-       1 .^ţ......._
■i>c4^<X__.......
Coperta, prezentarea grafică, macheta şi tehnoredactarea:
Romulus VULPESCU. COPERTA; cabinet francez, jumătatea secolului al XlX-lea (marchetărie, bronz aurit, porţelan), desenat de Eugene PIGNOT, executat de JACKSON & GRAHAM; apud George SA VAGE, Histoire de la decoration interieure, Aimery Somogy, Paris, 1967, p. 230. VIGNETA (p. 2): cartel stil Louis XV (bronz aurit), de Pierre BOULLE; apud Paul ROUAIX, Dictionnaire des arts decoratifs, I, J. Tallendier, Paris, s. d., p. 224.
OM
|CJRJ
QARTcEAd cRQMÂNEASCÂd
RAINER  MĂRIA RILKE
HERBST
Die Blătter fallen, fallen wie von weit, als welkten in den Himmeln ferne Gărten; sie fallen mit verneinender Gebărde.
Und in den Năchten fălit die schwere Erde aus allen Sternen in die Einsamkeit.
Wir alle fallen. Diese Hand da fălit. Und sieh dir andre an: es ist in allen.
Und doch ist Einer, welcher dieses Fallen unendlich sanft in seinen Hănden halt.
Cad frunzele, cad de departe, parcă s-ar veştezi în ceruri grădini îndepărtate; cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu de lîngă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mîna de colo cade. Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.
Dar este Unul care ţine-n mînă căderea asta nesfîrşit de blînd.
ALEXANDRU PHILIPPIDE TOAMNĂ
« Ce vînăt amurg... ».
Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii... Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosni-toare, vulpe tăcută, măturînd pămîntul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutînd orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectînd atent împrejurimile ca un strateg încercat.
Cu-o săptămînă mai-nainte, pe Transfăgă-răşan, din verdele-mbătrînit şi din rugină, din curcubeul de culori şi de transparenţe, vulpea
— materializare a anotimpului — nu li se-ară-tase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs
— adolescent, judecind după blană, după colţi,
ILEANA VULPESCU
după cheful de joacă — născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea cîte-o labă amicală.
«„Ce vînăt amurg...". Hm! sună-a poezie... Numai Tudor citează cînd nu te-aştepţi, de parc-ar spune de la el ».
în momentul acela punga de nailon din mîna dreaptă a Sînzienei se sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-n-cotro, cele cinci vinete lunguieţe, «ultimele de anul ăsta», şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.
(« Of! De-o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, şi s-au dus dracu' I Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu mă-nvăţ odată minte!»).
în timp ce Sînziana se moraliza, adunîndu-şi de pe jos proviziile şi-ncercînd să le-nghesuie-n punga validă în care avea două «jumătăţi » de untdelemn, şi-n geanta maro « de moaşă comunală », o femeie de vîrstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.
— Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar sa vă dau leul pe pungă, zise, trăgîndu-şi sufletul, Sînziana.
Femeia făcu semn cu mîna că nu era nevoie.
— Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor ! Ce să mă mai cunoaşteţi... şi femeia făcu un gest demon-UNU 6
ARTA CONVERSAŢIEI strativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei — piele şi os.
• — Filipescu... Filipescu Angela, salonul 10... 1970, spuse rar Sînziana.
— Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat.
— Cum să vă uit !
« Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil". Hema-toame pe tot corpul provenite din bătaie ». O noapte-n-treagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.
— Ce vă mai fac copiii, bărbatul ?
— Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu' ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da' măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă... Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut — trebui' să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu', Doamne iartă-mă !
«Dă-i dracu', dar parcă nu pe toţi», se gîndi Sînziana.
— Am fost mai săptămînile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi... v-aţi divorţat cu soţul.
Sînziana înclină din cap în semn de aprobare.
— Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa...
— Dumneavoastră să fiţi sănătoasă şi fetiţele. («Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi ? Gina ?
Oricare... Că nu le mănîncă pe nici una discreţia».)
— Foarte bine ziceţi.
îşi mai făcură cîte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa Sînziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere. 7 UNU
ILEANA VULPESCU
« „Nenorociţii* ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit", parcă aşa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere... Doamne, Doamne!
Cînd îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cît de elevat să fie un om să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap ? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia ? ».
Sînziana avu un zîmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca şi cînd ar fi jenat-o o şuviţă de păr. « Să mişcăm niţel „sediul central" ca să aşezăm altfel gîn-durile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologic, cînd aş fi văzut eu Transfăgărăşanul ?
... Ce drum, ce vreme, ce culori, cîtă pace şi cîtă măreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gîndurile şi amintirile frumoase, cînd le avem ? De cîte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărăşan ? De cîte ori n-au să-mi alunece gîndurile-n prăpastia Barajului ? De cîte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!". De cîte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, „Daniel, Daniel!" invocîndu-te, nene Dai, iar tu habar n-aveai că te iubesc ? De cîte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel!", încercînd să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele ? De cîte ori nu v-am mîngîiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngînînd UNU 8
ARTA CONVERSAŢIEI ca pe-un refren dintr-un cîntec de leagăn „Nini, Nini..."? Şi cînd eraţi în „lumea cu luminile", cum zicea Maica, şi de cînd v-aţi dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sînteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun... dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantaţie care-1 rostogoleşte-n adîncimi fără dimensiune.
Cînd am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunînd „iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sînt o fiinţă... o biată femeie, am încă vîrsta la care dorinţa atîrnă greu în balanţă, dar orice s-ar întîmpla, în sufletul meu...". Nici nu ştiam că nu mint. Deşi îl iubesc pe Mircea...
Ce patetică sînt! Şi de ce să nu fiu ? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-n-drăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură ?
Iar doctorul Kolonte... A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat... dar să-mi dea un parfum... ce bine se asorta „Hermes Caleche"-ul cu vînăta din geanta „de moaşă comunală". Becket, Ionescu, nişte dulci copii!».
La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sînziana Hangan ajunse-n faţa apartamentului în care locuia de şapte ani. în deschizătura cutiei de scrisori, cutie mare de lemn băiţuit, «sa/e-ul băncii Angliei», cum îi zicea Măria, stătea-nfipt un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sîngerii, cu 9 UNU
ILEANA VULPESCU
nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smîntînă — un braţ de culori şi de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă.
Sînziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poştală, una cîte una, le ţinu pe braţul stîng ca pe-un copil, închise ochii şi le strînse la piept.
«înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel...», îşi spuse ea în timp ce-ncerca să descuie « yala ».
— Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinuntru glasul Măriei.
Şi uşa se dădu la perete. Sînziana stătea nehotărîtă-n cadrul ei.
— Pup, pup! zise Măria şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de cînd era mică, şi maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru.
Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi şopti:
— Ei, îm ?
— Vreun fost pacient... Fata închise un ochi.
— Şi de unde ştii că nu sînt pentru tine? o-ntrebă maică-sa.
— Faci mişto de mine ? !
— Iar vorbeşti ca pe maidan ?
— Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atîta tot, adăugă fata cu o dicţie pedantă, şuşotind apoi la urechea maică-sii:
]— Avem oaspeţi... pe «dumnealui», de ! pe tata. -A!
— Cînd am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit «ca pe-o scrisoare la cutie»; şi-i UNU 10
ARTA CONVERSAŢIEI arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, şi Măria făcu un gest larg către uşile de pe palier.
De fapt, Măria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca « domnul » să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Măria cu mintea ei de şaisprezece ani.
De cîte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sînziana, Maria-i răspundea invariabil: « cu vreun gagic la cinema », folosind « neologismul» foarte en vogue cu intenţia de a-şi enerva tatăl.
«Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?», o-ntreba acesta.
— în societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sînt un copil semiorfan.
Sînziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un asemenea personaj « sictirizant» — cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea — pe care nu scăpa nici o ocazie să-1 arboreze şi să-1 joace în cele mai mici amănunte în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de mînă de maestru.
Aproape după fiecare vizită paternă, Măria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecîndu-1 cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sînzienei de-a o domoli.
— Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu «marea vedetă»? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul ?
11 UNU
ILEANA VULPESCU
— Măria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.
— Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o... bleaga. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici «ia-1, scumpi, dacă-ţi trebuie ».
— Tu ce-ai fi făcut în locul meu ?
— Ce-aş fi făcut ? ! Mă duceam la «aia » şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam «pastele şi Dumnezeii mă-tii de..., lasă-mi bărbatu-n pace că de nu, te pocesc!». Aşa i-aş fi zis, şi aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor. Şi Măria se roşea şi se zburlea ca şi cînd scena s-ar fi petrecut în realitate.
Sînziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei propusă de fiică-sa. Mai întîi pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal si « marea vedetă » ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemente; în al doilea rînd, pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de această vehemenţă şi-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o dorinţă tenace de a-1 păstra. Pe cînd ea...
Şi dintr-odată inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa ca pe-un copil prostănac şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche:
— Dă-i dracu', noi să fim sănătoase.
Măria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două plase cu provizii.
— Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stîn-ga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt, UNU 12
ARTA CONVERSAŢIEI în cutie, Sînziana găsi un plic albastru pe care scria, cu un scris necunoscut, « Doamnei doctor Sînziana Hangan» şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de stilou, învelit într-o hîrtie cu steluţe aurii. Deschise scrisoarea.
« Ţi-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămîna viitoare. Totul s-a precipitat. Aseară, am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut, centrala era stricată. Nu mă certa. Rămîi cu bine, înţeleaptă mea iubire,
Mircea ».
Citi scrisoarea de cîteva ori. îşi înăbuşi un oftat fiindcă auzi paşii Măriei. «înţeleaptă mea iubire...».
Deschise maşinal ambalajul cu steluţe aurii sub care se afla o cutiuţă cu capac bombat. într-un culcuş de mătase vişinie strălucea molcom o brăţară filigranată aurie, împărţită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad şi cu ochi de tigru. Pe interiorul capacului Sînziana citi « Chinese jewels ».
Măria, care venea din bucătărie cu paşi mari şi cu gura plină de ce avea să-i mai spună, înghiţi în sec.
— Puşică, ce e cu tine ? rosti ea cu glas matern şi-şi mîngîie mama pe cap şi pe obraz.
Se uită apoi în cutiuţa de mătase, apucă delicat brăţara şi o prinse la mîna stîngă a maică-sii, deşi în-tîmpină împotrivire.
— Ţi-a dat-o ca s-o porţi, nu ? Hai în casă, îi spuse ea rugător, şi-o luă pe după umeri. « Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău sufleţel», se gîndi fata.
— Bună ziua, îşi salută Sînziana fostul bărbat.
— Sărut mîna.
Alexandru o cîntări de sus şi pînă jos. în lumina roşiatică ce pătrundea prin fereastra sufrageriei, mare cît peretele, Sînziana i se păru frumoasă. « Nu mi se 13 UNU
ILEANA VULPESCU
pare, chiar este». Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu faţa bronzată, în care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoşi şi mai deschişi decît de obicei; scurta scotea în evidenţă şoldurile care se curbau domol într-o fustă-n carouri cărămizii, oranj şi galbene, aşezate-n biais. Pantofii montanţi, cu un pic de toc, dădeau eleganţă gleznelor şi picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care nu se detaşa nici un muşchi.
«Are o strălucire...», îşi zise Alexandru şi i se aprinse privirea, «strălucirea pe care o capătă orice corp cînd se ştie iubit», trase el concluzia, uitîndu-se avid la fosta nevastă. îl apucă un fel de iritare.
Sînziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea şi cutia brăţării-n dulap. O clipă o bătu gîndul să-şi scoată brăţara de la mînă. «La urma urmei, de ce? Singura care n-ar fi trebuit să ştie, Măria, ştie. în rest... ! ». Mai strînse o dată la piept florile pe care le ţinuse tot timpul pe braţul stîng şi le puse-n patul ei îngust. Cînd reveni-n sufragerie, Alexandru se apropie ,>> de ea, o apucă de ceafă şi vru s-o sărute. Sînzienei îi bătu inima repede şi simţi o greaţă şi o nelinişte ca la un început de boală.
Se uită la el atît de surprinsă, încît Alexandru renunţă.
Măria veni-n sufragerie cîntînd asortat cu pasul milităros pe care-1 adoptase ad hocx «La oaste cînd am plecat, Lino, Leano... ».
Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depăşea cu un lat de palmă puloverul gros de lînă seină, foarte mulat pe bustul din care sînii abia mijeau. îşi ridicase părul într-un coculeţ, drept în creştet, şi-nfip-sese-n el două măciulii mari de sidef, foste ace de pălă-UNU 14
ARTA CONVERSAŢIEI rie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. îşi vopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete îşi înşirase tot felul de «bijuterii» luate de la «tini-chigerie», pînă-n doişpe lei bucata.
Sînzienei îi veni să rîdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei — truc nou de ultimă oră, bine-nţeles — căci pînă atunci n-o văzuse niciodată «travestită » astfel, îi veni să-i spuie «ce te-ai boit ca o paţachină?», dar se gîndi că nu trebuia să-i strice fetei efectele faţă de taică-său.
Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă — şi de ce n-ar fi recunoscut-o, mai ales de braţul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de brăţara de la mîna Sînzienei — cu un glas care se străduia să nu-i trădeze enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic:
— Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot ?
— Ei bine, domnule, nu ! Nici circ, nici izmeno-ciorapi! îmi fac propria reclamă! «Lume, lume! veniţi de vedeţi: şarpele boa, şapte metri de la cap la coadă, zece metri de la coadă la cap!».
Sînziana izbucni-n rîs, în timp ce Alexandru se roşi de indignare: mai mult de rîsul ei decît de ireverenţa fiică-sii.
Măria, făcîndu-se că ignoră impresia pe care ie-o produsese părinţilor, i se-adresă pe-un ton oficial maică-sii:
— Doamnă doctor, în ordine cronologică, aţi fost căutată de H. B.-uri şi de un domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6.
La numele «Pavel Vlas», Sînziana simţi nevoia să se-aşeze.
Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacţia maică-sii («O fi ăl cu florile şi cu brăţara ? Că altul cine să fie ?»): 15 UNU
ILEANA VULPESCU
— V-am făcut un piure de cartofi, chiftele prăjite şi salată de varză roşie ca să vă refaceţi forţa fizică şi ca să vă păstraţi frumuseţea. în baie, veţi găsi înmuiată cu « „Far" — produs excepţional, spală, albeşte, înfrumuseţează şi, dacă ştii să te porţi, face şi ouă»,— veţi găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel imprimat — 18 lei metrul — a doamnei doctor Sînziana Hangan şi-a fiicelor sale, domnişoara Măria Bujor şi Ana Hangan. Acum să vă pun o-ntrebare: doriţi să mă duc s-o iau de la grădiniţă pe sora mea, zisă « falfabeta » ?
— Cum vrei; cînd am trecut pe-acolo se jucau în curte, aşa că poţi s-o laşi pînă spre 6.
— Mă rog, dacă este la alegere... Pînă una-alta vă rog respectuos să-mi permiteţi să mă deplasez pînă-n piaţă spre-a cumpăra din sectorul particular nişte cucurbitacee, popular zise tărtăcuţe, pentru decoraţiuni interioare.
— Ai bani ?
— Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriţi să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămîneţi cu doamna, şi n-am să vă mai găsesc cînd mă întorc, vă spun; rămîneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog, salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon demi-frere. Doamnă, domnule, bună ziua!
La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele şi, cu un mers graţios şi elegant, care-i punea-n valoare corpul nepîrguit, se-n-dreptă spre uşă,
« Aşa trebui' să fi fost soacră-mea la vîrsta ei», se gîndi Alexandru. «Aceiaşi ochi albastru-nchis, acelaşi păr negru, la fel de subţirică, la fel de frumoasă!». UNU 16
ARTA CONVERSAŢIEI
— Ţie nu ţi se pare că fata asta exagerează ? o-ntrebă Alexandru pe Sînziana.
— în ce fel ? îl întrebă Sînziana la rîndul ei, fără nici un interes în glas.
în momentul acela, sună telefonul.
— Alo ! Da, nene Daniel... A şi trecut un an ? !... Direct la Belu... Da, ştiu. De cîte ori merg la Mama şi la Tata trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.
«Un an de cînd v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini». Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. «Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut... Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decît să deschidem o uşă, atît, şi sîntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des ».
— Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Măria exagerează, mai degrabă cu ce?
— Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boieşte ? Cum o laşi ?
— Chiar dac-ar umbla aşa tot timpul şi n-aş avea ce să-i reproşez: aşa umblă, să nu exagerez, 80 la sută din generaţia ei. Şi generaţia asta nu e cu nimic mai rea decît altele. Acum am să-ţi spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să ţi-1 spun: umblă aşa numai cînd o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era îmbrăcată n-o mai poartă de cel puţin doi ani. O şi uitasem. Vrea cu orice preţ să te contrarieze. E un mod copilăros de a-şi manifesta sentimentul de frustrare.
— Ce fel de frustrare ?
— Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată.
— Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipseşte nimic.
— Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că eşti convins că eu n-o influenţez în direcţia 17 UNU
ILEANA VULPESCU
asta; ba dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că relaţiile dintre un bărbat şi-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu mai eşti bărbatul meu, ) dar că eşti tatăl ei. E mare şi judecă singură, şi mai ales, ca mulţi adolescenţi, trece printr-o perioadă de negare şi de nonconformism. Şi te-a ales pe tine ţap ispăşitor.
— Nu-i săptămînă-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipseşte nimic.
— în acest «sper» simt o nuanţă de dubiu. în sinea ta cred că te-ndoieşti că nu-i lipseşte nimic. Şi dă-mi voie să-ţi traduc acest dubiu: în gîndul tău îţi spui, bine-nţeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i aşa? Vreau să ştii că tot ce prisoseşte din stricta ei întreţinere, a Măriei vreau să zic, depun pe-un cec, pentru ca-n momentul cînd i-or trebui banii ăştia, să-i aibă.
— Ai putea s-o-mbraci mai bine.
— E-mbrăcată decent, cum trebui' să fie o fată de vîrsta ei. Nu vreau să capete gustul boarfelor, să devină «borfomană» cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost îmbrăcată decît mine, iar eu sînt adultă, nu mai cresc. Vreau să ştie să cîntărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăieşte dintr-o sumă fixă. Eu trăiesc ca toţi oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei.
— Sînt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze.
— Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că vezi, copiii de părinţi despărţiţi sînt cu părintele «lipsă» ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui. Eu te-nţeleg. Eu am ajuns la vîrsta cînd înţeleg orice, dar nu-i poţi pretinde nimănui să fie gata-nvăţat de cînd se naşte. La copiii cu părinţi despărţiţi apare UNU 18
ARTA CONVERSAŢIEI totdeauna un dezechilibru, mai grav sau mai puţin grav, ca-n cazul Măriei: copiii ăştia n-au o idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gîndesc n-am avut o idee limpede-n privinţa asta. Cred totuşi că-n mintea mea lucrurile erau mai clare decît într-a Măriei. Eu ştiam că n-am tată. Ştiam că el murise pe front şi că niciodată n-am să am tată. Şi n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit cînd mi-am dat seama, social, ce dezarmat e un copil cînd n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Măria însă — cum spune ea, în glumă, dar nici nu-şi dă seama cîtă dreptate are — este o semiorfană.
— Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe care-o dorea benignă.
— Eu ? încerc să-ţi explic ce se-ntîmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un tată, scriitor cunoscut, cu un statut social..., decît să aibă doar mamă: o obscură doctoriţă de laborator...
— Cum are cealaltă.
— Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut, nu are şi n-o să aibă niciodată un tată. Eu sînt unicul ei părinte, aşa cum a fost Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. (« Ce-o fi vrînd Pavel ? ».) Măriei însă tu îi lipseşti. Nici nu te-ar iubi... nici nu te-ar urî... nici indiferent nu i-ai devenit.
— Cum ţi-am devenit ţie...
— Eu am o putere de-a mă vindeca, o putere ca şopîrlele. Le rupi coada, ele trăiesc mai departe. N-am fost în viaţa mea bolnavă în afară de bolile copilăriei şi de-o gleznă luxată. (« Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aş fi scrîntit toate-ncheieturile cu mîna mea 19 UNU
ILEANA VULPESCU
tirea lui Nini Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-1 pomenească, îi răspunse lui Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare.
(« „La-nceput ai să-1 urăşti, ai să-1 scoţi din rîndul oamenilor, pe urmă are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti nici un sentiment pe el, şi mai pe urmă ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru cînd începem să-1 considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea". Măicuţa mea dragă, totdeauna ai avut dreptate».)
— Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porţi ca un bărbat gelos. Alexandru păli atît de tare că un moment Sînziana se gîndi că i se făcuse rău. («N-ai învăţat nimic de la „marea vedetă", mare, într-adevăr, în viaţa ta n-ai să ştii să ascunzi ce simţi».) Eu însă ştiu că nu poate fi vorba de-aşa ceva şi de-asta am să-ţi răspund ca unui părinte îngrijorat de educaţia copilului lui, educaţie pe care n-are timp s-o supravegheze. Aşadar: n-ai nici un motiv să fii neliniştit de « exemplul» pe care li-1 dau fetelor mele, din care una e şi a ta. Nu văd la mine decît o viaţă de om cinstit şi-atît. în casa asta, în afară de nenea Daniel, de nenea Matei şi de Tudor, nu calcă decît rar picior de bărbat, şi-atunci, en tout bien, tont honneur. Nu merg nicăieri fără Măria, vorbesc de cîte-un spectacol la care mă mai duc din an în paşti, că de vizite... Dumnezeu cu mila... Iar ea nu face un pas pe care să nu i-1 ştiu. Mulţi părinţi ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viaţa ei n-a luat o meditaţie şi-a fost şi este printre cei mai buni copii din clasă. De cînd cu moda meditaţiilor, bagă părinţii mii, zeci de mii, în fundul copiilor şi de multe ori degeaba. Cînd am vrut să ia nişte lecţii suplimentare la engleză mi-a spus: «Mi-a dat statul cap să-1 folosesc; într-o lună, îţi promit să fiu prima la UNU 22
ARTA CONVERSAŢIEI engleză». Şi este. M-ajută cît poate, nu cere nimic mai mult decît îi dau eu; pentru fiecare leuţ se justifică. E un copil bun, înţelegător şi echilibrat. Şi pe lîngă toate astea care sînt preţioase pentru ea, ceva tot atît de preţios mai ales pentru mine: mă iubeşte.
— Dar te şi respectă ?
— Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel nu iubeşti cu-adevărat decît pe cine respecţi... Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi... sînt ceva cu totul întîmplător şi chiar dacă n-ar fi... Măria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cît de . .. fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta cînd am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de micro-biologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului mi-a şoptit la ureche: «E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atît de mîndră ». Şi-a-nceput să plîngă. Am mai coborît cîteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic în care se-adunase toată părerea de rău din lume: « De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă? ». Şi-am început să plîngem amîndouă, şi-atîta am plîns că nu ştiau colegii ce s-a-ntîmplat cu noi de nu mai apăream la C. O. Ş., unde s-a dat o masă cu.toţi participanţii.
Sînziana-şi şterse două lacrimi cu degetele, sperînd să le facă neobservate. (« Cînd am să-nvăţ să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plîng ? ».) îşi drese glasul, oftă şi i se adresă lui Alexandru pe un ton de constatare:
— Pentru un părinte nimic nu este mai important decît să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-1 faci 23 UNU
ILEANA VULPESCU
să te iubească — e o cauză pierdută. Eu n-aş vrea de la fetele mele decît să mă iubească aşa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, cînd am copii, îmi dau seama cît am iubit-o pe mama.
« Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă ? Un om de-o cinste ireproşabilă, de-o tenacitate şi de-o răbdare cum, eu cel puţin, n-am mai văzut: dreaptă, înţeleaptă, blîndă, şi frumoasă, şi-nvăţată. O ţărancă învăţată, învăţată cum numai ţăranul cu mintea lui proaspătă şi avidă poate-ajunge. Eram gelos că Sînziana o iubea mai presus de orice. Iar eu aş fi vrut... Eram umilit de ştiinţa ei şi, ca un prost, mă ofensau observaţiile pe care mi le făcea, în loc să fi deschis ochii şi să fi ciulit urechile să-nvăţ de la ea. Şi Sînziana, crescută de-asemenea mamă, ştia mai mult decît mine... şi asta mă irita. Mă irita că-n sinea lor mă judecau... şi că nu mă socoteau la-nălţimea lor. Aş fi vrut ca soacră-mea să mă admire, şi mă admira. Dar eu aş fi vrut — fără nici o rezervă. Aş fi vrut să mă găsească perfect. Cînd îmi bătea la maşină, îi acceptam toate sugestiile. Cum mi-a devenit soacră... parcă mă pişcase strechea, Cînd mi-aduc aminte de „pontifus maximus"... Şi pe lumea cealaltă o să-mi fie ruşine. Parcă o aud, cu vocea ei care ştia atît de bine să fie neutră cînd spunea un lucru neplăcut sau grav: „S-a strecurat o greşeală: este pontifex nu pontifus", iar eu — cocoşul nătărău care se crede mai presus de toate orătăniile fiindcă se poate cocoţa pe gard, am găsit o explicaţie „genială" pentru ignoranţa UNU 24 25
ARTA CONVERSAŢIEI mea. „Nu e o greşeală de tipar; eu îl simt altfel pe pontifus, mai expresiv, mai cuprinzător, aşa că-l las cum este". „în cazul ăsta şi şuşâ trebuie să ţi se pară mai cuprinzător decît şosea", a zis ea, şi-atît a fost. Din ziua-aceea, nu i-am mai dat să bată nimic la maşină. Cel mai mult din firea ei mă supăra lipsa de reproşuri. Niciodată nici un reproş. Mi-era groază, pur şi simplu, să-i spun că mă despart de Sînziana, mai groază decît să-i spun Sînzienei. După ce mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus, ea, ca şi cînd ce auzise era lucrul cel mai obişnuit, mi-a răspuns: „M-aşteptam... de vreo... şase luni. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus cînd mi-ai cerut-o pe Sînziana ?... Să-ţi spun eu. Ţi-am spus: 'Nu vă potriviţi şi s-ar putea ca mai curînd sau mai tîrziu să vă daţi seama de lucrul ăsta. Eu cred că nu faceţi bine...Şi ţi-am argumentat şi de ce! Acum nu mai are nici o importanţă. Important este că Măria are să fie un copil cu părinţi despărţiţi. Te-ai gîndit bine ? Sigur că te-ai gîndit, dar pentru moment asta nu ţi se pare mare lucru. îmi fac încă o datorie: te previn că dacă cine ştie cum, vreodată — acum ai să spui un 'nu' categoric — dacă vreodată, că nimeni nu-şi ştie de la-nceput toate cărările vieţii — dacă vreodată ai vrea să te-m-paci cu Sînziana, aşa ceva nu se poate. O cunosc atît de bine că aproape ştiu şi ce ţi-ar răspunde. Dar, mă rog.., să lăsăm pronosticurile. Vreau să-ţi mai spun ceva şi cu asta, ce v-o da Dumnezeu fiecăruia. Faci o mare greşeală. Dai mălaiul din mînă pe vrabia de pe gard. Dragostea vine şi trece. Căsătoria e o instituţie, iar lumea e
UNU
ILEANA VULPESCU
nesfîrşită, posibilităţi de combinări, cîte clipe are viaţa. Sînziana, pe lîngă alte calităţi, are una care astăzi ţi se poate părea fără importanţă, dar pe care s-ar putea s-o regreţi: are o mare capacitate de-a tolera defectele. Şi încă o calitate, cea mai mare, cea mai profundă: e un om al datoriei, nu pune niciodată plăcerea înaintea datoriei: 'Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară' încheiase ea cu un citat, ca să atenueze tonul grav al monologului pe care-1 recitase-n faţa mea. Cîtă dreptate a avut. ♦. Am dat un om al datoriei pe-o colecţionară de plăceri... ».
Tăceau de cîteva minute, fiecare cu gîndurile lui.
— Să-mi fie de bine, zise Sînziana, ca să curme într-un fel tăcerea, în timp ce-şi strîngea farfuria şi tacîmul pe care le puse-n chiuvetă şi lăsă apa să curgă un pic peste ele.
— Hai să mergem în sufragerie că vreau să-mi croiesc ceva şi am nevoie de-o masă mare.
în trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hîrtie a magazinelor «Romarta». Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, şi se duse-n camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră şi aşeză florile cu grijă, preocupată să le-mbine cît mai armonios culorile. («Dragele mele, iubitele mele, iertaţi-mă că v-am lăsat atîta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine... Voi nu ştiţi asta. ... Ce-o fi cu Pavel ? în viaţa mea n-am fost mai neliniştită... ».) UNU 26
ARTA CONVERSAŢIEI în sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare uitîn-du-se prin fructiera aşezată-n mijlocul mesei pe un petec rotund de ţesătură aurie — căci se uita prin ea şi nu la ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip de picior, îl fascinase totdeauna.
Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sîngerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărţi apoi într-o profuziune de franjuri, de aripi, de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea-mpărţirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilăreşte: Galle.
(« Cîtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci ţăndări din-tr-o mişcare neatentă».) Gratuitatea acestei mari investiţii îl tulbura. Sînziana îi întrerupse meditaţia. Cu mîini atente, ca şi cînd ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul şi-1 băgă în servantă, încuindu-1 cu cheia.
Sînziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai preţios din casa lor, că el costa o «avere », iar ele n-aveau voie să-1 atingă, drept care Măria şi Ana îl ocoleau aproape superstiţios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-amiază la nişte coeficienţi, preţuise galle-ul la 15 000 de lei « pe puţin », ceea ce pe Sînziana n-o tulburase deloc; în schimb cifra făcuse mare impresie asupra Măriei.
— Auzi tu, « Falfabeta » ? 15 000 de lei! Ştii tu ce-nseamnă asta ?
— Un număr de casă ? o-ntrebase la rîndul 27 UNU
ILEANA VULPESCU
ei « Falfabeta », duios neştiutoare-ntr-ale cifrelor.
In ochii Sînzienei, lucrurile aveau valoare prin frumuseţe, deşi frumuseţea şi preţul se află de multe ori într-o interdependenţă justificată. Pe lîngă frumuseţe, vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sînziana. El era — împreună cu o cruciuliţă de aur cu lănţişorul ei, pe care Sînziana le scotea de la gît numai la baie şi la mare, darul pe care i-1 făcuse ei de botez «Naşa-mare», coana Luxiţa Bantaş, bunica profesorului Daniel Şerban, «nenea Dai», străbunica lui Tudor Şerban, naşă din neam în neam a familiei Sînzienei dinspre mamă.
« Sînziana, tu şi cu Smaranda sînteţi finele mele cele mai dragi, şi am de unde-alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac », zicea « Naşa-mare », căreia toţi cei apropiaţi îi spuneau — de la treizeci şi cinci de ani, de cînd se făcuse soacră — Coana-mare. Coana-mare-şi scandalizase familia — mai precis pe fiică-sa, Luţa, pe gineri-său, Sică Şerban, şi pe nepoată-sa, Marie-Jeanne («scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului», cum îi lua Coana-mare peste picior) — cu-asemenea risipă-n nişte vremuri atît de tulburi, ca anul '40. în timp ce fiică-sa, Luţa Şerban, scotocea toată casa pînă s-aleagă lucrul cel mai nefolositor, cel mai prăfuit sau cel mai urît ca să-1 dea-n dar — în împrejurări asemănătoare, Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: «Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau altuia ce nu-mi place mie ? Niciodată! Dac-o fi, Luţo mamă, să sărăcim, să ştii că nu dintr-asta o să ni se tragă», îşi liniştise ea fiica în legătură cu darul destinat
UNU 28
ARTA CONVERSAŢIEI fină-sii Sînziana. «Fără galle tuşesc, ţărancele, că la neamul lor de la Cernaţi numai galeuri or fi avut!» îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei asemenea risipe, coana Luţa. « Tocmai că n-au avut — să aibă » pusese Coana-mare punct discuţiei.
Sînziana şterse masa de sufragerie cu o cîrpă de finet, şi-ntinse pe ea un bucle de-o culoare greu de definit: bătea-n negru,-n maro,-n verde şi-n... vişiniu totodată.
— Frumoasă ţesătură ! zise Alexandru. Cît costă ?
— 250 metrul. Chinezească; cică e lînă pură.
— Ce vrei să faci din ea ? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitîndu-se cum Sînziana scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colţ, un caiet, un metru şi-o cretă de croitorie.
— Palton.
— Şi de ce ţi-1 faci singură ? Nu ţi-e greu ?
— Greu, uşor, scutesc 1 000 de lei, adică exact ce-mi rămîne-n mînă la o chenzină, de la Institut; dacă mai pun şi ce iau de la Policlinica mea cu plată — o treime din ce cîştig într-o lună. Şi Policlinica azi e — mîine poate să nu mai fie.
Alexandru se gîndi la braitşvanţul şi la vizonul Danei: 90 000 de lei. («Un chilipir fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amîndouă deodată ».)
— Cînd ai învăţat să-ţi coşi? încercă Alexandru să pună capăt comparaţiilor care-i trezeau un sentiment de culpă şi de revoltă. (« Ca-n romanele gen Dramele Parisului — una bună şi econoamă, alta a dracului, risipitoare etc. etc. », îşi echilibra el starea de spirit.)
— Ştiu să cos de cînd eram mică şi le făceam rochii păpuşilor. Pîn-acum doi ani îmi lucra Mama, acum 29 UNU
ILEANA VULPESCU
însă... E singura posibilitate de-a fi cît de cît în pas cu moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare...
- Cine ?
— Naşa-mare, bunica lui nenea Daniel.
- A, da!
— «Cînd s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaş, dacă nu vrei să umbli ca pozele din cimitir, apucă-te şi-nvaţă croitorie" ». Aşa şi eu. Dac-am s-aştept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrî-neţea.
Sînziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent materialului şi iar măsura.
«Poţi să-i dai unei femei luna de pe cer şi tot te-nşeală. Sînziana m-o fi-nşelat ? Parcă n-aş crede. Oricum n-am simţit. Dac-am fi rămas împreună, poate că şi ea... Dar sînt sigur c-ar fi fost altfel... Cu perdea. Socotin-du-se vinovată, nemaiştiind ce să facă şi cum să-mi intre-n voie. Pe cînd asta... asta se poartă ca românul cînd are amantă: totu-i pute-acasă, începînd bine-nţeles cu mine. „Are de studiat, are de repetat!" — motiv foarte bun ca să dormim în camere separate. Lipseşte de-acasă cît poate. Cu tipu' ăsta, ultimul — ultimul, vorba vine — nu se fereşte nici pic. îmi vine s-o omor. Nu mai are nevoie de mine. E lansată şi răs-lansată. Frate-său a plecat. Maică-sa şi guvernanta văd de casă şi de copil. Mă-sa are bani căcălău, o casă pe care dac-ar vinde-o, cu lucruri cu tot, nici cu 3 000 000 n-ar fi' plă-
ARTA CONVERSAŢIEI tită. Bijuterii — o casetă. îi lipsea un nume impus, cînd ne-am luat. Chiar m-o fi iubit ? E-atît de mare actriţă că nu era cine ştie ce să-m-brobodească şi pe altul mai... nu numai pe mine. Şi, totuşi, atunci m-a iubit. Iar acum i-a trecut. Sînt oameni care nu prelungesc o legătură dincolo de iubire. Dar eu o mai iubesc ? Mie mi-a trecut înaintea ei, dar mă fascina actriţa: rampa, afişele, pozele, strălucirea. Pe Sînziana cred că n-am încetat nici o clipă s-o iubesc. Altfel de ce-aş fi fost şi de ce sînt mereu gelos pe ea ? Dacă mă-ntorc la Sînziana mă-ntorc cu mîinile-n sîn. Ca să iau ceva-napoi de la Dana ar trebui să mă ţin de nişte procese care-ar dura pin'la moarte. Ce să-i iau înapoi ? Blănurile, bijuteriile, călătoriile, tablourile ? Fiindcă toţi banii mei pe ele s-au dus. Casă n-am cumpărat că avea; ceva la munte, la mare — nu, fiindcă aveau ei vila de la Sinaia. Blănuri, bijuterii, argintărie avea, dar nu-i strica să mai aibă. Cred c-ar răsufla uşurată s-o las. M-ar fi lăsat ea mai demult, dar nu vrea să-şi ia răspunderea despărţirii. Să divorţez eu — asta vrea! Dacă divorţez — îi fac jocul, dacă nu divorţez... Dar cît am să pot s-o duc aşa ? într-un hal de nervi, că mă mir că nu plesnesc ? Pînă cînd ? ».
— Acum ne putem apuca de croit, zise Sînziana, şi vîrî foarfecă într-o margine a stofei,
în timp ce ea, numai ochi, tăia pe liniile trasate cu cretă şi-nsemna pe dos nişte litere, de teamă să nu-n-curce bucăţile, iar Alexandru-ntorcea pe toate feţele aceleaşi gînduri care-1 întăreau în intenţia de-a se-m-31 UNU
ILEANA VULPESCU
păca aici şi de-a pune cruce dincolo («ce ? nu s-a mai văzut ?»), dinspre intrare se-auziră glasuri de copii care strigau din răsputeri « dii, căluţule, dii! ».
Uşa sufrageriei se deschise la perete şi apărură doi « căluţi». Măria şi doctorul Tudor Şerban, fiecare cu un călăreţ în cîrcă: Măria — cu un băieţel brun cu părul numai inele; Tudor Şerban — cu o fetiţă şaten-deschis, aproape blondă, grăsuţă, cu ochi albaştri-albaştri. « Căluţii» încordară gîturile, scurmară covorul cu copita, scoaseră un « mihoho » la unison şi-şi depu-seră jocheii-ntr-o berjeră.
— Sărut mîna, doamnă doctor, vă salut, domnule.
— Servus, spuse Sînziana ridicînd doar o clipă ochii spre noii-sosiţi.
— Haute couture! Să ţi-1 prezint pe fiu-meu, domnul Şerban Şerban, i se adresă Tudor lui Alexandru Bujor.
între timp, îi întinse Sînzienei o plasă cu ceva destul de voluminos înuntru.
— Asta ce-o mai fi ? întrebă Sînziana cîntărind plasa în mînă.
— Un crap exotic, din Orientul îndepărtat.
— înţeleg că mîine trebui' să te invit la masă...
— Vai, doamnă... ni cette indignite! Cum mă puteţi bănui ?
— Ce vrei să fac din el ? întrebă mai departe Sînziana, în timp ce-şi aprecia opera croitoricească.
— Păi, mă gîndeam că burta o frigem pentru ăştia mici, iar noi, adulţii şi adolescenţii — şi cu un gest plin de deferentă o arătă pe Măria — noi trei, un borşic cu leuştean şi-o plachiuţă.
— Cum vrea clientul! zise Sînziana şi-şi adună metodic bucăţile paltonului, le-mpachetă şi le duse-n dulapul de pe culoar.  Zăbovi  acolo, rînduindu-le.
ARTA CONVERSAŢIEI
De cînd îi ştia, Alexandru simţise o adevărată aversiune faţă de toţi membrii familiei profesorului Şerban, aversiune pe care, la o analiză rece, îşi dădea seama că aceşti oameni n-o meritau deloc, dar pe care el, fire pătimaşă, nu reuşea nici pic să şi-o domolească. Deşi, chiar faţă de el însuşi, nu-i venea să recunoască acest lucru, ceea ce-1 scosese totdeauna din sărite în privinţa lor era că nu le putea reproşa altceva decît locul pe care-1 ocupau în viaţa şi-n sufletul Sînzienei. Aerul acela de familie pe care-1 avea Sînziana-n mijlocul lor sau cu fiecare dintre ei în parte. «Sînteţi prietene cu ei din snobism, fiindcă sînt boieri». «Ei sînt familia noastră, în viaţa mea nu m-am gîndit că sînt boieri şi că noi sîntem ţărance. De cînd mă ştiu pe lume, cu ei mă ştiu. Mi se pare-atît de ciudat ca cineva să creadă aşa ceva despre mine şi despre Mama; noi şi snoabe... », îi răspunsese Sînziana foarte mîhnită.
Luptînd pe două fronturi, o dată, cînd profesorul Şerban îi povestise de cînd se cunoştea el cu Smaranda, mama Sînzienei, şi cît de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflînd un prilej atît de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra «boierească», Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că «ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor ».
«Pe vremea noastră, a părinţilor Sînzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări — ca să nu le zic discriminări — generalizatoare. Dar 33 UNU
ILEANA VULPESCU
dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decît ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-1 onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cîntărit pe balanţă de bijutier. Am cîştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din '16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană:n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cîrciumar din gura Oborului. După cum vezi şi „boieria" şi „rasele pure" sînt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus „arta mea poetică", să mă mai duc şi-acasă », zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.
O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia Şerban îşi retrăsese « ambasada », fără proteste şi fără declaraţii, de pe teritoriul lui Alexandru Bujor, rămî-nînd mai departe în aceleaşi relaţii de prietenie cu Smaranda şi cu Sînziana, continuînd să se vadă la Smaranda, şi chiar la Sînziana acasă, cînd intransigentul şi susceptibilul stăpîn era absent sau, de cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce UNU 34
ARTA CONVERSAŢIEI vreun pretext, nu răspundea nici unei invitaţii.
Tudor Şerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decît i-ar fi făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvînt cu care să-i scurteze vizita-n casa lui. Acum acel cuvînt nu putea decît să scurteze propria vizită în casa altuia, căci, de la despărţire, Sînziana instituise un regim în care nu-ncăpea nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe cînd trăia Smaranda Hangan, Sînziana nu se-arăta la nici o vizită a lui Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele «tehnice», legate strict de creşterea Măriei, erau epuizate, Sînziana, fără alt preambul, îi spunea fostului ei bărbat «la revedere, am treabă». Astăzi, Sînziana i se părea lui Alexandru în duşi nesperat de buni în privinţa lui, ocazie de care trebuia să profite pentru testările preliminare propunerii de reconciliere. Şi-apoi, timpul trecînd, parcă şi antipatia lui faţă de Tudor, că — de ce n-ar fi recunoscut-o ? — el îi era de departe cel mai antipatic dintre Şerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decît o etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe Tudor Şerban într-un context neutru n-ar fi ştiut ce cusur să-i găsească. Deştept, cu o replică neaşteptată, cel mai imprevizibil om din cîţi cunoştea — sub acest aspect — fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puţinii oameni care de dragul de-a nu jigni pe cineva înghiţea un cuvînt oricît ar fi fost el de spiritual, sobru şi serios, sub aparenţa unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit şi 35 UNU
ILEANA VULPESCU
sensibil, om de cuvînt şi de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproşeze. Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n «contextul Sînziana», în care Alexandru se simţea vioara a doua. Cunoscîndu-se de cînd erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în acelaşi spital, Tudor şi Sînziana fuseseră, fără să vrea, martorii aceloraşi întîmplări şi cunoscuseră aceiaşi oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decît toată această viaţă-n comun erau părerile şi reacţiile lor.
Acelaşi stimul le declanşa amîndorura acelaşi efect. De cîte ori îşi azvîrleau o privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe rîs, le tălmăceau pentru cei d^n jur, ceea ce nu-i micşora lui Alexandru starea de iritare, căci codul dintre Sînziana şi Tudor, chiar explicat, avea subtilităţi fără cheie, rămînînd mai departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Şerban îi corespundea de fapt noţiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis. Iar viaţa Sînzienei ar fi trebuit să-n-ceapă cu el şi să continue numai cu el, cu Alexandru. Deşi era sigur că Sînziana şi Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu fusese şi nu era mai gelos Alexandru decît pe Tudor. Acum, se uita la prima lui nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Măria, şi la cei doi copii care-şi şuşoteau ceva la ureche, aşezaţi unul lîngă altu-n berjeră, ca la nişte personaje literare.
înalt şi suplu, cu un mers de o mare eleganţă, fără să pară studiat — şi nici nu era — cu un chip prelung cu trăsături armonioase şi subţiri
UNU 36
ARTA CONVERSAŢIEI de parcă erau tăiate din brici, foarte brun, cu nişte ochi în care pîlpîia tot timpul o ironie blîndă, cu o voce baritonală şi cu o dicţie perfectă, Tudor Şerban era un bărbat în stare să incite curiozitatea.
«Parcă azi îl văd prima dată», îşi spuse Alexandru. Se gîndi să şi schimbe cîteva cuvinte cu el.
— Numai pe băieţelul ăsta-1 ai ? i se adresă el lui ■r .dor.
— Pentru moment... ce-o fi mai tîrziu, om mai vedea.
— Pentru asta e nevoie şi de acordul nevestei... ea ce mai face ?
— Presupun că bine, îi răspunse Tudor şi dîndu-şi seama că răspunsul ăsta sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntîmpla cu fosta doamnă Şerban, Tudor continuă.
— Acum un an ne-am despărţit, adică ea m-a lăsat în « favoarea » unui chirurg care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43 de ani, casă, maşină « Ford Capri», covoare, argintărie, mobilă « stil», clasici pe pereţi, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hema-tolog. (La aceste cuvinte, Tudor îşi duse arătătorul la piept, ca să nu fie nici un dubiu cu privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, aşa e-n viaţă: ca-n romane!
De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăuşă.
— La urma urmei, dece să n-o recunoaştem? Chirurgii sînt vedetele medicinii, dar nu-i nimic, noi să fim sănătoşi. 37 UNU
ILEANA VULPESCU
Cu toate că lui Tudor Şerban nici prin gînd nu-i trecuse să facă vreo aluzie răutăcioasă vorbind de « vedete », fiindcă nici faţă de cine-i era profund antipatic nu-şi schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înţelegeri faţă de oameni şi-al unei educaţii desăvîrşite, cu toate astea lui Alexandru Bujor i se păru că «piatra» asta nu fusese azvîrlită la-ntîm-plare.
în atitudinea şi-n privirea lui Tudor — acum se uita drept în ochii lui Alexandru — nu se citea nici o intenţie de ofensă. « Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez cînd vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice», îi spusese o dată Sînziana, la-nceputul căsătoriei lor, cînd el îi reproşase purtarea, prin purtare-nţelegînd cuvintele pe care le spusese, într-o vizită la nişte «obligaţii » de-ale lui. « Ce, nu poţi să-ţi ţii gura ? Ce trebuie să-ţi spui tu părerea ? Crezi că fără părerea ta, ăştia nu puteau trăi ? Te trezeşti toot dîînd din gură !», îi spusese el atunci. « Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gîndeşti ?», constatase ea pe un ton plin de amărăciune. « Pe lumea asta nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti», încercase el să mai îndulcească tonul conversaţiei, fiindcă, deşi fire nestăpînită, şi brutală, după fiecare asemenea UNU 38
ARTA CONVERSAŢIEI schimburi de păreri cu Sînziana, îşi dădea seama că greşise măcar tonul dacă nu şi conţinutul enunţurilor lui moralizatoare. în urma unor asemenea schimburi de păreri, Sînziana luase hotărîrea nu numai să nu-şi mai spună nici o părere, dar nici să nu mai ducă în prezenţa lui Alexandru vreo conversaţie oricît de banală. Dacă erau invitaţi undeva, de cum treceau pragul, Sînziana-şi căuta o ocupaţie care s-o scoată complet din atenţia musafirilor. Se retrăgea lîngă o bibliotecă, se uita la cărţi, le răsfoia sau o ajuta pe gazdă, schimbînd cu ea anodine reţete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor şi oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de prietenie din partea cuiva ea rămînea pe poziţie defensivă, nedepăşind faza « doamnă », « domnule ».
Cînd aveau ei invitaţi, ea-şi găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu Măria, încît mai mult de « bună seara » la venire şi la plecare nu le spunea. Nu era de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sînt amici, unii o considerau pe Sînziana « o fire foarte-n-chisă», iar alţii îi puneau inteligenţa sub un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri şi la gură o apreciase o dată drept «frumuşică, tinerică şi proastă cît încape». «Mă surprinde», ripostase un profesor de la Medicină, aflat şi el în acelaşi cerc. « Poate că dumneavoastră literaţii, artiştii nu daţi prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat facultatea cu 10 ?». «Domnule profesor, o fi ea nemai-39 UNU
ILEANA VULPESCU
pomenită la doftoreala ei acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poţi să crezi de cineva care nu scoate nici o vorbă ? Poţi să crezi că e deştept ? », nu se lăsase literatul. « Mă surprinde grozav ce-mi spuneţi. Fata asta avea un haz în facultate ! O fi suferit vreun traumatism ? ! ».
Plăcîndu-i să vorbească, să fie ascultat şi să se asculte, Alexandru Bujor nici nu băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii cînd se aflau în cîte-un cerc de oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sînziana nu mai schimba nici o părere, că avea faţă de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în faţa anchetatorului. «Nu vorbi ne'ntrebat, şi-atunci cît mai cu economie». Cînd, oricît de puţin preocupat era de nevastă-sa, totuşi parcă vedea ceva schimbat la ea, punea transformarea asta pe seama vîrstei: a reflecţiei şi-a sedimentării pe care ea le-aducea în sufletele oamenilor afectîndu-i uneori şi temperamental.
De unde, la-nceput, Sînziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să facă mai frumos, de cînd — dînd această garsonieră şi garsoniera dublă a doamnei Hangan — obţinuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui strict necesar totul îi era indiferent. Văzută şi mai ales auzită singură ai fi refuzat să crezi că Sînziana e acelaşi om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite, mergînd pînă la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar nu dintre cele care fac confidenţe, avînd totdeauna o vorbă de duh pe buze, Sîn-
UNU 40 41
ARTA CONVERSAŢIEI ziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectaţi de personalul mediu, şi nu numai de formă. După cum nici un inspector şcolar oricît de competent şi de exigent — nu poate califica un profesor mai corespunzător decît o fac elevii, tot aşa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliţi. Respectul nu le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce ştii.
Deşi exigentă pînă la pedanterie şi nefăcînd o viaţă prea uşoară personalului subaltern, Sînziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de chirurgie unde lucrase şase ani. Şi, deşi felul amănunţit în care controla activitatea asistentelor — şi, cînd era de gardă, şi pe-a colegilor — putea să pară poliţienesc, reuşea să nu supere pe nimeni datorită, mai întîi, tactului cu care făcea observaţiile — stăpînindu-şi nervii, supraveghindu-şi vocea, tonul, mimica — apoi tratamentului faţă de personal şi faţă de pacienţi, în care nu-ncăpea dram de părtinire, şi, mai ales, datorită conştiinciozităţii personale: venea prima şi pleca ultima din secţie, de — vorba unei surori mai în vîrsta — număra şi firele de păr din capul bolnavilor.
De multe ori, în «anabasele » ei — cum zicea Tudor — prindea cu ocaua mică şi surorile şi asistentele şi colegii şi superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea bine că ieşise «lipsă la cîntar», dar nici griji prea mari nu-şi făcea fiindcă discreţia doctoriţei Hangan era cunoscută de-n-treaga secţie. Oricine simţea nevoia de-un umăr pe care să plîngă, ori de-un sfat, la ea venea.
UNU
ILEANA VULPESCU
Cine ardea să bîrfească, în taină şi fără consecinţe, vreo mărime, că nu mai putea ţine-n sine tot ce ştia despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu care se ţinuse şi se ţinea, cît de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile oricînd şi oriunde, detaşîndu-se-ntîm-plări care deveniseră anecdote: cum o doctoriţă de la ginecologie scrisese-n fişa unei paciente: «uter şi anexe normale», cum pacienta citind fişa o-ntrebase pe doctoriţă: «va să zică n-am nimic ? ! ». « Nu vedeţi ? v-am scris şi-n fişă că n-aveţi nimic !l>, răspunsese doctoriţa plictisită. «Ce curios, nu credeam c-au să mai crească...», zisese mai departe pacienta ca pentru sine. « Ce să vă crească, doamnă ? De cîte ori să vă spun că n-aveţi nimic ? », îi mai spusese doctoriţa pe punctul de a-şi ieşi din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa; părea să aibă dubii, « înseamnă că mi-a mai crescut un rînd; că un uter şi două anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva ? ». « Lăsaţi-mă, doamnă,-n pace, nu mă-n-văţaţi dumneavoastră pe mine să examinez o pacientă! », zisese cu un glas ceva mai moale doctoriţa. « Doamnă doctor, ori eu sînt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoţi cresc înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua !». Zadarnic alergase doctoriţa şi sora Anastasescu după cucoană să-i smulgă fişa din mînă că nu se lăsase cucoana în ruptul capului pînă nu-i arătase directorului clinicii fişa care o proclama fenomen. Directorul, pe un ton
UNU 42 43
ARTA CONVERSAŢIEI patern, îi recomandase doamnei doctor — care era nevasta cuiva din minister, cu greutate — să fie mai atentă cînd avea de-a face cu paciente « de-astea, mai aşa... ».
Sînziana aflase şi că nevasta doctorului Ale-xandrescu era prietenă la cataramă cu amanta doctorului, pînă-ntr-atît, că-şi schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi, inele, cercei etc. etc. Că nevasta domnului Catafâ o suna măcar o dată pe săptămînă pe doctoriţa Zadurian, iubită de-o viaţă a aceluiaşi domn Catafâ, pentru a o ţine la curent cu necesităţile «tînărului» menaj Catafâ: «Fanette dragă — îi spunea doamna Catafâ, graseind — Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul şi cafeaua, orez mai avem foarte puţin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-ncălţa ». O mai întreţinea cîteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei să sfîrşească pe ton de jelanie, doamna Catafâ îi povestea doctoriţei ce făcea Miţuş, motanul ei siamez, şi Bobită, papagalul, imitîndu-i-1 la telefon, ceea ce pe doctoriţă o făcea totdeauna să rîdă. Cînd punea-n furcă receptorul, după fiecare convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor Zadurian zicea invariabil « pauvre Valerie », aşa că sora Lucica, fiindcă ea răspundea la telefon, recunoscînd vocea solicitantei striga: «doamnă doctor, vă caută doamna „povr Va-leri" ».
Cînd sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la «Mercur», adăuga o listă abundentă şi pe adresa doamnei povr. Sînziana aflase că marele profesor Pândele (mare-ntr-adevăr), enervîndu-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui,
UNU
ILEANA VULPESCU
o doctoriţă tînără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operaţii «ieşi afară, idioato » şi, ca să nu-1 contrarieze, «idioata» ieşise val-vîrtei, uitînd să-i amintească profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce profesorul uitase, desigur, şi considerînd că rinichiul nu mai era « bun de nimic » îl scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pândele dăduse moartea pe seama fatalităţii — « aşa i-a fost norocul » — faţă de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie trecuse la cauza decesului — « stop cardiac ».
Doctoriţa Stanciu, neputînd să-şi ierte că, fără să vrea, contribuise la «norocul» lui un-chiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală şi se-apucase de stomatologie. Dar cîte nu poate vedea şi auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greşeşte, dar nu peste tot greşelile sînt ireparabile. Sînziana şi-aducea aminte cum ieşind
0 dată de la o operaţie şi avînd impresia că i-au ieşit nişte broboane pe faţă se uitase-ntr-o oglindă, în oglindă, văzuse o femeie bătrînă, cu-o brazdă adîncă-ntre sprîncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea. «Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine ? ». Ieşise apoi din sală doctorul Staicu, mîna întîi, între 45 şi 48 de ani, şi doctoriţa Crîngaşu, o femeie blondă, exuberantă, care să fi tot avut 40 de ani.
Viorica, asistenta, le scosese la amîndoi masca şi-n faţa Sînzienei se afla acum o pereche de moşnegi cu obrazuri cenuşii, cu umerii căzuţi.
« Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o ţigară».
1 se adresase doctorul Staicu. Peste cîteva minute intra iar în operaţie. Sînziana habar n-avea că
UNU 44
ARTA CONVERSAŢIEI cineva spusese vreun cuvînt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc erau cei care la ora opt intraseră-n sală. «Unu, doi, hei, doctor Hangan Sînziana», strigase iar doctorul Staicu. «Prezent» răspunsese Sînziana, atît de cufundată-n gînduri că se crezuse la şcoală. «Ce-i cu dumneata ? », o-n-trebase doctorul dînd de două-trei ori prin faţa ochilor cu mîna-nmănuşată. « Ţi-e rău ? ». «Adineauri m-am uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că de azi dimineaţă au trecut peste noi treizeci de ani». « Fetiţa tatii, asta e chirurgia. Nu te mai mta-n oglindă că te laşi de meserie » îi spusese doctorul şi, scuipînd ţigara care făcuse naveta între buzele lui şi mîna asistentei, se-ntorsese-n sală.
«De cîte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetiţa tatei", aşa mi-o fi mie dat. „Pontifos maximus"; „Eppur si muove, cum a spus Galileo pe rug", hibridul ăsta obţinut din încrucişarea dintre Galileo şi colegul său întru răzvrătire ştiinţifică, Giordano Bruno; „între cîine şi lup", ca echivalent al lui entre chien et loup; „mutual" însemnînd „aşa pe muteşte, adică pe şest"; fraudele astea culturale pe care le-ntîlneşti în cărţi, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi şi le „vezi", cu „emiţător" cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu moare nimeni, pe cînd neglijenţa noastră cea mai mică, pontifus maximus al nostru e un mort sau un om nenorocit pe viaţă. Din greşelile noastre se trece pe lumea cealaltă. Ce apăsare să ştii că viaţa altuia atîrnă de tine, de tine profesional şi uman ! Te-ai certat seara cu nevasta, 45 ' UNU
ILEANA VULPESCU
Şerban. Salută pe toată lumea, îi întinse Măriei un pacheţel, dădu mîna cu Alexandru.
— A, domnul profesor Şerban, zise Tudor care apărea din culoar cu Ana şi cu Şerban de mînă. Ai fost azi la Clinică, tată ? continuă Tudor. Nu ? Atunci nu ştii c-a murit Voicu Marin.
— Dumnezeu să-1 ierte, că are de ce ! zise profesorul Daniel Şerban; şi fără tranziţie i se adresă Sînzienei: — Sînziana, ce zici, n-ai găsi tu un loc unde să pui «la Normandie » ? Fiindcă noi n-avem unde să ţinem o mobilă cît casa, Tudor n-are unde, Mihai n-are, de Matei şi de Marie-Jeanne - ce să mai vorbesc ! Uite, şi scoase din buzunar un petec de hîrtie, uite-aici dimensiunile. Mi-ar părea rău să nu-1 mai văd niciodată. La tine e-n familie.
— Am să-1 pun aici, zise Sînziana şi indică locul pe care avea să-1 ocupe imensul bufet normand făcut ca pentru eternitate.
— Iar pe ăsta, şi Tudor arătă cu mîna bufetul lung din lemn natur pe care avea să-1 înlocuiască «la Normandie », unde-1 « madamadamizezi ».
— Pe culoar, zise Sînziana.
«Iar vorbesc cifrat. Dracu-i înţelege acum», îşi spuse Alexandru, furnicat de ciudă şi de curiozitate. Explicaţia urmă îndată. I-o dădu Tudor.
— Prin '50 mereu auzeai: «Ştii, 1-a evacuat pe X, ştii, 1-a evacuat pe Y », pînă cînd le evacuase şi pe ele, pe Sînziana şi pe Smaranda Hangan. Din ce în ce mai tulburată de cuvîntul «a evacua», al cărui conţinut îl înţelegea în sfîrşit pe cînd se aflau deja-n mansarda din strada Cercului, Sînziana o-ntrebase-ntr-o zi pe maică-sa de unde venea verbul ăsta « a evacua ». înainte ca maică-sa să apuce să-i explice ce este vacuumul UNU 48
ARTA CONVERSAŢIEI de la care se trăgea verbul atît de en vogue în vremea aceea, Sînziana, cunoscătoare a mitologiei greco-romane şi la fel de bine a celei iudeo-creştine, îi făcuse maică-sii un semn cu mîna să tacă: «Mamă, ştiu de unde vine: de la Eva, madam Adam, că şi pe ea a dat-o lehova afară din rai». Acum înţelegi mata ce-nseamnă să «madamadamizezi», i se adresă Tudor lui Alexandru Bujor şi, ducînd două degete la chipiul imaginar, zise «salut» şi ieşi urmat de Măria, de Şerban, de Ana şi de profesorul Daniel Şerban,  care-ncheia cortegiul.
49
« Azi, e „Ziua cadourilor". Parfum „Hermes Caleche", „Chinese jewels" şi-acum şi-un bufet normand. Moartea lui Voicu Marin, care, ce-i drept, nu m-a tulburat deloc, dar m-a indispus prin atmosfera creată-n jurul ei, aluzia doctorului, „profesor doctor" Staicu, mai mult decît transparentă: „Sărut mîna. S-ar putea să operăm în curînd împreună" îi spusese el începînd „reorganizarea" secţiei înainte ca răposatul să se răcească bine. Iar conversaţia cu doctorul Kolonte credeam că le pune capac la toate... şi telefonul lui Pavel, iar mîine la 11... Trec uneori ani şi nu se-ntîmplă-n ei cît se-ntîmplă-n trei ore. De ce să-mi spună Zsolt — uite că-i spun Zsolt — tot ce mi-a spus ? „L-am citit amîndoi pe La Rochefoucauîd...". Are dreptate: între noi e o tensiune. Cînd sînt cu el pe-un loc abia aştept să plec de-acolo sau să plece el. Cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, aş sta o viaţă pe-un loc, prezenţa dumneavoastră nu mă tulbură, deşi vă iubesc. Aş sta la picioarele dumneavoastră, v-aş mîngîia
UNU
ILEANA VULPESCU
hainele, v-aş şterge pantofii de praf, aş fi un credincios în perpetuă adoraţie, faţă de zeul lui. Ce-a fost, ce este, n-are nici o importanţă cînd mă gîndesc la dumneavoastră, sublim doctor de bebeluşi. Cu Kolonte nu mi se poate-ntîmpla, deşi-1 preţuiesc, deşi e un om demn de admiraţie, nu mi se poate întîmpla decît ceva... nu ştiu cum să-i spun..., ceva sălbatic, ca o vijelie-ntr-o pustă.     Să    mă     ferească     Dumnezeu l».
UNU
« Să-i spun direct, cum i-am spus şi cînd am plecat. Ce să mă tot sucesc şi să mă-nvîrtesc. Lucrurile trebuie spuse deschis. Are pe cineva, pe Tudor ăsta, cu toate că nu s-ar părea, sau pe altul, ce era să facă: să m-aştepte pe mine pînf la-nvierea morţilor şi la viaţa veacului ce va să vie ? „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie1'. „Nu cunosc o expresie mai laică a optimismului decît acest cuvînt evanghelic", spunea soacră-mea, doamna Smaranda Hangan. Pentru ea toate religiile erau nişte coduri laice. Făcute de oameni pentru oameni, de dragul de-a stabili norme ale împăcării cu aproapele, împăcarea-aceasta lăsîndu-ţi timp să-ţi potoleşti şi dorul de absolut reprezentant de ideea divinităţii. Nu religii, ci etici. Mi-e atît de dor de ea uneori, de doamna Smaranda Hangan, mi-e dor şi-mi lipseşte. Cîte-aş avea acuma să-i spun!».
50
ARTA CONVERSAŢIEI
— Sînziana 1 Sînziana tresări.
— Vrei să bem o cafea ?
(« în fine, foloseşte un plural în care mă asociază şi pe mine ».)
— Aş bea.
— Mă duc s-o fac. Alexandru o urmă-n bucătărie.
— Sînziana, crezi că Smaranda s-ar bucura, mă rog, nu ăsta e cuvîntul, ar fi de acord să ne-mpăcăm ? îşi luă, în sfîrşit, Alexandru inima-n dinţi.
Sînziana se uita la el, a doua oară-n ziua aceea, cu aerul omului căruia nu-i vine să-şi creadă ochilor şi urechilor.
— N-am vorbit niciodată cu ea despre asemenea posibilitate. La-ntrebarea asta nu-ţi pot răspunde.
Sînziana se-apucă să spele farfuria şi tacîmul din chiuvetă. Era limpede că n-avea de gînd să-1 ajute cu nimic la conversaţia-sondaj în vederea tratativelor de-mpăcare.
— Atunci ce-ai zice tu dacă m-aş întoarce acasă ?
— Acasă ? care « acasă » ?
— La tine.
— Eu nu sînt o noţiune locativă. La mine nu te mai poti întoarce şi nici în « acasă » asta, dacă e vorba să stabilim spaţial nişte lucruri.
— La divorţ puteam obţine şi eu o cameră-n apartamentul ăsta.
— Puteai, bine-nţeles, aşa cum şi eu puteam să revendic jumătate din banii tăi de la C. E. C. Ştiu, erau bani cîştigaţi de tine, pe cărţile tale, şi nici prin gînd nu mi-a trecut să-ţi cer un leu, dar dacă ne ţineam de litera legii, ea e cu juma'-juma'. Dacă ai nevoie de casă, putem schimba oricînd apartamentul ăsta pe două 51 UNU
ILEANA VULPESCU
locuinţe, ca să-mpăcăm şi capra şi varza. Eu nu l-am schimbat, c-am zis s-aştept pînă s-o mărita Măria, s-avem atunci ce schimba. Altfel mă spetesc muncind la 120 de metri de casă, fără să mai vorbesc de banii care mă costă.
Alexandru se uită la mîinile ei îngrijite, cu unghii şi cu pieliţe tăiate, frumoase încă, dar îngroşate de muncă. Mîini care spălau, găteau, frecau parchetul, pe care le aspreau detergenţii. îi venea să le mîngîie şi să le sărute. Un val de duioşie-l cuprinse pentru fosta lui nevastă.
— Sînziana, eu la tine vreau să mă-ntorc, nu într-un « spaţiu locativ », îi spuse Alexandru, şi o ţinti cu privirea drept în ochi, întorcînd-o cu faţa spre el.
Sînziana, cu-o farfurie-ntr-o mînă şi cu buretele de spălat în cealaltă, se uită-n ochii albaştri cu pleoape cătînd în jos ca ai măştii Tragediei, se uită de fapt prin aceşti ochi, cum s-ar fi uitat la o lamă pusă la microscop, cu o privire în care se-amesteca absenţa şi curiozitatea. « Nu puteai să-ţi găseşti altă zi pentru propunerea asta ? », se gîndi Sînziana apucată de-un fel de năuceală.
Toată viaţa, Smaranda Hangan nu obosise să-i predice fiică-sii nişte principii pe care i le materializa prin purtarea ei, adică lui prechant d'exemple, cum zic franţujii.
Dacă nu şi-ar fi adus aminte o vorbă a maică-sii («fata mamei, nu lua niciodată oamenii peste picior »), Sînziana, care, desprinzîndu-şi privirea din ochii lui Alexandru, se uita acum la farfurie şi la buretele de vase, venindu-i să rîdă, i-ar fi spus fostului ei bărbat una de să UNU 52
ARTA CONVERSAŢIEI nu se mai scoale. «Apele teatrale sînt în scădere ?» sau «S-a stricat şandramaua pasiunii şi domnul vrea să se-ntoarcă la fosta nevastă precum cîinele la borîtura lui ? », dar în mintea Sînzienei Smaranda Hangan era prezentă, după doi ani de la moarte, poate mai mult decît pe vremea cînd trăia. Absenţa fizică a cuiva important în viaţa noastră ne face să-1 abstractizăm în două feluri: să-1 estompăm pînă la nimicire — cazul obişnuit — sau să-1 păstrăm, amplifi-cîndu-1 unidimensional. Astfel, Smaranda Hangan ajunsese în inima fiică-sii o voce. Această voce rostea cuvinte pe care le rostise şi, la fel de bine, rostea cuvinte pe care nu le rostise, dar pe care le-ar fi putut rosti: « Nu e nimeni pe lume de care să nu-ţi poată fi milă. Fiecare-şi ştie sufletul lui. Si nu e fericire-n nici unul».
— Dac-aş avea cincizeci de ani, cred că m-aş împăca, vreau să zic, aş accepta să locuiesc iar cu tine, Alexandre. Şi-atunci numai de dragul Măriei. Dac-aş putea şi-acum aş face-o tot de dragul ei. Dar...
— E cineva de care nu poţi, adică de care nu vrei să te desparţi ? o-ntrebă Alexandru cu glas confidenţial şi scăzut, ştiind ce mult îi apropie mărturisirile pe oameni.
— De cîte ori auzea de-o femeie care şi-a lăsat bărbatul pentru altul Mama-ntreba: «S-a dus după ăla sau a fugit de ăsta ? ». Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De cînd m-am despărţit de tine consider bărbaţii posibili în viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase, de neuitat («ca tine, Pavele»), dar nu 63 UNU
ILEANA VULPESCU
sînt un stîlp pe care să-ţi sprijini existenţa. Nu e vorba că nu m-aş putea despărţi de cineva, e vorba că nu mai vreau să trăiesc cu tine. Nici chiar ca doi colocatari civilizaţi, şi tot nu mai vreau. Nu cunosc nici un bărbat despre care să pot spune: «uite, pe ăsta aş vrea să-1 iau acasă, ăsta e bărbatul vieţii mele ». Probabil că există şi-asemenea bărbaţi. în lumea asta, unde sînt posibile « n » combinaţii... Cunosc un bărbat cu care m-aş duce la poli pe jos, pentru care-aş face orice din admiraţie («da, domnule doctor, e-adevărat»), dar mă gîn-desc dac-aş vrea să fie bărbatul meu... Alexandre, între noi socotelile sînt definitiv încheiate.
— Mai înainte pomeneai de Măria. Nu crezi că pentru ea ar fi mai bine să trăim din nou împreună ? Măcar aşa s-o luăm.
«Oare toate dialogurile sînt dialoguri de surzi ? Fiecare o ţine pe-a lui ? !», se gîndi Sînziana, trase aer în piept, ca şi cînd ar fi oftat şi-şi continuă expunerea, pe partea ei, făcînd însă un enchaîne cu spusele interlocutorului.
— Tare mi-e teamă că-n privinţa Măriei — ce s-a stricat faţă de tine, faţă de noi, luaţi ca un cuplu — ce s-a stricat nu se mai drege.
— Nu s-au mai văzut cazuri de soţi despărţiţi şi recăsătoriţi ? Ce-ar putea să i se pară aşa de şocant ?
— Şocant nu, dar nu ne-ar mai lua-n serios. « Părinţii ăştia-ai mei care se joacă aci de-a divorţul, aci de-a-nsuratul»; sînt sigură că aşa ne-ar judeca.
— Bine, dar nişte oameni pot sincer să regrete nişte lucruri, pot să ierte sincer nişte lucruri, şi se pot sincer împăca. La vîrsta ei, crezi că nu-nţelege aşa ceva ?
— Ea poate da, eu însă nu. Şi nu e vorba că eu nu cred că asemenea lucruri nu se pot întîmpla şi că nu se şi-ntîmplă, dar nu mie. Ca să-ţi spun c-aş putea UNU ' ' 54
ARTA CONVERSAŢIEI lua viaţa de la-nceput cu tine ca şi cînd ne-am cunoaşte azi, şi-aş avea iluziile intacte despre tine, te-aş păcăli,
— în general, în viaţă puţine lucruri se pot lua de la zero, fiindcă noi pe noi nu ne mai putem lua de la zero. Luăm lucrurile şi pe noi aşa cum sînt şi aşa cum sîntem. îţi repugn fizic chiar aşa de mult ?
«Ce pleonasm logic! Ca şi cînd repulsia ar avea un fel de scară Richter ». « Nu-mi repugni, dar ori de m-aş culca cu tine ori cu miliţianul din colţ —tot atît... ».
— Nu-ţi comunic nici o noutate spunîndu-ţi că şi fizic lucrurile au originea tot aici, zise Sînziana şi-şi duse mîna la frunte. Aici se produc toate apropierile şi toate depărtările dintre oameni. în privinţa ta, aici s-a produs un stop.
— Te-am întrebat ceva precis: îţi repugn fizic chiar aşa de mult ? insistă Alexandru în speranţa de-a afla de la ea lucruri cu implicaţii şi-n teritoriul Danei.
— Nu-mi repugni nici mult, nici puţin, răspunse Sînziana zîmbind şi ridicînd din umeri, dar nici nu
mă interesezi.
— Să ne-nchipuim c-am fi pe-o insulă pustie. Nu crezi că dezinteresul tău faţă de mine ar putea fi depăşit ?
— în vacanţa de iarnă din ultima clasă de liceu, am mers cu şcoala-ntr-o excursie-n Bucegi. Deşi cabanierul fusese anunţat din vreme de sosirea noastră, nu-ncălzise decît camerele-n care avea deja nişte excursionişti. Clasa noastră a fost cazată-n nişte-ncăperi în care s-a făcut focul abia cînd am sosit noi. îţi dai seama ce plăcere, după un drum de 15 kilometri, făcut pe-ntu-neric, cu zăpada pîn' la genunchi! Diriginta noastră s-a-nfuriat şi s-a certat cu cabanierul spunîndu-i că 65 UNU
ILEANA VULPESCU
era bătaie de joc ce făcuse. Calm, cabanierul i-a replicat: «închipuiţi-vă că era război!». Am tremurat toată noaptea, dar mi-a fost imposibil să-mi închipui că e război. Sînt o fiinţă fără imaginaţie!
— Poate că nici eu n-oi avea mai multă, parabolele însă le-nţeleg! Şi dac-am sta fiecare-n camera lui, ca doi colocatari civilizaţi care, din cînd în cînd, joacă tabinet împreună, ce-ai zice ?
— Tot «nu » aş zice. De ce să stau «în comun » dacă pot sta separat ? De ce să ne legăm la cap fără să ne doară ?
— Pe tine nu te doare. Pe mine mă doare, nu vezi ? ! îi spuse el cu un zîmbet pişicher în ochii cu pleoapele trăgînd în jos ca ai măştii Tragediei sau ca ai asiaticilor, dar aşezaţi de-a-ndoaselea.
— Cînd visez urît, visez ori că mă evacuează cineva-n mansarda din Cercului, ori că-mi forţează uşa vrînd să-mi ocupe apartamentul, ori că fac de zor mărţişoare şi desenez felicitări ca-n copilărie, ori că mănînc pîine neagră şi rece cu marmeladă «la cutie, cu 5 lei kilul» şi că beau ceai de tei, ori c-aud ţăcănit de maşină, maşina la care bătea Mama.
— Apropo, ce se-aude ? şi Alexandru arătă spre tavan de unde venea zgomot ca de cuie bătute-n pereţi.
— Noii locatari. La ora asta-ncep amenajările.
— Cine sînt ?
— Cine să fie ? !... Nu ştiu. N-au dat decît 500 000 de lei pe apartament. Leafa mea pe 20 de ani! Oameni economi! L-a vrut şi Bogdan Marin, fiul cel mare al răposatului profesor Voicu Marin, Bogdan însurat cu fata celui mai mare doctor din Ploieşti, cum zicea el cînd a luat-o, fireşte « cel mai mare doctor » fiind ăl cu ăi mai mulţi bani, pediatră fata, a vrut şi el să-1 cumpere, dar i-o fi displăcut vecinătatea cu mine... UNU 56
ARTA CONVERSAŢIEI n-o fi avut atîtea parale... Mă rog, treaba lor, pe mine primejdia de-a-mi cumpăra casă de-o juma' de milion nu mă paşte.
— Nu-ţi pierzi totuşi prea multă vreme cu treburi extraprofesionale ?
— Ba-mi pierd. Circa 40 la sută din viaţă mi-o petrec ca majoritatea femeilor de pe mapamond: la nivelul a patru clase primare, ca să poţi citi numele străzilor nu de alta, că altfel nici de asta n-ar fi nevoie, dar ce-aş putea să fac ? Să-mi iau o femeie care să mă coste 1 000 de lei pe lună, pe puţin, cînd eu în cel mai fericit caz cîştig 3 000 ?
— Şi cu banii Măriei ?
— Am un caiet în care notez tot ce-i dai tu Măriei. Una peste alta n-au fost niciodată mai mult de 1 500 de lei pe lună, din care mă străduiesc să-i pun de fiecare dată deoparte 2—300 şi pe urmă-ncepe altă strădanie: să nu m-ating de ei.
— Presupun că şi tatăl celei mici îţi dă ceva...
— Tu Vas voulu, Georges Dandin! Dar nu e treaba mea!
— Asta ziceam şi eu !
— Sînziana, eu zic să te mai gîndeşti la ce ţi-am spus. Dacă vrei, pot să-ţi explic de ce-am ajuns la concluzia c-ar fi bine să ne-mpăcăm, şi pe ce căi, zise Alexandru, dornic să schimbe tonul dezagreabil al ultimelor replici şi cu speranţa că avea să-i incite Sînzienei curiozitatea.
— Nici cînd m-ai lăsat nu te-am întrebat de ce mă laşi, nici acum cînd vrei să mă iei înapoi nu te-ntreb de ce; aşa sînt eu — fire discretă, zise Sînzeana jumătate-n glumă, jumătate-n serios, ca să-i taie lui Alexandru elanul «confidenţial», în care voia s-o implice. 67 UNU
ILEANA VULPESCU
« Mi-ajung confidenţele Ninei despre jumate din Bucureşti, aşa că a se slăbi... Doar n-o să-mi spui că vrei s-o laşi fiindcă se ţine cu unu-n văzul lumii! Eşti prea orgolios. Foarte bine face! Bravo ei! începi însă, începi să ai dubii asupra fizicului tău privit de sexul advers, E distrugător să te-ndoieşti de tine fizic. E distrugător să ştii că te-nşeaîă nevasta şi nu pentru că singur ţi-ai dinamitat soclul, ci pentru că — aşa ţi-nchipui tu — a găsit un mascul mai grozav decît tine şi nu poate rezista atracţiei fizice a acestui nou superbărbat. Nici unul dintre voi nu acceptă că „masculul" nou e numai un biet brînci care dă jos şandramaua veche, şi şubrezită. Cînd ţi-oi fi luat tonul ăla de anchetator, cred că s-a căit amarnic „marea vedetă" că s-a legat la cap cu tine. De, băieţaş, toate se plătesc pe lumea asta... ».
— Uneori abandonezi o haină, care poate fi de calitate, pentru că nu-ţi mai vine bine, alteori fiindcă ţi s-a urît de ea şi-ai vrea una nouă, care poate nu e de-aceeaşi calitate însă e nouă, zise Sînziana pe-un ton de constatare, uitîndu-se pe fereastră la soarele enorm care-nvăpăia un cer violet «la fel ca-n tabloul lui nea Matei, de la mine din cameră ».
— Eu cred că tu trebuie să fii vreo nepoată de-a lui Aisopos!
— Mama spunea că dinainte chiar de perioada clasică diftongii se monoftongaseră-n greacă. Aşa că sînt nepoata lui Esop, puse la punct Sînziana felul cum se pronunţa numele străvechiului fabulist al antichităţii eline. UNU 58
ARTA CONVERSAŢIEI («Iar am nimerit-o ca cu — frumoasă cacofonie —
ca cu „pontifus", fir-ar el al dracu' de „pontifex" »). Telefonul puse capăt discuţiei filologice dintre cei
doi foşti parteneri de viaţă.
— La telefon, zise Sînziana cu un glas atît de stins încît trebui să repete răspunsul... Cum aş fi putut ?... La ce oră trebuie să pleci ? Vino cînd vrei, Sigur că da, La 5 minute de-aici trec 33, 86, 94... ai la alegere. Nu, stăteam de vorbă cu cineva. E o singură intrare. Butonul de lumină e-n stînga uşii. Etajul I, cel din faţa scării. Scrie pe uşă. Perfect. La revedere.
Pe chipul Sînzienei apăru o expresie de nelinişte,
— Acum, m-apuc să spăl rufele, adică le bag în maşină, zise ea pe-un ton care, deşi foarte politicos, arăta că vizita s-a terminat. Alexandru era sigur că ultimul telefon era cauza acestei despărţiri bruşte. «Păcat, azi era-n toane bune... am mai fi putut sta de vorbă » îşi spuse el şi se-ndreptă spre vestibul, îşi luă trenciul, îi sărută mîna Sînzienei şi-o mîngîie pe bărbie. Simpla intenţie de-a se reînsura cu ea parcă-i dădea nişte drepturi. Sînziana, fără să protesteze — că de asta-i ardea ei acum — îi spuse«la revedere »şi, din graba cu care-i deschise, uşa-i scăpă din mînă, trîntindu-se.
«„Pe musafir du-1 pînă-n drum ca să fii sigur că nu se mai întoarce", parc-aşa zicea nea Klikor Krikorian. O-nţelepciune de-a lor armenească. Ce frumos mirosea la el în dugheană a cafea! Sînziana se poartă foarte româneşte cu mine, aproape să-mi dea cu uşa-n cap. De fapt, mă conduce numai cînd n-are cine-nchide după mine, altfel... La urma-urmei, ce pretenţii aş putea să am ? ! Se poartă şi s-a purtat tot-59 UNU
ILEANA VULPESCU
deauna lux, fiindcă e o fire-nfrînată şi mai are şi-o educaţie desăvîrşită. Şi eu îmi dau seama cum ar trebui să mă port, că la mama, deşi nu era profesoară de latină şi de greacă, numai lucruri bune şi bunăcuviinţă am văzut; dar eu, deşi-mi dau seama cum ar trebui să mă port, nu mă rabdă inima să nu mă port cum îmi vine şi nici măcar pentru că nu pot să mă stăpînesc, ci pentru că nu vreau să mă stăpînesc. Abstracţie făcînd de felul în care-au evoluat lucrurile-ntre mine şi Dana, tot m-aş întoarce la Sînziana. După maică-sa, e singura femeie de la care-nvăţ de fiecare dată cîte ceva, e un personaj mereu viu, n-a-nţepenit într-un tipar; deşi atît de egală — e plină de neprevăzut, în timp ce Dana, deşi atît de inegală, e cît se poate de previzibilă. Nimic mai previzibil decît oamenii nestatornici... Păcatul meu e că nu vreau şi nici n-am vrut să-n-văţ nimic de la nimeni. Nu m-am exprimat bine: de-nvăţat vreau să-nvăţ de toate de la toţi, dar nu vreau să fiu învăţat. Ileana socotea opoziţia, încăpăţînarea asta, păcatul meu major. Şi de Ileana mi-e dor de multe ori. Dar mi-a tăiat-o... scurt: „Să ne mai vedem? Ca să ne spunem ce? Eu ce scrii citesc... de cunoscut ca persoană particulară te cunosc...". Sînziana nici nu ştiu dacă mă citeşte. Cu ea trebuie să discut acest subiect; de-acum înainte am să discut tot felul de subiecte cu ea ».
Pe vremea cînd Smaranda Hangan nici cu gîndul nu gîndea că Alexandru Bujor avea să-i UNU 60
ARTA CONVERSAŢIEI fie ginere i-1 caracterizase o dată Sînzienei ca scriitor: «Un amestec de talent, mare şi adevărat, cu un prost gust „desăvîrşit". Un personaj incredibil»; iar cînd Sînziana-i spusese că voia să se mărite cu el, Smaranda-ncercase s-o oprească, de astă dată făcîndu-i portretul dincolo de literatură: «E de-o ambiţie nemăsurată. Ambiţia socială a celui care nu suportă să-i fie cineva superior, nici măcar egal. O ambiţie care seamănă grozav cu arivismul. Are-n el o sete de putere pe care niciodată cu nimic n-o s-o potolească, E-un personaj ros pe dinuntru de nişte lucruri obscure pe care nici lui nu-ndrăzneşte să şi le mărturisească şi poartă-n el nişte germeni care se propagă. Să nu zici că nu ţi-am spus ». « Mamă, îl cunoşti atît de puţin, de ce eşti atît de sigură că e-aşa cum mi-1 descrii mie ? Dacă l-ai văzut de douăzeci de ori... ». «L-am văzut puţin, dar i-am citit cărţile, cum n-o să i le citească nimeni niciodată. Eu i le-am bătut la maşină, şi-n timp ce i le băteam, cîntăream fiecare cuvînt, aşa că-1 cunosc foarte bine. Eu nu mă opun, Doamne fereşte, să-1 iei, dar îţi atrag atenţia pe cine iei. Nu de-un copil ca tine ar avea el nevoie. Ar avea nevoie de cineva autoritar, de cineva care să-i impună şi care să-i satisfacă şi vanitatea, iar vanitatea asta nu se poate mulţumi cu-o fetiţă de nouăşpe ani, oricît de frumoasă ar fi ea, de deşteaptă, de cuminte, de modestă şi de studentă la medicină. Ar avea nevoie de-o femeie voaiantă, cunoscută, vestită, îi plac stridenţele, nu calmul». «Bine, mamă, dar nevastă-şi ia pentru el, pentru sufletul lui, nu pentru ca să le ia ochii altora», «Să 61 UNU
ILEANA VULPESCU
dea Dumnezeu aşa să fie!», îi urase doamna Hangan. «Şi n-a fost aşa», îşi zicea acum Sînziana, în timp ce punea «hăinuţele de pat» în maşină. «Pe nimeni nu invidiez. N-aş vrea să fiu în locul nimănui, iar în locul lui Alexandru mai puţin ca-ntr-al oricui. Să fii ros tot timpul de suspiciuni, de invidii, de ambiţii nu e nici o bucurie, oricît ai fi de cunoscut, de recunoscut, de omologat. Eu, care n-am avut altă ambiţie-n viaţa asta decît să-nvăţ ca să ştiu, şi tot zic că nu e uşor. Viaţa nu-i o sinecură. N-am vrut să iau scaunul nimănui, nu m-am temut pentru scaunul meu modest la care nu credeam că cineva poate rîvni, şi cîte copite-am primit,.. şi cît de-nvăţată cu greul am fost de cînd mă ştiu... Uneori, îmi vine să cred că Sartre, pe care nu-1 ador, are dreptate cînd spune că „povestea unei vieţi, oricare-ar fi această viaţă, e povestea unui eşec", aşa sau cam aşa, în orice caz, asta este esenţa. Dacă i-ai spune cuiva că o adolescentă e-ndrăgostită de-un bărbat de-o seamă cu taică-său, că bărbatul ăsta, un om în toată puterea cuvîntului, nu-şi pune mintea cu ea şi că prin fiecare gest încearcă să-i tempereze ardoarea, că adolescentei îi trece, se mărită din dragoste cu un băiat potrivit cu ea, că mai cunoaşte apoi şi alţi bărbaţi, spre care se-ndreaptă, hai să nu zicem neapărat din dragoste, dar cu trup şi suflet, şi totuşi după douăzeci de ani fosta noastră adolescentă simte neîmplinirea dragostei aceleia ca pe-o mutilare a dragostei în general, ca pe-un eşec irecuperabil, dac-ai povesti asta cuiva ce-ar zice ? Ar zice că bine-a fost c-a fost aşa. O fată de cinşpe-şaişpe ani şi-un
UNU 62
ARTA CONVERSAŢIEI bărbat de patruşcinci de ani! Doamne Dumnezeule ! Ce, se prădase lumea de bărbaţi ? Ca dovadă că fata-şi găsise un bărbat potrivit, se măritase, se lăsase, dar asta era altă parte a poveştii... Oamenii sînt interşanjabili, priviţi ca utilităţi. Cu condiţia să nu-i iubeşti. Aş fi vrut să mă săruţi, nene Dai, să mă iubeşti o dată, una singură : cu trupul şi cu sufletul tău frumos, şi pe urmă puteam să şi mor. După nici unul dintre ceilalţi n-am simţit că m-am împlinit într-atît încît să pot muri. Dragostea cu nici unul nu e-atît de proaspătă-n minte, ca dragostea noastră neîmplinită. Fiindc-a fost neîmplinită ? Ce folos că celelalte... ? Am fi ştiut numai tu şi cu mine. Şi-aşa ştiam. Nu erai orb. Lecţia ta, pe care-aş intitula-o „Tăiat necesar de aripi", nici pe patul morţii n-am s-o uit. M-am aruncat la pieptul tău suspinînd şi te-am cuprins în braţe. Nu mai ştiam nici ce se-ntîmplă cu mine, dară cu tine ? ! într-un tîrziu, am simţit o mînă care mă mîngîia pe cap şi-am auzit o voce albită de emoţie, care se străduia să vorbească liniştit. „Fetiţa tatei, fetiţa tatei, toate trec, toate trec". Aveam o viaţă-nainte care să-mi dovedească trecerea, atenuarea, semiuitarea asta continuă. Te-ai desprins încet de mine, m-ai lăsat cu braţele desfăcute-n aer după forma ta şi te-ai dus. Am stat acolo cu ochii-nchişi pîn-a venit cineva de-afară. Ai făcut ce trebuia să faci, nene Dai. întrebarea e: cui i-a folosit? Aş fi făcut, aş face la fel ca tine, dar tot m-aş întreba: cui foloseşte ? A doua zi după cezariană, cînd am născut-o pe Măria, a venit doctorul Vladimirescu să mă vadă. Era ora mesei şi cele 63 UNU
ILEANA VULPESCU
trei colege de rezervă se duseseră-n sufragerie. Doctorul m-a-ntrebat cum mă simt, cum e temperatura, am discutat despre facultate, mi-a poves- j tit cîte ceva de pe vremea studenţiei lui, totul pe un ton sobru, pe tonul lui obişnuit. S-a uitat la ceas, s-a ridicat şi de sus m-a privit drept în ochi. Am simţit că ceva se topeşte-n mine şi-n aceeaşi clipă ceva s-a schimbat în privirea lui. în pupilele lui vedeam... ce vedeam ? Ceva ce n-are nume, n-are durată, nu se repetă. Am închis ochii-ncercînd să păstrez în ei ce văzusem. Cînd i-am deschis, doctorul stătea-ntr-un genunchi lîngă patul meu şi mă privea. S-a ridicat şi din toată-nălţimea s-a frînt în două spre mine. Cînd mai erau două palme-ntre mine şi el i-am pus o-ntrebare din ochi. „E-atîta rutină pe lume şi-atît de puţin adevăr...", a şoptit el cu ochii-n-chişi, mi-a sărutat perna şi-a plecat. Cu o zi înaintea ieşirii mele din spital, Alexandru plecase cu o delegaţie-n Polonia, da, în Polonia. Măria, toată numai panglici şi dantele, era instalată-n portbebeul-valiză. Am rugat-o pe Mama, care venise să ne ia cu un taxi, am rugat-o să stea o clipă cu fetiţa ca eu să-mi iau rămas-bun de la doctorul Vladimirescu. Am intrat în cabinetul lui exact în momentul cînd dinuntru ieşea cineva, aşa că n-a fost nevoie să bat la uşă. Se uita la nişte radiografii, cu spatele spre mine. Purta pantaloni gri-nchis, reiaţi, şi-o cămaşă lila. M-am uitat în voie la corpul lui suplu, la părul care-n-cepea să-ncărunţească, i-am urmărit mişcările. Uitasem pentru ce mă aflam acolo. Mă aflam acolo ca să mi-1 întipăresc în minte. Mi-a simţit prezenţa şi s-a-ntors către mine privindu-mă. UNU 64 66
ARTA CONVERSAŢIEI Stăteam nemişcată lîngă uşă. Nu găseam nici un cuvînt. Nici nu-1 căutam. Cîtă vreme o fi trecut aşa nu ştiu. Doctorul s-a depărtat de negatoscop şi-a venit pînă-n mijlocul camerei.
— Ştiu că pleci acasă. Ţi-am semnat externarea. Ai un doctor bun pentru fetiţă ?
— N-am.
— Pe dumneata cine te-a văzut cînd erai copil ?
— Nimeni. Adică un chirurg, coleg cu tata.
— Tatăl dumitale e chirurg ?
— A murit pe front în '42.
— Şi tata a murit pe front în '42. Era-nvă-ţător la ţară. A scris ceva pe-un carnet de reţete, apoi a ridicat ochii spre mine.
—- Mama dumitale s-a recăsătorit ? m-a-ntrebat el întinzîndu-mi hîrtia pe care, scrise ordonat şi citeţ, se aflau numele, adresa şi telefonul dumneavoastră, domnule doctor Murgu,
— Nu s-a recăsătorit.
M-a privit ca un orfan care se uită la alt orfan.
— Dacă ai nevoie de ceva, Sînziana, indiferent ce-ar fi şi cînd ar fi, caută-mă.
Nu-mi spusese pînă atunci niciodată pe nume. Cele opt luni cît mă văzuse, îmi zicea „domnişoară", „domnişoară doctor", „stimată doamnă", mi-o mai fi zis şi altfel, dar pe nume niciodată. Am tresărit.
— Credeai că nu ştiu cum te cheamă ? mi-a ghicit el gîndul. 24 iunie 1940..., a rostit apoi data naşterii mele, spaţiind cuvintele. După o pauză, a continuat:
— Sînziana, peste-o lună trebuie să vii la control. Eu cred că am să fiu în concediu; vino
UNU
ILEANA VULPESCU
la doamna doctor Cantuniari, mi-a spus el după o clipă de ezitare.
— Vă mulţumesc, domnule doctor, am zis eu, ne'ndrăznind să mă mişc din loc.
El s-a apropiat de mine şi m-a-ntrebat cu glas scăzut şi niţel răguşit:
— Dac-ar fi să faci ce-ţi spune inima ce-ai face-acum ?
Mă uitam la el, iar inima, biata mea inimă, se făcuse cît un purice. Nu-mi aduc aminte să mă fi simţit nici pîn-atunci, nici de-atunci încolo mai tulburată decît în clipa aceea. Mă uitam la fruntea lui înaltă şi boltită, la ochii cenuşii, micşoraţi între nişte riduri fine, la creasta nasului care se subţia spre vîrful niţel acvilin, la gura cu un pic de prognatism, la bărbia cu gropiţă, la faţa lui tuciurie de parcă toată ziua l-ar fi bătut vîntul şi nu-mi venea o vorbă, una singură în minte.
— Vreau să plec, am spus eu în sfîrşit, într-o inspiraţie „supremă".
— Atunci, pleacă, a zis el şi s-a uitat la mine cu indulgenţa cu care te uiţi la un copil prins cu minciuna. Cu mîna stîngă mi-a pipăit faţa. Ca un orb. A-nchis ochii şi-a lăsat mîna-n jos. Te rog să vii la doctoriţa Cantuniari.
Ne uitam unul la altul ca la un paradis pierdut. Am început să plîng, fără suspine, fără nici un sunet. Am pornit-o spre uşă. Simţeam o sfîşiere şi-o fericire fără seamăn.
— De ce-o fi viaţa atît de complicată ? s-a-n-trebat el, de parc-atunci ar fi descoperit asta.
M-a luat pe după umeri şi-a mers alături de mine. A barat uşa cu spatele şi mi-a dat dru-UNU 66
ARTA CONVERSAŢIEI mul. Ne despărţea acum o jumătate de metru, „E-atîta rutină pe lume, dar şi-atît adevăr!", mi-a trecut prin minte. Era prima oară cînd mă simţeam tot una cu o altă fiinţă. Deodată, din mine, din acea mine pentru care lumea se reducea la omul din faţa mea, pe care-1 sorbeam şi de care eram sorbită, a răsărit un glas de-o frumuseţe şi de-o linişte vecine cu veşnicia, un glas care dăruia tot ce-aveam mai ascuns şi mai adînc în mine: „Vă iubesc, domnule doctor". Eram liberă şi fericită. Luam din inima mea piatra care mă apăsa şi-o îngropam în inima dumneavoastră, domnule doctor. Mi-a sărutat gura, solul care-i adusese acea bună-vestire...
M-a petrecut pînă la taxi. S-a-nclinat adînc şi i-a sărutat mîna Mamei. I-a luat coşuleţul, i-a ajutat să urce, s-a uitat duios la fata mea, i-a pus mamei coşuleţul în braţe şi-a-nchis portiera. Mi-a sărutat mîna, s-a uitat în ochii mei în speranţa unui verdict, apoi mi-a spus cu un glas pe care mai mult îl bănuiam:
— Cum ai să vrei tu aşa are să fie.
— Domnul doctor Vladimirescu, la direcţie, domnu' doctor, a răsunat de undeva, de la o fereastră, o voce care-1 chema la ordinea rutinei».
«Am pus destul detergent, rufele nu sînt nici prea multe, nici prea puţine, acum, frumoaso, fă-ţi meseria», spuse-n gînd Sînziana şi dădu o „tapă" amicală maşinii de spălat.
«„E-atîta rutină pe lume şi-atît de puţin adevăr", dar pentru adevărul ăsta puţin şi rar, 67 UNU
ILEANA VULPESCU
pentru acest miracol merită să trăieşti. De cîte ori mi-a fost greu, de cîte ori îl aveam de-nfrun-tat pe răposatul profesor Voicu Marin şi „curtea" lui, închideam ochii peste rutină şi-i deschideam spre adevăr. N-o să ştiţi niciodată, domnule doctor Gheorghe Vladimirescu, niciodată, cît preţ are pentru mine adevărul aceia unic şi nerepetabil de-atunci dintre noi. Zile, săptămîni, luni, n-am trăit: am plutit. Să te ştii iubit şi să iubeşti. Nu mai aveam nici un gînd numai al meu. Gîndurile mele erau ale dumneavoastră, dumneavoastră eraţi singurul meu gînd. Cîtă generozitate nu te-nvaţă dragostea! îl iertam pe Alexandru că lipsise, el ştie unde, în noaptea cînd am născut-o pe Măria. îl iertam, că oricît îl rugasem să nu fumeze, cît fusesem însărcinată, fumase, îl iertam că nouă luni n-adusese o pîine, un măr, o salată din piaţă, lăsînd totul pe seama Mamei, „sluga fără simbrie" bună-la-toate, şi-a mea. îl iertam de tonul iritat pe care-1 avusese-n ultimele luni cînd sînt sigură că se-n-curcase cu cineva. Adevărul acela al nostru m-a făcut să-1 iert şi peste nouă ani cînd lăsa o nevastă şi-un copil şi se ducea după o mare iubire, adevărul acela m-a făcut să-1 iert, dar să-mi şi pun întrebarea „cui a folosit ?". Cui a folosit că m-am lipsit de-acel adevăr ? Cui a folosit c-am lăsat să se usuce atîta dragoste, atîta foame ? Cui a folosit c-am slăbit în două luni zece kilograme; „din cauza alăptatului", ziceau toţi, afară de Mama care, ştia-nu ştia, simţea că de dor; afară de ea şi de nenea Dai, care mi-a spus într-o zi: „Ce te roade, ce e cu tine? Te suge-un zburător ?" şi m-a privit cu nişte ochi în care citeam
UNU 68
ARTA CONVERSAŢIEI înţelegerea paradisurilor pierdute. Mă uscam de dor. Douăzeci de minute mă despărţeau de harul tămăduitor. Şi nu mă duceam spre el fiindcă legea unei căsătorii e „să nu minţi". „Să nu minţi" cu ce ? Dragostea pe care-am extirpat-o din mine, pe care-am lăsat-o să moară-n dumneavoastră... Cui a folosit cenuşa acestei incinerări ? „Cui foloseşte ?" iar ajung la-ntrebarea asta. La fel aş face şi azi, la fel şi mîine, domnule doctor Vladimirescu, dar întrebarea tot mi-aş pune-o. Şi-am să mi-o pun pîn' la Ziua de Apoi».
Sînziana închise ochii istovită. Monoloagele ei interioare o sleiau mai mult decît două zile de laborator puse cap la cap şi decît toată casa dată cu fundu-n sus, la curăţenia de Paşti. îşi duse mîna la frunte si oftă.
69
« De ce-o fi atît de complicată viaţa ? Oare pentru toată lumea ? Ce ştim noi despre „toată lumea", cînd nu ştim nimic nici despre omul cu care trăim într-o casă, cu care mîncăm la o masă, cu care dormim într-un pat ? Fiecare se ştie pe sine. Restul — presupuneri, mai subtile, mai puţin subtile. Cînd o să renunţăm la aroganţa de-a ne pretinde atotştiutori asupra semenului nostru ?... Mi-aţi lăsat cea mai frumoasă amintire despre dragoste, domnule doctor Vladimirescu, şi un regret fără sfîrşit. Neîm-plinirea dragostei pentru nenea Dai tăia o mînă unei copile, neîmplinirea dragostei cu dumneavoastră, amputa vitalitatea unei femei. M-aţi învăţat ce e dorinţa, partea aceea fierbinte, ira-
UNU
ILEANA VULPESCU
ţională şi-atît de adevărată a dragostei. îl iubisem pe nenea Dai. Nimic nu putea şterge iubirea asta. Şi pe el îl dorisem. De ce să mint ? Ca să fac retrospectiv pe pura cu mine însămi ? Dar atunci nu ştiam ce doresc. Atunci bănuiam, acum aflasem. îmi ţineam cursuri de morală de dimineaţa pînă seara: „tentaţii ai să-ntîlneşti mereu; bărbaţi pe care să-i doreşti, care să te neliniştească aşa cum te nelinişteşte, cum te bîntuie acest domn doctor atît de sobru şi-atît de pătimaş, ai să găseşti şi azi şi mîine. Trebuie să-nveţi să te-nfrînezi, să te disciplinezi. Spu-ne-ţi mereu: sînt femeie măritată, nu trebuie. Sînt mamă de copil, nu trebuie. Căsătoria şi copilul sînt permanenţele mele, sînt teritoriul meu. N-am voie să trec fraudulos frontiera şi să le schimb pe efemer. Bărbaţi care să-mi strice liniştea, sobri şi pătimaşi, am să găsesc şi azi şi mîine"... De şaisprezece ani, n-am mai găsit. N-am mai găsit focul acela mistuitor. Am găsit frumuseţea-nălţătoare a adoraţiei pentru dumneavoastră, domnule doctor Murgu, te-am întîlnit pe tine, Pavele, băiatul meu drag şi curat, coborît din creierul munţilor, te-am întîlnit pe tine, Emile, singura mea eroare, pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, pe tine, Mircea, şi vă iubesc pe toţi, şi-mi sînteţi dragi, şi mi-e drag să vă răsfoiesc, şi nu mi-e ruşine cu voi şi nici cu mine, v-am întîlnit pe voi, dar pe el nu l-am mai întîlnit în nici unul din voi şi ştiu, simt, că nici n-am să-1 mai întîl-nesc, în nimeni, niciodată. „Nimeni", „niciodată" le spunem deseori fiindcă ne-am dezvăţat să le analizăm conţinutul, fiindcă vorbim la-ntîm-UNU 70
ARTA CONVERSAŢIEI plare, fiindcă rostim cuvintele fără să le atribuim nici o valoare. „Nimeni", „niciodată" sînt cuvinte definitive, cu un conţinut sacru, inviolabil ca un mormînt. Eu nu spun niciodată cuvinte la-ntîmplare. Sînt cam patetică. De ce n-aş fi ? Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi ? atunci cînd ? şi faţă de cine ? faţă de viermii cei neadormiţi care ne află tainele trupurilor ? Dar pe-ale sufletelor ce viermi au să le afle vreodată ? Cuvinte, cuvinte... Am un respect pentru cuvînt ca pentru o fiinţă. Poate pentru că m-a născut şi m-a crescut o mamă adăpată la două izvoare ale cuvîntului: la cel de la ea din sat, de la Cer-naţi, şi la cel al culturii clasice, învăţată-n şcoli. „Cu gura face şi-şi face omul şi cel mai mare bine şi răul cel mai mare", aşa zicea Mama. „Umblă, mamă, cu vorbele, cum ai umbla cu un ou moale", mă dojenea ea blînd cînd o mai luam eu razna cu gura. Aşa învăţase ea din pomul veşnic roditor al cunoaşterii. De cînd am început şcoala, în fiecare dimineaţă se uita la mine ca la o icoană şi-mi spunea cu un glas rugător şi pătrunzător, care voia să intre-n fiecare fibră din mine: „ai grijă ce vorbeşti, copilul mamei, sînt vorbe care, ştii tu... te roagă mama..." Aflasem şi eu că erau vorbe care te puteau evacua în spaţii mai strimte decît mansarda noastră din Cercului».
« „Uite, Hangan, ce bine ştie! Ea cum a-n-văţat şi tu nu ?", m-a dat de exemplu, într-o zi, 71 UNU
ILEANA VULPESCU
profesoara de franceză, prin '50, cred, cînd Niura, una din gemenele Dulgheru, pe care-o ascultase după mine, se poticnise la „si condi-tionnel".
„Hangan a avut guvernantă", s-a grăbit o colegă să ne-ajute pe-amîndouă. „Guvernantă n-am avut, dar mama mea şi-a făcut doctoratul la Paris; a-nvăţat acolo franţuzeşte şi englezeşte şi m-a-nvăţat şi pe mine de mică". „Parcă-n fişă scrie că mama ta e dactilografă" m-a-ntre-rupt profesoara, care ţinuse-un trimestru locul dirigintei noastre (profesoară de rusă, plecată la specializare în U. R. S. S.). „Acum e dactilografă, dar la bază e profesoară de latină şi de greacă". „La bază". Mi-era greu să stabilesc vreo relaţie între „baza" din această formulare şi „baza" din geometrie. Dar nu ştiam să exprim altfel decît prin sintagma aceea „tip" situaţia profesională a Mamei. „Bunicii tăi ce sînt ?" a continuat profesoara, dintr-odată plină de curiozitate în privinţa genealogiei mele. „Ţărani". „Şi şi-au trimis fata la doctorat, la Paris ?" a rostit profesoara, neîncrezătoare. „A trimis-o statul cu bursă". „Tatăl tău ce e ?". „A fost doctor; a murit pe front".
Afară de Liliana, singura mea prietenă, nimeni din clasă nu ştia nimic despre mine. Nu era rău să ştii franţuzeşte, că doar fusesem citată ca personaj pozitiv pentru asta — însă trebuia să ştii de la şcoală, să fi-nvăţat de-a valma cu toţi copiii. înţelegeam că oameni care ţineau haine de blană la naftalină umblau cu lodene; înţelegeam că etalarea unor bunuri materiale care nu fuseseră şi nu erau la-ndemîna tuturor UNU 72
ARTA CONVERSAŢIEI putea părea aroganţă. Dar nişte bunuri spirituale, ca, de pildă, o limbă străină învăţată acasă, un bun spiritual cum putea ofensa pe cineva ? Pe cine, de pildă, ar fi ofensat că eu aş fi ştiut să pictez ? Cum putea fi cineva ofensat că altcineva ştia ceva ce el, acel cineva, ştia mai puţin sau deloc ? I-am povestit Mamei cele-n-tîmplate la şcoală şi i-am expus cum m-am priceput nedumerirea mea cu privire la bunurile materiale şi la cele spirituale şi la dezacordul pe care puteau să-1 stîrnească-ntre oameni. Mama mi-a explicat că orice bun spiritual este convertibil în bunuri materiale, iar bunurile materiale în muncă. Aşa rezum eu astăzi explicaţiile ei de-atunci. „Cine munceşte cu braţele se gîn-deşte: cît ar trebui să muncesc eu ca să-mi cumpăr covorul ăsta ?"
Explicaţia, această primă parte a explicaţiei o-nţelegeam. Dar nu-nţelegeam de ce omul care muncea cu braţele s-ar fi supărat pe unul care picta, ca nenea Matei, de pildă. „Fiindcă se gîndeşte: 'cît timp ar trebui să muncesc eu ca pe urmă să pot sta şi să pictez un tablou ?' ". „Mamă, şi tu crezi că el are dreptate cînd gîndeşte aşa ?". „Draga mamei, nu ştiu dacă are sau nu are, dar aşa gîndeşte şi aşa e-nvăţat să gîndească. Mai întîi, trebuie să te pui în locul altuia şi după-aceea să-1 judeci. De cînd lucrez la 'Cauciucul', înţeleg altfel lucrurile decît înainte". Mi-aduc aminte că am fost tristă toată ziua. în sufletul meu se furişase ceva tulbure, ce nu existase pîn-atunci: îndoiala, bănuiala».
UNU
ILEANA VULPESCU
«De ce spunem, „mamă vitregă", „tată vitreg" şi nu spunem şi „bărbat vitreg" şi „nevastă vitregă"; „bărbatul vitreg" şi „nevasta vitregă" întîlnindu-se mult mai des decît mama şi tatăl ? De ce mi-a venit gîndul ăsta ? Nu ştiu. Pentru că, probabil, de mult îl cloceam şi-acum a spart coaja.
Mama, într-o zi cînd aveam dexterităţi, m-a dus la „Cauciucul". Să văd munca unui schimb. M-a plimbat prin toată fabrica. Ţin minte nişte oameni negri ca nişte draci luptîndu-se cu nişte furci negre pe care se opinteau să le-nfigă-n ceva. Căldura, curentul, negreala... Mama nu mi-a spus niciodată de ce mă dusese acolo. Am înţeles din vizita aceea un lucru mult mai important decît părea la prima vedere: am înţeles de ce cît lumea şi pămîntul acei care n-au îi vor urî pe-acei care au, şi de ce acei care muncesc cu mîinile vor avea totdeauna o bănuială-n sufletul lor în privinţa celor care muncesc cu mintea. Nu era vorba numai de efortul fizic, era vorba de certitudinea pe care o dă lucrul ieşit din mîna omului şi de incertitudinea pe care-o simţi în faţa lucrului ieşit din mintea lui. Ce iese din mîna omului se măsoară, se cîntăreşte, E bun sau nu e bun. Dar ce iese din mintea lui ? Cine este judecătorul — suprem, imparţial — care să judece lucrul ieşit din mintea omului şi care să-1 încredinţeze pe cel care munceşte cu mîinile că lucrul acela al minţii e bun, nu numai fiindcă aşa i se pare judecătorului, ci fiindcă el este bun în mod abso-UNU 74
ARTA CONVERSAŢIEI lut ? Cine să-1 încredinţeze pe cel care-şi măsoară priceperea cu metrul şi cu balanţa că ceva ce nu se poate măsura astfel e bun ? Un şurub e bun sau nu e bun. El nu poate stîrni controverse. Dar cu ce să-1 convingi pe cel care munceşte cu braţele că un lucru venit din stricta sferă a minţii e bun sau nu, cînd acel lucru stîr-neşte-atîtea controverse ? Pe cine să creadă omul acela: pe cei cu ditirambii sau pe cei cu hula ? Şi lui îi spune inima ceva cînd citeşte, cînd vede, cînd aude lucrurile ieşite din complicatele tipare ale minţii, dar se sfieşte să strige sus şi tare ce crede; se teme să nu-i spună careva „ce ştii tu ?" şi-şi spune el însuşi „ce ştii tu ?".
începeam să mă-mpac cu gîndul că-ntre oameni nu e numai iubire.
Antoaneta, prietena mea din clasa-ntîi, An-toaneta care nu s-ar mai fi dezlipit de mine nu-mi strigase: „Hoaţo, mi-ai furat geografia!"? Aşa mă cunoştea ea pe mine ?! Cum putuse ea să creadă aşa ceva despre mine ? O săptă-mînă am dus-o-ntr-un plîns. „Nu te amărî, fetiţa mamei. Ai s-auzi atîtea-n lumea asta, atîtea pe nedrept, ăsta-i doar începutul", mă liniştea Mama. Zadarnic a-ncercat Antoaneta să se-mpace cu mine, zadarnic mă-mbia cu păpuşile ei, cu mingile ei, cu bilele ei. îmi ieşise de la inimă. într-atît încît, deşi am fost douăzeci şi unu de ani colege, habar nu mai aveam de existenţa ei şi nu fiindcă aş fi făcut pe indiferenta, ci fiindcă, din ziua cînd îmi strigase „hoaţo", pentru mine Antoaneta murise. Nu-i purtam nici o pică. Ne salutam, schimbam cîteva cuvinte neutre ca-ntre oameni care se 75 UNU
»
ILEANA VULPESCU
văd zilnic, dar pentru mine din ea nu rămăsese nici umbra Antoanetei pe care-o iubisem. Plîn-sesem atunci nu umilirea mea, nu imposibilitatea mea de-a-mi demonstra nevinovăţia —- cum să dovedeşti ceva ce n-ai făcut ? — plînsesem moartea unei prietenii. îmi dau seama că din acea-ntîmplare de-acum douăzeci şi nouă de ani se trage rezerva mea faţă de oameni. Dac-ar fi fost numai acea-ntîmplare poate că s-ar fi estompat şi-ncet-încet aş fi-nceput s-o consider ca pe ceva ieşit din comun, care, deşi mă zdruncinase, putea fi dat uitării. Dar mereu se-adăuga altceva care-mi mărea nedumerirea şi bănuiala, într-o zi, am „zbîrcit-o" la un aspect imper-fectiv la rusă.
într-un glas, Niura şi Şura, gemenele Dul-gheru, au spus corect ceea ce eu greşisem. Cum multe reacţii sînt „tip", profesoara de rusă, zisese la fel ca cea de franceză altă dată: „Ele cum ştiu şi tu nu ştii, Hangan ?", iar eu, imi-tînd-o pe colega mea care intervenise-n folosul Niurei la ora de franceză, am zis: „Ele-au avut guvernantă". Profesoara s-a schimbat la faţă. Niura s-a roşit şi-a protestat: „N-am avut guviernantî". în pauză, profesoara de rusă, care ne era şi dirigintă, m-a chemat şi m-a moralizat. Mi-au rămas în minte doar „Bastion al păcii... cel mai înaintat din lume, iar tu...". Cu mine nu mai ştiu ce era. Pe lîngă imperfectivul unui verb pe care l-oi ţine minte cîte zile-oi avea, ziua aceea m-a-nvăţat că era bine să nu răspund decît la lecţii. Nu i-am spus nimic Mamei. De ce s-o mai indispun şi pe ea, dacă nu chiar s-o sperii! Avea şi-aşa destule necazuri pe cap,
UNU 76
ARTA CONVERSAŢIEI mai ales de cînd pe Taica şi pe Maica îi dusese pe Bărăgan. îşi făcuseră cum putuseră, cu mîinile lor, o odaie din chirpici. Mama toată ziua bătea drumul poştei să le trimită cîte-o litră de zahăr, economisită de pe cartelele noastre, cîte-un kil de marmeladă de 5. Bătea toată ziua la maşină — la fabrică şi-acasă. Făcea mărţi-şoare, felicitări, flori de mătase, gătea, spăla, spărgea lemne, le căra la noi în mansardă, îi mai ajuta nenea Matei, eu, Tudor, Mihai. Pe nenea Dai şi pe Marina nu-i lăsa: „Daniele, un chirurg n-are voie să-şi obosească mîinile, iar ţie, Marino, ţi-o ajunge cîte ai de făcut pentru ai tăi, plus spitalul, plus naveta" ! Ce să-i mai fi spus ei ? într-o zi, ne-a-ntrebat diriginta cum ne petreceam duminica. Mi-aduc aminte ce-a răspuns Georgica Suru, singura fată de muncitor din clasa noastră. „Mă duc la alde bîtu-n Pantilimon şi săpăm grădina, că ei n-au vrut să se mute cu noi la bloc, în centru" şi mi-aduc aminte ce-au răspuns Niura şi cu Şura, Dulghe-riţele, fetele tovarăşului Nicolae Dulgheru, profesor la Filozofie. „Noi, duminica, răspundiem la gazieta die pierietie". Noi, cu gurile căscate, că nu-nţelegeam nici pic. Nici diriginta, nici ea nu-nţelegea. Părinţii Dulgheru ţineau o gazetă de perete în care criticau copiii, pe cele două gemene şi pe fratele lor mai mare, Leonea. Aceştia, la rîndul lor, ţineau şi ei o gazetă de perete în care răspundeau. „Şi ce scrieţi, bre, acolo ?", le-a-ntrebat Suru Georgica. „Ne facem autocritica şi ne riemuşcăm", au răspuns Niura şi cu Şura-ntr-un glas. Toată lumea a rîs, afară de mine. Nu mă ţinusem să nu rîd. Nu-mi 77 UNU
ILEANA VULPESCU
venise deloc să rîd. Ce devreme mi-a pierit mie cheful de rîs! Rîd foarte rar. Rîd greu. Nu sînt un temperament depresiv şi nici posacă nu sînt. Dar foarte rar îmi vine să rîd. Am plîns mult în viaţă, numai pe ascuns. Nu sînt o fiinţă ascunsă, dar nici expansivă. Nu sînt mizan-troapă, dar nici nu iubesc oamenii cu frenezie şi sunetul nu mi-1 pun pe masă-n faţa nimănui. Sînt convinsă de necesitatea comunicării între oameni ca de-o etică obligatorie, respect oamenii şi mi-e milă de ei şi nu preget să-i ajut, îi respect, îi ajut, dar nu mă pot împiedica să nu-i judec. Sînt generoasă. E-n firea mea şi-am şi învăţat generozitatea de la Mama. „în lumea asta ai să găseşti totdeauna pe altul mai sărac şi mai necăjit decît tine. Să-i dai totdeauna; să nu spui: 'şi eu sînt sărac şi eu sînt necăjit'. Dau din ce am şi din ce ştiu. Două gînduri să nu te părăsească niciodată: acela de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul şi gîndul că sîntem trecători în lume. 'Memento mori' nu era un adagiu al tristeţii, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă, care voia să te ţină într-o permanentă stare de veghe: 'bagă de seamă ce faci cu viaţa că nu e veşnică' ". Mama zîmbea cînd spunea cuvin-tele-astea. Cu zîmbetul ei de-o-naltă resemnare. Măicuţa mea dragă, nu te-am văzut niciodată stînd picior peste picior sau ţinîndu-ţi mîinile, în rarele clipe de răgaz, altfel decît aşezate cuminţi una peste alta, în poală. Fiindcă aşa stau de veacuri ţărancele noastre: într-o atitudine hieratică, în aşteptarea ungerii pentru împărăţia supremei bune-cuviinţe. „Aş vrea să se termine totul aici, să nu mai fie şi-o Lume de Apoi.
UNU 78
ARTA CONVERSAŢIEI Dacă totuşi este o Lume de Apoi, şi eu cred că este, mă mîngîi cu gîndul că am să mă mai întîlnesc cu cei care mi-au fost dragi". Aşa spuneai tu, Mamă. Dac-aş vrea o Lume de Apoi, în care eu nu cred, aş vrea-o ca să te-ntîlnesc pe tine, pe Tata pe care nu l-am cunoscut, pe Dina, pe doamna doctor Florica Vărbănescu, pe Maica şi pe Taica, pe maica Ana, pe Coana-mare, pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu. Ce mulţi v-aţi făcut! Aproape că sînteţi mai mulţi voi cei de-acolo decît cei pe care mi-e drag să-i întîlnesc aici, în lumea cu luminile. „Cînd vine cîte o zi mare, cînd, vrînd-nevrînd, îţi faci bilanţul, vezi cît de mulţi au plecat din viaţa ta. Unii s-au dus, s-au mutat de la noi, pe alţii i-am dat noi afară din viaţa noastră. La cei dintîi — te gîndeşti cu părere de rău dar şi cu-mpăcare, ca-n faţa inexorabilului, la ceilalţi — cu amărăciune că n-au ştiut să-si păstreze locul în inima cui îi primise. Se răresc rîndurile prietenilor mei. Multora le duc flori şi le-aprind luminări; în faţa multor nume ale celor care trăiesc trebuie să spun 'fostul meu prieten'. Parcă şi aerul se rarefiază-n jurul meu. încep să m-apropii de imponderabilitate". Cred c-a fost ultima noastră conversaţie, domnule doctor Nini Naiculescu. Ştiam că sînteţi bolnav, dar n-am bănuit că hotărîseţi... Mîine se-mpîi-neşte un an de cînd aţi plecat cu bunăştiinţă. Eraţi singurul om căruia i-am vorbit despre Pavel. Pentru prima oară, atunci, pe o plajă a mării Negre, am înţeles că oricît de pudic ar fi un om, o dată-n viaţă, măcar o dată, trebuie să-şi descarce sufletul în faţa cuiva. Atunci, l-am 79 UNU
înţeles pe nenea Daniel, pe nenea Dai al meu, model de pudoare. Am înţeles de ce simte nevoia unui confident şi de ce după ce-a murit Mama, — confidenta lui de-o viaţă — m-a ales pe mine confident. Toate legendele au un tîlc. Atunci, la ţărmul mării, l-am înţeles pe bietul bărbier al regelui Midas. Ştiam că dumneavoastră sînteţi o trestie care n-o să-i şoptească vîntului taina mea. Domnule doctor Naiculescu. Nini, Nini! Povestea mea cu tine, povestea mea, Pavele... ».
TOI
Soneria ţîrîi slab şi scurt. Dac-ar fi auzit trîmbiţa Judecăţii de Apoi, Sînziana Hangan n-ar fi sărit mai rău decît la sunetul acela timid şi nehotărît.
Porni din baie, ştergîndu-şi mîinile de un prosop. Ajunse-n faţa uşii de la intrare şi, contrar obiceiului, deschise fără să privească prin vizetă. Deschise uşa larg la perete. « Semn de caracter leal, de om generos şi netemător de nimic», aşa diagnostica doctorul Daniel Şerban acest fel de-a deschide uşa.
în faţa Sînzienei stătea un bărbat înalt, şaten, într-un costum maroniu în carouri, cu-o valijoară burduf şi cu un trenci bleumarin într-o mînă, cu un buchet de garoafe învelit în celofan, în cealaltă mînă.
Sînziana se uita la el şi, dac-ar fi putut să pună un diagnostic stării ei, ar fi spus cum spunea maică-sa: «Uneori ai momente cînd parcă-ţi ia Dumnezeu minţile». îi bătea inima atît de tare că-i simţea puisaţiile-n cerul
ILEANA VULPESCU
gurii; sau făcuse o sincopă ? îşi trecu o mînă prin faţa ochilor ca spre-a alunga nălucile.
— Sărut mîna, sună în fine glasul bărbatului şaten, aducîndu-i pe-amîndoi la realitate,
— Bună seara, Pavele. Hai, intră...
— Credeam că... m-ai uitat, zise el, în timp ce-şi punea valiza şi trendul pe lădiţa de pantofi a cuierului din vestibul. O clipă ezitase asupra persoanei la care să folosească verbul.
îi întinse florile.
— Cred că trebuia să le scot hîrtia, nu-i aşa ? o-n-trebă el, privind-o şi zîmbind. Sînt subtilităţi de-astea care mie-mi scapă.
— Vezi-ţi de treabă ! Să mergem în casă.
— Nu deranjez pe nimeni ?
— Cred că cel puţin o oră de-aici încolo n-o să se-arate nimeni.
Pavel Vlas se aşezase-n berjera din sufragerie, pe care i-o arătase Sînziana cu mîna. Tocmai cînd Sînziana se pregătea să-şi tragă un scaun şi să se-aşeze şi ea, sună telefonul.
— Iartă-mă o clipă.
(« E la fel de frumoasă şi n-a-mbătrînit deloc, dar ceva i s-a schimbat în privire, s-a adîncit, s-a-ntunecat».)
— Da, Myriam, îi spun, sigur. Trebui' să se-n-toarcă. Nu te superi că nu stau de vorbă, dar am o vizită. La revedere.
Sînziana se-aşeză pe scaun, potrivindu-şi grijuliu fusta. Pavel Vlas o privea, implorînd-o-n gînd să spună un cuvînt, dar Sînziana, neavînd deloc aptitudini mondene, nu se pricepea s-azvîrle un cuvînt anodin cu care să pună capăt unui moment greu de trecut. Cu dinţii-n-DOI 82
ARTA CONVERSAŢIEI cleştaţi şi tremurînd ca de friguri, se uita la el şi tăcea.
— Credeam că m-ai uitat, sună în sfîrşit glasul lui Pavel, stins de parcă venea de cine-ştie-unde. S-ar fi putut, au trecut cinci ani. în august, s-au împlinit cinci ani, continuă el, cu o voce un pic mai sigură, închi-zînd ochii.
