B       E        ST        I        T        U     ■ T        I O
IOSIF VULCAN
flp:
POEZII • PROZĂ • TEATRU
ut»
Ediţie îngrijită, cuvînt introductiv, tabel cronologic şi note de LUCIAN DRIMBA
,-ŞS-._
EDITURA 311 N E B V A •   BUCUREŞTI - 19 87
^CUVÎNT INTRODUCTIV
între personalităţile culturale marcante ale Transilvaniei din secolul al XlX-lea, un loc de seamă îl ocupă Iosif Vulcan (1841—1907). Timp de aproape,cinci decenii el a dezvoltat o neobosită şi fructuoasă activitate de animator cultural, jurnalist şi scriitor. Şi aceasta, într-o perioadă în care politica accentuat naţionalistă a statului dualist aus-tro-ungar acţiona cu tenacitate pentru reprimarea drepturilor şi libertăţilor naţionale ale românilor şi ale celorlalte naţiuni nemaghiare aflate sub apăsătoarea dominaţie a coroanei bicefale. în aceste condiţii, cînd pe toate căile şi prin toate mijloacele posibile se urmărea deznaţionalizarea şi maghiarizarea lor, Vulcan s-a străduit cu perseverenţă şi neos-teneală să- contribuie la fortificarea conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni, cultivîndu-le sentimentul mîndriei, demnităţii şi unităţii naţionale, îndemnîndu-i mereu la rezistenţă şi luptă pentru păstrarea şi afirmarea fiinţei lor naţionale. Din anii tinereţii şi pînă la sfîr-şitul vieţii, tot timpul şi peste tot, în orice împrejurare pe care o socotea favorabilă," a arborat şi a purtat, cu dîrzenie şi cu entuziasm nestins, stindardul pe care erau scrise emblematic cuvintele: cultură ţi naţionalitate. Şi a făcut-o cu cuvîntul rostit sau scris, în „discursurile" şi „disertaţiile" prezentate în cadrul societăţilor culturale sau literare în care a activat şi a diferitelor întruniri ocazionale, ori în numeroasele articole, publicate mai ales în „Familia", precum şi în scrierile literare; a făcut-o stimulînd, sprjinind şi lăudînd orice acţiune în folosul obştei româneşti sau, dimpotrivă, criticînd inactivitatea, lipsa de însufleţire şi dezinteresul faţă de ceea ce este idee şi faptă naţională, ori luînd atitudine fermă faţă de denigratorii poporului român, stigmatizîndu-i pe renegaţi, dar propovăduind în acelaşi timp necesitatea recunoaşterii şi respectării valorilor naţionale ale altor popoare, a înţelegerii şi colaborării între naţiuni. Căci, deşi susţinător înflăcărat al ideii şi idealurilor naţionale române, el n-a fost un naţionalist, şovinismul şi cosmopolitismul repugnîndu-i deopotrivă.
Vulcan era de părere că tot ceea ce se înfăptuieşte ca act naţional şi de cultură trebuie să aibă în vedere poporul, să pornească de la popor şi să-i servească interesele, căci „poporul este temelia unei naţiuni", el este păstrătorul tuturor comorilor spirituale pe care le-au creat şi le-au lăsat moştenire generaţiile anterioare. Crezînd în efectele binefăcătoare ale culturii, el considera că datoria de prim ordin a cărturarilor este să lumineze poporul, convins fiind că „Pînă cînd poporul nu va fi destul de luminat, pînă cînd nu va veni la cunoştinţa de sine şi a drepturilor, sale, pînă atunci fiii săi cei vitregi, străinii şi inimicii vor afla totdeauna arma cu care să lovească şi vor afla mijloace de exploatat pentru vinovatele lor interese" (Panteonul român, p. 156). Convingerea aceasta şi-o formase de timpuriu, încă de pe băncile şcolii şi ale universităţii, de la profesori inimoşi ca Alexandru Roman şi Dionisie Păscuţiu, sau din scrisul unor cărturari din generaţia de la 1848 ca Simion Bărnuţiu, George Bariţiu ş.a., de la care a învăţat să-şi iubească naţiunea şi limba, să lupte pentru apărarea şi afirmarea lor. A fost educat în spiritul păstrării demnităţii naţionale şi al datoriei pe care o au toţi românii — şi mai ales cei transilvăneni, datorită condiţiilor vitrege în care trăiau — de a nu se lăsa amăgiţi de stratagemele care urmăreau slăbirea şi distrugerea fiinţei lor naţionale; a fost educat, de asemenea .. în spiritul, datoriei de a contribui fiecare după puterile sale la cultivarea conştiinţei naţipnale, la dezvoltarea şi răspîndirea culturii şi la păstrarea limbii, care este tezaurul cel mai de preţ al unui popor, semnul distinctiv al etniei sale. Dar nu este acesta primul strat, al formării sale în spirit naţional: primul îl primise în familie, unde se păstra foarte viu , strălucitul exemplu ,aj activităţii de luminător a vestitului episcop . Samuil Vulcan, unchi al tatălui său, ctitorul gimnaziului român din Beiuş (1828), prieten şi sprijinitor al corifeilor Şcolii ardelene. Aceşti doi factori i-au generat dorinţa de a contribui şi el la propăşirea spi-. rituală a neamului său, la dezvoltarea culturii naţionale. Sub imboldul . acestei nobile dorinţe, se dedică de timpuriu şi cu tot elanul, activităţii ' culturale, jurnalistice şi literare.
După ce în .ultimele clase de liceu la Oradea activase în cadrul „Societăţii de lectură" a elevilor români orădeni, întemeiată în 1852, în urma stăruinţelor lui Al. Roman — întîiul profesor de limba română al gimnaziului premonstratens r~, la Pesta s-a aflat între fondatorii ..şi conducătorii „Societăţii literara. « Petru Maior»" (1862) a studenţilor români din capitala Ungariei. între 1862 şi 1880, anul în care părăseşte Pesta şi se stabileşte la Oradea, Vulcan a fost un membru activ al acestei societăţi, aflîndu-se tot timpul şi în comitetul ei de conducere ' ea-secretar; vicepreşedinte şi preşedinte, pentru ca după 1880, ca semn de recunoştinţă pentru acfivitatea-i bogată, să fie ales membru de onoare.
Scopul societăţii era „deprinderea în limba maternă", cum se precizează în statute, prin prezentarea de opere originale sau traduse, prin „elaborate" şi prin manifestări culturale, „excluzînd dezbaterile politice". Dar, prin toată activitatea ei, se urmărea, mărturisit sau nu; ■ cultivarea sentimentului naţional şi al solidarităţii naţionale. Aşa, de exemplu,, în 1864 societatea a sărbătorit printr-o manifestare publică împlinirea a cinci ani de la înfăptuirea măreţului act naţional-d« la 24 ianuarie; Vulcan a citit atunci poezia sa La Unirea Principatelor Române, iar la banchetul organizat cu acel prilej tot el „închina"pentru , însemnătatea zilei şi fericirea fraţilor din cele şapte ţâri" („Concordia", 1864, p. 36). Este doar una din dovezile ce pot fi aduse în sprijinul cunoaşterii sensului în care se orienta activitatea societăţii şi alui Vulcan.
.în aceeaşi perioadă începe colaborarea cu corespondenţe, articole mărunte, poezii şi o proză la „Telegraf ui român", „Gazeta Transilvaniei", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Amicul şcoalei", „Concordia" — în redacţia căreia probabil că şi lucra, din moment ce în 1862. era trimis la Braşov în calitate de reporter să participe la cea dintîi adunare generală a „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român" „Astra", după constituirea ei (1861). Atunci, a avut bucuria să cunoască pe „poetul naţional" Andrei Mureşanu, căruia ii închinase cu an în urmă poezia Cătră Andrei Mureşanu, şi n  pe nestorul gazetăriei transilvane, George Bariţiu, care peste cîţiva i - ani îl va încuraja şi sprijini în tentativa de a publica revista „Familia". Şase ani mai lîrziu. participînd. la adunarea generală a „Astrei" de la . tenacuţa Mare (1868), se înscrie membru ordinar al Asociaţiunii şi , ^|şie poezia Geniul Naţiunii, iar în următorii doi ani prezintă disertaţiile^ Poporul romări in poezia sa (1869) şi Cintecele haiduceşti (1870). |,  După 1870, solicitat tot mai mult de activitatea şi. în alte societăţi al jg,   căror..membru era. dar şi de munca redacţională, prezenţa sa este sporadică la adunările „Astrei", în care nu mai citeşte nimic. Constituindu-se Jn 1900 secţiunea literară a "Astrei,,, Vulcan este ales vicepreşedinte al ei, iar în 1904 devine preşedintele secţiunii şi membru de onoare al Asociaţiunii.
Activitatea cea mai bogată şi mai îndelungată în sprijinul dezvoltării culturii române a desfăşurat-o Vulcan în cadrul „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român în Ardeal" (prescurtat: S.T.R.).. întemeierea ei este în cea mai mare parte rezultatul iniţiativei şi strădaniilor sale, teatrul fiind o preocupare mai veche a lui, care va rămîue statornică pentru tot timpul vieţii sale, alături de editarea „Familiei", îndrăgostit de teatru, cum s-a dovedit, şi dornic a vedea fiinţînd această, instituţie pentru românii din Transilvania, pentru realizarea căreia a depus mari diligente şi multă însufleţire, el a mărturisit la un moment dat că „teatrul a fost steaua călăuzitoare a vieţii" sale. Despre însem-
VII
nâtatea teatrului în viaţa unui popor şi despre necesitatea lui pentru transilvăneni a vorbit Vulcan mai stăruitor după primul turneu al lui M. Pascaly prin Ardeal şi Banat (1868) şi după călătoria pe care o face la Bucureşti în acelaşi an. Tot atunci deputaţii români din parlamentul de la Pesta cer insistent ca statul să aloce din buget un fond pentru crearea unui teatru românesc în aceste părţi, dar sînt refuzaţi. în această situaţie nu rămînea decît ca teatrul să se realizeze din contribuţiile băneşti ale poporului, pe care o societate creată anume în acest scop să le adune. Ideea este lansată de Vulcan în paginile „Familiei'1, care începe o campanie în favoarea teatrului românesc, fiind sprijinită între alţii de I. Al. Lapedatu şi M. Eminescu. în felul acesta ia fiinţă S.T.R. în octombrie 1870, în adunarea constituantă de la Deva, iar „Familia" devine „totodată şi organul publicaţiunilor" societăţii.
Soră mai mică a „Astrei", cum îi plăcea lui Vulcan să o numească, S.T.R. s-a organizat şi şi-a desfăşurat activitatea, în linii mari, după modelul ei. Scopul mărturisit în statute era adunarea fondului material din care „cu timpul" să fie posibilă crearea unui teatru. Dar fondul necesar realizării ţintei finale n-a reuşit să-1 adune şi teatrul dorit nu a putut lua fiinţă. Cu toate acestea, activitatea societăţii este merituoasă prin cîteva realizări de ordin cultural-artistic, dintre care cea mai de seamă este dezvoltarea interesului pentru teatru şi a unei ample * mişcări teatrale susţinute* de diletanţi, pe care a sprijinit-o moral şi prin crearea unui repertoriu adecvat gustului în formare al publicului şi posibilităţilor de interpretare ale amatorilor. Apoi prin discursurile şi disertaţiile prezentate în cadrul adunărilor generale se îndemna la păzirea şi cultivarea limbii, la culegerea şi valorificarea folclorului poetic şi muzical; a^datinelor, obiceiurilor şi credinţelor valoroase ale poporului, lâ crearea de opere literare, la însufleţirea pentru acţiunile de interes naţional şi. la sprijinirea lor etc.; se prezentau şi lucrări cu subiecte din domeniul ştiinţelor. Cele mai numeroase cuvîntări şi disertaţii aparţin lui Vulcan. în unele se ocupa de însemnătatea teatrului şi de probleme legate de scopul societăţii; în altele vorbea despre cultura naţională şi necesitatea sprijinirii şi dezvoltării ei, sau făcea consideraţii asupra gustului poporului român pentru artă; în altele trata despre necesitatea prezentării adevărului în artă, despre morală şi caracter, despre rolul scenei în cultivarea limbii, despre tripla valoare a folclorului: artistică, educativă şi documentară etc.
Societatea a dezvoltat o activitate bogată, cu preocupări multiple; de aceea ea a avut un rol important în viaţa culturală transilvană, adunările ei anuale, ţinute de fiecare dată într-o altă localitate, fiind; ca şi ale Astrei, adevărate sărbători naţionale. Animatorul ei entuziast şi optimist, Vulcan, a fost aproape nelipsit de la şedinţele comitetul^ din care de la început şi pînă în anul morţii a făcut parte ca secretâV
VIII
(1870—1882), vicepreşedinte (1882 — 1895) sau preşedinte (1895—1907), şi mai ales de la adunările generale anuale, în cadrul cărora uneori, rostea discursul de deschidere, alteori dezvolta o temă într-o disertaţie, sau citea în opera sa literară.
Cu o regularitate exemplară a participat şi la sesiunile generale ale Academiei Române, începînd din 1891, cînd i s-a făcut înalta cinste de a fi ales membru activ al ei, membru corespondent fiind din 1879. Alegerea sa se petrecea tocmai în preziua împlinirii vîrstei de 50 de ani şi în anul cînd Academia îşi serba 25 de ani de existenţă. în şedinţa solemnă din 29 martie 1892 citeşte discursul de recepţie despre Dimi-trie Ţichindeal. Date nouă despre viaţa şi activitatea lui. „între membrii de dincolo ai Academiei — scria N. Iorga în 1907 — nu era unul mai nelipsit de la sesiunea generală decît Iosif Vulcan" {Oameni cari au fost, I, 1934, p. 215). Nu numai că a fost nelipsit, dar s-a şi achitat, cu conştiinciozitatea care-1 caracteriza, de toate însărcinările încredinţate ■«** fte dă p vorba de rapoartele pe care trebuia să le întocmească asupra unor cârti prezentate la' concursul pentru obţinerea unuia din premiile academice, fie că afăcut parte din comisii de propunere pentru alegerea de noi membri, sau că i s-a încredinţat conducerea lucrărilor secţiunii literare, fie că a avut alte îndatoriri. Iar „Familia", care îşi făcuse de mai multă vreme o datorie din a informa cititorii despre lucrările şi dezbaterile înaltului for cultural-ştiinţific al României, publica rapoarte amănunţite despre activitatea acesteia, primite de la corespondentul aflu din capitala României. La rîndul său, Vulcan trimitea cu regula-*ft*te, sâptămînal, corespondenţe, publicate în „Familia" sub genericul De la Bucureşti, în care relata despre diferite manifestări cultural-artistice şi sociale, ce aveau loc în perioada cît dura sesiunea generală şi la care lua şi el parte. Căuta să profite cît mai mult de tot ceea ce îi putea oferi capitala ca trăire spirituală şi ca reconfortare morală; întreţinea discuţii cu colegii de la Academie, cu scriitori, artişti şi gazetari, sau cu prieteni şi cunoscuţi; făcea cunoştinţe noi cu oameni de seamă sau le întărea pe cele vechi; participa la spectacolele teatrale şi la concertele simfonice, la seratele literare ale lui T. Maiorescu şi la conferinţele de Ia Ateneul Român; recruta noi colaboratori pentru „Familia" şi urmărea să obţină lucrări şi promisiuni de colaborare pentru revista sa; şi mai ales se întorcea totdeauna cu puteri noi de muncă, sporite de entuziasm şi însufleţire naţională.
O altă societate în care a activat, timp de mâi mulţi ani, a fost „Societatea Kisfaludy" din Pesta, care avea preocupări mai ales folclorice şi de strîngere a legăturilor maghiarilor cu alte naţiuni pe baza cunoaşterii reciproce a tezaurului lor etno-folcloric. Apreciindu-i-se . meritele dobîndite în activitatea culturală, literară, folcloristică şi de traducător în limba română din literatura maghiară, Vulcan a fost
IX
iiIch îii 1871 nîombru extern (mombrl Interni erau numai maghiari), rostind cu acest prilej un discurs de recepţie despre Rotzia populară română, publicat în analele societăţii şi, mai apoi, ca introducere la culegerea de poezii populare române traduse în ungureşte de Gh. Ember, I. Grozescu şi I. Vulcan, apărută sub titlul Roman nepdalok (Poezii populare româneşti), Pesta, 1877. Să menţionăm că Vulcan este primul român devenit membru al „Societăţii Kisfaludy" şi primul membru .  extern al ei care ţine un discurs de recepţie.
Pînă în 1880 a fost o prezenţă activă la şedinţele societăţii, fie participînd la discuţii, fie citind traduceri din poezia populară sau cultă românească. Un singur exemplu; în 1878 citea Clntecul gintei latine în traducerea maghiară făcută de el, pe care o şi publică şi o trimite lui Alecsandri; mulţumindu-i, autorul îl îndeamnă să continue să traducă din poezia română, subliniind importanţa acestei acţiuni pentru apropierea dintre cele două popoare.
Activitatea depusă în cadrul societăţilor şi asociaţiilor literare sau culturale amintite, sau în cadrul altora nemenţionate, este, desigur, meritorie. Dar un merit mult mai de seamă este publicarea timp de peste patru decenii a revistei „Familia",, care a avut un rol important pentru întreaga cultură românească, nu numai pentru cea transilvană, în momentul în care se hotăra să scoată această revistă (1865), cu cheltuială proprie, fără nici o subvenţie din partea statului, dar încurajat şi sprijinit, moral în primul rind de nestorul gazetăriei româneşti din Transilvania, G,-Bariţiu, şi de fostul său profesor, Al. Roman, temerarul „redactor, editor şi proprietar" al „Familiei" abia împlinise 24 de ani; avea însă o oarecare experienţă jurnalistică pe care şi-a cîş-1 tigat-o prin cele citeva, colaborări la periodicele amintite şi mai ales prin munca de „conlucrător primar" în redacţiile revistelor „Aurora română" (1863) şi „Umoristul" (1863), ambele apărute la Pesta. .   „Aurora română" era prima revistă literară română apărută în Ungaria. Editor proprietar şi redactor responsabil era un preot, I. Mi-culescu. dar iniţiativa publicării ei aparţinea lui Vulcan, care era şi redactorul" ei principal. Despre necesitatea unei foi beletristice pentru românii din Transilvania şi Ungaria vorbise Vulcan în 1859, cînd mai era încă elev, într-o corespondenţă apărută în „Telegraful român", iar mai apoi într-un articol (De sub muntele şvăbesc) publicat în „Concordia" (1861), în care aminteşte despre efectele binefăcătoare pe care le-ar avea o revistă, literară: ar contribui la dezvoltarea literaturii, la cultivarea limbii şi la înlăturarea cosmopolitismului. Avînd acum posibilitatea să conducă el însuşi o revistă, a urmărit să dea „Aurorei române" un conţinut şi o înfăţişare atractive, publicînd poezii şi pro'fcă, articole şi informaţii, revista adresîndu-se cu precădere femeilor. Nu a reuşit, însă, să facă din ea ceea ce dorea, deoarece a îiUîmplnat JUMas-
Xi
tentă din partea proprietarului revistei, un om, ,se pare, fără gust şi cultură, motiv pentru care a părăsit-o după numai cîteva luni.
„Umoristul" — în redacţia căreia Vulcan lucrează din momentul apariţiei (1/13 oct. 1863) şi pe care o conduce în calitate de proprietar, editor şi redactor responsabil între ianuarie 1865 şi iulie 1870, schimbîn-du-i titlul, în 1867, în „Gura satului" — şi-a propus „satirizarea tuturor abuzurilor şi secăturilor ce se ivesc în toate zilele în viaţa comună şi combaterea moravurilor rele"; dar aria de cuprindere a relelor satirizate în paginile revistei era mult mai mare. Dezvăluirea şi luarea în derîdere sau biciuirea metehnelor se făceau în poezii, anecdote, relatări şi notiţe umoristice sau satirice, corespondenţa dintre Păcală şi Tîn-dală, caricaturi etc. Aspectele negative vizate nu erau numai din Transilvania şi Ungaria, ci şi din Principatele Unite, nu aparţineau numai vieţii sociale sau culturale, ci şi celei politice. Iar contribuţia lui Vulcan la Buraarul revistei este substanţială, mai ales în primii ani de apariţie. A revistei, şi ea consta în poezii umoristice şi satirice, anecdote, ştiri umo-ristico-satirice, idei pentru caricaturi...
Aşadar, avea o experienţă gazetărească în momentul în care s-a hotărît să ia asupra-şi sarcina atît de grea de editare a unei reviste cu un profil complex: „foaie enciclopedică şi literară cu iluştraţiuni", cum se precizează în subtitlul „Familiei". între motivele care îl vor fi determinat la o asemenea întreprindere, curajoasă şi de răspundere, pe lîngă că îşi dădea seama de necesitatea şi importanţa unei.reviste .(ji Câ va fi simţit o chemare pentru o astfel de activitate, va fi fost şi faptul că în ianuarie 1865 îşi înceta apariţia „Foaia pentru minte, inimă şi literatură", lăsînd un gol ce trebuia neapărat, acoperit de o altă publicaţie,, oarecum similară, dar cu o deschidere mai largă, care să-şi îndeplinească menirea nobilă de instruire şi de educare a publicului. " Căci după părerea sa, revistele au „un rol foarte ponderos în marea operă a civilizaţi unii şi culturei najiunale"; în acelaşi timp, ele pot „să conducă, să controleze, să dezvolte, să curăţeâscă gustul literariu", - atît prin operele pe care le publică în paginile lor, cît şi prin critica ce o efectuează („Familia", 1873, p. 121). „Voiesc să dau în mîna publicului o foaie cu care dînsul să se poată făli", îi scria el lui Bariţiu, o foaie care „să emuleze" cu orice revistă străină. Dorinţă ambiţioasă, caracteristică elanului tineresc.
„Familia", pe care.a editat-o timp de aproape 42 de ani (5/17 iunie 1865 — 31 decembrie/13 ianuarie 1907) fără întrerupere, este fapta sa culturală cea mai de seamă, „biletul de intrare permanentă a lui [...] în istoria literaturii noastre", cum a calificat-o O. Goga. Scoasă la început trimensual, apoi săptămînal, iar într-o perioadă chiar bisăptămînal, revista a apărut între 5 iunie 1865 şi 20 aprilie 1880 la Pesta, iar din 27 aprilie 1880 la Oradea, pînă la 31 decembrie 1906, cînd redactorul,
XI
editorul şi proprietarul ei, obosit după o lungă muncă plină de dăruire şi de hărnicie, dar istovitoare, înfăşoară cu seninătate şi satisfacţia datoriei împlinite steagul care a fîlfîit cu mîndrie şi rodnicie patru decenii — o longevitate fără precedent în publicistica culturală românească!
Anul 1880 marchează nu numai schimbarea locului de apariţie, dar şi începutul unei perioade noi în viaţa revistei. Dacă pînă în acest an „Familia" era latinizantă şi etimologizantă în limbă şi ortografie, după această dată ea se dovedeşte treptat adepta unui fonetism temperat, în sens maiorescian, se apropie de ideile junimismului cultural, pe care le sprijină teoretic şi practic, iar calitatea textelor literare publicate se-mbunătăţeşte simţitor, după cum creşte, considerabil, numeric şi valoric, colaborarea unor scriitori şi oameni de ştiinţă din România. De altfel, trebuie să menţionăm că, de la începutul pînă la sfîrşitul existenţei sale, „Familia" s-a interesat îndeaproape de tot ce se petrecea dincolo de Carpaţi, de viaţa socială şi culturală sau de situaţia politică, cu conştiinţa deplină a unităţii spirituale a tuturor românilor, urmărind cultivarea sentimentelor şi conştiinţei naţionale.  Iată ce afirma Vulcan în articolul Ateneul Român, publicat în 1867, adică în chiar anul înfăptuirii Pactului dualist: „Ca două rîurele pornite din ,acelaşi izvor, ca două raze ale aceluiaşi soare, ca fiii aceleiaşi mame : ne interesăm şi noi de toate păsurile fraţilor noştri de peste Carpaţi. Ochii noştri sînt inundaţi de lacrimele bucuriei cînd dînşii fac un pas pe spinoasa oale a înaintării şi a dezvoltării naţionale; şi noi, cei dedaţi ■ a suferi, hnpărţim cu dînşii toate suferinţele lor, căci sîngele apă nu se face, frate pe frate nu.-l poate denega". Sînt cuvinte care atestă sentimentul unităţii şi al solidarităţii naţionale, pe care revista şi redactorul ei îl vor afirma şi cultiva neîncetat. în paginile „Familiei" s-a vorbit totdeauna cu satisfacţie şi mîndrie despre realizările conaţionalilor, „ indiferent de spaţiul geografic şi politic în care trăiau. încă din primul număr se sublinia că principalele ţeluri pe care le va urmări revista vor fi „dezvoltarea spiritului naţional" şi „dezvoltarea şi lăţirea culturei naţionale". Fidelă acestor deziderate din programul pe care şi 1-a fixat, ea a reuşit să se facă „un palpitant monitor al ideii naţionale" (O. O-oga), să devină un element de coeziune sufletească şi un organ al unităţii naţionale. Coloanele ei s-au deschis cu generozitate şi cu bucurie colaborării scriitorilor, oamenilor de ştiinţă şi cultură, luptătorilor pe tărîm social, tuturor celor dornici să contribuie după puterile lor la progresul general al obştei româneşti de pe cele două versante ale Carpaţilbr, bărbaţi şi femei, tineri şi vîrstnici, consacraţi sau începători. Cum avea să mărturisească Vulcan la jubileul de 40 de ani de apariţie a „Familiei", foaia lui s-a pus la dispoziţia tuturor celor care veneau în publicitate cu un gînd bun, cu intenţii nobile pentru binele obştesc.
XII
* ^ Pentru a apărea la timp şi, pe cît posibil, în condiţiile preconizate de la început, Vulcan s-a adresat deseori scriitorilor cunoscuţi, solici-tîndu-le o poezie, o proză, un articol; în acelaşi timp primea colaborarea altora mai puţin cunoscuţi sau făcea loc „cu bucurie" în paginile revistei debutanţilor, pentru care avea totdeauna un cuvînt de încura-
ţ, jare, cînd i se părea merituoasă colaborarea primită: cazul lui Eminescu, J   foarte cunoscut, este edificator. Pentru acelaşi motiv, dar şi pentru a
* stimula creaţia literară, redactorul revistei anunţă concursuri dotate ,-   cu premii, scrierea premiată urmînd a fi publicată în revistă. Dar
alături de colaborări, apar în revistă şi reproduceri din alte publicaţii, > uneori din lipsă de material suficient pentru un număr, alteori pentru a le populariza, — încît lista, foarte lungă, a autorilor români prezenţi în „Familia" include aproape toate numele mai cunoscute ale epocii, de lai. H. Rădulescu şi V. Alecsandri, de pildă, la O. Goga şi E. Isac, pe Ungă altele de mai mică rezonanţă, îndeosebi din Transilvania. .-: Alături d« acestea, figurează numele unor scriitori străini traduşi, din fills mai diverse literaturi, epoci şi direcţii literare, de la antici la moderni, de Ia Ovidiu la Maeterlinck.
Am amintit că „Familia" şi redactorul ei informau sau vorbeau cu mîndrie despre orice realizare importantă în domeniul culturii, al • ,   ştiinţei sau al vieţii sociale româneşti, ca şi despre autorii lor. „Por-,   tretele şi biografiile celebrităţilor române" pe care le publică Vulcan In „Familia" începînd chiar cu primul număr (apoi şi alţii) şi din care O parte le-a reunit într.-un.volunTcu titlul Panteonul român (1869), pri-.raŢll ţi singurul apărut, aveau menirea nu numai să le facă cunoscute »ă le omagieze, ci şi să cultive sentimentul mîndriei naţionale şi să 'l  stimuleze la acţiune în interesul progresului cultural şî social naţional.
Căci nimic din ceea ce are în vedere Vulcan nu se situează în afara na-~*   ţionalităţii şi valoarea fiecărei personalităţi prezentate este apreciată >jî în raport de contribuţia sa la binele şi înaintarea poporului. Portretele şi biografiile prezentate de Vulcan sînt ale unor „oanîeni binemeritaţi" ai naţiunii, care au activat în domeniul social-politic, al presei, al teatrului, al şcolii, al literaturii etc. Hotărîrea de a scrie despre ei şi a le face cunoscute realizările izvorăşte din convingerea, repetat exprimată, ?  că avem datoria să ne cunoaştem şi să ne stimăm valorile naţionale, să cinstim memoria tuturor celor care s-au dăruit cauzei comune.
„Familia" a acordat o mare atenţie şi folclorului, pyb,licînd culegeri de poezie populară, descrieri de obiceiuri, studii analitice sau articole, prin care se atrăgea atenţia asupra valorii artistice şi a însemnă-jfc    taţii documentare a folclorului. De asemenea, un loc important îl ocupă ||   discutarea problemelor limbii, informaţiile privitoare la activitatea asociaţiilor şi societăţilor culturale şi literare ori de altă natură ş.a. ţt    Şi să nu omitem atenţia de care se bucură discutarea problemelor tea-
* ' XIII
Irului In general, ale creării unui teatru românesc în Ardeal, îndeosebi, precum şi literatura dramatică, originală sau tradusă..
De nenumărate ori Vulcan a ţinut să declare în paginile „Familiei" că revista 'sa nu este un organ politic şi că în ea hu-şi vor găsi loc discuţiile politice. E adevărat că nu a fost o revistă politică, dar politică a făcut totuşi, căci, ocupîndu-se de viaţa socială în complexitatea manifestărilor ei şi în context naţional, implicit făcea politică, din moment ce domeniul social nu se poate separa de cel politic, între ele exis-tînd interdependenţă-şi condiţionare reciprocă (Politica cea mai înţeleaptă, „Familia.", 1880, p. 185). în „Familia" din 1891 (p. 428) pot fi citite următoarele: „«Familia» nu este organ politic. Cu atît mai puţin'aparţine cutărui partid. Cronicari fideli, noi avem să informăm pe cetitorii noştri despre toate evenimentele mai mari şi despre toţi cei ce le săvirşesc. Mişcare culturală, naţională, politică, tot ce contribuie la stăruinţa pentru progresul nostru naţional-cultural, întocmai ca cei ce au roluri de frunte în ele, trebuie să aibă pagina lor în foaia noastră, fără a ţine' cont de starea socială sau de vederile politice ale bărbaţilor cari stau în fruntea mişcărilor. Liberali sau conservatori, noi îi judecăm numai din punctul de vedere al meritelor ce au pentru înaintarea neamului românesc".
Datorită aleselor calităţi de gazetar şi tactului său,-dar fără să abdice nici un moment de lâ afirmarea şi apărarea energică a înaltelor interese naţionale, deşi suspectat uneori de organele siguranţei statului dualist, Vulcan a putut să asigure apariţia neîntreruptă şf îndelungată a „Familiei" şi să poarte nestingherit steagul culturii naţionale şi al intereselor majore ale naţiunii Saie. •'*''■■*
Numeroase şi mari sînt meritele acestei reviste, care, în condiţiile apăsătoare pentru naţiunea română de dincoace de Carpaţi, impuse de politica statului austro-ungar, a îndeplinit un adevărat apostolat cultural şi naţional. Ea a contribuit într-o măsură considerabilă, neîn-deajuns pusă în lumină, la consolidarea celulei sociale: familia, căreia a urmărit să-i pună la îndemînă un mijloc de instruire şi de educare în spirit naţional. După cum indică şi titlul ei, revista se adresa familiei, străduindu-se ca prin ceea ce conţinea să satisfacă interesul şi curiozitatea tuturor membrilor ei, indiferent de sex, vîrstă, preocupări sau gusturi, fiecare din ei puttnd găsi ceva pe plac în paginile fascicolelor ei săptă/nînale, pe care le aşteptau totdeau'na cu nerăbdare şi care apăreau cu, o regularitate surprinzătoare şi în condiţii grafice frumoase. Timp de^patruzeci şi mai bine de ani, săptămînă de săptă-mînâ, a adus în casele românilor un cuvînt de mîngîiere şi de îmbărbătare, o creaţie;literară bună, rea — dar scrisă în limba lor — şi inspirată din viaţa, obiceiurile şi năzuinţele lor; le-a adus hrană spirituală, informaţii din cele mai variate domenii privitoare la români sau la
XIV
1
străini, urmărind să le dezvolte gustul pentru citit, pentru literatura română sau universală. . . „Familia — scria Perpessicius — a fost o publicaţie cu adevărat familiară, închinată fiecărui cămin în parte şi, prin aceasta, întregii obşti româneşti", bibliografia periodicelor româneşti neînregistrînd în această ordine „vreo altă realizare mai desăvîr-şită decît Familia lui I. Vulcan" (Alte menţiuni de istoriografie literară ■ ţi folclor, 1961, p. 136-137").
înscriindu-se între periodicele româneşti de frunte de dincoace .de-' Carpaţi, din secolul trecut, „Familia" n-a fost numai o revistă 'literară, deşi preocupările literare ocupă un loc important, ci, cumindică subtitlul ei, o „foaie enciclopedică şi literară cu ilustraţiuni"; prin urmare ea trebuie judecată, în cantitatea şi calitatea realizărilor ei, din acest punct de vedere.
Pentru „deşteptarea şi luminarea poporului", Vulcan editează lntffa ianuarie 1875 şi decembrie 1832 o altă revistă: „Şezătoarea", cu sŞUfetltlult j.Foaîa poporului român", destinată sătenilor, avind un con-• ţinut variat; creaţii folclorice, articole instructive şi de petrecere, articole de popularizare a progreselor din domeniul ştiinţei şi tehnicii, îndemnuri şi sfaturi folositoare, combaterea credinţelor deşarte şi a superstiţiilor, scurte biografii ale unor cărturari de seamă. etc. Revista .»»a bucurat de o largă popularitate şi de aprecieri elogioase din partea uaor personalităţi ca G. Bariţiu şi M. Eminescu.
•e.fj", MiUUttd stăruitor pentru, afirmarea prin cultură a românilor şi iPhlU luminarea poporului, Vulcan era de părere că tot ce se face în iateres naţional trebuie să pornească de la — şi să se îndrepte spre — popor, deoarece „poporul este temelia unei naţiuni". Pentru aceasta e necesar să i se cunoască viaţa, nevoile, aspiraţiile, creaţiile, să se lucreze cu toată energia pentru binele său, să se facă în aşa fel încît să se împărtăşească din lumina culturii şi ştiinţei, pentru ca să poată ajunge la „cunoaşterea de sine". Cultura care se creează şi se răspîn-deşte trebuie să fie naţională; numai o astfel de cultură este cu adevărat valoroasă, numai ea ne asigură existenţa ca naţiune şi pătrunderea în rîndul naţiunilor culte. De altfel, spune Vulcan, cultură în afara naţionalităţii nu există; orice cultueă este purtătoarea unor note care o particularizează, reflectînd limba, modul de viaţă şi de gîndire, psihologia şi năzuinţele poporului, din care izvorăşte şi pe care trebuie să-l servească. Ea trebuie să pătrundă în toate straturile societăţii, „de jos pînă sus", căci numai în felul acesta va putea constitui o bază trainică pentru viitorul naţiunii. Lumina culturii risipeşte credinţele ridicole şi împuţinează năravtîrile rele. Fiind atît de mari binefacerile ei, se impune ca fiecare fiu al naţiunii, şi cu deosebire „cărturarii poporului", să contribuie prin orice mijloace şi în orice împrejurare la dezvoltarea
XV
şi râspîndirea culturii. Cei ce îşi înţeleg menirea merită întreaga cinstire şi preţuire, sînt demni să figureze în „panteonul" naţional, în timp ce aceia care, avînd chemarea şi posibilitatea să facă ceva în această ordine, se complac în indiferenţă şi inactivitate merită din plin dispreţ şi condamnare pentru lipsa de conştiinţă a datoriei lor naţionale. Nu mai puţin dispreţ şi condamnare merită cei ce preţuiesc numai valorile culturale străine, în faţa cărora se închină cu veneraţie, în timp ce pe cele naţionale le desconsideră.
O problemă deseori adusă în discuţie de Vulcan este aceea a limbii. Faptul este explicabil şi nu surprinde, din moment ce el susţinea, cu deplin temei, că limba este un element definitoriu al naţionalităţii, este însuşi „paladlul existenţei noastre"; de aceea consideră că e o datorie sfîntă păstrarea şi cultivarea ei. Cu tristeţe şi cu revoltă constată el că intelectualii români aflaţi pe teritoriul de sub dominaţia austro-ungară folosesc în conversaţia lor zilnică mai degrabă maghiara şi germana decît româna, iar confraţii lor de peste munţi conversează în saloane şi citesc mai cu plăcere în franceză, manifestînd dispreţ pentru limba română. Numai poporul a conservat şi a apărat de-a lungul veacurilor această comoară nepreţuită pe care ne-au lăsat-o moştenire strămoşii. Pentru românii transilvăneni, problema apărării şi cultivării limbii se punea cu mai mare acuitate în condiţiile în care a'cţiunea de deznaţionalizare, vizînd în primul rlnd interdicţii în folosirea limbii naţionale, nu mai era numai mascată, ci se desfăşura şi deschis, fiind sprijinită chiar de legi; în asemenea condiţii, Vulcan atrage deseori atenţia asupra primejdiei care îi pîndea şi asupra necesităţii imperioase de a conserva, _ apăra şi cultiva limba. Cînd în 1879 se dezbătea proiectul Legii XXXVIII, cunoscută sub denumirea „Legea Trefort", privind introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile de pe teritoriul de sub stăptnirea maghiară, „Familia" ia imediat atitudine, iar Vulcan, în articolul Lupta pentru limbă, îşi manifestă satisfacţia faţă de opoziţia reprezentanţilor români din dietă, care au votat împotriva aprobării proiectului, atitudinea lor constituind o dovadă a conştiinţei naţionale. Un alt pericol, de data aceasta general pentru limbă, existent în acea vreme, îl constituiau direcţiile, străine de spiritul ei, pe care urmăreau să le impună unii filologi, pentru că ele slăbeau unitatea limbii şi-i frî-nau dezvoltarea. Pe de o parte se înregistra un latinism exagerat împreunat cu purism şi etimologism, pe de altă parte un „ultrapoporanism", care preconiza mărginirea la vorbirea poporului, iar pe de alta, o direcţie slavonistă, care pretindea folosirea preponderentă a elementelor de origine slavă, pe motiv că au o vechime mareei dau o sonoritate mai potrivită limbii. Toate aceste tendinţe sînt considerate de Vulcan nemotivate de nici o necesitate firească şi dăunătoare. Limba livrară
trebuie să pornească de la limba poporului, pe care să o îmbogăţim cu elemente noi, dar numai în măsura trebuinţelor şi în spiritul ei, să-i sporim armonia exprimării, să-i dăm corectitudine gramaticală, fonetică şi ortografică — avînd mereu în vedere unitatea ei. Vulcan a văzut cu claritate că un rol important în formarea şi dezvoltarea limbii literare revine literaturii, presei şi teatrului şi de multe ori a subliniat contribuţia însemnată a acestora la „poleirea limbii noastre". Ca jurnalist şi scriitor, s-a interesat deseori de problema ortografiei, stăruind pentru unificarea ei pe baza unei concilieri rezonabile între etimologism şi fonetism. Nemulţumit de ortografia stabilită de Academia Română în 1880, o adoptă totuşi „pentru principiul de unitate", rezervîndu-şi dreptul de a face „unele concesiuni etimologice şi de însemnare a accentului'* Nici normele ortografice stabilite în 1904 nu-1 satisfac pe de-a-ntregul, dar le acceptă din considerentul necesităţii uni-formizărU ortografice, care „este un mare interes de cultură naţională". •_t, ,Poporul este nu numai păstrătorul limbii, spune Vulcan,, dar şi 'depozitarul unui bogat şl valoros tezaur artistic, pe care avem datoria să-l cunoaştem, să-1 studiem şi să-1 valorificăm în creaţia literar-artis-tică. Ca urmare, îndemna la culegerea şi studierea creaţiei populare orale, la folosirea ei ca punct de pornire, ca sursă de inspiraţie în crearea 'literaturii culte, la valorificarea obiceiurilor, tradiţiilor, datinelor, credinţelor populare, a muzicii şi dansului popular. De aceea, în „Familia'' a acordat totdeauna găzduire publicării folclorului poetic şi al . '■^obiceiurilor, studiilor folclorice, literaturii inspirate din folclor, iar ţtentru săteni şi pentru creaţia lor a editat special o revistă: „Şezătoarea", apreciată de mulţi scriitori şi cercetători drept cea mai bună revistă pentru popor din vremea aceea. Vulcan însuşi, mare admirator şi preţuitor al poeziei populare, s-a ocupat în numeroase rînduri de creaţia folclorică, vorbind totdeauna despre ea cu încîntare, fie în cuvîntări şi disertaţii, fie în articole. Pentru el, poezia populară are cel puţin o dublă valoare: artistică — întrucît conţine adevărate nestemate ale geniului creator anonim,  care probează cu prisosinţă temeinicia afirmaţiei lui Alecsandri că „românul e născut poet" — şi documentară — deoarece în ea se reflectă istoria, condiţiile de viaţă, trăsăturile caracteristice moral-psihologice şi aspiraţiile poporului român. Pentru aceste calităţi deosebite o recomanda nu o dată scriitorilor ca sursă de inspiraţie, cu convingerea că literatura populară e „izvorul menit să nutrească literatura naţională", capabil să-i confere „farmecul originalităţii caracteristice", să-i asigure durabilitatea şi să o apere de „arşiţa literaturilor străine". De aceea, cînd anunţa un concurs dotat cu premiu pentru cea mai bună nuvelă originală, arăta că „vor avea preferinţă" nuvelele inspirate din istoria naţională sau din patrimoniul popular.
XVI
XVII
Indiferent de unde era inspirată şi ee trata, literatura pe care o preconiza Vulcan trebuia să poarte neapărat amprenta Specificului naţional şi să respecte adevărul. Considerînd că literatura are un rol activ în viaţa societăţii şi accentuînd funcţia educativă â ei, el cerea . ca scriitorii să înfăţişeze în operele lor deopotrivă aspectele pozitive, ca şi pe cele negative, lăudînd ce este bun şi respingînd ce este dăunător, .căci numai în felul acesta opera lor îşi va îndeplini menirea; nerespec-tarea adevărului vieţii, prin exagerare într-o direcţie sau alta, lipsa naturaleţei şi a sincerităţii sînt respinse, pentru că dau o imagine deformată a realităţii şi împiedică literatura să-şi exercite rolul. Este greşită însă părerea afirmată de Vulcan că prezentînd numai ceea ce este urît în viaţă, opera nu este educativă.
Datoria scriitorilor este, apoi, să folosească 6 limbă corectă şi frumoasă, cunoscută fiind contribuţia însemnată pe care ei o au în dezvoltarea limbii literare. Pentru toate aceste motive, Vulcan a cerut cu insistenţă să fie sprijinită literatura naţională şi a criticat deseori lipsa de interes manifestată de public faţă de aceasta; victime ale dezinteresului publicului au fost mulţi scriitori ai noştri. în ce-1 priveşte, Vulcan s-a îngrijit de dezvoltarea scrisului literar, a încurajat pe începători, a stimulat lirica feminină.
O misiune asemănătoare cu a literaturii o are şi teatrul, pe care Vulcan îl considera ca fiind o instituţie naţională de cea mai mare însemnătate, un „templu al frumosului şi adevărului etern", un mijloc de luminare a minţii, de cultivarea limbii, de educare a sentimentelor morale, umanitare şi naţionale, un tribunal în care „virtutea.se premiază şi viciul se pedepseşte". Pentru ca teatrul să-şi îndeplinească înalta sa misiune, spune Vulcan, scriitorii dramatici sînt chemaţi să creeze piese care să aducă pe scenă oameni cu idei nobile, cu sentimente alese, cu atitudini morale demne de admiraţie. -
Ideile pe care le profesează Vulcan nu sînt noi; formulate şi puse în circulaţie întîia oară de scriitorii şi oamenii de cultură din generaţia anterioară, se poate spune că ele erau curente în epoca lui. Meritul lui este că, aderînd la ele, a atras atenţia asupra lor, le-a reluat cu insistenţă ori de cite ori avea prilejul şi le-a folosit ca mijloc de a însufleţi pe contemporanii săi şi a le stimula interesul pentru tot ce e act de cultură naţională, accentuînd însemnătatea lor pentru condiţiile specifice din Transilvania. în entuziasmul său debordant şi din dorinţa sinceră de a convinge apelează frecvent la superlative: pentru el, limba este „cel mai preţios tezaur" al unui popor, dar şi literatura este „cea mai preţioasă avere a unui popor", la fel şi folclorul; Andrei Mureşanu e „cel dintîi bard naţional", dar şi Vasile Alecsandri este „cel mai mare poet naţional"; şi tot astfel T. Maiorescu e „cel dintîi critic" al nostru, fireşte, în ordine valorică, dar şi Gherea este „cel mai eminent critic".
XVIII
ÎL
Ca scriitor, Vulcan a fost — după fericita exprimare, metaforică a lui O. Goga (Precursori, p. 27) — „un astru destul de palid în constelaţia literară de atunci". Aprecierea, întemeiată, are în vedere modestia talentului literar al lui Vulcan; dar, în pofida puţinătăţii harului jsâu artistic, el a fost un scriitor cunoscut, citit şi chiar apreciat de mulţi dintre contemporanii săi transilvăneni, cărora, chiar de nu le va :fi satisfăcut întru totul gusturile şi pretenţiile, le-a făcut o bună educaţie morală şi în spirit naţional. Scrierile sale, citite din paginile„Fa-miliei" sau din volumele pe care le-a publicat, au putut să placă şi să intereseze, pentru că vorbeau despre realităţi ale vieţii, frumoase ori urîte, plăcute sau dureroase. E adevărat, însă, că după stingerea auto- • rului lor şi a generaţiei lui au ieşit din aria interesului şi a gustului-publicului, din ce în ce mai pretenţios, şi peste bogata şi variata operă literară ce a constituit altădată un deliciu al cititoarelor şi cititorilor de pe acele meleaguri s-a aşternut, treptat, pulberea uitării. Totuşi unei»..potlii, proze şi piese de teatru ale sale pot fi citite şi azi cu interes, paţ"pr0Cura satisfacţii, nu numai ca documente ale unor vremuri de mult trecute, dar şi pentru valabilitatea actuală a multora dintre sentimentele, ideile şi atitudinile pe care le conţin.
Poeziile erotice, destul de numeroase, sînt anodine şi anoste, majoritatea conţinmd naivităţi puerile şi banalităţi exprimate într-o formă rudimentară.  în schimb, poeziile de atitudine socială, ca şi cele în care sînt exprimate sentimente de mîndrie patriotică sau sînt elo-. gjate personalităţi şi fapte demne de preţuire şi admiraţie sînt mai rea-y Hsate şi mai convingătoare. De altfel, Vulcan îşi exprimase de timpuriu Credinţa sa despre menirea nobilă a poetului „de apostol şi profet": Poetu-n astă lume nu estet pentru sine, El este dat naţiunei de-apostol şi profet.
(Cătră Andrei Mureşanu)
iar mai tîrziu cerea poeţilor să scrie o poezie răscolitoare, mobilizatoare:
Zvîrliţi, poeţi, duioasa liră, Suflaţi în bucium trezitor Şi daţi alarma care-nşiră «      Sub steagul muncii un popor.
(Poeţilor români)
în ceea ce-1 priveşte a scris poezii care aveau drept scop să alimenteze şi să fortifice conştiinţa naţionlă, să cultive sentimentul mîndriei şi al demnităţii naţionale (De eşti român, Copila română, Demnitatea naţională), al unităţii naţionale (La Unirea Principatelor Române), al înfăptuirii marilor idealuri de libertate şi unire (Geniul Naţiunii,
XIX
In mediul intelectualilor, dar intriga rămîne facilă, interesînd mai mult observaţia realistă şi intenţia critică decît subiectul: Doi morţi vii, prima sa nuvelă în ordine cronologică, dovedind stîngăciile începutului Ijţ'ezintă prin cîteva situaţii melodramatice urmările nefericite pe care ■Regenerează discordia izvorîtă din bigotism confesional; Inimă pentru ţrifaimă ar putea interesa doar prin observaţia critică şi intenţia moralizatoare în zugrăvirea realistă a unor aspecte de viaţă ridicole şi revoltătoare : Amor şi ambiţiune, mai interesantă şi ca subiect şi cu oarecare reuşită în redarea unor stări sufleteşti, prefigurînd tematic romanul Manele naţiunii, înfăţişează procesul de alunecare în tabăra duşmanilor naţiunii române, datorat mirajului unei poziţii sociale înalte; dar finalul este tonifiant: iubirea învinge ambiţia.
Lipsite în general de virtuţi artistice, nuvelele, povestirile şi schiţele abundă în situaţii melodramatice şi momente lacrimogene, care vor fi impresionat sufletele cititoarelor de acum o sută de ani din Transilvania, a căror cultură era limitată iar gusturile estetice neevoluate şi nepretenţioase.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre întîiul său roman, Sclavul amorului (1873—1875), pe care îl recomanda ca fiind „prima încercare de roman original mai mare la noi românii [de] dincoace de Carpaţi" şi în care abundă peripeţiile şi scenele palpitante, ca în orice roman senzaţional şi de aventuri, putînd să constituie pentru o anumită cate-: gorie de cititori o lectură captivantă.
Senzaţionale şi palpitante sînt şi peripeţiile din romanul de aventuri în trei tomuri, Barbu Strîmbu în Evropa, publicat în foileton în „Familia" (1879—1880), în care un fecior de boieri moldoveni, trimis pentru studii la Paris, ajunge întîmplător în cercul unor escroci internaţionali care îl jefuiesc şi la ale căror acţiuni ticăloase — crime, răpiri, dueluri, jafuri — ajunge să fie martor sau participant, împotriva voinţei sale. Cu asemenea acţiuni palpitante şi cu momente şi întîmplări surpriză, dovedind fantezie şi inventivitate, romanul putea să ţină în tensiune pe cei dornici de o astfel de literatură. Pentru o asemenea categorie de cititori a tradus Vulcan şi romanele: Cavalerii nopţii de Ponson du Terrâil (5 voi., 1870—1871), Secretele castelului de Xavier de Montepin (3 voi., 1877) şi Misteriul nopţii de Claire de Chandeneux (1880).
Mai reuşite decît cele două romane originale amintite sînt Ranele naţiunii (3 voi., 1876) şi Fata popii (2 tom., 1885—1886). Primul este un roman politic, după cum menţionează autorul însuşi, al doilea e social, dar cu intrigă erotică.
Ranele naţiunii înfăţişează o galerie-de arivişti şi profitori, de oameni lipsiţi de scrupule, lipsiţi de sentimentul demnităţii şi al conştiinţei naţionale, care pentru obţinerea unor avantaje materiale sau a
XXI
Junimei române, Fraţilor, să ne unim !) ; şi-a manifestat încrederea în viitorul măreţ al poporului român (La revederea Ardealului, Nu desperaţi !, Deşteptarea lui Traian), speranţa în viitor fiind „crezul ce nu moare" /Rămas bun la Bucureşti) ; a glorificat dîrzenia luptătorilor pentru cauza dreaptă a românilor transilvăneni (Gorunul lui Horea, Moartea lui Ioan Butean, Visul lui Iancu, Hora lui Alexandru Roman, A fost o luptă grea), îndemnînd chiar, cu o surprinzătoare îndrăzneală, la ridicarea hotărîtă împotriva legilor care ţineau în subjugare pe românii din Transilvania şi interziceau folosirea limbii române (Iarna).
în poeziile umoristico-satirice, scrise într-o formă sprintenă, cu haz — unele ironice, altele incisive — şi apărute în „Umoristul"—„Gura satului", sînt vizate şi atacate o mulţime de metehne de care se făceau vinovaţi numeroşi contemporani. Dorinţa de înavuţire şi de obţinere a unei poziţii sociale convenabile, chiar cu preţul călcării în picioare a demnităţii, devenise o caracteristică a multor categorii de oameni, spiritul negustoresc era o plagă de care se molipseau nenumăraţi indivizi, căci meschinele interese personale primau şi-i făceau să nesocotească morala elementară. Sînt, astfel, ironizaţi sau satirizaţi avocaţi şarlatani, judecători necinstiţi, preoţi desfrînaţi, femei uşuratice (Necazurile umoristului), scriitori care îşi vindeau talentul unor oameni cu interese străine de ale poporului, numai ca să obţină anumite favoruri (Spiritul neguţătoresc), în timp ce scriitorii cinstiţi, avînd de luptat cu greutăţi, nu răzbăteau şi rămîneau mereu săraci (Literatul român). Mai ticăloşi decît toţi erau, insă, demagogii, pseudo-. patrioţii şi renegaţii, pentru că ei lezau interesele întregului popor (Strigoii, îi voi tot batjocori, Cătră renegaţi ş.a.).
Poeziile patriotice şi satirice, ca cele amintite, sau omagiale (Cătră Andrei Mureşanu, Lui Vasiliu Alecsandri etc.) au avut, fără îndoială, un efect educativ.
Proza este în general romanţioasă, cu situaţii melodramatice şi cu evidente intenţii moralizatoare. Unele povestiri şi nuvele sînt inspirate din viaţa poporului de la sate, lăsînd impresia că subiectul e doar un pretext pentru a prezenta obiceiuri şi credinţe populare: Marţi seara, "însăilînd o naivă poveste de dragoste, aduce un elogiu patrimoniului popular; Pricoliciul conţine credinţe şi practici legate de sărbătoarea de Sîn Vasiu, ca prezicerea viitorului fetelor de măritat, apoi prezentarea unor obiceiuri tradiţionale valoroase, ca peţitul şi oraţia peţitorului, dar şi descîntece, farmece şi vrăji, pe care autorul le socoate a fi „fleacuri" ce nu pot fi crezute. în aceeaşi arie de preocupări se înscriu Biografia unui arbore, povestită de el însuşi şi Colibă şi palat, aceasta din urmă, mai reuşită decît -celelalte; notabile sînt şi Dragoste cu pedeci şi Dragostea lui Gheorghe a Florii Nuţului. Altele au acţiunea plasată'
XX
vizitează, pentru' că ele îi oferă posibilitatea de a face incursiuni în istorie, de a face observaţii asupra realităţilor prezentului sau de a-şi exprima încîntarea, mîndria patriotică şi încrederea într-un viitor mai .bun al poporului său; în asemenea pagini se simte mai puternic vibraţia a sentimentală. Exclamaţia la vederea Bucureştilor în 1868, adică la *"imai un an după oficializarea dualismului, dovedeşte clar încrederea "%, realizarea iminentă a unităţii politice a românilor („Capitala româ-"lor? Da... vei fi!"). Afirmaţia, făcută în anii Războiului de independenţă în paginile unei reviste ce apărea în Pesta, că Transilvania a fcst Şl este o provincie românească, după cum o dovedesc şi ruinele unor 'cetăţi care grăiesc despre vechimea şi continuitata românilor pe aceste locuri, şi că „elementul românesc din Transilvania stă neclintit" în faţa „sforţărilor" oficialităţii austro-ungare de a-1 distruge, este îndrăzneaţă şi semnificativă.
