. No, apă frate-mio era în Germania, la fabrică, a lucrat la fabrică de cusut maşini, unde se facea maşini de cusut, şi el era acolo şi tolmaci - când vinea aşa o comisie de ruşi, el era tolmaci acolo, lua... lua salaru-n plus, îi dădea salar în plus. - De 8 Martie? - De 8 Martie, nu-mi spune, faceam acolo mâncare, prăjitură de 8 martie, şi ne dădea flori, dacă erai fruntaşă, îţi dădeau primă. Apăi Ordinul Muncii clasa a Ii-a am primit-o la Casa Armatei, când a fost Ceauşescu şi Ileana, la Sala de Marmură. Mie mi-a zis cineva ceva, dar eu nu eram sigur că am... prima dat-am fost adunaţi cu directorul, care a decedat, la teatrul dramatic. Prima dată acolo am fost, şi a citit mai mulţi, mai mulţi, mai mulţi că... bine... ăla... ordinele ăla mai mici, ştiţi, şi cum mi-a zis mie directorul şi preşedinta, zice “păi Sofi, pe tine nu te-a citit”, zic “eeh, c-a fost numa’ vorbă”, şi... când la Casa Armatei, muzică acolo-n casa de marmură, ce, n-am fost niciodată, că dacă am fost la bal, am fost în faţă, acolo, şi, ne-am aşezat la masă, muzică, toţi ştabii acolo, Ceauşescu acolo, masa-i lungă cu flori, nu ştiu ce, şi pe noi ne-a pus tot aşa, la rând, care-a mai căpătat şi care trebui să mai capete. Când mă citeşte dragele mele, eu prima, Magyari Sofia, vă daţi seama... cum mi s-a făcut? No, mă duc acolo, îmi dă, îmi dă ordinul muncii, clasa a Il-a, felicitări, a cântat muzica, a vinit maiştrii, şefii, toţi colegii, m-a felicitat, după aia la mâncare, la băutură, la dans, până târziu. - In vremea comunismului, vă permiteaţi să plecaţi în concediu la mare sau la munte? - Da, da, da... în fiecare an ne-am dus Ia mare. Ultimu’bilet... ultimu’bilet l-am luat de lângă Aro, cu 5 su..., cu 5 mii...cu 5 mii, şi era hotelul cel mai luxos hotel: frigider, telef... telefon, televizor în culori, da, păi cum îi zice, na, la hotelu’ ăla? Era cel mai luxos hotel, în orice caz, şi bărbatu-meu, Dumnezeu să ierte, era la peşte, şi naşa... naşu lucrează la Curcanii, la Stupini, şi naşa la şcoală şi a zis “no, hai să mergem să luaţi bilete că intrăm în concediu”. Când ne ducem, ne zice-acolo “nu mai avem bilete din ăla mai ieftină, numa din ăla cu 5 mii.” Aoleu, eu am avut bani !a mine, dar naşa... ‘ce “hmm”, da’ eu zic “aoleu, ce-o zice Poli când o veni de la peşte?” Şi zice către mine [Poli] “aţi făcut treabă?”, zic “Poli, dragă, da’ să nu mă cerţi”, da’ zic “da de ce?”, păi zic, “da aţi făcut?”, zic “da”, ‘ce “cât a costat ?”, zic “5 mii”, no zice ‘ce “aia... aia nu-i nimica” facea el, “da aţi făcut treabă?”, zic “da”, “şi... şi naşa a luat?”, zic “şi ea a luat tot aşa, da’ acuma nu ştiu ce-o fi zicând Rentzi, bărbatu-său”, şi... după aia, în fiecare an, pe cuvântu’meu, în fiecare an ne-am dus la mare. Şi la Amara am fost, am fost la Sâmbăta de Sus o săptămână, acolo la călugări am închiriat o cameră, laptele îl luam din comună, şi am stat acolo o săptămână, Ia Sâmbăta de Sus, la călugări. La mare, în fiecare sez... în fiecare an ne-am dus. la du-te acu’. Nici de una singură nu pot să mă duc, c-acuma mi-am băgat ceasurile la apă caldă şi apă rece, m-a costat tre... trei milioane patru sute... - Probabil o să vă ia de acum mai puţin la întreţinere... - Păi da... să vă spun şi ceva, că eu cum am acuma pensia asta de 2 milioane o sută, în fiecare lună mi-am pus, de când am ştiut eu că vreau să-mi pun, mi-am pus câte cinci sute [de mii] deoparte, până când... 265 Istorie orală şi memorie recentă în ŢaraBârsei - S-a făcut... -Că aicea, lângă mine, e un inginer care-i !a ape, şi m-am rugat de el, zic “hai vecine”, nu ştiu ce, el zice “hai că dumneata eşti vecină şi eşti singură, c-ai suferit destul şi cu domnu’ Magyari, şi pe unde-ai fost, hai că te-ajut”. Prin el, prin el am avut noroc de mi-am băgat ceasurile, da n-am probleme. Eu ce.,, că aici pe scară sunt atâţia copii, să plătesc eu... şi pierderea, şi tot? Păi iarna plăteam câte 540-560 de mii, eu de una singură. Am noroc că nu trebe să mă-mbrac, că vorba aia, mai pică câte ceva de la Forum, da, că avem joi, de la 1 până la 3, avem unde se adună pentru... din străinătate, aşa... îmbrăcăminte şi aşa, da’ ajutoare să ştiţi că înainte căpătăm pe an, din străinătate, şi câte două, trei pachete. Acuma numa’ de Crăciun ne mai dă, numa’ de Crăciun, şi ne dădea de două, de trei ori, câte 20 de mărci, acum o dată pe an ne dă câte 20 de mărci, şi... şi adunarea asta de deportaţi avem în fiecare lună, prima săptămână din lună, luni, la Forumul German, sus. Şi trebuia să facem, că ne-a trimis din Germania un autobuz pentru deportaţi, Braşov - Sibiu - Făgăraş. Doi ani n-a fost nicăieri, că se plimbă ştabii cu muzicanţii, şi pentru noi când vrem să mergem undeva, maşina-i stricată, repar... trebuie reparată. - E vreo persoană pe care aţi întâlnit-o de-a lungul vieţii, care v-a marcat puternic sau care v-a impresionat în mod special? - N-aş putea să spun, adică cum, s-a purtat urât cu mine sau... - Nu, nu... care v-a influenţat în mod plăcut, pozitiv... - Eii, naşa mea cu naşu’, ăia sunt foarte cumsecade. Eu duminică, când mă simt bine, mă duc la biserică, ei îmi dă telefon sau îmi dă sâmbătă seară telefon, sau înainte, că la noi, biserica e de la 10 jumate până la 1, la Dulmăna, şi îmi dă telefon, zice “na, după biserică vii sus”, ş-apoi ne uităm la televizor, acolo mănânc, tot mă ajută că are grădină la Stupini, ba îmi ajută cu un zarzavat, ba cu una, cu alta, nu pot să spun nimica. Finii ăştia ai mei, bazează ei pe ceva, de ăştia sunt,... ăştia sunt finii mei [ne arată o fotografie], ăştia bazează ei că le-am şi cununat şi le-am şi botezat amândoi copii, se bazează ei pe ceva, dar sunt foarte reci. Vasăzică acuma-i... vă spun aşa, sincer, vasăzică, ei lucrează, ea lucrează Ia Rulmentul, el la Steagu Roşu. Eu am o singură pensie, o iau o dată pe an... o dată pe lună, şi tot mie mi se plâng, şi tot mie mi se plâng. In loc să zică ei, “hai naşă, aşa şi aşa şi aşa, mai vino şi pe la noi” nu ştiu ce, îmi zice ea aia, da’ copii când mă duc io acolo, se uită... eh, naşa nu ne-a adus nimica, că ei a fost obişnuit, oricât, acuma dacă iei două portocale, că sunt doi băieţi, şi aia mă costă 12-13 mii, nu? Eu pe aia nu pot să-mi iau pâine? Nu? Da ei se gândesc la aia? Da ei când vine la mine, “aoleu că aia trebuie să iau, aoleu, trebuie să dau, acolo trebui”... au două maşini, aia micuţă vrea s-o dea lu’ fiu ăla mare, s-o puie pe nume, nu ştiu câte milioane le trebuie acolo. Asta a veni sâmbătă, chiar făcusem curat... curat pe balcon, Cce “hai repede, repede” că mă duceam cu gunoiul jos. Zic “da ce e?”, zic “eu n-am nimica?”, zice “nu... nu v-am întrebat, hai repede, repede”. Am venit sus, m-am îmbrăcat şi m-am dus la Vulcan, la ştrand acolo la Vulcan. Atât, a făcut... băieţii a făcut baie, ei a făcut mâncare, i-am zis “eu viu, da’ eu n-am nimic, n-am nimic”. Zice ea “nici nu v-am întrebat”. No, foarte bine, da’ 266 Vieţi paralele în secolul XX aşteaptă ei la ceva, da’..., eu ştiţi ce am zis, eu am zis aşa: ferească Dumnezeu, să-mi dea Dumnezeu drăguţu sănătate şi putere, şi odată dacă nu mai pot, cine are grijă de mine, cine mă-nmormântează, cum vedeţi aicea, aşa are. Altceva ce pot să zic? Nu.? Aşa e. Tată n-am, mamă n-am. Bărbat n-am. Ca să te-ncurci acu, la bătrâneţe... nu şti ce... A, mă scol când vreau, mă duc unde vreau, mănânc ce vreau, eu de la gură nu trag. Ăla a fost ultimu5 cuvânt Iu’ bărbatu-meu, Dumnezeu să ierte, “Sofî, să nu tragi de la gură, ce ai poftă, să mănânci, pe săptămână să-ţi iei două beri”. Şi pe cuvântul meu, eu aia fac. Eu aia fac. - Dacă ar fi să vă gândiţi la viaţa dumneavoastră în general, e vreo decizie pe care o regretaţi? Aţi schimba ceva clacă aţi putea? - Nu, nu, nu, nu, nici nu mă gândesc la aşa ceva. Eu sunt bine aşa cum sunt. Mă duc unde vreau, mănânc ce vreau, uite c-acuma [tuşeşte], mă duc acuma pe la vreo 5, după ce terminăm mă îmbrac şi mă duc la biserica asta de lemn, şi mă-nscriu la mănăstiri, pe 19 şi 20, pe două zile, se face excursie la Topliţa şi încă la o mănăstire, eu acolo mă duc. Acuma miercuri, da, în 19 şi 20 e la mănăstiri, pe... miercuri dimineaţă plecăm, cu naşu5 şi cu naşa, că sunt în concediu, mergem în comuna de unde-i bărbatu-meu, că el are un frate, şi ăla are o casă acolo, aşa, ca o cabană, sus în pădure, unde sunt oi, vaci, tot. Şi stăm acolo o săptămână. Da5 ce să fac, să stau acasă? Hai că mi-am mâncat pensia [râzând]. Da5, ceva rezervă mai există. - E bine că se poate. - Da5 ce să fac? De-mbrăcat nu-mi trebuie, de-ncălţat nu-mi trebuie, de mâncare, Dumnezău m-ajută, de-mpărţit mă le-mpart, ce să fac? Acuma e un pic greu, că trei milioane patru sute, da5 na. - Voiam să vă mai întreb un lucru. Ce părere aveţi de faptul că acum, s-au schimbat numele la străzi după personalităţi din război? De exemplu sunt străzi care poartă numele lui Antonescu. Ce părere aveţi? Vă deranjeajă...? - Pe mine nu mă deranjează nici una. Pe mine nu mă deranjează. C-aşa e, aşa le-a făcut. Nu mă deranjează. - Probabil pentru că nici nu aţi prins în ţară perioada aia de agitaţie. - Pe mine nu mă deranjează absolut deloc. Este aicea jos la noi una care... e evreică. Da5 ea zice că nu e da5 noi ştim toţi. Păi aia numa5 cu aşa ceva se ocupă. Că de ce a facut-o pe... pe... pe ea... nu ştiu ce acte i-a făcut când era pe maghiară. Ştiţi, în loc să scrie F..., pe româneşte, a scris-o F... , pe limba maghiară. Asta o deranjează acuma, şi a zis că vrea să meargă la poliţie să-i schimbe nu ştiu ce. I-am zis “doamna F, lasă, ne-ajute Dumnezeu55. Ce, are 90 de ani. O ajut pe ea. Ea zice şi ea aude. Ce pot să fac? O mai ajut câteo..., dacă mă duc să plătesc întreţinerea, sau iarna, că ea nu vrea să iasă afară, ca i-i frig, că-i duc gunoiul, sau îi iau lapte sau îi cumpăr pâine, sau aşa, o mai ajut, până când îmi dă Dumnezeu sănătate. Apoi cine m-o ajuta pe mine, vom vedea. îl am eu pe fratele meu, ăsta, aicea, da5 prea puţin îmi pasă... - Stă aproape, aici? -Pe Codrii Cosminului. Da... soră-mea stă aproape de piaţa Dacia, cu aia mai am noroc. Că naşu-meu mi-a dat doi curcani, aşa, găini, şi avem la soru-mea, adică 267 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei juma-juma. Şi-apoi mai ajut şi pe ea că ea are pensie mică, a lucrat la industrie locală şi are o pensie de un milion şi o sută ceva. Şi-apăi am vorbit cu părintele de la Biserica Neagră, şi i-a mai dat încă 150.000. Păi numa’ chiria e 110.000, numa’ chiria, d-apăi acolo, şi gunoiu’, şi apă, şi lumină...o mai ajut şi eu cu mîncare, fac un pic mai mult şi...sau vine ea aicea, sau îi duc acuma, dacă plec, îi dau tot ce am acolo, că o săptămână nu pot să ţiu mâncarea, păi da’ nu? Şi aşa, ea se bucură. Ce să fac? [Doamna ne arată, lui Jill şi mie, un album de fotografii, explicându-ne fiecare fotografie] - Voiam să vă întreb încă un lucru. Dacă comunismul a schimbat cumva rolul femeii şi rolul bărbatului? înainte de comunism, femeia era mai mult casnică, avea grijă de casă, au venit, comuniştii, femeile au început să lucreze. Cum v-a afectat? - Draga mea, dacă o luăm aşa, şi înainte trebuie să lucrăm. Dacă nu lucrai, n-aveai. Ăia... femei de casă, ăia care n-a fost săraci, vorba aia, nu? Care a avut posibilitatea să-ţi dea casă, da’ noi n-am avut posibilitatea, trebuia să muncim. - Şi atunci, practic, nu a fost o schimbare foarte mare. - Păi da, n-a fost, n-a fost... Pentru noi a fost foarte greu, că dacă tata a lăsat-o cu patru copii în ’41, vă da-ţi seama? Şi-n 11 ianuarie să-ţi rupă doi copii care era mari, care putea să câştige, şi ea, singură lucra la Partizanul Roşu... ce salar era atunci, să plăteşti şi chirie, să şi mănânci, şq să-mbraci şi doi copii, că era mici. - Şi cum s-a schimbat Braşovul după revoluţie? - Adică... înainte, eu aşa zic cel puţin, cum văd io, înainte era mai curat, da’ acuma, unde vezi cu ochii, numa’ de mizerie dai. Aşa e. Şi-aicea , de multe ori, nu mă jignesc de dumneavoastră, şi-aicea de multe ori, şi-aicea vine beţivii şi bea aicea, pe iarbă, şi vorbesc aicea, da’ nu poţi să te iei, că am avut o grămadă de geamuri sparte, că bărbatu-meu se lua, Dumnezeu să ierte, de ei... am avut oricâte geamuri. Şi-acuma mai am încă să schimb două geamuri. Aşa că nu poţi să zici nimica. - Dar oamenii credeţi că s-au schimbat, braşovenii, după revoluţie? Sunt altfel sau au rămas cam la fel? - Păi eu aş zice, pe adevărat că... ar fi mai rău. - Deci s-a schimbat în rău? - S-a schimbat. Eu am avut noroc c-am muncit şi d-aia nu m-am luat de asta, da’ unii se îmbogăţesc prin noapte, dacă o luăm aşa, sincer. Da’ aşa e, pe cuvântul meu, aşa e. Uite, io acuma, cum v-am spus c-am dat banii ăştia şi acuma trebuie să trag până în 27 nu ştiu cum. Am noroc că un ou mai pică, în congelator mai e ceva, de-mbrăcat, de-ncălţat, nu, cablu e plătit, telefonul e plătit, de mâncat, şi acuma dacă plec o săptămână, când mă întorc, iară două zile la mănăstire, apoi cât mai am până în 27... o săptămână, aşa că, trei sute cât mai rămâne, mi-ajunge o săptămână [râzând]. No, ce să fac? N-am ce face. îi greu, foarte greu de una singură. Mie mi-e greu seara, că eu nu pot să stau la soare, da’ mie mi-e greu seara, când se duce seara şi stau pe balcon şi vin pescarii, şi toţi prietenii lui, şi-mi face cu mâna, atuncea sunt gata. Că şi el se ducea, de două, de trei ori pe săptămână... la peşte. Da’a trecut... 