L i,iM yXLPtiiH, ?R.' romulus vulpescu exerciţii de stil 1967 romulus vulpescu editura pentru literatură 19 6 7 cuprinsul exerciţii de stil — la persoana a IlI-a 13— 16 Recital extraordinar (stilul sec) — 16 ianua- rie 1961 17— 21 Factorul timp (stilul convenabil) — 17 ian. 1961 22— 24 Şoferul (stilul graţios) — 19 ianuarie 1961 25— 27 Dispariţia micului burghez (stilul detaşat)—19 ia- nuarie 1961 28— 32 Piesa (stilul alambicat) — 4 martie 1961 33— 37 Spălaţi salata (stilul elocvent) — 23 iulie 1961 38— 46 Ultimul avatar al faraonului Tlâ (stilul hiper- bolic) — 21 august 1961 47— 50 în loc de „Bene Merenti“... (stilul explicativ) — 4 septembrie 1961 51— 58 Erori mărunte, dar fatale ! (stilul înflorit) — 29 noiembrie 1961 59— 62 Perseverenţa este cheia succesului (stilul fami- liar) — 1 decembrie 1961 63— 66 Valet fidel {stilul elevat) — iunie 1962 67 Tango (stilul fapt-divers) — 16 octombrie 1963 67— 71 Tango — varianta (stilul preţios) 72— 78 Călătoria (stilul participant) — 5 aprilie 1964 exerciţii de stil — la persoana a Il-a 81— 85 Dialog despre oglinzi 1, II — 22 martie 1961 86—101 Prietenul meu Thomas Aubry (polilog conven- ţional în stil roccocco) — 3—9 decembrie 1961 102—118 Curierul de seară — 16 decembrie 1964 119—136 Om de treabă — 5 ianuarie 1967 137—150 Rochia — 7 ianuarie 1967 % 9 exerciţii de stil — la persoana I 153 Pagină dintr-un jurnal pe care nu-1 ţin — 8 iunie 1963 ^ 154—159 Drumul bărbaţilor singuri — 9 ianuarie 1965 160—164 Nu ca un şobolan — ianuarie 1965 165—166 Se distribuie statui — februarie 1965 167—172 Caii sunt sălbatici — 7 martie 1965 173—175 O stradă-n soare — 1 decembrie 1965 176—181 Raport — 1 decembrie 1965 182—190 De Bello Cimb... — 21 februarie 1966 191—197 Un bar obişnuit — 18 mai 1966 198—199 lămuriri exerciţii de stil la persoana a Ui.a recital extraordinar (stilul sec) Dictatorului nu-i plăcea muzica. Dar o tolera — numai marşurile — pentru că era înscrisă-n partea culturală a programului de guvernare. Muzicienii — profesioniştii, fireşte — se împărţeau în două mari categorii : sînge pur şi ceilalţi. Pe „cei- lalţi" i-a şters din controale. Pur-sîngii se-mpar- ţeau şi ei în două : marşigenii şi ceilalţi. Pe „cei- lalţi" îi ignora. Pe creatorii de marşuri îi decorase. Le ridicase palate, statui ecvestre. Pe interpreţii de marşuri îi medaliase. Le consacrase scuaruri, avenide. Gînd nu mai avu pe cine statufia şi nici unde să le-atîrne medaliile, le atîrnă la coada numelui cîte-un compozitor celebru, scos din en- ciclopedii. Celor mai în vîrstă, sau mai zeloşi, de două ori încununaţi de succes, le mai adăugă o coadă la coadă. De la o vreme, băgă de seamă că nu mai are ce să le dea sau ce să le-atîrne. Mu- reau subt povara atîtor onoruri. Generaţia „mar- şigeniilorc< scădea, consumînd din ea însăşi. Şi hotărî s-o alimenteze — la-nceput fie şi cantita- tiv — cu „ceilaîţii". Evident, purii-sînge. Unii s-au supus şi cu vremea au intrat în fanfară. Alţii au refuzat şi i-a făcut tamburine. A rămas numai unul. Pianistul. Cu el avea o socoteală mai veche. Dictatorul se considera şi muzicolog şi, ca să aibă adversar, îl păstra între zidurile ţării. Ţară forţată. Dar nu-i dădea voie să cînte. Cum nu cînta, publicul nu venea la concerte. Şi Dictatorul le spunea intimilor : „Poporului nu-i place muzica asta. Numai marşurile. Muzica este o artă rafinată. A celor care respectă cadenţa." 13 îl ţinea închis într-o casă frumoasă, fără pian. îi confiscase partiturile şi patefonul. îi lăsase discurile şi-un aparat de radio. Fixat pe postul guvernamental, care transmitea numai marşuri. Militare. Pianistul cîntase o vreme la maşina de scris. I-a ridicat-o pentru că rafalele claviaturii îl iritau pe gardianul din poartă. Pianistul îm- bătrînea şi se neurasteniza căutînd claviaturi pe mobile. Şi găsindu-le. Dictatorul cugetă că dacă reuşeşte să-l atragă pe solist în fanfara personală ar înscrie o mare victorie în palmaresul lui de muzicolog. Şi-l îmbie cu gumă de mestecat şi cu helicopter. Pianistul prefera să fie tamburină. Şi Dictatorul căzu pe gînduri. „Cu tamburinele nu-mi mai bat capul. Tobe am, asurzitor de multe. Aici e nevoie de-un şoc psihologic : îi dau voie să cînte. Ce vrea, cum vrea şi cit vrea. Un recital extraordinar!“ Şi se duse-n persoană la Pianist. Pianistul crezu că a venit să-i confişte mîinile, dar cînd înţelese că Dictatorul îi redă claviatura, lăcrimă, iar mîinile începură să-i tre- mure. Dictatorul îi puse la dispoziţie uriaşa sală de concerte a capitalei (cu 2 000 de locuri), şi-l invită să repete la pianul de-acolo cît pofteşte. După un timp, emoţionat ca la primul examen de conservator, Pianistul declară că e gata. Din- tr-un rest de teroare comunică Dictatorului pro- gramul. Cu inima strînsă. Dictatorul i-1 aprobă fără obiecţii. începu să creadă că lucrurile se vor schimba ori s-au şi schimbat. Pianistul era prea bătrîn şi prea bucuros, ca să-l mai intere- seze amănuntele. în seara concertului, apartamen- tul pe roţi pneumatice al Dictatorului îl luă de-acasă şi-l depuse la intrarea din spate, a artişti- lor. Ştia că Dictatorul e punctual. La ora fixată, pătrunse ameţit în scenă, privind drept înainte, 14 roşu la faţă, asudat de spaima, nouă din nou, a publicului pe care-1 zărea în coada ochiului stîng. Schiţă o înclinare buimăcită, din mers. Şi se aşeză la pian. într-o linişte fermă ridică mîinile în sus. Le susţinu o clipă, lăsîndu-le apoi să coboare pla- nat pe clape şi atacînd prima sonată din pro- gram. A unui autor ajuns coadă de nume la to- boşarul-şef al fanfarei Dictatorului. După cele clintii măsuri, îşi reveni puţin cîte puţin. Avu o scurtă nedumerire spulberată de ropotele clavia- turii. Nu-i aplaudase nimeni intrarea. După ani ele tăcere. Uitat ! Noţiunea de concert dispăruse. Abia la andantele celei de-a doua partite găsi cea mai firească şi cea mai turburătoare explicaţie : îi respectau frumuseţea gestului. îi omagiau tăcerea. .Şi, poate, starea de graţie a interpretului iluminat. Apoi uită cu desăvîrşire unde se află, dăruit to tal şi tenace instrumentului de care stătuse des- părţit 8 ani. Cînta, nu pentru publicul din sală, nu pentru omenirea care-1 asculta la radio, ci pentru sine. Nu se mai auzise de-aproape-un de- ceniu, Cînta cu pasiunea debutantului, cu matu- ritatea lucidă a desăvîrşirii. După două ceasuri sfîrşi. Se desmetici după o vreme. îşi aminti unde se află şi privi spre sală aşteptînd aplauzele. Ni- mic. Spaimă. O clipă. Cu neputinţă. Nu era cu putinţă. Se ridică în picioare. Se apropie de ram- pă. Maşinal îşi scoase ochelarii din buzunarul de la piept al fracului. în primul moment nu-nţeiese. Nici într-al doilea. Nici în următoarele. Din sca- unele stalului, din loji, de la balcoane îl priveau patru mii de ochi. Imobili. Sala era plină. Doam- ne, domni, copii. Manechine. Manechinele tuturor vitrinelor ţării fusese invitate în seara aceea la concertul extraordinar. Din loja Dictatorului porni un rîs teribil, sec, sunînd multiplicat în 15 tăcerea cu manechine. Pianistul îşi ridică şuviţa de păr de pe frunte şi porni spre culise. Atunci, izbucniră aplauzele celor 2 000 de manechine. Acoperind rîsul speriat al Dictatorului. Pianistul nu le mai auzea. Ajunsese în stradă. 16 ianuarie 1961. factorul timp (stilul convenabil) Omul cu haine vărgate dormea. Toată ziua şi toată noaptea dormea ca să uite că nu-i e somn. Era con- damnat la detenţiune perpetuă. Furase bugetul cul- tural al unei ţări mici. N-avea cu ce să-şi cumpere ţigări îintr-o zi cînd toamna îi umezise ultimul pachet de iluzii. Se plictisea fiindcă nu avea amin- tiri. Avusese şi le dăruise altor deţinuţi care n-aveau. E mai uşor să le prefiri pe-ale altora ; încît puş- căriaşii ceilalţi îi erau de două ori recunoscători : că-i înzestrase cu visuri (vechi şi ieşite din uz, dar copiii săraci învaţă pe manualele pătate ale boga- tului din clasa a VÎ-a) şi că n-aveau nici o răs- pundere. Nu erau ale lor. Ca dragostea la cinema- tograf. Ei n-au avut amintiri să le schimbe cu el. Ei munciseră toată viaţa, multiplicînd cu n o zi egală, automatizată de lâ un capăt la altul. în schimb îl învăţaseră un secret de puşcărie : să doarmă obositor, extenuant ; ca să-i fie somn noap- tea şi să se poată odihni. Şi înghiţea zilnic doza de timp, reflex, imobil între două veşnicii, pururi egale între ele. Nu ştia cît a stat în celulă, dar cît mai avea de stat era întotdeauna egal cu timpul care trecuse, plus ziua de ieri. Algebra puşcăriei. Elementară. Ecuaţie de gradul întîi. Cu o singură deosebire : toate elementele erau necunoscute cu excepţia unuia singur. Factorul timp. Egal cu pro- priile fracţii întotdeauna. Un adevăr axiomatic. Pe care l-ar fi putut demonstra. Asta îl ducea însă la teoremă. Şi teorema îl neliniştea. Construcţia e atît de exactă şi de limpede, încît e sigur că se bazează pe o dată falsă. Şi lui îi trebuia măcar o certitudine. A timpului. Se hotărî să părăsească închisoarea în- torcîndu-se între oamenii liberi. La urma urmei, veşniciile sunt egale între ele, dar se compun din 17 timpi finiţi puşi la dispoziţie de amabilitatea umană. După ce rătăci cîteva ceasuri prin baruri şi prin closete automate, se plictisi. îl cuprinse o dezamăgire cumplită. Era aidoma ca înăuntru. Se bea suc de fructe şi coctail de lapte cu smeură (sau, la cerere, cu portocale !) şi atît. Oamenii dormeau tot timpul şi din cînd în cînd scuipau pe jos riscînd exterminarea. Dar numai puţini. Majoritatea făceau filatelie cu amintiri şi schimbul ajunsese la un curs revoltător de ridicat. O amintire de dragoste valora cît trei amintiri de călătorie. Dar cea mai căutată era amintirea prieteniei. 1 la 5 faţă de dragoste. Erau şi maniaci care cedau în schimbul unei amintiri de conştiinţă o colecţie completă din celelalte. Dar erau rari şi consideraţi suspecţi fiindcă nu prea dormeau. De citit se citea puţin. Numai în palmă, în ochi nu mai avea nimeni curajul. Şi pe urmă erau turburi de-atîta somn. Ce să vezi în ei ? Cîţiva funcţionari de la comunicaţii mai ascultau muzică. A sferelor. Pe care le bătea vîntul. Cînd batea. Unele sfere deveniseră patrate de neîntrebuinţare şi somnambulii (rămăsese puţini dar făceau ravagii pentru că erau îndîrjiţi) le foloseau în scopuri se- crete. Totul la cub. Aflase toate astea de la un paznic de obelisc, mizantrop, care vorbea cu teme- lia monumentului („în loc să doarmă, păcătosul"). Chemat de nostalgia celulei, se-ntoarse la ziuă şi se trînti obosit în pat. Cel puţin în celulă plictiseala de-afară era redusă la minimum. Strictul necesar vieţii. Cînd reintra în universul lui scăzut, zidul îi restituia materialitatea reţinută la plecare. Şi adormi. A mai ieşit de cîteva ori în oraş, dar afară lucrurile rămîneau neschimbate. De fapt se petrecea un proces lent de integrare a individului în somn perpetuu. Somn pe viaţă. într-o noapte se întîlni cu o pipă singură. 