— S-ar fi putut, Pavele, ce nu se poate pe lumea asta ? S-ar fi putut, dar nu te-am uitat. Eu nu uit nimic. Cîteodată mi-e frică să nu mor de-atîta memorie. Nu uit nimic şi pe nimeni. Iar cine-a-nsemnat ceva în viaţa mea, un ceas măcar... nu mai are nici o şansă să-1 uit.
Ultimele cuvinte le spuse cu intenţia de-a-ndulci niţel tonul amar şi patetic cu care rostise restul frazei.
(« Să-i spun dintr-o suflare ce am de spus, că doar n-o să stăm de poveşti pînă plec la gară ».)
— Sînziana, cred că eşti tare mirată că te-am căutat. Acum cinci ani m-ai rugat să nu te caut niciodată. Ţi-am făgăduit şi m-am ţinut de vorbă şi n-aş fi venit niciodată să te tulbur dacă...
— Dacă ?
— Dacă n-as avea o bănuială...
Se opri, dar de data asta, Sînziana, care nu mai avea pic de sînge-n obraz, nu-1 mai ajută.
— De ce nu spui nimic ? Ştii bine la ce mă gîndesc. Fiica ta cea mică, Ana, e copilul meu. Că astă-vară la mare («la marea care mi-a fost atît de dragă acum cinci ani»), că as' vară, fetiţa, Ana, se juca-n nisip cu băieţii mei, asta ştii. Lumea-i mică, Sînziana... Cînd m-am uitat bine la Măria, la fiică-ta cea mare, mi s-a părut că mai văzusem cîndva fetiţa asta. M-am întrebat atunci de ce te făceai că nu mă vezi. Pe urmă, mi-am dat eu seama.« „Cum te cheamă pe tine, copilă ?". 83 DOI
ILEANA VULPESCU
„Ana Hangan, şi-am patru ani" ». Pe cea mare — Bujor, pe cea mică — Hangan, ca pe tine. Una era dintr-o căsătorie, alta — din altă căsătorie. Le creştea un domn Hangan care credea că una e a lui.
— Nu le creştea nici un domn Hangan. A existat un singur domn Hangan şi-acela a murit, în '42, pe front. Frumoase gînduri ţi-ai făcut despre mine...
Pavel se duse-n faţa Sînzienei, şi-o luă de mînă.
— Te rog, nu te supăra...
Sînziana se uită-n ochii lui albaştri şi văzu atîta căinţă şi-atîta amărăciune că simţi cum îi urcă un nod în gît şi-o podidi plînsul. («Doamne, Doamne, ce-or avea toţi oamenii cu mine de nu mă lasă o dată să trăiesc în pace ?».)
Murea de ruşine să plîngă-n faţa cuiva. îşi duse amîndouă mîinile la ochi, apoi, cu capu-n pămînt, plecă din cameră. Se-ntoarse, e drept că spălată pe faţă, dar cu pleoapele de sus umflate de parcă le-ar fi injectat de curînd ceva  sub pielea transparentă, albăstruie.
(«Doamne Dumnezeule, martor îmi eşti că nici cu gîndul n-am gîndit s-o supăr ».)
— lartă-mă, Pavele. Dar pe fiecare din noi ne-a-junge cîteodată, nu ştiu ce ne-ajunge, dar ne-ajunge... E cîte-o zi cînd vine totul peste tine ca un tăvălug. Te rog să mă ierţi. N-aş vrea să te simţi prost în casa mea. La urma urmei, tot aşa aş fi gîndit şi eu ca şi tine. Te rog să mă ierţi. Toată viaţa m-am stăpînit, mi-am înghiţit lacrimile şi numai Dumnezeu ştie de cîte ori, dar sînt zile cînd nu mai pot. Atunci, intru-n baie şi plîng sau plec pe stradă. Acum însă...
Şi iar o podidi plînsul şi iar se ridică să plece. Pavel i se-aşeză hotărît în cale şi-o apucă de-amîndouă mîinile, o luă apoi de bărbie şi-ncercă să se uite-n ochii ei, dar DOI 84
ARTA CONVERSAŢIEI Sînziana întoarse capul ca să nu-i observe el lacrimile.
(« Aşa ne-am cunoscut, aşa ne revedem ».)
Pavel scoase din buzunarul de la piept o batistă albă şi-i şterse ochii.
« Toată viaţa m-am stăpînit şi mi-am înghiţit lacrimile şi numai Dumnezeu ştie de cîte ori... ». Cuvintele astea îl izbiseră cum îl izbiseră lacrimile ei, atunci, pe plajă. « Ce-o fi fost viaţa femeii ăsteia înainte, înaintea verii de-atunci, şi pe urmă ? Dacă fetiţa e copil din flori, cum am auzit, cîte umilinţe o fi-ndurat în ăştia cinci ani, cîte lacrimi o fi-nghiţit ? Femeie necăjită, pe care-am iubit-o ca pe nimeni în lumea asta, pe care-o iubesc şi-am s-o iubesc... »,
Cu-o mînă o strîngea la piept, cu cealaltă o mîngîia pe cap. Sînziana plîngea. Dac-ar fi-n-trebat-o cineva de ce, n-ar fi ştiut să spună. Aşa i se-ntîmpla ori de cîte ori o apuca plînsul. Nu ştia să spună de ce. Fiindcă ea nu plîngea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe şi grele, şi nu-i picase o lacrimă. Şi, deodată, cînd justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plîns de parcă se sfîrşea lumea. Plînsul ei era de fapt, ca pentru mulţi alţii, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele cînd, într-un sinopsis al amărăciunii, îşi vedea etalată toată viaţa. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simţea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a 85 DOI
ILEANA VULPESCU
face ordine şi curăţenie în sinea ei. Nu-şi jura nimic, nu lua nici o hotărîre, nu se-nverşuna-m-potriva nimănui şi-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele şi obositoare. Dacă se-ntîmpla seara, ieşea să se plimbe niţel singură, se-ntorcea acasă şi se băga imediat în pat. Norocul ei că, de cînd se despărţise de Alexandru, nimeni n-o-ntreba «de ce ?». Alexandru, principalul furnizor al motivelor ei de plîns, n-o-ntreba nici el prea des. O-ntreba «ce, iar ţi s-au înecat corăbiile ? », doar cînd grosolănia pe care-o comisese, faţă de ea sau faţă de alţii, nu i se părea atît de flagrantă, şi deci în stare s-o indispună.
La fel şi-acum. De ce plîngea ? Ce plîngea ? Lăzi de marmeladă de 5 lei i se-ngrămădeau ca un munte-n faţa ochilor, bătăi ameninţătoare în uşa din Amzei îi răsunau în urechi, bătăile celor care tot încercau să le dea afară din casă, pe ea şi pe maică-sa, prin '50, grămezi de lemne i se-nfăţişau aşezate-n faţa unei scări-melc, grămezi pe care le cărase cu maică-sa-n mansarda lor din Cercului, maşina de scris a maică-sii îi ţăcănea în urechi, se vedea mereu în pat acoperită cu plapuma şi cu pledul ca să nu-ngheţe pe zile geroase cînd auzeau tabla acoperişului trosnind de-atîta frig, se simţea asudînd în zilele de vară, soarele încingînd coteţul acela aerian, ca pe-un cuptor metalic, şi deodată vedea o crenguţă de brad prinsă cu-o aplică-n perete, cu cîteva globuri în ea, iar ele două ţinîndu-se de mînă şi cîntînd în faţa crenguţei O, brad frumos... şi O, ce veste minunată..., şi iar marmeladă, ele două cu Taica şi cu Maica adu-DOI 86
ARTA CONVERSAŢIEI nînd spice de pe arie că nu le mai rămăsese nimic de la cotă, ele două călcînd în picioare pămînt amestecat cu pleavă şi cu ceva paie ca să facă nişte chirpici din care să-şi ridice ăi bătrîni o odăiţă şi-o bucătărie, cînd îi duseseră-n Bărăgan, ele două stînd şi păzind-o pe Surica Juster, «tanti Surica », mătuşa profesorului Iancu Stein, pîndind-o pe biata paralitică să moară ca să rămînă singure-n garsoniera în care bătrîna ştiind că moare, le luase-n spaţiu. Murise bine-cuvîntîndu-le c-o-ngrijiseră pînă-n ultima clipă. Sărmana bătrînă. Plosca, iar plosca, plosca sau, dacă nu, să rămînă cine ştie pînă cînd în mansarda din Cercului. Plosca, plosca. Şi iar munţi de lăzi cu marmeladă de 5 lei. Şi gura care-i lăsa apă de cîte ori vedea un sendvici cu şuncă la şcoală, de cîte ori mergea pe stradă şi simţea miros de friptură din cîte o casă. Şi iară ele două-mbrăcate cu ce-aveau mai bun — dar ce-aveau mai bun ? — cu porţia de lemne arsă pe-o săptămînă ca să le fie cald măcar într-o zi de sărbătoare, cîntînd în faţa crenguţei de brad lipită de perete cu-o aplică, ele două luîndu-se de mînă şi cîntînd O, brad frumos... şi O, ce veste minunată... în plînsul ei, crenguţa de brad aducea o răceală şi-o linişte. Gîndurile i se-adunau toate-n jurul martorului care nu mai era, al martorului căruia nu-i mai putea spune «ţi-aduci aminte-atuncea... ştii... cînd...». Acest moment de concentrare a gîndurilor era şi cel al durerii maxime. în acel lamento monoton în care vedea adunate la un loc toate adversităţile vieţii, ca pe nişte grămezi de pietroaie care stăteau să-i cadă-n cap, adversităţi mate-87 DOI
ILEANA VULPESCU
riale, umilitoare dar materiale, apărea acea spiritualizare a durerii, imaginea mamei ei. Apăreau un zîmbet şi-o privire de-o înaltă resemnare, zîmbetul şi privirea care-o ocrotiseră pînă cu doi ani în urmă. Deodată, munţii de lăzi de marmeladă, grămezile de lemne-n faţa scării-melc se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc, care se estompa pînă se ştergea cu totul în faţa unei dureri atît de mari, de profunde, care nu semăna cu nimic. îi venea să calce-n picioare toate-amintirile fiindcă nici una nu merita să stea alături de durerea aceea unică.
Imaginea mamei ei, în fustă neagră, în bluza de bumbac, toarsa, vopsită, împletită de mîna ei, imaginea aceea pe care-o ţinea de mînă şi cu care cînta O, brad frumos... şi O, ce veste minunată... o făcea să geamă o dată înfundat şi-apoi, ca la un sfîrşit de lume, cînd totul e pierdut, cînd sunetul e cuprins de răceala supremei linişti, Sînziana înceta să plîngă. Sufletul ei răcit şi golit, uşor ca un fulg, era din nou eliberat pentru un timp. Amărăciunile, durerile care treceau peste maluri se revărsaseră, se duseseră-ntr-o groapă comună a durerii universale, lăsîndu-i în suflet spaţiu pentru noi dureri şi pentru noi amărăciuni. Pentru Sînziana, plînsul era o terapeutică, lacrimile —- o toxină a sufletului care trebuia evacuată. «Sechelele din suflet. O hartă cu dureri, cu iubiri, cu frînturi de amintiri şi cu-amintiri frînte. Sechelele de multe ori nu mai sînt o primejdie, ci doar martori ai unor stări trecute. Simple marginalii ale unor ipostaze. Uneori, te uiţi prin ele ca prin sticlă. Alteori, consemnează şubrezenii pe care le ducem DOI 88
ARTA CONVERSAŢIEI cu noi o viaţă. Am vrea să le uităm, dar ele dor. Dragostea mea pentru Pavel — scurtă: un fulger. Ucisă cu premeditare. Nu-1 mai iubesc? L-am iubit tot timpul. îl iubesc în clipa asta. Nu-1 mai doresc. Mîngîierile lui sînt caste, iar eu nu mai tresar la ele. Sîntem un cristal care nu mai vibrează ».
— Sînziana, Sînziana, mare păcat ţi-ai făcut. Cu tine, cu mine, cu copila noastră.
(« Cît de frumos sună glasul oamenilor cînd spun ceva adevărat, cînd smulg ceva din ei şi-l întind altora ca pe-o ofrandă: „ţine, ia, acesta e sufletul meu" ».)
Glasul lui Pavel Vlas, scăzut că abia de-1 auziseră, cuprindea în inflexiunile lui fără-nălţimi spectaculoase, asemenea munţilor de unde-şi avea el obîrşia, toată amărăciunea pe care-o simte un suflet de om în faţa unui dezastru. Nici urmă de-nvinuire-n glasul acela de ţăran, ci numai constatare.
— Ce-ai fi vrut să fac ? îl întrebă Sînziana, cu glas plin de resemnare.
— Să-mi fi spus. Că nu mi-ai spus nimic despre viaţa ta, nici asta n-a fost bine. Era însă un lucru care te privea. Eu ţi-am întins viaţa mea ca pe-un colac pe un ştergar. Tu nu mi-ai spus o vorbă despre tine. Şi n-am stăruit să-mi spui că mi-am zis că ţi-o fi greu să te iubeşti cu un bărbat şi să spui că eşti femeie măritată. Cum să te fi iscodit ? Dac-aş fi-ntrebat în dreapta şi-n stînga, aş fi aflat, că doar « gura lumii»... Ştii şi tu, Sînziana . .. Dară eu am gîndit că de ce să umbli să afli despre un om ce nu vrea el să-ţi spună ? Că doară n-om fi poliţie ! Fiecare cu tainele lui. Un copil însă ... 89 DOI
ILEANA VULPESCU
acela nu-i numai al unui om. Doi oameni l-au făcut, doi oameni trebuie să ştie de el; al amîndorura e...
— Dacă te-aş fi-ntrebat atunci... dacă ţi-aş fi cerut voie să fac acest copil, ce-ai fi zis ?
— Aş fi zis să-1 faci pentru că viaţa e mai presus de noi. Mi-aş fi zis: copilul ăsta trebuie să se nască dacă o femeie vrea să-1 nască.
Urmă un moment de tăcere.
— Spune drept, i se-adresă Pavel Sînzienei, depăr-tîndu-se un pic în timp ce-o privea, chiar ai vrut să ai copilul ăsta ? sau pentru că-ntîmplarea a făcut...
Orice-ar fi spus ea lucrurile n-aveau cum să se mai schimbe, dar fiindcă nu voia şi de-aceea nici nu ştia să mintă, Sînziana se gîndi să-i spună adevărul.
— A fost o-ntîmplare, întîmplarea că acest copil s-a... lipit de mine. Noi toţi sîntem nişte roade-ale-n-tîmplării. Cu un minimum de precauţie întîmplarea putea fi evitată. Cu un minimum de efort această-ntîm-plare putea să nu capete nici o finalitate. Vorbim ca-ntre medici, nu ? M-am iubit cu tine, Pavele, în prima seară, ca să fac ceva împotriva morţii, cum bine-ai zis tu atunci. Apoi m-am iubit cu tine, fiindcă te iubeam, îmi părea rău că am un singur copil. Mi-ar fi plăcut să mai am un copil, dintr-o căsătorie, bine-nţeles, ca tot omul. Eram divorţată de peste doi ani şi nimeni nu mă ceruse-n căsătorie şi nici pînă astăzi nu m-a cerut nimeni care să-mi fie pe plac. Aş fi putut s-aştept pîn' la Ziua de Apoi un tată legitim pentru un copil pe care grozav aş fi vrut să-1 am. Te-am întîlnit pe tine şi te-am iubit. Dacă nu faci un copil cu un om pe care-1 iubeşti, atunci cu cine să-1 faci ? Şi la ce vîrsta să-1 faci ca să mai ai şi timp să-1 creşti ? Nu-mi mai făceam şi nici nu-mi fac vreo iluzie cu privire la ceea ce numeşte lumea « refacerea vieţii». E greu să fii femeie singură DOI 90
ARTA CONVERSAŢIEI şi să creşti doi copii, recunosc! E chiar foarte greu.
Deşi respiră o dată adînc ca pentru o lungă expunere, Sînziana se opri brusc. îi spusese esenţialul.
— De ce nu mi-ai spus ? Cum ai putut să nu-mi spui ? o-ntrebă el de data asta pe-un ton de-nvinuire.
— Să-ţi fi spus... Era foarte uşor! Greu a fost să nu-ţi spun. Erai un copil orfan ca şi mine. Eraţi patru copii orfani, crescuţi de-o biată femeie singură. Numai tu ştiai cum făcuseşi liceul. Făcuseşi doi ani în mină ca să repari casa părintească şi ca să laşi doi-trei bănuţi mamei şi surorilor tale ca să te poţi duce cu inima uşoară la Facultate. Cărai sticle de lapte dimineaţa în timpul Facultăţii tot ca să le trimiţi lor ceva. Mai aveai un an şi terminai, în sfîrşit, Facultatea. Aveai trei surori care trebuiau să-şi facă un rost în lume. Tu erai capul familiei, nădejdea a patru suflete. Cum aş fi putut să vin eu şi să le spun ăstor patru suflete: «Poftiţi, v-am adus un plocon: pe mine, pe fata mea dintr-o căsătorie şi un copil de care fiul dumneavoastră, măicuţă, şi fratele vostru, fetelor, nu ştie nimic, de care nu e bietul om vinovat cu nimic! » ? Cu mîna pe inimă şi judecînd cinstit, puteam eu să fac aşa ceva ? Nu mă-ntrerupe, îl opri Sînziana cu un gest pe Pavel, care deschisese gura să spună ceva. Care mamă se bucură să-şi vadă băiatu-nsurat cu-o femeie despărţită şi cu copil după ea ? Eu nu m-aş bucura să-mi văd copilul purtînd o haină cîrpită cînd îşi poate lua o haină nepurtată. Greşeli am făcut destule-n viaţă dar lucruri murdare, lucruri pe care să mi le reproşez, nu. Mie nu-mi era teamă că tu sau mama ta aveaţi să mă respingeţi, ci dimpotrivă. Ştiam însă c-aş fi făcut un lucru pe care nu trebuia să-1 fac.
— Şi crezi că să-i ascunzi unui om că are un copil asta-i ceva de făcut ? Adică eu niciodată n-aş fi aflat 91 DOI
ILEANA VULPESCU
de copilul ăsta al meu, dacă lumea n-ar fi atît de mică ? Tu nu mi-ai fi spus niciodată ?
— Niciodată.
— Sînziana, nimeni pe lumea asta nu ştie că Ana e copilul meu ?
— Ştia cineva. Ştia doar povestea fără nici un nume. Acel cineva s-a omorît acum un an. Mîine, merg
la parastasul lui.
— Şi omul acela, ierte-1 Domnul, ce zicea ?
— Poate n-ai să crezi, dar zicea că am dreptate.
— Dar mama ta ?
— Mamei i-am spus doar că vreau să fac copilul pe care l-am făcut. Ei nu i-am spus povestea. N-am vrut să-i încarc sufletul cu pietrele din sufletul meu. Iar ea respecta atît de mult oamenii că nu punea nimănui nici o-ntrebare, nu făcea nici o aluzie. Mi-a explicat doar ce ştiam şi eu: cît de greu avea să-mi fie.
— Sînziana, să nu-ţi închipui c-am venit să-ţi reproşez tăcerea faţă de mine, cel mai interesat în povestea asta afară de tine. Am venit să-ţi cer voie să recunosc fata,
— Ce să faci ?
— Aşa cum ai auzit: să-mi recunosc fata.
— Cum de eşti aşa de sigur că-i a ta ?
— Sînt sigur. Afară de date, care se potrivesc ca la carte, are sus pe pulpa dreaptă, aproape de vintre, o pată, o stropitură cafenie, ca un strugure. Aşa cum am eu. Mama e-ncredinţată că semnul îl am...
— Fiindcă a furat un strugure cînd era-nsărcinată cu tine şi fără să-şi dea seama a pus pe corp mîna cu care furase, exact acolo unde ţi-a ieşit ţie pata. Ştiu de la bunică-mea de credinţa asta, spuse Sînziana pe DOI 92
ARTA CONVERSAŢIEI tonul cu care-ar fi povestit o poveste cu Făt-Frumos.
— Văd că ştii. Ei, bine...
— Pavele, dac-aş spune că Ana nu e-a ta aş minţi. Şi nu mă pricep deloc să mint. Ca să te creadă cineva cînd minţi, şi nu numai cînd minţi, trebuie s-o faci cu convingere. Altfel, cum să te creadă omul ? Dar ca s-o recunoşti.,, Ce rost ar avea ? Eu nu ţin deloc la convenţiile sociale cînd n-au o acoperire solidă.
— Să ştii că de convenţii puţin îmi pasă. Dar eu nu pot să ştiu că un copil care e-al meu trece drept al nimănui. Ţi-e ruşine cu mine ? Să ştii că nu mă laud, dar n-ai avea de ce.
— Pavele, dac-aş fi ştiut că mor şi n-aş fi făcut un copil cu un om cu care să-mi fie ruşine. Ai doi copii şi-o nevastă. Nu-ţi strica rostul. Nu-i strica inima nevesti-tii. Cu ce-a păcătuit ca s-o fericeşti cu un copil din flori ?
— L-am făcut înainte de-a-mă-nsura cu ea.
— Asta e-o subtilitate aproape avocăţească. E-o foarte slabă consolare pentru ea. Pentru ea, copilul din flori ia ceva de la gura copiilor ei legitimi; le faci ei şi lor o nedreptate. Să fim oameni rezonabili şi să nu ne complicăm viaţa, că şi aşa e destul de complicată. Ce-ar zice cînd i-ai spune, te-ai gîndit ?
— I-am şi spus.
— De ce i-ai spus fără să mă-ntrebi ?
— Tu ai făcut un copil cu mine fără să mă-ntrebi...
— Dar n-am venit să tulbur viaţa nimănui cu el.
— Doar pe-a mea.
— N-am vrut.
— Ştiu că n-ai vrut, dar ai reuşit. Ţi-a fost teamă să nu mi-o tulburi atunci, iar acum mi-ai tulburat-o mult mai rău. Mă-ntreb cum de tu, un om atît de deştept şi de cinstit, ţi-ai putut închipui că ceva tulbure 93 DOI
ILEANA VULPESCU
se poate limpezi de la sine. Fata asta acum e-un bot de om, dar cînd se făcea mare n-avea să te-ntrebe si ea cu cine-ai făcut-o ?
— Ei am să-i spun cînd o fi-n stare să-nţeleagă.
— Sînziana, eu trebuie să recunosc fata, orice-ai spune tu.
— Ce-a zis nevastă-ta cînd i-ai spus ?
— A zis să recunosc fata, fiindcă aşa e cinstit.
Sînziana se gîndea la Iulia Vlas, fata aceea zdravănă şi veselă, care parc-atunci coborîse din munte şi de-abia apucase să-şi lepede bunda şi opincile ca să se-mbrace de oraş. Şase luni umpluse laboratorul cu vorba ei de ţărancă şcolită, cu gropiţele ei de copil rumen şi sănătos, cu pofta ei de muncă, cu glumele ei «spuse cu-atîta ştiinţă a situaţiei c-ar fi invidiat-o şi Camera Lorzilor», cum zicea Tudor. Iulia Vlas făcuse un curs de specializare în laborator la Tudor. Deşi Tudor era entuziasmat de Iulia şi i-o cita în fiecare zi, Sînziana evitase consecvent şi dibaci s-o cunoască. Se salutau şi-şi zîmbeau: «Bună dimineaţa, doamnă doctor», «Bună dimineaţa, doamnă doctor». Iulia, ca orice ţăran, nu făcuse nici un pas către cineva care stătea pe loc. Ceva i se păruse ciudat Iuliei în această atitudine, dar nu încercase deloc să-şi lămurească rezerva doctoriţei Hangan faţă de ea. Din toate laboratoarele, Iuliei îi plăceau, de-ade-văratelea, doi oameni: doctorul Tudor Şerban, pe care-1 cunoştea ; şi doctoriţa Sînziana Hangan, pe care n-o cunoştea, dar pe care şi-o «pîăs-muise» din spusele altora. Cînd auzise — şi cum DOI 94
ARTA CONVERSAŢIEI • ar fi putut să n-audă ! — că Sînziana Hangan avea un copil din flori, Iulia exclamase admirativ: « Brava, muiere !».
Pentru Iulia, Tudor Şerban întruchipa ce avea mai bun oraşul: învăţătură şi rafinament. Pe lîngă acestea — simplitate şi modestie, calităţi care se găseau rar îmbinate-n aceeaşi persoană şi-ntr-o proporţie-atît de armonioasă. Toate situaţiile de pe lume testează caracterele. Cînd pronunţi greşit un cuvînt, comportamentul celui care ştie pronunţia corectă a cuvîntului este conform cu caracterul lui: unul nu te corectează fiindcă nu-i interesează să te facă mai deştept — expresie restrînsă a unei indiferenţe mult mai largi; altul, fiindcă — prudent şi ţinînd seama de susceptibilitatea oamenilor — nu vrea să-şi aprindă paie-n cap; unul — delicat, rosteşte, ca din întîmplare, cuvîntul încriminat; altul te corectează cu un sarcasm nedisimulat, făcîn-du-te să vrei să te-nghită pămîntul. Tudor Şerban te corecta la fel de firesc cum ţi-ar fi spus că ai o scamă pe haină. îţi indica surse bibliografice sau te informa despre-o noutate profesională ca şi cînd ar fi-mpărţit cu tine-o bucată de pîine. Tudor Şerban făcea parte dintr-o categorie foarte restrînsă: dintre oamenii care socoteau de datoria lor să-mpartă tot ce ştiau cu alţii şi care se bucurau de binele altora. Se bucurau că cineva a cîştigat ia loterie şi că, avînd mai mult, era de presupus că avea să devină măcar pentru un timp mai bun şi mai îngăduitor. Un pas ştiinţific îl umplea de admiraţie, oriunde şi de oricine ar fi fost ei făcut, considerîndu-1 96      ' DOI
ILEANA VULPESCU
ca pe-o victorie a omului asupra adversităţii necunoscutului.
Printre-atîţia oameni al căror statut intelectual era stabilit doar de nişte patalamale, Iulia îl întîinise pe Tudor Şerban, pe care-1 investea cavaler al ordinului intelectualilor: mintea pe de o parte, sufletul pe de alta. Semnul sub care îl înscria Iulia pe Tudor Şerban — într-un tablou al calităţilor umane, stabilit riguros ca cel al lui Mendeleev — era generozitatea, indispensabilă, gîndea ea, concepţiei intelectuale. Judecata fără patimă, capacitatea lui de-a considera oamenii şi faptele de pe-o poziţie înaltă dar nu dispreţuitoare îl distingea de mulţi dintre colegii lui şi dintre oamenii pe care-i cunoscuse Iulia.
— Eram sigură că aşa avea să spună. Iulia, Iulia...
— De unde ştii cum o cheamă ?
— Şase luni a făcut specializare la noi, la Hematologie. Şeful ei de laborator este cel mai vechi prieten al meu.
— Doctorul Şerban ?
— Da. Ai să-1 cunoşti astă-seară. Pavele, de cînd am văzut-o prima dată pe Iulia a-nceput să-mi pară tare rău că nu ţi-am spus la timp şi-am început să presimt c-ai să afli. Nici nu ştii ce dragă mi-e Iulia şi cum am ocolit-o. Ce slalom am făcut ca să nu ne cunoaştem.
— Tu erai doctoriţa misterioasă şi frumoasă care-i zîmbea — şi-atît ? Imaginea aceea văzută ca printr-o perdea ? Aşa vorbeşte Iulia despre tine.
— Şi deodată imaginea văzută printr-o perdea se materializează şi-i dă cu un par în cap. Te rog, te rog DOI 96
ARTA CONVERSAŢIEI ca pe Dumnezeu, spune-i că te-ai înşelat, că era o presupunere...
— Nu pot s-o mint. N-am minţit-o pîn-acum niciodată şi nu vreau s-o mint. Cred că un bărbat şi-o nevastă nu trebuie să se mintă.
— Foarte frumos.
— Eu nu ştiu ce căsnicie ai avut tu, dar noi...
— O căsnicie ca multe altele. O căsnicie-adevărată, în care cei doi parteneri se simt indispensabili unul altuia şi de neînlocuit, o astfel de căsnicie este la fel de rară ca o operă de artă. în rest — mediocritate, minciună şi dacă nu minciună — tăcere, multă, posomorită, un permanent sentiment de eşec.
— Aşa a fost căsnicia ta ?
— Aşa a fost. Nu minţeam prin afirmaţii, ci prin omisiuni.
— Nu te-ai măritat din dragoste ?
— Ba da. Şi din dragoste poţi să greşeşti. Dragostea, cea fierbinte, de la-nceput, nu ţine cît lumea. Important e cu ce rămîi cînd s-a mai stins văpaia. Dragostea e o stare excepţională. Iar stările excepţionale nu pot ţine. Evoluţia dragostei e comparabilă cu evoluţia unei boli. Şi-ntr-o boală, criza nu poate ţine o viaţă. Viaţa poate ţine de-o criză dar criza nu ţine-o viaţă. Dar ce să mai teoretizăm, că tot nu foloseşte la nimic...
— îmi place-atît de mult să te-ascult.
— îţi mulţumesc, Pavele.
— De ce să-mi mulţumeşti ? fiindcă-mi faci o bucurie ? într-o seară, atunci, mi-ai spus să citesc doi scriitori: pe Tolstoi, marele pontif al continuităţii şi-al cotidianului, şi pe Malraux, marele combatant al stării excepţionale, aşa le-ai zis tu atunci. I-am citit, i-am recitit şi mi-am dat seama cîtă dreptate-aveai. Atît aş fi vrut să stau de vorbă cu tine despre monumentele 97 DOI
ILEANA VULPESCU
astea două. Nu ştii, Sînziana, de cîte ori aş fi stat cu tine de poveşti. îmi pare-atît de bine că din ce-a fost atunci a ieşit un copil. Dacă m-ai iubit atunci, dă-mi odihnă şi lasă-mă să-mi recunosc fata. Fie-ţi milă de-un suflet de om !
Pavel Vlas se ridică-n picioare. Din spate, un tablou, reprezentînd un apus de toamnă, în care-acum se răs-frîngeau razele amurgului de-afară, îi proiecta o aură de-un violet-sîngeriu în jurul capului.
Cu hainele-n carouri, cu capul niţel înclinat pe-o parte, cu mîinile-mpreunate, într-o atitudine de penitenţă meditativă, Pavel era un fel de profet modern păşind pe-o mare-nţepenită. în urmă cu cinci ani, îl rugase să n-o conducă la gară. Culcîndu-şi capul pe umărul lui îi şoptise: « îţi mulţumesc pentru fericirea pe care mi-ai dăruit-o. îţi mulţumesc pentru sufletul şi pentru trupul tău ». Plecase, neîndrăznind să se uite-n urmă. Se uitase de pe faleză, fiindcă de-acolo privirile nu li se mai puteau întîlni. Ochii ei părăseau o stană de piatră înfiptă în tipsia mării.
— Pavele, eşti singurul bărbat cu care-am fost fericită, îi spuse Sînziana cu glasul uimit al celui căruia i se dezvăluie pe neaşteptate un adevăr.
— Şi tu eşti singura femeie cu care-am fost fericit, îi răspunse el atît de sigur de parcă de-o viaţă numai la fericirea aceea îi stătuse gîndul.
— Şi cu Iulia?... Iartă-mă că te-ntreb.
— Cu ea am mulţumire şi-am tihnă. Cînd m-a găsit ea, nu ştiu cum să-ţi spun, dar parc-ar fi găsit ceva scăpat de la prăpăd. Sînt oameni structural monogami. Aşa cred că sînt eu. Femeia vieţii mele erai tu. Cînd m-am însurat cu Iulia, sufletul meu era văduv.
Sînziana tresări.
— Poate fiindcă totul a fost atît de scurt, zise ea DOI 98
ARTA CONVERSAŢIEI într-un tîrziu, filtrînd printre gene aura violet-cardinal din jurul lui Pavel.
— Poate, Sînziana, poate. Dar ştii, zice-se că nici profeţilor nu li se-arată Dumnezeu în fiece clipă. Dacă zici c-ai fost fericită cu mine, ai să-nţelegi, ai înţeles de mult că doi oameni nu pot fi la fel în viaţa cuiva. Fiindcă oamenii seamănă şi mai ales nu seamănă între ei. «JZ y a plus de difference entre un homme et un autre homme qu'entre deux animaux d'espece differente ». Ştii de la cine-am aflat vorbele-astea ?
— De la mine. în noaptea pe care-am petrecut-o pe scara falezei ca să nu scăpăm nici o clipă îuna-aceea, cum n-am mai văzut niciodată alta.
Figura lui Pavel Vlas, mereu egală cu ea însăşi, deodată se destinse. Nu se-aşteptase ca memoria Sînzienei să fie-atît de fidelă unor relicve de pe care crezuse că numai el ştergea cu evlavie praful.
— Te miri că n-am uitat ? De cinci ani, ori de cîte ori mi-e greu şi vine viaţa ca un tăvălug peste mine, de cîte ori mi-e greu, şi mi-e de multe ori, scot din cutia cu amintiri fiecare gest al nostru, fiecare vorbă a noastră de-atunci, îmi derulez mereu în minte povestea, fidel, ca pe-un film, ca pe-o bandă de magnetofon, şi mă liniştesc şi mă-nseninez şi-adorm şi-mi spun: « Ce fericită sînt că mi-a fost hărăzită o lună de minune-n viaţă. Eu am o lună de fericire pe care nimic n-o poate schimba, pe care nimeni nu mi-o poate lua. Doamne, cîţi oameni pot spune c-au fost o lună fericiţi în viaţa lor ?». Şi deodată mă simt bogată, mă simt dăruită cu cea mai frumoasă bogăţie-a lumii. Şi bogăţia asta este de două ori extraordinară: este abstractă — urma rămasă-n inima mea; şi materializată — într-un copil.
— Ţi-a părut vreodată rău că m-ai întîlnit ?
— Nu mi-a părut. Şi-acum, cînd văd că nu m-am 99 DOI
I
ILEANA VULPESCU
înşelat asupra ta, cînd văd cît de cinstit eşti, mă socotesc mai bogată decît înainte. îţi spun acum ce n-ar trebui să-ţi spun: de multe ori în ăştia cinci ani te-am urît. Uram tocmai buna ta credinţă, te uram că-ţi respectai cuvîntul dat. Omul raţional din mine zicea «Respectă-1! Cîţi oameni se ţin de cuvînt ?». Iraţionalul ; din mine se revolta şi-ar fi vrut să aibă un corespondent în sufletul tău echilibrat: aş fi vrut să mă cauţi. într-un ungher din mine stătea mereu ascunsă, pitită, speranţa că-ntr-o zi aveam să ne vedem din nou. Nu-mi închi- | puiam în nici un fel întîlnirea noastră şi-n nici un loc. \ Parcă s-ar fi petrecut undeva între cer şi pămînt. De \ cînd am aflat azi că m-ai căutat şi pîn-ai venit n-am mai ştiut cu ce să-mi ocup gîndurile şi mîinile. Orice făceam iar mă-ntrebam: « Ce-o fi vrînd Pavel ? ».
Se opri brusc, dar Pavel aproape că nici nu băgă de seamă că tăceau. Cît timp durase monologul Sînzienei, în gînd el dusese un aprig dialog cu ea, atît de aprig, încît nu găsi de cuviinţă să-1 traducă-n vorbe în ' momentul cînd Sînziana tăcu. !
«Pe mine nu mă-ntrebi cît te-am urît în vremea asta ? Eu care n-aş omorî o muscă, te-aş fi călcat în picioare. Nu-mi era gîndul ' decît la tine. Cu tine se sfîrşiseră femeile de pe | lume, se prădase lumea de femei. Tu sau nimeni. ! Dac-ai fi murit n-aş fi suferit atît. Să te fi ştiut a nimănui. Ştiam că mă iubiseşi, măcar luna aceea ştiam că mă iubiseşi. Şi totuşi... Mă-n-doiam de dragostea ta. Mă-njoseam pe mine însumi zicînd: „Am fost o aventură cum cine ştie cîte-avuseseşi şi cîte aveai să mai ai". în momentele acelea, cînd mă-njoseam pe mine DOI 100
ARTA CONVERSAŢIEI însumi, îţi spuneam cele mai hidoase lucruri, îţi puneam cele mai indiscrete şi mai indecente-n-trebări şi sfîrşeam cu un fel de scrîşnet, după ce te culcam cu toţi bărbaţii din lumea asta, sfîrşeam cu un scrîşnet: „Femeie ticăloasă, femeie ticăloasă, ce-ai avut cu mine, fecior curat care ţi-aş fi dat şi sufletul ? Femeie ticăloasă!". Şi-aş fi vrut să zbori spre mine, să nu-ţi păstrezi cuvîntul prin care ne legasem să nu ne căutăm unul pe altul. Cît te-am urît!».
— Tu nu ştii cît poate urî un bărbat, Sînziana. De unde să ştii ? îi spuse Pavel ca pe-o continuare firească a gîndurilor de mai înainte. în bărbaţi, şi mai ales într-unii, toate lucrurile sînt mai puternice, nu ştiu dacă mai persistente, dar mai puternice. O chestiune legată desigur de hormoni, pentru care nimeni n-are nici un merit. De-aceea, printre bărbaţi se află cei mai mulţi eroi, cei mai mulţi inventatori. în afară de condiţia lor fizică privilegiată şi de cea morală, privilegiată de asemenea, chiar în condiţia unei perfecte egalităţi, rămîn foarte deosebiţi de femei. Nu mă laud c-aş cunoaşte bine sufletul femeii. Nu sînt cine ştie ce psiholog. Dar atît cît îl cunosc, să nu te superi, cred că-n cinci ani n-ai suferit mai mult decît mine. M-aşteptam să-mi zîmbeşti dispreţuitor sau neîncrezător, dar văd că n-o faci.
— Sînt foarte modestă în privinţa presupunerilor mele despre oameni. îmi spun mereu că nimeni nu ştie ce e-n sufletul altuia.
(«Dacă n-aş şti cît a suferit Tudor cînd 1-a lăsat Irina şi s-a dus după doctorul Iordache... ».) Pavel încuviinţă din cap.
— Tu ai avut de-nfruntat opinia publică şi nu e 101 ' DOI
ILEANA VULPESCU
puţin lucru. Suferinţa ta era obiectivată şi mărită de lupa aceea necruţătoare, şi uneori deformantă, care e opinia publică. Suferinţa mea era pur subiectivă şi zăcea-n mine şi mă rodea ca o boală. Te-am urît cum n-am urît pe nimeni, fiindcă n-am iubit pe nimeni cum te-am iubit pe tine. Asta a fost.
— Pavele, îţi pare rău că m-ai întîlnit ?
Pavel se uită lung la ea. Spre deosebire de mulţi oameni care, contemplînd după ani un fost obiect al iubirii lor, nu mai înţeleg cum se declanşase-n ei focul pentru-acel obiect, întrebîndu-se de multe ori « Cum am putut eu să iubesc aşa ceva ? », spre deosebire de aceştia, Pavel înţelegea de ce-o iubise pe Sînziana Hangan şi-n-cepu să se teamă c-ar fi putut s-o iubească din nou.
— Să-mi pară rău ? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină (Sînziana tresări), mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atît de frumos ? Dacă mîine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune s-aleg, înfăţişîndu-mi de la-nceput şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege, Sînziana. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale, şi-ţi mulţumesc, cum îi mulţumesc Lui, c-ai lăsat urma verii aceleia, c-ai adus-o pe lume. Ea e-un adevăr. Dacă fiecare stare de har s-ar preface-n ceva, lumea ar trebui să fie-acoperită numai de frumuseţi. Măcar o dată-n viaţă şi tot îl atinge aripa harului pe fiecare din noi, măcar o dată ne simţim fiecare-n faţa adevărului, simţim cum ni se-arată. Mi-e milă de cei care trăiesc doar ca o insulă în mijlocul unui ocean de rutină.
(«E-atîta rutină pe lume şi-atît de puţin adevăr». Sînziana închise ochii şi i se păru că un bărbat înalt, în bluză de chirurg, ţinînd într-o mînă masca de la sală, se frînge din toată-nălţimea şi-i apasă corpul cu DOI 102
ARTA CONVERSAŢIEI obrazul şi-i sărută o pernă imaginară, sfiit şi cucernic.
« Domnule doctor Gheorghe Vladimirescu, vă mulţumesc că v-am iubit. Faceţi parte din harul meu».)
— Sînziana, te respect şi te-admir pentru curajul tău. Să ai curaj să faci un copil nelegitim şi să ai curaj să-nfrunţi părerea lumii că l-ai făcut cu un ticălos, că numai un ticălos nu-şi recunoaşte copilul...
— Asta mă durea cel mai mult. Că mai toată lumea presupunea că l-am făcut cu un ticălos care, probabil, ma păcălise că « mă ia » şi pe urmă nu mă luase. Dar «bună-voinţa» se răsfrîngea şi-asupra mea. Nici eu nu scăpăm mai ieftin. Făcusem acest copil ca să « agăţ », desigur, pe cineva, pe cineva important, că doar nu era să-1 fac aşa la-ntîmplare, de vreme ce acest copil era o trambulină pentru mine. Cu cineva însurat, desigur, să-1 despart de-o biată nevastă, femeie cinstită. Lumea-i foarte generoasă cînd e vorba să te-mproaşte cu lături, foarte generoasă. Unii se uitau la mine cu o milă prefăcută, ca la un copil tîmpit, alţii cu plăcerea pe care-o simte omul «cinstit» cînd îl vede înşelat pe-nşelător. Apoi era atitudinea bărbaţilor din jurul meu, care mai toţi se credeau îndreptăţiţi, aproape datori, să-mi propună exerciţiile preliminare facerii copiilor. Niciodată ca-n timpul sarcinii cu Ana şi ca-n următoarele cîteva luni, pînă s-au mai potolit lucrurile, n-am avut prilejul să văd atîta aramă dată pe faţă, să-mi stric părerea despre-atîţia oameni. Dacă oamenii pot gîndi atîta murdărie despre un om, gîndul ăsta este un simptom al murdăriei din ei. Dacă le-aş fi spus adevărul nu m-ar fi crezut; ar fi zis că le-ndrug o poveste bună de-adormit copiii sau m-ar fi crezut idioată, mazochistă; în orice caz, nu în toate minţile. Am avut însă şi două surprize plăcute. « Surpriză » nu e cuvîntul 103 DOI
ILEANA VULPESCU
potrivit. Ci mai degrabă confirmarea unor păreri despre nişte oameni. Doi oameni, prieteni, absolut prieteni, s-au oferit s-o recunoască pe Ana. E tonic să vezi că există o solidaritate umană şi nu numai în cauzele rele.
« Cutra aia de domnişoară doctor Neacşu... „Mare curaj pe dumneata, doamnă doctor, să faci al doilea copil şi-n ce condiţii!". „Chiar, mare curaj", îi sărise-n ajutor Silvia Capan, biochimista. M-am uitat la ele: una măruntă
— doctoriţa Neacşu, cu un cap de mîţă zburlită (la care te frapau buzele senzuale, dinţii albi şi puternici, ochii cu arţag posomorit), cu bust frumos modelat (drept care avea-ntotdeauna grijă să nu-şi încheie toţi nasturii de sus de la bluze), cu bazin generos pentru statura ei, placat în faţă cu un pîntece bombat cît trebuie, iar în spate cu un curişor gogoneţ pe care-ţi venea mereu să-1 ciupeşti, cu picioare nervoase, cu muşchi proeminenţi, mergînd ca o ghiulea ieşită proaspăt din gura tunului, sugerînd prin toată alura o ploşniţă intrepidă pornită la supt sînge.
Vreo şase ani se ţinuse cu doctorul Staicu, pe care-1 iubise şi care-o iubise. într-o zi, Staicu, sătul de răutatea ei, de sforile pe care le trăgea
— de la otgon pînă la mătasea-broaştei — de umbletele insei după măriri şi după titluri, o dăduse dracului şi se-nsurase — spre cinstea lui
— cu-o asistentă medicală, fată la locul ei, blîndă şi bună, care-i spusese de la bun-început că ea vrea casă nu amant, fie el şi chirurg vestit, şi care-i făcuse la iuţeală doi băieţi şi-o fată, scu-tindu-1 de ţîfnele, de lacrimile, de tocurile dom-
DOI 104 105
ARTA CONVERSAŢIEI nişoarei doctor, care sunau ca o toacă de cruciadă pornită-mpotriva-ntregii lumi. Dacă nu murise-atunci de ciudă, de durere-adevărată şi mai ales de orgoliu jignit, domnişoara doctor avea toate şansele s-apuce suta de ani.
Cealaltă, Silvia Capan, biochimista, era o femeie frumoasă şi mai ales frapantă, care la patruzeci şi opt de ani nu arăta nici treizeci şi cinci. îmbina cele trei elemente esenţiale ale frumuseţii feminine: formă, carnaţie, colorit, înaltă de 1 metru 71, cîntărea 60 de kilograme distribuite cu atenţie farmaceutică. Dacă sculptorul era artistul care trebuie să ştie ce să elimine dintr-o piatră, natura, în cazul Silviei Capan, fusese maestrul care ştiuse ce imperfecţiuni mărunte să lase operei finite: pe cele menite nu să-i strice armonia ci s-o facă mai caldă şi s-atragă atenţia asupra ei. Privită-n ansamblu, Silvia părea un lujer încununat cu un boboc roz-alb de trandafir, desfăcut cochet şi dînd imbold spre cercetarea petalelor înrourate în care bănuiai că se-ascund catifelări şi subtile parfumuri.
Eu n-am văzut pînă la ea, şi nici de-atunci încoace, o carne care să aibă strălucirea compusă, tainică şi mată, amestec de lumini şi de umbre, incomparabila strălucire a perlelor, pe care-o are carnea ei.
în acest ansamblu clasic, susceptibil totodată şi de comparaţii romantic-desuete, natura se jucase niţel de-a barocul. Pe-un chip cu un contur pe care l-ar fi invidiat antichitatea, pornind de sub o frunte riguroasă ca un fronton de templu, dintre doi ochi de necrezut cît de mari şi de albaştri puteau fi, pornea un nas lătăreţ şi
DOI
ILEANA VULPESCU
scurt din care dalta sculptorului, pe de-o parte, retezase vîrful, pe de alta, n-avusese timp să taie prisosul; dedesubtul acestei imperfecţiuni, o altă scăpare voită: gura cu buze frumoase şi cărnoase, pe care-o făceau şi mai ispititoare dinţii desăvîrşiţi, de-un alb sclipitor, înfipţi în maxilare cu un uşor şi provocator prognatism, gură din care ieşea o voce joasă, niţel răguşită, peste care parcă se trecuse cu glaspapir ce-i luase netezimea condimentînd-o în schimb, cu un grăunte de vulgaritate, plin de promisiuni, ca o prună — de zeamă.
La genunchi, picioarele ei zvelte aveau o curbură abia perceptibilă. Ţi se părea că le ţine niţel crăcănate ca să facă pe copilul prost. Braţele, fine ca o aripă de porumbel, se terminau cu două mîini străine de neamul zburătoarelor: late, pătrăţoase, cu degete boante cărora parcă le trăsese careva un satîr, mîini care la o privire atentă nu te frapau atît prin urîţenie cît printr-o indiscutabilă vulgaritate. Ceea ce nu le-mpie-dicase de cînd se ştiau pe lume să fie-acoperite de sărutări. Din adolescenţă şi pînă la patruzeci şi opt de ani cîţi avea-n momentul acela, Silvia Capan nu-şi schimbase genul, amestec de clasic şi de french cancan, perfect asortat cu clasicismul şi cu barocul făpturii ei; coafură blondă lăiaţă, cu laţe pe frunte, fard puţin dar esenţial, subliniind albăstrimea ochilor şi agresivitatea gurii, îmbrăcăminte turnată, din ţesături care se mulau ca pielea pe trup, pînză topită, casa, triplu voal, velur — cu cîte-un umăr căzut şui, croieli clasice la stămburi fistichii, croieli fistichii la stofe de mare fineţe, cu un mers drept, fără fîţîieli,
DOI 106
ARTA CONVERSAŢIEI dar nu ştiu cum că parcă lăsa mereu în urmă o fesă, numai bine cît să nu dea pace ochiului spectator.
Eu, înainte chiar de-a o cunoaşte, o clasificam drept „genul parşiv". Tudor, cu gura lui spurcată, îi zice „gen servitoare unguroaică hoaţă care, la trei zile după ce-ai angajat-o, se culcă cu domnu' ".
Din adolescenţă şi pînă la patruzeci şi opt de ani, Silvia Capan nu-şi schimbase nici genul moral, gen cu miros infailibil la ban — ban+amor. Niciodată unul fără altul. Ubi pecunia ibi amor. în facultate, fusese măritată, din dragoste, cu un chirurg. în timp ce colegele ei umblau în loden, Silvia purta petit-gris, marmotă, boarfe din pachete, se dădea cu parfumuri franţuzeşti dintre cele mai scumpe. Cînd se terminase amorul, se terminase şi căsătoria, nu înainte ca Silvia care, altminteri, învăţase foarte bine — nu înainte ca ea să-şi aleagă un post. Urmase la rînd un pictor: mare amor mare şi cu acela, în vremea cînd mama avea 600 de lei pe lună, pictorul Silviei cîştiga 9—10 000, tot pe lună. Aproape-n fiecare seară mergeau la restaurant, fiindcă Silvia, deşi gospodină foarte pricepută, adora să meargă la restaurant unde totul se potrivea cu făptura ei de cover girl sau, în limbaj mai belle epoque, de regină de operetă. Dar cum amorul nu moare ci trece, vorba lui Tudor Muşatescu, nici amorul (consfinţit prin căsătorie) cu pictorul nu ţinuse mai mult de patru ani, cam cît amor acordă şi Freud unui cuplu. Urmaseră apoi cîteva legături nemaritale, dar tot amoroase şi tot fructuoase, printre care un 107 DOI
ILEANA VULPESCU
doctor, niţel mai tînăr decît ea, care-i cumpărase un apartament. Unii, mai pesimişti de felul lor, ziceau că-i dăduse numai banii de acont, în momentul cînd se petreceau cele pe care mi le-aduc acum aminte, Silvia era deja cuplată cu doctorul Predoiu, chirurg-cardiolog de mîna-n-tîi, cu vreo zece, dacă nu cu doisprezece, ani mai tînăr decît ea. Pe chipul Silviei vedeai totdeauna mulţumirea şi echilibrul pe care le dă omului inteligent viaţa trăită după pofta inimii, „De cînd mă ştiu am fost o femeie semi-ntreţinută" zice ea despre sine, fără sfieli ipocrite. „Semi-ntreţinută — dar numai de cine mi-a plăcut", în viaţa ei n-a făcut rău cuiva, dar bine numai atît cît să nu se deranjeze prea mult, binele care-i stătea strict la-ndemînă, căci instinctul de conservare este trăsătura cea mai pronunţată a caracterului Silviei.
M-am uitat la ele, la Silvia şi la doctoriţa Neacşu. în primul moment mi-a venit să le spun: „Ia mai duceţi-vă dracu' şi nu-mi purtaţi mie de grijă", apoi mi-am adus aminte sfatul mamei: „Nu-ţi bate joc de nimeni niciodată, iar răului răspunde-i cu bine". „Doamnele mele", m-am trezit eu spunîndu-le, „cred că eu am făcut copiii ăştia, şi pe primul şi pe-al doilea, fiindcă nu sînt atît de optimistă şi-atît de echilibrată ca dumneavoastră. Nu-mi ajungea o greutate într-o mînă, mi-a trebuit şi-a doua, ca să mă echilibreze în mersul acrobatic pe frînghia vieţii. Omul trebui' să fie pregătit ca oricînd să poată trăi singur. Eu presupun că n-aş fi-n stare. Undeva-n subconştientul meu cred că era şi teama de singurătatea bătrîneţii. S-ar
DOI 108
ARTA CONVERSAŢIEI putea să nici n-o apuc". „Dacă faci copii cu gîndul la bătrîneţe s-ar putea să te păcăleşti", a zis doctoriţa Neacşu cu un aer înţepat, ca de obicei. („Asta parcă tot timpul are-un ardei în cur", vorba lui Tudor). „Ce au părinţii noştri de la noi ?...", a zis şi Silvia cu un aer de nostalgică părere de rău. „Ce să aibă, doamnă ?", am zis eu. „Dumneata ce crezi că ai să ai de la copii, doamnă doctor ?", m-a luat iar în şfichiul biciului domnişoara doctor Neacşu. „Tot o să am ceva, domnişoară doctor. La vîrsta cînd dumneavoastră, cele fără copii, o să creşteţi cîini şi pisici şi n-o să mai ştiţi ce mărci de pro-gesteron să-nghiţiţi ca să mai amînaţi cinci-şase luni menopauza — solul ăsta care ne vesteşte că ne-a cam trecut făina prin traistă — atunci eu am să am nepoţi. Ei au să-mi aducă aminte că sînt o femeie coaptă bine şi că e cazul să-mi bag toate minţile-n cap şi că-n loc de a-mi restaura toată ziua frumuseţea-n oglindă, mai bine să-i şterg pe ei la fund".
în momentul acela, m-a chemat doctorul Staicu la sală. Mi-a părut şi-mi pare rău şi azi că le-am spus un adevăr atît de dur şi cu vorbe tot atît de dure. Dar nu mă adresasem numai lor: mă adresam unor stiluri de viaţă. Eu nu-mi manifestam dezaprobarea faţă de stilul de viaţă al nimănui. De ce era nevoie ca atîta lume să-mi atragă atenţia că-1 dezaproba pe-al meu care nu incomoda pe nimeni cu nimic ? Le-am spus „la revedere" pe un ton cordial şi le-am îmbrăţişat cu o privire de soră. Nişte biete femei şi ele ! Mi-a venit să rîd fiindcă mi-am adus aminte o vorbă de-a lui Tudor despre ele: „Şi Hitler 109 DOI
ILEANA VULPESCU
le-ar fi selecţionat pentru prăsilă: pe Silvia — de frumoasă şi de oscior de curvă, iar pe Nec-şoaia — pentru bazinul eicâre-ar fi ţinut de minune gemeni şi i-ar fi slobozit ca pe cireşe". Mi-aduc mereu aminte de-aceste femei şi nu pentru că doctoriţa Neacşu a răsuflat uşurată cînd m-a văzut debarcată de la chirurgie şi nici pentru că Silvia a-ncercat să-1 înduioşeze pe Voicu Marin în favoarea mea, ci pentru valoarea lor teoretică-n viaţa mea, ca exponente a două concepţii de viaţă ducînd la acelaşi rezultat».
Uşa dinspre vestibul se deschise şi-n sufragerie apărură Măria şi Tudor Şerban, cu Ana şi cu Şerban în braţe.
— Bună seara, ziseră-ntr-un glas Măria şi Tudor, rămînînd pe loc, iar cei doi copii, care stăteau agăţaţi de gîtul lui Tudor ca de-o creangă, mormăiră şi ei ceva.
— Domnul doctor Tudor Şerban, domnul doctor Pavel Vlas, domnul Şerban Şerban, iar cu domnişoarele te cunoşti, făcu Sînziana prezentările.
— Dumneavoastră eraţi ? ! zise Măria care-1 recunoscuse din primul moment. Ce fac băieţeii ?
— Sărut mîna, cel mare, în sfîrşit la grădiniţă, cel mic — la creşă.
— Domnule doctor, sînteţi cumva din Cluj ? i se adresă Tudor.
Pavel încuviinţă din cap, cu ochii la Ana.
— Soţia dumneavoastră e hematolog ? Pavel încuviinţă din nou.
— Vă rog să-i spuneţi că mi-e dor de ea. Ţineţi minte numele meu? Tudor Şerban. Aşa mă cheamă.
ARTA CONVERSAŢIEI
— II ştiu, domnule doctor. Mereu vă pomeneşte Iulia mea. întruna vorbeşte de doctorul Tudor Şerban.
— Şi noi vorbim mereu despre ea-n laborator şi-o cităm, Mi-e tare dor de ea! Dacă nu era măritată să ştiţi că vă eram concurent.
— M-aş fi simţit foarte onorat de-asemenea concurenţă, îi răspunse Pavel, mulţumindu-i printr-o-nclinare a capului.
Sînziana îi cuprinse pe amîndoi dintr-o privire şi-şi dădu seama că se plac. « Slavă Domnului, că s-ar putea să se mai vadă şi de-acum înainte, fiindcă pînă nu s-o-nsura Tudor din nou ca să mi-1 ia careva de pe cap, dragul meu, şi parcă văd că o să-mi pară rău — vine-aici zi şi noapte, ca un pui lăsat de mamă ».
Soneria sună scurt şi apăsat. Măria se-ndreptă spre vestibul, dar Sînziana îi făcu semn să stea.
De data asta, Sînziana se uită prin vizetă. Prin spaţiul cît un clişeu microradiografie, de după nişte lentile dreptunghiulare înrămate în negru, o privea o pereche de ochi albaştri. Sînziana lasă pleoapele pentru a-şi stăpîni emoţia pe care i-o trezea dintr-o zi anume privirea albastră în faţa căreia lentilele, i se părea ei, erau mai mult o pavăză decît un mijloc de corectare a unei vederi deficiente.
Deschise ochii şi o dată cu ochii deschise uşa.
— Domnule doctor...
— Sărut mîna, zise doctorul Murgu, în timp ce-i întindea un buchet de trandafiri vişinii ţinînd în aceeaşi mînă hîrtia din care-i scosese.
— Vă mulţumesc, ce frumoşi sînt! zise Sînziana luînd cu o mînă trandafirii, cu cealaltă hîrtia. Vă rog să intraţi.
— Stau numai cinci minute. Sînt cu un taxi. Mai am de văzut trei copii în seara asta. Am crezut că plouă, UI DOI
ILEANA VULPESCU
îi spuse el în timp ce-şi scoase balonseidele, « fîşul», i şi-l atîrnă-n cuier.
Sînziana îl privi în faţă.
— S-a-ntîmplat ceva ? o-ntrebă doctorul Murgu.
— Nu... de ce ? (« Psihiatru ar fi trebuit să vă
faceţi».) i
— Mi se pare ceva-ncordat în privirea dumneavoastră. De obicei, sînteţi calmă, relaxată. S-ar putea să g mă-nşel. i
— Vreau să pun trandafirii-n apă.
— Nu-i puneţi aici ? o-ntrebă el, arătîndu-i cu mîna oala ţărănească de sarmale, cu două mănuşi, improvizată-n vas de flori, plină de crizanteme, aşeza-tă-ntr-un colţ al vestibulului.
— Nu. Mai întîi, pentru că florile ţin mai mult cînd nu le-amesteci între ele...
— Asta « mai întîi », şi pe urmă ?
Deşi foarte distrat, uneori absent cu desăvîrşire la ceea ce se petrecea-n jurul lui — ca mulţi oameni care se concentrează asupra gîndurilor proprii — doctorul Murgu te urmărea însă cu logica pînă-n pînzele albe, cînd subiectul îl interesa. Cum ştia că Sînziana n-avea ticuri verbale, o trăgea acum la răspundere, vorba vine, pentru acel « mai întîi».
« Oricît te-ai supraveghea, uneori nişte gînduri ies la iveală prin cîte-o vorbă care o ia razna », se gîndi ea.
Tăceau amîndoi. Doctorul îşi dădu seama că-ntre-barea-i scăpase şi că făcea parte dintre acele-ntrebări pe care nu le pui deoarece răspunsul lor este obligatoriu indiscret. Uitîndu-se la Sînziana, tocmai se pregătea să-i abată atenţia spre ceva anodin, cînd glasul ei, niţel răguşit, îl făcu să tresară.
— Mai întîi, fiindcă durează mai mult dacă nu le-amesteci şi-apoi fiindcă n-amestec niciodată florile de DOI 112
ARTA CONVERSAŢIEI la dumneavoastră cu alte flori. «Adevărul e cea mai. bună minciună. Are să-nţeleagă ce-are să vrea şi dacă are să-nţeleagă adevărul, cu-atît mai bine. Oare ?».
Sînziana deschise uşa dormitorului, luă un vas de fiori de pe-un dulap şi se-ndreptă spre baie. Doctorul Murgu o urmă fără nici un cuvînt. Nu se-aşteptase deloc la acel răspuns. El nu corespundea codului după care se orientau relaţiile dintre ei. în baie, se uită la maldărul de rufe puse la clătit în cadă.
— Cine le-a spălat ?
— Eu, în colaborare cu ea, sau ea-n colaborare cu mine, zise repede Sînziana, arătîndu-i maşina de spălat, în sfîrşit, aveau un subiect de conversaţie fără spini.
Răzimat de usciorul băii, doctorul Murgu se uită la Sînziana cum, aplecată peste cadă, umple vasul cu apă. Se gîndi la rufele care-aştepîau să fie-ntinse, strînse, călcate. «Cîtă vreme irosită». Privirea lui urcă din maldărul de ţesături colorate spre talia subţire, poate prea subţire pentru şoldurile destul de pronunţate, sugerînd o amforă, continuate lin de coapse pe care le bănuiai dolofane sub fusta-n carouri. Cu mintea legănată de-un amestec de tristeţe şi de voluptate, doctorul Murgu uită să mai vorbească.
Sînziana ar fi vrut ca vorbele ei de mai-nainte să n-aibă nici o importanţă pentru doctorul Murgu. Gîndurile lor, ale unuia despre celălalt, trebuiau să urmeze un traseu rectiliniu, stabilit printr-o convenţie nerostită, respectată în cei cîţiva ani de cînd se cunoşteau, cum sînt respectate numai convenţiile nedeclarate şi nedeclarative, pe care nici o patalama nu se face 113 DOI
ILEANA VULPESCU
că le-ar consfinţi. «Cea mai bună disciplină sufletească tot dreptul „coutumier" rămîne », se gîndi Sînziana. în cadrul acestui sistem, ea hotă-rîse mai demult că pentru a-şi păstra un om, în imaginaţie, neschimbat ca un mit, condiţia esenţială era să nu-1 orizontalizeze nici cu fapta, nici cu gîndul. Omul trebuia scos din sfera erotică. Trebuia scutit, apărat de sfera aceasta care aplatizează, care te face asemănător cu alţii.
«Poate că n-am dreptate, dar ţin la părerea asta. O parte din gîndurile noastre este corespondentul condiţiei noastre „nearticulate", iar cealaltă parte este corespondentul condiţiei noastre „articulate", al condiţiei noastre verticale. Gîndurile noastre vorbesc aceste două limbaje, în acelaşi timp. Un limbaj rudimentar, cu un singular dar cu mai multe pluraluri, şi un limbaj abstract, cel care 1-a dat pe Shakespeare şi pe Beethoven, divinităţile mele. La această înălţime vreau să vă păstrez, domnule doctor ». Sînziana avu o privire jenată cînd dădu cu ochii de doctorul Murgu. Era obişnuită să i se adreseze, în gînd, zilnic, chiar atunci cînd nu-1 vedea şi nu-1 auzea cu lunile. Aşa cum uitase acum de prezenţa lui, de multe ori uita de absenţa lui şi se trezea şoptind, drept răspuns la o-ntrebare mută: «da, domnule doctor, e-adevărat». Treceau amîndoi peste acest răspuns indiscret şi-şi continuau mai departe conversaţia-n gînd, în gîndul ei.« Nimeni n-ar vrea să creadă că o femeie cu doi copii, care de-abia-şi trage sufletul de ocupată ce-i, cu o meserie ca a mea, un om activ, prezent, cu un spirit supărător de critic, trăieşte atît de mult
DOI 114
ARTA CONVERSAŢIEI în imaginaţie. Copiii au parteneri imaginari de joacă. Eu îl aveam pe Ghiţă Vizon, motanul Ioanei, „personaj" real, dar absent din viaţa mea. Măria îşi crease un personaj care se chema cînd Dana, cînd Pia. Ana o avea şi ea vreun partener, dar cum este ea tăcută nu ni-1 spune. Cînd m-am vindecat, nu ştiu de fapt nici cum, nici cînd, în sfîrşit, cînd m-am trezit vindecată de nenea Daniel, nu-mi venea să cred că mi s-ar mai putea-ntîmpla acelaşi lucru la mai mult decît dublul vîrstei de-atunci. Cînd fac pe psiha-nalista şi mă iau ca subiect pe mine însămi, diagnostichez trăirile-acestea pe planul imaginaţiei şi neconvertirea lor în realităţi drept un rest de copilărie, expresie de fapt a nevoii de ideal. Mă bucur că mi-a rămas această sete, această foame de intangibil, că ea respiră o dată cu mine, că-n noianul de vorbe, de gesturi, de acţiuni zilnice găsesc nişte momente-n care să fiu sigură că trăiesc: copilăria nealterată din mine, setea de ideal vă scot la lumină, domnule doctor, trăgînd o perdea peste rutina zilnică. Zeitate familiară a gîndurilor mele, apăreţi firesc. Şi vorbim. Vorbiţi ce este mai bun în mine. O dată mi s-a părut că intuiţi copilăria din mine. întîmplător să-mi fi scris, într-un caiet, cu scrisul dumneavoastră ordonat şi drept, cuvîntul lui Brâncuşi: „quand nous ne sommes plus en-fants nous sommes deja morts" ? Nu cred. Dumneavoastră nu vă lăsaţi dominat de întîmplător».
115 DOI
ILEANA VULPESCU
Sînziana se-ndreptă cu vasul de flori în mînă,
— Ce fac fetele ? o-ntrebă doctorul Murgu,
— Mulţumesc, o să le vedeţi numaidecît, răspunse Sînziana, în timp ce lua cîte-un trandafir din chiuvetă şi-i aşeza-n vas.
Zgomotul apei, gîndurile ei despre doctorul Murgu, o făcuseră să-i uite, dar să-i uite cu totul pe cei din sufragerie,
— Să mergem, îl invită Sînziana pe doctor. Acesta se lipi de tocul uşii, lăsîndu-i loc să treacă, în sufragerie, Şerban şi Ana se jucau. «Eu helicop-
tam şi tu erai un pasager », îi propunea Şerban fetiţei. Pavel Vlas, cu vorba lui molcomă, îi descria lui Tudor Şerban un drum prin Munţii Apuseni, necunoscut de turişti, drumul care ducea-n satul bunilor lui dinspre tată.
Maria-1 asculta şi-1 măsura nestingherită, în-trebîndu-se ce căuta-n casa lor omul ăsta pe care era limpede că Sînziana îl cunoştea, dar despre care nu pomenise niciodată.
înalt, vînjos, cu o tunsoare intermediară, între cea nemţească şi cea cu perciuni, a momentului — tunsoare care-ncerca să nu contravină prea mult modei — cu părul din faţă dat cam trei sferturi pe stînga, fără să facă însă cărare, îmbrăcat corect, dar dînd impresia că, totul fiind prea nou şi nedat cu corpul, îl ţine pe la-ncheie-turi, Pavel Vlas avea un aer greoi sau, mai degrabă, stîngaci. Cum îi lua seama, ascultîndu-i atent povestirea, Măria dădu cu ochii de mîinile lui DOI 116
ARTA CONVERSAŢIEI mari ca nişte lopeţi de lemn noduros, mîini care stăteau ţepene pe lîngă trup şi doar din cînd în cînd, ca pentru a-şi confirma existenţa, îşi îndoiau reflex degetele.
«Toată stîngăcia de la mîini i se trage», observă Măria şi gîndul ăsta o-nduioşă.
« Ăsta e-un om cumsecade, om al lui Dumnezeu, cum ar fi zis Maica. Ardelean de la ţară. Numai ţăranul cînd nu munceşte nu ştie ce să facă cu mîinile, de-aceea bărbaţii le ţin ca pe nişte prăjini atîrnate fără rost pe lîngă trup, iar femeile şi le-aşează-n poală ca pe nişte vite ostenite, la iesle, cum zicea Buniţa. Cît de firesc îşi mişcă Tudor mîinile, iar tu, săracul de tine, parcă le ai bătute-n cuie. Un negru şi-un japonez nu s-ar deosebi mai mult ca ăştia doi. Tudor orice-ar pune pe el parcă aşa 1-a făcut mă-sa. Totu-i vine bine », se gîndi Măria.
« Şi mama, ce frumoasă e ! Are nişte picioare superbe. E superbă toată. Nu-nţeleg cum nu s-or îndrăgosti de ea toţi ăia de la ea de la Institut ! Şi bou' ăla de tata s-o lase pentru-o... Dar doctorul Murgu... i-o fi doar milă de ea ? ».
Gîndul că i-ar putea fi milă cuiva de mama ei o enervă. «N-are-albeaţă-n ochi, n-are un picior mai scurt şi-o mînă mai lungă, aşa că s-o slăbească toţi cu mila lor», îşi continuă Măria gîndul şi — moştenire de la Sînziana — ca să-1 alunge, se ridică-n picioare, gata să-şi afle o ocupaţie. Dînd cu ochii de doctorul Murgu îi veni să rîdă că o găsise paraponul în legătură cu presupusa lui milă pentru Sînziana şi-i ceru 117 DOI
ILEANA VULPESCU
iertare-n gînd. «Ce mi-o fi venit ? Auzi! să cadă năpasta tocmai pe tine, dragul mamei, tu care eşti un bun şi-un iubit». Tuturor persoanelor dragi, Măria le spunea în gînd «dragul mamei» şi «tu», unindu-i într-o confrerie pe care-o botezase O. D. M., ceea ce  voia  să-nsemne   «obiecte dragi   Măriei».
Şerban şi Ana strigară-ntr-un glas «nenea doctoru' » şi-1 apucară pe doctor cu braţele de picioare. Astfel sechestrat, doctorul Murgu îi sărută Măriei mîna ca unei persoane mari, dădu mîna cu Tudor şi cu Pavel Vlas. îi sărută pe creştet pe protejaţii lui cei mici şi le-ntinse cîte un «Donald» din plastic, iar Măriei un pix cu mai multe culori.
— Cine credeţi, domnule doctor, că vine-n locui răposatului ? Staicu sau Gancea ? îl întrebă Tudor pe doctorul Murgu.
— După cît părea de «animat» azi dimineaţă, şi după cîtă pietate optimistă arăta în organizarea funeraliilor răposatului, cred că Staicu vine. Se purta ca un succesor de drept.
— Şi eu cred că el vine, zise Sînziana, amintindu-şi tonul cu care Staicu-i spusese de dimineaţă: «Poate o să lucrăm din nou împreună». Elementul dubitativ «poate » fiind doar retoric. Sînt curioasă cît de prieten o să mai rămînă cu Gancea. Am văzut ce s-a ales din prietenia lui Sabău cu Deleanu cînd s-au împărţit şefiile la noi. Iartă-ne, Pavele, că vorbim despre nişte lucruri străine ţie.
(Sînziana ezită înainte de-a-1 tutui pe Pavel de faţă cu alţii, dar îşi învinse nehotărîrea gîndindu-se DOI 118
ARTA CONVERSAŢIEI că aşa era cinstit faţă de Pavel şi faţă de ea însăşi.)
— Oamenii-s peste tot la fel. Numele doar îs altele, zise Pavel, mişcîndu-şi pentru prima oară o mînă, cu care parcă voia să niveleze nişte lut.
Doctorul Murgu îşi luă rămas-bun fără nici o explicaţie, lucru ce-1 miră pe Pavel Vlas, fiindcă i se păru cu totul neaşteptat din partea cuiva care nu părea pus pe fugă, ci mai degrabă dispus să se-aştearnă la taifas.
Deşi Pavel Vlas nu-şi manifestă-n nici un fel această nedumerire, Tudor se simţi dator să-i explice comportamentul insolit al doctorului Murgu.
— Doctorul Murgu duce o luptă permanentă anti-cronometru. Trăieşte pe apucate. Nu ştiu cînd doarme şi cînd mănîncă. Este fugărit de timpul care e prea strîmt pentru generozitatea lui, pentru risipa lui de sine. Se-ntoarce zdrobit acasă, la 11 noaptea, să zicem, şi tu-1 chemi la un copil bolnav la 1. Şi el vine.
— Are familie ?
— Nu sînteţi primul care pune-ntrebarea asta. Are. Nevastă, trei copii, mamă, tată. O familie, o adevărată familie pe care-o iubeşte, care-1 iubeşte şi-i înţelege felul de viaţă. în meserie, nu ştie ce e graba. Stă cu ceasurile şi observă un copil. Cînd pleacă toată lumea din clinică, el vede din nou toţi pacienţii. Vă-n-chipuiţi cîtă vreme i se duce: cînd însă vine şi el, ca tot omul într-o casă de oameni, poate sta cinci minute şi tot aşa de bine trei ceasuri. Vizitele lui şi durata lor sînt la fel de imprevizibile. Este pentru sine cînd avar, cînd risipitor cu timpul. Pare un om ciudat şi de fapt este. Eu cel puţin nu cunosc pe cineva mai distrat şi-n acelaşi timp cu-o minte mai riguros orga-119 DOI
ILEANA VULPESCU
nizată decît a lui, pe cineva mai timid şi-n acelaşi timp de-un curaj să te lase mut.
— De pildă ? întrebă Vlas care, evident, se referea ia ultima parte a afirmaţiei.
— De pildă, pe vremea cînd proaspăt răposatul Voicu Marin era cine era, şi-n această calitate tăia şi spînzura, pe vremea-aceea, doctorul Murgu, şef de secţie la nou-născuţi, a citat-o « pe ordinea de zi», cerîn-du-i mutarea din secţie pentru incompetenţă, nici mai mult nici mai puţin decît pe doctoriţa Evelina Marin, nora lui Voicu Marin, nenea cu satirul.
Voicu Marin, bun la suflet şi drept cum era, 1-a mutat pe Murgu de la nou-născuţi, iar pe noră-sa, pe care doi bani nu dădea-n particular, a făcut-o bine-nţeles şefă la nou-născuţi. Povestea e lungă. V-am spus o parte din ea ca s-aveţi idee cine e omul.
în timp ce Tudor făcea această schiţă de portret, Sînziana îl conducea pe doctorul Murgu spre ieşire, în uşă, doctorul îi întinse mîna, dar Sînziana îi spuse « merg pînă jos ». Pe scară nu schimbară nici un cuvînt. Deşi nu era prima oară cînd îl conducea pînă-n stradă, doctorul Murgu fu sigur că ceva neobişnuit se petrecea cu Sînziana şi că prima lui impresie nu-1 înşelase. îl cuprinse o stare de nelinişte. « Parcă sînt o pasăre care presimte ploaia. Extraordinar cum mă-ncarc eu cu electricitatea celor din jurul meu mai ales cînd... ».
Ajunşi pe trotuar, se aşeză-n faţa Sînzienei şi-o privi ţintă.
— Domnule doctor, doctorul Pavel Vlas este tatăl Anei, îi spuse Sînziana fără să-şi mişte privirea de la ochii lui albaştri, de parc-ar fi vrut să-i facă această comunicare pe calea tuturor simţurilor. îi întoarse spatele şi dădu să intre-n bloc. Din mers, doctorul DOI 120
ARTA CONVERSAŢIEI Murgu îi apucă o mînă pe care-şi apăsă buzele fără s-o sărute. închise ochii şi stătu aşa o vreme pe care n-ar fi ştiut s-o măsoare în timp convenţional.
« Timpul fericirii, timp fără durată », gîndi el, simţind o căldură-n tot trupul.
« Cît de frumoşi sîntem cînd spunem adevărul. Azi am înţeles ce-nseamnă să fii cuprins de-o stare de graţie ».
— Du-mă, du-mă-n Şerban-Vodă, îi spuse doctorul Murgu şoferului de taxi, şi oftă. Du-mă-n Şerban-Vodă...
Sînziana urcă scările-ntr-un suflet. Se simţea gata să plutească, descătuşată de toate legăturile, demiurg fericit să se contemple-n propriul adevăr. Se mai simţise astfel în ziua cînd îi spusese doctorului Gheorghe Vladimirescu: «Vă iubesc, domnule doctor», zi memorabilă cînd pleca dintr-o maternitate ţinînd în braţe trecerea ei în nemurire prin îndeplinirea datoriei faţă de specie, şi cînd pentru prima oară starea ei de graţie se tradusese în vorbe. Nici pînă atunci şi nici de-atunci încolo nu mai simţise nevoia irepresibilă de-a spune lucrul cel mai profund şi mai grav, după părerea ei, pe care i-1 poţi spune cuiva. Urcînd acum treptele, amintirea clipelor acelea de supremă sinceritate o izbi viu în plex. Cuvintele de-acum traduceau un amalgam de stări trecute prin diverse intensităţi, decantate într-o stare nestinsă niciodată. în sinea ei, Sînziana definea starea aceasta drept «claritate ambiguă» sau «ambiguitate clară ». Deşi ambele definiţii puteau părea un
ARTA CONVERSAŢIEI calambur..., termenii lor excluzîndu-se reciproc, Sînziana ştia că nu-şi fură singură căciula şi că-şi spune adevărul. Nu era prima oară că un adevăr părea absurd. Absurdul contrazice doar logica nu şi adevărul, categorie atotcuprinzătoare şi indiferentă faţă de cuprinsul ei.
Sînziana se opri-n uşa sufrageriei şi privi scena ce i se-nfăţişa: doi copii jucîndu-se, o adolescentă cro-şetînd, doi domni stînd amical de vorbă, luminaţi de-un amurg violet-opalin.
Părea un studiu de lumină, în care penelul artistului reuşise să redea bunăstarea interioară a personajelor. Acel tableau de genre, cu aerul lui desuet, avu darul să tragă o pînză de linişte peste pîcla agitaţiei prin care trecuse-n ziua-aceea Sînziana.
— Ziziana, i se adresă Tudor ca-n copilărie, fuseşi să-1 vezi pe defunct şi să prezinţi condoleanţe orfanilor ?
— Nu fusei şi nici nu mă duc. Eu nu sînt dintr-ăia pentru care moartea-nfrumuseţează, aşa cum astupă Zăpada murdăria.
— Parcă-1 aud pe tata.
— Şi ce, n-aveam dreptate ? N-am jucat eu comedia ipocriziei cînd aş fi avut un folos de tras, dar mi-te-acum. Iar mondenă cum nu sînt, nu simt deloc nevoia să mă duc « fiindcă-aşa e frumos ! ».
— Cred că frăulein doctor şi « curtea » o să cadă ca la paradontoză.
— Bine-nţeles. De cînd îi pîndeşte el Staicu la cotitură. Din partea mea, poate să-i ia şi dracu.
— Eu zic să mîncăm, propuse Sînziana, fără altă tranziţie.
Măria se ridică numaidecît şi scoase dintr-un sertar al bufetului o faţă de masă, pe care o desfăcu şi-o întinse. 123 TREI
ILEANA VULPESCU
— Eu am să plec,  zise   Tudor.   Hai, Şerbane.
— Mai stăm puţin, protestă băieţelul.
— Lasă-1 aici că mîine dimineaţă-i duce Măria la cinema cît sînt eu la parastasul lui Nini.
— Să trec să te iau ?
— Mulţumesc, dar am mai multe lucruri de făcut.
— Cum doriţi, doamnă.
Tudor îşi luă rămas-bun de la Pavel Vlas, duse mîna la un chipiu imaginar şi plecă.
Masa era pusă cu toate bucatele pe ea. Pe-un fund de lemn, pîinea « Dîmboviţa » stătea-ntreagă.
— S-o tai ? o-ntrebă Pavel pe Măria.
— Vă rog, zise fata, şi-i întinse-un cuţit lung cu zimţi.
Pavel Vlas întoarse pîinea cu partea de vatră-n sus şi cu vîrful cuţitului făcu într-un colţ al ei semnul crucii, apoi se-apucă s-o taie felii groase.
Măriei îi veni să plîngă. Numai străbunica ei, Simina Dorobanţu, făcea peste pîine acest semn de respect şi de mulţumire pentru hrana de fiecare zi.
Masa trecu într-o tăcere deplină. Doar din cînd în cînd — un zgomot de furculiţă lovită de farfurie, şi-a-cela înăbuşit de-un gest controlat ce restabilea o linişte nefirească.
« Se vede că nu sîntem oameni de lume, că nu ştim să umplem o tăcere », se gîndea Sînziana.
Mulţumită că masa, în sfîrşit, se terminase, Măria se grăbi să strîngă farfuriile, paharele şi tacîmurile şi să le ducă la bucătărie.
Sufrageria-şi recăpătase aspectul obişnuit, fructiera apăruse din nou în mijlocul mesei, pe pătratul ei de ţesătură aurie.
— Ce lucru frumos, rosti Pavel în şoaptă aplecîndu-se peste fructieră şi uitîndu-se-n ea ca-ntr-o fîntînă. TREI 124
ARTA CONVERSAŢIEI
— E cadoul mamei de la botez, cadou de la naşa ei. E un Galle, îi explică Măria, impresionată de sensibilitatea lui Pavel la frumos.
— Parcă ar fi un fund de mare, zise Pavel uitîndu-se tot mai atent şi mai fermecat prin pereţii vasului.
— Eu mă duc să-i culc pe ăştia mici şi pe urmă am să mă culc şi eu. La revedere, domnule doctor, şi mai veniţi pe la noi, îi spuse Măria, întinzîndu-i mîna,
— Sper, domnişoară, zise Pavel, îi sărută mîna, apoi se-aplecă şi sărută creştetele copiilor.
Rămaşi singuri, Pavel şi Sînziana, deşi stingheriţi, parcă tot se simţeau mai la largul lor decît sub privirile iscoditoare ale Măriei care, dacă n-ar fi bănuit că maică-sa şi cu Pavel aveau ceva important de vorbit între patru ochi, nu s-ar fi «retras», fiind foarte amatoare să stea de vorbă cu oameni mult mai în vîrsta decît ea.
(«Deşteaptă fată am. Are-un nas de copoi. Ăsteia n-ai cum să-i ascunzi ceva. Iar tu, săracul de tine, cum ţi-o fi fost cu-atîta lume străină între tine şi copilul tău ? Să joci comedia asta a indiferenţei. Cum mi-ar fi mie să ştiu, admiţînd prin absurd, să ştiu că am undeva un copil ? Cînd nu ştii — stai liniştit, dar cînd afli, dacă eşti om de omenie, cum să te faci că nu ştii ? ».)
— Pavele, vrei să te odihneşti pînă la ora de plecat la gară ?
— Mă gîndeam să nu te supăr şi să plec, că poate oi fi şi tu obosită.
— La cinci ani o dată, mi-o trece oboseala.
— Atunci, decît să stau întins într-un pat, cu ochii-n tavan, mai bine-om sta de poveşti. Sînziana, în vremea asta, de cînd sînt eu aici, te-ai gîndit ce să facem cu Ana ? 126 TREI
ILEANA VULPESCU
Uitasem să-ţi mulţumesc că i-ai pus numele mamei,
— Pavele, m-am gîndit, bine-nţeles. Acum, că ştii, vino s-o vezi cînd vrei.
— Nu la asta mă gîndeam eu. Mă gmdeam s-o recunosc, ştii foarte bine.
— La asta încă nu ştiu ce să-ţi răspund, trebuie să mă mai gîndesc.
— Vrei să te sfătuieşti cu cineva ?
— Mai întîi să mă mai sfătuiesc cu mine însămi.
— Să ştii că formalităţile sînt foarte simple: o declaraţie din partea mea la notariatul din sectorul tău şi-atîta tot. M-am interesat.
— De ce-ţi trebuie actul ăsta ?
— Vreau să mă laşi s-o iau în vacanţă la Cluj, s-o vadă şi mama, să se joace cu băieţii. Să ştie toată lumea că-i a noastră. Iar pîn-atunci, te rog... să nu te superi, dar trebuie să-ţi dau pensie pentru ea.
— Asta nu!
— Ba da!
— Niciodată 1
— Te dau banii-afar' din casă ? Iartă-mă căte-ntreb !
— Mă dau-nu mă dau, nu primesc,
Pavel se gîndi să mai spună ceva, dar se lăsă păgubaş, îi veni în minte că-n vară, pe plajă, Maria-i spusese data de naştere a Anei. Prin urmare, putea să facă un carnet C.E.C. pe numele fetiţei, trecînd-o la condiţii de retragere pe Sînziana, a cărei zi de naştere o ştia de asemenea.
— Ia loc, îl invită Sînziana, arătîndu-i berjera, şi iartă-mă dar vreau să mă schimb, am obosit de-azi dimineaţă-n pantofi, şi-mbrăcată de oraş.
Se-ntoarse peste vreo cinci minute, în nişte papuci cu faţă de catifea neagră, matlasată, şi-ntr-un chimonou de diftină lavand, cu nişte pătrăţele verzui şi galbene, TREI 126
ARTA CONVERSAŢIEI lung cam pînă la jumătatea genunchiului. Dintr-un sertar al bufetului, scoase nişte andrele circulare pe care era o-mpletitură din lînă groasă, vişinie, se-aşeză pe-un scaun şi, uitîndu-se la Pavel, în timp ce tricota, îl întrebă:
— Ce fac surorile tale ?
— Bine. Bine. Cea mare e-n ultimul an la Medicină şi se mărită de Anul Nou cu un coleg de-al meu, mijlocia. e-n anul III la Electrotehnică, iar a mică e contabilă-n sat la noi, la cooperativă, s-a măritat cu un inginer agronom, băiat tot de la noi, are doi gemeni, de doi ani, de-o seamă cu Guşti al meu, şi stau în casa părintească, stau cu mama. 'S bine toate.
— Bravo lor ! Cred că şi tu le-ai ajutat.
— Cît am putut şi cît pot. Dar şi ele-au dat din mîini. Şi-au văzut de carte şi-s şi cuminţi. N-am avut cu ele nici o supărare. A mare, Livia, care-o să fie doctoriţă, mi-a tras anul trecut o spaimă cu nişte ganglioni. Că azi, cum vezi un ganglion inflamat — la Hodgkin te gîndeşti.
— Erau tebece ?
— Nici măcar. Nişte sechele de la o gripă, dar să ştii c-au ţinut aşa vreo două luni.
— Din cîte-am înţeles de la Tudor, din spusele Iuliei, tu faci chirurgie.
— Şi din cîte-am înţeles eu de la Iulia, tu nu mai faci chirurgie. Acum cinci ani ştiu că făceai chirurgie. Te-ai răzgîndit ?
— Eu nu m-aş fi răzgîndit niciodată sau cel puţin aşa cred. Dar m-a răzgîndit răposatul-chiar-azi, răposatul «profesor doctor docent» Voicu Marin, Dumnezeu să-1 ierte că are de ce, vorba lui nenea Daniel, profesorul Daniel Şerban vreau să zic. E-o poveste 127 TREI
ILEANA VULPESCU
nici lungă, nici scurtă, Dac-aş şti că nu te plictisesc...
— Sînziana, mă crezi sau nu mă crezi, dar să ştii că orice lucru cît de mic, dacă e legat de viata ta...
Cu patru ani şi-aproape jumătate în urmă, pe cînd Sînziana era-nsărcinată cu Ana şi sarcina-ncepea să se vadă, şi-odată cu-această evidenţă începeau şi presu-punerile-asupra paternităţii viitorului copil, schimbîn-du-1 pe « candidat» de la o zi la alta — încît de ia cel mai neînsemnat doctor din clinică şi pînă la profesorul Voicu Marin nimeni nu fusese trecut cu vederea — pe-atunci, într-o bună zi, pe la 4 după amiază, fusese adusă cu « Salvarea », la camera de gardă a Clinicii, o avocată, în vîrsta de treizeci şi doi de ani, cu diagnosticul «peritonită», stabilit de doctoriţa de la «Salvare».
în urma unor intervenţii ale familiei, bolnava fusese mutată chiar de-a doua zi, din salonul doctorului Bo-cioagă, unde-o internase medicul de gardă, punînd-o imediat pe-o doză masivă de antibiotice, în secţia profesorului Titus Verzeu, un nume în chirurgie. Profesorul Verzeu, deşi bolnava prezenta abdomen acut şi-avea 39°, nu se-aîarmase deloc, dimpotrivă, îi redusese doza de antibiotice, lăsîndu-i doar o doză de-ntreţinere. El infirmase diagnosticul «Salvării», scriind în foaia de observaţie a bolnavei: « nimic chirurgical».
Boala însă, ca multe alte boli, deşi catalogată de-o somitate într-un compartiment care nu-i dădea voie să se manifeste precum se manifesta, nu voia să aibă habar de drepturile ei «legale » şi-şi vedea mai departe şi-n voie de treabă.
Bolnava, pe nume Liiiana Fodor, se simţea din ce în ce mai rău, cum era şi de-aşteptat pentru doctoriţa TREI 128
ARTA CONVERSAŢIEI Hangan şi pentru şeful ei direct, doctorul Haralambie Staicu, doctori care, după ce examinaseră bolnava, gîndiseră amîndoi « peritonită ».
— Trebuie deschisă imediat, zisese foarte hotărît doctoriţa Hangan, dar doctorul Staicu, spre surprinderea ei, se făcuse că n-o aude.
— Domnule doctor, insistase atunci Sînziana, trebuie deschisă.
Destul de iritat de-ncăpăţînarea acestei doctoriţe tinere, care-şi spunea atît de inoportun părerea de faţă cu-o liotă de surori şi de studenţi, doctorul Staicu îi spusese pe-un ton rece:
— Doamnă doctor, doamna e pacienta domnului profesor,
— Foarte bine, s-o opereze domnul profesor,
— Domnul profesor nu e de-aceeaşi părere, i-o tăiase doctorul Staicu şi, întorcîndu-i spatele, trecuse ia alt pat.
întîlnindu-se după aceea singuri în camera medicilor, Staicu nu-i spusese nici un cuvînt.
O dată cineva-i spusese Sînzienei: «Aifăcut o gafă».
« O gafă este ceva neintenţionat. Eu gafe nu fac ».
Dîndu-şi seama că Verzeu « o » greşise — că cine nu greşeşte ! — Sînziana se făcuse că «face o gafă» pentru a pune indirect pe pacientă-n gardă, pacientă care desigur ştia ce sînt erorile judiciare, erori ce nu reprezintă « unicate », ci au pe lume, în toate domeniile, surori făcute parcă de-o mamă şi de-un tată.
Dar cum o eroare judiciară, dacă nu se referă la pedeapsa capitală, poate fi reparată, era bine ca pacienta să nu asimileze total erorile din profesia ei cu cele din profesia lor.
— Domnule doctor, sînt sigură că vă daţi seama că domnul profesor nu are dreptate şi că doctoriţa de 129 TREI
ILEANA VULPESCU
la «Salvare» a pus exact diagnosticul care trebuia.
— Doamnă doctor, nu e treaba noastră.
— Deci, o lăsăm să moară, fiindcă asta nu e treaba noastră.
Staicu nu răspunsese acestei « provocări ».
— O lăsăm să moară
Staicu nu era prea hotărît asupra soartei dedesubtul căreia avea să-şi pună iscălitura, soarta avocatei Liliana Fodor, de-un lucru însă era sigur: că-i venea s-o omoare pe doctoriţa Hangan.
Femeia asta, în loc să-şi vadă dracului de treburile ei, se-apuca să-şi aprindă paie-n cap cu Verzeu care, cînd era vorba de vreun orgoliu de-al lui, îşi pierdea complet umorul a cărui doză nu era nici aşa excesivă. La orice contrariere, cît de măruntă, Titus Verzeu cădea-ntr-o muţenie posacă, în care simţeai că se petrec furtuni de adîncime, dintr-acelea care declanşează valuri în stare să măture totul în drumul lor.
în sinea ei (respectîndu-1 pentru-nvăţătura lui şi pentru a fi fost — deşi lipsit de fantezie — şi uman şi profesional, un bun profesor), Sînziana îl califica, drept un mediocru doct, disciplinat, stăruitor, care, în ciuda unei totale detaşări faţă de ce se-ntîmpla-n jur, ştia să-şi aranjeze perfect treburile, trăgînd sfori — ce-i drept, nu odgoane vizibile de la şapte poşte, ci o ţesătură de sforicele care, adunate la un loc, făceau cît o parîmă — la limita între integritate şi oportunism, un oportunism bine deghizat sub haina duioasă a unor afecţiuni din tinereţe; ca, de pildă, prietenia lui cu Voicu Marin, cu care nici un fost coleg, om de bine, nu-şi dădea mai mult de «bună ziua». Dacă această prietenie n-ar fi fost simulată, Sînziana ar fi şters oportunismul dintre noţiunile cu care şi-1 definise pe Titus Verzeu. Bănăţean, dintr-o familie de intelectuali, la a şasea generaţie, TREI 130
ARTA CONVERSAŢIEI cu-o educaţie şi cu un comportament de ceas elveţian «de limbă germană», măsurat, politicos şi distant, făcînd doar ceea ce trebuia sau dacă nu ceea ce trebuia, totdeauna însă aşa cum cereau uzanţele, sobru, uscat pe dinafară şi pe dinăuntru, scump la vorbă, incapabil de vreo efuziune, rîzînd foarte rar şi numai din buze, fără urmă de sunet, discret, şters de la natură şi din bună-ştiinţă, Titus Verzeu nu putea fi prieten cu «marele » Voicu Marin (tip de mahalagiu brutal şi gălăgios, violent, care-şi bătea nevasta şi copiii, dînd în ei ca la fasole, care-şi aducea dame-n casă, în camera lipită de-a nevestei, nevastă care, după douăzeci şi doi de ani de-asemenea tratament, se spînzurase lăsînd locul unei actriţe frumoase, mediocre şi peltice, actriţă care, la rîndu-i, în dor de-un nume cu care să lase tot teatru-n coadă, de nişte roluri care s-o scoată din anonimat, şi de nişte parale care să-i amelioreze starea financiară modestă pe care actoraşii cu care se ţinuse nu i-o sporiseră cu nimic, îl luase de bărbat pe «marele om».)
Duşman al oricărei forme de violenţă, structural incompatibil cu Voicu Marin, Titus Verzeu nu putea decît să simuleze prietenia pentru el. La rîndul lui, Voicu Marin, incapabil de vreo prietenie ci doar de cîr-dăşie, îl păstrase pe Titus Verzeu pentru a-şi demonstra largheţea, după ce-i decapitase pe Şerban et comp,, Titus Verzeu neavînd stofa unui adevărat concurent. Continuîndu-i portretul, Sînziana socotea că Titus Verzeu era îmbinarea perfectă între umoarea unui ulceros şi-a unei fete bătrîne. Cînd dădea frîu liber fanteziei şi-i proiecta pe cei « doi prieteni» în epoci trecute, şi-1 închipuia pe Voicu Marin — un ucigaş cu simbrie, ucigaş cu şişul, iar pe Titus Verzeu, sub aerul recules al unui benedictin, un doct otră-131 TREI
ILEANA VULPESCU
vitor, pritocind cu gesturi dulci, pioase moartea-ntr-o retortă,
— O lăsăm să moară ? îşi înnoi Sînziana supără-toarea-ntrebare, pe-un ton persuasiv şi bîînd care doctorului Haralambie Staicu-i sună ca trîmbiţa Judecăţii de Apoi,
«A dracului muiere... ».
— Sînziana, de ce vrei să-ţi aprinzi paie-n cap, fata tatii ? Şi eu ştiu şi dumneata ştii că cucoana asta ar trebui deschisă, dar nu e treaba noastră. Familia a adus-o la Verzeu, că umblă toţi după titluri, să se spele cu el pe cap ! Dumneata-1 cunoşti pe Verzeu de cinci ani, eu îl cunosc de douăj'şi. Domn, aşa cum vi se pare vouă ăstora tineri, că voi credeţi că tot ce zboară se mănîncă, ăsta-ţi poartă sîmbetele şi pentru-o privire, şi pentr-un zîmbet, ăsta e ca o muiere la menopauză şi ne..., nemaipunînd la socoteală că e prieten la toartă cu tartoru-ăl mare. Cînd i-a belit Voicu Marin pe Şerban şi pe ăilalţi, Voicu tăia şi ăsta-i ascuţea cuţitele. E mai periculos decît Voicu. Voicu măcar ia bîz-doaca-n mînă şi-ţi dă-n cap prin faţă, ăsta însă-ţi dă la tîmplă dintr-o parte, că nu ştii de unde ţi-a venit. Mie de mult îmi întorcea mironosiţa de Verzeu pielea pe dos dacă n-aveam originea de-o am. Amîndoi — două curve: numai că Voicu Marin — curvă de mahala, iar Verzeu — curvă-salon. Cum ieşi deasupra şi poţi să le fii concurent sau îi contrazici, te-au belit. Mediocri amîndoi, n-au nevoie decît de calfe-ascultătoare.
Cu limbajul lui plastic şi « nemachiat», trăgîndu-şi comparaţiile din domeniul măcelăriei, de unde-şi trăgea şi obîrşia, tip vital, coleric, deschis, cu un ascuţit spirit de observaţie, doctorul Haralambie Staicu nu făcuse altceva decît să-ngroaşe, cu-o pensulă viguroasă şi brutală, trăsăturile imaginii pe care-o avea Sînziana TREI 132
ARTA CONVERSAŢIEI despre cele două personaje asupra cărora nu-şi făcea nici umbră de iluzie.
— Domnule doctor, nu-mi spuneţi nici o noutate, îmi dau seama de ce mă paşte pentru simplul fapt de-a fi contrazis, de faţă cu-atîta lume, diagnosticul «profesorului». Se găseşte totdeauna un suflet bun şi «fidel» care să-i spună. Ce vă-ntreb eu este: o lăsăm să moară ? Conflictul deschis sau «astupat» cu Verzeu, riscul de-a ne vedea puşi la dispoziţia Ministerului şi azvîrliţi la Spirocheţii din Deal ori la Treponemiţa din Vale, cum ziceţi dumneavoastră, teama de-acest risc trebuie să ne facă să semnăm cu bună-stiintă un cerţi-ficat de deces ?
— Orice chirurg semnează certificate de deces în cariera lui, zise Staicu pe-un ton de părere de rău.
— Dar nu voluntar, domnule doctor. Noi însă, de data asta, cu bună-ştiinţă condamnăm un om la moarte,
— Mă, Sînziano, vezi-ţi, fată, de copilul tău, vezi-ţi de burta asta care-a-nceput să se vadă, şi lasă-i dracu' pe toţi ăilalţi în plata Domnului, îi replică Staicu-nciu-dat pe ea că avea dreptate şi că-i stricase cheful şi liniştea, şi-aşa stricate de falsul diagnostic al lui Verzeu. îţi promit că-i măresc doza de antibiotice, fără să ştie... bine-nţeles.
— Domnule doctor, eu am să-i spun azi «profesorului », ca pe-o informaţie, ca şi cînd asta s-ar fi ivit după vizita lui, că pacienta se simte foarte rău şi că eu, eu — nici nu pomenesc despre dumneavoastră — eu cred c-ar trebui deschisă.
Rău faci! Să nu zici vreodată că nu ţi-am spus, zisese, cu un glas de profeţie ameninţătoare, Staicu.
Precum îi promisese lui Staicu, pe tonul cel mai deferent cu putinţă, Sînziana îi comunică profesorului 133 TREI
ILEANA VULPESCU
Verzeu, ca pe ceva nou, starea bolnavei Liliana Fodor, inclusiv părerea ei, a doctoriţei Hangan, despre acest caz.
— Părerea dumneavoastră mi-a fost comunicată. Ca şi pe Cezar, faima vă precede, doamnă doctor Hangan. Vă mulţumesc pentru bună-voinţa pe care mi-o arătaţi corectîndu-mi diagnosticele.
După ultimul cuvînt, rostit ca toate celelalte, pe-un ton care-o făcuse pe Sînziana Hangan să se gîndească la un iceberg pornit în mişcare, profesorul Verzeu, ca o prăjină perfect uscată, din care-a pierit orice semn c-ar fi fost vreodată creangă verde, se ridicase-n picioare, în semn că-ntrevederea se terminase.
Tonul «refrigerent» şi alura lugubră a profesorului Verzeu echivalaseră-n mintea Sînzienei cu certificatul de deces al carierei sale de chirurg.
Lucidă, în ciuda febrei, Liliana Fodor reţinuse convorbirea de dimineaţă dintre doctorii Staicu şi Hangan, pe care i-o relatase bărbatului ei, foarte-ngrijorat de starea din ce în ce mai rea a nevesti-sii. Inginerul Fodor îi ţinuse calea lui Staicu, după contravizită.
— Domnule doctor, sînt foarte-ngrijorat de starea soţiei mele. E de şapte zile internată şi starea ei se agravează.
— De unde ştiţi ? îi replicase Staicu.
— Domnule doctor, nu sînt doctor, dar cu mintea mea de inginer şi cu un bun-simţ elementar cred că pot şi eu să apreciez că nu e cu nimic mai bine decît la internare. Şi, după cîte mi-a spus soţia mea, există şi ceva controversat asupra diagnosticului: doctoriţa de salon, doamna doctor Hangan, este de altă părere decît profesorul, şi Liei, soţiei mele, i s-a părut că dumneavoastră sînteţi de părerea doamnei doctor Hangan, dar că domnul profesor Verzeu fiindu-vă şef... Domnule doctor, vă-nţeleg perfect atitudinea, că doar TREI 134
ARTA CONVERSAŢIEI am şi eu şefi şi ştiu ce-nseamnă să-i contrazici, dar, credeţi-mă, e vorba de viaţa unei femei de treizeci şi doi de ani, mamă a doi copii.
Bietul inginer Fodor aproape că plîngea.
— Domnule inginer, se ţinuse tare Staicu, doamna Fodor e pacienta domnului profesor Verzeu. Aţi scos-o « cu mari sacrificii » de la doctorul Bocioagă şi-aţi adus-o cu mîna dumneavoastră la profesorul Verzeu. Vorbiţi, vă rog, cu profesorul Verzeu. Copii am şi eu, domnule inginer, şi încă trei. Este şi-o etică profesională care ne opreşte să ne-amestecăm în cazurile altor medici.
— Dar o «etică» pur şi simplu nu există, domnule doctor ? Am luat-o « cu mîna » mea aţi zis, de la doctorul Bocioagă şi-am adus-o la profesorul Verzeu. Am înţeles foarte bine ce-aţi vrut să spuneţi. Domnule doctor, mîine dacă cineva dintre dumneavoastră de-aici se-m-bolnăveşte, dumneavoastră ştiţi la cine să vă duceţi, fiindcă ştiţi cîte parale face fiecare dintre dumneavoastră; eu — un biet om de pe stradă — la cine vreţi să mă duc: la cine are cel mai mare renume, la cineva cu « firmă » ! De unde să ştiu eu cît preţuiesc « firmele » chiar în toate domeniile ?
— Vorbiţi, vă rog, cu domnul profesor, insistaţi, vă rog, şi Staicu-i strînsese-n grabă mîna şi-o ştersese.
Din conversaţia cu doctorul Staicu, inginerul Fodor îşi dăduse bine seama că bătea pasul pe loc. Pe Verzeu îl văzuse de două ori în săptămîna de cînd îşi internase nevasta, şi Verzeu îi spusese invariabil: « Staţi liniştit, nu e nimic grav !».
Disperat, inginerul Fodor, o pîndise şi pe doctoriţa Sînziana Hangan, agăţîndu-se ca-necatul de firul de pai. îi relatase, cuvînt cu cuvînt, conversaţiile cu « profesorul » şi pe cea cu doctorul Staicu. Aruncînd o privire plină de speranţă asupra pîntecelui ei care-ncepea 135 TREI
ILEANA VULPESCU
să se bombeze, inginerul Fodor apăsase pe calitatea de mamă a doi copii, pe care-o avea bolnava, soţia lui. Şi fără privirea aceea — pe care numai într-o epuizare a resurselor de convingere o putea folosi un om bine-crescut cum era inginerul Fodor — Sînziana, pentru care calitatea de om a fiecărui pacient n-avea nevoie de nici un adaos, i-ar fi spus inginerului Fodor aceleaşi lucruri. îi spusese deci că era de mirare, pentru ea ca medic, cum de pacienta mai trăia.
— Doamnă doctor, dumneavoastră n-o puteţi opera ?
— Şi cine să fie mîna a doua ?
— Un medic ca şi dumneavoastră.
— Domnule inginer, nici anestezist nu s-ar găsi, îi spusese Sînziana, explicîndu-i cu o privire-ntristată, ca un lamenta pentru curajul mort al colegilor ei, ceea ce nu-i explica prin vorbe.
— Ce mă sfătuiţi să fac ?
Sînziana dăduse din umeri, dar nu de gesturi de spălat pe mîini avea omul acela nevoie.
— Aţi avea de făcut un lucru: să vorbiţi astăzi cu un chirurg din alt spital s-o primească, iar mîine să veniţi, şi-nvingîndu-vă politeţea să vă certaţi furcă aici şi s-o luaţi cu tam-tam şi s-o duceţi dincolo. S-ar putea ca-n faţa unui scandal, « profesorul» să-şi ia inima-n dinţi şi s-o opereze.
— Doamnă doctor, credeţi că dacă cineva ar vorbi cu profesorul Voicu Marin iar dînsul ar interveni pe lîngă profesorul Verzeu,.., propusese inginerul Fodor o soluţie delicată, conformă firii sale.
Sînziana făcuse un semn din cap cu care anula eficienţa unei asemenea intervenţii.
— Dar dacă profesorul Mitrăchel ar interveni...
— El da, pentru că profesorul Verzeu îi este obligat. Domnule inginer, nu uitaţi să-i explicaţi profesorului TREI 136
ARTA CONVERSAŢIEI Mitrăchel cît de gravă e situaţia. Aţi fost prea delicat pîn-acum şi e un vers celebru: c'est par delicatesse que j'ai perdu ma vie. E dreptul nostru să facem ce vrem cu viaţa noastră, dar cu viaţa altuia, cînd acel altul mai are şi doi copii..., i se păruse necesar Sînzienei să-i atragă atenţia inginerului Fodor care, după părerea ei, se-arătase inadmisibil de credul faţă de diagnosticul profesorului Verzeu cu-ale cărui explicaţii succinte, « Oxford îike », « fiţi liniştit, nu e nimic grav », se mulţumise ca un prost. în sinea ei, Sînziana judeca foarte aspru oamenii şi faptul că nu le-o spunea-n faţă era doar rezultatul educaţiei şi, mai mult decît atît, al perfectei stăpîniri de sine.
Cu un an în urmă, doamna Verzeu, bolnavă de-un cancer genital, devenise pacienta profesorului Mitrăchel. în serviciul profesorului Mitrăchel, la loc de cinste se afla un anatomopatolog, cumnat cu inginerul Fodor, anatomopatolog care-i sugerase inginerului Fodor să-şi mute nevasta din serviciul doctorului Bocioagă despre care el, anatomopatologul, n-auzise, în timp ce de profesorul Titus Verzeu auzise o îume-ntreagă.
Pe de-o parte, inginerului Fodor nu-i venea să creadă că o somitate se putea-nşela asupra unui diagnostic; pe de altă parte, felul evaziv al doctorului Staicu, despre care, într-o săptămînă aflase ce medic de calitate era, şi felul hotărît al doctoriţei Hangan de-a-i trage toate clopotele de alarmă, supărîndu-1 fără doar şi poate pe Verzeu, îl duceau pe inginerul Fodor cu gîndul spre un diagnostic pe care nici în minte nu-ndrăznea să şi-1 spună, diagnostic pe care-1 pusese, probabil, Verzeu,  socotind  de-aceea inutilă orice intervenţie.
Ca mai toată lumea din vremea lui, inginerul Fodor considera agenţi ai morţii doar cancerul şi infarctul, celelalte maladii părîndu-i-se benigne cochetării între 137 TREI
ILEANA VULPESCU
boală şi sănătate. Pe linia acestei fixaţii, care-ncepea să-i obsedeze şi pe medici nu numai pe profani, inginerul Fodor plecase din clinica în care-i era internată nevasta, cu gîndul la peritonită ca la o adevărată speranţă.
Invocînd dibaci un presupus diagnostic oncologic de care se temea familia bolnavei, profesorul Mitrăchel intervenise la Verzeu în favoarea Lilianei Fodor, oferin-du-se să transfere bolnava în clinica lui sau, la rugăminţile anatomopatologului, subalternul său — «înţelege-1 şi pe el, dragă Titus», se scuzase Mitrăchel — să asiste cînd bolnava avea să fie deschisă.
Verzeu, cu tonul lui egal şi liniştitor, îl asigurase pe Mitrăchel că nu era nimic grav, nimic chirurgical, ci o pancreatită care nu ceda încă, dar nici nu se agrava.
Mitrăchel nu era nici el născut de ieri de-alaltăieri şi nici novice-n chirurgie. Cine ştie ce relaţii profesionale directe cu Verzeu n-avusese pîn-atunci, ca să-i poată verifica diagnosticele. Ştia însă, ca toată lumea, că oricine poate greşi. Ca şi Sînzienei Hangan, îi erau cunoscute greşeli de pomină făcute de specialişti de mîna-ntîi. Nu raclase el Bebică Vernescu o măduvă crezînd că încă raclează abcesul rece pe care-1 şi raclase, lăsînd paraplegică o femeie de treizeci de ani ? Pândele nu scosese un rinichi unui pacient, uitînd că pacientul avea doar un rinichi ? înaintea acestor cazuri nefericite,, şi după ele, specialiştii în cauză făcuseră operaţii reuşite, unele chiar surprinzătoare prin modul abordării, prin introducerea unei tehnici noi, prin observaţii cu valoare de generalitate, operaţii trecute-n cursuri şi-n tratate, pentru care meritau reputaţia de care se bucurau în chirurgie. Viaţa intimă a oamenilor, ca şi cea profesională, e plină de greşeli, mai mari, mai mici. Un scriitor scrie azi o carte foarte bună, iar mîine scrie o carte mediocră. Un actor interpretează azi magistral un rol, TREI 138
ARTA CONVERSAŢIEI creînd un personaj de neuitat, adevărat punct de referinţă pentru interpretările generaţiilor viitoare, mîine — un personaj care nu i se mai potriveşte chiar ca pielea pe trup. Spectatorul şi cititorul sînt neiertători, nu trec niciodată cu vederea ce-a fost prost, şi-n această neîndurare uită şi ce-ai făcut bun. Sita care cerne fără părtinire este posteritatea. Ce posteritate are însă actorul de teatru, care moare definitiv în fiecare seară, cu fiecare spectacol, el, artistul irepetabilului ? Ce posteritate are un medic ? El moare definitiv cu fiecare diagnostic, cu fiecare succes, cu fiecare eşec. Nici Sînziana Hangan, nici profesorul Mitrăchel nu-1 desfiinţau pe Titus Verzeu pentru o greşeală. De la distanţă, Mitrăchel îl suspecta pe Verzeu doar de eroare de diagnostic. De aproape, doctoriţa Hangan îl suspecta pe profesorul Verzeu de ceva mult mai grav: de persistarea într-o eroare pe care-n sinea lui o-ndreptase, punînd diagnosticul corect, dar pe care, de dragul de-a nu se contrazice şi de a nu-şi ştirbi autoritatea, n-o recunoştea. Şi uman şi profesional, Sînziana Hangan accepta gre-şelile-n care buna-credinţă a celui care greşea nu putea fi pusă la-ndoială. Amorul-propriu şi rănile lui, pentru ea nu erau o scuză nici în cauze mai mici decît viaţa unui om. Pentru respectul profesional pe care i-1 purta lui Verzeu — deşi era sigură că Verzeu avea să se descotorosească de ea la prima ocazie, ocazie pe care-avea să i-o pregătească răbdător, cu priceperea lui iezuită, încet şi-atît de tîrziu ca nimeni să n-o mai pună-n legătură cu ireverenţa de-a-1 fi contrazis — şi pentru respectul faţă de breaslă, Sînziana ar fi preferat ca Verzeu să fi greşit de-adevăratelea de la-nceput pîn' la sfîrşit.
« Toată Facultatea s-a supărat pe mine şi nu mi-a iertat niciodată c-am avut îndrăzneala să mă vindec fără să-mi fac rezecţie de humerus, cum îmi spuneau 139 TREI
ILEANA VULPESCU
toţi. Profesorul Tomescu era atît de jignit că nu-1 ascultasem şi mai ales că mă şi vindecasem, încît nu numai că nu mă mai .saluta, dar nici nu-mi mai răspundea la salut», vorba doamnei doctor Florica Vărbănescu. Unii medici exagerează tipicul în maladii, alţii atipicul. Unii nu-i dau voie bolii să se prezinte altfel decît cum scrie la carte, alţii nu-i dau voie să meargă pe drumu drept, ci-şi poartă mintea şi cunoştinţele printr-un labirint al complicaţiei, împotrivindu-se evidenţei, pe care-o consideră faţadă-nşelătoare. Să fi căzut oare Verzeu în boala atipicului ?
De la intervenţia lui Mitrăchel, boala Lilianei Fodor părea să se-nrăutăţească. Jenat, dar de data asta convins că Verzeu greşea, Mitrăchel intervenise din nou. «Dacă familia ţine-aşa de mult, o deschid mîine», declarase concesiv Verzeu, nelăsînd nici o clipă să se ghicească uşurarea pe care-o simţea văzîndu-se servit într-o intenţie pe care de unul singur nu-i mai venea s-o materializeze. Un cui în pantof tot îi rămînea: echipa de-a doua zi era fixată: doctorul Haralambie Staicu şi doctoriţa Hangan. Staicu, chirurg de mîna-ntîi, secretar B. O, B., deşi afurisit de isteţ şi cu-o limbă pe care nu-i torsese nimeni, respecta regula jocului. El nu se pronunţase-n nici un fel, nu instigase pe nimeni. Avea simţul ierarhiilor, pregătindu-şi propria ierarhie. Doctoriţa-aceea iconoclastă, bîntuită de pasiunea adevărului — deşi talentată şi tobă de carte, prea tînără pentru a reprezenta un concurent — îi stătea lui Verzeu ca o scamă-n ochi cu mult înaintea picăturii cu care vărsase-acum, în urmă, paharul, picătură care din scamă o schimbase-n spin. Ea totdeauna avea « păreri personale », şi cînd nu contrazicea pe nimeni, cerea sau dădea lămuriri, intervenea cu precizări, cu amănunte, hăr-ţuindu-te şi sîcîindu-te pe-un ton deferent, măsurat, TREI 140
ARTA CONVERSAŢIEI detaşat, vorbind puţin şi cu miez, luată-n serios, vreai nu vreai, de tot spitalul, cu un ochi neiertător, cu-o limbă cu care ştia să-ţi zică una de să nu te mai scoli, « suflet de chirurg » cum o caracteriza pentru sine Verzeu, care se socotea un duios şi-un sensibil pentru faptul că-i venea să lăcrimeze la dramolete insipide, cinematografice sau teatrale, pentru că-1 apuca o stare de pre-leşin cînd îi curgea o picătură de sînge, pentru că la cea mai măruntă durere, orgolios cum era, în loc să consulte un internist, citea la tratate de medicină generală pîn-ameţea, pipăindu-se din creştet pînă-n tălpi, bolnav pe rînd de fiecare boală-n parte, şi de mai multe deodată, înfrăţite-ntr-o hidră monstruoasă, cu tentacule aderente, cleioase, insinuante şi insidioase, care evoluau de la epidermă spre creier, fulge.rîndu-1 cu spaimă. Familiarizat cu moartea altora, ca orice chirurg la vîrsta şi cu experienţa lui, gîndul la propria moarte, gînd trezit de cel mai vag junghi, de cel mai neînsemnat deranjament de burtă, îl aducea-ntr-o stare de panică şi-1 făcea să se simtă nu numai cel mai nenorocit om din lume dar mai ales nedreptăţit. De cînd era el pe lume, Titus Verzeu, chiar dacă nu se considera totdeauna superior altora, egalul lor nu se considerase niciodată. Amintirile, indiferent de la^ce vîrsta, îl situau în afara egalităţii. Nici de supt, după cum îi spusese maică-sa, nu supsese ca alţi copii, ci cu-ntreruperi, cu un fel de lungi «meditaţii» între o-nghiţitură şi alta. Această «amintire» de familie îl făcea să creadă că laptele matern îi furnizase maxima plăcere. Altminteri, memoria lui nu reţinuse nici o plăcere intensă, nici o emoţie intensă, nici de partea bucuriei nici de-a durerii. O memorie nu poate-nregistra decît stări reale iar realitatea lui Titus Verzeu, copil, adolescent, adult, bătrîn aproape, era o zeamă călduţă. Puţin imaginativ, 141 TREI
ILEANA VULPESCU
lipsit de generozitate şi deci, nimic de mirare, şi de dorinţa de-a idealiza ceva sau pe cineva, Titus Verzeu nu iubise niciodată pe nimeni. Avea casa plină de lucruri de valoare şi de-o mare frumuseţe, alese cu grijă de cinci generaţii din neamul lui, oameni purtaţi pe la-nalte şcoli la Viena şi la Berlin, alese de multe generaţii de mari negustori, unguri şi ovrei, din neamul nevesti-sii, oameni umblaţi prin lume, pricepuţi la fineţuri şi la scumpeturi, alese de el şi de Judith, ne-vastă-sa, aşezate cu priceperea pe care-o aduce-adesea o bună-stare stabil şi de multă vreme instalată, subţiind partea din om corespunzătoare gustului.
La tinereţe, preocupat de meserie şi de-a-şi face un nume-n meserie, interesat de lecturi, de muzică, de tot ce-1 putea rafina şi pune în valoare, ataşat prin interese şi chiar din convingere de Judith, cu care se-n-ţelegea perfect, dar nedepăşind raţionalul în această legătură, nici la-nceput, Titus Verzeu nu simţise nevoia să se perpetueze-n vreo fiinţă. Mondenă, sportivă, preocupată de succesul lui Titus, fire lipsită de elanuri afective ce s-ar fi cerut revărsate permanent asupra cuiva, adeptă a unei temperaturi interioare care să nu depăşească temperatura normală a corpului, neiubindu-1 pe Titus dar luptînd împotriva oricui i-ar fi putut ştirbi liniştea, Judith Verzeu, fostă Horvâth, fostă Eskinazy, nu-şi complicase viaţa şi nu-şi stricase linia impecabilă cu maternitatea. De pe urma primei ei căsătorii, cu doctorul Eskinazy, desfăcută după cinci ani, şi-a celor cîteva legături dintre cele două căsătorii, legături cărora ea le pusese capăt, nesocotindu-le suficient de avantajoase, Judith Verzeu îşi desăvîrşise ştiinţa de-a cuceri un bărbat şi pe cea, mult mai subtilă, de-a-1 păstra. Pentru Judith, căsătoria era o profesie în cadrul căreia considera de datoria ei să nu se-arate niciodată obosită TREI 142
ARTA CONVERSAŢIEI sau plictisită. Admiraţia discretă şi grija ca faţă de-un ou moale erau suficiente pentru mulţumirea vanităţii «de interior » a lui Titus. Frumuseţea, distincţia, educaţia, fidelitatea, comportamentul perfect, eforturile ei de a-i face viaţa agreabilă îi mulţumeau vanitatea «de exterior ». Cum ceva pornit pe baze reci n-avea cum să se răcească, de-a lungul timpului nimic în cuplul Verzeu nu se-alterase. Refrigerenta lui conservatoare păruse ameninţată o singură dată cînd Titus se lăsase tentat, mai mult din vanitate decît din pornire-adevă-rată, de una din cele două surori Veniamin, două frumuseţi a căror carieră de femei întreţinute se desfăşu-rase din punct de vedere topografic, în două apartamente somptuoase ale celui mai vestit hotel bucureştean al anilor '40, ani ce reprezentau apogeul acelei cariere la susţinerea căreia mai tot ce era om cu bani în ţară îşi dădea obolul. De neam, dar pornite fără sfanţ din oraşul băniei, cele două domnişoare, în afara studiilor în litere şi-n drept se dedaseră cu pasiune, însoţită de mari aptitudini, studiului aprofundat al comediei umane.
La un punct al drumului ce-avea să ducă la desă-vîrşirea lor psihologică, apăruse Titus Verzeu, tînăr chirurg de viitor. Cum în cariera lor, majoritatea contribuabililor erau bărbaţi cu trecut şi cu prezent dar despre-al căror viitor nu se putea prezice nimic, o tînără speranţă ca Titus Verzeu le pica de minune pentru varietatea peisajului. Surorile Veniamin — despre care nu se vorbea decît la plural, iar cînd se-ntîmpla ca cineva s-o pomenească pe una singură zicea «Jeanine» sau « Fraga, una din surorile Veniamin » — erau citate ca o întreprindere în coproprietate.
Ca o adevărată societate pe acţiuni, surorile Veniamin «funcţionau» perfect, aşa încît, cel mai exigent « acţionar » şi n-ar fi avut de ce să se plîngă. Una -143 TREI
ILEANA VULPESCU
blondă, cu ochi căprui şi umezi de căprioară temătoare; alta — brună, focoasă, cu părul bătînd în albastru şi cu nişte ochi verzi ca veninul, de te băgau în boale. Erau amîndouă de-o rară frumuseţe, iar privite-mpreună
— două frumuseţi complementare. Cu voci frumoase, cu dicţii perfecte, citite şi informate, pline de tact, ştiau să se poarte-n orice situaţie. Impecabil îmbrăcate, le-ai fi luat drept fiice sau neveste de bancheri. Cîte o mică excentricitate era menită să atragă atenţia celui interesat | şi să-1 ducă cu gîndul către breşele din virtutea şi din starea lor socială. Vara, una purta o brăţară, mereu schimbată, la glezna piciorului stîng, iar cealaltă, o brăţară pe braţul drept, gol, foarte aproape de umăr.
Deşi de-aceeaşi statură, de păreau date cu talerul, surorile nu-şi treceau una alteia toaletele sau blănurile şi nici măcar bijuteriile. Căuta fiecare să-şi sporească patrimoniul, mai ales la ultimul capitol. Ceea ce-şi pasau adesea una alteia erau «acţionarii». Era bine ca ei să treacă de la o « secţie»la alta, schimbînd obiectul investiţiei, dar neînstrăinînd capitalul, atîta vreme cît acesta exista din plin şi era oferit fără vreo reticenţă ori vreo restricţie. Totdeauna de-o  dispoziţie egală
— şi anume bună — ştiind să-nveselească şi să dezgheţe, oferindu-i din plin omului pentru banii lui, surorile Veniamin aveau stofă de-adevărate curtezane. Orele petrecute alături de tinerele domnişoare erau ca o croazieră fastuoasă în care totul se-ntrecea în a-i da satisfacţie călătorului. In această atmosferă de vacanţă se "trezise-ntr-o bună zi şi Titus Verzeu, îmbarcat pe pachebotul de plăcere al surorilor Veniamin. Fraga, cea brună, care tocmai o rupsese cu un fabricant, om între două vîrste — mai mult spre cea de-a doua — găsise că atît cît se afla-n « refacere » îşi putea-ngădui o fantezie cu chirurgul tinerel de la care cine-ştie-ce TREI 144
ARTA CONVERSAŢIEI nu putea aştepta sub aspect pecuniar. Titus Verzeu nu dădea nici un semn de mare aprindere. Incitată de morga tînărului medic, de manierele lui desăvîrşite, Fraga se-aprinsese ea, îndrăgostindu-se de-a binelea. întrebată de soră-sa ce găsise la Titus Verzeu, Fraga răspunsese: «Cred că ăsta e genul meu: genul piept de pasăre ». « Piept de pasăre », neobişnuit cu efuziunile sentimentale, un timp se lăsase pîrjolit. Necontaminat însă, începînd să obosească destul de curînd de-atîta jăratic, se-ntorsese total, cu trupul şi cu sufletul lui de carne albă, spre căminul unde, răbdătoare şi odihnitoare — făcîndu-se, şi-n timpul aventurii lui şi după, că nu ştie nimic - îl aştepta Judith cu braţe deschise din care nu ieşeau scîntei. Pe zi ce trecea, Titus Verzeu devenea mai mizantrop. Suporta oamenii atît cît îi cereau profesia şi-ndatoririle mondene. Bucuriile lor îi erau indiferente şi nici necazurile lor nu-1 afectau mai mult. Orice contrariere din partea lor îl scotea însă din fire. Dar cum nu lăsa niciodată să se vadă acest lucru, se măcina în sinea lui, dînd proporţii exagerate oricărui incident şi ţesînd o pînză de animozitate tot mai strînsă în jurul individului care-1 supărase. Răbdarea şi măiestria lui Titus Verzeu erau demne de-un păianjen. După ce fusese «supărat», o vreme tăcea. Tăcea şi-şi filtra veninul. Dacă răzbunarea e-o mîncare ce se mănîncă rece, răzbunarea lui Titus Verzeu era o mîncare ce se mînca îngheţată. Cînd socotea că alimentul ofensei a atins punctul de congelare, Titus Verzeu îşi lua un aer suferind. Acela era şi momentul cînd « prietenul » lui de-o viaţă, Voicu Marin, îl întreba: « Ce ai bă, Tituţ ? că parcă nu ţi-ar fi boii acasă ». Pro-fitînd de solicitudinea întrebării, cu morga lui obişnuită, « Tituţ » azvîrlea o vorbă care n-avea niciodată caracter de reclamaţie ci de confidenţă « ca-ntre prieteni». La 145 TREI
ILEANA VULPESCU
momentul oportun, moment pe care profesorul Voicu Marin — mare specialist al « experimentului provocat » — îl prilejuia neapărat, profesorul Titus Verzeu era descotorosit de elementul care-i tulburase boii.