268 ___________________________________________________________Vieţi paralele în seco,u|XX şi-a facut-o el cu mâna lui. Dacă m-asculta... Da’ sunt cu inirna-mpăcatjj ca şj_a cerut iertare. Şi-a cerut iertare. Când a văzut că-i pe ultima dată, zice “Sofi, ţe r0CT ^jn toată inima, iartă-mă, ştiu că te-am jignit de multe ori”. Alţii se plimba dumi^j^ cun1 eram şi noi mai tineri, ne duceam pe ici, pe dincolo... el nu, trebuia să iscălească condică. Când am zis “hai măi Poli măi, e duminică, hai să mergem şi noi”, “ehh da’ ce, nu te-ai plimbat destul? Unde mai vrei să te duci?”. Eu trebuia să mer0 înainte de masă şi după masă dincolo...Nu mi-a dat toarfele telefon, ‘ce “da de ce nu IŢiaj vjne domnit’ Pavel la noi? Ce, ţi-i frică că-l iau?”. Alta... după aia laboranta care lUCra... unde lucra el la noi la fabrică, ca fochist, că io l-am băgat acolo, era o laborantă, vorba aia, era poamă bună, şi n-a venit aia cu el aicea, că el de la servici ,1L1 vinea acasă, se ducea prima dată Ia bar, trebuia să bea cu domnişoara cafeaua, lichior, şi după aia venea acasă, şi dac-i cădea bine, cică “unde-ai fost mă pân-acutîia?”, '‘păi am lucrat, am făcut lu’ ăla, lu’ ăla”, când colo să-mi spună fetele după ce a decedat' ce-a făcut. Da’ nu puteam să zic nimica, dacă a venit cu el în casă, şi mi-a zjs “£)ai doamna Soft, nu vrei să te muţi la noi la garsonieră şi să ne mutăm noi ajCj9”. Da> da... mie, aia cum mi-a căzut? Cum mi-a căzut? în orice caz, nu mi-a căzut bjne Asta a fost. No, ce să mă fac? îi greu, e-adevărat, da’ trebuie să-ţi împărţi aşa, eu mă descurc, eu mă descurc... Respondent: Sofia Magyari Realizatori: Cătălin Frangulea Jill Massino Interviul a fost realizat la data de: 09-07-2001 269 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 270 Vieţi paralele în secolul XX Intrarea evreilor şi a câinilor e interzisă - Când v-aţi născut şi unde? - M-am născut în Viena în anul 1932, 18 august. - Când s-a mutat familia dumneavoastră la Braşov? - în’33, 1933. Nu, s-a mutat întâi la Sibiu, unde am stat până la vârsta de 7 ani, deci până în '41 şi după aceea ne-am mutat la Braşov ... din ’41 sunt în Braşov. - Cu ce s-a ocupat prima generaţie stabilită aici? - A mea, da ? - Da. - Tatăl meu era comerciant, mama casnică. - In ce zonă aţi crescut? Cum v-a fost copilăria? - Până la vârsta de 8 ani am crescut în Sibiu şi ... când am împlinit 8 ani am venit la Braşov. Am avut o copilărie cvasiliniştită. - Câţi copii eraţi în familie? - Eu singură, ... am fost singură. - Ce prieteni aţi avut? -Am avut prietenă la Sibiu, încă de la şcoală, colege cu care am rămas până în ziua de astăzi, cu toate că nu mai sunt aicea, sunt, au emigrat în Israel, dar tot ne vizităm şi ne scriem, corespondăm ... am rămas prieteni şi pe urmă mi-am făcut şi aicea în Braşov. - Cum era viaţa în oraş, vă amintiţi schimbări mari din perioada aceea? - Schimbări mari nu prea erau în perioada aceea ... schimbările au venit ...în ce sens? - Modificări ale oraşului, clădiri? - Aaaa, da. Bine, construcţiile aşa mai moderne au început după ’46 ... după război, dar cele mai multe s-au făcut, binenţeles, blocurile care s-au construit, erau din ’70, atunci au început... - Aveţi amintiri, din perioada războiului? - Da, cum să nu. Ţin minte, aveam ... cam 9-10 ani aveam atuncea, când era prigoana ... noastră, a evreilor, când a venit... regimul ăsta legionar. Atunci ţin minte că ne-am ascuns şi se perindau şi pe-aicea şi mergeau în toate părţile... De exemplu, nu puteai să intri în multe magazine, care erau germane, era afişat că “Intrarea evreilor şi a câinilor e interzisă” ... p’ormă, bunica mea a avut un magazin de delicatese şi binenţeles că şi ea a fost evreică şi trebuia să pună un afiş că e prăvălie evreiască. Şi am mai fost şi bătute de... erau licee germane şi şcoala noastră era într-o clădire improvizată că n-am avut voie să avem, adică să frecventăm şcolile româneşti şi-a făcut o şcoală evreiască într-un... într-o casă particulară, pe Neagoe Basarab şi noi treceam pe lângă liceul german. Şi ne-au luat de multe ori la bătaie ... elevii deacolo. Deci, amintiri neplăcute. - Cum a fost în Braşov în perioada războiului ? 271 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - în perioada războiului am avut patru bombardamente, ne-am ascuns, ne-am refugiat pe la ţară, am fost pe la Purcăreni, ne-am refugiat în Schei, deci am plecat din zonele alea unde erau fabrici că sunt... erau avizate mai ales fabricile la bombardamente. - Ţineţi minte unde eraţi când s-a terminat războiul? - Da, eram la Braşov, la terminarea războiului. - Ce greutăţi aţi avut în perioada războiului? - Ei, în timpul războiului.. . ‘de exemplu, trebuia să «predăm, ca să nu ne deporteze, că noi din Ardealul de Sud, cum s-ar zice, deci până la Sf. Gheorghe, de la Sf. Gheorghe a început Ardealul de Nord, noi n-am fost deportaţi, în schimb trebuia să predăm autorităţilor aparatele de radio, nu ştiu câte aşternuturi, asta mi-aduc aminte, deci n-am avut voie să... bunuri din ăstea mai ... chiar de fiecare zi şi mai speciale n-am avut voie să ţinem şi trebuia veşnic să plătim, să dăm ca să nu fim deportaţi de aici. - Aţi avut rude sau prieteni care au fost luaţi pe front? - Evreii, de obicei, nu erau luaţi pe front, dar prieteni... am avut câteva cunoştinţe care au fost şi care n-au fost evrei. - Şi ce v-au povestit? - Păi, că era crunt. Am avut pe cineva, o rudă, care a tras la ... la Cotul Donului şi la Odessa, şi de acolo a povestit grozăvii. Asta mi-aduc aminte. - Ştiţi pe cineva care a fost deportat, închis în lagăre? - A fost soţul meu. Soţul meu era din Cernăuţi şi acolo... a aparţinut de România Mare Cernăuţiul, de Bucovina, Bucovina de Nord şi el a fost în ghetou, a purtat steaua galbenă, a fost... şi deci în afară de ghetou a fost şi luat ostatec, a trecut prin multe şi a fost şi la muncă obligatorie. Până în... deci între ’40 şi ’44, s-a întâmplat asta şi p’ormă în’46 s-a repatriat, când Cernăuţiul a trecut la ruşi şi mulţi alţi cernăuţeni au venit în România. - Cum v-aţi cunoscut soţul? - Soţul l-am cunoscut imediat după ce a venit în Braşov, ne-a făcut cunoştinţă un prieten comun. Dar... asta a fost numai cunoştinţă că p’ormă eu m-am dus la facultate şi binenţeles am rămas aşa în... mai corespondam, mai ne-ntâlneam când veneam în vacanţă şi după ce am terminat facultatea ne-am căsătorit. - Cum se curtau oamenii în perioada aceea, ce vă amintiţi mai special? - Da, când ne-am cunoscut şi am devenit aşa prieteni, eram foarte tânără, aveam 17 ani atuncea, 17-18 ani, întotdeauna mi-a spus că m-aşteaptă până termin facultatea, ca să ne căsătorim. Mai mult în glumă mi-a spus-o şi ... între timp a fost şi el logodit, şi-a rupt logodna, eu am avut alţi, aşa zişi curtezani, dar întotdeauna în vacanţă când veneam acasă şi ne-am întâlnit, aveam... frecventam aceeaşi societate şi mergeam la chefuri împreună; totdeauna mi-a amintit să nu uit că, cu terminarea facultăţii, noi ne vom căsători. - Care era protocolul cununiei oficiale în perioada aceea? Aţi avut dificultăţi din partea autorităţii? - Nu, nu, de ce? Pentru că el a fost evreu? Deci nu conta atuncea când a fost asta, după război, când a venit regimul comunist nu era, nu pot să spun că am fost persecutaţi sau nici măcar în buletin n-a apărut ce naţionalitate ai. Noi am făcut 272 Vieţi paralele în secolul XX numai, deci am făcut cununia civilă întâi şi neavând rabin în Braşov n-am putut să ... facem cununia religioasă. L-am avut numa pe şef rabinul Rosen, care era la Bucureşti şi socrii mei, după ce ... un an de zile, eu am rămas gravidă, eram deja la 3 luni, şi l-a prins pe şef rabinul României la.. în Poiană şi s-au dus socrii mei, s-au dus la dânsul şi l-au rugat să vină la Templu ca să oficieze cununia religioasă. Şi aşa ne-am căsătorit religios după un an şi ceva. - Cum aţi împărţit rolurile de părinţi? - A, bine, eu mă ocupam mai mult de cele gospodăreşti şi educaţia, în ceea ce priveşte învăţătura şi cultura generală, asta a facut-o soţul meu, el era un om foarte cult, vorbea 7 limbi ... şi avea o memorie extraordinară ... memora totul şi ştia tot ce s-a făcut în liceu. Şi el a făcut o facultate de Filologie şi a făcut şi Chimie, şi de acolo şi ştia atâtea limbi, dar dânsul s-a ţinut de... de fică-mea cu învăţătura, el era cel care a educat-o din punct de vedere profesional şi... în rest eu mă ocupam, şi eu eram foarte ocupată, că am muncit foarte mult, am lucrat într-o policlinică şi aveam program o zi dimineaţa una dupămasă, pe lângă asta făceam gărzi la salvare cam de două ori pe săptămână, noaptea, şi n-aveam a doua zi liber şi duceam gospodăria-n spate ... de la început, până fică-mea a împlinit 8 ani, am avut servitoare, p’ormă nu s-au mai găsit şi aveam numai femei aşa... în fiecare lună, în rest mă ocupam eu şi de aprovizionare... soţul meu s-a ocupat mai mult de... fică-mea, cu şcoala şi cultura ei generală. - Ce amintiri aveţi din copilăria ei? Ce vă amintiţi? - Amintiri? Deci sunt multe. El a fost foarte sever cu ficămea şi eu eram ...o persoană foarte emotivă şi mi-aduc aminte că odată nu au mers lucrurile aşa cum trebuie la şcoală şi şi-a scos cureaua s-o bată, şi eu am început să plâng şi ei au intrat în baie, au încuiat uşa, ca eu să nu fiu de faţă şi ... ştiu că am leşinat acolo. Asta îmi amintesc, aşa mai rău. Lucruri bune [exclamaţie]. Am avut şi satisfacţii multe, am avut un soţ extraordinar, pentru el cel mai important lucru era familia, copilul şi soţia ... şi am avut o pierdere foarte mare când, când a murit, nici acuma ... nu, nu mi-am revenit. îmi lipseşte foarte mult. - Era greu să creşteţi un copil în acea perioadă? V-aţi descurcat cu alimentele? - N-aş putea să spun că era greu, ştiţi cum era, pe timpuri, pe timpul regimului trecut cine se descurca, trăia bine, cine nu, trăia prost. Eu având, meseria pe care o am, puteam să fac rost de toate cele trebuincioase, deci n-a fost o problemă în sensul ăsta. Bani am avut destui, vă spun că pe lângă, soţul a lucrat la spitalul judeţean, întâi Ia policlinică, şi-a lucrat fiind chimist, eu chimist, am lucrat la laborator, avea salariu fîx, eu la fel, plus gărzile care erau plătite de la salvare. Deci ne-am descurcat cu banii, nu pot să spun, am făcut şi călătorii în străinătate, unde s-a putut merge în ţările socialiste peste tot am fost. Şi ne-am descurcat bine. - Cum era şcoala pentru fata dumneavoastră? Vi s-a părut mai grea decât cum a fost pentru dumneavoastră? - N-aş putea să spun, ea s-a descurcat bine, a învăţat foarte mult este drept, a urmat liceul Honterus în limba germană, că limba maternă e germana a ei, pentru că şi-a soţului era limba germană... Şi p’ormă a urmat o facultate de filologie la Iaşi, 273 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei după care a terminat prima pe ţară, deci putea să rămână în învăţământ mai departe Ia, Ia universitate, avea diplomă pentru asta, dar n-a rămas că însemna ca noi să ne mutăm acolo sau ea să rămână singură acolo şi n-am vrut, nici noi, nici ea n-a vrut să accepte şi aşa că a venit la Braşov ...