18 — Tot deţinut ? întrebă. — Da, răspunse pipa. Te plimbi ? — Nu pot să dorm. De la ce penitenciar ? — Nu ! Sunt supraveghetor seismic. — Şi se cutremură des ? — Rar. Cînd nu doarme. — A, şi el. — Da. Hai să bem ceva. — Cu plăcere. — Am descoperit aici, după colţ, un izvor subteran cu o apă excelentă. Ca pe vremuri. Dacă mai ţii minte... — N-am amintiri. Dar daeă-i bună... — Coborîm prin canalul ăsta şi, numaidecît, din- colo de stratul de calcar, e izvorul. Ei, ce părere ai ? — Colosală ! Şi curge aşa, într-una ? — Da. Pînă o să-i dea de urmă. Apa se scurge în canal şi-o să bage de seamă, odată şi-odată. Cînd s-o-nfunda filtrele. Mai bem unul ? — Da. Mulţumesc. Au stat pînă la ziuă bînd. Deţinutul s-a-ntors treaz, groaznic de treaz, cum nu mai fusese decît o dată, cînd băuse nişte cer de primăvară cu o fată. Pe unde-o fi dormind fata asta ? Probabil că s-a mă- ritat de mult cu un somn obişnuit, biet slujbaş care doarme toată ziua, pe unde apucă, pentru o ama- ntă bucată de pîine cu lapte. Dar amintirea cu fata cum de-i mai rămăsese ? Că se descotorosise de toate. Nu mai poţi fi sigur de nimic. Nici de tine însuţi. în noaptea următoare se duse glonţ la izvor şi-l regăsi pe celălalt. Se întîlniră multe nopţi la rînd. Află de la pipă că în oraş erau puţini ca el. Unii se obişnuiseră cu somnul şi nici măcar nu mai scuipau. Erau oameni cu greutăţi şi cu anume răs- pundere. Aveau familie... Ce vrei ? Pe alţii îi prin- seseră şi îi dezagregaseră. în public. Să dea exemplu. 19 Somnul cîştiga teren, asta e. Devenea egal cu indi- vidul. Dar, într-o noapte, cum stăteau la taifas, ca de obicei, la un pahar, pipa scuipă, linse grăbită scuipatul şi adormi. Deţinutul fugi îngrozit. Ră- măsese singur. Absolut singur. Cel puţin în oraşul ăsta. Nu mai cunoştea pe nimeni. La închisoare nu dormi cîteva zile în şir, rămînînd treaz ca să-şi domolească suferinţa. Dorul de apă însă nu-i da pace. Sucul de fructe şi coctailul de lapte cu smeură nu mai aveau nici un gust. Acidul sulfuric sau punşul de benzină îl scîrbeau. Ar fi vrut să iasă ca să bea apă, dar ziua nu se putea. Dacă vedeau gardienii că e goală celula ? I-ar fi aflat secretul. Iar noaptea îl îngrozea gîndul oraşului adormit. Re- zistă cîtva timp, însă tensiunea era prea mare. Caută un paliativ. încercă soluţia amintirilor. Se strecură în celulele celorlalţi furînd toate amintirile închi- sorii. Le consuma lacom, dar dună trei zile nu mai avea nimic. Nu se mai simţea în stare să suporte presiunea celor două existenţe între care se afla. între închisoare si oraş hotărî să intre în etuvă şi să se dezagrege. Dar nu cunoştea funcţionarea apara- tului şi se murdări pe degete cu nişte iridiu incan- descent. Enervat, se denunţă, dar gardianul refuză să-l creadă. Era o istorie bună de adormit copiii, nu gardienii. Scuipă ne ios. Gardianul se precipită şi linse. Furios, îsi părăsi celula ziua, intră în cabinetul directorului si făcu tărăboi. Acesta îşi oblojea de- getul cii mici remuşcări, în spirt denaturat, şi rîse cînd auzi vOcea. Era sigur că e a degetului. O auzise de nenumărate nri de cînd îl tot îmbăta, şi nu iz- butea să-l vindece, adormindu-1. Extenuat deţi- nutul înţelese că totul e inutil şi reveni în celulă, realizînd pentru prima dată drama închisorii de somn, cutremurîndu-se în faţa revelaţiei că va ră- mînea treaz în eternitate, într-un spaţiu restrîns, 20 sufocat de vata visului, în umezeala nesănătoasa a unor amintiri, veştede de-atîta întrebuinţare, care nu-i aparţineau. Şi ramase cu ochii deschişi, con- templînd lucid şi disperat factorul timp. 17 ianuarie 1961 . şoferul (stilul graţios) Excelenţa-sa era un om cumsecade. Dar avînd multe obligaţii comerciale, diplomatice, politice şi amoroase îşi extenua şoferul. De la 6 dimi- neaţa, cînd pleca servitoarea la piaţă să tîrguie, şi pînă tîrziu, la 2 sau la 3 noaptea, cînd se-ntor- cea el de la bar, omul cu şapcă şi cu uniformă galonată absurd şi fără grad îl purta prin oraş sau pe şoselele ţării. Fără odihnă. Nu cobora de la volan decît puţine ore ca să stea întins ori- zontal în aşternutul gol. Nu dormea fiindcă asta făcea ziua, în timpul unui coctail sau al unui consiliu de administraţie. Se odihnea cu ochii goi, cu şira spinării dezdoită. Din bacşişuri îşi cum- păra flori şi romane poliţiste. Cînd nu dormea în curtea unei ambasade, citea pe o străduţă dos- nică unde se afla unul dintre apartamentele par- ticulare, destinate destinderii excelenţei-sale. Sau îşi oferea intermezzouri de muzicuţă. Aparatul de radio de la bord îl irita. Oamenii treceau pe lîngă maşină indiferenţi. Nu se oprea nimeni să-l întrebe cît e ceasul sau pe unde vine strada Sa- pienţei. O dată, o băbuţă surdă l-a rugat să-i spună care-i cea mai apropiată staţie de autobus, fiindcă afară ploua. A poftit-o-n maşină şi-a dus-o acasă ; ştia că patronul se destinde şi nu coboară decît peste cîteva ceasuri. Atît. Ba mai fu- sese, într-o primăvară, şi-un cîine, care-şi ridicase piciorul drept pe aripa dki spate. îl alungase şi-i părea rău. Nici un cîine nu se mai apropiase de automobil. Existenţa lui era o şosea, nudă subt ploaia măruntă, lungă şi dreaptă, fără drumuri la- terale, fără căruţe cu ţărani adormiţi în fînul umed. Autostradă cu foarte rare opriri, cînd stăpînul 22 voia să-şi desmorţească glesnele umflate de şam- panie. Nu avusese nici o pană (maşina era un exemplar de rasă, cu suspensie perfectă şi cu fîşîit de mătase pe rută), nici un accident. Erau excluse de asigurarea enormă, plătită cu egală re- gularitate, în cecuri impresionante, lunar. Nu va avea accidente, nu va derapa, nu i se va-nfunda carburatorul, cauciucurile vor rămînea intacte. La fiecare doi ani, cu fixitatea comodităţii, exce- lenţa-sa înlocuia automobilul cu unul identic : marcă, formă, culoare. Numai anul şi anumite îmbunătăţiri aduse motorului, amănunte tehnice sezisabile doar pentru el, şoferul, difereau. Au- tomobilul nou continua destinul celui abandonat, prelungindu-1 neturburat şi ritmic pe aceeaşi au- tostradă scutita de neplăceri şi de neprevăzut. Matematica precisă a motorului murmurînd un rozariu egal, cu discreţia practicanţilor convinşi, nu cunoştea griparea sau trepidaţia pasionată a rablelor eroice şi impertinente pe care le depăşea, foşnind linear, rupînd stofele cîmpului sau cati- feaua de silenţii a oraşului. Robotul de la volan regreta că nu-i din oţel ca să nu-1 mai doară ge- nunchii, în pat, cînd îi dezdoaie. La fiecare 500 de kilometri îşi schimba garoafa de la butonieră. Şi citea romane poliţiste. Nu credea în fetişul port- bonheurului agăţat de retrovizor. Un muţunache spînzurat, balansînd în ruliul maşinii, n-are nici un sens moral. într-o zi, patronul se strecură tih- nit pe fotoliul moale din spate. Şoferul se urni lin şi se lăsă furat de alunecarea vehiculului. în faţa ministerului nu frînă. îşi continuă drumul cu aceeaşi viteză mare, egală şi tăcută ca un sărut, Abia spre seară patronul băgă de seamă că n-au ajuns. Şi-l întrebă. Dar şoferul dădu din cap şi-şi văzu de drum. Spre infinit. întîlnise cuvîntul de- seori în paginile aventurilor poliţiste şi nu izbu- tise încă să afle dacă este un bar nou sau o re- 23 clamă de piramidon. fer a decis să-şi limpezească nedumerirea. Patronul se zbătu cit se zbătu, dar neputînd să-l oprească speră că se va isprăvi ben- zina. Se-nşela. De-atunci, un automobil prelung, verzui, elastic şi felin, trece liniştit, nepăsător de semafoare, pe lingă accidente. Excelenţa-sa a murit de mult. Numai şoferul conduce atent, au- tomat, spre noţiune. în contrasens cu timpul. Dar nu se observă. Viteza e prea mare. Există^py sin- gură şansă să oprească. Dacă întîlneşte o bătrînă surdă sau un cîine dispus să-şi lase udul pe aripa din spate. 19 ianuarie 1961. dispariţia micului burghez (stilul detaşat) I ra un om onest. Ţinea scriptele unui magazin ieri... Fraerilor, eu de ieri sunt bărbat. Nu mi-a plăcut, o să mai încerc şi mîine, sau poimîine> cînd s-o putea, pîri la urmă o să-mi placă, sunt sigur! Cum place la toată lumea ? Mîine. Care mîine, nenorocitule ? Aicea putrezeşti. Dar o să mor bărbat un băiat ca mincinoşii. O să mor la 14 ani neîmpliniţi. Acum patru luni am împlinit 13..A Dintr-odată am călcat pe asfalt, asfaltul şoselii. Am ieşit la şosea. Am ţipat de fericire şi m-am aşezat pe margine. Era ceva mai sus, cu două-trei palme mai sus decît grin- durile de pămînt şi de rogoz putrezit. Tăia mlaş- tina oblic venind dinspre stingă, dinspre şoseaua pe care-ar fi trebuit să merg dacă eram prudent. Despărţea smîrcurile-n două, de-a lungul, şi nu-n- ţelegeam cum de nu mi-am dat seama de la-nceput că trece pe-aici. „Unde-o fi ducînd spre dreapta La cîţiva paşi de locul unde ieşisem, şoseaua cotea în stuf şi nu se mai vedeau decît ici-colo, crîm- peie cenuşii, sclipind printre buruieni. Am luat-o spre stînga, uşurat de groaza care-mi măcinase măruntaiele, vorbind mai volubil ca pîn-atunci, bucuros şi grăbit să ajung la şoseaua mare. Pri- cepeam că asta pe care călcam acum e numai o ramificaţie ducînd, aşa cum era orientată, spre est, probabil, departe în spatele şi-n dreapta mea... Pădurea se vedea ceva mai bine, dar tot părea să fie la cîţiva kilometri. Mergeam foarte repede, mă liniştisem de tot şi calculam că-n două ore am să-i amuţesc istorisindu-le aventura cu mlaş- tina şi nici n-am să-i las să răsufle bine — au 156 să mă creadă cînd au să mă vadă mînjit de noroi pin* la genunchi — şi-am să le şi spun povestea cu servitoarea, „îi înnebuneşti, domnule, ascul- tâ-md pe mine. O sd se-atace toţi !<( Pe şoseaua asta, lată ca de-obicei, foarte curată, cu asfaltul încins şi prăfuit, nu trecea nimeni. Nimeni şi nimic. Mormăind bucuros, cu pasul foarte elastic, mă apropiam de şoseaua mare. Auzeam parcă mai desluşit claxoanele, parcă şi voci. Apoi, la fel de neaşteptat cum o simţisem sub tălpile bocancilor, şoseaua s-a isprăvit. Am tuşit de stupoare. Se termina brusc în mijlocul mlaştinei. Am crezut că-i întreruptă şi-am făcut cîţiva paşi prin stuful pe unde-ar fi trebuit să continue. Nu mai era nimic. M-am gîndit şi mi-am adus aminte de drumul de căruţe. Desculţul îmi spusese că e un drum în mlaştină pentru căruţe. „Uite, dom- nule, cd-i asfaltat* Nu mai ştiam ce să fac, mi se părea că trecuse toată ziua, la un moment dat îmi fusese foame, poate de frică, acum nu-mi mai era, excursia cu clasa se dusese naibii. „Fie ce-o fi. O iau înapoi pe şosea şi-ajuhg eu în sat. De-acolo, pe pamînt uscat, ma-ntorc la autobus şi plec înapoi acasd. Le spun mîine ca n-am venit... fiindcă am stat toata dvtminica, pînd seara, ca ai mei erau în vizita, am stat cu ea. Crapd de ne- caz !