în piesele de teatrYi, Vulcan abordează o problematică mai variată 'ecît în proză, dar intenţia este aceeaşi: critică şi moralizatoare. în "lesele inspirate din viaţa familială sau socială sînt dezvăluite critic sau satiric imoralitatea ce domneşte în familia burgheză, cu infidelitatea unuia dintre soţi sau cu dorinţa aventurii amoroase a unora care cu ipocrizie se erijează în moralişti (Moraliştii), precum şi urmarea dra^ matică pe care o poate avea infidelitatea partenerei de căsnicie (A doua moarte) ; tendinţa de căpătuire prin contractarea unei căsătorii avantajoase din punct de vedere material, preţiozitatea şi grandomania ^(Mireasă pentru mireasă, însurăţilă) ; ridicolul rezultat din contrastul ާ|ntre aparenţă şi realitate, fanfaronada şi demagogia (Fanfaronii).
ftnt atacaţi apoi conducătorii care se înstrăinează de popor, trădîndu-i încrederea şi interesele (Ciobanul din Ardeal, Plăieşul satului) sau renegaţii, pe care i-a stigmatizat şi în poezii sau în proză (Renegatul) avocaţii şarlatani, preoţii ipocriţi şi afacerişti, învăţătorii care nu-şi fac datoria (Alb sau roşu?, Renegatul, Bibliotecarul casinei), cei ce aleargă după titluri şi poziţii materiale şi sociale (Boierul de la Tuşnad). în comediile „poporane" Rvga^ de la Chizătău, Sărăcie lucie şi Mila cu clopot sînt prezentate piedicile, determinate de interese materiale, ridicate de părinţi în calea căsătoriei tinerilor care se iubesc, obstacole învinse în cele din urmă, precum şi consecinţele unor căsătorii bazate pe asemenea interese de ordin material şi social.-Subiectul şi acţiunea acestora sînt încadrate într-un obicei popular (ruga, mâtcălăul) şi conţin situaţii comice, destul de ieftine, care puteau stîrni totuşi rîsul publicului puţin pretenţios căruia li se adresau. Limba lor este mai naturală, presărată cu elemente din lexicul, locuţiunile şi paremiologia, poporului, fără abuz, însă, iar dialogul mai vioi decît în multe din celelalte comedii.
XXIII
unei poziţii sociale şi politice mai înalte sînt capabili să săvîrşească cele mai mîrşave fapte, să se înstrăineze de popor şi.de tradiţii, să trădeze chiar interesele politice naţionale. Avocatul Ştefan Zimbran, un caracter slab, ispitit de-perspectiva unei poziţii sociale şi politice superioare, se lasă prins în plasa ademenitoare a măririlor pe care i-o întind cu abilitate adversarii politicii naţionale a românilor, renunţă la principiile şi idealurile politice naţionale pe care fusese hotârît să le servească, îşi părăseşte logodnica, româncă, şi se căsătoreşte cu fiica unui mare proprietar maghiar, renegîndu-şi neamul, maghiarizîndu-şi numele şi trecînd la calvinism. Treptat îşi dă seama că a fost victima unor interese şi maşinaţiuni ale politicii duşmanilor poporului său. Jignit şi dispreţuit pentru originea sa. română şi ca să scape de urmărirea creditorilor care îl şantajau, se sinucide, lâsînd o scrisoare prin care cere românilor să-şi păstreze caracterul ferm, deoarece lipsa acestuia este rana cea mai periculoasă pentru naţiune.
Fata popii, una din bunele scrieri în proză ale lui Vulcan, este un roman social de remarcabilă observaţie realistă, firul epic al acţiunii formîndu-1 proiectele de căsătorie eşuate'ale Rahilei, fata popii Tănase, cu urmările lor dramatice. Ele constituie un bun prilej pentru prezentarea veridică a mediului rural transilvănean, cu surprinderea reuşită a citorva tipuri şi -moravuri ale unor „cărturari ai poporului" şi a unor imagini din viaţa socială şi culturală a sătenilor. Totul este zugrăvit în antiteză: pe de o parte oameni cu interese meschine, afacerişti, profitori, oameni lipsiţi de simţul demnităţii şi al datoriei profesionale, ca popa Tănase, protopopul Vichentie, avocatul Despoian; pe de altă parte oameni cu caracter integru, care înţeleg să-şi păstreze demnitatea, să-şi facă datoria, să fie drepţi şi de omenie, ca preotul Movilă, protopopul Tătar, avocatul Cornean, învăţătorul Dîmbian; unii complet dezinteresaţi de bunăstarea şi sprijinirea poporului, ceilalţi — dimpotrivă. Contrast există şi între înfăţişarea satelor, între nivelul de civilizaţie şi de cultură al locuitorilor lor, în funcţie de atitudinea intelectualilor. Ca şi Slavici, Vulcan era de părere că bunăstarea poporului este determinată de interesul şi sprijinul pe care i-1 dau cărturarii lui, lămurirea şi exemplul personal al acestora avînd un rol hotărîtor. Intenţia moralizatoare, evidentă, se simte la tot pasul.
Pe lîngă nuvele, povestiri, romane, Vulcan a scris şi numeroase „suveniri de călătorie", care se situează la hotarul dintre literatură şi publicistică, aparţinînd mai degrabă acesteia din urmă, prin intenţia ce le-a stat la bază dar şi ca modalitate de realizare. Dintre sutele de pagini conţinînd însemnări şi impresii din călătoriile făcute in Franţa, Boernia, Germania, Turcia, prin Transilvania sau la Bucureşti şi în Moldova, mai mult interes şi mai mare însemnătate le prezintă acelea în care vorbeşte despre locurile şi monumentele româneşti pe care le
XXII
In faptă artistică corespunzătoare, nu e mai puţin adevărat că opera sa a contribuit, prin transmiterea unor mesaje frumoase, înălţătoare, la educarea şi dezvoltarea interesului şi gustului pentru literatură, în general, pentru literatura naţională, în special, şi la cultivarea conştiinţei ■naţionale, a sentimentelor demnităţii şi mîndriei patriotice,— la care arebuie să adăugăm rolul educativ, moralizator pe care l-au avut. gNuvelele şi romanele lui au fost citite cu interes şi cu plăcere, poeziile fost deseori declamate, iar piesele de teatru au fost mult jucate de îîletanţi. Prezentînd realităţi contemporane sau din trecut, ele aduceau e un cuvînt de mîngîiere şi îmbărbătare, fie un îndemn la lucrare de ,teres comun sau la luare de atitudine, fie un exemplu demn de stimă «fi admiraţie, fie o laudă; fie o critică. Este o operă merituoasă aceasta, ;lar autorul ei este unul din cei mulţi şi modeşti care pregătesc apariţia Olarilor creatori. Ceea ce nu este deloc puţin lucru.
- Prin întreaga activitate culturală şi socială desfăşurată, prin tot MSi a stimulat, sprijinit şi realizat, prin toate faptele sale puse în ser.-viciul cauzei naţionale, prin scrierile literare şi prin publicistică, Vulcan a fost un militant entuziast pentru dezvoltarea culturii naţionale, pentru înaltele idealuri de libertate, dreptate şi unitate" naţională, în care a crezut cu putere, şi un precursor al unirii politice.
LUCIAN DRIMBA
Tragedia istorică în cinci acte şi în versuri Ştefan-Vodă cel Ttnăr dezvoltă tema clasică a luptei dintre datorie şi iubire, pe fondul uneltirilor unui ticălos ros de invidie şi dornic de răzbunare şi de putere, postelnicul Şerpe, victime ale intrigilor lui fiind cei dor îndrăgostiţi, Nichita şi Despina. Prin tragere la sorţi, efectuată de Despina, lui Nichita, fiul hatmanului Arbure, îi este hărăzită nobila datorie de a răzbuna onoarea tatălui său prin uciderea lui Cărăbăţ, tatăl Despinei şi duşman al hatmanului. Despina nu ştia adevăratul scop al tragerii la sorţi. Cărăbăţ este ucis, nu de:Nichita, ci de Şerpe, care are însă grijă să treacă vina asupra lui Nichita. în cele din urmă adevărul este descoperit, Despina îl ucide pe Şerpe, după ce şi doamna Magda, revoltată de comportarea despotică a soţului şi insultată de gelozia nemotivată a acestuia, inspirată de intrigantul Şerpe, îl otrăveşte pe Ştefan.
Cu toate că unele momente de mare tensiune dramatică nu sînt suficient lucrate, iar unele exprimări sînt neîngrijite, ba chiar prozaice, piesa este remarcabilă prin reuşita conturare a personajelor şi prin conducerea acţiunii.
Referindu-se la piesele lui Vulcan, T. Breazu făcea următoarele aprecieri: „Scrise cu o oarecare vioiciune, într-o limbă deştul de curată, chiar dacă e lipsită de orice accent particular, cu o bună tehnică teatrală, acesta comedii satirizau păcatele sociale şi naţionale ale românilor de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, pe stricătorii de limbă latinizaţi, maghiarizaţi sau franţuziţi, pe parveniţi, dihonia dintre partide, abuzurile electorale şi alte metehne vechi ale1 noastre" (Literatura Transilvaniei, 1944, p. 50j; iar D. Popovici afirma că faţă de poezie sau proză, Vulcan aducea în piesele sale „mai multă înţelegere artistică, un dialog viu şi situaţii naturale" („Transilvania", an. 73, 1942, p. 523).
Vulcan a fost un scriitor de raftul al doilea, cum ar fi spus Perpes-sicius; de aceea nu trebuie să căutăm valori artistice deosebite în opera sa literară, căci nu vom găsi, sau în cel mai bun caz vom găsi destul de puţine. Ceea ce nu înseamnă că poeziile, proza sau piesele sale sînt lipsite de merite. Dar meritele lor trebuie judecate în raport cu mediul şi momentul în care au fost scrise, ţinînd seama de sentimentele şi ideile pe care le conţin, de intenţiile urmărite prin crearea lor şi de efectul educativ pe care l-au avut. Fiindcă şi în creaţia literară, ca şi în activitatea-i culturală, Vulcan a considerat că trebuie să fie „apostol şi profet". Adică să dezvăluie nişte adevăruri puţin sau deloc cunoscute, ori neglijate, sau să menţină trează atenţia asupra altora cunoscute dar subapreciate şi să semene sămînţa roditoare a încrederii în realizarea înaltelor idealuri sociale şi naţionale ale românilor. Intenţiile ' superioare nu au fost servite, însă, de un talent artistic pe măsura lor. Dar dacă dorinţele lui lăudabile nu s-au putut împlini, din această cauză,
XXIV
în faptă artistică corespunzătoare, nu e mai puţin adevărat că opera sa a contribuit, prin transmiterea unor mesaje frumoase, înălţătoare, la educarea şi dezvoltarea interesului şi gustului pentru literatură, în general, pentru literatura naţională, în special, şi la cultivarea conştiinţei naţionale, a sentimentelor demnităţii şi mîndriei patriotice,— la care trebuie să adăugăm rolul educativ, moralizator pe care l-au avut. Nuvelele şi romanele lui au fost citite cu interes şi cu plăcere, poeziile au fost deseori declamate, iar piesele de teatru au fost mult jucate de diletanţi. Prezentînd realităţi contemporane sau din trecut, ele aduceau fie un cuvînt de mîngîiere şi îmbărbătare, fie un îndemn la lucrare de interes comun sau la luare de atitudine, fie un exemplu demn de stimă şi admiraţie, fie o laudă; fie o critică. Este o operă merituoasă aceasta, iar autorul ei este unul din cei mulţi şi modeşti care pregătesc apariţia marilor creatori. Ceea ce nu este deloc puţin lucru.
*
Prin întreaga activitate culturală şi socială desfăşurată, prin tot ce a stimulat, sprijinit şi realizat, prin toatejfaptele sale puse în ser.-viciul cauzei naţionale, prin scrierile literare şi prin publicistică, Vulcan a fost un militant entuziast pentru dezvoltarea culturii naţiănale, pentru înaltele idealuri de libertate, dreptate şi unitate' naţională, în care a crezut cu putere, şi un precursor al unirii politice.
LUCIAN DRIMBA
TABEL CRONOLOGIC
1841 «La 31 martie se naşte I. Vulcan, în comuna Holod (jud. Bihor), unde petrece primii (trei) ani ai copilăriei. Părinţii: Nicolae •Vulcan (1805—1884), paroh local, nepot al episcopului Samuil Vulcan (fondatorul liceului din Beiuş, în 1828, şi prieten şi sprijinitor al corifeilor Şcolii ardelene) şi Victoria Vulcan (1813—f 1873, n. Irimie, nume maghiarizat ulterior: Irimy, apoi Irinyi). Nicolae şi Victoria Vulcan'au avut şase copii, cinci din ei murind prematur.
1844 «Nicolae Vulcan este transferat paroh în com, Leta Mare, unde. păstoreşte pînă în 1879, cînd, fiind numit canonic în capitlul greco-catolic din Oradea, se mută în oraşul de pe Crişul Repede, în Leta Mare îşi petrece I. Vulcan ceilalţi ani ai copilăriei, precum şi vacanţele şcolare şi universitare.
1847-
1851 t>I. Vulcan urmează şcoala primară în Leta Mare.
1851 »în urma intervenţiilor stăruitoare ale episcopului român oră--dean Vasile Erdelyi, la liceul catolic al călugărilor premontrei din Oradea se înfiinţează catedra de limba română pentru elevii români care frecventau cursurile acelui liceu (aproximativ 27% din totalul elevilor, între 1850—1860). Primul profesor la catedra de limba română 'a fost Alexandru Rdman, care a funcţionat în această calitate pînă în vara anului 1853. Succesorul său la catedră a fost Dionisie Păşcuţiu.
1851-
1859 «I. Vulcan urmează cursurile secundare la liceul premonstratens din Oradea.
XXVI
1852 «La 25 iunie îşi începe activitatea — în cadrul liceului şi sub conducerea profesorului de limba română, Al. Roman — „Societatea de lectură a linerimei studioase orădene" la care, pe lîngă elevii din ultimele două clase, puteau participa în calitate de membri ordinari şi studenţii Academiei de Drept din Oradea. Vulcan va deveni şi el membru al societăţii şi va face chiar parte din conducerea ei în ultimele clase, dar este de presupus că şi înainte participase la şedinţele ei obişnuite şi la cele publice. Deviza societăţii era: „Uniţi-Vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri", desprinsă din bine cunoscuta poezie a lui A. Mureşanu.
1856 «Fiind elev în clasa a V-a sau a Vl-a, Vulcan redactează împreună
cu un coleg ui său, Gh. Ardeleana, o revistă manuscris intitulară „Deşteaptă-te române".
1857 —
1859 «Devine „gregar ordinar" (membru obişnuit — n.n.) al „Societăţii de lectură" şi chiar face parte din comitetul de conducere al ei.
1859 929 ianuarie. în „Telegraful român", 'nr. 5, îi apare o corespon-
denţă, în care vorbeşte despre necesitatea unei reviste beletristice
• pentru românii de dincoace de Carpaţi. Este prima sa prezenţă publicistică.
• în vară trece bacalaureatul, iar în toamnă se înscrie student la Facultatea de ştiinţe juridice din Pesta.
1859-
1863 «Urmează studiile universitare, pe care le absolvă în primăvara anului 1863.
«Din perioada studenţiei datează colaborarea (cu poezii, proză, corespondenţe şi articole) la „Telegraful român", „Gazeta Transilvaniei", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Amicul şcoalei",. „Concordia".
1860 «iS mai. în „Telegraful român" (nr. 2.0) apare Cînlecul meu,
singura poezie a lui I. Vulcan publicată în această gazetă; potrivit, unei informaţii din „Familia (1888, p. 382 — 383), I. Vul-' can, care tocmai publicase o poezie in „Telegraful român", „scoase o foaie manuscrisă sub titlul « Aurora », ajutat mai cu seamă de Marienescu, M. Beşan şi Teodor Man", studenţi a universităţii pestane.
XXVII
• începe colaborarea la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" cu o coresponenţă (nr. 40, 4 oct.) şi o poezie (nr. 42, 18 oct.).
1861 m25 februarie. Începe colaborarea la „Amicul şcoalei"* (nr. 8),
cu o corespondenţă.
3 august. Sigismund V. Popp editează la Pesta gazeta „Concordia", avînd redactor responsabil pe Al. Roman (din ianuarie 1863). I. Vulcan colaborează la această gazetă din primul ei an de apariţie (începînd cu nr. 2), cu poezii, o nuvelă şi un articol. Colaborarea sa continuă şi în anii 1862—1865.
• în art. De sub muntele şvăbesc („Concordia", 1861, nr. 25, 26 X/ 7 XI) vorbeşte din nou despre necesitatea unei reviste beletristice.
923—26 octombrie [4— 7 noiembrie. Are loc la Sibiu, sub conducer&a lui Andrei Şaguna, adunarea de constituire a „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român" (prescurtat: „Astra"), al cărei membru va deveni I. Vulcan în 1868.
1862 »9 februarie. Din iniţiativa şi sub îndrumarea lui I. Vulcan, stu-
denţii români din Pesta se-ntruiţesc şi hotărăsc înfiinţarea unei societăţi de lectură a studenţilor, alegîndu-1 pe I. Vulcan „preşedinte interimar" şi încredinţîndu-i sarcina de a alcătui statutele societăţii. După întocmirea, discutarea, definitivarea şi aprobarea lor, cîteva zile mai tîrziu, în cadrul unei noi adunări, statutele 'sînt înaintate guvernului pentru întărire.
•20 februarie. Afe loc şedinţa de constituire a societăţii literare a studenţilor români din Pesta, cu numele: „Societatea literară « Petru Maior»" şi se alege comitetul de conducere în următoarea componenţă: Partenie Cosma — preşedinte, Ioan Nedelea — vicepreşedinte, Iosif Vulcan şi Ştefan Perian — secretari, Iosif Illovits — casier, Sabba Fercu — bibliotecar. — în anul 1862/63, I. Vulcan este ales preşedinte; calitatea aceasta sau cea de vicepreşedinte o va avea de mai multe ori pînă în 1879, iar după 1880, cînd părăseşte capitala Ungariei şi se stabileşte la Oradea, va fi ales membru de onoare al societăţii. — Societatea va fi recunoscută oficial abia în 18-73, cînd statutele vor fi „întărite" de guvern. ~"
• Participă, în calitate de reporter al ziarului „Concordia", la adunarea generală a „Astrei" ţinută la Braşov şi vizitează expoziţia organizată de aceasta în acelaşi oraş. întîlneşte şi cunoaşte cu această ocazie mai multe personalităţi ale culturii şi vieţii sociale româneşti de dincoace şi de dincolo de Carpaţi,
XXVIII
Intre care: Al. Odobescu, G. Sion, Andrei şi Iacob Mureşanu, 4       G. Bariţiu, A. Şaguna ş.a.; despre aceste momente relatează în Suveniri de călătorie, publicate în „Concordia", nr. 58 ş.u. din 1862.
1863 91/13 ianuarie. Apare la Pesta revista „Aurora română", avîridu-1
editor proprietar şi redactor responsabil pe I. Miculescu, „con-lucrător primar" fiind Vulcan, pînă la 15/27 aprilie, cînd, datorită unor divergenţe cu proprietarul, o părăseşte. Este prima revistă beletristică românească apărută la Pesta — Pe prima pagină a primului număr — poezia Cătră române de I. Vulcan şi tot de el, în acelaşi număr, prima parte a nuvelei Cel de pe urmă duce dacic.
• Se creează catedra de limba şi literatura română la Universitatea din Pesta, titularul ei fiind numit Al. Roman. I. Vulcan 1-a avut profesor în ultimul semestru al studiilor sale universitare („Am fost discipul al său"—.ca elev la Oradea — n.n. — şi „începui activitatea mea literară sub conducerea dînsului", mărturisea I. Vulcan în „Familia", 1866, p. 121, iar mai tîrziu: „Mi-a fost, dar, profesor tocmai la începutul şi la sfîrşitul studiilor mele", „Familia", 1893, p. 49—50). Al. Roman 1-a sprijinit foarte mult, moral, tot timpul în activitatea sa.
• I. Vulcan termină studiile universitare şi se stabileşte la Pesta. Diploma şi cenzura de avocat le obţine în 1874, dar nu profesează avocatura, ci se dedică activităţii jurnalistice şi cultural-literare.
91/13 octombrie. Apare, la Pesta, revista umoristico-satirică „Umoristul. Foaie glumeaţă", redactor responsabil fiind Gh. Ardeleanu (acelaşi împreună cu care I. Vulcan redactase, elevi fiind, la Oradea revista manuscrisă „Deşteaptă-te române"), iar I. Vulcan este „conlucrător primar". De la 1/13 ianuarie 1865, Vulcan devine proprietar, editor şi redactor responsabil pînă în 25 iunie/7 iulie 1870; cu nr. 1 din 5/17 ianuarie 1867 Si schimbă titlul în „Gura satului". — în această revistă, Vulcan publică multe poezii umoristico-satirice. ,
924 octombrie. Moare A. Mureşanu; Vulcan publică elegia funebră La moartea lui Andrei Mureşanu („Umoristul", nr. 3, p. 9).
1864 9septembrie—octombrie.   Publică   primul   almanah umoristic:
„Calendarul «Umoristului»", pe anul 1865; ediţia a Il-a apare
XXIX
. în noiembrie. — Calendare umoristice ya scoate .şi pe anii ,1866-1870; în 1882 tipăreşte „Catastihul dracului. Călindar glumeţ pe anul 1883"; apoi „Calendarul lui Păcală", pe 1884; un alt calendar, pe 1885, era tipărit în noiembrie 1884. Probabil a tipărit şi alte calendare umoristico-satirice.
1865 «în primele luni ale anului tipăreşte „Tanda Manda. Almanac
umoristic şi satiric ilustrat cu 30 de caricature".
•24 februarie/8 martie. îşi încetează apariţia „Foaia pentru minte, inimă şi literatură".
•5 aprilie. înaintează prefecturii poliţiei din Pesta cererea pentru aprobarea editării unei reviste beletristice, cu titlul „Familia", al cărei scop ar fi răspîndirea cunoştinţelor generale şi a culturii, „cu excluderea completă- a politicii". Se arată şi ceea ce îşi propune să publice şi că va apare de trei ori pe lună. Totodată face demersurile necesare şi către Locotenenta din
i' Buda „pentru concesiunea d-a putea publica o foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni". Aprobarea o primeşte în 12 aprilie. — Ambiţia lui era mare: „Voiesc să dau în mîna publicului o foaie cu care dînsul să se poată îăli" şi care„să emuleze" cu oricare alta străină.
•S/17 iunie. Apare, la Pesta,, primul număr al revistei „Familia. Foaie beletristică şi enciclopedică cu ilustraţiuni", proprietar, editor şi redactor responsabil fiind I. Vulcan (Nr. de probă poartă data: 1/13 mai). Revista va apare timp de aproape 42 de ani: pînă în 20 IV/2 V 1880 1a Pesta, iar din 27 IV/9 V1880 — la Oradea; din octombrie 1870 va deveni „totodată organul publicaţiunilor Societăţii pentru fond de teatru român".
•Publică în paginile „Familiei" şi în volum separat, la Pesta, în traducerea sa, romanul Colomba de Al. Dumas.
•_/5" august. îşi încetează apariţia revista „Aurora română".
1866 m25 februarie/9 martie? în nr. 6 al „Familiei" apare poezia De-aş
avea de M. Bminescu, marcînd debutul poetului. Impresionat plăcut de creaţia poetică a tînărului debutant, Vulcan îi salută debutul şi-1 recomandă călduros cititorilor: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre 'acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a suprins plăcut". Vulcan îi schimbă numele din Bminovici, cum sem-
XXX
nase poetul, în Eminescu. în 1866 „Familia" publică şase poezii de Eminescu şi traducerea nuvelei Lanţul de aur, de scriitorul suedez Onkel Adam; în anii 1867 — 1869 îi apar alte şase poezii în aceeaşi revistă, iar în 1870 — articolul Repertoriul nostru teatral, care este ultima sa colaborare din perioada începuturilor, la „Familia".
91/13 aprilie. Prin decret al Locotenentei Domneşti, ia fiinţă, la Bucureşti, Societatea Literară Română (care îşi va schimba denumirea în Societatea Academică Română, în '1867, iar apoi în Academia Română, în 1879).
915/2.7 aprilie. I. Vulcan salută evenimentul şi îşi exprimă pă,-rerea, în nr. 11 din 15/27 aprilie al „Familiei", că cei mai indicaţi a reprezenta pe românii din imperiul austriac în marele for ar fi: T. Cipariu, G. Bariţiu, G. Munteanu (Transilvania), S.Man-gltica, Vincenţiu Babeş (Banat), Al. Roman, D. Păşcuţiu (Ungaria), I. G. Sbiera, G. Hurmuzachi (Bucovina). Este interesant de observat că cei menţionaţi de Vulcan au fost numiţi, cu excepţia lui D. Păşcuţiu, S. Mangiuca şi G. Hurmuzachi, în locul cărora au fost numiţi L Hodoş, Al. Mocioni şi Al. Hurmuzachi.
9august. Publică la Pesta volumul de Poezii, conţinînd 85 de titluri, din care 7 traduceri (din Beranger, Heine, Hugo).
•Face o călătorie în Franţa pentru a vizita expoziţia universală din Paris; impresiile- din această călătorie sînt publicate sub titlul Suveniri de călătorie în „Familia", nr. 31—51.
9lo iunie. Sub direcţia lui Gr. H. Grandea, apare la Bucureşti revista „Albina Pindului", la care colaborează şi I. Vulcan
918 august. Plecînd de la Pesta spre Gherla, unde urma să ia parte la adunarea generală a „Astrei", se opreşte la Arad, unde trupa lui Mihail Pascaly dădea reprezentaţii teatrale. Asistă la spectacolul din 18 august. Suflerul trupei era M. Eminescu. într-o pauză, Matilda Pascaly, îmbrăcată într-un frumos costum bănăţean, recită poezia lui Vulcan Copila română. Chemat de public pe scenă, autorul poeziei îl va fi zărit pe poetul-sufler şi apoi va fi stat de vorbă cu el — dar Vulcan nu menţionează nimic în privinţa aceasta nici atunci, nici mai tîrziu; e posibil ca atunci să-i fi înmînat tînărul Eminescu poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure, care se şi publică în „Familia", nr. 29 din 18/30 august şi nr. 33 din 19 septembrie/l octombrie din acel an. în dimineaţa aceleiaşi zile a făcut o vizită soţilor Pas-
XXXI
caly, cu care a discutat despre teatru în general şi despre posibilitatea întemeierii unui teatru românesc în Transilvania.
•25—26 august. Participă la adunarea generală a „Astrei", ţinută la Gherla; se înscrie membru al Asociaţiunii, citeşte poemul Geniul Naţiunii, propune — şi adunarea primeşte — ca să fie ales membru onorific B. P. Hasdeu.
•Este vizitat de G. Sion (prin februarie), M. Kogălniceanu (prin iulie), B. P. Hasdeu şi Al. Papiu-Ilarian.
•La cîteva zile după întoarcerea sa de la Gherla, în prima jumătate a lunii septembrie se-mbarcă pe vapor pentru prima.sa călătorie la Bucureşti, pe care o face pentru „studii literare". Din Suveniri de călătorie, scrise în urma acestor două călătorii — în Transilvania şi la Bucureşti — şi publicate în „Familia", începind cu nr. 30 din 26 VIII/7 IX, aflăm că teatrul a fost „principalul meu studiu sub decursul petrecerii mele în Bucureşti", care a durat o lună. A asistat şi la o şedinţă publică a Academiei Române.
•Deputaţii români din parlamentul de la Pesta cer ca statul să aloce un fond pentru crearea unui teatru românesc în Transilvania.
•Este ales membru onorar al „Societăţii de lectură" din Oradea.
•Este ales vicepreşedinte al „Societăţii literare « Petru Maior »", preşedinte de drept fiind profesorul de limba şi literatura ro-mînă de la Universitatea pestană, Al. Roman.
1869 •aprilie. Iese de sub tipar, la Pesta, volumul: Panteonul român. Portretele şi biografiile celebrităţilor române, conţinînd 31 portrete şi biografii. Volumul poartă indicaţia: Tomul I, semn că Vulcan a intenţionat şă scoată şi alt volum, dar n-a mai făcut-o.
• iulie. în paginile „Familiei", Vulcan iniţiază campania în favoarea creării unui teatru românesc în Transilvania, prin articolul-apel: Să fondăm teatru naţional ! Apelul are un ecou mare, ideea e susţinută, prin articole apărute în aceeaşi reyistă, de I. Lape-datu, N. Butariu, G. Crăciunescu, M. Străjanu şi M. Eminescu.
maugust. La adunarea generală a „Astrei" de la Şomcuta Mare, Vulcan citeşte disertaţia Poporul român în poezia sa, care se publică în „Familia", „Federaţiunea" şi „Transilvania" din acest an.
XXXII
•decembrie. Intelectualitatea română din capitala Ungariei este convocată şi se întruneşte îhtr-o conferinţă, în locuinţa lui G. Mocioni, că să discute în problema teatrului românesc; este invitat şi Vulcan.
•Face a doua călătorie la Bucureşti.
1870 •februarie— aprilie. Au loc mai multe întruniri („conferinţe") ale intelectualilor români din Pesta, cu participarea deputaţilor români, în problema teatrului românesc. Vulcan este secretarul şedinţelor. Se iau următoarele hotărîri: redactarea şi tipărirea pe foi volante şi în presă a unui Program preparativ la înfiinţarea unui fond pentru teatru naţional român şi a unui Apel către publicul român, în care se arată însemnătatea şi necesitatea creării unui teatru naţional român, strîngerea fondului material prin contribuţia întregii populaţii; convocarea unei adunări a intelectualităţii române care să stabilească forma de organizare şi de.conducere a acestei „întreprinderi". — în acelaşi timp, deputaţii români din parlament cer ca statul săNaloce un fond pentru întemeierea unui teatru român. Vulean are rolul principal în alcătuirea „programului preparativ" şi a ape-' lului- lansat.
•22 martie/3 aprilie. Vulcan publică în „Familia" un nou articol-apel: Să fondăm un teatru naţional.
•august. La adunâreageneralăa"Astrei" din Năsăud,Vulcan citeşte ' disertaţia: Cintecele haiduceşti, care se publică în „Familia", „Federaţiunea" şi „Transilvania".
•4—5 octombrie. La Deva are loc adunarea generală de constituire a „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român în Ardeal" (prescurtăm: S.T.R.). I. Vulcan citeşte disertaţia De ce voim s-avem un teatru naţional? şi este ales secretar al S.T.R. foferă, şi adunarea primeşte cu satisfacţie, câ „Familia" să devină oranul oficial al societăţii.
• Se tipăresc, la Pesta, primele, două volume din romanul Cavalerii nopţii de Ponson du Terrail, tradus de Vulcan; următoa. rele trei volume apar în 1871.
XXXIII
1871 m2S ianuarie. Este ales membru extern al „Societăţii Kisfaludy"
din Budapesta (membri interni puteau fi numai maghiarii). Este întîiul român membru al acestei societăţi.
•31 mai. Rosteşte discursul de recepţie în „'Societatea Kisfaludy" despre Poezia populară română, care se tipăreşte în anuarul socieăţii şi, apoi, ca prefaţă la volumul Român nepdalok (Cîn-tece populare române), Pesta, 1877. Este primul membru extern care ţine discurs de recepţie.
•20 noiembrie. Se căsătoreşte cu Aurelia Popovici, fiica lui Alexe Popovici din Comlăuş, avocat, luptător arădan pentru drepturile naţionale ale românilor.
1872 «La Bucureşti se tipăreşte Domnia Arnăutului ele Alexandru
Hasdeu, cu o biografie a autorului de I. Vulcan şi sub îngrijirea lui.
•Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti se joacă, comedia într-un act: Alb sau roşu?
•La Pesta apar volumele I —II de Novele; voi. III — în 1873.
• Se publică în anuarul „Societăţii Kisfaludy" („A Kisfaludy-Tarsa-sâ'g evlapjai. TJj folyam", VII, p. 146—167) discursul de recep-
• ţie al lui I. Vulcan, rostit în 1871.
• Mor: I. Heliade Rădulescu' D. Bolintineanu ,A. Iancu şi I, Gro-zescu (redactor şi colaborator al „Familiei"); în „Familia"
• apar necrologuri scrise de Vulcan. Memoriei lui Heliade îi închină nr. 20 din 14/26 V. Cuprinde: o prezentare a personalităţii şi despre înmormîntarea lui (nesemnate), poezia Poetul murind de Heliade şi amintirea lui I. Vulcan: Clnd am văzut pentru prima oară pe Eliade.
1873 «Apar primele două volume din romanul lui Vulcan: Sclavul
amorului; voi. III — în 1875.
1874 «Face „cenzura" de avocat, dar nu profesează avocatura.
1875 • 1 ianuarie.  Editează revista „Şezătoarea.  Foaia poporului
român", care va apare pînă îri 1882, lunar, bilunar sau la trei
XXXIV
H săptămîni. Destinată sătenilor, ea conţine creaţii literare popula lare sau scrise în formă folclorică, învăţături şi sfaturi practice, flş popularizări ale ştiinţei şi tehnicii, combaterea viciilor şi a cre-I dinţelor superstiţioase, biografii ale unor personalităţi ale vieţii |' "culturale şi social-politice etc.
Î876 •Publică la Pesta romanul în trei volume Manele naţiunii şi
I poemul Gorunul lui Horea (ed. II: 1878). *
ţ, «Traduce şi publică în „Familia" romanele lui Jules Verne: t Călătorie de pe pămtnt In lună şi în jurul lumei, ambele în ver-t        siuni prescurtate.
1877 «Traduce şi publică în „Familia" (nr. 1 — 51) romanul în trei tomuri Secretele castelului de Xavier de Montepin (finalul în nr. 1 din 1878).
•Publică în „Familia" şi în volum comedia în 3 acte: Mireasă pentru mireasă. '
•Apare în broşură, la Pesta, poemul Orfana Crişului (ed. II: 1880) publicat iniţial în „Familia", 1874.
•La Pesta se publică, în editura „Societăţii Kisfaludy", volumul Romaân nepdalok (Poezii populare româneşti), conţinînd traduceri făcute de Gh. Ember, I. Grozescu şi I. Vulcan. Prezentarea introductivă aparţine lui Vulcan; este, de fapt, textul discursului de recepţie din 1871.
•„Familia" publică, număr de număr, informaţii privind desfăşurarea operaţiunilor de pe front precum şi apeluri către public să contribuie pentru ajutorarea ostaşilor români; redacţia se oferă să strîngă şi să expedieze ajutoarele materiale primite de la public. în acest context, Vulcan publică în revistă poezia-apel: Scame pentru cei răniţi.
•Redacţia „Familiei" primeşte un număr de 150 de exemplare din volumul Okaşii noştri de V. Alecsandri, pentru vînzare, venitul fiind destinat ajutorului pentru front.
• I. Vulcan face o călătorie prin Transilvania; notele şi impresiile (jin această călătorit sînt publicate în „Familia" dirf 1877 şi 1878.
1878 «I. Vulcan publică în „Familia" articolul Serbarea Alecs&ndri şi
poezia La Vasile Alecsandri, în care elogiază succgsul repurtat
XXXV
de bardul de Ia Mirceşti la concursul de la Montpellier cu poezia Cthtecul gintei latine.
A-    ■ ■'
•Traduce în ungureşte Clntecul gintei latine, traducere pe care o citeşte într-o şedinţă a „Societăţii Kisfaludy" şi o publică în „Vasârnapi ujsâg" (Ziarul de duminică).
1879 930 martie. Societatea Academică Română este declarată institut
naţional şi îşi schimbă numele în Academia Română. '
15 mai. N. Vulcan, numit canonic în capitlul gr. cat. orădean, se mută de la Leta Mare în Oradea.
• în parlamentul din capitala Ungariei se supune discuţiei Legea XXVIII, cunoscută sub numele „Legea Trefort", care prevedea introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate'şcolile primare de pe teritoriul aflat sub dominaţie maghiară, ca mijloc abil de maghiarizare a populaţiei*nemaghiare. Deputaţii români se opun energic, dar legea se votează totuşi la 5 mai. „Familia" informează despre decursul dezbaterilor, iar Vulcan scrie un articol în care elogiază atitudinea fermă şi demnă a deputaţilor români.
93/15 iulie. I. Vulcan este ales membru corespondent al Academiei Române în secţiunea literară, la propunerea lui AI. Roman; tot atunci în secţiunea ştiinţifică a fost ales Spiru Haret, iar Th^odor Mommsen — membru onorific.
• în „Familia" se publică Barbu Strtmbu In Evropa, roman în 3 tomuri, şi Sultăniţa, comedia în 5 acte de I. Vulcan.
1880 9aprilie. I. Vulcan se mută la Oradea şi o dată cp aceasta mută şi
redacţia revistelor „Familia" şi „Şezătoarea".
• In „Familial" se publică romanul Iui Claire de Chandeneux, Misteriul nopţii, în traducerea lui I. Vulcan.
• în „Familia", I. Vulcan începe campania pentru înfiinţarea unei şcoli civile, de fete, în Oradea, un deziderat mai vechi al orădenilor (din 1868); urmarea este constituirea unei societăţi care să adune fondurile necesare.
•„Societatea « Petru Maior»" îl alege membru de onoare.
1881 930 aprilie j2 mai. La Sibiu se desfăşoară conferinţa pentru unifi-
carea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Par-
XXXVI
tidul Naţional din Transilvania; I. Vulcan participă în calitate de reprezentant al Bihorului.
.  «La 27 august, la Sibiu, „Astra" inaugurează o expoziţiei cuocazia i.    împlinirii a două decenii de la înfiinţarea ei. Aurela Vulcan fusese numită de Reuniunea femeilor române din Sibiu colec-tantă a exponatelor din judeţul Bihor. Soţii Vulcan participă J     la inaugurarea expoziţiei, despre care va scrie I. Vulcan în cîteva numere consecutive din „Familia".
.'  «Face excursii prin munţii Bihorului, despre care scrie impresii i în „Familia".
•Efectuează o călătorie în România.
•Este ales deputat, pe şase ani, al comunei Borod (Bihor) în comitetul comitatens.
182 »La începutul anului, scoate de sub tipar un volum elegant de poezii, Lira mea, conţinînd 66 de titluri. Volumul a fost apreciat de V. Alecsandri pentru că versurile „sînt inspirate de geniul .poeziei poporale şi al sfintei iubiri de patrie".
— «Este ales vicepreşedinte al S.T.R. în adunarea generală de la v     Sighet, demnitate pe care o va avea pînă în 1893.
• începe apropierea mai accentuată de cercul „Junimii" şi de conducătorul său.
383 %martie. Aflîndu-se la Bucureşti, Vulcan participă la b serată literară a „Junimii" bucureştene, ţinută în casa' lui Maiorescu (acesta îi menţionează prezenţa la serata din 23 martie), unde citeşte şi Eminescu din creaţiile sale poetice. La solicitarea lui . Vulcan şi la intervenţia lui Maiorescu, Eminescu îi dă cele şapte poezii citite pentru a fi publicate în „Familia"; acestea şi apar în 1883' /S-a dus amorul, Cînd amintirea, De-acuma, Ce e amorul ?, Pe lingă plopii fără soţ, Şi dacă) şi 1884 (Din noaptea).întors la Oradea, Vulcan îi trimite poetului un onorariu,— „cel întîi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodată-n viaţă",
'     îi mărturiseşte poetul în scrisoarea de răspuns şi de mulţumire.
• 15/27 mai. în nr. 20 al „Familiei", Vulcan publicai portretul lui Maiorescu însoţit de o prezentare caldă şi elogioasă. Primind numărul din revistă, criticul îi mulţumeşte pentru notiţa biografică, despre care spune că e „făcută cu sobrietate şi [....]
XXXVII
cuminte", iar despre portret că „este fără îndoială cel mai bun din cîte s-au executat pe la noi".
•La Oradea tipăreşte: De la sate. Novele şi schiţe.
•La Viena apare „Almanahul>societăţii social-literare « România Jună»", cu colaborarea mai multor scriitori din România. Eminescu publică „Luceafărul". I. Vulcan publică o poezie, Iubirea.
'•în iunie se îmbolnăveşte Eminescu şi e internat în sanatoriul dr. Suţu; începînd din iulie şi pînă la decesul poetului, „Familia" urmăreşte cu atenţie starea sănătăţii poetului şi informează pe cititorii săi despre evoluţia ei.
1884-
1888 «Pe lîngă îndeplinirea obligaţiilor pe care i le impuneau munca
redacţională şi calitatea de membru înt comitetul S.T.R., pe lîngă participarea activă la adunările anuale ale S.T.R. în care prezintă discursuri de deschidere sau disertaţii, devine membru şi activează în cadrul „Societăţii Szigligeti", a „Societăţii istoricilor şi arheologilor", ambele din Oradea.
1889 «La moartea lui Eminescu, Vulcan dedică întreg numărul 26
d,in 25 V/7 VI al „Familiei" memoriei marelui dispărut. Conţine: portretul poetului în chenar de doliu; primeţe poezii „publicate întîi în « Familia »" ; Epilog la primele poezii ale lui Eminescu de I. Vulcan; o notiţă biografică; Eminescu a murit I (nesemnate, dar probabil alcătuite de I. Vulcan); Mai am un ■ singur dor (Eminescu); Raze de lună. Lui (V. Miele); Eminescu. Corespondenţă din Bucureşti (I. Russu); Lui Eminescu (Al. Vla-huţâ).
•3 august. Moare Veronica Miele; Vulcan publică un necrolog în nr. 34, p. 398. „■
•14 octombrie. Moare Harieta (Henrietta) Eminovici, sora poetului.
•31 decembrie. Moare Ion Creangă, prietenul cel mai bun al lui Eminescu.
1890 •10122 iunie. împlinirea unui sfert de secol de apariţie a revistei
„Familia" este marcată prin publicarea unui „Număr jubilar la a XXV aniversare" — nr. 23—, care se deschide jCu un articol semnat de G. Bariţiu, urmat de alte articole, poezii, proză,
XXXVIII
• cugetări, scrisori etc, în total 51. de semnături, între care: "V. Alecsandri, T. Maiorescu, B. P. Hasdeu, V, A. Urechiă, Vincenţiu şi Victor Babeş, D. Zamfirescu, Matilda Cugler-Poni, A. D. Xenopol. At. M. Marienescu, G. Sion, I. Slavici etc. -Numărul se încheie cu un Epilog semnat de I. Vulcan.— Alte 18 titluri, primite după încheierea numărului jubiliar, sînt publicate în nr. 24. ■
•22 august. Moare V. Alecsandri. Nr. 35 din 2/14 IX al „Familiei" este închinat memoriei decedatului; pe prima pagină, în chenar negru oda funebră a lui I. Vulcan: Alecsandri, urmată, în paginile celelalte de Pohod na Sibyr şi Rodica, iar pe şapte pagini sînt prezentate: înmormîntarea, discursurile funebre rostite şi date biografice. Nr. 36 publică pe prima pagină portretul poetului în chenar de doliu, urmat de Dan, căpitan de plai.
•Apare la Oratlea în volum Ruga de la Chizătău, comedie poporală intr-un act, cu cîntece şi joc
•28 martie. Este propus şi ales membru activ al Academiei Române, în secţia literară, în locul devenit vacant prin decesul lui T. Ci-pariu.
•30 martiejll aprilie. în şedinţa generală a plenului, academic, întrunind majoritatea de voturi, este declarat membru activ. Cuvîntul de mulţumire îl rosteşte trei zile mai. tirziu, în 2/14 aprilie. îi răspunde B. P. Hasdeu. ,
•Academia Română îşi serbează jubileul de 25 de ani de existenţă, în şedinţa publică din 15/27 aprilie, cu care s-a încheiat sesiunea generală, I. Vulcan citeşte oda La jubileul Academiei Române.
•Teatrul Naţional din Bucureşti premiază tragedia istorică în 5 acte şi în versuri, Ştefan-Vodă cel Tlnăr, cb? I. Vulcan şi se propune includerea ei în repertoriu.
•29 martie. în şedinţa solemnă a plenului academic, I. Vulcan citeşte discursul de recepţie în Academie despre: Dimitrie Ţichindeal. Date nouă despre viaţa şi activitatea lui, pentru alcătuirea căruia a folosit corespondenţa dintre Samuil Vulcan şi
J). Ţichindeal, păstrată în arhiva episcopiei gr. cat. din Oradea, în răspunsul dat de V. A. Urechiă se spune între altele: „mai presus de toate meritele [...], acela care ţi-a deschis porţile Adademiei Române, întîi ca corespondent, apoi ca membru activ, a fost escelenta şcoală de care te ţii în mânuirea limbei
XXXIX
române". ,,Domnia-ta ai luat în Ardeal drapelul salvatpral unităţii limbei române. « Familia» a urmărit cu "energie şi înţelepciune toţi paşii limbei literare din Principate şi a căutat să înlăture •din cartea ardeleană-bănăţeană tot ce putea deosebi limba de acolo de cea din România liberă."
•Un alt' eveniment, important pentru I. Vulcan, petrecut în âteeăşi zi: seara ţine o conferinţă la Ateneul Român despre „Mişcările culturale române din Banat şi părţile mărginaşe ale Ungariei în anii 1700—1820". V. A. Urechiă îl prezintă auditoriului în cuvinte elogioase ca pe conducătorul celei mai vechi reviste literare în limba română ce apare, în care şi-a făcut debutul Eminescu.
•martie—aprilie. La cîteva zile după recepţia în Academie, face prima sa călătorie în Moldova, ca membru într-o delegaţie a Academiei. în drumul de la Bucureşti la Iaşi, la Ploieşti a dorit să-1 întîlnească pe Gherea, care conducea restaurantul din gară, dar a avut neşansa ca acela să lipsească; la Mirceşti contemplă cu evlavie locuim care a trăit şi a creat Alecsandri.
•La 24 mai, G. Bariţiu, împlinind 80 de ani, este sărbătorit la Sibiu. I. Vulcan participă la sărbătorire şi rosteşte un scurt cuvînt ca reprezentant al ziariştilor, -r Nr. 20. din 17/29 mai al „Familiei" este integral închinat evenimentului (Cuprinde: desfăşurarea sărbătoririi cu toate cuvintele rostite şi răspunsurile lui G. Bariţiu).
•25 octombrie. Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti i se joacă, în premieră, tragedia istorică în 5 acte şi în versuri, Ştefan-Vodă cel Tlnăr.
1893 «Apare, în volum, la Oradea, Ştefan-Vodă cel Tlnăr.
•După ce în nr. 16 din 18/30 aprilie publică portretul lui G. Bariţiu şi un articol cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Aca-miei, în nr. 17 îi anunţă decesul şi publică un necrolog, iar în nr. 18 apar: o relatare despre înmormîntare, date biografice şi Testamentul lui Bariţiu.
1894 «Apare, în volum, la Oradea, comedia poporală într-un act Sărăcie
lucie.
•La Cluj are loc procesul memorandiştilor. Vulcan participă, în calitate de redactor al „Familiei", la desfăşurarea procesului,
XL
î despre care publică un amplu reportaj în cîteva numere ale re-I' vistei; de asemenea, scrie şi publică poeziile: A fost o luptă * cruntă,  Poeţilor români,  Junimei române, Moartea tiranului
'..        — legate de acelaşi eveniment.
f
&       , ' ■
!4895 «In sesiunea generală a Academiei prezintă, în calitate derapor-l- tor-general, raport asupra lucrărilor comisiei pentru acordarea ;        premiilor „Heliade" şi „Năsturel-Herescu".
«îşi petrece vacanţele redacţionale în staţiunile Vîlcele, Malnaş, t        Ţuşnad, Sinaia, despre care publică impresii în „Familia".
i' «După ce în ultimii patru ani (1891—1894) S.T.R. nu a ţinut nici o adunare generală din cauza epidemiei de holeră şi a conjuncturii politice, în 26—27 octombrie st.n. are loc adunarea generală la Braşov. I. Vulcan ţine discursul de deschidere în
jţ care vorbeşte despre 25 de ani de luptă pentru cultura naţională.
Este ales preşedinte al S.T.R. La propunerea comitetului se
; iau următoarele hotărîri: mutarea sediului societăţii de la Buda-
; pesta la Braşov; publicarea în broşuri a rapoartelor anuale ale
comitetului, care să se împartă membrilor înaintea adunărilor generale; comitetul să studieze posibilitatea subvenţionării unei trupe ambulante sau societăţi de diletanţi, ori premierea unor
[ piese potrivite; să studieze posibilitatea înfiinţării de comitete
filiale. De acum înainte Vulcan va participa în fiecare an la şedinţele comitetului, fixate înaintea sesiunilor generale ale Academiei, la care de asemenea a f.ost prezent cu regularitate.
•Publică în „Familia" (nr. 38-^46) discursul de recepţie în Aca- . demie despre Dimitrie Ţichindeal. Date nouă despre viaţa şi activitatea lui.
1896 «Călătoreşte în Boemia şi Germania pentru îngrijirea sănătăţii.
însemnările din această călătorie sînt publicate în „Familia" din acelaşi ah.~v
1897 «27 martie. Se reprezintăln premieră pe scena Teatrului Naţional
din Bucureşti comedia sa într-un act Gărgăunii dragostei. Este a treia şi ultima piesă ce i se, joacă pe scena Naţionalului bucu-reştean:
•27 septembrie. Moare Al. Roman, profesorul şi sprijinitorul său moral. în nr. 38 din 21 IX/3 X al „Familiei", I. Vulcan publică necrolog.
XLI
1898 912 mai. Ia fiinţă la Oradea banca de credit şi economii „Biho-
reana", al cărei iniţiator a fost I. Vulcan, ales în comitetul de direcţie ca preşedinte, director executiv fiind CoriOlan Pop. Din beneficiile realizate, s-au dat sume importante pentru acţiuni culturale şi pentru sprijinirea şcolilor româneşti din Oradea, Beiuş, Brad, Sibiu, Braşov etc.
•27—28 august. „Astra" ţine adunarea sa generală în Beiuş, cea dintîi ţinută în Bihor. I. Vulcan este rugat de beiuşenişi de oră-deni să facă oficiile de amfitrion; salută prezenta „Astrei" în Bihor priritr-o scurtă cuvîntare, în care vorbeşte despre limbă şi cultură.
• Se tipăreşte la Braşov primul Anuar al S.T.R. (în total vor apare 15 volume), în care Vulcan publică Istoricul „Societăţii pentru fond de teatru român".
•Apare primul număr din Biblioteca teatrală, colecţie editată de S.T.R., în tipografia lui N. I. Ciurcu din Braşov, conţinînd: Prolog şi Soare cu ploaie, comedie într-un act, de I. Vulcan.
•La Oradea aparţin broşuri separate, comedia poporală Miţa cu clopot şi monologul Prima rochie lungă, interpretat în acelaşi an în cadrul unui „concert muzical-declamatoric" la Oradea.
• în revista „Literatură şi artă română" (director.N. Petraşcir) se publică Gărgăunii dragostei, care se va retipări în anul următor şi în „Familia".
•Cu un grup de academicieni, I. Vulcan face o excursie în Dobro-, gea şi în Turcia. Note şi impresii din această călătorie publică în „Familia" din 1898 şi 1899.
1899 «Nr. 26 al „Familiei" din 27 iunie/9 iulie este închinat în întregime
memoriei lui Eminescu la A zecea aniversare a morţiiJui Eminescu. (Conţine: O scrisoare inedită a lui Eminescu; trei din ultimele poezii apărute în „Familia" — S-ă dus amorul, Ce "e amorul,' Pe lîngă plopii fără sol — ; Repetoriul nostru teatral; portretul poetului în chenar; Lanţul de aur, de Onkel Adam, trad. de M. Eminescu; în Nirvana, de I. L. Caragiale; Amorul unei marmure; Scrieţi amintiri !; La cine sînt manuscrisele lui Eminescu?; Amintiri despre Eminescu, de S. Secula; Aniversarea morţii lui Eminescu şi presa română.),
• Se tipăreşte la Oradea, în volum, comedia Gărgăunii dragostei.
XLII
HNpnr. 34 al „Familiei" din 20 august/2 septembrie este închinat K ■■ memoriei Iui V. Alecsandri la A zecea aniversare a morţii lui H Alecsandri. (Cuprinde: o prezentare a personalităţii poetului; C; "' 16 scrisori adresate de Alecsandri lui I. Vulcan; pometul în R chenar; poeziile: Imn către soare, Hora de la Sinaia, Cireşile, K?Inscripţie pe uşa Curţii-de-Argeş, Ţara; Scrierile lui Alecsandri, MM de I. Bianu; N. Petraţcu, Vasile Alecsandri, de I. Vulcan; E3"' Moartea lui Alecsandri; Mormlntut lui Alecsandri şi Academia W Română.)
ţ  ml. Vulcan este ales membru în conducerea secţiei literare a k. „Astrei".
01 «în cadrul Academiei, este ales vicepreşedinte al secţiei literare s" pe anul 1900—1901, preşedintele secţiei fiind Gr. G. Tocilescu. Face parte din comisia pentru examinarea cărţilor prezentate faconcurs pentru premiile „Năsturel-Herescu", „Heliade",„Ada-machi". Propune ca membru corespondent pe V. Oniţiu, care e ales. ^
. «La adunarea generală a S.T.R. de la Şimleul-Silvaniei ţine discursul de deschidere (despre morală şi caracter). S-a propus, şi s-a aprobat, convocarea pentru anul 1902 a unei adunări care să facă modificări în statute în sensul.de „a se face paşii necesari pentru pregătirea înfiinţării teatrului naţional" în Ardeal.
)2 »în cadrul Academiei Române, este ales vicepreşedinte al secţiei literare, preşedin.te fiind T. Maiorescu; primeşte însărcinarea de a întocmi rapoarte asupra activităţii literare a lui I. Bianu, Virgil Oniţiu şi Andrei Bîrseanu, propuşi a fi primiţi membri corespondenţi în secţia literară; face parte din comisia celor 9 academicieni care să raporteze asupra cărţilor prezentate pentru , a fi premiate.
3 »4 martie. Pe scena teatrului din Oradea are loc premiera în limba maghiară a tragediei Ştefan-Vodă cel Tlnăr. Traducerea e semnată de ziaristul maghiar din Oradea, Papp Iânos. Cu ocazia acestei reprezentaţii, bine primită de publicul spectator, Ady Endre scrie un articol elogios, Egy premier (O premieră), în ziarul local „Nagyvâr-adi Naplo'" (Ziarul din Oradea), socotind spectacolul cu piesa lui Vulcan ca fiind „o premieră a prieteniei" româno-maghiare. în aceeaşi traducere, piesa s-a jucat şi la Lugoj în 1904.
XLIII
• în „Familia" şi, separat, .într-o broşură, I. Vulcan publică [     monologul însurăţilă.
1904 *90unie. Din iniţiativa şi sub auspiciile despărţămîntului ,oră-
dean al „Astrei" este organizată la Oradea sărbătorirea jubileului de 40 de ani de apariţie a revistei „Familia", I. Vulcan este omagiat de Academia Română, de numeroase societăţi şi asociaţii culturale, de personalităţi aje vieţii sociala şi culturale, de colaboratori ai revistei. Cu ocazia jubileului, „Familia" l, apare în număr dublu (nr. 21—22, cu data de 27 rriai/9 iunie), conţinînd numeroase adrese de felicitare şi colaborări.
• în semn de omagiu, Academia Română şi „Astra" îl aleg preşedinte al secţiilor lor literare.
1905 «Apariţia primului volum de" versuri al lui O. Goga, Poezii, este
salutată cu entuziasm de I. Vulcan, ca un mare „eveniment literar".