şi fiind prima pe ţară a putut să aleagă şi a ales Cristianul, care e la 7 km de aicea şi facea naveta în fiecare zi. Acolo şi-a luat definitivatul, după 3 ani, însă n-a putut să intre în oraş, pe timpul acela, că Braşovul era oraş închis. De-abia după revoluţie a putut să dea concurs şi a intrat tot prima, a intrat la liceul Meşotă, profesoară. - Aţi avut nevoie de meditaţii pentru ea, când a dat la facilitate sau la liceu? -Nu, nu, nu. N-a făcut meditaţii. Nu, era foarte bine pregătită, n-avea nevoie ... - Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră în perioada Dej? Ţineţi minte colectivizările, naţionalizarea? - Aaa, noi n-am avut pământ la ţară, soţul meu a lăsat, unde, au fost foarte bogaţi părinţii lui şi bunicii, ei au stat în Cernăuţi, au lăsat absolut totul acolo şi bunicii lui au fost la Plosca, asta este o comună lângă Putna, se şi vede noi am fost acolo din... am vizitat mănăstirile şi ne-a arătat soţul, uite peste gardul ăsta e deja Plosca. Şi au lăsat 350 de hectare de pământ acolo, un conac ...şi ulterior s-a făcut acolo colectivizare, casa pe care au avut-o... pe Ghica Vodă, aşa se chema strada, prin centrul Cernăuţiului cu27 de apartamente,jos.numa’ magazine, [ia au lăsat-o acolo, şi-au venit aproape cu nimica, s-au repatriat în România. Deci ăsta-i pământul care a rămas acolo din partea soţului, noi n-am avut pământ. - Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră in perioada Ceauş eseu? - Prea mult nu s-a schimbat... ce să vă spun? Rău n-am dus-o, nu pot să spun că-am dus-o rău, însă n-am avut libertate, n-am putut să călătorim unde-am vrut, n-am putut să vorbim, deci mai mult probleme cu frica de securitate a fost. - Aţi fost obligată să participaţi la activităţi politice la serviciu? - Nu, nu, nu m-a făcut, a vrut să mă facă,... eu am fost utecistă în facultate, era obligatorie, mai ales că aveam note mari şi cei... primii trebuia să fie utecişti. După aceea, când am avut vârsta respectivă, deja lucram în Braşov, au vrut să mă facă ... ăăă ... membră de partid. Şi soţul meu s-a-mpotrivit, nici el n-a fost membru de partid şi s-a-mpotrivit şi aşa am refuzat. - Cum s-ci schimbat aspectul Braşovului în perioada aceea? - în perioada lu’ Ceauşescu? - Da. - Ei, s-a schimbat mult. S-au construit cartiere cu blocuri, au fost demolări, am avut mulţi pacienţi care s-au şi sinucis, care au fost demolat şi mutaţi în blocuri şi n-au putut să supravieţuiască, mai ales cei bătrâni. Noi ne-am cumpărat o casă bătrânească în Scheii Braşovului, pe care am vândut-o şi am avut şi o maşină de la o mătuşă de-a soţului, din asta din Germania, am vândut-o şi pe aia şi ne-am cumpărat un apartament ... foarte frumos cu patru camere, pe care îl avem şi-acuma, unde-am rămas eu singură acuma. 274 Vieţi paralele în secolul XX - Vă este dor de locuri care nu mai există? - Da. De multe ori, când mă plimb, atuncea mă gândesc: uite-aici a fost cutare loc şi nu mai este şi e altceva ... însă sunt şi locuri frumoase care s-au construit. - Ce fel de activităţi făceaţi în familie în perioada aceea? - In familie? ...când am ajuns acasă numai gospodărie.[a râs] în rest numai profesional ce-am făcut, am fost foarte ocupată. - Mergeaţi în vacanţă sau excursii? - Da, mergeam, păi v-am spus c-am fost de vreo 2-3 de ori am fost în străinătate, în toate ţările socialiste şi în unele şi de mai multe ori, am făcut odată, am fost şi-n Turcia, trei zile am fost într-o croazieră pe Marea Neagră, deci, n-am dus lipsa banilor, binenţeles am trăit foarte cumpătat şi ... n-am făcut risipă şi aşa puteam să economisim şi ceva bani şi-am rămas cu destui bani după revoluţie. - Aţi vizitat monumente istorice? - Da, am fost în mănăstirile din Nordul Moldovei, nu Nordul Moldovei, din... la mănăstirea Putna, la ... toate mănăstirile le-am vizitat. Unde-am mai fost? La Bucureşti, binenţeles, pe la muzee, în fiecare săptă ... an, iarna în ianuarie ne duceam o săptămână Ia Bucureşti, stăteam într-un hotel modest şi vedeam toate spectacolele timp de-o ... Ce bucureştenii n-au văzut tot anul noi vedeam într-o săptămână şi când a fost fică- mea mai mare, la 14 ani am dus-o şi pe ea. - Ce sărbători aveaţi în familie? - Aveam sărbătorile astea evreieşti tradiţionale, anul nou, Ion Chipur, Paştele, Pesatul, pe care toate le-am sărbătorit, Purimul. Soţul meu se trăgea dintr-o familie, nu habotnică, dar credincioasă şi cu tradiţie şi ... el ţinea întotdeauna sărbătorile şi ... - Aveaţi una care vă plăcea mai mult? Ne puteţi povesti despre ea, cam ce ritualuri erau? - Da, de exemplu sărbătoarea de Seger, de Paşte cum s-ar zice, când, 10 zile n-ai voie să mănânci pâine şi ... numa pască şi totul făcut în faină de pască. Sunt două seri de Seger, unde se povesteşte, că de fapt de ce sărbătorim noi sărbătoarea asta ... asta e, coincide cu ieşirea evreilor din Egipt, care s-au perindat mult timp şi n-au avut timp, se grăbeau, nu au avut timp ca să-şi facă pâinea şi atuncea au luat pâine nedospită şi de-aicea vine tradiţia cu pasca, cu matsus, cum se zice în ebraică. - Ne povestiţi cam ce făceaţi dumneavoastră, în familie cum se ţinea? - Se ţinea seara... erau doar primele două seri şi-atuncea capul familiei ...citea din Hagada, asta este o carte mică de rugăciune unde e trecută numa5 sărbătoarea respectivă. Şi-acolo povestea cum au ieşit evreii din Egipt, cât s-au perindat, ce-au mâncat, ce-au făcut, cum au crescut generaţii ... Asta a fost cea mai plăcută sărbătoare. Şi cel mic, este un pasaj acolo în religie, în Biblie, că cel mai mic din familie întreabă: “Cu ce se deosebeşte seara asta de toate celelalte seri?” şi-atuncea se povesteşte cu ce se deosebeşte. - O altă sărbătoare, ca să zic aşa... Ce se făcea pe 23 August? - Aaa, pe 23 August se făcea defilare, trebuia, eram obligaţi ca să ieşim pe orice vreme, să defilăm ore întregi, dacă nu te duceai, te sancţiona, făcea prezenţa şi de 1 Mai la fel. 275 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - De 1 Decembrie ce se făcea? - Nimic, nimic. Nu se sărbătorea pe timpul lui Ceauşescu 1 Decembrie, nu se sărbătorea. - Vă place să citiţi, aveţi o bibliotecă acasă? - Da, am, nici nu mai am unde să pun cărţile, [a râs] - Ce fel ele cărţi aveţi? -... am şi beletristică, am şi... lexicoane, foarte,‘toate volumele, am... cu litere gotice pe Shakespeare, pe Goethe, pe... ăstea sunt nişte cărţi foarte valoroase şi mai citesc din când în când, dar nu prea am timp. - Aveţi vreo carte favorită? - Ce să vă spun, nu-mi vine în minte ... îmi plac mai mult cărţile de călătorie. - Ce se putea cumpăra şi achiziţiona în perioada aceea? - Foarte greu, trebuia să ai o cunoştinţă, pe cineva pe la librării ... şi să te revanşezi cu ceva, ca să faci rost de câte o carte. Aşa am mai achiziţionat cărţi care nu prea se găseau. - Există vreo persoană remarcabilă pe care aţi întâlnit-o în viaţă? Direct sau indirect, deci şi prin cărţi? - Îhî... mă gândesc, nu-mi vine acuma-n minte ... l-am cunoscut pe profesorul Cajal, care este ... preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România care este o persoană deosebită... cu care n-aş putea zice că ne-am împrietenit, dar întotdeauna îmi face plăcere să vorbesc, să stau de vorbă cu dânsul. Un om foarte cult, foarte modest, cu toate că e profesor, fost profesor universitar, dar e un om deosebit. Asta-mi vine-n minte acuma, probabil că înainte nu, dar nu-mi aduc aminte. - Dacă ar fi să schimbaţi ceva în viaţa dumneavoastră, ce aţi schimba? - Oooo, în primul rând îmi pare rău că n-am plecat, că n-am emigrat şi eu în Israel, ca toţi prietenii mei, că nu mai am pe nimeni în Braşov şi toate rudele mele, am un frate care e în Israel de mulţi ani. Mă mai duc acolo în vizită, de asta îmi pare rău că n-am plecat, că dac-ar fi fost după mine am fi plecat de mult. Adică soţul meu n-a vrut să-şi lase părinţii, mama mea, tot aşa era mai în vârstă, n-am avut cum s-o las aicea singură. Atuncea dacă ai plecat nu mai puteai să vii înapoi, nu era ca acuma. Poţi să vii de oricâte ori vrei şi ... De-asta-mi pare rău totuşi, că n-am plecat, că altfel ar fi fost viaţa aceea din ’50, a mea şi a soţului ... - Puteţi să numiţi un monument din primul război mondial, din zona dumneavoastră? - în Braşov ... Din primul război? - Da, din primul ~ Aaa ... nu-mi amintesc... - Ce credeţi despre noile nume de străzi introduse după 1989? - îs foarte bune, îs la locul lor, dar asta trebuia făcut mai demult. E bine. - Sunt străzi legate de evenimente sau de personalităţi din al doilea război mondial? 276 Vieţi paralele în secolul XX - Cum să nu, sigur, da. E, de exemplu, e strada Iuliu Maniu, e ... nu ştiu dacă s-a schimbat, mi se pare pe undeva pe Victoriei, au fost discuţii s-o transforme în Coposu, b-dul Coposu. Cred că n-au fost de acord. Şi care mai este ... nu mai ştiu acuma. în primul rând Iuliu Maniu pe unde trec, unde merg ... Aşa ... 15 Noiembrie e legat de ... de răscoala de aici din ...din ’87. Nu-mi vin în minte acuma. - Ce credeţi despre numirea în ultimii 10 ani a unor străzi cu numele Antonescu? - Aaa, nu sunt de acord deloc. La noi cred că nici nu există strada Antonescu. Nu mai vorbesc de bust. Bine, Antonescu, pentru români a fost cineva, însă noi când ne-aducern aminte de Antonescu, ne-aducem aminte numa’ c-a făcut rele. Din Bucovina de Nord au fost deportaţi cam 250 de mii de evrei, pe timpul lui. Şi-au murit foarte mulţi. Şi-avem aicea asistate ale comunităţii, sunt 3 persoane care au fost... care sunt din Cernăuţi, cum era şi soţul meu, care au fost deportate în Transnistria, tot din ordinul lui. Deci nu avem amintiri plăcute, dimpotrivă şi nu sunt de acord cu acest lucru, să i se ridice osanale şi busturi şi nume de străzi ... Cum ştie şi comunitatea evreilor că n-ar trebui făcut acest lucru ... mai ales eu care ştiu că şi soţul meu, sub el a fost deportat. - Ne puteţi povesti mai multe despre deportarea soţului dumneavoastră? Unde eraţi când... - Da. Noi nu eram căsătoriţi, el era tânăr, avea 21 de ani atuncea, încă nu era... era în Cernăuţi şi Cernăuţi aparţinea de România Mare atuncea ...şi a fost, în primul rând au fost duşi în ghetou. Socrul meu a avut o fabrică în Cernăuţi de cloroform şi era şi director acest... proprietar, director al acestei fabrici şi l-au luat şi pe el ... şi i-au dus în ghetou şi p’ormă, cu mari insistenţe, nemţii au avut nevoie de un specialist pentru fabrica asta şi-aşa au scăpat ei de-acolo după câteva săptămâni. Dar, înainte să ajungă Ia ghetou, au fost luaţi şi ei cu toţi ceilalţi evrei şi duşi la muncă obligatorie. Soţul meu a fost zugrav ... şi socrul meu a fost. luat ostatec, că a fost ucis un soldat neamţ şi au luat toate personalităţile oraşului, le-au dus... Ştiu că soacră-mea mi-a povestit că i-a aruncat pe geam o pătură şi ... şi p’ormă... l-au dus înapoi ia fabrică, însă toate bunurile din locuinţă nu mai existau... el a avut şi un spital acolo, a construit un spital ... pentru evreii săraci, spitalul evreiesc. A făcut multe pentru... comunitatea evreilor de-acolo. Erau, cam 70%, erau evrei. Şi, p’ormă, după ce-au ... binenţeles au venit, comuniştii, au venit ruşii după nemţi ... şi-atuncea ... au luat casa, au luat... şi i-au făcut moşieri şi trebuia, bunicii soţului trebuiau să părăsească comuna şi conacul şi pământul în 24 de ore şi cu o bocceluţă au plecat şi au venit la Bucureşti şi ... Iar ... soţul meu p’ormă, aici încă nu s-a făcut naţionalizare, în ’47. Au avut o fabrică la Târnăveni, cu acelaşi profil. Şi-acolo a venit naţionalizarea şi a luat şi fabrica aia...El a intrat într-un laborator de analize medicale, şi a făcut meserie ... - Altceva, ce consideraţi semnificativ, pe lângă ce ne-aţi spus? - Am o nepoţică ... care are 13 ani, foarte drăguţă, foarte deşteaptă, aproape în tot se vede... Ea e toată bucuria mea. Şi plec cu ea la mare acuma în 23 iulie, o mai 277 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei iau în excursie. După revoluţie a început câteva excursii în străinătate ... Cam asta e ... serviciul, mai semnificativ... Ce să vă spun, trăiesc din pensie şi din ce mai primesc de aicea... Respondent: Greif Ruth Intervievator: Todor Adina Interviul a fost realizat la data de: 5.07.2001 278 Vieţi paralele în secolul XX Nu m-am dezis de mişcarea legionară şi nici nu mă voi dezice - Dacă ne puteţi povesti când v-aţi născut şi unde, cum era... - M-am născut în ziua de 4 decembrie 1915, Roşiori de Vede, judeţul Teleorman. Copilăria... mi-am facut-o acolo, şcoala primară şi gimnaziul la liceul din Roşiori de Vede. După aceea am trecut la şcoala dă viticultură din Valea Călugăreaspă pă care am terminat-o în 1932 şi am urmat Şcoala Superioară de Horticultură din Bucureşti. Am făcut serviciul