— Cu «tehnica» asta de-naltă clasă, «haute cou-ture» cum zice Tudor Şerban, îţi dai seama că nu mi-a fost deloc greu s-ajung la dispoziţia Ministerului, unde Voicu Marin era ce era. Ori mergeam la Giurgiu, unde se găsea un post de internist la o policlinică ori... Prin mijloace proprii am intrat la Institut. Aşa m-am trezit microbiolog.
— Şi bolnava-aceea, Liliana Fodor ? întrebă Vlas.
— A fost operată de Titus Verzeu, cu Staicu şi cu mine. Peritonită. Tot abdomenul îi era plin de puroi. Operaţia — în afară de « pensă », «tampon », « pensă», «catgut»— s-a   desfăşurat  într-o  tăcere de moarte.
« — Sînziana, de ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine ? îi spusese-ncet şi persuasiv Staicu în timp ce-şi scoteau mănuşile, după ce bolnava Liliana Fodor fusese trimisă cu doctoriţa Giu-garu, anestezista, la reanimare.
Sînzienei vocea lui Staicu îi sunase de data asta ca venită de pe altă lume, după atîta concentrare.
— De data asta, din ce v-a mai venit, domnule doctor, o dăduse Sînziana pe glumă, revenind la realitatea exterioară mesei de operaţie.
— Din ce-mi vine mereu: cînd stau mai mult pe lîngă tine m-apuc-o poftă nebună să ne iubim.
TREI 146
ARTA CONVERSAŢIEI
— Cu o femeie-nsărcinată, domnule doctor ? vai! se poate? continuase Sînziana tot în glumă.
— Cît eşti acum de-nsărcinată eşti numai bună! glumise şi Staicu.
— Mulţi perverşi pe lumea asta, zisese Sînziana şi izbucniseră amîndoi în rîs.
Ea crezuse recidiva de propunere încheiată. Staicu o apucase de bărbie ca pe-un copil.
— De ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine ? spune-mi!
„Mărioară de la Gorji, ţine-o rublă şi doi zloţi şi nu te iubi cu toţi", îi trecuse prin gînd Sînzienei.
De data asta, doctorul Staicu o privea duios şi rugător.
— Ca să mă iubesc cu dumneavoastră ar trebui mai întîi să vă iubesc, răspunsese ea, privindu-1 mîngîietor.
— Şi de ce n-ai putea să mă iubeşti ? Fiindcă nu sînt frumos ?
— Nuuu.
Sînziana spusese cu atîta convingere „nu", încît Staicu nu se-ndoise că nu-1 minţea.
— Domnule doctor, vă admir profesional atît de mult... că pînă la urmă cred c-aş fi făcut ca majoritatea femeilor: m-aş fi-ndrăgostit de şeful meu direct.
— Şi-atunci ? în glasul lui Staicu era o nerăbdare plină de speranţă. Şi-atunci, de ce nu ?
— Fiindcă vă e prea dragă puterea. Urmase un moment de stupoare pentru
Staicu.
— Şi ce e rău în asta ? Nu e mai bine să aibă frîu-n mînă unul btin, decît unul prost
147 TREI
ILEANA VULPESCU
sau mediocru ? îm ? ce zici? îşi revenise el.
— Ba da. Dar cînd ai pus mîna pe putere cel mai greu lucru e să fii drept. Iar dumneavoastră nu ştiu cît vă puteţi ridica deasupra antipatiilor personale, umane.
— Recunoşti că ele sînt dublate şi de „binemeritate" antipatii profesionale ?
— Recunosc. Dar cînd ele n-au să mai aibă justificare profesională ? Sînteţi pătimaş, coleric, ziua asta are să vină oricum.
Erau trişti amîndoi.
— Cui i-ai da tu dreptul să-i fie dragă puterea ? Vocea lui Staicu sunase metalic, decisiv, deşi
aproape şoptită.
— Oamenilor politici. Celor adevăraţi, celor de anvergură, care pentru-o convingere-şi riscă pielea,
— Un bărbat vrea să se iubească şi el cu-o femeie şi uite unde-ajunge... De ce să complicăm lucrurile ? De ce să depăşim sfera strict erotică ? îm ?
Staicu o privea niţel iritat pe cucoana asta care prea despărţea firu-n patru, şi alt fir decît cel întins de el. Niţel iritat ca fiecare dintre noi cînd aude altceva decît ceea ce-ar vrea s-audă. Altfel recunoştea că „muierea asta a dracului de deşteaptă" pusese degetul pe rană.
— „Un bărbat vrea să se iubească şi el cu o femeie", reluase Sînziana. Bărbatul şi femeia asta înainte de-a fi atît de bine delimitaţi pe sexe sînt oameni şi asta complică mult sfera lor erotică, sfera asta nu poate fi pură decît la dobitoace, şi mă-ntreb dacă şi la ele n-o fi şi altceva mai subtil. Eu am un trup ciudat, domnule
TREI 148
ARTA CONVERSAŢIEI doctor, nu vibrează decît la impulsuri venite de-aici — şi-şi dusese mîna la cap — impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticenţe; deci, am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fîlfîiri strict endocrine este imun.
Se-ntorsese cu toată faţa spre Staicu. Staicu o privea grav. Dîndu-se un pas îndărăt, ca să mărească distanţa dintre ei îi spusese cu un glas de-o duioşie pe care nu i-ai fi bănuit-o.
— Aşa cum mă vezi — şi-şi trecuse prin aer mîna, exagerînd contururile trupului său mare şi vînjos, şi impulsurile mele vin tot de din sus de brîu. Ca să te iubeşti cu mine ţi-ar trebui să mă iubeşti. Te-nţeleg foarte bine fiindcă eu te iubesc.
La asta, Sînziana nu se aştepta. Ca tot omul era pregătită împotriva agresiunilor, a propunerilor pe care ea nu le considera nici ruşinoase, nici dezonorante, ci doar prea bruşte; altfel socotea că numai femeile proaste sau ipocrite, sau — cel mai des — şi una şi alta se-arată ofensate de „omagiul" strict fizic al unui bărbat. Om al datoriei, exigentă mai ales cu ea însăşi — pentru a răspunde acestui „omagiu", ea avea nevoie să ştie că actul fizic este girat de dragoste, sau măcar de iluzia dragostei, pentru partener.
Se uitase la doctorul Staicu plină de părere de rău. „Puiule, i se adresase-n gînd, dacă erai pe faţă de partea mea în cazul lui madam' Fodor te iubeam şi ne iubeam. Dar de...". Omul acela investea în ea un sentiment căruia ea ştia că n-avea să-i răspundă niciodată. Iubirea fără ecou a cuiva pentru ea îi dădea o stare de jenă şi de apăsare, aproape un sentiment de vină. 149 TREI
ILEANA VULPESCU
In adolescenţă, iubirea lui Mihai Şerban ajunsese s-o roadă ca o remuşcare. Simpla iubire a lui Mihai sau împletirea ei cu sentimentul unei duble vine ? Nu ştia cum să numească altfel starea ei de-atunci — şi nici pe cea de-acum
— vina de-a nu-1 fi iubit pe Mihai şi cea de-a-1 fi iubit pe nenea Daniel! „Să te iubească un băiat, iar tu să-1 iubeşti pe tatăl lui ? ! Cui i-ar fi uşoară o asemenea situaţie ? Doamne, cîte paranteze mai sînt şi-n mine ! Noroc că amintirile, ca şi visele, n-au durată reală, altfel ar însemna că tac de cel puţin o oră. De cîtă vreme oi tăcea, oare ? S-o fi luat de gînduri Pavel..." ».
« Cîte şi ce lucruri or ascunde oare tăcerile astea ? », se luase Pavel nu de gînduri, ci cu gîndul.
— Dacă n-aş fi avut dreptate poate-aş mai fi avut o şansă la-ndurarea lui Verzeu, dar fiindcă-avu-sesem dreptate îmi semnasem singură sentinţa, reluă Sînziana, ca şi cum nu s-ar fi întrerupt nici o clipă. Cînd am ieşit de la blocul operator, după patru ore jumătate, inginerul Fodor stătea, săracul, mai mul mort decît viu, răzimat de-un perete. «Aţi avut mare noroc! » i-a spus Verzeu, pe tonul lui ponderat şi sigur de sine, de parcă nici usturoi nu mîncase, nici gura nu-i putea. Staicu, om deschis şi coleric, s-a-ntors spre mine şi mi-a şoptit: «Să nu-1 bagi în... ?». Ştiu c-am zis şi eu: «Ba să-1 bagi... !».
După plicul pe care mi 1-a oferit mie inginerul Fodor, plic pe care eu nu l-am primit, mi-nchipui că nu era tocmai lui Verzeu, «salvatorului», să nu-i ofere un plic burduşit cu « elementele » recunoştinţei. Cu două luni înainte de naşterea Anei, am fost transferată. TREI 150
ARTA CONVERSAŢIEI
— Şi n-ai mai avut ocazia să lucrezi din nou în chirurgie ?
— Nici n-am mai căutat-o. Nu ştiu încă dacă e-un defect sau o calitate-a mea interesul pe care-1 am pentru toate ramurile meseriei noastre. Nu ştiu dacă poţi să-nţelegi, Pavele, dar de-o profesie-ţi poate trece ca şi de-un om. Despărţirea mea de chirurgie, dacă mă gîndesc bine, a fost doar desăvîrşită de actele oficiale. Ea a-nceput cînd am ieşit de la operaţia Lilianei Fodor. Mergeam în urma lui Titus Verzeu, fără nici o satisfacţie că pusesem un diagnostic exact, fără nici o spaimă că pentru acest diagnostic şi pentru viaţa de om care se afla-n spatele lui îmi riscam cariera, chiar pîinea. Simţeam... amărăciune? deznădejde? Poate. Eram sigură că ceva s-a rupt definitiv între mine şi profesia de chirurg. în mine... şi că nu mai putea fi reparat. Chirurgia nu era de mine. Degeaba ştiam carte, degeaba aveam ochi, minte şi mînă sigură. Altceva-mi lipsea. Mergînd pe urmele lui Verzeu, mi-am dat seama că eu n-aş fi avut calmul lui în faţa unei morţi de care-aş fi fost vinovată. Mi-am adus aminte, tot atunci, de doctorul Bebică Vernescu şi de pacienta pe care-o lăsase paraplegică şi care de şapte ani zăcea, blîndă şi resemnată, într-un salon dintr-una din clinicile noastre. De la această operaţie, Bebică Vernescu ziua opera- disperare, iar seara bea ca să poată dormi. Cînd m-am dus să-1 văd, după primul infarct, la 47 de ani, mi-a şoptit: « Şi cît am sperat în infarctul ăsta ... », şi s-a uitat lung la mine. La al doilea, la patruzeci şi nouă de ani, speranţa i s-a-mplinit. Bietul Bebică ! Puţini doctori am cunoscut atît de buni profesional şi-atît de devotaţi bolnavilor. Mergeam în urma lui Verzeu şi simţeam că ceva s-a rupt în mine, o singură dată mai simţisem la fel cînd ...
(Sînziana se opri. Fiindcă-şi dădu seama că cealaltă 151 TREI
I
ILEANA VULPESCU
amintire nu făcea parte din «programul Verzeu».)
— Cînd ? se auzi-ntr-un tîrziu vocea lui Pavel.
— Odată cu mine, ca să nu pară totul prea cusut cu aţă albă, Voicu Marin i-a mazilit pe încă doi chirurgi din secţia lui. Am căpătat un transfer la microbiologie, tot în cadrul clinicii, dar trebuia s-aştept să se pensioneze o doctoriţă care-şi ceruse pensionarea. Cînd a văzut că i-a şi sosit «schimbul», a mai ezitat, timp în care, două luni am ţinut locul unui medic de la un cămin de bătrîni, iar două luni pe cel al secretarei directorului de la microbiologie, operată la colecist. înaintea acestor «aventuri» s-a născut Ana. Eram atît de mulţumită, era aşa de grasă şi de frumoasă, că m-a ajutat să trec mult mai uşor peste perioada mea de femeie la toate, decît dacă n-aş fi avut-o. în ziua cînd am plecat din clinica de chirurgie, ca persoană bine-crescută, m-am dus să-mi iau rămas-bun de la Verzeu. în loc să-1 găsesc doar pe Verzeu, cum era de aşteptat, am dat şi peste Voicu Marin. Era mai mult decît în visul meu. Verzeu zîmbea din vîrful buzelor lui subţiri, iar Voicu Marin rîdea cu gura pin' la urechi, proaspăt însurăţel, la şase luni după ce i se spînzurase prima nevastă, frînghia fiind prefăcută, pentru uzul public, în stop cardiac, iar soţul drapat într-o durere profundă în faire-part-ul din „România liberă",
I-am salutat pe cei doi mari tenori reuniţi şi m-am gîndit pe cine mai «lucrau », graţie paşnicei lor cîrdăşii.
« Cîtă imaginaţie..., cîtă imaginaţie-n vorbire are femeia asta. Oamenii, mai toţi, dar mai ales orăşenii, vorbesc ca ziarele. Standard vorbesc. Sînziana şi Iulia vorbesc altfel. Individualizat. O asemănare între ele», îşi zise Pavel. TREI 152
ARTA CONVERSAŢIEI
— Bună ziua, am zis eu.
Au dat amîndoi din cap în chip de răspuns, cu aerul omului deranjat din ceva foarte important.
Nu mi-a spus nici unul nici un cuvînt. Atunci, mi-am luat eu inima-n dinţi şi-am zis:
— Domnule profesor Verzeu, astăzi plec din serviciul dumneavoastră şi-am venit să-mi iau rămas-bun.
— Da, pleci ? m-a-ntrebat Voicu Marin, de parcă atunci afla această noutate pe care mi-o cocea de şapte luni.
M-am uitat la el cu silă. Bun observator, Titus Verzeu a remarcat privirea, care dealtfel i se adresa şi lui.
— începeţi o activitate care vă va oferi mai mult timp în care să reflectaţi, s-a-ndurat într-un tîrziu să mi se adreseze Verzeu, însoţind fiecare vorbă cu un ZÎmbet subţire şi de-o persiflare abia perceptibilă, şi s-a uitat la Voicu Marin. în care să reflectaţi mai mult la profesia dumneavoastră, la faptele, la vorbele dumneavoastră, a continuat el, ascuţindu-şi zîmbetul din ce în ce, vrînd desigur să-mi dea a-nţelege, dacă nu pricepusem pîn-atunci, că mazilirea — din limbă mi se trăgea.
M-am uitat la unul, m-am uitat la celălalt. Cît rău făcuseră şi cît aveau să mai facă ! Ce gol trebuia să fie-n sufletul oamenilor ăstora doi dacă la şaizeci de ani împliniţi se gîndeau numai cum să le pună altora pielea pe băţ.
M-am uitat la ei cu-o milă care venea de departe, de la generaţii şi generaţii de ţărani din neamul meu, oameni care scormoniseră din noapte pînă-n noapte pămîntul, găsind mereu timp să gîndească, răzimaţi 153 TREI
ILEANA VULPESCU
de coarnele plugului ori în coada sapei, în felul lor simplu şi esenţial, la fiecare gest al lor, repetat de veacuri şi menit să se-nscrie-n ciclurile armoniei universale căreia nu ştiau să-i dea nici un nume.
Şi, deodată, uitînd timpul şi locul, uitînd cu desă-vîrşire că oamenii aceia doi puteau să-mi facă încă mult rău, privindu-i cînd pe unul, cînd pe celălalt, cu un glas de profet care nu făcea altceva decît să vestească ceea ce i se-arată, m-am trezit că le spun:
— La vorbele şi la faptele noastre vom afla cu toţii vreme să ne gîndim: la o boală grea sau pe patul de moarte. Mai ales pe patul de moarte.
Le-a pierit zîmbetul. Am salutat scurt din cap şi ca şi cînd misiunea mea pe lîngă ei fusese aceea de mesager al destinului, am plecat înfiorată de presimţirea că le prevestisem adevărul.
Cum mergeam pe culoar, mă asaltau tot felul de gînduri. Vecinele mele de palier m-au scîrbit de totdeauna cu egoismul şi cu zgîrcenia lor. Mamei îi era grozav de milă de ele.
« Două biete bătrîne » a zis ea într-o zi. « Mai dă-le dracu'. Sînt putrede de bani şi de lucruri şi zgîrcite că şi-ar mînca de sub unghie » am zis eu. «E foarte curios cîtă milă inspiră defectele fizice şi cît dispreţ cele psihice. Toată lumea zice „săracu' de el — e şchiop, e chior" şi nimeni nu zice „săracu' de el —e zgîrcit, e ipocrit, e turnător, e intrigant", cînd astea sînt infirmităţi de pe urma cărora suferi la fel de mult ca şi de pe urma infirmităţilor fizice. Un defect fizic îţi dezechilibrează corpul şi dezechilibrul ăsta se răsfrînge asupra sufletului. Efectele lui sînt deci împărţite. Gîndeşte-te că defectele psihice zac numai în suflet. îţi dai seama ce infern trebuie să fie într-un suflet şchiop sau chior, sau amîndouă la un loc, sau cîte cît vrei ? Toate defec-TREI 154
ARTA CONVERSAŢIEI tele psihice au la origine un complex de inferioritate. Cine e sigur pe sine nu e nici invidios, nici intrigant, nici arivist. „La om totul trebuie să fie frumos, de la haine pînă la suflet" ». « Cehov a spus asta ? ». « Cehov. O umanitate fără complexe. Un echilibru dat de frumuseţea exterioară şi de cea interioară. Mi-au plăcut totdeauna oamenii frumoşi pentru că măcar sub aspect fizic ai garanţia că sînt scutiţi de complexe ».
Pe culoar, mi-am adus aminte vorbele Mamei şi-am început să mă-ntreb ce complexe i-or fi rozînd de-o viaţă pe Verzeu şi pe Voicu Marin. «Dacă vrei, cît de cît, să fii drept cu altul, pune-te-n locul lui» mă sfătuia Mama. Cum n-am economisit niciodată efortul, m-am pus întîi în locul lui Voicu Marin. Băiat de grădinari din marginea Bucureştiului, tată român, mamă bulgă-roaică. Fizic, totul parcă prea mare. Ca la un televizor defect care dublează contururile. Nici urît, nici frumos. Mătăhălos. Ca maniere: nu se sfia să-şi sugă dinţii, să se scobească în nas ori în dinţi, ori să se scarpine de faţă cu alţii. Lipsa de educaţie poate fi invocată pînă la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-a fost maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine-o vreme cînd mintea proprie îţi este-un educator suficient. Voicu ştia desigur că asemenea lucruri nu se fac, Se purta însă cum îi venea, din totală desconsiderare faţă de alţii. Dacă nu ştiai cine e, dacă nu-1 auzeai vorbind şi te-ai fi gîndit să-1 plasezi undeva, l-ai fi plasat fie-ntr-o muncă necalificată, la cărăuşie, de pildă, fie-ndărătul unei tejghele. Cînd deschidea gura şi folosea un ton neutru, în vocea lui baritonală, frumoasă şi bine stăpînită, apăreau vorbe care nu te supărau atît prin ortoepia deficitară cît prin vulgaritatea cu care erau rostite. Simţeai în acelaşi timp o ameninţare în vorbele-acelea stîlcite, fiindcă îndărătul 155 TREI
ILEANA VULPESCU
lor bănuiai o stîlceală mult mai adîncă, depăşind sfera vocabularului. Cînd vorbea oficial, tonul lui căpăta «importanţă » şi anume «importanţa » anilor '50—'60, '64, cînd mai ales vorbitorii din ideologie se găseau datori să pună accentele-n frază altfel decît le cerea logica limbii române. Chiar şi unii care folosiseră curent acest mod nefiresc de frazare, după '64 încercaseră — că-ncercarea moarte n-are — şi unii chiar reuşiseră să se debaraseze de mimarea asta ajunsă reflex. El încercase, nu-ncercase, nu ştiu. Ştiu doar că modul lui de frazare, deşi mare ştab la Minister, la Facultate, la Clinică, te făcea să-1 consideri un personaj desuet, pe cale de dispariţie. El vorbea mai departe la fel şi purta mai departe, ostentativ sau nu, nici asta n-aş putea spune, pantaloni cu cracul larg ca pentru trei picioare barosane. Voia, cred, să demonstreze că-şi este fidel sie însuşi. în tinereţe, cînd nu era nimeni, o ceruse de nevastă pe fata care crezuse că n-avea să-1 refuze şi nicidecum pe cine-ar fi vrut.
— Pe cine-ar fi vrut ?
— Pe viitoarea nevastă a profesorului Daniel Şerban, pe mama lui Tudor, pe care l-ai cunoscut în seara asta. Şi mergînd aşa pe « urmele » trupului şi-ale sufletului lui Voicu Marin dădeam şi de profesie, cîmpul multor ambiţii, cîmp unde lucrurile se puteau îmbunătăţi sau înrăutăţi. Era chirurg ? — era. Drumul de la grădinărie la chirurgie era lung, dar odată ajuns aci nimeni nu se mai întreba cît de lung fusese drumul lui şi cît de scurt al altora. Era chirurg. Printre-atîţia alţii. Unii ştiu că sînt în profesie nişte utilităţi, şi acceptă această situaţie. Conştienţi că nu li se cuvine mai mult, îşi fac cinstit datoria, şi-şi văd numai de treburile lor. Ca utilitate, nimeni n-ar fi avut ce să-i reproşeze lui Voicu Marin. Dar vezi că el voia să se ia de piept cu TREI 156
ARTA CONVERSAŢIEI cei mai mari chirurgi şi cum profesional n-avea şanse, ca Făt-Frumos cu Zmeul, să-i îngroape pîn' la brîu, îi îngropa cu totul pe criterii extraprofesionale. Unul avusese moşie (el, nevastă-sa); altul avusese aur, nu-1 declarase, în schimb îl ascunsese-n masa de la sala de operaţie; cumnatul ăstuia se pare că ştiuse şi nu-1 denunţase şi amîndoi trecuseră niţel pe la « pension » şi uite-aşa numărul culpabililor faţă de legi îi lărgea locul; alţii nu făcuseră nimic din punct de vedere juridico-admi-nistrativ, dar ca şi primii păcătuiau grav în ochii lui, păcătuiau «medical»: erau chirurgi de mîna-ntîi. Buni şi ăştia de dat la « abdomen » fiindcă la « torace » — mai mare şi mai mare era el.
Mă puneam în locul lui Voicu Marin şi, fără să-1 aprob, îi înţelegeam mecanismul sufletesc. în definitiv, omul ăsta n-avusese niciodată ce-şi dorise. Profesional, deşi se declarase şi era luat oficial drept « ăl mai mare », el ştia că nu e. Nevastă-sa, un om blînd şi bun dar şters, nu era cine-şi dorise el; băieţii, doctori amîndoi, nu-şi depăşeau profesional tatăl. Nevastă-sa se omorîse. Sătulă de vorbe grosolane, de palme arse între patru ochi şi chiar între mai mulţi. A doua — actriţă, frumoasă, foarte frumoasă şi sîsîită. în actorie — ce era el în chirurgie: o utilitate, umplută de roluri de cînd se măritase cu el, că fiecare avea sau putea să aibă o mamă, o soacră, o cuscră bolnavă, nevoie de-un medicament străin. Altminteri, femeie cumsecade actriţa. Pe cînd mai lucram încă la chirurgie, deşi ea era « madam director», a venit să mă roage să-i dau un bilet de intrare permanentă la o bolnavă din salonul meu, motivîndu-şi cererea prin faptul că programul ei de actriţă era-n contratimp cu orele de vizitare a bolnavilor. Gestul ăsta m-a făcut să nu-i prevăd un viitor prea fericit alături de Voicu Marin. Intrasem într-o perioadă de clarviziune, se 157 TREI
ILEANA VULPESCU
autoironiza Sînziana. O femeie cît de cît cumsecade, oricîte vanităţi ar fi avut, pîn' la urmă avea să se dea bătută faţă de Voicu Marin. Cît Voicu era maaaare, « Mercedesul» îi mai astupase din defecte, cînd se mai micşorase, deşi făcuse un copil cu el, actriţa a hotărît să nu-i mai suporte pe el şi pe cele două odrasle din prima lui căsătorie. Victime-ale eredităţii paterne, pe unde-o prindeau pe « mama lor vitregă » tinerii îi ardeau la scatoalce,-nsoţite, bine-nţeles, de vorbe corespunzătoare.
Sînziana făcu o pauză.
— Continuînd efortul meu de identificare cu alte personaje, am ajuns şi la Titus Verzeu, al cărui nume, pretindeau cei din generaţia lui, ar fi trebuit pronunţat Vărzău, cum se şi scrisese înainte ca şcoala latinistă să fi introdus scrierea etimologizantă. El avusese tot ce-şi dorise, atît cît se poate judeca din afară un om. Şi, totuşi... Cu-nvăţătura şi cu mintea lui ternă dar corectă nu se putea să nu-şi dea seama că este doar un bun profesor şi nu un maestru în chirurgie. Sub aspectul cunoştinţelor generale, Verzeu era un tip enciclopedic.
— Era ? Nu mai este ?
— Deşi este conştient în cea mai mare parte a timpului, de patru ani stă-ntr-un fotoliu. Nu-şi mai poate mişca membrele inferioare, are afazii şi pierdere-aproape totală a graiului.
— Scleroză ?
— După nişte autori americani, se pare că un virus care dă fenomenele astea botezate generic «scleroză». îmi părea atît de rău că un om ca el — un mediocru, hai să-i zicem, dar un mediocru cu atîta ştiinţă de carte, cu o cultură umanistă atît de vastă — era atît de vanitos, de meschin şi se preta în primul rînd la cîrdăşia cu Voicu Marin, apoi la maşinaţii cu care-şi îndepărta TREI 158
ARTA CONVERSAŢIEI cei mai buni colaboratori. De Staicu nu se-atingea fiindcă-i era frică. Pe vremea legionarilor, cînd un doctor gardist voise să-1 mătrăşească pe Verzeu, din cauza nevesti-sii, doctorul Daniel Şerban spusese de faţă cu toată lumea că pleacă din spital dacă cineva-n-drăzneşte să-1 mute pe Verzeu. Cînd Voicu Marin îl mutase pe Şerban, invocîndu-i originea, Verzeu nici măcar nu deschisese gura. Ba, dimpotrivă. îi strecura azi o vorbă, mîine o vorbă lui Voicu Marin, cu abilitatea şi cu perseverenţa care-1 caracterizau, vorbe prin care-i dădea de-nţeles că Şerban ar unelti-mpotriva lui, a lui Voicu şi, mai rău, că nu i-ar recunoaşte autoritatea medicală, indiscutabilă pentru toată lumea. «Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti». într-un elan de binefacere, Voicu Marin, o trimisese la ţară şi pe fosta lui iubire, nemărturisită, pe Marina Şerban, nevasta « concurenţei», căreia profesional şi uman n-ar fi avut ce să-i reproşeze, decît eventual că nu-i bănuise la timp iubirea. Verzeu, ca şi Voicu, nu suporta concurenţa. Tot un complex de inferioritate. Prin urmare, nici el n-avusese ce-şi dorise,  aşa stînd lucrurile.
— Sînziana, să nu te superi că te-ntrerup, tu ai avut pîn-acum în viaţă ce ţi-ai dorit ?
Sînziana se gîndi. Răspunsul la această întrebare şi-1 dăduse de mult. Se gîndea acum dacă era bine să-i răspundă lui Pavel aşa cum şi-ar fi răspuns ei însăşi. « Cu nimeni nu e bine să fii sincer cum eşti cu tine însuţi. Un moralist zice să-ţi tratezi prietenul de azi ca şi cînd mîine ţi-ar deveni duşman şi duşmanul de azi ca şi cînd mîine ţi-ar deveni prieten, ceea ce nu este conform cu principiile moralei ci ale unei bune politici. O fi bine, dar nu e conform firii mele. Decît să spun ce nu cred mai bine tac. Uit totdeauna că există, în mare, trei feluri de-a minţi: minciuna-minciună, adică 159 TREI
ILEANA VULPESCU
falsificarea adevărului; omisiunea unei părţi a adevărului; şi statistica, vorba lui Kolonte cînd se uită prin statisticile unora de la noi din laborator».
— Unele lucruri majore, că despre cele majore merită să vorbim, sînt aşa cum mi le-am dorit. Am vrut să fiu doctoriţă şi sînt doctoriţă. Şi cred că am nimerit chiar într-o specialitate care mi se potriveşte. Chirurgia-mi plăcea. E partea cea mai spectaculoasă, cea mai palpitantă a medicinei. Dar tributul emoţional şi cel actoricesc. erau prea mari pentru mine. Prefer microbiologia fiindcă-n ea nu risc să omor pe nimeni şi nici n-am de-a face cu «publicul». în chirurgie, în fiecare zi ai « premieră ». Mai întîi, cum ţi-a reuşit operaţia şi nu numai ea. Grija complicaţiilor post-ope-ratorii. Ce să-ţi mai spun, că ştii. Apoi, partea « mondenă»: ce zic superiorii, ce zic colegii, personalul mediu, pacienţii? Să fii impecabil cu toţi. Microbii şi viruşii sînt mai comozi, că nu-ţi comunică sentimentele. Deci, ca să mă-ntorc de unde-am plecat, fac o meserie pe care mi-am ales-o şi care-mi place. Am vrut să am copii şi-i am.
— Dar îi ai cu cine-ai fi vrut să-i ai ?
După ce rosti întrebarea, pe faţa lui Pavel apăru o expresie de regret, regretul că-ndrăznise prea mult; şi teama că i s-ar fi putut da un răspuns care să-1 doară.
Sînziana fu izbită de-ntrebare: « îmi dau seama că niciodată nimeni nu mi-a pus o-ntre-bare atît de importantă, ţinînd de ceva atît de intim din fiinţa mea şi-n acelaşi timp cu valoare de generalitate: „Ai copii, dar îi ai cu cine-ai fi dorit cel mai mult să-i ai sau i-ai avut cu cine s-a putut sau chiar s-a nimerit ?". E o-ntrebare TREI 160
ARTA CONVERSAŢIEI care-ar putea să figureze-n orice chestionar adresat părinţilor. Cîte lucruri s-ar explica din  răspunsul sincer la această-ntrebare... ».
— La-ntrebarea aşta-ţi pot răspunde, îţi pot răspun-de-n două feluri, esenţa fiind aceeaşi. Am doi copii cu doi bărbaţi care mi-au fost dragi cînd am făcut copiii cu ei. Deci, nu-mi pot reproşa c-am făcut doi copii la-ntîm-plare. Am dorit să-i am şi e cea mai mare mulţumire şi mmdrie a mea că am copiii ăştia. întrebarea ta aşteaptă însă un alt răspuns. Dacă nu ţi-aş da şi-al doilea răspuns ar însemna să mint prin omiterea unei părţi a adevărului.
(îşi aminti iară de Kolonte, de mustăţile lui ţepoase, de ochii negri cu pleoape oblice care-i trăgeau în sus, de privirea lor enigmatică, plecată parcă să măsoare pustietăţi misterioase de care-1 legau nostalgii ancestrale.)
Se scutură de-această amintire şi continuă:
— Cei cu care-aş fi vrut cel mai mult să am copii... cu-aceia n-am avut şi n-am să am copii.
— De ce ? se-auzi glasul lui Pavel, înecat în părere de rău.
Sînziana ridică din umeri a neputinţă.
— între paisprezece şi optsprezece — chiar nouăsprezece — ani, iubeam atît de mult pe cineva încît cea mai mare fericire ar fi fost să am un copil cu el. Dar era o diferenţă de vîrsta foarte mare-ntre noi, el era-nsurat, avea copii...
— El te-a iubit ?
— Nu ştiu, jur că nu ştiu.
— Şi n-ai vrea să afli ?
— Pavele, mă-ntreb dacă e bine şi dacă nu-i facem trecutului o nedreptate încercînd să-1 clarificăm. Bine-n-161 TREI
ILEANA VULPESCU
ţeles, cînd e vorba de nebuloasa unor lucruri frumoase. Dacă bănuieşti că cineva te-a «turnat», ţi-a făcut un rău, cred că eşti obligat să clarifici acest trecut; este o obligaţie, cum să-i zic, civică. Dar trecutul pur sentimental. .. Mi-e teamă că umblînd cu el poţi păţi cum păţeşti cu florile presate cînd încerci să le muţi de pe-o foaie pe alta. Cred că dac-aş fi scriitoare aş încerca să clarific acest trecut din curiozitate psihologică, din obligaţie profesională deci, fiindcă eu consider psihologia profesia de bază a scriitorului. Şi-apoi, mă mai gîndesc la ceva. Să nu-ţi închipui că n-am fost de multe ori ispitită să « dezvălui» acest trecut al imaginaţiei mele.
— Trecutul imaginaţiei e tot atît de-al nostru ca şi trecutul faptelor. Trăim cu imaginaţia cel puţin tot atît de mult cît trăim real — real însemnînd ceea ce poate fi controlat şi confirmat şi de altul sau de alţii, în afara ta. Altminteri, cu ce, pentru individ în sine, e mai puţin autentic, mai puţin viaţă, ceea ce se-ntîmplă numai în sine însuşi decît ce i se-ntîmplă cu ştirea altora ? Cu ce ? Cu ce este mai puţin intensă dragostea unui om dacă ea este neştiută ? Ba dimpotrivă. Este mult mai profundă, mai concentrată, faţă de-o iubire împărtăşită sau nu, dar materializată, adusă în planul realităţii, cea a martorului. Fiindcă din ea, din iubirea neştiută de' celălalt, nu se risipeşte nici un strop în gesturi, în aşteptări, în vorbe care nu reuşesc totdeauna s-o exprime. După ani şi ani de la o iubire, auzi oameni care spun: «L-am iubit (sau am iubit-o) dar el (sau ea) habar n-avea, nici nu mă ştia», situînd această iubire la periferia iubirii, fiindcă ea nu era ştiută. Oamenii ăştia, după părerea mea, sînt o categorie — o categorie foarte întinsă — care nu-şi dă seama că oricît ai trăi cu alţii, există în tine fonduri personale inalienabile, adevăruri pe care nu le ştie nimeni şi care sînt cele mai adevărate. TREI 162
ARTA CONVERSAŢIEI Ştiu că e un pleonasm să spui «adevărul adevărat», după cîte-mi mai aduc şi eu aminte de la liceu, dar aşa e. Nu te supăra că te-ntrerup mereu, oftă Pavel, de parcă ar fi scăpat de-o piatră grea de pe suflet.
— Nu sîntem la tribunal, Pavele, ca să cerem voie părţii adverse cînd vrem să-i întrerupem pledoaria. Cîtă dreptate ai! Oamenii au tendinţa de-a devaloriza imaginaţia care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Şi o clădire apare mai întîi în imaginaţia constructorului, apoi pe hîrtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depăşit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cîrpă de praf. îţi povestesc situaţii, îţi reproduc conversaţii petrecute între patru ochi, îţi citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare şi lipsă de pudoare decît dacă ţi-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ţi-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată şi inexplicabilă tendinţa majorităţii de a-şi devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el — în cel mai fericit caz, cu ironie — ca şi cînd o fază depăşită n-ar mai face parte din viaţa lor, din viaţă-n general, ca şi cînd ar fi o piesă detaşabilă pe care-o azvîrli, şi gata. Şi mai este ceva tot atît de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cît de puţin se cunosc oamenii î îşi dispreţuiesc, îşi minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă — faţă de ei înşişi, în primul rînd — de bucăţi din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul şi sufletul lor la un moment dat, şi-n schimb le cer altora să rămînă ca o stîncă, neschimbaţi, neschimbători ca un mit. Cîtă superficialitate e-n om! Ce mult te-ai maturizat, Pavele, spuse Sînziana, fără tranziţie. Poate şi cînd te-am cunoscut erai la fel, dar n-am avut eu timp să observ. 163 TREI
ILEANA VULPESCU
Atunci, eram «ocupată» să te iubesc, nu să te analizez.
— Minimalizăm trecutul ? întrebă Pavel, cu-o uşoară nuanţă de reproş.
— Nu, dar eu vorbesc în dodii, cum zice o colegă de laborator, o bio-chimistă. Nu-mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul. Să ştii că nu-mi bat joc niciodată de nimic şi de nimeni. în viaţa mea nu mi-am bătut joc de nimeni şi de nimic. Pentru mine, limba este ca o fiinţă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească şi să dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobîrnac şi-n acelaşi timp am un mare şi neclintit respect pentru ea ! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu adevărat uman.
— Cred c-ai fi făcut carieră şi-ntr-o meserie-n care «materia primă» e cuvîntul. Scriitoare, ziaristă, avocată ..,
— Dac-ar fi fost să urmez chiar ce mi-aş fi dorit cel mai mult, aş fi urmat Filologia.
— Deci şi-n meserie ai luat tot ceva plasat pe locul doi.
Glasul lui Pavel sună a pagubă.
— Hazardul are un rol incontestabil în viaţa omului. N-avem posibilitatea să ne combinăm cu toţi oamenii din lume: ca-n matematică «elementul m luat de n ori». De unde să ştim unde se află omul cel mai potrivit nouă ? Atunci, luăm ce ne scoate-ntîmplarea-n cale. Dacă nepotrivirile nu sînt « strigătoare la cer », ne-mpe-rechem bărbaţi cu femei — fără să aşteptăm să apară «el», « unicul » — « alegem » prieteni, şi-n cadrul aceleiaşi legi, ne alegem o profesie; de dorit — una cu care să nu fim flagrant nepotriviţi. Cît te potriveşti cu-o profesie poţi spune abia după un număr de ani TREI 164
ARTA CONVERSAŢIEI de « convieţuire » cu ea. între un om şi profesia lui sînt aproape relaţiile dintr-o căsnicie. Poate exista armonie, pot apărea dezechilibre; «convieţuirea», ca şi în multe căsnicii, poate continua din rutină: «Unde să mă mai duc acum ? E prea tîrziu. O să meargă şi de-acum încolo, tîrîş-grăpiş, cum a mers şi pîn-acum ». Şi timpul trece şi rezolvă această relaţie precară: în profesie — vine pensia; în căsătorie — vine moartea şi ia unul din parteneri. Timpul este factotum-ul lucrurilor lăsate la voia-ntîmplării. Şi-acum, după atîtea «consideraţiuni generale », să-ţi spun de ce m-am făcut eu doctoriţă. In liceu, învăţam bine la toate materiile, dar mai mult şi mai mult mă interesa ce era legat de spiritualitatea lumii. Mă interesa, de exemplu, limbajul ca fenomen, toate avatarurile prin care trecuse, toate subtilităţile lui, mă interesa civilizaţia. Mi-ar fi plăcut să ştiu semnificaţia celui mai mărunt lucru din lunga succesiune a civilizaţiilor. Mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa într-o vastă bibliotecă, unde să aflu şi iar să aflu. Mama era licenţiată-n litere: greacă şi latină. Fată de ţărani, obţinuse o bursă-n Franţa, unde şi-a luat doctoratul, întoarsă-n ţară, a căpătat un post în Bucureşti, la un liceu de fete. L-a cunoscut pe tata, s-au căsătorit. Tata era doctor; şi doctor foarte bun, după cîte spun foşti colegi de-ai lui. A murit pe front, în '42. Doi fraţi ai mamei au murit şi ei pe front. Bunicul, « Taica », tatăl Mamei, s-a-ntors de pe front cu un picior ţeapăn. Bunicii mei dinspre tată muriseră înainte ca eu să mă nasc. De mică-am auzit mereu cuvintele « parastas », « pomelnic », « colaci », « colivă » şi le vedeam materializate. în cursul anului, mergeam de cîteva ori la biserică, la Bucureşti, şi la Cernaţi, în satul Mamei, şi cu mîna mea de copil, printre mîinile celor bătrîni, săltăm şi coboram încet 165 TREI
ILEANA VULPESCU
o tavă cu colivă, în timp ce preotul cînta «Veşnica pomenire». Mişcarea aceea de-nălţare şi de coborîre, a cărei semnificaţie n-o ştiu nici astăzi, în mintea mea semăna cu legănatul unui copil, iar « Veşnica pomenire » cu care preotul însoţea gestul nostru, un cîntec de-ador-mit morţii. Deşi Mama-mi explicase că după moarte ne prefacem în iarbă, în flori, că iar putrezim şi iar înviem în ceva şi că-n felul acesta nu ne pierdem, ci luăm doar altă-nfăţişare, eu îmi închipuiam morţii ca pe locuitorii unei alte aşezări, unde trăiau ei înde ei şi nu voiau sau nu puteau să se-amestece cu viii. Mama vorbea despre Tata-n fiecare zi. « Cum zicea Gheorghe » sau « aşa ar fi zis Gheorghe », vorbe pe care le-auzeam mereu, mă-ntăreau în credinţa acelei lumi existente-n altă parte. Din spusele mamei, dintr-ale celor care-1 cunoscuseră, Tata mi-era foarte drag. Era pentru mine un punct de onoare să-i semăn şi să fac profesia lui. Dar inima mă trăgea spre Filologie, spre Istorie. Mama, care nu mi-a impus niciodată părerile sau dorinţele ei, văzînd că nu mă hotărâm, m-a sfătuit să fac Medicina. Nevrînd să mă-nduioşeze şi deci să mă influenţeze, nici n-a pomenit de Tata, mi s-a dat însă pe ea ca exemplu. După reforma-nvăţămîntului, latina şi greaca nu se mai predau în şcoli: catedra ei se des-finţase. în învăţămînt, i se oferise, la 90 de kilometri de Bucureşti, echivalentul unei catedre, care se compunea din muzică, educaţie fizică, desen şi geografie. Dac-ar fi fost singură poate s-ar fi dus acolo ca să ră-mînă-n învăţămînt; dar mă avea pe mine, începea să-i aibă şi pe bunici care, declaraţi chiaburi, aveau şi ei nevoie de ajutor, deşi n-o spuneau. Şi-aşa s-a făcut ea dactilografă. « E bine să faci o meserie din care să nu poţi ajunge dactilografă sau vînzătoare. începe epoca TREI ICC
ARTA CONVERSAŢIEI profesiilor tehnice. Maşini, fizică, chimie, calcule, calculatoare. Dar dacă spre o asemenea profesie nu te trage inima deloc... Oameni bolnavi au fost, sînt, şi-au să fie însă totdeauna. Deci, poţi face-o profesie veche de cînd lumea şi care-o să ţină cît lumea. în locul tău, între Filologie şi Medicină o clipă n-aş ezita. Cînd erai mică şi te mai lăsai pe tînjeală îţi spuneam „învaţă, că altă avere şi altă protecţie nu ai". Tot aşa îţi spun şi-acum: fă o meserie de pe urma căreia să poţi trăi, fără să-ţi bată inima că s-ar putea să fii nevoită s-o schimbi, că altă avere n-ai să ai. Mulţi profesori, mulţi avocaţi fac azi alte meserii decît pe-a lor, dar nici un doctor, nici un inginer, nici un chimist n-a fost nevoit să-şi schimbe profesia». Aşa m-am făcut eu doctoriţă.
— Important e că nu-ţi pare rău. Şi eu, dac-ar fi fost după inimă, etnolog m-aş fi făcut. Atît ce-mi place fiecare strai, fiecare ciob, fiecare obicei de pe la noi şi de pe unde umblu, şi să ştiu despre el pînă la Adam. Mama, draga de ea, femeie de la ţară, n-a ştiut să mă sfătuiască ştiinţific, aşa ca mama ta, mi-a spus numai să mă dau şi eu după vreme, şi să-mi fie pîinea mai albă. M-am gîndit şi eu tot la stabilitate într-o profesie, îmi dădeam şi eu seama că-ncepe epoca meseriilor legate de practică... Aşa m-am făcut şi eu doctor.
— Şi nu-ţi pare rău, nu ?
— Acum, mi se pare că niciodată n-am dorit altceva, în viaţă, sînt multe asemănări între lucruri. Te-nsori, să zicem, cu-o fată, fiindcă-ţi place, fiindcă aşa cum ziceai tu «ne-mperechem» cu oameni de care nu ne despart deosebiri « strigătoare la cer ».
— Văd că mă citezi.
— Te citez Sînziana, fiindcă-mă place tare mult cum vorbeşti.  Puţină lume ştie vorbi, cu adevărat.
167 TREI
ILEANA VULPESCU
«„Ştie vorbi...". Doar în Transilvania şi-n Banat se mai foloseşte un mod personal plus infinitivul, ca-n latină », observă Sînziana pentru sine.
— Şi, cum spuneam, te-nsori cu-o fată care nu e «unica » sau aşa cum te gîndeai c-ar fi sau chiar a fost «unica ». Şi trec anii şi te obişnuieşti atît de mult cu prezenţa femeii de lîngă tine, încît uiţi că ai visat pe altcineva, la altcineva.
— Cu o condiţie, Pavele: să nu fie-o deosebire flagrantă între ce visa visul şi ce ţi-a dat realitatea.
Pavel o privi cu bănuiala că visul şi realitatea ei nu se potriviseră cine-ştie-ce şi-1 mîhni gîndul că şi el făcuse parte din această realitate.
— Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal şi real, dintre « unicul» visat şi ce-ţi oferă realitatea, ci dintre real şi imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre acest real. Cunoşti un om şi-ţi dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îţi faci o imagine despre-acel om — o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumuseţează, îl «flatează», fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămîne toată viaţa o aspiraţie spre bine, spre frumos, şi speranţa, chiar nemărturisită, în fericire — iar omul păcătuieşte şi faţă de această imagine. Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-1 consideri ca pe-o rudă apropiată şi să-i ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor, părinţilor, fraţilor tăi. Dacă ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă. Convinsă că Mama avea dreptate, am încercat să aplic acest principiu faţă de fostul meu bărbat. îl înţelegeam, cum îi înţelegeam şi pe şefii TREI 168
ARTA CONVERSAŢIEI mei, pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, îl şi iertam, dar peste fiecare-nţelegere, peste fiecare iertare se-aşternea o crustă de amărăciune care-ncetul cu-ncetul se trans-forma-n răceală. în acest proces de stratificare, simţeam căldura din mine pipernicindu-se, ajungînd un fel d& fosilă-ncremenită sub gheţurile unei geologii neiertătoare. Cînd am divorţat, cînd a divorţat bărbatu-meu de mine vreau să zic, sufleteşte eram de mult despărţită de el. Ţi-am spus mai adineauri că-n ziua cînd a fost operată Liliana Fodor — care nici cu gîndul nu. gîndeşte ce rol important a jucat în viaţa mea - în ziua aceea, cum mergeam în urma lui Verzeu, am simţit că ceva s-a rupt în mine şi ţi-am spus că mai simţisem încă o dată acelaşi lucru. Vezi, n-am uitat c-am lăsat acolo nişte puncte de suspensie. Pavele, după nişte puncte de suspensie, ai să mai suporţi şi-o paranteză. Mie nu-mi place să povestesc un om cît sînt în vreun fel de relaţii cu el, iar după ce nu mai sînt, nici atît. Nici cînd cineva mă provoacă nu-i răspund. Nu reproduc niciodată convorbiri pe care le am cu oamenii,, chiar cînd oamenii în cauză nu reprezintă nimic pentru mine sau, cînd, şi mai rău, nu dau pe ei nici două parale. Dacă cineva are o clipă încredere-n mine, mă socotesc obligată să-i îndreptăţesc încrederea. Foarte multe femei povestesc cum şi cine le-a făcut lor curte,, mai ales cînd n-au acceptat-o, considerînd că oamenii aceia care s-au dezvăluit în faţa lor n-au dreptul la nici o discreţie. Dacă am să-ţi vorbesc despre căsnicia, mea n-o fac pentru a-mi bîrfi fostul bărbat. Dar nu-ţi pot vorbi despre-o perioadă din viaţa mea fără să-ţi pomenesc de el.
Sînziana îi zîmbi de parcă i-ar fi cerut iertare..
— Pavele, să nu ţi se pară că sînt un bas bleu cum le zic francezii cucoanelor gen « ştie-tot» şi care la tot 169 TREI
pasul îi dau zor cu cîte-un citat. Dar dacă cineva a făcut înaintea mea o observaţie, a formulat-o mai bine decît aş putea s-o formulez eu, cred că e preferabil să-1 citez pe-acel cineva, mai ales cînd pe el îl ştie toată lumea ! Cehov zice că un om bine-crescut nu face niciodată confidenţe fără să i se ceară.
— Dacă n-ai fi fost atît de bine-crescută, astăzi viaţa noastră ar fi alta.
Vocea lui Pavel Vlas sunase atît de trist, parcă de «dincolo de neîmplinire, încît ştergea reproşul din cuvinte.
« Ne-ntoarcem mereu de unde-am plecat. El are dreptate. Un copil nu-i o rochie pe care ţi-ai cumpărat-o şi-o treci sub tăcere faţă de-un bărbat. Ciudat mi se pare că pînă azi n-am avut deloc remuşcări că nu-i spusesem lui Pavel de Ana. Cît de repede se schimbă raporturile-n om. Cum zice nenea Daniel: „Sîntem imprevizibili, atît cît sîntem, fiindcă datele existenţei noastre nu apar toate deodată: astea sînt, ăsta ne e comportamentul faţă de ele, şi gata. O vorbă, o privire, un gest schimbă uneori cursul unei existenţe. De unde să ştii că ele-au să-ţi apară ? Cum să-ţi compui comportamente preventive, cum să te vaccinezi împotriva imprevizibilului ? De-aceea mi se par puerili, îngîmfaţi, apsiho-logi toţi cei care spun: 'aşa ceva n-aş face să ştiu că mor !'. Şi-i vezi cum în faţa unor mize departe de moarte ca cerul de pămînt fac tot
ILEANA VULPESCU
ce juraseră că n-ar face nici morţi. Nu există 'material didactic' mai elocvent pentru exemplificarea dialecticii decît sufletul omului". Cît de important eşti în viaţa mea, nene Dai, aproape că nu e situaţie-n care să nu-mi aduc aminte un cuvînt de-al tău !».
« Cîtă vreme mi-ar trebui ca s-ajung din urmă toate citatele-astea ale Sînzienei... ? Mă simt intimidat intelectual în faţa ei, acum mai mult chiar decît atunci, mă simt ca un şcolar în faţa-n-văţătoarei lui. Şi am impresia că se scuză tot timpul că e mai învăţată decît mine. Cu doctorul Şerban n-ar face-o, fiindcă nu e nevoie. Cum ar fi fost căsătoria noastră, dac-ar fi fost ?».
— Pavele, ai dreptate,
Tresăriră amîndoi ca şi cînd unul ar fi putut vedea gîndurile celuilalt.
— Ai dreptate. Cred că bine-ar fi ca oamenii să vorbească, să nu ţină-n ei vorbele care se acumulează-n suflete ca apa-ntr-o admcitură. Iar apa asta, în cel mai bun caz, seacă, dar de multe ori riscă să se transforme-n mocirlă şi să mai facă şi mătasea-broaştei. Să vorbească, şi anume ca şi cînd de fiecare dată ar vorbi pentru ultima dată, ca-n faţa Judecăţii de Apoi. Deşi-mi spun mereu acest lucru, nu reuşesc să-nfrîng barierele din mine. De fapt, dacă mă gîndesc bine, o singură dată am dat barierele-n lături şi-am vorbit ca la Judecata de Apoi. («Da, domnule doctor Vladimirescu, sînteţi singurul om faţă de care, faţă de care, în sfîrşit... ».)■ îmi dau PATRU 172
ARTA CONVERSAŢIEI seama că-n momentul cînd vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te « filtrezi » de alţii, într-atît viaţa noastră este-mpletită cu-a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un rîu în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Cît aş vrea eu să-ţi vorbesc numai despre mine tot nu izbutesc s-aleg apa de pietre. Orice-am face ne-ntoarcem la una dintre legile dialecticii: conexiunea fenomenelor. Vorbind despre fenomenul care sînt eu, nu ştiu de unde să-ncep...
— De unde vrei. Pîn'. la urmă pun eu cap la cap bucăţelele, ca la jocurile alea cu cuburi, au un nume străin...
— Puzzle.
— Aşa. Pîn' la urmă te-aleg eu, te cern eu dintre alţii.
— Atunci, întinde sita. O fată de nouăsprezece ani, crescută de-o mamă văduvă, cunoaşte, din întîmplare, un tînăr cu zece ani mai mare decît ea. Dacă-ncep aşa, e bine ?
— Tu ştii.
Sînziana se gîndea cum să-i povestească viaţa ei lui Pavel. Care să fie raportul dintre adevăr şi minciuna prin omisiune. N-avea de gînd să-1 mintă, însă cum ar fi putut, ceea ce este cu neputinţă, să-i înfăţişeze tot adevărul, cum să-n-frîngă pudoarea ? Cum să-i spună că nopţi întregi, în adolescenţă, nu dormise de dorul lui Daniel Şerban, omul la umbra căruia crescuse, pe care-1 asemăna unui copac cu-o imensă coroană ocrotitoare ? Şi ce cuvinte să folosească ? Toată viaţa nu facem altceva decît să interpretăm 173 ' PATRU
ILEANA VULPESCU
cuvinte. Noi — pe-ale altora, alţii — pe-ale noastre. Şi cum să nu te gîndeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, cînd urmele lor sînt de neşters ? «„O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se-ndreaptă prin nimic" spune-un moralist de-al meu ».
Pentru Sînziana, Pavel Vlas căpăta acum o altă valoare. El nu mai era băiatul cu care se iubise-o lună de vară la mare şi cu care-avusese, din întîmplare, un copil, băiat pe care-1 exclu-sese din viaţa ei, situîndu-1 într-un album cu amintiri. De-acum înainte, Pavel Vlas — dacă-1 lăsa ori nu s-o recunoască pe Ana — devenea o prezenţă, independentă de voinţa ei. N-avea de gînd să se-nfrumuseţeze cu nimic în ochii lui. îi era însă foarte greu să-şi aleagă tonul povestirii.
— Pavele, am să-ncep mai de departe. într-un sat din Muntenia, acum vreo sută patruzeci de ani, un negustor grec, pe nume Costi Mavros, cumpărase o moşie de vreo două sute de pogoane şi-o pădure mare de tot de la nişte boieri. Nevasta a doua a grecului, rămasă văduvă, se măritase cu un boier cu vreo douăzeci de ani mai tînăr decît ea, un boier care-şi tocase averea pe la Paris. Boierul ăsta, lenache Kreţulescu, rămas văduv la rîndul lui, se-nsurase cu-o cucoană, tînără şi frumoasă, cu care-avusese-o fată, Luxiţa...
— Ce nume e ăsta, de la ce vine ?
— De la Ruxandra, Ruxiţa. Dar fata-şi spunea cînd era mică Luxiţa, şi-aşa-i rămăsese numele! Luxiţa Kreţulescu se măritase cu un domn Bantaş şi-avusese o fată, Luţa, măritată Şerban. Luţa şi Sică Şerban, PATRU 174
ARTA CONVERSAŢIEI" magistrat, avuseseră trei copii: Daniel, Mărie-Jeanne; şi Matei. Daniel — doctor, profesorul Daniel Şerban;. Marie-Jeanne — licenţiată-n drept, profesase doi-trei ani, pînă se măritase cu doctorul Dinu Serafiotti, profesorul, Serafiotti; Matei — doctor, care, de dragul picturii, nu. practicase niciodată medicina.
— Pictorul Matei Şerban ?
— Exact.
— « Apusul » ăsta nu-i de el ? întrebă Vlas, arătîndi cu mîna spre tabloul de pe peretele din faţa lui..
— Ba da.
— A fost în « retrospectiva» de anul trecut ?
— Da. Grecul, Costi Mavros, şi grecoaica lui,, Melina Mavros, avuseseră două slugi, doi fraţi, un. băiat şi-o fată, dintr-o casă cu douăzeci de copii: Gore. şi Fira — Grigore şi Glafira. Cu vreo doi ani înainte-de-a muri, grecoaica le dăduse fiecăruia, cu acte-nt regulă, cîte şaişpe pogoane de pămînt bun, şi le făcuse cîte-o casă-n apropierea conacului. Gore se-nsurase,. flăcău tomnatic, şi-avusese două fete. Una din fete e-străbunica mea, Sulfina. Stră-străbunicul meu, Gore,, moştenise şi averea soră-sii, Fira, care nu se măritase-niciodată. Străbunică-mea, Sulfina, o moştenise pe-soră-sa, care n-avusese parte de copii. Aşa se făcea căi străbunicii mei dinspre mamă, Sulfina şi Ilie Pribeagu^. se văzuseră stăpîni pe două case şi pe treizeci şi douăt de pogoane de pămînt. Stră-străbunicu-meu, Gore, şii soră-sa, Fira, muriseră slujindu-i cu credinţă pe boierul lenache Kreţulescu şi pe fiică-sa, coana Luxiţa Bantaş,. oameni de omenie care mîncau dintr-o oală cu slugile şi nu se bucurau să ia sufletul din om. Coana Luxiţa,. femeie chibzuită, energică şi inimoasă, pietruise toate uliţele din Cernaţi, pe cheltuiala ei, adusese doctor îm sat, mărise şcoala, renovase biserica, făcea pomeni de 175 PATRU
ILEANA VULPESCU
sufletul maică-sii, care-o lăsase orfană la doi ani, şi de-al grecoaicei, la care chema şi omenea tot satul.
In fiecare toamnă, mergea-n pădure cu oamenii şi le dădea lemne de foc şi de ridicat case. Le zidise cuptor de cărămidă şi cuptor de pîine. Le scria şi le ducea plîngeri pe la autorităţi, crezîndu-le ţăranilor—că-i vedea zi de zi, fiindcă ea nu ţinea nici administrator, nici vătafi. Le credea că-i ţinuse loc de mamă o ţărancă: Fira. Le ştia toate păsurile, le ştia şi nu se făcea că nu le stie.
Nu-ntîmplător la 1907 conacul şi hambarele ei rămăseseră neatinse.
Străbunică-mea, Sulfina, şi soră-sa, Fanida, crescuseră pe lîngă domnişoara, adică pe lîngă coana Luxiţa. Le cununase pe-amîndouă, le botezase copiii şi-i plîn-•sese cu ele cînd muriseră mititei, cum mureau pe vremuri copiii.
Străbunică-mii, din opt copii îi trăise doar o fată, 'Simina, bunică-mea, pe care-o dăduseră dup-un băiat zdravăn şi harnic, care le mai adusese şi el zece pogoane de pămînt. Bunicii mei, Vasile şi Simina Dorobanţu, au avut trei copii: pe Dumitru, pe Ion şi pe Smaranda. Toţi trei se-arătau isteţi şi buni la carte. învăţătorul îi spusese naşei, coanei Luxiţa, c-ar fi fost păcat de copiii :ăştia să nu meargă mai departe cu-nvăţătura. Coana Xuxiţa tăbărîse cu gura pe bunicul:
— Mă, Vasile, nu vrei să vezi copiii ăştia domni ? - Şi cu pămîntul ce să fac, naşă ? Cine să-1 muncească ?
— De-asta ţi-e ? Pămînt să fie, că s-o găsi cine să-1 •muncească.
— De ce să nu rămînem noi, ţăranii, cu ţarina şi dumneavoastră, boierii, cu cartea ?
— Mă, Vasile, dacă vezi că seacă un ogor ce-i faci ? "PATRU 176
ARTA CONVERSAŢIEI
| — Păi, ce să-i fac ?
| — Păi, nu-i pui gunoi proaspăt să-1 îngraşi ?
j — Ba-i pun.
' — Aşa şi cu mintea. A boierilor a cam secat. E
; nevoie de minte proaspătă. Şi zeama de varză o vînturi
: ca să nu se-mpută. Lumea nu stă pe loc, Vasile. Dă
copiii la carte.
— E greu, naşă. Trebui' să ai bani şi să mai şi ; cunoşti lume pe la oraş. Eu ce să mai ştiu ? că pe cîmp |           mi se luminează, pe cîmp mi se-nnoptează.
j — Oi mai pune şi eu umărul, că nu m-oi prăpădi
aşa curînd.
— Ba să păzească bunul Dumnezeu să te prăpădeşti, !           naşă!
Şi naşa nu se lăsase pînă ce nu-i văzuse pe-ăi doi băieţi ai Bunicului, unul — la Şcoala normală, altul — la Seminarul teologic; fiindcă, mai intelectuali de-aşa Bunicul nu se-ndurase să-i  facă,-n ruptul capului.
Venise şi rîndul mamei. Domnu-nvăţător o lău-da-ntr-una.
— Bade Vasile, îi spunea el Bunicului, de cînd sînt eu învăţător copil ca fata dumitale n-am văzut! Ce ţi-ai fi făcut păcat cu băieţii de nu i-ai fi dat la carte, dar ce păcat ţi-ai face să n-o dai pe Smaranda...
De-aşa ceva Bunicul nici nu voia s-audă. Fată de ţărani, frumoasă şi cu zestre, şi să-nveţe carte! Cît îi trebuia ca să citească sărbătorile-n călindar, să-nsemne ouăle de pus sub cloşcă şi de numărat şirele pe arie ştia. Fetei însă-i intrase-n cap să-nveţe. Citea din scoar-ţă-n scoarţă manualele fraţilor ei mai mari şi pe-ale nepoţilor coanei Luxiţa. în clasa a patra, ştia pe din afară toate declinările şi toate conjugările latineşti şi manualul de franceză pentru clasa-ntîi de liceu. Dar Bunicului puţin îi păsa de latinească şi de franţuzească. 177 PATRU
ILEANA VULPESCU
Avea s-o mai lase cinci-şase ani, să se-nalţe, să joace şi ea de două-trei ori în horă, să-nveţe să ţeasă-n război velinţe şi pînză şi s-aşeze-o oală la foc şi pe urmă punea el ochii pe-un flăcău de nădejde care să ducă la greu.
într-o zi, fata luase trei ouă de bibilică — de cîţă, cum se spune pe la noi — şi cu ele-ntr-o batistă se dusese la curte, la naşa.
« „Pe la noi"... Omul nu-şi rupe niciodată toate rădăcinile din suflet. Sînziana e născută, crescută la Bucureşti, dar pentru ea „la noi" e satul bunicilor şi-al străbunicilor ei. De-aş trăi o mie de ani la Cluj, la Bucureşti, oriunde, „la noi" tot Vuioara ar fi», gîndi Pavel Vlas care, pe măsură ce se desfăşura povestea Sînzienei, simţea cum îl învăluie o ceaţă de tristeţe.
— Ce e Smaranda cu tine ? o-ntrebase coana Luxiţa. Drept răspuns fata-i întinsese batista cu ouăle.
Coana Luxiţa-şi învinsese un zîmbet şi pusese cu grijă şi cu seriozitate ouşoarele pestriţe-ntr-o fructieră.
— Dacă mi-ai adus ouăle-astea aşa de frumoase, am să-ţi dau şi eu ceva. Hai cu mine.
Purtînd fetiţa prin toată casa, coana Luxiţa o dusese la cămară. De pe-un raft, luase un borcan cu dulceaţă de chitră şi i-1 dăduse.
— Ţine de la mine şi-ţi mulţumesc. Şi-acum, spune tu naşei care ţi-e oful.
— Năşică, vorbeşte matale cu taica să mă dea şi pe mine la carte. El vrea să mă mărite şi eu nu vreau.
Coana Luxiţa de data asta nu se mai putuse ţine: izbucnise-n rîs, Rîdea cu-atîta poftă că, pîn' la urmă, PATRU 178
ARTA CONVERSAŢIEI se pusese şi fetiţa pe chicotit. Şi ţin'te rîs amîndouă !
— Nu-1 las eu să te mărite. Pîn' la toamnă-1 îm-blînzesc eu şi te dă la şcoală.
Pe urmă, coana Luxiţa o pusese să-i conjuge verbul « aller », verbul « avoir » şi verbul « etre », o pieptănase frumos şi-i împletise două panglici roşii în părul negru, îi dăduse o carte de basme şi-o petrecuse pînă la poartă, în care timp o-ntrebase de toţi ai ei şi de vecini.
— Năşică, nu mă uita. Că matale eşti cucoană mare şi te-ascultă.
— Cum să te uit ? Vorba-i vorbă !
De Sîn Pietru, coana Luxiţa se-nfiinţase la şcoală, la serbare, unde se-adunase tot satul. Adusese o trăsură de cofeturi şi de covrigi pentru copii. Mama recitase Trei, Doamne, şi toţi trei atît de frumos că plînsese toată lumea. Toţi îşi amintiseră de cei căzuţi pe front, cu patru ani mai înainte. Ce-ţi spun eu se petrecea-n 1922. Coana Luxiţa brusc îşi adusese-aminte că-n urmă cu doi ani se strînseseră nişte bani pentru un monument al eroilor din comună.
— Lisandre, i se adresase ea ca arsă primarului, ce se-aude cu monumentul eroilor ?
— Care monument, coană Luxiţa ?
— Cum care ? ăl pentru care-am dat bani cu toţii.
— Păi, să vezi, coană Luxiţa...
— Lisandre, băiete, eu ştiam că să iei şi de pe viu şi de pe mort e-al popilor. Fă bine şi pînă-ntr-o lună, ca să nu zici că sîntem oameni răi, să fii cu banii pe masă; eu am listele acasă cu ce-a dat fiecare. Să nu zici că nu ţi-am spus ! Apoi, fără nici o tranziţie, Bunicului:
— Ce zici, Vasile, de Smaranda ? O faci profesoară ? Halal copil!
— N-o stătea dracu-acasă, şoptise Lixandru primarul şi oftase-a-nfrăţire, odată cu Bunicul, căci amîndorura 179 PATRU
ILEANA VULPESCU
le stricase cheful coana Luxiţa, care nu ierta pe nimeni.
La vreo două săptămîni de la serbare, Mama păzea vitele pe izlaz. Luase cu ea şi-un manual de latină al lui frate-său, Mitru. Răsucind mereu în căpşorul de unsprezece ani «silva-silvae» nu băgase de seamă că o pereche de boi intrase-ntr-o porumbişte din coasta izlazului. Cum şedea ea pe burtă şi cu ochii-n carte, deodată se văzuse acoperită de-o umbră ameninţătoare. Sărise-n sus,
— Fi-ţi-ar cărţile-ale dracu', zisese Bunicul, căci a lui era umbra, şi-o croise peste picioare cu biciuşca. Bine e-acu' c-ai lu' Hodorogea mi-au dus boii la gloabă ? Bine e ? şi-o croise din nou cu sete peste picioare. Dumnezeii lor de hîrţoage !
Şi ridicase opinca-nspre carte. în clipa aceea, Mama s-a azvîrlit cu burta peste foile ei deschise şi de-acolo a strigat cu deznădejde:
— Omoară-mă, taică, dar cartea nu mi-o strica. Bunicul a dat drumul biciuştii în iarbă.
— Ce carte e aia ?
— A lu' neică Mitru, de latină.
— Asta ce mai e ?
— E mama limbii noastre, a mai căpătat fata inimă.
— Mama limbii noastre ! Ia te uită, şi limbile au mamă ? ! Dar tată cine-i e ? întrebase Bunicul după un moment de gîndire.
— Nu ştiu, că nu scrie. Zice numai de mamă.
— îhî! Dacă pe ta-său nu l-o şti...
— Păi ce, pe-al Floarii lu' Vasile îl ştie careva, şi ea e de la noi din sat...
— Aşa e ! Şi-n limba asta de ziseşi sînt vorbe multe ? Mama dăduse afirmativ din cap.
— Multe ...
— îi zice şi la «bou » în vreun fel ? ori n-avură. PATRU 180
ARTA CONVERSAŢIEI
— îi zice « bos, bovis, bovi, bovem, bos, bove », recitase mama dintr-o suflare.
— Ia... parcă-1 auzi mugind ! Da' ce cuvînt lung... Doamne ! Şi la noi cum s-a scurtat!
Pavel Vlas zîmbea, imaginîndu-şi scena petrecută cu peste-o jumătate de veac înainte.
— « Bos-bovis » a hotărît soarta Mamei. în toamnă, Bunicul a dat-o la liceu, că pe ea nu putea s-o facă popă. iar învăţătoare nu voise ea să se facă,-n ruptul capului.
Opt ani a fost premiantă de onoare a şcolii, patru ani studentă strălucită, iar ca bursieră la Paris, a uimit Sorbona.
S-a măritat cu tata, i-a cununat doctorul Daniel Şerban, cu nevastă-sa, Marina, în 1937. A venit războiul. La trei luni de la « Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul! », în septembrie, Tata, doctorul Şerban, Bunicu-meu, Vasile Dorobanţu, fraţii Mamei, Dumitru — Mitru, preot în satul Dobriţa — şi Ion, învăţător chiar la Cernaţi, au plecat pe front.
Din neamul nostru, numai Bunicul — Taica, aşa-i spuneam noi — s-a mai întors în '43, cu un picior ţeapăn. Mitru a lăsat un băiat, Ion n-a lăsat pe nimeni, iar Tata m-a lăsat pe mine. Cînd a plecat Tata pe front, aveam opt luni. Un văr de-al coanei Luxiţei era mare de tot în Ministerul de Război. Conu Sică şi coana Luţa Şerban, ginerele şi fata coanei Luxiţa, părinţii profesorului Daniel Şerban şi-ai pictorului, toată ziua. n-o slăbeau cu gura pe coana Luxiţa: « Du-te, mamă, du-te, mamă, şi roagă-1 pe nenea Jorj să-i mobilizeze pe loc ». Şi coana Luxiţa, săraca, şi-ar fi călcat pe inimă, deşi nu prea-i era drag văru-său, şi s-ar fi dus cu săru' mîna la el, dar nenea Daniel şi nenea Matei nici n-au vrut s-audă. « Ce, voi aţi făcut războiul, voi aţi cerut să mergeţi pe front ? » striga coana Luţa Şerban. « Ţă-181 PATRU
ILEANA VULPESCU
rănii şi toţi care merg pe front crezi că ei au făcut războiul ? Crezi că-i întreabă cineva dacă vor să meargă pe front ? Ce-o fi cu toată ţara românească o fi şi cu noi» ziceau ei. « Mie-mi pasă de voi nu de „ce-o fi cu toată ţara românească" », nu se lăsa convinsă coana Luţa. « Ba să-ţi pese, mamă, că pînă la urmă orice-ar face un om, soarta lui e legată de soarta ţării lui». Şi s-au dus pe front. Tata şi nenea Daniel au fost repartizaţi la aceeaşi unitate. în dimineaţa zilei cînd a murit, Tata i-a spus lui nenea Daniel: «Dănuţule, dacă mor, te rog să ai grijă de fetele mele. Dacă n-ai fi-nsurat, ţi-aş zice s-o iei pe Smaranda de nevastă...», adăugase el ca să mai îndulcească vorbele de la-nceput, care sunau a prevestire. « Hai, măi Gheorghe, nu mai cobi, că e destul de „vesel" şi-aşa », zisese nenea Daniel. Toată ziua fusese un iad: atac, contra-atac, atac, contraatac. La apus, lucrurile se liniştiseră. Tata şi cu nenea Daniel se duseseră să se-ncredinţeze că printre cei declaraţi de brancardieri morţi nu mai era nimeni viu. Se-aplecau, iar se ridicau. Era linişte. Doar din cînd în cînd orăcăia cîte-o broască pe malul unei bălţi din apropiere. «De ce-or mai fi oamenii fiinţe raţionale dacă raţiunea nu-i ajută să se-nţeleagă şi se poartă unii cu alţii mai rău decît brontozaurii-ntre ei ?», se-n-trebase Tata cu glas tare. «Fiindcă interesul este o formă „evoluată" a animalităţii, iar manifestările cinetice, printre care şi omorul, folosite în locul expresiei raţionale, le-au rămas de pe vremea cînd nu descoperiseră limbajul articulat, pe care şi astăzi îl folosesc cu multă economie! Ridică mai repede parul decît să deschidă gura. Domnii din guverne — cu parul, iar noi „cetăţenii", oile raţionale — trimişi la abatoare cu devize-nălţătoare în cap de coloană. Parul hotărăşte, nu raţiunea. îmi spunea Iancu Stein că la ei, la muncă PATRU 182
ARTA CONVERSAŢIEI forţată, a ieşit o glumă. Un plutonier îi dă lui Iţic un pat de puşcă-n coaste. Iar Iţic zice: „De ce dai, domnu' plotoner, nu poţi să-njuri ?" ». « Ce primăvară frumoasă », a zis Tata şi s-a uitat, s-a uitat pe cer la un cîrd de cocori. « Primăvara mai mult ca oricînd... ». Un glonţ rătăcit 1-a doborît. « Primăvara mai mult ca oricînd » au fost ultimele lui cuvinte.
Profesorul Bartolomeu obţinuse la Bucureşti, printr-o intervenţie la Ică Antonescu — Mihai Antonescu... Stii cine era Ică Antonescu ? i se-adresă Sînziana lui Pavel.
— Am învăţat la istorie.
— Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi mobilizarea pe loc a trei doctori « de o excepţională valoare », cum îi declarase el: Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi loan Wagner. Ordinul sosise pe front la două săptămîni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormînt gol, la Belu, un cimitir de-aici din Bucureşti. « în amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front 1907—1942», aşa scrie pe cruce...
Taica, bunicu-meu dinspre mamă, se-ntorsese cu un picior ţeapăn. îi muriseră pe front feciorii şi ginerele ... Vitele — rechiziţionate pentru front. Bunica ara cum putea cu vacile, ca toate femeile din sat, muncea şi făcea pomeni de sufletul morţilor. Le făcuseră şi ei feciorilor morminte-n cimitir la Cernaţi, în care-ngro-paseră sicrie cu cîte un rînd de haine şi cu cîte-o fotografie a morţilor.
A venit Reforma-nvăţămîntului; Mama, din profesoară, s-a văzut dactilografă la «Cauciucul». Pleca dimineaţa la cinci jumătate ca să poată ajunge la ora şapte la fabrică,-n afara oraşului. Eu plecam la şcoală ctt cheia la gît şi cînd mă-ntorceam nu-ndrăzneam să 183 PATRU
ILEANA VULPESCU
descui decît după ce mă-ncredinţam că nu m-a urmărit nimeni. Spaima asta mi se trăgea dintr-o zi cînd o familie compusă din tată, mamă, trei copii de mînă şi unul în burtă, încercaseră să ne forţeze uşa ca să ne ia casa, o garsonieră dublă în blocul vecin ăstuia-n care stau acum. Sunaseră la uşă. Mama se uitase pe vizetă.
— Pe cine căutaţi ?
— Pe dumneavoastră.
— Pentru ce ? întrebase mama.
— Am vrea să vă spunem ceva.
— Spuneţi.
— N-aţi vrea să deschideţi niţel ? Cum să vorbim aşa prin uşă ? !
Mama deschisese fără să tragă lanţul de siguranţă. Eu stăteam lipită de ea. Bărbatul şi-a-nfipt piciorul în vestibul şi-a dat s-o-mpingă pe Mama la o parte cu umărul. Nevasta lăsase copiii lipiţi de zidul palierului şi stătea şi ea-n poziţie de atac. Mama i-a tras bărbatului un pumn drept între ochi şi-a-mpins cu putere uşa, strivindu-i piciorul. De pe palier, bărbatul o-njura printre dinţi pe Mama de toţi Dumnezeii, iar femeia o blestema: «Alege-s-ar praful de voi, bestii burghezo-moşiereşti ce sînteţi! Voi staţi în palate, iar noi în nişte magazii». în vremea asta, bieţii copii — cel mai mare să fi tot avut cinci ani — plîngeau toţi trei. Eu, lipită de Mama, tremuram atît de tare că nu ştiu cum nu m-am îmbolnăvit de inimă. în toată hărmălaia aceea, am auzit glasul grav al Mamei, ca venit din altă lume: « Oameni buni, n-am avut nici moşii, nici fabrici, nici case. Stau cu chirie în casa asta, dinainte de război, din '37. Bărbatu-meu era doctor şi-a murit pe front. Sînt femeie văduvă cu un copil orfan. Mă scol dimineaţa la patru şi mă-ntorc seara la cinci acasă. Bat la maşină PATRU 184
ARTA CONVERSAŢIEI într-o fabrică. Eu ştiu că nevoia v-a adus în starea asta. Dumneavoastră într-o zi o să primiţi o casă, eu dac-o pierd pe-asta... Femeie dragă, atît cît ai un bărbat lîngă dumneata, ai un sprijin, gîndeşte-te că eu nu-1. mai am ». A urmat un moment de linişte care mie mi s-a părut o veşnicie. «Hai, mă, să mergem, fir-ar a dracu' de viaţă », a zis femeia, şi-a luat copiii pe lîngă ea şi s-au dus. Mama a-nceput să plîngă. N-o mai văzusem niciodată plîngînd. Nici la mormîntul Tatei,, nici la al fraţilor ei, niciodată. Spaima-mi trecuse. Copil aşa cum eram, începeam să pricep cînd ceva se frînge-n. om. Pricepusem că oamenii de-afară nu erau tîlhari,. ci nişte biete fiinţe amărîte, ajunse la capătul puterilor şi-al răbdării. Glasul Mamei, drept şi curat, ca al omului care spune adevărul, cuvintele puţine în care le povestise drama unei vieţi îi făcuseră pe oamenii-aceia şi mai' nefericiţi. Eram sigură că le venea greu să se uite unul' la altul, de ruşine. Iar Mama, fiinţa aceea-nţeleaptă şi: blîndă, care trebuise să lovească un semen al ei! Cîtă: spaimă trebuie să fi fost în sufletul ei. Ce prăbuşire dacă plîngea, ea care nu plîngea şi nu se plîngea niciodată. S-a aşezat pe-un scaun, cu mîinile-n poală, şii stătea ca moartă. Vii în ea rămăseseră doar lacrimile care nu se mai opreau. S-a ridicat deodată şi s-a dus, în baie. Abia respirînd, mi-am lipit urechea de uşa băii. Auzeam un plîns înecat în suspine şi-n sughiţuri. Deodată, n-am mai auzit nimic. Apoi, ritmic şi monoton au început să-mi toace-n urechi nişte cuvinte: « Doamne,, de ce ne-ai mai făcut... Doamne, de ce ne-ai mai făcut... Doamne, de ce ne-ai mai făcut... Doamne, de ce ne-ar mai făcut... ». Rostite fără nici o-nvinuire, lipsite chiar şi de ton interogativ, ca pornite dintr-o maşinărie stricată care se-nvîrteşte-n neştire. M-am culcat pe podea-n, 185 PATRUT
ILEANA VULPESCU
faţa uşii. Era pentru prima oară-n viaţă cînd aş fi vrut să mor. Mama a deschis într-un tîrziu uşa, m-a ridicat, m-a mîngîiat şi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi-ntîmplat, mi-a spus: « Hai niţel prin oraş. Ne mai uităm şi noi în dreapta,-n stînga, mai vedem ce s-a adus pe cartele. Poate că ne facem nişte rochii frumoase ». Acţiunea se petrecea-n 1951—52. Şi-am plecat pe stradă. Mama-n lodenul ei gri, eu într-un pardesiu de lînă seină, croşetat, pe care toată lumea-1 admira. Mama avea ambiţia să mă-mbrace frumos. Şi, cum spuneam, am luat-o fără nici o ţintă pe străzi. Mă uitam la oameni şi la lucruri cu umilinţa şi cu-mpăcarea celui care-a trecut la un pas de moarte. Eu nu trecusem pe lîngă moarte; aflasem însă ce-nsemna să vrei să mori. Din ziua aceea, nu m-am mai uitat niciodată la lume cu ochii cu -care mă uitasem pîn-atunci. Se stinsese ceva-n mine şi-n schimb se trezise bănuiala unor dureri, a unor amărăciuni, a unor umilinţe şi mai ales a unor urîţenii la care nu mă dusese pîn-atuncea gîndul.
(Pavel se-ntreba cînd îşi dorise el pentru prima oară •moartea. Cînd murise taică-său. De-atunci, amărăciuni „avusese destule, dar chiar să moară parcă n-ar mai fi vrut. Se uita la Sînziana şi nu găsea nici un cuvînt să-i spună, « Orice i-aş spune, trecutul nu i-1 pot schimba •şi nici amintirile ».)
— Pavele, ţi se pare curios că ţi-am povestit cu .atîtea amănunte întîmplarea asta ?
— Durata afectivă e alta decît durata reală. O clipă, •de multe ori, ţine-n sufletul omului mai mult decît întîmplări din ani şi ani, puse cap la cap.
— Am o memorie care, profesional, mi-e de mare folos. Citesc o dată un lucru şi-ţi pot spune şi că este ÎPATRU 186
ARTA CONVERSAŢIEI pe pagina din stînga sau pe cea din dreapta. O memorie atît de fidelă are însă păcatul că nu operează diferenţiat. Păstrează tot. Mă face să simt prea acut trecutul. Trec pe străzi. Mi-aduc aminte stările şi gîndurile pe care le-am avut pe fiecare palmă a lor. Memoria mă-nţeapă tot timpul de parc-aş sta pe un recif de corali. Prezentul pentru mine e mereu însoţit, dublat, bruiat de imagini din trecut. Din ţepile-acestui recif se-nalţă cîteva lame tăioase şi nesfîrşit de-nalte. Amintirea pe care ţi-am povestit-o face parte dintre ele. Prima dată cînd am simţit dorinţa să mor.
— Şi de-atunci încoace ?
— Uneori, m-aş întinde jos să mor, cum zicea Maica, bunică-mea. Sînt momente cînd mă simt sătulă de viaţă; cînd sînt prea obosită şi cînd, scăzîndu-mi tonusul, îmi scade şi rezistenţa morală. Mai mult ca orice mă oboseşte incorectitudinea oamenilor, provenită din versatilitate, din incapacitate, din lene şi din inerţie. Tot ce este inestetic în comportamentul oamenilor mă deranjează. Dar mă scutur de dorinţa de-a muri şi-mi spun: « Vino-ţi în fire: ai doi copii de crescut, pe care liberă şi nesilită de nimeni i-ai adus pe lume ! N-ai dreptul la tristeţi metafizice ». Şi mă-nalţ de la podea înainte de-a număra pînă la zece. Totul e să nu fii făcut knock out de dorinţa de-a muri. Altminteri, cred că toţi am dori din cînd în cînd să murim. Tu nu ?
— Eu oare n-oi face parte din «toţi» ?
(Sînziana se uită-n ochii iui Pavel, apoi lăsă privirea-n jos şi o plimbă peste plăcuţele parchetului şi printre luj erele stilizate ale covorului.)
— Aveam, cred, şase ani, îşi reluă ea firul amintirilor fără să ridice privirea de jos, cînd am văzut o 187 PATRU
ILEANA VULPESCU
pisică fătînd. Mă uitam fascinată, de suferinţa ei şi de fiinţele nătînge şi oarbe care ieşeau din trupul ei ca nişte larve. Mă uitam cu ochi dilataţi de curiozitate şi de uimire. M-am uitat pînă s-a sfîrşit. Dup-aceea am vărsat şi sufletul din mine şi n-am spus nimănui ce văzusem. Şi să-ţi povestesc şi cea mai frumoasă amintire a mea. Cam tot înaintea primului an de şcoală, eram vara la bunici. O căţea de-a lor, Molda, fătase sub un patul. Nimeni nu-i văzuse căţeii. într-o zi, m-am vîrît de-a buşilea pînă la culcuşul lor. Era-ntu-neric sub patul, aşa că mai mult pe pipăite am adunat cinci mogîldeţe, le-am vîrît în traista pe care-o adusesem cu mine şi-apoi am tîrît-o cu băgare de seamă în curte, în bătaia soarelui. Mi-am scos fusta şi-am aşternut-o pe jos, pe urmă, uşor de parc-aş fi umblat cu nişte ouă moi, am răsturnat traista. Cinci rostogoale, pufoase, două albe şi trei negre, stăteau amestecate-n faţa mea, unul peste altul, cum căzuseră din traistă. Nu-ncercau deloc să se-aşeze-n altă « formaţie ». Le era bine oricum. M-am culcat pe burtă şi-am început să mă uit la ei. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Erau pe cît de lungi pe-atît de laţi. Atît de graşi că n-aveau gît. Şedeau ca la rugby: trei cu capul spre mine, doi cu coada. M-am uitat în ochii celor trei cu care mă aflam acum bot în bot: şase mărgele de-un cenuşiu lăptos care nu ştiai dacă te văd sau nu. Cu ochii lor fără privire, cu capetele care făceau una cu trupul, bul-zurile-acelea păreau nişte zeităţi ale bunei-stări şi-ale mulţumirii de sine. Am căpătat curaj şi-am luat unul în mîini şi l-am întors cu labele-n sus. Nişte labe ca nişte pîinişoare dospite. Vedeam cum îi curge sîngele prin nişte fire-albastre care brăzdau « peisajul» fraged, alb-rozaliu, al burţii umflate de lapte. L-am lipit cu PATRU 188
ARTA CONVERSAŢIEI burta de pieptul meu şi l-am ţinut aşa, ca-ntr-un extaz. M-a apucat apoi un fel de frenezie. M-am culcat cu faţa-n sus şi i-am luat pe toţi şi i-am aşezat pe mine, mi-i puneam pe faţă, mi-i lipeam de urechi, şi-i sărutam, îi sărutam în neştire. Din cînd în cînd, printre rostogoa-lele pufoase, vedeam petece albastre dintr-un cer fără pată. Eram zdrobită de fericire. Mi se părea că pîn-atunci fusesem oarbă. Şi, deodată, mi-era dat să fiu martora unui lucru de-o frumuseţe nebănuită. Pentru prima oară, fără să ştiu să formulez ce simţeam, înţelegeam adîncimea şi măreţia vieţii. Vietăţile-acelea mărunte şi fericite erau o parte din scînteia vieţii. Am adormit lîngă ei. M-a trezit o atingere caldă şi umedă. Am crezut la-nceput că plouă. Molda, în picioare, cu puii atîrnaţi de ţîţe, într-un elan matern mă lingea pe obraz.
(« Eu n-am izbutit să-ţi dăruiesc fericirea pe care ţi-au dăruit-o vieţuitoarele-acelea. Tu însă mi-ai dăruit-o, acolo la ţărmul mării. Măcar de-ar fi fost sau de-ar fi careva vrednic... ».)
— Niciodată n-am mai fost eu fericită ca atunci.
— Poate ai să mai fii, Sînziana.
— Nu cred. în viaţă, repetabilă e numai durerea, numai ea are « ediţii» mereu adăugite şi-mbunătăţite.
— Replicile importante le-mbraci într-un înveliş ironic sau glumeţ. Dar dincolo de « rochiţa» asta, ca să vorbesc şi eu ca tine, mi se pare că văd un sîmbure de pesimism.
— Toate fructele au sîmburii amari. N-ai băgat de seamă ? Nu sînt pesimistă, Pavele, dar nu mai am ilu-189 PATRU
ileana vulpescu
zii. Sînt optimistă, dacă accepţi că obiectivitatea şi luciditatea sînt forme evoluate ale optimismului. Viaţa este alcătuită din şesuri, din văi, din piscuri, altfel spus — din platitudine şi din rutină, din deprimare şi din bucurie; şi dintr-un element permanent şi obligatoriu: munca, în toate adversităţile şi-mpotriva tuturor adversităţilor, omului îi rămîne acest suport moral: munca. Te rog să mă crezi că nu-ţi debitez lozinci, lozinci de femeie care trăieşte cu sentimentul eşecului, cum s-ar putea interpreta. Aşa cred şi aşa aş fi crezut, oricare-ar fi fost viaţa mea. Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari din piaţă, din rufe pe care le speli, din coate-n tramvai, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu . . . Totul e viaţă. Noi trăim dureri şi bucurii, dar mai presus de ele trăim viaţă. Ceva sacru a cărui raţiune finală n-o cunoaştem sau încă n-o cunoaştem.
— Dacă te-ar întreba cineva cum ai concepe o existenţă fericită, ce i-ai spune ?
Pavel aştepta răspunsul Sînzienei cu emoţia cu care aştepţi o comunicare foarte importantă.
— N-aş şti ce să-i spun. Să nu crezi că m-ai luat pe nepregătite. Mi-am pus şi eu de mult întrebarea asta şi-mi mai pun o întrebare: « Ce-aş face eu dacă-ntr-o zi m-aş vedea „preşedinta" — că nu găsesc alt titlu — „preşedinta" pămîntului ? ». Hegel spunea că să defineşti înseamnă să negi, cel puţin parţial. Ca să definesc o existenţă fericită, în a cărei existenţă eu nu cred — dar de ce să nu teoretizăm ? — aş începe prin cîteva negaţii: «O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există patru 190
arta conversaţiei: probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urîtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice». Dar, după cum vezi, cu definiţia asta n-am făcut altceva decît să dăm capra afar' din casă, ca-n banc. Negaţiile astea îţi arată ce nu este o existenţă nefericită şi nicidecum ce este o existenţă fericită. Ţi-am spus că nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte,, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au. un caracter programatic. Un om nu-şi poate planifica, fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată.. Poate lupta şi trebuie să lupte pentru acest echilibru^ Multe dezechilibre pornesc din nemulţumirea oamenilor de-a trăi fără fericire. Majoritatea acestor oameni, concepe fericirea ca pe-un element exterior lor. Ei aşteaptă fericirea ca pe-un dar din partea cuiva. O» greşeală fundamentală. Fericirea, multă-puţină cîtă este,, e-n noi şi nu ne-o poate da cineva. Cineva nu poate decît să ne-o ia. Asta poate oricine şi cu mare succes-Tu cum concepi o existenţă, hai să-i zicem tot « fericită » ?
— Cam ca şi tine, doar că eu nu mă ştiu exprima, atît de... «teoretic ». Oricum, o componentă a fericirii e mintea sănătoasă în trup sănătos. E drept că nu se poate pune semnul «egal» între lipsa nenorocirii şi fericire. Totuşi, eu zic că un bilanţ în care nu apar nenorociri, în care echilibrul, cum ziceai tu, nu este stricat, şi-n care, ici-colo, mai luminează şi cîte-o scîn-teie de fericire poate fi considerat bilanţul unei existenţe fericite.
— Teoretic aşa pare. Dar important este dacă aşa 191 ' patru
ILEANA VULPESCU
simte cel care-şi face bilanţul. Tu eşti fericit ? iartă-mă că te-ntreb.
— Conform teoriei mele, da.
— Dar « conform » cu ceea ce simţi ?
Lui Pavel glasul Sînzienei îi sună cum presupunea că sună glasul unui judecător de instrucţie cînd inculpatul e prins cu fofîrlica.
(« Femeia asta, cu mintea rece ca gheaţa şi limpede ca sticla, să mă fi iubit ea pe mine ? sau măcar să i se fi părut că mă iubeşte ? Sau poate cînd sufletul se-ncălzeşte-n oamenii ăştia raţionali, mintea o lasă mai domol ? Să faci un copil din flori, cu un om care nici nu ştie, pare, şi poate chiar este, faptă de om exaltat. Cîte căi sînt în sufletul omului, cîte suflete într-un singur trup... ».)
— Fericirea mea a fost luna aceea. Oamenii mai pot să-şi şi dea fericire nu numai s-o ia. Cînd am întîl-nit-o pe Iulia, eram şi eu şi ea suflete convalescente. Eu te pierdusem pe tine, ea-şi pierduse iubitul. Murise într-o prăpastie-n Bucegi. Astăzi, nu mi-aş mai închipui viaţa fără Iulia şi cred că nici ea nu şi-ar mai închipui-o fără mine. Dar cînd ne-am cunoscut, fiecare aveam impresia că ne cîrpim viaţa.
(«Niciodată nu putem şti ce proporţii iau faptele noastre-n viaţa celuilalt. Răul pe care i l-am făcut rămîne bun făcut».)
Sînziana se-ntristă. Pînă în ziua aceea n-avusese remuşcări acute.
— N-am vrut să te-ntristez, Sînziana, dar dacă nu PATRU 192
ARTA CONVERSAŢIEI ţi-aş fi spus ţie oful ăsta, cui să-1 fi spus ? Nu-ţi aduc nici o vină. Ai făcut şi tu cum ai crezut că e mai bine. Dar să ne-ntoarcem la fericire, zise el, zîmbind, după o pauză. Tu eşti fericită ?
— Nici fericită, nici nefericită. Duc o viaţă echilibrată. Sînt şi-am fost totdeauna sănătoasă. E-o mare bogăţie. Fac o meserie care-mi place, am doi copii normali, sănătoşi şi chiar frumoşi. Echilibrul meu e-asi-gurat. Neavînd altfel de familie decît copiii, nu sînt obligată să suport pe nimeni care mi-ar putea călca pe nervi. E-adevărat că un adult simte nevoie de afecţiunea unui adult de sex opus. La ultimele cuvinte — spuse, jumătate-n serios, jumătate-n zeflemea — dădu din cap ca şi cînd ar fi făcut o concesie că le rostise. Uneori, de multe ori, singurătatea asta afectivă şi chiar fizică dă o stare de insatisfacţie, ca să nu zic de deznădejde. Bipedul uman e făcut să trăiască-n cuplu. îndată ce-mi vin asemenea idei, fac o trecere-n revistă a unor cupluri pe care le cunosc şi văd cît de şubredă le e arhitectura. N-ar rezista nici la o bătaie de vînt. N-ar rezista, însă ţin! Şi parcă ţin cu atît mai mult cu cît sînt mai şubrede. într-o căsnicie adevărată, reuşită, oamenii se despart mult mai uşor: cînd nu mai merge bine se observă numaidecît, pe cînd într-una proastă din croială ce să observi ? Căsnicia mea, ca să nu vorbim în abstract, era o căsnicie nepotrivită. Mie însă nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să mă despart: din cauza Măriei, recunosc. Pînă la urmă, unul din noi a avut curajul şi-a rupt-o: bărbatu-meu. Pretextul: o mare iubire pentru o femeie remarcabilă. Era un pretext. Cauza adevărată era nepotrivirea dintre noi. în momentul cînd mi-a spus « Trebuie să ne despărţim » nici nu l-am întrebat de ce. I-am spus doar: « Te rog fă-ţi bagajele 193 PATRU
ILEANA VULPESCU
şi pleacă acum, dar chiar acum». Cred că Alexandru nu se aştepta la o asemenea reacţie din partea mea. A pus-o, bineînţeles, pe seama orgoliului jignit. Mai întîi, m-am gîndit la Măria, Vedeam un copil cu sufletul făcut bucăţi de-ndoieli şi de nedumeriri, copil de părinţi divorţaţi. La gîndul ăsta, m-am întristat dar m-a apucat şi furia. îmi venea să-1 bat, să-1 zgîrii, să-1 scuip şi să-1 ocărăsc, ca la uşa cortului, pe Alexandru! Dar pînă la treizeci de ani învăţasem să mă stăpînesc, din convingere, de nevoie, învăţasem şi nu m-am dezvăţat nici pînă astăzi. Măria — primul gînd. Dar mai eram şi eu. Eu ce pierdeam ? Situaţia socială ? Nu-mi păsa. O căsnicie proastă e bine să fie desfăcută. Alexandru lua o măsură salubră pentru noi amîndoi. Trebuia să nu-i dau nici pic de timp să se răzgîndească. Pavele, crede-mă, dar crede-mă, nu mi-a părut niciodată rău , că m-a lăsat. Cred că o femeie, dacă-şi dă osteneala, poate păstra un bărbat; cu o condiţie: să-1 iubească. Numai dragostea poate inventa mijloace de convingere. Dragostea sau şantajul. Eu nu-1 mai iubeam, iar de şantaj — ce să mai vorbim. Mi se pare nedemn din partea cuiva să spună «Dacă mă laşi, mă omor». Mi se pare nedemn să speculezi slăbiciunea omeneasă. Nu mi-am dat niciodată osteneala nici să cuceresc, mnici să păstrez un bărbat.
« Mie-mi spui ? » îi scăpă lui Pavel replica-n gînd.
— M-am hotărît să nici nu mă măi gîndesc la măritat. De altfel, drept să-ţi spun, cu doi copii, nu mă paşte nici o primejdie !
— Sînziana, chiar dacă ai întîlni un om care să-ţi PATRU 194
ARTA CONVERSAŢIEI placă, dar să-ţi placă de-adevăratelea, tot nu te-ai mai mărita ?
— Omul ăsta ar trebui nu numai să-mi placă el mie, dar să-i plac şi eu lui, iar lui să-i placă şi fetele mele. E cam greu să le găsesc pe-astea trei la un loc.
— De cînd te-ai despărţit de domnul Bujor chiar nu ţi-a plăcut nimeni ? Ca să-ncepem cu prima condiţie pe care-o pui tu . ,.
— Mi-ai plăcut tu, şi mi-au mai plăcut vreo doi bărbaţi, dar au nevastă, copii, ca mai toţi oamenii potriviţi ca vîrsta cu mine. M-au cerut de nevastă doi bărbaţi. Un doctor din provincie, văduv, cu stare, o vedetă în regiunea lui, potrivit ca vîrsta, dar nu-mi plăcea. O deşteptăciune de şmecher, plin de sine, unul dintr-ăia care ştiu să dea din coate, să dea la o parte, să se-nvîr-tească, şi să le meargă din plin. Tipul perfect al arivistului. După cum vezi, n-aş fi rupt inima tîrgului. îmi plac bărbaţii care dau din mîini, nu din coate. Eu — dacă, să zicem, m-aş mai mărita — m-aş mărita cu un om, nu cu o situaţie. Aş vrea un bărbat căruia să nu trebuiască să-i fac « bruiaj» moral fiindcă m-aş jena de faptele lui, sau acustic fiindcă ar fi prost ori mitocan. O legătură cu un bărbat, pentru mine, nu este nici concubinajul cu un post şi nici terapeutică hormonală. Iartă-mă că vorbesc atît de brutal. Este-o legătură cu un om şi mai întîi şi obligatoriu — sufletească. N-am de gînd să fac nici un rabat de calitate, chiar de-ar fi să stau singură cuc pîn' la Ziua de Apoi. Acum doi ani, la un congres, m-a mai cerut un microbiolog francez. Om cumsecade, simpatic, deştept, "cineva profesional, dar nu mă atrăgea deloc fizic Bine că nu l-am iubit, că tot nu m-aş fi măritat cu el. Eu n-aş pleca niciodată din ţară. Eu sînt abia a doua generaţie-ncălţată, cum să plec eu aşa departe ! 195 PATRU
ILEANA VULPESCU
Dacă n-ar fi venit războiul, aş mai fi avut poate şi astăzi bunici la ţară, un unchi preot şi-altul învăţător, tot la ţară, un neam întreg la ţară. Pavele, tu, care eşti copil de ţărani, ai să-nţelegi ce-ţi spun eu acum. O durere-a vieţii mele, ceva ce simt şi nu spun nimănui, e că nu mai am pe nimeni în satele de unde-mi trag obîrşia. Nişte morminte-n cimitir, la care-abia de-ajung o dată pe an s-aprind o luminare. Sînt sigură că fetele mele n-au s-o mai aprindă nici pe asta. Şi mă duc doar la cimitir la Cernaţi, la neamul mamei; la bieţii mei bunici din Moldova n-am ajuns niciodată, nici măcar nu ştiu unde e satul lor. Nici Mama nu i-a cunoscut, dar ea cu Tata mergeau în fiecare an la mormintele lor. Eu n-am fost niciodată şi poate că n-am s-ajung niciodată la mormintele lor.
— Pentru ei n-are nici o importanţă...
— Pentru mine are importanţă; pentru mine, nu pentru ei. Mormintele sînt puntea spirituală dintre cei vii şi trecut. Sînt rădăcinile continuităţii noastre spirituale. Cinstindu-i pe morţi, pe tine te cinsteşti, ideea perpetuării acestei cinstiri. « Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta » şi, adaug eu, te vor cinsti fiii tăi. La toate sărbătorile, cimitirele noastre sînt pline. O pală de vînt a eternităţii bate-atunci în sufletul nostru.
« Cînd aşezări întregi erau arse, pustiite, omului nu-i mai rămînea decît să-şi plîngă amărăciunea în faţa unui mormînt şi tot acolo s-azvîrle samînţa unei flori, sămînţa speranţei că şi pe mormîntul lui avea cineva să verse-o lacrimă şi să răsădească o floare. îi rămînea speranţa că nu e totul zadarnic. O brumă de speranţă. PATRU 196
j
| ARTA CONVERSAŢIEI
Oare-n faţa cîtor morminte, a cîtor vetre arse, a cîtor ogoare pîrjolite o fi stat românul pînă să se prelingă din el bocetul, ca un fir de apă j ce  urcă din  adîncuri spre   faţa pămîntului,
| fiindcă acolo nu mai încape ? », se gîndi Sînziana.
Pavel se gîndea la mormintele fără semn, peste care călcăm în fiecare zi. Morminte cărora nu mai fusese vreme să le pună cineva semn, pe care tot vremea să-1 şteargă. Se gîndi la ţăranii de-acum două mii de ani de prin locurile lui, din Apuseni, peste care năvălise un împărat mare de la Roma, un împărat mare ca toţi împăraţii. Cît or fi plîns şi ţăranii aceia. Venise un împărat mare, dintr-o ţară-n care trăiau poeţi, gînditori, constructori, dar ţăranii aceia n-aveau cum şi nici cînd să afle de poeţi, de gînditori, de constructori; la ei, n-ajungeau decît legiunile şi caii. Mai-marii ţăranilor îşi luaseră viaţa. Omul de rînd nu-şi ia viaţa. Supravieţuieşte înfrîngerilor, catastrofelor. Duce viaţa mai departe. Veniseră-apoi cînd unii, cînd alţii; iar morminte, cîmpii de morminte, iar lacrimi, iar sămînţă de flori şi de speranţă. Pe urmă, iar venise-un împărat, mare şi-acela... Cîte morminte, cîte morminte... Toată ţara un cîmp de flori ar trebui să fie pentru cîte oase-odih-nesc în ea.
« „Şi-oi fi pe sub pămînturi domn al oaselor ce drepte dorm". Cîte oase, oare, s-or fi-ngropat la noi în ţarina pînă să răsară din ele vorbele astea ? ! ». 197 PATRU
ILEANA VULPESCU
— Unor oameni le e sortit să plîngă-n viaţă mai mult decît altora. Şi unor popoare le e sortit să plîngă mai mult decît altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: că oamenii nu intră-n vorbă unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren, nici în autobus, nicăieri. Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobus, mai ales cînd stau lîngă cineva mai bătrîn, aud o biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o biografie, aflu pînă şi reţete de mîncare, de prăjituri. M-am gîndit la-nceput că deosebirea asta între noi şi alţii se datorează temperamentului, după cum tipul fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă decît faptului că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii — albaştri. Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochi care nu te văd. In nici unii nu se vedea participare, ca-n ochii noştri. Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc. Am început să mă gîndesc că ceva mai adînc decît temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia noastră de-a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care-o caută pe-a celui de lîngă noi, faţă de reţinerea, de discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din două mii de ani de istorie diferită. Oamenii noştri, bătuţi de ploi, uscaţi de arşiţi, cu aşezările făcute scrum, bieţi supravieţuitori cărora nu le mai rămînea decît sufletul, căutau alt suflet de om în ochii căruia să se poată uita, căruia să-i spună amărăciunile, cu care să-şi îngîne bocetul, care să le-ntindă un cauc de apă, o bucată de mămăligă. Suflete de om în căutarea altor suflete. Bunăstarea scuteşte de bunăvoinţa altuia; necazul îi înfră-PATRU 198
ARTA CONVERSAŢIEI ţeste pe oameni. în timp ce alte naţii, care nu ştiau atîta ce-i nevoia, îşi făceau case cu zid în preajmă şi cu porţi ca de cetate ca să nu se ştie ce-i îndărătul lor, expresie a bună-stării şi-a-ncrederii-n sine, noi abia de-ncurcam două-trei nuiele, cu care să despărţim o gospodărie de alta. Sărăcia n-avea taine de păzit. Dormea omul cu coasa alături. A doua zi, ori mergea la cîmp ori la vrăjmaş. Şi vrăjmaşul îi tăia, îi ardea, îi răstignea. Iar cine scăpa rămînea-nfipt acolo mai departe, cu mormintele lui, cu bocetele lui, cu florile lui...
ARTA CONVERSAŢIEI la horă, de pe scaunele pe care stau aliniate-ntr-o latură,  ca nişte bătrîni soldaţi osteniţi.
Tăceau amîndoi. Sînziana rămăsese cu ochii-n gol cum rămînea uneori la Institut după ce privea atent o lamă la microscop şi se gîndea că, între microorganismele pe care le vedea ea, dincolo de relaţiile învăţate din cărţi şi confir-mate-n practică, existau poate legături ascunse, care scăpau percepţiei noastre pentru că depăşeau nivelul înţelegerii noastre. Şi tocmai acelea s-ar fi putut să fie cele mai importante.
Pavel se uita la Sînziana de parc-ar fi vrut să-i vadă gîndurile. Privirea ei pierdută-n scrutarea cine-ştie-căror amintiri, aerul resemnat şi sever, atitudinea de ţărancă la fotograf, cu trunchiul înţepenit de spătarul scaunului, cu mîinile una peste alta-n poală, cu picioarele strîns lipite şi trase niţel îndărăt, îi aminti de mama, de bunica lui, de femeile vîrstnice din Vuioara, uitîndu-se cu ochi absenţi, duminica
— în 1951, am fost evacuate din blocul în care locuiam. Evacuarea a fost precedată de-atîtea « vizite » ale Spaţiului locativ încît a ajuns să ni se pară ca moartea după o boală incurabilă: o mîntuire... Atîta ne bătea inima de cîte ori suna cineva la uşa noastră, că am înţeles dorinţa nu mai-ştiu-cui, a lui Churchill, dacă nu mă-nsel, ca la usă să nu-i bată altcineva decît poştaşul. Mereu veneau, cu aere misterioase şi conspirative care ne băgau în sperieţi. în sfîrşit, într-o zi, s-au hotărît. Cum ar fi azi, ne-au anunţat că a doua zi ne evacuează şi ne-au evacuat, cu camioane şi cu soldaţi. Cineva a-ntrebat, în toată zarva aceea, pentru ce ne evacuau.
— Se ia pentru un « Sovrom », a catadixit să răspundă careva dintre cei autorizaţi.
Ulterior, am aflat de la doctorul Rosenthal, singurul care nu fusese evacuat din blocul nostru, am aflat că « Sovromul» renunţase şi că blocul fusese dat la populaţie, în garsoniera noastră stătea un acordeonist. Am înţeles că « Sovromul» nu fusese decît cuvîntul magic care să-ngheţe orice-ntrebare. Era vorba de-o pritocire a populaţiei.
— Noi plecăm ultimele, i-a şoptit Mamei o funcţionară de la Spaţiu.
Am fost duse-n două cămăruţe mansardate care totalizau 13 metri 60, pe-o străduţă centrală, frumoasă şi liniştită, strada Cercului.
Cînd ne-am văzut sus, uitîndu-se-ntrebător la Mama dacă putea vorbi faţă de mine, funcţionara ne-a şoptit: 201 CINCI
ILEANA VULPESCU
— V-am dat aici că era cel mai bine. Pe cei mai mulţi îi duce la pămînt pe jos. Am văzut că eşti şi dumneata văduvă de război ca şi mine, cu copil, ca şi mine.
Funcţionara m-a sărutat pe creştet iar Mamei i-a strîns în fugă mîna.
— Să vă dea Dumnezeu numai bine, doamnă, i-a spus Mama,  şi-am condus-o   amîndouă  pînă jos.
«Camerele» noastre dădeau într-un hol în care era-ntuneric beznă fiindcă geamurile uşii, singurele pe unde-ar fi putut pătrunde lumina, erau vopsite violet de pe vremea camuflajului. Din hol, la dreapta, se făcea o cameră, singura din apartament care putea fi numită cameră, nemansardată, cam de douăzeci de metri. In ea locuia o familie Fekete, tată, mamă şi-un băiat de optsprezece ani, aduşi dintr-un bloc luat de un « Sov-rom», dar acela chiar luat de-adevăratelea. Din hol, drept înainte, ajungeai într-un culoar. Din culoar, la dreapta, era o cămăruţă de şase metri cu-o bucătărie cam tot pe-atîta, improvizate din fosta baie a apartamentului ca să-ncapă cît mai multe suflete. Cada fusese « amplasată » în pod. In cămăruţa aceea locuia o doamnă Gavrilovici, văduvă de general, cu o fată de douăzeci de ani, Marilena, care doi ani la rînd dăduse examen la Medicină şi reuşise fără loc. Văzînd că la Facultate nu-ncape, încercase să-şi găsească o slujbă, dar nici acolo n-avusese mai mult spor: fiică de general mort pe frontul de răsărit. Eu eram colegă de şcoală cu o fată, Creţan Emilia, orfană de război ca şi mine. Tată-său, fost coleg de an şi de spital cu Tata. Pensia ei era mai mare decît a mea: Tata căzuse în est, tatăl Emiliei — în vest. Iartă-mă, Pavele, că sar aşa de la una la alta.
— înţeleg.
— Multe ne-a mai fost nouă dat să-nţelegem... Marilena era tipul de femeie care la bătrîneţe n-arată CINCI 202
ARTA CONVERSAŢIEI cu mult altfel decît arăta la tinereţe. Ca o mîncare scăzută, cum zice o biochimista de la noi. Ce mi-e azi, ce mi-e mîine, tot una. înaltă, cu umeri laţi, osoasă, cu carne puţină, cu un mers drept şi apăsat, cu gesturi repezi şi hotărîte, cu o voce joasă şi niţel gîjîită, îmbrăcată mai tot timpul într-un trening, Marilena părea un băiat care, în glumă, şi-ar fi vîrît două ghemotoace-n sîn şi s-ar fi jucat de-a fata. Părul, creţ natural, care-i cădea-ntr-un fel de tirbuşoane pe ceafă, şi-n zulufi mărunţi la tîmple şi pe lîngă urechi, era singurul element care-i îndulcea fizionomia aspră şi băieţoasă. Faţa — prelungă, cu frunte-naltă, cu ochi negri, tiviţi cu gene dese şi drepte, cu sprîncene foarte coborîte şi parcă trase cu linia, cu gură mare cu buzele teşite, cea de sus cu un contur ca un « M » mare de tipar, cu nas lung cu şaua niţel lăţită spre vîrful în vînt, cu două cute adînci de la nări pînă-n bărbie — era o faţă nici frumoasă, nici urîtă, nici de femeie, nici de bărbat, era o faţă de om. Privirea trează în care nu citeai niciodată mirarea şi brazdele-acelea care surpau toată cutezanţa chipului erau semnele unei copilării şi-ale unei adolescente fără zîmbet, semnele pe care le lasă poverile prea grele, căzute pe umeri prea tineri; semnele unei coaceri forţate. Rămasă orfană de la doisprezece ani, cu-o mamă bicisnică la trup şi la suflet, sătulă s-audă numai of-uri şi ah-uri şi să vadă lacrimi din orişice, Marilena se hotărîse să ia-n piept toate greutăţile şi să se considere orfană de amîndoi părinţii şi cu un frate mai mic în circă: maică-sa. Cînd terminase Marilena liceul, li se tăiase pensia de pe urma lui taică-său. La Facultate — n-o primeau, slujbă nu găsea. Maică-sa — madame la generale, cum îi zicea Marilena — altă sursă de trai decît vînzarea lucrurilor nu vedea. Crescută la « Notre-Dame », madame la generale ştia franţuzeşte, ştia nem-203 CINCI
)
ILEANA VULPESCU
ţeste, ştia să cînte la pian şi să brodeze, altceva nimic. N-avusese niciodată nici o meserie şi nici nu-şi închipuia cum o femeie ar fi putut să-şi cîştige singură existenţa. « Cînd n-om mai avea ce vinde, ce-o să facem ? », o-ntrebase Marilena la cîteva luni după ce li se tăiase pensia şi după ce făcuse băşici în tălpi de mers la Talcioc. « Pîn-atunci te măriţi tu sau se schimbă lucrurile ». « Şi dacă mă mărit, crezi că ăla de m-o lua o să ţină două muieri cu mîinile-n sîn ? Şi dacă nu mă mărit ? că de lucruri îţi dau în scris că nu se schimbă! Ce facem ? punem mîinile pe piept, pişăm pe ochi şi aşteptăm să murim ? ». La gîndul ultimei părţi a acestei perspective, biata madame la generale plîngea de-ar fi-nduioşat şi pietrele. Dar nu pe Marilena. Drept care, Marilena o angajase pe madame la generale sezonieră la triat zarzavaturi în Obor, ceea ce-i asigura cam 200 de lei venit lunar, cînd era de lucru, cartelă de alimente, de-mbrăcăminte şi drept de vot. Marilena, după propriile spuse, «optase pentru artele liberale », ceea ce-n limbaj « Marilena » se traducea printr-un carton, agăţat cu sîrmă la poartă, pe care scrisese cu litere albastre ronde. De cîte ori mi-aduc aminte, îmi vine să rîd !— scrisese «Cară butelii de Aragaz, face injecţii, masaje, coafură, pedichiură, manichiură, croitorie, tricotaje etc. Marilena, scara B, etajul 2 — sunaţi 1 dată ».
— Marilena, eu cred că etcaetera-ul ăla ai putea să-1 scoţi că şi-aşa e-o enciclopedie ce-ai scris, îi spusese Mama rîzînd.
— Lăsaţi-1, doamnă Hangan, lăsaţi-1 că aşa e mai sexy. Să vedeţi ce clientelă de boşorogi o să-mi pice.
— Şi ce te faci dacă-şi fac idei...
— Le trag o labă de nu se mai scoală.
Avusese dreptate Marilena să lase etcaetera-ul pe carton, că-ntre timp învăţase de la Mama să bată şi CINCI 204
ARTA CONVERSAŢIEI la maşină, iar pe cont propriu, să repare instalaţii sanitare, să repare instalaţii şi aparate electrice, ajunsese pe drept cuvînt homo universalis, cum îi zicea Mama.
în timp ce Mama avea 320 de lei salariu lunar şi bătea particular pe 40 de bani pagina, în 3 exemplare, Marilena cîştiga cel puţin 600 de lei pe lună cu « artele liberale»; noi, cu pensia de la Tata, abia de reuşeam s-o ajungem din urmă. Pavele, atît de prost am mîncat între 1951 şi 1955—56, încît, astăzi, cînd pot să mănînc pe săturate, cred că dac-aş şti că mă fac de 200 de kile şi tot nu m-aş opri de la mîncare. Munţi de marmeladă am mîncat în anii aceia. Ani în şir n-am ştiut ce-n-seamnă să fii sătul. Macaroane, gris, gris, macaroane, cartofi, ştevie, ştevie, cartofi, mămăligă cu lapte, lapte cu mămăligă, iar cînd vedeam o bucăţică de carne o-nghiţeam şi pe-aceea cu noduri, fiindcă Mama mi-o dădea mie pe toată. Pînă-n 1951, bunicii ne dădeau o jumătate de porc din care-ntindeam cît puteam. Aveam şi noi de Crăciun pe masă oală cu sarmale, piftii, caltaboşi, tobă — ca tot creştinul. Pe urmă, ne rămînea carne prăjită la oală, slănină, untură, o mai duceam. în '51, pe bunici i-a dus pe Bărăgan, că erau chiaburi. Trebuia să le trimitem noi lor, noi, adică Mama. Zahărul de pe cartelele noastre-ajungea, vorba vine, pentru aşa-zisul meu ceai de dimineaţă, o amestecătură de tei cu mentă, cu muşeţel şi cu nu mai ştiu ce buruiană. Prin '52, cred că reapăruse ceaiul—ceai. Din porţia mea de zahăr, în fiecare zi puneam măcar o fărîmiţă de-oparte pentru bunici. Cînd le făceam pachet cu ce dădea Dumnezeu, le trimiteam şi eu economiile mele de zahăr, cam 100—150 de grame. Ca tot omul care mănîncă prost, simţeam nevoia să mănînc mult. Aş fi băut la ceai de-ăla o bute. Dar n-aveam zahăr şi-atunci îl îndulceam cu nişte bomboane porto-205 CINCI
ILEANA VULPESCU
călii umplute cu marmeladă — că doar cu ce altceva! — care lăsau pe fundul ceştii un fel de mîzgă de-o culoare cum nu s-a mai văzut şi-n cerul gurii un gust chimic — ceva între eugenat şi bariu.
— Trebuie să fi fost o minune, zise Pavel şi strîmbă din buze.
— După ce sorbeam minunea asta, cînd mă ridicam în picioare şi-ncepeam să umblu, auzeam cum îmi făcea apa-n burtă « gîl-gîl, gîl-gîl ». « Mamă, înseamnă că nu sînt plină ochi că auzi ce valuri fac în burtă », ziceam eu şi-ncepeam amîndouă să rîdem. «Ar trebui să-ţi pui în burtă şi-o geamandură», zicea mama. Făceam tot timpul haz, haz de necaz cum facem tot neamul nostru de cînd ne ştim. Altfel, am fi pierit de mult.
(Sînziana se uita iar fără ţintă. De data asta, colţurile gurii i se lăsaseră-n jos şi privirea i se-ntunecase, ca atunci cînd citea pe-o lamă la microscop semne de boală.)
— Cred că-n '50, vara, eram cu Mama la ţară, la bunici — la Bunica, fiindcă Bunicul, Taica, era la puşcărie din '49, că nu putuse da cota. Ii luaseră tot de pe arie, dar cota era cu mult peste ce voia pămîntul să producă. O asesoare ceruse la proces să-1 condamne pe Taica la 18 ani, dar judecătorul, judecător de profesie, se sculase, cu-o faţă de om bolnav, bolnav de ce-i era dat s-audă, şi ceruse ca pedeapsa să fie proporţională cu vina. Cum îţi spuneam, eram pe arie cu Maica, bunică-mea adică, şi cu Mama. Un tovarăş de la raion şi Nae-al lui Coderie, colectorul din sat, asistau la-ncărcatul camioanelor.
—- Mă, Nae, lasă-ne şi nouă barem de-o colivă ! zisese Maica; şi repetase, cu glasul scăzut — de colivă. CINCI 206
ARTA CONVERSAŢIEI
— Ce să fac eu, dadă Simină, dacă nici cota n-ai împlinit-o ? răspunsese Nae, şi se uitase principial spre tovarăşul de la raion, apoi, cu-o privire jenată, către noi trei,  care stăteam  într-o latură a camionului.
Camionul plecase, tovarăşul de la raion se-ndrep-tase-nspre altă parte-a ariei, iar Nae-al lui Coderie îi scria Maicăi chitanţa.
— Ce să fac eu, dacă aşa sînt dispoziţiile ? zisese el şi-i întinsese Maicăi chitanţa.
în timp ce Maica lega chitanţa-ntr-o batistă şi-o vîra în sîn, Nae se uita la Mama şi la mine.
— Ce mai faci, Smaranda ? o-ntrebase el pe Mama, fosta lui colegă de bancă de la primară.
— Trăiesc.
— Nu te-ai mai măritat ?
— Nu.
— Şi nu ţi-e greu fără om ? Cumnată-ta Didina, preoteasa, îl luă pe miliţianu' ăla şi-o duce mai bine.
— Face fiecare cum poate.
Mama răspundea conştiincios şi fără participare la-n-trebările colectorului, iar ea nu-1 întreba nimic, nici măcar «Ce mai fac ăi bătrîni, copiii, nevasta? », întrebări de-astea de circumstanţă. Nu-1 întreba nimic.
— Smaranda, crezi că mie-mi vine bine să-i iau omului şi zoana de pe arie ?
Mama tăcea. Maica-şi petrecuse testemelul negru, parte peste parte, pe sub bărbie, şi-1 asculta cu palma la gură, cum ascultă ţăranul cînd are dubii asupra celor ce-i e dat s-audă.
— Nu-mi vine bine, dar dacă m-au pus... şi dac-aşa sînt dispoziţiile ?
— De la cine ? întrebase Mama fără prea multă curiozitate-n glas.
Mai întîi, Nae-al lui Coderie se uitase bănuitor 207    % CINCI
ILEANA VULPESCU
la Mama. Privirea lui voia să spună: «Asta face pe proasta cu mine sau chiar e proastă ? ». Văzînd însă că Mama aştepta răspunsul, serioasă, în poziţie de drepţi, cu gîtu-ncordat, ca un copii scos la lecţie, Coderie, cu-o mînă la cingătoare, dregîndu-şi mai întîi glasul şi uitîndu-se pe sub sprîncene, cu bănuiala nespulberată pe deplin, răspunsese dintr-o suflare, ca la şcoală:
— De sus.
— Or şti ei ceva, că ei sînt de la ţară..., zisese Mama uitîndu-se undeva peste cîmp.
— Smaranda, nu mai vorbi aşa-n dodii că de... nu e bine.
— Nae, ţie ţi-e teamă pentru mine c-am vorbit «în dodii» ori ţi-e frică pentru tine că m-ai auzit şi că te-o spune vreo pasăre a cerului cuiva pe undeva ? îl întrebase Mama cu glas blînd şi fără pic de ironie.
Colectorul se roşise pînă-n albul ochilor.
-— Vezi, Nae, mie nu mi-e frică de tine, ţie însă dac-a ajuns să-ţi fie frică de mine, înseamnă că ţi-e frică şi de umbra ta. Să ştii că eu te-nţeleg. Şi mie mi-e frică, dar cu umbra mea tot mai stau de vorbă. Păcat de noi!
Mama dăduse din cap a pagubă. Maica, sărmana, parcă-mpietrise cu palma peste gură şi cu testemelul ei petrecut ca fesele mumiilor.
— Smaranda, am auzit că nu mai eşti profesoară, cică eşti «tactilografă » de baţi la maşină.
— Da, Nae, aşa e.
— La ce ţi-a mai folosit să-nveţi atîta...
— Orice ţi se poate lua pe lumea asta, zisese Mama, uitîndu-se peste cîmp, dar ce-ai văzut şi ce-ai învăţat nu. Ştii la ce mi-a folosit ? să-nţeleg mersul lumii.