“ Nu mai vorbeam tare. Mă gîndeam numai, cam descumpănit. La un moment dat am început să-mi aud paşii bocănind cu ecou şters pe asfalt. Ţintele de pe tălpi lăsau urme pe smoala încinsă, care-ncepuse să se moaie de soare. Şi şoseaua s-a sfîrşit din nou în mijlocul mlaştinii, în faţa unei construcţii joase de marmură. Contemplam năucit cavoul cenuşiu, deschis. Era cam cît bucătăria noastră, cu un acoperiş turtit, sprijinit pe patru stîlpi, scurţi şi groşi, de marmură roz cu pete cenuşii. De toate astea-mi amintesc abia acum. Atunci mă uitam prostit că-n mijloc e-o ladă, 157 tot de marmură, fără capac. I-am dat ocol, am văzut, aşa cum bănuisem, că dincolo de monu- ment şoseaua se sfîrşea iar, la fel ca-n celălalt capăt, şi m-am aşezat zdrobit de oboseală şi de disperare pe treptele care făceau postament si- criului de piatră. Am gîlgîit, cu ochii holbaţi, Aşa scria pe-o latură, la picioarele sarco- fagului deschis : Lili, săpat în marmură. Am mîncat fără vlagă un senvici cu şuncă şi cu muş- tar, am băut sirop de vişine, făcut în casă, cu sifon, din termos, am strîns toate lucrurile fru- mos, le-am băgat la loc în rucsac, m-am ridicat încet în picioare şi-am rupt-o la fugă-nainte, pe şoseaua care nu venea de nicăieri şi care nu ducea nicăieri, spre celălalt capăt retezat în mlaştină. Eram mult mai îngrozit decît fusesem în mijlocul ochiurilor de apă şi-al guzganilor. Alergam cu- prins de-o panică fără seamăn, care-mi dădea dureri de burtă şi de cap, îmi crispa muşchii în- nodîndu-i în cîrcei sfredelitori, mă sufoca. Am alergat de la un capăt la altul pînă spre seară, stîrnind cînd şi cînd cîrduri de gîşte sălbatice şi ţipete de nagîţi. M-am culcat epuizat în lada de marmură, indiferent la gîndul şerpilor, al guz- ganilor, al liliecilor şi-al altor monştri de care eram sigur că voi fi înconjurat la noapte-n ca- voul deschis. M-am trezit în zori, înţepenit, am mîncat tot ce-mi mai rămăsese şi m-am culcat din nou, fără vorbe, fără gînduri, pătruns de unica idee ce-mi rămăsese înfiptă în cap cît mestecam pîinea umezită a senviciului : înnebunisem de groază. După trei zile, în care-o dată sau de două ori mă gîndisem la părinţi, la servitoarea proprieta- rului, la bandă, la moartea mea de foame şi de disperare — dar în treacăt, ca la ceva fără im- portanţă, între două somnuri istovitoare — oa- menii care mă căutau (îmi căutau urmele sau ca- 158 davrul), m-au descoperit dormind cu capul pe rucsacul gol, împăturit. M-am lăsat cărat de tai- că-meu şi de-un tip spătos care-mi ţinea picioa- rele. Un jandarm îmi sprijinea cu-o mînă şalele cînd erau de trecut locuri mai grele prin smîrc. Ne-am aşezat cu toţii-n şanţul drumului prăfuit de ţară şi, privindu-mă, omul spătos începu să-şi răsucească-o ţigară, de hîrtie de ziar. Jandarmul scoase una dintr-un pachet. Taică-meu nu fuma. Spătosul mi-a întins-o pe-a lui. Am umezit cu limba marginea ziarului, simţind în nări mirosul de baltă al mîinii lui ciolănoase, cu unghia de- getului mare murdară. Nici nu mi-a trecut prin minte că taică-meu s-ar putea supăra că fumez. N-am băgat de seamă că primele fumuri nu-mi plac, am scuipat printre picioarele-mbrăcate-n jam- biere pline de noroi uscat, trăgînd din ţigară cu coatele rezemate pe genunchi şi cu capul înfundat între umeri cum fumează bărbaţii obosiţi. 9 ianuarie 1965. nu ca un şobolan «Uite-i. Balans, un, doi... Au venit... Trei... tobele. Au şi descoperit-o... s-a oprit muzica... lucrează repede domnii de la amprente... totdeauna tuşeşte cineva cînd pornesc eu... voltă, lin... acum : ex- tensie... ce precis trimite „Şchiopul" trapezul !... în doua luni — procesul... Aplaudă, aplaudă, domnule, şi stai jos. Ce crezi că e trucat aici, sus ? Nu sunt leu dresat, nici scamator... N-am circum- stanţe. De fapt, avea un pic de vina şi ea. M-a scos din fire... Balans, încă... doi, trei... Şi-mi cu- noaşte firea de trei ani de cînd suntem... am fost... Prea scurt saltul... Nu sunt atent şi cad naibii, mă desfigurez în plasă. Noroc de „Şchiopul" că-i lung şi-a zvîcnit din şolduri la timp... E atent. — Mulţumesc, bătrîne ! Chinuit şi el, cu capul în jos 10’. Şi ce zburător de clasă era. Acum... înapoi, cu avînt... salt, răsucire... l-am prins. Şi daca-l scap, ce ? Fără proces. Mai simplu. Că nu scap. Gazare la sigur. N-am în- cotro. Nici ei n-au. Aplaudă. Iar mi s-a lipit tricoul de buci. Am asudat repede. Frica. Guver- natorul e sadic sau tîmpit. Amîndouă. Să zîm- besc. Bezele. Cine-i blonda de lîngă parîmă ? Singură-n lojă. Toate moţiunile de protest cu schimbarea au fost un rahat! Curvă ? Actriţă ? Nostimă ! Nebuni de legat. Parcă spînzurătoa- rea-i mai bună ? Oricum, ştii exact cînd. Momen- tul la fix. Unde dracu au pus talcul ? Aici e. Cică se zbat unii şi-o jumate de oră. Şi doctorul ăla maniac — era beat cînd îl pupa pe yyŞchiop“ în ceafă — spunea că spînzuratul are plăceri ca la femeie. Prostii. Drăguţă blonda. Ii trimit un bileţel în lojă cît instalează gratiile pentru 160 dresură. Nu-i mai vad. Stau după cortina. Cum ies, mă umfla. Ce să-i trimit? Atenţie, bătrîne ! îi dăm drumu5. Ce ochi rotunzi are „Şchiopul", şi albi, cînd sta cu capu-n jos. Cum dracu nu-i plesneşte-o vină ? Mai lipseşte să scoată limba. Balans, trei, patru... acum... Ce răcoare e sus, cînd zbori. Clac, clac. Iar nu-s atent. Are braţe ca grinzile. Nici nu simte plesnitura. N-am prins elegant, ca la carte. Jos, tot nu-şi dă nimeni seama. Blonda se uită la pulpele mele. Le am frumoase, şi tari, puicuţo ! Că tari vă plac. Trebuia un singur „clac" pe braţele „Şchiopu- lui". E neliniştit. A doua greşeală. — în regulă, bătrîne. Se mai întîmplă. Reluăm. Balans mare şi-aruncă-mă. Ce frumos îşi închide pumnii pe încheieturile mele. Exact în secunda cînd simt eu subt palme creparile-ncheieturilor lui. Ceasornic, „Şchiopul". Bătrîn hîrşit, tehnic. Sigutanţa-h persoană. Dacă-mi dau drumul, cad în plasa. De sus de la bara fixa, pot s-o potrivesc, ochesc între amare şi stilpi, şi cad la un metru de loja, printre cablurile de extensie. Leşina blonda cînd vede creierii! Săraca ! Şi ceilalţi, ce vină au ? Au plătit să aibă emoţii, dar nu chiar aşa. Totuşi, cred că mai sunt şi din ăştia prin staluri. Obse- daţi, refulaţi. Au să creadă că-i accident. Ca n-am avut noroc. Nu vreau! Sunt cel mai bun acrobat. Vinovat pentru chestia aia, dar meseria e meserie. Mame şi copii. Măcar dac-ar fi scaunul. Zicea unu? că-ţi perforează creierii cu curent şi mori instantaneu. Nu cred. Oricum, lot de sus e mai bine. Pe loc. Ba rîu. Rămîi schilod. Şi? Tot te judecă. Te vindecă şi te condamnă după aia la moarte. Au haz, putorile! Legea, dragă Doamne! A-nnebunit toboşarul î Stai că-i dau drumul. Aşa. Triplu salt. Perfect. — Bravo, bătrîne. Ăi mină de aur. Să-mi fie de bine. Iar aplaudă. Isprăviţi o dată! Tot voi o să veniţi 161 şi la proces. Ce-aţi mai aplauda şi la sentinţa! Dar nu-i şic. Mama voastră de oameni de treabă! Unde-au pus legătura ? Triplu salt mortal, legat la ochi. Sau să te-mpuşte. Nu. Asta-i numai pentru spioni şi chestii cu patria : trădări, vînzări, cumpărări. Iar bate ăla. Ca-n piesa cu eşafodul. Ram-tam-tam-tam-tam-ta-ra- ram, ram-tam-tam-tam-ram, ta-ra-ram-tam-ta. Să compună unu’ dintre pomădaţii cu şlagăre la modă un dans ritmic. „Ne-am sărutat pe eşafod((. Tîmpenii. Parcă-i o burtă umflată, de obez, ca a înecatului de anul trecut, arena. Arena. „Zona magică “, „deşertul curaj ului aiureli de cronicar sătul. De sus, ascultă-mă pe mine, domnule gaze- tar, arena e-o scuipătoare cu gîndaci pîndind în cercuri să pice unul din cupolă ! Plasă de sigu- ranţă. Barbă pentru fraieri miloşi, cu nervii-n gît. Termină o dată cu toba că pornesc ! Cu ochiurile astea patrate parc-ar fi globul pămîn- tesc în carouri. Filmul cu tipul care vede din rachetă cum îi fuge pămîntul de sub picioare. Şi toţi te leagă la ochi: te-mpuşcă, te spînzură, tc electrocutează... Ca să nu-ţi vadă suferinţele, zic ei. Mint, laşii! Să nu le vezi tu spaima.. Să nu-i vezi cum mor de frică, fac pe ei. Se văd în locul tău. Eh! Fiecare cu moartea lui. Gata. Atenţie, bătrîne ! A tăcut, lua-l-ar dracu ! Doamne-ajută ! Primul... Doi... Vin, bătrîne ! Trei. Gata. Mersi. Urlaţi, domnilor, urlaţi ! Sunteţi uşuraţi. V-a fost o frică de v-aţi... Eu asvîrl cîrpa neagră. în fiecare seară şi-o smulg şi-o fac bucăţele. Ideea directorului : cică să vadă că n-are găuri, că e opacă. Gargară de reclamă ! I-a crescut benefi- ciul de cînd cu chestia asta, că se bat ca pe funia spînzuratului. Ia să vedem dacă nimeresc în loja blondei. O-nnod. Fac o fundă. Dacă nimeresc, scap din mîna copoilor. Cum ? Nu ştiu. Scap. Nu mă bagă ei în apartamentul cu gaze. 162 Auzi, domnule, porcii, rai ca fuste porci beţi. Va sa zică sentinţa, dupd aia apelul respins, graţie- rea la fel şi te-anunţă: „într-o săptămînă veţi fi mort /" Şi pune-te pe băut, zic ei, pe viaţa frumoasa, cărţi, discuri, televizor, numai dame nu-ţi dau, poate ca la mai granguri sa le dea şi femei în cuşca. Şi cînd ţi-e lumea mai draga, cum naiba să-ţi mai fie, dau drumul la gaz prin- tr-o ţeava secretă. Poate-i ascunsă, sub pernă sau în radio. Cică te omoară cînd dormi. N-am auzit să fi dormit unul măcar o clipă, în zilele ălea. O săptăfnînă. Majoritatea s-au scrin- tit. Cred şi eu. Am nimerit. Ăia din jur au căpiat. îmi zîmbeşte. Să-i fac un semn cu mina, graţios, cum m-a-nvăţat dresorul, cu degetele-ndo- ite şi răşchirate, aşa, moale. A văzut. A pupat cîrpa şi şi-a prins-o de rochie. Negru pe roz. Gro- zavă chestie. Ai văzut dac-am înnodat-o ? Habar n-are femeia la ce-mi umblă mie mintea. Se şi vede-n pat cu mine peste ea. Cap de gîscă. Pe loc i-a venit ideea să-şi facă o modificare la rochie. Of, curvelor, dulci şi-mpuţite ! Ce te-aş mai strînge-n braţe, păpuşă blondă ! Am scăpat! De- geaba vă zgîiţi prin gaura cortinei, domnilor copoi, gata ! Am scăpat! A prins cîrpa — am scăpat ! „Şchiopul" s-a suit pe platformă şi salută. Aşteaptă să mă dau eu jos întîi. Vedeta. Eu, vedeta. Puştimea de la galerie urlă. Şi ţaţele şi monoclaţii şi servi- toarele şi marinarii. Toată adunătura de nesatis- făcuţi. Hoituri care se-mput pe picioare. Toată lumea de pe glob. Asta să scrieţi la ziar, în cronică : „arena — singurătatea acrobatului" ! Vă bucuraţi, laşilor, că n-am murit. Credeţi că aţi scăpat şi voi. Că vă zîmbesc vouă, că vă zîmbesc uşurat că sunt viu. „Voi, morţi dragi, ce viermuiţi sub mine..." Bis. V-a plăcut. Mai vreţi, vicioşi impo- tenţi ! Ca pe gaura cheii. Vă place plăcerea altuia. 163 Bine. Vă servesc. V-a fost frică de moartea mea. Nu mor, gîndacilor ! Dacă m-arunc în voi ca-n apa, tot strivesc trei-patru sub mine. Dar mai mor cîţiva de spaimă. Am glumit. Nu m-arunc peste voi, gîndacilor ! Gîndaci sunteţi ! Gata striviţi v-aţi născut. Talpa sub care pîrîiţi e după cor- tină. Eu zbor şi nu mă mai prinde nimeni sub călcîi. Gata. Sunt pe bară fixă din cupola. 16 metri. 