ACADEMIA REPUBLICII POPULARE . STUDII DE ETNOGRAFIE III R O M î N E EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE H,\ jtrf TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI (sec. XIX — începutul sec. XX) DE ROMULUS VUIA EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII P O P U L A R E R O M I N E 1964 CONSULTANŢI ŞTIINŢIFICI : Tiber iu Morariu, Valkriu Butura, Ion oonea ^academie PREFAŢĂ Cercetarea etnografică a ocupaţiilor din trecut, pe bază de material concret şi sub aspect comparativ, pune în lumină date extrem de preţioase pentru studiul dezvoltării istorice a acestora şi al răspîndirii geografice a diferitelor moduri de valorificare a resurselor economice aflate în mediul natural înconjurător. Problemele vieţii economice şi sociale se situează astăzi în centrul preocupărilor unor cercuri largi de specialişti, care studiază atît formele istorice, cît şi pe cele actuale, dezvoltate în condiţiile vieţii noi socialiste. în trecut, ocupaţiile poporului romîn nu au fost studiate în complexitatea lor, neglijîndu-se nu numai activitatea productivă de bază, care a fost agricultura, ci şi tipurile mai însemnate de păstorit: păstoritul agricol local din zonele joase şi păstoritul local cu staule mutătoare din zonele muntoase, unde culturile pe înălţimi au cunoscut o mare extindere tocmai datorită strînsei interdependenţe a celor două ocupaţii, practicate în condiţiile unui mod sedentar de viaţă. In cercetarea păstoritului romînesc, atenţia s-a îndreptat înainte vreme îndeosebi asupra celui transhumant, deşi în realitate el a fost practicat doar de un număr restrîns de sate, intensificîndu-se în timp şi spaţiu doar sub impulsul unor împrejurări speciale. Exagerările care s-au făcut în această privinţă în literatura burgheză de specialitate — atît în ţară, cît şi peste hotare — au dus la crearea unei imagini false asupra sensului şi proporţiilor acestei îndeletniciri din trecut a poporului romîn, impli-cînd şi anumite concluzii eronate asupra dezvoltării istoriei sale. Lucrarea Tipuri de păstorit la romîni (sec. XIX — începutul sec. XX) întocmită de Bomulus Vuia, neobosit cercetător pe tărîmul etnografiei şi muzeografiei din patria noastră, ne oferă o sinteză de mult aşteptată asupra acestei ocupaţii, sinteză bazată pe o documentare amplă, cu date culese timp de decenii pe teren, şi pe consultarea unei vaste bibliografii şi care, fără pretenţia de a epuiza problema, îşi justifică din plin necesitatea 6 PREFAŢĂ chiar prin simplul fapt de a indica — pe baza unei îndelungate experienţe personale şi a unui vast material documentar adunat în bogata sa activitate — tipurile şi zonele ce ar trebui studiate mai îndeaproape, acum cînd practicile tradiţionale, învechite, au rămas de domeniul trecutului. încercarea aceasta de sistematizare şi clasificare a formelor în care populaţia diferitelor zone a rezolvat problema pâşunârii animalelor şi în special pe aceea a iernârii lor merită deci toată atenţia, ea fiind rodul uneia dintre cele mai pasionate preocupări ale regretatului nostru etnograf. Este adevărat că ocupaţia ca atare nu oferă elemente constante pentru stabilirea unor categorii precise, fapt pentru care aceste categorii ar trebui privite mai degrabă ca forme stadiale în evoluţia ocupaţiei. Intensitatea utilizării spaţiului agricol-pastoral atît în zonele joase, cît şi în cele înalte s-a accentuat în timp, determinînd astfel adoptarea unor forme din ce în ce mai avantajoase. R. Vuia încearcă în sinteza sa, utilizînd metoda particulară tipologică şi luînd ca bază o serie de criterii riguros stabilite, să încadreze diferitele forme pe care le-a îmbrăcat pâstoritul la noi în cîteva tipuri bine definite, al căror număr îl socoteşte a fi de patru: 1. păstoritul agricol local, limitat la hotarul comunei; 2. păstoritul agricol cu stîna la munte; 3. păstoritul din zona fîneţelor; 4. păstoritul bazat pe păşune alpină şi iernare la şes. în cadrul acestor tipuri, se disting—cum este şi firesc—o serie de forme mai limitate, la care vin să se adauge variantele locale, de tranziţie. Numărul lor şi înseşi criteriile lor vor suscita de bună seamă discuţii, care vor contribui în mod cert la elucidarea problemelor controversate, aşa că, chiar dacă va fi ca numai în aceasta să constea utilitatea lucrării, tot nu se va putea spune că nu este mult. Indiferent însă de numărul tipurilor, formelor şi variantelor de păstorit, o concluzie se desprinde clar din cercetarea lui R. Vuia: aceea că cele mai multe dintre ele sînt în strînsă legătură cu agricultura, că pâstoritul nu poate fi separat de aceasta, că cele două ocupaţii se întregesc reciproc, asigurînd echilibrul vechii economii ţărăneşti şi îndestularea ei atît cu produse vegetale, cît şi cu cele animale. După cum subliniază pe bună dreptate autorul, „la populaţia agricolă din ţara noastră nu a putut exista o trans-humanţâ, deoarece aceasta, în majoritatea ei, practica aşa-numitul « păstorit agricol local», care nu-şi trimitea turmele nici măcar la munte. Iar populaţia agricolă-pastorală, care-şi trimitea oile la mur,te, îşi cobora turmele de la păşunea alpină de îndată ce se termina secerişul ca să pască cu ele pe miriştile din hotarul comunei pentru a le gunoi, iar iernarea lor se făcea în sat. Chiar şi populaţia pastorală din zona fîneţelor (de pildă jienii din bazinul Petroşeni) practica o pe/dulare redusă, şi numai atunci cînd nu poseda fîn suficient pentru iernarea turmelor de oi”. PREFAŢĂ 7 Prin aceasta, teza „migraţiilor pastorale” si a „nomadismului” romînilor în secolele trecute — teza râspînditâ în literatura burgheză de peste hotare — primeşte astfel o infirmare categorică şi extrem de convingătoare. Interesantă este în această privinţă şi precizarea pe care o face autorul că nici la vlahii balcanici nu a existat acest fenomen în proporţie de masă, unii cercetători confundînd pur şi simplu „transhumanta complexă” — care antrenează în procesul de pendulare o parte mai mare a grupului uman — cu „nomadismulLa nordul Dunării, pendularea de amploare mai mare s-a practicat doar de către mărgineni şi mocani, care m majoritatea lor se ocupau mai puţin de agricultură, iar cei mai mwZii — cum este cazul poena-rilor şi al mocanilor din Săcele — aveau fîneţe restrînse, păstoritul lor trebuind astfel să se bazeze pe păşunea alpină şi pe iernatul în zonele de cîmpie. Apariţia unora dintre formele de păstorit se leagă, desigur, şi de cesul mai recent de populare a înălţimilor, cww este eaz-aZ păstoritului din zona fîneţelor, imde preocupările pentru cultivarea terenurilor mai fertile au scăzut în intensitate o dată cu dezvoltarea economiei de schimb şi a căilor de transport. Studierea aprofundată în viitor a acestor elemente de bază care s-au răsfrînt profund asupra vechii economii ţărăneşti poate arunca lumini noi într-o serie de probleme pe care lucrarea de faţă le semnalează doar. TJn alt merit al lucrării este că în prezentarea tipurilor de păstorit din trecut sînt scoase în relief atît elementele specifice fiecărui tip, cît şi cele cu o mai largă răspîndire pe teritoriul ţârii noastre şi chiar în sud-estul Europei, punînd astfel la îndemînă un bogat material etnografic comparativ, începînd cu construcţiile pastorale şi încheind cu produsele din lapte. De asemenea fondul de termeni în legătură cu ocupaţia, culeşi direct de pe teren, face lucrarea utilă şi unui cerc mai larg de specialişti, din care nu pot lipsi nici filologii şi folcloriştii. Sistematizînd formele pe care le-a îmbrăcat păstoritul pe teritoriul Romîniei în secolul trecut şi la începutul secolului nostru, încercarea de tipologie întocmită de Romulus Vuia, cuprinzînd în încheiere şi o scurtă privire asupra păstoritului actual, este în măsură să ofere un util instrument de lucru atît pentru o mai bună cunoaştere a unei îndeletniciri de seamă din trecutul poporului nostru — cu implicaţii multiple în diverse probleme fundamentale ale istoriei Romîniei —, cît şi pentru înţelegerea clară a formelor noi în care se dezvoltă astăzi această ocupaţie, în cadrul impetuosului avînt economic pe care-l înregistrează ţara noastră pe calea desăvîrşirii construcţiei socialiste. T1BER1U MORARIU INTRODUCERE Preocupările pentru studiul vieţii poporului romîn s-au îndreptai în trecut mai ales spre activitatea lui culturală şi literară, adică spre folclor, pe cînd problemele cu privire la cultura materială şi îndeosebi cu. privire la ocupaţiile lui au fost cercetate în mod foarte redus şi în cele mai dese cazuri fără o metodă riguros ştiinţifică. Astăzi, cînd la baza etnografiei marxiste stă principiul că cercetarea dezvoltării progresive a societăţii trebuie să pornească de la modul de producere a bunurilor materiale, se acordă o atenţie din ce în ce mai mare cercetărilor cu privire la cultura materială şi îndeosebi ocupaţiilor poporului romîn 1. în cadrul cercetărilor privind dezvoltarea vieţii economice a poporului nostru, o deosebită importanţă prezintă studiul păstoritului. Acesta a constituit în trecut una dintre ocupaţiile de seamă ale poporului romîn, dar niciodată exclusivă, deşi au fost şi autori care au încercat să prezinte poporul romîn ca practicînd, într-o anumită perioadă, un păstorit nomad, străin aproape cu totul de o viaţă agricolă sedentară. Cercetările făcute pe baze ştiinţifice au demonstrat însă îndeajuns netemeinicia acestor păreri, scoţînd în evidenţă, pe de o parte, caracterul istoric al acestei îndeletniciri2, iar pe de altă parte subliniind că viaţa economică a unui popor nu poate fi tratată pe capitole izolate, între ramurile economiei existînd o strînsă interdependenţă. Această legătură organică s-a dovedii deosebit de accentuată între cele două ocupaţii de seamă ale poporului romîn : agricultura şi păstoritul, ele existînd împreună şi dezvoltîndu-se într-o strînsă interdependenţă 3. 1 Cf. I. Bochiş, M. Părăluţă şi V. Spiridon, Pentru orientarea ştiinţifică în cercetarea monografică, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, an XXXIX (1959), nr. 11. Vezi şi I. Vln-duţiu, Orientarea ideologică a cercetărilor etnografice, ibid., an XL (1960), nr. 2; N. Dunăre, Orientarea cercetărilor etnografice, în „Tribuna”, Cluj, an II (1958), nr. 50. 2 Cf. K. Marx şi F. Engels, Opere alese in două volrimc, voi. II, ed. a 2-a, Buc.. E.S.P.L.P., 1955, p. 229 şi urm. şi 336 şi urm. 3 Cf. Istoria Rominiei, voi. I, Buc., Edit. Academiei R.P.R., 1960, p. 799 şi urni. 10 INTRODUCERE Unul dintre obiectivele cele mai de seamă spre care a tins studiul întreprins de noi — după cum se va constata în cursul lucrării — este tocmai confirmarea acestei dezvoltări comune şi a legăturii organice ce există, în cele mai multe cazuri, între agricultură şi păstorit. Strînsa legătură dintre acestea, dovedită de studiul aprofundat al tuturor formelor păstoritului la romîni, infirmă categoric părerea profund eronată despre ,,nomadism” la poporul romîn, şi, prin aceasta, infirmă şi aşa-zisa teză a admigraţiei de peste Dunăre, în sec. X—XIII, a poporului romîn, gata format undeva în Peninsula Balcanică. Cu alte cuvinte, infirmat fiind aşa-zisul ,,nomadism” la poporul romîn, li se ia prin aceasta, adepţilor teoriei lui Roesler, pr ncipalul argument pe care se sprijină şi alte teorii mai noi, care pun, în mod tendenţios, semnul egalităţii între un „nomadism“ care nici n-a existat şi felul de viaţă bazat pe îmbinarea strînsă între agricultură şi păstorit la poporul romîn4. Studiul prezintă importanţă şi pentru faptul că poate aduce o nouă lumină asupra influenţelor reciproce ale păstoritului în spaţiul carpato-balcanic, influenţe deosebit de evidente şi recunoscute de toţi cercetătorii romîni şi străini. Dar studiul păstoritului la romîni poate aduce lămuriri preţioase şi cu privire la perioadele mai puţin cunoscute din istoria poporului romîn. într-adevăr, în cadrul acestei ocupaţii s-au menţinut multe forme de trai şi cultură arhaice şi astfel, cu ajutorul acestora, putem reconstitui unele aspecte din modul de viaţă al poporului romîn în epoci mai îndepărtate, insuficient ilustrate de materialul documentar. Studiul de faţă constituie o încercare mai amplă de a prezenta cele mai de seamă aspecte pe care le-a cunoscut această ocupaţie la romîni în secolul al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea şi de a pune la dispoziţia cercetătorilor o tipologie cît mai închegată şi o terminologie riguroasă. Lucrarea va putea servi astfel ca o bază de clasificare, cu ajutorul unui material surprins la un moment dat pe teren, ea urmînd să fie rectificată şi completată în conformitate cu progresul cercetărilor viitoare. Dispariţia rapidă a formelor vechi de păstorit, care s-a produs în urma profundelor transformări economice şi sociale din cadrul regimului nostru de democraţie populară, a făcut pe etnografii noştri să-şi îndrepte atenţia nu numai asupra cercetării exhaustive a formelor noi, socialiste, ale păstoritului — asupra cărora ne vom opri şi noi în încheiere —, ci 4 Cf. Istoria Romîniei, vol. I, Buc., Edit. Acad. R.P.R., p. 775 şi urm.; C. Dai-coviciu, Em. Petroviciu, Gh. Ştefan, La formation du peuple roumain et de sa langue, Bucarest, Edit. Acad. R.P.R., 1963, INTRODUCERE 11 şi asupra celor din trecut, acestea avînd, în afară de importanţa lor etnografică, şi o deosebită valoare istorică şi lingvistică 5. Problema păstoritului a suscitat un deosebit interes, dovadă bibliografia ei relativ bogată 6. Cele mai multe lucrări nu se datoresc însă etnografilor, ci specialiştilor din alte domenii înrudite, ca : istoriă, filologia, geografia, sociologia, economia etc. Aceştia au urmărit în cercetările lor mai mult probleme legate de disciplina lor proprie decît studierea materialelor din punct de vedere etnografic, singura cale care ne-ar fi putut ajuta în mod satisfăcător la alcătuirea unei clasificări riguroase a formelor de păstorit la romîni. Deci o primă piedică în calea alcătuirii prezentei tipologii a păstoritului este caracterul eterogen al lucrărilor apărute asupra acestui subiect, ceea ce ne face să fim lipsiţi de un material cules unitar şi care să ţină seama îndeosebi de principiile şi metodele ştiinţei etnografice, căreia îi aparţine în primul rînd acest domeniu 7. O a doua greutate pe care o întîmpinăm constă şi în faptul că lucrările apărute pînă în prezent, deşi destul de numeroase, ne dau informaţii numai asupra unor anumite regiuni, ele ocupîndu-se mai mult cu cercetarea păstoritului din zona Carpaţilor Meridionali şi Eăsăriteni şi lăsînd aproape neatinse regiuni întregi unde această îndeletnicire era destul de răspîndită. Cercetările noastre proprii nu au putut completa această lacună decît numai parţial şi limitat, cu tot materialul inedit cules în timpul unei perioade de jumătate de secol, de cînd urmărim această problemă. Cunoaştem pînă în prezent cîteva încercări mai însemnate de clasificare a tipurilor de păstorit la noi. Oricît de sumare ar fi acestea, ele au totuşi meritul de a fi încercat pentru prima oară să schiţeze tipurile principale ale păstoritului la romîni. De altfel, din ele se conturează şi se desprind unele tipuri care vor rămîne şi în clasificările viitoare. 5 Cf. N. Dunăre, Problema cercetării etnografice a păstoritului, în „St. cerc. ist.” Cluj» an VII, 1956, nr. 1 — 4, p. 173—176. Vezi şi 1. i. Rusu, Din trecutul păstoritului rominesc, în Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1957 şi 1958, Cluj, 1958, p. 135—156. 6 Vezi şi I. Vlăduţiu, 06 u3ynenuu nacmymecKou otcmuu e PyMbiuuu, în Etnografia polska, V, 1961, p. 71—83; N. Dunăre, Recherches ethnographiques roumaines sur Vagriculture et la vie pastorale, în „Acta cthnografica Academiae Scientiarum Hungaricae”, XII (1963), fasc. 1-2, p. 179-181. 7 Fără a încerca să minimalizăm valoarea cercetărilor de pînă acum în această privinţă, putem înregistra o singură monografie a păstoritului la romîni — ca rezultat al şcolii etnografice din Cluj — în care punctul de vedere etnografic a predominat şi anume cea apar-ţinînd prof. Tib. Morariu, cu privire la păstoritui din Munţii Rodnei (T. Morariu, Vieaţa pastorală în Munţii Rodnei, Buc., 1937, 240 p., citată în continuare T. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937). 12 INTRODUCERE Astfel, publicîndu-şi sumar observaţiile făcute cu prilejul excursiilor geografice de studii întreprinse în 1922 sub conducerea prof. Emm. de Martonne, care a avut marele merit de a sublinia pentru prima dată importanţa studiului păstoritului la noi8, autorul lucrării de faţă constata că ,,avem de-a face cu trei tipuri diferite de păstorit” : 1) O formă rudimentară îmbinată cu agricultura, oile păscînd în hotarul comunei; stînele lipsesc sau sînt portative (Mărişel, Eîmeţi din Munţii Apuseni şi comunele de pe Poiana Euscăi). 2) Păstoritul locuitorilor de la marginea zonei muntoase, a căror ocupaţie principală a fost creşterea vitelor şi cultura fîneţelor. Ei aveau stîne numeroase şi plecau nu numai cu vitele, dar şi cu o parte din membrii familiei la stînă (Yaşcău în Munţii Apuseni, Mărginenii din Ţara Haţegului). 3) Stîne mari izolate, situate în regiunile cele mai înalte, cu turme numeroase, păzite de ciobani cu simbrie. Această formă coexista cu pendularea (poienarii). Ea era răspîndită în Carpaţii Meridionali9. Oricît de redus ar fi numărul tipurilor de păstorit stabilit în această lucrare, ea are meritul de a fi recunoscut pentru prima dată existenţa celor trei tipuri principale ale păstoritului din trecut la romîni, tipuri care de aici înainte rămîn în toate clasificările ce i-au urmat şi care, pe scurt, sînt următoarele : 1) tipul de păstorit agricol local, 2) tipul de păstorit din zona fîneţelor şi 3) tipul de păstorit bazat pe păşunea alpină şi pe iernat la şes. într-o altă lucrare, apărută în 1926, acelaşi autor a distins cinci tipuri de păstorit, adăugind deci încă două la cele anterioare : 1) Păstoritul poienarilor, caracterizat prin bogăţia turmelor păzite de ciobani cu simbrie. La stînele unora se găseau şi femei, băciţe, care mulgeau oile şi preparau produsele lactate. Una dintre notele deosebitoare ale acestui tip de păstorit era menţinerea pendulării. Stînele lor erau cele mai mari şi erau prevăzute cu două încăperi: stîna şi celarul. 2) Păstoritul jienilor din zona fîneţelor. Stînele lor se aflau în munţii din apropierea aşezărilor, erau mai mici şi adesea fără celar. Şi la jieni 8 Em. de Martonne, La Valachie, Paris, 1902, p. 107 — 119; idem, La vie pastorale et la transhumance dans les Karpathes méridionales, în Zu Friedrichs Ratzels Gedăchtnis, Leipzig, 1904, p. 227 —245 (citat în continuare Em. de Martonne, La Valachie, 1902; La vie pastorale, 1904). Vezi şi idem, Viaţa păstorească In Carpaţii romîni, în „Convorbiri literare”, an XLVI (1912), nr. 2. 9 R. Vuia, Cîteva observaţiuni şi constatări asupra păstoritului şi asupra tipurilor de case la romîni, în Lucrările Inst. geogr. Univ. Cluj, Cluj, I, 1924, p. 326 (citat in continuare R. Vuia, Cîteva observaţiuni, 1924). INTRODUCERE 13 s-au constatat, pentru trecut, urmele unei pendulări, cu drumuri identice cu ale poienarilor. 3) Păstoritul mărginenilor de pe Munţii Sebeşului. Aceştia luau parte la păstorit nu numai cu cîţiva păstori, ci şi cu o parte dintre membrii de familie. Stînele lor erau adevărate colonii, căci pe lingă cele cinci sau şase stîne se găseau şi numeroase clădiri pentru adăpostirea animalelor. Stînele lor erau mari şi încăpătoare, cu vatra la mijloc şi mai multe căldări, iar împrejurul pereţilor se aflau paturile femeilor care preparau laptele. 4) Păstoritul ţărenilor din bazinul de la Haţeg şi Valea Streiului. Faţă de cel din ultimele două tipuri—situat în zona fîneţelor şi constituind ocupaţia principală —, la această categorie păstoritul exista alături de agricultură. Ţărtnii îşi încredinţau turmele mai mult ciobanilor de meserie şi le trimiteau la munte, unde aveau stîne mai mici, fără celar, cu vatra aşezată lingă perete. 5) Păstoritul local din ţinutul pădurenilor era mult mai rudimentar, în locul stînelor stabile, se aflau aici nişte stîne transportabile, construite uşor. Păstoritul era cantonat pe hotarul comunei şi în strînsă legătură cu agricultura, apărînd ca o întregire a acesteia. Oile unui sat erau grupate la trei-cinci stîne ce se mutau pe partea din hotar rezervată pentru a fi gunoită şi apoi arată în anul următor. Turmele erau păzite de stăpîni, care se schimbau cu rîndul10. După cum se vede, în această nouă clasificare, deşi se are în vedere păstoritul dintr-o regiune mai restrînsă (Ţara Haţegului şi ţinutul pădurenilor), numărul tipurilor de păstorit a crescut de la trei la cinci. Noile tipuri stabilite sînt: a) păstoritul jienilor din zona fîneţelor, bazinul de la Petroşeni, şi b) păstoritul agricol cu stîna la munte al ţărenilor din Ţara Haţegul oi. Independent de aceste clasificări, Tr. Herseni distingea în 1936 patru tipuri de păstorit răspîndit în trecut la romîni: 1) Tipul satelor agricole cu un număr restrîns de oi, care păşteau pe teritoriul comunei împreună cu vitele mari. Era răspîndit îndeosebi în regiunea colinelor şi în satele de munte. Acest tip este numit „păstorit 10 R. Vuia, Ţara Haţegului şi regiunea pădurenilor, extras din Lucrările Inst. geogr. Uniu. Cluj, Cluj, II, 1926, p. 69 — 76 (în continuare R. Vuia, Ţara Haţegului, 1926); autorul acestei lucrări a dat la iveală recent o nouă clasificare asupra tipurilor de păstorit la romîni, într-o comunicare făcută la al VI-lea Congres internaţional al ştiinţelor antropologice şi etnologice, care a avut loc în 1960 la Paris (VIe Congrès international de Sciences Anthropologiques et Ethnographiques, Paris, 1960, p. 296). Cum însă această clasificare nu reprezintă altceva decît rezultatele lucrării de faţă, reduse la minimum, nu am crezut de cuviinţă şă o amintim şi aici. 14 INTRODUCERE sedentar” şi*are două variante : a) păstorit fără stînă, cu un număr res-trîns de oi aduse seara acasă (Măguri, Munţii Apuseni) ; b) păstorit cu stîna pe teritoriul comunei. Turmele păşteau pe cîmp (Măguri, Cornova). Acest tip corespunde deci cu tipul 1 din prima noastră clasificare. 2) Tipul satelor agricole care creşteau un număr mai mare de oi, aşa că nu le mai puteau paşte pe hotarul comunei, ci la o stînă de pe munţii învecinaţi. Turmele erau însoţite de un număr restrîns de păstori. în timpul iernii, turmele erau îngrijite de fiecare proprietar în sat. Acest tip era caracterizat şi printr-o pendulare redusă. El ar corespunde deci cu tipul al 4-lea, păstoritul ţărenilor, din a doua clasificare a noastră. 3) Al treilea tip era cel al crescătorilor de vite, avînd ca ocupaţie principală creşterea oilor, iar ca ocupaţie secundară agricultura. Ei posedau un număr însemnat de oi, care, de aceea, nu puteau paşte pe teritoriul comunei şi nu exista nici posibilitatea să fie ţinute iarna în sat. Turmele lor urcau vara la munte, iarna coborau la şes în regiuni mai adăpostite, pe malul stîng al Dunării. Acest tip a cunoscut două aspecte : a) la pendu-dulare lua parte numai un mic număr dintre locuitorii satului — ciobanii —, restul ocupîndu-se cu vînzarea produselor şi, pe scară restrînsă, cu lucrul cîmpului („ungurenii”, originari din Transilvania) ; b) în timpul verii, cînd paza şi prepararea produselor necesitau mai multe braţe de muncă, o parte dintre proprietari însoţeau turmele la stînă, iar iarna rămîneau cu toţii în sat, încredinţînd turmele unui număr restrîns de ciobani (Poiana Sibiului). Deci a doua variantă a acestui tip de păstorit corespunde cu tipul al 3-lea din prima noastră clasificare şi cu tipul 1 din cea de-a doua. 4) Al patrulea tip era păstoritul nomad, întîlnit numai în dreapta Dunării. Şi acest păstorit avea două variante : a) tipul „seminomad”, la care păstorii aveau aşezări stabile, şi b) tipul „nomad”, cînd păstori nu aveau locuinţe stabile şi locuiau în colibe şi corturi n. O altă încercare de a schiţa tipurile de păstorit o întîlnim la Tib. Morariu, care le reduce iarăşi la patru: 1) Păstoritul local, cu stîne portative, în Munţii Apuseni şi Cîmpia Transilvaniei. 2) Păstoritul din Carpaţii Orientali, constituit prin asocierea mai multor proprietari la o stînă în frunte cu stînaşul, proprietarul care avea mai mult lapte ; pentru împărţirea laptelui servea ţîncuşul şi cărîmbul, acesta din urmă cu caracter local. 3) Păstoritul din Carpaţii Meridionali, cu stîne mari, reunind 4—5 proprietari şi un număr considerabil de oi (1500—2500) la o stînă. Prelucrarea 11 11 Tr. Herseni, L’organisation pastorale en Roumanie, extras din Mélanges D. Guşti, in „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, XIII, 1936, p. 7 — 8 (citată în continuare Tr. Herseni, L’organisation pastorale, 1936); idem, Probleme de sociolcgie pastorală, Buc., 1941, p. 161-162. INTRODUCERE 15 produselor din lapte se făcea uneori de către femei (băciţe). Se constată lipsa fîneţelor, în schimb pendularea era foarte dezvoltată. 4) Al patrulea sistem era cel al arendării oilor de către un întreprinzător 12. Mai recent, N. Dunăre, preluînd şi dezvoltînd tipologia lui Tr. Herseni, Tib. Morariu şi ÎT. Dragomir, s-a oprit asupra tipurilor de păstorit agricol sau de păstorit local, pendulare pastorală, transhumanţă, nomadism pastoral şi a încercat totodată să schiţeze şi elementele tipologiei păstoritului la romîni în noile condiţii istorice, socialiste : stîne cooperatiste, întovărăşiri pastorale şi gospodării colective 13. Tipologiile prezentate mai sus necesită însă unele precizări. Clasificarea făcută de Tr. Herseni, avînd la bază un număr prea restrîns de lucrări şi de cercetări de teren, nu poate sesiza gama bogată a tipurilor şi variantelor păstoritului la romîni. Faţă de ultima clasificare dată de noi (1926), în care am distins cinci tipuri de păstorit la nordul Dunării, clasificarea lui Herseni nu a însemnat un pas înainte, deşi este făcută cu zece ani mai tîrziu. în loc ca numărul tipurilor şi al variantelor de păstorit să sporească — aşa cum era firesc —, autorul le reduce la trei la nordul Dunării. Deşi cele trei tipuri corespund realităţii, totuşi caracterizarea lor nu este suficient de precisă, iar baza de clasificare — după cum am arătat — este foarte redusă, uneori utilizîndu-se numai datele din două sau chiar dintr-o singură comună. Pentru ca o formă de păstorit să poată fi însă recunoscută ca tip, trebuie să aibă o arie de răspîndire mai largă. Autorul amintit încadrează ca variantă a aşa-numitului „păstorit sedentar” păstoritul fără stînă constatat într-o singură comună, Măguri, din Munţii Apuseni, la care proprietarii îşi aduceau seara oile acasă. Autorul nu cunoaşte faptul că această comună, ca şi Mărişel, Muntele Bece şi Muntele Băişorii, cele mai înalte aşezări stabile din ţara noastră (între 1190 şi 1300 m), avea un păstorit cu totul specific, aşa cum vom vedea în lucrarea de faţă cînd vom vorbi despre păstoritul din Munţii Apuseni. De asemenea ni se pare lipsită de justificare numirea de „păstorit sedentar” dată acestui tip de păstorit, deoarece, în cele mai multe cazuri, la acest tip de păstorit stînele se mută din loc în loc. După noi, mai potrivită ar fi fost denumirea de „păstorit local”. Celelalte două tipuri (nr. 2 şi 3), deşi vag caracterizate, corespund, de fapt, cu două tipuri reale, menţionate anterior în lucrările noastre. 12 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală în Munţii Rodnei, 1937, p. 33 şi 202 — 203; idem, Păstoritul în Alpii francezi şi în Carpaţi, extras din „Sociologie romînească”, an IV (1942), nr. 7 — 12, p. 17—18 (citat în continuare Tib. Morariu, Păstoritul în Carpaţi, 1942). 13 N. Dunăre, Problema cercetării etnografice a păstoritului, în „Studii cerc. ist.”, CJuj, an VII, 1956, nr. 1-4, p. 176. 16 INTRODUCERE Distincţia fâeută însă de autor între cele două variante ale tipului al 3-lea, al crescătorilor de vite: a) cea a „ungurenilor” originari din Transilvania şi b) cea a poienarilor (din Poiana Sibiului), ni se pare insuficient de clară, deoarece la ambele variante în unele sate în timpul verii o parte dintre membrii familiilor proprietarilor de oi, chiar şi femei (bace, băciţe), însoţesc turmele de oi la stînă, băciţele sau bacele împreună cu ciobanii. La fel şi iarna, la ambele variante turmele de oi sînt însoţite în drumurile lor de pendulare de un număr restrîns de ciobani. Lucru cu totul firesc, dacă ne gîndim că „ungurenii” sînt în bună parte originari din Poiana Sibiului şi din satele din jur. O singură diferenţă există între traiul poienarilor şi cel al „ungurenilor”, dar nu sub aspectul vieţii pastorale, ci sub cel al ocupaţiilor în general: „ungurenii”, mutîndu-se la locuri mai joase, se ocupă, într-o măsură mai mică, şi cu agricultura. Nejustificată ne apare de asemenea şi clasificarea — ce interesează sub aspect comparativ — a tipului al patrulea, cel întîlnit în dreapta Dunării, în două variante : a) păstoritul „seminomad”, cu aşezări stabile, şi b) cel „nomad”, la care nu se întîlnesc locuinţe stabile. Aromînii din Pind, precum şi o parte a grămoştenilor şi megleno-romînilor, au aşezări stabile cu un păstorit pendular şi deci nu pot fi consideraţi seminomazi14, iar fărşeroţii şi o parte dintre grămoşteni au un păstorit bazat pe trans-humanţă complexă 15 16. în ce priveşte clasificarea lui Tib. Morariu, după părerea noastră şi aici se întîlnesc aspecte schematice şi lacune. Liniile generale sînt însă bine prinse, chiar în numai cele cîteva fraze pe care le consacră acestei probleme, ca, de exemplu, în cazul caracterizării „păstoritului local”, cu stîne portative, din Munţii Apuseni şi Cîmpia Transilvaniei, deşi — după cum vom vedea — sînt deosebiri considerabile între aceste două variante. Nici acest autor nu a reuşit însă să sesizeze răspîndirea mare a acestui „păstorit local” la romîni şi chiar şi la alte popoare. Afirmaţia sa că păstoritul din Ţara Haţegului este puţin variat nu ni se pare a corespunde realităţii. în acest ţinut noi am găsit nu mai puţin de cinci forme de păstorit cu totul distincte. în schimb, au fost mai bine prinse de autor deosebirile dintre păstoritul din Carpaţii Orientali şi cel din Carpaţii Meridionali, deşi ele nu pot fi considerate valabile pentru întreaga întin- 14 Cf. G. Zucea, Studiu economic asupra romtnilor din Pind, Buc., 1906, p. 6 şi urm.; idem, Păstoritul şi agricultura la romînii din Pind, în „Luminla”, an. ÎV, 1906, p. 66 — 69; N. B(atzaria), Agricultura la aromtni, ibid., an. II (1904\ p. 161 — 164. Vezi şi S. Dragomir, Vlahii în nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, Buc.; Edit. Acad. R.P.R., 1959, p. 110 şi urm. şi recenzia diiî „St. cerc. lingv/', 1960, nr. 4, p. 968. 16 Vezi mai jos, p. 184. INTRODUCERE 17 dere a acestor catene de munţi, cu o mulţime de tipuri şi de variante cu totul deosebite. Al patrulea sistem, cel al arendării oilor de către întreprinzători, este mai mult un sistem de exploatare decît un tip de păstorit cu caractere proprii şi distincte. Prima problemă care se ridică în vederea stabilirii unei clasificări a tipurilor de păstorit este aceea a criteriilor care vor sta la baza ei. . 1) Plecînd de la concepţia că baza economică constituie fundalul pe care se dezvoltă întreaga viaţă socială 16, pe primul plan va sta nivelul \ economic al aşezărilor care practică păstoritul respectiv. Acest element, pe care îl considerăm ca cel mai important şi hotărîtor pentru scopul urmărit, a fost cu totul nesocotit sau prea puţin luat în considerare în cercetările de pînă acum, care s-au ocupat aproape numai cu păstoritul propriu-zis de la stînă în perioada verii. Sub aspect economic, distingem patru categorii de aşezări : a) aşezări agricole, b) aşezări agricole-pastorale, c) aşezări pastorale din zona fîne-ţelor şi ă) aşezări pastorale care dispun de fîneţe restrînse. Fiecare dintre aceste categorii de aşezări avea un tip de păstorit deosebit. Ţinem să precizăm că, deşi aceste categorii erau realităţi care existau ca atare, distincte, clasificarea corespunde numai în linii mari, căci trebuie să luăm în considerare numeroasele forme de tranziţie şi mai ales caracterul complex al vechii economii rurale la romîni17, ceea ce pune piedici reale unei clasificări a aşezărilor în categorii distincte. 2) Al doilea criteriu, în ordinea importanţei, poate fi modul de a- 2 sociere a stăpînilor de oi sau chiar lipsa ei, cînd stîna aparţinea unui singur stăpîn, de obicei o persoană mai înstărită, şi care singură, cu ajutoarele :ale, îşi organiza felul de economie pastorală pe teren propriu sau pe un teren arendat. în această categorie de exploatare individuală ar putea să intre şi cel al arendării oilor de către întreprinzători ,care exploatau singuri păşunea alpină, în detrimentul stăpînilor de oi exploataţi de ei. în genere însă, cele mai multe stîne se bazau pe asocierea mai multor proprietari de oi. Şi aici au existat mai multe sisteme : a) cînd se asocia un număr restrîns de stăpîni de oi, de obicei 4—5, avînd fiecare un număr mai însemnat de oi (mocanii, poienarii), şi b) cînd muntele era arendat de unul sau doi stăpîni cu oi mai multe şi acestora li se asociau cei cu oi mai puţine. 16 Cf. Bazele filozofiei marxiste, Buc., Edit. politică, 1960, p. 430—433. 17 Cf. H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor deoălmaşe romtneşti, voi. I, Buc., Edit. Acad. lî.P.R., 1958, p. 224 şi urm. Vezi şi N. Dunăre, Recherehes ethnographiques roumaines sur Vagriculture et la vie pastorale, in „Acta ethnographica Academiae Scientiarum Hungaricae”, XII, 1963, fasc. 1-2, p. 179-181. c. 285' 18 INTRODUCERE 3) Etajele şi perioadele păstoritului pot constitui şi ele un important criteriu al clasificării. Ca orice ocupaţie, şi păstoritul era legat de anumite perioade, dar în cadrul nici uneia nu au existat etape şi perioade atît de bine fixate şi distincte. Dintre perioade, cele mai însemnate erau cea a vârâtului şi cea a iernatului. între acestea existau perioade intermiediare, de primăvară şi de toamnă, de o importanţă mai redusă. Foarte deseori aceste perioade erau legate de anumite etape şi zone de vegetaţie. S-au putut distinge următoarele zone : a) zona luncilor, a regiunilor de şes şi a celor cu temperatură mai caldă, din apropierea litoralului şi din lunca Dunării, aceasta din urmă fiind o zonă importantă pentru iernatul turmelor ; b) zona regiunilor de şes şi de deal, caracterizată printr-o viaţă agricolă care a permis dezvoltarea unui păstorit local scutit de etapele pendulării după altitudine; c) zona intermediară a regiunii fîneţelor, care a asigurat rezerva de fîn pentru iernarea vitelor; d) zona păşunii alpine, cea mai importantă. 4) Un alt criteriu poate fi şi participarea mai largă a grupului uman în perioada cea mai însemnată, cea a vârâtului, la stînă, precum şi la paza turmelor în timpul iernatului. Dar chiar şi paza turmelor în timpul vârâtului — după cum vom vedea — prezenta deosebiri după tipul de păstorit. La aceste mişcări sezoniere puteau participa nu numai bărbaţii, ci şi femeile, unele chiar cu copii, încît o parte din grupul uman urca la stînă. în alte cazuri, chiar şi dintre bărbaţi putea fi angajat numai un număr restrîns, fie păcurari cu simbrie, fie înşişi stăpînii de oi cu schimbul. 5) Nu putem trece cu vederea nici criteriul participării categoriilor de animale şi numărul lor, atît pentru perioada vârâtului, cît şi pentru cea a iernatului. în unele locuri, vitele mari şi îndeosebi vacile se aflau la aceeaşi stînă cu oile, dar în cele mai multe cazuri la păşunea de munte vitele aceluiaşi sat erau ţinute separat, după categorii: oile la stînele de oi şi vacile la stînele de vaci. Acestea din urmă erau gospodărite foarte des nu în întovărăşiri, ci individual, fiecare familie îngrijindu-şi vacile proprii. De obicei această sarcină cădea numai în grija femeilor din familia respectivă. Se constată deosebiri şi în ce priveşte separarea oilor cu lapte de oile sterpe, precum şi a mieilor şi berbecilor : fiecare categorie forma, la unele stîne, cîte o turmă păscînd separat, deşi pe acelaşi munte, în zone cu totul diferite, sub paza altor păstori (sterpari, mielarij berbecari etc.), care aveau adăposturi proprii şi numai hrana şi-o ridicau de la stînă. în schimb, la alte tipuri de păstorit, atît sterpele cît şi oile cu lapte, chiar dacă ziua păşteau deosebit, erau adăpostite în timpul nopţii la aceeaşi stînă. INTRODUCERE 19 6) Tipul de stînă şi strungă, precum şi raportul dintre aceste două construcţii importante ale păstoritului în timpul vârâtului pot fi de asemenea caracteristice pentru un anumit tip de păstorit. Ne vom folosi de acest prilej pentru a prezenta şi tipurile de stîne, chiar în cazul în care ele nu erau strîns legate de un anumit tip de păstorit, deşi, în general, această legătură este evidentă. în afară de stînă şi de strungă, vom ţine seama şi de prezenţa altor construcţii şi îngrădiri necesare economiei pastorale, atît în timpul vârâtului, cît şi în timpul iernatului. 7) Vom lua în considerare şi modalitatea diversă a uneia dintre operaţiile cele mai de seamă ale păstoritului, operaţie care marchează începutul vârâtului la stînă: sistemul de măsurare şi de împărţire a laptelui sau a brînzei în timpul vârâtului. Sistemul arată variaţii numeroase, după regiuni. Nu constituie însă un criteriu stabil, legat numai de un singur tip de păstorit. 8) Modul de preparare a laptelui şi a produselor lui şi faptul dacă oierii produceau numai pentru nevoile casei sau şi pentru a face negoţ— ca, de pildă, la seceleni şi poenari -r- poate fi de asemenea luat în considerare la stabilirea tipurilor de păstorit din trecut18. 9) Orice tip de păstorit avea o anumită arie de întindere, unde apăreau totdeauna aceleaşi trăsături caracteristice. Nu este însă necesar ca un tip de păstorit să întrunească toate criteriile enumerate mai sus, ci numai o parte dintre ele, dar este important să întrunească în mod permanent cît mai multe sau în orice caz un număr suficient pentru ca să-l putem recunoaşte oriunde ar apărea, ca să-l putem declara ca tip. Criteriile enunţate de noi au diferite valori în ce priveşte stabilirea tipului de păstorit. Unele, oricît de importante ar fi, pierd din valoare dacă au avut o răspîndire prea mare şi deci au aparţinut mai multor tipuri de păstorit. Acesta este cazul cu sistemele de măsurare a laptelui, unde deosebirile de sisteme nu coincid cu tipurile de păstorit, ci le întîlnim pe o arie mai întinsă la cele mai diferite tipuri. Subliniem că, în prezentarea noastră, importanţa criteriilor a fost marcată prin ordinea expunerii. Astfel, considerăm hotărîtoare şi mai importante primele criterii, îndeosebi cele de la punctele 1—6. 18 în privinţa unor practici medicale răspîndite în trecut în păstoritul romînesc, vezi şi N. Dunăre, Trepanâcia oviec ako l’udova liecebnâ praktika vkarpatskom pastierstve, în „Slo-vensky nârodopis”, an IX, 1961, nr. 4, p. 579—609. 20 INTRODUCERE Pe baza acestor criterii, considerăm că tipurile de păstorit la romîni, foarte numeroase şi bogate şi în ceea ce priveşte variantele şi formele de tranziţie de la un tip la altul, pot fi împărţite în patru mari categorii : I. păstoritul agricol-local; II. păstoritul agricol cu stîna la munte; III. păstoritul din zona fîneţelor şi IV. păstoritul bazat pe păşune alpină şi iernare la şes. în expunerea noastră, ne vom strădui să dăm nu numai o tipologie teoretică aridă, arătînd formele de păstorit din secolul trecut şi începutul secolului nostru, precum şi elementele ce le caracterizează, ci să le ilustrăm prin exemple concrete, îmbinînd astfel prezentarea teoretică cu cea a realităţilor de pe teren. CAPITOLUL I PĂSTORITUL AGRICOL LOCAL Aspectul general. în acest capitol ne vom ocupa cu tipul de păstorit aflat în cea mai strînsă legătură cu agricultura. Acest tip l-am putea numi „păstoritul agricol local”, deoarece turma de oi nu părăsea hotarul comunei, ai cărei locuitori se ocupau în primul rînd cu agricultura T Păstoritul servea numai pentru a asigura locţiitorilor cantitatea de brînză şi lînă necesară, precum şi pentru gunoirea —cu ajutorul oilor ce păşteau pe hotarul comunei — a miriştilor sau fîneţelor. Atît stîna cît şi strunga erau construcţii uşoare, în vederea mutării lor din loc în loc, căci cele mai multe dintre stînele acestui păstorit erau portative. Scopul urmărit era ca prin mutarea lor din loc în loc să se târlească miriştile, pentru ca astfel acestea să fie gunoite. Stîna şi strunga uşoare şi portative, precum şi strînsa legătură cu agricultura, erau trăsăturile principale ale acestui tip de păstorit. Acest fel de stîne erau aşezate în apropierea satului şi pe hotarul comunei, fie pe izlazul comunal, fie — după seceriş — pe mirişti sau pe orice alt loc ce putea fi folosit în acest scop. Numărul oilor era scăzut, de obicei pînă la 300 de capete la o stînă. Oile sterpe, deşi păşteau separat, erau aduse seara să doarmă la aceeaşi stînă. Pentru ilustrarea acestui păstorit prezentăm trei stîne din Muntenia şi Oltenia şi trei din Transilvania. Vom constata că, deşi distanţa care le separă este mare, iar mediul geografic diferit, ele prezintă — ca toate stînele care aparţin acestui tip de păstorit, oriunde ar fi situate — aceleaşi trăsături caracteristice nu numai în linii generale, ci chiar şi în amănunte, avînd asemănări surprinzătoare. 1 1 Cf. Istoria Romtniei, voi. I, Buc., Edit. Acad. R.P.R., 1960, p. 799 şi urm. Ye> i şi H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe romineşti, voi. I, 1958, partea a IIT-a, cap. I. 22 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Prima4stînă cercetată a fost cea din Piua Pietrei, regiunea Constanţa, raionul Feteşti, aproape de vărsarea Ialomiţei în Dunăre. Situată în Cîmpia Romînă,ea poate fi considerată ca reprezentantă tipică a vechiului păstorit local din această parte a luncii Dunării. De altfel în trecut Piua Pietrei a fost o importantă schelă, adică loc de trecere a oilor înspre Bărăgan.* Stîna era de formă pătrată, cu pereţii din stuf (fig. 1). în colţul din dreapta intrării se găsea un pat, iar în colţul diagonal opus crinta, în care se strîngea brînza şi se tescuia, ca să se scurgă zerul şi să se zvînte. Pe lîngă pereţi erau putini pentru brînza telemea. Stîna nu avea vatră de foc, focul se făcea în fierbâtoarea de alături, tot din stuf şi de formă conică, în care se fierbea urda şi jintiţa şi se făcea de mîncare. în dosul stînei era un şopron pentru porci. Cînd oile veneau din stuf, la muls, ele erau închise în strungă sau oorlâţ, construită din părţi mişcătoare, înjghebate din leaţuri de salcîm şi salcie (fig. 2). în dosul corlăţului era perdeaua de oi, cu pereţi din stuf înclinaţi spre interior, în care dormeau oile noaptea. Pentru muls, oile «rau băgate în corlâţ şi mînate înspre oboraşul de la strungă, unde stăteau ciobănii care mulgeau la adăpostul comarnicului. O a doua stînă de acelaşi tip şi foarte asemănătoare cu cea din Piua Pietrei a fost cea cercetată în satul Beilic (raionul Buzău, regiunea Ploieşti), nu departe de orăşul Buzău. Aici se aflau în momentul cercetării 113 mîn-zări şi 180 de oi sterpe de la 42 de stăpîni, deci oi puţine (2—9 oi de stăpîn), fapt ce arată din nou că ne aflăm într-o regiune agricolă, unde păstoritul avea un rol secundar. La stînă se aflau un cioban cu un ajutor. Că avem de-a face cu o regiune agricolă şi cu un ,,păstorit agricol local” o dovedeşte şi faptul caracteristic pentru acest tip de păstorit, fie el chiar şi cu stîna la munte, că după treierat stîna era mutată pe mirişU şi făcută din nou, identică, pe locul de păşunat. Deci întîlnim stînă portativă, care se muta pe mirişte, pe de o parte ca să pască oile iarba, iar pe de altă parte ca să gunoiască locurile ce vor fi arate în toamnă, fapt ce constituie iarăşi una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale păstoritului agricol local, păstoritul înfăţişîndu-se ca o ocupaţie strîns legată de agricultură. # Stîna numită bordei (fig. 3), pentru că era puţin adîncită şi cu acoperiş de stuf ce se ridica de pe pămînt, avea formă dreptunghiulară, cu intrarea prin partea îngustă, cu un pat şi cu o crintă în interior şi cu putini şi găleţi cu apă, căci şi aici se făcea tot brînză telemea. Alături de stînă se afla şi aici fierbătoarea, puţin adîncită în pămînt şi acoperită tot cu stuf. în şoţtonul (adîncitura) din mijlocul ei era vatra focului, unde se fierbea urda. ' 23 Fig. 1. — Stînâ şi fierbătoare veche din Piua Pietrei (începutul sec. XX). Foto R. Vuia. Fig. 2. — Planul stînei şi al strungii din Piua Pietrei. Legenda : PT = pat, CR = crintă, JG = jgheab pentru murat brînza telemea, PN = putină pentru brînza telemea. 24 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI în dosul bordeiului se afla strunga, îngrădită la fel cu gratii construite din leaturi subţiri, spre a fi uşor transportată cînd strunga se refăcea pe mirişti (fig. 4). Aproape de bordei era comarnicul strungii, cu o singură ieşire, fiind un singur cioban la muls împreună cu ajutorul său, iar în faţa comarnicului era tîrla, unde dormeau oile, adăpostite de o perdea de stuf înclinată înspre interior. Păstoritul local nu numai că era cel mai răspîndit în regiunile agricole, dar căuta să folosească orice teren, cît de neînsemnat, pentru a-1 utiliza la păscutul oilor. Acest loc putea fi o coastă cu tufişuri, lunca unui rîu sau orice alt teren ce nu era bun de agricultură şi nici chiar de fineţe. Nu-i scăpau nici chiar marginile acoperite cu iarbă ale şoselelor şi drumurilor. De altfel, este prea bine cunoscut faptul că aceste margini de şosele erau folosite pentru păscut turmele de oi în drumurile de transhumanţă, dîndu-se drumul oilor — acolo unde li se permitea — şi pe miriştile învecinate. Ca exemplu de utilizare a ierbii de pe marginile drumurilor ca loc de păşune prezentăm o stînă din Celar, raionul Caracal, regiunea Craiova, deci din părţile de sud-est ale Olteniei. Deşi marginea şoselei ce servea ca loc de păşune nu avea decît cîţiva metri, ea era suficientă spre a asigura hrana oilor în perioada de la 23 aprilie (Sf. Gheorghe), cînd se întovărăşeau să facă stînă, pînă la seceriş şi la culesul porumbului, cînd, eliberîndu-se miriştile şi porumbiştile, turmele păşteau peste întregul hotar considerat ca loc de păşune comună. Stînă, deşi era mutată din loc în loc, rămînea totuşi, la marginea drumului, lîngă o fîntînă, spre a asigura apa necesară atît pentru adăpatul oilor, cît şi pentru nevoile stînei. Deci fîntîna lua aici rolul izvoarelor de la munte. Stînă, numită covercă, era odinioară un mic bordei săpat în pămînt, la o adîncime de 25 cm, cu un acoperiş de paie în două ape, rezemat de pămînt. Vatra focului se afla în colţul din stînga de la intrare; o putină, o măsuţă şi o lădiţă cu alimente întregeau inventarul restrîns al stînei (fig. 5). Oile erau, ca de obicei, mulse de trei ori pe zi. La muls oile erau minate în oborul mare, de unde un băiat le ducea la strung, deschizătura prin care trece oaia în oborul mic. La strung şedea omul de brînză, care îşi lua laptele, de fiecare oaie un lapte, adică trei mulsori pe zi. Deasupra strungului era construit un şofru, ca să apere omul de brînză, care mulgea oile, de ploi şi de soare. Şofrul servea ca adăpost primăvara, cînd oile erau tunse. Oborul, fiind şi aici transportabil, era făcut din spărturi de salcîm prinse laolaltă, formînd părţi de gard numite gratii, care erau şi ele transportate la noul loc unde se făcea din nou stînă (fig. 6). 25 Fig. 3. — Planul strungii, bordeiului şi al fierbătoarei din Beilic. Legenda : PT -- pat, GR = = crinta, PN = putină, GL = găleată, CT = cotlon. Fig. 4. — Strunga, perdeaua, bordeiul şi fierbătoarea veche a stînei din Beilic (începutul sec. XX). 26 Fig. 5. — Planul oborului şi al stînei (covercă) din Celar. Legenda : SR = sărar de pus sare pentru oi, MS = masă, LD = ladă, VT = vatra focului, PU = putină. Fig. 6. — Oborul şi coverca stînei din Celar (începutul sec. XX). pastoritul agricol local 27 întovărăşirea pentru datul brînzei dura de la 23 aprilie (Sf. Gheorghe) pînă la 26 octombrie (Sf. Dumitru), cînd oile erau restituite proprietarilor. Sterpele păşteau împreună cu mînzările şi erau alese la muls în obor. Ciobanii aveau simbrie. în continuare ne vom ocupa de trei stîne din Transilvania, tot din categoria „păstoritului a-gricol local”, dar care ne înfăţişează alte variante faţă de cele arătate din Muntenia şi Oltenia. Yom prezenta întîi stîna din Leorinţ, din lunca Mureşului, aproape de Aiud. Oile erau aproape de sat, pe locul de păşune, pe şăst, unde se afla strunga, de formă rotundă, construită din porţi (pl. de la poartă), părţi de palane, de gard, făcute tot din leaţuri şi seînduri mai subţiri, ca şi strungile prezentate mai sus. Yom întîlni acest procedeu la toate strungile cu stînă şi strungă portativă ale acestui tip de „păstorit agricol local”, nu numai din ţară, ci şi din străinătate. Şi tocmai acest fapt, a-ceastă constanţă a unui element caracteristic, care se iveşte pretutindeni cu aceleaşi forme tipice în regiuni atît de îndepărtate, arată că avem de-a face cu acelaşi tip de păstorit. în faţa strungii era un şopron, cu un acoperiş de paie, ţinut de şase stîlpi, avînd în partea dinspre strungă o singură uşă, pe care ieşeau oile la muls, şi alături două scaune mici cu picioare, pentru cei doi ciobani care mulgeau oile (fig. 7). în acest sat, în 1928, erau două strungi, fiecare cu cca. 300 de oi. Mai demult fusese o singură strungă, dar proprietarii de oi, certîndu-se, au făcut două strungi. Fig. 7. — Planul strungii din Leorinţ. Legenda : VL = vălău, SC = scaun. 2S TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Ei păşunau cu turmele pe locul de păşune de cum se desprimăvăra pînă ningea, apoi le alegeau şi fiecare stăpîn îşi ducea oile la el acasă. La împreunat la Sîngeorzi, fiecare stăpîn îşi mulgea oile. Cine a avut la măsurat, o cupă primea un lapte, adică o mulsoare la brînză. Oile erau mulse de păcurari, iar gazdele duceau laptele în sat, acasă, şi acolo făceau brînza \ de aceea lipsea stîna ca construcţie propriu-zisă. Toamna, cînd începea să ningă, desfăceau oile şi fiecare stăpîn şi le ducea acasă pe ale lui. A doua stînă din această categorie pe care o prezentăm este cea din Vîlcele, între Cluj şi Turda, o aşezare tipică, răsfirată pe coastele dealurilor, cu o populaţie agricolă, cu un hotar restrîns şi cu oi puţine, 3—10 oi de proprietar; cei mai mulţi locuitori n-aveau nici ura. în momentul cercetării, în deceniul al treilea al secolului nostru, în sat erau trei turme, cu aproximativ 200 de oi la o stînă. împreunarea oilor se făcea şi aici la Sîngeorzi, cînd le adunau la gazda cu cele mai multe oi şi a doua zi le mulgeau. Laptele se măsura şi aici cu cupa. Cine avea la măsurat o cupă primea tot la trei săptămîni mulsoarea de o zi. Cine avea două cupe le mulgea o zi la două săptămîni. Cine avea trei cupe pierdea un rînd, iar cine avea patru cupe primea în fiecare săptămînă mulsoarea de o zi. La fiecare stînă erau un baci şi mai mulţi păcurari, după numărul oilor. Păcurarii erau odinioară angajaţi fie cu plata în natură, primind zece miei şi zece lîni, fie cu simbrie în bani, la buna înţelegere. Cei care păzeau oile şi toamna mai primeau şi trei cupe de bucate pentru fiecare două oi ale turmei. Păcurarul care mulgea oile era baci, el dădea laptele pentru gazdele oilor, care veneau la stînă cu ciubărul în care luau laptele şi cu mîncare pentru baci şi păcurari. Laptele muls îl duceau acasă, unde-1 fier beau şi preparau brînza. Deci acelaşi sistem ca şi la Leorinţ. în această privinţă păstoritul din aceste două localităţi poate fi considerat o variantă distinctă a păstoritului agricol local, fiind mai legat de aşezare ca în celelalte variante ale acestui tip de păstorit, deoarece în lipsa unei stîne laptele era dus şi prelucrat acasă în sat. Strunga oilor se afla pe nimaş, adică pe păşune, şi ea era făcută şi aici din porţi, din 30 de porţi de nuiele, în faţă cu un mic comarnic. Oile le mulgeau pînă la toamnă, la începutul lui septembrie, apoi le înţărcau şi turma rămînea împreună pînă ninje omătu, cînd le aleg şi fiecare îşi ducea la el acasă pe ale lui. PÄSTORITUL AGRICOL LOCAL 29 Acest fel de păstorit era răspîndit pretutindeni în regiunile de văi şi de coline ale Transilvaniei 2. Faţă de păstoritul de la Piua Pietrei, Beilic şi Celar, se constată mai multe trăsături comune, ceea ce arată că avem de-a face cu acelaşi tip de păstorit, dar şi cu unele diferenţieri, datorită cărora putem să distingem deocamdată două variante ale aceluiaşi tip de păstorit. Trăsăturile comune sînt : ocupaţia principală a locuitorilor comunei este agricultura, cu un păstorit secundar; oile pasc pe hotarul comunei, pe care nu-1 părăsesc; construcţia strungii este uşoară, pentru a putea fi transportată. Diferenţierile sînt următoarele: la Piua Pietrei, Beilic şi Celar, laptele se prepara pe loc, de aceea exista o stînă şi o fierbătoare, în schimb la Leorinţ şi Yîlcele stîna lipsea, deoarece laptele era dus de stăpîni şi preparat la ei acasă. O altă variantă, poate cea mai tipică, a păstoritului agricol local se întîlnea în ţinutul pădurenilor din regiunea Hunedoara. în vreme ce exemplele de pînă acum au fost luate fie din regiunile de şes (Piua Pietrei, Beilic, Celar şi Leorinţ), fie dintr-o regiune colinară (Yîlcele), păstoritul pădurenilor era o excepţie, un caz unic, neîntîlnit în alte regiuni, de păstorit agricol local într-o regiune de munte. Aşezările din ţinutul Pădurenilor sînt situate, în marea lor majoritate, pe o platformă de pe Poiana Ruscăi săpată de văi adînci, la o altitudine între 600 şi 1100 m. La această altitudine nu se întîlnea ca în alte regiuni — aşa cum ne-am fi aşteptat — o zonă de fineţe cu aşezări răzleţe, ci, dimpotrivă, culmile însorite şi netede erau acoperite de arături în terase pe înălţimi, iar majoritatea satelor aveau o structură adunată şi numai cîteva, cele mai de sus, cădeau în zona fîneţelor (Vadu Dobrii, Poiana Răchiţelii). Păstoritul pădurenilor era puternic înrîurit de ansamblul vieţii economice specifice acestei regiuni, cu un pronunţat caracter agricol, păstoritul fiind aici o ocupaţie complementară. Solul sărac de pe înălţimi obliga populaţia la sistemul bienal de asolament. Hotarul satelor era împărţit, printr-un gară de ţarină, în două. O parte era ţarina cu arături, a doua era izlazul, folosit ca teren de păşune pentru vitele mari şi turmele de oi. în fiecare an, sau tot la doi ani, culturile se schimbau. Unde fusese anul 2 Tib. Morariu, Pästoritul in Alpii francezi si in Carpati, 1942, p. 17 — 18; L». K. Ko-väes, Beiträge zur Frage der Esztenagenossenschaften in der Siebenbürger Heide, in Viehzucht und Hirtenleben in Ost und Mitteleuropa, Budapest«, 1961, p. 229- 361. 30 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI trecut izlazul era ţarina cu bucate şi, invers, unde fuseseră arăturile cu cereale era izlazul satului. Boii erau duşi la munte, unde stăteau şase săptămîni, vacile şi oile păşteau pe izlazul satului. în satele pădurenilor erau şi pînă la şapte stîne, dar de obicei erau trei-patru de fiecare sat, fiecare stînă avînd aproximativ 300 de mînzâri şi tot atîtea sterpe. Ţăranilor cu oi mai multe (30—60), consideraţi ca înstăriţi, li se zicea înainte vreme păcurari, iar cei care aveau oi mai puţine se numeau pâşunari sau bîţăruşi (5—15 oi fiecare). Aceştia îşi dădeau oile în căutătură în grija păcurarilor. Stîna se făcea pe izlaz, pe pămîntul unui păcurar, unde stăteau opt-nouă nopţi ca să-l gunoiască. Apoi se duceau pe locul unui alt păcurar,, căci scopul era să se gunoiască pe rînd locurile păcurarilor şi de aceea atît stîna cît şi strunga erau construite în aşa fel,încît să poată fi uşor mutate de pe un loc pe altul. Stîna era construită din unul sau două şindrilereT adică părţi de acoperiş din şindrilă, proptite în furci. Lîngă stînă era înfipt în pămînt un lemn cu crengile tăiate, numit sălsineri, sărcinerr pe care se agăţau vasele stînii şi hainele păcurarilor. Alături de stînă, pe patru stîlpi, era construit comarnicul, pe care era uscat caşul. La stîna pădurenilor s-a menţinut multă vreme o serie de obiecte arhaice, necunoscute în alte locuri. Printre acestea remarcăm găleata de muls, săpată dintr-o singură bucată de lemn, şi copaia în care mănîncă păcurarii, cu cele două părţi adîncite : una pentru brînză şi cealaltă pentru mămăligă. Alături de stînă era staorul ori torişcea, unde dormeau oile noaptea. Mai demult aceasta avea o formă lunguiaţă, îngrădită numai de două părţi, cu un gard de leasă ori mreajă (fig. 8). Leasa era din împletituri de nuiele, iar mreaja din bucăţi de lemn. Ambele erau formate din părţi transportabile de cîte 3 m lungime, deoarece, după cum am arătatr strunga, stîna şi toriştea se mutau de pe locul unui proprietar pe al altuia. Mreaja era împărţită în două : mreaja oilor cu lapte şi mreaja sterpelor, căci sterpele, deşi păşteau separat, sub paza altor păcurari, se întorceau şi dormeau noaptea la stînă, alături de mînzările cu lapte (fig. 9). Foarte des aceste părţi de gard erau făcute din leaţuri, ca şi la Piua Pietrei şi Leorinţ. Uneori, cînd aceste părţi transportabile nu ajungeau, gardul era completat cu tîrşi (spini) şi bercuri (tufe). Alături de toriştea oilor era strunga, de formă ovală sau poligonală, cu un fruntari sau fruntărie, pe unde ieşeau oile şi unde şedeau păcurarii la muls. Prin urmare, la strungile pădurenilor lipsea acel acoperiş de deasupra locului de muls numit comarnic. Aici se numea comarnic poliţa largă, ridicată pe patru pari în apropierea stînei, şi pe care se păstra caşul şi se usca. 31 Jf * SR CM STÎNA MREAJA STERPELOR STRUMGA Fig. 8. — Stîna şi mreaja oilor din Bătrîna. Legenda : GL = găleţi, SR = sărciner, CM — comarnic, SC = scaun, IN = intrare, PR = par, ŞD = şindriler sub care doarme * păcurarul. Fig. 9. — Mreaja oilor din Bătrîna. La stînga, în primul plan, şindrilerul sub care doarme păcurarul (începutul sec. XX). 32 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI Primăvara, după ce se topea zăpada şi încolţea iarba, pe la sfîrşitul lui aprilie (la Sîngeorzi), fiecare stăpîn ieşea cu oile la păşune. Pe la Eusalii, sau la începutul lunii mai, păcurarii se întovărăşeau şi făceau mreaja şi stîna, întăreau mieii de oile cu lapte, apoi, într-o vineri seara, alegeau mieii de mînzări. A doua zi se făcea măsuratul laptelui. Fiecare stăpîn îşi mulgea oile. Apoi se măsura laptele păcurarilor care a-veau oi mai multe cu lingura de lemn (5—6 dl). Sistemul de distribuire nu era acelaşi pretutindeni, ci diferea după localităţi. în genere, zece linguri făceau o măsură şi zece măsuri făceau o cupă. Cîte linguri a avut la măsurat, tot atîtea măsuri (o găleată) de lapte primea la muls, cînd îi venea rîndul să-şi facă brînza. Mai de curînd se măsura şi cu litrul. După 5 dl la măsurat, primea 20 1 de lapte la muls (plop). Laptele măsurat se consemna pe un răboj (fig. 10). Datul brînzei începea cu păcurarul care avea cea mai mare cantitate de lapte la muls şi aşa veneau pe rînd, după păcurari, Fig. 10. — Răboj arhaic de la o stînă din bîtărusii Sau păsunăritii, pînă Se Bunila. Semnele: / = un sfert de măsură,— * ’ _ , jumătate de măsură, Q = o măsură. dadea la toţi laptele de două ori. După ce se dădea brînza la toţi, laptele ce se mai mulgea se împărţea între păcurari. Păcurarul sau bîţăruşul care venea la stînă cu vasele lui să-şi ridice şi să-şi prepare caşul era numit băson şi avea obligaţia să aducă şi de mîncare păcurarilor. La o stînă erau de obicei 7—8 păcurari, dintre care jumătate păzeau mînzările şi jumătate sterpele. După ce se dădea brînza la toţi, oile se alegeau şi se împărţea turma în două; ceea ce se mulgea de aici încolo era al păcurarilor. De îndată ce ningea, ei restituiau oile stăpînilor şi fiecare şi le ierna pe locul unde îşi strînsese finul. Păcurarii îşi făceau odinioară colibe adîncite în pămînt PASTORITUL agricol local 33 şi acoperite cu doble (despicături groase, tăiate cu toporul), iar pentru oi se înjgheba un stau sau staor (fig. 11 şi 12). E de notat că la pădureni s-au găsit şi urmele unei transhumante mai reduse, în vederea prelungirii pînă în iarnă a păşunatului. Cei care posedau oi mai multe şi nu aveau fîn suficient se întovărăşeau şi mergeau la ţară, pe valea Mureşului, unde plecau şi stăteau acolo pînă începea ninsoarea 3. Din exemplele arătate pînă acum din Muntenia, Oltenia şi Transilvania s-a putut observa că în cadrul păstoritului agricol local existau diferite variante. Astfel, după cum stîna era fixă sau mobilă distingem un păstorit agricol local cu stîna ce rămîne pe acelaşi loc şi un păstorit agricol local cu stîna ce se mută din loc în loc, cu scopul de a gunoi miriştile sau fîneţele. Pe drept cuvînt putem numi primul dintre aceste două tipuri, cel cu stîna pe loc, care nu se mută, ,,păstorit local cu stînă fixă”, 3 R, Vuia, Ţara Haţegului, 1926, p. 65 — 68 şi 71. 10 12 Uil Itltl 11___________> Fig. 11. — Planul unui staul pentru iernatul oilor clin Meria, Poiana Ruscăi. 