Ultimele cuvinte le spusese mai mult pentru sine. Eu o ţineam pe Mama strîns de mînă, privindu-1. CINCI 208
ARTA CONVERSAŢIEI
— Rămîi cu bine, Nae; sănătate dadei Lisandrei, si lui nea Doe, si Florinei.
— Mergi sănătoasă, îi urase Nae, cu ochii mai mult |           în pămînt.
— Hai, Maică, acasă, a zis Mama. Le-om face colivă şi din arpacaş. O fi aflat el Dumnezeu că grîu nu mai avem.
i Am luat-o spre casa bunicilor prin cîmp, pe-o
\ potecă. Era aproape noapte. Cîntau greierii. Maica
mergea-n frunte, eu — ultima. Păream cortegiul umil al unui mort sărac şi uitat de lume. în viaţa mea nu
1 m-am simţit mai bătută de Dumnezeu. «Sînt copil
| orfan, sînt copil orfan », îmi spuneam mereu, de parcă
atunci descoperisem acest adevăr. Nu-1 descoperisem atunci, dar atunci începea să mă apese.
i Acasă, Maica a pus, pe masa joasă de la vatră, mămă-
liga rece de la prînz, nişte ceapă, nişte ouă fierte, s-a-n-
i chinat şi-a-nceput să mănînce. Eu n-am putut să-nghit
nimic. «Mănîncă, mamă, mănîncă...  Ce-o să mai
| vezi în viaţa ta», mi-a spus Maica şi s-a uitat la mine
cu milă. M-am dus în curte şi m-am întins pe pămînt cu faţa-n sus. Plîngeam fără suspine 1 Simţeam lacrimile trecîndu-mi pe după urechi, pe ceafă, scurgîndu-se-n ţărînă. Mi-am adus aminte că-n urmă cu ani, acolo fusesem fericită cînd mă jucasem cu căţeii Moldei. în loc să-mi aducă alinare, amintirea clipei aceleia de fericire m-a făcut să plîng de se zguduia pămîntul sub mine. Atunci, în bătaia soarelui, mă bucurasem; acum, la lumina albastră a stelelor, eram tristă de moarte. Cum mă uitam, printre lacrimi, mi se părea că lumile-acelea depărtate şi stinse îmi vesteau un drum fără-n-toarcere. Dacă m-ar fi-ntrebat cineva atunci de ce plîngeam, n-aş fi ştiut să spun. N-aş şti nici acum să spun. Mă simţeam bătută de Dumnezeu şi cu sufletul zdreanţă. 209 ' CINCI
ILEANA VULPESCU
De cînd eram mică, îmi rămîneau în minte frînturi de cîntece, frînturi de versuri care mă impresionau mai mult, chiar dacă nu prea le-nţelegeam eu sensul. Cum stăteam acolo, una cu pămîntul, mi-au venit în minte nişte vorbe dintr-un cîntec: «Amărît ca mine nu-iIDecît puiul cucului». Va să zică mai era cineva amărît ca mine. Bietul pui! «Decît puiul cucului / Cînd îl lasă mama lui». Pe mine, Mama nu mă lăsase. Prin urmare, erau alţii şi mai amărîţi decît mine. Ideea că făceam parte dintr-o întinsă frăţie a durerii mi-a adus oarecare linişte. Mi-am adus aminte şi două cîntece-n-văţate la şcoală, Cucuie, pasăre sură şi S-a dus cucul de pe-aici.
«S-a dus cucul de pe-aici, Tra la la la la la la Şi şi-a lăsat puii mici, Tra la la la la la la I-a lăsat lîng-o tulpină, Tra la la la la la la Să-i crească mamă străină, Tra la la la la la la »
cîntă încet Sînziana.
Ce să fi fost cu bietul cuc, cu cuculeasa adică, să-şi lase puii la mila altuia ? îmi ziceam eu. Şi la păsări erau oameni nenorociţi care-şi dădeau puii la azil ? Viaţa cucului începea să mă preocupe atît de mult că aproape uitasem de amărăciunile noastre comune. A doua zi, trebuia s-o rog neapărat pe Mama să-mi facă biografia cucului. în ce cîntece mai auzisem eu de cuc ? Dar în cîte n-auzisem ? în toate cîntecele pe care le scornise lumea, de cînd dădea colţul ierbii şi pîn' la Sîmpietru. Taci, cuce, nu mai cînta. . ., Auzii cucu' cîntînd / Şi mierlită şuierînd... Cîntecul CINCI 210
ARTA CONVERSAŢIEI ăsta-1 cîntasem eu la serbarea de sfîrşit de an şi făcusem şi partea de solo în cor la cîntecul Lui Stalin, slavă să-i înălţăm. (Sînziana cîntă din nou foarte-ncet primul vers al cîntecului). Ştiam Lui Stalin, slavă.., dinainte chiar de-a-i învăţa la cor. îl ştiam de la radio. Primele lui măsuri erau semnalul de pauză la postul de radio Bucureşti. (De data asta, Sînziana fredona sacadat primele acorduri ale cîntecului.) Pînă-n primăvara lui '53.
— Vrei să mai spui o dată ! zise Pavel Vlas, după ce o vreme o privi neîncrezător.
— Pavele, tu chiar nu-ţi mai aduci aminte ? ! O, Doamne, uit mereu că eşti mult mai tînăr decît mine. Tu n-ascultai la radio nimic ?
— Noi n-aveam radio, nici difuzor. Satul nost' s-a electrificat mai încoace.
— în '44, după Armistiţiu, toată lumea fusese obligată să predea aparatele de radio. Predase şi mama «Phillips »-ul nostru, pe care-1 cumpărase cu Tata, în '37. în '45, toamna cred, s-au dat înapoi radiourile. Deşi pe bonul de predare erau scrise toate datele, puţină lume şi-a mai primit propriul aparat. Radio dăduseşi, radio-ţi dădeau, ce atîta vorbă. Mama, om cu frica lui Dumnezeu, dacă nu-şi mai găsise aparatul, vrusese să plece. Aşa-i era ei norocul: să piardă tot. « Cum să pleci, doamnă, fără aparat ? Ia-1 pe ăsta că-i ăl mai bun, cîntă de scoală şi morţii», îi spusese funcţionarul care elibera aparatele, şi-i pusese cu de-a sila-n braţe un « Zerdik » cît toate zilele, care ocupa jumătate din «apartamentul» nostru din Cercului. Pavele, deşi nu sînt nici zece ani diferenţă-ntre noi..., îşi reluă Sînziana şirul povestirii.
— Şase ani, cinci luni şi şapte zile, iar în anii bisecţi şi opt zile, o-ntrerupse Pavel, cu autoritatea fidelităţii, 211 CINCI
ILEANA VULPESCU
^■^^^ « Doamne, cît oi fi-nsemnat eu pentru omul ăsta... După cinci ani şi ţine minte... ». Sînziana pierduse firul gîndurilor. « Ca la sculurile Maicăi, cînd i se-ncurcau la vopsit... Dragii şi bunii mei, cum v-aţi dus voi toţi... toţi... ».
— Sînziana, lasă trecutul mai apropiat şi să ne-n-toarcem la secolele dintre noi: « deşi nu sînt nici zece ani diferenţă-ntre noi... », îm ?
— Aceşti mai puţin de zece ani sînt mai mult decît un secol. Tu nu-ţi dai seama. Nimeni nu-şi poate da seama. Oricît ţi-ar povesti cineva o experienţă de viaţă, ea nu se poate imagina. Şi-apoi nu sînt eu « autorul» ăla atît de talentat care să ştie să zugrăvească o epocă într-aşa fel încît să te uiţi prin ea ca prin sticlă.
— Las' că nici autorii ăilalţi nu se prea omoară să ne pună glaja-n faţă !
— Pavele, nu-ţi poţi închipui cît s-a schimbat lumea în douăzeci şi ceva de ani. «Supersonic 1». în '47, strigam pe stradă «Moarte lui Franco !», jur! Eu şi alţi copii, amestecaţi şi noi printre lume la un miting, încă neştiind să citim ce scria pe pancarte, strigam cît ne ţineau bojocii «Moarte lui Frîncu!». Etimologie populară... Tot în '47, în clasa-ntîi, pînă-n Crăciun abia-nvăţasem să cîntăm Trăiască regele; după Crăciun, am învăţat Imnul Republicii, primul. Din clasa-ntîi pînă-ntr-a patra, am umblat într-un pardesiu făcut dintr-o draperie de pluş verde pe care ne-o dăduse Naşa-mare cadou (« Ca să n-ajungeţi, mamă, să umblaţi în cum' gol»). Nu pot să-ţi spun, în iarna lui '53, o iarnă cu nămeţii cît casa, ce eveniment a fost c-a apărut pe piaţă margarina. Fetele mele n-ar mînca nici moarte CINCI 212
ARTA CONVERSAŢIEI margarina. Eu, « speriată de bombe », cum zice Măria, mai mănînc şi astăzi şi chiar cu plăcere. S-a schimbat atît de mult lumea, în douăzeci şi ceva de ani, dar ce zic eu în douăzeci şi ceva... din '65 încoace au trecut 1000 — una mie — de ani. Prin '50, marea, suprema eleganţă erau pantofii cu crep. La-nceput se dădeau numai fruntaşilor în producţie, pe cartelă. Cînd a apărut Mama în Cercului cu pantofi cu crep, daţi de-o muncitoare de la ea din fabrică, fiindcă-i făceau băşici, mi-aduc aminte cum a exclamat Marilena; «Doamnă Hangan, călcaţi pe scîndură putredă, suspectă chestie, că altfel de unde-atîta eleganţă ? ! ». Cînd mergea Marilena la teatru, mama-i împrumuta pantofii cu crep. «Ei ? », zicea Mama cînd se-ntorcea Marilena de la spectacol. « Pîrtie-am făcut! Am zdrobit pe puţin zece inimi! ». Am pornit de la seara mea de sub stele şi uite unde-am ajuns ! Dacă nu-mi aduceam aminte acum de Marilena uitam unde am rămas  cu povestirea.
— Sub stele.
— Mi-am adus aminte, cîntînd Lui Stalin, slavă ..., scrisoarea pe care i-o scrisesem tovarăşului Stalin de-o aniversare, a şapteş'doua, cred ...
« Tovarăşe Stalin, iubit şi drag, Eu sînt o fetiţă din România. Tatăl meu a murit pe front în războiul nedrept împotriva Uniunii Sovietice, Mama mea munceşte într-o uzină ca să mă crească. Eu am note bune. Sînt premiantă. Vreau să ajung utemistă (— consomolistă în U. R. S. S.). Eu aştept să zdrobiţi hidra imperialismului.
în dumneavoastră îmi pun toată nădejdea. Dumneavoastră sînteţi părintele copiilor din lumea întreagă.
Sărut mîna,
Hangan Sînziana, clasa a IV-a B, şcoala nr... ».
Pe chipul şi-n vocea Sînzienei se citea naivitatea şi buna-credinţă a fetiţei care, cu aproape treizeci de 213 CINCI
ILEANA VULPESCU
ani în urmă, scrisese această scrisoare. Lui Pavel îi veni să plîngă,
— Cînd am terminat-o de scris am sărutat-o. O rugasem pe Naşa-mare să-mi dea un plic de hîrtie de mătase, de pe vremuri, scrisesem frumos pe plic, cu litere cirilice adresa: « Tovarăşului Stalin, Corifeu al clasei muncitoare, Kremlin, Moscova ». Mă interesasem la poştă şi cît costau timbrele. I-am citit-o Mamei. (Pavel o privi întrebător.) S-a uitat la mine cum te uiţi tu acum.
— Şi eu cum mă uit ?
— Te uiţi ca omul care nu poate pricepe nişte lucruri, fiindcă ele depăşesc înţelegerea lui, depăşesc tiparele după care e-nvăţată mintea lui să gîndească. Fiecare trăim istoria după mintea noastră, deci o percepem diferit. Mama şi cu mine eram martorii aceloraşi fapte. Vîrsta ne făcea să le interpretăm diferit. Să mă-ntorc la scrisoare. Mama o ascultase atent cum asculta orice. Nu spunea nimic, se uita doar la mine cu o curiozitate atît de avidă de parc-ar fi vrut să mă desfacă-n felii subţiri şi să mă-ntindă ca pe-un frotiu de pus la microscop. Oare nu-i plăcea scrisoarea ? «Mamă, tu ce zici, Lui o să-i placă ? Eu am scris-o din toată inima mea ». « Cred că e cea mai sinceră scrisoare pe care i-a scris-o cineva vreodată», mi-a spus Mama şi m-a sărutat în creştet ca să dea şi mai mare greutate spuselor ei, credeam eu. Mulţumită de mine, am sărutat de cîteva ori scrisoarea şi-am pus-o-n plic la vedere. M-am dus apoi prin hol fiindcă auzisem gura Marilenei. De pe unde mergea să ducă «lumina artelor liberale » cum zicea ea, Marilena, dacă o omenea cineva cu ceva, o bucăţică măcar şi tot mi-aducea şi mie. De data asta, mi-adusese un sendvici cu telemea. Am rămas în hol să mănînc darul din dar, iar Marilena a intrat la noi CINCI 214
ARTA CONVERSAŢIEI să-i dea Mamei raportul despre succesele ei profesionale de peste zi. Uşa camerei noastre era-ntredes-chisă. Au vorbit ele ce-au vorbit, apoi, Mama, fără nici un cuvînt, i-a-ntins scrisoarea mea. Mă uitam la Marilena şi nici să răsuflu nu-mi venea, cu atîta emo-ţie-i aşteptam verdictul. Vedeam cum pe măsură ce citea, i se lungeşte mutra, cum i se lasă colţurile gurii-n jos, aproape să dea dincolo de falcă, şi cum i se-ncre-ţeşte fruntea, atît holbase ochii şi ridicase din sprîn-cene, A citit-o o dată, de două, de zece ori, cred. Părea uimită şi fascinată. într-un tîrziu, a pus scrisoarea-n plic, încet, grijuliu, ca pe-un document de preţ, apoi cu un aer meditativ, plin de seriozitate, cu vocea ei joasă, a spus pe un ton grav: « E tragic, doamnă Hangan, e tragic». Mama i-a făcut un semn din ochi spre uşa deschisă, şi-un semn spre gură, echivalent cu o pecete a tăcerii. Marilena, trecînd spre «apartamentul» ei, m-a-ntrebat cum mi-a plăcut sendviciul şi m-a sărutat pe frunte. Mi s-a părut ciudat că şi Mama şi ea, fără doar să se vorbească, avuseseră aceeaşi reacţie citin-du-mi scrisoarea. Vorbele Marilenei îmi trecuseră un fier roşu prin inimă. Ceva obscur se petrecea-n jurul meu, a cărui ţesătură mintea mea n-o putea pătrunde. Zile-ntregi nu m-am dezlipit de radio: se citeau scrisorile trimise de copii tovarăşului Stalin de ziua lui, de-a şaptezeci şi doua aniversare. A mea nu s-a citit, deci nu i-a fost trimisă. Am fost de multe ori dezamăgită-n viaţa mea, dar nimic nu se compară cu dezamăgirea mea de-atunci. Ascultasem scrisoare cu scrisoare: oricît de expresiv le citeau crainicii şi crainicele noastre, scrisorile semănau izbitor între ele, şi izbitor cu ce-auzeam noi la şcoală-n fiecare zi. Scrisoarea mea, bucată ruptă din sunetul meu, nu semăna cu nici una dintre cele citite la radio. Ce socoteam eu mai bun în mine nu 215 CINCI
ILEANA VULPESCU
făcea-n ochii altora nici două parale. Numai în ochii lor sau pentru că nu făcea de-adevăratelea, pe bune ? Asta era o-ntrebare care nu-mi dădea pace şi pe care nu-ndrăzneam s-o discut cu nimeni. Am plîns mult atunci, am plîns mult cînd a murit Stalin, dar şi mai mult am plîns în aprilie 1956, cînd am citit raportul lui Hruşciov la Congresul XX. în mintea mea, scrisoarea aceea m-aducea-ntr-o competiţie de dimensiuni «cosmice». Eşecul meu mă punea-n contradicţie cu toată omenirea. De cînd sînt eu pe lume, cel mai important lucru mi s-a părut adevărul. Nu mă interesa ca eu să am neapărat dreptate şi să ies deasupra. Mi-aş fi dat însă viaţa să aflu adevărul: să-1 văd undeva pe-o balanţă şi să nu mă mai pot îndoi. Acelaşi lucru l-am simţit în cazul Lilianei Fodor. Voiam s-o văd pe masa de operaţie, cu abdomenul deschis pentru adevăr, nu pentru dreptatea mea. Luna aprilie a anului 1956 a-nsemnat pentru mine sfîrşitul copilăriei. Cine-ncepe să-nţeleagă  mecanismele   sociale   nu   mai   e copil.
(« Eu oare cînd am început să-mi dau seama cum umblă rotiţele mecanismelor astea, care-i misculatia ? Devreme, devreme. Un sat e-un microcosm unde îţi este mai uşor s-arunci o privire. Vezi toate treptele de-odată. Ieşi într-o duminică —- doar într-una — la muzică şi vezi tot cum mişcă-n lume. La oraş, copiii ăştia mai mult şed între patru păreţi decît în lume».)
— Cît de ciudat este fluxul memoriei... Simultaneitatea amintirilor îngreunează mult selecţia lor. Te simţi ca-ntr-o junglă-n care cu greu îţi croieşti un drum, CINCI 216
ARTA CONVERSAŢIEI fiindcă nu ştii ce liană să tai mai întîi. Pornisem din seara cînd plîngeam la lumina stelelor. Parcă ţi-aş povesti un vis în vis. într-un tîrziu, istovită de-atîta amărăciune, de-atîtea gînduri contradictorii, şi de-atîta resemnare, am adormit. Ca prin vis, am simţit că mă ridică cineva de jos şi porneşte undeva cu mine. La un moment dat, am deschis ochii. Eram întinsă-n pat, în odaia bună. Pe peretele din faţa mea, ardea o candelă. în stînga ei erau trei fotografii de soldaţi: Tata şi unchii mei, în ajun de-a pleca pe front. Mama s-a aplecat şi m-a învelit cu-o velinţă. S-a ridicat, s-a uitat la fotografii, a zis în şoaptă « ferice de voi», s-a-n-chinat şi-a ieşit din odaie. De-atîtea ori îmi spusese că viaţa e un dar sublim de care trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă ca şi cînd am fi martorii unui miracol, încît nu-mi venea să cred că moartea i se putea părea o fericire. între vis şi viaţă, am început din nou să plîng. într-o clipă mi se dezvăluia toată amărăciunea pe care cu atîta grijă Mama o-năbuşea-n sufletul ei. N-am auzit-o o dată plîngîndu-se. O dată n-am auzit-o spunînd «nu am ». Singura concesie pe care-o făcea lipsei era să-i recunoască existenţa la optativ: « ne-ar trebui». Mai mult de-atît nu şi-a plecat niciodată capul. în viaţa atît de modestă pe care-o duceam, de nimic n-avea Mama grijă mai mare decît de spirit: abia aveam după ce bea apă, dar picup ne-am cumpărat din Talcioc, şi discuri: Bach, Partitele, Beethoven, Concertul de vioară şi Imperialul şi Vivaldi, Anotimpurile. De-atîtea ori le-am ascultat că nu ştiu cum de nu s-au găurit. Le ştiu pe dinafară. Ştiu intrarea fiecărui instrument. Nu e săptămînă să nu intru la « Muzica ». De cîte ori pot, că nu mă dau banii-afar' din casă, îmi cumpăr cîte-un disc; de cîte ori pot, îmi cumpăr un album de artă, o carte. Cînd gătesc, cînd cos, cînd spăl, 217 CINCI
ILEANA VULPESCU
cînd fac lucruri casnice, ascult sau un disc sau o emisiune la radio.
— îmbini utilul cu plăcutul, zise Pavel şi se uită patern la Sînziana, îndemnînd-o din ochi să continue.
— De cîte ori mă vedea posomorită, Mama-mi punea mîna pe frunte şi-mi spunea două versuri populare: « Şi de supărare multă, / Mi-a căzut lumea urîtă ! », şi numaidecît dădea drumul picupului, şi-nclinîndu-se mă-ntreba: «Ce doreşte domnişoara pentru refacerea moralului: Bach, Beethoven, Vivaldi ? Cînd ni se-n-tunecă sunetul trebuie să-i aprindem o lumină. Milioane de ani, miliarde s-a zbătut natura pînă să izbutească să ne dea lumini: Bach, Beethoven, Michelangelo, Eminescu, Luchian. Natura a scos din beznă aceste stele de mărimea-ntîi pentru-a reabilita oricînd ideea de om. Şi Atila şi Hitler — şi alţii ca ei — au aparţinut şi aparţin speciei umane, zonei de umbră a speciei. Cînd te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie — mai ales atunci — să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o . dată, simţi cum, de la nivelul rîmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului». Aşa spunea Mama. Mi-aduc aminte fiecare vorbă a ei. Vorbea atît de frumos şi de clar, se exprima ca un moralist: «O parte din om se conjugă cu verbul „a avea", cealaltă parte se conjugă cu verbul „a fi"; important este ca partea lui „a fi" să fie măcar egală cu cea a lui „a avea". Cei pentru care „a fi" atîrnă mai mult decît „a avea" sînt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sînt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală ».
— Cîtă dreptate avea î Te uiţi la unii oameni şi nu-ţi vine să crezi cum trec prin viaţă! Cu ochelari CINCI 218
ARTA CONVERSAŢIEI de cal. Numai drumu-nainte — atîta văd: nimic la dreapta, nimic la stînga. Cum să aibă şi cum s-ajungă: atît şi nimic altceva. Şi-un tablou dacă-1 cumpără nu-1 iau pentru bucuria de-a-1 privi, îl iau pentru că reprezintă o investiţie.
— Totuşi, între unul care investeşte într-un tablou şi unul care investeşte-ntr-un kil de aur, eu îl prefer pe ăl cu tabloul. Ăsta mai are-o şansă: din cînd în cînd, tot o mai arunca şi el o privire, oricît de distrată, spre tablou, tot s-o mai strecura şi-n mintea lui o rază de lumină. în principiu însă, ai dreptate. Nevasta directorului nostru — ţi-o fi spus şi Iulia — bate zi de zi « Consignaţia » după tablouri: după nume, bine-nţeles. N-ar intra într-o expoziţie, Doamne fereşte! Deci, n-o interesează arta, o interesează investiţia. N-are suflet de colecţionar, are suflet de precupeaţă. Puţin îi pasă că bărbatu-său e-un adevărat om de ştiinţă; dacă banii şi renumele lui — că-ţi dai seama că e-o vanitoasă — i-ar avea de la indiferent cine, pentru ea ar fi acelaşi lucru. S-a măritat cu el dintr-o bine calculată întîrnplare: el, om trecut de cincizeci de ani, fără copii, apucat de amocul paternităţii, ca mulţi bărbaţi la vîrsta asta, fericit că o fîţă de douăşapte-douăşopt de ani îl face tată, a luat-o val-vîrtej de nevastă. Ea, fericită că, din secretară la un notariat, se vedea « doamna profesor"», cu maşină la scară, purtată prin străinătăţi, invitată pe la congrese, pe la cocktailuri, pe la ambasade şi mai ales cu timp la dispoziţie să bată prăvăliile, s-a lăsat făcută mamă fără prea mare cheltuială de convingere din partea lui. Singurul aspect pozitiv al acestei căsătorii e copilul — un băieţel de toată frumuseţea şi foc de deştept. încolo, cît de bine merge-această afacere, o simte tot Institutul pe pielea lui. Are zile Profesorul, cînd dac-ai zice că e scăpat de la ospiciu ar fi prea puţin. 219 CINCI
ILEANA VULPESCU
E de-o umoare neagră, « negru-nchis », cum zice Tudor Şerban. Totu-i pute, totul e strîmb, şi lucrurile de pe birou le ia şi le-aşază cu mîna lui şi nu pentru că n-ar fi puse cum trebuie, dar pentru că vrea să ne-arate cît e de nemulţumit de noi, că de cine altcineva ? Trîn-teşte, pufneşte, repede, jigneşte, se poartă oribil. Ţipă la-nceput cu glasul lui obişnuit de bariton, apoi glasu-n-cepe să-i tremure, să-i fîlfîie şi să i se subţieze de parcă-1 castrează cineva acolo, pe loc. Asta e-o fază. Faza explozivă. Pe urmă, vine faza unei muţenii de zici că e călugăr din ordinul ăla care-şi impune canonul tăcerii. Cred că-n faza asta se ruşinează de felul ridicol în care se poartă. Apoi, trece printr-o fază normală: este iară omul dinaintea « fericitei şi fertilei căsătorii», semn că Lili si băiatul nu sînt în Bucureşti. Cu Kolonte, şeful meu de secţie, numai de mamă nu s-a-njurat. Se ceartă de zăngănesc geamurile, că nici ungurul nu-i vreun blînd si vreun răbdător. Tudor Şerban — cînd îl vede cu «toată flota-necată» închide uşa şi pleacă. L-am nimerit şi eu într-o dispoziţie de-astea, că nu e greu. A zbierat şi la mine cît îl ţineau bojocii: «Acolo, la dumneavoastră la streptococ, e-o porcărie fără seamăn nu semnez nimic, lăsaţi-mă-n pace ! », şi tot aşa. In loc să plec, m-am răzimat de tocul uşii şi-1 ascultam atent ca la cursuri. Şi-a descărcat tot sacul şi-apoi — credeam eu că numai femeile spun de zece ori acelaşi lucru, una după alta — a luat-o de la capăt şi-aproape cu-aceleaşi cuvinte. La un moment dat, epuizat, a tăcut. S-a uitat la mine atît de uimit de parcă pîn-atunci nici n-aş fi fost acolo. Am simţit, că mi se rupe sufletul de mila lui. Ce viaţă infernală trebui' să ducă omu ăsta ca s-ajungă-n asemenea hal. Nu mi-era frică de el şi nici nu-1 dispreţuiam. Mă gîndeam că probabil aşa aş fi ajuns eu dacă Alexandru nu m-ar fi lăsat la CINCI 220
ARTA CONVERSAŢIEI vreme, la limita rezistenţei mele nervoase. Mă uitam ce putuse face-o căsătorie nepotrivită, chiar încheiată de dragul unei mize capitale cum e un copil, ce putuse face dintr-un om de-o indiscutabilă calitate profesională şi chiar umană, în viaţa lui, omul ăsta nu făcuse un rău cuiva. Ce păcat de el! Uneori, foarte rar, mi se-ntîmplă să gîndesc atît de intens nişte lucruri că nu fac nici un efort să nu le traduc în vorbe. Eram atît de frapată-n momentul acela de nefericirea omului ăsta, că nu-mi păsa nici pic că-mi era director: era un biet om amărît, care nu se mai putea controla nervos.«Domnule profesor — i-am spus eu cu un glas de om care vorbeşte unui alt om, dincolo de clase, de posturi — domnule profesor, îmi pare-atît de rău că sînteţi nefericit şi vă-nţeleg atît de bine. Ce păcat... ». M-am uitat la el şi l-am văzut cum îşi pune palmele-n faţa ochilor. Fără să mai zic nimic, mi-am luat buletinele de pe biroul lui şi-am plecat în vîrful picioarelor. A doua zi, a trimis secretara să-mi ceară buletinele la semnat. Evită, de-atunci încoace, sistematic să mă vadă, însă face tot ce poate să mă promoveze şi se interesează tot timpul de soarta mea, încît simt unele suspiciuni la colegii mei faţă de-această bunăvoinţă teleghidată. Eşti singurul om căruia i-am povestit episodul ăsta.
— N-am să-1 spun nimănui, zise Pavel închizînd ochii.
— Iar m-am încurcat în «lianele junglei», dar cum ţi-am mai spus — mă ierţi că mă repet — viaţa noastră este-atît de mult alcătuită din vieţile altora, că face cu ele un amalgam din care e greu, e imposibil, să mai separi substanţele iniţiale, în stare pură. Cît priveşte memoria şi declanşarea amintirilor, cred că numai în literatură se poate vorbi de-o memorie ordonată, care să urmeze nişte jaloane logice, explicabile; în realitate, 221 CINCI
ILEANA VULPESCU
este foarte greu să faci corelarea cauză — efect, în cazul declanşării amintirilor. în orice caz, memoria mi se pare unui dintre cele mai pasionante domenii de studiu pentru psiholog, pentru psihiatru şi pentru neurolog. Dacă viaţa noastră n-ar fi atît de scurtă, m-aş apuca să studiez asiduu şi profesional memoria. Dacă m-ai întreba acum de ce-ţi povestesc ce-am să-ţi povestesc n-aş putea să-ţi arăt cu degetul mobilul care mi-a declanşat amintirea asta. Cred, totuşi, că nu greşesc dacă-ţi spun că mi-a declanşat-o o filiaţie sufletească, un element comun între Mama şi părinţii ei. Deşi ţărani, legaţi de pămînt, robi ai capriciilor vremii, şi ei puneau sufletul înaintea materiei. în timpul războiului, li se rechiziţionaseră pentru front trei perechi de cai şi două perechi de boi. După armistiţiu, li se dăduse un cal. îşi mai cumpăraseră ei altul. Calul dat de la primărie se-ntorsese de pe front bolnav de epilepsie. De spaimă. Dacă auzea un zgomot neaşteptat îl apuca imediat criza. Se zbătea, sărmanul, pe urmă zăcea o vreme ca mort, se ridica şi trăgea mai departe la ham, la plug. I-au adus veterinarul, l-au afumat cu ierburi, i-au descîntat de sperietură, degeaba, Crizele-astea-1 apucau cam la două săptămîni o dată, chiar dacă nu se speria. în rest, muncea mai dihai decît unul sănătos. Cu nădejdea că s-o vindeca, bunicii l-au ţinut aşa, vreo patru luni. Cînd au pierdut nădejdea, l-au rugat pe jandarmul din sat să-mpuşte calul. Zadarnic au vrut nişte vecini de-ai lor să-1 cumpere. « O căciulă de aur să-mi dai pe el, mă, Lache, nu-1 vînd. Decît să-1 ştiu că se păti-meşte-aşa — c-o fi la mine, c-o fi la altul — mai bine ar eu în plug. E suflet şi el, de ce să pătimească ? », i-a spus Taica vecinului. Cînd am început să judec, calul ăsta mi s-a părut cea mai tristă urmă lăsată de război. Pe bunici i-au dus în Bărăgan. Au plecat din CINCI 222
ARTA CONVERSAŢIEI casa lor cu ce-au putut duce-n spinare. Erau mulţi, din multe sate, şi trebuiau să-ncapă-n cîteva camioane. Cînd am luat eu vacanţa-mare, ne-am dus pe la ei să le-ajutăm să-şi facă două odăiţe de chirpici, că stăteau într-un fel de magazie părăsită. «Sărut mîna, Taică », am zis şi eu şi Mama cînd l-am văzut pe Bunicul şi ne-am repezit amîndouă să-i sărutăm mîna. « Cum o mai duceţi?». «Bogdaproste, bine», ne-a răspuns el. N-am să uit cît oi trăi răspunsul lui. Poate l-aş fi uitat, dar în toamnă m-am dus cu Mama la teatru, la Năpasta. Cînd se-ntoarce Ion de la ocnă, îl întreabă cineva«Cum fuse, Ioane, la ocnă?». «Bogdaproste, bine!», zice el. Am început să plîng la replica asta. Mama nu m-a-n-trebat nimic fiindcă pricepuse rapelul din memoria mea, dar Mărio Sidalgo, cu care mersesem la teatru, că el ne invitase, m-a sărutat, mi-a cumpărat sirop şi nuga, în pauză, şi nu mai ştia cum să mă consoleze. Acum, că tot ne aflăm în jungla amintirilor, să-ţi spun cine era Mărio Sidalgo. Totdeauna vorbim la trecut despre oamenii care nu mai fac parte din viaţa noastră, chiar dacă ei trăiesc. Cînd a avut Taica proces de sabotaj — sabotaj însemnînd că nu putea-ndeplini cotele stabilite, nici după ce i se lua şi pleava din patul — Mama a-nceput să-i caute-un avocat. S-a dus mai întîi la unul cunoscut de ea, cu nume de avocat bun, fiul cîrciumarului din Cernaţi, cu care se ştia de-o viaţă. « Smaranda, tata, frate-meu să fie şi nu l-aş susţine ! N-ai să găseşti avocat care să se bage la sabotaje. Cum stau eu în barou, să nu mai vorbim, cu inima cît un purice ! Procese de sabotaj mi-ar mai trebui! ». « Gicule, mi-am închipuit că pentru un avocat o cauză este ca o teoremă pentru un matematician: o problemă abstractă, care-1 implică doar convenţional şi nu real. Să acuzi un avocat că apără un asasin e ca şi cînd ai acuza un actor 223 CINCI
ILEANA VULPESCU
că interpretează un rol de asasin »♦ «Smaranda, asta era înainte, acum simplul fapt că ai accepta să aperi într-un proces de sabotaj este interpretat ca luare de atitudine de partea sabotorului. Azi, nu mai există cauze abstracte. Nu mai acceptă avocaţii nici măcar din oficiu să fie numiţi apărători la sabotaje». «Dac-aşa stau lucrurile... ». Şi Mama dăduse să plece. Dar lui Gicu Panţîru-i era şi milă şi ruşine de ea. « Smaranda, ştii ce ? am să-ncerc să-ţi găsesc totuşi un avocat. Nu-ţi promit, dar am să-ncerc. Se numeşte Mărio Sidalgo. Pe el n-o să-1 acuze nimeni că ţine cu chiaburii! Totul e să vrea». Şi Mărio Sidalgo a vrut. Prin Gicu Panţîru i-a fixat Mamei o oră cînd să meargă la el acasă pentru discutat în amănunt «cauza». Mama s-a-mbrăcat în | fusta neagră şi-n bluza croşetată, de bumbac, vopsită-n foi de ceapă, toaleta ei « de gală », pe mine m-a-mbrăcat în uniformă, ne-am pus « pardesiele », adică ea lodenul gri, iar eu factotum-ul meu de pluş verde, « confecţionat » din draperia de la Naşa, şi-am pornit-o pe jos spre avocatul Mărio Sidalgo. Stătea ca la un sfert de ceas de noi, pe strada Mîntuleasa, într-un bloc superb, cu un peron ca de catedrală, cu uşi de cristal şi de fier forjat la intrare, tot numai marmură colorată, în hol şi pe scări, bloc de mare lux. Uşa apartamentului ne-a deschis-o femeia de serviciu, îmbrăcată-n negru, cu boneţică şi cu şorţuleţ alb scrobit, ca la marile case. Nu văzusem pîn-atunci şi nici de-atunci încoace n-am văzut apartament de bloc mai spaţios şi mai luxos şi-n care să fie-adunate-atîtea lucruri de preţ şi aşezate cu atît rafinament ca la Mărio Sidalgo. Subreta ne-a condus în birou. Am rămas în picioare să ne uităm la un perete plin cu tablouri aşezate-n scară, cam de la un metru sub tavan, pînă la-nălţimea pe care-o aveam eu atunci: Monet, Matisse, Mărie Laurencin, Modigliani, CINCI 224
ARTA CONVERSAŢIEI Aman, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Tonitza, Matei Şerban, ce-mi mai aduc eu aminte. Mama se uita la cărţi. S-a deschis o uşă. Ne-am întors amîndouă brusc. Am văzut atunci pentru prima şi poate pentru ultima oară-n viaţă ce-nseamnă acel «coup de foudre», cum zic francezii, sau «1-a pălit dragostea », cum zicem noi, românii. Domnul Mărio Sidalgo stătea răzimat de uşă — i se tăiase răsuflarea — cu nişte ochi negri nici pironiţi, nici ţintiţi, ci plecaţi spre Mama ca spre-un drum fără întoarcere. M-a străbătut un fior. Nu mai văzusem niciodată o fiinţă privind astfel o altă fiinţă, nu văzusem niciodată ceva trecînd astfel prin aer dintr-o fiinţă către o altă fiinţă. Am închis o clipă ochii simţind că nu aveam voie să privesc lucrul acela fiindcă nu era voie să fie privit. Nu-ndrăzneam nici să respir. Printre gene, m-am uitat din nou la domnul Sidalgo: stătea nemişcat ca sub puterea unui element cosmic. M-am uitat şi la Mama: albă la faţă, de parcă fugise toată viaţa dintr-însa, primea în ochii ei albaştri dilataţi privirea aceea cotropitoare, de smoală topită.
— Bună ziua, am auzit într-un tîrziu, cam peste o mie de ani, vocea Mamei, pierită şi subţire, ca un fir de aţă.
Mărio Sidalgo a răspuns fără sunet, lăsînd privi-rea-n jos. Din clipa aceea, mi-a fost drag, fiindcă din clipa-aceea am ştiut c-o iubeşte pe Mama.
— Fetiţa mea, a zis Mama, arătînd spre mine. Mărio Sidalgo a tresărit. Mi-am dat seama că pînă
atunci nu mă văzuse.
— Am şi eu două fete, a zis el învăluindu-mă-ntr-o privire paternă în care mi s-a părut, totuşi — ca şi-n vocea lui în care vibra sunetul grav al violoncelului şi totdeodată se unduia relieful catifelat al flautului — că desluşesc ceva din contrarierea pe care-o simte omul 225 CINCI
ILEANA VULPESCU
cînd descoperă în cale un obstacol neprevăzut. înalt, suplu, mişcîndu-se degajat, fără stridenţe, armonizîn-du-se prin fiecare gest cu ambianţa de lux şi de rafinament din jur, Mărio Sidalgo te făcea să spui de la cea dintîi privire « ce om frumos ! ».
în timp ce stătea de vorbă cu Mama, am început să-i privesc amănunţit chipul. Mi-1 amintesc atît de bine de parcă acum l-aş avea în faţa ochilor. Chipul primei impresii, care pentru mine nu poate fi anihilat de-o mie de ani de impresii succesive, coroborate. Cred neclintit în acest impact între fiinţe, cum numesc eu prima impresie. E ca şi cînd ai privi un tablou. Nici o judecată a posteriori nu poate şterge adevărul pe care ţi-1 dezvăluie un tablou cînd te-ntîlneşti cu el prima dată, adevăr incomplet, poate, dar esenţial.
Părul lui Mărio Sidalgo, creţ mărunt, ca piperul, era un fel de rocă negru-albăstruie, «turnată» odată cu craniul, într-atîta păreau de inseparabile unul de altul. Fruntea — cu protuberante line, foarte-naltă; nasul — la limita între acvilin şi drept; gura — cu tăietură statuară, aspră; bărbia — pătrată şi niţel repe-zită-nainte dădeau o îndrăzneală trufaşă chipului destinat parcă să muşte din toate fructele vieţii şi, mai ales, s-azvîrle-ntregii lumi mănuşa: «care pe care», chip tenace, de Rastignac strigînd Parisului, de sus, de pe colina Pere Lachaise: «Â nous deux, main-tenant! ». Impresia asta ţi-o dădea mai ales cînd ţinea privirea plecată, cînd chipul îi era orb, ca al statuilor. Cînd te privea n-ai fi ştiut să spui dacă ochii-i luminau sau îi întunecau chipul. Erau atît de negri că irisul nu se deosebea de pupilă. în faţa măslinie, în a cărei ascendenţă bănuiai sute de generaţii trăite sub un soare torid, singurele pete de culoare erau albul albăstrui al ochilor şi gura de-un roşu neaşteptat, de lut ars. în CINCI 226
ARTA CONVERSAŢIEI strălucirea crepusculară a ochilor acelora defila condiţia umană, de la geneză la sfîrşit. Erau momente cînd ochii lui Mărio Sidalgo — cu privirea desprinsă de spaţiu şi de timp, pierdută, parcă, în contemplarea unui vis cu vechimi şi cu-nţelesuri criptice — îl situau într-un teritoriu intangibil, abolindu-i nu numai trufia chipului, abolindu-i întreaga fiinţă, reducîndu-1 la privirea care, întoarsă spre ea însăşi, îl restituia integral unei dogme, în ochii lui, o mobilitate de expresie pe care n-o întîl-neşti nici măcar la un mim, alterna cu nemişcarea pietrelor. în ciuda faptului că era un om comunicativ şi apropiat, ochii-aceia-n care ţi se părea că vezi caravane păşind tăcut în căutarea Pămîntului Făgăduinţei, cu gîndul însoţit doar de melopeea deşertului; în care ţi se părea că vezi mîini întinse către cer şi guri plecate-n ţărînă gemînd funebru la Zidul Plîngerii; în care ţi se părea că auzi vaierul străbunilor lui arşi în Spania, în autodafeuri exemplare, ţipătul unor fiinţe de-acelaşi sînge cu el arse-n cuptoarele Auschwitz-ului şi-n alte locuri de-njosire-a omului; în care peste toate sunau monocord şi glorios trîmbiţele care doborîseră zidurile Ierihonului, în ciuda atîtor stări şi idei pe care ţi le sugerau, ochii lui Mărio Sidalgo trăgeau peste fiinţa lui o perdea impenetrabilă. Fiecare privire-a lui părea că-ţi dezvăluie doar stratul de deasupra al unei roci, strat ce-ascunde de fapt istoria a milioane de ani. Pînă la Mărio Sidalgo, pentru mine şi chiar şi pentru Mama, ovrei era nenea Iancu Stein, coleg şi prieten cu Tata şi cu nenea Daniel Şerban, nenea Iancu în ochii căruia bunătatea şi-ngăduinţa-nvăţată de la viaţă pluteau într-o privire din care nu se ştersese tristeţea şi umilinţa ovreiului mărunt, crescut în Dudeşti de-o mamă văduvă, lenjereasă de mahala. în privirea lui, care te-ndemna să i te adresezi ca unui frate, răzbătea lamento-ul unei
ILEANA VULPESCU
întregi rase plîngînd pe ruinele vechiului Ierusalim, pîlpîia o-nţelepciune de mii de ani vechime, înţelepciunea constatării, care parcă-ţi şoptea: «Aşa a fost, aşa este, aşa va fi»; în privirea aceasta foarte expresivă şi foarte complicată nu ţîşniseră însă niciodată fulgerele ameninţătoare din ochii profeţilor. Nenea Iancu, pentru noi era ca o rudă. Nu făceam nici o deosebire între puţinele rude pe care mi le mai lăsase războiul şi nenea Iancu. îi ziceam « săru' mîna » şi-1 pupam ori de cîte ori ne-ntîlneam. Lui Iancu Stein, proaspăt ieşit de pe băncile Facultăţii de Medicină, unde fusese bursier, i se păruse o mare cinste, în '36, cînd Ghiţă Opran, cîrciumar din gura Oborului, i-o dăduse de nevastă pe Marioara, unul dintre cei opt copii ai lui. Iancu şi Marioara se cununaseră la biserica Sfîntul Ioan Moşi, avînd ca naş pe Marin Pastramagiu, naş de baştină al neamului Opran. Fusese o nuntă de pomină: cu toată negustorimea românească, armenească şi ovreiască, în-cepînd din gura Colentinei şi pînă-n Sfîntu' Gheorghe, plus ovreimea din Dudeşti. Ca mama lui Iancu Stein să nu fie mîhnită că i s-a depărtat copilul de la lege, Ghiţă Opran pusese toată negustorimea ovreiască-n picioare să intervină la Comunitate şi la rabin, ca s-o cunune pe fiică-sa, creştină, în templul mare din Sfînta Vineri. Trebui' să-ţi spun că popa-al nostru nu-i făcuse nici o dificultate lui Iancu Stein să-1 cunune creştineşte. Nici prin gînd nu-i trecuse să-i ceară să se boteze. De unde, la-nceput, rabinul se-arătase foarte intransigent, cerînd neapărat ca «mireasă» să treacă la mozaism, aflînd că popa-al nostru considera fiu al Domnului pe oricine, iar Ghiţă Opran fiind la fel de generos faţă de rabin ca şi faţă de preotul creştin, tinerii fuseseră cununaţi şi mozaic, avînd ca naş pe Marcel Juster, văr bun al mirelui, « cuscra» Matilda ieşind astfel cu faţa curată CINCI 228
ARTA CONVERSAŢIEI în cartier. Lui Iancu Stein, nepracticant religios, puţin îi păsa şi de unii şi de alţii. Vrînd însă ca toată lumea să fie mulţumită şi plăcîndu-i să respecte tradiţiile, mai ales de dragul bătrînilor, adică de-al maică-sii şi de-al Opranilor, în casa lui, de cînd s-a-nsurat el cu Marioara, se sărbătoresc şi praznicele creştineşti şi cele ovreieşti. Chiar şi-acum, cînd bătrînii au murit. Myriam, fata lor, este botezată mozaic, Gheorghe, băiatul, e botezat creştineşte. Tot ca să nu se supere nimeni. Menajul Stein este unul dintre cele mai trainice pe care le-am văzut şi nu pentru că durează în timp, ci pentru că oamenii ăştia sînt ca două vase comunicante; totul în sufletul lor este la acelaşi nivel, la nivelul înţelegerii-adevărate, Cînd s-a simţit în aer că legionarii pregătesc ceea ce s-a numit «rebeliune», Tata şi nenea Daniel s-au sfătuit să-i ascundă pe nenea Iancu şi pe Verzeu pînă se limpezesc lucrurile. Cei doi simpatizanţi legionari de la ei din spital nu se mulţumeau să le facă tot felul de apropouri grosolane — că nu ştiu cum să le zic altfel — lui Iancu Stein şi lui Titus Verzeu, a cărui nevastă era evreică, ci se-agăţau mereu de Tata şi de nenea Daniel: « Ce fel de creştini sînteţi voi, frate, de ţineţi cu jidanii ? », îi luase peste picior într-o zi doctorul Caius Pop, pe care l-am avut eu profesor la radiologie-n Facultate. «Ţinem cu oamenii, atîta tot», a zis Tata care era un om tare blînd, după cîte spun toţi. « Sîntem creştini de-ai lui Isus Cristos — a zis nenea Daniel — iar Isus Cristos, care era ovrei, cum sper că ştiţi, zicea că toţi oamenii sînt egali între ei, deşi Legea zicea că iudeii sînt neamul ales. Deci, noi sîntem creştini de-ai lui Isus Cristos, mai există şi altfel de creştini ? ». «Lasă ironiile, doctore ! Nu vă daţi seama că ovreii voştri sînt un pericol mondial ?», nu s-a lăsat doctorul Pop. « Dumneata cîţi ani ai, dom-
ILEANA VULPESCU
nule doctor ? », 1-a-ntrebat Tata pe Pop. « Treizeci şi cinci. De ce ? ». « Treizeci şi cinci, zici. Ai trăit treizeci şi cinci de ani şi n-ai băgat de seamă că ovreii sînt un pericol mondial, şi-aşa, de-odată, ţi s-o arătat Sfîn-tul Duh şi te-o luminat ? », a zis Tata cu vorba lui domoală moldovenească. « Domnule doctor — 1-a luat şi nenea Daniel la refec pe Caius Pop — ce populaţie are globul ?». «Cam două miliarde, chiar ceva mai mult. Dar de ce ? », a răspuns Pop. « Attends que jte t'explique! Deci, două miliarde, două miliarde şi ceva. Şi la miliardele astea, cîţi ovrei să fie ?». « Vreo zece-unsprezece milioane, cred », a răspuns Caius Pop, destul de nedumerit, fiindcă nu vedea unde voia s-ajungă nenea Daniel. « Domnule doctor Pop, dacă nouă, arienilor, care sîntem măcar 500 000 000 a ajuns să ne fie frică de ovrei, înseamnă că ceva cu noi nu e-n regulă, nu cu ovreii. E cazul să ne cătăm, cum zice rumânul», a continuat nenea Daniel. «Sînt zece milioane, dar reprezintă o forţă mondială, ţin în mînă finanţele lumii », i-a replicat Pop. «Domnule doctor, cînd au plecat, acum hăt două mii de ani din ţara lor, presupun că-ţi închipui că-n traista pe care-o purtau pe băţ n-aveau milionul de lire sterline, de franci ori de dolari. I-au cîştigat după asta ». « Prin înşelătorii ». « Perfect, prin înşelătorii. Şi ceilalţi financiari, arieni, de exemplu, cum i-au cîştigat ? Rugîndu-se la Dumnezeu, şi făcînd biserici ? Să fim serioşi, domnule doctor! De ce să fim aşa de supăraţi pe Rotschild de pildă, şi n-am fi şi pe Krupp, şi pe Schneider, care e alsacian, pe Creusot ? ca să-ţi înşir numai cîţiva pe care-i ştiu şi eu. In evul mediu, Carol Quintul — împărat, nu ? — se-mprumuta de bani la Fuggeri, bancheri creştini. Şi pe urmă, lăsînd la o parte consideraţiile astea cu caracter abstract, hai să-i luăm pe jidanii noştri, pe ăştia cu care lucrăm CINCI 230
ARTA CONVERSAŢIEI cot la cot. De fapt, printre noi e numai unul, Iancu Stein. Că Verzeu e român de-al nostru, desi dumnea-voastră ăştia cu „Garda, Căpitanul şi Arhanghelul din cer" îl trataţi drept jidan „prin adopţiune", datorită nevesti-sii. Să-1 luăm pe Iancu Stein: orfan de război din 1916, un biet ovrei sărac, ajuns doctor, şi doctor bun, fiindc-a muncit pe brînci. Crezi că are vreo legătură cu finanţa mondială ? Că reprezintă vreun pericol ? ». « Un ovrei nu reprezintă singur un pericol, toţi ovreii la un loc reprezintă însă, dar voi, filosemiţii, refuzaţi să-nţelegeţi lucrul ăsta». «Domnule doctor — i s-a adresat Tata lui Pop — ce-ai zice să vină-ntr-o zi o naţie, ovreii de exemplu, şi să zică: „Cine, românii ? păi ăştia sînt un pericol, ia să-i desfiinţăm !" ». «Aşa ceva nu se poate! Noi sîntem un popor, avem o ţară, ce, ne comparăm cu ăştia, care-s—azi aici, mîine-n Focşani ? Aşa ceva nu se poate 1». « Ba se poate, domnule doctor. Arbitrarul n-are nici o limită, fiindcă n-are nici o lege, afară de legea bunului-plac şi-a celui mai tare — veche de cînd lumea. Mă miră că dumneata, ardelean, care-oi fi aflat din părinţi ce-i aceea asuprire naţională, să te dai de partea legionarilor, a rrromânilor ăstora sadea, pe care pe deasupra-i mai cheamă şi „inski" ! ». «Avem o menire sfîntă, indiferent de ce gîndesc ovreii şi uneltele lor », le-a răspuns Pop cu un glas de Arhanghel al răzbunării şi le-a-ntors spatele Tatei şi lui nenea Daniel. în timp ce el se-ndrepta cu pas marţial spre cauzele mari care-1 chemau, nenea Daniel «şi-a permis» să-i strige: «Domnule doctor Caius Pop, „Cine scoate sabia, de sabie va pieri!" spune sfîntul apostol Petru. Vedeţi să nu vă-mpuşte Antonescu...». După ce i-a-mpuşcat Antonescu pe legionari, doctorul Pop venea mereu la nenea Daniel şi-i spunea: «Doctore, dumneata ştiai ceva». «Ştiam, 231 CINCI
ILEANA VULPESCU
sigur că ştiam... Ştiam că, de cînd e lumea şi pămîntul, dacă-ntinzi prea mult coarda se rupe. Unde-ai mai auzit dumneata, domnule doctor, de două puteri paralele-ntr-un stat ? Cum şi-nchipuiau legionarii dumitale că ăsta, ofiţer de carieră, crescut la cazarmă, o să-i lase să facă ce-i taie capul ? — şi ce i-a tăiat am văzut cu toţii ». « Nimeni nu şi-a-nchipuit,.. ». « Ce nu şi-a-n-chipuit ? Cînd umblaţi cu pistoalele la brîu v-aţi închipuit probabil că o să faceţi „focuri bengale" ? Zi bog-draproste, domnule doctor, că profesorul v-a sechestrat în spital şi pe dumneata şi pe Carabogdan şi c-aţi rămas doar „teoreticieni" ai Legiunii. Şi să ziceţi de-o mie de ori bogdaproste că noi nu sîntem „atît de puri" ca dumneavoastră, legionarii, şi că nu vă denunţăm». Te plictisesc, Pavele ?
— Dimpotrivă. Eu despre legionari nu ştiu decît din cărţi. La noi în sat, de-aşa ceva nu s-a auzit.
— Iar ce-auzi acum e tot din auzite. De la mine care abia de mă născusem pe vremea-aceea ! Iţi mai spun cîteva fraze-n legătură cu asta şi mă-ntorc la Mărio Sidalgo. Profesorul Bartolomeu, directorul spitalului, era un om mînă-de-fier la propriu şi la figurat. Cînd dădea un pumn bine simţit, adormea « pacientul » pe trei zile. « Domnule profesor, decît să mai umblăm cu eter, mai bine-i trageţi dumneavoastră o directă de dreapta », îi zicea Tata, cînd aveau cîte-un caz care adormea greu. Lui Bartolomeu, care-n viaţa lui nu făcuse politică, îi erau dragi legionarii ca sarea-n ochi, drept care nu-i slăbea o clipă din colimator. Cu-o zi înaintea rebeliunii, a pus pe masă două revolvere « Colt », cu cîte şase gloanţe, şi-a consemnat în spital toţi doctorii români, cu excepţia lui Verzeu. Nenea Daniel Şerban îi ascunsese pe nenea Iancu şi pe tanti Marioara care zisese că ea de bărbatu-său nu se desparte (« ce i-o fi CINCI 232
ARTA CONVERSAŢIEI lui mi-o fi şi mie»), îi ascunsese zic, la bunică-sa, la coana Luxiţa Bantaş, care-i păzea cu arma pe masă şi trebuie să-ţi spun că lua frunza din zbor coana Luxiţa,, aşa ochea. Verzeu, căruia nu i-a plăcut niciodată să se simtă obligat faţă de cineva, nu s-a lăsat ascuns nici de Tata, nici de nenea Daniel. Bartolomeu le-a ţinut tuturor un scurt discurs: «Domnilor, aici în spital eu am nevoie de doctori nu de politicieni. Cine pleacă acum din spital fără voia mea, aici nu mai calcă. Iar dumneavoastră, „camarazi", dacă faceţi o mişcare sau dacă mă trezesc cu „arhanghelii" dumneavoastră pe cap, ieşiţi de-aici cu picioarele-nainte; să nu ziceţi că nu v-am spus ». « Cu ce drept luaţi aceste măsuri ? »,, se răstise Carabogdan, căruia îi sărea uşor muştarul. « Cu-acelaşi drept cu care băgaţi voi lumea-n sperieţi ». «Noi vrem să instaurăm o etică nouă». «Perfect l Dac-o instauraţi n-aveţi ce pierde că staţi două-trei zile interni în spital. Ne puteţi împuşca şi după. Dacă. nu vă iese pasienţa o să-mi aprindeţi luminări la amîndoi arhanghelii şi pe la alţi sfinţi că nu v-am dat drumul cu haita». După rebeliune, Carabogdan şi cu Pop se jurau pe toţi sfinţii — alţii decît cei doi arhangheli — că ei habar n-avuseseră de-aşa ceva şi că ei n-ar fi tras în suflet de om o mie de pistoale să fi avut în mînă. Poate că aşa era. «Acum, după ce-a murit ţiganul puteţi spune şi că era alb », zisese profesorul Bartolomeu şi se purtase cu ei ca şi cînd nimic nu s-ar fi-ntîmplat. Cînd a-nceput războiul, şi Carabogdan şi Pop, ca majoritatea legionarilor, au fost trimişi disciplinar pe front,, în linia-ntîi. Carabogdan a murit, iar Pop, cu ideologia total «renovată », s-a-ntors cu diviziile « Tudor Vladimirescu». De cîte ori cineva-1 zgîndărea pe nenea Iancu să facă ceva-mpotriva «ticălosului de legionar», el răspundea invariabil: «Ce să am cu el ? A omorît 233 CINCI
i
ILEANA VULPESCU
pe cineva ? N-a omorît! Să-i fac proces pentru delict de opinie în trecut ? Ce-i mai bine: un fost legionar în minus dar şi-un doctor în minus ? Nu-i mai bine s-avem un doctor în plus ?». « Uiţi că legionarii ţi-au omorît vărul ?»; că legionarii-1 omorîseră pe bietul Marcel Juster, la care nenea Iancu ţinea ca la un frate. ■« Cum să uit ? Dar dacă nu iertăm, atunci n-o mai terminăm niciodată »,
Cînd am fost cu Alexandru la Paris, printre alte locuri, am văzut, în spatele catedralei Notre-Dame, monumentul închinat francezilor ucişi de nazism, Memorialul martirilor deportării. Tu ai fost la Paris ?
— Am fost — acum un an, trei zile — atît cît să las un pacient, un turist francez care s-a-mbolnăvit în trecere prin Cluj.
— Deci, nu-ţi spun lucruri ştiute. Presupun că n-ai văzut acest cenotaf. Este ca un cavou, subteran. în nişte urne, se află cenuşă adusă din toate lagărele de concentrare naziste. E şi-un mormînt, al « deportatului necunoscut», la pragul unei galerii lungi şi-nguste, în ai cărei pereţi sînt încrustate 200 000 de pietricele sim-bolizînd numărul victimelor. La intrare, scrie: «Par-donne, mais n'oublie pas ! ».
Pavel Vlas avu expresia omului care primeşte o lovitură la plex.
— De cîte ori mi-aduc aminte, mă trec fiori. Am văzut multe monumente, multe frumuseţi, dar nimic nu m-a izbit aşa cum m-a izbit măreţia simplă, izvorîtă dintr-o mare durere, a acestui «memorial», măreţia lui şi morala inscripţiei de la intrare. Morala lui nenea Iancu — morala unei înalte-nţelepciuni, care e peste tot aceeaşi. A lui nenea Iancu, evreu român, a francezilor francezi, a lui bunicu-meu, Taica, ţăran român. «Eu tot am avut noroc — spunea Taica despre timpul CINCI 234
ARTA CONVERSAŢIEI petrecut în puşcărie ca sabotor — c-am fost trecut la drepţi-comuni şi mă scoteau la muncă. Dacă n-ar fi fost doi gardieni, negri la suflet, care izbeau în tine cu bocancul cînd te vedeau că-ţi tragi niţel sufletul, am fi dus-o cum am fi dus-o ». « Taică, dacă ţi-ar sta-n putere să le faci vreodată ceva ăstora doi, ce le-ai face ? ». « Eu ? nimic. Să le facă Dumnezeu. Orice le-aş face eu, bocancii pe care mi i-au cărat în burtă nu-i pot lua-na-poi». Mama spunea că dragostea de oameni e ca sănătatea — starea firească a omului, iar ura e ca boala — o stare sufletească de care mori dacă n-o vindeci. După mine, nu există ceva mai odios în lume decît să-mprăştii ura. Ura şi focul trebuie înăbuşite din primul moment, altfel, în urma lor rămîne cenuşă. Eu am trăit totdeauna printre oameni blînzi şi cu iubire de oameni. Altfel cred că nici unul n-am fi scăpat cu viaţă din locuinţa noastră « stil Bieder-coşciug-meier » din Cercului, cum zicea Marilena. De-asta n-am putut să mă adaptez în căsnicia cu Alexandru. Cînd ura Alexandru pe cineva, de zece ori dacă l-ar fi văzut mort şi nu i-ar fi fost de-a-juns. Puţinii oameni care-nsemnaseră ceva-n viaţa mea, pînă la el, erau ca Mama, ca nenea Daniel, ca nenea Iancu. Am ajuns să-ţi vorbesc despre nenea Iancu pornind de la Mărio Sidalgo. Pînă la Mărio Sidalgo, pentru mine ovrei era nenea Iancu, pe care-1 consideram şi-1 consider ca pe-o rudă. Deşi-mpovărat de-o familie grea: doi copii, nevastă fără slujbă, trei părinţi, maică-sa şi Opranii, tanti Surica, sora maică-sii, mama lui Marcel Juster, cel omorît de legionari — tanti Surica deşi avea garsoniera ei, la ei îşi făcea veacul — ăştia «permanenţi », şi de toată liota de neamuri ale Marioarei, care deblocaţi, care comprimaţi, care naţionalizaţi, cum era pe-atunci, că la masă la nenea Iancu, nu-ţi exagerez, dar mîncau pe puţin zece-douăsprezece suflete pe zi, 235 CINCI
ILEANA VULPESCU
deşi cu-atîta gloată pe cap, nu era sărbătoare să nu ne invite şi pe noi la masă şi să nu ne dea şi-n traistă la plecare. Iar pe nenea Daniel Şerban, frate dacă i-ar fi fost şi nu l-ar fi iubit mai mult. Prin '48—'49, cred, a venit legea cu aurul, cu monedele de aur. Doctorul, actualmente profesor Serafiotti, cumnatul lui nenea Daniel Şerban, a fost arestat pentru aur. Nenea Daniel i-a sfătuit, pe soră-sa, Marie-Jeanne şi pe cumnatu-său, Serafiotti, să predea aurul, şi Serafiotti l-ar fi predat, nu pentru că nu i-ar fi părut rău după el, dar pentru că nu-i plăcea să-ncalce legea. A fost însă imposibil s-o convingă pe nevastă-sa, pe sora lui nenea Daniel, care nu seamănă cu fraţii ei, cu Daniel şi cu Matei, cum nu seamănă o găină cu — ce să zic ? — cu un măr. Lăcomia fiind mai tare decît prudenţa, pîn' la urmă, Serafiotti e arestat, aurul găsit. « Cît m-a bătut cumnatu-meu la cap să-1 predau si nu l-am predat», i-a scăpat doctorului Serafiotti la o anchetă. «A, va să zică mai ştia cineva ! ». Şi « cineva», care-a recunoscut, fără nici o sfială, că ştia de existenţa aurului, neştiindu-i însă ascunzătoarea, a primit cinci ani pentru « omisiune de denunţ », iar Serafiotti — şaptesprezece ani. Ca să-şi salveze prietenul şi, totodată, şi pe cumnatul prietenului, cu care n-avea nici un aliş-veliş, dar despre care-avea o-naltă părere, profesional, numai la O. N. U. nu s-a dus şi n-a scris memorii nenea Iancu. El şi profesorul Pândele atît au umblat şi-au bătut pe la toate uşile şi-au arătat ce chirurgi valoroşi erau condamnaţii că, pînă la urmă, le-au obţinut revizuirea procesului şi eliberarea după numai un an şi şapte luni.
— Numai... !
— Faţă de şapteşpe' sau de cinci, era o «prăjitură».
— Halal « prăjitură » !
— Dacă-ţi spun că între 1950 şi anul de graţie-n care CINCI 236
ARTA CONVERSAŢIEI ne aflăm au trecut o mie, una mie ani să ştii că nu mint. Mi-am mai adus aminte ceva. Prin '54, cred, i s-a propus lui nenea Iancu să ia locul lui Cornel Lăceanu, ca şef de secţie. Cel mai înfocat susţinător al lui nenea Iancu era un subaltern al lui Lăceanu, un doctor Stoian, care tot trăgea sforile pe la Minister în defavoarea lui Lăceanu. «De ce să-i iau eu locul lui Lăceanu ?». « E fiu de mari negustori ». « Şi ce-i cu asta ? ». « Tocmai dumneavoastră, care-aţi suferit atît de pe urma fostului regim, de pe urma legionarilor şi-a lui Antonescu care vă punea să măturaţi străzile, tocmai dumneavoastră să nu vreţi să-nlocuiţi pe cineva cu-o asemenea origine ? ». « Domnule doctor Stoian, mata eşti ovrei ? ». «Nu, dar de ce ?». «Atunci de ce lupţi atît să schimbi un român cu un ovrei ? îm ? Nu te mai înduioşa atîta de soarta mea. Crezi că trei ani pe front, cîţi a stat doctorul Lăceanu, au fost mai buni decît maturatul străzii ? Şi pe el 1-a trimis pe front tot Antonescu, iar pe mine mai bine că m-a trimis la măturat decît la Auschwitz. Eu nu-i iau locul lui Lăceanu. E un doctor cum ar fi bine s-avem mai mulţi. Dacă tot vreţi un şef ovrei, mai sînt doi doctori ovrei în secţie, la revedere ».
Deci, pentru mine, ovrei era nenea Iancu, ovreică era fosta colegă de şcoală a mamei, Ruth Isacsohn, care-şi schimbase numele-n Muşat, profesoară de germană. Mărunţică, plinuţă, cu-o frunte frumoasă, cu ochi melancolici, verzui, foarte frumoşi, cu o gură ca de ştiucă. Vorbea cu un « r », pe care un milion să-mi dai că nu l-aş putea pronunţa. Fusese cooptată într-o comisie de cenzurare a autorilor şi-a cărţilor. într-o zi, pe cînd nu ajunsesem în Cercului, ne trezim cu ea la noi. Fată de farmacist, plină de bijuterii şi de blănuri, umbla-n loden.
« De ce umbli-n zdreanţă asta de loden, Ruth ? — 237 CINCI
ILEANA VULPESCU
a-ntrebat-o Mama — ce, ţi s-au rupt blănurile ? ». « Tu de ce umbli ? ». « Eu umblu că n-am altceva ». «Şi dac-ai avea ce-ai face ?». «Le-aş purta, că doar nu le-aş lăsa-n dulap să le mănînce moliile — i-a răspuns Mama — dar eu te-ntreb pe tine, care le ai, de ce nu le porţi ?». «Cum să le port ? Toată lumea umblă aşa modest îmbrăcată şi eu să umblu-n blănuri ?». «Lumea aia care umblă nu are». «Ştii, Smaranda, acum „moda" e să nu ai, de ce să se vadă că eu am ? nu vreau să ofensez pe nimeni». «Ei, dacă-i aşa, dacă-i o chestiune psihologică la mijloc, lucrurile se schimbă... », o luase Mama în glumă, « Dar să lăsăm lodenul şi să vorbim lucruri serioase. Tu ştii că eu ţin la tine şi ştii cît de rău mi-a părut cînd n-ai mai fost în învă-ţămînt. Acum vreau să-ţi fac un bine: te sfătuiesc să scoţi din bibliotecă nişte cărţi care nu sînt aşa cum trebuie. Ţi-am adus aici o listă».« Ruth, tu vorbeşti serios ? E vreo dispoziţie ca oamenii, în biblioteca lor, de-acasă, de la ei, să facă epurări ? », a-ntrebat-o Mama, albă la faţă. « Aşa o dispoziţie nu e, dar e mai bine, crede-mă ». «Şi ce să fac cu cărţile-astea ? », « Să le pui pe foc ». « Să le pun pe foc... ? ! ». Şi Mama citea-n gînd lista «epuraţilor», iar din cînd în cînd era atît de uimită încît striga cîte-un nume ca şi cînd nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor: «Eminescu, orice ediţie dinainte de *44. ...Goga... ...Kant... Rebreanu... ». îţi citez
doar cîteva dintre «exclamaţiile» Mamei, că lista o păstrez şi-acum în bibliotecă, aşa că dacă te interesează... «Să ştii că-n marile biblioteci publice s-a şi scos ce n-a fost bun ». «Şi unde sînt cărţile astea acum ?», a-ntrebat-o Mama, cu un ton de parc-ar fi-ntrebat unde se află depus corpul unui defunct. « Majoritatea, în pivniţă la cinematograful „Mătăsari", iar altele la fosta „Mociorniţa", se face focul la cazane cu ele, CINCI 238
ARTA CONVERSAŢIEI asta ce ştiu eu ». « Focul la cazane... Cîţi inchizitori s-or răsuci-n mormînt de plăcere-acum, iar duhul lui Savonarola cred că mustăceşte de fericire... ». « Smaranda, nu mai vorbi aşa », a zis Ruth în şoaptă şi s-a uitat prudent împrejur. «De ce, Ruth ? Mie nu mi-e frică de tine şi nici de fata mea. Nici ţie nu trebuie să-ţi fie frică de noi. Altcineva nu e la noi în casă. înţeleg gestul tău şi-ţi mulţumesc că te-ai gîndit la mine, dar eu cărţi pe foc, nesilită de nimeni, nu pun ». « Să nu-ţi pară rău». «Sper să n-am ocazia. Mai bine spune-mi ce mai fac părinţii tăi, ce face Adolf, ce-ţi face băiatul... ». A doua zi, întorcîndu-se de la slujbă, Mama a trecut prin faţă pe la « Dîmboviţa », fosta « Mociorniţa ». încă mai erau cărţi în curte. Un muncitor se-n-vîrtea pe-acolo cu diverse treburi. Mama i-a cerut voie să ia cîteva cărţi « pentru aprins focul». « Ia, cucoană, că pentru foc sînt, şi-avem peste un vagon !». Şi-aşa se face că-n biblioteca noastră se află Kant în ediţie originală, Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, de Bălcescu, o antologie de poezie franceză apărută pînă-n Revoluţie, cea din '789, ceva rarisim,. Creangă, în ediţia Kirileanu, mă rog tot ce-a putut « ciuguli » Mama de pe marginile unui morman cît casa, pe care nu te puteai urca. Deci, bunăvoinţa arătată de Ruth ne-a-mbogăţit biblioteca! De cîte ori venea pe la noi, Ruth îmi aducea cîte ceva: ciocolată, cacao, venite în cîte un pachet de pe la nişte neamuri de-ale ei, plecate din ţară în '45,« Cînd ştiu că vin de la capitalişti nu-mi vine să le mănînc », zicea Ruth. « Dă-le-ncoace — zicea  Mama — ura noastră faţă de capitalişti nu merge chiar pîn-acolo încît să nu le mîncăm ciocolata !».
La un moment dat, Ruth i-a spus Mamei că ea nu mai poate duce viaţa dinainte: trăiam o epocă revoluţionară, ea nu mai accepta atmosfera stătută de pînă 239 CINCI
ILEANA VULPESCU
atunci. «Şi ce vrei, Ruth, să faci ? ». « Să-mi schimb felul de-a trăi, potrivit cu vederile mele ». « Bun, asta înţeles. Dar practic ce vrei să faci ? ». « Mai întîi, trebuie să-ţi spun că eu nu mai pot trăi cu Adolf». « De ce, dragă ? ». « Este un intelectual fără orizont! ». « Da' ce face bietul om de i-a pierit aşa, deodată, „orizontul" ?». «Nu-nţelege că o femeie trebuie să fie independentă, să lupte pentru o viaţă liberă, să se afirme profesional, politic, social, în sfîrşit! ». « Şi el ce face, te-mpiedică să-ţi realizezi idealul?». «Doar ce-1 auzi: „Iar şedinţă ? Ai să-ţi turteşti curu' de-atîtea şedinţe! •Ce, tu nu mai ai casă, nu mai ai masă, nu mai ai copil ?" ». «Pîn-acum, zău, că sînt de-acord cu el! ». « Tu poţi să fii, eu nu mai pot! E-un bărbat fără ori- j zont! ». « Ruth, spune tu drept, tu ţi-ai găsit pe cineva ! ». | « Asta aşa-i! Dar să ştii că dacă Adolf nu era aşa un şobolan, care să ducă aşa o viaţă stupidă, asta nu se-n-tîmpla. N-are pic de orizont, dacă-ţi spun!». «Ruth, chestiile astea cu bărbaţii şi cu femeile s-au întîmplat de cînd lumea şi pămîntul, şi-nainte de „orizont". Cînd, într-o căsnicie, unul din soţi îşi găseşte pe cineva, ăl de-acasă sau a de-acasă, dintr-odată se umple de toate defectele, ca de bube-dulci. Totul e să ai răbdare şi lucrurile se reechilibrează: vezi că şi „zeul" nou are defecte, vezi şi că „vechitura" de-acasă are calităţi şi, una peste alta, ajungi de multe ori la concluzia că „vechitura" e mai bună decît „prospătura"». «Ce ştii tu, Smaranda! ? Să nu-ţi închipui că e ceva senzual». «Vai, cum să-mi închipui ? ! ». « Este ceva ideologic. Vreau să mă rup complet de clasa mea. Am găsit un om care mă-nţelege, un om care luptă de-o viaţă, care vrea să mă schimb, să lupt alături de el pentru o viaţă -nouă. Este ceva mai profund decît crezi». « El ce este ? ». CINCI 240
ARTA CONVERSAŢIEI « Este strungar, dar acum e antrenat mai mult în munca politică ». « Şi ce vîrsta are ? ». « Patruzeci şi unu de ani ». « Şi el nu e-nsurat, n-are copii ? ». « Are două fete măritate, iar nevasta e cineva care nu-i corespunde absolut, dar absolut deloc ». « Nu-i mai corespunde, aşa cum nici ţie nu-ţi mai corespunde Adolf». « Smaranda, văd că tu mă iei peste picior ». « Ruth, pe el, cum zici că-1 cheamă?». «Vasile Volintiru». «OM De la Capitală ? Aha! Eu pe el îl înţeleg mai bine. S-a văzut brusc undeva unde o biată nevastă muncită, uzată, nu i se mai potriveşte, sau, cum se spune-acum, „nu-i mai corespunde", cum nu se potriveşte o haină veche într-o locuinţă nouă. Cum să-i mai corespundă lui o femeie simplă, gospodină şi mamă de copii, cînd o intelectuală ca tine, îmbrăcată-n loden dar cu lenjerie de mătase naturală şi parfumată cu parfumuri franţuzeşti, cînd o cucoană ca tine cade lată-n faţa lui ? Nu mă mir de el. Mă mir de tine. O vreme, cît o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multă vreme, şi-n timp ce tovarăşul Vasile Volintiru are să uite probabil, mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual». « în timp ce el are să mă ridice la nivelul lui ideologic, eu am să-1 ridic la nivelul meu intelectual». «Vorbeşti de-aceste două nivele de parc-ai vorbi de două cărămizi atîrnate de frînghia unui scripete. Simplifici prea mult lucrurile, Ruth. Şi cu morala proletară cum rămîne ? ». « Ne-am gîndit, n-avea grijă». «Eu n-am...». «Vom expune foarte cinstit cazul nostru. Să ştii că nu e primul. S-a-ntîmplat cu încă nişte tovarăşi cu munci foarte importante ». « Nu mă-ndoiesc. Juridic, social, totul se rezolvă pînă la 241 CINCI
ILEANA VULPESCU
urmă şi-ntotdeauna de partea celui mai tare; uman, strict uman e mai complicat însă... ». « Tu ce-ai face-n locul meu, Smaranda ? ». « Daniel Şerban are-o vorbă: „amorul şi gripa se tratează cu patul" ». Pavel Vlas începu să rîdă.
— Mai spune-o dată, Sînziana.
— «Amorul şi gripa se tratează cu patul». La replica asta, Ruth sărise-n sus. « Numai asta vezi tu-n dragoste, cum se poate un om atît de elevat ca tine, Smaranda ? !». « Uşurel, uşurel. Nu făceam altceva decît să-ţi transmit din observaţia „pe viu" a cuiva care, crede-mă, ştie ce spune. în concluzie, Ruth, fiindcă ziceai că „numai asta" văd eu în dragoste, nu numai asta dar şi asta, şi orice om normal vede la fel. Deci, tratează-te de-acest amor ca la gripă ». « Noi nu putem face aşa ceva. Şi eu şi Sili — aşa-i spun eu — sîntem nişte oameni cinstiţi». « Cine zice că nu sînteţi cinstiţi ? Să ştii, Ruth, că dac-ai să-mi spui că nu te-ai culcat cu tovarăşul Vasile Volintiru — cu „Sili", cum îi spui tu — n-am să te cred ». « Nici n-am spus aşa ceva», şi Ruth s-a-nroşit pînă-n albul ochilor. «Şi dacă tot aţi făcut-o, de ce n-aţi mai face-o pînă vă mai răcoriţi ? ». « Dar nu e cinstit; ne iubim şi nu vrem s-o facem pe sub ascuns ». « Dar aţi mai făcut-o, e vorba de cantitate nu de calitate. Şi crezi că e mai cinstit să laşi o nevastă după douăzeci şi ceva de ani de căsătorie — presupun, fiindcă muncitorii şi ţăranii se-nsoară de tineri de tot — şi tu să laşi un bărbat cu un copil, decît să te iubeşti un timp clandestin cu cineva cu care te-ai mai iubit ?». «Smaranda, între noi nu-i vorba de-o aventură, e vorba de marea dragoste a vieţii noastre, pentru amîndoi, nu putem trăi unul fără altul ». « Ba puteţi, Ruth, dar nu vreţi să puteţi». « înseamnă că tu nu ştii ce-i aceea o pasiune». «N-oi şti... Ţi-am CINCI 242
ARTA CONVERSAŢIEI spus şi eu o părere. Mă gîndesc la nevasta lui şi la copilul tău ».
învăţată de toată viaţa să aibă tot ce-şi dorea, bine-n-ţeles că Ruth s-a arătat imună la lecţia de morală pragmatică a Mamei şi, de vreme ce dorinţa ei, motivată de-un elan ideologic atît de pur, îl cerea-n momentul acela pe tovarăşul Vasile Volintiru, care pe lîngă faptul că era « corespunzător » tuturor idealurilor ei, mai era şi-ntr-o ascensiune vertiginoasă, lucrurile au luat calea legalităţii şi-a legalizării relaţiilor dintre ei: după ce şi-au expus « cazul» la forurile superioare, s-au adresat justiţiei să-i despartă pe fiecare de « necorespunzătorul » său, vreme în care Ruth se mutase cu locuinţa la tovarăşul Volintiru, iar cu slujba la o editură, pe post de şef de secţie.
în vremea asta, consecventă în păreri, urmărind riguros lista autorilor epuraţi, la alcătuirea căreia participase, golea substanţial biblioteca farmaciştilor Isac-sohn, părinţii ei, care, considerînd că ceva era-ntr-o gravă neregulă cu unicul lor copil, o lăsau să facă ce vrea, ei depunînd o cerere de plecare definitivă din ţară; băga groaza-n editura unde lucra; îl iubea cu tot atîta pasiune pe tovarăşul Vasile Volintiru, căruia-i găsea pe zi ce trecea tot mai multe virtuţi; dădea pe la noi şi ne informa de mersul divorţurilor lor, aducîndu-ne totodată mostre din ura ei împotriva capitalismului: ciocolată, cacao, cîte-un săpun fin şi, cînd ura era mai acerbă, cîte-un ciorap nylon, cîte-un chiloţel, plîngîn-du-se de « burghezii » ei de părinţi şi de « porcul » de Adolf care, pe lîngă una şi-alta, mai şi făcuse cerere de plecare pentru el şi pentru copil. «Nu-1 credeam aşa de putred. Face-aşa o porcărie numai ca să mă saboteze pe mine, fiindcă e gelos că eu mă realizez, iar el rămîne-un 243 CINCI
ILEANA VULPESCU
farmacist şi-atîta tot». « Rămîne ce era şi ce-o să fie-n-totdeauna». « Eu ştiu că tu-1 simpatizezi». « Totdeauna mi-a plăcut Adolf: cult, deştept, fin, educat, un bărbat cum şi-ar dori orice femeie ». « Un mototol... ». E drept că nu suferea comparaţie cu tovarăşul Volintiru, care scotea flăcări pe nări: negru-măslină, cu nişte ochi de te băgau în boală, înalt şi spătos, « bun de pră-silă», cum zicea Mama, şi care mai era şi-nfipt de nu-i stătea nimeni împotrivă. Şi, deodată, Ruth a dispărut, n-a mai venit pe la noi vreo şase luni, cred. Am aflat, cu totul întîmplător, că bărbatul, copilul şi părinţii ei plecaseră. Şi-a făcut din nou apariţia. Ruth era veselă şi nu-i mai tăcea gura de-ncîntare: fusese cu tovarăşul Volintiru, «soţul meu», într-o misiune-n străinătate, unde-şi lăsase probabil lodenul în schimbul unei superbe haine de antilopă moarată şi moale ca un fund de copil mic. Ne adusese şi nouă nişte « chiloţei» ca spuma, un « parfumel» şi nişte batoane de ciocolată, braziliană cu arahide, că-mi lasă gura apă şi-acum, cînd mi-aduc aminte. « Este-o jale să vezi pe de-o parte o bogăţie de să-ţi taie răsuflarea şi pe de-altă parte să ştii că e-o mizerie... », ne spunea Ruth, în concluzie, despre vizita ei în Occident.
Eu, care nu văzusem niciodată bogăţie de să-ţi taie răsuflarea, o ascultam cu gura căscată şi-nţelegeam perfect ura ei înverşunată faţă de capitalism, căruia-i făcuse mărunta concesie să-i poarte o haină şi chiar să-i mănînce ciocolata, adusă ce-i drept, de ea şi de tovarăşul Volintiru, şi nu trimisă de neamuri. Ruth era din ce în ce mai ocupată la editura unde-avea un program mult mai încărcat decît în învăţămînt. Se mai repezea doar din cînd în cînd pe la noi. Copil cum eram, am remarcat totuşi că-n relatările ei, Rudy, fiu-său, Adolf, care, aflîndu-se departe, încetase să mai fie CINCI 244
ARTA CONVERSAŢIEI « aşa un şobolan lipsit de orizont», şi părinţii ei, farmaciştii Isacsohn, care-ncetaseră şi dînşii să mai fie «burghezii-mpuţiţi şi mărginiţi» din care nu-i mai scotea la-nceput şi la care Mama o repezea totdeauna, redeveniseră « mami » şi « tati », « oameni aşezaţi şi cumpătaţi », cum dealtfel fuseseră totdeauna; deci Rudy, Adolf, mami şi tati îşi recăpătau tot mai mult drepturile în relatările ei, în detrimentul tovarăşului Vasile Volintiru, «Abia avem timp să ne mai vedem, atît sîntem de ocupaţi amîndoi », spunea Ruth, rezumîndu-ne viaţa ei conjugală. Vrînd să ne vină-n ajutor, o prezentase pe Mama la ea la editură. Mama dăduse probe de traducere din greacă, latină, franceză şi engleză şi o probă de dactilografie. Toate fuseseră considerate excelente, însă de tradus nu prea aveau ce să-i dea « pentru moment», în schimb aveau nevoie permanent de-o dactilografă «externă», mai ales de calitatea ei. Aşa a ajuns Mama în «circuitul» editorial şi scriitoricesc, putînd să se retragă din postul de dactilografă de la «Cauciucul» şi să economisească trei ore pe care le petrecea zilnic în tramvaie, de-acasă la fabrică şi de la fabrică acasă. « Ruth, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că mare bine mi-ai făcut! », i-a spus Mama, într-o zi. Ruth, în loc să protesteze şi să-i spună «retrogradă », fiindcă folosea asemenea expresii «înapoiate», citînd un personaj atît de desuet ca Dumnezeu, i-a răspuns, spre surprinderea noastră: «Să-mi dea, că am nevoie !...», şi s-a uitat la Mama cu ochii ei frumoşi aproape plini de lacrimi.
Ruth era un tip fizic pe care tristeţea-1 înfrumuseţa, spre deosebire de majoritatea oamenilor. Ochii ei, de-o culoare greu de definit, un amestec de-albastru, de verde şi de cenuşiu, cum erau străbătuţi de-o undă de amărăciune cum căpătau o strălucire de cristal şlefuit şi dădeau 245 CINCI
ILEANA VULPESCU
atîta frumuseţe chipului că-i uitai gura de ştiucă plină de dinţi albi şi strălucitori dar lungi ca de cal. în mo-mentele-acelea îi înţelegeai pe bărbaţii care se-ndră-gosteau de ea. Toată făptura ei căpăta ceva pufos, duios şi-ademenitor. «Ruth, ce e cu tine ? », a-ntrebat-o Mama, cu vocea ei blîndă şi maternă. «Ei, ce să fie ? Ai să zici că nu ştiu ce vreau şi că sînt nestatornică, dar nu sînt deloc fericită!». «Ruth, nu-1 mai iubeşti pe soţul tău ? ». « îl iubesc, dar nu-i ce m-am aşteptat». Ne-am dat seama că-i părea rău că-i « scăpaseră » ultimele cuvinte. « Te roade dorul de copii», i-a spus Mama, ca şi cînd nici n-ar fi auzit ultima parte a frazei care-1 privea pe Volintiru. « Mai ales...», şi Ruth s-a uitat pierdut, cu ochi duioşi de parcă mîngîia o siluetă depărtată. «Smaranda, tu ce-ai face-n locul meu ?». «Locul unei mame este alături de copilul ei», i-a răspuns Mama pe-un ton generalizator. «Şi cum să fac ?», a-ntrebat-o Ruth, cu sufletul la gură, ca şi cînd Mama, din gura căreia auzise ceea ce, evident, voia s-audă, ca şi cînd Mama i-ar fi putut oferi pe loc rezolvarea unei situaţii care nu era deloc simplă. « Asta nu mai ştiu». « Smaranda, tu eşti singurul om sincer cu mine, singurul om care nu se fereşte de mine, singurul om care se uită la mine ca pe vremea cînd nu eram altceva decît Ruth, fata farmaciştilor Isacsohn. Ce-ai face tu în locul meu ? ». « Nu este vorba numai despre ce-aş face eu în locul tău, este vorba mai ales despre ce se poate face. în aşa fel ca nimeni să nu iasă prea boţit. Mai întîi, trebuie să discuţi cu soţul tău şi să-i pui lui întrebarea pe care mi-ai pus-o mie», « Exclus !». « Cred că te-nşeli asupra lui». « N-ar fi prima dată că mă-nşel în viaţă», a răspuns Ruth, cu un aer enigmatic. « Anumite lucruri cu el nu pot fi discutate, fiindcă nu le poate-nţelege ». « Un om care-a trecut CINCI 246
ARTA CONVERSAŢIEI prin cîte-a trecut el, cred că poate-nţelege că o mamă nu poate trăi fără copilul ei». «Din moment ce-am ales între copil şi el..., el consideră capitolul încheiat ». « Cît trăim nu putem şti de la-nceput ce e-ncheiat şi ce nu. Crezi că Adolf, cu care n-ai să-mi spui că nu poţi discuta orice, crezi că Adolf n-ar accepta să-ţi trimită copilul ?». «Niciodată. Mai bine mi-ar da viaţa decît copilul». «Mai fă un copil». «Ei!». «Cînd o femeie iubeşte un bărbat simte nevoie să facă un copil cu el, cum de tu nu simţi nevoia asta ? ».
« Tu oare ai simţit pentru mine vreo clipă nevoia asta», o-ntrebă Pavel în gînd pe Sînziana şi-nchise ochii. îi deschise iară spre-a urmări mai bine" pe chipul Sînzienei « filmul» fetei farmaciştilor Isacsohn, Ruth Muşat-Kahn-Volintiru.
« La treizeci şi opt de ani ? ». « Şi la cinzeci! Ruth, ştii ce cred eu ? Cred că pasiunea ta pentru tovarăşul Vasile Volintiru a trecut şi, o dată cu ea, şi pasiunea ta pentru „o viaţă nouă". încet-încet începi să tînjeşti după Ruth, fata farmaciştilor Isacsohn, şi după ce-ar fi putut ea să fie dacă rămînea neabătut fata lor ». « Deşteaptă eşti tu, Smaranda!», a exclamat Ruth, cu admi-raţie-n glas şi-n ochii ei frumoşi. «Dacă-i aşa, Ruth, sînt sigură, absolut sigură, că ai să găseşti soluţia », şi Mama s-a uitat fix în ochii ei, iar Ruth şi-a plecat privirea a-ncuviinţare. Şi Ruth a găsit într-adevăr singură soluţia.
— Ce-a făcut ?
— Tu ce crezi ?
— Ce să cred ? Nu ştiu, că nu mă duce mintea 247 CINCI
ILEANA VULPESCU
aşa departe. Eu, cum să-ţi spun, nu sînt fata farmaciştilor Isacsohn !
— Asta, ce-i drept! Deşi Mama o vedea măcar o dată pe săptămînă cînd trecea să ducă şi să ia material de la editură, Ruth nu i-a spus că avea să fie trimisă-n străinătate pentru nişte achiziţii, pentru nişte contracte, cam aşa ceva. Ulterior, am aflat că-şi îndeplinise scrupulos misiunea, că restituise telegrafic Ministerului nişte bani pe care nu-i cheltuise, trimiţînd în acelaşi timp o listă foarte conştiincioasă a tuturor cheltuielilor făcute, precum şi contractele încheiate, împreună, totodată, cu o scrisoare în care explica de ce nu se mai întorcea în ţară. Trimisese o asemenea scrisoare forurilor de care depindea tovarăşul Volintiru, arătînd că el era străin de această hotărîre a ei şi, bine-nţeles, o scrisoare lui personal. Deşi era evident cît de străin fusese el de-a-ceastă hotărîre, ponoase trăsese destule. O vreme nu s-a mai auzit nimic despre el. După-aceea, revenind la nivelul dinainte, îi găsise repede o succesoare lui Ruth, în persoana unei farmaciste cu care — deşi de origine ţărănească farmacista — n-avusese mai mult noroc, căci, la trei ani de la căsătorie, fără să scrie nici
0 scrisoare de justificare nicăieri, a rămas şi ea «niţel» în Elveţia. Dar, mă rog, asta-i altă poveste. La editură, în momentul cînd s-a ştiut că Ruth — căreia pîn-atunci
1 se spunea cu un ton de-naltă deferentă, «tovarăşa Volintiru » şi nu se uita să se adauge către persoanele care n-o cunoşteau, «ştiţi, soţia tovarăşului Volintiru», făcîndu-se şi semn în sus cu mîna şi cu capul, spre a se mima «poziţia» tovarăşului Volintiru — cînd s-a ştiut că nu se mai întoarce, dintr-odată, Ruth a devenit, printre dinţi şi-ntre patru pîn' la şase ochi, « jidoafcă-m-puţită », căreia i se aplicau cristoşii, dumnezeii şi grijaniile ţinute cu-atîta grijă-n guşă pîn-atunci; şi fiindcă CINCI 248
ARTA CONVERSAŢIEI pe vremea aceea se căutau ţapi ispăşitori în rîndul relaţiilor celui fugit — de la mic la mare şi, mai ales, la mic — brusc, Mama, « protejata transfugei », nu mai primise nimic de lucru de la editură. Noroc că Mama-şi făcuse o clientelă de prozatori, care scriau lungi romane despre industrializare şi despre socializarea agriculturii, ceea ce, împreună cu mărţişoarele, cu florile de mătase şi cu felicitările « confecţionate-n cadrul artelor liberale » ne ajutau să supravieţuim.
Mama a cerut totuşi să fie primită de directorul editurii, tovarăşul Truţă, fără să spere nimic de la această-ntrevedere. Mama avea un principiu, pe care mi 1-a transmis şi mie, şi anume că adevărul e cea mai bună minciună; în consecinţă, să vorbeşti deschis cu oamenii, să nu-ncerci să prosteşti pe nimeni. Conform acestui principiu şi al celui de-a nu abuza de timpul altuia, Mama i-a ţinut tovarăşului director Truţă cam următorul discurs: «Tovarăşe director, vă rog să-mi acordaţi cinci minute. Mă numesc Smaranda Hangan. Sînt fiică de ţărani declaraţi chiaburi. Acestor ţărani le-au murit doi feciori pe front. Afară de mine, nu mat au pe nimeni în lumea asta. Bărbatul meu, doctorul Gheorghe Hangan, a murit pe frontul de răsărit, lăsîn-du-mă văduvă, cu un copil. Sînt doctor în litere şi-n filosofie. Am fost profesoară de latină şi de greacă. La Reforma învăţămîntului, catedra mea s-a desfiinţat prin scoaterea latinei din şcoli. Am fost repartizată la nouăzeci de kilometri de Bucureşti, ca profesoară de dexterităţi. încercările mele de-a-mi găsi în Bucureşti o slujbă în domeniul intelectual au eşuat din cauza originii mele sociale — fiică de chiaburi, origine agravată de faptul că bărbatul meu a murit pe frontul de răsărit. Acestea fiind datele, am profitat de faptul că. ştiam să bat la maşină şi mi-am găsit un post de dacti-249 CINCI
ILEANA VULPESCU
lografă la uzina „Cauciucul", unde-am lucrat pînă acum un an. Drumul casă-uzină, uzină-casă îmi lua minimum trei ore pe zi. Ruth Volintiru, ajunsă şef de redacţie în editura dumneavoastră, s-a gîndit la mine, colega ei de bancă din liceu şi colega ei de Facultate. S-a gîndit să-mi uşureze viaţa dîndu-mi să bat la maşină, ca dactilografă externă, pentru editura dumneavoastră, după ce mai întîi am dat probe nu numai de dactilo-grafie ci şi de traducere din greacă, latină, engleză şi franceză. Aceste probe au fost considerate excelente. ■Cum, „pentru moment" nu era nimic de tradus pentru mine, mi s-a dat să bat la maşină. După trei luni de colaborare cu editura dumneavoastră, am renunţat la postul meu de la uzina „Cauciucul" fiindcă nu mai puteam face faţă şi-acolo şi la editură. Vreau să vă spun că probele date, scuzaţi-mi lipsa de modestie, erau într-adevăr excelente şi nu declarate astfel doar de dragul tovarăşei Volintiru ». « Fostei tovarăşe... », zisese directorul zîmbind. «Fostei tovarăşe», reiuase Mama. « îmi dau perfect seama că dacă nu m-aş fi bucurat de sprijinul ei, oricît de bune-ar fi fost probele mele, editura dumneavoastră nu mi-ar fi dat de lucru. în tot acest an, de cînd lucrez pentru editura dumneavoastră, am primit mereu elogii pentru munca mea. Ruth Volintiru pleacă-n străinătate, iar tovarăşa Zamfir, succesoarea ei, întrerupe brusc colaborarea cu mine, în chip de represalii în contumacie faţă de Ruth Volintiru, O bună vorbă românească ar zice „unde dai şi unde crapă". Mi s-a dat a-nţelege că această-ntrerupere se datoreşte unui ordin „de sus". Am venit la dumneavoastră ca să văd cît de importantă sînt eu şi cît de „de sus" vine mazilirea mea. în zilele noastre, cînd se spune „de sus", se spune cu un ton care te face să-nţelegi că ai de-a iace cu-o imanenţă, cu-o forţă implacabilă şi obscură CINCI 250
ARTA CONVERSAŢIEI cu care tu, biet muritor, nu poţi comunica. Am venit la dumneavoastră ca să aflu dacă faceţi parte din această imanenţă». «De fapt, ce vreţi dumneavoastră de la mine ? », o-ntrebase directorul, pe-un ton bănuitor, în timp ce se ridica-n picioare. înţelegînd că-ntrevederea s-a sfîrşit, uitîndu-se la ceas, Mama i-a spus: « Cele cinci minute abia acum se sfîrşesc, tovarăşe director. Ce vreau eu de la dumneavoastră ? Bucata de pîine căpătată cu ajutorul „fostei tovarăşe" Volintiru şi pierdută cu ajutorul actualei tovarăşe Zamfir: dacă puteţi şi mai ales dacă vreţi, vă rog să-mi daţi înapoi această bucată de pîine ». « Ştiţi, noi nu putem da pîine la toată lumea, şi sînt şi-atîtea considerente... e greu să dai pîine la toată lumea », a zis directorul. « Tovarăşe director, un evreu n-ar fi spus asta niciodată altui evreu. Vă mulţumesc, bună ziua ! ». Şi Mama a plecat brusc, spre a nu depăşi cele cinci minute răpite din timpul unui director. Care nu ne-a fost mirarea cînd, peste
0 lună de la această-ntrevedere, tovarăşa Zamfir a chemat-o pe Mama să-i dea din nou de lucru, tratînd-o ca pe-un ou moale, scuzîndu-se pentru că ea fusese executantul « greşelii » care se făcuse « căci, ştiţi, se mai fac şi greşeli». Mama şi-a dat seama că de la director
1 se trăgea tot binele, dar nu-nţelegea atitudinea spăsită, «remuşcată », a tovarăşei Zamfir şi tonul ei de-o deferentă unsuroasă. O redactoare i-a suflat că directorul dăduse a-nţelege că Mama avea pe cineva « sus ». Mama izbucnise-n rîs: « Doctor în litere şi-n filosofie „magna cum laude" şi trebuie să am pe cineva „sus" ca să pot bate la maşină... ? !», dar redactoarea nu fusese convinsă de absenţa cuiva « sus » în viaţa Mamei şi crezuse că Mama juca doar teatru, spre derutare. Fără să se mai anunţe prin secretară, Mama a bătut la uşa directorului şi i-a spus « Vă mulţumesc ! ». « Eu vă mulţumesc », 251 CINCI
ILEANA VULPESCU
i-a spus el sărutîndu-i mîna şi conducînd-o pînă la ieşire. Un an, Ruth n-a dat nici un semn de viaţă. După un an, am primit o lungă scrisoare de la ea, din Canada, şi-un pachet de Crăciun cu două pulovere, cu două fuste de tergal, cu cafea, ciocolată, cacao, ceai şi săpunuri. « De la mine puţin, de la Dumnezeu mult », spunea ea în legătură cu darurile trimise.
Trebuie să ştii că pe vremea-aceea fustele de tergal plisate erau culmea eleganţei. Ne povestea toate-avata-rurile ei: se-mpăcase cu Adolf, îşi găsise slujbă; Rudy, «să fie sănătos », învăţa foarte bine, părinţii ei rămă-seseră-n Israel, unde-şi deschiseseră farmacie. « Vă sărut şi vă doresc bine cît îmi doresc şi mie şi, dacă nu te-ncurcă, dragă Smaranda, mare bucurie mi-ai face să-mi scrii», aşa-ncheia Ruth scrisoarea.
Mişcată de fidelitatea cu care Ruth ne scria, ţinîn-du-ne la curent cu-ntîmplările mici şi mari ale existenţei ei, neuitînd nici un Crăciun fără un pachet cît de mic, Mama i-a scris toată viaţa. De trei ori s-adus în Israel să-şi vadă părinţii, de trei ori a trecut Ruth să ne vadă şi pe noi. Era-ngrijită, cochetă, plină de bijuterii, dar nu mai avea nimic din exuberanţa şi din veselia de-altădată.
Mama, cu toată viaţa ei de lipsuri şi de muncă, în care din douăzeci şi patru de ore cît are ziua nu cred că dormea cinci, părea cu cel puţin zece ani mai tînără decît Ruth, Ultima dată a fost în ţară în luna cînd a murit Mama, Părinţii-i muriseră, Adolf murise, Rudy — cu nevasta şi cu copiii lui, nevastă canadiană şi copii canadieni.
«Smaranda, în Canada nimic nu e ca la noi. La noi, copiii merg la părinţi şi părinţii la copii oricînd, nu doar la sărbători, cu invitaţie. Atît sînt de singură şi fără nici un rost. Stau de-o viaţă aici şi n-am o sin-CINCI 252
ARTA CONVERSAŢIEI gură prietenă ca tine la care să-mi descarc sufletul. Şi la o prietenă, aici tot cu invitaţie te duci, nu ca ia noi. Noroc că-i o comunitate românească destul de mare la Montreal. De cînd am îmbătrînit şi nu mai am ce face cu timpul, mă duc în fiecare duminică la biserica românească, mai schimb şi eu o vorbă. Cînd mă gîndesc la viaţa mea, una peste alta mi se pare totul o păcăleală ».
Cînd am condus-o ultima oară pe Ruth la aeroport, sărutîndu-se, la despărţire, şi ea şi Mama, au izbucnit în plîns. «Măcar de ne-am mai vedea, Smaranda», şi nu s-au mai văzut. Scrisoarea prin care eu o anunţam pe Ruth de moartea Mamei cred c-a făcut cruce pe drum cu cea prin care-mi anunţa Rudy moartea maică-sii, Ruth. Au murit la două zile una de alta. « Mamă, ce preţuieşti tu la Ruth, că mie mi se pare foarte superficială ?». «Preţuiesc ceea ce trebuie să preţuieşti la un om: ce are bun. Mai întîi nu e superficială: este o fire exaltată, lucru rar la ovrei, care sînt oameni foarte cumpătaţi. Multă lume a suspectat-o de ipocrizie, iar tu o suspectezi de superficialitate, E numai exaltată, victimă a propriei firi». « Şi exaltarea asta cum o tolerezi, tu, un monument de echilibru ?». « O tolerez, fiindcă e compensată de-o iubire adevărată, pe care Ruth o are pentru mine de cînd ne ştim. De data asta, Ruth este fiica rasei sale: are vocaţia prieteniei»,
— Pavele, de cinci ani n-am mai vorbit amîndoi, iar acum mi-e şi ruşine de cît am sporovăit. îţi spun atîtea lucruri care n-au de ce să te intereseze. Cînd îţi povesteşti viaţa nu faci însă o selecţie artistică, selecţia 253 CINCI
ILEANA VULPESCU
personajelor şi-a momentelor-cheie, cum face, sau cum trebuie să facă, un romancier cînd povesteşte o existenţă. Nu  disciplinezi  evocarea.   îţi  spui  şi  tu  viaţa...
— Nu trebuie să disciplinezi nimic; toate-ntîmplările şi toate personajele pe care memoria le scoate la suprafaţă cînd ne povestim viaţa, toate au un tîlc. Prin faţa mea, de cînd te-ascult, au trecut fapte şi oameni care la vremea lor au însemnat ceva pentru tine, a trecut deci o parte din tine, partea din noi pe care ne-o fac alţii. A trecut prin faţa mea o epocă pe care eram prea mic ca s-o-nţeleg.
— Nici eu nu sînt ceea ce se cheamă un «mare martor » al acelei epoci. Sînt un martor minor şi nu numai din cauza vîrstei pe care-o aveam, ci pentru că n-aveam acces decît la evenimentele omului de rînd. Sînt deci un martor minor al unei epoci majore şi grave.
— Uneori un amănunt dezvăluit de-un martor minor luminează un proces mai mult decît toţi «martorii » la un loc. Aveai acces doar la evenimentele omului de rînd. Cred că-ntr-un proces istoric cel mai important este omul de rînd. El suportă istoria. Lui i se reproşează că n-o înţelege—cînd ea este de neînţeles; şi tot lui i se explică apoi că avea dreptate să n-o înţeleagă « atunci» — cînd ea se petrecea. Este ciudat cum fiecare moment istoric se crede absolut şi infailibil, cum crede că trebuie să anihileze tot ce-a fost înainte şi cum crede că viitorul nu poate fi altceva decît transformarea sa, a momentului dat, într-un perpetuum mobile.
— Pentru că de multe ori cei care au acces la eveniment, de pe altă poziţie decît a omului de rînd, se auto-absolutizează: nu pot concepe realitatea în afara propriei concepţii, şi-n loc să se adapteze ei la realitate, «adaptează» realitatea după ei. Şi omul de rînd are CINCI 254
ARTA CONVERSAŢIEI tendinţa să absolutizeze momentul istoric. Imaginaţia lui, de fapt, nu poate concepe viitorul. Pentru omul care-n '50—'53 umbla-n loden, lodenul era haina pe care imaginaţia lui n-o mai putea dezbrăca. Imaginaţia lui nu concepea că peste douăzeci-douăzeci şi ceva de ani aveau s-apară « buticile », că lumea avea să aibă de mîncare atît încît să-şi permită să ţină cîini cu pedigree, că avea să-şi poată permite lucruri care să depăşească necesarul, că-n locul guvernantei « abolite», avea să apară profesorul de limbi străine, meditatorul. Eu una trebuie să-ţi spun că nu-mi puteam imagina aceste lucruri. Imaginaţia omului, deşi fără limite psihologic vorbind, este limitată istoric. Omul se lasă copleşit de moment. Foarte explicabil: într-o viaţă limitată în timp, gîndul la limite este permanent. Privim deci acea faţă pe care viaţa ne-o prezintă la un moment dat.
— Iar tu-mi prezinţi feţele pe care ţi le-a arătat viaţa la anumite momente, cu acele fiinţe care făceau parte din ele. Să ştii că nu l-am uitat pe Mărio Sidalgo. «Pentru mine, pînă la Mărio Sidalgo, ovrei era,.. ». Cine mai era ?
— Ovrei erau şi Berta, Sandu şi Marcel Haimovici, de la etajul I, din casa noastră din Cercului. Sandu făcuse liceul comercial şi-apoi preluase prăvălia lui taică-său, « şepci, pălării, umbrele şi uniforme şcolare », de pe Şelari. Berta învăţase la Notre-Dame, apoi se-a-pucase de meseria maică-sii: pălării, bascuri, «paruri», corsete, într-o prăvălioară cochetă, uşă-n uşă cu prăvălia lui Sandu. Bătrînii Haimovici, părinţii lui Sandu, se-aveau bine cu toţi vecinii de prăvălie, dar mai ales cu Herşcovicii, părinţii Bertei, cu care erau în vizită, cu care petreceau sărbătorile, cu care mergeau la iarbă verde, Haimovicii simţindu-se foarte onoraţi de prie-255 CINCI
ileana vulpescu
tenia familiei Herşcovici, fiindcă madam Herşcovici era ovreică spaniolă, dintr-un neam nobil, silită de lipsa de zestre să se mezalieze cu Herşcovici, evreu galiţian.
Degeaba te uiţi tu aşa, Pavele; habar n-ai ce-nseamnă asta. Asta ar veni cum pe vremuri o fată de grof, o grofiţă, ar fi luat un moroşan de-al vostru. Amîndouă familiile nutreau în secret speranţa că, ajunşi mari, copiii, Sandu şi Berta, pe numele ei adevărat Adal-berta, să se placă, ceea ce, întîmplîndu-se, Sandu şi Berta se căsătoriseră foarte tineri, şi-1 aduseseră pe lume pe Marcel. Sandu şi Berta alcătuiau cuplul tip al evreilor de mijloc. El, blonduţ, grăsuliu, cu turu' cam în vine, simpatic şi binevoitor, « cu geanta plină de bancuri», cum zicea Mama, cu talent de-a face bani din piatră-seacă, devotat familiei, ca orice adevărat soţ evreu.
— Există şi alţii, care nu sînt « adevăraţi» ?
— Cum să nu ! Eu nu credeam — pînă la Cora Breck, colega mea de laborator, pe care-o bătea bărbatul, iar cînd s-au despărţit i-a oprit nu numai toate lucrurile de zestre de la părinţii ei, dar şi rochiile şi pantofii şi ciorapii; şi ca să plătească pensia alimentară a copilului, de trei ori a trebuit să-1 dea-n judecată.
— Bun băiat!
— Grija lui Sandu era s-o ştie pe Berta mulţumită. « Mamă, ce-ai mai vrea tu ? », era-ntrebarea pe care nu obosea să i-o pună de cîteva ori pe zi. « Mamă, cred c-ar fi cazul să mergi din nou la coafor. Lasă că spăl eu vasele ca să nu-ţi strici unghiile... Să ne interesăm de-o broşa, că pe-asta prea ai purtat-o ». Să nu-ţi închipui că broşa pe care «prea» o purtase era vreuna de la «tinichigerie » cum zice fie-mea a mare, era măcar cu cîteva brienţele. Berta era aproape cu un cap mai înaltă decît Sandu, avea nas cîrn şi destul de borcănat, buze cinci 256
arta conversaţiei cărnoase şi răsfrînte şi-un fel de gîrbiţă sub bărbie, ceea ce-o făcea să pară fără gît — moştenire din ramura galiţiană a familiei — obligînd-o să poarte decolteuri en cozur, încît i se vedea tot timpul cîte-o dantelă fină de la furou sau de la sutienul care-adăpostea doi sîni generoşi. Avea talia subţire şi şoldurile prea sus şi prea proeminente, picioare frumoase, cu-o linie tihnită, încălţate în cei mai frumoşi ciorapi şi-n cei mai frumoşi pantofi pe care i-am văzut eu vreodată. Berta umbla totdeauna ca scoasă din cutie. Coafată, manichiurată, masată, fardată, îmbrăcată impecabil, purtîndu-şi haina de astrahan şi haina de petit-gris în timp ce Ruth umbla-n loden şi-şi ţinea blănurile la naftalină. «Nu le-am furat de la nimeni, am muncit pe ele », spunea Berta, mergînd ţanţoş şi mîngîindu-şi hainele cu degetele ei frumoase şi pline de inele.
In casă, Haimovicii aveau mobile moderne, solide, covoare persane, argintărie, o «natură moartă» în sufragerie, un nud în dormitor — care nu era pictură de gang — o bibliotecă de cel puţin trei mii de cărţi, majoritatea romane. O parte a bibliotecii, poeţii şi biografiile de mari muzicieni, reprezentau gustul lui Marcel. Argintăria, un covor de rugăciune de Kechan, precum şi un superb sfeşnic ritual, de argint, cu şapte braţe, reprezentau elementele spaniole aduse de puţina zestre a doamnei Herşcovici. Singurul element spaniol moştenit de Berta în propria făptură erau ochii aproape negri, plini de visarea unui întreg orient feminin al cărui singur element de exprimare, mii de ani, fusese doar privirea. în schimb, Marcel părea ieşit doar din ramura spaniolă a familiei. Semăna leit cu bunică-sa, doamna Herşcovici, înalt, subţire, cu o figură prelungă, distinsă şi distantă, un portret ieşit din penelul lui El Greco. De mic îi plăcuse să cînte la pian. La sugestia 257 t cinci
ILEANA VULPESCU
bunicii spaniole, de la-nceput Marcel avusese, pe etape, cei mai buni profesori de pian din Bucureşti. Era momentul ca din neamuri şi neamuri de negustori să răsară un intelectual şi anume un mare artist.
— Marcel Haimovici, pianistul american, el e ?
—- Chiar el! Aşa cum în faţa lui Sandu nimic nu era prea bun şi prea frumos pentru Berta şi-aşa cum Berta nu făcea decît ce ştia că-i place lui Sandu, aşa nu ştiau amîndoi ce să facă pentru copil, « ca să aibă fericire, linişte şi ca să poată studia». în timpul cît exersa Marcel la pian, nimeni nu sufla-n casă. «Ştiţi cum e la noi, fetelor I », ne spunea-ntr-o zi Berta — fetele fiind Marilena, Mama şi cu mine. «Ştiţi cum e la noi ? O familie are, să zicem, cu mic-cu mare, douăzeci de inşi. Ăştia muncesc din zori şi pînă-n noapte, care cu un mic gheşeft, care cu-o mică negustorie, care cu-o mică slujbă, păcălesc, sînt păcăliţi, umblă prost îmbrăcaţi, îşi iau de la gură, şi pentru ce ? Pentru ca unul dintre ei, ce-a dat mai bun neamul lor, să poată să gîndească fără griji şi să se facă rabin »,
Sandu şi Berta n-aveau nevoie să-şi ia de la gură pentru ca Marcel s-ajungă pianist, dar pentru asta munceau din zori şi pînă-n noapte şi dac-ar fi fost nevoie ar fi muncit şi noaptea, şi-ar fi luat de la gură, ar fi mers în zdrenţe, ei care puneau atîta preţ pe haine, ca pe-un element social esenţial, numai ca băiatul lor s-ajungă ce credeau că merita s-ajungă şi mai ales ce-şi puseseră ei în gînd să-1 facă s-ajungă. Evlavia lor — mici negustori din neam în neam, oameni atît de legaţi de sfera materială — evlavia lor faţă de talent, acest element de sublimare spirituală, era impresionantă. Desăvîrşirea intelectuală a lui Marcel era scopul vieţii lor: Mama-i dădea lecţii de engleză, de franceză, de latină şi de greacă, ultimele două pentru că Mama CINCI 258
ARTA CONVERSAŢIEI le spusese că un învăţămînt cu adevărat umanist, cel puţin de tip european, nu putea ignora sursele culturii europene. La cîteva zile după ce ne mutasem în Cercului, Mama s-a oprit din bătut la maşină ca s-audă mai bine sunetele unei «poloneze» de Chopin, care-ajun-geau în surdină de undeva de pe-aproape. « Ce frumos cîntă». A doua zi> întorcîndu-se de la slujbă, Mama s-a-ntîlnit pe scară cu Berta şi cu Sandu. « Bună ziua », a zis Mama. «Doamnă, la dumneavoastră-n casă se cîntă la pian ? », i s-a adresat ea Bertei. « V-a deranjat cumva ?», a-ntrebat Berta îngrijorată. « O, nu! V-aş ruga un singur lucru: cît mai e cald, cînd cîntă cine cîntă, să lase fereastra deschisă s-auzim şi noi, eu şi cu fetiţa mea». Chipul soţilor Haimovici s-a luminat şi noi am fost «adoptate » din clipa aceea. Cineva care preţuia ce făcea Marcel nu putea fi decît om sensibil şi cu educaţie. Ceea ce-i impresionase de-asemenea profund în favoarea noastră pe Sandu şi pe Berta, cuplu care ca-ntreaga lor rasă, minoritară şi-mprăş-tiată-n toate colţurile lumii, punea preţ pe celula iniţială a solidarităţii — familia — era faptul, considerat pe drept o mare nefericire, că Mama era văduvă cu un copil.
« Mamă, de ce crezi tu că ne simpatizează pe noi atît de mult Berta şi cu Sandu ?». «Pentru că sînt rasă veche care se pricepe la calitate. Din cîteva vorbe ştiu să cîntărească omul şi să-ţi spună cîte parale face. Ei ştiu să preţuiască plăcerile materiale şi comodităţile vieţii la fel de bine ca şi plăcerile spirituale. Apreciază o masă bună oferită de cineva, dar şi mai mult conversaţia unui om, înţelegînd prin asta ceea ce vorba reuşeşte să redea din mintea şi din sufletul unui om. La paritate de condiţie social-materiaîă, evreul trăieşte, ştie să trăiască mai bine decît românul. în casa unui negustor român n-ai să vezi bibliotecă, dar Sandu şi 259 CINCI
ILEANA VULPESCU
Berta au bibliotecă, iar Berta se uită măcar o dată pe zi-n Larousse ca să afle tot ce nu ştie»,
Mama era consultantul «ştiinţific» permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai frumoase mobile stil, de « cele mai » orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care, consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate sărbătorile, ne invitau la masă, mîndrindu-se cu Mama, « prietena noastră», care făcea o profundă impresie asupra comunităţii; pînă şi-asupra doamnei Herşcovici: ea ne făcea pe Mama, şi scuză-mă că mă laud, şi pe mine «frumoase şi distinse ca nişte spaniole ». în ajunul cîte unui examen, cînd Marcel făcea ultima repetiţie, Mama cu mine — şi, uneori, şi cu Marilena — îl ascultam stînd în fotolii, emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întîi, fiindcă Marcel cînta, în al doilea rînd, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decît ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Cînd ne-a cîntat o dată Marcel Imperialul, ultimul acord se stinsese de mult, iar Mama rămăsese nemişcată în fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: « Ce zici ? ». «Cînd ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să fiu auditorul tău privat: „Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici, cînd era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că este un mare artist". Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al Bavariei cînd se cînta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală, îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe CINCI 260
ARTA CONVERSAŢIEI care-o trăiesc cînd te-ascult. Să ai parte să faci cît mai mulţi oameni fericiţi». Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. într-un turneu, s-a-nsurat cu-o americancă, o mare cîntăreaţă de negro spirituals. în '60, Sandu şi cu Berta s-au dus definitiv la « copil». Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. în culmea gloriei, găsea cîteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui auditoare private din Cercului, care-1 ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mîndrie pentru succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest şi paşnic cînd duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din Cercului, între prieteni adevăraţi. în anul cînd a murit Mama, i-au trimis o invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămîni după moarte. Anul ăsta, a murit mai întîi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea monumentului: «în amintirea minunaţilor mei părinţi  Sandu şi Berta Haimovici».  Apoi, ne-am dus la Belu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe  mormîntul   Mamei.   «în   amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907—1942», iar dedesubt, «Smaranda Hangan, 1912—1974». înainte de-a pleca de la mormînt, Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. «Smaranda Hangan,  cel mai demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut».
Ochii lui cenuşii, coborîţi din El Greco, petreceau la orizont un şir de nori alburii ce se mişcau încet, ca 261 CINCI
ILEANA VULPESCU
un convoi de umbre obosite de-atîta umblet prin lume şi prin timp.
— Am ajuns la Mărio Sidalgo. De fapt, ne-am întors la el. Mărio Sidalgo, după cum ai înţeles, s-a-n-drăgostit de Mama de la prima vedere. Venea-n fiecare zi-n vastul nostru apartament de treişpe metri mansar-daţi, distribuiţi în două-ncăperi, «stil Bieder-sicriu-meier », sau «coşciug», vorba Marilenei. Atîtea flori cîte-a văzut într-un an casa din Cercului cred că nu văzuse de cînd era ea pe lume, iar eu atîtea bunătăţi — sigur niciodată. « Nu pot să primesc atîtea daruri, Mărio », îi spunea Mama. «Pentru mine, cea mai mare bucurie este să-ţi fac daruri, mă simt ca şi cînd aş aduce ofrande unui zeu de neînduplecat». Subiectul lor preferat de discuţie era cultura: literatură, plastică, muzică. Vorbeau nestingheriţi în faţa mea, a Marilenei, a lui nenea Daniel, care venea destul de des pe la noi şi care se retrăgea repede cînd îl găsea pe Mărio, gîndindu-se să nu fie inoportun. în conversaţiile lor, se făceau aluzii la trecutul mai depărtat, mai apropiat, şi la prezent. Fără ca Mărio Sidalgo să ne fi povestit viaţa lui şi-a familiei lui cum ţi-o povestesc eu ţie pe-a mea, am înţeles că se căsătorise cu nevastă-sa, Rachela, o fiinţă plină de calităţi, nu numai din plăcere, ci fiindcă această căsătorie reprezentase alianţa între două familii evreieşti de  vază,  între  familia  Sidalgo,  vechi   neam de bancheri   spanioli,   cu-ncrengături   în   toată lumea, şi familia Bernstein, familie galiţiană de veche tradiţie intelectuală, care dăduse rabini, matematicieni, fizicieni, medici de renume, neam la fel de vestit în ramura galiţiană, ca neamul Sidalgo în cea spaniolă. CINCI 262
ARTA CONVERSAŢIEI Căsătoriile între ritul sefard şi cel mozaic erau considerate de spanioli o mezalianţă mai mare chiar decît căsătoriile cu creştinii. Anul căsătoriei lui Mărio şi-a Rachelei fusese un an de răscruce pentru întreaga lor rasă şi pentru omenire: anul 1939. Comunitatea, pentru exterior şi mai ales pentru ea însăşi, trebuia să se-arate unită. Unitatea aceasta avea nevoie nu de vorbe, ci de exemple, prin faptă. Căsătoria tînărului Sidalgo cu tînăra Bernstein făcea parte dintre aceste exemple programatice. Sidalgo-tatăl, don Enrique — cum îi spunea familia şi tot high-life-ul — bancher, om cu simţul situaţiei, se lăsase uşor convins de rabinul sefard de necesitatea acestei căsătorii. Cel mai greu de convins era dona Clara, soţia lui don Enrique, vestită pentru frumuseţea ei care, spuneau gurile rele, fusese înaintea căsătoriei cu don Enrique, omagiată de doi regi. După ce ascultase pledoaria soţului ei, în favoarea acelei mezalianţe, îşi pusese evantaiul pe masă şi rostise, pe-un ton de amară constatare: «în ce hal a ajuns omenirea, dacă trebuie să coborîm în mahala să ne luăm partenerii de viaţă, de dragul unităţii!». Pînă la urmă, acceptase această căsătorie, neîncetînd însă nici o clipă să se poarte ca o regină în exil, deci de nu-i puteai ajunge nici cu prăjina la nas. Rachela, fiica doctorului şi-a doctoriţei Bernstein, doctoriţă ea însăşi, energică şi-ntreprinzătoare, luase cu nădejde-n mînă frîul casei şi, ca orice soţie evreică, începuse prin a-şi îndeplini datoria faţă de specie şi faţă de neam: făcuse la iuţeală două fete, amîndouă frumoase, una de-un brun diavolesc, părînd străină de orice participare a familiei Bernstein, alta avînd trăsăturile distante, statuare, ale familiei Sidalgo, dar coloritul Bernsteinilor: piele albă, ochi albaştri, păr blond, care-i îndulcea aspectul statuar, ducîndu-te cu gîndul mai mult spre pictura impresio-263 CINCI
ILEANA VULPESCU
nistă. Cele două frumuseţi de nepoate înmuiaseră inima donei Clara, consolînd-o de mezalianţa făcută de unicul ei fiu, dar lăsînd-o la fel de-mpietrită în privinţa instrumentului mezalianţei, noră-sa, Rachela, care, ce-i drept, nu-şi dădea nici o osteneală să-i fie soacrei pe plac şi nici chiar propriului bărbat. Rachela avea cîteva jaloane-n viaţă: copiii, profesia şi, mai presus de orice, plăcerea. Sîmbăta şi duminica nu accepta să şi-o petreacă altfel decît la munte sau la vreun tăm-bălău cu dans, în timp ce Mărio ar fi-nţeles ca, după hărţuiala unei săptămîni, momentele de răgaz să le petreacă-n sînul familiei. După ce noutatea amorului conjugal se mai ofilise, Rachela nu se dădea-n lături de la aventuri erotice, considerînd amorul tinereţe şi înnoire a sunetului şi-a trupului şi nefăcînd cine-ştie-ce eforturi de discreţie pentru acoperirea efectelor acestei etici. Mărio se-arătase foarte indulgent faţă de firea ei, ţinînd seamă că, deşi se plăcuseră şi nu se căsători-seră-mpotriva voinţei lor, nici unul nu-1 alesese pe celălalt. Toată lumea ştia că nu are cui să reproşeze această căsătorie impusă de-o conjunctură istorică. « Numai lui Hitler i-o pot reproşa, este hijo de puta », zisese-ntr-o zi dona Clara, excedată de purtările noră-sii. Deşi nu-i făcea nici o plăcere să se-amestece-n vreun fel în menajul lui fiu-său, într-o zi, totuşi, nu putuse răbda să nu-i atragă atenţia, foarte politicos, noră-sii, că se cam întrecea cu gluma.
«Dumneata vorbeşti, dona Clara ? Ai uitat de ăia doi regi ? S-au schimbat vremurile: de unde să găsesc eu regi? Acum,-dacă m-am măritat şi c-am mezaliat, să-mi pun cenuşă-n cap, sau să trec la creştinism şi să mă călugăresc ?». Şi făcîndu-i golăneşte semn de rămas-bun cu mîna, Rachela-şi luase de fapt adio de la soacră-sa care, îndată ce-şi revenise din şoc, luase CINCI 264
ARTA CONVERSAŢIEI hotărîrea să nu-şi mai vadă nora-n veci de veci, spre lipsa totală de regret a acesteia. Tocmai cînd Mărio o anunţase că vrea să divorţeze, considerînd că se umpluse paharul, se naţionalizaseră şi laboratoarele medicale, deci şi cel al doctorilor Bernstein, lovitură mult mai grea pentru Rachela decît ameninţarea cu divorţul. Primise vestea dată de Mărio ca pe cea mai banală ştire. « Crezi că mult îmi pasă de-un căcat de divorţ ? Praf m-ai făcut, ce să spun î Mie-mi pasă că ne-au luat ăştia laboratorul. Să ştii că eu plec. Eu cu un salariu chior nu pot trăi ». Mărio se mutase la părinţii lui, iar Rachela, împreună cu părinţii ei, depusese actele de plecare, spunîndu-i lui Mărio că dacă nu-i dădea fetele nu admitea să divorţeze şi pe deasupra avea să-i facă nişte zile de-avea s-o roage să ia fetele şi să se ducă şi la mama-dracului numai să scape de ea. Ştiind-o-n stare să se ţină de cuvînt, şi-n bine şi-n rău, Mario-i dăduse consimţămîntul să ia fetele.