16 mii de ani diferenţă între viermi şi păsări. „ŞchibpiiR a prins iar sub încheietura ge- nunchilor trapezul şi-aşteaptă cu mîinile-n jos ca doi spînzuraţi bătrîni şi goi, înroşiţi de Irig, E mai jos cu trei metri. — îmi pare rău, bătrîne, nu mai cobor niciodată. Nici măcar un centi- metru. Trapezul mic de rezervă. Cablul de oţel. Nu ca un şobolan. Nu ca un şobolan, şobolani cu tălpi de toval! Balans. Uite-i ! Au ieşit dm culise. Din găuri. Au şi mirosit ceva... LucreazA repede, domnii şobolani! Dau neliniştiţi din cozi. Degeaba. Voltă, sus, înapoi, voltă sus, mai iute, înapoi, voltă. Zborul e de altă natura. Hai, toba. e moment de vîrf, pericol mare pentru şobolani! Cloştilor, ascundeţi-vă puii, alarmă de tobe, pornesc şoimii la atac ! Avînt. lartă-mă, „Şchiopu- le“ ! Ai fost puţin caraghios cînd te-ai avîntat, acum pendulezi în gol. Nu puteam în jos. Reci mai sunt cioburile cupolei. Dac-ar stinge luminile s-ar reflecta cerul în arenă. Afară e frig. Tran- spirat. îngheţat e zborul în sus. Senin. Ce blond se-nvîrteşte caruselul cu stele. Şi-mi arunca — grozav de repede cade spre mine —- o cîrpă neagră înnodată ca o floare, pe sîn a pus--o, curva, ca o floare nu ca un şobo...» Ianuarie 1965. / se distribuie statui Privesc statuile cu-aversiune. Pe la 9 ani, mi-au tras o bătaie soră cu moartea din cauza unei statui. O statuetă goală pe dinăuntru — de prost gust după cum pricep astăzi amintindu-mi-o — un lup sau o vulpe, suvenir modest de la băi, fixînd în ghips alb memoria care s-a stins a iu- birii lor de-atunci. Şi-am nimerit acum în forfota de pe platoul de beton, un platou foarte mare, pe care sumede- nie de inşi de toate vîrstele se luptă ca să capete nişte bronz şi nişte forme de lut. Se-nghiontesc, gem, vociferează, înjură, imploră, clamează, bat, muşcă, zgîrie, sfîrtecă, zdrobesc pentru-o sarcină de metal cu care să-şi toarne porţia de glorie; pentru un loc de onoare în cimitirul vertical de la suprafaţă. Uneori, cîte-un comanditar lovit în ceafă se prăbuşeşte în covata propriului tipar, copleşit de metalul care-i consacră întruparea de- finitivă. Soarele de vară a încins mai tare ca furnalele improvizate în care sunt îndesate o dată cu lemnele şi leşuri : cei slabi şi striviţi la-nceput. Cînd lunecă spre apus, roşcat şi mare, bronzul pare că s-a isprăvit şi saci de ghips din care curge praful alb sunt traficaţi pe la margine de-ntîrziaţi sau de nemulţumiţii cu-o singură ipostază a-ncremenirii. îmbrîncit, năucit de zarvă, obosit de' rtlasactu, mă zbat să scap. îmi şterg năduşeala şi caut ră- coare şi umbră. Zăresc, nu departe, o pajişte şi printre ierburi o fată cu un trup înalt şi frumos, strălucind ca arama în soare. Pornesc intr-acolo. Grăbesc pasul mirat că n-a descoperit-o nimeni, îngrijorat să n-ajungă altul înaintea mea, liniş- 165 tindu-mă cînd îmi dau seama că uu-i nici o pri- mejdie dinspre partea locului de mezat. Cei1 de- acolo vor statui. Nu iuge. M-a văzut apropiin- du-mă, dar stă tot dreaptă printre ierburi. E-un rîu la picioarele ei, din apele căruia, după scăl- dat, a ieşit brobonită de stropi. Rămîne tăiată pe soare, mai întunecată la piele acum cînd îmi apără pupila de lumina piezişă şi nu i se mai răsfrîng raze pe trup. Doar o abură de aur îi scrie conturul. Mă dezbrac, întorcînd spatele bătăliei care nu-mi aparţine, şi intru-n rîu. Ies gol şi-o apuc de mînă. Nu se miră. Nu se ruşi- nează de goliciunea ei. Nu se-mpotriveşte. îşi întoarce ochii spre mine şi mă priveşte, vie şi bună, ca o femeie întreagă. înserarea vine repede. Aşter- nem culcuş de ierburi strivite lîng-o tufă de ră- chite şi mă-ntind alături de ea. Ne iubim fără vorbe, fără nume : doi oameni, împăcaţi unul de-a- nonimatul celuilalt. Adie şi e răcoare pe mal seara. Tragem peste noi rochia ei de stambă şi cămaşa mea. îmi lipesc palma de coapsa fetei şi lunec în jos pe lîngă trupul ei, după mîna care-i cuprinde glesna şi-i mîngîie talpa cu piele subţire şi rece. Dinspre deşertul de beton, unde statuile au fost ridicate pe socluri, se-aude tunînd ca prin tube, vuiet de vînt care stîrneşte ecoul bronzului gol pe dinăuntru. îmi culc tîmpla pe torsul puţin ostenit de iubire, aburit, şi-ascult ritmul din stînga, adînc şi etern. Mîna ei mi s-a oprit în palma deschisă. Februarie 1965. caii sunt sălbatici Cînd am ajuns în piaţa tîrgului era frumos, praf, soare şi gălăgie. Patronul şi trupa au intrat să se răcorească la bodegă. Noi am rămas afară şi se uitau la noi copiii. S-ar fi apropiat să vadă ce e sub prelarta lunecată puţin într-o parte, care-i ispitea, dar remorca avea roate mari şi era prea sus pentru ei. Pînă la maidanul închiriat lîngă oborul de vite ne-am dus cu alai, cortul s-a ridicat în pripă şi bărcile şi căişorii nici nu erau încă ancoraţi cînd începuseră muşteriii să se-nghesuie la baraca fe- meii-şarpe şi la dugheana cu puştile. Pînă tîrziu noaptea şi-a doua zi la fel, pînă după masă, că era sărbătoare, n-am avut odihnă. Scîr- ţîiam, gemeam, ne-nvîrteam în hrîşcîiala discuri- lor vechi bubuind în difuzoare. Cînd ne pregăteam să facem faţă toiului petre- cerii, că se apropia seara, a-nceput să plouă. Mai întîi rar, picături grele care pocneau în praf, pe urmă fără zgomot mare, ca un foşnet, ploaie liniştită şi lungă de vară. S-au risipit numaidecît. Maidanul s-a muiat şi s-a făcut linişte. Numai dinspre îngrăditura oborului, de sub şoproane, se auzea cîte-un muget sau cîte-un nechezat, Răsuflăm şi noi uşuraţi. Patronul înjura, toţi erau nemulţumiţi, dacă nu se pornea ploaia am fi trăit fără nici o grijă pînă săptămîna viitoare, la popasul următor. Aşa, abia ieşise mîncarea şi benzina camioanelor. Cîştigurile la parte erau mizerabile. Ai noştri, morocănoşi, s-au dus la baraca din marginea maidanului, unde-un negus- tor din tîrg prăjea cîrnaţi şi vindea bere, şi-au început să mănînce adăpostiţi de ploaie sub oblo- 167 nul ele scînduri ridicat să ţină umbră. Vîntul care- adusese norii bătea acum dinspre tîrg, se-ntărise, şi ploaia împroşca sub acoperişul de tablă al caru- selului. în caleştile de şipcă începuse să se-adune apă pe fund. Pe coastele mele stropii săreau pîrîind ca pe-o tobă. Cînd o să mă usuc iar, o să fie nevoie să mă văpsească. Nu ţine stratul de culoare că l-a dat subţire, şi la soare o să se cojească. Iar o să blesteme patronul că trebui’ să risipească banii pe fleacuri. Simt cum mi se topeşte harna- şamentul pictat cu negru şi cum mi se scurge pe albul burţii şi-al gîtului. Sunt o gloabă foarte veche de lemn şi de pînză groasă întărită cu straturi de văpsea, călăfătuit pe la crăpături cu cîlţi, cu chit şi cu ghips. Am bătut sute de bîlciuri şi-am învîrtit în şa mii de copii din care foarte mulţi au şi murit de bătrîneţe. Eu sunt mai bătrîn decît toţi, dar am rămas încremenit în săritura de căişor, priponit — cu doi drugi cotiţi de fier — de axul Caruselului cu motor : o lance-n gît şi una-n crupă, dinspre dreapta. Aşa sunt montat să mă-nvîrtesc : spre dreapta. In gîtul şi-n crupa mea se opresc vîrfurile drugilor care trec mai întîi dintr-o parte-ntr-alta prin gîtul şi prin crupa vecinului meu murg. Seara a-nceput să se lase repede, nici zilele nu-s aşa de mari, n-au început să crească spre vară. în ploaie nu prea-i dă mîna patronului să ne lase, dar dacă se-aştern la bere şi la rachiu ne uită şi pe noi şi bărcile şi ne strînge mîine dimi- neaţă. Poate crede că stă ploaia şi mai vine lume. Nu mai vine nimeni. Oricum pe copii i-au culcat. E-ntuneric de-a binelea. Negustorul i-a înghesuit pe toţi în baraca strimtă, a aprins două lămpi şi bea cu ei. S-au culcat şi caii şi vitele din şo- proane. Mai sforăie cîte unul a spaimă prin somn. Zuruie cîte-un lanţ la conoveţe. Mă uit într-una peste crupa căluşeilor din faţă, spre casa de la 168 drum, unde s-a aprins lumina de cînd a-ncepiit să plouă. Cu ochiul sting îi văd pe cei din baracă : au scos cărţile şi-au început să joace : patronul e as, mai scoate din paguba ploii. Am tîrguşorul în spate. S-o fi aprins şi-acolo lumiriile caselor. Ce face lumea-ntr-o zi de sărbătoare cînd plouă şi e seară şi s-a stricat petrecerea ? Mănîncă, o să. mai citească ziarul, se culcă şi mîine-o să-şi aducă aminte de ploaie cînd o să vadă că s-a umplut putina de subt burlan, cînd o să calce-n balta de la poartă şi-o să vadă ceapa la vecin ctim a crescut înfoiată peste noapte-n straturi. Au să spună că ploaia e bună pentru recoltă şi-au să-şi vadă de treburi. N-au să-şi mai aducă aminte de bărci şl de femeia-şarpe decît cînd băiatul o să spargă papagalul de ghips cîştigat la roata-norocului, şi-au să-i tragă-o palmă. Şi nici el, copilul, n-o să mai ţie minte decît gălă- gia, culorile, mirosul de sudoare şi pocniturile, trompeta de carton, coiful colorat. Habar n-o să mai aibă pe care dintre căişori s-a-nvîrtit pînă ce-a ameţit, o dată, de două ori, de nouă ori, de cîte ori i-au dat părinţii voie sau bani. Aud un pas de cal şi-un plescăit de roţi pe drum, venind spre noi. Dinspre tîrg se apropie. Am să-i văd cînd trec de baracă. Poate se duc mai departe în întunerec şi-n ploaie. Nu. S-au oprit. S-au oprit în spate. Nu-i pot vedea. Un bărbat cu pălărie. S-a dus la tejgheaua negustorului de cîrnăciori. Face popas şi ia o gustare. Ba nu. S-a ridicat şi patronul. Discută. Patronul dă din umeri. A venit şi femeia- şarpe cînd a văzut banii din mîna bărbatului cu pălărie. Patronul şi-a pus haina-n cap, iese din baracă şi vine-n fugă spre carusel. A urcat pe pod şi dă drumul la motor. Se chinuie cu frînghia de pornire. A pornit. Iar vibrăm cu toţii, căişori şi leagăne. S-a-mbătat patronul ? Aud din nou prin ploaie pasul calului, acum mai rar. Au tras aproape 169 de noi. E un docar cocoţat pe două roate îmbrăcate în cauciuc. Are un coviltir înalt. O femeie cu un pardesiu sprijină pe cineva să se dea jos. Bărbatul o ajută şi amîndoi iau în braţe un copil îmbrăcat intr-o manta lungă şi gri. La ora asta copiii eu credeam că dorm. Năstruşnici părinţi dacă-i fac gustul ! Mamă-sa a pus o foaie de muşama pe banca leagănului din faţa mea şi taică-său vrea să-l aşeze înăuntru. Copilul îndrugă ceva, se zbate. Bărbatul îl ridică încet, îl trece prin faţa ochiului meu stîng — văd că prichindelul e cocoşat şi are-un cap enorm — şi-l potriveşte cu grijă-n spinarea mea. Apoi încalecă stîngaci pe murgul vecin cu mine ca să-l ţină, şi patro- nul porneşte caruselul. Copilul estropiat începe să ţipe de plăcere după cîteva ture, să mormăie-ndemnuri de galop şi să-mi lovească în ritmul ţipetelor coasta dreaptă cu piciorul. Stîngul atîrnă scurt şi ţeapăn, şi scara goală se-n- vîrteşte odată cu noi liberă. După o porţie de învîrtire mai mică decît de obicei, patronul frî- nează, dar copilul mai vrea. Şi vrea singur, neţinut de taică-său. Patronul acceptă şi lasă caruselul încet, foarte-încet, scîrţîind prelung şi-abia mişcîndu-se. Ceilalţi au lăsat cărţile şi-au ieşit cu negustor cu tot privind în ploaie. Bărbatul stă deoparte singur şi ploaia îi împroaşcă manşetele pantalonilor cu noroi. Mama bate din palme de cîte ori băiatul călare îi trece prin faţă, prin lumina slabă care-ajunge de la baracă. Chiar dacă i-a plătit bine distracţia, nu e el prost patronul să aprindă şi luminile pentru un singur client. Minutele ăstea mi se par lungi pentru că mă-nvîrt într-un ritm cu care nu sunt învăţat, îmi lipsesc muzica, luminile, vocile. Copilul ţipă şi mă loveşte cu piciorul, dar numai cînd ne-nvîr- tim în faţa celorlalţi. Cum intrăm în zona de umbră, de cealaltă parte a caruselului care se 170 tîraşte, râmîne nemişcat şi tace, încep sa aud iar ploaia şi m-apucă frica să nu-mi fi căzut din spinare şi să apar dincolo cu şaua goală. Cum ză- reşte colţul barăcii şi ştie că peste puţin va auzi bătaia din palme-a maică-sii, prinde să se roiască, îşi drege glasul şi se-apucă să-mi rîcîie coasta cu călcîiul, pregătindu-se. Am mai făcut pe urmă încă o cursă, şi cu părinţii în caleaşca udă din spate. Cînd a stat motorul, patronul n-a mai pus frîna la carusel şi m-am învîrtit încetişor pînă ce toată schelăria s-a oprit, lăsîndu-mă de astă dată cu faţa la baracă şi la docar. Aveam acum în stingă oborul şi tîrgul. în spatele trupei şi mai la o parte stătea o fată cu picioarele goale şi cu un sac pus ca o glugă pe cap. în mîini ţinea o cană cu bere. Părinţii au urcat copilul în docar, s-au suit şi ei, au întors şi-au pornit spre tîrgul care nu avea cine ştie cîte lumini aprinse. Ceilalţi