•„Astra" şi S.T.R. îşi ţin împreună anuala adunare generală la Sibiu, cu ocazia inaugurării Palatului Asociaţiunii şi a scenei din sala de festivităţi a acestuia, ridicată cu cheltuiala S.T.R.. ' I. Vulcan rosteşte o ouvîntare despre limba literară. Se.reprezintă Prolog de I. Vulcan şi Fintlna Blanduziei de V. Alecsandri. Tot atunci are loc primul concurs pentru' bursieri ai S.T.R.
• I. Vulcan propune o schimbare a sistemului de acordare a premiilor Academiei, şi anume: în cadrul secţiilor, nu în plen. Propunerea se acceptă în sesiunea generală din ,anul următor..
1906 «în primăvară participă pentru ultima oară la sesiunea generală
a Academiei, în cadrul căreia prezint» totuşi rapoarte aăupra cărţilor prezentate la concurs,— iar în toamnă, tot pentru ultima dată, participă şi ţine discurs de deschidere la o adunare generală a S.T.R. -
•Cu nr. 41 din 31 decembrie/13 ianuarie, „Familia" îşi încetează apariţia. în articolul încheiere, I. Vulcan motivează astfel sistarea revistei: „Etatea înaintată şi sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacţională şi să sistez această revista"..
XLIV
1907 *8 septembrie. I. Vulcan moare, răpus de o nefrită acută. în acelaşi an au mai murit, dintre academicieni: Vincenţiu Babeş (3.11), S. FI. Marian (ll.IV) şi B. P. Hasdeu (25.VIII).
mlO septembrie. Are loc înhumarea, în cimitirul Olosig din Oradea. Sînt prezenţi la funeralii reprezentanţi ai multor societăţi cul-tural-literare şi social-economice româneşti, ai „Societăţii Kisfaludy" şi„Societăţii Szigligeti", precum şi ai mai multor publicaţii periodice. în numele Academiei Române, la mormînt a rostit o „cuvîntare funebrală" At. M. Marienescu, prieten şi colaborator al defunctului. Numeroase periodice române şi maghiare au publicat necrologuri.
L.D.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Prezenta ediţie din scrierile lui I. Vulcan este concepută Jn trej volume: primul conţine o selecţie din creaţiile sale literare — poeziiţ proză şi teatru; al doilea va cuprinde pagini din publicistica sa, iar al treilea va înmănunchea o bună parte din însemnările de călătorie şi din corespondenţă, urmate de un indice de nume, glosar şi bibliografie selectivă. Deşi nu are pretenţia de a oferi o imagine completă a întregului scris al lui Vulcan — şi cu atît mai puţin a personalităţii celui care a avut un rol de o netăgăduită însemnătate îa viaţa culturală românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ea năzuieşte să dea posibilitatea orientării asupra ideilor şi sentimentelor de care a fost însufleţit şi pe care le-a servit cu o dăruire exemplară, demnă de admiraţie şi preţuire. E adevărat că scriitorul Vulcan, în .pofida numărului mare de operepe care le-a creat şi a bunelor sale intenţii, nu-l egalează valoric pe publicistul şi omul de acţi<une culturală Vulcan. Dar nu e mai puţin adevărat că în epoca şi mediul în care a scris, opera sa literară a fost gustată şi apreciată şi că o parte a ei poate fi citită şi astăzi cu interes, chiar dacă nu ne satisface pe deplin gusturile estetice. Realizate la un nivel artistic nu prea ridicat, poeziile, proza şi piesele -sale de teatru au o incontestabilă valoare documentară: vizînd sau redînd nişte realităţi obiective dintr-un anumit timp şi dintr-un anumit loc, ele ne oferă destul de fidel imaginea acelui loc şi timp, bineînţeles, dimpreună cu sentimentele, ideile şi atitudinile autorului. Iar opera literară laolaltă cu publicistica şi cu acţiunile sale ar putea fi subsumate idealurilor supreme de care a fost călăuzit în tot ce a urmărit şi a făcut: cultură şi naţionalitate.
Textele literare, însemnările de călătorie şi publicistica au fost reproduse din revistele "Umoristul,, „Familia" şi „Concordia" sau din volume, iar corespondenţa — după manuscrisele autografe ale scriitorului sau din alte surse; în aparatul de note se face de fiecare dată trimiterea necesară. < -
Glosarul, ce se va publica la sfîrşitul volumului III, înregistrează toate cuvintele regionale, latinismele, maghiarismele, germanismele
XLVI
neintrate în limba literară şi de- circulaţie restrînsă, arhaismele şi chiar anele neologisme mai rare. .
Ortografia latinizantă şi etimologizantâ a lui Vulcan pune multe şi adesea dificile probleme de interpretare. în transcrierea textelor am căutat să respectăm particularităţile limbii scriitorului, reproducînd toate formele (fonetice, lexicale şi gramaticale) care reflectă acele particularităţi, cum sînt:
— forme populare şi regionale ca: acelaş, acuş, iarăş, Insuş, totuş; aceste (= acestea), adecă, să arete (= să arate), cătră, cine, dintîi, gră-niţar (= grănicer), hotărească, mine şi mini, nainte, neci (= nici), neşte (= nişte), nost şi vost (= nostru, vostru), paş şi pl. păsuri. { — pas, paşi), paserea, pine, ţipet, uslenele ( = osteneli), cl urea (= el ura), uşorat, vini (= veni), vro şi vrun (= vreo şi vreun) etc;
— forme duble sau triple care apar în momente diferite sau chiar în acelaşi moment din activitatea scriitorului au fost de asemenea respectate: aice şi aicea, atunci, alunce şi atuncea, care şi carea, pe şi pre. pretotindene şi pretutindeni, a rădica şi a arădica, (eu) sum şi (eu) sînt, totdeuna, totdauna şi totdeauna etc.;
— neologisme care au forme diferite de acele din limba literară modernă, dar care au fost folosite de către unii intelectuali din secolul trecut: aisinţă, aparinţă, asecurat ( = asigurat), se adresă (= se adresează), caracteriza (= caracterizează), consoală ( = consolează), consta-iez (= constat), colegiuri (= colegii), conferenţă, decadintă, diferinţă, doiul (= doliul), esiginlă (= exigenţă), escelent, esamen, naţiunal, a preferi, prezinte (= prezent), recomendaţiune, respunzabil, sujet (= subiect), a sprima (== a exprima), viţiuri ( = vicii) etc;
— pluralul în -e (în loc de i) al unor substantive feminine: aripe, bance (= bănci), familie (= familii), gradine, învăţăture, lacrime, limbe etc.;
— formei? de genitiv-dativ în -ei (în loc de -ii): culturei, fericirei, marei idee, naţiunei etc;
— formele masculine de plural ale unor substantive azi neutre (numeri, secoli etcj şi pluralul în -i al unor adjective ca: (fiinţe) infernali, (cîntece) remarcabili etc;
— formele conjuncte ale pronumelor personale în dativ plural: ni, vi, li (în loc de ne, vă, le); formele: i şi lu le-am transcris îi şi îl cînd au această valoare (de ex.: i compete, lu duse au fost transcrise ti compete, îl duse);
— terminaţiile -iu şi -oriu în cuvinte ca: ceriu (pronunţat într-o singură silabă: ceriu), cetitoriu (trei silabe), Invăţătoriu (patru silabe: în-vă-ţă-toriu) literariu (trei silabe: li-te-rariu),..man'torm (trei silabe: mu-ri-toriu) ;
XLVII
— formele în^a (nu In -ă) ale adjectivului demonstrativ antepus: aceasta femeie, acesta loc etc.;
— am respectat de asemenea numele de persoane, de localităţi, de ţări etc. aşa cum au fost folosite de Vulcan: Alesandru, Cogălniceanu şi Kogălniceanu, Dimitriu şi Dimitrie, Georgiu şi George, Hajdeu şi Hasdeu, Iuonel, Nicolau, Vasiliu şi Vasilie etc; Beciu (— Viena), Belgiu (— Belgia), Belgrad şi Bălgrad (= Alba-Iulia), Blaş, Cluş, Dobriţin, Săbii şi Sibii, Sviţera (= Elveţia) etc;
— am transcris titlurile de opere, cuvintele- şi numele proprii străine întocmai cum apar în textele lui Vulcan, iar în subsol am dat, după caz, forma lor corectă şi traducerea.
Spre deosebire de cazurile menţionate mai sus, grafiile etimolo-gizante, lipsite de valoare fonetică reală, le-am interpretat după cum urmează:
— „a" neaccentuat = a, ă sau e, conform pronunţării: „auria" = aurie, „atragatori'a" = atrăgătoarea, „chiamare" =chemare, „o idea" = o idee, „influintia" = influinţă, „poesia" = poezie, „sâ fia" = să fie;
— „a" urmat de „n" = t, uneori i: „betranetia" = bătrtneţe ; „inchiaiandu" = încheind, „mana" = mină, „remane" = rămîne, „san-
' tu" = sînt; ' . ■ _
— „â" = o sau e: „se apropia" = se apropie, „inchiaiâ" = încheie, „infiintiâ" = înfiinţa, „plecă" = plecă;
— „â" = ă, î sau e: „cârui" = cărui, „chiâmarii" = chemării, „in câfu" = încît, sâ luâmu" = să luăm;
— „e" — ă în cuvinte ca; „aredica" = arădică, „se areti" = să arăţi, „dedea = dădea, „inse" = însă, „respunde" = răspunde, „serba-toria" = sărbătoare, „stetea" = stătea, „zeu" = zău;
— „e" precedat de „f", „p", „v" se păstrează nediftongat în cuvinte ca: ferbe, ferbinte, pept,perde, p^ri (= pieri), verme; trebuie să semnalăm că în scrisul lui Vulcan întîlnim şi formele din limba literară pe care le păstrăm: 'fierbe, fierbinte, piept etc.; j *
— „6" = a, ea sau ia: „daca" = dacă, „era" = iară, „se mârga" = să meargă, „până" = peana, „pomana" = pomană, „sfiela" ■= sfială:
— „e" = ă: „adeveru" = adevărs, „strebune" = străbune;
— „e" = ă: „se mărga" = să meargă;
— „e" are valoarea i în cuvinte ca: „destins" = distins, „escat" = iscat, „vertute" = virtute; .
— „e" urmat de „m" sau „n" = l sau (*: „cuventare" = cuvîntare, „cuvente" = cuvinte, „deminâti'a" = dimineaţa, „tempu" = timp ;
— „i" urmat de „n" = î: „in" = in, „indata" = înd tă, „tierina" = ţarină ; .
— „i" din desinenţa imperfectului verbelor de conj. IV = e: „pla" tiai" = plăteai, „primia" = primea, „viniam" = vineam;
XLVIII
— „o" neaccentuat = u: „domeneca" = duminecă, „moritoriu" = muriioriu, „potere" = putere, „scolat" = sculat ;
— „6" = oa: „forte" = foarte., „noua'f = noauă, „ora" = oară, „atragatoria" = atrăgătoare ;
— „u" final nu se pronunţă în cazuri ca: „adeveru" = adevăr, „atâtu" = atlt, „candu" = cînd, „fericitu" =-*'fericit;
— „ria" din finalul unor adjective feminine'la pl.= re, ră sau ne: „farmecatoria" = fermecătoare, „literaria" = literară, „necesiaria" = necesară, „auria" = aurie;
— „ci" şi „gi" se pronunţau cu siguranţă chi, hi şi ghi în cuvinte ca: „anticitaţi" = antichităţi, „arciepiscopescu" = arhiepiscopesc, „mo-narcia" = monarhie, „magiari" = maghiari;
— „ch" = h în cuvinte ca: „chaos" = haos, „chan" = han, „paro-chia" = parohie, „patrachir" = patrahir, „Michail" = Mihail, „Rachila = Rahila ;
— „ch" — c în cuvîntul: „choru" = cor;
— „d" urmat de „i" sau „î" = z: „a audi" = a auzi; „diua" = ziuă, „se vedia" = să vază; grafia „midilocu" trebuie interpretată ca mijloc ;
— „g" urmat de „e" sau „i" l-am interpretat după valoarea lui fonetică probabilă, în cazuri ca următoarele: curagiu şi curagios, etagiu, evangelie, giur, grilagiu, împregiur, încongiurat, încuragiare, logie, negii-ginţă,-ăar: „cogioc" = cojoc, „gele" = jele, „gendar" = jendar şi „gen-darm" = jendarm, „gios" = jos, „grige" = grije, „vigelie" = vijelie, „vitegie" = vitejie;
— unele grafii cu „ş" le-am interpretat astfel:
a) în poziţie intervocalică = z, de ex.: „causa" = cauza, „present" = prezent, „resumat" = rezumat, „visitator" = vizitator;
b) cînd apare în locul lui x din prefixul (sau din silaba iniţială) ex-, am respectat grafiile folosite de autor: „escelent", „esiste", „espa-triat", „espoziţiune", „espresiune", „espus", „estrem";
— „t"-urmat de „i" sau „î" = ţ sau ţi: „detorinti'a" = dătorinţa, „marătia" = măreaţă, „mareti'a" = măreţia, „natiunalu" = naliunal, „amortîtu" = amorţit, „argintia" = argintie;
— „sce", „sci" = şte, şti: „redescepte" = redeştepte, „vorbesci" = vorbeşti;
— redarea grupului consonantic „ct" prin „pt", conform recomandării făcute de A. Pumnul, este cu totul artificială, nereprezentînd o realitate fonetică şi, de aceea, forme ca: „direptor", „carapter", „frupt", „leptură" şi altele le-am transcris: director, caracter, fruct, lectură; de altfel, Vulcan se debarasează treptat de asemenea grafii şi scrie: director etc.
XLI X
Mai menţionăm că unele cuvinte prezintă căderea lui h iniţial şi au fost transcrise astfel: aideţi, oarde, otar,otel etc; de asemenea, au fost păstrate formele cu v în loc de f în cuvinte ca: svat, wătuitor, snnt etc. .
Grafiile: „anima", „anghiuri", „angust", „amblat", „d'antaiu" etc. au fost redate, potrivit pronunţării, prin: inimă, unghiuri, îngust, îmbiat, dîntîi etc. O formă neaşteptată este „a necăşi", pe care am redat-o prin a necăji.
Trebuie să mai spunem că în scrisul lui Vulcan apar multe inconsecvenţe şi grafii cu forme duble sau multiple, din care cele mai multe nu reprezintă forme uzuale, ci analogice, arhaizante sau hipercorecte, şi nu numai în perioade diferite, ci chiar în aceeaşi perioadă, ba chiar în aceeaşi operă; de ex., în articolul Ateneul român din 1867, apar grafiile: „idea" şi „ideia" ( = idee), „e, bine" şi „ei bine", „a redica" şi „a aredica" (= a rădica şi a arădica); în romanul Fala popii din 1886: „notariul" şi „notarul" etc; apoi: „altariu" şi „altar", „ceriu" şi „cer", „domnitoriu şi domnitor" etc.
Au fost păstrate prescurtările lesne de înţeles folosite de autor, de felul celor următoare: a. şi an. (= anul); dl, d-na, d-lale, d-voastre, etc.
Mai adăugăm că greşelile de punctuaţie, ca şi cele de tipar le-am corectat tacit.
L. D.
7^
"1
ALB SAU ROŞU ? Comedie originală într-un act
PERSOANELE:'
ION ALESANDRESCU, avocat bătrîn
ELENA, soţia lui
CLEMENTINA; fiica lor
ION ALESANDRESCU, avocat tînăr
TEOFIL, matematic
O DOAMNĂ
UN SERVITORIU
SCENA I
|    ION ALESANDRESCU bătrînul şi /. ALESANDRESCU tînărul
Ion
Ion Ion Jon Ion Ion Ion
Ion Ion Ion
Ion Ion
Ion Ion
Ion Ion
Alesandrescu tînărul   (intră aduclnd subsuori neşte
dosare): Iată am isprăvit! Alesandrescu bătrînul: Ce? Alesandrescu tînărul: Procesul. Alesandrescu bătrîn.: Cum? Alesandrescu tînăr.: L-am cîştigat. Alesandrescu bătr.: O! nenorocitule, ce ai făcut? Alesandrescu tînăr.: Am lucrat ziua-noapte, numai
ca să-1 pot găta cît mai curînd. Alesandrescu bătr.: Destul de rău!... Foarte rău!... Alesandrescu tînăr.: Cum aşa?
Alesandrescu bătr.: Nu pentru aceea ţi l-am dat eu să-1 cîştigi... îndată...
Alesandrescu tînăr. (cu mirare): Asta n-am ştiut-o.
Alesandrescu bătr.: Şi tatăl meu şi moşul meu au trăit tot din procesul acesta... Am cugetat să trăieşti şi tu din el... şi nepoţii tăi...
Alesandrescu tînăr.: Şi nepoţii mei?!
Alesandrescu bătr.: Acuma însă tu ai nimicit tot planul meu! *
Alesandrescu tînăr.: Nu cunosc încă bine praxa avocaţială, căci abia numai ieri-alaltăieri intrai pe această carieră.    . ;
Alesandrescu bătr.: Vezi ce pagubă îşi face omul, dacă nu are- praxă!... Acuma din ce vei trăi?... Eu
311
nu pot să-ţi dau multă zestre cu fiica mea, căci — precum ştii — am şepte copii. Ion Alesandrescu tînăr.: Dacă-mi spuneai că procesul acesta e zestrea minesei mele, grijeam mai bine de el şi-1 întindeam, încît făceam parte şi strănepoţilor mei.
Ion Alesandrescu bătr.: Treacă, ducă-se!... Mai am eu şi alt proces!... E, bine, făcut-ai toate pregătirile pentru cununie ?
Ion Alesandrescu tînăr.: Da... însă...
SCENA II
TOT ACEIA şi ELENA cu CLEMENTINA, apoi UN SERVITORIU
Ion Alesandrescu tînărul (salutîndu-le): Doamnă... Domnişoară. .. Elena: Te-am aşteptat. Clementina (cu graţie): Şi eu. Ion Alesandrescu tînărul: Aştept poruncile... Elena: Voiam să te întreb dacă sînt toate în ordine? Clementina: Pentru cununie.
Ion Ale,şandrescu tînăr.: Da... Am făcut toate dispozî-
ţiunile trebuincioase... Elena: Aşadară sîntem gata... şi mîne la douăsprezece oare
vom putea serba cununia. Clementina: Ah!
Ion Alesandrescu tînăr.: Cu toate aceste însă eu aş avea
o modestă rugare. Elena: Ce ?
Ion Alesandrescu tînăr.: Să amînăm cununia pe mîne
-după-miazăzi. Elena: Pentru ce?"" Ion Alesandrescu: Nescari afaceri... Elena: Nu se poate... Oaspeţii sînt deja invitaţi. Clementina (cu naivitate): Da, da... Nu, nu... Ion Alesandrescu bătr.: Dar pe mine nici nu mă întrebaţi ? Toţi : Decide!
312
Un serviţoriu (intră, aduclnd o scrisoare); Ţi-am, adus o epistolă, d-le!
Ion ALESANbRESCu bătr.: Adă-o! (Servitoriul iese, bătrînul ceteşte, epistola şi după cetire zice:) Cununia nu se va serba mîne. >.
Elena: Ci cînd?
Ion Alesandrescu bătr.: Nu ştiu! Clementina: Ah!...
Ion Alesandrescu tînăr.: înger adorabil!...
Elena (cătră bărbatul său): Dar-pentru ce?
Ion Alesandrescu bătr.: Veţi afla mai tîrziu... Acuma rogu-vă lăsaţi-mă niţel singur... (Cătră tînărul:) Frate Ioane, acasă te aşteaptă neşte dosare... Acuş . vei primi şi scrisoarea mea.._. îmi voi împlini datoria. (Tînărul iese dimpreună cu damele.)
SCENA III , -
ION ALESANDRESCU bătr. (singur)
Cine ar fi crezut ?!... Ian s-o mai cetesc încă o dată! (Ceteşte.) „Scumpe Ioane! Mîne la doauăsprezece oare te voi aştepta. Ah,vino, căci te aştept cu dor! Cornelia". (Vor-bind:) Această epistolă e adresată prezumtivului meu ginere, pe care asemene îl cheamă Ion Alesandrescu şi numai din greşeală a ajuns în mîna mea... Pentru aceasta nu s-ar fi putut dară ţinea cununia mîne la doauăsprezece oare... El are o.;. drăguţă... E, bine, eu sînt părinte, am ,să-mi fac datoria... (Scrie.) „Frate Ioane ! Nu vreu să te împedec a putea conveni mîne la doauăsprezece oare cu frumoasa <d-tale Cornelia... Du-te... Rămîni la ea... Şi la fiica mea nu ma,i veni... ion Alesandrescu". (Vorbind:) Aşa!... Acuma mă duc să-i teămit scrisoarea aceasta... (teşind.) El are dară drăguţă!... (Iese.)
313
SCENA IV
ELENA (singură, intrînd)
Dar ce s-a putut întîmpla, că bărbatul meu a amînat cununia?... (Zăreşte epistola pe masă.) Hah! această epistolă îmi va esplica toate. (Ceteşte.) „Scumpe Ioane! Mîne la doauăsprezece oare te voi aştepta. Ah, vino, căci te aştept cu dor! Cornelia." (Vorbind:) Ah!... Aşa?... Cine ar fi cugetat asta despre bărbatul meu?... El are dară relaţiuni cu o oarecare Cornelia?... Pentru asta a zis el să se amîne cununia... El are să convină cu Cornelia!... Ah! el mai de mult, înainte de a mă lua, avea relaţiuni cu o oarecare Iulia... Dar oare Cornelia de acuma nu e Iulia de demult... sub alt nunie ?... E, bine, o s?. vedem!... Sînge rece ! (Scrie.) „Iubite Ioane, deseară pe la ~6 oare voi veni la tine. Iulia." (Vorbind:) Să-i scriu adresa pe cuvertă. (Scrie.) „D-lui Ion Alesandrescu, avocat în loc." (Sigilează epistola.)
•S*C EN A V
ELENA, apoi O DOAMNĂ şi în fine TEOFIL
O doamna (cu văl pe faţă, intrînd): Aici şede d-1 Ion Alesandrescu ?
Elena (aparte): Ah! asta e dară persoana aceea!... Neruşinata! (Iese despreţuind-o.)
Teofil (intrînd, aparte)': După o călătorie de trei zile, iată-mă-s în fine în casa avocatului Ion Alesandrescu, căruia vreu să-i încredinţez un proces... Numai de aş avea noroc să-1 găsesc acasă!...
Doamna (zărindu-l, aparte): Doamna asta a ieşit, nerăs-punzîndu-mi nimica... Ea desigur o să fie doamna Atesandrescu şi ştie de infamia ce era să comită prezumtivul ei ginere, Ion Alesandrescu. .. Pentru aceea s-a depărtat cu atîta mînie... (Zărind pe Teofil.) Desigur acesta e omul pe care îl caut eu. Bine că l-am prins, el nu va mai scăpa. (Sărind cu furie cătră Teofil.) Ce eşti d-ta ? •
au
Teofil (spăriat si confuz): Mă-ntrebi de care partit aparţin?... ■      ■ • • Doamna: Ce-mi pasă mie de asta?!
Teofil: Destul de rău!... Se pare că eşti străină în ţara asta... Noi românii considerăm mult aceasta distingere politică in toate afacerile noastre... Pentru aceea şi progresăm apoi noi- atît de frumos... Să vezi, eu chiar acuma scriu o matematică din punctul de vedere al partitului meu !...
Doamna: Nu de asta te întreb eu.
Teofil: Ce vrei dar cu mine?
Doamna: Să-ţi spun ce eşti.
Teofil: Vrei să-mi spui dacă suna alb sau roşu?
Doamna: Eşti un nătărău, un...
Teofil: Doamnă!...
Doamna: Da... D-ta ai înşelat o fată.
Teofil: Eu?... în toată viaţa mea n-am cunoscut cuvîntul amor.
Doamna: Ai drept!... De l-ai fi cunoscut, desigur ai fi avut măi multă simţire nobilă şi n-ai fi amăgit o fiinţă nevinovată. ' ,
Teofil: Ce fiinţă?
Doamna: Cornelia.
Teofil: Doamna mea! Eu sum un matematic, dar crede-mă că acest nume niciodată nu mi-a obvenit nici în aritmetică, nici în algebră... Cosinus şi cotagens cunosc, însă Cornelia nu.
Doamna: Dar nu-ţi roşeşte - faţa pronunţînd aceasta minciună?... Au nu d-ta ai jurat Corneliei amor etern?
Teofil (cu mirare): Eu?
Doamna: Şi nu d-ta vrei să te cununi totuş încă mîne la 12 oare cu fiică d-lui Ion Alesandrescu?
Teofil (cu mirare şi mai mare): Eu?... (Aparte.) O fii în confuziunea mea poate ca am uitat că sum mire... Adăunăzi în o societate, mi-am uitat numele... Vezi, vezi ce uitoc mai sum şi eu! Am uitat că mă-nsor!
Doamna: Nu mă sili să mă mîniu, căci atunce sum grozavă... -
Teofil: Brr!
Doamna: Gunună-te încă azi cu Cornelia, la din contră...
315
Teofil: Ce vei face? •
Doamna: Iţi voi scoate ochii. (Sare cătră Teofil să-l împungă.)
Teofil (fuge prin odaie): Auleo, Doamne!
Doamna (fuge după el): Răspunde-mi vrei sau ba?
Teofil (oprindu-se la un-capăt al mesei): Numai o mică întrebare să-mi permiţi, onorabilă doamnă furioasă!
Doamna (la celălalt capăt al mesei): Ce?
Teofil: Spune-mi, te rog, de "care partit aparţine domiii-şoara Cornelia... Dacă dînsa face parte din partitul contrariu, eu nu pot s-o ieu de muiere; căci nu vreu ca din cauze politice să ni se ruineze fericirea conjugală... Spune-mi dar, e dînsa cu albii sau cu roşii?
Doamna: Ce fel? D-ta îţi baţi joc de mine?... îndată te voi străpunge. (Sare cătră el.)
Teofil (fugind împregiurul mesei): Apoi dacă mă capacitezi aşa frumos, nu-mi pasă, o ieu... Haidem la ea!...
Doamna (oprindu-l): Nu te osteni... Ea va veni numai-decît la d-ta.
Teofil: Unde?
Doamna: Aice.
Teofil: Eu cuget că nu este conveniabil...
Doamna: Din contra... Eajtrebuie să vină aice, aice, tot
în acel loc unde erai să"comiţi infamia. Aşteaptă aice!
Ea'are să vină numaidecît. (Iese.)
SCENA VII TEOFIL, apoi CLEMENTINA
Clementina (intrînd, aparte): Un străin!
Teofil (aparte): Ah! asta e dară mireasa «nea... Frumo-şică!... Şi eu n-am ştiut că am aşa bun gust. (Cu voace înaltă.) Fiinţă îngerească, te-am aşteptat cu dor.
Clementina: Domnul meu... nu te înţeleg...
Teofil (aparte): Zău nici eu!... (Cu voace naltă.) Să mă
esplic dară! Clementina: Poftim! Teofil: Eu nu mai şovăiesc... . Clementina: Ci?
Teofil: Vin a împlini datoria mea... Clementina: Ce datorie, d-le?
Teofil (aparte): De-aş şti eu, ar fi bine... (Cu voace naltă.)
Şi-ţi ofer mîna mea... Clementina: D-l meu, moderează-te !-Teofil (cade in genunche): Eu te iubesc, te ador...
SCENA VIII
SCENA VI
TEOFIL, singur
Cea mai grea problemă aritmetică e mai uşoară de înţeles, decît ceea ce se-ntîmplă acuma cu mine... Toate cuvintele acestei femei îmi par un vis obscur... Nici prin vis n-am visat că' astăzi mă voi însura... Ciudat!... Curioasă poziţiune!... Mai bucuros aş face încă o dată riguroasele de doctorat, cu toate că şi acele riguroase au fos-t foarte friguroase... Dar iată un ziuariu; haid' să-1 cetesc! (Ceteşte:) Apel pentru înfiinţarea unei societăţi de dat la semn! (După cetire.) E, bine, aş contribui şi eu bucuros, de cumva aş şti ce fel de societate va fi aceea: albă sau roşie ?
TOT ACEIA şi ION ALESANDRESCU tînăr
Ion Alesandrescu (intră chiar la ultimele cuvinte $i se opreşte-n uşă, aruncînd o epistolă pe masă cu mînie): La dracii... Iată esplicaţiunea epistolei primite de la bătrînul!... Clementina are alt mire.
Teofil (observîndu-l, se scoală şi se şterge pe genunchi): ■  Şi acesta chiar acuma a'trebuit să vină!
Ion Alesandrescu tînăr. (cu mînie): Cine eşti d-ta?
Teofil (aparte): Nici eu nu mai ştiu... (Cu voace naltă.) Un matematic...
Ion Alesandrescu tînăr.: Ce cauţi aice?
Teofil (spâriat şi confuz): Cvadratura cercului.
Ion Alesandrescu tînăr. (cu dispreţiu): Da-te:aş dracului!
Teofil (confuz): Mulţam, aşişdere poftesc... {(Clementina iese.)
316
317
Ion Alesandrescu tînăr.: Şi acuma cHe să terminăm ces-tiunea! Ia pistolul acesta şi pune-te colo!
Teofil: Şi ce să fac cu acest pistol?
Ion Alesandrescu tînăr.: Descarcă-1 asupra mea!
Teofil : Auleo !... Să fac moarte de om ?... Dar pentru ce ?
Ion Alesandrescu tînăr.: Pentru că la din contră te voi omorî eu.
Teofil (aparte): Brr! (Cu voace;) Cu multă plecăciune,
d-le, numai o întrebare să-mi permiţi! Ion Alesandrescu tînăr.: Poftim! --Teofil: Ce eşti d-ta: alb sau roşu?
Ion Alesancr-escu tînăr.: Dar pentru ce?
Teofil: Pentru că eu cu oameni de un partit cu mine nu
duelez... Nu vreu să ni scază numărul... Ion Alesandrescu tînăr.: Şi de cumva n-aş fi de un partit
cu d-ta ? V Teofil: Atunce n-aş putea duela, fiindcă eu pe cei din
partitul opus îi despreţuiesc. Ion Alesandrescu tînăr.: E bine, nu flecari atî'ta... Ţinteşte sau îndată... Teofil (îşi face cruce): în numele Tatălui, al Fiului şi al
Sîntului Spirit! Clementina (intră): Amin! Teofil (aparte):'Graţie Domnului! Clementina: Nu permit să duelaţi!
Ion Alesandrescu tînăr. (lui Teofil): D-l meu, mîne dimineaţă la 5 oare te voi aştepta la Băneasa. (Iese.)
Teofil (aparte): Poţi tot aştepta, căci pe mine nu mă vei mai vedea.
Clementina: Dar ce fu asta, d-le?
Teofil: Mi se pare că d-sa e un rival d-al meu.
Clementina (cu mirare): Rival?
Teofil: Da... S-a cam supărat sărmanul că vei fi a mea
şi nu a lui. Clementina: Eu a d-tale? . Teofil: Precum doreşti.
Clementina: Eu să te doresc?... Ha-ha-ha !...
Teofil: Apoi dacă nu mă doreşti, pentru ce mă sileşti să te iau?
Clementina: D-ta ai smintit casa... Aice nu este un institut...   de  nebuni...   Du-te  la balamuc... (Iese.)
318
S C K N A IX
TEOFIL, apoi ELENA şi ION ALESANDRESCU bătr.
f'Teofil (singur): Mi se pare că nu am nimerit bine... Nu 1       asta e necunoscuta mea adoratoare... Mi-a şi părut J       cam tînără pentru mine. (Pe scenă se face întuneric.) Elena (intrînd, aparte): Iată oara pe cînd în numele Iuliei i       chemai pe bărbatul meu la o întîlnire... M-ascund
aice să-i aud ce vor vorbi. Teofil (zărind-o, aparte): Asta e! (Se duce cătră ea.) Elena  (aparte, necunoscîndu-l): Ah, bărbatul meu! Teofil (aparte): Da, asta e a mea... Se pare a fi mai
bătrînă decît ceealaltă. Elena (aparte): Oare cum va începe şă vorbească? Teofil (îngenunche înaintea ei): îngerul meu! Elena (aparte): Infidelul!
Teofil: Nu te întreb dacă eşti cu albii sau cu roşii? ci iată îţi declar că eu te iubesc... .
Elena (aparte): Dacă ar şti că eu nu sum Iulia cea aşteptată.
Io-n Alesandrescu bătr. (intrînd): Ce e asta? Teofil: Da... Te ador!
IoN Alesandrescu bătr.,: Ce aud?... Neruşinatul * de Ion a mai cutezat şi după epistola mea a vini la Clementina. Ian să-i văd! (Aprinde iute o lumină.)
Elena: Hah! (Iese.)
Teofil (aparte, sculîndu-se): Ce nenorocire am eu astăzi, că totdeuna atunce aduce dracul pe cineva, cînd chiar am să termin o declaraţiune de amor! Ion Alesandrescu bătr. (aparte): Muierea mea să aibă cu-un bărbat străin relaţiuni atît de intime... Iată ce a trebuit să descoper acuma la bătrîneţe! Teofil (vrînd să iese): Mă recomand! Ion Alesandrescu bătr. (îl prinde de guler,): Vin-aice... Stai locului... Să te întreb cine eşti d-ta carele ai cutezat a călca în dreptul meu ? Teofil (aparte): Vai Doamne! Un alt rival!... (Cu voace naltă.) Dar lasă-mă de gît, căci nu sum eu alegătoriu să mă duci la alegere... Ion Alesandrescu bătr. (eliberîndu-l): Vorbeşte!... Chie
eşti?
Teofil: Sum un matematic... înamorat...
319
Ion Alesandrescu bătr.-. Apoi să ştii că eu sum un om care nu voi.suferi pătarea onoarei mele... un om care te voi prăpădi... • Teofil (spâriat,„aparte): Şi acesta!
Ion Alesandrescu bătr.: Dacă eşti om de omenie, mine dimineaţa la 5 oare vei veni a-mi da socoteală la Băneasa... D,e pistoale voi îngriji eu! (Pleacă.)
Teofil (aparte)': Al doile duel! (Cu voace naltă.) - Domnule, ian să te întreb una!
Ion Alesandrescu bătr.: Ce ?-
Teofil: Ce eşti d-ta: alb sau roşu?
Ion Alesandrescu bătr.: îţi voi răspunde mîne... Te voi aştepta. La revedere.'
Teofil (aparte): Cînd îmi voi vedea spatele. (Ion Alesandrescu bătr. iese.)
SCENA X " TEOFIL, singur
Astăzi să mă însor... Şi mîne să am doauă dueluri!... Aceste sînt prea multe şi prea grele agende pentru un biet matematic!... Mai bine să o iau pe picior de aice, căci în urmă m-aş putea pomeni şi cu al treile duel... Mă duc dară şi încă fără să fi putut vorbi cu d-1 Ion Alesandrescu, spre a mă înţelege în procesul... (Ieşind.) Curios^că aice nimene nu vrea să spună dacă e alb sau roşu? (Iese.)
SCENA XI
CLEMENTINA, singură
Oare de ce Ion a voit -să amîne cununia ?... Şi oare de ce mai nainte el fu atît de supărat... Ah, ce idee!... Atunce el a aruncat pe masă o scrisoare!... Oare acea scrisoare nu-mi va da deslucire? S-o caut! (O află.) Iat-o! (Ceteşte.) „Iubite Ioane, deseară la şese bare voi veni la tine. Iulia." (Vorbind:) Hah! Ion este un amăgitoriu... El iubeşte pe alta!...
320
SCENA XII CLEMENTINA şi ION ALESANDRESCU tînăr.
Ion Alesandrescu tînăr.: Ea singură!... Chiar bine!... Clementina (aparte): Hah, Ion aci... Ion Alesandrescu tînăr. (rece): Domnişoară!... Clementina (cu aceeaşi răceală): Domnule!... Ion Alesandrescu tînăr. (cu sarcasm): Doară te conturb...
Clementina (cu tristeţe): Acum nu...
Ion Alesandrescu tînăr. (cu vivacitate): Ci cînd?
Clementina: D-ta ştii.
Ion Alesandrescu tînăr. (desperat): Ah! ştiu... Durere,
ştiu... Clementina: Şitotuş...
Ion Alesandrescu tînăr.: Ştiu ce vrei s^,zici... Nu trebuia sa mai trec pragul acestei uşe... Asta era datoria mea... însă n-am putut reziste dorului meu.".. Şi iată sum aice, să-ţi mai zic încă o dată că te iubesc...
Clementina (cu ironie): Ha-ha-ha!
Ion Alesandrescu tînăr. (ofensat): Domnişoară, nu te voi mai molesta... Fii fericită cu noul ales al d-tale !... ( Pleacă.)
Clementina: (Ion!
Ion Alesandrescu tînăr. ■ (rentorcindu-se): Clementina!...
Ah, cît de mult te iubesc şi acuma!... Clementina: Şi tu-mi vorbeşti despre amor!? Ion Alesandrescu tînăr.: întru adevăr este o nebunie
din pai tea mea a te mai iubi, după ce ştiu că ai respins
amorul meu... Clementina: Este uşor a respinge ceea ce nu esiste. Ion Alesandrescu tînăr.: Nu te înţeleg. Clementina: Du-te la Iulia să ţi-o esplice! Ion Alesandrescu tînăr. (cu mirare): Ce Iulia? Clementina: Noaua ta aleasă.
Ion Alesandrescu tînăr.: Ha-ha-ha! * Clementina: Vezi cum îţi place!
Ion Alesandrescu tînăr. (cu sarcasm): Iulia asta desigur e rudă cu domnul acela care mai-inte a... îngenuncheat înaintea ta. Cleme*ntina: Ah, acela e un nebun! Ion Alesandrescu tînăr,: Noul tău mire... nebun?
321
Clementina: Te rog nu mă insulta! Ion Alesandrescu tînăr.: îl iubeşti, dară? Clementina: Ioane!... Ah... (Pleacă.) Ion Alesandrescu tînăr.-. Clementina! Clementina (rentorcîndu-se): îl uresc... Ion Alesandrescu tînăr.: Şi totuş?
Clementina: Niciodată n-am văzut pe omul acesta pînă-n momentul trecut... Abia intrai, el mi se aruncă la picioare, declarîndu-mi amor.
Ion Alesandrescu tînăr.-. Aşadară...
Clementina: E atare nebun...
Ion Alesandrescu tînăr.: Şi eu sum de părerea asta, căci abia îl văzui, prima lui întrebare fu: dacă sum alb sau roşu?
Clementina; însă Iulia?...
Ion Alesandrescu tînăr.: N-o cunosc... Nu ştiu cine e! Clementina: Uite... poate că epistola aceasta îţi va revoca
în minte memoria ei. (îi predă scrisoarea.) Ion Alesandrescu tînăr. (după cetire): Nu înţeleg nimic...
De cînd sum pe lume n-am iubit nici o Iulja. Clementina: Dar epistola asta e a ta... Tu ai aruncat-o
pe masă, cînd văzuşi pe nebunul acela îngenunchind
înaintea mea.
Ion Alesandrescu tînăr.: Altă scrisoare fu aceea... O şi
caut îndată. (Pleacă spre masa.) Clementina (căutînd-o asemene): Iat-o! -Ton Alesandrescu tînăr.: Vezi, aceea-i! Clementina   (cetind  aparte): „Scumpe   Ioane!  Mîne* la
12 oare te voi aştepta. Ah, vino, căci te aştept cu dor.
Cornelia." (Cu voace naltă:) Asta? Ion Alesandrescu tînăr.: Aceea, aceea! Clementina: Ceteşte-o!   (Ion   Alesandrescu  tînăr. ceteşte
epistola cu mare suprindere.)
% SCENA XIII
TOT ACEIA şi O DOAMNĂ
Doamna (aparte): Ce greşeală! Cel de mai nainte nu fu Ion Alesandrescu. (Zărindpe Ion.) Desigur acesta o să fie. (Cu voace naltă:) Caut pe d-1 Ion Alesandrescu.
322
Ion Alesandrescu tînăr.: Eu sum.
Doamna: E, bine, viu de la Cornelia.
Clementina: Ah! de la Cornelia.
Ion Alesandrescu tînăr.: Ce Cornelia?
Doamna: De ce, atîta falsitate?... D-ta o cunoşti bine...
Clementina: O. cunoaşte... bine... ?
Ion Alesandrescu: N-am văzut-o niciodată...
Doamna: Au nu d-ta i-ai promis căsătorie?
Ion Alesandrescu tînăr.: Eu? (încet cătră doamna.) Dar rogu-te taci şi nu mă compromite cu fleacuri de aceste! .
Doamna (încet cătră el): Ba nu!... Bine că te-am prins, înşelătorule!... Nu vei scăpa! (Cu voace naltă:) Da, d-ta!... Au nu ai primit şi'astăzi de la dînsa o scrisoare ?
Clementina: Da, el a primit... Am văzut-o şi eu.
Ion Alesandrescu tînăr.: Dar repet că n-am văzut niciodată pe Cornelia d-tale...
Doamna: Dar astă-mineaţă i-ai jurat amor... "
Clementina: El i-a jurat amor?...
Ion Alesandrescu tînăr.: Eu?... Niciodată!...
Doamna: D-1 meu nu mă sili la estremităţi!
Ion Alesandrescu tînăr.: Ce-mi pasă mie!
Doamna: Teme-te de furia mea! Eu sum născută în Italia.
Ion Alesandrescu tînăr.-. Păcat că n-ai rămas acolo!
Doamna: O femeie născută sub ceriul călduros al Italiei ştie să-şi răzbune...  (Scoate pumnalul.)
Clementina: Hah!... (Iese speriată.) ■
Ion Alesandrescu tînăr.: E, bine, doamna mea, ce vrei cu mine ?
Doamna: Să iei pe Cornelia de soţie.
Ion Alesandrescu tînăr. (aparte): Caută să duc de aice-pe nebupa asta, căci începe să facă scandal. (Cu voace naltă:) Apoi condu-mă dar la ea!
Doamna: Vezi, aşa.
Ion Alesandrescu tînăr. (aparte): Asta sau nu mă cunoaşte, sau e nebună. O duc la balamuc. (Ies ambii.)
323
SCENA XIV *
TEOFIL, singur, intrînd
Ciudat am mai păţit-o!____      Ieşind din casa aceasta, pe
cine zării?... Pe nebuna aceea de doamnă, care mi-a spus să aştept aice pe Cornelia... Cum o zării, voiam s-o ieu la fugă... însă fu tîrziu... Ea mă observă... alergă după mine... mă prinse de guler... şi mă sili cu pumnalul în mină să merg cu ea la Cornelia... fiindcă dînsa, aflîndu-se bolnavă, nu poate să vină la mine... Plecarăm... deşi n-am văzut în toată viaţa mea ca mirele să meargă la mireasa lui numai silit de un pumnal... în fine sosirăm la Cornelia... Inima-mi palpita mai mult de frică, decît de bucurie... Intrarăm... Eu mă aruncai numaidecît la picioarele primei fiinţe pe care o întîlnii... Dar nu nimerii bine... Aceea era cameriera ei... Intrarăm în altă odaie... Acolo şedea culcată într-un ■ fotei o altă fiinţă femeiască... La vederea ei, repeţii gesticu-laţiunile de mai nainte... Ea ţipă... cameriera se uimi... doamna mea conducătoare se miră... şi eu mă-nholbai, neştiind ce să mai fac ?... Apoi Cornelia şopti cîteva cuvinte doamnei mele, care se-ntoarse cătră mine, întrebîndu-mă: „Cum te cheamă pe d-ta?" „Teofil", răspunsei. „Aşadară, nu eşti Ion Alesandrescu?" „Nu." „Iartă-mă, dâră, că ţi-am cauzat ajtîta incomoditate! Am făcut o greşeală, cugetînd că eşti Ion Alesandrescu." „Mă recomand!" Nu mai zisei nimica, ci ieşii cu bucurie că nu trebuie să mă însor... Venii aice, ca în fine să pot vorbi cu avocatul meu, pe care nu-1 văzui niciodată...  Dar ce nenorocire, că niciodată nu-1 găsesc acasă!... E, bine, îl voi aştepta! (Se aşează la masă şi ia în mină o broşură.) Statutele societăţii române de asigu-raţiune Dacia... Frumos, prea frumos!... însă totuş mi-ar plăcea să ştiu ce este această societate: albă sau roşie ?... căci pînă ce nu ştiu asta, eu nu voi cumpăra acţiuni... Dar avocatul meu nu mai vine... Mă duc în odaia laterală... Acolo văd neşte cărţi... Poate că voi găsi îh ele neşte date pentru matematica mea din punct de vedere de partit... (Ieşind.) Dar ce curioşi oameni mai sînt p-aice!... Nici unul nu vrea sa spună ce e: alb sau roşu? (Iese.)
324 .
SCENA XV
ION ALESANDRESCU bătr, apoi ELENA
Ion Alesandrescu bătr. (singur): Iată-mă-s de batjocura lumei!... la^bătrîneţe.... Dacă şi o femeie că muierea mea poate să devină infidelă, apoi poftim a te mai însura. Elena (intrînd, aparte): Intriga mea a reieşit de tot rău... Bărbatul meu desigur mă consideră infidelă... Dar cum să-1 conving...  (Observîndu-l.) Ah!, el aci!... (Cu voace înaltă:) Bună seara, Ioane! Ion Alesandrescu bătr. (rece): Mă bucur... Elena: Se pare că eşti supărat, cu toate că eu aş avea cauza...
Ion Alesandrescu bătr. (cu ironie): Doară pentru că te-am conturbat... întru adevăr nimerii cam rău momentul...
Elena: Zi mai bine: persoana!
Ion Alesandrescu bătr.: Cum aşa?
Elena: Eu ştiu toate, infidelule...
Ion Alesandrescu bătr.: Te găsesc ascultînd declaraţiunea de amor a altuia... şi totuş eu sum infidelul?...
Elena: Cum o mai ştii întoarce!..'. Tu ştii bine că în momentul acela în locul meu aveai să găseşti- pe alta şi • nu pe mine...
Ion Alesandrescu bătr.: Eu?... pe cine?...
Elena: Pe Iulia.. .pe Cornelia... sau ce ştiu eu pe cine! ?...
Ion Alesandrescu bătr.: Nu vorbi fleacuri!
Elena: Dar epistola aceasta? (I-o arată.)
Ion Alesandrescu bătr.: Ah! epistola asta nu e adresată mie...
Elena: Dar cui?
Ion Alesandrescu bătr.: Nimernicului aceluia de Ion...
Pentru asta amînai şi cununia. Elena: E cu .putinţă?
Ion Alesandrescu bătr.: Da..,. însă spune-mi acuma tu cum ai putut aluneca la un aşa grad al infidelităţii, încît permiseşi unui bărbat să ţi se prosterne la picioarele tale...
Elena: A fost numai o intrigă de amor,- care însă a reieşit
rău... O glumă şi nimica mai mult. Ion Alesandrescu bătr.: Ciudată glumă!...
325
SCENA XVI
TOT ACEIA şi TEOFIL
Teofil (intrînd): Caut pe d-1 Ion Alesandrescu. Ion Alesandrescu bătr.: Eu sum.   > * Teofijs (observîndu-l, aparte): Vai de mine!... Acesta-i . duelantul meii!... (Cu voace naltă:) Mă bucur!... Ion Alesandrescu bătr.: (observîndu-l, aparte): Acesta-i
rivalul meu!...  (Cu voace naltă:) Ne cunoaştem...
şi acuş vom avea ocaziune a ne cunoaşte  mai de
aproape...
Teofil (aparte): El înţelege duelul nostru de mîne... Mulţam d-o fericire ca asta. (Cu voace naltă:) Ah! mă voi considera foarte fericit.
Ion Alesandrescu bătr.: Eu mă voi simţi întocmai ca d-ta.
Teofil (aparte): Apoi atunce ştiu că ai dori să fii în depărtare de treizeci de mile de mine!,.. (îi face un compliment.).
Ion Alesandresgu bătr.: Sper că vei veni cît mai adeseori
la casa mea.... Teofil (aparte): Abia apuc să scap odată... Ion Alesandrescu bătr.: Aşadară că vei veni? Teofil: După ce mă vei omorî? Ion Alesandrescu bătr.: Ah! ce gîndeşti! Teofil: Şi duelul de mîne? Ion Alesandrescu bătr.: Nu se va ţinea. Teofil (aparte): Doamne ţie-ţi mulţămeşc! Ion Alesandrescu bătr.: Soţia mea mi-a esplicat toate...
A fost numai o glumă... Elena: Da, da, numai o glumă.
Teofil (aparte): Ciudată glumă fu şi asta!... Furia aceea cu pumnalul în mină parcă-mi zice: „Glumeşte sau mori!" (Cătră Elena cu voace naltă:) Apoi, doamnă, dacă a fost numai o glumă, de ce nu-mi spuseşi asta din capul locului?... De ce m-ai silit să-ţi fac o decla-raţiune de amor... Asta n-a fost glumă.!
Ion Alesandrescu bătr.: Nu?
Teofil: Nu!
Ion Alesandrescu bătr.: Apoi... (Apucă un pistol din cuier.)
Teofil (spăriat): Ba, a fost glumă... numai o glumă... Ion Alesandrescu bătr.: Vezi aşa!
326
Teofil (aparte): Curioase forme au glumele p-aice ! Elena: Eu mă duc să caut pe Clementina:.. Sărmana, are să fie prea tristă. (Iese.)
SCENA XVII
ION ALESANDRESCU bătr. şi TEOFIL
Ion Alesandrescu bătr.: Şi acuma, d-1 meu, spune-mi cu ce pot să-ţi servesc?... Stau la dispoziţiunea d-tale...
Teofil: înainte de a răspunde la asta, să constatăm mai întîi Ce eşti d-ta: alb sau roşu? căci de la asta depinde dacă îţi voi putea încredinţa procesul meu ?...
Ion Alesandrescu bătr.: Dar ce are de a face procesul d-tale cu profesiunea mea politică ?
Teofil: Foarte mult!
Ion Alesandrescu bătr.: Vrei doară să-mi încredinţezi un
proces politic ? . Teofil: Fereşte Doamne! Ion Alesandrescu bătr.: Ce,dară? Teofil: Un proces de moştenire...
Ion Alesandrescu bătr.: Dar acuma tot mai puţin te înţeleg...
Teofil: Asta urmează de acolo că d-ta ţini prea puţin la
profesiunea-ţi politică... Ion Alesandrescu bătr.': Nu, domnul meu!... Cînd vine să apărăm interesele partitului nostru politic, nu "sum eu cel din urmă în afacerea aceasta, căci după convingerea mea: adevărul numai prin controlarea partitelor poate să iasă la lumină.^. însă cînd părăsim terenul politic, eu, din cauza profesiunii de credinţă politică, .nu fac diferinţă între român şi român. Teofil; Eu proced de tot din alt punct de vedere şi nu fac nimica făr-a consulta interesul meu de partit... Şi sum convins că nici cvadratura cercului nu se va putea inventa fără teoriele partitului meu. Alesandrescu bătr.   (aparte): Omul  acesta e sau nebun sau prost!
327
Ion
Teofil: Eu nu cumpăr nimica decît numai la aceia de un partit cu mine... Dacă merg la un croitoriu, la un călţunariu, la un neguţătoriu, mai nainte de toate îl întreb ce e: alb sau roşu ?
Ion Alesandrescu bătr.: Şi nime n-a ris încă de d-ta ?
Teofil: Ce cugeti?... Cum să rîză?
Ion Alesandrescu bătr. (aparte): Proşti oameni şed dară şi pe acolo.
Teofil : în casa mea nu se găseşte nici un servitoriu care nu e de partitul meu, căci pînă atunce nu primesc pe nimene în serviciul meu, pînă ce nu-mi spune ce e: alb sau roşu ?
Ion Alesandrescu bătr.: Şi sînt pe la d-voastre mulţi
oameni de principiul acesta ? Teofil: Toţi sînt ca mine.
Ion Alesandrescu bătr. (aparte): Nimernicii de voi!
Teofil: Zilele trecute, mergînd pe stradă, îmi făcui o ţigaretă şi cerui foc de la primul trecătoriu. El îmi satisfăcu cererea. în contra datinei mele, uitai să-1 întreb ce e: alb sau roşu ? După ce ne despărţirăm, aflai numaidecît că dînsul nu face parte din partitul meu. Aruncai iute ţigareta, zicînd: lapădu-mă de Satana!
Ion Alesandrescu bătr.:' Ha-ha-ha!
Teofil: lan mai ascultă o păţanie! Acuma-s trei ani mi s-a întîmplat o nenorocire... Mi-a ars casa... deci fui silit a o edifica de nou. însă doi ani de zile nu putui începe edificarea. Pentru ce?... Pentru că în satul nostru nu se afla nici un zidariu de partitul meu... Este unul, ce e drept, român, însă dînsul aparţine partitului contrariu... Deci nu-i încredinţai edificarea casei, ci mi-adusei din al treile sat un jidan...
Ion Alesandrescu bătr.: Va să zică d-ta mai bucuros faci cîştig unui străin, decît să ajutori pe un român din partitul politic, opus...
Teofil: Da, da, cum să nu?
Ion Alesandrescu bătr. (aparte): O, dobitocule!
Teofil: Acuma îmi cunoşti principiele... Ştii cine sum...
Ion Alesandrescu bătr.: Ştiu!... (aparte) Un prost şi jumătate!
Teofil: Vezi dară că încredinţindu-ţi un proces de moştenire, un proces atît de important pentru mine şi d-ta,
trebuie să ştiu, conform principiului meu, ce eşti d-ta: alb sau roşu ?
Ion Alesandrescu bătr.: Român, d-1 meu, român!
Teofil: Dar românii se împart în doauă partituri principale ...
Ion Alesandrescu bătr.: Să nu vorbim despre cestiunea asta in prezintă atîtor oameni! (Arată spre public.) Ne-am face de rîs. Vină să continuăm convorbirea noastră despre partite în odaia laterală!  (Pleacă.)
Teofil (mergînd după el, aparte): Curioşi oameni mai şed p-aice!... Niciu unul nu vrea să spună dacă e alb sau roşu?... Perirea ta din tine, Isjraile ! (Ies ambii.)
SCENA XVIII
ELENA şi CLEMENTINA
Elena: Aşa e fiica mea, precum ţi-am spus... Ion nu te
iubeşte!... Clementina: însă el mi-a jurat...
Elena: Jurămintele tinerilor de-astăzi sînt vorbe uşoare. Clementina: Oh!  mamă,  simţămîntul acesta mă va o-
-"rnorl...- El iubeşte pe Iulia... » Elena (emoţiunatâ): Pe Iulia ?... Nu!... Clementina: Aşadară pe Cornelia...
Elena: Da... pe Cornelia... Aşa mi-a spus şi părintele tău...
Clementina: Apoi dacă ştie şi tata, e sigur...
SCENA XIX
TOT ACELE şi ION ALESANDRESCU bătr., TEOFIL, apoi ION ALESANDRESCU tînăr. şi în fine UN SERVITORIU
Ion Alesandrescu bătr. (cătră Clementina): Nu fi tristă,
puica mea, căpăta-vei tu şi alt mire! Clementina: Durere...
Teofil (aparte): Aice e vorba de mine! (Cu voace naltă:) Protestez!...   Eu n-am renunţat încă...   ci ţin şi
329
328
acuma * la declaraţiunea mea de mai nainte... (cu afecţiune) de cumva adecă şi domnişoara se învo-ieşte.
Ion Abesandrescu bătr. (încet cătră Teofil): Nu se poate,,
d-le, nu se poate... Teofil (tot aşa cătră Ioan Ales. bătr.): Pentru ce? Ion Alesandrescu bătr. (tot aşa): Pentru că dînsa nu
aparţine partitului d-voastre... Teofil (tot aşa, cu mirare): Aşa?... Abzic...