« îţi lăsăm moştenire şi partea noastră de construire a socialismului », îi spusese Rachela lui Mărio la despărţire, la aeroport. Cînd l-am cunoscut noi pe Mărio, nevasta şi fetele-i erau plecate de-un an. Mărio voia să se-nsoare cu Mama şi să plecăm din ţară. Considerînd că eram destul de mare ca să-nţeleg o discuţie de principiu şi neavînd secrete faţă de mine, Mama nu s-a sfiit să vorbească deschis cu Mărio despre-acest proiect pe care ea de la-nceput îl respinsese. « Ce pierzi. Smaranda ? Maşina de scris ? Ţi-e teamă că dincolo n-ai să poţi avea o situaţie atît de strălucită ca aici: doctor în litere şi-n filosofie n-ai să reuşeşti performanţa de-a găsi un post de dactilografă ? Sau poate n-ai să mai găseşti un apartament atît de confortabil ca ăsta din Cercului, stil „Bieder-sicriu-meier" ? Părinţii...?! Părinţii, sărmanii, firesc e să moară înaintea copiilor. 265 CINCI
ILEANA VULPESCU
La anii care vor urma după ce ei n-au să mai fie nu te gîndeşti ? La Sînziana nu te gîndeşti ? Nu crezi că e preferabil să trăiască-ntr-un loc cu un nivel economic mult mai ridicat decît cel de-aici ? Pe bieţii tăi părinţi, în Bărăgan unde sînt dislocaţi, i-ai putea ajuta mai mult de-acolo decît îi ajuţi de-aici. Eu să ştii că mă fac forte să-i scot şi pe ei dacă vrei ». La ultima frază a lui Mărio, Mama a izbucnit în rîs. «Ce copil eşti, Mărio! Ţăran român emigrant! Mă gîndesc ce ochi ar holba amîndoi, săracii, cînd ar auzi aşa ceva! Transilvănenii emigrau doar de răul împăratului şi toţi cu gînd să se-ntoarcă aşa cum au şi făcut cei mai mulţi. Pe la noi, unde nu era şi persecuţie naţională, oamenii n-au plecat niciodată. Au stat în bordeie, cu băşică de porc în loc de geam, dar n-au plecat. Au venit fanarioţii, simbriaşi oarecare ai înaltei Porţi, care la noi erau toţi principi şi se trăgeau direct din împăraţii bizantini şi din coapsa lui Jupiter, şi „blînzi şi buni", iubitori de popor străin şi puşi pe căpătuială, numai sufletul îl mai lăsau în rumân. Şi s-au mai băjenit oamenii, s-au mai răsculat dar n-au plecat. Ţăranul e legat de pămînt». « Pe ei de ce nu-i întrebi ce cred ? ». « Nu vreau să-şi reproşeze că pentru ei refuz să fiu iar femeie măritată, cu cruce de voinic la casă, cum zicem noi. De cîte ori m-ar vedea ar spune oftînd: „De dragul nostru n-ai plecat cu domnul care te-a cerut şi rugineşti pe lîngă noi în loc să fi fost cocoană". Nu le spun fiindcă sînt şi-aşa destul de amărîţi ca să mai aibă şi-un motiv de auto-învinuire. Pentru ei dac-aş pleca aş fi ca şi moartă». « îţi repet, că mai mult i-ai ajuta de-acolo decît de-aici». «Material, aşa e. Dar ei au nevoie de mine-aici; pentru ei altă durere mai mare decît să mă ştie că vreau să plec n-ar fi. Mărio, e foarte greu să-ţi închipui ce-nseamnă locul pentru omul care o viaţă, CINCI 266
ARTA CONVERSAŢIEI el şi tot neamul lui cei adormit, nu s-a uitat decît pe cer şi-n pămînt. Cine n-a dat cu sapa-n brazdă nu poate-nţelege. Dac-ai rămîne aici, m-aş mărita cu tine, deşi părinţii tăi ar considera că faci o mezalianţă mai gravă chiar decît prima. Uiţi cum ţi-a spus mama ta cînd puseseşi ochii, mai demult, pe-o prinţesă Brînco-veanu: «Cînd Dumnezeu te-a binecuvîntat să faci parte din neamul ales n-ai voie să nesocoteşti darul Său nepreţuit şi să te-amesteci». La noi, un proverb zice să-ţi iei petic din gunoiul tău. Părinţii mei, ţărani, care-abia ştiu să scrie şi să citească, s-ar bucura să mă mărit cu cineva de prin partea locului nostru, cu om cunoscut, însă n-ar avea nimic împotrivă să mă mărit cu tine. Ei n-au idei nici de rasă, nici de clasă, deşi sînt declaraţi elemente primejdioase şi ţinuţi în rezervaţie. Consideră că tot ce se-ntîmplă face parte din soarta lor. Mi-aduc aminte o convorbire a lui Malraux cu doi deţinuţi dintr-un lagăr de concentrare — ei fiind printre cei cîţiva supravieţuitori din lagărul acela. Unul era preot. Malraux îl întreabă ce concluzii trage despre om, el care-a vegheat atîţia oameni pe patul morţii, care-a ascultat atîtea spovedanii: „II n'y a pas de grands hommes", răspunde preotul. O frază scurtă şi simplă care-nfăţişează omul la adevăratele lui dimensiuni, frază care exprimă starea întregii umanităţi: imperfecţiunea. Pe-al doilea, Malraux îl întreabă care-a fost secretul lor, al celor cîţiva supravieţuitori, de-a scăpa cu viaţă din lagărul acela, mai crîncen decît toate celelalte. „Secretul ? Secretul de-a fi considerat lagărul parte a destinului nostru. Cine-avea permanent sentimentul revoltei faţă de nedreptatea care ni se făcea şi nu accepta această nedreptate ca făcînd parte din destinul său individual a murit"». «Bine, dar ăsta e defetism curat!», a zis Mărio. « Aşa crezi ? Nu e defetism, e psihologia 267 CINCI
ILEANA VULPESCU
omului care neavînd de-ales se-ncăpăţînează, totuşi, să trăiască ». « Smaranda, pe măsură ce stau de vorbă cu tine, îmi dau seama de implicaţiile ancestrale din Mioriţa, acest rezumat al psihologiei românului. Resemnarea în faţa destinului. Cînd am citit prima oară Mioriţa m-a cuprins un sentiment de revoltă: deşi avertizat de complotul celor doi baci, baciul moldovean aşteaptă cu mîinile-ncrucişate să fie omorît şi nu găseşte altceva mai bun decît să-şi facă un testament de-o mare frumuseţe, cosmic, dar expresie a neputinţei, a abuliei pe plan logic». «Pe plan logic...! Cei doi baci criminali sînt materializarea destinului. Baciul acela „abulic" îşi dă seama că are de-a face cu-o forţă mult deasupra puterilor lui, forţă pe care-o priveşte cu totală detaşare şi cu melancolică resemnare. El este descendentul unui lung şir de stoici. Marcus Aurelius ar fi făcut la fel ca baciul nostru. Baciul ucis este descendentul acelor daci care, înfrînţi de romani — destinul — renunţă la viaţă; au orgoliul de-a sfida destinul, un orgoliu care oricînd poate fi considerat defetism. Azi, cînd cel mai bine e să fii copil găsit şi chiar popor găsit, sîntem prezentaţi în manualele de istorie ca un fel de hibrid ieşit din tot felul de siluiri succesive. Acest episod esenţial din istoria noastră — impactul daci-romani — e repede expediat». « Trăim sub semnul internaţionalismului proletar ! ». « Pe care originea popoarelor n-are de ce să-1 destrame. O viaţă am fost siliţi de-mprejurări să probăm cu documente cine sîntem, de unde ne tragem şi că nu eram de pripas în această ţară. Latiniştii şi-au închinat ştiinţa şi existenţa acestei demonstraţii. Azi, *ea nu mai are nici o importanţă sau, mai bine zis, nu i se mai dă nici o importanţă. S-ar putea să vină o vreme cînd să n-avem destule mîini cu care să fim siliţi să dezgropăm iară un trecut demonstrator al originii CINCI 268
ARTA CONVERSAŢIEI noastre ». «Viitorul este imprevizibil, aşa că totul se poate ». « A-nceput şi trecutul să fie imprevizibil! ». «Totuşi, prezentul este un reper care nu poate fi ignorat. In numele acestui reper vreau să plecăm». «Mărio, cunosc perfect acest reper.  Dac-aş pleca, pe bună dreptate s-ar putea spune că nu pierd nimic: maşina de scris, emblemă a unei cariere curmate, o casă în care nu se poate spune că trăim ci că nu murim, un trai, mult spus, modest. Prietena mea Berta Haimovici avea o vorbă. „La noi — zicea Berta — o familie de douăzeci de inşi roboteşte care cu un mic gheşeft, care cu-o mică negustorie, care cu-o mică slujbă, douăzeci de inşi robotesc pentru ca unul din neam să poată gîndi, fără griji, şi să se facă rabin". Ai să te-ntrebi ce legătură are rabinul cu mine. Eu sînt „rabinul" unui neam... de ţărani care de două mii de ani au tras la plug ca eu să gîndesc. Nu mai sînt profesoară, sînt dactilografă, am fost dată afară din casă şi mutată-ntr-un sicriu aerian, părinţilor numai sufletul li s-a mai lăsat, dar în ciuda tuturor acestor avataruri eu gîndesc. Ştiu că pentru-o glumă pe care-o spui sau pe care-o asculţi şi orniţi s-o relatezi unde trebuie poţi înfunda ani mulţi puşcăria, ştiu că-n puşcării sînt oameni de nouăzeci de ani, fiindcă au fost acum cinzeci de ani miniştri, criteriul fiind buletinele oficiale despuiate alfabetic pe ultimii cinzeci de ani, ştiu că cea mai privilegiată stare a momentului e să fii mort — şi mort de mult ca să nu mai poţi fi dezgropat — ştiu şi ce mănînc, şi ce beau, şi ce vorbesc, şi ce tac, dar gîndesc. Neamul meu, prin mine, a ajuns să gîndească. Aici a ajuns să gîn-dească, aici trebuie să gîndească. Cu ce ştiu şi cu ce pot, ştiu că-n altă parte aş putea fi din nou profesoară. Ştiu, de asemenea, că viaţa mea e prea scurtă şi prea-m-povărată ca eu să mai apuc să-mi cîştig pîinea altfel 269 " CINCI
ILEANA VULPESCU
decît bătînd la maşină. Ai să mă-ntrebi ce-aştept şi ce sper ? Eu nici n-aştept, nici nu sper să vină americanii. Sper doar să ne vindecăm de bolile copilăriei. Şi-n vremea asta am să gîndesc. Din neamul de clăcaşi ai lu* Dorobanţu ajunseseră trei inşi să gîndească: fraţii mei şi cu mine. Ei nu mai sînt, am rămas doar eu, rod a două mii de ani de tras cu plugul... „... Ca să schimbăm, acum, întîia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Bătrînii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani", cum zice un poet pus la index astăzi, pentru citirea căruia au fost daţi afară studenţi din Facultate. „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei". Orice epocă de mari transformări aduce la-nceput cu sine fenomenul negării. Dar nimic nu e veşnic pe lume. Iar mai schimbător decît sufletul omului, decît concepţiile sale şi decît vremea nu e nimic». «Decît vremurile ! Mi se pare atît de ciudat că un om respinge cu-atîta tenacitate bună-starea şi siguranţa materială şi chiar spirituală. Perseverenţa ta mă nedumereşte atît de mult: să refuzi să-ntinzi doar mîna ca să-ţi schimbi în bine existenţa...». «Eu sînt baciul care se pleacă-n faţa soartei. Această schimbare — nu avantajoasă, ci strălucit de avantajoasă "— m-ar rupe  de spiritualitatea din mine, de drumul lung şi anevoios a două mii de ani. Oricine ar putea spune: „Cucoană, abia ai după ce bea apă şi de spiritualitate-ţi arde ? 1". 99 999 de oameni la suta de mii ar gîndi aşa. Dar unu la suta de mii sînt , sigură că gîndeşte ca mine, că pune ideea mai presus de materie. în ce situaţie disperată trebuie să fie un om ca să hotărască să-şi părăsească ţara! în situaţia în care-ajunge omul care-şi pune capăt zilelor. Cîtă tristeţe să vrei să-ţi ucizi sufletul sau şi sufletul şi CINCI 270
ARTA CONVERSAŢIEI trupul deodată! Atîta vreme cît nu vreau să plec din ţara mea înseamnă că nu mi-a intrat disperarea-n oase, înseamnă că vigoarea ţărănească nu m-a părăsit, că umbra baciului moldovean se mai plimbă meditativ prin gîndurile mele. Te rog să mă ierţi, Mărio, pentru această incursiune în sufletul meu; eşti singurul om în faţa căruia o fac, fiindcă ştiu că poţi înţelege ce spun ». Ştiu că Mama s-a uitat cu-o privire pătrunzătoare la mine şi ia Mărio. Mărio i-a sărutat mîna şi şi-a lipit o clipă obrazul de ea. «Nici dacă părinţii tăi n-ar exista n-ai merge cu mine ? », « Nici! Dar tu, dacă n-ai avea acolo fetele, tot ai pleca ? ». « Tot. Aici, totul duce spre nivelare, iar mie mi-e foarte greu s-o suport. Ce-i poate oferi unui avocat un regim al egalizării claselor ? Furturi din avutul obştesc, divorţuri în care se-mparte un dormitor, o sufragerie, un covor, trei carpete, procese pentru o pensie alimentară! Şi-apoi, mi-e un dor nebun să călătoresc. Pentru asta am nevoie de bani: şi de bani mulţi. Sînt învăţat cu un nivel de viaţă pe care l-ai văzut, cu-o ambianţă la care nu vreau să renunţ. Avem o singură viaţă, Smaranda, una singură l». Cînd a spus aceste cuvinte a luat-o pe Mama de umeri şi, imobilizînd-o, i-a străpuns ochii cu privirea lui neagră şi tăioasă ca o sentinţă. « Străbunii tăi au rezumat atitudinea mea într-o maximă: „ubi bene, ibipatria"». «Erau un neam de invadatori şi trebuia să le justifice legionarilor pe care-i cantonau la mii de leghe de "ţara lor, de ce-i implantau acolo: pentru că şi acolo era bine. Acolo era bine şi, de vreme ce oriunde puteai înfige însemnele Romei — S. P. Q. R. — oriunde erai pe teritoriu roman. Ubi bene, ibi patria, care-1 scotea din sărite pe Cicero, era o maximă de mare utilitate politică, o maximă necesară unei armate în permanent marş cotropitor. Pe plan strict psihologic, ea repre-271 CINCI
ILEANA VULPESCU
zintă ridicarea hedonismului la nivel de ideologie şi este la fel de bine maxima peregrinului». «Mă dispre-ţuieşti pentru a-mi fi luat drept călăuză-n viaţă această maximă ?». «Două mari dureri am avut în viaţă: războiul mi-a luat bărbatul şi doi fraţi, pacea mi-a azvîrlit părinţii din locul unde neam de neamul lor s-au născut, au trăit şi s-au îngropat, mi i-a azvîrlit ca pe-o buruiană răufăcătoare, la sute de kilometri de vatra lor. Dacă te-aş dispreţui, Mărio, pe tine, pe care te iubesc, ar fi şi asta o mare durere ». « Nu mi-ai spus niciodată pînă acum că mă iubeşti!», a rostit Mărio, uitînd cu desăvîrşire de prezenţa mea. « Nu ţi-am spus, fiindcă ştiai». « Şi dacă mă iubeşti, cum poţi să nu mergi cu mine ? ! ». «Pentru că, după părerea mea, concepţia de viaţă a unui om se situează mai presus de iubire. Ideea unui om despre ţara lui — „conceptul de ţară", cum se spune-acum — face parte, pentru unii oameni, nu dintr-o vorbărie sterilă şi umflată care te saltă în nişte posturi de unde ţi-e foarte uşor să-ţi alegi altă ţară sau dacă-i faci ăsteia unde te-ai născut „onoarea" să mai rămîi în ea, este fiindcă nu poţi avea-n altă parte osul suculent pe care ţi-1 oferă „proştii" de-aici; ideea asta face parte — pentru o categorie din ce în ce mai rărită, pentru un fel de ornitornici — dintr-o concepţie de viaţă care nu se expune de la tribună şi nu e-nsoţită de bătăi cu pumnu-n piept, nici de onoruri şi nici de salarii personale, care ţine de profunzimea fiinţei ior, face parte, dacă vrei, din incapacitatea lor de-a uita istoria şi de-a se lepăda de ea. Ţara asta îmi este datoare * carnea cu care, de mii de ani, îi îngraşă brazda neamul meu. Iar eu sînt datoare tuturor oaselor din neamul meu îngropate-n pămîntul ţării ăsteia. Nu vreau să merg undeva unde, pe bună dreptate, n-aş avea de ce CINCI 272
ARTA CONVERSAŢIEI să cîrtesc, n-aş avea în numele cărei vechimi să cer vreun drept: decît dreptul la milă. Mărio, nu vreau să fiu străină şi minoritară. Dacă tu nu poţi să-nţelegi asta, nimeni nu poate să-nţeleagă! Te rog să mă ierţi că-ncep să devin patetică, eu care am oroare de vorbe mari, dar dacă nu-ţi spun acum tot ce am să-ţi spun, pentru ca între noi să nu rămînă zone de umbră, n-am să-ţi mai spun niciodată. Te rog să mă ierţi şi pentru că-ţi spun lucruri pe care le ştii, dar cred că nu ştim niciodată de-ajuns nişte lucruri pentru ca să fie de prisos să le repetăm. Te-ai gîndit că te-aş putea dispreţui fiindcă avem păreri deosebite despre viaţă. înţelegerea semenului este condiţia omului evoluat. Avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei. Cu ce drept aş judeca şi aş condamna concepţia ta de viaţă ? Cui îi face ea vreun rău ? Romanii — fiindcă de-acolo-n-cepe, oricît ar părea de bizar, povestea noastră — pe noi ne-au învins, ne-au învins de vreme ce vorbim o limbă care se trage din latină: între noi — prin noi înţelegîndu-i pe daci — şi legiunile romane s-a produs o fuziune. Cine-a refuzat să se-amestece cu ei s-a sinucis, o parte au fost duşi la Roma să defileze-n cortegiul triumfal şi să fie, mai departe, sclavi, iar cei mulţi au rămas pe loc, i-au asimilat pe romani şi s-au asimilat lor. Momentul impactului între străbunii noştri învinşi şi cei învingători a fost imortalizat pe columna ridicată de Traian de drag că mai cucerise un popor. Şi 1-a cucerit într-adevăr de vreme ce noi vorbim un derivat al latinei. Cu voi, lucrurile n-au mers la fel. Titus a dărîmat Ierusalimul. Ceea ce n-au reuşit romanii să dărîme în voi a fost dorinţa de-a nu vă amesteca. Romanii n-au reuşit să vă asimileze, fiindcă n-aţi vrut să vă asimilaţi. Se spune 273 CINCI
ILEANA VULPESCU
că-nvingîndu-i pe greci, de fapt, învingătorii, romanii, au fost învinşi. Toată lumea „bună" vorbea greceşte la Roma. Cînd este ucis, Cezar i se adresează greceşte lui Brutus: „kai si teknon 1" „Şi tu, fiul meu ? !". Cel puţin aşa pretinde Suetoniu. Grecii i-au înfrînt pe romani prin rafinament, arta romană fiind epigonul celei greceşti, Atena imprimînd moda claselor de sus de la Roma. Aceasta era însă doar o „cochetărie" între forţă şi spirit, înfrîngerea definitivă a Romei avea să vină însă din altă parte: dintr-o provincie — cît un vîrf de ac — din Asia Minor. în ziua cînd Pontius Pilat — din ipocrizia invadatorului de-a da, din cînd în cînd, celui invadat iluzia libertăţii, în lucruri cu totul mărunte — lasă să fie trimis la moarte, în locul unui tîlhar, un om care n-avea altă vină decît delictul de opinie faţă de propria lege, Pontius Pilat, spălîndu-se inutil pe mîini, semna capitularea Romei. Imperiul capitula în faţa unui nevinovat ucis pentru delict de opinie faţă de legea neamului său, nevinovat ce devenea martirul spre-a cărui cruce avea să-şi îndrepte privirea întregul imperiu, la ale cărui picioare, bătute-n cuie, avea să se prosterne secole de-a rîndul o lume-ntreagă, în numele căruia, deşi profet al dreptăţii şi-al iubirii, succesiunea Romei avea să ucidă şi să-mpileze. Refuzînd să se-asimileze romanilor, Iudeea era desfiinţată, poporul ei — condamnat la peregrinare. Iudeea era-nfrîntă teritorial. Ea însă începea din acel moment să scrie un nou testament, eretic faţă de dogmă, testamentul lumii non-iudaice. La Roma, care o-nfrînsese teritorial, cel mai mare monument al noii legi, avea să proclame patron al romanităţii un pescar iudeu, ucenic al Profetului ucis: apostolul Petru. în ziua cînd creştinismul este recunoscut religie de stat a Imperiului, Roma este definitiv înfrîntă de CINCI 274
ARTA CONVERSAŢIEI mărunta provincie din Asia Minor. Bazilica Sfîntului Petru se-nălţa, în numele noii legi, ca un imens gest de penitenţă faţă de vechea lege, al cărui templu din Ierusalim fusese făcut scrum de Titus. în numele noului profet, pe care Iudeea îl născuse, de cîte ori era nevoie de-o diversiune, începea o prigoană-mpo-triva peregrinilor conservatori, a celor de vechea lege. Iar peregrinilor le rămînea să urmeze legea milenară a celui strîns cu uşa de-mprejurări: să-şi schimbe locul; să strîngă, să strîngă şi iar să strîngă bunuri care să-ncapă într-o traistă, ba chiar într-o batistă şi care să circule oriunde şi oricînd. Un trai bun dar lipsit de opulenţă, de-acele elemente exterioare care-atrag atenţia şi stîrnesc invidia, şi săculeţul neştiut de nimeni; de aici, disimularea faţă de oricine nu era familie, o viaţă pentru ochiul atent ai vecinului, alta văzută doar de pereţii casei — şi cu prudenţă şi faţă de-aceia, că şi ei au ochi şi urechi. Un neam dispersat, hotărît cu încă-păţînare să supravieţuiască dincolo de eşecul teritorial, trebuia să respecte cu sfinţenie nişte legi: unitatea în ciuda dispersării, puterea bănească, şi puritatea rasei. Majestăţile lor Catolice, regii Spaniei, cînd voiau să-i despoaie pe eretici, îi ardeau pe rug; ţarii au descoperit pogromurile. S-a inventat şi ghetoul. Oare altă rasă, care-ar fi fost la fel de prigonită, care-ar fi trăit mereu cu spaima-n suflet, n-ar fi devenit la fel de disimulată, la fel de bănuitoare ? Bine-nţeles. Noi toţi, de orice rasă am fi, sîntem un sinopsis al istoriei neamului nostru. Cît trebuie să fi suferit neamul vostru dac-aţi devenit atît de suspicioşi încît cînd cineva atacă un singur individ din neam, fără nici o implicaţie rasială, vi se pare că acel cineva este duşmanul întregului neam ?! Cît trebuie să fi suferit! Mărio, multă lume învaţă 275 CINCI
ILEANA VULPESCU
istorie, puţină lume o-nţelege! Fiecare neam îşi ştie — şi, mai ales, ar trebui să-şi ştie — istoria. Te rog să nu te superi că am făcut incursiuna asta în istoria neamului tău, aşa cum înţeleg eu această istorie: poate că felul în care o-nţeleg ţi se pare simplist, dar, oricum, el porneşte de pe poziţia omului care face şi el parte dintr-un neam pe care nu 1-a prea răsfăţat istoria». «Ce spune un neam despre sine este foarte important, dar ce spune un străin despre-acelaşi neam aduce o lumină nouă şi-i îmbogăţeşte cunoaşterea. Ai dreptate cînd spui că fiecare dintre noi sîntem un sinopsis al istoriei neamului nostru. în sufletele noastre se văd cicatricele şi diformităţile lăsate de istorie, căci „bietul om e sub vremi şi nu vremile sub om", cum zice cronicarul. Mă surprinde însă cît te-a preocupat problema evreiască, fiindcă cine-ajunge s-o-nţeleagă aşa cum o-n-ţelegi tu, n-a ajuns întîmplător ». « Mărio, poporul român e-un popor bun şi primitor. Cine-a venit la noi n-a mai plecat. Eu, ca fiică de ţărani munteni, n-aveam nici habar să fac vreo deosebire între noi, românii, şi vreun neam trăitor pe pămîntul românesc. La noi, în sat, erau doi grădinari bulgari şi-un grădinar sîrb. Părinţii mei ni-i dădeau mereu de exemplu pe nea Ivanco, pe nea Petco şi pe nea Ivo, ca pe nişte oameni pricepuţi şi cinstiţi. Fiind vecini cu noi, părinţii mei îi pofteau la masă la toate sărbătorile, la toate cumetriile, Mama le ducea totdeauna pomană, iar pe noi, copiii, ne distra să-nvăţăm cîteva cuvinte bulgăreşti şi sîrbeşti, pe care le tot intercalam între cele româneşti cînd se aflau de faţă copii care nu erau atît de „învăţaţi" ca noi. La liceu, am stat în bancă tot timpul cu Ruth Isacsohn, despre care ţi-am vorbit. Aproape-n toate duminicile, mă invita la ei la masă. De cîte ori veneam din vacanţă, CINCI 276
ARTA CONVERSAŢIEI printre proviziile de şcoală, Maica pregătea un coş cu-o pasăre grasă tăiată, cu ouă, cu brînză, cu unt şi cu-o pîine-n ţăst pentru doamna şi pentru domnul farmacist, părinţii lui Ruth, şi Taica trecea totdeauna să-i salute şi să le mulţumească pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătau. Trebuie să-ţi spun că habar n-aveam de vreo problemă naţională. Mi se părea că eram toţi absolut la fel de bine-ncadraţi în peisaj şi că-ntre noi nu e nici o deosebire, cum nici nu era. Şi-n calmul ăsta, în care oamenii se considerau cu toţii făpturi egale-n faţa lui Dumnezeu, a apărut nazismul cu derivatele lui. Era nevoie de-o diversiune de mare amploare care trebuia „fundamentată" teoretic, a cărei aplicare trebuia făcută metodic, la scară mare, cu „acurateţe". Aşa au apărut lagărele de concentrare. Aşa, în România, care nu era nici pe departe atît de „metodică", dar nici atît de crudă ca modelul ei, pentru evrei a fost creată o formă de umilire: munca forţată. Era prima oară cînd noi, cei din Regat, aveam şocul problemei naţionale, un şoc provocat, impus. Nici eu, nici Gheorghe, nici prietenii noştri, Daniel şi Matei Şerban, nu ne-am lepădat de Iancu Stein, prietenul nostru; iar eu, de Ruth, colega mea, nu m-am lepădat niciodată şi n-am făcut nici o taină din faptul ăsta, nici măcar pe vremea legionarilor. Momentul acela, al creării unei false probleme naţionale, a fost momentul cînd am început să mă gîndesc la problema evreiască. în ţara asta, erau atîţia oameni de alte naţii decît românii; voi, pentru mine, eraţi însă minoritatea cea mai demnă de interes, cu cel mai complicat trecut, cu cea mai complexă şi mai tulburătoare psihologie: plini de complexe de superioritate şi de inferioritate-n acelaşi timp, avizi de-a vă asimila, avizi de-a vă amesteca sîngele cu naţii mai noi, mai 277 CINCI
ILEANA VULPESCU
brutale şi mai viguroase fizic; şi-n aceiaşi timp, conservatori, închişi în propria castă şi temători de amestec; dornici să prindeţi rădăcini într-un loc şi-n acelaşi timp cu un nestins dor de ducă; voi eraţi cei mai tulburători, fiindcă nu eraţi o minoritate doar printre noi, eraţi o minoritate a lumii-ntregi, fiecare ţară avea evreii pe care-i merita — cum spunea Nathan der Weise — fiindcă oricît de-nchişi în voi şi-ntre voi aţi fi trăit, primeaţi şi pecetea neamului în sînul căruia trăiaţi. în 1916, toţi cetăţenii români apţi de armată merseseră pe front, fără nici o discriminare. Tatăl lui Iancu Stein a murit în 1916: ostaş român, căzut pe front. Dacă o naţie vrea să asimileze minorităţile naţionale existente-n sînul ei trebuie să nu facă nici o deosebire între cetăţenii ei. Venirea lui Hitler la putere era primul mare moment de discriminare în sînul popoarelor. Războiul a trecut, nazismul şi derivatele lui au fost înfrînte. Ceva s-a schimbat însă în psihologia oamenilor. De pildă, eu, Daniel şi Marina Şerban, care sîntem prieteni ca fraţii cu Iancu Stein, simţim cum ceva, mărunt în aparenţă, s-a schimbat în comportamentul nostru faţă de Iancu ». «Ce anume ?», întrebase Mărio cu aviditate. « înainte de '39, între noi — prin noi înţelegîndu-i pe Iancu şi pe Marioara, nevastă-sa, pe Daniel şi pe Marina, pe Gheorghe şi pe mine — era o adevărată-n-trecere: cine spunea cea mai bună anecdotă, banc cum se spune acum, cu ovrei. Astăzi, fără să ne fi vorbit între noi, nici eu, nici Daniel, nici Marina nu mai spunem nici un banc cu ovrei în faţa lui Iancu, aşteptăm să ne spună el nouă şi el ne spune mereu ». « De ce ? Aveţi impresia că s-ar supăra ? Din cîte mi l-ai descris, pare un tip spiritual, în stare să treacă peste-asemenea lucruri », « Nu e vorba de el, e vorba de noi. Deşi ne numă-CINCI 278
ARTA CONVERSAŢIEI răm printre cei care-au luat atitudine de partea evreilor în vremea prigoanei, avem un sentiment ciudat al culpei ». «Culpă ? De ce ?», « Mărio, dacă poporul tău într-o zi ar face o nedreptate altui popor, tu, care n-ai avea nici o vină, totuşi nu te-ai simţi deloc, dar deloc vinovat, într-o zonă obscură a spiritului, la limita între logică şi sentimente ?». «Cred că da. înţeleg acest sentiment al vostru, de oameni cinstiţi. După '44, majoritatea dintre noi s-au repezit în ideologie şi-n posturi. Să ştii că şi eu simţeam o jenă — „la limita dintre logică şi sentimente", cum spui tu — pentru acest fapt, iar jena mea a crescut proporţional cu numărul celor care pleacă. Poate-ai să mă-ntrebi: „Atunci de ce pleci şi tu V*». «Mărio, spui că v-aţi repezit în ideologie şi-n posturi. Un om care-a trecut printr-o mare spaimă, o vreme are un comportament destul de ciudat, dacă n-ai ţine seama de spaima prin care-a trecut. Mie nu mi se pare nefiresc ca nişte oameni care-au fost atîţia ani înspăimîntaţi şi umiliţi, pe lîngă spaimele şi umilinţele a două mii de ani de peregrinări, în clipa cînd îşi pot reveni din spaimă şi din umilire să fie cuprinşi de-un elan, de-o dorinţă, de-o exuberanţă, de-un fel de beţie de-a vrea să arate cine sînt şi ce pot. Mintea voastră mobilă şi ascuţită, în stare să creeze sisteme filozofice, să asimileze şi să explice sisteme filozofice, se avînta într-o ideologie faţă de care românii se arătau reticenţi. Această ideologie era echivalentă pentru voi cu trîm-biţele care dărîmaseră zidurile Ierihonului, ea vă mîn-tuise de nazism. Posturile nu le-aţi luat singuri: ele v-au fost date; vi le dădeam noi, din acel sentiment de culpă despre care ţi-am vorbit. Atîţia ani de spaimă şi de umilire trebuiau plătiţi într-un fel». « Dacă toată lumea ar gîndi ca tine... ». « Mărio, nimic pe lume nu e mai simplu şi mai simplist decît să fii anti-ceva ca 279 CINCI
ILEANA VULPESCU
lăutarii după ureche, fără un fundament logic, „logica supremă" fiind de tipul: „Nu vorbesc cu tine, oftico-sule!". Multă lume citeşte istorie, toată lumea trăieşte istoria, puţină o-nţelege. Un om nu poate fi considerat doar la un moment dat al existenţei lui. Nici un popor nu poate fi judecat suspendat într-un singur punct al istoriei lui. Despre noi, românii, cîţi nu spun că sîntem ca trestia ? fără să se gîndească ce s-ar fi-ntîmplat dac-am fi fost rigizi ca stejarul. Dacă popoare ca voi şi ca noi mai sînt în viaţă — sînt pentru că sînt aşa cum sînt. Sîntem prea intransigenţi cînd îi judecăm pe alţii şi prea concesivi cînd ne judecăm pe noi înşine. Eu am înţeles istoria poporului vostru, am înţeles-o totdeauna, iar ce-nseamnă să ţi se lipească o etichetă înţeleg din ce în ce mai bine, înţeleg din ce în ce mai bine ce-nseamnă să fii minoritar, iar la mine e şi mai trist: să fii considerat minoritar în propria naţie — „chiabur-duşman de clasă" ». « Lucrurile nu stau pe loc, Smaranda. în cîţiva ani, n-o să mai fie-aşa ». « „Les revolutions qui viennent tont venger / Font un bien eternei dans leur mal passager", zice poetul. Numai că, vezi, cum pe bună dreptate spuneai tu, avem doar o viaţă şi de multe ori ea nu-i atît de lungă încît s-apucăm să vedem toată desfăşurarea unui proces istoric. Mi-e teamă că pînă să se revină asupra unor exagerări — cum vor fi numite cele ce se-ntîmplă acum — părinţii mei au să moară, departe de casa lor, printre străini. Degeaba-i mai dai cuiva „după moarte cal de ginere", cum spune-o vorbă... ». «Smaranda, vrei să rămîn ?», «Aş fi vrut să rămîi dacă n-ai fi avut niciodată gîndul să pleci. Cum aş putea să-mi iau răspunderea de-a te face să alegi ceva numai pentru că acel ceva este ceea ce-am ales eu ? Nimeni n-are dreptul să aleagă pentru altul, oricît l-ar iubi ». « Şi-n sinea ta nu-mi dai dreptate ? ». CINCI 280
ARTA CONVERSAŢIEI «O dată, la un rabin, vestit pentru-nţelepciunea cu care judeca pricinile şi cu care-mpărţea dreptatea, se duce şi Iţic să asiste la o judecată. îl ascultă rabinul pe-ntîiul împricinat, se gîndeşte şi zice: „Ai dreptate l"; îl ascultă şi pe-al doilea-mpricinat, se gîndeşte şi zice: „Şi tu ai dreptate!". „Rabi — zice-atuncea Iţic al nostru — dar nu se poate să aibă şi unul şi altul dreptate !". „Şi tu ai dreptate !" îi spune rabi lui Iţic ».
— Pavele, n-ai adormit ?
— Cum s-adorm ?
— Ţi-am spus povestea asta fiindc-am simţit nevoia să-1 evoc pe Mărio cuiva. E, cred, singurul bărbat pe care 1-a iubit Mama, singurul în afară de Tata. La cîteva luni după ce Mărio a plecat, nenea Daniel i-a spus într-o zi Mamei: «Am crezut, la un moment dat, că ai să te măriţi cu Mărio Sidalgo. De ce v-aţi despărţit ? ». « Din motive ideologice ». «De cînd faci tu politică ? ». « De două mii de ani, pe puţin, tot neamul meu cel viu şi cel adormit face politică şi eu la fel ca ei: stăm aici», i-a răspuns Mama, şi-a făcut semn cu mîna spre pămînt. Cînd m-a cerut pe mine de nevastă francezul despre care ţi-am vorbit, am întrebat-o pe Mama: «Ce-ai zice, Mamă, să mă mărit cu franţuzelul ? », ca să văd ce zice şi mai ales ca să aflu ce se petrece-n sufletul ei în legătură cu Mărio. «Tu faci cum crezi, dar dacă mă-ntrebi ce cred eu...
ARTA CONVERSAŢIEI Eu cred că nu e bine să te măriţi cu un om necunoscut, mai ales cînd e şi străin, pentru că tu nu faci parte dintre femeile-acelea care nu se mărită cu un bărbat, ci cu un paşaport şi cu o ţară; tu eşti un om cinstit, nu o tînără de virtute „categoria pană", din acel lot care se-auto-exportă, spre fericirea unor bărbaţi naivi de prin alte părţi. Şi-nainte de război pleca lumea din ţară să-şi încerce norocul în altă parte, dar nu se rupeau punţile ca acum. Acum, o asemenea plecare e un drum fără-n-toarcere, e-o hotărîre prea gravă ca să fie luată la repezeală. De fapt, ştiu că n-ai nici un gînd să te măriţi cu franţuzelul; vrei doar să mă-ncerci. N-am plecat noi de-aici acum douăzeci şi ceva de ani! Cum ai să pleci tu, acum ? ! Bat la maşină de peste-un sfert de veac, pentru ca fata mea să fie intelectuală: a doua generaţie de intelectuali din neamul nostru. Tu ştii ce-nseamnă asta: crezi că ei, acolo, ar înţelege ? Pentru ideea asta, eu n-am plecat de-aici cu un om pe care-1 iubeam; mi-ar fi atît de greu să ştiu că fata mea pleacă de-aici cu un om pe care nici măcar nu-1 iubeşte. Tot ce-am făcut în anii ăştia mi s-ar părea inutil dacă tu n-ai fi-nţeles esenţa acestui efort, ca să nu-1 numesc sacrificiu». M-a sărutat pe frunte şi-a adăugat, zîm-bind: « Tradu-i, cum te pricepi mai bine, vorba noastră: „Ia-ţi petic din gunoiul tău!", şi-o să-nţeleagă ». Mărio a plecat, viaţa noastră s-a redus din nou la micul falanster din care plecaseră şi Haimovicii. Mama — cu maşina ei de scris, eu — cu şcoala, doamna Gavrilovici — cu zarzavaturile-n Obor, Marilena — cu « artele liberale », familia Fekete, tată, mamă, copil, cei mari — cu slujba, iar băiatul — cu Facultatea, aproape că nu-i vedeam. Seara, Marilena venea la noi, la «lecţia de cultură generală », cum zicea ea, ora cînd Mama mă-nvăţa greacă, latină şi engleză, urmată de «colocvii libere», cînd 283 SASE
ILEANA VULPESCU
Marilena şi cu mine o-ntrebam şi ea ne răspundea, ore cînd ne vorbea despre muzica pe care-o ascultam la radio, ore cînd puneam la picup discurile cumpărate din Talcioc, cînd Mama ne-nvăţa că, pe lîngă bucuriile materiale-ale vieţii — care nu erau de dispreţuit, dar care nu fuseseră, nu erau şi poate multă vreme n-aveau să fie la-ndemîna tuturor — erau bucurii pe care nişte fiinţe alese le dăruiseră lumii-ntregi. Mi-1 închipuiam pe Johan Sebastian Bach cîntînd singur într-o catedrală pustie şi transcriind pe portativ fructele geniului său pentru a le trimite în aer peste veacuri pînă la mansarda noastră; mi-1 închipuiam pe Beethoven, chinuit de surzenie, chinuit de geniul care nu-i dădea pace pînă ce nu se vedea transpus într-un fluviu de sunete care să se reverse peste omenire, şi-mi trecea prin minte că un gînd al lui măcar, o notă ne erau adresate nouă, trimise către-o mansardă. Atunci, în Cercului, am înţeles că, în jocurile ei incalculabile, natura organiza la fel de riguros materia şi spiritul. Zbuciumul prin care trecuse materia pînă să ajungă la formele defmite-ale speciilor poate fi egalat numai de cel prin care trecuse pentru ca, în lumea raţională, să creeze geniul. S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului. Pavele, aş fi vrut să am o cultură umanistă profundă, metodică. Am şi eu din cît am tras cu urechea la Mama; ce-am reţinut din conversaţie. Tu ştii ce grea e Facultatea noastră şi ce grea ni-i meseria. Şi-apoi, cînd ajungi să-ţi cîştigi singur existenţa. .. Şi s-o mai cîştigi şi pe-a altora — e mai greu s-o mai iei metodic, ca la şcoală, sau cum ar trebui să fie la şcoală, şi să-nveţi ce n-ai învăţat cînd ar fi fost vremea de-nvăţat. De cîte ori citesc o carte cu mai multe trimiteri, cu mai multe aluzii — la cultură, evident — ŞASE 284
ARTA CONVERSAŢIEI simt cît de precară este instrucţia mea, dar nu mă las pînă nu-nţeleg tot: mă uit prin enciclopedii, îl mai întreb pe nenea Daniel, îl mai întreb pe nenea Matei, pe nenea Iancu. Deci, despre-o cultură temeinică, metodică, nu poate fi vorba, în ceea ce mă priveşte. Sînt un medic oarecare şi nicidecum un om de cultură. Un lucru însă a reuşit să facă Mama din mine şi să fac şi eu din mine: un om care are-o mentalitate de om de cultură: respect pe cel care-o creează, respect pe cel care-o răspîndeşte, respect pe cel care-o respectă. De cînd e lumea şi pămîntul, există o categorie sufletească de oameni puşi pe căpătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare-n care cred şi căreia i se-nchină, pentru că — ce e drept nu-i păcat!
— banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, ei n-are miros şi deschide toate uşile. Şi cum omul
— spre deosebire de-animale, mănîncă mai mult decît pentru a-şi astîmpăra foamea, bea mai mult decît pentru a-şi astîmpăra setea, face amor nu numai pentru a-şi reproduce specia, ucide cu premeditare fără să-şi mănînce victima — acumulează mai mult decît ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelşugat, e rapace pentru că acumularea îi dă senzaţia de siguranţă şi de superioritate asupra altuia. Asta dovedeşte cît de puţin evoluează mentalitatea oamenilor. Printre-aceşti cumularzi de bunuri materiale sînt unii care-au trecut prin război, prin bombardamente, prin cutremure, prin revoluţie, prin tot ceea ce-ţi demonstrează că poţi pierde totul într-o clipă, şi n-au învăţat nimic. Mereu sînt pline ziarele de milionari care nici măcar n-au ce face cu milioanele, fiindcă-ntr-un regim socialist investiţiile particularilor sînt limitate. Şi cîţi milionari or fi pe care nu-i ştim, pe care nu-i publică ziarele! Un milion! — nici măcar n-am calculat de cîte ori încape salariul meu în-285 ŞASE
ILEANA VULPESCU
tr-un milion. Ştiu doar că salariul meu este de două ori cît al unei femei de serviciu şi-n cel mai fericit caz cît bacşişul lunar al unei manichiuriste!
— Din păcate, milionari sînt şi printre medici!
— Pavele, jur că n-am primit, cît am lucrat în spital, un leu de la nimeni. Primeam flori, am primit de două ori cîte o cutie de bomboane şi, o singură dată, o sticlă de şampanie de la fratele unei colege de grupă, care mi-a spus că dacă n-o primesc dă cu ea de pămînt în faţa mea. Din bomboane, am tratat pe toată lumea, iar şampania am băut-o seara, la gardă, cu asistentele.
— Cred că pentru asta colegii nu te iubeau cu pasiune.
— Ţi-nchipui! Cînd iubiţii mei şefi, Verzeu şi Voicu Marin, m-au mătrăşit de la chirurgie, nenea Iancu Stein m-a luat pe după umăr şi mi-a spus: «Ce-ţi trebuie ţie chirurgie ? Ca să-ţi bată mereu inima pentru fiecare om pe care-1 operezi ? Peste tot e concurenţă, dar la chirurgie — mai mare ca oriunde. Măcar dac-ai lua bani! Dar dacă tot ai făcut legămînt de sărăcie, ca mine şi ca nean-tău Daniel, măcar alege şi tu ceva mai odihnitor. Nu vezi cum se uită toţi la Daniel şi ia mine, ca la nişte debili mintal: profesori, oameni bătrîni, fără casă, fără maşină, fără vilă, spune şi tu, doi idioţi bătrîni! De ce să strici tu socotelile la atîta lume care-i pusă pe treabă: care-pe-care şi cît-pe-cît ? !», Mă gîndeam cîtă vreme am să rezist legămîntului de sărăcie, cît aveam să rezist ispitei de-a primi plicul care mi se-ntindea. Mă gîndeam şi mă temeam că, într-o zi, înainte de chenzină, cu punga debilă şi cu moralul scăzut nu numai din cauza pungii anemiate, ci dintr-o mie de alte cauze, mi-era teamă că-ntr-o zi de asta de «avitaminoză» pecuniară şi spirituală să nu iau plicul care mi se-ntindea, fiindcă primul ŞASE 286
ARTA CONVERSAŢIEI plic conta, restul aveau să vină de la sine. Excomunicarea mea din parohia lui Verzeu îmi rezolva o problemă de conştiinţă, gravă ca orice problemă de conştiinţă pentru cel ce are conştiinţă: mă scutea de tentaţie. Doctorul Staicu şi cu mine eram singurii care nu primeam bani şi nici echivalentele lor. I-am spus o dată lui Staicu: «Domnule doctor, cum de nu luaţi bani, nu vă tentează ? ». « Ba mă tentează-al dracu', dar vreau să nu mi se poată reproşa nimic. Pe omul curat nu-1 ai cu nimic la mînă». «Deci, această atitudine face parte din planul dumneavoastră de mărire ? ». « Dacă vrei... Uiţi că sînt secretar de partid ? ». « Spitalul ăsta a mai avut secretari de partid şi luau, mulţumesc lui Dumnezeu, cu amîndouă mîinile ». « Era momentul să vină unul care să nu mai ia. Dar tu de ce nu iei ? Din cauza mea ? De mine să nu te sfieşti: ia — dacă-aşa-ţi cere metabolismul». « Eu nu iau din principiu. Un om e destul de nefericit că e bolnav. Să-i mai iei şi banii... ». «Printre „nefericiţii" ăştia ai tăi sînt unii de le-aş lua şi măselele. Le-aş lua cinzeci de mii pentru-o apendicită, pastile mamii lor de tîîhari! Dintr-ăştia, unu' măcar nu operez ! îi trimit la Georgescu, la Avram eseu, la Oprişan... ». « Care le iau două-trei-patru mii — ca la toată lumea!». Cînd te gîndeşti cîte plocoane primesc unii «tovarăşi», oploşiţi prin posturi, cît cîştigă, prin muncă « cinstită », nişte responsabili, zău că le-ai lua cinzeci de mii de-o apendicită, tu, chirurg care n-ai nici trei mii pe lună !
— Eu, ca unul mai mărunt ce stă şi se uită, am început să-mpart breasla noastră-n specii...
— Şi-n încrengături.
— Rara avis in terris: mai întîi, cei care nu iau, zise Pavel îndoind degetul mare de la mîna stingă. 287 ŞASE
ILEANA VULPESCU
— Noi, pe-aici pe la Bucureşti, le spunem « ornito-rinci», deci,  « fosile  vii — monumente-ale  naturii».
— Apoi, destul de rari şi-aceia, avis semi-rara, cei care te-ngrijesc la fel de bine şi dacă le dai şi dacă nu le dai. Din această specie, se detaşează o-ncrengătură specială: a celor care iau de la cei care au şi dau celor care nu au, care merg să vadă pacienţi un' ş-a luat dracu' noapte bună, fără un creiţar, ducînd de multe ori şi medicamente, pe care le plătesc din banii celor care au. Apoi, genul comun, avis vulgaris, care nici nu se uită la tine dacă nu dai.
— Pavele, eu fac parte acum din «încrengătura» celor care şi dac-ar vrea tot n-ar avea de unde lua, deci, pot să judec ca şi cînd aş fi complet afară din cauză. Dealtfel, să ştii că sînt destui practicieni, nu dintre cei mai buni, care se uită la laborator şi la cercetare ca la nişte deşeuri ale medicinei, ca la unii care sînt acolo fiindcă n-ar fi fost buni în altă parte, ei neavînd în vedere că, pe lîngă unii care sînt mediocri şi azvîriiţi acolo de soartă, în laborator sînt oameni care caută cu pasiune, unii — cu disperare, acei puţini şi aleşi, de la care ţîşneşte rar şi avar lumina, ca-n absolut toate domeniile de-activitate umană. Eu, deci, pot judeca fără părtinire, ca unul din afară. Dacă mîine aş avea nevoie de-un doctor, de-un chirurg mai ales, nu mi-ar face mie, pacient, nici o plăcere să ştiu că doctorul vine la spital după ce-a aşteptat o jumătate de oră un mijloc de locomoţie-n comun, într-un picior pe scara vehiculului, ţinîndu-se ca vai de lume cu-o mînă de-o bară de care te-agăţi în urma unei selecţii naturale nemiloase, fiindcă dacă nu dai, «tare şi cu forţă», din coate, şi nu-i dai la o parte pe cei slabi, n-ai nici o şansă, călcat pe picioare, cu mîinile-nţepenite, cu o dispoziţie să nu ŞASE 288
ARTA CONVERSAŢIEI mai vorbim ! Eu, pacient, vreau un doctor care să vină la slujba lui cu maşina, vreau să vină odihnit şi bine-dispus şi nu făcut Dunăre pe lume şi pe viaţă, încît, cînd dă cu ochii de tine să-şi zică: «Şi dacă moare, parcă ce pierde ? », avînd încă-n urechi replici de felul:«Unde mă-ta te-mpingi, boule, ce, eşti chior ?! » sau « Dacă nu-ţi place, de ce nu-ţi iei maşină mică?», replici care nu sporesc buna-dispoziţie-a nimănui, dar care nu trebuie să scadă moralul unui om al cărui obiect de muncă e viaţa oamenilor. Doresc un medic care să fie-abonat la cît mai multe publicaţii de specialitate, pe care să le poată citi liniştit acasă, în pijama şi-n papuci, şi nu pe-apucate, de la biblioteca spitalului, dacă-n mod fericit biblioteca este abonată la asa ceva: doresc un medic care să-si permită să-şi cumpere un tablou peste care să-i fie drag să-şi plimbe ochii dimineaţa cînd se scoală, cu cîteva obiecte frumoase-n casă, cu un spaţiu al lui şi numai al lui, în care să nu dea buzna aci copiii, aci soacra, aci nevasta; doresc, pe scurt, un medic care să-şi poată permite, dacă-mi dai voie, ceva mai mult decît îi oferă un salariu pînă-n trei mii, cînd ajunge la pri-mariat! Asta nu-nseamnă că-i scuz pe cei care se tocmesc ca la piaţă, la tarabă, şi care zic că dacă n-ai bani de ce dracu' mai vrei să trăieşti!
— Sînziana, şi crezi că dacă idealul tău pecuniar, în ceea ce priveşte meseria noastră, ar fi atins, lăcomia ar fi stăvilită ? Crezi ?
— Stăvilită — nu, limitată — da. Ar fi mai mulţi cei cu procese de conştiinţă.
— Nu crezi că eşti prea optimistă ?
— S-ar putea. Un lucru ştiu: nu-i poţi cere omului dacă nu-i dai ceva-n schimb. Vorbim în abstract, la modul supoziţiei, în orice caz, dacă printre medici or exista milionari, să ştii că-mi sînt oricum mai dragi 289 ŞASE
ILEANA VULPESCU
decît responsabilii-milionari. în milionul doctorului, văd cadavrele pe care le-a disecat, nopţile pe care nu le-a dormit, sufletul care i-a stat la gură ca atîţia pacienţi să nu şi-1 dea pe-al lor, un efort ne'ncetat de-a-nvăţa, de-a aplica, o muncă în care se macină trupul şi sufletul şi care-acoperă pe drept o parte din milionul acela, în milionul responsabilului şi-al altora, văd numai un animal viclean care stă la pîndă cu guşa-nfoiată şi cu ceafa-ncordată, cu ochii micşoraţi şi cu urechea ciulită după pleaşcă, după tras pe sfoară, după pus călcîiul pe grumazul altuia şi lipsa totală de respect pentru cel care nu are — asta văd. Medicul e-o fiinţă necesară şi utilă. Chiar dacă e lacom fiindcă aşa-i e specia, fără el viaţa nu e-n siguranţă. Responsabilul şi insul oploşit în posturi, ca găina-n grămadă, este-o excrescenţă, un neg, un lipom. La modestele mele pretenţii, dac-aş avea două mii pe lună mai mult, cred că mi-aş lungi viaţa. N-ar mai trebui să fac slalomul pecuniar pe care-1 fac, mai ales înaintea chenzinei. Să ştii că aşa cum trăiesc n-aş schimba însă viaţa mea pe-a nimănui. Trec prin viaţă cu gîndul la nişte valori autentice şi nu la nişte«strasuri»sociale. Mă gîndesc la meseria mea, la copiii mei, cum să fac nişte oameni din ei şi nu nişte pipiţe, mă gîndesc la tainele şi la rosturile-adînci ale vieţii şi-ale lumii, trăiesc pentru a şti şi nu pentru a avea. « Unii oameni se conjugă cu verbul „a fi", alţii cu „a avea" », zicea Mama. Eu am ales definitiv pe a fi. Cînd Mama se uita cîteodată pe fereastră, o-ntrebam: « La ce te uiţi, Mamă ? ». « La vreme — cum trece; îi măsor pasul»; şi cînd spunea cuvintele astea, pe chipul ei apărea o expresie de-o linişte, de o-nţelegere şi de
0- nţelepciune atemporală, vedeai întipărită pe chipul ei înţelegerea vieţii. Cel mai minunat dar pe care ni
1- a dat natura e gîndirea. Păcat că acordăm atît de puţin ŞASE 290
ARTA CONVERSAŢIEI timp acestei esenţe a fiinţei noastre. Cînd înţelegi viaţa, rosturile ei adînci, parcă te-ai afla pe-o stîncă de-o înălţime incomensurabilă, de unde priveşti nu cu superioritate, ci cu linişte, acea linişte-n care toate vanităţile s-au stins. Mama a fost omul cel mai senin, cel mai profund pe care l-am cunoscut, şi să ştii că viaţa mi-a făcut parte ca-n apropierea mea, a sufletului meu, să fie oameni adevăraţi, care n-aveau, deci, nimic de-a face cu superficialitatea. Mi-aduc aminte de bunică-mea. « Maică — am întrebaţ-o eu într-o zi, după ce murise Bunicul — Maică, spune cînd ţi-a fost dumitale cel mai greu în viaţă ? afară de moartea feciorilor şi-a Taicăi». « Cînd ne-au luat boii ». « Bine, dar vi-i luase şi-n timpul războiului...». «Ni-i luase, maică, da' atunci era altceva. Cînd ne-au luat boii, am simţit că mi se rupe ceva aici (şi Bunica arăta cu mîna-n capul pieptului), atunci am ştiut că s-a schimbat lumea şi că vremea noastră s-a dus, a lu' bîtu-tău şi-a mea. Ne trecuse rîndul »; şi cînd spunea cuvintele-astea, pe chipul Maicăi se citea expresia unei resemnări pornite din înţelegere. Pentru ea, boii erau elementul esenţial care lega sufletul ei de glie, simbolul întregii ei păreri despre lume. La doi ani după ce-i dusese-n Bărăgan, Bunicul a murit. S-a-ntors de la fermă, unde lucrau cu ziua, s-a spălat în mare grabă, s-a-mbrăcat cu ţoalele de moarte şi-a strigat-o pe Bunica: « Simină, aprinde-mi lumînarea că mor». Şi a murit. Mama n-a reuşit să obţină autorizaţia de-a-1 transporta-n satul lor; aveau domiciliu obligatoriu, vii sau morţi. L-au îngropat în cimitirul din satul vecin cu mărunta aşezare de chirpici încropită de cei cu domiciliu obligatoriu. în curtea Bunicii, s-a strîns~nu numai lumea din mărunta lor aşezare, venit fiecare cu scăunelul cu trei picioare, cu 291 ŞASE
ILEANA VULPESCU
strachina, cu lingura şi cu bocceaua lui cu merinde de-acasă, dar şi lume multă din satul vecin, fiecare cu cîte o boccea sau cu cîte o traistă-n mînă, afară de ce-adusese fiecare cînd venise cu lumînare la mort. De la oraş, venise nenea Daniel cu toţi ai lui şi cu Naşa-mare, cu bunică-sa, nenea Iancu Stein cu nevasta şi cu copiii. Eram cu toţii aşezaţi la mese joase ori improvizate din scînduri. Era o zi frumoasă de septembrie. Preotul terminase de binecuvîntat bucatele şi se-aşe-zase şi el în capul unei mese improvizate. în momentul de linişte care se-aşternuse, cînd nimeni nu-ndrăznea încă nici să vorbească, nici să mănînce, am auzit deodată glasul Bunicii, care stătea-n picioare-n spatele preotului, un glas trist, dar limpede şi hotărît: «Vă mulţumesc, oameni buni, c-aţi venit. Să vă fie primit tot ce i-aţi adus de l-am îngropat şi pe el creştineşte, nu ca pe-un cîine de pripas. Să vă fie primit». Apoi, fără nici o tranziţie, a luat o sticlă de rachiu şi-a-nceput să toarne mesenilor. Zadarnic am rugat-o pe Bunica să vină la noi, la oraş. Cînd ne-am despărţit, ne-a privit cu tristeţea ei înaltă şi senină şi ne-a spus ca să ne mîn-gîie: « S-a dus la locul lui. Acum i-a fost rîndul». După moartea Bunicului, reconsiderîndu-se situaţia chiaburilor, li s-a dat voie să se-ntoarcă pe la casele lor. Bunica ne-a spus că pînă nu-mplineşte Bunicul şapte ani ea nu pleacă din Bărăgan, pînă ce nu-i putea dezgropa oasele şi nu i le putea duce la Cernaţi. Şapte ani a mai rămas Bunica-n Bărăgan. Muncea la fermă de dimineaţa pînă seara şi nu mînca decît buruieni; seara, se culca o dată cu găinile ca să nu ardă lampa. Creştea cîteva găini, un porc — şi vindea tot, dar absolut tot, ea trăind ca o schimnică. Vindea şi ce-i trimeteam noi: marmeladă, biscuiţi, zahăr, ulei — că şi noi de unde era să-i SASE 292
ARTA CONVERSAŢIEI trimitem?! «Maică, ai să mori de foame», i-a spus Mama,-ntr-o zi, îngrijorată. «Am să mor cînd mi-o veni rîndul, maică. Zilele omului de la Dumnezeu sînt lăsate».
După şapte ani, am înţeles de ce se pedepsea Bunica astfel: după şapte ani, şi-a cumpărat car cu boi, a dezgropat oasele Bunicului, le-a pus într-un sicriu, le-a urcat în car, şi-a pus într-o lădiţă puţinul ei avut — trei saci de făină pe care şi-o luase ani de zile de la gură şi-un sac de colaci alături cu sicriul — şi a pornit-o, într-o zi de septembrie, din inima Bărăganului spre Cernaţi. Pe unde trecea, bărbaţii se descopereau, femei-le-şi făceau cruce, iar ea desfăcea sacul cu colaci, mereu împrospătaţi şi zicea: « Luaţi, oameni buni. Să fie de sufletul robului lui Dumnezeu — Vasile ». Se oprea-n cîte-un sat, păştea boii şi ruga cîte-un gospodar s-o lase şi pe ea să frămînte şi să coacă un cuptor de colaci de sufletul celui pe care-1 ducea din străini la locul lui din neam de neam. O chemau oamenii la masa lor şi pe lîngă colacii făcuţi de Bunica dădea fiecare cîte ceva de sufletul morţilor lui şi toţi se uitau la Bunica şi ziceau: «Brava dumitale, dadă, că duci omul să hodinească la locul lui». «Mi-o fi destul că doi feciori şi-un ginere sînt îngropaţi în ţară străină că, dac-aş fi ştiut unde să mă duc, mă duceam şi după oasele lor de le-aduceam. Ce să facem, dac-aşa au fost timpurile...».
Şapte zile au bătut drumurile oasele Bunicului pînă s-ajungă-n satul lor. Mama şi cu mine îi aşteptam pe Bunicul şi pe Bunica, aşa cum ne spusese ea, într-o duminică, la biserică. Noi venisem de sîmbătă şi cu doi fini săpasem groapa la cimitir. Cînd s-a sfîrşit slujba şi-am ieşit cu toţii din biserică, Bunica şedea-n tindă, iar carul cu boii-njugaţi, traşi la umbră,-n marginea 293 ŞASE
ILEANA VULPESCU
drumului. «Bine te-am găsit, părinte », i-a zis Maica preotului şi i-a sărutat mîna. «Bine-ai venit, Simină», a răspuns el şi-a dat cu tristeţe din cap. Mama şi cu mine i-am sărutat mîna Bunicii şi ne-am dat deoparte, fiindcă toată lumea din biserică se strînsese-n jurul ei. « Simină, Simină ! », ziceau femeile mai bătrîne, o sărutau şi-apoi plîngeau, fără nici un sunet, cu mîna la gură. « Săru' mîna, naşă », « săru' mîna, dadă », ziceau altele mai tinere, şi-i sărutau mîna. «Părinte Vasile, să-i facem acuma slujba şi să-1 ducem la loc», a zis Bunica. Şase bărbaţi au adus sicriul în tindă, Mama şi cu mine am împărţit batiste şi luminări. Am urcat din nou sicriul în car şi-am pornit-o spre cimitir. Bunica şi noi două mergeam în spatele carului, plîngînd tăcut trecutul, iar pe Bunicul doar ca pe o parte din trecut. La groapă, dintr-odată, la ultimele cuvinte ale preotului, toate femeile au început să se jelească. Toate jelaniile, dar absolut toate, povesteau viaţa Bunicului şi-a neamului său, apoi fiecare-şi povestea propria viaţă, rugîndu-1 pe Bunicul să ducă veste celor duşi din neam de cele pe care le-ndurau cei de pe pămînt. Mi-a atras atenţia un bocet domol, abia şoptit:«Vasile, Vasile, spu-ne-i lu' Dumitru că ne-a luat şi locu' din deal, spune-i c-alde Ion şi-alde Gelu s-au dus, maică, la oraş, la fabrică, dup-o pîine şi ei, şi mie mi-a căzut gardu' şi n-are cin' să mi-1 mai ridice şi mi-a mai murit şi porcu', vai şi-amar de sufletu' meu. Aşa e cînd nu mai e om la casă. Spune-i, Vasile, că nu mai am nici dinţi în gură. La ce-oi mai trăi pe pămîntu' ăsta ?». Şi la aceste ultime cuvinte s-a uitat blînd şi senin în ochii mei, cu nişte ochi albaştri, curaţi, cu-o privire nedumerită şi umilă. «Maică, maică — mi s-a adresat ea mie — multe mai are omul de pătimit pe pămîntu' ăsta! De ce-o fi avînd omul atîtea de pătimit?»... SASE 294
ARTA CONVERSAŢIEI Şi iar s-a uitat în ochii mei, bătrîna aia din sat, pe care n-o ştiam, s-a uitat cu privirea-aceea albastră, orfană şi nedumerită.
Noi am rămas pînă ce s-a azvîrlit ultima lopată de pămînt peste Bunicul. Bunica s-a uitat în pămîntul care pecetluia trecerea prin lume a Bunicului. « Te-am adus acasă, omule, acuma pot să-nchid ochii». Maica a rămas în satul lor pînă la moarte. în casa lor se făcuse grădiniţă. I s-a dat şi ei o odăiţă, fosta bucătărie de vară şi grajdul, fiindcă la boi nu voia să renunţe. Erau mîn-dria ei. « Nouă ani am muncit pe boii ăştia. Am plecat din sat cu camionul dar ne-am întors cu carul, ca nişte oameni aşezaţi, aşa, maică... », îmi explica ea mie şi dădea din cap. în mişcarea aceea, pe care-o face atît de des ţăranul, mi se părea că văd înşirîndu-se-ntr-un lung cortegiu cel puţin două mii de ani de istorie scrisă şi, mai ales, nescrisă. Mişcarea aceea prin care ţăranul exprimă constatarea n-a fost înregistrată de nici un cronicar, de nici o carte de istorie, iar ea este mişcarea-cheie care, printr-o cinetică esenţială, de-o clipă, rezumă mii, milioane de file de istorie. Bunica muncea la gospodărie, la colectiv, « cu atelajul», cum se spune, şi, cît o mai lăsau puterile, pe la plivit şi pe lîngă casă, deşi avea vîrsta de pensie şi-ar fi putut primi cei o sută cincizeci de lei pe lună. Muncea atît cît să aibă ce mînca. îndată ce-şi termina treburile, stătea pe bancă, la poartă, cu trunchiul drept, cu picioarele strîns lipite, cu mîi-nile-n poală, ca ţăranul la fotograf. După ce Maica se-ntorsese-n sat, ne mutaserăm şi noi, Mama şi cu mine, într-o garsonieră dublă, în blocul de-alături. Tanti Surica Juster, mătuşa lui nenea Iancu Stein, ne luase-n spaţiul ei — asta, prima mişcare; apoi, trecuse contractul pe numele Mamei — a doua mişcare. Trebui' să-ţi spun că pentru «mişcările» astea, atît de 295 ŞASE
ILEANA VULPESCU
puţine la număr, Mama şi nenea Iancu făcuseră băşici în tălpi. Surica, sărmana, avea o boală de circulaţie. Şase luni a fost paralizată de ambele picioare. Nenea Iancu îi angajase o infirmieră care nu făcea mai nimic, aşa că Mama-i dăduse papucii, şi noi două vedeam de Surica. Şase luni astea cît a trăit aşa, sărmana, mi s-au părut şase mii de ani. Ştiam că avea să moară-n curînd şi-am fi vrut să facem orice ca viaţa să i se pară mai uşoară. Suporta cu-atîta răbdare, cu-atîta-nţelepciune şi cu-atîta resemnare boala că ţi se rupea şi mai rău sufletul de ea. O dată nu se plîngea. De cîte ori însă avea nevoie de ploscă, o podideau lacrimile. « De ce să mai trăiască un om dacă-a ajuns în halul ăsta ? Şi de ce să-1 laşi să se chinuie fără nici o speranţă ? Nu mai bine să-i faci o injecţie şi să nu mai sufere nici el, nici cei din jur ? Mă gîndesc la voi şi la biata Marioara, să fiţi sănătoase, ce are şi ea cu bietul taică-său, dar el cel puţin îi e tată, dar voi, săracele, de ce să pătimiţi cu mine ? Pentru o nenorocită de cameră ? ! In fiecare seară, mă rog să mă strîngă Dumnezeu mai repede, iar vouă să vă dea o viaţă uşoară şi cînd o fi să muriţi, asta peste o sută de ani, să muriţi sănătoase, nu ca mine ! ». « Tanti Surica, zilele omului de la Dumnezeu sînt lăsate, şi bolile, şi necazurile şi bucuriile », îi spunea Mama, cu vocea ei liniştitoare, şi-o mîngîia pe frunte. Biata bătrînă mişca din cap, semn că pricepea această raţiune mai presus de puterile omului, căreia de-i zici Dumnezeu, de-i zici soartă ori de-i zici natură tot atîta e. în ultimele două săptămîni de viaţă, perfect conştientă, tanti Surica a refuzat să mai mănînce. Mama i-a spus lui nenea Iancu, propunîndu-i să-i facă nişte perfuzii. « S-o lăsăm în pace. De ce să faci cu de-a sila un om să trăiască dacă lui i s-a urît, pe bună dreptate, să mai trăiască ? Eu cred că-i mare păcat să prelun-SASE 296
ARTA CONVERSAŢIEI geşti viaţa unui cadavru», a zis nenea Iancu. Surica s-a stins încet, cu pîlpîiri domoale. «Dumnezeu să aibă grijă de voi şi să vă răsplătească pentru cît bine mi-aţi făcut». Astea i-au fost ultimele cuvinte.
— Sărmana!
— Din ziua cînd îl omorîseră legionarii pe Marcel, viaţa ei nu mai avusese nici un rost. Ca viaţa oricărei mame care nu are decît un singur copil şi care nu trăieşte decît pentru-acel copil şi prin el. Şi, totuşi, ca atîţia oameni simpli, care consideră viaţa un principiu sacru, Surica trăise mai departe fără să cîrtească împotriva vieţii, fără să se lamenteze, plîngînd doar pe-ascuns, iar de faţă cu lumea, purtîndu-se ca toţi oamenii. Mergea zilnic la cimitir, la mormîntul lui Marcel, lucra-n prăvălioara ei din Dudeşti, vorbea cu oamenii, se interesa de mersul lumii, deşi pentru ea totul era egal, umbla curată, îmbrăcată cuviincios, iar din ce cîştiga dădea la nevoiaşi. Dădea bani, haine şi mai ales mîn-care. Pînă ce-mbătrînise şi-şi făcea veacul mai mult pe la nenea Iancu şi pe la soră-sa, Matilda, la ea-n bucătărie nu se terminau oalele de pe plită. «De cînd nu mai e Marcel », mi-a spus ea, într-o zi, « am trăit pentru că trebuie şi m-am gîndit să fac bine, cît pot, ca să treacă vremea mai uşor şi ca să am şi eu un rost pe lume ». Să ai un rost pe lume... Să-ţi motivezi existenţa faţă de alţii, dar mai ales faţă de tine însuţi. Unui copil orfan gîndul ăsta-i încolţeşte-n minte mai devreme decît copilului cu-amîndoi părinţii. Deşi noi, Mama şi cu mine, eram devotate Suricăi şi n-arătam prin nici o vorbă, prin nici un gest ori măcar prin vreo privire cît eram de-mpovărate de biata ei viaţă, şi nici 297 ŞASE
ILEANA VULPESCU
măcar între noi nu făceam vreo aluzie, moartea Suricăi mi s-a părut o dublă mîntuire: pentru ea şi pentru noi. Dispariţia ei ne-aducea o dilatare a spaţiului şi-a timpului din jurul nostru şi din noi. Cînd vezi cît de adaptabil este omul, cît de cameleonic la bine şi la rău, oscilezi între două atitudini: să rămîi mut de admiraţie sau mut de groază în faţa acestei lipse de limite. Relativitatea mi se pare un lucru tulburător: să nu poţi stabili un criteriu absolut de judecată, independent de ce este la dreapta, la stînga, în faţă,-n spate, în sus, în jos, un criteriu care să se poată dispensa de-un reper. Nimic nu este absolut bun sau absolut rău. După moartea Suricăi, viaţa noastră părea un paradis dacă o raportai la purgatoriul prin care trecusem. Paradisul ăsta îmi lăsa timp de gîndit. Oricît de devotate-i fusesem noi Suricăi, eram sigură că şi-ar fi dorit ca ultima strîngere de mînă înainte de-a trece dincolo să fi fost a copilului ei sau măcar a cuiva apropiat, a unei rude de sînge. Gîndul la viaţa ei mă tulbura, îmi dădea o spaimă a singurătăţii. Singurătatea mi se părea o vietate posacă şi vicleană, care te pîndeşte şi te-nhaţă cu mii de tentacule, înglobîndu-te, sugîndu-te într-o imensă masă vîscoasă, din care, apoi, nici viu nici mort, te proiectează pe-o pînză, vîscoasă şi-aceea, din care nu mai ai putere să te smulgi, rămînînd acolo, muscă imensă şi goală, etalată pe pînza unui păianjen necruţător. Cred că şi-n sufletul Mamei bîntuia, din cînd în cînd, spaima singurătăţii: aşa se-ntîmplă totdeauna cînd pleacă unul dintre noi, lăsînd spaţiu şi timp în urma lui.
în seara cînd s-au dat rezultatele de la admitere — admiterea la Facultate — stăteam la masă-n bucătărie, faţă-n faţă, Mama şi cu mine. « Dac-am să trăiesc să-ţi cresc şi copiii... », a zis Mama, şi-n privirea ei mi s-a părut că se răsuceau două fire: al temerii şi-al speranţei. SASE 298
ARTA CONVERSAŢIEI La o săptămînă după examen, fetele din clasa noastră, cele care luaseră examenul de admitere, au hotărît să dea o petrecere, la Alina Gherghişan, care stătea-ntr-o vilă, cu o curte splendidă. Fiecare fată trebuia s-aducă un băiat şi s-aducă ceva de mîncare. Eu am dus cred cel mai mult de mîncare: trei zile am copt la saleuri şi la cornuleţe. în schimb, m-am dus fără nici un băiat. Eu n-aveam nici un « flirt», n-aveam fraţi, iar singurii mei prieteni, Tudor şi Mihai Şerban, singurii pe care i-aş fi putut ruga să facă o seară pe cavalerii servanţi, nu-şi puteau supăra prietenele. Deşi nu pot spune c-aş fi rezemat zidurile la petrecere şi că n-aş fi dansat, m-am simţit totuşi singură-cuc. De fapt, cel mai mult am dansat cu « fraţii », căci din penurie de « flirt » — ca şi mine — două fete şi-aduseseră fraţii. La patru dimineaţa, • cînd s-a spart petrecerea, am fost condusă de-un frate şi de-o soră. Pe drum, îmi venea să rîd. «Parcă sînt din Oastea Domnului», îmi ziceam în gînd, uitîndu-mă la Virginia Aznavurian şi la frate-său, negri-tăciune, cu un păr rebel şi creţ, cu guri mari, buzaţi, coroiaţi şi cu ochelari, două ciori vigilente care păzeau benevol o pasăre alburie, de   care  n-avea nici   dracu'  nevoie:  aia eram eu.
« Cum a putut fi vreodată o vreme cînd să nu fi.avut nimeni nevoie de tine ? Azi, atîţia avem nevoie de tine, şi doctorul Şerban şi doctorul Murgu... » se gîndi Pavel şi se uită la Sînziana, pe faţa căreia se vedea ceva din zîmbetul pe jumătate pişicher, pe jumătate melancolic al tinerei domnişoare Hangan care, deşi demoralizată din « penurie de flirt», avea destul umor ca să-şi analizeze situaţia şi starea de spirit. 299 ŞASE
ILEANA VULPESCU
— Cred că la petrecerea-aceea am intrat în panică: să nu rămîn fată bătrînă.
— La optsprezece ani...
— La nouăsprezece ! Vezi, fiecare fată care venise cu băiatul ei avea un aer de om împlinit, aşezat, ceva care te făcea să te gîndeşti la un confort material şi moral. Atunci, am început să-mi privesc « critic » viaţa: o-nţelegeam, o şi aprobam, dar ea trebuia schimbată. Eu, o copilă, iubisem un adult, respingînd dragostea unui băiat de vîrsta mea («Da,  nene  Daniel, aşa era ! ».) Venise timpul « să-mi găsesc » pe cineva potrivit cu vîrsta mea şi nu doar pentru un amor juvenil, trecător, ci pe cineva cu care să mă mărit şi cu care să fac la iuţeală nişte copii, pe care să-1 şi iubesc şi care să mă iubească, trebuie să-ţi spun! Eu nu voiam doar să mă «căpătuiesc», eu voiam tot. Săraca de mine! în viaţa mea nu m-am simţit mai bătrînă şi mai fără nici un Dumnezeu ca atunci. în această «dispoziţie de spirit» m-a aflat domnul Alexandru Bujor. Eram în vacanţă la mare, la Costineşti, la coana Leana, unde mergeam al cincilea an, într-o odăiţă cu pămînt pe jos, dar curată şi cu pat bun, cu somieră, cu «Răpirea din serai» pluşată, pe-un perete (luată cu mari sacrificii de la vaporeni), cu un covor cu flori pe margini şi cu căprioară-n mijloc, pe peretele de care era lipit patul, « ca să nu tragă»; iar pe peretele de la răsărit, cu o aşa-zisă icoană, o poză de-alea-n culori de-ţi strepezeau dinţii, înrămată-n auriu, înfăţişînd Sfînta Familie: un bărbat între două vîrste, mai mult către a doua, cu barbă căruntă, îmbrăcat în ceva intermediar între fustă şi anteriu, cu aureolă portocalie, uitîndu-se cu-o privire miloagă la Sfînta Fecioară, dolofană, cîrnă, cu bust
ARTA CONVERSAŢIEI opulent — pus în valoare de-un decolteu rotund — tricotînd (aşa cum auzi!) calm, cu două andrele, ceva vişiniu, ţinînd ordonat ghemele de lîniţă sau de alt produs într-un coşuleţ de nuiele, urmărind cu o privire ovină un başibuzuc ca de trei ani, umflat cu ţeava, tot numai cute, numai guşi, demn de mama lui, cu părţile ruşinoase acoperite pudic de-un scutec în triunghi, aşezat ca-n manualele de puericultura şi-nnodat cu fundiţă-n faţă. Mă aflam, deci, în decorul tipic al odăii bune tip litoral. Mama urma să vină peste zece zile, după ce termina de făcut curăţenie mare în noua noastră locuinţă. Printre puţinele lucruri pe care mi le-am luat cu mine la Costineşti se afla şi-o copie bătută la maşină, împreună cu manuscrisul unui roman al lui Alexandru Bujor, Amiază. Alexandru Bujor stătea la Eforie, la hotel, şi urma să mă caute în primele zile, ca să-şi ia romanul pe care i-1 bătuse Mama la maşină, în ultima clasă de liceu, printre lecturile obligatorii la literatură română avusesem şi romanul Arşiţă, de Alexandru Bujor.
— Primul lui roman, nu ?
— Exact. Mama-i bătuse la maşină tot ce scrisese, îi citisem cărţile, îl admiram, dar nu-1 văzusem niciodată, nici măcar în poză. Trecuseră patru zile de cînd mă aflam la Costineşti şi Alexandru Bujor nu se arăta. Cînd plecam la plajă lăsam scris coanei Leana în ce punct puteam fi găsită: în dreapta chioşcului de răcoritoare, privind dinspre şosea.« Tot nu m-a căutat domnu-acela, coană Leano ? ». « Tot nu te-a căutat! ». Simţeam cum m-apucau un fel de draci. Parcă eram la arest: afară de două-trei ore la plajă, nu-ndrăzneam să mă mişc de sub dudul din curtea coanei Leana. Două fete din curtea vecină, studente la franceză, cu care mergeam la plajă şi cărora le povestisem de ce stăteam ca un cîine 301 ŞASE
ileana vulpescu
de pază, nemişcată sub dud, mă-ntrebau dimineaţa, cînd ne vedeam, şi seara, cînd ele se-ntorceau de la plimbare: «Ei, tot n-a venit Godot ? ». A şaptea zi, mă hotărîsem să-1 dau dracu' pe Godot şi să mă duc după amiază cu Anca şi cu Andreea, împreună cu un grup, la Mangalia. începînd « acţiunea » mea de emancipare anti-Godot, am stat la plajă în ziua-aceea, pînă la unu. Giizel, căţeaua coanei Leana, care dormea într-o gro-pineaţă sub gardul de merişor, a sărit în sus şi-mi făcea tot felul de manifestaţii de amor, de care trebuia să-mi apăr toaleta, una dintre cele trei pe care le-aveam cu totul şi cu totul. Parcă mă văd: fustă anti-jeg, că anti-jegul era ultima modă, şi' o bluză foarte decoltată, gen maiou, din pepit roşu cu alb, închisă-n faţă cu şiret, făcute de Mama şi de mine cu trei zile-nainte de plecarea mea la mare. Luptîndu-mă cu Giizel, într-o lumină care-ţi lua şi ochii şi minţile, atît era de albă şi de fierbinte, mi s-a părut că zăresc nişte picioare în continuarea celor două şezlonguri aşezate sub dud, cu faţa spre casă. Am încetinit pasul. Giizel, domolindu-şi elanul, mergea alături de mine, lingîndu-mi din cînd în cînd mîna. Eram la doi paşi în spatele şezlongurilor. « Ce n-aş da eu să mai pot avea o iluzie cît de firavă despre cineva sau despre ceva... ». Cuvintele parcă se prelingeau dintr-unul din şezlonguri, fără patetism, pline doar de părere de rău, rostite cu-o dicţie perfectă de-o voce joasă, de femeie. Eram acum la trei-patru metri distanţă de şezlonguri. Din lumina orbitoare sub care mă aflam, în umbra deasă a dudului, vedeam tremurat două forme alburii aşezate-n şezlonguri şi, la oarecare distanţă de ele, o masă pusă. «Bună ziua», am zis eu şi m-am îndreptat spre casă cu Giizel alături. « Sînteţi cumva domnişoara Hangan ? », m-a oprit o voce bărbătească. M-am întors cu faţa şi-am răspuns sase 302
arta conversaţiei «da». Dintr-un şezlong, s-a ridicat o formă alburie şi s-a-ndreptat spre mine. « Eu sînt Alexandru Bujor». în faţa mea, se afla un bărbat înalt, suplu, îmbrăcat în nişte pantaloni decoloraţi, albaştri probabil la vremea lor, cu o cămaşă galbenă, cu vreo trei nasturi desfăcuţi, care lăsau să se vadă un piept păros. Mi-a-ntins mîna dreaptă, în timp ce cu stînga şi-a dus la gură o ţigară din care-a mai sorbit un fum înainte de-a-i da drumul în ţărînă. Eu l-am lăsat o clipă cu mîna-n-tinsă-n gol, pînă să-mi trec sacoşa-n care-aveam cearşaful de plajă, un prosop şi costumul de baie, pînă s-o trec din dreapta-n stînga, nemulţumind-o pe Giizel, care dintr-odată s-a apucat să mîrîie. în vremea asta, cu ochii micşoraţi de parcă s-ar fi uitat printr-o lentilă de bijutier, Alexandru Bujor mă cîntărea cu-o privire rapidă în care mi s-a părut că zăresc o licărire pe care nu ştiam cum s-o iau: îi plăceam sau îl amuzam cu stîngăcia mea, în special în tandem cu Giizel. « Sînziana Hangan», am zis eu, cu un glas care mi-a sunat şcolăreşte şi care, nu ştiu de ce, m-a indispus atît de rău de-mi venea să-mi trag palme. « Am venit după manuscris ». în timp ce-mi vorbea şi mă privea în ochi, cu ochii lui micşoraţi, de-un albastru-nchis, cu pleoapele trase-n jos, ca ai măştii tragediei, Alexandru Bujor scotea ceva dintr-un buzunar: un plic albastru pe care mi 1-a-ntins. « Ce-i datoram doamnei Hangan ». « Mă aşteptaţi de mult ? ». « De vreo oră ». « îmi pare rău. Mama spusese că veniţi acum o săptămînă, v-am aşteptat în fiecare zi». « Am fost în Deltă. Ai mîncat ? ». « Nu, mănînc aici la coana Leana ». « Te rog să mănînci cu noi». M-am uitat întrebător. «Cu mine şi cu-o prietenă pe care-o duc cu maşina la Vama Veche. Ne-am înţeles cu coana Leana, cît ai lipsit dumneata, să ne facă un pui cu mujdei, o mămăligă, şi să ne dea şi-o 303 ' şase
ILEANA VULPESCU
sticlă de vin de la pivniţă. E bun vinul ? ». « Nu ştiu. Noi nu bem vin ». « De ce ? ». « Nu ne dă  mîna ».
Vorbisem pe-un ton cît se poate de neutru. Totuşi, am văzut din privirea lui că-i părea rău pentru-ntre-barea căreia nu-i bănuise-asemenea răspuns.
«Mănînci cu noi, da ? ». « Mulţumesc. Doar să las traista asta-n cameră». Cînd m-am întors din casă, Alexandru Bujor nu se mai afla sub dud. Din şezlongul ei, mă privea zîmbitor o cucoană cam de treizeci de ani — mi s-a părut mie — îmbrăcată în nişte pantaloni pescăreşti de-un albastru strălucitor, şi-ntr-o bluză de-o culoare stinsă, ceva între roz-veşted şi nisipiu. Părul tuns scurt, decolorat de soare, din care se detaşau cîteva suvite mai deschise, îi venea bine la tenul bron-zat, lucios şi fără nici un retuş de frumuseţe. învăţată cu Mama, care nu se fardase şi nu se coafase niciodată, îmi plăceau — şi-mi plac şi azi — femeile nefardate şi care poartă pieptănături cît mai simple. înainte ca eu s-apuc să spun vreun cuvînt, cucoana se ridicase-n picioare, făcuse un pas spre mine cu-o mînă cordial întinsă. « Ileana Sachelarie ». « Sînziana Hangan ». « Ştiu, fata doamnei Smaranda Hangan. Doamna Hangan era cea mai frumoasă profesoară din liceul nostru». «Aţi mai, apucat-o pe Mama profesoară ? De doisprezece ani nu mai este-n învăţămînt: de la Reformă. Dumneavoastră sînteţi- atît de tînără...». «Am patruzeci şi unu de ani». « Aş vrea s-arăt şi eu aşa la patruzeci de ani», am zis eu, pe-un ton plin de admiraţie. «Am încercat şi eu pe cît s-a putut să nu pun la inimă», a răspuns doamna Sachelarie, făcîndu-mi semn să ne-aşezăm în şezlonguri. « N-o mai văzusem pe doamna Hangan de cînd terminasem liceul. Ne-am mai întîlnit de-a-tunci... o dată-n '42, la Comisariatul militar, cînd am fost anunţate şi dînsa şi eu că ne muriseră bărbaţii pe ŞASE 304
ARTA CONVERSAŢIEI front, şi altă dată... prin '50—'51, la editură, cînd ne dădea domnişoara Isacsohn de lucru şi doamnei Hangan şi mie. Pe doamna Hangan n-am avut-o profesoară, dar pe domnişoara Isacsohn — eu îi spun tot ca la şcoală — am avut-o profesoară de germană». «Ruth?». «Da, Ruth». «Dumneavoastră lucraţi undeva, doamnă Sachelarie ? ». « Nu sînt angajată nicăieri. Traduc, scriu, bat la maşină, o duc şi eu... ». «Şi v-a-junge ?». întotdeauna am pus întrebări esenţiale — cum pune orice om pentru care aspectul material al existenţei are o foarte mare greutate — deşi bunele maniere spun că asemenea întrebări dovedesc lipsă de educaţie. «Cînd nu-mi ajunge, mai vînd cîte ceva». «Bine că aveţi ce!», am zis eu cu părerea de rău a celui care n-avusese niciodată ce vinde. «Am fost o fată săracă. Tata era încasator la „Salubritate". Mama a murit cînd eu aveam şaisprezece ani. Cu chiu-cu vai, am terminat liceul. A doua nevastă a tatei abia aştepta să mă vadă urnită din casă. îi părea rău şi după aerul pe care-1 respiram. Cînd am terminat liceul, n-aveam nici o speranţă să merg la Facultate şi nici Făt-Frumos nu se-arăta; se punea deci foarte acut problema pîinii. Cum eram subţirică, frumuşică, am ajuns la „Cărăbuş" ». « Ce făceaţi acolo ? », « Dădeam şi eu din fund ca toate celelalte, cîntam cîte un cupleţel, îmi terminam „programul", îmi scoteam sulimanurile de pe faţă şi-o zbugheam spre mansarda de pe Schitu Măgureanu (unde-a-junsesem de cînd plecasem din Tei, de la tata), ca să scap atenţiei colegelor care mîncau (măcar din cînd în cînd — unele, altele — mereu) la „Capsa", şi care mă socoteau o tîmpită că trăgeam mîţa de coadă cu bănuţii cîştigaţi pe „artă", în loc să răspund bileţelelor pe care le primeam din sală şi să-mi găsesc şi eu un „elefant", că dacă-mi era să fac „pe sfînta, de ce dracu' nu mă 305 ŞASE
ILEANA VULPESCU
făcusem croitoreasă, funcţionară, dactilografă ?", cum mă moraliza Lili, decana de vîrsta şi de morală a fetelor din balet. La toate invitaţiile pe care, cu-atîta spirit colegial şi creştinesc, mi le lansau fetele, mă eschivam cum puteam. într-o zi însă, Lili sărbătorindu-şi aniversarea la „Trocadero", cu mare fast, a trebuit să mă duc. Pe vremea-aceea, Lili era-ntreţinută de-un mare avocat, aşa că nu era de mirare că (ea dînd tonul în trupă) mai multe fete se „orientaseră" spre „justiţie", acceptînd „omagiile" unor avocaţi mai mari sau mai mărunţi. „Fetelor, v-aduc tot baroul de Ilfov! Acu', e-acu' 1 Vezi, sfîntă Filoftio —- asta eram eu — să vii îmbrăcată ca o mumie, nu cumva, dacă s-o uita vreunul la tine, să ghicească de ce sex eşti!". Fiindcă hainele mele de-acasă erau tot dintr-alea din care nu se ghicea de ce sex sînt, am fost îmbrăcată de trupă înţr-o toaletă din garderoba teatrului, cea mai puţin „ca la revistă", cu care la o adică s-ar fi putut îmbrăca şi-o cucoană mai excentrică. Lili m-a-nvîrtit pe toate părţile, de parcă voia să mă cumpere, şi-a dat din cap aprobator. „Toa-te-ar fi bune dacă n-ai avea aeru-ăsta de pui căzut din cuib, privirea asta... amărîtă, miloagă. Stai dreaptă, scoate ţîţele-nainte şi spune-ţi mereu: 'Sînt frumoasă, sînt deşteaptă, unul nu merită nici să-mi încheie catarama la sanda', şi-ai să mături în jurul tău, auzi ?". „Dar dacă eu nu vreau să mătur ?". „Atunci, pune mîna pe careva, dar nu pe vreunul de-ăia 'trei la franc', mărită-te şi fă-te cucoană, că stofă ai... dar, pînă una-alta, mă gîndeam că nu ţi-ar strica şi ţie să te mai înţoleşti, să mai haleşti ca lumea, să ai şi tu o pietricică-două, pentru zile-negre; că dac-o fi să-i cazi unuia cu tronc, nu se uită el la amănunte de-astea; aşa, tu ,.." ».
ŞASE 306
ARTA CONVERSAŢIEI
— Pavele, mi-o aduc atît de bine-aminte pe Ileana I Sachelarie. Nu ştiu cîte parale făcuse-n trupă la revistă, \           dar cred c-ar fi fost o actriţă de mare clasă. Nu pot
să-ţi spun cît de bine jucase rolul colegei ăleia, Lili. . .
— «Decana de vîrsta şi de morală » a trupei.
— Glasul ei limpede căpătase o răguşeaîă abia perceptibilă, vorbele — tărăgăneala unor bolovani cărora puţin le păsa încotro se duc, fizionomia — o vulgari-
i tate jumătate involuntară (amprenta lumii asupra fîşneţei
Lili), jumătate voită: faţa pe care, credea Lili, merită lumea să i-o arăţi. Una peste alta — o imensă dezamăgire convertită în ce era mai la-ndemînă: o mîn-[ care, nişte boarfe, nişte « hrană rece » pentru bătrîneţe,
şi-un dispreţ convertit în vulgaritate... Mă uitam la [ Ileana Sachelarie cu nişte ochi... şi cu suflarea tăiată.
Mă simţeam ca la teatru. Cînd a terminat « partitura » i susţinută de Lili, în privirea, pe faţa, în întreaga
ei fizionomie a apărut o clipă ceva din aerul acela ■; al puiului căzut din cuib. « Amărît ca mine, nu-i /
j Decît puiul cucului, / Cînd îl lasă mama lui». Mă uitam
î la ea şi-mi venea să plîng. Mă simţeam legată, în-
I fraţi tă cu fostul, poate şi cu actualul, pui de cuc.
« La petrecere — şi-a reluat Ileana Sachelarie povestirea — veniseră şi cîteva persoane din lumea bună: un doctor Şerban cu-o nevastă doctoriţă şi ea, foarte drăguţi şi simpatici, un alt doctor, Serafiotti, cu-o nevastă cît se poate de snoabă şi de cu nasul pe sus, şi-un văr de-al doctorului Serafiotti, un avocat Georges Sachelarie; veniseră invitaţi de-un procuror, să vadă 307 ŞASE
ILEANA VULPESCU
şi ei cum petrece demi-mondul. Deşi stăteam în colţul cel mai ferit, probabil că aerul meu de pui căzut din cuib — atît de neasortat cu atmosfera de veselie şi de carnaval din jur — i-a făcut pe domnii din „lumea bună" să mă remarce. Pe scurt, peste două luni, mă măritam cu avocatul Georges Sachelarie, în vîrsta de treizeci şi cinci de ani, eu avînd douăzeci, căruia nu-i puteam reproşa altceva decît îşi „reproşa" — vorba-vine —- şi el, dealtfel: numele mic franţuzit. Aşa era moda pe cînd se născuse el şi încă mult după aceea: pînă prin al doilea război mondial, de fapt. Domnul Georges Sachelarie m-a dat la Facultate, m-a plimbat prin lume, şi, mai mult ca orice, m-a făcut fericită. A venit războiul şi s-a dus fericirea, a noastră, a tuturor. La douăzeci şi şase de ani, am rămas văduvă ». « De ce nu v-aţi mai recăsătorit ? ». «Doamna Hangan de ce nu s-a mai recăsătorit ?». «O plăcea un inginer de la uzina „Cauciucul" — pe vremea cînd era dactilografă acolo — dar s-a gîndit omul să nu-şi strice dosarul, că bunicii, părinţii Mamei, erau trecuţi la chiaburi; şi cred că, pe lîngă stricatul dosarului, mai eram şi eu ». «Alt cui în „dosar"!». «Pe urmă, a cerut-o un avocat evreu, care mă iubea foarte mult şi pe mine şi pe care şi eu îl iubeam, dar el a plecat din ţară şi Mama n-a vrut să plecăm. Ea zice că atitudinea faţă de ţara ta face parte din concepţia generală a omului, din atitudinea lui faţă de viaţă». «Şi dumneata ce crezi ? ». « Vă spun drept că eu încă nu ştiu ce să zic. Dac-ar fi. fost după mine... eu eram cin'zeci la sută pentru plecat, cin'zeci — pentru rămas. Doamnă Sachelarie, atîtea lipsuri am îndurat, atîtea şi-atîtea, că mi se părea că dacă le poţi da cu piciorul... Dar cum eu am o-ncredere desăvîrşită-n Mama, cred că, totuşi, ea a avut dreptate». «Să fii convinsă. Eşti prea tînără ŞASE 308
ARTA CONVERSAŢIEI acum. Cînd ai să mai îmbătrîneşti, ai să-ţi dai mult mai bine seama ce-nseamnă peisajul spiritual pentru un om. O viaţă fără martorii ei este o viaţă goală... Nu m-am mai măritat fiindcă n-am mai găsit pe nimeni care să merite, din punctul meu de vedere, bine-nţeles, să-1 iau de bărbat. Nici unul care m-ar fi luat nu stătea alături de bărbatu-meu. Să ştii că nu-1 idealizez cum facem de obicei cu morţii. Era un domn ». «L-aţi iubit... ». «L-am iubit». «Şi n-aţi mai iubit pe nimeni ? ». «Ba da. Am mai iubit doi bărbaţi, dar mi-am dat seama că m-am înşelat». « Nu vă potriveaţi ? ». « între doi oameni care alcătuiesc — sau vor să alcătuiască — un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre lume. Aici nu m-am potrivit eu cu „pretendenţii"».
La ultimele cuvinte, dăduse din cap şi din umeri, mimînd regretul pentru acest eşec.
în momentul acela, ca la teatru, din bucătăria de vară, care, de fapt, era un şopron în fundul curţii, au apărut coana Leana, ducînd victorioasă o tavă pe care se lăfăia un pui rumen, şi Alexandru Bujor care-ntr-o mînă ducea un castronaş iar în cealaltă un fund de lemn pe care aburea o mămăligă bună să saturi din ea o gloată. De fundul în formă de purcel, opera plastică a lui nea Cliţă, bărbatul coanei Leana, atîrna sfoara cu care să tăiem mămăliga.
« Ei, doamnelor, v-aţi cunoscut — nu ? Aţi avut timp să puneţi şi ţara la cale». «Am şi pus-o», a zis Ileana Sachelarie, uitîndu-se complice la mine, în timp ce se ridica să aşeze lucrurile pe masă.
« Lăsaţi, doamnă, vai de mine, ce, nu sînt eu acilea... ? Dumneavoastră doar să serviţi. Sînziană, ia 309 SASE
ILEANA VULPESCU
du-te tu, mamă, şi adu sticla de vin din gîrlici». în timp ce mă-ndreptam spre gîrlici, o auzeam pe coana Leana, dînd cele mai avantajoase referinţe despre mine: « E-aşa de cuminte... cum nu să ezistă. Nu vorbeşte cu nimeni. Fete ca ea,-n ziua de azi, una la un milion... — Poftă bună », ne-a urat coana Leana, retrăgîndu-se cu un aer mulţumit, ceea ce dovedea că chestiunea financiară între ea şi domnul Bujor fusese reglată mai mult decît satisfăcător.
« Dumitale ce-ţi place ? », m-a-ntrebat Bujor înfi-gînd o furculiţă-n pieptul puiului. « Mai întîi, să vedem *ce vrea doamna». «Gusturile doamnei sînt deja testate. Cu dumneata vreau să mă lămuresc, mai ales că eşti şi invitată». « Dac-aşa stau lucrurile... mie mai mult şi mai mult îmi place tîrtiţa ». Ileana Sachelarie a izbucnit în rîs: « Să ne luăm de mînă ! ». « Trageţi a sărăcie, cucoanelor! ». « în ceea ce mă priveşte, nu trebuie să fac eforturi suplimentare», am zis eu uitîndu-mă-n ochii lui.
Am fost sigură că-i plăcuse replica mea.
« Pe lîngă „croupillon", care-nseamnă tîrtiţă-tîrtiţă, francezii îi mai zic la tîrtiţă şi „sot l'y laisse" ». Ultimele cuvinte — metafora cu care numesc francezii partea asta a păsării — le rostisem într-un glas cu Ileana Sachelarie, care bătea măsura cu palma dreaptă, de-ai fi zis că sîntem nişte eleve care-şi repetă lecţia-n cor. «Aşa că, vedeţi, îi mai avem şi pe alţii de partea noastră», am adăugat eu. «Am să mă interesez dacă tîrtiţa era apreciată şi la babilonieni, vă promit», a zis Alexandru Bujor şi s-a uitat cînd la mine, cînd la doamna Sachelarie, cu-o privire amuzat-ironică. «Sînt unele femei făcute parcă de-o mamă şi de-un tată în privinţa gusturilor », a continuat el, împărţind puiul, « Iar bărbaţii, cînd e vorba să se prostească, parcă sînt toţi făcuţi ŞASE 310
ARTA CONVERSAŢIEI de-o mamă şi de-un tată», a zis doamna Sachelarie, jumătate-n glumă, jumătate-n serios. «N-o asculta, domnişoară, că dac-o asculţi mai mult, nu te mai măriţi niciodată». «Pînă să mă mărit, oi avea timp să-mi fac şi singură o părere». «Vrei să te măriţi aşa de tîrziu ?», m-a-ntrebat Alexandru Bujor, fără să mă privească. «Oricum, nu înainte de-a-mi termina Facultatea ». « Ce Facultate ? ». « Medicina ». « Ăhăhă, paşti murgule iarbă verde ! Peste-atîţia ani de-aici încolo ! Te faci babă !». « Liceul l-ai terminat ?», m-a-ntrebat Ileana Sachelarie. «Anul ăsta. Şi-am intrat la Medicină ». «Bravo! înseamnă c-ai învăţat bine». «Deci n-ai de aşteptat decît şase ani, n-ai să fii chiar aşa de babă», a zis Alexandru Bujor pe-un ton concesiv. « Mărită-ts pe la sfîrşitul Facultăţii, că pe urmă se micşorează posibilităţile de alegere. Mai mulţi băieţi decît în Facultate n-au să mai fie niciodată-n jurul dumitale. Şi, pe urmă, cu cît trece vremea, cu-atît te hotărăşti mai greu. La tinereţe, închizi ochii şi te-azvîrli cu capu-nainte». «Multe lucruri se fac cu ochii-n-chişi».
La aceste vorbe, Alexandru Bujor s-a uitat fix la Ileana Sachelarie, care i-a răspuns cu-o privire mustrătoare.
« Cît mai stai pe-aici, domnişoară ? », m-a-ntrebat el, întorcîndu-şi evaziv privirea de la doamna Sachelarie. « Vreo lună ». « Şi-acum, doamnelor, masa e servită, să mîncăm, să bem, să ne veselim şi pe urmă om mai vedea». «Parc-aţi fi citat din Viaţa-n roz».
M-au privit amîndoi cu surprindere.
« Va să zică, m-ai citit şi tăceai mîlc, dintr-ăştia-mi eşti... ». «V-am citit şi nuvelele, doamnă. Nu v-am spus nimic, fiindcă nu ştiu dacă unui artist, cînd îl cunoşti doar ca persoană particulară, îi place să vorbească şi 311 SASE
ILEANA VULPE SCU
să-i vorbeşti despre arta lui». «Mulţi artişti cunoşti matale de-ai tras concluzia asta ?», m-a-ntrebat Bujor cu-o ironie blajină. «De fapt, în particular, cunosc bine unul singur ». « Pe cine ? ». « Pe pictorul Matei Şerban». «„Decadentul, putrefactul"», a zis pe-un ton important, pe care l-ai fi luat de bun de n-ar n fost contrabalansat de ironia din ochii-aceia albaştri, atît de expresivi, cu pleoapele cătînd în jos...
(« Ca ale măştii tragediei», rosti încet Pavel.)
«Nenea Matei zice că-n materie de „putrefacţie" şi de „decadenţă" se află-ntr-o societate foarte-aleasă: Brâncuşi, Arghezi, Barbu, Ţuculescu... ». «Da' văd că-i ştii! De la doamna Hangan, că la şcoală... Hai să mîncăm puiul că se răceşte », a continuat Bujor fără tranziţie.
Am mîncat în tăcere. Din pui, rămăsese doar o movilită de oase. Giizel venise tiptil, se-aşezase respectuos la distanţă, urmărindu-ne-atent fiecare mişcare, cu ochi umili şi rugători.
« Uite-o şi pe Zeluţa ».
Descoperind-o, Alexandru Bujor îi azvîrlea « Zelu-ţei» os după os, iar Zeluţa le prindea din zbor, de-ai fi zis că din cine ştie ce neam de acrobaţi se trăgea.
«De unde poate veni „Zeluţa" ?», se-ntrebase Ileana Sachelarie. « Nu l-am mai auzit în viaţa mea »..« De la Giizel, care-nseamnă „frumos", pe turceşte. E-o societate cît se poate de cosmopolită în ograda asta. Numai noi şi coana Leana ce mai sîntem autohtone, încolo Giizel, pui din căţeaua hogii din Mangalia, nea Cliţă... ». « Cum ? ». « Cliţă. C-l-i-ţ-ă ». « Asta de unde-o mai ŞASE 312
ARTA CONVERSAŢIEI veni ? ! ». « Eee ! Staţi slab cu onomastica, doamnă ! Dacă n-aţi auzit-o pe coana Leana făcînd arborele genealogic al Zeluţei — care pîn' la urmă reiese că „vine de se trage din neamul lui Ali-bey, de pe cînd stăpînea turcu' ", şi pe-al lui nea Cliţă, care, şi el, „de pe mamă — se trage din han-tătaru', iar de pe tată — din neam de greci procopsiţi, că de-aia-1 cheamă Temiştocle !". E ! ». « Aha ! », zisese Alexandru Bujor, uitîndu-se la mine prin paharul plin cu vin rubiniu. « Ce-nseamnă să aibă un copil o mamă deşteaptă şi cultă ! Mă uit la dumneata, Sînziana. E-adevărat că eşti deşteaptă. Dar în fiecare vorbă pe care-o spui se vede-nvăţătura, se vede copilul educat de cineva care ştie să educe. Cît de fericită trebuie să fie doamna Hangan că te are !», murmurase Ileana Sachelarie. Un amestec de regret şi de evlavie îi îngreuia privirea şi glasul, ca o aluviune.
Abia mai uitasem de panica singurătăţii prin care trecusem, şi venea Ileana Sachelarie să-mi tragă un nou semnal de alarmă, cu glasul şi cu privirea ei care pentru mine se traduceau prin «grăbeşte-te, hotărăş-te-te de la-nceput ce vrei şi-apucă-te să-nfăptuieşti, că viaţa nu stă să te-aştepte ! ».
I-am zîmbit, cu un zîmbet îmbătrînit de-nţelegere.
Alexandru Bujor s-a uitat pe rînd la noi. Şi-a pus paharul pe masă şi, printre pleoapele-acelea pe care le micşora atît de expresiv, i-a azvîrlit Ilenei Sachelarie o privire care tăia ca un brici, iar mie — o privire de zaraf care vrea să cîntărească ceva din ochi.
« Domnişoară, văd că pe doamna Sachelarie ai citit-o. Din mine ai citit ceva ?». «Tot ce v-a bătut Mama la maşină». «Deci, tot ce-am scris pîn-acum. Şi cum ţi se pare ? ».
M-am uitat intimidată la el, apoi, la ea. în ochii ei, am văzut curiozitate şi îndemn, şi-am prins curaj. 313 ŞASE
ILEANA VULPESCU
« Cînd vă citeam îmi venea să scrîşnesc din dinţi. Toate personajele dumneavoastră aleargă după ceva, cu sufletul la gură. Cînd citeam, mă surprindeam respirînd sacadat». «Bravo mie! Ia spune-mi, ce personaj ţi-a plăcut cel mai mult ?». «Panţîru-ăl bătrîn. Artistic vorbind... Uman — nu mi-a plăcut nici un personaj al dumneavoastră ». «De ce ?», m-a-ntrebat Alexandru Bujor, privindu-mă ca un profesor care-ţi pune o-ntre-bare-ncuietoare.
Ileana Sachelarie mă asculta cu gîtul încordat, atît era de atentă.
«Fiindcă nici unul nu e frumos pe dinăuntru». «Şi crezi că viaţa pe care-au dus-o i-ar fi-ndreptăţit să fie altfel, chiar viaţa-n general ? ». Eu am dat din umeri. « La urma urmei, ce ştii dumneata despre viaţă ? ». « Ce să ştiu ? Cît poate şti un copil orfan de tată, crescut cu cheia de gît, aşteptîndu-şi mama cu sufletul la gură, tremurînd la fiecare pas de pe palier, la fiecare ţîrîit de sonerie, la fiecare zgomot, şi „educat" cu foarte multă marmeladă. Cred că şi-n plasmă am marmeladă. Cam atît».
M-am uitat mai întîi în ochii Ilenei Sachelarie şi mi-am dat seama că-i venea să plîngă. M-am uitat şi-n ochii lui Bujor. Nu mai erau micşoraţi şi nu se mai vedea nici urmă de ironie-n ei.
Am început să mă simt vinovată că-i întristasem. Mama, care nu se plîngea niciodată, mă-nvăţase că nu-i frumos să-ţi arăţi rănile în faţa nimănui, ci să ţi le-oblojeşti cînd eşti singur şi chiar cicatricele să le-ascunzi de ochii lumii.
«Cînd aţi început să scrieţi Pămînt, aveaţi doar douăzeci şi unu de ani, cu doi ani mai mult decît am eu acum. Deci, nici experienţa dumneavoastră de viaţă, cantitativ măcar, nu putea fi mult mai mare decît a mea SASE 314
ARTA CONVERSAŢIEI de-acum », am zis eu la repezeală, cu gîndul să risipesc atmosfera pe care-6 creasem povestindu-mi foarte pe scurt viaţa.
« Bună observaţia dumitale cu experienţa cantitativă. Ai fost prudentă cînd ai făcut-o, fiindcă ai lăsat deschisă portiţa spre calitate ». « Cred că mai importantă poate chiar şi decît experienţa, la un artist, este structura: forma-n care, vrînd-nevrînd, se exprimă pe sine, în care, vrînd-nevrînd, îşi scoate la suprafaţă sufletul». Ileana Sachelarie vorbise cu un aer absent. Părea că-şi comunică ei însăşi această observaţie.
«Nu crezi că artistul poate să-şi depăşească eul, că arta i-1 poate şterge în operă, că artistul dintr-un artist poate fi atît de puternic încît să şteargă omul din artist ? ». « îl poate atenua, dar să-1 reducă la zero, asta niciodată!». «Să-ţi dau exemple de mari artişti — oameni mici ? », i se adresase Alexandru Bujor Ilenei Sachelarie, privind-o ţintă printre pleoapele micşorate. «Să-ţi dau exemple de micimi, de lipsuri de gust artistic la aceşti mari artişti-oameni mici, de răbufniri în operă ale imperfecţiunii lor de oameni, răbufniri ca ale unor guri de canal uitate fără capac într-un răzor de trandafiri ? »,
De data asta, vocea Ilenei Sachelarie, în calmul căreia, pînă atunci, picurase egal melancolie, resemnare, autoironizare, căpătase ceva metalic, lucios, de-o răceală care pe mine mă surprindea. Privirea ei domoală şi plină de-nţelegere — care părea o traducere a vorbei lui Montaigne, atît de plină de-nţelepciunea constatării «în lumea asta unde am văzut totul şi contrariul acestui tot», « dans ce monde ou j'ai tout vu et le contraire de tout» — privirea asta domoală se ştersese din ochii ei. 316 ŞASE
ILEANA VULPESCU
îi luase locul o privire tăioasă, care parcă stătea să-şi ia zborul din ochi şi să dea cu sabia, ca un arhanghel al răzbunării.
Deşi Ileana Sachelarie şi Alexandru Bujor duceau o discuţie de principii — discuţie în care, de obicei, omul îşi păstrează calmul, impunîndu-şi o anumită detaşare, deoarece corăbiile care se-neacă sînt ale tuturor şi-ale nimănui — mie mi s-a părut că ei doi aveau ceva de-mpărţit şi dincolo de principii. Participarea atît de vehementă a Ilenei Sachelarie îmi trezise bănuiala asta. Alexandru Bujor era permanent participant, fiindcă ironia este o formă intensă de participare la viaţă — ea traduce sau o permanentă revoltă, sau neînţelegerea a ceea ce se-ntîmplă-n jurul tău, sau un amestec între astea două, plus un sentiment de frustrare şi multe altele-ncîlcite-ntre ele ca-ntr-un ghem care nu mai poate fi descurcat. Asta zic eu acuma, că m-am făcut « mare» şi deşteaptă! Atunci, am avut impresia — o impresie subterană, ca orice avertisment venit din straturi prelogice — că Alexandru Bujor era unul din cei doi bărbaţi pe care-i iubise Ileana Sachelarie şi-a căror concepţie despre lume nu fusese ce s-ar fi aşteptat ea să fie. Unul din cei doi cu care n-o brodise. în acelaşi timp, din privirea ei lucidă şi tăioasă, care mătura orice urmă de lirism, înţelegeam că Ileana Sachelarie nu era un om care să poată fi prostit. îţi crea, cu bună-ştiinţă, iluzia că putea fi prostită, uneori poate că-şi crea chiar ei iluzia asta — fiindcă, la un moment dat, lipsa oricărei iluzii începe să te obosească dar, de fapt, pe un fond de bunătate adevărată, logica, acest duşman de moarte al euforiei, ţîşnea din fiinţa ei: un recif într-o mare liniştită şi netedă ca o farfurie de supă. Netezimea ŞASE 316
ARTA CONVERSAŢIEI blîndeţii ei melancolice ca şi ascuţimea lucioasă a răcelii ei, haina asta cu două feţe — pe care-o schimba de pe-o parte pe alta cu-o iuţeală de prestidigitator, faţă de calmul jucat al lui Alexandru Bujor — mă făcea să bănuiesc că ea pusese punct legăturii lor, încetînd să-1 mai iubească sau impunîndu-şi să nu-1 mai iubească, în timp ce lui, poate şi din orgoliu, nu-i trecuse. El o mai iubea. O iubea cu ciudă.
« Nu te contrazic acum fiindcă ar dura prea mult şi trebuie să mai şi plecăm, plus că speriem fata asta », zisese Alexandru Bujor pe-un ton neaşteptat de concesiv, uitîndu-se la mine de jos în sus, cu privirea filtrată printre pleoapele-nchise pe jumătate.
I-am condus pînă-n capătul uliţei unde-şi lăsaseră «Pobeda » — « Pobeda »lui Alexandru Bujor, cum aveam să aflu mai tîrziu. Pînă-n seară, Ileana Sachelarie trebuia s-ajungă la Vama Veche, la o veche gazdă a ei, iar Alexandru Bujor — la Eforie, la hotel, unde-avea de gînd să stea toată vacanţa. Trebuie să-ţi spun că, pe vremea-aceea, Eforia era cea mai elegantă staţiune de pe litoral, iar « Pobeda » — cea mai elegantă, dacă nu chiar unica, marcă de maşini din ţară.
Cînd ne-am despărţit, Ileana Sachelarie mi-a ţinut lung mîna-n mîna ei. Mi-a luat apoi capul între mîini, s-a uitat la mine cu privirea plină de nostalgie şi de compătimire cu care ne uităm uneori la oameni mult mai tineri decît noi, şi m-a sărutat pe frunte.
— Nostalgie şi compătimire ! ciudat aliaj, zise Pavel.
— Nostalgie pentru tinereţea rămasă-n urmă, acel timp fericit, animat de speranţe şi de idealuri. Com-317 ŞASE
ILEANA VULPESCU
pătimire pentru tot ce se poate-aşterne-n faţa unui om tînăr: erori, amărăciuni, dezamăgiri, dureri, adversităţi, eşecuri. în privirea, în zîmbetul ei, chiar şi-n sărutarea ei maternă — mi s-a părut că citesc o prevestire pentru viitorul meu. M-am simţit brusc foarte tristă si, ca un gest de salvare, am strîns-o pe Ileana Sacheîarie-n braţe. în timp ce-mi pătrundea-n nări mirosul ei frumos, de parfum bun pe-un corp proaspăt spălat, am simţit imperios nevoia să-i pun o-ntrebare.
(Pavel se uită la Sînziana cu ochi plini de curiozitate.)
« Aţi vrea să mai aveţi vîrsta mea ? », i-am şoptit eu la ureche, ca pe-o mare taină.
M-a apucat cu mîinile de umeri, a pus oarecare dis-tanţă-ntre noi, s-a uitat la mine cu-o admiraţie de parcă cine ştie ce minune-aş fi spus, şi cu-o voce la fel de tainică, pe cît fusese-a mea, vocea cu care spui ceva ce nu trebuie să afle nici vîntul, mi-a şoptit la ureche: «Nu! Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas ». îmi spusese vorbele-astea dintr-o suflare. După o scurtă pauză, în care mie nici să clipesc nu-mi mai venea, i-am auzit din nou şoapta: « îţi urez din suflet ca la anii pe care-i am eu acum să gîndeşti altfel decît gîndesc eu ».
«Ei, v-aţi transmis formula bombei ? Aţi hotărît şi unde s-o puneţi ? », ne-a-ntrebat Alexandru Bujor, cu-o ironie blajină de parcă voia să spună: «Săracele, ce să le faci ? Zi-le femei, şi pace».
Ileana Sachelarie s-a urcat în maşină. Alexandru Bujor s-a uitat la mine cu-o privire foarte serioasă, în timp ce-mi lua mîna şi mi-o ridica pînă la gură, abia atingîndu-mi vîrful degetelor — de parcă s-ar fi temut ŞASE 318
ARTA CONVERSAŢIEI să nu le spargă. Am fost sigură că mi-a sărutat mîna ca să-mi facă plăcere, ca să-mi dea importanţă. M-am simţit măgulită.
— îţi dai seama cîtă minte aveam!
— Cîtă să ai ? Cîtă are orice fată cuminte la nouăsprezece ani.
- Cuminte şi nedusă-n lume. O dată fusesem şi eu la o petrecere: ţi-am povestit. Acolo, pentru prima oară-mi sărutase cineva mîna: unul dintre băieţii cu care dansasem. Dar acolo, la dans vreau să zic, asta făcea parte din obicei, pe cînd din partea domnului Bujor Alexandru, autor din bibliografia obligatorie de la română, vezi tu, Pavele, asemenea gest era cu totul altceva!
— Pavele, poate c-ar trebui să mă opresc, mi-e şi ruşine de cît am vorbit...
— Te rog, nu te opri, te rog.
— Nu ştiu cît de interesantă poate să-i pară cuiva povestea unei vieţi... a unei vieţi care nu are nimic spectaculos.
— Majoritatea oamenilor duc o viaţă nespectacu-loasă. Nici la teatru nu ne ducem în fiecare zi. «Spectacolele », adevăratele « spectacole » ale vieţii noastre ni le ştim fiecare-n parte. Să ştii că-mi place s-aud povestea vieţii oamenilor, chiar cînd ei sînt alţii decît Sînziana Hangan. După ce-mi termin programul, mai trec o dată să-mi văd pacienţii, ca să-i aud vorbind, ca să-i provoc să vorbească. Şi-ntr-o carte, şi-ntr-un ziar tre-319 ŞASE
ILEANA VULPESCU
buie să ştii să citeşti printre rînduri, dară-n oameni...
— în oameni ?
— Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decît un roman-fluviu, o privire — mai mult decît o bibliotecă.
— în mine ce citeşti dincolo de vorbe ?
— De, Sînziană, ce să zic... ? Viaţa ta de pîn-acuma parcă n-ar fi fost tocmai o paradă a norocului. Dar să ne-ntoarcem la autorii din bibliografia obligatorie ...
— Ţi-am descris amănunţit întîlnirea mea cu Ileana Sachelarie, mai întîi, pentru că Ileana Sachelarie — atît cît am cunoscut-o atunci, fără să mai vorbesc de valoarea ei de scriitor — mi-a făcut o impresie foarte puternică. Am discutat multe lucruri cu mulţi oameni, şi cu memoria asta de elefant pe care-o am, îmi aduc aminte tot, dar, din punct de vedere afectiv, ca-nvelit într-un strat de vată: amintiri desonorizate, asurzite, sclerozate de vreme. Acele două fraze ale Ilenei Sachelarie — răspuns la-ntrebarea mea — răsună-n mine, de-aproape douăzeci de ani, la fel de acut şi la fel de neliniştitor ca şi atunci, în clipa cînd mi-au fost şoptite la ureche.
De-atunci şi pînă săptămîna trecută, n-am mai întîlnit-o niciodată pe Ileana Sachelarie. Săptămîna trecută, m-a strigat pe stradă şi, ca şi cînd ne-am fi văzut cu cîteva zile mai înainte, m-a sărutat pe frunte şi m-a invitat pe la ea: «Vino pe la mine cînd poţi. Vreau să mai stăm de vorbă şi, drept să-ţi spun, vreau să-ţi şi dau nişte lucruri, fiindcă m-am hotărît să nu mai păstrez decît strictul necesar. La bătrîneţe, e bine
{ ARTA CONVERSAŢIEI
j să dai altora mai tineri». « Dumneavoastră vorbiţi de
j bătrîneţe ? Arătaţi mai tînără decît mine ». « Oi fi ară-
tînd eu, dar acuş-acuş bat şaizeci de ani. Şi cum nu ] sînt genul care creşte şi lansează „peşti", îmi face plă-
i cere să dau din viaţă cui mi-e drag. Să ştii că te-aştept.
j Ţine telefonul meu ».
Miercuri, mă duc pe la ea. Nu pentru că vreau să-mi dea ceva. Mă duc fiindcă abia aştept să stau de vorbă cu ea. Cred că nici nu-şi închipuie cît de puternică | impresie mi-a făcut atunci şi cît de des i-am evocat
i imaginea tot timpul cît am fost măritată cu Alexandru.
1 Mereu îmi spuneam: « Nu degeaba 1-a lăsat o femeie
■j ca Ileana Sachelarie », şi deodată gîndul meu o-nvă-
i luia-n afecţiune ca pe-o soră de nenoroc.
J Deşi n-am încă patruzeci şi unu de ani, nu ştiu
i cîte lucruri aş refuza dacă mi-ar fi cu putinţă să
I aleg: unul singur ştiu însă că l-aş respinge cu mîi-
j nile, cu picioarele, cu bolovani, cu cărbuni aprinşi:
j să mai iau viaţa de la-nceput.
] Aici sînt într-un acord total cu şoapta Ilenei Sa-
î chelarie. Mă bucur că pînă acum n-am ajuns să spun
cum mi-a spus ea atunci: «Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas ». j Aşa cum ţi-am spus, aş minţi să zic că nu sînt mo-
mente cînd m-aş întinde jos şi-aş muri; dar momente, cum cred că, dacă e sincer, fiecare om trebuie să şi le : recunoască; şi deşi, cum de asemenea ţi-am spus, nu
; contez pe nimic spectaculos în viaţa care mi-a mai
j . rămas de trăit, ci doar pe microbeii mei drăguţi, pe ! fetele mele şi pe nişte nepoţi, la-ncheierea oricărei socoteli
! cu viaţa — pe care-o presupune fraza Ilenei Sachelarie
{ «Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas» — la
ILEANA VULPESCU
asta n-am ajuns şi sper să nu ajung niciodată. Fraza asta, vreau să spun ceea ce exprimă ea, exclude orice curiozitate pentru ziua de mîine. Poate că singurul meu adevărat noroc în viaţă este această curiozitate: ce se poate-ntîmpla mîine.
— Aici cred că e vorba de resursele interioare ale omului, de calitatea lor, şi-n cele din urmă de calitatea generală a omului.
— Tulburător mi se pare că la o asemenea concluzie — căci asta nu e-o părere care să mai lase o portiţă cît de mică spre altceva — tulburător mi se pare că ajung la ea unii oameni de-o calitate indiscutabilă. Tu n-o cunoşti pe Ileana Sachelarie, dar cred c-ai citit ceva de ea.
— Viaţa-n roz, Laicii infailibili, împărăţii fără chei, Rudele sărace ale gloriei. Cum să n-o citesc ? O socotesc o mare prozatoare. Cînd mă gîndesc, acum, mai bine, după felul cum scrie, după personajele pe care le creează, nişte oameni care trag şi cu dinţii de viaţă, n-ai zice, Doamne fereşte, că abia aşteaptă să treacă şi ce i-a mai rămas. în scris, se detaşează de propria persoană, creează o lume din care se exclude pe sine. Cred că la originea părerii ăsteia a ei cu «să treacă mai repede şi ce-a mai rămas» este singură-tatea-n care trăieşte, lipsa unei familii, a unei afecţiuni permanente, a unor bolovani legaţi de picioare — cum este uneori o familie — bolovani însă care-ţi asigură o verticalitate permanentă.
— Permanentă şi relativă: de multe ori, din cauza bolovanilor, trebuie să-ndoi spinarea, dar, ce e drept, ei nu-ţi lasă timp de melancolizări metafizice prelungite şi, vorba lui Bernard Shaw, prima condiţie pentru a nu fi nefericit este să n-ai timp să te gîndeşti la nefe-SASE 322
ARTA CONVERSAŢIEI ricire. Singurătatea, ziceai tu, şi zic şi eu, s-ar putea să se afle la originea acestei capitulări în cazul Ilenei Sachelarie.
Singurătatea 1-a dus la sinucidere pe doctorul Nini Naiculescu. Mîine, e parastasul lui. Singurătatea. Dar parcă poţi să ştii că numai singurătatea... Poţi să ştii că nu şi altceva, mult mai profund ? O deteriorare sufletească, slăbirea unor mecanisme mult, mult mai subtile... Acele structuri de rezistenţă ale sufletului, care nu se conformează tipicului, cantităţii de beton suficientă în general pentru a ţine edificiul în picioare ? !
Tristeţea, disperarea, blazarea se află sub formă de saprofiţi în fiecare dintre noi.
Totul este ca ele să nu iasă din starea lor de saprofiţi, de « coexistenţi » paşnici, şi să n-o apuce pe calea manifestărilor virulente.