3 - c. 2857 34 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI iar al doilea tip, mai strîns legat de agricultură sau chiar de cultura fîne-ţelor, ,,păstorit local cu stîna mutătoare”. Dar şi după faptul dacă caşul se pregăteşte la stină sau laptele este dus acasă de fiecare stăpîn care şi-l prepară acolo putem iarăşi deosebi două variante ale păstoritului Fig. 12. — Colibă veche în staul, în care doarme păcurarul cînd iernează cu oile. Meria, Poiana Ruscăi (începutul sec. XX). agricol local: ,,păstoritul local cu stînă55 şi ,,păstoritul local fără stînă55; în acest ultim caz pe locul de păşune se afla numai strunga (de exemplu la păstoritul local din Leorinţ). în consecinţă putem distinge trei variante ale păstoritului agricol local: a) păstoritul local cu stîna fixă ; b) păstoritul local cu stîna care se mută; e) păstorit local fără stînă. Pentru completarea păstoritului agricol local prezentăm şi două descrieri ale acestuia din Moldova. Şi aici, în întreaga zonă deluroasă şi de şes dintre Carpaţii Orientali şi pînă la Prut predomină păstoritul local. Exemplele din Moldova pe care le vom prezenta aparţin variantei păstoritului local cu mai multe stîne pe hotarul comunei, dar care nu se mutau din loc şi deci legătura dintre acest tip de păstorit şi agricultură nu era aşa de strînsă ca, de pildă, la păstoritul descris mai sus al pădure-nilor, cu stîna ce se muta pe arături pentru gunoirea lor, exemplu clasic de păstorit agricol local. PASTORITUL agricol local 35 Felurile de păstorit din Moldova aparţineau deci aceleiaşi variante a păstoritului local şi — după cum vom vedea — ele prezentau asemănări considerabile în părţile esenţiale : stîna, strunga şi ocolul, ca tip de construcţie şl poziţie una faţă de cealaltă, precum şi în ce priveşte inventarul stînei. Cu privire la acesta din urmă, unitatea "se constată îndeosebi la uneltele stînei, mai ales la cele folosite la pregătirea caşului, variaţiile fiind mai mult de terminologie decît de obiect. Cele două exemple de păstorit local în Moldova se situează la capetele opuse ale unui ax cu direcţia SV—NE, şi deci asemănările pe care le vom constata sînt cu atît mai remarcabile, cu cît localităţile cercetate se aflau în direcţii opuse şi la distanţă considerabilă una de alta. Tocmai acest fenomen pledează pentru unitatea păstoritului local din Moldova. Bineînţeles că numai aceste două exemple nu sînt suficiente pentru a dovedi unitatea păstoritului local în Moldova, totuşi accentuarea acestui fapt se impune chiar de la început. Este foarte probabil că cercetările viitoare vor arăta atît pentru Moldova, cît şi pentru restul ţării şi alte variante ale păstoritului agricol local. Primul exemplu de păstorit local din Moldova pe care îl prezentăm este cel cercetat în comuna Găiceana, regiunea Bacău, din colţul sud-vestic al Moldovei. Ţinutul în care se află această localitate prezintă un relief uşor ondulat de dealuri cu spinări lungi şi văi cu caracter de maturitate. Din punct de vedere economic, regiunea aparţine zonelor agricole din regiunile deluroase, cu o agricultură îmbinată cu creşterea vitelor, în trecut cu un păstorit mai intens, care pe măsură ce se apropie de timpurile noastre cedează tot mai mult teren agriculturii. Urmele unui păstorit intens în trecut, la care participau şi oierii mocani din Transilvania, mai stăruie în amintirea ciobanilor bătrîni. Aflăm că mocanii, care erau mai ales din Breţcu, aveau odinioară cîte 500—1000 de oi şi îşi ţineau turmele tot anul pe locurile arendate pentru acest scop pe moşiile boiereşti. Yara păşteau pe imaş, iar iarna cumpărau de la moşieri nutreţ : paie, fîn, ciocani de la păpuşoi (tulei); Deci avem a face cu o formă deosebită de păstorit a mocanilor, care nu plecau vara la stîna de la munte, ci petreceau întreg anul în zonele deluroase şi de şes. Aceşti mocani, care erau mari proprietari de oi, nu rămîneau tot anul la stînele lor de aici, ci şedeau în localitatea de baştină şi numai rareori veneau să inspecteze turmele încredinţate baciului şi ciobanilor cu simbrie. Această situaţie s-a menţinut pe aceste locuri pînă în perioada de după· întîiul război mondial. în privinţa categoriilor sociale, sau mai bine-zis în ce priveşte deosebirile pe categorii de ocupaţii, se pot distinge două cate- 36 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI gorii, care dau şi cele două variante ale păstoritului local din aceste părţi. O categorie mai restrînsă o formau aşa-numiţii mocani localnici, care nu aveau decît puţin pămînt şi deci nu se ocupau cu agricultura, ci exclusiv cu păstoritul. A doua categorie era cea a aşa-numiţilor cojani, şi termenul, cu nuanţă zeflemitoare, era atribuit populaţiei agricole consumatoare de pîine, care ţinea numai cîteva oi, de la 5 pînă la 20, pentru a avea lina şi caşul pentru nevoile casei, dar ocupaţia ei principală era agricultura. Pe baza acestor două categorii în privinţa ocupaţiilor putem distinge cele două variante ale păstoritului local din această localitate : cel al mocanilor şi cel al cojanilor, adică al agricultorilor. Yom constata că există şi o formă de tranziţie : ,,mocănia cojenească”. a) Tîrla mocănească — căci aceasta era denumirea locală a întregului complex de clădiri şi îngrădiri numite în alte locuri stînâ — a aparţinut mocanilor, marilor stăpîni de oi, care se ocupau cu păstoritul şi trăiau numai din venitul oilor. La o tîrlă mocănească era deci un singur stăpîn cu oile lui şi ale ciobanilor săi, avînd chiar pînă la 1000 de oi. Pe vremuri şi mocanii breţcani care veneau pe aici păşteau cu oile lor pe imasuri moşiereşti, iar spre toamnă se retrăgeau la pădure sau în bălţi, unde se găsesc tufişuri si iarbă. Meseria de mocănie se învăţa din tată în fiu şi se moştenea împreună cu turma de oi. Mocanii, stăpînii de oi, îşi angajau ciobani care păzeau oile. Deci „tîrla mocănească” era o exploatare individuală a marilor proprietari de oi de odinioară, care aveau stîne numai cu oile proprii, păzite de ciobani cu simbrie. Administraţia stînei o făcea fie mocanul personal, fie un baci angajat cu simbrie. Prin urmare, se constată o mare asemănare între acest tip de păstorit local şi cel adevărat mocănesc, şi după toată probabilitatea el s-a dezvoltat sub influenţa foştilor mocani veniţi aici din Ţara Bîrsei. Dacă tîrla mocănească era aproape de oraş, laptele se vindea la o lăptărie, iar dacă era mai departe de oraş se făcea pe loc brînză telemea şi caşcaval. în schimb la tîrlele aşa-zise cojeneşti se făcea numai caş, care se împărţea stăpînilor de oi întovărăşiţi. b) Mocănia cojenească era o formă de tranziţie de la adevărata mocănie cu turme mari la cea cojenească, formată prin asocierea micilor stăpîni de oi agricultori. O stînă de această categorie era organizată şi condusă tot de un mocan din partea locului, dar cu oi mai puţine (50—60 de oi). Acest mocan arenda izlaz de la primărie şi, pe lîngă oile sale, PASTORITUL agricol local 37 mai strîngea de prin sat, de la populaţia agricolă cu mai puţine oi, încă 300—400 de oi ca să poată înjgheba o stînă. Stîna o conducea mocanul, el angaja şi ciobanii necesari pentru paza oilor. Ţăranii plăteau mocanului o sumă pentru paza oilor şi se obligau să dea şi 2 kg de făină de porumb de fiecare oaie. Ţăranii agricultori stăpîni de oi primeau, după fiecare oaie cu lapte, circa 5 —7 kg de brînză, după calitatea oilor. Mocanul lua oile în primire de la 25 martie şi le îngrijea pînă la 26 octombrie (Sf. Dumitru), cît dura vârâtul. La 15 aprilie mocanul, cu ajutoarele sale, îşi făcea stîna pe locul de izlaz arendat. Locul unde era stîna se numea tîrlâ şi avea trei părţi esenţiale : strunga, stîna şi ocolul. Strunga se făcea din nuiele îngrădite sau din răzlogi, lemne lungi şi subţiri, prinse în 3 pari înfipţi în pămînt. O astfel de parte alcătuită din 3 pari prinşi laolaltă cu 4 fire de răzlogi forma o plasă. Deci strunga, în acest caz, era făcută din plăşi de răzlogi. Această denumire arată că mai înainte şi aici o plasă era făcută dintr-o împletitură de nuiele. Strunga avea forma unei pere, mai largă în partea de jos şi mai îngustă spre comarnic, locul unde stăteau ciobanii cînd mulgeau oile, rezemaţi de spătar (fig. 13). Partea mai îngustă a strungii, din apropierea comarnicului, se numea gîtul strungii. Fig. 13. — Planul ocolului, al stînei şi al strungii din Găiceana, Legenda : CT = cotlon, CR = crintă, SG = scaun, SG = ştergătoare, SP = spătar, CM = comarnic. La deschizătura prin care ieşeau oile la muls erau două scînduri scurte şi mobile, prinse cu un capăt de spătar, numite ştergătoare, care apărau îmbrăcămintea ciobanului de murdăria de pe lîna oilor ce veneau 38 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI la muls. Aceste ştergătoare erau caracteristice pentru stînele din Moldova, fiind atestate şi la strungile dinspre nord de Iaşi. La capătul gîtului strungii se afla comarnicul, cu stîna. Stîna era de formă pătrată,'cînd era făcută din scînduri sau împletituri de nuiele lipite cu lut, sau chiar rotundă, cînd era făcută numai din nuiele împletite, lipite cu lut. Evident că stîna rotundă cu pereţii de nuiele împletite reprezintă o formă arhaică, din vremea cînd şi îngrăditura strungii era făcută din părţi mobile de plâşi, tot din nuiele împletite, întocmai ca şi leasa din stînă, pe care se zvînta caşul. în stînă, iar uneori şi în afara ei, se afla adîncit în pămînt un cotlon pentru pus cazanul în care fierbea zerul, la fel cu cotlonul din fierbâtoarea stînei din Beilic (reg. Ploieşti). într-un colţ al stînei se afla leasa, făcută din nuiele împletite şi susţinute de 4 furci la o înălţime de 2 m. Pe ea stătea caşul 3 zile ca să se zvînte. în faţa stînei se afla ocolul, care era mai mare decît strunga. Gardul ocolului era făcut din spini sau din plâşi, construite din răzlogi. în ocol se odihneau oile după muls, tot acolo dormeau noaptea. Ca şi strunga, şi ocolul era lipit de stînă sau era făcut aproape de tot de ea. în partea dinspre stînă se afla poarta, prin care intrau oile în ocol. La stînă stătea baciul sau stăpînul care a organizat stîna. Baciul era un cioban mai cu experienţă şi care prepara caşul. Deşi pregătirea caşului se făcea aproape la fel la toate stînele, dăm o scurtă descriere a acestei munci, spre a arăta care erau termenii caracteristici pentru Moldova şi Bucovina în ce priveşte uneltele de care se servea baciul. După ce ciobanii mulgeau mînzările (fig. 14), ei dădeau găleţile pline cu lapte în seama baciului. Acesta aşeza strecura (pînza de strecurat) pe budacă şi strecura laptele. Apoi îi dădea cheag. După ce se răcea, vărsa laptele în căldare, îl punea la cotlon la foc şi-l mesteca încet cu tăujerul, un lemn mai lat la capăt, iar cînd laptele se încălzea puţin îl vărsa din nou în budacă şi-i dădea cheag. După un sfert de oră laptele era închegat, iar baciul îl frămînta cu mîinile sau îl mesteca cu tăujerul. După ce se aşeza caşul la fund, îl strîngea cu mîinile şi îl băga în zăgîrnă de pînză, apoi, su zăgîrnă cu tot, îl aşeza în crintă, îl storcea cu mîinile de zer, aşeza dea-cupra o scîndură lată, numită teasc, iar deasupra teascului punea o piatră. După o oră-două, cînd zerul se scursese, se scotea caşul din zăgîrnă şi se punea pe leasă să se zvînte. După aceasta urma ca baciul să dea stăpînilor de oi caşul ce li se cuvenea. c) Tîrla cojenească era organizată la fel. Se întovărăşeau atîţia stă-pîni de oi pentru ca împreună să aibă 500 — 600 de oi, cu mînzări, oi cu lapte, şi cu sterpe cu tot. Tîrla era aşezată în apropierea satului, pe izlazul PASTORITUL AGRICOL LOCAL 39 comunal. Oile sterpe păşteau deosebit, dar pe acelaşi izlaz. La o tîrlă erau deci două turme : una de mînzări şi una de sterpe, care păşteau pe acelaşi izlaz, dar deosebit. Noaptea ambele turme dormeau la aceeaşi tîrlă. Urmează să ne ocupăm cu păstoritul local din părţile de la nord de Iaşi. în această regiune, în privinţa mediului geografic se pot distinge Fig. 14. — Ocolul, stîna şi strunga oilor din Găiceana (începutul sec. XX). trei zone diferite : 1) lunca Prutului şi a Jijiei, cu păşuni întinse şi iarbă abundentă ; 2) Cîmpia Moldovei, spre nord de Bahlui, cu o populaţie mai densă, unde satele din zona de contact cu lunca Jijiei dispuneau şi ele de imaş şi fineţe şi 3) podişul înalt de la sud de Bahlui (pînă la 450 m înălţime). în toate aceste trei zone păstoritul era mult dezvoltat, mai ales în satele din lunca Prutului şi a Jijiei şi în cele de pe linia de contact dintre podiş şi luncă. în satele din luncă existau, de regulă, 5—6 stîne într-un sat, de obicei aşezate aproape unele de altele. Stînele erau construite din lemn şi stuf. Toamna ele se stricau, iar primăvara se construiau din nou, dar în alt loc, pentru a se evita ca oile să doarmă pe acelaşi loc gunoit, ceea ce le putea vătăma sănătatea. Stîna propriu-zisă prezenta trei tipuri: a) dreptunghiulară, b) circulară şi c) în formă de potcoavă. Dintre acestea, cea mai răspîndită era cea dreptunghiulară. Stîna era construită pe furci, care susţineau acoperişul în două cline, iar pereţii erau din trestie aşezată vertical şi 40 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI prinsă între leaţuri. Deci şi ca aspect construcţia se asemăna cu cea din Piua Pietrei, prezentată mai sus, care era şi ea aşezată în apropierea unei lunci, şi anume a Dunării. Vatra focului, în formă de potcoavă, numită cotrună sau jignâ, se afla în cele mai multe cazuri în mijlocul stînei. Căldarea era susţinută deasupra focului de două furci, numite crăcăni şi avînd deasupra un drug cu poziţie orizontală, numit darar sau drugă, de care se atîrna căldarea. Alături de stînă era adăpostul în care ciobanii mulgeau oile, deci comarnicul din alte părţi, numit aici geandîr (din turc. ceadîr = cort, la TIKTIN). în faţă geandîrul era deschis, iar în fund era obişnuitul spătar, de care ciobanii îşi propteau spatele la muls. Ca şi la stîna din Găiceana, deschizătura prin care intrau oile avea, la cele două laturi, două scînduri, mobile la un capăt, numite şi aici ştergătoare. Rostul lor era şi aici acela de a apăra pe ciobani în timpul mulsului de murdăria de pe lina oilor. Stîna mai avea în jurul ei şi o strungă, o tîrlă şi o perdea de trestie, întîl-nite şi la stînile din regiunea Brăilei şi Buzăului. Fig. 15. — Planul strungii, al ocolului şi al stînei rotunde cu geandîr (comarnic) din Căstuleni. Toate aceste construcţii formau un complex strîns unit, caracteristic pentru stînele din Moldova. Oile, după ce erau mulse, treceau din geandîr în tîrlă, un loc deschis în faţa stînei (fig. 15). Noaptea oile erau adăpostite în ocol sau tîrlă (dintre acestea primul termen era cel mai răspândit). PASTORITUL Agricol local 41 Ocolul avea, în partea de N—NV, o perdea făcută din trestii, ca protecţie împotriva vînturilor. Prezenţa ei cu aceeaşi denumire, acelaşi mod de construcţie şi acelaşi scop a fost remarcată şi la stînele de la Piua Pietrei şi Beilic. în afară de stîna dreptunghiulară, se întîlnea mai rar (la Cormana, Osoi) şi stîna circulară cu acoperiş conic, construită dintr-o îngrăditură de nuiele împletite în jurul parilor înfipţi în pămînt (fig. 15). Şi mai rar (la Poiana) ea avea formă de potcoavă. Erau şi cazuri cînd stîna propriu-zisă lipsea cu desăvîrşire, avînd numai un geandîr în care se mulgeau oile, cum am întîlnit la Leorinţ. Explicaţia acestui fapt stă în aceea că laptele muls la stînă era dus cu rîndul acasă, unde fiecare rîndaş — adică stăpîn de oi — îşi prepara produsele din lapte. Inventarul stînei era şi el pe atunci foarte simplu şi redus : un pat, 0 masă rotundă, găleţi pentru mulsul oilor. Laptele se închega în cazan sau în budacă din lemn. Alte unelte specifice regiunii erau : brigidăul pentru frămîntat caşul, întîlnit cu aceeaşi denumire şi în regiunea Bacăului; tâujerul, un lemn îndoit în formă de lingură, întîlnit şi la stînile din nordul Moldovei 4, apare şi aici, ca şi la Găiceana din regiunea Bacău. Alte unelte întîlnite cu aceeaşi denumire şi în alte regiuni sînt hîrzobul şi străcătoarea, în care era pus şi strîns caşul, ca să se scurgă zerul. Leasa din împletitură de nuiele, pe care se aşeza caşul ca să se zvînte, apărea şi aici. Mai rar 1 se zicea şi comarnic şi era suspendată de obicei într-unul din colţurile din fundul stînei. Deci termenul de comarnic, deşi mai rar, se folosea şi aici pentru a denumi locul unde se păstra caşul. în afară de sistemul de a da rînăaşilor, adică stăpînilor de oi, laptele cu rîndul — de unde şi denumirea de rîndaş — mai demult, înainte de primul război mondial, se cunoaştea şi sistemul de a încredinţa oile unei singure persoane, care organiza stîna pe cont propriu şi dădea brînza cu kilogramul după cap de oaie, sistem răspîndit şi în alte părţi. în acest sistem, stăpînul dădea oile pe vremea verii în seama unui cioban care se obliga să predea stăpînului cîte 6—8 kg de brînză de cap de oaie. în schimb, stăpînul de oi nu avea nici obligaţia să-i aducă ciobanului de mîncare, nici să-i dea o plată pentru paza oilor. Ciobanul îşi scotea cîştigul din restul de brînză rămasă după ce preda partea ce i se cuvenea fiecărui stăpîn de oi. Deci, faţă de forma de întreprindere anterioară — cea a rîn-daşilor, care vin cu rîndul, şi bazată pe întovărăşire —, aceasta din urmă reprezenta o formă individuală de întreprindere, aşa cum a existat şi 4 Tr. Herseni, Probleme de sociologie pastorală, p. 115. 42 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI în alte părţi, atît în munţii Făgăraşului5, cît şi în Maramureş — aşa-nut mitele stîne pe fonţi 6. în consecinţă, aşa cum s-a arătat şi la început, nu numai păstoritul local din zonele deluroase şi de şes, dar şi cel cu stîna la munte din Moldova prezenta mai multe trăsături comune, şi anume în ce priveşte mulţimea îngrăditurilor pentru vite şi mai ales legătura strînsă dintre strungă şi stînă. Se constată şi prezenţa unor importante elemente comune, cum sînt budaca şi berbînla, întrebuinţate şi în păstoritul din Munţii Bodnei, Maramureş şi Moldova 7. Tipurile şi variantele păstoritului agricol-local prezentate pînă aici au fost expuse pe baza unor materiale inedite, culese pe teren. Pentru a putea încheia acest capitol, vom folosi şi materialele cuprinse într-un studiu mai vechi, alcătuit de Mara N.Popp8 şi tratînd despre păstoritul din Cîmpia Dunării, materiale care vor completa datele prezentate de noi din aceeaşi regiune. Spre deosebire de noi, autoarea acestui studiu numeşte acest tip de păstorit ,,păstorit stabil în cîmpie”. Avem însă convingerea că denumirea dată de noi, de ,,păstorit agricol local”, corespunde mai bine şi exprimă mai precis caracterul agricol şi local al acestui păstorit. După părerea noastră, termenul de păstorit stabil nu este corespunzător, deoarece cele mai multe dintre tipurile de păstorit au avut un caracter stabil atît în ce priveşte trăsăturile lor caracteristice, cît şi în privinţa locurilor în care ele s-au desfăşurat. Autoarea distinge pentru trecut două variante ale acestui păstorit stabil : 1) prima, practicată de mocani sau ungureni, avea tîrlele formate 5 Tr. Herseni, Probleme de sociologie pastorală, p. 166. 6 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală în Munţii Rodnei, p. 195. 7 Tot aici putem releva şi o seamă de termeni de origine turcă pătrunşi în terminologia noastră păstorească : cioban, geandîr sau tandir, perdea, hodaie, saivan şi zaharea, hrana oilor. Contrar părerii lui D. Caracostea (D. Caracostea, Wortgeographisches und Wortgeschichtliches vom Standpunkt der Homonymität, în „Mitteilungen des Rumänischen Instituts an der Universität Wien”, 1914, p. 79 şi urm.), care a încercat să demonstreze că termenul de păcurar a dispărut în Ţara Romînească şi Moldova din cauza omonimiei cu termenul păcurar „vînzător de păcură”, părere împărtăşită şi de S. Puşcariu (S. Puşcariu, în Limba romînă, voi. I, 1940, p. 201 şi harta 13), noi credem că termenul de păcurar în Ţara Romînească şi Moldova nu a dispărut din cauza presupusă de acest autor, ci din cauza zonei de influenţă a limbii turceşti, care în Principatele romîne era mai pronunţată decît în zona în care s-a păstrat termenul de păcurar în sensul de cioban. Dovadă este faptul că şi în Transilvania termenul de cioban a pătruns îndeosebi în zona păstoritului transhumant, ai cărei locuitori au suferit şi ei, în drumurile lor de pendulare, aceeaşi influenţă. în schimb termenul de păcurar s-a păstrat în Transilvania tocmai în regiunea lipsite de drumuri de pendulare îndreptate înspre celelalte două ţări romîne. 8 Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, în Lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj, VII, 1942, p. 301-310. PASTORITUL agricol local 43 dintr-un număr mai mare de oi care aparţineau unui singur proprietar, sau cel mult la doi—trei proprietari; 2) a doua variantă cuprindea tîrle avînd pînă la 300 de oi, adunate de la mai mulţi locuitori din aceeaşi comună. Prima categorie avea tîrlele cele mai stabile atît în privinţa timpului, pentru că durau mai mulţi ani de-a rîndul, cît şi în privinţa locului, deoarece tîrla rămînea ani de-a rîndul pe acelaşi loc. în cazul cînd oile de la tîrlă aparţineau mai multor proprietari, împărţirea se făcea la parte, adică fiecare avea partea lui de cîştig şi de cheltuieli, proporţional cu numărul mînzărilor şi al sterpelor pe care le avea în tîrlă. Acest fel de păstorit a fost practicat de mocanii sau «ungurenii» stabiliţi în vechea Eomînie. El este răspîndit în lunca Dunării şi în Bărăgan. în restul Cîmpiei Dunării, acest fel de păstorit nu mai avea zone unitare şi se întindea risipit, de preferinţă în apropierea oraşelor mari, unde se puteau valorifica mai uşor produsele. Al doilea fel de ,,păstorit stabil” din cîmpie era practicat mai ales de eojani — populaţia locală —, iar aria lui de răspîndire cuprindea zona de mijloc a Cîmpiei Dunării. Numărul oilor la aceste tîrle era mult mai redus, abia dacă atingea cifra de 500 de oi, care erau adunate de la sătenii cu oi mai puţine (2—10 oi) din aceeaşi localitate. Aceştia nu plăteau Uriaşului — cel care organiza şi conducea tîrla — decît pentru cele sterpe, cîte 6 lei de cap de oaie. Produsele de lapte aparţineau tîrlaşului, iar stă-pînii de oi se alegeau numai cu mieii şi cu lîna oilor lor. Această formă reprezenta deci unul dintre sistemele cele mai avantajoase din trecut, deoarece întregul cîştig în timpul vârâtului aparţinea tîrlaşului. Turma păştea pe izlazul comunei respective, dar cum acesta nu era suficient — deoarece pe acelaşi loc păşteau şi vitele mari ale satului — tîrlaşul era nevoit să se deplaseze în căutarea ierbii şi la distanţe ce ajungeau uneori pînă la 30 km. Deci, în această privinţă, acest fel de păstorit se deosebea întrucîtva de cel agricol local obişnuit, la care turma de oi nu părăsea niciodată teritoriul comunei. După seceriş, tîrla revenea pe teritoriul comunei şi păştea pe mirişti. între păstoritul mocanilor sau ungurenilor şi cel al cojanilor mai erau şi alte deosebiri. Stînele aparţinînd primei categorii aveau un caracter stabil, ele rămîneau şi în timpul iernii cu oile împreună şi pe acelaşi loc. în schimb stînele cojanilor se desfăceau, fiecare asociat primindu-şi oile pe care le ierna la ele acasă. Timpul sezonului de asociere şi de muls al oilor dura de la 10 mai pînă la 10 octombrie, cînd se făcea brînza, mutîndu-se cu tîrla nu prea departe, cînd pe mirişti, cînd în lunca unui rîu. După aceea turma păştea 44 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI pe izlazul comunal pînă cînd vremea rea o constrîngea să se adăpostească la locul de iernat. Prin urmare, atît în privinţa apartenenţei celor care formau tîrla sau stîna cît şi în privinţa organizării şi chiar a termenilor care o desemnau, se constată mari asemănări între aceste două feluri de păstorit din Cîmpia Dunării cu cele prezentate de noi pentru comuna Găiceana din colţul de Fig. 16. — a — Saivanul cu piscul şi fundătoarea ; b — zăvada ; c — slînă de vară. sud-vest al Moldovei. în ambele regiuni existau două categorii de stîne : stînele mocăneşti, formate de mocani, proprietari a unui număr mai mare de oi, şi stînele cojanilor, formate de săteni cu oi mai puţine. Deci se constată şi în aceste două cazuri marea lăspîndire şi a influenţei păstoritului mocanilor în diferitele părţi ale ţării, precum şi prezenţa acestor două tipuri de păstorit — cel al mocanilor şi cel al cojanilor —, cu caractere distincte, în aceeaşi localitate şi cu o zonă de răspîndire mai mare în Muntenia şi în Moldova. în ce priveşte construcţiile pastorale din Cîmpia Dunării, se constată prezenţa unei stîne pentru sezonul de vară şi a unui adăpost mai simplu pentru iarnă în Bărăgan, Dobrogea şi Cîmpia Dunării. Aceste adăposturi erau, atît în ce priveşte numele, cît şi construcţia, puţin cunoscute şi răspîndite în păstoritul de la munte. Acestea sînt : saivanul, zăvada, surla şi perdeaua. Saivanul era o construcţie mai mare, de formă dreptunghiulară , a cărui parte îngustă, terminată cu un pisc, era îndreptată spre crivăţ, ca să taie vîntul, iar zăpada să alunece alături (fig. 16 a). Partea opusă, dinspre apus, avea două prelungiri, numite aripi, iar deschiderea ei era apărată de un gard înalt, construit din acelaşi material şi numit fundă-toare, avînd scopul să apere oile de vînturile dinspre apus. La cele două extremităţi ale fundătoarei era lăsata cîte o mică intrare. Saivanul se construia din pari de salcie, numiţi peli, înfipţi în pămînt la distanţe egale. Orizontal se aplicau două rînduri de pari subţiri, unul jos şi unul sus, PASTORITUL AGRICOL LOCAL 45 numiţi lanţ. între aceştia se aşeza stuful, care se lega de peli şi de lanţ cu gîhjuri. Saivanul avea acoperişul în două plăşi, adică in două cline. Zâvada, de formă rotundă, avea şi ea un pisc îndreptat înspre crivăţ. Gardul ei era construit la fel cu cel al saivanelor şi era înalt de 3 pînă la 6 m, la pisc atingînd cea mai mare înălţime (fig. 16 b). Zăvada nu avea acoperiş dar avea, ca şi saivanul, o funăătoare la partea opusă piscului, lăsînd şi aici, ca şi la saivane, două mici intrări la cele două extremităţi ale fundatoarei. Pe lîngă zăvadă se făcea o altă împrejmuire de stuf, numită tandîrul, în care erau trecute oile ca să se zvînte de zăpada din zăvadă. Pe vremuri, adăposturile oilor constituiau o simplă perdea construită din stuf. Pentru adăpostul ciobanilor se construia, lîngă intrarea în zăvadă, un mic tandîr rotund, cu paie pe jos. Fig. 17. — Colibă la lin pe Praveţ, Munţii Sebeşului (începutul sec. XX). La stînele mai bine organizate se întîlneau două feluri de adăposturi pentru ciobani : coliba şi surla. Coliba era de formă dreptunghiulară, săpată în pămînt la o adîncime pînă la 1 m. Acoperişul era construit din stuf în două plăşi, adică în două ape sau cline, şi era proptit de-a dreptul pe pămînt. Partea din fund, dinspre crivăţ, era închisă tot cu stuf, intrarea fiind în partea opusă (fig. 17). în colţul din stingă se afla vatra, unde se făcea puţin foc cînd era prea frig. Surla, construită tct din stuf, avea la bază o formă rotundă, iar în partea de sus stuful era prins laolaltă. în 46 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI mijloc, un par înfipt în pămînt susţinea surla. Surla era frecventă în Dobrogea şi în bălţile Dunării, iar în Cîmpia Romînă, în apropierea lacurilor, unde stuful, ca material de construcţie, era mai la îndemînă. Pentru perioada de vară, cînd oile erau mulse, se construia din scînduri sau stuf lipit cu pămînt o stînâ avînd o încăpere dreptunghiulară (4x5m). în faţa intrării stînei se construia o zăvadă, folosită ca fierbă-toare. De partea opusă se afla oborul, de formă rotundă, cu îngrăditură din stuf sau scînduri, iar lîngă stînă, în prelungirea peretelui din dos, se afla strunga (fig. 16 c). Ea avea deasupra un acoperiş, numit, ca şi la stînele de la munte, comarnic. Partea ei de la spatele ciobanilor care mulgeau pile se numea — ca şi în Carpaţii Orientali — spătar sau später, iar deschizăturile prin care treceau oile se numeau tot strung. în Cîmpia Dunării stîna se numea perdea sau tîrlă. Inventarul stînei era foarte îedus, lîngă un perete era crinta, iar de partea cealaltă putinile, în care se păstra brînza. Vatra focului era în fierbătoare, în care cazanul atîrna de un cîrlig susţinut de 3 pari uniţi la vîrf. Conducerea stînei era încredinţată unui scutar, care stătea în permanenţă la stînă. în schimb baciul era angajat numai pentru perioada cînd se făcea brînza. Ciobanii, desemnaţi prin aceiaşi termeni (mînzari, sterpari şi strungari) şi avînd aceleaşi atribuţii, erau angajaţi cu o sumă ce li se plătea pentru un an. Mai demult, majoritatea oierilor o formau cei care practicau transhumanţa. în urmă, majoritatea locuitorilor din satele din aceste părţi fiiud urmaşii mocanilor din regiunea Braşovului, rămaşi aici din timpul cînd iernau pe aceste locuri, din oieri transhumanţi s-au transformat în oieri stabili, practicînd oieritul vara şi iarna în apropierea localităţii în care s-au aşezat9. Păstoritul agricol local, deşi reprezenta tipul cel mai rudimentar de păstorit, era în trecut cel mai răspîndit la romîni10 şi se întîlnea în regiunile de şes şi de coline, unde forma de economie era cea agricolă-pastorală, prevalînd cea dintîi. în afară de cîştigul provenit din produse din lapte şi lînă, scopul ţinerii oilor era în primul rînd gunoirea terenurilor destinate pentru agricultură şi fîneţe. Această formă de economie era răspîndită şi în zonele mărginaşe cu un sol mai sărac şi chiar pe înălţimi, unde transportarea gunoiului din grajdurile din văi era o problemă mai grea. în schimb gunoirea pe loc — 9 Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, în Lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj, VII, 1942, p. 301-310. 10 S. Opreanu, Contribuţii la transhumanţa din Carpaţii Orientali, extras din Lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj, IV, 1930, p. 8 şi 9 (în continuare : S. Opreanu, Contribuţii, 1930). PASTORITUL AGRICOL LOCAL 47 prin turma de oi ce se muta mai uşor din loc în loc împreună cu împrejmuirea şi cu toate accesoriile — oferea un sistem de gunoire, deşi mai rudimentar, dar mai natural şi mai practic pentru sistemul de agricultură al zonelor mărginaşe. în aceste părţi, el era foarte des practicat în legătură cu sistemul bienal al culturilor. Pe de altă parte, acest sistem se impunea şi pentru faptul că transportarea gunoiului oilor cu mijloace întrebuinţate la transportarea gunoiului vitelor mari ar fi fost greu sau aproape cu neputinţă de executat. Rezumăm mai jos trăsăturile caracteristice ale acestui păstorit agricol local : a) legătura lui strînsă cu agricultura sau cultura fîneţelor pentru a căror gunoire, în prima variantă, turma era mutată din loc în loc; b) potrivit acestei necesităţi de a muta turma din loc în loc, împrejmuirea toriştei şi a strungii era făcută din bucăţi de garduri uşoare spre a putea fi transportate; c) transportabile erau şi stîna, comarnicul şi coliba ciobanului ; d) cantonarea se făcea pe hotarul comunei. Turma de oi nu părăsea limitele comunei decît în cazuri excepţionale, iarna, pentru iernat în comunele din apropiere. Excepţie face varianta a doua a păstoritului local, la care stîna nu se muta din loc în loc, iar uneori, într-o a treia variantă, stîna putea chiar lipsi. Prezenţa acestui tip de păstorit a fost remarcată şi în regiunea Lăpu-şului11 şi în părţile Huedinului (regiunea Cluj), la locuitorii maghiari, cu evidente influenţe romîneşti (kosar = coşar, pakulâr = păcurar, turma = turmă, lăsza = leasă, kaliba = colibă, sztrunga, esztriga = strungă). îngrădirea locului unde se mulgeau şi dormeau oile se făcea la fel ca în alte regiuni unde era răspîndită varianta cu stîna ce se muta din loc în loc. Toriştea oilor era îngrădită şi aici cu părţi de gard împletit (lăsza = leasă) şi se muta din loc în loc pentru gunoirea terenurilor ce trebuiau arate în anul următor. Acest tip de păstorit se afla în legătură cu sistemul de aso-lament trienal, iar oile păşteau pe locul nearat, numit nyomâs (de unde numirea de imaş, inimaş la romîni). Evident că şi aici, înainte de introducerea sistemului de asolament trienal, pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea, a predominat, ca pretutindeni în Transilvania, sistemul de asolament bienal12. Stîna era construită din cîteva lese ori părţi de acoperiş de şindrilă, fiind deci demontabilă. Cînd era mai mare, stătea pe roţi ori pe tălpi de sanie. Stîne pe roţi sau pe tălpi de sanie au fost semnalate pe teritoriul 11 B. Gunda, Telekformdk telepulesek es a gazdâlkodâs kapcsolata a Lâpos felso volgyeben, în „Foldrajzi kozlemenyek”, an LXIX (1941), p. 230 — 246. 12 K. Kos, A Kalotaszegi kosaras juhăszat, în Miscellanea Ethnographica, I, 1943, CJuj, p. 3 — 28 (în continuare K. Kos, A Kalotaszegi kosaras juhăszat, 1943). 48 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Transilvaniei şi la maghiarii din regiunea Clujului, unde o astfel de stînă purta denumirea de esztena; în ea dormea baciul şi îşi ţinea uneltele trebuincioase pentru preparatele de lapte 13. Şi în cîmpia Transilvaniei păstoritul agricol local era cel mai răs-pîndit. în prima fază a păstoritului de primăvară, primele boteie mai mici de oi păşteau pe terenurile destinate pentru culturi ale aceluia care păzea boteiele, iar oile dormeau în staule sau strungi (ung. Icosâr, isztrunga) mutătoare, pentru a gunoi terenurile respective. Pe la sfîrşitul lui aprilie sau începutul lui mai, boteiele se împreunau într-o turmă mai mare, cînd se făcea şi măsuratul laptelui (magii, juhmeres, bemeres, osszemeres). Pentru măsurat erau folosite aici nu mai puţin de patru sisteme de măsurat. Am putea spune chiar că în cîmpia Transilvaniei şi-au dat întîlnire aproape toate sistemele de măsurat lapte cunoscute în Transilvania, fapt explicabil prin poziţia sa centrală. Unul dintre acestea era măsuratul cu cupa ( = 1,5 1). Cu acest sistem, la datul laptelui fiecare stăpîn de oi primea, după obiceiul locului, pentru un anumit număr de cupe avute de el la măsurat un lapte, adică cantitatea de lapte de la o mulsoare. Aşa, de pildă, cei care avuseseră trei cupe primeau un lapte, adică o singură mulsoare. Cei care avuseseră două cupe primeau o jumătate de mulsoare, iar cei care avuseseră numai o cupă la măsuratul laptelui primeau numai un sfert de mulsoare. în afara acestui sistem de măsurare cu cupa, un al doilea sistem era cel al măsurării cu ţîncuşul şi cumpăna, răspîndit în alte regiuni. Un al treilea sistem consta din împărţirea produselor nu după cantitatea de lapte de la măsurat, ci după numărul capetelor de oi ale stăpînilor. în acest sistem se distribuia pentru fiecare zece capete de oi cu lapte o mulsoare, iar cei care aveau numai cinci oi primeau tot de al doilea rînd cîte o mulsoare. După primul război mondial s-a răspîndit şi aici sistemul de a împărţi laptele de la stînă cu kilogramul. De obicei se distribuiau pentru fiecare oaie cu lapte 7—9 kg de brînză. în conformitate cu sistemul de a muta stînă şi strunga pe terenurile destinate pentru culturi, atît stînă cît şi strunga erau şi aci mutătoare. Stînele, numite colibi (magh. Tcalyba), erau de două categorii: 1) stîne pe tălpi şi 2) stîne pe roate. Au existat şi un fel de stîne rudimentare, fără pereţi, al căror acoperiş se rezema direct pe pămînt, întîlnite de noi mai de mult în ţinutul Pădurenilor. Pînă la primul război mondial au existat şi stîne stabile. Ele păstrau forma arhaică a stînelor cu plan rotund sau eliptic, cu pereţii de împletitură de nuiele şi cu vatra focului în mijlocul 13 Chr. Vakarelski, Die bulgarischen wandernden Hirtenhütten, în „Acta Ethnographica”, an V, 1956, 1 — 2, p. 73 — 75 (în continuare Chr. Vakarelski, Wandernden Hirtenhütten, 1956). PÄSTORITUL AGRICOL LOCAL 49 lor. Au existat şi stîne cu planul în formă de patrulater şi cu acoperiş în două ape. La începutul acestui secol a început să se răspîndească un tip nou de stînă, transportabilă, în formă de paralelogram şi construită din pereţi de scînduri uşor demontabili. împrejmuirea în care se mulgeau oile merită toată atenţia, atît datorită formei cît şi modului de construcţie. Ca toate staulele mobile, şi aceasta era formată din părţi separate, numite şi aici leasă (ung. lesza), fiecare de cîte 4 m lungime, construite mai recent din leaţuri, iar mai demult, după cum atestă şi numele, din împletitură de nuiele. Baza lesei o constituia o talpă de bîrnă, unde se sfredeleau la anumite distanţe (20 — 25 cm) găuri‘în care se fixau beţe, în jurul cărora se făcea înpletitura de nuiele. Mai demult, aceste lese erau aşezate în formă de cerc, formînd două cercuri, unul mai mic, la mijloc, care servea ca strungă de muls oile, al doilea mai mare, la exterior. Terenul dintre aceste două cercuri era împărţit în două : într-o parte erau adăpostite în timpul nopţii oile cu lapte, iar în cealaltă sterpele. Prin urmare, şi aici sterpele păşteau deosebit de oile cu lapte, dar noaptea dormeau ca şi la stînele păstori-tului agricol local, deşi separat, la aceeaşi stînă. Mai de curînd, staulul se construia în formă de patrulater, din care o parte mai mică era folosită ca strungă pentru muls oile, numită brâitoare (magii, fejd isztronga). Din acest staul oile treceau la muls printr-o deschizătură numită strungă (magii, fejoluk, sztrunga) în partea cea mai mare a ei, numită strunga mare (magii, nagy isztrunga). După cum vedem, terminologia acestor construcţii la minoritatea naţională maghiară din Oîmpia Transilvaniei arată aceleaşi puternice influenţe romîneşti, ca şi la păsto-ritul minorităţii naţionale maghiare din împrejurimile Huedinului. în ce priveşte vechimea stînelor şi a staulelor mutătoare, este important să subliniem faptul că ele au fost introduse în acest ţinut abia pe la sfîrşitul veacului trecut. Aceasta se explică prin faptul că în trecut păşunile erau mult mai întinse, iar stăpînii de oi nu se îngrijeau de gunoirea terenurilor destinate pentru culturi prin mutarea succesivă a staulelor oilor 14. Staulele (magh. Tcosar, koser) de formă dreptunghiulară sînt cunoscute şi la secui. Şi aici erau construite din părţi de gard numite lesza (leasă la romîni). Scopul lor este acelaşi, şi anume ca prin mutarea staulelor la un interval de una sau două zile să se gunoiască pe rînd terenurile 14 K. Kcrväcs, Beiträge zur Frage der Esztenagenossenschaften in der Siebenbürgen Heide, 1961, p. 329—361; L. Földes, Esztena und Esztenagenossenschaft bei der SzSklern, p. 286-287, 289, 290 §i 291. 4 - c. 2857 50 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI destinate pentru culturi. Printr-un gard aşezat la mijlocul lui, staulul era împărţit în două : într-o parte dormeau sterpele (meăduTcosăr), iar în cealaltă (fejdJcosâr) erau mulse oile cu lapte, tot acolo dormind şi în timpul nopţii. Deci acelaşi sistem întîlnit de noi şi în ţinutul Pădurenilor. în cazul cînd aceste staule erau aşezate în apropierea semănăturilor, ele erau împărţite prin două garduri în trei părţi, dintre care una era folosită ca loc de dormit pentru sterpe, a doua era rezervată pentru oile cu lapte, iar a treia era folosită ca strungă pentru muls. Scopul era ca oile, după muls, să treacă direct în al doilea compartiment şi să nu poată intra în semănături15. Termenul de coşar pentru denumirea locului îngrădit pentru oi, folosit local în Transilvania, unde este mai frecvent cel de staul (staor), se întîlnea şi în zona fîneţelor din Moldova de nord-vest, precum şi la hu-ţulii din Carpaţii Eăsăriteni16. Acest tip de păstorit este considerat ca fiind cel mai răspîndit în Slovacia şi prezentînd trăsături identice cu păstoritul agricol local de la noi; foarte important este faptul că şi acolo apărea des în legătură cu culturile în terase pe înălţimi17. Date numeroase în legătură cu răspîndirea acestui tip de păstorit avem şi pentru E.P. Polonă. îngrăditura oilor care se muta din loc în loc în scopul gunoirii cîmpurilor şi a fîneţelor a existat şi în Tatra poloneză, în regiunea de sub Tatra, în Podhale. Ea purta numele de koszary (în do- 15 L. Foldes, op. cit., p. 195 şi 196. 16 Jan Falkowski, Zachodrxie pogranieze Huculszczyzny, Lwow, 1937, p. 114, fig. 35 (în continuare : J. Falkowski, Zachodnie, 1937). 17 VI. Kubijovyc, l'ypy pastierskeho Zivota na Slovenska, în „Sbornik’ Muzealnej Slovenskej Spolocnosti”, an XXIV (1930), nr. 3 — 4, p. 103—109, pl. 1 (în continuare: VI. Kubijovyc, Typy pastierskeho, 1930). Prezenţa staulelor de formă dreptunghiulară cu părţi mobile din împletitură de nuiele sau din lemne rotunde a fost atestată şi pentru volohiidin Mora-via (L. Sawicki, Szalasnictwo na XVoloszczyznie Morawskiej, în Materjaly Antropologiczne, Archeologiczne i Etnograficzne, XIV, 1919, p. 95, fig. 2, p. 105, fig. 5). Pînă la mijlocul secolului al XlX-lea, în părţile Slovaciei de vest turma de oi era adăpostită în aşa-numitul kosar, o îngrăditură de formă rotundă, care nu era mutată, deci întocmai ca şi la noi în Moldova de nord-est şi în Transilvania. De la mijlocul secolului trecut, aceste îngrădituri au fost înlocuite cu cele de formă dreptunghiulară şi construite din părţi mobile, pentru a putea fi transportate din loc în loc. Părţile mobile, care se numeau lesa (leasă), erau făcute din lea-ţuri, fixate la cşle două capete în doi pari ce se înfigeau în pămînt. Ca şi la noi, acest sistem a fost îmbrăţişat în regiunile de şes în legătură tot cu păstoritul agricol local (Jaroslav Stika, Salasnicke ustajovâni dobytka a kosarovani na moravskoslovanskem pomezi, în „Cesky Lid”, an XLV, 1958, p. 64 — 74) în continuare J. Stika, Salasnicke, 1958); idem, Badani o KarpatsMm salasnictvi a valasske kolonizaci na Morave, în „Slovensky Nârodopis”, an IX (1901), nr. 4, p. 547. PASTORITUL AGRICOL LOCAL 51 cumente : pro ovibus stationes vulga kosar dictas) şi coexista cu termenii strunga şi bacia (şeful stînei). Ca şi în Slovacia şi Moravia volohă, apare şi aici termneul lesa pentru împrejmuirea staulului18. Pentru tîrla mutătoare a oilor avem relatări şi din R P. Ungară. în comitatul Szabolcs, din părţile de nord-est ale Cîmpiei Ungare, păstorii îşi făceau toamna îngrădituri (lecka) pe mirişti, pe care le mutau tot la două săptămîni pe alt loc în scopul gunoirii miriştilor 19. La fel şi în Dunantul (Panonia), spre nord de lacul Balaton, în regiunea Bakony, după seceriş turmele păşteau pe mirişti. Stăpînul oilor îşi făcea pentru el o clolibă, iar pentru turma de oi o isztringa (strungă) din leaturi sau mărăcini. După cîteva zile, isztringa era mutată alături, spre a gunoi pe rînd miriştea 20. în B.P. Bulgaria, la acelaşi tip de păstorit îngrăditura mobilă în întregime era numită tot kosara, iar împletitura gardului se făcea tot din lesa 21. Deci pretutideni apare acelaşi tip de păstorit, cu aceiaşi termeni. Prezenţa acestui tip de păstorit, cu staulul ce se muta din loc în loc, a fost semnalată şi mai recent de cercetările pe teren din B. P. Bulgaria şi B. P. Albania. în B. P. Bulgaria, alături de termenul kosara se întîlnea şi cel de egrek pentru îngrăditura în formă de paralelogram în care se mulgeau oile (fig. 18 şi 19). Şi aici îngrăditura era construită la fel ca la noi: din părţi prinse cu leaţuri, numite cerempoli, iar cînd era din împletitură perdeta, deci cu acelaşi termen de origine turcă perdea cu care se numeşte adăpostul oilor de la stînele descrise de noi la tipul agricol local din Muntenia şi Moldova. Deschizătura prin care ies oile din egrek spre a fi mulse 18 Zofja Holub-Pacewiczowa, Osadnidwo pasterskie i wedrowki w Tatrach i na Pod-tatrzu, Cracovia, 1931, p. 71, 72, 279, 460 şi 464 (în continuare Z. Holub-Pacewiczowa, Osad-nictwo, 1931); Wlodzimierz Antoniewicz, Pasterstwo Tatr Polskich i Podhala, Wroclaw, 1959, t. I, fig. 2; Kopczinska-Jaworska, Das Hirlenwesen in den polnischen Karpaten, în Viehzucht und Hirtenleben in Ost- und Mitteleuropa, Budapesta, 1961, p. 414 — 416, fig. 12, 13 şi 14. Sistemul staulelor care se mutau pe terenurile de cultură, fie chiar numai pe terenurile rezervate pentru fîneţe în legătură cu sistemul de asolament trienal, era menţionat şi pentru valea Popradului, precum şi pentru Munţii Beschizi. Este de remarcat şi faptul că în unele localităţi terenurile mai fertile ale asolamentului trienal erau gunoite din grajduri, în vreme ce terenurile mai puţin fertile erau folosite alături unele de altele, în parte ca loc de păşune şi în parte ca terenuri destinate pentru agricultură. Aceste terenuri erau gunoite cu sistemul staulelor mutătoare din loc în loc. Nici în aceste locuri turmele nu părăseau hotarul comunei (K. Dobrowolski, Die Haupttypen der Hirtenwanderungen in der Nordkarpathen, în Viehzucht und Hirtenleben in Ost- und Mitteleuropa, Budapesta, 1961, p. 139). 19 Gyula Varga, Vândorlo juhâszok a kis'marjai sziken, în „Ethnographia”, an LXII, 1936, nr. 1 — 2, p. 113 (în continuare Gy. Varga, Vândorlo juhâszok, 1936). 20 Aurel Vajkai, A Szentgâli juhâszat, Budapesta, 1943, p. 14 On continuare A. Vajkai, A Szentgâli juhâszat, 1943). 21 Chr. Vakarelski, Wandernden Hirtenhiitten, 1936, p. 16. 52 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI se numeşte straga (strunga). Chiar şi termenul sarampoi (cf. cerempoli) exista la noi şi la vecinii maghiari (sorompo), sîrbi (sarampov), precum şi la turci (şaranpol), provenind din germ. Schramlce = barieră 22. Fig. 18. — Planul strungii (egrek) clin Koriceane (R. P. Bulgaria). De asemenea şi în E.P. Albania acest sistem era răspîndit în regiunile de contact ale zonei deluroase cu cea muntoasă, unde se practica un păstorit legat de agricultură. Şi aici staulul avea forma unui paralelogram, cu îngrăditura din părţi mobile, numite trine, mai recent făcute din lemne crăpate, dar mai demult, ca şi la noi, din împletitură de nuiele; de altfel termenul trino înseamnă ,,împletitură”. Şi aici, ca şi în E. P. Bulgaria, pentru desemnarea deschizăturii prin care trec oile la muls se folosea un termen înrudit cu strunga (fig. 20 şi 21) de la noi, şi anume shtrunj [struni). Prin urmare, în întreaga zonă carpato-balcanică se întilnea nu numai* acelaşi tip de păstorit, cu acelaşi scop economic care îi determina caracterul, dar şi folosirea împrejmuirii mobile, alcătuite din părţi mai mici, 22 Cf. A. Scriban, Dicţionarul limbii romine, s.v. şarampoi, p. 1275. pAstoritul agricol local 53 ceea ce îi dădea posibilitatea de a fi mutată din loc în loc în scopul gu-noirii fîneţelor şi terenurilor destinate pentru agricultură. De altfel constatăm marea asemănare nu numai între elementele constitutive ale acestui tip de păstorit în toată zona carpato-balcanică, asemănare care ajunge pînă la identitate în sistemul de construcţie, în felul de întrebuinţare şi în scopul urmărit, dar şi în lexic; Tcosar, koszar, koszary, kos&r, coşar; lesa, lesza, lecka, lesa, leasă 23. Fig. 19. — Egrek (strunga) din Koriceane (R. P. Bulgaria). în primul plan kuciia (coliba) în care dormea ciobanul. în legătură cu stîna portativă trebuie să ne ocupăm şi de vatra liberă şi de sistemul de atîrnare a căldării. Vatra focului este partea centrală şi cea mai de seamă a vieţii de la stînă, de aceea este regretabil că cercetările nu i-au acordat pînă acum atenţia cuvenită. La stîna mobilă a păstoritului agricol local din ţara noastră se întîl-neau două sisteme de suspendare a căldării deasupra focului: a) de un sul, dul, darar, drugă, susţinut de două furci înfipte în pămînt, sau b) de o cocaie, adică o bucată de trunchi mai subţire, înfipt în pămînt, avînd o cracă de care atîrna căldarea. Aceste două sisteme erau generale, mai ales 23 D. Crînjală, Rumunske vlivy v Karpatech se zvalâstnim zvetelem k Moravskemu Valassku, Praga, 1938, p. 318—322 (în continuare C. Crînjală, Rumunske vlivy, 1938). Fig. 20. —Planul şi mutările strungii (outhi) şi al stînei (kasoll) din Kododesh (H. P. Albania). PÄSTORITUL AGRICOL LOCAL 55 cocaia, nu numai la stînele mobile, dar şi la colibele ciobanilor. Cînd era mobilă şi se înyîrtea în jurul unui ax fix în perete, purta numele de vîrtej. Se întîlnea şi la păstoritul agricol din Bulgaria, şi anume în regiunea Sofiei (kotlobârTcaTcutrac, Tcatrac) 24. Fig. 21. — Vathi, strunga mutătoare din Kododesh (R. P. Albania). O deosebită atenţie merită şi comarnicul, atît ca alcătuire în legătură cu viaţa pastorală în genere, cît şi ca termen care desemna diferite construcţii sau părţi ale stînei. La stîna portativă a tipului de păstorit agricol local se întîlnea în apropierea stînei sub forma unei platforme ridicate pe patiu stîlpi, şi pe care se aşeza caşul ca să se usuce la vînt şi în bătaia soarelui şi să fie ferit de cîini. Sub această formă apărea în cele mai diverse regiuni în cadrul păstoritului agricol local, ca, de pildă, în ţinutul pădurenilor, pe Poiana Ruscăi. El a fost atestat şi în păstoritul din Maramureş 25 (fig. 29) precum şi în cel din Munţii Rodnei 26, unde s-a înregistrat comarnicul sau pâtulul, cu un acoperiş deasupra (fig. 31). Comarnicul în afara stînei se 24 Chr. Vakarelski, Wandernden Hirtenhütten, t. V, fasc. 12, p. 23, pl. I, fig. 1. 25 VI. Kubijovy^, Păstoritul în Maramureş, In „Bul. Soc. rom. geogr.”, an LIII (1934), p. 259. 26 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 155, fig. 17, p. 160—161 şi 164. 56 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMIN1 întîlnea frecvent şi în munţii Moldovei, de pildă pe Ceahlău 27. La stînele din zona muntoasă, situate la o înălţime mai mare (1500—1600 m), el a pătruns venind din zonele inferioare ale păstoritului agricol local. Comarnicul era, la stînele vechi monocelulare de pe Eetezat şi Parîng, partea stînei cu streaşină ieşită în afară, care se afla în faţa intrării sau pe o altă latură a stînei şi avea rostul, pe de o parte, să apere intrarea de ploi, iar pe de alta să servească drept încăpere pentru păstrarea caşului (fig. 32). Comarnic s-a numit şi acoperişul din faţa strungii, deasupra locului unde şedeau ciobanii care mulgeau oile la stînele de pe Eetezat, Parîng, Munţii Călimani28; comarnicul a existat şi la complexul de stînă cu strungă y la stîna bîrsănească din Carpaţii Meridionali şi Eăsăriteni 29. Termenii komărnyek, în sensul de locul unde se mulg oile, sau komărnik, locul unde se păstrează caşul în stînă,au fost atestaţi şi la maghiarii din Transilvania30. Termenul comarnic (komărnyek) pentru acoperişul de deasupra deschizăturii strungii unde stăteau păcurarii la muls se întîlnea şi la secui, unde komărnyek poate fi şi adăpostul în care doarme ciobanul lîngă strungă31. La stînele din jurul Ceahlăului, partea din jos a comarnicului, de care ciobanii îşi reazemă spatele, ca şi comarnicul însuşi din faţa strungii, se numea spătel32, în Munţii Călimani spătar 33 34, iar în Munţii Eodnei spate, spătari 34 şi, după cum am văzut, şi la stînele locale din Moldova se numea tot spătari 35. 27 Nicu M. A. Popp, Valea Prahovei între Predeal şi Floreşti, în „Bul. Soc. rom. geogr.”, an XLVIII (1929), p. 210 (în continuare Nicu M. A. Popp, Valea Prahovei, 1929). 28 L. Someşan, Vieaţa pastorală în Munţii Călimani, în ,,Bul. Soc. rom. geogr.”, an LII (1933), p. 304 (în continuare L. Someşan, Vieaţa pastorală, 1933). \ 29 Nicu M. A. Popp, Valea Prahovei, 1929, p. 209. 30 O. Herman, A Magyar păsztorok mjelvkincse, p. 144. 31 L. Foldes, Esztena und Esztenagenossenschaften, 1961, p. 298. Pentru răspîndirea acestui termen în Carpaţi, vezi Ciînjală, RumunsM vlivy, 1938, p. 315. 32 Nicu M. A. Popp, Valea Prahovei, 1929, p. 210. 33 L. Someşan, Vieaţa pastorală, 1933, p. 304. 34 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 156. 35 Termenul comarnic este răspîndit şi în alte ţări, în legătură cu viaţa pastorală şi îndeosebi cu păstoritul agricol local. FI a fost menţionat pentru regiunea, de şes din jurul Sofiei, în R. P. Bulgaria. în aceste părţi, comarr icul era o mică încăpere din împletitură foarte des mobilă, aşezată pe tălpi de sanie sau roţi făcute din scînduri. Rostul ei era fie să servească de adăpost ciobanilor, fie — şi noi credem că aceasta i-a fost prima şi adevărata destinaţie — pentru păstrarea uneltelor şi produselor din lapte (Chr. Vakarelski, Wandernden Hirtenhiitten, 1959, p. 5, 38 şi 54 — 56). A existat şi în părţile de răsărit ale Iugoslaviei (în Moravia de Sud), cu o destinaţie cu totul deosebită. Aici, în mijlocul komarnik-ului se afla o vatră pentru a fierbe laptele din care se prepara urda. Tot în acest comarnic se păstrau şi PĂSTORITUL AGRICOL LOCAL 57 Un alt obiect în legătură cu păstoritul local mobil, foarte caracteristic pentru acesta, dar căruia cercetătorii i-au dat şi mai puţină atenţie este sârcinerul, sârcineriu sau prepeleacul, un trunchi de arbore uscat cu crengile ciuntite, înfipt în pămînt în apropierea stînei. Rostul lui era ca ciobanii să-şi atîrne de el cojoacele şi vasele de la stînă, pentru ca astfel cîinii să nu ajungă la ele. în faţa stînelor stabile din zona alpină îl întîlnim rar, dar apare regulat în complexul stînelor mobile ale păstori-tului agricol local. Ca şi toiagul călătorului, el era emblema stînei ce se muta din loc în loc. în ţinutul pădurenilor, unde se întîlnea la noi cel mai tipic păstorit local pe înălţimi legat de gunoirea arăturilor în terase, el era nelipsit. A fost întîlnit şi în viaţa pastorală din jurul Munţilor Călimani, unde era întrebuinţat primăvara şi toamna, cînd ciobanii, coborînd de la munte, practicau în regiunile mai joase păstoritul cu stîna ce se mută din loc în loc S6. Prepeleagul se întîlnea şi în faţa cortului de toamnă mutător, în păstoritul din Munţii Rodnei, unde exista şi termenul sârceriu 37. Dar obiectul care pînă în prezent a atras mai mult atenţia cercetătorilor în legătură cu acest tip de păstorit este coliba portativă a ciobanului, sau mai bine-zis adăpostul în care el doarme. Faptul nu este întîmplător dacă ţinem seama de bogăţia remarcabilă de tipuri şi variante în care se vasele stînei şi tot acolo dormea şi baciul care prepara produsele din lapte (E. T. Nikolic, Kraiste i Vlasina, p. 49 şi 50). Era cunoscut şi în Slovacia, unde desemna o colibă pentru păstrarea caşului sau o masă în colibă cu aceeaşi denumire (P. Crînjală, Rumunske vlivyy 1938, p. 315). în Polonia komarnik este, ca şi la noi, un adăpost unde se păstrează laptele muls şi caşul (Slownik jeziyka polskiego, II, p. 415), o poliţă sau o ladă în care se închide caşul (B. Kopczynska-Jaworska, Das Hirtenwesen in den polnischen Karpathen, p. 409 — 410). 36 L. Someşan, Vieaţa pastorală, 1933, p. 311 — 312. 37 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, pl. II, p. 165. Deşi nu este amintit, se distinge şi într-o ilustraţie dintr-o lucrare asupra păstoritului agricol local (kosârozăs) din ţinutul Călă-ţele, regiunea Cluj (K. Ros, A Kalotaszegi kosaras juhăszat, 1943, p. 121, fig. 4). El este menţionat şi reprezentat în mai multe figuri de Chr. Wakarelski, în documentatul său studiu asupra colibelor mobile la bulgari (Chr. Vakarelski, Wandernden Hirtenhătten, 1956, p. 20, fig. 6, p. 24 şi 27, pl. II, fig. 3, pl. VIU, fig. 3, p. 33, fig. 15, şi p. 58, fig. 38). Acest fapt dovedeşte marea răspîndire a sâlcinerului (ostroga, ostruk) la bulgari, în regiunea Sofiei, unde predomina păstoritul agricol local. El a fost menţionat şi în legătură cu păstoritul nomad de pe pusta din Hortobagy de lîngă Debrecen, în R. P. Ungară, sub denumirea de âgas (I. Ecsedi, A nomad păsztorneyhelyek a hortobâgyi pusztân. A Magyar Nemz. Muzeum Neprajzi Osztâlyănak Ertesiloje, Budapesta, XIV, 1913, nr. 3 — 4, p. 201) (în continuare I. Ecsedi, Nomad pâszto-renyhelyek, 1913) şi âllofa în regiunea Koskunsâg, dintre Dunăre şi Tisa (L. Madarassy, Kis-kunsâgi păsztorenyhelyek, A magy. Nemzdi Muzeum Neprajzi Ostâlyânak Ertesitoje, VIII, 1907, p. 36, fig. 5) (în continuare: L. Madarassy, Kiskunsăgi, 1907); L. Nagy, Czirok, Pâszol-rilet a kiskunsâgon, Budapesta, 1959, p. 126 (în continuare L. Nagy, Czirok, Pâsztorelet, 1959). 58 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI întîlneşte. Chr. Vakarelski, care a consacrat un studiu acestor adăposturi de dormit ale ciobanilor din K. P. Bulgaria, a deosebit următoarele trei tipuri : a) paturi (adăpostite, cu sau fără picioare) ce pot fi transportabile (fig. 19); b) paturi adăpostite, fixate pe tălpi de sanie şi c) colibe pe roţi38. Dintre acestea, se întîlneau la noi primele două categorii şi îndeosebi cea de-a doua, adăpostul aşezat pe sanie numit crambâ (fig. 22). H. Phleps ne dă chiar circi variante ale colibelor cu talpă de sanie din regiunea Abrudului, Munţii Apuseni39. Chr. Yakarelski le menţionează şi în Munţii Apuseni40, subliniind totodată răspîndirea lor nu numai în părţile din nord-vestul Bulgariei, ci şi în regiunile de vest ale vechii Serbii, în Bosnia şi Herţegovina, precum şi în Slovacia41. Prezenţa lor a fost atestată şi de alţi autori în Iugoslavia42, Slovacia43, Polonia44. 38 Chr. Yakarelski, Wändernden Hirtenhütten, 1956, p. 24. 39 H. Phleps, Ost- und Westgermanische Baukultur, Berlin, 1934, p. 26 şi 27, fig. 15 (în continuare H. Phleps, Baukultur, 1934); V. Butură, Adăposturile temporare în sud-estul Munţilor Apuseni, în Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1957 şi 1958, Cluj, 1958, p. 110-112. 40 Chr. Vakarelski, Wandernden Hirtenhütten, 1956, p. 75. 41 Ibidem, p. 60-73. 42 M. Gavazzi, Pregled etnografije Hrvata, Zagreb, 1940, p. 63, fig. 41 (în continuare M. Gavazzi, Pregled, 1940); Mara Hetfimivic, Ovcarstvo u selu Ivcevic kosi u lici, în Ethno-grafska IstraHwanja i Grada, If, Zagreb, 1940, p. 93. 43 B. Bednarik, Slovenske vlastieveda, t. II, p. 190. 44 Wlodzimierz Antoniewicz, Pasterstwo Tatr Polskich i Podhala, I, Wroclaw, 1959, p. 78. Tipul de păstorit cu stîna imitatoare şi cu staulul făcut din părţi de îngrăditură uşor demontabile şi transportabile este atestat şi în Germania pentru epoca feudală, împreună cu colibele montate pe două roţi ce serveau ca adăpost ciobanilor şi obiectelor lor. Colibele pe roţi folosite în păstoritul ambulant au persistat pînă în zilele noastre în Saxonia, Turingia, Mecklenburg şi Westfalia (R. Weinhold, Darstellungen bäuerlichen Arbeitsgerätes in den kursächsischen Inventionen, în Deutsches Jahrbuch für Volkskunde, voi. IV, 1960, p. 165, fig. 1 ; W. Jacobeit, Schafhaltung und Schäfer in Zentraleuvopa bis zum Beginn des 20. Jahrhunderts, Berlin, 1961, p. 490 — 492). Cabane portative şi colibe pe roţi au fost menţionate şi pentru sudul Franţei şi in Pirinei (Fr. Krüger, Die Hochpyrenäen, Hamburg, 1936, I, p. 64 şi 67). De altfel acest tip de păstorit, cu staulul (Pferch) extrem de asemănător cu cele descrise la noi şi răspîndit în întreg spaţiul carpato-balcanic, de forma unui paralelogram alcătuit din părţi demontabile şi transportabile şi chiar prinse la fel, şi urmărind acelaşi scop — ca, prin mutarea staulului, să gunoiască terenurile destinate agriculturii —, îl întîlnim în numeroase locuri şi în sudul Germaniei şi îndeosebi în Franconia, Hessa, în regiunea dintre Necker şi Main (Th. Hornberger, Der Schäfer, Stuttgart, 1955, fig. 41; W. Jakobeit, op. cit., p. 15 — 20). Şi, ceea ce este şi mai surprinzător, asemănarea se constată nu numai în ce priveşte staulul (Pferch), dar şi în felul de întovărăşire a ţăranilor cu oi puţine, care încredinţau, ca şi la noi, pentru timpul verii oile lor unui păstor angajat anume pentru acest scop şi care beneficiază de o plată în natură (lînă, brînză, carne) şi în bani. PASTORITUL agricol local 59 Se constată şi aici aceeaşi legătură între agricultură şi păstorit şi urmărirea aceluiaşi scop ca şi la noi: de a gunoi pămînturile stăpînilor de oi prin mutarea staulului demontabil şi transportabil din loc în loc, pe pămînturile de cultură ale stăpînilor de oi. La fel şi aici, după ridicarea recoltei de pe cîmpurile cultivate şi după cosirea trifoiului, oile, care pînă atunci păşteau pe păşunea comunală, pe margini de drumuri, în păduri comunale şi pe alte terenuri de o valoare mai redusă, ce nu puteau fi întrebuinţate pentru agricultură, îndată după seceriş şi după cositul trifoiului sau al finului, întocmai ca la noi, erau duse la păscut pe mirişti şi pe fîneţele cosite, iar noaptea dormeau în staulul care se muta din loc în loc. De asemenea s-a constatat că gunoiul ce se depunea pe locul unde dormeau oile nu numai că putea înlocui gunoirea artificială, dar el era de o calitate superioară şi apăra aceste terenuri împotriva stricăciunilor pricinuite de gîndacii vătămători cartofilor. De aceea, în mai multe regiuni în care acest sistem al păstoritului era în declin s-a revenit asupra lui şi a fost introdus din nou nu numai în economia micilor proprietari, dar şi de marea proprietate, chiar şi în economia intensivă modernă45. Eăspîndirea colibelor mobile ale păstorilor, care nu lipsesc niciodată la tipul de păstorit agricol ambulant cu stîna ce se mută din loc în loc, arată totodată şi răspîndirea acestui tip de păstorit, prevalent în spaţiul pastoral carpato-balcanic, dar şi în alte părţi ale Europei. Prin urmare, putem conchide că forma de păstorit agricol local ambulant, cu stîna şi strunga ce se mută în scopul gunoirii terenurilor, reprezenta nu numai pentru ţara noastră şi pentru spaţiul pastoral carpato-balcanic, ci şi pentru centrul şi vestul Europei cea mai răspîndită formă de păstorit, îndeosebi în regiunile de şes şi în cele de coline. Ea putea să pătrundă chiar şi pe înălţimi (dovadă sînt ţinutul Pădurenilor şi Munţii Apuseni), preţul indeni unde păstoritul era legat de o viaţă agricolă şi devenea o anexă a ei pentru îngrăşarea arăturilor şi fîneţelor. în ce priveşte lexicul legat de această formă de păstorit, el pare a fi — aşa cum am arătat şi mai sus — în bună parte comun 45 Th. Hornberger, op. cit., p. 71 — 78; W. Jacobeit, op. cit., p. 19. Faptul s-a constatat. şi în R. P. Bulgaria şi R. P. Albania. Pe cînd formele mai vechi de păstorit din zonele muntoase au dispărut aici sau sînt pe cale să dispară, luîndu-le locul formele noi, socialiste de păstorit, în regiunile de şes şi dealuri şi în zona de contact a regiunii de şes cu cea de munte, în care agricultura prevalează, sistemul de păstorit ambulant , cu stîna şi staulul ce se mută din loc în loc în scopul gunoirii terenurilor , nu numai că se menţine, dar, după toate semnele, va fi singurul tip de păstorit vechi care va supravieţui, adaptîndu-se noilor condiţii ale economiei socialiste. 60 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI în zona carpato-balcanică. Prezentăm mai jos o recapitulare a acestor termeni : — rom. : coşar, coşer; ung. : kosâr; sic. : kosar; pol. : kosar, koszara,. koszary ; srb. : kosîr, kosara; bg. : kosar a. — rom. : ; ung. : Idsza; sic. : lesa; pol. şi big. : lesa. — rom. : strungă ; ung. : sztrunga, esztringa, esztrenga, isztronga sic. : strunga, strunkami; pol. : straga, stronga; ucr. : strunka ; sbr. şi big. : strunga. — rom. : comarnic; ung. : komdrnyekj komdrnyik; ucr. : komarnyk ; pol., srb. şi big. : komarnik. — rom. : colibă ; m.rom. : călive\ ung. : kalyba\ sic., pol., srb. şi big. : koliba; pol. : koleba, koliba. — rom. : stînă; ung. : csztena, sztina; sic. : stanisku ; srb. : stfcm ; big. : stena. La care putem adăuga şi termenii atestaţi de noi la bulgari : straga şi perdeta, precum şi la albanezi : struni 46. Cultura pastorală din întreaga zonă carpatică, în trăsăturile ei principale, atît în ce priveşte felul de organizare, cît şi uneltele şi sistemul de lucru dovedeşte multe trăsături comune, care presupun şi o origine comună. In cercetarea prezentă noi am relevat numai cîteva analogii, dar sîntem convinşi că cercetările comparate viitoare vor confirma constatările noastre. Pâstoritul din Munţii Apuseni. Şi în domeniul păstoritului, ca şi în alte privinţe (aşezări cu case izolate, casa arhaică cu cămară)47, locuitorii Munţilor Apuseni ocupau o situaţie cu totul aparte, avînd un tip de păstorit distinct şi propriu. Aşezările lor sînt de diferite categorii. Cele din preajma munţilor, valea lerii şi a Arieşului erau mai adunate, cu tendinţa de răsfirare la periferie, cele de pe platforme aparţineau tipului aşezărilor cu case izolate, iar restul erau crînguri, adică grupuri de case ceva mai mici decît un cătun. în privinţa vieţii economice, locuitorii satelor de la periferie se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor, iar cei de pe plaiuri prac- 46 Pentru originea şi răspîndirea acestor termeni, vezi D. Crînjală, Rumunske vlivy, 1938, registru de cuvinte, Chr. Vakarelski, Die bulgarischen wandernden Hirtenhütten, în „Acta Ethnographica”, t.V, 1957, fase. 1 — 2, p. 7 — 12. Cf. şi B. P. Hasdeu, Originile păstoriei la romtni. Elemente dacice, în „Columna lui Traian”, t. V, 1874, nr. 5 — 7. 47 R. Vuia, Le village roumain de Transylvanie et du Banatt Bucureşti, 1937, p. 67 şi 42 (în continuare R. Vuia, Le village roumain, 1937); idem, Ethnographische Beweise für das Alter und die Kontinuität des rumänischen Volkes in Siebenbürgent în Siebenbürgen, Bucureşti, 1943, p. 38 (în continuare R. Vuia, Ethnographische Beweise, 1943); idem, Satul rominesc din Transilvania şi Banaty Cluj, 1945, p. 16 (în continuare R. Vuia, Satul rominesc, 1945). PĂSTORITUL AGRICOL LOCAL 61 ticau o agricultură adaptată ţinutului muntos, cu arături în terase pe înălţimi, un sistem de asolament bienal şi îmbinarea cîmpului arător al ţarinei cu fîneţele, nimaşul 48. în Munţii Apuseni existau trei forme de păstorit. Una era cea obişnuită, pendulatorie între sat şi munte. Stăpînii de oi se întovărăşeau şi îşi trimiteau vara turmele, încredinţate păstorilor ,cmr dărilor şi ciorîngilor (ajutori de păcurari mai tineri), la stîna de la munte, care putea fi mai apropiată sau mai îndepărtată. Oile păşteau laolaltă cu vitele mari, fiecare mulgîndu-le separat 49. Acest păstorit avea două faze : una de vărat la munte cu turme de vară, iar a doua după ce s-a spart turma în turme de toamnă mai mici, care reveneau în sat pentru a gunoi pămînturile, aşa cum am întîlnit şi în alte regiuni în legătură cu tipul de păstorit agricol-pastoral. A doua foi mă de păstorit era caracteristică satelor din sud-estul Munţilor Apuseni (Ocoliş, Eunc, Lupşa, Lunca), tot cu o economie agricolă-pastorală, dar cu trăsături cu totul deosebite de celelate tipuri de păstorit pînă în prezent la romîni. Acest păstorit are două niveluri agricole-pasto-rale : a) cel din aşezare şi b) cel de la munte, cu cîmpuri de arături şi fineţe, cu colibăi pentru locuit şi şuri (hexagonale la ocolişeni şi pătrate la luncani), folosite ca grajduri şi ca şuri de îmblătit griul. Toate aceste laolaltă (colibdi, şura şi staorul oilor) se numeau mur· tărie, în consecinţă, murtăria avea o funcţie agricolă-pastorală, căci acolo nu numai că se practica agricultura, dar şi vărează şi iernează vitele. A doua trăsătură caracteristică a acestei foime de păstorit era faptul — iarăşi neîntîlnit în alte locuri — că la muntărie, în timpul verii, deci cînd păstoritul este în toi, stăteau femeile numite murdărite, care îngrijeau oile şi vitele mari, în vreme ce bărbaţii rămîneau în sat şi se ocupau de agricultură; iarna rolurile se inversau, bărbaţii păzeau oile care iernau la muntărie, iar femeile coborau în locul lor în sat50. Această curioasă diviziune a muncii între bărbaţi şi femei şi mai ales prezenţa exclusivă a femeilor la muntărie constituia un caz rar în viaţa 48 Cf. L. Apolzan, Observaţii, 1945, p. 4 şi 5; V. Butură, Adăposturile temporare, p. 95—131. Vezi şi T. Papahagi, Cercetări in Munţii Apuseni, în „Grai şi suflet”, II, 1925, p. 22-89. 49 L. Apolzan, Observaţii, 1945, p. 13. f0 Informaţii primite de la N. Dunăre, care pregăteşte o monografie asupra păstoritului in Munţii Apuseni. Vezi şi N. Dunăre, Powojenna dziatalnosc etnograficzna w Rumunii ze szc-zegolnym uwzglednieniem badaiî zycia pasterskiego, în Etnografia polska, V, 1961, p. 314 — 329. Cf. şi V. Butură, op. cit.f p. 126; L. Apolzan, Cercetări etnografice în Munţii Apuseni, extr. din „Apulum, Bul. Muz. reg. Alba-Iulia”, an. I (1939 — 1942), p. 13 (în continuare L. Apolzan, Cercetări, 1939). 62 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI pastorală a romînilor. Deşi în păstoritul poienarilor şi mărginenilor, ca şi al ,,ungurenilor”, aceştia din urmă de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, se întîlneau uneori bâciţe sau bace la mulsul laptelui şi la prepararea produselor din lapte, paza turmelor de oi era încredinţată exclusiv bărbaţilor, cel mult vacile fiind păzite de femei. Totuşi în unele părţi credinţe mai vechi interziceau prezenţa femeilor în apropierea turmelor de oi, fapt asupra căruia vom reveni în ultimul capitol al lucrării. O a treia trăsătură a acestei forme de păstorit era caracterul ei individualist, sau mai bine-zis familial, şi deci lipsa unei întovărăşiri5l. O altă trăsătură tipică era sistemul de a muta staolul cu oi din loc în loc 52 şi, ca o consecinţă a acestui sistem, exist(nţa unor mici colibi portative construite pe tălpi de sanie, numite cramle (sg. crambă, fig. 22 şi 23), care erau mutate din loc în loc împreună cu staolul oilor în care dormeau păcurarii sau muntăriţele 53. A treia formă a păstoritului din Munţii Apuseni era reprezentată prin păstoritul satelor Măguri, Mărişel şi Muntele Eece, care, împreună cu cele de pe Muntele Băişorii dinspre Valea Ierii, sînt cele mai înalte aşezări stabile din ţară (1100—1330 m). Ele sînt aşezate pe o platformă de eroziune, săpată de văi adînci, cu arături în terase într-o zonă a fîneţelor. "Aici întîlnim iarăşi cele două niveluri locuite : casele din sat şi cele de la mutâturi, muietori unde se afla o casă, precum şi o poiată pentru vaci şi unde se ierna cu oile. Fiecare familie avea o casă în sat şi una la muietori. La muietori, dacă locul era rău, aveau numai fineţe, iar dacă era bun, chiar arături pentru cereale (orz, ovăz şi grîu). In satul Mărişel se întovărăşeau vreo 20 de familii, formînd o turmă de vreo 300 de oi şi vite. în cursul cercetării s-au găsit aici şase turme plecate la munte. Dar muntele aici este uneori mai jos decît satul, căci munte în sensul de loc pentru vârât poate fi şi în jos şi în sus de sat, dat fiind că aşezarea se află la 1100—1300 m altitudine. Vara, la munte, stăpînii de -oi se întovărăşeau; păcurarul mulgea oile, iar gazda, proprietarul oilor, venea la stînă atunci cînd îşi ridica laptele şi cînd pentru fiecare patru oi primea mulsoarea pe o zi de la toate oile. Păcurarii erau angajaţi cu simbrie şi stăteau toată vara la munte. Pe locurile de păşune, părţi îngrădite arătau staolul oilor. Aceste îngrădituri erau mutate din loc în loc pentru ca pămîntul sărac să fie gunoit pe rînd. 51 L. Apolzan, Observaţii, 1945, p. 17; V. Butură, op. cit., p. 116. 52 L. Apolzan, Observaţii, 1945, p. 18. 63 H. Phleps, Baukultur, 1934, p. 26 — 27; V. Butură, op. cit., p. 110—112. 63 Fig. 22. — Crambâ mutătoare veche pentru păcurar. Muntele Yînăt, comuna Lupşa, Munţii Apuseni (începutul sec. XX). Fig. 23. — Staul şi colibă mutătoare de pe Muntele Mare, comuna Ocoliş (începutul sec. XX). 64 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI în jurul satului se afla ţarina cu arături în terase şi cu fineţe. Oile stăteau la munte de la sfîrşitul lui aprilie (Sîngeorzi) pînă la sfîrşitul lui august, cînd aduceau turmele să pască în ţarină. Toamna şi iarna mai întîi le ţineau acasă pînă se termina fînul din sat, apoi le mutau la mutătură, ca să consume şi fînul recoltat aici şi să gunoiască prin mutarea staorului şi locurile de aici, căci altfel nu se făcea iarba pentru fîn. De aici provine şi numele de mutătură. La muietoare sau mutătură, care puteau să aibă şi patru-cinci iugăre de pămînt în afară de fînaţ, cosâlău, pe locul dires, adică gunoit, se semăna orz, ovăz şi picioiei (cartofi). La Eîmeţi, comună situată de asemenea deasupra zonei de păduri, oile păşunau în hotarul comunei, mutîndu-şi din timp în timp locul. Păcurarul dormea într-o ladă lunguiaţă, în formă de coşciug, făcută din scînduri, pe care o muta în noul loc de păşune. între vîrful Curcubeta şi Yaşcău, imediat după primul război mondial se întîlnea, chiar la limita superioară a pădurilor, o mică colonie de stîne de oi şi de vaci, cu coteţe pentru viţei şi porci. La stînele de vaci aparţinînd locuitorilor din Yaşcău din bazinul Beiuşului54, ca şi în alte locuri, se putea constata prezenţa unor femei şi copii. Acest fapt dovedeşte că stînele de vaci cu exploatare individuală, sau mai bine-zis familială, la care un membru al familiei îngrijeşte vacile proprii era un sistem răspîndit şi îl vom întîlni adesea şi în Carpaţii meridionali. Pâstoritul mixt agricol local îmbinat cu cel cu stîna la munte din bazinul de la Bozovici, Banat. O formă de păstorit mixt agricol local posedînd şi unele elemente ale păstoritului cu stîna la munte ne-o prezintă păstoritul din comunele Pătaş şi Borlovenii Yechi, din bazinul de la Bozovici, în sudul Banatului. Alături de acest păstorit mixt, aici se întîlnea situaţia observată şi în alte părţi ale Banatului: dedublarea vieţii economice între sat şi sălaşe. Semnificativ pentru importanţa creşterii vitelor în trecut în această regiune era şi faptul că, deşi pădurile deţineau o suprafaţă însemnată, mai mult de jumătate din hotar era ocupat de fîneţe şi izlazuri, ambele în serviciul creşterii vitelor. Faţă de această întindere considerabilă a izlazului şi fîneţelor, suprafaţa destinată agriculturii era relativ redusă. De aceea ocupaţia principală a locuitorilor nu era în trecut agricultura, ci creşterea vitelor. Dar nici această ocupaţie nu asigura existenţa locuitorilor, din care cauză se constata şi aici fenomenul răspîndit în toate locurile unde se întîlnea aceeaşi deficienţă economică, şi anume prezenţa 54 R. Vuia, Citeva observaţii, 1924, p. 323 — 324. PASTORITUL agricol local 65 mişcărilor sezoniere ale populaţiei una vara, spre cîmpie, efectuată adeseori de toţi cei capabili de muncă din gospodării, şi a doua iarna, la stînjeni, adică la tăiatul de păduri. Pentru înţelegerea acestui sistem de economie mixtă agricolă pastorală este necesar să cunoaştem zonele de vegetaţie şi de culturi de pe înălţimi. La altitudinea cea mai joasă, în jurul satului, şi pe o întindere mai redusă, se afla ţarina, pămînt cultivat mai des cu cucuruăz (porumb). De aici trecem la o altitudine între 600 şi 700 m, în zona livezilor cu fineţe şi a izlazului, zonă care era mai mult în serviciul creşterii vitelor. Această zonă a fîneţelor şi a izlazurilor a fost cucerită din zona de păduri cu care este învecinată, ambele fiind întrebuinţate de aici înainte in serviciul creşterii vitelor. Aici se întîlneau aşa-numitele colibi şi sălaşe, adevărate gospodării cu grădini de legume şi livezi de pomi fructiferi. Unele dintre ele deveneau cu timpul adevărate gospodării locuite in permanenţă. După felul de întrebuinţare sezonieră, colibele erau de două categorii : unele de vară, iar altele de vară şi de iarnă. Ele erau construite simplu, din bîrne sau piatră, şi aveau două sau trei încăperi. Coliba din două încăperi era compusă din coliba şi sobă. Coliba servea drept cameră de locuit pentru paznicul vitelor. Intrarea în ea se făcea lateral, dintr-un colţ, avea o vatră liberă, deasupra cu un coş piramidal ieşit din acoperişul clădirii. Din colibă se intra în sobă, care era folosită pentru adă-postirea mieilor fătaţi de curînd. Mai exista şi o a doua variantă a colibei: cu două încăperi aşezate în lăţime, nu în profunzime, ca în cazul descris mai sus. Întîlnim şi sălaşe cu trei încăperi: la mijloc este coliba cu vatra liberă şi un pat, la stînga un stal sau tream, iar la dreapta un coteţ (fig. 24). Cuvîntul stal este evident de origine germană şi arată o influenţă a populaţiei din Banat, iar cuvîntul tream este comun cu zona învecinată balcanică. Şi acum, după ce cunoaştem structura economică a satului şi zonele de vegetaţie şi de culturi, putem prezenta şi viaţa pastorală, strîns legată de aceste elemente. Păstoritul s-a dezvoltat aici în două direcţii, fiecare corespunzînd unui tip distinct: unul de munte şi celălalt local, cantonat pe hotarul comunei. Sezonul de păşunat începea cu ziua de 23 aprilie (Sf. Gheorghe), cînd vitele erau scoase prâ izlaz : la începutul lui mai o parte din oi plecau prâ munte pînă la Semenic (1147 m), unde stăteau pînă la sfîrşitul lui octombrie. Cei care îşi trimiteau oile la munte formau un pîlc, păzit de obicei de trei păcurari pînă toamna, la sfîrşitul lui octombrie. Pentru a cunoaşte cantitatea de lapte, respectiv, brînăză, ce i se cuvenea fiecărui - c . 