au mai spus cîte ceva, şi-au dat bună-seara şi s-au dus să se culce. Fata a pornit ţinînd berea la sîn spre căsuţa din marginea drumului. Negustorul a-nchis oblo- nul, a stins după o vreme lumina şi cred că s-a culcat sub tejghea pe nişte saci. într-un tîrziu, cînd se făcuse foarte multă linişte şi nu mai auzeam ploaia, am început s-aud iar cum creşte iarba în şanţul de pe marginea drumului. Pămîntul imbibat de apă se umfla şi se-ntindea ca o piele, dedesubtul căreia apăsau gălăgia şi năduşeala şi-nsufleţirea cu pocnitori şi cu trompete şi cu chivăre-n culori a copiilor care se dăduseră-n căluşei. Pămîntul ud se despica fîşîind şi ceea ce auzeam nu cred că era creşterea ierbii — nu poţi auzi iarba crescînd — ci ţipetele verzi şi hărmălaia colorată a caruselu- lui de morţi care fuseseră copii în şaua mea neagră. Coaja copacilor troznea de plăcerea apei, un troz- net de cercuri ce se-adaogă-n trunchi. Spre ziuă, dintr-un şopron al oborului a ieşit un rîndaş sughi- 171 ţind, trezit cu paie-n păr, şi-a venit prin ploaie spre carusel, năuc de băutură, ţinînd în mînă-o colivie cu un canar. A zăbovit o vreme lingă-un par de-ngrăditură, bălăngănind pe lîngă pulpă colivia cu pasărea care cînta. Apoi, s-a prăvălit să doarmă iar, într-o caleaşcă udă, punînd pe ban- ca din faţă colivia cu un canar mecanic, amuţind cînd nu-1 mai legeni. M-am smuls din drugi, tăind-o prin băltoace, peste cîmpii şi peste brazde, spre pădurea al cărei miros îl simţeam în nări. Mîine-au să se-ntrebe cine-a furat un căişor : n-au să mă găsească nicăieri nici- odată. Cum am să trăiesc ? Nu sunt un cal cumin- te : am să pasc iarbă prin poiene, am să mă adă- postesc în pădure, am să beau la izvoare. Şi la iarnă ? Mă fac pe cer o constelaţie, sau mă fac hor şi am să ning de sus. Dar ochii mei albaştri ? ^ 7 martie 1965. o stradă-n soare Trecusem printr-o grădină mare, plină de buru- ieni şi de trunchiuri putregăite. Umbra era mai degrabă moleşită, îngreuiată de căldura după- amiezii. Habar n-aveam că tunelul pe care-1 să- pasem pe subt pămînt o să răspundă-n grădină. Dinfcolo de zidul care-nconjura curtea de plim- bare nu se vedeau coroane de arbori. Poate că am scobit în neştire şi am trecut pe sub eîteva străzi ori case ori curţi ori cimitire. Oricum, nu era bine să-ntîrzii prin grădină. Cine ştie dacă n-au şi descoperit intrarea tunelului. Am mers la-ntîm- plare prin grădină şi-am dat peste-un zid dărăpă- nat. M-am căţărat, ajutîndu-mă cu golurile râ- mase de la cărămizile măcinate, şi-am sărit dincolo, într-o stradă. Spre stradă, zidul era mai înalta pentru că dincoace, în grădină, solul crescuse strat cu strat din frunzele tuturor anilor care trecuseră din tinereţea grădinii şi pînă azi. Strada era plină de soare lungă şi dreaptă. Case de-o parte şi de alta. Garduri de curţi nu vedeam. Numai ziduri lungi ; din cînd în cînd — uşi sau ferestre. Era foarte dreaptă. Nu era nimeni pe stradă. Asfaltul încins îmi frigea tălpile'. Eram în picioarele goale. Aveam o cămaşă murdară pe mine şi pantalonii rupţi de la atelierul de saci. Am luat-o la dreapta. Nu ştiam încotro s-o apuc. N-aveam la cine să mă duc. Nu ştiam unde mă aflu. Nici în ce oraş. Nici în ce ţară. Bănuiam continentul numai. Am început să păşesc pe tro- tuar, drept înaintea mea, pe strada asta al cărei capăt nu-1 vedeam cu ochii. După o vreme, am zărit la capăt nişte mogîldeţe care se mişcau. Cînd m-am mâi apropiat mi-am dat seama că 173 erau un cordon de guarzi negri. Barau strada şi se deplasau încet înspre mine. Erau încă foarte departe. Poate nu m-au zărit, cenuşiu cum eram, ca zidurile şi ca trotuarul. Cordonul înainta în front şi abia deosebeai că se mişcă spre tine. Cei doi, din fiecare extremă, ciocăneau la uşile caselor clădite de-o parte şi de alta. Zăboveau puţin, uneori intrau şi, cînd ieşeau, cordonul se mai apropia cu cîţiva paşi. Am pornit-o înapoi, spre celălalt capăt, al străzii foarte lungi şi drepte. Şi-am mers mult. Era cald. Cald cum e după masă, de la prînz pînă pe la 4, vara. Şi la un moment dat am văzut înaintea ochilor un alt cordon la fel. Am pornit iar înapoi, tot iară grabă. Şi iar i-am zărit pe ceilalţi, pe cei pe care-i văzusem primii. Am făcut de cîteva ori drumul ăsta dus şi-ntors, drum care se scurta mereu. Pînă la urmă m-am hotărît să bat la o uşă. Nu la oricare. La o uşă mai pe gustul meu. Sau dincolo de care speram să găsesc un om şi-un coridor care să ducă spre spatele casei îritr-o curte. Am bătut la una de lemn văpsit maro. N-a răspuns nimeni. Peste cîteva praguri la alta. Nici un răspuns. M-am speriat şi n-am mai ales. Le-am luat pe rînd. Şi pe urmă şi ferestrele. Unele cu obloane închise, altele fără obloane, dar cu per- delele trase. Ori cu hîrtie albastră în geam. Nu răspundea nimeni. Nu auzea nimeni. Ara bătut cu putere. M-am înfuriat. Uitam pentru ce bat. Băteam aşa ca să iasă cineva. Nu ieşea nimeni. Acum vedeam la capetele străzii în soare cele două cordoane apropiiridu-se-ncet. Poate că m-au şi văzut. Dar nu se grăbeau. Am dat şi peste-un geam fără hîrtie lipită. M-am uitat, cu palma pîlnie, înăuntru. Dormeau nişte oameni în paturi şi pe un divan. îşi făceau siesta. N-am mai încer- cat să-i trezesc. Nu mai aveam scăpare. Se-apro- piau. Am pornit spre zid. Din cîte mi-aminteam 174 era pe-aproape. Nu traversasem. îl găsesc. Mă caţăr. Mă ascund în grădină. Nu. Mă găsesc ei şi-acolo. Şi cu guarzii negri nu se glumeşte. Mi-e frică. Mai bine caut gura tunelului, şi mă-ntorc. Uite zidul. M-am mai liniştit. Dacă am noroc, mai prind şi ceaiul. Seara ne dă ceai. Cît e zidul de lung, aici, spre stradă, e neted. Şi foarte înalt. Nu-1 pot urca. N-am ce să fac. Am în- cercat să-mi iau vînt. Nici aşa nu se poate. Am să-i aştept. 1 decembrie 1965. raport Pentru că sunt spiritual şi am studii de speciali- tate, am fost mutat la Ministerul Rîsului Public, în Direcţia Conservării Patrimoniului Satiric, sec- ţia Anecdota Istorică. Am fost şi avansat în pos- tul de subşef de birou II. Răspund de fişiere. Re- gulamentul e strict. Nici un minut risipit. Seriozi- tate în muncă. Abnegaţie. Devotament pentru in- stituţie. Sunt bine văzut. Eu nu-mi permit să fac glume prin colţuri, nu zîmbesc, fiindcă nu-mi stă în fire. Munca mă pasionează. E un domeniu unde te poţi afirma. Sortarea pe calităţi, pe surse, pe ramuri, pe zone de răspîndire a fondului de anecdote al omenirii. Pentru urmaşi. Detaliile teh- nice sunt puse la punct de oameni dotaţi, cu o cul- tură exhaustivă şi cu simţul realului dezvoltat prin- tr-un instructaj special. Eu sunt o rotiţă, dar foarte conştient de rolul meu şi de importanţa pe care o are contribuţia mea la efortul comun. Abate- rile — survin şi abateri în bunul mers al acestei opere — sunt sancţionate exemplar. Conducerea e decentă şi ne evită neplăcerea de-a vedea rămă- şiţele unui rebel, totuşi fost coleg, culpabil de rîs. Superioritatea organismului nostru creator de valori durabile stă în deplina sinceritate a relaţii- lor existente pe toată scara ierarhică. Disciplina e strictă, nimeni nu e angajat la întîmplare, toţi pot reflecta la urmări şi se angrenează, pe deplin conştienţi de responsabilitatea ce le incumbă. Ri- goarea pe care o imprim relaţiilor de serviciu mi-a atras, cum era şi de aşteptat, stima solidă a tuturor colegilor sobri : majoritatea. E drept, cîteodată, şi din rîndurile lor, unul prea surmenat sucombă, cedează ispitei de-a rîde, însă direcţi- 176 unea clementă ştie să se orienteze. Cei care cad victimă maladiilor cerebrale, urmare a epuizării nervoase rezultate din eficienţa travaliului, sunt spitalizaţi în case de sănătate, unde sistemul zdruncinat le este reeducat printr-un proces lung f i delicat. Eu însă, fiind un spirit activ dar mă- surat, sunt scutit de neprevăzutul rîsului. Cunosc milioane de glume, cîteva sute de mii din fondul special chiar, pe care şi specialiştii cu greu obţin autorizarea să-l consulte integral. Sunt imun la efectele nocive ale humorului. Nimic nu mă poate clătina. Iar oamenii din subordinea mea, funcţio- nari zeloşi cu state de serviciu ireproşabile, sunt şi ei inaccesibili la această jenantă scădere morală a mulţimii: rîsul. Contagiunea e, fireşte, posibilă, dar puţin probabilă. De aceea, am fost consternat cînd, într-o discuţie de lucru cu şeful sectorului, s-a auzit un chicotit. Ne-am uitat uimiţi unii la alţii şi eu m-am ridicat în picioare. Era de necrezut. Toţi erau profund serioşi, feţele căpătaseră chiar o gravitate neobişnuită. Ne-am privit lung unii pe alţii, eu i-am privit cu insistenţă şi cu o nuanţă de reproş preventiv pe fiecare dintre subalternii mei în parte, dar în privirea clară şi calmă a fie- căruia n-am putut desluşi nici o licărire amuzată. Halucinaţie colectivă nu putea fi. Am tuşit şi-am reluat contrariaţi dezbaterea. Cînd ajunsesem la al treilea punct, am auzit iar chicotitul. Un glas curios, piţigăiat, subţirel, necunoscut. Un rîs, con- sider, sinistru. De fapt, nu puteam să-l identific : nu auzisem pînă atunci rîsul nici unuia dintre cei de faţă. Şi ne frecventam de ani de zile. în fine, nici să-i bănuiesc nu puteam, pentru că sunetul necuviincios nu trăda timbrul nici uneia dintre vocile sobre care mă-nconjurau. Am deschis pe loc o anchetă-fulger, combinată cu o perchiziţie a bi- roului. N-am găsit nimic suspect. Nici difuzor, nici om. Sursa rîsului — chicotitul se prefăcuse 177 într-un hohot teribil, reluat pe toata durata cer- cetărilor — sursa rîsului rămînea un mister. Am anunţat serviciul de pază şi de investigaţii — co- morile culturale pe care le manipulăm necesită o supraveghere strictă — dar nici specialiştii n-au descoperit nimic. O discreţie desăvîrşită asupra celor întîmplate se impunea. Evident, nici unul dintre participanţi nu şi-a îngăduit colportarea zvonului. Mai neliniştitor a fost cînd, întors la domiciliu, am auzit iar hohotul execrat. A doua zi, i-am întrebat şi pe ceilalţi dacă fenomenul s-a re- petat şi cu ei, în solitudine, şi m-au asigurat că nu. în zilele următoare, toate activităţile mele private au fost însoţite de manifestările acestui inexplica- bil fenomen. Pe deasupra, un început de durere, care-a luat proporţie mai apoi, s-a făcut simţit la subţioara stîngă. Am reflectat ce măsuri de salvgardare a sănătăţii se impune să iau. Abne- gaţia mea cunoscută şi apreciată de superiori m-a împiedecat să cer un concediu medical şi m-am decis că voi duce indispoziţia, pe care o bănuiam pasageră, pe picioare. După două săptămîni, în- tr-o seară cînd mi s-a făcut foarte rău, am avut revelaţia fenomenului inexplicabil a cărui victimă eram. Probabil un. nou procedeu psihic de uzura, folosit de duşman pentru a ne măcina rezistenţa şi a ne sabota opera de interes general uman : opera de abolire a rîsului, sursa numeroaselor aba- teri de la disciplină, mod primitiv de manifestare a satisfacţiei, falsă medicaţie deconectantă etc. Duş- manul inventase o armă nouă, subtilă — trebuie să recunosc — demoralizantă, în cele mai multe dintre cazuri, pentru victima aleasă. Neştiind ce influenţă poate avea, finalmente, morbul asupra mea, ce proporţii poate lua eventuala contagiune sau, de ce să n-o mărturisesc deschis, ce sfîrşit fatal e prevăzut