Doctorul Naiculescu, Ileana Sachelarie — tributari, măcar în parte, singurătăţii. Dar blazarea — stare mult mai primejdioasă, mult mai insidioasă chiar decît disperarea (care, fiind o stare prea intensă, nu poate fi de durată), blazarea faţă de disperare fiind ca un alergător de maraton faţă de unul la suta de metri plat — blazarea e-o boală mult mai răspîndită decît îşi poate cineva închipui, iar tributarii ei nu sînt numai oamenii singuri. Nu vorbesc de blazarea de suprafaţă, pe care mulţi o. afişează din superficialitate sau chiar din snobism. Vorbesc de blazarea adevărată, de morbul blazare: »cette morne incuriosite», cum a numit o dată un scriitor jrancez bătrîneţea...
— Ce-nseamnă <i morne» ?
— Mda... Şi« posomorit» şi «mohorît» şi «tern ».,..
— Bine-a zis !
Pavel îşi aminti iară bătrînele din satul lui, stînd pe scaune, într-o latură, şi uitîndu-se la tinerii care joacă, bătrînele-acelea ca nişte ostaşi osteniţi, cu ochii toţi de-aceeaşi culoare — vineţi — în care nu se mai citeşte nimic, nici bucurie, nici durere, nimic ; nici un gînd, ba poate unul singur, în timp ce prin faţă le trece tinereţea care joacă, acel gînd pe care-1 rostise o dată cu glas tare, bună-sa Rahila: « Pe toţi i-a-nghiţi pămîntul». Şi repetase: « Pe toţi i-a-nghiţi.. ♦».
Pavel îşi dădu cu mîna prin faţa ochilor.
— Ţi s-a făcut somn ?
— Nu, Sînziană. Spune, spune.
— Ai să pierzi trenul.
— Mai am unul mîine dimineaţă la şepte şi-un fîrtai.
— Atunci, no biniel Cunosc pe cineva, o doctoriţă, femeie trecută de şaizeci de ani, cu bărbat, cu copii, cu nepoţi, pe care-i iubeşte, care-o iubesc, un om care nu stă o clipă, şi nu dintre-aceia care umblă doar de colo-colo ca pişcaţi de streche, ci dintre cei mai eficienţi, mai chibzuiţi şi mai echilibraţi oameni pe care-i ştiu. Un om care nu pregetă să ajute pe nimeni, deci a cărui blazare nu poate   proveni din egoism.
— Mă şi-ntreb dacă egoiştii pot fi blazaţi. Blazarea e. un sentiment — reprobabil sau nu — un sentiment profund. Egoismul este-atît de concentrat asupra lui însuşi, că nu cred să mai aibă timp să se blazeze. Mai
ILEANA VULPESCU
întîi, blazarea — zic eu — presupune şi-un dezinteres: şi, mai întîi, un dezinteres total pentru propria persoană. Blazat, pe lume, e numai cine nu mai dă nici două parale pe viaţă-n general şi pe-a lui în special, acela căruia dacă-i iese moartea-n faţă-n pădure nu-i zice: « Te-am chemat, ca să te rog să-mi ridici şi mie surcelele-astea-n spinare», ca-n povestea cu baba şi cu moartea. Dar, spune tu — cu doamna-aceea.
— Doamna-aceea se poartă pe dinafară de n-ai gîndi ce se-ntîmplă pe dinăuntrul ei. De cînd mă ştiu pe lume, i-s martora vieţii. Ştiu despre ea atît cît poţi să ştii despre-un om prieten cu mama ta, atît cît poţi să-1 ştii din cît l-ai observat şi din cît ţi-a mai spus şi el. Cu vreo doi ani înainte ca ea să se pensioneze, am asistat la o scenă între ea şi fiicele unei paciente-ale ei, o scenă care m-a pus pe gînduri. Cît am fost studentă, cît am făcut chirurgie, am cunoscut şi eu destui medici. Cred că nici unul nu era mai sclav al pacientului ca această doctoriţă şi fără nici un beneficiu material — ca şi bărbatu-său, dealtminteri — medic şi el. Avea internată la ea o cucoană de şaptezeci şi doi de ani, pe moarte. Insuficienţă renală. Fetele cucoanei bolnave băteau spre cincizeci. Nu mai rămăsese urolog la care fetele să nu-şi fi dus mama. Doctoriţa noastră luptase din greu să le convingă să renunţe la transplantul de rinichi pe care voiau să-1 facă mamei lor, oferindu-se ele două ca donatoare.
o Păstraţi-vă rinichii, doamnelor, că o să mai aveţi nevoie de ei». « Doamnă doctor, dar e mama noastră! E riscul nostru », ziseseră fiicele-ntr-un glas: « Poate, totuşi, reuşeşte ». « Doamnelor, să admitem că „poate, totuşi, reuşeşte". Are şaptezeci şi doi de ani; cîtă vreme credeţi că ar dura această reuşită ? Cum credeţi dumneavoastră că o să găsiţi pe lumea asta vreun doctor ŞAPTE 326
ARTA CONVERSAŢIEI zdravăn la cap, care să accepte să-i ia unui om în putere, un om care n-a-mplinit cincizeci de ani, să-i ia un rinichi, unul din doi, ca să-1 transplanteze unei epave ?».
Cele două fiice se uitau umil la doctoriţă şi nu se dădeau duse. Se uitau umil din nişte feţe de buldog. Mie mi s-a făcut milă de ele. Cuvîntul <s epavă» mă izbise şi pe mine, ca şi pe ele. Mi se părea de necrezut să-1 aud spus de gura doctoriţei cu pricina,
« Doamnă doctor, dacă totuşi aţi mai încerca nişte perfuzii... ». « Pentru ce ? ca s-o chinuiţi ? Mi-a spus o asistentă că vreţi s-o luaţi din serviciul meu şi s-o duceţi la doctorul Berlogea. Luaţi-o, nu vă jenaţi. Dar decît aţi tot înţepa-o ca pe-o pernă de ace, mai bine-aţi lăsa-o să moară-n linişte ». « Doamnă doctor, noi n-avem copii, ea este tot ce-avem mai drag ». « Pe ea aţi întrebat-o vreodată ce părere are despre viaţa asta a ei, de care dumneavoastră şi cu dinţii trageţi ? ». « De dragul nostru ar face orice ! ». « Cred că de cel puţin doi ani bate spitalele numai de dragul dumneavoastră. Doamnelor, problema esenţială a unei vieţi e următoarea: îţi mai trebuie sau nu-ţi mai trebuie ţie, ţie ăl care-o trăieşti, nu fiicelor, ginerilor, cuscrilor, vecinilor de peste gard. Asta e. Suferinţa ei, viaţa asta de cadavru conservat, credeţi că e mai mică decît durerea dumneavoastră ? ». <t Doamnă doctor, dar e mama noastră », izbucniseră cucoanele-n plîns. «Şi eu am avut mamă, că nu sînt nici eu generaţie spontanee. Dar eu am lăsat-o pe mama mea să moară-n linişte ».
Urmase o pauză atît de lugubră de parcă intrase moartea-n cabinet.
« Doamnelor, aţi fost vreodată la o-nmormîntare ortodoxă ? ».
Cucoanele-nghiţiseră mai întîi în sec şi, pe urmă se uitaseră la mine de parcă-mi cereau ajutor pe muteşte. 327 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
«Da, sigur c-am fost, doar sîntem ortodoxe». «Dacă ziceţi c-aţi fost, să vă amintesc eu o frază din slujba de-nmormîntare. Zice Psalmistul: „ . . . zilele anilor noştri sînt şaptezeci de ani; iar de vor fi. în putere — optzeci de ani; şi ce este mai mult decît aceştia — osteneală şi durere". Toţi murim, doamnelor, din fericire. Duceţi-vă, staţi cu ea, duceţi-o la doctorul Berlogea, dacă vreţi, dar n-o mai chinuiţi».
După ce-au plecat cucoanele, eu am rămas mai departe lipită de uşă, uitînd complet de ce venisem la doctoriţă-n cabinet.
« Ţi se pare c-am fost dură, nu-i aşa ? ». « Mi-a fost milă de ele, săracele ! ».
« „Săracele" ! Pe ce pariem că mîine-poimîine, răs-poimîine, cînd le moare mama, fiicele-astea-ndurerate au să ia-napoi acasă şi-o coajă de săpun, şi-o rămăşiţă de pastă de dinţi şi sulul de hîrtie igienică pe sfîrşite, care-ar mai putea să „fericească" pe careva, pe-aici prin spital. După asta, ce-o să aibă mai prost prin dulap, de la răposata, o să-i dea Măriei sau Lenuţei sau cum o fi chemînd-o pe femeia care le vine cu ziua la curăţenie. Restul au să şi-1 împartă frăţeşte, certîn-du-se mai întîi furcă pe fiecare lucruşor. Unele lucruri au să le poarte, altele — au să le vîndă, mărunţişurile-au să le dea pe crătiţi la ţigani ». o Eşti atît de sigură ? De ce ? ». « Să ştii că nu mă dau drept Nostradamus. Le cunosc de doi ani. Se spune că nimeni nu cunoaşte aşa de bine bărbaţii cum îi cunosc curvele. Noi, doctorii, făcînd toată viaţa trotuarul condiţiei umane,   învăţăm  şi  noi   cîte  ceva  despre  lume».
(Pavel Vlas părea lovit în moalele capului. «O mie şi-o sută de ani să fi trăit eu şi n-ar fi ŞAPTE 328
ARTA CONVERSAŢIEI dat   din  mine   vorbele   astea,   cîtu-i  hăul! ».)
— Să ştii, Pavele, că şi pe mine, atunci, tot aşa m-au pălit vorbele-astea.
« Tanti Marina, dac-ar fi să iei viaţa de la-nceput, ce-ai face ?», am întrebat-o eu pe doctoriţă. « Nimic din ce-am făcut». « Nu te-ai mai mărita cu nenea Daniel ? ». « Nici cu el, nici cu altul ». Şi n-ai mai vrea să ai copii ? ». « M-aş abţine să vreau ». « Şi nu ţi-ar fi teamă de singurătate, la bătrîneţe ?». «Pîn-acum, n-a rămas nimeni ne'ngropat fiindc-a fost singur». «Şi nu te-ai mai face doctoriţă ? ». « Cel mult de laborator ». « Mi se pare-atît de ciudat ce-mi spui! ». « îţi doresc din suflet ca la anii mei de-acum să gîndeşti altfel despre viaţa ta decît gîndesc eu despre-a mea ».
Mi-am adus aminte iară de Ileana Sachelarie. Ea fusese prima care-mi făcuse această urare.
Negăsind ce să-i răspund, fiindcă nu voiam nici eu să mă dau drept Nostradamus, descumpănită ca un elev care s-a fîstîcit, am dat să plec.
« Sînziana — m-am auzit strigată — am citit undeva o parabolă», o în Biblie"?». «în Oscar Wilde. Tre-ce-ntr-o zi Isus şi vede cum un bărbat se ţinea după o femeie spunîndu-i nişte vorbe necuviincioase. „Omule, de ce te porţi, aşa ?", zise Isus. „Doamne — răspunde omul — eram olog şi m-ai vindecat, acum ce să fac... ?". Mai merge Isus şi se-ntîlneşte cu un alt bărbat, care se uita cu-o privire neruşinată la o femeie. „Omule — îi zice şi ăstuia Isus — de ce te uiţi aşa ?". „Doamne,, eram orb şi mi-ai dat vederea, acum ce să fac ?". Merge Isus mai departe şi vede pe marginea unui şanţ un om plîngînd cu capu-n mîini. „Lazăre, tu eşti ? — îl recu-329 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
noaste Isus pe omul de pe şanţ — de ce plîngi ?". „Murisem, Doamne, şi m-ai înviat, ce-ai vrea să fac acum ? !"».
Mă gîndeam că după nici o convorbire, după nici o «vedere » cu Titus Verzeu ori cu Voicu Marin nu mă simţisem cu sufletul atît de zdreanţă, cum mă simţeam acum, în faţa acelei femei care nu-mi făcuse decît bine, toată viaţa, şi care, mai mult, era una dintre cele patru femei care pentru mine reprezentau modele: Mama, ea, Coana-mare — naşă-mea'— şi Marilena Ga-vrilovici. O admiram în clipa aceea mai mult decît oricînd: pentru atitudinea pe care izbutea să şi-o impună, o carcasă de oţel care ţinea drept nişte oase frînte. Nu bănuisem niciodată ce se află sub armură. Cînd, oare, începuse fărâmiţarea acestui suflet ? De cînd, oare,-nce-puse ea să plîngă pe marginea şanţului ?
« Sînt o babă nebună, hai, nu mă lua-n serios ! Ce voiai să-mi spui ? ». « Eşti o „babă" pe care-o iubesc şi pe care-o admir». «Bun, splendid ! Dar ce voiai tu să-mi spui la-nceput, cînd ai venit la mine ? ». « Nu mai ştiu. înseamnă că nu era ceva important. De mult voiam să te-ntreb însă ceva important: pe cine-admiri ? ». « Dintre vedetele de cinema, dintre cîntăreţii de muzică uşoară?», m-a-ntrebat ea, zîmbind. «Ştii foarte bine, aşa că să lăsăm gluma la o parte ». « Bun. Pe mama şi pe tata, care dimineaţa-i învăţau pe copiii oamenilor carte, după-amiază dădeau cu sapa, duceau vaca şi oile la păscut, iar seara adunau din nou pe cine voia să vină, la citit poveşti, la cîntat, la stat de vorbă. Apoi, în ordine cronologică, pe profesorul Bartolomeu, acel mare profesor şi mare om, pe Coana-mare, pe Smaranda, pe cumnatu-meu, Matei, profesional şi uman pe Daniel, şi să nu crezi că vreau să-ţi întorc politeţea, dar ŞAPTE 330
ARTA CONVERSAŢIEI şi pe tine ». « „Profesional şi uman" pe nenea Daniel! ? înţeleg că circumscrierea asta implică şi nişte rezerve ». « O nevastă nu se poate să n-aibă şi rezerve în privinţa bărbatului ei. Aici nu există admiraţii oarbe. Dealtfel, cred că e de prisos să-ţi spun că şi pe Matei îl admir doar ca artist, şi-i admir... atitudinea civică; altfel, ca om, în particular, îl găsesc insuportabil, fiindcă este insuportabil». « Tanti Marina, dumneata cunoşti vreun menaj ideal ? ». « Eu, pîn' la şaizeci şi doi de ani, nu cunosc nimic ideal. Dar dacă e vorba de-un menaj care să-mi placă, e-al lui Iancu şi-al Marioarei ».« Care-o fi secretul lor, afară de faptul că sînt amîndoi atît de buni ? ». « îţi spun eu care: că Iancu a luat-o pe Marioara cu toţi „goimii" ei şi Marioara pe Iancu 1-a luat cu toţi jidanii lui. „Te iau pe tine, îi iau şi pe-ai tăi, nimic din ce-i al tău nu-mi este indiferent". Ăsta e secretul, puiule. Mi-aduc aminte c-aveam o colegă, JRosina Blumenfeld. A plecat la Paris dinainte de război. O ceruse de nevastă un văr de-al lui cumnatu-meu, un Serafiotti, frumos şi-nfumurat, cum le e tot neamul. Amor nebun. Că o ia şi fără zestre, cu o condiţie însă: picior din neamurile Rosinei, fată de croitor din Tîrgul Cucului, să nu le calce prin casă. Iar, Rosina, mărunta ovreicuţă din Tîrgul Cucului, i-a răspuns frumosului Serafiotti, după care era făcută praf: „Cine nu-i iubeşte pe toţi ai mei, nici pe mine nu mă iubeşte. Aşa o fi la voi, boierii creştini, la noi — nu-i aşa. Ia-ţi mata nevastă cu neamuri care să-ţi poată trece pragul şi eu mi-oi lua pe cineva de-o seamă cu mine". Â bon en-iendeur, salut! Asta-i numai una. Te naşti într-o familie; de multe ori, nici cu familia ta nu-i lesne, dar aici eşti total jucăria hazardului: această familie ţi-a fost dată, aici n-ai nici o posibilitate să alegi. Iar cînd ajungi să mai şi-alegi... Ai numai două posibilităţi: să-ntorci ;331 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
spatele ambelor familii, alei tale şi-alei partenerului tău — şi-atunci eşti un ingrat; sau să duci, în majoritatea cazurilor, crucea unor convenienţe sociale şi mai ales morale de fiu bun, de noră bună, rozîndu-ţi într-una Zăbala, ceea ce nu măreşte chiar deloc apropierea dintre cei doi parteneri, ci dă un permanent inconfort moral, tăceri pline de conţinut, menajamente reciproce trans-formate-n puncte de suspensie între suflete şi-n distanţe din ce în ce mai mari». « Alexandru n-avea familie ». « Sînt şi persoane care suplinesc cu succes o familie, şi chiar numeroasă. Aşa ţi-a fost norocul. Nici să ai pisică nu-i uşor, la urma urmei. Cu orice fiinţă intri într-o ţesătură de legături sufleteşti care pot ajunge să te-apese, care-ajung sigur să te-apese. Acum, fetele tale sînt mici. Să vezi cînd au să crească, să vezi cînd or vrea să se mărite. Să vezi atunci cum tu ai să concepi altfel „fericirea" lor — vorba vine — altfel decît au s-o conceapă ele. Cînd s-au însurat Mihai şi Tudor, am simţit cum începe-n mine efervescenţa fermentului de soacră. Dar am zis că să-mi pice limba dacă am să le spun o vorbă, dacă am să le dau vreun sfat, dacă am să am o obiecţie cît de măruntă ». « Tanti Marina, mai toate romanele arată cît ştiu părinţii să-şi facă de nefericiţi copiii, silindu-i la ascultare, concepîndu-le altfel „fericirea" decît şi-o concep ei înşişi. Eu aş scrie un roman despre cît de nefericiţi ştiu copiii să-şi facă părinţii, de multe, multe ori, neascultîndu-le sfatul. Cum există momente-n viaţă, cînd tinerii se izolează de logică, de bun-simţ, printr-un oblon de plumb, perioade pe care le-aş numi aproape monomanii. Dacă aş fi ascultat-o pe Mama, care mi-a spus să nu mă mărit cu Alexandru, toată viaţa aş fi rămas cu nostalgia paradisului pierdut. Mi-a spus lucrul esenţial: „Nu vă potriviţi". Mi-aduc aminte că m-am abţinut atunci ŞAPTE 332
ARTA CONVERSAŢIEI să nu-i spun „Ce ştii tu ? !". Avem momente-n viaţă cînd ne credem unici, cînd ne absolutizăm». « Tuturor ni se-ntîmplă aşa». «Da, dar toată viaţa ne poate fi schimbată de-un asemenea moment». «Ţi-am spus că nici dacă ai pisică şi nu-i uşor. Ţesătura de relaţii în care eşti angrenat e obositoare, mai ales printr-o alternare permanentă între sentimentul unei năpăstuiri revoltate şi cel, la fel de incomod, al culpei. în această ţesătură complicată, nu poţi pleda nici total inocent, nici total vinovat, Ferice de oamenii care, o dată cu vîrsta, se-nalţă pe culmea unei înţelegeri netulburate, al căror suflet aruncă-n acest urcuş povara ăstor două sentimente contradictorii, ajungînd să se simtă uşori, gata să plutească. De-asta le-admir eu atît de mult pe Coana-mare şi pe Smaranda. Au ajuns la această formulă de-adevărată-nţelepciune. Suflet uşor — asta e-nţelep-ciunea. Eu îmi simt sufletul ca pe-un bolovan care nici la vale n-o poate lua, fiindcă mai e şi plin de muşchi şi de buruieni care s-au încîlcit peste el şi-1 ţin lipit de pămînt. Dac-aş putea, aş lua sufletul ăsta şi l-aş arunca pe-o gîrlă. Dar, mult a fost, puţin a mai rămas, trece. îţi urez ca la vîrsta mea să-ţi simţi sufletul fulg».
— Cum îţi simţi sufletul acum, Sînziană ?
— Ca pe-o frunză luată de-un vîrtej.
— Eu mi-1 simţ ca pe-un bolovan. Cît timp n-o limpezim cu Ana — tot aşa l-oi simţi.
— Toată viaţa n-am vrut altceva decît linişte, situaţii clare.
Tăceau amîndoi.
ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
« Tocmai acum, cînd mi se părea că s-a mai limpezit în jurul. meu. Cînd, tu, Mircea, m-ai ascultat şi, vrînd-nevrînd, ai rupt-o cu mine, cînd rămăsesem cu cele cîteva prietenii ale mele, mai puţine decît degetele de la o mînă, cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, invulnerabil, intangibil, închis în puritatea dumneavoastră ca-ntr-o cetate inexpugnabilă, atît de-apropiat şi-atît de distant, care nu-mi primejduiţi biata mea pace şi căruia n-aş îndrăzni să-i primejdu-iesc pacea... Şi, dintr-o dată, iată un om adus în viaţa mea, viaţă de care-am vrut să-1 feresc, în biata mea pace atît de precară. Cît te-am rugat să pleci, Mircea! în doi ani — nici nu ştiu cînd au trecut — ne-am văzut de douăzeci şi două de ori. Odată pe lună, cînd veneai în delegaţie la Bucureşti. în garsoniera fratelui tău. Nu ştia nimeni. Te iubeam, te iubesc, dar nu-mi tihnea. Nu-mi tihnea să mă iubesc cu un bărbat însurat, în casa altuia, în casa mea nu mi-ar fi tihnit nici atît. Nu-mi tihnea, ce-i drept, nici cu Emil, deşi nu era-nsurat, iar garsoniera-n care ne iubeam era a lui. Pentru mine, clandestinitatea asta avea ceva degradant. îmi dau seama de incapacitatea mea de-a fi amantă: mi-e cu neputinţă să trec peste-anumite lucruri. Emil a vrut o dată — a doua oară n-a mai încercat, pentru că refuzul meu a fost atît de categoric încît s-a lecuit — să rămînă aici peste noapte: „Aici ? Niciodată!", am sărit eu ca arsă. „De ce ?", m-a-ntrebat el cu dezamăgire şi cu ironie-n glas. „Fiindcă n-aş putea". „De ce ?". „Din cauza fetelor". „Cea mare e prea mare ca să nu-şi închipuie că te culci cu mine,
ŞAPTE 334
ARTA CONVERSAŢIEI iar cea mică e-atît de mică, aşa încît... Cînd erai măritată nu dormeai cu bărbatu-tău în aceeaşi cameră ?". „Ba da". „Şi Măria ţi-a reproşat vreodată că dormeai cu el într-o cameră ? Era şocată ?". „Asta era o stare pe care-o văzuse de la-nceput. Dar acum, după cîţiva ani de cînd m-am despărţit de taică-său, să vadă hodoronc-tronc că dorm cu cineva ?". „De ce eşti ipocrită ?". „Eu credeam că sînt decentă. Nu mă feresc de Măria pentru că vreau să par o sfîntă, ci pentru că nu pot să mă port altfel. Mă simt şi-aşa destul de prost", am avut eu un moment de sinceritate. „Fiindcă trăieşti cu mine ?". „E mult şi greu de explicat". „Ai vrea să te iau de nevastă ?". „Nu, Emile, nu. Crede-mă că n-aş mai vrea să mă ia nimeni de nevastă". „Ştii care e defectul tău cel mai mare ?". Am. dat a neputinţă din umeri. „Nu ştii să te bucuri de clipă. Nu ştii să dai la o parte ce-a fost şi ce-o să fie şi cum ar trebui şi să te dărui numai lui ce este. Cred că nimeni nu te cunoaşte. N-am să ştiu niciodată la ce te gîndeşti, nu ştiu nici măcar ce-ţi place. Un om se-ataşează de tine, dar el o să moară şi n-o să ştie cît de ataşată eşti tu de el. Eşti cea mai deşteaptă femeie pe care-o cunosc. De multe ori, în prezenţa ta, încep să-i înţeleg pe ăia care doresc femei mediocre". „Găseşti că sînt agresivă ? Că vreau s-arăt cu orice chip că sînt deşteaptă ? Că am un gen jignitor sau umilitor de-a mă purta cu oamenii-n general şi cu tine-n special ?". „E vorba de ceea ce nu iaci şi de ceea ce nu spui. Am momente cînd, sub privirea ta molcomă, blîndă,. 335 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
mă simt judecat cu mult sub zero grade, mă simt disecat. N-ai făcut niciodată pentru mine ceva ce nu se cuvine". „Nu fac pentru nimeni". „Asta spun şi eu. 'Egalitatea' şi 'fraternitatea' asta au, uneori, darul să mă indispună. Aş vrea să te vad că-ncalci pentru mine o dată ceva din decenţa ta, poftim. Ca astă seară, de exemplu". „Emile, eu am nişte principii pe care nu le-ncalc pentru nimeni. Orice om, aşa cum apare-n viaţa altuia, tot aşa de bine poate să şi plece, în viaţa asta, numai pe mine contez ca partener permanent al meu însămi. Şi nu vreau să-mi fie niciodată nici ruşine şi nici scîrbă de mine însămi. De-asta mă port întotdeauna aşa cum trebuie şi nu cum — poate că de multe ori — aş avea chef". „Nu crezi că acest mod al tău de-a fi este un fel de subtilă ipocrizie, respingerea asta a ceea ce-ai avea chef de dragul lui ce trebuie ?". „Nimic nu mi se pare mai jalnic decît o viaţă fără principii. Mă port aşa, în numele unor g principii, şi pîn-acum nu mi-a părut rău. Viaţa ţ mea, din punct de vedere social, nu este cine ştie ce reuşită. Femeie divorţată, lăsată de bărbat, şi cu doi copii, unul din flori. Profesional, mătrăşită de la 'vedete' la 'figuraţie' ". „Dacă i-ai fi spus măcar 'vă rog, domnule profesor' lui Voicu Marin, care te plăcea, rămîneai la 'vedete' ". „Asta ar fi-nsemnat, 'în traducere liberă': 'Domnule profesor, decît să-mi daţi un picior în..., n-aţi prefera să vă culcaţi niţel şi cu mine ?' Ar fi-nsemnat deci o 'cerere-n concubinaj' ". „Nu era nevoie s-ajungi chiar în patul lui pentru asta". „Nu ? ! Nu-n pat, da-n ce ? în şez-
ŞAPTE 336
ARTA CONVERSAŢIEI long, în balansoar ? Era nevoie de ceva şi mai rău: s-ajung în clinica lui împuţită". „Cine-şi iubeşte cu-adevărat meseria mai face şi cîte-un compromis de dragul ei. Nu ţi-a fost atît de dragă chirurgia, încît să pleci niţel capul în faţa lui Voicu şi-a lui Verzeu". „Cunosc teoria şi-i cunosc şi pe fervenţii ei practicanţi. Sînt răspîndiţi 'endemic' — şi teoria şi practicanţii — în toate domeniile. Actriţe care se ţin cînd cu un regisor, cînd cu un actor, cînd cu un autor dramatic, cînd cu un 'tovarăş' bine plasat, cu oricine poate contribui la susţinerea şi la impunerea ei, de pildă. Ţi-am spus că nu vreau şi n-am vrut niciodată să fac lucruri care să mă scîrbească de mine însămi". „Dacă rămîneam în noaptea asta aici, dacă ai fi rămas tu la mine cînd te-am rugat să rămîi, dacă am fi mers într-o sîmbătă şi-ntr-o duminică undeva noi doi, ţi-ar fi fost scîrbă de tine ?". „Uiţi că am doi copii. Nu-mi permit să fac nimic pe care mi l-ar putea reproşa. Nu vreau ca fetele mele să-mi poată spune într-o zi: 'Nu facem decît ce-am văzut la tine !'. îndatoririle mele faţă de-aceşti copii sînt mai presus de orice altceva". „Cred că nu-mi poţi cere şi mie să pun copiii tăi mai presus de orice!".  „Nu i-am cerut nici măcar tatălui Măriei, care o dorise, nici măcar lui nu i-am cerut s-o pună mai presus de ceva sau de cineva". „Dar celuilalt, tatăl Anei ? Nu mi-ai vorbit niciodată despre el", m-a-ntrebat Emil, vrînd să profite de-nghesuială şi să-mi dea un brînci pe panta confidenţelor. „Nici n-am să-ţi vorbesc. ..  Copiii nu-i apropie pe amanţi, nici
ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
măcar pe părinţii lor adevăraţi". „S-o iau drept un reproş ?". „E-o constatare" ».
«Mi-aduceam aminte perioada sarcinei cu Măria. Alexandru se străduia — cît îi dădea voie firea lui egocentrică şi nestăpînită — să mă trateze ca pe-o femeie. Cînd credea că nu-1 observ, se uita însă la mine cu-o privire cu care eu în viaţa mea nu m-am uitat la nimeni. Se uita cu-o milă care-ncerca să-nvingă scîrba. Şi eu nu eram dintre-acele biete borţoase pătate, buzate, cu nasul lăţit, cu picioare umflate, ajunse la o sută de kile, cu ţîţele cît ghiulelele. Eram cea mai decentă gravidă, cum mă „proclamase" doctorul Vladimirescu. Şi, totuşi... Mă cîntă -ream, mă măsurăm, dar să mă mai uit într-o oglindă, de sus pînă jos, goală, nu mai aveam curajul. Nu voiam să fiu demoralizată. Nu eram demoralizată. Această stare, această diformitate trecătoare, făcea parte din planul meu de viaţă, din renunţarea temporară voită la feminitate, de dragul de-a avea un copil. Eu pe mine, însă, în acea perioadă, mă socoteam scoasă din rîndul femeilor. în ultimele luni, îmi venea să umblu doar prin umbra gardurilor, ca să mă văd cît mai puţin. Cum să-i ceri unui bărbat să te socotească tot femeie cînd tu însăţi nu mai ai curaj să te uiţi în oglindă ? înainte de-a mă mărita, cînd vedeam cîte-o biată femeie-nsărcinată mer-gînd cu un bărbat de mînă, îmi venea să rîd. Abia cînd ajunsesem şi eu cu burta la gură am ŞAPTE 338
ARTA CONVERSAŢIEI înţeles semnificaţia acestui gest: nevoia de solidaritate cu coautorul, în faţa temerităţii de-a fi acceptat s-ajungi în asemenea hal. Alexandru n-a venit o dată să mă ia de la Facultate cît am fost însărcinată. Mă simţeam întristată, dar nu supărată. Mă gîndeam atunci, cînd nu-mplini-sem douăzeci de ani, şi mă gîndesc şi-acum, cînd m-apropii de patruzeci, că dacă s-ar putea, bine-ar fi ca-n perioada diformităţii, femeia să nu fie văzută de „bărbatul iubit" — şi ca să nu mai vorbesc în băşcălie — de bărbatu-său, căruia, în binele ambelor părţi, n-ar trebui să-i încarce retina cu-o asemenea imagine. Imaginile, ca şi vorbele, sapă-n noi urme de neşters. Mie, de pildă, mi-ar fi fost cu neputinţă să mă-ndrăgostesc de-un pacient de-al meu. Imaginea lui pe masa de operaţie nu mi s-ar fi putut şterge din minte nici dacă, după aceea, mi-aş fi văzut pacientul în cine ştie ce atitudini de vedetă ori de cascador. Eu l-aş fi văzut mereu întins pe masă, cu chipul cotropit de masca aceea palidă, atît de apropiata de moarte, pe care-o dau anestezicele. La fel de greu, trebuie să-i fie şi unui bărbat să şteargă imaginea cu burtă, cînd îşi derulea-ză-n cap filmul cu-o femeie pe care-a văzut-o-n ultimele ei luni de sarcină. După ce te-ai mîn-tuit de burtă, începe o perioadă aproape la fel de „sublimă": a alăptatului, cînd te simţi iară ca o „zînă", E greu să fii femeie, dar nici bărbat nu-i uşor să fii. După ce — bărbat fiind — nici n-apuci bine să retuşezi în minte clişeul cu burtă, începi să ai în faţă un alt aspect al fertilităţii: sîni debordanţi, măriţi „suplimentar" şi de batiste puse-n sutien pentru ca fîntîna abun-339 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
denţei să nu-şi trimită jeturile chiar în văzul oamenilor, talie-ngroşată, burtă fleşcăită, şolduri lăţite. Această „romanţă" durează pe puţin un an în viaţa unui cuplu care s-a hotărît să facă un copil, iar în astă vreme, lumea rămîne plină de femei care, chiar de n-or fi ele toate frumoase, în schimb, se află în deplinătatea facultăţilor lor feminine. Femei cărora nu le este ruşine să se dezbrace-n faţă nimănui şi care-mbie la gînduri şi la gesturi „laice". Norocul femeii-mame este copilul. Dependenţa de copil este atît de mare, încît nu mai lasă loc pentru prea multă metafizică. Mama e ocupată tot timpul cu cele două capete ale tubului digestiv al odraslei, urmărind, cu un vigilent ochi contabil, „intrările" şi „ieşirile". Spală şi fierbe scutece, răceşte şi-ncălzeşte biberoane, mănîncă pe-apu-cate şi mai mult decît ar trebui, se suprahidra-tează, îngrijorată la cea mai ne'nsemnată scădere a „cotelor" ei lactate; şi, în această cursă non stop a maternităţii, uită, uneori chiar voit, de orice preocupare de feminitate. Multor femei li se pare că menirea lor feminină s-a-ncheiat odată cu aducerea pe lume-a unui copil, punînd cruce vieţii lor de fiinţe obligate la o anumită cochetărie, la un „flirt" cu sexul opus. Tipul femeie-mamă este mult mai răs^ndit decît cel femeie-femeie. Bărbaţii nu mi-au fost niciodată indiferenţi, iar obligaţia unei femei de-a se-ngri-ji mi se pare o obligaţie civică: n-ai voie să-ţi indispui concetăţenii; trebuie să recunosc însă că, deşi eram pierdută după doctorul Vladimirescu, în viaţa mea nu mi-au fost mai indiferenţi băr-baţii-n  general, şi Alexandru-n  special, ca-n
ŞAPTE ;> 340
ARTA CONVERSAŢIEI perioada pomenită mai înainte. în afara Măriei, nu mai vedeam altceva pe lume. Cînd sugea, simţeam cum cele mai intime fibre ale mele se legau indestructibil de mogîldeaţa necuvîntătoare pe care-o adusesem pe lume, cum tot capitalul uman din mine lua calea acelei bănci a investiţiilor oarbe, şi nu-mi mai păsa de nimic şi de nimeni. Clipele de linişte extatică pe care le dă un copil la sîn nu pot fi-nţelese de cine nu le-a trăit. Cui nu le-a trăit, descrierea lor i-ar părea o exagerare. Imaginaţia noastră, deşi nelimitată, are opacităţi. Femeia fără copii nu-nţelege — şi pe bună dreptate — extazul în faţa unui boţ vînăt, cu-o privire şuie şi fără vedere la-nceput, în faţa unei fiinţe cu un regim de celenterată: pe-o parte-nghite, pe alta scoate. Ea n-ar înţelege, de-asemenea, un alt efect al maternităţii: slăbirea interesului pentru tatăl copilului, pe care, chiar dacă-1 mai iubeşti, îl iubeşti cu-o iubire din ce în ce mai nepasională, asimilîndu-1 rudelor. El nu se mai detaşează ca-nainte, nu mai are aura de solitar cu focuri care-ţi iau ochii; el capătă — chiar dacă-şi păstrează valoarea de piatră preţioasă — o strălucire molcomă, care nu-ţi mai dă nici un fel de ameţeală şi de frisoane. Relaţiile între mama şi tatăl copilului intră pe făgaşul unei bătătorite domesticităţi. Nu-ntîmplător nici un mare artist n-a făcut dintr-un cuplu conjugal un mare cuplu al iubirii, deşi ar fi fost moral, frumos, edifiant, bun de dat exemplu la şcoala de duminică. Un copil, mai ales pentru un cuplu de curînd constituit, este o probă de foc. Medicina recomandă să ai copii la-nceputul căsătoriei, cît interesul fizic
ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
al partenerilor unul pentru celălalt, nu e tocit. Nu mă-ndoiesc de valoarea ştiinţifică a acestei recomandări, privind binele speciei. E de preferat să ai un copil cît de cît „neprevăzut", decît trecut pe-o listă, în urma cumpărării televizorului, a lustrelor, a perdelelor, a covoare-lor... Dac-ar fi să iau viaţa de la-nceput şi m-aş mai mărita cu un bărbat pe care să-1 iubesc, n-aş mai face însă un copil din primul an de căsnicie. O fi bine pentru salubritatea speciei, dar psihologic — şi chiar fizic — schimbarea bruscă, prematură, a legăturii erotice, abia înfiripate între doi oameni, într-o legătură de rudenie, nu prea poate duce la ceva bun.
Maternitatea este cel mai copleşitor lucru din viaţa unei femei, incomparabil ca pondere cu paternitatea pentru un bărbat. Prin maternitate, femeia-şi atîrnă două ghiulele de picioare, care nu-nseamnă neapărat condamnare şi apăsare, înseamnă, sigur însă, aderarea ei totală, <de nestrămutat, la valorile fixe, telurice. In timp ce ea se-nfige-n această nemişcare, definitiv, ca un copac cu nişte rădăcini imense, bărbatul rămîne un fel de plantă cu exuberante şi cochete rădăcini aeriene. După naşterea copilului, legăturile între cei doi parteneri se reiau încet, anevoios. Antrenarea mamei spre feminitate, spre reluarea feminităţii, cere mult mai mult tact decît preliminariile începutului. Şi, orice-ai face, nu mai e ca la-nceput. Viaţa unui cuplu e complicată şi fragilă ca o pînză de păianjen. Am rezistat să „funcţionez" zece ani în instituţia căsătoriei — care cere mai multă inteligenţă, mai mult tact şi  mai multă-nţelegere
ŞAPTE 342
ARTA CONVERSAŢIEI decît slujba la cel mai exigent patron — fiindcă .  m-am străduit să-nţeleg sufletul şi corpul partenerului meu, domnul Alexandru Bujor. înţelegeam tot, iertam tot, dar nu uitam nimic. Uitam ceva ce uită orice mamă: să mai fac vreo legătură între copilul meu şi tatăl acestui copil. Cînd am făcut-o pe Măria, am făcut-o cu Alexandru Bujor, şi n-aş fi făcut-o cu altcineva. După ce ea a apărut, şi mai ales pe măsură ce creştea, faptul că dorisem ca ea să fie copilul lui Alexandru Bujor mi se părea facultativ. Ea era*copilul meu, şi ăsta era singurul lucru important. Orice s-ar fi-n-tîmplat între mine şi Alexandru — cum s-a şi-n-tîmplat — nu putea să afecteze-n vreun fel relaţia dintre mine şi copilul meu. Cînd m-am despărţit de Alexandru, între el şi Măria nu mai vedeam decît relaţia strict socială: dependenţa ei materială de el; mie acest tată al Măriei îmi apărea doar ca un simplu factor de fecundare. Multe-i mai e dat omului să-nţeleagă pe lumea asta! Le-nţelegeam pe   femeile   care-şi   adorau   copiii,   deşi, de multe ori, aceştia erau pe jumătate ai unor nemernici   care   trebuiau   căutaţi   cu miliţia printr-o   ţară-ntreagă   pentru   a   fi   aduşi la ordine, adică la achitarea unei pensii alimentare. Adoraţia-aceasta dădea uitării  pe coautor,   „actualizat"   doar   în   momentele cînd copilul făcea vreo boacănă şi cînd brusc semăna „în partea lui tat-său, fir-ar el al dracu'»!".
«Nu-i cerusem nimic lui Alexandru, nu-i cerusem să renunţe la nimeni şi la nimic de ;343 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
dragul Măriei. Cum aş fi putut să-i cer lui Emil să renunţe la ceva, de dragul unor copii străini, copiii mei ? ».
«„Ştii ce, Emile ? Cred c-ar fi bine să ne spunem 'la revedere' ". „De ce ? Pentru că nu suporţi o discuţie-n contradictoriu ?". „Dac-ai şti cîte suport! Dar, într-un cuplu nematrimonial, cînd se-ajunge la reproşuri, mai bine lipsă. Aici, ori e totul cristal — fiind benevol şi neim-plicînd nici o obligaţie, nici măcar locuinţă şi copii 'în comun'! — ori e cristal ori nu e deloc". „Dacă ai să vrei să nu depăşeşti faza 'cristal' ai s-ajungi la un număr respectabil de colaje" ».
«Emil spusese tocmai cuvîntul care, nu ştiu de ce, dar mi-este-atît de antipatic ! Deşi atît de propriu şi de neînlocuit, ca substantiv, pentru situaţia pe care-o numeşte, mi se pare un cuvînt slinos. M-a lovit ca un junghi. Cred c-am făcut o schimă, fiindcă Emil m-a-ntrebat dacă mă doare ceva. „Emile, nu sînt în nici o primejdie, fiindcă pot trăi, nu zic perfect, dar pot trăi şi fără 'colaje'. Cînd a-nceput povestea noastră, ţi-am spus că nu sînt pentru tine. Tu nu eşti nici destul de bătrîn pentru ca viitorul să nu te mai prea intereseze, şi nici atît de tînăr ca să tot amîi să iei o hotărîre. Viaţa mea are două coordonate: copiii şi profesia. Restul este 'facultativ'. Eu, la treizeci şi patru de ani, am un ŞAPTE 344
ARTA CONVERSAŢIEI copil de paisprezece şi unul de doi ani. Tu, la treizeci şi doi, eşti un medic bun, bine ancorat în endocrinologia ta, cu suficient simţ al relaţiilor, cu casă, cu maşină, econom, echilibrat, fără o familie însă, copil de părinţi despărţiţi, care are, în mod explicabil, o părere cu totul 'aproximativă' despre familie. Dac-ar fi după ce-ţi spune inima, cred că te-ai însura cu mine, am face un copil, şi lipsa asta din viaţa ta s-ar acoperi. Singurul om pe care l-ai putea supăra cu-o căsătorie nepotrivită este maică-ta, iar ea, după felul cum s-a purtat cu mine, de cele cîteva ori cînd ne-am văzut, mi-a dat de-nţeles că n-ar avea nimic împotrivă" ».
«Cînd o cunoscusem pe Lola, mama lui Emil, doar cu douăzeci de ani mai bătrînă decît el, mi-am dat seama din prima clipă că-i plac. „Doamna doctor Hangan, prietena mea, fată cuminte — nu bea, nu fumează. Mama mea, doamna Lola Dornescu, tot atît de cuminte şi ea şi de fără vicii", a făcut Emil prezentările. „Eu în schimb am două 'defecte', doamnă: am doi copii". „Sînt şi defecte mult mai mari pe lume, doamnă doctor. Să vă trăiască cele două pe care le-aveţi!". Cunoştinţa noastră, după debutul într-un mediu foarte 'monden', ca « Gostatul » din Piaţa Amzei, a continuat la mine-acasă, la o cafea. Au apărut, la un moment dat, şi 'defectele'. Lola Dornescu le-a sărutat, a stat de vorbă cu. ele şi n-a avut nici o clipă aerul alarmat al mamei care-şi vede feciorul în 345 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
primejdie, aer care face-atît de-asemănătoare-o mamă cu-o cloşcă-nfoiată, cu ghearele-nfipte-n pămînt, gata să-şi apere progenitura de uliul care pluteşte-n văzduh, pluteşte în rotocoale pline de mută-ameninţare. Singura alarmă pe care mi-a comunicat-o, profitînd de minutele cît a dat Emil un telefon, era că, la peste treizeci de ani, băiatul ei nu se hotăra să aibă o familie. Ne-am despărţit spunîndu-ne pe nume" ».
« „Emile, dac-ar fi după ce-ţi spune inima, te-ai însura cu mine, fiind sigur că pe Lola n-ai supăra-o. Nu-ndrăzneşti să 'superi' însă opinia publică, vocile care exprimă opinia cetăţii şi care te-ar considera un bou dac-ai lua o femeie cu doi copii, şi — culmea ororii! — unul din flori, cînd Adina Iamandi face zîmbre după tine, are douăzeci şi nouă de ani, e doctoriţă foarte bună, are casa pe care-o are, maşina pe care-o are, covoarele, tablourile, argintăria, tapiseriile, mobila stil, bijuteriile pe care le are şi, mai mult ca orice, este fata cui este, are-n buzunar toate situaţiile, toate plecările, toate specializările în străinătate etc. etc. Urîtă nu e, proastă nu e, şi are foarte mult stil. De cînd a pus ochii pe tine, aşteaptă s-o termini cu subsemnata, ceea ce-ar însemna înfrîngerea ultimei ezitări, a ultimului scrupul care te-ar face să-i scapi. Societatea mea e singura primejdie, fiindcă eu — nefiind arivistă şi, mai rău, neavînd deloc ambiţii sociale — te-aş putea trage pe calea mea 'greşită'. Dar tu ai ambiţii, şi ea ştie. Dealtminteri, te porţi ŞAPTE 346
ARTA CONVERSAŢIEI cu ea-ntr-un fel care nu-i dă mari speranţe, dar nici nu i le taie de tot. îţi dozezi efectele". „Dacă eşti convinsă că-i aşa, de ce nu te-ai despărţit mai demult de mine ?". „Sînt complet lipsită de iniţiativă cînd e vorba de despărţiri; las sarcina asta în grija partenerului". „Cînd te-ai despărţit de bărbatu-tău la fel ai făcut ? I-ai indicat pentru cine să te lase ?". „îşi indicase el singur mai de mult. Ultimele şase luni trăite sub acelaşi acoperiş au fost o tăcere, întreruptă doar de răbufniri de nemulţumire: toată casa mirosea a mîncare, de pildă; ea nu mă ocupam suficient de Măria, care era leneşă, îndărătnică şi, pe deasupra, şi foarte gălăgioasă. Era clar că Alexandru găsise pe cineva care gătea fără miros şi era şi mai silenţios decît mine, cu Mama şi cu Măria la un loc. Cînd a luat hotărîrea de-a pune capăt nemulţumirii care-1 rodea-n asemenea condiţii 'vitrege', am reintrat în sfera olfactivă, acustică şi de comportament normală. Venea, o vedea pe Măria şi nici casa nu-i mai putea, nici fata nu mai era leneşă, îndărătnică şi gălăgioasă. Mie nu-mi mai putea găsi nici un cusur, fiindcă nu ne mai vedeam deloc. Şi tu, Emile, ai început să ai nemulţumiri legate de persoana mea. Principiile de la care nu mă abat, ţi le-am expus pe degete, chiar de la-nceputul începutului. Ocupat cum eşti, scriind, citind, învăţînd, stînd mult în laborator, eram o parteneră intermitentă ideală. Nu ceream nimic, iar ceea ce-mi dădeai nu cerea nici eforturi, nici pierdere de vreme, nici măcar bani. Şi totul ar fi mers — cît, nu se ştie ! — ar fi mers aşa cum mergea. Dar Adina Iamandi-ţi flutură pe sub nas lucruri prea bine-347 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
mirositoare pe care, oricît aş vrea, eu n-am cum să ţi le ofer: eu nu distribui burse prin ăle străinătăţi, nici posturi, şi nici un fel de mărire sau de onor". „Pot să spun şi eu ceva ?", zise Emil privindu-mă ironic şi admirativ în acelaşi timp. „Spune, dar să ştii că nu foloseşte!". „Mă condamni că mă aflu-ntr-o dilemă, că sînt pus într-o dilemă ?". „Nu! Noi nu putem condamna viaţa, fiindcă ea ne pune mereu în tot felul de dileme. Aş fi preferat însă ca decît să primesc un telefon de la cineva 'care-mi voia binele' şi prin care să aflu că 'prietenul' meu, doctorul Emil Giurăscu se-ntîlneste si cu dom-nişoara doctor Iamandi, aş fi preferat să-mi fi spus tu că te afli-n această dilemă. îţi repet că nu te condamn. Dealtfel, n-am nici un fel de aptitudini de procuror. Ziceai mai adineauri că sînt cea mai deşteaptă femeie pe care-o cunoşti. De ce-i acorzi atît de puţin credit 'celei mai deştepte femei pe care-o cunoşti' şi pe deasupra şi bun diagnostician, cum m-ai calificat de mai multe ori ? Să ştii că nu era nevoie de-un telefon pornit din partea personalului mediu sanitar — vezi 'domnişoara' doctor — ca să diagnostichez starea tulbure prin care treci. Mă-ntristează un lucru, acelaşi lucru ca şi-n cazul fostului meu bărbat; nu te supăra că fac această apropiere". „Chiar deloc, e un scriitor care-mi place foarte mult, ţi-am mai spus. Mă simt chiar onorat!". „Ultima frază puteai să n-o spui. Ironia este-o metodă de-apărare foarte eficientă, în multe cazuri, acum însă nu-i vorba de nici o apărare, că nu te afli-n faţa inamicului. Cînd un bărbat vrea să scape de-o femeie foloseşte, cel mai
ŞAPTE 348
ARTA CONVERSAŢIEI adesea, două metode combinate: una — vrînd să-nece cîinele, spune că-i turbat; a doua — cea a dezertării spirituale, urmînd procedeul servitoarei hoaţe, care-o şterge fără explicaţii, lăsîn-du-ţi uşa deschisă, în timp ce tu eşti plecat de-acasă" ».
«Deşi cuvintele mele nu puteau să-i facă nici o plăcere, Emil nu-şi putuse reprima un zîmbet pe care eu mi-1 traduceam cu vorbele doctorului Staicu din momentele cînd mă admira profesional sau cînd îl amuzau spusele mele: „A dracu' muiere eşti tu, Sînziano, şi mă mai întrebi de ce iau foc cînd stau lîngă tine..."».
«„Emile, dacă bărbatu-meu, cînd s-a aflat într-o dilemă 'şi mai dilemă' decît a ta, ar fi venit şi mi-ar fi spus: 'uite ce e, hai să vorbim ceva deschis', te rog să mă crezi că, lăsînd la o parte mîhnirea, nu m-aş fi supărat. Cînd un bărbat îţi preferă o altă femeie, te şterge, evident, de pe 'carnetul lui de bal' din punct de vedere al feminităţii. Norocul meu că l-am citit în adolescenţă pe Bernard Shaw şi că mi-am zgîriat în creier următoarea frază din el: 'Un bărbat nu-nşeală o femeie cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tînără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decît prima, ci pentrru că e alta'. Să ştii că-n. momentul cînd Alexandru m-a anunţat că 'trebuie' să ne despărţim, nu 349 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
m-am simţit nici urîtă, nici tîmpită, ci m-am simţit anterioară pe listă şi nespus de mîhnită uman. Refuzul de-a sta de vorbă ca-ntre doi oameni, asta m-a durut şi m-a făcut să-1 scot definitiv de la inimă. După zece ani de convieţuire, atît avea el de spus unei femei pe care-o luase nesilit de nimeni, nici măcar de-mpreju-rări, cu care-avea un copil pe care i-1 ceruse. De ce să folosească tocmai cu mine asemenea procedee ? Cu mine, o fiinţă cu-atîta-nţelegere şi care, pe deasupra, nici măcar n-am o viziune sexuală asupra lumii". „Rău faci!", găsise Emil prilej de glumă. „Tu — acum — procedezi la fel, ceea ce mă face să cred că indiferent de fire — fiindcă tu şi cu Alexandru parc-aţi fi din două specii diferite — o anumită cauză vă generează acelaşi efect. Aş fi vrut să-mi fi spus tu, fără experimente provocate. Să fi lăsat la o parte faptul că sînt femeie şi să fi vorbit ca doi oameni de-acelaşi sex, sau fără sex", am zis eu zîmbind a glumă, ca să mai îndulcesc pilula. „Vezi, drama mea e alta decît a domnului Alexandru Bujor. El, după toate aparenţele, o prefera din punct de vedere feminin pe Dana Liveanu. Eu te prefer pe, tine Adinei Iamandi şi nu numai ei, fiindcă te iubesc. Ştii foarte bine că te iubesc. Ai renunţat la Alexandru Bujor, fără să-1 întrebi de ce 'trebuia' să vă despărţiţi, fiindcă nu-1 iubeai sau nu-1 mai iubeai, ceea ce-i tot atît. N-ai făcut scandal fiindcă nu-1 iubeai". „Emile, după părerea ta cum trebuie să procedeze o femeie pe care o lasă bărbatul ? Ca omul care venind acasă vede că i s-a furat porcul din cocină sau boul din grajd ?". „Nu ştiu ce să-ţi răspund la asta,
ŞAPTE 350
ARTA CONVERSAŢIEI ştiu doar că nici pe mine nu mă iubeşti. Eşti — sau măcar ai fost — îndrăgostită de mine, dar nu mă iubeşti. Ai spus vreodată cuiva: 'te iubesc' ?". „Da, am spus".
(„Dumneavoastră ştiţi, domnule doctor Vladimirescu, ştiţi c-am spus cuiva o dată: 'vă iubesc'. Astăzi, i-aş spune-o doctorului Murgu şi-ar fi la fel de adevărat, dar lui n-am să-ndrăz-nesc să-i spun niciodată, fiindcă nu trebuie să-i. spun"). „Şi ce s-a-ntîmplat ?". „Nimic. Nu. vezi ? !". „Pot să-ţi pun o-ntrebare indiscretă ? Bărbatului tău i-ai spus 'te iubesc' ?". „Numai răspunsurile sînt indiscrete... Nu lui, altcuiva".. „Nu mi-ai pomenit niciodată despre acest altcineva". „E de-ajuns că trecutul este un permanent colocatar al fiecăruia dintre noi, un. colocatar de care nu poţi scăpa. Să-1 mai vîri şi-n prezentul altuia ?". „Confidenţele-i apropie pe oameni, nu-ţi spun nici o noutate; îţi explică, mai bine un personaj". „Ţi-1 explică, e drept,, dar nu cred că-1 pot absolvi de prezent" »►
(Mi-aduceam aminte tot ce-mi explica trecutul îndepărtat al lui Emil despre Emil, dar nu mă puteam opri să nu-mi aduc aminte şt un element din trecutul apropiat de la care Emil nu evoluase — de fapt, elementul care-mi declanşase curiozitatea în privinţa lui. Eram la mare-Eu locuiam, ca totdeauna, la coana Leana, care nu mai acceptă alţi «musafiri» de sezon, cu excepţia mea şi-a fetelor, mele, de cînd nea Cliţă lucrează « afară», adică la montat sonde-n Ori-351 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
entul Apropiat, şi de cînd coana Leana umblă cu cercei filigranaţi de aur, pînă pe umeri, cu degetele pline de inele, cu pandantive cu semilună pîn' la buric, în capoate matlasate, de cînd seara citeşte romane, mai ales din colecţia « romanului de dragoste », « de plîng, Sînziano, de ud perina, mamă». Peste drum de coana Leana, s-a deschis, în urmă cu trei ani, o terasă care să tot  aibă  treizeci  şi  cinci-patmzeci  de metri pătraţi, condusă de-un responsabil, Costică pe numele său, cu grătar de dimineaţă pînă seara, cu bere, cu « Cico », şi cu « Pepsi», cu pufuleţi clisoşi, ca un fel de gogoşi de mătase atinse de cine-ştie-ce morb şi intrate-n descompunere, cu nişte foste bombonele, ajunse mîzgă, împa-chetate-n   micuţi   cilindri   de  hîrtie   cerată — « Mentosan », « Lămîie », « Smeură» — victime-ale termenului expirat şi-ale umezelii sărate. într-o după-amiază, pe la cinci, stăteam la o masă, pe terasă la Costică; eu beam o bere de trei cinzeci şi Ana un «Cico». Măria se dusese pe plajă, să bată mingea cu nişte copii de vîrsta j ei. Ana terminase de mult sticla de «Cico» şi se juca de-a vata — care pe vremea mea încă se mai chema de-a v-aţi ascunselea — se juca pe după barul-grătar şi pe după gărduţul de merişor al terasei, cu doi băieţi ceva mai răsăriţi decît ea. Deşi nici eu n-aveam mai mult de-un centimetru de bere-n pahar, nu mă dădeam dusă, fiindcă tocmai atunci pusese Costică la magnetofon o bandă cu Demis Russos. Cînta cîntecul sezonului, cîntecul care era-n fruntea tuturor topurilor. Un cîntec — nu i-am ştiut niciodată numele — care-ncepe cu-o mişcare-n-ŞAPTE 352
ARTA CONVERSAŢIEI treruptă-n trei locuri, ce-ţi sugerează o linie frîntă sau pauzele pe care le face un leagăn pînă ce-şi ia vînt. De cîte ori ascult cîntecul ăsta, nu mă simt nici tristă, nici fericită, mă simt însă dusă departe, foarte departe. Deşi are-un ritm pe care se poate dansa, nu nă-n-chipui niciodată dansînd cu nimeni  cînd îl ascult, ci plutind de una singură prin văzduh. Probabil din cauza vocii lui Demis Russos, care e-atît de greu de-atribuit unui sex. E una dintre acele voci pe care eu le numesc voce de om, aşa cum numesc chip  de om, chipul Marilenei Gavrilovici — la fel de greu de atribjit unui singur sex. Sînt voci şi chipuri care te duc cu gîndul la unicitatea fiinţei umane, abolind ideea-m-părţirii pe «genuri naturale». Lăsînd o clipă « vata », Ana s-a apropiat de mine-n vîrful degetelor şi mi-a şoptit la ureche: «Mamă, cîntă Demisu ». « Mulţumesc, ştiu ». « Am crezut că n-ai băgat în seamă ». «De seamă». «Eu acum mă ascund».  «Ascunde-te».  In  această dispoziţie mă aflam, cînd a apărut pe terasă doctorul Emil Giurăscu. Era a treia oară cînd îl vedeam. Mi-1 prezentase Tudor cu-o lună mai înainte, pe un culoar la Clinică. «Sărut mîna, doamnă doctor. Ce surpriză !». L-am invitat, dacă n-avea nimic împotrivă, să stea la masa mea. Locuia-ntr-o căsuţă la golfuleţe şi mergea tot acolo la plajă, la nudişti. I-a comandat lui Costică un crap saramură şi-un vin alb sec, înfundat. A sosit crapul, a sosit vinul. Şi crapul şi vinul aveau cîte-un cusur: crapul era prea sărat, ceea ce-i punea sub semnu-ntrebării prospeţimea, iar vinul nu era suficient de sec. Eu n-am avut cum să-mi
ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
dau seama de-aceste neajunsuri, fiindcă n-am gustat nici dintr-unul, nici dintr-altul. Mă uitam la Emil Giurăscu şi nu-mi venea să cred. Am rămas ţintuită locului pînă şi-a mîncat ultima fărîmă de peşte şi pînă şi-a băut ultima picătură de vin. Am sperat pentru el că, pe parcurs sau în ceasul al doisprezecelea, avea să aibă o tresărire de convenienţă socială măcar şi să-mi ofere şi mie un degetar din vinul lui. Nu sînt nici lacomă, nici pofticioasă şi, pe deasupra, sînt învăţată de copil să rabd şi să rabd cu demnitate. Cînd colegele mele Niura şi Şura Dulgheru mîncau sendviciuri cu şuncă de Praga (luată de pe la nu ştiu ce economate) în nasul meu, la şcoala primară, iar eu mîncam un « sendvici» cu marmeladă de 5, nu mă uitasem niciodată la ele cu ochii aceia umili şi plini de speranţă ai cîinelui care-şi priveşte stăpînul mîncînd, nu mă uitasem niciodată cu privirea care spune: «dă şi mie». îmi puteam impune să nu cer, dar să nu-mi lase gura apă nu reuşeam. N-ajunsesem încă la această performanţă. Mă duceam şi scuipam în chiuveta de la closet apa secretată de « nedemnele » şi « nedisciplinatele » mele glande salivare şi mă-ntorceam la marmelada de 5. între timp, învăţasem să nu mai salivez, aşa că, biologic, peştele şi vinul domnului doctor Emil Giurăscu mă lăsau rece, suscitîndu-mi doar interesul moral asupra acestui personaj.
Oameni zgîrciţi cunoscusem destui în viaţa mea. De n-ar fi fost decît vecinele mele H. B.-urile, Zise şi haşbilicile («simbol» de hoaşte bătrîne, cum zice Măria), care — deşi put de bijuterii, de argintărie, de covoare care de care «mai »
ŞAPTE 354
ARTA CONVERSAŢIEI orientale, de tapiserii, de tablouri şi de ce nici cu gîndul nu gîndeşti, şi deşi nu au pe nimeni pe lumea asta decît una pe cealaltă, una avînd şapteşopt de ani, cea mare, iar « mezina» şap-teşpatru — îşi mănîncă de sub unghie. Chiar şi ele însă, dacă sînt « surprinse » la masă, deşi dosesc imediat în dulap ce e mai bun, tot îţi oferă ceva, cît un găinaţ, dar îţi oferă. Mama nu lua niciodată nimic de la ele si mă-ndemna si pe mine să nu iau. «Nu lua de la ele nimic, Sînziana, mamă, că le pare rău după orice». « Atunci, de ce te mai invită să iei ? ». « Din educaţie ». « Halal educaţie ! ». « Faţadă de educaţie, glazură! ». învăţasem din practică, mama tuturor teoriilor, că din inimă dă omul simplu, fiindc-aşa a pomenit din  moşi-strămoşi. Din «dreptul cutumier»! Era limpede că doctorul Giurăscu nu era om simplu şi nici nu provenea din oameni simpli. Din educaţia pe care i-o dăduseră acasă ai lui să nu se fi ales nici măcar cu-o glazură cît de subţirică, de care pînă şi haşbilicile, perfecte-n zgîrcenia lor, ţineau seamă, şi călcîndu-şi pe inimă-ţi întindeau şi ţie ceva, acolo ? Nu-mi venea să cred. Altceva trebuia să fie cu el. Zgîrcit — şi de prisos să spui şi egoist — din născare, simţind probabil nevoia (ca oricine se ştie cu o muscă, fie ea cît de mică, pe căciulă) să se « teoretizeze », îşi ridicase defectul la rang de principiu. Cîţi zgîrciţi n-am auzit spunînd « eu nu dau bani la cerşetori, din principiu» sau «eu nu dau bani pentru flori la morţi»: din principiu, fireşte! Ce de-a mai lume cu principii pe pămîntul ăsta ! Mă uitam la doctorul Emil Giurăscu şi-mi venea să rîd. Şi viaţa tre-
ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
buie să te facă să rîzi de defectele oamenilor, nu numai literatura! Mă uitam cu cîtă acurateţe mînca peştele, fără să-1 atingă măcar cu un deget, ci numai cu furculiţa, ajutîndu-se cu o coajă de pîine, şi nefolosind niciodată cuţitul, fiindcă nu era cuţit de peşte, evident. La bufet la Costică, nu se făceau «discriminări» între peşte şi restul dobitoacelor comestibile, cînd era vorba de cuţit. La un moment dat, m-a tentat să comand şi eu un peştişor, ca să-i servesc o lecţie distinsului doctor. Pe urmă, tot eu m-am gîndit că i-aş fi dat prea mare importanţă acestui domn de care ce-mi păsa mie... M-am mai gîndit că nu era cazul nici să-mi descumpănesc punga aflată într-un echilibru cu totul precar. Mai bine păstram banii şi veneam seara cu fetele şi cu coana Leana, mîncam cîte doi mici, beam o bere şi-ascultam muzica de la magnetofonul iui Costică. Trebuia să fac şi eu o trataţie, că pîn-atunci coana Leana de două ori ne scosese-n lume. Nu pentru că ea ar fi aşteptat o revanşă din partea mea, că ştia exact cum o duceam, dar fiindcă aşa era frumos. Ea ţine mult la mine şi la fetele mele şi ţinuse mult la Mama. Deşi între noi sînt doar douăzeci de ani diferenţă, avînd o fată mai mare decît mine, coana Leana mă tratează ca pe vremea cînd, fetiţă, i-am trecut prima oară pragul. E drept că şi eu tot aşa o tratez. îi spun «săru' mîna », cum îi spuneam şi-atunci, şi fetele mele, crescute — atît cît se mai poate creşte azi astfel un copil — tot după moda veche, îi spun şi ele « săru' mîna». Coana Leana e printre-acei puţini oameni pe care-i cunosc eu, la care omul face
ŞAPTE 356
ARTA CONVERSAŢIEI mai mult decît banul. « Sînziano, mamă, şi dac-o veni cu sistematizarea peste noi şi ne-o face blocuri, într-o odaie cu mine şi tot te primesc». Mă gîndeam la coana Leana, la basmalele ei cu fir, cu modele orientale şi cu franjuri, la chipul ei grăsuţ şi blajin, la rochiile ei, numai pliuri şi cerculeţe, pe care de treizeci de ani i le coseam Mama şi cu mine. « Mamă, de ce tu, arbiter elegantiarum, nu-i spui că nu e frumos cu-atîtea zorzoane ?». « în lumea-n care trăieşte ea, asta e frumos. De ce i-aş strica inima ? ». «Şi crezi că dacă i-ai spune nu te-ar asculta ? ». « M-ar asculta, dar ar rămîne cu un of după modelul ei. Ea nu vrea să pară altceva decît ce este. Nu-şi face rochii de cucoană, fiindcă nu vrea să pară cucoană. Mie mi-e dragă aşa cum e, cu pliurile, cu pliseurile şi cu cercule-ţele ei ». « Şi mie mi-e foarte dragă ». « Ai să-n-tîlneşti în viaţa ta lume elegantă, educată, cultivată, manierată. Ţi-aş dori ca printre ei măcar unul să fie de calitatea sufletească a coanei Leana ». Cîtă dreptate avusese Mama. Nici acum cînd se-« ajunsese», coana Leana nu se schimbase, îşi îmbunătăţise viaţa: nu mai primea iume-n sezon, că i-o fi ajungînd şi ei de cît îşi rupsese oasele treizeci de ani, din iunie pînă-n septembrie; citea,-n sfîrşit, şi ea, după ce ani şi ani se mulţumise cu ce-i povestea Mama de prin cărţi, în timp ce ea se cocea lîngă maşina de gătit; purta bijuterii acum, la cincizeci de ani — trecuţi, fiindcă acum le-avea. încolo, coana Leana de totdeauna: cu casa plină de vecine cu care, spre deosebire de timpurile mai puţin prospere, în loc să ronţăie seminţe de floarea-soarelui şi
ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
de dovleac, ronţăia alune, cu liota de babe şi de moşnegi, singuri pe lume, care veneau la poarta ei cu traista goală şi plecau cu ea plină. «Auzi, Sînziano, mi-a spus şi mie un turc bătrîn, cînd eram tînără, că la legea lor scrie să dai a zecea parte din ce ai». «Scrie frumos la legea lor». «Sînziano, mamă, de ce n-o fi apucat şi doamna Hangan, săraca, Dumnezeu s-o hodinească pe-acolo pe unde-o fi! de ce n-o fi apucat şi dumneaei să mă vadă şi pe mine la binele de l-am ajuns ?».)
Mi-aduceam aminte — cît să fi fost de-a-tunci ? — că-ntr-un an, printre « musafirii » coanei Leana se afla un cuplu foarte reuşit fizic, un el înalt, brun, sportiv, avocat de meserie, şi-o ea blondă natural, mijlocie de statură, tare frumuşică, arhitectă. Erau tipul de cuplu intelectual citadin, monden şi snob, venit în mediu rural să se « deconecteze », fiindcă-ncepuse deja moda « deconectării naturiste ». Se vedea cît de colo că aveau cu ce să se ducă la mai bine decît la coana Leana, de n-ai fi ţinut seama decît că-n fiecare noapte mergeau la cîte-un restaurant să danseze, iar dansul ăsta costa. Era clar că domnul avocat pusese ochii pe Mama, Ca un intelectual ce se afla, şi cu nevasta alături, o curta pe Mama pe căi verbale de nuanţă hazliu-ironică. De altfel, cu sau fără nevastă, nimeni nu-ndrăznea să-i facă Mamei propuneri directe. Frumoasă şi-a-demenitoare, Mama avea însă, în toată făptura ei, ceva care tăia elanul anumitor libertăţi. ŞAPTE 358
ARTA CONVERSAŢIEI Nu vreau să spun că bărbaţilor le tăia pornirile erotice, dar le-ndrepta spre calea ocolită a răbdării. Şezînd, corpul ei de adolescentă (cu trunchiul drept, ca la şcoală, cu picioarele aliniate ca soldaţii la paradă), chipul ei de cariatidă (îndulcit de privirea uşor absentă a celor în permanent dialog cu ei înşişi) n-aveau nimic lasciv: erau corpul şi chipul unei femei care nu-ncerca să atragă în nici un fel atenţia, căreia-i era egal dacă plăcea sau nu. Lipsa oricăreia dintre « fiţele » destinate stimulării sexului opus, mai la vedere ori mai subtile — după cît o duce capul pe «împricinată» — nu scăpa celui interesat, creînd de la-nceput o distanţă între el şi Mama, distanţă ce se mărea în momentul cînd Mama-n-cepea să meargă, drept, cu capul niţel încordat, cu pas hotărît, dar nemilităros, ignorînd orice dorinţă de-a pune-n valoare corpul subţire: un mers de statuie trezită din visul ei încremenit, într-o lume a cărei existenţă o ignoră.
în vacanţă, Mama avea un program la fel de riguros ca-n restul anului. Dimineaţa, ea se-ntorcea de la plajă la ora cînd «musafirii» coanei Leana încă se mai întindeau şi mai căscau în pat. După ce toată lumea-şi lua valea, « paz-nice-ale focului sacru» — una lîngă plita din şopron, alta sub dud, cu maşina de scris — rămî-neau doar coana Leana şi cu Mama. îndată ce lumea se-ntorcea de la ţărm, Mama-şi punea «Remington »-ul în cutie, îl ducea-n casă şi se-apuca de treburi fără zgomot: îi croia toalete coanei Leana, tricota, citea. « Ce bateţi, doamnă, la maşină ?», o-ntrebase-ntr-o zi domnul avocat. «Pentru moment, un roman». «Sînteţi scrii-359 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
toare ? ». « Sînt dactilografă». « Serios ? », se mirase avocatul, învăţat de pe la grefele tribunalelor, cu tipul tradiţional de dactilografă, uşurică, frumuşică, fîşneaţă. «Am aerul că glumesc ?», îi răspunsese Mama tot printr-o-ntre-bare. « N-aveţi aerul că glumiţi, dar n-aveţi nici aer de dactilografă». Mama, care fără să fie deloc o fire necomunicativă, nu făcea însă confidenţe, tăcuse. « Cum vă place-aici, la palace-ul coanei Leana ? In ce relaţii vă aflaţi cu puricii ? ». «Domnule, eu sînt de la ţară. Din neamul meu, sînt prima generaţie-ncălţată — şi nu spun asta pentru că acum „se poartă" — aşa că, pentru mine, la coana Leana e ca pentru regina Angliei la Buckingham Palace l Iar în privinţa puricilor, n-am nici o plîngere. La noi în odaie, nu sînt». «Aţi încheiat cu ei vreun pact de neagresiune ? Că pe noi nu ne slăbesc deloc cu vizitele. Am fi dat cu nişte DDT, dar Neli e alergică la anumite mirosuri»(începuseră să bîntuie şi alergiile !). «Puneţi mai bine nişte pelin sub saltea. Puricii cred că sînt vechi de cînd lumea, în orice caz anteriori DDT-ului, deci şi mijloacele de-a-i alunga sînt anterioare DDT-ului». «Acum unde locuiţi ?», abandonase avocatul brusc problema « lighioanelor ». « într-o mansardă ». « O femeie-atît de frumoasă, într-o mansardă ? ! ». « Se poate şi mai rău», ignorase Mama aprecierile avocatului. « înseamnă că n-aţi făcut nimic ca să plecaţi din mansardă», continuase el, sugerîndu-i Mamei cu-o scurtă privire cam ce-ar fi avut de făcut pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre locative, şi nu numai locative. Mama răspunsese acestei priviri didactice cu-o privire la fel de
ŞAPTE 360
ARTA CONVERSAŢIEI scurtă şi de bine-simţită, în timp ce silabisea, bătînd cu dreapta măsura în aer: « în-tr-a-de-văr ni-mic ni-mi-cuţ !». « Şi n-aţi fi dispusă, măcar de-acum încolo, să-ntreprindeţi ceva, ceva concret, spre binele dumneavoastră, doamnă ? ». « Nu ! ».
Mama avea două feluri de-a pronunţa această negaţie: cel obişnuit, prin care infirmăm cu toţii o acţiune existentă, o privăm constatativ de eficienţă, şi un fel care semăna cu o mătură de proporţii cosmice, care-n iureşul ei ar fi abolit pe veci caracterul activ al unui verb. Înainte de-a rosti acest fel de «nu», Mama îşi înţepenea gîtul, de parc-ar fi pornit la un atac, iar « n »-ul — sunet surd de felul lui — ţîşnea dintre buzele ei, lung, reverberant ca zbîrnîitul unei săgeţi azvîrlite de-un arc prea-ncordat, iar « u »-ul suna scurt, ca un simplu efect sonor al lui « n». Doar Ana mai rosteşte acest fel de   «nu ».
Deşi edificat suficient asupra refuzului Mamei de a-1 folosi ca « antreprenor » în prezentul sau în viitorul ei — şi poate tocmai de-aceea — domnul avocat continua să facă « artă pentru artă », nelăsînd să-i scape nici o ocazie de conversaţie cu Mama.
într-o zi, întorcîndu-mă de la plajă, l-am găsit făcîndu-şi de lucru la motocicletă, garată-m-preună cu Piţa, capra coanei Leana, într-un şopron la cîţiva metri mai încolo de şopronul-
ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
bucătărie. Coana Leana toca vinete pe-un fund mare de lemn, cu marginea crenelată — tot operă de-a lui nea Oiţă — cu un satîr de lemn cît toate zilele, numai ochi şi urechi la Mama care, în timp ce croşeta «blind » (aşa cum ajunsese să bată şi la maşină), îi povestea ceva. Apro-piindu-mă, am auzit-o pe Mama spunînd următoarea frază: «Atunci, prinţul se hotărăşte să-i întindă o cursă lui unchiu-său, criminalului deci ». La ultimele cuvinte, coana Leana rămăsese cu satîru-n aer. «Şi, ca să nu-i dea de bănuit, începe să se poarte ca şi cînd şi-ar fi pierdut minţile ». « Da' nu şi le-o fi pierdut de-adevăratelea cînd o fi văzut stafia lu' tac-su, ce zici ? ». Domnul avocat încetase să-şi mai facă de lucru cu motocicleta şi stătea pe şa, ascultînd cu-o mutră de parcă nu-şi credea ochilor şi urechilor, abia ţinîndu-şi rîsul. Pentru mine, singurul element nou din acest spectacol era doar domnul avocat. Cum el nu mă interesa, iar Hamlet-ul îl citisem şi-1 şi văzusem cu Laurence Olivier, m-am dus în casă. Cînd m-am întors, era aproape de lăsarea cortinei. Toţi mureau, iar restul era tăcere. Coana Leana, cu stînga ţinea satîru-nfipt în vinete, iar cu dreapta-şi făcea cruce: « Ferească Dumnezeu, ce ţi-e cu soarta... Să ştii că mă-n-tristaşi, doamnă Hangan ».
în timp ce coana Leana era chemată de obligaţii care aveau să-i alunge tristeţea, domnul avocat, încetînd să bibilească la motocicletă, şedea acum pe-un scăunel cu trei picioare şi se uita la Mama. «Din ce vă luarăţi, doamnă, cu Hamlet ? ». « Hm ! Coana Leana mă-ntreabă totdeauna ce scrie-n cărţile pe care le citesc
ŞAPTE 362
ARTA CONVERSAŢIEI eu. Iar eu îi povestesc ce scrie-n ele ». « Şi credeţi că pricepe ? ». « Cum să nu priceapă ! ». « Hai să fim serioşi! ». « Să fim foarte serioşi! Domnule Gheorghiu, marii artişti fac opere pentru toată lumea. Sînt diferite nivele de-nţelegere-ale unei opere, mai ales în literatură. Dacă primul nivel nu este accesibil unui număr foarte mare de oameni, cred că opera nu şi-a atins scopul». «O operă trebuie să-şi propună neapărat un scop, aşa credeţi ?». «Scopul este inclus în operă: comunicarea». «Nu credeţi decît în operele care comunică ? ». « Numai! ». « Deci sînteţi convinsă că Shakespeare şi coana Leana „comunică" ? ». « Dumneavoastră, domnule Gheorghiu, presupun că aţi văzut Romeo şi Julietta ? ». « Da. Văzut ». « Aţi plîns ? ». « Ei, Doamne, doar nu mai am cinşpe ani!». «Ei, vedeţi, coana Leana a plîns cînd i-am povestit Romeo şi Julietta ». « „Vive le melodrame ..." ». «,,... ou Mar-got a pleure"», completase Mama. «Domnule Gheorghiu, „vive Shakespeare ou coana Leana a pleure". Melodrama de mult a apus. La Shakespeare însă totdeauna are să plîngă cineva. I-am povestit coanei Leana Romeo şi Julietta, Othello, Hamlet. După fiecare-a spus: „Ce ţi-e cu soarta !" ». « Vi se pare-aşa de profund ? !». « Profund ? Esenţial! A remarcat exact ceea ce caracterizează un mare scriitor; expunerea unor destine, prilej de meditaţie asupra destinului în general ». « Am remarcat cu cît spirit pedagogic i-1 explicaţi pe Shakespeare coanei Leana», o cotise domnul avocat pe lîngă spinoasa problemă a destinului în artă, care, se vedea cît de colo, că nu era una dintre durerile sale majore. « Remi-363 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
niscenţe de pe vremea cînd eram profesoară ». « Ce predaţi ? ». « Elină şi latină ». « Doamnă, cu mintea şi cu fizicul dumneavoastră, luptaţi să plecaţi din mansardă. Faceţi-vă un punct de onoare din asta! », revenise avocatul pe-un ton foarte serios, la calul lui de bătaie. « Domnule Gheorghiu, în timpul războiului, după o luptă cu partizanii, un neamţ şi-un sîrb se-n-tîlnesc nas în nas, într-o tranşee: „Voi pentru ce luptaţi ?", îl întrebă neamţul pe sîrb. „Pentru pîine. Dar voi pentru ce luptaţi ?", îl întreabă sîrbul pe neamţ. „Noi, pentru onoare", îi răspunde neamţul. „Fiecare luptă pentru ce n-are", zisese sîrbul ». Avocatul făcuse o plecăciune, în semn că-n faţa unui asemenea argument depunea armele elocvenţei sale de sfătuitor. La cîteva zile după această-ntîmplare, plecase la Bucureşti, cu Neli-a dumisale, lăsîndu-ne carta lui de vizită şi-un nor de praf în nas, din viteza motocicletei.
Uitîndu-mă la doctorul Giurăscu în tăcere, cum îşi mînca metodic peştele, lăsînd « în urmă » un schelet curat ca pentru studiu la zoologie, şi cum îşi sorbea cu-nghiţituri egale şi silenţioase vinul, îmi aminteam fila aceea din trecut, un trecut drag fiindcă-n el era cuprinsă Mama, şi-mi pierea complet cheful de-a-i mai da vreo lecţie. « Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul „mai iei de ici, mai pui colea": inteligenţa şi bunătatea», aşa spunea Mama. Seara, aveam să vin la Costică pe terasă, cu fetele şi cu coana ŞAPTE 364
ARTA CONVERSAŢIEI Leana, buna noastră coană Leana. Aveam să bem o bere, să mîncăm mici şi să stăm de vorbă. Afară de cîteva subiecte dragi ei — printre care neapărat genealogia lui nea Cliţă — pe care din cînd în cînd le repetă, coana Leana vorbeşte totdeauna la obiect şi cu bun-simţ. Judecata ei n-o ia niciodată alăturea cu drumul. Şi-apoi, n-am auzit-o o dată să vorbească-n duşmănie de careva, orice fapte-ar fi săvîrşit acela: «Cine ştie, mamă, ce-o fi şi-n sufletul lui, săracu'. Mai bine omul să zică „fereşte-mă, Doamne !", că nu poţi să cunoşti, mamă, unde te duce viaţa. Eu mă gîndesc la mine cum ar fi; ce s-ar fi ales de mine, săracă, amărîtă, fără mamă, fără tată, cu bărbatul mort pe front, rămasă cu copil mic şi fără furme, fără pensie, fără nimic pe lume, de nu mă lua Cliţă, omu' ăsta, pîinea lu' Dumnezeu. Sînziano, mamă, am eu o presimţire că-ntr-o zi o să se găsească un om, ca Cliţă-al meu, şi-o să te ia şi pe tine. Frumoasă eşti, doctoriţă eşti, ce dac-ai două fete ! ». Cînd eram copil, văzînd capacitatea coanei Leana de-a pronunţa perfect orice nume propriu străin de prin cărţile povestite de Mama, am întrebat-o-n-tr-o zi, sincer surprinsă, de ce zice «furme» şi nu « forme », « rişeu » şi nu « reşou ». « Nu poţi să spui, coană Leano ?».
Coana Leana izbucnise-n rîs: « Doamne, fetiţa mamii, cum să nu pot ?! „Forme", „reşou". Pot, mamă, pot. Da' cum să zic eu aşa cînd tot Costineştiu' zice „furme" şi „rişeu" ? ! ». Am rămas uimită. Mama mi-a explicat atunci că-n toate mediile, omul se-ncadrează, este încadrat deci, într-o regulă a jocului. Mi-a dat şi exemple. 365 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
Viaţa avea să-mi dea fără-ncetare exemple. Ce altceva era tăcerea tuturor în cazul diagnosticului pus de Verzeu Lilianei Fodor ? Ce altceva era «stopul cardiac» din fişa postumă a pacientului căruia Pandele-i scosese unicul rinichi, ori « stopul cardiac » — travesti pentru frînghia cu care doctoriţa Paraschiva Marin, soţia « marelui » Marin, pusese capăt unei vieţi ajunsă de nesuportat ? Ce altceva decît « formele » şi « n'şeul » din alt mediu ? Iar eu mă trezisem să zic « forme » şi «reşou», cînd Regula Jocului îmi cerea «forme» si «riseu» ? Mă uitam la doctorul Emil Giu-răscu şi eram aproape sigură că sub « nonconfor-mismul» de faţadă, ca cel la care eram martoră, în privinţa Regulei Jocului n-ar fi păcătuit niciodată cu nimic. Mai avea un deget de vin în pahar, «Don' Costică, încă o bere, te rog». « Imediat, doamnă ! ». Costică mi-a adus berea, şi-n timp ce-o destupa, cu-o privire rapidă a făcut inventarul mesei. «Să mai aduc un pahar ? », mi s-a adresat Costică, ignorîndu-1 pe doctorul Giurăscu. «Vreţi şi dumneavoastră bere, domnule doctor ? », m-am adresat eu doctorului Giurăscu, obligată de «provocarea» lui Costică. «Nu. Mulţumesc, nu amestec băuturile ». « Nici eu ». Costică, arborînd stilul chelnerului de mare local, stînd ca o statuie oarbă şi surdă la tot ce se-n-tîmpla, cît timp se desfăşurase conversaţia celor doi «protagonişti», după ultima mea replică, revenit brusc la realitate, îmi turnase bere, apoi, după ce se uitase la mine cu-o privire care spunea tot ce-avea de spus despre partenerul meu, plecase demn şi mulţumit ca justiţiarul care-nar-mează mîna dreptei răzbunări. Ca să-şi marcheze
ŞAPTE 366
ARTA CONVERSAŢIEI şi mai mult solidaritatea cu mine, Costică oprise banda cu Nana Mouskouri şi-o pusese din nou pe cea cu Demis Russos ştiind că-mi plăcea. Brusc, a apărut Ana pe care pînă atunci o urmărisem cu privirea. « Mamă, cîntă iar Demisu », mi-a şoptit ea tainic la ureche. Doctorul Giurăscu s-a uitat întrebător la mine. «Domnul doctor Emil Giurăscu, domnişoara Ana Hangan ».« Domnişoară. .. ». Doctorul Giurăscu se ridicase-n picioare şi după ce-i sărutase protocolar mîna o-ntrebase foarte serios: « Cred că sînt primul domn care vă sărută mîna, nu ? ». « Nu, domnule. Nu sînteţi ». « înseamnă c-am întîrziat ». « Da ! ».
Doctorul Giurăscu izbucnise-n rîs. Frunte-naltă, figură prelungă, ochi albastru-verzui, nişte dinţi superbi, mîini frumoase, înalt, suplu, drept. Frumos bărbat! Cînd rîdea, avea ceva melancolic în ochi. M-am uitat o clipă fix în ochii lui, cu-o privire de psihiatru, cred. Mi s-a părut că văd în ei tulbureala sufletului care trece deodată prin două stări contradictorii. Am avut impresia că privirea mea profesională 1-a-ntristat. «Domnule doctor, aveţi nemţi în familie ? », n-am putut eu să-mi reprim o-ntrebare. « Fiindcă sînt blond ?». Am tăcut. Emil Giurăscu înţelesese perfect unde bătea-ntrebarea mea. Ne-am despărţit, el îndreptîndu-se spre golfuleţe, eu trecînd drumul acasă. Un an, cît a durat legătura noastră, scheletul peştelui de-atunci nu mi-a dispărut deloc din minte. îl vedeam, aci cu oasele mai atenuate, aci cu ele ascuţite ca nişte dinţi de furcă. Dar mort şi-ngropat peştele ăsta n-a fost niciodată. Stafia lui bîntuia mereu prin sufletul meu! Ce definitorie poate fi prima întîl-367 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
nire cu un om, prima impresie pe care ţi-o face ! Emil Giurăscu, un amestec de duioşie, de nemulţumire, de nevoie de-afecţiune, cu egoism, zgîr-cenie, simţ perfect al situaţiilor, al ierarhiilor, ştiinţă a flatării dibace şi discrete, a aranjamentelor. Ce să fi aşteptat de la eh să-mi iubească fetele ? Cărui om poţi să-i ceri să iubească nişte copii străini cînd, uneori, ţie, care nu trăieşti decît pentru ei şi prin ei, şi-ţi vine să-i strîngi de gît ?
(Mi-aduc aminte primii trei ani de aritmetică ai Măriei. Nervi ? ! Că-mi făceam nervi ? ! Făcusem aproape o depresiune cînd îmi spunea că 6x4, aci fac 13, aci 24, aci 27, îmi venea să mă spînzur. Aş fi murit atunci, pe loc, şi nu mi-ar fi părut rău de nimic. Să-i cer cuiva să iubească nişte copii străini! Lui Emil, fetele mele nu-i erau urîte. Ba chiar aş fi spus că-i erau dragi. Măria cu « sictirismul » ei, cu ireverenţa ei faţă de tot ce nu-i place, deşteaptă şi cu-o limbă ascuţită ca briciul, şi Ana, cu aerul ei de pisică la pîndă, cu uimirile-acelea inimitabile din priviri, mult mai tăcută şi mai aşezată decît soră-sa, lăsîndu-te şi ea mut cu cîte-o-ntrebare.)
Ne-am despărţit cu frumosul. De fapt, curiozitatea mea pentru Emil trecuse. Din punctul meu  de vedere,  peştele-acela  dăduse impuls legăturii noastre. « Ce fel de om o fi şi ăsta ?», ŞAPTE 368
ARTA CONVERSAŢIEI mă-ntrebam eu, în timp ce-n gînd studiam scheletul gol de pe masă de la Costică. Mă aprinsesem pentru Emil: era frumos, deştept şi spiritual. Nu fusese chiar un foc de paie, ci unul de vreascuri. Din tot ce făcea, un lucru mă indispunea mai mult ca orice la Emil: faptul că se frecventa cu şeful lui direct, pe care doi bani nu dădea: nici uman, nici profesional. Era însă o relaţie utilă. Utilă a fost şi este şi căsătoria cu Adina Iamandi. Adina Iamandi, care totdeauna avusese tot ce-şi dorise: cum era să nu-1 aibă şi pe Emil Giurăscu ? ! Blondă spălăcită, cu un ten frumos, marmoreean, clădită pe lung, niţel cam prea pe lung, Adina Iamandi — ajutată şi de-o coafură impecabilă, şi de-un machiaj de-naltă clasă, şi de-o-mbrăcăminte rafinată — cultă, deşteaptă, rece, distantă, este tipul femeii de casă-mare, învăţată să dea porunci, cu un glas făcut pentru porunci, ca-ntreaga ei persoană. în ciuda unui corp perfect şi-a unui chip fără defecte majore, nu este o femeie frumoasă. Are un aer habsburgic, după cunoştinţele mele portretistice în legătură cu această familie, ceea ce pentru mine-nseamnă trufie nedisimulată. Corpul ei perfect mi-aduce-aminte o vorbă de-a doctorului Staicu: «Sînt pe lume corpuri frumoase şi calde, frumoase şi reci, urîte şi calde, urîte şi respingătoare ». Noi două nu ne cunoaştem personal. Eu, cînd o-ntîlnesc uneori la lift, în Clinică, dau «bună ziua», fiindc-aşa m-a-nvăţat Mama, şi mă uit la ea cu privirea cu care mă uit la toţi oamenii: o privire plină de bunăvoinţă. Ea însă face toate eforturile 369 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
să-mi arate că mă ignoră, deşi pe chipul ei de femeie de lume, atît de strunit de educaţie, se citeşte o vizibilă neplăcere. De ce, nu ştiu. Fiindcă n-are de unde să ştie cît a căutat Emil să reia legătura noastră, mai ales după ce s-a-n-surat cu ea. Nu-mi place să-mi plîngă nimeni pe umăr, mai ales bărbaţii-nsuraţi. Nimic nu mi se pare mai indecent decît confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre-o altă femeie. Indecent e prea puţin spus: insalubru, promiscuu. De-astă vară n-o mai pot vedea pe doamna doctor Iamandi-Giurăscu fără să-mi vină să rîd. într-o zi, Luci, fata coanei Leana, venită de sîmbătă pînă luni pe la maică-sa, în drum spre Tulcea, ne-a repezit şi pe noi, adică pe mine şi pe fete, cu maşina pînă la Mamaia, După ce ne-am plimbat încoace şi-ncolo, ne-am dus la plajă. Cam bătea vîntul. Ne-am scos cearşafurile şi ne-am întins la soare, lîngă un întreg eşafodaj de saltele, una superbă, înflorată, de cel puţin trei persoane, iar altele patru, fiecare de altă culoare, pastelate, aşezate ca parapet împotriva vîntului. «Locuitorii» erau probabil la apă. Măria alesese locul: « Hai aici lîngă ,,etranjeriile"-astea, că ne apără şi pe noi de vînt!».
Măria şi Ana s-au apucat să facă un castel de nisip. Nu peste mult, «locuitorii» «etran-jeriilor» s-au întors de la apă. Cu-acelaşi aer habsburgic pe care-1 avea-mbrăcată, păşea pe nişte coturni, într-un superb costum de baie alb-moarat, cu corpul ei frumos şi rece, roşu de parc-ar fi fost opărit — acel mod ingrat de-a ŞAPTE 370
ARTA CONVERSAŢIEI se bronza al blondelor nepigmentate — cu părul strîns într-un turban din acelaşi material cu deux-pieces-ul de baie, cu ochelari mari, rotunzi, fumuriu-deschis, ultima modă, călare pe-un nas, opărit şi el, doamna doctor Adina Iamandi-Giurăscu, ţinînd de mînă o fetiţă care părea o reducţie a doamnei doctor: o Marie-Antoanetă mică, opărită de soare, cu un aer distant, sub pălărioara imprimată, format meduză. Cum îmi ţineam braţele peste faţă, Adina Iamandi nu mă putea recunoaşte. Fetele nu mi le văzuse niciodată, aşa că nici după ele nu mă putea recunoaşte. Adina-i citea fetiţei ei o poveste, englezeşte. «Ce limbă citeşte doamna aia ? », a-ntrebat-o Ana pe Măria. « Engleză ». Limba din Engle-zia ? ». a Din Anglia ». « Aha ! ». Şi au continuat să-şi fortifice castelul. Ana s-a dus de cîteva ori cu găleata, la mare, ca să-şi aducă material de construcţie. Din fugă, azvîrlea cu picioarele nisip pe superba saltea, acoperită acum de-un prosop imens pluşat, superb şi-acela. Adina s-a oprit din englezească, şi dînd-o pe româna ei perfectă i s-a adresat Anei: i Fetiţo, fii mai atentă ». De uimire că doamna din Englezia vorbea şi româneşte, Ana rămăsese cu gura căscată. « Ce-i spui doamnei ?», a-ndemnat-o Măria. « Pardon !». «Acum închide gura! ». Eu nu intervin niciodată cînd ele se afiă-n faţa unui incident. Le las să se descurce singure. Şi de data asta, am făcut pe mortu-n păpuşoi. Totul părea să fi reintrat în ordine, cînd i-a venit Măriei ideea — după o pală de vînt mai puternică — să scuture cearşaful lor. Fără să vrea — bine-nţeles — i-a azvîrlit 371 ŞAPTE
ILEANA VULPESCU
doamnei doctor Iamandi-Giurăscu nisip pe cearşaf. «Şi pe dumneata, fetiţo, trebuie să te-nvăţ cum să te porţi ? Văd că eşti destul de mare. De ce nu-ţi scuturi cearşaful la ţărm ?», a-ntre-bat-o retoric şi cu indignare, pe tonul ei elevat, habsburgic, doamna doctor pe Măria. Printre braţele cu care-mi făceam streaşină la ochi, am văzut-o pe Măria, micşorîndu-şi ochii şi sub-ţiindu-şi buzele, şi-a-nceput să-mi bată inima, fiindcă ştiu că ăsta-i semn că ţi-o coace. « Vă rog să mă iertaţi, doamnă. Şi vă mulţumesc pentru lecţie ». Spusese totul cu-o dicţie perfectă şi pe-un ton de sinceră căinţă. Mi-a venit o clipă să-mi revin. Dar numai o clipă, fiindcă după-aceea iar i-am auzit glasul, un glas de-o perfidie blîndă, care mi-1 aduce-ntotdeauna aminte pe Alexandru. « Doamnă, iertaţi-mă vă rog, aş vrea să vă pun o-ntrebare ». Adina Iamandi-Giurăscu a făcut un semn de-ncuviinţare. « Doamnă, aţi avut multe servitoare hoaţe ? ». Am simţit că-n-lemnesc, Dacă-nlemneam eu, cum era să nu-nlem-nească Adina Iamandi-Giurăscu ! << Ce-ai spus ?», a-ntrebat ea cu un glas scăzut, în care se citea o uimire vecină cu spaima. Cred că o clipă şi-a-nchipuit că fetişcana din faţa ei este nebună. «V-am întrebat dac-aţi avut multe servitoare hoaţe », a repetat Măria spaţiat, pe tonul explicativ pe care-1 foloseşti cu cineva greu de cap. Revenindu-şi, deşi indignată, fiindcă-ncepuse să bănuiască un dedesubt în acea-ntrebare bizară, Adina i se adresase Măriei pe tonul prudent, pe care-1 foloseşti cu smintiţii: « Nu văd ce te-ar interesa pe dumneata aşa ceva şi nu văd legătura
ŞAPTE 372
ARTA CONVERSAŢIEI cu situaţia de faţă ». « Ba este o legătură, doamnă, este». Măria trecuse la tonul sfătos. «Este, doamnă, fiindcă dumneavoastră aveţi, cum să vă spun eu, aveţi un ton de cocoană care are mereu de moralizat cîte-o servitoare hoaţă. Bună ziua». Şi-i întorsese Adinei Iamandi-Giurăscu brusc spatele. « Falfabeta, ma soeur, hai să dărî-măm Bastila asta, şi să clădim ceva mai aerisit şi mai modern»; şi spunînd cuvintele-astea, cu un picior Măria făcuse tăbula rasa din castelul la care trudiseră pîn-atunci. Nu-mi era greu să fac pe mortu-n păpuşoi, că nici mult nu mai aveam ca să fiu moartă de-adevăratelea. N-aş spune că Adina Iamandi-Giurăscu nu este un tip de om care te calcă pe bătături şi pe nervi şi că, atît de dispusă a da lecţii superioare pe tonul ei habsburgic (ce-oi avea eu cu Habsburgii ăştia nu ştiu de mi-or fi căzut ei cei mai dragi din istorie ?), nu merita şi nu merită o lecţie. Dar cu oroarea mea faţă de violenţă — fie că e bîtă, fie că e cuvînt —• aş fi dat oricît ca vaccinul pe care i-1 servise Măria să i-1 fi administrat altcineva. Aş fi aplaudat pe oricine, adult, şi mai ales copil, care i-ar fi tras una cu propriile arme, dar nu-mi plăcea ca acest spirit de vendetă să-1 văd la copilul meu. E clar că Măria îi stricase o zi doamnei doctor Adina Iamandi-Giurăscu şi nu atît pentru că o copilă o-nfruntase, ci pentru că observaţia acelei copile o făcea, vrînd-nevrînd, pe doamna doctor să-şi revizuiască părerile despre sine.
Dar şi mie-mi stricase Măria ziua. Mai întîi, că pînă ce Adina Iamandi nu pleca de la o locul 373 ŞAPTE
ileana vulpescu
crimei», eu mai mult decît să mă mişc de pe spate pe burtă şi de pe burtă pe spate nu puteam: cum să răsar dintr-o dată, eu — care fusesem pînă atunci absentă, în ciuda faptului că observaţiile asupra comportamentului copiilor mei, mie-mi erau adresate, cum orice observaţie asupra educaţiei unui copil pe mamă o acuză, deci cum să răsar deodată, cînd nu intervenisem în momentul în care, în mod firesc, ar fi trebuit să intervin ? Ca orice combatant care, deşi învins, nevrînd să-şi recunoască-nfrîngerea, îşi mai face un timp de lucru la locul bătăliei, şi Adina Iamandi-Giurăscu rămăsese încă la faţa locului, continuînd lectura pe englezeşte din alt punct decît unde-o lăsase, fiindcă o urmărisem cînd îi citea fetiţei povestea bobocului urît, tradusă, ori adaptată după Andersen. După ce timpul de simulare prescris de etichetă în caz de-nfrîngere expirase, Adina Iamandi-Giurăscu se ridicase maiestuos, îşi luase într-o mînă o superbă sacoşă dintr-un material şanjant, cu cealaltă ţinînd mîna micuţei Marii-Antoanete, care păşea cu capul drept sub pălăria format meduză, şi se-ndreptase spre hotelul cel mai apropiat, abandonînd eşafodajul de saltele. Alesese un moment cînd Ana şi Măria erau la ţărm. Cînd se depărtaseră suficient m-am ridicat şi eu, mi-am scuturat cearşaful şi m-am aşezat într-o poziţie mai comodă. întorcîndu-se de la apă, Măria a azvîrlit o privire pişicheră spre saltelele abandonate, apoi s-a uitat la mine să vadă: o cert sau n-o cert. A părut surprinsă că nu zic nimic. Tocmai pe cînd Maria-mi pipăia din ochi starea de spirit, a răsărit, în
şapte 374
arta conversaţiei şort alb şi-n tricou bleu, Emil Giurăscu. « Sărut mîna, salut, ce surpriză! », ne-a spus el pe un ton prin care se străvedea că «ce surpriza» de faţă nu era cea mai plăcută din viaţa lui. «Sînteţi de mult aici ?», a adăugat, începînd să scoată dopurile saltelelor ălora minunate. Am tăcut. « Ce mare te-ai făcut, Măria! ». « Mare şi cuminte !», a zis Măria cu un glas de mironosiţă. Lui Emil i-a venit să rîdă. « Staţi în Mamaia ? ». « Saltelele-astea sînt ale dumitale, Emile ? », 1-a-ntrebat Măria, ca şi cînd nu i-ar fi auzit întrebarea. «Da. Pînă mai adineauri au fost aici nevastă-mea şi cu fetiţa mea». « Deci, doamna-aceea... », şi Măria a desenat o siluetă prin aer, care sugera toată « altitudinea» habs-burgică a doamnei doctor Iamandi-Giurăscu, « deci, doamna-aceea ţi-e nevastă ? ! ». << Da !» <î Caută-ţi fericirea în muncă», i-a spus Măria lui Emil pe un ton confidenţial, apropiindu-se de el şi privindu-1 în creştet, în timp ce el, aplecat, dezumfla saltelele. Lui Emil i-a venit să rîdă, însă amintindu-şi la timp că n-ar fi. fost elegant, s-a făcut că n-aude. Eu m-am ridicat brusc şi m-am dus la ţărm unde-am rîs în voie pînă mi-au dat lacrimile. Nu-nseamnă că după ce-am rămas singure n-am certat-o pe Măria. « Mamă, de fapt ce-ai vrea tu de la mine ar fi să-mi schimb firea. Te iubesc, te respect, dar să ştii că firea nu mi-o schimb, că nici nu se poate schimba. Dacă m-aş preface că sînt o oiţă blîndă şi gingaşă, cu frica lui Dumnezeu, n-aş mai fi eu. Ar trebui să-mi schimb metabolismul ca să-mi pot ţine limba-n gură!». 375 şapte
ILEANA VULPESCU
«Ai să-ţi faci mult rău cu limba asta pe care nu ştii să ţi-o ţii!». «Şi tu care ştii să ţi-o ţii, mult bine ţi-ai făcut ? Aflaţi dumneavoastră, doamnă doctor, că limba asta are un succes! Nimeni în clasă nu suflă-n faţa mea — şi nu fiindcă sînt fata lui Bujor şi că m-aş duce cu depeşa la „Drapelu'", că mi-e scîrbă de „manierele"-astea de „fii" şi de „fiice"; nu suflă nimeni de frică să nu intre-n guriţa asta care nu minte nu pîrăşte, dar le „zice". Să ştii că o a doua doamnă doctor Hangan n-ai să faci din mine! Să nu-mi spui că „ducesa" asta cu saltelele, madam Giurăscu, nu merita ce i-am zis, că nu te cred. Şi nu poţi să spui că n-am folosit stilul „elevat". Ştii ce cred eu despre madam Giurăscu asta şi despre alţii ca ea? Ăştia-s „ciocoii" socialismului şi nu pentru saltelele, pentru prosoapele, pentru abţibildurile-astea aduse din ăle patru zări, ci pentru ce au pe dinuntru. Fiindcă ăştia nu zic niciodată „bogdaproste de ce noroc a dat peste mine !"; zic „mi se cuvine !". Pe tine, care-ai terminat Facultatea cu 10, te-a trimis careva undeva de unde să-ţi iei saltele ca ale ei ? ». «Şi ea a-nvăţat foarte bine... ». « Mai bine decît tine nu se putea, dar ea e fata cui e. Crezi că dacă-i dădeam cu praf în ochelari de pe nişte saltele ca ale ei ridica glas, crezi că mi-ar fi vorbit ca un vechii clăcaşului ? Nu! Fiindcă i-am azvîrlit nisip de pe-o stambă de şapte cinzeci, de-aia. Ăstora trebuie să le-azvîrli nisip de sus în jos! Ştii ce, doamnă doctor, şefă de promoţie, o bag în p.. da mă-sii pe „tovarăşa ducesă" — cu saltelele ei cu tot. Amin !».
ŞAPTE 376
ARTA CONVERSAŢIEI Eu — cînd sînt deprimată — muncesc, muncesc ca boul şi tot ca el tac. Măria —- cînd e deprimată — vorbeşte, niciodată fără rost, vorbeşte cu-ncrîn-cenare însă, cu spirit vindicativ. Atunci, mai mult ca oricînd, este fiica lui Alexandru Bujor. Alexandru Bujor. Rămăsesem în curte la coana Leana. Acolo ajunsesem cu povestirea. De cîtă vreme tac, oare ? Se pare că cel mai lung vis nu durează decît treizeci de secunde. Dar o   amintire   cît  o  dura ?  De  cînd  tac  eu ?
— Pavele, unde-am rămas ? Parcă sînt soldatul Svejk, aşa povestesc. Svejk şi cu mine, reprezentanţii moderni ai picarescului! Da, îţi povesteam cum m-am măritat eu cu Alexandru Bujor. Mă-ntorc şi zic: i-am condus la maşină. Ileana Sachelarie s-a uitat în ochii mei cu părerea de rău a femeii care se gîndeşte că şi ea ar fi putut avea aşa ceva, ceva ca mine, şi m-a sărutat pe frunte. Alexandru Bujor ne privea fără nici o urmă de zîmbet. Părea chiar foarte preocupat. Nu l-am întrebat niciodată despre-acest lucru, dar sînt şi-am fost totdeauna sigură că atunci, în momentul cînd m-a văzut lîngă Ileana Sachelarie care-1 excludea din proiectele ei de viaţă, Alexandru s-a hotărît să mă includă-n viaţa lui. A avut o clipă, doar o clipă, o privire de geam-baş care preţuieşte-n gînd un cal. « Cu bine, domnişoară », a zis el şi mi-a strîns în trecere mîna. M-am gîndit mult la ei, şi-n ziua aceea şi-n zilele următoare. <i Sînziano, mamă, doamna aia ţie nu ţi se păru că e
ARTA CONVERSAŢIEI o ţîră mai sărită decît domnu' ? ».« Ba da, coană Leano ! Dar nici nu-ncearcă să pară mai tînără... ». « îhî. Şi la noi, la Brabeţi, era un învăţător cu-o nevastă mai mare mult ca el, da' se-nţelegeau», îşi amintea coana Leana din trecutul ei, de pe cînd nea Cliţă n-o adusese încă din inima Olteniei s-o transplanteze-n Dobrogea. «Ăştia doi nu se-nţeleg, coană Leano», i-am spus eu plină de convingere, o Aşa e, mamă ? Să ştii că el e om al dracu' ». « După ce-1 cunoşti, coană Leano ?». « După uitătură, Sînziano, mamă. Pîn' să vii tu de la plajă, eu zic că se certară, nu cu hai mare, da' se-mpungeau. Mai ales el pe ea. Nu cred c-au să facă multă vreme casă unu' cu altu'. Ei, om mai trăi şi-om mai vedea... », încheiase coana Leana pe-un ton misterios. Cred că şi coana Leana mă vedea inclusă-n planurile lui Alexandru Bujor. Peste trei zile de la această vizită de «afaceri», într-o seară, pe la şapte, m-am trezit cu Alexandru Bujor sub dud. « Bună ziua, domnişoară, sau, mai degrabă, good afternoon ». « Good after-noon, sir, că sîntem la o oră cînd nici seară nu s-a făcut, dar nici ziua nu mai are mult de vieţuit». <i Domnişoara doctor ştie şi englezeşte, văd ». « Ştie ». Eu mă uitam la el fără să-1 întreb ce vînt îl aducea prin Costineşti. « Diseară e o-ntîlnire cu cititorii, la Mangalia, la Casa de cultură. Vin şi,.. », şi mi-a citat trei nume de poeţi tineri foarte «en vogue» pe vremea-aceea. « Vrei să vii şi dumneata ? Mai întîi, ai să vezi cît sînt de deştept! şi pe urmă facem o plimbare cu „Liudmila". ., .„Liud-mila" e maşina mea». « A !». « Dacă n-ai un program mai interesant». « îmi iau o jachetă, îi spun coanei Leana şi vin cu dumneavoastră». Cu aerul ei de cloşcă protectoare, coana Leana s-a-nfăţişat numaidecît. în timp ce eu mă-ntorceam în casă după o batistă, coana Leana, cu o dicţie ca la teatru, i-a « şoptit» lui Ale-379 OPT
ILEANA VULPESCU
xandru Bujor: «Domnule Alexandre, să ştii că fata asta e fată cuminte, mamă». « Ştiu, coană Leano», i-a răspuns Alexandru, cu-o voce-n care nu era nici urmă de glumă ori de ironie. întîlnirea cu cititorii era ceva absolut formal şi fără nici un haz: nişte-ntrebări stereotipe ca şi răspunsurile. Alexandru Bujor, singurul, încercase, şi izbutise chiar, să dezgheţe niţel atmosfera aceea de şedinţă sindicală, spunînd două anecdote literare. De cîteva ori, îmi căutase privirea. Se terminase-ntîl-nirea cu cititorii. Autorităţile locale mai stăteau de vorbă cu scriitorii. Eu nu ştiam ce să fac, aşa c-am rămas pe loc, în «stal», pînă a venit Alexandru Bujor şi m-a luat de-acolo. Mi-a prezentat pe cei trei poeţi care-n cor ne-au propus să mergem la o vodcă.« Avem alt program. Aşa că de data asta „pas" », a zis Alexandru şi urcîn-du-ne-n «Liudmila» ne-am oprit la «Vasile Roaită» la Cazinou. Nu era cine ştie ce lume, fără să fie pustiu însă.
«Ce vrei să mănînci şi ce vrei să bei ? ». « Afară de mîncare prinsă ori rîncedă, mănînc orice, iar de băut, pîn-acum n-am băut decît apă şi, cîteodată, vin sau bere. Alegeţi dumneavoastră şi n-o să primiţi nici o reclamaţie». A-nceput să cînte şi muzica. « Ştii să dansezi ? ». «Nici nu ştiu ce să spun. Am dansat doar de două ori pîn-acum». « Cînd ? ». « O dată, la aniversarea unei colege, acum doi ani, şi-acum două săptămîni, la „balul" reuşiţilor la Facultate, tot la o colegă ». « Şi-ai primit „reclamaţii" ? ». «N-am primit, fiindcă intru imediat în ritm ». « Verificăm pe loc. Domnişoară ! ». Am dansat. Alexandru dansa corect cu mine, ţinîndu-mă la distanţa «legală », ca un bărbat de-aproape treizeci de ani, care nu-şi pune mintea cu-o fetişcană de nouăşpe, chiar dacă i-a făcut favoarea să iasă cu ea-n lume. La un dans, am auzit pe cineva spunînd în spatele nostru: « Nu-i Alexandru Bujor ? ». « Ba da ». Alexandru s-a OPT 380
ARTA CONVERSAŢIEI făcut că n-aude, iar eu m-am simţit foarte importantă. Mi-a povestit de prin Deltă, că era pescar, de pe la vînătoare, că era şi vînător. « Eu ţi-am împuiat capul cu de toate pentru toţi şi nu te-am lăsat să scoţi o vorbă ». o Eu nu prea am ce vorbe să scot. Afară de vacanţele la coana Leana, încolo şcoală—casă, casă—şcoală».«Chiar aşa ? nici un eveniment în viaţa dumitale ? ». Unul singur: Festivalul din '53. Pentru prima oară, am văzut negri, galbeni — în carne şi oase, am stat de vorbă cu copii din toată lumea şi-am şi mîncat o mulţime de bunătăţi, pe săturate. Pentru mine, Festivalul ăsta a echivalat cu-o călătorie-n jurul lumii. El mă mîngîia de moartea lui Stalin. Dumneavoastră nu puteţi să-nţe-legeţi ce-a-nsemnat pentru mine moartea lui Stalin,.. ». « într-adevăr, nu pot». Alexandru Bujor s-a uitat în ochii mei, fără nici o umbră de ironie. Avea o privire cu care parcă-ncerca să-mi secţioneze creierul, nu alta.
— Pavele, cred c-ai băgat de seamă că multe fete, pe la opşpe-nouăşpe ani, cîţi aveam eu atunci, şi, de multe ori, şi femei în toată firea, adoptă-n faţa bărbaţilor fie o atitudine de mare experienţă şi de mare emancipare, vrînd să facă pe grozavele şi să pară trecute prin ciur şi prin dîrmon, cum se spune pe la noi pe la ţară, fie o atitudine de mironosiţe, pure, neştiutoare, « nevăzătoare », « neauzitoare » — coborîte dintre heruvimi — care-n « nepătarea » lor, nici măcar un banc mai decoltat nu « pricep ». Puţine fete şi femei se poartă firesc în faţa bărbaţilor şi nu vor să pară ce nu sînt. Eu eram o fată cuminte, copil orfan, învăţat să numere de zece ori banul, un copil — nu zic îmbătrînit, dar maturizat înainte de vreme, ca orice om crescut în 381 OPT
ILEANA VULPESCU
lipsuri. Aveam şi-atunci, cum am şi-acum, un principiu: să vorbesc deschis cu oamenii sau să nu vorbesc deloc. Deci, m-am purtat şi-am vorbit cu Alexandru Bujor ca la « Judecata de Apoi».
«Domnişoară, eu nu mă gîndeam la evenimente cu caracter social şi care pot afecta mai multă lume deodată, mă gîndeam la evenimente strict individuale, care ne „bîntuie" pe fiecare dintre noi, în ciuda epocii cooperatiste în care trăim ». în timp ce spunea cuvintele-astea, Alexandru Bujor se uita-n ochii mei vrînd parcă să mă convingă de necesitatea unor asemenea evenimente într-o viaţă de om. înţelegeam întrebarea lui, dar am tăcut. Despre iubirea mea, singura mea iubire de adolescentă, pentru un om care-ar fi putut să-mi fie tată, n-aveam de ce să-i spun. Şi-apoi, ea trecuse. Iar despre o iubire, din sfera posibilului, a imediatului, n-aveam ce să-i spun fiindcă nu exista. « Nu ai... nici un iubit ?», şi-a exprimat el, în sfîrşit, gîndul, în forma care nu mai lăsa nici un dubiu. Nici unul». « Şi nici nu iubeşti pe nimeni ? ». Mi-a plăcut această dihotomie a ideii de iubire: una era să ai un iubit, alta să iubeşti. Cred că-ntrebarea asta bicefală» a declanşat în mine interesul pentru Alexandru Bujor. « Şi nici nu iubesc pe nimeni». « Ai să iubeşti... ». « Sper». <i Un punct esenţial l-am lămurit. Acum să te-ntreb altceva». o întrebaţi!». « Ce-ai de gînd să faci în viaţă ? Dacă pînă acum te-ai gîndit la asta». « M-am gîndit, şi chiar de foarte multă vreme. Am să mă fac doctoriţă, am să mă mărit şi-am să fac doi-trei copii ». « Aşa de mulţi ?. „Gusturile" se mai pot schimba pe parcurs », « Să ştiţi că nu e vorba de nişte „gusturi". OPT 382
ARTA CONVERSAŢIEI E vorba de nişte principii». «Ei, nu mai spune! ». «Poate că vi se pare prezumţios ca la nouăsprezece ani să vorbesc de principii, dar să ştiţi că aşa e. Mama zice că e bine ca omul să ştie ce vrea în viaţă şi că e cu-atît mai bine cu cît ştie mai devreme. Eu m-am gîndit de mică la rostul pe care să mi-1 fac în viaţă ». «Şi ţi se pare foarte important să ai copii ? ». « La fel de important ca şi profesia. Trebuie să-ţi cîştigi pîinea şi să ai şi nişte fiinţe pentru care să merite să trăieşti ». «Şi dacă n-ai asemenea fiinţe, crezi că nu merită să trăieşti ?». « Ba da. Cred însă că un om trebuie să cunoască toate experienţele fireşti pe care i le oferă viaţa. Aşa cred eu. Vedeţi, eu mă pregătesc pentru o viaţă... o viaţă nespectaculoasă, în care-am să fac lucruri obişnuite. Pentru o viaţă obişnuită, familia este obligatorie. Şi-apoi, un copil orfan tînjeşte după o familie. Cred că, de fapt, de-aici porneşte totul. în Zilele obişnuite, umbli la şcoală ori la slujbă, şi vremea trece, cu lucruri importante sau cu unele mai puţin importante. Dar mai vin şi nişte sărbători. Abia atunci, dacă n-ai familie, te simţi...». «Izolat». «Izolat..., exclus. Nu e nici o plăcere să ştii că nişte familii refuză invitaţiile de dragul tău, ca tu să nu-ţi petreci sărbătorile singur; nu e nici o plăcere să te simţi un balast în sufletul unor oameni cumsecade şi nici să te vezi doar cu celibatari, cu oameni divorţaţi sau cu văduvi. Afară de Mama, eu n-am pe nimeni pe lume ». «Eu nu mai am chiar pe nimeni». «Şi nu vă e greu ? Nu vă simţiţi singur ?». «Nu prea am vreme să observ că sînt singur». «într-o meserie ca a dumneavoastră, aveţi tot timpu-n minte personaje, situaţii, trăiţi o dată cu ele... ». «Şi mor o dată cu ele... ». « Dar înainte de-a muri ele cu dumneavoastră şi dumneavoastră cu ele, trăiţi, trăiţi şi vă puteţi dispensa de-o familie; 383 OPT
ILEANA VULPESCU
o familie poate chiar v-ar încurca, v-ar lua un timp în care-aţi scrie. V-am spus că-1 cunosc foarte bine pe Matei Şerban». << Nu era doctor înainte de-a se apuca de pictură ?». «A făcut Medicina, magna cum laude, dar n-a profesat niciodată. Picta şi-n timpul Facultăţii. S-a-nsurat şi el, ca tot omul. Cu-o profesoară. Din dragoste. Asta nu-1 făcea ca, după ce se-nsurase, să se poar-te-n casă altfel decît înainte de-nsurătoare. în casă la ei, oră de masă nu era, oră de culcare nu era, oră de sculare nu era; dacă invitau şi ei pe cineva, nenea Matei ba era acasă, ba nu era; dacă-i invita pe ei cineva, el de cele mai multe ori n-avea chef să meargă, ori mergea şi, dup-o jumătate de ceas, se făcea nevăzut. Elvira, tînăra doamnă Şerban, se usca pe picioare. Se-mbolnă-vise de ulcer tot răbdînd de foame, şi plîngînd, în timp ce-ncălzea şi iar încălzea o mîncare, pîn-o făcea scrum, aşteptîndu-şi bărbatul cu masa. După un an şi ceva, Matei Şerban s-a uitat la ea şi i-a spus: „Fată dragă, de cînd eşti cu mine, te-ai procopsit cu un ulcer, şi să ştii că eu, cu timpul, mai bun n-am să mă fac. Dac-o mai duci niţel aşa, te-alegi şi cu-o oftică. Ne-apucăm acum amîndoi, îţi facem bagajele şi te duc frumuşel la părinţii tăi, iar în zilele următoare îţi aduc eu, cu un camion, toate lucrurile tale de zestre şi tot ce-ţi place de pe-aici, de prin casă. Gîndeşte-te şi tu că din-tr-o-ntîmplare ai nimerit un an şi ceva la balamuc, la secţia 'Monomanii". Elvira izbucnise-n plîns şi spunea printre suspine: „Eu de tine nu mă despart, eu de tine nu mă despart, că te iubesc". „Ba te desparţi, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Nu sînt bun de bărbat, nici de tată, sînt pictor şi-atît. în afară de pictură, nu iubesc pe nimeni şi nimic. Iar o femeie trăieşte cu un om şi dacă omul este insuportabil, Michelangelo să fie el, viaţa ei tot otrăvită rămîne. Căsătoria cu tine OPT 384
ARTA CONVERSAŢIEI mi-e-nvăţătură de minte pîn' la moarte. îmi pare rău doar c-a trebuit să fii tu cobaiul". Şi s-au despărţit. Ea s-a măritat tot cu un pictor». « Luase şi ea „monomania" ». « Se vede treaba. Cel de-al doilea însă e om de casă, tată de copii». « Da, dar nu e Matei Şerban! ». <i înţeleg că vă place Matei Şerban ». « E un mare pictor. Cînd o să ne treacă... chestia asta cu „putrefacţia", ai să vezi osanale... Domnişoară, dac-am înţeles eu bine, dumneata nu concepi viaţa fără copiit.. să ştii că nici eu ». în clipa aceea, a sosit chelnerul cu nota. Am înlemnit. Mama bătea pe puţin şapte zile la maşină pentru banii ăia. « Te-ai speriat ? ». « Da ! ». « Ţi se pare o sumă exorbitantă ? ». « Mie, da! E drept că-n viaţa mea n-am fost la restaurant. Cea mai mare „petrecere" e să merg cîteodată cu Mama la cofetărie». « Nu te-ai gîndit niciodată să te faci actriţă ? ». « Nu. De ce ? ». « Pentru că, în afară de felul cum arăţi, ai o dicţie perfectă şi vorbeşti cu o naturaleţe... !». « îmi place să mă duc la teatru, dar să fiu actriţă nu mi-ar plăcea». « Pentru că-ţi închipui că actriţele nu duc o viaţă prea „ortodoxă" ?». « Nu de asta! Duc însă o viaţă foarte grea. Mai întîi, să fii mereu altcineva, care să nu semene nici cu tine, nici cu ce-ai fost înainte şi nici cu ce-ai să fii după; ai, n-ai chef, să joci în faţa publicului care te vrea perfect, pe care nu-1 interesează că te-o durea şi pe tine o măsea, o mînă, sufletul. N-ar fi de,mine o asemenea meserie. Eu vreau o viaţă mai tihnită ». <! Păcat că nu vrei! Să ştii c-ai putea ». <i Avem acasă o carte cu maxime şi cugetări dintr-o mulţime de scriitori, de oameni celebri. în fiecare zi, citesc măcar o pagină din ea. O ţin la capul patului. Ce mi-aţi spus dumneavoastră acum mi-a adus aminte uncuvînt al lui Goethe: „Lumea nu este a celor care pot, este a 385 • OPT
ILEANA VULPESCU
celor care vor". Aşa e şi cu meseriile ». Am ajuns înapoi, la Costineşti, la unu noaptea.
«Vă mulţumesc, domnule Bujor». « Plăcerea a fost de partea mea, domnişoară». «Domnule Bujor, vreau să vă pun şi eu o întrebare: dumneavoastră iubiţi pe cineva ? ». « Nu mai iubesc pe nimeni », mi-a răspuns el într-un tîrziu, ca şi cînd atunci şi-ar fi-ntors sufletul pe toate feţele şi-n urma unei riguroase inspecţii ar fi ajuns la concluzia pe care mi-o comunica.
« Şi n-aveţi nici o iubită ? ». « Una ? Nu ». « Mai multe ?». « Cînd sînt mai multe-n acelaşi timp nu se mai numesc „iubite". „Iubită" este o noţiune care nu are plural simultan, sincronic ». «Şi care-ar fi pluralul sincronic în care-aţi încadra această categorie de... femei?». «Să le zicem „trăiristele" amorului, „efemeridele" amorului, „sezonistele" amorului, pentru a nu şoca urechile unei tinere domnişoare». «Am înţeles». <( Nu ştiu dac-ai înţeles. Nu se-nţelege chiar totul dintr-o dată. Din cartea aia despre care mi-ai spus, ce maximă, ce vorbă ţi-a plăcut cel mai mult ? ». « Nu ştiu dacă mi-a plăcut cel mai mult, dar mi s-a părut .. .m-a pus pe gînduri cel mai mult o vorbă a lui Ein-stein: „Oricît ar părea de ciudat, lumea are totuşi un sens"». «Acum, la culcare, domnişoară, că s-o fi luat de gînduri coana Leana», a zis Alexandru Bujor, în timp ce-mi deschidea poarta.
în zori, cînd coana Leana a deschis, cu toate precauţiile din lume, uşa camerei, m-a găsit trează.
« Cum, Sînziano, mamă, nu dormi ? ». « Mi-a fugit somnul».
I-am povestit din fir a păr unde fusesem, ce făcusem.
« Dac-aş fi eu în locul lu' domnu' Bujor ăsta, tot aşa aş face, mamă! », a spus coana Leana, sibilin, ridi-OPT 386
ARTA CONVERSAŢIEI cîndu-se de pe patul meu şi pornind la o nouă zi de muncă.