Ion Alesandrescu tînăr. (intrînd): Am venit să cer espli-caţiuni...
Un servitoriu (cel din scena II, intrînd): Mă rog de iertare, d-le, am greşit! Ion Alesandrescu bătr.: Ce?
Servitoriul: Epistola ce am adus mai-inte nu sună d-tale. Ion Alesandrescu bătr.: Cui dară?
Servitoriul: Unui coconaş din casa vecină, pe care asemene îl cheamă Ion Alesandrescu. -
Ion Alesandrescu bătr.: Hăbăucule, dar cum ai putut greşi ?•
Servitoriul: D-apoi, domnule, eu am întrebat pe stradă că unde şede d-1 Ion Alesandrescu ? Şi oamenii m-au îndreptat 'aice."., M& rog dă-mi epistola!
Ion Alesandrescu bătr. (câutînd-o): Aşteaptă... Iată şi cuvertă!— (O arâdică de jos.) Ai drept!... Nu sună mie !... Iată ce e scris pe cuvertă ! (Ceteşte.) „D-lui Ion Alesandrescu,-studinte". (Vorbind:) De mă uitam la cuvertă, nu aveam atîte necazuri, (Servitoriul iese.}
Clementina (cu bucurie): Un student... Şi nu Ion!
Ion Alesandrescu bătr. (cătră tînărul): Frate Ioane, iată esplicaţiunile cerute!... Eu cugetam că acea epistolăr adusă din greşeală mie, fu scrisă pentru tine... De aice urmă toată încurcătura !...
Ion Alesandrescu tînăr.: Tot necazul meu proveni dară de acolo că şi pe mine mă cheamă Ion Alesandrescu, ca pe studintele aceia pe care Cornelia îl aşteaptă cu atita dor. "
Ion Alesandrescu bătr.: Ştii dară şi tu de Cornelia?
Ion Alesandrescu tînăr.: Chiar mai-inte m-a acuzat şi Clementina cu epistola aceasta.
I
IClementina: însă acuma nu te mai acuz... ;.Ion Alesandrescu tînăr.:• Vedeţi ce necazuri putem să avem noi românii, dacă pe atîţia inşi ne cheamă tot Ion Alesandrescu 1,.. îndată mîne îmi voi strămuta numele... Apoi ne vom cununa... Elena: Pregătirile sînt toate gata.
Clementina: Dar totuş, iartă-mă, Ion, să te întreb, pentru ce ai voit să amîni cununia pe mîne după-miazăzi?
Ion Alesandrescu tînăr.: îţi spun cu sinceritate cauza. Ţi-am comandat o toaletă de la Paris şi aceea nu va sosi decît numai mîne după-miazăzi. Am voit să-ţi fac o suprihdere. Iată tot.
Clementina: O toaletă? îţi mulţumesc. Se vede că mă iubeşti.
Ion Alesandrescu tînăr.: Cu tot sufletul... Ion Alesandrescu bătr.: Să fiţi dară fericiţi!... (îi bine-
cuvîntă.) ■ 1
Teofil (aparte): Clementina adecă nu aparţine partitului
nostru... Aşadară nici tată-său... E, bine, nu-i voi .încredinţa procesul meu... Mă duc la un străin!...
(Cortina se lasă.)
330
RUGA DE LA CHIZĂTĂU Comedie poporală intr-un act, cu cîntece şi joc
SCENA I
PE RSOAN ELE:
10AN URSUŢ, plugar
RAVECA, soţia lui a doua
PARASCHIVA, fiica lui
TRĂILA COŞTEIAN, fecior holtei ACHIM GHIJU, prietenul lui EFTA MARCV, plugar RUS ALIN A, nevasta lui COSTA HÎRŞU, însurăţel GRUIA GORUIAN, cizmar ŞLOIM, precupeţ de tîrg LICA SICA, plăieş
CHIRA CRĂCIUN, conducătorul coruluj CHINEZUL UN TURTAR UN COVRIGAR
Corişti, coriste, popor
Scena se petrece-n satul Chizătău, în uliţa cea mare, la rugă.
Popor în haine de sărbătoare, mai cu seamă tinerime. La stînga o casă cu ocol, de cătră stradă cu gard; în tărnaţul casei un hambar. Apoi CHIRA CRĂCIUN şi CHINEZUL.
Chira Crăciun (intrtnd): Corişti! înainte d-a se-ncepe ruga, să cîntăm o doină-doiniţă. Înşiraţi-vă la loc! (Coriştii se pun in rînd. Crăciun In fruntea lor dă tactul.)
COR *
DOINĂ DOINITĂ
Doină doinită, doinită, De-aş avea o puiculiţă, Cu flori galbene-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă; De-aş avea o mîndrulică, Cu-ochişori de porumbică Şi cu suflet de voinică! Face-m-aş privighetoare, De-aş cinta noaptea-n răcoare Doina cea dezmierdătoare, Doina cea dezmierdătoare.
Doină doinită, doinită, De-aş avea o puşculiţă Şi trei glonţi în punguliţă; Şi-o sorioară de bartiţă,** De-aş avea pe gîndul meu Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu: Face-m-aş un vultur mare Şi-aş cînta ziua la soare Doina cea de răzbunare, Doina cea de răzbunare,
* Cuvintele de V. Alecsandri, muzica de I. Vorobchievici. •* La V. Alecsandri: bărdiţă (n. ed.)
33»
Doina cea de răzbunare, Doina cea de răzbunare.
Doină doinită, doinită, Şi aş zice: Mindruliţă, Mă jur p-astă cruciuliţă Să te ţin ca un bădiţă Şi aş zice: Voinicele, -   Să te-ntreci cu rîndunele Peste dealuri şi vîlcele. Hai, copii, cu voinicie Să scăpăm biata moşie, Să scăpăm biata moşie De pagini şi de robie!
Crăciun: Bine, dragii mei. Acum puteţi să vă duceţi care-n-cătrău, să jucaţi şi sa vă faceţi chef. Ştiţi, cum e obiceiul la rugă. Dar băgaţi de seamă să fiţi cam p-aic aproape, să vă pot aduna iute cînd o fi să cîntăm iarăş.
Un corist: Bade Ghiro, o să mai cîntăm?
Crăciun: Se-nţelege. Ştiţi că lâ ruga noastă vine lume şf ţară. Astăzi or vini şi mai mulţi, numai s-asculte corul nost, că ne-a mers vestea multă lume şi-mpărăţie.
Un om din popor: Măi, măi! Că mic eşti şi mare grăişi!
Un corist (cătră omul din popor): Ce ştii tu!?... (Mâsu-rindu-l cu dispreţ.) Numai plugu şi sapa-s de tine... Paure!
Omul din popor: Da' tu ce eşti?... Doară spăhie?
Coristul (cu fală): Io mi-s corist!
Omul din popor: Sărăcie lucie.
Alt om din popor: De cap măi, că hainele-s scumpe!
Chinezul (intrînd): Aveţi minte, măi, şi nu ne faceţi ruşine.
Corul nost ne-a făcut cinste la naţia-ntreagă... Poporul: Să trăiască!
Crăciun : Mulţămim de omenie... Ş-acum haidam la veselie... (Poporul şi coriştii se-mprâştie.)
336
SCENA II
TRĂILA şi PARASCHIVA
Trăila: Chivo dragă, stăi locului! Paraschiva (oprindu-se): Ce vrei?
Trăila: Să mai vorbim de-ale noaste. Că mor de doru tău, de cînd nu te-am mai văzut. Oare ce rău i-am făcut eu tătîne-tău, că m-a scos din casă de la voi, unde-am trăit de cînd mă ştiu ? Nu l-am slujit credincios ? Nu l-am cinstit ca ş-un orfan, pe care zice că m-a luat de pe cele drumuri?
Paraschiva: Ba da.
Trăila: Şi totuş   m-a făcut de ruşine înaintea satului.
Paraschiva: Io-s pricina. A băgat de seamă c-ai pus ochii pe mine ş-a zis că nu-şi mărită fata dup-un taie-fugă.
Trăila: Taie-fugă! Dar n-am fost eu feciorul cel mai harnic în sat ? Cine ştie să tragă brezde mai late decît mine ? Care poartă sapa mai uşor ? Şi unde-i acela care să lege snopi mai mari?
Paraschiva: Da băşca-s toate. El zice că eşti copilul nimănui. L-am auzit sfădindu-se cu maica, ce-ţi ţinea partea.
Trăila: Copilul nimănui! Dar tot satul a cunoscut pe părinţii mei. Au fost oameni cinstiţi.
Paraschiva: Dar săraci grozav. Aşa zice tata.
Trăila: Neică Iota mi-a spus că ei n-au fost totdeauna săraci; că mai demult au avut şi ei căsuţa lor, viti-şoarele lor, pluguşorul lor... Dar în cele din urmă un om blăstămat le-a mîncat tot avutul lor... Hei! să ştiu cine-i acela, nu i-ar mai cînta cucul!
Paraschiva: Nu vorbi aşa că mă sparii.
Trăila: N-ai ce te mira, dragă, că sînt supărat; că de cînd am părăsit casa voastă, parcă mi-am pierdut minţile ... M-am băgat păstor la spăhia din Belinţ şi cîtu-i ziulica de lungă stau răzămat de bltă şi mă uit la satu vost. Ş-aşa mă loveşte cîte-un dor, cît mai că mă prăpădesc.
Paraschiva: Şi gîndu meu-i tot la tine. Nu mai sînt bună
de nimica. Maica mă tot ocăreşte. Trăila: Şi cum mă uit tot încoăci, mi-aduc aminte de toate
zilele ce-am petrecut aici, de ceasul în care mi-ai căzut
337
dragă şi de toate clipitele noaste de dragoste. Şi unde nu te mai pot vedea, apuc să cîiit cîte o doină, dar cu jale, cît stă să-mi sfăşie inima. Iată care-mi mai place (clntâf)
Bagă, doamne, luna-n stele, Să mă duc unde mi-i jele; Bagă, Doamne, luna-n nor, Să mă duc unde mi-i dor; Bagă, Doamne, luna-n ceaţă, Să mă duc la mîndra-n braţă! *
Paraschiva: Şi eu cînt întruna doina (clntă:)
Adă, Doamne, luna-n nor, Să vină cine mi-i dor; Adă, Doamne, luna-n prag, Să vină cine mi-i drag!
Trăila: Ţucu-ţi ochii ş-o sprinceană, că mîndru mai cînţi. Paraschiva: De multe ori cînt şi asta (clntă:)
Cine n-are dor pe vale Nu şti luna cînd răsare; Cine n-are dor pe luncă Nu şti luna cînd se culcă, Nici noaptea cîtu-i de lungă.
Trăila: Aulico, mama mea! Că mi se topeşte inima. Haid' să cîntăm una împreună! Ştii ceea: Trandafir mîndru rotat!
Paraschiva : Haid!
(Clntă amindoi:)
Trandafir mîndru rotat, Ş-aseară te-am aşteptat; Cînd văzui că nu mai vii, Pus-am dorul căpătîi, Cu dragostea mă-nvălii Doamne rău mă hodinii!
TrăilA: Chivo dragă! Să-ţi spun una şi bună. Haid' cu mine-n lume, să ne facem un cuibuşor, cît să ne pară că sîntem în rai.
* Toate doinele, horele şi chiuiturile sînt culese din popor.
Paraschiva: Vai de mine! Ce gîndeşti! Să fac aşa ruşine
părinţilor! Mai bine mor. Trăila: Parcă noi am fi cei dintîi cari am trăi necununaţi.
Dar uite şi vezi că toate satele sînt pline de-aşa fel
de oameni!
Paraschiva: Ruşine să le fie. Oamenii cinstiţi fac logodnă,
se cunună-n biserică şi ţin nunta cumsecade. Trăila: Aşadar, rămîi cu Dumnezeu! (Pleacă.) Paraschiva: Unde te duci?
Trăila (oprindu-se): Nu ştiu. Unde m-a duce norocul sau
nenorocirea. O să iau lumea-n cap. Paraschiva: Şi eu ce m-oi face singură? Trăila: Face-i bine şi t-ei mărita dup-un bogătoi, pe care
ţi 1-a alege tată-tău. Paraschiva: Dar nu vreu o dată cu capul. Mai bine săr
în fîntînă... Nu te du! Nu mă părăsi tocmai în ziua
de astăzi, cînd mai cu seamă-mi trebuie sprijoană. Trăila: Cum aşa?
Paraschiva: Mi-a spus măicuţa să mă chitesc frumtts, că o să vie la rugă un ficior bogat, cu gîndul să mă pe-ţească.
Trăila: Vezi că ţ-am spus.
Paraschiva: Dar nu-mi trebuie. Ajută-mă să scap. Trăila: De unde-i ficiorul acela?
Paraschiva: Ştie-1 naiba, că de ciudă nici nu l-am întrebat.
Nu vreu s-am cu el nici în clin nici în mînecă. Trăila: Ţi-s drag, dară, şi vrei să fii a mea? Paraschiva: Mai e vorbă!
Trăila: Fii dară pe pace, că mi-oi căuta eu ac de cojocul
lui... de s-a duce mîncînd pămîntul... Paraschiva: Să-ţi ajute Dumnezeu şi Maica Precestă!...
Dar iată vine Achim... Eu mă duc... Să ne vedem
sănătoşi!...  (Iese.)
SCENA III TRĂILA şi ACHIM
Achim (vine cintind):
Fie naiba supărat
Pînă sînt neveste-n sat;
338
339
Fie naiba necăjit Pînă-s fete de iubit.
Noroc şi bine, măi Trăilă! De ce eşti aşa posomorit,
parcă ţ-a murit tată-tău! ? Trăila: Mă-ntrebi,* parcă n-ai şti ce-am păţit. Achim : Ce mai< lucru mare! Badea Ursuţ ţ-a dat drumul,
pentru că ţ-ai rădicat ochii la fata lui, care nu-i de
nasu tău. Trăila: Dar mi-i dragă.
Achim: Hodoronc-tronc! Ficior sărac şi să iubească! Măi, da nu ştii tu că dragostea-i poamă scumpă, ce nu-i de omu sărac ?
Trăila: Dar nu pot fără ea.
Achim: Vorbe de clacă.
Trăila: Mă usc pe picioare.
ACHiMt Se vede că n-ai fost cătană, c-atunci n-ai îndruga la atîte verzi şi uscate, bocind de dragoste ca un copil. Vezi, eu nu plîng nici după una; las' să plîngă ele după mine! Că şi plîng cîteva. Mai cu seamă o nem-ţoaie din Graţ. Lucru naibei, frate! Eu nici o vorbă nemţească, ea nici o buche românească şi totuş ne-am înţeles de minune! S-o fi văzut cum s-a văietat cînd a pornit de-acolo regimentul nost!
Trăila: Tu tot cel vechi... Dar drăguţa mea nu-i nemţoaie, ci româncă; nu-i din Graţ, ci din satu meu... De mici am trăit împreună şi tocmai astăzi s-o pierd ?
Achim: Astăzi? Vorbeşte să te-nţeleg şi nu-mi spune cimilituri !
Trăila: Paraschiva mi-a spus că părinţii ei aşteaptă astăzi
ficior străin, care vine s-o peţească. Achim: Numai atîta! Las' pe mine, că te-oi scăpa eu de el.
Nu degeaba m-a usturat azi palma... Trăila: Şi de n-ai izbuti?
Achim : Măi, d-apoi de-a fitea am fost eu cătană ? Să nu ştiu zgodi nici atîta! Numai să-1 întîlnesc, că ţi-1 umflu eu îndată ş-apoi drumu ca fumu...
340
SCENA IV
ACEIAŞI şi COSTA HÎBŞU
Costa (intrind): Noroc să vă de Dumnezeu!
Achim: Şi ţie, frate. Da ce vînturi te-au adus pe la noi?
Că văd de pe ţoale că nu eşti de p-aici. Costa: îhî! Da iat-am vinit şi eu la rugă. Achim : Vii de departe ?
Costa: îhî! Am umblat multă lume şi ţară. Am fost la Lipova, la Timişoara, pînă la Beşcherecu-mare. Zău aşa.
Achim : Adicate ai tăiat ţara de-a curmezişul.
Costa: îhî! Tată-meu îi bogătoi vestit. Avem cinci sfîrtaie de pămînt, patru boi...
Achim (aparte): Al cincile eşti tu. (Tare.) Şi cum ţ-a plesnit prin minte să vii la ruga noastră ?
Costa : Da mi-a spus tata: Costică! Pentru că pe mine mă cheamă Costică Hîrşu. Zic, mi-a spus tata: Costică, ai crescut cît un juncan.
Achim: Da, da.
Costa: Ş-apoi a spus: A sosit vremea să te-nsori. Hehehe! Eu i-am zis atunci că nu ştiu ce-i însurătoarea. El mi-a răspuns: Lasă că te-a învăţa nevasta. Eu i-am zis: Bine, dar nu ştiu pe cine să ieu. El mi-a răspuns: Ştiu că eşti un prost şi jumătate şi că nu eşti în stare să-ţi alegi, ţ-am ales dar eu una. Eu i-am zis: Bine, tată; dar unde-i? El mi-a răspuns: La Chizătău. Eu i-am zis: Dar cum să mă duc acolo ? El mi-a răspuns: Mîni va fi acolo rugă, se duce cine vrea, du-te şi tu! Eu i-am răspuns: Bine, tată. Aşa vinii aici.
Achim: Adicate, tu ai vinit aici în peţite. Vrei să ne duci doară cea mai frumoasă, fată, tu, pîrlitule!
Costa: îhî!
Achim: Şi n-ai face bine să ne spui care-i aceea? Trăila (cu foc): Care ?
Costa: Am şi uitat să-ntreb de tata cînd am pornit; dar pe drum mi-am adus aminte că aşa n-oi găsi-o. M-am rentors dară să-ntreb. Tata mi-a zis: Prostule, da cum ai pornit tu-n .peţite, fără să ştii unde te duci ? Mă tem să nu-mi faci ruşine. Dar eu i-am răspuns: Nu te teme, tată; Costică lui Hîrşu n-a păţi ruşine. Unde m-or
341
vedea fetele, le-oi cădea tronc la inimă. Că-s băiat frumuşel, bogat şi cuminte. Achim: Văd.
Costa: Mi-a spus apoi tata să-ntreb numai de neică Ursuţ, c-a vorbit cu el şi m-aşteaptă cu masă pusă... Acela are o fată...
Trăila (întrerupîndu-l): Paraschiva!
Costa: îhî!
Trăila (cu foc): P-aceea vrei s-o peţeşti?
Costa: îhî... Frumoasă-i?... Eu nici n-am văzut-o... Ba
nici nu ştiu unde şede... N-aţi fi aşa de buni să-mi
spuneţi?
Trăila (ridiclnd braţul spre el): Spune-ţ-oi eu îndată. Achim (oprindu-l. Aparte lui Trăila): Dar fii cuminte, măi!
Lasă că dreg eu lucrul acesta-ndată! (Lui Costa.)
N-ai să mergi departe. Ursuţ şede tocmai in casa asta.
(Arată casa din stingă.) Ai sosit tocmai bine, că numai
Paraschiva singură-i acasă. Poţi să te-nţelegi cu dînsa
iute.
Costa: N-am frică. îndată ce m-a vedea, i-oi cădea drag... Nu vă supăraţi, că vă duc fata cea mai frumoasă; vă chem şi pe voi la ospăţ... (Intră In casa din stingă.)
SCENA V
TRĂILA şi ACHIM
Achim: Ha-ha-ha! Trăila: Ce-ai făcut?
Achim: Te-am scăpat de peţitoru Paraschivei... El nu ştie că l-am păcălit şi că-n loc de Ursuţ, l-am îndreptat la Efta Marcu... Aicea numai nevasta-i acasă... Costica tatii, hăbăuc şi-ncrezut ce este, va-ncepe să se drăgos-tească cu ea, crezînd că-i Paraschiva... Ea o să strige: tulai!... îi cunosc năravul... P-atuncea. va sosi şi bărbatul, pe care l-oi înştiinţa c-a intrat lupu-n stînă... Ştii cît de grozav îşi teme nevasta... Va zbura-n casă şi găsind pe necălitul acesta acolo, mi-ţi-l-a pureca, de i-a trece de şagă să mai umble-n petit pe la ,noi ş-a căuta-să scape cît mai iute.
Trăila: Ce minte de popă!
"V
Achim: Poate de-aici.. ospătoi.
nu ştii c-am fost cătană!... Acum haid' Eu mă duc să spun lui Efta că i-a vinit un (Pleacă cintînd:)
Cîte mîndre-am avut eu, Să le strîngi, ai face-un tău; Şi pe cîte le-am lăsat, Sâ le strîngi, ai face-un sat. Haid! (Ies amîndoi.)
SCENA Vi
ŞLOIM, apoi GRUIA, NEVESTE, FETE şi FECIORI
Şloim (intră cintind din fluier şi avtnd inainte-şi aninată de grumazi o măsuţă încărcată cu tot felul de mărfuri mărunte): Chumperaţi! Chumperaţi! Dar aştheptaţi, răbdaţi, nu vă-ndhesaţi, che pe rînd toţi chepetaţi... Chumperaţi!... Chumperaţi!... (Nevestele, fetele şi feciorii s-adună din toate părţile-n jurul lui.)
Gruia: Şloim! Parcă nu ţi-s acasă caprele... Strigi să nu se-mbulzească oamenii... Dar n-am văzut pe nimene ca-n palmă.
' Şloim: N-ai văzut, dar vezi achuma... Unde mă ivesc eu, vine-ndhate lumea de fethe şi nevesthe... O nevastă: Ce mai dutean!
Şloim: Las'ch'oi avea eu şi mai mare acuş, numai să triesc
vro doi ani între voi... O fată: Ce-ai de vîndut?
Şloim: Ce vă place vouă... albhele şi rhumenele... Toate: Nu ne treabă.
Gruia: De cînd, leliţe? Pîn-acuma toate vă rumeneaţi, de v-a mers vestea... (Cîntă:)
Săracile fetele,
Fetele, nevestele,
Cum îşi bat picioarele
Pe toate ogoarele
După ceapa cea ciorească,
342
343
Sa se.ungă şi văpsească. Potu-se tot rumeni, Care-i hîdă, hîd-a fi... Toate: Nu ne treabă rumenele.
Şloim (lui Gruia): Thu blesthimatule... — —»u^va ^u. strici mie gheşeftul... (Şloim, impresorat din toate părţile, începe a tirgui cu ei..)
cu chinteca teu
SCENA VII
ACEIAŞI şi COSTA
Costa (ieşind din casă): Nu-i nime-n casă! Dar tata mi-a spus că ei m-aşteaptă cu masa pusă. Să-şi fi schimbat oare gîndul ?... Nu se poate. Că doar au ştiut cine-i Cbstica lui Hîrşu!... Ş-apoi şi ficioru cela cu care vorbii aici îmi zicea că fata-i acasă... Oare nu de-aceea au lăsat-o părinţii singură, ca eu să pot vorbi cu ea în ticnă ?... Aşa o fi!... Ştiut-au ei bine ce odor de peţitor le vine... îhî... Mă duc s-o caut în grădină. (Se rentoarce-n casă.)
SCENA VIII
ACEIAŞI, fără COSTA, apoi UN COVRIGAR şi UN TURTAR
Şloim: Iată un sephunaş... Chare se spele cu el, se face mai frumos dechit sorele... late un pheptene ; cine se phep-tene cu el îi creşte perul pene-n glezne... (Nevestele şi fetele ieu in mină lucrurile lăudate şi le privesc cu mirare.)
Un covrigar (intră cu un coş de prăjituri şi cu o rudă de covrigi, recitind):
Dacă vrei să-ţi uiţi de griji, la-ţi jemlişte şi covrigi, Carne friptă pe grătar, Rachiu dulce şi amar!
344
?Un fecior (covrigarului): Dă-mi să gust rachiul dulce! Covrigarul: Poftim.
Feciorul (după ce a beut): Vai ce rău m-a cuturat. Gruia: O fi pus crîşmarul vitriol mult în el. (Ficiorii Incun-
jură pe covrigar, cerindu-şi de beut; iar el le dă pe rind.) Şloim : Iathe ş-o oglinde... chare se uită-n ea se vede tot
thinere... (Nevestele şi fetele iau oglinda una după
alta şi se uită-n ea.) Un turtar (intră cu două tipsii, recitind):
Turtă dulce şi turtele Haid' alegeţi dintre ele, Că dau toate ca-n zădar: Fetelor — cîte-un husar, Păpuşi vii — nevestelor, Drăguţe — feciorilor!
(Unii s-apmpie de el şi-şi cumpără cite ceva.) Gruia (care tntr-aceste a ridicat un tureac de cizmă de pe
măsuţa lui Şloim ş-a început cu el tirguirea): îţi dau
douăzeci de griţari; dacă-nu vrei, ţine-ţi turacul...
(îl pune pe măsuţă.) Şloim: Dhumnezeu se me bate de n-am pagube... dar fie şi
cu douăzeci... (îi dă lui Gruia, care plăteşte şi pleacă.
într-aceste, toţi s-au dus.) Aştheptaţi!... Nu ve-ndhe-
saţi!... che pe rînd toţi chepetaţi!... (Pleacă şi iese
cîntlnd din fluier.)
SCENA IX
RUSALIN A şi COSTA
Rusalina (imbutuşindpe Costa din casă afară): Fugi d-aici, neruşinatule!
Costa (se-ntoarce cătrâ ea şi vrea s-o Imbrăţoşeze): Dar ce te prefaci, puiculiţo ?!... Ştiu că ţi-s drag. (Vrea s-o sărute.)
Rusalina: Cară-te, hecuratule, că strig. Costa: Ce faci aşa gură, parcă nu cu ştirea ta am venit aici ?!
Rusalina: Cu ştirea mea? Costa: Îhî.
349
Rusalina: Măi, doar ai căpiat.
Costa : Dar nu te face cu boală, drăguţă!... Au nu voi aţi spus tătîne-meu să vin, că mă aşteptaţi cu braţele deschise ?
Rusalina: Da-ţi-oi eu îndată braţă! (îşi ridică braţul să-l lovească.)
Costa: Auzi! Fii cuminte! Drăguţă!
Rusalina: Tulai!... Vine bărbatu... Dacă te-a găsi aici,
te-a omorî-ndată. Costa : Bărbatu !... Ai bărbat ? Rusalina: Da, prostule, nu vezi că sînt măritată? Costa: Asta n-am băgat de seamă... Tata mi-a spus că eşti
fată...  îhî!... Aşadară de-atunci te-ai măritat!...
Păcat!... Eu sînt bogat şi cuminte... îhî!... Da măcar
dă-mi o guriţă. (Vrea s-o sărute.) Rusalina (respingîndu-l): Tulai!... Iată bărbatu!... As-
cunde-te iute, că te prăpădeşte. Costa (priveşte-ngrozit în jur de sine): Dar unde? Rusalina: Iată colo-n hambar. (Costa sare iute acolo şi
s-ascundc-n hambar.)
SCENA X ACEIAŞI şi EFTA
Efta (intrînd repede, cu mînie): Muiere, cine a fost aici? Rusalina: Nimene.
Efta: Nu umbla cu minciuni, că păţeşti o nepăţită. Ştiu bine c-a vinit cineva la tine. Doară ş-acuma-i In casă. L-ai ascuns undeva ? Spune iute unde-i, că-1 toc în cap!
Costa (scoţîndu-şi capul din hambar, aparte): Auleo Doamne!
(Se retrage iute.) Efta: Vorbeşte!
Rusalina: Dar n-a fost nimene aici de cînd te-ai dus. Efta: Minţi! Un om străin s-a băgat aici în casă. Doară
ş-acuma-i înăuntru. Mă duc să-1 caut. (Intră repede
în casă.)
Rusalina (fugind la hambar): Fugi, pentru numele lui Dumnezeu, că te omoară bărbatu.
Costa (scoţîndu-şi capul): Sărăcuţ de maica mea, la ce-am ajuns!
Rusalina: Nu hodorogi atîta, ci iute afară şi p-aci ţi-i drumu, că dacă te-a vedea bărbatu, ţi-i da pielea popei!
Costa (ridicîndu-se din hambar): Doamne ajută ! (îşi scoate un picior.)
Efta (ieşind din casă furios): Nu-i nicăiri. (Zăreşte pe Costa. Aparte:) Iată-l-ai.
Costa (zărind pe Efta. Aparte): Iată pîrdalnicul! (Se retrage iute în hambar.)
Efta (aparte): Lasă că te-nvăţ eu omenie-ndată. (Tare.) Văd că l-am scăpat. Dracu să-1 ducă!
Costa (scoţîndu-şi capul, aparte): Mulţam d-tale. (Se retrage iute.)
Efta: De ce stă hămbaru acela deschis? Rusalina: Dar ştii că tot aşa stă.
Efta: Destul de rău. Astăzi sînt mulţi oameni străini în sat; poate să vie cineva şi să-1 vază, mi-ar fi ruşine. L-o închide. (Se apropie de hambar.) i
Rusalina: Dă-i pace! Cum a stat pîn-acuma, poate sta şi astăzi.
Efta (întorcîndu-se cătră ea): Dar nu vreu. Trebuie să-1 închid.
Costa (scoţîndu-şi capul, aparte): Sfinte Pantilimoane, fii
cu mine! (Se retrage iute.) Rusalina: Eu nu înţeleg ce te-a ajuns. Efta (privind-o crunt): Nu!? (Aparte.) Se teme dumneaei.
(Merge la hambar şi sloboade jos acoperişul.) Aşa.
(Aparte.) Te-am prins, pîrlitule! (întorcîndu-se cătră
ea.) Unde-i lăcătu? Rusalina: Nu ştiu. Efta: Caută-1.
Rusalina: Dar nu-i destul c-ai slobozit acoperişu? De ce vrei să-1 închizi şi cu lăcătu? Ştii că-s numai nişte tărîţe-n el.
Efta: Vorbă scurtă: du-te şi-1 caută! Vreu să-ncui hămbaru.
Costa (ridicînd acoperişul hambarului, îşi scoate capul, aparte): Maică Precesta, efinte Spiridoane şi voi toţi arhangelii, nu mă lăsaţi! (Se retrage iute.)
Rusalina: Doar o fi prin casă. (Intră.)
Efta (aparte): Nu-i scăpa, pîrlitule!
346
347
\
Costa (ridicînd   acoperişul   hambarului,   aparte): Auleo,
Doamne, mă-ngroapă de viu. (Se retrage iute.) Rusalina (dinlăuntru): Am găsit lăcătu. Efta: Adă-1 afară.
Rusalina: Nu pot dezlega cureaua. Vino şi vezi şi tu.
Efta: Neputincioasă ce eşti. (Intră repede.)
Costa (scoţindu-şi capul): S-a dus ursu!... Ş-acuma, băiete, pe picior!... /Sare iute din hambar, plin de tărîţe pe cap şi pe haine.) Atunci să te văd, cînd mi-oi vedea ceafa! (O ia la fugă.)
Efta (ieşind cu lacătul, îl zăreşte, aparte): Iată iepurele! (Tare.) Mai încet, băiete, mai. încet. Să te văd cine eşti cel ce fugi din casa mea! (Fuge după el.) Să ne .  cunoaştem!
Costa (fugind): Nu doresc.
Efta: Oameni, prindeţi-1, tălhar!
SCENA XI
ACEIAŞI, LICA SICA şi POPOR
Lica (oprind pe Costa): Stai locului! Efta: Tălhar!
Lica: Tălhar! (Aparte.) Oare nu-i acela pe care-1 caută jendarii ?! (Poporul împresură pe Costa şi unii vreu sâ-l bată.) (Tare.) Nimene să nu cuteze a-şi pune mîna pe el.
Efta: Ce ai căutat în casa mea, tălharule?!
Costa: Eu tălhar! Nici neam de neam al meu n-a fost. Tată-meu îi bogătoi vestit. Avem cinci sfîrtaie de pămînt, patru boi. Am umblat multă lume şi ţară. Am fost la Lipova, la Timişoara, pînă la Beşcherec; dar aşa ruşine n-am păţit.
Lica (aparte): El îi. Nici nalt, nici mic, prost la vorbă şi
lăudăros. (Tare.) Minţi. Tu ai vinit să furi. Costa: îhî... fata cea mai frumoasă... Am vinit să mă-nsor. Lica: Te-oi însura eu îndată cu jendarii. Costa: Auleo Doamne! jendarii! Lica: Haid' la casa satului!
Toţi: Haidam! (Lica şi feciorii împing pe Costa înainte şi ies toţi.)
346
SCENA XII TRĂILA şi ACHIM
Achim: Ha-ha-ha! Treaba a ieşit cu mult mai bine... Crezi
acuma că te-am scăpat ? Trăila: Mare meşter eşti!
Achim: Nu de-a fitea-am fost cătană... Măi, da nu vezi tu că toţi cei ce au fost cătane dintre noi sînt mai oameni decît alţii cari au rămas tot acasă ? !... Şi totuş ne bocim cînd ne duc la cătănie... Acuma poţi să te culci pe cea ureche de grija peţitorului.
Trăila: Acesta a păţit-o.
Achim : Pînă dimineaţa nu va scăpa din dubele... Chiar să şi scape, ruşinea ce-a păţit 1-a sili să fugă de-aici, fără să-şi ia rămas bun... Iată şi Paraschiva... Acuma vă puteţi veseli... (Se retrage-n fundul scenei.)
SCENA XIII ACEIAŞI şi PARASCHIVA
Trăila: Chivo dragă, văzutu-l-ai?
Paraschiva: Cum focu să mi-1 văd!... Tocmai de-aceea
fugii, că mi-i ruşine... Mi-a spus o fată c-acela era să
fie peţitoru meu. Trăila: Dă-1 în păcate şi nu te necăji! Pară-ţi bine că s-a
întîmplat aşa. Acuma doară nici tătîne-tău nu te-a sili
să te măriţi dup-acel taie-fugă. Paraschiva: Dar nu-nţeleg cum s-a-ntîmplat. Trăila: N-avea grije. Haid' să ne bucurăm şi să ne veselim 1
îmi vine să cînt. (Cîntă:)
Cruciuliţă de argint, Amîndoi ne-am potrivit; , Cruciuliţă de aramă, Amîndoi sîntem de-o samă Şi la stat şi la umblat Şi la ochi de sărutat Şi la ochi şi la sprîncene Ca doi porumbei la pene;
3i9
Tu năltuţă, subţirică, Ca şi trasă prin* verigă.
Paraschiva (urmează cîntecul)
Tu năltuţ şi subţirel,
Ca şi tras printr-un inel;
Tu n-ai tată, eu n-am mamă,
Amîndoi sîntem de-o samă;
Tu n-ai fraţi, eu n-am surori,
Pare-ţi c-am picat din nori.
(Cintă amîndoi.) Amîndoi ca două flori, Dimineaţa-n sărbători!
Achim: (venind la ei): Destul, destul! Fugiţi că vine badea Ursuţ şi, cum îl văd supărat, n-ar fi bine să vă vază împreună... Iute, iute!... Lăsaţi pe mine, c-am să dreg eu treaba şi cu el. (Trăila şi Paraschiva ies.)
SCENA XIV ACHIM şi URSUŢ
Achim: Uică dragă, de ce eşti aşa brumat, cînd tot satu se veseleşte ?
Ursuţ (oprindu-se): Ce grije ai tu de mine? Achim: Da iaca, numa-aşa, mă mir.
Ursuţ : Miră-te ! % Achim: De bună samă n-ai văzut ce s-a întîmplat, c-atunci
şi d-ta te-ai prinde de foaie rîzînd. Ursuţ (aparte): Tocmai d-aceea-s necăjit, c-am văzut. Achim: A dracului păcăleală! Auzi acolo, să vie cineva-n
peţite şi s-ajungă-n dubă. Ursuţ (aparte): Ştie tot. (Tare.) De cine vorbeşti? Achim: De ficioru cela pe care l-au prins oamenii c-a vrut
să fure şi l-au dus la casa satului tocma-acuma. Ursuţ: Cine zice c-a vrut să fure? Achim: Neică Efta 1-a prins în hămbaru lui. Ursuţ: în hambar?
Achim: Acolo, zău... Bag-samă a vrut să se plimbe ca ţiganu din poveste... Sau doar o fi greşit drumu, că-i prost
350
ca gardu... de cîndu-s nu-1 văzusem şi totuş adineoară mi-a spus din fir în păr tot, că pentru ce-a vinit în satu nost.
Ursuţ (aparte): Ticălosu, m-a dat de gol. (Tare.) Ai vorbit cu el?
Achim: Boş în locul acesta. Ursuţ: Şi ce ţ-a spus?
Achim: Că 1-a trimis tată-său aici să vadă o fată şi că părinţii ei îl aşteaptă cu masa pusă. Acuma ştiu că s-or bucura ş-aceştia. Dar fie-le de bine! La ce vreu să-şi mărite fata după orice vîntură-ţară, parcă n-ar fi la noi destui ficiori! ?
Ursuţ : Ce te mesteci tu-n treaba lor ?
Achim : Bine zici! La ce-mi bag eu lingura unde nu-mi ferbe oala?! în adevăr, în-loc să mă bucur, ar trebui să mă prindă mila, cum o să rîză de ei tot satu. O să-i mănînce-ruşinea tîrgului.
Ursuţ (aparte): Nimernic, ce inimă dulce se face!
Achim: Aşa batjocură nu s-a mai pomenit. Toate satele-or fi pline de-ntîmplarea asta şi ficiorii-n joc or descînta tot de ei... Şi iarăşi zic: aşa le treabă. Au lăcomit la ginere bogat, acuma meargă la dubă să şi-I scoată! Dar nu cred s-aibă obraz a merge. Cine dracu a văzut să-ti aduci ginere din temniţă ?! Ha-ha-ha! Dar rîde şi .   d-tâ!
Ursuţ (aparte): Auzi, afurisitul Să rîd de mine însumi! (Tare.) Rîde tu; eu n-am sufletu să rîd de necazu altuia.
Achim: Ştiu, ştiu! D-ta eşti un om cumsecade. Nici n-ai fi făcut ca ş-aceia. Ai destulă avere şi nu lăcomeşti la ginere bogat. Nu-i mai urît decît un om hămăsit de bani. Acesta nu cunoaşte nici cinste, nici omenie şi n-are nimica sfînt. Un astfel de om e foarte ticălos. Nu-i aşa?
Ursuţ (aparte): Auzi-1 ce-mi spune-n faţă! Şi nu pot să-î trag o sfîntă palmă.
Achim : D-ta taci! De bună samăj de ciudă nu poţi grăi. Dar ce te amăreşti pentr-un părinte ca ş-acela ? Nu-i vrednic să-ţi faci o clipită rea pentru el. Treaba lui. El ş-a sămănat, el ş-a ara. Haid' la joc şi dă-1 dracului! (Vrea să ia de braţ pe Ursuţ, dar acela îl respinge.)
351
Ursuţ (minios): Măi, du-te în drumu-ţi şi dă-mi pace! Achim: Apoi dacă ţi-i aşa milă de părintele acela, ar fi bine să te duci pînă la el şi să-1 ocăreşti ca p-un porc-de-cine. Ursuţ (răstit): Măi!
Achim: Ş-apoi să-i dai sfatul cum să dreagă ce-a stricat. Ursuţ: Cum, cum?
Achim: Spune-i să nu umble după potcoave de cai morţi, ci să-şi mărite fata dup-un ficior din satu nost; chiar sărac, numai să fie drag fetei; şi să facă logodna chiar astăzi, c-aud că s-a şi pregătit... Spune-i că numai aşa poate scăpa de ruşine... Iată vin şi coriştii!
Ursuţ: Coriştii! (Aparte.) Atuncea eu mă duc de-aici!... (Iese iute.)
Achim: Fuge ca din puşcă... I-am pus iască-n ureche... (Iese.)
SCENA XV CRĂCIUN, CORIŞTI, POPOR
Crăciun: Ce ruşine pe satu nost! O să meargă vestea ce s-a-ntîmplat la noi. Ruga noastră batjocorită. Iată că s-a şi spart şi toţi s-au dus la casa satului. Haid' să cîntăm, doară s-or mai rentoarce oamenii.
Toţi: Bine.
Crăciun: Să cîntăm Hora dobrogeană. Ştiţi, ce cîntarăm la Lugoj. (Dă tactul.)
COR*
Dobrogean scăldat în soare Şi în marea mişcătoare, Mă simţeam de jale plin, Căci pe lume-eram străin.
Marea Neagră se-nălbeşte, Saltul ei îşi îmblînzeşte, Dunărea cu al ei val Face pod din mal în mal.
* Cuvintele de V. Alecsandri, muzica de D. Popovici.
A
l *
Tinde-acum frăţească mînă Peste Dunărea română, Măi bădiţă din Carpaţi Şi din cîmpii cei bogaţi!
Ca să vază lumea-ntreagă Hora strînsă care leagă Pe munteni, pe moldoveni, într-un snop cu dobrogeni.
Vom avea noi de mirese Ale ţării flori alese, Vom avea de lăutari Ale mării valuri mari.
Şi în horă vor fi faţă, Prin a timpurilor ceaţă, împăraţii fraţi Asani De pe culmea din Balcani!
(Pînă cînd corul cîntă, poporul se adună încetul cu încetul din toate părţile şi ascultă cîntarea. După cînlare, coriştii se resfiră între popor.)
Un fecior: Cui îi trebuie mire, fete? Meargă la dubă şi-1
scoată. Fetele: Nu ne trebuie. O nevastă: Că doară n-a vinit să se-nsoare. Alt fecior: Ba da. A venit în petit, dar a păţit. Toţi: Ha-ha-ha! O fată : Oare la care a vinit ? Altă fată: Doară tocmai la tine.
Fata prima: Eu nu-mi frămînt atîta capu cu măritişul ca tine.
A treia fată: Doară la Todosia, că ea ş-a aşteptat peţitori
din alt sat. A patra fată: De unde ştii?
Un fecior: Nu vă sfădiţi, fete, pentr-un peţitor. Lasă că vine şi rîndu vost!
353
1
Alt fecior: Am şi văzut unu. Era călare p-un măgar.
Paraschiva a şi fugit să-1 vază. O fată: Oare nu la ea a vinit peţitoru închis? Aşa auzisem
că la ei s-a aşteptat unu. Altă fată: Se poate. N-o văd aici.
A treia fată: Doară s-a dus cu tată-său să-1 scoată din dubă. (Toţi se retrag în fund.)
SCENA XVI
ACEIAŞI, URSUŢ şi RAVECA
Raveca: Ce ruşine! Ce ruşine! Ursuţ : Taci şi nu-mi piuna atîta!
Raveca: Ţ-am spus să nu ne facem treabă cu oameni străini, dar nu m-ai ascultat. Acuma na-ţi-o frîntă, cit ţ-ai dres-o. Tot satu o să rîză de noi. Stau să m-ascund .sub pămînt.
Ursuţ: N-a rîde nime, că nu s-a şti c-a vrut să vie la noi. Raveca: Dar a spune el, numai să scape. Ursuţ: Poate spune ce-a vrea, că l-oi da de minciună. Raveca: Te lapezi dar şi d-ta de el?
Ursuţ: Doară n-am mîncat ceapa cioarei să-i spun adevărul. Raveca: Văzutu-l-ai?
Ursuţ: Dă-mi pace. Mai bine nu l-aş fi văzut.
Raveca: Un taie-fugă, un tîndală, un prost şi jumătate!
După un astfel de neblesnic să fi măritat noi odoru
nost de fată ?! Trăila-i voinic. Ursuţ: Nu-mi vorbi de el. Copilu nimănui. Raveca: Dar mi-ai spus că el a avut un tată cinstit, care
ţ-a fost prieten bun, Ursuţ: Nu-i adevărat. A fost un sărăntoc. Raveca: Dar mi-ai zis odată că el a avut şi stare. Ubsuţ: A fost plin de datorii şi n-a lăsat nimica.
SCENA XVII
ACEIAŞI şi LICA SICA
Lica: Bade Ursuţ! Bade Ursuţ! (Poporul s-adună-n jurul lor.)
Ursuţ: Ce vrei?
Lica: Vino iute la casa satului.
Ursuţ : De ce ?
Lica:'Ficioru prins zice că-i nevinovat şi c-a vinit la d-ta. Ursuţ: La mine?
Lica: Zice c-a vinit în peţite şi că d-ta l-ai aşteptat, Toţi : Aşa ? Ursuţ: Minte.
Lica:'Dar vino şi-i spune-n faţă. Ursuţ: Nu mă duc. Lica: Jendarii te poftesc. Toţi : Jendarii!
Ursut: Nu-1 cunosc. Nu ştiu cine-i. Minte neruşinat.
. SCENA XVIJI ACEIAŞI şi ACHIM
Achim (încet lui Ursuţ): Om cumsecade şi suflet bun ce eşti, nu-i frumos ce faci. Ai lăcomiţ la ginere bogat şi iată-1 laşi de ruşine. Du-te, scoate-ţi-1!
Ursuţ: Taci!
Achim: Ba nu tac, ci mă duc să vestesc la frunză şi iarbă
că cine eşti. Ursuţ: Să cutezi numai!
Achim: Uiţi c-am fost cătană şi nu mă tem. (Câtră popor.)
Oameni buni!... Ursuţ (sare la el şi-i astupă gura): Taci! Achim (încet lui Ursuţ): Voi tăcea dacă-i face ce ţ-oi spune. Ursuţ: Ce?
Achim: Mărită-ţi fata după Trăila. Ursuţ: Ba.
354
355
Achim: Atunci dar mă duc să te fac de rîs în sat. Ursuţ: Mai bine mor.
Achim: Fă ce ţ-am spus şi nu trebuie să mori. Ursuţ: Dup-un sărăntoc!...
SCENA XIX
ACEIAŞI şi GRUIA
Gruia (intrînd, ţine într-o mina turacul de cizmă cumpărat de la Şloim, iar în cealaltă o hîrtie): Am început să descos turacu cumpărat de la Şloim şi iată ce găsii In el! (Arată hîrtia.)
Toţi: O scrisoare!
Achim (apucă hîrtia şi o citeşte iute): Un testament! Ursuţ (spâriat): Al cui?
Achim: Vino să ţi-1 arăt. (Amîndoi trec la o parte şi vorbesc încet.) E testamentul făcut de tatăl lui Trăila, în care zice că lasă toată averea lui în grija d-tale, pînă ce fiu-său va fi de-nsurat.
Ursuţ (aparte): M-am prăpădit.
Achim: Care va să zică te-am prins cu mîţa-n sac. Tatălui Trăila ş-a lăsat toată averea în grija d-tale, iar d-ta ai pus mîna pe ea, crezînd că nu se află nici o scrisoare. Bietu om, s-o fi temînd să nu piară scrisoarea, de-aceea o cusu-n turacu cizmei. Acuma pricep pentru ce-ş arăta el cizma lui Trăila, cînd nu mai putea vorbi, Se vede că te-a cunoscut, om de omenie ce eşti!
Ursuţ: Taci, pentru Dumnezeu, şi nu mă da de gol pe gura oamenilor!
Achim : Dai pe Paraschiva după Trăila ?
Ursuţ: Dau.
Achim: Aşa-i bine... (întorcîndu-se cătră popor.) Oameni buni, scrisoarea asta-i un petec de hîrtie rea... Mă duc la tălharu acela... Eu îl cunosc... (Aparte.) O să aduc pe Trăila şi pe Paraschiva. (Iese.)
SCENA XX ACEIAŞI fără ACHIM
Gruia: Al dracului cizmar a fost ş-acela! Auzi acolo! Să bage el hîrtie-n turac! O fi fost vrun meşter-strică... Un cîrpaci...
SCENA XXI ACEIAŞI şi ACHIM cu TRĂILA şi PARASCHIVA
Achim (arătîndu-i lui Ursuţ): Iată-i-ai! Nu le mai trebuie
decît binecuvîntarea d-tale! Trăila şi Paraschiva (vin înaintea lui Ursuţ): Tată!... Ursuţ: Noroc şi-ntr-un ceas bun, fiii mei! Gruia (apropiindu-se de o fată): Da tu nu vrei să fii jupî-
neasă cizmăşiţă ? Fata: Nu.
Gruia (cu dispreţ): Nu ştie mocanu de ce-i bun şofranu... Paraschiva (cîntă):
La fîntîna cu izvor
Se-ntîlneşte dor cu dor
Şi fac legea fetelor...
Trăila (cîntă):
Legea fetei că-i făcută: Prinde-o-n braţe ş-o sărută Şi n-o lăsa să se ducă!
Paraschiva (cîntă):
Bade, doru de la tine Peste cîte dealuri vine Şi nu-1 poate opri nime, Nici ţigan cu cetera, Nici român cu fluiera, Numai eu cu inima.
Trăila (cîntă):
Mîndră, mîndruliţa mea, Mîndr-ai fost la maică-ta,
356
357
Mîndră-i fi la casa ta, Mîndră-i fi nevasta mea! Trăila şi Paraschiva (clntă împreună): S-a vestit lumea de noi Că ne iubim amîndoi < Lasă lumea să vorbească, Numai mindru(-a) să-mi trăiască E
Toţi : Să trăiască !
Crăciun: Corişti, să cîntăm şi noi o horă.
COR
Hora Sinaiei *
Ian priveşte colo-n vale Printre flori ce vesel joc; Cum se-nvîrte hora mare, Hora veselă cu foc.
Inimioară, inimioară, De ce repede zvîcneşti? De ce oare dintr-odată Din grea iarnă te trezeşti ?
E mîndruţa, e iubita, E frumosul puişor, Este dalba Mărioară, E cerescul meu odor.
Cu guriţa-i rumeioară Şi c-un zîmbet îngeresc, Ca-a mea mîndră Mărioară Alta n-o să mai găsesc.
\
Prea scump odorul meu; Haidem în joc, Haidem cu foc, Uitînd de orice greu. (bis)
Aşa şi tot aşa,
Chiar pînă va nopta,
Să tot săltăm
Şi să ne bucurăm;
O, scump odorul meu!
Achim: Ş-acum la joc. Cîntă ţigane: Pe picior! (Muzica începe să clnţe şi toţi joacă.)
Un fecior (chiuie-n joc):
Uiuiu că iu mă cheamă, Iepuraşu-i bun de zamă; Iepuroaica de friptură, Mindra de pupat în gură.
Alt fecior (chiuie-n joc):
Săra cile fetele, Gura dulce place-le; De le-ai da cu lingura, ' Şi tot nu le-ai sătura!
Al treile fecior (chiuie-n joc):
Leiişoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie Pînă la Sîntă Mărie !...
(Veselie generală.)
( Cortina.)
Bine-ai venit, j£ Bine-am găsit,
* Cuvintele şi muzica de G. Ventura.
358
CÎŞTIGUL MORAL Impresiuni de la o adunare (Monolog)
Cetit-am în ziare apelul călduros,
Ca oamenii cu carte, poporul cel de jos,
Toţi cei ce vreu cu rîvnă cultura românească
Să vie l-adunare,, cu drag să chibzuiască,
Că cum să dăm nainte! Cetindu-1, mi-a plăcut
Că-n urmă se trezeşte .ş-acest ţinut tăcut...
M-am dus şi eu în grabă ş-acolo am găsit: Domni, doamne, domnitoare, popor însufleţit; Preoţi cu brîne roşii, notari  şi advocaţi, Proprietari- şi dascăli, toţi bine îmbrăcaţi, Şi dame-n eleganţă, gătite ca de bal, Iar cîteva purtară costum naţional; Ţărancele, ţăranii, de nuntă toţi şi toate, Belşug şi stare bună zării pe domni şi-n gloate. Văzînd aceste toate, simţeam o veselie, ■Crezînd că unde este atîta bogăţie, Desigur se va face culturei noastre mult, Căci numai neamu-acela trăieşte care-i cult...
Şi iată ia cuvîntul un domn şi ne propune S-alegem preşedinte; şi-ndată-ncep să sune Deodată două nume, atît de-nverşunat, De s-a văzut că două partide vechi se bat; Doi protopopi de frunte erau ce-i candidase, Unul cu plete-n ceafă, celalt cu barba rasă. Uimit, gîndeam că dacă ş-acum se-nfoacă, oare Ce-o fi ae-aci-nainte, cînd scopuri mişcătoare Vor naşte la discuţii?! Şi, zău, mă bucuram, Ştiind că-nsufleţirea ridică orice neam. Ş-un glas puternic strigă: „Să fie amîndoi!"
Iar obştea consimţeşte. La nime ea la noi! Şi ei ocupă locul; cel mai bătrîn se scoală, Surprins de cinstea mare, cu vocea sa domoală,. Ne ţine-o cuvîntare, pornind de la Adam, Dă-n vremuri neguroase, vorbind de Jafet, Gham,. De frunză şi de iarbă, numai de-aceea nu, Ce-i scopul adunării. Şi după ce tăcu, Ia vorba cel mai tînăr, răspunde-n limbă-aleasă,, începe chiar din Roma, a lumii-mpărăteasă, La Romulus şi Remus, la marele Traian, Vorbeşte de strămoşii cărora Stan şi Bran, O spune cu mîndrie, li-s vrednici următori... Ca viforul pe mare, ce tună pînă-n nori, A izbucnit deodată un foc de „Să trăiască!" Entuziasmul crîncen era şă nu sfîrşească; Pe urmă însă totuşi mereu se limpezi, S-au pus şi secretarii şi-n ordinea de zi Cestiunea culturală vini să se dezbată...
Acu-i acu! gîndisem cu mintea mea-usetată, Acum o să urmeze o viuă discuţiune, Mulţime de propuneri, tot practice şi bune, Menite să ridice cultura din popor, Vorbiri înflăcărate, cari inimei dau zbor, Ce-nalţă-nsufleţirea şi pungile desfac... Dar ee-i? N-aiid nimica, deodată-s muţi şi tac, Chiar nime nu ia vorba, tăcere de mormînt. Prezidiul, cum vede că vorbitori nu sînt, întreabă dacă obştea primeşte unanim Propunerea programei? Şi toţi răspund: „Primim!' Aceştia, cum se pare, n-au datina defel Să facă multe vorbe, ci tac şi fac cu zel. Prea bine. Toţi românii de s-ar purta aşa! Căci, zău, sosit-a vremea ca-n loc de-a declama Tot vorbe-nflorilate, să-ncepem în sfîrşit A şi produce fapte, ce-nalţă-un neam strivit!...
362
Ş-o listă se deschide şi membrii se invită Să sprijine şi-n faptă propunerea primită! Trei-patru scriu îndată o sumă oarecare, Al cincile amînă, al şesele nu are,
Al şeptele va strînge de-acas-o listă lungă, Al optăle se scuză că teacă şi că pungă, Al nouăle dă fuga, dar este prins în dos Şi scrie-se în listă de silă bucuros, Al zecelea atuncea deschide punga sa, •Cînd află că-n ziare şi el s-a publica... Iar alţii mai „cu minte" răciţi de-nsufleţire, " Ies unul cîte unul să scape de plătire; Doi tineri aprigi însă se duc în urma lor, Ţinînd o vînătoare de oameni prin popor, Şi dacă prind pe unul, mi-ţi-1 aduc cu fală S-ajutore şi dînsul cultura naţională, Chiar nime nu răpune neprins sau nendemnat, Dar truda tot nu scoate prea mare rezultat. Cînd nu se mai găseşte la pungă nici o cheie. Măreaţa adunare în urmă se încheie. Şi ambii preşedinţii ţin cîte-o cuvîntare, Lungi cît o zi de vară, vorbind de zelul mare Al tuturor! Un altul le mulţumeşte lor De tactul fin. Ş-atuncea domni, doamne şi popor Scot iar o „Să trăiască !" Şi ies cu toţi din sală... Eu stam pe gînduri triste, căci treaba culturală Ce s-a făcut aicea părea o parodie: Puţine fapte-n silă şi multă gălăgie! Atît a fost, dar, totul la ce ne-am adunat? Aşa lucrăm cînd scopul ni-i mare, neamînat ?!...