2857 66 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI stăpîn de oi din pîlc, laptele fiecăruia era măsurat cu bricul, care, cu toată probabilitatea, corespundea cu sistemul de măsurat cu tancul din alte părţi, sistem de măsurat despre care se vor da lămuriri la locul cuvenit. Fig. 24. — Planul şi secţiunea unui sălaş din Pataş. Oile erau mulse într-o găleată de lemn, numită strungăreaţă. Alte obiecte ce formau inventarul colibei, adică al stînei, erau o căldare de aramă pentru fiert laptele, un cart, o cofă de lemn, în care se ţineau legumele, o altă găleată din lemn de brad numită şofei care servea pentru păstrarea brîndzei şi un bădîni pentru bătut untul. Numărul celor care-şi trimiteau oile la munte era mai redus. Cei mai mulţi îşi ţineau oile fiecare pe la coliba lui. Vitele păşteau vara pe izlazurile comunei, unde stăteau pînă ce se coseau livezile, cînd se ieşea cu ele la livezi, iar după ce se culegea cucurudzul, adică porumbul, pro- pAstoritul agricol local 67 intră şi în ţarină. Deci aici am întîlnit nu numai păstoritul mixt, cu plecarea parţială a oilor la munte, restul rămînînd pe ţarină şi în livezi, în hotarul comunei, cu alte cuvinte păstoritul de munte combinat cu cel agricol local, dar şi combinaţia parţială a ambelor variante cu păstoritul din zona fîneţelor cu plecarea primăvara şi după cositul finului la livezile cu fîn, precum şi, după obiceiul din satele cu un păstorit agricol local, cu ieşirea pe ţarină de îndată ce s-a făcut culesul recoltei. Oile plecate la munte stăteau acolo pînă toamna, aproape de sfîr-şitul lui octombrie. La Sf. Maria mică (8 septembrie) se sloboade areţi (berbecii) în oi. Cu acest prilej, stăpînii de oi duceau cu ei de-ale mîn-cării şi băutuiă, ospătîndu-se cu toţii la un loc. După aceasta răzneso oile din pîlcy adică aleg oile, şi fiecare stăpîn îşi ia în primire pe ale lui55. Fazele şi diversitatea acestui păstorit ne arată cît de complex poate fi un păstorit într-o singură comună, el întrunind elemente din cele mai diverse tipuri de păstorit. în cazul cercetat, el cuprinde elementele evidente ale păstoritului local, ale celui cu stîna la munte, şi, în unele privinţe, chiar şi ale celui din zona fîneţelor. Acest caz arată totodată cît de grea este încadrarea realităţilor atît de complexe de pe teren într-o schemă de clasificare, oricît s-ar baza ea pe aceste realităţi şi oricît de elastică ar fi în ce priveşte stabilirea criteriilor de clasificare şi de determinare a tipurilor şi variantelor. Păstoritul din aceste comune poate fi considerat ca o formă de tranziţie de la păstoritul agricol local la cel cu stîna la munte şi chiar la cel din zona fîneţelor. Am putea chiar afirma că el cuprinde, în forme reduse, elemente din toate aceste tipuri de păstorit, cu posibilitatea de evoluare în orice direcţie. 55 Cf. „Revista geografică romînă”, voi. 17, 1939, fasc. I, p. 14 — 21 ; ,,Societatea de mîine”, an. XVI, nr. 4, p. 142— 144. CAPITOLUL al I l-lea PĂSTORITUL AGRICOL CU STÎNA LA MUNTE Pâstoritul agricol cu stîna la munte din Valea Streiului, regiunea Hunedoara. Aşezările de bază ale acestui tip de păstorit au şi ele un pronunţat caracter agricol, fiind situate mai departe de munte, unde au însă stîne pentru vârâtul oilor şi al vitelor mari1. Ca ilustrare a acestui tip de păstorit, vom prezenta păstoritul din satele de pe Valea Streiului, regiunea Hunedoara, studiat personal de noi şi considerat ca un exemplu tipic. Dar fenomenul era răspîndit şi în alte părţi. După cum vom vedea, în anumite privinţe, chiar şi păstoritul agricol al populaţiei din jurul Munţilor Eodnei şi din jurul Călimanilor aparţinea acestei categorii. La fel este situaţia şi cu cel din satele din Ţara Oltului, cu o viaţă agricolă şi mai îndepărtată de păşunea alpină, despre care avem relatări încă de la începutul secolului al XVIII-lea 2. în primele decenii ale secolului nostru, ţăranii mai înstăriţi cu oi mai multe din Valea Streiului—numiţi arendaşi sau maieri—luau în arendă de la marii proprietari munţi pentru vărat pe Eetezat. Ei suportau toate cheltuielile : arenda muntelui, gloabele ce se plăteau pentru oile în drum la munte şi la reîntoarcerea acasă, precum şi simbria păcurarilor, căci aici păcurarii erau cu simbrie chiar dacă erau în acelaşi timp arendaşii muntelui. Aceşti păcurari-arendaşi aveau de obicei cîte 30 — 50 de oi, dar adunau aici — ca şi la pădureni—oile de la cei cu oi puţine (numiţi şi aici bîţăruşi) aşa incît fiecare păcurar ajungea să aibă cîte 100 — 150 de oi. Apoi se întovărăşeau şase păcurari la o stînă şi formau trei turme (una de miei, una a ster- 1 Cf. H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor deuălmaşe romtnesti, vol. I, Buc., 1958, partea a Ill-a, cap. I. Vezi şi N. Dunăre, Recherches, 1963, p. 180. 2 Ştefan Meteş, Situaţia economică a romînilor din Ţara Oltuluit Cluj, 1935, p. 283 şi :>54 ; Tr. Hcrseni, Probleme de sociologie pastorală, Buc., 1941, p. 22; H. II. Stahl, op. citvol. î, p. 194. PASTORITUL AGRICOL CU STÎNA LA MUNTE (19 pelor cu berbecii şi una a mînzărilor), aşa incit reveneau cîte doi păcurari de turmă. De la începutul lui martie pînă la Rusalii, fiecare păcurar îşi scotea oile lui şi ale bîţăruşilor la iarbă pe izlazul satului. La stînă, care se afla la munte, ieşeau la o săptămînă sau două după Rusalii, după cum era vremea. De obicei plecau de acasă cu turma de oi într-o miercuri şi ajungeau vineri la munte, stîna fiind deci situată la două zile depărtare de sat. într-o zi de vineri se făcea râscolul adică se înţăreau mieii şi se alegeau dintre oi. în acest scop, făceau din gard de jîp două oboare în formă de cerc, atît de aproape unul de altul cît să poată trece o oaie printre ele. într-un obor se băgau mieii, în celălalt mioarele şi berbecii, iar mînzările erau trecute printre oboare. De aici înainte, cele trei turme păşteau deosebit, fiecare sub paza a doi păcurari. A doua zi se făcea măsuratul laptelui la strungă, fiecare stăpîn mulgîndu-şi oile sale. Măsurile folosite erau : găleata cea mică (un dl şi două linguri), măsura şi cupa. Şase găleţi mici făceau o măsură, şase măsuri făceau o cupă. Pentru fiecare găleată mică de la măsurat stăpînul oilor primea o găleată de cele mari de muls la datul laptelui pentru brînză. Măsuratul se făcea într-un vas mai mare, cu băţ de măsurat. Imediat după primul război mondial, locuitorii din Valea Streiului îşi aveau stînele pe Retezat, la stîna din Cionfu Mare satele Vîlcelele Bune, Vîlcelele Rele, la stîna de Rîu satele Boşorodul şi Ocolişul (fig. 25) şi la Lănciţ satele Coroieşti, Boşorod şi Ocoliş 3. Stînele erau construite solid din bîrne şi aveau două încăperi: stîna şi celarul (fig. 25 şi 26), probabil sub influenţa stînelor poienarilor de pe Retezat din acea vreme. La stînă se rămînea pînă se împărţea brînza la toţi păcurarii şi bîţăruşii, proporţional cu cantităţile de la măsuratul laptelui. Faţă de alte stîne de pe Retezat, păcurarii din satele din Valea Stre-iului coborau de pe munte mai de timpuriu, pe la 15 august (,,Vinerea mare”). îndată ce se termina secerişul, se aşezau pe hotarul satelor şi păşteau pe miriştile lor. Acum se întovărăşeau cîte doi-trei păcurari, care aduceau cu ei şi oile bîţăruşilor şi făceau tîrlă cu rîndul, cîte două săptămîni pe locul fiecărui păcurar ca să-i gunoiască miriştea ce urma să fie arată, în apropierea tîrlei se bătea, şi aici, un par cu crengi — sărceri — pe care se ţineau găleţile şi alimentele. Din nuiele împletite făceau şi o strungă în formă de potcoavă, cu o singură ieşire, unde mulgeau oile. Deci, spre sfîrşitul perioadei, acest păstorit de munte se transforma în ,,păstorit local”, cu mutarea tîrlei şi a strungii pe locurile de arat ale 3 R. Vuia, Ţara Haţegului, 1926, p. 71. 70 Fig. 25— Strunga şi stîna do Rîu po un val morenic. Retezat (începutul sec. XX). Fig. 26. — Planul strungii şi al stînei de Rîu, Retezat. Legenda : CL = celar* PĂSTORITUL AGRICOL CU STlNA LA MUNTE 71 păcurarilor. Ca şi la pădureni, apărea şi aici sărceriul — simbolul păsto-ritului local. în satele acestea cu păstorit agricol din Valea Streiului, agricultura se practica în sistemul de asolament trienal, faţă de cel bienal din ţinutul apropiat al pădurenilor. Hotarul era împărţit în trei părţi : una semănată cu grîu, a doua cu porumb, iar a treia era izlazul; dintre acestea izlazul rămînea în fiecare an pe acelaşi loc şi numai partea semănată cu grîu şi porumb se schimba alternativ în fiecare an. Păstoritul agricol de aici, ca şi cel din ţinutul pădurenilor, era strîns legat de acest sistem agricol. Cînd coborau cu oile de pe munte, păşteau mai întîi pe miriştea unde au fost semănate cerealele, apoi, după culegerea porumbului, cînd se sloboade cucuruziştea întregul cîmp arat devenea teren de păşune. Cînd începea aratul de toamnă pe locul unde a fost porumbul, pentru a se pregăti pentru semănatul griului, oile erau trecute din nou cu păscutul pe mirişte, care era arată abia în primăvară, ca să fie semănată cu porumb. Pe la lăsarea postului de Crăciun, păcurarii restituiau oile bîţăruşilor şi fiecare şi le ierna la el acasă cu fînul cosit în cursul anului. Primăvara, după ce se topea zăpada, se întovărăşeau din nou şi ieşeau cu oile pe izlaz, iar de acolo la munte. Prin urmare, tipul de păstorit „agricol-pastoral cu stîna la munte” era caracterizat prin următoarele trăsături: 1) Locuitorii din satele cu acest păstorit aveau agricultura ca ocupaţie principală, păstoritul venind în al doilea rînd. 2) Oile erau duse pentru vărat la stînele de la munte, situate la distanţă mai mare de sat (10 — 20 km). 3) Coborîtul de la stînă se făcea mai de timpuriu, îndată ce se termina cu secerişul cerealelor. 4) în această a doua fază, păstoritul cu deplasarea şi văratul la munte se transforma în păstorit local cu strungă sau chiar cu stînă portativă pe hotarul comunei. 5) Iernatul se făcea în sat de către fiecare proprietar de oi. Se constată lipsa transhumanţei. Păstoritul agricol cu stîna la munte din Maramureş. în studiul său asupra păstoritului din Maramureş, VI. Kubijovic remarca pe drept cuvînt că satele din Maramureşul apusean aveau mai mult un caracter agricol decît pastoral şi că turmele coborau în sat şi aici mai devreme, pe la sfîrşitul lui august, pe de o parte din nevoia de a îngrăşa o porţiune cît mai mare din arătură, pe de alta datorită faptului că, în urma culesului timpuriu al produselor de pe ogoare, oile îşi găseau uşor păşune în hotarul comunei4. Deci şi aici se întîlnesc aceleaşi cauze ca cele arătate de noi pentru satele agricole-pastorale din Valea Streiului. 4 VI. Kubijovic, Păstoritul in Maramureş, 1934, p. 252 — 253. 72 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Evident că această asemănare se constată numai în ce priveşte economia nivelului de bază al satului, perioadele de migraţie în timpul păşu-natului şi scopul urmărit, nu însă şi în privinţa celorlalte criterii. Dacă vom lua de pildă stîna, vom întîlni un alt tip de stînă, mult mai rudimentar decît cel întîlnit în păstoritul agricol din Yalea Streiului, de pe Eetezat. fapt care arată pe de o parte că tipul de stînă nu este întotdeauna identic în cadrul aceluiaşi tip de păstorit—chiar dacă în economia nivelului de bază există condiţii asemănătoare —, iar pe de altă parte că tipurile de stînă nu constituie elemente de aceeaşi importanţă ca economia nivelului de bază. în privinţa tipurilor de stîne, păstoritul din colţul nordic al Transilvaniei formează o unitate aparte. De aceea îi vom acorda o atenţie deosebită. Cu prilejul excursiilor de studii în Carpaţii romîneşti, organizate în 1922 de către Institutul de geografie al Universităţii din Cluj, s-au întîlnit pe versantul nordic, dinspre Maramureş, al masivului Eodnei cîteva stîne de formă semicilindrică, cu baza aşezată în jos şi avînd la un capăt intrarea. în nemijlocita apropiere a stînei, era comarnicul, ridicat pe patru stîlpi şi cu acoperiş pentru păstrarea caşului5. Prezenţa acestuia, constatată şi în ţinutul pădurenilor şi la alte stîne mai puţin dezvoltate de pe liziera de nord a Munţilor Eetezatului, arată că avem de-a face cu un păstorit mai rudimentar, căci acest comarnic apărea de obicei la stînele portative ale păstoritului agricol local. în păstoritul locuitorilor din Ieud, de pe Budescu Mare (fig. 27 şi 28) s-a constatat de asemenea prezenţa unei stîne rudimentar construite din furci, cu acoperişul sprijinit într-o parte de virgina — un lemn subţire, susţinut de două furci mai înalte din mijlocul stînei—, iar în cealaltă parte direct pe pămînt6. în faţa stînei care era situată cu deschiderea spre miazăzi, se afla vatra cu un vîrtej, folosit ca suport pentru căldare (fig. 29), iar alături de stînă se afla comarnicul cu acoperiş ridicat pe patru furci. Acest tip de stînă, atît în construcţia ei, cît şi mai ales în aranjamentul vetrei cu nâclad (lespezi de piatră din dosul focului) şi buzări (două pietre puse la cele două extremităţi ale vetrei şi pe care se aşezau lemnele ca să ardă mai bine), se asemăna cu cea din Munţii Eodnei, cu care forma o unitate aparte, total deosebită de stînele întîlnite, atît în alte părţi ale Carpa-ţilor noştri, cît şi în Carpaţii nordici7. VI. Kubijovie, în lucrarea sa asupra păstoritului din Maramureş, distinge patru tipuri de stîni : 1) de vale, 2) de pantă, 3) de culme şi 4) de 5 R. Vuia, Cîteva observaţii, 1924, p. 325. 6 M. Roska, Bomân juhâszat a mârmarosmegyei Budescu Maren, in Kozlemenyek, Cluj, IU, 1943, p. 113-120. 7 Tib. Morariu, Vieala pastorală, 1937, p. 153—156. 73 Fig. 2/. Mulsul oilor la o strungă pe Budescu Mare, Maramureş (începutul sec. XX). Fig. 28. Păcurarii ele la vechea stînă din Budescu Mare, Maramureş (începutul sec. XX). 74 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI şes 8. Ca majoritatea autorilor polonezi care s-au ocupat de această problemă, Kubijovic face o clasificare din punct de vedere geografic, stabilind de fapt, nu tipuri, ci categorii de stîne după poziţia lor. După cum se ştie însă, tipul de stînă îl determină : planul, construcţia, poziţia şi felul vetrei, numărul încăperilor şi întrebuinţarea lor. De altfel geografii procedează la fel şi la stabilirea tipurilor de aşezări, considerînd ca tipuri : satele de luncă, satele de terase, satele de coastă etc. Aceasta este însă poziţia şi nu tipul aşezărilor, care trebuie determinat după alte criterii. Un alt cercetător al păstoritului din Maramureş, Al. I. Georgeoni, deosebea trei tipuri de stîne : 1) stîna păcură- rească, 2) stîna butină-rească şi 3) stîna-casă. Dintre acestea, numai cea dintîi era o stînă autentică, caracteristică pentru acest ţinut. De formă dreptunghiulară la bază, ea era construită pe o temelie formată din trei bîrne de brad şi avea pereţii din scînduri. Peretele din faţă, numit zâplud, era mai scund, avînd în partea de sus o deschizătură de-a lungul lui, prin care păcurarii puteau observa împrejurimile stînei şi prin care ieşea şi fumul vetrei, aşezată lîngă acest perete, care era apărat de un năclad de piatră. Spatele stînei era format Fig. 29. — Planul unei stîne cu comarnic de pe Budescu Mare, Maramureş (după M. Koska). Legenda : FR = furcă, VTR = vatra focului, VR = vîrtej, PL = poliţă, VG = vîrghină, PR = par. 8 VI. Kubijovic, Păstorital în Maramureş, 1934, p. 237. PASTORITUL AGRICOL CU STlNA LA MUNTE 75 tot din scîndnri înclinate spre interior, cu bazele fixate în jgheabul bîrnei orizontale de la temelia stînei, iar partea de sus rezemată de vîrdină — lemnul ce susţine povîrneala, adică acoperişul stînei înclinat spre peretele din faţă. Lateral, stîna era închisă pînă sus de doi pereţi rezemaţi pe două furci de fiecare latură a ei şi pe care se sprijineau cele două vîrdini ce susţineau acoperişul stînei. Stîna butinăreascâ era de formă octoedrică, era mai mare şi avea vatra situată la mijloc. De fapt, nu era altceva decît adăpostul părăsit al tăietorilor de lemne, folosit ca stînă. „Stîna-casă” era asemănătoare gospodăriilor din sat, avînd şi acareturile anexe, dar mai simplu construite 9. Coliba în două feţe — cum se mai numea stîna —, caracteristică pentru păstoritul din Maramureş, apare şi pe versantul nordic al Munţilor Eodnei. Terenul fiind aici pietros şi cu iarbă puţină, stînele erau mutate din loc în loc sau se construia o nouă stînă pe locul unde se muta turma, revenindu-se după un timp la stîna folosită mai înainte. Un sistem asemănător a existat şi pe valea Bistriţei, în Moldova de nord-vest. Stîna era construită din patru pereţi cu capetele îmbinate în cheotori. în mijlocul ei se înfigeau patru furci ce susţineau acoperişul în două feţe, din scoarţă de molid acoperită cu pietre 10. Coliba sau stîna în două feţe era tipul de stînă caracteristic pentru Maramureş, Munţii Eodnei şi Moldova de nord-vest. în ce priveşte distribuirea produselor din lapte, la stînele din Maramureş existau două sisteme cu totul distincte : primul, numit pe cumpene, era sistemul tradiţional, pe cînd cel de-al doilea, pe fonţi, a fost introdus mai recent de proprietarii de munţi, exploatatori ai ţărănimii. După aceste două sisteme, în Maramureş se distingeau stîne pe cumpene şi stîne pe fonţi. O stînă era formată din mai multe lăptari, adică întovărăşiri mai restrînse, şi totaliza 400 — 500 de oi cu lapte. La constituirea stînei se făcea şi ruptul sterpelor, adică separarea sterpelor de oile cu lapte. Cu o zi înainte se făcea mulsul cu schimbul, adică fiecare stăpîn de oi mulgea oile altuia. în acest scop, la proprietarul cu cele mai multe oi se făcea o tîrlă în formă de patrulater, care avea într-o parte atîtea compartimente cîte lăptări avea şi stîna. De partea opusă se ridica o colibă şi un comarnic, unde avea loc măsuratul laptelui. Măsurarea laptelui se făcea cu carîmbul sau cu cupa. Carîmbul era un drug de lemn cu atîtea feţe cîte lăptări s-au asociat să formeze o stînă. 9 Al. I. Georgeoni, Contribuţiuni la păstoritul în Maramureş, Buc., 1936, p. 75 — 79. 10 Tib. Morariu, Vieala pastorală, 1937, p. 161 — 162. ;o TIPURI DE PĂSTORIT 1,A ROMlNI Măsuratul începea eu acela care avea oi mai multe. Laptele se vărsa într-un vas mai mare, numit budacâ. Carîmbul se introducea perpendicular în budacă, astfel ca să atingă fundul, iar pe locul pînă la care ajungea laptele se cresta un semn eu cuţitul. După ce se măsura pe rînd, cu acest sistem, laptele fiecărui stăpîn de oi, se forma stîna. Stăpînul de oi care avea cel mai mult lapte la cărămbitul laptelui era însărcinat să fie stîna?, adică conducătorul stînei. El trebuia să îngrijească de munte pentru păşunatul oilor, să dea vasele pentru stînă şi, în înţelegere cu gazdele de oi, să stabilească cumpenele de brînză. O cumpănă de brînză era egală în greutate cu cantitatea de apă ce intra în budacă pînă la semnul stabilit la cărămbitul laptelui pentru fiecare gazdă de oi. în general, in timpul vârâtului la munte fiecare proprietar de oi primea între 10 şi 14 cumpene. Cumpănitul caşului se făcea cu ajutorul unei cumpene cu braţe egale, într-un braţ se atîrna o căldare goală, în celălalt budaca, punîndu-le în echilibru. Apoi se vărsa în budacă atîta apă cît lapte fusese la cărămbit, iar în căldare atîta caş pînă cînd ambele braţe ale cumpenei se într-unticâ7 adică pînă se echilibrau. Această cantitate de caş reprezenta o cumpănă-Gazdele primeau atîtea cumpene, cîte fuseseră stabilite la cărămbit 1L Sistemul de distribuire a produselor din lapte cu cumpăna l-am în-t.îlnit şi în Munţii (Uopotivei; de asemenea el a fost menţionat şi pentru Cîmpia Transilvaniei11 12. Măsurarea laptelui cu carîmbul sau cu ţîncusa ori tancul (fig. 60) era cel mai răspîndit sistem la stînele din ţară 13. Merită să reţinem faptul că sistemul de măsurare cu tancul şi cu cumpăna a fost întrebuinţat pînă la primul război mondial şi în regiunea Podhale din Polonia 14. La stîna pe fonti, gazdele, adică proprietarii de oi, primeau în timpul vârâtului cîte 8—10 fonti de brînză (un font—de la germ. Pfund—este egal cu 1/2 kg) pentru fiecare cap de oaie cu lapte15. Acest sistem, răspîndit şi pe versantul de răsărit al Carpaţilor Răsăriteni, era tipic pentru exploata- 11 A. J. Georgeoni, Contribuţiiini, 1936, p. 46 — 47, 61 — 64 şi 96. 12 L. K. Kovâcs, Eszlenagenossenschaften in (ier Siebenbiirger Heide, p. 3-45. 13 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 139—141. 14 B. Kopczinska-JaworsUa, Das Hirtenwesen in den polnischen Karpathen, p. 407. Este toarte probabil ca acest sistem să li fost răspîndit în Polonia de păstorii volohi. în orice caz. atît acest sistem de a măsura laptele, cît şi obiceiul munţilor cu fineţe, mtîlnit în Polonia, sînt răspîndite la noi în regiunile din nordul Transilvaniei, fapt ce confirmă şi mai mult legăturile dintre aceste regiuni (cf. în această privinţă : VI. Kubijovic, La vie pastorale dans Ies Beskid.es Orientalcs, Cracovia, 1925, p. 124 — 125; Tib. Morariu, Vieafa pastorală în Munţii llodnei, p. 101 şi 105). 15 Al. f. Georgeoni, Contribuţiiini, 1936, p. 47. PĂSTORITUL AGRICOL CU STÎNA. LA MUNTE rea în orînduirile trecute a ţăranilor mai săraci de către proprietarii de munţi, care ei înşişi conduceau aceste întovărăşiri cu cîştiguri exagerate, în dauna ţăranilor16 în ce priveşte perioadele păşunatului, se disting următoarele etape : primăvara oile erau ţinute pe fîneţele din afara satului, unde existau colibe, locuite vara de către proprietarii fîneţelor, ce veneau la cositul finului, iar t oamna şi primăvara de păcurarii care iernau aici şi păzeau turmele. Coliba era construită în mijlocul unui staul în care se închideau oile peste noapte. Staulul se muta din loc în loc, spre a gunoi fîneţele proprietarilor de oi, Primăvara proprietarii de oi formau bote de oi, cu eîte 100 — 140 de capete date în grija unui păcurar. Păcurarii erau plătiţi de către gazdele lăptarilor. După ce oile au fătat, se formau lăptări de primăvară, sub îngrijirea unui păcurar ajutat de un strungas. în acest timp se prepara laptele acru, care era vărsat în bărbînţă cu capac fără răsuflătoare şi putea sta într-un loc răcoros şi timp de un an 17. Acest păstorit agricol apărea după — cum afirmă Kubijovic — aproape în întreg Maramureşul şi pare să reprezinte cel mai răspîndit tip de păstorit în Carpaţi18, iar după părerea noastră chiar în întreaga zonă carpato-balcanică. Pâstoritul agricol cu stîna la munte din Munţii Rodnei. Un păstorit strîns legat de agricultură a existat şi pe valea Someşului, în apropierea Munţilor Eodnei. în regiunile inferioare s-a menţinut pînă nu demult sistemul rotativ de asolament bienal, o parte din hotar fiind într-o vară ţarina cu arături, iar în vara următoare imaş pentru păşunat. Primăvara şi toamna, după coborîrea de la munte, oile păşteau pe imaş şi pe fineţe, iar noaptea dormeau pe arături. Ca şi în ţinutul pădurenilor, locul de dormit se schimba, ca să se gunoiască arăturile şi, ceea ce este mai surprinzător, şi aici, pe culturile în terase de pe înălţimi, se aşezau în timpul primăverii şi toamnei stîne ce se mutau din loc în loc şi purtau numele de colibe mutătoare şi strung. Iar pentru ca asemănarea să fie şi mai mare, stînele erau adesea construite şi aici, ca şi la pădureni, din împletituri de nuiele sau dintr-un acoperiş de ăraniţă — şindrile mai lungi. în vreme ce în cadrul păstoritului agricol local păşunatul pe hotarul comunei se practica în tot timpul sezonului : primăvara, vara şi toamna, 16 Tib. Morariu, Păstoritul în Alpii francezi şi în Carpaţi, p. 18. 17 Al. I. Georgeoni, Contribuţiuni, 1936, p. 54 — 58. 1S VI. Kubijovic, Păstoritul în Maramureş, 1934, p. 252. 78 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI pe valea Someşului el dura numai primăvara şi toamna, iar în timpul verii turmele de oi urcau la stînele de la munte. Intîlnim deci o combinaţie între tipul de păstorit agricol local de primăvară şi toamnă, cu coliba mutătoare pe arăturile din hotarul comunei, şi cel de munte în timpul verii, cu stînele stabile pe păşunea alpină 19. Păstoritul din Munţii Rodnei, prin elementele sale principale cu totul diferite de cele din alte regiuni, poate fi considerat ca o formă de păstorit deosebită, deşi în clasificările de pînă acum nu a fost remarcat ca atare. Elementele deosebitoare care ne fac să-l considerăm o formă aparte sînt : 1) în afară de zona fîneţelor de la poalele muntelui, unde se păşuna, ca pretutindeni, primăvara pînă la sfîrşitul lunii aprilie sau mai (Sf. Gheor-ghe sau Rusalii), după care oile erau urcate în munţi, iar fîneţele se păstrau pentru cosit, aici întîlnim, alături de munţi pentru vărat cu stîne r şi munţi pentru fineţe, ca în Carpaţi, Alpi şi Pirinei 20. 2) Prezenţa laolaltă în aşezările din regiunile mai joase a unui păstorit agricol local în timpul primăverii şi toamnei, cu stîne mutătoare pe arături în scopul gunoirii lor, şi a unui păstorit de munte, în timpul verii, cu stîne stabile pe păşunea alpină. 3) Tipuri de stîne variate relativ rudimentare 21. Faptele constatate ne arată că o populaţie pastorală îşi putea ierna turmele în regiunile muntoase şi fără transhumanţă, aşa cum am văzut că se întîmpla la noi în Munţii Rodnei, unde sînt munţi de vărat şi munţi cu fineţe pentru iernat, ceea ce ne dă posibilitatea să admitem, pentru anumite perioade şi în anumite locuri, iernarea la munte chiar şi fără aşezări stabile, cu un număr mai restrîns de oi, populaţia pastorală puţind trece de la văratul la munte direct la iernatul în munţii cu fineţe, la început păs-cînd cu oile pe urma finului cosit, iar după ce cădea zăpada trecînd la iernat pe seama rezervei de fîn. în privinţa stînelor, putem distinge două tipuri. Primul tip îl formau colibele în furci sau mutările de pe terenurile accidentate în pantă,, rareori întîlnite sau nemenţionate pentru restul Caipaţilor, cu excepţia Maramureşului. Ele erau.mutate din loc în loc în căutarea unei păşuni mai bune şi de aceea li se zicea mutări. 19 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 32, 56, 137, 150, 152 şi pl. V. :0 R. Vuia, Cîteva observaţii, 1924, p. 325; T. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 52-61. 21 în baza unor ştiri culese din documentele secolelor XV — XVII, K. Dobrowolski presupune existenţa unor munţi rezervaţi pentru fineţe şi în regiunea Beschizilor din Polonia, fapt ce putea permite iernarea turmelor în munţi. Acest fel de iernare a fost răspîndit în Car-paţii de nord, dar şi acest autor observă cu drept cuvînt că sistemul a avut în economia pastorală un rol secundar (Die Haupttypen der Hirtenwanderungen, 1961, p. 138—139). PASTORITUL AGRICOL CU STINA LA MUNTE 79 Construcţia colibelor în furci din aceste părţi se deosebea cu totul de aceea a colibelor în cetori. Se bateau în pămînt şase pari : patru la colţurile stînei, iar la mijlocul ei încă doi mai înalţi, care susţineau coama acoperişului (fig. 30). De la o furcă la alta, se aşeza un lemn orizontal — hluă —, deci în total trei hlude. Pe aceste hlude se puneau o serie de carabe, lemne ce corespund căpriorilor, legate de hlude, sau gînj, din ramuri de molid. Peste acestea se aşeza acoperişul, făcut din scoarţă de molid sau draniţă. Pereţii erau formaţi din lobde, fixate din afară la colţuri între doi pari înfipţi în pămînt şi furci. Intrarea, îndreptată, spre spâtârile (intrările) strungii, era totdeauna, ca la cele mai multe stîne din Carpaţii Orientali, pe latura peretelui mai îngust al stînei. Eareori erau chiar două intrări. Vatra era aşezată lîngă peretele din faţă, îndreptată spre povîrneală (pantă), avînd spre perete un nâclad, iar la cele două capete două pietre laterale, numite buzâri sau căpătîie. Lîngă vatră era vîrtejul de care se atîrna căldarea. De-a lungul peretelui din faţa vetrei se aflau una sau două tipare (poliţe) pentru vasele stînei22. Al doilea tip de stînă din Munţii Rodnei era obişnuita stînă în cheo-tori, numită aici colibă în cetori (fig. 31). Ea avea acelaşi plan şi aranjament ca şi coliba în furci, cu deosebirea că pereţii ei erau construiţi din bîrne groase, prinse la capete în cheotori. Acoperişul, tot de scoarţă de molid, era susţinut şi aici de două furci înfipte la mijlocul pereţilor înguşti, unde era şi intrarea. Aceste stîne erau folosite în regiunile înalte, pe platforme cu o păşune mai abundenta. Ambele tipuri de stîne aveau ca anexă comarnicul, construit la fel ca in Maramureş, pe şase furci, dintre care cele două de la mijloc mai înalte, ca să susţină coama acoperişului de scoarţă de molid. Pe cursul superior al Someşului, acesta era numit şi patul sau pâtulă, deci la fel cu construcţia pe care se păstrează finul. Comarnicul servea, ca pretutindeni, la uscarea caşului şi se afla aproape de stînă, lîngă intrare 23. Comarnicul pe patru furci sau stîlpi l-am întîlnit aproape la toate stînele din categoria păstoritului agricol-pastoral local cu stîne ce se mută din loc în loc. El era deci o anexă a stînelor mai rudimentare ce aparţineau tipului de păstorit agricol local. Este foarte probabil că de aici a pătruns şi la stînele de pe păşunile alpine din munţii Maramureşului, Eodnei şi Călimanilor, precum şi în alte regiuni muntoase, necercetate încă. P^ntiu a se stabili cantitatea de lapte, respectiv de brînză, ce revenea fiecărui mertuc, proprietar de oi vara la stînă, măsuratul laptelui se 22 Tib. Morariu, Vieata pastorală, 1937, p. 52 — 56. 23 Ibidem, p. 153-165. 80 Fig. :*0. Planul, secţiunile şi construcţia unei stine in lurci din Munţii Rodnei (după Tib. Morariu). Legenda : HL == lilud, FR -- furcă, CB — cujbă, B — buzări, VR - vîrtej, NC - năclad, CP cipară (poliţă). PASTORITUL AGRICOL CU STlNA LA MUNTE 81 făcea cu carîmbul. Acesta era o bucată de lemn cioplit cu atîtea feţe, cîte botele se aflau la stînă. Laptele muls de la fiecare proprietar de oi era vărsat separat în budacă, un vas mai mare, iar baciul îl măsura cu carîmbul fă-iănd o crestătură pe locul pînă unde ajungea laptele. La brînză, proprietarul de oi primea de 10 — 12 ori cît lapte a avut la mulsoare 24. Deci, cu \ Eig. 31. — Planul colibei (stînei) în cheotori, comarnicului şi strungii] din Munţii Rodnei (după Tib. Morariu). excepţia cumpenei, întîlnim aici acelaşi sistem ca la stînele din Maramureş. Oum s-a mai arătat, acest sistem de măsurare era cel mai răspîndit, fiind practicat şi în Maramureş 25, în nordul Moldovei26, în Călimani 27, pe Bete-mt şi în Munţii Vîlcanului. Păstoritul agricol cu stîna la munte din Munjii Câlimani. Cu excepţia satelor din părţile centrale ale Cîmpiei Transilvaniei, unde a existat un păstorit agricol local cu stîne portative 28, sistemul agricol pastoral 24 E. Precup, Păstoritul în Munţii Rodnei, Cluj, 1926, p. 7 —8 (în continuare E. Precup, Păstoritul, 1926); Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 139 — 141. 25 Al. I. Georgeoni, Contribuţiuni, 1936, p. 46 şi 59 — 63. 26 Dim. Dan, Stîna la romînii din Bucovina, 1923, p. 10 — 11 (in continuare Dim. Dan, Stîna în Bucovina, 1923). 27 L. Someşan, Vieaţa pastorală, 1933, p. 296. 28 Tib. Morariu, Păstoritul în Alpii fracenzi şi în Carpaţi, 1942, p. 17; L. K. Kovâcs, Bszlenagenossenschaften, p. 334. <\ - o. 2857 82 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI cu stîne la munte s-a putut urmări şi în ţinutul colinelor din Cîmpia Transilvaniei şi în satele din jurul Munţilor Oălimani. Aici era folosit sistemul de asolament trienal, în cadrul căruia după fiecare doi ani 0 treime din pămîntul cultivat era lăsată să se odihnească ca inimaş, adică păşune; dintre celelalte două treimi, una era semănată cu grîu, iar cealaltă cu porumb. Terenurile cultivate fiind în pantă, şi aici se practica agricultura în terase de-a curmezişul pantei. Inimaşul era întrebuinţat ca loc de păşune pentru vitele mari, care nu plecau la munte. întovărăşirea se făcea şi aici după obiceiul răspîndit în alte părţi. Stîna era organizată de cîţiva stăpîni cu oi mai multe, la care se asociau cei cu oi mai puţine. întovărăşirea se făcea la Sf. Gheorghe, deci mai înainte de suirea oilor la munte. Primăvara după întovărăşirea stăpînilor, turma de oi, împreună cu stîna portativă şi cu strunga de Ieşi, alcătuită din mai multe părţi, erau scoase la cîmp pe hotarul comunei. Stîna portativă era construită din scîn-duri uşoare de brad şi cu un acoperiş de şindrilă. De aici oile plecau la munte, unde erau date în seama cîrmaşului şi a ciobanilor. Toamna, după ce turmele coborau pe la mijlocul lui septembrie de la munte, păşteau pe mirişti şi mălăişti cît timp oile mai erau ţinute pe brînză. în această perioadă nu se mai făcea stîna. Din ea nu rămîneau decît vatra focului, adăpostită într-un loc scutit de vînt cu o lespede, şi prepeleacul, trunchiul cu crengile tăiate pe care păcurarii atîrnau găleţile, hainele şi sacii cu alimente. Strungile erau deplasate la 3—4 zile de pe un loc pe altul, pentru ca astfel făcînd tîrla acolo unde dormeau oile noaptea, să poată îngrăşa cît mai multe parcele din pămîntul arabil al proprietarilor de oi. Deci şi aici se repeta acelaşi sistem de îmbinare a vieţii agricole cu păstoritul, cu turme de 01 ce păşteau vara pe păşunea alpină de la munte, iar primăvara şi toamna pe hotarul comunei pentru a îngrăşa cu tîrla oilor terenurile arabile. Pe hotarul comunei oile păşteau toamna pînă la 26 octombrie (Sf. Dumitru), cînd se făcea râscolul oilor şi erau restituite stăpînilor. Pe versantul apusean al Munţilor Călimani nu existau stîne de vaci cu lapte ca pe versantul răsăritean, dinspre Moldova. Vacile cu lapte erau ţinute acasă, la munte trimiţîndu-se la aşa-numitele bouri numai vacile sterpe, viţeii şi boii împreună cu stava de cai, păziţi nu de ciobanii de la oi, ci de păstori trimişi anume pentru îngrijirea lor. în proporţii reduse s-a practicat şi transhumanţa. Toamna, cînd se împuţina iarba pe hotar, sau chiar iarna dacă nu aveau fîn suficient, şi aici ca şi în alte locuri, se asociau mai mulţi proprietari cu oi mai multe şi arendau terenuri pentru păşunat înspre Cîmpia Transilvaniei, trecînd peste PASTORITUL AGRICOL CU STlNA LA MUNTE 83 Logig, Lechinţa, Moci şi ajungînd pînă în apropierea Clujului, la Apahida. Majoritatea oilor rămîneau însă în sat, pe la gospodării, şi erau adăpostite în corliţ cu trei pereţi; cei mai avuţi le ţineau înainte vreme pe la fîneaţă unde aveau căsuţă şi bordeie cu clăi de fîn împrejmuite cu gărdoaie, ca să nu le prade oile şi vitele după ce se slobozea terenul pentru păşune. După locul de origine al păstorilor, stînele din părţile transilvănene ale Munţilor Călimanilor pot fi împărţite în trei categorii : 1) Stînele mocanilor, oierilor din ţinutul colinelor, care aveau pereţii arcuiţi de la mijloc în sus, astfel că se întîlneau la vîrf. Stîna era acoperită — ca şi în Munţii Rodnei şi ai Maramureşului — cu scoarţă de brad, pe care se aşezau şi lespezi de piatră, ca să nu le ridice vîntul. Era construită din lemne groase de brad, în cetori, avea o singură încăpere, îngustă şi lungă (4 x 2,5 m), iar vatra focului era aşezată într-un colţ lîngă uşă, pereţii fiind protejaţi de lespezi de piatră. 2) Stînele celor de pe valea Mureşului erau mai mari şi de formă pătrată, cu pereţii drepţi, construiţi din trunchiuri cioplite şi cu un acoperiş de şindrilă în patru feţe. Spre deosebire de stînele mocanilor din ţinutul colinelor, acestea aveau vatra în mijlocul stînei, iar la multe dintre ele exista şi un celar, construit aparte în apropierea stînei, pentru păstrarea caşului. 3) Stînele celor din Topliţa, datorită apropierii de Moldova, se asemănau cu cele ale moldovenilor. Erau mai lungi şi despărţite în două încăperi printr-un perete înalt de 1,50 m. în încăperea din faţă se prepara urda şi caşul, iar în cealaltă*se păstrau caşul, vasele, hainele şi hrana ciobanilor. Păcurarii erau angajaţi de cîrmaş, un păcurar mai în vîrstă, cu experienţă, care conducea treburile stînei de la intratul pe brînză pînă toamna, cînd intrau oile la iernat. Proprietarii cu oi mai multe angajau păcurari pentru întreg anul. Păcurarii erau plătiţi în natură : brînză, una sau două mulsori la brînză, două perechi de schimburi (cămaşă, izmene), haine şi opinci 29. Pâstoritul agricol din Ţara Oltului. Pentru a ilustra şi păstoritul din Ţara Oltului, unde am întîlnit tot păstoritul cu stîna la munte al unei populaţii agricole, ne vom folosi de singura descriere de care dispunem, anume asupra păstoritului din comuna Drăguş. Acesta se deosebeşte de 29 L. Someşan, Vieaţa pastorală, 1933, p. 285, 297, 301, 303, 311, 313 şi 321; idem, Vieaţa umană în regiunea Munţilor Călihiani, extras din Lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj, VT, 1936, p. 14 şi 25 — 30 (în continuare L. Someşan, Vieaţa umană). NI TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI tipurile descrise anterior prin faptul că stîna nu era situată, ca de obicei, la o distanţă mai mare de sat, ci tot pe terenurile aparţinînd comunei Drăguş, la o înălţime de cca 1500 m, înălţime obişnuită pentru stînele de la altitudini mai mici. Stîna nu era aşezată — ca de obicei — la marginea păşunii alpine de pe golurile de munţi, unde iarba este mai aspră şi mai uscată şi unde locui-t orii din Drăguş îşi scoteau sterpele şi mieii, ci într-o poiană în mijlocul pădurii, unde iarba este mai fragedă, astfel încît mînzările cu lapte care o păşteau cu plăcere dădeau mult spor în lapte ; mioarele rămîneau să pască pe coastele cu iarbă mare din locurile mai adăpostite de vînturi. Este de remarcat faptul că aici se folosea sistemul celor două stîne, cea din Yalea Sîmbetei, situată la o altitudine mai joasă, şi cea de-a doua, de pe Muche, aşezată mult mai sus, sistem pe care îl vom întîlni şi pe Munţii Parîngului. Spre deosebire de obiceiul din Drăguş, în Munţii Parîngului oile erau urcate întîi la ,,stîna de jos”, iar apoi, cînd se topea zăpada, la cea de sus. La Drăguş, la 1 iunie, cînd se făcea urcarea la munte, oile erau duse la păscut întîi la stîna de sus, la cea de pe Muche, iar la Sîn Petru coborîte la stîna din Valea Sîmbetei, ca apoi, duj ă patru săptămîni, cînd a dat din nou iarba, să urce din nou la stîna de sus, de pe Muche, unde rămîneau pînă la coborîre, la sfîrşitul lunii august. Ca de obicei, primăvara şi toamna oile păşteau pe hotarul din apropierea satului. Aici oile erau păzite de stăpînii de oi, iar dacă această sarcină şi-o lua asupra sa numai unul dintre ei, o făcea fără plată, numai cu dreptul de a-şi gunoi arăturile. La data cînd s-a făcut cercetarea pe teren, stîna avea 400 de mînzări şi 480 de sterpe cu tîrla şi bordeiul aparte în crintă, dar tot pe muchia Drăguşului, şi 500 de miei la aceeaşi tîrlă, dar formînd un ciopor aparte. Majoritatea oilor erau din Drăguş, dar se primeau în număr mai redus şi oi din satele dimprejur. Dintre cei din Drăguş, baciul avea cele mai multe oi. De asemenea şi ciobanii erau recrutaţi dintre stăpînii cu oi mai multe. Oile erau, în majoritate, ţurcane, cu lînă cu firul lung; ţigăi cu lînă mai fină erau mai puţine. La data cercetării, stîna avea un baci, doi mînzărari, un strungar şi patru sterpari la oile sterpe. Baciul stătea în permanenţă la stînă şi prepara brînza, prin urmare aici băcitul nu se făcea, ca în alte locuri, cu rîndul între stăpînii de oi. O deosebită atenţie trebuie acordată şi stînci din aceste părţi, care se deosebea de cele din alte regiuni. Ea era construită din trunchiuri de brad, cu bîrnele prinse în cheotori, şi avea o singură încăpere, cu intrarea pe latura îngustă. PĂSTORITUL AGRICOL CU STÎNA LA MUNTE în privinţa construcţiei stînd, este de remarcat faptul că avea acoperişul în două cline şi nu era susţinut nici de furci, nici de căpriori, ci de nişte bîrne aşezate, ca şi leaţurile, longitudinal la o anumită distanţă şi pe care se prindea un strat de şindrilă mai lungă, numită sită. Bîrnele pereţilor laterali, mai înguşti, se continuau drept în sus pînă la culme, susţinînd cu capetele lor capetele bunelor longitudinale ale acoperişului. Această tehnică se aseamănă mult cu construcţia vechilor case de lemn la uciaineni şi ruşi. Peretele îngust din dosul stînei avea sus. sub culme, un colţ triunghiular liber, prin care ieşea fumul vetrei din stînă. în fundul stînei se afla patul caşilor. Pe o latură între patul caşilor şi peretele cu intrarea se afla un pat de doi mit. Un al doilea pat, mai scurt, se afla de cealaltă parte a strnei, la capătul acestuia fiind aşezată şi crinta. Vatra focului era în partea dinspre uşă, dar mai aproape de perete, care era apărat de para focului prin lespezi. Ceaunul de mămăligă şi căldarea în care se prepara urda atîrnau fiecare de cîte o cujbă — doi pari groşi care se puneau deasupra focului, cu un cap proptit în perete, iar cu celălalt în furca unui par înfipt în podeaua de pămînt a stînei. Trei găleţi de muls, lucrate din lemn de brad şi servind la aducerea apei, două căni de tinichea smălţuite, servind la muls, un ciuhălău — băţ curăţat de coajă la capătul căruia erau legate cîteva bucăţi ’de cetină de brad—folosit la mestecatul zerului cînd se prepara urda, o strecătoare cu care se lua urda din căldarea cu zer, un cuţit de lemn cu coada lungă pentru tăiatul urdei, o teşită — săculeţ în care se aşeza urda ca să se scurgă -şi două strecurători de pînză de cînepă pentru strecuratul laptelui şi storsul urdei şi al caşilor întregeau inventarul redus, dar absolut trebuincios al stînei. Era nelipsit şi budăul, un vas înalt, de formă cilindrică, în care se bătea untul. Crinta — după cum s-a arătat — era aşezată pe capătul unuia dintre paturi şi servea la storsul caşului. Deasupra caşului, în crintă, se aşeza un mic butuc de lemn numit pop, avînd o faţă netedă care se aplica pe caş, cealaltă faţă prezentînd o crestătură pe care se apăsa zăvodarulj un par greu de capătul căruia se atîrna o greutate sau era apăsat cu mîna, astfel ca din caş să se stoarcă tot zerul. Caşul odată stors şi după ce era copt bine, era fărîmiţat cu ajutorul unui frecâu sau crestău, un diug de lemn crestat, aşezat pieziş deasupra ciubărului în care cădea caşul fărîmiţat. Atît presarea caşului în crintă, cît şi acest sistem de a fărîmiţa caşul erau răspîndite în cele mai multe părţi din Carpaţii Meridionali, constituind o influenţă a păs-toritului poienăresc. Ele au fost întîlnite de noi la stînele jienilor de pe Parîng, ale poienarilor, ale mărginenilor din jurul Sibiului şi Sebeşului 86 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI la stînele ,,ungurenilor” din Gorj şi au fost menţionate şi în păstoritul din ţinutul Branului30. De la munte se cobora, cum s-a mai arătat, la sfîrşitul lui august. A doua zi, se făcea alesul oilor, care erau băgate într-un ţarc pe cîmp sau într-un alt loc închis, potrivit acestui scop. Stăpînii intrau printre oi şi, cu ajutorul ciobanilor, si le alegeau fiecare pe ale sale. în aceeaşi zi se dădea fiecăruia brînza ce i se cuvenea, se împărţea simbria ciobanilor şi se plătea şi arenda muntelui. După ales, stăpînii oilor făceau ciopoare de cîte 100—150 de oi şi le dădeau în paza ciobanilor. Se făceau vreo zece ciopoare, care păşteau pe hotarul comunei pînă ningea. Fiecare cioban făcea pe locurile lui un ţarc pe care îl muta din loc în loc pentru ca astfel să-şi gunoiască terenurile destinate culturilor. După ce cădea zăpada, fiecare stăpîn îşi lua oile la el acasă şi le ierna cu fîn31. Păstoritul agricol al satelor de la poalele munţilor. Urmează să ne ocupăm cu ultimul tip de păstorit agricol pastoral cu stîna la munte, anume cel al satelor de la poalele munţilor. Locuitorii acestor sate aveau la îndemînă at-ît cîmpul cu bucate, ce se întindea în preajma comunei, fîneţele întinse de pe văi şi coaste, cît şi păşunea alpină de pe munţii din apropiere. Pe lîngă o viaţă agricolă, ei practicau un păstorit foarte asemănător cu cel al locuitorilor din zona fîneţelor, reprezentînd o formă pastorală de tranziţie între cea agricolă-pastorală şi cea pastorală din zona fîneţelor. Pentru ilustrarea acestui tip de păstorit, vom prezenta păstoritul a trei sate din Ţara Haţegului : Clopotiva, Eîu de Mori şi Nucşoara, situate toate trei de-a lungul zonei de contract a bazinului de la Haţeg cu munţii Eetezatului şi ai Ţarcului. La sfîrşitul primului război mondial, comuna Clopotiva avea pe Munţii Clopotivei — ce se ridică imediat spre sud de sat şi ţin de masivul Ţarcului — şase stîne, la Făgeţel, Petreni, Păiăe, Părăgincsu, Ste-vea şi Scărişoara. Dintre acestea, în preajma celui de-al doilea război mondial au lămas numai cinci: Stevea, Părăginosu, Petreanu mic, Petreni şi Făgeţel. Eîu de Mori, format din patru cătune, avea patru stîne, fiecare cătun avînd stîna lui, iar Nucşoara, cu cele 12 cătune ale sale, 30 Tache Papahagi, Images d'ethnographie roumaine, I, 1928, p. 105; I. Ylăduţiu, Almenwirtschaftliche Viehhaltung und Transhumance im Brangebiet, în Viehzucht und Hirlenleben in Ost- und Mitteleuropa, Budapesta, 1961, p. 230 — 231. 31 Tr. Herseni, Stîna din Munţii Făgăraşului, extras din rev. „Boabe de grîu”, an V (1934); idem, Probleme de sociologie pastorală, Buc., 1941, p. 20 — 72. PASTORITUL AGRICOL CU STlNA LA MUNTE 87 avea două stîne una lingă alta pe Măgura, imediat deasupra satului. Ultimele două comune îşi aveau stînele pe Munţii Retezatului32. Clopotiva, în afară de cele cinci stîne de oi, mai avea în cinci puncte diferite şi stîne de vaci, dintre care cel mai îndepărtat era JSTe-tişul, la 30 km de sat, unde se aflau trei stîne de vaci. Mai avea şi o stînă de boi la Petreanu Mare33. întovărăşirea se făcea şi aici în luna mai (pe la Rusalii), cînd se ieşea la munte. Sistemul de întovărăşire era cel tipic tradiţional, întîlnit şi în alte părţi, care pare a fi cel mai vechi şi mai răspîndit. Proprietarii cu oi mai multe (70—100 de oi) angajau păcurari cu simbrie, dar erau şi păcurari cu rîndul, care veneau la stînă cu schimbul, la fiecare săptămînă unul. Cei care aveau oi mai puţine (10—30 de capete) se numeau băcioni şi nu aveau păcurari, ci îşi dădeau oile în paza păcurarului stăpînului cu oi mai multe. De fiecare stăpîn se alăturau cîte 2—4 băcioni. De pildă la stînă Părăginosu, la sfîrşitul primului război mondial, au fost asociaţi 10 stăpîni cu 10 păcurari şi 43 de băcioni. Păşunatul îmbina şi el atît etape din păstoritul agricol, cît şi din cel din zona fîneţelor. Primăvara fiecare îşi păştea oile lui pe hotarul satului pînă la sfîrşitul lui aprilie, cînd oile erau date în seama păcurarilor şi aceştia le scoteau la fîneţele de fîn pînă la sfîrşitul lui mai, iar apoi, de aici, la stînele de la munte. După ce se împlinea brînza, pe la sfîrşitul lui august, oile coborau de la stînă şi păşteau pe ţarină. Pe la începutul lui septembrie se alegeau, se împărţea turma de oi în două, şi se mergea la fîneţele de fîn, unde după împărţirea oilor fiecare păcurar stătea cu oile stăpînului şi ale băcionilor, luate în primire. ha, fîneţele de fîn, unde se stătea cu oile toamna şi primăvara, existau sălaşe mici cu pereţi de bîrne sau colibe de doble (scînduri groase tăiate cu toporul), adîncite în pămînt. La sălaşe stăteau cîte doi-trei păcurari, în colibe cîte doi, iar oile erau ţinute în staol. Transhumanţa nu s-a practicat. Pe la sfîrşitul lui noiembrie se alegeau oile din nou, fiecare luîn-du-şi în grijă oile proprii, pe care le adăpostea în staol, unde le ţinea pînă cînd prindeau oile a făta. Atunci oile erau duse acasă şi fiecare îşi păştea din nou oile proprii pe hotar. La munte se dădeau două brînze : brînza de vară şi brînza de toamnă. Brînza de vară se măsura cu tancul, iar cea de toamnă cu cumpăna. Laptele muls al fiecărui stăpîn se măsura cu tancul într-un vas 32 R. Vuia, Ţara Haţegului, 1926, p. 71. 33 I. Conea, Clopotiva, Bucureşti, 1940, p. 71 — 87. 88 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI mai mare, numit măsură, după acelaşi sistem răspîndit şi în alte locuri. Tancul se cresta la nivelul laptelui avut de fiecare proprietar la măsurat şi apoi fiecare primea 44 de lapţi, adică de 44 de ori atîta lapte cît a. avut la măsurat. La brinza de toamnă se măsura cu cumpăna şi se dădeau numai patru lapţi. Cumpăna era construită rudimentar, dintr-un lemn care atîrna de o sfoară legată la mijloc. La o extremitate a cumpenei se punea măsura, iar la cealaltă străcătoarea cu caş. în măsură se punea atîta apă. cît lapte a avut stăpînul de oi la măsuratul de toamnă, căci, după ce se dădea brînza de vară, laptele fiecărui proprietar de oi era măsurat din nou. Apa din măsură se măsura tot cu ţancul. Deci şi aici întîlnim acelaşi sistem ca la stînele din Maramureş. Stînele clopotivenilor erau de mărime mijlocie (4x5 m) şi aveau o singură încăpere (fig. 32). Vatra focului era situată nu în mijlocul stînei, ci lîngă perete. Căldarea atîrna de un sul sau dul, un lemn rotund şi gros, susţinut de două furci înfipte în pămînt de cele două părţi ale vetrei (fig. 34). în apropierea ei se afla ciubărul, în care se închega laptele, şi cocaia, un lemn înfipt cu un capăt în pămînt şi avînd la celălalt capăt o cracă orizontală, de care se atîrna străcătoarea. Mai exista altă variantă de cocaie de caş, întîlnită şi în alte regiuni. Un brad cu crengile ciuntite şi curăţat de coajă era fixat cu capetele între bîrnele pereţilor, la o înălţime mai mare. Crengile ciuntite serveau ca nişte cuie de lemn, de care atîrna străcătoarea cu caşul în ea. De obicei, pe una dintre laturile mai înguste ale stînei se aflau trei rînduri de poliţe prinse cu capetele tablelor între bîrnele pereţilor. Cea de jos era poliţa de găleţi, a doua poliţa de pus vasele stînei, iar a treia, cea de sus, servea de comarnic pentru uscatul caşului. Comarnicul pentru caş se mai obţinea şi prin construirea stînei în aşa fel, ca acoperişul din faţă, unde se afla şi intrarea, să fie prelungit, iar micul pod cîştigat astfel să poată fi folosit ca comarnic pentru caş : avantajul era că aerul venea şi de jos şi astfel bruşii de caş se zvîntau mai uşor (fig. 32, secţiunea transversală). Alături de stînă era şi strunga, un şopron acoperit în partea uncie ieşeau oile şi şedeau păcurarii ca să le mulgă. La stînele din Retezat şi Ţar cu se întîlnea adesea un vălău pe un piedestal oblic mai ridicat, numit trapul cîinilor, în care li se dădea clinilor zerul de la stînă (fig. 35). Exemplele date din Ţara Haţegului pentru ilustrarea păstoritului din zona de contact dintre munte şi şes sînt dintre cele mai reprezentative pentru acest tip de păstorit, ce poate fi urmărit în cele mai diferite regiuni ale ţării. Şi pentru că Munţii Clopotivei aparţin Masivului Go- 89 g. 32. — Planul şi secţiunile stînei din Fâgeţel, Munţii Clopotivei, Masivul Godcanu. Legenda : CM = comarnic, PL- poliţă, CO = co-Ta pentru strînsul caşului, FR = furcă, VTR = vatra focului, LV = laviţa, SC = scaun, CI = ciubăr pentru închegat laptele, DL = dul. 90 Fig. 33. — Stîna veche din Părăginosu, Munţii Clopotivei (începutul sec. XX). Fig. 34. — Interiorul vechii stîne din Părăginosu, Munţii Clopotivei (începutul sec. XX). PĂSTORITUL AGRICOL CU STlNA LA MUNTE 91 deanu, completăm cele arătate mai sus cu cîteva note asupra păstoritului din comuna Buieni, situată în culoarul de la vest de Caransebeş şi în direcţie opusă faţă de satele din preajma Betezatului şi de Munţii Clo-potivei, de care ne-am ocupat. Deşi păstoritul din Buieni ar putea intra L_l 5 40 >■■■■« TRAPUL C/HÎLOR Fig. 35. — Planul strungii şi al stînei din Făgeţel, Munţii Clopotivei. şi în categoria păstoritului din satele agricole cu stînă la munte, îl prezentăm aici spre a ilustra deosebirile care pot exista faţă de păstoritul de pe diferitele versante ale aceluiaşi masiv muntos, în cazul de faţă Masivul Godeanu. în această privinţă, un alt exemplu instructiv ni-1 oferă deosebirile în păstoritul de pe diferitele versante ale Munţilor Că-limani. Comuna Buieni este aşezată pe valea Sebeşului, un afluent al Timişului, nu departe de Caransebeş. Locuitorii se ocupau cu agricultura şi cu creşterea vitelor. După primul război mondial, cînd au fost cercetate stînele lor de pe Muntele Mic, la stîna Timişoara s-au găsit 530 de oi — dintre care 250 de mînzări cu lapte şi 280 de sterpe — apar- 92 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI ţinînd la 14 stăpîni. La aceeaşi stînă se aflau şi vreo 120 de boi şi vaci sterpe şi vreo 150 de cai. Stîna a fost organizată de cinci stăpîni cu oi mai multe (cîte 30—40 de capete), care şi-au angajat fiecare cîte un sioban cu plată. La aceştia s-au asociat şi nouă bărcaşi, adică stăpîni cu oi mai puţine, care deci corespund cu băcionii din Ţara Haţegului. Acest sistem de întovărăşire a fost foarte răspîndit în trecut atît în Ţara Haţegului şi în ţinutul pădurenilor, cît şi în alte regiuni ale ţării. Oile erau duse la stînă la o săptămînă după Sf. Gheorghe şi stăteau aici pînă la începutul lui septembrie. După sosirea la munte se făcea,ca de obicei, şi aici măsuratul laptelui, spre a se stabili cantitatea de lapte ce revenea fiecărui stăpîn de oi pe vremea vârâtului la munte. Măsu~ râtul laptelui se făcea şi aici cu tancul (de aici expresia : a sosit la tanc), sistem care a mai fost Fig. 3G. lUanul stînei şi al strungii din Cioaca, Muntele întîlnit Şl în alte regiuni Mic, Masivul Godeanu. Legenda: \ ® pd = pod, vtr = vatra focului, pt = pat, sc = scaun, sub diferite forme. Laptele fiecărui stăpîn de oi se măsura separat la prima mulsoare. De la fiecare oca de la măsurat stăpînul primea patru măsuri. O oca avea i dl. Laptele se măsura la brînză cu tancul în şiubăr, un vas de lemn mai mare şi mai înalt. Ţancul avea 6 crestături; fiecare crestătură corespunzînd cu o măsură de lapte. Stîna avea o singură încăpere, cu vatra aproape de un perete. Lînga peretele de la intrare era fixată o seîndură, numită prici ori pat, pe care se şedea şi se dormea, iar pe peretele opus intrării se afla o poliţă PASTORITUL AGRICOL CU STÎNA LA MUNTE 93 lată, numită pod, pe care se aşeza caşul să se zvînte. în faţa intrării se afla un şopru deschis, cu acoperişul prelungit, susţinut de doi stîlpi. în dosul şoprului era strunga, iar ciobanii şedeau în şopru cînd mulgeau oile (fig. 36). Această combinaţie între stînă şi strungă se putea urmări în 0 0 12 3 4 5 *—»—l i I i I j I_l_J Fig. 37. — Planul colibei şi al staorului din Saşa, Parîng. Legenda : YF ~-t valra focului, L = laviţa, PT pat, MS =- masa, PL -- poliţa. mai multe locuri, la stînele din Carpaţii Meridionali şi îndeosebi la stînele mocanilor săceleni, iar în Vrancea şi în întreaga Moldovă ea avea o răs-pîndire aproape generală. Stînele cercetate de noi — stîna din Sioca (Cioaca) şi stîna din Tîr-nişoara — erau situate la o altitudine de 1450—1470 m. După ce coborau de la munte, oile erau păscute pe izlazurile comunale, iar după ridicarea recoltei pe ţarină. Transhumanta nu s-a practicat. ★ Cu păstoritul agricol al satelor de la poalele munţilor am epuizat cea de-a doua mare categorie a tipurilor de păstorit la romîni. După cum s-a constatat, ultima formă face tranziţia de la păstoritul agricol la cel din zona fîneţelor, de care ne vom ocupa în capitolul următor. Cele şase variante regionale ale păstoritului agricol cu stîna la munte pe care le-am prezentat aparţin aceluiaşi tip de păstorit prin următoarele trăsături comune : 94 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Ocupaţia principală a populaţiei din sate era agricultura, dar şi în această privinţă se poate constata o gradaţie treptată de la comunele cu o pronunţată viaţă agricolă, cum erau, de pildă, satele de pe valea Streiului din Ţara Haţegului, cele din Ţara Oltului şi cele din părţile de vest ale Maramureşului, la satele de la poalele munţilor, tot din Ţara Haţegului, la care viaţa pastorală era aproape mai pronunţată decît cea agricolă, ambele ocupaţii trăgînd aproape la fel în cumpănă. între aceste două extreme se constată o întreagă gamă de forme de tranziţie. Caracterul agricol al păstoritului din aceste sate se manifestă şi în faptul că, foarte deseori — cum era cazul în satele de pe Valea Streiului, cele de pe Valea Someşului şi din partea de vest a Maramureşului —, îndată ce se culegeau cerealele de pe hotarul comunelor, turmele de oi coborau de la stîna de munte. în timpul primăverii şi al toamnei păstoritul cu stîna la munte se transforma în păstorit agricol local, cu o stînă portabilă ce se muta din loc în loc, cu scopul de a gunoi terenurile destinate culturii cerealelor, ca, de pildă, în satele de pe Valea Someşului. în satele din Valea Streiului turmele coborau şi mai curînd, de pe la mijlocul lunii august, ca să pască pe miriştile din hotarul comunei. în schimb se constată şi forma în care după cositul finului turmele de oi coborau la sălaşele de pe fineţe, cum era cazul la o parte din satele Maramureşului. Această formă făcea astfel tranziţia spre tipul de păstorit din zona fî-neţelor. Un exemplu şi mai pronunţat în această privinţă ni l-au oferit satele din zona de contact a muntelui cu regiunile de şes. O altă trăsătură comună tuturor acestor forme de păstorit o constituie trimiterea oilor la stînă, la păşunea de pe munte situată de obicei la o distanţă mai mare sau mai mică de aşezare, cum era cazul păstoritului din Valea Streiului din Maramureş şi al celui de pe versantul ardelean al Călimanilor. De la o mai mare distanţă îşi trimiteau pe vremuri oile la vărat la munte marii proprietari de moşii din Oltenia şi Bărăgan34, în literatura de specialitate franceză, forma de păstorit la care oile din comunele din apropierea muntelui sînt trimise în timpul verii la păşunea alpină este cunoscută sub numele de estivage35. Trebuie să recunoaştem însă că deosebirile între unele forme ale păstoritului agricol sînt atît de neînsemnate, încît pot fi considerate, în unele cazuri, ca variantele aceluiaşi tip de păstorit. Totuşi, cercetînd mai atent fiecare dintre aceste forme, se constată mari deosebiri regionale. 34 Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, p. 302. 35 Jules Blanche, L’homme et la Montagne, Paris, 1933. PĂSTORITUL AGRICOL CU STÎNA LA MUNTE 95 Chiar dacă în unele privinţe ele se aseamănă, în ansamblul trăsăturilor caracteristice fiecăreia se constată diferenţieri destul de pronunţate. Deosebirile între formele păstoritului agricol cu stîna la munte se constată îndeosebi în ce priveşte felul de asociere pentru sezonul de vară la păşunea alpină şi mai ales tipul de stînă şi sistemul de distribuire a laptelui. Dintre variantele menţionate la această categorie a păstoritului agricol cu stîna la munte, formele de păstorit din valea Streiului, cel din Maramureş şi îndeosebi cel din Munţii Eodnei prezintă cele mai pronunţate diferenţieri. Păstoritul din Valea Streiului se diferenţiază prin dezvoltarea aproape egală a celor două ocupaţii principale : agricultura şi păstoritul. Deşi aceste comune sînt situate într-o zonă pronunţat agricolă şi la o distanţă considerabilă de munte (stînele lor se aflau uneori la 20—30 km de sat), totuşi viaţa pastorală era destul de dezvoltată. Ea se remarca mai ales prin perioada vârâtului la munte şi prin felul de întovărăşire din trecut, precum şi prin tipul stînelor, solid construite şi bine amenajate. în schimb, în a doua jumătate a sezonului de vară, păstoritul căpăta aici un aspect asemănător cu cel agricol local, cu stîne sau strungi ce se mutau pe arăturile din hotar pentru a le gunoi. Păstoritul din Maramureş, deşi prin unele elemente prezenta un caracter agricol, se apropia mai mult de cel din zona fîneţelor, datorită existenţei unei etape comune cu păstoritul din zona fîneţelor — iernatul de toamnă şi primăvară în zona intermediară a fîneţelor. Păstoritul din Maramureş se diferenţia şi prin tipurile de stîne, prin unele elemente mult mai apropiate de cele din Munţii Eodnei, cu care are şi în alte privinţe trăsături comune. Dintre toate aceste tipuri, cel mai diferenţiat este poate cel din Munţii Eodnei, şi anume tot datorită îmbinării dintre păstoritul de munte în timpul verii şi cel agricol local din primăvară şi toamnă, cu stîna ce se muta pe arăturile în terase. De asemenea tipurile de stîne din Munţii Eodnei erau caracteristice pentru această variantă, ca şi sistemul munţilor de vărat, unde se stătea cu turmele în timpul verii la stînă, şi al munţilor pentru fîneţe, unde se ierna cu vitele. Zona de fîneţe de pe colinele din jurul Călimanilor face ca păstoritul din această regiune să prezinte trăsături ce îl apropiau de tipul de păstorit din zona fîneţelor. în această zonă intermediară între aşezarea de bază şi păşunea alpină se întîlneau numeroase căsuţe, colibe şi bordeie folosite ca adăposturi pentru timpul cît stăteau aici vitele primăvara şi toamna, sau în timpul iernii pentru iernat. Este foarte probabil, ca, în ^6 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI afară de păstoritul agricol cu stîna la munte, să fi existat aici şi un păstorit din zona fîneţelor. în schimb păstoritul din Ţara Oltului, cu excepţia şirului de sate din preajma imediată a Munţilor Făgăraşului, unde este foarte probabil să fi existat iarăşi un păstorit din zona de contact, aparţinea păstoritului agricol cu stîna la munte. Lipsa unor cercetări mai numeroase şi mai temeinice în aceste părţi ne împiedică deocamdată să facem o clasificare mai precisă a tipurilor de păstorit din acest ţinut. CAPITOLUL AL lll-L'EA PĂSTORITUL DIN ZONA FÎNEJELOR Aspect general. Urmează să ne ocupăm de a treia mare categorie a tipurilor de păstorit, şi anume a celor din zona fîneţelor. Ţara noastră dispune de o zonă a fîneţelor relativ întinsă, dar dispersată în bună parte în regiunea periferică a Carpaţilor, numai în cîteva regiuni fiind mai compactă. O astfel de zonă întîlnim în Valea Jiului, în partea periferică a Munţilor Sebeşului (Surianul) şi în părţile de nord-vest ale Moldovei. Munţii Apuseni — care reprezintă cea mai întinsă suprafaţă cu sate dispersate şi unde întîlnim şi zone considerabile de fineţe — nu intră, din punct de vedere economic şi al tipului de păstorit, în categoria de care ne ocupăm aici. Ocupaţia principală a locuitorilor din zona fîneţelor era creşterea vitelor, bazată pe o mare întindere de fineţe care asigurau cantitatea de fîn necesară pentru iernarea unui număr mai însemnat de vite mari şi mici, dar mai ales a turmelor de oi. Agricultura constituia o ocupaţie secundară, terenurile arabile cultivate cu porumb, orz, ovăz, cartofi de-ţinînd suprafeţe restrînse, în văi şi pe versanţi. In această zonă predomină tipul de aşezare cu case împrăştiate, iar proprietatea aparţinea doar rar sistemului de bloc, în cadrul căruia întreaga gospodărie era grupată la un loc. Mai adesea se întîlnea o adevărată pulverizare a proprietăţii în mai multe locuri şi la diferite niveluri, cu mai multe case sau adăposturi de fiecare proprietar. Gospodăria se afla pe proprietatea principală din satul propriu-zis; aproape că dispare curtea închisă şi ordonată cu rosturile ei, precum şi şura, atît de caracteristică satelor din Transilvania, şi cotarea sau coşerul pentru păstrarea porumbului, atît de des întîlnită în satele agricole din zona colinară şi de şes. în schimb apar ţarcuri pentru jirezile de fîn şi, alături de grajd, staorul oilor. Pe de altă parte, se constată şi tendinţa 7 - c. 2857 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI spre o curte extrem de ordonată şi închisă, ,,ocolul pătrat” sau ,întărit”, de obicei o curte mică de formă pătrată, închisă din toate părţile cu clădiri şi colne care au un acoperiş comun ce se întinde pe toate cele patru laturi ale ocolului. Factorii economici deosebiţi au dus la dezvoltarea unei categorii aparte de păstorit. Existenţa la o altitudine mai joasă (400—800 m) a unei zone întinse de fîneţe, precum şi apropierea şi marea întindere a zonei de păşuni alpine, au favorizat dezvoltarea unui păstorit bazat în primul rînd pe cultura fîneţelor, care dădea posibilitatea creşterii unui număr mai mare de vite şi îndeosebi de turme de oi. Marea întindere a fîneţelor asigura iernarea vitelor pe loc şi de aceea în această zonă trans-humanţa a avut un rol mult mai redus decît, de pildă, în păstoritul poie-narilor din jurul Sibiului sau al mocanilor din Ţara Bîrsei, bazat pe trans-humanţă şi nu pe cultura fîneţelor. Situarea fîneţelor pe drumul dintre aşezarea din vale şi stîna de la păşunea alpină determina oprirea cu vitele pe aceste locuri de patru ori pe an : a) primăvara , cînd porneau cu oile la munte, b) toamna, cînd coborau de la stînă, c) vara în timpul cositului şi d) iarna, cînd se ierna aici cu vitele ca să se consume stocul de fîn. Petrecînd deci o bună parte a anului pe aceste fîneţe, locuitorii sînt nevoiţi să se îngrijească să aibă şi aici adăposturi temporare atît pentru ei, cît şi pentru vitele lor. Aceste adăposturi caracteristice se întîlnesc nu numai în zonele mari ale fîneţelor, cu al căror păstorit ne vom ocupa în acest capitol, ci şi în regiuni cu fîneţe restrînse, cum se întîlnesc în întreaga zonă periferică a Carpaţilor şi îndeosebi în Maramureş, precum şi în jurul Munţilor Călimani în Ţara Bîrsei şi în Yrancea. în zor a de fîneţe a Maramureşului se întîlneau colibe, construite de obicei în mijlocul unui staul în care erau adăpostite oile peste noapte. Colibele erau locuite vara în timpul cositului, primăvara cînd urcau oile la munte, toamna cînd coborau şi păşteau pe fîneţe şi în sfîrşit iarna de păcurarii ce iernau aici cu vitele1. în jurul Munţilor Bodnei fîneţele ocupau zona de coline (la o alţi-tud'ne de 880—1000 m). De aici fînul se transporta rareori acasă din două motive : a) greutatea transportului şi b) nevoia de a gunoi terenurile de fîneţe. De aceea se construiau case la cîmp, sălaşe sau căsoaie, necesare pentru paznicii vitelor în timpul iernii şi în perioada cositului2. 1 Al. I. Georgeoni, Contribuţiuni, 1936, p. 54 — 58. 