militar după aceea [îşi drege vocea] la Regimentul 1 Transmisiuni în Bucureşti, concentrare... şi închisoare. Concentrare militară şi închisoare. Am fost condamnat, în primul rând am fost arestat în 1939 când Armând Călinescu a fost împuşcat. Am fost pus în libertate şi după aceea am fost concentrat. După concentrare a venit evenimentele din 6 septembrie 1940 cu venirea la conducerea ţării a Mişcării legionare, care guvernare a fost de 4 luni de zile. Eu personal ca legionar, atitudinea mea politică a fost pentru emanciparea morală, politică, economică a neamului românesc, pentru redresarea lui morală. De aceea am făcut parte din Mişcarea legionară din 1934, după împuşcarea lu’ Duca şi am participat şi am activat până în prezent, am activat până în prezent în Mişcarea legionară, până în momentul de faţă [îşi drege glasul]. în 1941, când Antonescu, Ion Antonescu, generalul şi conducătorul statului român a dat lovitura de stat şi a înlăturat Mişcarea legionară de la putere, a înlăturat Mişcarea legionară. Eu şi cu... împreună cu mişcarea legionară am intrat în închisoare. Am fost condamnat 5 ani de zile muncă silnică pentru că [tuşeşte] m-am împotrivit atitudinii lu’ generalului Antonescu dar şi armatelor germane care ocupase ţara. Pentru asta am fost condamnat de tribunalul militar dân Timişoara la 5 ani muncă silnică, pă care i-am executat [îşi drege vocea] în diferite închisori până în 1946, în 28 mai când am fost eliberat din închisoare prin expirarea pedepsei. Imediat după ce am ieşit din închisoare atunci... când am ieşit [îşi drege vocea] când am fost pus în libertate am găsit regimu’ instalat comunist cu care deja prin lovitura de la 23 August se instalase regimul comunist. Am fost silit de...propriu-zis 2 ani de zile deci din’46 până în 15 mai 1948, deci 2 ani dă zile în care timp, aceşti doi ani de zile, eu am luat legătură imediat după ce am ieşit din închisoare cu Comandamentul Mişcării Legionare pe ţară care a declanşat lupta anticomunistă totală în toată ţara. După 1915, după 1948 când am fost căutat dă autorităţile de stat pentru ca să fiu arestat am scăpat nearestat. Am fugit. Am stat în stare dă... fugă 2 ani de zile, până la 1 februarie 1950, când o echipă de 5 civili din Ministerul de Interne a venit în Roşiori de Vede, o unitate militară a înconjurat casa în toiul nopţii şi m-au arestat. Am primit o condamnare de 20 dă ani muncă silnică pentru activitate contra ordinii sociale, cum spune în articolul respectiv. Am făcut această închisoare exclusiv în Aiud, Aiudul care era o închisoare specială pentru legionari. în o mie nouă su... au evoluat evenimentele aşa cum se ştie din perioada asta...de după... război şi până Ia 1964 când datorită presiunilor politice din afara ţării s-a ajuns la concluzia ca să, ca eli... ca... foştii deţinuţi 279 I stor ie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei politici să fie eliberaţi. Şi astfel pân...decretul din 1964 am fost pus în libertate. Cu condiţia ca ...impusă mie de către Ministerul de Interne, din motive de securitate, să nu mă duc, să nu mă stabilesc în zona în care am trăit. Adică în Roşiori de Vede în Teleorman. Din motive de securitate. Iniţial m-am împotrivit, dar până la urmă a trebuit să...să accept şi mi s-a fixat nu domiciliu oblgatoriu, ci mi s-a recomandat să mă stabilesc în Braşov unde mi se va da toate condiţiile dă viaţă. Chiar în întâi, la întâi august 1964 am fost eliberat de la Aiud şi..,am venit la Braşov unde ... promisiunile...că mi se va da locuinţă, servici şi-aşa mai departe au fost nule. Serviciul mi l-am găsit singur, locuinţă nu mi s-a dat, a trebuit ca în timp de.. .să-mi fac io rost dă locuinţă. Şi aşa am ajuns io în Braşov. Aşa că...io istoria Braşovului n-o cunosc dân interiorul Braşovului şi eventual ce ştiu, ştiu ce ştiu toţi elevii şi toţi...oamenii care au trecut pân şcoli şi care au învăţat în cadrul istoriei şi dăspre anumite cetăţi, pentru că Braşovul până la urmă a fost o cetate medievală, ca să spunem aşa şi...încolo nu cunosc prea multe aşa...deosebit sau...dacă aş fi fost braşovean poate că aş fi fost mai, mai dotat din punctul ăsta de vedere. Cunosc, cunosc foarte bine locurile mele natale, din punct de vedere istoric. Altceva ce aş mai putea să vă spun [îşi drege vocea] este că stabilit în Braşov, securitatea...a fost cum să spune cu ochii pă mine. Permanent am fost suspectat, urmărit, tracasat până peste poate. Pot să spun că nu era săptămână în care să nu fiu chemat, avizat şi tot felul de şicane să mi se facă, cerându-mi-se în ultima analiză, asta din 1964 de când am venit aicea şi până în 1973. Şi o să vă spun de ce numa’ în termenu ăsta. Mi se cerea, nici mai mult nici mai puţin, decât să îi servesc, în ghilimele, să fiu informator, ca să spun aşa. Categoric am refuzat. Iniţial. Din capu’ locului. Nici n-am vrut să discut. După 7-8 ani de presiuni sub toate rapoartele, şi vă dau un exemplu: mi s-a promis...să cedez, că dacă cedez voi avea locuinţă, unde vreau în Braşov. Soţia mea care era bolnavă şi n-avea serviciu va primi ...salariu adică o sinecură. Ea numa’ semnează şi aşa mai departe. Şi multe alte facilităţi de viaţă. Desigur că am refuzat. Nici n-am vrut să discut problema asta. Plus... anumite ameninţări... şi multe, multe alte lucruri, amănunte care n-are rost să le punem aici. După 1989...am lucrat, un moment, am lucrat ca câmp de muncă, eu sunt agronom, dar nu, nu mi s-a dat aceasă posibilitate să îmi exercit profesiunea mea. Pentru că ei aveau nevoie să fiu aici în Braşov, adică sub control cum s-ar spune aşa, sub supraveghere. Şi...atuncea mi-am găsit eu, cu ajutorul lor, ca să spunem aşa, mi-am găsit serviciu în cooperativa “Tehnica”. O paranteză: eu cunosc foarte bine fotografia pentru că tatăl meu, părinţii mei au fost fotografi. Şi-o cunoşteam dă mic copil. Şi-o cunoşteam bine. Am tot stat la această problemă şi m-am angajat în cooperativa “Tehnica” din Braşov, unde am lucrat din ’64 şi până în ’86 când am ieşit la pensie. Evenimentele din ’89 au adus eliberarea, zic în ghilimele, de comunism pentru că nu există o realitate totală şi... am beneficiat ca fost deţinut politic de toate facilităţile decretului respectiv, legea 118 din ’90. Cam asta este până în momentul de faţă, toate...din punct de vedere...social problema mea. Acuma am 86 dă ani, sunt destul de bolnav, am avut 2 infarcturi şi o pareză. Am fost cu prima căsătorie, am avut-o în 1965, cu o consăteană d-a mea din 280 Vieţi paralele în secolul XX Roşiori de Vede care a fost şi ea în închisoare tot ca legionară şi ieşise şi ea la miză. In 1973 a murit. Dă cancer. Şi în 1976 m-am recăsătorit cu actuala soţie. Ce aş mai avea de spus? După... 1989, fiind bolnav, n-am putut participa la Bucureşti la revoluţia respectivă. Atuncea am făcut pareză. Chiar în 20 iunie o mie nouă sute şapteze...în o mie nouă sute... 89 am făcut o pareză, paralizare pă mâna stângă, în partea stângă. Şi... tot timpul însă, după posibilităţi şi împrejurările în care am trăit, în structura mea sufletească am rămas legionar. Am activat în sensu5 contactului cu oamenii cu...dă zi, niciodată nu m-am dezis de mişcarea legionară şi nici nu mă voi dezice, nici în închisoare şi nici în libertate, ca să-i spunem aşa...întotdeauna am mărturisit această credinţă şi convingerea mea intimă este că este singura soluţie de salvare a neamului românesc principiile mişcării legionare. Pentru că mişcarea legionară n-a fost altceva decât expresia neamului românesc pentru viaţa Iui. Propriu-zis eu n-am făcut politică. Pentru că mişcarea legionară nu s-a manifestat ca partid politic. Dacă ea a fost împinsă a face politică a fost pentru a participa la viaţa politică a ţării româneşti, a neamului românesc. Pentru că altfel nu să putea. Mişcarea leginoară se bazează după principiile că legile bune salvează o ţară dântr-o economie nenorocită şi om... o amoralitate dă distrugere a spiritului uman. Mişcarea legionară,., nu prin legi, e convinsă că nu prin legi lucrurile într-o societate să pot schimba, în bine, ci prin om, pân’ educaţia morală, creştină a individului. Legea bună făcută de sus în Parlament sau forul care conduce-n ţară ajunge jos ne... bună făcută, ajunge jos aplicată rău, invers. De ce? Din cauza scării pă care o par... parcurge prin funcţionare şi oamenii care aplică legea. Dacă aceşti oameni sunt cinstiţi legea făcută bine sus va da rezultate bune jos. Dacă această, va da bune rezultate jos dacă va fi mânuită şi aplicată dă oameni competenţi din punct de vedere moral. Dacă nu, legea făcută bună sus ajunge jos rea, negativă. Pentru că obeservaţi şi dumneavoastră astăzi mai mult ca oricând poate, deşi eu nu fac prea mare diferenţă între corupţia care exisă astăzi şi corupţia care a existat în aşa zisa democraţie dintre cele două războaie în România. Nu prea fac mare diferenţă. Aceleaşi lucruri. însuşi naşterea mişcării legionare a dus la creerea ei. Din aceste motive. în decadenţă morală în care conducerea politică, nu neamul românesc, la conducerea politică dintre cele două războaie a dus la prăbuşirea economică, morală şi pân’ la urmă prăbuşirea hotarelor ţării, în 1940. Asta-i istoria tragică a poporului român, a ţării române şi a neamului românesc, să zic dă la data dă care m-am născut şi până acuma. Cauzele sunt şi externe şi interne. E o vastă problemă ca să discutăm lucrurile astea. Va trebui zile întregi, o istorie întreagă este pă care v-o poate s pune un om care nu le-a citit, nu le-a auzit dân poveşti, ci le-a trăit total pe pielea şi sufletul...asta e ce pot să spun... iar dacă e.. .am ocazia să vă recomand ceva, o să vă recomand să fiţi creştini că sunteţi românce, să fiţi să vă iubiţi neamu’, să ave să aveţi dragoste de acest neam, de acest popor. Şi să luptaţi pentru reîntronarea cinstei şi corectitudinii şi sentimentului de creştin şi de român dân timpul lui Ştefan cel Mare. Sau a lui Mihai Viteazu. Dacă...voi tineretul veţi reuşi să faceţi acest lucru e cea mai mare biruinţă pă care, pentru care neamul românesc vă va mulţumi şi vă va ferici. Alte lucruri în mare, în linia mare v-am spus. Alte lucruri, amănunte, curiozi...curiozităţi, informare...putem să discutăm. 281 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - A..deci spuneţi-mi cum a fost la...închisoare.., - Cum a fost la închisoare? - Da. - Eu am făcut două închisori [îşi drege glasul]', una sub hegemonia germană, în Europa, deci cei 5, 5 ani...nu e corect că...23 August a intervenit chiar aproape la mijlocu’... închisorii. Da’ mă rog eu îi zic aşa: 5 ani. ...în timpu ...lu’ Antonescu am fost în, la...Aiud am făcut închisoarea în general, da’ am mai fost şi pân’ alte închisori. Şi...a fost mai, să zic aşa, mai uman. Adică...din când în când mai corespondam cu familia, mai se punea câte-un pachet două, mă rog, dar închisoarea a fost destul dă aspră .. .în închisoarea.. .sub regimul comunist a fost un regim de totală exterminare. Din 15 ani aproape cât am făcut, că io am fost condamnat 20, dar în 1964 a intervenit decretu’...şi am fost eliberat, deci aproape 15 ani de... făcusem. Şi...[oftează] a fost un regim de exterminare. Din aceşti 15 ani eu am făcut 5 ani în Zarga, sau aproape 5 ani. Zarga era un pavilion aparte în incinta închisorii Aiud, insalubră total, scoasă din circulaţie de regimurile dinainte pă care au, au reactivat-o regimul comunist şi...pot să vă spun că din această închisoare, ca s-o reprezint cam aşa cum este, am scăpat 10-12 persoane. încolo toţi am fost exterminaţi. Prin: înfometare, bătăi, izolare şi tot felul dă mijloace d-astea barbare, dă distrugerea omului din punct de vedere fizic şi din punct de vedere moral. Pot să afirm, cu mâna pă inimă, că...prin toate...[îşi drege vocea] perioadele, prin toate mijloacele care mi s-a aplicat n-am ...