Şi dezgustat de toate, voiam să plec încet, -Cînd vine-oarecine, mă cheamă la banchet. Flămînd, mă duc cu dînsul ş-ajung la cîrcima mare, Ce-acuma se numeşte „Otelul Neatîrnare". Acolo dau de lume de două ori mai multă La mesele-ncărcate; ea dusă chiar ascultă Pe-un vorbitor ce ţine toast cu fraze mari Şi-mbată mintea-r» oameni, stîrnind aplauze tari; Iar după dînsul alţii, vro zece-douăzeci Se-ntrec unii pe alţii în vorbe largi şi seci... Pe mese, într-aceste, s-aduc necontenit Butelci cu vinuri scumpe; dar cînd e de plătit, Un domn ce-n adunare nici nu s-a prezentat, Plăteşte, toate, toate... Ci iac-un alt bărbat, •Ce ne-a fugit de-acolo, se supără şi spune
363
i
S-aducă iar atîtea, dar vinuri mult mai bune, Şampanie, căci dînsul voieşte să plătească, S-arate cum petrece elita românească... Şi altul, apoi alţii vreu un banchet domnesc, Prin ploaia de toasturi, butelcile pocnesc... Iar lăutarii cîntă de dragoste şi jale, Nălţînd însufleţirea la vîrfuri epocale... Alt domn, ce-n adunare a zis că n-are bani, Ia un tăier ş-adună parale la ţigani; Şi nimeni nu se scuză, nu trebuie-ndemnare, Toţi ştiu c-ar fi ruşine să nu dea fiecare; Deschid portfoiul iute şi toţi aşteaptă gata Tăierul să se umple de bănci cu ridicata...
„La joc! la joc!" s-aude strigînd un june-n uşe
Şi cîţiva tineri pleacă, punîndu-şi toţi mănuşe,
Mai mulţi rămîn la mese. Sătul de-atîte vorbe,
Mă duc şi eu în sală, dezgustul să-mi absoarbe
Frumseţea femeiască şi dansul românesc.
Se joacă Ardeleana, joc mîndru, pitoresc
Şi plin de poezie! Dar mai că n-o cunosc:
Nu-i tact, nu-i foc, nu-i farmec, ci ropot, tropot, trosc,
Ca cei ce n-o prea joacă şi nu li-i indemînă...
Dar după moda nouă, petrecerea română
începe cu-Ardeleana, şi dînşii fac aşa...
Ci mult nu pot s-o ducă şi prind toţi a juca
Un vals şi iată-nvie, au aripi la picioare
Şi-ntr-un vîrtej feeric, gîndeşti că vreu să zboare...
Şi joacă, joacă-ntruna străine, româneşti,
Acele bine, aste să nici nu le priveşti;
Mă-ntorc dar de la ele la mîndrele costume,
De care mi se spune că-s româneşti anume;
Sînt pistriţe,-mpănate, au văl, mărămi şi flori,
Privesc cu bănuială mulţimea de culori;
Nu ştiu de-s poporale, dar ştiu, durere, bine
Că cele ce le poartă vorbesc tot limbi străine...
A şeptea zi-n gazete dau de-un raport, în care Citesc că adunarea, chiar peste aşteptare, A reuşit prea bine. „Cîştig material N-a fost*prea mare, însă e mult cîştig moral..,
Avem sau ba foloase din astfel de-adunare: Birtaşul, croitorul e sigur cum că are!
Destul! Scîrbit de cele ce mi se-nfăţoşară,
Cu trenul mai de-aproape pornii acasă iară...
ŞTEFAN-VODĂ CEL TÎNĂR Tragedie istorică in 5 acte şi 3 tablouri
ACTUL I
Partea dinainte din sala tronului.
fiii lui Arbure
vornic mare
PERSOANELE.
ŞTEFAN CEL TÎNĂR, Domn al Moldovei MAGDA ARBURE, Doamna ARBURE, hatman
NICHITA TOADER
PETRU CĂRĂBĂŢ, DES PIN A, fiica lui' ŞERPE, postelnic IVAŞCU, logofăt SIMA, vistiernic COSTE A, pîrcălab
CUCUTĂ SFREDELUŞ DRINGOI UN SOL UN BOIER AL DOILEA BOIER UN OM DIN POPOR ALT OM DIN POPOR UN CURIER UN UŞIER UN MARTOR ALT MARTOR
BOIERI, DAME DE ONOARE, OSTAŞI, PRINZONIERI TĂTARI, POPOR.
Scena se petrece în secolul al XVI-lea.
Actul I la Hărlău în 1518, în ziua sfîntului mucenic Dimitrie; actul II la Hărlău în 1522; actul III la Hărlău în aprilie 1523; actul IV la Roman în septembre 1524; actul V la Hotin în 14 ianuarie 1527.
slugi domneşti
f
SCENA I CĂRĂBĂŢ, BOIERI, POPOR
cărăbăţ (adresîndu-se adunării)
Fanfarele să cînte şi tobele să bată, Toţi oamenii să-mbrace găteala mai bogată; Căci ziua bucuriei şi nouă ni-a sosit Şi vodă la Coroba învins-a strălucit!
toţi
Trăiască vodă!
cărăbăţ
Cruzii tătari s-au scos din ţară. Oştirea-nvingătoare şi Domnul vin pe seară !... Dar bucuria noastră mai are şi-alt izvor: Rentors de la bătaie, cu suflet rîvnitor, Măria-sa va duce cu drag la cununie Fecioara ce-şi alese domniţă ca să-i fie... Podoaba cea de fete va perde un farmec rar, Dar tronul se-nzestrează c-un scump mărgăritar!.
toţi
Trăiască-ne Domniţa!
cărăbăţ
Ce mare sărbătoare ! Vom prăznui deodată şi lupta-nvingătoare Şi nunta cea frumoasă. Cu toţii, mare, mic, Ne-om prinde-n horă lungă cu mirele voinic!... Să vază lumea toată ce mult, ce drag iubeşte Moldova pe acela ce-o-nalţă bărbăteşte !... Acum plecaţi şi faceţi întocmai cum v-am zis!
(Încep toţi să iasă.) unul din popor
Dar birul mai scădea-va ?
un 'boier (ţăranului mai de sus)
Măi, ce te faci de rîs ?
altul din. popor
E Sin-Dumitru astăzi şi n-am nimic pe vatră.
(Ies toţi. Afară s-aude un riset.) cărăbăţ
Ce-i ? Cine rîde-acolo ?
SCENA II CĂRĂBĂŢ şi ŞERPE
şerpe
Eu, căci nu sînt de piatră Şi n-am putut sta rece, oricît m-am stăpinit.
cărăbăţ
Şi ce-ţi stîrneşte oare ăst rîs afurisit?
şerpe
O pricină hazlie. Mi-ai gîdilat-urechea
Cu pozna ce-ai jucat-o. Mai rîd ş-acuma... (Ride.)
cărăbăţ
(aparte) 1 Strechea
îşi bate joc de mine. (Tare.) Te-astîmpără!
şerpe
Să fac
Ca dumneata acuma ?
cărăbăţ Dar cum?
şerpe
La toţi pe plac... Te-am auzit aice vorbind cu bucurie, Cu foc şi-nsufleţire. Erai o rîvnă vie. Atîta domirire, putere-aş ca să zic: Atîta făţărie, n-aş fi crezut.
cărăbăţ
Nimic
Să nu mai zici!
serpe
Te superi ? Te rog, fii bun, mă iartă! Nu vreu să-ţi nasc durere, să mai' stîrnesc vro ceartă. Din Perecop pe vară tătarii s-au pornit, Cu Alb-sultan în frunte, spre noi au năvălit, Ş-ajuns-au la Şerbaica, toţi zmei ca din poveste... Atuncea Domnul Ştefan a dat Moldovei veste
i
I
m -l
-De sîrg ca să %e strîngă. Şi toţi plecară-n sus, Josenilor în frunte pe dumneata te-a pus, Trecurăţi Prutul iute la Ştefăneşti de Vale
?i-n gurile Corobei izbişi tătarii-n cale; n Prut necaşi mulţime şi-n Ciohrul mlăştinos Prinseşi pe mulţi în fugă, călare şi pe jos. Aşa păţiră-n urmă şi doi mărzaci de frunte: Tamiş, Bicaz, ce-n spate duceau la rane crunte. Abia sultanul falnic, la cap şi el rănit Şi puţintei scăpară la Nistrul înroşit... Această biruinţă fu fapta dumitale, Dar toată vrednicia se dă Măriei-sale; -Hatmanul vine-alături cu vodă-nvingător, Iar, dumneata ai partea să duci cununa lor... Grozavă supărare ar resimţi oricine; Dar dumneata 'eşti meşter, te ştii preface bine; Ascunzi mînia-n suflet şi faci obraz vioi, Gătind primiri frumoase cu drag pentr-amîndoi!
cărăbăţ
De unde-ţi iei curajul să-ţi rîzi aşa de mine ?
'" şerpe
Eu? Ba. Chiar dimpotrivă. Te-admir. Eu ştiu prea bine
Că ai o fată mare şi mult ai plămădit
S-o urci la tronul ţării... dar, vai, n-ai izbutit,
Căci Arbure bătrînul cu minte pizmăreaţă
Păinjenat-a ochii lui vodă pe viaţă:
Şi însuşi îşi mărită nepoata după el.
cărăbăţ
Dar vodă ş-a ales-o.
şerpe
Nu-i Arbure mişel? Dar ştii cine domneşte acum în astă ţară ? Ştefan cel Tînăr oare ? E amăgire-amară. El e numai unealta, iar oniul.nentrecut E Arbure vicleanul. .
cărăbăţ
* Dar el 1-a şi crescut. I-a dat şi-i dă poveţe.
serpe
Aşa-i! Cer dar iertare! Uitasem zău cu totul că simţi îndatorare Să-ţi aperi de orice vorbe hatmanul rău cîrtit:
El ţ-a făcut mult bine, de griji te-a mîntuit. In loc s-aştepţi acuma, cuprins de gînduri grele, Să-ţi vină Domnul-mire, croind sorţi bune, rele: Scăpat de-o grea povară, ce multe griji stîrnea, Stai liniştit cu fata, ce nimeni nu ţi-o ia. Şi n-ai să faci alt lucru, decît s-alergi îndată, Vestind mulţimii nunta domnească, minunată: „Podoaba cea de fete va perde-un farmec rar, Dar tronul se-nzestrează c-un scump mărgăritar!"
cărăbăţ
Dar taci!
şerpe
Deci tac, căci unde sînt fapte grăitoare, E mult să zici o vorbă. Cu oastea-nvingătoare, In fruntea ei cu vîlvă, veni-vă omul bun Şi va vorbi de sine fudul ca ş-un păun. De-acuma fala-i mare şi mai măreţ va creşte, Căci dacă la Corona dăduşi pept vitejeşte, Ni te-au trimis acasă, că nu mai trebuieşti, Să faci primire-aicea învingerii domneşti!... Cînd ai pornit de-acolo, jignit .în vrednicie, De nou s-aprinse lupta şi el cu vitejie O stinse ş-astăzi' zice că dînsul a învins... Dar pizma ce-ţi nutreşte cu asta nu s-a stins! (încet.) Căderea lui în luptă era să-ţi dea scăpare. Vrun om putea să-ţi facă această slujbă mare.
cărăbăţ
Ce ticălos!
(S-aude un sunet de trlmbiţă.)
SCENA III ACEIAŞI Ş-UN CURIER
cărăbăţ
( curierului)
De unde ?
curierul Din tabără. Aduc Răvaş Domniţei de la Măria-sa.
şerpe (aparte)
Dar cum e vodă ?
Năuc!
cărăbăţ
(curierului) curierul
Bine.
; cărăbăţ
(cu foc)
Şi Arbureştji? Spune!
curierul
Toţi trei au stat în frunte, dar ca şi prin minune, Numai bătrînul singur din toţi a căpătat O rană.
cărăbăţ (cu foc mai mare)
Grea ?
curierul
n
Uşoară.
cărăbăţ (abătut)
Uşoară!
(Curierul salută şi iese.)
SCENA IV CĂRĂBĂŢ şi ŞERPE
şerpe
Ce-ngrijat
Ai întrebat de dînşii!... Te-ai speriat că moartea I-a strîns pe toţi din viaţă. Şi mai ales de soartea Hatmanului ţi-e teamă! Ce suflet bun, curat! Ce om de omenie!... Dar ei te-au supărat! Răi oameni! Nu-ţi făcură pe voia-ţi tăinuită Şi n-a murit nici unul.
cărăbăţ
Ce limb-afurisită!
şerpe
Hatmanul se rentoarce rănit, ş-a merge drept
373
372
In mijlocul prostimii, bătîndu-se pe pept, Că nu-i viteaz ca dînsul. Norodul ca-n beţie II va purta pe umeri... şi partea-ţi o să fie De-a-i împleti cununa.
cărăbăţ
Pe loc te prăpădesc.
şerpe
S-ar bucura hatmanul, văzînd că se sfădesc Potrivnicii-i... Mai bine să-ntindem mîna-n mînă Şi cu puteri unite să-1 dăm jos în ţărînă Şi să-mpărţim puterea!
cărăbăţ
La mişejie soţi ?
şerpe
Dar asta nu-i ruşine... Răspunde: vrei şi poţi?
cărăbăţ
Nu vreau. E mîrşăvie.
şerpe
O dulce răzbunare, Ce-astîmpără-n pept ura.
cărăbăţ
Dar peptul meu nu are
Nici ură, nici mînie.
şerpe
Nu ?. N-am ştiut. Frumos ! Mă-nchin dar dumitale smerit cu faţa-n jos. Un suflet aşa mare, zău, este raritate! Nu vreai dar răzbunare ? îl ierţi ca şi p-un frate ? Eşti liniştit cu totul?... Aşadar, plec şi eu, Să nu-ţi fac supărare; s-ai timp, iubitul meu, D-a face pregătirea la falnica primire
A celor cari acuma ţ-aduc tot fericire...
Te rog, cumva să nu uiţi să se-mpletească dar
Lui Arbure o mîndră cunună de stejar!
Eu merg în tîrg îndată să spun cu bucurie -
Mulţimii fericirea ce-acum o să ne vie:
„Podoaba cea de fete va perde-un farmec rar,
Dar- tronul se-nzestrează c-un scump mărgăritar !"■ (Iese rlzlnd.)
374
I
fi
SCENA V
cărăbăţ (singur )
Nimernic ! Rîde, rîde !.\ . De s-ar neca îndată,
Să nu mă mai înghimpe cu limba-i blăstemată!...
M-a dat de gol vicleanul!... A spus ce-am tăinuit:
■Că-s umilit pe viaţă, că sînt batjocorit.
în mine clocoteşte o răzbunare cruntă
Şi vorba-i muşcătoare şi mai grozav mă-nfruntă.
Răbdarea mea-i sflrşită !... Şi jur pe Dumnezeu,
■Că voi izbi cu groază... Sau Arbure sau eu,
Ne-om perde viaţa-n luptă!
SCENA VI
CĂRĂBĂŢ şi DESPINA
despina (tntrînd, aparte)
Aci voi şti vro veste
Şi de Nichita.
(Zăreşte pe tată-s&u şi tresare) Tata!
cărăbăţ
Despino, dar ce-ţi este ?
despina
Nimic
cărăbăţ
Nu poţi ascunde, căci văd pe faţa ta O frică-ngrozitoare.
despina
Dar nu-i nimic.
cărăbăţ
/ Aşa? Nu vreai să-mi spui ? Aceasta-i iubirea ta curată ? Aceasta-i ascultarea ce-mi. datoreşti?
375
despina
Dar tată!
cărăbăţ
Sînt bunul tău părinte şi trebuie sa ştiu Ce gînd te mistuieşte; s-ajut, pin' nu-i tîrziu!
despina
S-ajuţi? această vorbă mi-a dat curaj...
cărăbăţ
Vorbeşte!
despina
Ţ-oi spune dară totul, ce-n suflet mă munceşte. Iubesc!
cărăbăţ
Prea bine, dragă. Iubirile ne vin Din rai ca ş-o schinteie ce-aprinde viaţă-n sin. Iubirea-i cea mai scumpă podoabă femeiască, Şi Dumnezeu făcut-a femeia să iubească. Iubeşte dar, Despino; eu nu mă-mpotrivesc Şi cred că mîndrul june, de neam bun, strămoşesc» E vrednic d-al tău nume.
despina
E vrednic, căci întrece Pe toţi din astă ţară; ba ştiu -că nici în zece N-ai mai găsi ca dînsul..-. E vrednic, vrednic zău l Frumos ca ş-un luceafăr, voinic ca pui de zmeu. r E fala ţării noastre !
cărăbăţ
Dar spune-mi-1 pe nume!
despina
Şi nu-1 ghiceşti din vorbe ? Dar nu-i ca el în lume t Nichita...
cărăbăţ (tresărind)
A'rbureanul!
despina
Da
cărăbăţ (aparte, cu groază)
Mare Dumnezeu!
despina
îţi place dumitale ? Ales-am bine-eu ?... ■ ^ Iubit de ţara toată, cinstit cu vrednicie,
în rîndul tinerimei stă-n frunte cu mîndrie; Urmaş de sînge falnic al tatălui vestit, Pe calea vitejiei cu foc 1-a însoţit; * Renumele, mărirea, legatau*p-a lui frunte £ Cununa nemuririi din cîmpul luptei crunte... Vezi dar, iubite tată, că-i vrednic el de noi, Deci binecuvîntarea ţ-o cerem amîndoi!
cărăbăţ
îmi pare rău că nu pot să-ţi fac pe voie, dragă.
« despina
Vai Doamne ! ce cuvinte !
cărăbăţ
Ce-mi spune mintea-ntreagă.
despina
De ce nu-ţi place dînsul?
cărăbăţ
Căci are un păcat: Nu ţi se potriveşte... Vezi grîul cel curat Se face-n brazdă grasă, ovăzu-n piatră creşte, Şi dragostea întocmai în semeni înfloreşte... El nu e pentru tine... Şi ştii că tată-său Ni-i un duşman de moarte... Să-1 uiţi!
despina
Nu pot. Nu, zău.
cărăbăţ
Te voi sili.
despina
; Zadarnic. Cu dragostea-mi oprită,
,îmi smulgi din pept îndată şi inima-mi strivită.
cărăbăţ
Te duc la mănăstire. •
despina
O ! du-mă iute dar! La ce să stau în lume, plîngînd un trai amar, Să n-am de dînsul parte ?! O! du-mă iute, iute!
cărăbăţ
Şi de-a murit?
despina
Vai Doamne!
* cărăbăţ
în luptele trecute
Şi el a stat în frunte.
377
376
DESPICA
Tpcmai d-aceea port Aşa grozavă grijă. Ah! dacă dînsu-i mort, Nici eu n-am dor de viaţă.
CĂRĂBĂŢ
O dragoste mai nouă
Te-a mîngăia, n-ai teamă.
DESPINA
Dar dragostea nu-i rouă, Ce-n toată dimineaţa revarsă viaţă-n crin, Ci-i floare care numai o dată creşte-n sin.
CĂRĂBĂŢ
Cuvinte prea frumoase, dar n-au prins rădăcină In ţelina vieţii... Te rog, te mai alină Şi judecă mai rece!... Zadarnic îl iubeşti! Căci nu poţi fi a lui, nu!
DESPINA
De ce te-mpotriveşti ? Că ţi-i duşman bătrînul ? Nichita nu-i. Sau poate E mort ? 0! spune-mi iute! Fă bine şi mă scoate Din îndoiala crudă, că-s frîntă mai că pic.
CĂUĂBĂŢ
Te stăpîneşte,- draga! N-ai frică de nimic L Nichita mai trăieşte...
DESPINA (cu foc) Dar e rănit de moarte ?
CĂRĂBĂŢ
Nici nu-i rănit.
DESPINA
Oh! Doamne!
(şovăie) CĂRĂBĂŢ (o sprijină iute, aparte)
Acum cine să-i poarte De grije ? (Tare.) Fiică dragă !... (Pauza.) Mă umpli de
fiori.
(Pauză.) Revino-ţi în simţire! (Pauză.)
DESPINA (deşteptîndu-se)
Mă iartă!... Uneori
M
|0' mare bucurie, ce neaşteptată vine,
*E mult mai izbitoare, decît dureri, suspine,
,:Ce-ncet ne stinge viaţa. "
\ • CĂRĂBĂŢ
t ► Dar cum m-ai speriat!
' Gindeam că mori în braţe-mi.
:> DESPINA
De ce m-ai deşteptat? Eram aşa de bine, cum n.-am*fost niciodată... Gîndeam că nu-s în lume, ci-n rai, împresurată De-o mare fericire... De ce m-ai deşteptat ?
CĂRĂBĂŢ
N-am timp să stau de vorbă... De griji sînt încărcat, Căci vodă vine-ndată... Mergi dar şi-mbracă iute Podoaba cea mai scumpă, apoi degrabă du-te Ia parte la alaiul logodnicei domneşti! Eu plec. Te rog grăbeşte! (Iese.)
SCENA VII
DESPINA singură (cu bucurie)
Nichită-al meu, trăieşti! Şi te-oi vedea îndată!... Cît sînt de norocoasă!... Mă duc să-mi fac găteala, să-i fiu cea mai frumoasă. (Iese.)
SCENA VIII
CUCUTĂ, SFREDELUŞ şi DRINGOI D RIN GOI
Acu-i acu!... Alaiui domnesc a sosit!... Să văd cum aţi isprăvit ce v-am poruncit! ?
CUCUTĂ (lui Sfredeluş)
Auzi cocoţatul!...   El ne-a poruncit!...   (Lui Dringoi)
De unde şi pînă unde faci atîta gură ?
DRINGOI
De unde-s mai bătrîn şi mai cu minte.
SFREDELUŞ (lui Dringoi)
Aşa-i... Ai atîţia sîmburi în cap, cît nu mai încap.
DRINGOI
Sfredelul dracului ce eşti, ţine-ţi gura, că-ndat-oi sfredeli cu tine o gaură-n pămînt, cît numai urechile ţi s-or vedea.
SFREDELUŞ
Degeaba.sufli aşa din greu, că nu mă tem.
CUCUTĂ
Nici eu.
DRINGOI
(lui Cucută)
Fugi băieţandre, cu picioare de painjen, că ţ-oi da un
bobîrnac.
CUCUTĂ
Poţi tot drîngăni.
SFREDELUŞ
Ţ-a căzut stăpînul, s-a isprăvit slujba.
DRINGOI
Stăpînul meu e vornic.
SFREDELUŞ
Aşa crezi tu... Dar nu vezi că vodă 1-a trimis acasă la cai verzi pe păreţi?
CUCUTĂ (lui Dringoi)
Da, da, dragul meu !... Destul aţi domnit voi, acum e rîn-dul nostru... cu hatmanul.
DRINGOI a
O să vă  dăm noi încă  pe brazdă...   Dar iată alaiul intră... Haidam d-aici!... (Ies toţi iute.)
SCENA IX
Din dreapta intră cortegiul domnesc în frunte cu muzică; ostaşi, aducînd steaguri moldoveneşti şi tătăreşti, precum şi prinzonieri tătari. Apoi urmează fruntaşii ţării, boierii, pîrcălabul Costea, vistiernicul Sima, logofătul Ivaşcu, vornicul mare Petre .%Cărăbăţ, postelnicul Şerpe, hatmanul Arbure cu fiii săi Toader şi Nichita. în urmă Domnul ţării Ştefan-vodă" cel Tînăr şi popor numeros, care-1 aclamă: „Urra"!
380
CĂRĂBĂŢ (vinind in mijloc) ECa şi-n inel diamantul, luceşti Măria-ta j& In mijlocul oştirii ce-n luptă te-nsoţea! învingător cu fală, Moldova ţi se-nchină!
TOŢI
B Trăiască Ştefan-vodă!
F ŞERPE
I (incet lui Cărăbăţ)
Ce inimă senină !... Dar n-ai uitat cununa?
CĂRĂBĂŢ
Taci, om afurisit!
ŞTEFAN-VODĂ
Boieri, fruntaşi ai ţării, poporul meu iubit! Cu braţele viteje ale oştirii mele, , Cu voia cea cerească, prin lupte crunte, grele, Invins-am la Coroba duşmanul cel cumplit.
TOŢI
Trăiască Domnul.
SCENA X / ACEIAŞI
Din stingă intră cortegiul femeilor, care aduc pe Magda lui Arburer logodnica Domnului, urmată de paji.
MAGDA
' (oprindu-se-n mijloc)
Falnic voievod, bine-ai venit! Iţi zice moldoveanca cu naltă bucurie, Logodnica ţi-o spune cu suflet de mîndrie!
ŞTEFAN-VODĂ
învingător în luptă, aicea stau învins! Cu dragoste plecat-am şi vin cu dor nestins. Ş-acum cînd ţara toată tresaltă-n veselie, Te rog să vii cu mine la sfînta cununie !
magda
Mă-nchin poruncii, Doamne!
381
1^.
ŞTEFAN-VODĂ
Ospăţul strălucit
L-om prăznui chiar astăzi.
ŞERPE (încet lui Cărâbăţ) , , Chiar cum ai prorocit:      ' -
„Coroana se-nzestrează..." y
CĂRĂBĂŢ (încet, cu mlnie, lui $erpe)
Taci, om fără sfială!
TOŢI
Trăiască Domnul, Doamna!
ŞTEFAN-VODĂ
Ş-acuma duc cu fală La tron pe Doamna ţării. Din tron prin mina ei Voi dărui de-a rîndul pe toţi voinicii mei!
Perdeaua din mijlocul scenei se trage iute la o parte. în fund apare tronul. Domnul conduce pe Doamna pe trepte sus la tron, unde amîndoi iau loc. Fruntaşii ţării, poporul şi ostaşii, cu steaguri şi prinzonieri, se-nşiră de amîndouă părţile. Doamna dăruieşte voinicii, întîi pe Arbu-reşti, apoi pe ceialalţi. Cărăbăţ şi Şerpe stau la o parte, în primul plan. '
ŞERPE
4 (încet lui Cărăbăl)
Dar cel ce tuturora le-ai pregătit cununa, Cum ai uitat a-ţi face şi dumitale una? Ori eşti smerit şi nu vrei? Sau poate eşti menit Să dai tot altor cinste, slujind necontenit?
CĂRĂBĂŢ (încet lui Şerpe) Hah! taci că mor de ciudă.
ŞERPE (încet lui Cărăbăţ)
Voie şti dar răzbunare ?
CĂRĂBĂŢ (încet)
Voiesc!
3.82
ŞERPE
(încet)
Atuncea dară la lucru-n grabă mare! | (Intr-acestea, Doamna a împărţit darurile. Toţi îngenunche şi clntă
imnul:)
'   Domnul şi Domniţa Mulţi ani să trăiască; Să le crească viţa, Ţara să-nflorească
(Cortina se lasă încet.)
\
ACTUL II -
(Salon în palatul domnesc.)
SCENA I ŞTEFAN-VODĂ şi ARBURE
ŞTEFAN-VODĂ
Nainte d-a se strînge boierii toţi la sfat, Doream s-aud părerea-ţi de sfetnic luminat Şi socru cu iubire.
ARBURE
Măria-ta, credinţa Şi dragostea mă-ndeamnă să-mi dau ş-acum silinţa A-ţi spune tot cum este. Te rog, mă iartă dar, Că trebui să-ţi fac iarăş doar un minut amar! Moldova toată geme, se zbuciumă de jale, De grea dezamăgire răsună deal şi vale; Toţi zic că se-nşelară şi că Măria-ta Nu eşti ce-ai fost odată.
ŞTEFAN-VODĂ
Şi au dreptate. Da. Eu m-am schimbat cu totul. Urcat la tron, blîndeţe A fost cuvîntul care mi-a dat oricînd poveţe; Aşa gîndeam că-i bine. Dar m-am trezit curînd, ■Că mulţi văd slăbiciune în tronul meu cel blînd. Nebuna răzvrătire a încolţit îndată, Puterea, cea domnească ajuns-a clătinată. Eram să-mi pierd şi tronul. Atunci schimbai silit Blîndeţea în asprime.
ARBURE
Dar unde-ai rătăcit ?...
.384
Ai vrut să'faci un bine, şi ţara-ntreagă plînge;
Ai vrut să-nalţi Moldova — şi-i iei drepturi de sînge.
ŞTEFAN-VODĂ
Se plîng boierii, poate ?
ARBURE
Plîng toţi: boieri, popor Şi cîţi simt romîneşte în sufletele lor. Vlă^tarii vechi ai ţării n-au zi de sărbătoare,-Bătrîne obiceiuri călcate-s în picioare; Ai întrunit în mînă-ţi puterea ţării-ntregi, Ea are numai sarcini şi nici un scut în legi.
ŞTEFAN-VODĂ
Această ţară numai aşa va să-nflorească, De ş-a-ntruni puterea în mîna cea domnească, Că-s multe uri şi vrajbe ce tind a ni-o strivi: Un braţ de fier ne trebui, să poată-a le zdrobi! Eu vreu să fiu acela...
ARBURE
Un despot!
ŞTEFAN-VODĂ
Despot, care
N-am gînd mai sfînt în lume, decît să fac mai tare Moldova mea iubită! Un despot ?! Deci voi fi Şi voi izbi-n aceia ce s-or împotrivi!...
SCENA II ACEIAŞI, mai mulţi BOIERI
BOIERII
Trăiască Domnul!
ŞTEFAN-VODĂ
Sfetnici, adusu-mi-aţi veşti bune ? Căci Arbure  hatmanul, tot numai rele-mi spune!
UN BOIER
Măria-ta, hatmanul grăieşte adevăr.
3R5
5925
SCENA III ACEIAŞI şi pircălabul COSTEA
ŞTEFAN-VODĂ
Dar iată pircălabul! Iubitul nostru văr, Vii din Hotin?
COSTEA
De-acolo, Măria-ta!
ŞTEFAN-VODĂ
Ce veste
Aduci ?
COSTEA
Un vuiet groaznic ieşi ca din poveste. Boierii şi poporul ameninţă cumplit: Vreau legea cea străbună şi dreptul lor răpit.
, ŞTEFAN-VODĂ
Să prinzi pe cei de frunte şi taie-i fără milă!
ARBURE
Te rog, mărite doamne, să nu faci nici o silă Şi chibzuieşte bine.
ŞTEFAN-VODĂ
Ba. Sînt răzvrătitori.
SCENA IV ACEIAŞI şi vistierul SIMA
ŞTEFAN-VODĂ
Aduci bani, vistiere ?
SIMA
Nu sînt.
ŞTEFAN-VODĂ
De multe ori Vii tot cu vorbe de-aste! Dar nu mai sînt în ţară Boieri bogaţi, biserici cu scule scumpe?
SIMA
Iară
Să fac o fărdelege ? 386
ŞTEFAN-VODA
Iei ţării. Nu-i păcat.
ARBURE
Dar n-avem trebuinţă.
ŞTEFAN-VODĂ
Eu st iu.
SCENA V ACEIAŞI şi logofătul IVAŞCU
ŞTEFAN-VODĂ
Ce s-a-ntîmplat La Roman, logofete?
IVAŞCU
Am sugrumat ieri noapte O răzvrătire mare, căci birul nou la gloate Li-i mare. ,
•ŞTEFAN-VODĂ
Prins-ai capii?
IVAŞCU
-     Fugit-au în Ardeal.
ŞTEFAN-VODĂ
uuprinde-le moşia şi leagă-le de cal 'Femeile, copiii ce ş-au lăsat în urmă.
ARBURE
|Dar este grozăvie... Măria-ta, mai curmă!
ŞTEFAN-VODĂ
Jnfricosez duşmanii.
SCENA VI * ACEIAŞI şi CĂRĂBĂŢ cu ŞERPE
ŞTEFAN-VODĂ
(cătră aceştia) Ce veste mi-ati adus ?
387
CĂRĂBĂŢ
E linişte prin ţară, de jos şi pînă sus.
ŞERPE
In dam se-ncearcă unii-nvrăjbindu-ne poporul; Acesta te iubeşte şi nu le duce dorul.
ŞTEFAN-VODĂ (cătră ceialalţi boieri) Dar cum se potriveşte cu cele ce-aţi vorbit ?
ARBURE
Minciuna şi-adevărul.
ŞTEFAN-VODĂ
Hatmane, eşti pripit! (Cătră toţi)
Dar v-am chemat aicea, să ştiţi ce vreau la vară: Război cu Muntenia!
ARBURE
Surori să lupte dară?
ŞTEFAN-VODĂ
Dar nu-i ruşine mare ca-n tronul ei să stea Un turc ?! Jos el de-acolo! Şi ţara fie-a mea!
ARBURE
Ruşinea nu-i a noastră, deci- alţii să ş-o spele! Iar ţara ce cîştigă schimbînd tot lanţuri grele ?
BOIERII
Aşa-i!
CĂRĂBĂŢ
Trăiască Domnul!
ŞERPE
Ga bine ne-a vorbit.
ŞTEFAN-VODĂ
Oricine ce să zică, va fi cum am grăit! Aşa să faceţi dară!
ARBURE (aparte ) Aşa se sfătuieşte Cu sfetnicii săi Domnul*.
(Ies toţi.)
388
I
SCENA VII ŞTEFAN-VODĂ şi DOAMNA MAGDA
MAGDA
Măria-ta, opreşte, Căci calea-ţi apucată te duce la păcat! Moldova toată ferbe şi, tronu-i clătinat.
ŞTEFAN-VODĂ
N-am frică eu de nimeni, căci am o ţintă mare. Şi chiar tu vii la mine, vorbindu-mi de-ndreptare ?
MAGDA
Eu, Doamna...
ŞTEFAN-VODĂ
Dojenindu-mi purtarea-aşa de rău, Tu, cea mai păcătoasă!
MAGDA
Ce vorbe ! Dumnezeu!
ŞTEFAN-VODĂ
Petrec de-o vreme-ncoace cu grija cea mai mare Purtarea-ţi bănuită, ş-aflai din întîmplare Prin altul care-mi spuse ce eu nici n-am visat.
MAGDA
Nu ştiu ce.,
ŞTEFAN-VODĂ
Necredinţa, cu care m-ai pătat.
MAGDA
Pe ce se-ntemeiază această dejosire ?
Sînt Doamnă, deci am dreptul la cinste şi iubire!
ŞTEFAN-VODĂ
Dar dreptul tău de Doamnă s-a spulberat în vînt, Cînd ai călcat credinţa şi jurămîntul sfînt.
MAGDA
Eu?
ŞTEFAN-VODĂ
Da. Ţ-ai stins cu totul făclia de virtute, Căzut-ai în noroiul femeilor perdute.
MAGDA
Dar cum cutezi a-mi spune cuvint aşa de greu?
ŞTEFAN-VODĂ
Căci ştiu că pentru altul palpită peptul tău. Ş-acela e Nichita...
5090
MAGDA
Simţesc îritîia-oară . Cum negura durerii cu vălu-i mă-mpresoară; Întunecimea spaimei cuprinde gîndu-mi greu, Că steaua fericirii s-a dus cu Dumnezeu... Amară suferinţă! Dar voi răbda-n tăcere Şi nu voi să mă apăr, nici milă nu voi cere: Pe cînd o ţară geme plecată-n glie jos, De ce numai eu una să nu plîng dureros? A vrut poate şi cerul ca nimeni să nu fie Ferice în Moldova, atît cît în domnie Va sta Ştefan cel Tînăr!... Deci sorţii mă supun. M-opreşte vrednicia o vorbă să-ţi mai spun...
(Iese cu demnitate.)
SCENA VIII
ŞTEFAN-VODĂ (singur)
ŞTEFAN-VODĂ
Voiesc să-nalţ Moldova la ţinta de mărire, Dar nu-nţelege nime înalta mea gîndire.
SCENA IX ŞTEFAN-VODĂ, UN UŞIER şi UN SOL
UŞIERUL
Un sol din Muntenia.
ŞTEFAN-VODĂ
Să intre (Uşierul iese. Aparte)
SOLUL ( intrînd )
AceSt r,vaş prea grabni0 (llpnUsiKse)
390
Oare ce-i?
SCENA X
ŞTEFAN-VODĂ singur
(privind iscălitura)
„Un prieten!" (Citeşte:) „Poporul s-a răsculat ş-a scos | J in tron pe turcul Mehmet şi-n locu-i a urcat pe Radu Călugărul." ■ .
( Vorbind) M-a prevenit. Rea veste ! Ba chiar înfricoşată, căci şi-n Moldova este O seamă de netrebnici ce rele plămădesc. Ce s-a-ntîmplat acuma pe tronul muntenesc Li-a dat curagiu mai mare... Deci am să fiu cu pază, Căci mintea nici soţiei nu poate să-i mai crează; încrederea şi'pacea m-au părăsit de mult Şi n-am în asta lume un suflet să-1 ascult. Cătat-am fericirea şi mi-am ales ca stele Doi ochi să mă conducă pe calea vieţii mele; Vărsai în al lor suflet credinţă, viitor Şi tot ce are-n lume mai scump un muritor; Dar stelele căzură-n prăpastia trădării, Ducîndu-mă cu ele pe malul desperării... Da, dînsa-i trădătoare, căci dacă nu ar fi, Ar fi găsit o vorbă spre-a se de zyinui, Femeile-s măiestre în vorbe de-nşelare: Dar ea tăcu, căci simte păcatul ei cel mare !... Nenorocit sînt, Doamne, căci tronul cel domnesc E sus, că pin' la dînsul n-ajung în zbor ceresc Şoptirile iubirii, ci crivăţul cel rece Al vicleniei singur pe cale ne petrece!...
(Iese cu paşi lini.)
SCENA XI ŞERPE
(intră privind în urma Domnului)
Fugi, fugi, nebun pe care te-am înşelat cumplit! Că nu-n zadar atîta ţ-am tot hodorogit!...
Schinteia geloziei acum îi arde firea
Şi nu e cu putinţă să-i stingă izbucnirea...
Se-ncurcă bine treaba, chiar cum am socotit •
Aceasta gelozie stîrni-vâ negreşit
In Doamna ură mare, ş-atunci de bună seamă
Nu va păzi pe Domnul cu vrednica ei teamă;
Ba poate chiar să-i vie ş-un dor de-a-1 răzbuna, Ş-atuhci o să-mi întindă şi dînsa mîna sa Spre-a răsturna pe vodă... Şi eu cu isteţime Mă sui la tron... Tăcere !... Să nu m-auză nime !.
(Cortina.)
TABLOU (Salon în casa lui Arbure.)
SCENA I
ARBURE cu fiii săi TOADER şi NICHITA; boierii SIMA, IVAŞCU, COSTEA şi alţii, toţi cu săbii
arbure '
Boieri, tovarăşi de-arme şi fraţi, bine-aţi vinit!
sima ,
Cu bine te găsirăm.
arbure .
Prieteni, v-am poftit Să mai vorbim de păsul Moldovei multiubite, Căci zilele sînt grele.
IVAŞCU
Ş-or fi şi mai cumplite,
arbure ?
Acuma dară trebui ca toţi cei ce iubim Aceasta ţară scumpă de sîrg să ne-ntrunim Şi stavilă să punem primejdiei ce vine!
costea
Cu toţi să prindem arma.
TOADER
(puntnd mina pe sabie)
Să prindem arma.
TOTI
Bine!
ARBURE
Ştiţi toţi că Ştefan-Vodă, urcat la tron, era jjpomn bun şi cu dreptate şi toată ţara sa
2u dragoste-1 cinstise... Dar mai tîrziu îşi puse |fAiţi sfetnici şi de-atuncea, schimbat cu totul, nu se :Sfieste de nimica.
•SIMA
Nu zău! Că ne-a strivit îCum n-a mai fost Moldova. Şi noi răbdăm cumplit.
TOADER
Dar pînă cînd vom geme aşa-n ruşine mare ?
ARBURE
ţ Din bun ce-a fost odată, e rău cît seamăn n-are; Din blînd acuma-i aspru, din drept e despot greu; E Jacom fără milă, grozav ca ş-urî călău! .
TOŢI
Aşa-i.
ARBURE '
Mă doare foarte de el, că-mi este rudă, |. Dar ţara-i mai-nainte !... Cu mintea lui cea crudă, JpCălcatu-ne-a de-a rîndul legi, datini cîte sînt g-Şi tot ce-aveam în ţară străvechi, măreţ şi sfînt.
TOŢI
Aşa-i!
ARBURE
Elurcă birul, dar pentru că poporul Nu poate să-1 plătească, îi ia chiar şi toporul Şi-1 vinde pe nimica. Ba el nu s-a sfiit Să necinstească-n urmă şi ce-a fost mai sfinţit: r Intră şi prin biserici şi jefui altarul, " Ducînd argint şi aur, potirele eu darul.
IVAŞCU
Păgînul!
ARBURE
Prigoneşte pe cei mai buni bărbaţi,
393
392
Le ia moşia, toate, şi-i taie neascultaţi; Omoară prunci din faşe şi nu-i se face milă Nici chiar de vălul jalnic al văduvelor.
costea
/ Silă Şi jaf ş-omor!
arbure
Căzurăm si noi în starea grea în ce-a,fost Muntenia,, ba încă şi-n mai rea, Căci Mehemet turcitul domnit-a păgîneşte, Dar nu ţi-i neam păgînul şi, dacă te izbeşte, Nu simţi aşa durere ca de la frate-tău...' Cînd Ştefan ne-asupreşte, ne doare mult mai rău.
toader
Căci vornicul cel mare i-a otrăvit simţirea Cu linguşiri viclene.
sima
El i-a schimbat şi firea.
toti
Jos Cărăbăţ!
Să piară!
toader
- nichita
(aparte)
Eu nu pot să vorbesc, Căci dînsul este tatăl Despinei ce-o iubesc.
arbure
Băgaţi de seamă bine ce faceţi!
toader
Nu-i pripită De-o crîncenă ispită
Oslnda noastră, tată. Scăpăm acuma ţara.
toţi
Să moară dar!
toader
Norocul spună cine să-1 piarză.
mai mulţi
Eu!
toader
Ş-acu
Ba nu!
IVom pune-a noastre săbii p-această mas-aice K£i vom chema o fată, ca una să ridice: k P-a cui o va alege, acela va-mplini Ce-am hotărît acuma!
toţi
Primim!
(Afară de Arbure, toţi îşi dezleagă săbiile şi le pun pe masă. Nichita 4      ezitează cltva, apoi Işi pune şi dînsul sabia pe masă intre celelalte.)
toader -
Eu voi ieşi
Să chem o fată.
(Merge la uşe, o deschide şi zice din prag:)
Iată Despina!
nichita
(aparte)
Grozăvie!
| Poftim domniţă-aice!
TOADER (în afară)
SCENA II
ACEIAŞI şi DESPINA
arbure '( aparte ) Chiar fiica lui să vie!
toader
(Despinei)
Un rămăşag. Alege o sabie, ş-a cui Va fi, acela-nvinge. 4i despina
(Privind săbiile, la. vederea uneia tresare ş-o ridcă.)
Aceasta! (aparte) Este-a lui.
nichita
(tresare-nfiorat)
\ A cui e sabia-aceasta ?
toader
394
395
NICHITA
. A mea. (Aparte) Vai, nu pot zice
Ga nu-i a mea.
DESPINA (ii dă sabia surtzind) Ş-acuma să ai noroc, voinice! (Iese.)
SCENA III ACEIAŞI fără DESPINA
TOADER
(lui Nichita) Deci soartea te alese pe tine, frate-meu, Păcat că norocosul nu am putut fi eu. Am însă mîngăierea că-ntocmai ca şi mine, Vei face şi tu totul.
NICHITA
N-am să vă fac ruşine.
Căci ştiu ce-i datoria.
IVAŞCU
Acum am isprăvit; Să mergem dar p-acasă, că doar ne-au şi pîndit.
(Ies toţi, afară de Nichita.)
SCENA IV
NICHITA (singur)
Ce joc al sorţii crude !... Chiar mîna mea să fie Pumnalul ce-1 ucide ?!... Grozavă datorie ! Un tremur mă cuprinde, pierd mintea — sînt nebun. Cum voi avea tăria ?... O ! Dumnezeu prea bun, Să nu te mai văd iară, Despina mea iubită!
SCENA V NICHITA şi DESPINA
NICHITA
(aparte )
f Ah! iată soartea-ndată mă pune la ispită! (Tare:) Cum ai vinit aicea?
DESPINA
Cuprinsă-n val de dor Şi p-aripi de iubire, de teamă să nu mor. ş Aceasta frică mare grăbirii-mi dete pinten, Să viu să-ţi spun îndată s-ai grije, să fii sprinten, Să scapi de cursa care în cale ţi s-a pus. -
NICHITA
Ce cursă zici?
DESPINA.
Trufia ce vrea s-ajungă sus, A dat în Arbureştii de stavilă-n urcare; Şi-n cursul ţintei sale trufia milă n-are: V-a osîndit la moarte.
NICHITA
Dar ce s-a întîmplat ?
DESPINA
înaltul cer să-mi ierte păcatul, de-i păcat Să-ţi spun o fărdelege ce-aflai ca prin minune, Căci eu mă simt datoare acuma tot a-ţi spune!... Ştiam că tata-n ură cu voi a-mbătrînit, Dar n-am crezut că pizma să-şi aib-acest sfîrşit; Mă iau fiori ş-acuma de cele petrecute.
NICHITA
Dar ce-i ?
DESPINA
Ascultă dâră! Venind aseară iute Postelnicul la tata cînd singur se afla, Mi-1 duse-n grabă mare sus în odaia sa. Această tăinuire părea neînţeleasă, Mă furişai dar iute şi eu acolo-n casă, Ca lîngă uşa mică s-ascult ce plămădesc; Dar ei şopteau cu grije, ca cei ce bănuiesc; Aflai din vorbe, totuş, că ţin consfătuire, Spre a-şi mări la Domnul înaltâ-nrlurire,
396
397
Şi Şerpe-a zis că-n cale stă numai tatăl tău, Deci trebuie să moară.
nichita
Să moară tatăl meu,
Că-i om de omenie ?!
despina
Ş-a zis tot Şerpe, iară, Că nici prin moartea-aceasta n-ar fi ei domni în ţară, Căci fiii-i cu boierii din nou s-ar răscula Şi iarăş pedeci grele s-ar pune-n calea sa; Să piară dar şi fiii!
nichita
Deci el ne dă la moarte
Familia întreagă!
despina
Şi încă iute foarte!
nichita
Şi tatăl tău ce-i zise ?
despina
Primi.
' nichita
(aparte)
Mişei de stins!
despina
Dar cum să-ţi spun eu groaza ce mintea mi-a cuprins!
Am tremurat nebună... Nu ştiu noapte mai lungă,
Că n-am dormit de frică, cumva să nu v-ajungă
Lovirea-n asta noapte...  Sculată timpuriu,
Grăbii să-ţi spun îndată tot ce-am aflat şi ştiu,
Să scap trei vieţi de moarte, aşa-am vinit aice...
Ţ-am spus...   Sînt alinată... Şi n-am mai mult a-ţi zice,
Decît să bagi de seamă, te rog pe-naltul cer,
De "piere a ta viaţă, cu dînsa şi eu pier...
nichita
Iţi mulţumesc, De'spino. Te du şi n-avea frică!
(Despina iese.)
SCENA VI
NICHITA (singur)
Voiţi dar moartea noastră, voi oameni de nimica! Şi eu mai stau pe gînduri cu braţul tremurînd ? Mi-aţi dat acuma boldul, ucide-v-oi pe rînd!... Eu ucigaş?... Vai, Doamne, ce vorbă-nf ricoşată! Tresare de-ngrozire simţirea-mi ruşinată. Nu sînt şi nici nu pot fi... Acela-i ucigaş Ce-omoară pe ascunse... Eu sînt al lor vrăjmaş, Dar om de omenie, şi-i chem la luptă-n faţă, Ca braţ cu braţ, şi armă cu armă — pe viaţă Şi moarte să se lupte, pîn unul va cădea; Nu-mi pasă orişicare să aibă soartea rea, Ba chiar ar fi mai bine cînd viaţa mea s-ar stinge La ce m-aştept eu bietul şi dacă voi învinge: Că voi fi pentru ţară un binefăcător? Dar scump plăti-voi, Doamne, ăst nume-nălţător! E, bine, orice fie!... Şi chiar de mi s-ar frînge Şi inima-mi, vărsîndu-şi tot picurul de sînge, Eu nu mă pot retrage, cu vorba m-am legat Şi vorba dată-i sfîntă la orişice bărbat!
(Cortina.),
398
actul ni
Sală în palatul domnesc.
SCENA II
NICHITA
(singur)
Deci sînt vorbit de rău
e-ar sti ei cît mai sufăr!
SCENA I TOADER şi NICHITA
TOADER
Primişi însărcinarea, dar iată vremea zboară Şi Cărăbăţ trăieşte !
NICHITA
Ce fel! Dar sînt eu doară Un ucigaş pe plată, lovindu-1 pe furiş ? Pîndit-am mult prilejul.
TOADER
Dar totuş nu-1 găsişi.
Căci n-ai voit aievea.
NICHITA
Ce vorbe-s aste, frate ? Dosit-am eu vrodată, cînd luptele-nfocate Cerut-au braţ? N
TOADER
Nu. însă acum te-ai înmuiat. Căci dragostea sleit-a curagiul de bărbat... Mă duc. Boierii-aşteaptă. (Pleacă.)
NICHITA
Cînd vorba e de ţară,
Ştiu pune frîu iubirii.
TOADER ( oprindu-se ) Te rog sfîrşeşte dară, Că toţi ai noştri strigă, (lese.)
M00
SCENA III NICHITA şi DESPINA DESPINA
E drept, iubitul meu, |Că s-a pornit spre tata primejdie cumplită ? |-Aflînd, grăbii la tine aici.
NICHITA
Nu ştiu.
DESPINA
Nichită!
|Vorbeşte, spune iute, căci mai că nebunesc.
NICHITA
|Nu s-a-ntîmplat nimica.
DESPINA
Pe faţa ta citesc O mare tulburare. Tu ştii ceva. Vorbeşte!
NICHITA
Fii liniştită, dragă; părintele-ţi trăieşte!
DESPINA
Trăieşte ! Vorba-aceasta, ca fulgerul din nori,
'îmi luminează taina ce-ascunzi.. Acuma ori
Xmi spui, ori ba, ştiu totul: părintele meu are
Prea mulţi duşmani în ţară ce vor să-1 dea-n per zare
Aceştia hotărît-au să-i stingă viaţa, dar
Tu te-ngrozeşti a-mi spune. Aşa-i? vezi că-n zadar
Ascunzi de-acuma taina ! '
NICHITA
Te-nşeli, n-ascund nimica!
despina
Vezi, eu am fost mai bună. Eu m-am grăbit cu frică Să-ţi spun de planul mîrşav ce vi se pregătea! De mă iubeşti, Nichita, să faci şi tu aşa, Altfel eu mor de spaimă. .
nichita ( aparte )
Ce vorbe zdrobitoare! (Tare:) De te iubesc, Despino? Dar e putinţă oare Să nu-mi fii dragă mie ? Tu mi-ai făcut un rai Aici în astă lume! Eşti visul ce-1 visai De-o mare fericire... Dar frica-mi prevesteşte Că fericirea noastră de stîncă se izbeşte.
despina
Eu nu mă tem de pedeci, căci dragostea-n sfîrşit E fulger care sfarmă şi stînca de granit. Iubirea-mi dă putere să stîmpăr duşmănia Părintelui; i-oi spune să-şi stîngă-n pept mînia, Că-i osîndit la moarte prin oamenii mişei, Că tu mi-ai spus aceasta, voind să-1 scapi de ei. Şi el, văzînd iubirea-ţi, uita-va toate-ndată, Cu dragoste te-a strînge .. la inima-mpăcată! Aşa va fi. Ştiu bine. Căci dînsul nu-i om rău, Ci numai Şerpe-1 strică... Te rog pe Dumnezeu, Mi-1 mîntuieşte dară!
nichita Te rog, fii liniştită !
despina
Făgăduieşti? Dă-mi mîna!
nichita
Ai frică-nchipuită.
despina
Se duce norul negru şi ceru-i iar senin, Şi trece vijelia, şi raze nouă vin; Slăbeşte-n urmă greul, dînd loc la primăvară, Dar una-n veci nu piere: durerea mea amară.
nichita (aparte)
Ş-acuma s-am puterea să fac ce m-am legat ?! Dar sîngele şi mintea îmi strigă că-i păcat! (Tare:) Te du acasă, dragă!
SCENA IV NICHITA, DESPINA şi CĂRĂBĂŢ
cărăbăţ
Despino, ce ruşine! )ar nu ţi-am spus din vreme că nu ţi se cuvine ? astfel de om nu-i vrednic de fel de neamul tău.
(Despina iese speriată.)
SCENA V NICHITA şi CĂRĂBĂŢ
nichita
|„Astfel de om!" Dar spune-mi ce fel de om sînt eu ?
cărăbăţ
|'N-am vreme să-ţi dau seamă.
nichita (punîndu-şi mina pe sabie)
Dar îmi vei da îndată.
fCăci te-oi sili. Vorbeşte!
cărăbăţ (scoţîndu-şi sabia)
Viteaz de gură lată, "Întocmai ca şi tatăl.
nichita (scoţîndu-şi sabia) Ţ-oi arăta ce sînt. ;La luptă dar, căci altfel te voi culca-n părnînt.^ Ca p-un mişel netrebnic!
cărăbăţ (scoţîndu-şi sabia)
Acest cuvînt te-omoară.
Copil obraznic!,.. Haide.
(încep a lupta.)
402
403
SCENA VI
SCENA VIII
EI şi MAGDA, MAGDA
Jos armele! (Ei încetează lupta.)
Au doară
Moldova noastră n-are duşmani străini destui, Cu cari voinicul mindru să-şi frîngă arma lui, Ci cată s-o păteze cu sîngele de frate ?!
CĂRĂBĂŢ
Acest copil...
MAGDA
E tînăr cu gînduri înfocate; Fii dumneata cu cumpăt.
NICHITA
Acest bătrîn,..
MAGDA
De-ajuns!
Cinsteşte bătrîneţea!... (îi face semn să iasă.)
(Nichita iese.)
SCENA VII -MAGDA şi CĂRĂBĂŢ
MAGDA
Ş-acum să-mi dai răspuns, Iubite vornic mare, de ce trăieşti în ură Cu Arburoştii? Oare ce rele îţi făcură? Nu ţi-au fost ei tovarăşi de arme şi nu vezi Că nori s-arădicară p-ai ţării munţi, livezi? Nu-i timpul 'ca boierii să duc-o viaţă-n ceartă; Acuma duşmănia-i păcat ce nu se iartă. Trecutul dumitale îţi spune ce să faci: Te rog şi eu acuma, grăbeşte să ;te-mpaci. (Iese.)
404
CĂRĂBĂŢ (singur )
?rea bine zice Doamna! Să-nchei dar lupta mare,
2e-mi face viaţa neagră ş^-n ţară-nverşunare; FVad fulgerul izbîndei trăsnind pe capul meu... ŞMai bine fac dar pace, ca Arbure şi eu
Să ne-mpărţim puterea, domnind doi împreună,
S-ajungă fericită şi fiica mea cea bună.