2 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 17, 19, 52, 53 şi 55. PÄSTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 99 Căsuţele, colibele şi bordeiele din ţinutul colinelor din preajma Că·1 limanilor, unde se afla zona de fineţe, aveau acelaşi rol şi erau atît de numeroase, incit uneori lăsau impresia unor mici cătune de munte. Căsuţele erau de bîme încheiate în cheotori şi, la fel ca şi casele din sat, aveau două încăperi : tinda şi camera de locuit; bordeiele erau folosite iarna, cînd se ierna aici cu vitele, iar colibele şi pătulele primăvara şi toamna. Eemarcăm construcţia colibelor de formă rotundă şi cu două rînduri de pereţi de împletitură de nuiele, între care se punea zdrob de fîn. Acoperişul lor era construit din două rînduri de ramuri, peste care se aşezau paie şi fîn, iar deasupra se punea păinjen, două perechi de vlă stări legate la vîrf ca să nu ia vîntul paiele. La fd era construit şi staorul oilor, de formă ovală sau pătrată. Acoperişul grajdului era susţinut de furci, cu streşinile rezemate de pereţi3. Şi spre marginea de răsărit a Cîmpiei Transilvaniei se întîlneau sălaşe pastorale, numite Urle. Situate pe fîneţele mai îndepărtate de sat, erau locuite de un membru bărbat al familiei, care ierna aici cu oile, hrănindu-le cu fînul adunat în timpul verii. Fînul nu era dus în sat, scopul urmărit fiind ca oile să tîrlească locurile cu fineţe, astfel ca în anul următor să producă iarbă mai bună. Sălaşe pastorale existau şi în Ţara Bîrsei, ca, de pildă, în părţile Branului, sub forma unei aşezări cu case izolate şi cu ocoale de formă pătrată, cu acoperişul de jur-împrejur. Pe fîneţele situate la o distanţă mai mare sau greu accesibile se construiau clădiri numite hodăi, în care se ierna cu vitele4 *. în valea Prahovei se întîlneau odăile pentru oameni, saivanele pentru vitele mari şi saialele pentru oi. Saivanele se foloseau iarna la cîmp şi aveau trei pereţi. Pereţii laterali erau mai lungi, iar al treilea, îndreptat spre crivăţ şi numit-pisc, se termina într-un vîif ascuţit. în faţa aripilor dormeau ciobanii, iar în interiorul saivanului oile. Saivanele pentru vite mari se numeau coşare. Cînd turma rămînea la cîmp pentru un timp mai scurt se construia din trestie o apărătoare de vînt, numită perdea, iar dacă era făcută din paie i se zicea tandir*. După coborîrea de la munte, ce se făcea în Yrancea între 15 august şi 14 octombrie, oile erau duse la ăial pi la odăi, unde se aflau fîneţele la 2 — 6 km de sat, ori la ţar..î(ţaiini) în sat6. Adăposturile pent u oi 3 L. Someşan, Vieaţa pastorală, 1933, p. 315—316. 4 R. Vuia, Le village roumain, 1937, p. 30, 37; idem, Satul romînesc, 1945, p. 31; I. Vlăduţiu, Almenwirtschaftliche Viehhaltung, p. 200, 207 şi 213. 6 Nicu M. A. Popp, Valea Prahovei, 1929, p. 207. 6 I. Diaconu, Păstoritul in Vrancea. (extr. din „Grai şi suflet”), Buc., 1930, p. 15. 100 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI de la fineţe pentru această perioadă erau construite din nuiele îngrădite şi lipite cu pămînt şi paie şi formate din pereţi numai în partea din care bătea vîntul. Cei mai înstăriţi îşi construiau saivane cu trei pereţi, înalţi de 1,70 m şi acoperiţi cu şindrilă sau scînduri. Cei mai mulţi aveau însă colniţe cu pereţi de nuiele împletite, înalţi de 1 m. Acoperişul, pleasa, era făcut din scîndură sau torişte şi sprijinit pe furci de stejar, în faţă mai înalţi, de 2 m, iar în fund de 1 m, pentru ca să aibă scurgere7. în zona fîneţelor din părţile de nord-vest ale Moldovei s-au păstrat pînă nu demult două construcţii arhaice, rareori întîlnite în alte părţi ale ţării. Este vorba de adăpostul ciobanilor — numit surlă — şi de adăpcstul vitelor mari, numit corla. &'urla era o construcţie de formă conică şi se folosea uneori în cadrul gospodăriei şi ca bucătărie de vară — focărie —, şi ca adăpost al oilor, cînd acestea erau mai puţine. Surla era construită pe un schelet format din patru furci, prinse la vîrf cu un gînj. Peste acest schelet se aşeza de jur-împrejur un cerc de şepuri de brad şi apoi se acoperea cu răzlog, lemne crăpate, sau cu lătunoaie, scînduri semirotunde rămase de la tăiatul buştenilor cu firezul. Corla era un adăpost rudimentar pentru vitele mari (fig. 71), construit cu ajutorul a două furci care susţineau un lemn mai gros numit beldie şi pe care se rezema oblic un rînd de lătunaşi sau de scînduri, cu un capăt sus pe beldie şi cu celălalt pe pămînt. în faţa corlei se închidea, cu ajutorul unui gard de răzlogi, un mic ocol pentru vite8. Pentru oi se făceau în apropierea caselor coşere de formă poligonală, iar la fîneţe cos ere îngrădite cu gard de răzlogi şi cu comarnic, mic acoperiş înclinat servind ca adăpost pentru ciobani (fig. 38, 39 şi 72). Acelaşi rost îl aveau şi căsoanele, colibele, conacele pentru oameni, coteţele şi găurile pentru vitele mari şi staorul pentru oi (fig. 37, 38 şi 39) din zona fîneţelor din Valea Jiului, în bazinul de la Petroşeni9. La fîneţele de fîn din Ţara Haţegului, unde stăteau cu oile toamna şi primăvara, se aflau sălaşe sau câsoane mici cu pereţi de bîrne şi colibe de doble, scînduri groase tăiate cu toporul şi adîncite în pămînt, iar vitele erau adăpostite în staul (fig. 11, 12, 17 şi 66). Adăposturi temporare au fost atestate şi în alte regiuni în zona fîneţelor, cum erau, de pildă, conacele din Oltenia sau din bazinul Pe-troşenilor, unde, alături de ele se aflau adesea şi strungi pentru oi sau o 7 I. I. Oţel, Cercetări asupra păstoritului în Vrancea, Buc., 1936, p. 52. 8 T. Papahagi, Images d’ethnographie roumaine, vol. I, p. 48 ; II, p. 80. 9 R. Vuia, Ţara Haţegului, 1926, p. 72-73. 101 Fig. 39. — Staor vechi pentru oi din Cîmpul lui Nestg, Valea Jiului (începutul sec. XX). \ y 102 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI pălancă, un gard înalt şi puţin înclinat spre interior, asemănător stao-rului oilor din valea superioară a Jiului, în care se adăposteau oile10. Hodăile sau sălaşele din Banat şi mai ales cele aparţinând satelor din culoarul Timiş-Cerna şi din regiunea Porţii orientale, în valea Pogă-nişului în bazinul Almaşului, în tot masivul Semenicului şi în regiunea muntoasă dintre Cerna şi Dunăre erau locuite tot anul, avînd un caracter atît agricol cît şi pastoral. în scbimb, în părţile dinspre vest şi nord ale Banatului ele constituiau o locuinţă temporară, locuită fie vara, fie iarna de o parte dintre membrii familiei, fiind mai mult în serviciul păstoritului decît al agriculturii11. Caracter agricol şi pastoral aveau şi iernările, colibele, sălaşele şi casele la fîn din Munţii Apuseni, pe care le întîlnim nu numai în sectoarele de culturi, ci, împreună cu alte construcţii anexe, şi în sectoarele de fîneţe naturale. Alături de colibele de iarnă, în care se ierna cu vitele, existau poeţi, şuri, pentru vitele comute şi curţi pentru iernatul oilor. Acestea se întîlneau îndeosebi pe fîneţele locuitorilor din Ocoliş, Runc şi Poşaga de sus. în apropierea satelor, alături de iernări şi colibi se afla numai stadiul oilor. Spre deosebire de stadiul de vară, acesta avea un gard mai înalt şi constituit mai îndesat, din pari bine fixaţi în pămînt, iar sus avea o streaşină din spini şi turişti, fîn rămas de la vite sau din paie. Streaşină era mai largă spre interior pentru a oferi oilor un adăpost în caz de ploaie şi de zăpadă12. Pâstoritul jienilor din bazinul de la Petroşeni. Bazinul de la Pe-troşeni, cu o jumătate de veac înainte, cu excepţia centrelor miniere de la Petroşeni, Petrila, Lupeni şi Uricani, a fost o zonă de fîneţe cu aşezări dispersate. Astăzi aceste localităţi au devenit centre miniere şi industriale dintre cele mai însemnate ale ţării. Pe locurile unde încă nu demult se aflau fîneţe cu case de lemn dispersate, azi se ridică adevărate oraşe industriale cu blocuri pentiu muncitori şi cu toate anexele unei vieţi moderne, organizate pe principii socialiste 13. Aşezările din Valea Jiului sînt situate, în marea lor majoritate, la o altitudine de 600—800 m, în lunca celor două ramuri ale Jiului. în 10 T. Papahagi, Images d* ethnographie roumaine, voi. III, p. 182 — 184. 11 St. Mănciulea, Sate şi sălaşe în Cîmpia Tisei, în „Bul. Soc. rom. geogr.”, 1931, p. 145—146, 158 şi 164 — 168; C. Vergez-Tricom, Les Types d'Habitat dans le Banat, în Mélanges, 1927, p. 18—19. 12 V. Butură, Adăposturile temporare, 1958, p. 120—121. 13 Vezi şi N. Dunăre şi colab., Arta populară din Valea Jiului, Buc., Edit. Acad. R.P.R., 1963, p. 140 şi urm. PASTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 103 luncă şi pe terasele inferioare se cultiva porumb şi secară, iar pe terasele superioare şi pe coaste erau fineţe. în stingă şi în dreapta Jiului apusean se ridică, la o altitudine generală de 1400—1600 m, o serie de umeri (re-plats) paraleli, ca resturi ale unei platforme (Gornoviţa). Pe aceşti umeri, deasupra cărora se ridică culmea alpină, se aflau odinioară adevărate colonii de stîne ale locuitorilor din vale (fig. 50). între nivelul de bază al caselor risipite şi stînele de pe umerii dealurilor se întîlneau adesea şi poieni cu fineţe. Întrucît stînele erau situate nu prea departe de aşezările din vale, exista o legătură strînsă între gospodăria din vale şi stînele de pe munţii înconjurători, astfel încît pe cărările ce legau aceste două formaţii ale vieţii economice era un permanent du-te-vino de la gospodăria din sat la stînă şi la fîneţele intermediare, şi invers. în partea dinspre răsărit a văii, pe versantul apusean al Parîn-gului, deasupra satului Livezeni, a existat un caz rar întîlnit la noi în viaţa pastorală. în această parte a Parîngului, sub influenţa celor două platforme care cad în zona fîneţelor, s-au dezvoltat două zone ale fîne-ţelor, aşa încît în cătunele ce aparţineau celor două aşezări Petrila şi Livezeni se puteau distinge patru zone: 1) Zona cea mai joasă era lunca sau ţarina, cu ţarinile cu arături (porumb) şi cu fîneţele din luncă. 2) Urmează izlazurile de primăvară, la colibele din dealuri, de la care finul, fiind mai aproape, era cărat în spate la locul de iernare a vitelor. 3) A treia zonă o formau fînaţele de sub păduri, unde erau conacuri, conace sau colibe cu coteţe pentru vite (fig. 37 şi 38). Acestea fiind mai departe de sat, fînul era consumat iarna de vite pe loc. 4) Zona a patra o constituiau stînele cu păşunea alpină. Dar şi această zonă se dubla în multe locuri, printr-o stînă de jos şi o stînă de sus (fig. 40). La stînă de jos, situată la o altitudine mai mică, zăpada topindu-se mai curînd, turmele începeau să pască îndată ce ieşeau la munte. Mai tîrziu, cînd se topea zăpada şi la stînă de sus, turmele urcau la acest nivel înalt. între timp, la stînă de jos creştea din nou iarba şi la sfîrşitul vârâtului, turmele puteau coborî iarăşi aici. Cazuri mai rare ale sistemului cu două stîne au fost menţionate şi pentru munţii Făgăraşului14 şi Bucegi15. Stîne cu două mutări au existat şi în munţii Maramureşului16. Locuri de păşune şi cu două stîne 14 Tr. Herseni, Stînă din munţii Făgăraşului, 1934, p. 3; idem, Probleme de sociologie pastorală, 1941, p. 25, 26. 15 I. Vlăduţiu, Almenwirtschaftliche Viehhaltung, p. 218. 18 VI. Kubijovid, Pâstoritul în Maramureş, 1934, p. 256. 104 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI sau chiar cu mutarea stînei au fost remarcate şi în Munţii Eodnei17. Stîne cu mutătoare au existat şi pe cursul superior al Bistriţei, în părţile Ceahlăului. La stînele „ungurenilor” de pe valea Argeşului şi valea Doamnei a fost menţionat un sistem cu totul aparte al mutătorilor pentru mîn-zări. La o distanţă oarecare de stîna propriu-zisă (cîţiva kilometri), în-t-r-un loc cu iarbă mai bună se construia stîna vremelnică, iar cînd se termina iarba se făcea, într-un alt loc, o a doua mutătoare, uneori trecîndu-se chiar la a treia. La mutătoare se mulgeau oile şi se închega laptele, care apoi era transportat la stîna de care depindeau aceste mutătoare, unde se continua lucrarea produselor din lapte18. 5) în zona alpină putem distinge de asemenea două niveluri : a) păşunea alpină cu stînele şi b) zona de păşune pentru sterpe şi mioare, de la vîrfuri, unde se întîlneau colibele clădite din piatră ale sterparilor şi ale miorarilor, numite cotroane (fig. 41, 42 şi 43). Este important de urmărit etapele şi perioadele păşunatului în aceste zone multiple. Primăvara, prin martie, se pleca cu oile către valea Streiului şi a Mureşului, unde, locurile fiind mult mai joase, zăpada se 17 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 153. 18 M. N. Popp, Contribuţii la viaţa pastorală din Argeş şi Muscel, în „Bul. soc. rom. geogr.”, III, 1933, p. 246. 105 Fig. 41. — Colroana veche a sterparilor din Ghereş, Paring (începutul sec. XX). Fig. 42. — Cotroana veche a sterparilor din Grivele, Paring (începutul sec. XX). 106 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI topeşte mai devreme şi iarba creşte mai curînd. Pe la sfîrşitul lui aprilie se pornea cu oile la fîneţele de pe dealuri, pentru ca apoi, treptat, de cum se topea zăpada, să se treacă la cele de sub păduri, iar pe la sfîrşitul lui mai să se urce la stînele din munte, unde rămîneau două luni: iunie şi iulie. Pe la Sîn Petru, după cositul finului la fîneţele de sub păduri, coborau iarăşi la fîneţele de sub păduri, apoi la fîneţele de pe dealuri, pentru ca în sfîrşit toamna să se îndrepte din nou către văile Streiului şi Mureşului, unde rămîneau pînă la sfîrşitul lui decembrie; cînd, în sfîrşit, şi acolo cădea zăpada, se revenea pentru iernat, întîi la fîneţele de sub păduri, iar în a doua parte a iernii în sat, unde se ducea cu săniile finul de la fîneţele de sub dealuri19. Prin urmare se constată un paralelism între acest păstorit din zona fîneţelor şi cel din zonele agricole cu stîni la munte, de unde, după ce se termina secerişul în sat, coborau turmele pe mirişti, cu deosebirea că în zona fîneţelor în loc de mirişti se cobora la fineţe, şi abia de acolo, pe urma cositului, în sat. Stînele bătrîneşti ale jienilor de pe Yalea Jiului, mai rudimentare, aveau o singură încăpere şi vatra situată fie în mijlocul stînei, fie la un perete (fig. 44). Pentru suspendarea căldării deasupra focului se foloseau răsuci (fig. 45), care constau dintr-un braţ cu crestături, de care atîrna căldarea, fixat de un sul vertical ce se mişca în jurul axei sale, spre a 19 M. Paterii, A pâringi juhâszat, în Neprajzi Ertesito, VI, p. 196—207. Fig. 43. — Planul şi secţiunea vechii cotroane a sterparilor din Ghereş, Parîng. Legenda : ŞD = şindrilă, LŢ = leţ, DN = doniţă, PL = poliţă, CH = ciuhai pentru făcut mămăligă, CO = cocaie, BT = botă, DS = desagă, LL = lemne pentru foc. PASTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 107 se putea urni uşor căldarea de pe foc în lături. Şi aici, ca şi la cele mai multe stîne fără celar, întîlnim comarnicul făcut fie sub streaşină prin prelungirea acoperişului, fie într-o parte a stînei, prin aşezarea a două Fig. 44. — Stîna veche de oi din Stoeniţa, Parîng. Legenda: CR = cuier, CN = cunună, CM == comarnic, RS = răsuci, VT = vatra focului, GR = grindă, PT = pat. bîrne despicate cu faţa netedă în sus. Aici se puneau caşul şi habriţele, adică cojoacele şi desagii cu alimente. Mai tîrziu, sub influenţa poienarilor, care, înaintea primului război mondial, deţineau aproape toate stînele de pe versantul de nord-est al Parîngului, au construit şi jicnii stîna, după modelul poienăresc, cu două încăperi: stînă pentru prepararea produselor din lapte şi celar pentru păstrarea lor (fig. 46). în apre pierea stînei de oi, ca de obicei aşezată în pantă, se afla şi strunga (fig. 47) de muls oile20. 20 Considerăm cu totul eronată părerea lui Gh. Marinescu cu privire la prezenţa celor două tipuri de stînă stabilite de acest autor pentru păstoritul din Munţii Parîngului. Nici chiar terminologia obiectelor nu a fost redată corect (Cîteva observări asupra stîrxelor şi colibelor din Parîng, In „Bul. soc. rom. geogr.”, If, 1932, p. 378 — 383). 108 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI în ce priveşte participarea locuitorilor în perioada vârâtului 1& munte, pentru stînele de oi ea se reducea la proprietarii de oi care erau ori ciobani cu rîndul (fig. 48 şi 49), ori baci pentru ridicarea brînzei. Fig. 45. — Răsuci din slîna veche din Cionfu, Parîng. Agăţată de peretele din dos este sedila de strecurat caşul. Pe podeaua celarului este ciubărul pentru închegat laptele, găleţile pentru mulsul oilor, iar jos, în faţă, un scaun cu semne de proprietate. Sus pe cunună desaga şi un cojoc. La păstoritul jienilor se constatau în trecut şi urmele unei pendulări. Cei care posedau oi mai multe şi nu aveau fin suficient pentru iernarea lor plecau cu ele primăvara şi toamna, îndeosebi spre văile Streiului şi Mureşului, ajungînd pînă în părţile Aradului şi Timişoarei. Alţii o luau de la Haţeg spre Caransebeş, înspre Banat. O a treia di- 109 Fig. 46. — Plecarea oilor de la stîna cooperatistă din Recea (începutul sec. XX). Fig. 47. — Strunga oilor de la stîna din Grivele, Parîng (începutul sec. XX). 110 Fig. 48. — Păcurari de la stîna din Grivele, Parîng Fig. 49. — Sterpari de la stîna Cărbunele, cu bur- (începutul şec. XX). ^duful cu lapte (începutul sec. XX). PÀSTORITUL DIN ZONA FÎNEŢELOR 111 recţie era cea spre miazăzi, înspre Oltenia, trecînd prin Tîrgu-Jiu, Cra-iova, pînă ce ajungeau aproape de Dunăre, la Segarcea şi Băileşti, unde iernau. O altă caracteristică a păstoritului jienilor era şi faptul că aveau mai multe stîne de oi şi chiar de vaci pe acelaşi crac de munte. Apariţia şi mulţimea stînelor de vaci era o trăsătură esenţială a păstoritului jienilor (fig. 50). Stînele de vaci, în număr mai redus, se întîlneau şi în Fig. 50. — Stîne de vaci de pe Coarnele, Munţii Vîlcanului (începutul sec. XX). alte regiuni din preajma munţilor, dar aici, de multe ori, numărul stînelor de vaci copleşea pe cel al stînelor de oi. De pildă la Gura Plaiului pe Parîng se aflau două stîne de oi şi cinci stîne de vaci. La fel şi pe Slima am întîlnit în cercetarea noastră două stîne de oi şi o colonie întreagă de stîne de vaci. Spre deosebire de stînele de oi, unde se întîlneau în special bărbaţi (fig. 51), la stînele de vaci erau numai femei (fig. 52). Modul de administrare a celor două categorii de stîne diferea fundamental. în vreme ce la stînele de oi baza era întovărăşirea, laptele împărţmdu-se după cantitatea de la măsurat, la stînele de vaci fiecare familie îşi mulgea şi îşi 112 Fig. 51. — Păcurarii cu turma de oi din Slavei, Parîng (începutul sec. XX). Fig. 52. — Văcăriţe la vacile din Slăvei, Parîng (începutul sec. XX). PASTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 113 îngrijea vacile proprii. Se întîmpla însă ca unele văcărite să primească şj vacile altora în pază21. Stînele de vaci nu aveau numai o singură vatră, cu o singură căldare, ci atîtea cujbe (cîrlige de agăţat căldările) şi atîtea căldări cîţi Fig. 53. — Planul şi secţiunea longitudinală a stînei de vaci din Buta, Retezat. Legenda : BV = bulvani, TR = troacă pentru smîntînit laptele, PTTR = pat pentru troacă, PT = pat, VTR = vatra focului. proprietari de vaci erau. Spre deosebire de stînele de oi, unde nu erau paturi, ci numai laviţe mai late, căci ciobanii dormeau noaptea afară cu oile, la stînele de vaci exista pentru văcărite un şir întreg de paturi în jurul pereţilor (fig. 53). Dacă aşezarea era aproape, laptele muls era dus tot la fiecare două zile în sat sau la oraş spre a fi vîndut, sau aşezat în celar 21 Acest sistem de administrare a stinelor de vaci în cadrul familiei era răsplndit nu numai la noi, ci şi în alte ţări, de pildă în Polonia (B. Kopczynska-Jaworska, Das Hirten-wesen in den polnischen Karpathen, 1961, p. 399). Participarea familiei sau a vreunui membru al ei la stînele de vaci aşezate mai aproape de aşezări este menţionată şi de Dobrowolski pentru regiunea Tatrei din Carpaţii nordici (K. Dobrowolski, Die Haupttypen, p. 135). 8 - c. 2857 114 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI pe patul de troci, în troci (fig. 54) spre a fi smîntînit cu lingura de zmolit laptele (fig. 55); untul era bătut în bâdini sau putinei (fig. 56, 57 şi 58). Fiecare turmă de oi era împărţită în două ciopoare, una a mîn-zărilor cu lapte, iar alta a sterpelor (miei, mioare, oi sterpe); acest ultim ciopor păştea separat în zona cea mai înaltă, cu iarbă mai crudă, mai potrivită pentru miei. Adăpostul sterpa-rilor (fig. 49) era o perdea sau cotroană rotundă de piatră (fig. 41, 42 şi 43), ------------------------113-------------------------- Fig. 54. — Troacă pentru smîntînit laptele. Stîna Oboarele,|Parîng.. i 1 \ I i I i I ♦ Fig. 56. — Putinei pentru bătut Fig. 55. — Lingură pentru smîntînit laptele. Stîna untul de la Stîna Sălanc, Munţii Sălanc, Munţii Sebeşului. Sebeşului. iar alături se afla tîrla mieilor şi mioarelor, separate printr-un zid de piatră. Sistemul de măsurat laptele era cel cu căpceana sau cu ciuiu sau cioiu, o lingură sau căuc de lemn (fig. 59). Şapte căpcene făceau im doi, şapte cioiuri o găleată, şapte găleţi o vadră, şapte vedre o cupă (7 kg)22. Cine a avut la măsurat un doi primea la brînză o găleată, iar cine a avut o găleată primea la brînză o cupă de lapte. La unele stîne se menţinuse sistemul generalizat odinioară de a măsura cu ţancul (fig. 60 şi 61). 28 Pentru legătura acestui sistem de măsurare cu străvechiul cult al lunii, vezi şi N. Dunăre şi colab., Arta populară tn Valea Jiului, Buc., Edit. Acad. R.P.R., 1963, p. 465, n. 4. PASTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 115 Pâstoritul mărginenilor din Ţara Haţegului. Un loc aparte îl acordăm păstoritului mărginenilor din Ţara Haţegului, care locuiesc în partea dinspre apus a Munţilor Sebeşului, în satul Luncani, situat pe platforma Luncanilor (900 m), în nemijlocita apropiere a fostei capitale a dacilor de la Grădiştea Muncelului şi în satele Fig. 57. — Bădîni pentru] bătut untul. Fig. 58.- Băciţe bă tind untul In putinei, stina Stina Văcăria, Retezat. Moloşivu, Parîng (începutul sec. XX). altfel, de aici începe zona mărginenilor, vestiţi oieri din satele din preajma Munţilor Sebeşului sau a Surianului, mărginenii din jurul Sebeşului, care se termină cumărginimea din jurul Sibiului. Faţă de ţărenii din părţile mai joase ale Ţării Haţegului, care se ocupau cu agricultura, mărginenii trăiesc în Fig. 59. — Căpceana pentru măsurat laptele. Stina din Cionfu, Parîng. 116 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI zona marginală a fîneţelor, ocupîndu-se în trecut aproape exclusiv cu creşterea vitelor. Aşezările lor aparţineau tipului de sate risipite în zona fîneţelor· Caracteristica principală a acestui păstorit era participarea masivă a oamenilor şi a animalelor la văratul din munte, cum rar se întîlnea la Fig. 60. — Măsurarea laptelui cu ţancul la stîna de oi clin Coarnele, Munţii Vîlcanului (începutul sec. XX). alte tipuri ale păstoritului la romîni. Stînele mărginenilor, unde în afară de bărbaţi se întîlneau şi alţi membri de familie, păreau mici cătune de munte, aşa încît se crea impresia că vara satul s-a mutat la munte. Stînele erau situate în două regiuni: o parte mai aproape, pe Munţii Sebeşului; imediat după primul război mondial existau la Ponoară cinci stîne, la Brăneasa (1100 m) trei stîne, la Porumbeii Mari (1100 m) (fig. 62) şase stîne cu cinci ciopoare de oi, la Dealul Rîglii două stîne şi pe Pravăţ (1206 m) patru stîne, toate ale făgerenilor ; o altă parte? şi anume ale locuitorilor din Fizeşti şi Luncani, mai departe, în părţile de sud-est ale Retezatului; cei din Fizeşti aveau singuri stîne la Vă-căria şi Băcia, în timp ce la Găieru pe lîngă stînele lor se afla şi una a locuitorilor din Luncani. în Yăcăria se aflau patru stîne : una de oi şi trei de vaci; mai erau stîne şi la Bilugul Mic (fig. 63) şi Bilugul Mare. Am dat aceste cîteva date pentru a se vedea numărul mare al stînelor pe un singur munte, la care se adăugau coteţele pentru vitele mari, co- Fig. 61. — Vasele şi uneltele Stînei Noi din Gura Plaiului, Parîng : 1= căldarea mare în care se făcea jintiţa, 2 = ciubăr In care se măsura laptele cu ţancul şi în care se închega laptele, 3 = butica în care se ţinea untul, 4 = doniţa în care se ţinea brînza, 5 — botă în care se păstra jintiţa, 6 = speteaza pentru mestecat urda şi jintiţa în căldare, 7 = cioiul cu care se măsura laptele, 8 — bota pentru apă, 9 = ţancul cu care se măsura laptele în ciubăr, 10 = botă pentru apă, 11 = scaun, 12 = cupă cu care se măsura laptele, 13 = căldare pentru făcut mămăliga, 14 = mestecău pentru mestecat mămăliga în căldare. 118 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI cinile pentru porci şi numeroase strungi, toate laolaltă creînd impresia unor mici aşezări de vară pe munţi23. Stînele erau formate dintr-o singură încăpere mai mare, avînd alături coteţe pentru viţei şi porci. Vatra focului era în mijlocul stînei, iar 0 a 10 ?0 30 m Fig. 62. — Planul coloniei de stîne şi strungi din Porumbeii Mari, Munţii Sebeşului, Masivul Surianul. Legenda : CT = coteţ, SC = sârciner, STR = strungă, ST = stînă, NT = nimăt, VL = vălău, JG = jug pentru viţei. pe cele două laturi ale stînei se aflau paturi, deasupra cu poliţe pentru caş, numite comarnice (fig. 64). Ca şi la ţăreni, şi munţii mărginenilor erau arendaţi de maierij care plăteau arenda şi stabileau aruncu, adică contribuţia fiecăruia la cheltuielile muntelui. Funcţia de maier era ereditară. Ei plecau la stîne cu toate oile, vacile, caii şi porcii de acasă, pe care îi ţineau la aceeaşi stînă. La fiecare stînă erau întovărăşiţi de la doi pînă la şase stăpîni. Perioadele păşunatului se asemănau eu cele ale jienilor de pe Valea Jiului. Ca şi la aceştia, oile erau duse întîi la sălaşele sau colibele (fig. 17, 65) de la fîneţe, unde stăteau o săptămînă — două, fiecare stăpîn cu oile sale, apoi, pe la sfîrşitul lui mai, plecau cu ele la stînele de la munte, 23 R. Vuia, Ţara Haţegului, 1926, p. 70-71. PASTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 119 unde stăteau relativ puţin, cam o lună, pînă se umplea brînza, apoi se alegeau şi rămînea iarăşi fiecare cu oile lui pe la fineţe şi sălaşe pînă cădea zăpada. Mărginenii făceau şi mici drumuri de transhumanţă spre văile Streiului şi Mureşului, unde stăteau pînă cădea zăpada, după care se Fig. 63. — Planul şi secţiunea strungii din Bilugu Mic, Retezat. întorceau la sălaşele de la fineţe, la finul adunat pentru iernat. Aici aveau o colibă adîncită în pămînt, care servea pentru adăpostul ciobanilor, iar oile erau adăpostite în staorul din jurul colibei, cu pereţii de toble (lemne crăpate cu securea), înclinaţi spre interior (fig. 66). i L O LIII., A I Fig. 64. — Planul şi secţiunile stînei din Porumbeii Mari, Munţii Sebeşului, Masivul Surianul. Legenda : CM = comarnic, PT= pat, PL = poliţă, YTR = vatra focului. Fig. 65. — Planul şi secţiunea colibei la fin de pe Praveţ, Munţii Sebeşului, Masivul Surianul. Legenda : VTR = vatra focului, PL — poliţă, PT = pat. CLI. O nul. 1 J. 2 PĂŞTORITUL DIN ZONA FÎNEŢELOR 12l Sistemul de măsurat laptele era acelaşi ca şi pe Yalea Jiului, cu căpceana, cioiu, găleata, vadra şi cwpa. Pentru fiecare căpceanâ de măsurat stăpînul oilor primea la brînză o găleată, pentru fiecare cioi o Fig. 66. — Planul şi secţiunea colibei de iarnă din Fizeşti, Munţii Sebeşului. vadră şi pentru fiecare găleată o cupă. Mărginenii au inventat un teasc pentru presarea caşului, foarte asemănător cu teascurile de presat uleiul, dar nemenţionat pînă în prezent la alte tipuri de păstorit (fig. 67). Ciobanii erau de două categorii: 1) cei cu oi mai multe (100—150) îşi păzeau oile singuri ori angajau ciobani de dric adică cu simbrie; 2) cei cu oi mai puţine erau ciobani rîndaşi, pentru că făceau cio-bănia cu rîndul. Yacile erau păzite de văcărite. Pâstoritul în zona fîneţelor din nord-vestul Moldovei. Eămîne sa ne ocupăm de păstoritul din cealaltă mare zonă a fîneţelor, din Moldova de nord-vest. în Moldova, în genere, întîlnim tot trei tipuri fundamentale de păstorit: a) în zonele inferioare, ca de pildă Şiret şi Prut, păstoritul agricol local, dar cu forme deosebite faţă de cele din alte părţi; b) un păstorit agricol-pastoral, în cadrul căruia populaţia se ocupa cu agricultura şi cu creşterea vitelor şi îşi trimitea turmele la o stînă de munte, mai îndepărtată de sat, şi c) păstoritul propriu-zis din zona fîneţelor, de care ne ocupăm în capitolul de faţă 122 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI în nord-vestul Moldovei, începînd de la Moldova-Suliţa pînă pe la Broşteni, se întindea o zonă largă de fineţe cu aşezări în mare parte de tipul risipit, cu case izolate în mijlocul fîneţelor24. O regiune tipică în această privinţă era cea a Domelor, cu o intensă viaţă pastorală. Ca exemplu putem lua păstorit ul din Neagra Şarului, de sub poalele Călimanilor. Şi aici întîlnim cele trei zone, cu cele trei etape : a) aşezarea din vale, b) fîneţele şi c) stîna de la munte. în sat, locuitorii aveau grădini cu zarzavaturi, puţin pămînt arabil şi fîneţe. La munte aveau păşune şi fînaţ, dar cei mai mulţi aveau numai păşune şi tîrlâ de vară. Aceştia din urmă stăteau la tîrlâ numai vara, avînd aici o vâcârie unde făceau brînza. Cei cu fînaţ la munte aveau acolo o căsuţă pentru oameni şi un grajd pentru vite. Mai demult aveau bordeie săpate în pămînt şi corle pentru vite. Vara coseau finul şi-l ţineau in ţarcuri îngrădite cu răzlogi pînă în iarnă, cînd îl dădeau la vite. La fîneţele de la munte se stătea pînă prin ianuarie, cînd se cobora acasă cu vitele, la finul adunat de pe fîneţele din sat. Deci, pe de o parte, avem de-a face cu un sistem asemănător cu cel din Valea Jiului — şi aceasta o zonă tipică a fîne- Fig. 67. — Teasc pentru presat caşul la o stînă veche din Bilugu Mic, Retezat (începutul sec. XX). 24 V. Mihăilescu, O hartă^a principalelor tipuri de aşezări rurale din Rominia, extr. din „Bul. Soc. rom. geogr.”, XLVir 1927, p. 7 (vezi şi harta anexă). PASTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 123 ţelor —, iar pe de altă parte fîneţele de la munte ne amintesc de munţii rezervaţi pentru fineţe din Munţii E-odnei. Primăvara, îndată ce se topea zăpada şi încolţea iarba, fiecare proprietar îşi scotea vitele la păscut pe livada din jurul casei. Pe la mijlocul lunii mai se întovărăşeau mai mulţi şi formau o stînă particulară sau „cooperatistă”. Pe la sfîrşitul lui mai urcau la munte, unde puneau oile pe brînză şi stăteau pînă pe la începutul sau mijlocul lui octombrie, cînd coborau cu oile în sat, restituindu-le stăpînilor pentru tomnat. Stăpînii de oi primeau pentru fiecare oaie 5 — 7 kg de brînză. Nu toţi se întovărăşeau ; unii îşi duceau oile împreună cu vitele la văcăria proprie şi le vărau acolo. Cei care aveau fîneţele lor la munte coborau mai tîrziu, după ce consumau cu vitele fînul recoltat şi cădea zăpada. La văcăriile „întovărăşiţilor” de pe Călimani vacile nu erau păzite şi îngrijite ca în alte părţi de membrii familiei, ci de văcari sau văcărite cu simbrie. Cantitatea de brînză se stabilea în baza unei singure mulsori în timpul verii. Pentru fiecare kilogram de lapte de la această mulsoare proprietarul vacilor primea 5 kg de brînză. în consecinţă, ceea ce caracteriza păstoritul moldovenilor de pe Călimani şi, în genere, cel de pe versantul răsăritean al Carpaţilor Băsă-riteni era prezenţa, alături de turmele de oi, a unui număr considerabil de vaci. Nu este deci de mirare dacă aici stînele se numeau văcării, şi nu stîne. Văcăria avea două încăperi : sima şi celarul. Văcăriile noi erau construcţii solide, de bîrne, şi, la fel ca la casele din sat, în jurul pereţilor erau amenajate, prin prelungirea acoperişului, adăposturi pentru porci şi viţei, numite aici şuri. După animalele care stăteau aici putem distinge trei categorii de stîne : a) stîne numai de oi, b) stîne numai de vite mari şi c) stîne mixte cu oi şi vaci. Oile erau păzite de ciobani angajaţi cu simbrie şi nu rareori se întîlnea şi aici baciul, care conducea treburile stînei şi prepara produsele din lapte. Zona fîneţelor se continua şi spre sud, pe valea Bistriţei, dar aşezările erau mai adunate şi aveau o viaţă pastorală proprie. Aşezarea se afla în valea Bistriţei, unde era şi ogorul, adică cîmpul arăt or, semănat cu porumb, în jurul casei. Aici ţarina lor nu era, ca în alte părţi, ogorul arător din jurul gospodăriei şi al satului, ci cosirea, adică fîneţele de pe coaste şi dealuri, care asigurau iernarea vitelor (fig. 68)25. Afară de acestea, mai exista şi nimaşul, locul de păşune în proprietate devălmaşă. 25 Ca şi la huţuli, care le zic carinki; M. N. Popp, Urme romîneşti în viaţa pastorală a Carpaţilor polonezi, în „Bul. Soc. rom. geogr.”, LIV, 1935, p. 214 (în continuare Mara N. Popp, Urme romîneşti, 1935). 124 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Şi aici oile erau duse vara la stînele de la munte şi de pe dealurile înconjurătoare. Pentru că ţarina, adică zona fîneţelor de pe coaste şi dealuri, prezenta pentru acest păstorit o importanţă deosebită, precum şi unele particularităţi locale, ne vom ocupa mai ales de această zonă. La ţarinăy adică la fineţe, oamenii stăteau cu vitele toamna şi iarna, de aceea acolo îşi făceau tîrle pentru stat cu vitele. Pînă la începutul secolului nostru s-au menţinut aici două construcţii rudimentare, şi anume : surla şi corla. Surla era adăpostul păcurarilor, dar se întrebuinţa şi ca bucătărie şi pentru a dăpostirea oilor, atunci cînd se afla în sat (fig. 69 şi 70). Era de formă conică, cu baza rotundă. Se construia pe un schelet format din patru furci, prinse la vîrf în crâcane. Furcile se strîngeau bine la vîrf cu gînj (salcie răsucită). Peste cele patru furc\ se aşeza un cerc de şep de brad şi apoi peste acest schelet se puneau răzlogi şi lâtunoaie (scînduri semiro-tunde de la marginea buşteanului). Intr-o parte se lăsa o uşă, lîngă care se afla şi vatra focului. Căldarea — ceaunul — atîrna de o cujbâ, un lemn strîmb sau o cracă înfiptă în pămînt26. Această surlă de formă conică era pe vremuri răspîndită şi în Muntenia. în regiunile de Fig. 68. — Patul cu fîn, Batrîna (începutul sec. XX). 26 T. Papahagi, Imijis d'ethnographie roumaine, 1, p. 47. PASTORITUL din zona fîneţelor 125 cîmpie ale Munteniei, surlele erau nişte adăposturi mai mari, de formă conică, folosite şi pentru vite27. A doua alcătuire rudimentară a fost corla (fig. 71), adăpostul vitelor mari. După spusele bătrînilor, pînă la începutul secolului nostru grajdurile erau rare şi vitele ori erau ţinute şi iarna în aer liber28, sub adăpostul arborilor, ori se clădea o corlă. Corla arhaică era de formă conică şi era făcută chiar sub un arbore, cu ajutorul unor lemne crăpate şi proptite cu capătul lor de sus chiar de arborele ce adăpostea şi vitele. Mai tîrziu, se băteau două furci în pămînt, pe vîrful lor se punea un lemn mai gros numit beldie şi apoi se propteau de ea oblic lâtunaşi rezemaţi cu un capăt de pămînt şi cu unul de beldie29. în faţa corlei1 se mai îngrădea un mic ocol cu răzlogi pentru mişcarea vite-lore0. Se mai făceau şi soapre pentru vite mari şi oi. Se împrejmuia un ocol cu gard de răzlogi şi apoi, într-o parte, se clădea toapra pe patru furci, cele din faţă mai înalte şi cele din spate mai joase, peste care iarăşi se aşeza un suport Hg. (39. — Surlă din Galu, valea Bistriţei (începutul sec. XX). 27 N. M. A. Popp, Valea Prahovei, p. 217. 28 Vite fără adăpost în timpul iernii, pentru alte regiuni vezi şi la H. H. StahJ, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe romîneştif I, p. 284. 29 T. Papahagi, Images, 11, p. 60. so R. Vuia, A român telepulesy p. 50. 126 Fig. 70. — Coşer şi surlă de pe Buba, valea Bistriţei (începutul sec. XX). Fig. 71. — Corlă şi ţarc cu fîn din zona fîneţelor din Poiana Răchiţei, valea Bistriţei (începutul sec. XX). PASTORITUL DIN ZONA FINEŢELOR 127 de acoperiş din răzlogi şi peste acestea se aşternea turiste, fînul ce rămînea nemîncat de la vite. Pentru oi se făceau eoşere rotunde din nuiele împletite sau poligonale din răzlogi şi atît de înalte, încît lupii să nu poată să sară în coşer. Fig. 72. — Planul unui coşer de oi de pe dealul Buba, valea Bistriţei. Coşerele erau fie lipite de colibă sau surlă, fie alături de ele, pentru ca ciobanii să aibă oile sub ocbi. Ceea ce ne surprinde este faptul că aici tîrla, cu surlă şi coteţ nu se prea muta din loc în loc ca în alte părţi, ci gunoiul din tîrlă era cărat pe fineţe. Dimpotrivă, stîna era aceea care, din timp în timp, îşi schimba locul. Se întîlneau însă şi eoşere mobile, de formă poligonală, cu garduri drepte construite din răzlogi, care se mutau din loc în loc pentru a tîrli pămîntul, aşa cum am întîlnit şi în alte regiuni. în mijlocul coşerului se afla comarnicul, adăpostul ciobanului (fig. 72 şi 73). La tîrlă se stătea cu 128 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI ’ vitele primăvara, toamna şi iarna. Tîrla era îngrădită cu tîrşi spihoşi pentru ca lupii să nn poată sări în ea. Stînele erau situate pe dealurile şi munţii apropiaţi, fiecare sat avînd 2 — 4 stîne, cu 200 — 300 de oi de stînă. Ele erau Fig. 73. — Coşer cu comarnicul, adăpostul păcurarilor de pe Buba (începutul sec. XX). făcute din lemn de brad în chiotori adică prinse la capete în adîncitura fiecărui lemn de brad, şi aveau un acoperiş în două ape. Mai de mult, stînele erau acoperite, ca şi în Munţii Eodnei, cu scoarţă de brad, mai de curînd cu draniţă, o şindrilă mai lată şi mai lungă. Fundurile stînei se înfundau cu scoarţă de brad sau cu şpanuri, despicături de brad. Stîna avea una, două, chiar trei încăperi (fig. 74 şi 75), în rînd cu intrarea pe latura îngustă a stînei. Prima încăpere, în care se prepara caşul, era stîna propriu-zisă, în care dormeau baciul şi strungariul. A doua şi a treia încăpere, în care se păstra caşul, formau brînzăria. Din inventarul stînei reţinem cîteva piese specifice acestui ţinut: găleata de muls oile (fig. 76), cu jumătatea buzei mai ridicată, cum se în-tîlnea şi în Carpaţii Meridionali, la Braşov31 , şi la stînele din Carpaţii nordici32 şi bărbînţa, de formă îngustă şi înaltă (fig. 77), în care se păstra brînza, 31 I. Vlăduţiu, Almenwirtschaftliche, p. 229. 32 L. Sawicki, Szalasnictwo na Woloszczyznie Morawskiej, în Materjaly anthropologiczno-archeologiczne i etnograficzne, XIV, 1919, fig. 4, nr. 1. Fig. 74. — Planul şi secţiunile stlnei din Bostan, valea Bistriţei. Legenda : PTBR = pat pentru brînză, IG = cegornişer, VTR = vatra focului, BD = bădîni, PN = putină, LŢ = laviţă. Fig. 75. — Stîna, strunga şi nimătul de pe Bostan (începutul sec. XX). * fi - c. 2857 130 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI bridiăăulj un drug avînd un capăt ascuţit şi cu crestături iar celălalt gros şi lat şi care servea pentru a bate cu el brînza în bărbînţă ; bărbînţa era comună întregii zone pastorale din Munţii Rodnei, Maramureş şi Moldova de Fig. 76. — Găleata de Fig. 77. — Brididăul cu care se bătea muls oile, Galu (începutul brînza şi bărbînţa în care se păstra sec. XX). brînza, Ceahlău. nord-vest (fig. 77); fedeleşul în care se transportau de la stînă laptele, zerul sau laptele bătut (fig. 78); prezenţa fedeleşului a fost remarcată şi în regiunea Munţilor Călimani33. Mai amintim şi tiparele de presat caşul, săpate în lemn (fig. 79), răspîndite în întreaga zonă muntoasă a Moldovei,, pînă la Yrancea 34 35. Intrarea la stînă se făcea prin latura îngustă, ca şi la stînele din munţii din apropierea Sibiului (fig. 90), în Munţii Făgăraşului36, precum şi în Bu-cegi36. Aceasta este o caracteristică a stînelor din Carpaţii Băsăriteni, excepţie făcînd doar părţile de sud (Munţii Buzăului şi ai Yrancei), sub influ- 33 L. Someşan, Vieaţa pastorală, 1933, p. 318. 34 I. Diaconu, Păstoritul in Vrancea, p. 31, fig. 26 şi 27. 35 Tr. Herseni, Sttna în Munţii Făgăraşului, p. 13, fig. 7. 36 I. Vlăduţiu, Almenwirtschaftliche, p. 227. PASTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 131 enţa sistemului de stînă bîrsănească, adică mocănească, cu stîna şi strunga împreunate. Stîne cu intrarea pe latura îngustă se întîlneau şi în Carpaţii Nordici; deci constatăm o zonă întinsă cu acest tip de stînă atît în Carpaţii Răsăriteni, cît şi cei Nordici37. De remarcat faptul că şi aici, în unele locuri, stîna se muta, la fel ca în Maramureş 38; stîne cu mutări se întîlneau şi în Munţii Rodnei39. Stîna se desfăcea şi se muta într-o altă poiană, ca să nu se îmbolnăvească oile de J4 Fig. 78. — Fedeleş, Audia. Fig. 79. — Tipar pentru presat caşul, Buhalniţa. murdăria din tîrla cea veche. Sistemul cu două stîne, cu mutătoare de la o stînă la alta cînd se bătea iarba de călcatul oilor — sistem despre care s-a mai vorbit — se întîlnea şi aici (de pildă la Răpciuni, Ceahlău). Mutarea stînei cu scopul de a duce turma de la vechiul loc plin de gunoi la unul mai curat se practica şi în părţile locuite de secui 40. Strunga (fig. 75 şi 80) era făcută din răzlogi, iar partea acoperită unde mulgeau ciobanii oile se numea şi aici, ca pretutindeni, comarnic (fig. 81). Sînt de remarcat strungile gemene, care aveau în faţă o îngrăditură 37 Zofja Holub. Pacewiczowa, Osadnictwo, 1931, pl. 10, p. 43 şi 44. 38 VI. KubijoviC, Viaţa pastorală în Maramureş, 1934, p. 256. 39 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, p. 152 şi 153. Cu privire la mutări, vezi şi H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe romineşti, I, p. 286. 40 L. Foldes, Esztena und Esztenagenossenschaften bei de Szeklern, p. 289 şi 294. 132 o s 10 U*ul ■ l. m 20 30 3S L, i.·. i. , I Fig. 80. — Planul stînei, al strungilor şi al nimătelor de pe Bostan. Legenda : ZV = zăvor, CŞ = coşmaga în care dormeau ciobanii, CM = comarnic, GR = crivală pentru dat sare la oi. Fig. 81. — Comarnicul de la strunga oilor de la stîna din Bostan (începutul sec. XX). PĂSTORITUL DIN ZONA FÎNEŢELOR 133 de răzlogi sau cepuri de brad (crengi de brad), numită nimăt, în care dormeau noaptea oile. Termenul de nimăt se întîlnea şi la stînele mărginenilor de pe Munţii Sebeşului (fig. 62). Lingă nimăt era coşmaga, adăpostul în care ciobanii dormeau noaptea pentru paza oilor (fig. 80). La stînă se Fig. 82. — Planul stînei şi al strungii de pe Obcioara lingă Cîmpulung Moldovenesc (după Tr. Herseni). stătea cu oile de pe la 10 mai pînă la mijlocul lui octombrie, deci pînă mai tîrziu, după obiceiul păstoritului din zona fîneţelor, spre deosebire de obiceiul de la stînele păstoritului agricol-pastoral, unde, după cum am văzut, se cobora mult mai devreme, de îndată ce se termina secerişul şi se slobo-zeau miriştile. O stînă avînd intrarea tot dinspre latura îngustă şi cu celarul în fund, precum şi strungi, mult asemănătoare cu cele prezentate de noi pe dealul Bostan, valea Bistriţei, a fost menţionată în comuna Oerbu de lingă Tul-gbeş 41. 41 Eastern Carpathian Studies, Londra, 1936, p. 70—72, pl. XIII. 134 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Ciobanii erau odinioară angajaţi cn simbrie şi, ca de obicei, şi aici de fiecare 100 de oi erann cioban iar plata se făcea fie în natură —un kilogram şi jumătate de brînză pentru fiecare cap de oaie —, fie în bani. Mai de mult, muntele era arendat de stâpînul de tîrlâ7 căci tîrlă se numeau şi vitele care mergeau la aceeaşi stînă, nu numai locul unde stăteau. Fiecare stă-pîn întovărăşit la o tîrlă primea 6 kg de brînză de cap de oaie. După 15 octombrie oile se aduceau în sat la un stăpîn şi se făcea ros-colul. După roscol se dădeau berbecii în oi şi apoi se pornea cu ele la tomnat, la tîrlele de pe ţarină, la fineţe. Cînd toamna era frumoasă şi lungă, se împreunau iarăşi cîţiva la un loc, dar nu cu oi multe, ca la stînă, ci cam cu 60 — 100 de oi, şi se pornea cu ele la tomnat la pădure, unde sînt Jiorsti, o iarbă mare de munte, pe care oaia, chiar dacă ningea, o bătea cu piciorul şi o mînca. Dacă toamna era lungă, abia pe la sfîrşitul lui noiembrie sau chiar şi pe la sfîrşitul lui decembrie se revenea cu oile în sat şi acestea se restitu-iau definitiv stăpînilor. Judecind după datele ce le deţinem, transhumanţa nu s-a practicat. Pâstoritul din Moldova de nord. Păstoritul din nordul Moldovei avea, cum e şi firesc, mai multe trăsături comune cu cel din Maramureş şi cu cel din Moldova muntoasă de nord-vest. în această regiune distingem pentru trecut două variante : a) stîne de strînsurâ, înjghebate prin întovărăşirea mai multor stăpîni de oi, numiţi simbraşi la o stînă şi b) stî-nele individuale ale celor înstăriţi, care îşi făceau stînele pe pâscâtoarea proprie. în schimb stînele de strînsurâ, adică ale celor întovărăşiţi, se stabileau fie pe muntele fostă proprietate comunală, fie pe un teren închiriat de la proprietari particulari. Stînele individuale ale celor înstăriţi erau conduse fie de însuşi proprietarul stînei, fie de un baci angajat cu simbrie, ajutat de ciobani plătiţi şi ei de stăpînul stînei. Stînele de strînsurâ, adică ale simbriaşilor, erau organizate şi supravegheate fără nici o plată de stăpînii care aveau mai multe vite. Aceştia angajau un baci, care era un păcurar mai în etate şi cu experienţa necesară şi care avea conducerea şi răspunderea întregii stîne în timpul vârâtului la stînă. El avea ca ajutor pe mulgarul care avea grijă de lapte, făcea urda, tăia lemne, aducea apă şi spăla vasele stînei; deci acesta este un fel de ajutor de baci, avînd aproape acelaşi rol ca şi băciţele de la stînele mărginenilor şi ale poenarilor. Oile erau păzite de ciobanii cu simbrie, ajutaţi în strungă, la mulsul oilor, de un strungar. Vacile erau ţinute la aceeaşi stînă cu oile cu lapte şi cu sterpele şi păzite de văcari. în această privinţă, se constată prezenţa stînelor mixte de oi şi vaci în întreaga zonă muntoasă din Moldova de nord pînă la Căli- PÀSTORITUL DIN ZONA FlNEŢELOR 135 mani, cu vaci păzite de văcari bărbaţi şi nu de văcărite ca la stînele de vaci din Carpaţii meridionali. Prin urmare, la o stînă (atît locul cit şi clădirea sînt numite tot stî-nă) exista o singură stînă pentru oile mulgătoare şi pentru vaci, cu o serie de ocoale, îngrădite cu drucari, în apropierea stînei, pentru viţei, vacile cu lapte şi cele sterpe (fig. 82). Sistemul numeroaselor îngrădituri pentru oi şi vaci era răspîndit şi la stînele din Yrancea. Eemarcăm din nou prezenţa termenului nimăt, îngrăditură unde dormeau oile, întîlnit în Ţara Haţegului, pe Munţii Sebeşului, în ţinutul Bicazului şi în nordul Moldovei. Uneori, aceste îngrădituri din jurul stînei purtau şi numele de coser, ca la stînele şi tîrlele mutătoare. Se constată şi prezenţa sistemului cu două strungi, din care una era cea obişnuită, iar a doua cea de schimb, folosită pe timp ploios. Acest sistem cu două strungi a mai fost întîlnit în regiunea Bicazului şi îndeosebi pe Parîng. Stînă avea de obicei o singură încăpere, cu intrarea pe latura cea lungă. Se întîlneau mai rar şi stîne cu două încăperi, intrîndu-se întîi în comarnic, în care se păstra caşul, şi de aici trecîndu-se în stînă propriu-zisă. Cînd stînă avea o singură încăpere, era prevăzută de obicei cu o laiţâ la cele două laturi ale ei mai înguste, deasupra cu un comarnic mai lat pentru păstrarea caşului. Bar de tot, şi mai ales la stînele individuale ale celor înstăriţi, se întîlnea şi stînă cu celar. Vatra focului era situată în genere pe una din laturile înguste, aproape de intrare, iar pe cealaltă latură îngustă se aflau comarnicul şi laiţele pe care stăteau putinele cu lapte nelucrat; uneori pe această latură se afla şi cîte un pat. într-un colţ al stînei, fixat de perete, se afla vîrtejul de care atîr-na ceaunul. Vîrtejul era identic cu cel de la stînele din întreaga zonă muntoasă din Moldova, începînd cu nordul ei şi pînă la Munţii Călimani. Stînele erau construite din bîrne de brad ; deasupra focului acoperişul avea o deschizătură numită fumătoare sau câhleată, prin care ieşea fumul. în ce priveşte inventarul stînei, multe dintre obiecte le întîlnim atît la stînele din Maramureş, cît şi la cele din Moldova muntoasă de nord-vest. Astfel budaca, vasul cel mare pentru închegat caşul, se întîlnea şi în Maramureş. Bărbînţele zvelte şi înalte pentru păstrarea brînzei şi a zerului erau răspîndite în toată Moldova de nord-vest, împreună cu lefele pentru tăpşuit şi tăiat mămăliga. Bărbînţele erau de altfel cunoscute şi desemnate cu acelaşi termen atît în Maramureş, cît şi în Munţii Bodnei 42. Dintre uneltele cu o denumire specifică regiunii, reţinem tivornice-rul, lingura pentru dat cheagul, tăujerul cu care se mesteca urda, cociorva 42 Tib. Morariu, Vieafa pastorală, p. 172 — 174. 130 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI pentru adunat urda, beryhediul eu care se batea untul în untar. în schimb hîrzobul, plasa care susţinea strecurătoarea, împreună cu aceasta din urmă, aveau o răspîndire generală. O caracteristică a stinelor din această regiune era şi prezenţa în apropierea stînei a unei cruci, de care se atîrnau ceaunul şi cumpăna cînd se măsura brînza ce se cuvenea fiecărui stăpîn de oi. Altitudinea la care se aflau stînele era cea generală, întîlnită şi în alte părţi, de 1100 — 1500 m. Pe la mijlocul lunii mai (la Ispas) se făcea ruptul, adică alesul sterpelor dintre oile cu lapte, după care urma urcarea la stînă, unde rănrîneau pînă la sfîrşi-tul lui august sau începutul lui septembrie, deci pentru o durată mai lungă ca la păstoritul din zona fîneţelor. Măsuratul laptelui în vederea stabilirii cantităţii de lapte — respectiv de brînză — ce se cuvenea fiecărui stăpîn se făcea şi aici cu carîmbul si cumpăna, ca şi în părţile năsăudene şi în Maramureş 43. în consecinţă, păstoritul din Bucovina avea multe trăsături comune cu cel din Maramureş, cel din părţile năsăudene şi cel din Moldova de nord-vest : sistemul de a măsura cu carîmbul şi cumpăna, lipsa femeilor în timpul vârâtului la stînă, precum şi focul viu cunoscut şi aici. Asemănarea era si mai mare în ce priveşte inventarul stînei, elementele comune fiind : prezenţa vîrtejului deasupra vetrei pentru atîrnarea căldării, budaca, hîrzobuL tăujerul sau tăungerul, fedeleşul, leafa şi bărbînţa. Alte elemente comune zonei stinelor din nordul şi nord-vestul Moldovei erau : nimătul şi berge-deul sau brididăul. Păstoritul din Vrancea. Zona fîneţelor din Moldova de nord-vest se i întindea şi spre sud, de-a lungul Garpaţilor Orientali. Dintre regiunile din această zonă cu o viaţă pastorală proprie, trebuie să acordăm o deosebită atenţie păstoritului din ţinutul Yrancei, ţinut amintit şi de Cantemir ca fiind unul dintre cele trei locuri din Moldova unde se găsea o deosebit de bună păşune şi unde locuitorii se îndeletniceau numai cu creşterea oilor 43 44. Dezvoltarea păstoritului a fost aici favorizată de poziţia acestui ţinut, aflat într-o depresiune, la cotitura Carpaţilor spre nord şi făcînd puntea, de trecere între păstoritul din Carpaţii Meridionali şi cei Orientali: un ţinut cu păşuni bogate în munţii apropiaţi, care au atras de timpuriu şi pe păstorii din părţile ardelene : pe bîrsanii şi breţeanii de dincolo de munţi. 43 Tr. Herseni, Probleme, 1941, p. 96 — 153. 44 D. Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. M. Nicolescu, Buc., 1909, p. 72. PÀSTORITUL DIN ZONA FÎNEŢELOR 137 Privilegiile vrînccnilor ademeneau si ele, în tiecut, pe păstorii din alte ţinuturi, nu numai pentru perioada vremelnică a vârâtului, dar şi în vederea stabilirii definitive în acest ţinut care, prin căile sale prielnice, a înlesnit şi trecerea turmelor transhumante ale mocanilor, covăsnenilor şi breţcanilor pe văile Milcovului şi Putnei spre câmpiile Moldovei sau ale Munteniei45. Aşezările vrîncene, ca şi în alte depresiuni iutei caipatice, erau de tip răsfirat şi risipit, caracteristic zonelor în care ocupaţia principală era creşterea vitelor şi o agricultură redusă 46. Deşi intr-o zonă a fîneţelor şi în apropierea unor munţi bogaţi în păşune alpină, aici se înregistra fenomenul rar întîlnit în zona fîneţelor, anume că locuitorii satelor cu păşuni bogate în apropiere sau ai celor care şi-au pierdut munţii nu-şi mai duceau oile la munte, ci le păstrau şi vara în regiunea satului. Astfel aici am întîlnit cazul rar al păstoritului local în zona fîneţelor. Remarcăm sistemul stînelor de toamnă la o altitudine mai joasă, între 100 şi 800 m, în vreme ce stînele la munte erau situate între 000 şi 1660 rn. Aşadar zona de situare a stînelor era în Vrancea foaite întinsă (100 — 1660 m), iar distanţele dintre aşezare şi stînă înregistrează cea mai mare variaţie, de la cele situate în nemijlocita apropiere a satului pînă la cele de la 65 lan distanţă 47. Păsunatul avea aceleaşi perioade în loc şi timp ca şi în zona fîneţelor. întovărăşirea se făcea şi aici pe la sfîrşitul lui aprilie, cînd stăpînii de oi, tîrlaşii, alcătuiau o tîrlă de 500 — 1000 de oi, angajînd pe baci şi scutariu, ciobanul cel mai mare, iar acesta pe ceilalţi, cu toţii angajaţi cu simbrie pe întreaga durată a vârâtului, de la 15 mai pînă la 26 octombrie. în multe locuri baciul era stăpînul şi proprietarul stînei. Acolo unde baciul era proprietarul stînei primea zeciuiala, a zecea parte din cantitatea de brînză produsă la stînă. La plecarea la munte se făcea şi aici alesul oilor, alcătuindu-se patru botcie : sterpele, mînzările, berbecii şi cîrlanii, fiecare botei avîndu-şi ciobanul şi locul de păsunat aparte. în unele sate se alcătuiau numai trei boteie : alcîrlanilor (miei înţărcaţi), al mînz&rilor şi al sterpelor. între 15 mai şi 15 august se prepara brînza la stâna de la munte, iar la 15 august, când se făcea aruncătoarea, adică împărţirea brînzei, tîrlaşii veneau la munte pentru a-şi lua în primire brînza, fiecare tîrlaş primind câte 3 — 4 kg de cap de mînzare. 45 I. Diaconu, Păstorilul in Vrancea, p. 3 — 8, şi I. Oţel, Cercetări asupra păstoritului tn Vrancea, 1936, p. 49 — 50. 46 Al. Rădulcscu, Vrancea, Buc., 1937, p. 140. 47 I. Diaconu, Păstoritul in Vrancea, 1930, p. 9; I. Oţel, op. cit. 138 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Stîna era alcătuită din trei părţi: două încăperi laterale, Merbă-toarea, în care stătea baciul şi se prepara brînza, şi câşăria, în care se dospea caşul (fig. 83), iar între ele comarnicul, avînd în partea dinspre strungă gurili strungii cu spătărie, de care se rezemau mulgătorii cu spatele, de cealaltă parte, în faţă, neavînd perete : aşadar comarnicul era deschis pe o latură, ca un şopron. în dosul stînei, lipită de ea, era strunga, iar în faţă bătătura stînei, în care se adunau oile după mulsoare. Este foarte probabil că acest tip de stînă a fost introdus sub influenţa stînelor de tip bîrsănesc, cu trei încăperi şi cu un comarnic la mijloc. Trebuie să presupunem că şi aici stîna veche, autohtonă, a fost cea cu o singură încăpere 48. O altă trăsătură arhaică a stînelor vechi nerejene era zăvodarul, lemnul aşezat pe două furci, deasupra vetrei, de care atîrna cazanul, sistem întîlnit de noi la toate stînele mai simple de pe Poiana Euscăi, Retezat, Munţii Rod-nei etc. (fig. 34). Din inventarul stînei, care avea mai multe piese comune cu stînele din părţile de nord-vest ale Moldovei, reţinem : găleata, ce servea la mulsul oilor, închiegătoarea, un vas mare, folosit la închegatul laptelui, crinta, în care se păstra caşul, zăgîlna, un săculeţ de pînză de cînepă, în care se punea caşul sau urda ca să se scurgă zerul, cheagornita, în care se păstra cheagul, strecurătoarea din pînză de cînepă pentru strecuratul laptelui, brigidăul, o Fig. 83. — Planul stînei şi al strungii din Vrancea (după I. Diaconu). Legenda: IŞ = işîrli, FR = fierbătoarea, CM = comarnicul, GR = gurile strungii, CS = căşăria. 48 I. Diaconu, Păstoritul în Vrancea, p. 19 — 22; I. Oţel, Cercetări asupra păsto-ritului în Vrancea, p. 35 — 40; Tr. Herseni, Stîne nerejene, extr. din „Sociologie romînească”, 1936, nr. 7-9, p. 6. PÀSTORITUL DIN ZONA FÎNEŢELOR 139 lopăţică cu care se amesteca zerul ca să nu se prindă de funditl ceaunului, răvalul, cu ajutorul căruia se fărîmiţa caşul, stiandul, un vas de lemn îngust şi înalt în care se strîngea janţul pentru unt şi putineiul, un vas tot de lemn, dar mai înalt, în care se bătea janţul, pentru a se extrage untul49. Fig. 84. — Coşmaga, adăpostul de dormit al păcurarilor lingă strunga oilor de la Bostan (începutul sec. XX). La stînele la care"sterpele păşteau în ciopor separat de cel al mînzărilor dar pe aceeaşi păşune şi dormeau la aceeaşi stînă, cum era cazul stînelor ce aparţineau satului Nerej, existau în jurul stînei o serie întreagă de împrejmuiri f ormînd un singur complex: tîrla de noapte şi cea de zi a oilor cu lapte, tîrla sterpelor, şi, cînd erau şi vite mari, un ocol pentru vaci cu coteţe pentru viţei şi porci. Lingă tîrla oilor era şi aici şopronul, numit aripă, construit dintr-un acoperiş de scînduri susţinut de patru furci înfipte în pămînt, servind ca adăpost ciobanului care dormea noaptea lingă tîrla oilor. Un adăpost asemănător pentru ciobani, la aripa tîrlei, unde dormeau oile noaptea, am întîlnit şi la stînele de pe valea Bistriţei (fig. 84) şi la stînele pădurenilor de pe Poiana Euscăi (fig. 17). 49 I. Diaconu, op. cit., p. 25 — 28. 140 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI O specialitate a stînelor vrîncene şi a celor din zona fîneţelor din Moldova erau tiparele de păpuşi şi de caş sărat. Cele de păpuşi erau dreptunghiulare, iar cele de caş rotunde 50. între 15 august şi 14 octombrie, mînzările coborau la dial pi la odăi, unde erau tinetele, ori la ţărm în sat. Avem deci şi aici acelaşi sistem al perioadelor şi al adăposturilor, ca pretutindeni în zona fîneţelor. La aceste stîne de toamnă nu se mai prepara brînza, ci se puneau oile pi lapţi. Laptele muls, la fiecare cinci oi o găleată, era dat stăpînilor în câpşele pentru la iarnă. între 8 noiembrie şi 6 decembrie se împreunau iarăşi toate oile, ca şi primăvara, la un loc cu sterpele coborîte de pe munte sub grija unui singur cioban. După 6 decembrie (Sf. Nicolaie), cînd oile se pun pe fîn, veneau stăpînii la brăcuirea oilor băgate într-o ogradă şi se restituiau fiecăruia oile lui. în concluzie, păstoritul vrîncenilor avea trăsături comune atît cu păstoritul din zona fîneţelor din Cai păţii Eăsăriteni cît şi cu cel al bîrsanilor, de care au fost influenţaţi, împrumutînd de la aceştia denumirea de tîr-laşi pentru stăpînii de oi şi tipul de stînă bîrsănească, care a înlocuit vechea stină monocelulară vrînceană. Yrmcenii nu aveau drumuri de transhumantă, ci, ca şi păstorii din zona fîneţelor, iarna puneau oile pe fîn, şi le iernau fie acasă, fie la odăile de la fineţe. 50 I. Diaconii, op. cit., p. 31; I. Oţel, Cercetăriy p. 44 — 45. CAPITOLUL AL IV-LEA PĂSTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPiNĂ Şl IERNAT ÎN CÎMPIE Pâstoritul poienarilor şi mocanilor. Un tip de păstorit în multe privinţe mai dezvoltat era cel al „poienarilor”, sau „ţuţuienilor”, din părţile Sibiului şi cel al „bîrsanilor” sau „mocanilor”, din Ţara Bîrsei, pe care încă la 1876 unul dintre primii cercetători ai păstoritului la noi îi considera ca formînd o „clasă” dintre cele mai de seamă ale crescătorilor de vite în Transilvania 1. Deşi în multe privinţe păstoritul acestor două grupuri prezintă asemănări remarcabile, totuşi este necesară clasificarea lor în două tipuri diferite, sau cel puţin în două variante ale aceluiaşi tip de păstorit. Ceea ce însă surprinde din primul moment, atunci cînd examinăm păstoritul acestor două grupuri — mai ales dacă ţinem seama de rolul lor însemnat, precum şi de mărimea spaţiului exploatat şi a celui străbătut în drumurile lor de pendulare — , este numărul extrem de restrîns al satelor, precum şi al spaţiului ocupat de centrele de obîrşie. Sub denumirea de „mărgineni”—în sens mai larg—se înţeleg locuitorii satelor de sub poalele Munţilor Sibiului şi ai Sebeşului, a căror ocupaţie principală era creşterea vitelor şi mai ales oieritul. în sens mai restrîns, se înţeleg numai locuitorii grupului de sate din jurul Sibiului, în total un număr restrîns de sate (Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Jina fiind cele mai de seamă, cărora li se mai pot adăuga : Vale, Sibielu, Cacova, Săcel, Orlat, Gura Rîului şi Răşinari)2. Xumărul satelor mocăneşti este şi mai mic, restrîngîndu-se la cele şapte sate (Satulung, Cernatu, Turcheş, Baciu, Tărlungeni, Purcăreni şi Zizin) 1 J. Hintz, Das wandernde Siebenbürgen, Braşov, 1876, p. 35. 2 N. Dragomir, Oierii mărgineni, în Lucrările Inst. geogr. al Univ. din Cluj, VI, 1933, 160. 142 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI cunoscute sub numele generic de Săcele din Ţara Bir,şei. iar locuitorii lor sînt cunoscuţi şi sub numele de bîrsani3. In vreme ce la tipul de păstorit din zona fîneţelor, baza economiei o constituiau fîneţele întinse care asigurau iernarea turmelor, la poienari şi mocani constatăm, şi nu fără mirare, că, deşi tocmai ei au avut cele mai numeroase turme de oi, zona fîneţelor, necesară pentru asigurarea iernării lor, nu era întinsă faţă de cerinţele de furaje, iar pe lingă aceasta agricultura se practica pe suprafeţe restrînse 4. Fig. 85. — Stîna poienarilor din Dregşan, Retezat (începutul sec. XX). Mărturiile bătrînilor amintesc pentru trecut de o agricultură redusă practicată de poienari pe pămîntul lor sărac, precum şi de colibe, aşezate în poienile din păduri, unde îşi aveau fîneţele şi îşi petreceau o parte din an cu vitele, pe care le şi iernau aici. Aceste colibe erau atît de numeroase, încît lăsau impresia unui mic sat la munte. Bătrînii rămîneau în sat, iar tineretul însoţea vitele pentru iernat la colibe. Tradiţia ne mai vorbeşte despre o perioadă cînd numărul vacilor întrecea pe cel al oilor. Această perioadă a durat pînă la mijlocul secolului trecut, cînd locul vacilor l-au ocupat oile. Colibele aveau două încăperi: Unda servea şi de grajd şi prin ea se intra în colibă. în colţul din stînga se afla vatra focului, cu o cujbă pe care se atîrna căldarea şi care se învîrtea în jurul unei axe de lemn, întocmai ca la stînă. în jurul colibei se afla curtea, închisă cu gard înstrăşinit şi înalt de 3 N. lorga, Păstorii birsani, în Braşovul şi rominii. Studii şi documente, voi. X, 1905. 4 Tib. Morariu, Pâstoritut în Alpi şi Carpaţi, 1924, p. 17. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CIMPIE 143 peste 2 m. Aici se aflau grajdul şi poiata construite din pereţi de nuiele şi acoperite cu ogrînji şi stegie. Alături de curte se afla ţarcul, cu clăile de fin închis cu gard de răzlog. Avem de-a face deci cu acelaşi aranjament gospodăresc tipic crescătorilor de vite din zona fîneţelor, subliniat şi mai mult într-o anumită perioadă prin prezenţa vitelor mari5. O altă deosebire care se remarcă între cele două categorii ale păstori-tului — cel din zona fîneţelor şi cel bazat pe pendulare — este legată de tipul aşezării de bază. în zona fîneţelor predomina tipul de sat cu case izolate, formînd cătune ; aici, dimpotrivă, constatăm iarăşi un fapt neaşteptat : atît poienarii din părţile sibiene, cît şi mocanii din Ţara Bîrsei locuiau în aşezări adunate, aproape compacte. Gospodăria era relativ mică şi contrasta cu aşezările risipite şi cu economia extensivă a păstorilor, din zona fîneţelor. Casele lor erau arătoase şi bine zidite, încît se puteau asemăna cu gospodăriile tîrguşoarelor din apropiere, de care au şi fost influenţate. Dintre notele deosebitoare între păstoritul acestor două tipuri, remarcăm de asemenea pe cea· privitoare la participarea grupului uman. La o parte dintre stînele poienarilor, alături de ciobani, cărora li se încredinţa paza turmelor de oi, se întîlneau şi femei, baci (sg. bace) al căror rost era de a ajuta la muls şi de a prepara aproape în întregime produsele din lapte 6. Bostul baciului, dacă exista, era restrîns mai mult la conducerea treburilor stînei, îndrumarea şi controlul ciobanilor şi turmelor. Admiterea participării femeilor, a bacilor sau a băciţelor, în viaţa· de la stînă constituia tocmai una dintre notele tipice ale acestui păstorit. O parte dintre ţuţuieni — cum numeau moldovenii pe poienarii din părţile Sibiului, care vărau oile departe, tocmai în Carpaţii Orientali — 5 Am stăruit anume asupra vieţii de la colibe, pentru a demonstra că şi poienarii au cunoscut o perioadă cînd îşi iernau vitele la colibe, ca toţi crescătorii de vite din zona fîneţelor (N. Dragomir, Din trecutul oierilor mărgineni din Selişte şi comunele din jur, în Lucrările Inst. geogr. al Univ. din Cluj, II, 1926, p. 3 — 5 şi 25; idem, Oierii mărgineni, 1938, p. 161 — 162). Mai demult, şi locuitorii satelor brănene erau numiţi „colibaşi”, pentru că trăiau şi iernau cu vitele lor pe la colibe (Karl Fuchs, Die Torzburger Hausburgen, în Sitzungsberichte der Anthrop. Gen. in Wieti, 1902, p. 20 — 24). Pentru a demonstra cît de uşoară este trecerea de la agricultură la păstorit şi invers, cînd acest fapt era dictat de anumite împrejurări economice şi politice, amintim faptul că, atunci cînd reformele agrare şi schimbarea situaţiei economice au creat condiţii neprielnice pentru oieritul lor de mari proporţii, mocanii colonizaţi în Dobrogea şi în alte părţi ale ţării au trecut din nou tot atît de uşor de la un oierit cu o pendulare de o amploare impresionantă la o viaţă agricolă şi sedentară, legată de hotarul restrîns al unui sat. Iată încă o dovadă care ne arată cît de greşit este de a trage limite de netrecut între viaţa agricolă şi cea pastorală, fără a admite faze de tranziţie şi chiar de trecere de la o ocupaţie la alta. 6 Vezi explicaţia acestui fapt mai jos, p. 196 şi urm. 144 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI plecau uneori cu membrii familiei7. La stînele celor din Jina participarea grupului feminin a fost şi mai pronunţată 8, apropiindu-se în această privinţă de situaţia întîlnită la mărginenii din Ţara Haţegului9. în schimb, Fig. 86. — Interiorul stînei de poienari din Galbena, Retezat (începutul sec. XX). la stînele bîrsane şi la cele influenţate de acestea, prepararea produselof din lapte era o sarcină a baciului10. Deci încă o notă distinctivă între păstoritul poienarilor şi al bîrsanilor. O altă deosebire esenţială constatăm şi în ce priveşte alcătuirea stînei şi a strungii. La poienari, stînele au două încăperi (fig. 88) : sthia pro-priu-zisă (fig. 86), în care se preparau produsele din lapte, şi celarul (fig. 87), în care ele erau păstrate. Uneori celarul putea fi o clădire aparte sau puteau exista alături de stînă chiar mai multe celare (fig. 89). Am arătat că tocmai poienarii au fost aceia care, pe Retezat, Parîng, şi în alţi munţi, au răspîndit acest tip de stînă. Spre deosebire de stînele lor de pe Retezăt şi Parîng, la care intrarea în stînă era situată pe latura lungă, stînele lor 7 S. Opreanu, Transhumanţa, 1930, p. 17. 8 N. Dragomir, Din trecutul oierilor mărgineni, 1926, p. 4. 9 R. Vuia, Ţara Haţeguluit 1926, p. 70. 10 S. Opreanu, Transhumanţa, 1930, p. 17. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CÎMP1E 145 de pe Munţii Sibiului aveau adesea intrarea pe latura îngustă (fig. 90), iar în fund se afla celarul (fig. 91), cu crinta şi poliţa pentru caş. Ţuţuienii care vărau în Carpaţii Orientali aveau chiar şi stîne cu trei încăperi : fierbă- toarea, la mijloc, din care se intra la stînga în stîna brînzei iar la dreapta în stîna ţoalelor şi alimentelor ^fig. 92). La ei ţarcul, comarnicul şi câseria erau separate de stîna propriu-zisă u. în schimb la mocani, întîlnim tipul de stînă „bîrsănească”, cu totul deosebită şi caracteristică păstoritului mocanilor din Ţara Bîrsei şi celui influenţat de ei. La stîna bîrsănească, strunga era alipită de clădirea stînei, formînd un singur complex. Ea era ataşată, cu ieşirile ei, de comarnicul stînei, unde se mulgeau oile. Stîna propriu-zisă avea şi aici două încăperi: una era fierbâtoarea sau hierbătoarea, în care se prepara brînza, iar a doua brînzăria în care se păstrau produsele, şi deci corespundea cu celarul stî-nelor poienăreşti. Aceste două încăperi puteau fi alături una de alta, pe o latură a comarnicului, sau cîte una la cele două laturi ale lui (fig. 93). 11 11 S. Opreanu, Transhumanta, 1930, p. 18—19. 