în experienţa perfidă, în care 178 slujesc involuntar drept cobai, am luat hotărîrea să consemnez în scris toate fazele progresiei bolii, menţionînd şi evenimentele anterioare momentului în care i-am identificat prezenţa. Acesta este, de altfel, şi obiectul raportului con- fidenţial adresat şefului meu ierarhic, pe care, şi în aceste clipe grele, ţin să-l încredinţez de soli- daritatea mea neabătută cu angajaţii serioşi ai instituţiei. ★ Durerile de la subţioară sporesc relativ rapid. Am pipăit locul. E inflamat. Cînd îl ating, subt piele, un corp aparent sferic se mişcă şi, simptom no- tabil, rîsul creşte în intensitate. Fac un efort, un efort susţinut, să mă pot concentra şi să scriu. Durerea se-nteţeşte, devine aproape insuportabilă, simt cum umflătura sporeşte în dimensiuni, pielea se-ntinde, mă ustură cumplit. Mi se împăienjenesc ochii. Mă tem să nu-mi pierd cumpătul. Am greşit că n-am anunţat serviciul medical al instituţiei, întind mîna spre telefon. Ridic receptorul. Nu pot forma numărul, nu pot să... Reiau după cîteva minute. Durerea ajunsă la paroxism, cred că mi-am pierdut cunoştinţa. Rîsul e acum foarte clar, mai clar decît oricînd, e cu mine în odaie, e lîngă mine, e în mine. L-am localizat. La sub- ţioara stingă. Mîna stîngă mi-e amorţită. O ridic, totuşi, ajutîndu-mă cu dreapta. Rîsul sporeşte. Hohote nesfîrşite, enervante, insuportabile. îmi deschei pijamaua, îmi dezgolesc umărul, pieptul. Mi-a crescut un cap la subţioară. Un cap viu, cu ochi, cu nas, cu urechi, cu gură. Sigur că are gură, ca să rîdă. Clipeşte batjocoritor. E absurd, dar incontestabil. Proporţionat, cam jumătate cît ca- pul meu, din cîte îmi pot da seama. Pielea cră- pată de la subţioară e ca un guler de flanelă în 179 jurul gîtului subţire, în care par sa se nască ho- hotele de rîs. Sunt uimit, intrigat. Mai mult in- trigat, decît indignat. Rîde într-una, îmi face cu ochiul — e şi vulgar — absolut insuportabil. Dinţi albi, ascuţiţi, obraji rumeni, pomeţi ro- tunzi, pielea subţire, lucioasă. îmi apropii dege tele să-i pipăi bărbia. M-a muşcat de degetul ară- tător al mîinii drepte. Rană superficială, dar du- reroasă. L-aş lovi, dar nu mă pot înjosi să lovesc. E cam congestionat, cum stă aşa, cu creştetul în jos, ca un burete de pădure, între braţ şi tors. Şi-a întins gîtul, l-a lungit; oare are un corp in- tegral, omenesc, un corp crescut în organismul meu ? Nu simt nimic mişcîndu-se în mine. Acum îmi stă în scobitura umărului stîng şi priveşte în sus, spre faţa mea. Se află cam în locul corespun- zător butonierei de la rever. Rîde într-una, ne- buneşte. Nu mai pot suporta. Strig la el şi-i spun să tacă. Pare să-nţeleagă limba noastră, clatină din cap şi se-neacă de rîs. Mă enervez. Dacă nu tace îl strivesc. îmi lipesc mîna de coaste să-l su- grum, dar mă scuipă în obraz. Mi-e scîrbă. Nu. Nu-1 pot sugruma. N-am putere în braţ. Şi, pe urmă, să-i văd ochii obraznici bulbucîndu-se, hol- baţi a moarte, nu sunt în stare. Cu dreapta trag încet saltarul biroului, scot o foaie velină şi-i acopăr iute capul, potrivind-o şi încreţind-o în jurul gîtului subţirel, ca pe un capac pus la gura unui borcan. Rîde într-una şi hîrtia vibrează. Scot şi-o foaie de sugativă şi, cu orice risc, îi tai gîtul cu o lamă veche. Cade, învelit în hîrtie pe birou. Pun sugativa la bont şi fac un garou provizoriu cu lanţul de la chei. Am greşit, desigur, răpind ştiinţei un caz rar de studii, dar nu mai puteam' suporta. Sigur că acum nu mai rîde. Golesc o cutie de lemn, în care-mi ţin ţigările, şi vîr capul, aşa învelit în hîrtie, înăuntru. înfund sugativa rămasă, las capacul şi sigilez repede. Cutia o 180 anexez ca proba la prezentul raport. Am vîrît materialul în servieta şi am dus-o în vestibul. Mă ispiteşte s-o deschid şi să dau hîrtia la o parte. Dar dacă i-a rămas rîsul în ochi ? 1 decembrie 1965. de bello cimb ••• (fragmenta) primul război § Cum au pierit legiunea a Vll-a Persica şi co- mandantul ei C. M. Bibulus <...> * ** aprinse, care incendiase furajul şi balistele, cît şi cortul coman- dantului, situat pe latura septentrională a cas- trului. Centurionului M. I. Quintus, comandantul centuriei a IlI-a de lăncieri pedeştri, o săgeată cu şomoiog de cîlţi aprins îi străpunsese coapsa şi, pe cînd se aplecase ca s-o smulgă din rana mîn- jită cu naft scurs de la cîlţi, o piatră cît un ou de porumbel, a unui prăştier cimbru, l-a lovit în tîmplă, istovindu-1 numaidecît. Pietrele şi săgeţile cădeau de pretutindeni şi, trebuie să recunosc, barbarii ocheau bine. Legiunea, ale cărei rînduri se rărise simţitor şi căreia Roma nu-i refăcuse mă- car auxiliile, se apăra cu bărbăţie, dar în dezor- dine, deruta începînd să cuprindă centuriile şi unităţile surprinse de un atac absolut neaşteptat. Trebuia să facă faţă puhoiului de barbari, năpus- tit în spre castru din toate pădurile nepătrunse dimprejur, unde pierdusem destui oameni încă de cu toamnă. § Tabdră hiberna. Tabăra de iernat fusese insta- lată într-un teritoriu relativ pacificat (în tot ca- zul curierii spre şi de la Roma îl străbăteau în siguranţă), unde veteranii, mai prudenţi şi care făcuse campania iberică, deci ştiutori de perfidia * E de la sine înţeles că nu se relatează nici un episod istoric, petrecut aevea (aşadar, nici un respect faţă de cronologie sau de realităţile etnografice invocate), ci nu- mai un eveniment fictiv, care ar fi putut să se petreacă. ** Text lacunar. 182 grupelor mobile de hărţuială, cu care duşmanul îngenuncheat, dar nesupus, ne supăra multă vreme după înfrîngere, veteranii înşişi declarau că aici se instaurase într-adevăr pacea Romei. întreţineau legături destul de bune cu localnicii şi, nu ara- reori, noaptea, santinelele de la poarta mică a la- gărului închideau ochii, dacă vre un cavalerist cu sînge mai neastîmpărat, privat de campania lungă şi de lipsa roşcatului Suburrum se strecura din tabără spre liziera de arini apropiată. Liniştea ne- firească, de care beneficiase un corp de trupă im- perial în ţinuturile ocupate, părea să-i fi mîniat pe zei. § Atacul. Şi dezastrul se abătuse din senin asupra noastră. Ca să evite catastrofa şi moartea ruşi- noasă în propriul castru, stropind cu sînge roman altarele de sacrificiu, unde numai sîngele iezilor cimbri cursese, Caius M. Bibulus, din ginta Me- tella, care era un om înţelept, cu toate că tînăr de ani, dar se spunea că fusese frate de lapte cu Cezar şi de aceea i se încredinţase comanda — lepădînd, în cortul care se aprinsese, bagajele şi tabletele lui, cît şi sulurile cu vieţile căpitanilor iluştri din care citea la apus, după inspecţia ta- berei, lepădîndu-le focului necruţător — a ordo- nat purtătorilor de însemne şi vexilariilor să se grupeze lîngă altar, şi bucinei să sune replierea în careu macedonean. § Cum am rupt încercuirea. Aşa am forţat trece- rea pe la ieşirea cea mică de la nord, pierzînd mulţi dintre ai noştri, atît oşteni de rînd, cît şi comandanţi de bun neam. Nu era cea mai bună ieşire, dar singura care ne mai rămăsese, ca nu cumva dezastrul să devină catastrofă. Ne-am în- dreptat, luptînd şi tăind drum prin trupul barbar spre marginea pădurii de arini, unde romanul să- dise, în nopţile umede ale toamnei trecute, să- mînţa Imperiului în trupul de cimbră. 183 § Retragerea. Am străbătut cu grijă pădurea, te- mători în cuget de arborii înşelători, ce s-ar fi putut prăvăli peste oameni şi peste cai, dar am scăpat teferi cu toţii, cei care ajunsesem, din voia zeilor, vii la umbra propice. Ne-am mirat şi ne-am neliniştit că adversarul, chiar neînvăţat cu disciplina războaielor şi sălbatec, nu se folo- seşte de avantajul tactic dobîndit şi nu-şi con- tinuă atacul într-un loc atît de favorabil curselor şi morţii. Dar, poate rămăsese să prade morţii, răniţii şi bagajele abandonate în castru. Ara în- tărit flancurile şi ariergarda cu două manipule de veterani, iar avangardei i-am adăugat un corp restrîns dar viteaz de cavalerie, un sfert din uni- tate. Am străbătut precauţi pădurea, şi marşul fără etape a durat trei zile şi patru nopţi, după care ne-am pomenit pe o limbă îngustă de pămînt, acoperită de nisip. Marea foşnea lingînd sarea coastei strălucitoare sub lună. Am înţeles. Mesa- gerii din flancuri ne-au spus că, puţin înainte de a se termina pădurea, începuse nişte viroage, pa- ralele cu drumul pe care-1 urmase grosul legi- unii, ţinîndu-se, fără să-şi dea seama, de urmele unei cărări bătute de picior barbar. Acuma, vi- roagele erau nişte rîpe adînd şi abrupte, cu pereţii prăvăliţi şi colţuroşi de stînci bătrîne, iar în fun- dul lor, trunchi putrezi, grohotiş, mărăcini şi mlaştină. Am înţeles că drum înapoi spre Roma nu mai există şi-am desluşit, în contrast cu foş- netul mării, adevăratul foşnet al pădurii pe care o străbătusem» foşnetul perfid al barbarului care încolţise vînatul. § Marea. Cohortele, centuriile şi manipulele în repaus, care — ca să se odihnească — lăsase o clipă bagajele ce împovărau fiecare om, au tăcut ca la un semn şi au întors capul spre acviliferul comandantului. Rezemat de un trunchi tînăr, pri- veam plaja care se luminase a revărsat de ziuă, 184 nisipul care avea să devină ultima arenă a legiunii a Vil-a Persica, tumul batjocorit al Romei, al nostru, al unei părţi din senatul şi din poporul roman. Generalul şi-a pus casca şi a rostit cu vo- cea liniştită — se făcuse asemeni tăcere, încît nu era nevoie să strige comanda — bătîndu -şi calul pe gît : „Pretori, legaţi, tribuni militari, centu- rioni, decani — a spus el — vegheaţi să nu rămîie pe urma ostaşilor voştri, în nisip, nimic din lu- crurile pe care le poartă romanul cu sine. Aliniaţi unităţile în linie de paradă pe tot frontul marii ! § Marşul. M-am desprins de pom şi itt-am apro- piat de rîndurile din urmă, în clipa cînd, la co- manda lui, întorcînd spatele pădurii, a cărei li- zieră se umpluse de feţe barbare, legiunea a pornit cu pas veteran, spre mare. Am luat cadenţa cama- razilor mei şi-am pornit la rîndu-mi, strîngînd cu grijă în cutia de la cingătoare, stilul şi tabletele de ceară pe care mi-am însemnat pe scurt eveni- mentele de pînă acum ale campaniei. Am mai privit o clipă în urma la miile de ochi sticlind uimiţi în soare, apoi am întors pentru totdeauna fruntea spre apă. Era un fund lin în dreptul aces- tei plaje, încît primele linii abia aveau Valul pînă la glezne. Cu toate că e anevoie să păşeşti prin nisip şi sub apă în pas de marş, pastrînd alinierea, şirurile nu se stricase. Am lovit mai tare nisipul cu talpa sandalei, în ritmul bucinelor care cla- mau singure, cîte una de centurie. Atunci m-a ajuns laţul greu şi grosolan de cînepă, aruncat cu mînă pricepută, de un barbar doritor să conserve ostatec un om dintr-un popor de bărbaţi. Legat, neputîndu-mi ajunge nici gladiul, ca să-mi dau moartea, sclav la barbari, căzut pe nisip cu faţa spre soare, am contemplat cum scade în valuri, coborînd panta spre profundele plaje submersc, legiunea a Vil-a Persica, unitatea care, datorită 185 tăriei de cumpăt a generalului ei, cîştiga în zorii aceia dreptul să-şi adaoge numelui, numele Ri- bula. A Vil-a Persica-Bibula s-a înecat militar şi apa s-a învolburat cînd a pătruns în gura deschisă de corn a bucinelor, cele zece