SCENA IX CĂRĂBĂŢ şi ŞERPE
ŞERPE
(asculltnd din prag cuvintele din urmă.) Dă-mi voia dar, iubite, să fiu eu cel dintîi, Dorind noroc la gindu-ţi ivit în'căpăth!
CĂRĂBĂŢ
De unde vii aicea ?
SERPE
>
Din ţara cea leşească, în care m-alungase mînia cea domnească. Chemat din nou de vodă, îţi zic: într-un ceas bun!
( Pleacă.)
CĂRĂBĂŢ
Dar cară-te de-aicea !
ŞERPE (întorcîndu-se din prag) O vorbă să-ţi mai spun! Si nu-ţi uiţi nici de mine şi cbeamă-mă la nuntă! Aş vrea să văd clipita, cum după lupta cruntă Te-mbrăţişezi cu cuscrul. ^(Iese.)
405
SCENA X
CĂRĂBĂŢ (singur )
Ce om afurisit! îşi bate joc. Dar poate, căci rău m-a păcălit. M-a strîns în lanţuri grele, mă poartă după sine, Degeaba-i zvlrcolirea, nu sînt stăpîn pe mine, Sînt prăbuşit la vale, nu pot să mă opresc... Da. Nu mă pot retrage... chiar să mă prăpădesc!
SCENA XI
ŞTEFAN-VODĂ, CĂRĂBĂŢ, ŞERPE şi mai mulţi boieri
ŞTEFAN-VODĂ (lui Cărăbăţ)
Ce veste e prin ţară?
CĂRĂBĂŢ
Măria-ta, o ştire Din Roman prevesteşte o nouă răzvrătire.
ŞTEFAN-VODĂ
Ce ? Iarăş tulburare! Cine-s în fruntea ei ?
SERPE
>
Chiar Arbure hatmanul cu fiii lui mişei.
ŞTEFAN-VODĂ
Să fie cu putinţă ?
CĂRĂBĂŢ
Te vei încrede-ndată Că l-am chemat aicea
UN BOIER
Aşa e, Doamne.
ŞERPE
Iată.
SCENA XII
ACEIAŞI şi ARBURE
ŞTEFAN-VODA (lui Arbure)
Şi tot ai îndrăzneală să vii în faţa mea ?!
ARBURE
Nu ştiu prin ce sînt vrednic d-această vorbă grea ? Sînt sfetnic cu credinţă.
ŞTEFAN-VODĂ
Cunosc a ta credinţă. Nu e decît minciună, ca-ntreaga ta fiinţă; Dar nu-ţi mai cred de-acuma, căci ochii-mi s-au deschis Ştiu taina-ţi cea ascunsă, ce-mi pare ca ş-un vis... Cum? Dumneata în care crezui ca-ntr-un părinte, Pe cînd îmi juri credinţă cu dulci şi mari cuvinte: în ţară faci răscoală, să mă răstoarne jos?!..., Eşti un viclean făţarnic, nu sfetnic credincios!
ARBURE
Măria-ta, ştii bine că-n luptă nentreruptă îmbătrînii în ţară. Pe cîmpul cel de luptă Şi-n vremea cea de pace, oricînd putuşi să vezi, Că mi-am iubit moşia...  Dar dacă ai dovezi D-această bănuială, pofteşte-n grabă mare Să-mi judece păcatul obşteasca adunare! Cu fruntea ridicată mă voi înfăţişa în linişte primi-voi şi judecata sa... Dar pîn-atuncea, Doamne, te rog şi mai aşteaptă. Căci judecata-ţi poate să fie prea nedreaptă!
ŞTEFAN-VODĂ
Nu voi chema pe nimeni. Sînt Domn în.ţara mea, Voi judeca eu însumi ce mintea-ţi născocea!
ARBURE
Va fi o fărdelege.
ŞTEFAN-VODĂ
Voinţa mea e lege!
BOIERII
Aşa-i
CĂRĂBĂŢ
Şi din mijloace prea mult nu mai alege!
406
ŞTEFAN-VODĂ
Aicea toate trebui să fie cum vreau eu!
ARBURE
L-atît ajuns-am dară, puternic Dumnezeu! Mă prinde groaza, mila de soarta ţării mele.
CĂRĂBĂŢ
închide-i gura, Doamne!
ARBURE
(cătră Ştefan-Vodă) "Ba nu lăsa să-nşele
Astfel aceştia tronul.
(Arată pe Cărăbăţ si Şerpe.) CĂRĂBĂŢ
Eu?
ARBURE
Da, nelegiuit! Da, dumneata cu Şerpe; căci doi v-aţi însoţit, Să daţi Moldova scumpă pe calea urgisită.
CĂRĂBĂŢ
Să-ţi rumegi vorba bine, altfel- într-o clipită Mi-oi face eu'' dreptate.
ARBURE
Mai bine-ai fi făcut Dreptate ţării tale. Dar unde am căzut! Vlăstari de viţă veche, voinici vestiţi în luptă, Perit-au toţi de-a rîndul în vrajba-ţi nentreruptă; Ce-a fost cinstit în ţară, nimic n-a fost cruţat, , Desfrîul, neruşinea în locu-i s-au-nălţat. Moldova toată geme ş-unită ca o gură In agonia morţii, vă blastămă, vă-njură!
CĂRĂBĂŢ
Prietenii-ţkde cruce.
ARBURE
Ba satele din cari Şi măduva e suptă de cete de tâlhari Şi văduvele-ai căror bărbaţi se omorîră, Părinţi a căror fiice pe rînd se necinstiră, Boierul care trebui să dea ce-a cîştigat, Plugarul care n-are un bob de sămănat.
408
CARABAŢ
Minţeşti!
ARBURE
Pe la altare stau preoţi cu păcate, Desfrîul face lege virtuţii atacate; Dreptăţile cerute la cei mari se-mpărţesc Şi despotul îşi face un drept dumnezeiesc!
ŞTEFAN-VODĂ
Destul, bătrîn obraznic!
ŞERPE (lui Arbure, sarcastic)
" Te rog şi nu tot plînge!
>ARBURE
Dar simt fierbînd în vine-mi tot picurul de sînge!
ŞERPE (lui Arbure)
Atunci bea apă rece !
ARBURE (lui Şerpe) Lingău neruşinat!
ŞTEFAN-VODĂ (lui Arbure)
Acum să-ţi tacă gura, răbdarea-mi a-ncetat. Nu vreau s-ascult de-acuma cîrtirea ta pocită, Ce vede-n ţară toate cu faţa înnegrită, Ce-njură boierimea cu rîvnă la domnit, Ce face chiar din mine un suflet dejosit.
ARBURE
Eu n-ascund adevărul.
ŞTEFAN-VODĂ
Mi-o spui deci oblu foarte. Aceăsta-ti este dară ş-osînda cea de moarte.
SCENA XII ACEIAŞI şi MAGDA
ŞTEFAN-VODĂ (urmlnd, lui Arbure) De-acum nu-mi eşti nimica. Jos sabia! Argaţi, Veniţi şi-1 prindeţi iute ş-apoi îl aruncaţi în temniţă!
409
(Argaţii se apropie de Arbure.) MAGDA
(oprindu-i, vine-n faţa lui Ştefan-Vodă)
Nu, Doamne! Aşteaptă o clipită, Căci judecata-ţi este nedreaptă şi pripită!
ŞTEFAN-VODĂ
Ai face mult mai bine, în cale-mi să nu vii. *
ARBURE
(îşi dezleagă sabia şi o depune înaintea lui Ştefan-Vodă.) Ia sabia ce purtat-am în multe bătălii.
ŞTEFAN-VODĂ- /
O dau în mîni mai bune. Iubite vornic mare, Ia sabia ş-o poartă.
(Cărăbăţ o primeşte Inchinlndu-se.)
ARBURE
S-o poarte dînsul, care Nu-i vrednic s-o atingă ? Nu, Doamne, nu, n-o las! Mai bine-o frîng îndată.
(Porneşte spre Cărăbăţ.) ŞTEFAN-VODĂ
Să nu mai faci un pas!
Va fi ce-am zis o dată!
MAGDA
Dar, Doamne, e ruşine Ce faci acum cu unchiul.
STEFAN-VODĂ
t
Nu cer sfat de la tine.
MAGDA
Dar este om de frunte.
ARBURE
Degeaba-s toate ; azi * Aceia sînt de cinste ce mint fără obraz.
STEFAN-VODĂ
Argaţi!
MAGDA (puntndu-se naintea argaţilor)
Dar nu!
ARBURE
(Magdei)
Mă lasă!... (Ieşind.) Moldova mea iubită, Scăpa-vei tu odată de vremea de ispită ?!
(Iese urmat de argaţi.)
.410
SCENA XIV ACEIAŞI fără ARBURE
MAGDA
(cătră Ştefan-Vodă) Cu groază şi ruşine m-apropiu tremurînd! Te rog, izbită-n suflet, să fii de-acum mai blînd! O! facă-ţi-se milă de ţara care plînge! Sfîrşeşte, căci în urmă tot picurul de sînge Va fi un bob din care curînd va încolţi O crudă răzbunare ce greu te va lovi!
ŞTEFAN-VODĂ
Urmeze-mi orice-n lume, nu voi schimba nimica! Eu am o ţintă naltă ce nu cunoaşte frica; Şi cei ce-mi stau în cale cădea-vor rînd pe rînd, Nici tu nu-mi da poveţe, mereu ameninţînd, Că-n urmă, zău, voi crede ce-n taină mi se spune, Că tocmai *tu faci toate răscoalele nebune!
(Şerpe tresare.) MAGDA
Sînt bănuită dară şi eu! Şi-ncepi să crezi!... Acuma-mi ştiu sfîrşitul... Şi chiar să n-ai dovezi... îţi stau şi eu în cale... Izbeşte dară iute, Căci moartea mi-ar fi leacul la fericiri perdute (Iese.)
ŞTEFAN-VODĂ
Boieri, vă las acasă.
(Ies toţi, afară de Şerpe.)
SCENA XV
ŞERPE (singur)
Nu-mi trebuie de-acum Nici Cărăbăţ ce vecinie tot şovăie pe drum Şi-mi face numai temeri... Iubite şi bun frate, Găteşte-te de moarte, căci ceasu-ţi iată bate!
4U
SCENA XVI ŞERPE şi CĂRĂBĂŢ
şerpe (aparte)
Şi iată tocmai vine!
cărăbăţ (aparte )
Uitai ceva aci. (Zărind pe Serpe.)
Ce faci?
şerpe
Eu? Stau pe gînduri, că cum aş mîntui Pe Arbure de moarte?
cărăbăţ
îţi rîzi ş-acum de dînsul! şerpe * Dar nu mă vezi, iubite, că mai mă-neacă plînsul!
cărăbăţ
"Păcat că nu te-neacă, cît rău ai săvîrşit!
şerpe
Cum văd ş-acuma iară eşti tot posomorit!
cărăbăţ
Şi cum să nu fiu oare ? Te-am ascultat orbeşte, Şi ce-am ajuns la urmă?... Gîndirea-nmărmureşte.
şerpe
Zău, grea nenorocire să n-ajungi încuscrit
Şi să-mpărţiţi puterea! Sau poate ai gîndit,
Că n-ai să faci nimica, să fii scutit de ură
Şi stînd cu mîni pe şolduri, să-ţi cază mura-n gură!
Ce om de omenie ! Eu recunosc că sînt
Om slab, plin de păcate, dar dumneata un sfînt!...
Cum nu? Am fost, ştii bine, tovarăşi buni!
cărăbăţ
Ajunge!
Nu mă-nghimpa, nimernic, că-ndată te-oi străpunge!
şerpe
Nimernic eu ? Prea bine. Dar noi ca nişte fraţi Lucrat-am împreună, la bine, rău, legaţi:
| Deci 1-amîndoi se cade asemenea răsplată, Eu dar împart frăţeşte numirea mie dată.
cărăbăţ
Greşii. O ştiu prea bine, Dar tu m-ai înşelat,
Tu ai fost urzitorul, ş-ai mai cumplit păcat; ' ■ ,
Fii dar mai cu sfială, te-ascunde cu ruşine!
^ şerpe
Zău, mi-i ruşine tare de-un om cinstit ca tine.
cărăbăţ (scoţindu-şi sabia) Mi s-a sfîrşit răbdarea. Te apără, de ştii!
şerpe
(asemenea scotîndu-şi sabia) Sînt gata. Deci izbeşte! Să văd acum ce ţi-i Mai mare: gura lată sau doar nimernicia?
cărăbăţ
Obraznic fără margini, din care mişelia A stins orice simţire, ţ-oi da eu dar răspuns: _ Deci pieri. (Sare spre el.)
(Şerpe se apără.  Urmează duel.) şerpe
Pieri tu mai bine!
(îl atacă, Lupta urmează; în sfîrşit Şerpe străpunge pe Cărăbăl,
care cade.) cărăbăţ ( murind )
Hoţeşte m-ai străpuns! Blăstăm! Să-ţi fie soarta ce mi-ai făcut tu mie! (Moare.)
şerpe (se apleacă şi-l pipăie) E mort! Aşa de iute ! Rămas bun dar cuscrie ! Nu vom juca la nuntă. Dar rabdă, dragul meu, Căci ai să vezi degrabă în cer pe cuscrul tău; Şi cel puţin acolo vă faceţi fraţi de cruce... Acuma dar sînt singur, de-acuma eu m-oi duce Spre ţintă fără teamă ş-oi izbuti-n curînd !... Dar să plecăm d-aicea! (lese.)
412
413
SCENA XVII
NICHITA (singur )
Cu suflet tre murind De ură mă-ntorc iară, căci vreau acum a-mi frînge Cu dînsul arma cruntă...
(Zăreşte cadavrul.)
Ce văd ? Un om în sînge. (Se pleacă spre el.) E Cărăbăţ! Mort! Oare cine 1-a omorît ? De bună' seamă Toader, ca eu să fiu scutit De sarcina grozavă... Ce frate!... Aud paşi...
(Iese iute.)
SCENA XVIII
DESPINA (singură)
Văzut-am pe Nichita venind...
(Zăreşte cadavrul şi scoate un ţipăt.)
A! Ucigaşii! (Leşină lingă cadavru.)
(Cortina.)
ACTUL IV
Sală în palatul domnesc.
SCENA I
CUCUTĂ, SFREDELUŞ, DRINGOI DRINGOI
Nici ocîrmuirea voastră n-a ţinut mult. S-a dus şi hatmanul în sînul lui Avraam. Ş-aţi ajuns iarăşi aicea slugă la dîrloagă.
CUCUTĂ
întocmai ca tine.
SFREDELUŞ
Ce să faci! De-o vreme-ncoace mor boierii-n ţară grabnic şi fără să fi bolit.
DRINGOI
Bietul vornic, oare cine 1-a omorît?
SFREDELUŞ
De bună seamă vrun prieten bun, căruia i-a pus beţe-n roate... O să vedeţi îndată... Acuma se va ţinea legea.
DRINGOI
N-ai auzit cine-i bănuit?
SFREDELUŞ
Postelnicul zice că ştie cine a fost ucigaşul, că 1-a văzut ieşind de-acolo.
D.RINGOI
Cine?
SFREDELUŞ
Nichita lui Arbure.
CUCUTĂ
Nu se poate. Dar ştiţi că era să-i fie ginere!
SFREDELUŞ
Nici eu nu cred. Dar în sfîrşit vorba ăluia: în Moldova şi la Dumnezeu toate sînt cu putinţă.
DRINGOI
Că, zău, rău s-a înglodit roata ţării. Nu putem da înainte, nici la coboriş, nici la urcuş. Şi nimene nu cutează s-ajute! Boierii se pitulesc. Nu-i nimene* să zică o vorbă legănată, s-auză şi vodă de păsurile ţării.
s    .    ■ CUCUTĂ
Ce bine dar de ţară, că cel puţin tu nu ţ-ai perdut graiul. Totuş mai este un om care s-o mîntuiască.
DRINGOI
Aş şi mîntui-o, de-aş putea. Că n-aş sta gură căscată .ca poporul şi n-aş lăuda toate mîrşăviile, ca boierii din jurul Măriei-sale.
CUCUTĂ
Păcat de Dumnezeu, dară, că nu te-ai născut vodă! Ce norocoasă ar fi ţara, de-ar -sta în fruntea ei un om cu inimă atît de mare!
SFREDELUŞ
Haid;' să-1 alegem noi! El în toate zilele ne cîntă că vodă cel de-acuma nu mai e bun, că s-a stricat şi s-a făcut crud; haid' să-1 alegem în locul lui Ştefan cel Tin'ăr! Să aibă odată şi Moldova un Domn cumsecade!
CUCUTĂ
Să trăiască dară Dringoi-Vodă, Domn al Moldovei!
SFREDELUŞ
Trăiască! Ce frumos sună acest nume:  Dringoi-Vodă!
DRINGOI
O să ieu dară sceptrul domniei. (Apucă un baston.) Şi fapta eea dintîi a domnirii mele va fi: să vă-nvăţ buna-cuviinţă. (Sare spre ei ridicinal bastonul să-i bată; aceia o iau la fugă. Dringoi aleargă după ei şi ies toţi trei.)
SCENA II
ŞTEFAN-VODĂ (singur)
Bătui şi semiluna ce-n Ieşi a dat năvală,
Trei mii de turci perit-au la Prut. Ş-acum cu fală
Pot zice-s frînţi duşmanii. Şi-n urmă-s liniştit I..,
416
Eu liniştit?... Da, dacă închis ca rob, păzit F De slugi, trăind în frică, e viaţă liniştită:
Eu am aceasta parte... Moldova mea iubită i» Tot nu mă mai pricepe. Voiesc s-o arădic,
Orbită, ea gîndeşte că tind mereu s-o stric;
Se scoală împotrivă-mi, nu-s sigur o clipită,
Eu, Domnul, sînt în ţară fiinţa-a mai strivită.
Şi trăsnetul loveşte tot ce-i măi înălţat.
SCENA III ŞTEFAN-VODA şi ŞERPE ŞERPE
Măria-ta, la Roman boierii s-au sculat, Ca să răzbune, moartea lui Arbure; dar iute Am sugrumat răscoala şi nopţile trecute Am prins toţi capii.
ŞTEFAN-VODĂ (posomorit)
Bine, postelnic. Moarte lor!
SERPE
Aşa doreşte-n ţară şi glasul din popor. Măria-ta, prilejul acuma ţi se-mbie Ca să-ţi cîştigi poporul de razăm pe vecie! Fă-i voia. Fă dreptate !
ŞTEFAN-VODĂ
. Eşti sfetnic înţelept,
Deci fă-le judecata!
ŞERPE
Ştiind că eşti Domn'drept, Că nu poţi face alta, le-am şi gătit pe toate; Deci numai iscăleşte ! (îi predă un teanc de scrisori.)
ŞTEFAN-VODĂ" (la masă, ia o hîrlie şi citeşte)
Ivaşcu! Dar se poate Ca tocmai logofătul să stea-mpotriva mea ?
417
ŞERPE
A fost chiar urzitorul
ŞTEFAN-VODĂ '
Pedeapsa cea mai grea
E mică.
(Iscăleşte. Ia altă hîrtie şi citeşte). Vistierul!
ŞERPE
Tot birul strîns în ţară L-a dăruit răscoalei.
ŞTEFAN-VODĂ
Tâlhar mişel, să piară! (Iscăleşte şi iarăş ia altă hîrtie.) Şi pircălabul Gostea ?
SERPE
Acesta-a dat ostaşi Şi tocmai pe aceia pe cari îi destinaşi Să-ţi apere Hotinul.
ŞTEFAN-VODĂ
Să moară vînzătorul! (Iscăleşte.)
Mai sînt?
SERPE
>
Ar fi copiii de la răzvrătitorul Hatman. Doi fraţi şi-n rele.
ŞTEFAN-VODĂ
Nichita, Toader. Ştiu.
ŞERPE
Nu vei avea odihnă cît unul va fi viu... Dar să-i lăsăm acuma, căci ei au ş-altă vină Şi ş-or lua pedeapsa. Deci lasă-i ca să vină Naintea obştei care se v-aduna-n curînd!
ŞTEFAN-VODĂ
Dar oare n-au să scape ?
ŞERPE
Să nici nu-ţi dea prin gînd Vro teamă, Doamne! Toate le-am întocmit eu bine. Iar oamenii din obşte ascultă toţi de mine. Dovezile-s la mînă, că dînşii l-au ucis Pe Cărăbăţ.
ŞTEFAN-VODĂ
Prea bine! Fă dară cum ai zis! Dă semnul că să vie boierii-n adunare!
Poftiţi.
ŞERPE
(merge la uşă şi-o deschide) (Boierii intră.)
SCENA IV
ACEIAŞI şi BOIERII (Ştefan-Vodă se urcă pe tron şi le face semn să ocupe loc.)
BOIERII
Trăiască vodă!
ŞTEFAN-VODA
O fărdelege mare S-a săvîrşit, e anul, în tîrgul vechi Hărleu! Cărăbăţ, vornic mare, luptaci cu braţul greu, A fost ucis chiar ziua în curtea mea domnească.
UN BOIER
Să piară ucigaşul!
ŞTEFAN-VODĂ
Cum fapta mişelească Ne zguduie simţirea, aşa pedeapsa ei Să fie-ngrozitoare! Deci toţi fruntaţii mei Cu _mine dimpreună să-1 osîndim p-acela Ce-a săvîrşit omorul!
AL DOILEA BOIER
Dar cine-i dînsul?
SCENA V
ACEIAŞI şi DESPINA (Intrînd iute, cade-n genunchi înaintea tronului) DESPINA
De la
Mormînt sosesc acuma... Hah! tremur şi mi-i frig, | Cît creierii-mi îngheaţă... Grăbit aici să strig, S-auză tot pămîntul şi cerul din nălţime, C-aşa durere mare n-a mai izbit pe nime!
418
419
ştefan-vodă
Ridică-te, copilă, ş-alină-ţi păsul greu!
despina (scullndu-se) , Dar mii de gînduri crunte izbesc în capul meu. Văpaia deznădejdei îmi arde firee-ntreagă, De spaimă şi de groază simt sîngele-mi că-ncheagă: Cu inima-n cutremur, cu ochi painjenaţi Inmărmurită-n suflet, vă rog să m-ascultaţi: Avui un bun părinte, cum altul nu se poate, Ş-acuma sînt orfană... îmi perd minţile toate!...
şerpe
Domniţă, fii pe pace, căci ucigaşu-i prins!
ştefan-vodă
Şi-1 osîndim îndată!
despina
Hah! viaţa-mi s-a aprins De nou! E prins îmi ziceţi! Urgia cea cerească Cu fulgerele sale pe loc să mi-1 trăsnească! Deschide-te în două, pămînt, şi-nghite-1 viu; Cuprinde-1 iad şi-1 arde !... Şi vecinie să-1 tot ştiu în suferinţi de moarte, dorindu-şi azi sfîrşitul Şi-n veci să nu mai poată muri, nelegiuitul!
ştefan-vodă
Pedeapsa-i va fi aspră.
despina
Aşa vă rog şi eu. Ca-i om lipsit de suflet şi n-are Dumnezeu! O răzbunare cruntă, pedeapsă-nfricoşată, Cum n-a mai fost în lume!
ştefan-vodă
Aşa vom face-ndată. Ş-acuma fii pe pace ! Sau dacă doar gîndeşti Că nu-i avea tăria s-asculţi şi să priveşti în linişte, mai bine retrage-te de-aice, Căci, zău, e peste fire să-1 vezi, s-auzi ce zice Acuma păcătosul.
despina • N-am frică de-un mişel, în luptă sînt crescută. Să văd dar cine-i el?
ştefan-vodă (lui Şarpe)
Să vie-nvinuitui!
serpe
(deschide uşa, cătră Despina). Priveşte, jupîniţă!
(Nichita intră).
SCENA VI ACEIAŞI şi NICHITA
Nichita!
despina (zărindu-l, cu groază)
serpe
Ucigaşul!
nichita
Minciună!
Voi dovedi îndată.
şerpe
Cuconiţă,
?i azi
despina
Glumeşti sau nu eşti treaz? Ori nu ştii că mi-i mire ?!
un boier
I-e mire !
serpe
Ştiu.
despina şerpe
Şi totuş chiar el e ucigaşul.
despina
Dar asta-i o sfruntare, ce nimeni, nici pizmaşul Nu poate să-i arunce aşa-n senin, ca-n vis... Auzi, Nichita dragă, că tu ai fi ucis Pe bunul meu părinte!
nichita
Minciună!
A fost la noi.
,420
421
JB^fefij...
DESPINA
Rău scornită!
Nici fiara cea din codru n-ar fi aşa cumplită!
SERPE (Despinei) ■
Dar, bine, jupîniţă, chiar dumneata i-ai dat v , Şi sabia cu care făcu acest păcat.
TOTI
Ah! '
DESPINA
Eu ? N-ai mintea-ntreagă sau poate-ţi rîzi de mine ?
ŞERPE
Nici una şi nici alta. Ştiu totul foarte bine.
Să-ncepem din nainte! De mult s-a întîmplat.
Boierii răzvrătirii s-au adunat la sfat
La Arbure ş-acolo au hotărît s-omoare
Pe Cărăbăţ şi mîna unei fete fecioare
Să fie soarta care s-aleagă, dintre ei
Călăul. (Despinei:) Treci p-acolo, te cheamă ca să iei
O sabie de pe masă. Cunoşti p-a lui Nichita,
Ridici aceea-ndată şi-i zici: Noroc!.
DESPINA
Minţit-a
Dar Toader? El atuncea mi-a zis că-i rămăşag! Şi tu, Nichită, care mi-ai fost atît de drag, Nu mi-ai grăit nimica! Dar cum ai fost în stare Să taci privind cruzimea ce-n lume seamăn n-are ? Nu te-a-mboldit iubirea să strigi să mă feresc ? Nu te-a pătruns nici mila de jocul diavolesc ? Primişi însărcinarea. Grozav!... Fugi, fugi de mine!.. Ai săvîrşit păcatul...
NICHITA
Ba nu. îţi jur!
CĂRĂBĂŢ (Despinei)
Pe cine
Văzuşi intrînd atuncea acolo unde-apoi Găsirăm mort pe tatăl ?
DESPINA ( îngrozită ) Pe el.      (Arată pe Nichita.)
422
ŞTEFAN-VODĂ (lui Nichfta.) Auzi?
NICHITA
Da. N-oi
Ascunde chiar nimica: am fost acolo, însă
Eu l-am găsit în sînge, străpuns, cu viaţa stinsă.
ŞERPE (lui Nichita) Dar spune adevărul, şi cum ai săvîrşit Omorul ?!
NICHITA
Eu? Nicicum.
DESPINA
Nu ?
ŞERPE (lui Nichita)
Sfieşte-te-n sfîrşit!
NICHITA
Dar nu sînt ucigaşul.
DESPINA
Să cred?
NICHITA
îţi jur pe cruce,
Că n-am făcut.
ŞERPE
Degeaba tot juri, căci ţ-oi aduce Şi mărturii ce-n faţă ţ-or spune-ndată tot.
NICHITA
Să-mi spună, nu mi-i frică!
SCENA VII ACEIAŞI şi TOADER
■ TOADER (intrînd repede)
Măria-ta, nu pot Să port mai mult pe suflet cumplita remuşcare, Văzîndu-1 pe Nichita tîrit în obştea mare
423
Htatii a
C-o faptă-ngrozitoare, ce el n-a săvîrşit... Pe Gărăb.ăţ nu dînsul, ci eu l-am omorît'....
despina (cu furie spre Toader) Blăstămul meu să cadă pe capu-ţi cu păcate! Să duci o viaţă-ntreaga de plîngeri nesecate ! Nenorocit să fie tot. pasul ce-ai făcut! Să te căieşti amarnic, că-n lume te-ai născut!
toader
Pricep durerea-n care mă blastemi fără milă Dar am făcut omorul împins numai de silă, Căci soarta pe Nichita-1 alese, dar pe el Iubirea-1 reţinuse.
DESPINA
Nu s-a făcut mişel, îţi mulţămesc, Nichita.
şerpe
Dar asta e minciună 1. Căci Toader şi Nichita făcut-au împreună Această mîrşăvie. (Deschide uşa.)
fbar obştea hotăreşte.
stefan-voda
un boier
Noi zicem: moarte lor! despina'
i Nichita-al meu!
toţi
Să moară!
despina
(cade-n genunchi naintea lui Ştefan-vodă) Dar fii îndurător! Te rog, Mărite Doamne, şi scapă-mi pe Nichita, Căci dînsul nu-i de vină.
ştefan-vodă
Ba da. Păcătuit-a!
Argaţi!
SCENA IX ACEIAŞI şi MAGDA
SCENA VIII ACEIAŞI şi DOI MARTORI
şerpe
(cătră martori) Aşa-i ?
martorul
Adevărat!
nichita
(cătră martori)
Fiinţe fără suflet!
toader
(cătră martori) Pe voi v-au cumpărat.
*■ ştefan-vodă
Tăcere! încheiat-am. Dovada e deplină: Doi înşi v-au spus în faţă.
despina
Nichita nu-i de vină.
magda
Opreşte, Doamne, căci încă nu-i tîrziu !
ştefan-vodă
Iar mi te pui in cale !
magda
Datoare sînt să viu, Cînd faci o nedreptate, că-s Doamnă şi soţie.
ştefan-vodă
Dar obştea-i osîndeşte la moarte, deci să fie Cum vor fruntaşii ţării, eu numai săvîrşesc!... Argaţi, să-i duceţi!
(Argaţii prind pe Nichita şi pe Toader.)
despina
Doamne!... Nichita!... Nebunesc! (Cade In braţele Mq,gdei.)
(Cortina.)
425
J
TABLOU (Salon la Cărăbăţ.
SCENA I
DESPINA (singură )
Nimic în asta lume nu-i fără de menire, Căci Dumnezeu la toate le-a dat un bold în fire; Eu nu mai am menire, căci boldul mi-a perit, La ce mi-i bună viata?...
SCENA II DESPINA şi ŞERPE
ŞERPE
Tot plîngi necontenit.
DESPINA
Da. Mila cea cerească ne-a dăruit şi nouă, Fiinţelor strivite, izvor de viaţă nouă: Păraiele de lacrămi, ca roua pentru flori.
ŞERPE
Păcat să veştejească aceşti scumpi obrăjori, Plîngînd pe-un june care nu-ţi poate fi-n veci mire.
DESPINA
Taci, om de spaimă, care faci lumea să se mire De-atîta răutate!
ŞERPE
Făcutu-ţ-am vrun rău ? Nu-ţi împlinii dorinţa? N-am stăruit din greu Să dăm pedeapsă mare ? De vină sînt eu oare,
426
Că tocmai ei făcură cruzimea-ngrozitoare ?
DESPINA
Nu cred, nu pot.
ŞERPE
Dar Toader a spus-o lămurit.
DESPINA
Şi totuş nu-1 pot crede.
ŞERPE
Şi cine 1-a silit ?
DESPINA
Nichita nu-i de vină!... Dar unde-i el ? In viaţă Sau mort? O! spune iute, căci sîngele-mi îngheaţă!
ŞERPE
Ba n-a murit, n-ai frică. Azi noapte ne-a fugit Din temniţa păzită.
DESPINA
Ah! cerule slăvit! Iţi mulţumesc din suflet!
ŞERPE
Dar prinde-se-va iară, Căci am trimis să-1 cate oriunde-ar fi prin ţară. (Aparte.) Iar eu vinii la tine, fiind sigur că el O să revin-aicea... Şi nu cred să mă-nşel.
DESPINA
Ş-acum ce scop te-mpinge, de te-ai grăbit nainte,
Şă-mi spui aceasta veste ? Doar ţ-a trecut prin minte,
Să-mi dai dovadă nouă, că-n suflet ţi s-a stins
Schinteia cea din urmă d-un simţămînt distins?
In van ţi-a fost grăbirea! Te ştiu de mult prea bine.
Sălbaticele fiare din codri, vizuine,
Nu sînt aşa grozave, căci dacă nu le-ataci,
Te lasă toate-n pace... Dar oare tu ce faci?
Ca hoţul cel de codru, te-ascunzi în drum la pîndă,
Aştepţi să-ţi vie-o pradă, mai tare sau plăpîndă;
Nu ţ-a făcut nimica, o prinzi, o jefuieşti
Şi-n urmă-i stingi şi viaţa...
ŞERPE
Dar cum se vede, eşti..
DESPINA
. (intreruplndu-l.)
Nichita dus la moarte, aceasta faptă încă N-a stîmpărat cruzimea-ţi, cu inima-ţi de stîncă îmi spui chiar mie toate, că doar şi viaţa mea
Să piară şi o jertfă mai mult să poţi avea. Om crud şi fără suflet!
ŞERPE
Văd inima-ţi că geme. Hă iartă. Deci m-oi duce. (Aparte.) Dar voi veni la vreme.
(Iese.)
SCENA III DESPINA (singură )
O! dă-mi tărie, Doamne, puternic Dumnezeu! Că-mi pierd minţile toate!... Nichita, scumpul meu!
SCENA IV NICHITA şi DESPINA
NICHITA (intrînd repede) Aicea sîîit, Despino, pierduta-mi fericire.
(O Imbrăţoşează.)
Aicea sînt!
DESPINA (ridicîndu-şi capul.) Nu-i dară numai o nălucire! ' Ci iar te văd, pe tine, pe care te-am crezut Perdut în vecinicie !... Să piară-ntr-un minut Acuma viaţa-mi tristă, nu-mi pasă mult, căci iată Gust dulcea fericire, te mai privesc o dată... Muri-voi fericită !... ~~
NICHITA
Aşadar, m-ai iertat ?
DESPINA
Iubirea mea-mi şopteşte că eşti nevinovat.
NICHITA
Aceasta, dragă, astăzi nimic nu cumpăneşte! Cu vină, fără vină, s-omoară mişeleşte. Oricine ce la sfetnici le-a fost nepotrivit,
I Trăim în timpuri grele. Spre noi s-a coborît Urgia cea cerească, ce taie, stinge, frînge Şi-n urma sa ne lasă cenuşe, rîu de sînge; Călăii ţin puterea, ucid nejudecaţi
|' Pe fiii buni ai ţării, abia mai sînt bărbaţi. Iubitul meu părinte, încărunţit în luptă, La locul de perzare fu dus cu spada ruptă; Iar fratele meu Toader, cel falnic pui de leu, A sîngerat în lanţuri... In clipa morţii eu L-am întrebat să-mi spuie, de-a omorît chiar dînsul Pe tatăl tău? Ş-aturicea el, înecîndu-şi plînsul, A zis că nu.
DESPINA
Nici Toader!
NICHITA
Ci numai s-a jertfit, ştiind că te-am iubit.
DESPINA
Ca să mă mîntuiască, Ce frate bun!
NICHITA
Aceste cuvinte de iubire M-au-nduioşat cu totul ş-am zis ca scos din fire. Că nu-1 las ca să moară şi l-am îmbrăţoşat. |- Atunci intră călăul. „Nu-1 las! Nu-i vinovat!" Strigai şi tot mai tare-1 strînsei la sînu-mi; dară •Călăul dete semnul, argaţii lui intrară v Şi mi l-au smuls cu sila ş'i morţii l-au tîrît. Eu stam ca scos din minte ş-atuncea mi-a venit îndată-un gînd de fugă... Fugii... Dar nu de frică ! Un Arbure nu ştie cea vorbă de nimica! Nu eu voi fi acela ce prin acest cuvînt , S-arunc o pată neagră pe moşii din mormînt. Dar am vinit la tine, să te mai văd o dată, Să-mi dai o gură dulce la calea-ritunecată; S-aud eU înc-odată că-mi zici că mă iubeşti, Să verşi într-al meu suflet dulci mîngăieri cereşti!
DESPINA
O, te iubesc, Nichita, şi «scumpa ta iubire E singurul meu farmec ce-mi naşte fericire! De nu vineai la mine, simţesc, aş fi murit, Aflînd zdrobită-n suflet sflrşitul tău cumplit. Acuma-s fericită. Putere omenească
423
429
De-acum nu va fi-n stare să ne mai despărţeaşcă.
NICHITA
Ba, scumpa mea Despino! Eu nu pot să rămîn! Te-am mai văzut ş-acuma cu mîngăierea-n sîn Mă-ntorc de-unde fugisem, în neagra mea-nchisoare.
DESPINA
De-acolo iese numai o cale-ngrozitoare, *Ce-n locul de perzare, te duce la călău! .
NICHITA
Acolo. Num-acolo mă pot rentoarce eu! Căci sub Ştefan cel Tînăr azi locul de perzare Ajuns-a loc de fală, de cinstea cea mai mare, Sfinţit cu sînge neaoş de mlndri patrioţi... Acolo-mi este locul, unde muriră toţi!
DESPINA
Dar, Doamne, ah! ce vorbe!
NICHITA
Ce trebuie să zică Un om de cinste cărui de moarte nu-i e frică! Onoarea, datoria, mă cheamă iar napoi! De unde tată, frate muriră amîndoi, Nici eu nu-o iau la.fugă. Le-aş face o ruşine Şi umbrele-n morminte m-ar blăstăma pe mine.
DESPINA
Dar zici cumplite vorbe! Eu nebunesc şi mor.
NICHITA
Oh! întăreşte-ţi peptul cu scut nesimţitor, Ş-astfel alină-mi astă grozavă despărţire! De n-ai putut fi mie mireasă-n fericire, Să fii de-acum nainte mireasa lui Christos; îmbracă rasa neagră şi poartă-o mîngăios!
. DESPINA
Dar este peste fire ce sufletu-ţi îmi cere, Sînt o femeie slabă, nu voi avea putere.
NICHITA
. Aducerea-mi aminte să-ţi fie, scumpa mea, îzvor de mîngăiere la suferinţa grea! Şi să-ţi şoptească tainic, în orişice clipită, De dragostea-mi ferbinte, de-o viaţă fericită!... Şi cînd în rîu de lacrimi, prin nopţi de insomnii, Veghea-vei ofilită: la trisţu-ţi căpătîi Ieşi-voi din mormîntu-mi ca umbră fericită... -Să pun o sărutare pe fruntea ta răcită!...
'   SCENA V -     -        ACEIAŞI, ŞERPE şi OSTAŞI
ŞERPE (arătînd spre Nichita) Ha ! iată-vă fugarul! Ostaşi îl prindeţi dar!
(Ostaşii se reped spre Nichita.)
NICHITA ( oprindu-i)
Nu e de trebuinţă! căci eu nu sînt fugar. Vinii să-mi iau aicea rămas bun pe vecie; Luatu-mi-am, ş-acuma mă-ntorc... Şi moartea vie!
DESPINA
Dar nu te las! Şi numai călcînd pe trupul meu îl veţi lua d-aice.
NICHITA
Te rog pe-un Dumnezeu, I Te-mbărbătează, dragă; căci în zadar sînt toate, I Din gura morţii crude tu nu mă mai poţi scoate !
DESPINA
; Nu ! Nu te las din braţe-mi. (îl îmbrăţişează.)
SERPE
Destul!
DESPINA
îngrozitor!
ŞERPE
Ostaţi, la datorie şi duceţi-1!
(Ostaşii smulg pe Nichita din braţele ei şi-l duc afară, urmaţi de Şerpe.)
SCENA VI
(Leşină în mijlocul scenei).
DESPINA (singură)
(Cortina.).
Vai, mor!
430
431
ACTUL V
(Sală în palatul domnesc)
SCENA I DESPINA, apoi ŞTEFAN-VODĂ
DESPINA (intră repede) Nichita-i dus să-1 piarză şi eu alerg nebună Să-i cer din nou iertare... ori moarte dimpreună. (Ştefan-Vodă intră, Despina zărindu-l cade-n genunchi înaintea lui.) Măria-ta, aibi milă!
ŞTEFAN-VODĂ
Despino, ce văd eu! Nu ţi-i acolo locul, ci sus, la peptul meu.
(Ridicînd-o, vrea s-o îmbrăţişeze.) DESPINA (respingîndu-l)
Măria-ta, ce vorbe!
ŞTEFAN-VODĂ
De-aceluia ce-n tine Ş-a regăsit altarul la care să se-nchine.
DESPINA
Vinii a-ţi cere mila şi, iată, mă-nfior!
ŞTEFAN-VODĂ
Păcătuiesc, că-s vodă ş-am suflet plin de dor? Şi soarele în culme luceşte mai ferbinte.
DESPINA
Ai Doamnă iubitoare.
ŞTEFAN-VODĂ
Dar dragostea ei minte.
DESPICA
Şi eu iubesc pe altul. i '
432
ŞTEFAN-VODĂ
Nu vezi adeseori Sorbind albina miere şi din mai multe flori?
DESPINA
Dar dragostea-i altarul la care nu oricine, Ci numai miruitu-i iertat ca să se-nchine.
ŞTEFAN-VODĂ
Şi n-ai văzut în viaţă slujind la un altar Doi preoţi deodată ?
DESPINA
Mărite Doamne, dar Ajungă-ţi umilirea-mi! Iubirea mea nu-i soare Ce tuturor luceşte prin raze-ncălzitoare; Iubirea mea-i Nichita şi pentru el vinii: Te rog aibi îndurare şi scapă-mi-1!
STEFAN-VODĂ
Să fii ,
Pe pace, fac pe voie-ţi şi-1 las ca să-ţi trăiască.-
DESPINA
îţi mulţumesc, o Doamne, de mila-ţi cea domnească! Eşti drept, eşti bun, eşti mare şi-n veci te-oi lăuda.
SCENA II
ACEIAŞI şi MAGDA cu ŞERPE
(Magda şi Şerpe se opresc In prag; de acolo Şerpe arată Doamnei spre. Ştefan-vodă şi se retrage iute.)
ŞTEFAN-VODĂ
Am şi eu o rugare.
DESPINA
Ţ-o fac Măria-ta.
ŞTEFAN-VODĂ
Din dragostea-ţi o parte şi pentru mine-aş cere.
DESPINA
De-aceea-mi laşi dar zborul spre raiul de plăcere, Să mă dobori în clipă de-acolo jos în lut ? De-aceea vrei dar numai să-mi faci un drag minute Ca-n schimb să plîng o viaţă perdută, blăstămată?!
ŞTEFAN-VODĂ
Ceruşi o slujbă mare, eu pentru ea răsplată.
433
DESPINA
Iubirea mea nu-i marfă.
ŞTEFAN-VODĂ
Nu vrei ? L-ai omorît!
DESPINA
Mai bine moară dînsul ştiindu>se iubit,
Decît să-i cumpăr viaţa, pătîndu-o cu ruşine...
Să-mi blasteme şi-ghidul... scîrbindu-se de mine!
ŞTEFAN-VODĂ
Te-ai supărat, puicuţă... Dar dacă vei vedea, Că nu e mîntuinţă, vei face voia mea... Femeia cînd iubeşte nu vede jertfă mare, Pe care să n-o facă pe loc fără păsare!
DESPINA
Ce stare de ruşine!... Mă duc, Măria-ta l"
ŞTEFAN-VODĂ (oprind-o)
Dar nu te las de-aicea.
DESPINA
Atuncea voi. striga.
ŞTEFAN-VODĂ
Poţi tot striga, drăguţă, că nimene nu vine.
MAGDA (păşind înainte) .
Aice-s eu 1*
DESPINA
A! Doamna (Iese.)
SCENA IU
ŞTEFAN-VODA şi MAGDA
STEFAN-VODĂ
Ce vrei?
MAGDA
/     ,       Ai stins în mine Nădejdea cea din urmă a vieţii pe pămînt..-*. Iubirea-ţi mi-a fost, Doamne, altarul meu cel sfînt. L-ai dărîmat.
ŞTEFAN-VODĂ
Iubirea-ti! Ce vorbă mincinoasă!
MAGDA
Mă jur pe sfînta lege, c-am fost tot credincioasă; Că nici un gînd zburdalnic vrodată n-a pătat Nici tronul ţării mele, nici cinstea-ţi de bărbat! Dar tu? Căzuşi în tină. Mi-i milă, zău, de tine, Căci nu-i acolo locul ce ţie se cuvine! Vezi vulturul de munte, el zboară-n nori fălos, S-aşează în vîrf de stîncă şi nu-n mocirlă jos.
ŞTEFAN-VODĂ
N-aibi grije tu de mine!
MAGDA
Moldova este plină De suferinţi grozave şi tot din greu suspină. _
ŞTEFAN-VODĂ
Un semn că prinde leacul ce ţării dau mereu. Mai tare doare rana de-o tai afund, şi zău Moldova noastră are mulţimi de bube rele, Ce nu poţi să le vindeci, decît tăind în ele; Ca doftor bun, pe toate le-am ars şi le-am tăiat, încît afar1 ţişnit-a tot slngele stricat.
MAGDA.
Dar coarda prea întinsă, ştii că-n sfîrşit plesneşte I Paharul suferinţei e plin, puţin lipseşte, Abia un picur numai ş-atunci se va vărsa... Să nu dau chiar eu stropul — din suferinţa mea!,..
ŞTEFAN-VODĂ
Aşa! M-ameninţi dară? Deci teme-te de mine! De răzbunarea-mi cruntă. (Pleacă.)
MAGDA
*       îmi ştiu sfîrşitul bine. (Ştefan-Vodă iese.)
S/CE NA IV
MAGDA (singură )
N-am linişte nici" pace; că-n mine se trezi
O luptă zdrobitoare, ce creşte zi cu zi: .
De-o parte e credinţa soţiei înşelate,
De alta datoria ce-am ţării subjugate,
Cînd numai cea dintîie mi-ar face viaţa grea,
Retrage-m-aş din lume, să-ngrop durerea mea:
434
435
Dar vai! căci şi Moldova se stînge-n agonie Şi nu-i o mînă care s-o scape din sclavie! Ca ş-un copaci ce-n vifor stă drept neclătinat, Dar vermele-1 doboară... De ce nu.sînt bărbat?!
SCENA V MAGDA şi ŞERPE
SERPE
(care auzise vorbele din urmă, aparte) Ţoi da eu dară, Doamnă, îndată bărbăţie.
magda
(zărindu-l, tresare)
Şi dumneata aicea?
ŞERPE
îmi fac plăcere mie Să-ţi fiu la' indemînă în tot minutul greu.
magda
Cum înţelegi aceasta?
ŞERPE
De-un timp zăresc mereu, Că nori de gînduri grele s-âu pus Măriei-tale Pe frunte. Nu-i mirare, căci ai adîncă jale... Dar totuş mi se pare că prea mult, te mâhneşti; Ai şi-nceput deodată să scazi, să veştezeşti. Păcat să-ţi pierzi juneţa, cu vremea de-nflorire, Pentru bărbatul care nu-i vrednic de iubire!
magda
Postelnic, ţine minte, te rog: acel bărbat E Domnul ţării noastre; cinsteşte-1 cap plecat! Şi de-a făcut greşeala ce-o spui cu-aşa asprime Eu singură am dreptul să-1 judec, altul nime!
ŞERPE
Ferească cerul, Doamnă, să vreau a-1 judeca! Eu nu grăiesc nimica. Văzuşi Măria-ta Şi te-ai putttt convinge.
MAGDA
Cu atîta bucurie Mi-ai arătat prilejul, că nu ştiu: lui sau mie Ai vrut să faci durere ?
SERPE
Am vrut să-ţi dovedesc, Cum simte, Ştefan-Vodă şi astfel doar să-ţi trezesc Credinţa cea-nşelată; să-ntorci luarea-aminte * Spre altul ce-ţi răspunde cu dragoste ferbinte.
magda
Postelnice, ce vorbe!
SERPE <
Ascultă să vorbesc Ş-apoi mă osîndeşte !... Măria-ta, sosesc Din ţară. Toată ferbe. Nemulţămirea-i mare; Măria-sa pe tronu-şi puţine zile are. Poporul o să-1 piarză dînd cîrma-n mîna mea; Atuncea nu respinge iubirea-mi ce te vrea! De mult îmi eşti tu dragă, de mult mi-i dor de tine. (încet.) Urcat la tron te-oi duce iar Doamnă lîngă mine.
magda
(cu mlnie şi dispreţ) Netrebnic! aibi sfială !... De-aceea ţ-ai furat încrederea lui vodă, ca să-1 înşeli spurcat ?... De-aceea-1 dai în tină, ca urgisit să piară, Să-i poţi cuprinde locul?... Ai suflet? Eşti o fiară Ş-acuma-mi ceri iubire! Ce gînd ruşinător! Să pieri de-aici îndată, mişel şi trădător!
ŞERPE
Temutu-m-am eu foarte, să nu-ţi fac supărare! Dar aspră ţi-i osînda. Mă doare, Doamnă, tare, Că ţ-ai făcut de mine părerea-aceasta rea. Să crezi că nu sînt vrednic 3e judecata-ţi grea! Vezi, eu puteam acuma să-ţi zic Măriei-tale: „Iubeşte-mă, drăguţă, sau o să pun la cale Osînda cea domnească!" 9
magda
Ce zici?! Osînda mea?
« .ŞERPE
Poftim, citeşte-o, Doamnă, şi vei vedea că-n ea Iubitul Domn te mînă la locul de pierzare!
magda
(după ce o citise) M-a osîndit la moarte!
ŞERPE
Vezi dar că Şerpe are
436
\
437
Şi inimă şi suflet! De fel nu te-am silit
Să mă iubeşti; ţ-am spus-o cucernic şi smerit.
Şi dacă nu vreai, bine, nu stăruiesc; ba iată
Că rup scrisoarea-aceasta. (O rupe, Aparte.JEu am făcut-o toată,
Fără să ştie vodă. / Tare.) Vezi cum ţi-a răsplătit
Credinţa neclintită bărbatul prea iubit.
De-1 afli bun şi vrednic şi sufletul ţi-1 cere,
Iubeşte-1 şi de-acuma! Eu o să-ţi fac plăcere
Şi plec, cerînd iertarea-ţi! (Iese.)
i
SCENA VI
MAGDA (singură)
Trimisă la călău! Dar asta-mi dă şi mie curagiu în braţul meu,! Am hotărît!... Ce dînsul a vrut să-mi facă mie, Pot şi eu lui asemeni... Voi face-o grozăvie !... Dar ce.va zice lumea? Şi nu s-a tulbura Credinţa creştinească ? Şi nu m-or judeca Urmaşii noştr'i-odată ?... Eu sînt a lui soţie: Ii datoresc'credinţă, oricît de rău să-mi fie; Dar sînt şi Doamna ţării, am ş-alte-ndatoriri: O ţară mă priveşte ş-aşteaptă lecuiri. Da! Nu mă pot retrage, căci ţara mă sileşte! Dar jur că-n fapta-aceasta gînd slab nu mă-mboldeşte, Ci numai dorul ţării. (Iese cu paşi lini.)
(Cortina.)
TABLOU Sală în palatul domnesc.
SCENA I CUCUTĂ, SFREDELUŞ, DRINGOI
' •' DRINGOI
Iute, iute. Orînduiţi masa, că vine vodă cu boierii.
438
CUCUTĂ
Ce ne tot porunceşti?
SFREDELUŞ
Dar nu ştii, neică Dringoi, că te-am ridicat din scaunul domniei ?! Ai apucat şi d-ta pe calea lui Ştefan-Vodă.
DRINGOI
Las' că vă arăt eu cine vi-i stăpînul... Acuma n-am vreme să stau de poveşti... Dar nu uitaţi zicătoarea veche: „Cit eşti nicovală, rabdă; cît eşti ciocan, loveşte!"
SFREDELUŞ
Ni s-a urît să fim tot nicovală, am dori s-ajungem odată şi ciocan... Auleo, Doamne, cum aş mai izbi!
CUCUTĂ
Dar eu!
DRINGOI
Lăsaţi-vă, c-avem noi destul de bun ciocan în ţară... Cine izbeşte mai crîncen decît Ştefan-Vodă?!... Şi nu s-a mulţămit că ne-a prăpădit Moldova, dar mai ăn l-au pus păcatele să năvălească şi în Muntenia asupra lui Radu-Vodă călugărul, cu toată oştirea, cu toată casa, cu căţel şi cu purcel... ş-a jefuit ţara pînă la Tîrguşor, ca nimeni n-a cutezat să-i stea împotrivă... şi-n cele din urmă bietul Radu-Vodă a fost silit să cumpere pacea pe bani scumpi...
" SFREDELUŞ
Şi grei... Eu am ridicat săculeţii.
DRINGOI
De atuncea ţ-au crescut coarnele, umblă-n moară se umple de făină... .tu ce-ai văzut de la alţii... Dar la ce a trebuit să jefuiască Ştefan-Vodă Muntenia? Nu sînt şi cei de-acolo fraţi cu noi?
SFREDELUŞ
Bag samă şi vodă ţine că frate de frate, dar brînza-i pe 'bani.
CUCUTĂ
Tăceţi, că iată vodă. (Ies toţi.)
439
.. Vorba veche: Cine în sfîrşit, ai făcut şi
SCENA IV
SCENA II
STEFAN-VODA
(singur)
Acuma-s liniştit! S-au stins şi Arbureştii, tătarii i-am izbit, Iar leşii n-au în frunte crai harnic de-n.fricare, Că-i slab bătrînul Jigmond, iar fiul său, pe care L-a cbronat, e numai băiat de zece ani; Selim-sultan cu turcii, bătînd ca năzdrăvani Pe unguri lîngă Mohaci, cît a perit în fugă Prin glod şi craiul Ludvic, acuma ţara-njungă... N-am frică dar de nimeni... Acuma pot să fac Moldova fericită şi tare, după plac.
SCENA.-III
ŞTEFAN-VODĂ, ŞARPE, SFETNICI, apoi UN CURIER
ŞERPE
Aduc pe noii sfetnici, ca toţi cu umilinţă Să ne-nchinăm acuma şi să-ţi jurăm credinţă Măriei-tale. -
ŞTEFAN-VODĂ
Bine! Juraţi că-ţi împlini Ce eu oricînd şi-n toate vă voi orîndui!
TOŢI
Jurăm!
ŞTEFAN-VODĂ
Poftim la masă!
(Argaţii aduc cupele cu vin.) UN CURIER
(intrînd ) Măria-ta, aseară Sărmanul Petru-vodă muri.
ŞTEFAN-VODĂ
Un frate, dară Potrivnic foarte crîncen. Scăpai de-un duşman rău,.
(Curierul iese.)
440
ACEIAŞI şi MAGDA
MAGDA (intrînd, aparte)
Mă tem să n-am tărie (Tare.) Măria-ta! Şi eu închin paharul.
ŞTEFAN-VODĂ (posomorit)
Vino!
MAGDA
(întorclndu-se cătră o masă, ia un pahar şi varsă în el ceva).
(Aparte.) Otrava cea mai tare. (întorclndu-se la masă, dă un pahar lui Ştefan-Vodă cel Ttnăr, altul
îl ţine ea.) TOŢI (Inchintnd ) Domnul şi Doamna!
ŞTEFAN-VODĂ (Inchintnd )
Obştea mare!
(Ciocnesc toţi şi beu.) Ah! Doamne, ce simţire !
MAGDA (aparte) Otrava!
ŞTEFAN-VODĂ
Ce-am băut! ? > (Priveşte crunt spre Doamna.)
Mi-i frig şi ard deodată... simţesc că sînt perdut... Pămîntul mi se-nvîrte... puterea-mi lîncezeşte... Un rîu de foc sălbatic prin vîni mă mistuieşte... în mii de părţi se sfarmă tot trupul meu... în cap Ciocane mă despică şi creierii nu-ncap... Daţi apă... nlor de sete... Hah! parcă-mi perd deodată Vederea... mintea... viaţa... Otrava blăstămată,.. Mă strînge... mor... îndată... Blăstăm!... (Cade mort.)