10 - c. 2857 146 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI Mocanii au dus cu ei acest tip de stînă şi l-au răspîndit atît înspre Carpaţii Meridionali 12, cît şi spre cei de la răsărit : în Munţii Buzăului şi pînă în Vrancea, şi chiar pînă în regiunea Bacăului, unde se constata o Fig. 88. — Planul şi secţiunea stînei poienăreşti din Galbena, Retezat. Legendă : PL = poliţă, LTR = troc pentru smîntînit laptele, MS= masă, SC = scaun, VT = vatra focului. viaţă pastorală asemănătoare, datorită influenţei bîrsanilor (vezi fig. 13 şi 83). Anexarea strungii la clădirea stînei a fost de timpuriu remarcată de Emm. de Martonne, care a subliniat răspîndirea acestui sistem pentru Munţii Buzăului13. Tipul de stînă vrînceană se asemăna cu tipul de stînă bîrsană, strunga· fiind în legătură cu stînă şi avînd de o parte a comarni- 12 M. A. Popp, Valea Prahovei, 1929, p. 209. 13 Emm. de Martonne, La vie pastorale, 1904, p. 230. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN ClMPIE 147 cului hierbâtoarea, iar de cealaltă câsăria; remarcăm deci aceleaşi denumiri ca şi la stîna bîrsănească14. Prezenţa „stînei bîrsane” a fost remarcată chiar şi în Munţii Rodnei15, de unde mocanii plecau la iernat în Cîmpia Tisei16. Tipul de stînă bîrsă- Fig. 89. — împărţirea păşunilor de la stîna Galbena, Retezat: stîna, celarele, strung^ şi oborul cu oborelele. 14 I. Diaconu, Păstoritul în Vrancea, 1930, fig. 2; Tr. Herseni, Stîne nerejene, 1936, p. 12 şi 14. 15 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 169. 16 St. Manciulea, Sate şi sălaşuri, 1931, p. 162. M8 Fig. 90. — Stîna Găuşoara, Păltiniş, Munţii Sibiului (începutul soc. XX). 149 Fig. 91. — Interiorul celarului stînei din Găuşoara, Păltiniş, Munţii Sibiului (începutul sec. XX). 150 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI CASAR/E \ i ŢARCUL STAU HG fi T CO/~!ARJ/C nească era răspîndit şi în părţile de răsărit ale Oarpaţilor Meridionali (fig. 94), la Piatra Craiului 17. împreunarea strungii cu stîna se întîlnea, imediat după primul război mondial, în Masivul Banatului, la Muntele Mic (fig. 36). Constatăm deci că sistemul de stînă bîrsă-nească sau mocănească a fost răspîndit în Munţii Bucegi, Buzău, ai Yrancei şi în Ceahlău18. Pentru a introduce sisteme noi de protecţie a animalelor, mai recent strungile stînelor bîrsă-neşti au fost separate de stînă şi mutate din loc în loc spre a feri oile de gunoiul ce se adună la BĂTĂTURĂ CLEŞTE O & PEMTRU SARE Fig. 92. — Planul ţarcului şi al stînei ţuţuienilor din Carpaţii Orientali (după S. Opreanu). strungile rămase pe acelaşi loc 19. în consecinţă, la baza acestei inovaţii stă aceeaşi idee ca şi la sistemul mutărilor din păstoritul tradiţional, cu care ne-am ocupat în alt loc. ^ cs BĂTĂTURĂ OILOR ŢARC j Fig. 93. — Planuri de stîne bîrsăneşti din Carpaţii Orientali (după S. Opreanu). Legenda: STBR =?= stîna brînzei, CT = coteţ, CO = cocaia, L = laviţa, SC = scaune, VT = vatra, CŞ = căşăria, PT = pat, CS = cleşte de sare. 17 Tib. Morariu, Păstoritul în Alpi şi Carpaţi, 1942, p. 20. 18 I. Vlăduţiu, Almenwirtschaftliche Viehhaltung, 1961, p. 225. Acest sistem apărea şi în Iugoslavia, în regiunea Rozaj, şi în Bihor (Milislav V. Lutovaö, Prigleda savoragiaj i na-selje u Ro7aju i Bihoru, în ediţiile speciale ale „Soc. geogr. din Beograd”, 1930, fasc. 8* p. 59). 18 Ibidem, p. 220. PĂSTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN ClMPIE 151 Aria de răspîndire a poienarilor din jurul Sibiului pentru timpul vârâtului la munte a fost de-a dreptul impresionantă. Documentele îi amintesc în munţii de dincolo de Carpaţi încă în secolul al XYI-lea 20. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea s-a a-testat prezenţa lor în munţii care au constituit pînă nu demult locurile principale pentru văratul la munte, şi anume în munţii din Ţara Haţegului, Făgăraşului, Gurghiului, Căli-mani, Rodnei, ai Cîmpulungului, chiar şi ai Moldovei 21. De Martonne, care a cutreierat şi a studiat Carpaţii Meridionali pe la sfîrşitul secolului trecut, constata că, în timpul verii, de la Olt pînă la Jiu aproape toţi munţii erau populaţi de poienari 22 23. în 1911 el i-a găsit şi i-a studiat pe Retezat, la Păpuşa, Drăgşan, Galbena şi Borăscu 2S, în Munţii Bran din Masivul Godeanu. Tot atunci ei ocupau şi părţile dinspre răsărit ale Parîngului. Ulterior, prezenţa lor a fost semnalată în munţii Gorjului, Cîmpulungului muntenesc, ai Argeşului, Ialomiţei, Vîrful cu Dor, Piatra Craiului, Clăbu-cetul Drugei, Bucegi, Călimani, Harghitei şi Gurghiului 24. S-a mai menţionat că, sub denumirea de bîrsani, au ajuns pînă în Munţii Rodnei, împreună cu adevăraţii bîrsani care au 20 A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 17; Şt. Meteş, Păstori ardeleni, p. 7 — 14. 21 S. Puşcariu şi 1. Lupaş, Contribuţii istorice privitoare la trecutul romînilor de pe pă-mîntul crăiesc, p. 97; N. Dragomir, Oierii mărgineni, p. 163. 22 La Valachie, Paris, 1902, p. 114; La vie pastorale, 1904, p. 232. 23 R. Vuia, Ţara Haţegului, p. 69—70. 24 A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 7; N. Dragomir, Din trecutul oierilor mărgineni, p. 5; idem, Oierii mărgineni, p. 164; Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, p. 287 şi 309; N. M. Popp, Valea Prahovei, p. 209, 210 şi 212. Fig. 94. — Planul strungii şi al stînei din Curmătura, Piatra Craiului, Carpaţii Meridionali (după Tib. Morariu). Legenda : AST = astupătoare, PR = pîrleazul strungii, P = pari legaţi cu nuiele, RZ = răzloage, U = uşile strungii, SC = scaune, CO = cocina, FB = fierbătoare, VT = vatra, ZV=zăvadă, FR = furcă, TL = talpă, SF = stîna foilor, BT = [bătătura, CM = comarnicul. 152 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI introdus aici stîna bîrsănească 25, iar sub denumirea de ţuţuieni au pătruns pînă în Munţii Moldovei unde au dus cu ei ,,stîna ţuţuienilor”26 (fig. 92). Amintirea lor a rămas şi pînă în zilele noastre pe valea Bistriţei (vezi fostul sat Poienari de lîngă Secu, din zona lacului de acumulare de la Bicaz). Vara îşi ţineau oile pe Călimani şi Ceahlău, iar toamna coborau cu turmele în vale, unde odinioară cumpărau (arendau) moşii pentru că ei nu făceau fîn, cum ne-au spus informatorii mai bătrîni. ^_____ Baza plecării la munte a fost şi la poienari tot întovărăşirea mai multor stăpîni, de obicei patru-cinci, dar numărul lor putea să ajungă şi pînă la 30 — 40 de stăpîni de oi. Unul sau doi dintre ei, cu oi mai multe, arendau muntele. De obicei acest drept se moştenea. Astfel, arendaşul din 1911 al Muntelui Galbena de pe Betezat ne-a comunicat că acest munte a fost arendat de el timp de 20 de ani de-a rîndul, tatăl său l-a avut timp de 60 de ani, iar moşul său timp de 50 de ani. Deci acest munte a fost timp de 130 de ani arendat aceleiaşi familii. Păstoritul poienarilor era caracterizat prin numărul mare de oi de la o stînă, număr ce putea atinge şi 2000— 3000 de oi. Ei aveau la stînele lor şi vite mari, îndeosebi vaci, cai şi porci. în preajma primului război mondial de pildă, la stîna Galbena (fig. 88 şi 89) de pe Betezat au fost peste 2000 de oi, 15 vaci, 40 de cai şi 6 porci aparţinînd la vreo 35 de stăpîni. Unii dintre aceştia au avut chiar pînă la* 200 de oi, dar cei mai mulţi 50 — 100 de oi. Oile lor nu erau păzite de stăpîni, ci de ciobani cu simbrie. Ciobanii de la cioporul mînzărilor se numeau mînzărari, cei care ajutau la strungă strungari, cei de la cai stăvari, iar femeile care ajutau la muls şi la alte lucrări ale stînei se numeau baci (sg. bace). Ei primeau simbria în natură sau în bani27. în natură primeau oi şi mioare, astfel încît, după un număr de ani, ajungeau să fie şi ei stăpîni de oi. Acelaşi obicei l-au avut şi mocanii şi covăsnenii din Secuime 28. Sistemul plăţii simbriei ciobanilor în natură, adică în oi, a fost foarte vechi şi răspîndit la noi. După o învoială din anul 1549, păstorii domeniului din Făgăraş primeau de la Sf. Gheorghe pînă la Sf. Dumitru de fiecare sută de oi cîte două oi şi cîte două rînduri de haine pe an. în Maramureş, în 1625 păstorii primeau cîte o oaie şi 16 parale de fiecare turmă de cîte 20 de oi29. 25 Tib. Morariu, Vieaia pastorală, p. 108, 118 şi 169. 26 S. Opreanu, Transhumanta din Carpaţii Orientali, p. 18. 27 R. Vuia, Ţara Haţegului, p. 69 — 70. 28 S. Opreanu, Transhumanta în Carpaţii Orientalit p. 24. 29 A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 10; St. Meteş, Păstori ardeleni, p. 6. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CÎMPIE 153 Acest sistem al plăţii în natură permitea ca şi ciobanii să ajungă cu timpul stăpîni de oi. La munte se pleca pe la Rusalii şi acolo se făcea alesul oilor la obor (fig. 89). Mai întîi se alegeau mioarele, noatinii, berbecii şi oile sterpe din care se forma un ciopor al mioarelor. Apoi se alegeau mieii de la momînele lor, spre a fi înţărcaţi, ca să formeze iarăşi un ciopor deosebit, cel al mieilor. Aceste două ciopoare erau băgate în cele două oborele de lingă obor. în obor rămîneau astfel numai mînzările, adică oile cu lapte care vor forma cioporul mimărilor. Fiecare ciopor păştea de aici înainte separat, avînd păşunea deosebită y pentru că întreaga păşune din jurul stînei era împărţită în trei părţi. Astfel la stîna Galbena, de pe Retezat, partea din mijloc şi cea mai mare a fost păşunea mînzărilor ^fig. 89). Mioarele şi sterpele au avut partea de păşune din jos de cea a mînzărilor, iar mieii aveau păşunea cea mai bună, deasupra mînzărilor, cu iarba cea mai crudă, loc numit zănoagă, adîncit ca o căldare şi bogat în izvoare reci. în consecinţă, exista o gradaţie şi în ce priveşte calitatea păşunii şi ierbii. Păşunea cea mai bună au avut-o mieii, partea cea mai mare, cu iarbă de o calitate mijlocie, mînzârile, iar păşunea cea mai slabă a revenit mioarelor şi sterpelor. La stînă stăteau pînă la începutul lui septembrie (Sf. Maria micăr 8 septembrie), cînd plecau cu oile de-a dreptul la ţară, pentru că poienarii, ca şi mocanii, nu-şi duceau oile acasă pentru iernat, ci porneau pe drumurile de pendulare, în zona cîmpiilor şi cît se poate mai aproape de Dunăre. De aceea la ei, ca şi la mocani, pendularea a atins cea mai mare amploare, influenţînd în privinţa aceasta şi pe cei din apropierea lor. Dacă la răspîndirea poienarilor pe munţii de vărat, care a cuprins pe vremuri — după cum am văzut — majoritatea munţilor din Carpaţii Meridionali şi Răsăriteni, vom adăuga şi teritoriul cutreierat de ei în timpul iernatului în cîmpie, vom constata că drumurile lor au cuprins cea mai mare parte a ţării, mergînd cliiar peste hotare. Astfel, cu drept cuvînt putem afirma că între toţi păstorii transhumanţi la romîni primul loc l-au ocupat poienarii30. Direcţia de pendulare a păstorilor romîni, în care rolul principal l-au jucat poienarii Sibiului şi mocanii din Ţara Bîrsei, a fost în genere îndreptată spre trei direcţii : 1) Banat; 2) cîmpiile Olteniei, Munteniei şi îndeosebi Balta Dunării şi Dobrogea şi 3) Moldova. Emm. de Martonne, La vie pastorale, p. 232; Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie^ p. 309. 154 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI Pentru pendularea păstorilor romîni şi îndeosebi a poienarilor înspre apus, avem numeroase relatări încă în documentele secolului al XVIII-lea31. O direcţie urmată de poienari şi ihai ales de cei care îşi vărau turmele în munţii din Ţara Haţegului era spre cîmpiile Banatului sau spre regiunile din jurul Aradului şi Timişoarei, dar mai ales spre Panciova şi Opova, unde erau locurile de iernat 32. Mărginenii, care îşi vărau turmele în munţii din Ţara Haţegului şi în alţi munţi apropiaţi, o apucau spre sud, trecînd prin Tîrgu Jiu, Craiova, pînă la Segarcea, lîngă Dunăre. Cei din munţii Sibiului şi ai Făgăraşului coborau la iernat în bălţile Olteniei sau o luau spre Zimnicea, Petroşeni, balta Giurgiului, Gostinu, Puieni, Prundu, de-a lungul Dunării, în bălţile Dunării din dreptul Calafatului pînă în regiunea Galaţiului şi de aici treceau, pe la Yadul oilor de lîngă Hîrşova, în Dobrogea pînă în valea Batovei, vestită pentru iernile domoale. Unii dintre ei coborau pe Olt şi treceau Dunărea pe la Corabia în Bulgaria 33. Poienarii care îşi vărau oile în Munţii Bodnei, Călimani şi Ţibleşului plecau cu oile la iernat fie spre apus, fie spre Cîmpia Moldovei. Cei din Munţii Bodnei o apucau spre apus pe trei căi : unii o luau pe valea Someşului înspre Nyregyhâza, alţii coborau pe la Dej, Gherla, Cluj, Huedin, Oradea şi mergeau pînă la Debreţin, unde arendau păşuni de iarnă, o a treia direcţie era pe valea Someşului pînă la Cluj şi de acolo pe valea Mureşului înspre Banat. Alţii coborau pentru iernat în Moldova, pornind spre răsărit şi apoi pe valea Bistriţei34. 31 St. Manciulea, Contribuţii la studiul elementului romînesc din Cîmpia Tisei şi Carpaţii nordici, în Lucrările Inst. geogr. al Univ. din Cluj, IV, 1931, p. 145 — 147. Că aceste drumuri de pendulare au fost practicate şi mai de timpuriu o dovedeşte un act al Guberniului Transilvaniei din 1754 către comitatul Szabolcs, care spune textual : „Iam ab antiquo consue-verunt plurimi huius principatus incolae ab angustiam locorum pro hyematione suarum ovium sufficiens pabulum congerere nequentes in vicinam Valachiam, partesque regni Hungariae byemendi gratia numerosos greges de pellere ub soluta dominis terrestibus hyemationis taxa, nec^q^plpiam illam taxam ab illis exactum fuit”. Faptul că aceşti păstori care îşi iernau oile^în comitatul Szabolcs erau poienari îl atestă jalba unor locuitori din Sălişte către Guberniul Transilvaniei în care se plîng împotriva funcţionarilor acestui comitat care percepeau de la ei taxe ilegale (St. Balogh, Adatok a român pâsztorok XVIII szâradi legeltete sehez, în „Muvelt-seg es Hagyomâny”, III, 1961, p. 213 şi 218). 32 R. Vuia, Ţara Haţegului, p. 70; St. Manciulea, Elementul romînesc, în Cîmpia Tisei, 1931, p. 146. 33 N. Dragomir, Din trecutul oierilor mărgineni, p. 5; idem, Oierii mărgineni, p. 164 — 165; Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, p. 306. 34 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, p. 115 — 117. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT ÎN CÎMP1E 155 Poienarii care vărau în Carpaţii Orientali, spre nord de Oituz, coborau pe valea Trotuşului pînă la Oneşti; aici drumul lor se întîlnea cu drumul pe care coborau cei din munţi pe Oituz, pe la Poiana Sărată. Pe acest din urmă drum coborau poienarii împreună cu breţcanii şi covăsnenii care vărau în Munţii Breţcului. De aici o luau spre nord, peste Bacău, pînă la Iaşi, Botoşani şi Dorolioi. Cei care se îndreptau spre sud, ca să ierneze în Balta Dunării sau în Dobrogea, coborau de la Oneşti mai departe pe valea Trotuşului şi Şiretului la Galaţi. Alţii o porneau prin vadul Brăilei înspre Balta Dunării sau în Dobrogea spre valea Batovei, iar în vremuri vechi şi mai departe, spre Yarna 35. Mocanii avînd mai multe oi, chiar şi cîteva sute de capete, se numeau tîrlaşi. Unii dintre aceştia, care aveau mii de oi, erau numiţi tîrlaşi mari şi constituiau pătura oierilor înstăriţi, mulţi dintre ei devenind în trecut şi mari proprietari de moşii. Deci şi aici a intervenit o diferenţiere de clasă în raport nu cu iugărele de pămînt stăpînite, ci cu capetele de vite mari şi mai ales de oi. Tîrlaşii mai mari arendau sau cumpărau pentru vărat munţi din Ţara Bomînească de la boieri sau mănăstiri, de obicei pentru o perioadă mai îndelungată. Stăpînii de oi numiţi tîrlaşi se întovărăşeau cîte trei—şase şi formau o tîrlâ. întovărăşirea avea un caracter mai permanent; uneori ea dura şi ani de-a rîndul, de multe ori chiar şi o viaţă întreagă, şi se lăsa moştenire şi urmaşilor. De aceea toamna nu se desfăcea tîrla şi deci lipsea alesul sau roscolul oilor, după care erau restituite stăpînilor, ca să le ierneze fiecare separat. La mocani tîrla rămînea un întreg indisolubil atît pentru sezonul vârâtului, cît şi pentru cel al iernatului, chiar şi pentru mai mulţi ani. Deseori cei întovărăşiţi erau şi înrudiţi. Stăpînii se îngrijeau în comun de oi, fiecare contribuind proporţional cu numărul oilor la cheltuielile comune; după scăderea cheltuielilor, beneficiile se împărţeau de asemenea proporţional 36. Mocanul care intra ca cioban, chiar şi la tîrla părinţilor lui, îşi primea simbria în natură, în oi, astfel încît în cîţiva ani ajungea să fie şi el stăpîn de oi, şi deci şi tîrlaş. Tîrlaşii cu oi mai multe nu-şi însoţeau turmei^, pe care le încredinţau ciobanilor cu simbrie, ci rămîneau la gospodăriile lir şi numai la anumite ocazii veneau să-şi inspecteze turmele şi angajaţii şi să-şi ia în primire produsele. Tîrlaşii stăpîni de oi mai multe îşi angajau pe timpul verii un baci pentru prelucrarea produselor din lapte şi un scutar pentru supravegherea 35 S. Opreanu, Transhumanta în Carpaţii Orientali, p. 225. 36 Ibidem, extr. p. 22. 156 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI tîrlei, care însoţea turmele de oi la iernat şi avea răspunderea pentru oile încredinţate lui. Termenul de scutar era răspîndit şi în Moldova. Mai de-mult, în secolul al XVII-lea, scutarul era şi un fel de antreprenor, un stă-pin cu oi mai multe care strîngea un număr mai mare de oi şi alte vite de la boieri, oraşe şi de la alţi oieri şi le mina ori el însuşi, ori cu oamenii lui la sud de Carpaţi. Numele de baci îl avem atestat destul de timpuriu, în-tr-un document din 1542 de la Făgăraş, cel de scutar apare ceva mai tîrziu* într-un document din 1638, tot din aceeaşi localitate37. Ca şi poienarii, şi mocanii organizau pe un munte o singură tîrlăT adică o singură stînă, spre deosebire de cei din zona fîneţelor, la care puteau fi mai multe stîne pe acelaşi munte şi mai ales stîne de vaci, exploatate individual, şi o singură stînă de oi, a întovărăşiţilor. De asemenea, ca şi la poienari, se constata şi la mocani lipsa stînelor de vaci, păstoritul lor fiind bazat exclusiv numai pe cel al turmelor de oi. Mocanii nu practicau păstoritul numai pentru acoperirea nevoilor casnice în produse de lapte şi spre a avea lîna- absolut necesară pentru îmbrăcămintea lor şi păturile pentru aşternut, ci şi cu scopul de a face negoţ cu produsele din lapte şi alte materii,, ca pielea, lîna, seul oilor etc.38. O altă deosebire între păstoritul poienarilor şi cel al mocanilor se constată şi în ce priveşte rasele de oi prăsite de ei. Poienarii ţineau de preferinţă aşa-numita rasă tur cană, o rasă autohtonă, cu lîna lungă şi aspră,, dar foarte rezistentă atît la munte cît şi la drumurile lungi de cîmpie. Mai ţineau şi oi stogoşe provenite din încrucişarea oilor ţurcane cu cele ţigăir cu o lînă mai înfoiată şi mai moale. în timpul din urmă, dar în număr cu totul redus, au introdus şi oile ţigări adică ţigăi, cu lînă fină, chiar şi oi spance cu lîna şi mai fină, scurtă şi înaltă, dar rasa principală prăsită de ei a rămas totuşi cea ţurcană. în schimb mocanii seceleni, covăsnenii, buzoienii şi vrâncenii aveau oi ţigăi, a căror lînă mai moale şi mai mătăsoasă este foarte potrivită pentru fabricarea postavului mai fin, numit dimie, folosit de localnici la confecţionarea îmbrăcămintei de iarnă. Oaia spancă o ţineau secelenii, bîrsanii şi covăsnenii39. Ca şi păstoritul poienarilor, şi cel al mocanilor seceleni era bazat pe o mare răspîndire în munţi în timpul verii, precum şi pe o pendulare în tim- 37 A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 2 şi 8. 38 I. Vlăduţiu, op. cit., p. 89. 39 A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 13—15; N. Dragomir, Din trecutul oierilor mărgineni, extr.,p. 10; S. Opreanu, Transhumanţa tn Carpaţii Orientali, p. 223. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CÎMPIE 157 pul iernii care cuprindea, şi la ei, o bună parte din regiunile de cîmpie ale ţării40. Munţii mai de seamă folosiţi aproape în permanenţă de mocanii sece-leni pentru vârât au fost: munţii Bîrsei, Gîrbovei, ai Prahovei, Bucegii, munţii Ialomiţei, Buzăului, Yrancei şi Ciucaşul. Periodic, şi înţr-o măsură mai redusă, mai frecventau din Carpaţii Orientali Ceahlăul, Călimanii şi Munţii Bodnei41. Drumurile de pendulare folosite de mocanii seceleni în vederea ier-nării turmelor au fost îndreptate tot în trei direcţii : 1) cei din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Buzăului porneau spre cîmpiile din lungul Dunării, Bărăgan, Balta Dunării şi Dobrogea; 2) cei din Carpaţii Orientali o apucau spre răsărit, spre stepele din sudul şi nordul Moldovei; 3) cei din Carpaţii Orientali mai urmau şi o a treia direcţie, înspre vest. Aceştia coborau pe valea Someşului, a Tîrnavelor, şi pe valea Mureşului şi ajungeau şi ei, ca şi mărginenii în Banat 42. 40 Prezenţa oierilor din satele din împrejurimile Sibiului în munţii şi cîmpiile Ţării Ro-mîneşti şi ale Moldovei este atestată destul de timpuriu. La începutul secolului al XV-lea, Mihai, fiul lui Mircea, confirmă la 1418 privilegiul pe care-1 dăduse părintele său comunei Cisnădie, prin care asigura dreptul romînilor de acolo să-şi pască turmele In munţii ţârii sale (Hurmuzaki, Documente, voi. I, 2, p. 502; A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 16 — 17). Oierii mărgineni şi bîrsani sînt pomeniţi In Ţara Romînească şi în Moldova tot mai frecvent In secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. în documentele din secolul al XVIII-lea, aflăm menţionaţi oieri bîrsani în munţii Moldovei, în Munţii Yrancei, ai Bacăului şi în ţinutul Putnei. Bîrsanii aveau chiar doi vornici, unul la Soveja şi celălalt la Caşin, pentru apărarea drepturilor lor (Şt. Meteş, Păstori ardeleni, p. 8 — 9, 18 — 21, 27 — 28). Pentru folosirea păşunilor din Bărăgan pentru iernat avem iarăşi dovezi tot din secolul al XVIII-lea (I. Nistor, Emigraţiunile peste munţi, p. 102), iar prezenţa lor în Dobrogea e menţionată la 1845 (Gh. Vîlsan,Mocanii In Dobrogea la 1846, în „Grai romînesc”, nr. 3). Cu siguranţă că aceste drumuri ale oierilor din Transilvai ia înspre Moldova şi Ţara Romînească sînt mult mai vechi decît datele menţionate în documente. Chiar şi documentele cancelariei Transilvaniei spun că aceste mişcări ale păstorilor ardeleni se fac ab antiquo, iar primele documente ce ne-au rămas de la domnii Principatelor Romîne cu privire la aceste privilegii ale oierilor transilvăneni îi asigură că vor ţine seama „de aşezămîntul cel vechi de la cei dintîi domni”, iar în documentele de mai tîrziu se invoca dreptul „pe care îl au în ţară de veci” de a paşte cu turmele lor în munţi (I. Balogh, Adatok a român pâsztorok XVIII, szdradi alfoldi legeltesehez, p. 214; A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 17, 28. Vezi si I. I. Russu, Din trecutul păstoritului romînesc, în Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1957 şi 1958, Cluj, 1958, p. 135 — 156). 41 S. Opreanu, Transhumanta din Carpaţii Orientali, p. 226; Tib. Morariu, Vieafa pastorală, p. 108—169; Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, p. 287. 42 A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 11; S. Opreanu, Transhumanta din Carpaţii Orientali, p. 226—227; Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, p. 115 — 118; Mara N. Popp, Păstorilul tnctmpie, p. 292, 294, 298. 158 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMINI Desigur că o mişcare a păstorilor din zonele menţionate, intensificată în timp, cere să fie explicată. Aceste mişcări sezonale, determinate de insuficienţa furajelor, au fost favorizate şi de diferenţele climatice dintre zonele de care depindeau aceste mişcări şi care asigurau în diferite anotimpuri hrana turmelor. Munţii noştri, datorită marii întinderi a platformelor (plaiuri, podişuri) la diferite altitudini, aveau cea mai întinsă păşune alpină din Europa. Această întinsă păşune alpină, care asigura hrana turmelor în timpul verii la munte, era înconjurată de o zonă tot atît de întinsă de stepe şi cîmpii cu un climat mai blînd decît în zonele înalte, care permitea iernarea oilor în aer liber, unde îşi puteau procura mai uşor şi hrana trebuincioasă în iernile aspre. Versantul dinspre răsărit şi mai ales cel de sud al Carpaţilor Meridionali erau mai expuse la soare decît cele dinspre apus şi nord şi de aceea aici iarba încolţea mai devreme decît pe versantele dinspre nord şi apus. în consecinţă, în munţii dinspre Principatele Romîne primăvara începea mai de timpuriu, iar iarna mai tîrziu. Afară de aceste condiţii ale reliefului şi ale climei, au mai existat şi altele, de ordin social şi economic. în epoca feudală şi sub regimul burghez, cînd domina sistemul marilor proprietăţi cu moşii întinse, datorită condiţiilor economice şi în lipsa braţelor de muncă din vremea aceea, nu toate puteau fi utilizate pentru agricultură. Terenurile rămase necultivate, precum şi miriştile, au putut fi puse deci mai uşor la dispoziţia oierilor transilvăneni, care le arendau şi le foloseau ca loc de păşune pentru turmele lor în timpul iernii43. Astfel, nu e de mirare dacă marile centre ale oierilor transhumanţi transilvăneni s-au dezvoltat de-a lungul vechii graniţe pe linia de contact cu celelalte două ţări romîne, care le-au putut pune la dispoziţie, în apropierea lor, cei mai buni munţi pentru vărat şi cîmpiile cele mai favorabile pentru iernatul turmelor. Atît poienarii cît şi mocanii aveau un număr considerabil de oi, dar, nedispunînd de rezerva de fîn întîlnită la tipul de păstorit din zona fîneţelor, nu-şi puteau ierna turmele numeroase decît recurgînd la o singură soluţie posibilă : plecarea la cîmpie. De aceea acest tip de păstorit a fost caracterizat printr-o mare dezvoltare a drumurilor de pendulare, atît la poienari cît şi la mocani. Lipsei stocului de fîn pentru iernare nu i se făcea faţă numai cu hrana pe care o găseau turmele lor în regiunile de cîmpie şi în bălţile Dunării, ci şi cu cumpărări de nutreţ pe lo- 43 Emm. de Martonne, La vie pastorale, p. 238; A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 4 — 8; Mara N. Popp, Păstoritul in cîmpie, p. 296. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN ClMPIE 159 curile de iernare, obicei întîlnit şi la cei cu drumuri de pendulare de o amploare mai redusă 44. Dintre toate tipurile de păstorit, cel al mocanilor şi al poienarilor s-a remarcat printr-o pendulare dintre cele mai dezvoltate. Treapta cea mai evoluată a acestui păstorit a fost reprezentată prin faza în care, schimbîndu-şi munţii pentru vărat şi locul pentru iernat, parcurgeau uneori sute de kilometri45. Examinarea trăsăturilor mai de seamă ale păstoritului poienarilor şi mocanilor pe care am întreprins-o mai sus ne va ajuta să fixăm locul lor în topologia păstoritului la romîni în secolul al ΧΙΧ-lea şi începutul secolului al XX-lea. Trăsăturile caracteristice şi comune ambelor forme de păstorit pot fi rezumate în următoarele : 1. Spre deosebire de satele păstorilor din zona fîneţelor, aşezările lor aparţin categoriei de sate adunate şi cu gospodării cu suprafeţe reduse. 2. Aşezările lor de bază erau în număr foarte redus faţă de întinsele suprafeţe cutreierate şi utilizate pentru a asigura hrana numeroaselor turme în toate anotimpurile. 3. Se constată practicarea agriculturii pe suprafeţe restrînse, precum şi insuficienţa fîneţelor care ar putea asigura iernarea vitelor şi mai ales a turmelor de oi atît de numeroase. 4. Ocupaţia lor principală, aproape exclusivă, a fost păstoritul de mari proporţii. Mulţi dintre ei aveau un număr considerabil de oi, iar unii dispuneau chiar de turme întregi, ce puteau număra şi mii de capete. Cei săraci erau angajaţi de aceştia ca ciobani. 5. Un număr atît de mare de oi nu putea fi întreţinut decît în cadrul unui păstorit pe o vastă suprafaţă, atît în ce priveşte numărul munţilor 44 Pentru drumurile de transhumanţă, vezi: Emm. *de Martonne, La vie pastorale, 1904, p. 227, 245 ; R. Vuia, Ţara Haţegului, 1926, p. ^0, 25 şi 26 ; N. Dragomir, Din trecutul oierilor mărgineni, 1926, p. 10, 25 — 26; St. Manciuldf, Contribuţii la studiul elementului romlnesc in Cîmpia Tisei şi Carpaţi, în Lucr. Inst. geogr. Univ. din Cluj, IV, 1928 — 1929, p. 49; Mara N. Popp, Drumul oitor pe valea Prahovei, Doftanei şi Teleajenului, în „Bul. Soc. rom. geogr.”, XLVIII, 1929, p. 301 — 304; S. Opreanu, Contribuţii la transhumanţa din Carpaţii Orientali, 1930, p. 10, 25 — 26; L. Someşan, Harta regiunilor pastorale în Romînia, în „Revue de Transylvanie”, Ciul, 1935, I, p. 465 — 476; Tib. Morariu, Vieaţa pastorală în Munţii Rodnei, 1937, p. 45, 52, 95, 101, 104, 108, 201, 203 şi 212; harta drumurilor de transhumanţă ale păstorilor romîni, de E. Petrovici, anexă la studiul lui D. Macrea, Despre dialectele limbii romîne, în „Limba romînă”, V, 1956, nr. 1, p. 14 — 15; I. Vlăduţiu, Almenwiertschaft-liche Viehhaltung und Transhumance, p. 214. 45 S. Opreanu, Transhumanţa, p. 9. Această schimbare a bazelor de pendulaţie — confundată de unii în mod eronat cu nomadismul — corespunde cu „transhumanţele succesive” ale lui Ovid Densuşianu (Problema păstoritului, în „Viaţa nouă”, 1913, p. 294). Cu privire la „transhumanţele succesive”, vezi şi S. Opreanu, Transhumanţa, p. 234. 160 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI folosiţi pentru vârât, cit şi drumurile de pendulare în timpul iernatului în cîmpie. 6. în vreme ce în păstoritul agricol-local oile nu părăseau teritoriul comunei sau al satului, în păstoritul agricol cu stîna la munte oile reveneau de timpuriu pe teritoriul comunei, fiind iernate în sat, iar în cel din zona fîneţelor vitele iernau pe la sălaşele şi odăile de la fineţe, transhumanţa intervenind numai atunci cînd numărul oilor era mai mare şi finul recoltat nu ajungea pentru iernarea lor, turmele poienarilor şi ale mocanilor se reîntorceau rar în sat, de cele mai multe ori de la munte pornind de-a dreptul la locurile lor de iernat. Prin sat treceau numai în cazul cînd acesta se afla întîmplător pe traseul drumurilor lor de iernare sau de vărare 4®. 7. O altă caracteristică a acestei forme de păstorit a fost o industrializare şi o comercializare mai intensivă a produselor, tocmai datorită acestui păstorit de mari proporţii46 47. 8. Nu putem să trecem cu vederea şi un alt aspect al acestui păstorit, manifestat îndeosebi la mocanii seceleni: cărăuşia. Ca o consecinţă a drumurilor străbătute, s-a dezvoltat la ei nu numai o cărăuşie de mari proporţii, dar şi o industrie pentru fabricarea renumitelor „care mocăneşti”, preţuite, căutate şi folosite pe vremuri pentru transporturi oficiale la mari distante 48. 9 Cu toate aceste trăsături comune destul de numeroase, totuşi păstoritul poienarilor se deosebeşte în două privinţe de cel al mocanilor seceleni. Acestea sînt: 1) deosebirea în ce priveşte tipul de stînă, cu totul diferită la aceste două grupuri de păstori transhumanţi, şi 2) mai ales în ce priveşte admiterea participării femeilor în timpul vârâtului în viaţa de la stînă. Femeile lipseau în păstoritul mocanilor, prezenţa lor la stînă fiind considerată ca dăunătoare bunului mers al ei49, în vreme ce la stînele poienarilor înlocuiau sau numai ajutau pe baci. Păstoritul brânenilor, covăsnenilor şi al breţcanilor. Atît în documente şi în relatările de pe teren ale diferiţilor autori, cît şi în graiul localnicilor din diferite părţi ale ţării, sub numele de bîrsani se înţeleg 46 S. Opreanu, Transhumanţa, p. 230. 47 Ihidem, p. 231-233. 48 St. Meteş, Păstori ardeleni, p. 29; S. Opreanu, op. cil., p. 231. De altfel şi în alte părţi păstorii au făcut negustorie şi cărăuşie. La vlahii balcanici, a doua ocupaţie de seamă a fost cărăuşitul şi negoţul, chervangiii aromîni străbătînd pe vremuri aproape întreaga Peninsulă Balcanică, ajungînd în Bulgaria, Serbia, pe coasta Dalmaţiei pînă în ţările romîne şi Ungaria (Th. Capidan, Romînii nomazi, Cluj, 1924, p. 134; idem, Macedo-romînii, Buc., p. 106-114). 49 Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, p. 286. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CÎMPIE 161 nu numai mocanii seceleni, ci şi toţi ceilalţi oieri transhumanţi din Ţara Bîrsei, precum şi „bîrsanii din secuime” 60. în vederea clasificării lor în tipurile de păstorit este deci necesar să ne ocupăm şi cu păstoritul brănenilor, vecinii imediaţi dinspre sud-vest ai mocanilor seceleni, precum şi cu păstoritul celor dinspre nord-vest, dar ceva mai îndepărtaţi, cel al covăsnenilor şi cel al breţcanilor, toate trei vestite centre ale păstoritului pendulator în trecut. Ceea ce s-a petrecut cu sensul termenului ,,bîrsan” s-a întîmplat, într-o măsură şi mai largă, cu cel de ,,mocan”. Mocani nu sînt numai în Săcele, mocani sînt şi în Munţii Apuseni50 51, la poalele dinspre Transilvania ale Călimanilor52. îi întîlnim pretutindeni pe unde au trecut şi s-au aşezat mocanii „bîrsani”, sub influenţa cărora s-a născut un păstorit mai evoluat de tip mocănesc, chiar dacă nu a atins amploarea acestuia. „Mocani” erau numiţi în mai multe regiuni marii crescători de oi, spre deosebire de „cojanii” agricultori53. Astfel ei au existat şi în regiunile Putnei şi Bacăului54, unde mai demult plecau la iernare. Cu „păstoria mocănească” din regiunea Bacăului ne-am ocupat mai sus, în cadrul păstoritului agricol local. Pentru scopul urmărit este foarte instructiv să prezentăm chiar şi numai sumar păstoritul din Bran, vecin cu al mocanilor seceleni de la marginea Ţării Bîrsei. Ca şi mocanii din Săcele, şi brănenii erau răspîndiţi în mai multe sate din colţul de sud-vest ale Ţării Bîrsei, cu deosebirea că, în vreme ce satele secelene formau un complex de şapte aşezări cu o structură mai adunată, cele nouă sate brănene (Bran, Poarta, Simon, Sohodol, Moeciul de jos, Moeciul de Sus, Fundata, Şirnea şi Mădura) aparţineau tipului de sate cu gospodării risipite în mijlocul fîneţelor. în satele brănene, aşezate mai jos, se practica în mod redus şi agricultura. Deci în privinţa felului de gospodărie şi al tipului de aşezare ar trebui să-i considerăm ca aparţinînd categoriei păstoritului din zona fîneţelor. Aceasta cu atît mai mult cu cît şi aici, ca şi în zona fîneţelor din valea Jiului, se întîlneau „ocoale întărite”, formînd un patrulater împrejmuit de toate 50 A. Veress, Păstoritul ardelenilor, p. 1; S. Opreanu, Transhumanta, p. 211 şi 230; Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, p. 285 — 286. 51 T. Frîncu şi G. Candrea, Romînii din Munţii Apuseni, p. 89; V. Butură, Adăposturile tefnporare, p. 97 —98 şi 107. 52 L. Someşan, Viaţa pastorală, 1933, p. 285. 53 Mara N. Popp, Păstoritul în cîmpie, p. 304. 64 N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 440—441. 11 - c. 2857 162 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI părţile cu clădiri şi adăposturi şi avînd acoperişul comun pe toate cele patru laturi ale gospodăriei 55. Cu toate acestea, luînd în considerare felul de viaţă pastorală din timpul verii la munte, la care se constată puternice influenţe ale păsto-ritului mocanilor din Săcele, putem considera că păstoritul brănenilor formează, în unele privinţe, un fel de păstorit de tranziţie de la cel din zona fîneţelor la cel cu o pendulare mai dezvoltată. Elementele care îl apropie de cel din zona fîneţelor sînt, în afară de cele menţionate mai sus, şi faptul că micii proprietari de oi le vărau în munţii din apropierea Branului şi în Bucegi, iar după împlinirea sezonului de vărat la munte le iernau la ei acasă sau pe la Jioăâile de la fineţe. Influenţele păstoritului mocănesc s-au manifestat în trecut şi în formarea unei pături de oieri transhumanţi, mari proprietari de oi^ care, ca şi mocanii şi poienarii, arendau munţi în Ţara Bomînească pentru vărat şi practicau un păstorit pendulator, avînd uneori aceleaşi drumuri ca şi vecinii lor secelenii. Considerabile influenţe au suferit şi în ce priveşte stîna şi organizarea ei. Stînele brănenilor aparţineau tipului de stînă mocănească sau bîrsănească, avînd cele trei încăperi — comarnicul, fierbătoarea şi stîna foilor —, cu strunga ataşată de stînă şi cu ieşirea oilor prin comarnic, unde erau mulse. Alături de stînă se afla şi arcaciul, împrejmuire în care dormeau oile, avînd alături polatra, adăpostul ciobanilor, sistem care se aseamănă cu coşmeaga, adăpostul ciobanilor de lîngă nimătul oilor de pe valea Bistriţei din Moldova. Deoarece la stînele brănenilor se ţineau şi vite mari, alături de stînă se afla şi oborul vacilor. în această privinţă păstoritul lor diferea de al mocanilor, care nu ţineau vite mari la stînele lor de munte, dar se apropia iarăşi de păstoritul din zona fîneţelor. Alături de tipul de stînă mocănească, au existat şi stîne cu două încăperi: fierbătoarea şi stîna foilor, formă care, după toată probabilitatea, reprezenta vechea stînă a bîrsanilor. Spre deosebire de mocani,, care de preferinţă creşteau oi de rasă tigaie cu lîna fină, brănenii, ca şi cei mai mulţi oieri din zona fîneţelor, ţineau oi de rasă ţurcană, cu lîna mai lungă şi mai aspră. în ce priveşte organizarea vieţii pastorale de la stînă, precum şi terminologia folosită în păstoritul brănenilor, acestea prezintă mai 55 K. Fuchs, Die Törzburger Hausburgen, în „Sitzungsberichte der Anthrop. Ges. in Wien”, XXXII, 1902, p. 20—24; R. Vuia, Le village roumain, p. 36—37; idem, Satul· romînesc, p. 14 şi 31. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CIMPIE 163 multe elemente comune cu cele ale mocanilor. în sens mai larg, întregul complex al gospodăriei pastorale de la munte în timpul vârâtului, precum şi în timpul iernatului, se numea ca şi la mocani şi, în genere, în Muntenia tîrlă, iar participanţii la această asociaţie erau tîrlaşi. Păstoritul lor se asemăna cu cel al mocanilor şi prin faptul că nici ei nu aveau băciţe la stîne, iar produsele din lapte erau lucrate de baciul angajat pe timpul vârâtului la munte. Marii tîrlaşi brăneni, care dispuneau de un număr mai mare de oi, angajau şi ei, cu şi vecinii lor mocani, un scutar, care avea· şi aici răspunderea pentru buna administrare a tîrlei. Ca şi la mocani, şi la brăneni a existat sistemul angajării ciobanilor cu simbria pe oi, adică cu plata în natură, în oi, variind după vîrsta, priceperea şi munca prestată. Majoritatea oierilor brăneni îşi vărau turmele pe munţii învecinaţi ai Bucegilor şi în Munţii Bîrsei. împreună cu oierii din Săcele, Covasna şi Breţcu, mai vărau şi în Munţii Buzăului, Vrancei şi ai Ciucului. Oierii brăneni, care îşi vărau oile în Munţii Bucegi, urmau aceleaşi drumuri pendulare parcurse de mocanii seceleni spre Balta Dunării şi Dobrogea. în afară de Munţii Bucegi, dar într-un număr mai mic, îşi păşteau vara oile şi în munţii aparţinînd Carpaţilor dintre Predeal şi Ghimeş 56. Rămîne să ne ocupăm şi cu cele două centre ale păstoritului romî-nesc din ţinuturile secuieşti: Covasna şi Breţcu. în Covasna, unde pînă nu de mult s-a păstrat păstoritul pendula-tor, ciobănia se moştenea, ca şi în satele mocăneşti, din tată în fiu. Şi aici fiii intrau ca ciobani cu plată la oile părinţilor, de la care primeau pe an : şapte oi, opinci, suman, căciulă, două perechi de iţari, cîte o sarică pentru iarnă şi mîncare. Cu timpul, sporindu-şi oile, intrau ca asociaţi în turma părinţilor sau, dacă aveau mai multă pricepere, intrau ca baci la alţi stăpîni de oi. Prin urmare, acelaşi sistem de plată în natură şi îndeosebi în oi, preferat de proprietari, deoarece prin acesta sporeau angajamentele celor ce le păzeau, şi chiar de ciobani, al căror număr de oi sporea an de an. Ca şi la mocanii seceleni, marii stăpîni de oi nu însoţeau oile nici la vărat nici la iernat, cel mult dacă se angajau ca baci la alţi stăpîni de oi sau, cînd erau stăpînii turmei întregi, făceau pe baciul la stîna 56 S. Opreanu, Transhumanţii, p. 223 şi 229—230; I. \lăduţiu, Almenwirtschaftliche Viehhaltung, p. 197-241. 164 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI proprie. De obicei ei stăteau mai mult pe acasă, unde se ocupau cu negustoria şi cu cărăuşia. Din cele vreo 35 de stîne cîte au avut covăsnenii, cele mai multe au fost în Munţii Vrancei, dar aveau stîne şi în munţii Bîrsei, Buzăului, Ciucului, Gurghiului, Breţcului şi ai Penteleului. Ca şi mocanii seceleni şi ţuţuieni, cu care vărau adesea în aceiaşi munţi, urmau în parte cu prilejul iernatului aceleaşi drumuri de pendulare, dar nu de aceeaşi amploare. Cei care vărau în munţii din jurul Penteleului coborau peste Bîmnicul Sărat la Brăila şi de aici spre Balta Dunării şi Dobrogea. în vechime, mulţi dintre ei se opreau prin împrejurimile Rîmnicului Sărat şi ale Buzăului sau iernau în Transilvania, fie în părţile mai apropiate de ţinuturile secuieşti, fie că o apucau pe căile obişnuite spre văile Tîrnavelor şi ale Mureşului. Covăsnenii care vărau în Munţii Breţcului iernau şi în stepele Moldovei din părţile Doro-hoiului, Botoşanilor şi Iaşilor. Acelaşi oierit pendulator dezvoltat a existat şi la Breţcu, pentru care avem relatări în documente că încă în 1753 îşi păşteau ,,de veci” oile în munţii apropiaţi ai Moldovei57. în Breţcu, ca şi în Săcele şi Covasna, un singur stăpîn avea mii de oi. Breţcanii au avut în total 52 de stîne şi tîrle, dintre care 21 de stîne şi 31 de tîrle. Ei vărau, împreună cu secelenii şi covăsnenii, în munţii: Breţcului, Ciucului, Yrancei, Buzăului şi ai Bîrsei, dar mai ales în munţii din jurul Penteleului, şi ajungeau, ca şi ţuţuienii şi bîrsanii, pînă în Munţii Rodnei58. Tîrlele le aveau în : Covurlui, Balta Brăilei, Bărăgan, Dobrogea, Tecuci, Tutova, Iaşi. Drumurile lor de pendulare aveau aproape aceleaşi direcţii cu ale covăsnenilor ; porneau şi ei spre stepele din nordul Moldovei, din împrejurimile Dorohoiului, Botoşanilor şi Iaşilor. Ei mai urmau şi alte drumuri înspre locurile de iernare menţionate mai sus, spre Balta Brăilei sau Dobrogea. Mulţi breţcani închiriau de-a dreptul, sau prin intermediul unor arendaşi de origine din Săcele, locuri pentru păşunat în Bugeac. Ca şi covăsnenii, şi breţcanii urmau şi cealaltă direcţie, şi anume înspre Transilvania, în căutarea locurilor pentru iernat. De la Tîrgul 67 în anii următori, „mocanii”, vrînd să mine oile din nou în Moldova, vătafii nu le-au dat voie. Ca urmare, în 1761 Poarta Otomană a somat pe „domnul ţării” „să nu mai îndrăznească să-i împiedice pe oieri în ocupaţiunea lor pe care o au de veci”. Prin urmare, din nou, aşa cum s-a mai menţionat şi în alte părţi, se invocă ca argument privilegii mai vechi pe care le aveau oierii de a vâra cu turmele lor în munţii din celelalte două ţări romîne (Hurmuzaki, Documente, VII, p. 9; A. Veress, Păsloritul ardelenilor, p. 28). Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, 1937, p. 109. PĂSTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT ÎN CÎMPIE 165 Secuilor o porneau spre valea Oltului, de unde coborau spre „cîmp” peste Odorhei sau peste dealuri şi Tîrnave spre Tîrgu-Mureş. Din Miercurea Ciucului unii urcau pînă la Cîmpia Giurgiului şi iernau aproape de Gheorghieni. Mai recent, aproape toţi oierii transhumanţi care vărau în Carpaţii Orientali au abandonat drumurile spre Moldova şi Muntenia, coborînd la iernat spre Transilvania. Dacă am insistat poate mai mult asupra drumurilor de pendulaţie ale oierilor din Covasna şi Breţcu am făcut-o anume pentru a sublinia caracterul pendulator al păsto-ritului lor. în unele privinţe, un interesant exemplu al evoluţiei păstoritului pendulator ni-1 prezintă oieritul din comuna Poiana Sărată, situată nu departe de Breţcu, în partea răsăriteană a trecătorii de la Oituz. Din cele vreo 46 de tîrle, numai două erau în munţi, restul fiind risipite prin zonele de şes şi în Balta Dunării. Majoritatea turmelor aparţinînd oierilor din Poiana Sărată stăteau întreg anul la cîmpie şi în Balta Brăilei. Numărul mare al tîrlelor aşezate în cîmpie şi în Balta Brăilei s-a remarcat şi în păstoritul breţcanilor, vecinii lor dinspre apus. în schimb covăsnenii îşi aveau toate stînele în munţi şi niciuna la cîmp. Aceste trei exemple ne arată cum un păstorit pendulator cu stînele la munte poate evolua, eliminînd văratul la munte, spre un păstorit permanent de cîmpie. Să nu uităm că în multe privinţe şi păstoritul mocanilor seceleni a urmat această cale, înregistrîndu-se şi în cadrul lor numeroase cazuri cînd au rămas cu tîrlele tot timpul în cîmpie sau în Balta Dunării. Balta Dunării era plină de tîrle care rămîneau acolo în permanenţă iarna şi vara şi care nu vedeau cu ochi buni prezenţa tîrlelor transhumante în apropierea lor 59. Păstoritul covăsnenilor şi cel al breţcanilor, în afară de pendulare, se caracterizează şi printr-o pronunţată industrializare şi comercializare a produselor obţinute : caş, brînză, piei şi lînă. Prin urmare şi în această privinţă se aseamănă cu păstoritul mocanilor seceleni. Femeile lor, care rămîneau în tot cursul anului în sat, se ocupau cu spălatul, scărmănatul şi torsul lînii. Bărbaţii cutreierau tîrgurile şi oraşele mai apropiate şi mai îndepărtate, ocupîndu-se cu vînzarea produselor obţinute. Aceste drumuri, precum şi cele făcute cu turmele în cadrul pendulării, i-au făcut să se deprindă cu cărăuşia şi în urmă şi cu negoţul, nu numai al produselor obţinute de la oile lor, dar şi cu altele, practicînd în trecut o negustorie adevărată. 5· Mara N. Popp, Păstoritul in cîmpie, 295 şi 303—304. 166 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Pentru prelucrarea linii, în Săcele, Covasna şi Breţcu, unde apa multor pîraie a fost condusă prin iazuri şi canale în curţile oierilor, pentru ca femeile să poată spăla lina, au existat numeroase scărmănă-tori, torsători şi depănători mecanice. în Săcele au existat patru fabrici de tors şi patru de scărmănat lina. în Covasna au fost tot patru fabrici de tors, trei de scărmănat şi patru piue (dîrste, viitori) pentru îngroşatul păturilor şi al postavului din lină. Numeroase dîrste se aflau la Oituz, Poiana Sărată, Săcele şi Zărneşti. Prin urmare, în urma oieri-tului de mari proporţii din aceste centre ale oierilor transhumanţi s-a dezvoltat şi o industrie tradiţională pentru prelucrarea lînii60. Şi acum să vedem cum putem valorifica aceste date, pe care noi le considerăm esenţiale pentru scopul urmărit — încadrarea acestor forme ale păstoritului în tipurile generale ale păstoritului la romîni. în lipsa unor informaţii cît de sumare asupra ocupaţiilor oierilor în comunele de bază, asupra tipurilor de stîne, precum şi asupra organizării vieţii de la stînă, nu dispunem de date suficiente pentru a fixa cu precizie locul păstoritului din comunele Covasna şi Breţcu. Ceea ce ştim însă din datele de care dispunem este totuşi suficient ca să-i încadrăm şi pe ei în categoria păstorilor transhumanţi. La aceasta ne îndreptăţesc următoarele elemente constatate: 1) numărul consi- derabil de oi pe care îl aveau mai mulţi stăpîni de oi din ambele localităţi ; 2) felul de recrutare a tinerilor ciobani dintre membrii familiei şi plata lor în natură, sistem pe care l-au practicat şi oierii poienari şi mocanii din Săcele; 3) amploarea drumurilor de pendulare pe care le făceau, parcurgînd adesea aceleaşi locuri ca şi poienarii şi mocanii; 4) marii stăpîni de oi din trecut nu-şi însoţeau nici aici oile nici la vărat, nici la iernat, ci rămîneau acasă în satele lor sau se ocupau cu cărăuşia şi cu negustoria, ca şi mocanii seceleni; 5) locuitorii păstori din ambele comune, Covasna şi Breţcu, se ocupau, ca şi mocanii din Săcele, cu industrializarea şi comercializarea produselor obţinute de la turmele lor. în ce priveşte păstoritul comunei Bran, în virtutea economiei din satele lor de bază trebuie să-l clasăm ca aparţinînd păstoritului din zona fîneţelor, dar cu puternice influenţe din partea păstoritului mocanilor seceleni în ce priveşte tipul de stînă şi drumurile de pendulaţie. Păstoritul „ungurenilor" de pe versantul de sud al Carpaţilor Meridionali. Biămîne să ne ocupăm şi de păstoritul „ungurenilor” de pe versantul de sud al Carpaţilor Meridionali, care, în majoritatea lor, îşi trag originea din satele din Mărginimea Sibiului şi deci e firesc ca şi păsto- 60 S. Opreanu, Transhumanta, p. 220—234. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINĂ ŞI IERNAT IN ClMPIE 167 ritul lor să aibă în mai multe privinţe trăsături comune cu cel al poie-narilor61. Spre răsărit de Olt sînt numeroase sate de ,,ungureni”, pe văile Topologului şi Argeşului. Un al doilea grup mai însemnat al „ungurenilor” din aceste părţi se remarcă pe valea rîului Doamnei. Un al treilea grup important din punct de vedere pastoral îl constituie cel din dreapta Oltului, cu centrele mai însemnate la Novaci şi Yaidei. Avînd în vedere deosebirile între ramura din stînga şi cea din dreapta Oltului, acesteia din urmă îi vom consacra un capitol special. Ocupaţia principală a,,ungurenilor” de pe valea Argeşului, unde se constata prezenţa comunelor duble : de pămînteni şi de „ungureni”, era păstoritul. Pe valea Vîlsanului, una dintre cele mai de seamă comune pastorale era Galeşul, care, după cum ne arată şi numele comunei, îşi trage originea de la Galeşul Sibiului. Pe valea Rîului Doamnei se afla o altă localitate cu o dezvoltată viaţă pastorală, comuna Corbi, ai cărei locuitori, conform tradiţiei, ar fi din Jina Sibiului62. „Ungurenii” de pe valea Argeşului îşi aveau stînele în munţii de la izvoarele Argeşului, precum şi în munţii: Jorjea, Lespezi, Podeanu, Buda şi în Marginea. în privinţa stînelor, ei au păstrat tipul de stînă poienărească, cu cele două încăperi : stîna şi celarul, înlocuind, sub influenţa mocănească, denumirea de stînă pentru încăperea în care se fierbea laptele cu cea de fierbătoare. Stînele „ungurenilor” de pe valea Vîlsanului erau alcătuite tot din două încăperi: fierbătoarea şi celarul. La „ungurenii” de pe Rîul Doamnei celarul era adesea împărţit în două încăperi, dintre care una era folosită ca depozit, iar cealaltă, numită stînă, era folosită pentru preparatele zilnice. în apropierea stînei se afla strunga, cu un comarnic deasupra celor trei scaune unde se mulgeau oile. Pe munţii în care vărau locuitorii de pe valea Rîului Doamnei, se întîlneau — ca şi în alte părţi — stîne mutâtoare. Avînd în vedere că la timpul plecării la munte împrejurimile stînei erau încă acoperite pe alocuri de zăpadă, la poalele muntelui se făcea o stînă provizorie, numită mutâtoare, deoarece nu rămînea mereu pe acelaşi loc, ci se muta, formînd altă mutâtoare. Stîna de la munte era împărţită şi aici în două încăperi, una în care se fierbea laptele şi era numită şi aici fierbătoare, 61 Mara N. Popp, Ciobănia la ungurenii din dreapta Oltului, în „Bul. Soc. rom. geogr.”, LI, 1932, p. 149 şi 156. 62 Idem, Contribuţiuni la viaţa pastorală din Argeş şi Muscel, în „Bul. soc. rom. geogr.”, LII, 1933, p. 229—239 (în continuare Viaţa pastorală din Argeş şi Muscel). 168 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI iar cealaltă în care se depozita brînza, numită celar. Deci şi aici predomina stîna de tip poienăresc, cu cele două încăperi. Unele stîne aveau două sau chiar trei celare, dar cu o fierbătoare comună. Strunga cu comarnicul erau situate aproape de stînă, uneori fiind — după sistemul bîrsănesc — lipite de stînă. Tîrla unde dormeau oile era îngrădită din toate părţile cu buşteni. La unele stîne ţineau şi vaci, care noaptea erau închise în obor. Dintre obiectele care se aflau în stînă menţionăm numai cîteva mai specifice, cunoscute şi la alte stîne, dar mai ales la cele ale poiena-rilor. Astfel: crinta, construită şi aici dintr-o bucată mare de lemn de stejar ca şi la poienari (fig. 91), cu un scoc pe care se scurgea zerul şi janţulj bârdăul cu bătătorul pentru unt şi frecuşul folosit la fărîmiţarea brînzei. Aceste unelte ne indică nu numai aceleaşi procedee, dar aceleaşi produse din lapte ca şi la stînele poienarilor: untul şi brînza de burduf şi mai recent telemeaua. în ce priveşte personalul stînei, se remarcă lipsa băciţelor. Locul lor îl ocupa baciul, de obicei mai în vîrstă ; el făcea brînza şi conducea treburile stînei, primind în schimb zeciuiala din toate produsele stînei, un obicei vechi, întîlnit şi în alte părţi menţionate de noi. Vătaful era şeful ciobanilor de la mînzări şi avea răspunderea turmei. în afară de aceştia mai existau doi sau trei ciobani. Mioarele şi sterpele erau îngrijite de prim miorarul ajutat de boitari. Deci termenul de boitar era cunoscut şi aici 63. Stînele corbenilor de pe valea Argeşului şi ale ,,ungurenilor” de pe valea Rîului Doamnei au fost influenţate mai puternic de cele ale mocanilor. Ca şi acestea din urmă ele aveau trei încăperi : o fierbătoare în care se preparau produsele din lapte, celarul în care se păstrau acestea şi stîna. Uneori ele erau dispuse astfel: celarul avea intrarea prin fierbătoare, iar în dosul celarului, cu intrare separată, era şi o a treia încăpere, odaia stăpînilor. Spre deosebire de stînele poienarilor şi de ale ,,ungurenilor” din dreapta Oltului, vatra nu se afla în mijlocul fierbă-toarei, ci în colţul din dreapta stînei văzut de la intrare. în afară de strunga cu comarnic, se remarca în apropierea stînei şi o a doua împrejmuire de formă ovală pentru vitele mari, numită obor. Locul unde dormeau oile se numea tîrlă, îngrădită cînd erau oi mai puţine, neîngrădită cînd erau mai multe. Tîrla îngrădită numai pe jumătate se numea areapă. 63 Gh. Radu, Contribuţiuni la studiul stînilor din Romtnia, 1935, p. 16—31. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT ÎN CÎMPIE Î69 O şi mai mare depărtare de tipul de păstorit poienăresc se constată în privinţa organizării vieţii pastorale în timpul vârâtului la munte. Numai corbenii mai aveau băciţe, dar de-avalma cu baciul, la vaci şi la oi; la stînele satelor de pe valea Yîlsanului n-au fost niciodată băciţe. „Pe aici nu s-a pomenit să vină omul cu femeia la stînă”, spunea un informator. O altă deosebire consta în faptul că poienarii luau munţi în arendă, pe cînd „ungurenii” aveau munţii lor. Prezenţa bacilor, chiar a mai multor baci la o stînă, luînd locul băciţelor la prepararea produselor din lapte, arată iarăşi marea schimbare care s-a produs în organizarea vieţii pastorale a „ungurenilor” faţă de cea a poienarilor, tot sub influenţa păstoritului mocănesc. Mai mulţi gospodari formau o ciobănie, iar la o stînă puteau fi pînă la 5—6 ciobani. La numărătoare, oile erau aduse în strungă, unde se alegeau după proprietari şi se băgau în nişte ţarcuri mici din dreapta şi din stînga comarnicului, numite ceardaş sau ţărcălâu. în fiecare ţăr-călău erau adunate oile de la o ciobănie. Oile proprietarilor mici rămî-neau în strungă şi erau trecute, pentru a fi numărate, prin strungile comarnicului. Acestei operaţii i se zicea răscol. După răscol se făcea verificarea oilor după ciobănii, numită răvăşit, cînd oile erau aduse din nou din ţărcălâu în strungă. Această operaţie se făcea mai ales la stînele bine organizate, cum erau cele de pe văile Yîlsanului şi Doamnei. înainte vreme şi „ungurenii”, ca şi mărginenii, plecau la iernat înspre Cîmpia Dunării, Balta Dunării sau chiar mai departe, pînă în Dobrogea şi Moldova 64. Rămîne să ne ocupăm şi cu păstoritul „ungurenilor” din dreapta Oltului, adică din Oltenia, unde păstoritul mai dezvoltat aparţinea tocmai acestui grup şi unde noţiunea de „ungurean” avea chiar două înţelesuri: pe de o parte desemna o populaţie venită de dincolo de munţi, din Transilvania, pe de alta era sinonimă cu termenul de păstor. Satele „ungurenilor” din Oltenia erau înşirate sub poalele munţilor, între Horezu şi Tismana, centrele mai de seamă din aceste părţi fiind Novaci şi Vaidei. Locurile lor de obîrşie au fost tot satele mărginene din preajma Sibiului. „Ungurenii”, stăpîni mari de oi, îşi trimiteau turmele la stînele care erau proprietatea lor. De obicei însă, mai mulţi proprietari se asociau ca să formeze o singură stînă. Ei arendau munţii moşnenilor din aceste părţi şi angajau ciobani cu simbrie, rămînînd în cursul anului la gospodăria lor din sat. Ca şi la stînele poienarilor, şi la cele ale 64 Mara N. Pop, Viaţa pastorală din Argeş şi Muscel, p. 242—254. 170 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI „ungurenilor” era un număr însemnat de oi, circa 1000 — 3 000 de capete. Tovărăşia dintre stăpînii de oi de la aceeaşi stînă începea primăvara şi se termina cu coborîtul de la munte. Pentru iernat se formau tovărăşii noi cu alte gazde, uneori însă se puteau prelungi cele de vară. Tovărăşia între gazde se numea tîrlă, dar Urlă era şi locul de lingă strungă unde dormeau oile noaptea, precum şi pilcul de oi al unei gazde, care împreună formau o turmă. Stînele erau situate de obicei în dosul muntelui, unde iarba era mai fragedă. Altitudinea generală la care se aflau stînele în aceste părţi era de 1 500—1 700 m, la limita superioară a pădurii. Ca şi la poienari, la „ungurenii” din aceste părţi se întîlneau două tipuri de stîne. Cea mai frecventă era cea formată din două clădiri separate : stîna propriu-zisă, în care se preparau produsele din lapte, şi celarul, în care se păstrau acestea. Mai rar se întîlneau şi stîne cu celarul sub acelaşi acoperiş. Stîne avînd celarul într-o clădire separată menţionează şi de Martonne în păstoritul de pe versantul de sud al Munţilor Făgăraşului, unde după toată probabilitatea acest sistem se întîlnea tot la stînele „ungurenilor” din stînga Oltului65. Stîne cu celar în clădire separată se întîlneau şi în preajma primului război mondial la stînele poienarilor de pe Eetezat, la stîna Păpuşa şi la stînele „ungurenilor” de pe Parîng (la stîna din Grivele). Stîna propriu-zisă avea o singură încăpere, destul de mare (6x12 m), şi spre deosebire de stînele poienarilor — unde exista o singură vatră situată în mijlocul încăperii şi o singură căldare, deoarece laptele tuturor stăpînilor de oi se administra împreună, iar împărţirea brînzei se făcea la sfîrşitul vârâtului după un anumit sistem —, la stînele „ungurenilor” din aceste părţi, ca şi la stînele de vaci de pe Valea Jiului, existau atîtea paturi şi atîtea vetre şi cîrlige în mijlocul stînei cîte gazde erau, pentru că fiecare gazdă îşi fierbea separat laptele. De asemenea şi în celar fiecare gazdă îşi avea locul său pentru păstrarea produselor din lapte. în vreme ce în Muntenia aproape fiecare stînă avea şi vite mari, la stînele „ungurenilor” din Oltenia se întîlneau numai oi. Păstoritul „ungurenilor” olteni era organizat ca şi cel al mărginenilor din jurul Sibiului. Stîna era condusă de un vătaf, care, de obicei, era cel mai bătrîn şi mai experimentat dintre ciobanii stînei, dar putea fi şi stăpînul oilor. Ca de obicei, turma era împărţită şi aici 65 De Martonne, La vie pastorale, p. 231. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT ÎN CÎMPIE 171 în trei ciopoare : al mînzărilorj al sterpelor şi al mioarelor, fiecare fiind dat în seama unui : mînzârar, sterpar şi miorar. Cel mai tînăr dintre ciobani era boitarul. Ceea ce făcea ca organizaţia stînei ,,ungurenilor” din aceste părţi să se asemene şi mai mult cu cea a poienarilor era şi aici prezenţa băci-ţelor angajate pe timpul vârâtului la stînă. Atribuţiile lor erau aceleaşi cu ale băciţelor de la stînele poienarilor : ajutau pe ciobani la mulsul oilor şi preparau brînza, cu un cuvînt îndeplineau îndatoririle baciului de la alte stîne şi mulgeau oile. Cu toate acestea, la stînele ,,ungurenilor” olteni a existat şi un baci, care avea răspunderea stînei. Gazdele cu oi mai puţine îşi iernau oile la ele acasă, iar unii, chiar cu oi mai multe, le iernau în sat. Această iernare era posibilă, deoarece unele comune, spre deosebire de poienari, aveau şi fineţe, care asigurau iernarea vitelor. Şi aici, ca şi în alte părţi, numai marii proprietari de oi îşi duceau oile la iernat, fie spre Cîmpia Dunării dintre Jiu şi Olt la Zimnicea, fie, mai rar, spre cîmpia Găvanelor sau chiar pe Bărăgan şi în Balta Dunării66. în concluzie, se poate spune că păstoritul „ungurenilor” din satele de sub poalele Carpaţilor Meridionali prezenta — cum era şi firesc — mai multe puncte comune cu păstoritul poienarilor. Lucrul este valabil mai ales în ce priveşte ,,ungurenii” din dreapta Oltului, la care se constată aceeaşi organizaţie pastorală pentru timpul vârâtului la munte, cu participarea băciţelor şi cu aceleaşi tipuri de stîne. în schimb există o deosebire în privinţa organizării facerii produselor din lapte, deoarece la ,,ungureni”, spre deosebire de sistemul practicat de poienari, produsele din lapte se făceau pentru toţi stăpînii de oi la un loc, la aceeaşi vatră şi în aceeaşi căldare; la ,,ungurenii” din dreapta Oltului însă fiecare gazdă, deşi la aceeaşi stînă, îşi prepara separat produsele din lapte. Deosebiri mult mai însemnate se constată la „ungurenii” din stînga Oltului. Stînele lor erau alcătuite în marea lor majoritate tot din două încăperi : stînă şi celarul; în ce priveşte terminologia pastorală însă, se resimt influenţele păstoritului mocănesc. Deşi se întîlnesc şi stîne cu trei încăperi, neobişnuite în păstoritul poienarilor, se constată, ca şi la poienari, prezenţa celarului separat de clădirea stînei. O mai mare deosebire se observă în ce priveşte organizarea vieţii pastorale. Faţă de stînele poienarilor, la care, în majoritatea cazurilor, lipseau vitele mari, aici ele erau adesea la aceeaşi stînă cu oile. Acest fapt denotă o preocupare gospodărească diferită şi în aşezările de bază, 66 Mara N. Popp, Ciobănia la ungurenii din dreapta Oltului, p. 149—167. 172 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI unde se constata, în afară de creşterea vitelor, şi prezenţa unor culturi de fineţe, iar în unele locuri chiar o oarecare activitate agricolă6?. Prezenţa băciţelor s-a constatat aici numai într-o singură localitate (Gorbeni). în schimb se înregistra prezenţa mai multor baci la aceeaşi stînă. Evident că în cazul „ungurenilor” din stingă Oltului avem de-a face cu un păstorit derivat din cel al poienarilor şi modificat în unele privinţe sub influenţa păstoritului pămîntenilor şi mai ales al celui mocănesc. în consecinţă, aceste două ramuri ale păstoritului „ungurenilor” nu pot fi considerate ca aparţinînd unui tip de păstorit deosebit, ci cel din dreapta Oltului ca un derivat al tipului de păstorit al poienarilor, iar cel al „ungurenilor” din stingă Oltului ca o variantă degradată şi modificată a acestuia. Atît în virtutea originii lui, cit şi datorită prezenţei drumurilor de transhumanţă, păstoritul „ungurenilor” de pe versantul sudic al Carpaţilor poate fi considerat ca aparţinînd categoriei păstoritului pendulator. Păstoritul „ungurenilor” din dreapta Oltului. Avînd în vedere materialul redus şi incomplet publicat pînă în prezent asupra păstoritului locuitorilor din lungul versantului de sud al Carpaţilor Meridionali, completăm aceste date cu cele culese de noi la faţa locului asupra păstoritului „ungurenilor” din dreapta Oltului. în faţa versantului de sud al Parîngului, aşezările se opresc brusc, formînd un şir de sate aşezate aproape toate pe aceeaşi linie, „pi sub munţi” cum ne-a spus un informator. Acest şir de sate, ai căror locuitori se ocupau în bună parte cu păstoritul, începe la răsărit cu Polo-vracii şi se termină la apus cu Bumbeştii de Jii, de lingă malul sting al Jiului. între aceste două extreme se înşiră satele „ungurenilor” din dreapta Oltului: Drăgoieşti, Turbaţi, Crasna, Aniniş, Ungureni, şi centrul lor principal, Novaci, cu cele două părţi ale comunei: Novacii romîni şi Novacii străini, adică ai „pămîntenilor” şi „ungurenilor”. în aceste părţi, termenul de „ungurean”, ca şi cel de mocan, este sinonim cu cel de păstor, de oier. „Ne zice ungureni că ne ocupăm cu vitele, mai cu samă cu oi”, ne-a spus un informator. Cum îi arată şi numele, sînt romîni veniţi de dincolo de Carpaţi, de pe versantul nordic şi mai ales din satele mărginenilor din preajma Sibiului, dar şi de pe Valea Jiului. Un oier din Novaci ne-a informat că bunicii lui sînt veniţi din Poiana Sibiului, iar cei din cătunul Ungureni din Livezenii de pe 67 67 Gh. Radu, Contribuţiuni, 1939, p. 14, 15. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINĂ ŞI IERNAT IN CIMPIE 173 Valea Jiului, cătunul Maleia. De altfel, există în sat două mari familii cu numele de Măleieni şi Jieni, nume care arată şi ele locul lor de origine. Deşi condiţiile economice din satele „ungurenilor” difereau mult de cele ale poienarilor de lingă Sibiu, ocupaţia lor principală a rămas şi aici oieritul. Alături de livezi cu fin, cum le ziceau locurilor destinate pentru fineţe, cei mai mulţi aveau şi cîteva pogoane de teren arabil, în care se cultiva mai ales secară şi mai rar porumb şi grîu. în consecinţă, economia din satele lor era agricolă-pastorală, pronunţată fiind cultura fîneţelor. în această privinţă, se constată o oarecare asemănare şi cu zona fîneţelor. Pe plaiurile de pe munţii mai apropiaţi şi la o altitudine mai joasă, pînă pe la 1 000 m, ei aveau, ca şi oierii din zona fîneţelor, conace la livezile cu fin, pe lingă care mai cultivau cartofi şi zarzavat şi unde cei care aveau oi mai puţine iernau ca să consume recolta de fin. Această viaţă la conace era răspîndită pe toată liziera de nord a Olteniei, în fostele judeţe Gorj şi Mehedinţi. Prin urmare, ca şi în alte părţi şi îndeosebi pe versantul de nord, în Valea Jiului, şi aici între aşezarea şi păşunea alpină întîlnim, deşi în proporţii mai reduse, o zonă a fîneţelor. Stînele „ungurenilor” se aflau odinioară toate pe versantul de sud şi de vest al Parîngului şi erau destul de numeroase pentru fiecare sat. Astfel, cei din Novaci au avut stînele pînă de curînd la Setea Mică, Setea Mare, Pleşcoaia, Mohoru, Cioara, Praveţu Mic, Praveţu Mare, Găurile (cu patru stîne de mînzări), Coasta Bengii, Cibanu şi mieii la Virful Păpuşii şi Coasta Pietroasă. Cei din Aniniş aveau stîne la : Bă-deiu, Botunde, Florile Albe, Mocirlele Cărpinişului, Plăsaua, Bădosu şi Măcăria. Stînelor celor din Cărpiniş au fost la : Măcăria, Gruiu, Coasta Cranicului şi Plăşa. Crăsnenii au avut stîne la: Mocirlele Crăsnii, Picior, Groapa, Molovişu. Cei din Drăgoieşti şi Turbaţi au avut stîne în : Muncelu, Picioru, Groapa lui Purcel, Fintîna Untului, Beciu, Voişanu şi Măcăria. Cei din cătunul Ungureni la : Molovişu, Groapa, Tăuzu şi Picioru. în ce priveşte tipul de stînă, mai demult, ca şi la stînele vechi ale jienilor de pe versantul celălalt al Parîngului sau la cele de pe Betezat şi Munţii Clopotivei din Ţara Haţegului, stînele „ungurenilor” aveau o singură încăpere, cu un comarnic deasupra uşii. Astfel de stîne vechi, cu o singură încăpere, s-au păstrat pînă nu demult la „ungureni” pe Muntele Ţapu, unde au existat trei stîne de tipul vechi, cu o singură încăpere. Mai de curînd toate stînele „ungurenilor” din aceste părţi aveau două încăperi: stîna propriu-zisă şi celarul. Acest model de stînă a fost introdus aici tot sub influenţa stînelor poienăreşti, care au existat 174 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMINI în părţile dinspre răsărit ale Parîngului. La Grivele stîna era formată din două clădiri separate : stîna şi celarul, fiecare cu cîte o singură încăpere. Şi acest caz este tot o influenţă poienărească. Stăpînii de oi se numeau aici gazde. O gazdă avea cîte 50—60 de oi, dar au existat şi gazde cu cîte 500—600 de oi. Aceştia erau numiţi,, ca şi la mocani, tîrlaşi. Unii dintre ei au avut chiar şi mii de oi, ocu-pîndu-se şi cu comercializarea produselor. în ce priveşte întovărăşirea la o stînă, ea se făcea, de obicei, între rude. „Noi sîntem toţi neamuri” era răspunsul obişnuit pe care-1 primeam atunci cînd întrebam cine sînt cei întovărăşiţi la o stînă. De obicei se întovărăşeau cîte patru pînă la şase gazde ca să formeze un ciopor de 200—250 de mînzări, oi cu lapte. O caracteristică a întovărăşirilor „ungurenilor” din aceste părţi era că la o stînă formau mai multe întovărăşiri, numite cioporă. Astfel, la stîna din Grivele, am întîlnit patru cioporă, trei de mînzări şi unul de sterpe. Primul ciopor, cu 120 de mînzări, a fost din Cărpiniş, cel de-al doilea, cu 180 de mînzări, din Turbaţi, iar cel de-al treilea, cu 200 de mînzări, din Bumbeştii de Jii. La cioporul din Turbaţi, cu 180 de mînzări, erau întovărăşite patru gazde, dintre care una avea 65, a doua 60, a treia 55 şi a patra 50 de oi, mînzări şi sterpe împreună. Am dat aceste cifre ca să se cunoască aproximativ numărul de oi pe care îl aveau gazdele întovărăşite. Toate aceste patru gazde erau rude şi, spre deosebire de obiceiul de la alte stîne, oile şi le păzeau chiar gazdele, făcînd cu schimbul, tot cîte doi. Am înregistrat şi o altă deosebire, anume că la Grivele au existat un baci şi o bace. Baciul făcea parte din cioporul de 120 de oi de la Cărpiniş. La stîna din Moloviş, a celor din Cărpiniş, în cadrul cercetării am întîlnit de asemenea pe teren cinci gazde cu două ciopoare, unul cu mînzări şi al doilea cu sterpe. Prima gazdă avea 63 de mînzări, a doua 66 de mînzări, 37 de sterpe, o vacă, doi mînzaţi (viţei de doi ani) şi o purcea, a treia 36 de mînzări, 20 de sterpe, o vacă, o viţe şi un porc, a patra 26 de mînzări, 24 de sterpe, o vacă şi un porc, a cincea 48 de oi cu lapte, 30 de sterpe, 4 vaci şi o mînzică (viţea de un an). Şi aici toate gazdele erau rude. în ce priveşte personalul stînei, de la fiecare familie să rînduie un cioban şi o bace. La stîna din Muntele Reciu erau întovărăşite cinci familii din Turbaţi, toate înrudite. în total aveau 240 de oi, dintre care 195 de mînzări şi 45 de sterpe. Au avut mai multe, dar 30 de oi au fost omo-rîte de lupi şi de urşi. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT ÎN CÎMPIE 175 La stîna Pleşcoaia au fost trei gazde cu trei bace şi doi ciobani, toţi neamuri, care nu se rînduiau, ci stăteau toată vara. La mohorul de lingă Pleşcoaia au fost tot trei gazde cu trei baci şi trei ciobani, fiecare gazdă avînd o bace şi un cioban. La stîna din Tărtărău au fost patru gazde cu patru băciţe şi numai doi ciobani. La stîna din Yoişanu au fost 200 de oi cu sterpe cu tot : 150 de mînzări, 50 de sterpe ale unei singure familii formate din doi fraţi. Au mai fost şi 3 vaci cu lapte, 4 vaci sterpe, 6 boi şi 4 porci. S-au prezentat datele mai amănunţite de la aceste stîne ale „ungurenilor” spre a se demonstra numărul gazdelor şi proporţia vitelor ce le posedau şi le trimiteau la o stînă. în ce priveşte organizaţia vieţii de la stînă, mai de mult una dintre gazde arenda muntele pe un preţ ştiut de toţi şi la sfârşitul vârâtului cheltuielile se plăteau proporţional cu numărul vitelor vărate. în ce priveşte întovărăşirea, la stînele „ungurenilor” din dreapta Oltului se constată deci următoarele : a) la o stînă se întovărăşeau, de obicei, de la patru pînă la şase_ gazde, care erau rude apropiate; b) în cadrul unei stîne puteau fi şi mai multe ciopoare de oi; c) sterpele adesea erau la aceeaşi stînă cu mînzările; d) oile erau împărţite, ca de obicei, în patru ciopoare : un ciopor de mînzări, al oilor cu lapte, un ciopor de miei, un ciopor de mioare şi un ciopor de berbeci, care păşteau fiecare în sectorul rezervat cioporului. Mieii păşteau ca pretutindeni „la vîrf”, căci acolo e iarba cea mai bună, crudă şi măruntă. Mioarele erau duse începînd din primăvară şi la pădure, pînă ce se făcea iarba aşa cum trebuie între hotarul mieilor şi al mînzărilor, unde păşteau mioarele. Berbecii păşteau tot în acelaşi sector cu mioarele, dar separat. Mînzările păşteau dimineaţa în pădure, unde iarba e mai grasă, iar după-amiaza păşteau în gol, adică pe păşunea alpină din apropierea limitei superioare a pădurilor. Ciobanului de la miei i se zicea mielar, cel mai mare dintre ciobani era vătaf, iar ajutorului lui mai tînăr i se spunea boitar. La un ciopor de miei de 600 de capete se puneau trei ciobani: un vătaf şi doi boitari, socotind 200 de miei la un cioban. Fiecare cioban trecea ca paznic pe la toate ciopoarele pînă ajungea cioban la mînzări. Locului unde dormeau mieii i se zicea tîrlă, iar lingă tîrlă se afla şi coliba, de formă pătrată (2 x 2 m), construită din lespezi de piatră şi acoperită cu şindrilă sau scoarţă de brad, peste care aşezau lespezi de piatră ca să nu o sufle vîntul. 176 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMINI în ce priveşte personalul stînei, în timpul vârâtului la munte gazdele rămîneau, am putea spune, numai excepţional cu oile la stînă. Obiceiul era ca fiecare gazdă să aibă un cioban şi o bace. Prin urmare, la o stînă erau atîţia ciobani şi atîtea bace cîte gazde erau întovărăşite. După cum am văzut, numai la stînă din Grivele a fost, alături de o bace, şi un baci angajat pentru perioada vârâtului. Ciobanii erau sau cu rîndul, atunci cînd acest serviciu îl făceau membrii familiei gazdelor, sau cu simbrie. Ciobanii cu simbrie erau plătiţi pe timpul vârâtului pe lingă o sumă de bani şi cu o pereche de opinci, cojoc, cioarici şi mîncare. în cazul cînd şi ciobanii aveau oile lor, acestea erau scutite de orice cheltuială. O altă trăsătură esenţială prin care oieritul „ungurenilor” se deosebea şi de cel al poienarilor, deşi cei mai mulţi erau descendenţii oierilor mărgineni din partea Sibiului, era în legătură cu măsuratul laptelui. La stînele „ungurenilor” din aceste părţi nu exista obiceiul măsuratului laptelui, răspîndit în cele mai multe regiuni, pentru a se fixa proporţia ce revenea fiecărui stăpîn la împărţirea produselor din lapte. împărţirea nu se făcea nici după celălalt sistem foarte răspîndit, şi anume după numărul mînzărilor cu care participa respectivul stăpîn la văratul oilor de la stînă. Aici fiecare gazdă îşi mulgea vitele, respectiv oile, separat. De aceea la stînele „ungurenilor” erau atîtea băciţe, la strungile lor atîtea uşi, iar la vatra focului de la stînă atîtea cîrlige şi atîtea căldări cîte gazde erau. Deci în această privinţă prelucrarea produselor din lapte se făcea după acelaşi sistem ca la stînele de vaci, unde fiecare familie îşi îngrijea vacile proprii, mulgîndu-le şi preparîndu-şi produsele. în consecinţă, la stînele „ungurenilor” din dreapta Oltului se constată o organizaţie bazată pe înrudire, am putea spune aproape familială, căci rudele întovărăşite erau de obicei părinţii, copiii şi ginerii lor, precum şi exploatarea individuală a produselor din lapte. Şi, pentru că sistemul cu băciţe era aici atît de bine păstrat şi organizat, reproducem spusele unei bace de la stînă din Muntele Eeciu privitoare la îndatoririle sale : „Baciâ dimineaţa se scoală, să duce la strungă, mulge oile cu ciobanii. Yine la stînă cu laptele, lasă cănţîle din mînă, s-apucă să zmîntînească laptele pus în troc de ieri de la amiaz. Bagă zmîntîna după lapte în putinei. Lăsăm zmîntîna în putinei şi străcurăm laptele care-1 mulgem dimineaţa în căldare. Punem străcu-rătoarea pe căldare şi străcurăm laptele muls de dimineaţă. îl străcurăm şi ne apucăm să batem la putineie cu bîtca putiheiului. După ce că batem putineiu, iesă untu, îl scotem într-o căldare. De acolo îl adunăm cocoloş, aşa mare şi-l punem într-o trocă şi di-acolo-1 spălăm cu apă rece, PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CIMPIE 177 vărsăm apa rece din el, îl sărăm şi-l punem iar într-o trocă sărat. Untu sărat îl băgăm într-un ştiand şi-l punem pe cal şi-l ducem acas”. în afară de acestea, bacea făcea şi brînza şi demîncare ciobanilor. Şi pentru că activitatea principală a bacei era prepararea produselor din lapte, vom schiţa principalele produse caracteristice păstoritului ,»ungurenilor” din aceste părţi. Chiar din expunerea bacei se poate vedea că una dintre îndeletnicirile ei principale era prepararea untului (fig. 58). Mai demult se făceau două categorii de brînză : a) brînza caş şi b) brînza de burduf. Pentru brînza caş se dădea cheag la lapte, apoi se aşeza ciubărul cu lapte lîngă foc ca să aibă puţină căldură. După ce se închega, se sfărîma cu mîinile în ciubăr, se punea caşul în sedilă (fig. 45), se înnodau capetele sedilei şi, cu un răsuc—un lemn rotund şi scurt — , se învîrteau capetele sedilei ca să se stoarcă zerul. După aceea se scotea caşul, se aşeza pe comarnic să se zvînte şi, după 2—3 zile, se sfărîma, se săra şi se băga la berbînţă sau putină. Brînza aceasta, numită şi brînză fărîmată la berbînţă, nu se mai făcea în ultima vreme, pentru că nu se mai căuta la vînzare. Brînza de burduşi se făcea în modul următor. Se închega laptele la fel ca şi la brînza fărîmată, se ridica din ciubăr caşul cu o sedilă şi se ,punea într-o postavă cu sedilă cu tot, storcîndu-se pînă nu mai rămînea un strop de zer. Oaşul se aşeza pe o poliţă, unde stătea pînă făcea coajă. După aceea se sfărîma, mai de mult pe un lemn cu crestături, iar în vremea din urmă cu o maşină de tocat. Se săra şi apoi se băga în burduf din piele de oaie sau într-o băşică de vacă. Atît brînza sfărîmată la berbînţă cît şi brînza de burduf nu se mai făceau în ultimul timp. în locul lor se făcea brînză telemea, mai căutată în comerţ. Prepararea brînzei telemea au învăţat-o de la poienari. După cum s-a putut observa şi din puţinele date care au fost prezentate cu privire la categoriile de vite care se ţineau la stînele „ungurenilor” din aceste părţi, în afară de oi erau şi puţine vaci, mai ales vaci sterpe, porci şi, rar de tot, boi. Pe golurile dintre aceşti munţi, în timpul verii se întîlneau şi numeroşi cai care păşteau liberi, fără pază şi fără adăpost. Mai înainte, „ungurenii” aveau mai mulţi cai, deoarece se ocupau şi cu cărăuşia; o dată însă cu mecanizarea transporturilor, caii, după terminarea lucrărilor agricole de primăvară, erau trimişi la păşunea alpină din munţii lor. Yăratul oilor la munte dura de la începutul lui mai pînă la primele ninsori, pe la 10 octombrie, apoi tîrlaşii cu oi mai multe se întovărăşeau cîte cinci-zece gazde şi porneau în drumurile lor de pendulare. Mai demult, iernau mai mult pe lîngă casă sau la livezile de fîn de la Plai. Cei cu oi 12 - c. 2857 178 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI mai multe o porneau spre Dolj, unde se aflau pe vremuri mari moşii boiereşti care le înlesneau iernarea. Şi din acest caz se vede că în trecut pendularea era condiţionată de numărul mai mare al oilor, care nu puteau fi iernate cu fînul neîndestulător de la livezile cu fin, şi a fost favorizată de prezenţa marilor moşii boiereşti, care le ofereau la preţ convenabil suprafeţe întinse şi compacte pentru iernat. Drumurile de pendulare ale ,,ungurenilor” din aceste părţi aveau trei direcţii. Cele mai vechi şi mai scurte au fost spre Dolj şi lunca Dunării. Itinerarul era : Craiova, Poduri, Segarcea, lunca şi balta Dunării la Bistreţ, Băileşti şi Afumaţi. Un alt drum, tot spre Dolj, ducea şi prin Cărbuneşti, Filiaşi şi Craiova, Podu Jiului, Segarcea, în balta Bis-treţului, unde ajungeau pe la sfîrşitul lui decembrie şi unde stăteau pînă primăvara. Atunci cînd stratul de zăpadă era mai subţire, oile îl băteau cu piciorul şi păşteau iarba de sub el. Atunci cînd era mai gros se procurau furaje, iar înaintea fătatului le mai ajutau şi cu porumb. A doua direcţie a drumurilor de pendulare era îndreptată spre Bărăgan şi Balta Dunării. De la munte plecau adesea de-a dreptul spre locul de iernare şi numai dacă satul lor era în drum rămîneau cîteva zile acasă. Merită să fie reţinut şi faptul că, mai recent, unii oieri făceau acest drum în parte cu trenul, ca şi transhumanţii din Apus. Am întîlnit un informator care a plecat cu oile a doi tîrlaşi din Turbaţi, cu 420 de oi şi cu trei ciobani, pe jos la Filiaşi, acolo a îmbarcat oile şi măgarii în tren pînă la Feteşti-Ialomiţa şi de acolo la Călăraşi, unde a trecut la Borcea cu podul umblător, stînd trei luni între Dunăre şi Borcea. Oile umblau prin stuf, mîncau stuf sau băteau cu picioarele zăpada ca să ajungă la iarba de sub ea; se mai ajutau cu coceni şi porumb. La 10 martie au pornit pe Balta în jos, au trecut din nou pe podul umblător la Călăraşi, de unde au apucat-o spre Bucureşti, Piteşti, Slatina, Tîrgu- Jiu pînă în sat la Turbaţi, unde au stat numai pînă au tuns oile şi apoi le-au urcat din nou la munte. Mai recent, au început să plece pentru iernat înspre Banat. De la munţii lor, de pe versantul de miazăzi al Parîngului, treceau peste munţi la Petroşeni, Haţeg, Deva, apoi coborau pe valea Mureşului spre Arad, Timişoara, Lugoj şi iernaula Fibiş. Primăvara porneau spre Timişoara ca să vîndă mieii, iar drumul lor la întoarcere ducea prin Caransebeş, Haţeg, Petroşeni. De la Arad, unii o luau spre Sîntana şi iernau la Salonta Mare. Alţii continuau acelaşi, drum, luînd-o de la Salonta peste Oradea pînă la Careii Mari. Este de reţinut din nou faptul important că de la munte ei plecau de-a dreptul spre locurile de iernare, de unde sau se întorceau din nou la stînă, sau se opreau, numai pentru PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CtMPIE 179 cîteva zile, în sat pentru tunsul oilor, astfel că turmele de oi nu ajungeau în satul lor decît rar, şi atunci numai pentru cîteva zile, cit dura tunsul. S-a stăruit anume ceva mai mult asupra drumurilor de pendulare pentru a demonstra faptul că şi în cazul „ungurenilor” din aceste părţi avem de-a face cu un tip de păstorit transhumant ca cel al poienarilor şi al mocanilor, chiar dacă drumurile lor nu aveau amploarea acestora din urmă. Păstoritul „ungurenilor” mai avea o trăsătură comună cu păstoritul de tip poienăresc, şi anume acelaşi tip de stînă, precum şi folosirea băciţelor la prelucrarea produselor din lapte. Ceea ce dă însă acestui păstorit o notă pronunţat deosebitoare este felul de întovărăşire, bazat pe asociaţii între rude, şi uneori chiar caracterul familial al acestor întovărăşiri. O a doua notă distinctivă a fost abandonarea sistemului colectiv în ce priveşte împărţirea produselor din lapte, caracterul colectiv al întovărăşirii manifestîndu-se numai prin întovărăşirea la aceeaşi stînă şi păşunatul comun al turmelor, în schimb produsele din lapte şi chiar mulsul oilor făcîndu-se individual, după familii. Aceste două deosebiri destul de însemnate ne arată că, deşi „ungurenii” din aceste părţi îşi trag originea din mărginimea Sibiului, păstoritul lor reprezintă o variantă a acestuia. Păstoritul pâmîntenilor de pe versantul sudic al Carpafilor Meridionali. Păstoritul populaţiei localnice de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali nu a format obiectul unor cercetări mai numeroase şi mai adîncite. Abia asupra păstoritului pămîntenilor de pe versantul de sud al Munţilor Făgăraşului dispunem de cîteva date, dar destul de sumare şi acestea. în afară de păstorii din Ţara Oltului, în Munţii Făgăraşului şi mai ales pe versantul de sud al acestora îşi aveau pe vremuri stînele poienarii din satele mărginaşe Sibiului, „ungurenii” din satele înşirate pe văile care coboară dinspre versantul de sud şi populaţia băştinaşă, pămîn-tenii, cum li se spune la faţa locului, spre a fi deosebiţi de „ungureni”, aşezaţi aici mai recent. :; în Ţara Loviştei, unde se întîlnea şi o agricultură de locuri înalte caracteristică bazinelor intercarpatice, exista un păstorit caracteristic zonei fîneţelor, deoarece cînd venea toamna de la stînele de pe munţi din jurul bazinului se cobora cu oile de-a dreptul în sat, unde erau ţinute în jurul gospodăriei sau la odăile de la fineţe 68. în trecut Lovi- «8 Mara N. Popp, Contribuţiuni, p. 250. 180 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI ştea, prin poziţia ei, a fost un însemnat loc de trecere pentru turmele transhumante, care veneau îndeosebi pe valea Lotrului din centrul pastoral al Parîngului, folosind drumul oilor ce trecea prin Ţara Loviştei 69. Excepţie fac numai arefanii, la care păstoritul a fost foarte dezvoltat. în această privinţă numai ei puteau fi comparaţi cu păstoritul mai dezvoltat al „ungurenilor” din aceste părţi; ei dispuneau nu numai de un număr considerabil de oi, ci şi stînele lor se răspîndeau pe o zonă mai întinsă, rar întîlnită în păstoritul din preajma versantului de sud al Carpaţilor Meridionali. în afară de munţii din apropierea lor, ei au avut stîne în : Bucegi, Capra, Clăbucetul Azugăi, Piscul Negru, Lespezi şi pînă în Munţii Buzăului. Stînele arefanilor erau compuse din două încăperi: una numită fierbătoarea, în care, cum arătă şi numele, se fierbea laptele, şi stîna eu brînză, încăperea pe care baciul stînei o folosea ca loc de depozitare a produselor din lapte. în apropierea stînei se afla, ca de obicei, strunga cu comarnicul, unde se mulgeau oile. în ce priveşte personalul de la stînă, în fruntea lui se afla baciul, care avea conducerea şi răspunderea gospodăriei de la stînă. Ciobanii însărcinaţi cu paza oilor aveau în fruntea lor pe vătaf, care avea grija şi răspunderea oilor, mai ales pe timpul iernatului la cîmp. Deci avea rolul scuturului din păstoritul mocanilor şi al moldovenilor. Şi aici, ca pretutindeni, ciobanii erau împărţiţi în categoriile binecunoscute ale mînzărarilor, sterparilor şi mielarilor, după felul oilor încredinţate lor. Cel mai mic în această ierarhie ciobănească era boitarul, denumire pe care am întîlnit-o şi la „ungurenii” din dreapta Oltului. Ciobanii arefani erau cei mai vestiţi, fiind angajaţi de preferinţă de stăpînii oieri poienari şi „ungureni”. în meseria lor de ciobani nu-i întrecea nimeni din aceste părţi. Arefanii vărau cu turmele lor aproape în toţi munţii dinspre răsărit din Carpaţii Meridionali arătaţi mai sus, iar în drumurile lor de pendulare cu prilejul iernărilor cutreierau nu numai Cîmpia Dunării, dar şi părţile de sud ale Moldovei70. Deci în privinţa răspîndirii în munţi pentru vărat, precum şi în privinţa amploarei drumurilor lor de pendulare, ei au putut rivaliza cu păstoritul transhumant al poienarilor şi al mocanilor seceleni. Judecind după datele pe care le deţinem, păstoritul arefanilor poate fi pus şi el în rîndul păstoritului bazat pe păşunea alpină şi pe 69 I. Gonea, Ţara Loviştei, în „Bul. Soc. rom. geogr.”, LIII 1934, p. 67. 70 Mara N. Popp, Viaţa pastorală din Argeş şi Muscel, p. 240—241. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CIMPIE 181 transhumanţă. Totuşi, cazul arefanilor scoate în evidenţă un fapt remarcabil în viaţa noastră pastorală din secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea pe care l-am întîlnit şi în alte părţi, mai ales în cadrul tipului de păstorit menţionat mai sus. Anume, în cadrul acestei categorii de păstorit pendular nu întîlnim o zonă sau o regiune mai întinsă cu o populaţie mai numeroasă care să practice această formă a păstori-tului agricol local şi al celui agricol cu stîna la munte. Aici întîlnim un număr restrîns de comune, cum este cazul în păstoritul poienarilor, al secelenilor şi, ceea ce este mai surprinzător, chiar o singură comună în mijlocul unui bazin cu o populaţie mai puţin pastorală, cum este cazul arefanilor, al breţcanilor şi al covăsnenilor, cu un păstorit odinioară extrem de dezvoltat. Pentru formele de păstorit ale pămîntenilor de sub versantul de sud al Carpaţilor Meridionali vom prezenta păstoritul dintr-o comună fruntaşă din dreapta Oltului, Bumbeştii de Jii. Bumbeştii dft Jii este situat în continuarea şirului de comune locuite de „ungureni”, şi anume la marginea dinspre vest. Examinarea pe scurt a păstoritului din această comună ne va furniza termeni de comparaţie cu păstoritul „ungurenilor”, cu atît mai mult cu cît turmele lor vărează în aceiaşi munţi. Această comparaţie este cu atît mai instructivă, cu cît Bumbeştii de Jii se află aproape în aceleaşi condiţii geografice şi economice ca şi satele „ungurenilor” şi totuşi păstoritul de aici are un caracter cu totul deosebit. Ocupaţia locuitorilor comunei Bumbeştii de Jii, situată sub poalele Parîngului, avea o mai pronunţată nunaţă agricolă. „Noi nu sîntem numai ciobani, mai sîntem şi agricultori, punem porumb, grîu, de toate, cartofi şi fîn mai mult, ne ocupăm cu finul şi cu vitele”. în această declaraţie a unui localnic se resimte nu numai accentul mai apăsat pus pe ocupaţia agricolă, dar şi protestul că ei nu erau „numai ciobani'1'', ca „ungurenii” din vecinătate. Ei ţineau vitele — cum îmi spunea acelaşi informator — nu ca să trăiască numai din ele, ca „ungurenii”, ci ca să poată gunoi cu ajutorul lor ogoarele şi fîneţele. „Pe livada unde doarme oaia să face finul bun”, spunea acelaşi informator. Pentru a-şi gunoi fîneţele, pe care le aveau, ca şi „ungurenii”, nu numai în jurul satului, şi ci pe plai, la conace, ei făceau, întocmai ca în cadrul păstoritului agricol local, din tuf an (tufe) o mreje rotundă, în care dormeau oile noaptea. Cînd locul se gunoia bine, mreja era mutată în alt loc. „Trăim cu vite şi cu pămîntul — spunea informatorul —, dacă n-ai vite nu-i bun pămîntul, nu se face recolta'1’'. 182 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI în consecinţă, viaţa economică a locuitorilor din Bumbeştii de Jii se caracteriza prin următoarele trăsături principale : ei erau în primul rînd agricultori, dar se ocupau în mod mai redus şi cu creşterea vitelor; prin livezile de fineţe cu conace, pe care le aveau sus pe plai, aveau şi ceva din trăsăturile locuitorilor din zona fîneţelor. Nu poate fi nesocotit nici păstoritul lor, deşi mai redus decît cel al „ungurenilor”, deoarece bumbeştenii aveau în munţii lor nu mai puţin decît şase stîne în cinci locuri diferite şi încă o văcărie pentru vaci. Stînele lor erau situate tot pe versantul dinspre miazăzi al Parîn-gului şi în imediata apropiere a stînelor „ungurenilor”, la Gura lui Alun, sub Piatra Argelii, la Lăsătoarea, la stîna veche a Popeştilor una, iar la Stolojoaia două. în afară de stînele pentru oi, mai aveau lingă stîna Lăsătoarea, la locul numit Yăcăria, şi o văcărie pentru vaci. Ca şi „ungurenii”, bumbeştenii veneau în fiecare an la aceeaşi stînă la care au fost şi părinţii lor, întovărăşirea la aceeaşi stînă făcîndu-se de obicei între familii înrudite, dar şi fără legaturi de rudenie, dacă se puteau înţelege. Ca şi în alte părţi, primăvara, cînd se topea zăpada şi încolţea iarba, oile erau scoase la păşune. Se întovărăşeau cîte cinci-şase gazde ca să formeze un ciopor de 30—40 de oi, pe care le păşteau pînă la 23 aprilie în luncă, pe livezile de fineţe, fără să ţină seama a cui proprietate sînt. La Sf. Gheorghe se duceau ciopoarele de oi pe izlazul comunal, unde păşteau pînă la 1 mai, cînd le urcau la munte. Mai întîi plecau numai oile la munte, apoi şi vacile. Ieşirea cu oile la munte se făcea de obicei într-o zi de duminică, iar în ziua următoare se făcea măsuratul laptelui. Întîi se alegeau şi se separau oile sterpe, mieii şi berbecii de oile cu lapte, care se treceau în strungă. De aici înainte sterpele dormeau separat, într-un obor lîngă strungă. Oile cu lapte erau mulse duminică seara şi apoi abia luni la orele 12, cînd se făcea şi măsuratul laptelui. Laptele muls de la oile cu lapte ale fiecărui stăpîn se măsura cu cepcelul sau tepcelul. Fiecare stăpîn de oi va primi'Za brînză, pentru fiecare cepcel de la măsuratul laptelui, patru găleţi. O găleată conţine 5 kg de lapte. Stăpînul de oi care avea mai mult lapte la măsurat rămînea la stînă ca baci, ca să-şi primească cantitatea de lapte ce i se cuvenea. Cantitatjea de găleţi ce se dădeau cu rîndul bacilor se măsura şi aici după semnele de pe doaga cu ureche a hîrdăului. Ciobanii erau cei care măsurau şi dădeau laptele baciului. După el urma, în ordinea cantităţii de lapte de la măsurat, pe rînd fiecare întovărăşit ca baci la stînă, ca să-şi poată prepara brînza din laptele primit. Ca şi în alte părţi, acest baci era dator să se îngrijească PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN CÎMPIE 183 şi de hrana ciobanilor. Unii informatori mai bătrîni arătau că mai demult, cînd nu ştiau carte, se foloseau la măsurat de tanc şi de răboj. în afară de oi, capre şi porci, bumbeştenii care nu aveau cioban acasă îşi trimiteau şi vacile cu lapte la munte, la Yăcăria de la Algele, unde s-au întîlnit pe teren în perioada anchetei peste 300 de vaci păzite de ciobani cu simbrie, primind 20 de lei de cap de vită. Laptele de la vaci nu se trimitea, ca în alte locuri, acasă, ci servea drept hrană ciobanilor sau făceau brînză din el. Vacile stăteau la munte numai două luni, iar la Sf. Ilie se cobora cu ele fie la conace, fie acasă în sat. Ca şi ,,ungurenii”, bumbeştenii îşi trimiteau şi ei în timpul verii şi caii de care nu aveau nevoie, la munte, unde erau lăsaţi să pască fără pază. După ce şi ultimul baci şi-a luat brînza, oile se răscoleau, fiecare stăpîn luîndu-şi oile în primire şi ducîndu-le fie la conacele de pe plai, fie acasă. Şi toamna, ca şi primăvara, se întovărăşeau patru pînă la cinci stăpîni cu oile ca să formeze un ciopor de 30—50 oi, care păşteau pe fineţe după ce se cosea fînul. După prima ninsoare se desfăceau şi aceste ciopoare, iar stăpînii oilor le şi duceau pentru iernat acolo unde aveau fînul adunat pentru acest scop. Transhumanţa. nu se practica. Prin urmare, deşi bumbeştenii trăiau aproape în aceleaşi condiţii geografice şi economice ca şi ,,ungurenii”, întîlnim un păstorit cu totul deosebit. în vreme ce păstoritul ,,ungurenilor” aparţinea păstoritului pendulator de nuanţă poienărească, avînd în loc de baci băciţe, sau bace cum le zic ei, păstoritul bumbeştenilor era un păstorit agricol tipic pentru satele de sub poalele munţilor care se ocupau, alături de o agricultură mai redusă, şi cu cultura fîneţelor de pe plaiurile apropiate. Caracterul păstoritului agricol cu stîna la munte se menţinea şi în privinţa organizării vieţii de la stînă, cu măsuratul laptelui la începutul sezonului de vărat şi cu succesiunea bacilor, care veneau să-şi ridice brînza cu rîndul, intr-o ordine stabilită în raport cu cantitatea de lapte de la măsurat. Din cele expuse pînă în prezent putem trage unele concluzii. Trebuie să facem distincţie între păstoritul „ungurenilor” din dreapta şi al celor din stînga Oltului. Dintre acestea, două, primul a păstrat mai mult caracterele păstoritului pendulator de tip poienăresc, din care îşi trage originea, iar cel de-al doilea s-a îndepărtat de acesta, suferind considerabile influenţe ale păstoritului mocănesc, atît în ce priveşte organizarea vieţii de la stînă, cît şi elementele constitutive şi îndeosebi terminologia. S-a învederat în mod evident şi faptul că, în cadrul păstoritului pendulator, se distingeau net două forme de păstorit: una era cea a poie-narilor cu tipul de stînă cu două încăperi, cu strunga separată de stînă şi cu participarea femeilor la viaţa de stînă; a doua era cea mocănească sau 184 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI bîrsănească, cu stîna cu trei încăperi şi cu strunga ataşată ei. Locul băciţelor în prepararea produselor din lapte şi conducerea stînei la această a doua formă îl ia baciul, alături de care, tot cu un rol conducător, mai ales pentru timpul iernii, apare şi scutarul. Păstori transhumanţi trebuie consideraţi doar cei care, avînd locuinţe stabile, îşi trimit turmele la vărat în munţi şi la iernat în cîmpie sau în regiuni cu ierni domoale. La vărat, turmele pot fi însoţite fie numai de păcurari, fie şi de un grup mai restrîns de femei (băciţe la poienari şi ,,ungureni”), fie chiar de un grup mai numeros (la mărginenii din Ţara Haţegului şi la poienarii din Jina). La iernat, turmele erau însoţite numai de păcurari71. De altfel, cu titlu comparativ, precizăm că pentru a caracteriza pe aromînii care-şi însoţesc turmele atît la vărat, cît şi la iernat cu întregul grup uman, trebuie întrebuinţat nu termenul de ,,nomadism”, ci cel de ,,transhumanţă complexă”, deoarece aceştia continuă viaţa pendulatorie cu sistemul celor două păşuni: vara la munte şi iarna la şes. Această ,,transhumanţă complexă” s-a dezvoltat din ,,transhumanţa simplă” numai sub influenţa anumitor factori de ordin economic şi politic.Motivele de ordin politic au putut fi multiple : presiunea exercitată de alte popoare (albanezi, greci, bulgari etc.); tulburări de ordin politic şi economic, atacurile albaneze şi turceşti din cauza cărora au fost nevoiţi să-şi părăsească vechile aşezări şi să caute altele noi72. Dovadă că îndată ce aceste motive au fost înlăturate şi împrejurările au îngăduit, în cele mai multe cazuri ei au ridicat colive şi apoi au început să-şi dureze iarăşi aşezări stabile 73. 71 P. Cancel, Păstoritul la poporul romin, în „Convorbiri literare”, 1913, p. 9—10. 72 Pentru mişcările de populaţie „metanastatice”, inclusiv cele pastorale provocate de cauze de ordin politic şi economic, vezi J. Cvijic, La Peninsule Balkanique, p. 127 — 137; K. Dobrowolski, Die Haupttypen der Hirtenwanderungenf 1961, p. 121, nota 4; O. Den-suşianu, Din istoria migraţiilor păstoreşti la popoarele romanice, Buc., 1907. 73 Th. Capidan, Romînii nomaziy 1926, p. 12, 53 şi 55. Cît de hotărîtoare pot fi condiţiile economice şi îndeosebi cele politice ne-o arată un exemplu tipic , emigrările caracacia-nilor, care pînă la sfîrşitul secolului al XVlII-lca şi începutul celui de-al XlX-lca au trăit în aşezările lor din Pind alături de aromîni, împreună cu care încă din secolul al Xl-lea îşi vărau turmele în munţii Bulgariei. în vremea lui Ali-paşa din Ianina însă şi-au părăsit în masă aşezările şi au emigrat în Bulgaria (W. Marinow, Die Schafziicht der nomadisierenden Karakatschanen in Bulgarien, în Viehzucht und Hirtenleben in Ost-Mitteleuropa9 Budapesta, 1961, p. 147). în călătoia de cercetări în R. P. Albania din 1960, pentru studiul păstoritului la albanezi şi la aromînii fărşeroţi din părţile de sud ale R. P. Albania, mai mulţi aromîni ne-au declarat că străbunii lor au trăit în împrejurimile Ianinei, dar că din cauza terorii lui Ali-paşa din Ianina au fost oonstrînşi să emigreze de acolo. în primul rînd motivele economice au determinat „trans-humanţa complexă” a unei părţi din aromîni. încă Evlija Celebi ne relatează din anii 1652—1653 că păstorii din Munţii Vitoşa au avut sute de mii de oi, în 3 000 de turme, şi PASTORITUL BAZAT PE PAŞUNEA ALPINA ŞI IERNAT IN ClMPIE 185 Un număr din cale afară de mare de oi nu putea fi întreţinut numai pe calea păstoritului cu sistemul celor două păşuni: văratul la munte şi iernatul în cîmpie, în apropierea unei aşezări stabile şi în aceleaşi locuri. Marele număr de animale, cărora nu le ajungea decît pentru scurt timp fie păşunea alpină, fie cea din cadrul iernatului din cîmpie, constrîngea pe proprietari să caute în permanenţă noi păşuni. Un păstorit de astfel de proporţii cu greu putea fi organizat şi condus dintr-o aşezare stabilă, cu ajutorul cîtorva păstori; el angaja întregul grup uman, pe care îl obliga la veşnică mutare, în căutarea de noi păşuni pentru vite. De o schimbare a felului de viaţă şi mai ales de părăsirea domiciliului nu putea fi însă vorba decît atunci cînd intervenea o situaţie politică care făcea imposibilă rămînerea pe loc. Satele noastre mărginene, deşi aveau şi ele sute de mii de oi, nu au renunţat la aşezările lor stabile atîta vreme cît avutul lor în aceste aşezări era asigurat. Ei au părăsit aşezările lor de baştină numai în cazul cînd împrejurările politice i-au constrîns la aceasta. Astfel se explică strămutarea „ungurenilor” şi mocanilor în noile lor aşezări de dincolo de Carpaţi. Şi deoarece puţini autori, dacă nu chiar nici unul, au stăruit asupra acestui factor însemnat, factorul numeric, vom încerca în cîteva cuvinte să explicăm evoluţia de la transhumanţa simplă la acea complexă. în Yalea Jiului, deci într-o zonă tipică culturii fîneţelor, la întrebarea noastră, cînd pleacă cu turmele lor la iernat, proprietarii de oi au dat următorul răspuns : „Plecăm atunci cînd avem oi multe, iarfînul nu ne ajunge pentru, iernarea lor". Poienai’ii, care aveau la stînele lor cîte 2000—3000 de oi, precum şi mocanii, care au avut pe vremuri turme şi mai numeroase (un singur mocan putea să aibă mii de oi), nu aveau fineţe şi, cum un număr atît de mare de oi nu se putea ierna acasă, se recurgea la singurul mijloc : transhumanţa pe o scară foarte întinsăi Dar, cum am văzut, nici la poie-nari şi nici la mocani nu luau parte la drumurile de pendulare decît ciobanii şi mai rar şi stăpînii oilor 74. S-a· remarcat şi faptul întîlnit atît la poie-nari,cît şi la mocani, că vărau cu turmele lor la distanţe mari şi că schim- că iarna coborau în regiunile din împrejurimile oraşelor Salonic, Seresk şi Kavala. Pe la începutul veacului al XIX-lea, un călător englez, H. Holland, a întîlnit în drumul său turmele aromînilor care coborau spre Prcveza şi relatează că erau atît de numeroase , încît ocupau mai multe mile, iar păstorii mai aveau cu ei şi o mie de cai încărcaţi cu toată gospodăria. H. Holland, Travels in the Ionian Isles, Albania, Thessaly, Macedonia during the years 1815 and 1818. Citat şi de Th. Capidan, Romtnii nomazi, 1926, p. 51. Th. Capidan, trecînd prin marea comună grămuşteană Livădz din Meglen, a constatat că numărul oilor şi al caprelor în această comună se ridica la 150 000 (Th. Capidan, Romtnii nomazi, p. 62). 74 Vezi în această privinţă şi J. Blache, op. cit., p. 18. 186 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI bau locul vârâtului la munte după nevoile de păşunat ale turmelor 75. Este uşor de înţeles că turmele incomparabil mai mari ale aromînilor, mutate la distanţe şi mai mari, numai puteau fi conduse de numai cîţiva ciobani, fiind nevoie de întreaga /W, adică de toate familiile în frunte eu celnicul, conducătorul lor, care era totodată şi cel mai mare proprietar de oi76. Această mişcare în masă a întregului grup uman şi animal a determinat felul de administrare nu numai al unui număr atît de însemnat de vite, ci şi a avutului propriu. Dar acest sistem de păstorit, fie chiar şi în forma lui cea mai evoluată, nu este ,,nomadism”, ci e o ,,transhumanţă complexă”, cu mutarea bazei de pendulaţie la mari distanţe şi care mai departe continuă în noile ţinuturi, cu noile lor baze de vărat şi de iernat77. în condiţiile geografice şi climatice din Carpaţi, fie în cei din Romînia, fie în cei din Polonia şi Cehoslovacia78, nu se putea dezvolta decît un păs- 75 S. Opreanu, Contribuţii, 1930, p. 9. 76 Th. Capidan, Romînii nomazi, 1926, p. 38 şi 96. 77 Că ne aflăm în faţa unei forme mai evoluate de transhumanţă o confirmă chiar unul dintre primii cercetători ai păstoritului la noi şi dintre cei mai competenţi, Emm. de Martonne, care afirmă că ,,de la transhumance au nomadisme temporaire il n’y a qu’un pas” (Emm. de Martonne, La vie pastorale, 1904, p. 242). Deci nici acesta nu vorbeşte despre un nomadism propriu-zis, ci de un „nomadism temporar”, vrind să sublinieze, prin această nuanţare, că pendularea se poate oricînd transforma în transhumanţă complexă, şi aceasta din nou în transhumanţă simplă. Prezenţa unor forme de tranziţie între păstoritul la munte, transhumanţă şi nomadism a fost subliniată şi de către E. Müller : „Da, wie in folgenden gezeigt werden wird, die mannigfachsten Übergänge der Transhumance sowohl zur Almwirtschaft wie vor allen zum Nomadismus vorhanden sind, bringt die Kartendarstellung auf jedem Fall, eine Verallgemeinerung mit sich” (Die Herdenwanderungen in Mittelmeergebiet (Transhumance), în „Petermanns Geographische Mitteilungen”, LXXXIV, 1938, p. 364; vezi în această privinţă şi J. Blache op. cit., p. 18 : „La transhumance et le nomadisme montagnard alternent, se relaient et se mélangent sur un même domaine”. 78 în privinţa pendulării unor păstori romîni în aceste regiuni Tib. Morariu arată că dintre motivele determinante au fost fie lipsa „munţilor comunali” in Maramureş şi regiunea Rodnei, fie faptul că, chiar dacă aveau munţi suficienţi cu păşune în hotarul comunei lor, arendau munţi în aceste părţi (Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, p. 98—108). După cum sublinia şi cercetătorul J. Macurek. nu poate fi vorba de un caracter nomad al păstorilor „vlahi” din Carpaţii nordici, aceştia păstrîndu-şi libertatea lor personală, avînd organizaţie voievodală proprie, drepturile şi adunările lor proprii. Faţă de stăpînitorii feudali aveau o singură obligaţie; să presteze darea valahă (J. Macurek, Valasi v Zapadnich Karpatech, 1949, p. 495 — 501). K. Dobrowolski arată că, după toată probabilitatea, aceşti „vlahi” în timpul iernii îşi părăseau aşezările lor întemeiate în cursul veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea, pentru a merge în regiunile bogate în păşuni şi păduri din jurul Lembergului sau mai departe, spre nord (Die Haupttypen der Hirtenwanderungen in den Nordkarpaten von XIV. bis zum XX. Jahrhundert, în Viehzucht und Hirtenleben in Ost-und Mitteleuropa, Budapesta, 1961, p. 128). Faptul că aveau aşezări pe care le părăseau doar temporar dovedeşte că nu puteau fi nomazi, ci doar transhumanţi. PÀSTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINĂ ŞI IERNAT IN CÎMPIE 187 torit transhumant — simplu sau complex —, şi nu nomad. Unele grupuri izolate au putut să-şi schimbe — aşa cum au procedat şi poienarii şi mocanii — atît munţii la vărat, cit şi terenurile lor pentru iernat chiar la mari distanţe. Dar tot poienarii şi mocanii noştri ne-au dat dovezi că ei s-au putut muta, tot ca o consecinţă a pendulării lor de mare amploare, nu numai pe noi terenuri de păşunat, dar şi în noi aşezări, de multe ori chiar la noile locuri de păşunat, la mari distanţe de aşezările lor originare. După ce am analizat sub aspect comparativ şi forma complexă a pendulării, să încercăm să dăm şi definiţia transhumanţei. în primul rînd, sîntem nevoiţi să declarăm că nu sîntem de acord cu cei care fac deosebiri între o transhumanţă ascendentă şi una descendentă, înţelegînd sub prima formă văratul la munte, iar sub cea de-a doua drumurile de iernare ale turmelor de oi. Noi facem o deosebire precisă între văratul la munte, iernatul oilor şi transhumanţă. După cum s-a putut constata şi din cele spuse cu privire la păstori tul agricol cu stîna la munte, formele de păstorit aparţinînd acestei categorii cunosc mişcarea ascendentă în timpul verii, cînd oile sînt duse la munte pentru vărat, în timpul iernii fiecare stăpîn .de oi iernîndu-şi oile la el acasă. Această mişcare, constînd din ducerea oilor la vărat la munte, nu poate fi considerată nici transhumanţă şi nici ca făcînd parte din ea, deci nu putem vorbi în acest caz despre o transhumanţă ascendentă. Este vorba pur şi simplu de urcarea turmelor la păşunea de munte pentru văratul oilor, ceea ce în literatura de specialitate franceză se numeşte „estivage”79. în ce priveşte iernatul oilor, se pot distinge trei forme : 1) Ier-narea vitelor, îndeosebi a celor mari, după sistemul elveţian, în grajduri. 2) Iernarea vitelor mari în grajduri, iar a oilor în staore, în care oile sînt adăpostite numai parţial. Această iernare se face îndeosebi în păstoritul din zona fîneţelor, la colibele, odăile, sălaşele din zona fîneţelor, unde s-a recoltat finul pentru iernarea lor. 3) Iernarea turmelor de oi prin transhumanţă în regiunile de cîmpie, în lunca Dunării sau lingă litoralul mării. La această formă de iernare turmele de oi sînt ţinute în aer liber sau sînt adăpostite la noi cel mult în saiale. Oile pasc în timpul iernii iarba de sub zăpadă sau sînt hrănite cu stuful sau salcia din Balta Dunării, precum şi cu alte nutreţuri (tulei, strujeni, 79 Iată ce spune în această privinţă Jules Blache, în cartea sa citată de noi mai des (.L’Homme et la Montagne, p. 17) : „A ces migrations de troupeaux atteignant les sommets, mais sans déborder l’hiver dans les plaines, on ne peut attribuer le nom de transhumance ; nous leur réservons celui d’estivage”. 188 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI porumb etc.) achiziţionate pe loc. Noi considerăm numai această ultimă formă a iernării ca transhumantă80. După Emm. de Martonne, transhumanta tipică este caracterizată printr-o dublă stabilire fixă, la munte şi la cîmpie81. Evident că o viaţă pastorală transhumantă este condiţionată şi de o perioadă petrecută în timpul vârâtului la munte, cu toate acestea noi am considerat în lucrarea noastră ca transhumanţă numai drumul descendent al turmelor de oi pentru iernatul lor în cîmpie. în documentata sa lucrare asupra păstoritului în Europa Centrală,. Jacobeit82, bazîndu-se îndeosebi pe definiţia dată de E. Müller83 şi de alţi autori, dă următoarea definiţie a transhumanţei: ,,Sub transhumanţă înţelegem acea emigraţie a păstorilor cu turmele lor pe care o execută în mod regulat o populaţie agricolă cu aşezări stabile pentru ca de pe păşunea lor alpină din timpul verii să ajungă la iernatul de pe cîmpie din afara zonei muntoase, şi invers. Esenţial este ca această migraţie a păstorilor cu turmele lor înspre zonele de cîmpie să se facă cu scopul ca turmele lor să găsească acolo şi în timpul iernii o păşune adevărată şi ca nici în timpul iernii oile să nu fie ţinute în grajduri”. Numai că această definiţie, care poate fi valabilă pentru păstoritul din alte părţi şi corectă în cele mai multe părţi ale sale, nu se potriveşte, mai ales în ce priveşte caracterizarea că „transhumanţa se practică de către o populaţie agricolă”, cu situaţia de la noi. Tocmai în studiul prezent s-a evidenţiat faptul că la populaţia agricolă din ţara noastră nu a putut exista o transhumanţă, deoarece aceasta, în majoritatea ei, practica aşa-numitul ,,păstorit agricol local”, care nu-şi trimitea turmele nici măcar la munte. Iar populaţia agricolă-pastorală, care îşi trimitea oile la munte, îşi cobora turmele de la păşunea alpină de îndată ce se termina secerişul ca să pască cu ele pe miriştile din hotarul comunei pentru a le gunoi, iar iernarea lor se făcea în sat. Chiar şi populaţia pastorală din zona fîneţelor (de pildă jienii din bazinul Petroşeni) practica o pendulare redusă, şi numai atunci cînd nu poseda fîn suficient pentru ier Urarea turmelor de oi. La noi, pendularea de amploare mai mare s-a practicat, aşa cum am văzut, doar de către mărgineni şi mocani, care în majoritatea lor 80 Cf. H. Fribourg, La Transhumance en Espagne, în „Annales de géographie”, XII,. nr. 165, p. 231. 81 Emm. de Martonne, La vie pastorale, 1904, p. 241. 82 W. Jacobeit, op. cit., p. 66. 83 E. Müller, Die Herdenwanderungen in Mittelmeergebiet ( Transhumance)9 în „Petermanns. Geographische Mitteilungen”, LXXXIV, 1938, p. 365. PASTORITUL BAZAT PE PĂŞUNEA ALPINĂ ŞI IERNAT IN ClMPIE 189 se ocupau prea puţin de agricultură, la cei mai mulţi, cum este cazul poienarilor şi al mocanilor din Săcele, care aveau fineţe restrînse, păs-toritul fiind bazat astfel pe păşunea alpină şi iernat în zonele de cîmpie. în consecinţă, vom da următoarea definiţie transhumanţei, cores-punzînd cu realităţile existente pe teren în trecut la noi: transhu-manţa este acea mişcare descendentă a păcurarilor cu turmele de oi ale stăpînilor, oieri din aşezări stabile cu turme mai numeroase, determinată de lipsa unui nutreţ suficient pentru iernare şi în cadrul căreia oile sînt minate în timpul toamnei, iernii şi primăverii în regiunile de şes, în luncile rîurilor mari sau lîngă litoralul mării, regiuni cu o climă mai domoală,' unde turmele iernau în aer liber, fără să fie adăpostite în grajduri. Turmele erau hrănite în acest timp fie cu ce găseau în cîmpul liber, fie cu o hrană achiziţionată la nevoie suplimentar. CAPITOLUL al V-lea PROBLEME ADIACENTE Vârâtul vitelor mari la munte. După cum s-a putut constata din materialul tratat pînă în prezent, majoritatea stînelor prezentate au fost stîne de oi. Era şi firesc ca, avînd în vedere varietatea tipurilor de păstorit în trecut, să acordăm acestuia rolul principal în tratarea noastră. De altfel nici cei care s-au ocupat înainte de noi de problema păstoritului în ţara noastră nu s-au oprit decît în treacăt asupra vârâtului vitelor mari la munte. Informaţiile pe care ni le dau sînt prea sumare şi incomplete, lucru care se va resimţi şi în sinteza noastră cu privire la acest subiect1. Pentru trecut, documentele cuprind informaţii destul de bogate in ce priveşte păstoritul vacilor în timpul verii la munte. Este un fapt cunoscut că atît pămîntenii din Moldova şi Ţara Romînească, cît şi păstorii ardeleni în trecere pe aici, alături de oierii plăteau şi văcărit, ceea ce confirmă importanţa păstoritului cu vaci alături de cel al oilor pentru epoca feudală. Prin trimişii lor la domnii Principatelor Romîne, oierii transhumanţi transilvăneni se plîng adesea împotriva acestui văcărit pe care îl plăteau de două ori pe an 2 * * 5. 1 Atenţia care s-a acordat studiului stînelor de oi este pe deplin justificată şi prin faptul că păstoritul romînesc aparţine păstoritului dc oi dc factură mediteraneană, cu care are mai multe contingenţe decît cu tipul de păstorit elveţian cu stîne de vaci, ţinute iarna în grajduri (cf. Jules Blanche, L’Homme et la Montagne, Paris, 1933, p. 43 — 50). 2 în această privinţă, este de o deosebită importanţă răspunsul lui Grigore Ghica dat saşilor braşoveni la 14 august 1752, prin care justifică plata văcăritului şi pentru ardeleni : „Fiindcă ei îşi au dobitoacele întotdeauna aici în ţară şi vara şi iarna, de le hrănesc pe pămîntul ţării” (N. Iorga, Studii şi documente, X, p. 379 — 381 ; St. Meteş, Păstori ardeleni, p. 20). Pentru a ilustra numărul mare al vitelor venite din Transilvania, menţionăm că în 1753 au trecut în Moldova şi Ţara Romînească pentru iernat: 443 de turme de oi, 474 de cai, 5 704 vite cornute şi 2 538 de porci (Takâcs, Rajzok a torok vieagbâl, II, p. 317; Meteş, op. cit., p. 20). PROBLEME ADIACENTE 191 Iernatul vitelor mari, în număr atît de considerabil pentru acea epocă, nu trebuie să ne surprindă. Am mai subliniat faptul că în acele vremuri şi vitele mari erau ţinute în aer liber, fără adăpost, atît vara, cît şi iarna. în Moldova această situaţie se înregistra încă pentru acum jumătate de veac. Tradiţia arată că în Yrancea, încă nu prea demult, caii erau ţinuţi iarna în păduri 3. S-a relatat şi faptul că la mărginimea din jurul Sibiului, cu cea mai dezvoltată pendulare, tradiţia păstrează amintirea unei perioade cînd, datorită folosului mai mare, vacile au întrecut în număr oile 4. Din cele expuse pînă acum s-a putut constata şi faptul că în Carpaţii Meridionali au predominat stînele de oi; în schimb, cele de vaci erau mai numeroase în Carpaţii Orientali, unde foarte deseori vacile erau ţinute la aceeaşi stînă cu oile. Acesta a fost cazul atît la stînele din Yrancea, cît şi la cele de pe Călimani sau din nordul Moldovei, unde stînele de vite mari erau tot atît de numeroase ca şi cele de oi sau vitele mari erau ţinute la aceeaşi stînă cu oile 5. E semnificativ şi faptul că, pe versantul dinspre răsărit al Călimanilor, chiar şi stînele de oi erau numite văcării. Merită să fie reţinută şi împrejurarea că, în Carpaţii Orientali, vacile nu erau păzite de văcăriţe, ca în Carpaţii Meridionali, ci de văcari. Stîne cu vaci, păzite de văcari, au fost menţionate şi în păs-toritul brănenilor din Munţii Branului3 4 5 6. Vom urmări problema stînelor de vaci şi pe versantul dinspre apus al Carpaţilor Eăsăriteni. Orbân Balâzs, care a publicat, pe la mijlocul secolului trecut, descrierea părţilor locuite de secui, relatează că în aceea vreme păşteau pe Călimani 60 000 de oi şi 15 000 de vite mari ale bîrsani-lor 7. Regretăm că nu dispunem de date mai ample în problema ce ne interesează şi pentru vremurile mai recente. Datele statistice pe care ni le oferă L. Someşan — autorul unei lucrări asupra păstoritului în Munţii Călimani — ne arată că, pe la începutul secolului, locuitorii din satele de la poalele dinspre răsărit ale Călimanilor au avut un număr 3 I. Diaconu, Păstoritul în Vrancea, p. 47. 4 N. Dragomir, Oierii mărgineni, p. 161. 5 S. Opreanu, Transhumanta, p. 224; Tr. Herseni, Probleme, p. 81—82. Pentru a arăta proporţia categoriilor (le vite la o stînă, dăm situaţia din perioada anchetei de la stînă cîmpulungenilor din Obcioara : 250 de mînzări, 40 de sterpe, 20 de cîrlani, 10 berbeci, 3 capre, 30 de vaci cu lapte, 27 de vaci sterpe, 8 viţei şi 98, 100, 106 porci (Tr. Herseni, op. cit., p. 100). 6 I. Vlăduţiu, Almenwirtschaftliche Viehhaltung, p. 208 şi 211 — 212. 7 Orbân Balâzs, A szekelyfold leirâsa, Budapesta, 1869, II, p. 140; L. Someşan, Viaţa pastorală, p. 338. 192 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI considerabil de vite mari. în schimb, autorul nu ne dă informaţii cu privire la numărul vitelor mari care vărau pe Călimani şi nici asupra felului cum erau adăpostite şi îngrijite acolo, specificînd doar că, ,,pe lingă ciobanii oilor sînt aciuiaţi în jurul stînii uneori şi păstorii hergheliilor de cai şi ai cirezilor de vite”8. în această privinţă, sîntem mai bine informaţi cu privire la situaţia din Munţii Rodnei. Aici văcăriile se aflau în apropierea satelor şi la o altitudine mai joasă, între 1 000 şi 1 200 m, foarte rar la altitudini mai mari. Cele mai multe văcării au fost în Masivul Bîrlea. Adăpostul văcăriilor avea forma unei case-colibe, cu trei încăperi: într-o parte coliba, la mijloc şura, iar la cealaltă extremitate grajdul pentru adăpostirea viţeilor. Vitele mari dormeau afară, rareori în grajd. în lipsa unor fineţe suficiente, văcăriile erau rareori locuite şi în timpul iernii. într-o perioadă mai recentă, în munţii Suhardul şi Rotunda s-au construit grajduri bine amenajate pentru adăpostul animalelor şi case pentru păcurari. Boii, vacile sterpe şi caii erau încredinţaţi păstorilor anume angajaţi pentru acest serviciu. Cei de la boi se numeau bourari, cei de la cai stăvari9. Informaţii şi mai ample cu privire la văratul vitelor mari avem pentru Munţii Maramureşului. în perioada cînd s-au efectuat cercetările, pe păşunile alpine ale Maramureşului păşteau : 2 180 de cai, 15 350 de vite cornute, din care 2 140 de vaci şi 8 192 de oi. în Munţii Maramureşului, în anul 1937 la 61 de capete de vite mici (oi, capre) reveneau 40 de capete de vite mari. Satele din părţile răsăritene· trimiteau un număr mai mare de vaci, în schimb cele dinspre vest trimiteau numai în mod excepţional vaci la munte. în acest fapt se reflectă caracterul mai mult pastoral al satelor dinspre răsărit şi caracterul mai pronunţat agricol al satelor dinspre apus. După felul vitelor păscute la munte au existat: 1) stîne de oi, 2) stîne cu vite cornute sterpe, 3) văcării şi 4) bouării. Vacile păşteau de obicei la un loc cu oile şi numai în unele sate locuite de ucraineni au existat văcării aparte, numite stilo. La văcării, păscutul se făcea în comun, însă prepararea produselor din lapte individual. Ca şi la alte stîne de vaci, şi aici întîlnim bărbaţi, femei şi copii. Bărbaţii şi copiii se ocupau mai mult cu paza vitelor, iar femeile cu mulsul vacilor şi cu prepararea produselor din lapte. între sat şi văcării s-au păstrat, ca şi în alte locuri, legături mai strînse decît între sat şi stînele de oi, situate la o distanţă şi o altitudine mai mare. 8 L. Someşan, op. cit., p. 313, 328, 334 şi 338. 9 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, p. 167 — 168. PROBLEME ADIACENTE 193 Femeile veneau adesea seara la văcării, mulgeau vacile şi a doua zi de dimineaţă plecau cu laptele muls în sat. O a doua zonă mai joasă de văcării a fost aceea a stînelor mărunte, individuale, împrăştiate pe culmi joase şi în poiene pe văi mai aproape de sat şi mai departe de păşunea alpină. La Bouari (de la bouări) erau tocmiţi numai pentru trei luni, cît durează sezonul păşunatului la munte. Bouăriile erau aşezate la o altitudine mai mare decît stînele de oi; oile păscînd nu numai pe păşunea alpină, ci şi în păiiuri, stînele lor se aflau de obicei la limita între păşunea alpină şi păduri10. în Maramureş au existat stîne de vaci, aşa-numitele „Schweize-reiuri”, organizate de exploatatori în general străini. Aceştia adunau 30—60 de vaci cu lapte. La o săptămînă după sosirea vacilor la munte se măsura cantitatea de lapte pe care o dădea fiecare vacă. Proprietarul vacilor primea, la sfîrşitul sezonului de vară, de fiecare litru de lapte 60 de lei pentru întreaga vară. Din laptele muls, cu ajutorul aparatelor centrifuge se extrăgea smîntîna din care se făcea unt. Din laptele rămas după smîntînit se prepara un fel de caş de calitate inferioară, numit „Magerkäse”, adică „caş slab” care se vindea populaţiei sărace. La unele „Schwei zer ei uri” se aflau şi oi, pentru care stăpînul plătea „caş slab” (MagerTcăse). Un alt sistem a fost şi cel al stînelor „cuşere pe fonţi”, cu o răs-pîndire mult mai mare. Sistemul de înjghebare a acestora a fost identic cu cel al ,,Schweizereiurilor”, cu deosebirea că, în loc de vaci, se adunau oi de la populaţia din Maramureş sau de pe valea Someşului Mare 11. După cum am mai arătat, în Carpaţii Meridionali predominau stînele de oi, în cele mai multe cazuri vacile avînd stînă separată de a oilor. Şi aici stînele de vaci erau situate în genere la o altitudine mai mică decît cele de oi. Acest fapt l-a constatat chiar Em. de Martonne, care mărturisea că deşi a urmărit cu multă stăruinţă problema păstoritului în munţii noştri, nu a cunoscut decît o singură stînă de vaci situată la o altitudine mai mare, anume cea numită Stînă Mare sau Stînă de vaci din Munţii Cernei. Tot el a înregistrat, pentru sfîrşitul secolului trecut, şi prezenţa unor stîne de vaci mai numeroase pe pantele meridionale 10 VI. Kubijovyc, Păstoritul în Maramureş, p. 237 şi 247—249. 11 Tib. Morariu, Ctteva contribuţiuni la oieritul evreilor maramureşeniy In Lucrările Inst. geogr. al Univ. Cluj, IV, 1930, p. 185—203; idem, Vieaţa pastorală, p. 195 — 196. 13 - c. 2957 194 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI ale Munţilor Făgăraşului, pe crestele separate de văi adinei între Cozia şi Negoi, la o altitudine între 1200 şi 1400 m12. i; Stîne de vaci pe-versantul de sud al Munţilor Făgăraşului, alături de stînele de oi ale „ungurenilor”, au fost menţionate pentru vremea mai apropiată şi de alţi autori. „Ungurenii” din Corbeni aveau la stînele lor „băciţe de-a valma cu baciul” la vaci şi la oi13. Fiecare stăpîn avea şi o· bace, care mulgea oile şi vacile şi prepara untul la stînă. Iar bumbeş-tenii — după cum s-a arătat în capitolul anterior — au avut, la Văcăria de lingă Piatra Argelii, 300 de vaci păzite de ciobani cu simbrie. La capitolul respectiv, autorul acestor rînduri, în baza cercetărilor proprii făcute pe teren, a arătat că în Masivul Parîngului, precum şi pe versantul dinspre Valea Jiului al Munţilor Vîlcanului şi Retezatului,, la o altitudine între 1400 şi 1600 m, se găseau adevărate cătune de stîne ale locuitorilor din bazinul de la Petroşeni. Pe fiecare dintre aceşti umeri de jnunte exista o colonie întreagă de stîne, dintre care în genere una sau două stîne de oi şi mai multe stîne de vaci (fig. 37, 40 şi 52). S-a arătat şi faptul că, spre deosebire de stînele de oi la care în-tîlnim numai bărbaţi, la stînele de vaci se aflau numai femei, numite aici văcărite sau başe. în vreme ce la stînele de oi se întovărăşeau mai mulţi proprietari şi produsele din lapte se administrau în comun, împăr-ţindu-se după rezultatul măsuratului laptelui de la începutul întovărăşirii, la stînele de vaci fiecare familie îşi îngrijea vacile proprii. De aceea la stîiiele de oi din aceste părţi exista o singură vatră, cu o singură căl-daie, în schimb la stînele de vaci se aflau atîtea căldări cîte familii erau cu Vitele lor la stînă, iar în jurul pereţilor, în locul laviţelor de la stînele de oi, se aflau paturi pentru văcăriţele stînei. De asemenea, în vreme ce la stînele de oi produsul principal era brînza, la cele de vaci era untul şi laptele, care tot a doua zi era dus acasă pentru nevoile familiei sau pentru a fi vîndut în oraşele din apropiere. ! Spre ilustrare, prezentăm şi organizarea unei stîne de vaci de pe Parîng. Fiecare bace îşi păzea şi îşi mulgea vacile sale, care puteau fi ale familiei sau ale altor persoane. De aceea la vatra stînei se aflau mai multe cîrlige, pentru fiecare bace un cîrlig. La această stînă nu se făcea unt; produsul principal la stînele de vaci, pentru că laptele era dus a dotfă zi în bote acasă sau sjpre vînzare la Petroşeni. ! Stîne de vaci, numite comandă, au existat şi pe Munţii Clopotivei. Stînele acestea aveau o singură încăpere, de dimensiuni mai reduse, la 12 Em. de Martonne La Valachie, p. 113 ; idem, La vie pastorale, p. 232. 13 Mara N. Popp, Viata pastorală din Argeş şi Muscel, p. 245. PROBLEME ADIACENTE 195 care vatra focului nu se afla în mijlocul stînei, ci lingă perete, ca la stînele de oi din aceste părţi. La pădurenii de pe Poiana Ruscăi, unde se aflau arături în terase pe înălţimi, cu sistemul de asolament bienal, vacile păşteau împreună cu oile pe partea numită izlaz, fără ca ele să fie trimise la munte. Aici numai boii erau duşi la munte (la Crivini), după ce se termina cu aratul cîmpului14. în capitolul cu privire la păstoritul din Munţii Apuseni s-a arătat caracterul agricol-pastoral cu totul distinct al acestui ţinut. Din punct de vedere economic, una dintre caracteristicile acestui ţinut era reprezentată de culturile în terase pe înălţimi pînă la 1 300 m, care alternau cu fineţe şi păşuni. Această economie, precum s-a arătat, avea două niveluri: unul de jos, din aşezarea permanentă, iar al doilea cu adăposturi temporare pe terenurile cultivate cu cereale, fîneţe şi păşuni din zonele muntoase, numite muntărie sau muietori. S-a remarcat şi caracterul individualist şi familial al acestei economii, precum şi faptul, neîntîlnit în alte părţi, că în timpul verii femeile — muntâriţele — erau cele care îngrijeau oile şi vitele mari, în vreme ce în sat bărbaţii se ocupau cu agricultura. Mai demult, spuneau bătrînii, vitele nu prea cunoşteau gospodăria din aşezare, treceau de la un sălaş la altul şi numai toamna şi primăvara se întorceau acasă în sat pentru lucrările agricole. Acestea odată terminate, vitele mari de tracţiune se trimiteau la sălaşele de la munte. Spre sfîrşitul verii, cînd păşunile sărace nu mai hrăneau îndeajuns vitele mari, ele părăseau imaşurtte şi erau îndreptate spre ţarinile de pe care s-au recoltat cerealele. Pe fîneţele din mocănime (la Ocoliş, Runc şi Posaga de sus), alături de colibele de iarnă erau poieţii, şuri pentru vitele cornute şi curţi pentru iernatul oilor. Pentru iernat se scoteau îndeosebi boii, vacile sterpe, viţeii şi oile15. Prin urmare, în părţile dinspre răsărit ale Munţilor Apuseni s-a format o economie individualistă pe înălţimi, unde, pentru gunoirea terenurilor destinate culturilor, fîneţelor şi păşunilor, erau duse nu numai oile, dar şi vitele mari. în părţile de vest, dinspre bazinul de la Yaşcău al Munţilor Apuseni, în zona alpină la limita superioară a pădurilor, se întîlneau din nou obişnuitele colonii de stîne de oi şi de vaci ale locuitorilor din bazinul de la Yaşcău. Aici, la stînele de vaci, se constată iarăşi — ,ca şi ba alte părţi — prezenţa femeilor şi a copiilor16. " 14 R. Vuia, Ţara Haţegului, p. 71. 15 Val. Butură, Adăposturile temporare, p. 108, 116, 118 şi 120—126. 16 R. Vuia, Clteva obseruaţiuni, p. 323. 196 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI Aceste cîteva date sumare culese din cercetările de pînă acum ne arată cît de puţine cunoştinţe există asupra păscutului la munte al vitelor mari, fapt ce solicită o atenţie mărită pentru această problemă în cercetările viitoare. Participarea femeilor la viata de la stînâ. Considerăm foarte importantă deosebirea ce exista între păstoritul din părţile de nord-est şi cel din sud-vestul ţării noastre în privinţa participării sau interdicţiei participării femeilor la stînă. La păstoritul mărginenilor, poienarilor şi „ungurenilor”, în parte şi la jieni, femeile, băciţele, mulgeau oile şi preparau produsele din lapte, bărbaţii avînd în sarcina lor aproape numai paza turmelor, iar stîna fiind aproape cu totul în stăpînirea băciţelor. în unele locuri din Munţii Apuseni am văzut că vara stîna se afla exclusiv sub conducerea şi în grija femeilor. în schimb în Munţii Eodnei, la băgatul oilor pe brînză femeile nici nu aveau voie să se apropie de oi17, iar în Ţara Bîrsei exista superstiţia că dacă o femeie rămîne la stînă oile înţarcă şi nu mai dau lapte18. în Yrancea, „femeile nu trebuie să meargă la stînă, cî nu-i obiceiu”. Din bătrîni se ştia că trebuie să se păstreze aici curăţenie. în caz contrar, „îi merge rău tîrlei”, „oile nu mai au lapte”, „brînza nu se face bună“ şi „fiarele fură miei”19. în Moldova de nord opreliştea era şi mai severă: pînă la Sf. Ilie nici un cioban nu cobora de la munte în sat şi n-aveau voie nici să vadă trup de femeie, ca să rămînă astfel curaţi, căci altfel „le merge rău la stînă, oile îşi pierd laptele“20. Această oprelişte exista şi în părţile de răsărit din secuime21. Acest contrast izbitor în legătură cu participarea femeii la viaţa pastorală de la stînă în timpul vârâtului arată că ţara noastră se afla la interferenţa a două zone de culturi pastorale, cu principii cu totul opuse. Contrar părerii lui E. de Martonne, care şi-a pus întrebarea dacă tipul de păstorit „familial”, adică cu prezenţa femeilor la stînă, ar fi mai vechi22, noi socotim că zona de la nord-est, cu interdicţia participării femeii la 17 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, pi. IV. 13 Mara N. Popp, Ciobănia la ungureni, p. 157; idem, Păstoritul tn ctmpie, p. 286. 19 I. Diaconu, Păstoritul In Vrancea, p. 43, nota 1. 20 Tr. Herseni, Probleme, p. 103. 21 L. Foldes, Esztena und Esztenagenossenschaften, p. 290 şi 299. 22 E. de Martonn, La vie pastorale, p. 236. PROBLEME ADIACENTE 197 stînă, reprezintă forma cea mai arhaică23. Că tipurile de păstorit la care se constată prezenţa femeii în viaţa de la stînă pot fi considerate mai evoluate, iar cele fără participarea ei reprezintă forme mai arhaice o dovedeşte şi faptul că cel dinţii se întîlnea mai des în Carpaţii Meridionali, la o populaţie cu un oierit mai dezvoltat, practicat mai mult pentru comercializarea produselor, faţă de cel din părţile de nord-est, de mici proporţii, practicat mai mult pentru acoperirea nevoilor casnice24. Dacă socotim faptul că bărbatul a fost de la început crescător de vite, iar femeia s-a ocupat cu agricultura, şi din acest punct de vedere zona de nord-est pare a reprezenta un strat mai vechi, iar interdicţia femeii la viaţa pastorală ar fi, în acest caz, o măsură de apărare a bărbaţilor pentru a opri penetrarea femeilor în domeniul ce le-a aparţinut exclusiv : viaţa pastorală25. Produsele din lapte. Includerea problemei produselor din lapte solicită o prealabilă explicare. Ea nu figurează între criteriile mai de seamă care determină tipurile de păstorit enumerate de noi la începutul lucrării. Ou toate acestea, este una dintre temele care au atras mai mult atenţia cercetătorilor, care au cules un vast material documentar. De la început se constată procedeul, aproape unitar pînă la un anumit punct, al preparării caşului pe aproape întreg cuprinsul ţării. Pe de altă parte, după această primă fază comună intervin diferenţierile 23 în viaţa pastorală, prezenţa femeii in timpul vârâtului la munte s-a constatat la cele mai multe dintre popoarele balcanice, puţind fi urmărită pînă în R. S. S. Armeană, la păstoritul poporului armean. înaintea orînduirii socialiste, bărbaţii rămîneau aici în sat pentru lucrul cîmpului, iar femeile împreună cu copiii, sub conducerea celei mai în vîrstă dintre ele, plecau în munţi. Femeile prelucrau laptele ca şi băciţele de la noi, iar animalele erau păzite de ciobani (S. Tolstov ş. a., Etnografia continentelor, voi. II, partea a 2-a, Buc., 1961, p. 156). 24 Mara N. Popp, Viaţa pastorală din Argeş şi Muscel, p. 239; idem, Păstoritul in cîmpie, p. 287. 25 în afară de interdicţia pentru femei de a participa la viaţa pastorală, ba chiar şi al oricărui contact cu ele, acelei zone îi aparţinea şi un alt obicei arhaic caracteristic, focul viu, respectat de generaţia de bătrîni cu aceeaşi stricteţe ca şi interdicţia femeilor de a participa la viaţa pastorală (Tib. Morariu, Contribuţiuni la aprinderea focului viu în Ardeal, Maramureş şi Bucovina, în Anuarul arhivei de folclor, IV, 1937, p. 229 — 236; I. Muşlea, Materiale pentru cunoaşterea şi răspîndirea „focului viu” la romîni, ibid., p. 237—242; Tr. Herseni, Probleme, p. 168 — 169). în legătură cu absenţa sau interdicţia permanentă ori temporară a femeii la viaţă de stînă, vezi şi N. Dunăre, Powojenna dzialalnoiâ etnograficzna w rumunii ze szczegdlnym uwzglşdnieniem badan £ycia pasterskiego, în Etnografia polska, Wroclaw-Crakovia-Varşovia, V, 1961, p. 314 — 329; idem, Semicentenarul unei importante monografii, în „Steaua”, an XIV, 1963, nr. 11, p. 95. 198 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI regionale sau aparţinînd unor anumite tipuri de păstorit. Vom pune accentul tocmai pe aceste din urmă diferenţieri spre a vedea dacă se poate Stabili o Corelaţie întrer tipurile de păstorit şi produsele din lapte. Concluzia la care am ajuns este că, deşi în această privinţă se vor constata deosebiri destul de marcate, totuşi nu produsele din lapte pot determina un tip de păstorit, ci, invers, tipurile de păstorit la diferite etape ale evoluţiei şi ale diferenţierilor lor regionale au determinat şi treptele inai puţin sau mai mult evoluate ale tehnicii preparării produselor din lapte, în acest sens se vor constata anumite corelaţii destul de evidente între treptele de evoluţie ale tipurilor de păstorit şi perfecţionarea produselor din lapte. Faţă de unitatea în ce priveşte prima fază din prepararea caşului, va părea cu atît mai surprinzătoare mulţimea procedeelor în ultima ei fază şi varietatea produselor. Această diferenţiere şi bogăţie a produselor este rezultanta unei experienţe îndelungate, care a determinat atît diferenţierile regionale, cît şi pe cele datorate unei mai mature experienţe în acest domeniu, în cadrul tipurilor de păstorit mai evoluate. Pentru a învedera aceste diferenţieri şi mai ales superioritatea produselor din lapte la tipurile de păstorit mai evoluate, le vom prezenta urmînd linia evoluţiei tipurilor de păstorit, pornind de la cele considerate de noi mai puţin evoluate; vom începe deci cu produsele din cadrul tipului de păstorit agricol-local, vom continua cu cele caracteristice păstoritului agricol cu stîna la munte şi vom termina cu cele aparţinînd zonei fîneţelor şi păstoritului pendulator de proporţii mai mari, cu tendinţa de comercializare a produselor. Tocmai din acest punct de vedere se constată o primă diferenţiere : în cadrul tipurilor mai puţin evoluate din primele categorii, se producea aproape numai pentru acoperirea nevoilor casnice, atît în ce priveşte produsele din lapte cît şi valorificarea lînei. în schimb, tipurile de păstorit mai evoluate şi îndeosebi păstoritul pendulator produceau un excedent din ambele produse (atît cele din lapte cît şi lîna), care erau comercializate. în expunerea noastră asupra produselor din lapte vom ţine seama, în afară de treptele evolutive ale tipurilor de păstorit, şi de aşezarea regională a acestora, şi anume vom începe expunerea pornind de la nord spre sud, în scopul de a demonstra faptul că tipurile de păstorit cele mai evoluate, precum şi produsele din lapte cele mai perfecţionate, se în-tîlneau în regiunile din sud şi îndeosebi de-a lungul catenei Carpaţilor Meridionali, la păstoritul transhumant al mărginenilor şi al mocanilor seceleni. Dar şi aici vom avea o a doua surpriză. în cadrul acestui păstorit vom descoperi produsele cele mai perfecţionate, atingînd o treaptă PROBLEME ADIACENTE <199 mai înaltă în ce priveşte cantitatea şi calitatea, dar în număr mai res-trîns în ce priveşte varietatea lor. în schimb la unele tipuri mai puţin evoluate vom întîlni o mare bogăţie şi varietate de produse specifice tipului regional respectiv. în faza iniţială se situează prepararea cheagului, cu ajutorul căruia, prin coagulare, se obţine caşul. Vom prezenta trei metode, din trei regiuni, pentru obţinerea acestui preparat indispensabil în prepararea produselor din lapte. în ţinutul pădurenilor de pe Poiana Euscăi, regiunea Hunedoara, cu un păstorit agricol-local, cu stîna şi mreaja oilor mutîndu-se din loc în loc, am înregistrat două sisteme de preparare a cheagului. în satul Bătrîna, rînza de cheag se făcea astfel: se lua rînza unui miel, ied Bau viţel de lapte, care încă n-a păscut iarbă şi, nespălată, aşa cum era, se băga în ea sare, spirt şi puţin oţet, apoi se punea la soare sau la fum să se usuce. După ce rînza astfel preparată se usca şi se întărea, era tăiată în bucăţi, se turna peste ea puţină apă, se frămînta şi se freca bine cu o lingură. Apoi, după 2—3 ore, după ce se plomăăea, bucăţile erau băgate în cigârece (ulcior), din care se vărsa, prin strecâtoare, cheagul necesar în laptele destinat pentru fabricarea caşului. în comuna Cerbăl, tot din ţinutul Pădurenilor, cheagul se făcea din rînză de porc. Oînd se tăia porcul se lua rînza, se spăla şi se rădea spirloşina deperînză. Se lua de asemenea maţ gros (căruia i se zicea ciag) şi se spăla şi el. în spirloşina rasă de pe rînză se punea sare, moare de varză, lapte de vacă, făină de grîu şi de porumb şi piparcă (ardei), se frămînta totul, apoi se băga în maţul cel gros, care se lega de grinda camerei de locuit ca să se usuce. Folosirea cheagului se făcea altfel: se tăiau din acest maţ gros cîteva bucăţele, se băgau în ursor (ulcior), se turna peste ele zer şi se lăsa să se plomăăeascâ. La închegatul laptelui se vărsa cheagul necesar, printr-o strecurătoare, în saf, în care se afla laptele muls şi strecurat. în unele sate ale pădurenilor nu se făcea cheag din rînză de porc, deoarece exista credinţa că, dacă se foloseşte cheag cu rînză de porc, oile înţarcă mai curînd (Bătrîna). în Maramureş, unde exista păstoritul agricol cu stîna la munte, cheagul se prepara de către baci din stomacul glandular al mieilor, iezilor sau viţeilor de lapte. Stomacul se umplea cu sare şi se lăsa să se usuce, apoi se sfărîma în apă caldă şi, strecurat, se vărsa în che- 26 26 Al. I. Georgeoni, Păstoritul în Maramureş, p« 90. 