[soţia ne şopteşte să ne servim cu suc] n-om abdicat de la crezul meu. N-am făcut nici un fel dă compromis. N-am semnat, nici, pe hârtie, nici verbal, nici o umbră de compromis. Dumnezeu, vigoarea mea sufletească, credinţa mea şi poate vigoarea trupească, am fost foarte sănătos, mi-a ajutat să trec peste aceste hopuri. Trăiesc şi mor împăcat pen..., în faţa lui Dumnezeu şi în faţa neamului meu mă consider bun. Şi nu-mi atribui nici un, nici, ca ce, ca orice om pot greşi faţă dă Dumnezeu, faţă dă oameni, dar faţă dă conştiinţa mea niciodată n-am greşit. Asta pot s-o firm, s-o afirm. Poate faţă dă oameni, ca orice om păcătos, la biserică aţi văzut dacă mergeţi, că...orice om are nevoie de iertare în faţa lui Dumnezeu. Şi...n-aş avea...n-am nici un fel dă...ranchiună, nici un fel dă...dorinţă dă....răzbunare, dă lucruri dintr-astea, at...absolut total, n-am ni, nimic, io...mi s-a întâmplat să mă întâlnesc, afară fiind, cu un cetăţean, n-are importanţă cine, care în închisoare...m-a turnat, adică...m-a spionat sau cum să spun că peste tot sunt turnători şi lucruri dintr-astea. El s-a cam speriat de...de întâmplarea asta a acestei întâlniri, io am sesizat lucru’ ăsta, m-am dus la el şi i-am dat mâna, ce mai faci şi-aşa mai departe, încât ai...am sim...am văzut pă faţa Iui uşurarea că nu am luat altă atitudine. Şi ăsta este ...[îşi drege vocea] un principiu al mişcării legionare. Io am fost educat din punct dă vedere moral şi spiritual de părinţii mei, dar, de istoria neamului meu, d’afinitatea mea sufletească cu el, dă credinţa mea în Dumnezeu şi dă dragoste... pentru oameni, indiferent cine ar fi, duşman, prieten, frate, soră sau ştiu eu. Asta e ca rezultat al educaţiei pă care am primit-o exlusiv în mişcarea legionară. Aşa-zis în “cuiburile legionare”. Acolo se oficia dă o educaţie 282 Vieţi paralele în secolul XX creştină românească în integritatea ei totală. Am participat la atâtea şedinţe, sute poate în viaţa mea, dă şedinţe legionare, în cuib, şi-acolo nu să vorbea decât dă bine pentru neamul românesc, pentru oameni, nu s-a vorbit nimic dă ceea ce suntem acuzaţi. Pentru că acuzele care ni să aduc nouă, în afară de unele care sunt realităţi, izvorâte şi provocate dă duşmanii noştri, noi...n-am urmărit rău. Noi am vrut binele. Acuzaţiile care ni s’-aduc sunt minciuni totale, nici măcar un sâmbure dă adevăr într-un film care ponegreşte, într-o carne care ne, într-o carte pă care, care ne huleşte sau... mai ştiu eu ce alte mijloace a... Total minciuni. Nu-s lucruri auzite, nu-s lucruri spuse dă cineva, sau scrise, ci-s lucruri trăite dă mine. Io cunosc perfect dă bine ce-a fost şi ce vrea mişcarea legionară. Le-am trăit lucrurile astea. Suntem...ca o paranteză...suntem acuzaţi dă antisemitism. Pot spune un lucru: n-aş fi fost legionar şi n-aş fi legionar dacă o oră în viaţa mea aş fi fost antisemit. Mişcarea legionară nu ne-a învăţat aceste lucruri. Ne-a învăţat să iubim omul indiferent dă originea lui, pentru că nimeni, e o aberaţie...să crezi că...dacă cineva s-a născut într-un neam din care tu nu aparţii trebuie să-l urăşti sau sa ai o anumită atitudine negativă faţă de el. E absurditate treaba asta. Un \ucru...[oftează] cu toate astea am fost acuzaţii de lucrurile astea fără nici o dovadă. Fără nici o dovadă, repet d-o mie dă ori. Nici o dovadă nu este care să vină să confirme. Vă dau un exemplu sau...cel care ne-acuză pă noi dă anumite lucruri, io nu discut şi-i spun: vreau dovadă, nu vorbe, dovadă. Am fost acuzaţi c-am omorât evrei, în timpu’... loviturii de stat dată de Antonescu contra legionarilor, dă care poate şi voi aţi auzit... Dacă regimul Antonescu care a fost contra noastră, dacă regimul comunist care a fost contra noastră, ideologic vorbind, ar fi...avut o cât dă mică dovadă dă faptele de care suntem acuzaţi ar fi făcut măcar un proces, da’ nu-i, n-au putut să-l facă pentru că n-au găsit elementele necesare unui proces. Nu au găsit un singur legionar care, care reprezintă din punct de vedere legionar mişcarea legionară, un singur legionar care să fi asasinat un evreu. Pentru că n-au avut nici o dovadă. Şi-atuncea...atâtea sute şi sute care ne-a adus nouă...nu s-a găsit o singură dovadă. Verbal poţi să spui orice, da’ ca să dovedeşti...n-au putut. Şi...referindu-ne la situaţia în care ne aflăm noi ca popor astăzi. Şi...mă, mă refer în special la dumneavoastră tinerii, care sunteţi total nevinovaţi dă situaţia în care să află ţara. Sunteţi minţiţi, duşi pă cărări greşite fără ca să vă daţi seama. Dumneavoastră...sunteţi ca o lacrimă. Ca o lacrimă în, într-un ocean dă mizerie şi sigur că dacă nu cunoaşteţi istoria, trecutul acestui popor, acestui neam sunteţi foarte uşor dă manipulat, dă manevrat. Dumneavoastră nu cunoaşteţi Mişcarea, prin Mişcarea dreptăţii ne referim la subiectul de fond. Nu cunoaşteţi istoria Mişcării legionare, faptele ei şi lupta ei. Pentru că dacă le-aţi cunoaşte şi presupun că aţi avea o structură morală şi sănătoasă n-aţi tolera această crimă care se face contra unor oameni care n-au vrut altceva decât să scoată neamul din mizeria morală şi materială în care se află. Şi pentru asta au suferit, au murit ca martiri. Este greu, e greu să vă imaginaţi, câteodată şi eu mă întreb oare a fost chiar aşa. Io care am trecut pân’ ele. Oare atâta am rezistat la chinuri, la bătăi, la încarcerări şi câte şi mai câte înfometări încât vorba unui prieten 283 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei al meu cu care mă-ntâlnisem întâmplător înînchisoare:“-CemaifacimăiAndrei?- Mă...nea’Ghiţă, zice, era mai mic ca mine, zice am uitat cum e să, să fii sătul.” Pentru că înfometarea nu era de o zi, dă trei, era dă ani de zile, dă zeci dă ani de zile. Pentru...eu am făcut aproape 20 dă ani de închisoare, fără 4 luni. Deci 20. Io aş vrea şi.. .pă mine mă doare faptul că tineretul dă astăzi e puţin alunecat pe o pantă a vieţii uşoare, a vieţii de huzur fără temei. Fără muncă adica. Că din punct de vedere creştin, care este baza spirituală a neamului românesc*, mă refer la creştin-ortodox, este cam departe. Şi este...am un sentiment dă dragoste, de mulţumire şi dă biruinţă când văd tineri dă vârsta dumneavoastră, nu duşi dă mână dă părinţi, dă vârsta dumneavoastră, care mergeţi singuri unde mergeţi, când îi văd în biserică. Este un semn dă îndreptare şi dă speranţă pentru binele acestui neam. Nici nu vă-nchipuiţi cât de mult contează cunoaşterea Iui Dumnezeu. Cunoşterea credinţelor în care au murit de-a lungul a 2000 dă ani românii. Ce vreţi? - Dumneavoastră când aţi luat prima oară contact cu mişcarea legionară? - 1934. - Şi cum aţi procedat? - Aderarea mea a fost uşoară. Pentru că... la povestiri le... mama mea îmi povestea, îi plăcea istoria, i-a plăcut să citească deşi avea 4 clase primare, ca de copil mic, noi am fost 3 fraţi, 2 băieţi şi o soră. Dă copil mic ă...ne povestea dă Mihai Viteazu’, ne povestea, încă înainte d-a intra-mşcoală, dă...trecutul istoric al neamului românesc. Şi... mie mi-a şi plăcut să citesc. Şi m-a interesat de copil. Părinţii mei dă fapt erau orăşeni ei, da’ tatăl meu era, venea de la ţară. De la 9 ani a plecat la, dân satul lui şi...s-a stabilit ca să spunem aşa în oraş, a intrat ucenic la o prăvălie şi- a-nvăţat o meserie şi-aşa mai departe, [oftează] Am fost animat dă mic copil dă...şi cum să spun eu aşa, impresionat mai bine zis dă mizeria în care trăia ţăranul român [îşi suflă nasul], care era talpa ţării, aşa să spunea, care era izvorul nesecat dă oameni pentru luptă, pentru învăţătură şi-aşa mai departe. Şi...când vedeam oamenii care-n timpul războiului dă-ntregire din 1916 au fugit dă front, au dezertat, s-au fofilat în fel şi chip ca să nu meargă pe front. Şi ţăranul român a plecat să-şi apere patria şi s-o-ntregească şi-au murit cu sutele dă mii în război, când după-ncheierea păcii şi după Unirea cea Mare din 1918 am văzut oameni care dezertaseră, care într-un fel sau altul de a nu merge pe front să-şi apere ţara, i-am p-aceşti oameni prin politică, prin corupţie, prin hoţie, pân’ înşelătură, pân mijloace dintr-astea rele s-ajungă pă tribuna dă conducere locală sau generală, pă ţară. Ăştia erau politicienii care prin politică şi-au făcut o meserie şi şi-au făcut averi. Şi nu numa’ atât, da5 chiar asupreau, poate mai rău dăcât duşmanii dinafara ţării pă ţăranu’ acesta. Atunci dă copil când am văzut această nedreptate m-a revoltat. Pentru că vedeam pă unchii mei, pă verişorii mei muncind dân zi şi până-n noapte şi trăind cu ceapă şi mămăligă şi fasole. Iar produsul lor bun erau nevoiţi să-l vândă la târguri, apropiate sau unde era, untu’, brânza, laptele, asta m-a revoltat. Adică eu am fost un revoltat; da’ dân punctu’ ăsta de vedere, dân punctu’ ăsta de vedere. Când ă...mai mare facându-mă am văzut demagogia care-nflorea în toate 284 Vieţi paralele în secolul XX părţile, pă toate drumurile, minciuna şi desfrâul acelor care aveau menirea de fapt să conducă, iar cel de jos de la plug ducea mizeria şi greu’. Când am întâlnit un prieten, care mi-a vorbit prima dată de mişcarea legionară şi când mi-a povestit câte ceva am fost total alături ş-atuncea am intrat Mişcarea legionară. Şi de-atunci şi până astăzi, ce v-am mai spus am continuat. - Şi în vremea aceea oamenii aveau încredere în Antonescu? - Acuma mă scuzaţi 2 secunde, [merge la toaletă] - Nu prea am ţinut cont în ceea ce v-am spus dă interogatoriul ăsta. - Da, da. Păi nu nici nu trebe. Ideea e să ne spuneţi ce credeţi dumneavoastră. - Eu întotdeauna vorbesc ceea ce simt. - Da. Pai aşa trebe ...ce ...e mai important pentru dumneavoastră, nu întrebările. - Pentru cei care nu cunosc şi...cred că asta este important la o, adică să fie cinstit în ceea ce spune, în ceea ce vorbeşte şi în special în ceea ce face. în vorbă mai poţi greşi, uşor: mai tragi o înjurătură, dar... e vorbă, poţi să revii, mă ierţi, dar când ai lovit iertarea este ş-a mea şi Ia Dumnezeu, că ş-acolo se poate ierta. Io...mi-a plăcut adevăru’. Dă copil. Nu suportam. Io am făcut o şcoală la Valea Călugărească, şcoala de viticultură. Ş-acolo am avut un destoinic pedagog, părintele Mihuţ, doctor în drept şi filosofie, care era şef de cultură şi av...şi licenţa în agronomie. Şi era şef de cultură. Un om erudit, bine pus la punct, un deosebit om. Şi... când m-am dus io prima dată, în primu’ an la şcoală acolo făceam practică, de exemplu prăşam nişte vie, lucram la vie şi m-am ... Şi... acolo nu că era norme, dar era aşa o întrecere copilărească între, între elevi, să care ajunge mai întâi să termine rându’şi aşa mai departe. Şi... nu ni să oferea nimic, era o chestie mai mult sau mai puţin copilărească între noi. Şi... eu am văzut o şmecherie la un, unul Şiru, aşa îl, băiat dân Dâmboviţa... C-a furat, că ş-acolo era şmecherie, să, cineva l-a ajutat ca să meargă mai repede. Deşi nu era nici o voie pentru lucrurile astea...dar io am văzut. Şi când ăsta, că era premiat că era, aveam şefu’ adică unu’ dintre noi mai mare care ne conducea, lucra. Şi era pupat, pupat pă frunte că a ieşit primu’ şi el a ieşit primu’, dar pân fraudă. Şi eu am văzut treaba asta şi m-am împotrivit. Am zis dă ce? Că uite ce-a făcut, eram 14-15 ani, cât aveam. Şi...m-am luat la bătaie cu el. A sărit la mine şi eu am dat că eram cam bătăios, cum se spune aşa mai, mai altfel. Şi...l-am împins şi s-a împiedicat dă ceva, a căzut şi şi-a zdrelit la cap, mă rog. în timpii’ ăsta a venit şefu’ dă cultură. Eram dă vreo câteva luni în şcoală. A venit şefu’ de cultură: “Ce-i aicea, ce s-a-ntâmplat?” şi toţi au spus şi io am ieşit vinovat că l-am împins p-ăla şi-a căzut şi şi-a spart capu’ şi...şi m-a certatu’ de cultură. Da’ io i-am spus adevăru’. Mă rog. S-a uitat la mine şi nu mi-a zis nimic, nu mi-a făcut nimic. Da’ştiţi ce mi-a spus? Cam 15 ani aveam. “- Dă unde eşti? - Din Roşiori de Vede. - De unde? Eşti din Basarabia?”, chiar aşa mi-a spus. Aveam eu probabil o mutră dă basarabean şi mai aveam şi o cămaşă cu pătrăţele roşii. Şi zic: Nu sunt basarabean. - Dă unde eşti? - Dân ă cutare. S-a uitat el la mine: - Bă ai o fi, ai figura lu’ Tolstoi”, aşa mi-a spus. Şi io ştiam eu dă Tolstoi, da’ mă rog, dă Tolstoi. Şi se uită el la mine şi eu 285 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei eram foarte supărat, foarte enervat aşa în mine şi ştii mi-a spus: “Bă tu ai să faci în viaţa ta multă puşcărie’'. Când aveam 15 ani. Ca dup’-o pauză se uită la mine. Pă mine m-a, m-a zdruncinat chestiunea, da’ nu atuncea când mi-a spus, că nici habar n-am mai avut, nici nu m-am mai gândit la treaba asta, niciodată. Da’ când am fost arestat şi condamnat, chiar în sala tribunalului dan Timişoara, când mi-a pro, când mi-a citit sentinţa. ..[s-ci terminat partea A a primei casete]. .. .d-asta ca o prezicere, o prorocire şi io, ime, da’ d-atunci cred că nu m-am gândit niciodată, da’ atuncea mi-a venit în cap, chiar în sala tribunalului, la uite domnule părintele Mihuţ a avut dreptate. Nu ştiam câtă închisoare am să fac, da’...Vreai! întrebări, dacă nu... - Da...