ŞERPE
(sare spre vadă şi-l pipăie)
S-a şi sfîrşit. (Aleargă la fereastă, o deschide iute şi strigă In afară.) Veniţi că moare vodă!
44t
scena v ACEIAŞI^ BOIERI, POPOR, OSTAŞI
TOŢI
Grozav!
UN BOIER (pipăind mortul)
A şi murit! '
Ce s-a-ntîmplat ?
MAGDA
Eu, Doamna, i-am pus în vin otravă, Să scap Moldova dragă de starea ei grozavă, De despotul cel crîncen ce crud o-ngenunchea.
ŞERPE (aparte)
Ş-acum cu isteţime la ţintă m-oi urca. (Tare.) Trăiască Doamna bună!
TOŢI
, Trăiască Doamna bună !
ŞERPE (cătră Magda) Prin mine ţara vine de-acum să se supună Şi pînă cînd va creşte băiatul ce-a rămas, Susţine-i tronul ţării, ţ-o zicem toţi c-un glas!
TOŢI
Trăiască Doamna!
MAGDA
Ştefan să-şi aibă-n cer iertare, C-a vrut să facă bine, dar vai! greşit-a tare! Avu şi dînsul firea ce-avuse moşul său Ştefan cel Bun şi Mare: în luptă ca ş-un leu, In pace om cuminte, dar iute la mînie Şi vărsător de sînge, căci Şerpe cu trufie L-a îndemnat în taină spre drumul cel greşit.
ŞERPE (aparte)
Şi n-am să scap de răul de ce m-am tot ferit
•  (Iese iute.) . TOŢI
Să piară!
UNUL DIN POPOR
Hai să-1 prindem! (Ies mai mulţi.)
TOŢI
Trăiască Doamna ţării!
MAGDA
Boieri, ostaşi şi gloate! Sub sarcina durerii, Făcui ca moldoveancă ce ţara mi-a şoptit. Dar el mi-a fost bărbatul, cui eu i-am datorit -Iubire şi credinţă... Mi-i groază chiar de mine!... La tron o ucigaşă!... Aceasta-ar fi ruşine ! Nu m-oi urca la dînsul; nu pot, nu mi-i iertat, Căci fapta mea urîtă cu sînge l-a pătat... Păcatul meu e mare, deci trebuie să fie . întocmai şi pedeapsa... îmi fac o datorie...
(Apucă un pumnal ţi-l înfige în inimă.) Iertaţi p-o păcătoasă! (Cade şi moare.)
MAI MULŢI
(sărind la ea) E moartă!
UN BOIER
Cum a zis!
Scena vi
ACEIAŞI, ALT BOIER şi DESPINA
ALT BOIER (intrînd repede) Postelnicul Ion Şerpe e mort!
DESPINA (intrînd repede, cu pumnalul în mină) Eu l-am ucis!
(Fine.)
442
PRIMA ROCHIE LUNGĂ
Monolog
O FATA T ÎN ARĂ (stlnd înaintea oglinzii mari, priveşte-n ea, ,măsurîndu-şi lungimea
rochiei)
în sfîrşit!
S-a împlinit dar şi visul meu. Nu mă mai uit cu părere de rău la prietinele mele mai mari. Iată-mă-s şi eu cu rochie lungă.
Nu ştiu ce-i, parcă mă furnică ceva prin sînge. Mă simt cu totul altfel, decît pîn-acuma. Rochia aceasta m-a schimbat cu desăvîrşire. Da, da. (Vine nainte. Serios:) De-acuma sînt fată mare.
Pînă cînd porţi haină scurtă, nimene nu stă de vorbă cu tine serios. Pentru toţi eşti numai o fetişcană cu care se glumeşte şi se joacă. Dar de^acuma are să fie altfel. (Punin-du-şi degetul la gură.) Aseară un tînăr mi-a şi zis: „Sărut mîna, coconită!"
Verişorul a rîs de mine, cînd mi-a văzut bucuria. Dar iute l-am şi făcut să tacă. I-am zis: „Voi cît vă mîndriţi dacă aţi trecut examenul de maturitate; lăsaţi-ne şi pe noi fetele să ne pară bine de rochia lungă, căci doar asta-i testimoniul nostru de maturitate." /
Şi cum să nu ne veselim? Că bine zice unchiul: „Rochia lungă pentru fete este. biletul cu care intră în lume".
în lume!... de-acuma nu mai trebuie să stau acasă cînd alte fete se duc la bal. Mi-a şi făgăduit mama că-n carnevalul viitor mă va duce şi pe mine. Primul bal! Mă iau fiori cînd mă gîndesc la el, în pensionat dansam numai fetele între noi; de-acuma înainte am să dansez cu veritabili bărbaţi. Trebuie să fie foarte interesant. Nu mai pot de dor.
445
(La oglindă.) Am şi breton. Mămica mi 1-a tăiat,.. Insă mie mi-a părut prea puţin... Şi, cînd nu m-a văzut, am mai tăiat şi eu — dar cam mult... M-a şi ocărit că ce am făcut? I-am sărutat mina şi i-am răspuns: „Fierul a fost prea cald şi mi-am ars părul". Ce să faci? Dacă porţi rochie lungă, caută s-ai şi minte — lungă!
Să m-audă profesoarele şi profesorii din pensionat, ştiu că s-ar mira. Mai ales doamna directoare şi-ar face cruce.
Săraca, era bătrînă şi tuşea grozav. Vinea în şcoală iac-aşa (îşi pune ochelari, ia un baston şi vine de la uşe, rezemlndu-se pe baston şi tuşind.) Iară v-aţi purtat rău. (Tuşeşte.) Nu v-am spus de atîte ori (tuşeşte) să fiţi ascultătoare şi să vă învăţaţi lecţiile (tuşeşte). Am să scriu la părinţii voştri (tuşeşte) că deloc nu sînt mulţumită de voi... (tuşeşte/1.
(Aruncă bastonul şi ochelarii şi vine sărind in mijloc.) Profesoriţa de limba franceză era toată viaţă, glumeaţă şi veselă, tot rîdea şi cînta; mai cu seamă dacă întîlnea .pe cale, iac-aşa din întîmplare, pe locotenentul de husari. Ce e dreptul, franţuzeşte n-am învăţat. Dar ea după trei ani a vorbit perfect — româneşte.
Profesorul dev matematică şi de fizică avea un cilindru cît un coş. (Se duce la uşe şi îşi pune pe cap un cilindru şi păşeşte grav nainte.) Cînd intra, doi-trei paşi, încă nu-şi scotea cilindrul să nu răcească. Apoi se urca şi începea. (Vorbeşte pe nas:) Ieri ahm vorbhit dhespre trighonome-thria chorpurilor; asthăzi avem să chontinuăm la electhrici-tatea animalică! Electhricitatea este o puthere încă nechu-noscută deplin... (strănută.) Am răcit... (strănută). Nu-i deschisă undeva o fereastă?...
Profesorul de istorie, cum îşi lua locul, începea numai-decît. (Vorbeşte foarte repede.) împăratul Trăian, sosind la Dunăre, mai întîi dete ordin să se facă un pod straşnic. Urmele acestui pod se văd pînă astăzi la Turnu-Severin, ca nişte monumente «.le vechei glorii romane. Trecînd Dunărea, se încinse o luptă crîncenă intre oastea romană şi cea dacică a lui Decebal. în sfîrşit romanii au rămas învin- " gători şi Traian a aşezat pe locurile deşertate o colonie nouă, ai cărei urmaşi sîntem noi... (Cu voce naturală:) Şi tot aşa mai departe, încît în cele din urmă n-am înţeles •nimica.
Catehetul de religie, Dumnezeu să-mi ierte păcatul, era cu totul opus. Vorbe^ trăgănat şi scîrţîind ca şi carul moţilor.
Cînd începea el a spune că: „Dum-ne-zeu a fă-cut Ju-mea în şe-se zi-le" ne vinea a crede că n-are să mai sfîrşească.
între toţi era şi unul de care nu rîdeam. Un tînăr nalt, brunet, frumos. Acesta, după părerea noastră, n-avea nici o smintă, decîţ că era — prea sfiicios. După ce ieşea din şcoală-, ce-i drept nici una nu ştiam despre ce ne-a vorbit; dar toate eram de acord că vorbeşte foarte frumos...
Iubit pensionat, cu drag mă gîndesc la tine; cu toate că la ieşire, între noi să rămînă vorba, n-am vărsat nici o lacrimă. De ce să fi plîns ? ştiam că în curînd am să capăt rochie lungă. Nici nu i-am dat pace mamei, pînă nu mi-a făcut-o. (Se uită la rochie.) Ce frumoasă-i! Dar încă dacă voi avea o trenă lunga, lungă...! (Păşeşte şi arată lungimea.) Nu este mai frumos decît un şlep, parcă eşti o regină... of! cu ce drag o să-1 port! (Se apleacă şi păşeşte înainte, fâcînd din rochie un şlep. Apoi se opreşte şi vine la mijloc.)
Ieri am primit o scrisoare de la Marioara, cu care am petrecut în pensionat trei ani de zile. îmi scrie că tinerimea de la ei va. aranja un bal, la care şi dînsa va lua parte şi mă cheamă şi pe mine. M-oi ruga de mama să mă ducă. Va fi aeolo şi Costică, cunoştinţa mea cea mai plăcută din — pensionat. Venea în toate duminecile la soru-sa şi vorbea — cu mine. (Rîde.) Drăguţ băiat! Rumen şi svelt şi avea nişte muste-cioare. (Imitează sucirea musteţelor.) Adică la dreptul vorbind, n-avea încă musteţe, ci numai începeau a-i miji, cu toate acestea el le tot sucea... (Iarăşi imitează sucirea musteţelor.)
Şi ce drăguţ aprindea ţigareta. (Aprinde o ţigaretă.) Şi cum fuma de frumos. (Fumează'plimbîndu-se. Apoi aruncă ţigareta şi vine la mijloc.)
(Privind ispititor în jur de sine.) Am şi eîteva scrisori de la dînsul. Le ţiu ascunse să nu le vadă nimeni. (Scoţînd din buzunar un teanc de scrisori.) Ah! cum am tremurat cînd am primit cea dintîi. Mi-a predat-o soru-sa. O bunătate de înger. Cum am roşit şi cu ce dor am cetit-o! Şi .cînd i-am răspuns,, de unsprezece ori am început şi refăcut conceptul. Amorul nostru părea veciniei Şi totuşi el, după ce a trecut examenul de maturitate şi s-a făcut jurist, şi-a uitat jurămîntul. S-a răcit. M-a trădat. Cît am plîns şi mai plîng şi acuma. (îşi şterge lacremile.) Cum să nu plîng; căci era frumos. (Plînge. . Apoi se redeşleaptă minioasă.) Ba era urît foc, n-avea nici Urmă de musteţe... un băiat... (Rîde.) Ba zău că mint... Era frumos, ca rupt din soare... Dar să nu mă spuneţi Iar mama, că-mi taie rochia lungă!
446
PROLOG
Teatrul înfăţoşează o livadă între munţi.
SCENA I
POETUL (cobârlnd la vale)
Umblat-am văi şi dealuri, văzut-am cu mîndrie Că neamul nostru are o mare bogăţie De frumuseţi ascunse, ce alţii n-au.
Păcat
Că noi nu prea cunoaştem ce-avem mai minunat. Ne-am dus în lumi străine şi-am învăţat în ele Limbi, datini şi cultură, cu cheltuieli, munci grele. Ne-am închinat cu fală la tot ce-a fost străin Ş-am dat uitării neamul şi sîngele român! Nici rt-am visat că ceea ce-n lume ne-ncîntase Aveam şi noi, mai neaoş şi mai frumos, acasă, Ascuns în neamul nostru.
Şi pînă cînd am stat Prin lumile străine şi lor ne-am închinat, Aici în casa noastră, comoara părăsită A trebuit să-ndure o crîncenă ispită; A fost un pom cu fructe ce stă-n drum nepăzit, Cîţi trecători mai lacomi, cu toţi l-au ciungărit; Toţi ş-au cules din poame ce-au fost mai minunate,
448
Ba rupt-au şi ramuri de fructe încărcate; Dar oricît ni-1 dubiră, deloc nu s-a uscat, Căci este-un pom ce veacuri stă sus neclătinat; Cît îl zdrobeşti mai tare, dă ramuri mai vînjoase, Cît îl despoi mai crînpen, ai poame mai frumoase. Din vechile-i podoabe mulţimi s-au stins şi dus, Dar astăzi şi mai mîndru ridică fruntea-n sus.
(Privind In jur, merge înainte.)
Trecut-a noaptea lungă şi soarele răsare,
E vremea să ne punem la lucru, mic şi mare!
Sus steagul luminării prin văi şi prin Carpaţi,
Să ne-adunăm sub dînsul, români, ca nişte fraţi!
Să scoatem la iveală comoara nesecată,
Să-i facem scut de-a pururi, ca-n veci şi niciodată
Să n-o despoaie nimeni, să crească pentru noi,
Să-nsufle mîngăiere în timpuri de nevoi;
în zi de bucurie ne facă sărbătoare —
Şi orişicînd ne fie o -fală-nălţătoare !
SCENA II POETUL şi un ŢĂRAN MOŞNEAG POETUL
Ei, ce mai faci, moşnege ?
MOŞNEAGUL
Da merg s-aduc şi eu
Din uscături ce-s harnic.
POETUL
Eşti dirz. -
MOŞNEAGUL
Năravul meu. Cam dîrz, dar n-am ce face; năravul cel din fire„ Cum spune vorba aia, nu are lecuire. Aşa mi-a fost ursita, să-mi fie-n veci urît Orice-i stricat şi mîrşav şi tot ce-i schimosit. Şi de-mi arunc privirea la noi şi-n alte sate,,
449
Văd cum se surpă toate ce-au fost din moşi păstrate:
Bătrîne obiceiuri frumoase, româneşti,
Să pierd, să sting încetul şi-n urmă te trezeşti
Cu altele, străine, în loc de flori — scăiete,'
Cari ni să şed întocmai ca nuca la părete.
Ţăranca, fala noastră, îşi uită de război
Şi-şi cumpără prin tîrguri găteală cu forfoi;
Chiar graiul nostru neaoş se pare că se schimbă
Şi vorbele străine îţi frîng săraca limbă;
Cîntarea trăgănată şi doina cea cu dor
încep să se prefacă vîrtej îmbătător;
Ne mestecăm prea tare, ca grîul în neghină,
Abia ne mai cunoaştem de pătura străină,
întoarsă-i roata vremii şi noi sîntem de jos
Şi nu văd mîntuinţă.
POETUL
Ba e, moşneag duios. Să facem un teatru, o casă minunată, Şi s-adunăm într-insa tot ce-am avut'odată Şi tot ce-i azi al nostru: grai, datini, port şi cînt Şi tot ce are neamul mai preţios, mai sfînt; Să le păstrăm pe toate, ca-n veci să nu ne piară, Să ne-ncălzim la ele, să ne ridice iară!
MOŞNEAGUL
Să-ţi fie gura d-aur, că bine mai vorbeşti! M-ai mîngăiat cu totul, mi-ai dat puteri cereşti; Sînt tînăr, sprinten iară, ca şi odinioară, Mă duc, alerg, zbor iute, ca pasărea uşoară, Să văd pe toţi românii, ,1a toţi să le vestesc Ca într-un gînd să facem teatru românesc.
(Iese.)
SCENA III
POETUL (singur)
Toţi într-un gînd! O! parcă din ceruri ni să spune. Toţi într-un gînd, românii, am face o minune.
450
SCENA IV POETUL şi o societate de domni şi dame
i
UN DOMN
Pe pajiştea aceasta e bun loc de maial,
(Zărind poetul.)
Ce mai visezi, poete?
POETUL
Un vis naţional. Visez că-mi văd tot neamul făcîndu-şi un teatru.
AL DOILEA DOMN
Nu mai visa, poete; deschide-ţi ochii-n patru, Vezi marea nepăsare dormind în jurul tău.
AL TREILEA DOMN
Te sprijinim, nu-i vorbă,; dar lucrul este greu, Sîntem săraci.
o DOAMNĂ
Nu este atît de greii cum pare. Venim şi noi, românce, dînd sprijin la-nălţare; Căci unde se lucrează de neamul românesc, Femeile române de-acolo nu lipsesc.
POETUL
Podoaba naţiunii, românce-ncîntătoare', Pe cari ne-au dat din ceruri să fiţi al nostru soare; Voi he-aţi scutit căminul în timpi de vijelii Şi voi faceţi viaţa un rai de veselii; Puterea voastră-i mare, e chiar nemărginită, De vreţi şi voi, sînt sigur de învingerea dorită Şi Thalia Română se va-nălţa-n curînd, Mă-nchin smerit acestui măreţ şi falnic gînd.
SCENA V ACEIAŞI şi MOŞNEAGUL
MOŞNEAGUL
Cutreierat-am munţii,- prin tulnic dat-am veste Şi vin de pretutindeni bărbaţi, flăcăi, neveste.
451
SCENA VI
ACEIAŞI şi un COR din BANAT
CORUL (intră clntlnd) Iată ziua mult dorită, Iată ziua fericită,
Haidem să ne bucurăm! Şi cu toţii dimpreună Veseli şi cu voie bună,
Un teatru să-năltăm!
Un teatru ce să poarte Steagul lui în orice parte
La românii doritori; Pretutindeni să ne fie Un izvor de bucurie,
Să ne facă sărbători.
GĂRGĂUNII DRAGOSTEI Comedie într-un act
SCENA VII ACEIAŞI şi o ceată de CĂLVŞERI din Ardeal
VĂTAFUL (salultnd cu bila) Trăiască teatrul românesc!
(juctnd singur) Unu, doi, trei, copile, măi! Rupe-o! '
(juctnd toţi) Nu te da, măi! Rupe-o copile!
(După ee s-a jucat Căluşerul, căluşerii, coriştii, coristele şi celelalte ţărance, dimpreună cu domnii şi damele fac un cerc şi joacă hora.)
POETUL
Uniţi aşa cu toţii, frumosul nostru vis Parcă-1 vedem aieve: Teatrul e deschis!
(Cătră public:) Stimate, scumpe public, rugămu-te primeşte Cu drag silinţa noastră făcută-n româneşte; Ne trece cu vederea greşelile ce-am spus... E greu tot începutul... Ş-acum cortina sus!
PERSOANELE:
OLIMPIA, văduvă tînără TÎRGOVIŞTEAN, unchiul ei
5R^PSULESCU> medic MARIN, advocat GOGU, deputat JOIŢA \
RIŢA^f prietenele 01impiei ALECU, servitor ANICA, servitoare DOAMNE şi DOMNIŞOARE
Se petrece la Bucureşti, în salonul doamnei Olimpia. Timpul prezent Un salon de primire, mobilat elegant.
SCENA I
TÎRGOVIŞTEAN şi URSULESCU
TÎRGOvişTEAN: Degeaba vrei să mă convingi. Nu te cred şi pace.
dr. ursulescu (aprins): La dracu! Nu mă crezi! Bine, nene Tîrgoviştene, drept cine mă iei d-ta? Sînt eu un palavragiu care îndrugă la moşi pe groşi, fără să ştie ce spune ? Ori poate am obiceiul s-ascund adevărul ?
Tîrgoviştean: Ba nu.
dr. Ursulescu: Aşadară, de ce mi te împotriveşti, dacă-ţi spun că nepoata d-tale e sănătoasă tun? "
Tîrgoviştean : Sănătoasă! Uf, maică. Toată ziua e agitată, nimica nu-i place, ceartă pe toţi şi nimeni nu-i poate intra în voie. Orice-i zice, doctore, eu mă tem că e bolnavă.
dr. Ursulescu (îşi ia pălăria de pe masa din fund): Dacă te temi, cheamă-i alt medic. (Pleacă.)
Tîrgoviştean (alergînd după el): Doctore, frate, nu te supăra; Vezi că sînt foarte îngrijat.
dr. Ursulescu (oprindu-se mlnios): N-am obiceiul să sufer insulte. Dacă nu mă crezi, dacă ştii mai bine: de ce m-ai consultat ? -
SCENA II ACEIAŞI şi GOGU
Gogu (intrînd): Trecînd p-aici la Cameră, ţi-am văzut trăsura, doctore, da poartă. Cine e bolnav ? Poate cocoana Olimpia ?
dr. Ursulescu (dîrz): Ba.
455
Gogu (lui Tîrgoviştean): Ori d-ta? dr. Ursulescu (şi mai dlrz): Ba.
Gogu: M-am speriat că poate s-o fi bolnăvit cocoana, căci ieri mi s-a părut prea nervoasă. Mi-a trîntit un atac straşnic, că de ce nu iau cuvîntul în Cameră, să susţin drepturile femeilor?
dr. Ursulescu: Nu i-ai putut răspunde că n-ai obiceiul să vorbeşti ?
Tîrgoviştean : Şi pe mine tot cu asta mă omoară. dr. Ursulescu: Drepturi femeilor! soacră-mea şi le-a luat de mult.
Tîrgoviştean: Acum ce-a făcut? A convocat cu prietenele sale o mare întrunire de femei, care să discute chestia.
Gogu: Eu consimt cu plăcere. Femeile admise-n parlament,' ar fi o plăcere să fii deputat. (Scoţîndu-şi ceasornicul, se uită la el.) La revedere! Începe şedinţa. (Trece la 3).
dr. Ursulescu: Şi se citeşte apelul nominal. Gogu: După şedinţă am să trec p-aicea. (Iese.)
SCENA  III fc TÎRGOVIŞTEAN şi URSULESCU
dr. Ursulescu: Ce caută omul acesta la d-ta?
Tîrgoviştean: Aduce Olimpiei informaţiuni politice.
dr. Ursulescu: Un diurnofag. (Trece 1) Are cinci şase funcţiuni. Se prezintă la toate şi stă pînă se citeşte apelul nominal ori îşi iscăleşte numele în condică, apoi aleargă aiurea... Ei, acuma mă duc şi eu.
Tîrgoviştean: Care va să zică, nu dai nici o doftorie nepoatei mele ?
dr. Ursulescu: Nu. (Pleacă, trece in dreapta, apoi se întoarce.) Ba da. Mărit-o! v Tîrgoviştean r D-ta crezi dară... dr. Ursulescu: Că doftoria ei nu se găseşte în farmacie-. Boala ei nu o poate vindeca decît dragostea unui bărbat. Tîrgoviştean: Te înşeli. Ea urăşte pe bărbaţi. dr. Ursulescu: Pentru că -adoară pe unul, care nu vine şi impută lipsa aceluia întregului sex bărbătesc. Îndată
ce se va ivi însă acela, numaidecît are să înceteze ura şi i-or trece toţi gărgăunii de acuma... Mărit-o, iată doftoria mea!... Adio! (Iese dreapta pl. 1).
SCENA IV TÎRGOVIŞTEAN apoi AN IC A
Tîrgoviştean (singur, şede pe canapea în dreapta): S-o mărit! Sfat bun. Poftim însă a-1 executa, dacă poţi! Doctorul n-o cunoaşte ca mine. I-am propus odată şi mi-a răspuns: „Nu vreau să mai port jugul nimă-nuia!"... Cu toate acestea, am să mai încerc o dată. Trebuie să fac asta, căci nervozitatea ei m-a umplut de griji. (Sună la masa din mijloc.) Am să-i vorbesc l<   , serios.
Anica (intrînd): Poftim, coconaşule.
Tîrgovişteaîî: Spune cocoanei să poftească aici.
Anica: Numaidecît.
Tîrgoviştean (singur): Am să-i propun o partidă potrivită.. . Pe... Nu, nu ! Acela nu i-ar conveni.., E prea
prost... Sau pe... Nici pe acela. E prea cuminte____
In sfîrşit o să-i găsesc eu pe cineva.
Anica (întorcîndu-se): Coconita vă roagă să aşteptaţi niţel. Are să termine un prim-articol pentru ziarul partidului kt-. care va ieşi mîne. (Iese stingă pl. II). ţ Tîrgoviştean: Scrie prim-articol în cameră ne măturată! Sfîntă ocupaţiune. Nu este permis nici să te apropii. Acum, poftim şi stai de vorbă cu ea serios. Tot scrie şi tar scrie. De multe orin-aretimpnicisă primeascăfrizeriţa s-o pieptene... Dar încă întrunirile cele multe! Tot-da\ina vine tîrziu la masă şi mîncăm prost... Pe vremea mea femeile nu scriau la gazete şi nu ţineau întruniri, dar mîncam bine şi casa totdauna era curată... Şi nici una nu reclama nu ştiu ce drepturi... (Anica trece prin odaie.) Ce duci?
Anica: Nişte invitări pentru întrunirea de astăzi.
Tîrgoviştean: Dă-mi-le să le văz. (Anica i le predă. El citind adresele:) Cocoana Joiţa!... Luptă pentru ordinea socială şi casa ei este curat un balamuc... Cocoana Luxiţa! Reclamă emanciparea femeilor şi bărbatul ei
456
457
n-are voie să zică nici cîrc... Cocoana Riţa! Stăruie să se înfiinţeze ateliere de industrie naţională, dar ea nu cumpără nimica ce nu-i din străinătate... (Privind celelalte adrese.) Şi toate tot aşa. (Oprindu-se la una.) Iată asta! A risipit toată averea bărbatului şi acuma vrea să cîrmuiască o societate de economii. (Anicei:) Unde are să fie întrunirea? -Anica: Aicea.
Tîrgoviştean: Sfinte mucenice! Atunci haid' de-aicea, că nu vreau să păţesc ca zidurile Iericului. (Iese dreapta, pl.II.) ' • •
Alecu: Eu mă mir cum se pot înţejege. Dăunăzi am ascultat la uşă, dar vorbeau toate deodată, încît n-am priceput nici un cuvînt şi m-am ales cu nimica.
Anica: Nici nu-i de nasul tău... Du scrisorile să nu întîrzii.
Alecu: Le duc (Iese în dreapta, pl. II).
Anica (singură): Am să vorbesc şi eu cu prietenele mele să facem şi noi o mişcare. Avem să ţinem"o întrunire mare. Da, da! Jugul bărbaţilor nu mai e de suportat,
iCENA VI
SCENA V
ANICA şi ALECU
Anica (singură): Cocoana mi-a spus să duc eu pe la toate invitările acestea. Dar ţin- şi eu la egalitate. Eu să alerg uliţele şi Alecu să stea acasă? Asta nu merge. A sosit vremea să mă emancipez şi eu. (Sună la masa din fund.)
Alecu (intrînd): Cine a sunat? (I pl. dr.) Anica: Eu.
Alecu: Puteai să mă chemi şi cu gura. Că nu eşti cocoană, nici mai mare decrt mine să-mi porunceşti.
Anica: Mai mare nu-s, dar nici mai mică; tocmai atîta ca tine. Mi-a spus cocoana că femeia trebuie să aibă asemenea drepturi ca bărbaţii. M-am înscris şi eu între luptătoarele pentru emanciparea femeilor. Jos tirania bărbaţilor !
Alecu: Ce gărgăuni ţi-au intrat în cap, frate?
Anica: Nu-s gărgăuni. în sfîrşit ne-am trezit şi noi femeile. Destul am purtat jugul vostru, e vremea...
Alecu : Să purtăm noi al vostru... Adicate găina să poruncească. .. Mare înţelepciune, nu-i vorbă... Ei, ce vrei?
Anica: Cocoana te trimite să duci scrisorile acestea la adresa lor, -
Alecu (primind scrisorile, priveşte adresele): Iarăşi o întrunire de femei.
Anica: Este o mare chestie de discutat. "**^ 458
OLIMPIA şi ANICA
Olimpia (intrînd agitată, cu părul despletit pe umere,' în neglige de dimineaţă, fuge-naintea oglinzii. Declamînd): Doamnelor şi domnişoarelor! surori în suferinţe; tovarăşe de luptă! Secolul al nouăsprezecelea e secolul egalităţii. Ar fi o ruşine ca noi femeile să mai purtăm jugul bărbaţilor. întunecimea veacurilor trecute... (Zărind pe Anica, tace-ndatâ. Apoi ei, vorbind:) Ce stai acolo ca un butuc ?■' Ai dus scrisorile ? Anica: Le-am trimis cu Alecu.
Olimpia: Nu ţi-am spus să le duci tu? De ce nu te supui _ ordinului meu?
§' Anica: Am văzut că el n-are nici un lucru şi am socotit că de ce să stea el p-acasă tolănindu-se la umbră, cîtă vreme eu alerg uliţele prin căldură ?! D-ta mi-ai spus de multe Ori că nu mai trebuie să suferim îngîm-farea bărbaţilor, ci să fim dopotrivă cu ei în toate, aşa şi în lucru. Olimpia: încai de-ai fi aranjat salonul... Iată ce prost stau toate... (Mişcă un fotei şi-l răstoarnă.) Ridică-1 şi-I pune colo. (Anica executeazâ ordinul.) Nu te-am învăţat să nu pui toate scaunele în aşa ordine simetrică, parc-ar fi o şcoală?! (împinge un scaun mai încolo.) Iată aşa. (Mişcă nervos toate mobilele, pe cînd unele se răstoarnă şi Anica le ridică.) Dar oglinda asta?,.. Nu ţi-am spus sâ aduci pe cea din odaia de prînzire, care arată o faţă galbenă-verde ? Nu vreau ca damele să se uite tot în oglindă şi astfel să nu fie atente la
459
discursul meu... (Anica pleacă.) Stăi!... Haide fă-mi părul întîi. (Se aşează pe un scaun şi Anica începe să o pieptene. Declamind:) Doamnelor şi domnişoarelor! surori în suferinţe, tovarăşe de luptă! (Vorbind:) Bagă de seamă să nu-mi smulgi părul! (Declamind:) Secolul al nouăsprezecelea e secolul egalităţii... (Vorbind:) Văzut-ai cît de prost a fost îmbrăcată dăunăzi nevasta maiorului? Biata vrea să rivalizeze cu mine şi n-are nici un gust... (Declamind:) Ar fi o ruşine ca noi femeile, să mai purtăm... (Vorbind:) Ascultă, Anico, dacă mă mai smulgi, îţi trag o palmă...
Anica: Să iertaţi, cocoană, un fir de păr alb...
Olimpia (sărind în picioare): Un fir de păr alb!... Minţi!
Anica: Iată-1. (îl dă.)
Olimpia : Tu l-ai vîrît acolo... (Trece în dreapta şi revine la stingă.) însă n-ar fi mirare... Viaţa asta agitată şi petrecută-n luptă pentru binele de obşte, trebuie să te albească. (Se aşează din nou pe scaun şi Anica urmează a o pieptăna. Declamind:) Ar fi o ruşine ca noi, femeile, sa mai purtăm, jugul bărbaţilor... (Vorbind:) Dl Marin n-a fost încă p-aici?
Anica: Numai pe dl Gogu l-am văzut.
Olimpia: Ce vrea orangutangul acela?... Dă-mi oglinda cea mică. (Anica i-o dă. Se priveşte-n oglindă.) Aşa; e bine... Acum du-te şi schimbă oglinda cea mare... (Se scoală. Anica vrea să ia oglinda.) Las-o, destul de urît arată şi asta.
Anica (la o parte): Apoi să zici că nu-şi iubeşte'prietenele. (Iese.)
SCENA VII
OLIMPIA
(singură, în stînga şezind)
Discursul meu de astăzi are să supună pe toate rivalele mele. Am să fiu aclamată cu entuziasm şi proclamată prezi-dentă a clubului; iar mîine, toate ziarele se vor ocupa de mine. Ce frumos! Ce sublim! Toată noaptea am lucrat, am adunat frazele mari de prin ziare şi le-am compus într-un buchet. Ce discurs fenomenal. Vorba e numai să-1 ştiu pronunţa bine. Haid' să-ncerc! (Se duce în fruntea mesei şi îşi ia o
460
poză oratorică. Declamind:) Doamnelor şi domnişoarelor! (Vorbind:) Oare să zic „domnişoarelor" ? Sînt cam bătrîne şi... în sfîrşit, lumea le cunoaşte domnişoare !... Ei bine !... (Declamind:) Doamnelor şi domnişoarelor! Secolul al nouăsprezecelea e secolul egalităţii. Ar fi o ruşine ca noi, femeile, -să mai purtăm... (Vorbind:) Oare care rochie să-mbrac?-Cea roză-mi şade de minune. Dar şi Aglaia are una la fel. S-ar zice c-o imitez. Iau cea galbenă... (Continulnd discursul:) ...să mai purtăm jugul bărbaţilor... (Vorbind:) Cît mi-ar plăcea să fie de faţă şi Marin! (Continulnd discursul:) întunecimea veacurilor trecute ni-e martoră cît am îndurat înjosirea...   Dar a sosit vremea să ne trezim. Poziţia... poziţia... (Vorbind:) Nu ştiu de ce, dar aicea totdauna mă încurc. Parcă văd înaintea mea pe Măriţi, văduva subprefectului, care se înhoalbă la mine, cu nişte ochi scofîlciţi, căci aspiră şi ea la prezidenţie. Proasta, se pune în rînd cu mine. Eu sînt pentru emanciparea femeilor; ele au să fie egale cu bărbaţii; dar între sine ele nu pot fi egale... Ei bine !... (Continuînd discursul:) Poziţia... poziţia... (Vorbind:) Ce drac urmează ? (Scoate din buzunar un teanc de hîrtii şi caută, 'apoi citeşte cu patos:) Poziţia de drept a femeii e zdruncinată cu desăvirşire; ea poartă toate greutăţile casei şi bărbatul se plimbă. Ea" stă vecinie acasă, iar bărbatul face chef la club. De ce să n-avem şi noi, femeile, cluburi?!.. Ochii Europei, civilizaţia lumei ne^  priveşte! suferinţele secolilor reclamă dreptate.  Jos jugul bărbaţilor!  Jos tirania lor! (Fuge iute la oglindă; vorbind:) Exclamaţia aceasta trebuie s-o învăţ la oglinda. (Lulndu-şi un aer foarte serios, vorbind:) Aşadară... (Citeşte:) Jos jugul bărbaţilor! Jos tirania lor! Vocea timpului ne impune să arborăm steagul emancipării. Sub el să ne adunăm toate femeile şi să strigăm... strigăm. (Privind în oglindă, vorbind:) La dracu, atîta frumuseţe să se ofilească degeaba! Şuviţa asta de păr pare nepotrivită. S-o tai. (la nişte foarfeci şi taie. Vorbind:) Aşa. (Urmînd discursul:) Să strigăm să ne auză ţara, Europa, lumea, cerul şi pămîntul... (Cu voce tot mai tare:) Să strigăm!... (Vorbind lin:) Totuşi, va fi mai bine să iau rochia cea albastră... (Urmîndu şi discursul cu voce tare:) Să strigăm...
461
SCENA VIII TÎRGOVIŞTEAN şi OLIMPIA
Tîrgoviştean: Nu striga, dragă, că se sperie vecinii.
Olimpia: Învăţ discursul ce am să ţin la întrunirea de astăzi. Cred că nu doreşti nici d-ta să păţesc ruşine şi prietenele să rîză de mine.
Tîrgoviştean: Ce doresc eu? Ţi-am spus de multe ori. Să-ţi cauţi de treabă şi să te măriţi. Asta e menirea femeii, iar nu să ţină discursuri prin întruniri.
Olimpia: Să mă mărit? Să mă fac iarăşi sclava unui bărbat? Niciodată. (Trece 2.)
Tîrgo-viştean : Gărgăuni.
Olimpia: Eu urăsc bărbaţii.
Tîrgoviştean: Pentru că nu vine nici unul să te ia.
Olimpia: Pentru că sînt nişte despoţi, cari uzurpează drepturi şi prerogative ce nu li se cuvin, după legea firei. însă nedreptatea are să se sfîrşească în curînd. Ne-am trezit şi noi femeile şi am arborat steagul eliberării.
Tîrgoviştean: Desigur o fustă.
Olimpia: Degeaba-ţi baţi joc. Ai să vezi în curînd cine sîn-tem.
Tîrgoviştean: Parcă nu vă cunosc de mult. Am fost doar însurat.. Fie-iertata mi-a dat destule lecţii.
Olimpia: Avem să formăm un partid care...
Tîrgoviştean : Va ţinea în toate zilele cîte o întrunire, unde fiecare veţi lua cuvîntul de zece ori.
Olimpia: Un partid care să dărîme tirania bărbaţilor.
Tîrgoviştean: Care va să zică nu-i glumă.
Olimpia: Rîzi, rîzi!... Acum mă duc să fac toaletă pentru întrunire. (Trece in stingă.)
Tîrgoviştean: Las-o naibii întrunire! Vino cu mine la • plimbare.
Olimpia: Nu pot, Interesele partidului nu-mi dau voie.
Tîrgoviştean: Am văzut la Constantinescu nişte stofe nouă...
Olimpia (se apropie de el): Vrei să-mi comandezi o rochie nouă ? Haide!
462
Tîrgoviştean: Dar interesele partidului?
Olimpia': Ştii că nu pot să-ţi refuz nimica ce-ţi face bucurie Mă duc să-mi schimb îmbrăcămintea... 'Ş-apoi sînt la dispoziţie...   (Ieşind, declamează:) Doamnelor şi domnişoarelor!... Surori în suferinţe... (Iese.)
SCENA IX
TÎRGOVIŞTEAN, singur
Gărgăuni şi nimic altceva. Cum a declamat despre întrunirea de astăzi! Şi totuşi, cînd a auzit de o toaletă nouă, numaidecît a uitat şi întrunire, şi partid, şi tot.
SCENA X
TÎRGOVIŞTEAN şi GOGU
Tîrgoviştean: S-a şi încheiat şedinţa?
Gogu: încă nu. Eu însă n-am putut s-aştept sfîrşitul, căci
a trebuit s-alerg la bancă. Tîrgoviştean: Să iscăleşti condica.de prezenţă. Gogu: Să isprăvesc nişte afaceri grabnice. Le-am terminat,
Ş-acum sînt aici să vă văd ce mai faceţi? Cocoana e
bine ? Tîrgoviştean: Da.
GoGu: Nene Tîrgoviştene, dă-mi voie să-ţi fac o declaraţie. Tîrgoviştean : Pofteşte. (Şed.) Gogu: Eu ador pe cocoana Olimpia. Tîrgoviştean : Ş-apoi ? Gogu: Cer sprijinul d-tale.
Tîrgoviştean: Sprijin la dragoste? Cine a mai auzit şi asta? Dacă tu-nu eşti în stare a-i dobîndi inima, cul-că-te pe cea ureche şi dormi.
Gogu: Dacă d-ta ai pune o vorbă pentru mine...
Tîrgoviştean : Să mă fac mijlocitor de căsătorie ? Ca mai tirziu să mă înjuraţi amîndoi? Ferit-a sîintul să mă amestec. Vorbeşte-i tu. Tocmai o aştept să vie.
463
Gogu: Regret ca nu mai pot sta. (Se scoală scoţindu-şi
ceasornicul.) Am să mă duc la institutul nou... Tîrgoviştean- Să faci act de prezenţă ? Gogu: Adio! în curind mă întorc. (Iese.)
SCENA XI
TÎRGOVIŞTEAN, singur
I l-am propus odată. Dar şi-a rîs de el.. Şi nu mă mir deloc. Bine zice ea, un orangutang... Marin! Acela-i om... însă naiba-1 ştie de ce nu vrea să se însoare. Dacă-1 întîlnesc am să-1 descos. El nu m-a rugat să pun o vorbă; mi se pare că nici n-ar trebui. Am băgat de seamă că nepoata mea nu-i străină de dînsul. Trebuie să fie ceva pricină pentru care-1 tot vorbeşte de rău; desigur dragostea. O fi supărată pentru că nu vine să răspundă la dragostea ei cu acelaşi sentiment... Aşa-s femeile. Cînd te iubesc mai tare, atunci te ceartă mai straşnic. J?i răposata mea avea năravul acesta. Fie-iertata, trebuie că mă iubea grozav, căci nu mă mai scotea din înjurături... A! iată Marin... Acum am să-1 iau de scurt... Sau, sau!
SCENA XII
TÎRGOVIŞTEAN şi MARIN
Tîrgoviştean (grăbind înaintea lui): Bine ai venit! Marin : Am promis ieri doamnei Olimpia o carte... I-am
adus-o. (Pune pe masă o carte.) Ei, ce mai faceţi? Tîrgoviştean  (luîndu-i bastonul şi pălăria): Bine, prea
bine... Nepoata mi-a vorbit ieri mult de d-ta. Marin: Sînt foarte încîntat.
Tîrgoviştean : Se vede că vă potriviţi de minuna în idek Marin: Din contra. Avem principii diametral opuse. Tîrgoviştean : De minune! Din ciocnirea teoriilor opuse iese adevărul...  Nu fumezi? Tocmai am primit un tutun excelent. Poftim!  (îi pune tutunul înaintea lui.)
Marin: Mulţumesc. Nu prea obicinuiesc.
Tîrgoviştean: Vreai o dulceaţă? (Sună.) De care pofteşti?
Zmeură, portocală ori trandafir? ( Anica (intrînd): Poftiţi? Marin: Mulţumesc. Nu prea obicinuiesc. Tîrgoviştean (Anicei): S-aduci Maderă. Marin: Pentru  mine,  mulţumesc.  Nu  prea obicinuiesc. Tîrgoviştean (Anicei): Du-te la cocoana şi-i spune că
dl Marin e aici. Anica: înţeleg. (Iese în stingă.) Tîrgoviştean: Ei, spune-mi ce obicinuieşti, dară? Marin: Nimica.
Tîrgoviştean: Poate eşti blazat, Ar fi păcat. Om tînăr.
Eu ţi-aş şti spune leacul. Marin: N-am obicinuit să iau leacuri. Tîrgoviştean: De ce nu te-nsori? Marin: Aş!
Tîrgoviştean : Să mă crezi, însurătoarea ţi-ar fi doftoria cea mai bună. Te-ar schimba cu totul. Iată-mă-s exemplul cel mai bun. Ca flăcău am fost ursuz şi acu-ma-s blînd ca un miel. Fie-iertata m-a dăscălit de minune.
Marin: Eu nu voi să fiu dăscălit.
Tîrgoviştean: Care va să zică n-ai de gînd să te însori? Marin: Ba da.
Tîrgoviştean: Bine. Vremea trece... Marin: îndată ce mi-oi găsi una care să nu vrea a mă guverna.
Tîrgoviştean: Atunci, 'frate, n-ai să te-nsori niciodată.
SCENA XIII ACEIAŞI şi OLIMPIA <
Tîrgoviştean (Olimpiei): Bine că vii. în chestia aceasta tu poţi fi judecătoarea cea mai competentă. Dl Marin zice că vrea să se-nsoare.
Olimpia: A! ce surprindere!
Marin : Mă rog, n-am zis tocmai aşa.
Olimpia: M-am şi mirat. Un duşman atît de mare al femeilor !
465
464
Marin : Pardon! Sînt duşman numai al gărgăunilor femeieşti. .
Tîrgoviştean: Ai dreptate. Şi eu am luptat toată viaţa împotriva acelora. Un adevărat răzbel de treizeci de ani. (Suspinind:) Degeaba.
Olimpia: Gărgăuni! Îndată ce încetăm să fim numai sclave, îndată ce ne luăm voie a avea şi noi & idee, o voinţă şi stăruim a o realiza: numaidecît vin domnii bărbaţi şi ne-ntîmpină cu vorba „gărgăuni".
Marin: O! nu. Vă stimăm, vă adorăm cînd vă. vedem în serviciul unor idei potrivite vocaţiunii femeieşti...
Olimpia: Fireşte, vocaţiunea femeiască o definiţi d-voastre bărbaţii. Adică să stăm vecinie acasă,? să tot muncim şi să ne plictisim; iar d-voastre, ca nişte fiinţe superioare,, să vă petreceţi, să vă faceţi cheful... Aşa v-ar plăcea, nu~i aşa ? Dar ne-a trecut de şagă. Pretindem emanciparea femeilor.
Tîrgoviştean: Bine, dragă. însă întîi eu aş cere emanciparea bărbaţilor.
Marin: Bine zici. Au nu femeile domnesc astăzi?
Olimpia: Noi?
Tîrgoviştean: Da, da. Iau mărturie viaţa mea întreagă... Dar o afacere mă reclamă. Vă las un moment singuri. (La o parte, ieşind.) îi las să se certe, că doară s-or împăca.
SCENA XIV
OLIMPIA ŞI MARIN
Olimpia: Vii la întrunirea noastră de astăzi? Marin: E permis?
Olimpia: Vecinie sarcastic. Noi nu sînte"m bărbaţi şi nu ne
temem de libertate. Marin: Vei lua şi d-ta cuvântul?
Olimpia: încă nu ştiu. Dar se poate. Prietenele mele stă-ruiesc mult.
Marin: Ei bine, atunci am să vorbesc şi eu.
Olimpia: Ce vrei să zici?
Marin : Am să te combat.
.Olimpia: Ce complezant!
"Marin: Scuză, dar în luptă complezanţa n-are loc. D-ta susţii un principiu, eu mă înscriu adversar. Ş-avem să luptăm cu toată forţa, căci a nu ne servi de toate armele noastre, ar fi să periclităm principiul ce susţinem. Olimpia: Da, da.
Marin: Prin urmare, te rog din capul locului să mă ierţi dacă mă voi servi şi de armele sarcasmului. Ce-i dreptul, taie afund, dar izbuteşte radical.
Olimpia: Vrei să mă faci de rîs? Mă pun la adăpostul culturei d-tale...
Marin: A! ce gîndeşti! Nu expunem rîsului persoana ce are complecta noastră stimă.
Olimpia: Dacă mă stimezi, nu lua cuvîntul împotriva mea.
Marin: Cu plăcere. Dar cu o condiţie.
Olimpia: Ce?
Marin: Să nu vorbeşti nici d-ta.
Olimpia: Dar asta e cu neputinţă. Am auzit că vor să mă
aleagă prezidentă. Va trebui să zic şi eu ceva. Marin: Nu primi. Olimpia: Nu pot să refuz.
Marin: Ei bine, nici eu nu pot face să nu-ţi răspund. Olimpia: Care va să zică îmi declari răzbel? Marin: Pe viaţă şi pe moarte. Olimpia: Şi zici că-mi eşti prieten.
Marin: Tocmai pentru asta. Aş vrea să te pot smulge din
cercul acela. , Olimpia: Nu vei izbuti.
Marin: O să vedem. Eu sper. Acum mă duc să mă pregătesc de luptă. (Salută şi iese.)
SCENA XV OLIMPIA, singură'
(La uşa din dreapta): Urîcios ce eşti, ah! cum te urăsc!... Vecinie opozant, ţine morţiş la părerile sale şi n-are nici o consideraţie pentru mine... Atitudinea lui mă supără, sar-
466
467
căsmul lui mă revoltă... Eh!... Bărbat ca ceilalţi... (La masă.) Ba nu! El îmi pare altfel. Hotărît, energic. Ştie să se afirme. Un adevărat bărbat... Un adversar foarte primejdios!... Dacă nu-1 răpun, are să mă nimicească... Mă simt parcă slăbind... Degeaba ascund, degeaba vreau să lupt, degeaba zic că-1 urăsc... Nu pot... Nu mai pot... Mi-e drag.
SCENA XVI OLIMPIA şi TÎRGOVIŞTEAN
Tîrgoviştean (pl II, dreapta): Mi se pare că v-aţi înţeles de minune, căci l-am văzut pe Marin ieşind cu surîsul pe buze. Nu v-am spus că din ciocnirea ideilor opuse iese adevărul ?! Tocmai de aceea v-am şi lăsat singuri. Ştiu eu ce trebuie să fac.
Olimpia: Destul de rău ai făcut.
Tîrgoviştean : Ce s-a întîmplat ? Poate ţi-a declarat amor ? Olimpia: Aş!
Tîrgoviştean: Da ce vorbesc! Atunci nu ţi-ar părea rău
că v-am lăsat singuri. -Olimpia: Unchiule! Eu nu mai vreau-să văd omul acesta.
îl urăsc grozav. Tîrgoviştean: De ce nu mi-ai spus mai de mult? Acuma
sînt încurcat. Gîndind că-ţi fac plăcere, l-am invitat
la masă. Olimpia (speriată): La masă? Tîrgoviştean: Jur că n-am ştiut că-1 urăşti. Olimpia: Dar ştii că n-avem bucătăreasă! Tîrgoviştean: Ptiu! Am uitat... Dar, în sfîrşit, o dată
poţi să îngrijeşti şi tu niţel prin bucătărie.' Olimpia: Eu!
Tîrgoviştean: Bucatele vor avea gust mai bun, dacă le vei pregăti tu. Desigur şi Marin va fi de părerea asta. Iată totodată şi prilejul cel mai bun pentru ca să vă împăcaţi.
Olimpia : Şi — Marin a primit ?
Tîrgoviştean: Cu multă plăcere. Mi se pare că se interesează de tine. A fost păcat să vă certaţi... Ei bine, vei ieşi în bucătărie, nu-i aşa?
468
Olimpia: Nu pot... sînt ocupată...  (trece II) întrunirea • ,     noastră de astăzi... discursul meu... Tîrgoviştean: Bine. Dacă tu eşti ocupată, mă duc eu în
bucătărie... Am fost soldat în campania trecută şi am
învăţat a fierbe... Ştiu să gătesc nişte pătlăgele de-ţi
lingi'buzele. Asta dară să nu te deranjeze deloc!...
Studiază-ţi discursul, iar în bucătărie mă duc eu. Olimpia: Şi d-ta îţi baţi joc!... Trimite vorbă lui Marin
că sînt indispusă... şi-1 rugăm pentru altă dată. Tîrgoviştean: Nu se poate. Atuncea n-ai putea lua parte
nici la întrunirea voastră de astăzi. Olimpia: Da, da... ce să facem?... Porunceşte toată masa
la restaurant!
Tîrgoviştean: Osana ţie, idee salvatoare!... Ce bine că în secolul emancipării femeilor există şi restauranturi, căci dacă n-ar fi, bieţii bărbaţi ar rămînea flămînzi.
SCENA  XVII ■ ACEIAŞI şi DR. URSULESCU
dr. Ursulescu: în sfîrşit te-ai sculat, doamnă. Am mai
fost o dată astăzi' aicea; dar nu ţi-am putut vorbi.
Cum poţi dormi atîta ? Nu e sănătos deloc. Olimpia: N-am dormit, dar mai lucram... dr. Ursulescu: La vro brodărie? Olimpia: La discursul ce am să ţin astăzi. dr. Ursulescu: La vro şcoală de fete? Olimpia: Las ocupaţiunea aceasta altora, care vreau să fie
lăudate prin ziare. Eu am să vorbesc în întrunirea
pentru înfiinţarea unui club femeiesc. dr. Ursulescu (apucîndu-i mina, li pipăie pulsul): Eşti
bolnavă, doamnă?... Pulsul, bate neregulat. Tîrgoviştean: Nu ţi-am spus? Olimpia: N-am nimica.
dr. Ursulescu: Vorbele-ţi de adineaori nu arată o stare normală. Club femeiesc! Un fleac, doamnă. Lasă naibii idei de aceste.
469
Tîrgoviştean: Bine zici, doctore.
Olimpia: Eu? Niciodată. Cauza e sfîntă. Mai bine mor decît
să nu-mi fac datoria. dr. Ursulescu (lăsindu-i mina): Care va să zică, boala
d-tale e mai primejdioasă decît cum mi-o închipuiam. Tîrgoviştean: Vezi, vezi.
dr. Ursulescu: Numai o doftorie te poate ajuta. Fă băi
reci, cu duş pe cap şi culcă-te şi dormi. Tîrgoviştean: Bravo, doctore. Am ştiut eu că eşti un doc-, tor iscusit.
Olimpia: Vă bateţi joc! Aveţi să vedeţi în curînd ce putem. (Trece In stingă.)
SCENA XVIII ACEIAŞI şi GOGU, apoi ANICA
Gogu: Aţi auzit noutatea? Guvernul a oprit marea întrunire pentru emanciparea femeilor.
Tîrgoviştean : Face şi guvernul cîte un lucru cuminte. (Vine la II.)
Olimpia: Ruşine!
Gogu: Opiniunea publică e foarte agitată. Mă tem... dr. Ursulescu: Dacă te temi, du-te şi te încuie ca un viteaz.
Olimpia: Se vede că guvernul e compus din bărbaţi. Se teme de adevăr şi de dreptate. Dar nu ne lăsăm. Avem să provocăm meeting-uri de protestare în toată ţara. Să auză toată lumea teroarea cu care drepturile noastre se calcă în picioare!
dr. Ursulescu: Fă băi reci, doamnă, cu duş pe cap.
Olimpia: Vă facem noi duş, n-avea frică.
Gogu (scoţlndu-şi ceasornicul): Am venit numai a vă spune noutatea aceasta. Acum mă duc la cealaltă bancă... (La o parte.). Să; iscălesc condica. (Iese.)
SCENA XIX
OLIMPIA, TÎRGOVIŞTEAN şi URSULESCU
^Tîrgoviştean : După acestea, întrunirea voastră de astăzi... ..Olimpia: Devine şi mai importantă. Avem să redactăm un
apel la ţară. I'dr. Ursulescu: Săracă ţară! Olimpia: Un apel care are să revolteze pe toţi oamenii de bine. Pîn-acuma guvernul s-a putut ţinea, căci a avut adversari numai pe bărbaţi; dar acum ne punem noi femeile în frunte... şi-1 vom răsturna. dr. Ursulescu: Şi veţi veni d-voastre la guvern... Şi cîtă vreme d-voastre veţi discuta în parlament trebile ţării, noi bărbaţii vom sta acasă şi vom legăna copiii... Ce mai drăguţ de guvern. Tîrgoviştean: Eu am gustat dulceaţa lui (suspinlnd) timp de treizeci de ani... (Olimpiei:) Dar dacă ţineţi întrunirea convocată, nu ne mai rămîne timp să mergem la Constantinescu. Olimpia: Ba da. Haide. -
dr. Ursulescu : învaţă, nene, că pentru a merge acolo,
damele totdauna au timp. Tîrgoviştean: Şi dacă pîn-atunci vor veni damele? Olimpia: Vor aştepta... Haid' şi d-ta doctore, să facem unchiului plăcerea aceasta. |' Tîrgoviştean: Vino, doctore, fă-mi plăcere. (Pleacă toţi.) Anica (intrînd): Vin damele la întrunire. Olimpia: Grăbite mai sînt. Bine. Ne-om duce după şedinţă.
SCENA XX ACEIAŞI şi JOIŢA, LUXIŢA, RIŢA şi ALTE DAME
Olimpia: Aţi auzit scandalul?
Joiţa: Teroarea la culme! .
Olimpia: Să nu ne dea voie a spune păsurile noastre! Să
oprească nişte biete femei... . dr. Ursulescu:"A-şi deschide guriţa... Zău, mare tiranie. Joiţa: Teroarea la culme. riţa: Protestăm! Toate celelalte : Protestăm.
470
471
Luxiţa: Sînt de părerea să pornim o mişcare care să zguduie tirania bărbaţilor.
Olimpia: Prea bine. Iată ceea ce trebuie să facem. Întrunite, cum sîntem, ţinem o şedinţă în care vom redacta un apel la ţară.
Toate celelalte: Apel la ţară.
Olimpia: în care vom spune...
Joiţa: Că teroarea e la culme.
Olimpia: Şi vom invita toate femeile din ţară să ţină pretutindeni meeting-mi de protestare. Tîrgoviştean: Curată revoluţie.
dr. Ursulescu: Mai bine le-âţi pofti să caute de menaj. Olimpia: Onorabilul public ascultător este rugat a nu turbura liniştea consultării.
SCENA xxr
ACEIAŞI şi MARIN
Marin: îmi daţi voie să iau parte şi eu? Toate : Poftim.