200 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMlNI în Munţii Rodnei, la închegatul laptelui se folosea şi străgeata, un fel de zer verzui care se forma deasupra laptelui închegat ce se aduna şi se punea în chiagorniţâ27. Acest zăr verdi, numit şi iuţimia chiagului, se folosea şi în Vrancea, în lipsă de chiag, la coagularea laptelui28. Din urmărirea atentă a exemplelor alese şi prezentate în această lucrare se poate constata din primul moment că în cadrul categoriilor inferioare de păstorit — cum sînt cele care aparţin tipului agricol-local — nu se făcea unt la stînă. Chiar şi la stînele aparţinând categoriei păs-toritului cu stîna la munte untul se prepara mai rar. De asemenea se constată o mare deosebire între produsele păs-toritului agricol-local din Transilvania şi ale celui din Muntenia. în păs-toritul agricol-local din Transilvania, la stînă se prepara numai caşul, iar brînza acasă, în sat. Acesta era cazul la stînele agricole locale ale pădurenilor din regiunea Hunedoara. Mai mult chiar, au existat şi stîne aparţinând acestui păstorit în Transilvania la care chiar şi caşul se prepara acasă. Stîna fiind în nemijlocita apropiere a satului, laptele muls era dus de-a dreptul acasă, unde se preparau şi caşul şi brînza. De aceea la acest păstorit stîna lipsea şi numai strunga îi marca locul. Acesta a fost cazul păstoritului agricol-local prezentat de noi din comunele Leorinţ, regiunea Alba, şi Vâlcele din regiunea Cluj. în schimb, la stînele de la Piua Pietrei, raionul Feteşti, şi la stîna din Beilic, raionul Buzău, se prepara brînza telemea, produsul cel mai recent introdus din seria preparatelor de la stînele noastre. De aceea la aceste stîne se întîlnise alături de stînă o fierbătoare, iar în stînă erinta. Chiar şi termenul fierbătoare reamintea de fierbătoarea de la stînele mocăneşti şi de la cele de sub influenţa acestora. Evident că această schimbare era rezultatul influenţei păstoritului pendulator, precum şi al tendinţei de comercializare a produselor din lapte. în cele ce urmează vom urmări prepararea caşului — adică închegarea laptelui, storsul zerului şi transformarea caşului obţinut în brînză — la tipurile de păstorit mai puţin dezvoltat, şi anume la păsto-ritul local şi la cel cu stîna la munte. Ţinem să subliniem din nou că, scopul nostru fiind de a urmări produsele din lapte în legătură cu tipurile de păstorit, nu vom intra în amănunte, pe care le găsim cu prisosinţă în lucrările publicate, ci vom prinde, în ce priveşte prepararea produselor din lapte, numai liniile mari şi caracteristice fiecărei categorii de păstorit. După cum am arătat şi mai sus, prima fază — coagularea 27 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, p. 179. 28 I. Diaconu, Pâstoritul în Vrancea, p. 30. PROBLEME ADIACENTE 201 laptelui şi transformarea lui în caş — este aproape la fel la toate tipurile de păstorit: deosebiri vom întîlni numai în ce priveşte uneltele şi terminologia lor. în procesul de preparare a produsului principal — caşul, respectiv brînza — se constată două faze distincte : prima este coagularea laptelui pentru obţinerea caşului, procedeu executat fără foc, cu ajutorul cheagului, iar a doua este obţinerea urdei, jintiţei şi a altor produse din resturile rămase după obţinerea caşului care se pun în căldare pe foc. Yom pleca şi de data aceasta tot d^la păstoritul din ţinutul pădu-renilor, ca unul dintre cele mai tipice pentru păstoritul agricol-local. Laptele muls era vărsat în şaf, un ciubăr de dimensiuni mai mari, care era aşezat în apropierea focului, pentru a avea puţină căldură. Laptele era strecurat printr-o strecurătoare ţesută din lînă. Din cigăreţ (ulcior), în care se păstra cheagul, băsonul care lua laptele cu rîndul vărsa, tot prin strecurătoare, cantitatea de cheag necesară. După un ceas — două, laptele era închegat şi băsonu aduna cu mîinile laptele coagulat şi-l băga în străcătoare sau strâcurătoare, ţesută din lînă. Apoi strîngea laolaltă capetele strecurătoarei şi o atîrnă de o cocaie înfiptă în gardul stînei sau de sălşitieri. Apoi lua ocincu, un băţ rotund şi scurt, numit în alte părţi şi răsuc, îl băga intre capetele strecurătoarei în care se afla caşul şi cu el ocinşeşte caşul, învîrtind ocincu de cîteva ori ca să se strîngă caşul din strecurătoare şi să se scurgă zerul; apoi strecurătoarea se fixa cu un capăt de cocaie. După ce se scurgea zerul, caşul era pus pe comarnic ca să se coacă, adică să se dospească. Zerul rămas în şaf era vărsat în căldare, care apoi era pusă la foc. Cînd zerul fierbea, era amestecat cu o mătură să nu se prindă de fundul căldării pînă se alegea kurda pe care băsonu o aduna în-tr-un sac de lînă, numit sac de kurdă. Atît caşul copt de pe comarnic, cît şi urda erau duse acasă. într-o troacă se tăiau caşul şi urda, se sărau şi se frămîntau. Caşul astfel sărat şi frămîntat era pus într-o găleată, apăsîndu-se bine şi punîndu-se deasupra, după mărimea găleţii, un fund rotund, iar peste acesta, ca greutate, un bolovan, numit în multe locuri şi păs. Acelaşi procedeu de a închega laptele se întîlnea la toate stînele; deosebiri se constată numai în numele dat vasului în care se închega laptele, strecurătoarei, uneltei cu care se mesteca zerul şi în metoda de a presa zerul din caş. Ca să luăm cîteva exemple mai apropiate, la stînele jienilor de pe Parîng laptele era închegat în ciubăr, iar caşul era băgat ca să se scurgă în sedilă (fig. 45), iar la mărginenii din Ţara Haţegului caşul era stors cu ajutorul unui teasc anume construit (fig. 67). 202 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMINI Chiar şi la păstoritul agricol cu stîna la munte brînza nu se făcea întotdeauna la munte. Astfel, în Maramureş brînza se făcea numai excepţional la munte, apoi era dusă acasă, unde se tăia şi se frământa· cu mîinile, se săra şi apoi se punea într-o bărbînţă, se astupa cu un fund de lemn, peste care se aşeza obişnuita greutate29. Acelaşi procedeu îl întîlhim şi în păstoritul agricol cu stîna la munte din Munţii Eodnei, unde caşul era dus de asemenea acasă, unde era sfârîmat, sărat, iar brînza era bătută tot în bărbînţe de lemn30. S-a arătat că procedeul coagulării laptelui pentru obţinerea caşului era acelaşi, chiar şi uneltele folosite fiind în bună parte aceleaşi, deosebiri mai mari constatîndu-se numai în terminologia lor. La locul cuvenit, unde au fost prezentate exemple de păstorit din părţile de nord ale ţării, s-a subliniat marea asemănare a obiectelor şi a termenilor legaţi de prepararea produselor din lapte. Astfel, în Munţii Eodnei, în Maramureş şi în părţile de nord ale Moldovei vasul în care se închega laptele se numea budacă. în Munţii Eodnei, precum şi la stînele din nordul Moldovei, cînd se strecura laptele, deasupra budăcei se punea un hîrzob sau vîrzob, care susţinea strecurătoarea. în păstoritul din părţile de nord ale ţării noastre mai trebuie amintit un obiect care se remarcă atît prin forma lui arhaică cît şi prin mărime. Este polonicul sau gîvanul, cum se numea în Maramureş, şi givanul în Munţii Eodnei, o lingură mare, cu care se rupea laptele după ce s-a închegat. Laptele rupt se bătea cu jîntaleul, un fel de lemn de un metru lungime, avînd la o extremitate mai multe cercuri. La stînele din nordul Moldovei el era numit bergeăeu. După ce laptele s-a închegat, era scos din budacă şi pus într-o budacă mai mică, unde era frămîntat cu mina şi apoi aşezat într-o strecurătoare de pînză ca să se scurgă zerul din el. Ceea ce rămînea în budacă în urma frământării caşului se numea în Munţii Eodnei jintuit; acesta se vărsa în buăulău şi după ce se înăcrea, ceea ce dura cîteva zile, era bătut cu jîntălăul pînă ce s > alegea untul. La stînele din nordul Moldovei smîntîna se punea în untar sau budău şi se bătea cu bergeăeul pînă se alegea untul. în Maramureş s-a păstrat mult timp un procedeu arhaic şi original de a alege untul. După ce jintuitul a fost adunat în toc, acesta era legat cu o funie de craca unui copac şi balansat pînă se alegea untul. Pentru mestecatul jintiţei din căldarea cea mare în timpul cînd se afla deasupra focului, la stînele din Munţii Eodnei, precum şi la cele 29 Al. I. Georgioni, Păstoritul în Maramureş, p. 92. 30 Tib. Morariu, Y.ieaţa pastorală, p. 181. PROBLEME ADIACENTE 203 din nordul Moldovei, se folosea un lemn lung şi crăpat sau zdrobit la o extremitate, numit în Munţii Rodnei şterţul sau tînjerul, iar la stînele din nordul Moldovei tăujer sau tot steri. După alesul caşului din laptele închegat, zerul rămas în buăacă — numit şi zăr neurdit — se vărsa în căldare, care era pusă pe foc, iar ca să fiarbă mai repede se aruncau în foc şi cepuri de brad; cînd zerul începea să fiarbă, i se adăuga şi puţin lapte dulce, ca şi urda să fie dulce, se amesteca cu şterţul, ca urda să nu se prindă de fundul căldării; la primul clocot ieşea la suprafaţă urda, care se aduna într-un săculeţ şi ; era agăţată într-un cui ca să scurgă zerul. Zerul rămas în căldare, cîttimp mai conţinea boţuri de urdă, se numea jintiţă m Munţii Rodnei. Zerul rămas după ce urda a fost adunată se numea în Maramureş izvar-niţâ, şi se dădea la stînă ca hrană cîinilor sau era pus în berbînţă şi, cu timpul, înăcrindu-se, se folosea în loc de oţet la acritul mâncărilor31. O mare varietate a produselor din lapte se constata în păstoritul din Yrancea. Aceasta datorită faptului că Vrancea era un vechi centru păstoresc, ai cărui locuitori s-au ocupat intens cu păstoritul, iar pe de altă parte, fiind în nemijlocita apropiere a bârsanilor şi venind în contact cu ţuţuienii care vărau în munţii lor sau îşi aveau pe aici drumurile de pendulare, au fost influenţaţi de aceştia şi în unele metode de pregătire a produselor din lapte. Dintre produsele specifice acestui ţinut remarcăm : caşul afumat, păpuşile de caş, caşul zburat, caş ţinut în brînză, laptele de iarnă, lapte acru, urda de iarnă. Caşul afumat se prepara din caşul verde, adică nedospit, care se tăia în bucăţi, se săra şi apoi se ţinea cîteva zile în saramură, după care se punea pentru conservare la fum. Caşul astfel afumat se păstra pentru iarnă. Păpuşile de caş şi caşul sărat se preparau tot din caşul verde nedospit, care se punea într-un ceaun cu zer proaspăt, amestecîndu-se bine cu o lingură mare, sau se introduceau felii de caş verde într-un vas cu apă clocotită şi se frămînta pînă se obţinea o cocă căreia i se putea da forma tiparelor de păpuşi. După cîteva zile caşul era scos din tipar şi pus cîteva săptămîni la fum. Păpuşile de caş se făceau şi pe valea Bistriţei, în Moldova32. 31 Tib. Morariu, op. cit., p. 172 —174 ; Al. I. Georgeoni, Păstoritul în Maramureş, p. 89 — 94; Tr. Herseni, Probleme, p. 112 — 115 şi 149. 32 Prepararea caşului afumat, precum şi a păpuşilor de caş, a fost semnalată şi pentru Slovacia centrală, într-o regiune în care volohii erau răspîndiţi pe vremuri (Jân Podolâk, Letnez salasnictvo oviec v oblasti Horneho Hrona, în Sbornik Slovenskeho Narodneho Muzea, LV, Bratislava, 1961, fig. 311 şi p. 75). 204 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMINI Caşul zburat se făcea din caş dulce, tăiat în felii introduse în apă fierbinte în care erau ţinute cîteva minute, apoi se săra şi se punea la zvîntat. După ce se usca bine, se conserva în puţine cu brînză. Caşul ţinut în brînză se făcea tot din felii de caş dulce, ţinut în saramură 10—12 ore. După ce aceste felii se zvîntau, se aşezau în putini cu brînză altemînd un strat de caş cu unul de brînză. Caşul astfel preparat avea gust de caşcaval. Laptele de iarnă se prepara toamna. Laptele muls se strecura într-o căldare de aramă care, pentru a nu se afuma, se aşeza într-un ceaun mare cu apă. Ambele se puneau la foc pînă ce fierbea laptele. Apoi căldarea cu lapte se ridica de la foc, se lăsa laptele să se răcească, se aduna smîntîna şi apoi laptele smîntînit se vărsa într-o putină nouă, se înfunda bine şi se lăsa două săptămîni să fermenteze. Apoi se scurgea zerul care se aduna deasupra, iar putina se umplea din nou cu lapte. Putina înfundată bine se desfăcea numai iarna, cînd se consuma laptele. Laptele acru se prepara tot toamna. La fiecare mulsoare se turna în căpseli lapte fiert şi nefiert în aceeaşi proporţie. Laptelui nefiert i se adăuga puţin cheag spre a se prinde mai bine. Urda conservată pentru iarnă se prepara astfel: după fierberea zerului, urda se punea într-o zăgîlnă şi se tescuia. După 2—3 zile urda se dospea, apoi se frămînta şi se săra ca şi brînză şi se punea în burduf sau într-o putină bine înfundată. Faţă de această varietate a produselor care se puteau întîlni în cadrul unui păstorit cu caracter regional, tipurile de păstorit mai evoluate, ca cele din zona fîneţelor şi mai ales cele aparţinînd tipului transhumant, se caracterizau prin numărul restrîns al preparatelor din lapte, dar produse în cantităţi considerabile. Acestea erau: untul, brînză de burduf şi, mai recent, telemeaua. Era suficient să intri în celarul unei stîne de tip poienăresc ca să-ţi dai seama din primul moment de deosebirea în ce priveşte produsele din lapte. în locul poliţelor şi al comarnicului pe care se păstra caşul, în jurul pereţilor se înşirau, pe nişte lemne lungi, numite paturi de troc, trocile ce serveau la smîntînitul laptelui (fig. 53, 54, 87 şi 95). Existau de asemenea bădînile sau putineiele zvelte ce serveau la bătutul untului (fig. 56, 57, 86 şi 87), în sfîrşit crinta, atît de necesară pentru procedeul mai perfecţionat folosit în prepararea brînzei de burduf şi mai ales a celei telemea (fig. 91). S-a mai subliniat şi faptul că, în urma răspîndirii brînzei telemea, care în multe părţi a înlocuit nu numai brînză de burduf, PROBLEME ADIACENTE 205 ci şi pe cea de putină, crinta a apărut şi la stînele aparţinînd altor tipuri de păstorit mai puţin dezvoltate. Prima fază din prepararea brînzei de burduf, sau de burduş, nu se deosebea faţă de alte varietăţi. Laptele se închega în căldare sau ciubăr lîngă foc şi, după ce era închegat, se scotea cu sedila din caldare, se aşeza într-o postară sau troacă de zmîntînit (fig. 54) cu sedilă cu tot şi se storcea cu mîinile pînă nu mai rămînea strop de zer. Caşul se scotea din sedilă şi se punea pe poliţă, unde era lăsat pînă ce făcea coajă (Stîna Eeciu, Parîng). în alte locuri, sedilei în care se punea laptele închegat i se spunea strecâtoare. Caşul, după ce se scotea din strecătoare, se punea pe poliţa caşului, unde stătea mai multe zile, pînă se cocea. Apoi se lua un şaf sau ciubăr, se punea deasupra oblic brînzariu (fig. 91), un lemn rotund cu crestături în partea de sus, şi se freca caşul pe brînzariu. Acestui brînzariu i se zicea în Yrancea răval, în Branul din Ţara Birsei răvar şi la Drăguş, în Ţara Oltului, frecău33. Caşul frămîntat în şaf era sărat şi pus apoi în foi — piele de oaie curăţată şi făcută sac — şi se făcea un burduş de brînză (poienarii de la Stîna Galbena, Betezat). La tipurile de păstorit mai evoluate se proceda mai demult astfel: brînza de burduf, adică băgată în pielea de oaie, curăţată bine, se păstra un timp, ca să primească o aromă plăcută, într-o scoarţă sau între cetină de brad. Acesta a fost sistemul întrebuinţat mai înainte aproape la toate stînele ţuţuienilor, mocanilor şi „ungurenilor” din Carpaţii Meridionali. Telemeaua se prepara astfel: după ce laptele era închegat într-o căldare, se aşternea o pînză peste crintă, o lădiţă cu o parte triunghiulară în faţă, prin care se scurgea zerul din caş, se ridica cu o lingură caşul închegat din căldare şi se aşeza fierbinte în crintă (fig. 91 şi 95). Apoi se tăia cu un cuţit în pătrăţele, se strîngea cu pînza de crintă, se punea peste caş capacul crintei, peste care se aşeza şi o greutate ca să se scurgă zerul din caş. Acest procedeu se repeta încă o dată şi uneori chiar de trei ori. La urmă, caşul era dezvelit şi, cu ajutorul unui lineal şi cu un cuţit fără tăiş, se tăia în pătrăţele care se aşezau în ulucul de saramură de formă pătrată, unde rămînea cîteva ore (fig. 95). Din uluc brînza telemea era apoi aşezată în putină cu capac, umplută cu saramură, gata pentru transport. în unele locuri se observa o periodicitate în prepararea produselor lactate. Astfel, la stînele de pe Bucegi, de la sfîrşitul lui aprilie se prepara brînza obişnuită, între 15 august şi 8 septembrie se făcea brînză 33 I. Diaconu, Păstoritul in Vrancea, p. 31; I. Oţel, Pâstoritul in Yrancea, p. 43; I. Vlăduţiu, Almenwirtschaftliche Viehhaltung, p. 230; Tr. Herseni, Probleme, p. 53. 201' Fig. 95. — Planul stînei model din Florile Albe, Parîng. Legenda : GO = camera pentru oaspeţi, MS = masă, PT = pat, GM = camera de locuit, OH =? crintă, TR = troacă pentru smîntînit laptele, ŞŢ = şanţ, UL = uluc pentru pus brînza telemea tn saramură, VT ~ vatra focului. PROBLEME. ADIACENTE 207 de burduf, iar de aici înainte lapte de putină24. O oarecare periodicitate în ce priveşte produsele din lapte s-a putut constata şi în păstoritul din Vrancea, unde, începînd din toamnă, se prepara pentru iarnă laptele acru sau.laptele de iarnă34 35 36 37 38. ;i între produsele de calitate superioară va trebui să enumerăm în primul riad caşcavalul. Asupra fabricării acestui produs dispunem numai de informaţii sumare. în strînsă legătură cu fabricarea caşcavalului pot fi puse şi aşa-numitele căşerii, la care mai multe stîne trimiteau laptele şi unde se prepara în special caşcavalul. Astfel de căşerii au fost pe valea Prahovei, la Azuga, pe valea Doftanei, a Ialomiţei, la Slon, precum şi la Moroieni26. După o altă informaţie, destul de sumară şi aceasta, caşcavalul se fabrica în tot cursul verii numai în Munţii Buzăului şi în vreo două—trei stîne din Pen-teleu37. Căşeria pentru fabricarea caşcavalului din Munţii Rodnei, la Poiana Stiol, nu era legată de păstoritul cu animale, ci produsele lactate pentru prelucrare erau cumpărate de la stînele din regiune, pe baza unui angajament. Oaşul astfel achiziţionat era pus să se dospească, apoi era tăiat în felii subţiri. După ce caşul era frămîntat, era băgat într-un coş din împletituri largi şi introdus la opărit într-un cazan cu apă fierbinte. Caşul astfel opărit era scos din coş şi iarăşi frămîntat pînă devenea un fel de pastă moale ca aluatul. Pasta aceasta era frămîntată din nou şi, după ce se răcea, se săra. Peste cîteva zile era din nou sărată şi pusă în tipare rotunde, caracteristice pentru caşcaval. Oaşul uscat în aceste tipare se spăla, se aşeza într-o uscătoare numită curutmă, cu acoperişul mobil, care poate fi ridicat şi coborît astfel ca razele soarelui să pătrundă după nevoie pînă la caşcavalul înmagazinat28. Din cele expuse pînă acum putem conchide, aşa cum am anticipat şi la începutul acestui capitol, că, deşi produsele din lapte nu pot fi considerate ca formînd un criteriu mai de seamă în determinarea tipului de păstorit, totuşi se constată o oarecare corelaţie între ele şi tipul de păstorit. Astfel s-a putut constata că, la păstoritul agricol-local, cît timp 34 Nicu M. A. Popp, Valea Prahovei, p. 209. 35 I. Diaconu, Păstoritul in Vrancea, p. 92; I. I. Oţel, Păstoritul în Vrancea, p. 46- 36 Nicu M. A. Popp, op. cit., p. 210. 37 S. Opreanu, Transhumanţa, p. 218. 38 Tib. Morariu, Vieaţa pastorală, p. 197 — 198. ■ ·· ^ 208 TIPURI DE PĂSTORIT LA ROMÎNI nu a fost influenţat de spiritul de comercializare se prepara o brînză fărî-miţată, cel mai des nu la stînă, ci acasă. La păstoritul agricol cu stîna la munte se prepara o brînză de putină de o calitate inferioară. în schimb la tipurile păstoritului din zona fîneţelor şi îndeosebi la cele aparţinînd păstoritului pendulator se prepara mai înainte brînză de burduf, iar mai recent brînză telemea, care era mai căutată în comerţ. Brînză de burduf a constituit varietatea obişnuită din cadrul păstoritului pendulator, fiind consumată şi de ciobani. ÎNCHEIERE Acum, cînd am ajuns la sfîrşitul acestei lucrări, ne dăm şi mai bine seama cit de dificil este, pe de o parte, să se separe tipurile de păstorit unele de altele, iar pe de altă parte păstoritul de agricultură şi de alte ocupaţii care, toate laolaltă, se completează, formînd o unitate organică, adaptată la condiţiile economice ale regiunii respective. Această tratare complexă şi sistematică a păstoritului din trecut ne arată extrema bogăţie a tipurilor, a variantelor şi a formelor de tranziţie din secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. în ciuda formelor atît de variate ale realităţilor de pe teren, cit şi a conexiunii lor cu toate elementele componente şi adiacente, sînt totuşi tipuri şi mai ales categorii de păstorit care se desprind clar şi distinct, putîndu-se determina şi delimita atît din punct de vedere morfologic, cît şi structural de celelalte tipuri de păstorit. Din primul tip, păstoritul local, cu răspîndirea cea mai mare, se desprind clar — aşa cum s-a şi arătat la capitolul respectiv — cîteva aspecte distincte : păstoritul cu stîna mutătoare, păstoritul agricol local cu stînă fixă şi păstoritul agricol local fără stînă. Dintre acestea, îndeosebi forma cu stîna mutătoare prezenta nu numai la noi în ţară, dar şi în întreg spaţiul carpato-balcanic şi chiar dincolo de această zonă, pînă în centrul şi vestul Europei, elemente surprinzător de asemănătoare, care uneori mergeau pînă la identitate. în ce priveşte mai ales construcţia staulului sau a strungii, care se muta din loc în loc, s-a constatat în zona carpato-balcanică prezenţa unor termeni comuni : strungă, coşar, leasă, cu răs-pîndire pe zone largi. Aceste asemănări în construcţie şi analogii de termeni se explică nu numai din punct de vedere funcţional — de pildă staulul (coşarul) era compus din elemente parţiale, extrem de asemănătoare, în vederea mutării lui, spre a-1 desface şi apoi a-1 reface din părţile componente —, dar şi printr-o răspândire a acestui sistem prin împrumut, prin propagarea unui val de cultură sau prin transmiterea directă prin intermediul unui 14 - c. 2957 210 ÎNCHEIERE grup social, răspîndit şi el pe o zonă largă. în stadiul actual al cercetărilor nu se poate preciza care a fost acel grup. Aceasta şi pentru faptul că staule asemănătoare se întîlnesc nu numai în spaţiul carpato-balcanic, ci şi în mai multe regiuni din centrul şi vestul Europei. Staulele fixe cu îngrădituri diferite, mai simple sau mai evoluate, sînt numite în unele părţi strungi. Acest termen autohton s-a menţinut şi la tipul mai evoluat, din Ieşi mobile, la care strungă este numită deschizătura de acces în staul, care se închide cu o leasă mai mică. Ambele tipuri sînt numite, pe arii mai restrînse, coşere, termen de origine slavă. Apariţia staulelor mutătoare se leagă de preocupările pentru fertilizarea terenurilor agricole cu soluri sărace, mai vechi şi mai intense în zonele deluroase şi muntoase, unde culturile în terase sînt frecvente. în schimb, la celălalt tip al păstoritului agricol local, cu stîna sau chiar stînele care nu se mutau, ci rămîneau pe loc, se constată o extremă variabilitate a construcţiilor componente şi a terminologiei lor. în această privinţă, este suficient să facem chiar şi o sumară comparaţie între tipurile prezentate de noi ale acestei variante din Ţara Romînească, Transilvania şi Moldova. Variabilitatea lor este atît se pronunţată, încît se constată chiar şi în limitele aceleiaşi provincii. în cadrul clasificării tipurilor de păstorit şi tot în legătură cu tipul de păstorit agricol local, trebuie să distingem poziţia specială a păstoritului agricol din Munţii Apuseni, cu staolul sau staorul şi coliba mutătoare şi cu cele două nivele agricole-pastorale : cel din aşezări şi cel de la munte, muntărie sau muietori, cu prezenţa muntâriţelor în locul păcurarilor. Mai putem adăuga la aceste trăsături tipice şi caracterul individualist familial al acestui tip de păstorit în unele părţi ale Munţilor Apuseni. O altă trăsătură caracteristică a acestui păstorit este şi coliba sau cramba cu talpă de sanie, ce se mută şi ea din loc în loc, adăpost mutător caracteristic şi răspîndit pe o zonă largă, aproape pe întreaga întindere a acestui tip de păstorit nu numai în zona carpato-balcanică, dar şi în centrul Europei, în consecinţă, la cele trei forme ale păstoritului agricol local* putem adăuga şi o a patra, tot cu caracter agricol, cea din Munţii Apuseni, cu stoarul şi coliba mutătoare şi cu cele două nivele agricole-pastorale. Cercetările asupra păstoritului local din Moldova şi mai ales din Cîmpia Dunării au relevat în perioada analizată şi un fapt de o importanţă deosebită : existenţa unui păstorit mai intens decît cel obişnuit al pămîntenilor, practicat de mocanii stabiliţi aici. După cum s-a putut constata, acest păstorit — deşi local, deoarece turmele nu părăseau hotarul comunei sau al satului — avea un pronunţat caracter pastoral şi nu agricol. Organizatorii acestor stîne cu caracter local nu erau agricul- ÎNCHEIERE 211 tori decît într-o măsură foarte redusă, ocupaţia lor fiind în primul rînd păstoritul. La păstoritul mocanilor din Cîmpia Dunării s-a putut constata şi faptul important că un singur mocan sau doi aveau atitea oi ca să formeze ei singuri o stînă. Dar aceste cazuri au arătat şi alte fapte ce trebuie reţinute şi subliniate : păstoritul cu o pendulare pronunţată, atunci cînd şi condiţiile economice se schimbă, se poate transforma în păstorit local, lipsit de orice rămăşiţe ale mişcărilor cu caracter transhumant. Un al doilea fapt ce trebuie iarăşi consemnat şi subliniat este marea influenţă pe care păstoritul mocanilor bîrsani a exercitat-o nu numai asupra păstoritului din zonele muntoase, dar şi asupra celui din zonele de şes, unde aceştia petreceau mai multe luni cu prilejul iernatului. în consecinţă, la variantele amintite de păstorit local cu caracter agricol putem adăuga încă una — deşi locală, dar cu un caracter pronunţat pastoral —, cea a mocanilor mari proprietari de oi, care trăiau aproape numai din păstorit. în cadrul păstoritului agricol local mai exista, deşi ca un caz izolat, dar cu atît mai instructiv, păstoritul mixt agricol local, îmbinat cu cel cu stîna la munte, întîlnit în bazinul de la Bozovici din Banat. Deşi acest păstorit se înregistra în Banat, ocupaţia principală a locuitorilor nu era în trecut agricultura, ci creşterea vitelor. S-a constatat prezenţa celor două zone : una agricolă, mai joasă, din jurul satului, şi o a doua, la o altitudine mai mare, zona livezilor cu fîneţe şi a păşunilor în serviciul creşterii vitelor. Cea mai mare parte a vieţii pastorale din localităţile cercetate din acest bazin se desfăşura în această ultimă zonă pastorală. Un număr mai restrîns de oi era însă trimis la stîna de la munte. în consecinţă s-a constatat prezenţa unui păstorit mixt, cu plecarea în parte a oilor la munte, majoritatea însă rămînînd în hotarul comunei, în zona fîneţelor şi a păşunilor, iar după culesul produselor agricole coborînd şi în zona· mai joasă, destinată agriculturii. Acest caz semnalat izolat în literatura noastră pastorală îndeamnă la urmărirea acestui păstorit atît de complex şi în alte regiuni. După păstoritul local, cea mai mare răspîndire a avut-o în trecut păstoritul agricol cu stîna la munte, care a prezentat totodată şi cea mai cuprinzătoare gamă de variabilitate în forme regionale şi de tranziţie, în această bogăţie de forme putem distinge în primul rînd un păstorit agricol la care localitatea de bază era departe de munte şi stîna nu se afla pe teritoriul comunei, ci la depărtări mai mari, cum era cazul tipic al păstoritului satelor de pe valea Streiului din Ţara Haţegului, cu o 212 ÎNCHEIERE pronunţată preponderenţă a vieţii agricole. Acelaşi tip de păstorit se putea întîlni şi în unele comune din Ţara Oltului, cu o viaţă agricolă-pas-torală şi cu stîna la o distanţă mai mare de sat. Acest păstorit făcea totodată tranziţia de la păstoritul agricol local la cel cu stîna la munte, deoarece, aşa cum s-a constatat, păcurarii coborau mai devreme de la munte, îndată ce se ridica recolta de pe arături, păscînd cu turmele de aici înainte pe mirişti, exact ca şi în cazul păstoritului agricol local. Exemple pentru acest fel de păstorit se întîlneau şi în unele sate din jurul Munţilor Călimani, de pe valea Someşului şi în Maramureş, îfu putem trece cu vederea nici faptul că, după ce turmele coborau de la stîna din munţi — în cazul cînd localitatea dispunea, în afară de arături, şi de fineţe —, oile păşteau şi pe acestea tot cu scopul de a le gunoi, fenomen care face iarăşi tranziţie spre păstoritul din zona fîne-ţelor, unde acest obicei era general. O altă formă de păstorit agricol cu stînă sau chiar cu mai multe stîne la munte se întîlnea în comunele situate în preajma munţilor, care deci beneficiau atît de cîmpurile arate care se întindeau la poalele munţilor, cît şi de fîneţele şi păşunea alpină, care cădea în hotarul aceleiaşi comune. TJn astfel de păstorit „pe picior de munte”, cu caracter agricol-pastoral, se întîlnea în comunele care se înşiră pe linia de contact a zonei de şes cu regiunea muntoasă a Retezatului din Ţara Haţegului (Clo-potiva, Biîu de Mori şi Nucşoara). întocmai cum păstoritului agricol local din Munţii Apuseni i s-a asigurat un loc deosebit, tot astfel şi în categoria păstoritului agricol cu stînă la munte va trebui să acordăm nu numai un loc special, dar şi titlul de categorie deosebită păstoritului din Munţii Rodnei. Aceasta pentru următoarele considerente: a) prezenţa munţilor de vărat şi de iernat la acest păstorit; b) deosebirile în ce priveşte tipurile de stîne; c) forma sa ou caracter pronunţat tranzitoriu de la păstoritul cu stînă la munte în timpul verii şi caracterul său agricol local în timpul primăverii şi al toamnei. Ar mai trebui luate în considerare şi acele aspecte ale acestei categorii, care, deşi se ocupă şi cu agricultura, pun accentul nu pe această ocupaţie, ci pe cultura fîneţelor şi pe creşterea vitelor. Deci în această privinţă această formă de păstorit ar face tranziţie de la păstoritul agricol cu stînă la munte la cel din zona fîneţelor. Ca exemple pentru acest păstorit putem cita păstoritul aşa-numiţilor mocani din preajma Călimanilor, unde alături de zona de fîneţe, la care unii iernau cu oile, s-a constatat prezenţa unei pendulări mai reduse. în această categorie ar putea să intre şi păstoritul unor sate din Maramureş, cu o mai pronunţată viaţă pastorală decît agricolă. Recunoaştem însă că formele aparţinînd acestui ÎNCHEIERE 213 mod de păstorit nu au fost încă îndeajuns cercetate ca să putem stabili mai precis trăsăturile caracteristice şi aria de răspîndire a acestui păstorit şi de aceea nu-1 putem încă considera ca pe o categorie de păstorit deosebit, ci ca pe o formă de tranziţie de la păstoritul agricol cu stîna la munte la cel din zona fîneţelor. Dacă în privinţa elementelor economice ale formelor şi variantelor aparţinînd păstoritului agricol cu stîna la munte s-a constatat un fond comun, dimpotrivă, s-a observat o mare variabilitate după regiuni a categoriilor de stînă cu totul diferite. în această privinţă, este suficient să facem o comparaţie între stînele de pe Retezat, care aparţin acestui tip de păstorit, şi cele de pe Căli mani, Munţii Rodnei şi din Munţii Maramureşului, cu totul deosebite atît în planul cît şi în modul de construire. în schimb s-a constatat o mare asemănare în ce priveşte modul de a măsura laptele cu carîmbul sau tancul la măsurătoarea de la începutul vârâtului la munte, pentru a se stabili cantitatea de lapte pe care trebuie să o primească fiecare stăpîn de oi în timpul vârâtului. Acest sistem de măsurare pare să fi fost cel mai răspîndit din toate mijloacele întrebuinţate pentru acest scop şi, după toate probabilităţile, are o vechime considerabilă. în afară de sistemul de a măsura cu carîmbul sau cu cumpăna, s-a remarcat pentru Maramureş şi prezenţa aşa-numitelor stîne pe fonţi, la care brînza se măsura cu fontul după cap de oaie cu lapte. în consecinţă, cu toată bogăţia formelor regionale care aparţin acestui tip de păstorit, nu putem socoti că îi aparţin decît trei, şi anume : 1. Păstoritul agricol la care aşezarea avea un pronunţat caracter agricol, iar stîna se afla la mari depărtări de sat. 2. Păstoritul agricol al satelor din zona de contact a regiunilor de şes cu cele muntoase, cu un caracter agricol şi pastoral şi cu stînele pe munţii care le aparţineau. 3. Păstoritul agricol al satelor din jurul Munţilor Rodnei, cu munţi de vărat şi munţi de iernat. în ce priveşte păstoritul din zona fîneţelor, care împreună cu creşterea vitelor constituia sursa de existenţă a locuitorilor, el era caracterizat prin aşezări cu case risipite sau răsfirate în mijlocul fîneţelor. Proprietatea era caracterizată şi ea printr-o economie extensivă a fîneţelor, care fie că erau situate în jurul gospodăriei, fie, mai adesea, erau împrăştiate în zone şi la înălţimi diferite, unde erau numeroase clădiri a ccesorii (sălaşe, hodâi, colibe). De aceea o parte a locuitorilor era în veşnică mişcare între sat, sălaşe şi păşunea alpină, după anotimp şi nevoile de îngrijire a fîneţelor şi a păşunatului animalelor. 214 Încheiere Deşi în ţara noastră existau numeroase regiuni cu fineţe, dispersate pe la periferia şi în jurul zonelor muntoase, totuşi zone mai compacte de fineţe se întîlneau numai în Yalea Jiului, în zona mărginenilor din jurul Munţilor Sebeşului, precum şi în părţile de nord-vest ale Moldovei. Acestui tip îi aparţine în primul rînd păstoritul jienilor din bazinul Petroşeni. Spre deosebire de păstoritul agricol de la poalele muntelui, acest păstorit, care îşi avea şi el aşezările la poalele muntelui, dar în zona fîneţelor, şi cu o agricultură redusă, l-am putea numi şi „păstorit de la poalele muntelui din zona fîneţelor”. Aşezările aparţineau tipului de sat cu case izolate şi cu prezenţa ocoalelor patrunghiulare cu acoperiş în continuare de toate patru laturile. O altă caracteristică a acestei forme de păstorit era şi mulţimeă etapelor şi clădirilor la diferite înălţimi. Alături de stînele de oi se aflau mai multe stîne de vaci cu o exploatare familială. Păstoritul mărginenilor din Ţara Haţegului se caracterizează prin participarea mai largă a grupului uman şi a celui animalic, precum şi prin malţuma stînelor şi a clădirilor adunate într-un loc, lăsînd impresia unui mic cătun locuit în timpul verii la munte. Stînele lor aveau o singură încăpere cu vatra focului în mijlocul ei. La munte stăteau relativ puţin, coborînd de aici la sălaşele din zona fîneţelor. Păstoritul din zona fîneţelor din părţile de nord şi nord-vest ale Moldovei se caracterizează prin prezenţa unui număr considerabil de vaci la un loc cu oile: de aceea aceste stîne erau numite adesea văcării. în tona aceasta s-au păstrat două construcţii arhaice : surla şi corla. Alături de munţi cu fineţe, se întîlneau în această zonă, ca şi în Maramureş şi în Munţii Rodnei, şi stîne cu mutări. - Vacile erau adesea ţinute la aceleaşi stîne cu oile cu lapte şi cu sterpele, fiind păzite odinioară de văcari cu simbrie. De aceea, pe lîngă stînele din zona aceasta se întîlneau o serie de ocoale pentru vacile cu lapte, cele sterpe şi viţei. Mulţimea ocoalelor îngrămădite din jurul stînei se poate urmări, cu unele întreruperi, din nordul Mol Iovei pînă în Vrancea. S-au constatat şi unele trăsături comune ale păstoritului din aceste părţi cu cel din Maramureş şi Munţii Rodnei, în ce priveşte măsuratul laptelui, precum şi prezenţa mai multor obiecte comune din inventarul stînei (budaca, bârbînţa, hîrzobul, tăujerul, fedeleşul şi leafa). Evident că într-o zonă cu o întindere atît de mare cum sînt Car-paţii Răsăriteni, precum şi în alte Tegiuni cu fineţe ale ţării, au putut exista şi alte tipuri şi variante ale păstoritului din această categorie. Noi am consemnat şi aici numai pe acelea care s-au dovedit a avea trăsături caracteristice şi deosebitoare faţă de variantele regionale ale acestui păsto- încheiere ; 215 rit. Astfel de variante regionale din întreaga zonă a Carpaţilor Răsă-riteni pot fi considerate, de pildă : a) păstori tul din nordul Moldovei, b) cel de pe valea Bistriţei şi munţii înconjurători şi e) cel din Vrancea. Alături de formele caracteristice ale acestui tip, sînt extrem: de instructiv de urmărit şi unele forme de tranziţie ce se situează chiar la punctul de contact a două zone importante, cea din Carpaţii Meridionali şi cea din Carpaţii Răsăriteni. Acestea sînt păstoritul din Vrancea şi păstoritul din Bran. Incontestabil că ambele forme regionale aparţin păstoritului din zona fineţelor. îndeosebi seria de sate ce alcătuiau comuna Bran avea toate elementele tipice unei regiuni a fineţelor : case izolate şi colibe în zona fineţelor şi, pentru ca asemănarea să fie şi mai mare, aici, ca şi în Valea Jiului, se întîlnea curtea ocolului împrejmuită de toate laturile. Ambele variante regionale au suferit influenţa păstoritului de tip mocănesc, îndeosebi în ce priveşte tipul de stînă şi prezenţa unor termeni din păstoritul mocanilor. Deosebirea între aceste două variante era că păstoritul brănenilor a cunoscut, ca o consecinţă a influenţei păstoritului mocănesc, şi transhumanţa, în timp ce păstoritul din Vrancea a rămas la o viaţă pastorală cantonată în limitele proprii. Astfel, în cazul păsto-ritului din Bran avem de-a face cu un fenomen pastoral mai rar, păşţo-rituî pendulator din zona fineţelor. De altfel, cum s-a arătat la Ipcul cuvenit, chiar şi jienii din bazinul Petroşeni au cunoscut, de data aceasta sub influenţă poienărească, o pendulare mai redusă. Cu o răspîndire şi mai redusă a aşezărilor de bază se prezintă tipul de păstorit bazat pe păşune alpină şi iernare la cîmpie, caracterizat prin aşezări adunate, numărul mare al oilor chiar şi la un singur proprietar şi o arie largă în ce priveşte munţii folosiţi în trecut pentru vărat, care cuprindeau majoritatea munţilor din Carpaţii Orientali şi Meridionali. Suprafaţa folosită a fost mărită şi mai considerabil prin drumurile de pendulare, care au împînzit aproape toate eîmpiile ţării, de-a lungul Dunării, înce-pînd cu Banatul, lunca Dunării în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea şi ajungînd pînă în Banat şi în eîmpiile Moldovei. Faţă de această întindere excesivă a zonei de exploatare pastorală, aşezările de bază erau în număr foarte redus, fiind formate dintr-un număr restrîns de comune : aşa-numita mărginime din jurul Sibiului, mocanii din Ţara Bîrsei, breţeanii şi covăsnenii din ţinutul secuilor, ungurenii de sub versantul de sud al Carpaţilor Meridionali şi păstorii din Arefu Loviştei. între cele două forme principale aparţinînd acestui tip — mărginenii şi mocanii —s-au constatat deosebiri atît în ce priveşte parti- 216 ÎNCHEIERE ciparea grupului uman, cit [şi în ce priveşte construcţia stînei şi a strungii. Deşi la mărginimea din jurul Sibiului s-au constatat pentru trecut urmele unei vieţi din zona fîneţelor, iar la mocani, tot pentru trecut, şi o ocupaţie agricolă, părăsită în urmă şi aici, păstoritul lor se baza în bună parte numai pe păşunea alpină şi pe iernare la şes. în cadrul acestui tip putem deosebi de asemenea mai multe forme de păstorit: păstoritul poienarilor din jurul Sibiului avea ca note deosebitoare prezenţa băciţelor la stînă, care aici aveau rolul baciului de la alte tipuri de păstorit, ele îngrijindu-se de prepararea produselor din lapte. O a doua trăsătură esenţială era şi tipul de stînă poienărească cu cele două încăperi: stînă şi celarul, ultimul putînd fi aşezat şi într-o clădire separată. în schimb la păstoritul de tip bîrsănesc femeile lipseau. Conducerea stînei era încredinţată baciului, care avea şi sarcina preparării produselor din lapte. Faţă de tipul de stînă poienărească, cu cele două încăperi, la tipul de păstorit bîrsănesc sau mocănesc exista stînă bîrsănească tot cu două încăperi: fierbătoarea şi brînzăria, şi între ele, sau la o margine a stînei, cu comarnicul, unde ciobanii mulgeau oile. Strunga era alipită de stînă. Ambele forme, atît cea poienărească cît şi cea mocănească, erau caracterizate atît prin numărul mare al oilor de la o singură stînă, cît şi prin faptul că stăpînii oilorveneau numaipentru controlul stînelor, ei ocupîndu-se odinioară cu industrializarea şi comercializarea produselor pe care le obţineau în cantităţi mari în urma acestui păstorit de mari proporţii. Formei de păstorit bîrsănesc sau mocănesc îi aparţinea şi păstoritul covăsnenilor şi cel al breţcanilor din Secuime. „Ungurenii” de sub versantul de sud al Carpaţilor Meridionali prezentau două variante ale păstoritului transhumant. Cei din stînga Oltului au păstrat din trăsăturile caracteristice ale păstoritului poienăresc numai numărul mare al oilor la o stînă şi caracterul pendulator. în ce priveşte stî-nele lor, deşi se întîlneau şi stîne de tip poienăresc, a pătruns şi la ei stînă. mocănească, cu cele trei încăperi şi cu strunga alipită de ea. Altă influenţă a păstoritului de tip mocănesc era prezenţa baciului care prepara produsele din lapte în locul băciţelor. Deci o formă de păstorit, deşi de origine poienărească, puternic influenţată de păstoritul mocănesc. în schimb, la „ungurenii’ din dreapta Oltului s-au păstrat mai multe trăsături ale păstoritului poienăresc, ca, de pildă, prezenţa băciţelor la unele stîne, precum şi stînă de tip poienăresc. în ce priveşte exploatarea, numai păşunea alpină se folosea în comun, în schimb produsele de lapte erau preparate individual. De aceea aici fiecare gazdă de oi avea un cioban şi o ÎNCHEIERE 217 bace, iar la strunga lor atîtea ieşiri şi la vatra stînei atîtea cîrlige şi căldări cîte gazde erau. Asocierea se făcea de obicei între familiile înrudite. în consecinţă, păstoritul „ungurenilor” din dreapta Oltului, deşi de origine poienărească, prezintă o variantă a acestuia cu deosebiri destul de însemnate, îndeosebi în ce priveşte exploatarea individuală, a produselor din lapte. Deoarece în studiul de faţă am prezentat atît variantele regionale cit şi formele de tranziţie, se pune întrebarea : la cîte unităţi bine definite putem reduce tipurile, formele şi variantele păstoritului la romîni în secolul trecut şi la începutul secolului nostru? în ce priveşte tipurile, ele pot fi reduse la patru : a) păstoritul local limitat la hotarul comunei; b) păstoritul agricol cu stîna la munte : c) păstoritul din zona fîneţelor şi e) păstoritul bazat pe păşune alpină şi iernare la cîmpie. în cadrul tipului de păstorit local putem distinge următoarele forme : 1) păstoritul agricol local cu stîna mutătoare; 2) păstoritul agricol local cu stînă fixă ; 3) păstoritul agricol local fără stînă ; 4) păstoritul agricol local din Munţii Apuseni; 5) păstoritul local cu caracter pronunţat pastoral -T 6) păstoritul mixt agricol local şi cu stîna la munte ca formă de tranziţie de la păstoritul agricol local la cel cu stîna la munte. Dintre numeroasele forme regionale ale tipului de păstorit agricol cu stîna la munte noi am considerat ca aspecte cu caractere distinctive următoarele: 1) păstoritul agricol cu stîna în afara hotarului comunei, cu numeroase variante regionale, ca : a) cele din valea Streiului, b) din Ţara Oltului, c) din Munţii Călimanului şi d) din Munţii Maramureşului; 2) păstoritul agricol din zona de contact a regiunii de şes cu cea muntoasă ; 3) păstoritul agricol din Munţii Eodnei, cu munţi de vărat şi munţi de iernat. Tipul de păstorit din zona fîneţelor avea următoarele aspecte : 1) păstoritul jienilor din bazinul Petroşeni; 2) păstoritul mărginenilor din Ţara Haţegului ; 3) păstoritul din zona fîneţelor din nord-vestul Moldovei. Ca variante regionale ale acestui păstorit au fost considerate : a) păstoritul din nordul Moldovei, b) păstoritul din Ţara Domelor, c) păstoritul de pe munţii din împrejurimile văii Bistriţei, d) păstoritul din Yrancea. Păstoritul brănenilor din Ţara Bîrsei a fost considerat ca o formă de tranziţie de la păstoritul din zona fîneţelor la cel bazat pe o pendulare de proporţii mai mari. Tipului de păstorit bazat pe păşune alpină şi iernare la cîmpie îi aparţin următoarele forme : 1) păstoritul poienarilor din jurul Sibiului 'r 2) păstoritul de tip mocănesc din Ţara Bîrsei. Ca variantă a păstoritului poienăresc era păstoritul „ungurenilor” din dreapta Oltului. 218 ÎNCHEIERE Cercetînd multiplele aspecte ale păstoritului la romîni în secolul tre* cut şi la începutul secolului nostru, putem constata că o mare parte dintre ele erau în strînsă legătură cu agricultura, încît cele două ocupaţii principale — agricultura şi păstoritul — la aceste forme nici nu puteau fi sepa-i rate una de alta. Ele se întregeau reciproc, pentru a asigura echilibrul economiei ţărăneşti de atunci, care avea nevoie de produsele vegetale şi de cele animale, atît pentru hrană cît şi pentru îmbrăcăminte (cînepă şi lină). La o cercetare mai atentă putem constata o agricultură redusă şi 1% restul tipurilor de păstorit. în favoarea agriculturii în această simbioză a celor două ocupaţii înclină atît mărimea numărului populaţiei, cît şi vastitatea teritoriului ocupat de aceste forme de păstorit „agricol-pastoral”, care cuprindea cea mai mare suprafaţă cultivată a ţării. înainte de intensificarea agriculturii în zonele joase, posibilităţile de creştere a vitelor au fost mai mari. Cu toate acestea la noi şi în epoca feudală creşterea vitelor era împletită cu agricultura 1. Cîmpiile ofereau condiţii avantajoase de iernat pentru turmele satelor pastorale şi numai datorită insuficienţei furajelor s-a recurs în unele cazuri la transhumanta ca mod de iernat 2. A urmat apoi o perioadă care a favorizat marea dezvoltare a agriculturii în detrimentul creşterii vitelor şi al păstoritului pendulator, bazat pe prezenţa păşunilor alpine şi a ogoarelor marilor proprietari, arendate pentru iernat de la aceştia. Agricultura intensivă cu plante furajere care asigurau iernarea vitelor în grajduri a contribuit în mod simţitor la reducerea vieţii pastorale bazate pe economia extensivă a fîneţelor şi pe posibilitatea de iernare a unui stoc mai mare de vite pe calea unei pendulări şi ea tot atît de extensive. 1 Cf. V. Costăchel, P. P. Panaitescu şi P. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Romtneasqă şi Moldova, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1957, p. 15 şi 16. 2 în epoca feudală, deşi condiţiile erau mai favorabile creşterii vitelor, agricultură a constituit totuşi ocupaţia principală a poporului romîn, cu excepţia unor regiuni restrînsfe, în care păstoritul a devenit o sursă tot mai importantă de trai. Dovadă sînt nu numai măr^ turiile istorice, care ne vorbesc pentru secolul al XlII-lea despre morile şi cîmpurile de arat din Ţara Oltului (Zimmermann Werner, Urkundebuch zur Geschichte der Deutscher in Siebenbürgen, I, Sibiu, 1892, p. 27 şi 73 — 74; I. Moga, Păreri istorice ungureşti privitoare la romînii din Transilvania medievală, Sibiu, 1941, p. 11 şi 12), dar şi continuitatea agriculturii nu numai în regiunile subcarpatice, cu culturi în terase pe înălţimi, ci şi în regiunile de cîmpie, cum o dovedesc nu numai termenii de arie, a treiera etc.; ci şi păstrarea unui sistem de treierat mediteranean, cel cu caii în jurul unui par, sistem practicat îndeosebi în regiunile colinare şi .de şes. Avem deci toate indicaţiile nu de a presupune, ci de a afirma continuitatea agriculturii pe teritoriul Daciei atît în epoca preromană, romană, cît şi în epoca migraţifei popoarelor. ' ! ÎNCHEIERE 219 Rezultă deci că la populaţia agricolă din ţara noastră nu a existat o transhumantă, deoarece aceasta, în majoritatea ei, practica aşa-numi-tul,,păstorit agricol local”, care nu-şi trimitea turmele nici chiar la munte. Iar populaţia agricolă-pastorală, care îşi trimitea oile la munte, îşi cobora turmele de la păşunea alpină îndată ce se termina secerişul ca să pască cu ele pe miriştile din hotarul comunei pentru a le gunoi, iernarea lor făcîn-du-se în sat. Chiar şi populaţia pastorală din zona fîneţelor (de pildă jienii din bazinul Petroşeni) practica o pendulare mai redusă şi numai atunci cînd nu poseda fîn suficient pentru iernarea turmelor de oi. O pendulare de proporţii mai mari s-a practicat doar de către mărgineni şi mocani, care în majoritatea lor se ocupau mai puţin de agricultură, iar cei mai mulţi, cum este cazul poienarilor şi al mocanilor din Săcele, aveau fineţe restrînse, păstoritul lor fiind bazat astfel pe păşunea alpină şi iernat în zonele de cîmpie. Teoria ,,nomadismului” la poporul romîn apare astfel în toată absurditatea ei, căci atît dovezile istorice cît şi cele etnografice pledează şi pentru trecut pentru o viaţă agricolă pastorală, chiar dacă uneori a existat o mai ridicată proporţie în favoarea celei din urmă. De altfel şi în sudul Dunării, atunci cînd însoţirea turmelor atît la vărat, cît şi la iernat se face cu o parte mai mare din grupul uman, nu avem de-a face cu un „nomadism”, ci cu o „transhumanţă complexă”, deoarece şi în acest caz exista o pendulare cu sistemul celor două păşuni: vara la munte şi iarna la şes. „Transhu-manţa complexă” s-a dezvoltat din „transhumanţa simplă” numai sub influenţa anumitor factori de ordin economic şi politic bine determinaţi. ★ Deşi scopul acestei lucrări este prezentarea tipurilor de păstorit din secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, nu putem totuşi încheia fără a urmări, foarte pe scurt, dezvoltarea acestei ramuri a economiei, atît în perioada de tranziţie de la vechile forme la cele socialiste, cît şi în situaţia actuală. într-adevăr, sistemul de economie socialistă, bazat pe gospodării colective şi de stat, cu un sistem de exploatare agricolă-pastorală raţional, dirijat şi protejat direct de stat, a modificat radical profilul păstoritului la noi în ţară. în perioada de tranziţie de la agricultura micilor gospodării ţărăneşti pînă la încheierea procesului de transformare socialistă a agriculturii, păstoritul a luat forme noi, deosebite de cele arătate în capitolele anterioare. Datorită profundelor transformări petrecute în sectorul agricol, precum şr unei acţiuni stăruitoare duse de partid la sate, au fost create pentru creşterea şi îngrijirea animalelor : a) stîne cooperatiste, 220 ÎNCHEIERE b) asociaţii şi întovărăşiri zootehnice pentru creşterea animalelor în comun, c) sectorul zootehnic al gospodăriilor agricole colective 3. I. Stânele cooperatiste s-au organizat în perioada 1949—1962, atin-gînd maximul de dezvoltare în 1959. Cooperativele de consum au trecut la organizarea de stîne cooperatiste în urma rezoluţiei plenarei C. C. al P.M.R. din 3—5 martie 1949, rezoluţie care a trasat sarcini cooperaţiei de consum şi a întărit considerabil legătura dintre sat şi oraş. Astfel au apărut forme de organizare a păstoritului în care ţăranii asociaţi au condus stînele pe timpul păşunatului printr-un comitet ales de adunarea obştească a deţinătorilor de oi din fiecare sat. Condiţiile de asociere din acest sistem erau fixate de adunarea generală a asociaţilor, care, pe lîngă interesul de grup, aveau în vedere şi interesul general, nevoile economiei de stat de a aproviziona fondul central cu lapte şi cu alte produse. Prin organizarea păşunatului în comun în noile sisteme din perioada din 1950—1962 se înlătură posibilităţile de exploatare a deţinătorilor de oi de către bacii de meserie sau de către organizatorii de stîne care se aflau în trecut aproape în fiecare sat. Cooperativele de consum au trecut la organizarea de stîne, primind din producţia stînelor produse numai pentru acoperirea cheltuielilor făcute cu oile ţăranilor. Aceste cheltuieli ajungeau pînă la cca. 25% din valoarea producţiei. Stînele cooperatiste se organizau pe baza hotărîrilor luate de adunarea generală a deţinătorilor de oi. în aceste adunări se fixau condiţiile de asociere, se alegea un comitet de stînă şi baciul responsabil. Asociaţiile din stînele cooperatiste beneficiau de primirea păşunii din partea sfaturilor populare, precum şi de finanţarea stînelor de către cooperativă. Pentru aceasta suportau în produse cheltuielile făcute cu stînele. Produsele de la stînele cooperatiste preluate pentru acoperirea cheltuielilor aprovizionau întreprinderile pentru colectarea laptelui şi contribuiau astfel la formarea fondului de marfă II. Paralel cu stînele cooperatiste s-au dezvoltat şi întovărăşirile şi asociaţiile zootehnice pentru creşterea oilor, superioare stînelor cooperatiste, deoarece aici intervenea un statut al asociaţilor care reglementa raporturile dintre ei. Spre deosebire de stîna cooperatistă, care se ocupa numai de îngrijirea oilor în perioada păşunatului, ca apoi, în timpul iernii, oile să fie îngrijite în gospodăria fiecărui asociat, în întovărăşiri iernatul oilor se face tot în comun. Mai mult, în stînele cooperatiste 3 Cf. N. Dunăre, Problema cercetării etnografice a păstoritului, în „Studii şi cercetări de istorie”, Cluj, an VII (1956), nr. 1—4, p. 176. ÎNCHEIERE 221 păşunile erau închiriate de la sfaturile populare, în timp ce în întovărăşiri asociaţii aduc în întovărăşire şi suprafeţe de păşuni care formează păşunea comună, sau suprafeţe de teren de pe care se recoltează fîn Fig. 96. — Stîna Gospodăriei colective din Gîrbova (din colecţia Institutului de agricultură Bucureşti). pentru iernatul oilor în comun. întovărăşirea sau asociaţia zootehnică este de asemenea condusă de un comitet ales de adunarea generală. întovărăşirile şi asociaţiile zootehnice au [deci un conţinut pronunţat socialist şi prin elementul muncă în comun pentru recoltarea de fîn; în plus, aceste forme au caracteristica de permanenţă (vara-iarna), 222 ÎNCHEIERE în timp ce stînele cooperatiste erau sezoniere. Atît în stînele cooperatiste, cît ,şi. în întovărăşiri, ţăranii deţinători de oi aveau ocazia să aprecieze avantajele muncii în comun în creşterea oilor. III. Sectorul zootehnic al gospodăriilor agricole colective este forma cea mai răspîndită care se foloseşte azi în ţara noastră pentru creşterea vitelor mari şi a oilor. Datorită nivelului tehnic ridicat al întregii mase de lucrători din agricultură, datorită condiţiilor create de Partid şi de Guvern pentru dezvoltarea multilaterală a gospodăriilor agricole colective;, acestea au trecut la organizarea sectoarelor lor de producţie, folosind cele mai avansate metode, atît în ce priveşte agricultura, cît şi în ce priveşte zootehnia. Una dintre grijile principale ale organelor de stat pentru a asigura dezvoltarea sectorului zootehnic al gospodăriilor agricole colective a fost înzestrarea lor cu construcţii şi instalaţii moderne. Pentru a asigura realizarea acestora, gospodăriile agricole colective au primit cel mai larg sprijin în credite şi materiale, asigurîndu-le totodată şi îndrumarea tehnică necesară. Astfel s-au construit saivane moderne pentru adăpostirea oilor în timpul iernii, precum şi grajduri perfecţionate cu iesle din beton. Pentru a asigura o hrană suficientă şi preparată în cele mai bune condiţii, în apropierea grajdurilor aii fost construite silozuri pehtru înmagazinarea nutreţului murat şi camere pentru prepararea lui. De asemenea pentru colectarea şi pregătirea pentru transport a laptelui şi a produselor din lapte au fost construite şi amenajate lăptării speciale în apropierea grajdurilor. O deosebită grijă s-a acordat şi înzestrării gospodăriilor agricole colective cu construcţiile şi instalaţiile sanitare veterinare, ca : dispensare veterinare, grajduri de izolare construite în afara fermei spre a asigura izolarea vitelor bolnave. IY. în afară de oile care se cresc în asociaţiile zootehnice şi în gospodăriile agricole colective, în ţara noastră un număr mare de oi şi vite mari sînt crescute şi îngrijite în gospodăriile agricole de stat (G.A.S.), unde animalele domestice au condiţii optime de dezvoltare. Creşterea animalelor cunoaşte aici o organizare din cele mai bune atît în perioada de stabulaţie, cît şi în cea de păşunat: adăposturi corespunzătoare, alimentare raţională, avînd suficiente furaje fibroase, sucu~ lente şi concentrate, păşuni îngrijite cu o bună compoziţie floristică,raţional exploatate. în acelaşi timp, în G.A.S., îndrumarea zootehnică a muncitorilor şi asistenţa veterinară a oilor se face de către cadre cu o pregătire superioară zootehnică. Toate acestea asigură obţinerea unor rezultate ÎNCHEIERE 223 superioare în creşterea animalelor domestice din punctul de vedere al numărului animalelor de rasă şi al producţiei 4. Un îndreptar luminos şi un sprijin nepreţuit în organizarea creşterii vitelor mari şi mici pe baze noi şi în dezvoltarea tuturor ramurilor zooteh- Fig. 97. — Stîna şi strunga model de la Prisloape, Parîng. hiei l-au constituit documentele de partid şi de stat. în primul rînd, trebuie amintită rezoluţia plenarei Comitetului Central al P.M.E. din 3—5 martie 1949, document de o covîrşitoare importanţă pentru transformarea socialistă a agriculturii, care a deschis larg perspectiva dezvoltării creşterii animalelor la noi în ţară 5. 4 Vezi Monografia geografică a Republicii Populare Romlne, voi. II, partea I, Buc.,. Edit. Acad. R.P.R., 1960, p. 391—392. Cf. şi Th. Nica, C. Ştefănescu şi B. Dermengi, Creşterea oilor, Buc., 1959. 5 De asemenea un rol de seamă l-a avut şi Legea din 6.1.1953 privitoare la luarea unor măsuri şi urmărirea lor în vederea îmbunătăţirii creşterii animalelor, Decretul nr. 16711955 referitor la îngrijirea şi păstrarea sănătăţii efectivelor de animale, Decretul nr. 303j1955, care reglementează folosirea raţională a păşunilor, îndrumînd pentru îmbunătăţirea păşunilor de toate categoriile, precum şi Hotărîrile nr. 12211957 şi nr. 117211959 prin care se creează avantaje crescătorilor de animale de lapte, stimulent important pentru dezvoltarea creşterii animalelor. 224 ÎNCHEIERE Dar ceea ce a făcut ca zootehnia, deci creşterea animalelor, să cunoască la noi în ţară, o perioadă de transformare istorică pentru trecerea la un nivel ridicat, sînt documentele Congresului al II-lea şi cele ale Congresului al III-lea ale Partidului Muncitoresc Eomîn. în raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra mersului îndeplinirii directivelor Congresului al III-lea al P.M.R. privind construirea socialismului la sate se precizează : „Congresul al III-lea al partidului a prevăzut ca pînă în 1965 să se ajungă la un efectiv de 5,8 milioane bovine, din care 2,9 milioane vaci; 13 milioane ovine, din care 8,5 milioane cu lînă fină, şi semifină” ®. în expunerea sa cu prilejul consfătuirii pe ţară a ţăranilor şi lucrătorilor din sectorul socialist al agriculturii, din anul 1958, la Constanţa, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej arăta de asemenea: „Creşterea oilor este ramura zootehnică cea mai dezvoltată în sectorul socialist-cooperatist. Gospodăriile colective deţin 829 700 oi, revenind cîte 50 de oi la 100 ha de teren agricol. Peste 75% din numărul oilor proprietate obştească a gospodăriilor colective au lînă fină şi semifină, iar producţia medie de lînă obţinută în 1957 a fost de peste 2 kg de fiecare oaie” 6 7. Iar la data de 27 aprilie 1962, în raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizării conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej spunea în faţa celor peste 11 000 de ţărani colectivişti din toatăţarau^,Datorităgpriji-nului puternic acordat de stat prin credite în condiţii avantajoase şi materiale de construcţii şi prin folosirea mijloacelor proprii, gospodăriile agricole colective au mărit numărul animalelor proprietate obştească în ritm rapid, ajungînd în aprilie a acestui an la 1 145 000 bovine, faţă de numai 92 100 în februarie 1958, la 940 000 de porcine faţă de 88 500 şi la 4 380 000 ovine faţă de 835 000” 8. Pentru îndrumarea şi conducerea competentă a gospodăriilor agricole colective şi a gospodăriilor de stat care, alături de o agricultură orga- 6 Raportul tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej asupra mersului îndeplinirii Directivelor Congresului al III-lea al Partidului privind construirea socialismului la sate şi dezvoltarea agriculturii, în „Scînteia”, an. XXX (1961), nr. 5213 din 2 iulie. Comparînd aceste cifre cu datele din 1938, putem constatat că, la bovine, 5,8 milioane faţă de 3,6 milioane în 1938 marchează o creştere de peste 60%, iar la ovine 13 milioane faţă de 10 milioane în 1938 arată o creştere de 30%. 7 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Pentru consolidarea şi dezvoltarea sectorului socialist al agriculturii, pentru sporirea producţiei agricole. Expunere făcută la Consfătuirea pe ţară a ţăranilor şi lucrătorilor din sectorul socialist al agriculturii. Constanţa, 3 aprilie 1958, Buc., Edit. politică, 1958, p. 104. 8 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvîntâri, iunie 1961 — decembrie 1962, Buc., Edit. politică, 1962, p. 302. ÎNCHEIERE 225 nizată pe baza principiilor economiei socialiste, se ocupă în măsură tot mai largă şi cu creşterea vitelor, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Bomîn şi Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne, în anul 1962, au luat o serie de măsuri pentru a asigura unităţilor agricole şi îndeosebi gospodăriilor colective o repartizare corespunzătoare a cadrelor cu pregătire superioară prin redistribuirea inginerilor agronomi, zooteh-nicieni şi a medicilor veterinari9. în aceste condiţii, creşterea oilor a devenit dintr-o îndeletnicire practicată de păstori creaţi de rutina vremii o activitate dusă pe baze ştiinţifice. Folosirea personalului cu o calificare cît mai înaltă, precum şi a unui utilaj tehnic cît mai avansat va permite nu numai o dezvoltare mai rapidă a vieţii noastre agricole şi pastorale, dar şi o industrializare mai avansată a produselor de lină şi lapte pe baze noi, în concordanţă cu noua dezvoltare a ţării în toate ramurile ei de producţie 10. 9 Vezi Hotărîrea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîne cu privire la redistribuirea cadrelor de specialişti din agricultură, în „Scînteia”, an XXX (1962), nr. 5527 din 13 mai. O grijă de seamă a gospodăriilor colective şi de stat a fost şi asigurarea unei producţii mai mari la hectar a furajelor, atît pentru masă verde cît şi pentru silozuri. Terenurile cultivate cu secară masă verde, orz şi borceag, îndată după ridicarea acestor culturi timpurii, slnt arate şi semănate cu alte plante furajere şi mai ales cu porumb, care în gospodăriile colective şi de stat constituie azi principalul furaj, atît pentru boabe cît şi pentru silozuri şi masă verde. Cf. şi Gh. Anghel, Organizarea raţională a pâşunatului, în „Scinteia”, an XXXIII (1964), nr. 6253 din 11 mai. 10 Ţinem să mulţumim şi aici tovarăşului Gh. Iacob de la Gentrocoop pentru concursul preţios acordat la prezentarea aspectelor actuale ale păstoritului din ţara noastră. 16 - c. 2957 ] ! i i I LISTA ILUSTRAŢIILOR Fig. 1. — Stînă şi fierbătoare veche din Piua Pietrei (începutul sec. XX). Foto R. Vuia. Fig. 2. — Planul stînei şi al strungii din Piua Pietrei. Legenda : PT = pat, CR = crintă, JG = jgheab pentru murat brînza telemea, PN = putină pentru brînza telemea. Fig. 3. — Planul strungii, bordeiului şi al fierbătoarei din Beilic (începutul sec. XX). Legenda : PT = pat, GR = crintă, PN = putină, GL = găleată, CT = cotlon. Fig. 4. — Strunga, perdeaua, bordeiul şi fierbătoarea veche a stînei din Beilic (începutul sec. XX). Fig. 5. — Planul oborului şi al stînei (covercă) din Gelar. Legenda: SR = sărar de pus sare pentru oi, MS = masă, LD = ladă, VT = vatra focului, PU = putină. Fig. 6. — Oborul şi coverca stînei din Celar (începutul sec. XX). Fig. 7. — Planul strungii din Leorinţ. Legenda : VL = vălău, SG = scaun. Fig. 8. — Stîna şi mreaja oilor din Bătrîna. Legenda : GL = găleţi, SR = sărciner, CM = comarnic, SC = scaun, IN = intrare, PR = par, ŞD = şindriler sub care doarme păcurarul. Fig. 9. — Mreaja oilor din Bătrîna. La stînga, în primul plan, şindrilerul sub care doarme păcurarul (începutul sec. XX). Fig. 10. — Răboj de la o stînă din Bunila. Semnele: / = un sfert de măsură , — = jumătate de măsură, Q = o măsură. Fig. 11. — Planul unui staul pentru iernatul oilor din Meria, Poiana Ruscăi. Fig. 12. — Colibă veche în staul, în care doarme păcurarul cînd iernează cu oile* Meria, Poiana Ruscăi (începutul sec. XX). Fig. 13. — Planul ocolului, al stînei şi al strungii din Găiceana. Legenda : CT = cotlon» CR = crintă, SC = scaun, STG *= ştergătoare, SP = spătar, CM = comarnic. Fig. 14. — Ocolul, stîna şi strunga oilor din Găiceana (începutul sec. XX). Fig. 15. — Planul strungii, al ocolului şi al stînei rotunde cu geandîr (comarnic) din Căstuleni. Fig. 16. — a — Saivanul cu piscul şi fundătoarea; b — zăvada; c — stînă de vară. Fig. 17. — Colibă la fîn pe Praveţ, Munţii Sebeşului (începutul sec. XX). Fig. 18. — Planul strungii (egrek) din Koriceane (R. P. Bulgaria). 