ă...tot legat de persoane, dacă există vreo persoană remarcabilă pe care aţi întâlnit-o, în persoană, direct, prin lecturi sau la televizor...[soţia ne întrerupe rugăndn-l să îi dea ochelarii]...care v-a influenţat... - Ziceţi dumneavoastră că m-a interesat sau m-a influenţat... - V-a influenţat...o persoană remarcabilă... -Da. Ă...deşi personal nu l-am cunoscut, eu eram prea mic, prea mărunt, dar cel care m-a impresionat puternic şi...am simţit ca o poruncă să mă-ncadrez acestei lupte a fost Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul cum îi spuneam noi. Acest om avea o personalitate excepţională. Pentru toţi care l-au cunoscut şi l-au văzut. Era...un manifest când mergea el pă stradă. Când ă...l-am văzut prima dată, eram la sediul din Guttenberg, prin 1934 cam aşa ceva, toamna dacă nu mă înşel şi...acolo la un moment dat el pă poartă, ieşea, am văzut 2 bărbaţi ieşind. Şi io întreb pă unu’ d-acolo, cu care vorbeam de fapt, io eram într-un grup de 3-4 inşi aşa tineri ca şi mine şi zic: Cine sunt bărbaţii aceştia?, zice “Corneliu Zelea Codreanu”, care?, “ăsta din stânga”. I-am lăsat baltă p-ăştia şi m-am dus. Şi mergeau, 2 bărbaţi. El, în stânga şi ca să-l văd şi-n faţă mergeam repede...parcurgeam 30-40 de metri şi veneam să-l văd. Omu’ ăsta...era de o forţă spirituală deosebită. Io n-am mai întâlnit în viaţa mea un om cu atâta forţă. în, lângă el te simţeai puternic. Dacă simţeai alături de el. Şi dacă erai contra lui te simţeai purice, nimic şi nu suportai...pigmeu erai. Omu’ ăsta a zguduit societatea românească dân temelii, la timpul lui. Şi...el în tinereţe a declanşat prima luptă şi prima acţiune anticomunistă în o mie nouă sute nouăsprezece-douăzeci. Eu vă recomand şi prietenul nostru dacă acceptaţi e obligat să vă procure o carte în care îl veţi găsi pe acest Corneliu Zelea Codreanu. în faţa lui păru’ alb şi copilu’ să-nchina. A fost un general Cantacuzino Grănicerii. Vă dau un exemplu. Un bărbat dă şaizeci şi ceva dă ani...un erou în războiu’ mondial când s-a unit ţara în 1916-1918, un erou pă front, care în faţa lui, Corneliu Zelea Codreanu, care era un tânăr ca dumneavoastră, ca Mircea [un tânăr care ne-ci făcut cunoştinţă cu respondentul şi care a fost de faţă la o parte din interviu] sta drepţi. Nu dân alte considerente, ci dân ceea ce reprezenta el pentru societatea românească. Un Nae Ionescu, un mare filosof şi-un mare gânditor şi-un mare om de cultură, care depăşise graniţele ţării în faţa lui să pleca totu’. Are o expresie el undeva, Nae Ionescu, profesor universitar. Să isca o problema politică, economică sau mai ştiu eu ce, şi Nae Ionescu se frământa el ca om cu doxă mare 286 Vieţi paralele în secolul XX şi în vârstă, se frământa cum să rezolve această problemă. Ca şi ceilalţi şi nu, nu găsea o soluţie prea bună. Şi se ducea şi-i spunea Căpitanului: “Uite aşa m-am gândit şi nu pot să” şi lui Căpitanul...ţac: ”Un moment. Asta e!”Şi are el o expresie care e mai aşa curioasă: “Eu mă screm ca să realizez ceva, adică să pot să rezolv această problemă şi când i-am spus-o lui, lui îi vine, eu mă screm şi lui îi vine”, deodată [sta încet]. Adică omul ieşit din comun, da5 în sens pozitiv. Şi aşa era. Aşa era, asta e realitatea. Eu l-am ascultat pe Corneliu Zelea Codreanu în diferite împrejurări ocazionale. Şi nu numi eu, da’ toţi oamenii care au fost de faţă şi-n general erau numai intelectuali ca să spunem aşa, dă rasă chiar. El a creat tineretul dintre cele 2 războaie. El a făcut educaţia, el a fost forţa morală numărul 1 a neamului românesc, în perioada asta. în jurul lui erau oameni dă mare cultură şi tot ce-a avut mai bun ţara asta a fost în mişcarea legionară între cele 2 războaie. Tot ce a avut mai bun: ţărani, muncitori, intelectuali, exponenţi din punct de vedere cultural, în jurul lui. Au fost şi duşmani care mânaţi de orgolii. Şi un tânăr de 25 de ani, un tânăr, da’ un geniu, să facă şi să dreagă. Pentru duşmanii neamului românesc, Corneliu Zelea Codreanu, vă spun succint, a fost, pentru duşmanii neamului românesc sau pentru inconştienţi ca să fiu mai maleabil, a fost un pericol pentru ei, pentru ei care au minţit poporul, care erau demagogi, care erau corupţi, care erau criminali. Pentru ei era un pericol. Pentru pleiada asta de oameni era un pericol. Pentru masa, de jos şi de sus, masa bună, masa cu simţăminte nobile, cinstite, nu mai mult, era îngerul. Dumneavoastră e greu să vă închipuiţi, să vă imaginaţi. N-aţi, n-aţi avut cum, n-aveţi cum. Dar... ajunsese ideal pentru oamenii cinstiţi de aceea duşmanii au hotărât să-l înlăture ajutaţi cu brio dă fraţii lor, adică fraţii duşmanilor din neamul românesc, din ţara românească, dă cei dân străinătate, de iudeo-masoneria care conducea atunci cum vrea să conducă şi să ducă la nulitate toată personalitatea unei ţări, unui neam care are o istorie, un trecut, dar şi personalitatea omului. Să ajungă cu...un robot la îndemâna lui. Asta este politica care ni se face astăzi. Asta auziţi sigur, sunteţi fete cu şcoală, de globalizare. Globalizare nu este altceva decât înrobirea omului. Pe căi foarte frumoase, foarte tentante chiar, da’cu rezultate finale ucigătoare. Ucigătoare pentru conştiinţa de om, pentru aşa-zise drepturile omului care nu sunt decât manevre şi minciuni şi câte ş-altele. îs capcane care...capcane chiar îmbietoare care vi să oferă. Pentru că pornesc lucrurile astea, şi asta trebuie să ştiţi, că eu nu cred că are cineva să vă spună ce vă spun eu...Dă la...un punct biblic...care spune aşa: ”voi sunteţi poporul ales”. Dumnezeu îi spune lui Moise, pedagogul şi conducătorul poporului evreu, la timpul respectiv, “voi sunteţi poporul ales”...Interpretate aceste versuri, aceste cuvinte, s-a ajuns la concluzia de ieri, dar şi de astăzi mai ales că un anumit popor este alesul lui Dumnezeu, deci e superior tuturor celorlalte popare. Şi pentru asta el trebuie să domnească. Acesta...aceste interpretări, e vorba de interpretări şi nu dă...altceva, a adus în luptă oamenii unu’ contra altu’, cei aleş i contra celui, celor nealeşi sau invers. Şi din asta s-a provocat şi a ieşit aşa-zisu’ antisemitism care după părerea mea e o farsă. Oameni care, ştiu eu, din punct de vedere...nu intelectual, că din păcate sunt intelectuali, da’din punct 287 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei de vedere moral stau rău dă tot cu credinţa în Dumnezeu. Antisemitismul este un lucru care.. .nu că e rău, trebuie desfiinţat. Eu vă spun ca legionar care sunt acuzat şi o viaţă întreagă am fost acuzat dăă antisemitism, fără să mi se poată aduce o singură, o simplă acuzaţie că am înjurat un evreu, ca am dat o palmă unui evreu sau ştiu eu ce vorbă am spus dă el. Nu. Asta este o ...Antisemitismul este o creaţie dân partea evreilor, a ambiţioşilor care vor să conducă să conducă poporul evreu, mai bine zis a rabinilor. Şi nu...noi n-avem nimic cu evreii. Pentru mine un evreu este ca şi un sârb, ca şi un francez ca şi un om de altă naţionalitate, nimic mai mult. Deci clasa care conduce e cea care provoacă nereguli, fapte negative între oameni. Asta e un subiect atât de vast încât dumneavoastră trebuie să citiţi dacă vreţi să vă documentaţi. Ceea ce vă spun eu este foarte puţin şi f...ăă nu ştiu cât de elocvent este pentru dumneavoastră, dar citiţi cărţi care nu sunt interzise, dar, sunt, există şi atuncea vă veţi lămuri. în...în cadrul politic vorbind între cele 2 războaie mişcarea legionară a fost cea care a captat tot ceea ce a fost mai bun în neamul românesc de la analfabetul ţăran şi până la catedra universitară, tot ceea ce a fost mai bun. Au fost nişte alegeri în 1937. Noi am fost prigoniţi în...în unele ţări deşi eram legal absolut tot. Dar nu nu ne lăsau să propagăm, să facem propagandă. Trimiteau jandarmii, ne arestau, ne băteau, mă rog, aşa. Şi la alegerile din 1937 în, în eşichierul politic al ţării româneşti, al României între cele 2 războaie Partidul Liberal, Partidul Ţărănist, mă rog, mai multe partide, dar ăstea 2, istorice, cum se spune, erau cele care dominau. Aşa. Şi...în 1900 ăă în perioada asta s-a născut mişcarea legionară în ca...ca dată în...ca dată în 24 iunie 1927 când s-a înfiinţat pentru prima dată ca formă politică mişcarea legionară. ...Denumirea Legiunea Arhanghelului Mihail. De aicea vine numele de legionari, nude la legionarii romani cum interpretează chiar şi unii legionari, ci de Ia Legiunea Arhanghelului Mihail. Dacă aţi citit Biblia, eu mă îndoiesc că aţi citit. - Nu, am citit-o. - Aţi citit-o? Mă bucur atuncea. Numai puţin. Ştiţi ce e Arhanghelul Mihail şi ştiţi... - Apare de 2 ori... - Poftim? - Apare de 2 ori...în... - De două ori? - Da. Conducătorul oştilor cereşti. - Şi...dacă aţi citit, mă bucură şi mă uimeşte chiar pentru că sunt puţini tineri de la care aud acest lucru. Dar în special mă bucur. Şi...el avea denumirea Legiunea Arhanghelului Mihail. Aici pe pământ...care în general Arhanghelul Mihail este în cer şi pe pământ. [Tuşeşte]. Atunci s-a înfiinţat...şi pe urmă pentru că a fost dizolvată abuziv...neconstituţional, a fost prigonită. Mişcarea legionară, eu nu-mi aduc aminte decât în cele 4 luni de zile din ’40 când...chipurile a fost la conducere Mişcarea legionară, dacă se poate numi aşa, conducere pentru că din vreo 18 ministere ei avea 4. Atât. Restul era tot generali şi alţii, chiar duşmani. ...Ce-am vrut să spun? - Alegerile din ’37. 288 Vieţi paralele în secolul XX - Aşa la alegerile din ’37. Alegeri libere cu adevărat atunci au fost că ălelalte erau măsluite. Mişcarea legionară a fost a treia. Da’ strâns între ele acestea trei: liberalii, ţărăniştii şi legionarii. Liberalii au avut vreo 19, ţărăniştii vreo 17 şi legionarii vreo 16 sau 15, nici nu ştiu cât. Şi...guvernul liberai care..., sub care s-a făcut alegerile...a căzut. N-a întrunit 40 la sută şi trebui să facă alte alegeri. Dacă se faceau alegerile...Nu a ajuns să se facă din motive bine fondate pentru cei care n-au vrut sa se facă alegeri. Mişcarea legionară era cu 70 la sută. Aşa un curent era în mase care nu mai voiau nimic la un moment dat decât Mişcarea legionară. Cel mai puternic curent politic pe care l-am putut vedea în viaţa mea. în toate zilele. Intrase în strucura sufletească a poporului român, şi mă refer la poporul de jos, că singura saivare a neamului românesc, a ţării româneşti e Mişcarea legionară. Valabil, dân fericire şi astăzi, pentru că sunt convins, în adâncul meu, şi în tot ceea ce reprezint eu că neamul românesc nu poate fi salvat decât pe calea biruinţei creştine naţionale prin ajutorul Mişcării legionare. Prin moralitatea pe care trebuie s-o introducă în structura morală a neamului, a poporului. E foarte greu pentru că noi venim după 50 de ani de obroc. Ştiţi ce e obroc? Un acoperiş. Ermetic. Acest obroc e întuneric. Deci obroc este acoperiş. De 50 de ani dă obroc comunist unde nu s-a urmărit decât defăimare în special, s-au scris tone şi eu am multe cărţi şi le ţin ca documente, dă minciuni, dă înşelături, dă blasfemii, dă tot felul de invenţii dintr-astea murdare...