voci vibrante, care au suflat neîntrerupt tactul ultimului şir. Se spune că, în zori, pe plaja deşartă, la decima lui aprilie, aniversara dispariţiei, cei care nu se tem de spec- tre pot auzi dinspre mare sunet de bucine şi clin- chet de^ale, dar acestea sunt superstiţii de popor barbar privat de beneficiul civilizaţiei şi de con- solarea filosof iei, şi eu nu cred. Chiar sclav cum sunt acum, mi se permite să însemn pe tablete cerate, spre memorie, cele petrecute, căci băştinaşii se uită la mine pătrunşi de respectul cuvenit unui popor ilustru. § La Roma. Se spune că la Roma s-ar fi edificat pe Colina Sacră un monument votiv, spre cele- brarea celei de-a Vil-a Persica-Bibula, dar nu pot şti dacă este adevărat, neavînd cum să-mi confirm ştirea, mai ales că faima unei fapte scade la atîta depărtare de metropolă, iar memoria omu- lui e scurtă. al doilea război § Eu, Cuma, cognomen Latinus, am învăţat scri- sul şi limba, cînd eram mic, de la un secretar ro- man, sclav al poporului nostru, pe care cimbrii l-au cruţat, în semn de admiraţie pentru bărbă- ţia duşmanului mort în' valuri, ca să evite ruşi- nea sclaviei şi a morţii ca prins. M-a deprins a-mi pregăti tăbliţe de ceară şi — după moartea lui, cu multe anotimpuri înaintea celui de-al doilea război — am moştenit caseta cu stiluri de oţel şi de fildeş. Se vede că ar fi fost un om de vază, cu toate că nu mi-a spus nimic despre Roma, dar aşa am bănuit eu tot timpul şi aşa aş fi vrut să fie. Ştia ebraica, greceasca şi persana, deprinse 186 în campaniile imperiului. Numele lui a fost Sep- timius Albanus Vesper, din ginta Albana, dar poate că m-a înşelat, nevoind ca numele său, ilu- stru cum cred, să fie purtat de un sclav al cim- brilor. § Războiul. Despre al doilea război, la care am luat parte, ca tînăr, avînd în seamă însemnarea prăzii şi împărţirea ei dreaptă luptătorilor, cît şi înscrierea numelor şi a tribului celor pieriţi, pot spune că a fost scurt. Roma şi-a răzbunat în- frîngerea cu patru legiuni, întărite cu şase auxilii. Ne-au măcelărit necruţător. Cum am aflat mai tîrziu, fusesem singurii care îi înfruntasem forţa atîta vreme, şi, după ce cucerise toată lumea, supu- nînd-o Imperiului, îşi concentrase trupele odih- nite asupra noastră. Am luptat puţin, pentru că ne-au zdrobit repede, fiindu-ne superiori ca pre- gătire militară şi ca număr ; luptătorii cimbri au murit eroic, dezgolindu-şi pieptul fierului roman, întru apărarea ţinutului nostru sărac în grîne şi în vite, dar care i se părea Imperiului o necu- viinţă politică, liber fiind. § Lupta. Luptătorii decimaţi, puţinii locuitori scăpaţi cu viaţă — căci romanii nu s-au îndurat nici de femeile, nici de copiii cimbri — au luat calea muntelui, urmăriţi îndeaproape de război- nicii romani, care aruncau necontenit în luptă unităţi proaspete, cu militari disciplinaţi, bme hrăniţi, odihniţi şi dornici să-şi răzbune cama- razii căzuţi în primul război şi în puţinele bătă- lii ale celui de-al doilea. § înfrîngerea. Aşadar, hăituiţi, ne-au înconjurat într-o vale îngustă din munte, şi numai puţini au izbutit să-şi dea înşişi moartea, căci de astă dată romanul n-a mai ucis. Protejaţi de scuturi, retiari perfizi, antrenaţi în arene în luptele de gladiatori, ne-au capturat de vii, cu plasele. Le trebuia generalilor învinşi pentru trihmful de la 187 Roma. Aşa am bănuit şi aşa a şi fost, cel puţin în parte. Ne-au triat, au ales pe cei mai în vîrstă, femeile mai trecute şi copiii foarte mici, şi i-au pornit pe calea Romei şi a gladiatorilor. § Urmările. Pe ceilalţi, cîţi mai rămăsesem, cîteva sute de bărbaţi — adolescenţi, tineri şi oameni în floarea vîrstei — precum şi fete şi femei tinere, ne-au numărat şi ne-au mînat spre şes, într-un loc deschis şi neted, unde triburile îşi păşunau vi- tele. Aici au construit un castru uriaş, pe o supra- faţă de zeci de leghe patrate, fără porţi, întărit cu parcane înalte. Hotărîse să facă un parc natu- ral de conservare şi de creştere a spiţei noastre. Păşunea era bogată, ne-au dat vite, spre nord îngrăditura cuprindea o limbă de pădure, un lac şi izvoare, cu alte cuvinte, toate cele trebuitoare unui trai îndestulător, afară de libertate. § Viaţa în castru. Mulţi au pierit de durerea scla- viei. Cei mai tineri şi-au luat pereche fete sau femei, şi s-au resemnat. Metropola învingătoare îşi organiza secolele de pace după triumful total, pre- gătea urmaşilor locuri de odihnă şi de petrecere, menajerii de oameni care fusese adversari ai Im- periului. Unii, mai cutezători, au încercat să fugă, sărind parii ascuţiţi ai îngrăditurii, dar din- colo de ea, la o sută de paşi de jur-împrejurul uriaşului lagăr, era o centură de fier : scut lîngă scut, şi între ele, suliţe cu vîrful întors către rezervaţie. Şi dincolo de centura de fier, pe sute de leghe, cîmp neted şi castre romane mişunînd de soldaţi. Era vană orice speranţă de libertate. Unul dintre îndărătnici s-a năpustit cu pieptul gol spre scuturi şi s-a străpuns într-o lance, ră- mînînd acolo înţepat — cadavru lăsat să putre- zească drept exemplu. Nimeni n-a mai căutat o astfel de moarte şi s-au întors. Şi nimeni n-a mai încercat să evadeze din crescătoria de cimbri a Imperiului. In satul de colibe, în care ne duceam 188 traiul de sclavi în libertate, nu intra nimeni. San- tinelele romane supravegheau de dincolo de cen- tura de scuturi, din nişte turnuri de lemn înalte, existenţa prinşilor. Dar, cu toate că s-au născut destui copii, numărul nostru scădea mereu, lipsiţi cum eram de spaţiul care să ne aparţină, privaţi de munţi şi de mare, de pădurile nepătrunse şi de străvechiul drept de a ne cutreiera ţinutul cim- bru. S-au stins timpuriu cei mai mulţi, unii au îmbătrînit iute şi s-au petrecut şi am rămas îmr-o bună zi de vară singur. Albinele se strămutase în pădure, sălbăticindu-se poate, ceară nu mai aveam pentru scris, nu mai aveam istoria cui s-o scriu, ai mei pierise cu toţii în captivitate. Şi l-am înţeles, în sfîrşit, pe răzvrătitul îndărătnic înfipt de bunăvoie în lance, nesuferind o moarte înceată. Am pornit pe drumul către parcanele ce închideau orizontul, cîtă vreme mai eram în pu- tere să mă pot urca pe îngrăditură, singur, fără de ajutor, pe care n-aveam cui să-l mai cer. Am reuşit să trec peste pari şi, dincolo, am păşit fără grabă spre scuturi. Cînd rn-am mai apropiat, mi-am luat vînt şi-am început să alerg din toate puterile mele, scăzute de vîrstă şi de tristeţe, spre lănci. Aşteptam clipa în care oţelul îmi va sparge pieptul şi-mi va sfărîma oasele spatelui. Dar lan- cea s-a frînt, risipindu-se pulberi de rugină, cum am atins-o. Am încercat şi altele. Se spulberau de îndată ce le clătinai puţin. Lemnul putrezise, mîncat de ploi şi de cari, şi-n spatele scuturilor nu era nimeni. Nu fusese niciodată nimeni. Erau proptite în pari, şubreziţi şi ei de nemişcare. Cas- trele se acoperise de bălării, în turnuri ciorile fă- cuse cuib în momîile umplute cu paie, care păzise o jumătate de secol lagărul. Pe sute de leghe pă- trate de jur-împrejur — paragină, ţinut abando- nat ţelinei de Roma, la limita Imperiului, care uitase de crescătorie. Am pornit pe jos către sud 189 şi, după multe zile de mers, am dat într-o zi peste o aşezare cu oameni măslinii şi blînzi, vorbind o limbă necunoscută mie, care deprinsesem de la is- toric marile limbi vorbite pe întinsul Imperiului. Mai la vale, şi mai spre sud, am dat de o cetate mare, într-un ţinut fertil. La poartă, am întîlnit un om înaintat în vîrstă, care ştia cîteva vorbe greceşti, pentru că fusese negustor pe mări. Mi-a spus că au trecut o sută de anotimpuri de cînd Imperiul Roman pierise, călcat de neamuri noi. Şi m-a poftit să intru în cetate. Inserase şi, mul- ţumindu-i, m-am culcat sub stele, cu capul re- zimat de-un bolovan tocit, ce fusese bornă a unui drum pavat cu piatră, pe care-1 acoperise pratul anilor din urmă. X a Cal. Martlas 2719 A. U. C. un bar obişnuit Am rămas fără cafea şi fără ţigări. Am lucrat mult şi n-am ieşit toată ziua din casă. Acum aveam poftă de-o cafea. Am trecut strada şi m-am dus la barul care e după colţ, să beau acolo una şi să-mi cumpăr un pachet de ţigări. Strada e tivită cu pomi, castani cred, care-o ţin într-un întuneric des, nelăsînd să treacă lumina lămpilor municipale. Cînd să urc treptele spre uşa localu- lui, voia să iasă o pereche. Două siluete decupate pe fondul luminat al interiorului. Pe el, cred că tînăr, nu l-am văzut bine, dar nici nu mă interesa. Ea era bine făcută, asta am văzut. Mare lucru n-am distins cît am stat faţă-n faţă cu ei. M-am dat fireşte la o parte ca să las cuplul să iasă. După ce-au coborît, au întors o clipă capetele spre mine, rămas în prag, încli- nîndu-le a mulţumire, şi, cum acum lumina cădea pe ei, am văzut că ea e îmbrăcată într-o rochie simplă, de stofă subţire, o rochie violet, un violet stins şi foarte frumos, care mi-a plăcut. O nuanţă pe care o întîlneşti rar. Era încinsă cu-o eşarfă, cred că de mătase, albă, înnodată la cingă- toare. Capetele lungi şi plisate atîrnau pe coapsa stîngă pînă la genunchi. Faţa nu i-am văzut-o : avea o pălărie mare de pai, cu boruri foarte late, şi nu i se zărea decît puţin din bărbie. Am băut ceaşca de cafea, am fumat şi am zăbovit cu încă o cafea, aşa cum fac uneori dimineaţa, după ce m-am plimbat pe răcoare, cum mă plimb cînd is- prăvesc în zori cu lucrul. N-am intrat pînă acum în barul ăsta retras niciodată seara sau noaptea. Numai dimineaţa, cînd e pustiu şi cînd afară de mine se mai întîmplă cîte un bătrîn cu ziar sau 191 un şofer în treacăt la o bere. Acum e fum de tutun, gălăgie, se-aude muzică, într-un colţ printre mese dansează nişte fete şi nişte băieţi, e şi alt barman. Nu-mi prea place să stau cocoţat pe scaunul înalt de la tejghea, noroc de mine că am picioare lungi, dar toate mesele sunt ocupate. Mă uit la rîndurile de sticle din rafturi, nu le-am privit niciodată. Nu mi-am închipuit că seara e plăcut în barul ăsta. în fond, atmosfera e aceeaşi ca în toate celelalte prin care am mai fost eu noaptea. Dar pe ăsta nu mi l-am putut imagina avînd ceasuri de noapte. Pentru mine era un loc de di- mineaţă. M-am nimerit pe un scaun din faţa uiiui stîlp rotund şi gros învelit în oglinzi înguste şi lungi. Mă văd înmulţit cu trei sau cu patru. Nu arăt rău. Mai am cîţiva ani buni pînă ce-au să-nceapă să-mi rămînă cearcănele oboselii şi pînă ce-au să-mi iasă riduri subţiri la coada ochilor, îmi trec mîna cu satisfacţie inconştientă peste obrazul neted, aşa cum fac dimineaţa după ce m-am bărbierit. Chipul meu nu le displace ! Mă cultivă unele. Mă tratează amuzate drept adoles- cent şi se poartă cu mine cum te porţi cu nepotul care-a crescut şi s-a-mplinit de la ultima vacanţă. Mă cam supără treaba asta, dar le-nţeleg, pentru că la-nceput sunt jenate şi evită în conversaţie tonul serios. Şi mie îmi place să fac dragoste cum le place şi lor, dar probabil că în felul ăsta glumeţ şi cu vorbe uşoare li se pare mai puţin stînjenitor. Cine-o fi rochia violet ? Frumoasă culoare. Şi dis- tinsă combinaţia cu eşarfa albă. Probabil că e o femeie frumoasă, dacă-şi permite să se-mbrace atît de simplu. în orice caz, aici îmi place. Mă pot gîndi la ce vreau cît fumez şi cît beau