228 LISTA ILUSTRAŢIILOR Fig. 19. — Egrek (strunga) din Koriceane (R. P. Bulgaria). în primul plan kuciia (coliba) în care dormea ciobanul. Fig. 20. — Planul şi mutările strungii (vathi) şi al stînei (kasoll) din Kododesh (R. P. Albania). Fig. 21. — Vathi, strunga mutătoare din Kododesh (R. P. Albania). Fig. 22. — Crambă mutătoare veche pentru păcurar. Muntele Yînăt, comuna Lupşa, Munţii Apuseni (începutul sec. XX). Fig. 23. — Staul şi colibă mutătoare de pe Muntele Mare, comuna Ocoliş (începutul sec. XX). Fig. 24. — Planul şi secţiunea unui sălaş din Pataş. Fig. 25. — Strunga şi stîna de Rîu pe un val morenic. Retezat (începutul sec. XX). Fig. 26. — Planul strungii şi al stînei de Rîu, Retezat. Legenda : CL = celar. Fig. 27. — Mulsul oilor la o strungă pe Budescu Mare, Maramureş (începutul sec. XX). Fig. 28. — Păcurarii de la vechea stînă din Budescu Mare, Maramureş (începutul sec, XX). Fig. 29. — Planul unei stîne cu comarnic de pe Budescu Mare, Maramureş (după M. Roska). Legenda : FR = furcă, YTR = vatra focului, YR = vîrtej, PL = poliţă, VG = vîrghină, PR = par. Fig. 30. — Planul, secţiunile şi construcţia unei stîne în furci din Munţii Rodnei (după Tib. Morariu). Legenda : HL = hlud, FR = furcă, CB = cujbă, B = buzări, YR = vîrtej, NC = năclad, CP = cipară (poliţă). Fig. 31. — Planul colibei (stînei) în chiotori, comarnicului şi strungii din Munţii Rodnei (după Tib. Morariu). Fig. 32. — Planul şi secţiunile stînei din Făgeţel, Munţii Clopotivei, Masivul Godeanu. Legenda : CM = comarnic, PL = poliţă, CO = cocaia pentru strînsul caşului, FR = furcă, VTR = vatra focului, LV = laviţă, SC = scaun, CI = ciubăr pentru închegat laptele, DL = dul. Fig. 33. — Stîna veche din Părăginosu, Munţii Clopotivei (începutul sec. XX). Fig. 34. — Interiorul vechii stîne din Părăginosu, Munţii Clopotivei (începutul sec. XX). Fig. 35. — Planul strungii şi al stînei din Făgeţel, Munţii Clopotivei. Fig. 36. — Planul stînei şi al strungii din Cioaca, Muntele Mic, Masivul Godeanu. Legenda : PD = pod, YTR = vatra focului, PT = pat, SC = scaun. Fig. 37. — Planul colibei şi al staorului din Saşa, Parîng. Legenda : YF = vatra focului, L = laviţă, PT = pat, MS = masă, PL = poliţă. Fig. 38. — Colibă la „fînaţele de sub păduri” din Saşa, Parîng (începutul sec. XX). Fig. 39. — Staor vechi pentru oi din Cîmpul lui Neag, Valea Jiului (începutul sec. X2C). i Fig. 40. — Vedere schematică de pe Gura Plaiului spre Slima şi Parîng, cu stîna de jos şi ^thrâ^de sus a oilor şi cu stînele de vaci pe Slima. Fig. 41. — Cotroana veche a sterparilor din Ghereş, Parîng (începutul sec. XX). Fig. 42. — Cotroana veche a sterparilor din Grivele, Parîng (începutul sec. XX). Fig. (3Ş. — Planul şi secţiunea vechii cotroane a sterparilor din Ghereş, Parîng. Legenda : ŞD = şindrilă, LŢ = leţ, DN = doniţă, PL = poliţă, CH = ciuhai pentru făcut mămăligă, CO = cocaie, BT = botă, DS = desagă, LL = lemne pentru foc. LISTA ILUSTRAŢIILOR 229 Fig. 44. — Stîna veche de oi din Stoeniţa, Parîng. Legenda : CR = cuier, CN = cunună, CM = comarnic, RS = răsuci, \T = vatra focului, GR = grindă, PT = pat. Fig. 45. — Răsuci din stîna veche din Cionfu, Parîng.) Agăţată de peretele din dos este sedila de strecurat caşul. Pe podeua celarului este ciubărul pentru închegat laptele, găleţile pentru mulsul oilor, iar jos, în faţă, un scaun cu semne de proprietate. Sus pe cunună desaga şi un cojoc. Fig. 46. — Plecarea oilor de Ia stîna cooperatistă din Recea (începutul sec. XX). Fig. 47. — Strunga oilor de Ia stîna din Grivele, Parîng (începutul sec. XX). Fig. 48. — Păcurari de la stîna din Grivele, Parîng (începutul sec. XX). Fig. 49. — Sterpari de la stîna Cărbunele, cu burduful cu lapte (începutul sec. XX). Fig. 50. — Stîne de vaci de pe Coarnele, Munţii Vîlcanului (începutul sec. XX). Fig. 51. — Păcurarii cu turma de oi din Slăvei, Parîng (începutul sec. XX). Fig. '52} — Yăcăriţe la vacile din Slăvei, Parîng (începutul sec. XX). Fig. 53. — Planul şi secţiunea longitudinală a stînei de vaci din Buta, Retezat. Legenda : BV = bulvani, TR = troacă pentru smîntînit laptele, PTTR = pat pentru troacă, PT = pat, VTR = vatra focului. Fig. 54. — Troacă pentru smîntînit laptele. Stîna Oboarele, Parîng. Fig. 55. — Lingură pentru smîntînit laptele. Stîna Sălanc, Munţii Sebeşului. Fig. 56. — Putinei pentru bătut untul de la Stîna Sălanc, Munţii Sebeşului. Fig. 57. — Bădîni pentru bătut untul. Stîna Văcăria, Retezat. Fig. 58. — Băciţe bătînd untul în putinei. Stîna Moloşivu, Parîng (începutul sec. XX). Fig. 59. — Căpceana pentru măsurat laptele. Stîna din Cionfu, Parîng. Fig. 60. — Măsurarea laptelui cu ţancul la stîna de oi din Coarnele, Munţii Vîlcanului (începutul sec. XX). Fig. 61^ — Vasele şi uneltele Stînei Noi din Gura Plaiului, Parîng : 1 = căldarea mare în care se făcea jintiţa; 2 = ciubăr în care se măsura laptele cu ţancul şi în care se închega laptele; 3 = butica în care se ţinea untul; 4 = doniţa în care se ţinea brînza; 5 = botă în care se păstra jintiţa; 6 = speteaza pentru mestecat urda şi jintiţa în căldare; 7 = cioiul cu care se măsura laptele; 8 = bota pentru apă; 9 = ţancul cu care se măsura laptele In ciubăr, 10 ?= botă pentru apă; 11 = scaun; 12 = cupă cu care se măsura laptele; 13 = căldare pentru făcut mămăliga; 14 = mestecău pentru mestecat mămăliga în căldare. Fig. 62. — Planul coloniei de stîne şi strungi din Porumbeii Mari, Munţii Sebeşului, Masivul Surianul. Legenda : CT = coteţ, SG = sărciner, STR = strungă, ST = stînă, NT = nimăt, VL = vălău, JG = jug pentru viţei. Fig. 63. — Planul şi secţiunea strungii din Bilugu Mic, Retezat. Fig. 64. — Planul şi secţiunile stînei din Porumbeii Mari, Munţii Sebeşului, Masivul Surianul. Legenda : CM = comarnic, PT = pat, PL = poliţă, VTR ■■ vatra focului. Fig. 65. — Planul şi secţiunea colibei la fîn de pe Praveţ, Munţii Sebeşului, Masivul Surianul. Legenda : VTR = vatra focului, PL = poliţă, PT = pat. Fig. 66. — Planul şi secţiunea colibei de iarnă din Fizeşti, Munţii Sebeşului. Fig. 67. — Teasc pentru presat caşul la o stînă veche din Bilugu Mic, Retezat (începutul sec. XX). Fig. 68. — Pătul cu fîn, Bătrîna (începutul sec. XX). Fig. 69. — Surlă din Galu, valea Bistriţei (începutul sec. XX). Fig. 70. — Coşer şi surlă de pe Buba, valea Bistriţei (începutul sec. XX). Fig. 71. — Corlă şi ţarc cu fîn din zona fîneţelor din Poiana Răchiţei, valea Bistriţei (începutul sec. XX). Fig. 72. — Planul unui coşer de oi de pe dealul Buba, valea Bistriţei. 230 LISTA ILUSTRAŢIILOR Fig. 73. — Coşer cu comarnicul, adăpostul păcurarilor de pe Buba (începutul sec. XX). Fig. 74. — Planul şi secţiunile stînei din Bostan, valea Bistriţei. Legenda : PTBR= pat pentru brînză, IG = cegornişer, VTR = vatra focului, BD = bădîni, PN = putină, LŢ = laviţă. Fig. 75. — Stîna, strunga şi nimătul de pe Bostan (începutul sec. XX). Fig. 76. — Găleata de muls oile, Galu (începutul sec. XX). Fig. 77. — Brididăul cu care se bătea brînza şi bărbînţa în care se păstra brlnza, Ceahlău. Fig. 78. — Fedeleş, Audia. Fig. 79. — Tipar pentru presat caşul, Buhalniţa. Fig. 80. — Planul stînei, al strungilor şi al nimătelor de pe Bostan. Legenda: ZV = zăvor, CŞ = coşmaga în care dormeau ciobanii, CM = comarnic, CR = crivală pentru dat sare la oi. Fig. 81. — Comarnicul de la strunga oilor de la stîna din Bostan (începutul sec. XX). Fig. 82. — Planul stînei şi al strungii de pe Obcioara lîngă Cîmpulung Moldovenesc (după Tr. Herseni). Fig. 83. — Planul stînei şi al strungii din Vrancea (după I. Diaconu). Legenda : IŞ = iştrli, FR = fierbătoarea, CM = comarnicul, GR = gurile strungii, CS = căşăria. Fig. 84. — Coşmaga adăpostul de dormit al pădurarilor lîngă strunga oilor de la Bostan (începutul sec. XX). Fig. 85. — Stîna poienarilor din Dregşan, Retezat (începutul sec. XX). Fig. 86. — Interiorul stînei de poienari din Galbena, Retezat (începutul sec. XX). Fig. 87. — Interiorul celarului stînei de poienari din Galbena, Retezat (începutul sec. XX). Fig. 88. — Planul şi secţiunea stînei poienăreşti din Galbena, Retezat. Legendă : PL = poliţă, LTR = troc pentru smîntînit laptele, MS = masă, SC=scaun, VT=vatra focului. Fig. 89. — împărţirea păşunilor de la stîna Galbena, Retezat: stîna, celarele, strunga şi oborul cu oborelele. Fig. 90. — Stîna Găuşoara, Păltiniş, Munţii Sibiului (începutul sec. XX). Fig. 91. — Interiorul celarului stînei din Găuşoara, Păltiniş, Munţii Sibiului (începutul sec. XX). Fig. 92. — Planul ţarcului şi al stînei ţuţuienilor din Carpaţii Orientali (după S. Opreanu). Fig. 93. — Planuri de stîne bîrsăneşti din Carpaţii Orientali (după S. Opreanu). Legenda : STBR = stîna brînzei, CT = coteţ, CO = cocaia, L = laviţa, SC = scaune, YT = vatra, CŞ = căşăria, PT = pat, CS = cleşte de sare. Fig. 94. — Planul strungii şi al stînei din Curmătura, Piatra Craiului, Carpaţii Meridionali (după Tib. Morariu). Legenda : A ST = astupătoare, PR = pîrleazul strungii, P = pari legali cu nuiele, RZ = răzloage, U = uşile strungii, SC = scaune, CO = cocina, FB = fier-bătoare, VT = vatra, ZV = zăvadă, FR = furcă, TL = talpă, SF = stîna foilor, BT = bătătură, CM = comarnicul. Fig. 95. — Planul stînei model din Florile Albe, Parîng. Legenda: CO — camera pentru oaspeţi, MS = masă, PT = pat, CM = camera de locuit, CR = crintă, TR = troacă pentru smîntînit laptele, ŞŢ = şanţ, UL = uluc pentru pus brînza telemea în saramură, VT = vatra focului. Fig. 96. — Stîna gospodăriei colective din Gîrbova (din colecţia Institutului de agricultură, Bucureşti). Fig. <1)7^— Stîna şi strunga model de la Prisloape, Parîng. TYPES D’ELEVAGE PASTORAL CHEZ LES ROUMAINS (XIXe siècle et début du XXe) RÉSUMÉ Etant donné le rôle joué jadis dans l’économie roumaine par l’élevage des moutons, parallèlement à l’agriculture, étant donné aussi son importance pour l’étude comparée de cette activité dans cette partie de l’Europe, la connaissance des types d’élevage pastoral chez les Roumains est d’une valeur particulière. Dans cette étude, nous nous proposons de suivre les aspects revêtus par l’élevage pastoral en Roumanie au XIXe siècle et au début du XXe, tout en essayant de fournir un cadre typologique fondé sur une analyse comparée. Notre classification repose sur les critères suivants : 1) Situation économique des agglomérations rurales, comme niveau de base de l’élevage pastoral. 2) Système d’association et de distribution des produits laitiers. 3) Etapes et périodes de l’élevage pastoral. 4) Participation d’un groupe humain plus ou moins grand à ces déplacements saisonniers. 5) Type de la bergerie et de la fromagerie. 6) Système de préparation des produits laitiers. 7) Aire occupée par chaque type d’élevage pastoral et chiffre de la population qui le pratiquait. Au XIXe siècle et au début du XXe, les types d’élevage pastoral chez les Roumains pouvaient être divisés en quatre grands groupes : I. Elevage pastoral agricole-local. II. Elevage pastoral avec bergerie à la montagne. III. Elevage pastoral dans les zones de prairies à foin. IY. Elevage pastoral fondé sur les pâturages alpins et l’hivernage dans la plaine. Le lien avec la vie agricole est toujours présent pour chacun de ces types, même si les proportions varient selon les conditions locales. I. L’élevage agricole-local. Les troupeaux ne quittaient pas le territoire du village et l’élevage était étroitement lié à la vie agricole. Il pouvait ne pas y avoir de bergerie ou elle pouvait être fixe, mais en général elle était transportable, ainsi que l’enclos, afin que les champs et les prés puissent être fumés successivement. Le nombre de moutons par bergerie était petit, en général de 300 à 400 brebis laitières. Très souvent on trouvait à côté de la bergerie une plate-forme élevée sur pieux, qui servait à faire sécher le fromage, plate-forme appelée « comarnic ». A proximité 232 RÉSUMÉ également, les bergers coupaient en partie les branches d’un arbre, appelé « sarciner » ou « prepeleac », et y accrochaient leurs vêtements et divers ustensiles (fig. 1—9). Lorsqu’il n’y avait pas de fromagerie, le lait était porté à la ferme du maître, où l’on préparait le fromage (ordinaire et à la pie). Ce type d’élevage pastoral était le plus répandu, particulièrement dans les régions de plaine et de collines, où l’agriculture constituait la principale activité des habitants. Et cela non seulement che^ les Roumains, mais aussi dans toute la zone carpato-balkanique, où l’on retrouve, outre les mêmes caractéristiques, des vocables similaires (coşar en roumain; kosar en hongrois ; kosar en slovaque ; koszara et koszary en polonais ; kosar et kosyr en serbe ; kosare en bulgare pour l’enclos, mreje pour une partie de celui-ci et comarnic pour la plate-forme mentionnée ci-dessus)· Dans le cadre de ce type d’élevage, on rencontrait souvent la cabane transportable des bergers, non seulement chez les Roumains, mais encore dans toute la zone carpato-balkanique, en Slovaquie, en Yougoslavie et en Bulgarie. De plus, on la retrouvait même en Europe Centrale et Occidentale, jusqu’en France. Dans certaines régions de plaine de Valachie et de Moldavie, les bergeries de l’élevage pastoral agricole-local étaient fixes. En Transylvanie, lorsque l’étable [staul) se trouvait près du village, on ne construisait pas de fromagerie et le lait était transporté à la ferme, où l’on préparait le fromage. Dans le cadre de ce type, on distingue : 1) L'élevage pastoral agricole des monts Apuseni. L’élevage pastoral de cette région présentait deux échelons agricoles-pastoraux : a) au village, et b) à la montagne (muntărie ou muiaturi). Tous deux comportaient des terres de labour et de prés à foins. Dans les muntârii se trouvaient souvent une maison, une grange et des étables. A l’inverse d’autres régions, à la montagne c’étaient les femmes qui gardaient le bétail pendant l’été, tandis que, restés au village, les hommes s’occupaient des travaux agricoles ; les rôles se renversaient en hiver, où les hommes montaient garder le bétail tandis que les femmes redescendaient au village. Un caractère individuel familial était également spécifique jadis pour cette forme d’élevage. Là aussi, l’enclos était transporté d’un endroit à l’autre, afin de fumer les terres de labour et les prairies. En conséquence, on rencontrait la cramba, cabane portative des bergers (fig. 22). 2) L'élevage pastoral mixte-local du bassin de Bozovici, dans le Banat· On y trouvait un élevage présentant une forme de transition, avec une bergerie sur le territoire des villages et une autre à la montagne. Autour du village, des terres en général de petite étendue constituaient la ţarina — destinée à l’agriculture et surtout à la culture du maïs. Plus loin, entre 600 et 700 mètres d’altitude, se trouvait la zone des pâturages et des prairies, utilisée pour l’élevage, principale activité des populations. On y rencontrait les colibe et sălaşe, résidences temporaires qui pouvaient à la longue devenir permanentes, entourées de jardins et destinées à l’élevage. C’est là d’ailleurs que la plupart des gens le pratiquaient, tandis RÉSUMÉ 233 qu’une minorité envoyaient leurs troupeaux dans les bergeries des montagnes. II. Elevage pastoral agricole avec bergerie à la montagne. Les populations des villages de cette catégorie étaient en premier lieu des cultivateurs ; cependant, l’été ils envoyaient leurs troupeaux dans les bergeries des montagnes, assez loin de leurs villages. On connaît les formes suivantes : 1) Elevage pastoral de la vallée du Strei, dans le pays de Haţeg. Les propriétaires de moutons s’associaient de façon à réunir des troupeaux de 100 à 150 têtes, et des paysans en possédant moins (5 à 20 moutons) se joignaient à eux. Quatre à six associations de ce genre donnaient le troupeau d’une bergerie de 600 moutons, avec un berger pour chaque centaine. Ils montaient aux bergeries au début du mois de mai et en descendaient assez tôt, vers la mi-août lorsque, après la moisson, les troupeaux paissaient les éteules sur les champs de leurs propriétaires, afin de les fumer. De la sorte, l’élevage pastoral avec bergerie à la montagne se transformait au cours de cette seconde période en élevage agricole-local. 2) Elevage pastoral agricole avec bergerie à la montagne, dans le Maramureş. Les périodes y étaient les suivantes : au printemps, les moutons paissaient sur les pâturages situés en dehors des villages ; il s’y trouvait des cabanes, habitées en été durant la fenaison, ainsi qu’en hiver, pour la garde du bétail qui y hivernait. Ici aussi, les bêtes descendaient des bergeries de montagne vers la fin du mois d’août, pour paître dans les champs et les prairies afin de les fumer. Les bergeries, assez simples, ressemblaient à celles des monts de Rodna et le comarnic, où l’on conservait le fromage, était élevé sur des pieux (fig. 29). 3) On rencontrait la même vie agricole pastorale dans les monts de Rodna, où les habitants de la vallée supérieure du Someş menaient paître leurs troupeaux pendant l’été. Ici, tout comme dans la contrée des pădureţii, on pratiquait les assolements biennaux dans les cultures en terrasse sur les versants des montagnes environnantes. Au printemps et à l’automne, les troupeaux paissaient dans les prairies à foin et sur les champs, afin de les fumer. On se servait d’étables portables, transportées d’un endroit à l’autre. En été, les troupeaux montaient aux bergeries, de construction rudimentaire, où l’on voyait également le comarnic à fromage sur pieux (fig. 30 et 31). L’élevage pastoral des monts de Rodna était cependant caractérisé par l’estivage dans les montagnes où se trouvaient les bergeries-fromageries et par l’hivernage dans les montagnes où se trouvaient les prairies, système plus répandu dans les Alpes et les Pyrénées que dans les Carpates. Le système de distribution des produits laitiers pendant l’estivage était le même que dans la plus grande partie du pays. Dès que les troupeaux étaient montés dans les montagnes, on mesurait la quantité de lait revenant à chaque propriétaire. Le lait était versé dans un grand récipient appelé budacă et son niveau mesuré avec un bâton nommé carîmb ou ţanc, sur lequel une encoche marquait la hauteur atteinte par le lait. Chaque propriétaire recevait pendant l’estivage 10 à 12 fois autant de lait qu’il y en avait eu au mesurage. 234 RÉSUMÉ 4) L’élevage pastoral des monts Càliman peut être qualifié aussi d’agricole-pastoral. Dans les régions environnantes, on pratiquait l’assolement triennal des cultures en terrasses sur des hauteurs. Là aussi, les troupeaux paissaient au printemps et à l’automne sur les terres de culture, afin de les fumer. On utilisait des bergeries portables. Des bergers de quatre régions, chacune avec son type de bergerie, s’y rencontraient : a) les mocani des zones de collines voisines, qui élevaient surtout le gros bétail et avaient de longues bergeries à une seule pièce ; b) ceux de la vallée du Mureş ; c) ceux de la région de Topliţa et d) ceux du versant oriental du pays de Dorna (en Moldavie), qui avaient de longues bergeries à deux pièces. 5) Dans le pays de VOlt, le même système était employé : élevage pastoral agricole avec bergerie à la montagne. Et souvent, comme en d’autres régions, le système des deux bergeries (à Drăguş), une à la plaine et l’autre à la montagne. Les troupeaux montaient à la bergerie de montagne, puis descendaient à celle de la plaine, pour remonter au bout de 4 semaines. Un baci, d’habitude le plus gros propriétaire de moutons, restait à la bergerie ; les bergers étaient également de gros propriétaires de moutons. La bergerie avait une seule pièce, au fond de laquelle tin patul servait à garder le fromage. Là aussi, au printemps et à l’automne les troupeaux broutaient sur le territoire du village. 6) Elevage pastoral agricole des villages sis au pied des montagnes. Les populations y utilisaient tant les terres arables et les prairies des collines et des vallées que les pâturages alpins situés en général à la limite de leurs terres. L’élevage agricole pastoral y constituait donc une transition vers l’élevage pastoral des zones de prairies. On a cité comme exemple rélevage pastoral des villages proches des monts Eetezat, au pays du Haţeg. Leurs bergeries-fromageries étaient formées d’une seule pièce (fig. 32, 33, 34, 35). Les gros propriétaires (70 à 100 moutons) embauchaient des bergers auxquels ils payaient un salaire, et les possesseurs de peu de moutons (10 à 30) se joignaient à eux. Ce système d’association était jadis très répandu chez les Eoumains. Au printemps, les troupeaux paissaient sur les terres du village puis, au mois de mai, partaient aux bergeries des pâturages alpins. Ils passaient dans les prairies des vallées et des collines le printemps et l’automne, et parfois même l’hiver, y ayant des sălaşe et des colibe en bois, à moitié enterrées et recouvertes de terre et d’herbe. III. Vélevage pastoral dans les zones de prairies. L’économie y reposait sur l’élevage, qui mettait à profit les vastes prairies comprises entre les agglomérations et les pâturages alpins, et qui assuraient l’hivernage de nombreux troupeaux. Le rôle de l’agriculture y était moindre. Les villages étaient pour la plupart composés de maisons isolées, où les propriétés étaient dispersées et situées à diverses altitudes, les propriétaires ayant souvent plusieurs maisons ou abris (fig. 38, 39) qui servaient pendant les foins ou pour l’hivernage des troupeaux. 1) On distinguait en premier lieu le type d' élevage pastoral des jieni du bassin de Petroşeni, où plusieurs abris et enclos pour les troupeaux de vaches et en général un pour les moutons étaient construits sur une montagne (fig. 40). Seules les femmes s’occupaient des vaches, tandis RÉSUMÉ 235 que les hommes gardaient les moutons. Une autre différence : si les moutons étaient gardés en commun par association de plusieurs propriétaires, en ce qui concerne les vaches, chaque famille s’occupait séparément des siennes. C’est pourquoi, dans les fromageries de lait de vache, à l’encontre des fromageries de lait de brebis, il y avait autant de chaudrons suspendus que de familles (fig. 53). 2) Un type de vie pastorale tout à fait différent était celui des mărgineni du pays du Haţeg, sur le versant occidental des monts de Sebeş. Us vivaient dans des villages dispersés, dans la zone des prairies. Us élevaient principalement du gros bétail et une très importante partie de la population se rendait l’été dans les fromageries de montagnes. C’est pourquoi celles-ci, nombreuses et situées fort loin des villages, ressemblaient à des hameaux de montagne habités l’été (fig. 62). 3) Une autre zone de prairies, plus vaste, se trouvait dans le nord-ouest de la Moldavie, et avait également pour caractéristique la dispersion des villages. Tout comme dans les monts de Eodna, on y rencontrait des prairies de montagne, avec cabanes et étables où le bétail restait jusqu’en janvier, se nourrissant du foin fauché l’été. On montait généralement aux pâturages alpins en mai et on y restait — comme c’était également le cas pour les zones de prairies — jusque tard, jusqu’à la mi-octobre. Sur le versant moldave des monts Càlimani les bergeries étaient appelées văcări car on y élevait ensemble vaches et moutons. Elles comportaient deux pièces : la slîna ou fromagerie et le celar ou cellier ; dans la vallée de la Bistriţa il y avait aussi des fromageries à trois pièces (fig. 74 et 75). On retrouvait dans cette zone deux constructions archaïques : la surla, de forme conique — abri des bergers et parfois des troupeaux (fig. 69 et 70) et corla — abri du gros bétail, formé d’une seule paroi en bois, inclinée et appuyée sur un madrier soutenu par deux fourches (fig. 71). Pour abriter les moutons on construisait des coşere, avec, au milieu, l’abri des bergers, le comarnic (fig. 72 et 73). L’hiver, on dressait pour les moutons des coşere en polygone, à toute proximité des maisons. 4) L’élevage pastoral de la Moldavie du nord avait de nombreux côtés communs avec celui du Maramureş et de la Moldavie du nord-ouest. Il existait jadis deux genres de bergeries-fromageries : a) formées par association de plusieurs propriétaires de moutons et b) individuelles, appartenant aux gros propriétaires. Les bergeries des associés étaient organisées par ceux d’entre eux qui possédaient le plus de moutons et qui engageaient un baci. A proximité on construisait des enclos pour les vaches (fig. 82). On trouvait dans les fromageries la budaca, grand récipient en bois où l’on versait le lait, et les bărbînţele, où l’on conservait le fromage (fig. 77). Ces deux ustensiles portaient le même nom dans le Maramureş, les monts de Eodna et le nord-ouest de la Moldavie. 5) Vèlevage pastoral de Vrancea. La zone des prairies allait du nord-ouest de la Moldavie jusqu’à la région de Yrancea, dont Dimitrie Cantemir écrivait au XVIIIe siècle dans sa « Description de la Moldavie » qu’elle possédait d’excellents pâturages. Là aussi, les propriétaires de moutons s’associaient pendant l’été, dans les pâturages alpins. On y restait — comme dans le cas de la zone des prairies — du mois de mai jusqu’à fin octobre. 236 RÉSUMÉ Les propriétaires formaient un troupeau (tîrlâ) de 500 à 1 000 moutons et embauchaient un baci pour le conduire. A l’encontre d’autres régions et sans doute sous l’influence des bergers du pays de Bîrsa, qui menaient aussi leurs troupeaux dans les monts de Yrancea, les fromageries y étaient divisées en trois parties : la fierbâtoarea, où l’on préparait le fromage, eâseria, où on le conservait, et entre les deux, sorte de grange ouverte d’un côté, le eomarnie, où l’on trayait les brebis. Comme chez les bergers du pays de Bîrsa, la strunga (bercail) était construite contre la fromagerie (fig. 83). IV. Elevage 'pastoral avec pâturages alpins et hivernage dans les plaines. Là aussi, on distinguait plusieurs types : 1) L’élevage pastoral des poienari des environs de Sibiu et desmooani du pays de Bîrsa constituait jadis le type le plus évolué chez les Roumains. Tandis que l’élevage pastoral agricole se fondait en bonne partie sur l’économie agricole, dont l’élevage n’était qu’un corollaire, alors que celle de ht zone des prairies reposait sur la fenaison faite sur de grandes superficies, les poienari et les moeani n’étaient redevables qu’aux pâturages alpins et à l’hivernage dans les plaines. Les agglomérations étaient compactes, avec peu de champs de labours et même de prairies. A l’encontre des moeani, les poienari possédaient des bergeries-fromageries à deux pièces (stîna et celar) qu’ils transmirent à de nombreuses régions. Dans certaines bergeries, outre les bergers qui gardaient les troupeaux, il y avait — à la place du baci — des bâcite choisies parmi les femmes les plus travailleuses et les plus habiles, qui aidaient à traire les brebis et à préparer le fromage. Les moeani, ou bîrsani, construisaient des bergeries de trois pièces, avec strunga (étable) annexée, et le fromage y était préparé par un baoi. Tant les poienari que les moeani estivaient dans presque toutes les Carpates méridionales et moldaves et arrivèrent même dans les monts de Rodna. Les uns et les autres, possédant de nombreux troupeaux sans avoir les réserves de foin nécessaires à leur hivernage, recouraient à la seule solution possible : la transhumance vers le Banat, la plaine du Danube et les régions de collines de Moldavie. 2) L'élevage pastoral des brâneni, des eovàsneni et des breteani était très développé jadis, comme celui des moeani de Sàcele. La transhumance de grande envergure était caractérisée par l’association de quelques villages seulement (chez les poienari, les moeani de Sàcele et les brâneni du pays de Bîrsa) ou même des éleveurs d’un seul village (à Covasna et Bre(cu, au sud-est de la Transylvanie, à Arefu). La région de Bran était formée de neuf villages aux fermes disséminées dans les prairies et caractérisées, comme dans la vallée du Jiu, par la « eurte-oeolnic » (cour carrée, Vierkant), petite et entourée de tous côtés de bâtiments couverts d’un seul et même toit. L’élevage pastoral des brâneni, aussi bien en ce qui concerne l’estivage à la montagne que l’hivernage, était fortement influencé par celui de leurs voisins, les moeani de Sàcele. Pareillement à ces derniers, les brâneni appelaient tîrlâ tout l’élevage de montagne, ils avaient adopté la bergerie-fromagerie à trois pièces avec strunga annexée et transhumaient RÉSUMÉ 237 souvent vers le Danube inférieur et la Dobroudja. Mais à l’encontre des moeani et à l’instar des bergers des zones de prairies, ils élevaient aussi des vaches. Il s’agissait donc à Bran d’élevage pastoral mixte, avec coutumes de celui de la zone des prairies et caractéristiques de la transhumance. A Covasna, la vie pastorale ressemblait beaucoup à celle des moeani de Sâcele. On y était éleveur de moutons de père en fils ; les jeunes gens étaient d’abord bergers des troupeaux de leurs parents et payés en nature, c’est-à-dire en moutons, devenant ainsi avec le temps propriétaires à leur tour. Comme chez les moeani, les éleveurs riches n’accompagnaient pas leurs troupeaux, mais restaient au village où ils s’occupaient de la vente et du transport des produits de l’élevage. Les Covàsneni estivaient dans les mêmes montagnes que les moeani de Sâcele et suivaient les mêmes voies de transhumance vers la plaine du Danube, le Danube inférieur, la Dobroudja et la Moldavie. La région de Bretcu a connu elle aussi le même élevage florissant, dont l’estivage se pratiquait depuis des siècles dans les montagnes de Moldavie. Les bergers de Bretcu eurent jusqu’à 152 bergeries-fromageries qui, comme celles des moeani de Sâcele et des bergers de Covasna, s’égrenaient dans les massifs montagneux de Bretcu, de Ciuc, Yrancea, Buzâu, Bîrsa et Penteleu. Leurs voies de transhumance empruntaient les mêmes directions que celles des bergers de Covasna : vers le nord de la Moldavie, vers les marécages de Brâila et la Dobroudja, et aussi vers la plaine de Transylvanie et la région de Tîrnave. Comme les éleveurs de Sâcele, ceux de Covasna et ceux de Bretcu tiraient de substantiels profits de leurs nombreux troupeaux grâce à la fabrication et à la vente des produits laitiers. 3) V élevage pastoral des Ungureni, sur le versant sud des Carpates méridionales. Les IJ] rpates méridionales natals : les villages d .. ^lvanie. On lès diffé- renciait ainsi des pămînteni (terriens ou originair. s de l’endroit). Ils pratiquaient l’élevage, à peu de chose près, à la façon des poienari et, dans cette région, l’appellation à?ungureni était devenue synonÿnié de berger, comme en d’autres contrées celle de mocan ou de bîrsan. Il existait cependant une assez grande différence dans le mode de vie pastorale des ungureni selon qu’ils étaient des villages échelonnés au pied des monts à l’est de l’Olt ou des villages situés à l’ouest de cet affluent du Danube. A l’est de l’Olt, nombreux étaient les villages d'ungureni dans les vallées du Topolog, de 1’Argeş et de la rivière Doamnei. L’estivage de leurs troupeaux se faisait aux sources mêmes de ces cours d’eau, sur le versant sud des Carpates méridionales. Us avaient adopté en général le type de bergerie-fromagerie des poienari, c’est-à-dire à deux pièces. Quelques-uns cependant préféraient la bergerie de type bîrsan, à trois pièces et avec strunga (bercail) accolée à la fromagerie. Les ungureni qui estivaient dans les montagnes de la vallée de la Doamnei avaient, au pied de la montagne, et en d’autres endroits, une bergerie itinérante, qui changeait de paeage tiraient leur nom de leurs villages 238 RÉSUMÉ jusqu’à ce que la neige fût fondue sur les hauteurs où se trouvait la bergerie fixe. Ils se servaient, pour la fabrication des fromages, des mêmes outils et ustensiles et des mêmes méthodes que les poienari. Ainsi, on pouvait voir dans leurs fromageries la crinta, pièce de bois utilisée pour pressurer le fromage, et le frecuş, morceau de bois dentelé servant à émietter le fromage frais pour en faire divers fromages (fig. 91). Mais à l’encontre de l’organisation des fromageries des poienari, ce n’étaient pas, chez les ungureni, des femmes (ou băeiţe) qui préparaient les produits laitiers. C’était, comme chez les mocani, un homme (ou baci), lequel recevait pour salaire le dixième (zeciuiàla) des profits de la bergerie-fromagerie. Le berger-chef était appelé vătaf et le plus jeune pastoureau boftar. De même que les Sud-Transylvains, les ungureni de ces régions s’adonnèrent à une transhumance développée, dont les voies se dirigeaient vers la plaine du Danube, le Bas-Danube, poussant jusqu’en Dobroudja et en Moldavie. En bref, l’élevage de moutons pratiqué par les ungureni des régions situées à l’est de l’Olt était un élevage transhumant semblable à celui des poienari, mais ayant subi fortement l’influence des mocàni quant au mode de vie et de travail à la bergerie. 4) Par contre, les ungureni de l’ouest de l’Olt, ayant domicile à Vaïdeni, Novaci, Crasna, Turbaţi et Drăgoeşti, avaient mieux gardé les traits caractéristiques de la vie pastorale des poienari. Ils avaient le même système d’assoeiation que ces derniers, mais basé davantage sur la parenté familiale. Chez eux, c’étaient des feanmes qui préparaient les produits faits du lait des brebis (fig. 58). Généralement, ceux qui possédaient un nombre assez important de moutons employaient à la bergerie un berger et une băciţă. Cela parce que, bien que le pacage se fît en commun, la traite des brebis et la fabrication des produits laitiers s’effectuaient séparément pour chaque maître. C’est pourquoi les bercails avaient autant de portes à moutons que de possesseurs associés, et les fromageries autant de crémaillères et de chaudrons. Malgré la présence des femmes, les bergeries-fromageries des ungureni de l’ouest de l’Olt comptaient aussi parfois soit un baci soit un vătaf, à qui revenait la surveillance de la bergerie. Là aussi le plus jeune d’entre les bergers était appelé boîtar. Dans cette région, la laiterie comprenait deux pièces, la fromagerie proprement dite et le cellier, mais assez souvent ces deux pièces formaient deux bâtiments séparés, habitude que l’on retrouvait d’ailleurs aussi chez les poienari. Ceux qui ne possédaient qu’un petit nombre de moutons les gardaient auprès d’eux durant l’hiver car, à la différence des poienari et des moocmi, les ungureni avaient des chalets près des prairies à foin et des cabanes sur les plateaux bas, au-dessus de leurs villages. Seuls les possesseurs de troupeaux importants avaient recours à la transhumance, soit vers la plaine comprise entre le Jiu et l’Olt, vers la plaine du Danube autour de Zimnicea ou encore, mais plus rarement, vers le Baragan et le Bas-Danube. Ils poussèrent même, plus récemment, jusque dans le Banat. RÉSUMÉ 239 En conclusion, on peut encadrer dans l’élevage transhumant de grande ampleur d’autrefois : l’élevage des poienari, des mocani de Săcele, des bergers de Covasna et de Breţcu, celui des ungureni et enfin celui des bergers transhumants d’Arefu et du Pays de Loviştea. 5) L'élevage pastoral des pâmînteni sur le versant sud des Carpates méridionales. Sur le mode de vie des pâmînteni (c’est-à-dire des bergers autochtones) du versant sud des Carpates méridionales, on dispose d’une documentation insuffisante. Sur les pentes sud des monts Făgăraş se trouvaient jadis de nombreuses bergeries appartenant ou aux poienari des environs de Sibiu ou aux pâmînteni de la rive gauche de l’Olt. Dans le bassin intercarpatique du Pays de Loviştea, par où l’Olt coupe la chaîne des Carpates méridionales, l’élevage était celui de la zone des prairies. Les propriétaires de moutons, après que les troupeaux étaient descendus de la montagne avec leurs bergers, les gardaient soit au village même, auprès de la ferme, soit dans les odăi ou étables construites dans la zone des prairies. La Loviştea fut par le passé un lieu de passage important pour les troupeaux transhumants qui, partis de la région de pâturages des monts du Parîng, s’en venaient par la vallée du Lotru. Les éleveurs de cette région avaient des bergeries non seulement dans les montagnes environnantes, mais aussi à de grandes distances, comme dans les monts Bucegi et le massif du Buzău. Leurs bergeries-fromageries comprenaient deux pièces : la fierbâtoarea ou fromagerie proprement dite, et le cellier à fromage, où l’on gardait les produits préparés. Elles étaient donc assez semblables à celles des poiena/ri. A la tête du personnel se trouvaient le" baci (surveillant) et le vătaf, ce dernier ayant la responsabilité de l’hivernage en plaine. Leurs voies de transhumance passaient non seulement par la plaine du Danube mais encore par la Moldavie méridionale, ce en quoi ils avaient des points communs avec les poiena/ri des alentours de Sibiu et les mocani de Săcele. Le cas particulier des bergers d’Arefu met de nouveau en évidence un fait déjà remarqué chez les poienari, les mocani, les bergers de Bran, de Covasna et de Breţcu, à savoir que la transhumance largement développée n’est pratiquée que par quelques communes disséminées autour des Carpates méridionales, mais ayant un rayon d’activité pastorale étendu, tant pour l’estivage que pour l’hivernage. A titre documentaire sur la vie pastorale dès pâmînteni de la rive droite de l’Olt, nous nous proposons de présenter ici les coutumes de la commune de Bumbeştii de Jos, située près du Jiu, sur le versant sud des Carpates méridionales. Bien que soumis aux mêmes conditions géographiques et climatiques que les ungureni vivant au pied des Carpates méridionales, les habitants de ces lieux accordaient plus d’importance à l’agriculture qu’à l’élevage. Leurs troupeaux leur servaient surtout à fumer leurs champs et leurs prés. Comme les ungureni, les éleveurs de Bum-beşti avaient des prairies avec abris à moutons sur les étendues situées au-dessus de la commune. Leurs bergeries se trouvaient sur le versant sud du massif du Parîng, dans le voisinage immédiat des bergeries des ungureni, dont ils étaient aussi les voisins au village. Pratiquant un élevage 240 RÉSUMÉ agricole local, ils construisaient une sorte de parc à moutons circulaire, appelé mreje, avec abri où les bêtes passaient la nuit, et que l’on déplaçait de temps à autre de façon à assurer le fumage régulier des champs ex des prés. Ainsi, bien que la population autochtone de cette région eût des bergeries-fromageries à la montagne, elle avait aussi une zone de prairies, avec mreje déplaçable servant à l’élevage agricole local. De toute cette documentation, il ressort clairement que la population agricole de Eoumanie n’a pas adopté la transhumance, puisqu’elle pratiquait, dans sa grande majorité, l’élevage dit « agricole local », où les troupeaux n’étaient même pas emmenés paître dans les montagnes environnantes. Quant à la population mi-agricole, mi-pastorale, qui envoyait à la belle saison ses moutons dans les pâturages alpins, elle les en faisait redescendre dès la moisson terminée et les mettait à brouter les éteüles des champs qui venaient d’être fauchés. De la sorte, un bon engrais naturel fertilisait la terre avant les prochains labours. Ensuite, les bêtes hivernaient au village même. La population pastorale de la zone des prés (tels les habitants du bassin de Petroşeni) pratiquait elle aussi une transhumance peu développée et seulement lorsque la fenaison n’avait pas donné assez de foin pour assurer l’hivernage des troupeaux dans les étables du village. Une transhumance d’une certaine proportion a été pratiquée seulement par les mărgineni et les moeani qui, pour la plupart, s’occupaient moins d’agriculture et qui souvent (comme c’était le cas pour les poienari et les moeani de Săcele) n’avaient même pas de prés, ce qui les obligeait à baser leur élevage l’été sur le pacage alpin et l’hiver sur les prairies de la plaine. Durant l’estivage, les troupeaux de moutons pouvaient être accompagnés soit seulement de păcurari (ou bergers) soit aussi d’un petit groupe de femmes (băeiţe chez les poienari et les ungureni), soit encore d’un groupe plus important comprenant hommes, femmes et enfants (comme chez les mărgineni du Pays de Haţeg et les poienari de Jina). Pour l’hivernage seuls les bergers accompagnaient les troupeaux. Le fait que le bétail était accompagné, pour l’estivage et. l’hivernage, d’une partie plus ou moins grande du groupe humain, ne signifie nullement que nous soyons en présence d’un « nomadisme pastoral ». H s’agit en réalité d’une « transhumance complexe », puisque la vie transhumante continuait, avec le système des deux pacages : l’été sur les hauteurs et l’hiver dans la plaine; Cette « transhumance complexe » est issue de la « transhumance simple » sous l’influence de certains facteurs d’ordre économique et politique bien déterminés. Parmi les questions relatives à l’élevage chez les Eoumains du XIXe siècle et du début du XXe, nous signalerons en premier lieu Vestivage du gros bétail à la montagne. A la différence de l’élevage de type suisse, où le gros bétail, et spécialement les bovins, passent l’été dans la montagne mais l’hiver à l’étable, on vit prédominer en Eoumanie, à cette époque, l’élevage de type méditerranéen, dont il se rapprochait également par le développement des voies de transhumance. RfiSUMÉ 241 Les bergers roumains qui, à l’époque féodale, faisaient passer leurs troupeaux, soit pour l’hivernage, soit pour l’estivage, de Transylvanie en Moldavie et en Valachie, devaient payer un droit de passage pour les moutons (oient) et un autre pour les vaches (văcărit). Ce fait démontre l’importance qu’avait prise alors l’élevage des bovins parallèlement à celui des moutons. Et, bien entendu, le gros bétail, qui hivernait sur les hauteurs, dormait en plein air, comme les moutons, et non dans des étables. D’ailleurs, la tradition nous montre les gros bestiaux passant ainsi l’hiver, ou tout au plus sous des abris rudimentaires appelés corle. Dans les Carpates méridionales, les parcs à moutons étaient en grande majorité. Par contre, dans les Carpates orientales on rencontrait très souvent, auprès du parc à moutons, un enclos à vaches (ou văcărie). Dans la région des monts Eodna, les vaches paissaient dans le voisinage des villages, à une altitude dépassant rarement 1 200 m. Dans les élevages de bovins, le pâturage était commun mais la fabrication des produits laitiers s’effectuait séparément pour chaque maître. On y envoyait travailler aussi des femmes et des enfants. La liaison entre la văcărie et le village restait plus étroite : les femmes venaient le soir à l’enclos, trayaient les vaches, et repartaient le lendemain matin au village avec le produit de la traite. Dans les Carpates méridionales, les vaches avaient généralement leurs enclos séparés de ceux des moutons. Ces enclos à vaches, là aussi, s’appelaient văcării. Dans le massif du Parîng s’échelonnaient de véritables colonies de văcării appartenant aux habitants du bassin de Petroşeni. Souvent, à côté d’une ou deux fromageries de lait de brebis on apercevait plusieurs fromageries de lait de vache. Dans ces dernières, le travail était assumé seulement par des femmes (appelées văcăriţe ou băciţe). Chaque famille s’occupait de ses propres bêtes, tant pour la traite que pour le traitement du lait. Aussi pouvait-on voir suspendus dans les âtres des fromageries des văcării autant de crémaillères et de chaudrons que de familles associées. Les femmes y préparaient le beurre dans des barattes nommées bădîni ou putinei (fig. 56—58). Dans les monts Apuseni, l’élevage présentait un caractère familial et agricole-pastoral. C’étaient les femmes qui, l’été, soignaient les bêtes. A propos de la participation des femmes au travail dans les bergeries et les vacheries, on constate une différence entre la vie pastorale des régions du nord-est, où existait de longue date l’interdiction pour les femmes de prendre part aux occupations pastorales durant l’été, et les régions du sud-ouest, où les femmes, comme nous l’avons vu, prenaient une part active aux travaux de la laiterie-fromagerie pendant l’estivage. Cette défense imposée aux femmes de participer à la vie pastorale remontait à une époque lointaine, les hommes tenant à rester les seuls maîtres dans un domaine qu’ils s’étaient réservé depuis les débuts de l’élevage pastoral. Les produits laitiers ne sont pas de critères qui puissent déterminer le type d’élevage. Néanmoins, on constate une certaine corrélation entre ces produits et le mode d’élevage. Par exemple, si la préparation du fromage à la pie s’effectuait à peu près de la même manière dans les divers types d’élevage, une différenciation avait lieu dans la phase finale de la 16 - c. 2867 242 RÉSUMÉ fabrication des produits laitiers, aboutissant à des spécialisations propres à tel ou tel type d’élevage. Les types d’élevage que nous considérons comme moins développés, c’est-à-dire les élevages agricole s-locaux, produisaient une seule sorte de fromage, de qualité inférieure et destinée uniquement à la consommation familiale. En revanche, les catégories d’élevage plus développées, comme étaient l’élevage des zones de prairies et surtout l’élevage à transhumance largement développé, fabriquaient des fromages de qualité supérieure en grandes quantités et dans des buts commerciaux. La présure servant au caillage du lait était habituellement tirée de la caillette d’un agneau tétant encore sa mère. Dans la fabrication du produit de base, à savoir le fromage à la pie, on remarquait deux phases distinctes : la première était la coagulation du lait, que l’on obtenait à l’aide de la présure, sans qu’il fût fait usage du feu ; la deuxième était l’utilisation du petit-lait resté après le caillage du lait ; ce petit-lait était mis à bouillir dans le chaudron et l’on en préparait d’autres sortes de fromage, telles la urda et la jintiţa. Après la traite des brebis, le lait était versé, à travers une passoire, dans un baquet que l’on plaçait près de la cheminée où brûlait un feu de bois. On y ajoutait la quantité de présure voulue pour provoquer le caillage, qui se faisait en quelques heures. Le baci ou la băciţa mettait alors le lait caillé dans une passoire ou dans un petit sac de forme conique appelé sedilă (fig. 44) qu’on accrochait au mur, afin que le fromage puisse s’égoutter. Les procédés employés pour pressurer le fromage frais afin d’en faire sortir le reste de petit-lait différaient selon les types d’élevage. Dans les fromagerie s de l’élevage agricole local, on utilisait à cet effet un bâtonnet court et rond nommé ocincu ; dans l’élevage de la zone des prairies et l’élevage transhumant, le fromage frais était placé, enveloppé dans de la toile fine, sur une claie appelée crinta (fig. 91, 95) et on le faisait égoutter par pressurage. Dans les types d’élevage moins développé, on préparait avec le lait caillé égoutté un fromage de qualité médiocre, émietté à la main puis, après avoir été salé, introduit dans un récipient de bois nommé ciubăr ou bărbînţă, muni d’un fond en bois. Dans les élevages transhumants ou de la zone des prairies, le fromage frais était émietté dans un baquet à l’aide d’un bâton dentelé qu’on appelait, suivant les régions : răruş, frec&u, brînzăriu ou răval (fig. 91). On en confectionnait trois variétés de fromages destinées au commerce : un fromage blanc salé enfermé dans une panse de mouton, le burduf (fig. 91), un autre fromage blanc salé appelé telemea et, plus rarement, dans certaines fromageries, le caşcaval. Parmi les autres spécialités régionales, nous citerons les păpuşi de Moldavie, faites d’un fromage non fermenté bouilli, puis émietté et pressé dans des moules de bois (fig. 79). Dans les laiteries de ces deux dernières catégories d’élevage, on fabriquait aussi, avec la crème fraîche du lait trait le soir et gardé dans des récipients nommés troci (fig. 54), du beurre que les baci ou băoiţe battaient dans de hautes barattes appelées putinei ou bădîni (fig. 56 et 57). RÉSUMÉ 243 Ces sortes d’élevage, caractéristiques du siècle passé et du début de celui-ci, sont aujourd’hui remplacées par les nouvelles formes d’élevage, formes socialistes, dirgées par l’Etat. Les bergeries coopératives furent organisées durant les années 1949 à 1962 par les coopératives de consommation. Celles-ci touchaient, sur la production des bergeries-fromageries, des produits d’une valeur calculée de façon à couvrir uniquement les frais occasionnés par l’entretien des moutons des paysans. Ainsi sont apparues des formes d’organisation de l’élevage où les paysans associés dirigeaient les bergeries durant l’époque du pâturage. Cette direction était assurée par un comité élu à l’assemblée municipale des possesseurs de moutons de chaque village. Les conditions d’association, dans ce système, étaient fixées par l’assemblée générale des associés. On y tenait compte non seulement des intérêts privés mais aussi de l’intérêt général, des nécessités économiques de l’Etat pour approvisionner le fond central en lait et en produits dérivés du lait. Parallèlement aux bergeries coopératives, on vit se développer une nouvelle forme d’associations pour l’élevage en commun des moutons : les associations zootechniques. A la différence de la bergerie coopérative, qui ne s’occupait des moutons que durant la période de pâturage (les bêtes étant gardées l’hiver à la ferme de chacun de leurs maîtres), les associations zootehniques prennent soin du troupeau commun même pendant l’hivernage. Dans le système des bergeries coopératives, les pâturages étaient donnés en location par les Conseils Populaires, tandis que dans le système d’association zootechnique (appelé aussi « mise en commun ») les associés apportent à la communauté soit leurs surfaces de pâturage, soit leurs surfaces de prés à foin, le tout formant le pâturage commun fournissant le foin qui, l’hiver venu, servira de fourrage pour les moutons élevés en commun. L’association ou mise en commun zootechnique est dirigée par un comité élu à l’assemblée générale. En conséquence, les associations zootechniques ont un contenu nettement socialiste, du fait de la présence de l’élément travail en commun (pour la fenaison). De plus, ces associations présentent un caractère de permanence, alors que les bergeries coopératives n’étaient que saisonnières. Le secteur zootechnique des exploitations agricoles collectives est de nos jours la forme la plus répandue en Eoumanie pour l’élevage des moutons. Pour l’élevage des ovins, on applique aujourd’hui dans les fermes collectives de tout le pays, des méthodes avancées permettant d’obtenir des animaux de reproduction de haute productivité. On a construit des bergeries pour abriter les bêtes durant l’hiver et ces dernières sont nourries rationnellement grâce à l’organisation méthodique du pacage. Il est des plus courants de voir les moutons des exploitations agricoles collectives paître au vert dans des prés qui ont été ensemencés en temps voulu et suivant les directions reçues à la suite de recherches scientifiques visant à; assurer à l’élevage les conditions les plus favorables. Outre la surveillance quotidienne et les soins que leur assurent les zootechniciens et le médecin vétérinaire dont dispose toute ferme collective, les animaux de ces exploi- 244 HÉSUMfi tâtions reçoivent les soins médicaux des organismes de spécialité fonctionnant dans le cadre des Conseils Populaires. Ces organismes ont aussi pour tâche de guider et de conseiller les zootechniciens. En plu »s des moutons appart enant aux associations zootechniques et aux exploitations agricoles collectives, la Bépublique Populaire Boumaine élève de nombreux troupeaux dans ses exploitations agricoles d’Etat (G.A.S.), où les animaux domestiques jouissent des meilleures conditions de développement. Dans ces G.A.S., la direction des zootechniciens et l’assistance vétérinaire aux ovins sont confiées à des cadres ayant reçu une préparation zoovétérinaire supérieure. L’élevage des animaux est scientifiquement organisé, tant pour la période de stabulation que pour la période de pâture : abris bien conçus (fig. 97), alimentation rationnelle, comprenant suffisamment de fourrage fibreux, savoureux et concentré, prairies fournissant une bonne composition florale, à exploitation planifiée. Toutes ces mesures aboutissent à des résultats supérieurs en élevage, au point de vue du nombre des animaux de race comme au point de vue de la production. L’augmentation constante du nombre des unités agricoles organisées sur la base de l’économie socialiste contribue non seulement au développement rapide de la vie agricole et pastorale du pays, mais aussi à l’industrialisation plus avancée des produits de l’élevage, en concordance avec le développement actuel de la B.P.B., dont les branches de production sont en continuel progrès. LÉGENDE DES FIGURES Fig. 1 — Bergerie (stînă) et fromagerie (fierbătoare) de Piua Pietrei (début du XXe siècle). Photo R. Vuia. Fig. 2 — Plan de la laiterie-fromagerie et de la bergerie de Piua Pietrei. Légende : PT = pat (endroit où l'on gardait le fromage) ; CR = crintă (clisse à fromage) ; J G = jgheab (récipient pour le saumurage du telemea) ; PN = putină (cuveau à telemea). Fig. 3 — Plan de la strunga (endroit où l’on trayait les brebis), du bordei (bercail) et de la fierbătoare (fromagerie) de la bergerie de Beilic (début du XX© siècle). Légende : PT = pat (lit à fromage) ; CR = crintă (clisse) ; PN = putină (cuve à telemea) ; GL = găleată (seau à lait) ; CT = cotlon (âtre). Fig. 4 — Strunga (bercail), perdeaua (parc à moutons), bordeiul (cabane-abri) et fierbâtoarea (fromagerie) de la bergerie de Beilic (début du XXe siècle). Fig. 5 — Plan de Yobor (enclos) et de la covercă (fromagerie) de Celar. Légende : SR = sărar (où l'on met du sel pour les moutons) ; MS = masă (table) ; LD = ladă (caisse) ; VT = vatra (âtre) ; PU = putină (cuve à fromage). Fig. 6 — Oborul (l'enclos) et coverca (la fromagerie) de la bergerie de Celar (début du XX· siècle). Fig. 7 — Plan du bercail de Leorinţ. Légende: VL = vălău (auge); SC = scaun (siège). Fig. 8 — Bergerie et parc à moutons de Bàtrina. Légende : GL = gălefi (seaux) ; SR = săr-ciner ; CM = comarnic ; SC = scaun (siège) ; IN = intrare (entrée) ; PR = par (pieu) ; ŞD = şindriler (sous lequel dormait le berger). Fig. 9 — Parc à moutons à Bătrina. A gauche au premier plan, le şindriler sous lequel dormait le berger (début du XX· siècle). Fig. 10 — Răvaş d'une fromagerie à Bunila. Signes : / = un quart de mesure ; — = une demi-mesure ; □ = une mesure. Fig. 11 — Plan d'une étable pour l'hivernage des moutons de Meria, Poiana Ruscăi. Fig. 12 — Cabane où dormait le berger quand il gardait les moutons pendant l'hivernage. Meria, Poiana Ruscăi (début du XXe siècle). Fig. 13 — Plan de l'enclos, de la fromagerie et de la bergerie de Găiceana. Légende : CT = cotlon (âtre) ; CR = crintă ; SC = scaun ; ST = ştergătoarc (essuie-mains) ; SP = spătar (passage pour les brebis qu'on allait traire) ; CM = comarnic (endroit de la bergerie où l'on trayait les brebis). Fig. 14 — L'enclos, la fromagerie et la bérgerie de Găiceana (début du XX· siècle). Fig. 15 — Plan du bercail, de l'enclos et de la fromagerie ronde avec geandtr (ou comarnic) de Căstuleni. . Fig. 16 — a : saivan (abri d'hiver pour moutons) avec pisc (toit), et fundăloare (cloison) ; b : zûnada ; c : bergerie d'été. 24« LÉGENDE DES FIGURES Fig. 17 — Cabane à la prairie sur le Pravet, monls Sebeş (début du XXe siècle). Fig. 18 — Plan de la bergerie (egrek) de Koriceane (R.P. de Bulgarie). Fig. 19 — Egrek (bergerie) de Koriceane (R.P. de Bulgarie). Au premier plan, la kuciia (cabane) où dormait le berger. Fig. 20 — Plan et déplacement de la bergerie (ualhi) et de la fromagerie (kasol) de Kododesh (R.P. d’Albanie). Fig. 21 — Vathi, bergerie transportable de Kododesh (R.P. d’Albanie). Fig. 22 — Cramba transportable pour berger. Mont Vînàt, commune de Lupşa, monts Apuseni (début du XX« siècle). Fig. 23 — Etable et cabane transportables du mont Mare, commune d’Ocoliş (début du XXe siècle). Fig. 24 — Plan et section d’un sălaş (logis) à Pataş. Fig. 25 — Bergerie et fromagerie à Rîu, dans une vallée morainique, monts du Retezat (début du XXe siècle). Fig. 26 — Plan de la bergerie et de la fromagerie de Rîu, dans les monts du Retezat. Légende : CL = celar (cellier). Fig. 27 — La traite des brebis dans une bergerie sur le Budesco Mare, dans le Maramureş (début du XX« siècle). Fig. 28 — Bergers de la bergerie-fromagerie du Budesco Mare, dans le Maramureş (début du XX« siècle). Fig. 29 — Plan d’une bergerie-fromagerie avec comarnic'(plate-forme montée sur pieux pour le séchage du fromage) sur le Budesco Mare, dans le Maramureş (d’après M. Roska). Légende : FR = furcă (fourche) ; VTR = vatra (âtre) ; YR = vtrtej ; PL = poliţă (étajère) ; YG = vîrghină ; PR = par (pieu). Fig. 30 — Plan, section et construction d’une bergerie montée sur fourches dans les monts de Rodna (d’après Tib. Morariu). Légende : HL = hlud ; FR = furcă (fourche) ; CB = cujbă (crémaillère) ; B= buzări ; YR = vtrtej ; NC = nâclad ; CP = ciupară (ou poliţă). Fig. 31 — Plan de la cabane (coliba), du comarnic et du bercail des monts de Rodna (d’après Tib. Morariu). Fig. 32 — Plan et section de la bergerie de Făgeţel, monts Clopotiva, massif du Godeanu. Légende : CM = comarnic ; PL = poliţă ; CO = cocaia où l’on garde le fromage à la pie; FR = furcă; YTR = vatra ; LV = laviţă; SC = scaun ; CI = ciubăr (baquet pour le caillage du lait) ; DL = dul. Fig. 33 — Bergerie de Părăginosu, dans les monts de Clopotiva (début du XXe siècle). Fig. 34 — Intérieur de la bergerie de Părăginosu, dans les monts de Clopotiva (début du XXe siècle). Fig. 35 — Plan de la bergerie et de la fromagerie de Făgeţel, dans les monts de Clopotiva. Fig. 36 — Plan de la fromagerie et de la bergerie de Cioaca, sur le mont Mic, massif du Godeanu. Légende : PD = pod (cuveau) ; YTR = vatra ; PT = pat ; SC = scaun. Fig. 37 — Plan de la cabane et de l’étable de Saşa, dans le massif du Parîng. Légende ; YF = vatra ; L = laviţă ; PT = pat ; MS = masă (table) ; PL = poliţă. Fig. 38 — Cabane de la prairie sous les^bois, à Saşa, dans le Parîng (début du XX« siècle). Fig. 39 — H table à moutons à Cîmpul lui Neag, dans la vallée du Jiu (début du XX® siècle). Fig. 40 — Vue schématique du Slima et du Parîng (prise de Gura Plaiului) avec la bergerie d’en haut, la bergerie d’en bas, et la vacherie sur le Slima. Fig. 41 — Bergerie-fromagerie des pâtres de Ghereş, dans le massif du Parîng (début du XXe siècle). Fig. 42 — Bergerie des pâtres de Grivele, dans le massif du Parîng (début du XXe siècle). LÉGENDE DES FIGURES 247 Fig. 43 — Plan et section de la bergerie des pâtres de Ghereş, dans le Parîng. Légende : ŞD = şindrilă ; LŢ = leţ ; DN = doniţă ; PL = poliţă ; CH = ciuhai, où Ton préparait la mămăliga; CO = cocaie ; BT = botă ; DS = desaga; LL = lemne (bois pour le feu). Fig. 44 — Fromagerie de lait de brebis de Stoeniţa, dans le Parîng. Légende : CR = cuier (porte-manteau) ; CN = cunună; GM = comarnic; RS = răsuci, YT = vatra focului (âtre) ; GR = grindă (poutre) ; PT = pat. Fig. 45 — Răsuci de la fromagerie de lait de brebris de Cionfu dans le Parîng. On [voit, accrochée au mur du fond, la sedila dans laquelle s'égouttait le fromage. Sur le sol du cellier se trouve le ciubăr, dans lequel on faisait cailler le lait, les seaux servant à la traite des brebis et, en bas et devant, un siège portant les signes de la propriété. En haut sur la cunună, la desaga et un cojoc (gilet fourré de peau de mouton). Fig. 46 — Départ des moutons de la bergerie coopérative de Recea (début du XXe siècle). Fig. 47 — Bercail à brebis de la bergerie-fromagerie de Grivele, dans le Parîng (début du XX« siècle). Fig. 48 — Bergers de la bergerie-fromagerie de Grivele, dans le Parîng (début du XXe siècle). Fig. 49 — Pâtres de la bergerie-fromagerie de Cărbunele, avec le burduf (outre) plein de lait (début du XX« siècle). Fig. 50 — Vacherie du Coarnele, monts du Yîlcan (début du XXe siècle). Fig. 51 — Bergers avec le troupeau de moutons de Slăvei, monts du Parîng (début du XXe siècle). Fig. 52 — Vachères soignant les vaches, à Slăvei, monts du Parîng (début du XXe siècle) Fig. 53 — Plan et section longitudinale de la vacherie de Buta, dans les monts du Retezat. Légende : B Y = bulvani; TR = troaeà\ où on laissait reposer le lait pour recueillir la crème fraîche ; PTTR = pat pour poser la troacă ; PT = pat ; VTR = vatra. Fig. 54 — Troaca (récipient où le lait est mis à crémer). Fromagerie d’Oboarele, dans le Parîng. Fig. 55 — Cuillère à écrémer le lait. Fromagerie de Sălanc, dans les monts du Sebeş. Fig. 56 — Putinei (baratte) à la laiterie-fromagerie de Sălanc, monts du Sebeş. Fig. 57 — Bădtni servant à battre le lait à la laiterie-fromagerie de Văcăria, dans le Retezat. Fig. 58 — Băciţe battant le beurre à la laiterie-fromagerie de Moloşivu, dans le Parîng (début du XX® siècle) Fig. 59 — Càpceana servant à mesurer le lait. Bergerie de Ciofu, dans le Parîng. Fig. 60 — Mesurage du lait à l'aide du ţanc, à la fromagerie de lait de brebis de Coarnele, dans les monts du Vîlcan (début du XXe siècle). Fig. 61 — Récipients et ustensiles de la nouvelle bergerie-fromagerie de Gura Plaiului, dans le massif du Parîng. 1 = căldarea, grand récipient dans lequel se faisait la jintiţa (avec le deuxième petit-lait) ; 2 = ciubăr, cuveau dans lequel on mesurait le lait à l'aide du fane et où se faisait ensuite le caillage ; 3 = butica, dans laquelle on gardait le beurre ; 4 = doniţa, dans laquelle on gardait le fromage ; 5 = botă, tonnelet dans lequel on gardait la jintiţa ; 6 = speteaza, bâton servant à remuer la urda et la jintiţa dans la cuve à fromage ; 7 = cioiu, servant à mesurer le lait ; 8 = botă à eau ; 9 = ţanc (bâton à l’aide duquel on mesurait le lait dans le ciubăr) ; 10 = botă à eau ; 11 = siège ; 12 = coupe à mesurer le lait; 13 = căldare, récipient pour préparer la mămăliga; 14 = mélangeur servant à tourner la mămăliga dans la căldare. Fig. 62 — Plan de la colonie de bergeries et de fromageries de Porumbeii Mari, monts du Sebeş, massif du Surian. Légende : CT = coteţ (abri à bestiaux) ; SC = sàrciner ; STR = strunga ; ST = sttnâ; NT = nimăt; VL = vălău; JG = jug (joug). Fig. 63 — Plan et section de la bergerie de Bilugu Mic, monts du Retezat. 248 LÉGENDE DES FIGURES Fig. 64 — Plan et section de la fromagerie de Porumbeii Mari, monts du Sebeş, massif du Surian. Légende : CM = comarnic ; PT = pat ; PL = poliţă ; YTR = vatra focului. Fig. 65. — Plan et section de la cabane dans la prairie du Praveţ, monts du Sebeş, massif du Surian. Légende : YTR = vatra focului ; PL = poliţa ; PT = paU Fig. 66 — Plan et section de la cabane d’hiver de Fizeşti, monts du Sebeş. Fig. 67 — Teasc pour pressurer le fromage frais, dans une fromagerie de Bilugu Mic, dans le Retezat (début du XX6 siècle). Fig. 68 — Pătul (grange à foin). Bătrîna (début du XX« siècle). Fig. 69 — Surlă (hutte) à Galu, vallée de la Bistritza (début du XX· siècle). Fig. 70 — Etable et grange sur la colline Buba, vallée de la Bistritza (début du XX« siècle). Fig. 71 — Corlă (appentis pour abriter le bétail) et ţarc (parc à moutons) avec foin, dans la zone des prairies à foin de Poïana Răchiţei, vallée de la Bistritza (début du XX« siècle). Fig. 72 — Plan d’une étable à moutons sur la colline Buba, vallée de la Bistritza. Fig. 73 — Coser (étable à moutons) avec comarnic (abri pour les bergers) sur la colline Buba (début du XX« siècle). Fig. 74 — Plan et sections de la fromagerie de Bostan, vallée de la Bistritza. Légende : PTBR = = pat à fromage; IG = cegornişer; VTR = vatra (âtre) BD = bădtni; PN = putină; LŢ = laviţă. Fig. 75 — Fromagerie, bergerie et enclos sur le Bostan (début du XXe siècle). Fig. 76 — Seau pour la traite des brebis. Galu (début du XXe siècle). Fig. 77 — Le brididău, avec lequel on battait le fromage, et la bărbtnţa, dans laquelle on le gar- dait. Massif du Ceahlău. Fig. 78 — Fedeleş (tonnelet) à Audia. Fig. 79 — Pressoir pour égoutter le fromage frais. Buhalniţa. Fig. 80 — Plan de la fromagerie, du bercail et du parc à moutons du Bostan. Légende : ZV= = zăvor; CŞ = coşmeaga où dormaient les bergers; CM = comarnic; CR = crivalâ servant à donner du sel aux moutons. Fig. 81 — Comarnicul du bercail, bergerie-fromagerie du Bostan (début du XXe siècle). Fig. 82 — Plan de la bergerie-fromagerie et du bercail du Obcioara, près de Cîmpulung Moldovenesc (d’après Tr. Herseni). Fig. 83 — Plan de la bergerie-fromagerie et du bercail de Vrancea (d’après I. Diaconu). Légende : IŞ = iştrli ; FR = fierbătoare ; CM = comarnic ; GR = gurile (portes) du bercail ; CS = căşărie. Fig. 84 — La coşmaga, abri où dormaient les bergers, près du bercail, sur le Bostan (début du XX· siècle). Fig. 85 — Bergerie-fromagerie des poienari de Dregşan, dans le Retezat (début du XX· siècle). Fig. 86 — Intérieur de la fromagerie des poienari de Galbena, dans le Retezat (début du XX· siècle). Fig. 87 — Intérieur du cellier de la fromagerie des poienari de Galbena, dans le Retezat (début du XX· siècle). Fig. 88 — Plan et section de la fromagerie des poienari de Galbena, dans le Retezat. Légende : PL = poliţă; LTR = troc pour faire] crémer le lait; MS = masă [(table); SC = scaun (siège) ; YT = vatra focului (âtre). Fig. 89 — Disposition de la bergerie de Galbena, dans le Retezat : fromagerie, celliers, bercail, enclos et petits parcs à moutons. Fig. 90 — Bergerie de Găuşoara, dans le Păltiniş, monts du Sibiu (début du XX· siècle). LÉGENDE DES FIGURES 249 Fig. 91 — Intérieur du cellier de la fromagerie de Găuşoara, dans le Păltiniş, monts du Sibiu (début du XX« siècle). Fig. 92 — Plan du parc à moutons et de la fromagerie des Ţuţuiani (bergers de Transylvanie), dans les Carpates orientales (d’après S. Opreanu). Fig. 93 — Plans de bergeries-fromageries de btrsans, dans les Carpates orientales (d’après S. Opreanu). Légende : STRB = fromagerie ; CT = coteţ (abri pour moutons) ; CO = cocaia, L = laviţa ; SC = scaun ; VT = vatra ; CŞ = căşăria ; PT = pat à fromage ; CS = cleşte de sel. Fig. 94 — Plan de l’étable et de la fromagerie de Curmătura, dans la Piatra Craiului, Carpates méridionales (d’après Tb. Morariu). Légende : AST = astupătoare ; PR = ptrleazul de la bergerie ; P = pieux reliés par des baguettes ; RZ=ràzloage (palissade) ; U = uşi (portes) du bercail; SC =» sièges, CO = cocina (étable); FB = fierbâtoare; VT = vatra ; ZV = zăviadă (abri pour les bêtes en hiver) ; FR = furcă ; TL = talpă ; SF = fromagerie ; BT = bătătura ; GM = comarnic. Fig. 95 — Plan de la bergerie-fromagerie modèle de Florile Albe, dans le massif du Parlng. Légende: CO = chambre d’hôtes; MS = masa (table); PT = pat (lit); CM=chambre d'habitation ; CR = crintă ; TR = troaca où repose le lait pour crémer ; ŞŢ = şanţ ; UL = uluc servant à garder la telemea dans la saumure ; VT = vatra· Fig. 96 — Bergerie-fromagerie de la ferme collective de Gîrbova (de la collection de l’Institut d’Agriculture, Bucarest). Fig. 97 — Fromagerie et bergerie modèles de Prisloape, dans le massif du Parîng. CUPRINSUL Prefaţă Introducere CAPITOLUL Capitolul Capitolul Capitolul Pas. I. — Păstoritul agricol local .................................... 21 Aspectul general — 21. Păstoritul din Munţii Apuseni — 60. Păs- toritul mixt agricol local îmbinat cu cel cu stîna la munte din bazinul de la Bozovici, Banat — 64. al II-lca. — Păstoritul agricol cu stîna la munte........................ 68 Păstoritul agricol cu stîna la munte din Valea Streiului, regiunea Hunedoara — 68. Păstoritul agricol cu stîna la munte din Maramureş — 71. Păstoritul agricol cu stîna la munte din Munţii Rodnei — 77. Păstoritul agricol cu stîna la munte din Munţii Călimani — 81. Păstoritul agricol din Ţara Oltului — 83. Păstoritul agricol al satelor de la poalele munţilor — 86. al IlI-ha. — Păstoritul din zona finelelor 97 Aspect general — 97. Păstoritul jienilor din bazinul de la Petroşeni — 102. Păstoritul mărginenilor din Ţara Haţegului — 115. Păstoritul în zona fîneţelor din nord-vestul Moldovei — 121. Păstoritul din Moldova de nord — 134. Păstoritul din Vrancea — 136. al IY-lc a. — Păstoritul bazat pe păşunea alpină şi iernat in cimpie 141 Păstoritul poienarilor şi mocanilor — 141. Păstoritul brănenilor, covăsnenilor şi al breţeanilor — 160. Păstoritul „ungurenilor” de pe versantul de sud al Carpaţilor Meridionali — 166. Păstoritul „ungurenilor” din dreapta Oltului — 172. Păstoritul pămîntenilor de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali — 179. 252 Capitolul al V-lea. — Probleme adiacente Văratul vitelor mari la munte — 190. Participarea femeilor la viaţa de la stînă — 196. Produsele din lapte — 197. încheiere ................................................................... Lista ilustraţiilor ......................................................... Résumé ...................................................... ... Légendes des figures............................. Pag. 190 209 227 231 245 Redactor responsabil: MARCU LI VIU şi PEATNUCHI NEONILA Tehnoredactor: BRUMA PETRU Dat la cules 14.07. 1964. Bun de tipar 15.10. 1964. Apărut 1964. Tiraj 1100. Hîrtie velină ilustraţie de 80 g/m2 16/70x100. Col. editdriale 17.93. Coli de tipar 15.75. A 8984/1964 C. Z. pentru bibliotecile mări 39 : 636.3.08 (498) *13: 19* G.Z. pentru bibliotecile T M i ■ ..;.:, Jriicl 39 : 636.3.083 (R) * 18 :19 ». ~ întreprinderea Poligrafică ..Informaţia” Str. Brezoianu nr. 23-25 Bucureşti, R.P.R. comanda nr 2857