şi...contra Mişcării legionare. Otrava asta care cu prisosinţă era împrăştiată în sufletele oamenilor a reuşit. Şi...vorba aceea îi spui azi...mereu, mereu ajunge să...automat să devină un automat că aşa este, aşa s-a spus. Că şi astăzi stau de vorbă cu unii oameni, la o vârstă 70-60 de ani care au trăit, viaţa lor dă fapt a fost supt comunişti. “Aşa ni s-a spus”. Sigur că aşa e. Aşa ni s-a spus. Dar întreb ce fel de legionari? Că auzi fel de fel de aberaţii. E foarte greu. Da’ pentru că noi nu pentru a ajunge în timpu’ vieţii noastre, a profita dă conducere, ci pă noi ne interesează rezultatul final al ţării româneşti, al neamului românesc. Nu ne interesează partea politică sau pecuniară, să spunem aşa materială a politicii, ci partea morală. Eu mai trăiesc nu 50 dă ani, 30 dă ani sau nu ştiu câţi ca să profit, în ghilimele, dă conducerea Mişcării legionare, dă această biruinţă morală. Căpitanul când era în Parlament, că el a intrat în Parlament o dată a spus: “Domnilor, noi n-avem nici o pretenţie, faceţi dumneavoastră ceea ce preconizăm noi şi noi ne vedem de treabă. Nu pentru putere luptăm.” De aceea Moţa, dac-aţi auzit de Moţa, n-aţi auzit ...E greu să vă spun că-i aşa dă mult. Scriere aşa de vastă treaba asta. Ă... Noi n-am făcut nici o oră politică sau nici o zi politică. Noi am făcut luptă şi sacrificiu pentru salvarea neamului românesc. N-am făcut politică să ajungem la putere. Am făcut politică să îndreptăm neamul românesc. Am luptat şi ne-am sacrificat pentru salvarea morală a lumii.. .Nu ne interesează... Suntem siguri că atunci când se va schimba structura morală a acestui popor va fi bine şi fericire în această ţară. Pentru asta am luptat noi. Nu ne interesează să ajungem la putere. Am 86 dă ani. Şi când aveam 20 şi dă ani tot aşa gândeam. Tot aşa simţeam. Plus astăzi după o experienţă. Nu tragică. Pentru mine, fericită. Pentru că...vă pot spune nişte lucruri 289 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei care...sunt convins că vă îndoiţi, în adâncul dumneavoastră. Momentele cele mai fericite şi cele mai sublime pe care le-am avut în viaţa mea n-a fost în libertate...ci în închisoare, în adâncul ei, în întunericul ei...E greu să vii în vis la ceea ce vă spun eu. Da’ eu vă spun că au fost sute dă oameni care se simţeau fericiţi acolo a muri în închisoare luptând pentru binele neamului şi pentru credinţa creştină. Şi-au murit mulţi cu zâmbetul pă buze fericiţi că mor luptând pentru dreptate. Ăştia am fost noi, domnişoară...Incredibil pentru concepţia vieţii dă astăzi. Da’ ăştia am fost. Şi ăştia vrem să fiţi şi dumneavoastră. Pentru neamul românesc, nu pentru noi. Dacă sunteţi români...Nu pentru binele tău personal să te sacrifici. Merită să te sacrifici pentru binele celui de-aproape. Exact concepţia creştină. Ascetism...Biblia. Să te sacrifici pentru neamul românesc, pentru cel care e în suferinţă, pentru cel care are nevoie de tine. Asta e. Noii am fost...să zic aşa nişte sacrificaţi. Şi...deşi am trecut pân atâtea şi atâtea am văzut nu mă-ndoiesc dă final: biruinţa Mişcării legionare. Nu mă-ndoiesc. Că va fi peste 50 dă ani sau peste o sută dă ani da’ nu ezit pentru că...ea nu poate muri decât odată cu neamul românesc. Pentru că ea din punct de vedere al gândirii, al ideologiei, al simţămintelor să confundă cu neamul românesc. Dacă neamul românesc piere, atuncea nu mai e nici Mişcare legionară...Da’ Mişcarea legionară nu poate pieri fără neamul românesc. Pentru că ea să, în gândirea ei, în convingerile ei să confundă cu neamul românesc. Ea este pusă în slujba neamului românesc, nu invers. Poporul, ţara să fie în slujba ăstora care o conduc prin jaful pă care îl fac, prin minciunile şi pân toate ticăloşiile lor să se îmbogăţească să ajungă şi aşa mai departe. Noi oferim neamului românesc arma cea mai inexpugnabilă: credinţa şi dragostea pentru el. Dragostea nu poate fi învinsă, niciodată. Dacă o ai. Iar dă forţa ce mi-a dat mie puterea dă rezistenţă şi din punct de vedere fizic, da’ mai ales din punct de vedere moral a fost dragostea pă care am purtat-o acestui ţăran dăsculţ înotând în nămoale iarna, toamna şi praf vara şi muncind cu năduf. Aşa a fost dragostea mea şi aşa am înţeles să lupt pentru ridicarea lui...Moţa şi Marin au fost doi fruntaşi ai Mişcării legionare care, acuma aşa o pauză, comandanţii legionari care atunci când a fost războiu’dân Spania, ştiţi că războiu’ din Spania în ’36, nu ştiţi...ei e...In Spania a fost război între comunişti şi naţionalişti, ca să le spunem aşa. Franco era cu naţionaliştii şi aşa. Şi până la urmă au învins naţionaliştii, adică Franco care a şi...Şi el şi comuniştii...adică în lupte...era un război civil. în Spania a fost un război civil şi...comuniştii şi naţionaliştii. Comuniştii unde ajungeau dărâmau bisericile, batjocoreau icoane şi aşa mai departe. Lucruri dintr-astea greu dă închipuit. Şi-atunci Moţa a spus: “Să trăgea cu mitraliera în obrazul lu’ Hristos”. Deşi erau catolici ei, da’ erau creştini. Noi nu puteam sta indiferenţi. “Trebuie să ne ducem să luptăm”. Şi s-au dus şi-au murit amândoi luptând cu arma în mână. Fiind ofiţeri şi ca soldat să fie pă prima linie...Asta era un martiraj. Adică s-au dus conştienţi să se jertfească pentru ideea creştină, pentru credinţa creştină. Numa’ sfinţii au făcut aşa. Şi numa’ legionarii au făcut aşa. E greu, sau uşor să fii legionar. Depinde. Pentru mine a fost uşor şi s-a suprapus perfect când am cunoscut Mişcarea legionară în forma ei. Structura mea 290 Vieţi paralele în secolul XX sufletească s-a suprapus perfect...pe gândirea, pe înţelegerea mea. Cum s-ar spune te naşti ca atare. Că sunt şi legionari făcuţi care tot ajung la acelaşi lucru...Ăştia au fost Moţaşi Marin. Vasile Marin din Orăştie, altul din Bucureşti mi se pare. Şi ca ei au fost sute şi mii în Mişcarea legionară...E o crimă ce să face nu faţă dă noi, dă legionari, faţă dă neamul românesc. Şi inconştienţii şi duşmanii în ultimă analiză fac treaba asta să ţină ascunse toate lucrurile astea, să le ţină să nu se ştie. Să nu se ştie. Să nu se cunoască. Decât la televizor sau în mass-media în general dacă spune ceva de legionari, ceva de rău. Inventează şi repetă dă zeci dă ori. Aceleaşi filme, aceleaşi cutare. Ca şi în timpul ruşilor. Au fost create...Şi omu’ ce vede, aia vede. El e greu să analizeze când nu cunoaşte decât tovarăşii’ ş-aşa mai departe...Să petrec unele fenomene pe plan internaţional pă care dumneavoastră nu numai că nu le cunoaşteţi, dar nici măcar nu vă daţi seama şi nici nu puteţi să le sesizaţi pentru că nu aveţi nici cultura...nici cunoaşterea...Când vei simţi că eşti capabil să suferi pentru neamul din care faci parte te apropii de linia Mişcării legionare...Când simţi că poţi să te jertfeşti pentru neamul din care faci parte şi de care a avut parte părinţii, moşii şi strămoşii noştri atunci eşti biruitor...în viaţă sunt...le considerăm noi biruinţe...că ţi-ai găsit un servici, că ţi-ai realizat o şcoală, că ţi-ai făcut o casă, că te-ai măritat sau te-ai însurat, ţi-ai agonisit o avere ş-aşa mai departe. Ăsta e un ideal, un ideal orizontal, mărunt, la îndemâna oricui. Dar să ai un ideal pentru mântuirea neamului tău nu-iaşarău, nu-i aşa dă uşor... A te jertfi pentru binele omului, al celui dă lângă tine este greu şi poşi să te jerfeşti o dată pentru celălalt. Poţi de exemplu să zic, uite renunţ la banul ăsta ţi-1 dau ţie ca să te scap din nu ştiu ce. Dar să te jertfeşti şi jertfa asta să fie permanentă până la împlinire.. .Eu ştiu că s-ar putea întâmpla ca ceea ce spun eu să nu se potrivească cu ceea ce simţiţi dumneavoastră. Dar nu, nimic în lumea asta nu-i stabil. Ideea nu-i nemişcată, nu-i cremene. Pentru că dacă ar fi cremene n-ar fi viaţă. Şi munţii trăiesc, nu? Să nasc şi-ncet-ncet să nivelează. - Spuneaţi despre Moţa. - Bine despre Moţa. Şi uite...ce-a spus el, zice: “Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristors şi am mers fericit la moarte pentru el”. [Ionel Moţa]...Ăsta e...Să văd...[răsfoieşte cartea lui Ion Moţa -“Testamenul lui Ion Moţa” pe care ne-o dă acasă să o citim]...Vă dau o singură întâmplare care s-a petrecut în viaţa mea cu Căpitanul. Mă duc odată, eram militar, am făcut armata în Bucureşti. Şi...unde era nevoie acolo mă duceam. Şi-n sediul...secţiei militare de la Guttenberg, din strada Guttenberg din Bucureşti era...o casă a generalului Cantacuzino care ordonase Mişcării legionare, acolo era sediul mişcării. Şi la sediu venea Căpitanul. Şi...când venea el toată lumea căuta să-l vadă, să stea de vorbă cu el, să-l întrebe, erau probleme, nu? Ca la început Şi...era în jurul lui corifei ai Mişcării legionare. Toţi mari intelectuali. - Corifei? - Corifei. Ştii ce-nseamnă corifei? Fruntaşi. -Mm... - în traducere mai liberă. 291 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei - Da. -Corifeu asta înseamnă: conducător, fruntaş. Deci corifei ai Mişcării legionare. Intelectuali majoritatea de rasă, ca să spunem aşa. Şi care cunoşteau Mişcarea legionară, erau luptători...Şi...aveau...totdeauna avea cineva ceva de întrebat ei fiecare. Şi întreabă cineva, erau vreo circa 20-30 aşa. Când apărea el undeva se strângeau în jurul lui. Şi...atuncea s-a întâmplat să fiu şi eu acolo. Mai pă la margine. Şi...îl întreabă un băiat, un cetăţean: “Căpitâne, zice, am vrea să ştim şi noi cum vezi dumneata Mişcarea legionară, biruinţa legionară, adică când le...Mişcarea legionară va veni la conducerea ţării. Cum vezi dumneata că va fi, cum va fi, cum va realiza, cum va fi România atunci, România legionară, cum va fi România legionară”, exact aşa...Căpitanul stă să gândeşte şi spune. Mihai Polihroniade era un doctor în ştiinţe economice internaţionale, drept internaţional, doctor în drept internaţional şi multe altele...Şi-atuncea îl vede pe Polihroniade, un om la vreo30 dă ani atunci, vă spun încă o dată, tot ce-a fost excelenţa intelectuală şi morală în neamul românesc între cele 2 războaie a fost înrolat în mişcarea legionară. Şi, uite, şi ăsta era şi comandant legionar, adică fruntaş...îl vede pă Polihroniade şi ştia că avea Dreptul internaţional, zice “eu o să-l rog pă Polihroniade că e în materie..., dă Drept adică, să vă spună el cum vede el România legionară.” Şi solicitat Polihroniade, sigur că la rugămintea Căpitanului a trebuit să... spună şi...începu: “Păi, România legionară eu o văd aşa: o forţă economică, politică, militară dă prima mână”, adică o viaţă bogată dân punct de vedere material, fără probleme, dintr-un punct dă vedere militar cu-o armată puternică”...ă şi, mă rog, “dân care românii să se bucure şi să trăiască bine iar duşm...şi duşmanii noştri, vecini sau duşmani dă orice altă factură să tremure...şi să ne invidieze”. “Cu hotarele, el spunea, până la Tisa” că de fapt aşa e România, de fapt dumneavoastră nu ştiţi,...hotarele naturale ale României sunt de Ia Tisa până la Nistru a lui Eminescu. Alea sunt. Că la 1918 s-a hotărât altfel. Da’ asta e. Altceva am dă povestit. Şi aşa mai dăparte. Deci o putere, o forţă economică, o forţă militară...o putere în care românii să trăiască bine, să se simtă bine, să fie fericiţi, iar duşmanii care ni sunt duşmani din afară...să ne invidieze şi să...tremure dă frica noastră sau să ne respecte. La toţi pigmeii dân jur d’acolo, pigmei din punctu’ăsta de vedere al viziunii Căpitanului, le creştea inima: “Na, păi da’cine nu doreşte să fie o ţară bogată sub toate aspectele, să fie puternică, duşmanii s-o respecte ş-aşa mai departe. Tot omu’ dorea lucru’ ăsta, normal. Noi ca tineri eram entuziasmaţi. Şi expune el, şi termină expunerea. A fost mai amplă ea da’ asta e: Şi Căpitanu, după ce termină Polihroniade, Căpitanu spune: “Dragii mei, asta este România legionarilor, un pol al lui Polihroniade. România nu este asta”....Şi avea obiceiu’...E greu să spun exact ceea ce a spus el, ca să vorbească în exemple, în parabole cum s-ar spune. Zice: “Aţi văzut dumneavoastră pe câmp sau în grădină dântr-o sămânţă răsare o plantă care creşte viguros, puternic, face nişte funze frumoase, mari...să-ntinde-n stânga în dreapta acoperă tot şi la umbra acestor frunze, acestei plante totu’ moare, toate celelalte plante mor, să asfixiază şi când ajunge la maturitate face nişte flori în, aşa ş-aşa şi nişte fructe nu cine ştie ce...Da’n jurul ei, totu’ a nimicit. Ea-i puternică 292 Vieţi paralele în secolul XX şi stăpână. Asta-i România Iu’ Polihroniade....România legionară, la care, păcare noi o visăm şi pentru care noi luptăm este următoarea: mergând tot în câmp am întâlnit o sămânţă care e între ciulini şi mărăcini...şi încolţeşte, răsare şi să luptă cu foarte mari greutăţi să zbate s-ajungă la lumină, mărăcinii ş-ăştia erau mai mari.. .s-ajuungă la lumină. Şi când ajunge la lumină, la soare, face o floare, ea-i firavă, subţire, face o floare frumoasă care-ncântă ochiul călătorului obosit...care răspândeşte-n juru’ ei un parfum plăcut mirositor...şi călătorii’ obosit care trece pă drum şi pă cărare ş-o vede s-apleacă, o miroase şi binecuvântează că ce minuni plăcute, frumoase a făcut Dumnezeu...Şi simt-un reconfortant în sufletul său...răspândeşte-n juru’ ei numa’ frumos, numa’ bine, numa’ blândeţe, numa’ dragoste. Asta-i România legionară”... Aşa preconiza el, aşa am preconizat noi, pentru asta-am luptat noi şi pentru asta luptăm. Nu să creăm duşmani, nu să crează duşmani prin dragoste. Noi nu vrem să creăm ură, duşmănie pentru noi, ci vrem să creăm dragoste, prietenie, plăcere sufletească. Aşa vedea el România. Nu o forţă dă care să se teamă şi să se-nspăimânte vecinii şi duşmanii, ci o forţă morală dă la care să s-adape şi ei...Vă spun, mi-a rămas în minte acest lucru...aceste momente şi-n ultimii’timp, de mai mulţi ani, nu numai acuma, am observat un lucru...