— Pavele, e un gen de femei care suferă de ideea că toţi bărbaţii vor ceva de la ele; nici dacă le-ntreabă-un bărbat pe stradă cît e ceasul ori cît au dat pe merele din plasă ele nu pot crede sau nu le place să creadă că omul n-avea nici o «intenţie ». Eu sînt contrariul acestui gen de femei. Chiar cînd cineva dovedeşte faţă de mine nişte «intenţii» pe care şi-un chior le-ar observa, eu tot îmi zic: <i mi se pare mie ». Toată noaptea m-am gîndit atunci de ce mă invitase Alexandru Bujor: daca se simţea obligat faţă de Mama, n-ar fi avut decît să mă invite cînd venea şi Mama; să mă trateze ca pe una dintre fetele-alea cu plural «multiplu» era clar că n-avea de gînd; că se-ndrăgostise subit de mine, deşi nimeni nu se-ndrăgostise pîn-atunci subit de mine, îmi dădeam seama că nu; şi asta cădea: că-i plăceam, i-oi fi plăcut, dar cîtă lume nu-ţi place ? Pîn' la urmă, am ajuns la concluzia că scria vreo carte cu adolescenţi şi cu tineri foarte tineri şi că mă studia ca pe-un material documentar. Chiar şi-ntrebările pe care mi le pusese duceau la o schiţă de portret. Stau de multe ori şi mă gîndesc dac-am fost vreodată fericită. Dacă mă gîndesc atîta şi nu-mi aduc aminte dintr-un foc, înseamnă că n-am fost. încîntată am fost însă în cîteva momente din viaţă. Seara aceea se numără printre ele, iar amintirea ei mă face să repet nişte versuri care mi se par un rezumat al multor relaţii omeneşti şi mai ales al legăturii cu Alexandru.
«...Vinovat e tot făcutul Şi sfînt doar nunta, începutul». 387 OPT
ILEANA VULPESCU
Peste două zile, dimineaţa pe plajă, m-am trezit cu Alexandru Bujor lîngă mine.
« Dumneata nu mergi la nudişti ? ». « Nu ». « Crezi că nu eşti destul de frumoasă ?», m-a-ntrebat el, în glumă.« Şi dac-aş fi Venus şi tot nu m-aş duce ».« Zău ? ». « Zău. Probabil că sînt demodată ». « Şi eu sînt demodat. Nici eu nu mă duc. Un punct comun în biografia noastră. Ai fost vreodată-n Deltă ? ». « Nu ». « Şi n-ai vrea să mergi ? ». « Ba da». « Ai vrea să mergi cu mine ? ». <i Aş vrea, dar ar trebui să-i cer voie Mamei». « Ai dreptate ».
în fiecare zi, venea la Costineşti, ne duceam la plajă-mpreună, stăteam de vorbă, ne plimbam, mîn-cam la coana Leana, mergeam la restaurant seara, în ciuda protestelor mele.
« De ce ţi-o fi aşa de milă de banii mei, nu ştiu », zicea Alexandru, cînd mă revoltam faţă de-atîta risipă. « Mi-e milă, fiindcă eu n-am avut niciodată bani şi nu vreau să le fac impresie proastă».
Toată atitudinea lui mă-ntărea în convingerea că mă studiază în vederea unui personaj. Nici cel mai vag semn de interes fizic pentru mine. Mi-ar fi făcut plăcere să ştiu că-i plac, dar nu făceam nimic pentru asta, nici măcar nu-i dădeam de-nţeles că-mi plăcea el mie. Mă purtam ca un model care se expune pe toate feţele-n faţa artistului dispus să-1 treacă la nemurire, în acelaşi timp, ghimpele curiozităţii nu-mi dădea pe de-a-ntregul pace: dacă, totuşi, nu eram decît un surogat care s-o-nlocuiască pe Ileana Sachelarie, a cărei imagine-mi stăruia în minte, în prezenţa şi-n OPT 388
ARTA CONVERSAŢIEI absenţa lui Alexandru, şi dacă-mi stăruia mie-atîta, în mintea lui de ce n-ar fi stăruit ?
într-o zi, cam a zecea de cînd ne tot vedeam, ne-a apucat seara pe plajă. Fusese o zi extrem de călduroasă, în violetul roşiatic al amurgului, ochii lui Alexandru păreau de-un albastru şi mai intens decît în plină zi. Rămăsesem singuri pe nisip. El stătea răzimat într-un cot şi fuma, iar eu stăteam întinsă pe cearşaf şi sorbeam ultimele raze ale amurgului care totdeauna-mi dau o stare pe care n-aş numi-o tristeţe, ci mai degrabă sentiment al ireparabilei treceri. Stăteam nemişcată ca un gisant
— Ce e-aceea ?
— O piatră de mormînt care-1 înfăţişează pe răposat: mort, deci aşezat orizontal. De la verbul francez gesir. Prin evul mediu, cred că şi-n Renaştere şi, ca o reminiscenţă, poate şi azi, morţii care-şi puteau « permite », erau înfăţişaţi fie ca gisanţi fie ca oranţi, de la verbul latinesc orare.
— «A se ruga ».
— Vezi că ştii ?
— Cînd stau de vorbă cu tine, îmi dau seama ce puţin ştiu.
— Pavele, azi, oamenii primesc în şcoli o educaţie mai mult tehnică. Umanistica e lăsată, cel mult pe planul doi. Azi, eşti educat în scopul de-a fi cît mai devreme apt să-ţi cîştigi pîinea. Să ştii că eu n-am nici un merit că ştiu nişte lucruri cu care trec drept « mare savantă » în ochii tăi. Norocul meu a fost să fi avut o mamă, învăţată într-adevăr: un om care cel puţin jumătate din viaţă a citit. Acest tip de om devine din ce în ce 389 OPT
ILEANA VULPESCU
mai rar. Azi, oamenii care se ocupă de critică literară, de pildă, aproape că mai mult scriu decît citesc, zău că nu exagerez ! Trăim cu toţii într-o epocă a eficienţei : ai citit zece rînduri, scrii şi tu zece rînduri despre ele! Actul «gratuit» aproape că nu mai există în cultură. Prin asta înţeleg actul cultural care nu aşteaptă remunerare imediată, făcut fără intenţia de-a fi pus pe tarabă neapărat şi, mai ales, imediat. Cel care se-aşază, se pritoceşte, se prepară-ncet, răbdător, ca un coniac de viţă aleasă. Azi, mai totul e pus la fermentare artificială. Cine practică fermentaţia naturală e considerat un fel de ornitorinc, o fosilă vie printre-atîtea fiinţe intrepide şi adaptabile mai   ceva decît cameleonul.
— Stăteam deci ca un gisant. însă prin capul meu viu umblau gînduri, mai ales un gînd. Era bine, nu era bine să-1 spun cu glas tare, eu tot aveam să-1 spun.
«Domnule Bujor — am zis eu abia mişcîndu-mi buzele — o iubiţi pe doamna Sachelarie ? ». « Nu ! ».
Alexandru Bujor s-a albit la faţă. întrebarea mea lovise-n plin. S-a uitat la mine scurt, prin fumul de ţigară, cu privirea omului căruia grozav ce-i vine să dea cu-o piatră-ntr-un geam. Atunci, pentru prima oară, mi-a fost frică de el. îmi luasem o libertate la care nimic din comportamentul lui nu-mi dădea dreptul. Sînt convinsă şi astăzi că-ntrebarea aceea a mea a grăbit urmarea. Deşi nici el nici eu nu ne-am clintit din loc, simţeam cum între noi creşte o tensiune care-avea să ducă la altceva decît ce fusese pîn-atunci. Azvîrlindu-şi departe mucul de ţigară nestins, Alexandru Bujor s-a uitat în ochii mei şi, cu o voce niţel tremurată, OPT 390
ARTA CONVERSAŢIEI m-a-ntrebat: « Mai vrei să ai copii, domnişoară ? Nu te-ai răzgîndit ? ». « Nu. Eu mă răzgîndesc greu »,
Aplecîndu-se foarte puţin asupra mea, dar luîndu-mi lumina, a continuat, fără să mă scape din ochi: <i Ai vrea să faci copiii-ăştia cu mine ? ». « Da ».
Răspunsul meu atît de prompt dovedea că fusese dat cu mult înaintea întrebării lui Alexandru Bujor. Eu mă-ndrăgostisem de el. Dacă n-ar fi fost corectitudinea lui care, nici azi nu ştiu dacă era o tactică sau adevărată lipsă de interes faţă de mine, poate că n-ar fi mers atît de la sigur. Şi dacă n-ar fi venit după « balul absolvenţilor», la care mă simţisem fată-bătrînă fiindcă mersesem singură, cînd hotărîsem să mă mărit cît mai curînd, poate că aş mai fi reflectat înainte de-a-i răspunde lui Alexandru Bujor. întrebarea lui era atît de neaşteptată, iar principiul meu de-a spune oamenilor adevărul, atît de-nrădăcinat în mine, încît...
« Copiii vrei să fie legitimi, nu ? ». « Sigur », am răspuns eu cu un glas pierit. <! Prin urmare, trebuie să te măriţi cu mine ». « Aşa s-ar părea ». I-a venit să zîm-bească. « M-ai lua chiar dacă doamna Hangan ar zice „nu" ? ». <î Chiar ».
în clipa-aceea, aplecîndu-se spre mine, m-a privit grav în ochi. Mi s-a părut că ceva se topeşte-n sufletul lui.
— Pavele, aşa m-am măritat eu cu Alexandru Bujor.
— îţi pare rău că te-ai măritat cu el ?
— Nu. El m-a luat fiindcă voia copii. Copiii pe care Ileana Sachelarie nu vrusese să i-i facă.
— De unde ştii ? Ţi-a spus el ?
— Nu mi-a spus nici el, nici altcineva, dar sînt atîtea lucruri pe care le ştii fără să ţi le spună nimeni! 391 OPT
ILEANA VULPESCU
El m-a luat fiindcă dorea copii. La urma urmei, de-asta l-am luat şi eu. Era deştept, atrăgător, talentat, eram îndrăgostită de el. Ce puteam dori mai bun ca tată pentru un copil pe care ardoarea unei fiinţe de nouăsprezece ani, însetată de iubire şi de dorul maternităţii, abia-1 aştepta ? Asta, la o primă vedere. Apoi, Pavele, dacă privim viaţa ca pe-o permanentă experienţă nu ne mai pare rău de nimic. Zece ani, cît am fost măritată cu Alexandru Bujor, nu m-am putut mărita cu altcineva şi nici propuneri directe de amor nu mi s-au făcut. Plus că, fiind măritată, consideram de datoria mea să resping orice tentaţie erotică.
— Şi-au fost multe ?
— Numărul nu contează, ci intensitatea. Am fost îndrăgostită de cineva. L-am ocolit, ca să rămîn ceea ce numesc eu, tradiţionalistă cum sînt, femeie cinstită. Cît am fost măritată cu el, şefii mei, Voicu Marin şi Titus Verzeu, deşi « dragă » le eram şi-atunci ca sarea-n ochi, n-au îndrăznit să-mi dea un picior. Alexandru Bujor era şi pe-atunci, ca şi astăzi, nu numai un scriitor de talent, ci şi un gazetar temut. Unul care dacă te-a azvîrlît o dată-n gura lumii nici dracul nu te mai scoate din ea şi nici o apă nu te mai spală. Dacă m-aş fi dus să mă plîng de Marin şi de Verzeu lui Alexandru nu spun că i-ar fi desfiinţat, dar o umbră cu un semn de-n-trebare cît un stîlp de telegraf tot ar fi azvîrlit asupra lor şi ştii principiul că nu e bine să zgîrmi în rahat. Dar ei ştiau foarte bine cu cine-aveau de-a face. Ştiau că cine nu-i spune lui Voicu Marin «vă rog, domnule profesor» pentru a-şi păstra postul n-o să se roage nici de-un bărbat care-a lăsat-o. Şi-apoi atîta şi pe-atî-ţia-i lucraseră pîn' la mine, încît ajunseseră maeştri în lucrături: reducere de posturi! Poţi, să zici ceva ? ! Reducere de posturi, fără tinichea legată de coadă. OPT 392
ARTA CONVERSAŢIEI Lucrătură fină. în meseria asta, Voicu Marin debutase ca un tîmplar de mobilă negeluită şi cînd îmi venise mie rîndul la «exmatriculare», ajunsese-un adevărat ebenist.
— Sînziană, te-ai măritat din dragoste cu domnul Bujor. Nu te supăra că te-ntreb, cum ai ajuns să nu-1 mai iubeşti ? Că după cum am înţeles eu, cînd v-aţi despărţit nu ţi-a părut cine ştie ce rău.
— Da. Am să-ţi spun ceva, Pavele. Am fost îndrăgostită de el, pînă peste urechi, fiindcă e un bărbat foarte atrăgător, dar nu l-am iubit niciodată. Din focul de la-nceput, cînd a trecut vîlvătaia, în loc să rămînă cărbuni trainici care să ardă acoperiţi mai departe, încet-încet n-a mai rămas decît un scrum firav. Mai întîi — asta n-are legătură numai cu Alexandru — îmi dau pe zi ce trece seama că eu nu pot iubi decît un om modest. Nu e vorba de situaţia lui socială. Iar modest pentru mine nu-nseamnă « oarecare ». Prin modestie — deşi unii o consideră virtutea cea mai apropiată de viciu, şi anume de ipocrizie — prin modestie, înţeleg calitatea sufletească a omului ajuns atît de sus încît consideră de la acea-nălţime pe toată lumea egală. Nu pot iubi oameni în sufletul cărora nu-ncape principiul egalităţii. Nu pot iubi oameni care cred că totul li se cuvine doar lor. Nu pot iubi oameni cărora le place să umilească. De aceea nu l-am iubit pe Alexandru Bujor. Căsătoria mea cu el ca şi răcirea mea de el au pornit de la Ileana Sachelarie. La vreo cinci-şase luni după ce ne-am căsătorit, i-a apărut Ilenei Sachelarie Rudele sărace ale glorieu Eu socotesc romanul ăsta una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit, o carte demnă de orice mare literatură.
— Aşa cred şi eu.
— L-am citit cu sufletul la gură. în troleibus, în pauzele de la cursuri, iar cînd s-a terminat mi-a părut 393 OPT
ILEANA VULPESCU
atît de rău de parc-aş fi pierdut o amintire dragă. I l-am dat şi lui Alexandru să-1 citească — parcă trebuia să i-1 dau eu ?! A trecut o săptămînă, au trecut două, Alexandru nu spunea un cuvînt despre carte. Era clar că nu voia să spună. Imaginea Ilenei Sachelarie abia se mai umbrise pentru mine. Rudele sărace ale gloriei o aduceau în actualitatea mea sufletească, aureolată de-o nouă lumină; o transformau într-o imagine acută.
«Alexandre, ai citit Rudele sărace ale gloriei ?». « Da». « Şi nu ţi se pare extraordinară ? ». <s Să nu exagerăm! ». « Mie, cu mintea mea a slabă, mi se pare extraordinară ! ». « Mă rog... ».
Cu asta discuţia se-ncheiase.
Trecuseră două luni de la apariţia cărţii. Nici un articol în vreo gazetă literară, nici măcar o recenzie cît de prizărită. O evidentă conspiraţie a tăcerii. Mi-am manifestat nedumerirea faţă de Mama, în a cărei judecată am crezut neclintit, totdeauna.
« De ce te miri ? Majoritatea criticilor fac cronici la oameni, nu la cărţi. Dacă Ileana Sachelarie ar fi directoare de editură, nevastă de director, redactor măcar pe undeva, ar fi plouat cu osanale la adresa ei, dar aşa ? Cine este Ileana Sachelarie ? O scriitoare care stă acasă şi scrie, care nu trage sfori, nu face parte din nici o gaşcă, nu declară pe nimeni genial, ca acela s-o declare şi el genială, şi care, pe deasupra, mai are şi-un talent solid, un gust desăvîrşit, calităţi care, oricum, nu se iartă ! ». « Dar Alexandru cum de nu le spune în redacţie că merită să se scrie despre ea ? ».
Mama s-a uitat lung la mine şi nu mi-a dat nici un răspuns. Era inutil să-ncerc să forţez tăcerile, atît de expresivele tăceri ale Mamei.
într-o după-amiază, întorcîndu-mă de la cursuri, l-am găsit pe Alexandru cu doi dintre criticii care-1 OPT 394
ARTA CONVERSAŢIEI tămîiau şi care-1 tămîie şi astăzi, cu Emil Anton şi cu Grigore Dinulescu. Emil Anton — devenit « Emil» din vreun elan rousseau-ist poate, căci pe numele lui adevărat îl cheamă Vasile Anton — scria şi scrie şi astăzi, mai ales, despre morţi şi morţi de mult, deci morţi cu situaţie clară, şi despre vii, foarte vii prin locurile unde sînt plasaţi. Faţă de Alexandru Bujor, Emil Anton a arătat totdeauna o fidelitate demnă de-o cauză mai bună, zic eu, dat fiind că-1 apără şi-n cazuri de neapărat, cînd Alexandru Bujor, de exemplu, scrie scenarii de filme de-un gust îndoielnic sau cărţi nu zic nedemne, dar nu de demnitatea unui om care la douăzeci şi patru de ani era laureat al premiului de stat pentru un roman pe drept cuvînt clasic.
Cu Grigore Dinulescu lucrurile erau şi sînt mai complicate. Dinulescu scrisese totdeauna la «concurenţă », iar tămîierile lui, la adresa lui Alexandru, erau şi sînt intermitente. între ei, cînd e mare amor, cînd răceli, tignafes, jucării aruncate peste gard, trînteli, pufneli, articole de luare peste picior ale unuia despre celălalt, ca după aceea să ajungă la « pupat toţi piaţa endependenţi»; unei asemenea perioade calme, duioase, îi urmează obligatoriu una de relaţii «deteriorate», cum scriu ziarele. Cu Dinulescu, Alexandru s-a aflat de totdeauna, deci, într-un amor ciclic: aci pipa păcii, aci securea. Cum îţi spuneam, l-am găsit pe Alexandru în mare vervă, cu cei doi critici care, independent de relaţiile lor cu Alexandru, n-aveau ochi să se vadă unul pe altul, ca doi buni colegi de disciplină, la aceeaşi catedră universitară. Emil Anton, înăltuţ, bine făcut la corp, spelb — tipul de bărbat fără pic de păr pe piept, cu-o barbă pe care poate s-o radă-n fiecare zi sau la două săptămîni că tot atîta — cu un păr des, tuns modern, într-un stil intermediar între intelectual şi 395 OPT
ILEANA VULPESCU
frizer, cu-o mutră frumuşică, de copil bătrîn, totdeauna impecabil îmbrăcat, făcînd pe frumosul şi fiind convins de succesul lui la femei, avid de aventuri de două parale, ca unul însurat din anul I de Facultate, dornic să recupereze o tinereţe monogamă, era tipul mediocrului relativ învăţat, al cărui singur merit era o perseverenţă şi-o conştiinciozitate în stare să găurească munţii. Asta n-ar fi scris un rînd despre ceva ce n-ar fi citit din scoar-ţă-n scoarţă. Tu însă puteai să-1 citeşti pe el tot din scoarţă-n scoarţă că afară de date — exacte, ce e drept —- o idee demnă de reţinut nu găseai în cele minimum trei-patru sute de pagini pe care le scria anual, în scris, îl ignora pe bunul său coleg Grigore Dinulescu aşa cum şi acesta-1 «gnora pe el. însă de cîte ori îşi vorbeau aveau grijă să-şi scoată pîrleala, azvîrlindu-şi în faţă unul altuia cîte lături puteau, pe-un ton care-n-cerca să fie de-o « maaare » urbanitate, ceea ce lui Dinulescu îi şi reuşea, el fiind şi deştept. De talie mijlocie, slab, negru-tăciune, cu un aspect ponosit, în ciuda hainelor bune pe care le purta, cu un cap cît un pumn, « coafat» romantic, cu nişte păr creţuliu lung şi fără luciu, adus abil — credea el — peste o chelie apărută de la prima tinereţe, cu nişte ochi frumoşi, negri, plini de-o ironie neagresivă, cu vorbă domoală, ponderată şi cu-o voce ca un fir de aţă tras dintr-o haină putredă, atît de subţire şi de pricăjită ce era, Grigore Dinulescu îţi inspira, de la prima vedere, simpatie şi chiar duioşie, iar cînd îl ascultai, respect pentru-nvăţătura, pentru fineţea judecăţii şi-a observaţiilor lui. Cu o fire aplecată spre meditaţie, spre aprofundarea lucrurilor, cu o fire de cărturar deci, din păcate, lăsîndu-se antrenat pe panta gazetărească a criticii literare, adică, spre cronica săptămînală şi nu doar spre una, ci spre mai multe, alunecase şi spre o superficialitate pe care nu trebuia OPT 396
ARTA CONVERSAŢIEI să fii de meserie ca s-o bagi de seamă. Cronicile astea ale lui — pe care dacă le luai de bune, reieşea că Grigore Dinulescu citea pe puţin o mie, o mie cinci sute de pagini pe săptămînă şi-n mai toate limbile pămîntului, pe lîngă faptul că puţeau a citit din trei în trei şi-a compilare de articole de prin gazete străine, mai erau şi de-o platitudine cu totul nedemnă de el. Măsura inteligenţei şi-a culturii lui Grigore Dinulescu o găseai în cărţile lui, în lucrurile care nu se făceau de azi pe mîine. Grigore Dinulescu manifestă, o ciudată instabilitate în comportament, cu-atît mai ciudată cu cît dedesubtul ei nu se află nici un interes. Pe lîngă, adevărate acte de cultură — pe care le face din convingere profundă, dîndu-şi silinţa să dezgroape scriitori de valoare, a căror viaţă civică n-a fost tocmai exemplară, ştiind de la-nceput că-şi va aprinde paie-n cap — îl apucă un pueril spirit de frondă, un spirit de « mamă a răniţilor», manifestat prin cronici la unii scriitori care se-autodeclară nedreptăţiţi şi geniali, cronici, articole cu aprecieri disproporţionate faţă de valoarea cărţilor în cauză. Cronic» şi articole care-1 pun pe împricinat alături de Tolstoi, de Dostoievski,«egali la puncte», iar pe Thomas Mann — alături el de-mpricinat, de exemplu. Mă rog, nişte lucruri alăturea cu drumul — dar rău de tot —. pe care sînt convinsă că Dinulescu de fapt nu le crede. Ăştia erau cei doi companioni ai lui Alexandru din după-amiaza aceea. Am făcut nişte cafele pentru noi toţi şi i-am tratat cu ştrudel făcut de Mama. Se vorbea de una, de alta, de nişte schimbări pe la gazetele literare, care pe unde se mai dusese, lucruri neinteresante pentru mine.
« Domnilor — am zis eu la un moment dat, după ce tot timpul tăcusem — cum de nu scrieţi, în fine, nu se scrie nici o cronică la Rudele sărace ale gloriei ? 397 OPT
ILEANA VULPESCU
Amîndoi, deodată, s-au uitat la Alexandru cu-o privire încurcată, şi-n chip de răspuns au dat vag din umeri.
Alexandru s-a uitat la mine cu-o uitătură de să mă bage-n pămînt şi alta nimic. Cu un glas alb ca şi faţa, mi-a spus din vîrful buzelor: « Tu de-nvăţat nu ai ? ». « Că bine zici! Mă duc să-nvăţ la anatomie », am spus eu, şi luîndu-mi la revedere de la cei doi critici, am plecat la bucătărie să-nvăţ.
Pe vremea aceea, locuiam într-o garsonieră. învăţam eu, că trebuia să-nvăţ, dar nu-mi tihnea. Uitătura lui Alexandru îmi trecea ca o răcoare prin suflet. Cînd am auzit uşa de la intrare închizîndu-se-n urma celor doi musafiri, a-nceput să-mi bată inima. Alexandru a intrat în bucătărie trîntind uşa de frigider.
« Sînziana!».
M-am ridicat în picioare ca un soldat strigat de sergentul-major şi, dînd de ochii lui Alexandru, m-am tras instinctiv îndărătul mesei.
« Te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale şi dacă n-ai destule, scrie articole de critică şi-ncearcă să le plasezi pe la gazete, dar nu te-amesteca în relaţiile mele cu oamenii. Lasă tonul ăsta de domnişoară moralizatoare, care ţine discursuri pe pietroaie-n Hyde Park. Să nu zici că nu ţi-am spus!». «Am să-mi dau osteneala de-aici înainte să nu mă mai amestec în nici un fel de relaţii ale tale cu nici un om: trecute, prezente sau viitoare. Şi-ţi mai promit ceva: am să-ţi studiez stilul verbal, cinetic şi mimic la fel de atent ca şi pe cel scris ». «Nu e treaba ta ce scriu sau despre ce scriu oamenii!». «Şi eu care credeam că e treaba cititorilor ! ».
OPT
ARTA CONVERSAŢIEI' — Literatura nu era «treaba» mea atunci, aşa cum, mai tîrziu, nici viaţa Lilianei Fodor n-avea să fie «treaba» mea. Cît de mult se repetă viaţa! Şi cum nu ţi se iartă că, luînd-o-n serios, vrei să participi la ea din toată fiinţa şi fără beneficiu...
« Meciul» nostru s-a-ncheiat la egalitate. Din ziua-aceea, a apărut între mine şi Alexandru exact ceea ce nu trebuie să existe într-o familie: teama unuia faţă de celălalt. Eu am început să mă tem să-mi mai spun părerile faţă de el. în orice discuţie, ocoleam nişte subiecte aşa cum vasele ocolesc recifele. Alexandru, dîndu-şi seama din replicile mele că eram mai deşteaptă decît mă crezuse, a-nceput să se teamă de cenzura mea. Coleric, ţîfnos şi nestăpînit cum era, cu toate că ştia că-1 observ atent, nu-şi dădea osteneala să se prefacă. Eu însă mă prefăceam. Vrînd să par indiferentă la multe lucruri pe care le făcea şi care mie nu-mi plăceau, mă prefăceam. Mi-era teamă de privirea urîtă, umilitoare, care-i învineţea ochii, de dispreţul care-i ţîşnea din fiecare por, de scîrbă şi de răutatea din vocea lui cînd te certa.
Mă certase şi Mama, şi nu o dată. Dar pe chipul şi-n glasul ei se citea atunci părere de rău, dezamăgire poate, niciodată însă dorinţa de-a nimici, de-a degrada, niciodată ură.
Ce cred eu că i-a stricat şi-i strică cel mai mult lui Alexandru Bujor e felul ăsta de-a trăi mereu în piaţă», în public: « învaţă să cunoşti oamenii printre oameni; învaţă să meditezi asupra lor în singurătate », Zice Goethe, dar Goethe e un autor care pe Alexandru îl plictiseşte ! Alexandru are, nu exagerez, un fel de spaimă 399 OPT
ILEANA VULPESCU
a vidului. îi place să fie mereu înconjurat, de oricine, dar înconjurat, şi mai ales adulat. Pe la toate revistele pe unde-a trecut, avea adevărate «locotenente », alcătuite din nişte tipi care nu se despărţeau de el, arivişti de duzină, pe care de fapt doi bani nu dădea, aliniaţi la dreapta lui, la stînga, în faţă, în spate, ca gorilele unui caudillo sud-american. Mult rău i-a făcut gazetăria ... prost înţeleasă.
— Dar el ca şi gazetar a făcut şi mult bine. A luat apărarea unor oameni, în cauze drepte, a deschis anchete, a stîrnit un curent de opinii. Şi-apoi straşnic ştie scrie !
— Tot ce spui tu e-adevărat. Alexandru Bujor e un amestec de mari calităţi şi de mari defecte. Cel mai mare defect al lui e lipsa de măsură; al doilea — o-ncă-păţînare care-1 duce la fapte pur şi simplu stupide — e pătimaş, nestăpînit, bănuitor; darnic şi indulgent numai cu cine nu trebuie, azvîrlind cu miile pe fereastră pentru toanele lui şi-ale «locotenenţilor» şi nedînd cinci lei pe-o floare pentru nevastă. Asta eram eu. Nu e rău, nici zgîrcit. Pe unde-a trecut, de cîte ori -s-a-nscăunat, a-nceput-o cu dărnicie, cu <( parastase». Nu e rău, dar face mult rău în jurul lui. E foarte influ-enţabil. Şi nu ştiu cum se face că toţi oamenii influen-ţabili sînt permeabili ca tifonul la sfaturile proaste şi impermeabili ca sticla şi ca betonul-armat la cele bune. Toate sfaturile proaste ale «locotenenţilor» şi-ale altora ca ei se prindeau de el ca scaieţii de coada cîinilor. Ce era bun în el abia mai răsufla de gunoaiele-n care se-afunda tot mai mult, cu spiritul ăsta de gaşcă, de tras sfori, cu atmosfera asta de maidan intelectual în care se complăcea, cu azvîrlirea permanentă de lături în capul cui se nimerea, viu sau mort, cu o ură nepotolită împotriva oricui îl ignora sau nu era de-aceeaşi OPT 400
ARTA CONVERSAŢIEI părere cu el. A creat întotdeauna în jurul lui o atmosferă efervescentă, ce e drept, dar de-o efervescenţă insalubră. Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strîns de principiile logicii şi-ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor. Alexandru Bujor nu respinge nici un mijloc prin care să-şi impună punctul de vedere. Punctul lui de vedere nu se-nclină în faţa logicii şi-a adevărului, ci logica şi adevărul trebuie să se-ncovoaie-n fata punctului său de vedere. Patima asta-i ia minţile, îi întunecă o inteligenţă reală. Cînd spun că mult rău i-a făcut gazetăria să ştii ca ştiu ce spun. Ziceai că straşnic ştie să scrie. Cred că şi calitatea asta i-a dăunat. Dacă n-ar fi avut atîta iuţeală de condei şi-atîta incisivitate, necesare gazetarului, dacă fraza nu i-ar fi ieşit din primul foc, şi-ar fi trebuit s-o refacă, o dată, de două, de trei ori, poate că asta i-ar fi cerut mai multă reflecţie, şi i-ar fi dat timp să se răzgîndească în privinţa unor lucruri. După ce-şi pălea cu nădejde victima — adversar imaginar — Alexandru trecea printr-o scurtă, foarte scurtă perioadă de remuşcări, cînd i-ar fi făcut victimei şi «bouche â bouche», ar fi umblat să-i obţină cavou dacă acela era mort, locuinţă dacă era viu; era gata să umble, să se bată, să se zbată pentru victimă. Dacă însă victima vie-ndrăznea să riposteze, remuşcările lui Alexandru încetau brusc, îi lua « ca cu mîna », şi se năpustea asupra omului, cu-o-nverşunare-n care-i tîra şi pe acoliţi, formau o tabără, deveneau reprezentanţii unui principiu sacru pentru care-mbrăcau armura şi puneau mîna pe sabia dreptăţii împotriva oricui nu le-mpăr-tăşea părerea, şi astfel, dintr-o chestiune personală, care n-ar fi solicitat mai mult de doi inşi — Alexandru 401 0PT
ILEANA VULPESCU
Bujor şi cel atacat — deodată, acest atac la persoană se lăţea, solicitînd în « verva» polemică fanatizată, de fapt, ce este mai urît şi mai josnic în sufletul omului: spiritul de răfuială, dorinţa mahalagească de-a căta pricină. Astfel, prin Alexandru Bujor şi-n jurul lui se crea o atmosferă de Domnişoara Nastasia. Studiindu-1 pe Alexandru Bujor, am zis că o avea dreptate nenea Iancu Stein care zice că românul suportă foarte bine răul şi foarte rău binele. Alexandru este tipic pentru felul cum i se urcă omului la cap şi cum, apucat de ameţeala propriei persoane, începe să creadă că totul i se cuvine. Pînă la el, credeam — şi chiar şi azi, în ciuda lui, continui să cred — că succesul trebuie să-1 facă pe om mai bun.
— Asta — cum ţi-i răsadul. Pe unii-i face mai buni; dar puţini îs aceia. E ca şi cu avutul de orice fel: n-ai zice că omul cu cît are mai mult cu atît să dea mai mult ? Dar nu vezi că el pe ce are, pe ce-şi strînge mai tare băierile pungii şi-şi pune mai multe lăcate la uşi ?! Puţine suflete rămîn neîntinate la ban şi la mărire.
— Alexandru Bujor nu se numără printre ele. De unde ziceam, şi mai zic şi-acum, că succesul trebuie să-1 facă mai bun pe om, tot eu zic că succesul venit prea devreme, prea dintr-o dată, poate strica mult omului, îl poate strica de tot. Alexandru, fără să fi trăit în cine-ştie-ce mare bogăţie, totuşi, n-a ştiut niciodată ce-i lipsa. A mîncat totdeauna pe săturate şi lucru bun, i-a fost iarna — cald, vara — răcoare, a fost îmbrăcat ca lumea şi iubit şi crescut ca domnii, cu profesor de franceză şi de engleză, fiindcă domnu' Tase Bujor, tîmplar de lux din gura Oborului, şi coana Măria, oameni simpli dar luminaţi, vruseseră să facă din el domn. Domnu' Tase Bujor, oborean de baştină, şi OPT 402
ARTA CONVERSAŢIEI coana Măria, ardeleancă venită-n Bucureşti ca fată-n casă la un doctor, căsătoriţi de la tinereţe, n-avuseseră nici un copil pînă la aproape cinzeci de ani ai coanei Măria şi pînă la peste cinzeci ai domnului Tase. Ţi-n-chipui ce-nsemnase copilul ăsta pentru ei. Coana Măria numai mestecat în gură nu-i dădea, încolo pînă a strîns-o Dumnezeu, stătuse numai drepţi în faţa «pruncului», care ieşise năzuros ca domnu' Tase, de nu ţi-ar fi mîncat două zile-aceeaşi mîncare şi nu s-ar fi-mbrăcat de două ori cu-aceeaşi cămaşă, ferească sfîntul! şi zăcaş ca maică-sa, care, de-aceea, în viaţa ei n-avusese o prietenă, care nu pomenea o dată de neamurile ei, şi căreia, de cînd venise-n Bucureşti, o dată nu-i călcase piciorul prin Transilvania. De la coana Măria, Alexandru moştenise, pe lîngă o fire pizmătăreaţă fără motiv, un spirit de ordine « austro-ungar » şi accese de zgîrcenie, surprinzătoare la un om — mai degrabă mînă-spartă. Coana Măria dădea bani numai pe lucruri care meritau. Ca nevastă de tîmplar de lux, avea-n casă mobilă demnă de-un palat: piese rare, adunate în timp de domnu' Tase de prin poduri de la clienţi, considerate irecuperabile de-aceştia, restaurate cu-o răbdare de bijutier de domnu' Tase, copii după piese rare, făcute de mîna domnului Tase, mai « autentice » decît originalul, piese făcute din imaginaţia domnului Tase, care nu erau cu nimic mai prejos decît cele făcute de mari ebenişti. Aici, ai o mostră prea puţin reprezentativă: sufrageria asta, pe care Alexandru mi-a lăsat-o, neavînd unde s-o pună la noua nevastă; e o comandă de prin '52, pe care clientul nu s-a mai prezentat niciodată s-o ridice, deşi o plătise pîn' la ultimul creiţar. Piesele preţioase a găsit Alexandru unde să le pună la noua nevastă. Şi-a zis probabil că, pentru o doctoriţă, sufrageria asta e prea 403 OPT
ILEANA VULPESCU
bună! Mobila Bujorilor era căptuşită şi dubşită de investiţiile coanei Măria: argintărie, olănduri, cristale, porţelanuri fine, vîndute pe mai nimic de lume după război. Astea erau valori pînă la care urca informaţia şi priceperea coanei Măria. Altminteri, pe cîte o piesă autentică din secolul al optsprezecelea, tronau — într-un cristal sau într-un porţelan, care chiar de nu era la fel de vechi ca «suportul» era însă de o calitate care nu-1 contrazicea prea mult — tronau flori de mătase ori de tiul — că nu se inventase încă plasticul — iar pe pereţi picturi de gang. Acest interior eteroclit este perfect reprezentat spiritual în fiinţa şi-n opera lui Alexandru. Cu mult înainte ca eu să mă mărit cu Alexandru, pe cînd învăţam la literatură română despre el, Mama mi 1-a caracterizat, cum pînă azi n-a reuşit nici un critic să-1 caracterizeze, n-a reuşit sau n-a avut curajul: « Un amestec de mare şi viguros talent cu un prost-gust „desăvîrşit"». Cît timp povesteşte, Alexandru Bujor este un prozator de mîna-ntîi, în ciuda faptului că toate personajele lui, uman vorbind, sînt antipatice. Cînd însă vrea să «facă frumos », să descrie de dragul descrierii, sau să facă, dragă Doamne, « consideraţii » este de-un prost-gust atît de « măreţ » că te-n-trebi — cine nu-1 cunoaşte — dacă nu e voit, dacă nu e o farsă, o bătaie de joc la adresa cititorului. Astea sînt florile de crepsatin şi de tiul, ţigăncile cu ţîţe goale şi cu lulea din opera lui Alexandru Bujor! îţi spuneam că, deşi mînă-spartă, Alexandru are accese de zgîrcenie, moştenite tot de la maică-sa, care nu se tocmea cînd cumpăra un pocal de argint, sau chiar dacă se tocmea, tot îl cumpăra, în schimb prăjea în aceeaşi untură pînă-o făcea scrum, iar piaţa şi-o făcea numai seara, cînd tot omul vinde pe cît o fi, numai să plece mai OPT 404
ARTA CONVERSAŢIEI repede acasă. Foarte larg la nimicuri, culant cu portarii, cu chelnerii, cu şoferii de taxi, pe Alexandru-1 apucă morbul zgîrceniei la lucruri mari. N-am să uit cum, pe cînd era-nsurat cu mine, a vrut să cumpere de la cineva un Andreescu, un peisaj de-o frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea. Mie, ca omului care-n viaţa lui n-a avut bani, îmi sînt necunoscute şi indiferente investiţiile. Dac-aş avea însă o dată bani să-mi cumpăr un tablou şi tabloul ăla mi-ar merge mie la suflet, de-ar cere vînzătorul pe el de zece ori cît ar face, dac-aş avea banii, i-aş da şi-aş lua tabloul. Pentru patru sute de lei nu s-au ajuns din preţ. Atîta l-am rugat să cumpere tabloul, eu care nu-1 rugasem şi nici n-aveam să-1 mai rog nimic! Atîta mi-ar fi fost de drag să ştiu că pot vedea zi şi noapte, la mine-n casă, tabloul acela ca un colţ de dumnezeire! Pentru patru sute de lei nu 1-a luat! Să nu ţi-nchipui că nu-i avea! Nu! Dar nu admitea să dea pe-un lucru alt preţ decît cel stabilit de el Patru sute de lei — vodca «locotenenţilor » pe-o săptămînă! în sfîrşit... Domnu' Tase, chibzuit, gospodar, ţinîndu-şi casa şi nevasta la mare cinste, bărbat chipeş şi cu vino-ncoa', nu-nţelesese să dea cu piciorul nici unei « ocazii». Aşa că dintre femeile care-i plăcuseră îi scăpaseră numai ăle de urcaseră-n pruni, cum zicea coana Măria. Ceea ce, prin gene fidele, a moştenit nealterat Alexandru, care-n viaţa lui n-a dat cu piciorul vreunei «ocazii» cît de cît tentante, fără să acorde acestor amoruri mai multă importanţă decît unui mers la pescuit ori la vînătoare. Toate-aceste relaţii ale lui cu femeile erau înmatriculate-n categoria «parties de plaisir», nepăsîndu-i nici pic ce-ar fi putut însemna el faţă de partenere. Pe el nu-1 interesa decît ce-nsemnai tu pentru el. Printre-acele biete femei — bilet la cinema, 406 OPT
ILEANA VULPESCU
tras cu puşca ori dat cu undiţa — unele-1 iubiseră, suferiseră pentru el, fiindcă-şi făcuseră iluzii. Bărbaţii afemeiaţi, cu adevărat afemeiaţi şi nu simulanţi, sînt nestatornici, dar iubesc femeile. Ei suferă de-o mobilitate patologică, sufletească şi fizică, sînt pe drept cuvînt 4 suflet slab, ochi alunecoşi », iubesc « efemerid », dar sincer. Pentru un afemeiat, cea mai recentă femeie de pe listă este « unica » şi « ultima ». Afemeiatul are o inepuizabilă capacitate de-a se iluziona. Alexandru Bujor nu este un afemeiat. El nu se iluzionează şi nici nu iubeşte femeile. El iluzionează doar. Afemeiatul e tandru cu femeile. Alexandru Bujor nu e tandru cu nimeni. El poate avea gesturi, mai degrabă poate «acuza» manifestări de dragoste, dar niciodată de tandreţe.
— Şi-atunci de ce-o mai face ?
— Din sindromul puterii, din dorinţa de-a-şi demonstra că poate şi asta, că şi asta i se cuvine. Ce-i drept, şi femeile i se-azvîrleau de gît.
— Sînziană, pe tine te-a iubit ?
— Cred că da. S-ar putea să mă-nşel. De un lucru sînt sigură: c-a iubit-o pe Ileana Sachelarie.
— De ce ?
— Prea a urît-o şi prea o urăşte cu-nverşunare, ca să n-o fi iubit cu tot atîta-nverşunare. Conspiraţia tăcerii pe care-o ţese, o organizează-n jurul ei, unele răbufniri verbale, din cînd în cînd, răbufniri insultătoare la adresa ei îmi dovedesc toate cît de trainică este Ileana Sachelarie în sufletul lui Alexandru. Comportamentul ăsta al lui cu o femeie pe care-o iubise şi care-1 exclusese din viaţa ei m-a-ndepărtat mult de Alexandru. Abia-mi mai trecuse de conspiraţia-n jurul Rudelor sărace ale gloriei, cînd Alexandru a scris despre Ileana Sachelarie cîteva rînduri care m-au îngheţat. Cineva OPT 406
ARTA CONVERSAŢIEI luase un interviu mai multor scriitori, printre care şi lui Alexandru şi Ilenei Sachelarie, cu privire la literatura contemporană. Ştiu că din răspunsul lui Alexandru reieşea că nimic nu era demn de luat în seamă; totul îl plictisea. Pe-un ton glumeţ, benign, Ileana Sachelarie răspunsese cam aşa: « Dat fiind cît de sus plasează Alexandru Bujor ştacheta exigenţei, eu aproape că nu mai îndrăznesc să spun că apreciez vreun contemporan ». în numărul următor al revistei în care apăruse acest interviu, Alexandru publica un « articolaş»: Să dăm lecţii că sînt mai ieftine, şi-n continuare: « O prozatoare care, pe vremuri, la această epocă, era apucată, împreună cu toată fauna, de alerta biologică de primăvară, acum se găseşte datoare să dea lecţii. Să fie, oare, de vină doar ireparabila trecere a timpului sau...». Restul nu mai contează. Am citit o dată, de două ori, de zece ori « articolaşul», şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Cînd mi-am revenit din stupoare, un gînd mi-a trecut prin minte: « Bine că sînt doctoriţă şi că despre mine n-o să poată scrie-asemenea mîrşăvii cînd ne-om despărţi». Din acea zi, am fost sigură că n-avea să ne-apuce bătrîneţea-mpreună. Ocupaţi cum eram amîndoi, ne vedeam foarte puţin. De mult nu mai vorbeam între noi despre jucruri importante. Eu, din punct de vedere spiritual, căzusem într-o mare indiferenţă faţă de Alexandru. Apreciam ce făcea bine şi bun în cărţi şi-n gazetărie, cum aş fi apreciat şi la un străin. Singura legătură dintre noi era Măria. Eu trebuie să-ţi spun că nu l-aş fi lăsat niciodată, fiindcă n-aş fi-ndrăznit să-mi iau asemenea răspundere faţă de Măria. Ea-1 iubea şi încă n-avea să-i facă reproşuri; nu vedea în el decît un tată cunoscut, salutat de toată lumea, care-o ducea la premiere, de unde se-ntorcea încîntată, 407 OPT
ILEANA VULPESCU
cu braţe de flori, cu pungi de bomboane, unde era prezentată-n dreapta şi-n stînga, unde se simţea importantă şi fericită. într-un ungher de suflet, aveam nădejdea că-ntr-o zi, temîndu-se de judecata Măriei, Alexandru avea să pună cît de cît frîu firii lui fără măsură, şi să-şi mai cîntărească faptele şi vorbele. Şi, în sfîrşit, episodul Dana Liveanu. Pînă la douăzeci şi şase de ani, momentul «apariţiei » sale-n viaţa noastră, Dana Liveanu fusese măritată, cu un tînăr cardiolog din secţie de la taică-său, pe cînd era studentă. După terminarea Institutului, fusese repartizată la un teatru din provincie, de unde un regisor din Bucureşti, foarte la modă, om la patruzeci şi ceva de ani, o adusese la teatrul lui, despărţind-o de doctor. Şi-n provincie şi-n Bucureşti, Dana Liveanu se impusese atenţiei publicului şi-a criticii prin roluri de virtuozitate, interpretate magistral, în teatru şi-n filme. Se părea că o idilă a ei prea pe faţă cu un partener dintr-o piesă îl determinase pe regisor, cel de-al doilea soţ, să-i ceară Danei să aleagă-ntre el şi partener. Situaţia ei profesională fiind consolidată, fata îl alesese pe partener, bun pretext pentru despărţirea de regisor, pretext, fiindcă sfîrşitul idilei cu partenerul se pronunţase anterior celui de-al doilea divorţ al ei. Cînd norocul ne-a scos-o-n cale, mie şi lui Alexandru, Dana Liveanu era liberă ca pasărea cerului: liberă, frumoasă, plină de elan şi de voie-bună,
— Frumoasă ? Ţi se pare frumoasă ?
— Ai văzut-o vreodată de-aproape ?
— în filme. Interesantă, corp foarte frumos, e-ade-vărat, dar frumoasă...
— Nu ştiu dacă e frumoasă, dar îţi taie răsuflarea. E mult mai mult decît dac-ar fi frumoasă. Am s-o ţin minte toată viaţa aşa cum am văzut-o-n seara aceea OPT 408
ARTA CONVERSAŢIEI la petrecerea unde-am cunoscut-o. în atelierul unui sculptor. O apariţie coborîtă de pe frizele templelor asiro-caldeene. O faţă prelungă, frunte-naltă, sprîn-cenele-aproape unite cu părul, gene dese, lungi şi drepte, umbrind ochi codaţi, de-o culoare amestecată, bătînd în verde, nas acvilin, gură cu buze puternic reliefate, fragede şi de un roz suav, dinţi buni să sfîşie carne crudă, bărbie cu gropiţă la mijloc, un ten alb, mat, străbătut de-mpurpurări de moment, pus în valoare de-un păr negru, cu luciri de ţiţei, înnodat într-un coc abundent, ridicat niţel mai sus de ceafa ca un lujer de boboc. Umerii, fără să fie-nguşti, aveau o alunecare elegantă şi lină-n jos, ca prin tablourile din secolul trecut; din bustul de adolescentă, ţîşneau, împungeau obraznic ţesătura rochiei, sînii mici cît să-ncapă-n palmă, pe care-ţi venea să pui mîna ca să te-ncredinţezi că sînt vii şi-adevăraţi. Alunecînd cu privirea-n jos, nici nu băgai de seamă cum din subţirimea taliei se ivea, abia simţită, amfora şoldurilor, aşa cum nu-ţi dădeai seama cum din netezimea trunchiului apăreau braţele, lungi, cu o rotunjime egală, mată şi pietroasă, cu-ncheieturi ascunse-n carne, ca nişte-ncuietori secrete. O palmă îngustă, cu degete lungi şi pline de nerv, termina acele vrejuri suple şi dure. Dana Liveanu părea o marmură cioplită după fantezia unduitoare a unui contur de liană. Era-mbrăcată-ntr-o rochie lungă, fără mîneci, mulată pe corp, cu un decolteu rotund, un pic mai jos de clavicule, o rochie dintr-o catifea în degradeuri. de culori, în care gama predominantă era din albastru, cea mai frumoasă şi mai rafinată rochie pe care-o văzusem eu vreodată. Singura podoabă — două perle mari, sidefii, ca o lacrimă cu luciu catifelat şi insinuant, care-alunecau pînă la jumătatea gîtului, atîrnînd de-un fir 409 OPT
ILEANA VULPESCU
de metal subţire şi alb. Pe vremuri, ceea ce acum ajunsese atelierul unui sculptor fusese o circiumă. Atelierul era amenajat pe trei nivele: pivniţă frumoasă, mare, aerisită, parter şi un foişor de lemn, cu sculpturi rustice — fost separeu al cîrciumii, pentru clienţi mai siman-dicoşi — la care ajungeai urcînd cele vreo zece trepte ale unei scări tot de lemn. Cînd am deschis uşa atelierului, dînd cu ochii de Dana Liveanu, eu şi Alexandru am rămas în prag fulgeraţi, uitînd cuvintele-ncepute mai înainte. în capul scăriţei aceleia derizorii, Dana Liveanu părea o zeitate misterioasă care, părăsindu-şi soclul, se pregătea să coboare impunătoarele trepte ale unui opulent templu babilonian. Privirea noastră, un fel de-a spune « a noastră », a lăsat-o cu pasul suspendat în aer. S-a uitat la Alexandru cu o căutătură care, deşi nu voia să trădeze nimic, o clipă a fost străbătută de-un fior; apoi, s-a uitat în ochii mei, plini de admiraţie, cu o privire de soră. A coborît scara frumos, fără să-şi dea aere, încadrîndu-se perfect în topografia modestă în care ne aflam, a venit zîmbind spre noi, întinzîndu-ne o mînă fiecăruia: « Bună seara, doamnă, bună seara, domnule Bujor. Mai citim şi noi cărţi, aşa că v-am recunoscut. Pe mine mă cheamă Dana Liveanu». « Mai mergem şi noi pe la teatru, pe la cinema, aşa că ştim şi noi cine sînteţi, domnişoară». « Bine ziceţi „domnişoară", că abia ce-am terminat al doilea divorţ! ».
Şi Dana Liveanu a-nceput să rîdă, cu un rîs frumos, sănătos şi contagios, lăsînd să i se vadă amîndouă şirurile de dinţi, pînă-n fundul gurii. Dinţii ăia sănătoşi şi nările care i se trăgeau niţel în jos cînd rîdea, te făceau să te gîndeşti la ceva primar şi nestăpînit, la o fire care nu-şi pune stavilă în nici o-mprejurare şi care-şi duce OPT 410
ARTA CONVERSAŢIEI viaţa numai după cum îi e cheful, neîncurcîndu-se-n cine ştie ce subtilităţi de conştiinţă. S-a mîncat, s-a băut, s-au spus bancuri. Era o bună-dispoziţie generală şi hărmălaia obişnuită unei petreceri, cînd, spre ora unsprezece, a apărut un bărbat mărunţel, pirpiriu, cu un păr lung, rar şi ponosit, vorbind cu un «r» foarte pronunţat, care s-a scuzat faţă de gazdă că venea aşa de tîrziu. Născuse nevasta unui prieten şi sărbătoriseră evenimentul împreună, şi nu chiar «pe uscat», după cum era lesne de văzut din ţinuta lui cam feştelită.
«Ce mîini curate, ferme, ai dumneata, doamnă», mi s-a adresat el brusc. «Mîini de chirurg». «Nu glumeşti ? ». « De ce să glumesc ? ». « E-atîta lume care glumeşte ». « Nu mă-ndoiesc ». « Să ştii că eşti frumoasă ». «Priviţi-o pe Dana Liveanu. Ea e frumoasă». «Mie în frumuseţe nu-mi place neobişnuitul. Mi se pare butaforie. îmi place calmul, regularitatea. Dana Liveanu a dumitale este o frumuseţe insolită. Dumneata eşti echilibrată, eşti trainică şi foarte greu de sculptat fiindcă n-ai nimic care să tragă spre caricatură; ea are, frumoasă aşa cum e. Dumneata ai remarcat ce mult seamănă profilurile egiptene vechi şi tot orientul antic cu şacalul ? Uită-te la ea bine şi-ai să-mi dai dreptate. Uită-te mai ales la ochi», mi-a spus el, făcînd un racursi prin epoci. Mai întîi, m-am uitat la mine. Eram îmbrăcată cu ce-aveam eu mai bun pe-atunci şi care şi azi e tot ce am mai bun ca-mbrăcăminte: o fustă neagră de triple voile de lînă, pe corp, evazată la poale, ca un volan, şi cu o ie de pînză topită, cusută cu mărgele verzi, cusută de Maica, mama Mamei. Cu părul meu scurt, cu iia mea, vestigiu de civilizaţie rurală, cu fusta mea neagră şi cu pantofii mei de lac, oleacă şcolăreşti, cu 411 OPT
ILEANA VULPESCU
bareţică peste picior, păream, pe lîngă Dana Liveanu, o pisică domestică pe lîngă o maiestuoasă felină a junglei.
Urmînd sfatul domnului pirpiriu şi ponosit — un sculptor de seamă, am aflat după-aceea — m-am uitat la ochii Danei Liveanu. Nu m-a frapat atît de mult nici distanţa neobişnuit de mare dintre ei, nici linia albastră, subţire, care-i contura pleoapele şi pe care n-o observasem pîn-atunci, cît lipsa de vîrsta a privirii, în stare de repaos — cînd nu exprima ceva anume, vreau să zic — privirea Danei Liveanu era seacă şi dură, lipsită de curiozitate.
«M-am uitat la ochii ei, domnule, şi-mi par fără vîrsta ». « Le-ai descoperit un minus. Bună observaţie. Dar nepăsarea lor n-ai văzut-o ? Acest plus negativ, dacă nu te şochează aparenta contradicţie logică a termenilor. Asta trădează un suflet experimental. Te rog să mă ierţi, eu sînt cam beat. Să-ţi spun de fapt de ce. Am terminat azi o sculptură. Am avut un sentiment de eliberare. De-asta mă vezi aşa. Să ştii că nu sînt beţiv ».
Brusc, sculptorul mi-a-ntors spatele şi i s-a adresat gazdei: « Ioane, te rog fă-mi un hatîr: cîntă-mi o doină haiducească ».
Şi Ion — Ion Dionisie — a cîntat o doină haiducească. S-a făcut linişte. Ascultam cu urechea ciulită foşnetul codrului din cîntec aşteptînd parcă să se ivească printre noi umbra Jianului. A cîntat apoi o cucoană, macedoneancă, nişte cîntece ciobăneşti macedonene, de-o mare frumuseţe, cu un glas care-aducea-n acorduri molcome tot Pindul şi-1 aşternea în faţa noastră.
«Cîntă şi tu, Dana», a-ndemnat-o cineva la un moment dat pe Dana Liveanu.
Dana Liveanu a cîntat cu-o voce de piept, mai joasă decît cea din vorbire, de-o adîncime şi de-o lim-OPT 412
ARTA CONVERSAŢIEI pezime tulburătoare, mai întîi un cîntec vechi de cio-bănie pe care nu-1 mai auzisem pîn-atunci, apoi o doină, un cîntec de-al lui Anton Pann, cîntece vechi franţuzeşti, cîntece spaniole, marşuri revoluţionare ruseşti, marşuri de-ale armatei lui Denikin, cîntece ţigăneşti ruseşti, marşuri de la '77, romanţe desuete, cîntece de prin '30 şi mai desuete — într-o manieră voit desuetă, la limita între « portret şi caricatură » — cu nişte texte care le bat pe-ăle de-acum la punctaj-prostie, ne-a recitat din Conaki, din Grandea, cu un inimitabil patetism al unor vremuri apuse, încheindu-şi recitalul cu Moşii lui Caragiale. Este o actriţă desăvîrşită. Face cu trupul, cu chipul, cu glasul ei ce vrea, cu o economie de mijloace, cu o fineţe de nuanţe, cu o inteligenţă atît de subtilă, încît trece mult dincolo de graniţa actoriei, situîndu-se-n vastul teritoriu fără hotare despărţitoare al Artei. Cînd nu juca, Dana Liveanu era faţă de Dana Liveanu-actriţa ca o poză, într-o atitudine cu totul oarecare, faţă de fiinţa vie pe care-o-nfăţişa. Cînd joacă este fascinantă. O clipă mi-am întors ochii de la ea, ca să caut privirea lui Alexandru, fiindcă simţeam nevoia să comunic cuiva admiraţia mea pentru Dana Liveanu, bucuria pe care o simt totdeauna în faţa frumuseţii şi-a adevărului. Dar n-aveam cui. Am simţit cum se duce tot sîngele din mine. Privirea lui Alexandru nu mai vedea pe nimeni. Se topise în Dana Liveanu. Am închis ochii fiindcă aşa ceva n-ai voie să vezi, cum n-ai voie să asculţi o mărturisire care nu-ţi este adresată. Privirea lui Alexandru o mai văzusem o dată în ochii cuiva...
— ... în ochii lui Mărio Sidalgo cînd a văzut-o prima oară pe mama ta.
— într-adevăr... Dana Liveanu a pus cap ăt căsătoriei mele cu Alexandru. Ea era femeia de care avea el 413 OPT
ILEANA VULPESCU
nevoie. Pentru care să lupte. Mai întîi — s-o cucerească, apoi — s-o păstreze, apoi — să-i scrie piese pe măsură, să-i obţină rolurile pe care ea şi le dorea în filme, să muncească pentru bani, ca să-i ofere nivelul de viaţă cu care era-nvăţată. Eu eram o miză prea mică pentru Alexandru. Adevăraţii jucători nu simt nici o voluptate acolo unde nu riscă. Pe lîngă faptul că eram o persoană obscură, o doctoriţă oarecare, eram şi foarte ocupată şi pasionată de meseria mea; citeam, învăţam permanent, profitînd că o aveam pe Mama care ne purta tuturor de grijă. Absenţa mea la mondenităţile unde era invitat Alexandru, studentă —- din cauza cursurilor, doctoriţă — din cauza gărzilor, îl contraria şi-1 enerva pe Alexandru. îl enerva că nu mă-nduram să lipsesc de la un curs sau că nu făceam tot felul de slalomuri ca să-mi schimb ziua de gardă, de dragul de-a merge cu el la un spectacol, sau la o petrecere.
în primul an de căsătorie, Alexandru mi-a propus să renunţ la Facultate şi să fiu doar doamna Bujor. I-am spus cît de importantă era pentru mine Facultatea, cît de importantă era pentru mine meseria pe care-aveam s-o fac, fără să-1 conving, bine-nţeles, mai ales de importanţa ei în afara mea, dar reuşind să-1 fac să nu mai insiste în repetarea acelei propuneri. Mi s-a părut firesc că Alexandru s-a-ndrăgostit de Dana Liveanu. Mi se pare firesc să iubeşti şi să admiri pe cineva din cadrul profesiei tale, sau al unei profesii înrudite cu a ta. Admirăm cu toţii scriitori, compozitori, interpreţi, pictori, sculptori, actori, fiindcă arta este un bun accesibil, măcar parţial, oricărui om. Dar această admiraţie are un caracter abstract. Admiraţia mai apropiată, mai participantă o ai totdeauna pentru un om din cadrul profesiei tale, fiindcă acolo ai cei mai cunoscuţi termeni de comparaţie. Daniel Şerban, Iancu Stein, Marina Şer-OPT 414
ARTA CONVERSAŢIEI ban şi astăzi îl citează pe profesorul Bartolomeu, magistrul lor, mort de aproape treizeci de ani — îi citează vorbele de om şi de mare profesionist, cu aceeaşi veneraţie cu care l-ar cita pe Shakespeare. După unele operaţii, îmi venea să-i sărut mîinile lui Staicu, de admiraţie, şi dac-aş fi putut i-aş fi sărutat mintea care punea-n mişcare mîinile-acelea de mare chirurg. Şi eu îl admiram numai profesional pe Staicu. Era firesc, prin urmare — cel puţin în ochii unei femei ca mine — ca Alexandru să iubească şi să admire o actriţă de talia Danei Liveanu.
La un moment dat, Ion Dionisie s-a apropiat de mine.
«De ce nu eşti dumneata fericită ?», m-a-ntrebat el, privindu-mă atent. « Cînd ai certitudinea unei ratări, a ratării unei părţi din viaţa ta, crezi că poţi să fii fericit ?». «Nu. Cunosc modelul. Viaţa mea sentimentală — eşec total ». i De ce ? ». « Am nimerit-o mereu alături. Femei pasionale, pasionate, ambiţioase, căpiate, nici una o fiinţă aşezată, un om de nădejde ». « Nu te supăra că te-ntreb; Dana Liveanu pentru dumneata a venit, nu ? ». « Aşa s-ar părea sau mai degrabă s-ar fi părut. Şi crezi că-i mare scofală ? .'». « E o mare actriţă. Ţi se pare chiar de ici de colea ? Şi-atît de frumoasă, de firească». « Un bărbat trăieşte cu femeia, nu cu actriţa. Să te ferească Dumnezeu de femei de-astea care şi noaptea nu visează decît cariera. Ştii ce-n-seamnă viaţa cu-o asemenea femeie ? Salahor care toarnă zi şi noapte găleata cu pietriş ca eşafodajul să nu se clintească. Şi-apoi, Dana Liveanu e o colecţionară de plăceri. E ca piatra care se rostogoleşte şi nu 415 OPT
ILEANA VULPESCU
prinde muşchi. Iar tu dai, dai tot, iar ea îţi dă iluzii; şi cînd n-o mai amuză atîta „risipă", ţi le blochează şi pe astea-n bancă». « Astăzi e aniversarea dumitale. Dacă cineva ţi-ar putea-mplini o dorinţă, ce i-ai cere ? ».
Ion Dionisie s-a ridicat în picioare şi, fără să ştiu de ce, m-am ridicat şi eu parcă trasă-n sus de privirea lui. «I-aş cere să te găsesc pe dumneata, într-o zi, în pragul cîrciumii ăsteia, cu fetiţa dumitale de mînă, îmbrăcată-n iia asta, în fusta asta, cu pantofii ăştia de şcolăriţă-n picioare, să te găsesc aici şi să-mi spui: „Dionisie Ion, am venit la tine şi nu mai plecăm" ».
M-am aşezat pe scaun fiindcă mi se tăiaseră picioarele.
« Să am şi eu o dată-n viaţă un prosop curat sub cap. Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă ! ».
Ţinea ochii-nchişi, mîinile-mpreunate. Dacă şi-ar fi tăiat coastele şi şi-ar fi. smuls inima şi mi-ar fi-ntins-o, nu mi s-ar fi părut mai mult că-mi pune inima pe masă cum o făcea cu vorbele-acelea, de om care se roagă altui om, ca unui Dumnezeu atotputernic.
Ion Dionisie dacă mă văzuse de zece ori pînă atunci. Eram încremenită. Nici măcar nu-mi dăduse a-nţelege vreodată că l-aş interesa în vreun fel. Mă mira acum că se putea şi aşa ceva, eu care mă măritasem cu Alexandru la o lună după ce ne cunoscusem, vreo două săptămîni pierzîndu-le cu actele! Nu-ndrăzneam să fac nici o mişcare. Se-apropia cineva de colţul în care noi doi stăteam încremeniţi. Ion Dionisie a deschis ochii.
« Ioane », i s-a adresat un băiat înalt, blond.
Ion Dionisie i-a făcut semn să stea pe loc.
«Zînei şi îngerului trebuie să le spui adevărul, altfel nu mai trec pe la tine şi nu te mai întreabă», OPT 416
ARTA CONVERSAŢIEI mi-a spus el cu un glas de copil, trist de-a fi aflat că ZÎnele şi îngerii întreabă doar, dar nu-mplinesc niciodată.
L-am întîlnit pe stradă, la cîteva luni după-aceea. Am vorbit de una, de alta.
«Uşa cîrciumii e mereu deschisă. Tot aştept să se-ndure zîna şi să-mplinească ce-am rugat-o». « îţi mulţumesc», i-am spus eu în timp ce el îmi săruta respectuos mîna.
Cînd eram în divorţ, ne-am întîlnit din nou.
«Uşa cîrciumii e tot deschisă, dar zîna nu-mi dă nici un semn ». «Ion Dionisie, îţi mulţumesc din adîncul sufletului, dar, pentru mine, închide uşa cîrciumii. Roagă zîna să-ţi trimită pe cineva fără poveri în suflet».
Zîna 1-a ascultat. Peste vreo doi ani de la această ultimă întîlnire a noastră, Ion Dionisie s-a-nsurat cu o femeie — fiinţă aşezată, om de nădejde, cum îşi dorise el, Cînd mi-a prezentat-o, la mare, rămînînd cu mine o clipă între patru ochi, Ion Dionisie mi-a spus:
« Nu mi-a trimis zîna ce i-am cerut. Nu mi-a ascultat ruga dintîi. Acum, mi-a trimis ce-a crezut ea de cuviinţă, care să semene cît de cît cu ce i-am cerut eu... Am plecat din circiumă; nu mai aveam pentru ce să mai ţin uşa deschisă ».
M-am uitat în ochii lui şi-am văzut o deznădejde pe care şi astăzi o simt ca pe-un cuţit în inimă»
(«Ion Dionisie, Ion Dionisie, n-ai să ştii niciodată cît de cald mi-au ţinut vorbele dumitale, ce uşă de paradis era pentru sufletul meu uşa cîrciumii dumitale. Dacă te-aş fi iubit... Ion Dionisie — încă un om care n-a avut parte-n 417 OPT
T
ILEANA VULPESCU
viaţă de ce i-a fost drag: „Povestea unei vieţi, oricare-ar fi ea, este povestea unui eşec". Aveţi dreptate, domnule Sartre. Daniel Şerban — adolescenţa mea, Gheorghe Vladimirescu — prima mea primă tinereţe — iubire mistuitoare, şi dumneavoastră, domnule doctor Murgu — reflecţia, melancolia, trăiniciile din sufletul adult, şi presimţirea că după dumneavoastră nu mai urmează nimic. Nici mie zîna nu mi-a adus în uşă pe cine mi-ar fi fost mai drag. V-a adus pe voi cei mai dragi, pe fiecare, cu o viaţă-n care, pe drum drept, eu nu puteam să-mi aflu loc. Zîna a fost totuşi bună cu mine: ei trei, fiecare pe rînd, şi toţi trei împreună înseamnă de fapt nivelul exigenţei mele. Mama a fost cea mai exemplară fiinţă pe care-am cunoscut-o. De puţinele ori cînd m-aş fi lăsat tentată, poate, de facilitate, îmi ziceam: „Dacă m-ar vedea acum Mama, sau Daniel sau Gheorghe, iar în ultima vreme, dumneavoastră, domnule doctor Murgu"; şi tentaţia facilităţii se risipea. Şi-acum, cînd acele „Păduri ce-ar fi putut să fie" s-au scufundat, cînd nu le mai spun în gînd „Daniel" şi „Gheorghe", ci „nene Dai" şi „domnule doctor Vladimirescu", ei sînt mereu prezenţi în concepţia mea de viaţă, în comportamentul meu. Sînt două peceţi de pe-al căror nimb vremea n-a şters decît polenul iubirii. Anii te-nvaţă să devii sfios cu sufletul altuia şi chiar cu sufletul tău însuţi. Dumneavoastră, domnule doctor Murgu, nu vă spun nici în gînd altfel decît „domnule doctor". Nu îndrăznesc. De la dumneavoastră, fiindcă acum pot să-nţeleg, am învăţat — mai mult decît de la oricine — că sînt oameni pe care nu-i poţi
OPT 418
ARTA CONVERSAŢIEI cîntări pe un cîntar obişnuit şi că sînt ierarhii sufleteşti atît de-nalte spre care-aproape că n-ai curaj să-ţi ridici ochii. Privilegiul de-a vă fi cunoscut ţine mereu ridicat pont-levis-ul între mine şi alţi oameni, spre care momente de slăbiciune, mai ales de slăbiciune — efect al singurătăţii — m-ar fi făcut să-1 cobor. Absenţa dumneavoastră fizică din viaţa mea a avut pînă acum două efecte: Emil Giurăscu şi Mircea Nicoară. Ei au valoarea unor experienţe. Nu toate experienţele duc la descoperiri, toate îmbogăţesc însă cunoaşterea. M-am dus spre ei din sete de cunoaştere, cu inima deschisă, dornică să-i iubesc. I-am iubit atît cît m-au făcut ei să-i iubesc, şi-atîta timp cît au reuşit să mă facă să trec peste oroarea mea de „clandestin". Am căutat, cît am putut, să uit peştele pe care Emil îl mîncase de unul singur; cînd peştele ăsta înviase, devenise acut, ne-am despărţit. Mircea, Mircea-mpărţea totul cu altul. Bucuria lui era să dea. Dar mie nu-mi venea să primesc; îi respingeam darurile. Erau atît de puţine clipele cînd uitam că e-nsurat. Mircea e singurul bărbat care-a vorbit cu mine deschis: ca un om cu alt om. „Sînziana, vrei să divorţez ? Are să-mi fie greu fiindcă ţin mult la Amelia. Dar dacă tu vrei să divorţez, spune-mi. Dorinţa ta mi-ar da putere şi curaj să vorbesc cu Amelia cum vorbesc acum cu tine. Copilul pe care vrea să-1 aibă cu mine o să-1 aibă cu altul". Atunci, am aflat că Amelia făcea un tratament, cu pronostic de reuşită, ca să aibă un copil, un copil cu bărbatul ei, Mircea Nicoară. Ce 419 OPT
ILEANA VULPESCU
bine că Mircea a vrut să forţeze lucrurile, ca să le lămurească. Bărbaţii, în general, îşi lasă nevestele la-ndemnul insistent al altei femei. Dacă i-aş fi cerut eu lui Mircea să divorţeze, poate n-ar fi vrut, dar pentru că eu nu-i ceream nimic... Eu nu eram făcută să iau bărbatul nimănui, cu atît mai mult pe-al unei femei care se străduia să aibă un copil cu un bărbat, care voia să dea trăinicie legăturii dintre ei. L-am rugat să nu ne mai vedem şi dacă pleca şi dacă nu pleca-n Siria. Discuţia asta am avut-o la Sibiu. Drumul de-ntoarcere spre Bucureşti, pe Transfăgărăşan, niciodată n-am să-1 uit. Toamna, acest anotimp prevestitor de sfîrşit, era-n plină splendoare, însoţitor potrivit pentru-n-cheierea unei iubiri încă vii.
Viaţa-n care-aveam locul meu cinstit, viaţa la care pornisem cu toată credinţa — ce s-a ales de ea ? Alexandre, cît aş fi vrut să ne fi-nţeles ca doi oameni. Să nu mă fi-ndepărtat de tine prin micimile făcute altora, prin indiferenţă, printr-atîta egoism la care nu spun că artiştii n-ar avea dreptul — dar atunci să stea singuri — prin felul atît de brutal de-a-mi pune botniţă. Iar cînd eu acceptasem toate astea, cînd mă resemnasem, cînd înfiasem o viaţă fără fericire — că, ce-i drept, nici după tine nu m-a dat fericirea afar' din casă — de ce n-ai avut răbdare să-ţi treacă şi de Dana Liveanu cum îţi trecuse şi de altele şi cum ţi-a trecut şi de ea după cît se vede. Acum îmi propui să „restaurăm" vasul spart. Numai în reconstituirile arheologice vasele sparte rezista, cu petecele lor albe,
OPT 420
ARTA CONVERSAŢIEI fiindcă schimbă moartea din pămînt cu moartea dindărătul unei etichete. în viaţa căsniciilor, vasele cîrpite nu ţin, fiindcă-n ele se găteşte. Ion Dionisie, îmi pare rău că zîna nu te-a ascultat şi că degeaba m-ai descîntat spunîndu-mi de trei ori: „iubeşte-mă". „Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă!" ».)
— Ioane, dac-ar mai fi să iau viaţa de la început...
(« în tăcerile tale, Sînziană, se vede că trece din cînd în cînd unul Ion. Şi-n tăcerile lui, o trece din cînd în cînd una Sînziană ».)
Pavel păstră pentru sine conţinutul propriei tăceri.
— ...dac-ar fi să mai iau viaţa de la-nceput şi m-aş mai mărita, aş face orice ca să-1 împiedic, ca să-1 conving pe bărbatul meu să nu facă ce nu se cuvine: aş plînge, i-aş cădea-n genunchi, aş sparge farfurii, aş arunca pernele pe fereastră, aş spune şi-acel jalnic « dacă nu — mă omor », orice, înţelegi ? Asta-nseamnă să fii nevastă cu-adevărat: să nu-ţi fie ruşine de nici un mijloc pentru atingerea unui scop. Nu retractilă ca melcul.
— Sînziană, de-ar fi să te măriţi tu de-o sută de ori, aşa tot n-ai face! Eşti prea orgolioasă. Şi-apoi ai 421 opT
ILEANA VULPESCU
prea mult simţ al ridicolului şi cine-1 are se şi teme de ridicol. Eu te cred în stare sa spargi capul cuiva cu-o farfurie, dar să dai cu ea de pămînt numai ca să produci «efecte sonore », aşa nu mi te-nchipui. Sînziana începu să rîdă.
— Tu ai dreptate, Pavele. Cine nu se duce cu căciula-n mînă cînd îi e pîinea-n joc, nici farfurii nu sparge ca să-şi «tragă » bărbatul pe calea cea bună. Şi, pe urmă, îmi pun întrebarea, o-ntrebare ţinînd de esenţa omului în afara unui contract matrimonial: cît drept are cineva să vrea să-1 facă pe altul să ducă o viaţă cu care omul acela nu se potriveşte. Cum să-i fi cerut eu lui Alexandru Bujor să stea închis în casă şi să mediteze asupra oamenilor, cînd toată structura îl propulsa ca din puşcă spre piaţă, spre stradă, spre tumult şi spre scandal ? ...Pavele, ţi-am spus — nu ştiu de ce brusc mi-am adus aminte acum — că-n timp ce mergeam în spatele lui Verzeu, alături de Staicu, pe culoar, după ce ieşisem de la sală, cînd a fost operată Liliana Fodor, am simţit că ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine: nu mai doream să fiu chirurg. Şi ţi-am mai spus că am simţit încă o dată-n viaţă cum ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine. Trecuseră vreo şase luni de cînd o cunoscusem pe Dana Liveanu, cînd, într-o zi, venind din bucătărie, l-am găsit pe Alexandru cu urechea lipită de radio atît de încordat încît, un moment, mi-a zburat inima, crezînd că cine-ştie-ce catastrofă se-anunţase. «Alexandre», am zis eu îngrijorată. A ţîşnit în sus, într-o mişcare violentă, şi privindu-mă cu ochii micşoraţi şi plini de-o ură stătută, mi-a şuierat printre dinţi: « Taci dracu' o dată, cîntă Dana ». Şi la radio a izbucnit în acelaşi moment vocea Danei Liveanu cîntînd o doină haiducească. N-ai să crezi, dar nu grosolănia faţă de mine m-a izbit atît de mult, cît întinarea iubirii pentru OPT 422
ARTA CONVERSAŢIEI Dana Liveanu, pe care, deodată, vorbele-acelea o umpleau de ceva trivial, dovedind că ea era doar o pîndă, o goană şi nu un extaz. Sufletul, cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingînd trivialitatea, grosolănia. în mine, ceva s-a rupt atunci definitiv: viaţa cu un asemenea om nu mă mai interesa. Eu am înţeles totdeauna dragostea între două fiinţe omeneşti ca pe-un gest. Gesturi fac numai oamenii: mişcări fac şi animalele. Dragostea lui Alexandru pentru Dana, pe care eu, în mintea mea, o ridicasem la nivel de gest, îmi apărea din vorbele-acelea ca o cinetică primară.
— Te-ai mai împăca vreodată cu el ?
— Nu. Eu rabd multe oamenilor. Cînd însă am scos un om de la suflet, l-am scos pîn' la Ziua de Apoi.
— Tu nu poţi ierta ?
— Dacă nu port duşmănie şi dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. De altfel, mie, iertarea ca sentiment de revenire totală, într-o relaţie sufletească, îmi miroase a ipocrizie. « Ia să-ţi arăt eu ce bun sînt şi ce generos şi cum te iert!». Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Şi, fiindcă era vorba de Alexandru şi de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepţi firea, nu i-o ierţi. Am acceptat Zece ani un om greu de suportat şi nu l-aş mai accepta. Asta este o ecuaţie corectă. Sînt multe femei care izbutesc să-şi schimbe bărbaţii. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcînd din ei simple fiinţe domestice, priponite la ţăruşul mărunţişurilor, al meschinăriei, al zgîrceniei, al calculelor. Dar sînt şi unele care fac oameni din nişte 423 OPT
ILEANA VULPESCU
derbedei, care ştiu să scoată la lumină ce e bun în om, să-1 trezească, să-1 îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o fiinţă plăpîndă. E însă o greşeală ca o femeie să se erijeze-n spital de recuperare sufletească. Pronosticul nu e totdeauna pozitiv, cum nici la cele de recuperare fizică, rezultatele nu pot fi totdeauna de sută la sută.
Numai cei nouăsprezece ani sînt scuza că m-am măritat cu Alexandru. Numai extrema tinereţe este atît de credulă şi de-ncrezută,-n acelaşi timp, pentru a-şi închipui că poate-nlocui orice şi pe oricine. Cred că sînt puţine fete de douăzeci de ani care să nu-şi închipuie că pot şterge din mintea unui bărbat o femeie de patruzeci. Şi-nchipuie că frăgezimea unui trup şi lipsa de experienţă sufletească sînt un leac universal. Eu nu eram femeia care s-o şteargă din sufletul lui Alexandru Bujor pe Ileana Sachelarie. Copilul făcut de mine nu-nlocuise copilul pe care Ileana Sachelarie nu vrusese să i-1 facă. Eu nu eram femeia pentru care Alexandru Bujor să vrea să se schimbe. Aşa am fost eu măritată: dintr-o dublă ambiţie: a lui Alexandru de-a-i demonstra Ilenei Sachelarie că se poate vindeca de ea cu un plasture dezinfectant; şi din ambiţia mea, nemărturisită, de-a-mi dovedi calităţile terapeutice. De-aici, terapia intensivă: a zis Alexandru să mă mărit — m-am măritat; a zis Alexandru să fac copil — am făcut. Şi, în sfîrşit — eşecul acestei terapii: a zis Alexandru să ne despărţim — ne-am despărţit. Cu asta am terminat ce puteam să-ţi povestesc.
— Sînziană, şi eu trebuie să plec. Peste-un ceas am tren.
— Vrei să-i telefonezi Iuliei, să nu fie-ngrijorată ? OPT 424
ARTA CONVERSAŢIEI
— I-am spus că nu-s sigur cu ce tren vin, iar duminica ea se duce cu copiii ori la ai ei, ori la mama. îs curse din juma-n juma' de ceas... Vreau să te-ntreb trei lucruri. Spuneai că-ţi povesteşti viaţa aşa cum a fost, fără să faci o selecţie a faptelor şi-a personajelor cum ar face un romancier. Dac-ar fi să faci selecţia asta, cum am învăţat la literatură, pe mine m-ai păstra-n povestire ?
— Da. Şi te-aş păstra mai ales pentru acum.
— Sînziană, să ştii că toţi anii ăştia am ştiut că dacă doamnei aceleia, adusă la noi în spital, nu i-ar fi murit bărbatul şi băiatul în accidentul ăla nenorocit, dacă-n seara aceea nu te-aş fi găsit pe plajă plîngînd cu capu-n nisip şi n-aş fi stat toată noaptea cu tine de vorbă, ca să uităm amîndoi de moarte, am ştiut că nu ne-am fi iubit. Te-ai iubit cu mine ca să faci ceva pentru viaţă, împotriva morţii. Şi-ai lăsat copilul ca să duci pînă la capăt lupta asta.
— M-a apucat o panică-ngrozitoare că aveam un singur copil. Trebuia să simt iar o viaţă pulsînd în mine.
— Doi necunoscuţi care făceau un copil...
— Foarte bine făceau. Duceau viaţa mai departe. «Doi necunoscuţi» zici. Te-ai întrebat vreodată cîtă cunoaştere esenţială, cîtă comunicare esenţială este între doi « cunoscuţi » ? E-atîta rutină între oameni, Pavele, atîta pas bătut pe loc, cînd nu se face altceva decît transmiterea aceleiaşi emisiuni pe-o monocordă şi uzată lungime de undă. Mi se par atît de tulburătoare prin adevărul lor cele două versuri din Barbu pe care ţi le-am mai spus: « Că vinovat e tot făcutul j Şi sfînt doar nunta, începutul». De-ai şti cît echilibru mi-a adus Ana. îmi pare rău doar de complicaţia sufletească pe care ţi-am creat-o ţie, Iuliei şi, mai tîrziu, şi băieţilor tăi, poate. 425 OPT
ILEANA VULPESCU
— A doua-ntrebare-a mea: cînd îmi dai răspunsul cu privire la Ana ?
— Spune-i Iuliei că te-ai înşelat.
— Asta nu pot. Vrei să te sfătuieşti cu cineva ? Pavel tăcu o clipă, apoi îşi plimbă privirea spre
scaunul pe care şezuse Tudor Şerban şi-o apăsă grăitor pe locul unde stătuse-n picioare doctorul Murgu.
«Şi tu te puteai face psihiatru», îşi spuse Sînziana, urmărindu-i, fără nici o sfială, privirea.
— Cînd i-am spus Mamei că sînt însărcinată şi că vreau să fac copilul, ea mi-a spus: « întreab-o pe Măria, ce crede despre asta: de părerea ei trebuie să ţii seamă ». Şi-am întrebat-o pe Măria. întîi s-a uitat la mine lung, apoi mi-a sărit de gît: « Mamă, vrei tu să faci asta pentru mine ? Să am şi eu o soră sau un frate ! Să vadă „dumnealui" că şi noi putem avea un copil! ». Mie nu mi-ar fi trecut prin gînd ca de dragul de « a-i da cu sîc » « dumnealui » să fac un copil. Mi-a venit să rîd. Eram sigură că lui Alexandru puţin i-ar fi păsat dacă făceam unu, cinci sau zece copii, din flori sau legitimi. Rămîn de fiecare dată uimită cînd văd cît de fără greş sînt intuiţiile copiilor şi-ale oamenilor simpli. Ei bine, n-ai să crezi cît de ofensat s-a arătat Alexandru de faptul că mi-am permis să fac un copil. Cînd s-a născut băiatul, lui, făcut cu Dana Liveanu, eu l-am felicitat, l-am întrebat cum e, cîte kilograme are. M-am purtat ca un părinte care-nţelege bucuria cuiva de-a avea un copil. Nu eram fosta nevastă, părăsită, ultragiată, eram un om care se purta ca-ntre oameni, şi fără prefăcătorie. OPT 426
ARTA CONVERSAŢIEI Am trimis-o pe Măria să vadă băieţelul, să-i ducă un cadou; de cînd e mai mărişor, îl invit de ziua Anei şi trebuie să recunosc că Dana Liveanu are bunul-gust şi-1 lasă să vină. Alexandru a fost atît de ofensat c-am făcut-o pe Ana, încît mai bine de-un an nici pragul nu mi 1-a mai trecut. I-o ducea Mama pe Maria-n stradă şi tot din stradă o lua-napoi în casă.
— înseamnă că te mai iubeşte.
(« înseamnă că s-au stricat rău lucrurile între el şi Dana, dacă e dispus să se-ntoarcă la mine, la mine şi la copilul meu din flori. Dacă i-au trecut „rigorile" morale nu-i a bună. Să fie el sănătos; atîta rău cît m-aş mai apuca să umblu iar în vîrful degetelor şi să-mi dîrdîie, la fiece mişcare, inima că iar 1-a apucat nu-ştiu-ce, şi stă cu curu-n sus cu zilele şi cu săptămînile »).
— Aş! Nu-mi poate ierta că n-am rămas fidelă şi neconsolată! Pavele, să ştii că-n privinţa Anei n-am să mă sfătuiesc cu nimeni, în afară de mine însămi. Dar, te rog, dă-mi un răgaz.
— Să viu vinerea viitoare ?
— Vineri... Nu. Vineri pleacă văru-meu, Gelu, băiatul popii Mitru, singura mea rudă pe pămînt, pleacă definitiv în Suedia. S-a-nsurat cu o chimistă, o suedeză, şi pleacă. Nu ştiu dacă eu şi cu Gelu ne-am văzut de douăzeci de ori în viaţă, de cînd au plecat din Cernaţi. Ne-am văzut în ultimul timp şi-am tot vorbit la telefon, fiindcă m-am interesat mereu pe-aici de actele lui pentru plecarea asta. Vreau să-1 conduc la aeroport. Nu mai are nici el pe nimeni pe lume... 427 OPT
ILEANA VULPESCU
Pavele, haide acum să-ţi arăt şi apartamentul. Cînd ai să te gîndeşti şi tu la noi, să ne poţi aşeza-ntr-un spaţiu.
(«Eu n-am ştiut niciodată în ce spaţiu să v-aşez nici pe dumneavoastră, domnule doctor Vladimirescu, nici pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, „dus de la noi". Pe dumneavoastră, domnule doctor Murgu, în afară de sufletul meu, unde-aş putea să vă situez ? Vă ştiu locuinţa doar pe din afară. Nu ştiu nici unul dintre-acele mărunte obiecte de care e-atît de legată viaţa noastră şi care să facă parte din viaţa dumneavoastră. Nu vă pot imagina decît sub cerul liber. Poate că şi de asta vă abstractizez atît de mult... ».)
— Aici, un holişor, baia, bucătăria, cămara; aici, camera Măriei; aici, camera Anei, în ea stă ziua, noaptea doarme cu mine; aici, camera mea. In poza asta sînt eu, la un an, cu Mama şi cu Tata.
— Ce mult seamănă Măria cu Mama ta...
— în astălaltă — fetele.
— O iubeşte mult Măria ? întrebă Pavel, cu ochii la fetiţa care dormea în pătucul ei de metal cu plasă.
— «Ana sau ochii, tot atît», aşa spune despre ea. N-o iubeşte ca o soră, ci ca o mamă. Dac-ai vedea ce-i croşetează, ce-i coase, cum o-mbracă, cum o-mpopoţo-nează, cum o plimbă. « Mamă, jur că era a mai frumoasă şi a mai elegantă din tot Cişmigiul » ... sau de la teatrul de păpuşi, sau de la serbare, sau de la circ. O adoră.
Ajunseră-n vestibul.
— Frumos apartamentul tău, şi foarte bine-mpărţit. OPT 428
ARTA CONVERSAŢIEI
— Zece ani din viaţă am dat filodormă pentru el.
— Sînziană, mai aveam să-ţi pun o-ntrebare. Cînd îţi dă tîrcoale-amărăciunea, sentimentul acela de eşec, pe care nu se poate să nu-1 avem din cînd în cînd fiecare dintre noi, despre care-am vorbit, tu ce faci ?
— Mă fac că nu-1 am. Muncesc, mă-ndîrjesc să trec peste el. Pavele, mi-am bătut două rînduri de ţăruşi, adînc în pămînt, şi oricum mi-ar fi, nu trec de ele: deşi nu cred în ceea ce, convenţional, numim Dumnezeu — fiindcă mintea mea respinge ceea ce nu poate pătrunde — mă port ca şi cînd Dumnezeu m-ar privi neîncetat cu toţi ochii lui telescopici şi electronici. Dacă forma de materie superior organizată pe care o reprezint mi-a dat posibilitatea să am o conştiinţă, deci posibilitatea de-a discerne între bine şi rău, folosesc acest dar. Şi dacă tot am o conştiinţă vreau s-o am împăcată. Una la mînă. Dacă aş şti că mîine Pămîntul se năruie într-o catastrofă, aş trăi la fel cum trăiesc fără să ştiu acest lucru. Mama spunea că cele trei virtuţi teologale ar trebui să fie crezul laic al fiecăruia dintre noi: Credinţa — în ceea ce facem; Speranţa — că ceea ce facem nu este zadarnic; Iubirea — acel gînd neobosit la semenul tău căruia trebuie să-i dai. Orice fiinţă este o restituire care, la rîndul ei, trebuie să restituie: eu mă restitui vieţii prin copii şi prin muncă. E singura urmă pe care noi, muritorii de rînd, o putem lăsa-n viaţa de pe lumea asta, care seamănă din ce în ce mai mult a ospiciu. Vorba lui nenea Daniel Şerban:« Pămîntul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciară sau, şi mai probabil, ospiciul ei». Ori-ce-ar fi şi oricum ar fi, eu tot aşa trăiesc. Asta fac eu. Şi-ncerc şi eu, cît îmi îngăduie timpul şi timpurile, să mă bucur de ceea ce-au făcut muritorii care-şi supravieţuiesc: să le citesc cărţile, să le văd tablourile, sculptu-429 OPT
ILEANA VULPESCU
iile, să le-ascult muzica, să mă bucur de ce-au lăsat şi de ce lasă nişte minţi vizitate de geniu, nişte suflete vizitate de sublim.
— Şi nu-ţi doreşti nimic ?
— Numai cei fericiţi sau prea-înţelepţii nu-şi doresc nimic. Aş dori, ca să vezi că n-am false pudori, un adult ca lumea lîngă mine, şi-aş dori, măcar la pensie, presupunînd că o apuc, să stau undeva la ţară, la munte, cu o grădiniţă-n faţa casei, cu două-trei găini în coteţ, cu nepoţii care mi-ar veni în vacanţe, doftoricind babele şi copiii din mahala, uitîndu-mă mereu pe cer după semnele care prevestesc schimbarea vremii, ducînd o viaţă ghidată doar de anotimpuri... Vise, Pavele, vise... Tu ce-ţi doreşti ?
— Să iau în vară coasa şi să dau jos iarba din livada de-acasă şi să-mi văd copiii, toţi trei, sub nucu-ăl mare, jucîndu-se.
— Aşa să fie.
Pavel îşi luă impermeabilul din cuier.
— Pune-1, că la ora asta e frig.
— Rămîi cu bine.
— Mergi cu bine.
Frămîntîndu-şi mîinile, Pavel se uită nehotărît la Sînziana. Sînziana îl privea cu un zîmbet dezarmat. Pavel uită că o iubise, că o dorise, că o urîse. în faţa lui se afla acum o femeie fără umbră de cochetărie, cu un aer de seninătate înfrîntă, un om: întîmplător de sex feminin. O strînse la piept şi-o sărută în creştet.
— Ce frumos miroase părul tău!
— A şampon «Miraj», opşpe patruzeci flaconul, spuse Sînziana cu obrazul lipit de pieptul lui Pavel.
Şi cu un glas care părea s-anunţe scufundarea unei întregi flote. Se despărţiră fără să se mai privească. OPT 430
ARTA CONVERSAŢIEI
Sînziana se aşeză pe lădiţa de pantofi a cuierului.
«Cît de neverosimilă e realitatea! Cît despre sufletul nostru, ce să mai spunem ? !... Hai la bucătărie, Hangan Sînziana, ai doi copii şi musafir la prînz. Curăţă peştele, găteşte-1!».
— Măria, de ce te-ai sculat cu noaptea-n cap, azi, duminică ? Şi ce faci acolo ?
— Curăţ peştele. Du-te şi culcă-te, două-trei ceasuri, pînă să mergi la cimitir. Borş, plachie şi burta prăjită pentru infanti, parc-aşa ai vorbit cu Tudor. Priveşte-aici băşică!
— Vezi să nu-i spargi fierea.
— Să fii dumneata sănătoasă, am scos-o demult!
— Scuzaţi, vă rog !
— Să ştii că mie-mi place omul ăsta, cu aerul lui stîngaci, niţel greoi... Are ceva curat, proaspăt, nu mă mir că...
— Că?
— Nimic.
— Dacă tot ţi-a scăpat vorba, hai, spune.
— Nu mă mir c-ai făcut un copil cu el.
Măria lăsă peştele-n chiuvetă şi, întorcîndu-se brusc, o privi scurt, necruţător, pe maică-sa drept în ochi.
ARTA CONVERSAŢIEI
(« Cum seamănă cu Alexandru cînd împlîn-tă-n tine cîte-o privire de-asta care nu dă nici un drept de apel! ».)
Deşi Sînziană bănuise ce-avea să-i spună Măria, simţea cum îi fuge sîngele din vine.
— Mamă, un lucru nu-nţeleg: cum de un om ca el nu şi-a recunoscut copilul.
— Nu ştia că acest copil există.
— Cum ?
— Aşa cum auzi.
Măria lasă-ncet cuţitul în chiuvetă, lîngă peşte, şi se-apropie de maică-sa.
— Mama mea dragă, tu ştii cît te iubesc, tu ştii cît te preţuiesc, dar, zău, dacă nu eşti tu niţel cam nebună.
— Tot ce se poate. Contrazic de multe ori tipicul şi tipicul.
— Pariez că vrea s-o recunoască pe Ana. Sînziană se gîndi că n-avea dreptul s-o facă pe
Măria să aibă o părere greşită despre Pavel Vlas.
— Vrea.
— Am simţit eu că e-un om. Cînd o recunoaşte ?
— Să mă mai gîndesc.
— Mamă, te rog! Gîndeşte-te la Ana.
— Pentru moment mă gîndesc mai mult la tine. începe să te deranjeze, şi te-nţeleg perfect, să ai o soră din flori.
— Ce vorbă-i asta! O iubesc ca pe ochii din cap.
— E vorba de aspectul social. Nu eşti tu vinovată, bineînţeles, dar sînt oamenii care-ţi aduc aminte. 433 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
— îi dau dracului pe toţi, şi puţin îmi pasă de ei.
— îi dai dracului, dar îţi pasă. Ce e cu Bogdan, de n-a mai dat deloc pe-aici ?
— Nici n-o să mai dea. Am terminat-o cu el.
— De ce ?
— N-are importanţă!
— Ba are importanţă! Ţi-am spus de cînd erai de-un cot că mai bună prietenă decît pe mine, mama ta, nu poţi să ai. Să ştii că săptămînă trecută, cînd erai cu toată flota-necată, mi-a povestit taică-tău ceva, indignat împotriva ta.
— Şi ce ţi-a spus «neprihănitul» şi « exemplarul » meu tată ?
— Vreau s-aud ce-mi spui tu. Măria trase aer în piept.
— într-o zi, Alina povestea cum îşi face ea lecţiile cu Gabriel, prietenul ei, cum se duc amîndoi la cumpărături, cum spală vasele etc. etc. « Măria, tu şi cu Bogdan, vă petreceri timpul împreună ? », m-a-ntrebat Alina, iar eu i-am răspuns: «Pe mine, Mama m-a-nvăţat că de pisici şi de băieţi trebuie să te desparţi la uşă ». Toţi am rîs. Cînd ne-am oprit din rîs, Andrei Drăgoescu m-a-ntrebat în zeflemea: «Aşa a făcut şi maică-ta cînd a făcut-o pe soră-ta ?». Printre cei care-au rîs la replica asta atît de « spirituală » a fost şi Bogdan.
-Şi?
— Şi ?
— Se pare, aşa pretindea taică-tău, că n-a fost numai atît.
— M-am repezit la domnul Andrei Drăgoescu, i-am ars una peste bot, şi i-am spus « Te bag în p. .da mă-tii ăleia cinstite şi-ţi sparg şi capul dacă mai îndrăzneşti să spui ceva de mama mea. Aviz şi altor amatori! ». NOUĂ 434
ARTA CONVERSAŢIEI
— îţi mulţumesc pentru solidaritatea ta cu mine. Dacă vrei să faci ceva chiar pe placul meu, te rog, din suflet, fă-te că n-auzi asemenea remarci «inteligente».
— Mamă, dacă-mi spunea oricine, poate că nu mă scotea atîta din sărite, dar el să-mi spună, cînd mă-sa, muiere de cinzeci de ani, se ţine-n văzul tuturor cu un puşti din teatru ? De ce, fiindcă e băiat de director ? Director de teatru!
— Mama lui se-ncadrează-ntr-o formă socială « omologată »: este căsătorită. Are un statut social formal perfect. Oamenii, în general, au o minte foarte conservatoare şi formalistă: forma li se pare mult mai importantă decît conţinutul. Obişnuieşte-te cu-această idee. Lumea nu stă să numere amanţii doamnei Drăgoescu: ei reprezintă trecătorul din viaţa ei; văd numai fixul — căsătoria. Toate recensămintele arată o disproporţie numerică între femei şi bărbaţi: mai multe femei decît bărbaţi. într-un sistem de căsătorie monogamă, e limpede că nişte femei rămîn social singure. Fără să mai ţinem seamă că recensămîntul te numără doar fizic, el nu-ţi indică şi posibilităţile de relaţii sufleteşti cu nişte posibili parteneri. Arată doar: atîtea capete — masculi, atîtea capete — femele. Şi, totuşi, toată lumea se miră că sînt femei întrege nemăritate şi se miră şi mai şi că există copii nelegitimi. Eu am vrut să am doi copii, măcar doi copii, pentru echilibrul meu sufletesc şi ca să nu te las singură pe lume cum sînt eu.
— Tudor ţi-e ca un frate. De ce vorbeşti aşa ?
— Mi-e ca un frate dar nu mi-e frate. Şi nenea Daniel mi-a fost ca un tată, dar nu mi-a fost tată. Tudor azi stă mai mult aici decît la el acasă. Dar, într-o zi, o Irină a H-a sau o Adelă I are să pună din nou, şi pe bună dreptate, contor pe timpul lui, pe relaţiile lui. 435 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
De cîte ori venea la noi, cînd era-nsurat cu Irina ? Cînd am făcut-o pe Ana, eram femeie-n toată firea, aveam o meserie şi nu se vedeau semnele nici unei căsătorii la orizontul meu îngust. După cum vezi, nici azi nu e coadă de pretendenţi la uşă. Nu mă mîndresc că am un copil din flori, dar nici ruşine nu-mi este, fiindcă n-am făcut un copil nici cu scopul de-a agăţa un bărbat, nici de-a trage vreun folos de pe urma lui, am făcut un fapt de viaţă, m-am legat cu încă o chingă de viaţă. Dacă tu ai face înaintea vîrstei mature un copil din flori, n-aş da cu piatra, nici nu te-aş alunga, l-aş creste si l-as iubi, dar fericită să stii că nu m-ai face. Din moşi-strămoşi, e socotit frumos şi bine să faci copii la casa unui om. E şi practic: împărţi răspunderea cu cineva. E foarte bine c-am stat amîndouă de vorbă. M-ai făcut să iau o hotărîre, şi foarte repede: îl las pe Pavel s-o recunoască pe Ana.
— Bravo mie! Uite-aici cum l-am tăiat pe peştică; la cherhana şi nu-1 făceau mai frumos!
Măria aduse florile-n bucătărie, să le schimbe apa: crizantemele-n oala pîntecoasă albastră, cu două mănuşi, garoafele-ntr-un vas zmălţuit, cafeniu, şi trandafirii, într-un vas lung, subţire, de-un verde stins.
— Mamă, care-ţi plac mai mult ? Sînziană se uită sever la flori.
— Trandafirii.
— De ce ?
— Sînt flori distante.
— Mamă, o sută de ani de-am trăi una lîngă alta, sînt sigură că eu am să-ţi spun totul despre mine, iar tu mie — nimic despre tine.
— Aşa se şi cade. Nici cînd sînt mici copiii, nici cînd s-au făcut mari, o mamă nu se dezbracă-n faţa lor. NOUĂ 436
ARTA CONVERSAŢIEI
— Tu nici la propriu nu te-ai dezbrăcat niciodată-n faţa noastră.
— Aşa se cade.
« Ce bine că nu e lume-n troleibus şi că nu s-a urcat nici un cunoscut. Nu poţi să nu stai de vorbă cu oamenii, fiindcă nu le poţi explica: „Ştiţi, mi-e sufletul catran, nu vă supăraţi, dar n-am chef de vorbă". Mă doare sufletul după dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, aşa cum m-a durut cînd aţi murit. Cînd a murit Mama, atîta durere s-a strîns în mine că n-aş fi crezut să mai fie loc pentru altă durere. Şi, poate, n-ar fi fost, dac-aţi fi murit de moartea „bună" şi strîngătoare care ne ia pe toţi. Aţi sfidat-o pe-aceea şi v-aţi inventat una pentru dumneavoastră singur. Nu v-am plîns moartea, v-am plîns disperarea care v-a făcut s-o chemaţi. După ce-aţi plecat, toate vorbele dumneavoastră au alt tîlc.
Trecea pe plajă un grup de fete superbe, cu nişte petecuţe cît palma în chip de costume de baie. „Ce frumoase sînt! Ce corpuri au!", am zis eu. „încă n-am ajuns sensibil la genul şaptesprezece-optsprezece ani, pe care-1 numesc 'lăstunii impotenţei'". Am rîs şi m-am uitat ne'ncrezător la el. „Doamnă doctor, sînt mai calde corpurile care-au cunoscut toate experienţele, deci şi maternitatea". „Mai calde, poate, dar nu la fel de estetice". „Fetelor de vîrsta asta nu le poţi reproşa inutilitatea. Femeilor care n-au făcut altceva decît să-şi păstreze frumuseţea unui trup pe care n-au vrut să-1 defor-437 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
meze cu maternitatea le reproşez inutilitatea, vidul. Detest inutilitatea. Mi-e necaz pe femeile care nu-şi preţuiesc singurul avantaj, dar singurul pe care-1 au: cel de-a crea viaţă. Mi se par ca un om talentat care-n loc să picteze, să scrie, să facă ceea ce ştie, să sape la darul cu care-a fost înzestrat, stă la circiumă şi-şi pierde vremea-n pălăvrăgeli sterile, în fleacuri, de pe urma cărora nici sufletul, nici trupul nu se-aleg cu nimic. Pe două femei le-am rugat ca pe Dumnezeu să-mi facă un copil. Nici una n-a vrut. Dumneavoastră n-a trebuit să vă rugaţi de nimeni ca s-aveţi doi copii. Sînt atîtea femei singure, fiindcă aşa se-ntîmplă, care-ar fi bucuroase să aibă cu cine face un copil. Eu am avut marele 'talent' de-a iubi femei care, deşi declarau că mă iubesc, pe nimeni nu iubeau mai mult decît pe sine". „Domnule doctor, îţi iei o răspundere atît de mare cînd faci un copil, încît eu am ajuns să-i înţeleg şi pe cei care nu vor să aibă copii. Sînt unii oameni atît de greu loviţi de viaţă înaintea vîrstei de-a avea copii, atît de loviţi că, la vîrsta entuziasmelor, la vîrsta cînd te mai poţi iluziona asupra oamenilor, asupra vieţii, ei nu mai doresc decît linişte. Deşi sînt mai tînără decît dumneavoastră, am ajuns să-nţeleg pe toată lumea. Afară de josnicie — şi pe-aceea o-nţeleg, dar n-o aprob — înţeleg tot. în 1956, la un liceu din Bucureşti, nişte elevi dintr-a unsprezecea s-au trezit cîntînd Trei culori cunosc pe lume. Li s-a făcut 'favoarea' să fie doar exmatriculaţi din toate şcolile din ţară, asta pentru că printre ei se afla şi unul din fiii doctorului Daniel Şerban, pe numele lui, Mihai Şerban;
NOUĂ 438
ARTA CONVERSAŢIEI iar doctorul Daniel Şerban îngrijea, din fericire, pe vremea aceea, pe cineva extrem de important. Nevasta doctorului Daniel Şerban, doctoriţa Marina Şerban, făcea naveta la Giurgiu, avea amîndoi părinţii grav bolnavi, un băiat exmatriculat şi care din acest şoc emoţional făcuse şi diabet, pe care-o să-1 aibă cît o trăi. într-o zi, venind pe la noi — Mama era cea mai bună prietenă a ei — ştiu c-a spus nişte cuvinte care şi-acum îmi trec o răcoare pe şira spinării': 'Smarando, fată, cine nu găseşte cianură la vreme, să facă copii!' ".
„Ştiu cît a suferit Marina. Lucram şi eu la spitalul din Giurgiu pe vremea-aceea. Ce-i fac băieţii ?". „Mihai e-nsurat cu Myriam, fata profesorului Iancu Stein, are doi băieţi, o căsătorie bună, reuşită. Tudor, colegul meu, divorţat, cu un băieţel adorabil, pe care-1 creşte tanti Marina. Cam aşa. Tanti Marina, aparent — bine; ceva însă o roade. E tare dezamăgită". „E ceva mai vechi. Li se-ntîmplă-adesea celor care mizează totul pe-o singură carte. O femeie fidelă nu se poate-nvăţa cu infidelităţile bărbatului ei, oricît de domneşte s-ar purta el, şi chiar dacă sînt infidelităţi doar la nivel masculin şi nu uman. Dacă Marina ar lua viaţa de la-nceput ar face însă la fel"».
(Cînd nenea Daniel avea un amor, Marina-1 întreba: «E-adevărat ?», şi el, cum nu ştie nici el să mintă, zicea: « Iartă-mă, da ». Ea-şi lua aşternutul şi se muta pe canapeaua din hol: « Aşa am 439 ' NOUĂ
ILEANA VULPESCU
învăţat eu la igienă», zicea ea. Cînd amorul era pe ducă, nenea Daniel îi spunea: «Ar fi cazul să te muţi în dormitor ». « Mă mut în dormitor », zicea ea, în popor, se spune că un mutat e jumătate de foc. La fiecare mutat, nu se poate să nu spargi, să nu strici ceva. Şi Marina, din dormitor pînă-n hol şi-napoi, spărgea mereu cîte ceva. într-o bună zi, şi-a luat aşternutul şi-a trecut în hol, fără ca această mutare să fi fost provocată de nenea Daniel. Foarte surprins, el a-ntre-bat-o: « Acum ce ţi s-a năzărit ? ». « în ceea ce te priveşte — nimic. De data asta, iubesc eu pe cineva ». Pe vremea-aceea, aveau amîndoi aproape cinzeci de ani. De necrezut cît de ofensat — nu-i bine spus — cît de-ndurerat a fost nenea Daniel. Nu-i venea să creadă. Nu-i venea să creadă că nevasta lui, care de-un sfert de veac ţinea sus steagul unei răbdătoare fidelităţi, nevastă care nu părea preocupată de nimic altceva decît de el, de copii, de casă şi de meserie, se putea-ndrăgosti de cineva într-atît încît să-şi uite-ndatoririle. « Marina, îţi dai seama ce faci ? ». « Ce fac ? Igiena nu-i o ştiinţă unidirecţionată. Fac ce-ai făcut şi tu măcar de trei ori pînă acum din cîte ştiu eu, fără să numărăm „mărunţişul" ». « Marina, dar ai aproape cinzeci de ani!». «Avem aproape cinzeci de ani ». « Ai copii! ». « Avem copii, atîţia cîţi am avut întotdeauna». Singura schimbare de aşternut cînd iubise ea, Marina, o făcuse doar din patul conjugal pînă-n hol. Mutatul acesta era doar o măsură de igienă morală. Neputîndu-şi înfrînge scrupulele, jena, şi-o anumită teamă de ridicol, pe care nu se putea să n-o aibă o femeie deşteaptă ca ea, ca
NOUĂ 440
ARTA CONVERSAŢIEI debutantă, la aproape cinzeci de ani, în iubiri extraconjugale, se abţinuse de la acest debut. Un amor la cinzeci de ani, cînd nu se manifestă ca la pisici, cu umblat pe garduri, nu este nici neverosimil, nici ridicol, dimpotrivă, are mult mai multă gravitate decît unul la treizeci de ani, dar el nu poate fi primul în viaţa unei femei. Aşa cum unele fete rămîn fete bătrîne din jena de-a nu se fi culcat cu nimeni pînă pe la treizeci de ani, tot aşa multe neveste rămîn fidele pînă la sfîrşitul zilelor lor din jena de-a-şi permite un prim pas alăturea cu drumul, după patruzeci de ani. în viaţă, ca şi-n meteorologie, multe zile bune se cunosc de dimineaţă. Am admirat totdeauna la Marina felul deschis de-a discuta orice lucru, lipsa temerii de-a strica ceva prin brutalitatea pe care orice sinceritate o conţine. Ştiam de toate aventurile lui Alexandru, mai ales că mă făcea să le simt prin aerul dezgustat pe care-1 afişa faţă de aspectele domestice ale vieţii: totul îi putea acasă. Deşi aceleaşi învăţături mi le dăduse şi mie igiena, ca şi Marinei Şerban, eu, de teama de-a nu strica ceva stricat gata, stăteam cuminte şi răbdătoare-n partea mea de pat, acceptînd firimiturile erotice pe care mi le-azvîrlea-n marea lui milostenie «stăpînul». Lipsa brutalităţilor inerente sincerităţii nu mi-a folosit la nimic, decît să văd cum este cînd îţi calci singur pe suflet, pe-un suflet învăţat cu bocancii cu ţinte care mărşăluiau peste el. Fără să am un suflet din cale-afară de duios, fiind înzestrată cu-o judecată rapidă şi rece, n-am însă nici sufletul tranşant, nici atitudinea pieptişă-n viaţă pe care-o are, 441 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
şi pe care-a avuţ-o totdeauna, Marina Şerban. Mie mi-e teamă de discuţii; mai mult decît atît; îmi repugnă să mă cert cu oamenii. In ciuda acestei repulsii, deci fără azvîrlirea cărţilor pe faţă, am şters atîţia oameni din inima mea. Şi pe cei mai mulţi nu i-am şters pentru felul cum se purtau cu mine, ci pentru comportamentul lor general. Mi-e imposibil să fac rabat la calitatea umană şi la cea profesională. Nu mă interesează oamenii pe care nu-i pot stima.)
«După ce n-am mai auzit împreună cîinii-n Giurgiu, viaţa m-a despărţit de Marina. Dar o consider din fondul meu sufletesc activ. Cînd ne-ntîlnim, ne vorbim ca şi cînd ne-am fi văzut în ajun. în faţa numelui ei, n-am să pun niciodată cuvîntul „fostă". „Fosta mea prietenă". Din păcate, acest atribut, acest trist participiu trecut, îl folosesc tot mai des, de la o vreme. Unii dintre aceşti „foşti" au plecat din viaţa mea fiindcă au plecat cu totul din viaţă. Mă gîndesc la ei cu drag şi cu nostalgie. Mi se pare şi mai trist să mă gîndesc la cealaltă categorie de „foşti"? la cei pe care i-am dat afară din inimă, descoperind că nu meritau locul pe care-1 ocupaseră. Cînd smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pămînt cu ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta azvîrli şi bucăţi vii din tine, care încă palpită de durere. Doamnă doctor Hangan, îngrijiţi-vă memoria, fiţi prudentă cu ea ».
«Domnule doctor Naiculescu, cred că şi dumneavoastră trebuie să vă-ngrijiţi memoria ! ». NOUĂ 442
ARTA CONVERSAŢIEI « De-aici înainte, memoria mea are de străbătut un drum mai scurt decît a dumneavoastră ». « Nu se ştie niciodată ».
(« V-aţi uitat grav în ochii mei, fără să spuneţi nimic. Deci, curmarea memoriei dumneavoastră, domnule doctor Naiculescu, era hotă-rîtă încă de-atunci. Ceva în sufletul meu s-a topit sub privirea dumneavoastră, Nini, Nini! ».)
«Vorbeam de singurătate, domnule doctor. Sînt şi oameni care simt singurătatea ca pe-o pavăză, ca pe-o asigurare tous risques. Actualul meu şef de laborator, doctorul Kolonte, un om remarcabil, cred că sînteţi de acord, îşi consideră singurătatea — singurătate voită — elementul esenţial al sentimentului de libertate şi de siguranţă în viaţă ».
«Mi-am dat seama de forţa asta, singura care stătea la-ndemîna unui copil crescut la orfelinat, mi-am dat seama în şcoală. Pe toţi îi putea ameninţa învăţătorul, mai tîrziu dirigintele, cu „te spun părinţilor": pe mine nu. Eu orice-aş fi făcut, orice mi s-ar fi-ntîmplat, pe nimeni n-avea să-1 doară de mine, Dintr-un sentiment de frustrare, cum era la-nceput, această absenţă a cuiva căruia să-i pese de mine a devenit o forţă: asta era puterea mea. Pe-acest drum rectiliniu al singurătăţii, am avut doar o dată o ezitare. în anul trei de Facultate, m-am îndră-443 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
gostit de-o fată, crescută şi ea la orfelinat. De ea s-a-ndrăgostit şi-un conferenţiar al nostru. Eu nu-i puteam oferi fetei decît o cameră la căminul de studenţi căsătoriţi. Iar ea, în douăzeci şi doi de ani, se săturase de cămin. Voia şi ea o casă de om şi s-a măritat cu conferenţiarul şi, spre „bucuria tuturor", treaba merge bine ».
« Nu vă pare rău că n-aveţi copii, domnule doctor ? », l-am întrebat.
« Ideea c-aş putea să mor şi să-i las de mici ai nimănui mă face să nu-mi pară rău. Fac tot ce pot pentru viaţă, doamnă doctor, pentru viaţă în general. V-am expus arta mea „poetică" ».
« Orice „artă poetică" are un caracter consta-tativ, ea nu-ţi poate da reţete. Reţetele sînt prea individualizate. Ferice de cel care, acceptîndu-şi condiţia, şi-o consideră chiar model».
« Doamnă doctor Hangan, nici doctorul K6-lonte — om remarcabil, într-adevăr — teoretician, strateg şi tactician al singurătăţii, nu este de fapt un singuratic din convingere. A fost forţat la această convingere. A fost orfan — i-a intrat în oase groaza de orfelinat. A iubit o fată orfană — îngrozită şi ea de cămin, remanentă a ideii de orfelinat din copilăria şi din adolescenţa ei. Dacă fata asta se mărita cu el, singurătatea, ca principiu de viaţă, ar fi pierdut un valoros teoretician: pe doctorul Kolonte. Eu îl consider şi pe el, faţă de singurătate ca principiu de viaţă, „laureat al unui concurs de-mprejurări", cum zice profesorul Daniel Şerban. Fiecare dintre noi este, mai mult sau mai puţin, un astfel de NOUĂ 444
445
ARTA CONVERSAŢIEI laureat. împrejurările şi legea selecţiei naturale funcţionează din gene şi pînă la mormînt. Tramvaiul, autobusul, coada sînt elementele unei permanente selecţii naturale. Nu eşti în stare să mergi pe scara tramvaiului, într-un picior — viaţa te elimină obligatoriu, dacă nu-ţi poţi cumpăra maşină. Apoi, civilizaţia materială îţi oferă mereu elemente la care trebuie să te-adap-tezi. Dacă stai deasupra unui magazin alimentar şi nu poţi dormi din cauza frigiderelor lui, care huruie zi şi noapte, dovedeşti o debilitate care-n cele din urmă te duce la neurastenie. Viaţa te va elimina. Nervii tăi trebuie să fie ca plastilina; pielea — ca tovalul: ea trebuie să se-nveţe cu nailonul şi cu detergenţii, aceste două produse care economisesc timp, un fel de ajutor şi de prieten al tuturor oamenilor şi, mai ales, al omului singur. Iar eu nu suport nici zgomotul, nici nailonul. Cînd mă gîndesc că mă-ntorc din nou în Berceni, deasupra frigiderului de la „Alimentara", pe care-1 simt ca pe-o rană în creier, îmi vine să spun: „Ia-mă, vară, cu tine" ».
« Şi unde-aţi vrea să vă ducă ? ».
« Spre-o vară eternă, spre un ţărm de mare etern. Să mă ducă fără urmă... Geo Bogza spunea o dată că dac-ar ajunge la Dumnezeu i-ar aduce două mari învinuiri. I-ar spune-aşa: „Doamne, de ce-ngădui ca atîţia mari poeţi să fie oameni atît de mici ?" — una; şi „Doamne, de ce între viaţă şi moarte ne faci să trecem prin starea de cadavru, de ce nu ne faci să dispărem deodată, ca un fum ?" — a doua».
NOUA
ILEANA VULPESCU
Prin suflet, mi-a trecut presimţirea că-n-vinuirile-acelea, atît de drepte, aveau s-ajungă la Dumnezeu printr-un mesager dornic a i  se-nfăţişa mai  devreme  decît autorul lor.
«Doamnă doctor Hangan, v-aţi uitat o clipă la mine de parcă vi s-ar fi-necat toate corăbiile»,
« Domnule doctor Naiculescu, mi se-ntîmplă din cînd în cînd un lucru ciudat: am impresia că trăiesc într-o clipă toate naufragiile — trecute, prezente şi, mai ales, viitoare. Am o ciudată impresie că-ntrezăresc, ca pe-un fulger, toate etapele vieţii mele şi pe-ale vieţii tuturor celor care fac parte din ţesătura vieţii mele. Atunci, îmi vine să cred că sîntem nişte fiinţe programate — cum zice nenea Daniel Şerban — care urmăm riguros perforaţiile unei fişe electronice, din care nu putem şti decît itinerarul deja parcurs. Programatorul sau programatorii uită probabil, din cînd în cînd, o portiţă deschisă care face posibilă aprehensiunea viitorului. Această ipoteză nu conţine nimic de domeniul supranaturalului. De fapt, numim astăzi „supranatural" tot ceea ce scapă posibilităţilor noastre ştiinţifice de demonstraţie. Deoarece „oricît ar părea de ciudat, dar lumea are un sens", cum zicea Einstein, s-ar putea ca, într-o bună zi, să ajungem să comunicăm cu programatorii, să ne putem tocmi cu ei, să le expunem şi punctul nostru de vedere asupra muncii lor. Aşa cum s-ar întîmpla dacă-n-NOUĂ 446
ARTA CONVERSAŢIEI tr-o zi cobaii noştri şi toate animalele noastre de experienţă ne-ar comunica punctul lor de vedere asupra muncii noastre. Dar de această performanţă ştiinţifică — de comunicarea dintre noi si programatorii noştri — ne-or despărţi milioane de ani-lumină ».
« Uneori, şi-aici, pe pămînt, ne despărţim cu mii de ani-lumină de părerile noastre anterioare. Poate că eraţi prea mică prin '54, pe vremea primei ediţii a unui Mic dicţionar filozofic, dicţionar care definea „chibernetica" drept „pseudo-ştiinţă reacţionară". Mendel, Weismann, Morgan — nişte escroci, şi tîmpiţi pe deasupra. Ainsi va la vie. Dac-aş putea intra-n legătură cu programatorii ăştia ai dumneavoastră, aş vrea să-mi lămurească nedumerirea mea esenţială în privinţa lumii: cum au putut să programeze omul ca pe-o fiinţă raţională, care se comportă însă iraţional ? Vezi războaiele, persecuţiile, absurdităţile de tot felul. Dacă aceşti programatori există, nu sînt în nici un caz infailibili. înseamnă că se află încă la faza experimentală în privinţa creaţiei lor şi că lumea noastră e doar o schiţă în raport cu opera finită. Ceva făcut cam în dorul lelii. Creierului ăla electronic care ne-ar fi programat i s-a ars ori i s-a astenizat precis un circuit. Prefer ipoteza materiei ajunsă la un anumit stadiu de organizare, fără intervenţia nimănui».
« Şi eu prefer această ipoteză, domnule doctor. Prefer ca după sfîrşitul acestei vieţi, în care i-am avut ca for superior pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, să nu mai am şi post-mortem de-a face cu niscaiva programatori justiţiari. Dar posibi-447 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
lităţi sînt multe. Realităţii, care s-ar putea să nu corespundă nici unei ipoteze emise pînă acum, puţin îi pasă însă de speculaţiile noastre: ea-şi vede mai departe de drumul ei, cum îşi văd de scopul lor imediat, cert, palpabil, frumuseţi-le-alea blonde, nordice, de colo, care le fac avansuri băieţilor noştri de la „Salvamar"».
«Doamnă doctor Hangan, aparţin unei generaţii pentru care culcatul — iartă-mă — era un act final şi semnificativ în relaţia afectivă dintre doi oameni. Acum, a devenit o eventuală premisă a unor şi mai eventuale sentimente. Foarte multă lume trăieşte astăzi ca efemeridele ».
«Deşi asupra capitolului pomenit am aceeaşi concepţie cu-a dumneavoastră, domnule doctor, înţeleg însă că ritmul vieţii dictează nu numai ritmul biologic al oamenilor dar şi pe cel moral-afectiv: eliminarea tuturor etapelor care despart de scopul „final" este un efect al ritmului contemporan. Să-nveţi cît mai repede o meserie, să ai cît mai repede dovada palpabilă că placi cuiva. Stilul epistolar, ca stil literar şi mai ales ca „stil de viaţă", ca şi scrisul de mînă este „ieşit din uz". Cine mai scrie astăzi, chiar la maşină, scrisori, cînd în două minute, la telefon, poţi obţine cît pentru un roman-fluviu ? Viteza dă un [ nistagmus interior. Toate lucrurile se explică ». j
«Iar noi le acceptăm sau nu le acceptăm. Vai de cel ce nu le-acceptă! Mă simt grozav de demodat »♦
« Şi eu mă simt demodată, domnule doctor». NOUĂ 448
ARTA CONVERSAŢIEI
(în timp ce ne uitam unul la celălalt, încercînd să prospectăm adîncimea gropii old fashion din noi, mă gîndeam cît de fidelă eram acestui « principiu demodat» cînd era vorba de oamenii esenţiali din viaţa mea şi cît de-n ritm accelerat, sincronizat cu exteriorul, în celelalte relaţii ale mele: « Doctor Hangan Sînziană, 37 ani — un soţ — căsătorie din dragoste după una lună de la cunoştinţă; după doi ani de la divorţ, sub impresia zguduitoare a unei tragedii petrecută-n spitalul de pe Litoral, unde era detaşată — la două zile de la cunoştinţă, se culcă — să nu fim ipocriţi şi pudibonzi — cu un student; rezultatul: un copil. Impresii: frumuseţe, puritate, amintire evocată cu nostalgie. Tot pe Litoral, la trei ani distanţă, pornind de la un peşte mîn-cat de doctorul Emil Giurăscu, pe terasă la Costică, peste două luni, se culcă şi cu Emil; cauza reală: curiozitate de ordin moral, aliată cu disponibilitate fizică. Impresii: încercare de iluzionare, cu slabe rezultate asupra psihicului; sentiment de singurătate în doi; nici o clipă de limbaj comun evoluat. Valoare: documentară. Mircea Nicoară, cunoscut după-ncheierea episodului Emil Giurăscu. Mamă-sa, bolnavă la urologie în salonul doctoriţei Marina Şerban. La rugămintea Marinei, Sînziană Hangan îi face bolnavei diverse analize. Bolnava moare la două săptămîni după externarea la cererea ei. Peste două luni de la aceste-ntîmplări, Mircea Nicoară se prezintă pentru a-i mulţumi docto-449 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
riţei Hangan. O conduce cu maşina pîn-acasă. Ea-1 invită — en tout bien, tout honneur — la masă. El o-ntreabă, la plecare, dacă-i dă voie unui bărbat însurat s-o mai vadă. Ea-1 măsoară de sus pînă jos şi-i spune: „Printre oameni, sînt foarte puţini indivizi monogami din vocaţie". Rîd amîndoi. La a şasea lui vizită — una pe lună cînd vine-n Bucureşti în interes de serviciu — o conduce cu maşina pînă la prietena ei, biochimista Sidonia — Sidi — Puşcaş. „Mulţumesc, domnule inginer". El coboară, îi deschide portiera, Ea-i întinde mîna. El ignoră mîna. O ia-n braţe şi-o sărută. Materializează ceea ce plutea-n aerul dintre ei, de la-nceput. „Dacă-n loc să mergi la prietena ta, Sidi, ai merge-n altă parte ? ♦. . La colţul blocului, văd două cabine telefonice. Spune-i că nu te duci la ea, fiindcă te-a invitat un bărbat care te iubeşte . . . Te rog". Şi bărbatul chiar o iubea ».
Mircea Nicoară, omul cel mai direct, cel mai eficient, cel mai puţin complicat din cîţi cunoştea. Cel mai bun camarad. O plăcere să trăieşti cu un asemenea bărbat, şi mai mare plăcere să trăieşti lîngă un asemenea bărbat. «Bine c-am avut tăria să nu-1 despart de-o femeie care-1 iubeşte, care se chinuie să-i facă un copil. Cît m-aş bucura să aibă copilul ăsta cît mai curînd. Prin ori cîte dezamăgiri ai fi trecut, oricîte eşecuri ai fi înregistrat, un om ca Mircea te face să vezi că viaţa-n doi, cuplul, e nu numai ceva posibil, dar este chiar ceva ce să-ţi doreşti».)