Marin (uneia): Am fost pe la d-voastre. N-am găsit decît
pe bărbatul d-tale. Pregătea masa. Olimpia: Cer cuvântul! Toate: Poftim. Luxiţa: Eu am o interpelaţie. Marin: Cer şi eu cuvîntul.
i Tîrgoviştean : De la cine ? Adunarea încă nu s-a constituit.
Trebuie întîi să se aleagă o prezfdentă. Toate: Da, da: O prezidentă.
Tîrgoviştean: Mă rog, numai cîte una să vorbească. dr. Ursulescu: Cu neputinţă. Marin: Să faceţi un regulament! Riţa: Fă-ne d-ta unul. Toate : Un regulament.
Marin: Cu plăcere. (Scoate o hîrtie şi începe sâ scrie.) Pînă
atunci, vă rog suspendaţi şedinţa. Toate: Da, da."
Olimpia (J oiţei): Unde ţi-ai comandat rochia asta ? Ce
bine-ţi sade. Joiţa: La Paris.
Olimpia: Scumpă?
Joiţa: Nu, căci mi-am adus deodată patru. Luxiţa (Riţei şi alteia): Uitaţi-vă ce gust prost are dama aceea. (Arată cu ochii pe una.)
(într-aceste, toate îşi arată una alteia rochiile şi pălăriile şi par a conversa despre acestea.)
Marin: Stimabile dame, am terminat.
Toate: S-auzim.
Marin (citeşte): Regulament. & 1. întîi se alege o prezidentă. Toate: Primim.
Marin (citeşte): Alegerea se face sub prezidentă provizorie.
Dama cea mai în vîrstă se aclamă prezidentă.
(Toate se retrag de la prezidiu.) Riţa: Eu nu-s. Joiţa: Nici eu. Luxiţa: Nici eu.
Altele (pe rînd): Nici eu, nici eu.
Tîrgoviştean: Care va să zică, neavînd prezidentă, nu ne
putem constitui. dr. Ursulescu: Ţaţă Riţo! Da ia poftim, ocupa fotoliul.
Nu fi aşa modestă. Riţa (măsurîndu-l cu dispreţ): Grosolan ca toţdauna. Tîrgoviştean: Aşadară, nici una nu-i cea mai bătrînă?
Ei acuma ce facem? Fără prezidentă nu putem discuta. Marin: Am îngrijit eu şi pentru cazul acesta. Iată & 2.
(Citeşte:) „în cazul nesperat, cînd nu s-ar putea
constata care din dame e mai în vîrstă, preşedinte
se aclamă cel mai bătrîn bărbat". Riţa: Dl Ursulescu. Toate: Dl Ursulescu. - .
dr. Ursulescu: Mulţumesc de onorifica însărcinare ce-aţi binevoit a-mi da. Primesc, deşi nu-s cel mai bătrîn. (Ia loc în prezidiu.) Dar vă spun din capul locului că am să mă ţin strîns de regulament.
Marin (citeşte): & 3: „Două din cele mai tinere se aclamă secretare".
Joiţa: Eu.
Riţa: Ba eu.
Altele (pe rînd): Ba eu. Ba eu.
Marin: Fiindcă nu se poate constata care-i mai tînără...
Mai multe: Ba se poate. Se poate,
dr. Ursulescu: Prin urmare eu voi numi secretarele.
Rita: Protestăm!
472
473
I
Joiţa: Teroarea la culme. ,
dr. Ursulescu: Ei .bine, rog pe doamnele Joiţa şi Riţa să ia loc la masa prezidenţială. (Joiţa şi Riţa. iau loc acolo.) .
Marin (citeşte): & 4: „In adunare se admit şi bărbaţi, care asemenea pot să ia cuvîntul, dar vorba cea din urmă totdauna trebuie să fie a damelor."
Toate: Prea bine.
SCENA XXII
ACEIAŞI şi ALECU, apoi GOGU
Alecu : Dl Gogu întreabă dacă-i permis să- intre ? Olimpia: Să poftească. (Alecu deschide uşa şi Gogu intră.) GoGce: îmi daţi voie? Olimpia: Poftim.
Gogu: N-am voit să absentez, deşi nu pot sta mult, căci am un lucru foarte grabnic. , dr. Ursulescu: La dracu! Dâ n-ai isprăvit încă cu iscăliturile acelea ? Gogu : Răutăcios.
dr. Ursulescu : Ei, stimate doamne şi domnişoare, acum regulamentul votat, să procedem la alegerea preşedintei... Vot secret sau deschis? Tîrgoviştean: Eu gîndesc că se poate şi prin aclamaţiune, Gogu: Eu propun pe d-na   Olimpia...    (Unele strigă1:
„D-na Olimpia"; altele tac). dr. Ursulescu : Ei bine, fiindcă opiniunea tuturora se manifestează unanim şi cu atîta entuziasm, proclam prezidentă pe d-na Olimpia şi o rog să ia locul. (Părăseşte fotoliul prezidenţial.) Olimpia (ocupindu-şi locul): Vă mulţumesc din toată inima. * Una: Să auzim pe d-na prezidentă. Olimpia: Onoarea aceasta m-a surprins pe neaşteptate. Nu sînt pregătită, de aceea scuzaţi dacă cuvintele improvizate ce am să rostesc nu vor fi la înălţimea cerută. Toate : S-auzim. Marin: Cer şi eu cuvîntul. Olimpia: Doamnelor şi domnişoarelor!
474
Tîrg6viştean: Pe noi ne laşi afară? t Olimpia (încurcată): Şi demnilor!... (La o parte:) M-am şi-ncurcat. Nu mai ţin minte nici un cuvînt... (Tare:) Scuzaţi! O indispoziţie momentană... Cedez cuvîntul d-lui Marin; eu am să vorbesc în urmă.
Toate: Nu,, nu!
dr. Ursulescu: Mă rog, numai cîte una să vorbească. Olimpia (lui Ursulescu): Domnule, funcţiunea d-tale de
preşedinte a încetat. Acuma eu am dreptul şi datoria
d-a menţine ordinea... Domnul Marin are cuvîntul. Marin: Onorabile dame şi domni! Ştim cu toţii scopul
acestei întruniri!  N-am să discut chestia aceasta.
Mi-am dat silinţa să rezum într-un proiect de lege ideile
şi aspiraţiunile conferinţei. Toate: Prea bine. Olimpia: Vă rog, citiţi! Toate : S-auzim!
Marin (citeşte): & 1: A se naşte bărbat este o ruşine. Toate: Da, da!
Tîrgoviştean: Da de sus o începi. Unde ai să sfîrşeşti? Luxiţa: în discuţie generală, eu admit. Joiţa: Eu ani un amendament. După cuvîntul „ruşine", eu aş mai adăuga vorbele: „dacă nu-şi face datoria". Toate: Primim.
Olimpia: Prin urmare, întregul paragraf, cu amendamentul d-nei Joiţa, are să fie redactat astfel: „A se naşte bărbat este o ruşine, dacă nu-şi face datoria". (Lui Marin:) Citeşte, domnule!
Marin (citind): & 2: „Dacă cineva a avut nenorocirea să se nască bărbat, are să ştie că în toate e supus femeii".
Riţa: Admirabil.
Toate (cu entuziasm): Foarte bine. Olimpia: S-a admis.
dr. Ursulescu: Paragraful al treilea desigur are să enunţe
ca toţi bărbaţii să. se călugărească. Toate: Nu, nu.
Olimpia: Nu întrerupeţi oratorul. Joiţa: Teroarea la culme.
Marin (citeşte): & 3: „Bărbatul e dator a îngriji de hrana de toate zilele şi a căuta ca pe timpul cît el munceşte pentru existenţa familiei, nevasta să nu se plictisească..."
475
dr. Ursulescu: Scurtă vorbă: el să stea la biurou, ea să
iasă la şosea. -   > .
Joiţa: D-ta ai vrea poate ca femeia să se ofilească intre
patru păreţi? Au trecut vremurile acelea. Vrem să
trăim şi noi. Nu vă mai recunoaştem întîietatea. Nu
ne mai temem de bărbaţi. Luxiţa: Nu ne temem de nimic. (Tresare.) Ah! Toate (sar din loc): Ce-i?
Luxiţa (arată cu groază spre pălăria Riţei): Uitaţi-vă acolo !
0 viespe. (Fuge departe.) Toate (privind cu frică): O viespe! (Fug in cea parte a
salonului.) \ dr. Ursulescu: O viespe! Culmea teroarei. Joiţa: Nu-ţi bate joc! Luxiţa: Mai bine ne-ajută!
dr. Ursulescu: Şi d-ta te-ai speriat! Adineaori spuneai că nu vă temeţi de nimic. Iată cum v-a încurcat o viespe negalantă. (Se duce, prinde viespea şi-i dă drumul pe fereastră.) Vedeţi, tot sîntem şi noi bărbaţii buni de ceva. ,
Toate (uşurate): Ah!
Olimpia (reluindu-şi locul prezidenţial): Damele sînt rugate a-şi relua locurile. (Toate se pun la locurile de mai înainte.) Fiindcă nimeni nu ia cuvîntul, paragraful al treilea s-a admis. (Lui Marin:) Urmează, domnule.
Marin: Mai este un singur paragraf. (Citeşte:) & 4: „Bărbatul trebuie să dea femeii tot ce câştigă"; prin urmare punga cu parale să stea la ea.
Toate: Prea bine.
Olimpia: S-a admis.
Tîrgoviştean: Eu aş mai avea de adăugat un paragraf. Olimpia: Pofteşte!
Tîrgoviştean: & 5: „Toţi tinerii să fie datori a se însura
pînă la vîrstă de 24 ani". Toate:, Da, da.
Joiţa: rAcutti s-auzim pe doamna prezidentă. Toate: S-auzim.
Riţa (aparte): Ştiu că are s-o păţească. Toate: S-auzim.
Olimpia: Mă supun dorinţei obşteşti... Scuzaţi însă că nu sînt pregătită!
dr. Ursulescu : Femeile totdeauna sînt gata de vorbă. Tîrgoviştean: Fie-iertata era măestră în privinţa asta.
476
Toate: S-auzim.
Marin: Am cerut şi eu cuvîntul.
Olimpia: Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! Secolul al
nouăsprezecelea e secolul egalităţii. Toate : Aşa-i.
Olimpia: Ar fi o ruşine ca noi femeile să mai purtăm... dr. Ursulescu: Tot rochii vechi. Luxiţa: Nu întrerupeţi... Joiţa: Teroarea la culme.
Olimpia: Ar fi o ruşine ca noi femeile să mai purtăm jugul
bărbaţilor. Joiţa (bate în palme): Foarte bine. Toate (bat în palme): Foarte bine.
Olimpia: întunecimea veacurilor trecute ni-e martoră cît
am îndurat înjosirea. Luxiţa: Aşa-i. Toate: Aşa-i.
Olimpia: Dar a venit vremea să ne trezim...
Joiţa: Teroarea la culme.
Olimpia: Poziţia... poziţia... poziţia...
Anica (fugind acolo cu un teanc de hîrtii): Cocoană, aicea-i
conceptul. (îl dă.) Riţa: Ha-ha-ha!... Conceptul discursului improvizat. Toate: Ha-ha-ha.
Olimpia (respingînd pe Anica): Proastă ce eşti... (Conti-nuîndu-şi discursul:) Poziţia... poziţia... poziţia... (Cu mina la frunte.) Ah! Mi-i rău. (Şovăie. Marin sare iute acolo şi ea leşină-n braţele lui.)
Luxiţa: Apă rece...
Tîrgoviştean: Doctore, doctore!
dr. Ursulescu: Doctorul cel mai bun o ţine-n braţe. Numai
el o poate vindeca. Marin: Ce să fac?
dr. Ursulescu: Zi după mine: Olimpio dragă, te iubesc! Marin (cu foc): Olimpio, te ador! Toate: A, a!
Olimpia (desşteptîndu-se): Cine-mi vorbeşte? Marin: Eu. Iţi cer mîna.
Olimpia: Răutăciosule! Şi cît mi te-ai împotrivit! (li dă
mîna, pe care el o sărută.) Marin: Pentru că am voit să-ţi scot din cap gărgăunii
egalităţii femeieşti. Toate: Gărgăuni.
477
Joiţa: Teroarea la culme. Olimpia: I-ai şi scos.
Tîrgoviştean: Care va să zică nu mai scrii primi-articoli, nu mai ţii discursuri, nu mai urmezi lupta pentru emancipare!
Olimpia: Nu, nu! Iubesc şi sînt iubită. Nu mai am timp
să mă ocup cu de acestea. dr. Ursulescu (lui Tîrgoviştean): Vezi ce boală a avut:
gărgăunii dragostei. Joiţa: Trădare! Dar noi vom continua lupta. Gogu   (scoţîndu-şi ceasornicul): Ptiu!   (La parte:) P-aci
să-ntîrziu şi să-mi pierd diurna. (Pleacă.)
(Cortina.)
POEZII
i.
în cei aproape cincizeci de ani de creaţie literară, I. Vulcan a scris peste două sute de poezii, cea mai mare parte din ele în parioada de dinainte de 1880. Sînt, în general, creaţii modeste sub raportul valorii artistice şi al expresivităţii poetice. Poeziile erotice, de exemplu, sînt aproape în totalitate simple' versificări stîngace, lipsite de fiorul artei, conţinînd naivităţi şi platitudini exprimate într-o formă pedestră ; nici una nu ni se pare că merită favoarea de a fi reţinută pentru o antologie oricît de amplă. Nici cele cu caracter umoristico-satiric nu se situează pe o treaptă valorică mult mai înaltă. în schimb, numeroase poezii cu caracter social şi naţional, sau ocazionale, sînt valoroase prin conţinutul şi mesajul lor vibrînd de patriotism înflăcărat. Unele evocă elogios personalităţi din trecut sau din contemporaneitate care au luptat pentru idealurile de dreptate, libertate şi progres ale naţiunii române; altele vorbesc despre evenimente social-politice de interes general naţional; altele stigmatizează fără cruţare metehne morale, atitudini şi acţiuni reprobatoare ce dovedeau lipsa demnităţii şi conştiinţei naţionale — îndeosebi renegaţii sînt vizaţi —, ori, dimpotrivă, elogiază atitudinile de; afirmare a demnităţii şi dîrzeniei în lupta pentru apărarea intereselor majore ale românilor transilvăneni, aflaţi sub apăsătoarea dominaţie austro-ungară. Importanţa şi interesul unor astfel de creaţii poetice le conferă ideile înaintate, atitudinile curajoase şi sentimentele înalte pe care le conţin şi le comunică, îndemnurile stăruitoare la acţiune pentru binele obştei pe care le adresează, divulgarea unor manifestări nocive, semnalarea primejdiei pe care o reprezintă lipsa de solidarizare cu marile năzuinţe naţionale ale întregului popor românesc etc. Toate aceste aspecte dovedesc că Vulcan a fost un poet militant, iar poeziile sale au avut un rol pozitiv în educarea spiritului naţional. Aici trebuie căutată, căci aici se găseşte, valoarea poeziilor sale.
Vulcan a publicat două volume de poezii: Poezii (1866) şi Lira mea (1882) iar în broşuri separate a retipărit din „Familia" poemele:
481
âm
Goronul lui Horea (1876''; ed. II 1878) şi Orfana Crişului (1877; ed. II 1880).
Poeziile selectate pentru această ediţie, din volume şi periodice, sînt aranjate în ordinea cronologică a publicării lor.
NU DESPERAŢI!
S-a publicat în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", XXIII (1860), nr. 42, 18 X, p. 317-318, cu dedicaţia: „Lui S.D. ... de suvenire". Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
Este una dintre primele poezii publicate de Vulcan.
CĂTRĂ ANDREI MUREŞANU
S-a publicat în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", XXIV (1861), nr. 30, 2 VIII, p. 242. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
în 1862, fiind delegat din partea redacţiei ziarului „Concordia", din Pesta să participe la adunarea generală a „Astrei", ţinută la Braşov, a avut plăcuta ocazie să-1 cunoască personal pe A. Mureşanu, poetul atît de iubit şi stimat de transilvăneni, care i-a mulţumit pentru poezia ce i-a închinat-o şi cu care s-a întreţinut cîteva ore. (Vezi relatarea lui I. Vulcan, O seară cu Andrei Mureşanu, „Familia", III (1867), nr. 20, 14/26 V, p. 241-242).
LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
S-a publicat în „Concordia", II (1862), nr. 7 (51), 25 1/6 II, p. 26. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
Poezia apare la cîteva zile după ce „Al. I. Cuza proclamă (la 22 1/3 II) în mod solemn, în faţa Adunărilor Moldovei şi Munteniei reunite în şedinţă comună, «Unirea definitivă a Principatelor», iar oraşul Bucureşti este proclamat capitala ţării" (Istoria României în date, Bucureşti, 1872, p.,211). Este foarte posibil ca Vulcan să fi aflat despre acest eveniment important, iar poezia să fi fost scrisă sub impresia acestuia.
482
STRIGOII
S-a publicat în „Concordia", II (1862), nr. 28, 8/20 IV, p. 112. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
RĂMAS BUN DE LA ARDEAL
S-a publicat în „Concordia", II (1862), nr. 67 (111), 23 VIII/4 IX, p. 266 (cu titlul: Rămas bun cătră Ardeal). Republicată, cu titlul de mai sus, în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
Scrisă după întoarcerearde la adunarea generală a „Astrei", din Braşov.
CĂTRĂ ROMANE
S-a publicat în „Aurora română" (Pesta), I (1863), nr. 1, 1/13 I, p. 1. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
i
CĂTRĂ RENEGAŢI
S-a publicat în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", XXVI (1863), nr. 11, 27 III, p. 88. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
FRAŢILOR, SĂ NE UNIM!
S-a publicat în „Concordia", III (1863), nr. 44(191), 2/13 VI, p. 176. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
// VOI TOT BATJOCORI
S-a publicat în „Umoristul", I (1863), nr. 2, 10/23 X p. 5. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de uilde se reproduce.
483
LA MOARTEA LUI ANDREI MUREŞANU (t 23 octovre 1863)
S-a publicat în „Umoristul", I (1863), nr. 3, 20 X/2 XI, p 9 Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
NECAZUL UMORISTULUI
S-a publicat în „Umoristul", I (1863), nr. 4, 1/13 XI, p. 13. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
SPIRITUL NEGUŢĂTORESC
S-a publicat în „Umoristul", I (1863), nr. 8, 10/22 XII, p 29 Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
IARNA
S-a publicat în „Umoristul", II (1864), nr. 2, 10/22 I, p. 2. Republicat în volumul Poezii, 1866, Pesta, de unde se reproduce.
CĂTRĂ POEŢI
S-a publicat în „Umoristul'?, II (1864), nr. 7, 1/3 III, p. 33-34. Republicată în voî. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
SECERIŞUL MEU
S-a publicat în „Umoristul", II (1864), nr. 19, î/13 VII, p. 89 Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce. *
ELIBERAREA ŢĂRANILOR DIN ROMÂNIA
S-a publicat. în „Concordia", IV (1864), nr. 72 (326), 6/18 IX, p. 290. Republicată în voi. Poezii, Pesta, 1866, de unde se reproduce.
PROGRAMA MEA
S-a publicat în „Umoristul", III (1865), nr. 1, 1/13 I, p. 1.
începînd cu numărul 1 din 1865, Vulcan devine editor-proprietar şi redactor responsabil al „Umoristului"; în această calitate ţine să expună obiectivele urmărite de el şi revista sa.
RĂSUNET
S-a publicat în „Familia", III (1867), nr. 21, 21 V/2 VI, p. 245-
246.
Poezia pare să aibă legătură cu încorporarea Transilvaniei la Ungaria, votată de Dieta din Cluj la sfirşitul anului 1865, dar primind acordul statului dualist austro-tfngar în februarie 1867 şi fiind sancţionată de Franz Joseph I, împăratul Austriei şi rege al Ungariei, în -27 V/8 VI acelaşi an.
COPILA ROMÂNĂ
S-a publicat în „Familia", IV (1868), nr. 30, 26 VIII/7 IX, p. 349-350. Republicată, într-o formă uşor îmbunătăţită (strofa a doua în întregime modificată), în voi. Lira, mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
Potrivit mărturisirii lui Vulcan, poezia este desprinsă din comedia sa Nu vătămaţi fetele bătrtne (nepublicată şi nici păstrată în manuscris),
484
485
pe care Mihail Pascaly ar fi intenţionat să o joace în cursul turneului său transilvănean din 1868, avînd-o înscrisă în repertoriu. Poezia a fost recitată întîia oară de Matilda Pascaly, în acel an, la Arad, îh cadrul unui spectacol teatral, la care era prezent şi autorul; acesta, în drum spre Gherla, unde urma să participe la adunarea generală a Astrei, s-a oprit la Arad anume ca să vadă o reprezentaţie teatrală română dată de actori profesionişti români. Recitatoarea, îmbrăcată într-un frumos costum naţional bănăţean, şi poezia au stîrnit aplauze vii, iar autorul a fost chemat pe scenă.
GENIUL NAŢIUNII
S-a publicat în „Federeaţiunea", I (1868), nr. 142, 28 IX/10 X, p. 560-561. Republicată în: „Familia", IV (1868), nr. 35, 5/17 X, p. 407-408; „Transilvania", I (1868), nr. 20, p. 492-495; „Familia", XVII (1881), nr. 79, 8/20 XI, p. 534 şi în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
A fost citită de autor în cadrul adunării generale a „Astrei" de la Gherla, din 1868, cînd a şi devenit membru ordinar al Asociaţiunii.
LA CĂLUGĂRENI x
A apărut prima oară, fără titlu, în cadrul Suvenirilor de călătorie, (VI), „Familia", IV (1868), nr. 36, 13/25 X, p. 426. Republicată în „Federeaţiunea", I (1868), nr. 156, 24 X/5 XI, p. 617 şi, într-o formă sensibil îmbunătăţită, în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
HORA LUI ALESANDRU ROMAN
S-a publicat în „Gura satului", VIII (1870), nr. 10, 5/17 III, p. 37. Republicată în „Familia", XXXI (1895), nr. 7, 11/23 II, p. 80, de unde se reproduce.
Datorită unor articole politice publicate în „Federaţiunea", lui Alexandru Roman şi lui Ion Poruţiu li s-a intentat un proces de presă în urma căruia au fost condamnaţi la cîte un an închisoare, deten-
ţiunea urmlnd s-o execute în temniţa din Vaţ. „Cronicari fideli ai evenimentelor", cum se considerau şi cum erau de fapt, — mai cu seamă ale celor de interes şi cu semnificaţie politico-naţională, Vulcan şi revistele sale „Familia" şi „Gura satului" consemnează faptul. Vulcan scrie două poezii: Hora lui Alesandru Roman şi Hora lui Ion Poruţiu, pe care le publică în acelaşi număr al „Gurii satului" din 1870. După 25 de ani, Vulcan are neplăcuta surpriză să constate că poezia Martiriul dr. Vasiliu Lucaciu, pe care o citise întîia dată în „Foaia poporului" din 1893, unde apăruse cu titlul Doina lui Lucaciu, nu e decît un plagiat după Hora lui Alesandru Roman, pe care îl divulgă cu justificată revoltă, arătînd că din cele 8 strofe ale „doinei" (faţă de cele 14 strofe ale „horei") „nu este nici una care sau toată, sau în parte să nu fie furată" din Hora lui Alesandru Roman (Doina lui Lucaciu — plagiată, „Familia", XXXI (1895), nr. 7, 11/23 II, p. 80-82). Pentru a demonstra plagiatul, reproduce textele celor două poezii.
RĂMAS BUN LA BUCUREŞTI
*
S-a publicat în „Familia", VII (1871), nr. 12, 21III/3 IV, p. 135.. Republicată în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de_unde se reproduce.
Poezia a fost scrisă în urma călătoriei din 1868 la Bucureşti, prima pe care a făcut-o în capitala României, şi a apărut în revistă cu. menţiunea, sub titlu: (23 octomvre 1868), eliminată la republicarea în volum In varianta nouă sînt înlocuite mai multe cuvinte sau chiar versuri întregi; astfel, de ex., primele patru versuri din strofa a patra erau următoarele:
Dar fatala oară sună, Fericirea-mi zboară-n vîn Cum dispare dalba lună Dacă nori pe ceriuri sînt;
iar penultimele din strofa a cincea:
Căci am crezul ce nu piere, Am speranţa-n viitor!'...
486
487
A.
[UN RÎU CE SE PORNEŞTE]
Este un fragment din „poema dramatică" Deşteptarea lui Traian, apărută în „Familia", IX (1873); nr. 6, 11/23 II, p. 61-62. Republicată în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce fragmentul.
CV ZA ÎN ESIL
S-a publicat în „Familia", IX (1873), nr. 20, 20 V/l VI, p. 225-226.
Poezia a fost scrisă imediat după moartea lui Al. I. Cuza, aflat în exil la Paris. în nr. 19 al revistei i se publica necrologul.
VISUL LUI IANCU
S-a publicat în „Familia", IX (1873), nr. 24, 17/29 VI, p. 273-275. Republicată în „Şezătoarea", V (1879), nr. 14, 1 VIII, p.105-108, apoi în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
ORFANA CRIŞULUI
S-a publicat în „Familia", X (1874), nr. 1, 6/18 I, p. 1-4. Republicată în broşură separată, Pesta, 1877 (ed. II: 1880), apoi învoi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
în Suveniri de călătorie din 1868, Vulcan expune, după o „tra-diţiune poporală" locală, povestea despre lupta eroică a locuitorilor din Bănlaca (un sat de pe valea Crişului Repede) împotriva tătarilor şi despre soarta tristă a îndrăgostiţilor Lenea şi Ladar; Orfana Crişului e o prelucrare versificată a acesteia.
Textul din „Familia" este precedat de o dedicaţie: „Dedicată iubitei mele soţie Aurelia".
488
RĂMAS BUN LA ORAVIŢA
S-a publicat în „Familia", X (1874), nr. 38, 29 IX/11 X, p. 445-446. Republicată, cu lipsa strofei finale şi cu unele modificări, în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
Poezia a fost scrisă în urma adunării generale a „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român în Ardeal", al cărei secretar era atunci Vulcan, ţinută în 26-27 septembrie 1874 la Oraviţa.
MOARTEA LUI IOAN BUTEAN
S-a publicat în„ Familia", XI (1875), nr. 2, 12/24 I, p. 13-14. Republicată în „Şezătoarea", VI (1880), nr. 2, 15 1, p. 9-10, apoi în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
SCAME PENTRU CEI RĂNIŢI
S-a publicat în „Familia", XIII (1877), nr. 32,6/18 VIII, p. 375-
376.
îndemnul adresat în aceste versuri-apel se înscrie în larga campanie iniţiată şi desfăşurată de redacţia revistei „Familia" în scopul ajutorării, cu bani şi materiale utile, a ostaşilor români ce luptau pentru cucerirea independenţei; la redacţie se primeau ofertele, care erau trimise apoi destinatarilor.
LUI  VASILIE ALECSANDRI
S-a publicat în „Familia", XIV (1878), nr. 42, 4/16 VI, p. 265-266, cu titlul: La Vasiliu Alesandri. Republicată în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
489
/
Poezia a fost scrisă în urma succesului răsunător repurtat de bardul de la Mirceşti cu Cîntecul gintei latine la concursul poeţilor din ţările neolatine, organizat de felibri la Montpellier în primăvara anului 1878. ■
v...
Cu două numere înaintea apariţiei poeziei în revistă, într-o Con-versare cu cetitoarele (nr. 40, 25 V/6 VI, p. 253) Vulcan vestea cu sinceră admiraţie şi neascunsă mîndrie naţională: „Privighetoarea din lunca de la Mirceşti, poetul naţiunii române a devenit poetul latinităţii". Iar în numărul în care apărea poezia lui Vulcan, se publica un articol intitulat V. Alecsandri, nesemnat, probabil scris de redactorul revistei, în care se spunea: „V. Alecsandri, tocmai cînd îl credeam ajuns la treapta cea mai înaltă a măririi sale, deodată s-a urcat şi mai sus, la o înălţime şi mai mare şi dimpreună cu sine a înălţat şi naţiunea sa în stima şi admiraţiunea lumii civilizate". în fine, în nr. 44, Vulcan semna articolul Serbarea Alecsandri (p. 285—286). — Mai amintim că Vulcan a tradus în ungureşte Cîntecul. gintei latine, traducere pe care a publicat-o împreună cu o notiţă biografică şi portretul poetului în „Vasârnapi ujsâg" („Gazeta de duminică"), nr. 27 din 1878, după ce o citise în şedinţa din 26 iunie a Societăţii Kisfaludy. Alecsandri i-a mulţumit, printr-o scrisoare particulară, pentru traducerea făcută, menţionînd„B de prisos, cred, de a vă spune d[umneavoas]tră cît de nimerite 6int toate încercările de strînsă apropiere între români şi unguri în privinţa viitorului" (Ce emou?, „Familia", XIV (1878), nr. 58, 6/18 VIII, p. 378-379).
■ ■ CA TRĂ ROMÂNI
S-a publicat în „Familia", XV (1879), nr. 51, 8/20 VII, p. 342-343. Republicată în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
APEL LA-NFRAŢIRE
S-a publicat în „Familia", XV (1879), nr. 79, 14/26 X, p. 511. Republicată în voi. Lira mea, Oradea, 1882, de unde se reproduce.
490
LA MOARTEA LUI TIMOTEI CIPARIU
S-a publicat în „Familia", XXIII (1887), nr. 35, 30 VIII/11 IX, p. 410.
LA MUNTE
S-a publicat în „Familia", XXIV (1888), nr. 32, 7/19 VIII, p. 361. BĂRNUŢ
S-a publicat în „Familia", XXV (1889), nr. 27, 2/14 VII, p. 313.
Poezia are subtitlul: „La a 25-a aniversare a morţii sale". A fost scrisă special pentru comemorarea morţii cărturarului şi revoluţiona-rului paşoptist transilvănean, care a avut loc la 2/14 iu.ie în Bocşa-românâ (Sălaj); a fost recitată cu acel prilej de Aurelia Cosma. într-o informare despre Iubileul la aniversarea de 25 de ani de la moartea lui Simeon Bărnuţ, semnată: „Silviu", publicată în nr. J29 din 16/ 28 iulie, se spune că recitatoarea şi autorul au fost „viu aplaudaţi" şi că „s-au distribuit 100 esemplare din numărul festiv al «Familiei» în care se cuprinde oda amintită", p. 345.
în numărul în care apărea oda lui Vulcan, se publica şi articolul Bărnuţ şi adunarea din Blflş (Din Suveniri contimpurane), de G. Sion.
ALECSANDRI
S-a publicat în „Familia", XXVI (1890), nr. 35, 2/14 IX, p. 413.
MOARTEA POETULUI
S-a publicat în „Familia", XXVII (1891), nr. 51, 22 XII/3 I, p. 601.
491
Cu evidente intenţii critic-satirice, se-nrudeşte cu satirele: Lumea şi Clştigul moral (monolog).
GEORGE BARI TIU
S-a publicat în „Familia", XXVIII (1892), nr. 20, 17/29 V, p. 232.
[EPIGRAMĂ]
S-a publicat în „Familia", XXVIII (1892), nr. 22, 31 V/12 VI, p. 256.
A FOST O LUT A CRUNTĂ
S-a publicat în „Familia", XXX (1894), nr. 22, 28 V/10 VI, p. 255.
Face parte — alături de Poeţilor români, Junimei române şi Moartea tiranului — din suita de poezii inspirate de procesul memoran-diştilor, desfăşurat la Cluj, timp de trei săptămîni, în lunile aprilie— mai 1894. La dezbateri a asistat şi Vulcan, care a ţinut la curent pe cititorii „Familiei" cu decurgerea procesului, iar în Suveniri de la Cluj („Familia", nr. 19 din 8/20 mai 1894, p. 224-225), durerea şi revolta pricinuite de nedreptatea făcută memorandiştilor şi le drapează într-o alegorie.
POEŢILOR ROMÂNI
S-a publicat în „Familia", XXX (1894), nr, 24, 12/24 VI, p. 277.
JUNIMEI ROMÂNE
S-a publicat în „Familia", XXX (1894), nr. 29, 17/29 VII, p. 339.
MOARTEA TIRANULUI
S-a publicat în „Familia", XXX (1894), nr. 42, 16/28 X, p. 495.
LUMEA
S-a publicat în „Familia", XXXI (1895), nr. 52, 24 XII/5 I, p. 614-615.
IDEALUL ROMÂNESC
S-a publicat în „Familia", XXXII (1896), nr. 12, 24 II1/5 IV, p. 135.
DE EŞTI ROMÂN
S-a publicat tn ^Familia", XXXV ,(1899),- nv. 51, 23 XII/4 I, p. 612.
PROZĂ
Numeroase sînt şi paginile de proză — schiţe, povestiri, nuvele, romane — pe care le-a scris ori le-a tradus Vulcan, publicîndu-le maieu seanfe în „Familia", dar o parte din ele şi în volume. Mai mult decît dintr-o vocaţie, a scris şi a tradus din dorinţa de a oferi cititorilor o lectură pe gustul lor în limba română şi din necesităţi redacţionale de
492
493
a acoperi cu material variat şi atractiv spaţiul literar al „foii sale enciclopedice şi beletristice"; dar, în acelaşi timp, nici intenţia de a stimula şi pe alţii să scrie nuvele şi "romane nu i-a fost străină. Dovadă sînt repetatele îndemnuri adresate în acest sens şi concursurile iniţiate de redactorul „Familiei" pentru „cea mai bună nuvelă originală" inspirată din obiceiurile, datinile şi viaţa poporului, îndeosebi. Acestea, alături de viaţa socială contemporană sau de istoria naţională, constituie după părerea, îndreptăţită, a lui Vulcan principalele izvoare pentru crearea unei literaturi, originale care să poarte amprenta specificului naţional. Credincios propriei sale păreri, Vulcan s-a inspirat şi în proză, ca de altfel şi în poezii sau în piesele de teatru, din viaţa, datinile, credinţele şi obiceiurile poporului, din trecutul istoric sau din viaţa socială contemporană, înfăţişînd situaţii dramatice prin însăşi natura lor sau prin urmările nefaste pe care le generează.
Fără să i se poată contesta o anumită inventivitate în conceperea subiectelor cîtorva nuvele şi povestiri, prozatorul dovedeşte de cele mai multe ori stîngăcie şi naivitate în prezentarea acţiunilor şi a personajelor ; de aceea, cu mare greutate pot fi selectate cîteva piese pentru o antologie. Cam aceeaşi este situaţia şi cu cele patru romane originale ale sale: erotic (Sclavul amorului), social (Fata popii), de aventuri (Barbu Strtmbu In Europa) sau politic (Ranele naţiunii).
Tendenţionismul şi intenţia moralizatoare sînt evidente peste tot.
COLIBĂ ŞI PALAT
S-a publicat în „Familia", XVIII (1882), nr. 14, 4/16 IV, p. 161-163* şi nr. 15—19. Republicată în voi. De la sate, Orad«a, 1883. — Se reproduce din „Familia".
BALUL DIN BRUSTURENI
S-a publicat în „Familia", XXX (1894), nr. 3, 16/28 I, p. 32-33
* La scrierile apărute în mai multe numere ale revistei „Familia", se indică data şi paginile numai ale numărului în care începe publicarea lor.
JOUR FIX ÎN CUCUTENI
S-a publicat în „Familia", XXX (1894), nr. 8, 20II/4 III, p. 92-93.
DRAGOSTEA LUI GEORGE A FLORII NUTULUI
246.
S-a publicat în „Familia", XXXI (1895), nr. 23, 4/16 VI, p. 245-
DRAGOSTE CU PEDECI
S-a publicat în „Familia", XXXI <1895), nr. 25, 18/30 VI, p. 289.
O CĂSĂTORIE FERICITĂ
S-a publieat în „Familia", XXXII (1896), ar. 13, 31 IH/12 IV, p. 153.
FATA POPII
S-a publicat în „Familia", XXI (1885), nr. 51, 22 XII/3 I, p. 604-606 şi nr. 52; XXII (1886), nr. 1-34.
TEATRU
Opera dramatică a lui Vulcan cuprinde 30 de creaţii (din care o singură traducere, Gramatica, comedie într-un act de E. Labiche şi A. Jolly): monoloage, cînticele comice, comedii, o dramă şi o tragedie.
494
495
Cele mai multe dintre ele au fost destinate numai, sau în primul rînd, teatrului de diletanţi din Transilvania, pe care el îl încuraja stăruitor şi care luase un mare avînt îndeosebi după turneele lui M. Pascaly şi M. Millo şi după întemeierea „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român în Ardeal". Unele sînt inspirate din viaţa, obiceiurile, datinile şi credinţele populare, altele din viaţa socială şi'situaţia politică a românilor transilvăneni sau a celor de dincolo de Carpaţi. La îndemnul lui V. Alecsandri a scris comediile „poporane": Ruga de la Chizătău, Miţa eu clopot şi Sărăcie lucie, iar după modelul monoloagelor şi cînticelelor comice ale aceluiaşi â compus Ciobanul din Ardeal, lnsurăţilă, Plăieşul satului, Primy rochie lungă, Renegatul; dintre comedii menţionăm: Alb sau roşu?, Gărgăunii dragostei, Mireasă pentru mireasă, Sultăniţa; apoi drama A doua moarte şi tragedia istorică în versuri Ştefan-Vodă cel Tînăr.
însă Vulcan nu s-a mulţumit ca piesele sale să fie reprezentate numai de diletanţi, ci a dorit ca ele să fie jucate de actori profesionişti, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, să fie cunoscut şi, eventual, consacrat ca autor dramatic printr-un premiu al primei scene din capitala României. în acest scop a trimis de-a lungul anilor, începînd din 1871 pînă în 1895, nu mai puţin de zece piese, fie pentru a obţine un premiu, fie pentru a fi montate. Dintre ele i-au fost puse în scenă comediile Alb sau roşu? (1872), Gărgăunii dragostei (1897) şi tragedia Ştefan-Vodă cel Tînăr (1892), aceasta obţinînd şi un premiu, pe care l-a împărţit cu Doamna Chiajna de N. Rădulescu-Niger şi N. Ţincu.
ALB SAU ROŞU?
S-a'publicat în „Familia", X 1874), nr. 27, 14/26 VII, p. 313-316 şi nr. 28-30.
în vara anului 1871, Vulcan avea terminată comedia Alb sau roşu?, pe care o preda lui Mihail Pascaly, aflat în cel de-al doilea turneu al său prin Transilvania, ca să fie reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Revenit la Bucureşti din turneu, Pascaly întîrzie să-1 informeze în legătură cu şansele de a fi jucată piesa. Faptul 11 nelinişteşte pe Vulcan şi-1 determină să apeleze la intervenţia lui V. A-Urechiă: „Dl Pascaly nu ştiu ce vrea cu piesa mea Alb sau roşu-? Nici nu o joacă, nici nu mi-o trimite acasă", i se plînge într-o scrisoare expediată la începutul anului 1872 (Biblioteca Academiei R.S.R., ms. nr. 117.448).
Spre satisfacţia autorului, piesa a fost înscrisă în repertoriu şi reprezentată în acel an, 1872. Este cea dintîi piesă a unui transilvănean jucată pe prima scenă a României.
Publicînd piesa doi ani mai tîrziu în „Familia", Vulcan informa într-o notă: „Reprezintată pentru prima oară în Teatrul Naţional din Bucureşti la 18/30 martiu 1872, sub direcţiunea d-lui M. Pascaly", dînd şi distribuţia, care a fost următoarea:
Ion Alesandrescu, avocat bătrîn ........ d. Drăghulici
Elena, soţia lui........................ d-na Sarandi
Clementina, fiica lor.................... d-ra L. Popescu
Ion Alesandrescu, avocat tînăr .......... dl P. Vellescu
Teofil, matematic ...................... dl C. Băiănescu
O doamnă ............................ d-ra Petrescu
Un servitoriu .......................... dl Mavrodu
RUGA DE LA CHIZATAU
S-a publicat în „Familia", XXV (1889), nr. 49, 3/15 XII, p. 577 — 578 şi nr. 50-52. Republicată în volum, Oradea, 1890: ed. II, Braşov, 1902 (în colecţia Biblioteca teatrală edată de „Societatea pentru crearea unui fond de teatru român", nr. 9); ed. III, Braşov, 1921 (în aceeaşi colecţie, cu acelaşi număr). Se reproduce din „Familia".
Publicarea textului este însoţită de precizarea: „S-a jucat întîi la 8/20 septembrie 1889 în Chiseteu, la rugă; apoi a doua oară la 17/29 septembrie, în Caransebeş, cu ocaziunea adunăriigenerale a „Societăţii pentru fond de teatru român" ; totdeauna de corul vocal al plugarilor români din Chiseteu, sub conducerea părintelui Lucian Sepeţianu".
Ruga de la Chizătău face parte din ciclul celor trei „comedii poporale", inspirate din realităţile satelor ardelene şi bănăţene, avînd ca pretext o datină sau o credinţă populară, şi scrise la îndemnul lui V. Alecsandri. Bine primită la întîia reprezentare, ea s-a bucurat de mare succes totdeauna şi peste tot, fiind cea mai mult jucată dintre toate piesele lui Vulcan: numai între 1900—1906 a fost reprezentată de 54 de ori în 49 de localităţi din Ardeal şi Banat, fiind urmată de Sărăcie lucie (de 46 de ori, în 41 de localităţi) şi de.Mîţa cu clopot (de 16 ori, în tot atîtea localităţi).
La scena X este greşit scris: Aceeaşi, Lica Sica şi popor.
496
497
CIŞTIGUL MORAL
254.
S-a publicat în „Familia", XXVII (1891), nr. 22, 2/14 VI, p. 253-
ŞTEFANVODĂ CEL TÎNĂR
S-a publicat în „Familia", XXIX (1893), nr. lr 3/15 I, p. 3-9 şi nr. 2 — 7. Republicată în volum, Oradea, 1893, de unde se reproduce. Un fragment a apărut sub titlul Ştefan cel Tinăr, domn al Moldovei. Tragedie istorică in 5 acte şi 2 tablouri. Act. I, sc. VI, în „Familia", XXIII (1887), nr. 41, 11/23 X, p. 481-482. Un alt fragment, cu titlul: Din „Ştefăniţă-Vodă", tragedie istorică in 5 acte fi 3 tablouri, în „Familia", XXVIII (1892), nr. 1, 5/17 I, p. 1-3.
Ştefan-Vodă cel Tinăr a fost reprezentată prima oară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la 25 octombrie 1892, într-o distribuţie excelentă. Tipărirea piesei în revistă şi în volum indică locul, data şi distribuţia primei reprezentaţii. Iată-le:
„Reprezentată pentru prima oară în Teatrul Naţional din Bucureşti, la 25 octombre 1892".
PERSOANELE
Ştefan cel Tinăr, Domn" al Moldovei dl C. Mărculescu
Magda Arbure, Doamna ..........,......d-ra A. Ciupagea
Arbure, hatman.........v............- • dl Al. Mateescu
Nichita\ m i j Arbure ................jdl C. Costescu
Toaâer \ llU ^ ................{dl LI. Livescu
Petru Cărăbăt.........................• dl G. Cîrjă
Despina, fiica lui .................... d-na Ar. Romanescu
Serpe, postelnic........................ dl C. Nottara
Ivascu, logofăt........................ dl Th. Petrescu
Sima, vistiernic ........................N. Vasilescu
Costea, pîrcălab........................ dl Ar. Marin eseu
Cucută \ .......................... (dl I, Brezeanu
Sfredelus]    slugi domneşti............ {dl I. Toneanu
Dringoi).......................• ldl I- Jianu
498
Un sol ^................................ dl. P. Liciu
Un boier.............................. dl. G. Dimitriu
Al doilea boier ........................ dl. I. Cuţarida
Un om din popor....................... dl. Constantinescu
Alt om din popor................... v.. dl. I. Montureanu
Un curier ............................ dl A. Dan
Un uşier.............................. dl Mihăescu
Un martor ............................ dl Popescu
Alt martor............................ dl Cristescu
Reprezentarea piesei a avut loc abia după zece ani de la data cînd autorul a trimis-o comitetului teatral. Iată cum s-au petrecut lucrurile :
în 1882 era numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti Gr. C. Cantacuzino. între cele dintîi acţiuni pe care le-a întreprins noul director a fost şi instituirea a două premii, menite să stimuleze creaţia dramatică originală, fiind preferate „acele piese care vor tracta subiecte curat româneşti, puntnd în evidenţă fapte eroice din istoria naţională, glorificînd virtuţile sau biciuind viciurile ce au bîntuit ori bîntuie societatea noastră" (ap. „Familia", XVIII (1882), nr. 30, p.367; vezi şi I. Massoff, Teatrul românesc, III, Bucureşti, 1968, p. 127). între cele 18 piese care au fost prezentate la concurs se afla şi tragedia istorică a lui Vulcan, avînd ca personaj central pe Ştefan-Vodă cel Tînăr. Nici una din ele, însă, nu a fost considerată vrednică de premiul întîi, de 1400 de lei; cel de-al doilea, de 1000 de lei, a fost decernat lui Iuliu Roşea pentru drama sa în versuri Fata de la Cozia. Dezamăgit şi întristat de insucces, dar fără să deznădâjduiască, după ce face corecturi şi îndreptări „cel puţin în 200 de locuri" (cf. Scrisoarea lui Vulcan către N. Densusianu, B.A.R., ms. 5336), Vulcan o trimite din nou în anul următor comitetului de lectură al numitului teatru, de data aceasta pentru a fi reprezentată, dacă va fi socotită corespunzătoare. Comitetul de lectură -a admis-o, sub rezerva operării de către autor a cîtorva modificări propuse de V. Alecsandri, şi a înscris-o în repertoriu. Dar piesa nu a fost pusă în scenă, din motive necunoscute, nici în acel an, nici în următorii şase, ceea ce nu-1 împiedică, ci, dimpotrivă, îl îmboldeşte pe perseverentul autor să o prezinte din nou la concurs, în 1890. De data aceasta a fost norocos: piesa a obţinut premiu, împărţindu-1 însă cu Doamna Chiajna, drama lui N. Rădulescu-Niger şi N. Ţincu. Regulamentul de concurs prevedea ca piesele premiate să fie reprezentate în stagiunile următoare. Vuican stăruie pe lîngă noul director al teatrului, C. I. Stăncescu, să i se monteze piesa chiar în stagiunea 1890/1891; dar acesta se dovedeşte sceptic în privinţa posibilităţii
499
de a fijausă în scenă atunci, datorită cheltuielilor mari pe care le necesită montarea unei piese istorice. Totuşi, în septembrie 1891 îl anunţă că va fi reprezentată după Doamna Chiajna, fiind deja programată şi anunţată pentru decembrie acel an. Vulcan alcătuise o distribuţie cu cei mai buni actori ai Naţionalului bucureştean, cu Grigore Manolescu în rolul titular, care urma să deţină şi direcţia de scenă. Dar marele actor se îmbolnăveşte către sfîrşitul anului şi moare în vara anului 1892. Datorită acestei împrejurări, repetiţiile se întrerup şi se reiau abia în toamnă, cu C. Mărculescu în rolul lui Ştefan cel Tînăr şi cu Aristizza Romanescu în rolul Despinei. Premiera, care a avut loc în 25 oct./6 nov. 1892 şi care s-a bucurat de un succes frumos, s-a terminat cu intonarea marşului Deşteaptă-te române de către întreaga sală, acompaniată de orchestră (cf. I. Massoff, op. cit., p. 142). După premieră, piesa a mai fost reprezentată doar o singură dată. Vulcan va mai interveni în 1894 ca să i se joace lucrarea, dar fără rezultat pozitiv.
Tradusă în ungureşte de ziaristul orădean Papp Jânos, piesa a fost reprezentată pe scena teatrului din Oradea în 1903, cu care ocazie poetul Ady Endre a scris un articol elogios despre piesă, autor şi activitatea acestuia, iar publicul şi presa locală maghiară au făcut o caldă primire spectacolului şi lui Vulcan. După două reprezentaţii în Oradea, tragedia a mai fost jucată, în aceeaşi traducere şi de către aceeaşi trupă teatrală, la Lugoj, în 1904.
PRIMA ROCHIE LUNGĂ
S-a, publicat în „Familia", XXXIV (1898), nr. 4, 25 1/6 II, p. 38. Potrivit unei informaţii din „Familia" (1898, p. 70), monologul a fost tipărit şi în broşură separată, în acelaşi an, la Oradea.
. Publicarea textului (în „Familia") este însoţită de următoarea menţiune: „Monolog jucat în concertul tinerimei române din Oradea-Mare, la 3 febr. an. c, de d-şoara Hortensia Miclea". Relativ la interpretarea monologului de către H.M. găsim următoarea apreciere din partea unei spectatoare: „monologul a fost predat cu o desteritate care face onoare şi unei artiste". O dată cu Prima rochie lunga s-a reprezentat şi comvdia..Garg&unii dragostei; Vulcan, prezent la spectacol, notează că ambele au fost „escelent jucate" („Familia", 1898, p. 59).
între 1900—1906, monologul a fost interpretat de 18 ori, în 16 localităţi.
PROLOG
S-a publicat în „Familia-", XXXIV (1898), nr. 9, 1/13 III, p. 97-98. Republicat în voi. Soare cu ploaie, Braşov, 1898 (în colecţia „Biblio teca teatrală edată de Societatea pentru crearea unui fond de teatru român", nr. 1), p. 3-9 şi în „Familip", XLI (1905), nr. 34, 21 VIII/ 3 IX, p. 397-398, de unde se reproduce.
în 1897 comitetul „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român" perfectează o învoială cu tipograful braşovean N. I. Ciurcu în sensul ca acesta să tipărească, într-o colecţie Care să se numească „Biblioteca teatrală edată de Societatea pentru crearea unui fond de teatru român", piese pe care comitetul le va socoti potrivite spre a fi jucate de diletanţi. Apoi comitetul hotărăşte ca „Biblioteca teatrală" să fie inaugurată cu o piesă a lui Vulcan şi astfel prima broşură a colecţiei, apărută în 1898, cuprinde comedia într-un act Soare cu-ploaie, precedată de un Prolog, scris anume în acest scop, după cum reiese şi din precizarea adăugată titlului la publicarea în „Familia": „Prolog La « Biblioteca teatrală »". în 1905 este republicat cu o altă menţiune: „Prolog, reprezentat de diletanţi la inaugurarea scenei din sala festivă a Muzeului Naţional din. Sibiu, la 9/22 VIII a.e."
între 1900—1905, Prologul a fost interpretat de patru ori în diferite localităţi din Ardeal şi Banat.
GĂRGĂUNII DRAGOSTEI
S-a publicat în „Literatura şi artă română", II (1898), p. 244—262. Republicată în „Familia", XXXV (1899), nr. 1, 3/15 I, p. 4-5 şi nr. 2 — 5, apoi în volum, Oradea, 1899. — Un fragment din piesă a apărut sub titlul Din „Gărgăunii dragostei" în „Familia", XXXII (1896), nr. 48, 1/13 XII, p. 567. Se reproduce din volum.
Gărgăunii dragostei este penultima din cele zece piese pe care Vulcan le-a trimis Teatrului Naţional din Bucureşti spre a fi jucate şi cea de-a treia, şi ultima care i se reprezintă pe întîia scenă a ţării. Comedia fusese trimisă în 1894; după doi ani, Aristizza Romanescu îi comunica printr-o scrisoare particulară impresiile sale, menţionînd că o
500
501
găseşte bună şi că s-ar putea să fie reprezentată în stagiunea următoare, în adevăr, piesa va fi reprezentată în premieră în stagiunea 1896/1897. Ca şi în cazul celorlalte două piese jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, autorul face cunoscute şi de data aceasta locul şi ziua premierei, precum şi distribuţia:
„Reprezintatâ întîia oară în Teatrul Naţional din Bucureşti la 27 martie 1897.", după care e prezentată distribuţia:
Olimpia, văduvă tînără................ D-na M. Ciucurescu
Tîrgoviştean, unchiul ei................. Dl 1. Niculescu
Dr. Ursulescu, medic .................. „ Catapol
Marin, advocat.......................... P. Liciu
Gogu, deputat ........................ „  V. Alexandrescu
Joiţa > .............................. <d-na Ad. Langeais
Luxiţal prietenele Olimpiei ............ <„   Al. Alexandrescu
Riţa   J .............................. Id-ra R. Moor
Alecu, servitor ........................ dl I. Montauranu
Anica, servitoare ...................... d-ra Pepi Moor
CUPRINS
Cuvint introductiv ........................................ yyvt
Tabel cronologic.......................................... ytvt
Notă asupra ediţiei...................................... ALiV
POEZII
Nu desperaţi!............................................. 3
„Cătră Andrei Mureşanu .................................. 4
'La Unirea Principatelor Române ........................ 5
Strigoii ................................................ 8
■Rămas bun de la Ardeal ----............................ 9
Cătră române ........................................... H
Cătră renegaţi .......................................... 13
Fraţilor, să ne unim!...................................... I4
îi voi tot batjocori ...................................... 15
> La moartea lui Andrei Mureşanu ........................ 1'
Necazul umoristului...................................... 18
Spiritul neguţătoresc.................................... 20
Iarna .................................•......._......... 22
Cătră poeţi ................................• • •'......... 23
Secerişul meu .......................................... 25
Eliberarea ţăranilor din România      ...... >..........— .. 27
Programa mea........................................ 29
Răsunet .......................•........................ 30
Copila română .......................................... 32
Geniul Naţiunii.......................................... 34
La Călugăreni .....................................•..... 37
Hora lui Alesandru Roman .....................~........ 39
Rămas bun la Bucureşti................................ 41
503
[Un rîu ce se porneşte] ...................;.............. 42
Cuza în esil ............................................ 43
Visul lui Iancu.......................................... 45
Orfana Crişului .......................................... 52
Rămas bun la Oraviţa .................................. 63
Moartea lui Ioan Butean ................................ 64
Scame pentru cei răniţi.............................. 67
Lui Vasilie Alecsandri.................................... 69
Cătră români .......................................... 72 /
Apel la-nffăţire........................................ 73
La moartea lui Timotei Cipariu ........................ 75
La munte.............................................. 76
Bărnuţ................................................ 79
Alecsandri.............................................. 81
Moartea poetului ........................................ 83
George Bariţiu .............:............................ 85
[Epigramă]............................................ 87
A fost o luptă cruntă................................... 88
Poeţilor români ........................................ 89
Junimei române........................................ 90
Moartea tiranului........................................ 91
Lumea ................................................ 93
Idealul românesc........................................ 96
De eşti român...................................... 97
TEATRU
... /lE^fh
Alb sau roşu? — Comedie originală Intr-wi aci   . . ......••
Ruga de la Chizătău — Comedie poporală Intr-un act, cu ctntece
şi joc ----{f.$.8.*)....----^v?r...............-
Cîştigul moral — Monolog   .. /: iv.'........................_
Ştefan-Vodă cel Tînăr — Tragedie istorică tn 5 acte şi 3 tablouri
Prima rochie, lungă — Monolog ........*'.».................
Prolog.....'.ţ...........................• v.......•----
Gărgăunii dragostei — Comedie tntr-un act   >j.\;.'----.....••
Note.....................•••.............•.........
PROZĂ
Colibă şi palat............................................ 101
Balul din Brustureni................................... 139
Jour fix în Cucuteni .................................... 144
Dragostea lui George a Florii Nuţului .................. 148
Dragoste cu pedeci...................................... 152
O căsătorie fericită...................................... 156
Fata popii.............................................. 161