cafeaua — să iau şi-un păhărel ? — şi nu mă întrerupe ni- meni cu întrebări. Acasă e linişte, e drept, dar cîteodată îmi vine să urlu de singur ce sunt şi se 192 duc naibii toate gîndurile. Am să mai vin şi mîine seară la o cafea. Am venit mai devreme şi m-am suit pe cocostîr- cul de lemn, cu toate că sunt două sau trei mese libere. Mă uit la etichetele sticlelor din raft şi la mîinile iuţi ale barmanului şi încerc să mă simt cum mă simţeam aseară. Nu reuşesc. E un bar ca oricare altul. Trebui’ să vii cu bucuria de-acasă, Uite ce mutre au. Şi fetele cu plată de ce nu vor să priceapă că dacă-şi arată portjartierul au mai puţine şanse ? Rochia scurtă e frumoasă cînd merg. Cînd stau jos s-a dus naibii tot hazul ! Să- racele, totuşi. In fiecare zi o loterie, în cîte sun- tem azi ? Mă uit la calendarul de sub televizor. Au şi trecut zece zile din iulie şi pînă am să mai fac rost de bani mai sunt două săptămîni. Nu-i aşa de uşor. Adică de ce săracele? Mama lor! Să-şi caute de lucru ceva sigur şi să-şi găsească un om numai al lor. Dar nici asta nu-i uşor. Şi-n fond ce-mi pasă mie ? Uite, aia şi-a dat cu violet pe buze şi-arată îngrozitor. Mare minune dacă o invită cineva ! Mai ştii ? Sunt şi din ăştia cărora le plac buzele violete ! Uite-o ! Am întors iute capul şi mă zăresc în oglinda din faţă. M-am în- roşit. E acolo, în dreapta, la capătul şirului curb de scaune înalte. Singură ? Singură, Stă între două fete şi nu-i nici un scaun liber lîngă ea. Soarbe cu paiul ceva alburiu, spălăcit. Limonadă. Poate e o femeie de lume care se plictiseşte şi vine aici şi se-amestecă printre prostituate, fiindcă e sătulă de saloane şi de restaurante de lux şi de domni cunoscuţi. Aiurea. Literatură. E şi ea una. Mai bine decît altele, decît colegele. Are pe cap pălă- ria de-aseară. Nu i se vede faţa nici acum. Ce-ar fi s-o invit ? Nu prea îndrăznesc. Dacă nu e ? Nu sunt obişnuit să intru în vorbă, să acostez, să mă leg de femei. Ştiu de la alţii şi-am văzut şi eu că în localuri trimiţi un bileţel prin chelner sau prin 193 barman. Şi chiar dacă nu e, n-are de ce să se su- pere, pentru că la bar e ca la recepţii, unde nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi unde intri în vorbă cu oricine fără prezentare. Eu încerc. Riscul e al ei*. De ce vine singură într-un bar, seara tîrziu, ne- însoţită ? Probabil că are un bărbat, o legătură, pe cineva, care n-ar trebui să-i dea voie. Aseară era cu băiatul ăla. Fac un semn discret spre fata care vinde flori şi care circulă pe la mese. Se odihneşte lîngă automatul cu ţigări. Vine. Ce să aleg ? Violete. E facil ca aluzie la rochie şi nu se potriveşte : violet pe violet. Trandafiri, iar nu. Mai bine ceva galben. Are ? Da. Floarea asta mică. Scumpă. Orhidee. Galbenul ăsta cu violetul şi cu albul. Am uitat de pălăria de pai : e galbenă. Nu merge. Dar fata s-a dus şi i-a şi dat floarea. Mă uit cu coada ochiului. Dacă şi-o prinde la rochie acceptă. Coboară de pe scaun cu floarea în mînă şi vine spre mine. Dacă mă repede ? îmi vîr nasul în ceaşcă şi m-apucă frica. S-a urcat pe scaunul din dreapta mea, care e liber. A pus floarea pe tejghea. Vă mulţumesc, domnule, mi-a spus. Atît. Respir, întorc spre ea capul — măcar dacă mi-a trecut roşeaţa din obraz — şi-i spun bună seara. Tace. Mă priveşte o clipă. Acum îi văd şi ochii umbriţi de borul pălăriei. Mari. Şi fru- moşi. Cred că frumoşi. N-am curaj s-o privesc în ochi. Mă-ntreabă dacă o invit la dans ? Nu. Dacă i-am trimis floarea pentru că sunt singur şi vreau să mă distrez ? Nu. Sau vreau să vorbesc şi n-am cui, n-are cine să m-asculte ? E calmă. Nu rîde. Nu vorbeşte cu glas tare. Nu face nici un efort să mă dispună, să creeze o veselie mincinoasă de compartiment sau de dentist. Nu pare neliniştită ca în faţa unui client dificil pe care poate risca să-l piardă. Aşteaptă. Scoate din poşetă o ţigară şi, în timn ce i-o aprind, mă-n- 194 treabă direct, privindu-mă, dacă am chemat-o pentru că vreau să mă culc în noaptea asta cu ea. Sunt jenat. Nu-mi închipuiam că prostituatele au atîta demnitate. Răspund că da. Plăteşte li- monada, nu-ndrăznesc să i-o plătesc eu, ca să n-o jignesc, plătesc şi eu cafeaua, şi plecăm. A doua stradă la stingă, foarte aproape de bar şi de mine — şi n-am văzut-o în cartier — într-o casă cu două etaje. La primul etaj, o cameră spaţioasă, simplă. Mă aşez pe divanul jos şi-i cer voie să aprind o ţigară. îşi scoate pălăria şi-n lumina din cameră îi văd faţa : drăguţă, cu trăsături regulate, o faţă tînără, dar atît. Nici gînd de vreo frumu- seţe misterioasă. Ochii îi are căprui. Nu e fardată şi pomeţii cam proeminenţi îi lucesc puţin. Mă-n- treabă dacă vreau să beau ceva. Refuz. Se lasă pe spate de-a curmezişul divanului şi eu mă ră- sucesc spre ea privind-o. Zîmbeşte o clipă, în- tinde mina şi-mi ia ţigara. Mă scuz, i-o iau din mînă, caut din ochi o scrumieră — este una pe-o măsuţă — mă scol de pe divan, las ţigara în scrumieră şi mă întorc la ea. Mă aşez, mă aplec, o sărut. O sărutare obişnuită. Fără trucuri pro- fesionale. Studentele, funcţionarele sărută mai bine, mai personal. Un sărut oarecare. îmi las mina să-i lunece pe trup. îşi scoate pantofii, des- prinde eşarfa, se ridică într-un cot şi trage fer- moarul lung, de la spate, al rochiei. Ne îmbră- ţişăm scurt, neîndemînatic, fără justificare. Mă-m- brae jenat, repede, scot o hîrtie, mă uit la ea întrebător, încuviinţează, îi spun bună seara şi las bancnota pe măsuţă, lingă scrumieră. Ţigara mai arde încă, o iau maşinal şi plec. în stradă, pornesc spre dreapta, mai trag cîteva fumuri şi o arunc. Mă uit unde mă aflu. Nu-mi dau seama. Nu re- cunosc locurile. Strada arată altfel. Fără arbori. Mai lată. Case mai joase, mai rare, probabil mo- derne, cu o arhitectură curioasă, ca în revistele 195 de ficţiune ştiinţifică, în care sunt imaginate oraşe din alte planete. Pornesc spre scuar. Nu mai exis- tă sau nu-1 găsesc eu. Dau într-un fel de spaţiu uriaş, gol, cu un grup statuar bizar, în mijloc. Umblu în neştire o vreme printr-o aşezare de marmură şi de nichel, de reverie, cu arbori rari şi crescuţi potrivit unei simetrii stranii. Visez pro- babil. Sunt obosit. Am început să gîfîi. Nu-mi pasă unde sunt. Vreau să mă-ntorc acasă şi să mă culc. Mi-e somn. Nu ştiu unde mi-e locuinţa. Ză- resc în lumina albăstruie, un cadru galben, ilu- minat, o uşă deschisă. Mă apropii. E barul cred. în orice caz un bar. Deschis. Am să intru să-ntreb. Cînd să urc treptele spre uşa localului, vrea să iasă o pereche. Două siluete decupate pe fondul luminat al interiorului. Pe el, cred că tînăr, nu-1 văd bine, dar nici nu mă interesează. Mă dau fi- reşte la o parte ca să las cuplul să iasă. După ce au coborît, au întors o clipă capetele spre nune rămas în prag, înclinîndu-le a mulţumire, şi, cum acum lumina cade pe ei, văd că ea e îmbrăcată într-o rochie simplă, de stofă subţire, o rochie violet, un violet stins şi foarte frumos, care-mi place. O nuanţă pe care o întîlneşti rar. E încinsă cu-o eşarfă, cred că de mătase, albă, înnodată la cingătoare. Capetele lungi şi plisate atîrnă pe coapsa stîngă pînă la genunchi. Faţa nu i-o văd : are o pălărie mare de pai, cu boruri foarte late, şi nu i se zăreşte decît puţin din bărbie. Mă sui pe cocostîrcul de lemn, cu toate că sunt două sau trei mese libere. Mă uit la etichetele sticlelor din raft şi la mîinile iuţi ale barmanului şi încerc să mă simt cum mă simţeam aseară. în faţă e stîlpul rotund şi gros, învelit în oglinzi înguste şi lungi. Văd un bătrîn înmulţit cu trei sau cu patru. Ce umblă prin baruri la spartul nopţii ? Bătrînii vin aici numai dimineaţa cu ziarul. Mă-ntorc să-l văd. Nu-i nici un bătrîn. E şi mai 196 puţină lume şi gălăgie mai puţină, dar fum de tutun tot e şi muzică tot se-aude şi, într-un colţ, printre mese, dansează nişte fete şi nişte băieţi, dar e acelaşi barman. Nu-i nici uri bătrîn. Bătrînul sunt eu. îngrozitor de bătrîn, multiplicat în şuviţele înguste de oglinzi. îmi trec mîna peste obrazul sco- fîlcit, aşa cum fac dimineaţa după ce m-am băr- bierit. E obrazul meu, asprit de ani, prăpădit de riduri, ochii mei sunt, cu cearcăne şi cu pungi, părul meu cărunt şi rărit, buzele mele veştede. Cer o cafea. Aprind o ţigară. în cîte suntem azi ? Mă uit la calendarul de sub televizor. Au şi trecut zece zile din iulie, dar anul nu mai coincide de mult şi pînă la moarte mai am puţin, două îndoieli probabil. 18 mai 1966. lămuriri Cîteva dintre bucăţile incluse în culegere au apărut în reviste sau au devenit publice datorită radioului ori scenei. Astfel : Recital extraordinar în „Luceafărul", anul VII, nr. 10, sîmbătă 9 mai 1964, p. 9, cu un desen de N. Şerban. Factorul timp şi Prietenul meu Thomas Aubry în „laşul literar*, anul XVIII, nr. 9, septembrie 1967, pp. 12—14 şi, respectiv, 17—24. în acelaşi număr au mai apărut bu- căţile (neincluse în volum) Tăietorul de lemne (stilul poetic), pp. 11—12, Numai cu dreapta (stilul perfid,) pp. 14—15, Artă (stilul moderat), pp. 15—16, Fişă pentru un şacal (stilul pamflet), p. 16 — toate din primul ciclu — Moaşte la mezat (p. 17), Rachiu de orz (pp. 24—25) şi Apis mellifica (p. 25) — din ciclul al treilea. Dispariţia micului burghez în „Gazeta literară*, anul XIII, nr. 25 (711), joi 23 iunie 1966, p. 3. Ultimul avatar al faraonului Tlâ în „Luceafărul*, anul VII, nr. 12, sîmbătă 6 iunie 1964, pp. 6—7, cu un desen al autorului. Caii sunt sălbateci, Nu ca un şobolan, De Bello Cimb... în „Gazeta literară*, anul XIII, nr. 23 (709), joi 9 iunie 1966, p. 4, însoţite de un Argument semnat de Al. Oprea, cu un desen al autorului. Recital extraordinar, Dispariţia micului burghez, Tango şi Prietenul meu Thomas Aubry au fost citite la cenaclul „N. Labiş“, la a 23-a şedinţă, în seara de 22 octom- brie 1963. Caii sunt sălbateci şi De Bello Cimb... au apărut în ver- siune engleză în Rumanian Review, franceză în Revue rou- maine, germană în Rumănische Rundschau şi, respectiv, rusa în Rumânia literatura, anul V, nr. 3, 1967. Curierul de seară în „Luceafărul*, anul VIII, nr. 17, sîmbătă 14 august 1965, p. 9, cu un desen al autorului, în interpretarea Ruxandrei Sireteanu (Maria), a lui Dinu Ianculescu (Hamalul) şi-a autorului (Fotograful), piesa a 198 fost prezentată într-un spectacol-lectură la cenaclul „N. Labiş“, la a 63-a şedinţă, în seara de 12 ianuarie 1965. A fost jucată de o companie de amatori de la Clubul Sin- dicatelor sanitare, marţi 7 iunie 1966, în regia Ilenei An- driţoiu. A fost difuzată, în versiune poloneză, la postul de radio Varşovia, la 24 august 1967, orele 19,30. Om de treabă şi Rochia în „Gazeta literară", anul XIV, nr. 16 (755), joi 20 aprilie 1967, pp. 4—5, cu două desene de G. Tomaziu. Redactor responsabil : IOANA ANDREESCU Tehnoredactor : MINA CANTEMIR Dat la cules 28.06.1967. Bun de tipar 30.09.1967. Apă- rut 1967. Tiraj 7140 ex. broşate. Hîrtie scris tip I A de 65 g/m\ Format 600X920/24. Coli ed. 7,9S. Coli tipar 8,33. A. nr. 8120/1967. C. 2. pentru biblio- tecile mari 8R. C. 2. pentru bibliotecile mici 8R—32. Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“, str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97, Bucureşti — Republica Socialistă România Comanda nr. 530