NOUĂ 460
ARTA CONVERSAŢIEI
Mama zicea că eşecurile în practica unei ideologii nu anihilează ideologia şi cum con-vieţuirea-n doi este consecinţa unei ideologii, eşecurile tale în cadrul unuia sau a mai multor cupluri nu anihilează ideea de cuplu. Mircea mi-ar fi fost un bun partener de viaţă, Dac-ar fi fost liber. Oare ? Eu sînt o fiinţă sucită. Sufletul meu nu trage la simplu, la necomplicat. Sînt sucită şi atrag oamenii suciţi. Daniel Şerban, care-a pendulat toată viaţa între două femei esenţiale — Marina, nevastă-sa, şi Mama, Mama de care, fizic, 1-a despărţit totdeauna umbra Tatei, de Mama şi de mine — ceea ce nu 1-a-m-piedicat să iubească şi alte femei, printre care pe-acea adorabilă doamnă doctor Florica Văr-bănescu, « dusă de la noi ». « Smarando, ştii ce mă scoate cel mai rău din sărite la Daniel ? Că n-a fost una măcar cu care să se fi ţinut şi care să nu-mi placă », zicea tanti Marina, şi rîdea a pagubă. «Pe Florica aş face-o bucăţi. Dar cînd o-ntîlnesc pe culoar la Clinică şi-i văd ochii ăia de căprioară rănită şi-i mai aud şi glasul ăla frumos cu care-mi povesteşte blînd toate necazurile ei, cum dracu' să mă mai supăr ? Şi cînd îmi mai aduc aminte şi ce-mi povesteşte şi astăzi Daniel din război, îmi spun că oamenii care-au trecut pe firul de aţă atît de precar ce desparte viaţa de moarte, şi-n care numai clipa are valoare, oamenii ăştia şi-au făcut probabil un principiu din a nu respinge bucuria clipei. Doctor fiind, trăieşti tot între două lumi: a vieţii adevărate, al cărei simbol este sănătatea, 461 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
şi-a bolii, pierdere temporară —- uneori definitivă — a sănătăţii, limita precară între viaţă şi moarte. „Minus tunurile, am zile-n spital cînd mă simt ca pe front, atîtea grozăvii pot vedea", îmi spune Daniel, cîteodată. Nici la mine, la urologie internă, nu e tocmai vesel, la chirurgie e însă şi mai şi. Mă-ntreb, cînd am cazuri disperate, cum de-mi mai pasă că mă-nşală bărbatul, j care mai şi suferă că mă-nşală, care e, pe de-o parte, ros de remuşcări pentru amărăciunea pe care mi-o pricinuieşte mie, pe de alta —- transportat de fericire pentru bucuria pe care i-o face ăleilalte. Şi, totuşi, mă supăr — simt cum mă roade nemulţumirea ca un vierme. Şi mai e şi familia asta a lui. Doamne, de n-ar fi Coana-mare şi nebunul de Matei cu Costana lui, cred că mă despărţeam de Daniel, Şi mai rău ca orice e nepăsarea lui pentru părinţii mei. Smarando, să mai am douăzeci de ani, cu un singur bărbat pe lumea asta m-aş mai mărita, cu Iancu». « Dar el nu te-ar lua, el tot pe Marioara ar lua-o şi tu iar ai fi „constrînsă" să-1 iei pe Daniel. , Marina, ştii care e buba adevărată ? Puritatea ta. Nimic nu este mai intolerant decît puritatea. Dacă o dată, o singură dată, l-ai fi-nşelat pe Daniel te-ai fi considerat chit cu el şi-ai fi văzut şi cum este cînd înşeli; şi nu numai cum, dar ce înseamnă să înşeli. Poate că nu e aşa de uşor. Cînd nu eşti un fluşturatic şi n-o faci din uşurătate, ci dintr-o irezistibilă atracţie către cineva, în timp ce eşti legat, sincer legat, şi-n altă parte, nu poate fi uşor. Pentru un om de caracter, aproape nimic nu e uşor în viaţă. Iar Daniel este un om de caracter. Nici un soţ român nu
NOUĂ 452 453
ARTA CONVERSAŢIEI are însă capacitatea asta de-a „înfia" pe care-o au soţii evrei, chiar cînd sînt oameni cu totul obişnuiţi şi nu de calitatea lui Iancu. Toate fiinţele, la care cuplurile rămîn neschimbate în cursul vieţii, trăiesc mai puţin decît omul şi n-au imaginaţia lui. Iubirea face parte din mecanismul cunoaşterii, iar dorinţa face parte din mecanismul iubirii, deci este subsumată mecanismului cunoaşterii. Cunoaşterea unui om este ca şi cititul unei cărţi. îţi place-un autor, îl reciteşti. Asta nu te opreşte să citeşti şi alţi autori, fără a-i deveni „infidel" celui preferat. Teoretic, lucrurile se-aliniază-n ecuaţii foarte simple; practica sufletească şi cea fizică le complică însă îngrozitor! Cum oamenii nu sînt perfecţi, cînd îi judecăm, trebuie să le punem pe un platan calităţile, pe celălalt — defectele, şi să vedem care trage mai greu. Apoi, c'est â prendre ou â laisser. Iar Daniel e de luat, nu de lăsat. Fidelitatea e-atîţ de corozivă! Te-nţeleg pe tine, îl înţeleg şi pe el, le-am înţeles şi pe ele. Şi iar ne-ntoarcem la povestea cu rabinul: „...şi tu ai dreptate..."». «Smarando, mare teoreticiana a amorului eşti tu ! Cu practica însă stai slab de tot». « Teoreticienii se concentrează asupra ideii, n-au timp să şi practice. Cînd înţelegi mecanismele umane care, cu excepţia anumitor subtilităţi, sînt înscrise în tot ce e viu, azvîrli vanităţile, una cîte una, ca pe nişte pietre care ţi-ar îngreuna buzunarele. în timp ce pentru Daniel tu eşti persoana numărul unu, aureolată de toate calităţile şi de sentimentul culpei lui faţă de tine, tu, cu puritatea ta, îl rozi ca un acid şi, fără să-ţi dai seama — în timp ce el ră-
NOUĂ
ILEANA VULPESCU
mîne mereu lîngă tine — tu te-ndepărtezi şi te-n-străinezi de el. Asta este pericolul major care ameninţă doi oameni cu linii de comportament deosebite chiar şi-ntr-un singur punct de vedere». « Smarando, dacă mă gîndesc bine, cred că tu eşti cea mai deşteaptă femeie, pe care-o cunosc... ». « Nu ştiu cît sînt de deşteaptă, ştiu însă cît de-adîncă e privirea mea în sufletul oamenilor».
(Mărio Sidalgo fusese singurul «autor» pe care Mama-1 citise, fără a-i deveni infidelă lui Daniel Şerban. Daniel Şerban, pe care-1 iubise toată viaţa, despărţiţi fizic de umbra Tatei. Mărio Sidalgo fusese elementul care le-adusese eliberare, destindere şi egalitate morală. Mărio Sidalgo fusese singurul bărbat care-1 făcuse pe Daniel Şerban să afle şi el ce era gelozia. Iar Marina, care ştia că Daniel o iubea pe Sma-randa, nu-i reproşase niciodată această iubire. Deci, oricît de deşteaptă era Marina Şerban, geloasă era însă ca toată lumea: pe cel mai efemer element al iubirii — pe orizontalitatea ei.)
« Smaranda a fost omul pe care l-am iubit cel mai mult pe lume».
« Nene Dai, Mama a fost omul pe care l-ai iubit cel mai mult, nu femeia pe care ai iubit-o cel mai mult».
« într-o bună zi, ai să-nţelegi, Sînziană, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut NOUĂ 454
ARTA CONVERSAŢIEI al unei vieţi. Oricîtă pasiune ar exista între un bărbat şi o femeie, judecata îţi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de-această poziţie esenţial umană. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile... E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămîne dintr-un om e ceea ce-1 abstrage din animalitate: gîndirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămîne dintr-o iubire. Ne amintim, după ani şi ani, gîndurile despre cineva iubit, cu tot mecanismul care le-a declanşat, în timp ce ne este imposibil să reţinem o senzaţie, una singură, sau vibraţia ei. Ai să vezi... ».
«Am şi văzut, nene Dai. Sîntem vii cu-a-devărat doar cît creştem. Apoi, murim încetul cu-ncetul, împlinindu-ne, cocîndu-ne, scuturîn-du-ne. Iubirea e vie doar cît creşte, cît e boboc. Floarea ajunsă la maturitate, la-mplinire, se ofileşte, se scutură. Repetăm veşnica ciclicitate a materiei care,-n perfidia ei superior organizată, ne-nvăluie nouă, oamenilor, nepieritoarele ei mecanisme în mantii vaporoase, care-acoperă schemele fixe ale unor prozaice roţi dinţate — măşti cărora le spunem sentimente ».
(De cînd Mama « a plecat de la noi», nenea Daniel îşi revarsă asupra mea toată nevoia lui confesivă — de fapt, nevoia de-a avea un per-455 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
manent spectator al gîndirii lui, spectator comprehensiv, participant şi, mai ales, afectuos. Fără să vreau, compar sinuozităţile acestui suflet complicat, cu unghiurile drepte ale sufletului lui Mircea. Deşi pe nenea Daniel îl ştiu de cînd mă ştiu pe lume, şi mai are şi dezavantajul de a-1 fi iubit toată adolescenţa — dezavantaj, căci cu nici o fiinţă nu sîntem mai nemiloşi decît cu cei pe care-am încetat să-i iubim — îmi dă totdeauna o stare de-ncîntare superioară, mă predispune la visare. Nu l-aş da pe nimeni. Doctorul Vladimirescu, doctorul Nini Naiculescu, dumneavoastră, domnule doctor Murgu, faceţi parte din aceeaşi familie spirituală cu Daniel Şerban, în sufletele voastre zonele de lumină orbitoare alternează cu clar-obscururi, cu estompări pline de mister, iar sufletul care se-aventurează pe cărările de filigran din sufletele voastre se-nvăluie şi el în flu-ul acestor zone de incertitudini, de căutări, de sete de absolut. Sînt momente cînd uit că Mama şi dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, aţi murit. O permanenţă spirituală nu ţine seamă de absenţa fizică. Daniel Şerban, Gheorghe Vladimirescu, Nini Naiculescu, dumneavoastră, domnule doctor Murgu, păreţi unghiuri ale unei singure feţe. Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atît de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atît de bine că mă fac să le uit existenţa. Cu cît sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atît actul fizic al iubirii devine
NOUĂ 456
ARTA CONVERSAŢIEI mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-1 mai poţi închipui. Deşi-1 doreşti, nu ţi-1 mai poţi închipui.)
« Cu cîtă atenţie am umblat şi umblu cu oamenii importanţi pentru viaţa mea, cu oamenii cu care-aş fi ajuns, ori aş ajunge, la situaţii grave. Cu cei pe care i-am ferit şi-i feresc de ceea ce cred eu că nu trebuie să facă. Nenea Daniel m-a tratat ca pe copilul prietenului său mort. Singura fisură faţă de el a fost, atunci, în mansarda din Cercului, cînd m-am aruncat plîngînd la pieptul lui. Nu mă-ndoiesc de interpretarea pe care-a dat-o el izbucnirii aceleia. Formal, ea nu era univocă însă. Cu doctorul Gheorghe Vladimirescu m-am purtat explicit, dar am acceptat renunţarea, l-am ferit de greşeală. Dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, dumneavoastră m-aţi ferit de agravarea stării dintre noi. Vă purtaţi ca şi cînd nimic n-ar fi fost, cu toate că, fără să vreau, am aflat că era. V-am întîlnit pe culoarul din faţa camerelor din căsuţa administraţiei, unde stăteam noi, medicii detaşaţi la sanatoriul de pe Litoral. V-am invitat să beţi o cafea. V-am lăsat în cameră şi-am plecat la bucătăria din extremitatea culoarului. Cînd m-am întors cu cafeaua, eraţi pe balcon. La-nceput, am vrut să vă strig, fiindcă nu vă vedeam. Pe culoar era semi-întu-neric. V-am căutat din ochi în cameră. Mi-am îndreptat privirea spre balconul luminat puternic. La-nceput, n-am înţeles ce făceaţi; deşi vedeam, n-am înţeles. îmi mîngîiaţi lenjeria-n-tinsă la uscat, o mîngîiaţi cu gestul recules şi 457 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
meditativ cu care un bibliofil răsfoieşte o ediţie rară. Apoi aţi strîns-o la piept şi v-aţi îngropat obrazul în ea. Am închis ochii şi, peste gestul dumneavoastră, s-a suprapus o bluză de chirurg, frîngîndu-se peste patul meu; alte buze-mi sărutau perna. Am aşteptat pînă v-aţi aprins ţigara. Am trîntit uşa ca şi cînd atunci aş fi intrat.
— Iertaţi vă rog intrarea asta intempestivă, am zis eu cît am putut de firesc. S-a făcut curent. Iertaţi vă rog şi decorul ăsta „modernist". Nu v-aţi încurcat în el ? am adăugat, începînd să strîng rufele de pe sfoară.
M-aţi privit absent şi mi-aţi răspuns într-un tîrziu, cînd nu mai aşteptam răspuns.
— M-am încurcat... ».
(După amiaza, pe plajă, mi-a povestit cît o iubise pe fosta lui nevastă, care-1 considera un ratat. In vreme ce colegi de-ai lui, care nu terminaseră Facultatea cu 10, ca el, care nu citeau şi nu-nvăţau zi şi noapte, ajunseseră profesori, directori de spital, şefi ai unor clinici importante, el ce era ? Un obscur medic de laborator, medic primar, ce mare scofală! Deşi o iubea, îşi făcuse bagajul şi, un an jumătate dormise pe-o masă-n laborator, pînă primise garsoniera de-acum, situată deasupra unui frigider, «în judeţul Ilfov». Cînd avea optsprezece ani, îi murise mama. Taică-său, pe-atunci în vîrsta de cinzeci de ani, nu ştiuse cum să se descotorosească mai degrabă de singurul lui copil. Cuprins de-un juvenil elan de «libertate », la care asociase NOUĂ 458
ARTA CONVERSAŢIEI şi-un număr de pipiţe, deşi băiatul luase cu 10 examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Bucureşti, părintele iubitor îl transferase la Facultatea din Cluj, fiindcă nu era deloc rău ca un copil să-nveţe să se descurce şi fără familie.
— Şi-am învăţat să mă descurc şi să-1 urăsc. Doamnă doctor Hangan, nu cred că poate fi ceva mai rău pe lume decît s-ajungi să-ţi urăşti sau să-ţi dispreţuieşti părinţii. Sufleteşte, este echivalentul unei cocoaşe sau al unui picior mai scurt. Orice-ai face, de asta nu te mai poţi vindeca. Am plecat în viaţă cu un suflet coclit.
Privit din profil sau cînd ţinea ridicat chipul lui prelung, cu trăsături nete, acviline, avea o distincţie distantă. Barba, tăiată colier, căruntă, gîtul, un pic prea lung pentru statura lui — mijlocie — şi mai ales ochii alungiţi, căprui cu puncte verzi, privirea, în care se citea canonul întoarcerii permanente în sine însuşi, îi dădeau aerul mistic pe care-1 au toate portretele de bărbaţi ai marilor spanioli, pe care-atît de bine-1 redase, Matei Şerban în portretul pe care i-1 făcuse doctorului Naiculescu, în urmă cu vreo doi ani. Nini Naiculescu era una dintre puţinele fiinţe pe care nenea Matei le tolera-n jurul lui. Toată lumea care văzuse portretul strigase «El Greco ». Nenea Matei, posac, strigase şi el, şi, la drept vorbind, nu numai din spirit de contradicţie : « Nici un El Greco, domn'e, Zurbarân! ».)
.....Nu vi se pare cunoscut apusul ăsta ? Nu
seamănă cu . .., aţi spus dumneavoastră cu ce . .. 459 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
— Cu Amurg de Matei Şerban ?
— Văd că avem aceleaşi «lecturi»,
— Domnule doctor Naiculescu, ştiaţi că nenea Matei s-a-nsurat acum două săptămîni V
— Sînt detaşat aici de trei săptămîni, aşa că această mondenitate incredibilă mi-a scăpat. Şi cine este fericita şi temerara aleasă ? Cine se-n-cumetă să-i îndure ţîfnele, hachiţele, trîntelile, pufnelile, huiduielile ?
— Costana, care i le-ndură de treizeci de ani. El ar fi luat-o mai demult, fiindcă e singurul mod de-a se plăti faţă de ea. Consilierii « morali» ai lui nea Matei, Coana-mare, Dumnezeu s-o ierte, şi Mama l-au aprobat. Ele dealtfel îi sugeraseră mai demult să se-nsoare cu ea.
<( Aştept s-apună „familia regală" Şerban-pere, ca să nu se spună că i-am ucis eu cu vreun infarct, vestindu-le o căsătorie „morganatică"».
(Costana, vară de-a doua de-a Mamei, din partea Maicăi, venise fată-n casă la Matei Şerban, după divorţul lui de nevastă-sa dintîi, profesoara. Venise la douăzeci de ani şi nu mai plecase, «Cui să-1 las, verică ? », se-ntreba ea retoric faţă de Mama. De prin '50 şi pînă prin '60 şi ceva, pe cînd Matei Şerban era decadent şi putrefact», pe cînd — după ce vînduse partea lui de moştenire de la Coana-mare, bijuterii, mobilă, covoare — pentru a agonisi un ban de culori, căra pe la lume butelii de aragaz cu o bicicletă cu ataş şi făcea injecţii, Costana mergea cu ziua ca ei doi să aibă ce mînca. Pleca NOUĂ 460
ARTA CONVERSAŢIEI totdeauna de-acasă cu nişte borcanele cu capac şi, din tot ce mînca pe unde mergea cu ziua, punea de-o parte şi pentru « domnu' Matei». Toate-ncercările lui Matei Şerban de-a o face să plece de la el fuseseră zadarnice. <i Nu plec, domnu' Matei. N-a murit nimeni de foame, n-om muri nici noi. Las' că vine ea şi vremea dumitale! », Seara, cînd se-ntorcea ruptă de la lucru, Matei o aştepta cu masa pusă, cu patul făcut, cu patul ei, căci niciodată nu dormiseră-n acelaşi pat.
— Vino, Costana, să-ţi arăt ce-am făcut azi. Cu mîna la gură, ceea ce pentru omul de la
ţară-nseamnă adîncă meditaţie, Costana se uita la ce pictase domnu' Matei, ca la Maica Precista. Ar fi stat ceasuri să se uite-aşa, dacă domnu' Matei n-ar fi trezit-o cu cîte-o-ntrebaret
— Ei, ce zici ?
— Domnu' Matei, dac-ai da ici cu mai mult galbin ?
— Unde dracu' ? sărea Matei Şerban, pus pe ceartă, ca totdeauna.
— Ici, zicea Costana, şi-i arăta cu degetul fără s-atingă pînza.
Fără să zică nici da nici ba, domnu' Matei — după ce se uita lung la tablou — punea totdeauna « galbinul » cerut de Costana.
— Costana e cel mai competent critic pe care-1 cunosc, zicea el. Şi nu glumea.
Ne'ntrebată, Costana nu se dădea niciodată cu părerea.
La un moment dat, lui Matei Şerban îi venise un chef să facă portretele neamurilor şi 461 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
pe-ale prietenilor lui. Dintre portretele astea, pe-al Mamei îl ţine-n faţa patului.
— Cînd mor, îţi rămîne ţie, Sînziana. Cînd pleacă din Bucureşti, am aflat de la
Costana, ia portretul Mamei cu el: Leonardo şi Gioconda!
— Ce zici, Costana ? o-ntrebase nenea Matei, plimbînd-o prin faţa portretelor lui de familie.
— Domnu' Matei, dumitale nu prea-ţi sînt dragi ăi bătrîni, domnu' Sică şi cu coana Luţa, iar pe domnişoara (doamna Serafiotti, fostă domnişoară Şerban) ai făcut-o ca pe-o gaie.
Costana se numără printre puţinii oameni pe care Matei Şerban îi respectă şi printre şi mai puţinii la care ţine. Domnul Sică şi coana Luţa Şerban muriseră. Matei Şerban, fostul « decadent şi putrefact» devenise « marele » Matei Şerban, un nume în ţară şi în lume. « Las' că vine ea vremea dumitale», îi proorocise Costana. Vremea venise. Costana trebuia răsplătită pentru anii cînd îşi rupsese de la gură ca să-i aducă şi lui mîncare-n borcan, pentru o viaţă de credinţă pură.
— Costana, spune tu drept, de ce faci tu toate astea pentru mine ?
— Mi-e drag ce faci, domnu' Matei. Cînd spăl, cînd mătur, cînd frec parchetul pe la lume, mă gîndesc: ce-o mai face domnu' Matei acuma ? Ce-oi găsi deseară pe pînză ? Şi iote-aşa trece vremea mai uşor şi pentru mine. Mă uit la dumneata cît stai cu pînzele-astea. Parc-ai zidi o casă. La-nceput, nu e nimic, şi pe urmă se ridică păre-ţii, se pune coperişul. De-aia stau aici, să ştii.
NOUĂ 462
ARTA CONVERSAŢIEI
— Costana — asta e <? o viaţă pentru o idee !», zice nenea Matei. Ceea ce nu-1 împiedică să-njure de toţi dumnezeii cînd e nemulţumit de ceva, de faţă cu <s viaţa pentru o idee », ea fiind totdeauna vinovată de tot ce pierde, uită sau rătăceşte el. Costana e de fapt singurul om care nu pune deloc la inimă, dar deloc, firea omului Matei Şerban. Cînd îi spusese că vrea s-o ia de nevastă, mai întîi Costana rămăsese ca trăznită. Făcuse apoi o cruce mare şi-o mătanie.
— Doamne, domn'e Matei, io zic că ţi-a luat Dumnezeu minţile !
Pentru prima oară-n viaţa ei, Costana-i telefonase doctorului Daniel Şerban, de la un telefon public.
— Domnu' Daniel, eu cred că nu-i a bună cu domnu' Matei.
— Ce s-a-ntîmplat ? se alarmase Daniel Şerban.
— Nici nu-mi vine să-ţi spui. Vrea... vrea să se-nsoare cu mine. Dumneata m-auzi ?
— Foarte frumos din partea lui. Mama, « verica Măndiţa », o hotărîse.
— Aba, Măndiţă, şi cum să mă-mbrac eu ? M-aş duce-aşa, cum umblu eu, da' nu vreau să-1 fac de rîs. Dacă mă-mbrac şi eu ca cocoanele, zic şi eu « da» acolo şi nu bagă nimeni de seamă,
Mama-i făcuse rochia de <i mireasă », îi cumpărase pantofi, ciorapi, un lastex, geantă, mănuşi. Totul, după gustul ei. îi făcuse un coc frumos, o pusese să meargă vreo două ceasuri prin casă-m-brăcată « mireasă», ca să se obişnuiască şi ea. 463 ' NOUĂ
ILEANA VULPESCU
— Să mai stau niţel, Măndiţă, că năduşesc şi stric ţoalele.
Matei Şerban o lua acum peste tot cu el, în toată Europa, în cele două Americi. Costana umblă-mbrăcată ca cea mai autentică cucoană şi se poartă tot aşa. Cînd o-ntreabă cineva româneşte cîte ceva despre artă, literatură sau mai ştiu eu ce, răspunde foarte firesc: «Nu ştiu, domnule (sau doamnă), eu sînt o femeie simplă, de la ţară». Toată lumea crede că-i o glumă. Cînd o-ntreabă cineva-ntr-o limbă străină îl roagă pe domnu' Matei să traducă răspunsul: « Domnu' Matei, te rog spune-i dumneata că eu sînt femeie de la ţară, sînt servitoarea dumitale de-o viaţă ». Şi domnu' Matei traduce cuvînt cu cuvînt. Acasă, nu apare-n faţa nimănui. Strecoară o mînă, cu-o tavă, prin uşa-ntredeschisă: o Domnu' Matei, am adus o gustare».
— Le mariage blanc, ăsta e de mine. Costana şi cu mine — le mariage blanc-lys.
Pe doctorul Nini Naiculescu îl cunoscuse prin cumnată-sa Marina, de pe vremea « cîinilor din Giurgiu ». Nini Naiculescu îi aducea, îi trimitea culori, pe vremea borcanelor cu capac şi-a bicicletei port-butelii.
Matei Şerban, cam mînă-spartă de felul lui, cînd era vorba de tablouri făcute de el, era de-a dreptul avar. Degetele de la mîini erau prea de-ajuns pentru-a număra tablourile pe care le dăruise vreodată cuiva.
Apusul, dăruit Mamei; Ţărani la cină — lui nenea Daniel; Răsărit în pădure — Coanei-mari; Păunul — părinţilor lui; Crăiţe — lui Mihai, ne-NOUĂ . 464
ARTA CONVERSAŢIEI potu-său; Sara pe deal — lui Tudor; El Des-dichado — lui Nini Naiculescu: un tablou simbolic, înfăţişînd un trandafir cu lujer nemăsurat de lung — o floare austeră, mistică şi-ndurerată, un portret-floare al marilor spanioli.
— Cînd mă uit la trandafirul ăsta, îmi vine să plîng, zisese Costana, uimindu-1 pe Mate Şerban.
Atunci, pe plajă, ne-a apucat seara vorbind despre nenea Matei.)
« „Ce rochie frumoasă aveţi", aţi spus dumneavoastră în timp ce-mi încheiam nasturii rochiei de plajă, pregătindu-mă de plecare.
— Costă treizeci şi şase de lei. Eu sînt propria-mi casă de mode.
— E-atît de cochet făcută că poate concura cu „Balenciaga", cu „Chanel".
— Cu toată haute cutura! Singura mea cochetărie este să fiu spălată, curată şi curat îmbrăcată.
— Cochetăria omului echilibrat. Prea multă grijă pentru propria persoană, ca şi avida acumulare de bunuri sînt semnul unei mari nemulţumiri, acoperă sentimentul inutilităţii; uneori — pe-al singurătăţii. Dacă rîcîi doar un pic poleiala unei cochetării exagerate — mă gîndeam la persoanele inteligente — sau a setei de acumulare, dai de amărăciune.
— Prietena mea, Sidi Puşcaş zice-aşa: „Cînd ai să mă vezi coafată, machiată, manichiurată, îmbrăcată ca de dus la vedere sau ca de pus în
465 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
raclă, să ştii că sînt cu moralul la pămînt. Coafeza mea îmi spunea mai deunăzi: 'Pe vremuri, se coafau numai cocoanele. Azi, se coafează toată lumea. Cele mai multe femei se coafează cînd le bate bărbatul, ori cînd se-mbată, ori cînd le-nşala. Atuncea zic şi ele: Ei, fir-ar a dracu' de viaţă, măcar cu-atît să m-aleg şi eu l*".
— Cîtă dreptate are coafeza asta — La Roche-foucauld! Ca orice om care face trotuarul condiţiei umane, cum zice Marina Şerban despre medici, a ajuns şi ea să desprindă morala unei fabule căreia-i este martoră-n fiecare zi.
Mi-aduc aminte că m-a trecut un fior de tristeţe. în mijlocul unei convorbiri sau al unei tăceri cu dumneavoastră, mă trecea, fără motiv imediat, cîte-un fior de tristeţe.
După masa de seară, ne-am mai plimbat pe faleză, apoi, ne-am întors la sanatoriu. Era pustiu. Toată lumea se dusese la televizor. Am ajuns în dreptul camerelor noastre, care se aflau faţă-n faţă. Am rămas nehotărîtă-n mijlocul culoarului. Brusc, v-am văzut în lumina puternică a dimineţii, în balconul camerei mele. Nimeni pînă atunci nu-mi sărutase lenjeria. Eram o femeie singură. Fusesem totdeauna o femeie singură. Căsătoria mea se desfăşurase sub semnul unei terne domesticităţi care nu cunoscuse gesturile. Pentru o femeie, mai ales singură, gingăşia este simţită ca o stare acută. M-am uitat în ochii dumneavoastră şi-am aşteptat un semn.
— Doamnă doctor Hangan, îmi îngădui să vă dau un sfat. Nu angrenaţi niciodată în viaţa dumneavoastră cauze pierdute. Niciodată.
NOUĂ 466
ARTA CONVERSAŢIEI
„R"-ul dumneavoastră, rostit foarte apăsat, sunase ca un lanţ care se-ncolăceşte pe-un butuc.
M-a trecut iară fiorul de tristeţe, ca un impuls primit de la un emiţător străin.
Dumneavoastră ne-aţi ferit de agravarea stării dintre noi — nu a noastră, ci dintre noi — o stare-ntinsă-ntre doi oameni, ca o punte-ngustă peste-o prăpastie.
Apoi, la Bucureşti, telefoane care-ncepeau totdeauna cu: „Omagii". Pe urmă, scrisoarea:
„Doamnă doctor Sînziana Hangan,
Gîndiţi-vă că vara m-a luat cu ea. V-aduceţi aminte cum spuneam: 'ia-mă vară cu tine' ? Vela s-a rupt demult. Acum e doar momentul strîngerii ei metodice.
Am trăit multe veri. Nici una atît de frumoasă ca cea din urmă.
Strîngîndu-mi vela, mă gîndesc la un balcon de astă vară.
Merci pour le bonheur que vous m'avez donne.
E mai uşor să fii patetic într-o limbă străină. Dacă ar putea să fie şi o limbă străină pentru plecările definitive...
Merci pour le bonheur que vous m'avez donne.
Sînziana, ştiai, nu-i aşa ?
Merci pour le bonheur que vous m'avez donne.
Primeşte această treime din partea prietenului tău care nu suporta nici zgomotul, nici nailonul.
N. N."
Am să uit vreodată scrisoarea asta ? Mă trezesc spunînd-o cel puţin o dată pe zi. Am 467 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
început s-o psalmodiez ca pe-o litanie, fără întristare, fără suspin. îmi spun mereu: „dacă aşa aţi vrut dumneavoastră" ».
Pe banca de lîngă mormîntul Smarandei Hangan, stătea Tudor Şerban.
— Am trecut cu mama şi cu tata pe-aici, îi spuse Tudor în loc de salut.
— Mneaţa.
— Stai aici. Mă duc eu s-aduc apă.
Sînziană lăsă florile pe bancă şi citi, ca totdeauna, inscripţia de pe cruce. «Doctor Gheorghe Hangan, căzut pe front..., Smaranda Hangan... ». « Asta a rămas de pe urma voastră. Şi eu. Iar de pe urma ta, Mamă, şi registrele-acelea pe care am voie să le citesc abia peste opt ani, să le citesc şi eventual să le public, „dacă vreo editură o să le vrea", cum zici tu »,
Parastasul se terminase. Sînziană şi cu Tudor mergeau încet pe-o alee, în urma lui Daniel şi-a Marinei Şerban, care stăteau de vorbă cu nişte cunoştinţe de-ale lor.
— S-a-ntors Irina. A fost aseară pe la mine. Sînziană, vreau să-ţi cer un sfat.
— Cere-mi.
— Irina vrea să se-ntoarcă la mine. Ce mă sfătu-ieşti ? Să mă-mpac cu ea ?
— Dacă poţi, împacă-te,
— Tu dac-ai fi-n locul meu te-ai împăca ?
— Tudore, depinde ce te desparte de omul cu care vrei să te-mpaci. Faptul că partenerul tău, la un moment dat, ţi-a preferat pe altcineva nu este un motiv să te oprească să te-mpaci. Aici n-ai de-nfrînt decît un orgoliu de natură mai mult socială. Dacă însă omului cu NOUĂ 468
ARTA CONVERSAŢIEI care vrei să te-mpaci îi găseşti uman nişte defecte pe care nu i le poţi tolera, e mai bine să nu mai încerci să peticeşti oala.
— Dacă, să zicem, Alexandru Bujor ar vrea să se-ntoarcă la tine, ai accepta ?
— Dacă tu mi-ai făcut o confidenţă, să-ţi fac şi eu una: n-ai să crezi, dar ieri m-a cerut de nevastă !
— Şi ?
— Şi-am zis « pas ». Nu-i vorba de orgoliu de femeie părăsită, care se ţine băţoasă ca să-i arate « dumnealui» că aşa şi pe dincolo. Nu. Alexandru Bujor nu mă mai interesează. Dacă eu aş fi fost scriitoare, un milion să-mi fi dat cineva şi n-aş fi semnat unele scenarii de filme şi chiar şi ultimele două cărţi ale lui Alexandru Bujor. Eu accept ca un om să nu ia-n serios multe lucruri: profesia şi copiii însă — nu. Cine e artist n-are voie să pună bunul-trai mai presus de artă. Dacă-şi bate joc de-acest dar în stare să-nfrunte moartea şi timpul, nu mă mai interesează. De Alexandru Bujor mă desparte concepţia de viaţă. Doi oameni cu concepţii de viaţă diferite nu pot forma un cuplu. Asta trebuie să-ţi fie clar. Cuplu ne'nsemnînd doi oameni de sex opus, « capabili» să se reproducă, trăind sub acelaşi acoperiş şi culcîndu-se din cînd în cînd unul cu celălalt, că aşa se-ntîmplă şi la păsări şi la flori. Ţi-am expus « arta mea poetică ». A bon entendeur, salut l
— Sînziană, deşi totdeauna te-ai purtat impecabil cu Irina, am bănuit că nu-ţi place. Aş vrea o dată, acum, să-mi spui deschis ce crezi despre ea.
— Tudore, îţi dau un sfat pe care nu mi l-ai cerut: în comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre-acel cineva. De fapt, asta faci de cînd te ştiu. Acum, simţi însă nevoia ca eu să-ntăresc părerea ta despre Irina sau să ţi-o infirm. 469 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
Ar fi mult mai bine să n-o ştii. Şi dacă ţe-mpaci, şi dacă nu te-mpaci cu ea.
— De ce ?
— Tudore, din practica mea psihologică de pînă acum am observat că şi cei mai deştepţi dintre noi aşteaptă totuşi să le spui ce vor ei s-audă şi nu ce ai tu să le spui cu-adevărat.
Tudor îi sărută mîna.
— Vrei să mă mituieşti sau s-o iau ca recunoaştere a « înaltei mele psihologii » ?
— Ia-o ca pe-o mită. Spune-mi, ce crezi despre Irina ?
— Pe urmă, cînd ai să te-mpaci cu ea, are să-ţi vină foarte greu să te mai uiţi în ochii mei, şi-ai să-n-cepi să mă eviţi. (« Şi Mihai mă evită, dar din cu totul alt motiv».) Ca «uvertură» la părerea mea despre Irina, am să-ţi spun ce-a zis Mama cînd a cunoscut-o: «Nu se potriveşte cu Tudor, cum nu te potriveai nici ţu cu Alexandru ». Am întrebat-o de multe ori pe Mama cu cine dintre cunoştinţele noastre credea ea că m-aş fi potrivit. A refuzat totdeauna să-mi răspundă. Şi-acum, să atacăm tema. Irina este tipul de arivist de categoria a Il-a. Cel care vrea s-ajungă prin intermediari: mamă, tată, fraţi, surori, neamuri, relaţii, căsătorie. Arivistul de gradul I este cel (cea) care pune propriul cur la bătaie. Dă din coatele lui, trage el sforile, pupă personal, mă rog, se străduieşte omul. Cei din categoria a H-a sînt mai puţin curajoşi, mai puţin hotărîţi şi mai economi cu propria persoană. Etica lor fiind însă la fel de laxă ca şi-a celor din categoria I.
(«în gura Sînzienei „fondul principal de cuvinte" sună totdeauna foarte academic. îl NOUĂ 470
ARTA CONVERSAŢIEI foloseşte în fraze elegante, şi-1 rosteşte pe-un ton elevat. Nimic nu sună vulgar în gura ei. Ca şi Staicu, foloseşte „cuvinte grele" ca pe-o marcă de dispreţ. Staicu-i înjura pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu pentru a-şi manifesta scîrba faţă de ei şi nicidecum în accese de nestăpînire. Sînziana este cea mai interesantă femeie de vîrsta mea, din jurul meu».)
— Irina s-a măritat cu tine pentru ceea ce-şi închipuia că avea să facă din tine: un ambiţios, un vînător de titluri, de situaţii şi, mai ales, de bani. Cînd şi-a dat seama că s-a-nşelat, că eşti un aluat cu prea multă făină ca să te-ndoi ca plastilina, şi-a-ndreptat privirile către ce i s-a părut « ocazia » vieţii ei: doctorul Iordache. Spre deosebire de ariviştii de rînd, pe Irina o apucă, din cînd în cînd, nişte accese de inimă-albastră. Suferă de permanenta nemulţumire a omului nehotărît, a celui care nu ştie exact ce vrea de la viaţă. Mulţumită sau nemulţumită, eu, de exemplu, ştiu ce vreau pe lumea asta: corectitudine, acord cu propria conştiinţă, viaţă simplă şi dreaptă. îmi reuşeşte, nu-mi reuşeşte — ştiu însă ce vreau. Eu pot să spun că motive de fericire n-am avut niciodată. Am ajuns însă la o seninătate şi la o-mpăcare, mai ales după ce din viaţa mea a plecat Mama. O mare durere-i aduce-aceluia-n stare să-nveţe o privire mai înţeleaptă asupra vieţii, detaşare şi seninătate. De cîte ori vin aici, îmi spun « încă un an şi-un vis şi-un somn», şi ne-ntoarcem iar printre minerale.
(«Cît    m-aţi    durut    şi dumneavoastră, domnule  doctor  Nini  Naiculescu... Dac-aţi 471 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
putea să mai ştiţi cît de rău îmi pare că n-am stat niciodată de vorbă cu dumneavoastră ca la Judecata de Apoi. Aşa, aţi plecat fără să ştiţi ce-aţi însemnat pentru mine».)
— Tudore, iartă-mă că-ţi vorbesc despre mine cînd nu despre asta « e vorba-n propoziţiune ». Şi cînd sîn-tem foarte deştepţi nu putem să nu raportăm tot universul la noi! Tudore, ce are Irina cel mai rău în firea ei, mai rău şi decît parvenitismul şi decît abilitatea de-a se strecura prin viaţă, făcînd pe marea doamnă, gudu-rîndu-se discret şi cît trebuie pe lîngă cei mai mari decît ea, rea, mai mult decît orice, este indiferenţa ei, neamestecul şi neparticiparea ei la nimic — conside-rînd această atitudine suprema eleganţă-n viaţă, ca şi colega mea, doamna doctor Lucreţia Jorda, de fapt Joardă, fosta Lucreţia Bleandă. Irina împrăştie-n jurul ei nervozitate, anxietate. Pe scurt, din punctul meu de vedere, nu-mi place să am de-a face cu ea nici în bine, nici în rău. E-o fiinţă obositoare prin veşnica ei agitaţie psihică, prin lipsa de ideal (dincolo de excursii, interior, maşină şi boarfe). Cînd eşti tînăr — ori te miri prea mult ori nu te miri deloc. Mă miram grozav cum te-ai însurat tu cu ea. De cînd m-am copt, am început să demontez, ca un ceasornicar, mecanismele relaţiilor dintre oameni. Pînă la o anumită vîrsta, oamenii sînt mai ales robii atracţiei fizice. Şi, ce-i drept, Irina a du chien, plus că e deşteaptă, deşi deşteptăciunea ei e pusă pe ironie, deci pe ceva răutate, ceea ce nu denotă un suflet de-o esenţă prea pură. Felul concesiv în care te priveşte cînd vorbeşti, nerăbdarea de-a te vedea terminînd cît mai repede ce ai de spus — dovedesc lipsă de curiozitate psihologică, lipsa dorinţei de-a cunoaşte oamenii după vorbire, NOUĂ 472
ARTA CONVERSAŢIEI acest sistem de semnalizare pur uman. Inteligenţa îi spune că e superficială şi vanitoasă. Dar inteligenţa nu poate schimba calitatea sufletească a omului. Sînt convinsă că-n sinea ei Irina se dispreţuieşte şi nu o dată, aplicîndu-şi tratamentul pe care-1 aplică tuturor oamenilor, fiindcă Irina dispreţuieşte pe toată lumea. Nu acceptă că-n lumea asta plină de josnicii, de abjecţii şi, în cel mai bun caz, de platitudini, există şi sublim. Te-ai însurat cu ea fiindcă era cea mai inaccesibilă din cîte femei cunoscuseşi pînă la treizeci de ani, potrivită social cu tine şi care te tenta foarte mult fizic Te tenta şi te juca, fiindcă nu-ţi ceda cum erai obişnuit. Ne căsătorim adesea de dragul unui pat, uitînd că, oricît de sublim » ar fi patul, stăm prea puţin în el. Fără acest « amănunt», o căsătorie este un eşec, dar el nu este o asigurare tous risques. La treizeci de ani, este un . amănunt» semnificativ, care-şi pierde din valoare ceva mai tîrziu. La prima tinereţe, acest amănunt este aproape decisiv în relaţiile dintre sexe. Apoi, spre cincizeci de ani mai ales, la bărbaţi se trece printr-un « redivivă » a acestei stări, printr-un fel de <i vară indiană» a hormonilor. Vi se-aprind călcîiele, fiindcă aşa mă exprim eu elegant şi eufemistic, după demoazele de cel mult jumătatea vîrstei voastre. E inutil să-i spui unui bărbat de cincizeci şi ceva de ani că amorul unei tinere de douăzeci pentru el, si amour il y a, nu poate să dureze cine-ştie-cît, n-ai să-1 convingi niciodată. A se vedea directorul nostru şi minunata sa Lili, făcătoarea de copil. Ba, mai mult, cînd Dumnezeu nu-i ia minţile cu totul, omul, deşi ştie că amorul nu e plantă perenă, lasă, totuşi, tot pentru amorul efemer dar mistuitor. înainte de-a-şi da sufletul, hormonii devin de-o virulenţă neutronică. Tu crezi • că eu îmi bat joc acuma ? Folosesc doar un stil hazliu pentru a exprima o situaţie dramatică. Explo-473 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
ziile astea hormonale vin parcă să dărîme, să abolească tot eşafodajul migălos al moralităţii, al instituţionali-Zării existenţei. Ele sînt un fenomen mult mai complicat decît pare la o privire superficială. Găsesc că ele corespund gradului de maximă uzură fizică şi psihică a omului. Momentului cînd oboseala te face să-ţi pierzi controlul, momentul de surescitare şi de veghe, care apare-n orice fenomen de maximă uzură, de multe ori chiar la muribunzi. Această <' vară indiană » este un fel de revoltă a-ntregii fiinţe a celui care trece prin ea şi, ca orice revoltă, are-n ea ceva dramatic. Dramatismul şi ridicolul nu se exclud. Pe mine nu mă paşte nici o primejdie să asist în casa mea la asemenea drame, fiindcă sînt singură.
— Nu poţi să ştii ce fericire te mai aşteaptă.
— M-aşteaptă un rahat, sauf votre respect întor-cîndu-ne la ce te interesează pe tine, recapitulăm: dacă te poţi împăca, împacă-te cu Irina.
— N-o mai iubesc.
— Dacă doar asta te opreşte... Pe Adela o iubeşti ? iartă-mă că te-ntreb.
— Şi cu ea a-nceput să cam fileze lampa. Fiindcă tot ne-am lansat pe pista adevărului, am impresia că nici pe Adela n-o « adori».
— Am cîteva intoleranţe în caracterul meu plin de-n-ţelegere şi de bunăvoinţă: nu suport oamenii comozi — una bucată intoleranţă la mine. De doi ani, de cînd te tot iubeşti cu această sublimă Adelă, o dată, o singură dată, n-a catadixit măcar să-ţi vadă copilul. Eu, dacă iubesc un om, îl iubesc cu nevastă, cu copii, cu cîine, cu pisică, dacă le are, cu amantă, dacă o are. Te rog să mă ierţi că mă iau din nou pe mine unitate de măsură. Voiam doar să-ţi explic de ce iubirea mea pentru Adela nu e prea fierbinte. Adela este o geamănă a Irinei. Să NOUĂ 474
ARTA CONVERSAŢIEI fi umblat pămîntu-n lung şi-n lat şi două care să semene aşa una cu alta n-ai fi putut găsi: frumoase, cu vino-n-coa', calde la trup, reci la suflet, deştepte, egoiste, superficiale şi interesate. Dacă au reuşit să fie iubite de-un bărbat ca tine, bravo lor, înseamnă că ele au dreptate.(Ştiam de mult că nimeni nu face pasiuni pentru femei cumsecade. Ele două sînt un elocvent material ilustrativ al acestei « teorii ».)
— Sînziana, grozav aş vrea să te văd pe tine iubind.
(«Dar m-ai văzut, neghiobule! M-ai văzut toată adolescenţa iubindu-1 pe tatăl tău; la pragul între adolescenţă şi vîrsta matură, m-ai văzut iubindu-1 pe doctorul Vladimirescu, dar e drept că nu m-ai văzut niciodată-n prezenţa lui, după cum nici în prezenţa lui Nini Naiculescu nu m-ai văzut; mă vezi acum    iubindu-l    pe    doctorul    Murgu!».)
Sînziana îl privi cu-o ironie duioasă.
— Ce-nţelegi prin asta ? îl întrebă ea.
— Aş vrea să te văd în doi: doar tu cu el. Aş vrea să văd ce concesii faci tu cînd iubeşti.
— Ai fi dezamăgit: nici o concesie. Iubirile mele au fost totdeauna situate la nivelul pluralului de reverenţă. Aşa s-a-ntîmplat. în rest, mă port cu iubirile mele aşa cum mă port cu toată lumea. Nu m-ai putea vedea «prostită» de iubire, torcînd, clipind măsurat din ochi, dezvelindu-mi ca din întîmplare picioarele, întinzînd labele pentru a prelungi cochet gamba, des-cheindu-mi tot din întîmplare doi nasturi de la bluză, ori întrebuinţînd mai ştiu şi eu ce armă răsuflată dar 475 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
atît de eficientă din arsenalul exterior al <i iubirii», echivalent cu coloraţia intensă a penelor la păsările masculi în perioada-mperecherii. Nu folosesc nici un truc fizic sau psihic cu cineva, oricît l-aş iubi. Nu caut să mă pun în valoare. Ştiu că nu fac bine, dar nu pot face altfel. Mă port cu toată lumea la fel, în orice-m-prejurare.
— Ţi se pare că te porţi la fel, Sînziană. Ţi se pare. Dintre oamenii cu care te porţi altfel decît cu ceilalţi am să-ţi citez doar cîţiva-n prezenţa cărora te-am văzut şi eu.
— S-auzim, zise Sînziană curioasă, dar fără prea mare entuziasm.
Discuţia ei cu Tudor alunecase pe nesimţite spre panta confidenţei, lucru care nu-i făcea nici o plăcere.
— Bine, s-auzim.
— Cu tata, cu Mihai şi cu doctorul Murgu te porţi altfel. Nu e vorba de ceva exterior. Ai o reţinere interioară care se reflectă-n vocabular. în faţa lor, n-ai rostit şi n-ai rosti niciodată cuvinte pe care le rosteşti în faţa mea şi-a altora, cărora ne-arăţi o faţă a ta fără supraveghere. Lor nu le-ai spune pentru nimic în lume « na pufuleţii ăştia şi inima mea», cum îi spui lui Ionică Wagner. De ei trei, de tata, de Mihai, de doctorul Murgu, aş zice că-ţi pasă major, lor le-arăţi o Sînziană expurgată de multe laicisme. Dintr-o altă categore cu care te porţi supravegheat, fac parte Staicu şi Kolonte. De ei n-aş zice că-ţi pasă major. Cu ei te porţi supravegheat în sensul unei durităţi exterioare care n-are nimic de-a face cu duritatea ta reală. Duritatea reală ţi se trage dintr-o judecată dreaptă şi rece. Cu Staicu şi cu Kolonte foloseşti duritatea asta ca pe-o armă defensivă.
— Defensivă ?!
NOUĂ 47G
ARTA CONVERSAŢIEI
— Cu ea te aperi de atacurile lor.
— Atacuri ?
— Sînziană, toată clinica ştia că Staicu era turbat după tine. Staicu e un om de acţiune, nu e un visător ca...
— Ca cine ? îl întrebă tot curioasă si tot fără entuziasm, fiind sigură de răspuns.
— Chiar vrei să-ţi spun ? ! Ca Murgu. Iartă-mă, dar tu Vas voulu, Georges Dandin. Cu Staicu nu puteai să adopţi tactica struţului, fiindcă el e genul care-ţi scoate capul din nisip. E un tip impetuos.
— Să ştii că e un om cu care te poţi înţelege; nu e tipul de agresor fizic, iar eu nu-s vreo sexy care să facă pe cineva s-o ia razna, de să nu se mai poată stăpîni.
(«Eşti cea mai cumsecade, cea mai cu principii şi mai la locul ei femeie din cîte am văzut, dar eşti foarte sexy, prostănaco!».)
— Sînziană, tu confunzi o calitate cu « aplicarea » ei practică sau cu profitul pe care-1 poate aduce. O femeie sexy — şi nu e nimic rău în asta — este acea femeie care inspiră dorinţă, cu sau fără voia ei, unor categorii foarte largi şi foarte variate de bărbaţi, de la vlădică pînă la opincă. Tu eşti prea deşteaptă, prea raţională, prea puţin interesată de amor ca fenomen în sine pentru a lua în seamă ce inspiri bărbaţilor care nu te interesează. Atracţia spre tine a celor care te interesează e complicată şi de elementul psihic, de-asta e derutantă. Cred că tu-ţi atribui toată puterea de seducţie inteligenţei tale remarcabile neglijînd feminitatea fizică din tine. îţi spui, probabil, « mă place X fiindcă sînt spi-477 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
rituală, fiindcă am farmec uman etc. ». Am dreptate ?
— Eu nu-mi spun niciodată « mă place X », prefer să-mi spun «îi plac lui X». Tranzitivitatea asta prea directă nu-mi place.
— Asta e deosebirea esenţială dintre tine, Irina şi Adela. Ele trag tot ce pot din tranzitivitatea directă pe care tu n-o socoteşti de demnitatea ta.
— Să ne-ntoarcem de unde-am pornit: dacă poţi, împacă-te cu Irina,
— Nu pot.
— Nu te-mpăca.
— « însoară-te... nu te-nsura ». Să ne-ntoarcem la concesii, vrei ?
— Să ne-ntoarcem.
— Recunosc: nici Irina şi nici Adela nu sînt idealul meu uman de femeie şi nici măcar idealul meu feminin. Ai dreptate cînd spui că spre ele m-a mînat orizontalitatea. Plăcîndu-mi mai întîi fizic, am ajuns să le iubesc, să vibrez cu toată fiinţa pentru ele. Spiritul meu de disociere nu funcţionează atît de bine ca al tău. Deşi o concesie pe care n-ai ascuns-o nimănui pot cita şi eu din viaţa ta: pe Emil Giurăscu, despre care n-ai să-mi spui că este idealul tău uman; masculin poate — că tipul e foarte bine, şi fizic şi intelectual.
— Tudore, există, fără doar şi poate, o mistică a spiritului şi o mistică a sexului. Emil Giurăscu n-a reprezentat pentru mine nici una, nici alta. Legătura mea cu Emil Giurăscu reprezintă o concesie făcută faţă de mine, nu faţă de el. Am acceptat o legătură cu un om pe care nu-1 iubeam. Ai să-mi spui că rezultatul e acelaşi ca în cazul tău cu Irina şi cu Adela. Nu e. Ţie ele ţi-au plăcut fizic şi-ai ajuns să le iubeşti. Eu pe Emil Giurăscu nu l-am iubit nici o clipă. Nu i-am făcut nici o concesie. Nu e frumos din partea mea NOUĂ 478
ARTA CONVERSAŢIEI că ţi-am spus acest lucru, dar nu-mi place să-ţi faci o idee greşită despre mine. Eu nu pot iubi pe cineva fără să-1 admir, iar Emil nu face parte dintre puţinele mele admiraţii.
— Pe Staicu îl admiri şi totuşi nu mi s-a părut că-1 iubeşti.
— între mine şi Staicu a intervenit ceva de natură umană care m-a-ndepărtat de el în momentul cînd  l-aş fi putut iubi.  A trecut baba cu colacii.
(Sînziana   se  posomorî.   Staicu   făcea parte dintr-un acut sentiment de eşec care-o apuca din cînd în cînd. «De cîte ori mi-aduc aminte de el şi de chirurgie parcă se rupe ceva-n mine. Ca şi de dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu. Uneori, glasul dumneavoastră sună atît de apropiat. „R"-ul dumneavoastră-mi apasă timpanele. Uit că aţi murit: de moartea patricienilor. Nu v-a trimis nici un Nero invitaţie să vă deschideţi vinele. Cezarul dumneavoastră a fost tristeţea. Mama a murit îmbrăcată, cu ce-avea mai bun, ca orice ţăran care se pregăteşte de suprema ceremonie a-ntîmpinării necunoscutului: cu luminare, pe care singură şi-a aprins-o, într-un borcan cu apă, pe noptiera de spital. A murit în zori, la ora cînd tot neamul ei punea sapa pe umăr şi-o pornea pe tarla. A plecat de-acasă pentru nişte analize de rutină, fiindcă ameţise de două-trei ori. Ea ştia că nu se mai întoarce. Altfel de ce şi-ar fi luat cu ea rochia albastră cu buline albe, rochia în care se logodise cu Tata ? De ce şi-ar fi lăsat acasă verigheta, în cutiuţa în care era verigheta Tatei, 479 NOUĂ
i
ILEANA VULPESCU
pe care ne-o adusese nenea Daniel de pe front ? De ce şi-ar fi luat cu ea luminare ? Orice fiinţă care trăieşte aproape de pămînt simte cînd o cheamă pămîntul înapoi. A mai ştiut cineva că Mama moare: nenea Daniel. Din momentul cînd Mama a hotărît să meargă la spital, am simţit în el o adîncă tristeţe. Stătea aproape tot timpul cu ea. După ce-a murit Mama, mi-a spus că avusese un vis: o visase pe Mama tînără, îmbră-cată-n rochia albastră cu buline, stînd în picioare sub nucul mare din curte de la Taica. „Ce faci, Smarandă ?", o-ntrebase el. „îl aştept pe Gheorghe să vină să mă ia. Mergem în Moldova la rudele lui". „Bine, dar cum pleci aşa fără nici un bagaj ?". „Acolo, n-o să am nevoie de nimic". Ce avertisment ciudat. La patru şi jumătate, am intrat pe uşa spitalului. M-am trezit la trei şi jumătate în dimineaţa aceea. Sînt sigură că atunci a murit Mama. Cînd a murit Nini, m-am trezit la unu din noapte şi n-am mai putut adormi pînă dimineaţa. Visam că-i telefonam şi că nu răspundea. Se făcea că-i telefonasem de foarte multe ori. Deodată, a venit Mama, care murise cu doi ani mai înainte — mi-a luat receptorul din mînă, 1-a pus în furcă şi mi-a spus: „Nu-i mai telefona. Acum, are nevoie de linişte".  Medicul legist a afirmat că Nini murise-n jurul orei unu din noaptea aceea. Cîte ciudăţenii. Care-o fi originea lor ? Mi-aş da acum viaţa în schimbul unei singure clipe în care să pot vedea adevărul».)
— Nu te duci nicăieri azi cu Adela ? îl întrebă NOUĂ 480
ARTA CONVERSAŢIEI Sînziană pe Tudor cînd ajunseră-n faţa blocului ei.
— Nu.
— Ai vreun program după amiază ? -Nu.
— Te-aş ruga să iei «trupa» s-o duci vreo două ceasuri undeva, ca să pot dormi şi eu, fiindcă simt cum m-ajunge oboseala. Azi noapte, n-am dat geană-n geană. Am stat de vorbă cu Pavel Vlas.
— îmi place Pavel Vlas. Sînziană, o femeie care-mi merge la suflet e Iulia. Asta, ca să ştii care e genul meu adevărat şi nu cel pe care mi 1-a oferit caldarîmul, cum zice mama. Mă bucur că Iulia nu s-a păcălit.
— Ca alţii.
— Ca alţii.
(Trezindu-se brusc la zbîrnîitul scurt şi apăsat al soneriei, Sînziană nu-şi dădu seama dacă e zi sau noapte.
« Ce poate fi cu el la ora asta ? », se-ntrebă ea, în timp ce-şi punea capotul peste cămaşa de noapte.
Fără să privească prin vizetă, deschise uşa la perete. « Numai dumneavoastră sunaţi aşa».)
— Domnule doctor!
— Doamnă!
— Vă rog să intraţi.
Doctorul Murgu intră, închise uşa, lipindu-se cu spatele de ea.
— Să mergem înuntru.
— N-aş vrea să deranjez.
— Sînt acasă numai eu.
481 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
Doctorul Murgu închise o clipă ochii. Părea un crucificat cu braţele căzute. Acum se uita la Sînziana.
(«Doamne, cum îmi bate inima! Ce e-n capul meu, parcă sînt nebună 1 Ce să-i spun, cînd ar fi un singur lucru de spus ? ! „Ce mult vorbesc cu dumneavoastră-n gînd, şi-acum, cînd sînteţi lîngă mine, cînd nu e nici un ochi să ne vadă, nici o ureche să ne-audă, nu-ndrăz-nesc să vă spun un cuvînt, mă uit doar în ochii dumneavoastră albaştri, pe care nu i-am văzut   niciodată   fără pavăza   ochelarilor"».)
— Calea tăcerii e o cale grea, doamnă.
— Dar cu mai puţine primejdii decît a cuvintelor.
— Fisurile sonore dintr-o tăcere de durată sînt primejdii şi mai mari.
— Ca nişte gloanţe care spintecă o noapte liniştită, nu-i aşa ?
— Doamnă, într-o luptă de gherilă, pînda macină mai mult decît lupta-n sine.
— în orice luptă, cineva e-nfrînt.
— Acum cine credeţi că e-nfrînt ?
— Eu, domnule doctor. Fiindcă eu am rupt convenţia tăcerii, eu am comis prima fisură sonoră.
— Sînteţi sigură că e aşa ?
— Acum un an, vrînd s-o chemaţi pe Ana la dumneavoastră, i-aţi spus « vino, Sînziana ». Eu am luat-o drept o simplă neatenţie din partea dumneavoastră: încurcaseţi numele.
Doctorul Murgu o privi mustrător.
— Domnule doctor, mint şi n-are rost. Nu-ndrăz-NOUĂ 482
ARTA CONVERSAŢIEI neam să cred, să sper, că-n gîndurile dumneavoastră-mi spuneaţi pe nume. Locul dumneavoastră e atît de sus în sufletul meu. Cînd mă gîndesc la dumneavoastră mă simt ca un corăbier care se uită la Steaua Polară.
— O stea a Nordului, stea rece.
— Toate stelele sînt reci. V-am abstractizat prea mult.
— De ce ?
— M-aţi obligat să vă abstractizez. Doctorul Murgu se uită-ntrebător la ea.
— De cîte ori aici tensiunea creştea, dispăreaţi cu lunile. Absenţa doare.
(« în aceste absenţe v-aţi strecurat voi, Emil şi Mircea, într-o singurătate exasperată de lipsa acestui om pe care-1 iubesc şi pe care, închipuita de mine, am crezut că-1 feresc de sfera eroticului. Cui îi foloseşte renunţarea asta ? ».)
— Ce-aţi fi vrut să fac ?
— V-am explicat de ce-am ajuns să vă abstractizez, doar atît.
— Ce-aţi fi vrut să fac ?
— Nu vedeam din dumneavoastră decît o privire albastră apărată, depărtată de nişte lentile. Şi, dintr-o dată, aţi devenit atît de concret...
— Ce-aţi fi vrut să fac ?
— Aţi făcut şi-am făcut numai ce-aţi vrut dumneavoastră,
— Ce-am vrut... ?
— în măsura-n care acţiunea e-o expresie-a voinţei.
— ... Am făcut ce-am crezut că trebuie, doamnă. 483 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
în glasul lui, parcă băteau steagurile albe ale capitulării.
— Domnule doctor, înţeleg. Dumneavoastră aveaţi de apărat o armonie la dana dumneavoastră fixă, eu n-aveam de apărat decît...
— Decît ?
— Părerea dumneavoastră despre mine.
— Ce-aţi fi vrut să fac ?
— Sîntem nişte biete efemeride cu suflet.
— Cu suflet!
— Fără suflet... dacă asta vă rezolvă ceva ...
(« De trei ori în viaţă, am căutat să-mi depăşesc condiţia de efemeridă. Tot ce faci împotriva datelor speciei tale, datelor tuturor speciilor, de fapt, se simte ca o mutilare. Eşti mulţumit, mîndru de tine însuţi, dar neîm-plinirea tot mutilare rămîne. Cui foloseşte ? ».)
— Doamnă, mă gîndesc tot mai des că nu ne dăm seama de valoarea faptelor noastre în viaţa altora. Că pentru bucuria noastră împiedicăm poate o altă desfăşurare a vieţii cuiva. Mă gîndesc că « apariţiile » mele « meteorice », alternînd cu lungi absenţe, tot acest timp în care sînt atît de-aproape de-aici şi-atît de răvăşit, schimbă ceva în viaţa dumneavoastră, mai degrabă ţin în loc ceva în viaţa dumneavoastră. S-ar putea să fiu un închipuit.
— Ţin în loc o lumină aprinsă, într-un ungher ascuns de suflet, ţin în loc fiecare cuvînt al dumneavoastră, pe care mi-1 spun de mii de ori, aşa cum fac păsările care tot schimbă penele-n cuib pînă să le aşe-NOUĂ 484
ARTA CONVERSAŢIEI Ze-ntr-un fel, ţin trează în mine o exigenţă faţă de mine însămi şi faţă de alţii, care cerne ca o sită nemilos de deasă.
— Sînteţi subiectivă, doamnă. Lumina-aceea pură e doar în închipuirea dumneavoastră.
— Fiinţele, chiar şi lucrurile din jurul nostru, sînt pe jumătate alcătuite — pentru noi — din închipuirea noastră. Rod al imaginaţiei. Nu sînt deloc originală, deci.
(«Originală, stimată doamnă, e frumuseţea gîndului dumneavoastră. Cu ea daţi aripi şi inhibaţi în acelaşi timp. E firesc să-i fie oricui teamă de cădere, chiar şi unui biet bărbat».)
(«De cîte ori mă uitam la mîinile lui Emil sau la ale lui Mircea nu puteam să nu le compar cu mîinile dumneavoastră, expresive, cu linie viguroasă şi pură. Mîinile lor aveau plusuri, impurităţi. Le comparam, fără să vreau, vocea cu vocea dumneavoastră atît de stăpînită, în care străbat accentele clare ale disciplinei dumneavoastră interioare, le comparam privirea, cu privirea dumneavoastră fără echi-vocuri, mă gîndeam de multe ori, în sfîrşit, comparam cunoscutul, trăitul cu închipuirea, cu ce-ar fi putut să fie, dar mai bine nu ... ».)
Sînziana-şi trecu o dată mîna prin faţa ochilor. — Voiaţi să alungaţi o imagine ? O imagine anume ? 85 NOUĂ
ILEANA VULPESCU
— Cele mai de nealungat imagini sînt cele care n-au   existat.   Cele   care   n-au   existat niciodată.
— Ştiu, doamnă.
— Domnule doctor, aş vrea să vă gîndiţi cu linişte la mine. Cînd mă gîndesc la dumneavoastră o pace-mi coboară-n suflet.
— Dac-ar fi numai sufletul...
— M-aţi întrebat ce-aş fi vrut să faceţi. Vă respect pentru ce-aţi făcut. Acum vă-ntreb ce-aţi fi vrut să fac eu'i
— Vă respect pentru ce-aţi făcut.
— Are Sartre o vorbă...
— Spuneţi!
— << Povestea unei vieţi, oricare ar fi ea;, este povestea unui eşec». Mi se potriveşte perfect vorba asta.
Doctorul Murgu tresări.
— Iertaţi-mă că v-am spus asta. Demn este să-ţi ascunzi crucea. Cîteodată, apare-n fiecare din noi, oricît am fi de discreţi, nevoia irepresibilă de-a spune adevărul despre noi. Şi nu-1 putem spune oricui.
— Vă mulţumesc, doamnă.
— Vă rog să mă iertaţi. N-avem dreptul să-mpo-vărărn pe nimeni cu poverile din sufletul nostru.
— Doar pe cei care le-au mărit apăsarea.
— Nici pe ei. Trebuie să ne acceptăm fiecare condiţia. Sînziana-si duse-o mînă la ochi.
«Dragostele ale marii Ţin la drumuri ca tîlharii. Dragostele ăle mici Priponite-s la uluci. Ce ştie despre dragoste cineva care nu s-a iubit cu nici unul dintre oamenii pe care i-a NOUĂ 486
ARTA CONVERSAŢIEI iubit acut, major ? Ce ştie despre un aliment cel care n-a mîncat decît surogatul acelui aliment».
— Preferaţi tăcerea dinainte ?
— Nu ştiu ce să vă spun, doamnă.
— Incertitudinea are avantajul de-a fi o stare certă! Pentru prima oară, se priviră zîmbind. Un zîmbet
încărcat de-nţelegere şi lipsit de veselie.
— Sărut mîna, doamnă. Trebuie să plec.
— Noapte bună.
— Nu ştiu cît de bună.
— Să vă conduc pînă jos.
— E-ntuneric pe scară, s-a ars becul.
— Cu atît. mai mult.
— Staţi aici, vă rog, îi spuse doctorul Murgu, oprind-o cu un gest. Mi-e teamă de-ntuneric.
îşi deschise uşa singur. Plecă fără să se uite-n urmă. Ca de obicei,
— Domnule doctor, zise ea cu vocea pe jumătate, simţindu-i prezenţa de cealaltă parte a uşii.
— Doamnă.
— Dacă am fi la Judecata de Apoi, ar trebui să vă spun doar două cuvinte.
— Spuneţi-le, doamnă.
— Le ştiţi.
— Nu le ştiu.
— Vă iubesc... aşa cum se iubeşte. Acum, faceţi ce vreţi.
— Dac-aţi şti... dac-aţi şti,., Spuneţi-mi să plec acasă.
— Trebuie să vă spun ?
— Vă rog!
— Atunci, mergeţi cu bine !
487 NOUĂ
Sînziana-i numără paşii pe scară. Se aşeză pe bancheta cuierului şi-şi puse capu-n mîini. «Ne-om aminti cîndva tîrziu de-această întîm-plare simplă,.. ». Ne-om aminti! Fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn. Semnul meu: «i Păduri ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi».
A doua zi, la Institut, era agitaţia firească oricărei schimbări. Proaspătul profesor doctor docent Haralambie Staicu fusese numit director în locul răposatului profesor Voicu Marin.
— Doamnă doctor, nu v-am văzut la incinerarea profesorului Marin, i se-adresă Sînzienei doctoriţa Lucreţia Jorda.
— N-am fost, doamnă doctor, răspunse Sînziană, în timp ce-şi scotea fişele din birou.
— Se pare că cei care-au lucrat direct cu profesorul Marin nu prea l-au regretat.
— Nici n-aveau de ce, răspunse pe-un ton foarte sec Sînziană, apucîndu-se de lucru.
Nu prea nutrea mare simpatie pentru cele două colege cu care-mpărţea încăperea. Pe doctoriţa Jorda, femeie frumuşică, simpatică, atrăgătoare, bunicică profesional, i-o scoseseră de la inimă aerele de mare cucoană pe care-aceasta, fata cizmarului Bîeandă, din Cercului
ILEANA VULPESCU
colţ cu Moşilor, se găsea datoare să şi le dea din cauza căsătoriei cu doctorul Jorda, dintr-un neam cu şase generaţii de mari doctori în spate, el însuşi medic remarcabil. Datorită acestui mariaj, Lucreţia — căreia biată mă-sa-i zicea « Lucreţă, mamă » — nu-nţelegea ce sînt alea ouă-n tigaie, nu-nţelegea aproape nici o expresie neaoşă ori cuvînt pe care, deşi dicţionarele nu-1 menţionează, îl ştie tot omul, şi multe şi mărunte, care trebuiau s-o arate ca pe-o fiinţă de-o mare fineţe şi de-o mare delicateţe. « Nici nu-ţi vine să crezi că-n zilele noastre mai poate cineva să facă pe idiotul în halul ăsta. Nu-mi închipuiam că azi cineva mai poate fi complexat de originea lui modestă, încît s-ajungă-n halul de snobism al lui madam „Joardă" — pe numele adevărat, căci acest „nobil" „Jorda" nu este decît o reminiscenţă a vicisitudinilor pe care le-a cunoscut ortografia noastră ». Cealaltă colegă de « spaţiu» şi de temă de cercetare, madam profesor Gorea, proastă cu ştaif, nevastă de decan — om de mare nivel ştiinţific decanul — găsea că nu este de demnitatea ei să stea de vorbă, ca de la om la om, decît cu-o altă nevastă de profesor, de la hematologie aceea, şi cu-o fiică de profesor, de la streptococ, asta din urmă. Deşi în sufletul lor nu se puteau suferi, madam Jorda şi cu madam Gorea freiau totuşi — acest verb franţuzesc făcea parte din vocabularul activ al Lucreţiei — dintr-un fel de solidaritate de clan a nevestelor de bărbaţi mari. Adaptîndu-se perfect mediului înconjurător, Sînziana le răspunsese cu-o indiferenţă nesimulată, fiindcă cele două colege ne-stîrnindu-i nici un interes deosebit n-o făceau deloc să sufere: una — cu ifosele, cealaltă — cu tăcerea ei superioară. Sînzienei i se părea mult mai interesant să stea de vorbă cu laborantele şi cu femeile de serviciu ZECE 490
ARTA CONVERSAŢIEI decît cu Lucreţia Jorda şi cu Tamara Gorea, a căror conversaţie, pentru ea, nu mai avea nimic imprevizibil.
Kolonte invită toată secţia în biroul lor — fiind cel mai spaţios — pentru o scurtă comunicare. Lumea începea să se risipească. Rămăseseră vreo opt-zece persoane, « curtea » permanentă a doctoriţelor Jorda şi Gorea. Sînziana stătea de vorbă cu doctorul Albu, un «independent», care nu aparţinea nici unei « curţi». în această atmosferă, uşa se deschise la perete şi-n ea apăru doctorul Staicu.
— Sărut mîna, salut, zise el.
— Vă salutăm şi la mai mare, zise doctorul Albu. în tăcerea care se-aşternu, vocea joasă a lui Staicu
sună ca vocea unui şerif de «western», fost gunman profesionist, care se-adresează prietenei lui, cîntăreaţa de saloon, azvârlită acolo de hîrtoapele vieţii, fată cu suflet pur, în fond, care nu visează la altceva decît s-ajungă nevastă de fermier, cu un cîrd de copii.
— Sînziana, am ceva să-ţi spun.
«A venit aici ca să-nu crească acţiunile. Frumos, din partea lui! Să-i spun „Da, domnule profesor" sau să-i spun ca pe vremuri ? Prudent ar fi s-aleg prima formulă. A doua însă este un test».
— Da, să trăiţi! răspunse, ca pe vremuri, Sînziana, îndreptîndu-se spre Staicu, iar el dădu aprobator din cap.
într-o clipă, încăperea se goli.
Staicu plimbă o privire ironică de jur-împrejur.
— Luaţi loc, domnule doctor. îmi pare bine că 491 ZECE
ILEANA VULPESCU
aţi ajuns ăl mai mare, adăugă ea în chip de felicitare pentru noua funcţie a lui Staicu.
— M-am uitat după tine la incinerarea răposatului şi nu te-am văzut.
— M-am abţinut să vin.
— îţi dai seama că eu trebuia să mă duc.
— Cum să nu vă duceţi, cînd i-aţi luat locul 1 Staicu o strînse de umăr şi rîse cu un rîs sănătos
şi contagios.
— Sînziană, am venit să te iau înapoi la chirurgie.
— Nu mai merg, domnule doctor.
— De ce ? Crezi că microbaşii ăştia şi hîrţiuţele astea sînt de tine ?
— Mai mult decît chirurgia. Să nu credeţi că e vorba de orgoliu rănit, de ambiţii, de lucruri de felul ăsta, ori de teama că mi-am «ieşit din mînă », în anii ăştia. în patru ani, aici am făcut pe animale operaţii de mai mare fineţe decît aş fi putut face pe oameni. Mintea mea fiind însă de tip speculativ, e mai de mine să lucrez într-un sistem unde supoziţia şi deducţia sînt pe primul plan, decît într-un domeniu cu vizualitate cum e chirurgia. Şi, pe urmă, vreau şi eu o viaţă liniştită.
— Aici te-nţeleg. Dar îţi place microbiologia ?
— Nici nu mă aşteptam cît de mult.
— Şi mediul ?
— Multă mediocritate, ca peste tot, dar şi minţi remarcabile.
— Sînziană, eu ştiu că te-am dezamăgit atunci cînd cu cocoana aia, Liliana Fodor, nu ? trecu Staicu la subiect. Era chiar momentul cînd între noi doi se crease o stare, o tensiune...
— «O bază materială favorabilă...», o dădu Sîn-ZECE 492
ARTA CONVERSAŢIEI ziana pe glumă, ca să evite o discuţie căreia nu-i prea vedea sfîrşitul.
— Deşteaptă şi cu haz eşti, Sînziano! De-asta te iubesc!
— Nu numai de-asta. Mă iubiţi fiindcă sînt printre puţinii oameni deştepţi, capabili şi cinstiţi din jurul dumneavoastră, care, întîmplător este şi femeie, şi vă şi place.
Staicu o privea ca pe vremuri, cînd, după o operaţie reuşită, ea-1 întreba: « Ce notă-mi daţi, boss]? ».
— Deşi nu mai sînt practiciană, tot tare am rămas la diagnostic, nu ?
— Sînziană, dac-ai şti cît îmi lipseşti. Am nevoie de-un prieten.
— O s-aveţi din ce în ce mai multă nevoie de-aici înainte.
— Ştiu.
în glasul lui Staicu, suna presimţirea unui cortegiu de dificultăţi din care nu lipsea ţesătura^de intrigi şi de invidii care răsar, ca ciupercile după ploaie, în jurul oricărui loc mai important în ierarhia socială.
— Am nevoie de-un prieten. Cu ocazia «măririi» ăsteia, am descoperit că n-am nici un singur prieten.
— Vreau să ştiţi că de « mărirea » dumneavoastră se bucură mulţi oameni de bine.
— Ca, de pildă ?
— Ca, de pildă, profesorul Şerban, profesorul Stein, doctorul Şerban, colegul meu, doctorul Kolonte, şeful meu. V-am spus nişte nume la a căror părere ştiu că ţineţi.
— Şerban e cel mai mare chirurg pe care-1 ştiu eu... Ascultă, Sînziană, am nevoie de tine. Vreau să te ştiu alături de mine: la chirurgie, aici, unde vrei tu, dar să ştiu că am un suflet alături de mine, 493 ZECE
r
ILEANA VULPESCU
— Lucica ! Mai alături decît ea cine vă poate fi ?
— Lucica e cea mai bună mamă, cea mai bună soţie şi ţin la ea ca la o parte din mine. In mine sînt însă nişte valenţe pe care numai tu le poţi acoperi. Acum îţi vorbeşte omul, nu bărbatul.
— « Spune-mi ce-ai face dacă ai avea-n mînă puterea, şi-am să-ţi spun cine eşti», rosti Sînziana cu o voce absentă.
— Sînziana, cere-mi ce vrei. Am mult de recuperat faţă de tine. Cere-mi ce vrei. Ai timp să te gîndeşti. Acum trebuie să plec.
Sînziana-1 conduse către uşă.
— Domnule doctor!
Staicu se opri, surprins de tonul ei precipitat.
— M-am hotărît să vă cer ceva.
— Cere-mi.
— E ceva foarte greu.
— Cere-mi, te rog !
— Vă rog să-mi făgăduiţi ceva: dacă am să trăiesc mai mult decît dumneavoastră, făgăduiţi-mi că la-n-mormîntarea dumneavoastră am să vin.
Lui Staicu i se opri respiraţia. Sînziana-1 privea cu melancolia omului învăţat cu tot felul de răspunsuri.
— Făgăduiesc.
— Aşa să fie.
Glasul Sînzienei era plin de solemnitate. Se priveau ca doi oameni care scăpaseră de-o mare povară.
Staicu se-apropie de ea şi, fără s-o atingă, o sărută pe gură cum ar fi sărutat pecetea unui testament,
Sînziana rămase locului şi-nchise ochii. «„Păduri ce-ar fi putut să fie .. .", păduri, păduri, păduri ».
ZECE 494
ARTA CONVERSAŢIEI
— Sînziana, aş vrea să stau de vorbă cîteva clipe cu tine. Profit că cele două colege ale tale sînt plecate-n laborator.
— Luaţi loc, domnule doctor.
— Dacă vrei să-mi faci o plăcere, spune-mi « Jolt». La orfelinat, o dată nu mi-a spus cineva «Jolt», şi nici pe-aici.
(« De ce trebuie să-mi înfigi şi tu un cuţit în inimă, am şi-aşa destule !».)
— Bine, Jolt, dacă aşa vrei...
— Totdeauna faci ce vor alţii ?
— Numai cînd ceea ce vor ei nu e-n dezacord cu mine.
— Sînziana, între noi doi există o anume nelinişte ! Ştii bine că-mi placi. Eu îţi plac ? Răspunde-mi. Vreau « da » sau « nu » !
Sînziana se uită la fruntea lui înaltă, peste care cădea o şuviţă de păr negru, ţepos, la ochii oblici, plini de-o nostalgie pe care ea n-o putea descifra, la mustaţa deasă care-aproape că-i acoperea gura ca un dreptunghi sever, mărginită de două riduri adînci, gropiţa din bărbia pătrată, care-n ansamblu aminteau de chipurile aztece, se uită la corpul lui vînjos, şi parcă atunci îl vedea pentru prima oară.
— Da.
Kolonte o privi fără zîmbet.
— Ai avea ceva-mpotrivă să ne vedem în afara Institutului ?
— Jolt, trec printr-o pasă nu neapărat proastă dar, sigur, tulbure. Printr-o complicaţie sufletească. Am 495 ZECE
ILEANA VULPESCU
hotărît să-nvăţ să trăiesc îa modul « imperfect » singular. De patru ani, încerc să mă păcălesc la «imperfectul » plural, şi degeaba.
— Ce să-nţeleg din asta ?
— Foloseşte la ceva să-ţi spun ?
— Te rog să-mi spui.
— Iubesc pe cineva.
— Şi dacă mi-aş asuma riscul de-a accepta starea asta ? în definitiv, cînd acceptăm un om nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum e.
— N-ar fi cinstit faţă de tine,
— Şi faţă de celălalt ? Sînziană tăcea,
— Dacă mă respingi acum, îţi propun ceva: în-groapă-mă ca pe-o secure de război. Dacă ai să ai nevoie de mine, dezgroapă-mă.
— Mulţumesc, Jolt.
« Final deschis », se gîndi Sînziană. « Cîtă dreptate aveai, Mamă, cînd îmi spuneai că unei femei singure toată lumea-i aduce-aminte că e disponibilă. Şi este. Fizic — mereu. Dacă Jolt ar insista, ar lua locul lui Mircea, al lui Emil. La Mircea am ţinut şi ţin. începe să-mi fie dor de simplitatea lui, deşi nici pe departe n-a-nsemnat pentru mine ce-am însemnat eu pentru el».
— Părea foarte-ncîntat profesorul Staicu, n-o rabdă sufletul pe doctoriţa Jorda să nu-i spună Sînzienei, cu aerul ei obişnuit — vesel, săltăreţ, încîntat de sine.
— Aşa e orice lună de miere ! răspunse Sînziană, uitîndu-se pe sub sprîncene la madam doctor Gorea, ZECE 496
ARTA CONVERSAŢIEI
care rămăsese cu mîna suspendată-n aer şi cu gîtu-ntins de curiozitate.
«Fir-aţi voi ale dracu' de „mari doamne", Pînă-acum o oră vă uitaţi la mine ca la un gunoi, şi-acum abia aşteptaţi să ne facem confidenţe!».
Pe lîngă această «reflecţie », vorbele doctoriţei Jorda, ca dealtfel şi propriile vorbe îi stîrniră brusc o stare de proastă dispoziţie dominată de un acut sentiment al zădărniciei, de nemulţumire faţă de tot ce era în jurul ei şi faţă de ea însăşi.
« Ce n-aş da, uneori, să pot trînti totul de pămînt şi să-1 fac ţăndări, să nu ră-mînă din viaţa mea nimic şi nimeni, să mă trezesc fără memorie, doar cu fetele mele-alături şi să uit cu cine le-am făcut. Uite, în clipa asta, nu mai iubesc şi n-am iubit pe nimeni», îşi spunea Sînziană, în-dreptîndu-se    către    casă    cu    pas ursuz.
Cînd se-ntoarse Măria de la grădiniţă cu Ana, cu Şerban şi cu Tudor, Sînziană tocmai termina de şters pe jos.
— A fost ceva cu descărcări electrice pe-aici ? o-ntrebă Măria, uitîndu-se-n ochii ei cu privirea «model Bujor », cum numea Sînziană privirea aceea spintecătoare, pe care Măria o moştenise de la tai-că-său fără nici un retuş.
— De ce ?
— Păi, atîta zel gospodăresc ştiu că e ceva metabolic la tine.
— M-a apucat un parapon pe lume şi pe viaţă. 497 ZECE
ILEANA VULPESCU
— Chiar pe toată lumea ?
— Pe toată.
(«Iertaţi-mă, domnule doctor Murgu, dar m-aţi ucis de-atîtea ori prin inaniţie, acest mod lent de-a ucide, care aproape că te face să te simţi omorît pe cale naturală... Şi mi-am mai adus aminte şi de-acel detaliu din viaţa dumneavoastră, pe care l-am aflat fără să vreau, de-o cucoană cu care v-aţi iubit pînă nu de mult... Cînd am s-ajung, oare, ca o soluţie suprasaturată de propria imperfecţiune, pentru a deveni imună la imperfecţiune în general ? Ca să fiu sinceră cu mine însămi, dacă nu mi-aş fi amintit acest detaliu, ca pe un punct din „programul" imperfecţiunii noastre, cred c-aş fi fost acum într-o dispoziţie neutră — acea zeamă chioară care ne populează „majoritar" timpul interior. Cît de rău dor gîndurile ».)
— Sînziana, pot să stau niţel ? o-ntrebă Tudor Şerban.
— Cît vrei, dar fără mine.
— Te incomodez ? Ai ceva de făcut ?
— Am de făcut ordine. Vreau să răstorn toate sertarele din mine cu fundu-n sus. Şi vreau să beneficiez de privilegiul femeii singure: vreau să nu fac ce n-am chef.
Sînziana pironi cu-o privire necruţătoare ochii lui Tudor, în care citi o mare nedumerire.
[
« M-am uitat acum ca Alexandru Bujor şi ca fiică-sa. Toate lucrurile „bune" se iau ! », îşi spuse Sînziana. ZECE 498
ARTA CONVERSAŢIEI
— Sînziana, spune-mi, te rog, te-am supărat cu ceva ? In glasul lui Tudor se simţea contrarierea-ntristată
a omului care se vede pedepsit fără nici o vină, dintr-o neînţelegere.
— Cu nimic, Tudore! Ţie nu ţi se-ntîmplă deloc să n-ai chef de nimeni şi mai ales de tine însuţi ?
— De tine nu mi s-a-ntîmplat niciodată pîn-acum să n-am chef.
— Iartă-mă, Tudore. Pleacă, te rog, fiindcă-mi vine să plîng.
— Plîngi pe umărul meu.
— Tu nu faci parte din lacrimile astea.
— Lacrimile nu sînt ca o corespondenţă obişnuită: «Expeditor: X; destinatar: Y ». Aş fi vrut să fac parte din ele.
Tudor se uită la ea cu-o privire subţire, pe care-o plimbă apoi de jur-împrejurul camerei, apăsînd-o pe jilţul « expiator » — cum numea Sînziana un jilţ de lemn de-o formă sobră şi incomodă din zestrea lui Alexandru — pe care se-aşeza totdeauna doctorul Murgu.
— Toate trec, Sînziana.
« „Toate trec, fetiţa tatei" ».
Sînziana închise ochii. Se văzu-n holul din Cercului, cu geamurile lui violet, de pe vremea camuflajului, încleştată cu disperarea iubirii de la paisprezece ani, de gîtul lui Daniel Şerban. «De ce nu sînteţi acum, aici, domnule doctor Murgu, să gem la pieptul dumneavoastră şi să-mi spuneţi dumneavoastră că „toate trec", fiindcă şi dumneavoastră va trebui să-mi aplicaţi bisturiul „tăiatului necesar de aripi" şi să-mi 499 ZECE
ILEANA VULPESCU
lăsaţi la vîrsta asta nişte cioturi cu care să nu mai pot zbura niciodată, fiindcă, de la o vîrsta, „ce-a fost verde s-a uscat" şi nu mai dă lăstari niciodată ?! De ce nu sînteţi acum, aici, pentru a-mi da adevărata lecţie-a vieţii mele ? ! Păcat!».
— Tudore, «toate trec ». Uneori ai vrea să treci tu înaintea lor.
— Uneori simt cum înfigi cuţite-n mine, Sînziană.
— Cuţite-nfig în noi doar cei pe  care-i iubim.
— Exact.
Tudor se duse la bucătărie, îl luă pe Şerban de mînă şi plecă fără nici un cuvînt.
— Mamă, ce s-a-ntîmplat ?
— Nimic, ce să se-ntîmple ?
— Atunci de ce-a plecat Tudor ca uraganul «Flora» ?
— E dreptul lui.
— Nu-mi place să te cerţi cu el. Te poţi certa cu toată omenirea, dar cu el nu.
— Nu m-am   certat. Şi   dacă  m-aş  fi   certat ?
— E omul cu care te potriveşti cel mai bine şi e singurul cu care se şi poate.,.
— Se poate ce ?
— Să rămîi împreună. Măria o privi necruţător.
— Mamă, tu eşti făcută să trăieşti ori măritată ori ca o pustnică. Tu nu poţi trăi decît cu conştiinţa-mpă-cată. Mărită-te cu Tudor.
— Mîine-i cer mîna !
— Fă-1 pe el să ţi-o ceară!
— Cum ?
Sînziană era atît de amuzată de ce-i spunea fiică-sa, încît uită să mai facă pe supărata pentru felul în care-ZECE 500
ARTA CONVERSAŢIEI aceasta o trata şi pentru insolenţa cu care-o măsura.
— Culcă-te cu el!
— Măria, cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine ? De data asta, Sînziană se albi la faţă de furie.
— Mamă, după ce m-asculţi, calcă-mă şi-n picioare dacă vrei, dar întîi ascultă-mă.
Fără s-aştepte nici o-ncuviinţare, Măria continuă.
— Mama mea dragă, o primă constatare: iubeşti prea mult şi te culci prea puţin şi nici atunci cu cine trebuie. De cînd am şi eu ochi de văzut, am bănuit că te culcai cu Emil Giurăscu şi cu ingineraşul de la « Steagul Roşu ». E clar că nice pe unul, nice pe altul nu l-ai iubit cine-ştie-ce. Dacă tot n-ai îndrăzneala să te culci cu cine iubeşti, atunci de ce nu te-ai mărita cu un bărbat la care ţii, cu care te-nţelegi, cu un om ? Ce-ai să faci ? Pînă cînd ai să suspini după el şi el după tine ? Pîn-acum, alta i-ar fi stricat de-o sută de ori casa ! Dar tu, cum să faci aşa ceva ? ! Şi, pe bună dreptate. Pentru asta, printre multe altele, te respect. Dar de ce nu te culci cu el ca să-ţi treacă, şi ţie şi lui ? « Cum zice profesorul doctor Daniel Şerban: „Gripa şi amorul cu patul se vindecă" ». Nu vezi marelui meu tată cum i-a trecut de marea vedetă ? Nu-1 vezi cum îi pică mucul aici ? Crezi că nu-mi dau seama că vrea să vină înapoi ? Numai că nu te-aş sfătui, cu el nu te-aş sfătui. Mai întîi că are o fire «superbă» — să dai să fugi — şi-apoi, zi bună-n casa asta n-ar avea, săracul! I-aş freca o ridiche ! Nici pe el cred că nu l-ai iubit cine-ştie-ce. N-am simţit niciodată-ntre voi fiorul dintre tine şi doctorul Murgu. E drept că prin nici o casă de-nsuraţi pe unde-am fost şi eu nu fîlfîie prin aer virusul amorului. Te-nţeleg că-1 iubeşti pe nenea doctorul, îl înţeleg şi pe el. Mamă, ai mîine-poimîine patruzeci de ani. Eu, în şase-şapte ani, am să fiu la casa 501 ZECE
ILEANA VULPESCU
mea, fiindcă mi-ai spus că vrei nepoţi legitimi. Rămîi cu Ana. Cu cît o să treacă vremea, cu-atît are să-ţi fie mai greu singură, fără un adult cu care să schimbi o vorbă, căruia să-i ceri o părere. Dacă tot nu-ţi foloseşti libertatea-n vreun fel, în amoruri frenetice, în căţărări pe munţi, în umblat prin peşteri, în ciclism, în vreo formă de-asta de astupat insatisfacţii, mărită-te sau măcar colează-te şi tu cu unul! Ungurul ăla, şeful tău, după cît l-am văzut, i se cam scurg ochii după tine. Spui mereu că e deştept, că e-un microbiolog aşa şi pe dincolo, şi mai e şi-un tip mişto. Aş vrea să te măriţi cu Tudor fiindcă e-un tip de calitate, e un om, ca şi nenea doctoru'. Şi cu unul şi cu altul ai ce să-ţi spui şi-n afara dragostei. Dacă n-ar fi-n jurul tău suflet de bărbat cu care să poţi avea ceva, sigur că nu te-aş trimite să-ţi cauţi vreun june cu « coşu-leţe » de la mine din clasă, te-aş trimite la schi, la-not, am găsi noi ceva. Dar aşa ? îţi dau un ultimatum: ori te măriţi cu Tudor, ori te culci cu nenea doctoru', nu «răzleţ» ca pîn-acum — tu cu unii de dorul lui, el cu altele de dorul tău; ori te culci cu ungurul! Dar aşa, ca pe-o stafie, să ştii că nu vreau să te mai văd! Duci o viaţă nefirească. Ai o imaginaţie prea abundentă şi-o realitate castrată. Să ştii că-n viaţă nu cîştigă fetele care-au avut zece la literatură. Am terminat.
Sînziana se uita la Măria cu un sentiment de-nfrîn-gere, de admiraţie şi de teamă.
înfrînt se simte orice om cînd îşi vede mecanismul existenţial demontat şi azvîrlit într-un vraf de piese care, detaşate din complicatul lor ansamblu, devin nişte jalnice rotiţe, şuruburi şi piuliţe pe care nu mai dai nici două parale.
Deşi era de totdeauna convinsă de inteligenţa şi de spiritul de observaţie al Măriei, n-ar fi crezut totuşi ZECE 502
ARTA CONVERSAŢIEI ca fata ei să facă o radiografie-atît de nemiloasă prin peretele solid al unei tăceri şi-al unei decente cărora, cu mîna pe inimă, Sînziana nu le găsea nici o fisură.
« N-am făcut un gest, n-am spus un cuvînt în doi peri, n-am schimbat o privire echivocă sau măcar elocventă cu vreunul din ei în faţa Măriei şi ce bine ştie ea să disocieze ersatz-vX de ce este-adevărat. „Dragostea şi tuşea nu se pot ascunde". Cît de-adevărată e vorba chinezească ! De cînd mă observă ea şi cu ce ochi...».
Brutalitatea, vulgaritatea voită a Măriei, modul ei de-a-nvîrti bisturiul prin situaţii şi prin cuvinte ca printr-o bubă coaptă, felul ei de-a demonta viaţa ca pe ceva de trei parale, judecăţile casante şi de-o exactitate de metronom o speriau pe Sînziana.
«Cîtă dreptate ai, domnişoară Bujor! Dar la vîrsta dumitale nu gîndeam aşa, iar de vorbit aşa, în viaţa mea n-am vorbit şi n-am să vorbesc cu nimeni! Cînd aveam paisprezece ani, Roii Fekete, colocatarul nostru .din mansarda din Cercului, s-a-nsurat cu Anişoara. Tînărul cuplu a stat patru ani în aceeaşi cameră cu Fekeţii seniori. Odată cu-nsurătoarea lui Roii, în spatele closetului comun, a apărut, bine dosită, o spumătoare. Nu-i înţelegeam rostul pînă cînd, într-o dimineaţă, trezindu-mă înaintea întregii case, am găsit plutind în closet un prezervativ. Mama şi cu Marilena culegeau cu spumătoarea acele obiecte pentru a le feri de ochii mei. Amintirea asta e cea mai dezgustătoare amintire din viaţa mea. N-am pomenit-o nimănui. Cred că 503 ZECE
ILEANA VULPESCU
nu e permis să fîlfîi promiscuitatea, ideea sau amintirea ei în faţa nimănui. Mi-e urît şi să-mi amintesc ziua aceea. Pînă atunci, „comunul" avusese doar dezavantaje, acum începea să conţină un element oribil, care-mi producea tot atîta panică pe cît mi-ar fi produs un viciu dezgustător pe care l-aş fi descoperit unei fiinţe apropiate. Pentru prima oară-n viaţă, pentru prima şi, sper, că pentru ultima, simţisem promiscuitatea, acea gelatină descompusă în care parcă intri pînă-n gît. Cred că amintirea asta mi-a inculcat o idee de neclintit a pudorii.
Sînt femei care discută despre stările lor fiziologice cum ar vorbi despre un pahar cu apă. Care-şi povestesc intimităţi cum ar povesti o-ntîmplare din tramvai. în viaţa mea n-aş spune cuiva nici măcar: „mă dor ovarele". Iar fata asta a mea — din dragoste pentru mine, bine-nţeles — vorbeşte despre sufletul şi despre trupul meu ca despre o cratiţă „cu care trebui' să facem ceva". Cred că s-a gîndit ea mult pînă să-şi ia inima-n dinţi şi să mă „atace". Şi, ca să-şi facă mai mult curaj, a ales forma cea mai brutală, ca „să-mi ia maul!" ».
Măria se uita niţel speriată la maică-sa, neştiind cum să-i interpreteze muţenia.
— Măria, eu niciodată nu i-aş fi spus Mamei aşa ceva. Eu n-aş fi avut curajul ăsta crud al tău. Cu nimeni, nu numai cu Mama. N-aş fi putut să scutur viaţa cuiva ca pe-o haină, cum faci tu cu viaţa mea. M-ar fi-mpie-dicat pudoarea.
— Mamă, aş fi o ipocrită dacă nu ţi-aş spune ce ZECE 504
ARTA CONVERSAŢIEI cred despre viaţa ta. Dragostea pentru ţine mă face să-nving pudoarea. Ca s-ajungi să iubeşti total un om, mă gîndeam la iubirea dintre un bărbat şi-o femeie, nu trebuie să-nvingi pudoarea ? Dacă-ţi iubeşti mama, nu crezi că trebuie să-ţi învingi şi faţă de ea pudoarea ?
Sînziană tăcea. Se gîndea dacă fiică-sa avea sau nu dreptate.
— Mamă, dacă voiai să ai un copil «Oxford like», aşa cum eşti tu, ar fi trebuit să-mi alegi alt tată, nu pe cuţitarul de Alexandru Bujor !
— Nu-1 iubeşti nici un pic pe « Alexandru Bujor » ?
— îl iubesc, fir-ar el al dracu', dar îmi vine să-i scot ochii!
— Măria, îţi urez să ai parte de-o viaţă-n care fiică-ta să nu-ţi poată spune ce mi-ai spus tu mie.
Sînziană o privi cu melancolie.
— Fetiţa mamei, ai să vezi mai tîrziu cît de complicat este şi sufletul şi trupul omului. De asta, nimeni nu te poate apăra.
• — Iartă-mă, mamă !
Sînziană trecu pe lîngă ea şi-o sărută-n creştet, ca pe vremea cînd Măria era un nod.
La şase şi jumătate, a doua zi dimineaţă, cînd pornea după iaurt, Sînziană găsi un braţ de trandafiri, aşternuţi ca un covor, în faţa uşii de la intrare.
« în ajun de Sînziene, mi-aţi aşternut în faţa uşii un braţ de bujori. Atunci — era după-amiaza. Acum, la ce oră v-aţi sculat ca să-mi aşterneţi iar covor de flori ? Dac-aţi şti cît vă iubesc! Dac-aţi şti cum vă iubesc! ».
ZECE
ILEANA VULPESCU
La Institut, se-ntîlni la ascensor cu Emil Giurăscu şi cu Adina Iamandi-Giurăscu.
— Bună dimineaţa, spuse Sînziana, înglobîndu-i pe amîndoi într-o singură privire.
«Nici ăştia nu par fericiţi: nu par, fiindcă nu sînt».
Adina Iamandi-Giurăscu înclină abia perceptibil din cap.
— Sărut mîna, Sînziana. Am de vorbit ceva cu tine, i se-adresează Emil Giurăscu, pe-un ton de-o familiaritate excesivă, privind-o evaluativ de sus şi pînă jos, de parcă n-ar fi fost nimeni de faţă.
— Poftim, zise ea pe un ton neutru.
(«Ce porc! A luat-o din interes. Treaba lor. Dar să te porţi aşa cu ea ?! De ce era nevoie de privirea asta cu care să-i facă rezumatul unei situaţii trecute dintre mine şi el! Cum te calcă bărbaţii-n picioare cînd nu te iubesc sau cînd nu te mai iubesc! Deşi n-o am la inimă pe domnişoara Iamandi, tot mi-e milă de ea ».)
— Sărut mîna!
Emil Giurăscu îi sărută Sînzienei podul palmei, neimpresionat de privirea ei dezaprobatoare.
— De ce, Emile ?
— Sînziana, am şi eu un fix: tu ! Mi-e un dor nebun de tine. Hai să ne vedem.
— De ce te porţi aşa de urît cu nevastă-ta ?
— De ce mă port urît ?
— Crezi că azi te-ai purtat frumos cu Adina ? ZECE 506
ARTA CONVERSAŢIEI
— Sînziana, m-am săturat de ea ca de mere pădureţe !
— Erai sătul dinainte d'en goâterl
— Nu mai pot simula. Moral — am mai putea ajunge la un modas vivendi, fizic însă nu mai pot. Nu te poţi culca cu-o femeie fără pic de apetit pentru ea.
— Emile, nu sînt dispusă deloc s-ascult confidenţe ! Apetitul tău pentru ea a scăzut brusc de cînd a rămas frate-său în Statele Unite şi-ai rărit-o cu«schimbul de experienţă ».
— Eşti singură-n momentul ăsta ?
— In momentul ăsta şi poate şi-n restul momentelor vieţii mele.
— Şi-atunci, pentru ce mă respingi aşa, fără drept de apel ?
— Iubesc pe cineva.
— De mult ?
— De la 1 octombrie 1974.
— Glumeşti ?!
— De ce-aş glumi ? !
— Cum poţi ţine minte data exactă cînd ai început să iubeşti un om ?
— Uite că poţi!
«Da, domnule doctor. Am început să vă iubesc din ziua de 1 octombrie 1974. Plecam de la clinică. V-am întîlnit îmbrăcat de spital. „Sînteţi de gardă, domnule doctor ?". „Nu. Dar rămîn pînă mîine-n spital. Am un copil grav bolnav în secţie". „Al cui e ?". „De la un orfelinat". Acela a fost momentul cînd, respectîndu-vă ca şi pînă atunci, rămînînd la fel de reticentă faţă de dumneavoastră ca şi pînă atunci, am început să vă iubesc». 507 ZECE
ILEANAWULPESCU
— Şi-atuncea eu, care-am fost post 1974, cum de-am mai avut loc pe lîngă această mare iubire ?
(«Domnule doctor Murgu, dacă vă iubeaţi cu acea cucoană şi veneaţi să mă vedeţi pe mine, mă gîndesc eu c-o fi mîncat şi  ea  vrun   peşte-n   faţa  dumneavoastră».)
— Aşa cum pot arde nişte vreascuri alături de un sequoia care-a luat foc. Vreascurile pot doar să-i im-purifice aerul.
— Mai gîndeşte-te la ce ţi-am spus, Sînziană. Pentru mine tu eşti sequoia.
— Emile, mă pot gîndi pîn' la Ziua de Apoi, tot degeaba. Fă ce vrei cu viaţa ta, fără mine însă.
La sfîrşitul programului, Kolonte o invită la cinema.
— Am auzit că e un film bun şi vreau să-1 văd cu un om inteligent.
Sînziană avu un moment de ezitare.
— Să-i telefonez Măriei.
După film, Kolonte o invită să bea sau să mănînce împreună.
— Mulţumesc, dar vreau acasă.
— Sînziană, între noi pot exista şi relaţii camaradereşti. Te-aş ruga să le-accepţi.
în timp ce Sînziană era la cinema, acasă o aşteptau Alexandru Bujor şi Tudor Şerban. Pe Alexandru Bujor, incitat de refuzul Sînzienei, îl mînau un fel de draci spre ea ca spre orice-i stîrnea cheful şi imaginaţia şi pe care nu putea pune mîna imediat, firea lui ZECE 508
ARTA CONVERSAŢIEI posesivă şi pofticioasă neadmiţînd că, pînă la urmă, obiectul sau fiinţa cu pricina i-ar putea scăpa.
Tudor Şerban venise fiindcă nu suporta situaţiile încordate între el şi Sînziană.
— Unde e maică-ta ? o-ntrebă Alexandru Bujor pe fiică-sa, Măria, care-acum era cu părul strîns la spate, îmbrăcată într-o rochiţă de casă din diftină, elevă cuminte care se pregătea să-şi facă lecţiile.
— Mama ? Cu un gagic la cinema.
In timp ce dădea acest răspuns, se uită cu ochii micşoraţi: întîi — la taică-său, apoi — la Tudor. Nevrînd să se dea-n spectacol faţă de Tudor Şerban, Alexandru Bujor o privi doar mustrător pe fiică-sa, şi-o-ntrebă, în timp ce se îndrepta spre ieşire:
— Şi cînd vine ?
— Nu ştiu. Cinema-ul poate avea şi «prolonjeu».
— Măria, ţie nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa despre mama ta ?
« Altu,-acum ! », îşi zise Măria mustăcind în sinea ei.
— Ascultă, Tudore! Pe tine te deranjează exprimarea mea sau « conţinutul ei logic » ?
Tudor tăcea,
«Hai, c-am nimerit-o 1 Azi am spus chestia cu „gagicul" şi cu „prolongeaua" pentru tine, nu pentru „monsieur mon pere" », se gîndea Măria, şi-i venea să-şi frece mîinile de bucurie.
— Tudore, mama e-o femeie liberă. Ţie nu ţi se pare normal să mai iasă şi ea din cînd în cînd cu 509 ZECE
ILEANA VULPESCU
cineva, nemaivorbind că e normal să aibă şi-un amant ?
— De ce-mi spui toate astea, Măria ?
— Fiindcă te consider prieten. Cred că tu, prietenul mamei de-o viaţă, te bucuri de bucuria ei: că duce şi ea o viaţă ca tot omul.
— Mă bucur de bucuria ei. Oare ea chiar se bucură ?
— De, Tudore, dacă chiar vrei să ştii, întreab-o !
— Salut! Ce faceţi ?
Sînziana încercă să-şi facă o voce cît mai veselă, deşi discuţia din ajun cu Măria şi florile de dimineaţă, din faţa uşii, nu-i aduseseră nici veselie, nici linişte, fără să mai fi vorbit de filmul pe care-1 văzuse cu Kolonte, superb ce-i drept, dar de-un «optimism» că-ţi venea să te spînzuri: Pianina mecanică.
— Ai fost la cinema ? o-ntrebă Tudor, cu speranţa că Măria spusese doar aşa, o vorbă.
— Da, cu Zsolt Kolonte.
(«Sînt atît de deprimată că nu mă iubesc cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, am un asemenea sentiment al eşecului, al inutilităţii, din care cum să ies ? Sînt bolnavă de dumneavoastră. La ce paliativ să mai recurg, ca să nu iau cîmpii ? ».)
— Tudore, să te duci să vezi Pianina mecanică.
— Am impresia că te-a deprimat.
— Eram dinainte. Eu te rog să vezi filmul ăsta. Nu-ţi spun nimic. Du-te să-1 vezi. Mîine, pleacă Gelu. ZECE 510
ARTA CONVERSAŢIEI
— La ce oră ?
— La cinci după-amiază. Mă duc la aeroport. Să-1 conducă şi pe el cineva.
— Să te duc cu maşina.
— Mulţumesc, nu. Trec printr-o pasă în care simt eu că am o « bună »-dispoziţie contagioasă.
— îmi asum riscul acestei « bune »-dispozitii.
— Nu.
(«Conversaţia cu Măria este radiografia care clarifică necruţător anxietatea unor bănuieli clinice. Care-o fi, oare, vîrsta indiferenţei erotice pentru o femeie ? Prin erotică înţelegînd implicarea trupului şi-a sufletului. Dacă aş fi fost măritată ? Tot nu mi-aş mai fi iubit bărbatul d'amour, după şaptesprezece ani de căsătorie. Aş fi fost însă mai puţin disponibilă. Decenţa mea ar fi fost de două ori angajată: faţă de mine însămi şi faţă de bărbatu-meu. Unii bărbaţi — foarte puţini — prin delicateţea lor te angajează la o decenţă pe care nici în tine însăţi n-o poţi încălca. într-o convieţuire de zi cu zi, la un moment dat, fidelitatea este dictată, în majoritatea cazurilor, de teama de complicaţii, pe de o parte, şi de cît ştie să te oblige moral partenerul, pe de altă parte. Dac-ar fi fost pe cît de puţin mă obliga Alexandru, n-ar fi trebuit să resping nici o tentaţie, nici o solicitare, ar fi trebuit să mă port cu el cum se poartă azi Dana Liveanu. M-am îndrăgostit de doctorul Vladimirescu, mai ales dintr-un efect de contrast între Alexandru — brutal, posesiv, nestăpînit — şi el — blînd, generos, echilibrat. Am sacrificat o 511 ZECE
ILEANA VULPESCU
mare iubire pentru ideea de căsătorie, de instituţie. La fel şi-acum — pentru căsătoria dumneavoastră, domnule doctor Murgu. Care-o fi, oare, vîrsta indiferenţei erotice pentru o femeie ? Ridurile, musculatura obosită or fi, oare, frîne împotriva dorinţei şi-a imaginaţiei ? Oboseala sufletului ? Nu-ndrăznesc s-o-ntreb pe tanti Marina. Dacă aş judeca după bieţii bărbaţi, astea n-ar fi deloc frîne, ci, dimpotrivă, exacerbări ale dorinţei şi-ale imaginaţiei. Cîte capete năpîr-lite, cîte burţi proeminente nu vezi aprinse după june copile, şi bieţii posesori se mai cred şi iubiţi! Chiar s-or crede ? Şi cînd nu sînt tîmpiţi ? Mă-ndoiesc. Acceptă ultimele firimituri de la viaţă. Renunţă la orgolii şi mai ales la orgoliul reciprocităţii. Tinereţea monogamă e de multe ori primejdie a vîrstei coapte şi-a celei trecute din copt. „Vara indiană a hormonilor" trebuie să fie la fel de virulentă şi la femei. La ele, simţul ridicolului este mult mai puternic decît la bărbaţi, iar capacitatea de-a se iluziona, mult mai slabă. Această vîrsta este, de fapt, şi la bărbaţi şi la femei, vîrsta panicii. Naturi mai vitale, bărbaţii convertesc panica în aventură erotică, femeile, mai răbdătoare, mai învăţate cu anxietatea, cu decepţia şi cu insatisfacţia, îşi impun să traverseze demn şi-acest ultim deşert. Exemplarele mai puţin înarmate pornesc pe calea reparării ireparabilului — în ce scop ?: gimnastică, operaţii estetice, masaje, farduri — cele cu bani, evident; cîte o operaţie de monturi, un coafat şi culori „tinereşti" — cele mai modeste. Există, oare, în viaţa omului vreo vîrsta uşoară ? Nici una. Ce m-aş fi făcut dacă n-aş fi avut copiii ?
ARTA CONVERSAŢIEI De pe-acum simt atîtea panici în bietul meu suflet şi-n bietul meu trup de femeie. Aceşti copii şi meseria — singura mea asigurare tous risques. încolo, nici măcar o zi, nici măcar o noapte, lîngă un om pe care l-am iubit major, mistuitor. Mereu păduri, păduri, păduri ce-ar fi putut să fie... Mîine pleacă Gelu. De necrezut ce gol îmi lasă-n suflet plecarea acestui băiat care, fără plecarea asta, n-ar fi-nsemnat nimic pentru mine ».)
— Sînziană, am impresia că de cîtva timp se petrece cu tine ceva care te nemulţumeşte. Nu eşti în apele tale.
— Ai dreptate, Tudore. Te rog să mă ierţi pentru ziua de ieri.
— Nu-i nimic. Mama şi cu tine sînteţi modelele mele de echilibru. Mama, cu felul ei aspru, cu brutalităţile ei, cu privirea ei care-ţi face sufletul felii, înţelege esenţa vieţii şi dă la o parte, fără nici un menajament, tot ce consideră balast. Nu tresare la nimic, n-o mai impresionează nimic. Este invulnerabilă. Ia viaţa-n serios, ca orice om de calitate, dar nu mai dramatizează nimic.
— Ştiu. E însă atît de dezamăgită ! Mă-ntreb dacă echilibrul cere imperios epuizarea tuturor felurilor de dezamăgire. Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Şi, totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ţi-1 va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei. Am impresia că tanti Marina nu mai crede în ea, deşi investeşte permanent.
— Sînziană, eu nu sînt pe măsura durităţilor mamei. Nu-ndrăznesc să stau de vorbă cu ea. Felul ei tranşant de-a face « răritură » prin sentimentele altuia mă inhibă. 513 ZECE
ILEANA VULPESCU
Admir echilibrul ei, dar pe mine mă inhibă. Durităţile tale au la origine duioşii reprimate. Echilibrul tău este mai uman. Porneşte de la mai multă-ngăduinţă. Cu tine-ndrăznesc să stau de vorbă. Ştii atît de bine să asculţi. Aş vrea să-mi vorbeşti şi tu despre tine.
— Mă tem că nu pot vorbi cu nimeni despre mine, Tudore.
— Va trebui să vorbim într-o zi.
— De ce ?
— Simt că trebuie.
Gelu îndeplinise toate formalităţile vamale. Aştep-tînd să fie chemat la ultimul control, o privea pe Sînziana, cu aerul distrat al omului căruia gîndul îi e în altă parte.
— Sînziana, era să uit. Ţi-am adus nişte-amintiri: o icoană rămasă de la tata, de cînd s-a hirotonisit, şi-un şir de mărgele pe care i 1-a cumpărat tata mamei cînd s-au dus prima oară-n Bucureşti.
— Mulţumesc, Gelule,
O clipă, ţinură amîndoi de pachetul pe care i-1 întinse Gelu, niţel mai mare decît o carte obişnuită.
«Parcă am legăna o colivă la căpătîiul unui mort», se gîndi Sînziana şi-i veni să plîngă. «Sau o ţară».
— Gelule, o iubeşti pe Ingrid ?
— O iubesc. Altfel nu m-aş fi-nsurat cu ea.
— Cînd te gîndeşti că străbunii noştri nici nu ştiau unde este Suedia! Gelule, în ce limbă vă-nţelegeţi voi doi ?
— Pentru moment, în engleză.
ZECE 514
ARTA CONVERSAŢIEI
— Englezeşte — « imposibil » se zice « impossible ». Gelu se uita nedumerit la Sînziana.
— Cînd ai să-i povesteşti tu de pe la noi, ea o să-ţi tot spună «impossible ». Pe cînd trăia Mama, şi pe mine m-a cerut de nevastă un biolog francez. Mama spunea că dacă m-aş fi măritat cu el, la multe din cîte i-aş fi povestit eu, el mi-ar fi spus amabil «pas possible»,
(«Vă mulţumesc, doctore Jacques Heraut, că aţi vrut să faceţi din mine nevasta dumneavoastră — ceea ce s-ar fi putut — şi franţuzoaică — ceea ce nu s-ar fi putut, în vecii vecilor».)
Se priviră cu-o tristeţe pe care nici unul nici celălalt nu-ncercară s-o ascundă.
Sînziana-i luă bine seama vărului ei. înalt, slab, cu două brazde mergînd de la aripile nasului pînă mai jos de gură, cu chip prelung, cu frunte înaltă, cu ochi de-un albastru-cenuşiu încărcaţi de melancolie, de sfială şi de oboseală, moştenire de la atîtea generaţii trudite, Gelu semăna leit cu bunica lui, Simina Dorobanţu. Cu o talie care parcă nu se dedase încă bine cu pantalonii, că mereu îi ridica să şi-i potrivească, Gelu Dorobanţu avea ceva de ţăran plecat la tîrg, tîrgul de data asta fiind lumea largă.
(« Ingrid asta trebuie să fie-o femeie cumsecade dac-a ales un băiat care zici că acum a lăsat sapa din mînă, copil orfan crescut de-un tată vitreg, în loc să fi luat şi ea, ca toată lumea, vreun play boy autohton, „cucerit" pe litoral».) 515 ZECE
ILEANA VULPESCU
— Sînziană, multe-am îndurat pe lumea asta, să ştii. De n-ar fi. fost decît doar c-am fost copil fără tată.
— Eu n-am fost copil fără tată ? !
— Măcar tu n-ai avut tată vitreg, nici fraţi vitregi, şi cîte şi cîte altele... Nu-ţi spun asta ca să mă justific că plec.
— Nici nu trebuie. Fiecare trăieşte cum crede şi de multe, de foarte multe ori, cum poate.
— Sînziană, dac-ai să ai nevoie de ceva sau dac-o să-ţi doreşti ceva, te rog să-mi spui. De unde-oi avea, de unde n-oi avea, am să-ţi trimit.
— Sper să n-am nevoie de nimic. în privinţa dorinţelor, sînt foarte disciplinată; m-am învăţat să doresc numai lucrurile care-mi sînt accesibile.
— Şi eşti mulţumită ?
— Omul trebuie să-şi impună o disciplină generală în viaţă. Mulţumirea e un lucru-atît de relativ...
— De tine o să-mi fie dor acolo, Sînziană, tare dor.
— Are să-ţi fie dor de mine şi de multe şi de mulţi... Tu să fii fericit,
— Fericit ? !
— Să faci copii ca să treci mai uşor peste hopuri. « Pasagerii pentru zborul numărul... sînt invitaţi
să se prezinte la vamă », se auzi de trei ori apelul obişnuit pe aeroporturi.
Gelu se-apropie de Sînziană şi-o strînse-n braţe.
— Rămîi cu bine, Sînziană, îi şopti Gelu cu vocea gîtuită.
— Mergi sănătos, vere, îi spuse ea, cu glas liniştit de femeie bătrînă, învăţată cu paguba, în timp ce se desprindea din îmbrăţişarea lui Gelu, pe care-1 privea atent pentru a şi-1 întipări bine în minte. ZECE 516
ARTA CONVERSAŢIEI Gelu porni încet spre vamă, în urma a vreo patruzeci de persoane. Brusc, se-ntoarse şi-o căută pe Sînziană din ochi. Sînziană rămăsese pe loc petrecînd cu privirea şirul de oameni care se-ncheia cu vărul ei. « Om de afaceri, om de afaceri, turist intelectual, nevastă de bancher, negustor de brînzeturi, emigrant, încă un emigrant, arheolog, matematician... inginer chimist român, ultimul bărbat din neamul lui, ultimul^bărbat din neamul lui Dorobanţu din Cernaţi, plecat să trăiască şi să moară prin străini ».
Sînziană şi-aduse-aminte de toţi cei duşi din neamul ei, de colivele pe care, de copil, le legănase-n timp ce un glas de preot cînta «Veşnica pomenire », cîntarea aceea de adormit morţii. « Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Glafira, Grigore, Măria, Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul lor cel adormit şi le fă lor veşnică pomenire ».
Fără să-şi dea seama, Sînziană legănă încet, în sus şi-n jos, pachetul, amintire lăsată de văru-său, Gelu. Din uşa vămii, Gelu îi făcu semn cu mîna, iar ea, rămî-nînd cu pachetul suspendat în aer, înclină din cap, în semn că 1-a văzut. Gelu dispăru. Undeva, se trînti o uşă sau o fereastră. Sînziană tresări şi-ncepu să plîngă, iniştit, fără nici un suspin. «Plînsul meu constatativ», şi spuse ea după o vreme şi, ştergîndu-şi lacrimile cu mîna, coborî în sala de jos, de unde puteai vedea avioanele cum pleacă. Peste 45 de minute călătorii se-mbarcau. în drum spre avion, Gelu se-ntoarse-n loc şi, scrutînd geamurile imense îndărătul cărora o căuta, o recunoscu sau o bănui, că fîlfîi o batistă albă, iar ea-şi scoase fularul de la gît şi-1 flutură în semn de recunoaştere. Din uşa avionului, Gelu-i mai făcu un ultim semn. Sînziană urmări avionul pînă nu-1 mai văzu. « Mergi sănătos, băiete ». Ea mergea încet-încet, 517 ZECE
ILEANA VULPESCU
spre ieşire. « Am senzaţia ciudată că azi, acum, s-a-n-cheiat un capitol din viaţa mea. Foarte ciudat. Gelu era singura mea rudă pe pămînt. Atît. Alt rol în viaţa mea nu avea şi nici n-o să aibă niciodată. Atunci, de unde şi pînă unde senzaţia asta de „important" şi de „definitiv" pe care-o am ? ».
în uşă, aproape că dădu piept în piept cu Tudor Şerban,
— Tudore, ce-i cu tine ?
— M-am gîndit că ai să te simţi singură şi-am venit după tine,
— Mulţumesc.
Sînziana se uită-nduioşată în ochii lui.
— La ce te gîndeşti, Sînziana ?
— Mă gîndesc că Gelu o s-ajungă la Viena în două ceasuri, iar oasele Taicăi au făcut o săptămînă din Bărăgan pînă la Cernaţi.
Tudor închise ochii şi-o luă de după umeri.
— De ce n-ai luat şi copiii, Tudore ? Le-ar fi plăcut să facă şi ei o plimbare şi mai ales să vadă aeroportul.
— Am ceva de vorbit cu tine. Sînziana îl privi întrebător.
Intrară în maşină, Tudor nu pornea.
— Sînziana, mă simt singur, îngrozitor de singur.
— Te cred, te cred.
— Mă simt singur fără tine. Eşti unicul om pe care simt nevoia să-1 văd, să-1 aud.
— « Om», Tudore. « Om», iar ţie ţi-ar trebui o femeie pe care s-o vezi, s-o auzi...
— Nu de mult vorbeai de verticalitatea din noi. Sînt într-un moment al vieţii cînd vreau ca hotărîrile să-mi fie dictate de verticalitatea din mine. Verticalitatea din mine te cere, te impune. Te rog, Sînziana.. . ZECE 518
ARTA CONVERSAŢIEI
— Ce să fac ? întrebă Sînziana cu un glas pierit şi tremurat.
— Mărită-te cu mine !
— Cînd ţi-a venit ideea asta ?
— Cînd mi-a spus Măria că te-ai dus cu Kolonte la cinema. A-nceput să-mi fie teamă că ai să te-nde-părtezi iară de mine. Că-n viaţa ta ar putea interveni un bărbat exclusivist, care să-mi închidă uşă-n nas.
— Tudore, te-ncumeţi să te-nsori cu-o femeie pe care n-o iubeşti ? Spune, nu crezi că o să-ţi fie greu ?
— Tu eşti omul pe care-1 iubesc cel mai mult pe lume. Ţie o să-ţi fie greu...
(«Da, domnule doctor Murgu, fiindcă omul pe care-1 iubesc eu cel mai mult pe lume sînteţi dumneavoastră ».)
— Sînziana, ţi-aduci aminte cînd erai însărcinată cu Măria ? Ţi-aduci aminte cum stăteam la toate cursurile lîngă tine, cum te conduceam acasă ? Golanii mă-ntre-bau mereu ce-mi face copilul, pînă i-am rugat să-n-ceteze, ca nu cumva gluma asta « bună» s-ajungă la urechile lui Alexandru Bujor. Aş fi vrut ca Măria să fi fost a mea.
Sînziana avea impresia că n-auzise bine.
— Aşa cum ai auzit: aş fi vrut ca Măria să fi fost copilul meu, aş fi vrut ca şi Ana să fi fost copilul meu.
— Pe Ana ai si  vrut  s-o recunoşti...
— Am vrut şi vreau.
— O s-o recunoască tatăl ei.
— De asta a venit la tine ?
— De asta, răspunse fără nici o ezitare Sînziana. 519 ZECE
ILEANA VULPESCU
I se păruse de prisos să-i mai ascundă ceva lui Tudor.
— Sînziană, cred că Smaranda s-ar fi bucurat să te măriţi cu mine,
— De cîte ori venea vorba de fosta mea căsătorie cu Alexandru, Mama spunea: « „Era firesc să vă despărţiţi la un moment dat, fiindcă nu vă potriveaţi". „Şi cu cine crezi tu, mamă, că m-aş potrivi ?", o-ntrebam eu. „Cu altcineva, dar acum nu mai are importanţă" ». Şi am bănuit totdeauna că acel «altcineva» erai tu.
— Şi mama şi tata s-ar bucura.
— Ce-ar zice străbunii mei să vadă o fată din neamul de clăcaşi ai lu' Pribeagu şi-ai lu' Dorobanţu, măritată cu  un strănepot al boierului Ienache Kreţulescu ? !
— Ar zice că s-a stins lupta dintre clase.
Rîseră amîndoi. Apoi tăcură, cu capetele înfunda-te-n tapiseria scaunelor,
Tudor se-ntoarse-ncet, o privi pe Sînziană în ochi şi-i şopti la ureche:
— « Ne-om aminti cîndva tîrziu de-această întlmplare simplă... ».
Sînziană strînse din dinţi şi-şi înfipse degetele-n stofa scaunului. « Of ! Păduri... păduri... păduri ». îi întinse lui Tudor mîna.
— Mîna ?
— Tudore, înaintea unei pante grele, cred că alpi-niştii îşi dau mîna.
«Habar n-am dac-aşa se-ntîmplă în realitate, dar mi-ar plăcea să ştiu că măcar unuia să nu i se pară ridicol gestul.. . Pentru simbolica lui.. .».
Cineva le bătu-n parbriz.
— Nu vă supăraţi, vă rog. V-aş ruga să-mi faceţi şi mie un pic de loc, să pot parca maşina în partea asta. ZECE 520
ARTA CONVERSAŢIEI
— Pornim imediat, îl asigură Tudor pe solicitant. Atunci, să mergem, doamnă doctor Şerban-Hangan.
— Să  mergem,  că ne-aşteaptă  acasă trei copii.
— într-o bună zi, s-ar putea să ne-aştepte patru. Sînziană scrută atent cerul. «La-nceput, a fost
viaţa, apoi a fost tot viaţa, apoi va fi tot viaţa », se gîndi Sînziană şi ridică din umeri.
— Ţi se pare ceva neobişnuit ? o-ntrebă Tudor.
— Nimic neobişnuit pentru un anotimp ca ăsta. Un amurg vînăt. Totul, deci, aşa cum trebuie să fie.
Lector : Georgeta NAIDIN. Apărut: 1980. Bun de tipar: 21.IV.1980. Format: V1J6IX86. Coli tipo: 32,75. Coli ed: 20,67.
TIPĂRIT LA I.P. ARTA GRAFICĂ - BUCUREŞTI