şi-am constatat... şi nu e observaţie a mea, şi nu e o observaţie pă ceva himeric, ci pă lucruri foarte concrete... că Mişcarea legionară, dân doctrina ei, dân punctu’ ei dă vedere este viabilă la orice popor... Adică cum am zice într-un cuvânt foarte uzitat internaţională. Să poate aplica oricărui popor... Orice popor în sânul lui are bine şi rău adică are oameni buni şi oameni răi, are căderi şi ridicări, în viaţa lui economică, politică şi-aşa mai departe... [s-a terminat caseta]. Mă refer la istoricii dă astăzi şi probabil şi la istoricii dă ieri... Am aflat, dân citite, dân informaţii pă orice cale şi directe şi indirecte că multe popoare în Europa au început care... pân istoricii lor au început să cunoască de fond Mişcarea legionară, să îşi dea seama că ăsta e un fenomen nou... Pentru că este pentru prima dată în istoria politică a Europei când problema existenţei unei naţiuni să pune dă felul în care a pus-o Zelea-Codreanu... Schimbarea în bine a poporului respectiv prin educaţia morală, prin redresarea morală a lui. Şi asta este valabil pentru orice popor. Şi este pentru prima dată când în politică, să zicem aşa, s-a făcut treaba asta, s-a spus treaba asta... în Ralia, în Irlanda, în Austria, în Franţa, în Spania şi dă mult în timpu’când eram eu tânăr în Bulgaria... Bulgaria cu “Cărticica şefului dă cuib”, cartea dă bază a Mişcării legionare, tradusă înainte de război şi aplicată la ei. Şi ei şi-au făcut o mişcare legionară mai firavă. Pe la început a fost pân ’39, ’40 [tuşeşte]. Deci... Mişcarea legionară, concepţia, gândirea, doctrina Mişcării legionare este originea românească prin crearea lu’Corneliu Zelea-Codreanu dar aplicabilă tuturor popoarelor cu acelaşi succes, popoarelor din Europa... Dân surse directe şi dân surse indirecte sunt oameni în străinătate, mă refer la unii intelectuali, care scriitori, istorici care... văd în mişcarea legionară singura salvare şi pentru poporul lor. îmi spunea cineva: “în librăriile din România de astăzi nu vezi cartea pentru legionari, nu vezi cărţi multe, eu am o bibliotecă... vorbeşte despre Mişcarea legionară... Nu. în România mai greu găseşti, ori le ascunde, ori le... chiar dacă-s oficiale nu sunt într-adevăr... dar librarii dân lipsă 293 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei dă... şi dă competenţă şi dă tot ce vrei, dă frică, sau dă oportunitate, aoleo, să nu mă pun rău cu ăştia, şi-aşa mai departe, le ascund, le ţin supt obroc cât mai să poate... în Anglia nu să-ntâmplă lucru’ ăsta apare pentru legionari în vitrinele librăriilor. în Irlanda la fel, în Franţa, în Italia, în Spania ş-aşa mai departe. E o palmă pentru noi... pentru ţara asta, dă astăzi. Adică, cum mi-a spus un profesor dă matematici care-a stat ani dă zile în Anglia, în Irlanda. Zice: “Dumneavoastră sunteţi văzuţi pozitiv şi bine mai mult în străinătate decât aici, în ţară... Aicea sunteţi negaţi, înjuraţi, afurisiţi, acolo”... Asta pentru o informaţie. Şi asta-i o realitate, mi-a spus un prieten, un profesor de matematici care-a stat în Irlanda 3-4 ani dă zile. Şi când a venit aici şi m-a întrebat el pă mine auzind c-am fost legionar păi ce eu ce cunosc traduse bineînţeles traduse din limbile străine. Aici nu vezi în librăriile astea din România, deşi cărţile astea sunt oficiale, nu-i nimic subversiv... Asta e tragedia... ştiţi e o vorbă la români, zice că niciodată nu poţi să fii prooroc în ţara ta. Aşa e cu noi. Aşa e... Desigur lucrurile astea nu vor sta în permanenţă, pentru că vin prefaceri, vin... Şi să ştiţi un lucru: eu mă ghidez după altceva. în viaţa mea m-am ghidat după... poate că nu toată viaţa mea, când a început să mai albească păru’ că înţelepciunea, gândirea evoluează în sens pozitiv odată şi cu vârsta, bazată pă experienţa... nu ştiu ce-am vrut să spun... Asta e vârsta. - Da... cu străinătatea, cu... - în străinătate? - Cum ne vedea, probabil, despre cărţi... - Da... ă... nu ştiu... m-am concentrat şi am obosit puţin. Nu-mi vine... mă scuzaţi... - Vreţi să luăm o pauză? - Da. [facem o pauză după care începe să ne citească...] - Cartea... Asta ce carte este? - Poftim? - Ce carte este? - A, asta e cartea dă bază a Mişcării legionare cărticica... scrisă de Corneliu Zelea-Codreanu. - L-aţi cunoscut pe Nae Ionescu? - Poftim? - Pe Nae Ionescu l-aţi cunoscut? - L-am văzut, nu l-am cunoscut. Eram copil pe-atunci. - Ce persoane aţi mai cunoscut, aţi mai văzut? - A, este legea disciplinei. Zice legea disciplinei care este legea primă: “Fii disciplinat legionar”... Că ce este mai plăcut şi mai frumos e viaţa în cuibul unei familii. Familia în sine e un cuib... Se referă în special la animale, Ia pasăre în special... un cuib, o intimitate a vieţii, e un cuib. Şi... aşa a văzut-o el, Codreanu şi n-a greşit. Presupune căldura spirituală a celor care fac parte dân acest grup care el i-a spus cuib. Un cuib spune aicea în cărtică trebuie să fie dă maxim 13, maxim 13... Pot să fie dă la 3 la 13,da’ maxim 13. Şi... în viaţa dă cuib, adică un legionar spune cel puţin teoretic 294 Vieţi paralele în secolul XX că nu poate trăi în afara cuibului. Fără viaţa dă cuib nu eşti legionar. Dar, asta teoretic. Dar practic sau în viaţă să întâmplă lucruri... dă exemplu în închisoare sau chiar în alte condiţii... că nu poţi să... eşti singur, nu poţi trăi... domnişoarelor, eu vă spun că... pentru dumneavoastră cred că este dăstul dă greu [îşi drege vocea] ca să înţelegeţi lucrurile astea pentru că veniţi dântr-o lume dân afara mea... uite aicea nu este decât un început: “Legiunea este o organizaţie... pe ordine şi disciplină.” [ne citeşte din cărticică]. Punctul doi: “Legiunea e călăuzită de-un naţionalism curat izvorât dân nemărginita dragoste dă neam şi ţară.” Astea-s principii dă bază. “Legiunea vrea să trezească la luptă toate energiile creatoare ale neamului.” “Legiunea apară altarele bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme. Legiunea îngenunche înaintea crucilor, vitejilor şi mucenicilor neamului. Legiunea stă scut neclinitit în jurul tronului”, era vorba dă rege, noi legionarii, în principiu, forma dă stat, ne-am declarat pentru regalitate. Pentru că-n concepţia românului, cel puţin atunci când era e o chestie care poate evolua, adică să poate schimba fără ca să influenţeze însă mersul Mişcării legionare. în mentalitatea românului, de totdeauna, am zis şi vă dau un exemplu, cineva, un intelectual tânăr, un profesor venise din Franţa şi povestea ţăranilor din comuna lui, eram şi eu întâmplător acolo, zice, şi-asta explică tot, zice: “Eu am fost în Franţa, nu ştiu ce, cutare”. Şi un ţăran îl văd că întreabă: “Şi ce rege au acolo? Cum să numeşte regele dân Franţa?” Şi ăsta, profesorul, zâmbeşte şi zice: “Nu, că este republică acolo, nu e rege”. “Păi, zice, ce ţară e aia fără rege?”. E o chestie dă mentalitate, dă gândire, dă simţământ şi asta e ideea în structura ţăranului român, poporul român dă dinainte de război. Şi era adevărată şi dreaptă. Pentru că ăsta era el. E, e, făcea parte dân structura neamului românesc. Noi am avut domnitori, voievozi, prinţi care conduceau. Şi... Mişcarea legionară a fost pentru dinastie. Asta nu înseamnă că dacă e dinastie e şi e un ticălos respectivii’ om e agreat sau este... cum să spun eu... e un mit mai bine zis, un mit... d-aia spune va fi în jurul tronului, adică apără mitu’ ăsta al poporului român Mişcarea legionară, d-aia stă scut neclintit în jurul tronului din care voievozii şi regii s-au jertfit pentru apărarea şi-nălţarea patriei. Deci pentru aceşti regi. Noi am avut dă fapt, practic vorbind patru regi: Carol I, care-a domnit 47 dă ani, Ferdinand care a domnit 10 ani, Carol II care a domnit tot 10 ani şi Mihai I dă care ştiţi şi dumneavoastră. Dântre ăştia toţi Carol I a venit din Germania ca prinţ domnitor în România, s-a dedicat neamului românesc şi intereselor politice, economice ale ţării; s-a identificat cu năzuinţele acestui popor. Şi a realizat o Românie europeană, ca să spunem aşa. El a făcut, supt el s-a făcut drumuri, şosele, adică căi ferate, instituţii şi multe, multe alte lucruri. S-a urbanizat ca să spunem aşa, s-a modernizat România modernă... Ferdinand, care nepotul lui, a făcut România Mare. A luptat alături de armata română contra neamului dân care facea el parte, adică germani. Noi ne-am războit, în timpul războiului dân’16 cu nemţii, nu? Şi, a făcut unicizarea României. S-a identificat perfect cu năzuinţele neamului românesc. Când a fost vorba când nemţii Muntenia, Oltenia şi înaintea lor de Moldova s-a făcut triunghiul morţii, nu aţi auzit dumneavoastră, nu ştiţi. Asta e cea mai mare crimă care să face că istoria nu vă 295 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei dotează pă dumneavoastră cu trecutu’ ei fidel, aşa cum a fost. O crimă. Cu Ferdinand, armata română, conducerea ei, a hotărât când a văzut că e copleşită, să se facă triunghiul morţii în jurul laşului şi să moară dă la ultimul soldat şi până la rege apărându-şi ţara... Asta e istoria. Nu e trecută. Nu. Comuniştii au avut grijă şi toţi tâlharii ăştia şi bandiţii ăştia care sunt numa’ cu numele dă român... - De aceea vrem să ştim istoria trăită, să ne spuneţi ce ştiţi. - Poftim? - De aceea v-am întrebat, vrem să ştim. - Da... legiunea vrea să clădească din suflete tari şi braţe vânjoase o ţară puternică, o Românie nouă. Astea-s principii dă bază ale Mişcării legionare şi... [răsfoieşte]... Asta spune tot... [răsfoieşte]...zice. Ei trebuie să recunoască, să iubească pă Dumnezeu şi să se poarte după învăţăturile creştine. Educaţia naţională... Aşa... după, după învăţăturile creştine. Este foarte multă literatură imorală care ucide sufletul copilului. Asta se face şi astăzi o dată presă, o dată prin televiziune. El trebuie, să fie ferit de a sorbi această otravă. Atunci era vorba dă cărţi, că televizor nu era. Educaţia naţională: tânărul român trebuie să-şi iubească patria, pământul şi regele. Fără patrie este ca un pui fără cuib. El trebuie ferit de literatura comunistă care se ridică în contra lui Dumnezeu, în contra familiei, în contra proprietăţii şi în contra armatei. Realitatea am trăit-o pă pielea noastră. Atuncea numa’ ştiam. Da’ nu ştiam... sau... educaţie socială: în sufletul tânărului nostru trebuie să cultivăm şi să întreţinem sentimentele credinţei de dreptate şi echitate socială şi setea de muncă creatoare. Educaţia fizică: copilul trebuie să fie voinic şi sănătos la trup pentru că el va fi ostaşul de mâine care va apăra acest pământ. Educaţia sanitară ş-aşa mai departe. Vreau să vă... Asta e atotcuprinzătoare, e ceva care ea, ea a fost tradusă în multe limbi străine...şi pă care şi-au însuşit-o foarte mulţi, în special intelectuali din Apus... Educaţia faptei creatoare ş-aşa mai departe... [răsfoieşte]... Respondent: G.I. Realizator: Ioana MANOLIU Inteviul a fost realizat la data de: 7.07.2001 296 Vieţi paralele în secolul XX CUPRINS Cuvânt înainte....................................................................5 Cinci puncte de plecare în studiul socialităţii..................:.............. 9 Determinări şi dependinţe instituţionale........................................ 27 Interviuri C’ est la vie parchive toujours..................................................45 Şi cum noi românii...............................................................59 E o greşeală de istorie..........................................................79 “Bărbăţie şi credinţă”..........................................................113 Tinereţea învinge...............................................................133 Mi-au zis că am trădat partidul.........t.......................................149 Toată viaţa am fost militar.....................................................173 Analfabeţii sătreacă-n partea stângă............................................203 Pentru ce atâta răutate asupra noastră?.........................................227 Unde-1 duce pe fratele meu, acolo vreau să mă duc şi eu.........................245 Intrarea evreilor şi a câinilor e interzisă.....................................271 Nu m-am dezis de mişcarea legionară şi nici nu mă voi dezice....................279 297 Istorie orală şi memorie recentă în Ţara Bârsei 298